Reguli speciale pentru tineri… O perspectiva crestina asupra sexualitatii …In fata placerilor de o clipa ale pacatului, raspunsul trebuie sa fie ocara lui Cristos- Lupta creştinului…Păcatul împotriva omului este păcatul împotriva lui Dumnezeu… Luptă (prin Iisus) cu păcatele din obişnuinţă Motive pentru care tinerii au nevoie să fie sfătuiţi…Îndemnuri generale pentru tineri… Cum să obţii biruinţa asupra pacatelor, şi despre strategia de luptă…(un „curs” de luptă împotriva păcatului)…Purtându-ţi Crucea…Bucuria mântuirii într-o lume suferindă…A face deciziile grele să fie uşoare… Disciplinarea plină de dragoste a lui Dumnezeu
Hoţia, fesenia, preacurvia, globalia, viclenia şi celelalte roade satanice din Galateni 5/19-21 distrug omenirea… Nu v-aţi săturat de avorturi şi de…? A sosit vremea de pe urmă! Aduceţi trupurile voastre ca nişte jertfe vii (Rom. 12/1-2), plăcute, sfante, (pre) sărate cu focul încercării credinţei Cristice (Lev.2/13)! Preaindiferenţa, caldiceala, gargara creştină ne fac să ocolim nu doar pe semenii căzuţi, ci pe însuşi Iisus, dacă n-o rupem cu păgânătatea şi comoditatea; Dacă n-o terminăm cu păcatul, dacă nu smulgem mâna fumatului, nu ucidem căpetenia preacurviei, nu tăiem orice picior al nelegiuirii, ne ucide el pe noi (Marcu 9/43-50); Dacă nu stingem mucul oricărei greşeli, ne vor arde flăcările gheenei… Nu automulţumirea sau cârpirea luptei cu păcatul (Mat. 9/16-17), cu satan ne scapă de focul judecăţii, ci numai dacă primim domnia Focului Duhovnicesc, purificator, noua Lui Învăţătură în omul născut din nou, umplut cu Duhul Sfânt- drept Căpetenie, nu coadă! Si… dacă mâna minciunii şi pornografiei te face să cazi în păcat, taie-o…
(Vai,vaii…) Putin ar merita Nobel pentru literatura. Casa Alba il compara cu Dostoievski ca autor de fictiune;15 cele mai pătrunzătoare citate ale lui Dostoievski despre viață, oameni și valori, care te vor face să percepi altfel societatea; Citate „Crimă și pedeapsă”; CITATE DIN FRAŢII KAMARAZOV DE DOSTOIEVSKI; „Idiotul” de F. M. Dostoievski; 301 Citate Motivationale – cugetari celebre care te vor ajuta sa obtii succesul; Beneficiile atitudini positive ;Martiriul de la Vaslui (suprimarea fizică – între crimă şi moarte martirică). În amintirea unui moment trist și dureros pe care este bine să nu îl uităm; ION GAVRILĂ OGORANU. Instaurarea comunismului (1945-1948); MARI TRĂDĂRI CARE AU SCHIMBAT ISTORIA ROMÂNILOR ( documentar ); Memorialul Durerii: Torționarii – Alexandru Rafila; Ce rol au jucat Stalin și Mao în izbucnirea războiului din Coreea? Femeie achitată de judecători după moarte – A fost ridicată cu mascații la 72 de ani sub acuzația că a dat mită 10 ouă;
„China stă la pândă!“ Un fost comandant al forțelor SUA în Europa explică strategia simplă prin care Ucraina poate recuceri Crimeea și de ce Occidentul nu-și permite să lase Rusia să câștige;Pe moșia baronului Buzatu: la Vaslui, zeci de bugetari au certificate de handicap. Șeful de la Asistență Socială și-a scos certificat, dar se dă cu motocicleta de viteză. Tatăl unei șefe e nevăzător, dar conduce mașina; Cand oamenii cotizeaza pentru lupi imbracati in oi… Patriarhul Kiril, păstorul ce-și mănâncă turma; Rusia amenință că va bombarda Haga după ce Putin a primit mandat internațional de arestare. Medvedev: „Curtea Penală Internațională s-a c…t pe ea” / „Urmăriți doar cu atenție cerul…” Cine au fost primii interlopi ai României şi cum au sfârşit ei; “Putinizarea” preşedintelui Xi Jinping şi regresul democraţiei pe planetă; Putinizarea Europei; Liceu, cimitir al tinereții; NECENZURAT Cărți interzise și de ce să le citești; 4 scriitori care au influențat pentru totdeauna literatura universal; 20 cele mai frumoase citate despre cărți; Ecranizări dupa cărţi celebre; Top 6 scriitori faimoşi care au fost interzişi; Până și pe chinezi îi deranjează cenzura lui Putin. TikTok își reduce prezența în Rusia…
Hotia de doctorate /iconate…Școala Doctorală de Teologie din Constanța, cuib de colaboratori ai Securității. Severus și Dinică sunt coordonați de Mache…Vai de cei ce se încred în oameni; De ce să nu ne încredem în om, ci doar în Dumnezeu? ,,Nu vă mai încredeţi dar în om!!” ”blestemat sa fie omul care se increde in om”-verset folosit ca perdea care sa acopere lipsa noastra de character; MĂ ÎNCRED ÎN DUMNEZEU ŞI NU MĂ TEM DE NIMIC – PSALMUL 56:1-13; Martin Luther şi Reforma; Reforma luterană; Ce a însemnat Reforma protestantă a lui Martin Luther pentru Occident; (ORTO “”REFORMISTII”” LUMII NE SE DEZMINT SI ISI DEVORA TURMA…CELE DOUĂ RĂZBOAIE ALE PATRIARHULUI KIRIL ȘI VLADIMIR PUTIN; HITLER ȘI PUTIN: 1938 ȘI 2022; Ca si alti orto “crestini” nenascuti din nou din Samanta Bibliei lui Dumnezeu… Monstrul urii în sutană. Crime în numele religiei ortodoxe. Zorro a venit și în Ucraina, dar pentru a asasina oamenii săraci. Lukașenko distruge Belarus… (Dupa ce Stalin ne-a eliberat,calare pe tancuri,Putin ne increstineaza cu pistolul nuclear la tampla…) Putin, patriarhul Kirill și „teroriștii gay”; Cum să înțelegem Romani 7; Cine este creştin?
Biserica vizibilă;LUPTA CU PĂCATUL; Păcatul Să Nu Mai Domnească în Trupul Voastru Muritor, Partea 2; ROMANI 6 – HARUL NE ELIBEREAZĂ DE SUB STĂPÂNIREA PĂCATULUI; “NU MAI DATI IN STAPANIREA PACATULUI…, DATI-VA LUI DUMNEZEU !” Jertfa lui Isus permite păcătuirea (celor ingropate/rastignite?) ; Nașterea din nou (Romani 6:1-14); Semnalul lui Avraam prin sacrificial; Va exista un Templu în vremurile sfârșitului în Ierusalim? Conflictul arabo-israelian și profețiile despre cel de-al „Treilea Templu”; Necesitatea biblică a unui al treilea Templu Evreiesc; Semne că Isus va reveni curând: reconstrucția Templului, dorința după „pace și liniște”; Ierusalim – Sfanta Cetate; Importanța istorică a mutării ambasadei SUA de la Tel Aviv la Ierusalim; IERUSALIMUL, CAPITALA RELIGIOASĂ A LUMII; DUMNEZEU ARE CALENDARUL LUI – Ierusalimul capitala Israelului si profetia Bibliei – cu EUGEN MITREA (Ierusalim) si CRISTIAN IONESCU (SUA); Pastor Florin Antonie – Decizia care va schimba lumea din temelii ; Ierusalimul, „un potir de ametire si o piatra grea”; “Vorbiţi bine Ierusalimului şi strigaţi-i…”

https://foxi.ro/articol/citate-celebre
(Vai,vaii…) Putin ar merita Nobel pentru literatura. Casa Alba il compara cu Dostoievski ca autor de fictiune;15 cele mai pătrunzătoare citate ale lui Dostoievski despre viață, oameni și valori, care te vor face să percepi altfel societatea; Citate „Crimă și pedeapsă”; CITATE DIN FRAŢII KAMARAZOV DE DOSTOIEVSKI; „Idiotul” de F. M. Dostoievski; 301 Citate Motivationale – cugetari celebre care te vor ajuta sa obtii succesul; Beneficiile atitudini positive ;Martiriul de la Vaslui (suprimarea fizică – între crimă şi moarte martirică). În amintirea unui moment trist și dureros pe care este bine să nu îl uităm; ION GAVRILĂ OGORANU. Instaurarea comunismului (1945-1948); MARI TRĂDĂRI CARE AU SCHIMBAT ISTORIA ROMÂNILOR ( documentar ); Memorialul Durerii: Torționarii – Alexandru Rafila; Ce rol au jucat Stalin și Mao în izbucnirea războiului din Coreea? Femeie achitată de judecători după moarte – A fost ridicată cu mascații la 72 de ani sub acuzația că a dat mită 10 ouă;
„China stă la pândă!“ Un fost comandant al forțelor SUA în Europa explică strategia simplă prin care Ucraina poate recuceri Crimeea și de ce Occidentul nu-și permite să lase Rusia să câștige;Pe moșia baronului Buzatu: la Vaslui, zeci de bugetari au certificate de handicap. Șeful de la Asistență Socială și-a scos certificat, dar se dă cu motocicleta de viteză. Tatăl unei șefe e nevăzător, dar conduce mașina; Cand oamenii cotizeaza pentru lupi imbracati in oi… Patriarhul Kiril, păstorul ce-și mănâncă turma; Rusia amenință că va bombarda Haga după ce Putin a primit mandat internațional de arestare. Medvedev: „Curtea Penală Internațională s-a c…t pe ea” / „Urmăriți doar cu atenție cerul…” Cine au fost primii interlopi ai României şi cum au sfârşit ei; “Putinizarea” preşedintelui Xi Jinping şi regresul democraţiei pe planetă; Putinizarea Europei; Liceu, cimitir al tinereții; NECENZURAT Cărți interzise și de ce să le citești; 4 scriitori care au influențat pentru totdeauna literatura universal; 20 cele mai frumoase citate despre cărți; Ecranizări dupa cărţi celebre; Top 6 scriitori faimoşi care au fost interzişi; Până și pe chinezi îi deranjează cenzura lui Putin. TikTok își reduce prezența în Rusia…
/////////////////////////////////
Până și pe chinezi îi deranjează cenzura lui Putin. TikTok își reduce prezența în Rusia
DE RĂZVAN NICOLAE
Compania de social media TikTok a declarat vineri că îşi va reduce numărul angajaţilor din Rusia după ce a oprit servicii cheie pentru utilizatorii din această ţară la începutul anului.
Aplicaţia video TikTok, deţinută de China, a suspendat transmisiile în direct şi încărcările noi în Rusia după ce autorităţile de la Moscova au introdus o cenzură strictă a mass-media în urma invaziei sale în Ucraina pe 24 februarie.
„A trebuit să luăm o serie de decizii în acest an cu privire la serviciul nostru în Rusia, care acum include, din păcate, reducerea forţei de muncă din Rusia”, a informat compania într-un comunicat, relatează Agerpres, citând Reuters.
„Vom continua să evaluăm circumstanţele în evoluţie din Rusia pentru a stabili când ne-am putea relua pe deplin serviciile, având ca prioritate principală siguranţa”, se arată în comunicat.
https://newsweek.ro/international/pana-si-pe-chinezi-ii-deranjeaza-cenzura-lui-putin-tiktok-isi-reduce-prezenta-in-rusia
//////////////////////////////////////
Top 6 scriitori faimoşi care au fost interzişi
Cenzura a apărut odată cu primele cărţi publicate şi o regăsim în continuare. Volumele cu teme sexuale sau violente, care prezintă idei revoluţionare sau sunt considerate prea avansate sunt ţinta acesteia. Iar scriitorii de mai jos au cunoscut-o îndeaproape.
- Nadine Gordimer
Considerată una dintre cele mai bune scriitoare din Africa de Sud, Nadine Gordimer prezintă natura umană şi acţiunile într-o societate marcată de tensiuni rasiale şi opresiuni. Romanele ei au în centrul lor refuzul de a tăcea, curajul de a aborda subiecte tabu, despre politică şi sexualitate în Africa de Sud contemporană. Cele mai cunoscute cărţi ale sale, “Fiica lui Burger” şi “Oamenii lui Julie”, au fost aspru criticate şi interzise în ţara sa datorită temelor anti-guvern. În alte locuri, însă, Gordimer a fost primită cu braţele deschise, iar în 1991 a obţinut Premiul Nobel.
- Gustave Flaubert
Maestrul realismului francez, Gustave Flaubert a fost primit atât cu critici şi acuzaţii de imoralitate, cât şi cu laude de către lumea literară. Romanul său, “Doamna Bovary”, a fost marcat de controverse: acesta spune povestea unei tinere frumoase, dar frustrată din cauza vieţii sale şi a căsniciei. Emma ajunge, în cele din urmă, să comită adulter. Opera a fost publicată prima dată în serii, în Paris, iar publicul a iubit-o şi a urât-o în acelaşi timp. În momentul în care a apărut toată cartea, a fost interzisă în Franţa pentru o scurtă perioadă, iar Flaubert a fost acuzat că a lezat opinia publică.
- Judy Blume
Considerată o eroină pentru sute de mii de adolescenţi, Judy Blume este una dintre cele mai cenzurate scriitoare din SUA, după Stephen King. Volumele ei sunt constant criticate şi interzise, fie din bibliotecile publice, fie din şcoli ori sunt condamnate de părinţi şi de grupurile religioase. Cu toate acestea, ideile care stârnesc atâta vâlvă sunt aceleaşi care fac ca aceste cărţi să fie indispensabile. Blume vorbeşte deschis despre pubertate şi problemele ei, masturbare, contracepţie, sexualitate şi alte probleme specifice vârstei.
- D. H. Lawrence
Autorul romanului “Amantul doamnei Chatterly”, Lawrence a fost cenzurat şi neînţeles încă de la început. Romanele sale tratau efectele industrializării şi ale modernizării la începutul secolului al XX-lea, cu atenţie sporită pe relaţii şi sexualitate. D. H. Lawrence foloseşte un limbaj foarte intim, uneori licenţios, pentru a explora importanţa fizicului şi a corpului în opoziţie cu intelectul şi emoţiile. Cărţile sale au fost considerate pornografice şi obscene, astfel că au fost interzise în multe ţări, înclusiv în Marea Britanie, până în anul 1960.
- Toni Morrison
Nici Toni Morrison nu a scăpat de cenzură. Romanul său, “Cei mai albaştri ochi”, a fost pe locul doi în topul celor mai interzise cărţi din SUA şi a fost constant condamnată pentru limbajul pornografic. Şi celelalte lucrări ale sale, “Preaiubita” şi “Cântecul lui Solomon”, au fost interzise din biblioteci şi şcoli, însă dincolo de temele sexuale, opera lui Morrison tratează subiecte dificile, precum violenţa sexuală şi rasială.
- Vladimir Nabokov
Capodopera lui Nabokov, “Lolita”, a stârnit numeroase controverse din momentul apariţiei. Scriitorul a încercat să o publice în SUA, dar a fost respins de numeroase edituri. Ulterior, autorul a încercat în Franţa, unde a fost publicată de o editură mică, specializată în literatură erotică. Şi din această cauză romanul a fost considerat indecent încă de la publicare. Volumul a fost interzis în Marea Britanie şi în alte câteva ţări, dar acum este considerat o operă de artă.
https://www.thebookclub.ro/top-6-scriitori-faimosi-care-au-fost-interzisi/
////////////////////////////////////////
Ecranizări dupa cărţi celebre
Listă creată de Sorin_Constantin pe 27 Octombrie 2012 | ultima modificare pe 21 Mai 2018
Genuri: Dramă
426 filmeOrdoneaza dupa: Data adăugării | Popularitate
După naufragiul unui transatlantic, fiul adolescent al unui director de grădină zoologică, Pi Patel, pluteşte în derivă într-o barcă de salvare alături de o hienă, un urangutan, o zebră rănită şi un imens şi înfometat… tigru de Bengal.
Ecranizare dupa un roman scris de Yann Martel.
Regan are 12 ani și este posedată de demoni. Locuiește cu mama ei în Georgetown, Washington și are simptome ciudate care îi pun în pericol viața. Medicii nu o pot ajuta, așa că singura soluție rămâne căutarea unui exorcist.
Ecranizare dupa romanul scris de William Peter Blatty.
Adaptarea romanului lui Victor Hugo îl are în centru pe Jean Valjean, un bărbat sărac aflat de 18 ani pe fugă din calea legii pentru că a îndrăznit să fure o pâine cu care să-i hrănească pe copiii surorii sale.
NOTA
(IMDB: 7.70) 8.2
The Name of the Rose (1986)
Numele trandafirului
Regia: Jean-Jacques Annaud
Cu: Sean Connery, Ron Perlman
Gen film: Crimă, Dramă, Mister, Thriller
După moartea misterioasă a unui călugăr dintr-o mănăstire izolată, în interiorul acesteia, din teama, ignoranța și prejudecățile anului 1327 ia naștere zvonul că sfârșitul lumii se apropie.
Adaptare dupa un roman scris de Umberto Eco.
NOTA
(IMDB: 9.00) 9.3
Schindler’s List (1993)
Lista lui Schindler
Regia: Steven Spielberg
Cu: Liam Neeson
Gen film: Biografic, Dramă, Istoric, Război
Povestea adevărată a lui Oskar Schindler, un afemeiat și un profitor, care salvează viețile a mai bine de 1100 de evrei în timpul Holocastului. O mărturie emoționantă despre ororile războiului și despre alterarea caracterelor umane în timp de război.
Ecranizare dupa o carte scrisa de Thomas Keneally…………………………………………………………………………… https://www.cinemagia.ro/liste/ecranizari-dupa-carti-celebre-6000/
///////////////////////////////////////
20 cele mai frumoase citate despre cărți
- Întotdeauna mi-am imaginat Paradisul ca fiind un fel de bibliotecă.
– Jorge Luis Borges
- Cine spune că are o singură viață de trăit acela nu știe cum se citește o carte.
– Autor necunoscut
- Lectura ne oferă destinații unde putem merge chiar dacă trebuie să rămânem acolo unde suntem.
– Mason Cooley
- Probabil că nu există zile mai fericite din copilărie, ca acelea petrecute citind o carte extraordinară.
– Marcel Proust
- Cărţile sunt felul oamenilor de a avea aripi ca îngerii.
– Andrei Pleșu
- Niciodată nu judeca o carte după filmul ei.
– J.W. Eagan
- O cameră fără cărţi este ca un corp fără suflet.
– G.K. Chesterton
- Oricât de ocupat ai fi, trebuie să găsești timp ca să citești. Altfel vei capitula în fața ignoranței.
– Confucius
- Îmbracă o haină veche, dar cumpără o carte nouă.
– Austin Phelps
- Cred că televiziunea are un mare rol educativ. Ori de câte ori cineva deschide televizorul, eu mă duc în camera alăturată și citesc o carte.
– Groucho Marx
- Cărţile se scriu în singurătate, însă împotriva ei.
– Octavian Paler
- Cartea bună e ca o conversaţie cu un om deştept.
– Lev Tolstoi
- Să citești cărți bune este ca și cum ai purta o conversație cu cei mai de seamă oameni ai secolelor trecute.
– Descartes
- Cărţile sunt oglinzi: vezi în ele ceea ce ai deja înăuntrul tău.
– Carlos Ruiz Zafón
- Nu există prieten mai loial decât cărţile.
– Ernest Hemingway
- Arată-mi cărţile pe care le iubeşte şi voi cunoaşte omul mult mai bine decât prin prietenii săi muritori.
– Dawn Adams
- Cărţile sunt ca oamenii, în sensul că se vor ivi în viaţa ta atunci când ai cea mai mare nevoie de ele.
– Emma Thompson
- Ceea ce mă impresionează cu adevărat este o carte care, după ce ai terminat-o de citit, te face să-ţi doreşti ca autorul ei să fi fost un minunat prieten de-al tău, pe care să-l fi putut suna oricând îţi doreai.
– J.D. Salinger
- Nu poți cumpăra fericire, dar poți cumpăra cărți, ceea ce de fapt e același lucru.
– Autor necunoscut
- Dacă citești doar cărți pe care le citesc ceilalți, vei gândi doar precum ceilalți.
– Haruki Murakami
20 cele mai frumoase citate despre cărți
///////////////////////////////////////////
4 scriitori care au influențat pentru totdeauna literatura universală
În imensa sa istorie, literatura a fost influențată de scriitori care au atins paroxismul creației. Cu alte cuvinte, ei au reușit să modifice fie stilul, fie ideile și viziunile succesorilor, cristalizându-și numele în canonul universal. În această listă vor fi doar prozatori, respectiv marii inovatori ai dramei și liricii, cum ar fi William Shakespeare, Anton Cehov, Charles Baudelaire, Rainer Maria Rilke sau Paul Valery, nu vor fi incluși.
- Honore de Balzac
Imagini pentru Honore de BalzacÎncepând cu marele clasic Honore de Balzac, considerat de mulți critici ca fiind cel mai mare scriitor francez, romanul se schimbă prodigios de mult. Bineînțeles, Balzac nu a fost primul scriitor care a descris tipologiile umane sau moravurile, însă, indubitabil, el a reușit să creeze o frescă completă a societății, unde își au locul atât avarii, fariseicii sau alambicații, cât și bonomii sau tinerii luptători cu realitățile inexpugnabile.
După activitatea literară a lui Balzac, orice roman relatat la persoana a III-a, în care apare o amplă descriere a societății și a controverselor interumane, e numit balzacian. Francezul a creat un univers literar totalmente diferit de ce exista înaintea lui, el împânzind în ciclul „Comedia Umană” 95 de opere, ce avea ca idee continuitatea dintr-o operă în alta.
A influențat pe: George Călinescu, Camilo Castelo Branco, Mircea Eliade, Feodor Dostoievski, Marcel Proust etc.
Vezi cărțile scriitorului Honore de Balzac pe Libris.ro!
- Feodor Dostoievski
Imagine similarÄCât de mult mi-ar plăcea Lev Tolstoi, Mihail Bulgakov sau Vladimir Nabokov, însă Feodor Dostoievski este, în opinia mea, cel mai remarcabil scriitor de origine rusă. Pe lângă crearea personajelor epatante din „Crimă și Pedeapsă” sau „Frații Karamazov”, Dostoievski diseminează o nouă filosofie și concepție existențialistă în literatura universală. Autorul plasează protagoniștii operelor într-o continuă dispută cu Dumnezeu, relatând lupta dintre bine și rău.
Personajele dostoievskiene acționează într-un mod atavic și naturalist, de exemplu studentul falit Rodion Raskolinikov, ateul Ivan Karamazov sau gelosul Dmitrii Karamazov relevă cele mai abominabile și grotești trăsături umane, însă sufletele lor devin purificate prin prisma credinței și a recăpătării sentimentului.
Magia lui Dostoievski constă în misterul întrebărilor existențiale din opera acestuia, astfel, putem și astăzi, după mai bine de o sută de ani, să discutăm nopți întregi despre crima lui Raskolinikov, despre cine era, de fapt, bolnav în „Idiotul” sau despre cine a învins în apriga luptă verbală din „Frații Karamazov”, Aleoșa sau Ivan, credința sau ateismul?
A influențat pe: Vladimir Nabokov, Franz Kafka, James Joyce, Albert Camus, Friedrich Nietzsche etc.
Vezi cărțile scriitorului Feodor Dostoievski pe Libris.ro și Bestseller.md!
- Marcel Proust
Imagini pentru Marcel Proust„În căutarea timpului perdut” – orgiastic, spectral, apoteozat, prolix, apexul spre care tinde sistemul solar al literaturii secolului XX. Marcel Proust – geniu. Așa poate fi caracterizată grandioasa operă, scrisă într-un stil emfatic, și autorul acesteea. Un roman care, odată ce îl citești, devine o particulă inerentă din fibra ta antropologică. Dar cum ar putea o lucrare atât de grea, în care orice element infinitezimal e descris în zeci de pagini, să placă atât de mult, încât să refuzi pentru o perioadă de timp să citești orice altceva? Răspunsul e stilul lui Proust, care, încet, vine peste tine ca o eufonie de jazz, ca jocul de șah, creându-ți o dependență perfectă, inefabilă.
Acest scriitor a metamorfozat romanul psihologic, a revoluționat estetica literaturii, elaborându-și propriul stil, și a intrat în labirinturile gândirii umane, analizând orice gând sau gest. El a introdus introspecția în literatură, adică analizarea propriilor stări mentale și emoționale și a reușit să evadeze din șabloanele romanului tradițional. De asemenea, „În căutarea timpului pierdut” e primul roman despre scrierea unui roman, termenul teoretic fiind „metaroman”.
A influențat pe:
Vladimir Nabokov. Recent am citit „Lolita”, unde în partea a II-a, capitolul 25, rusul lasă o surpriză pentru iubitorii lui Marcel Proust „Cartea mea o prezintă pe Lolita; iar acum când am ajuns la partea ce s-ar fi putut intitula (dacă nu m-ar fi împiedicat un alt martir al combustiei interioare) „Dolores Disparue…””, volumul șase din romanul lui Marcel Proust numindu-se „Albertine Disparue”.
Camil Petrescu. Autorul român, de asemenea, a lăsat un „easter egg” pentru iubitorii lui Proust, denumind unul din personajele episodice din „Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război” Madeleine, prăjitura care-l făcea pe Marcel Proust să se întoarcă în copilărie, folosindu-se de memoria involuntară, un alt procedeu artistic al acestuia).
Alți scriitori influențați de opera lui Marcel Proust sunt: Marin Preda, Virginia Woolf, Samuel Beckett etc.
Vezi cărțile scriitorului Marcel Proust pe Libris.ro!
- Franz Kafka
Imagini pentru Franz KafkaCând vorbim despre lucrări absurde invocăm în primul rând operele lui Eugen Ionescu, Albert Camus, James Joyce sau William Faulkner însă, de fapt, ar trebui să ne amintim de Franz Kafka, pentru că el este constanta absurdului în literatură. În „Procesul”, Kafka schițează un personaj cu un comportament absurd, aflat într-o situație ilogică, iar acțiunea se petrece într-un mediu irațional, unde la tribuna din sala de judecată se află un jurnal pornografic, în loc de un cod de legi, iar avocații își dau întâlniri secrete cu judecătorii, care, la rândul lor, își dau întâlniri private cu procurorii.
O țesătură de elemente și evenimente stranii, în care e relatată supremația forței brute asupra dreptății și frica oarbă în fața legii. Într-o altă lucrare scrisă de Kafka, „Metamorfoza”, absurdul e relevat prin transformarea protagonistului într-o insectă, fapt ce a declanșat un șir de alte metamorfeze, tatăl redevenind capul familiei, iar mezina, Grete, metamorfozându-se atât fizic, cât și psihic. Din nefericire, Kafka nu a reușit să scrie până la sfârșit niciun roman, respectiv nu putem afla ce s-a întâmplat cu martirul capitalismului din „America” sau dacă birocrația a fost învinsă în „Castelul”.
A influențat pe: Mircea Cărtărescu, Eugen Ionescu, Albert Camus, James Joyce, Mihail Bulgakov etc.
Vezi cărțile scriitorului Feodor Dostoievski pe Libris.ro și Bestseller.md!
***
Ați citit un articol în care obiectivismul a fost secerat de subiectivism. Asta e părerea mea personală și mulți dintre voi mi-ați putea reproșa că nu am introdus scriitori precum Lev Tolstoi, Johann Wolfgang von Goethe, Gustave Flaubert sau James Joyce, dar luând în considerare experiența mea de cititor, eu cred că anume acești patru granzi ai literaturii au schimbat-o și au influențat-o totalmente.
Aștept părerile voastre în comentarii, precum și o critică constructivă referitoare la acest articol. De asemenea, am încercat pe cât am putut să nu rezum cărțile, dat fiind faptul că poate ați trecut cu vederea adevăratele capodopere ale acestor creatori.
Articol de Daniel Năstase
4 scriitori care au influențat pentru totdeauna literatura universală
/////////////////////////////////////////
NECENZURAT Cărți interzise și de ce să le citești
De la arderea bibliotecii din Alexandria și până la mandatul de execuție a celebrului scriitor Salman Rushdie, istoria e plină de fanatici care au vrut să oblitereze cărți incomode și/sau pe cei care le-au scris. Naziștii au organizat un soi de festival de ardere a cărților interzise, imediat după preluarea puterii. Comuniștii români au avut celebrul “fond secret” (cărțile interzise erau marcate cu litera “S” și încuiate în depozite fără acces public în marile biblioteci din România). Biserica Catolică a întreținut peste patru sute de ani celebrul index de cărți interzise (Index librorum prohibitorum). Și exemplele pot continua.
Ai crede că am depășit etapa în care distrugând volume sau ascunzându-le credem că putem înlătura ideile din paginile lor, dar sunt și în vremurile noastre numeroase scandaluri legate de cărți interzise, unele chiar în “marile democrații” ale lumii.
Iată cele mai faimoase cărți care au fost interzise (pentru o vreme) și motivele pentru care ar trebui să le citești, dacă nu ai făcut-o până acum.
Sex, obscenitate, pornografie
D.H. Lawrence – Amantul Doamnei Chatterley
Romanul lui D.H. Lawrence a avut nevoie de peste trei decenii până să fie publicat în ediție completă, necenzurată. Și chiar și atunci, în 1960, editura Penguin Books a fost dată în judecată într-un proces răsunător pe care l-a câștigat și a vândut imediat 3 milioane de cópii ale cărții. Dincolo de tema adulterului sau de diferențele de clasă socială, una dintre ideile puternice ale cărții lui D.H. Lawrence este cea că dragostea are nevoie și de o dimensiune fizică, nu doar de cea spirituală. Amantul Doamnei Chatterley a aruncat la coș conceptul de iubire platonică și – susțin unii – a stat la baza mișcărilor de emancipare a generației 1968.
James Joyce – Ulysses
Ai spune că celebrul roman de James Joyce ar fi putut fi interzis pentru complexitatea narativă si nu pentru pornografie. Numai că o revistă literară a publicat un fragment în care se descrie cu subînțeles o scenă de masturbare, așa că tribunalele din SUA și Marea Britanie au interzis cartea aproape un deceniu. Teme precum remușcarea ori prăpastia între modern și tradițional sau tehnica literară a fluxului conștiinței sunt elementele care au făcut cartea să dăinuie.
chilipirul-zilei.ro/
Aldous Huxley – Minunata lume nouă
Scrierea a fost acuzată că prezintă în termeni favorabili sexul recreativ de la o vârstă timpurie, că atacă religia și ideea de familie. În realitate, distopia lui Huxley prezintă o lume în care confortul și fericirea permanentă se obțin prin mici pastile colorate care îți anulează gândurile, spiritul, umanitatea. Un preț mare și totodată un avertisment pentru o societate în care suntem gata să ne sacrificăm până și conștiința pentru plăcerile imediate.
Henry Miller – Tropicul Cancerului
A fost publicată în Franța în 1934 și interzisă imediat în SUA, unde s-a încercat republicarea ei abia la începutul anilor ’60. O altă apariție editorială marcată de procese pentru pornografie și obscenitate, Tropicul Cancerului a ajuns în atenția Curții Supreme de Justiție care a decis în 1964 că scrierea nu este pornografică. Să spunem că romanul debordează de scene mai mult sau mai puțin explicite, dar că valoarea sa este și aceea de frescă a boemei pariziene din perioada interbelică, reflecția asupra condiției artistului și a existenței umane.
Lolita, de Vladimir Nabokov
Vladimir Nabokov – Lolita
O narațiune ce pare să empatizeze cu pedofilia, Lolita lui Nabokov rămâne până azi extrem de controversată. Măiestria în limba engleză a autorului (rus la origini!), frumusețea textului și dramatismul poveștii fac ca romanul să se studieze în unele state din SUA, în vreme ce continuă să fie periodic interzis de către comitete de părinți din alte școli americane. Sincer, nu știu dacă valoarea estetică scuză o apologie sexului cu minori, dar Lolita rămâne una dintre cele mai faimoase scrieri ale secolului 20.
Nathaniel Hawthorne – Litera stacojie
Deși nu conține nicio scenă de sex “pe bune”, a fost criticată și interzisă, pentru că povestește despre adulter și implicațiile sale. Și romanul lui Hawthorne este unul dintre titlurile din programa de limbă engleză a școlilor americane dar, asemeni Lolitei, continuă să șifoneze diverse sensibilități. Mă întreb câți dintre criticii lui Hawthorne chiar au citit cartea.
Politica, religie, ideologie
Versetele satanice, de Salman Rushdie
Salman Rushdie – Versetele satanice
Probabil că volumul lui Rushdie este unul dintre cele mai cunoscute cazuri de fanatism la adresa unei cărți, de după Al Doilea Război Mondial. Cartea conține pasaje ireverențioase la adresa profetului Mohamed, de aceea ayatolah-ul Khomeini (liderul suprem musulman al Iranului) a emis o fatwa (un fel de bulă sau decret) în care cerea musulmanilor de pretutindeni să îl ucidă pe Rushdie pentru blasfemie. Autorul a fost nevoit să trăiască ascuns, iar traducătorul său japonez chiar a fost asasinat în circumstanțe ce par a fi corelate cu acest mandat de execuție. Exemplare ale cărții au fost arse în public în Marea Britanie și în lumea arabă. Chestia a durat cam un deceniu, până în 1998, când guvernul iranian a retras formal sprijinul pentru decretul religios, fără însă ca actul în sine să își piardă valabilitatea (în Iran deciziile ayatolah-ului au valoare de lege și prevalează deciziilor guvernului).
Erich Maria Remarque – Pe frontul de vest nimic nou
Naziștii au ars cu patimă exemplarele cărții lui Remarque, o relatare profund umanistă a ororilor Primului Război Mondial. Rareori mi-a fost dat să citesc un roman “de război” atât de frumos, dar evident că povestea nu a fost pe placul descreieraților care au provocat a doua conflagrație mondială.
Ferma animalelor, de George Orwell
George Orwell – Ferma animalelor
Dacă e relativ ușor de înțeles de ce cartea aceasta a fost interzisă în URSS, Cuba sau Coreea de Nord, mai sunt și țări unde fabula lui Orwell e pe lista neagră din (alte) motive stranii. În Kenya a fost interzisă pentru că Orwell critica practicile corupte, iar în Emiratele Arabe Unite pentru că portretizează porci vorbitori (în contradicție cu valorile morale islamice).
George Orwell – 1984
1984 este distopia fundamentală a literaturii secolului 20, un roman vizionar prin care Orwell disecă elementele regimurilor totalitare. Dacă Rusia lui Stalin l-a interzis imediat și a confiscat toate exemplarele intrate în țară (pentru că povestea nu era “suficient de” comunistă), cetățenii unui comitat din Florida au considerat cartea “prea” comunistă. Dacă au citit-o, probabil s-au oprit după primele capitole.
De veghe în lanul de secară, de J.D. Salinger
J.D. Salinger – De veghe în lanul de secară
Cartea aceasta a reușit performanța de a fi simultan cea mai interzisă și cea mai intens studiată operă de literatură americană din toate timpurile. Salinger a fost acuzat că îndeamnă la violență, la sinucidere ori chiar la propagarea comunismului. În fapt, răzvrătirile adolescenței și nașterea noilor generații dau mereu idei de cenzură adulților de la “butoanele” din toată lumea.
Lista cărților celebre interzise sau cenzurate nu se oprește aici. Ceea ce nu au înțeles cenzorii care vor să dicteze fiecărei noi generații cum să gândească și cum să se poarte este că dacă interzici o carte, cititorii vor fi și mai atrași de ea. Dacă interzici o carte, s-ar putea să o ajuți să devină faimoasă pe toată planeta și să dăinuie, precum titlurile de mai sus și multe altele după ele.
De fiecare dată când cumperi o carte sau altă bucurie prin Răsfoiala, devii ambasador al culturii într-o societate care și-a înstrăinat valorile esențiale.
Cu doar un click, ne ajuți să spunem lumii că noi credem în Carte. Credem în tihna refugiului în care ne adăpostește, în freamătul minții care ne îndeamnă să descoperim totul, în bucuria și râsul cu care ne alină, în puterea ei de a lucra în inimile și mințile noastre pentru Bine.
https://rasfoiala.com/2021/06/03/necenzurat-carti-interzise-si-de-ce-sa-le-citesti/
//////////////////////////////////////////////////////
Liceu, cimitir al tinereții
Oana STOICA
Publicat în Dilema Veche nr. 992
Punk Rock de Simon Stephens. Traducerea: Bogdan Budeș. Cu: Dan Pughineanu, Matei Arvunescu, Alex Popa, Ioana Niculae, Ana Udroiu, Alex Călin, Teo Dincă, Oliver Toderiță / Robert Radoveneanu. Regia: Vlad Cristache. Scenografia: Andreea Tecla. Lighting design: Cristian Șimon. Asistent lighting design: Nicoleta Ivan. Sound design:Andrei Doboș. Preparator muzical percuție: Lucian Maxim. Preparator muzical chitară și bas: Adi Coman. Grafică covor scenă: Karla-Maria Broșteanu. Producător delegat: Vasea Blohat. Video și grafică afiș: Iustin Șurpănelu. Teatrul Excelsior.
Creat la Teatrul Excesior de regizorul Vlad Cristache, Punk Rock este un muzical despre viața de liceu. Mai precis, textul și spectacolul se concentrează asupra bullying-ului care ajunge la cote alarmante printre adolescenți, uneori cu consecințe dramatice. Piesa dramaturgului britanic Simon Stephens plasează acțiunea într-un liceu privat din Marea Britanie, unde cîțiva elevi se pregătesc pentru examene, în timp ce problemele personale, din familie, le influențează comportamentul, relațiile dintre ei se stabilesc într-un echilibru de putere, cu abuzatori și victime, impulsurile sexuale și tentația drogurilor scapă de sub control, iar revolta specifică vîrstei, împotriva a tot și a toate, capătă o turnură autodistructivă.
Regizorul nu este la primul spectacol de acest fel, tot la Excelsior el a montat The History Boys, o producție de mare succes cu care actuala premieră seamănă destul de mult, avînd în plus niște tușe dark. Punk Rock are ceva și din Deșteptarea primăverii, alt spectacol creat de Cristache la Teatrul Mic după piesa lui Frank Wedekind, cu muzica live a formației Firma, și nu e vorba doar de faptul că ambele sînt spectacole muzicale, ci și de reprezentarea școlii ca un spațiu întunecat și rigid. Spre deosebire de Deșteptarea primăverii, unde Firma cînta live la fiecare reprezentație, aici partea muzicală, de asemenea live, aparține în totalitate actorilor, care se descurcă bine, cu toate că partiturile sînt grele. O serie de hit-uri punk rock, un gen muzical asociat cu subcultura punk, caracterizată de o atitudine anti-autoritate și anti-instituție, potențează o comunitate școlară în care tensiunile mocnesc și explodează. Perspectiva e întotdeauna a tinerilor, victimele și agresorii sînt deopotrivă elevi, iar adulții excelează prin absență. Profesorii și părinții lipsesc de pe scenă, acțiunile lor sînt prezentate numai prin modul în care sînt receptate de către adolescenți. Cîteva aluzii trimit la un profesor agresiv, ceva mai multe informații generează un portret al unui profesor iubit de elevi. Sînt cîteva elemente care arată situația de acasă a copiilor, dar deși senzația este că informațiile sînt multe și știm aproape tot despre fiecare elev, realitatea este că nu știm. Bennet Francis (Matei Arvunescu), tînărul agresor, care își revendică puterea asupra celorlalți elevi, în special a celor cu vulnerabilități evidente, fizice sau emoționale, se încurcă în minciuni sau în lumi imaginare cînd vine vorba despre familia sa. Are sau nu părinți și frați în viață? Dacă ei există, care este relația lui cu ei și de ce „îi ucide” în fața lumii? Dacă ei nu există, să fie absența familiei o explicație pentru violența lui? Chadwick Meade (Alex Popa) este victima perpetuă a colegilor pentru că, cel puțin în spectacol, el este vulnerabil fizic. Care e situația lui familială? Nu știm, doar îi înregistrăm teama de a primi vizita unui coleg, la fel de „defect” ca el. Nu știm dacă refuzul vine din cauza situației concrete de acasă – părinți rigizi sau abuzivi – sau din cauza evidentei sale antipatii față de colegul său. Pe Lilly Cahill (Ioana Niculae), mama „o omoară” dacă ia note mai mici decît cele maxime, afirmă ea de mai multe ori, fiind aprobată de colegi. E doar proiecția fetei sau mama sa chiar este un părinte agresiv? Cissy Franks (Ana Udroiu), fiică de profesor la Cambridge, detestă Cambridge-ul. De ce, nu știm, ea nu explică niciodată, dar lasă să se înțeleagă că ceva rău s-a întîmplat acolo. Despre familia Taniei Gleason (Teo Dincă) nu știm nimic concret, doar că tatăl ei a venit la școală cînd ea a fost agresată de un coleg. Despre Nicholas Chatman (Alex Călin) chiar nu știm nimic, în afara aerului lui de vedetă a școlii. Nici despre William Carlisle (Dan Pughineanu) nu știm, și el vulnerabil social, respins de grup și o permanentă victimă, aproape forțat să riposteze agresiunilor. Cine sînt acești copii, din ce medii vin, unde sînt familiile lor în procesul lor de maturizare și unde este școala în procesul lor de alienare și abrutizare? Erau adulții speriați și obosiți, cum îi caracterizează o elevă? De ce adulții nu intervin, de ce copiii nu implică adulții în problemele lor, de ce cele două lumi nu comunică deloc? Pentru că textul nu oferă aceste informații, spectacolul prezintă un tablou dezechilibrat, nu ne lasă să tragem o concluzie despre fenomenul bullying-ului generalizat, ale cărui cauze rămîn complet neinvestigate. Nici regizorul nu suplinește lipsa lor în mecanismul scenic pe care îl imaginează, astfel încît perspectiva rămîne incompletă, doar a copiilor, nu mai puțin puternică, dar afectată de o anume fatalitate căci dacă nu se știe ce a generat o situație, nu se știe nici cum poate fi rezolvată. Decorul configurează un loc întunecat, biblioteca școlii, imaginată ca un fel de spațiu concentraționar în care elevii funcționează după modelul deținuților – sînt supuși unor reguli și limitări ale libertății, iar între ei devin agresivi. Este aici violența o formă de revoltă, dar și un strigăt de ajutor?
Problema agresiunii și alienării tinerilor este acută (a se vedea recentele dezvăluiri despre consumul de droguri în licee), așa că oricît s-ar vorbi despre asta, mai ales în România, unde subiectul a debutat recent, nu este de ajuns. Prin urmare, spectacolul este binevenit căci publicul tînăr se va recunoaște în personajele create de actorii Teatrului Excelsior, tot mai versatili în ultima vreme coregrafic și mai ales muzical, și poate experimenta astfel apartenența la un grup/generație care se confruntă cu aceleași probleme: violența în școală, între cool și letal. Chiar dacă nu poate rezolva problemele, teatrul poate funcționa ca un grup de susținere și asta se întîmplă în Punk Rock. Cred însă că este nevoie urgentă și de măsuri care să reducă violența în școală. Dar aici, teatrul nu mai este suficient.
Oana Stoica este critic de teatru.
//////////////////////////////////////////
Putinizarea Europei
Matei MARTIN
Publicat în Dilema Veche nr. 435
Democraţia e bună, dar nu-i la fel pentru toţi. Există discrepanţe mari între ce se presupune a fi democraţia şi felul în care regimurile politice aplică principiile democratice. La marginea dinspre Est a Uniunii Europene dezvoltarea democraţiei stagnează. Într-o ţară care aspiră la statutul de membru al Uniunii – Ucraina – puterea politică se înăspreşte în dauna libertăţilor civile. Iar Ungaria, care, pînă nu de mult, era un model democratic cel puţin pentru statele din regiune, pare să fi abandonat o parte dintre principiile esenţiale ale democraţiei, adoptînd, printre altele, o lege menită să pună botniţă celei de-a patra puteri în stat, adică presei. Ce se întîmplă în Europa de Est?
Un studiu recent realizat de Freedom House şi citat de Die Welt analizează evoluţiile în această parte a Europei. De la colapsul Uniunii Sovietice încoace, organizaţia publică în fiecare an o anchetă, intitulată „Nations in Transit“, despre starea democraţiei în 29 de ţări din Europa de Est şi Eurasia. Potrivit raportului Freedom House, în Ungaria s-a înregistrat cel mai mare declin al democraţiei şi al libertăţilor dintre toate statele examinate. Rezumat, „cazul“ Ungariei arată astfel: de la preluarea mandatului, în 2010, premierul Viktór Orban a subminat, sistematic, democraţia. Noua lege electorală reamenajează circumscripţiile într-un mod care favorizează partidul aflat la putere; legea presei oferă Puterii posibilitatea să-i sancţioneze cu amenzi usturătoare pe jurnaliştii recalcitranţi; iar Justiţia a fost slăbită considerabil după adoptarea unor noi reglementări. Raportul sugerează chiar că, la o viitoare evaluare, Ungaria ar putea să nu mai obţină statut de „democraţie consolidată“.
Pe de altă parte, tranziţia din Ucraina stagnează şi, pe alocuri, chiar regresează. Desigur, nivelul acestei ţări este mult sub cel al Ungariei, aşa că şi aşteptările erau mai mici. Mari sînt doar ambiţiile guvernului de la Kiev, care-şi afirmă mereu aspiraţiile europene. Într-adevăr, aşa-numita Revoluţie Portocalie (2004) a adus cîteva progrese vizibile. După victoria lui Viktor Iuşcenko s-a crezut că represiunea sistematică a opozanţilor şi a jurnaliştilor precum şi fraudele electorale sînt de domeniul trecutului. Dar minunile nu durează o veşnicie. Succesorul lui Iuşcenko – Viktor Ianukovici – a întors Ucraina din drumul pe care o apucase. Regimul de acum nu ar fi cu nimic mai bun decît cel de dinaintea Revoluţiei Portocalii: arestări/condamnări motivate politic, sistem de justiţie corupt, jurnalişti ameninţaţi, opozanţi intimidaţi. Efectul nociv al acestei reveniri la un regim autoritar e că, de-acum înainte, este posibil ca şi alte state din regiune care apucaseră să facă mici paşi spre democraţie – şi care vedeau în Ucraina un model de urmat – se vor întoarce la vechile metehne postsovietice.
România e menţionată în raportul Freedom House printre ţările cu democraţie semiconsolidată (alături de Macedonia, Serbia şi Croaţia). Printre evoluţiile pozitive remarcate de raportori e independenţa sistemului de justiţie; acelaşi raport indică însă şi o degradare în ceea ce priveşte corectitudinea sistemului electoral.
Pînă una-alta, singurele exemple negative identificate de studiu sînt Ungaria şi Ucraina. Însă structurile democratice slăbite şi dificultăţile economice înregistrate în statele din regiune ar putea conduce la extinderea acestui fenomen pe care unul dintre autorii studiului, Christopher Walker, îl numeşte „putinizarea Europei“: progresele în democratizare sînt umbrite, dacă nu anulate de stagnare şi de regres; regimuri în curs de liberalizare încep să se întoarcă spre autoritarism. Dinspre ţările cu o democraţie consolidată, aceşti paşi înapoi sînt văzuţi ca un soi de înşelăciune: state aspirante la UE au adoptat reforme doar cît să obţină nişte rapoarte pozitive, nişte steguleţe verzi. Odată obţinute, regimurile redevin autocratice. Micile progrese sînt de fapt doar excepţia – scopul, pe termen lung, e conservarea puterii de către vechile structuri.
Dincolo de evidentul impas în care se află proiectul european (moneda unică e, pentru moment, cea mai gravă dintre probleme; dar nu e singura), ţările „vechi“ ale Uniunii au toate motivele să privească spre Est cu scepticism. Şi exact asta recomandă şi Walker: „Bruxelles trebuie să-şi impună cu mai multă stricteţe standardele democratice în noile state membre“. Însuşi modelul european ar fi în pericol, susţine Freedom House.
Ucraina şi mai ales Ungaria arată destul de clar că tranziţia de la socialism la democraţie nu e un proces care decurge firesc. Altfel decît o sugerau fondatorii Europei, democraţia nu e un factor determinat cultural. Şi, mai ales, că democraţia nu e ireversibilă.
https://dilemaveche.ro/sectiune/la-zi-in-cultura/putinizarea-europei-602893.html
////////////////////////////////////////
“Putinizarea” preşedintelui Xi Jinping şi regresul democraţiei pe planetă
Matei Vişniec
In China, preşedintele Xi Jinping, “se putinizează”. Este expresia utilizată de un universitar francez în cotidianul Le Monde care scrutează culisele vieţii politice chineze. Modificarea constituţională adoptată de chinezi, care îi permite lui Xi Jinping să rămînă şef suprem pe viaţă, este o veste proastă pentru democraţie, chiar dacă în China ea nu a funcţionat niciodată în stil occidental. Acest tip de „putinizare” a puterii va fi un exemplu negativ în alte ţări, unde democraţia încearcă să se impună şi unde rămîne fragilă, afirmă mulţi comentatori în Franţa.
Numai un spirit naiv sau excesiv de optimist ar îndrăzi să spună astăzi că democraţia cîştigă teren pe planetă. De fapt, geografic vorbind, ea pierde teren, iar în spirite ea îşi pierde din puterea de fascinaţie. Xi Jinping se „putinizează”, dar înaintea sa s-a „putinizat” Recep Tayyip Erdogan în Turcia.
Ciudat cum, în aceeaşi săptămînă, se crează un fel de pact „putinist” anti-occidental între China şi Rusia. Xi Jinping se înşurubează pe viaţă la putere pretextînd că în felul acesta va cimenta în jurul său societatea chineză şi va „întări demnitatea Chinei în faţa Occidentului”.
La sfîrşitul acestei săptămîni, pe 18 martie, Vladmir Putin va fi ales, pentru a patra oară, preşedinte al Rusiei. El şi-a prefaţat această „victorie” cu unul dintre cele mai virulente discursuri anti-occidentale, şi a ţinut chiar să afirme că dispune de noi arme pentru a răspunde „imediat” în caz de atac. Atît în China cît şi Rusia asistăm la un fel de triumf al unei doctrine anti-occidentale care ţine loc de ideologie. În ambele ţări mediile de informare întreţin un cult pentru „şeful puternic” capabil să facă faţă unor aşa-zile „pericole” care vin, mai toate, dinspre Occident.
India, a doua putere demografică după China, este şi ea traversată în prezent de o febră anti-occidentală. Naţionalismul hindus este de fapt, de cîţiva ani, într-o puternică ofensivă şi încearcă să forjeze o nouă identitate pentru poporul indian, o identitate bazată exclusiv pe dimensiunea religioasă hinduistă. Premierul indian, Narendra Modi, el însuşi un reprezentant al curentului naţionalist, promovează, cel puţin în mod oficial, un hinduism tolerant. Pe terenul practicii politice, însă, majoritatea liderilor încearcă să se prezinte acum în faţa electoratului ca nişte buni hinduşi. Chiar şi Partidul Comunist Indian, arată un comentator în Le Monde, a început să celebreze divinităţi hinduse pentru a arăta cît de mult este ataşat identităţii hinduse a Indiei.
În lumea arabo-musulmană tentativele din ultimul deceniu de adoptare a democraţiei au fost nişte dramatice eşecuri, cu excepţia Tunisiei. Iar tentativele Americii de a crea democraţii pe calea armelor n-au făcut decît să aducă haos în respectivele regiuni, mai ales în Irak şi în Afganistan. În Europa de răsărit asistăm la un alt fenomen şi anume la un fel vidare de sens a democraţiei din cauza corupţiei şi a clientelismului. Acelaşi lucru se întîmplă şi în alte ţări, precum Africa de Sud sau Brazilia.
În Brazilia, care cu zece ani în urmă era considerată ca viitoare mare putere emergentă, insecuritatea a devenit o problemă atît de gravă încît armata fost trimisă să asigure ordinea la Rio. Unii îşi amintesc însă că armata era la putere în urmă cu trei decenii, mai precis, abia în 1984 Brazilia a intrat în era democraţiei.
Să adăugăm la acest tablou faptul că şi banii pot cangrena maşina democratică, aşa cum se întîmplă în Statele Unite. Iar în ţările europene în care populiştii se pregătesc să ia puterea unii comentatori vorbesc de populocraţie (este cazul în Italia).
Oare intrăm într-o nouă eră a dictatorilor, într-o veritabilă eră post-democratică? Discursul anti-occidental dispune acum de un teritoriu compact care se întinde de la Coreea de Nord pînă în Turcia trecînd prin China şi Rusia, incluzînd Iranul şi multe ţări arabe. Actualitatea îi dă dreptate filozofului francez Emmanuel Todd care, în 2008, a plublicat un eseu intitulat “După democraţie”, carte în care el analizează fenomenul descompunerii democraţiilor. Singura observaţie cît de cît optimistă în acest eseu este că viaţa va continua să se manifeste şi “după democraţie”.
https://www.rfi.ro/special-paris-101763-putinizarea-presedintelui-xi-jinping-si-regresul-democratiei-pe-planeta
//////////////////////////////////////////
Cine au fost primii interlopi ai României şi cum au sfârşit ei
Autor: Elisabeth Bouleanu
Nicolae Nae Chioru, Hitler, Balauru sau Gică Cioc erau cele mai temute nume în România de după cel de-Al Doilea Război Mondial. Aceştia au fost primii interlopi ai ţării, şefi de clanuri agresive care ucideau cu sânge rece şi terorizau oraşe întregi.
Primii interlopi ai României au apărut după al Doilea Război Mondial, iar cuibul cel mai rău famat din întreaga ţară a fost celebrul cartier Ferentari. Aici au activat cele mai sângeroase clanuri de bandiţi, care obişnuiau să omoare cu sânge rece şi chiar să-şi tranşeze victimele precum animalele la abator.
Ani în şir personaje precum Gică Cioc, zis Balaurul, Sandu Moise, zis Hitler, sau Nicolae Purcică, zic Nae Chiorul, au terorizat populaţia şi au dat de furcă oamenilor legii.
image
Nae Chiorul a fost prins şi ucis în tren
În urmă cu şase decenii, cel mai rău famat cartier al capitalei era cartierul Ferentari. Aici era cuibul ucigaşilor şi al clanurilor care trăiau în afara legii. Cei mai cunoscut criminal din Ferentari a fost Nicolae Purcică, zis Nae Chiorul, un nume care stârnea groază în anii de după cel de-al Doilea Război Mondial.
După ce săvârise mai multe crime înfiorătoare în Ferentari şi terorizase Bucureştiul cu jafuri şi tâlhării, Nae Chiorul ajunsese în 1947 un nume cunoscut în întreaga ţară şi era dat în urmărire generală. Deşi figura era cunoscută oamenilor legii, ani de zile nimeni nu a reuşit să intre în cuibul criminalului. Pentru Ferentariul nu mai era un loc sigur, Nae Chiorul şi-a mutat cartierul la Oradea şi a adus teroarea în Transilvania. Banda lui Nae Chioru a recurs aici la zeci de atacuri armate, lăsând în urmă zeci de cadavre ale unor oameni nevinovaţi.
Nae Chiorul nu se limita doar la a-şi tâlhări victimele şi a le lua banii. Ucidea de plăcere şi se spune că obişnuia să-şi tranşeze victimele cu cuţitul precum animalele la abator. Celebrul comisar Eugen Alimănescu a plecat la Oradea pentru a da de urma criminalului. Investigaţiile poliţistului au scos la iveală un tipar al crimelor. Cele mai multe victime tâlhărite erau călători cu trenul spre Oradea în scop de afaceri.
Alimănescu a pus la cale un flagrant chiar în tren şi aşa a dat de urma lui Nae Chiorul. Nu l-a ucis pe loc şi l-a urmărit până în momentul în care criminalul intenţiona să facă o nouă victimă. Interlopul nu a mai apucat să ducă fapta la bun sfârşit, fiind pus la pământ de o rafală de gloanţe venită din partea oamenilor comisarului.
image
Balaurul şi Hitler
În vara anului 1945, Capitala a fost lovită de un val de crime înfiorătoare. Majoritatea victimelor erau bărbaţi tineri, iar atrocităţile se petreceau noaptea. Nu mai puţin de 15 bărbaţi împuşcaţi au fost găsiţi în vara anului 1945 pe străzile din Bucureşti. Cazul a revenit aceluiaşi comisar Alimănescu, spaima bandiţilor şi tâlharilor din Bucureşti. Prima ipoteză a fost că asasinii ar fi sovietici, după originea gloanţelor descoperite la locul faptelor.
Pentru că majoritatea victimelor erau bandiţi recidivişti, Alimănescu a ajuns la concluzia că la mijloc era o răfuială între clanurile de bandiţi din Ferentari. Aşa a ajuns la bandele lui Gică Cioc, zis Balaurul, şi Sandu Moise, zis Hitler. Cele două grupări mafiote erau rivale şi îşi disputau cartierele din Bucureşti. Conflictul dintre cei doi interlopi care îşi disputau supremaţia a mers atât de departe încât Hitler i-a furat iubita lui Gică Cioc.
Crime din cauza unei femei
Înfuriat la culme, banditul din urmă a început să asasineze toţi colaboratorii lui Hitler şi era decis să-şi ucidă adversarul şi fosta iubită, care între timp devenise amanta duşmanului. Vâzând cu Cioc îi asasina partenerii, Hitler a trecut şi el la atac şi a început să ucidă membrii ai clanului advers.
Aşa a ajuns Bucureştiul să fie plin de cadavre de bandiţi. Alimănescu a dat de urma celor doi capi chiar în noaptea de Revelion din acel an. Ştia că Hitler petrece alături de amantă într-un local din Bucureşti. Şi-a luat oamenii şi a organizat o descindere chiar în noaptea dintre ani.
Până să ajungă însă Alimănescu la Hitler, acestuia i-a venit de fac chiar Gică Cioc, cel care alesese şi el noaptea de Revelion pentru a-şi ataca duşmanul. În vreme ce comisarul se pregătea de atac la uşa localului, cei doi interlopi şi găştile lor se măcelăreau înăuntru. Atât Gică Cioc, cât şi Hitler au murit în noaptea de Revelion. Măcelărită la locul crimei a fost şi femeia disputată de cei doi tâlhari.
https://historia.ro/sectiune/general/cine-au-fost-primii-interlopi-ai-romaniei-si-cum-2259421.html?utm_source=historia.ro&utm_medium=push&utm_campaign=7810
/////////////////////////////////////////////
Rusia amenință că va bombarda Haga după ce Putin a primit mandat internațional de arestare. Medvedev: „Curtea Penală Internațională s-a c…t pe ea” / „Urmăriți doar cu atenție cerul…”
Dmitri Medvedev a amenințat că Rusia va bombarda Haga după ce Curtea Penală Internațională a emis mandat de arestare pe numele lui Vladimir Putin
Fostul președinte și premier rus Dmitri Medvedev, acum vicepreședintele Consiliului de Securitate al acestei țări, a lansat luni, pe contul său de Telegram, o avalanșă de jigniri și amenințări la adresa Curții Penale Internaționale, după ce acesta a emis pe numele lui Putin un mandat de arestare. Dmitri Medvedev a proclamat că sistemul de drept internațional și ordinea internațională s-au prăbușit, că nimeni nu dă doi bani pe Curtea Penală Internațională și a amenințat că Rusia va ataca Haga cu rachete Onyx.
Judecătorii de la Curtea Penală Internațională au emis vineri mandatul de arestare pe numele lui Putin pentru crime de război comise în Ucraina și pentru deportarea ilegală a cel puțin 100 de copii. Această decizie vine după o anchetă a procurorilor care a durat multe luni și în care s-au strâns nenumărate probe.
Mandatul de arestare e valabil în 123 de state din întreaga lume, semnatare ale convenției. Totuși, țări importante nu au ratificat convenția și nu sun parte a Statutului de la Roma al Curții Penale Internaționale. Rusia, China, Statele Unite se numără printre țările care nu sunt incluse.
Conform comunicatului care i-a făcut pe ruși să turbeze de furie, mai mulți înalți oficiali de la Moscova, în frunte cu Putin, sunt urmăriți pentru crime de război.
Iată o parte din textul publicat de Curtea Penală Internațională de la Haga.
„Domnul Vladimir Vladimirovici Putin, președinte al Federației Ruse, este presupus responsabil pentru crima de război de deportare ilegală a populației (copii)“
„Domnul Vladimir Vladimirovici Putin, născut la 7 octombrie 1952, președinte al Federației Ruse, este presupus responsabil pentru crima de război de deportare ilegală a populației (copii) și cea de transfer ilegal de populație (copii) din zonele ocupate ale Ucrainei în Federația Rusă (în conformitate cu articolele 8(2)(a)(vii) și 8(2)(b)(viii) din Statutul de la Roma). Infracțiunile ar fi fost comise pe teritoriul ocupat ucrainean cel puțin începând cu 24 februarie 2022. Există motive întemeiate să se creadă că domnul Putin poartă răspundere penală individuală pentru infracțiunile menționate anterior, (i) pentru că a comis actele în mod direct, împreună cu alții și/sau prin alții (articolul 25(3)(a) din Statutul de la Roma) și (ii) pentru eșecul său de a exercita controlul în mod corespunzător asupra subordonaților civili și militari care au săvârșit actele sau au permis săvârșirea acestora și care se aflau sub autoritatea și controlul efectivă a acestuia, în conformitate cu responsabilitatea superiorului (articolul 28 litera (b) din Statutul de la Roma).
Doamna Maria Alekseyevna Lvova-Belova, născută la 25 octombrie 1984, comisar pentru drepturile copilului în biroul președintelui Federației Ruse, este responsabilă pentru crima de război de deportare ilegală a populației (copii) și cea de transfer ilegal de populație. (copii) din zonele ocupate ale Ucrainei către Federația Rusă (în conformitate cu articolele 8(2)(a)(vii) și 8(2)(b)(viii) din Statutul de la Roma). Infracțiunile ar fi fost comise pe teritoriul ocupat ucrainean cel puțin începând cu 24 februarie 2022. Există motive întemeiate să se creadă că doamna Lvova-Belova poartă răspundere penală individuală pentru infracțiunile menționate mai sus, pentru că a comis faptele în mod direct, împreună cu alții și/sau prin altele (articolul 25 alineatul (3) litera (a) din Statutul de la Roma).
Camera preliminară a II-a a considerat, pe baza cererilor Procuraturii din 22 februarie 2023, că există motive întemeiate pentru a crede că fiecare suspect poartă răspunderea pentru crima de război de deportare ilegală a populației și cea de transfer ilegal de populație din zonele ocupate ale Ucrainei în Federația Rusă, în prejudiciul copiilor ucraineni“.
Dmitri Medvedev: „Să luăm exemplul acestei Curți Penale Internaționale de rahat, inutilă. Pe cine a adus în fața Justiției? Curtea s-a c…t pe ea“
Riposta rușilor a fost isterică. Dacă Maria Zaharova, purtătoarea de cuvânt a Ministerului de Externe de la Moscova, a spus doar că „deciziile Curții Penale nu au nicio semnificație pentru țara noastră“, mult mai importantul Dmitri Medvedev a amenințat că Rusia va bombarda clădirea Tribunalului de la Haga.
Iată mai jos postarea vicepreședintelui Consiliului de Securitate al Rusiei. Textul abundă de insulte de cea mai joasă speță, considerații disprețuitoare față de legi și amenințări la adresa judecătorilor.
„Ce s-a întâmplat
Prăbușirea finală a sistemului de drept internațional.
Să recunoaștem: acesta nu a fost deosebit de eficient până acum. Mai ales instituțiile sale internaționale.
Liga Națiunilor s-a prăbușit, URSS se gândea să părăsească ONU, convențiile și alte acte internaționale sunt cu greu adoptate astăzi, există o părtinire și un diktat total al unui grup de țări anglo-saxone.
Dar principalul defect al sistemului de drept internațional public este ineficiența sa. Țările nu doresc să se supună actelor părtinitoare ale Adunării Generale a ONU, să se opună prin veto deciziilor Consiliului de Securitate al ONU, să părăsească diferite instituții ale ONU. Motivul este nedreptatea lor, care se bazează pe inadmisibilitatea coerciției de către un grup de țări suverane împotriva unor astfel de state suverane. CĂCI PAR IN PAREM NON HABET IMPERIUM. Un egal nu are putere asupra unui egal.
Să luăm exemplul acestei CPI de rahat, inutilă, creată pe baza Statutului de la Roma, la care statele majore nu au aderat. Pe cine a adus în fața justiției?
Trei duzini de necunoscuți. Președintele Sudanului a scuipat pe aceste acuzații și, în ciuda loviturii de stat militare din propria țară, nu este disponibil pentru „justiție”. Ceilalți nu merită să fie menționați deloc. Cu alte cuvinte, eficiența lor este nulă. Aici nu este vorba de tribunalele ad-hoc de la Nürnberg și Tokyo. Sau chiar și dubiosul tribunal pentru Iugoslavia. Și este de înțeles.
O țară și liderii săi pot fi judecați în două cazuri: 1) când țara însăși a slăbit sălbatic, aproape și-a pierdut suveranitatea și a decis să accepte un proces pentru ea însăși; 2) când țara a pierdut războiul și a capitulat. Este imposibil să se procedeze altfel. Și toată lumea înțelege acest lucru. Apropo, cel mai discreditat episod care a ucis credibilitatea aproape nulă a tribunalului a avut legătură cu crimele SUA în Afganistan și Irak. Curtea s-a c…t pe ea și nu a putut face nimic. Evident, un strigăt energic din partea Statelor Unite că nu am ratificat deloc Statutul de la Roma, fuck off pigmies, i-a făcut pe judecători să înnebunească și să se apuce de cheltuieli, fără legătură cu justiția.
Și apoi au decis să îl judece pe președintele unei alte puteri nucleare care nu este membră a CPI, pe aceleași motive ca și SUA și alte țări. Evident, cea mai dură contribuție posibilă a venit din același Pindostan. Este clar că nu există nicio valoare practică, dar vă mulțumim că v-ați amintit.
Dar consecințele pentru dreptul internațional vor fi monstruoase. La urma urmei, este vorba de o prăbușire a fundamentelor și principiilor de drept. Inclusiv postulatele inevitabilității responsabilității. Acum nimeni nu va mai merge la niciun organism internațional, toți se vor înțelege între ei. Toate deciziile stupide ale ONU și ale altor structuri se vor sparge la cusături. Se apropie apusul sumbru al întregului sistem de relații internaționale. Încrederea este epuizată.
Încă un lucru. Judecătorii CPI s-au agitat degeaba. Uite, noi suntem curajoși, nu ne-am c…t pe noi în fața celei mai mari puteri nucleare. Din păcate, domnilor, toată lumea umblă sub Dumnezeu și sub rachete. Ne putem foarte bine imagina o lovitură țintită cu o Onyx hipersonică din Marea Nordului de pe o navă rusească asupra tribunalului de la Haga. Nu poate fi doborâtă, din păcate. Iar tribunalul este doar o organizație internațională mizerabilă, nu populația unei țări NATO. Așa că nici ei nu vor declanșa un război. Le este frică. Și nimănui nu-i va părea rău. Așa că, cetățeni judecători, priviți cu atenție spre cer…“
Rusia amenință că va bombarda Haga după ce Putin a primit mandat internațional de arestare. Medvedev: „Curtea Penală Internațională s-a c…t pe ea” / „Urmăriți doar cu atenție cerul…”
//////////////////////////////////////////////
Cand oamenii cotizeaza pentru lupi imbracati in oi… Patriarhul Kiril, păstorul ce-și mănâncă turma
de Paul Palencsar
Patriarhul Kiril a abdicat de mult de la misiunea sa. El va rămâne în istorie ca patriarhul care a semnat pactul cu diavolul, un antihrist al vremii sale. Ironia tristă a istoriei face ca patriarhul ortodox al Rusiei să fie sluga lui Putin, care-și trage seva din bolșevicii demolatori de Biserică și biserici.
Îndemnurile criminale ale patriarhului Kiril reflectă disperarea dictatorului Putin, care simte că întreg constructul regimului său se prăbușește. Într-un tablou halucinant, alături de monstrul de la Kremlin stă patriarhul Bisericii Ortodoxe Ruse, care a pus Biserica lui Dumnezeu în mâinile mânjite cu sânge ale celui mai înfiorător criminal de la Stalin încoace.
Departe de a îndemna poporul rus să-și câștige libertatea și demnitatea, patriarhul Kiril instigă la crimă în masă. Predicile sale nu diferă de cele ale imamilor Statului Islamic, care nu se sfiesc să-și transforme adepții în bombe cu ceas, în schimbul Paradisului cu 70 de fecioare sau, aici, Împărăția lui Dumnezeu.
Kiril al Moscovei L-a evacuat pe Iisus Hristos de pe tronul inimii sale și l-a întronizat pe Vladimir Putin, căruia i se închină necondiționat, cu slugărnicia pe care sclavul i-o arată stăpânului. Ironia tristă a istoriei face ca patriarhul ortodox al Rusiei să fie prizonierul celui care-și trage seva din bolșevicii demolatori de Biserică și biserici, care au ucis în Gulag preoți și episcopi. Spre deosebire de martiri, patriarhul Kiril își pune viața în slujba minciunii și crimei.
Patriarhul Kiril a abdicat de mult de la misiunea sa dumnezeiască. Veșmintele, barba, crucile, ritualul le-a transformat în forme golite de sens, menite să fure ochiul celor care încă mai au nativitatea de a-l crede pe cuvânt. Ca și diavolul ce-l ispitea pe Iisus Hristos, Kiril își trimite poporul la moarte folosind argumente evanghelice. Crima devine iubire de țară, iar îndeplinirea ordinelor unui criminal genocidar, ascultare de Dumnezeu.
Actualul cap al Bisericii Ortodoxe Ruse va rămâne în istorie ca patriarhul care a semnat pactul cu diavolul, un antihrist al vremii sale. În timpuri tulburi, când turma sa are cea mai mare nevoie de ajutorul și îndrumarea sa, acesta devine complice al călăului Putin, trădându-și menirea de mesager al păcii și dragostei între oameni.
Patriarhul ortodox al Moscovei nu doar că nu propovăduiește eliberarea celor robiți de sub securea dictaturii putiniste, dar instigă la ascultarea oarbă pe care el însuși o dă unuia dintre cei mai mari criminali pe care planeta i-a văzut.
https://ziaristii.com/patriarhul-kiril-pastorul-ce-si-mananca-turma/
//////////////////////////////////////////////
Pe moșia baronului Buzatu: la Vaslui, zeci de bugetari au certificate de handicap. Șeful de la Asistență Socială și-a scos certificat, dar se dă cu motocicleta de viteză. Tatăl unei șefe e nevăzător, dar conduce mașina
Dragoș Cazacu, șeful de la Asistență Socială Vaslui, are certificat de handicap și se dă cu Suzuki Hayabusa, cea mai rapidă motocicletă de serie din lume, care costă peste 15.000 de eur
Zeci de funcționari publici de la DGASPC Vaslui, în frunte chiar cu șeful instituției, și-au scos certificate de handicap care-i scutesc de impozite și le asigură indemnizații suplimentare, relatează publicația locală Vremea Nouă. Pe moșia baronului Dumitru Buzatu, stăpânul PSD-ist al județului Vaslui, acest tip de afacere a explodat, anul trecut înregistrându-se 7.185 de certificate de handicap.
Sunt peste 50 de angajați ai Direcției Generale de Asistență Socială și Protecția Copilului din Vaslui care „și-au tras“ certificate de handicap. Însuși directorul instituției, Dragoș Cazacu, și-a făcut dosar în 2021, după ce a fost pus șef la DGASPC Vaslui. El spune că suferă de mulți ani de o boală autoimună, dar abia după ce a ajuns șef la instituția care verifică aceste lucruri a ales să ceară certificat. Directorul povestește că a fost îndrumat de ceilalți, care-și scoseseră toți certificate: „Aici m-au incurajat cei care si-au facut astfel de certificate. Mi-au spus ca nu e nimic rusinos sa detii un astfel de certificat, ci e un drept de-al meu“.
Deși îndeajuns de bolnav încât să ceară certificatul de handicap, directorul e totuși capabil să-și urmeze pasiunea – mersul pe motocicletă de viteză. Într-una din pozele sale, Cazacu apare călare pe o Suzuki Hayabusa, cea mai rapidă motocicletă din lume (300 km/oră) – care costă peste 15.000 de euro.
Pe moșiile baronilor roșii n-ai nicio șansă dacă nu știi pe cine trebuie. Dragoș Cazacu, șeful de la Protecția Copilului Vaslui (dreapta), alături de nevasta Gabriela Crețu (în centru) și copilul Tudor Buzatu ai stăpânului peste județ, Dumitru Buzatu
În acest caz, bolnavul director Cazacu are multiple beneficii odată cu obținerea certificatului de handicap. Nu mai plătește rovinietă, impozit pe salariu, impozit pe locuință, impozit pe terenuri, impozit pe mașini/motociclete etc. De asemenea, persoanele cu handicap accentuat și grav primesc și decontarea carburantului necesar pentru transportul cu vehiculele aflate în proprietatea familiei, precum și tichete valorice.
Dar directorul motociclist nu e singurul șef cu handicap din administrația PSD a județului Vaslui. Alina Clapa, șefa de la Serviciul Evaluare Complexă a Persoanelor Adulte cu Dizabilități de la DGASPC Vaslui, i-a scos tatălui ei, Viorel Bagu, certificat de nevăzător, scrie Vremea Nouă. Însă jurnaliștii s-au întâlnit cu el pe stradă și omul le-a spus că are permis auto și mașină, cu care circulă frecvent. Întrebat cum se poate una ca asta, el le-a răspuns că vede „cât de cât“.
Povestea este de-a dreptul comică. Fiica „nevăzătorului“, Alina Clapa, a fost băgată la DGASPC Vaslui în 2016. Un an mai târziu, a fost promovată direct șefa serviciului care se ocupă de persoanele cu handicap. Acela a fost momentul în care tatăl ei a fost încadrat ca având handicap grav (nevăzător) pe perioadă nedeterminată. Omul a primit 6 ani indemnizația de 1.800 de lei pe lună, fiind scutit și de impozite. Luna trecută, însă, Viorel Bagu s-a vindecat brusc și din martie a fost scos de pe lista persoanelor cu handicap.
https://ziaristii.com/pe-mosia-baronului-buzatu-la-vaslui-zeci-de-bugetari-au-certificate-de-handicap-seful-de-la-asistenta-sociala-si-scos-certificat-dar-se-da-cu-motocicleta-de-viteza-tatal-unei-sefe-e-nevazator/
/////////////////////////////////////////////
„China stă la pândă!“ Un fost comandant al forțelor SUA în Europa explică strategia simplă prin care Ucraina poate recuceri Crimeea și de ce Occidentul nu-și permite să lase Rusia să câștige
de Matei Udrea
Ben Hodges a distribuit acum câteva zile o hartă operațională a Crimeei făcută de Chuck Pfarrer, fost membru SEAL, în care se arată cum, prin lovituri strategice și tăierea legăturilor cu continentul, peninsula poate fi cucerită fără a fi nevoie de un atac la sol, cu infanterie și tancuri
Lumea liberă nu-și permite să lase Rusia să câștige războiul din Ucraina și nici măcar să mențină ocupația Crimeei, deoarece acesta este un test urmărit cu mare atenție de China, explică generalul american Ben Hodges, fost comandat al forțelor SUA din Europa (2014-2018). Ofițerul, care după ce a ieșit din activitate face parte din diverse organizații și think-tank-uri, descrie cum ar trebui să decurgă operațiunea de eliberare a Peninsulei Crimeea, pe care mulți specialiști o cred imposibilă.
În timp ce analizele din unele publicații și opiniile mai multor specialiști arată că efortul de a elibera militar Crimeea ar fi peste puterile Ucrainei, generalul Ben Hodges se amuză uneori pe contul său de Twitter, explicând că nici măcar nu e nevoie de o invazie la sol.
Fost participant la războaiele din Irak și din Afganistan și comandant al forțelor de uscat ale organizației NATO, generalul Ben Hodges arată că e suficient ca ucrainenii să taie legăturile Crimeei cu Rusia continentală pentru a face imposibilă păstrarea acesteia de către Putin. „Faceți-o nesustenabilă… Izolați-o prin ruperea celor două «poduri» care o leagă de Rusia. Apoi, cu rachete de precizie cu rază lungă de acțiune, loviți Sevastopol și Dzankoi și Saki și alte locații unde Rusia are active, facilități sau cartiere generale“, a scris Ben Hodges pe contul său de Twitter luni seara.
Nu e prima oară când generalul arată că această strategie e pe cât de simplă, pe atât de eficientă și imposibil de contracarat de către ruși. Crimeea e un ținut sterp, fără surse de apă și de hrană, care depinde în totalitate de proviziile pe care le primește de pe continent. Prin Istmul Perekop primește apă din Nipru. Tot prin Istmul Perekop și pe podul peste strâmtoarea Kerci primește toate celelalte lucruri necesare.
O ofensivă ucraineană la sol care ar ajunge la Berdiansk ar reteza podul terestru realizat de ruși în primăvara trecută, când au ocupat sudul Ucrainei. Iar bombardarea podului Kerci ar face imposibilă și a doua cale de aprovizionare. Atacarea Sevastopolului, cu rachete cu rază lungă de acțiune, ar alunga definitiv flota militară rusească de acolo și ar împiedica aprovizionarea pe cale maritimă a peninsulei.
Rămasă izolată, fără apă, hrană și orice alte resurse, garnizoana rusească din Crimeea nu va avea altă soluție decât evacuarea, fără a mai fi nevoie de un atac direct al Ucrainei, explică Ben Hodges.
Faptul că Rușii nu-și permit să piardă Crimeea, pe care o tratează ca pe o provincie a țării lor, nu prezintă interes, mai spune generalul american. Ucraina nu-și poate câștiga siguranța dacă nu recapătă Crimeea – un uriaș portavion terestru amplasat strategic. „Ceea ce simte Rusia în legătură cu Crimeea este irelevant. Ucraina nu va fi niciodată în siguranță și nu va putea niciodată să își reconstruiască economia cât timp Rusia ocupă Crimeea. Nu putem permite ca Rusia să fie recompensată pentru agresiunea sa ilegală. Chinezii sunt cu ochii pe noi“, spune Ben Hodges.
Acesta se referă la faptul că războiul din Ucraina e privit de regimul comunist de la Beijing ca un test. Dacă Rusia e lăsată să câștige sau fie și să păstreze Crimeea, chinezii vor considera că au și ei șansa să ocupe Taiwanul pe care-l amenință de atâta timp.
Practic, spune fostul înalt responsabil militar american, o victorie a rușilor este calea cea mai sigură către un viitor război direct al SUA cu China. Încurajați de rezultatul obținut de Putin, Xi Jinping și ceilalți membri ai oligarhiei comuniste chineze vor încerca să repete rețeta de succes în Taiwan și nu numai.
„China stă la pândă!“ Un fost comandant al forțelor SUA în Europa explică strategia simplă prin care Ucraina poate recuceri Crimeea și de ce Occidentul nu-și permite să lase Rusia să câștige
/////////////////////////////////////////
Femeie achitată de judecători după moarte – A fost ridicată cu mascații la 72 de ani sub acuzația că a dat mită 10 ouă
Maria Cociorvan, o femeie acuzată că a dat mită zece ouă unui judecător, a fost achitată post-mortem de Curtea de Apel Cluj
În 2014, femeia de 72 de ani a fost luată cu mascații din locuința ei din satul Iaslovăț și dusă la DNA București. Ulterior, ea a fost trimisă în judecată pentru corupție, fiind acuzată că i-a dat mită unui judecător din Rădăuți.
Din cauza stresului la care a fost supusă, fiind nevoită să se prezinte de mai multe ori în instanță, femeia a decedat doi an mai târziu.
Joi, Curtea de Apel Cluj a pronunțat sentința, femeia fiind achitată post-mortem, potrivit PHonline.ro
Curtea de Apel Cluj l-a condamnat la patru ani de închisoare cu executare pe fostul judecător Bogdan Bărbuță, de la Judecătoria Rădăuți. Acesta a fost acuzat că l-a sprijinit pe un om de afaceri în interesele pe care le avea în domeniul imobiliar, dar și că a primit de la Maria Cociorvan produse alimentare și 1.000 de euro pentru a interveni în vederea unei soluții favorabile într-un dosar în care fiul femeii avea calitatea de reclamant.
Și omul de afaceri Babiuc Constantin Gavril, despre care procurorii DNA au susținut că este cel care ar fi pus la cale întreaga schemă infracțională pentru a ”obţine surse ilicite de venituri în urma tranzacţiilor imobiliare ilegale”, a fost achitat.
Pe lângă Maria Cociorvan, achitată post mortem, Curtea de Apel Cluj a dispus ca toate celelalte 16 persoane din dosar să fie achitate.
https://www.7media.ro/15522?fbclid=IwAR2urPev28u7E_QSb8V1_g9ZOQnyZyec3WVij-SDdiXfoHbIC-uEqOk5tHU
////////////////////////////////////////////////////
https://www.facebook.com/grigorecristiancartianu/posts/4863541570409550/?locale=ms_MY
///////////////////
ION GAVRILĂ OGORANU. Instaurarea comunismului (1945-1948)
MARI TRĂDĂRI CARE AU SCHIMBAT ISTORIA ROMÂNILOR ( documentar )
Memorialul Durerii: Torționarii – Alexandru Rafila https://www.youtube.com/watch?v=hY3-0iL0Lns
///////////////////////////////////////////
Ce rol au jucat Stalin și Mao în izbucnirea războiului din Coreea?
Stalin și stalinism
Autor: Andreea Lupşor
Ce rol au jucat Stalin și Mao în izbucnirea războiului din Coreea? E clar că nord-coreeni nu ar fi pornit niciodată la război fără avizul Kremlinului. Însă ce l-a făcut pe Stalin, la început reticent, să accepte sprijinirea lui Kim Il Sung?
Pe 25 iunie, 1950, Coreea de Nord comunistă a lansat o invazie peste limita paralelei de 38oîn Coreea de Sud. Iniţial surprins, Occidentul, sub conducerea americană, şi-a revenit rapid şi în câteva zile a obţinut avizul Consiliului de Securitate al ONU pentru respingerea atacului.
Pentru preşedintele Truman, Coreea a fost un adevărat test. În opinia sa, liderul comunist nord-coreean, Kim Il Sung, nu acţiona independent, iar scopul atacului nu era doar obţinerea reunificării peninsulei coreene. În spatele acestei agresiuni, Truman vedea mâna sovieticilor şi, poate, a Chinei comuniste. Secretarul de stat Dean Acheson era de aceeaşi părere, declarând că „pare aproape sigur că atacul a fost plănuit, sprijinit şi instigat de Uniunae Sovietică”;în această situaţie, America nu se putea ţine deoparte, căci asta ar fi prejudiciat grav puterea şi prestigiul ţării.
În ultimii ani, graţie deschiderii arhivelor din ţările fost-comuniste, istoricii au putut înţelege mai bine rolurile jucate de Stalin şi Mao în izbucnirea războiului din Coreea. În plus, cercetătorii au beneficiat de pe urma deciziei luate personal de Elţîn în timpul mandatului său, de a oferi guvernului de la Seul sute de pagini de documente declasificate cu privire la originile conflictului. Chiar şi aşa, informaţiile nu sunt complete. În Rusia, multe documente din arhiva centrală şi arhivele militare şi ale KGB-ului nu sunt disponibile, în timp la arhivele chineze străinii nu au deloc acces. Cu toate acestea, s-au putut formula teorii cu privire la originile războiului şi putem răspunde, cu rezervele de rigoare, la anumite întrebări precum cine şi-a dorit războiulşi de ce?Se pare că Kim Il Sung era cel care dorea reunificarea insulei prin intermediul unei acţiuni militare, dar ca stat clientelar al URSS, el avea nevoie de – şi a primit – sprijinul şi încurajarea lui Stalin. Kim dorea reunificării ţării, dar poate că a fost şi prea uşor impresionat de succesul lui Mao în războiul civil din China ce se încheiase în 1949. Iar Stalin a început să vadă în Coreea o ponteţială victorie „ieftină” în cadrul competiţiei cu Statele Unite. Se pare că reunificarea prin război a fost luată în considerare în mod serios încă din martie 1949, când Kim a călătorit la Moscova pentru a se întâlni cu Stalin. Stenogramele întâlnirii lor reţin următoarele afirmații ale lui Kim:
Kim:Credem că situația face necesară și posibilă eliberarea întregii țări prin mijloace militare. Forțele reacționare din Sud nu vor accepta niciodată o reunificare pașnică și vor continua divizarea țării până când se vor considera suficient de puternice pentru a ataca Nordul. Acum avem cea mai bună oportunitate de a lua inițiativa în propriile noastre mâini. Forțele noastre armate sunt mai puternice și, în plus, avem sprijinul unei puternice grupări de gherilă din Sud. Populația din Sud, care disprețuiește regimul pro-american, sigur ne va ajuta de asemenea.
Stalin:Nu ar trebui să avansați către Sud. În primul rând, Armata Poporului nu deține o superioritate copleșitoare în fața armatei Sudice. Numeric, după cum am înțeles, sunteți în spatele lor. În al doilea rând, încă există în Sud soldați americani care vor interveni în caz de ostilități. În al treilea rând, nu ar trebui uitat faptul că acordul privind paralela de 38oeste în vigoare între URSS și Statele Unite. Dacă acordul e rupt de partea noastră, avem și mai multe motive să credem că americanii vor interveni.
Kim:Asta înseamnă că nu există nicio șansă de a reunifica Coreea în viitorul apropiat? Poporul nostru este nerăbdător de a fi din nou împreună și de a distruge jugul regimului reacționar și al stăpânilor săi americani.
Stalin:Dacă adversarul are intenții agresive, mai devreme sau mai târziu va începe agresiunea. Ca răspuns la un atac vei avea ocazia de a lansa un contraatac. Atunci mișcarea ta va fi înțeleasă și sprijinită de toată lumea.
Indiferent de înclinațiile sale, la acel moment Stalin nu credea că e momentul potrivit pentru o acțiune militară. Ba chiar, în 1949 el era neliniștit, â crezând că Sudul ar putea lansa un atac asupra Nordului. Într-o telegramă datată 17 aprilie, trimisă ambasadorului sovietic din Coreea de Nord, Stalin sugerea că „în aprilie-mai, sudiștii își vor concentra soldații în apropiere de paralela de 38o. În iunie, ei vor lansa un atac brusc împotriva Nordului pentru a asigura distrugerea totală a Armatei din Nord până în august.
Însă precauția lui Stalin nu l-a descurajat pe Kim Il Sung. El a fost impulsionat de evenimente precum retragerea trupelor americane din Coreea de Sud la mijlocul anului 1949 și victoria lui Mao în China. Pe 3 septembrie 1949, ambasadorul sovietic din Coreea de Nord raporta la Moscova că liderul de la Phenian ceruse permisiunea de „a începe operațiunile militare contra Sudului, cu țelul de a ocupa peninsula Ongjin și teritoriul sud-coreean de la est de aceasta, până Kaesong, pentru a scurta linia defensivă. Kim Il Sung consideră […] că dacă situația internațională o va permite, ei sunt gata să avanseze și mai mult în Sud. Kim Il Sung e convins că nord-coreenii pot cuceri Coreea de Sud în 2 săptămâni sau maxim 2 luni”.
China Crosses Yalu 0 jpg jpeg
Ambasadorul notează că l-a sfătuit, prudent, pe Kim că problema e foarte delicată și să nu facă nimic până când Moscova nu analizează situația. Moscova – în persoana lui Andrei Gromîko – a răspuns o săptămână mai târziu, dând ambsadorului instrucțiuni prvind evaluarea situației și viabilității propunerii coreenilor. Astfel, se poate observa că ferma poziție a lui Stalin s-a schimbat ușor după retragerea americanilor. După consultările de la Phenian, Tunkin, trimisul diplomatic sovietic, a raportat înapoi la Moscova, pe 14 septembrie, că liderul coreean indicase din nou că el plănuia doar o operațiune parțială vizând peninsula Ongjin, cu posibilitatea de a avansa spre sud dacă atacul avea ca rezultat demoralizarea forțelor inamice. Indiferent de scopul planurilor lui Kim, Tunkin spunea că el, personal, nu era convins de capacitatea Nordului de a conduce cu succes o invazie:
„armata nu e suficient de puternică pentru a desfășura operațiuni rapide și de succes împotriva Sudului. Chiar și luând în considerare ajutorul pe care armata îl va primi din partea partizanilor și populației din Coreea de Sud, e imposibil să sperăm la o victorie rapidă. Mai mult decât atât, un război civil e dezavantajos pentru Nord și din punct de vedere militar, și politic. După eșecul din China, americanii vor interveni probabil și mai decisiv decât au făcut-o în China.”
În ciuda supraestimării sprijinului pe care populația din Sud l-ar fi oferit forțelor nord-coreene, evaluarea lui Tunkin era pertinentă.
În pofida refuzului sovieticilor de a-i accepta planul, Kim a rămas fidel ideilor sale. La mijlocul lui ianuarie 1950, în timpul unui prânz, îi spunea ambasadorului sovietic că „în ultima vreme, nu dorm noaptea, gândindu-mă cum să rezolv problema unificării întregii țări.” De asemenea, l-a întrebat pe acesta de ce nu îl lasă să atace peninsula Ongjin, „pe care armata populară o poate cuceri în trei zile”. Conținutul discuției dintre cei doi a fost transmis la Moscova, iar apoi Stalin, după o schimbare de perspectivă, a acceptat să se întâlnească din nou cu Kim:
„Înțeleg nemulțumirea tovarășului Kim Il Sung, dar el trebuie să înțeleagă că o asemenea acțiune importantă privind Coreea de Sud necesită pregătiri intense. Ea trebuie organizată în așa fel încât să nu fie un risc prea mare. Dacă vrea să discute această problemă cu mine, voi fi întotdeauna dispus să-l primesc. Transmite aceste lucruri lui Kim Il Sung și spune-i că sunt dispus să-l ajut în această problemă.”
Din acest moment și până la izbucnirea războiului, pe 25 iunie, Stalin l-a încurajat pe Kim și a contribuit la înarmarea nord-coreenilor în pregătirea atacului asupra Sudului. De unde această schimbare de atitudine? În parte, datorită retragerii trupelor ameriacne, dar și pentru că „situația internațională” se schimbase în direcții avantajoase pentru lumea comunistă. Conform unui document pregătit de oficialii sovietici care rezuma discuțiile dintre Stalin și Kim din aprilie 1950, Stalin considera că:
„Victoria Partidului Comunist Chinez asupra Kuomintangului a îmbunătățit contextul pentru acțiunile din Coreea. […] Dacă e necesar, China are la dispoziția sa trupe ce pot fi folosite în Coreea. […] Victoria chineză e importantă și pe plan psihologic, și acum că a fost semnat un tratat de alianță între China și URSS, americanii vor fi încă și mai reticenți în a-i provoca pe comuniștii din Asia. În plus, URSS are acum bomba atomică.”
Crezând că intervenția americană e puțin probabilă, Stalin a vorbit despre ceea ce credea el că se va întâmpla dacă, în pofida așteptărilor sale, războiul se va răspândi:
„Tovarășul Stalin a adăugat că nord-coreeni nu trebuie să se bazeze pe directa participare a sovieticilor la război pentru că URSS are alte provocări serioase, cărora trebuie să le facă față, în alte părți, în special în Occident. El i-a cerut din nou lui Kim Il Sung să se consulte cu Mao și a menționat că liderul comunist înțelegea bine problemele orientale. Stalin a repetat că Uniunea Sovietică nu era pregătită să se implice direct în problemele coreene, mai ales dacă americanii se aventurau să trimită trupe în Coreea.”
Kim a susținut mereu că intervenția americană era puțin probabilă și că războiul avea să fie unul scurt. Dintr-o perspectivă mult mai calculată, Stalin a ajuns să accepte totuși această idee, dar și-a luat și precauții în caz că evenimentele vor lua o altă direcție. Având în vedere că Republica Populară Chineză avea să joace un rol crucial în război, e surprinzător că aceste discuții dintre Moscova și Phenian au fost ascunse de urechile lui Mao. Unii cercetători au considerat, în mod eronat, că Stalin și Mao ar fi discutat problema Coreei în timpul vizitei celui din urmă la Moscova, din decembrie 1949 – februarie 1950. În februarie 1950, Stalin scria ambasadorului său de la Phenian că „problema pe care Kim dorește să o discute cu mine trebuie să rămână confidențială. Nu ar trebui împărtășită cu nimeni, nici măcar din conducerea nord-coreeană, și nici cu tovarășii chinezi.”
Deși Mao s-a aflat la Moscova până la semnarea tratatului de prietenie sino-sovietic, pe 14 februarie 1950, Stalin a ales să nu vorbească despre problema coreeană cu acesta. Mao nu a descoperit ce se întâmpla decât în mai, după vizita prelungită – de o lună – a lui Kim la Moscova. La sugestia lui Stalin, Kim a mers apoi la Beijing pentru a-i prezenta planurile sale lui Mao. În timp ce Mao și Kim discutau pe seama planurilor de invazie, Vîșinski îl informa pe Mao, la 14 mai, că Stalin acceptase deja propunerea lui Kim, și făcea aluzie la rolul pe care Beijingul urma să-l joace:
„Într-o conversație cu tovarășii coreeni, Filippov [Stalin] și apropiații săi și-au exprimat părerea că, în lumina schimbării situației internaționale, sunt de acord cu propunerea coreenilor de a acționa în vederea reunificării. [….] Problema ar trebui decisă în ultimă instanță de către tovarășii coreeni și chinezi, împreună, iar în cazul unui dezacord din partea tovarășilor chinezi, decizia privind această problemă va fi amânată până la noi discuții.”
China trebuia deci implicată în război. Mao a acceptat mai degrabă lipsit de entuziasm planurile lui Kim. Însă pentru acesta era suficient. Stalin se arătase generos în sprijinul său, iar din moment ce „toate cererile sale fuseseră acceptate la Moscova”, Kim nu credea că Mao trebuie deranjat prea mult cu aceste probleme. Întâlnirea dintre cei doi, ce s-a terminat cu acordul lui Mao privind acțiunea în Coreea de Sud, a pavat drumul către atacul din 25 iunie. Invazia s-a dovedit a fi un succes surprinzător, cel puțin până când Occidentul și-a revenit din șocul inițial și a trimis trupe în Coreea. Stalin, uimit de intervenția Națiunilor Unite – care-i încurca socotelile, a pretins inițial că nu era implicat în război, un truc care l-a dezamăgit pe Kim și care nu a reușit să-i păcălească pe occidentali. După succesul operațiunilor conduse de MacArthur, în septembrie 1950, într-o telegramă trimisă lui Stalin, Kim scria că:
„Dacă inamicul nu ne oferă timpul necesar implementării măsurilor plănuite și, profitând de situația noastră foarte gravă, își intensifică operațiunile ofensive în interiorul Coreei de Nord, atunci noi nu vom putea opri forțele inamice doar cu forțele proprii. Astfel, dragă Iosif Vissarionovici, nu putem să nu te rugăm să ne acorzi ajutor special. În alte cuvinte, în momentul în care trupele inamice vor trece paralala de 38o, vom avea mare nevoie de asistență militară directă din partea Uniunii Sovietice.”
Cererea lui Kim nu corespundea întocmai intențiilor lui Stalin. Din fericire pentru el, Kim a cerut și formarea unor unități de voluntari în China și în alte țări „democratice”, cerere pe care Stalin nu putea decât să o susțină. El a trimis imediat un mesaj lui Mao, spunând că „dacă, în situația actuală, consideri că e posibil să trimiți trupe în ajutorul coreenilor, atunci trebuie să deplasezi imediat cel puțin 5-6 divizii către paralela de 38o.”
Practic, Stalin a pus pe seama chinezilor salvarea cauzei coreene. Mai târziu, Mao avea să-și amintească faptul că doar după implicarea în Coreea, Stalin a renunțat la unele din suspiciunile pe care le avea vis-a-vis de comuniștii chinezi. Dar asta nu a fost o consolare pentru Mao, având în vedere că războiul din Coreea a presupus mari sacrificii din partea țării sale și a dus la amânarea priorității sale:cucerirea Taiwan-ului.
https://historia.ro/sectiune/portret/ce-rol-au-jucat-stalin-si-mao-in-izbucnirea-579210.html
/////////////////////////////////////////////////
Martiriul de la Vaslui (suprimarea fizică – între crimă şi moarte martirică). În amintirea unui moment trist și dureros pe care este bine să nu îl uităm
https://www.monitoruldevaslui.ro/2022/09/martiriul-de-la-vaslui-suprimarea-fizica-intre-crima-si-moarte-martirica-in-amintirea-unui-moment-trist-si-dureros-pe-care-este-bine-sa-nu-il-uitam/
De către Monitorul de Vaslui
La data de 22 septembrie 1939, pe teritoriul României avea să se petreacă poate cea mai abominabilă crimă colectivă pe care istoria modernă a ţării avea să o cunoască în vreme de pace. În acea noapte, la nivelul țării aveau să fie ucişi 256 de tineri, între care 96 din cei peste 500 internaţi în lagăre şi câte 2-3 din fiecare din cele 70 de judeţe ale ţării, la ordinul expres al regelui Carol al II-lea, ca represalii pentru asasinarea lui Armand Călinescu – călăul tineretului român – cum era cunoscut în epocă pentru nenumăratele crime şi frustrări aduse tineretului naţionalist. În acest context, oraşul Vaslui – capitala judeţului istoric cu acelaşi nume – avea să-şi adauge tristul renume de a fi locul unui adevărat carnagiu prin execuţia fără proces a 32 de tineri aflaţi în lagărul de la marginea oraşului, închişi aici prin ordin administrativ, fără a fi judecați prin urmare fără o sentinţă judecătorească.
Din nefericire, istoriografia românească, chiar prin istorici de marcă, evită să încadreze cum se cuvine evenimentele tragice care au marcat perioada interbelică, şi chiar dacă uneori o fac, eludează cu bună ştiinţă faptul că politica vremii, discreţionară şi despotică, avea să conducă cu paşi repezi la dezmembrarea statului roman, ceea ce s-a şi întâmplat în 1940 prin ultimatumul Moscovei şi dictatul de la Viena, evenimente pe care poporul, dar mai ales tineretul său le resimţea dureros. Nu sunt istoric, dar cred cu tărie că nici un eveniment istoric nu se produce fără o cauză bine definită, iar o analiză istorică fără aplicarea principiului cauzalităţii nu poate fi decât partinică sau subiectivă şi pretează la erori care pot atârna greu în evoluţia unui neam.
Contextul politic în preajma martiriului
Ideia naţională care prinsese rădăcini puternice în sufletul tineretului român însufleţită de idealuri umaniste (onestitate, corectitudine, cinste, muncă) şi patriotice (dezvoltarea României şi înflorirea ei – o ţară mândră şi frumoasă ca soarele pe cer), avea să primească o puternică lovitură prin restauraţia de la 8 iunie 1930 când, cu complicitatea partidelor politice şi a unor personalităţi cu rezonanţă în istoria noastră (Iuliu Maniu şi Nicolae Iorga), regele Carol al II-lea (dezmoştenit de Ferdinand pentru grave abateri de la disciplina monarhică), îşi va începe fatidica lui guvernare siluind, într-un dispreţ suveran, tot ceea ce aparţinea acestui popor ca istorie, demnitate, moralitate, patrimoniu, vexând astfel memoria înaintaşilor săi (Carol I – Îngăduitorul şi Ferdinand Întregitorul) de care se leagă una din cele mai glorioase epoci din istoria României – modernizarea şi întregirea ei.
Totul avea să culmineze cu instituirea dictaturii regale ca urmare a refuzului liderului tineretului naţionalist de a accede la guvernare (datorită rezultatului alegerilor din decembrie 1937) şi a ceda regelui şefia mişcării pe care acesta voia să şi-o subordoneze. Dictatura regală se va institui cu ajutorul nemijlocit a lui Nicolae Iorga, Armand Călinescu, Ion Antonescu şi generalilor: Istrate Micescu, Gabriel Marinescu, Ion Bengliu şi Paul Teodorescu. Ceea ce este mai interesant este faptul că partidele politice şi-au dat consimţământul pentru instaurarea dictaturii regale, fapt ce avea să le coste foarte scump, pentru că odată dictatura regală instalată constituţia va fi abolită, partidele politice desfiinţate, libertăţile cetăţeneşti restrânse, regimul politic electoral şi votul universal desfiinţate, în plus se introduce pedepsa cu moartea pentru cei ostili regimului.
Oameni cu notorietate în societatea românească, şefi de partide, generali, politicieni de renume, au căzut în plasa regelui, aceiaşi oameni care de fapt cu aceeastă ocazie şi-au arătat micimea lor şi lipsa lor de prevedere. Una din urmările schimbărilor produse de dictatură avea să fie teroarea de stat care avea să atingă apogeul în perioada 1938-1940. Arestările masive în rândurile tineretului naţionalist au început concomitent cu arestarea liderului acestuia şi tovarăşilor lui (internaţi la Râmnicu Sărat şi apoi asasinaţi în pădurea Tâncăbeşti în noaptea 29-30 noiembrie 1938), prin înternarea în lagărele de la Tismana, Dragomirna şi Miercurea Ciuc. Ulterior aceştia au fost concentraţi în trei lagăre: Miercurea Ciuc, Vaslui şi Sadaclia (Basarabia), ultima pentru preoţii legionari.
Toate aceste abuzuri şi atrocităţi au fost posibile pentru că noua constituţie cerea tribunalelor să condamne prin pedepse privative de libertate cu interdicţie corecţională de la 3 la 5 ani, iar ministrul de interne avea împuternicirea de a fixa domiciliu obligatoriu de la 6 luni la 1 an pentru persoanele considerate ostile și prin acţiunile lor contravin legii. În baza acestor prevederi regele Carol al II-lea, primul ministru patriarhul Miron Cristea, Victor Iamandi (ministrul justiţiei) şi Armand Calinescu (ministrul de interne) semnează actul legislativ privind „apărarea ordinei de stat”, în baza căruia s-au comis toate atrocităţile ce au urmat.
Sub flamura unei dictaturi macabre
Pentru a incheia seria de abuzuri, ilegalităţi şi manifestări despotice din partea acestui dictator semnalăm şi faptul că la 14 august 1938, printr-un decret lege s-a împărţit România în zece ţinuturi conduse de către un rezident regal, iar la 19 august 1938 printr-un alt decret lege se reorganizează justiţia şi se desfiinţează inamovabilitatea judecătorilor. Toate acestea au deschis larg calea genocidului care avea să urmeze, la care au subscris din laşitate nume care se revendică de referinţă în istoria noastră.
Cinismul acestui rege a mers până acolo încât dintr-o pornire diabolică, a creat partidul unic sub denumirea „Frontul Renaşterii Naţionale” în care se includeau toate partidele politice (membrii trebuind să poarte o uniformă specială), iar pentru tineret a lărgit activitatea strejăriei, organizaţie care a fost creată ca o contrapondere a „frăţiorilor de cruce”, pentru că aceasta din urmă, între timp, împânzise toată ţara.
Ce avea comun acest rege cu naţiunea română? naţiune pe care o dispreţuia profund. Ce avea el comun cu viitorul acestui neam? Cât îl interesa pe el integritatea teritorială a acestei ţări? Pe bună dreptate cei care i-au studiat originea şi personalitatea au ajuns la concluzia că „regele Carol al II–lea nu a fost deloc român, a fost puţin neamţ, ceva mai mult englez şi restul barbar” (Nae Tudorică – Mărturisire în duhul adevărului, pg 145).
Execuţia conducătorului mişcării naţionaliste a fost urmată de alte execuţii şi internări în lagăre. Aşa s-a ajuns că în lagărul de la Vaslui erau internaţi 318 tineri legionari (majoritatea prin măsuri administrative), în marea lor majoritate intelectuali (studenţi, profesori, avocaţi, ofiţeri, ingineri, funcţionari, oameni de cultură), printre care: inginer Gheorghe Clime – şeful partidului „Totul pentru ţară”; Gheorghe Tudose – liderul studenţilor ieşeni, avocat Nae Tudorică – autorul unei impresionante cărţi despre spiritul şi evoluţia mişcării legionare; marele poet Radu Gyr, tânărul poet Valeriu Cârdu, compozitorul Marian Mânzatu, actorul Ernest Maftei şi pentru o scurtă perioadă marele istoric şi filosof al religiilor Mircea Eliade.
De reţinut că toate acestea se întâmplau sub conducerea patriarhului României Miron Cristea în calitatea sa de prim ministru. Obştescul şfârşit pe care patriarhul şi l-a dat la 7 martie 1939 este urmat de numirea lui Armand Călinescu ca prim ministru, omul care avea să desăvâşească teroarea până la cote paroxistice, urmarea fiind asasinarea sa. Represaliile care au urmat depăşesc orice închipuire. Acestor represalii avea să-i cadă victimă unul dintre cei mai mari filosofi pe care i-a dat istoria acestei ţări – Nae Ionescu – creatorul şcolii noastre de filosofie despre care George Călinescu spunea „când se va scrie istoria problemelor filosofiei româneşti se va vedea că vreme de 15 ani, noi am fost contemporanii Europei numai prin cursurile profesorului Nae Ionescu. El este un Socrate a României”.
Această scurtă incursiune în trecutul istoric al ţării, cu deosebire în perioada interbelică, a dorit să zugrăvească contextul socio-politic în care avea să se petreacă masacrul de la Vaslui, alături de masacrele de la Miercurea Ciuc, Braşov, Galaţi şi Râmnicul Sărat şi concomitent cu execuţiile (fără judecată) a câte 2-3 tineri din fiecare judeţ din ordinul direct al aceluiaşi om străin de ţară şi neam, care s-a numit regele Carol al II-lea şi care avea astfel să înscrie cea mai neagră pagină din istoria milenară a poporului nostru.
Încorsetarea politică, abolirea drepturilor cetăţeneşti, subminarea justiţiei, arbitrariul deciziilor administrative şi poliţieneşti, au lovit puternic conştiinţa naţională şi mai ales tineretul naţionalist educat în spiritul onestităţii, disciplinei, demnităţii naţionale, muncii, ordinii şi corectitudinii. Statul de drept, visat de atâtea generaţii, devine un stat de forţă în care terorismul de stat, ca metodă de lucru, este practicat cu asiduitate de către structurile ordinii publice la ordinul regelui şi camarilei sale. Aceste structuri devenite între timp represive, au ajuns să lupte contra propriului popor, lovind bestial tocmai în viitorul naţiunii – tineretul său.
„Cine vrea să cântărească şi de la această distanţă în timp (lucrul e perfect posibil), câtă şiretenie, minciună şi machevialism a întrebuinţat coroana atunci ca să târască pe drumul său toate figurile reprezentative ale ţării, să afle că pe aproape toate marile personalităţi le-a îmbrăcat în uniformă, le-a îngenuncheat moral şi că, pentru a încununa acest joc macabru a pus în fruntea unui guvern care trebuia să zdrobească drepturile, libertatea şi demnitatea neamului, câştigate cu sacrificii şi sânge, să ucidă cu miile şi zecile de mii de oameni fără nici o judecată, pe însuşi patriarhul ţării şi conducătorul pământesc al creştinilor, cel căruia i se dăduse toiagul cu care trebuia să aducă pacea şi dragostea lui Iisus”.
Desfășurarea masacrului
Iată contextul în care oraşul Vaslui (nume de legendă cu rezonanţă istorică), avea să-şi înscrie numele printre oraşele în care această abominabilă crimă colectivă a avut loc din ordinul unui scelerat care se intitula „Suveran prin voia lui Dumnezeu”. La vremea aceea oraşul Vaslui era capitala judeţului istoric cu acelaşi nume, avea o populaţie de 15.000 de locuitori, avea 2 licee: unul de băieţi şi altul de fete şi o şcoală normală „Ştefan cel Mare” înfiinţată în 1919 (cu local nou construit în 1927) cu scopul de a pregăti noile generaţii de învăţători şi educatori.
Din anul 1937, destinaţia şcolii este deturnată în penitenciar, iar din anul 1938, odată cu instaurarea dictaturii regale, a fost transformată în lagăr pentru membrii Mişcării Legionare, arestaţi în masă după condamnarea liderului acesteia la 6 luni de închisoare pentru așa-zisul ultraj adus profesorului Iorga, prin două scrisori care-i imputau profesorului faptul că este „incorect şi necinstit sufleteşte” în relaţiile cu tineretul naţionalist a cărui lider a fost în tinereţea sa.
Şcoala Normală era situată în afara oraşului, pe partea stângă a drumului care duce către Iaşi, la o distanţă de 2 km faţă de centrul oraşului, între clădire şi oraş fiind livezi şi câteva case răzleţe. Clădire impunătoare, cu etaj, era înconjurată cu două rânduri de sârmă ghimpată pe un spaţiu suficient de larg care să permită un oarecare grad de libertate în interiorul acestei împrejmuiri şi cu o excelentă privelişte peste valea Vasluieţului ce deschidea frumoasa panoramă spre colinele din jur. Lagărul era păzit de un detaşament de jandarmi, cantonat în câteva clădiri anexe situate înafara împrejmuirii care astăzi nu mai există.
La început atmosfera din lagăr nu era una draconică, deţinuţii putând comunica între ei, având voie să se constituie în grupuri după afinităţi şi preferinţe, manifestându-se cu oarecare libertate. Se puteau primi vizite, bani, pachete iar condiţiile erau considerate în general suportabile pentru că nici deţinuţii nu ridicau probleme, dat fiind educaţia şi ţinuta lor morală a cărei deviză era „decât să învingi prin mişelie, mai bine să cazi pe câmpul onoarei”
Numărul celor internaţi în lagăr varia de la câteva zeci la câteva sute şi se pare că cel mai mare număr, 318, l-a atins în toamna anului 1938, după ce lagărul de la Miercurea Ciuc a luat foc şi o parte din internaţii de acolo au fost transferaţi aici. Marea majoritate erau internaţi prin ordin administrativ în urma masivei campanii de arestări printre elitele tineretului naţionalist, deci fără sentinţă judecătorească. Eliberarea celor internaţi era posibilă numai după semnarea unui angajament de renunţare la activitatea politică, cu desolidarizare explicită faţă de mişcare şi supunere faţă de autorităţi.
Atmosfera de relativă libertate din interiorul împrejmuirii cu sârmă ghimpată era extrem de benefică pentru internaţii din lagăr, iar din mărturiile lui Nae Tudorică (a fost şi el internat în perioada august-decembrie 1938), reiese faptul că erau atâţia intelectuali de toate profesiile încât mişcându-te printre ei aveai senzaţia unei emulaţii spirituale „Trebuie să mărturisesc – spune autorul – că am aceeptat condiţiile lagărului cu satisfacţie, căci mă aflam între atâţia oameni deosebiţi prin talentul, cultura, profesia, inteligenţa, caracterul, poziţia socială, probitatea lor morală încât toate acestea te făceau să te simţi superior condiţiei tale” şi asta o spune un avocat de succes. Nici pentru el, nici pentru cei internaţi în lagăr, alternativa desolidarizării faţă de mişcare nu intra în discuţie, pentru că fiecare prefera moartea decât laşitatea unei asemenea atitudini.
Aici au fost închişi oameni de mare talent şi cultură printre care, după cum aminteam mai sus, marele poet Radu Gyr – autorul unor poezii memorabile pe versurile căruia marele compozitor de muzică patriotică Marian Mînzatu (şi el închis aici) a compus cântece şi marşuri nemuritoare. Discuţiile, dar mai ales conferinţele, erau extrem de mobilizatoare „îţi luminau până la incandescenţă inima şi întreaga fiinţă”.
Oamenii locului, dar şi jandarmii cu gradaţii lor, veneau şi ascultau conferinţele, muzica, rugăciunile, impresionaţi fiind de disciplina, evlavia şi măreţia credinţei celor închişi în lagăr. Şi nu era o exagerare pentru că cei internaţi se culcau şi se sculau rostind în cor rugăciunea:
Cu noi este Dumnezeu, înţelegeţi neamuri şi vă plecaţi
Căci cu noi este Dumnezeu: auziţi până la marginile pământului
Căci cu noi este Dumnezeu, cei puternici plecaţi-vă
De nu vă veţi întări, iarăşi veţi fi biruiţi,
Doamne al puterilor, fii cu noi, că pe altul înafară de tine
Ajutor întru necazuri nu avem,
Doamne al puterilor, miluieşte-ne pe noi.
Dimineaţa şi seara rugăciunea se ţinea pe holul mare al clădirii, cu participarea întregului efectiv de deţinuţi.
Pentru acea noapte de groază, conform ordinului lui Carol al II – lea, trebuiau să fie ucişi 213 tineri în judeţe (câte 2 – 3 pentru fiecare judeţ), toţi legionarii din lagăre şi închisori şi 10 din Bucureşti. În fapt au fost asasinaţi fără judecată 150 de tineri în judeţe, 96 din lagăre şi 10 din Bucureşti (în total 256), pentru că 15 judeţe nu au executat ordinul motivând că nu aveau ordin scris, 10 judeţe au executat doar câte doi, 5 judeţe câte unul, dar au fost şi 2 judeţe care au făcut exces de zel executând câte patru tineri.
Nebunia regelui avea să fie potolită a doua zi de revolta ţării şi a străinătăţii. Această atitudine barbară avea să fie drastic sancţionată un an mai târziu, când regele va fi obligat să abdice datorită revoltei aceluiaşi tineret ajutat de opinia publică, căreia nici Ion Antonescu nu a îndrăznit să i se opună.
În acea noapte de groază Vasluiul (oraş cu nume de legendă), prin lagărul său de concentrare avea să fie martorul unuia dintre cele mai sinistre şi macabre scenarii care însemna, nici mai mult nici mai puţin, decât suprimarea bestială a 32 tineri internaţi prin ordin administrativ, fară condamnare, ci pur şi simplu printr-un ordin telefonic primit la sediul prefecturii, ordin preluat în fapt de o funcţionară şi transmis ca atare prefectului judeţului.
La acea vreme, funcţia prefectului era îndeplinită de un oarecare Constantin Loghin, care anterior se făcuse cunoscut printr-un ordin macabru, ca nici un internat din lagăr să nu primească îngrijiri medicale la Spitalul „Dimitrie Drăghici” care funcţiona de aproape 100 de ani în localitate şi era condus de celebrul Dr. Gheorghe Andreescu (al cărui tată, Basil Andreescu, a fost aghiotantul nemuritorului Carol Davila). Mai facem menţiunea că primar al oraşului era, nimeni altul decât, generalul Ion Răşcanu, care mai târziu avea să-şi ispăşească păcatele până la moartea sa în macabra puşcărie comunistă de la Sighet, astăzi memorial al victimelor comunismului.
Ordinul de execuţie a fost transmis de asemenea verbal companiei de jandarmi care asigura paza lagărului comandat de un căpitan care avea să-şi necinstească uniforma prin abominabila crimă pe care a executat-o.
Nici o verificare a ordinului, nici o tentativă de lămurire a situaţiei, nici o reţinere pentru faptul că nu exista un ordin scris. Cine are curiozitatea să caute în arhive date legate de acest eveniment executat de jandarmerie va constata cu stupefacţie că, între 1923 şi 1940 nu există nici o referire la activitatea trupelor de jandarmi pe teritoriul judeţului Vaslui, ca şi cum această autoritate a statului lipsea cu desăvârşire, culmea, nici măcar în actele administrative în relaţie cu autorităţile locale.
În seara premergătoare martiriului viaţa celor 318 persoane internate în lagăr s-a desfăşurat ca de obicei. Iată o mărturie, astăzi cu valoare de document, pe care ne-o lasă Mircea Eliade şi el internat pentru o scurtă perioadă în lagăr: ,,profesiunile cele mai variate erau reprezentate în lagăr; profesori universitari, medici, preoţi, institutori, muncitori, ţărani. Totuşi majoritatea era formată din intelectuali, seara, rugăciunea colectivă care se termina invariabil cu un impresionant cu noi este Dumnezeu cântat de 300 de voci. La ultimul etaj se afla o cameră rezervată pentru rugăciunea permanentă. Timp de o oră ziua şi noaptea, un deţinut se ruga sau citea Biblia şi nu se întrerupea decât în clipa când intra cel care venea să-l inlocuiască. Şi fiindcă, fireşte între orele 3 şi 5 dimineaţa era cel mai greu să rămâi treaz, mulţi camarazi aveau să fie înscrişi pe listă tocmai la acele ore. Rareori în istoria creştinismului modern – continuă marele istoric al religiilor – posturile, rugăcinile şi credinţa oarbă în atotputernicia lui Dumnezeu n-au fost plătite cu mai mult sânge. Mai târziu, când tragedia se sfârşise eram de-a dreptul fascinat descoperind aceeaşi credinţă imperturbabilă la noii supravieţuitori ai masacrelor”.
Nimeni nu bănuia că în acea noapte trebuiau selectaţi cei care a doua zi în zori urmau să fie executaţi. Nu se ştie cum au fost selectaţi, ce criterii au stat la baza selecţiei, dar zelul în executarea ordinului era demn de macabrele figuri ale călăilor de profesie. Au fost treziţi în plină noapte şi încolonaţi în curtea lagărului. Cei puşi să-i păzească i-au legat strâns unul de altul, cu funii de mâini şi încadraţi de jandarmi au ieşit din lagăr, coloana urmând să se îndrepte spre locul de execuţie care trebuia să fie lunca din faţa şcolii normale ,,Ştefan cel Mare”. Nu aveau să ajungă prea departe, pentru că la aproximativ 50 m de poarta lagărului, pe partea stângă a drumului care ducea spre oraş (astăzi şoseaua Ştefan cel Mare), jandarmii care-i încadrau s-au retras, iar o mitralieră grea plasată pe partea opusă a drumului, mânuită de sublocotenentul Ginghiţă, a început să-i secere cu o plăcere sadică.
Îată cum descrie episodul Nicolae Roşca în „Cronica unor violenţe politice” publicată prima dată la Madrid în 1960, cităm: În lunca din faţa clădirii lagărului Vaslui, în acea noapte de sânge şi moarte, sunt duşi aceşti camarazi, pe ultimul lor drum ce mai aveau de păşit în această lume şi această ţară, atât de iubită de ei. Legaţi unul de altul cu funii de mâini, înconjuraţi de cei puşi să-i păzească sunt scoşi din lagărul înconjurat cu 2 rânduri de sârmă ghimpată şi duşi spre locul unde-i aştepta moartea. Sublocotenentul Ginghiţă care mânuia mitraliera începe să-i rostogolescă de-a valma, unul peste altul. Lui Tudose Gheorghe (liderul tineretului universitar din Iaşi) gloanţele îi taie mâinile. Simţindu-se dezlegat de legătura comună, mai are puterea să fugă. Dar unde? Din urmă îl ajung călăii. Îl împuşcă din nou şi apoi îl aruncă peste ceilalţi camarazi. Vreme de 2 zile trupurile lor sunt lăsate în văzul lumii. Dascălii primeau ordin să aducă pe rând şcolile de copii ca să privească pe aceşti feciori trnsformaţi într-un morman de cadavre. Tinerele vlăstare plângeau şi li se făcea rău văzând acest spectacol. Astfel voiau călăii să imprime teroare în inima tânără a elevilor. După două zile abia, cadavrele au fost îngropate în cimitirul de animale din Vaslui”.
Bilanțul tragic al masacrului
Ceea ce este mai dureros este faptul că cei care şi-au pierdut viaţa atunci sunt şi astăzi ai nimănui, uitaţi de vreme, îngropaţi de autorităţi şi de istorie şi poate şi mai trist, uitaţi de biserică pe care au preaslăvit-o închizând ochii pentru totdeauna cu rugăciunea pe buze. În semn de pioasă amintire pentru crezul lor, pentru tinereţea lor, pentru idealul lor pentru care s-au jertfit cu dragoste de ţară, neam şi Dumnezeu, îi amintim:
- Antoniu Ion Pâsu – avocat 17. Moraru Alexandru Bubi – student
- Belga Ion – avocat 18. Motoc Mirca – student
- Bahar Constantin – student 19. Nicolicescu Gheorghe – inginer
- Bârzea Virgil – ofiţer 20. Popescu Spiru – student
- Bujgali Spînu – student 21. Popescu Vasile – student
- Busuioc Ion – student 22. Recman Gogu – student
- Calopăr Mihai – student 23. Roşianu Petru – inginer
- Cîrdu Valeriu – poet 24. Spînu Iordache – student
- Clime Traian – funcţionar 25. Stahu Teodor – avocat
- Comănescu Nicolae – student 26. Şala Stavre – student
- Danielescu Jarim – student 27. Şupilă Polispersan – student
- Dobre Ion Radu – muncitor STB 28. Teohari Mircea – student
- Dorin Constantin – student 29. Tucan Boris – student
- Gîrcineanu Victor – avocat 30. Tudose Teodor – avocat
- Goga Mircea – student 31. Volocaru Gheorghe – functionar
- Maricari Nicolae – ofiţer 32. Zus Radu – student
Vor avea să li se alăture încă două victime care trebuiau să fie tributul judeţului la nebunia tiranului care a cerut efectiv câte 2-3 execuţii pentru fiecare judeţ. Odiosul masacru ordonat de o structură dementă a fost executat fără crâcnire de o altă structură care începea cu prefectul judeţului, continua cu autorităţile locale, comenduirea jandarmeriei, comandantul companiei de jandarmi şi jandarmilor însărcinaţi cu paza acestor oameni, până la urmă asupra unor oameni care nu aveau nici-o condamnare în faţa justiţiei.
Cutremurătorului masacru i-au căzut victime: 19 studenţi – tineri care abia ieşiseră din adolescenţă, 5 avocaţi – tineri care aveau pregătire de specialitate în drept şi cunoşteau bine meandrele justiţiei, 2 ofiţeri tineri – deci oameni care trebuiau să apere ţara pe care regele va reuşi să o dezmembreze ca nimeni altul în istoria neamului, 2 funcţionari publici – al căror rol era să servească interesele cetăţeanului, un poet – care trebuia să cânte în versuri frumuseţea tinereţii şi a patriei şi un muncitor STB. O simplă privire asupra acestei crime pe care istoria nu o cunoscuse nici în epoca primitivă sau epoca evului mediu, când domnitorii şi boierii neamului aveau drept de viaţă şi de moarte asupra supuşilor, ne scoate la iveală patru aspecte care se constituie în tot atâtea circumstanţe agravante:
– în primul rând – e vorba, în marea majoritate a lotului, de tineri intelectuali, la început de drum, aflaţi la vârsta când înfloresc idealurile şi se manifestă cutezanţa tinereţii, pe aripile cărora puteau fi potenţiali creatori sau chiar oameni de geniu pentru neam şi ţară, al cărei viitor îl reprezentau de fapt;
– în al doilea rând – executarea lor încalcă orice normă de drept în timp de pace, culpă pe care o au deopotrivă reprezentanţii statului care au ordonat-o şi organele sale care au pus-o în aplicare, fără ca justiţia să se pronunţe, neexistând nici măcar un ordin scris în acest sens;
– în al treilea rând – se întâmpla în plin secol XX când ideile de libertate înfloreau, când afirmarea omului în virtutea drepturilor sale fundamentale pentru care secole de-a rândul au luptat generaţii după generaţii, era în plin avânt, când ştiinţa, tehnica, arta, credinţa şi spiritualitatea căpătase valenţe ideologice şi doctrinare;
– în al patrulea rând – când în inima tineretului acestei ţări se manifesta cu putere acel imbold naţional venind din străfundul fiinţei neamului pentru afirmarea demnităţii, onestităţii, corectitudinii şi moralităţii în viaţa de zi cu zi, a muncii fără preget în toate domeniile pentru binele patriei.
Dovada însuşirii acestor principii de viaţă este marea efervescenţă culturală care a animat acea generaţie, reuşind prin realizările ei să consacre perioada interbelică ca una dintre cele mai prolifice epoci din întreaga istorie a culturii române. Unul din paradoxurile acestei perioade este şi faptul că aceste manifestări aveau la bază credinţa strămoşească a neamului, care pentru tineret însemna chezăşia victoriei în restabilirea virtuţilor neamului atât de răvăşite de veniturile (vorba lui Eminescu) ce au tăbărât asupra fiinţei naţionale, alterând-o în ceea ce avea mai bun – ca moralitate şi esenţial – ca misiune istorică. „Cu noi este Dumnezeu se cânta din sute de piepturi tinere”,
Lagărul din Vaslui avea să funcţioneze cu această destinaţie până în primăvara anului 1940, la sfârşitul lui Martie şi începutul lunii aprilie. În acest interval acelaşi mod de comportare, aceiaşi hotărâre de a se jertfi pentru neam şi ţară, aceiaşi credinţă nestrămutată în Dumnezeu şi idealul devenirii acestui neam, avea să domine valurile succesive de tineri aduşi aici ca urmare a prigoanei instituite de dictatura carlistă.
Pot fi aceşti tineri consideraţi martiri? Sau poate fi considerată moartea lor o moarte martirică? Fără îndoială că da, cel puţin din două motive:
- au refuzat să semneze angajamentul faţă de dictatură de a renunţa la convingerile lor etice, morale şi politice,
- şi-au sacrificat conştient viaţa pentru Patrie, Neam şi Dumnezeu, ideal care anima o întreagă generaţie.
Pentru edificare voi reda răspunsul tineretului naţionalist transmis regelui prin Mihail Chelmengean (ministru de interne) la încercarea regelui Carol al II-lea de aşi apropia tineretul atunci când dezastrul politicii sale, adică dezmembrarea României, prindea contur. ,,ne vorbiţi acum în numele regelui, al stăpânirii şi al ţării şi ne precizaţi aici că dragostea noastră de patrie, idealismul şi drumul nostru n-a fost o rătăcire, ci o inspiraţie pornită din credinţa în Dumnezeu şi din dragostea noastră curată şi activă pentru patrie şi neam?. Vă închinaţi în faţa mormintelor noastre, vă plecaţi în faţa atâtor sacrificii şi vă copleşeşte atâta idealism şi credinţă şi ne cereţi să vă dăm dragostea, elanul şi tinereţea noastră? Spuneţi-i celui pe care-l reprezentaţi că l-am urât şi duşmănit nu pentru că ne-a lovit şi ne-a ucis, nu pentru că ne-a sfidat şi ne-a umilit, ci pentru că a călcat cu cinism peste vrerea şi idealurile unei generaţii, pentru că a nesocotit, cu rea credinţă năzuinţele unui neam. Spuneţi-i că ne-am iubit neamul şi ne-am ascultat căpitanul nu din efervescenţa tinereţii, ci din convingerea zidită din profunzimea duhurilor strămoşilor din căldura dragostei pentru acest neam, pentru care au murit atâţia şi suntem gata să murim şi noi. Mai spuneţi-i că nimeni pe pământ n-are cu ce să plăteacă pensii şi despăgubiri pentru cei care stau sub glie şi că această ofertă este o ruşine pe care noi n-o primim, căci n-avem morţi de vânzare şi nici suflete pentru răscumpărare”.
Marea problemă a evocărilor istorice pentru asemenea evenimente petrecute în perioada interbelică este tendinţa întâlnită, chiar la unii istorici consacraţi, de a le scoate din contextul realităţilor vremii. Există de asemenea tendința de a le judeca unilateral, cel mai adesea prin prisma unor interese de ordin politic dictate de interesele momentului, escamotând astfel în mod voit adevărul istoric. Se eludează astfel, cu bună ştiinţă, cauzele care au generat acele evenimente, aruncându-se anatema în mod deliberat asupra unei generaţii care astăzi nu se mai poate apăra decât prin mărturiile pe care le-au lăsat martirii ei, din nefericire scrise cu sângele lor nevinovat ce avea să încrunte altarul acelui eşafod evocat de Eminescu. „iar dacă suntem aşa cum spuneţi (…) de ce n-aveţi curajul de a ne nimici? De ce nu ridicaţi un eşafod pe care să-l încrunte sângele nostru? Când aţi avea atâta – cel puţin atâta – curaj, fiecare din noi ar muri fericit! Căci ar vedea că rămân oameni în urmă, oameni energici, care au tăria opiniilor până la ultima consecinţă”. Şi această generaţie a venit împlinind astfel profeţiile marelui nostru Mihai Eminescu.
Din nefericire martiriul tineretului român avea să fie nota comună a celor trei dictaturi pe care istoria noastră le-a cunoscut, cu nuanţe însă diferite: anihilare prin exterminare fizică în dictatura carlistă, reabilitare prin sacrificiu pe front în dictatura antonesciană şi, reeducare prin barbarie fizică şi tortură psihică în dictatura comunistă.
În loc de încheiere
Indiferent care ar fi astăzi percepţia istorică a evenimentelor de atunci, martiriul din acest colţ de ţară a zguduit opinia publică locală şi naţională. Sufletele acestor martiri după ce au hălăduit până de curând neconsolate în spirit creştin, aşa cum cer canoanele bisericii noastre strămoşeşti și-au găsit în sfârșit liniștea. Obtuzităţilor conjuncturale de gândire şi înţelegere care au dus la indiferenţă şi eludarea datoriei creştine și au făcut pe mulţi contemporani să evite în mod deliberat angajarea, până la urmă într-un act creştinesc, li s-au pus capăt prin amplasarea unei troițe pe locul martiriului grație strădaniei Asociației pentru Cinstirea Martirilor și Eroilor Neamului și bunăvoinței preotului capelan, preacucernicul părinte Gheorghe Damian.
Pentru că, dincolo de orice judecată tendențioasă, avem datoria morală să ni-i asumăm și să le cinstim memoria împreună cu idealul pentru care şi-au sacrificat tinerețea și viaţa. Pentru că numai aşa, prin ei, vom dăinui și noi, peste veacuri, ca neam și țară.
Ştefan Fay spunea, pe drept cuvânt: „ştim că prin moartea martirilor Ţara câştigă o transcendenţă, o verticală, o demnitate, o aureolă mântuitoare la Judecata mare a istoriei, dar orizontala ei, orizontala noastră cea de toate zilele rămâne pustiită, viaţa celor rămaşi în veci pustiită” la care aş adăuga însă „şi totuşi înobilată prin martiriul lor”.
Valeriu Lupu – doctor în ştiinţe medicale
/////////////////////////////////////////////
Beneficiile atitudini positive
Patricia Patri
Atitudinea se dezvoltă pe baza înțelegerii fiecăruia, antrenată de mediul înconjurător, educație și circumstanțe. Atitudinea este singurul lucru asupra căruia ai control 100% din timp. Totuși, ceea ce gândești duce la acțiuni și acele acțiuni duc la obiceiuri.
Iar obiceiurile de cele mai multe ori ne dezvoltă caracterul.
Așa că, totul pornește de la atitudinea și mintea noastră.
Atunci când avem o atitudine pozitivă ne ajută să perseverăm, și să mergem pe calea curiozității, a dorinței de a învăța și a descoperi, din pasiune. În schimb, dacă întreținem o atitudine negativă, e posibil să ratăm multe oportunități, preocupați să fim mai degrabă încrâncenați și nemulțumiți de ceea ce ni se întâmplă.
Atitudinea este asemenea unei stări de fond și ea se vede în toate – de la comportamentul nostru cu oamenii din jur până la modul în care ne raportăm la noi înșine.
Chiar dacă obstacolele sunt numeroase și e aproape imposibil să nu ne confruntăm și cu dificultăți în drumul nostru, o atitudine învingătoare, dublată de încredere, ne ajută să ne păstrăm menirea zi de zi.
Așadar, e important să avem o atitudine pozitivă, pentru că ea aduce optimism în viața noastră și facilitează evitarea grijilor și a gândirii negative, sporind calitatea mai multor aspecte ale vieții, precum starea sociala, munca, sănătatea și relațiile sociale.
Persoanele ce au o perspectivă negativă asupra modului în care merg lucrurile trebuie doar sa își amintească faptul că atitudinea pozitivă este totul, aceasta ajutând la depășirea oricăror griji. În plus, adoptarea sa ca un mod de viață, poate duce la schimbări constructive, crescând nivelul de fericire, împlinire și succes.
Astfel, o mică schimbare de atitudine ne poate îmbunătăți viața.
Indiferent dacă viața devine mai dură, ar trebui să fii mereu pozitiv în tot ceea ce faci.
Păstrează-ți zâmbetul pe față și îndreaptă-te spre obiectivul tău și fi sigur că vei realiza tot ceea ce ți-ai dorit!
Diferența în viața ta va veni numai când vei avea o atitudine pozitivă și vei fi gata să accepți lucrurile așa cum sunt!
Dar… dacă vei fi plin de negativitate, viața va deveni și mai dificilă pentru tine.
Beneficiile atitudini pozitive
/////////////////////////////////////////////
301 Citate Motivationale – cugetari celebre care te vor ajuta sa obtii succesul
Citate Alina
Ce contine acest articol:
Citate motivationale celebre 2023
Citate motivationale scurte
Cele mai frumoase cugetari motivationale
Motto scurte motivationale
301 cele mai frumoase citate motivationale
Maxime motivationale celebre
Proverbe motivationale
Poze si imagini cu citate motivationale
De multe ori trebuie sa citim ceva care ne poate ajuta, ceva ce ne place si ce putem sustine pentru a merge mai departe in viata noastra si, pentru aceasta, am vrut sa va oferim urmatoarele mesaje scurte de inspiratie si fraze de succes pentru a reusi, reflecta si urmari luptand cu mai multa putere.
Citate motivationale celebre 2023
In aceasta lista veti gasi cele mai bune fraze motivationale si motivationale despre dragoste, viata si orice alt concept care va ajuta sa invatati si sa reflectati. Acum trebuie doar sa aveti cateva minute libere pentru a medita la el , asa ca nu faceti scuze si folositi-va bine timpul! Iata lista:
Aceste citate celebre motivationale au puterea de a inspira, motiva va si va dau tarie in momentele in care aveti nevoie de ea cel mai mult.
Citate motivationale scurte
Urmatoarele citate motivationale scurte sunt pastile de intelepciune puternice condensate in doar una sau doua linii. Acestea vor servi pentru a va inspira in fiecare zi si pentru a face schimbari in viata dvs. daca este necesar, fraze de imbunatatire de sine si de succes pe care nu le puteti rata.
Cele mai frumoase cugetari motivationale
Cu totii avem nevoie de cugetari motivationale din cand in cand. Mai ales in acele zile cand nu totul merge asa cum am planuit. Si aici aveti o colectie de maxime motivationale pe care puteti citi, impartasi cu prietenii pe Facebook, Instagram sau Whatsapp … dar mai ales, le puteti aplica in viata de zi cu zi.
Ne pot incuraja, ne pot inveseli intr-o zi proasta si ne pot oferi solutia la problemele cu care ne confruntam.
Motto scurte motivationale
Cuvintele sunt ceva cu adevarat puternic. O singura fraza va pot face sa va schimbati gandirea si starea de spirit. Aceste motto motivationale ne fac sa reflectam la propria viata, ne dau forta de care avem nevoie si ne imping sa luptam pentru a merge mai departe.
Toate aceste motto scurte motivationale ne pot schimba viata. Le puteti folosi si pentru a-i motiva pe ceilalti si le puteti impartasi pe Facebook, Twitter, e-mail sau pe alte retele de socializare si, astfel, sa ii ajutati pe altii care trec printr-un moment prost.
301 cele mai frumoase citate motivationale
In aceasta colectie exista mai multe tipuri de citate motivationale: citate motivationale scurte, cugetari motivationale pentru viata, proverbe si mott-uri celebre motivationale.
Nu voi fi un om obisnuit, pentru ca am dreptul sa fiu extraordinar. (Peter O’Toole)
Nu mi-e teama … M-am nascut sa fac asta (Ioana d’Arc)
Inteligenta e un mijloc de adaptare la mediu al instinctului de conservare. (Camil Petrescu)
Nu cunoastem decat ceea ce imblanzim. Iar oamenii nu mai au timp sa cunoasca nimic. Cumpara lucruri gata facute de la negustori. Si cum nu exista negustori de prieteni, oamenii nu mai au prieteni. (Antoine de Saint Exupery)
Lumea este plina de cactusi, dar asta nu inseamna ca trebuie sa ne asezam pe ei (Will Foley)
Stiu ca sunt prost. Dar cand ma uit in jur prind curaj. (Ion Crenga)
Chiar daca un milion de oameni cred intr-o prostie, tot o prostie ramane. (Legea lui Murphy)
Tot ce e bun: ori e imoral, ori este ilegal, ori ingrasa. (Legea lui Murphy)
Indiferent ce faci in viata, va fi nesemnificativ. Dar e foarte important sa o faci. (Mahatma Gandhi)
Bucura-te de lucrurile marunte caci, intr-o zi, ai putea sa-ti dai seama ca acestea au fost cu adevarat marete. (Robert Brault)
Cauta ridicolul in toate lucrurile si il vei gasi. (Jules Renard)
Viata este ca mersul pe bicicleta. Pentru a-ti mentine echilibrul trebuie sa continui sa mergi inainte. (Albert Einstein)
A person who never made a mistake never tried anything new. (Albert Einstein)
Nu-mi place de acel om. Trebuie sa-l cunosc mai bine. (Abraham Lincoln)
Pentru a atinge culmile succesului trebuie sa te opresti din a-ti cere voie. (Autor anonim)
Dragostea inseamna sa iubeste ce este greu de iubit. Altfe, nu poate fi numita o virtute. (Gilbert Keith Chesterton)
Ce vrei tu exista. Nu va multumiti pana nu obtineti ce vreti (Jay Shetty)
Nimic nu este mai eficient si nimic nu costa mai ieftin ca preventia. (Nicolae Opopol)
Gandeste maret, dar bazeaza-te pe micile placeri. (H. Jackson Brown, Jr.)
Nimeni nu te poate face sa suferi fara permisiunea ta! (Eleanor Roosevelt)
Adevarata satisfactie nu depinde de ceea ce avem; un butoi a fost indeajuns pentru Diogene, dar o lume intreaga a fost prea mica pentru Alexandru cel Mare. (Charles Caleb Colton)
Oamenii sunt judecati ca fiind mareti datorita trasaturilor lor pozitive, si nu din cauza absentei greselilor. (Anonim)
Daca ai cazut ieri, ridica-te azi (H. G. Wells)
Cel mai bun moment pentru a te apuca de ceva e tot timpul–acum. (Graffiti)
Oriunde te indrepti, indiferent de vreme, adu cu tine intotdeuna stralucirea propriului tau soare. (Anthony J. D’Angelo)
Un sir neintrerupt de mici acte de vointa dau un rezultat foarte mare. (C. Baudelaire)
Cei care doresc sa cante, gasesc intotdeuna un cantec. (Proverb suedez)
Nu recunosc alt semn al superioritatii decat bunatatea. (Ludwig van Beethoven)
Adevarata ignoranta nu este absenta cunoasterii, ci refuzul de a o dobandi (Karl Popper)
Un om care vede lumea la cincizeci de ani la fel cum a vazut-o la douazeci de ani, a pierdut treizeci de ani din viata ! (Muhammad Ali)
Ce face viata o dulceata e ca se-ntampla o data-n viata! (Emily Dickinson)
Daca nu obtii tot ce iti doresti, gandeste-te la lucrurile nerealizate pe care nu ti le doresti. (Oscar Wilde)
Daca te gandesti la un dezastru, il vei avea. Apleca-ti mintea catre moarte si vei grabi plecarea ta din aceasta lume. Gandeste pozitiv si stapanitor, cu incredere si credinta, iar viata va deveni mult mai sigura, mai vie in actiuni, mai bogata in realizari si experienta. (Swami Vivekananda)
Paradisul este atat sub talpile noastre, cat si deasupra capetelor noastre. (Henry David Thoreau)
Daca nu poti face lucruri mari, fa lucruri mici intr-un mod minunat. (Napoleon Hill)
Intr-o tara subdezvoltata sa nu beti apa. Intr-o tara superdezvoltata sa nu respirati aerul. (Jonathan Raban)
Gandirea pozitiva, spre deosebire de cea negativa, te va determina sa faci orice lucru mai bine. (Zig Zaglar)
Mintile extraordinare discuta despre idei marete, mintile obisnuite discuta despre evenimente, mintile mici discuta despre oameni. (Eleanor Roosevelt)
Nu poti fi invidios si fericit in acelasi timp. (Frank Tyger)
Intoarce-ti fata catre soare si umbrele vor ramane in urma ta. (proverb din Noua Zeelanda)
Obstacolele sunt costul maretiei (Robin Sharma)
Cel care cunoaste atat de putin natura umana incat cauta fericirea prin schimbarea a tot ce ii sta in putere cu exceptia propriei lui dispozitii, isi va risipi viata in eforturi zadarnice. (Samuel Johnson)
Daca fericirea ta depinde de ceva ce face altcineva, atunci chiar ai o problema. (Richard Bach)
Acestea sunt ultimele mele cuvinte pentru tine. Nu te teme de viata. Crede ca viata merita traita, iar aceasta credinta te va ajuta sa creezi realitatea. (William James)
Acest pas–alegerea unui tel si hotararea de a nu-l schimba–schimba totul. (Scott Reed)
Sadim seminte care vor inflori in functie de vietile noastre, asa ca, cel mai bine, ar fi sa smulgem buruienile maniei, zgarceniei, invidiei si indoielii. (Dorothy Day)
Niciodata nu trebuie sa te rusinezi a marturisi ca ai gresit. Inseamna doar sa spui, cu alte cuvinte, ca astazi esti mai intelept decat ieri. (Marcel Achard)
Nimic nu trebuie sa fie inaccesibil sperantelor. Poti spera orice, pentru ca viata insasi e o speranta. (Oscar Wilde)
Norii vin plutind deasupra vietii mele, fara a purta ploi sau furtuni, ci pentru a da culoare cerului meu in asfintit. (Rabindranath Tagore)
Traim cu totii sub acelasi cer, dar avem diferite orizonturi. (Konrad Adenauer)
Este important sa iti recunosti progresul si sa fii mandru de implinirile tale. Impartaseste-ti realizarile cu ceilalti. Lauda-te putin. Recunoasterea si sprijinul celor din jur te ajuta sa evoluezi. (Rosemarie Rossetti)
Mi-am distrus toti dusmanii, facandu-i prietenii mei, prin iertare. (Abraham Lincoln)
Indiferent ce crezi, ca poti sau ca nu poti, in ori ce caz ai dreptate. (Henry Ford)
Multi indivizi din societatea moderna sunt ca barcagii: trag la vasle, dar stau cu spatele la viitor. (Henry Coanda)
Nici un lucru maret nu a fost vreodata realizat fara entuziasm. (Ralph Waldo Emerson)
Un om sarac nu este cel fara bani. Un om sarac este cel care nu are niciun vis. (Henry Ford)
Soarele nu straluceste doar pentru cativa copaci si cateva flori, ci spre bucuria intregii lumi. (Henry Ward Beecher)
Daca poti sa visezi la ceva, o poti si realiza. (Walt Disney)
Daca s-a facut penicilina din paine mucegaita, cu siguranta si din tine se poate face ceva. (Muhammad Ali)
Daca nu iti place un lucru, schimba-l; daca nu poti sa il schimbi, schimba felul in care gandesti despre el. (Mary Engelbreit)
Experienta e cel mai dur profesor, pentru ca mai intai iti da testul si apoi iti spune care este lectia. (Legea lui Vernon)
Norocul se da deoparte din calea nefericirii. Mentine-ti spiritul inalt. Lucrurile bune vor veni spre tine si tu vei apropia de lucruri bune. (Glorie Abelhas)
Peste 20 de ani vei fi dezamagit din cauza lucrurilor pe care nu le-ai facut, nu din cauza celor pe care le-ai facut! (Mark Twain)
Daca nu ai timp sa faci un lucru bine, crezi ca vei avea timp sa il faci din nou? (John Wooden)
Eu nu sunt ceea ce mi se intampla, eu sunt ceea ce aleg sa devin. (Carl Jung)
Daca nu-ti convine ceva, schimba acel lucru. Daca nu-l poti schimba, schimba modul in care te gandesti la lucrul respectiv. (Mary Engelbreit)
Fericirea este ca o minge: alergam duaa ea si cum am prins-o ii dam cu piciorul. (Duisseux)
Atunci cand faci un lucru bine din prima incercare, necazul este ca nimeni nu apreciaza cat de dificil a fost. (Legea lui Murphy)
Sa pari slab atunci cand esti puternic si puternic atunci cand esti slab. (Sun Tzu)
Cei mai multi oameni nu se maturizeaza, ci doar cresc. (Leo Rosten)
Casnicia nu ne face nici mai buni, nici mai rai, ci doar intensifica la bine si la rau ceea ce deja se gaseste in noi. (Sydney J. Harris)
Pentru cei mai multi dintre noi, marele pericol nu este ca tintim prea sus si nu reusim, ci ca tintim prea jos si reusim. (Michelangelo)
E cam greu sa fii eficient, fara sa fi un pic nepoliticos. (Elbert Hubbard)
Cei doi mari inamici ai fericirii sunt durerea si plictiseala. (Arthur Schopenhauer)
A avea un prieten este mai vital decat a avea un inger. (Nichita Stanescu)
Ma bucur cand ploua, pentru ca si daca nu m-as bucura, tot ploua. (Anonim)
Nu putem directiona vantul, dar putem ajusta panzele. (Autor necunoscut)
Orice om e prost cel putin cinci minute pe zi; intelepciunea consta in a nu depasi aceasta limita. (Elbert Hubbard)
Viata este ceva ce faci cand nu te poti duce la culcare. (Fran Lebowitz)
Nu permite ca opiniile celorlalti sa devina realitatea ta. (Les Brown)
Lucrurile nu se intampla. Lucrurile sunt facute sa se intample. (John F. Kennedy)
Intinde-te catre stele chiar daca trebuie sa stai pe un cactus. (Susan Longacre)
Daruieste semenilor tai macar zambetul de toate zilele … si inima ta se va incalzi de la dansul de la o vreme. (N. Iorga)
Nu-mi este frica de maine, pentru ca am vazut ziua de ieri si o iubesc pe cea de astazi. (William Allan White)
Omul este produsul gandurilor lui; el devine ceea ce gandeste. (Mahtama Ghandi)
Daca nu-ti place situatia actuala, atunci fa o schimbare! Nu esti un copac. (Jim Rohn)
Nimeni nu ma poate rani fara permisiunea mea. (Mahatma Gandhi)
Totdeauna sa faci bine semenilor. Asta va aduce multumire catorva si-i va ului pe toti ceilalti. (M. Twain)
Atunci cand esti ingramadit intr-un colt si totul pare a fi impotriva ta, pana intr-atat incat simti ca nu mai poti suporta asta nici macar inca un minut, nu te da batut niciodata, caci orice lucru are un loc si un timp al refluxului. (Harriet Beecher Stowe)
Cea mai mare glorie nu o dobandesti atunci cand nu esti doborat, ci atunci cand te ridici dupa ce ai cazut. (Confucius)
Imposibilul poate fi impartit oricand in posibilitati. (Autor necunoscut)
In viata nu exista limite… Cu exceptia celor autoimpuse. (Les Brown)
Eficienta este atunci cand faci lucrurile bine, eficacitatea este atunci cand faci lucrurile care sunt bune. (Peter Drucker)
Imposibil este un cuvant intanit numai in dictionarele prostilor. (Napoleon)
O persoana iubitoare traieste intr-o lume iubitoare. O persoana ostila traieste intr-o lume ostila; fiecare intalneste in viata propria lui reflectare. (Ken Keyes, Jr.)
Nefericirea este o boala molipsitoare. (Martha Graham)
Trebuie sa stii cum sa accepti un refuz si cum sa refuzi o acceptare. (Ray Bradbury)
A fugi de propriile temeri este o strategie sortita esecului. (Jeff Keller)
Nu cazatura in sine reprezinta esecul… ci faptul ca refuzi sa te ridici. (Proverb Chinezesc)
Exista doar trei lucruri pe care poti sa le faci pentru o femeie: poti sa o iubesti, sa suferi pentru ea sau sa o transformi in literatura. (Henry Miller)
De indata ce ti-ai inlocuit gandurile negative cu unele pozitive, vei incepe sa obtii rezultate pozitive. (William Nelson)
Exista intotdeuna flori pentru cei care doresc sa le vada. (Heneri Matisse)
Reprima-ti invidia fata de omul exceptional, invata sa-l intelegi si sa-l pretuiesti. (George Calinescu)
Nu poti opri valurile, insa poti invata sa navighezi. (Jon Kabat Zinn)
Copilaria e cadoul pe care ni-l da viata. (Horatiu Malaele)
Oamenii par sa nu isi dea seama ca opiniile lor despre lume sunt, totodata, o confesiune a caracterului lor. (Ralph Waldo Emerson)
Faima existentei umane nu consta in a trai, ci in a sti pentru ce traiesti (Leonardo Da Vinci)
A fura idei de la cineva, este plagiat. A le fura de la mai multi, este cercetare. (Legea lui Murphy)
Intotdeuna am rupt o buruiana si am plantat o floare acolo unde am crezut ca poate sa rasara. (Abraham Lincoln)
Obstacolele sunt acele lucruri groaznice pe care le vezi cand iti iei ochii de la telul tau. (Henry Ford)
Fii–nu incerca sa devii. (Osho)
Convingerea este de multe ori mai eficienta decat forta. (Esop)
Singurele limite pe care le ai sunt limitele in care crezi. (Wayne Dyer)
Cine se subestimeaza, nu e in stare sa traiasca singur. (Balzac)
Intre cautatorii de comori exista o zicala : Daca vei cauta un anumit lucru, numai pe acela il vei putea vreodata gasi. (Robert Flaherty)
Ai facut-o si mai inainte, poti sa o faci si acum. Distinge posibilitatile pozitive. Redirectioneaza-ti marea energie a frustrarilor tale si indreapt-o catre o hotarare pozitiva, reala, de neoprit. (Ralph Marston)
Priveste toate lucrurile care te inconjoara ca si cum le-ai vedea pentru prima sau ultima oara in viata. (Betty Smith)
Ne putem distruge pe noi insine prin cinism si deziluzionare la fel de eficient ca si cu niste bombe. (Kenneth Clark)
Toata lumea stie ca anumite lucruri sunt irealizabile, pana cand vine cineva care nu stie acest lucru si le realizeaza. (Albert Einstein)
Adevarul nu este proprietatea unei singure persoane, ci comoara intregii omeniri. (Ralph Waldo Emerson)
Lucrurile nu sunt greu de facut. Greu este sa te pui in stare de a le face. (Constantin Brancusi)
Trebuie sa-ti doresti sa fii puternic. Altfel, nu vei ajunge niciodata asa. (Friedrich Nietzsche)
Nimeni nu-mi va darui succesul. Trebuie sa-l castig singur. De aceea sunt aici. Sa domin. Sa cuceresc. Atat lumea cat si pe mine insumi. (Autor Necunoscut)
De fiecare data cand e de facut ceva greu, il deleg celui mai lenes om, pentru ca intotdeauna gaseste o metoda rapida de a face acel lucru. (Walter Chrysler)
In fiecare om salasluieste un soare–totul e sa-l lasam sa arda (Socrate)
Nu te poti indragosti de cineva cu care nu ai ras niciodata. (Autor Necunoscut)
O oglinda reflecta imaginea unui om, insa genul de prieteni pe care si (i alege reflecta cum este el cu adevarat. Biblia, Pilde)
Tocmai cand omida credea ca lumea se sfarseste, aceasta s-a transfromat intr-un fluture. (Autor anonim)
Nu avem putere asupra vantului, dar ne putem ajusta panzele. (Anonim)
Daca nu-ti pretuiesti timpul atunci nici altii n-au s-o faca. Nu-ti mai oferi timpul si talentele degeaba. (Kim Garst)
Paradisul exista pretutindeni; totul depinde de tine. (Anonim)
Invinge durerea, razi cat se poate, caci tot la zi ajunge si cea mai lunga noapte. (William Shakespeare)
Cartile mele sunt ca apa. Cartile marilor genii sunt ca vinul. Din fericire toata lumea bea apa. (Mark Twain)
Initial a fost o lume a barbatilor. Apoi, a aparut Eva. (Richard Armour)
Ceea ce merita sa fie facut, merita sa fie facut bine. (Nicolas Poussin)
Pentru a avea ochi frumosi, uita-te dupa ce e bun in altii; pentru a avea buze frumoase, spune doar vorbe bune; iar pentru a avea tinuta, mergi cu convingerea ca nu esti niciodata singura. (Audrey Hepburn)
Cea mai mare greseala pe care o poti face in viata este sa te temi continuu ca o vei face. (Elbert Hubbard)
Cel mai bine si-a folosit viata cel care s-a bucurat cel mai mult de ea. (Butler)
Cand puterea de iubire va depasi iubirea de putere, in lume va fi pace. (Jimi Hendrix)
Un popor fara cultura, este un popor usor de manipulat. (Immanuel Kant)
In definitiv, nu anii din viata sunt cei care conteaza, ci viata din anii tai. (Abraham Lincoln)
Intotdeauna fa ceea ce iti e frica sa faci. (Ralph Waldo Emerson)
Cel mai fericit om e acela ce face fericiti un numar cat mai mare de oameni. (Tolstoi)
Cel care nu-si schimba niciodata opiniile si nu-si corecteaza greselile, nu va deveni niciodata mai intelept. (Tryon Edwards)
Tine un copac verde in inima ta si poate va sosi o pasare cantatoare. (Proverb chinezesc)
Timpul tau este limitat, asa ca nu-l pierde traind viata altcuiva. (Steve Jobs)
Mereu ni se pare ca suntem iubiti pentru ca suntem buni si nu realizam ca suntem iubiti pentru ca sunt buni cei care ne iubesc. (Lev Tolstoi)
Traieste ca si cum ai muri maine. Invata ca si cum ai trai vesnic. (Mahatma Gandhi)
Multi dintre cei care esueaza o fac pentru ca nu si-au dat seama cat de aproape au fost de succes inainte de a renunta. (Thomas Edison)
Nu ma gandesc la toate nenorocirile, ci la frumusetea care totusi ramane. (Ana Frank)
Toate visele tale se pot implini daca ai curajul sa le urmezi. (Walt Disney)
Cel mai simplu mijloc de a-ti pastra voiosia este sa mergi mereu inainte, neprivind decat drept in fata ta. (H.F. Amiel)
Tu trebuie sa fii schimbarea pe care o doresti in lume. (Gandhi)
Orice gand este o samanta. Daca plantezi mere acre nu te astepta sa culegi ionatane. (Bill Meyer)
In viata nu e o tragedie faptul ca nu-ti atingi scopul. Adevarata tragedie e sa nu ai unul.: (Benjamin Mays)
Orice copil are nevoie de un bunic, bunicul oricui, pentru a creste cat mai sigur pe el intr-o lume nefamiliara. (Charles si Ann Morse)
Omul are nevoie de un singur vis pentru a suporta realitatea. (Sigmund Freud)
Fericirea este o atitudine. Ne facem pe noi insine fie indurerati, fie fericiti si puternici. In ambele cazuri avem la fel de mult de muncit. (Francesca Reigler)
Zambetul: cea mai ieftina si eficienta crema antiriduri. (Anonim)
Secretul geniului este transferul spiritului copilariei in maturitate. (Thomas Henry Huxley)
Nu incerca sa devi o persoana de succes, ci una de valoare. (Albert Einstein)
Incearca chiar si atunci cand numai poti, incearca depasindu-ti limitele. (Constantin Madalin Vulpe)
Nimeni nu poate trai fara prieteni, chiar daca stapaneste toate bunurile lumii. (Aristotel)
Valorezi atat cat te apreciezi. (F. Rabelais)
O fapta buna este precum un clopot care cheama oamenii la inchinare. (proverb danez)
Nu te certa niciodata cu oamenii prosti. Te vor trage in jos la nivelul lor si apoi te vor bate cu experienta. (Mark Twain)
Nu am intalnit niciodata un om atat de ignorant incat sa nu invat ceva de la el. (Galileo Galilei)
Daca ai vointa de a izbandi, vei atinge jumatate din succesul tau; daca nu, vei ajunge la jumatate din esecul tau. (David Ambrose)
Daca nu-ti cunosti limitele, defineste-le! Daca le cunosti, depaseste (le! Adrian Moisei)
Nu poti impiedica pasaretul de suparari si necazuri sa zboare deasupra ta. Dar sa nu le lasi sa-ti cuibareasca in par, asta poti. (Proverb Chinezesc)
Daca vrei sa dobandesti puterea de a suporta viata, fii gata sa accepti moartea. (Sigmund Freud)
Fa trei preziceri corecte, consecutiv si vei fi considerat un expert. (Legea lui Murphy)
Viata aceasta nu este doar o anticipare a vesniciei, ci adesea este deja si intrare in Imparatie. (Sf. Grigore Palama)
Necazul cu germanii nu este ca ei trag cu obuze, ci ca le graveaza pe acestea cu citate din Kant. (Karl Kraus)
Nu e momentul sa te gandesti la ceea ce nu ai. Gandeste-te la ceea ce poti face cu ceea ce ai (Ernest Hemingway)
Viata insasi este magie, iar daca nu crezi asta, macar incearca sa o traiesti ca pe ceva magic. (Albert Einstein)
Televizorul este guma de mestecat pentru ochi. (Frank Lloyd Wright)
Adevaratele greutati pot fi depasite. Doar cele imaginare sunt de neinvins. (Theodore V. Nail)
In momentul in care te multumesti cu mai putin decat meriti, vei primi chiar mai putin decat atat. (Maureen Dowd)
Oamenii destepti vorbesc pentru ca au ceva de spus; prostii, pentru ca trebuie sa spuna ceva. (Platon)
In viata nu e suficient ca ai ales drumul cel bun. Daca nu mergi repede inainte, te calca in picioare cei care vin din urma. (Will Rogers)
Nu te compara cu nimeni altcineva din lume. Daca o faci, te jignesti pe tine. (Bill Gates)
Pesimistul vede dificultati in orice oportunitate. Optimistul gaseste oportunitati in orice dificultate. (Winston Churchill)
Nu pozitia, ci dispozitia ne face fericiti. (Anonim)
Intreaga lume se da la o parte din fata omului care stie unde merge. (autor necunoscut)
Exista suflete pe lumea asta care au darul de gasi fericirea oriunde si de a o lasa in urma atunci cand pleaca. (Frederick Faber)
Gaseste curajul de a fi tu insuti, chiar daca inca nu stii cine esti! (Paulo Coelho)
Omul distinge intre morala lui, ca mod de viata, si morala altuia, ca predica. (J. Jaubert)
Intotdeauna m-a uimit sa cunosc oameni pentru care cartile pur si simplu nu conteaza si oameni care dispretuiesc actul lecturii, daramite pe cel al creatiei. Poate e intotdeauna uimitor sa afli ca dragostea ta nu e la fel de atractiva pentru altii, cum e pentru tine. (Salman Rushdie)
Cand iertam pe cineva e ca si cum am desface nodul care ne leaga de trecut. (Reshad Field)
Daca ar trebui sa-mi rezum in putine cuvinte experienta mea, as spune ca jocul m-a dus mereu tot mai departe, tot mai adanc in real. Si filozofia mea s-ar reduce la o singura dogma: Joaca-te! (Mircea Eliade)
Ganditorul pozitiv zareste invizibilul, simte intangibilul si realizeaza imposibilul. (Anonim)
Daca nu poti sa zbori, alearga. Daca nu poti sa alergi, mergi. Daca nu poti sa mergi, taraste-te. Insa, indiferent ce faci, mergi inainte (Martin Luther King Jr.)
Progresul nu este provocat de catre cei care se trezesc primii, el este provocat de catre oamenii lenesi care cauta mereu un mod mai usor de a face un lucru. (Robert A. Heinlein)
Obisnuiam sa lenevesc in pat si sa ma intreb: Voi fi o vedeta TV? Sau voi tine discursuri motivationale? N-a fost o viziune. Dar cum se intampla de obicei, am ingropat asta, gandind: Da, sigur. (Jennifer Lawrence)
Daca nu ai un plan al tau, altii te vor include in planurile lor. (Anthony Robbins)
Intr-o tara asa de frumoasa, c-un trecut asa de glorios, in mijlocul unui popor atat de destept, cum sa nu fie o adevarata religie iubirea de patrie, si cum sa nu-ti ridici fruntea, ca falnicii stramosi de odinioara, mandru ca poti spune: sunt roman! (Alexandru Vlahuta)
Ataseaza-te de cei care te pot face mai bun si primeste-i pe cei care, la randul tau, ii poti face mai buni. (Seneca)
Limpede nu vezi decat cu inima, ochii nu pot sa patrunda in miezul lucrurilor (Antoine de Saint Exupery)
Sansele tale de a obtine succesul sunt direct proportionale cu nivelul de placere pe care il obtii din ceea ce faci. Daca faci o munca pe care o urasti, recunoaste imediat acest lucru si renunta. (Michael Korda)
Greseala ta nu exista decat daca continui sa te gandesti la ea. (Confucius)
Nefericirea este cel mai bine definita drept diferenta dintre talentele si asteptarile noastre. (Edward de Bono)
Chiar daca lumea rade de tine, ia-te in serios. Multimile rad de ceea ce nu inteleg si ridiculizeaza tot ceea ce le depaseste. Uita ce gandesc altii. Prea multi dintre cei care au in ei o scanteie de geniu nu-i dau frau niciodata, pentru ca se tem de hohotele lumii. Ceea ce conteaza este parerea ta despre tine si increderea pe care ti-a acorzi. (Napoleon Hill.)
In viata puterea este supusa multor cutremure. Atentie la fisuri ! (Seneca)
Viata e un examen si pentru cuvantatoare si pentru necuvantatoare. (R. M. Rilke)
Acolo unde cei infranti vad bariere, invingatorii zaresc trambuline. (Robert Brault)
Imposibilul poate fi intotdeuna rupt in doua posibilitati. (Anonim)
Nimic nu se intampla de la sine. Ceea ce-ti doresti va veni de la tine atunci cand vei intelege ca tu esti acela care trebuie sa determine lucrurile sa-ti rasara in cale, prin propria (ti straduinta. Ben Stein)
Glumind putem spune orice, chiar si adevarul. (Sigmund Freud)
Banul este cea mai sigura piatra de incercare a firii omenesti. (Vasile Alecsandri)
Nu conteaza atat de mult ce faci, ci cata dragoste pui in ceea ce faci. (Maria Tereza)
Nimic nu valoreaza mai mult decat ziua de azi. (Goethe)
Copiii gasesc totul in nimic, oamenii gasesc nimic in tot. (Giacomo Leopardi)
Sensul vietii este sa ii dai sens. (Mircea Eliade)
Daca tu crezi ca nu poti, ai dreptate. Daca tu crezi ca poti, din nou, ai dreptate. (Henry Ford)
Daca am putea sa ne schimbam atitudinea, ar trebui nu numai sa ne vedem viata in mod diferit, ci chiar viata sa ne devina diferita (Katherine Mansfield)
Viata este o tragedie cand este privita in prim-plan si o comedie cand o privesti in plan larg. (Charlie Chaplin)
Nu poti trai o zi perfecta fara sa faci ceva pentru cineva care nu te va putea rasplati niciodata. (John Wooden)
Daca nu risti, nu vei fi niciodata invins. Dar nici nu vei castiga vreodata. (Richard Nixon)
Mai bine o dragoste pierduta, decat una neavuta. (Mircea Eliade)
Este viata atat de intunecata? Nu cumva mainile tale sunt prea mici, sau viziunea ta prea impaclita ? Tu esti acela care trebuie sa se inalte. (Dag Hammarskjold)
Partea cea mai nobila a ratiunii este impotriva furiei mele. Ea imi spune ca este lucru mai pretios sa ierti decat sa te razbuni. (William Shakespeare)
Cand vezi ca ai aceeasi parere cu majoritatea, este bine sa mai reflectezi o data. (Mark Twain)
Daca iubirea este raspunsul, puteti sa repetati intrebarea? (Lily Tomlin)
Cuvintele sunt precum frunzele. Acolo unde ele abunda, arareori mai gasesti si roade imprejur. (Alexander Pope)
Cand statul nu plateste profesorii, copiii sunt cei care vor plati. (Guy Bedos)
Imi cunosc limitele. Dar pur si simplu le ignor. (Friedrich Nietzsche)
Dupa insucces, planurile cele mai bune par absurde. (Feodor Mihailovici Dostoievski)
Tot timpul par imposibile lucrurile pana ce le realizam. (Nelson Mandela)
Ceea ce nu traim la timp, nu traim niciodata. (Octavian Paler)
Eram trist pentru ca nu aveam incaltari pana cand am zarit pe strada un om fara picioare. (Zicala persana)
Atata timp cat nu-ti pasa unde esti, nu te poti rataci. (Legile lui Murphy)
Succesul este inaltimea la care ricosezi dupa ce te izbesti de podea. (George S. Patton)
Sunt putin surd, putin orb, putin lipsit de putere, iar pe deasupra mai am doua sau trei infirmitati, dar nimic nu imi distruge speranta. (Voltaire)
Toti oamenii mari au fost mai intai copii, dar putini dintre ei isi mai aduc aminte. (Antonie De Saint-Exupery)
Nu ne oprim din joaca atunci cand imbatranim ci imbatranim cand incetam sa ne mai jucam. (George Bernard Shaw)
Timpul este moneda vietii tale. Este singura moneda pe care o ai, doar tu poti hotara cum o cheltuiesti. Fi atent ca nu cumva sa lasi alte persoane sa o cheltuiasca in locul tau ! (Carl Sandburg)
Nu numai ca ma inclin in fata inevitabilului; sunt intarit de el. (Thornton Wilder)
Veselia omului e ca mirosul florilor: ea nu se inalta din sufletele vestede. (Nicolae Iorga)
Invata sa surazi. Priveste cu interes constructiv catre lucruri si cu prietenie catre oameni. (Tudor Vianu)
Continua sa-ti spui ca lucrurile vor merge rau si ai sanse mari sa devii un profet. (Isaac Singer)
Nu poti gasi nicaieri poezie, daca n-o ai in tine. (Joseph Joubert)
Nu spune niciodata nu se poate, ci incepe cu sa vedem. (Nicolae Iorga)
Pentru a realiza lucruri mari trebuie sa si visam, nu numai sa facem; trebuie sa si credem, nu numai sa planuim. (Anatole France)
Pot rezuma in doua cuvinte tot ce am invatat despre viata: merge inainte. (Robert Frost)
Soarele straluceste, ne incalzeste si ne lumineaza, iar noi nu suntem deloc curiosi de ce se intampla asta; cu toate acestea, incercam sa gasim explicatia raului, durerii, foamei, tantarilor si a oamenilor prosti (Ralph Waldo Emerson)
Nimic nu este interesant daca nu esti interesat. (Helen MacInness)
Numai cei care sfarma lanturile si descatuseaza cugetul omenesc sunt adevarati oameni. (E. Heminguay)
Nu am fost acolo pentru a concura. Am fost acolo pentru a castiga (Arnold Schwarzenegger)
Procrastinarea este arta de a tine pasul cu ziua de ieri. (Don Marquis)
Regula de aur pentru fiecare om de afaceri este aceasta: puneti-va in locul clientului dvs. (Orison Swett Marden)
Excelenta nu este o abilitate, ci o atitudine. (Ralph Marston)
Lenea este mama a noua inventii din zece. (Legea lui Murphy)
Nefericirea legata de ceea ce nu ai inseamna risipirea a ceea ce ai. (Ken S. Keyes, Jr.)
Viitorul. Perioada aceea in care afacerile noastre prospera, prietenii ne sunt prieteni adevarati si fericirea ne este asigurata. (Ambrose Bierce)
Daca gasesti un drum fara obstacole, probabil ca drumul acela nu duce nicaieri. (J. F. Kennedy)
Primul om care a preferat sa injure decat sa dea cu piatra poate fi considerat inventatorul civilizatiei. (Sigmund Freud)
Omul care nu poseda o viata interioara este sclavul a tot ce il inconjoara. (Henri Frederic Amiel)
Fiecaruia i se da o cheie catre rai; aceeasi cheie deschide si portile iadului. (Proverb antic)
Cand renunt la ceea ce sunt, devin ceea ce as putea fi. (Lao Tzu)
Peste 20 de ani ai sa regreti mai mult lucrurile pe care nu le-ai facut decat cele pe care le-ai facut. Asa ca ridica ancora, iesi din portul cel sigur si prinde vant in vele. (Mark Twain)
Oamenii nu sunt deranjati de catre lucruri, ci de parerea lor despre ele. (Epictet)
Nu trebuie sa bantui prin departari caci fericirea se afla intotdeauna la un pas de tine, printre lucrurile pe care le poti atinge doar intinzand mana. (Bulwer)
Toti suntem genii. Insa daca judecam un peste dupa abilitatea sa de a se urca in copaci, el va trai toata viata cu impresia ca nu este destept. (Albert Einstein)
Inghite o broasca dimineata si nu vei intalni nimic mai dezgustator in tot restul zilei. (Nicholas Chamfort)
Asuma (ti riscul! Viata intreaga este un risc. Cel ce merge cel mai departe este, in general, cel care e dispus sa faca si sa indrazneasca. Dale Carnegie)
Binecuvantati sunt cei care nu se asteapta la nimic, caci nu vor fi niciodata dezamamgiti. (Benjamin Franklin)
Ai invatat regulile jocului. Tot ce trebuie sa faci este sa joci mai bine decat oricine altcineva. (Albert Einstein)
Sunt doar doua feluri de oameni pe lume: cei care incearca sa-si umple goliciunea interioara si acele persoane foarte rare si deosebite care incearca sa-si vada aceasta goliciune. (Osho)
Frumusetea incepe in momentul in care decizi sa fii tu insuti. (Coco Chanel)
Orice om are dreptul sa-si riste viata pentru a si-o pastra. (Jean-Jacques Rousseau)
Viata este grea. Este mai grea atunci cand esti prost. (John Wayne)
Uitam ca suntem niste particule de praf aruncate prin Univers si ca drumul spre frumos tot in groapa sfarseste. In tot acest mister care se numeste viata, avem o singura certitudine: sufletul. Este singurul pe care merita sa te bazezi. (Chris Simion)
Teme-te mai putin, spera mai mult; mananca mai putin, mesteca mai mult; vaieta-te mai putin, respira mai mult; vorbeste mai putin, spune mai mult; iubeste mai mult si toate lucrurile bune vor fi ale tale. (Proverb suedez)
Niciodata nu trebuie sa plangi si sa te descurajezi, totdeauna trebuie sa canti si sa tii fruntea sus (E. Zola)
Cea mai mare glorie nu o dobandesti atunci cand nu este doborat niciodata, ci atunci cand te ridici dupa ce ai cazut. (Confucius)
Cat despre mine, sunt un optimist. Nu-mi pare de mare folos sa fiu altfel. (Winston Churchill)
Vor exista intotdeauna oameni care te vor rani, asa ca trebuie sa-ti pastrezi increderea si doar sa ai mai multa grija in cine te increzi a doua oara. (Jose Garcia Marguez)
Tinem la viata ca la o femeie iubita: pe zi ce trece, ii descoperim tot mai multe scaderi si, totusi, nu ne putem desparti de ea… (Lucian Blaga)
Spune-mi si voi uita, arata-mi si poate imi voi aduce aminte, implica-ma si voi intelege! (Confucius)
Oamenii sunt ca vinurile. Cu timpul, fie devin din ce in ce mai buni, fie se transforma in otet. (Papa Ioan Paul al XXIII-lea)
Fii atat de bun incat nu te pot ignora (Steve Martin)
Uneori ai succes… iar alteori inveti. (Robert Kiyosaki)
Unii oameni bombanesc mereu pentru ca trandafirii au spini; eu sunt recunoscator ca spinii au trandafiri. (Alphonse Karr)
Raspandeste lumina, iar intunericul se va risipi de la sine. (Erasmus)
Nu exista experienta careia sa nu-i poti supravietui daca ai curajul sa infrunti viata (Octavian Paler)
Cand iti doresti ceva cu adevarat, tot universul conspira pentru indeplinirea visului tau. (Paulo Coelho)
In viata nu primesti niciodata ceea ce meriti, ci ceea ce negociezi. (Thomas Edison)
Marea descoperire a generatiei mele este ca fiinta umana isi poate schimba viata prin schimbarea atitudinii ei. (William James)
Viata nu are limite, cu exceptia celor pe care le faci tu. (Les Brown)
Pe cer nu exista nicio diferenta intre Est si Vest. Fiecare om isi creeaza propriile diferente si apoi le crede adevarate. (Buddha)
Atitudinea pozitiva poate sa nu iti rezolve toate problemele, dar va deranja destul de multi oameni pentru a merita efortul. (Herm Albright)
Am descoperit ca atunci cand iubesti viata, viata te iubeste si ea la randul ei. (Arthur Rubinstein)
Trebuie sa ne dorim sa scapam de viata pe care am planuit-o pentru a avea viata care ne asteapta. (Joseph Campbell)
Pentru a fi o stea, trebuie sa stralucesti propria lumina, sa-ti urmezi propria cale si sa nu-ti faci griji pentru intuneric, pentru ca atunci stelele stralucesc mai bine (Napoleon Hill)
Viata este un naufragiu, dar nu trebuie sa uitam sa cantam in barcile noastre de salvare. (Voltaire)
Pierdem trei sferturi din noi insine in incercarea de a fi ca alti oameni. (Arthur Schopenhauer)
Daca tot a luat foc casa, cel putin sa ne incalzim. (Proverb italian)
In viata avem tot atatea ocazii speciale cate alegem sa sarbatorim. (Robert Brault)
Munceste din greu, fii amabil si se vor intampla lucruri uimitoare (Conan O´Brien)
Gandeste maret, dar bazeaza-te pe micile placeri. – H. Jackson Brown, Jr.
Citeste mai mult pe: https://orasulciteste.ro/articol/citate-motivationale
////////////////////////////////////////////
„Idiotul” de F. M. Dostoievski
Demonstrat lucru: de fiecare dată mi se întâmplă că ultima carte citită devine şi cea preferată! „Idiotul” m-a ţinut pe jar o săptămână întreagă, hrănindu-mă cu emoţia celor mai neaşteptate scene şi întorsături de situaţie, oglindindu-mi prin imaginea ansamblului de persoaneje (portretizate atât de bine de autor), tipurile celor mai originali oameni. Analizele profunde pe care le strecoară autorul prin gura protagonistului te pun numaidecât pe gânduri. (Vedeţi discursul lui Mîşkin despre pedeapsa cu moartea; sau cel despre religii). Ai ce să iei şi ce să gândeşti din fiecare discurs în parte, şi sunt destul de multe. M-a luat oarecum prin surprindere finalul romanului, dar nu vreau să insist prea mult asupra acestui moment.
Înainte să iau cartea în mână am fost curioasă să descopăr ce-i cu acest „Idiot”, cine este el şi de ce este numit aşa? Curios lucru că până şi prinţul Mîşkin („Idiotul” în cauză) se consideră bolnav de idioţenie şi aprobă fără nici o supărare când i se spune pe faţă că este idiot. Am fost impresionată să descopăr însă că acest presupus idiot are o minte mai clară şi mai luminoasă decât a tuturor celora care-l nesocoteau, luaţi la un loc. Un tânăr cu suflet nobil, de o simplitate naivă, plin de compasiune şi de dragoste pentru oameni, inteligent şi liniştit – cum putea un asemenea om să fie considerat de ceilalţi un idiot? Subliniez totuşi un moment foarte important: deşi toţi îl considerau idiot, roiau mereu în jurul lui şi-i cerşeau (direct sau indirect) compania, prietenia, sfaturile, părerile ş.a.m.d. Iată doar câteva păreri ale celorlalte persoanje despre prinţul Mîşkin – „Idiotul”:
AGLAIA: ,,…niciunul nu face cât degetul cel mic al dumitale, niciunul n-are nici mintea şi nici inima dumitale! Eşti mai cinstit decât toţi ceilalţi, mai nobil decât toţi, mai bun decât toţi, mai inteligent decât toţi!”;
Evgheni PAVLOVICI: ,,Nu sunt deloc de acord şi mă revoltă când aud pe câte unul că te consideră drept idiot; eşti prea inteligent ca să meriţi numele acesta, dar şi îndeajuns de straniu ca să nu fii ca toată lumea; …extraordinara dumneavoastră naivitate, apoi fenomenala dumitale lipsă de măsură…;
AGLAIA: ,,Lev Nicolaevici este omul cel mai nobil, cel mai bun şi cel mai încrezător din câţi am întâlnit vreodată. …mi-am dat seama că primul venit poate uşor să-l înşele şi că el va ierta pe oricine pentru jignirea suferită;
Lizaveta PROKOFIEVNA: ,,…eşti un tânăr tare bun la inimă, şi foarte deştept.”
Citiţi cartea! Pentru întrebările pe care le pune, pentru discursurile lui Mîşkin, pentru descoperirea şi înţelegerea mai multor tipuri umane etc.
Vorbe de duh:
,,Oamenii sunt făcuţi ca să se chinuiască unii pe alţii.”;
,,Înjosim prea tare providenţa când, de ciudă că nu suntem în stare s-o înţelegem, îi atribuim felul nostru de a judeca.”;
,,Pentru că atunci când născoceşti ceva, dacă ştii să strecori cu dibăcie şi un amănunt neobişnuit, cu totul excentric, ceva ce se întâmplă foarte rar sau chiar niciodată, minciuna pare mult mai verosimilă.”;
,,Buna-cuviinţă şi demnitatea ţi le dictează inima şi nu le înveţi de la maestrul de dans.”;
,,În adevăr, nu poate fi nimic mai supărîtor decât să fii, de pildă, bogat, dintr-o familie onorabilă, chipeş, cu oarecare studii, destul de inteligent, chiar bun la inimă, şi să n-ai totuşi niciun talent, nimic deosebit sau original în tine, nici măcar o ciudăţenie mai aparte, nicio idee personală, să fii absolut ,,ca toată lumea”;
,,Chestiunea e că un om ,,obişnuit” de deştept, chiar dacă îşi închipuie la un moment dat (sau poate chiar şi o viaţă întreagă) că este un om genial, deosebit de original, păstrează totuşi, în adâncul inimii, un viermişor de îndoială, care îl duce uneori la exasperare; iar dacă se resemnează, o face de aci încolo deplin înveninat de o puternică doză de vanitate refulată”;
,,Compasiunea este principala, poate chiar unica lege a existenţei pentru întreaga umanitate.”;
,,E cu putinţă oare ca omul să se simtă cu adevărat nefericit? Dar ce importanţă au necazurile şi nenorocirile mele dacă sunt în stare să fiu fericit? Ştiţi, nu înţeleg cum poate cineva trece pe lângă un copac şi să nu fie fericit că-l vede? Să stea de vorbă cu un om şi să nu fie fericit că-l iubeşte?… Dar există atâtea lucruri minunate pe care le întâlneşti la fiecare pas şi pe care până şi omul cel mai decăzut le găseşte minunate!;
,,Câţi nu sunt dintre cei care, lustruiţi pe dinafară, având apartenenţă de virtute numai pentru că dispun de caleaşcă proprie? Mulţi au caleaşcă proprie… Dar prin ce anume mijloace…”.
https://raileanumariana.wordpress.com/tag/citate-din-idiotul/
////////////////////////////////////////////
CITATE DIN FRAŢII KAMARAZOV DE DOSTOIEVSKI
Romanul ” Fraţii Karamazov” , ultimul şi cel mai complex roman al lui Dostoievski , zugrăveşte adâncurile fiinţei umane prin intermediul a patru personaje unice :Dmitri, Ivan , Aleksei ,Smerdeakov.
Fraţii Karamazov este un roman excepţional în care sentimente ca iubirea , ura, trădarea şi iertarea se întrepătrund şi sunt atent analizate de autor.
Cartea o găsiţi pe : elefant /libris /eMAG.
„Marea taină a existenţei noastre nu constă în a trăi, ci în a şti pentru ce trăieşti.”
„Dorinţa mea e să iert şi să îmbrăţişez pe toată lumea, nu vreau să mai pătimească nimeni.”
„Nimic nu-i mai de preţ pe lume pentru om decât amintirea copilăriei petrecute în căminul părintesc, dacă dragostea şi buna înţelegere sălăşluiesc cât de cât în casă.”
Viaţa e duelul lui Dumnezeu cu diavolul, iar câmpul de bătălie sunt eu.
„Se compară, uneori, cruzimea oamenilor cu cea a animalelor sălbatice; comparaţia este jignitoare pentru acestea din urmă.”
„Viaţa e un rai, numai că noi nu vrem să ştim, căci dacă am vrea să ştim chiar mâine s-ar întinde raiul peste toţi.”
Viaţa-i aşa de frumoasă! Noi suntem răi, dar viaţa-i atât de frumoasă..jpg
„Nu te minţi singur. Cel care se minte pe sine şi-şi pleacă urechea la propriile sale minciuni ajunge să nu mai deosebească adevărul nici în el, nici în jurul lui şi să nu mai aibă respect nici pentru sine, nici pentru lumea cealaltă. Iar dacă nu respectă pe nimeni, nici nu poate iubi pe cineva, şi astfel, neiubind pe nimeni, ca să se afle în treabă sau ca să-şi omoare urâtul, se lasă în voia patimilor şi ispitelor trupeşti, şi, stăpânit cum e de metehne, ce deosebire mai poate fi între el şi un animal?”
„Unui om îi este de ajuns câteodată şi o singură zi ca să cunoască toată fericirea din lume.”
„o dragoste asupra căreia trebuie să ai tot timpul ochii aţintiţi nu-ţi poate da nicio satisfacţie, că o iubire pe care eşti nevoit s-o păzeşti cu atâta străşnicie nu reprezintă nimic.”
Citate din Fraţii Kamarazov de Dostoievski
/////////////////////////////////////////////
Citate „Crimă și pedeapsă”
by Esther Lombardi
Crime and Punishment este un roman al autorului rus Fyodor Dostoevsky. Romanul a fost publicat în tranșe în cursul anului 1866. Rodion Romanovich Raskolnikov, un sărac ex-student în St. Petersburg, protagonist principal. Iată câteva citate din roman.
„Totul este în mâinile unui om și el lasă să se alăture din lașitate, este un axiom. Ar fi interesant să știm de ce este cel mai frică bărbații, luând un nou pas, spunând un nou cuvânt, este ceea ce se tem cel mai mult. „
– Fyodor Dostoievski, Criminalitate și pedeapsă , Partea 1, Capitolul 1
„De ce merg acolo acum? Sunt capabil de asta? Este atât de gravă? Nu este deloc serios, este doar o fantezie să mă distrez, o jucărie, poate că este un joc.
– Fyodor Dostoievski, Crima și pedeapsa , Partea 1, Ch. 1
„De ce trebuie să fiu milă, spuneți? Da, nu este nimic de mâncat pentru mine! Ar trebui să fiu răstignit, crucificat pe cruce, nu milă! Răstignește-mă, judecător, răstignește-mă, dar milă de mine?
– Fyodor Dostoievski, Crima și pedeapsa , Partea 1, Ch. 2
„Ce se întâmplă dacă omul nu este într-adevăr un ticălos, omul în general, adică întreaga rasă a omenirii – atunci restul este prejudecată, pur și simplu terori artificiali și nu există bariere și este tot așa cum ar trebui să fie”.
– Fyodor Dostoievski, Crima și pedeapsa , Partea 1, Ch. 2
„El a alergat lângă mare, a alergat în fața ei, a văzut-o bătută peste ochi, chiar în ochi, plângea, se simțea sufărându-se, lacrimile lui se strecurau, unul dintre bărbați îi dădu o tăietură cu biciul de-a lungul feței, nu a simțit-o. Își strânse mâinile și țipa, se repezi spre bătrânul cu capul gri, cu barba cenușie, care-și scutura capul în dezaprobare, o femeie îl prinse de mână și ar fi luat-o dar el sa rupt de ea și a alergat înapoi la mare. Era aproape la ultimul gâfâit, dar a început să lovească încă o dată.
– Fyodor Dostoievski, Crima și pedeapsa , Partea 1, Ch. 5
„Doamne Dumnezeule! … poate fi, poate, că voi lua într-adevăr un topor, că o voi lovi pe cap, îi voi despica craniul … că voi călca în sânge cald lipicos, sânge … cu toporul … Dumnezeule, poate?
– Fyodor Dostoievski, Crima și pedeapsa , Partea 1, Ch. 5
„El a auzit brusc pași în camera în care se afla bătrîna femeie, se opri și era încă ca moartea, dar totul era liniștit, așa că trebuia să fie fantezia lui.Într-o dată a auzit un strigăt slab, ca și cum unii aruncând o tresărire scăzută, apoi, din nou, o tăcere moartă timp de un minut sau doi, așezându-se pe ghearele de pe cuțit și așteptând, reținându-și suflarea, brusc el a sărit, a prins toporul și a fugit din dormitor.
– Fyodor Dostoievski, Crima și pedeapsa , Partea 1, Ch. 7
„Unde este, am citit că cineva condamnat la moarte spune sau crede, cu o oră înainte de moartea sa, că dacă ar trebui să trăiască pe o stâncă înaltă, pe o margine atât de îngustă încât el ar fi doar loc să stea, iar ocean, întuneric veșnic, singurătate veșnică, furtună veșnică în jurul lui, dacă ar fi trebuit să rămână în picioare pe o suprafață pătratică de spațiu toată viața, o mie de ani, veșnicie, ar fi mai bine să trăiești decât să mori imediat! , să trăiască și să trăiască viața, orice ar fi … Cât de adevărat este Dumnezeu Dumnezeule, cât de adevărat este că omul este o făptură drăguță!
– Fyodor Dostoievski, Crima și pedeapsa , Partea a 2-a, Ch. 6
„Viața este reală, nu am trăit tocmai acum, viața mea nu a murit încă cu acea bătrână!” Împărăția Cerurilor spre ea – și acum m-am lăsat în pace, acum pentru domnia rațiunii și a luminii … și a voinței și a puterii … și acum vom vedea! Vom încerca forța noastră. „
– Fyodor Dostoievski, Crima și pedeapsa , Partea a 2-a, Ch. 7
„Îmi place ca ei să vorbească prostii, acesta este un privilegiu al omului asupra întregii creații, prin eroare ai ajuns la adevărul, eu sunt om pentru că mă înșel, niciodată nu ajungeți la nici un adevăr fără a face paisprezece greșeli și foarte probabil o sută și paisprezece”.
– Fyodor Dostoievski, Criminalitate și pedeapsă , Partea 3, Ch. 1
„Dar ce pot sa-ti spun, l-am cunoscut pe Rodion timp de un an si jumatate, e plin de bucurie, melancolie, mândru si supranumit, recent (si probabil mult mai mult decat stiu) a fost deprimat morbid si anxios despre sanatatea lui, el este bun si generos, nu-i place sa isi manifeste sentimentele si mai degraba ar parea in inima decat sa vorbeasca despre ele, dar uneori nu este hipocondriala, ci pur si simplu inuman, este ca și cum ar avea două personalități separate, fiecare dominându-l alternativ „.
– Fyodor Dostoievski, Criminalitate și pedeapsă , Partea 3, Ch. 2
„Acțiunile sunt uneori executate într-o manieră amăgitoare și cea mai vicioasă, în timp ce direcția acțiunilor este deranjată și depinde de diferite impresii morbide – este ca un vis”.
– Fyodor Dostoievski, Criminalitate și pedeapsă , Partea 3, Ch. 3
„A început cu doctrina socialistă, cunoașteți doctrina lor, crima este un protest împotriva anormalității organizării sociale și nimic mai mult și nimic mai mult, nici alte cauze admise!”
– Fyodor Dostoievski, Criminalitate și pedeapsă , Partea 3, Ch. 5
„Dacă are conștiință, va suferi pentru greșeala lui. Asta va fi pedeapsa – ca și închisoarea”.
– Fyodor Dostoievski, Criminalitate și pedeapsă , Partea 3, Ch. 5
„Era întuneric pe coridor, stăteau lîngă lămpi și se uitară la un moment dat în tăcere.” Razumikhin și-a adus aminte de acel minut toată viața lui: Ochii arșiți și intenționați ai lui Raskolnikov au devenit mai penetratori în fiecare moment, piercing în suflet , într-o conștiență a lui Razumihin începu brusc, ceva ciudat, așa cum au trecut între ei … O idee, ceva sugestiv, alunecă, ceva îngrozitor, hidoasă și înțeleasă brusc de ambele părți … Razumihin deveni palid. „
– Fyodor Dostoievski, Crime and Punishment , Partea 4, Ch. 3
„Nu m-am închinat înaintea ta, m-am înclinat la toate suferințele umanității”.
– Fyodor Dostoievski, Crime and Punishment , Partea 4, Ch. 4
„Puterea este dată numai celui care se dă să se aplece și să-l ia … trebuie să aibă curajul să îndrăznească”.
– Fyodor Dostoievski, Crime and Punishment , Partea 5, Ch. 4
„Vroiam să ucid, pentru propria mea satisfacție … În acel moment nu mi-a păsat deloc dacă mi-aș petrece restul vieții ca un păianjen prins-o pe toate în țesătura mea și suge sucurile vii din ele”.
– Fyodor Dostoievski, Crime and Punishment , Partea 5, Ch. 4
„Du-te odată, în clipa aceea, stați la intersecție, vă închinați, sărutați mai întâi pământul pe care l-ați pângărit, apoi vă închinați în toată lumea și spuneți tuturor cu voce tare:” Eu sunt un ucigaș! ” Atunci Dumnezeu te va trimite din nou viata. Vrei sa pleci, vei pleca?
– Fyodor Dostoievski, Crime and Punishment , Partea 5, Ch. 4
„Trebuie să-i mulțumești lui Dumnezeu, poate, de unde știi? Poate că Dumnezeu te salvează pentru ceva, dar păstrează o inimă bună și are mai puțină frică, ți-e frică de marea expirație înaintea ta? Nu, ar fi rușinos să fii de ce ai facut un astfel de pas, trebuie sa-ti intri inima, sa ai dreptate in ea Trebuie sa indeplinesti cerintele justitiei Stiu ca nu crezi asta dar intr-adevar viata te va aduce O să-l trăiți în timp, ceea ce aveți nevoie acum este aer curat, aer curat, aer proaspăt! „
– Fyodor Dostoievski, Crima și pedeapsa , Partea 6, Ch. 2
„Nimic din această lume nu este mai greu decât să spui adevărul, nimic mai ușor decât lingușirea”.
– Fyodor Dostoievski, Crima și pedeapsa , Partea 6, Ch. 4
„A murit o insectă drăgălașă, o veche mamă de pionieră, de folos pentru nimeni! … A ucis-o a fost ispășirea pentru patruzeci de păcate, a suflat viața din săraci. că o crimă?
– Fyodor Dostoievski, Crima și pedeapsa , Partea 6, Ch. 7
„Dacă aș fi reușit, ar fi trebuit să fiu încoronat cu slavă, dar acum sunt prins”.
– Fyodor Dostoievski, Crima și pedeapsa , Partea 6, Ch. 7
„A fost că am ucis pe vechea femeie cu amănuntul și pe sora ei Lizaveta cu un topor și i-am jefuit”.
– Fyodor Dostoievski, Crima și pedeapsa , Partea 6, Ch. 8
„Tu ești un domn … Nu trebuie să te hackești cu un topor, nu e o lucrare de domnișoară”.
– Fyodor Dostoievski, Crima și pedeapsa , Epilogul 2
„Unii noi tipuri de microbi au atacat corpurile oamenilor, dar acești microbi au fost înzestrați cu inteligență și vor … Bărbații atacați de ei au devenit din ce în ce nebuni și furioși”.
– Fyodor Dostoievski, Crima și pedeapsa , Epilogul 2
„Cum sa întâmplat că nu știa, dar dintr-odată ceva părea să-l prindă și să-l arunce la picioarele ei, plângea și își aruncă brațele în genunchi, pentru prima oară se înspăimânta teribil și deveni palidă. și în același moment a înțeles și o lumină a fericirii infinite a intrat în ochii ei, ea știa și nu avea nici o îndoială că o iubește dincolo de orice și că în cele din urmă a venit momentul.
– Fyodor Dostoievski, Crima și pedeapsa , Epilogul 2
„Ei au vrut să vorbească, dar nu au putut, lacrimile au stat în ochii lor, erau atât de palizi cât și de subți, dar acele fețe bolnavi bolnavi erau strălucite cu zorii unui viitor nou, de o înviere totală într-o viață nouă. prin iubire, inima fiecărei surse infinite de viață pentru inima celuilalt. „
– Fyodor Dostoievski, Crima și pedeapsa , Epilogul 2
„Șapte ani, doar șapte ani! La începutul fericirii lor, la un moment dat ei erau pregătiți să privească în acești șapte ani ca și cum ar fi fost șapte zile, nu știa că noua viață nu i-ar fi dat de nimic, că ar fi trebuit să plătească scump pentru el, că i-ar fi costat mari eforturi, mari suferințe „.
– Fyodor Dostoievski, Crima și pedeapsa , Epilogul 2
„Dar acesta este începutul unei noi povestiri – povestea înnoirii treptate a unui om, povestea despre regenerarea sa treptată, despre trecerea lui dintr-o lume în alta, despre inițierea sa într-o nouă viață necunoscută. subiectul unei povesti noi, însă povestea noastră prezentă este încheiată. „
– Fyodor Dostoievski, Crima și pedeapsa , Epilogul 2
https://ro.eferrit.com/citate-crima-si-pedeapsa/
///////////////////////////////////////////
15 cele mai pătrunzătoare citate ale lui Dostoievski despre viață, oameni și valori, care te vor face să percepi altfel societatea
Unul dintre cei mai reprezentativi scriitori ai literaturii rusești, Feodor Dostoievski, a lăsat o amprentă vizibilă și asupra altor domenii importante precum filozofia, psihologia, teologia și chiar jrunalismul secolului XX. Romanele sale sunt cunoscute în toată lumea, iar cititorii adevărați sunt selecți, întrucât felul lui de gândire nu era deloc ordinar, de aceea nu poate fi înțeles de oricare.
Pe lângă operele sale de preț, Dostoievski a lăsat în urmă și numeroase citate înțelepte, care, spre deosebire de scrierile lui, pot servi drept învățăminte pentru orice contemporan. Vezi și tu în ce măsură te reprezintă spusele lui.
- Nu este nimic în lume ceva mai greu decât sinceritatea și mai ușor decât lingușirea.
- Viața este un duel între Dumnezeu și diavol, iar câmpul de luptă sunt chiar eu.
- Dacă reușești să fii stăpân pe tine însuți, vei reuși să stăpânești lumea.
- Uneori, unui om îi este suficientă o singură zi pentru a trăi toată fericirea din lume.
- Scopul existenței noastre nu este acela de a rămâne în viață, ci de a găsi o rațiune în trai.
- Numai celor ticăloși le este ușor să mintă în orice împrejurare.
- Vieții nu-i ajunge aer fără scop.
- Omul poate că și este deștept, însă pentru a proceda deștept, deșteptăciunea lui nu este suficientă.
- Cel care cu adevărat vrea să aducă foloase, poate și cu mâinile legate să facă mult bine.
- Frumusețea va salva lumea.
- Nu vă umpleți amintirile cu supărări, întrucât nu veți mai lăsa loc pentru momente frumoase.
- Nu există fericire în confort, ea se cumpără cu suferință.
- Dacă vrei să vezi raiul pe pământ, uită-te în ochii unui copil.
- Libertatea nu înseamnă să nu te abții de la ceva, libertatea înseamnă să știi să te stăpânești.
- Trebuie să iubim viața mai mult, decât sensul vieții.
/////////////////////////////////////////
(Vai,vaii…) Putin ar merita Nobel pentru literatura. Casa Alba il compara cu Dostoievski ca autor de fictiune
Departamentul de Stat american a publicat o lista de afirmatii false – mai clar spus, minciuni – folosite de presedintele Putin in criza din Crimeea. Pana acum, este cea mai dura luare de pozitie a SUA in aceasta criza.
autor
STIRILEPROTV
“In vreme ce Rusia tese o poveste falsa pentru a-si justifica actiunile ilegale in Ucraina, o lume intreaga asista la o fictiune cum nu s-a mai vazut din vremea cand Dostoievski scria “Formula 2+2=5 are calitatile ei”. Astfel incepe un document oficial al Departamentului de Stat american, echivalentul de la Washington al Ministerului Afacerilor Externe. In continuare, sunt enumerate 10 afirmatii ale lui Vladimir Putin “care ar justifica agresiunea rusa in Ucraina”, iar apoi se demonstreaza de ce aceste afirmatii sunt “false sau distorsioneaza adevarul”.
Bloomberg scrie ca Statele Unite “au trecut de la diplomatie la ridiculizare”, facand o lista asemanatoare cu cele din emisiunea luI David Letterman, “Late Show”. Presa americana spune ca un asemenea material oficial este extrem de neobisnuit pentru Departamentul de Stat, care foarte rar califica afirmatiile unui sef de stat strain drept neadevarate. “Este o declaratie extrem de directa care aduce mai degraba cu o campanie politica decat cu lumea diplomatica”, scrie New York Times. Mai mult, potrivit unui oficial american citat de Reuters, lista va fi tradusa si in limba rusa.
Mai mult, lista de minciuni a lui Putin ar fi fost aprobata de Casa Alba, considera jurnalistii americani . Dovada faptul ca Susan Rice, consilierul presedintelui Obama pe probleme de securitate, a postat-o pe Twitter, comentand “Destul cu minciunile Rusiei”. Iata tweetul ei:
Nici Moscova, nici diplomatii rusi de la Washington nu au comentat pana acum documentul Departamentului de Stat, insa Bloomberg speculeaza ca s-a ales o asemena forma de comunicare pentru ca Vladimir Putin nu ar intra intr-o disputa cu oficialii Departamentului de Stat, considerandu-i prea marunti.
Iata cele 10 minciuni ale presedintelui rus, in opinia oficialilor americani:
- Putin spune ca fortele rusesti din Crimea apara doar instalatiile militare ale Rusiei. Nu rusii, ci “grupuri cetatenesti de aparare” au preluat controlul unor institutii si facilitati militare ucrainene.
Realitatea: exista dovezi solide ca de fapt fortele anti-ucrainene din Crimeea sunt conduse de membrii ai serviciilor rusesti.
- Putin spune ca actiunile Rusiei intra sub incidenta Tratatului de prietenie cu Ucraina din 1997
Realitatea: tratatul cere Rusiei sa respecte integritatea teritoriala a Ucrainei, or actiunile militare sunt o incalcare clara a integritatii si suveranitatii Ucrainei
- Putin spune ca opozitia nu a aplicat acordul din 21 februarie cu Victor Ianukovici
Realitatea: Ianukovici nu si-a respectat partea lui din acord, respectiv nu a promulgat intoarcerea la Constitutia din 2004, votata de Parlament
- Putin spune ca actuala putere de la Kiev e nelegitima si ca Ianukovici e in continuare presedintele legitim
Realitatea: pe 4 martie Putin insusi a recunoscut ca Ianukovici “nu are niciun viitor politic”. Pana si Partidul Regiunilor s-a intors impotriva lui Ianukovici. Puterea interimara din Ucraina are sustinerea poporului si il va conduce spre alegerile democratice din 25 mai.
- In Ucraina e o criza umanitara, sute de mii de oameni fug in Rusia
Realitatea: nu exista nicio dovada ca ar exista o asemenea criza sau valuri de refugiati.
- Etnicii rusi sunt in pericol
Realitatea: in afara presei si televiziunii de stat din Rusia nu exista niciun fel de informatii cum ca etnicii rusii ar fi in pericol in Ucraina. Nu a existat o crestere a criminalitatii, nu s-au inregistrat jafuri sau razbunari politice
- Bazele militare rusesti sunt amenintate
Realitatea: bazele militare rusesti au fost si sunt in siguranta, noua putere din Ucraina si-a asumat angajamentul sa respecte toate tratatele internationale. In schimb bazele ucrainene din Crimeea sunt amenintate de actiunile militare rusesti.
- In sudul si estul Ucrainei au fost atacate biserici si sinagogi
Realitatea: liderii religiosi din Ucraina dar si din alte tari declara ca nu au existat asemenea incidente. Comunitatile evreiesti spun ca nu a crescut numarul incidentelor antisemite.
- Kievul incearca sa destabilizeze Crimeea
Guvernul interimar de la Kiev a actionat intr-un spirit de moderatie si dialog, insa emisarul Kievului nu a fost lasat sa vorbeasca in Parlamentul Crimeei. Pe de alta parte, trupele rusesti au pus mana pe obiective strategice din Crimeea.
- Rada, Parlamentul Ucrainei, se afla sub controlul extremistilor sau teroristilor
Rada este cea mai reprezentativa institutie din Ucraina. Extrema dreapta nu este reprezentata in Rada. Nu exista niciun indiciu ca noii guvernanti de la Kiev ar vrea sa duca politici discriminatorii, dimpotriva, au declarat exact opusul.
https://stirileprotv.ro/special/putin-ar-merita-nobel-pentru-literatura-casa-alba-il-compara-cu-dostoievski-ca-autor-de-fictiune.html
//////////////////////////////////////////////
Atitudinile vieții – Gândirea pozitivă; Peter Masters – Atitudini greşite față de călăuzirea divină; V. Despre optimism si incredere in fata imprejurarilor vietii;
///////////////////
- Despre optimism si incredere in fata imprejurarilor vietii
By LucianMih
A păși prin credință
Moto: „Fă primul pas prin credință. Nu este necesar să vezi în întregime calea pe care mergi. Doar fă de fiecare dată doar un singur pas prin credință.” – Martin Luther King, Jr.
Am ajuns la a doua lucrare dedicată „pășirii” prin credință și pot spune că scopul inițial a fost depășit cu mult dincolo de ceea ce m-aș fi putut aștepta. Inițial mă gândisem să alcătuiesc doar un „Jurnal de studiu”, dar nu după mult timp am înțeles că este nevoie de ceva mai mult decât doar de un jurnal, care să consemneze viața pe care o trăim. În fond, viața fiecăruia dintre noi se derulează mereu la timpul prezent și fie că ne place sau nu, în fiecare zi trebuie să pășim pe un drum care ne este într-o mare măsură necunoscut.
Dar cine ne poate ajuta pe acest drum al cunoașterii? Cine ne poate oferi îndrumări valoroase pentru viața pe care o trăim? De unde să aflăm ce anume ne va aduce ziua de astăzi? Toate aceste întrebări și multe altele în genul acesta ne asaltează zilnic solicitându-ne un răspuns. Nimeni nu este scutit de acest efort. Nimeni nu este cruțat de lupta vieții și de provocările pe care un mediu cel mai adesea ostil le lansează asupra noastră.
Cine poate spune că viața este simplă? Nimeni. Și cu toate acestea, trebuie să pășim în fiecare zi pe acest drum necunoscut, care o dată parcurs devine o parte din noi, iar în acest sens învățarea deprinderilor de bază pentru a păși prin credință devine o necesitate de prim ordin.
Prezenta lucrare se adresează tocmai acestei nevoi de învățare a mersului prin credință și continuând ceea ce am început în primul material, am adăugat alte patru categorii de deprinderi fundamentale în genul: optimismului și încrederii, respectului și imaginii de sine, așteptării lucrurilor bune ce ne vor fi oferite, precum și vegherii creștine. Unele dintre aceste subiecte s-ar putea să ne fie familiare, altele nu, însă oricum parcurgerea acestor rânduri va aduce pace, binecuvântare și cunoaștere.
Dacă ar fi un lucru asupra căruia aș insista cel mai mult, atunci acesta ar fi legat de nevoia noastră primordială de a cunoaște universul în mijlocul căruia trăim, însă în adevărata sa lumină și semnificație. În acest sens, pășirea prin credință se constituie ca un act de cunoaștere și de autocunoaștere, fiindcă pe măsură ce cunoaștem realitatea în mijlocul căreia trăim, ajungem să ne cunoaștem mai bine și pe noi înșine.
Iar reciproca este de asemenea valabilă. În măsura în care ajungem să ne cunoaștem tot mai mult, vom reuși să înțelegem progresiv tainele acestui mare Univers. Destinul uman este deosebit, fantastic aș putea spune, fiind mereu axat pe cunoaștere și autocunoaștere. Iar pe acest drum, Sfintele Scripturi ne sunt o călăuză sigură, care fără a se substitui realității, ne ajută să progresăm, atunci când le cercetăm în adevărata lor lumină.
De aceea, vă doresc să vă bucurați de paginile acestei noi ediții din „Pași prin credință”, iar orice idee, observație sau sugestie vă rugăm să le adresați accesând pagina „Conexiuni Creștine Contemporane” la adresa www.conexiunicrestine.ro .
Domnul să fie cu dumneavoastră în cercetarea paginilor sfinte.
- O atitudine pozitivă creează punți de comunicare
„Un zâmbet este asemenea unei bijuterii ce se poartă în suflet. El este poarta de intrare către personalitatea fiecăruia dintre noi. Dacă ar fi să zâmbim măcar câteva minute din timpul unei zile, atunci atitudinea noastră ar fi alta. Un zâmbet se transmite cu ușurință mai departe și aproape că este cu neputință să nu se răspundă tot zâmbind.” (adaptare din „Cum să utilizezi puterea unui zâmbet”)
Ce se poate spune despre puterea pe care o are o atitudine deschisă, surâzătoare, în relațiile pe care le avem cu ceilalți?
Nimic nu este mai distructiv pentru relațiile dintre oameni, decât o atmosferă cenușie, marcată de fețe încruntate, de priviri aspre aruncate de unii asupra altora. Pe de altă parte, o atitudine deschisă, afișarea unei fețe zâmbitoare și îngăduitoare, au forța de a ne motiva, fie că este vorba de viața de familie, fie de locul de muncă sau chiar de religie. Un om posac și veșnic trist, reprezintă o povară pentru sine, precum și pentru toți cei din jurul său. De asemenea, o persoană care veșnic se plânge, va ajunge să strice cu siguranță relațiile din mijlocul comunității în care trăiește. De aceea, putem spune, că există o forță motivațională extraordinară, atunci când reușim să zâmbim și să transmitem o bună dispoziție celorlalți.
Există vreo legătură între capacitatea noastră de a zâmbi celorlalți, precum și situațiilor pe care le întâlnim în viață, și religia pe care o practicăm?
Mai mult ca sigur că vom reflecta în afara noastră ceea ce există în interior, iar în acest sens, religia pe care o practicăm se va vedea prin comportamentul pe care îl adoptăm în diferite situații. Prin urmare, o față tristă, apăsată, plină de grijă, va reflecta o atitudine înfrântă, lipsită de speranță, chiar și de credință, care poate fi rezultatul lipsei de înțelegere a puterii harului lui Isus Hristos. Nu înseamnă că nu vom avea momente mai dificile, dar arborarea în permanență a unor atitudini ce induc, atât în noi, cât și în ceilalți, sentimente negative, nu este de natură să aducă bucuria și pacea lui Hristos. Religia autentică va fi mărturisită de atitudinea de optimism, încredere, și de ce nu, bucurie, pe care o manifestăm, deopotrivă față de noi înșine și față de ceilalți.
Să citim acum din Psalmul 30:11 – 12: „Și mi-ai prefăcut tânguirile în veselie, mi-ai dezlegat sacul de jale, și m-ai încins cu bucurie, pentru ca inima mea să-Å¢i cânte, și să nu stea mută. Doamne, Dumnezeule, eu pururea Te voi lăuda!”
Ce putem spune despre modul în care psalmistul înțelegea religia închinării la Dumnezeu? La ce anume face el referință?
Cu ușurință distingem faptul că psalmistul își exprimă bucuria de a se închina lui Dumnezeu și de a-și exprima recunoștința față de transformarea interioară prin care a trecut. În mod deosebit, el vorbește despre „prefacerea tânguirii în veselie”, adică trecerea de la tristețe la bucurie, fapt care îl determină să cânte plin de fericire înaintea lui Dumnezeu. În acest sens, trebuie să înțelegem că atunci când vom vedea bogăția harului ce ne-a fost acordat prin Isus Hristos, nu vom mai putea să afișăm tristețe, indiferent de ocazie. Bucuria va lua locul oricărui simțământ de apăsare sau de depresie, și mai mult decât orice altceva, vom avea un izvor interior, capabil să se exprime în cuvinte de laudă înaintea lui Dumnezeu și înaintea oamenilor. Astfel, vom ajunge să aducem odihnă, pace și seninătate celor din jurul nostru, într-o lume marcată de tristețe, neputință și nerealizare.
Cu toate acestea, există multe persoane care trec prin suferințe fizice sau sufletești, fapt pentru care simțămintele de apăsare au devenit o permanență în viața lor. Cum pot ele să ajungă la religia bucuriei închinării la Dumnezeu?
Cu siguranță că există multe persoane care au avut pierderi însemnate în decursul vieții, sau care sunt afectate de felurite boli și suferințe. În acest sens, pare dificil să mai vorbim despre bucurie și împlinire, cât timp cauzele întristării încă există. Cu toate acestea, să ne gândim că religia lui Hristos ne cheamă să ne ridicăm deasupra împrejurărilor în mijlocul cărora trăim. Nu trebuie să ne lăsăm copleșiți de ceea ce ni se întâmplă, fiindcă mai presus decât toate lucrurile se află Dumnezeu. El nu va îngădui să trecem prin diferite experiențe, fără a fi alături de noi și fără a interveni în favoarea noastră, oferindu-ne putere și călăuzire. Pentru orice om aflat în suferință există făgăduința „dezlegării de sacul de jale, și încingerea cu bucurie”, ce se va manifesta printr-o putere interioară ce se va manifesta în noi, atunci când ne încredem în Dumnezeu, ce ne va ridica deasupra împrejurărilor.
Însă cineva ar putea obiecta că acest lucru nu este decât un joc al imaginației, o autosugestie, care nu are suport în realitate. Ce s-ar putea spune în acest sens?
Puterea imaginației, precum și a autosugestiei, este deosebit de mare și nu trebuie să fie niciodată ignorată. Prin intermediul sugestiilor ce ne sunt prezentate de cei din jur sau prin mijloacele mass-media, comportamentul ne este influențat într-o direcție sau alta. Însă în cazul de față vorbim de o putere mai mare decât cea a simplei sugestii. În acest sens, facem referință pur și simplu la puterea credinței în Dumnezeu, capabilă să ne modeleze interior și să ne transforme după chipul lui Hristos. Puterea credinței în Dumnezeu este extraordinară, oferindu-ne posibilitatea de a ne ridica deasupra limitărilor interioare pe care le avem sau a evenimentelor exterioare ce vin asupra noastră.
Prin urmare, se poate spune că atunci când exercităm credința noastră în Dumnezeu, interiorul nostru va fi transformat, pentru a putea exprima trăiri pozitive și pline de optimism?
Dovada cea mai puternică a puterii religiei lui Hristos se vede pe fața destinsă, optimistă aș putea spune, a celui care poartă numele de creștin sau ucenic al Domnului. Cel mai simplu test în a vedea calitatea religiei pe care o avem este în a sta în fața oglinzii și în a distinge trăsăturile feței noastre, în sensul în care ea exprimă bucurie și lumină, sau tristețe și întuneric. Așa cum privim în Sfintele Scripturi, care sunt oglinda caracterului lui Dumnezeu, având un efect transformator asupra celui ce se aproprie cu credință, într-un mod similar, uitându-ne la propria noastră imagine, vom distinge dacă s-a întâmplat ceva sau nu în sufletul nostru.
Există însă multe persoane care se privesc în oglindă, cu scopul de a-și ajusta imaginea și pentru a produce un anumit impact asupra celorlalți. Oare este suficient doar să ne uităm cum arătăm pentru a înțelege condiția în care ne găsim?
Într-adevăr, există multe persoane care stau ore în șir în fața oglinzii, pentru a-și ajusta imaginea exterioară. Nu este cazul să insist asupra acestui aspect. Dar în acest caz, efortul este de a masca ceea ce este în interior, sau de a afișa ceea ce nu există în suflet. Dar atunci când machiajul este înlăturat, când masca este dată la o parte, sunt sigur că adevărata față iese la iveală. Și cum este aceasta? Încercănată? Tristă? Plină de suferință? Scârbită de sine, sau de duplicitarismul de care trebuie să dea dovadă? Indiferentă sau ceva în genul acesta? Ei bine, oglinda va reflecta ce este în noi, atunci când vom ști să o privim direct în față, fără a încerca să ne ascundem în spatele unor măști. Ori adevăratul creștinism se arată indiferent de împrejurare, printr-o față senină, plină de bucurie lăuntrică, având o lumină interioară ce se vede din privire, din expresia feței și din întreaga atitudine.
În mod sigur, că este greu să stai față în față cu propria ta persoană, simțind gustul amar al propriilor nerealizări sau suferințe, văzând cum anii trec și aproape nimic nu se vede din ceea ce ai făcut de-a lungul vieții. Cum ar mai putea să existe o religie a bucuriei în astfel de situații?
În primul rând, insist pe faptul că nu obișnuiesc să „vorbesc din cărți”, să fac referință la lucruri prin care nu am trecut sau nu le-am trăit. În acest sens, a sta față în față cu tine însuți reprezintă cel mai greu lucru după cel de a sta singur înaintea lui Dumnezeu. Atunci când rămânem singuri, interiorul nostru începe să se manifeste nestingherit, scoțând la suprafață toate tensiunile ce se află în sufletul nostru. Din această cauză, sunt multe persoane care nu suportă să rămână singure cu propriile gânduri, iar altele nu pot să facă față unei astfel de experiențe. Bineînțeles, acest lucru depinde și de temperament, precum și de alți factori, pe care nu îi voi aminti acum. Însă, în orice caz, este dificil să stai în fața amintirilor care năvălesc cu putere din memorie, a impresiilor de tot felul, precum și senzația uneori difuză, alteori foarte precisă, că ai pierdut ocazii importante de-a lungul vieții și nu ai reușit să-ți realizezi visele sau proiectele pe care ți le-ai propus. Cu toate acestea, religia lui Hristos ne poate ajuta să ne înțelegem pe noi înșine, să ne acceptăm așa cum suntem și să ne autodepășim.
Se poate spune că adevărata religie ne va aduce împăcare atât față de sine, precum și față Dumnezeu?
Religia oferită de Isus Hristos ne va conduce la armonie cu Dumnezeu, iar prin aceasta vom fi conduși la armonie și cu noi înșine. Toate aceste lucruri ce ne apasă conștiința își pierd puterea de a ne mai răpi bucuria vieții, atunci când intrăm în relație cu Dumnezeu și când primim viziunea lucrurilor extraordinare care ne așteaptă în viitor. Poate am avut un trecut de care ne este rușine, sau care ne complexează datorită lucrurilor trăite. Dar din perspectiva mântuirii și a prezenței divine în inima noastră, toate acestea pălesc. Astfel, începem să înțelegem că ele țin de domeniul unui trecut ce a fost îngropat din momentul în care am ales să mergem împreună cu Dumnezeu. Înaintea noastră se află un viitor plin de slavă, iar în prezent se manifestă în suflet puterea lui Dumnezeu. De ce să mai privesc înapoi? Forța creștinismului stă în capacitatea de privi mereu înainte, indiferent de împrejurare, de a avea viziunea timpului în care vom fi înălțați la ceruri, înaintea lui Dumnezeu.
Se poate spune, că sursa bucuriei lăuntrice pentru un creștin rezultă din proiecția viitorului plin de slavă în Împărăția cerurilor?
Atunci când prindem razele speranței ce se desfășoară de la tronul lui Dumnezeu prin făgăduințele sfinte, interiorul nostru se umple de lumină. Nimic din trecut sau prezent nu ne mai poate atinge. Chiar dacă suntem singuri, chiar dacă ne privim în oglindă în orice ocazie a zilei, chiar dacă în trecut sunt o mulțime de lucruri ce ne apasă, toate acestea, precum și multe altele, sunt pur și simplu date la o parte, spălate de șuvoiul de lumină ce vine în inima noastră. Ce contează faptul că a trebuit să trecem prin tot felul de suferințe și încercări, al căror sens nu îl vom distinge în viața aceasta? Cu adevărat important este faptul că am pășit într-o altă dimensiune, iar viitorul se află la picioarele noastre, prin faptul că vom intra în Împărăția cerurilor, ca rod al credinței noastre în Isus Hristos.
Și atunci, ce punți de comunicare se vor deschide față de Dumnezeu și față de semeni?
Privind la Isus Hristos mijlocind pentru noi, vom înțelege că avem un viitor formidabil înaintea noastră, în comparație cu care suferințele noastre sunt doar „de o clipă”, cum spunea apostolul Pavel. Având această perspectivă, sufletul se va despovăra de orice tensiune, fața se va destinde și va manifesta bucuria; zâmbetul va lua locul suspinului, iar ceilalți vor înțelege că „am fost cu Isus Hristos” din expresia chipului feței noastre. În ce privește relația cu Dumnezeu, rugăciunea va deveni un imn de laudă și nu un pomelnic de cereri fără speranță și fără sfârșit, iar credința noastră se va prinde cu putere până la o identificare deplină cu Persoana Mântuitorului nostru. Să nu dorim din tot sufletul după o astfel de experiență? Să nu tânjim să fim înălțați printr-o religie a bucuriei și speranței în Isus Hristos? Atunci, zâmbetul nostru va mărturisi despre faptul că suntem biruitori față de lume și față de noi înșine.
Rugăciune pentru a deprinde exercițiul bucuriei închinării la Dumnezeu, având înaintea noastră imaginea Domnului Isus Hristos și a harului oferit prin intermediul Său, precum și pentru primirea puterii de a zâmbi cu simpatie semenilor noștri, încurajându-i pe cărarea vieții.
- Pacea, seninătatea și bucuria aduse de către Domnul Hristos
„Se spune adesea despre Domnul Hristos că a plâns dar că niciodată n-a fost văzut zâmbind. Într-adevăr, Mântuitorul nostru a fost un Om al durerilor și obișnuit cu suferința, pentru că Și-a deschis inima pentru toate durerile oamenilor. Dar deși viața Sa a fost o viață de lepădare de sine și umbrită de dureri și griji, spiritul Său n-a fost însă niciodată zdrobit. Fața Sa nu purta expresia durerii și nemulțumirii, ci era totdeauna expresia păcii și seninătății. Inima Sa era un izvor de viață și oriunde mergea, ducea cu Sine odihna și pacea, bucuria și fericirea.” (Ellen White, Calea catre Hristos 13:20)
Cum se poate înțelege faptul că Domnul Hristos exprima pacea și seninătatea, fiind capabil să ofere bucurie și fericire, deși era „un om al durerilor și obișnuit cu suferința”?
În viața Domnului Hristos se manifesta puterea dătătoare de viață a Creatorului universului, însă în același timp atitudinea Sa fundamentală era cea de a aduce pace și bucurie în sufletele oamenilor. De aceea, adevărata religie creștină va respecta spiritul Marelui Maestru, oferind oamenilor acele lucruri esențiale, dar care lipsesc în lumea noastră: pace, bucurie și fericire. Cu adevărat, Domnul Hristos a experimentat durerea, dar scopul final al acestei experiențe era cel de a ne oferi viață și împlinire. De aceea, ar fi fost cu totul contrar intenției Sale, de a împărtăși tristețe și suferință oamenilor acestei lumi, experiența Sa interioară fiind ascunsă în mare măsură vederii celor din jur.
Putem spune că Domnul Hristos a suferit în ascuns, nelăsând să se vadă încercările teribile prin care trecea?
Într-o mare măsură noi nu vom putea înțelege niciodată pe deplin intensitatea și natura suferințelor pe care El le-a îndurat pentru noi. Într-un anumit sens acest lucru este similar durerii pe care o simte o viitoare mamă, atunci când i-a venit timpul să nască. Acele ceasuri sunt teribile, uneori chiar cumplite, dar imaginea ființei ce se va naște pe pământ, aduce o bucurie și un sentiment al împlinirii care ajută la depășirea acestei etape dificile. Tot astfel, Domnul Hristos a suferit cu scopul de a ne oferi viața, de a ne naște din Sine în dimensiunea infinită a Împărăției cerurilor. Cu alte cuvinte, privind la rezultatul final, când o mulțime nesfârșită de ființe omenești vor fi luate la ceruri, Domnul Hristos a fost capabil să mențină o atitudine pozitivă, optimistă, în ciuda dificultăților ce stăteau înaintea Sa.
Să citim acum din Psalmul 63:4-8 ” Te voi binecuvânta dar toată viața mea, și în Numele Tău îmi voi ridica mâinile. Mi se satură sufletul ca de niște bucate grase și miezoase, și gura mea Te laudă cu strigăte de bucurie pe buze, când mi-aduc aminte de Tine în așternutul meu, și când mă gândesc la Tine în timpul priveghiurilor nopții. Căci Tu ești ajutorul meu, și sunt plin de veselie la umbra aripilor Tale. Sufletul meu este lipit de Tine; dreapta Ta mă întărește.”
Cum se poate înțelege atitudinea psalmistului de fi plin de bucurie, atunci când se gândea la Dumnezeu? În ce fel este reflectată atitudinea Domnului Hristos, despre care am discutat mai devreme?
Atitudinea psalmistului reflectă înțelegerea mântuirii care ne este oferită, fapt pentru care el își exprimă recunoștința și bucuria. Acest lucru nu este întâmplător, fiindcă atunci când devenim conștienți de natura mântuirii oferite prin credința în Dumnezeu, ajungem să apreciem darul extraordinar în posesia căruia am intrat. Mai mult decât orice alt lucru, cunoștința mântuirii ne va conduce la o atitudine pozitivă, optimistă, fiindcă înțelegem că oricât de mari ar fi încercările acestei vieți, la final vom intra în Împărăția cea veșnică. Într-un mod similar experienței Domnului Hristos, suferințele din această viață nu fac altceva decât să anunțe slava și nemurirea din cea viitoare. De aceea, dacă vom prelua atitudinea Domnului Isus Hristos, atunci vom putea și noi să exprimăm cuvinte similare cu cele din acest psalm.
Cu toate acestea, sunt multe persoane care au o dispoziție continuă spre nefericire, sau nu văd motive pentru a se bucura de această viață. Cum ar putea prelua modelul Domnului Hristos?
Modelul pe care ni l-a oferit Domnul Hristos nu reprezintă o utopie, un ideal nerealizabil către care eventual tindem, dar fără a ajunge vreodată la el. Dimpotrivă, avem de-a face cu o situație reală, în care trecând prin dificultățile vieții de zi cu zi, totuși devenim capabili să reacționăm cu seninătate și optimism la provocările sau împrejurările neobișnuite prin care trecem. Pentru acele persoane ce se confruntă cu dispoziții negative, le recomand să copieze pur și simplu modelul biblic anterior amintit, și să vadă rezultatele pozitive, care mai mult ca sigur nu vor întârzia să apară. Trebuie bine înțeles, că fără o orientare hotărâtă a voinței în direcția cea bună, nimic nu se va schimba. De multe ori suntem depresivi, fiindcă în mod conștient sau nu, alegem să nutrim o astfel de atitudine.
Pe de altă parte, există persoane ce au suferit pierderi însemnate, și mă refer la dispariția unor persoane apropiate, sau alteori pagube financiare deosebite. Cum ar putea aceste persoane să preia modelul Domnului Hristos?
Să ne gândim că suferințele Domnului Hristos au întrecut cu mult tot ce ne-am putea imagina, fiind din punctul acesta de vedere mai mult decât ceea ce trebuie noi să îndurăm de-a lungul vieții. În cazul în care există pierderi însemnate de natură sufletească, este necesar să ne îndreptăm privirea către Domnul Hristos și să înțelegem că există un viitor în care vom fi compensați pentru toate durerile și suferințele îndurate în această lume. Dincolo de orizontul vieții prezente, există Împărăția cea veșnică, în care ne vom reîntâlni cu multe persoane pe care le-am îndrăgit în cursul acestui timp, marcat de o trecere rapidă a tuturor lucrurilor. De asemnea, este esențial să ajungem la convingerea că Dumnezeu ne înțelege și ne oferă mângâiere sufletească.
Dar cum putem primi întărire și sfat, dacă nu putem să-L vedem în mod fizic pe Dumnezeu? Ce înseamnă să privești la El, sau mai precis, la Domnul Hristos?
Dacă vom deschide Sfintele Scripturi, atunci înaintea privirii minții noastre se vor deschide perspective nebănuite asupra Domnului Hristos, deopotrivă cu imaginea Tatălui din ceruri. Citind din această neprețuită carte, în mintea noastră va prinde contur Împărăția lui Dumnezeu și acel viitor ce ne este pregătit în ceruri. Chiar dacă aceste lucruri se petrec doar în cugetul nostru, totuși ele ne vor influența modul de a fi, fiindcă vom deveni conștienți de faptul că există acest viitor, că nu este o amăgire sau o minciună. Lumea pe care ne-o pregătește Dumnezeu este la fel de reală ca lumea în mijlocul căreia trăim în clipa de față. De aceea, atunci când înțelegem aceste lucruri, perdeaua de întuneric, precum și orice alt gen de umbră, se va da la o parte.
Însă dacă suntem confruntați cu suferințe fizice, sau dureri ce nu ne dau pace, cum vom putea să reflectăm atitudinea Domnului Hristos?
Cu siguranță, că un mare impediment în reflectarea chipului lui Hristos decurge dintr-o condiție suferindă a naturii noastre fizice, ce nu ne dă pace, chiar și atunci când am încerca să ignorăm acest lucru. Pe de altă parte, să ne gândim, că în măsura în care ne vom concentra atenția la ceea ce ne provoacă durere, suferința nu va trece. Cu atât mai mult, avem nevoie de ceva care să ne abată atenția, un lucru deosebit care să ne ocupe orizontul minții. Dacă în astfel de clipe, ne vom umple cugetarea cu ceea ce ne este oferit prin Sfintele Scripturi, cu imaginea blândă, calmă, dar și plină de putere a Mântuitorului, înțelegând că El este alături de noi și ne oferă puterea Sa pentru a trece prin încercare, durerile nu neapărat vor trece, dar se va găsi o cale de a le suporta. Nu înseamnă că trebuie ignorate sfaturile medicale, ci mă refer doar la schimbarea atitudinii față de întâmplările vieții.
Dacă așa stau lucrurile, de ce totuși se aplică prea puțin în jurul nostru copierea modelului oferit de către Domnul Isus Hristos și recomandat în versetele pe care le-am citit, de a ne bucura în religia credinței în Dumnezeu?
Sunt două lucruri care pot compromite și cel mai bun sfat: înțelegerea greșită și o punere în practică necorespunzătoare. În ce privește înțelegerea greșită a modelului divin, voi face referință la atitudinea habotnică, îngustă, chiar superstițioasă a religiei creștine, care conduce la un formalism absurd, lipsit de cea mai elementară logică. În acest sens, noi trebuie să avem o religie care se axează pe cunoașterea de Dumnezeu și nu pe ignoranță. Sfânta Scriptură ne oferă ocazia extraordinară de a-L cunoaște pe Dumnezeu, așa cum este El, iar studiul ei reprezintă adevărata pavăză în calea vicisitudinilor vieții. Pe de altă parte, chiar și cea mai aleasă cunoaștere pălește, dacă nu este aplicată la realitățile zilnice. Dacă exemplul celor care ar trebui să fie mărturisitori ai credinței este deficitar, dacă experiența personală are lipsuri, atunci să nu blamăm Cuvântul ce ne-a fost dat, ci să ne corectăm propria viață.
Ce s-ar putea face concret pentru a putea practica în viața noastră, exemplul religiei bucuriei, pe care ni l-a lăsat Domnul Hristos?
Așa cum am amintit, este necesar să studiem Sfânta Scriptură, să o studiem în mod inteligent, pentru a înțelege și vizualiza modelul religiei biblice, ce se manifestă prin bucurie lăuntrică și seninătate în tot ce facem. Odată ce acest model începe să fie înțeles, va fi necesar ca pas cu pas să-l punem în practică, experimentând puterea Evangheliei lui Hristos. De exemplu, am studiat despre atitudinea pozitivă, optimistă a Mântuitorului nostru, indiferent de împrejurare. Ei bine, dacă am înțeles acest lucru, haide-ți să îl aplicăm imediat, schițând eventual un mic plan de acțiune, sau măcar cizelând câteva principii, sau reguli, pe care dorim să le urmăm de acum înainte. Astfel, propunându-ne obiective mai mici la început, dar crescându-le treptat, vom ajunge să creștem deopotrivă în cunoștință și experiență.
Ce se întâmplă însă, dacă rezultatele nu sunt pe măsura așteptărilor? Astăzi am reușit să exprim o atitudine pozitivă, dar mâine s-ar putea să cad. Ce este de făcut?
Din momentul în care ne-am stabilit niște ținte, în genul reflectării seninătății și păcii interioare a Domnului Hristos, va trebui să ne rugăm ca Dumnezeu să ne ofere putere în acest sens, iar deopotrivă va trebui să veghem și să perseverăm. Mai precis, ori de câte ori cădem, va fi necesar să ne ridicăm și să mergem mai departe. Chiar și un copil, cade de multe ori până învață să meargă, dar totuși el perseverează până obține rezultatul intenționat. Dacă în mod nu neapărat conștientizat, ajungem să umblăm pe picioarele noastre, în lucrurile fizice, cu atât mai mult acest principiu se aplică atunci când dorim din tot sufletul realizarea lui, în cele spirituale. Prin intermediul Duhului Sfânt, ne-au fost oferite suficiente resurse pentru a compensa deficiențele naturii noastre interioare, precum și ale lumii în care trăim.
Dar dacă totuși, cădem de mai multe ori decât reușim, ce putem să facem? Unde este problema și cum putem să o depășim?
Dacă vom cădea de mai multe ori decât reușim, în trăirea unei religii a bucuriei, înseamnă că trebuie făcute schimbări fundamentale în viața noastră. Astfel, este posibil să fie necesar să renunțăm la anumite obiceiuri dăunătoare. De asemenea, ordonarea vieții va trebui să fie o prioritate, astfel încât să alocăm timp suficient pentru studiu biblic și rugăciune. Nu în ultimul rând, va fi necesar să dezvoltăm obiceiuri noi, de redefinire a comportamentului și a modalităților de reacție la diferitele împrejurări. Și de asemenea, va trebui să ne schimbăm anumite atitudini fundamentale, pentru a ajunge să încorporăm în viața noastră principiile vieții Domnului Hristos. Nu pot spune că va fi vreodată ușor să copiem modelul divin, mai ales în acele aspecte ce vin într-o directă contradicție cu tendințele pe care le are fiecare dintre noi, dar prin exercițiu, perseverență și credință, orice lucru devine posibil, fiindcă mai presus decât orice alt argument avem adevărul că „atât de mult a iubit Dumnezeu lumea”, adică pe fiecare dintre noi, „încât a dat pe Fiul Său, pentru ca oricine crede, să nu piară, ci să aibă viața veșnică”. Să nu fim fericiți fiindcă avem un astfel de dar, un asemenea viitor?
Rugăciune pentru a trece la o religie a bucuriei, urmând exemplul oferit de către Domnul Isus Hristos, de a lăsa în urma noastră orice fel de tristețe sau amărăciune ce ne afectează sufletul, și deopotrivă pentru a privi mereu la Hristos, indiferent de împrejurare.
- Să distingem exprimarea plină de dragoste a lui Dumnezeu
„Deasupra pământului nou-creat, așa cum fusese conceput, frumos și nepătat, sub zâmbetul lui Dumnezeu, „stelele dimineții izbucneau în cântări de bucurie și … toți fiii lui Dumnezeu scoteau strigăte de veselie.” Iov 38,7. Tot așa, inimile omenești, în rezonanță cu cerul, au răspuns la bunătatea lui Dumnezeu cu cântări de laudă. Multe din evenimentele istoriei omenești au fost legate de astfel de cântări.” (Ellen White, Educație 4:205)
Ce se întâmplă atunci când începem să distingem bunătatea lui Dumnezeu, așa cum se manifestă ea față de noi în viața de zi cu zi?
Atunci când vom începe să vedem cum lucrează Dumnezeu față de noi, oferindu-ne clipă de clipă posibilitatea de a ne bucura de darul vieții, nu vom putea altceva decât să ne exprimăm recunoștința și bucuria. Cum am putea să rămânem tăcuți sau indiferenți, când observăm că primim o mulțime de binecuvântări, fără a putea invoca vreun merit în acest sens? Toate aceste lucruri ne sunt oferite pur și simplu din dragoste, ca expresie a bunătății care Îl caracterizează pe Creatorul nostru. De aceea, nu vom putea rămâne nepăsători, atunci când conștientizăm exprimarea plină de dragoste a Dumnezeului nostru.
Dacă așa stau lucrurile, de ce ne este atât de greu să distingem iubirea lui Dumnezeu, și astfel să ne putem împărtăși de bucuria Celui ce a dat totul pentru noi?
Există o regulă generală, ce se aplică atât în domeniul fizic, cât și cel spiritual, și anume că nu vom putea percepe un lucru, dacă nu îi vom acorda atenție. În zadar soarele va străluci deasupra noastră, cu raze duioase printre norii ce se răspândesc după o ploaie, având culori de curcubeu, dacă noi nu vom acorda atenție acestui peisaj. Degeaba vom trece cu mașina pe o șosea ce străbate peisaje montane ieșite din comun, dacă nu ne vom opri să ascultăm și să privim frumusețea pădurilor și codrilor ce se întind pe creste de munte sau în văi adânci. Toate acestea ne vor rămâne ascunse, fiindcă pur și simplu nu le-am dat atenție. Fără îndoială ele existau, dar acest lucru nu a fost suficient, fiindcă cei pentru care erau destinate nu le-au luat în seamă. Prin urmare, se poate spune că problema nu stă în faptul că nu ar exista mărturii și dovezi cu privire la iubirea lui Dumnezeu, ci ea constă în lipsa timpului și atenției din partea noastră.
Cum putem să ne dezvoltăm capacitatea de a putea vedea pe Dumnezeu prin intermediul binecuvântărilor ce ne sunt oferite?
Una dintre principalele atribute ale rugăciunii constă în creșterea capacității noastre de a distinge lucrarea lui Dumnezeu în viața noastră. De aceea, pentru a putea observa binecuvântările ce ne sunt acordate în fiecare zi, există două mari momente: dimineața și seara, în care putem să ne propunem, respectiv să analizăm, experiența noastră spirituală. În acest sens, ar fi util ca în fiecare dimineață să ne propunem să identificăm modul în care Dumnezeu va interveni pentru noi în ziua respectivă, iar seara să rememorăm experiențele în care acest lucru s-a produs. Vom constata în scurt timp, că au existat nenumărate ocazii în care am fost ajutați în chip nevăzut, evenimente ce ar fi trecut neobservate, dacă noi nu ne-am fi propus să le vedem, să le acordăm atenție.
Se poate spune că un astfel de exercițiu ne va îmbogăți spiritual? Că vom fi conduși pe o treaptă superioară, în ce privește comuniunea noastră cu Dumnezeu?
Mai mult ca sigur că astfel, vom putea strânge o mulțime de dovezi, de rațiuni concrete, ce vor veni să ne întărească în credința pe care o avem în Dumnezeu. Atunci, rugăciunea nu va mai avea un conținut abstract, sau alteori repetitiv, fiindcă vom avea elemente practice pentru care să-I mulțumim lui Dumnezeu, sau relativ la care să ne adresăm cererile noastre. Pot spune, că am trece la o închinare ancorată în realitate, acest lucru fiind de fapt cea mai mare nevoie a noastră în a avansa pe calea care duce către Împărăția cerurilor.
Să citim acum din Psalmul 100: 1-5 ” Strigați de bucurie către Domnul, toți locuitorii pământului! Slujiți Domnului cu bucurie, veniți cu veselie înaintea Lui. Să știți că Domnul este Dumnezeu! El ne-a făcut, ai Lui suntem: noi suntem poporul Lui și turma pășunii Lui. Intrați cu laude pe porțile Lui, intrați cu cântări în curțile Lui! Lăudați-L și binecuvântați-I Numele. Căci Domnul este bun; bunătatea Lui ține în veci, și credincioșia Lui din neam în neam.”
Ce fel de rațiuni concrete avea psalmistul, atunci când invita pe semenii săi să se închine cu bucurie înaintea lui Dumnezeu?
În primul rând psalmistul oferă prima rațiune concretă, amintind faptul că „Dumnezeu ne-a creat” și „ai Lui suntem”. Ideea exprimată nu constă în amintirea unor lucruri ce ne-ar îndatora în vreun fel lui Dumnezeu. Sensul nu este cel de a ne aminti de un stăpân, pe care noi avem tendința să îl ignorăm. Mai degrabă, apartenența la care face referință are conotația bucuriei ce rezultă din faptul că noi, oamenii acestui pământ, facem obiectul supremei iubiri a lui Dumnezeu. El nu este un stăpân aspru, un faraon nemilos, care pretinde închinare, iar în cazul în care refuzi ești condamnat la moarte. Nici pe departe un astfel de gând. Psalmistul distinge iubirea Creatorului în lucrarea Sa de a ne aduce la existență, fapt pentru care toată ființa sa se umple de recunoștință și bucurie.
Cu toate acestea, există multe persoane care au impresia că Dumnezeu este un stăpân aspru, care așteaptă în mod expres închinarea noastră, fără a ne oferi ceva în schimb. Cum se poate înțelege o astfel de atitudine?
Experiența fiecăruia dintre noi este diferită de la persoană la persoană, și niciodată nu vom putea face o regulă din ceea ce a înțeles cineva de-a lungul vieții. Pe de altă parte, există principii generale, ce se vor regăsi în experiențele individuale autentice, indiferent de timp, loc sau cultură. În acest sens, este deosebit de nocivă concepția unui Dumnezeu aspru, inflexibil, care tot cere de la noi lucruri neplăcute, fără a ne oferi ceva în schimb, sau care să ne întărească. Cum am mai spus, El nu este un faraon sau un împărat nemilos. Tocmai de aceea, sau mai bine zis, pentru a corecta astfel de viziuni greșite, Domnul Hristos ni L-a descoperit pe Dumnezeu mai degrabă ca un părinte, decât ca un conducător ce pretinde ascultare.
Dacă așa stau lucrurile, atunci ce se poate spune despre persoanele care Îl percep pe Dumnezeu ca pe un părinte tolerant, care ne îngăduie orice fel de comportament, și ne lasă în pace indiferent de ceea ce facem în viață?
În acest caz, avem de-a face cu o altă extremă primejdioasă pentru trăirea unei religii biblice și autentice, în sensul în care avem de fapt imaginea unui părinte iresponsabil, care-și lasă copii să crească cum vor. Dacă în viața de zi cu zi am considera absurd un astfel de comportament, și anume ca un părinte să nu își educe copii în spiritul însușirii valorilor morale și al respectului față de semeni, atunci cum am putea crede că Dumnezeu poate proceda în felul acesta? Autoritatea Sa părintească nu este mai puțin fermă, atunci când este vorba de educarea noastră în vederea intrării în Împărăția cea veșnică. De fapt, atunci când distingem lucrarea lui Dumnezeu în viața noastră, vom fi tot mai mult motivați să dăm ascultare voinței Sale, care ne vorbește sub felurite forme, în principal prin intermediul Sfintelor Scripturi.
Cum se conectează percepția iubirii lui Dumnezeu de exprimarea voinței Sale, în ceea ce ne privește, ca persoane alese pentru a intra în Împărăția cea veșnică?
Atunci când distingem manifestarea iubirii lui Dumnezeu în viața noastră, vom începe să ne umplem de bucurie, optimism, încredere și recunoștință. Nu trebuie uitat că atitudinea de credință izvorăște tocmai din percepția dragostei și bunătății Creatorului nostru ceresc. Astfel, dacă „ochiul este lumină, tot trupul va fi umplut de această lumină”. De îndată ce bucuria intră în suflet, aruncând afară orice urmă de întuneric și orice pată de întinare, cauzate de păcat, începe un proces de curățire interioară, ce se concretizează printr-o dorință vie, ce revine asemenea unui ecou în suflet, de a împlini toată voința lui Dumnezeu.
Se împlinesc astfel cuvintele Mântuitorului, că „dacă mă iubiți, veți păzi poruncile mele”? Se ajunge astfel la respectarea voinței divine, atât în literă, cât mai ales în spirit, din principiu?
Întotdeauna respectarea voinței divine va fi o problemă pentru noi, cât timp suntem pe acest pământ, stăpânit în mare măsură de principii rele. Dar pe de altă parte, cel mai mare obstacol în cunoașterea și împlinirea voinței divine se află în interiorul nostru, mai precis în setul de valori la care aderăm și în dorințele ce își manifestă puterea în sufletul nostru. Până când nu se realizează o curățare interioară a intențiilor noastre, nu va fi posibilă o ascultare reală și din toată inima. Însă acest lucru nu se poate rezolva printr-o simplă, sau complexă, exercitare a voinței. Iubirea nu poate fi impusă și nu poate fi forțată. Ea este un principiu ce presupune exercitarea unei depline libertăți de alegere, dar și o cunoaștere profundă a celui față de care ea se manifestă.
Așadar, cum putem ajunge să ne bucurăm în exercițiul închinării noastre, astfel încât ea să fie expresia iubirii pe care o avem față de Dumnezeu?
Fariseii din toate timpurile au căutat să impună un anumit gen de închinare, bazată fie pe simțăminte fanatice în legătură cu Dumnezeu, fie pe reguli și forme ce trebuie respectate. Ambele abordări de fapt violează libertatea ce ne-a fost oferită de către Creatorul nostru și forțează pe oameni să îndrăgească pe cineva pe care nu îl cunosc, decât cel mult ca un stăpân aspru și greu de mulțumit. Nu este de mirare că lumea a îmbrățișat în cele din urmă ateismul, decât o astfel de religie. Pe de altă parte, dacă ajungem să distingem iubirea lui Dumnezeu, la fel de natural ca atunci când privim un peisaj, bucurându-ne de frumusețea lucrurilor pe care le vedem, atunci interiorul nostru va fi copleșit de bunătatea Creatorului nostru, iar simțămintele de opoziție se vor topi din suflet, așa cum gheața nu poate rezista temperaturii ridicate din timpul primăverii. Rezistența noastră interioară față de Dumnezeu nu poate fi dată la o parte altfel decât prin conștientizarea gingășiei iubirii Creatorului nostru ceresc, mai sensibilă decât imaginea celei mai alese flori de pe pământ.
Se poate spune, că o religie a bucuriei nu poate exista în absența imaginii bunătății lui Dumnezeu, a exprimării sensibile a iubirii Sale?
Puterea religiei lui Hristos consta în faptul că ea avea capacitatea să facă să vibreze interiorul oamenilor, la auzire cuvintelor ce descriau în imaginile cele mai plastice și mai sensibile bunătatea lui Dumnezeu. Obișnuința auzirii a scăzut mult din forța de impact a metaforelor folosite de către Isus Hristos, dar pentru cei din acea vreme, a înțelege că Dumnezeu este nu doar un păstor, ci acel păstor care se cațără pe crestele ascuțite ale munților, pentru a nu se pierde o singură oaie pierdută, era ceva cu totul nou, deosebit, trezind cele mai calde simțăminte ale inimii. Cu adevărat, fariseii vorbeau despre Dumnezeu ca fiind Păstorul poporului Său, dar conotația era aspră, autoritară, lipsită de suflet și de cea mai elementară sensibilitate, pe care o au până și cei considerați păgâni. În opoziție, Domnul Hristos oferea imaginea Păstorului care își dă viața pentru oi, care caută să ne câștige inimile, care ne face să rezonăm lăuntric, să ne înfiorăm în fața unei astfel de iubiri fără de egal.
Așadar, cum vom putea să ajungem să ne bucurăm atunci când ne închinăm lui Dumnezeu și ascultăm de voința Sa, împlinind ceea ce ne-a poruncit?
Când în interiorul sufletului nostru pătrund razele iubirii divine, ce se descoperă pentru fiecare dintre noi în fiecare zi, atunci inima noastră va începe să cânte de bucurie, iar expresia feței va da mărturie că ne-am întâlnit cu Dumnezeu, că El ne-a vorbit în mod personal, chiar prin experiența vieții. Atunci, această lumină se va revărsa în toate aspectele vieții noastre, fiindcă orice faptă sau gând al întunericului, va fi dată la o parte, lăsând loc exprimării iubirii de Dumnezeu, și deopotrivă de semen, adică tocmai respectarea poruncilor Sale.
Rugăciune pentru a putea vedea intervențiile lui Dumnezeu asupra vieților noastre, în a distinge lucrurile extraordinare pe care El le face în favoarea noastră, precum și pentru a lăsa ca lumina cerească să umple inima noastră printr-o închinare a bucuriei și încrederii.
- Un gest care încurajează pe cei în suferință
„Cei care duc din greu lupta acestei vieți pot fi întăriți și încurajați prin mici atenții ce nu cer decât un mic efort plin de iubire. Pentru ei, atingerea mâinii de ajutor, întinsă de un prieten adevărat, este mai de preț decât aurul sau argintul. Vorbele bune sunt la fel de bine primite ca și zâmbetul îngerilor.” (Ellen White, Divina vindecare, pagina 158)
Se poate spune că un gest, aparent mărunt, poate avea o semnificație deosebită pentru o persoană aflată în dificultate?
Când ne gândim la ajutorarea semenilor, deseori facem referință la o lucrare mare pe care trebuie să o facem sau la furnizarea de valori materiale consistente, pe care de cele mai multe ori nici noi nu le avem. Însă acest lucru este departe de realitate, fiindcă de fapt prin gesturi, atitudini sau cuvinte noi putem să venim în ajutorul celor aflați în diferite dificultăți, mult mai eficient și mai direct decât ne-am putea imagina. Cauza principală a necazurilor cu care ne confruntăm în general, rezidă din faptul că ne pierdem foarte ușor speranța și credința, că ajungem să ne lăsăm purtați de val și chiar să abandonăm lupta vieții. De aici pleacă majoritatea problemelor cu care avem de-a face. De aceea, o încurajare spusă la momentul potrivit, adică atunci când riști să aluneci cu totul la vale, va valora mai mult decât toate ajutoarele materiale pe care le-am putea oferi.
De fapt, de ce avem nevoie pentru a fi sensibili la starea sufletească a celor din jurul nostru, astfel încât să știm când să venim în ajutor?
Lucrul cel mai extraordinar pe care îl poate realiza religia creștină autentică, constă în creșterea capacității noastre de a distinge detaliile vieții din jurul nostru, prin înțelegerea modului în care Dumnezeu lucrează în cursul evenimentelor prin care trecem. În acest sens, sensibilitatea noastră la ceea ce se întâmplă în jur este amplificată suficient pentru a putea percepe ceea ce se întâmplă cu semenii noștri și prin ajutorul spiritual pe care îl primim, să putem veni în ajutorul lor. Cred că dificultatea cea mai mare constă în faptul că de regulă, ne rezumăm la o religie ce se limitează la forme, ritualuri și ceva învățătură, fără a pune accent pe partea practică, ce presupune dezvoltarea facultăților noastre spirituale și morale.
Se poate spune că dezvoltarea acestor aptitudini, presupune un efort susținut din partea noastră? Mai precis, doar simpla învățare a unor principii nu ne va fi de mare folos?
Religia creștină este în esența ei practică, chemându-ne să transpunem în realitatea zilnică principiile spirituale pe care le deprindem prin studiul personal al Sfintelor Scripturi. Bineînțeles, acest lucru presupune un efort susținut, o voință bine determinată și o perseverență ce depășește în permanență simpla dorință. Însă motivația pentru a face acest efort decurge în principal din modul în care ne raportăm, sau mai bine zis percepem, realitățile spirituale. Contemplarea lucrării lui Dumnezeu în viața de zi cu zi nu reprezintă altceva decât o urmărire activă a intervenției supranaturale asupra experiențelor prin care trecem, cu scopul de a ne sincroniza interior, prin gânduri și atitudini, precum și exterior, prin cuvinte și fapte, cu ceea ce întreprinde Creatorul nostru.
Să citim acum din Isaia 12: 3-6 ” Veți scoate apă cu bucurie din izvoarele mântuirii, și veți zice în ziua aceea: Lăudați pe Domnul, chemați Numele Lui, vestiți lucrările Lui printre popoare, pomeniți mărimea Numelui Lui! Cântați Domnului, căci a făcut lucruri strălucite: să fie cunoscute în tot pământul! Strigă de bucurie și veselie, locuitoare a Sionului, căci mare este în mijlocul tău Sfântul lui Israel.”
Cum se poate înțelege acest verset, din prisma ajutorului pe care îl putem oferi semenilor noștri, pentru a ajunge la o religie a încrederii, optimismului și bucuriei?
Cum am mai spus și în alte ocazii, cea mai nefericită reclamă pe care o putem face creștinismului este aceea de a afișa o atitudine de nemulțumire, tristețe și apăsare, în condițiile în care am luat contactul cu învățătura eliberatoare a lui Hristos. Ceva nu este în regulă pentru cineva, care deși cunoaște adevărul mântuirii prin jertfa lui Isus Hristos, totuși rămâne în dispoziția negativă cauzată de păcat. Acest lucru nu înseamnă că orice indispoziție trebuie să fie eliminată din viața noastră. De fapt, în permanență va trebui să ne luptăm cu influențe care ne trag spre pământ, la propriu și la figurat. Dar atunci când abandonăm lupta, când ne lăsăm târâți de stări negative, atunci mai mult ca sigur înseamnă că nu am înțeles, sau am pierdut sensul, cuvintelor lăsate de către Dumnezeu prin intermediul Bibliei. De acea, primul pas constă în reluarea într-o manieră corespunzătoare a învățăturii Evangheliei lui Hristos, pentru a distinge mesajul autentic.
Care ar fi o cauză majoră pentru care multe persoane, presupus creștine, nu ajung să vadă religia bucuriei pe care ne-a oferit-o Dumnezeu prin Isus Hristos?
În primul rând, dacă persoana care prezintă cuvintele adevărului veșnic, nu este ea însăși pătrunsă de spiritul lui Isus Hristos, atunci învățătura pe care o prezintă va fi deficitară, golită de puterea transformatoare, rezultând doar o informație ce este transmisă celorlalți. Însă o informație, fie ea și cea mai de seamă, dacă nu este conectată cu puterea de a fi transpusă în practică, este în mod cert inutilă. Într-un mod similar, dacă puterea lui Dumnezeu nu însoțește cuvintele adevărului, atunci acesta din urmă rămâne fără valoare practică. Prin urmare, o cauză majoră pentru transmiterea unui creștinism lipsit de putere, aș putea spune chiar nepractic, rezidă din lipsa conexiunii spirituale a celor ce îl prezintă.
Ce altă cauză ar mai putea conduce la alterarea conținutului salvator al cuvintelor Mântuitorului?
O altă cauză majoră este constituită din neînțelegerea, iar alteori chiar alterarea, învățăturilor biblice, care vor conduce la un alt mesaj decât cel furnizat de către Dumnezeu. Cunoașterea doar la suprafață a învățăturilor creștine se constituie ca un impediment serios în aprofundarea nuanțelor profunde, dar esențiale, pentru transformarea vieții. De exemplu, în zadar se tot vorbește despre necesitatea de a ne însuși anumite valori morale, dacă de fapt noi nu L-am acceptat pe Domnul Hristos ca Mântuitor personal și nu facem din aceasta fundamentul întregii noastre vieți. În același timp, alterarea prin adăugare sau omisiune, constituie de asemenea o cauză majoră în împiedicarea noastră de a ajunge la religia bucuriei mântuirii prin Isus Hristos.
Prin urmare, ce s-ar putea face pentru a descoperi religia curată, plină de bucurie și încredere, pe care Domnul Hristos dorește să ne-o ofere?
Mai întâi, este necesar să reluăm fundamentele religiei creștine, pentru a înțelege în mod corect ceea ce Dumnezeu dorește să ne transmită. În acest sens, studiul biblic personal se constituie ca o prioritate, fapt ce implică citirea zilnică a Sfintelor Scripturi, cugetarea asupra cuvintelor acesteia și nu în ultimul rând studiul personal, așa cum am procedat și atunci când fiind elevi trebuia să studiem diferitele materii de curs. Mai departe, pentru a putea conecta învățăturile biblice cu viața noastră, va fi necesar exercițiul rugăciunii, aplicat la ceea ce citim din Sfintele Scripturi. În unirea dintre cele două se află o forță extraordinară.
În afară de studiul biblic zilnic și rugăciune, ce anume ar mai trebui să facem pentru a ajunge să avem încredere deplină în Dumnezeu în viața de zi cu zi?
De îndată ce elementele de învățătură și cele de motivație sunt fixate, prin studiu, respectiv rugăciune, va trebui să exersăm punerea lor în practică. În aceste sens, un instrument util ar fi cel de a ne defini obiective specifice pe care să le realizăm, iar după aceea să examinăm cum au decurs lucrurile și ce se poate îmbunătăți. Această etapă seamănă foarte mult cu modul în care ne desfășurăm activitatea profesională, încercând să fim cât mai eficienți posibil și să deprindem cele mai bune practici în ceea ce avem de făcut.
Ce exemple de obiective ar putea avea un creștin, pentru a putea aduce bucurie în viața celor din jurul său?
În primul rând, un creștin trebuie să se deprindă el însuși să aibă o atitudine de bucurie, prin ceea ce primește de la Dumnezeu, fiindcă altfel el nu va avea ce oferi celorlalți. Așadar, un obiectiv permanent va fi cel de a dovedi o atitudine pozitivă continuă și indiferent de vreme, fapt care îl va conduce să primească putere spirituală pe care să o împărtășească și celorlalți. Cred că o aplicație directă a principiului „dați și vi se va da”, se referă la puterea de viață, incluzând bucuria de a trăi, pe care o primim de la Dumnezeu în măsura în care suntem dispuși să o împărtășim. Dacă în lucrurile materiale suntem restricționați de realitatea nedreaptă din jurul nostru, în partea spirituală putem avea o abundență care să ne facă suficient de bogați pentru a o putea împărtăși și cu semenii noștri.
Să înțelegem că de fapt, partea spirituală este deosebit de importantă în a ne aduce bucurie și împlinire în viața noastră zilnică?
Partea spirituală este mult mai importantă decât ne putem imagina. Orbiți fiind de strălucirea și impactul pe care îl au lucrurile materiale asupra simțurilor noastre, uităm că am fost creați după chipul lui Dumnezeu. Așadar, nimic nu ne va conferi o bucurie durabilă, decât partea ce ține de manifestarea acestui „chip interior”, adică partea spirituală. Prin folosirea cuvintelor „partea spirituală” nu m-am referit la un aspect mistic, ascuns, și nici la o anumită ideologie creștină, ci în primul rând la capacitatea de a percepe realitatea și de a acționa asupra ei având conștiința că Dumnezeu există, că este mereu alături de noi, că intervine în favoarea noastră, și nu în ultimul rând, că fiecare lucru ce ni se întâmplă în viață are legătură directă cu relația pe care o avem sau nu cu Creatorul nostru.
Cu alte cuvinte, care este legătura dintre partea spirituală și religia practică pe care ar trebui să o manifestăm în viața de zi cu zi?
Atunci când distingem faptul că lumea nu se compune doar din lucruri materiale, ci ea comportă intervenția activă a lui Dumnezeu, totul își schimbă culoarea, iar imposibilul devine posibil prin puterea Sa transformatoare. Când începem să distingem chipul Său în realitatea înconjurătoare, prin faptul că vedem minunile pe care El le face în viața noastră, iar aici prin minune mă refer la orice lucru mare sau mic pe care Domnul îl face pentru noi, atunci începem să ne sprijinim tot mai mult cu încredere și tărie pe făgăduințele Sale. De fapt, nu putem avea încredere în cineva pe care nu îl cunoaștem și nu știm că există cu adevărat. Dovezile pot să fie abundente în jurul nostru, dar dacă nu le dăm atenție, atunci nimic nu se va schimba cu adevărat. Ei bine, abia atunci vom ajunge să avem o religie autentică, ce nu poate fi decât una a bucuriei și speranței.
În concluzie, cum putem veni în ajutorul celor ce nu au cunoscut bucuria închinării la Dumnezeu prin Isus Hristos?
Atunci când viața noastră va începe să oglindească valorile spirituale autentice, ce se exprimă prin intermediul unor atitudini de încredere, bucurie și optimism, atunci vom ajunge să putem oferi ajutor celor aflați în felurite dificultăți, inspirându-le puterea de a duce lupta vieții mai departe, de a nu abandona și de a se prinde ferm de puterea lui Dumnezeu. Atunci, vom putea să oferim sfat și încurajare, iar cuvintele noastre nu vor mai rămâne doar niște vorbe goale, ce nu se sprijină pe nimic, ci vor avea puterea extraordinară de a transforma persoane învinse, copleșite de o realitate crudă, în oameni dispuși să lupte, să se ridice și să învingă. Cred că beneficiul cel mai mare pe care îl are un creștin, se află în capacitatea pe care o are de a nu se da bătut, atunci când este vorba de a duce până la capăt alergarea în cursa vieții. A aduce lumină în sufletele oamenilor, este cea mai nobilă lucrare ce se poate realiza pe pământ.
Rugăciune pentru a înțelege și experimenta puterea cuvintelor lui Dumnezeu, oferite prin intermediul Bibliei, și de a aduce bucurie, încredere și optimism celor aflați în dificultăți, suferințe sau necaz.
- Puterea de a înlătura norii întunericului și îndoielii
„Dar cum putem să zâmbim atunci când suntem depășiți de mulțimea problemelor financiare, de sănătate sau de natură sufletească? Într-adevăr este dificil, dar va ajuta la ceva faptul că ne îngrijorăm în mod continuu? Va ajuta o atitudine negativă să înlăture suferința și să dea la o parte problemele ce se adaugă neîncetat la cele deja existente? Răspunsul este evident că nu. Fără nici un fel de îndoială, o atitudine pozitivă va duce la îndepărtarea întunericului pe care îl percepem și va aduce lumină în viețile noastre” (adaptare din „Cum să utilizezi puterea unui zâmbet”)
Se poate spune că viața noastră va fi schimbată, dacă vom adopta o atitudine pozitivă, de încredere, optimism și speranță?
Amploarea problemelor pe care le simțim, decurge în mare măsură din modul în care cultivăm sau nu o atitudine pozitivă în viața noastră. Este adevărat, că atitudinea în sine nu conduce automat la schimbarea situațiilor în care ne aflăm. De exemplu, pot spune că nu există o putere magică într-o atitudine de speranță. Dar cu siguranță că atunci când privim cu încredere spre viitor, vom fi capabili să fructificăm ocaziile ce vor veni, pentru a depăși problemele cu care ne confruntăm. În permanență, realitatea din jurul nostru se află în schimbare, astfel încât situații defavorabile sunt urmate de altele care ne-ar putea ajuta. Acest lucru este asemănător mișcării curenților atmosferici, care într-o zi aduc precipitații bogate. În altă zi, același fenomen natural va conduce la îndepărtarea norilor și va lasă lumina soarelui să încălzească pământul. Iar alteori vom constata, cum vântul se mișcă cu putere deasupra pământului generând tornade și vijelii. Viața noastră este în totul asemănătoare, însă depinde foarte mult de noi să nu ne lăsăm în voia evenimentelor.
Totuși, există situații aparent fără ieșire, iar soluția pare să nu se întrezărească în vreun fel. Sunt persoane care au probleme de sănătate ce nu mai pot fi rezolvate, sau alteori există pierderi ce nu mai pot fi recuperate. La ce bun să ai o atitudine pozitivă în astfel de situații?
Sunt de acord că există circumstanțe în care nu mai există aparent o ieșire, sau o soluție satisfăcătoare. Iarăși, nu cred că o atitudine pozitivă reprezintă un fel de medicament universal, aplicabil în orice situație. Pe de altă parte, voi face referință la o atitudine pozitivă bazată pe învățătura biblică, ce ne oferă suport pentru speranță, chiar și pentru probleme extreme, în sensul în care vindecarea spirituală dăruită de către Dumnezeu ne va pregăti pentru soluția finală, prin intrarea în Împărăția cerurilor. Abia atunci toate nelămuririle noastre vor primi răspuns și toată suferința pe care am îndurat-o de-a lungul vieții va avea un sfârșit. Această proiectare a viitorului înălțării la ceruri, va aveau un efect benefic asupra noastră.
Să citim acum din Isaia 35: 10 „Cei izbăviți de Domnul se vor întoarce, și vor merge spre Sion cu cântece de biruință. O bucurie veșnică le va încununa capul, veselia și bucuria îi vor apuca, iar durerea și gemetele vor fugi!”
Ce imagine ne oferă acest verset biblic, și cum ne poate el ajuta în dobândirea unei atitudini pozitive, care să înlăture norii întunecați din viața noastră?
Se poate remarca cu ușurință temeiul bucuriei celor răscumpărați, care constă în „întoarcerea în Sion”, adică în Împărăția cerurilor. Faptul că suntem pe acest drum, reprezintă cea mai mare fericire pe care o putem avea pe pământ. Nimic altceva nu se compară cu simțămintele de optimism, speranță și încredere ce se manifestă în sufletul unui adevărat creștin, care este conștient că se află pe drumul care duce în Împărăția lui Dumnezeu. Având o astfel de bucurie, primii creștini erau dispuși să jertfească tot ce aveau pe pământ, chiar și propria viață, fiindcă aveau siguranța primirii a ceva infinit mai bun la a doua venire a lui Hristos.
Nu pare totuși un fel de autosugestie, sau chiar fanatism, să te gândești la împărăția viitoare, în timp ce aici, pe pământ, poți trece prin circumstanțe potrivnice, dureroase, pline de suferință?
Autosugestia are un efect puternic asupra minții, dar nu poate fi menținută la nesfârșit, ea fiind asemenea unui drog, ce creează dependență, dar care are nevoie de o cantitate tot mai mare, până când se ajunge la o supradoză mortală. Dacă starea noastră interioară se bazează doar pe autosugestie, înseamnă că într-o zi vom ajunge să sucombăm, când resursele pentru o astfel de procedură se vor epuiza. Pe de altă parte, fanatismul poate conduce la lucruri ieșite din comun în viața unui om, dar în final exagerarea trăirilor interioare și negarea extremă a dorințelor sufletului vor conduce la o distrugere sigură. În fond, fanatismul poate conduce la martiraj, dar în afara acestui lucru el nu face altceva decât să distrugă tot ce este în jur. Gândul la împărăția viitoare poate fi o autosugestie, sau alteori un exercițiu fanatic, dar aceasta se datorează faptului că nu se bazează pe înțelegerea inteligentă, rațională și personală a Cuvântului lui Dumnezeu.
Prin urmare, care ar fi calea pentru înțelegerea corectă a Cuvântului lui Dumnezeu, astfel încât să ajungem la o religie a bucuriei și speranței?
Calea, sau metoda, pentru a ajunge la înțelegerea corectă a Cuvântului lui Dumnezeu constă în principal din studierea personală, rațională a ceea ce stă scris în Sfânta Scriptură. Pornind de la „simpla” citire și continuând cu evaluarea conținutului a ceea ce citim, vom ajunge să distingem învățăturile de bază ale Scripturii. Fără a face o regulă pornind de la un singur verset, ci ținând cont de context, precum și comparând parte cu parte, vom primi în cele din urmă binecuvântarea descoperirii personale a voinței lui Dumnezeu. Acest gen de studiu se aseamănă procedurilor de purificare și separare a unui metal prețios, din minereul extras din pământ sau adus de apele ce curg la suprafață. Însă în orice caz, efortul depus va fi răsplătit pe deplin și va aduce bucurie în viața celui care procedează astfel.
Sună foarte frumos aceste lucruri, dar de regulă fie nu există timp pentru o studiere aprofundată a Scripturii, fie nu avem dispoziție pentru așa ceva. Ce s-ar putea face în acest sens?
Pornesc de la următoarea premisă, și anume că atunci când dorim să trecem de un examen, fie el de școală sau la locul de muncă, este necesar să ne definim un timp pentru studiu și să trecem peste indispozițiile pe care le avem, cu scopul de atinge respectivul obiectiv, care constă în trecerea cu succes. Dacă în lucrurile acestei lumi știm să dovedim planificare, dedicare și perseverență, mă întreb pe bună dreptate, de ce nu putem să procedăm astfel și în ceea ce ține de destinul nostru veșnic? Mă adresez acum în mod special celor care poartă titlul de creștini. De ce este atât de greu să dedicăm o jumătate de oră pe zi pentru studierea personală a Sfintelor Scripturi? Unde este problema? Nu este cumva o contradicție între ceea ce pretindem că suntem și ceea ce facem? Ei bine, eu cred în mod sincer, că este necesară începerea unei reforme a vieții, începând de la modul în care ne raportăm la Cuvântul lui Dumnezeu, la Sfintele Scripturi.
Însă cineva ar putea spune, că nu a învățat religia la școală, și nu înțelege astfel cum să studieze Cuvântul lui Dumnezeu. Ce ar putea să facă pentru a depăși această situație?
Cu siguranță, că poate fi un avantaj faptul că ai beneficiat de instruire religioasă la școală sau la biserică, dar pe de altă parte, chiar cele mai de seamă prezentări nu vor putea lua locul studiului biblic personal. Dacă nu avem cunoștințe de religie, atunci există cărți și manuale care ne pot ajuta. Dacă nu știm mare lucru despre istoria biblică, atunci există informații abundente ce pot fi obținute tot din cărți sau de pe Internet. Nu în ultimul rând, pot exista și cursuri de instruire prin predare directă sau corespondență. Toate aceste lucruri ne stau la dispoziție. Însă, mai presus decât orice altceva, dacă nu vom lua Biblia, pentru a o citi și studia temeinic, încercând să aplicăm învățăturile ei la propria noastră viață, atunci nimic nu se va schimba. Căi și metode există, însă esențială este căutarea noastră după adevăr.
În ce sens un verset biblic, în genul celui pe care l-am citit, ne poate aduce bucurie și speranță în viața de zi cu zi? Cum ne pot ajuta astfel de cuvinte să manifestăm o atitudine pozitivă, bazată pe înțelegerea inteligentă și rațională a Sfintelor Scripturi?
Pentru a răspunde la această întrebare, voi face o comparație cu o experiență din viața noastră de zi cu zi. Astfel, știm bine că pentru a ne putea hrăni, de regulă este necesară prepararea prealabilă a alimentelor, după care va trebui să mestecăm bine pentru a le putea înghiți și digera, contribuind astfel la susținerea fizică a organismului. Într-un mod similar, orice Cuvânt al lui Dumnezeu, trebuie să fie bine „mestecat, înghițit și asimilat”, mai precis este necesară înțelegerea elementelor sale fundamentale, care ulterior să fie adaptate procesului nostru de cunoaștere. Versetul studiat, ar putea fi redat în cuvinte proprii, acest lucru depinzând de fiecare dintre noi, astfel: „Cei care vor beneficia de mântuirea oferită de către Isus Hristos, se vor întoarce în Împărăția cerurilor, și vor merge înălțând cântări de biruință. Ei vor avea o bucurie fără de sfârșit, iar fericirea pe care o vor trăi va alunga cu desăvârșire orice urmă a suferințelor prin care au trecut”. Se poate vedea cu ușurință, că fără a schimba sensul, am amplificat conținutul a ceea ce era scris.
Seamănă acest lucru într-un fel cu analizele și comentariile de text pe care le realizam la lecțiile de limbă și literatură, în școala generală?
Mai mult ca sigur că lucrurile sunt similare. De fapt, orice studiu biblic are la bază o examinare și o analiză de text, lucruri pe care le-am deprins într-o formă sau alta din școala generală. Intenția mea este ca preluând textele biblice, să încercăm să le redăm în propriile noastre cuvinte, așa cum le înțelegem, de preferință în scris, inserând și propriile noastre observații. Acest exercițiu simplu ne va ajuta să ne dezvoltăm capacitatea de înțelegere și analiză a Sfintelor Scripturi, procese fundamentale pentru orice gen de studiu biblic am încerca să îl adoptăm. În plus, vom constata că agerimea minții noastre va crește.
Însă nu există riscul să ne îndepărtăm de învățătura biblică, mai ales când nu avem experiență suficientă, și astfel să ajungem la concluzii sau interpretări ce pot fi departe de Cuvântul lui Dumnezeu?
Orice studiere stă sub semnul riscului de a greși mai mult sau mai puțin. Însă să nu uităm că numai „cine nu muncește nu greșește”. Cred că nu trebuie să ne fie atât de frică să greșim, încât să renunțăm cu totul de a mai studia, și să depindem doar de ce spun „specialiștii”, care și ei, fiind tot oameni, pot greși! Totdeauna, în procesul cunoașterii vor exista
/////////////////////////////////////////
Peter Masters – Atitudini greşite față de călăuzirea divină
Unii credincioşi, intoxicaţi de ideea că Dumnezeu lucrează în vieţile lor prin mici miracole, încep să se considere super-creştini. La urma urmelor, Dumnezeu se ocupă de ei în mod direct. Următorul pas pentru aceşti creştini speciali este să „se simtă conduşi” spre a face un lucru sau altul, afirmând ceva de genul: „Domnul mi-a spus în dimineaţa asta…” sau „Domnul vrea să îţi spun că…”.
Toate acestea se află la o distanţă bună faţă de călăuzirea autentică, care presupune o abordare spirituală îmbinată cu o judecată serioasă, raţională, toate acestea fiind sfinţite prin umilinţă. Din cauză că obiceiurile gândirii şi discursul pietist pot desfiinţa perspectiva credincioşilor şi pot produce confuzie în procesul căutării călăuzirii, se impune să trecem în revistă toate pericolele pe care le presupun.
Este interesant de observat că atunci când credincioşii preiau obiceiul de a gândi şi de a vorbi pietist, aceştia au tendinţa de a se concentra asupra unor lucruri foarte mărunte sau asupra unor evenimente în exclusivitate personale. Adesea, ele nu prea sunt probleme majore. Mai mult decât atât, nu de puţine ori, aceste probleme sunt pământeşti, în loc să fie spirituale. Dar faptul cel mai semnificativ este că, de obicei, sunt luate în considerare evenimentele pozitive, nu cele negative sau dureroase. Am auzit nişte prieteni spunând: „Domnul a trimis autobuzul pentru mine în dimineaţa aceasta” sau „Domnul m-a învrednicit sa trec examenul, pentru că în realitate nu m-am descurcat deloc.” (Evident că Dumnezeu nu ar acţiona vreodată fără etică, ajutând pe cineva să treacă un examen pe care nu merită să îl treacă. Domnul îi va ajuta pe acei studenţi care se roagă să exerseze autodisciplinarea şi studiul. De asemenea, îi va ajuta să treacă peste probleme cum ar fi stresul dinaintea examenului. Dar îl facem pe Dumnezeu necinstit dacă ne aşteptăm să ne inspire cu răspunsuri pe care nu le-am ştiut niciodată sau să îi influenţeze pe examinatori ca să ne ofere favoruri nemeritate.)
Alte comentarii despre intervenţiile directe ale Domnului se află în strânsă legătură cu micile chestiuni cotidiene, cum ar fi vremea sau intervenţia Domnului ca să nu se ardă prăjitura. Autorul îşi aminteşte că, o dată, o soră foarte serioasă i-a spus: „Domnul a fost minunat cu mine în această dimineaţă! A avut grijă să nu fiarbă dulceaţa în timp ce eu eram pe-afară.” Altă dată, altcineva i-a spus: „Soarele străluceşte astăzi, chiar acum când mi-am dus haina la curăţat. Ce lucru minunat! Trebuie să fie Domnul la mijloc, cred că El i-a poruncit soarelui să strălucească pentru mine în această zi.”
Bineînţeles că Dumnezeu conduce şi intervine în vieţile celor din poporul Său. El ne ajută în tot ceea ce facem. În urma rugăciunii, ne dăm seama că am realizat lucruri pe care nu le-am fi putut face niciodată prin propriile calităţi şi prin propria putere. Care credincios nu a trăit experienţa de a-şi aminti momentul critic al unei responsabilităţi foarte importante? Pare evident că Dumnezeu a intervenit acolo, iar noi trebuie să îi mulţumim şi să îi aducem slavă. Dar în acelaşi timp trebuie să ne amintim că El guvernează şi îşi împlineşte voia în toate lucrurile – mici sau mari, bune sau neplăcute. Cauza imediată a apariţiei acestora în vieţile noastre poate fi naturală sau satanică sau umană. Forţelor şi proceselor naturale (cunoscute drept cauze secundare) le este îngăduit să afecteze vieţile noastre sub supravegherea lui Dumnezeu. El deţine controlul absolut. Deseori, diavolului i se permite să influenţeze anumite situaţii, aşa cum s-a întâmplat şi când Pavel afirmă – „Dar satana ne-a împiedicat”. Dar şi noi, din cauza păcatului sau naivităţii, suntem adesea cauza directă a circumstanţelor rele în care ne găsim. Noi suntem autorii multora dintre propriile nenorociri, iar Dumnezeu îngăduie toate acestea pentru sfinţirea noastră.
Dumnezeu este suveran şi nimic din ce ni se întâmplă nu este fără voia, acordul şi stăpânirea Lui (aşa cum reiese din primele capitole din Iov). Nu trebuie să alunecăm înspre ideea că providenţa Sa este vizibilă numai prin lucruri mărunte, pământeşti şi pozitive. De ce să catalogăm toate coincidenţele şi surprizele plăcute ale vieţii drept exemple ale lucrării lui Dumnezeu în vieţile noastre? De ce să nu vorbim şi despre zilele în care nu s-a întâmplat nimic demn de atenţia noastră? De ce să nu vorbim şi despre boală şi eşecuri? La urma urmei, Dumnezeu supraveghează tot ce li se întâmplă copiilor Săi.
Iată câteva consecinţe ale limbajului pietist, care demonstrează cât de mult poate să se distorsioneze concepţia noastră despre viaţa creştină, distrugând căutarea noastră după călăuzirea divină. Cei care şi-au însuşit obiceiul de a gândi şi de a vorbi în manieră pietistă, tind să devină extrem de subiectivi în privinţa vieţii lor spirituale. În cazul acestora, binecuvântarea este privită prin filtrul a ceea ce li se întâmplă lor. Ei devin centrul lumii lor. Viaţa lor spirituală este atât de concentrată asupra observării coincidenţelor şi a unor posibile miracole „minore”, încât devin vulnerabili faţă de propria lor imaginaţie. Unii devin credincioşi de tip „yoyo” sau de tipul „când sus, când jos”, a căror siguranţă şi pace depinde în totalitate de ceea ce văd ei ca intervenţii ale lui Dumnezeu în vieţile lor. Întotdeauna caută mici semne, în loc să îşi găsească odihna în Cuvânt şi în promisiunile lui Dumnezeu. Credinţa lor depinde de aparente coincidenţe şi de mici consolări. Ele vor deveni aproape singurele dovezi ale faptului că mâna lui Dumnezeu este peste ei. Pe nesimţite, credinţa lor începe să semene cu superstiţia.
Autorul îşi aminteşte de un tânăr care era extrem de nefericit în privinţa unui anumit lucru pe care biserica lui şi l-a propus să îl facă. Obiectivul era unul sănătos şi foarte folositor, iar biserica a acţionat pe baza unui raţionament de ordin biblic. Cu toate acestea, niciun raţionament nu îl putea ajuta pe acest tânăr să vadă valoarea reală a acestui proiect. În acel moment, cineva i-a povestit istoria unei mici coincidenţe care s-a întâmplat în partea de început a desfăşurării proiectului, fapt care a îndepărtat orice ezitare. Faţa acelui om nefericit s-a luminat dintr-odată. Aproape ca şi o persoană superstiţioasă care a descoperit un talisman, din acel moment şi-a schimbat în mod dramatic şi total opinia. Până atunci nu putea fi sensibilizat faţă de nevoia recunoscută de biserică, în schimb o infimă coincidenţă a reuşit să aibă o greutate mai mare decât orice altceva.
S-ar prea putea ca acea „coincidenţă” nesemnificativă să fi fost o intervenţie a Domnului, dar nu a fost niciodată intenţionată să fie o călăuzire plină de autoritate şi decisivă, iar dacă gândim în aceşti termeni, înseamnă că ne-am pierdut direcţia. Nu avem nevoie de un spirit de observaţie prea dezvoltat pentru a ne da seama de situaţiile dificile în care intră mulţi creştini pentru că şi ei consideră că acest tip de coincidenţe sau întâmplări care surprind sunt singurele sau cele mai importante fundamente ale călăuzirii.
(Fragment din volumul Paşii călăuzirii divine, Peter Masters, Editura Spurgeon, Arad, 2007.)
https://www.monergism.ro/index.php/2013/05/peter-masters-atitudini-gresite-fata-de-calauzirea-divina/
////////////////////////////////////////
Puterea credinței și a gândirii pozitive
de dr. Swati Kannan MD
puterea credintei
Cuvântul „credință” (n.t. în limba engleză „belief”), este definit în dicționar ca „încredere în adevăr”, sau ca „existență a ceva ce nu poate fi definit sau dovedit exact”[1]. Dar acest cuvânt poate fi împărțit în doi termeni separați: „be” care înseamnă a fi și „lief” originar din cuvântul indo-european „leubh”, care înseamnă iubire. Cuvântul combinat capătă acum un sens nou: „a fi în iubire, a fi îndrăgostit”. Credința era astfel definită prin „a-l iubi pe Dumnezeu” și nimeni nu poate să iubească fără să-și folosească inima[2].
Credințele nu reprezintă în mod necesar ceea ce este adevărat sau un fapt în sine. Ele se bazează pe percepția realității care este modelată de experiențele noastre precum și de cultura din care provenim. Puterea fiecărei credințe sau gândiri provine de la fiecare credincios[3]. În acest sens orice credem din toată inima ca fiind adevărat, poate deveni o realitate în viața noastră. Ca rezultat, vom atrage evenimente, experiențe și oameni în viața noastră similare cu „ceea ce iubim” sau „ceea ce credem”[4]. Acest lucru este demonstrat și de relația părinților mei. Mama mea afirma mereu că ceea ce a atras-o la tatăl meu, a fost credința lor comună în meditație, Dumnezeu și spiritualitate.
Provenind dintr-o familie de ingineri și doctori, am fost învățată să pun la îndoială orice credință, chiar și teoriile dovedite din medicină. Deci cum puteam să cred în ideea ca sufletul există, sau într-un Dumnezeu care nu a fost niciodată dovedit științific, sau într-un sistem Heartfulness? Este simplu, convingerea mea este că aceste aspecte spirituale există, ceea ce le face reale și vii. Cu toate acestea, nu este suficient doar să gândești folosindu-ți creierul, trebuie să simți și în inimă pentru a obține un rezultat pozitiv. Acesta este conceptul din spatele rugăciunilor, meditației și al gândirii pozitive: un simplu gând din inimă. O credință adevărată sau o rugăciune rezonează atât în inimă cât și în minte.
Imaginează-ți cum ar fi lumea dacă toți ne-am ruga pentru binele celorlalți!? Acest concept a fost studiat la scară mică de doctori cercetători din San Francisco, CA. Două grupuri a câte 20 de pacienți bolnavi de SIDA au participat la acest proiect, un singur grup beneficiind de rugăciuni de la persoane necunoscute. Subiecții acelui grup care primea rugăciuni de la distanță s-au bucurat de o îmbunătățire a stării generale de sănătate, diminuarea severității bolii, iar numărul de vizite la spital a scăzut considerabil[5]. Deși este considerat un studiu minor în lumea medicală, mesajul este semnificativ, sugerând că dacă o rugăciune vine din inimă, ea poate însănătoși. S-ar putea ca meditațiile în grup sa modifice conștiința unei întregi națiuni.
Studiul respectiv este unul dintre cele mai recente, dar există peste 6000 de articole publicate, referitor la acest subiect. De asemenea, au fost publicate numeroase alte cercetări, referitoare la modificările biologice care pot fi rezultatul anumitor percepții sau credințe.
Unul dintre oamenii de știință care se numără printre cei care au inițiat astfel de cercetări, doctorul în biologie Bruce Lipton, a studiat efectele gândurilor pozitive sau negative asupra codului genetic uman[6]. Pe scurt teoria sa se bazează pe paradigma simplă a legilor atracției: asemănările se atrag. Dacă mintea trimite anumite vibrații iar ele coincid cu cele emise de inimă și de ADN, atunci acestea pot produce schimbări în microuniversul corpului uman.
Mergând mai departe cu această paradigmă: dacă aceste credințe sunt simple idei dragi inimii noastre, atunci vibrațiile unor astfel de gânduri vor avea un efect și mai puternic. Diferența dintre un gând și o credință este că o credință nu presupune doar iubirea ci și certitudinea. Un gând sugerează că ceva este posibil și că s-ar putea întâmpla. Credința merge mai presus de posibilitate, la certitudine: se va întâmpla! Este uniunea simțurilor, emoțiilor și a ideilor cea care va face muntele să se miște. Și pentru că fiecare tip de idee emite vibrații specifice, gândurile ar trebui sa fie pure și pozitive.
Pentru mulți dintre noi expresia „gândește pozitiv” pare fără sens, cum ar putea optimismul sincer să transforme un om sărac, needucat și șomer într-un om bogat? Desigur că doar gândul „voi fi bogat, voi fi bogat” și doar atât, fără a încerca să găsim un loc de muncă, mai mult ca sigur nu va funcționa. Mai degrabă șomerul ar trebui să spună „voi găsi un post conform nivelul meu de educație care va contribui la susținerea nevoilor mele financiare”.
Deci chiar și gândurile pozitive trebuie să fie rezonabile și, desigur, autentice. Gândurile optimiste pot deveni convingeri optimiste, care vor duce la o atitudine optimistă chiar și în circumstanțele grele ale vieții.
Este o reacție în lanț: o persoană găsește un loc de muncă unde va fi apreciată pentru atitudinea sa optimistă față de munca grea; crezând că va avea succes, va atrage și pe alții în jurul său care o vor ajuta oferindu-i mai multe oportunități pentru a avea succes[7].
În ultimii douăzeci de ani, gândirea pozitivă a fost integrată în psihologia clasică sub denumirea de psihologie pozitivă, urmărind îmbogățirea vieții oamenilor. Acest concept completează psihologia tradițională, accentul fiind pus pe creștere personală și fericire și înlocuind abordările negative al psihologiei, referitoare la bolile mintale sau fobii[8]. Integrarea gândirii pozitive în atitudinile și convingerile unei persoane reprezintă o abordare mai științifică, atrăgând astfel rezultate pozitive. De altfel acest concept reiterează din nou paradigma legilor atracție și a credințelor care vin din inimă. Nu este suficient doar să avem un gând: trebuie să-l simțim, să fim convinși, să-l iubim, să-l trăim și chiar să-l transcendem.
Gândirea pozitivă transformată în credințe pozitive poate influența în mod semnificativ viața unei persoane, modificând mintea, inima și caracterul. Științe ca medicina, psihologia, biologia și ramura sa genetica, mecanica cuantică, studiază acest concept. Acest articol nu poate decât să explice succint eforturile făcute în aceste domenii, și să amintească de numeroasele publicații care investighează noțiunile conceptuale menționate mai sus. Cum poți măsura puterea credinței sau a unui gând pozitiv? Cu siguranță că vom găsim noi metode de a le studia, de a le măsura și de a le integra în viețile noastre. Acesta este doar vârful ghețarului…
Referințe:
[1] http://dictionary.reference.com/browse/beliefs
[2] http://www.etymonline.com/index.php?term=belief
[3] Puterea incredibilă a credinței http://uncommonsense.is/post/19867557991/the-unbelievable-power-of-a-belief
[4] Biologia credinței http://content.time.com/time/magazine/article/0,9171,1879179-2,00.html
[5] Sicher F, Targ E, et al. A randomized double-blind study of the effect of distant healing in a population with advanced AIDS- report of a small scale study. West J Med. 1998; 169: 356-363 (Un studiu orb asupra efectului vindecări de la distanta la pacienții cu SIDA – raportat la scara mică).
[6] Lipton B. The Biology of Belief, (Biologia credinței) https://www.brucelipton.com/books/biology-of-belief
[7] What is positive thinking? (Ce este gândirea pozitivă?) http://psychology.about.com/od/PositivePsychology/f/positive-thinking.htm
[8] Positive psychology (Psihologia pozitivă) https://www.psychologytoday.com/basics/positive-psychology
Despre dr. Swati Kannan MD
24564568e8fd3aeb3068be93e9100969?s=90&d=mm&r=gSwati Kannan, MD, este doctor specialist în dermatologie la Universitatea din California, Los Angeles, CA, SUA.
Vezi toate articolele lui dr. Swati Kannan MD
https://www.heartfulness.ro/spiritualitate/puterea-credintei-si-a-gandirii-pozitive/
///////////////////////////////////////
Atitudinile vieții – Gândirea pozitivă
Gândurile noastre provin din convingerile pe care le avem. Dacă suntem convinşi de neputinţa noastră şi de direcţia descendentă a rezultatelor oricărui demers înfăptuit, mintea noastră va fi bombardată constant de gânduri negative. Mai mult decât atât, acţiunile şi rezultatele lor se vor îndrepta într-adevăr spre un dezastru, astfel iminent. Şi asta pentru că gândurile pe care le avem stârnesc sentimente care stau la baza deciziilor şi faptelor în orice aspect al vieţii noastre.
Astfel convingerile, înrădăcinate la rândul lor în valorile pe care le avem, constituie determinantul alegerilor şi – prin repetiţie şi însumare – al destinului fiecăruia dintre noi, fără excepţie.
♦ Valorile din inima noastră stau la baza convingerilor
♦ Convingerile nutresc gânduri, creează mentalităţi, optici, atitudini
♦ Gândurile şi mentalităţile determină sentimente şi trăiri
♦ Sentimentele ne împing spre alegeri
♦ Alegerile conduc la acţiuni, gesturi, fapte
♦ Faptele duc la rezultate şi consecinţe.
În final, direcţia în care o iau aceste deteminante ne croiește destinul.
Dacă valoarea supremă pe care o am în inima mea este Dumnezeu, atenţia mea va fi îndreptată spre El, spre cuvintele rostite prin Fiul Său, faptele Acestuia consemnate în Biblie, expresia sa prin Creaţie, promisiunile Sale şi gândurile transmise cu privire la mine.
Căci Eu ştiu gândurile pe care le am cu privire la voi, zice Domnul, gânduri de pace şi nu de nenorocire, ca să vă dau un viitor şi o nădejde.
Toate acestea vor crea convingeri pozitive care vor dezvolta în mine:
- Încredere faţă de Treime indiferent dacă mintea mea concepe vreo explicaţie sau găseşte un sens al lucurilor care se petrec cu mine. Şi asta, fiind convins de utilitatea lor în clădirea caracterului meu creştinesc şi al concretizării lucrărilor dumnezeieşti în, prin şi pentru mine. De ce? Aş putea spune pentru că
…toate lucrurile lucrează împreună spre binele celor ce iubesc pe Dumnezeu…
Sigur că în final rezultatul va fi creşterea mea în direcția devenirii unei binecuvântări în folosul celorlalţi şi al concretizării planurilor Sale cu privire la poporul Său pământesc.
- Speranţa în parcursul pozitiv al vieţii mele pentru că
Bunătăţile Domnului nu s-au sfârşit, îndurările Lui nu Sunt la capăt, ci se înoiesc în fiecare dimineaţă. Şi credincioşia Ta este atât de mare!
- Dragostea faţă de Dumnezeu ştiind că
Noi Îl iubim pentru că El ne-a iubit întâi.
Şi, prin toate acestea trei, o
Gândire pozitivă indiferent de circumstanțe
Dar ce înseamnă de fapt această atitudine pe care mi-o înlesneşte încrederea, speranţa şi dragostea în Dumnezeu?
Să însemne, oare,
Să privesc mai degrabă către intenţiile Lui Dumnezeu cu privire la mine şi la ceea ce El deja mi-a pregătit spre bucuria mea?
Să caut o interpretare pozitivă a experienţelor prin care trec?
Să pun deoparte experienţele, întâmplările, oricum ar fi, bune-rele, şi să privesc spre binecuvântările care sunt bune dincolo de orice inţeles deosebit sau interpretare doar pentru că sunt de la El: mântuire, viață, familie, sănătate etc?
Tu ce crezi?
Citește și:
Atitudinile vieții – Încrederea
Atitudinile vieții – Perseverența
https://www.resursecrestine.ro/eseuri/136774/atitudinile-vietii-gandirea-pozitiva
//////////////////////////////////////////
Vai de cei ce se încred în oameni; De ce să nu ne încredem în om, ci doar în Dumnezeu? ,,Nu vă mai încredeţi dar în om!!” ”blestemat sa fie omul care se increde in om”-verset folosit ca perdea care sa acopere lipsa noastra de character; MĂ ÎNCRED ÎN DUMNEZEU ŞI NU MĂ TEM DE NIMIC – PSALMUL 56:1-13; Martin Luther şi Reforma; Reforma luterană; Ce a însemnat Reforma protestantă a lui Martin Luther pentru Occident; (ORTO “”REFORMISTII”” LUMII NE SE DEZMINT SI ISI DEVORA TURMA…CELE DOUĂ RĂZBOAIE ALE PATRIARHULUI KIRIL ȘI VLADIMIR PUTIN; HITLER ȘI PUTIN: 1938 ȘI 2022; Ca si alti orto “crestini” nenascuti din nou din Samanta Bibliei lui Dumnezeu… Monstrul urii în sutană. Crime în numele religiei ortodoxe. Zorro a venit și în Ucraina, dar pentru a asasina oamenii săraci. Lukașenko distruge Belarus… (Dupa ce Stalin ne-a eliberat,calare pe tancuri,Putin ne increstineaza cu pistolul nuclear la tampla…) Putin, patriarhul Kirill și „teroriștii gay”; Cum să înțelegem Romani 7; Cine este creştin? Biserica vizibilă; Păcatul Să Nu Mai Domnească în Trupul Voastru Muritor, Partea 2; ROMANI 6 – HARUL NE ELIBEREAZĂ DE SUB STĂPÂNIREA PĂCATULUI; “NU MAI DATI IN STAPANIREA PACATULUI…, DATI-VA LUI DUMNEZEU !” Jertfa lui Isus permite păcătuirea (celor ingropate/rastignite?) ; Nașterea din nou (Romani 6:1-14); Semnalul lui Avraam prin sacrificial; Va exista un Templu în vremurile sfârșitului în Ierusalim? Conflictul arabo-israelian și profețiile despre cel de-al „Treilea Templu”; Necesitatea biblică a unui al treilea Templu Evreiesc; Semne că Isus va reveni curând: reconstrucția Templului, dorința după „pace și liniște”; Ierusalim – Sfanta Cetate; Importanța istorică a mutării ambasadei SUA de la Tel Aviv la Ierusalim; IERUSALIMUL, CAPITALA RELIGIOASĂ A LUMII; DUMNEZEU ARE CALENDARUL LUI – Ierusalimul capitala Israelului si profetia Bibliei – cu EUGEN MITREA (Ierusalim) si CRISTIAN IONESCU (SUA); Pastor Florin Antonie – Decizia care va schimba lumea din temelii ; Ierusalimul, „un potir de ametire si o piatra grea”; “Vorbiţi bine Ierusalimului şi strigaţi-i…”
////////////////////////////////////////////////
“Vorbiţi bine Ierusalimului şi strigaţi-i.”
((Regele David este cel care a numit Ierusalimul capitală a Israelului și a poporului evreu, 1 Cronici 11:4-8. Este orașul în care Dumnezeu a spus că locuiește Numele Său, 2 Cronici 6:5-6.))
“Ascultaţi cuvântul DOMNULUI, popoare, şi vestiţi-l în insulele depărtate! Spuneţi: “Cel care a risipit pe Israel îl va aduna şi-l va păzi cum îşi păzeşte păstorul turma.”” Ieremia 31:10.
Nimeni nu va putea nega vreodată adevărul împlinirii acestei preziceri a Domnului făcută prin profet. Căci, iată, după aproape 2000 de ani de risipire în toată lumea, de persecuţii şi negare a unor drepturi elementare, poporul evreu este readunat în patria lui străveche şi este închegat ca o naţiune independentă.
În Epistola către Romani, capitolul 11:25-31, apostolul Pavel vorbeşte atât despre starea actuală a poporului evreu cât şi despre cea viitoare zicând: “O parte din Israel a căzut într-o împietrire care va ţinea până va intra numărul deplin al Neamurilor. Şi atunci tot Israelul va fi mântuit. Acesta va fi legământul pe care-l voi face cu ei când le voi şterge păcatele”.
Întoarcerea favorii la Israel însă nu este condiţionată de intrarea lor sub legământul creştin de acum. Dacă ar fi condiţionată n-am vedea statul Israel pe harta lumii. Întoarcerea favorii la Israel a început odată cu sfârşitul dublului de pedeapsă sub legământul legii (Ier.16:14-18; Zah. 9:10-12; Isa. 40:1,2)
Prin profetul Ieremia (cap. 31:31-34) Domnul promite că va face cu ei un nou legământ. Sub acest legământ nou, pecetluit cu sângele lui Cristos, după ce se va completa Biserica, adică după ce va intra numărul deplin dintre neamuri, împietrirea lor va fi îndepărtată, primindu-L pe Isus Cristos ca Mesia. Domnul spune acest lucru prin profetul Zaharia (12:10): “Atunci voi turna peste casa lui David şi peste locuitorii Ierusalimului un duh de îndurare şi de rugăciune, şi îşi vor întoarce privirile spre Mine, pe care L-au străpuns”. Acesta este legământul sub care atât evreii cât şi neamurile îşi vor putea câştiga viaţa pe pământ. Isaia 49:6; Ioel 2:32.
În contextul actual al ameninţării şi hărţuirii Israelului de către vrăjmaşi, având în vedere această perspectivă luminoasă, Dumnezeu îi îndeamnă pe creştini să dea acestui popor un mesaj de încurajare, astfel: ““Mângâiaţi, mângâiaţi pe poporul Meu”, zice Dumnezeul vostru. “Vorbiţi bine Ierusalimului şi strigaţi-i că timpul lui de suferinţă s-a sfârşit, că nelegiuirea lui este iertată, căci a primit din mâna DOMNULUI de două ori cât toate păcatele lui”. Isaia 40:1, 2.
https://adevarprezent.org/vorbiti-bine-ierusalimului-si-strigati-i/
//////////////////////////////////////////
Ierusalimul, „un potir de ametire si o piatra grea”
„Iata, voi preface Ierusalimul intr-un potir de ametire pentru toate popoarele din jur …; si o piatra grea pentru toate popoarele. Toti cei care o vor ridica vor fi raniti …; .” Zaharia 12: 2, 3
Declaratiile recente ale unui conducator de stat islamic in legatura cu dorinta de a vedea Israelul sters de pe harta lumii, gandim ca au legatura cu statutul Ierusalimului. Biblia insa, este plina de marturii ca Dumnezeu pe evrei „ii va aduce inapoi”, „ii va planta in tara lor si nu vor mai fi smulsi” (Amos 9:14, 15) si Israelul „va fi pentru totdeauna locuit si Ierusalimul din generatie in generatie” (Ioel 3:20). Ierusalimul a fost si va fi capitala Israelului. Daca Israelul ar fi sters de pe harta lumii, ar insemna ca toate aceste marturii biblice nu s-ar putea implini si ca Biblia n-are valoare. Aceasta dorinta, de a avea Ierusalimul in posesie, sigur este un potir de ametire, care-i face pe unii sa aiba pretentii fara suport istoric si biblic. Ierusalimul este si o piatra grea care-i va rani pe cei care o vor ridica, adica cei care se vor impovara cu decizii nedrepte, in defavoarea Israelului, vor avea de suferit. Pe de alta parte, exista fagaduinta ca cei care vor sprijini lucrarea lui Dumnezeu in legatura cu Israelul, vor fi binecuvantati (recititi Geneza 12:2, 3; Numeri 24:8, 9), adica Dumnezeu apreciaza pe acei conducatori de state care au luat si care iau pozitie impotriva declaratiilor de ura si distrugere a statului Israel.
Domnul nostru Isus a spus: „…; Ierusalimul va fi calcat in picioare de neamuri pana se vor implini timpurile neamurilor” (Luca 21:24). Profetia Domnului nostru s-a implinit, caci Ierusalimul nu mai este calcat in picioare de neamuri. Mai mult, exista promisiunea ca „Ierusalimul se va numi scaunul de domnie al DOMNULUI; toate popoarele se vor strange la Ierusalim pentru Numele DOMNULUI, si nu vor mai urma inclinarea incapatanata a inimii lor rele” (Ieremia 3:17). Aceasta se va implini in timpul domniei mesianice, cand Satan va fi legat pentru o mie ani ca sa nu mai insele neamurile.
Despre Isreal profetul Isaia spune: „In ziua aceea Isreal va fi al treilea, cu Egiptul si cu Asiria (Siria, Irak, Iran), o binecuvantare in mijlocul pamantului. Caci DOMNUL ostirilor ii va binecuvanta zicand: ‘Binecuvantat sa fie Egiptul, poporul Meu si Asiria, lucrarea mainilor Mele si Israel mostenirea Mea!’ ” (Isaia 19: 24, 25). Din aceasta profetie intelegem ca Israel va fi binecuvantat, si la fel si celelalte popoare.
Apoi, Domnul nostru vorbind despre Israel le-a spus ucenicilor: „Vedeti smochinul si toti copacii. Cand infrunzesc, voi singuri cunoasteti, vazandu-i, ca de acum vara este aproape. Tot asa, cand veti vedea intamplandu-se aceste lucruri, sa stiti ca imparatia lui Dumnezeu este aproape” (Luca 21:29, 30). Stim ca in Biblie smochinul reprezinta pe Israel, din descrierea pe care o face profetul Ieremia in profetia sa, capitolul 24. Infiintarea statului modern Israel este un semn ca imparatia este chiar foarte aproape.
https://adevarprezent.org/ierusalimul-un-potir-de-ametire-si-o-piatra-grea/
//////////////////////////////////////
Pastor Florin Antonie – Decizia care va schimba lumea din temelii
Dragii mei,
Va scriu cu o mare bucurie in suflet!
Astazi prin vocea Presedintelui Satelor Unite ale Americii, Donald Trump, Ierusalimul a fost recunoscut oficial ca fiind Capitala de drept a Statului Israel.
Este decizia care va schimba lumea din temelii, redand Israelului dreptul de a-si reforma granitele istorice, a-si reconstrui Templul si totodata a-si practica religia in mod liber.
Pentru noi credinciosii Domnului Isus este semnul cel mare al faptului ca Biserica va fi luata acasa in orice moment de acum inainte, caci ceea ce noi numim “rapirea Bisericii” a ramas singurul element lipsa care sta incalea implinirii ultimelor profetii cu privire la istoria finala a lumii.
Asadar iubitii mei, ridicati-va capetele ca sa intampinam pe Domnul nostru! Pregatiti-va sufletele caci venirea Sa este de acum iminenta.
Dumnezeu sa binecuvanteze Israelul, Dumnezeu sa binecuvanteze Ierusalimul orasul nostru scump.
Fiti binecuvantati cu totii!
Pastor Florin Antonie
(Multumim pentru semnalare sorei Carmen Trif)
CITESTE aici -Video ANUNT OFICIAL! Presedintele Trump: Ierusalimul e capitala Israelului !!! SUA va muta ambasada Americana . Trump – „Israel e tara suverana cu drept de a-si determina propria capitala.”- Video ANUNT OFICIAL! Presedintele Trump: Ierusalimul e capitala Israelului !!! SUA va muta ambasada Americana ..
La 20 ianuarie 1950, capitala Statului Israel a fost transferată de la Tel Aviv la Ierusalim, iar în 1980 Parlamentul israelian a adoptat o lege prin care Ierusalimul reunit a fost proclamat „capitala unită și veșnică” a țării. Instituțiile centrale și ale administrației de stat se află în Ierusalimul de Vest. România, asemenea altor state, nu recunoaște transferarea capitalei la Ierusalim, menținându-și misiunea diplomatică la Tel Aviv.
CITESTE aici – ISTORIE 6 decembrie 2017 Ierusalimul RECUNOSCUT drept CAPITALĂ a Israelului de SUA, dar nu și de ROMÂNIA – VIDEO
CITESTE si – „Cel mai frumos cadou” Preşedintele Israelului, Reuven Rivin, reacționează la anunțul lui Donald Trump că SUA recunosc Ierusalimul drept capitală
CITESTE si – Adevărul – Forţele israeliene, pregătite de confruntări cu palestinienii după anunţul preşedintelui american, Donald Trump, privind recunoaşterea Ierusalimului drept capitală a Israelului.
CITESTE si – VIDEO – In 1995, Congresul din SUA a adoptat „Jerusalem Embassy Act”, care ordona mutarea ambasadei SUA de la Tel-Aviv, la Ierusalim. Pana la Donald Trump, fiecare presedinte a evitat mutarea
CITESTE si – Calatorie in ISRAEL – Mike Pence va sarbatori aniversarea de 70 de ani de la infiintarea statului Israel si va vorbi in fata Knessetului
CITESTE si – VIDEO Netanyahu salută o ”zi istorică” după anunţul lui Trump cu privire la Ierusalim
CITESTE si – Tillerson: SUA încep imediat pregătirile pentru a muta ambasada la Ierusalim
CITESTE si – Hamas: Statutul Ierusalimului NU SE SCHIMBĂ după anunțul lui Trump! OEP: Procesul de pace e distrus. Se deschid porțile INFERNULUI!
CITESTE si – Consiliul de Securitate al ONU se va reuni de urgență vineri în chestiunea Ierusalimului
CITESTE si – Daniel Branzai – Care este următorul pas pentru Ierusalim? – Începutul sfârșitului sau sfârșitul începutului ?
CITESTE si – DUMNEZEU ARE CALENDARUL LUI – Ierusalimul capitala Israelului si profetia Bibliei – cu EUGEN MITREA (Ierusalim) si CRISTIAN IONESCU (SUA)
CITESTE si – Pastor Florin Antonie – Decizia care va schimba lumea din temelii
Pastor Florin Antonie – Decizia care va schimba lumea din temelii
//////////////////////////////////////
DUMNEZEU ARE CALENDARUL LUI – Ierusalimul capitala Israelului si profetia Bibliei – cu EUGEN MITREA (Ierusalim) si CRISTIAN IONESCU (SUA)
PASTOR EUGEN MITREA [Ierusalim] Este ceva, zic eu, ceva extraordinar, mai ales ca se potriveste- este anul de veselie, JUBILEUL anul acesta, tine pana la mijlocul lui Martie si deja din 1967 cand a fost descoperita cetatea lui David, de catre arheologul Charles Warren, s-a intamplat ceva dramatic, incepand de atunci, la fiecare 50 de ani. 1967, 1917 – eliberarea Ierusalimului. 1967 reunificarea Ierusalimului sub suveranitatea Israelului si acuma, uitati-va, 2017 – din nou alti 50 de ani, ceva dramatic din nou se intampla. Deci, Dumnezeu are calendarul Lui.
PASTOR CRISTIAN IONESCU [SUA] – Datorita faptului ca aceasta mutare a ambasadei americane la Ierusalim si recunoasterea Ierusalimului ca o capitala a statului Israel, este un act de ordine profetic in primul rand, istoric- in al doilea rand si in al treilea rand- pragmatic …..
CITESTE si un articol de Daniel Branzai- Care este următorul pas pentru Ierusalim? Începutul sfârșitului sau sfârșitul începutului ?
LA ORDINEA ZILEI – Ierusalimul capitala Israelului si profetia Bibliei – cu EUGEN MITREA (Ierusalim) si CRISTIAN IONESCU (SUA)
EUGEN MITREA (Ierusalim) – Este entuziasm aici in Israel si in Ierusalim. Anuntul a fost primit cu mare bucurie De fapt, se astepta acest lucru de cateva zile si sigur, reactiile sunt diferite in functie de pozitia fiecaruia. Evreii sunt bucurosi. Arabii, in cea mai mare parte, sunt foarte suparati, mai ales cei care spera ca sa aiba in viitor Ierusalimul de Est ca si capitala , vorbesc de conducerea palestiniana. Ca in totdeauna, in situatii din acestea sunt amenintari. Amenintari din partea lor, amenintari din partea Hamasului si Gaza. Si este ciudat ca n-au amenintat si n-au spus nimic in toti anii acestia, in timpul razboiului care inca se desfasoara in Siria, 500.000 de morti, musulmani de-ai lor. Dar acuma este mare aproblema pentru ca Ierusalimul este in mod oficial recunoscut de America fiind capitala Israelului. Amenintari din partea Turciei. Turcii au spus ca este linia rosie. Acuma, ma intreb, ce are Turcia cu Ierusalimul? Absolut nimic. In 1917 au plecat, au fost scosi afara. S-a terminat.
[Recunoasterea Ierusalimului ca drept capitala a Israelului] – nu este nimic rau din punctul nostru de vedere, al credinciosilor, al poporului Israel pentru ca oricum, Ierusalimul este declarat capitala Israelului din 23 Ianuarie 1950. Orice tara este suverana si are dreptul asupra teritoriului ei. Si Israelul, ca tara suverana, a avut dreptul sa-si declare capitala unde ei au vrut. Si au facut lucrul acesta. Acuma, ca nu au recunoscut celelalte tari, este alta problema. Problema este in felul urmator. Ierusalimul trebuie sa ajunga la pozitia profetica spirituala a lui, asa cum scrie in Biblie, la destinul spiritual. Si eu cred ca Domnul Isus nu va veni intr-un oras care este inca disputat, ci la oras ca si capitala- Centrul spiritual a fost dintotdeauna. Orasul este de 3.000 de ani, oras al evreilor. Si are o semnificatie profund, profund spirituala. De aceea fortele intunericului se lupta impotriva Israelului si nu numai impotriva Israelului, ci impotriva centrului vietii spirituale a poporului Israel. A fost, este si va ramane. Deci, trebuie vazut dincolo de ceea ce vedem cu ochii fizici, razboiul spiritual si impotrivirea celui rau prin tarile care intr-un fel il slujesc.
Sigur, Consiliul de Securitate ONU se va reuni maine sa discute problema aceasta. Ce sa discute, practic? Nu apartine Europei sau Consiliului de Securitate Ierusalimul, apartine Israelului. Este clar. In Zaharia cap. 12 asta spune, ca va face din Ierusalim o piatra grea pentru toate popoarele care se vor ridica impotriva Ierusalimului, pentru ca sunt nemultumiti si vor ca Ierusalimul sa fie ceea ce ei vor sa fie- un oras international sau in cel mai bun (rau) caz, un oras sa apartina palestinienilor. Dar palestinienii nu au nimic cu Ierusalimul. Nu este mentionat niciodata in Koran. Ierusalim sau Sion este mentionat de aproape 100 de ori in Vechiul Testament.Deci, in Koran, Ierusalimul nu apare cum spun ei ca „al treilea oras sfant” al musulmanilor. Si e interesant ca in ultimul timp se ridica chiar musulmani, invatatori cunoscuti, care adopta punctul de vedere al Israelului si sunt pentru ca Ierusalimul sa apartina fara nici o problema Israelului in totalitate.
[Atmosfera intre oamenii obisnuiti] – Nu se vede deocamdata pentru ca anuntul a fost doar aseara facut. Ceea ce se vede la stiri, la interviuri, evreii sunt foarte multumiti, mai ales ca dupa aceasta declaratie urmeaza demersurile pentru gasirea locului a viitoarei ambasade si sa inceapa deja cu logistica pentru mutarea ambasadei la Ierusalim, cum a spus presedintele Trump aseara. Este ceva, zic eu, ceva extraordinar, mai ales ca se potriveste- este anul de veselie, JUBILEUL anul acesta, tine pana la mijlocul lui Martie si deja din 1867 cand a fost descoperita cetatea lui David, de catre arheologul Charles Warren, s-a intamplat ceva dramatic, incepand de atunci, la fiecare 50 de ani. 1967, 1917 – eliberarea Ierusalimului. 1967 reunificarea Ierusalimului sub suveranitatea Israelului si acuma, uitati-va, 2017 – din nou alti 50 de ani, ceva dramatic din nou se intampla. Deci, Dumnezeu are calendarul Lui. (Notite de la inceput pana la minutul 9:25- mai sunt 3 minute din convorbire)
PASTOR CRISTIAN IONESCU –
Cum se vad lucrurile din America? Depinde de spectrul socio-politic. Parerea mea este ca, din punctul de vedere al stangii liberale, este o lovitura din plin. Eu cred ca oamenii de buna credinta si oamenii care vad lucrurile echilibrat au ce sa celebreze in aceste zile. In primul rand, in sfarsit exista un presedinte care face ceea ce a promis in timpul campaniei electorale. In al doilea rand, pentru cei care au urmarit prezentarea presedintelui Trump, a fost magistral justificata. In al treilea rand, datorita faptului ca aceasta mutare a ambasadei americane la Ierusalim si recunoasterea Ierusalimului ca o capitala a statului Israel, este un act de ordine profetic in primul rand, istoric- in al doilea rand si in al treilea rand- pragmatic pentru ca, de fapt, in Ierusalim sunt cele mai importante institutii ale statului Israelian. (notite din 3 minute, mai sunt 12 minute din convorbire)
LA ORDINEA ZILEI – Ierusalimul capitala Israelului si profetia Bibliei – cu EUGEN MITREA (Ierusalim) si CRISTIAN IONESCU (SUA)
CITESTE aici -Video ANUNT OFICIAL! Presedintele Trump: Ierusalimul e capitala Israelului !!! SUA va muta ambasada Americana . Trump – „Israel e tara suverana cu drept de a-si determina propria capitala.”- Video ANUNT OFICIAL! Presedintele Trump: Ierusalimul e capitala Israelului !!! SUA va muta ambasada Americana ..
La 20 ianuarie 1950, capitala Statului Israel a fost transferată de la Tel Aviv la Ierusalim, iar în 1980 Parlamentul israelian a adoptat o lege prin care Ierusalimul reunit a fost proclamat „capitala unită și veșnică” a țării. Instituțiile centrale și ale administrației de stat se află în Ierusalimul de Vest. România, asemenea altor state, nu recunoaște transferarea capitalei la Ierusalim, menținându-și misiunea diplomatică la Tel Aviv.
CITESTE aici – ISTORIE 6 decembrie 2017 Ierusalimul RECUNOSCUT drept CAPITALĂ a Israelului de SUA, dar nu și de ROMÂNIA – VIDEO
CITESTE si – „Cel mai frumos cadou” Preşedintele Israelului, Reuven Rivin, reacționează la anunțul lui Donald Trump că SUA recunosc Ierusalimul drept capitală
CITESTE si – Adevărul – Forţele israeliene, pregătite de confruntări cu palestinienii după anunţul preşedintelui american, Donald Trump, privind recunoaşterea Ierusalimului drept capitală a Israelului.
CITESTE si – VIDEO – In 1995, Congresul din SUA a adoptat „Jerusalem Embassy Act”, care ordona mutarea ambasadei SUA de la Tel-Aviv, la Ierusalim. Pana la Donald Trump, fiecare presedinte a evitat mutarea
CITESTE si – Calatorie in ISRAEL – Mike Pence va sarbatori aniversarea de 70 de ani de la infiintarea statului Israel si va vorbi in fata Knessetului
CITESTE si – VIDEO Netanyahu salută o ”zi istorică” după anunţul lui Trump cu privire la Ierusalim
CITESTE si – Tillerson: SUA încep imediat pregătirile pentru a muta ambasada la Ierusalim
CITESTE si – Hamas: Statutul Ierusalimului NU SE SCHIMBĂ după anunțul lui Trump! OEP: Procesul de pace e distrus. Se deschid porțile INFERNULUI!
CITESTE si – Consiliul de Securitate al ONU se va reuni de urgență vineri în chestiunea Ierusalimului
CITESTE si – Daniel Branzai – Care este următorul pas pentru Ierusalim? – Începutul sfârșitului sau sfârșitul începutului ?
CITESTE si – DUMNEZEU ARE CALENDARUL LUI – Ierusalimul capitala Israelului si profetia Bibliei – cu EUGEN MITREA (Ierusalim) si CRISTIAN IONESCU (SUA)
CITESTE si – Pastor Florin Antonie – Decizia care va schimba lumea din temelii
/////////////////////////////////////////////
IERUSALIMUL, CAPITALA RELIGIOASĂ A LUMII
SORIN ION
Ierusalimul, capitala Israelului, un oraș plin de istorie, religios până la ultima piatră, care încearcă să uite confruntările sângeroase dintre evrei, palestinieni și iordanieni, este o urbe care vrea să transforme diferențele dintre locuitorii săi într-un atu.
Ierusalimul este un oraș care nu poate fi descoperit, nu poate fi ”citit” în câteva ore sau în câteva zile. Necesită timp, fiecare piatră are o istorie a sa, fiecare biserică, templu sau moschee face trimitere la un personaj religios sau la o poveste din Biblie, din Noul Testament sau din Coran. Ierusalimul este rezultatul numeroaselor orânduiri egiptene, iudaice, asyriene, babyloniene, macedoniene, romane, bizantine, musulmane, arabe, cruciate, otomane, britanice, iordaniene și israeliene. Oamenii încearcă să uite că părinții lor, bunicii lor, străbunicii lor, s-au luptat, mulți pierzându-și viața pentru o cauză în care fiecare credea cu tărie. Ierusalimul este un melanj de culturi, de obiceiuri, dar și de mâncăruri, de sunete și de mirosuri, ale unor lumi diferite care își dau întâlnire pe străzile întortocheate ale Orașului Vechi.Un start bun pentru descoperirea Ierusalimului poate fi o alergare alături de un ghid autorizat care este, normal, și un alergător împătimit. Am fost introduși în lumea ”ascunsă” a Orașului Sfânt de Shmuel Shantall (Shmuel on Facebook & Strava), un alergător care a scăzut sub 3 ore la maraton, un evreu născut în Africa de Sud care a ales să emigreze în Israel. A ieșit o alergare de 7 kilometri în care s-a putut lua contact, așa cum chiar el ne-a spus, cu 5.000 de ani de istorie, mai mult, am putut vedea și o parte a dificilului traseu al Maratonului Ierusalimului. Am putut ”simți” străzile pline de comercianți arabi, creștini și evrei, am alergat de-a lungului unei părți a Via Dolorosa (Drumul Crucii, o rută din Ierusalimul Vechi despre care se crede că este drumul pe care l-a făcut Isus purtând crucea), am putut urmări săpăturile arheologice care aduc la lumină vechiul oraș, am luat contact cu Zidul Plângerii, am zărit Cupola Stâncii, un sanctuar islamic, am trecut prin porțile Zion, Jaffa, Leului și Damasc. O parte din numeroasele obiective turistice ale Ierusalimului vi le vom prezenta mai jos.
CURSE DE ALERGARE ÎN IERUSALIM ȘI ÎN APROPIERE
Ierusalim Maraton (martie)
Un maraton pe asfalt foarte greu, deoarece are numeroase urcări și coborâri, Ierusalimul fiind un oraș situat pe mai multe coline, maratonul de la Ierusalim este destul de nou, prima ediție a avut loc în 2011, dar are la start peste 20.000 de alergători, la toate probele. Traseul trece pe lângă numeroase obiective turistice din orașul vechi, iar în 2018 va avea startul pe 9 martie. Site: jerusalem-marathon.com.
Maratonul Palestinei (martie)
Maratonul Palestinei are loc în fiecare martie în Betleem, Cisiordania, fiind un eveniment care atrage peste 5.000 de participanți, chiar dacă alergătorilor din Gaza nu li se permite accesul în Cisiordania pentru această cursă. S-a făcut o excepție, pentru Nader al-Masri, un palestinian care a luat parte la Jocurile Olimpice, atletul terminând pe primul loc în 2015. Site: palestinemarathon.org.
Zidul Plângerii
Zidul Plângerii (Kotel) se află în partea de vest a Muntelui Templului, fiind un vestigiu al zidului antic care înconjura Templul iudeu din Ierusalim, după distrugerea acestuia fiind considerat principalul loc sacru al iudaismului. Este un loc de rugăciune dar și un important punct care atrage turiști din toate părțile lumii, esplanada din fața lui fiind realizată după ce s-au demolat clădiri ale vechiului cartier marocan. Muntele Templului este un deal de 743 de metri, locul care a servit drept loc de cult celor trei religii monoteiste – iudaism, islam și creștinism. Pe culmea lui este o esplanadă de 14 hectare, pe care a fost construit Templul iudeu, acum aici fiind sanctuarul musulman Cupola Stâncii și moscheeea Al-Aqsa.
Cupola Stâncii
Cupola Stâncii este un sanctuar islamic construit între 687-691 fiind cea mai veche construcție islamică funcțională din lume. În direcția pietrei peste care s-a ridicat domul era stabilită orientarea de rugăciune pentru musulmani, trecându-se apoi la cea spre Mecca. În apropiere, se află moscheea Al-Aqsa (nu se poate vizita dacă nu sunteți de credință musulmană), amândouă aflându-se pe Muntele Templului (arabii îl numesc Haram ash Sharif).
Biserica Sfântului Mormânt
Biserica Sfântului Sepulcru, cum se mai numește, a fost construită în interiorul zidurilor orașului vechi al Ierusalimului de Constantin Cel Mare, în anul 325, pe locul unde a avut loc răstignirea pe cruce a lui Isus, fiind cel mai însemnat loc de pelerinaj al creștinilor. A fost arsă de persani, de arabi, distrusă de un cutremur, fiind refăcută mereu, ultima dată în 1810 după ce a fost mistuită de un alt incendiu.
Ierusalimul, capitala religioasă a lumii
///////////////////////////////////////
Importanța istorică a mutării ambasadei SUA de la Tel Aviv la Ierusalim
Anastasia Filat
Întrebare:
Pe 14 martie președintele Statelor Unite Donald Trump a semnat un contract pentru mutarea Capitalei de la Tel Aviv la Ierusalim. Deci, am putea spune că Domnul poate veni oricând, ținând cont de acesta?
Ierusalimul a fost declarat capitală a statului Israel încă la data de 23 ianuarie 1950. Pe atunci Ierusalimul de Est aparținea Iordaniei. La moment Ierusalimul de Est este un teritoriu predominant palestinian, pe care Israelul l-a cucerit de la Iordania în timpul războiului din Orientul Mijlociu în 1967. Comunitatea internațională nu a recunoscut până în prezent anexarea Ierusalimului de Est la fel ca și statul de capitală a Ierusalimului. În 1980 Parlamentul israelian a adoptat o lege prin care Ierusalimul a fost proclamat „capitala unită şi veşnică” a ţării.
Chiar dacă comunitatea internațională nu a recunoscut Ierusalimul ca și capitală a tânărului stat Israel, totuși, acest oraș este capitala statului Israel și aici se află centrul guvernului israelian modern, sediul legislativului israelian și al Curții Supreme.
În data de 6 decembrie 2017, Donald Trump a anunțat decizia Casei Albe de a recunoaște Ierusalimul ca și capitală a statului Israel. Totodată, Trump a cerut Departamentului de Stat al SUA să înceapă pregătirile pentru a muta ambasada SUA de la Tel Aviv la Ierusalim și a anunțat că vicepreședintele Mike Pence va efectua o vizită în Orientul Mijlociu în acest sens.
În discursul său Donald Trump a menționat că această declarație nu este altceva decât o recunoaștere a realitații.
În mesajul transmis din sala de recepții diplomatice a Casei Albe, Donald Trump a declarat:
„Am hotărât că este timpul să recunoaștem oficial Ierusalimul drept capitală a Israelului. Deși președinții precedenți au făcut din asta o promisiune majoră în campaniile electorale, ei nu au reușit să se țină de promisiune. Astăzi eu mă țin.”
Decizia de a muta ambasada SUA de la Tel Aviv la Ierusalim a fost luată în conformitate cu o lege din 1995 care prevedea această schimbare. Predecesorii săi Bill Clinton, George W. Bush și Barack Obama au amânat această decizie pentru a evita tensionarea situației în Orientul Mijlociu.
Comunitatea internațională s-a arătat îngrijorată cu privire la urmările acestei decizii, având în vedere avertizările oficialilor palestinieni, care au anunțat că decizia aceasta va opri orice șansă privind acordul de pace între Israel și palestinienii, care consideră Ierusalimul de Est drept capitală a „viitorului lor stat”.
Oficialii americani au decis ca în data de 14 mai 2018, când statul Israel vor celebra jubileul de 70 ani de la declararea independenței statului Israel, să oficieze deschiderea ambasadei SUA în Ierusalim într-o locație provizorie, în timp ce una permanentă urmează să fie construită.
Dacă vorbim despre împlinirea prorociilor din Apocalipsa, atunci acest eveniment nu este altceva decât întărirea statului Israel, proces care a început încă din anul 1948. Prin această decizie guvernul american a recunoscut oficial că acest teritoriu (Israel, Palestina sau Canaan) aparține poporului Israel și nu palestinienilor.
Totuși, nu putem afirma că trecerea ambasadei SUA la Ierusalim ar fi un eveniment de cotitură în istoria poporului Israel, care ar arăta la venirea a Domnului Isus. Sunt alte evenimente care vor arăta sigur că venirea Domnului Isus este aproape.
Recunoașterea Ierusalimului ca și capitală a Israelului: importanța
A recunoaște că Ierusalimul este capitala Israelului înseamnă a recunoaște că țara aparține Israelului și nu Palestinei. Palestinienii, care sunt arabi de naționalitate, pretind că strămoșii lor au locuit acest pământ din vechime și țara este a lor. Ei argumentează aceasta prin faptul că ei sunt urmașii filistenilor, care au locuit în sudul țării Canaanului. Dar din istorie și din Biblie cunoaștem că arabii sunt un popor diferit de filistenii, care au locuit în sud-vestul Canaanului înainte ca Dumnezeu să dea poporului Israel această țară în stăpânire.
Cu 1400 ani înainte de Hristos, Dumnezeu a dat această țară poporului Israel. Pe parcursul a câteva secole poporul Israel a nimicit pe filisteni ca și națiune. Este adevărat că denumirea „Palestina” își are originea de la numele acestui popor (din latină: palaestina). Împăratul roman Hadrian, după înăbușirea unei revolte din provincia romană Iudea în 135, a unit această provincie cu Siria, o altă provincie romană și a numit această regiune Siria Palestiniană, prin aceasta vrând pentru totdeauna să separe pe iudei de acest teritoriu. Siria Palestiniană a existat până în 390, după care a fost împărțită în trei: Palestina Prima (Iudea și Samaria cu capitala la Cezareea de lângă mare), Palestina Secunda (Galileia) și Palestina Terția (Idumea cu capitala la Petra). În 638 acest teritoriu este cucerit de arabi, care l-au numit Falastân (forma arabă a cuvântului „Palestina”. Astfel s-a ajuns că în mare parte acest teritoriu să fie locuit de arabi. În anul 1947, când s-a decis ca Marea Britanie să părăsească teritoriul Palestinei, s-a convenit ca pe acest teritoriu să se formeze două state: statul Israel și statul Palestinian. Țările arabe din împrejurime au socotit că nu este cazul să se mai formeze un stat arab în zonă și au planificat ca imediat după ieșirea trupelor britanice din Palestina să ocupe ele acest teritoriu, ceea ce și s-a întâmplat chiar a doua zi după ce trupele britanice s-au retras din țară. Acest incident a dus la aceea că Israelul a cucerit teritorii noi și treptat a ocupat și o mare parte din pământurile care reveneau părții arabe.
Iată cum a fost progresia trecerii Palestinei în stăpânirea statului Israel, format în anul 1948:
Recunoașterea Ierusalimului ca și capitală a Israelului
Scurt istoric: Cum a ajuns Ierusalimul capitala Israelului
În primul rând vreau să menționez că Israelul este unicul popor care are document asupra țării nemijlocit de la Dumnezeu și acest document este Biblia. Dumnezeu a făcut cu Avraam un legământ în baza căruia a dat un teritoriu mare (care include și teritoriul Palestinei) în stăpânire urmașilor lui Avraam din Isaac și Iacov:
În ziua aceea, Domnul a făcut un legămînt cu Avram, și i-a zis: „Seminței tale dau țara aceasta, de la rîul Egiptului pînă la rîul cel mare, rîul Eufrat, și anume; țara Cheniților, a Cheniziților, a Cadmoniților, a Hetiților, a Fereziților, a Refaimiților, a Amoriților, a Cananiților, a Ghirgasiților și a Iebusiților”. (Geneza 18-21)
Ierusalimul este orașul cucerit de către David de la iebusiți
David a mers cu tot Israelul asupra Ierusalimului, adică Iebus. Acolo erau Iebusiții, locuitorii țării. Locuitorii Iebusului au zis lui David: „Nu vei intra aici” .Dar David a luat cetățuia Sionului: aceasta este cetatea lui David. David zisese: „Oricine va bate cel dintâi pe Iebusiți va fi căpetenie și domn”. Ioab, fiul Țeruiei, s-a suit cel dintâi, și a ajuns căpetenie. David s-a așezat în cetățuie; deaceea au numit-o cetatea lui David. (1 Cronici 11:4-7)
Ierusalimul este orașul pe care l-a ales Dumnezeu ca să-Și așeze acolo Numele
… voi lăsa o seminție fiului său, pentru ca robul Meu David să aibă totdeauna o lumină înaintea Mea la Ierusalim, cetatea pe care am ales-o să pun în ea Numele Meu. (1 Împărați 11:36)
Lucrul acesta este potrivit cu Legea:
… Ci să-L căutați la locașul Lui, și să mergeți la locul pe care-l va alege Domnul Dumnezeul vostru, din toate semințiile voastre, ca să-Și așeze acolo Numele Lui. Acolo să vă aduceți arderile voastre de tot, jertfele voastre, zeciuielile voastre, cele dintâi roade, darurile aduse ca împlinire a unei juruințe, darurile de bună voie, și întâii-născuți din cirezile și turmele voastre. Acolo să mâncați înaintea Domnului, Dumnezeului vostru, și să vă bucurați, împreună cu familiile voastre, de toate bunurile cu cari vă va fi binecuvântat Domnul, Dumnezeul vostru. (Deuteronom 12:5-7)
Deci, Ierusalimul este orașul ales de Dumnezeu ca să-Și pună Numele în el și acest oraș, începând cu împăratul David până la distrugerea lui în anul 70 după Hristos, a fost capitala Israelului. În acest oraș și-au avut scaunul de domnie împărații David, Solomon și toți împărații lui Iuda (a împărăției de Sud).
Din anul 70 până în 14 mai 1948 Israelul nu a existat ca și stat. Faptul că timp de aproape 2000 de ani, un popor, împrăștiat în toată lumea, a putut să-și păstreze identitatea națională și cultura și după aproape 2000 de ani să-și recapete țara, dovedește autenticitatea Bibliei și puterea lui Dumnezeu: El a promis în Biblie că la vremea sfârșitului va strânge pe poporul Israel dintre toate popoarele și îi va aduce în țară și vor fi un singur popor și vor avea un singur împărat (nu vor mai fi o împărăție divizată):
Și să le spui: „Așa vorbește Domnul, Dumnezeu: „Iată, voi lua pe copiii lui Israel din mijlocul neamurilor la cari s-au dus, îi voi strânge din toate părțile, și-i voi aduce înapoi în țara lor. Voi face din ei un singur neam în țară, pe munții lui Israel; toți vor avea un singur împărat, și nu vor mai fi două neamuri, nici nu vor mai fi împărțiți în două împărății. Nici nu se vor mai spurca, prin idolii lor, cu urâciunile lor, și cu toate fărădelegile lor. Îi voi scoate din toate abaterile cu cari au păcătuit, și-i voi curăți; ei vor fi poporul Meu, și Eu voi fi Dumnezeul lor. Robul Meu David va fi împărat peste ei, și toți vor avea un singur păstor. Vor urma poruncile Mele, vor păzi legile mele și le vor împlini. Vor locui iarăși în țara, pe care am dat-o robului Meu Iacov, și pe care au locuit-o și părinții voștri. Da, vor locui în ea, ei, copiii lor, și copiii copiilor lor, pe vecie, și Robul Meu David va fi voivodul lor în veci. Voi încheia cu ei un legământ de pace, care va fi un legământ vecinic cu ei; îi voi sădi și-i voi înmulți, și voi pune locașul Meu cel sfânt în mijlocul lor pentru totdeauna. Locuința Mea va fi între ei; Eu voi fi Dumnezeul lor, și ei vor fi poporul Meu. Și neamurile vor ști că Eu sînt Domnul, care sfințește pe Israel, când Locașul Meu cel sfânt va fi pentru totdeauna în mijlocul lor”. (Ezechiel 37:21-28)
Începând cu 14 mai 1948, această profeție a început să se împlinească: Dumnezeu a început să-i strângă pe evrei din toate țările și să-i aducă în Israel, în țara dată de Dumnezeu lui Avraam, Isaac și Iacov. Aceasta înseamnă că vremea este aproape.
Dumnezeu face acest lucru pentru a-Și sfinți Numele între popoare:
,De aceea, spune casei lui Israel: „Așa vorbește Domnul Dumnezeu: „Nu din pricina voastră fac aceste lucruri, casa lui Israel, ci din pricina Numelui Meu celui sfânt, pe care l-ați pângărit printre neamurile la cari ați mers. De aceea voi sfinți Numele Meu cel mare, care a fost pângărit printre neamuri, pe care l-ați pângărit în mijlocul lor. Și neamurile vor cunoaște că Eu sunt Domnul, zice Domnul Dumnezeu, când voi fi sfințit în voi supt ochii lor. Căci vă voi scoate dintre neamuri, vă voi strânge din toate țările, și vă voi aduce iarăși în țara voastră. (Ezechiel 36:22-24)
Vreau să vă recomand să citiți următoarele articole despre viitorul poporului Israel:
Va fi poporul Israel mântuit ca și națiune?
De ce Israel va fi mântuit ca și națiune?
Când vor primi evreii pe Hristos?
Importanța istorică a mutării ambasadei SUA de la Tel Aviv la Ierusalim
/////////////////////////////////////////
Ierusalim – Sfanta Cetate
Ierusalimul este unul dintre cele mai cunoscute şi iubite oraşe ale lumii. Acest lucru se datorează în mare parte istoriei sale biblice. Prima atestare a străvechiului oraş datează de prin mileniul al doilea înainte de Hristos, dar recentele descoperiri arheologice afirmă că oraşul exista cu mult înainte.
Istoria biblică a oraşului Ierusalim a început pe vremea părintelui Avraam care s-a întâlnit aici cu Melchisedec, regele Salemului. Apoi în jurul anului 1000 î. d. Hs. Regele David a reuşit să cucerească Ierusalimul din mâinile iebuseilor şi a întemeiat aici o cetate puternică înconjurată cu ziduri de apărare. Astfel Ierusalimul devine „Cetatea lui David” şi capitală a regatului său.
În timpul regelui Solomon, Ierusalimul cunoaşte o perioadă de mare glorie. În această vreme s-a întemeiat vestitul templu din Ierusalim ca simbol al prezenţei lui Dumnezeu, precum şi frumosul palat regal cu ziduri puternice de apărare şi multe locuinţe pentru slujitori şi preoţi. Dar nu peste mult timp, Cetatea Ierusalimului va cunoaşte succesiv perioade de slavă şi decădere. Prin anul 586 î. d. Hs. regele Babilonului distruge din temelii Ierusalimul, iar toţi locuitorii săi devin robi. Reîntorşi după mulţi ani din robia babilonică evreii reconstruiesc templul şi cetatea distruse iarăşi prin anul 170 de către regele Antioh IV al Siriei. Profanarea Oraşului Sfânt de către sirieni a atras mânia evreilor care s-au răsculat sub Macabei şi au obţinut eliberarea.
În curând moştenitorii tronului Ierusalimului s-au certat şi pentru a conduce ţara ei apelează la ajutorul romanilor. Pe vremea Mântuitorului Ţara Sfântă era condusă de Irod cel Mare, un vasal fidel al Romei, care pentru a-şi atrage simpatia supuşilor săi a hotărât reconstruirea templului după un proiect foarte măreţ, realizat aproape complet în vremea lui Iisus. Frica sa exagerată de răscoale şi răzvrătiri l-a determinat să construiască în Ierusalim, ca şi în alte oraşe ale Ţării Sfinte, mai multe fortăreţe puternice cu turnuri şi ziduri de apărare.
După moartea lui Irod, puterea politică din Palestina a intrat pe mâna procurorilor romani, regii evreilor având doar reprezentare onorifică. Pe timpul mandatului procurorului roman Ponţiu Pilat (26-36), a fost răstignit Mântuitorul Iisus Hristos. Desele revolte ale evreilor împotriva stăpânirii romane au atras mânia împăratului Titus care în anul 70 d. Hs. a distrus complet Ierusalimul. Şi ultimul punct de rezistenţă al evreilor grupaţi în fortăreaţa Masada, împotriva stăpânirii romane, a fost în scurt timp distrus, iar ei au fost în mare parte alungaţi şi împrăştiaţi printre neamuri.
În secolul al II-lea d. Hs. împăratul roman Adrian reconstruieşte Ierusalimul sub numele de Aelia Capitolina şi încearcă să stabilească un cult păgân, dar în timpul Sfinţilor Împăraţi Constantin şi Elena, oraşul este reînnoit cu multe edificii creştine începând cu Biserica Sfântului Mormânt al Domnului Iisus Hristos. De acum înainte oraşul cunoaşte iarăşi o stare de prosperitate pentru creştinii stabiliţi aici până prin anul 614 când perşii ocupă Ierusalimul şi distrug aproape toate aşezările creştine. Reocupat de bizantini pentru scurt timp Ierusalimul şi întreaga Ţară Sfântă cade în cele din urmă sub stăpânirea musulmană pentru aproape cinci secole.
În timpul cruciadelor, Ierusalimul este preluat din nou de creştini până când Saladin al Egiptului îl supune din nou arabilor. În 1516, Soliman al II-lea Magnificul a trecut Ierusalimul sub stăpânirea imperiului otoman şi a consolidat în mare parte cetatea. Zidurile exterioare ale cetăţi construite din blocuri mari de piatră datează din acea perioadă aproape neschimbate până astăzi. Din anul 1917 Ierusalimul a trecut sub mandat britanic până în anul 1948 când s-a reînfiinţat statul Israel.
Astăzi oraşul Ierusalim s-a extins foarte mult mai ales în partea de nord şi apus. Totuşi Sfânta Cetate se poate cu uşurinţă deosebi de partea nouă a orașului, prin zidurile înalte care împrejmuiesc cetatea. Localnicii fac distincţia între cetatea Ierusalimului şi oraşul nou prin faptul că numesc Ierusalimul biblic cu apelativul de ”cetate” sau”oraşul vechi”. În mare, atmosfera din interiorul cetăţii biblice oferă şi astăzi o imagine destul de asemănătoare cu cea din vechime.
IERUSALIMUL — CENTRUL SPIRITUAL AL PĂMÂNTULUI
Cunoaştem din istoricul oraşului că această cetate sfântă a fost în repetate rânduri dărâmată până la temelii şi construită la loc de fiecare dată mai frumoasă şi mai strălucitoare. Talmudul din Babilon ne spune că „zece măsuri de frumuseţe i-au fost dăruite lumii, nouă le-a luat Ierusalimul, iar una restul lumii”. Poate că tocmai de aceea încă din vechime, Ierusalimul a atras asemenea unui magnet, diverse popoare şi civilizaţii, care au lăsat aici urme adânci ale culturii şi credinţei lor. Astfel că Ierusalimul a devenit în timp centrul spiritual al pământului, nu numai pentru creştini, dar şi pentru evrei şi musulmani. Astăzi Ierusalimul biblic se prezintă ca o cetate medievală înconjurată de ziduri groase şi înalte din piatră sub formă poligonală în interiorul căreia sunt grupaţi pe regiuni adepţii celor mai importante religii monoteiste. Mijlocul cetăţii cu întreaga parte de nord-vest aparţine creştinilor, partea de sud-est aparţine evreilor, iar partea de nord-est aparţine musulmanilor. Desigur că în interiorul cetăţii nu există graniţe, dar împărţirea aceasta se referă la faptul că fiecare confesiune s-a grupat în jurul celui mai important edificiu religios care o reprezintă.
În cartierul creştin se află Biserica Sfântului Mormânt, înălţată încă din vremea Sfinţilor Împăraţi Constantin şi Elena pe colina Golgota. Istoria bisericii este destul de lungă, dar în forma actuală biserica datează încă de pe vremea cruciaţilor. În interiorul acestei biserici se află cele mai importante locuri pentru creştini. În partea de răsărit se află stânca Golgotei, locul în care a fost răstignit pe cruce Iisus Hristos, iar în partea de apus a bisericii mari se află o capelă în interiorul căreia este Sfântul Mormânt în care a fost pus trupul Mântuitorului Iisus Hristos, de unde a treia zi a înviat.
Pe vremea Mântuitorului zona acesta cu muntele Golgota era în afara cetăţii, dar încă din primele secole creştine cetatea s-a extins cuprinzând-o şi pe aceasta. De asemenea au apărut în întreaga cetate biserici şi paraclise creştine care ne amintesc de multe evenimente sfinte. Astfel, coborând în partea de răsărit spre valea Tyropoeon, cea care străbate platoul muntos peste care este aşezată cetatea Ierusalimului, ajungem în locul unei vechi fortăreţe romane unde s-a desfăşurat procesul nedrept al condamnării Mântuitorului. Cu timpul fortăreaţa a fost complet distrusă, iar astăzi pe aceleaşi ruine sunt înălţate câteva capele creştine care marchează locul unde Pilat l-a judecat pe Iisus condamnându-l la moarte prin răstignire. În acest loc Domnul a pătimit multe feluri de bătăi şi de umiliri din partea soldaţilor romani care au pus pe capul lui Iisus o coroană de spini, l-au îmbrăcat într-o hlamidă roşie şi în batjocură îl numeau împăratul iudeilor. În cele din urmă, după multe bătăi şi umiliri, soldaţii au ridicat pe umerii lui Iisus o cruce grea şi au pornit spre Golgota pentru a-l răstignii. Drumul acesta de la Pretoriu şi până la Golgota a fost un calvar nu numai pentru Iisus, dar şi pentru toţi apropiaţii Săi care l-au însoţit cu jale pe acest traseu cutremurător. În total drumul acesta are 14 staţii şi fiecare dintre acestea consemnează un sfânt popas al Mântuitorului care a căzut în repetate rânduri sub povara crucii. Anual, milioane de pelerini creştini din toată lumea păşesc cu osebită emoţie şi credinţă pe acest drum al calvarului comemorând înfricoşătoarele şi mântuitoarele patimi ale lui Iisus. În Vinerea Mare foarte mulţi creştini împreună cu Patriarhul Ierusalimului şi alţi arhierei reconstituie în chipul cel mai solemn acest traseu sfânt, prezentat şi în capitolul site-lui sfinte procesiuni.
La o distanţă nu prea mare de Biserica Sfântului Mormânt, în cartierul de sud vest al cetăţii, se află Muntele Sionului, loc foarte des pomenit în Sfânta Scriptură. În prezent cartierul acesta este locuit în mare măsură de armeni creştini, despărţiţi de ortodoxie în vremea sinoadelor ecumenice. Pe culmea plată a muntelui Sionului se află câteva locuri foarte importante pentru istoria creştinismului. Aici este foişorul în care a avut loc Cina cea de Taină, din Joia Mare, când Domnul a spălat picioarele ucenicilor Săi şi a mâncat împreună cu ei ultima cină pe pământ. (Mt. 26, 17-28). În acest sfânt foişor, imediat după înviere Hristos s-a arătat ucenicilor Săi trecând prin uşile încuiate, precum şi cu o săptămână mai târziu când s-a arătat lui Toma. Aici femeile mironosiţe i-au anunţat pe apostoli că Hristos a înviat şi îndată Petru şi Ioan au fugit la Sfântul Mormânt. În acest loc sfânt la Cincizeci de zile după înălţarea Domnului la cer, Duhul Sfânt s-a coborât peste Sfinţii Apostoli în chipul limbilor de foc. Atunci Petru luminat de Dumnezeu a ţinut o predică înflăcărată în urma căreia s-au botezat pe loc peste trei mii de oameni şi a întemeiat prima comunitate creştină. Tot în această casă a locuit după aceea Maica Domnului până în vremea adormirii Sale, când ucenicii aduşi de nori de la marginile pământului au pus trupul ei preacurat într-un mormânt săpat în stâncă din Grădina Ghetsimanii. Locul acesta de pe Sion este important şi pentru evrei pentru că aici regele David a construit palatul său. Nu departe de acest loc, erau odinioară şi casele marilor arhierei Ana şi Caiafa. Înainte de patima sa Mântuitoare Iisus a fost dus dint-o parte în alta la casele celor doi care au hotărât ca Iisus să fie omorât. În prezent mulţi evrei vizitează zilnic Sionul în drumul lor spre Zidul Plângerii, trecând printr-un mic paraclis pentru a se ruga la mormântul împăratului David, profetul lui Dumnezeu care a scris Psaltirea.
Coborând de aici pe panta muntelui pe lângă zidul cetăţii spre răsărit parcurgem aproape acelaşi drum străbătut adesea de Mântuitorul împreună cu ucenicii Săi din Grădina Getsimanii spre Sion.Pe vremea Mântuitorului în această parte de sud a cetăţii era templul din Ierusalim, locul cel mai sfânt pentru evrei. Tradiţia ne spune că templul a fost ridicat pe Muntele Moria, locul în care părintele biblic Avraam a vrut să-l jertfească pe Isac. Istoria templului din Ierusalim a început cam în jurul anului 1000 înainte de Hristos pe vremea împăratului David care a cumpărat de la Ornan Iebuseul o arie cu gândul de a construi aici un templu lui Dumnezeu. Dar lucrările pentru construirea templului au început în timpul domniei lui Solomon care a realizat aici una dintre cele mai frumoase zidiri ale lumii. Templul zidit de Solomon a fost succesiv dărâmat şi reconstruit până aproape de vremea întrupării Mântuitorului când Irod cel Mare îl reconstruieşte mult mai frumos şi mai strălucitor decât înainte. Şi pentru creştini locul este important pentru că aici a stat Sfânta Fecioară Maria vreme de 12 ani, dar mai ales, aici a venit de multe ori Mântuitorul Iisus Hristos şi a învăţat pe cei de faţă săvârşind multe minuni şi vindecări. Pentru necredinţa şi neascultarea evreilor nici templul acesta construit de Irod nu a dăinuit prea mult pentru că împlinindu-se proorocia Mântuitorului, prin anul 70 armatele romane au distrus din temelii aşezarea sfântă şi întregul Ierusalim.Cu toate eforturile făcute, de atunci şi până astăzi, evreii nu au mai putut ridica un alt templu. În decursul timpului, au fost perioade când evreilor li s-a luat chiar şi dreptul de a plânge pe ruinele Ierusalimului. Astăzi se mai păstrează doar un zid din latura de apus a templului de pe vremea Mântuitorului. În curtea interioară, în faţa acestui zid fiii lui Avraam se tânguiesc mereu la zidul durerii, suspinând după trecutul lor de glorie şi aşteptând încă pe Mesia pe care ei nu l-au primit.
Ca un paradox şi poate ca o pedeapsă a necredinţei lor, templul din Ierusalim a fost dărâmat de către romani, care totodată au şi interzis cu desăvârşire evreilor să se stabilească la Ierusalim. Acest fapt le-a îngăduit creştinilor să facă din Ierusalim prin secolele 4-5 un oraş foarte prosper cu multe biserici şi locaşuri creştine. Prin secolul şapte califul Omar reuşeşte să cucerească cetatea Ierusalimului şi întreaga Ţară Sfântă căzute pentru multă vreme de aici înainte sub stăpânire arabă. În cinstea acestei victorii arabii au construit pe ruinele vechiului templu iudaic din Ierusalim o moschee cunoscută şi astăzi sub numele de Moscheea lui Omar. Puţin mai târziu un alt calif arab reface moscheea modelată acum după un proiect bizantin asemănător bisericii Înălţării Domnului de pe Muntele Măslinilor, dar la o scară mult mai mare şi mai impunătoare. Cu siguranţă că astăzi moscheea aceasta încoronată cu aur este una dintre cele mai frumoase edificii din Orient şi unul dintre cele mai importante locuri de închinare pentru musulmani. În interiorul circular al clădirii se află o rocă pe care Avraam a pregătit sacrificiul lui Isac, ca o prefigurare a jertfei lui Hristos. Chiar pe această piatră, în vechime, era altarul de jertfă, din templul construit de Solomon. În peştera de sub această stâncă, unde se scurgea odinioară sângele sacrifical, se crede că s-ar fi rugat Avraam, David, Solomon, Ilie şi Mahomed, iar o tradiţie ne spune că trâmbiţa judecăţii finale va răsuna de pe această stâncă, şi că pe ea însuşi Dumnezeu îşi va aşeza tronul Său de judecată. În timp moscheea a fost pentru o vreme chiar şi biserică creştină şi centru controversatului ordin al călugărilor templieri. Astăzi clădirea este moschee şi este vizitată zilnic de mii de musulmani care se roagă aici cu credinţa că însuşi Mahomed întemeietorul credinţei lor s-a înălţat de aici la cer pe calul său. În această curte interioară foarte mare a vechiului templu iudaic, pe locul în care Zorobabel, iar mai târziu de Irod cel Mare au reconstruit templul, în latura de apus, pe locul tradiţional al palatului lui Solomon, a fost construită o altă moschee numită El Aqsa. Moscheea a fost construită între anii 709 – 715 de califul Al Walid, pe locul unei biserici bizantine foarte frumoase construită de împăratul Justinian. Astăzi acest ţinut se află exclusiv în proprietatea musulmanilor care deţin în mare partea de nord est a cetăţii Ierusalimului.
Dincolo de aceste diferenţe confesionale, locuitorii Ierusalimului sunt fericiţi că astăzi îşi pot exprima nestingherit convingerile lor religioase. Milioane de oameni din întreaga lume vin la Ierusalim pentru a se închina la Locurile Sfinte convinşi că prin raţiunile şi transparenţa acestora vor ajunge mai uşor să-l cunoască şi să-l iubească pe Dumnezeu.
Pentru creştini Oraşul Ierusalim este cel mai sfânt loc de pe pământ. Aici a înviat Hristos. Aici a început istoria creştinismului şi istoria mântuirii. Aici s-au imprimat în piatră şi în istorie cele mai mari minuni de pe pământ. Aici Hristos a dovedit că este Dumnezeul adevărat, că El este Calea, Adevărul şi Viaţa. Ecce Homo! Iată Omul! Iată Dumnezeul cel puternic şi iubitor în care trebuie să credem.
https://www.jerusalem.ro/obiective/ierusalim-cetate
///////////////////////////////////////////
Semne că Isus va reveni curând: reconstrucția Templului, dorința după „pace și liniște”
| Semnele 11-15
Ce ne spun antisemitismul, Templul evreiesc din Ierusalim, Iranul, Turcia, eforturile de a se ajunge la „pace și liniște” pe plan mondial?
Semnul 11
„M-a adus înapoi la poarta de afară a Sfântului Locaş, dinspre răsărit. Dar era închisă. Şi Domnul mi-a zis: ‘Poarta aceasta va sta închisă, nu se va deschide şi nimeni nu va trece pe ea; căci Domnul Dumnezeul lui Israel a intrat pe ea. De aceea va rămâne închisă! În ce priveşte pe voievod, voievodul va putea să şadă sub ea, ca să mănânce pâinea de jertfă înaintea Domnului. El va intra pe drumul care dă în tinda porţii şi va ieşi pe acelaşi drum.’” (Ezechiel 44:1-3)
Fii cu ochii pe Poarta De Răsărit a Ierusalimului, de asemenea numită Poarta de Aur. Este sigilată și blocată. Prin anii 1990 și de-a lungul anului 2000, lucrarea noastră a instalat o cameră web orientată spre Poarta de Răsărit care a urmărit reîntoarcerea lui Mesia, bazată pe doctrina celei de-a Doua Veniri. Biblia ne spune în Ezechiel 44:1-3 că Poarta de Est va rămâne închisă până la întoarcerea lui Mesia. Poarta estică este în prezent considerată de arabii musulmani ca fiind proprietatea lor exclusivă. Cu toate acestea, într-o zi, Mesia va reveni pe Muntele Măslinilor, pământul se va cutremura sub picioarele Lui și astfel, va deschide porțile. Ne rugăm în continuare pe baza Psalmului 24, ca vechile porți să se deschidă pentru a-L primi pe Regele gloriei!
Semnul 12
E un nou început pentru creștini și iudei! Satana s-a supraestimat cu renașterea antisemitismului pentru că are ca rezultat doar apropierea creștinilor de patriarhii Bibliei, poporul evreu.
Este un fenomen în creștere fără precedent în adevărata Biserică care dinamizează lumea iudeo-creștină. Asemenea lui Rut în Vechiul Testament, mulți credincioși dintre neamuri au ieșit din anii foametei din biserici și se debarasează ei înșiși de obiceiurile păgâne ce s-au strecurat în Biserică. Noi redescoperim arborele genealogic al Israelului în care noi, asemenea lui Rut, am fost adoptați și altoiți. La fel ca Rut, facem declarații pline de îndrăzneală care vor fi testate cu siguranță în vremurile ce vor urma: ”Israel, poporul Tău va fi poporul meu și Dumnezeul Tău va fi Dumnezeul meu.”
De asemenea, „Zilele vin și acum sunt”, Zaharia declară: „În zilele acelea, zece oameni din toate limbile neamurilor vor apuca pe un iudeu de poala hainei şi-i vor zice: ‘Vrem să mergem cu voi; căci am auzit că Dumnezeu este cu voi!’” (Zaharia 8:23)
Lucrarea Exploits este privilegiată să lucreze cu grupul aliaților creștini ai Knessetului (parlamentul israelian) asupra unei serii de proiecte revoluționare, precum și introducerea liderului ortodox evreu Gidon Ariel și a creștinului Bob O’Dell să formeze „Root Source”, o mișcare de învățătură pe internet, despre învățăturile rădăcinilor evreiești. Mireasa lui Mesia se trezește și realizează că salvarea lumii este legată de destinul Israelului, Ierusalimului și iudeilor, pe baza a ceea ce a spus Isus în Ioan 4:22: „Mântuirea vine de la iudei”.
Semnul 13
Templul evreiesc străvechi va fi reconstruit. În Biblie, profetul Daniel, Isus Mesia, precum și apostolii Pavel și Ioan fac trimitere la Templu ca fiind o realitate în zilele din urmă. Institutul Templului din Cartierul evreiesc din Ierusalim a creat mobilierul, vasele sfinte și veșmintele preoțești pentru al Treilea Templu. Urmăriți și acest semn!
Semnul 14
Iran, națiunea biblică a Persiei, este menționată ca una din națiunile problematice care va lupta împotriva restaurării Israelului în zilele din urmă, conform Ezechiel 38:5. Acest lucru se întâmplă deoarece, conform Coranului, musulmanilor li se poruncește să lupte împotriva „necredincioșilor” în așa numitul „război sfânt” dacă națiunile nu se supun islamului. Un lider iranian important pretinde cu îndrăzneală că Iranul are „permisiune divină” să elimine Israelul. Asemenea vicleanului Haman în cartea Esterei, oficialul iranian s-a lăudat că Iranul are o „misiune sfântă” să distrugă statul Israel. Vezi răspunsul lui Dumnezeu în Psalmul 2.
Semnul 15
Urmărește nu numai națiunea Iranului dar, de asemenea, semnul 15, națiunea agresivă a Turciei, pe care mulți cercetători au identificat-o ca fiind „Gomerul” în războiul din Ezechiel 38. Turcia se va alătura și ea în atacul asupra Israelului. În 2002, Turcia a ales un partid pro-islamic. În 2005, manifestul lui Hitler, „Mein Kampf” a devenit un bestseller în Turcia. În 2007, Turcia a ales un președinte islamist. Treptat, Turcia s-a întors împotriva Israelului. Faimosul incident cu flotila din Gaza din 2010 a fost un tragic semnal din această nouă animozitate. Istanbulul este plin de antisemitism.
Ai citit prima parte a broșurii 40 de semne că Isus va reveni curând, de Christine Darg.
Vrei să afli mai multe despre sfârșitul vremurilor?
Avem o întreagă secțiune: https://alfaomega.tv/intelegereavremurilor/escatologie
https://alfaomega.tv/intelegereavremurilor/escatologie/15097-semne-ca-isus-va-reveni-curand-reconstructia-templului-dorinta-dupa-pace-si-liniste-semnele-12-16
////////////////////////////////////////
Necesitatea biblică a unui al treilea Templu Evreiesc
INSTITUTUL TEMPLULUI DIN IERUSALIM A CONSTRUIT UN MODEL LEGO AL DESIGNULUI LOR PENTRU CEL DE-AL TREILEA TEMPLU
Al treilea templu evreiesc a fost în faza de planificare timp de trei decenii. Institutul Templului din Ierusalim și-a completat tot mobilierul, cu excepția chivotului Legământului pentru care pretind că știu locația celui original. Institutul este în prezent de formare a leviților pentru a servi ca preoți în templul viitor.
Pe pagina sa de Facebook, Institutul Templului tocmai a anunțat un progres major în încercarea sa de a găsi juninca roșie perfectă necesară pentru sacrificiul de curățare al următorului templu. Judecând după videoclipul live pe care îl urmăresc în timp ce scriu, se pare că cinci juninci roșii care se luptă pentru perfecțiune au sosit în Israel în mijlocul multor emoții. Trăim vremuri uimitoare!
Guvernul Israelului se pregătește și pentru construirea celui de-al treilea templu. Luați în considerare citatul de mai jos dintr-un articol de pe site-ul de știri Israel 365:
„ Israelul își modernizează deja impresionantul aeroport internațional. Guvernul lucrează, de asemenea, la o infrastructură feroviară care va aduce călătorii internaționali direct de la aeroport la Muntele Templului. Acest lucru va permite tuturor celor 70 de națiuni să vină să se închine lui Dumnezeu în Casa de rugăciune a Ierusalimului, o viziune despre care guvernul a sugerat-o deja că este adevărata lor intenție.[i].ˮ
Sunt toate aceste lucruri relevante pentru profețiile scripturale cu privire la zilele de pe urmă? Absolut! Toate acestea indică împlinirea profețiilor biblice cu privire la construirea celui de-al treilea templu, care este o necesitate biblică. Trebuie să se întâmple pentru a împlini profeția scripturală.
Ca nu cumva să credeți că sunt nebun pentru că am accentuat acest lucru atât de puternic, vă rog să-mi permiteți să-mi întăresc argumentele.
PROFEȚIA LUI DANIEL CU PRIVIRE LA PROFANAREA UNUI TEMPLU VIITOR
În Daniel 9:24-27, profetul stabilește un interval de timp de șaptezeci de săptămâni de ani pe care Dumnezeu a hotărât să-l împlinească pentru poporul lui Israel. Versetul 27 descrie un eveniment semnificativ care are loc în ultima „săptămână” sau în ultima perioadă a celor șapte ani:
El va face un legământ trainic cu mulţi timp de o săptămână, dar la jumătatea săptămânii va face să înceteze jertfa şi darul de mâncare şi pe aripa urâciunilor idoleşti va veni unul care pustieşte, până va cădea asupra celui pustiit prăpădul hotărât.”
Daniel 12:11 se referă și la acest timp când „arderea de tot este luată și se va aşeza urâciunea pustiitorului”.
Domnul, prin profetul Daniel, ne spune că un viitor prinț va face un acord de șapte ani cu Israel și la jumătatea legământului, el va profana templul din Ierusalim. El va pune capăt sacrificiilor de animale, care vor fi început în prima jumătate a celei de-a șaptezecea săptămâni a lui Daniel.
Ca să nu vă îndoiți că va exista un alt templu cu sacrificii reale de animale, să știți că guvernul israelian preconizează evrei religioși cu „sacrificii de legume și animale” care merg cu trenul spre Templu.[ii] Cât de uimitor este asta!?
Națiunea Israel nu se pregătește doar să aducă călători de la aeroportul Ben Gurion la viitorul templu, ci face și provizii pentru a aduce sacrificiile acolo.
ISUS A PLASAT PROFANAREA TEMPLULUI, ÎN VIITOR
Cum știm că profeția lui Daniel nu s-a întâmplat deja în istorie? Cum putem fi siguri că există un decalaj lung între a șaizeci și noua săptămână și a șaptezecea săptămână?
Aproape patru secole după timpul lui Daniel, Antioh Epifanes a venit la putere în anul 170 î.Hr. Mai târziu, el a profanat al doilea templu evreiesc, punând idoli în el și oferind porci pe altarul său.
Deși acțiunile lui Antioh Epifanes ar fi putut prefigura despre ceea ce profetul a scris , nu a fost aceasta. Știm acest lucru pentru că Isus, în Matei 24:15, s-a referit la împlinirea lui Daniel 9:27 ca la un eveniment viitor:
„De aceea, când veţi vedea urâciunea pustiirii, despre care a vorbit prorocul Daniel, aşezată în Locul Sfânt – cine citeşte să înţeleagă!ˮ
La aproximativ două sute de ani după vremea lui Antioh Epifanes, Isus a spus că împlinirea lui Daniel 9:27 se va întâmpla în viitor. El a prezis, de asemenea, că aceasta va duce la o persecuție severă a poporului evreu într-o perioadă de „mare necaz” pe pământ (Matei 24:16-21).
La aproximativ patruzeci de ani după ce Isus a rostit aceste cuvinte, un general roman numit Titus a distrus al doilea Templu evreiesc împreună cu o mare parte din Ierusalim. Acest lucru a declanșat o persecuție a populației evreiești care a dus la moartea unui mare număr de evrei.
A împlinit Titus profeția lui Daniel cu privire la „urâciunea pustiirii?” Nu, nu a făcut-o. Știm acest lucru în primul rând datorită unui detaliu cheie pe care apostolul Pavel îl adaugă la împlinirea Daniel 9:27 și Matei 24:15.
ISUS ÎNSUȘI VA DISTRUGE PE PUSTIITORUL LA A DOUA SA VENIRE
În 2 Tesaloniceni 2, Pavel identifică persoana care va profana templul ca fiind „omul fărădelegii” sau cel la care ne referim astăzi ca fiind „Anticristul”.
Nimeni să nu vă amăgească în vreun chip, căci nu va veni înainte ca să fi venit lepădarea de credinţă şi de a se descoperi omul†fărădelegii, fiul pierzării, potrivnicul care se înalţă mai presus de tot ce se numeşte „Dumnezeu” sau de ce este vrednic de închinare. Aşa că se va aşeza în Templul lui Dumnezeu, dându-se drept Dumnezeu. (2 Tesaloniceni 2:3-4)
Apostolul ne spune aici că pustiitorul care va veni va fi blasfemiator împotriva Domnului, va sta în „templul lui Dumnezeu” și „se va proclama Dumnezeu”. Apoi adaugă un detaliu esențial despre cel care va comite „urâciunea pustiirii” lui Daniel: Însuși Domnul Isus îl va ucide la a doua Sa venire:
Şi atunci se va arăta acel nelegiuit, pe care Domnul Isus îl va nimici cu suflarea gurii Sale şi-l va prăpădi cu arătarea venirii Sale. (2 Tesaloniceni 2:8)
La întoarcerea Sa pe pământ, Isus va distruge omul care împlinește profeția lui Daniel în 9:27. Din moment ce Domnul nu l-a ucis pe Titus, nici a doua venire nu s-a întâmplat în timpul vieții generalului, el nu poate fi cel care a împlinit această profeție ca pustiitor al templului.
APOSTOLUL IOAN A FOST MARTOR LA MOARTEA VIITOARE A PUSTIITORULUI, AȘA CUM A PREZIS PAVEL
În Apocalipsa 13:6, Ioan ne spune că fiara viitoare, pe care astăzi o identificăm ca fiind Anticristul, își va deschide „gura pentru a rosti blasfemii împotriva lui Dumnezeu, blasfemiând numele Său și locuința Sa”. Acesta este tipul profeției lui Daniel (9:27 și 11:36), precum și cel la care Isus s-a referit în Matei 24:15. El este, de asemenea, „omul fărădelegii” din 2 Tesaloniceni 2.
În Apocalipsa 19:19-20, Ioan oferă un martor ocular al distrugerii viitoare a acestei fiare viitoare, care va profana templul evreiesc:
Şi am văzut fiara şi pe împăraţii pământului şi oştile lor, adunate ca să facă război cu Cel ce şedea călare pe cal şi cu oastea Lui Şi fiara a fost prinsă. Şi, împreună cu ea, a fost prins prorocul mincinos, care făcuse înaintea ei semnele cu care amăgise pe cei ce primiseră semnul fiarei şi se închinaseră icoanei ei. Amândoi aceştia au fost aruncaţi de vii în iazul de foc, care arde cu pucioasă…
Așa cum apostolul Pavel a profețit în 2 Tesaloniceni 2:8, Isus însuși va distruge „pustiitorul” din Daniel 9:27 la a doua Sa venire. El îl va arunca în iazul de foc.
Nimeni nu a împlinit vreodată tot ce știm despre „urâciunea pustiirii” lui Daniel din Matei 24:15 și 2 Tesaloniceni 2:3-8.
MARTORUL LUI IRENAEUS (130-202 ÎH)
Irineu, un lider bisericesc timpuriu, episcop în Lyon, Franța și teolog proeminent, a scris împotriva ereziilor în anul 180 d.Hr. pentru a combate răspândirea gnosticismului în biserica primară. El s-a născut în Smirna și a primit instruirea sa în credință de la Policarp, care a fost ucenicul apostolului Ioan.
În Against Heresies (contra ereziilor), cartea 5, capitolul 30, secțiunea 4, Irineu a scris aceste cuvinte:
Dar când Anticristul va fi devastat toate lucrurile din această lume, el va domni timp de trei ani și șase luni și va ședea în templul din Ierusalim; Și atunci Domnul va veni din cer pe nori, în slava Tatălui, trimițând pe acest om și pe cei care îl urmează în iazul de foc; dar aducând pentru vremurile drepte ale împărăției. . . .”[iii]
Acest citat direct a lui Irineu dezvăluie detalii semnificative despre convingerile sale cu privire la profanarea unui templu viitor:
Irineu, scriind la 110 ani după ce Titus a distrus al doilea templu, credea că va exista un alt templu în Ierusalim.
Irineu a spus că Anticristul „va sta în templul din Ierusalim”, așa cum a spus Pavel că va face în 2 Tesaloniceni 2:4.
Irineu a prezis că Isus însuși îl va distruge pe anticrist la a doua Sa venire, exact așa cum a profețit Pavel și așa cum a mărturisit Ioan în Apocalipsa 19:20.
Deși Irineu credea că Dumnezeu l-a respins pe Israel, el a afirmat totuși că va exista un al treilea templu în Ierusalim, pe care Anticristul îl va pângări într-o zi. Nu pot explica o astfel de contradicție flagrantă, dar cred că cuvintele din Daniel 12:9-13 au aruncat lumină asupra ei. Acolo profetul a spus că înțelegerea profețiilor cu privire la zilele de pe urmă va crește foarte mult atunci când va veni acel timp, care este acum.
Deși cuvintele lui Irineu nu sunt Scriptura, este foarte semnificativ faptul că un teolog foarte respectat din secolul al II-lea d.HR. a crezut că va exista un al treilea templu în Ierusalim, în care Anticristul va sta și-l va spurca.
DOVEZILE DIN SCRIPTURĂ NE SPUN CĂ TREBUIE SĂ EXISTE UN AL TREILEA TEMPLU
Dovezile de mai sus pentru necesitatea biblică a unui al treilea templu evreiesc din Ierusalim își găsesc baza în cuvintele Scripturii. Dacă inspirația și ineranța Scripturii se aplică cuvintelor scrise de numeroșii săi autori umani, și acesta este cu siguranță cazul, atunci știm că scopurile lui Dumnezeu pentru Israel și Ierusalim rămân intacte, trebuie să existe un al treilea templu evreiesc în Ierusalim până la mijlocul Necazului celui Mare.
În plus, de vreme ce un eveniment cheie din săptămâna a șaptezecea a lui Daniel rămâne neîmplinit până în ziua de azi, aceasta înseamnă că întregul interval de timp al ultimei săptămâni de ani a profetului așteaptă o împlinire viitoare. Noi nu am ajuns la împlinirea scopului Domnului pe care l-a stabilit el timp de șaptezeci de săptămâni de ani, așa cum a scris Daniel în 9:24:
„Şaptezeci de săptămâni au fost hotărâte asupra poporului tău şi asupra cetăţii tale celei sfinte, până la încetarea fărădelegilor, până la ispăşirea păcatelor, până la ispăşirea nelegiuirii, până la aducerea neprihănirii veşnice, până la pecetluirea vedeniei şi a prorociei şi până la ungerea Sfântului sfinţilor.”
Scopurile ultime ale lui Dumnezeu, atât pentru poporul Israel, cât și pentru Ierusalim, sunt încă în joc. La sfârșitul celei de-a șaptezecea săptămâni, Domnul va aduce „neprihănirea veșnică” cu întoarcerea Sa pe pământ și cu stabilirea domniei Sale de o mie de ani peste toate națiunile lumii.
CE ÎNSEAMNĂ ACEST LUCRU PENTRU NOI ASTĂZI?
Din moment ce a șaptezecea săptămână a lui Daniel este despre Dumnezeu care încheie scopurile pe care le-a revelat în Daniel 9:24 (și vedem că acest timp se apropie cu repeziciune), acest lucru ne spune că venirea lui Isus după biserica Sa este mereu atât de aproape.
Această perioadă de șapte ani este despre Israel și Ierusalim, nu despre biserică. Răpirea trebuie să aibă loc înainte ca acest timp să înceapă, când focusul lui Dumnezeu se întoarce din nou spre Israel.
Un predicator baptist galez pe nume Morgan Edwards, care a trăit între 1722-1795, a scris despre credința sa într-o răpire pretribulaționistă:
Eu spun, ceva mai mult – pentru că sfinții morți vor fi înviați, iar cei vii se vor schimba la „arătarea în văzduh” a lui Cristos (I Tes. 4:17) și aceasta va fi cu trei ani și jumătate înainte de mileniu, după cum vom vedea în continuare; dar va rămâne El și ei în aer tot timpul acela? Nu: Ei se vor înălța în paradis sau într-unul din acele multe „locașuri din casa tatălui” (Ioan al xiv-lea. 2) și dispar în perioada aceasta de timp. Planul acestei retrageri și a dispariției va fi acela de a-i judeca pe sfinții înviați și schimbați; pentru că „acum a venit timpul ca judecata să înceapă” și acesta va fi „la casa lui Dumnezeu” (I PET. 4:17).[iv]
Un secol mai târziu, John Darby, ca Morgan Edwards, a crezut inițial că necazul va dura trei ani și jumătate, a doua jumătate a celei de-a șaptezecea săptămâni a lui Daniel. Cu toate acestea, pe măsură ce studia diferențele dintre biserică și Israel, el a pus apoi arătarea lui Isus înaintea legământului anticristului cu Israel. El și-a dat seama că biserica nu aparținea în nicio parte a celei de-a șaptezecea săptămâni a lui Daniel.
Toate aceste lucruri ne spun că suntem foarte aproape de împlinirea promisiunii lui Isus în Ioan 14:2-3:
În casa Tatălui Meu sunt multe locaşuri. Dacă n-ar fi aşa, v-aş fi spus. Eu Mă duc să vă pregătesc un loc. Şi după ce Mă voi duce şi vă voi pregăti un loc, Mă voi întoarce şi vă voi lua cu Mine, ca, acolo unde sunt Eu, să fiţi şi voi.
El vine pentru noi așa cum a spus și ne va duce în locul pe care îl pregătește pentru noi. Acesta este viitorul Evangheliei.
Între timp, țineți cuvintele din Filipeni 3:12-4:1 aproape de inima voastră și nu uitați niciodată că atunci când Isus apare, ne vom arăta cu El în glorie (nu pe pământ):
Când Hristos, care este viața noastră, apare, atunci și voi vă veți arăta împreună cu El în slavă. (Coloseni 3:4).
Cartea mea, Triumful celor răscumpărați – o perspectivă eternă care ne calmează temerile în vremuri periculoase (The Triumph of the Redeemed-An eternal Perspective that Calms Our Fears in Perilous Times), este disponibilă pe Amazon. În ea, pun o temelie biblică fermă pentru speranța noastră în venirea lui Isus care ne va duce acasă.
Sursă : JonathanBrentner
https://www.voceacrestinilor.com/biserica/necesitatea-biblica-a-unui-al-treilea-templu-evreiesc/
/////////////////////////////////////////
Conflictul arabo-israelian și profețiile despre cel de-al „Treilea Templu”
Autor: Andrei Vlasov
Va deveni construirea „celui de-al Treilea Templu” din Ierusalim un semn al apropierii sfârșitului lumii?
Noul conflict între palestinieni și evrei ne amintește involuntar de profețiile despre restaurarea „celui de-al Treilea Templu” și despre vremurile de pe urmă.
În Israel a izbucnit un alt conflict militar între evrei și palestinieni. De asemenea, au avut loc confruntări între reprezentanții părților aflate în conflict în întreaga lume. Fiecare își demonstrează dreptatea. Dar ne interesează în primul rând ce consecințe poate avea acest conflict pentru creștini și dacă are vreo legătură cu profețiile despre sfârșitul lumii.
Cronica conflictului recent
Exacerbarea confruntării palestiniano-israeliene a început la începutul lunii mai 2021, pe fundalul examinării de către Curtea Supremă Israeliană a dosarului privind aprobarea deciziei instanței inferioare de a evacua niște familii palestiniene din casele lor din Orașul vechi din Ierusalim. Informațiile difuzate de mass media prezintă situația astfel încât palestinienii sunt pur și simplu evacuați din casele lor, care sunt transmise în folosință evreilor, ceea ce nu corespunde realității. Problema este că evreii sunt de acord să le plătească palestinienilor sume foarte mari pentru locuințele din Orașul Vechi și împrejurimile sale. Dar palestinienilor le este interzis să vândă locuințele evreiilor. Islamiștii radicali pot chiar pedepsi cu moartea pentru încălcarea acestei interdicții. Dar se propun sume foarte mari și nu toți pot rezista tentației.
Mai mult, deseori la început figurează cumpărători arabi, iar apoi se află că proprietarii finali sunt evrei. Atunci palestinienii care și-au vândut casele neagă încheierea afacerii și refuză să se mute din case. Încep procesele judiciare, care se încheie cu evacuare forțată. În absența unor dovezi nu putem afirma că și acest caz s-a recurs la o astfel de schemă, dar multe semne indică exact acest lucru. Oricum, arabii au organizat proteste pe Muntele Templului împotriva evacuărilor forțate, iar pe 8 mai 2021 au avut loc ciocniri cu poliția lângă moscheea Al-Aqsa, în timpul cărora au fost răniți peste 200 de palestinieni.
Mișcarea islamică „Hamas” a emis un ultimatum autorităților israeliene, cerând retragerea poliției de pe Muntele Templului, și fără a primi un răspuns pozitiv la acesta cerință, a început să bombardeze Israelul cu rachete confecționate de ei, dintre care majoritatea nu au ajuns în zonele populate, iar cele care au ajuns, au fost doborâte de sistemul israelian de apărare antiaeriană „Iron Dome”.
https://images.weserv.nl/?q=85&output=jpg&bg=white&url=https://nv.ua/system/MediaPhoto/images/000/084/127/big/6579ca3f6a3993cf3d17a6922e424607.png?stamp=20210512115700
Atac cu rachete în Ashkelon. Imagine: REUTERS
Tacticile utilizării unor astfel de rachete se bazează pe următoarele: în primul rând, eficiența lor extrem de redusă este compensată de costul unui astfel de proiectil, care este de zeci, dacă nu de sute de ori mai mic decât costul rachetelor de apărare aeriană cu care sunt doborâte. În consecință, palestinienii ar putea avea mai multe astfel de rachete decât israelienii. Și în al doilea rând, sistemul de apărare aeriană „Iron Dome” încă nu poate doborî toate 100% din obuzele care ajung în orașele israeliene. Și când numărul de rachete lansate de pe teritoriul palestinian este atinge mii, daunele aduse orașelor evreiești se dovedesc a fi, ca să nu spunem foarte semnificative, dar inacceptabile pentru autorități și poporul lui Israel.
Inadmisibilitatea daunelor determină un răspuns foarte dur din partea israelienilor. De exemplu, dacă un sinucigaș arab se aruncă în aer într-un oraș israelian, soldații evrei vin la casa în care locuiește familia lui, îi scoate pe toți în stradă și le demolează casa cu buldozere. Ca răspuns la atacurile cu rachete de pe teritoriul palestinian, avioanele israeliene distrug clădiri cu etaje în care, potrivit serviciilor de informații, sunt amplasate structurile Hamas, fără să le pese că pot muri civili, inclusiv copii. Având în vedere toate acestea, Hamasul și alte organizații palestiniene încearcă, în majoritatea cazurilor, să nu depășească linia și să se limiteze la greve care nu pot afecta în mod semnificativ Israelul. Dar uneoritotul merge prea departe și începe un adevărat război, când părțile nu mai țin cont de posibilele pierderi și victime.
Urmările unui atac israelitean asupra orașului Gaza, 12 mai 2021.
În zece zile de ostilități active în Gaza, aproximativ 4000 de rachete au fost lansate asupra Israelului. Partea israeliană a declarat despre 11 morți și peste 500 de răniți în urma acestor lovituri. Pe de altă parte, contraacțiunile Forțelor Armate Izrailitene au dus la moartea a peste 230 de palestinieni (dintre care aproximativ 40 de copii), au fost distruse multe clădiri folosite de gruparea Hamas. Conducerea Forțelor Armate Izrailitene a raportat, de asemenea, despre lichidarea mai multor lideri ai acestui grup și despre distrugerea a peste 100 km de tuneluri subterane care erau folosite de Hamasul în activitățile sale militare.
Marile puteri mondiale, precum și anumite organizații internaționale au chemat părțile la încetarea focului. Egiptul și Rusia și-au oferit capitalele ca locuri de tratative pentru Israel și Palestina.
În același timp, opinia comunității mondiale sa împărțit. În pofida durității acțiunilor Forțelor Armate Izrailitene și a pierderilor incomparabile ale părților aflate în conflict, unele țări europene au declarat dreptul Israelului la autoapărare. Statele Unite nu au făcut astfel de declarații, dar au aprobat vânzarea armelor de înaltă precizie Israelului în valoare de 735 de milioane de dolari și au solicitat, de asemenea, finalizarea rapidă a operațiunii din Gaza. Cu alte cuvinte, au luat partea Israelului. O poziție contrară a fost exprimată de liderul turc R. Erdogan, care a numit acțiunile Israelului „terorism” și a cerut întregii omeniri să se unească împotriva Israelului și chiar a blestemat guvernul Austriei pentru arborarea drapelelor Israelului asupra unor clădiri publice din țără. China, într-o formă mult mai atenuată, și-a exprimat intenția de a sprijini Palestina în conflictul dat.
Care pot fi urmările acestei exacerbări?
Pentru a răspunde la această întrebare, este necesar să ne uităm la ce concesințe au dus toate conflictele anterioare arabo-israeliene sau, mai bine zis, exacerbările periodice ale marelui conflict dintre Israel și întreaga lume musulmană începând cu anul 1948, când prin decizia ONU în Palestina a fost creat din nou statul evreiesc, care a fost destrămat cu aproape 2000 de ani în urmă.
Imediat după decizia ONU, lumea musulmană a declarat război Israelului. Pe această hartă sunt arătate țările care au participat la acest război. Ele sunt marcate cu verde și verde deschis, Fâșia Gaza – cu roșu. Și dacă vom privi foarte atent, vom găsi vedea Israelul marcat cu albastru deschis.
Contrapunerea forțelor Israelului cu lumea musulmană
Era imposibil să câștigi într-o astfel de confruntare, dar Israelul a câștigat.
Istoricii numără șase exacerbări ale conflictului arabo-israelian, care sunt desemnate prin termenul „război”, iar alte câteva – prin termenul „operațiune militară”. În toate cazurile, Israelul s-a luptat cu oponenți care erau mult superiori statului evreu în ceea ce privește forța armată (ostașii) și a înarmarea. Și de fiecare dată Israelul a ieșit învingător, extinzându-și de-a lungul timpului teritoriul de influență și consolidându-și poziția atât în Orientul Mijlociu, cât și în întreaga lume.
În general, este imposibil să explicăm acest lucru altfel decât prin Providența lui Dumnezeu, în pofida încercărilor de a o face. Dar să nu uităm că Providența lui Dumnezeu poate fi exprimată atât prin voia lui Dumnezeu, cât și prin îngăduință Lui.
În agravarea recentă a conflictului dintre Israel și Palestina, de asemenea este imposibil ca palestinieni să-și apere interesele. Cel mai probabil, Forțele Armate Izraeliene vor cauza astfel de daune Hamasului și palestinienilor în ansamblu, care îi vor obliga să renunțe pentru un anumit timp la acțiuni ostile active împotriva Israelului, iar Israelul, la rândul său, va asigura execuția evacuării palestinienilor din casele lor din Orașul vechi al Ierusalimului și își va continua extinderea.
„Al Treilea Templu”
Conflictul arabo-israelian putea să fie soluționat cu mult timp în urmă pe cale amiabilă de către părți, dacă aceste părți ar fi ghidate doar de interese politice, economice, financiare sau de interes cotidian. Dar principalul interes al părților în acest conflict este de tip religios. Evreii doresc să construiască „al Treilea Templu” pe locul unde au fost înălțat Primul și al Doilea, de la care a rămas doar Zidul Plângerii. Dar arabii nu le pot permite să facă acest lucru, deoarece astăzi pe acest loc se află al treilea cel mai important loc sfânt al lumii musulmane – Moscheea Al-Aqsa, precum și Masjid Qubbat al-Sahra (Cupola Stâncii). Cupola Stâncii este un sanctuar musulman construit peste Piatra de Temelie – locul unde se afla Sfânta Sfintelor a Templului din Ierusalim.
Evreii doresc să construiască „al Treilea Templu” pe locul unde au fost înălțat Primul și al Doilea, de la care a rămas doar Zidul Plângerii.
Reprezentarea schematică a principalelor locuri sfinte ale creștinismului, iudaismului și islamului pe Muntele Templului din Ierusalim
Pentru aceste snactuare se desfășoară războiul dintre evrei și musulmani, care nu poate fi oprit prin tratative sau eforturi diplomatice. El poate fi terminat doar printr-o victorie militară decisivă a uneia dintre părți.
În timp ce statul Israel la nivel oficial nu ridică problema construirii „celui de-al Treilea Templu”, acest subiect este promovat activ la nivelul organizațiilor publice. De exemplu, de tipul „Naamaney har ha-bayt” (Zeloții Muntelui Templului) sau „Mișcarea pentru construirea Templului”. Există și Mahon HaMikdash (Institutul Templului), al cărui personal lucrează pentru a reface vasele și veșmintele preoților necesare pentru slujirea în templ. De asemenea, ei îi pe caută descendenții vechilor Cohens (preoți) și leviți, care ar putea să oficieze în viitor slujbe în al Treilea Templu, dacă acesta va fi construit.
Mulți rabini (atât din vechime, cât și contemporani) cred că nimic nu poate elibera poporul evreu de datoria de a construi Templul. Opiniile sunt împărțite doar în detalii: dacă evreii trebuie să construiască al Treilea Templu înainte de venirea „Mashiach” (mesia așteptat de iudei, pentru creștini el este antihristul), sau acest Mashiach va construi templul când va veni pe Pământ? Susținătorii acestui ultim punct de vedere cred că construcția templului de către Mashiach va fi dovada mesianismului său.
În orice caz, cu fiecare exacerbare a conflictului arabo-israelian, discuțiile despre perspectivele construcției celui de-al Treilea Templu sunt reluate cu o vigoare reînnoită. Tot felul de analiști încep să facă presupuneri dacă va fi construit sau nu, și dacă da, atunci când.
În anul 2000, vestitul diplomat sovietic și rus, președintele Societății de prietenie și cooperare în afaceri cu țările arabe Veaceslav Matuzov a spus că în cadrul discuțiilor dintre președintele SUA Bill Clinton, prim-ministrul israelian Ehud Barak și liderul autonomiei palestiniene Yasser Arafat la Camp David lui Arafat i s-a propus să soluționeze definitiv problema palestiniană în modul cel mai benefic pentru palestinieni. În schimb, Arafat trebuia să accepte următoarele: să toarne un fundament puternic de beton sub sanctuarele musulmane de pe Muntele Templului și să le ridice la o anumită înălțime de la sol. Acest lucru ar permite construirea „celui de-al Treilea Templu” fără a distruge Moscheea Al-Aqsa și Cupola Stâncii. Arafat a răspuns cu un refuz categoric, după care a început așa-numita „a doua Intifadă Palestiniană”.
În ce templu se va înscăuna antihristul?
În creștinism este răspândită credința că restaurarea Templului Ierusalimului este unul dintre semnele venirii lui antihrist, deoarece el trebuie să domnească în acest templu. Susținătorii acestei credințe spun că acest lucru este indicat de cuvintele Apostolului Pavel: „Să nu vă amăgească nimeni, cu nici un chip; căci ziua Domnului nu va sosi până ce mai întîi nu va veni lepădarea de credinţă şi nu se va da pe faţă omul nelegiuirii, fiul pierzării, potrivnicul care se înalţă mai presus de tot ce se numeşte Dumnezeu, sau se cinsteşte cu închinare, aşa încât să se aşeze el în templul lui Dumnezeu, arătându-se pe sine drept Dumnezeu” (2 Tes. 2, 3-4).
Este vorba aici despre Templul Ierusalimului sau despre un altul?
Mulți sfinți părinți cred că Sfântul Apostol Pavel a avut în vedere tocmai Templul din Ierusalim.
„În biserica lui Dumnezeu – nu a noastră, ci acea veche – a evreilor” (Sf. Ioan Damaschinul).
„De parcă ar sta în biserica lui Dumnezeu”. În care biserică? În templul ruinat al iudeilor și nu în cel în care ne aflăm acum. De ce spunem asta? Nimeni să nu se gândească că ne lingușim. Dacă va veni la iudei sub numele lui Hristos și dori ca evreii să i se închine; atunci, pentru a-i înșela mai mult, va avea grijă deosebită de templu, arătându-le că el, fiind din sămânța lui David, vrea să reconstruiască templul ridicat de Solomon” (Sfântul Chiril al Ierusalimului).
În creștinism este răspândită credința că restaurarea Templului Ierusalimului este unul dintre semnele venirii lui antihrist, deoarece el trebuie să domnească în acest templu.
Dar acesta nu este singurul punct de vedere. De exemplu, cuviosul Efrem Sirul spune că aici se subînțelege Biserica lui Hristos, adică o biserică ortodoxă: „Astfel va apărea și se va înscăuna în biserica lui Dumnezeu pentru a se înscăuna în interiorul ei – a Bisericii lui Dumnezeu. El nu va ieși dintr-o comunitate de secte eretice pentru a nu-l recunoaște, dar cu dispreț va respinge toate cultele (false) pentru ca să poată captiva biserica. De aceea, el se va înălța chiar în biserica lui Dumnezeu pentru a se înscăuna și a se arăta de parcă ar fi Dumnezeu. Cum se va arăta că el este Dumnezeu Cel adevărat? Pe lângă slava și cinstea cu care va fi înzestrat, el va arăta acest lucru și mai mult prin dușmănia pe care o va duce împotriva sectelor eretice. Întrucât se va înclina către vreo erezie, și datorită dragostei sale (prefăcute) pentru fiii Bisericii, îi va face să creadă că îi iubește pe ei ca pe niște adevărați (copiii ai Bisericii) și va veni în biserica lor și se va înscăuna în biserica adevărului, că să se arate că el este Dumnezeu”.
Fericitul Augustin a recunoscut în general că nu există nicio modalitate de a determina care templu va deveni scaunul lui antihrist: „Dar nu se știe în ce templu al lui Dumnezeu va sta: pe ruinele templului construit de regele Solomon (vezi 1 Regi 6:1-38) sau în biserică. Căci Apostolul nu ar fi numit templul vreunui idol sau demon templu al lui Dumnezeu”.
Majoritatea sfinților părinți admit că antihristul s-ar putea înscăuna atât în Templul Ierusalimului, cât și în bisericile creștine.
„El nu va duce la idolatrie, ci va fi potrivnicul lui Dumnezeu, îi va respinge pe toți zeii și va porunci tuturor să i se închine lui în loc de Dumnezeu. Și va ședea în templul lui Dumnezeu – nu numai în Ierusalim, ci peste tot în biserici” (Sf. Ioan Gură de Aur).
„Nu se spune: anume în Templul din Ierusalim, ci pur și simplu: în templu, în orice templu al lui Dumnezeu” (Fericitul Teofilact al Bulgariei).
Sfântul Teofan Zăvorâtul, rezumând opiniile sfinților părinți, a scris: „Va fi undeva locul central al activității lui antihrist și, desigur, va exista un anumit moment când se va manifesta ca atare. Templul principal al acelui Loc este menționat de Apostol. În acest templu el va sta ca un zeu; și apoi va sta într-o asemenea postură în orice alt templu pe care îl va întâlni persoanal. Sau, poate, într-o biserică se va înscăuna personal, în timp ce în celelalte se va depune mărturie despre înscăunarea sa într-un anumit mod”.
În legătură cu exacerbarea recentă a conflictului arabo-israelian, agenția de știri greacă „Vimaorthodoxias” a publicat pe site-ul său un citat al Sfântului Paisie Aghioritul, recent canonizat în ceata sfinților: „Distrugerea Moscheii lui Omar din Ierusalim va fi un semn că împlinirea profețiilor se apropie. Va fi distrusă pentru a reconstrui Templul lui Solomon, despre care se spune că s-ar fi aflat pe locul său. În templul reconstruit, sioniștii vor proclama în cele din urmă pe antihrist ca Mesia. Am auzit că evreii se pregătesc deja pentru construirea Templului lui Solomon”.
Totul se îndreaptă încet, dar cu pași siguri, spre construirea celui de-al „Treilea Templu”, în pofida rezistenței întregii lumi musulmane.
Aceste cuvinte sunt confirmate de întregul curs al evenimentelor din Orientul Mijlociu, începând cu restaurarea Israelului ca stat în 1948. Într-adevăr, totul se îndreaptă încet, dar cu pași siguri, spre construirea celui de-al „Treilea Templu”, în pofida rezistenței întregii lumi musulmane. Dar având în vedere faptul că sfinții părinți nu au ajuns la un acord deplin cu privire la această problemă, nu ne putem baza în totalitate pe punctul de vedere al Cuviosului Paisie și al altor părinți care au exprimat o părere similară, deoarece aici se poate ascunde un pericol grav: în timp ce așteptăm restaurarea Templului din Ierusalim și credem că fără aceasta antihristul nu va veni pe pământ, el ar putea veni și se va instala într-un loc complet diferit. Cu alte cuvinte, pur și simplu putem „rata” momentul apariției sale.
Prin urmare, este necesar să se acorde atenție nu numai templului în care va sta antihristul, dar și totalității de profeții legate de sosirea vremurilor de pe urmă. Și cel mai important – trebuie să nu uităm că Apostolul Pavel care le-a scris Tesalonicenilor că antihristul „va sta în templul lui Dumnezeu ca Dumnezeu”, a scris de asemenea și că fiecare creștin este templul lui Dumnezeu: „Sau nu ştiţi că trupul vostru este templu al Duhului Sfânt care este în voi, pe care-L aveţi de la Dumnezeu şi că voi nu sunteţi ai voştri?” (1 Cor. 6: 19). Și a-l lăsa sau nu pe antihrist să intre în acest templu depinde de fiecare dintre noi.
https://spzh.news/ro/zashhita-very/80067-arabo-izrailyskij-konflikt-i-prorochestva-o-tretyjem-khrame
////////////////////////////////////////
Va exista un Templu în vremurile sfârșitului în Ierusalim?
RĂSPUNS
Biblia menționează că unele evenimente din vremurile sfârșitului vor avea loc într-un Templu în Ierusalim (Daniel 9.27, Matei 24.15). 2 Tesaloniceni 2.4, vorbind despre Anticrist, ne spune: „… potrivnicul care se înalță mai presus de tot ce se numește «Dumnezeu» sau de ce este vrednic de închinare. Așa că se va așeza în Templul lui Dumnezeu, dându-se drept Dumnezeu.” Înainte ca unele evenimente din vremurile sfârșitului să aibă loc, un Templu trebuie să fie prezent în Ierusalim. Acesta va fi al treilea Templu – primul a fost al lui Solomon, iar al doilea a fost al lui Zorobabel, extins mai târziu de Irod.
Există încă problema „minoră” a Cupolei islamice a Stâncii care se află în locul unde ar trebui să fie Templul evreiesc. Musulmanii cred că acesta este locul de unde Mahomed s-a înălțat la cer, făcându-l cel mai sacru dintre sanctuarele musulmane. Având în vedere climatul politic actual, e de necrezut că evreii vor prelua acest loc și vor construi un Templu acolo. Însă înainte de Necazul cel mare, Templul va fi construit, probabil ca rezultat al legământului lui Anticrist cu Israelul (Daniel 9.24-27).
Construirea Templului evreiesc va fi o indicație sigură că profețiile referitoare la vremurile sfârșitului se împlinesc. Templul din vremea Necazului celui mare va fi cel pe care Anticrist îl va desacraliza cu „urâciunea pustiirii”, menționată de Cristos în Marcu 13.14. Răpirea poate avea loc în orice moment – reconstruirea Templului nu trebuie să se întâmple mai întâi – astfel că e important să fim pregătiți.
https://www.gotquestions.org/Romana/Templul-din-Ierusalim-din-vremurile-sfarsitului.html
///////////////////////////////////////////
Semnalul lui Avraam prin sacrificiu
by Ragnar
Avraam este unul din caracterele fundamentale din Vechiul Testament, care ne ajuta sa înțelegem Evanghelia. El a trăit cu 4000 de ani în urmă, călătorind din lrakul (modern) în Israel. În partea veche a Bibliei sunt multe afirmații care au fost verificate în excavații arheologice. Mai mult de 17000 de tăblițe de lut în vechea Ebla, în nordul Siriei, datând de 4200 de ani și care menționează Sodoma, Gomora, Admei, Țeboimul și Țoar în Câmpia Iordanului. Sunt descrise nume și locuri în Genesa 13,14, unde Avraam a ‘campat’. Înțelegem acum că istoria este adevărata și serioasă.
–
Să începem cu binecunoscuta relatare a lui Avraam și cum Dumnezeu a cerut să se sacrifice prin singurul sau fiu – Isaac. Avraam a așteptat multă vreme ca să aibă un fiu, să aibă o speranță, un viitor și chiar atunci, Avraam a fost supus unui ‘test’, care pe noi vine sa ne ajute și sa înțelegem: Evanghelia. Mi-ar place să citiți întreagă istoria Genezei privitoare la testul lui Avraam.
Sacrificiul prin prisma viitorului
Deși testul era pentru Avraam, ni se potrivește și nouă. Dar ca să înțelegem aceasta, trebuie să observăm câteva lucruri:
- Avraam a ridicat ochii și a văzut înapoia lui un berbec încurcat cu coarnele într-un tufiș; și Avraam s-a dus de a luat berbecul și l-a adus ca ardere de tot în locul fiului său.
- Avraam a pus locului aceluia numele: “Domnul va purta de grijă”. De aceea se zice și azi: “La muntele unde Domnul va purta de grijă”. (Geneza 22: 13-14)
Fiți atenți cum a numit Avraam locul acela – ‘Domnul va purta de grijă’. Numele este trecut, prezent sau viitor? Este în viitor! Și ca să fie și mai clar, se repeta: “…în viitor va avea grijă”. Cei care citesc relatarea lui Avraam, înțeleg că berbecul încurcat cu coarnele într-un tufiș este un semn ca acesta sa fie sacrificat în locul fiului său. Dar dacă Avraam a sacrificat berbecul și la ars și atunci ar fi la trecut – “Domnul a purtat de grijă”. Atunci versetul ar fi închis: ‘De aceea se zice : “La muntele unde Domnul a purtat de grijă”. Folosind viitorul Avraam nu se referă la berbecul sacrificat .
Unde a fost sacrificat?
Un important indiciu unde a fost locul acela:
- Dumnezeu i-a zis: “Ia pe fiul tău, pe singurul tău fiu, pe care-l iubești, pe Isaac; du-te în țara Moria și adu-l ardere de tot acolo, pe un munte pe care ti-l voi spune.” (Geneza 22: 2)
Unde este însă Moria? Era în sălbăticie pe vremea lui Avraam (pe la 2000 î.e.n.) și unde 1000 mai târziu regele David a întemeiat orașul Ierusalim și unde fiul său, Solomon a construit Primul Templu. În Vechil Testament vedem asta:
Solomon a început zidirea Casei Domnului la Ierusalim, pe muntele Moria, care fusese arătata tatălui sau, David, în locul pregătit de David pe teritoriul lui Ornan, iebusitul. (2 Cronici 3: 1)
Cu alte cuvinte, ‘Muntele Moria’ în vremea lui Avraam era un munte izolat și sălbatic unde 1000 de ani mai târziu prin David și Solomon, orașul va deveni capitala Ierusalimului și a construit Templul Evreiesc. Până astăzi este sacru pentru evrei.
Isus și Sacrificiul lui Avraam
Cum putem sa facem o legătura între Isus și Evanghelie? În multe situații Isus este menționat și ca ‘Hristos-ul’. În Evanghelia după Ioan, Ioan Botezătorul spune:
- A doua zi, Ioan [adică Ioan Botezătorul] a văzut pe Isus venind la el și a zis: “Iată Mielul lui Dumnezeu care ridica păcatul lumii!”
- El este Acela despre care ziceam: “După mine vine un Om care este înaintea mea, caci era înainte de mine. (Ioan 1: 29 – 30)
Cu alte cuvinte, Isus este “Mielul lui Dumnezeu” și El a murit. Unde a fost arestat și crucificat? A fost în Ierusalim (unde am văzut deja, în locul numit ‘Muntele Moria’):
- Și când a aflat ca este de sub stăpânirea lui Irod, L-a trimis la Irod, care se afla și el în Ierusalim în zilele acelea. (Luca 23: 7)
Arestarea, judecarea și sentința lui Isus a fost făcută în Ierusalim (= Muntele Moria). Istoricul roman Tacit a scris următoarele:
“… Christos, fondatorul numit așa, a fost omorât de Ponțius Pilat, guvernator în Iudea pe vremea împăratului Tiberius; dar superstițiosul periculos au continuat și nu numai în Iudea… (Tacit, Anuale XV, 44. A scris în 116 e.n.)
Vedem ca Isus a fost menționat și în afara Bibliei, în istorie (în Ierusalim). Execuția lui Isus – în Evanghelii – și sacrificiul lui Avraam, cu 2000 de ani înainte.
Să mergem înapoi la Avraam. Cum a numit locul acela – la timpul viitor – “Domnul va purta de grijă”? Cum putea să prevadă așa ceva în viitor, ca o oglindă la drama de pe Muntele Moria? Gândește-te la asta – drama lui Isaac care a fost salvat în ultimul minut pentru ca mielul să moara în locul lui. Doua mii de ani mai târziu, Isus este ‘Mielul lui Dumnezeu‘ a fost arestat și a murit în același loc – ca eu și tu să fim salvați! Și Avraam și Moise au afirma că Dumnezeu a fost revelat.
În divin a fost revelat pe sine
Cu adevărat gândirea lui Dumnezeu a conectat două evenimente separate de 2000 de ani de istorie.
romanian figure for abraham and mt moriah
Sacrificiul lui Avraam a fost un Semnal pentru 2000 de ani mai târziu, pentru moartea lui Isus.
Ceea ce este unic, primul eveniment vine să îl pregătească pe al doilea eveniment cu 2000 de ani mai târziu. Figura ilustrativă un prima eveniment care a dus la al doilea eveniment mai târziu, iar Dumnezeu a vorbit.
Pentru mine și tine vestea este bună
Întâmplarea este înțeleasă și din punctul nostru de vedere personal. Dumnezeu a zis lui Avraam:
“18. Toate neamurile pământului vor fi binecuvântate în sămânța ta, pentru ca ai ascultat de porunca Mea!“ (Geneza 22: 18)
Dacă tu ești unul din ‘popoarele lumii’ (și iești!) atunci trebuie să înțelegi că însuși Dumnezeu a ‘binecuvântat’. Chiar și dacă este numai eventual posibil să fii binecuvântat de Dumnezeu, ar trebui să investighez mai departe.
Dar cum este dăruit cu ‘binecuvântare’? Mai întâi, cuvântul ‘vlăstar’ este la singular. Nu sunt ‘vlăstari’ (mai multi) de oameni ci un ‘vlăstar’ – “el”, Isus. Așa cum berbecul a murit în locul lui Isaac, Mielul lui Dumnezeu a murit ca noi să fim salvați. Vestea Bună pentru evanghelie a început cu 2000 de ani înainte, prin sacrificiul pentru Isaac, Muntele Moria și ‘va avea grijă’.
Istoria lui Avraam nu este singura, mai este de exemplu istoria lui Moise și Paștele (când primul băiat ai tuturor egiptenilor au murit) așa cum se scrie în biblie.
Semnalul lui Avraam prin sacrificiul
//////////////////////////////////////////
Nașterea din nou (Romani 6:1-14)
Romani 6:1. Ce vom zice, dar? Să păcătuim mereu, ca să se înmulţească harul? 2. Nicidecum! Noi, care am murit faţă de păcat, cum să mai trăim în păcat? 3. Nu ştiţi că toţi câţi am fost botezaţi în Isus Hristos, am fost botezaţi în moartea Lui? 4. Noi deci, prin botezul în moartea Lui, am fost îngropaţi împreună cu El, pentru ca, după cum Hristos a înviat din morţi, prin slava Tatălui, tot aşa şi noi să trăim o viaţă nouă. 5. În adevăr, dacă ne-am făcut una cu El, printr-o moarte asemănătoare cu a Lui, vom fi una cu El şi printr-o înviere asemănătoare cu a Lui. 6. Ştim bine că omul nostru cel vechi a fost răstignit împreună cu El, pentru ca trupul păcatului să fie dezbrăcat de puterea lui, în aşa fel ca să nu mai fim robi ai păcatului; 7. căci cine a murit, de drept, este izbăvit de păcat. 8. Acum, dacă am murit împreună cu Hristos, credem că vom şi trăi împreună cu El, 9. întrucât ştim că Hristosul înviat din morţi nu mai moare: moartea nu mai are nicio stăpânire asupra Lui. 10. Fiindcă prin moartea de care a murit, El a murit pentru păcat, o dată pentru totdeauna; iar prin viaţa pe care o trăieşte, trăieşte pentru Dumnezeu. 11. Tot aşa şi voi înşivă, socotiţi-vă morţi faţă de păcat, şi vii pentru Dumnezeu, în Isus Hristos, Domnul nostru. 12. Deci păcatul să nu mai domnească în trupul vostru muritor şi să nu mai ascultaţi de poftele lui. 13. Să nu mai daţi în stăpânirea păcatului mădularele voastre, ca nişte unelte ale nelegiuirii; ci daţi-vă pe voi înşivă lui Dumnezeu, ca vii, din morţi cum eraţi; şi daţi lui Dumnezeu mădularele voastre, ca pe nişte unelte ale neprihănirii. 14. Căci păcatul nu va mai stăpâni asupra voastră, pentru că nu sunteţi sub Lege, ci sub har.
Cartea Romani vorbește despre importanța Evangheliei, Neprihănirii, Dragostei lui Dumnezeu, a Harului lui Dumnezeu în Planul de mântuire etc., astăzi vom privi spre nașterea din nou.
Ce este NAȘTEREA DIN NOU?
Nașterea din nou este acordarea unei vieții noi și divine, prin Duhul Sfânt și, ca rezultat al acesteia, o schimbare a direcției (o viață nouă trăită ca și copil al lui Dumnezeu).
Biserica se bucura de pace în toată Iudeea, Galileea şi Samaria, se întărea sufleteşte şi umbla în frica Domnului; şi, cu ajutorul Duhului Sfânt, se înmulţea. (Fapt.9:31)
Este o taină
Ioan 3:8 Vântul suflă încotro vrea şi-i auzi vuietul; dar nu ştii de unde vine, nici încotro merge. Tot aşa este cu oricine este născut din Duhul.”
Vântul nu se vede, dar se simte, se aude. Efectul lui se vede. Așa este și cu cel născut din nou, nu vezi pe nimeni care să-l schimbe, vezi doar dintr-o dată schimbarea făcută de Dumnezeu în viața omului, comportamentul, prioritățile, caracterul, totul se schimbă în viața omului după Cuvântul lui Dumnezeu, Sfânta Scriptură.
Un act creator al Duhului Sfânt.
Ioan 3:6 Ce este născut din carne este carne, și ce este născut din Duh este duh.
Este o naștere din Dumnezeu. Este intervenție miraculoasă a lui Dumnezeu care schimbă complet viața omului, omul devine o făptură nouă care dorește să traiască pentru Dumnezeu.
O minune a lui Dumnezeu
2 Corinteni 5:17 Căci, dacă este cineva în Hristos, este o făptură nouă. Cele vechi s-au dus: iată că toate lucrurile s-au făcut noi.
Dumnezeu l-a creat pe om și doar El poate să-l regenereze. Acolo unde nu era viață duhovnicească, Dumnezeu poate s-o dea prin puterea Duhului Sfânt.
Să vedem împreună ce implică această naștere din nou în viețile noastre?
- Nașterea din nou implică trăirea unei vieți noi, ca o făptură nouă. (vers 1-4)
Romani 6:1. Ce vom zice, dar? Să păcătuim mereu, ca să se înmulţească harul? 2. Nicidecum! Noi, care am murit faţă de păcat, cum să mai trăim în păcat? 3. Nu ştiţi că toţi câţi am fost botezaţi în Isus Hristos, am fost botezaţi în moartea Lui? 4. Noi deci, prin botezul în moartea Lui, am fost îngropaţi împreună cu El, pentru ca, după cum Hristos a înviat din morţi, prin slava Tatălui, tot aşa şi noi să trăim o viaţă nouă.
Botezul simbolizează o înmormântare, în care omul vechi supus păcatului și care a trăit pentru păcat moare, este lăsat fără putere și trăiește un om nou născut din Dumnezeu, o făptură nouă.
2 Cor 5:14. Căci dragostea lui Hristos ne strânge; fiindcă socotim că, dacă Unul singur a murit pentru toţi, toţi deci au murit. 15. Şi El a murit pentru toţi, pentru ca cei ce trăiesc să nu mai trăiască pentru ei înşişi, ci pentru Cel ce a murit şi a înviat pentru ei. 16. Aşa că, de acum încolo, nu mai cunoaştem pe nimeni în felul lumii; şi, chiar dacă am cunoscut pe Hristos în felul lumii, totuşi acum nu-L mai cunoaştem în felul acesta. 17. Căci, dacă este cineva în Hristos, este o făptură nouă. Cele vechi s-au dus: iată că toate lucrurile s-au făcut noi.
- a) Trăim o viață nouă când ne naștem din Dumnezeu făpturi noi
Ioan 1:11. A venit la ai Săi, şi ai Săi nu L-au primit. 12. Dar tuturor celor ce L-au primit, adică celor ce cred în Numele Lui, le-a dat dreptul să se facă copii ai lui Dumnezeu; 13. născuţi nu din sânge, nici din voia firii lor, nici din voia vreunui om, ci din Dumnezeu.
- b) Trăim o viață o viață nouă născuți prin Cuvântul lui Dumnezeu și Duhul Sfânt
Iacov 1:18. El, de bunăvoia Lui, ne-a născut prin Cuvântul adevărului, ca să fim un fel de pârgă a făpturilor Lui.
fiindcă aţi fost născuţi din nou nu dintr-o sămânţă care poate putrezi, ci dintr-una care nu poate putrezi, prin Cuvântul lui Dumnezeu, care este viu şi care rămâne în veac. (1Pet.1:23)
Ioan 3:5. Isus i-a răspuns: „Adevărat, adevărat îţi spun că, dacă nu se naşte cineva din apă şi din Duh, nu poate să intre în Împărăţia lui Dumnezeu. 6. Ce este născut din carne este carne, şi ce este născut din Duh este duh. 7. Nu te mira că ţi-am zis: „Trebuie să vă naşteţi din nou.” 8. Vântul suflă încotro vrea şi-i auzi vuietul; dar nu ştii de unde vine, nici încotro merge. Tot aşa este cu oricine este născut din Duhul.”
- Nașterea din nou implică răstignirea omului vechi (vers 5-9)
Romani 6:5. În adevăr, dacă ne-am făcut una cu El, printr-o moarte asemănătoare cu a Lui, vom fi una cu El şi printr-o înviere asemănătoare cu a Lui. 6. Ştim bine că omul nostru cel vechi a fost răstignit împreună cu El, pentru ca trupul păcatului să fie dezbrăcat de puterea lui, în aşa fel ca să nu mai fim robi ai păcatului; 7. căci cine a murit, de drept, este izbăvit de păcat. 8. Acum, dacă am murit împreună cu Hristos, credem că vom şi trăi împreună cu El, 9. întrucât ştim că Hristosul înviat din morţi nu mai moare: moartea nu mai are nicio stăpânire asupra Lui.
Apoi a zis tuturor: „Dacă voiește cineva să vină după Mine, să se lepede de sine, să-și ia crucea în fiecare zi și să Mă urmeze. (Luc.9:23)
Căci firea pământească pofteşte împotriva Duhului, şi Duhul împotriva firii pământeşti: sunt lucruri potrivnice unele altora, aşa că nu puteţi face tot ce voiţi (Gal.5:17)
Cei ce sunt ai lui Hristos Isus şi-au răstignit firea pământească împreună cu patimile şi poftele ei. (Gal.5:24)
ci îmbrăcaţi-vă în Domnul Isus Hristos şi nu purtaţi grijă de firea pământească, pentru ca să-i treziţi poftele. (Rom.13:14)
Efeseni 4:17. Iată, dar, ce vă spun şi mărturisesc eu în Domnul: să nu mai trăiţi cum trăiesc păgânii în deşertăciunea gândurilor lor, 18. având mintea întunecată, fiind străini de viaţa lui Dumnezeu, din pricina neştiinţei în care se află în urma împietririi inimii lor. 19. Ei şi-au pierdut orice pic de simţire, s-au dedat la desfrânare şi săvârşesc cu lăcomie orice fel de necurăţie. 20. Dar voi n-aţi învăţat aşa pe Hristos; 21. dacă, cel puţin, L-aţi ascultat şi dacă, potrivit adevărului care este în Isus, aţi fost învăţaţi 22. cu privire la felul vostru de viaţă din trecut, să vă dezbrăcaţi de omul cel vechi care se strică după poftele înşelătoare; 23. şi să vă înnoiţi în duhul minţii voastre, 24. şi să vă îmbrăcaţi în omul cel nou, făcut după chipul lui Dumnezeu, de o neprihănire şi sfinţenie pe care o dă adevărul. 25. De aceea, lăsaţi-vă de minciună: „Fiecare dintre voi să spună aproapelui său adevărul”, pentru că suntem mădulare unii altora. 26. „Mâniaţi-vă, şi nu păcătuiţi.” Să n-apună soarele peste mânia voastră 27. şi să nu daţi prilej diavolului. 28. Cine fura să nu mai fure; ci mai degrabă să lucreze cu mâinile lui la ceva bun, ca să aibă ce să dea celui lipsit. 29. Niciun cuvânt stricat să nu vă iasă din gură; ci unul bun, pentru zidire, după cum e nevoie, ca să dea har celor ce-l aud. 30. Să nu întristaţi pe Duhul Sfânt al lui Dumnezeu, prin care aţi fost pecetluiţi pentru ziua răscumpărării. 31. Orice amărăciune, orice iuţeală, orice mânie, orice strigare, orice clevetire şi orice fel de răutate să piară din mijlocul vostru. 32. Dimpotrivă, fiţi buni unii cu alţii, miloşi şi iertaţi-vă unul pe altul, cum v-a iertat şi Dumnezeu pe voi în Hristos.
- Nașterea din nou implică moartea față de păcat (vers 10-14)
Romani 6:10. Fiindcă prin moartea de care a murit, El a murit pentru păcat, o dată pentru totdeauna; iar prin viaţa pe care o trăieşte, trăieşte pentru Dumnezeu. 11. Tot aşa şi voi înşivă, socotiţi-vă morţi faţă de păcat, şi vii pentru Dumnezeu, în Isus Hristos, Domnul nostru. 12. Deci păcatul să nu mai domnească în trupul vostru muritor şi să nu mai ascultaţi de poftele lui. 13. Să nu mai daţi în stăpânirea păcatului mădularele voastre, ca nişte unelte ale nelegiuirii; ci daţi-vă pe voi înşivă lui Dumnezeu, ca vii, din morţi cum eraţi; şi daţi lui Dumnezeu mădularele voastre, ca pe nişte unelte ale neprihănirii. 14. Căci păcatul nu va mai stăpâni asupra voastră, pentru că nu sunteţi sub Lege, ci sub har.
„Adevărat, adevărat vă spun”, le-a răspuns Isus, „că oricine trăieşte în păcat este rob al păcatului. (Ioan.8:34)
Căci – lucru cu neputinţă Legii, întrucât firea pământească o făcea fără putere – Dumnezeu a osândit păcatul în firea pământească, trimiţând, din pricina păcatului, pe însuşi Fiul Său într-o fire asemănătoare cu a păcatului, (Rom.8:3)
1 Petru 4:1. Astfel, dar, fiindcă Hristos a pătimit în trup, înarmaţi-vă şi voi cu acelaşi fel de gândire. Căci cel ce a pătimit în trup a sfârşit-o cu păcatul; 2. pentru ca, în vremea care-i mai rămâne de trăit în trup, să nu mai trăiască după poftele oamenilor, ci după voia lui Dumnezeu. 3. Ajunge, în adevăr, că în trecut aţi făcut voia neamurilor şi aţi trăit în desfrânări, în pofte, în beţii, în ospeţe, în chefuri şi în slujiri idoleşti neîngăduite. 4. De aceea se miră ei că nu alergaţi împreună cu ei la acelaşi potop de desfrâu şi vă batjocoresc. 5. Dar au să dea socoteală înaintea Celui ce este gata să judece viii şi morţii.
Filipeni 3:4. Măcar că eu aş avea pricină de încredere chiar în lucrurile pământeşti. Dacă altul crede că se poate încrede în lucrurile pământeşti, eu şi mai mult; 5. eu, care sunt tăiat împrejur a opta zi, din neamul lui Israel, din seminţia lui Beniamin, evreu din evrei; în ce priveşte Legea, fariseu; 6. în ce priveşte râvna, prigonitor al Bisericii; cu privire la neprihănirea pe care o dă Legea, fără prihană. 7. Dar lucrurile care pentru mine erau câştiguri le-am socotit ca o pierdere, din pricina lui Hristos. 8. Ba încă şi acum privesc toate aceste lucruri ca o pierdere, faţă de preţul nespus de mare al cunoaşterii lui Hristos Isus, Domnul meu. Pentru El am pierdut toate şi le socotesc ca un gunoi, ca să câştig pe Hristos 9. şi să fiu găsit în El, nu având o neprihănire a mea pe care mi-o dă Legea, ci aceea care se capătă prin credinţa în Hristos, neprihănirea pe care o dă Dumnezeu, prin credinţă. 10. Şi să-L cunosc pe El şi puterea învierii Lui, şi părtăşia suferinţelor Lui, şi să mă fac asemenea cu moartea Lui; 11. ca să ajung cu orice chip, dacă voi putea, la învierea din morţi.
- Nașterea din nou implică o creștere spirituală ca ucenici ai Domnului (vers 16-19)
Romani 6:16. Nu ştiţi că, dacă vă daţi robi cuiva, ca să-l ascultaţi, sunteţi robii aceluia de care ascultaţi, fie că este vorba de păcat, care duce la moarte, fie că este vorba de ascultare, care duce la neprihănire? 17. Dar mulţumiri fie aduse lui Dumnezeu, pentru că, după ce aţi fost robi ai păcatului, aţi ascultat acum din inimă de dreptarul învăţăturii pe care aţi primit-o. 18. Şi, prin chiar faptul că aţi fost izbăviţi de sub păcat, v-aţi făcut robi ai neprihănirii. – 19. Vorbesc omeneşte, din pricina neputinţei firii voastre pământeşti: după cum odinioară v-aţi făcut mădularele voastre roabe ale necurăţiei şi fărădelegii, aşa că săvârşeaţi fărădelegea, tot aşa, acum trebuie să vă faceţi mădularele voastre roabe ale neprihănirii, ca să ajungeţi la sfinţirea voastră!
– Dumnezeu lucrează prin toate mijloacele ca să ne facă asemeni lui Isus
Romani 8:28. De altă parte, ştim că toate lucrurile lucrează împreună spre binele celor ce iubesc pe Dumnezeu, şi anume spre binele celor ce sunt chemaţi după planul Său. 29. Căci pe aceia pe care i-a cunoscut mai dinainte, i-a şi hotărât mai dinainte să fie asemenea chipului Fiului Său, pentru ca El să fie Cel întâi născut dintre mai mulţi fraţi.
– Duhul Sfânt lucrează ca noi să avem o natură nouă, omul nou predat Domnului
Gal. 5:16. Zic, dar: umblaţi cârmuiţi de Duhul şi nu împliniţi poftele firii pământeşti.
Noi toţi privim cu faţa descoperită, ca într-o oglindă, slava Domnului, şi suntem schimbaţi în acelaşi chip al Lui, din slavă în slavă, prin Duhul Domnului. (2Cor.3:18)
1 Petru 2:1. În norod s-au ridicat şi proroci mincinoşi, cum şi între voi vor fi învăţători mincinoşi, care vor strecura pe furiş erezii nimicitoare, se vor lepăda de Stăpânul care i-a răscumpărat şi vor face să cadă asupra lor o pierzare năprasnică. 2. Mulţi îi vor urma în destrăbălările lor. Şi, din pricina lor, calea adevărului va fi vorbită de rău. 3. În lăcomia lor vor căuta ca prin cuvântări înşelătoare să aibă un câştig de la voi. Dar osânda îi paşte de multă vreme, şi pierzarea lor nu dormitează. 4. Căci dacă n-a cruţat Dumnezeu pe îngerii care au păcătuit, ci i-a aruncat în Adânc, unde stau înconjuraţi de întuneric, legaţi cu lanţuri şi păstraţi pentru judecată; 5. dacă n-a cruţat El lumea veche, ci a scăpat pe Noe, acest propovăduitor al neprihănirii, împreună cu alţi şapte inşi, când a trimis potopul peste o lume de nelegiuiţi; 6. dacă a osândit El la pieire şi a prefăcut în cenuşă cetăţile Sodoma şi Gomora, ca să slujească de pildă celor ce vor trăi în nelegiuire, 7. şi dacă a scăpat pe neprihănitul Lot, care era foarte întristat de viaţa destrăbălată a acestor stricaţi; 8. (căci neprihănitul acesta, care locuia în mijlocul lor, îşi chinuia în toate zilele sufletul lui neprihănit, din pricina celor ce vedea şi auzea din faptele lor nelegiuite) 9. înseamnă că Domnul ştie să izbăvească din încercare pe oamenii cucernici şi să păstreze pe cei nelegiuiţi, ca să fie pedepsiţi în ziua judecăţii: 10. mai ales pe cei ce, în pofta lor necurată, umblă poftind trupul altuia şi dispreţuiesc stăpânirea. Ca nişte îndrăzneţi şi încăpăţânaţi ce sunt, ei nu se tem să batjocorească dregătoriile, 11. pe când îngerii, care sunt mai mari în tărie şi putere, nu aduc înaintea Domnului nicio judecată batjocoritoare împotriva lor. 12. Dar aceştia, ca nişte dobitoace fără minte, din fire sortite să fie prinse şi nimicite, batjocorind ce nu cunosc, vor pieri în însăşi stricăciunea lor
1 Tes 3:12. Domnul să vă facă să creşteţi tot mai mult în dragoste unii faţă de alţii şi faţă de toţi, cum facem şi noi înşine pentru voi, 13. ca să vi se întărească inimile şi să fie fără prihană în sfinţenie, înaintea lui Dumnezeu, Tatăl nostru, la venirea Domnului nostru Isus Hristos împreună cu toţi sfinţii Săi.
Nașterea din nou implică trăirea unei vieți noi, ca o făptură nouă.
Nașterea din nou implică răstignirea omului vechi
Nașterea din nou implică moartea față de păcat
Nașterea din nou implică o creștere spirituală ca ucenici ai Domnului
Simion Ioanăș
Nașterea din nou (Romani 6:1-14)
/////////////////////////////////////////////
Jertfa lui Isus permite păcătuirea (desi toate pacatele,pentru totdeauna-au fost ingropate/rastignite?)
Isus a murit pentru toate păcatele noastre. Putem să mai păcătuim, în continuare, dacă tot este plătit preţul?
Problema păcatului este foarte importantă. Jertfa lui Isus Hristos a fost adusă în mod special pentru a rezolva problema păcatului. Dar nu a tuturor păcatelor, ci doar a celor mărturisite si… ingropate/rastignite.
1 Ioan 1:9 „Dacă ne mărturisim păcatele, El este credincios şi drept, ca să ne ierte păcatele şi să ne curăţească de orice nelegiuire.”
Deşi Mântuitorul Isus a plătit preţul păcatului, continuarea în această atitudine de lipsă de repect faţă de voinţa Sa, nu poate fi motivată.
Iată ce spune Biblia despre continuarea în păcat:
1 Ioan 2:1 Copilaşilor, vă scriu aceste lucruri, ca să nu păcătuiţi. Dar dacă cineva a păcătuit, avem la Tatăl un Mijlocitor (Sau Advocat. Greceşte: Paraclet, adică apărător, ajutor.), pe Isus Hristos, Cel neprihănit.
Romani 6:1 Ce vom zice dar? Să păcătuim mereu, ca să se înmulţească harul? 2 Nicidecum! Noi, care am murit faţă de păcat, cum să mai trăim în păcat?
Romani 6:11 Tot aşa şi voi înşivă, socotiţi-vă morţi faţă de păcat, şi vii pentru Dumnezeu, în Isus Hristos, Domnul nostru. 12 Deci, păcatul să nu mai domnească în trupul vostru muritor, şi să nu mai ascultaţi de poftele lui. 13 Să nu mai daţi în stăpânirea păcatului mădulările voastre, ca nişte unelte ale nelegiuirii; ci daţi-vă pe voi înşivă lui Dumnezeu, ca vii, din morţi cum eraţi; şi daţi lui Dumnezeu mădulările voastre, ca pe nişte unelte ale neprihănirii. 14 Căci păcatul nu va mai stăpâni asupra voastră, pentru că nu sunteţi sub Lege, ci sub har. 15 Ce urmează de aici? Să păcătuim pentru că nu mai Suntem sub Lege ci sub har? Nicidecum.
Tit 2:11 Căci harul lui Dumnezeu, care aduce mântuire pentru toţi oamenii, a fost arătat, 12 şi ne învaţă s-o rupem cu păgînătatea şi cu poftele lumeşti, şi să trăim în veacul de acum cu cumpătare, dreptate şi evlavie, 13 aşteptând fericita noastră nădejde şi arătarea slavei marelui nostru Dumnezeu şi mântuitor Isus Hristos.
https://www.intrebariimportante.ro/pacat-2/jertfa-lui-isus-permite-pacatuirea
////////////////////////////////////////////
“NU MAI DATI IN STAPANIREA PACATULUI…, DATI-VA LUI DUMNEZEU !”
Publicat de Cezar Câmpeanu
“Sa nu mai dati in stapanirea pacatului madularele voastre, ca niste unelte ale nelegiuirii; ci dati-va pe voi insiva lui Dumnezeu, ca vii, din morti cum erati; si dati lui Dumnezeu madularele voastre, ca pe niste unelte ale neprihanirii.” (Rom.6:13).
Pacatul nu va mai stapani asupra noastra, pentru ca nu suntem sub Lege, ci sub har, scrie apostolul Pavel fratilor din Roma. In aceste cuvinte se cuprinde o mare imbarbatare. Cineva poate sa spuna: “Sunt asa de slab, sunt asa de slab…!” Ramai in incredintarea aceasta, caci tot Pavel scria: “Cand sunt slab, atunci sunt tare.” Stiti pe cine loveste mai crunt si mai mult pacatul ? Pe cei ce se cred tari. In slabiciune se arata puterea lui Dumnezeu. Indemnul de astazi este foarte clar: :Sa nu mai dati in stapanirea pacatului madularele voastre, ca pe niste unelte ale nelegiuirii…” Tot ap.Pavel scrie ca “unde s-a inmultit pacatul, harul s-a inmultit si mai mult.” Deci logic, se pune intrebarea: “Ce vom zice dar ? Sa pacatuim ca sa se inmulteasca harul ?” Raspunsul pe care il da Pavel este limpede si hotarat. El zice: “Nicidecum ! Noi, care am murit fata de pacat, cum sa mai traim in pacat ?” Daca pacatul domneste intr-o inima, vrand-nevrand te supui legilor lui, si nu poti sa te abati de la ele, orice ai face. Iti place de ele. Orice om stapanit de pacat se cunoaste. Daca Domnul Isus domneste in inima, atunci El vine cu legile Lui, cu randuiala Lui si iti place sa te supui Lui. El isi imprima felul Lui de a fi peste toata faptura ta. Chipul Lui se observa peste tot si te cunoaste oricine ca esti stapanit de El. Daca ne ascundem in Domnul Isus, nu ne mai poate atinge pacatul. Noi, credinciosii, am fost odata in robia pacatului, iar Domnul Isus ne-a smuls ge acolo si ne-a adus in Imparatia Sa slavita si binecuvantata. Pacatul nu mai este un mod de viata pentru cel credincios, ci un accident, o alunecare in pacat. Prin veghere, accidentul poate fi ocolit. Dar daca s-a petrecut accidentul, iata ce ne invata apostolul Ioan ca trebuie facut. El zice: “Copilasilor, va scriu aceste lucruri, ca sa nu pacatuiti. Dar daca cineva a pacatuit, avem la Tatal un mijlocitor, pe Isus Hristos cel neprihanit. El este jertfa de ispasire pentru pacatele noastre; si nu numai pentru ale noastre, ci pentru ale intregii lumi.” Si, “daca ne marturisim pacatele, El (Dumnezeu) este credincios si drept ca sa ne ierte pacatele si sa ne curateasca de orice nelegiuire.” (1 Ioan 2:1-2; 1:9). Ce minunat si ce bogat este Harul ! Harul nu indreptateste pacatul ci ne izbaveste de stapanirea pacatului. Asa ca cei ce primesc in toata plinatatea, harul si darul neprihanirii, vor domni in viata prin Domnul nostru Isus Hristos. Si Legea Duhului de viata in Hristos Isus, ne izbaveste de de Legea pacatului si a mortii. Deci, sa luam aminte la ceea ce indemna Pavel pe fratii din Roma, si pe noi toti: “Sa nu mai dati in stapanirea pacatului madularele voastre, ca niste unelte ale nelegiuirii; ci dati-va pe voi insiva lui Dumnezeu, ca vii, din morti cum erati; si dati lui Dumnezeu madularele voastre, ca pe niste unelte ale neprihanirii. Caci pacatul nu va mai stapani asupra voastra, pentru ca nu sunteti sub Lege, ci sub har.” (Rom.6:13-14). “Cine citeste, sa inteleaga.”(Mat.24:15). Amin. Slavit sa fie Domnul !
////////////////////////////////////////////
ROMANI 6 – HARUL NE ELIBEREAZĂ DE SUB STĂPÂNIREA PĂCATULUI
Isus Cristos a venit în lume, ca să ne arate calea către Tatăl Ceresc. A trăit exemplar, fără păcat, devenind modelul perfect de urmat. Cât timp privim la Isus, ne păstrăm pacea și bucuria. Viața de zi cu zi, în această lume tot mai depravată și mai plină de ură și răutate, este o continuă provocare. De noi depinde să alegem corect cu ce ne hrănim sufletul și duhul. Lui Pavel Dumnezeu i-a revelat cât de important este să ne înnoim mintea și să avem grijă la ce ne gândim și medităm.
Filipeni 4:8 Încolo, fraţii mei, tot ce este adevărat, tot ce este vrednic de cinste, tot ce este drept, tot ce este curat, tot ce este vrednic de iubit, tot ce este vrednic de primit, orice faptă bună şi orice laudă, aceea să vă însufleţească (la acestea să vă gândiți).
Dumnezeu ne-a dăruit Harul prin Isus Cristos, ca să ne elibereze de sub stăpânirea păcatului.
Romani 6:1-5 Ce vom zice dar? Să păcătuim mereu ca să se înmulţească harul? 2 Nicidecum! Noi, care am murit faţă de păcat, cum să mai trăim în păcat? 3 Nu ştiţi că toţi câţi am fost botezaţi în Isus Cristos, am fost botezaţi în moartea Lui? 4 Noi, deci, prin botezul în moartea Lui, am fost îngropaţi împreună cu El, pentru ca, după cum Cristos a înviat din morţi prin slava Tatălui, tot aşa şi noi să trăim o viaţă nouă.
Cred că întrebarea legitimă care se ridică aici este: „știm că am murit față de păcat?” sau „am murit cu adevărat?” Moartea Lui Isus Cristos pe cruce, a fost reală și este singura plată acceptată de Tatăl ceresc pentru păcatele fiecăruia dintre noi și ale întregii omeniri.
Botezul „în Numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh” (Matei 28:19b), este botezul în moartea Lui Isus, pentru ca, așa cum Isus a murit pentru păcatele noastre și noi să murim față de păcat. Este benefic să realizăm că vechea noastră persoană a fost îngropată, împreună cu faptele ei, cu trecutul ei și din apă ne-am ridicat curați, născuți din nou în duh. Apa botezului are putere de mântuire? Botezul în apă, fără credința sinceră în Isus Cristos Fiul Lui Dumnezeu, nu ne mântuiește. Isus ne-a poruncit să ne botezăm, după ce credem (Marcu 16:16). Botezul prin care murim față de păcat și ne ridicăm înviați pentru o viață nouă cu Isus, este cel făcut prin credința sinceră că Isus Cristos este Fiul Lui Dumnezeu, că El a murit pentru păcatele noastre. O altă condiție a mântuirii este pocăința sinceră și deplină.
1 Petru 3:21 Icoana aceasta închipuitoare vă mântuieşte acum pe voi, şi anume botezul, care nu este o curăţire de întinăciunile trupeşti, ci mărturia unui cuget curat înaintea lui Dumnezeu, prin învierea lui Isus Cristos,
Cugetul, adică conștiința omului, este definită ca fiind ”sentimentul responsabilității morale față de propria conduită”.
Apostolul Petru explică că rolul botezului nu este să ne spele de murdăria fizică, ci dovada unei inimi și gândiri (conștiințe) spălate cu sângele Lui Isus, curate prin neprihănirea Lui.
Romani 6:4b-5 … după cum Cristos a înviat din morţi prin slava Tatălui, tot aşa şi noi să trăim o viaţă nouă. 5 În adevăr, dacă ne-am făcut una cu El printr-o moarte asemănătoare cu a Lui, vom fi una cu El şi printr-o înviere asemănătoare cu a Lui.
Nu putem „trăi o viață nouă”, după tiparul vechi, făcând tot ce făceam înainte de convertire. O viață nouă, chiar asta înseamnă! Este o viață diferită de cea anterioară. În loc să ne panicăm și să ne îngrijorăm de orice neajuns, ne rugăm și ne încredem că Dumnezeu ne va arăta cum să rezolvăm problema; în loc să alergăm la medic la orice junghi sau durere, prima dată ne rugăm să fim vindecați în Numele Lui Isus Cristos, pentru că așa cum spune Isaia 53:4-5, în rănile din trupul Său, suntem vindecați (puteți citi mai multe în articolul „Vindecarea prin credință”); alegem să iertăm în loc să ne răzbunăm, să facem bine în loc să răspundem cu răutate celor care ne fac rău, să binecuvântăm, nu să blestemăm etc.
Romani 6:6,7 Ştim bine că omul nostru cel vechi a fost răstignit împreună cu El, pentru ca trupul păcatului să fie dezbrăcat de puterea lui, în aşa fel ca să nu mai fim robi ai păcatului, căci cine a murit, de drept, este izbăvit de păcat.
Termenul din limba greacă, „dikaióō”, folosit pentru „izbăvit”, este definit ca fiind: „făcut neprihănit, îndreptățit de Domnul, achitat de toate acuzațiile și pedeapsa pentru păcate”, conform „HELPS Word-studies”. Apostolul Pavel nu spune că creștinul este perfect, ci că păcatul nu mai are putere de stăpânire asupra sa, așa cum stăpânul unui sclav nu mai are nici un drept asupra lui, după ce acesta moare. Cu cât înțelegem mai profund acest adevăr, vom putea să nu mai facem lucrurile greșit, cum le făceam în trecut, cedând tot mai puțin ispitei de a păcătui.
Când am fost născuți din nou, nu am primit un trup și un suflet (format din minte, voință, emoții) noi, ci doar duhul ne-a fost înnoit de către Duhul Sfânt, prin sămânța Cuvântului Lui Dumnezeu. De noi depinde să ne transformăm prin înnoirea minții, schimbându-ne modul de gândire, dintr-o gândire conformă principiilor lumii, într-o gândire bazată pe principiile Biblice. La început n-a fost ușor să ne opunem păcatului, pentru că tiparele vechi de gândire și acțiune nu erau anulate. Nu ne putem schimba prin forțele noastre proprii, tocmai de aceea, Tatăl Ceresc ne-a trimis Duhul Sfânt, ca să fie ajutorul, ghidul și învățătorul nostru. Doar cu ajutorul Lui, ne vom putea schimba cu adevărat.
Când are loc „naștea din nou” a unei persoane, Duhul Sfânt vine să locuiască în aceasta, cu toate cele nouă roade ale Sale, trupul creștinului devenind Templul Său („Nu ştiţi că trupul vostru este Templul Duhului Sfânt care locuieşte în voi şi pe care L-aţi primit de la Dumnezeu? Şi că voi nu sunteţi ai voştri?” – 1 Corinteni 6:19).
Galateni 5: 22-23 Roada Duhului, dimpotrivă, este: dragostea, bucuria, pacea, îndelunga răbdare, bunătatea, facerea de bine, credincioşia, blândeţea, înfrânarea poftelor. Împotriva acestor lucruri nu este lege
În greacă, termenul folosit pentru „înfrânarea poftelor” este „egkrateia” și înseamnă: stăpânire de sine, auto-control, auto-înfrânare, continență, cumpătare, reținere, abstinență (Faptul de a-și impune restricții de la mâncare, băutură, satisfacerea unor necesități fiziologice, etc.) – Conform „Strong’s Concordance”.
„Helps Word Studies”, explică termenul „egkráteia”, ca fiind „adevărata stăpânire care vine din interior”, una dintre roadele Duhului Sfânt. Pentru creștin, auto-controlul poate fi împlinit doar prin puterea Domnului.
Prin Duhul Sfânt, suntem capabili să iubim dezinteresat, să ne bucurăm și când nu ne merge bine, să fim buni cu cine nu merită, să avem pace în mijlocul furtunii, să avem multă răbdare (atât de multă încât ne va surprinde chiar și pe noi înșine), să facem bine, chiar în detrimentul nostru, să rămânem credincioși Domnului, indiferent cât de vitrege sunt circumstanțele prin care trecem, să răspundem cu blândețe în situații care altă dată ne-ar fi făcut să fim răutăcioși sau aspri. Avem mare nevoie să fim umpluți cu Duhul Sfânt, să dorim tot mai mult darurile și roadele Lui. El este partea din Dumnezeul Triunitar care vine să locuiască în noi, ne dă nașterea din nou și ne ajută să continuăm să ne transformăm pentru a deveni tot mai mult asemeni Lui Isus. Creșterea spirituală spre maturitate este un proces de durată și este posibil doar prin Duhul Sfânt.
Puteți citi mai multe în articolul „Cine Este și ce Face Duhul Sfânt”).
Galateni 5:24,25 Cei ce sunt ai lui Cristos Isus şi-au răstignit firea pământească împreună cu patimile şi poftele ei. 25 Dacă trăim prin Duhul, să şi umblăm prin Duhul.
Dacă am fost transformați prin credința în Isus și am devenit copiii Lui Dumnezeu, înseamnă că ne-am răstignit firea pământească. Dacă firea noastră este moartă, nu mai putem trăi decât prin Duhul. Dar a trăi prin Duhul nu înseamnă că instantaneu și „umblăm” prin Duhul. Ca s-o putem face, depunem efort să ne schimbăm modul de gândire, care va conduce la un nou mod de reacție la tot ce ne înconjoară, la decizii diferite, dorințe și scopuri noi, care sunt conforme cu ce spune Biblia, nu cu logica lumii în care trăim. Aplicarea noului mod de gândire va duce la un nou stil de viață și la schimbarea „sistemului de valori”. Nu mai căutăm succes personal, popularitate cu orice cost, realizări profesionale și materiale cu orice preț, răzbunare și plăceri ieftine, indiferent de urmări.
Sistemul de valori creștine are la bază dragostea pentru Dumnezeu și dragostea față de oameni. Asta înseamnă că ne vom trata semenii așa cum ne-am dori să ne trateze ei pe noi, îi vom ajuta pe cei în nevoie, chiar dacă ne-au făcut rău în trecut sau chiar dacă nu-i cunoaștem, căutăm să spunem oricui avem ocazia, cât de mult îi iubește Isus și cum pot fi mântuiți. Căutăm să împlinim chemarea pe care Dumnezeu a pus-o peste viața noastră și să ne formăm profesional conform talentelor cu care am fost înzestrați. Fiecare avem locul nostru și destinul nostru unic și este minunat dacă ajungem să-l împlinim.
Poate ați auzit povestea vulturului care a învățat să zboare legat cu o sfoară de un stâlp și așa a trăit ani de zile. Putea zbura doar cât îi permitea lungimea sforii cu care era legat. După ce a fost dezlegat, a continuat să zboare la fel cum a făcut dintotdeauna, pentru că nu înțelegea că este liber și că putea zbura în orice direcție și-ar fi dorit.
Mulți creștini, continuă să cadă în vechile păcate, pentru că nu știu că sunt liberi și pot să li se opună. O persoană care obișnuia să se enerveze din orice și să ridice imediat tonul, folosind chiar un limbaj vulgar, va continua s-o facă și după convertire, pentru ca imediat după, dușmanul s-o condamne și s-o facă să se teamă că și-a pierdut mântuirea. Persoanele colerice, spun că nu se pot abține, nu au ce face, așa s-au născut. Dar dacă în mijlocul unei crize de nervi cu țipete și injurii, sună soneria sau telefonul, aceeași persoană se calmează instantaneu și răspunde musafirului sau apelului ca și cum nu s-ar fi întâmplat nimic. Dacă față de oameni, putem să ne stăpânim și să ne calmăm urgent, înseamnă că putem schimba vechiul fel în care ne comportam, rugându-ne Domnului să ne ajute să ne liniștim și să ne arate cum să rezolvăm situația neplăcută care ne-a deranjat.
Ne este de mare folos să comunicăm în rugăciune cu Dumnezeu. Dacă alergăm la El prima dată, în orice situație dificilă, când simțim că ne pierdem cumpătul și „ne vărsăm paharul frustrării și al nervilor” înaintea Domnului, spunându-i Lui, ce am vrea să spunem persoanei care ne-a enervat, vom putea evita multe bătălii. Ne rugăm să ne ajute să ne calmăm, să ne arate cum să rezolvăm corect problema și să ajute și cealaltă persoană să se liniștească. După ce ne liniștim, vom putea discuta normal cu cealaltă persoană și să aplanăm conflictul mult mai ușor. Este posibil să nici nu mai fie nevoie de o confruntare și chiar să ne cerem noi iertare, pentru că „la rece” vedem situația corect. Casele noastre pot fi oaze de pace, liniște și bucurie, dacă trăim cu adevărat vieți noi în Cristos. Isus este cu adevărat „Prințul Păcii” și de noi depinde să trăim în pacea Lui în fiecare clipă a vieții noastre. Puteți citi mai multe despre rugăciune la click aici: „Rugăciunea.”
Romani 6:8-9 Acum, dacă am murit împreună cu Cristos, credem că vom şi trăi împreună cu El, 9 întrucât ştim că Cristosul înviat din morţi nu mai moare; moartea nu mai are nici o stăpânire asupra Lui.
Odată născuți din nou prin Duhul Sfânt, cât timp dorim să aparținem Lui Dumnezeu, nu vom fi în pericolul de a muri spiritual, adică să fim separați de Dumnezeu. Când viața fizică, în acest trup se va încheia, doar trupul fizic, supus putrezirii va muri, pe când duhul și sufletul nostru vor trăi veșnic. Copiii Lui Dumnezeu nu vor fi nici o clipă separați de Dumnezeu, pe când cei care L-au respins pe Isus și au trăit în păcat toată viața lor, vor merge în iad și la Judecata de Apoi vor avea parte de „moartea a doua”, după care vor ajunge în iazul de foc unde vor fi diavolul și toți ai lui. (Puteți citi mai multe în articolul „Ziua Judecății”). Isus a fost separat de Tatăl o singură dată, când pe cruce fiind, a luat asupra Sa toate păcatele omenirii. Așa cum El nu va mai fi separat de Tatăl, nici noi, copiii Săi, nu vom muri, adică nu vom fi separați de Dumnezeu!
Romani 6:10-14 Fiindcă prin moartea de care a murit, El a murit pentru păcat o dată pentru totdeauna, iar prin viaţa pe care o trăieşte, trăieşte pentru Dumnezeu. 11 Tot aşa şi voi înşivă socotiţi-vă morţi faţă de păcat şi vii pentru Dumnezeu, în Isus Cristos, Domnul nostru. 12 Deci păcatul să nu mai domnească în trupul vostru muritor şi să nu mai ascultaţi de poftele lui. 13 Să nu mai daţi în stăpânirea păcatului mădularele voastre, ca nişte unelte ale nelegiuirii, ci daţi-vă pe voi înşivă lui Dumnezeu, ca vii, din morţi cum eraţi şi daţi lui Dumnezeu mădularele voastre, ca pe nişte unelte ale neprihănirii. 14 Căci păcatul nu va mai stăpâni asupra voastră, pentru că nu sunteţi sub Lege, ci sub har.
Slăvit să fie Domnul, pentru că jertfa Lui a fost suficientă pentru plata integrală a păcatelor omenirii, trecute, prezente și viitoare. Domnul a făcut deja tot ce ținea de El pentru iertarea noastră. Când înțelegem că suntem iertați, de noi depinde să știm că suntem morți față de păcat și vii în Cristos și ca urmare să nu mai trăim pentru păcat, ci pentru Dumnezeu. Noi suntem cei care alegem să ne folosim trupurile ca unelte ale nelegiuirii, păcătuind sau ca unelte ale neprihănirii trăind o viață curată, conform principiilor biblice, aducând slavă Lui Dumnezeu.
Cât timp suntem conștienți și convinși că suntem mântuiți și iertați prin harul Lui Dumnezeu și nu prin păzirea poruncilor Legii, adică prin faptele noastre, păcatul NU va mai stăpâni asupra noastră.
Asta NU înseamnă că harul îndreptățește păcatul.
Romani 6:15-19 Ce urmează de aici? Să păcătuim pentru că nu mai suntem sub Lege, ci sub har? Nicidecum. 16 Nu ştiţi că, dacă vă daţi robi cuiva ca să-l ascultaţi, sunteţi robii aceluia de care ascultaţi, fie că este vorba de păcat, care duce la moarte, fie că este vorba de ascultare, care duce la neprihănire? 17 Dar mulţumiri fie aduse lui Dumnezeu, pentru că, după ce aţi fost robi ai păcatului, aţi ascultat acum din inimă de dreptarul învăţăturii pe care aţi primit-o. 18 Şi prin chiar faptul că aţi fost izbăviţi de sub păcat, v-aţi făcut robi ai neprihănirii. 19 Vorbesc omeneşte, din pricina neputinţei firii voastre pământeşti: după cum odinioară v-aţi făcut mădularele voastre roabe ale necurăţiei şi fărădelegii, aşa că săvârşeaţi fărădelegea, tot aşa acum trebuie să vă faceţi mădularele voastre roabe ale neprihănirii, ca să ajungeţi la sfinţirea voastră!
Robul este obligat să asculte de stăpânul lui, pentru că este în proprietatea acestuia. El nu mai are drepturi, are doar obligații. Dacă L-am ales pe Isus să fie Domnul nostru, înseamnă că nu mai conducem noi, ci Îl consultăm pe Isus când luăm decizii. Nu mai putem continua să ascultăm de poftele firii care ne îndeamnă să păcătuim. Acum trebuie să trăim în ascultare de Isus. Adevăratul stăpân este cel de care ascultăm. Doar dacă Îi dăruim Domnului toată inima, renunțăm la „drepturile” de stăpânire ale naturii firești și ascultăm de Duhul Sfânt, putem ajunge sfinți. De ce? Pentru că, așa cum am citit mai sus, „suntem robii aceluia de care ascultăm”.
Romani 6:20-22 Căci, atunci când eraţi robi ai păcatului, eraţi slobozi faţă de neprihănire. 21 Şi ce roade aduceaţi atunci? Roade de care acum vă este ruşine, pentru că sfârşitul acestor lucruri este moartea. 22 Dar acum, odată ce aţi fost izbăviţi de păcat şi v-aţi făcut robi ai lui Dumnezeu, aveţi ca rod sfinţirea, iar ca sfârşit: viaţa veşnică.
Nu putem sluji la doi stăpâni, și Lui Dumnezeu și păcatului, așa cum ne avertiza Isus:
Luca 12:13 „Nici o slugă nu poate sluji la doi stăpâni; căci sau va urî pe unul şi va iubi pe celălalt, sau va ţine numai la unul şi va nesocoti pe celălalt. Nu puteţi sluji lui Dumnezeu şi lui Mamona.”
Roadele se văd în viața fiecăruia. Rezultatele unei vieți trăite în ascultare de Dumnezeu sunt opusul a ceea ce produce o viață trăită în păcat. Isus este sursa păcii, liniștii, bucuriei, echilibrului, siguranței, prosperității și înțelepciunii.
Păcatul duce la degradare, distrugere, lipsă de integritate, frică, îngrijorare, neliniște, boală și tot ce vine de la cel rău. Cel care alege să fie robul păcatului, nu poate trăi curat. Sfârșitul unei vieți trăite în plăceri firești și în nelegiuiri, este moartea spirituală. Cine a ales să trăiască separat de Dumnezeu, nu va fi forțat să trăiască veșnic în Rai, în prezența Domnului, ci își va petrece eternitatea conform alegerilor făcute cât timp a trăit pe pământ. Viața veșnică, pe de altă parte, este cadoul gratuit pe care Dumnezeu ni l-a făcut prin Isus Cristos și îl primesc toți cei care aleg să renunțe la păcat și să trăiască sub domnia Lui Dumnezeu.
Fiindcă plata păcatului este moartea, dar darul fără plată al lui Dumnezeu este viaţa veşnică în Isus Cristos, Domnul nostru.
Romani 6:23
/////////////////////////////////////////////
Păcatul Să Nu Mai Domnească în Trupul Voastru Muritor, Partea 2
Resource by John Piper
Scripture: Romans 6:11–14 Topic: Killing Sin
Tot aşa şi voi înşivă, socotiţi-vă morţi faţă de păcat, şi vii pentru Dumnezeu, în Isus Hristos, Domnul nostru. 12 Deci, păcatul să nu mai domnească în trupul vostru muritor, şi să nu mai ascultaţi de poftele lui. 13 Să nu mai daţi în stăpânirea păcatului mădularele voastre, ca nişte unelte ale nelegiuirii; ci daţi-vă pe voi înşivă lui Dumnezeu, ca vii, din morţi cum eraţi; şi daţi lui Dumnezeu mădularele voastre, ca pe nişte unelte ale neprihănirii. 14 Căci păcatul nu va mai stăpâni asupra voastră, pentru că nu sunteţi sub Lege, ci sub har.
CÂMPUL DE BĂTĂLIE ŞI PARTICIPANŢII
Săptămâna trecută am descris din aceste versete câmpul de bătălie şi participanţii la luptă. Daţi-mi voie să recapitulez pe scurt.
Versetul 12: Există un tron sau o domnie. „Păcatul să nu mai domnească în trupul vostru muritor.”
Versetul 12: Există un atentator la tron: păcatul. “Păcatul să nu mai domnească în trupul vostru muritor.”
Versetul 12: Există un castel unde păcatul ameninţă să domnească: trupul omenesc. “Păcatul să nu mai domnească în trupul vostru muritor .”
Versetul 12: Există slujitori loiali în castel care s-ar putea să treacă de cealaltă parte şi să se alăture conspiraţiei ca şi agenţi duşmani în interiorul zidurilor castelului: poftele sau dorinţele. “Deci, păcatul să nu mai domnească în trupul vostru muritor, şi să nu mai ascultaţi de poftele lui (ale trupului).”
Versetul 12: În acest conflict există posibilitatea unei supuneri mereu crescânde: ascultarea de dorinţele neloiale. „Deci, păcatul să nu mai domnească în trupul vostru muritor, şi să nu mai ascultaţi de poftele lui.”
Versetul 13: Există un rege adevărat pe tron care deţine domnia castelului: Dumnezeu. “Să nu mai daţi în stăpânirea păcatului mădularele voastre, ca nişte unelte [arme] ale nelegiuirii; ci daţi-vă pe voi înşivă lui Dumnezeu, ca vii, din morţi cum eraţi; şi daţi lui Dumnezeu mădularele voastre, ca pe nişte unelte [arme] ale neprihănirii.”
Veretul 13: Există arme în castel care pot fi folosite pentru a înainta cauza adevăratului rege, Dumnezeu, sau cauza pretendentului la tron, păcatul: mădulare [părţi] ale trupului omenesc. „Să nu mai daţi în stăpânirea păcatului mădularele voastre, ca nişte unelte [hopla, arme] ale nelegiuirii; ci daţi-vă pe voi înşivă lui Dumnezeu, ca vii, din morţi cum eraţi; şi daţi lui Dumnezeu mădularele voastre, ca pe nişte unelte [hopla, arme] ale neprihănirii.”
Versetul 14: Există o autoritate constituţională în regat: harul, nu legea. “Căci păcatul nu va mai stăpâni asupra voastră, pentru că nu sunteţi sub Lege, ci sub har.”
CUM LUPTĂ DUŞMANUL
Apoi am văzut cum luptă duşmanul. Păcatul este duşmanul, rebelul, pretendentul la tron. Şi modul primordial în care luptă păcatul împotriva noastră este de a-i transforma pe slujitori în trădători. Păcatul transformă dorinţele-slujitoare în conspiratori îndreptaţi împotriva tronului. Dorinţele care au fost stabilite de Dumnezeu ca să ne slujească – dorinţe ca şi foamea, setea, dorinţa pentru sex, dorinţa pentru odihnă, dorinţa pentru prieteni, dorinţa pentru aprobare – sunt atacate de păcat, capturate, corupte şi transformate în trădători – în dorinţe ca cele ale lui Iuda, sau dorinţe ca cele ale lui Dalila. Apoi aceste dorinţe – aflate acum în slujba păcatului şi nu în slujba lui Dumnezeu – ne ademenesc să ascultăm de ele. Când se întâmplă lucrul acesta, noi cedăm mădularele noastre – ochii, urechile, limba, mâinile, picioarele, organele sexuale, corzile vocale, etc. – să slujească dorinţelor acestora şi stăpânului lor, păcatul, şi mădularele noastre devin arme ale nelegiuirii.
Cum reuşeşte păcatul să facă aşa ceva? Cum ne transformă în trădători şi robi ai păcatului dorinţele acestea pe care le capturează şi le transformă păcatul? Prin faptul că fac ca ascultarea de dorinţele sau poftele trădătoare – gen Iuda, să pară a fi foarte recompensatoare. Ne mint cu jumătăţi de adevăr. “Te vei simţi bine.” Ascultarea de dorinţele sau poftele gen Iuda, te face să te simţi bine. Dar numai pentru puţin timp. Apoi, mai târziu vine nefericirea şi dezastrul. De aceea se referă Evrei 11:25 la “plăcerile de o clipă ale păcatului.” Aceste dorinţe sau pofte gen Iuda sunt foarte înşelătoare. Efeseni 4:22 spune că “omul cel vechi” este corupt sau stricat de “poftele înşelătoare.” 1 Petru 1:14 se referă la “poftele pe care le aveaţi altă dată când eraţi în neştiinţă.”
Păcatul ia dorinţele sau poftele noastre şi face nişte mincinoşi din ele. Ele promit satisfacţie şi fericire, şi ne dau o stimulare ieftină, trecătoare, superficială care ne lasă mai nemulţumiţi, cu mai puţină pace, mai puţină nădejde, şi cu mai multă vinovăţie, mai multă nelinişte, mai descurajaţi, mai înrobiţi. În cele din urmă, dacă nu luptăm aşa cum ne spune textul acesta să o facem, s-ar putea să fim despărţiţi de Dumnezeu în iad. De aceea spune Romani 6:21, “Sfârşitul acestor lucruri este moartea.” Şi de aceea spune 1 Petru 2:11, “Să vă feriţi de poftele firii pământeşti care se războiesc cu sufletul.” Există un război continuu care se duce pentru suflet. Păcatul luptă pentru tronul sufletului tău; foloseşte dorinţele tale ca pe nişte trădători; şi-ţi transformă mădularele în arme ale nelegiuirii.
Însă ca nu cumva să vă gândiţi aici doar la acele aşa numite păcate mari ca beţia, curvia, adulterul, furtul, sau uciderea, ţineţi bine minte următorul lucru: Cartea lui Iacov spune că cel mai mortal mădular al trupului nostru – cea mai mortală armă a nelegiuirii – este limba. “Tot aşa şi limba, este un mic mădular … Iată, un foc mic ce pădure mare aprinde! Limba este şi ea un foc, este o lume de nelegiuiri. Ea este aceea dintre mădularele noastre, care întinează tot trupul şi aprinde roata vieţii, când este aprinsă de focul gheenei … dar limba nici un om n-o poate îmblânzi. Ea este un rău, care nu se poate înfrâna, este plină de o otravă de moarte.” (Iacov 3:5-8). Asta este ce se întâmplă atunci când păcatul perverteşte dorinţele noastre, astfel încât ne prezentăm limbile, ca pe nişte arme ale nelegiuirii, acestor dorinţe trădătoare – gen Iuda. Şi ce armă distrugătoare poate fi limba într-o asemenea situaţie! Aşadar această strategie de luptă este prezentată aici pentru fiecare dintre noi, nu doar pentru cineva la care s-ar putea să arăţi cu degetul.
CUM TREBUIE SĂ LUPTĂM ÎMPOTRIVA PĂCATULUI?
Cum să luptăm atunci? Vreau să privim împreună la modul cum ne învaţă Romani 6:11-14 să luptăm împotriva păcatului.
Mai întâi, nu uitaţi că înaintea capitolului 6 am parcurs cinci capitole referitoare la Dumnezeu, păcat şi îndreptăţire. Pavel nu ne învaţă cum să luptăm cu păcatul până ce nu am învăţat cum a luptat Hristos mai întâi cu păcatul şi a făcut ceea ce nici noi nu puteam face şi nici legea nu putea face. Lucrul aceasta este uimitor pentru noi Americanii pragmatici. Cinci capitole ca să ne ajute să vedem de ce este îndreptăţirea prin credinţă crucială ca şi temelie pentru lupta împotriva păcatului! Nu te poţi lupta cu păcatul în mod victorios până ce nu ştii că păcatul tău este iertat. Singurul păcat asupra căruia poţi fi victorios în mod practic este păcatul pentru care a murit Hristos. Dacă n-ar fi murit El ca să îndepărteze de la noi condamnarea noastră, n-am fi putut face nici un progres în sfinţire. Nu te poţi transforma într-un sfânt de unul singur pentru ca să fii îndreptăţit. Eşti îndreptăţit prin credinţă pentru ca să devii sfânt. De aceea capitolele Romani 1-5 preced Romani 6. Victoria ta asupra păcatului în trup urmează victoriei lui Hristos asupra păcatului la cruce.
** Strategia #1 – Hristos a murit pentru păcatul vostru **
Aşadar strategia #1 în lupta voastră cu păcatul este aceea că Hristos a murit pentru păcatul vostru. Romani 3:25 spune, “Pe El Dumnezeu L-a rânduit mai dinainte să fie, prin credinţa în sângele Lui, o jertfă de ispăşire.” Adică, Hristos şi-a vărsat sângele pentru ca mânia lui Dumnezeu să fie ispăşită, adică, satisfăcută, potolită, îndepărtată. Sau aşa cum spune Romani 5:8-9, “Dumnezeu Îşi arată dragostea faţă de noi, prin faptul că, pe când eram noi încă păcătoşi, Hristos a murit pentru noi. Deci, cu atât mai mult acum, când suntem socotiţi neprihăniţi, prin sângele Lui, vom fi mântuiţi prin El de mânia lui Dumnezeu.” Aceasta este strategia #1 în lupta noastră împotriva păcatului. Să nu săriţi niciodată peste ea. Dacă o faceţi, Satana vă va învinge cu o conştiinţă vinovată şi lipsită de nădejde.
** Strategia #2 – Aţi murit şi aţi înviat cu Hristos **
Strategia #2 este că atunci când Hristos a murit şi a înviat din nou, voi aţi murit şi aţi înviat din nou. Sau pentru a fi mai precis, Dumnezeu v-a privit ca fiind uniţi cu Hristos astfel încât moartea lui pentru păcat, a devenit moartea voastră şi răsplătirea Lui cu învierea a devenit răsplătirea voastră. Romani 6:6, “Omul nostru cel vechi a fost răstignit împreună cu el.” Versetul 8: “Am murit împreună cu Hristos.” (Vedeţi Galateni 2:20; 5:24; 6:14). Aceste prime două strategii pentru a învinge păcatul în vieţile noastre s-au petrecut în mod istoric în afara noastră, înainte ca noi să ne naştem. Aceasta este istorie.
** Strategia #3 – Am fost uniţi cu Hristos **
Strategia #3: Dumnezeu ne-a unit cu Hristos prin credinţă. Aceasta este transpunerea în viaţa noastră a ceea ce s-a împlinit pentru noi la cruce şi în viaţa lui Isus. Romani 6:5, “Am devenit una cu El printr-o moarte asemănătoare cu a Lui.” Cum se întâmplă aceasta? Pavel răspunde în 1 Corinteni 1:30, “Şi voi, prin El [Dumnezeu] [“de la El,” evx auvtou], sunteţi în Hristos Isus. El [Hristos, n.tr.] a fost făcut de Dumnezeu pentru noi înţelepciune, neprihănire, sfinţire şi răscumpărare.” Dumnezeu ne-a altoit în Hristos. Care a fost partea noastră? Credinţa în Hristos – privind la ceea ce a făcut El, la ceea ce este El şi la ceea ce promite să facă El, şi primindu-le pe acestea în viaţa noastră ca pe un dar fără plată.
** Strategia #4 – Dumnezeu ne îndreptăţeşte **
Strategia #4: Dumnezeu ne îndreptăţeşte prin această credinţă pentru că suntem uniţi cu Hristos. El ne iartă toate păcatele şi ne atribuie neprihănirea lui Hristos. 2 Corinteni 5:21 spune aşa: “Pe Cel ce n-a cunoscut nici un păcat, El “[Dumnezeu] L-a făcut păcat pentru noi, ca noi să fim neprihănirea lui Dumnezeu în El.” Aşa cum Dumnezeu l-a socotit pe Hristos ca fiind păcătos cu toate că El era neprihănit, tot la fel ne socoteşte pe noi ca fiind neprihăniţi, cu toate că suntem păcătoşi. Şi face aceasta pentru că suntem “în Hristos.”
Deci până aici, avem: Strategia #1: Hristos a murit pentru păcatele noastre. Strategia #2: Am murit împreună cu El. Strategia #3: Dumnezeu ne-a unit cu Hristos prin credinţa noastră. Strategia #4: Dumnezeu ne îndreptăţeşte datorită uniunii noastre cu Hristos. El socoteşte păcatele noastre ca fiind pedepsite în Hristos şi neprihănirea lui Hristos ca fiindu-ne creditată nouă. Toate acestea preced poruncii din Romani 6:11. Aceasta este diferenţa dintre creştinism şi orice altă religie şi orice alt program de dezvoltare morală.
** Strategia #5 – Socotiţi-vă morţi faţă de păcat **
Dar acum vine strategia #5 în lupta cu păcatul – şi este într-adevăr o extensie a credinţei din strategia #4. Dar Pavel o tratează separat, aşa că voi proceda şi eu la fel. Strategia #5 este un act mental şi volitiv care precede lupta directă cu ispita. Se găseşte în Romani 6:11, “Tot aşa şi voi înşivă, socotiţi-vă morţi faţă de păcat, şi vii pentru Dumnezeu, în Isus Hristos, Domnul nostru.”
Remarcaţi două lucruri cu privire la această strategie:
1) Este ceva ce faceţi cu raţiunea şi cu voinţa voastră. “Socotiţi” un anumit lucru că este aşa cum este. (Pentru termenul “socotire” vedeţi 2:26; 8:18, 36; 14:14). “Voi înşivă socotiţi-vă” (logi,zesqe e’ autou.j) ca fiind morţi faţă de păcat şi vii pentru Dumnezeu în Hristos Isus.” Expresia “Tot aşa” de la începutul versetului 11 se referă înapoi la versetul 10 unde Pavel a spus că Hristos a murit faţă de păcat şi trăieşte pentru Dumnezeu. “Tot aşa” – aşa cum aţi fost uniţi cu Hristos în moartea şi învierea Sa – “tot aşa” puneţi-vă mintea şi voinţa în acord cu aceste lucruri. Gândiţi în felul acesta. Cunoaşteţi-vă pe voi înşivă în felul acesta. Socotiţi adevărul acesta ca fiind adevărul cu privire la voi. Voi aţi murit şi aţi înviat cu Hristos.
2) Remarcaţi că această moarte faţă de păcat şi viaţă pentru Dumnezeu sunt “în Hristos.” Pavel se află încă, în mod uimitor, la nivelul obiectiv a ceea ce este adevărat, în afara voastră. El încă vă îndreaptă atenţia aici înspre o realitate care vă priveşte pe voi, şi care este obiectivă şi exterioară faţă de voi. În strategia versetului 11, moartea voastră faţă de păcat şi viaţa pentru Dumnezeu nu sunt încă o moarte şi o viaţă care se experimentează. Pavel spune: mai întâi puneţi-vă mintea şi inima în acord cu toată această realitate obiectivă în cei patru paşi: Hristos a murit pentru voi, voi aţi murit în El, voi aţi fost uniţi cu El prin lucrarea lui Dumnezeu prin credinţă, aţi fost îndreptăţiţi. Acum gândiţi în felul acesta. Cunoaşteţi-vă în felul acesta. Conştientizaţi această realitate – cine sunteţi cu adevărat. Uraţi bun venit acestei lucrări a lui Dumnezeu şi îmbrăţişaţi-o, ca pe comoara voastră în viaţă. (De aceea am spus că această strategie este o prelungire a credinţei din strategia #4. Socotindu-ne morţi şi înviaţi cu Hristos înseamnă să o credem şi să o acceptăm împreună cu toate promisiunile ei, cu mult mai preţioase decât toate lucrurile pământeşti).
** Strategia #6 – Spuneţi nu … şi alegeţi-L pe Dumnezeu **
Acum în strategia #6 vine lupta directă cu ispita: Atunci când păcatul trimite dorinţele sau poftele trădătoare – gen Iuda să vă ispitească ca să duceţi mădularele voastre ca arme ale nelegiuirii, alegeţi un alt Conducător, Dumnezeu.
Remarcaţi cuvântul “deci” de la începutul versetului 12. “Deci, păcatul să nu mai domnească în trupul vostru muritor, şi să nu mai ascultaţi de poftele lui.” Angajarea activă a voinţei noastre acum, din versetul 12, vine după şi se bazează pe toate celelalte strategii ale lui Dumnezeu. Apţibildul şi tricoul pe care scrie, “Doar spune Nu,” nu sunt creştine. Nu doar spui Nu. Sunt cinci lucruri care au precedat şi au susţinut acest pas şi ne-au împuternicit să spunem nu. A spune Nu este strategia #6.
O, trebuie să spunem Nu. Atunci când păcatul atacă cu dorinţele trădătoare sexuale, spunem: Nu! Atunci când atacă cu dorinţe trădătoare ale poftirii, spunem: Nu! Atunci când atacă cu poftele trădătoare ale alcoolului, nicotinei, marihuanei, cocainei, spunem: Nu! Atunci când păcatul atacă cu poftele trădătoare ale răzbunării sau bârfei, spunem: Nu! Deci da, există o angajare reală a voinţei noastre. Alegeţi să spuneţi, Nu!
Dar este cu mult mai mult decât atât. Şi prea multul acesta se bazează pe ceea ce a făcut Dumnezeu în Hristos, pe ceea ce ni s-a întâmplat nouă în Hristos, şi pe cine este Dumnezeu pentru noi în Hristos şi cine ştim că suntem noi în Hristos. Le îmbrăţişăm pe toate acestea ca pe comoara noastră. Şi din cauza aceasta spunem: Nu.
Dar mai este un lucru de subliniat cu privire la această ultimă strategie #6 (versetul 12) – “Deci, păcatul să nu mai domnească în trupul vostru muritor, şi să nu mai ascultaţi de poftele lui.” Remarcaţi că păcatul atacă prin dorinţe sau pofte trădătoare – gen Iuda. Noi suntem chemaţi să alegem împotriva acestor dorinţe. “Păcatul să nu mai domnească.” Nu daţi ochii voştri şi limba voastră ca să împlinească acele dorinţe. Nu alegeţi acele dorinţe.
Dar ce este această alegere? Este vorba de preferinţă. A alege înseamnă a prefera un lucru în defavoarea altui lucru. Pentru ca Dumnezeu să capete toată slava în alegerea noastră împotriva păcatului, va trebui să-L privim pe Dumnezeu şi ceea ce este El şi ceea ce promite El, ca fiind de preferat. A alege înseamnă a găsi că un lucru este de preferat faţă de alt lucru. Deci puteţi descrie bătălia de aici în termeni negativi: Spuneţi NU dorinţelor trădătoare ale păcatului pe baza a ceea ce a făcut Dumnezeu şi a ceea ce sunteţi voi în Hristos. Voi sunteţi morţi faţă de păcat şi faţă de poftele acestuia; acestea nu mai sunt de preferat. Sau puteţi să descrieţi lupta în termeni pozitivi: Atunci când păcatul trimite poftele sale trădătoare ca să vă ispitească, preferaţi-L pe Dumnezeu, şi lucrarea Lui, căile Lui şi promisiunile Lui. Vedeţi-L pe Dumnezeu ca fiind de preferat în locul plăcerilor de o clipă ale păcatului. Voi sunteţi vii pentru Dumnezeu şi El este de preferat. Dacă Satana vă atacă cu dorinţe înşelătoare, contracaraţi cu dorinţe demne de încredere care nu vă vor dezamăgi, şi care duc la bucurie veşnică.
Cu alte cuvinte, lupta din linia întâi împotriva păcatului, care-i aduce slavă lui Dumnezeu, se bazează pe ceea ce a făcut El pentru noi în Hristos ca să ne ierte toate păcatele şi să ne socotească neprihăniţi în El, şi această luptă se duce prin experimentarea morţii faţă de dorinţele trădătoare – gen Iuda şi prin experimentarea vieţii faţă de dorinţele noi, preferinţele noi – Dumnezeu şi căile Sale!
O străduiţi-vă să cunoaşteţi ce a făcut Dumnezeu pentru voi în Hristos. Şi uitaţi-vă la El în continuu până când El devine mult mai de preferat decât toate celelalte lucruri.
John Piper (@JohnPiper) is founder and teacher of desiringGod.org and chancellor of Bethlehem College & Seminary. For 33 years, he served as pastor of Bethlehem Baptist Church, Minneapolis, Minnesota. He is author of more than 50 books, including Desiring God: Meditations of a Christian Hedonist and most recently Come, Lord Jesus.
https://www.desiringgod.org/messages/do-not-let-sin-reign-in-your-mortal-body-part-2?lang=ro
/////////////////////////////////////////////
Biserica vizibilă
În următorul articol tratăm învăţătura despre aşa-numita „biserică invizibilă“, explicată de multe ori pe baza unor versete biblice, pe care le vom cerceta amănunţit. Această învăţătură şi practică este departe de viziunea Noului Testament. Nu numai că acest termen lipseşte din Noul Testament, dar gândurile şi intenţiile lui Isus şi ale apostolilor nu arată deloc în această direcţie. Biserica este lumina lumii, adică Isus a vorbit despre o Biserică vizibilă.
Cuprins:
1 Introducere
Conform acestei învăţături
2 Situaţia în Biserici primare
3 Puritatea şi sfinţenia Adunării
4 Pilda grâului şi a neghinei
5 Alte pasaje interpretate greşit
Concluzii
1 Introducere
Membrii „devotaţi“ ai aşa-numitelor denominaţiuni creştine sunt conştienţi că în afară de ei („credincioşii“, „cei convertiţi“) în “biserică” mai sunt şi „cei pseudo-religioşi“ sau „creştinii de duminică“ care nu au decis pentru Isus sau care n‑o vor face niciodată. Şi aceştia din urmă iau parte la întâlnirile comunităţii, se roagă, cântă şi iau cina Domnului împreună cu ceilalţi, deşi nu au relaţie cu Isus.
Cum este aceasta posibil? Aşa este corect sau avem de‑a face cu o situaţie care contrazice învăţătura Bibliei?
Situaţia actuală este deseori explicată prin ”învăţătura aşa-numitei biserici invizibile”, care poate fi rezumată după cum urmează:
Conform acestei învăţături
Există o diferenţă între biserica vizibilă şi cea invizibilă.
Biserica vizibilă este văzută de cei din exterior, din aceasta fac parte atât „creştinii“ credincioşi cât şi cei necredincioşi. Sunt multe „biserici“ de felul acesta (ortodoxă, catolică, protestantă, luterană, şi multe alte „biserici“ diferite, mici sau mari).
Biserica invizibilă însă este una singură. Ei îi aparţin toţi acei creştini „convertiţi“ care sunt împreună cu necredincioşii din bisericile vizibile. Isus îi va lua la El când se va întoarce. Doar atunci biserica invizibilă va deveni vizibilă.
„Credincioşii“ cred despre „necredincioşii“ cu care se află împreună că numai Dumnezeu le vede inima şi poate că odată se vor converti, dar este posibil şi ca ei să moară necredincioşi. Îşi văd datoria de a fi lumină pentru necredincioşii din cadrul „bisericii“ pentru a împlini astfel o „evanghelizare internă“.1
Ei încearcă să explice această învăţătură cu anumite pasaje din Biblie pe care le vom analiza mai târziu. Dar mai întâi am vrea să subliniem pe baza altor pasaje cât de departe este această învăţătură şi practică de sistemul de valori al Bibliei. Doar un credincios poate fi membru unei comunităţi creştine, nu cineva care nu a decis încă pentru Isus şi care este mulţumit cu starea sa spirituală.2
2 Situaţia în Biserici primare
Despre comunitatea din Ierusalim, care s‑a înfiinţat după predica lui Petru de la Cincizecime, putem citi următoarele:
Prin mâinile apostolilor se făceau multe semne şi minuni în norod. Toţi stăteau împreună în pridvorul lui Solomon, şi nici unul din ceilalţi nu cuteza să se lipească de ei; dar norodul îi lăuda în gura mare. Numărul celor ce credeau în Domnul, bărbaţi şi femei, se mărea tot mai mult; (Fapte 5:12–14)
Faptul că „niciunul din ceilalţi nu cuteza să se lipească de ei“ nu înseamnă nici că cei ce erau creştini au format o comunitate izolată, nici că îi îndepărtau pe cei care erau dornici să li se alăture. Putem vedea cât de plini de râvnă evanghelizau şi cum Dumnezeu a mărit comunitatea adăugând pe cei care aveau să fie mântuiţi (Fapte 2:47). Prin „ceilalţi“ trebuie să îi înţelegem pe cei care nu voiau să‑I slujească lui Isus cu toată viaţa lor. Propovăduirea şi viaţa creştinilor îi făcea pe oameni să decidă. Cei care se converteau prin ei, li se alăturau. Nu s‑a întâmplat că o mare mulţime li s‑a alăturat, o mulţime din care unii au decis cu adevărat să‑l urmeze pe Isus şi alţii s‑au pocăit după ani de zile sau după zeci de ani sau au practicat nişte forme religioase până la sfârşitul vieţii lor. Prima comunitate creştină nu a cunoscut problema: ce să facă cu acei membri necredincioşi care iau parte la părtăşie din moment ce era imposibil ca un necredincios să devină membru al comunităţii fără să se pocăiască.
Dacă un necredincios intra în adunare toţi judecau „tainele inimii“ sale:
Deci, dacă s‑ar aduna toată Biserica la un loc, şi toţi ar vorbi în alte limbi, şi ar intra şi de cei fără daruri sau necredincioşi, n‑ar zice ei că Sunteţi nebuni? Dar dacă toţi proorocesc, şi intră vreun necredincios sau vreunul fără daruri, el este încredinţat de toţi, este judecat de toţi. Tainele inimii lui Sunt descoperite, aşa că va cădea cu faţa la pământ, se va închina lui Dumnezeu, şi va mărturisi că, în adevăr, Dumnezeu este în mijlocul vostru. (1 Corinteni 14:23–25)
Întreaga comunitate se străduia ca „oaspetele“ să înţeleagă din ce trebuie să se pocăiască. Acest proces era în unele cazuri mai scurt, în altele mai lung. Dacă, totuşi, „oaspetele“ nu dorea să se convertească în momentul când auzea discernământul celorlalţi creştini, atunci, în mod evident, nu era nicio bază pentru a‑l boteza. Iar acesta nu se alătura şi nici nu era prezent la părtăşie.
Totuşi, s‑a întâmplat ca în urma evanghelizării să se alăture astfel de oameni, cum ar fi Simon, vrăjitorul. Se pare că, fiind aşa de mulţi convertiţi, Filip nu a observat că gândirea lui Simon nu se schimbase şi astfel acesta a reuşit să‑i înșele şi pe ceilalţi creştini pentru o perioadă de timp. Lucrul acesta însă a ieşit la iveală repede şi Petru a acţionat într-un mod hotărât:
Când a văzut Simon că Duhul Sfânt era dat prin punerea mâinilor apostolilor, le‑a dat bani, şi a zis: „Daţi-mi şi mie puterea aceasta, pentru ca peste oricine-mi voi pune mâinile, să primească Duhul Sfânt.” Dar Petru i‑a zis: „Banii tăi să piară împreună cu tine, pentru că ai crezut că darul lui Dumnezeu s‑ar putea căpăta cu bani! Tu n‑ai nici parte, nici sorţ în toată treaba aceasta, căci inima ta nu este curată înaintea lui Dumnezeu. Pocăieşte-te, deci, de această răutate a ta, şi roagă-te Domnului să ţi se ierte gândul acesta al inimii tale, dacă este cu putinţă; căci văd că eşti plin din fiere amară, şi în lanţurile fărădelegii.” Simon a răspuns: „Rugaţi-vă voi Domnului pentru mine, ca să nu mi se întâmple nimic din ce aţi zis.” (Fapte 8:18–24)
O astfel de purtare strictă putem vedea şi în alte cazuri când unii oameni, care trăiau sau gândeau în mod diferit de ceea ce Isus sau apostolii au învăţat, s‑au strecurat în comunitate.
Căci s‑au strecurat printre voi unii oameni, scrişi de mult pentru osânda aceasta, oameni neevlavioşi, care schimbă în desfrânare harul Dumnezeului nostru, şi tăgăduiesc pe singurul nostru Stăpân şi Domn Isus Hristos. (Iuda 4)
Scopul lui Iuda a fost de a arăta că nu este loc în comunitate pentru aceşti oameni. Chiar dacă s‑a întâmplat ca să vină în adunare cineva care nu-şi avea locul acolo, din versetul de mai sus putem vedea că era posibil să fie prezent doar pentru scurt timp şi nu era deloc privită ca fiind o situaţie normală. Autorii epistolelor au mustrat întotdeauna adunările şi au îndemnat să lupte şi să se separe de astfel de persoane. (Fapte 20:29–31; Matei 24:23–26; 1 Timotei 4:1–3; 6:3–5; 2 Timotei 3:1–9; 1 Ioan 2:18–19)
3 Puritatea şi sfinţenia Adunării
Dacă un membru al comunităţii păcătuia într-un fel care îl făcea nevrednic de părtăşia cu sfinţii şi nu voia să se schimbe din păcatele sale în ciuda ajutorului şi a mustrărilor repetate, comunitatea înceta părtăşia cu el: era exclus. Acest lucru era bazat pe porunca lui Isus:
Dacă fratele tău a păcătuit împotriva ta, du-te şi mustră‑l între tine şi el singur. Dacă te ascultă, ai câştigat pe fratele tău. Dar, dacă nu te ascultă, mai ia cu tine unul sau doi inşi, pentru ca orice vorbă să fie sprijinită pe mărturia a doi sau trei martori. Dacă nu vrea să asculte de ei, spune‑l Bisericii; şi, dacă nu vrea să asculte nici de Biserică, să fie pentru tine ca un păgân şi ca un vameş. Adevărat vă spun, că orice veţi lega pe pământ, va fi legat în cer; şi orice veţi dezlega pe pământ, va fi dezlegat în cer. (Matei 18:15–18)
În ceea ce priveşte “să fie pentru tine ca un păgân şi ca un vameş” trebuie să remarcăm că evreii nu aveau părtăşie cu neamurile pentru că le considerau necurate (vezi Fapte 10:28). În acelaşi fel se gândeau şi despre vameşii avari care făceau compromisuri cu romanii (vezi Matei 9:10–11). Această respingere categorică nu a fost corectă, totuşi aşa a fost practica evreiască. Isus s‑a bazat pe acest fapt arătând care este adevăratul sens al separării: motivul nu trebuie să fie nici starea socială sau etnică a celuilalt, ci faptul că nu acceptă ajutorul şi vrea să rămână în păcatul său.
Din toate părţile se spune că între voi este curvie; şi încă o curvie de acelea, care nici chiar la păgâni nu se pomenesc; până acolo că unul din voi trăieşte cu nevasta tatălui său. Şi voi v‑aţi fălit! Şi nu v‑aţi mâhnit mai degrabă, pentru ca cel ce a săvârşit fapta aceasta, să fi fost dat afară din mijlocul vostru! Cât despre mine, cu toate că n‑am fost la voi cu trupul, dar fiind de faţă cu duhul, am şi judecat, ca şi când aş fi fost de faţă, pe cel ce a făcut o astfel de faptă. În Numele Domnului Isus, voi şi duhul meu, fiind adunaţi la olaltă, prin puterea Domnului nostru Isus, am Hotărât ca un astfel de om să fie dat pe mâna Satanei3, pentru nimicirea cărnii, ca duhul lui să fie mântuit în ziua Domnului Isus. Nu vă lăudaţi bine. Nu ştiţi că puţin aluat dospeşte toată plămădeala? Măturaţi aluatul cel vechi, ca să fiţi o plămădeală nouă, cum şi Sunteţi, fără aluat; căci Hristos, Paştele noastre, a fost jertfit. (1 Corinteni 5:1–7)
Peste câteva versete Pavel continuă astfel:
Ci v‑am scris să n‑aveţi nici un fel de legături cu vreunul care, măcar că îşi zice „frate” totuşi este curvar sau lacom de bani sau închinător la idoli sau defăimător sau beţiv sau hrăpăreţ; cu un astfel de om nu trebuie nici să mâncaţi. În adevăr, ce am eu să judec pe cei de afară? Nu este datoria voastră să judecaţi pe cei dinăuntru? Cât despre cei de afară, îi judecă Dumnezeu. Daţi afară, deci, din mijlocul vostru pe răul acela. (1 Corinteni 5:11–13)
Cineva ar putea întreba: „Unde este mila aici? Unde este răbdarea? Nu a avut Pavel nădejdea că Dumnezeu va deschide inima acestui păcătos?“ Ba da, a avut!4 Dar, deşi consideră pocăinţa posibilă, el condiţionează sever apartenenţa la comunitate. Adunarea lui Dumnezeu nu poate avea părtăşie cu cel care se menţine în păcat. Dar, dacă el se pocăieşte mai târziu, atunci se poate întoarce în adunare cu o nouă decizie de a trăi o viaţă sfântă, pură.
În acest fel vegheau asupra curăţiei primele comunităţi creştine. Astfel a fost posibil să nu fie necredincioşi între ei. Dacă nu ar fi fost aşa, cum ar fi putut Pavel să li se adreseze numindu‑i sfinţi? (Ex. 1 Corinteni 1:1–3, 2 Corinteni 1:1–2)5
În Noul Testament termenul „sfânt“ are acelaşi înţeles ca şi “creştin” (Fapte 9:13; Efeseni 5:3; Filipeni 4:21–22; Evrei 3:1). Toţi creştinii sunt sfinţi şi bisericii îi aparţin numai cei care L‑au lăsat pe Dumnezeu să le conducă viaţa şi să‑i sfinţească (Evrei 12:14; Efeseni 5:5; Galateni 5:19–21). Aceasta se vede printr‑o viaţă sfântă şi prin lupta împotriva păcatului. Nu este vorba de oameni fără păcat (vezi epistolele către Corinteni), ci de oameni care „sunt sfinţiţi în Isus Christos“, care au acceptat iertarea şi mântuirea lui Isus. Chiar dacă se întâmplă să păcătuiască, ei vor accepta mustrarea şi vor dori să se schimbe. Întreaga biserică, fiecare membru al ei luptă împotriva păcatului. Un creştin nu poate trăi o viaţă dublă. Nu poate să‑i slujească lui Dumnezeu în timp ce inima lui este în lume. În acelaşi fel nici biserica nu poate să îi accepte pe păcătoşii care nu vor să se schimbe (Matei 6:24; 10:38–39; 1 Ioan 2:15–17; Ioan 12:25–26; 1 Ioan 2:4–6).
În cazul în care creştinii nu se separă de oamenii lumeşti ci au părtăşie cu ei, arată o imagine falsă lumii. Mai mult decât atât, îi înşeală şi pe „cei religioşi“ care se consideră creştini (ceea ce se înţelege de mai sus). În cele din urmă ei înşişi îl vor abandona pe Dumnezeu.
Nu vă înjugaţi la un jug nepotrivit cu cei necredincioşi. Căci ce legătură este între neprihănire şi fărădelege? Sau cum poate sta împreună lumina cu întunericul? Ce înţelegere poate fi între Hristos şi Belial? Sau ce legătură are cel credincios cu cel necredincios? Cum se împacă Templul lui Dumnezeu cu idolii? Căci noi Suntem Templul Dumnezeului celui viu, cum a zis Dumnezeu: „Eu voi locui şi voi umbla în mijlocul lor; Eu voi fi Dumnezeul lor, şi ei vor fi poporul Meu.” De aceea: „Ieşiţi din mijlocul lor, şi despărţiţi-vă de ei, zice Domnul; nu vă atingeţi de ce este necurat, şi vă voi primi. Eu vă voi fi Tată, şi voi Îmi veţi fi fii şi fiice, zice Domnul Cel Atotputernic. (2 Corinteni 6:14–18)
Dumnezeu îi primeşte ca şi copii ai Săi pe aceia care s‑au separat de necredincioşi6. Şi cuvântul grec ecclesia are înţelesul de comunitate care este chemată afară. Aceasta face aluzie la obiceiul mesagerilor oraşelor Greciei antice de a‑i chema pe cetăţeni să iasă afară din case şi să vină la adunările oficiale. La fel mesagerii Evangheliei cheamă afară din lume adunarea lui Dumnezeu.
Putem vedea din cele de mai sus că practica primelor comunităţi creştine era complet diferită de cea a denominaţiunilor de astăzi. Astăzi oricine poate deveni membru al „bisericii“ (după câteva formalităţi) şi, de obicei, nu se practică nici excluderea. Pentru aceste lucruri ar fi necesară o părtăşie intensivă: ar trebui să se îngrijească mai mult unul de celălalt, ar trebui să vegheze cu atenţie asupra vieţii celorlalţi. Gândirea oamenilor religioşi de astăzi este următoarea: „Este adevărat, dar cine are timp pentru aceasta în ziua de astăzi?“ „Trăim în secolul al 21-lea.“ (Aceasta înseamnă: Cine are timp în secolul al 21-lea să împlinească porunca lui Isus?)
4 Pilda grâului şi a neghinei
Însă practica greşită nu a început chiar în zilele noastre, deci şi suportul teoretic (= învăţătura despre biserica invizibilă) s‑a format deja mai devreme. Acest proces s‑a derulat paralel cu întinarea bisericii. Pe măsură ce comunitatea se îndepărta tot mai mult de Dumnezeu şi de o viaţă sfântă a devenit din ce în ce mai puţin sensibilă la păcat. Deja în secolul al 4‑lea în controversa donatistă 7 Augustin a abuzat de un pasaj biblic pentru a susţine reprimirea în biserică a episcopilor apostaziaţi: interesul a fondat o învăţătură falsă.
Augustin pretindea pe baza pildei neghinei şi grâului (Matei 13:24–30, 36–43) şi a pildei năvodului (Matei 13:47–50) că adunarea este un „trup mixt“ (corpus permixtum) în care răul se găseşte împreună cu binele.
Isus le‑a pus înainte o altă pildă, şi le‑a zis: „Împărăţia cerurilor se aseamănă cu un om care a semănat o sămânţă bună în ţarina lui. Dar, pe când dormeau oamenii, a venit vrăjmaşul lui, a semănat neghină între grâu, şi a plecat. Când au răsărit firele de grâu şi au făcut rod, a ieşit la iveală şi neghina. Robii stăpânului casei au venit, şi i‑au zis: „Doamne, n‑ai semănat sămânţă bună în ţarina ta? De unde are, deci, neghină?” El le‑a răspuns: „Un vrăjmaş a făcut lucrul acesta.” Şi robii i‑au zis: „Vrei, deci, să mergem s‑o smulgem?”„Nu” le‑a zis el „ca nu cumva, smulgând neghina, să smulgeţi şi grâul împreună cu ea. Lăsaţi-le să crească amândouă împreună până la seceriş; şi, la vremea secerişului, voi spune secerătorilor: „Smulgeţi întâi neghina, şi legaţi‑o în snopi, ca s‑o ardem, iar grâul strângeţi‑l în grânarul meu.” (Matei 13:24–30)
Împărăţia cerurilor se mai aseamănă cu un năvod aruncat în mare, care prinde tot felul de peşti. După ce s‑a umplut, pescarii îl scot la mal, şed jos, aleg în vase ce este bun, şi aruncă afară ce este rău. Tot aşa va fi şi la sfârşitul veacului. Îngerii vor ieşi, vor despărţi pe cei răi din mijlocul celor buni, şi‑i vor arunca în cuptorul aprins; acolo va fi plânsul şi scrâşnirea dinţilor. (Matei 13:47–50)
Augustin a echivalat ţarina şi năvodul cu comunitatea fără a lua în considerare că Isus însuşi a interpretat propria pildă într-un mod diferit!
Atunci Isus a dat drumul noroadelor, şi a intrat în casă. Ucenicii Lui s‑au apropiat de El, şi I‑au zis: „Tâlcuieşte-ne pilda cu neghina din ţarină.” El le‑a răspuns: „Cel ce seamănă sămânţa bună, este Fiul omului. Ţarina, este lumea; sămânţa bună Sunt fiii Împărăţiei; neghina, Sunt fiii Celui rău. Vrăjmaşul, care a semănat‑o, este Diavolul; secerişul, este sfârşitul veacului; secerătorii, Sunt îngerii. Deci, cum se smulge neghina şi se arde în foc, aşa va fi şi la sfârşitul veacului. Fiul omului va trimite pe îngerii Săi, şi ei vor smulge din Împărăţia Lui toate lucrurile, care Sunt pricină de păcătuire şi pe cei ce săvârşesc fărădelegea, şi‑i vor arunca în cuptorul aprins; acolo va fi plânsul şi scrâşnirea dinţilor Atunci cei neprihăniţi vor străluci ca soarele în Împărăţia Tatălui lor. Cine are urechi de auzit, să audă.“ (Matei 13:36–43)
Conform versetului 38 ţarina este lumea. Cel care echivalează ţarina cu biserica pe baza acestei pilde recunoaşte că adunarea sa este una cu lumea. Pavel însă scrie comunităţii vizibile din Filipi:
… ca să fiţi fără prihană şi curaţi, copii ai lui Dumnezeu, fără vină, în mijlocul unui neam ticălos şi stricat, în care străluciţi ca nişte lumini în lume, ţinând sus Cuvântul vieţii; aşa ca, în ziua lui Christos, să mă pot lăuda că n‑am alergat, nici nu m‑am ostenit în zădar. (Filipeni 2:15–15)
Biserica este în lume, este lumină pentru ea şi deci nu poate să fie identică cu lumea!
Dacă totuşi în Matei 13:41 Fiul Omului îi strânge pe făcătorii de rele din împărăţia Sa, atunci, luând în considerare faptele de mai sus, prin împărăţia Fiului Omului trebuie să înţelegem lumea creată — din moment ce Isus este Domnul întregii lumi — şi nu comunitatea.
Doar datorită faptului că Isus compară Împărăţia cerurilor cu năvodul nu este necesar să înţelegem că năvodul se referă la comunitate. În alte pilde El compară Împărăţia cerurilor cu un împărat, un negustor…(Matei 18:23, Matei 13:45–46). Desigur nimeni nu se gândeşte că împăratul sau negustorul simbolizează adunarea. Isus a folosit expresia “Împărăţia cerurilor” atunci când a vrut să explice ceva legat de Împărăţia lui Dumnezeu. Pentru evrei “Împărăţia lui Dumnezeu” (în Matei ”Împărăţia Cerurilor”) a însemnat împărăţia lui Mesia. Isus a vrut ca prin pildele Sale mai degrabă să corecteze această imagine greşită.
Evreii aşteptau de la Mesia ca să acţioneze ca un împărat glorios şi un judecător drept: să‑i elibereze din robie şi să nimicească răul de pe pământ. Isus a vrut să corecteze această gândire: El nu a venit ca să împărăţească asemenea unui împărat pământesc sau ca să judece. Judecata va fi în ziua de pe urmă şi până atunci binele şi răul trebuie să coexiste în lume. Împărăţia Sa este una spirituală, care a învins lumea într-un mod spiritual:
V‑am spus aceste lucruri ca să aveţi pace în Mine. În lume veţi avea necazuri; dar îndrăzniţi, Eu am biruit lumea. (Ioan 16:33)
5 Alte pasaje interpretate greşit
- 2 Timotei 2:16–21
Fereşte-te de vorbăriile goale şi lumeşti; căci cei ce le ţin, vor înainta tot mai mult în necinstirea lui Dumnezeu. Şi cuvântul lor va roade ca gangrena. Din numărul acestora Sunt Imeneu şi Filet, care s‑au abătut de la adevăr. Ei zic că a şi venit învierea, şi răstoarnă credinţa unora. Totuşi temelia tare a lui Dumnezeu stă nezguduită, având pecetea aceasta: „Domnul cunoaşte pe cei ce Sunt ai Lui”; şi: „Oricine rosteşte Numele Domnului, să se depărteze de fărădelege!” Într‑o casă mare nu Sunt numai vase din aur şi din argint, ci şi din lemn şi de pământ. Unele Sunt pentru o întrebuinţare de cinste, iar altele pentru o întrebuinţare de ocară. Deci dacă cineva se curăţă de acestea, va fi un vas de cinste, sfinţit, folositor stăpânului său, destoinic pentru orice lucrare bună.
Casa menţionată de Pavel (v. 20) este identificată cu biserica. Şi vasele pentru o întrebuinţare de cinste şi cele pentru o întrebuinţare de ocară sunt de obicei identificate cu credincioşii, respectiv necredincioşii, care se află împreună în comunitate.
Este corect să identificăm casa cu biserica din moment ce şi contextul se referă la viaţa comunităţii: erau învăţători falşi gnostici care trebuia să fie îndepărtaţi pentru că învăţătura lor se răspândea ca o gangrenă şi îi clătinase deja pe mulţi în credinţa lor. Dar cine sunt vasele pentru întrebuinţare de cinste şi cele pentru întrebuinţare de ocară? În textul din greacă cuvintele time = cinste, valoare şi atimia = ocară, antonimul lui time sunt folosite (ele derivă de la verbele timao = a aprecia, a onora şi atimadzo = a nu aprecia, a desconsidera). Şi în 1 Corinteni 12:23 Pavel foloseşte un cuvânt derivat de la time: atimoteros = mai dispreţuit. Acest pasaj poate să ne ajute să ne apropiem de ceea ce Pavel a vrut să spună în 2 Timotei 2:20 prin vase de întrebuinţare de cinste şi întrebuinţare de ocară:
Ba mai mult, mădularele trupului, care par mai slabe, Sunt de neapărată trebuinţă. Şi părţile trupului, care par vrednice de mai puţină cinste, le îmbrăcăm cu mai multă podoabă. Aşa că părţile mai puţin frumoase ale trupului nostru capătă mai multă frumuseţe, pe când cele frumoase n‑au nevoie să fie împodobite. Dumnezeu a întocmit trupul în aşa fel ca să dea mai multă cinste mădularelor lipsite de cinste. (1 Corinteni 12:22–24)
Aici membrele frumoase şi cele mai puţin frumoase (mai slabe, mai puţin cinstite) se referă în mod clar la creştini pentru că mesajul acestui pasaj este că fiecare creştin este vrednic în aceeaşi măsură datorită Duhului Sfânt care locuieşte în el, independent de darurile sale. Aşa cum fiecare mădular al corpului este legat de cap şi ascultă de el, tot aşa fiecare membru al adunării este legat de Christos. Acest pasaj anulează invenţia lui Augustin al corpului mixt „corpus permixtum“ (corpul este mixt doar în măsura în care membri diferiţi au daruri diferite sau sunt la niveluri diferite în ceea ce priveşte ascultarea şi nu pentru că unii au relaţie cu Dumnezeu, iar alţii, nu) şi ne ajută să înţelegem înţelesul vaselor din 2 Timotei 2. „Vasele de cinste“ şi „cele de ocară“ nu se referă la membrii credincioşi şi la cei necredincioşi, ci – pe baza contextului — la acei membri care stau neclintiţi în credinţa lor şi în învăţătură şi cei care sunt mai slabi, pot fi influenţaţi de învăţături false. Sensul expresiei “a te curăţi de acestea“ (în greacă este folosit pronumele demonstrativ apo touton care înseamnă: „de acestea“) este asemănător gândului exprimat în versetul 19: „Oricine rosteşte Numele Domnului, să se depărteze de fărădelege!”. Deci, pronumele demonstrativ „acestea“ nu se referă la vasele pentru întrebuinţare de ocară (nici cei care cred în învăţătura despre biserica invizibilă nu pot să interpreteze aşa pentru că nu vor să se separe de necredincioşii din biserică), ci la învăţăturile şi învăţătorii falşi. Probabil că „vasele de întrebuinţare de ocară“ începuseră să se lase influenţate, dar, dacă se separau de învăţătorii falşi, puteau deveni „vase pentru întrebuinţare de cinste, sfinţite, folositoare stăpânului său, destoinice pentru orice lucrare bună.“
- 1 Corinteni 15:34
Veniţi-vă în fire, cum se cuvine, şi nu păcătuiţi! Căci Sunt între voi unii, care nu cunosc pe Dumnezeu: spre ruşinea voastră o spun.
În context se vorbeşte despre imaginea corectă a învierii. Câţiva creştini din Corint — lăsând loc influenţei spiritului grecesc — se gândeau greşit despre înviere (în loc de înviere în trup îşi închipuiau doar nemurirea sufletului). Pavel consideră această gândire ca fiind departe de Dumnezeu. Cel care se gândeşte în mod greşit în acest punct nu are o imagine corectă despre Dumnezeu. Pavel îi mustră cu astfel de cuvinte tari („sunt unii între voi care nu cunosc pe Dumnezeu“) pentru a arăta că nu pot să rămână cu această concepţie, ci trebuie să o schimbe. Din urarea iniţială a scrisorii citată mai jos este totuşi clar că în comunitatea din Corint fiecare îl „cunoştea“ pe Dumnezeu, avea relaţie cu el.
Credincios este Dumnezeu, care v‑a chemat la părtăşia cu Fiul Său Isus Christos, Domnul nostru. (1 Corinteni 1:9)
- Matei 25:1–13
Atunci Împărăţia cerurilor se va asemăna cu zece fecioare, care şi-au luat candelele, şi au ieşit în întâmpinarea mirelui. Cinci din ele erau nechibzuite, şi cinci înţelepte. Cele nechibzuite, când şi-au luat candelele, n‑au luat cu ele untdelemn; dar cele înţelepte, împreună cu candelele, au luat cu ele şi untdelemn în vase. Fiindcă mirele zăbovea, au aţipit toate, şi au adormit. La miezul nopţii, s‑a auzit o strigare: „Iată mirele, ieşiţi‑i în întâmpinare!” Atunci toate fecioarele acelea s‑au sculat şi şi-au pregătit candelele. Cele nechibzuite au zis celor înţelepte: „Daţi-ne din untdelemnul vostru, căci ni se sting candelele.” Cele înţelepte le-au răspuns: „Nu; ca nu cumva să nu ne ajungă nici nouă nici vouă; ci mai bine duceţi-vă la cei ce vând untdelemn şi cumpăraţi-vă.” Pe când se duceau ele să cumpere untdelemn, a venit mirele: cele ce erau gata, au intrat cu el în odaia de nuntă, şi s‑a încuiat uşa. Mai pe urmă, au venit şi celelalte fecioare, şi au zis: „Doamne, Doamne, deschide-ne!” Dar el, drept răspuns, le‑a zis: „Adevărat vă spun, că nu vă cunosc.“ Vegheaţi, deci, căci nu ştiţi ziua, nici ceasul în care va veni Fiul omului.
Fecioarele neînţelepte sunt într-adevăr împreună cu cele înţelepte, dar de ce să credem că aici este vorba despre biserică? Mai sus am arătat că Biblia nu cunoaşte o astfel de situaţie. Pilda putea să fie provocatoare atât pentru evreii care l‑au ascultat pe Isus şi nu s‑au pocăit, cât şi pentru ucenicii Săi. Evreii se gândeau că din moment ce ei erau poporul ales toţi aveau să împărăţească împreună cu Mesia când acesta avea să vină. Pilda arată că nu toţi care gândesc astfel vor lua parte la nuntă (nu toţi vor intra în împărăţia Lui). Există o condiţie pentru a intra: a fi pregătit. A fi pregătit în cazul evreilor însemna să‑L accepte pe Acela pe care Dumnezeu l‑a trimis, pe Isus. Deşi pilda putea fi o mustrare şi pentru ucenici: nu este de ajuns a începe ceva împreună cu Isus, trebuie să persevereze cu El până la sfârşit. Este valabil şi pentru Biserică. Isus s‑a adresat evreilor şi noi, creştinii, trebuie să tragem concluzia că trebuie să perseverăm în veghere şi în ascultare de Domnul căci numai în acest fel putem să ajungem la ţintă. Şi în Biserică pot fi astfel de creştini care s‑au pocăit şi şi-au dăruit viaţa lui Dumnezeu, dar mai târziu au apostaziat şi L‑au abandonat. (Sunt mai multe versete în Noul Testament care vorbesc despre apostazie de exemplu: Evrei 6:4–8; 10:24–31). Dacă cineva decide să nu trăiască cu Dumnezeu, nu are loc în comunitate. Dar aceasta nu înseamnă că pilda s‑ar referi la credincioşi şi la necredincioşi care trăiesc împreună în adunarea creştină. Din păcate aceasta a fost starea Israelului în Vechiul Testament. Însă cetăţenii „noului Israel“ nu pot fi decât credincioşii care Îi slujesc lui Iahve din toată inima. Altfel comunitatea nou testamentară ar fi în această privinţă la nivelul celei vechi testamentare.
- Ioan 10:14–16
Eu Sunt Păstorul cel bun. Eu Îmi cunosc oile Mele, şi ele Mă cunosc pe Mine, aşa cum Mă cunoaşte pe Mine Tatăl, şi cum cunosc Eu pe Tatăl; şi Eu Îmi dau viaţa pentru oile Mele. Mai am şi alte oi, care nu Sunt din staulul acesta; şi pe acelea trebuie să le aduc. Ele vor asculta de glasul Meu, şi va fi o turmă şi un Păstor.
Isus vorbeşte despre o singură turmă folosind timpul viitor. De aceea mulţi înţeleg prin turmă acei credincioşi pe care Isus îi va strânge din diversele denominaţiuni creştine în ultima zi; atunci credincioşii răspândiţi în multe turme diferite vor fi uniţi într-una singură. Dar de ce să referim folosirea timpului viitor la ultima zi? Poate să se refere la orice alt eveniment viitor. Isus vorbeşte despre cei care sunt „din acest staul“ şi despre cei care nu sunt. El a chemat deja oile din acest staul şi pe celelalte oi le va chema mai târziu. Acele oi care vor asculta de glasul bunului păstor vor forma o singură turmă. La ce ar putea să se refere primul staul conform teoriei despre biserica invizibilă? La care biserică? Cum ar fi putut să vorbească despre biserică din moment ce aceasta nici nu exista încă? În versetul 16 foloseşte adjectivul pronominal demonstrativ „acesta“: „din acest staul“. Acest staul trebuie să simbolizeze Israelul din moment ce în timpul lucrării sale pe pământ Isus I‑a chemat pe fiii lui Israel:
Aceştia Sunt cei doisprezece pe care i‑a trimis Isus, după ce le‑a dat învăţăturile următoare: Să nu mergeţi pe calea păgânilor şi să nu intraţi în vreo cetate a Samaritenilor; ci să mergeţi mai de grabă la oile pierdute ale casei lui Israel Şi pe drum, propovăduiţi, şi ziceţi: „Împărăţia cerurilor este aproape!” (Matei 10:5–7)
Celelalte oi se referă evident la neamuri. Isus a vrut să facă aluzie la faptul că şi printre neamuri erau oameni care aveau să‑I asculte chemarea. Într-adevăr ucenicii aveau să experimenteze acest lucru după câţiva ani. Această experienţă este surprinsă pe scurt de către Pavel în epistola către Efeseni:
De aceea voi, care altădată eraţi Neamuri din naştere, numiţi netăiaţi împrejur de către aceia care se cheamă tăiaţi împrejur, şi care Sunt tăiaţi împrejur în trup de mâna omului: aduceţi-vă aminte că în vremea aceea eraţi fără Christos, fără drept de cetăţenie în Israel, străini de legămintele făgăduinţei, fără nădejde şi fără Dumnezeu în lume. Dar acum, în Christos Isus, voi, care odinioară eraţi depărtaţi, aţi fost apropiaţi prin sângele lui Christos. Căci El este pacea noastră, care din doi a făcut unul, şi a surpat zidul de la mijloc care‑i despărţea, şi, în trupul Lui, a înlăturat vrăjmăşia dintre ei, Legea poruncilor, în orânduirile ei, ca să facă pe cei doi să fie în El însuşi un singur om nou, făcând astfel pace; şi a împăcat pe cei doi cu Dumnezeu într-un singur trup, prin cruce, prin care a nimicit vrăjmăşia. El a venit astfel să aducă vestea bună a păcii vouă celor ce eraţi departe, şi pace celor ce erau aproape. Căci prin El şi unii şi alţii avem intrare la Tatăl, într-un Duh. Aşa dar, voi nu mai Sunteţi nici străini, nici oaspeţi ai casei, ci Sunteţi împreună cetăţeni cu sfinţii, oameni din casa lui Dumnezeu,… (Efeseni 2:11–19)
Prin urmare unirea oilor celor două staule a avut loc chiar în acel timp, în bisericile vizibile. Deci este evident că nu există niciun motiv pentru care să deducem din Ioan 10 învăţătura despre biserica invizibilă.
Concluzii
Fără a mai cerceta alte pasaje biblice, putem afirma că această învăţătură nu are o bază Biblică (nu găsim nici măcar expresia „biserică invizibilă“). Nici măcar un gând sau o afirmaţie a lui Isus sau a apostolilor nu face aluzie la aceasta. Ea poate fi menţinută numai printr‑o interpretare conştient greşită a pasajelor biblice şi printr‑o ignorare completă a adevărului.
Chiar dacă sunt diferenţe între membrii unei biserici creştine în ceea ce priveşte maturitatea în credinţă sau ascultarea, toţi se aseamănă într‑o privinţă: fiecare are legătură cu Capul, Christos (1 Corinteni 12:12–27; Efeseni 4:15–16). Această biserică este văzută de lume, aceasta este biserica vizibilă aşa cum a spus chiar Isus:
Vă dau o poruncă nouă: Să vă iubiţi unii pe alţii; cum v‑am iubit Eu, aşa să vă iubiţi şi voi unii pe alţii. Prin aceasta vor cunoaşte toţi că Sunteţi ucenicii Mei, dacă veţi avea dragoste unii pentru alţii. (Ioan 13:34–35)
… Eu în ei, şi Tu în Mine; pentru ca ei să fie în chip desăvârşit una, ca să cunoască lumea că Tu M‑ai trimis, şi că i‑ai iubit, cum M‑ai iubit pe Mine. (Ioan 17:23)
Cum să judece lumea dacă nu pe baza a ceea ce vede, pe baza bisericii vizibile? Comunitatea de creştini trebuie să fie întotdeauna conştientă de această responsabilitate. O adunare care există ca un „trup mixt“ nu este trupul lui Christos şi nu îndeplineşte datoria pe care Isus a încredinţat‑o bisericii. Creştinii trăiesc într‑o părtăşie adâncă bazată pe învăţătura lui Christos. Numai în acest fel mărturia lor despre dragostea lui Christos poate fi autentică în faţa lumii.
Note de subsol:
- Calvin a formulat învăţătura despre Biserica invizibilă în felul următor: „Am observat că Scriptura vorbeşte despre Biserică în două moduri. Câteodată când vorbeşte despre Biserică se referă la Biserică aşa cum este ea în faţa lui Dumnezeu – Biserica în care nimeni altcineva nu este admis, decât cei care prin darul înfierii sunt fiii lui Dumnezeu, şi prin sfinţirea Duhului devin adevărate mădulare ale lui Christos. În acest caz îi cuprinde nu numai pe sfinţii care locuiesc pe pământ, dar şi pe toţi cei aleşi care au existat de la întemeierea lumii. Deseori, deasemenea, prin numele Bisericii este desemnată toată omenirea împrăştiată prin toată lumea, care arată că se închină unui singur Dumnezeu şi lui Christos, care prin botez sunt iniţiaţi în credinţă; prin participarea la Cina Domnului arată unitatea în doctrina adevărată şi în dărnicie, sunt de acord să ţină cuvântul Domnului şi observă misiunea pe care Christos a încredinţat‑o pentru răspândirea Lui. În această Biserică este o mare amestecătură de ipocriţi care nu au nimic din Christos, doar numele şi apariţia exterioară: oameni ambiţioşi, avari, mânioşi, vorbitori de rău, unii cu viaţă necurată, care sunt toleraţi pentru un timp, fie pentru că vina lor nu poate fi dovedită legal, fie pentru că datorită stricteţii disciplinei nu se observă întotdeauna. Deci, după cum este necesar să credem în Biserica invizibilă, care se manifestă numai în faţa lui Dumnezeu, tot astfel ne bucurăm de această Biserică care este numită aşa cu referire la oameni şi pentru a practica părtăşia.” Calvin: Instituţia religiei creştine, cartea 4, cap. 1 ↩
Bineînţeles, nu este vorba despre solicitanţi (oaspeţi în biserică). Vezi explicaţia de la 1 Corinteni 14. ↩
Nu este vorba că Satan ar avea o putere specială ca să îl tortureze pe păcătos, ci el nu este în părtăşie, ci este în lume, unde, conform cuvintelor lui Isus, Satan este prinţul (Ioan 14:30). O confruntare cu lumea în cazul cel mai fericit poate conduce la distrugerea cărnii şi renunţarea la atitudinea păcătoasă. ↩
Este evident din 1Corinteni 5:5:” ca duhul lui să fie mântuit în ziua Domnului Isus”. ↩
Un mod asemănător de adresare vedem şi în alte scrisori: Romani 1:1–7; Filipeni 1:1; Coloseni 1:1–4; 2 Petru 1:1–4. ↩
Vezi predica lui Petru la Cincizecime: Fapte 2:40 :”Mântuiţi-vă din această generaţie coruptă!” ↩
Donatiştii erau un grup creştin nord-african care nu acceptau influenţa crescândă a bisericii din Roma în Africa de nord. Ei spuneau că biserica este „trupul“ sfinţilor şi că nu este loc pentru păcătoşi în ea. Această problemă a devenit în mod special actuală atunci când în 303 în timpul domniei lui Diocleţian a început din nou persecuţia creştinilor care a durat până în timpul lui Constantin (313). În timpul persecuţiilor, când oamenii nu aveau voie să aibă Sfânta Scriptură, mulţi creştini şi-au dat Bibliile autorităţilor. Cei din Africa de Nord care totuşi au rezistat acestei presiuni au tras concluzii imediate. Când persecuţia a încetat, mulţi dintre cei care şi-au dat Bibliile (traditores) s‑au întors în biserică. Donatiştii cereau excluderea lor. Augustin a argumentat într-un alt mod. După părerea sa biserica este „trupul mixt“ (corpus permixtum) atât al sfinţilor, cât şi al păcătoşilor. El pretindea că validitatea slujbei şi bisericii nu se baza pe sfinţenia celui care serveşte (se referă la episcopi), ci pe persoana lui Isus Christos. Faptul că cel care slujeşte se dovedeşte nevrednic nu periclitează validitatea sacramentelor.
https://www.crestini.info/biserica-vizibila/
/////////////////////////////////////////////
Cine este creştin?
Cuprins:
1 Originea şi folosirea cuvântului “creştin”
2 Cum putem şti cine este creştin?
3 De ce trebuie să ştim cine este creştin?
1 Originea şi folosirea cuvântului “creştin”
Conform Faptelor Apostolilor 11:26, ucenicii lui Christos au fost numiţi creştini:
….Pentru întâia dată, ucenicilor li s‑a dat numele de creştini în Antiohia.
În greacă cuvântul “creştin” (christianos) derivă din cuvântul Christos. Prin urmare, cineva poate fi considerat creştin dacă Îl urmează pe Isus Christos.
Ucenic (discipol) este acela care se străduieşte să‑L înţeleagă şi să‑L imite pe Stăpânul său. Deciziile pe care le ia în viaţa lui se bazează pe viaţa şi învăţătura Stăpânului său.
Apoi a chemat la El norodul împreună cu ucenicii Săi, şi le‑a zis: „Dacă voieşte cineva să vină după Mine, să se lepede de sine însuşi, să-şi ia crucea, şi să Mă urmeze.
Căci oricine va vrea să-şi scape viaţa, o va pierde; dar oricine îşi va pierde viaţa din pricina Mea şi din pricina Evangheliei, o va mântui.” (Marcu 8:34–35)
Conform Noului Testament oricine Îl urmează pe Isus este numit copil al lui Dumnezeu.
Dar tuturor celor ce L‑au primit, adică celor ce cred în Numele Lui, le‑a dat dreptul să se facă copii ai lui Dumnezeu… (Ioan 1:12)
Cel care Îl urmează pe Isus primeşte în dar viaţa veşnică. Fiind născut din nou, acceptă ca Dumnezeu să‑l conducă şi să‑l formeze. Cel care este copilul lui Dumnezeu alege să fie ascultător de Tatăl.
Şi prin aceasta ştim că Îl cunoaştem, dacă păzim poruncile Lui. Cine zice: „Îl cunosc”, şi nu păzeşte poruncile Lui, este un mincinos, şi adevărul nu este în el. (1 Ioan 2:3–4)
Atâta timp cât o persoană refuză să-şi supună total viaţa Dumnezeului celui Sfânt, el este mort spiritual din cauza păcatului său.
Şi a zis Iudeilor, care crezuseră în El: „Dacă rămâneţi în cuvântul Meu, sunteţi în adevăr ucenicii Mei; veţi cunoaşte adevărul, şi adevărul vă va face slobozi.” Ei I‑au răspuns: „Noi suntem sămânţa lui Avraam, şi n‑am fost niciodată robii nimănui; cum zici Tu: ‚Veţi fi slobozi!” „Adevărat, adevărat, vă spun”, le‑a răspuns Isus, „că, oricine trăieşte în păcat, este rob al păcatului. Şi robul nu rămâne pururea în casă; fiul însă rămâne pururea. Deci, dacă Fiul vă face slobozi, veţi fi cu adevărat slobozi” (Ioan 8:31–36)
Isus vrea ca toţi oamenii să fie mântuiţi. Dacă cineva se pocăieşte (adică îi pare rău pentru păcatele sale şi se întoarce), Isus îl eliberează, Dumnezeu îl sfinţeşte şi îi dă putere să trăiască o viaţă nouă total pentru Dumnezeu.
…cu privire la felul vostru de viaţă din trecut, să vă dezbrăcaţi de omul cel vechi care se strică după poftele înşelătoare; şi să vă înnoiţi în duhul minţii voastre, şi să vă îmbrăcaţi în omul cel nou, făcut după chipul lui Dumnezeu, de o neprihănire şi sfinţenie pe care o dă adevărul. (Efeseni 4:22–24)
Fiecare membru al bisericii a fost sfinţit şi de aceea este sfânt. (Filipeni 1:1; 2 Corinteni 1:1).
Fiind copii ai lui Dumnezeu toţi creştinii au un singur Tată, pe Dumnezeu. Deci, relaţia între credincioşi este o relaţie frăţească.
Voi să nu vă numiţi Rabi! Fiindcă Unul singur este Învăţătorul vostru: Cristos, şi voi toţi sunteţi fraţi. Şi ‚Tată’ să nu numiţi pe nimeni pe pământ; pentru că Unul singur este Tatăl vostru: Acela care este în ceruri. Să nu vă numiţi ‚Dascăli’; căci Unul singur este Dascălul vostru: Cristosul. Cel mai mare dintre voi să fie slujitorul vostru. Oricine se va înălţa, va fi smerit; şi oricine se va smeri, va fi înălţat. (Matei 23:8–12)
El a răspuns: „Cine este mama Mea, şi fraţii Mei? Apoi, aruncându-Şi privirile peste cei ce şedeau împrejurul Lui: „Iată”, a zis El, „mama Mea şi fraţii Mei! Căci oricine face voia lui Dumnezeu, acela Îmi este frate, soră şi mamă.“ (Marcu 3:33–35)
Prin urmare, termenii: ucenic, copil al lui Dumnezeu, sfânt şi frate/soră pot fi folosiţi ca sinonime ale cuvântului creştin.
2 Cum putem şti cine este creştin?
Viaţa de creştin se bazează pe acceptarea mântuirii prin Isus Christos. Isus îi eliberează pe creştini de păcat. El le revelează Adevărul, astfel sunt capabili să înţeleagă învăţătura corectă despre fiinţa lui Dumnezeu şi să trăiască o viaţă sfântă conform voii Lui. Învăţătura corectă şi trăirea unei vieţi conform voii lui Dumnezeu sunt indisolubil legate.
Din păcate, în zilele noastre sunt foarte multe aşa-numite “biserici” care nu se supun standardelor biblice. Putem vedea dacă o denominaţiune religioasă este biblică printr‑o cercetare atentă a învăţăturii şi a stilului lor de viaţă. Datorită faptului că, în cadrul aceluiași grup, există o varietate largă de practici şi opinii diferite legate de credinţă este mult mai greu să vedem dacă un individ este creştin. Totuși sunt câteva elemente esenţiale care aparţin relaţiei cu Dumnezeu care ne pot indica în mod clar cine trăieşte cu Dumnezeu.
- a) A trăi conform voii lui Dumnezeu
A deveni creştin implică o decizie conştientă de a‑L urma pe Isus. De fapt aceasta este pocăinţa. Ioan 1:12, citat mai sus, vorbeşte despre necesitatea de a‑L primi sau accepta pe Isus, arătând că a deveni creştin implică o decizie. Nu oricine care decide să‑L urmeze pe Isus cunoaşte momentul în care a luat această decizie. În unele cazuri decizia de a ne preda viaţa în mâna lui Dumnezeu este rezultatul schimbării pozitive, a punerii în practică a ceea ce înţelegem.
Urmarea pocăinţei (greacă metanoia = schimbarea minţii) este că persoana nouă vede lumea cu alţi ochi. Are un sistem de valori nou şi trăieşte pentru alte scopuri decât înainte de a‑l cunoaşte pe Dumnezeu. Prin pocăinţă, relaţia distrusă între om şi creatorul său este restaurată şi prin această relaţie creştinul trăieşte conform voii lui Dumnezeu. Dumnezeu a făcut ca Duhul Sfânt să locuiască în fiecare creştin, făcându‑l capabil să trăiască o viaţă sfântă.
Căci toţi cei ce sunt călăuziţi de Duhul lui Dumnezeu sunt fii ai lui Dumnezeu. (Romani 8:14)
Pocăinţa înseamnă a regreta şi a lăsa în urmă păcatele din trecut şi a ne dărui în căutarea şi facerea de bine.
Dar mulţumiri fie aduse lui Dumnezeu, pentru că, după ce aţi fost robi ai păcatului, aţi ascultat acum din inimă de dreptarul învăţăturii, pe care aţi primit‑o. Şi prin chiar faptul că aţi fost izbăviţi de sub păcat, v‑aţi făcut robi ai neprihănirii. (Romani 6: 17–18)
Vă îndemn dar, fraţilor, pentru îndurarea lui Dumnezeu, să aduceţi trupurile voastre ca o jertfă vie, sfântă, plăcută lui Dumnezeu: aceasta va fi din partea voastră o slujbă duhovnicească. Să nu vă potriviţi chipului veacului acestuia, ci să vă prefaceţi, prin înnoirea minţii voastre, ca să puteţi deosebi bine voia lui Dumnezeu: cea bună, plăcută şi desăvârşită. (Romani 12:1–2)
Viaţa de creştin este un proces continuu pentru sfinţire. Dumnezeu lucrează în fiecare creştin pentru a‑l forma din ce în ce mai mult după chipul Fiului Său. Aceasta nu înseamnă că un creştin nu mai păcătuieşte tot restul vieţii lui, ci se separă de păcat. Rezultatul sfinţirii trebuie să fie vizibil în viaţa oricărui creştin (Ioan 15:1–10), pentru că Dumnezeu îi dă puterea să lupte pentru o viaţă curată (2 Petru 1:3; Romani 6:12–14).
În adevăr, legea Duhului de viaţă în Christos Isus, m‑a izbăvit de Legea păcatului şi a morţii. (Romani 8:2)
Rezultatul relaţiei cu Dumnezeu este vizibil în faptele bune pe care un creştin le face, manifestându-se în principal în dragostea frăţească.
Aşadar, cât avem prilej, să facem bine la toţi, şi mai ales fraţilor în credinţă. (Galateni 6:10)
Dragostea frăţească este semnul prin care pot fi cunoscuţi ucenicii lui Christos (Ioan 13:34–35). Aceasta se bazează pe decizia fiecărui creştin de a‑şi dărui viaţa fraţilor şi surorilor sale.
Noi am cunoscut dragostea Lui prin aceea că El Şi‑a dat viaţa pentru noi; şi noi deci trebuie să ne dăm viaţa pentru fraţi. (1 Ioan 3:16)
Înţelegerea lui Dumnezeu, a dragostei Lui, recunoaşterea dragostei lui Dumnezeu este ceea ce îi conduce pe creştini să se dăruiască total pentru a‑L sluji pe El şi pe ceilalţi semeni ai săi.
Cine nu iubeşte, n‑a cunoscut pe Dumnezeu; pentru că Dumnezeu este dragoste. (1 Ioan 4:8)
Prin aceasta se cunosc copiii lui Dumnezeu şi copiii diavolului. Oricine nu trăieşte în neprihănire, nu este de la Dumnezeu; nici cine nu iubeşte pe fratele său. (1 Ioan 3:10)
Relaţia între fraţii şi surorile în credinţă este diferită de alte relaţii deoarece creştinii au aceeaşi atitudine faţă de viaţă, împărtăşesc aceeaşi speranţă şi ţel în viaţă. Din moment ce un creştin nu este în unitate cu necredincioşii în aceste puncte, cooperarea este limitată, deşi, chiar şi în acest caz creştinii trebuie să facă tot ce pot pentru a încuraja respectul reciproc şi o coexistenţă paşnică.
“Am fost botezat şi deci sunt creştin…“
Unii oameni gândesc că o persoană devine creştină prin botez. În Romani 2:28–29 putem citi:
Iudeu nu este acela care se arată pe dinafară că este Iudeu; şi tăiere împrejur nu este aceea care este pe dinafară, în carne. Ci Iudeu este acela care este Iudeu înăuntru; şi tăiere împrejur este aceea a inimii, în duh, nu în slovă; un astfel de Iudeu îşi scoate lauda nu de la oameni, ci de la Dumnezeu.
În acelaşi mod pentru a deveni creştin cel mai important lucru este schimbarea interioară, botezul fiind numai expresia acestei schimbări interioare.
“Eu sunt un om bun…“
Este o diferenţă importantă între a fi un om bun şi a fi creştin. Cineva poate să aibă multe calităţi bune, poate fi chiar un ajutor devotat sau o persoană generoasă, însă aceasta nu înseamnă că este creştin. Calităţile bune ale cuiva sunt avantajoase pentru ceilalţi oameni într‑o anumită măsură, dar acestea pot fi folosite în cel mai bun mod în situaţia în care acesta este întors la Dumnezeu. Dacă cineva vrea să fie bun fără să se fi întors la Dumnezeu există pericolul ca bunătatea sau măreţia lui să facă pe ceilalţi să‑l respecte şi să‑l onoreze pe el în loc de a‑L respecta şi urma pe Isus.
Exemplul tânărului bogat din Luca 18:18–30 arată de asemenea că Isus le‑a cerut ucenicilor Săi supunere totală faţă de Dumnezeu. Tânărul bogat a fost un om bun. Fără îndoială el a împlinit poruncile pe care Isus le‑a menţionat (cel puţin la un anumit nivel). Cu toate acestea, el însuşi a realizat că ceva îi lipsea ca să aibă viaţa veşnică. Putem vedea din răspunsul lui Isus că împlinirea superficială a unor legi nu este de ajuns. Isus arată ceea ce omul nu vrea să‑I încredinţeze lui Dumnezeu. Isus pretinde că El trebuie să fie Stăpânul întregii noastre vieţi, aşa cum a recunoscut şi Petru când a spus: „Iată că noi am lăsat totul, şi Te-am urmat“ (versetul 28).
Urmarea lui Isus înseamnă a căuta ce vrea să facă Dumnezeu în orice lucru din viaţa noastră. Trebuie să fim gata să renunţăm la totul pentru Dumnezeu. Trebuie să renunţăm la egoism, la materialism, la ambiţii, carieră, hobbyuri, nu numai când ne confruntăm cu persecuţii. Nu e de ajuns doar să ne lăsăm de păcatele noastre, ci trebuie să ne stabilim priorităţile corecte în viaţa noastră (Luca 9:57–62; 14:25–30). Trebuie să fim gata să rămânem în credinţa noastră chiar şi atunci când familia sau prietenii nu sunt de acord (Matei 10:34–38). Trebuie să acceptăm că poate ei vor fi împotriva noastră şi ne vor persecuta.
Trebuie să ascultăm mai mult de Dumnezeu decât de oameni! (Faptele Apostolilor 5:29)
- b) Învăţătura corectă
Isus a spus că Tatăl caută închinători care I se închină în duh şi adevăr (Ioan 4:23). Isus ne‑a revelat Adevărul, după cum putem vedea din rugăciunea Lui cu puţin înainte de moartea Sa.
Căci le-am dat cuvintele, pe care Mi le-ai dat Tu. Ei le-au primit, şi au cunoscut cu adevărat că de la Tine am ieşit, şi au crezut că Tu M‑ai trimis. (Ioan 17:8)
Evanghelia şi de fapt tot Cuvântul lui Dumnezeu, Biblia, a fost dată ca un ghid să ne ajute să înţelegem voia lui Dumnezeu. Dumnezeu s‑a revelat pe Sine prin Vechiul şi Noul Legământ ca să ne arate cum să trăim. Adevărul poate fi recunoscut de oricine – aşa cum arată şi Pavel în a doua scrisoare către Corinteni:
Ca unii, care am lepădat meşteşugirile ruşinoase şi ascunse, nu umblăm cu vicleşug şi nu stricăm Cuvântul lui Dumnezeu. Ci, prin arătarea adevărului, ne facem vrednici să fim primiţi de orice cuget omenesc, înaintea lui Dumnezeu. Şi dacă Evanghelia noastră este acoperită, este acoperită pentru cei ce sunt pe calea pierzării. (2 Corinteni 4:2–3)
Oricine este gata să asculte de Dumnezeu poate recunoaşte care este voia Sa.
Dacă vrea cineva să facă voia Lui, va ajunge să cunoască dacă învăţătura este de la Dumnezeu, sau dacă Eu vorbesc de la Mine. (Ioan 7:17)
Înţelegerea adevărului, înţelegerea corectă a cuvântului lui Dumnezeu este baza relaţiei cu Dumnezeu. A‑L cunoaşte pe Dumnezeu nu înseamnă numai a înţelege teoretic ceea ce vrea Dumnezeu de la noi, ci şi a primi mesajul Lui din toată inima noastră şi a trăi în părtăşie cu El.
Şi viaţa veşnică este aceasta: să Te cunoască pe Tine, singurul Dumnezeu adevărat şi pe Isus Cristos, pe care L‑ai trimis Tu. (Ioan 17:3)
De aceea Noul Testament accentuează în mod deosebit învăţătura corectă, chiar făcând din aceasta o condiţie pentru a putea fi mântuit.
Fii cu luare aminte asupra ta însuţi şi asupra învăţăturii, pe care o dai altora: stăruie în aceste lucruri, căci dacă vei face aşa, te vei mântui pe tine însuţi şi pe cei ce te ascultă. (1 Timotei 4:16)
Învăţăturile false conduc la o imagine greşită despre Dumnezeu. În consecinţă, cel care acceptă o învăţătură falsă nu‑L cunoaşte pe adevăratul Dumnezeu şi nu poate avea relaţie cu El (2 Ioan 9). Doar cel care nu doreşte să se supună lui Dumnezeu întru totul acceptă şi rămâne în învăţături false.
Astăzi există multe denominaţiuni care se consideră biserici creştine. Ele au o sumedenie de învăţături diferite şi oferă forme variate de viaţă religioasă, în timp ce ei nu cer de la membrii lor să se dedice cu totul lui Dumnezeu printr‑o viaţă sfântă.
Dimpotrivă Biserica, adunarea celor credincioşi, este zidită pe învăţătura apostolilor (Efeseni 2:20). Aceasta nu admite învăţături greşite (Galateni 1:9). Biserica este stâlpul şi temelia adevărului (1 Timotei 3:15). Învăţătura ei este neschimbată (1 Corinteni 1:10).
Diferitele denominaţiuni nu pot reprezenta părţi ale unei singure biserici, cea universală, deoarece au învăţături contradictorii. Aceasta nu înseamnă că nicio persoană care este într‑o grupare religioasă cu învăţături false nu poate deveni creştină. Dar dacă aceasta creşte în credinţă va fi confruntată cu învăţăturile false şi va trebui să le refuze pentru a‑şi putea păstra relaţia cu Dumnezeu (vezi și articolul „Despre pericolul învățăturilor false”).
3 De ce trebuie să ştim cine este creştin?
În acest secol al “toleranţei” şi al pluralismului a pune sub semnul întrebării credinţa cuiva se consideră a fi lipsă de respect. Întrebările delicate sunt adesea evitate pentru a nu ofensa. Dar relaţia în care problemele şi diferenţele nu pot fi discutate nu este una armonioasă sau sinceră.
Dacă acceptăm acest mod de gândire că nu trebuie să punem sub semnul întrebării ceea ce face sau crede cineva excludem posibilitatea de a avea relaţii adânci şi părtăşie. Aceasta ar însemna că nu suntem capabili să ne ajutăm unul pe altul pentru că nu putem vedea nevoile celuilalt. Însă planul lui Dumnezeu pentru cei credincioşi este ca aceştia să se bazeze unul pe altul şi să se sprijine cu adevărat (Evrei 3:12–14; 1 Tesaloniceni 2:8–12).
Numai cei care doresc să asculte de Dumnezeu fac parte din Biserică (Matei 18:15–17; 1 Corinteni 5:9–13). Biserica trebuie să fie o oglindă pentru urmaşi aşa încât ei să vadă ce fel de relaţie au avut creştinii cu Dumnezeu.
Voi sunteţi lumina lumii. O cetate aşezată pe un munte, nu poate să rămână ascunsă. Şi oamenii n‑aprind lumina ca s‑o pună sub obroc, ci o pun în sfeşnic, şi luminează tuturor celor din casă. Tot aşa să lumineze şi lumina voastră înaintea oamenilor, ca ei să vadă faptele voastre bune, şi să slăvească pe Tatăl vostru, care este în ceruri. (Matei 5:14–16)
Din păcate mulţi sunt cei care susţin că sunt creştini, dar faptele lor neagă aceasta. Trebuie să le cercetăm credinţa şi să le arătăm ce lipseşte în relaţia lor cu Dumnezeu. Trebuie să‑i chemăm la pocăinţă. Aceasta înseamnă dragoste adevărată faţă de ei, pentru că dorinţa noastră este ca oricine să trăiască întotdeauna în ascultare de Dumnezeu. Creştinii nu pot să aibă părtăşie cu oamenii care în mod conştient decid să trăiască în falsitate. Nu trebuie să adoptăm învăţăturile lor sau modul lor de gândire (2 Ioan 7–11). Acest subiect a fost dezbătut mai pe larg în articolul ”Biserica vizibilă”.
https://www.crestini.info/cine-este-crestin/
/////////////////////////////////////////////
Cum să înțelegem Romani 7
Căci binele pe care vreau să‑l fac, nu‑l fac, ci răul pe care nu vreau să‑l fac, iată ce fac! (Romani 7:19)
Scopul acestui articol
O părere larg răspândită este faptul că, în capitolul al șaptelea din epistola către Romani, Pavel vorbește fie despre el însuși, fie despre viața unui creștin, în general. Dacă acestă afirmație ar fi adevărată, Pavel ar spune că un creștin este vândut păcatului și nu este capabil să facă binele. În următorul studiu, am dori să arătăm că se poate ajunge la această concluzie doar dacă ignorăm afirmațiile lui Pavel despre el însuși, contextul epistolei către Romani și mesajul fundamental al Noului Testament.
Cuprins:
1 Ce spune Noul Testament despre viața de creștin?
2 Cum și‑a descris Pavel viața?
3 Dacă Pavel nu vorbește despre el însuși și nici despre viața unui creștin, atunci la ce se referă în aceste versete?
4 Concluzii de final
1 Ce spune Noul Testament despre viața de creștin?
Căci păcatul nu va mai stăpâni asupra voastră, pentru că nu sunteţi sub Lege, ci sub har. (Romani 6:14)
Dar mulţumiri fie aduse lui Dumnezeu, pentru că, după ce aţi fost robi ai păcatului, aţi ascultat acum din inimă… (Romani 6:17a)
Când o persoană devine creștină, își schimbă întreaga atitudine, modul de gândire, voința și faptele.
Vă îndemn, dar, fraţilor, pentru îndurarea lui Dumnezeu, să aduceţi trupurile voastre ca o jertfă vie, sfântă, plăcută lui Dumnezeu: aceasta va fi din partea voastră o slujbă duhovnicească. Să nu vă potriviţi chipului veacului acestuia, ci să vă prefaceţi, prin înnoirea minţii voastre, ca să puteţi deosebi bine voia lui Dumnezeu: cea bună, plăcută şi desăvârşită. (Romani 12:1–2)
Biblia vorbește despre o făptură nouă — oricine decide să‑L urmeze pe Hristos, devine o persoană nouă.
Căci, dacă este cineva în Hristos, este o făptură nouă. Cele vechi s‑au dus: iată că toate lucrurile s‑au făcut noi. (2 Corinteni 5:17)
Un creștin nu își mai găsește plăcerea în lucrurile lumești și păcătoase, ci este în schimb condus de dorința de a‑L onora pe Dumnezeu cu întreaga sa viață și de a fi ascultător din inimă. Atâta timp cât am trăit după standardele lumești, am fost robi ai păcatului, dar Isus ne‑a eliberat de sub puterea păcatului și prin aceasta ne‑a făcut capabili să înfăptuim voia lui Dumnezeu.
Şi, prin chiar faptul că aţi fost izbăviţi de sub păcat, v‑aţi făcut robi ai neprihănirii. (Romani 6:18)
Aşadar, fraţilor, noi nu mai datorăm nimic firii pământeşti [Lit. cărnii]*1, ca să trăim după îndemnurile ei. Dacă trăiţi după îndemnurile ei, veţi muri; dar dacă, prin Duhul, faceţi să moară faptele trupului, veţi trăi. Căci toţi cei ce sunt călăuziţi de Duhul lui Dumnezeu sunt fii ai lui Dumnezeu. (Romani 8:12–14)
Pasajele menționate mai sus arată clar că lupta disperată descrisă în Romani 7 nu se poate referi la viața unui creștin. Următoarele citate biblice au scopul de a întări acest lucru:
Starea persoanei descrise în Romani 7 Ce spune Biblia despre viața unui creștin
Ştim, în adevăr, că Legea este duhovnicească; dar eu sunt pământesc [de carne]*, vândut rob păcatului. (Romani 7:14) Căci păcatul nu va mai stăpâni asupra voastră, pentru că nu sunteţi sub Lege, ci sub har. (Romani 6:14);
Romani 6:1,2,6,7,22; Galateni 5:24
Ştiu, în adevăr, că nimic bun nu locuieşte în mine, adică în firea mea pământească [în carnea mea]*, pentru că, ce‑i drept, am voinţa să fac binele, dar n‑am puterea să‑l fac. (Romani 7:18) Astfel, dar, preaiubiţilor, după cum totdeauna aţi fost ascultători, duceţi până la capăt mântuirea voastră, cu frică şi cutremur, nu numai când sunt eu de faţă, ci cu mult mai mult acum, în lipsa mea. Căci Dumnezeu este Acela care lucrează în voi şi vă dă, după plăcerea Lui, şi voinţa şi înfăptuirea. (Filipeni 2:12–13);
Căci noi suntem lucrarea Lui şi am fost zidiţi în Hristos Isus pentru faptele bune pe care le‑a pregătit Dumnezeu mai dinainte, ca să umblăm în ele. (Efeseni 2:10);
… aşteptând fericita noastră nădejde şi arătarea slavei marelui nostru Dumnezeu şi Mântuitor Isus Hristos. El S‑a dat pe Sine însuşi pentru noi, ca să ne răscumpere din orice fărădelege şi să-Şi cureţe un norod care să fie al Lui, plin de râvnă pentru fapte bune. (Tit 2:13–14);
1 Ioan 2:6; 1 Corinteni 9:25–27; Efeseni 3:20–21a; Coloseni 1:10
…dar văd în mădularele mele o altă lege care se luptă împotriva legii primite de mintea mea şi mă ţine rob legii păcatului care este în mădularele mele. (Romani 7:23) Acum, dar, nu este nicio osândire pentru cei ce sunt în Hristos Isus, care nu trăiesc după îndemnurile firii pământeşti [Lit. cărnii]*, ci după îndemnurile Duhului. În adevăr, legea Duhului de viaţă în Hristos Isus m‑a izbăvit de legea păcatului şi a morţii. (Romani 8:1–2)
1 Ioan 3:6–9; Ioan 8:31–36
Acest lucru devine și mai clar dacă privim Romani 7 într-un context mai larg, împreună cu capitolele 6 și 8.
2 Cum și‑a descris Pavel viața?
Romani 7 spune:
… am voinţa să fac binele, dar n‑am puterea să‑l fac. Căci binele pe care vreau să‑l fac, nu‑l fac, ci răul pe care nu vreau să‑l fac, iată ce fac! (Romani 7:18b–19)
Dacă Pavel ar fi scris aici despre el însuși (ca și creștin), acest lucru ar implica faptul că a fost incapabil să facă binele. Dar afirmațiile lui Pavel despre el însuși, pe care le găsim în alte pasaje biblice, ne arată cu totul altceva. Fără să vrem să spunem că Pavel a fost fără păcat, știm că a avut biruință asupra păcatului și a trăit o viață sfântă.
El mărturisește acest lucru în 1 Tesaloniceni:
Voi sunteţi martori, şi Dumnezeu de asemenea, că am avut o purtare SFÂNTĂ, DREAPTĂ şi FĂRĂ PRIHANĂ faţă de voi care credeţi. (1 Tesaloniceni 2:10)
În alt pasaj el scrie:
Încolo, fraţii mei, tot ce este adevărat, tot ce este vrednic de cinste, tot ce este drept, tot ce este curat, tot ce este vrednic de iubit, tot ce este vrednic de primit, orice faptă bună şi orice laudă, aceea să vă însufleţească. Ce aţi învăţat, ce aţi primit şi auzit de la mine şi CE AȚI VĂZUT ÎN MINE, FACEȚI. Şi Dumnezeul păcii va fi cu voi. (Filipeni 4:8–9)
Pavel îi încurajează pe creștini să pună în practică toate aceste virtuți pe care le-au văzut în viața lui proprie. Dacă urmează exemplul lui, Dumnezeul păcii va fi cu ei. El a mai spus:
Călcaţi pe urmele mele, întrucât şi eu calc pe urmele lui Hristos. (1 Corinteni 11:1)
Romani 7:9, de asemenea, arată că nu vorbește despre experiența sa personală când scrie: „Odinioară, fiindcă eram fără Lege, trăiam”. Pavel s‑a născut evreu și fusese instruit în Lege încă din copilărie. El nu ar putea spune că a existat un timp în viața lui când a trăit fără Lege.
În epistola către Filipeni, el își descrie originea:
… eu, care sunt tăiat împrejur a opta zi, din neamul lui Israel, din seminţia lui Beniamin, evreu din evrei; în ce priveşte Legea, fariseu… (Filipeni 3:5)
3 Dacă Pavel nu vorbește despre el însuși și nici despre viața unui creștin, atunci la ce se referă în aceste versete?
În acest capitol Pavel vrea să le arate credincioșilor cum trebuie evaluată Legea din perspectiva unui creștin care a experimentat mântuirea adusă de Isus. Scopul lui este să ilustreze în mod clar marea diferență dintre viața trăită sub Lege (ca evreu) și viața trăită sub har (viața de creștin).
În versetele 1–6 Pavel arată că evreii care au devenit creștini nu mai sunt îndatorați codului scris al Legii, pentru că ei slujesc lui Dumnezeu într-un duh nou. Discursul este continuat în capitolul 8, unde aduce mulțumire lui Dumnezeu pentru eliberarea de păcat pe care ne‑a oferit‑o Isus (8:1–2). În versetul 5, Pavel le amintește creștinilor evrei de experiența pe care au avut‑o atunci când trăiau sub Lege: „Căci, când trăiam sub firea noastră pământească [în carne]*, patimile păcatelor, aţâţate de Lege, lucrau în mădularele noastre şi ne făceau să aducem roade pentru moarte”. Aceasta aparține trecutului, așa cum scrie în versetul 6: „Dar ACUM, am fost izbăviţi de Lege şi suntem morţi faţă de Legea aceasta care ne ţinea robi…”
În versetele 7-13 Pavel confirmă faptul că Legea a fost dată de Dumnezeu. Legea arată clar ce este păcatul, dar nu este cauza păcatului. Scopul Legii a fost să scoată la lumină caracterul păcatului. De îndată ce a venit porunca, a devenit clar că păcatul este vrăjmăşie față de Legea lui Dumnezeu.
În versetele 14-25 Pavel susține că, deși Legea arată omului ce trebuie să facă, ea nu poate să elibereze pe nimeni de sub robia păcatului. Ceea ce scrie în versetul 19 „Căci binele pe care vreau să‑l fac, nu‑l fac, ci răul pe care nu vreau să‑l fac, iată ce fac!” nu se poate referi la perioada Vechiului Testament în mod absolut, deoarece chiar și în acele timpuri credincioșii au experimentat ajutorul lui Dumnezeu în lupta lor împotriva păcatului. Cunoaștem și exemple precum Avraam și Iov, care au trăit prin credință şi au fost considerați neprihaniți înaintea lui Dumnezeu. Ei L‑au cunoscut pe Dumnezeu ca Mântuitor al lor (Iov 1:8 „…Este un om fără prihană şi curat la suflet, care se teme de Dumnezeu şi se abate de la rău.” și Iov 19:25 „Dar ştiu că Răscumpărătorul meu este viu…”).
Avraam este un exemplu de credință pentru creștinii Noului Testament (Romani 4:3 „Avraam a crezut pe Dumnezeu, şi aceasta i s‑a socotit ca neprihănire”; Galateni 3:6–9, de exemplu versetul 9 „Aşa că cei ce se bizuie pe credinţă sunt binecuvântaţi împreună cu Avraam cel credincios”).
Mai mult, Psalmul 19 și Psalmul 119, de exemplu, adeveresc faptul că, încă pe vremea Vechiului Testament, oamenii au avut șansa de a experimenta apropierea și harul lui Dumnezeu:
Primeşte cu bunăvoinţă cuvintele gurii mele şi cugetele inimii mele, Doamne, Stânca mea şi Izbăvitorul meu! (Psalmul 19:14)
Multă pace au cei ce iubesc Legea Ta şi nu li se întâmplă nicio nenorocire. (Psalmul 119:165)
Nici măcar neamurile, care au căutat să trăiască conform conștiinței lor, nu erau incapabile să facă binele. În aceeași epistolă către Romani, capitolul 2, versetele 10, 14, 15a, Pavel scrie: „Slavă, cinste şi pace va veni însă peste oricine face binele: întâi peste iudeu, apoi peste grec.… Când Neamurile, măcar că n‑au lege, fac din fire lucrurile Legii, prin aceasta ei, care n‑au o lege, îşi sunt singuri lege; şi ei dovedesc că lucrarea Legii este scrisă în inimile lor.…“
Pavel însuși a trăit conform conștiinței sale înainte de a se pocăi. El afirmă acest lucru în Faptele apostolilor 23:1b („am vieţuit cu toată curăţia cugetului meu înaintea lui Dumnezeu, până în ziua aceasta”) și în 2 Timotei 1:3a („Mulţumesc lui Dumnezeu, căruia Îi slujesc cu un cuget curat, din moşi strămoşi“). Din aceste pasaje reiese clar că Pavel nu a intenționat să-și descrie propria viață în Romani 7 și că acest pasaj nu reflectă nici viața sa religioasă dinaintea întâlnirii cu Isus.
Cineva ar putea obiecta spunând că Pavel folosește persoana întâi singular și de aceea se referă la el însuși. De ce a ales el să se exprime în acest fel?
Pavel folosește o metodă stilistică care poate părea neobișnuită pentru unii: el vorbește ca și cum și-ar relata povestea vieții sale. Mesajul pe care vrea să‑l transmită devine astfel mult mai viu și mai ilustrativ decât dacă ar fi folosit formulări abstracte. El descrie experiența oamenilor care au trăit:
- înaintea lui Moise, fără Lege (versetul 9),
- după Moise, sub Lege (versetele 9b-24, 25b) și
- după Isus, fără Lege, fiind conduși de Duhul Sfânt (capitolul 7:25a și capitolul 8).
Pavel folosește această metodă stilistică pentru a scoate în evidență că și cei care au trăit sub Lege au avut mare nevoie de mântuire. Scopul lui nu a fost acela de a scrie despre o persoană anume, ci mai degrabă de a evalua, prin ochii unui creștin, cum a fost viața sub Lege, exprimându-și astfel recunoștința pentru darul mântuirii.
Îndreptându-se spre versetul 24, el folosește afirmații extreme pentru a scoate în evidență problema: „Căci binele pe care vreau să‑l fac, nu‑l fac, ci răul pe care nu vreau să‑l fac, iată ce fac” sau, „Ştiu, în adevăr, că nimic bun nu locuieşte în mine”. După cum am explicat mai sus, comparând aceste afirmații cu alte pasaje din aceeași scrisoare, este clar că intenția lui Pavel nu a fost să transmită învățătura conform căreia omul este incapabil să facă binele. Dimpotrivă, aceste afirmații exprimă atitudinea unei persoane care, văzându-și păcatele și vinovăția față de Dumnezeu, caută cu smerenie și disperare soluția: „O, nenorocitul de mine! Cine mă va izbăvi …?”.
Versetul 25a („Mulţumiri fie aduse lui Dumnezeu, prin Isus Hristos, Domnul nostru!”) oferă o întrezărire asupra răspunsului: mântuirea prin Isus. În versetul 25b el rezumă totul din nou pentru a pregăti trecerea spre victoria triumfală a lui Isus (descrisă începând cu capitolul 8:1) care ne‑a eliberat de păcat și moarte.
4 Concluzii de final
În ciuda cuvintelor clare ale Noului Testament despre viața sfântă trăită de creștini, din nou și din nou întâlnim oameni care vor să interpreteze Romani 7 ca referindu-se la lupta interioară a unui creștin. Ei fac acest lucru fără să-și dea seama că, de fapt, se identifică cu o persoană nerăscumpărată care nu experimentează puterea lui Dumnezeu.
Atitudinea descrisă în acest capitol este cea a unei persoane care vrea să facă binele, dar vede că nu este în stare. Această persoană nu își justifică păcatele, ci suferă sub povara incapacității de a face binele. Deși este trist, pasajul din Romani 7 este folosit deseori cu entuziasm de către oamenii din lumea religioasă pentru a‑și justifica propriile păcate, spunând: „Și în cazul lui Pavel a fost la fel …”
A referi acest pasaj la creștini înseamnă a anula complet mântuirea pe care ne‑a adus‑o Isus. Cum putem vorbi de mântuire în cazul unei persoane care nu poate să facă binele și care este încă chinuită în mizeria și robia păcatului?
Noul Testament spune foarte clar:
Zic, dar: umblaţi cârmuiţi de Duhul şi nu împliniţi poftele firii pământeşti [Lit. cărnii]*. (Galateni 5:16)
Şi a zis iudeilor care crezuseră în El: „Dacă rămâneţi în Cuvântul Meu, sunteţi în adevăr ucenicii Mei; veţi cunoaşte adevărul, şi adevărul vă va face slobozi.“ Ei I‑au răspuns: „Noi suntem sămânţa lui Avraam şi n‑am fost niciodată robii nimănui; cum zici Tu: „Veţi fi slobozi!“? „Adevărat, adevărat vă spun“, le‑a răspuns Isus, „că oricine trăieşte în păcat este rob al păcatului. Şi robul nu rămâne pururi în casă; fiul, însă, rămâne pururi. Deci dacă Fiul vă face slobozi, veţi fi cu adevărat slobozi. (Ioan 8:31–36)
https://www.crestini.info/cum-sa-intelegem-romani-7/
///////////////////////////////////////////
(Dupa ce Stalin ne-a eliberat,calare pe tancuri,Putin ne increstineaza cu pistolul nuclear la tampla…) Putin, patriarhul Kirill și „teroriștii gay”
George Enache
Noțiunea de „geopolitică a religiei” are două înțelesuri complementare: pe de-o parte, este vorba de utilizarea mijloacelor politico-militare în vederea atingerii unor obiective religioase (impunerea în rândurile populației a unei anumite religii, cucerirea unui loc sfânt, etc.) iar, pe de altă parte avem utilizarea discursului religios și exploatarea sentimentelor religioase ale oamenilor în vederea atingerii unor obiective geopolitice, de acumulare de putere. Nu este deloc ușor să distingi între cele două aspecte, care de fapt coexistă în cadrul unui fenomen în desfășurare. Mereu au fost (și vor fi) oameni care vor vedea în primul rând scopurile religioase, în timp ce alții se vor folosi de ocazie pentru a-și atinge obiective de natură politică.
Pentru adepții comunismului lucrurile erau clare: de-a lungul istoriei, religia a fost o iluzie, de care puternicii lumii s-au folosit ca de un văl, aruncat peste ochii celor ignoranți, pentru a acumula în voie bogății și putere. Din acest punct de vedere, o geopolitică a religiei din perspectivă comunistă nu ar avea decât al doilea înțeles, menționat mai sus. Aceiași comuniști au pretins că au rupt vălul ignoranței, propovăduind o nouă viziune, o ideologie eliberatoare pentru întreaga umanitate. Pentru ca acțiunea de eliberare a lumii să aibă loc în mod organizat, s-a creat Internaționala a III-a comunistă (Cominternul), cu sediul la Moscova. Se pretindea că nu poate exista partid comunist care să nu fie membru al Cominternului, iar ca un partid să fie membru al Cominternului trebuia să respecte cu strictețe indicațiile Moscovei, care stabilea ora exactă în ceea ce privește ortodoxia comunistă. Treptat, lumea a început să se întrebe: prin Comintern Moscova sprijină emanciparea lumii în spirit comunist, sau de fapt Moscova de folosește de mișcarea comunistă internațională pentru a-și atinge obiective proprii, geopolitice, care au prea puțin în comun cu idealul generos afirmat public? Compromis de instrumentalizările evidente generate de către Kremlin, care conduseseră la ideea că partidele comuniste din restul lumii sunt simple instrumente ale intereselor sovietice, Cominternul a fost oficial desființat în 1943, fiind înlocuit cu o structură considerată mai flexibilă, Cominformul, în care, chipurile, exista egalitate între partidele comuniste. A fost însă de ajuns ca liderul iugoslav, Tito, să iasă din front, pentru ca el să fie tratat ca un veritabil eretic, iar furia blocului comunist controlat de către URSS să se reverse ani la rândul asupra Iugoslaviei. Cominternul și alte structuri de acest gen au fost, prin urmare, instrumente excelente de proiectare în lume a influenței Moscovei, mult dincolo de granițele sovietice, fapt care a creat avantaje însemnate de natură geopolitică, mai ales în termeni de soft power. Însă ideea comunistă nu a fost singura exploatată de către liderii bolșevici.
În luna decembrie 1940, la câteva luni de la ocuparea Basarabiei și a nordului Bucovinei, își făcea apariția la Chișinău un arhiereu rus, care s-a prezentat drept Alexie de Tula, care a pretins să reorganizeze Biserica Ortodoxă din Basarabia, până atunci aflată sub autoritatea Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române, pentru a o aduce sub omoforul sinodului de la Moscova. Lucrul acesta poate părea foarte straniu, dacă știm că atunci în URSS campania ateistă era la apogeu, iar la acel moment sinodul Bisericii Ortodoxe Ruse practic nu mai exista, majoritatea absolută a ierarhilor fiind uciși sau în închisoare. De asemenea, serviciile represive sovietice trecuseră la arestarea preoților basarabeni care nu apucaseră să se refugieze dincoace de Prut. Ce rost avea să mai vină un ierarh să reorganizeze în Basarabia o biserică care, oricum, urma să fie distrusă în foarte scurtă vreme? După cum am spus deja, bolșevicii s-au delimitat cu oroare de religie, considerată expresie a unei etape revolute, de ignoranță, din istoria umanității și menținută artificial în societate de către clasele exploatatoare ca instrument de exploatare. Biserica Ortodoxă Rusă, în particular, era asociată cu țarismul și trebuia să dispară asemeni tuturor rămășițelor vechii orânduiri. Cu toate acestea, liderii sovietici și-au dat seama că religia și cultele pot fi exploatate ca instrumente de soft power, mai ales în relațiile internaționale, consolidând influența Moscovei în lume. De aici, această dualitate a puterii sovietice în ceea ce privește religia: pe de-o parte persecuție, pe de altă parte instrumentalizare în vederea atingerii unor obiective de natură geopolitică.
Biserica Ortodoxă Rusă în anii regimului bolșevic
Odată cu instaurarea puterii bolșevice, Biserica Ortodoxă Rusă a intrat în zodia persecuțiilor. Profitând de căderea regimului țarist (februarie 1917), Biserica Ortodoxă Rusă se reorganizase, alegând un patriarh, pe Tihon, după ce, de la Petru cel Mare, avusese în frunte un funcționar civil. În martie 1918, Tihon afirma: ,,Nu ne revine nouă să judecăm puterea pământească: orice putere îngăduită de Dumnezeu va vedea coborând asupra ei binevoirea noastră, dacă ea se va dovedi cu adevărat «slujitoare a lui Dumnezeu spre binele celor cârmuiți » (Romani, 13,4)”. Cuvintele sale nu au fost deloc bine primite de către bolșevicii care tocmai preluaseră puterea, prin lovitura de stat din 7 noiembrie 1917, aceștia începând rapid persecuțiile antireligioase.
Marea foamete din 1921 – 1922 a fost o excelentă ocazie pentru bolșevici în a organiza o represiune pe scară largă a cultelor religioase. Patriarhul Tihon a adresat în august 1921 un apel Bisericii ruse (și de asemenea bisericilor străine) în vederea strângerii de fonduri pentru înfometați. Pentru a priva biserica de capitalul moral care l-ar fi dobândit în urma acestei acțiuni, guvernul emite un decret prin care se confiscau toate odoarele bisericilor. Dorind să evite dispariția unui imens patrimoniu cultural, Patriarhul Tihon a solicitat ca odoarele utilizate în mod nemijlocit la actul liturgic să fie păstrate, valoarea lor urmând să fie răscumpărată de către credincioși. Guvernul s-a folosit de afirmațiile patriarhului ca pretext pentru a declanșa o campanie intensă împotriva Bisericii, acuzând-o de reacționarism și de refuzul de a ajuta pe cei aflați în suferință. Chestiunea odoarelor bisericești a permis guvernului ca pentru prima oară să intenteze procese publice clericilor de vază, printre victime aflându-se și mitropolitul de Petrograd (Leningrad), Veniamin, care a fost condamnat și împușcat cu mai mulți colaboratori ai săi
Însuși patriarhul Tihon a fost arestat pe 9 mai 1922, stând în închisoare mai bine de un an. Eliberat în cele din urmă, Patriarhul își recunoștea „greșelile trecutului” și se angaja să nu mai critice actele guvernului sovietic. După moartea lui Tihon ziarul „Izvestia” publica un ,,testament”, prin care Patriarhul recunoștea noul regim, exprimându-și în același timp speranța că se va permite bisericii să educe copiii în spirit religios, școlile teologice să funcționeze normal iar publicațiile religioase să apară în mod regulat. Problema autenticității „testamentului” va suscita discuții extrem de aprinse și va crea premisele ca o mare parte din emigrația rusă să nu mai recunoască autoritatea canonică a urmașilor lui Tihon.
În anii în care au urmat, mii de preoți și monahi au fost uciși sau aruncați în închisoare, doar câțiva ierarhi au supraviețuit în libertate iar structurile ecleziastice au fost practic desființate.
Însă, odată cu atacul german din vara anului 1941 și marile înfrângeri din prima parte a războiului, Stalin își amintește brusc de „Maica Rusie” și de biserică ca factor mobilizator al populației. Ierarhii supraviețuitori sunt adunați la Kremlin, se reconstituie oficial un sfânt sinod și se alege un patriarh, în persoana mitropolitului Serghie. Se redeschid lăcașele de cult iar biserica primește resurse pentru a-și transmite mesajul în rândul populației (ironia sorții a făcut ca bunurile primite să fie cele alocate mișcărilor și publicațiilor ateiste). Efectul este formidabil, bisericile sunt pline, iar oamenii sunt îndemnați să se încreadă în Dumnezeu, în Stalin și în victorie, ierarhii nepregetând să susțină justețea „Marelui Război pentru Apărarea Patriei”. Ierarhii ruși a adresat mesaje inclusiv soldaților români, aliații Germaniei, amintindu-le că românii și rușii au aceeași credință, deci nu trebuie să lupte unii cu alții.
Foarte important, după ce obiectivele de politică internă și externă din timpul războiului care necesitau implicarea Bisericii Ortodoxe Ruse au fost în mare parte atinse, conducerea sovietică a considerat că viața religioasă a renăscut în URSS într-un mod profund nesănătos și periculos, astfel încât s-a început o nouă campanie ateistă, extrem de virulentă, fiind din nou arestați ierarhi și clerici ortodocși.
Refacerea structurilor Bisericii Ortodoxe Ruse a avut și alte rațiuni. Inamicii URSS au prezentat campania lor drept un adevărat război sfânt îndreptat împotriva comunismului ateu, puterile Axei având grijă să restaureze viața religioasă în teritoriile ocupate. Cu acest prilej, au existat ierarhi ortodocși, supraviețuitori ai masacrelor bolșevice, care au trecut de partea ocupantului. Așa s-au înființat/reorganizat în zona Ucrainei și Bielorusiei structuri ecleziastice diferite de Sinodul de la Moscova care, ulterior, odată cu retragerea forțelor Axei, s-au constituit în biserici ale exilului.
Un alt motiv l-a reprezentat activitatea Vaticanului în Europa de Est, acesta încercând să creeze un baraj în fața înaintării bolșevice, prin crearea unui front comun al statelor catolice și ortodoxe din regiune. Papa devine pentru Stalin aliatul numărul unu al „imperialismului” american. Pentru a-l combate, după ce armata sovietică se instaurează peste o bună parte a Europei, Stalin forțează desființarea Bisericilor greco-catolice și, cum în zona de influență sovietică se aflau majoritatea bisericilor ortodoxe, el preconizează o adevărată „Internațională” ortodoxă, patronată de Patriarhia rusă, care să se constituie într-o contrapondere la Biserica Catolică, „Internațională” care să promoveze pe plan extern interesele URSS și ale lagărului comunist. Principala misiune a bisericilor (nu doar a celor ortodoxe, dar a tuturor cultelor) din lagărul sovietic, în primii ani ai Războiului Rece, a fost „lupta pentru pace”, care însemna denunțarea neobosită a faptului că Occidentul vrea război în timp ce lagărul sovietic dorește pacea („URSS bastionul păcii e”). După cum se poate observa lesne, tema a revenit în aceste zile, conducătorii politici și religioși de la Moscova acuzând Occidentul (în special Statele Unite) de dorință de expansiune fără limite, fapt care a obligat Rusia să organizeze „operația militară specială” în Ucraina (care, astfel, ar fi de fapt o acțiune de autoapărare!).
În afara zonei de influență sovietică a rămas patriarhul de la Constantinopol, care a fost prezentat permanent drept o persoană supusă intereselor americane. În aceste condiții, noul lider al lumii ortodoxe trebuia să fie patriarhul rus, fapt care s-a încercat a fi confirmat printr-o conferință panortodoxă la Moscova, în 1948.
Rivalitatea Moscova-Constantinopol
De fapt, rivalitatea dintre Constantinopol și Moscova, veche de secole, doar intrase într-o nouă etapă. În condițiile destrămării Imperiului rus după primul război mondial, multe teritorii, cu o populație ortodoxă numeroasă, intraseră în componența a noi state. Cum situația în ceea ce privește situația cultelor în URSS era cea descrisă mai devreme, credincioșii ortodocși aflați în afara statului sovietic au solicitat Patriarhiei ecumenice recunoașterea autocefaliei, așa născându-se noi structuri ecleziastice ortodoxe în Polonia, Finlanda, Estonia, etc. Guvernul sovietic a impus Bisericii ruse (pe care, în același timp, o persecuta) să nu recunoască noua realitate și să considere pe mai departe zonele respective drept teritoriu canonic al Bisericii Ruse. După reocuparea unor teritorii, în urma celui de-al doilea război mondial, o parte din aceste biserici au fost (re)înglobate în cadrele Patriarhiei ruse, iar ortodocșii care au rămas în afara granițelor sovietice, dar despre care se considera că sunt legați istoric de Patriarhia de la Moscova, au trebuit să solicite de la aceasta o nouă autocefalie, cea acordată de Constantinopol nefiind considerată valabilă.
În 1923 are loc la Constantinopol Sinodul pan-ortodox convocat de către patriarhul ecumenic Meletie Metaxakis, foarte deschis colaborării cu alte biserici creștine, în special cu Biserica Anglicană. La acest sinod s-a pus problema „modernizării” Bisericii Ortodoxe, printre chestiunile discutate fiind și cea a îndreptării calendarului. Se știe că această îndreptare a produs mari frământări în lumea ortodoxă, apărând curentul calendarist, ai cărui aderenți au continuat să urmeze vechiul calendar iulian și să considere restul bisericii ca fiind schismatică. Printre adepții greci ai acestui curent, Meletie este perceput ca un diavol care a tulburat biserica. Este momentul care deschide, în unele medii ortodoxe radicale, opoziția la „ecumenism”, „globalizare” și, în general, la orice formă de modernitate. Meletie a trebuit să părăsească scaunul patriarhal de la Constantinopol, ajungând patriarh al Alexandriei. Din această poziție, el inițiază o acțiune misionară intensă în Africa subsahariană, punând bazele unei biserici ortodoxe în această parte a lumii, care, recent, a devenit ținta Patriarhiei ruse, prin crearea așa numitului Exarhat african, o structură bisericească supusă Moscovei, prin care se caută ruperea unei părți a clerului și a credincioșilor de patriarhia Alexandriei, ca represalii pentru că aceasta a sprijinit autocefalia bisericii din Ucraina.
Biserica rusă, date fiind condițiile obiective, nu a luat parte la sinodul din 1923. Cu toate acestea, ea s-a poziționat ferm pentru păstrarea vechiului calendar, punându-se în opoziție din nou cu Constantinopolul. După cum se știe, în România, Biserica Ortodoxă a impus calendarul îndreptat, fapt care a stârnit reacții de împotrivire, mai ales în zona Moldovei, revoltele fiind stimulate de agenți sovietici veniți de peste Nistru, care se foloseau de problema religioasă pentru a destabiliza România. Cum a fost ocupată Basarabia în 1940 s-a și introdus în biserică „stilul vechi”, ca o altă formă de diviziune ale celor două maluri ale Prutului. Disputele teologice și ecleziologice deveniseră pentru puterea sovietică pretexte excelente pentru a genera crize.
Revenind la situația de după 1948, „Internaționala ortodoxă” creată de Moscova și-a continuat misiunea până la începuturile Conciliului Vatican II, care-și propunea o reînnoire a Bisericii Catolice, precum și inițierea unui dialog cu Biserica Ortodoxă, în vederea anulării disputelor din secolele trecute. Foarte mulți din acea epocă au văzut în dialogul dintre catolici și ortodocși o formă de apropiere între părțile lumii, sfâșiate de realitatea Războiului Rece. De altfel, mișcarea ecumenică, în care erau implicate toate cultele creștine, mai mult sau mai puțin, se dezvoltase după Primul Război Mondial tocmai ca un răspuns creștin la ororile războiului, promovând pacea și apropierea între oameni, în numele lui Iisus Hristos.
Partenerul de dialog al Bisericii catolice în tot acest proces de apropiere, încheiat cu ridicarea reciprocă a anatemelor pronunțate în 1054, a fost patriarhul ecumenic Athenagoras, care a căutat să antreneze în proces și bisericile ortodoxe din lagărul comunist. Cum lumea intra în perioada de coexistență pașnică, prin slăbirea tensiunilor din anii ‘50, iar patriarhul ecumenic nu putea fi lăsat să negocieze singur în numele Ortodoxiei, Moscova a acceptat ca reprezentanți ai lumii ortodoxe de dincoace de Cortina de Fier să ia parte, ca observatori, la lucrările conciliului Vatican II și să participe activ la întâlnirile pan-ortodoxe de la Rhodos (1963, 1964) și de la Chambessy (1968).
Cum a fost subminat Sfântul și Marele Sinod Pan-ortodox din Creta (2016)
La Chambessy, în Elveția, se structurează un centru coordonat de Patriarhia ecumenică, unde se adună reprezentați ai tuturor bisericilor ortodoxe, scopul acestora fiind să pregătească documentele pentru un viitor „Sfânt și mare Sinod ortodox”, care să continue tradiția sinoadelor ecumenice și să rezolve marile probleme ale ortodoxiei secolului XX. Cu alte cuvinte, din 1978 până în 2016, s-au tot discutat teme și pregătit documente pentru marele sinod. Evident, pe o durată atât de lungă, unele teme au devenit caduce, altele au căpătat alte semnificații în funcție de noile contexte istorice, iar între reprezentanții diverselor biserici autocefale au existat permanent neînțelegeri de natură teologică, în multe cazuri în spatele disputelor teologice ascunzându-se de fapt interese politice.
Cu toate acestea, patriarhul ecumenic Bartolomeu, care a fost implicat de când era simplu arhiereu în acest proiect, a insistat ca documentele pregătitoare să fie finalizate și discutate în diverse conferințe preconciliare, pasul penultim înaintea marelui sinod fiind sinaxa întâistătorilor bisericilor ortodoxe autocefale, din februarie 2016, de la Chambessy. Erau 10 documente care trebuiau analizate, pe patru teme nu s-a reușit consensul și au fost abandonate, urmând ca la sinod să se discute doar cele șase documente acceptate de către toți delegații.
Dar, cu puțin înainte de începerea Marelui Sinod, Biserica bulgară, a Antiohiei și a Georgiei s-au retras, sub diferite pretexte, astfel că Biserica rusă, constatând retragerea acestor biserici, s-a retras și ea, considerând sinodul drept nereprezentativ. În cele din urmă, acesta s-a ținut, într-o manieră restrânsă, însă impactul său s-a diminuat considerabil. Unii spun că cele trei biserici au fost stimulate de către Moscova pentru a se retrage, astfel încât Biserica rusă să nu iasă în față ca principală inițiatoare a „sabotajului”. Prin această manevră autoritatea Patriarhului ecumenic a fost subminată.
Apoi, documentele semnate la Creta au fost atacate sistematic, chestiunea pe care s-a bătut monedă cel mai mult fiind relațiile cu celelalte biserici creștine. S-a făcut apropierea dintre documentele de la Creta și cele adoptate în timpul conciliului de unire de la Florența din secolul al XV-lea, ierarhii semnatari fiind considerați schismatici și chiar apostați, iar cei care nu au semnat documentele au fost comparați cu Marcu al Efesului, ierarhul care s-a opus categoric înțelegerilor de la Florența. Toate aceste lucruri au stimulat opoziția grupărilor care de mai multă vreme se opuneau ierarhiei canonice din țări precum Grecia sau România, apărând însă și grupări noi, de „nepomenitori” ai ierarhiei legiuite. Toți aceștia tind să-l considere pe patriarhul Bartolomeu eretic iar pe patriarhul Kirill drept liderul adevărat al lumii ortodoxe. De aceea, unii s-au întrebat dacă în spatele neparticipării Bisericii ruse în Creta și a poziției adoptate ulterior de aceasta cu privire la documentele sinodului (pe care, la întâlnirile pregătitoare, le acceptase) se află nu rațiuni teologice, ci ele reprezintă doar un pretext, pentru a submina poziția Patriarhului ecumenic, într-o luptă pentru jurisdicție asupra lumii ortodoxe, dintre care cea mai spinoasă chestiune este Biserica Ortodoxă din Ucraina.
Problema Bisericii ucrainene
Contestarea poziției Patriarhiei constantinopolitane în cadrul ortodoxiei este strâns legată de problema jurisdicției asupra unor teritorii canonice aflate în dispută, din fostul spațiu al URSS. În Estonia, o parte din credincioșii ortodocși au dorit revenirea sub ascultarea Patriarhiei ecumenice, așa cu era situația în perioada interbelică. La fel, o parte din locuitorii Republicii Moldova au cerut reînființarea Mitropoliei Basarabiei, dependentă de Patriarhia Română. Ambele cazuri au fost întâmpinate cu ostilitate de către Patriarhia de la Moscova. Nu voi insista asupra situației din Republica Moldova, unde biserica dependentă de București a întâmpinat mari opreliști din partea puterii politice comuniste și filoruse, fiind nevoie de un proces la Curtea Europeană de Drepturilor Omului pentru ca guvernul de la Chișinău să permită funcționarea Mitropoliei Basarabiei, ci mă aplec doar asupra cazului estonian.
Recunoașterea unei biserici ortodoxe estoniene autonome, sub jurisdicția Patriarhului ecumenic, a dus la o primă schismă (ruptură) între Constantinopol și Moscova. La 23 februarie 1996, Moscova a întrerupt comuniunea și l-a declarat pe Bartolomeu I drept „schismatic”. În aprilie 1996 au avut loc la Zurich lucrările unei comisii mixte. Din partea Patriarhiei Moscovei a participat actualul patriarh Kirill, pe atunci șeful Departamentului de Relații Externe, care a insistat pe ideea că reactivarea vechii eparhii interbelice sufragane Patriarhiei ecumenice ar fi ilegală. Prin acordul de la 16 mai 1996, s-a hotărât ca creștinii ortodocși din Estonia să decidă cui biserici să aparțină. Decizia Patriarhiei ecumenice urma să fie suspendată pe o perioadă de timp, până când chestiunea urma să se lămurească. De fapt, provizoratul s-a întins până în 2000, în Estonia parohiile împărțindu-se între timp, în două, fiecare optând pentru una dintre jurisdicții. Biserica rusă a preferat să mențină acest provizorat, care bloca de fapt demersul celor care voiau să iasă de sub jurisdicția ei, însă la 1 septembrie 2000 Bartolomeu a considerat că acordul din 16 mai 1996 permite recunoașterea a două jurisdicții în Estonia și a finalizat toate demersurile pentru reînființarea eparhiei, care urma să cuprindă o parte din ortodocșii estonieni, restul rămânând sub ascultarea Bisericii ruse. Aceasta a respins decizia Patriarhului ecumenic, considerând pe mai departe Estonia drept parte integrantă a teritoriului canonic al Moscovei, fapt dovedit de declarațiile din septembrie 2018 ale mitropolitului Ilarion, noul șef al Departamentului de Relații Externe: „problema Estoniei, din perspectiva noastră, nu a fost rezolvată, iar existența a două jurisdicții paralele, din punctul de vedere al canoanelor bisericești, este o anomalie.” Însă, schisma estoniană nu a mai fost (deocamdată) reactivată.
În Ucraina, după 1990, s-au delimitat trei structuri ecleziastice ortodoxe majore:
– Biserica Ortodoxă Autocefală Ucraineană (UAOC) se consideră urmașa structurii formate în urma sinodului de la Kiev din 1921, unde s-a proclamat independența bisericii ucrainene de sub autoritatea sinodului rus, alegând drept primat pe mitropolitul Vasil Lipchivschi. Reprezentanții acestei structuri bisericești au fost persecutați după ocuparea Ucrainei de către puterea sovietică, putându-se manifesta în perioada ocupației naziste. O parte dintre ierarhi au reușit să fugă, punând bazele unei biserici ortodoxe autocefale ucrainene în exil. După 1991, reprezentanții acestei biserici au reactivat prezența ei în Ucraina, UAOC fiind condusă în 2018, de mitropolitul Macarie.
– Biserica Ortodoxă a Ucrainei – Patriarhatul de Kiev (UOC-KP) a fost creată în ianuarie 1992 ca urmare a demersului mitropolitului de Kiev, Filaret Denisenko, de a cere Patriarhiei Moscovei autocefalia pentru Biserica Ortodoxă din Ucraina, deoarece Ucraina devenise independentă. Demersul a fost refuzat, iar Filaret a fost suspendat și, ulterior, anatemizat de către Sinodul Bisericii ruse. El a continuat să conducă un număr de parohii care au dorit independența de Moscova, creând în timp o nouă ierarhie. Și UAOC și UOC-KP nu au fost până în 2018 recunoscute de una dintre bisericile ortodoxe autocefale.
– Biserica Ortodoxă Ucraineană – Patriarhia Moscovei (UOC-MP). Urmare a acțiunilor mitropolitului Filaret, ierarhii rămași loiali Moscovei au organizat un sinod la Harkov, în mai 1992, în care a fost ales drept „mitropolit al Kievului și al întregii Ucraine” Vladimir Sabodan, care a fost urmat în scaun, din 2014, de către mitropolitul Onufrie Berezovschi (fost al Cernăuțiului).
Până în anul 2018 UOC-MP a fost singura structură recunoscută canonic de restul bisericilor ortodoxe autocefale. După alegerea ca președinte a lui Victor Iușcenco, demersurile cu privire la înființarea unei biserici ortodoxe autocefale ucrainene recunoscute la nivel internațional s-au intensificat, însă restul lumii ortodoxe a ezitat să se amestece într-o chestiune care ar fi iritat la maxim partea rusă. Problema a fost amplificată și de neînțelegerile dintre UAOC și UOC-KP. După ocuparea Crimeii și amplificarea conflictului din Donbass, președintele Petro Poroșenco a accelerat demersurile pentru crearea autocefaliei ucrainene.
Pe 16 iunie 2016, Parlamentul ucrainean a votat o rezoluție prin care solicita Patriarhiei Ecumenice ca să anuleze actul din 1686, prin care Constantinopolul cedase Moscovei, temporar, jurisdicția asupra mitropoliei Kievului, și să se implice în organizarea unui congres de unificare a diverselor părți ale ortodoxiei ucrainene, urmând să acorde, în final, autocefalia Bisericii Ortodoxe Ucrainene. Pe 19 iunie, Patriarhia Ecumenică a anunțat că va crea o comisie sinodală care să examineze problema autocefaliei ucrainene, fapt care a stârnit reacții vehemente din partea Moscovei.
În aprilie 2018 Petro Poroșenco s-a întâlnit la Istanbul cu patriarhul Bartolomeu, reiterând importanța creării unui sinod unic pentru ortodoxia ucraineană și acordarea autocefaliei. Tot atunci Parlamentul de la Kiev a solicitat oficial Constantinopolului acordarea documentului (tomos) de recunoaștere a autocefaliei. De asemenea UAOC și UOC-KP s-au declarat gata să se implice în proces. Pe 22 aprilie patriarhul Bartolomeu a comunicat că sinodul Patriarhiei Ecumenice a examinat situația bisericească din Ucraina, a luat act de doleanțele exprimate de către reprezentanții bisericești și politici și a decis să rezolve problema, în coordonare cu celelalte biserici ortodoxe surori. Pe de altă parte, reprezentanții UOC-MP au declarat că situația canonică din acel moment nu trebuie schimbată, UOC-MP desfășurându-și activitatea misionară în Ucraina drept unică reprezentantă legitimă a Ortodoxiei.
Pe 31 august 2018, patriarhul Bartolomeu s-a întâlnit cu patriarhul Kirill al Moscovei, anunțându-i intenția sa de a acorda autocefalia bisericii ucrainene. Pe 1 septembrie o adunare (sinaxă) a episcopilor care țin de tronul de Constantinopol a luat în discuție autocefalia ucraineană. S-a amintit că autocefalia acordată Patriarhiei Moscovei în veacul al XVI-lea s-a rezumat la teritoriul din acea vreme al țaratului moscovit, în timp ce mitropolia de Kiev a continuat timp de veacuri să fie sub jurisdicția Constantinopolului. Cum Moscova refuză să rezolve situația bisericească din Ucraina, Patriarhul Ecumenic trebuie să preia inițiativa. Prin urmare, pe 7 septembrie patriarhul Bartolomeu a trimis în Ucraina doi episcopi ca reprezentanți personali ai săi (exarhi) cu misiunea de a pregăti unificarea diverselor structuri bisericești și acordarea autocefaliei. Răspunsul Moscovei nu a întârziat să apară, prin suspendarea pomenirii la Sf. Liturghie a Patriarhului Ecumenic, oprirea conslujirii și neparticiparea reprezentanților moscoviți la evenimentele organizate de Constantinopol
Pe 11 octombrie patriarhul Bartolomeu a retras autorizația acordată Moscovei în 1686 de către Patriarhia Ecumenică cu privire la administrarea mitropoliei de Kiev și a ridicat excomunicarea pentru liderii UOC-KP (patriarhul Filaret) și UAOC (mitropolitul Macarie), aflați până atunci în afara rânduielii canonice, iar sacramentele oficiate în cadrul celor două biserici au fost considerate valide. Astfel, cei doi ierarhi au fost puși pe picior de egalitate cu mitropolitul Onufrie, întâistătătorul UOC-MP. În același timp, toate cele trei structuri ecleziastice au fost considerate desființate, de vreme ce urma să se revină la situația de dinainte de 1686. Toți reprezentanții ortodoxiei ucrainene au fost invitați la sinodul de unificare, care a avut loc pe 15 decembrie 2018, unde au luat parte UOC-KP, UAOC și câțiva reprezentanți ai UOC-MP. Aici s-a votat crearea Bisericii Ortodoxe a Ucrainei, sub jurisdicția Patriarhiei Ecumenice, în fruntea noii structuri fiind ales ca primat mitropolitul Epifanie, considerat mâna dreaptă a liderului istoric al UOC-KP, Filaret. Pe 6 ianuarie 2019, în catedrala patriarhală Sfântul Gheorghe din Fanar, patriarhul Bartolomeu a înmânat mitropolitului Epifanie tomosul de autocefalie al Bisericii Ucrainei, eveniment la care a luat parte și președintele Poroșenco.
Evident, Patriarhia Moscovei nu a rămas nepăsătoare în fața evenimentelor aflate în desfășurare. Pe 15 octombrie 2018 Biserica Ortodoxă Rusă a întrerupt comuniunea cu Constantinopolul. UOC-MP era văzută de Moscova în continuare drept singura entitate canonică din cuprinsul Ucrainei, fiind în plus net majoritară, cuprinzând 12000 de parohii, spre deosebire de cele 6000 pe care le aveau împreună UOC-KP și UAOC. Moscova insista că, în practică, UOC-MP este o biserică independentă, care-și alege ierarhia fără niciun fel de amestec din partea Moscovei, legăturile fiind doar de natură spirituală. UOC-MP ar fi, prin urmare adevărata Biserică Ortodoxă a Ucrainei, nu doar o simplă eparhie rusă pe teritoriul Ucrainei. Patriarhia ecumenică a replicat, afirmând că, în urma deciziei din 11 octombrie 2018, UOC-MP a încetat să existe din punct de vedere canonic. În Ucraina putea să existe doar o singură biserică ortodoxă, iar continuarea existenței UOC-MP ar fi considerată doar ca o menținere necanonică a unui exarhat la Bisericii Ortodoxe Ruse în Ucraina, fapt care nu putea fi acceptat, nemaidorindu-se repetarea celor petrecute în Estonia.
Patriarhia Moscovei, „Sfânta Rusie”/ „Lumea Rusă”: politică și religie
Moscova a reclamat amestecul organelor de stat ucrainene (Președinția, Parlamentul) în lămurirea unei probleme de natură bisericească. Forțele pro-ruse din Ucraina au atacat măsurile adoptate de parlament în chestiunea autocefaliei la Curtea Constituțională, dar contestațiile au fost respinse. Rațiunea pentru care instituțiile ucrainene s-au implicat în rezolvarea autocefaliei Bisericii Ortodoxe a fost rolul politic jucat de UOC-MP, un rol care exprima pozițiile Rusiei, devenit inamic al integrității și independenței Ucrainei, după anexarea Crimeii și inițierea secesiunii regiunii Donbas. Mitropolitul Onufrie și reprezentanții UOC-MP au fost acuzați că nu au sprijinit Euromaidanul, nu au condamnat anexarea Crimeii și desființarea parohiilor din peninsulă ale celorlalte două structuri ecleziastice ucrainene, nu au condamnat războiul separatist din Donbas. Din acest motiv, UOC-MP a fost considerată, în pofida tuturor asigurărilor date de Moscova, un cal troian al Rusiei în Ucraina. Din acest motiv, argumenta Patriarhia Ecumenică, credincioșii ucraineni au cerut rezolvarea de urgență a problemei autocefaliei, astfel încât să nu mai fie posibil ca interesele rusești să fie promovate prin intermediul bisericii. În același spirit s-a exprimat președintele Poroșenco, cu ocazia alegerii ca mitropolit a lui Epifanie, când a afirmat că noua biserică autocefală va fi „fără Putin, fără Kirill, dar cu Dumnezeu și cu Ucraina”.
Liderii ucraineni s-au așteptat la o trecere în masă a credincioșilor la noua Biserică autocefală însă în realitate acest lucru nu s-a întâmplat, nu pentru că oamenii ar fi fost simpatizanți ai lui Putin, ci pentru că cei care mergeau la biserică făceau acest lucru din rațiuni religioase, fără a percepe în mod acut miza politică din spatele întregii povești. Ei erau mulțumiți cu slujbele oficiate de preoții UOC-MP, acesta fiind de fapt lucrul esențial pentru ei, neresimțind nevoia unei „treceri”. Din acest motiv, autoritățile ucrainene au căutat să „dinamizeze” acțiunea de trecere la noua structură, fapt care a generat ample frământări, rezultatele fiind modeste. Cu toate acestea, autoritățile ucrainene s-au ferit să interzică prin lege activitatea UOC-MP, care a continuat să funcționeze în paralel cu Biserica ucraineană autocefală. Acest lucru a fost motivat și de faptul că autocefalia a fost recunoscută doar de către o parte din bisericile ortodoxe. Unele, precum Biserica Ortodoxă Română, a amânat pronunțarea până la rezolvarea problemei prin dialog între toate părțile.
Toate frământările bisericești din Ucraina au fost motive pentru Moscova de a denunța o persecuție religioasă împotriva credincioșilor UOC-MP. Această persecuție ar fi fost inițiată de un regim de la Kiev calificat drept ultra-naționalist, care ușor a fost încadrat, pentru uzul societății ruse, obișnuită cu termenul, drept „nazist”. Denunțata persecuție religioasă a mers mână în mână cu măsurile adoptate de Kiev privind limitarea utilizării limbii ruse în Ucraina, fapt care a „impus” Moscovei, conform afirmațiilor lui Putin, organizarea „operației militare speciale”.
Revenind însă la chestiunile bisericești, cât de mare a fost totuși implicarea Bisericii Ortodoxe Ruse în afacerile politice ale țărilor vecine în care există eparhii sub jurisdicția Moscovei? După cum am spus, Moscova pretinde că structurile bisericești aflate sub ascultarea sa din țările foste membre ale URSS sunt practic independente, legăturile fiind doar de natură spirituală. Mai mult, Biserica Ortodoxă Rusă a renunțat la utilizarea exclusivă a limbii ruse, care mai este folosită doar în parohiile rusești, pentru ca în restul acestora să se folosească limba națională a țării respective, cum se întâmplă bunăoară în Republica Moldova, unde limba română este folosită pe scară largă în cuprinsul Mitropoliei Chișinăului „și a întregii Moldove”. Prin urmare, nu ar putea fi vorba de o „rusificare” prin biserică. Însă, la 21 august 2010, patriarhul Kirill i-a îndemnat pe preoții amintitei eparhii, în contextul disputelor legate de recunoașterea Mitropoliei Basarabiei, sufragană Sf. Sinod de la București, să rămână ferm pe teren bisericesc alături de Moscova: „Uneori suntem întrebați. Dar de ce atribuiți Moldova Sfintei Rusii, căci moldovenii vorbesc o altă limbă, neslavă? Și eu răspund că Sfânta Rusie este o noțiune nici etnică, nici politică, nici lingvistică, este o noțiune spirituală.”
Noțiunea de „Sfânta Rusie” e veche de secole în imaginarul religios și politic rusesc. „Rusia – a treia Romă” este o temă care a justificat expansionismul moscovit și integrarea sub cupola sinodului rus a multor popoare ortodoxe. O altă noțiune, mai laică, a revenit în forță în prim plan odată cu izbucnirea conflictului cu Ucraina, anume „Lumea rusă” (Russkiy Mir). Și „Lumea rusă” este o noțiune la fel de veche, menită să dea contur excepționalismului rusesc. Sub influența discursurilor lui Vladimir Putin, care neagă hotărât existența unei identități naționale aparte pentru ucraineni, „Lumea rusă” este înțeleasă de unii ca referindu-se strict la popoarele est-slave (ucrainenii – „malorușii”, bielorușii) înrudite (până la identitate) cu rușii. De fapt, noțiunea este mult mai cuprinzătoare, referindu-se la toate popoarele care, într-un fel sau altul, s-au aflat în contact cu cultura rusă, chiar dacă vorbesc limbi diferite și au religii diferite. Astfel, popoarele din Caucaz sau Asia Centrală fac parte, la rândul lor, din „Lumea rusă”. „Sfânta Rusie” este o noțiune complementară, care extinde influența Moscovei în lumea ortodoxă. Biserica Ortodoxă Rusă nu se mai definește pe sine ca o biserică etnică, așa cum sunt marea majoritate a bisericilor ortodoxe, ci este o biserică cu respirație globală, care include în spațiul ei canonic diverse popoare. Din acest punct de vedere, Biserica Rusă se vede mai mult în situația Bisericii Catolice, patriarhul Moscovei fiind considerat cel mai „egal” dintre ierarhii creștini în raport cu papa. De aceea, nu întâmplător patriarhul Kirill caută să aibă întâlniri bilaterale „exclusive” cu suveranul pontif, cum a fost cea de la Havana, din 2016.
Însă, „Sfânta Rusie” s-a dovedit a fi nu doar o „noțiune spirituală”. În același discurs din 2010, Kirill își exprima speranța că orientarea politică a Republicii Moldova va continua să contribuie la „păstrarea unității Sfintei Rusii”. În fapt, departe de a se ocupa doar cu chestiuni spirituale, bisericile aflate sub ascultarea Moscovei s-au dovedit în ultimii 30 de ani agenți puternici de influență în slujba intereselor Kremlinului, sprijinind la modul deschis mișcările politice pro-ruse și opunându-se oricăror tentative ale statelor respective de a se apropia de Occident. Mai mult, ele au promovat pe Putin și putinismul, ca model politic demn de urmat, stabilind chiar valențe „spirituale” acestui putinism.
Nu insist asupra modului în care UOC-MP a subminat Euromaidanul și a evitat să condamne anexarea Crimeii. Să ne amintim doar de atacurile făcute de către reprezentanții Mitropoliei Moldovei împotriva candidatului proeuropean Maia Sandu, pe care au acuzat-o că intenționează să aducă în țară 30000 de sirieni și urmează să adopte o politică permisivă față de comunitatea gay. Culmea turpitudinii a fost atinsă de Marchel, episcopul de Bălți și Fălești, care, în noiembrie 2016, a chemat pe credincioși să nu o voteze pe Maia Sandu, deoarece aceasta este „stearpă” și este un „pericol pentru biserică”. Marchel a îndemnat ca lumea să-l voteze pe Igor Dodon, care este „un candidat creștin și moral sănătos”, în plus acesta fiind și „patriot”. Ierarhul a subliniat că biserica nu se amestecă în politică, dar are datoria să explice oamenilor care sunt persoanele publice care promovează „valorile morale sănătoase”.
Cele petrecute recent au demonstrat și celor mai puțin atenți că asemenea discursuri nu sunt întâmplătoare, ci fac parte dintr-o viziune mai amplă, deopotrivă geopolitică și eshatologică, care sugerează faptul că „Lumea Rusă”/ „Sfânta Rusie” se află în luptă cu un Occident „globalist”/ „satanic”, pentru salvarea întregii lumi.
Mesianismul rusesc versus „Occidentul satanic”
Cel puțin de două secole, de la Revoluția franceză, Occidentul evoluează sub semnul unui război cultural, care cunoaște fluxuri și refluxuri, dar care, se vede, că nu a încetat nici acum, el reluându-se cu o forță sporită în zilele noastre, între taberele definite drept „progresiste”/„neomarxiste” și „creștine”/„conservatoare”. Sunt veșnicele dileme, între alegerea unui „progres” fără limite, care nu știi exact încotro duce și menținerea unei „tradiții” ale cărei conținuturi și eficiență socială pot fi contestabile, respectiv între menținerea religiei (creștinismul) drept un element central al identității europene (occidentale) sau renunțarea la aceasta și trimiterea religiei strict în spațiul privat.
Tematica este serioasă și merită a fi tratată cu toată atenția. Puțină lume își mai amintește azi de războiul cultural care a animat Franța celei de-a doua jumătăți a secolului al XIX-lea, care a opus stânga radicală, liber cugetătoare/atee și Biserica Catolică, mai precis ordinele monastice. Considerată drept un exponent al Vechiului Regim (monarhia absolutistă), Bisericii Catolice i-au fost confiscate bunurile de către revoluționarii de la 1789 iar ordinele monahale au fost interzise, deoarece erau privite drept instrumentul cel mai puternic de influență al Bisericii. Relegalizate ulterior, aceste ordine monastice nu și-au cerut înapoi proprietățile pierdute, și-au învățat lecția trecutului, îndreptându-și misiunea către ajutorarea săracilor. Rezultatul a fost o activitate caritativă și educațională excepțională, care a crescut considerabil influența în societate a ordinelor monahale franceze, care, printre altele, au avut și un rol important în consolidarea influenței Parisului în colonii, prin școlile și spitalele organizate pentru populațiile indigene. Activitatea acestor ordine nu a fost privită cu ochi buni de o stângă tot mai atee în convingeri, deoarece publicul țintă era același – populația săracă a Franței – iar „creștinismul social” practicat de monahi era în contradicție cu soluția marxistă. Din acest motiv, conflictul s-a accentuat tot mai mult. În momentul în care o coaliție de stânga a preluat puterea în Franța, la începutul secolului XX, s-au luat măsuri dure care priveau în principal blocarea activității școlare a congregațiilor, totul culminând cu expulzarea majorității acestor congregații din Franța. Mai mult, în 1905, s-a adoptat o lege radicală a separării bisericii de stat, care, ulterior, a devenit sursă de inspirație pentru legislația sovietică în domeniul religios. Despre consecințele acestei legi și cât de utilă a fost ea evoluției societății franceze este mult de discutat, dar nu este locul aici pentru aceasta.
Dacă în Franța a triumfat un stângism radical, în Spania, în urma războiului civil, Franco a introdus un regim conservator, cu tendințe fasciste, în care catolicismul juca un rol eminent, iar stânga era aspru combătută. Se încerca astfel, prin violență, lichidarea fracturii profunde din interiorul societății spaniole, fractură care, în multe moduri, persistă și azi.
Războiul cultural s-a reaprins de ceva vreme peste ocean, în Statele Unite, unde „progresiștii” și „conservatorii” se confruntă aprig, iar cele două partide mari (democrații și republicanii) s-au contaminat, luând partea uneia sau alteia din aceste tabere. Aici temele dominante sunt distanțările de etica creștină propuse de „progresiști” (mai ales în ceea ce privește drepturile comunității LGBTQ) precum și inovațiile „socialiste” (gen Obamacare), care contraziceau tradiționalul „American Way of Life” bazat pe primatul individualismului. Importat în primă instanță din America, în Europa războiul cultural a devenit tot mai evident odată ce efectele crizei din 2008 își făceau simțită prezența, generând o tot mai mare neîncredere în capacitatea Uniunii Europene de a gestiona corect problemele socio-economice. Astfel, se naște un curent tot mai puternic suveranist-populist, care într-o măsură mai mare sau mai mică, este prezent în toată Europa, tema principală fiind contestarea Uniunii Europene ca realitate suprastatală, ea devenind, treptat, în imaginarul adepților acestor mișcări, o întruchipare a curentului „globalist”. Nu insist ce înseamnă globalismul din perspectiva neoliberalilor, ci mă voi concentra pe dimensiunea conspiraționistă pe care a căpătat-o, în ochii unora, această noțiune, prin presupunerea că există o „ocultă internațională” care se ocupă cu distrugerea națiunilor și introducerea unui „guvern mondial”.
Povestea nu este deloc nouă. În ultimul său roman, „Cimitirul din Praga”, Umberto Eco narează povestea lui Simone Simonini, un personaj din veacul al XIX-lea, al cărui bunic era un adept al Vechiului Regim și inamic al oricărei înnoiri. Bunicul citea cu sfințenie lucrările abatelui Barruel, cel care considera că Revoluția franceză și decapitarea regelui Ludovic al XVI-lea s-a produc datorită unei conspirații oculte, dezvoltată de-a lungul secolelor de templierii supraviețuitori ai persecuției ordonate de regele Filip al IV-lea cel Frumos în veacul al XIV-lea, care, în timp, s-au deghizat în francmasoni. Însă, vajnicul lector credea că Barruel nu avea pe deplin dreptate, o contribuție esențială la marea conspirație având-o evreii.
Dacă bunicul era adeptul conspirației iudeo-masonice, tatăl lui Simone era un inamic feroce al regalității și adept al mișcării carbonare (revoluționarii italieni), văzând în Biserică exclusiv un ferment al reacțiunii. Simone povestește că tatăl său credea în deviza: „să spânzurăm ultimul rege cu mațele ultimului preot”. Pentru tatăl lui Simone, încarnarea răului erau iezuiții, ordinul religios cel mai detestat de revoluționari, fiind considerat drept încarnarea „reacțiunii” și a ce este mai rău în creștinism. Nu întâmplător, iezuiții sunt expulzați din Franța încă din 1880, adică cu 20 de ani înainte de expulzarea celorlalte ordine monahale.
„Contaminat” deopotrivă de moștenirea bunicului și al tatălui, Simone ajunge să le asimileze pe amândouă, într-un mod paradoxal, prin dedublare în două personaje care ajung să nu mai știe unul de celălalt, un iezuit și un căpitan francmason. Într-un proces de regăsire de sine, Simone își dă seama că joacă, alternativ, două roluri, supuse însă ambele aceluiași scop: Simone este un agent (un trol de secol al XIX-lea) supus unui șef de poliție, care produce texte de propagandă, teorii ale conspirației de ambele nuanțe, iudeo-masonică respectiv iezuită, menită să tulbure lumea și, în același timp, să permită poliției să-și exercite controlul asupra societății. Oamenii se dovedesc extrem de sensibili la existența unei mișcări oculte („guvernul mondial”) care are în intenție să genereze o amplă inginerie socială, peste capul și voința societății, schimbarea fiind una funestă. Există însă persoane „lucide” care, vigilente, citesc „semnele vremii” și atrag atenția asupra acestei „conspirații”. Simone își dă seama că memoria mulțimii este scurtă și, în meseria sa de „trol”, nu face altceva decât să bricoleze, periodic, texte vechi, pe care doar le coafează și le adaptează contextului, menținând aprinsă ideea conspirației mondiale, fie cea a „iudeo-masonilor”, fie cea a iezuiților, cei din urmă avându-l în spate pe papă. Lumea este agitată, exaltații ies la lumină, problemele reale sunt uitate iar poliția poate controla societatea prin aceste veșnice povești servite unei opinii publice lipsite de spirit critic, intervenind „salvator” atunci când situația degenerează. Însă, cei care practică asemenea jocuri se joacă de fapt cu focul. Colportarea, cu bună știință sau în mod naiv, a „conspirației iudeo-masonice” se știe la ce tragedie a condus în secolul XX. Ca parte a drumului care a dus spre tragedia Holocaustului, nu trebuie uitat că de la antisemitismul considerat „soft” al primarului Vienei, Karl Lueger, la „soluția finală” propusă de un Hitler obsedat de ideea că tot răul provine de la evrei, a fost doar un pas.
În ultimii ani, Europa s-a văzut confruntată cu numeroase probleme, care au subminat încrederea în construcția europeană: criza economică, chestiunea căsătoriilor între persoane de același sex, migrația masivă din zone aflate în conflict (Afganistan, Siria), gestiunea pandemiei de covid. În legătură cu chestiunea căsătoriilor persoanelor de același sex și a identității religioase a musulmanilor veniți recent în Europa, a reapărut problema rolului religiei în societate, a faptului dacă Europa trebuie sau nu să-și asume creștinismul ca o parte fundamentală a identității sale istorice sau, din contra, soluția „magică” ar fi o laicizare radicală.
În mod normal, problemele enumerate sunt suficient de distincte, iar oamenii pot alege soluțiile de rezolvare ale fiecăreia independent una de alta. Însă, au apărut și inevitabilele teorii ale conspirației care leagă toate aceste chestiuni la un loc și caută să forțeze pe oameni să adopte o anumită soluție, obligatorie, la o anumită chestiune. Astfel, forțele „satanice” globaliste, progresiste, neo-marxiste ar căuta să producă „marea resetare”, de natură să conducă de fapt la o sclavie generalizată. Ca acest lucru să nu se întâmple, este obligatoriu să refuzi soluțiile neoliberale în economie, să te declari suveranist (prin urmare anti-UE), să respingi legislația favorabilă minorităților sexuale, să nu accepți „invazia” musulmană, să consideri că, de fapt, pandemia este o „plandemie” menită să extindă controlul asupra populației și, în anumite medii, să-ți asumi în mod deplin condiția de „creștin”. De fapt, creștinismul de care se face vorbire este un fel de milenarism, care îl vede pe Antihrist în toate lucrurile arătate mai sus. Acest „creștinism” este continuatorul curentelor milenariste de la sfârșitul secolului XX, care-l vedeau pe Antihrist în codurile de bare, apoi în cărțile de identitate cu cip, pentru a se ajunge azi, pe măsură ce tehnologia evoluează, în a arăta că vaccinurile în general, dar mai ales cele anti-covid, reprezintă o formă subtilă de microcipare sau, mai rău, de modificare genetică a indivizilor, pentru a se prelua controlul asupra lor.
Trebuie spus că există, pentru cei care nu cred în Dumnezeu, și varianta „secularizată”, fără referința la religie, a acestor „soluții” legate în lanț. De asemenea, adversarii religiei au construit și ei legende despre pericolul „fundamentalismului religios” și au băgat în aceeași oală a teoriei conspirației pe toți cei care se declară credincioși, deși, la o privire atentă, sunt foarte puțini cei care urmează consecvent linia doctrinară prezentată mai sus. Exemplul cel mai elocvent în cazul românesc este cel al acuzației, absolut gratuite și fără dovezi, făcute la începutul pandemiei, că în biserici rata de infectare cu Covid 19 este mult mai mare decât, bunăoară, în mall-uri. Au urmat atacurile cu privire la modul în care se desfășoară actul administrării împărtășaniei, amestecându-se în mod brutal și fără noimă planurile sanitar și liturgic. Acest lucru a condus la o ruptură majoră în societatea românească, care a generat neîncredere, frustrare și revoltă, care a condus la piedici majore în ceea ce privește rezolvarea problemei sanitare, stimulând la cote mari ideile conspiraționiste în mediile religioase.
Cei care au atacat Biserica, cu slogane de genul „vrem spitale nu catedrale” sau cu acuzele de contaminare masivă în incinta bisericilor se numără dintre cei nemulțumiți de faptul că Biserica Ortodoxă Română a luat poziție publică împotriva căsătoriilor între persoanele de același sex, îndemnând la participare la celebrul „referendum pentru familie”. Însă, aceste persoane nu au observat (sau s-au făcut că nu observă) că Biserica Ortodoxă Română, cel puțin la nivel oficial, a manifestat multă înțelegere față de problema imigranților, a îndemnat la toleranță și dialog în raport cu lumea musulmană, a respins teoriile conspirației cu privire la „plandemie” și a afirmat (corect) că vaccinarea este o problemă medicală, care nu are legătură cu chestiuni de natură dogmatică, care trebuie rezolvată în mod responsabil, prin informarea corectă a cetățenilor, respectându-se libertățile acestora, deci fără constrângeri arbitrare. De asemenea, în toți acești ani, Biserica Ortodoxă Română, prin vocile ei cele mai autorizate, a fost o fermă susținătoare a integrării europene a României, iar la sinodul de la Creta a fost una din vocile de echilibru în lumea ortodoxă.
Am insistat pe aceste aspecte, deoarece există persoane care, atunci când aud de ortodocși, tind să spună, în mod fals, să-i considere, la paușal, pe toți „putiniști”. Cine sunt de fapt acești „putiniști” care se ascund sub o identitate religioasă? Sunt oameni care cred în decadența Occidentului, în conspirația globaliștilor, consideră că legalizarea căsătoriilor între persoane de același sex, migrația musulmană și p(l)andemia sunt doar aspecte ale aceluiași plan menit să distrugă Europa, Occidentul în general și, în cele din urmă, întreaga lume. Fie în varianta secularizată sau în cea religioasă (ambele având însă iz milenarist) pentru ei există un salvator, iar acesta este Putin.
Lumea occidentală a avut mereu obsesia, dusă până la voluptate, a decadenței, a „apusului” așa cum se exprimă Oswald Spengler. Pe de altă parte, Rusia, care este datoare, la un mod incalculabil, Europei, pentru întreg progresul pe care l-a cunoscut începând cu Petru cel Mare, s-a comportat de la un moment dat ca o altă lume, diferită, „lumea rusă” de care vorbeam mai devreme, o lume superioară, cel puțin în „spirit”, o lume chemată să înnoiască civilizația umană printr-o revoluție mesianică. Dacă la un moment dat această „mare idee” părea ortodoxismul, mai apoi aceasta a fost comunismul.
După prăbușirea URSS, Boris Elțîn și o parte din elitele ruse au dorit să se integreze în lumea occidentală, discutându-se inclusiv aderarea Rusiei la NATO. Putin a schimbat macazul, reluând teza excepționalismului rus, cu scopul de a reface URSS și de a defini poziția Rusiei ca o forță distinctă în lume, egală cu Statele Unite și China.
Putin a găsit în Alexander Dughin persoana capabilă să construiască narațiunea legitimantă a noii renașteri a Rusiei în ochii propriilor concetățeni și să găsească simpatizanți ai Kremlinului în Occident. Geopolitica lui Dughin vizează practic refacerea URSS, insistându-se pe ideea că fostele republici membre ale URSS sunt parte a „lumii ruse”, iar această refacere poate implica și utilizarea armelor.
Reîntorcându-se la filoanele slavofilismului, Dughin a acordat o atenție specială „ortodoxiei”, pe care a adaptat-o unei viziuni pseudo-conservatoare, care cuprinde toate elementele descrise mai sus, în ceea ce privește problema globalizării, a imigrației, a drepturilor LGBTQ sau pandemiei. Dughin proclamă că Occidentul este bolnav, însă avem de-a face cu un bolnav agresiv, care amenință inclusiv Rusia. Însă, afirmă Dughin, Putin ar fi reușit să întreprindă o „revoluție” conservatoare și suveranistă, care a stopat marșul agresiv al progresiștilor/ globaliștilor/ neomarxiștilor. Este o poveste care a prins în Europa (sau poate banii pompați în diverse mișcări populiste au fost mai convingători), astfel că mulți lideri populiști europeni l-au văzut pe Putin drept un model. În viziunea lui Dughin, conflictul dintre Rusia și Occident urma să fie inevitabil, și nu doar pentru un „mărunțiș” precum controlul asupra Ucrainei, ci pentru „sufletul” civilizației occidentale. Iată ce spune Dughin, la scurtă vreme după începerea agresiunii împotriva Ucrainei: „Acesta nu este un război împotriva Ucrainei. Este o confruntare împotriva globalismului ca fenomen planetar integral. Este o confruntare la toate nivelurile – geopolitic și ideologic. Rusia este acum exclusă din rețelele globaliste. Ea nu mai are de ales. Fie să-și construiască lumea, fie să dispară. Rusia a trasat un curs pentru a-și construi lumea, civilizația. Și suntem în război pentru asta. De aici reacția legitimă. Și acum primul pas a fost făcut. Dar suveranul în fața globalismului nu poate fi decât un spațiu mare, un stat-continent, un stat-civilizație. Nicio țară nu poate rezista mult timp la deconectarea completă.
Rusia creează un câmp de rezistență global. Victoria noastră ar fi o victorie pentru toate forțele alternative, de dreapta și de stânga, și pentru toate popoarele. Începem, ca întotdeauna, cele mai dificile și periculoase procese. Dar când câștigi, toți beneficiază. Creăm condițiile pentru o adevărată multipolaritate. Iar cei care sunt gata să ne omoare acum vor fi primii care vor profita.
Ce înseamnă pentru Rusia ruperea de Occident? Este mântuirea. Occidentul modern, unde triumfă Rothschild, Soros, Schwab, Bill Gates și Zuckerberg, este cel mai dezgustător lucru din istoria lumii. Este un cimitir pentru deșeurile toxice ale civilizației, este anti-civilizație. Și, cu cât Rusia se desprinde mai repede și mai complet de ea, cu atât mai repede la rădăcini. La ce? La rădăcinile greco-romane, creștine, europene. Adică la rădăcinile comune cu adevăratul Occident, pe care Occidentul modern le-a suprimat. Și au rămas în Rusia.” Prin urmare, luptând cu Occidentul, Rusia, de fapt, salvează sufletul acestui Occident.
Lăsând deoparte versiunea „secularizată” să insistăm pe cea religioasă, în care reprezentanți ai Bisericii Ortodoxe Ruse, în frunte cu patriarhul Kirill, joacă un rol eminent.
Implicarea Bisericii Ortodoxe Ruse în războiul din Ucraina
Până la analiza rolului jucat de Biserica Ortodoxă Rusă în aceste săptămâni de război, să facem câteva precizări, care sunt absolut necesare. Rusia se consideră o mare putere, egală cu Statele Unite. Critică acerb acțiunile Washingtonului, dar, în același timp, visează să fie aidoma Unchiului Sam, adică, în concepția rusă, o superputere care nu se împiedică de nimic în relațiile internaționale.
Decenii la rândul, statele lumii au căutat să implementeze două lucruri în relațiile internaționale: nerecurgerea la forță în rezolvarea problemelor dintre două state suverane și neamestecul în treburile interne. Prima mare provocare după încheierea Războiului Rece a fost ocuparea Kuweitului de către Irak, adică atacul unui stat suveran asupra altui stat suveran, fapt care însemna o încălcare gravă a principiilor internaționale, iar problema a fost rezolvată prin organizarea unei coaliții sub egida ONU, care a împins pe Saddam Hussein înapoi, dincolo de graniță, fără însă a-l răsturna de la putere (deocamdată). Mai apoi, conflictele din fosta Iugoslavie și recrudescența fenomenului terorist, sub haină islamică, marcat de atacul asupra turnurilor gemene la 11 septembrie 2001, au arătat că în relațiile internaționale este foarte dificil fără recursul la o soluție armată. Astfel că, treptat, s-a dezvoltat tot mai mult o teorie a „războiului just”, care să justifice intervențiile militare în anumite situații. „War on terror” (războiul împotriva terorismului) a fost considerat de la sine înțeles un „război just”, mai ales că se desfășura împotriva unor actori internaționali nelegitimi (grupările teroriste), prin urmare fiind vorba de un conflict asimetric prin care urma a se lichida bande care încălcau sistematic legile războiului, asasinând civili pe bandă rulantă. În cazul conflictului din Iugoslavia, lucrurile au fost mai complicate, deoarece era vorba de amestecul în chestiunile interne ale unui stat. Ori, în acest caz, s-a vorbit de dreptul comunității internaționale de a interveni atunci când populația, mai exact o minoritate, este persecutată de către autoritățile de stat. Bombardamentele masive asupra Belgradului s-au făcut pentru a obliga autoritățile sârbe să stopeze operațiunea de purificare etnică asupra populației albaneze din Kosovo. În sfârșit, cea mai controversată dintre acțiunile americane, invazia Irakului și eliminarea lui Saddam Hussein, s-a făcut în numele pretinsei legături a dictatorului irakian cu grupările teroriste și cu producția de arme chimice, care fuseseră folosite, cu mai mulți ani în urmă, împotriva minorității kurde. Trebuie spus că, cel puțin în anumite situații, „războaiele juste” duse de americani au primit conotație de „război sfânt” (Holy War). În special George W. Bush, creștin fervent, a folosit terenul de „cruciadă” pentru a denumi războiul împotriva terorismului islamic.
Rusia a condamnat, sistematic, la vremea lor, acțiunile Statelor Unite, insistând pe neamestecul în treburile interne, inviolabilitatea frontierelor și rezolvarea pe calea pașnică a conflictelor. Critica Americii a fost reiterată de un universitar rus în timpul unui recent interviu pe Channel 4. Întrebat de ce Rusia, în loc să se comporte altfel, face exact precum Statele Unite, universitarul a replicat: pentru că-și permite, pentru că Rusia este o mare putere și așa acționează marile puteri.
De ce în Ucraina nu este vorba de război, ci de o „operație militară specială”? Pentru că Ucraina nu este condusă de o putere legitimă, din perspectiva rusă, deci nu avem de-a face cu un conflict între două state suverane. Pentru imaginarul rus, lucrurile se apropie de situația din Afganistan din anii ’80 ai secolului XX. Trebuie amintit că, inițial, sovieticii fuseseră chemați în ajutor de către Nur Muhammad Taraki, care, mai apoi, a fost înlăturat de la putere de către Hafizullah Amin. Acesta nu a mai văzut cu ochi buni prezența masivă a sovieticilor. De aceea, Amin a fost înlăturat printr-o operațiune a forțelor speciale sovietice, în decembrie 1979 (operațiunea Storm-333) care amintește izbitor de ce se dorea să se facă și în cazul președintelui Volodimir Zelenski. În locul lui Amin a fost instalat un fidel al Kremlinului iar operațiunea de „pacificare” și de eliminarea a rebelilor a continuat. Pentru un rus este foarte ușor de acceptat ideea că URSS s-a luptat în Afghanistan cu teroriștii musulmani iar acum Rusia se confruntă în Ucraina cu „teroriștii” conduși de Zelenski. Dar, cum chestiunea terorismului fusese ani de zile valabilă în cazul cecen și deloc asociată cu ucrainenii, s-a recurs, pentru siguranță, și la termenul de „naziști”, făcându-se legătura cu vechii adepți ai lui Stepan Bandera din timpul celui de-al doilea război mondial. Fie că e vorba de „naziști”, fie că e vorba de „teroriști” se sugerează ideea nelegitimității de la Kiev și justețea acțiunii ruse. Cum „War on Terror” este acceptat drept legitim în relațiile internaționale, „operațiunea militară specială” este la rându-i legitimă, dacă la Kieva avem de-a face cu „teroriști”. Din acest motiv, al ilegitimității, inițial Moscova nu a vrut niciun dialog cu Zelenski. Pentru Putin el este doar un instrument, o marionetă, un „actoraș” care joacă într-o piesă scrisă de alții. Prin urmare, Zelenski trebuia eliminat și abia apoi Kremlinul iniția dialogul cu noul guvern „legitim”. Rezistența formidabilă a ucrainenilor i-a făcut pe Putin și compania să-și revizuiască poziția.
Fie că este vorba de „teroriști” în Ucraina, fie că este vorba de „naziști”, aceștia primesc ajutor din Occident, așa cum Occidentul oferise ajutor talibanilor în anii ‘80. Prin urmare, Occidentul a fost de la început, că a vrut sau nu, parte a narațiunii construite de ruși. Ucrainenii sunt practic același popor cu rușii, crede Putin, iar Ucraina, în mod natural, trebuie să fie alături de Rusia. Regimul terorist/nazist de la Kiev a pus în aplicare un plan de rescriere a identității naționale, încercând să rupă Ucraina de „Mama Rusia”, la ordinele Occidentului, care urmărește să folosească Ucraina ca bază pentru un atac împotriva Rusiei. Acest atac, conform propagandei rusești, era inevitabil, iar „operațiunea militară specială” este doar o acțiune preventivă menită să evite o catastrofă națională. În plus, acești „agenți” dețin puterea la Kiev ar fi adus în Ucraina toate turpitudinile unui Occident decadent. De aici utilizarea atât de frecventă a termenului de „gay” atunci când venea vorba de conducerea de la Kiev, „gay-ul” fiind, în ochii Moscovei, simbolul decăderii Occidentului. Astfel, la Kiev nu avem un guvern ales democratic, ci o bandă de teroriști-naziști-gay complet ilegitimă, care trebuie eliminată, crede Kremlinul.
Recent, liderii moscoviți, preluați de trompetele din România, au acuzat Occidentul că este vinovat de prelungirea conflictului, prin ajutorul militar oferit Kievului, generând victime tot mai numeroase. Occidentul este somat să nu mai acorde acest ajutor, pentru ca astfel conflictul să-și găsească o rezolvare. S-au găsit și la noi mulți naivi care să susțină așa ceva. De fapt, nu este vorba de inițierea unor negocieri deschise, de la egal la egal, ci de solicitarea ca Occidentul să se dea la o parte, pentru ca Rusia să-i poată lichida pe „teroriști”. Cum Occidentul nu va înceta ajutorul, după cum arată toate semnele, mesajul este unul menit să justifice în fața opiniei publice ruse eșecul de până acum. Rusia nu luptă doar cu teroriștii din Ucraina, ci cu întreg Occidentul, astfel că, în ultimele zile, fantasmele lui Dughin, pe care mulți le luau în derâdere, au devenit inima propagandei moscovite, menită să inducă în sufletul cetățenilor ruși sentimentul de cetate asediată și să-i mobilizeze la lupta mesianică împotriva Occidentului „satanic”.
Prin urmare, dacă pentru un european normal este limpede că avem de-a face cu o agresiunea rusă împotriva unui stat suveran, pentru un rus este vorba de o încercare a Occidentului de a rupe o parte din „Lumea Rusă”, prin intermediul unei grupări teroriste/naziste iar intervenția Rusiei este una cu caracter preventiv și eliberator, deplin legitimă.
Această schemă interpretativă a fost preluată și „sanctificată” de către reprezentanții Bisericii Ortodoxe Ruse. Să luăm doar răspunsul dat de patriarhul Kirill părintelui Ioan Sauca, secretarul general al Consiliului Mondial al Bisericilor, care, printr-o scrisoare deschisă, îi ceruse să intervină pentru a pune capăt vărsării de sânge. Patriarhul Kirill afirmă că Occidentul este cel vinovat, nu doar că oferă arme puterii de la Kiev, dar pentru că, prin intermediul celui guvern, pe care cu alte prilejuri Kirill îl va numi la rându-i „terorist/nazist”, Occidentul este de acord cu „o tentativă de reeducare a ucrainenilor, pentru a-i transforma în dușmani ai Rusiei”. Când Kirill afirmă că ucrainenii și rușii s-au născut creștini din aceeași cristelniță a Niprului, el subliniază unitatea nu doar spirituală, dar și etnică dintre cele două popoare. Forțarea unei construcții naționale distincte în Ucraina, care s-a manifestat prin măsurile de limitare a utilizării limbii ruse și de blocare a activității mitropoliei ortodoxe dependente de Moscova sunt considerate semne ale unei agresiuni care privește direct „Lumea rusă” iar războiul început de Putin este, practic, unul de apărare, legitim și „sfânt”. Caracterul de război sfânt l-a afirmat de altfel însuși Putin, în discursul ținut pe stadion, cu prilejul aniversării anexării Crimeii, atunci când a citat din Evanghelie, pomenind de „dragostea” care trebuie arătată prin ajutorarea „fraților” (ucraineni), care trebuiau scăpați de „naziști”.
Cu alt prilej, Kirill a reamintit de apelul patriarhului Tihon pentru înfometați, din 1921, îndemnând pe credincioșii bisericii ruse de pretutindeni să strângă ajutoare pentru cei aflați în nevoie din Ucraina, referința directă fiind la credincioșii ucraineni ce țin de Patriarhia rusă. Situația bisericii din Ucraina aflate sub ascultarea Moscovei era asemănată cu cea din perioada terorii bolșevice iar mitropolitul Onufrie era comparat cu Tihon. Ucraina, afirmă Kirill, este „țara fraternă”, atacată de „forțe ale răului”, care încearcă să distrugă unitatea poporului Rus` (termen folosit pentru a desemna pe locuitorii Rusiei kieviene, de dinaintea despărțirii in cele doua națiuni, rușii și ucrainenii) și a Bisericii Ruse. Nu trebuie permis, spune Kirill, ca aceste forțe ale răului să triumfe, ci trebuie făcut totul ca să nu mai fie război între frații de sânge (rușii și ucrainenii), membri ai aceleiași biserici (Patriarhia rusă). Care sunt aceste „forțe ale răului”, nu se spunea deschis. S-a explicat ulterior, la modul general, că este vorba de acele forțe care, asemeni bolșevicilor, caută să distrugă biserica. În cele din urmă, s-a lămurit mai clar cine sunt aceste forțe: „naziștii” din guvernul de la Kiev, sprijiniți de Occidentul „decadent”, care caută să-și răspândească „otrava” în spațiul „Sfintei Rusii”. De aici afirmația, foarte stranie pentru mulți, făcută de Kirill în timpul unei predici, că, printre altele, „operația militară specială” are drept misiune să împiedice paradele gay la Kiev. Kirill vine astfel și preia ideile lui Dughin, conferind dimensiunea sacră, de război sfânt, unui război cultural, dimensiunea milenaristă devenind astfel limpede una cu conotații religioase.
Prin urmare, și Biserica Ortodoxă Rusă s-a integrat perfect în mecanismul propagandistic pe care regimul de la Kremlin l-a construit, se pare cu succes, pentru a-i convinge pe conaționali să susțină războiul din Ucraina. Pornind de la vechi spaime din imaginarul rus, propaganda insistă pe atacul „cosmic” al Occidentului împotriva unei Rusii care este obligată, a câta oară în istoria ei, să se apare. Dincolo de teritorii și interesele geopolitice, în joc este „sufletul rusesc”, care este amenințat de un Occident decadent/satanic, iar Putin este un adevărat personaj mesianic, chemat să lupte împotriva acestei amenințări. Ucraina este parte a acestei „lumi ruse” iar războiul început este doar o acțiune de apărare a acestei regiuni, de o bandă de naziști/teroriști/gay care nu au, în fapt, sprijinul poporului. Acest vârtej propagandistic este susținut cu tărie de către patriarhul Kirill și de către mulți reprezentanți ai Bisericii ruse.
Însă, evoluția pe teren a războiului a demonstrat limpede că avem de-a face nu cu o bandă de teroriști, ci cu o întreagă națiune care luptă pentru libertatea sa. De aceea, discursul milenarist a trebuit să cunoască ajutări, pe măsură ce discursul inițial se dovedea lipsit complet de substanță. Astfel, episcopul Pitirim Tvorogov, într-un discurs mai recent, consideră întreaga Ucraină ca o „rătăcită”, iubită însă de Dumnezeu, care, tocmai de aceea, o pedepsește: „Rușii sunt doar o unealtă a lui Dumnezeu, precum o curea cu care tatăl își pedepsește copilul. Dar copiii, proști, se mânie pe curea.”
„Ucraina și-a dorit în chip maniacal să adere la Uniunea Europeană – și-a dorit prosperitate europeană, ca sa aibă parte de o bucată de slănină și de pâine, continuă Pitirim. Însă UE de acum este Sodoma din vechime. Occidentul colectiv de astăzi este un desfrânat pe care Tatăl ceresc nu îl iubește și, prin urmare, nu îl pedepsește, așa că aceste țări trăiesc bine… La sfârșit, ele vor fi pedepsite… Statele Unite sunt desfrânata babiloniană care se desfată în sângele creștinilor…Războiul trebuie să se încheie cu unificarea popoarelor rus, ucrainean și belarus într-un singur popor.”
În toată această sarabandă de declarații, cele spuse de mitropolitul Onufrie al UOC-MP, că tocmai pentru faptul că ucrainenii și rușii sunt creștini care au primit același botez în apele Niprului, războiul fratricid trebuie să înceteze, sugerând o responsabilitate a ambelor părți implicate, nu a avut ecoul scontat. Rușii sunt învățați în continuare de către Patriarhia Moscovei că ei sunt de fapt cei amenințați, că li se dorește răul, iar pentru a evita aceasta ei trebuie să lupte, inclusiv în Ucraina, pentru a-i elibera pe ucraineni, chiar de ei înșiși. Evident că acest mixaj de religie și politică a stârnit revoltă în țările care se simt amenințate de Rusia și care cuprind eparhii aflate sub ascultarea Moscovei. Mulți episcopi și preoți au oprit pomenirea patriarhului Kirill și se pune problema dacă aceste eparhii vor mai putea activa după război.
Propaganda prin biserică, cu conotații religioase nu s-a făcut doar pentru uzul „Lumii ruse” dar și printre ceilalți ortodocși, țintele fiind mai ales acea parte a credincioșilor care a ajuns să-l vadă pe patriarhul ecumenic drept un schismatic, a crezut în ideea „plandemiei” și s-au împotrivit vaccinării și, în general, vede Occidentul drept sursa tuturor relelor. Și în România foarte mulți dintre așa-zișii „putiniști” nu sunt de fapt mari fani ai Rusiei, însă pentru ei pericolul Occidentului „decăzut și anticreștin” este mai mare, astfel încât ei tind să creadă că cele petrecute în Ucraina se întâmplă de fapt din vina Vestului.
Revenind la momentul 2019 și proclamarea Bisericii Ortodoxe Ucrainene autocefale, cânt a deveni limpede că patriarhul Bartolomeu va merge până la capăt, Sinodul rus l-a declarat pe Patriarhul Ecumenic drept „schismatic”, sugerând astfel că s-a îndepărtat de la dreapta credință. Considerându-se conducătoare efectivă peste mai bine de jumătate dintre ortodocșii din lume, Moscova neagă astfel sistematic autoritatea Patriarhului Ecumenic, calitatea acestuia de a fi „primul dintre egali” în lumea ortodoxă, sugerând prin diverse canale că ea trebuie să preia întâietatea, fiind depozitara dreptei credințe. Astfel, demersurile începute în 2016, cu prilejul sinodului de la Creta, s-au accentuat și mai mult. Inclusiv în România există o minoritate zgomotoasă care insistă în mediul on-line pe caracterul schismatic pe care l-a dobândit Patriarhia Ecumenică și calitatea patriarhului Kirill de reprezentant autentic al Ortodoxiei. Lucrurile au mers și mai departe, prin amestecul Patriarhiei Moscovei pe teritoriul canonic al Patriarhiei Alexandriei, care a fost deschis de partea tronului ecumenic în ceea ce privește problema ucraineană. S-a profitat de multele nevoi materiale ale preoților ortodocși africani pentru a-i atrage pe unii dintre aceștia sub umbrela Moscovei, care a organizat în Africa un „exarhat”, un prim pas spre afirmarea dominației în întreaga lume ortodoxă.
Odată început războiul, propaganda a activat discursul prin care încearcă să convingă că un „adevărat ortodox” nu poate fi decât un anti-globalist, un suveranist, un luptător pentru libertate împotriva „plandemiei”, un denunțător al „Occidentului satanic” și al agentului acestuia în lumea ortodoxă (patriarhul Bartolomeu), precum și o persoană convinsă de ideea că „Salvatorul” este Vladimir Putin, cel care aduce restaurarea adevăratei credințe. Dacă spui că Putin este un agresor, iar în Rusia ortodoxia este de fapt în suferință, fiind instrumentalizată politic în mod cinic, că, în timp ce pentru restul lumii Rusia făcea o campanie deșănțată anti-vaccin, preoții ruși care combăteau vaccinul erau aspru pedepsiți, trolii intră imediat în acțiune și te taxează că nu ești de fapt ortodox. Iată cum răspunde un asemenea trol unui preot român care condamnă atrocitățile făcute de armata rusă la Bucea: „Seamănă mult aceste imagini cu cadavrele covid, cărate în saci de plastic cu două degete. Apropo… de ecumenism, de slujirea ierarhilor ortodocși cu ereticii, ce spuneți? Sau de „sinodul” din Creta… Sau lăsați turma pradă lupilor? Războiul rușilor este împotriva imperiului american, a Noii Ordini Mondiale, și a sataniștilor ce vor a pregăti împărăția lui „Mesia”…spuneți aceste lucruri, nu mai dați „slavă” celor ce auziți în media…citiți proorocirile sfinților și spuneți poporului că vremea este aproape!”. Cu acest gen de discurs apocaliptic, în care inamicii și oamenii Domnului sunt bine precizați se încearcă convingerea celor credincioși, deturnându-se astfel ortodoxia.
În majoritate, discursurile promovate se păstrează la acest nivel rudimentar, însă, în anumite cazuri, e drept foarte izolate, am întâlnit și elaborări teologice mai ample. Una aparține unui preot simpatizant deschis al unui partid din România bănuit că ar avea legături cu Rusia. Discursul lui este o pledoarie pentru ca credincioșii să voteze respectivul partid, însă argumentele aduse sunt foarte valabile și pentru justificarea acțiunilor lui Vladimir Putin. Se pornește de la răul pe care Occidentul îl generează și datoria ca acesta să fie combătut. Iar lupta trebuie dusă de persoane care au elecțiunea divină, chiar dacă aceștia sunt oameni cu păcate. Este adus în față exemplul împăratului Constantin cel Mare care, deși și-a ucis soția și feciorul, prin credința sa în Iisus Hristos a primit putere să restaureze Imperiul Roman și să oficializeze religia creștină. Cu alte cuvinte, chiar dacă Putin și respectivul partid din România sunt departe dea fi perfecți, prin faptul că vorbim de persoane credincioase, acestea sunt net de preferat unui Occident fără Dumnezeu:
„Sunt încă mulți ortodocși care nu votează (partidul, n.n.), inclusiv preoți. Unii pentru că sunt bolnav de suspicioși, alții pentru că trăiesc doar în capul egocentrismului lor, alții pentru că înțeleg Ortodoxia ca pe o sectă complet ruptă de lume, anistorică, aproape antisocială, alții care cred asemeni dogmei protestante: „doar eu și Dumnezeu”, că mântuirea este strict o chestiune privată, pur personală, alții pentru că sunt săraci de iubire neînțelegând sintagmele profund ortodoxe: „mântuirea mea sunt ceilalți”; „de fiecare rău care se întâmplă în lume și eu sunt vinovat” (Dostoievski), „pentru ca răul să se întâmple în lume trebuie ca oamenii buni să nu facă nimic” (Edmond Burke), alții pentru că nu sunt empatici cu părinții ai căror copii sunt violați moral și spiritual de legislații trecute în vremuri de restricții ale religiei covidiste ce îi obligă la ore de educație sexuală (sodomo-pedofilică), alții asemeni unei preotese perfect idealiste și foarte suspecte de perfida mândrie a utopiei: „totul sau nimic” – în subsidiar tot de un fel de individualism rapace cu accente narcisiace, când spune: „nu voi vota decât cu acel politician care va fi ușă de biserică”. Trist, foarte trist, că există atât de puțin spațiu de manevră inteligentă/înțeleaptă în toate aceste minți și inimi cu potențial real, dar pierdute (căzute în opinia mea – poate prea aspră de pe scara Raiului) de raționamente sofiste, create de bagheta magicianului diavol. Din nefericire estimez că acești frați mai mici ai noștri în puterea de înțelegere și acțiune duhovnicească (preoți și mireni) sunt serios majoritari în Sfânta noastră Biserică Ortodoxă Română, iar orbirea lor menține robia noastră sub brațul politic dur și intransigent al vrăjmașilor corporato-globalisto-sexomarxiști. Acești frați ai noștri fără de care nu putem învinge până nu se trezesc, au nevoie de răbdarea, mila, iertarea, rugăciunea și iubirea noastră, căci sunt frații mai mici și fără pricepere. Fără ei nu ne putem elibera de Antihrist și nici în Rai nu putem intra lăsându-i în urmă, rătăciți pe cale. Va trebui să le explicăm din nou și din nou pilda solomonică cu cele două mame care-și dispută copilul. Frații noștri ortodocși prea puri pentru a accepta salvatoare compromisuri – jumătăți de măsură, spun: „mai bine să fie dat copilul ortodox uciderii de către sabia progresistă a partidelor… decât să îl dau pe măna dubioșilor de la partidul… care nu prezintă garanții. Noi aiștialalți care ne îngrozim de uciderea spirituală pe care o propovăduiesc aceste partide al ciumei soroșiste bruxelleze preferăm sa-l dăm mai bine pe mâna unei mame vitrege….. dar să trăiască! Să mai aibă șansa nepervertirii pe care cu siguranță ar face-o mercenarii anticreștini. Un preot celebru îmi spunea mai ieri în grava sa înșelare că partidul… e mult mai periculos decât partidul… pentru că discreditează Ortodoxia în numele căreia vorbește adeseori și că preoții trebuie să fie imparțiali în fața partidelor. Deși aparent pare a avea dreptate – în condiții de echilibru democratic și pace socială, distinsul preot perfect utopic și inconștient asupra înaltei gravități a situației actuale, nu a înțeles că azi suntem exact în vremea luptelor romanilor creștini din armata Sf. Împărat Constantin cel Mare cu urâtorii de Hristos Liciniu și Maxențiu, învinși de mica armată cu crucea în frunte. Prefer să fiu condus de un împărat roman semiarian și ucigaș al propriului său copil (viclean și trădător) spre libertatea creștinismului, a Bisericii și apărarea copiilor de urgia ultraperverso – progresistă decât să aștept să fim salvați de Arhanghelii puri pe care, un orgoliul părelnic, aparent vertical în semeția sa inflexibilă și lipsită de compasiune pentru frații mai mici ai lui Hristos (expuși zilnic pervertirii), înzorzonat cu tămâieri fariseice, smiorcăieli – ba abstracto – neputincioase, ba imbecil-optimiste și cruciulițe formale, i-a comandat ca pe un meniu imaginar-salvator, direct de la cabinetul personal al lui Dumnezeu! Dumnezeu lucrează prin noi păcătoșii care trebuie să ne facem treaba („m-am făcut tuturor toate” spune neobositul Sf. Ap. Pavel), precum și prin alți păcătoși care ne pot ajuta pentru că în ei este preponderent binele nu răul. Mori de sete în deșert și refuzi în al doisprezecelea ceas (!!!) Cămila unui non sau „semiortodox” „beduin suspect” dar trimis de Dumnezeu? Eroare totală.”
Concluzii. „Războiul sfânt” al lui Putin – între credință și propagandă
În aceste zile s-a discutat intens dacă Putin și acoliții săi cred cu adevărat în Dumnezeu și vor cu adevărat o restaurare a ortodoxiei. În cea mai mare parte răspunsurile au fost negative. Iată ce spune Vassa Larin, comentând pe Rowan Williams, care scrisese un articol intitulat „Putin believes he is defending Orthodox Christianity from the Godless West”: „Nu, Putin nu crede că apără creștinătatea ortodoxă, deoarece nu dă o ceapă degerată pe ea. Cleptocrația putinistă, spre deosebire de regimurile țarist și sovietic, nu are un fundament religios sau ideologic. Doar fură anumite simboluri ale ambelor foste regimuri, pe care le combină într-un mod straniu, paradoxal și contradictoriu, doar cu scopul de a coloniza mințile rușilor: astfel, aveam acvila bicefală, pe Patriarh, la un loc cu trupul lui Lenin în Piața Roșie, steaguri roșii cu secera și ciocanul la paradele militare, portrete ale unor asasini precum Iagoda (fost director NKVD).” La un moment dat, adaug eu, cele două imaginare, care ar trebui să se excludă reciproc, se amestecă în strania icoană a unui Stalin cu nimb de sfânt.
Nu am certitudinea absolută, dar Putin, în viziunea mea, nu crede în această poveste milenaristă, în care se combină conspirația globalistă, Occidentul „satanic” și Rusia „mesianică și ortodoxă”. El joacă rolul polițistului din romanul lui Eco, folosindu-se de spaimele oamenilor pentru a-și atinge obiectivele sale geopolitice, în fapt la fel de fantaste în modul în care le-a conceput, anume refacerea URSS și readucerea Moscovei la nivel de superputere globală. Dughin și patriarhul Kirill sunt alter ego-uri ale lui Simone Simonini, furnizând narațiunile necesare, care pot fi înghițite de către creduli: rușii, pe de-o parte, nostalgici după imperiul de alți dată și doritori de revanșă, „ortodoxiștii” (să le spunem), pe de altă parte, cei care văd Biserica ca pe o cetate asediată, care văd pretutindeni numai dușmani și conspirații, care citesc ortodoxia doar în cheie apocaliptică și conspiraționistă și ajung să vadă în Putin un salvator.
Probabil dacă Rusia ar fi repurtat o victorie rapidă în Ucraina, temele conspirația anti-Rusia, „războiul sfânt”, lupta împotriva „globaliștilor” s-ar fi atenuat, trecându-se la chestiuni mult mai pragmatice. Însă, în fața rezistenței formidabile a Ucrainei și a fermității de care a dat dovadă, cel puțin până acum, Occidentul, Putin și compania au devenit prizonierii propriei povești. Ei argumentează eșecul subliniind și mai mult „conspirația mondială” împotriva Rusiei, iar accentuarea presiunii trebuie să meargă mână în mână cu o mobilizare și mai mare din partea societății ruse, pentru a se rezista în fața amenințării „satanice”. Ca „ultimă soluție” este invocată tot mai des amenințarea nucleară. Din nou, pentru un om normal totul ține de domeniul absurdului. Rusia a atacat un stat independent și suveran, care se apără în mod legitim. O serie de țări furnizează armament Ucrainei pentru ca aceasta să se apere, fără însă a trimite și trupe care să sprijine Ucraina împotriva Rusiei, o chestiune perfect legitimă. Și, cu toate astea, deși este agresor, Rusia continuă să clameze că este cea atacată, cere oprirea furnizării de arme Ucrainei, pentru ca, în sfârșit, să rezolve problema pe care tot ea a generat-o amenințând, în caz contrar, cu utilizarea bombei atomice. În loc să detensioneze situația, prin singurul mijloc firesc (retragerea armatei ruse din Ucraina), liderii ruși escaladează amenințarea nucleară, ducând pe noi culmi propaganda bazată pe teoria conspirației împotriva Rusiei. Este un punct în care această narațiune fantastă poate căpăta o energie de sine stătătoare și tot mai multă lume să fie convinsă de realitatea acestui lucru, inclusiv liderii de la Kremlin. Incapacitatea de a ieși din propria poveste, servită poporului rus, și frustrarea de care suferă limpede Putin sunt elemente care-i fac pe mulți lideri politici și militari din Occident să ia în considerație la modul foarte serios această amenințare. Apocalipsa nucleară este ultima carte pe care o poate juca Moscova și, din păcate, în această poveste s-a implicat și Biserica Ortodoxă Rusă. Recent, în 2019, Dmitry Adamsky a publicat o carte intitulată Russian Nuclear Orthodoxy. Religion, Politics and Strategy. Este un studiu care-și propune să vadă cum Biserica rusă legitimează și influențează, în egală măsură strategia de securitate națională a Moscovei în secolul 21, concentrându-se pe chestiunea utilizării armelor nucleare. Este un studiu cu multe observații extrem de valoroase, însă tinde, din anumite motive, să exagereze rolul de „influencer” al Patriarhiei. Cum lucrurile nu s-au schimbat prea mult din perioada sovietică, avem toate motivele să credem că Patriarhia este, în cea mai mare parte, un executant, cu rol de a servi muniție pentru o geopolitică populară, adresată păturilor religioase ale populației, din Rusia și din restul lumii.
În ceea ce privește cazul românesc, propaganda putinistă a avut oarecare succes în mediile religioase anti-Creta și anti-vacciniste, care continuă să vadă în Occident un inamic potențial mai mare decât Rusia lui Putin. Cu toate acestea, masacrele comise de ruși în Ucraina, care doar pentru un trol autentic sunt un mit, precum și amenințarea cu bomba nucleară îi fac și pe cei care l-au simpatizat inițial pe Putin să dea înapoi. Evident, nu înainte de a reinterpreta teoria conspirației, astfel încât ea să fie în continuare confirmată. Cea mai recentă perspectivă pe care am întâlnit-o este cea care-l face pe Putin drept un instrument al conspirației mondiale, prin care ortodoxia va fi complet compromisă. Deci Putin iese din poziția de salvator și devine parte a conspirației împotriva căreia, inițial, lupta.
Povestea cu „Occidentul decadent” e veche în mediile ortodoxe românești. Ea a fost preluată de teologi și oameni de cultură chiar din Vest. Cel mai cunoscut este cazul Noica (datorită notorietății „Jurnalul de la Păltiniș”, în care Gabriel Liiceanu amintește de dilema „Germania untului” vs. „Germania spiritului”) însă și Nicolae Steinhardt, și părintele Daniil (Sandu Tudor), și profesorul Alexandru Mironescu, ș.a.m.d., au denunțat această „decadență” care înseamnă, în esență, coborârea civilizației strict la nivelul consumerismului, fără niciun „ideal spiritual”. Acest ideal, identificat cel mai adesea cu idealul creștin, trebuia readus în inima civilizației occidentale. În scrierile acestor autori, în niciun chip URSS nu era un exemplu demn de urmat, din contra. Comunismul sovietic era adevărata întruchipare a lui Antihrist. Prin urmare, lupta creștinilor trebuia să fie, deopotrivă, și împotriva comunismului impus de Moscova, și împotriva civilizației consumeriste. Rezultatul trebuia să fie o nouă spiritualitate, care, pornind de Hristos, să aducă în rândul omenirii pacea, libertatea, democrația, promovate de persoane umane integre și responsabile. Cu alte cuvinte, o „creștin democrație” sau un „social creștinism” ideale. Evident, pentru mulți din cei care nu au apetență pentru religie aceste chestiuni sunt complet irelevante. Însă, pentru cei pentru care creștinismul continuă să fie important, chestiunea este esențială. „Decadența Occidentului” este doar o parte a problemei. Este nevoie și de o soluție, iar această soluție nu este nicidecum o Rusie putinistă autocrată, imperialistă, lipsită de democrație, care se folosește de biserică și religie în mod cinic, pentru scopuri de putere, o Rusie care continuă cu succes practici din perioada URSS, dezvoltând mai nou și o componentă fascistă, deloc neglijabilă, în ideologia sa, care practică în continuare un război de tip masacru, operează inginerii sociale brutale și nu respectă nicio regulă internațională, continuând să vorbească în continuare despre morală.
Culmea, că există admiratori ai numelor enumerate mai sus din cultura românească care cred (la modul serios) că în Rusia s-a produs deja schimbarea și aveam de-a face cu o nouă civilizație, „spirituală”. Pentru asemenea oameni, faptul că restul ortodocșilor nu-l urmează pe Putin este semnul unei alienări, iar responsabil de acest lucru este inclusiv Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române.
După cum am arătat deja, acesta s-a poziționat clar și nuanțat în numeroase chestiuni delicate, evitând să se lase angrenat în lanțul teoriei conspirației, ale cărui elemente nu le mai amintesc. În ceea ce privește războiul din Ucraina, Biserica Ortodoxă Română a condamnat fără echivoc agresiunea Rusiei și a participat masiv la efortul de ajutorare a refugiaților ucraineni. De asemenea, Biserica a respins pretenția unui partid care pretindea că el reprezintă interesele Bisericii, iar Biserica trebuie să-i fie recunoscătoare că o apără. Biserica se reprezintă pe sine, are dreptul să emită puncte de vedere în chestiuni care o afectează, însă aceste puncte de vedere nu este necesar să se suprapună peste ideologia unui partid, ci Biserica poate propune răspunsuri diferite la probleme diferite, evitând căderea într-un lanț ideologic cum este cel anti-european, anti-imigrație, anti-vaccinare, pro-Putin, pe care unii îl confundă cu „ortodoxia”.
Nu știm cum vor evolua lucrurile în viitor în ceea ce privește lumea ortodoxă. Oricum, multe lucruri se vor schimba după acest război, mai ales în ceea ce privește modul în care este percepută în lume Patriarhia rusă, precum și în ceea ce privește jurisdicția ei în spații terțe. Cum va scăpa această patriarhie de stigmatul „ortodoxiei nucleare” rămâne de văzut.
În ceea ce privește situația din România, este esențial să se explice în mediile religioase că „Sfânta Rusie” nu este nicidecum calea pe care trebuie mers, chiar dacă din Occident vin probleme numeroase. De asemenea, nu trebuie cedat la presiunea acelora care vor să-i facă pe oameni să confunde calitatea de ortodox cu naționalismul, xenofobia, izolaționismul, cu prețuirea unor dictatori sângeroși, în general ca un ortodox să adere la toate teoriile conspirației. Ortodoxul nu trebuie să se izoleze în rugăciune, cum spune chiar preotul al cărui lung citat îl reproduc mai sus. Însă, răspunsul care trebuie dat a fost sugerat deja de mari personalități creștine, care au suferit în închisorile comuniste pentru ideea unei lumi democratice și drepte, nu pentru una a tiraniei, dominată de mesianisme politice antiumane. Și, nu în ultimul rând, când în lume se petrec asemenea tragedii, „războaiele culturale” din interiorul Occidentului ar trebui să ia o pauză. Altfel, „barbarii” din afară nu vor avea decât de profitat, pentru a atrage o parte a cetății de partea lor.
https://www.contributors.ro/putin-patriarhul-kirill-si-teroristii-gay/
////////////////////////////////////////////
Ca si alti orto “crestini” nenascuti din nou din Samanta Bibliei lui Dumnezeu…
Monstrul urii în sutană. Crime în numele religiei ortodoxe. Zorro a venit și în Ucraina, dar pentru a asasina oamenii săraci. Lukașenko distruge Belarus. Bancul săptămânii
de Răzvan Cornețeanu
Noi, românii suntem obișnuiti cu oameni mici în haine mari. Patriarhul nostru a ajuns „Marele Alb” după un reportaj pe Recorder, cu un nume conspirativ demn de mafia italiană. La momentul Colectiv și-a dat jos sutana și a rămas în fundul gol în fața credincioșilor. Vorbea de „muzică satanistă” și sugera cum că „așa le trebuie” arșilor.
Românii l-au huiduit. Calea Victoriei răsuna în acea seară de pomină de scandările a 30.000 de oameni oripilați de cinismul șefului religiei noastre. Mult-Prea-Fericitul-și-Îmbuibatul Daniel, comunist destoinic, a virat-o urgent dupa ce a văzut că pică guvernul. Dar a rămas în istorie.
Pentru că ticăloșia nu se schimbă, doar ia alte forme, Recorder a dezvaluit într-un reportaj magnific (aveți răbdare până la final, merită) corupția din interiorul BOR și, cu camera ascunsă, l-a deconspirat pe Nașul Ortodoxiei Române: Marele Alb. Vizionați, e spectaculos!
Patriarhul Kiril, jegul uman absolut al ortodoxiei. Nu numai corupt, dar și criminal acoperit de sutana preoțească țesută cu fir de aur
Puțini își amintesc că în 2014, când rușii omorau în Donbass, ca și acum, mii de ucraineni care-și apărau țara (iar Europa se uita în altă parte), ucrainenii, care pe atunci aveau o singură biserică, supusă Moscovei, au apelat la Patriarhul lor pentru a-și folosi relația specială cu Vladimir Putin și a opri măcelul. Răspunsul acestuia a trecut neobservat: „Vă sfătuiesc să nu vă opuneți!”.
Astăzi, Kiril merge mai departe și, în urma unui apel similar al cotropiților, îi declară pe cei care-și apără țara, pe ucraineni, drept demoni. Mai exact, conform Agenției France Presse, duminică, în a patra zi a invaziei ruse, Kiril îi cataloghează pe opozanţii Moscovei în Ucraina drept ”forţe ale răului”, care vor să rupă unitatea istorică dintre cele două ţări.
Ptiu, drace! Piei! Pardon, trebuia să folosesc pluralul!
Zorro a venit și în Ucraina, dar pentru a asasina oamenii săraci
„Masca lui Zorro”, cu Antonio Banderas în rolul principal, a fost un film epic. În esență, este vorba despre modelul haiducului român care fura de la bogați și dădea săracilor. Mascat, talentat, plin de umor și sigur pe el, Zorro a fost îndrăgit de o lume întreagă ce admiră binele și dreptatea.
Versiunea rusească este însă una (cum altfel?) ticăloasă. Ca și cum Stalin sau Putin și-au pus masca lui Zorro, pentru ruși, semnul lui Zorro a devenit semnul CRIMEI.
Rușinată de propriile-i acțiuni, dovedind o lașitate dezgustătoare, copiind schema „omuleților verzi” din 2014, Rusia și-a scos steagul și orice însemne naționale de pe tehnica militară. La naiba cu onoarea, la naiba cu patriotismul, atâta vreme cât asta servește cotropirilor și ticaloșiilor!
Țara care nu contenește să vorbească despre valori naționale s-a metamorfozat într-o hrubă uriașă din care ies luptători-șobolani marcați cu „Z”.
Și uite-așa, Rusia a încercat o intoxicare și față de legenda lui Zorro!
Lukașenko distruge Belarus. Ireversibil. Belarușii nu au nimic de câștigat, doar totul de pierdut
Că Aleksandr era un sclav al lui Vladimir, se știa deja. Că e prost și inconștient, e o noutate.
Belarus a atacat Ucraina deja. Să fie clar. Rușii au atacat dinspre Belarus cu binecuvântarea Minsk-ului. Avioane au atacat dinspre Belarus. Rachete au venit dinspre Belarus. Capturarea Cernobîlului a venit dinspre Belarus, ca și armata care a atacat și asediază Kievul. Așadar, faptul că 30-40.000 de belaruși se vor implica direct nu e decât o completare a ticăloșiei ce va rămâne în istorie.
Lukașenko și Putin
Va fi un fiasco. De ce vor muri belaruși in Ucraina?
Pentru că, dacă Rusia a fost mereu un cotropitor ticălos, dacă rusul a visat mereu să stea cu genunchiul pe gâtul vecinului, dacă Putin a dovedit că este un scelerat care l-a luat pe Stalin ca model, belarușii nu au nimic de câștigat, dar au totul de pierdut din această aventură.
Dovedind caracter zero, o mișelie de proporții istorice fără seamăn, Lukașenko a implicat pașnica – pâna acum – Belarus în această tragedie. Gratuit. Fară a avea nicio idee, niciun motiv, nimic de câștigat. Asta e unic în istoria recentă!
Au mai existat războaie, conflicte, dar toate au avut un motiv. Belarus este prima țară din istoria modernă care intră într-un conflict FARĂ NICIUN MOTIV.
Ucrainenii și întreaga planetă nu vor uita această mișelie istorică.
Iar daca Rusia va sărăci, Belarus va fi câmp pârjolit. Pentru că așa au făcut rușii în toată istoria lor. Nu contează nimic, decât ei. Un fel de „rasă slavă superioară”. Iar Lukașenko va fi prima victimă. Nimic surprinzător, Putin vrea să implice cât mai mulți – pe Lukașenko, pe Kadîrov, trupele Wagner etc. De ce?
Orice, dar Putin să nu rămână fără suporteri pe Pământ și ulterior singur în IAD!
Bancul săptămânii
Un regiment de infanteriști ruși, la periferiile Kiev-ului, februarie 2022, se deplasează pe șosea spre oraș, când se aude o voce care strigă de după un mic deal din apropierea orașului:
– Un soldat ucrainian este mai bun decât 10 soldați ruși!
Comandantul rus, contrariat, alege un detașament cu 10 dintre cei mai buni infanteriști și-i trimite în spatele dealului, să-l elimine pe inamic. Peste câteva minute se aude un schimb de focuri de AK47, apoi se așterne liniștea.
Când să-și continue înaintarea, se aude din nou vocea:
– Un soldat ucrainian este mai bun decât 100 de soldați ruși!
Furios, comandantul formează rapid un pluton cu 100 dintre cei mai buni militari rămași și-i trimite în spatele dealului cu aceeași misiune. Din nou se aud focuri de armă. După zece minute de luptă intensă, se așterne liniștea.
Când să se pună în mișcare, vocea se aude din nou:
– Un soldat ucrainian este mai bun decât 1.000 de soldați ruși!
Vânăt de furie, cu venele umflate, comandantul formează pe loc o companie cu 1.000 de luptători și-i trimite după deal. Imediat se aud zgomotele unei lupte teribile, AK-47, grenade, lansatoare de rachete, tiruri de artilerie, după care se așterne o liniște mormântală.
În cele din urmă, un soldat rus, grav rănit, se târăște de după deal și cu ultimele cuvinte înainte de a muri îi spune comandantului:
– Nu mai trimite pe nimeni, este o ambuscadă! Sunt doi soldați ucraineni, nu unul!
Puteți susține ZIARISTII.COM făcând o donație AICI. Vă mulțumim!
CITIȚI ȘI:
* Dictatorul Putin a fugit din Moscova! Stă ascuns într-un buncăr antiatomic din Siberia, la peste 3.000 de kilometri de Kremlin. Nu lasă pe nimeni să se apropie de el, pentru „a nu fi stropit cu ceva”
* „Putin s-a ascuns într-un buncăr pentru a cincea zi. Se teme în mod paranoic pentru viața lui”
* Tot mai mulți oligarhi ruși îi cer lui Putin să oprească războiul! Presiunea celor 6: Deripaska, Fridman, Tinkov, Tinkovan, Iacobașvili, Râbakov
* Putin a trimis la Kiev 400 de mercenari din grupul Wagner, să-l ucidă pe președintele Zelenski
* Putin agită amenințarea nucleară! „Ordon punerea forțelor de descurajare ale armatei ruse în alertă specială de luptă!”
* Germania ia două decizii crunte pentru Putin: trimite arme Ucrainei și aceptă decuplarea Rusiei de la sistemul SWIFT
* Ucrainenii anunță că au ucis 5.300 de ruși, au doborât 29 de avioane și au distrus 191 de tancuri, până luni în zori. Pierderile Rusiei încep să devină insuportabile
* Un întreg regiment al Gărzii Naționale Cecene, în frunte cu generalul Tușaev, a fost spulberat lângă Kiev! „Măcelarii lui Kadîrov”, luptând pentru ruși, au fost lichidați de trupele speciale ucrainene
* 5.000 de militari ruși s-au revoltat la Belgorod, refuzând să meargă la luptă în Ucraina!
* Epuizați și rămași fără muniție, soldații ruși refuză să mai lupte, dezertează sau se predau trupelor ucrainene. Tot mai multe blindate rămân fără combustibil
* „În doar 30 de zile de război, Rusia își va cheltui toate rezervele de aur, de 600 de miliarde de dolari”
* Instrucțiuni pentru ucraineni: „Dacă inamicul e în pădure, dați foc pădurii! Va crește una nouă pe oasele ocupantului!!!”
* Fiica oligarhului Abramovici și cea a „trompetei” lui Putin își sfidează părinții și se opun războiului! Sofia Abramovici: „Nu «Rusia vrea război cu Ucraina», ci «Putin vrea război cu Ucraina»!” / Elizaveta Peskova: „Nu războiului!”
* Ministrul Apărării din Ucraina: „Acesta va fi sfârșitul unui criminal în serie și violator care-și atacă vecinii!”
* VIDEO. Ultimul schimb de replici pe Insula Șerpilor: „Predați-vă!” / „Navă rusească, du-te-n p… mea!”. Cei 13 polițiști de frontieră ucraineni au murit eroic în luptă cu rușii
* Sceleratul Putin amenință Suedia și Finlanda cu „consecinţe militare și politice grave” dacă vor încerca să intre în NATO
* OPINIE. Putin a pierdut deja! SUA și Europa, într-un consens total: Putin e un pericol pentru toată lumea. Urmează dezintegrarea lumii ruse. Tic-tac!
* VIDEO. Declarația de război a lui Putin. Amenințări demente, posibil nucleare, către aliații Ucrainei „naziste”: „Veți suporta consecințe cum nu ați văzut în istoria voastră! Sper că am fost auzit”
* „Un act sinucigaș pentru Putin și dezastruos pentru poporul rus. O rușine istorică”
* Povestea Irynei, scriitoarea din Ucraina care a murit alături de soţul său apărând Kievul cu arma în mână. Lasă în urmă 5 copii orfani
* Moment greu pentru AUR, Șoșoacă, Ciutacu și Cristoiu: România închide Sputnik și Russia Today. UE face la fel: „Călcăm șarpele pe cap”
Monstrul urii în sutană. Crime în numele religiei ortodoxe. Zorro a venit și în Ucraina, dar pentru a asasina oamenii săraci. Lukașenko distruge Belarus. Bancul săptămânii
/////////////////////////////////////////////
HITLER ȘI PUTIN: 1938 ȘI 2022
de Paul Gavrilyuk
Hitler și-a ținut discursul din 12 septembrie 1938 la Reichstag-ul german cu câteva săptămâni înainte ca tancurile germane să treacă peste granița germano-cehă pentru a invada Cehoslovacia; Putin și-a ținut discursul din 21 februarie 2022 în fața națiunii ruse, în timp ce dădea ordine ca tancurile rusești să treacă granița rusă cu Ucraina de Est.
Ca principal motiv al invaziei, Hitler a prezentat nemulțumirile majore ale minorității germane de 3,5 milioane din Cehoslovacia; Putin citează adesea opresiunea imaginară a vorbitorilor de limbă rusă din Ucraina drept principalul motiv al invaziei sale în 2014 și acum în 2022. Sunt un ucrainean rusofon. Știu din experiență personală că afirmația lui Putin este o minciună. Ucraina este o țară bilingvă, unde rusa este aproape la fel de comună ca și ucraineana. Vorbitorii de rusă din Ucraina au drepturi civile mai largi decât omologii lor din Rusia lui Putin.
În timp ce Hitler se plângea de opresiunea imaginară a etnicilor germani din Cehoslovacia, avea deja cinci ani de când începuse persecuția evreilor din Germania. De fapt, primele lagăre de concentrare au apărut încă din 1933 și au fost publicate 400 de decrete și regulamente pentru a restrânge drepturile publice și private ale evreilor. Pe măsură ce Putin răspândea minciuni despre opresiunea vorbitorilor de limbă rusă din Ucraina, a început să-i asuprească și să-i persecute cu brutalitate pe tătarii din Crimeea, imediat după anexarea ilegală a Crimeei în 2014. Persecuția tătarilor este bine documentată.
În discursul său, Hitler pune la îndoială existența cehilor ca națiune, referindu-se la ea drept „așa-numita națiune a cehilor” și dând vina pe Tratatul de la Versailles (1919) pentru că a creat „starea anormală a Cehoslovaciei”. La fel ca Hitler înaintea lui, Putin afirmă în discursul său că „Ucraina de fapt nu a avut niciodată tradițiile statului real” și atribuie „Rusiei Bolșevice, Comuniste” crearea unei națiuni care existase cu secole înainte de întemeierea Moscovei. Cu alte cuvinte, Hitler a negat de unul singur calitatea de stat Cehoslovaciei; Strategia lui Putin cu Ucraina este foarte asemănătoare. Ambele au fost susținute de marea majoritate a populației din țările lor; amandoi au și idioți utili in străinatate, dispusi să le creadă prostiile.
Principala plângere a lui Hitler a fost înfrângerea și umilirea Germaniei după Primul Război Mondial (1918). Ranchiuna persistentă a lui Putin este dizolvarea pașnică a Uniunii Sovietice în 1991, pe care el a numit-o „cea mai mare catastrofă geopolitică a secolului [al XX-lea]”. Putin crede că o anumită versiune a Imperiului Rus ar putea fi încă reconstituită, iar scopul său imediat este invadarea Ucrainei. Cu toate acestea, există motive întemeiate să credem că nu se va opri la Ucraina.
Discursul lui Hitler include următoarea promisiune: „Am declarat că granița dintre Franța și Germania este una definitivă”. El susține ulterior că „Germania nu are interese în Occident, iar zidul nostru vestic este pentru totdeauna granița Reich-ului la vest”. Astăzi, știm cum s-a terminat asta. În mod remarcabil, Putin nu dă nici-un fel de asigurăre cu privire la integritatea granițelor națiunilor vecine, în special a statelor baltice și a Poloniei. Bilanțul lui Putin de până acum vorbește de la sine: a încălcat granițele Moldovei în Transnistria (1992) și a anexat două zone din Georgia (2008) și aproape o șeptime din Ucraina (2014, finalizată în 2022).
Pactul de la München din 30 septembrie 1938 a forțat Cehoslovacia să cedeze o mare parte din teritoriul său și i-a dat lui Hitler permisiunea de a ocupa regiunile predominant vorbitoare de germană ale țării. Cu toate acestea, această încercare a marilor puteri europene de a-l liniști pe Führer nu a făcut decât să-l încurajeze la o agresiune ulterioară. În mod similar, acordurile de la Minsk din 2015, care au fost în general dezavantajoase pentru Ucraina, au permis Kremlinului să folosească conflictul înghețat ca vehicul al destabilizării Ucrainei. Lăsând tancurile rusești să intre în mod deschis pe teritoriul Ucrainei de Est, Putin a anulat orice acorduri semnate anterior de respectare a suveranității teritoriale a Ucrainei, inclusiv cele încheiate la Minsk.
Hitler a acționat ca un dictator, s-a identificat cu națiunea germană și a cerut sacrificii germanilor. Putin a devit dezechilibrat și se va transforma într-un dictator prin logica războiului căruia i se opune restul lumii.
În al Doilea Război Mondial, Ucraina, Belarus și Polonia au devenit „zonele de sânge” care au suferit cel mai mult în ceea ce privește pierderile pe cap de locuitor. Dacă Putin vrea să treacă la Kiev, mantra președintelui Biden că NATO va proteja militar doar aliații NATO nu este suficientă pentru a limita conflictul. Nimeni nu putea anticipa, în 1938, că anexarea Austriei și ocuparea Cehoslovaciei vor duce la un război care va costa peste 75-80 de milioane de vieți omenești. De asemenea, anexarea Crimeei de către Putin și ocuparea Ucrainei de Est ar putea duce la cea mai mare catastrofă geopolitică a secolului nostru. Lecțiile celui de-al Doilea Război Mondial vor ajuta lumea să vadă și să prevină această catastrofă?
Paul Gavrilyuk deține catedra Aquinas în Teologie și Filosofie la Universitatea St. Toma, Sf. Paul, Minnesota.
https://publicorthodoxy.org/ro/2022/02/23/hitler-si-putin/
/////////////////////////////////////////////
(ORTO “”REFORMISTII”” LUMII NE SE DEZMINT SI ISI DEVORA TURMA…CELE DOUĂ RĂZBOAIE ALE PATRIARHULUI KIRIL ȘI VLADIMIR PUTIN
Sergei Chapnin
istock.com/AndreyBorodin
E greu să vorbești. E greu de gandit. Este foarte greu să te rogi. Este un șoc. Și este înfricoșător să realizez că am greșit să nu cred că va fi un război. Nu, nu am crezut deloc. M-am gândit că discuțiile despre război vor rămâne doar vorbe, povești de groază în care adulții nu cred. Nici cei mai mulți dintre prietenii mei nu au crezut asta.
Joi dimineață, ne-am trezit într-o lume diferită. În această lume nouă, Kremlinul duce două războaie simultan: a lansat un război major împotriva Ucrainei și a continuat un război împotriva Rusiei. Consecințele acestor războaie vor fi grave pentru popoarele ambelor țări. Dacă agresiunea împotriva Ucrainei este un război deschis, cu bombardamente, trupe pe teritoriul unui stat independent și victime militare și civile, războiul Kremlinului împotriva Rusiei pare mai puțin evident. Arestări, asasinate politice, procese transformate într-o farsă, tortura prizonierilor, suprimarea mass-mediei independente, presiunea asupra avocaților și a activiștilor civili – toate acestea par incomparabile cu o agresiune militară deschisă și, totuși, este un război pe care Kremlinul îl poartă din greu și consecvent împotriva oamenilor săi.
Doar pe 24 februarie, ziua în care trupele ruse au trecut granița cu Ucraina, 1.700 de persoane au fost reținute în diferite orașe rusești. Aproape toți vor fi condamnați de „instanțele de buzunar” din Rusia lui Putin. Kremlinului nu i-a plăcut faptul că cetățenii ruși au îndrăznit să vorbească împotriva războiului cu Ucraina.
Se aude acum vocea Bisericii Ortodoxe în țările aflate în stare de război? Patriarhul Kiril al Moscovei și al Întregii Rusii a vorbit de două ori în ultimele zile. În ajunul atacului, 23 februarie, când Rusia sărbătorește vechea sărbătoare sovietică, Ziua Armatei Roșii (rebotezată Ziua Apărătorului Patriei în 1993), patriarhul a depus o coroană de flori la Mormântul Soldatului Necunoscut de lângă zidul Kremlinului și a livrat o predică neaşteptat de mare. În primul rând, el a subliniat că „trăim în vremuri de pace, dar știm că în vremuri de pace există și amenințări”. Adică, opt ani de război mocnit în Donbass, unde mii de soldați și civili au murit de ambele părți, mulți dintre ei membri ai Bisericii a cărei întâistătător este, nu înseamnă nimic pentru Patriarh. Și apoi: „Din păcate, există amenințări chiar și în acest moment – toată lumea este familiarizată cu ceea ce se întâmplă la granițele Patriei noastre.” Adică, granițele Patriei sunt „granițele sacre” ale Rusiei, care trebuie protejate, în timp ce granițele altor țări, unde este venerat ca Patriarh, nu înseamnă atât de mult pentru el.
La mai puțin de 24 de ore de la aceste cuvinte, președintele rus Vladimir Putin va ordona un atac împotriva Ucrainei.
Patriarhul Kirill a rămas tăcut toată ziua până seara, iar această tăcere a fost cea mai elocventă mărturie a prăbușirii sale morale. Da, mai târziu a emis o declarație, dar cuvintele lui au sunat atât de fluide încât a devenit clar că nu era dorința lui de a evalua ceea ce se întâmplă, ci dorința de a se sustrage oricărei evaluări ar fi principala lui preocupare. Și în fiecare rând este o frică de adevăr, o lipsă de dorință de a-l recunoaște.
Declarația Patriarhului este un exemplu tipic de text propagandistic cu substituții conștiente. Iată pe cele principale:
„Cu durere profundă și sinceră, percep suferința oamenilor cauzată de evenimentele actuale.” Pentru un om capabil să spună adevărul, nu este greu să găsească cuvintele potrivite: „agresiune”, „război”, „atacul rusesc împotriva Ucrainei”, „lovituri cu rachete asupra unei țări vecine”. Cu toate acestea, patriarhul rămâne la limbajul său și vorbește despre „evenimente curente”.
„Facem apel la toate părțile în conflict să facă tot posibilul pentru a evita victimele civile”. Din nou, totul este clar aici: există agresorul, Rusia și Ucraina care se apără. Pentru a le combina într-o singură frază, numirea lor „părți în conflict” este imorală.
Și apoi: „pentru a evita victimele civile”. Ce, atunci, dacă armata moare — nu este la fel de înfricoșător pentru patriarh? Este ceea ce ei numesc „risc profesional”? Ar fi el însuși dispus să ofere o înmormântare soldaților morți și să le explice soțiilor și mamelor pentru ce au murit – atât ucraineni, cât și ruși?
În acest context, chemarea de a „a oferi o rugăciune profundă și fierbinte pentru restabilirea cât mai curând a păcii” arată ca o incantație magică sau, în cel mai bun caz, o formalitate goală.
Un singur ierarh bisericesc din Patriarhia Moscovei a avut curajul să numească lucrurile pe numele lor propriu. Spre deosebire de discursul nearticulat al Patriarhului, Mitropolitul Onufrie al Kievului și al Întregii Ucraine, care conduce Biserica Ortodoxă Ucraineană a Patriarhiei Moscovei, a spus: „Au apărut probleme. Cel mai regretabil, Rusia a început o acțiune militară împotriva Ucrainei și, în această perioadă fatidică, vă îndemn să nu intrați în panică, să fiți curajoși și să arătați dragoste față de patria voastră și unul față de celălalt. Vă îndemn, în primul rând, să intensificați rugăciunea de pocăință pentru Ucraina, pentru armata și poporul nostru, să uitați certurile și neînțelegerile reciproce și să ne unim în dragoste pentru Dumnezeu și pentru patria noastră. În acest moment tragic, oferim dragoste și sprijin deosebit soldaților noștri care stau de pază, protejează și apără pământul și poporul nostru. Dumnezeu să-i binecuvânteze și să-i ocrotească! Apărând suveranitatea și integritatea Ucrainei, facem apel la președintele Rusiei și cerem încetarea imediată a războiului fratricid.”
Apelul mitropolitului Onufrie a apărut încă de la prânz, pe 24 februarie, mult mai devreme decât reacția Patriarhului Kiril. Și este de remarcat faptul că mitropolitul Onufrie folosește imaginea biblică a lui Cain: „Poporul ucrainean și cel rus au ieșit din cristelnița Niprului, iar războiul dintre aceste popoare este o repetare a păcatului lui Cain, care și-a ucis propriul frate din invidie. Un astfel de război nu are nicio justificare nici de Dumnezeu, nici de oameni.” Recunoscând rudenia popoarelor Rusiei și Ucrainei, Onufrie dă o evaluare nemiloasă a acțiunilor Rusiei, comparând-o cu Cain și ridicând astfel problema responsabilității morale pentru faptele comise.
Cu câțiva ani în urmă, într-una dintre laudațiile sale adresate Patriarhului Kiril, Mitropolitul Hilarion (Alfeyev) nota: „Gândul cheie al Patriarhului când vorbește despre slujirea Bisericii, misiunea ei în lume, este că Biserica este chemată a proclama adevărul lui Dumnezeu.” Bine spus, nu-i așa? Dar astăzi întrebarea ar trebui pusă clar: ce se întâmplă când Biserica, în persoana Întâistătătorului ei, pierde acest dar profetic? Aici, însă, ar trebui să vorbim nu la timpul prezent, ci la trecut. Este prea evident de ce s-au preocupat în ultimii ani ierarhii bisericești din Rusia și, mai ales, Patriarhul însuși. Este îndeplinirea unui ordin ideologic de la Kremlin, cooperând cu autoritățile, care nesocotește total poruncile evanghelice, înlocuindu-le cu „valori tradiționale” pentru comoditatea manipulării.
Pierderea darului de a proclama adevărul duce la diviziuni. Văzând ipocrizia autorității bisericești, turma – uneori intuitiv, alteori conștient – trasează o linie care desparte Biserica oficială condusă de Patriarh și viața bisericească autentică, al cărei accent este comunitatea parohială. Este tot mai clar, însă, că Biserica oficială este o povară, o povară grea și lipsită de sens pentru comunitățile vii.
O altă linie de divizare este geografică sau, mai degrabă, geopolitică. Dacă Biserica oficială refuză să recunoască războiul din Donbass ca realitate și este dispusă să ofere vieți pe altarul așa-zisei lumi rusești, diviziunea eclesiologică dintre Rusia și Ucraina este iminentă. Dacă lumea rusă ar fi cu adevărat o putere blândă, mai degrabă decât o bătălie imperială, ar fi posibilă existența continuă a Bisericii Ucrainene ca parte a Patriarhiei Moscovei. Dacă cei care luptă pentru libertate și care se feresc de violența imperială de la Moscova sunt numiți fără scrupule „naziști” de propaganda de stat, dar Patriarhul rămâne tăcut, ar trebui să fugi de un astfel de Patriarh.
Astăzi este foarte clar: Patriarhul Kirill nu este pregătit să-și apere turma – nici poporul Ucrainei, nici poporul Rusiei – împotriva regimului agresiv al lui Putin. Suferința umană nu este una dintre prioritățile lui. Mijlocirea Patriarhului față de deținătorii puterii rămâne doar în cărțile de istorie.
Iertați-mi întrebarea naiva: cine are nevoie atunci de un astfel de Patriarh?
Serghei Chapnin este redactor-șef la „Cadourile” (Дары), o revistă de cultură creștină contemporană și curator al expozițiilor de artă creștină contemporană. Anterior, a fost redactor-șef al Revistei Patriarhiei Moscovei și redactor-șef adjunct al Editurii Patriarhiei Moscovei.
Ortodoxia Publică (Public Orthodoxy) încearcă să promoveze conversația, oferind un forum pentru perspective diverse asupra problemelor contemporane legate de creștinismul ortodox. Pozițiile exprimate în acest eseu sunt exclusiv ale autorului și nu reprezintă neapărat opiniile editorilor sau ale Centrului de Studii Creștine Ortodoxe.
https://publicorthodoxy.org/ro/2022/02/25/cele-doua-razboaie-ale-patriarhului-kiril-si-vladimir-putin/
/////////////////////////////////////////////
Ce a însemnat Reforma protestantă a lui Martin Luther pentru Occident
Autor: Alexandra Șerban
În anul 2017 s-au împlinit 500 de ani de la realizarea Reformei Protestante de către Martin Luther, care, pe 31 octombrie 1517, publica cele „95 de teze“ prin care critica abuzurile Papei de la Roma şi vânzarea de indulgenţe. Alături de Edictul de la Milano şi de Marea Schismă, Reforma a fost cel de-al treilea mare moment istoric al creştinismului, cu implicaţii politico-sociale semnificative.
Martin Luther s-a născut în 1483, în Saxonia, la Eisleben. Tatăl său, Hans, era un negustor înstărit, aşa că şi-a mutat familia numeroasă – opt copii a avut alături de Margaret – în Mansfeld. Aici, Martin Luther a început să meargă la şcoală, iar la vârsta de 13 ani a fost înscris la şcoala Fraţilor Vieţii Comune din Magdeburg. Învăţăturile Fraţilor se concentrau, mai ales, pe evlavia personală, astfel că Luther a început să fie interesat de viaţa monahală. Însă Hans avea alte planuri pentru fiul său: îl voia avocat. L-a retras de la şcoala din Magdeburg şi l-a înscris în Eisenach şi, ulterior, la Universitatea din Erfurt – care atunci era şi cea mai bună din Sfântul Imperiu Roman – de unde Martin a obţinut diploma de masterat în 1505. În vara acelui an, în timpul unei furtuni puternice, aproape a fost lovit de trăznet. La propriu. A considerat incidentul un semn divin şi a jurat să se călugărească dacă supravieţuieşte furtunii. A supravieţuit. S-a ţinut de cuvânt şi a lăsat deoparte studiile de drept şi a intrat într-o mănăstire Augustină. Şi-a continuat şi studiile teologice, la Universitatea din Erfurt şi la cea din Wittenberg, iar în 1512 a obţinut doctoratul şi a devenit profesor de studii biblice.
Probleme la mântuire
La începutul secolului al XVI-lea, unii dintre teologi şi cărturari au început să pună la îndoială învăţăturile Bisericii Romano-Catolice. Era perioada în care deveneau disponibile la scară din ce în ce mai largă traducerile Bibliei şi ale scrierilor Sfântului Augustin. Acesta sublinia primatul Bibliei, în detrimentul oficialilor bisericii, ca ultimă autoritate religioasă. De asemenea, Sfântul considera că oamenii nu pot atinge mântuirea prin forţe proprii, şi numai Dumnezeu o poate da prin graţia Sa divină. În Evul Mediu, Biserica Catolică predica faptul că mântuirea era posibilă prin fapte bune, care îi sunt pe plac lui Dumnezeu. Martin Luther a îmbrăţişat cele două idei centrale ale Sfântului Augustin, care mai târziu vor fi baza protestantismului.
Între timp, Biserica Catolică a continuat practica vânzării de indulgenţe, prin care credincioşii – nevrednici, ca toţi oamenii – erau absolviţi de păcate. A fost o activitate care a corupt atât enoriaşii, cât şi clericii – lacomi. În spaţiul german, vânzarea de indulgenţe a fost interzisă, însă în 1517, călugărul Johann Tetzel a început să vândă iarăşi indulgenţe, cu scopul de a strânge bani pentru renovarea Basilicii Sfântului Petru din Roma.
Chestiuni interogative
Convins că mântuirea nu poate fi atinsă decât prin credinţă şi prin graţie divină, Martin Luther s-a opus cu vehemenţă acestei practici. În acest sens, a scris „Disputatio pro declaratione virtutis indulgentiarum“, text cunoscut sub denumirea de „Cele 95 de Teze“ – o listă de întrebări de supus dezbaterii. Legenda spune că pe 31 octombrie 1517, Martin Luther ar fi bătut în cuie o copie a lucrării pe uşa bisericii Castelului din Wittenberg. Probabil că lucrurile nu s-au petrecut atât de dramatic: doar a agăţat documentul pe uşă pentru a anunţa viitoarele discuţii academice pe care le organiza, după cum era practica vremii.
Aceste 95 de teze vor deveni fundamentul Reformei Protestante, fiind scrise pe un ton umil şi academic, mai degrabă ridicând întrebări decât aruncând cu acuze. Oricum, conţinutul era destul de provocator: primele două teze cuprindeau ideea centrală a lui Luther, faptul că Dumnezeu îşi doreşte ca oamenii să se căiască şi că numai credinţa, şi nu faptele, pot duce la mântuire. Celelalte 93 de teze le susţineau pe acestea două, iar câteva criticau direct practica vânzării de indulgenţe. Printre altele, a avut în vedere şi „scandalul Basilicii Sfântului Petru“: „De ce Papa, a cărui avere este astăzi mai mare decât a celui mai bogat Crassus (n.r. – general şi politician roman, despre care se crede că a fost cel mai bogat om din Imperiu), nu construieşte Basilica Sfântului Petru cu banii săi, ci cu banii credincioşilor săraci?“, scria Luther.
Urechile pioase
Scrierea lui Martin Luther a fost distribuită rapid prin tot spaţiul german şi a ajuns până la Roma. În 1518, Luther a fost chemat la Augsburg pentru a-şi apăra ideile în faţa Dietei imperiale. După trei zile de dezbateri, nu s-a ajuns la nicio înţelegere între Martin Luther şi Cardinalul Thomas Cajetan. Pe 9 noiembrie 1518, Papa a condamnat tezele lui Luther, ca fiind în contradicţie cu învăţăturile Bisericii. Un an mai târziu, au fost create comisii care să le analizeze: prima comisie papală le-a numit erezii, iar cea de-a doua stabilea că scrierile sunt „scandaloase şi ofensatoare pentru urechile pioase“.
În iulie 1520, Papa Leon al X-lea a emis o bulă papală prin care se hotăra că propunerile lui Luther sunt eretice şi prin care i se ofereau 120 de zile în care să le retracteze. Luther n-a retractat, iar pe 3 ianuarie 1521 Papa Leon al X-lea l-a excomunicat din Biserica Catolică.
Pe 17 aprilie, în acelaşi an, Luther s-a înfăţişat Dietei din Worms. A refuzat din nou să retracteze, încheind discuţia: „Aici stau. Doamne ajută-mă! Nu pot face altceva“. Pe 25 mai, Împăratul Sfântului Imperiu Roman, Carol al V-lea, a semnat edictul împotriva lui Martin Luther, ordonând ca scrierile sale să fie arse. În următorul an, Luther a rămas ascuns în Eisenach, începând să lucreze la traducerea Noului Testament în limba germană. A fost unul dintre cele mai ample lucrări ale sale, care a durat 10 ani. S-a întors la Wittenberg pe 1521, unde mişcarea de reformă iniţiată de scrierile sale lua amploare. Nu mai era doar o cauză teologică: devenise una politică.
Epoca laică
Deşi nu s-a mai implicat în dezvoltarea Reformei, scrierile lui Luther au fost scânteia care a aprins spiritele, ducând la scindarea Bisericii Catolice şi la formarea Protestantismului. Această idee că Biblia este principala sursă a autorităţii religioase şi că mântuirea se obţine prin credinţă a modelat mai mult decât credinţa oamenilor: a schimbat felul de a se raporta la viaţă, la muncă, la comunitatea în care trăiesc şi la familie. O serie de autori moderni au legat modelul de capitalism occidental cu spiritul religios în care au fost educaţi şi crescuţi cetăţenii. Reforma Protestantă a adus schimbări profunde şi în sfera politică şi juridică. Înainte de aceasta, Biserica era cea care guverna politica, care controla împăraţi, regi şi legi. Reforma a ridicat societatea seculară. Revista „Time“ i-a dedicat numărul din 24 martie 1967, când s-au împlinit 450 de ani de la Reforma Protestantă. În dosarul ediţiei, influenţa lui Martin Luther asupra societăţii este comparată de autorii „Times“ cu cea a lui Iisus Hristos şi a lui Karl Marx – fiecare cu ideile lui.
https://historia.ro/sectiune/portret/ce-a-insemnat-reforma-protestanta-a-lui-martin-571427.html
/////////////////////////////////////////////
Reforma luterană
Postat de Cornel Spiru
Pe data de 31 octombrie 1517 preotul și umanistul Martin Luther a bătut în cuie pe ușa bisericii din Wittenberg cele 95 opțiuni scrise pe hârtie, document care a declanșat reforma protestantă.
În tezele sale, Luther a condamnat excesele din Biserica Catolică, în principal practica “iertării” (indulgences) păcatelor, contra unei sume de bani. (În acele timpuri, preotul dominican Johann Tetzel, trimis de Arhiepiscopul de Mainz Papa Leo al X-lea, s-a numărat printre cei care au pus umărul la strângerea de fonduri pentru renovarea bisericii Sfântul Petru din Roma). În consecință, prințul Friederich al III-lea, elector al Saxoniei (denumit Cel Înțelept) a interzis această practică în Wittenberg, întrucât foarte multe persoane veneau în Witternberg pentru a-și răscumpăra păcatele. După ce solicitanții primeau binecuvântarea, mergeau la Luther unde îi arătau faptul că nu mai au nevoie să-și ispășească păcatele, întrucât aceștia au fost iertați prin acordarea indulgences. Acest lucru l-a înfuriat și mai mult pe Luther, care a scris cele 95 de recomandări în latină, practic teza care a stat la baza reformei, recomandări care au fost rapid traduse în germană și distribuite intens. Copii ale acestor manuscrise au ajuns și la Roma, care a încercat inițial să îl determine pe Luther să-și domolească tonul agresiv împotriva Bisericii, însă acesta nu a dorit să asculte și a continuat să condamne din ce în ce mai agresiv practicile și corupția generală din Biserica Catolică. În scrierile sale, Luther a sugerat faptul că iertarea păcatelor trebuie făcute prin grație divină și nu contra unei sume de bani. Luther a condamnat inclusiv practica celibatului, căsătorindu-se cu Caterina de Bora, o măicuță, cu care a avut cinci copii. Viziunea teologică a lui Luther a devenit și mai agresivă pe măsură ce aceasta a îmbătrânit. A ajuns pana la a identifica în Vechiul Testament practica poligamiei, pe care a și criticat-o.
În momentul în care biserica a văzut că Luther nu dorește să-și domolească tonul, în 1521, Papa Leo al X-lea l-a excomunicat formal, anulându-i dreptul de a predica. Tot în același an, Carol al V-lea (Quintul), împăratul Spaniei și Sfântului Imperiu Romano-German, a emis edictul de la Worms, prin care Luther a fost declarat eretic și scos în afara legii. Se întâmpla în 25 mai 1521. Luther se ascunde ulterior în Eisenach, timp de un an. Prin acest edict, oricine l-ar fi putut ucide pe Luther, întrucât în momentul în care cineva era declarat eretic, devenea o țintă pentru persecuții și vânătorii de recompense.
În momentul în care Luther a fost declarat eretic, a intrat sub protecția prințului Friederich al III-lea, elector al Saxoniei, care i-a permis lui Luther să muncească la traducerea Bibliei din latină în germană, lucru interzis în secolul al XVI-lea.
Protestant
Termenul de ”protestant” apare în anul 1529, când împăratul Carol Quintul revocă posibilitatea electorilor de a impune edictul de la Worms. Acest lucru a determinat protestul unor persoane de rang înalt din Germania, printre care prinți și persoane apropiate împăratului, care și-au declarat loialitatea față de Dumnezeu înaintea celei pentru împărat. Protestanții au fost definiți așadar ca persoanele care se opun politicii împăratului. Din 1546, moment odată cu moartea lui Martin Luther King, orice persoană care credea că biserica trebuia reformată erau numită protestant. Această denumire a fost aplicată inclusiv în afara Germaniei.
După moartea lui Luther, scrierile sale au fost folosite pentru reforma și lupta împotriva practicilor considerate greșite din biserică. Scrierile sale au generat și apariția unor curente religioase diferite față de catolicism. Luther s-a declarat împotriva evreilor și a cerut expulzarea lor din Germania. Poziționarea lui Luther, conform unor cercetători din zilele noastre, ar fi determinat apariția anti-semitismului german, însă acest lucru este puternic contestat în mediile academice.
Judecata lui Luther
Scrierile lui Luther au fost considerate scandaloase de către Roma, motiv pentru care Papa Leo al X-lea a emis o bulă papală prin care lui Luther i-au fost oferite 120 de zile pentru a merge la Roma și a retrage tezele sale. Luther a refuzat să-și modifice poziția și pe data de 3 ianuarie 1521, Papa Leo al X-lea l-a excomunicat.
Pe 17 aprilie 1521, Luther a fost convocat în fața Dietei de la Worms, pentru a da explicații în legătură cu scrierile sale. După mai multe discuții, Luther și-a încheiat apărarea cu următoarele cuvinte: „Aici mă poziționez, Doamne ajută-mă, nu pot face mai mult”. Prin acest cuvinte, Martin Luther a refuzat să-și modifice poziția, motiv pentru care, pe 25 mai, Carol Quintul a emis edictul de la Worms prin care scrierile lui Luther au fost arse și acesta scos în afara legii.
Printre elementele care au stat la baza propagării rapide a reformei au fost răscoala țăranilor de pe teritoriul german și existența tiparului, care a permis multiplicarea mai multor tiraje din scrierile sale. (Autor: Alexandru Balaci)
Bibliografie
https://www.history.com/topics/reformation/martin-luther-and-the-95-theses
https://www.history.com/this-day-in-history/martin-luther-posts-95-theses
https://www.britannica.com/biography/Martin-Luther
https://plato.stanford.edu/entries/luther/
https://historia.ro/sectiune/portret/ce-a-insemnat-reforma-protestanta-a-lui-martin-571427.html
https://wps.ablongman.com/wps/media/objects/1497/1532958/MartinLuther.pdf
Reforma luterană
/////////////////////////////////////////////
Martin Luther şi Reforma
Traducere din limba engleză de
Pastor Daniel Suciu
https://www.faclia.ro/index.php?dispatch=pages.view&page_id=40
Luther a reușit să dobândească o claritate remarcabilă în ce privește calea mântuirii ca dar dat de Dumnezeu doar prin credință, acea credință care presupune o adevărată încredere în Cristos, și nu doar o simplă încuviințare a minții. Prin urmare, nu e de mirare că Satan și-a dat toate silințele să-l denigreze pe Luther ca fiind un bețiv depravat, o idee care a predominat în Biserica Romano-Catolică până când erudiția demnă de crezare a spulberat un asemenea nonsens, așa cum voi arăta în acest capitol. În vremurile recente, Luther a fost criticat ca fiind un persecutor al evreilor. Luther a fost un maestru al hiperbolei. Este regretabil că această trăsătură l-a tras în jos în anumite împrejurări. Nerăbdarea lui Luther față de evrei și limbajul său netemperat referitor la aceștia este deplorabil și complet inacceptabil. Însă nu trebuie să îngăduim acestor aspecte să eclipseze măreția atitudinii pe care a luat-o în favoarea Evangheliei. O paralelă este cea a regelui David a cărui cumplită cădere în păcat nu ne face să refuzăm să-i mai citim psalmii.Dintre toți conducătorii din istoria Bisericii lui Cristos, personal am avut parte de mai multă inspirație de la Martin Luther decât de la oricare altul. Un lider de calibrul lui este extrem de rar și tipul de scenariu în care a fost nevoit să se înscrie e unic. El n-a stat niciodată să se gândească pe îndelete la o strategie așa cum fac păstorii din bisericile locale. A vrut pur și simplu să dezbată chestiuni cruciale. Atunci când a țintuit cele 95 de teze pe ușa Bisericii din Wittenberg, a sperat doar să organizeze o dezbatere constructivă. Ceea ce a urmat a fost asemenea unei tornade. Din acel moment el a fost depăşit de evenimente. Începând cu anul 1517, a reacționat prin scrierile sale cum a ştiut mai bine la criză după criză.
Luther a fost de asemenea impetuos și față de anabaptiști, unii dintre ei comportându-se de o manieră absurdă. Anabaptiștii au avut o perspectivă corectă asupra bisericii adunate, însă persecuția le-a răpit prilejul de a se dezvolta în teologi remarcabili. Ar fi bine să ne aducem aminte că Luther, asemenea nouă tuturor, a avut picioare de lut. A fost tributar vremurilor sale. Minunea este că, datorită puterii și harului lui Dumnezeu, prin el s-au înfăptuit realizări uimitoare.
Luther a fost cu precădere un profesor de seminar începând cu anul 1512 și până la finalul vieții sale, în 1546. Însă, în același timp, a fost un păstor și predicator remarcabil, așa cum vom vedea. Teologia este motorul care pune în mișcare întreaga lucrare autentică a Evangheliei. Luther a fost un teolog formidabil. Și-a folosit acest dar pentru a recupera câteva adevăruri principale, inclusiv doctrina crucială a mântuirii. Voi schița moștenirea principală pe care a lăsat-o Martin Luther bisericii universale, și anume justificarea prin credință. Asemenea tuturor ființelor umane, Luther a avut picioare de lut. Așa cum a fost indicat mai sus, el a fost caracterizat de anumite deficiențe majore, iar pe acestea le voi analiza în cadrul ultimei secțiuni intitulate „Luther și Reforma denominațiilor în prezent”.
Scurtă prezentare a vieții sale
Martin Luther s-a născut în Eisleben în anul 1483. Părinții lui au fost deosebit de religioși și muncitori. Hans Luther a lucrat în industria de exploatare a cuprului. N-a fost niciodată înstărit, însă a investit cât a putut în educaţia copiilor săi.
Luther a fost bine pregătit pentru lucrarea la care a fost chemat. A dobândit cele mai bune grade academice pe care le putea oferi Biserica Germană medievală. În Imperiul German n-au fost întemeiate universități decât spre jumătatea secolului al XIV-lea, la Praga (1348), Viena (1305), Heidelberg (1368), Cologne (1388), Erfurt (1392) și Leipzig (1409).[1] În 1502, Frederic cel Înțelept a întemeiat o nouă universitate în Wittenberg pe care Luther a făcut-o celebră. Hans Luther a dorit ca Martin să devină avocat. A plătit ca el să devină student la Universitatea din Erfurt în 1501. Martin a studiat în programul de master pe care l-a terminat în cel mai scurt timp posibil, absolvind cu excelență și fiind al doilea din șaptesprezece studenți.
În luna iulie a anului 1505 Martin a fost surprins de o furtună cu tunete. A fost îngrozit de perspectiva morții atunci când, în timpul furtunii, un fulger l-a ucis pe un prieten care călătorea cu el. A jurat atunci că se va călugări. Părinții au fost profund dezamăgiți de hotărârea lui. Hans Luther a fost scandalizat și s-a dezis de Martin. Ulterior, cei doi s-au reconciliat. Martin a intrat într-o mănăstire augustiniană în Erfurt în luna august a anului 1505, la vârsta de 21 de ani. A fost ordinat ca preot în 1507.
În Erfurt, călugării augustinieni puseseră bazele unei programe generale de studii pentru membrii lor. Conducătorului acesteia, care trebuia să aibă doctoratul, i se cerea de asemenea să fie cadru didactic în teologie și la universitate. Prin intermediul lucrărilor lui Gabriel Biel, precum și ale lui Ockham, Duns, Scotus, Petrus din Ailly și Thoma D’Aquino, Martin a ajuns să cunoască dogmatica de sorginte creștină. Pentru Martin, Augustin a fost cel mai important teolog. Îndeosebi prin Augustin, a ajuns să înțeleagă limitele erudiților dogmatici precum Aquino. În vremea aceea, Johannes von Staupitz era vicar general al mănăstirilor germane augustiniene. Acesta a vrut să se debaraseze de responsabilitatea pe care o deținea și evident că l-a pregătit pe Luther spre a-i fi succesor. Sub îndrumarea sa spirituală, Luther a absolvit toate nivelurile de studiu teologic, inclusiv doctoratul – și asta în cel mai scurt timp posibil. Cerința minimă prevedea cinci ani de studiu.
Toate acestea s-au petrecut în pofida faptului că Martin Luther se afla într-o frământare spirituală. Era frământat deoarece nu avea siguranța mântuirii. A încercat totul, inclusiv postul și mărturisirea tuturor păcatelor cunoscute. În 1513 a început să țină prelegeri din cartea Psalmilor. A continuat prin a expune Romani, Galateni și Evrei. Acest studiu intensiv al Scripturilor a fost modalitatea convertirii sale. S-a frământat cu semnificația termenului „dreptate” din Psalmul 31 și mai apoi a studiat echivalentul din Noul Testament al acestuia găsit în Romani 1:17. Atunci când a înțeles că dreptatea lui Dumnezeu este un dar care se primește prin credință, a fost numaidecât eliberat. El a afirmat: „Am simțit că am renăscut și că am pășit pe porți deschise spre paradis.”[2]
Primul dintre cele trei evenimente principale ale Reformei a fost afișarea celor 95 de teze pe ușa Bisericii din Wittenberg în 1517. Aceste teze vizau o paletă largă de aspecte și nu aveau în vedere doar condamnarea traficului cu indulgențe practicat de Johan Tetzel. De pildă, articolul 32 afirmă că arderea ereticilor este contrară voinței Duhului Sfânt. În explicația dată, Luther face referire la arderea lui Jan Huss și Ierome în urma Conciliului de la Constance. El i-a apreciat pe acești bravi credincioși ca fiind buni creștini și ca fiind pe nedrept arși drept eretici, apostați și anticreștini. Luther a condamnat de asemenea arderea martirului Savonarola de către Papa Alexandru al VI-lea (1492-1503). Este important de înțeles că indulgențele nu aveau de-a face cu viața veșnică. Nu asta era chestiunea implicată. Indulgențele erau vândute pentru a scurta perioada petrecută în purgatoriu. Acestea puteau fi cumpărate pentru sine sau pentru rudeniile cuiva. Faptul acesta a fost afirmat clar de Tetzel, așa cum putem vedea numaidecât din tipul de apel pe care-l făcea în cadrul tehnicii sale de vânzare:
„Ascultați glasurile rudelor voastre dragi și ale prietenilor voștri care vă imploră spunând: «Aveți milă de noi. Suntem într-un chin cumplit din care voi ne puteți scoate cu câțiva bănuți». N-ați vrea să faceți asta? Deschideți-vă urechile. Auziți-l pe tatăl care-i spune fiului său, pe mamă care-i spune fiicei sale: «Te-am născut, te-am crescut, ți-am lăsat averea, iar tu ești fără milă și nu ești gata să plătești un preț atât de mic pentru eliberarea mea. Mă vei abandona aici în flăcări? Vei amâna gloria care mi s-a promis?» Aduceți-vă aminte că aveți posibilitatea să-i eliberați, pentru că
Odată ce sunetul bănuțului în cufăr s-a auzit,
Sufletul din purgatoriu este izbăvit.”
Martin a simțit o indignare profundă din pricina acestei practici necinstite. Clocotea de mânie. Mânia aceasta a fost evidentă în cele 95 de teze. Iuțeala cu care au fost distribuite aceste teze este una dintre minunile din istoria bisericii. Dedicatul erudit Myconius a sugerat că „în decurs de două săptămâni, întreaga Germanie îi citise tezele, iar în interval de o lună, întreaga creștinătate, ca și când chiar îngerii îi purtaseră mesajul.” Aproape imediat, o încântare electrizantă a cuprins reacțiile populare. Reforma lui Luther a început cu un aer al supranaturalului. Impactul său instant asupra vieții ecleziale și politice din Germania a părut miraculos.[3]
Un rezultat a fost secarea veniturilor asigurate până atunci de vânzarea indulgențelor. Martin a spus că va „face o gaură în toba lui Tetzel”. Curând, Tetzel n-a mai fost în stare să-și facă apariția pe străzi de teamă că va fi atacat de mulțime și spânzurat. Scandalul indulgențelor l-a doborât pe Tetzel. În decurs de un an, zăcea deja pe moarte. Dintre toți, doar Luther i-a scris pentru a-l mângâia, îndemnându-l să nu pună asupra sa întreaga vinovăție pentru traficul cu indulgențe.
Strădaniile papei de a-l reduce la tăcere pe Luther au fost sistematice. Motivația a fost faptul că cele 95 de teze aveau un efect devastator asupra eforturilor Vaticanului de strângere de fonduri. Papa le-a cerut conducătorilor augustinieni să se ocupe de Luther. În consecință, el a fost convocat la Heidelberg, unde a prezentat o temeinică pledoarie teologică în sprijinul celor 95 de teze. Evident că ceilalți colegi din ordinul augustinian nu urmau să aplice vreo măsură disciplinară.
Luther a fost convocat să se prezinte la Roma pentru a da socoteală de scrierile sale. Însă prințul Frederick a intervenit în sprijinul său și a securizat audierea lui Luther în prezența cardinalului Cajetan în Augsburg. Faptul a dus la o luptă aprigă, iar răbdarea cardinalului a ajuns la capăt. Viața lui Luther a fost scăpată la limită în această împrejurare. A fost informat că s-a pus o recompensă pentru arestarea lui și că urma să fie dus la Roma. Fără îndoială că n-ar fi supraviețuit niciodată capturării. Un slujitor credincios l-a trezit pe Luther în miezul nopții și l-a ajutat să scape fugind printr-o poartă dosnică a cetății. A călătorit cu calul fără oprire timp de 40 de minute până la Monheim. În drumul spre casă, a văzut copii ale ordinelor date de cardinal prin care se autoriza arestarea sa. Privim admirativ la modul providențial în care viața i-a fost scăpată de execuție. Mulți se așteptau ca în scurt timp el să fie ars, așa cum se întâmplase cu o sută de ani mai devreme cu Jan Huss.
Următorul pas pentru a-l reduce la tăcere pe Luther a fost chemarea sa la o confruntare publică alături de Johann Eck, campionul papistaș al dezbaterilor din vremea aceea. Fără îndoială, aceasta era menită să-l intimideze pe Luther. Confruntarea a avut loc în Leipzig în anul 1519. Spre delectarea negrăită a oponenților lui Luther, Eck părea invincibil. În primele dezbateri purtare cu Karlstadt, colegul lui Luther, se părea că deţine superioritatea. Lucrurile au stat complet diferit în confruntarea cu Luther, care i-a respins lui Eck cu claritate argumentele. Atunci când Eck și-a dat seama că Luther era pe cale să câștige confruntarea, a recurs la măsura disperată a intimidării, etichetându-l pe Luther drept eretic care o apucase pe urmele lui Jan Huss și care merita să fie tratat asemenea acelui eretic. Luther a spus că poziția lui este identică cu a lui Huss. Gestul acesta a fost unul curajos, fiind admirat de mai tinerii umaniști care au făcut front comun în a-l susține.[4]
Al doilea eveniment principal în această perioadă crucială s-a petrecut în 1520 și a fost răspunsul lui Luther la excomunicarea sa din Biserica Romei. Acest lucru l-a șocat, întrucât sperase și se rugase ca expunerea de către el a corupției și chemarea la reformare să fie luate în serios. Textul excomunicării a fost publicat pretutindeni pentru a-i descuraja pe oameni să citească lucrările lui Luther. Reacția lui Luther a fost să cheme laolaltă profesorii și studenții de la Universitatea din Wittenberg și să organizeze o procesiune pe străzile orașului care să se finalizeze cu ieșirea din cetate, acolo unde se ardeau gunoaiele. A dat ordin să fie pregătit un foc mare. Atunci când procesiunea a ajuns acolo, s-au adunat cu toții în jurul focului. Luther a ordonat ca toate cărțile care expuneau legile papale și care îndelungă vreme îi ținuseră pe atât de mulți în sclavie să fie aruncate în flăcări. După aceea, Luther a scos din haina sa bula papală de excomunicare și a azvârlit-o în foc.
Gestul acesta a fost semnul că poporul trebuia să înlăture sclavia legii papale pentru a se bucura de libertate. Vestea despre acțiunea cutezătoare a lui Luther și despre disprețul său față de tradiția papistașă s-a răspândit pretutindeni. A insuflat curaj în toți cei care au susținut Reforma. În biografia pe care o scrie, Richard Friedenthal exprimă cu abilitate importanța acestei acțiuni: „Într-o acțiune atât de radicală încât a fost de neegalat, el mai întâi a ars decretele, un gest mult mai semnificativ, întrucât reprezenta fundamentul papalității și al Bisericii instituționale. Contemporanii săi au privit în mod justificat acest gest drept cea mai cutezătoare acțiune; arderea bulei a fost secundară, și nici măcar nu este menționată în rapoarte. Arderea de către Luther a întregului corpus de legi format de-a lungul secolelor a însemnat sfârșitul ascendenței medievale a Bisericii, care s-a văzut pe sine întruchipată de această colecție de legi. Legea canonică s-a dezvoltat din gândirea latină a Romei antice, din tradiția împăraților romani; ea a fost culminarea Romei imperiale, a cărei moștenire a fost asumată de Biserică.”[5]
Nunțiul papal Eleander a comunicat Romei dificultatea pe care a întâmpinat-o atunci când a încercat să aplice excomunicarea și interdicția privitoare la citirea cărților lui Luther. El a raportat că nouă părți din zece din populația germanilor strigau: „Luther!”, iar a zecea parte: „Moarte Papei!”[6]
A treia și ultima parte a acestei perioade dramatice s-a petrecut anul următor în orașul Worms. Lui Luther i s-a cerut să se prezinte în fața împăratului Charles al V-lea și să se dezică public de scrierile sale. Lucrul acesta era menit să-i inspire o teamă care să-l determine la supunere. Cum poate cineva să sfideze pe Papa, pe împărat și 1.000 de ani de tradiție? Luther nu și-a abandonat poziția în fața convocării imperiale. Înaintea sălii arhipline au fost expuse pe o masă aproximativ douăzeci dintre scrierile sale. I s-a solicitat să se dezică de ele. El s-a apărat spunând că dacă lucrările pe care le-a scris erau biblice, și așa le considera el, atunci nu se putea dezice de ele.
Dramatismul acestei întruniri istorice este bine surprins de către Bainton atunci când descrie astfel scena: „Eck către Luther: «Martin, scrierile tale nu se remarcă într-un mod suficient. Cele mai vechi au fost rele, iar cele mai recente și mai rele. Apelul tău de a-ți fi evaluate prin prisma Scripturii este cel pe care-l formulează întotdeauna ereticii. Tu nu faci altceva decât să reînnoiești erorile lui Wycliffe și Huss. Cât se vor bucura evreii și turcii când îi vor auzi pe creștini dezbătând dacă s-au înșelat în toți acești ani! Ești gata să-ți pui gândirea ta mai presus de cea a atâtor bărbați și femei faimoase și să pretinzi că știi mai multe decât toți aceștia? N-ai niciun drept să pui la îndoială cea mai sfântă și ortodoxă credință, instituită de Cristos, legiuitorul perfect, proclamată în toată lumea de apostoli, pecetluită cu sângele martirilor, confirmată de sfintele concilii, stabilită de Biserică și în care au crezut toți părinții noștri până la moarte, lăsându-ne-o drept moștenire, și asupra căreia acum ne este interzis de papă și de părinți să purtăm dezbateri, ca nu cumva discuțiile să devină interminabile. Martin, te întreb – și răspunde cu sinceritate și fără echivoc – te dezici de cărțile tale și de erorile conținute de ele sau nu?’”
„Luther a răspuns: «Întrucât maiestatea sa și dregătorii săi așteaptă un răspuns simplu, voi răspunde fără echivoc și fără ocolișuri. Mă dezic doar dacă voi fi convins de Scriptură și de gândirea sănătoasă – nu accept autoritatea papilor și a conciliilor, pentru că aceștia s-au contrazis reciproc – conștiința mea este captivă Cuvântului lui Dumnezeu. Nu pot și nu voi retracta nimic, pentru că a merge împotriva conștiinței nu este nici drept, nici sigur. Dumnezeu să mă ajute! Amin!’”
Prima versiune mai conţinea cuvintele: „Aceasta mi-e poziția. Nu voi proceda altfel.”[7] De pe urma acestei situații memorabile prețuim faimoasele cuvinte ale reformatorului.
„Nu pot și nu voi retracta nimic, pentru că a merge împotriva conștiinței nu este nici drept, nici sigur. Dumnezeu să mă ajute! Amin!” Istoricii dezbat privitor la exactitatea cuvintelor rostite, însă indiferent de amănunte, rezultatul a fost clar. Luther a respins compromisul.
Prinții germani au fost hotărâți să-l protejeze pe Luther. Au pus la cale răpirea lui în drum dinspre orașul Worms. Planul era menit să-i salveze viaţa. A fost dus la Castelul Wartburg. Acolo a stat și a trudit fără contenire asupra lucrărilor sale până când a trecut furtuna. Osteneala sa în timpul petrecut la Wartburg, pe care l-a numit „Patmosul meu”, a inclus traducerea întregului Nou Testament în limba sa maternă.
Lucrarea principală a Reformei fusese înfăptuită. De la acela punct, era o chestiune ce ținea de consolidare.
În 1525, Martin s-a căsătorit cu Katharina von Bora, o fostă călugăriță. Cu doi ani înainte, Luther a fost implicat în organizarea fugii a doisprezece călugărițe dintr-o mănăstire. Katie era una dintre ele. Cuplul a beneficiat de o casă și proprietate mare, similară mai degrabă unei ferme de mici dimensiuni, de care Katie s-a ocupat foarte bine. În mod constant trebuia arătată ospitalitate studenților și unui mare număr de vizitatori veniţi din toate colțurile Europei.
Katie a fost întocmai tipul de soție de care Luther avea nevoie. Era o mamă conștiincioasă, o gospodină eficientă, un înțelept administrator al terenurilor, grădinilor, cirezilor și al celorlalte animale, aspecte pentru care Luther avea atât de puțin timp. După 1540, el a numit-o ocazional „șefa Zulsdorfului”, întrucât uneori ea făcea vizite îndelungate la ferma pe care Luther o cumpărase atunci când fratele ei era pe cale să o piardă prin prescripția ipotecii. Conducerea exercitată de Katie i-a sporit cu siguranţă venitul lui Luther, înlesnind sarcina asigurării resurselor pentru familie și pentru o mulțime de nepoate, nepoți, mătuși și rudenii nevoiașe și, totodată, l-a eliberat pe Luther de multe amănunte și responsabilități privitoare la familie.
Așa cum s-a menționat anterior, Luther a continuat ca profesor la universitate, predând Biblia și teologia până la moartea sa, la vârsta de 62 de ani. Munca de la seminar a fost pentru el principala sursă de venit prin care și-a câștigat existența. Pentru a împlini nevoile urgente de reformă, Martin a scris într-o manieră prolifică. Tipografii îi așteptau întotdeauna cu nerăbdare următorul manuscris. În Wittenberg au fost în cele din urmă înființate treizeci de edituri. Producția a fost atât de mare în perioada Reformei între anii 1517 și 1524 încât niciodată după aceea n-a fost depășită în Germania. Calitatea muncii sale n-a scăzut.
De pildă, în 1520 el a scris un tratat despre fapte bune bazat pe Cele Zece Porunci și despre papalitate, în care-l descrie pe papa drept „adevăratul anticrist despre care vorbește întreaga Scriptură”. Într-o lucrare ulterioară despre Roma, intitulată Către nobilimea germană, Luther a respins autoritatea papei peste conducătorii civili și a explicat adevărul preoției tuturor credincioșilor. În această lucrare a condamnat corupția Curiei. De asemenea, în acel an a scris Robia babiloniană a Bisericii în care a redus numărul sacramentelor de la șapte la două. Reforma a instituit o manieră complet nouă de gândire și de trăire. Erau necesare expuneri și îndrumări bazate pe Scriptură referitoare la o paletă largă de subiecte. Ceilalți reformatori l-au comparat pe Luther cu un Ilie modern.[8] În 1561, conaționalul său german Cyriakis Spangenberg a publicat o lucrare în care a lăudat scrierile lui Luther numindu-le „o comoară dată de Dumnezeu care trebuie onorată după Biblie”, întrucât Luther „cu fiecare ocazie, L-a arătat pe Cristos, Cel drag nouă, și a pus înainte adevărata cale spre ceruri”. Spangenberg a recunoscut claritatea și puterea scrierilor lui Luther când a afirmat că „niciun alt învățător n-a dat vreodată o învățătură mai clară și mai ușor de priceput privitoare la distincția adecvată dintre lege și Evanghelie, alături de o înțelegere corectă a dreptăţii, faptelor bune și pocăinței”[9].
În drumul său spre Mansfield cu scopul de a potoli o dispută izbucnită, acolo Luther s-a îmbolnăvit. A murit în Mansfield. Trupul i-a fost dus înapoi și îngropat în Biserica Fortăreață din Wittenberg, aceeași biserică unde își pironise cele 95 de teze. Luther n-a strâns niciodată bani, aşa încât Katharina n-a rămas cu prea mult. Din fericire, principele elector i-a purtat de grijă. Ea a murit șase ani mai târziu.
Luther ca păstor și predicator
În eseul său despre Luther și istoria modernă a bisericii, James M. Kittelson respinge ideea potrivit căreia reformarea bisericii ar fi fost forța motrice în dezvoltarea personală a lui Luther și în cariera sa de călugăr, profesor, teolog și chiar reformator. Kittelson sugerează că preocuparea sa pentru suflete este dinamica prin care cineva îi poate înțelege deopotrivă viața și lucrările.[10]
Cinci sunt sferele în care observăm rolul de păstor al lui Luther.
În primul rând, se observă în grija sa față de propria familie. El și Katie au avut șase copii, trei băieți și trei fete. O fiică le-a murit încă de foarte mică, iar Magdalena a murit cam pe la unsprezece ani. În familia extinsă care s-a adăugat la această familie numeroasă au făcut parte două fiice și patru fii ai unei surori de-a lui Luther; Hans Polner, fiul unei alte surori; de asemenea o altă soră; un alt nepot, fiul fratelui său, o strănepoată, Anna Strauss, o învățătoare, Margarethe von Mochau; alți tutori ai copiilor lui Luther, la un moment dat în număr de șase, și mătușa Lena, aceeași care fugise cu Katie din mănăstire și care s-a îngrijit cu credincioșie de copii până la moartea ei în 1537. La acești membri mai mult sau mai puțin permanenți ai familiei trebuie adăugat numerosul grup de călugărițe și călugări care au rămas fără ocupație, cei doisprezece oaspeți la masă care au petrecut diferite perioade de timp sub acoperișul lui Luther, fluxul regulat de musafiri și păstori băștinași lipsiți de o biserică. Toți cei care, indiferent de perioadă, au locuit în casa lui Luther, au fost considerați membri ai familiei și se aștepta de la ei să se conformeze obiceiurilor familiei. Li se cerea să studieze catehismul, să se roage, să participe la momentele devoționale ale familiei, care includeau lecturarea în ziua de duminică dintr-o învățătură devoțională sistematizată pentru familie.
În viața de familie a lui Luther erau create de asemenea condițiile pentru o recreere deplină. În grădina lui Luther se găsea o pistă de popice deosebit de îndrăgită de cei tineri și de prietenii familiei. Uneori, chiar și Luther își găsea timp să arunce vreo câteva bile. Copiii beneficiau de un loc generos de joacă în grădinile întinse ale casei familiei Luther. Muzica și cântarea erau îndrăgite de familie, iar șahul era un joc deosebit de apreciat de Luther. Timpul petrecut la masă îi oferea lui Martin oportunitatea de a sta de vorbă cu familia sau cu oaspeți și cu studenți, care de multe ori își notau cuvântările acestuia, publicate ulterior sub titlul Cuvântări de la masă. Adeseori dădea dovadă de simţul umorului. De pildă, s-a minunat cum un colecționar de relicve a reușit să găsească o pană aparținându-i îngerului Gavril! A fost surprins de pretenţia potrivit căreia Germania adăpostea optsprezece locuri de îngropare ale apostolilor lui Cristos, când Domnul nostru a desemnat doar doisprezece apostoli!
Martin a fost un maestru al cristologiei și a îndrăgit Epistola către Evrei. A adorat întruparea lui Cristos, așa cum vedem din următoarea sa compoziție:
Micuțul nostru Domn, fii slăvit
Că-n planul Tău, în lumea noastră ai venit
Te-ai născut din viitoarea soție a unui bărbat
Și îngerii cu toţi îți cântă ne-ncetat!
Eternul Fiu al Tatălui culcat
Într-o iesle cu nutreț uscat
Veșnicul Fiu al Tatălui veni
În trup fragil, în sânge și lacrimi.
Cel ne-nțeles de către omenire
S-a cuibărit în hainele Mariei
E doar un copilaş, un bebeluș cuprins de somn
Dar peste-ntreaga lume este Domn.
A doua sferă a păstoririi ori îngrijirii îi cuprinde pe colegii tutori ai lui Luther de la universitate. Impactul avut de Luther asupra celorlalți profesori de la Universitatea din Wittenberg a fost imens. N-a avut odihnă până când nu i-a convins pe toți cei 22 de profesori de adevărurile biblice pe care a fost fundamentată Reforma. Întregul corp profesoral l-a susținut pe Luther pe parcursul celei mai periculoase perioade între 1517 și 1522, atunci când a fost excomunicat, iar scrierile sale interzise. Legăturile afective ale celorlalți față de el au fost strânse. De pildă, Melanchthon a spus: „Dacă este cineva pe pământ pe care să-l iubesc, acela este Martin cu ale sale scrieri pioase. Pe toată fața pământului n-a existat un om mai mare decât el. Mai degrabă aș muri decât să mă separ de omul acesta.”[11] Nicholas von Amsdorf a fost un altul care a renunţat la teologia scolastică s-a îndreptat pentru a susține cu înflăcărare Reforma. Apropierea sa de Luther este văzută în faptul că l-a însoțit în Worms și i-a stat alături atunci când a fost răpit și a dispărut ajungând în Wartburg.
A treia sferă a preocupării pastorale manifestate de Luther îi implica pe studenții săi. O examinare a consemnărilor din trecut scot la iveală că nu mai puțin de 16.992 de studenți s-au înscris la Universitatea din Wittenberg între 1520 și 1560. Majoritatea au provenit din Germania, iar unii din Anglia, Franța, Polonia și Scandinavia. De pildă, doi studenți veniți din Suedia, Olaus și Lurentius Petri care au fost formați de Luther, au devenit predicatori cu o energie și eficacitate neobișnuite.
Aceștia au fost decisivi în întoarcerea întregii Suedii, țara lor natală, de la papalitate la protestantismul Bibliei.[12]
A patra sferă a preocupării pastorale îi includea pe locuitorii din Wittenberg care participau la slujbele de la acea biserică. Vom vedea lucrul acesta studiind despre lucrarea sa de predicare de acolo.
A cincea sferă de păstorire a avut de-a face cu slujba anterioară a lui Luther ca responsabil de unsprezece mănăstiri augustiniene încă din luna mai a anului 1512. Această responsabilitate implica multă grijă pastorală și corespondență. Într-o anumită împrejurare a fost nevoit să-l concedieze pe părintele Michael Dressel de la conducerea mănăstirii din Neustadt din pricina incapacităţii sale de a menţine pacea și unitatea. Hotărârea a venit după ce anterior a fost îndemnat într-o manieră frățească de Luther să instaureze unitatea.[13]
În final, mănăstirile și conventurile de maici aveau să se golească, întrucât deținătorii funcțiilor de conducere s-au orientat către o slujbă creştină normală.
Luther ca predicator
Luther a împărțit lucrarea de predicare de la Biserica Fortăreață din Wittenberg cu John Bugenhagen, prietenul și colegul lui apropiat care a ocupat poziția de păstor urban și profesor la universitate. Bugenhagen lipsea adeseori, întrucât a promovat Reforma în nordul Germaniei și în Danemarca. În anumiți ani, Martin a predicat de 180 de ori. În anul 1522, numărul ocaziilor a fost mai redus, și anume 46, în 1530, așa cum vom vedea, au fost 40 la număr, iar în 1540 doar 43. Din cele aproximativ 4.000 de predici pe care le-a ținut, aproximativ 2.300 s-au păstrat într-o anumită formă. Predicarea sa trebuie așezată în contextul tuturor celorlalte osteneli care includeau prelegerile de la seminar, scrierea de tratate, îndrumarea studenților, ținerea corespondenței și participarea la conferințe. Uimitor este că n-a suferit de ceea ce noi numim astăzi „epuizare”.
Despre Luther ca predicator al Cuvântului, Meuser observă: „Pentru Luther, predicarea nu reprezenta stimularea ideilor predicatorului de către imboldul unui text. Era cugetarea predicatorului privitoare la Dumnezeu și viață. Predicarea creștină, atunci când este fidelă Cuvântului lui Dumnezeu din Scripturi privitor la nevoia noastră și răspunsul Domnului la ea, este vorbirea lui Dumnezeu. În învățătura și îndemnurile date, el a fost credincios Cuvântului lui Dumnezeu. Prin Cuvântul care Îl prezintă pe Cristos, Dumnezeu este Cel care vorbeşte și credința devină posibilă. Predicarea este adresarea audibilă a lui Dumnezeu către toți cei care o aud, la fel de sigură ca şi cum ar fi vorbit Cristos.
Deși Luther a spus adeseori că o predică este alcătuită din învățătură și îndemnare, el n-a predicat în acea manieră. El a predicat ca și când mesajul nu era pentru o sală de clasă, ci pentru un câmp de război! Fiecare predică era o bătălie pentru sufletele oamenilor, un eveniment apocaliptic care pune în mișcare porțile raiului și iadului, o parte din conflictul care continuă dintre Dumnezeu și Satan. Cuvântul este sabia lui Dumnezeu în acest război cosmic prin care puterea lui Cristos invadează viața actuală.
Prin urmare, predica în sine este un eveniment izbăvitor. Atunci când Dumnezeu vorbește, lucrurile nu rămân niciodată la fel. Cuvântul lui Dumnezeu îl atinge pe ascultător, condamnă, oferă iertare, cheamă și atrage. Nimeni nu poate asculta în acel loc cu o detașare indiferentă, aflat într-o stare neutră. În urma predicării, omul nu poate pleca așa cum a venit. Neutralitatea înseamnă că diavolul a câștigat disputa. Atunci când se predică acel Cuvânt despre Cristos, Dumnezeu vorbește, iar omul răspunde afirmativ sau negativ. Nu există alternativă.”[14]
Cu asemenea standarde pe care și le-a stabilit, nu este surprinzător că a fost predispus la descurajare. În anul 1530 a fost nemângâiat, întrucât a simțit că nu exista niciun progres în sfințirea congregației. Din ianuarie 1530 până în septembrie a predicat doar de trei ori, două dintre ele fiind la porunca expresă a prințului. A recurs adeseori la hiperbolă și, cu acest prilej, a afirmat că dacă ar fi știut dinainte cât de groaznică este chemarea la predicare, 24 de cai nu ar fi fost îndeajuns să-l tragă înspre ea! Predicarea i-a apărut ca o muncă istovitoare și a descris-o drept „o slujbă detestabilă, a cărei natură este atât de groaznică încât mai de preferat e cea de porcar!”
În 1528 și-a avertizat congregația de la Biserica Fortăreață că va înceta să mai predice dacă nu va mai vedea roade ale Evangheliei. În predica ținută în 1530 de Anul nou, s-a plâns cu amărăciune de egoismul lor. La scurt timp a spus că mai degrabă ar predica unor câini turbaţi decât lor și că, din clipa aceea, avea să se limiteze la sala de clasă. Se pare că s-a mai înviorat în urma unei șederi (concediu) în Coburg și, brusc, fără nicio apărare sau explicare, a reînceput să predice în septembrie 1530, iar în 1531 a revenit la media de 180 de predici pe an.[15]
În predicarea sa, Luther era popular și avea un stil foarte direct. S-a bucurat de o măiestrie naturală a limbajului. I-a învățat pe predicatorii Reformei să predice în limba poporului. Martin a fost înzestrat cu abilitatea de a transmite o teologie și devoțiune profunde. A avut parte de pregătirea standard în retorică, aceasta fiind parte din educația universitară către sfârşitul Evului Mediu. Astăzi numim acest subiect homiletică. Ulrich Nemback a demonstrat că „Luther a învățat din studiile literare ale Renașterii să privească la manualele tradiționale ale retoricii cu o anumită obiectivitate. A fost critic deopotrivă în privința lui Aristotel Augustin. Quintilian, pe de altă parte, s-a bucurat de aprecierea lui Luther, fiind din perspectiva lui un bun învățător de urmat. L-a învățat pe Luther o retorică adecvată pentru un profesor care țintea să le arate ascultătorilor lui cum să trăiască o viață bună. În rândul oratorilor romani, Quintilian a fost relativ liber de constrângerile pe care cineva de regulă le asociază cu retorica clasică și, așa cum bine a înțeles Luther, un predicator al Evangheliei trebuie să treacă dincolo de retorică, oricât de utilă ar fi aceasta.”[16]
S-a păstrat o consemnare minunată cu privire la efectul avut de predicarea lui Luther atunci când a călătorit spre orașul Worms pentru a fi judecat înaintea împăratului Charles al V-lea și de pompoasa delegație a Bisericii Romano-Catolice. În vremea respectivă, la toate nivelurile societății germane, vocea lui era una profetică. Era un erou. Antagonismul mocnit dintre Roma și teritoriile germane s-a transformat într-un foc ce a ars cu văpăi. Comercianții, studenții, gospodinele, poeții, fermierii și prinții discutau implicațiile celor scrise de acest călugăr și se întrebau care urma să fie deznodământul.
În drumul său spre Worms, Luther a înnoptat la universitatea pe care o cunoștea atât de bine. I s-a cerut să predice din textul stabilit pentru acea zi, din Ioan 20:19-31. A expus pasajul. Eoban Hess, profesor la Universitatea din Erfurt, a descris astfel efectele predicii sale asupra ascultătorilor: „Prin puterea vorbirii sale, inimile au fost topite precum zăpada în adierea primăverii, pe măsură ce a arătat calea spre bunurile cerești, care secole de-a rândul fusese închisă.” Predica aceea a fost publicată de șapte ori în anul respectiv.[17]
Descrierea „inimile au fost topite precum zăpada în adierea primăverii” reprezintă o vie aducere aminte a ceea ce este predicarea. Ea nu constă doar în transmiterea de informație pentru minte. Da, predicarea trebuie să fie expunerea Cuvântului lui Dumnezeu, însă scopul este mai mult decât acela de a oferi informație. Scopul este mișcarea inimilor spre pocăință și spre sfințenia vieții. Predicatorul se adresează ascultătorilor în întregul ființei lor. Un proiector fixat de plafon poate transmite informație, dar nu are personalitate, precum un predicator al Evangheliei, prin care adevărul este aplicat cugetelor bărbaților și femeilor, băieților și fetelor.
Pe lângă cărți, a mai fost publicat un număr considerabil de tractate. Ele au fost ilustrate de artiști talentați și au avut un puternic impact vizual. Lucas Cranach a fost un artist faimos în Wittenberg. Spre deosebire de mulți artiști, el a fost înstărit. Numărul de tractate publicate în Germania în perioada 1521-1524 depășește cantitatea care corespunde oricărei alte perioade de patru ani din istoria Germaniei până în prezent.
Luther ca teolog
Principiile fundamentale recuperate de Reformă sunt întotdeauna relevante pentru toți păstorii. Cele mai importante trei principii sunt Sola Scriptura (numai Scriptura), Sola Fide (numai credința) și Sola Gratia (numai harul).
Ideea potrivit căreia Cuvântul lui Dumnezeu vine la noi sub forma unei cărți a fost descoperirea lui Luther. Atunci când a fost înțeles, acest principiu a fost cel care a realizat progresul făcut de Reformă. Luther a înțeles că adevărul se întemeiază pe Biblie, nu pe papa de la Roma. Mai mult, adevărul nu este mediat prin vise, prin vedenii ori prin exaltările carismaticilor. În vremea lui Luther existau carismatici fanatici. Profeții din Zwickau au ajuns în Wittenberg atunci când Luther se ascundea în Castelul de la Wartburg. Ei pretindeau că aveau revelații speciale, venite direct de la Dumnezeu. Din nefericire, unul dintre colaboratorii lui Luther, Andreas Karlstadt, a fost luat de valul acestui duh de fanatism. Melanchthon n-a fost în stare să alunge confuzia și a declarat: „Stăvilarul s-a frânt și nu mai pot opri apele.” Alarmat, Consiliul orășenesc l-a chemat pe Luther să se întoarcă din castelul de la Wartburg și să restabilească ordinea. Aceasta a fost instituită prin predicarea Cuvântului. Luther s-a opus profeților din Zwickau și i-a ironizat spunându-le că au înghițit Duhul Sfânt cu pene cu tot!
Sola Scriptura, numai Scriptura, a fost principiul folosit pentru a înlătura din biserică doctrinele umane. De pildă, sacramentele se înmulțiseră, ajungând în număr de șapte. Sistemul sacramental al Romei controla viețile membrilor de la naștere până la moarte. Luther a analizat aceste chestiuni în lumina Scripturii. El a susținut că ceea ce nu este aprobat în Cuvânt trebuie abandonat. Nu doar că trebuia respinsă învățătura eronată, ci trebuia reinstituită practica dreaptă. Un exemplu este reținerea paharului de la cei care se împărtășesc în cadrul slujbei Cinei Domnului. Noul Testament învață limpede că toți credincioșii trebuie să aibă o parte din vin. O chestiune majoră a fost cea a relației dintre biserică și stat. Nicăieri în Scriptură nu găsim susținută ideea că biserica are autoritate peste conducătorii civili, și totuși Roma a încercat să exercite autoritatea peste împărați și cârmuitori.
Scriptura are putere pentru că poartă cu sine chiar gândirea și voia lui Dumnezeu, nicio putere ori autoritate umană neputându-i sta în cale. Luther s-a opus autorității papalității și conciliilor bisericești pe motiv că se putea arăta limpede că erau în eroare și nu reușiseră să se conformeze Scripturii. Sola Scriptura a fost sabia prin care s-a câștigat bătălia pentru adevăr. Reformatorii au examinat doctrinele și practicile Bisericii Romano-Catolice în lumina Scripturii.
Puterea eficace de reformare a Scripturii este descrisă într-un mod deosebit de Luther prin următoarele cuvinte: „Eu doar am învățat, am predicat, am scris Cuvântul lui Dumnezeu: n-am făcut nimic altceva. Și mai apoi, în timp ce am dormit, ori am băut bere de Wittenberg cu Philip sau cu Amsdorf, Cuvântul a slăbit atât de mult papalitatea încât niciodată un prinț ori un împărat nu i-a provocat asemenea pagube. Eu n-am făcut nimic. Cuvântul a făcut totul. Dacă intenția mea ar fi fost să instig la tulburare, aș fi putut isca multă vărsare de sânge în Germania. Da, aș fi putut porni un asemenea joc neînsemnat la Worms, și atunci împăratul n-ar fi fost în siguranță. Dar ce ar fi fost asta? Jocul unui scandalagiu. Eu am lăsat totul în seama Cuvântului.”[18] Prietenii apropiați la care se referă aici erau Philip Melanchthon și Nickolaus von Amsdorf. Simțul umorului care-l însoţea pe Martin și înclinaţia spre hiperbolă strălucesc cu putere aici, întrucât a avut o capacitate uriaşă de muncă și n-a avut timp prea mult de pierdut.
O biserică reformată necesită prin însăși natura ei reformă constantă și conformarea la Cuvânt. Maxima Reformei este ecclesia reformata, ecclesia semper reformanda – „Biserica Reformată trebuie să fie o biserică aflată întotdeauna în proces de reformare.”
De pildă, trebuie analizate muzica și cuvintele folosite în cântarea imnurilor și refrenelor. Ce este superficial sau nebiblic ar trebui respins. Este disponibilă o mare varietate de resurse pentru cântare care-L onorează pe Dumnezeu, fiind fidele Scripturii. O altă chestiune în contextul reformării este aderarea la standarde biblice în ceea ce privește alegerea de prezbiteri și diaconi.
De îndată ce Luther a avut parte de experienţa mântuirii, predicarea sa a devenit biblică. Astăzi, numeroși păstori predică o credință facilă, și e necesar să-și reformeze perspectiva asupra căii lui Dumnezeu de mântuire. O modalitate de a implementa reforma în acest domeniu este predicarea din întreaga Epistolă către Romani. Epistola respectivă a constituit manualul teologic al Reformei. Potrivit învăţăturii date de apostolul Pavel, mântuirea nu este niciodată dobândită prin fapte drepte. Mântuirea este darul lui Dumnezeu și se primește numai prin credință, sola fide. Temelia justificării de către Dumnezeu a păcătosului este dreptatea atribuită a lui Cristos.
Mântuirea vine oare pe baza voinței libere ori a harului gratuit?
Chestiunea aceasta stârneşte confuzie în fiecare generație de creștini. Erasmus a fost vârful de lance al perspectivei romano-catolice pe acest subiect. El a susținut doctrina voinței libere, care este o doctrină romano-catolică. Născut în Olanda, Erasmus a fost fiul nelegitim al unui preot romano-catolic și al fiicei unui medic. Erasmus, mai mult decât oricare alt erudit, a reînviat studiile clasice. De asemenea, el a editat și a publicat Noul Testament în greacă pe care atât Tyndale, cât și Luther l-au folosit în traducerile lor. În scrierile sale, Erasmus a evidenţiat stricăciunea clerului. A fost popular în rândul papilor, împăraților și erudiților. Se părea că el urma să treacă de partea Reformei, însă nu a înțeles subiectul harului gratuit al lui Dumnezeu. În 1524, într-o carte cu titlul Libertatea voinței, Erasmus a atacat doctrina depravării totale susținute de Luther.
Ideea voinței libere poate provoca, și adeseori chiar provoacă, perspective distorsionate despre Dumnezeu, ca şi cum El ar fi incapabil să-l schimbe pe păcătos. Uneori, distorsionarea merge până acolo încât Dumnezeu este descris ca fiind neputincios în fața voinței păcătosului.
Răspunsul dat de Luther lui Erasmus a apărut un an mai târziu, în 1525. El și-a intitulat cartea Robia voinței. Unii o socotesc a fi cea mai strălucită lucrare a sa. Erasmus n-a înțeles chestiunea teologică esențială, în vreme ce Luther a priceput diferența dintre responsabilitatea umană și incapacitatea umană. Omul decăzut întotdeauna își va alege propria cale în virtutea naturii sale, întrucât voia sa este ostilă lui Dumnezeu. Prin natură, omul decăzut nu se supune legii lui Dumnezeu (Rom 8:7, 8). Luther a explicat că este necesar ca Duhul Sfânt să producă nașterea din nou, așa cum este exprimat limpede în Efeseni 2:1-10.
„El a interpretat păcatul în sensul augustinian al focalizării asupra sinelui care a distrus capacitatea de a voi în mod liber binele. Voința este în robia sinelui și nu are niciun fel de libertate spirituală reală. Luther a văzut această robie a voinței drept pericolul spiritual suprem pentru om, constrângându-l întotdeauna înspre sine și propriile interese și împiedicându-l să-L caute pe Dumnezeu și nevoile aproapelui său.” Pentru Luther, necredința a fost păcatul fundamental.[19]
Moștenirea sa: justificarea numai prin credință
Principala moștenire lăsată de Luther bisericii Universale a fost recuperarea unei doctrine clare a justificării prin credință. De acest adevăr, a afirmat Luther, depinde stabilitatea sau prăbușirea doctrinei unei biserici. Dacă acest adevăr este eliminat, biserica se năruie.
Prin propria-i experiență, Luther a devenit un prototip al mântuirii pe baza dreptăţii atribuite. El se încadrează perfect în descrierea din Romani 4. Avraam a crezut. Lui i-a fost socotită dreptatea. A fost mântuit fără faptele legii. Regele David a urmat acest tipar. La fel și Luther.
În prezent, învățătura lui N. T. Wright, fost episcop de Durham, o contrazice pe cea a lui Luther despre justificare prin dreptatea lui Cristos atribuită. Această învățătură este legată de ceea ce se numește „Noua perspectivă asupra lui Pavel”. Urmând linia teologilor E. P. Sanders, Krister Stendahl și J. D. G. Dunn, N. T. Wright sugerează că Luther l-a înțeles greșit pe Pavel. Potrivit lui, evreii au crezut în har și nu au urmat ideea că mântuirea este obţinută prin fapte. Cele două mari piedici în calea lui N. T. Wright sunt Epistola lui Pavel către Romani și către Galateni. Acolo, Pavel își susține pledoaria potrivit căreia evreii s-au bazat pe fapte. În Galateni, Pavel afirmă limpede că orice adăugire ce presupune păzirea legii, indiferent că este vorba despre circumcizie sau orice altceva, trebuie respinsă. Cei care adaugă ceva harului se află sub blestem (Gal. 1:8). Mai mult, Pavel păstrează o linie clară care separă justificarea de sfințire.
Comentariul lui Luther la Romani, care conține efectiv întregul argument teologic revoluționar al Reformei și care a fost îngropat în biblioteca Vaticanului, n-a fost publicat decât în 1908. Acum constituie volumul 25 din setul Concordia al Operelor Complete ale lui Luther. Modul în care el înțelege legea și harul este enunțat clar și de atunci încoace comentatorii n-au pierdut din vedere argumentarea lui Pavel – Charles Hodge (1835), Robert Haldane (1839), F. L. Godet (1879), J. B. Lightfoot (1895), prof. John Murray (1959), dr. Martin Lloyd-Jones (10 volume începând cu 1985), Douglas Moo (1991). Însă noua perspectivă ne cere să ne îndreptăm într-o direcție diferită. Se pare că doctrina justificării prin credință va reprezenta întotdeauna o țintă a lui Satan.
Martin Luther a numit dreptatea atribuită o dreptate străină. Cu alte cuvinte, ea provine din exterior. Vine de la Dumnezeu și este așezată în jurul credinciosului. Să presupunem că primesc o haină făcută în China și mă învelesc cu ea, aceasta mi-ar fi străină prin faptul că mă înfășoară din exterior. Vine dintr-o altă lume. Nu este creația mea.
Iată un sumar al informațiilor privitoare la această dreptate străină care ne face să fim primiți înaintea lui Dumnezeu și care ne oferă dreptul de a fi parte din familia sa ca fii și fiice.
(i) Această dreptate vine de la Dumnezeu Tatăl. Este un dar.
(ii) Această dreptate este așezată asupra noastră în urma unui act al lui Dumnezeu Tatăl. Este un act, nu un proces. Este un act săvârșit o dată pentru totdeauna, care nu se va repeta. Noi nu contribuim cu nimic. Credem și devenim uniți cu Cristos prin credință. Însă primirea dreptăţii și actul justificării Îi aparțin lui Dumnezeu. Noi suntem într-o stare pasivă. Nu facem nimic altceva decât să credem.
(iii) Această dreptate constă în viața completă și perfectă a lui Cristos. Este suma întregii Sale ascultări. El a făcut ceea ce noi ar fi trebuit să facem. Ieremia 23:6 rezumă chestiunea astfel: „Iată Numele pe care i-L vor da: «Domnul, Dreptatea noastră!»”
(iv) Această dreptate este oferită ca urmare a ispășirii. Fiul lui Dumnezeu este jertfa de ispășire. El este arderea de tot care satisface dreptatea lui Dumnezeu. Această ispășire îndepărtează în mod eficient mânia lui Dumnezeu din dreptul păcătosului.
(v) Atribuirea acestei neprihăniri precedă justificarea. Observați ordinea. Dreptatea este atribuită. Urmează justificarea ca un act al Tatălui.
(vi) Nu există absolut niciun merit în primirea acestei neprihăniri. Eu nu o primesc pentru că sunt ascultător. O primesc prin credință, aceasta funcționând ca un mijloc, nu ca un merit.
(vii) Această dreptate este o dreptate umană. Noi suntem ființe umane. Păcatele noastre emană din umanitatea noastră păcătoasă și decăzută. Avem în noi firea păcătoasă a lui Adam încă de la naştere. Mai mult, ne naștem cu natura păcătoasă a lui Adam. Dreptatea care constituie fundamentul justificării noastre este ascultarea umană și perfecțiunea umană a lui Cristos. Această dreptate umană este trecută în contul nostru.
(viii) Această dreptate care ne este atribuită ne conduce spre o viață de dreptate. Suntem justificați prin credință (ek pisteos) și mai apoi suntem conduși spre a trăi o viață de credință (eis pistin) (Rom. 1:17), după cum este scris: „Cel drept va trăi prin credință.”
(ix) Dreptatea dată nouă nu este niciodată aceeași cu viața dreaptă pe care o trăim, iar viața dreaptă pe care o trăim nu este niciodată fundamentul justificării noastre. Dreptatea perfectă a lui Cristos atribuită nouă este întotdeauna și în exclusivitate fundamentul justificării noastre.
(x) Dreptatea pe care Tatăl ne-o dă este exterioară. Este juridică. Are de-a face cu dreptatea. Viața dreaptă implantată în credincioși prin Duhul Sfânt este ceva interior, este progresivă și nu este niciodată perfectă în această viață.
Luther și Reforma denominațiilor în prezent
În concluzie, voi aborda ideea de reformă în zilele noastre. Este în responsabilitatea tuturor păstorilor să aibă drept ţintă conformarea la Cuvântul lui Dumnezeu în propriile vieți și în întreaga învățătură și practică a bisericii locale. Uneori, păstorii sunt implicați într-o reformare amplă a bisericilor pe care le conduc. Cunosc cazul cuiva care a fost chemat la o biserică a cărei conducere era exercitată de un anumit for. Numărul membrilor stagnase cam pe la șaizeci de persoane. A acceptat chemarea cu condiția de a i se lăsa libertatea să predice o credință reformată, să înființeze un comitet de prezbiteri și de diaconi, să rescrie constituția și să fundamenteze biserica pe o mărturisire de credință reformată. Toate acestea au durat cinci ani. În această perioadă, biserica a crescut la aproximativ nouăzeci de membri. Este excepțional. Multe biserici independente sunt controlate de un grup de putere, de un cerc de diaconi, de prezbiteri sau de un anumit for bisericesc. Adeseori, respectivul grup de putere este încremenit într-o practică tradițională, rezultatul fiind ostilitatea față de schimbare ori reformă. Dacă un grup de putere dintr-o biserică independentă ajunge nemulțumit de păstorul lor, putem fi siguri că zilele îi sunt numărate.
Martin Luther a fost unic datorită credincioșiei sale față de Scriptură, și îndrăzneala cu care a apărat Evanghelia a influențat întreg viitorul bisericii lui Cristos de pe pământ. Prin comparație, păstorii bisericilor lucrează într-o sferă restrânsă. Cu toate acestea, adeseori și ei au de dus propriile bătălii istovitoare.
Luther n-a fost lipsit de greșeli. Este acuzat că a fracturat unitatea bisericii. Însă ar trebui să se remarce că în istoria timpurie, biserica s-a împărțit în denominațiile romano-catolică și ortodoxă răsăriteană. Luther a greșit în modul în care i-a răspuns lui Ulrich Zwingli. A fost intolerant și, astfel, a ratat prilejul de a menține unitatea. Mai târziu, în desfășurarea vieții sale, și-a pierdut răbdarea cu evreii. Așa cum înțelegem din Romani 9-11, Scripturile ne cer să avem mereu o atitudine iubitoare față de evrei. De-a lungul secolelor, conducătorii romano-catolici l-au descris pe Luther ca fiind bețiv, agresiv și cu un caracter josnic. În 1939 istoricul romano-catolic, Joseph Lortz, și-a publicat epocala lucrare Reforma în Germania. Până la acel moment, în Biserica Romano-Catolică Luther era considerat un eretic. Lortz a pus la îndoială acea idee și a admis că vinovăția le-a aparținut conducătorilor bisericii pentru că n-au răspuns pozitiv chemării lui Luther la reformă. Alți erudiți au urmat linia de gândire a lui Lortz. În percepțiile catolice asupra lui Luther s-a produs o schimbare radicală.[20]
Cea mai încurajatoare trăsătură a Reformei din secolul al XVI-lea este că, într-o perioadă de cinci ani, s-a produs o radicală schimbare. Este ceva de mirat din partea Mea? (Ier. 32:26). Ar putea fi repetată o Reformă de asemenea anvergură în Biserica Romano-Catolică de astăzi?
Este Biserica Romano-Catolică reformabilă? Răspunsul este în mod limpede negativ! Conciliul de la Trent (1545-1563) a fost organizat ca reacție la luterani. Se estimează că o treime din conducătorii romano-catolici de la Trent au fost în favoarea Reformei, însă au fost învinși. Rezultatul tragic al Conciliului de la Trent a fost formularea unor afirmații care sunt absurde și excesive. La Trent s-au rostit anateme prin care a fost condamnată doctrina justificării doar prin credință. S-au rostit blesteme în scris asupra celor care o credeau. Aceasta a fost o eroare îngrozitoare. Roma se laudă cu faptul că nu se schimbă niciodată. O asemenea atitudine împiedică reforma. Atunci când romano-catolicii adoptă doctrina biblică a justificării doar prin credință, aproape invariabil ei părăsesc Biserica Romano-Catolică. Aţa s-a întâmplat la o scară mare în Biserica Romano-Catolică din America latină. Multe persoane au părăsit-o și s-au alăturat în mare parte unor biserici penticostale.
Potrivit statisticilor, catolicii sunt numeroși în țări precum Germania (19 milioane), SUA (46 de milioane), Filipine (38 de milioane), Mexic (51 de milioane), Columbia (20 de milioane) și Argentina (24 de milioane). O mare parte a catolicilor sunt nominali și merg rareori la biserică.
Biserica Anglicană este o paralelă a Bisericii Romano-Catolice. În 1662, guvernul a adoptat o lege intitulată „Actul de uniformitate” care a fost atât de drastică încât a constrâns întregul cler anglican să urmeze tipare stabilite de închinare. Ca urmare, aproximativ 2.000 de puritani englezi au fost constrânşi să părăsească Biserica oficială. De la acel moment, s-a considerat că Biserica Angliei a sfârșit-o cu reforma. Niciun conducător ori grup de conducători n-a mai încercat la modul serios din anul 1662 să reformeze Biserica Angliei.
O altă posibilă zonă vastă în care s-ar putea manifesta întoarcerea la doctrinele susținute de Luther sunt comunitățile luterane din lumea întreagă. Suedia, Norvegia, Danemarca și Finlanda au numeroase denominații luterane. Biserica Luterană din Finlanda este mult mai evanghelică decât majoritatea bisericilor naționale din Europa. SUA numără 3.4 milioane de luterani.
Maniera decisivă în care Dumnezeu a intervenit în anii 1517 și 1522 a reprezentat răspunsul la rugăciunile credincioșilor devotați care s-au unit într-o mișcare cunoscută drept Devotia Moderna, Frățietatea vieții în comun. Aceasta ne încurajează să ne dedicăm rugăciunii pentru trezire spirituală globală și pentru înaintarea cu putere a reformei. Închei cu următoarea benedicție: „Iar a Celui ce, prin puterea care lucrează în noi, poate să facă nespus mai mult decât cerem sau gândim noi, a Lui să fie slava în Biserică și în Cristos Isus, din neam în neam, în vecii vecilor! Amin” (Ef. 3:21-22).
Selecţie bibliografică
O bibliografie selectată, întinsă pe nouă pagini, care include și o pagină de website-uri se găsește în Essays on Martin Luther, editată de Donald K. McKim, Cambridge University Press, 2003. Întrucât surprinde atât de bine momentele, Roland Bainton își merită locul ca acela care a scris cea mai populară biografie a lui Luther cu titlul Here I Stand (Aceasta mi-e poziția). Ediția The Lion, versiune cu copertă moale, 412 pagini, a fost publicată în 1983. Potrivit unei mențiuni, au fost vândute peste un milion de copii. Biografia preferată de mine a fost scrisă de germanul E. G. Schwiebert, Luther and his Times (Luther și vremurile sale), Concordia, 1950. Prețuiesc biografia lui Richard Friedenthal publicată de Weidenfeld and Nicholson în 1970, însă această lucrare, din câte știu, s-a epuizat. În aceeași situație este și excelenta lucrare a lui James Atkinson, Martin Luther and the birth of Protestantism (Martin Luther și nașterea protestantismului), M. M. And S., 352 de pagini, 1968. Se recomandă Bernard Lohse, Martin Luther: An Introduction to his Life and Work (Martin Luther: o introducere a vieții și lucrării sale), T&T Clark, 1987 și James M. Kittelson, Luther the Reformer (Luther reformatorul), Augsburg, 1986. Cei care citesc în germană vor aprecia Gerhard Ebeling, Lutherstudien, 5 vol., Tübingen.
Articol preluat din cartea Unul din o mie de Erroll Hulse (Editura Făclia, Oradea, 2013).
© Editura Făclia, 2013
Preluarea acestui articol de pe situl Editurii Făclia este strict interzisă fără permisiunea scrisă a editurii
[1] Este interesant de remarcat că Oxford și Cambridge au fost constituite ca universități imediat după 1209. Vezi anexa din Who are the Puritans? Erroll Hulse, EP (în limba română, Cine sunt puritanii?… şi care este doctrina lor?, Editura Făclia ).
[2] Bainton p. 65. Potrivit lui Atkinson (p. 101), mulți erudiți remarcabili specializați pe Luther precum Boehmer, Vogelsang, Scheel, Wendorf, Stracke, Hermelink, Bauer, etc., lista este lungă, au căutat să stabilească cu mare precizie momentul convertirii lui Luther. În schimb, alții critică orice demers de felul acesta.
[3] Robert Kolb, ibid p. 20.
[4] E. G. Schwiebert, p. 384-437.
[5] Friedenthal, p. 249.
[6] Bainton, p. 168.
[7] Ibid, p. 185 și urm.
[8] Robert Kolb, Martin Luther as a Prophet, Teacher and Hero, Images of the Reformer 1520-1620, Baker, 278 de pagini, copertă moale, 1999, p. 17.
[9] Ibid, p. 47-49.
[10] Donald L. Mckim, p. 261.
[11] Scwiebert, p. 297.
[12] Vezi articolul scris de Erroll Hulse în Reformation Today, numărul 172.
[13] James Atkinson, p. 132 și urm.
[14] Fred W. Meuser articolul Luther as Preacher of the Word of God, în „Essays on Martin Luther”, editat de Donald K. McKim, Cambridge University Press, 2003, p. 137.
[15] Ibid, p. 146 și urm.
[16] Nembech citat în Old, p. 6.
[17] Hughes Oliphant Old, The Reading and Preaching of the Scriptures in the Worship of the Christian Church, volumul 4, The Age of the Reformation, Eerdmans, 2002, p. 7 și urm.
[18] Atkinson, p. 182.
[19] Ibid, p. 82.
[20] Gunther Gassman, articolul „Luther in the worldwide church today” din Essays on Martin Luther, lucrare editată de Donald K. McKim, p. 289 și urm.
https://www.faclia.ro/index.php?dispatch=pages.view&page_id=40
/////////////////////////////////////////////
MĂ ÎNCRED ÎN DUMNEZEU ŞI NU MĂ TEM DE NIMIC – PSALMUL 56:1-13
Aleluia! Slăvit să fie Numele Domnului. Viaţa creştină consta in a te încrede în Dumnezeu. Noi trebuie să încredinţăm viaţa lui Dumnezeu ca şi copilaşii care dorm la pieptul mamei lor. Dumnezeu vrea ca noi să ne încredem în El 100%. Când ne încredinţăm lui Dumnezeu în mod absolut, putem fi liberi de frică şi de teamă. Richard Wumbrand cam 14 ani a fost în închisoare în timpul comunismului şi în ultimii 3 ani a stat în închisoarea subterană unde nu era lumină. În închisoare el a citit Biblia de sute de ori şi a descoperit că apare cuvântul teamă de 365 de ori. El a zis că Dumnezeul Cel viu îi mângâie şi îi încurajează în fiecare zi din cele 365 de zile ale anului pe copiii Săi iubiţi aşa: „nu te teme.” Teama, frica, tulburarea şi îngrijorarea sunt bolile cele mai răspândite din lume. Teama este cel mai mare duşman al omului: teama faţă de moarte, păcat, boală, viitor şi nesiguranţă. În secolul 15, în zilele acelea, religia creştină a avut o mare problemă. Când Martin Luther era călugăr citind Romani 1:17 el şi-a dat seama de faptul că omul poate fi mântuit prin credinţă. În 1517 Luther a afişat pe uşa bisericii din Wittenberg cele 95 de principii, care erau greşite în biserica catolică şi atunci oamenii religioşi au vrut să-l omoare pe Luther. De fapt, Luther a vrut să renunţe la reformarea religiei. Într-o zi, soţia lui s-a îmbrăcat cu haine de înmormântare şi l-a invitat la masă; atunci Luther a întrebat-o: cineva a murit? ea a zis: da, Dumnezeu a murit. Luther a ripostat: cum a murit Dumnezeu, e imposibil. Dumnezeul nostru e viu şi veşnic. Dacă Domnul e viu, atunci de ce tu eşti disperat şi plin de teamă? În ziua respectivă, Luther citind cuvântul Domnului a compus această cântare: cetate tare-I Dumnezeu, ce nicicând nu va cădea; El este adăpostul meu, scut pentru viaţa mea. Căci satana mereu caută sufletul meu, El putere are, suflete să omoare, nimeni nu-i ca el pe pământ… El a crezut că Domnul este pentru el şi n-a renunţat la reformarea religiei. Inimile noastre sunt depozit pentru îngrijorare, frică şi teamă. Unii se îngrijorează de sănătate, alţii de examen, de viitor. Lumea în care trăim este plină de teamă şi frică. Atunci cum putem învinge frica? Cum putem avea pacea Domnului?
În biblie, oamenii lui Dumnezeu au gustat teama şi frica. Psalmul 56 este o cântare de laudă a lui David, când filistenii l-au prins la Gat. Cine era David? Numele lui înseamnă „preaiubit”. Înainte de a fi ales de Dumnezeu, David era un cioban obişnuit care păştea oile tatălui său; apoi a devenit păstor spiritual pentru poporul Israel, rege, general, poet, muzician. Când David era băieţandru, tatăl lui, Isai, i-a zis lui David: du-te la fraţii tăi pe câmpul de bătălie şi du nişte mâncare şi vezi dacă fraţii tăi sunt bine (1Sam.17:17). Chiar atunci, un om numit Goliat a adus batjocura asupra lui Israel şi a sfidat oştirea lui Dumnezeu. Băiatul David fără armătură a venit la el şi i-a zis: „tu vii împotriva mea cu sabie, cu suliţă şi cu pavăză; dar eu vin împotriva ta în Numele Domnului oştirilor (1Sam.17:45).” David a crezut că Dumnezeul Cel viu este de partea lui. David băieţandrul a crezut că Dumnezeu este cu el. Când David a crezut că Dumnezeu este cu el, atunci el nu s-a temut de Goliat. De aceea, Psalmul 118:6 spune: „Domnul este de partea mea, nu mă tem de nimic; ce poate să-mi facă omul?” Când David l-a omorât pe Goliat, atunci David a devenit slujitorul împăratului. După război, femeile strigau: Saul a bătut miile lui, iar David zecile lui de mii. Saul s-a mâniat foarte tare şi nu i-a plăcut cuvântul acesta. Datorită geloziei, un duh rău a venit peste Saul şi Saul a vrut să-l omoare pe David. Într-o zi, David cânta cu instrumentele. Atunci Saul a vrut să-l pironească de perete, cu suliţa. Dar David s-a ferit de el şi a fugit şi a scăpat în noaptea aceea. Saul a trimis nişte oameni acasă la David, ca să-l pândească şi să-l omoare, dar David a fugit şi a scăpat. De atunci David a devenit fugar în faţa lui Saul. Înainte de a deveni împărat, cam 10 ani, David a trăit ca fugar înaintea lui Saul. El nu putea trăi în Israel, de aceea David a fugit şi a ajuns la Achiş, împăratul Gatului. Acest Psalm, David l-a scris când era prins de filisteni. În trecut, când David era băieţandru l-a omorât pe Goliat, filisteanul. De aceea, filistenii au aşteptat să-l omoare pe David, dar el însuşi a venit la ei. Slujitorii lui Achiş i-au zis: nu este acesta David, împăratul ţării? Nu este el acela pentru care cântau ei, în joc, spunând: Saul şi-a bătut miile lui, iar David zecile lui de mii? Şi David a pus la inimă aceste cuvinte şi a avut o mare frică de Achiş, împăratul Gatului (1 Sam. cap21). Pentru a scăpa de această criză, David şi-a schimbat comportarea în faţa lor şi făcea ca nebunul în mâinile lor; făcea zgârieturi pe uşile porţilor şi lăsa să-i curgă saliva pe barbă. Şi Achiş a zis slujitorilor săi: vedeţi bine că omul acesta şi-a pierdut minţile; pentru ce mi-l aduceţi? Oare duc lipsă de nebuni, de mi-aţi adus pe acesta să facă nebunul în prezenţa mea? Să intre în casa mea? De aceea David a scăpat din această criză.
În v.1, David spune situaţia lui: omul ar vrea să mă înghită. Toată ziua îmi fac război şi mă chinuiesc. v.2 spune: toată ziua vrăjmaşii mei ar vrea să mă înghită; sunt mulţi şi se luptă cu mine cu mândrie. v.5: Toată ziua ei îmi sucesc cuvintele şi toate gândurile lor sunt împotriva mea spre rău. V.6: uneltesc, pândesc şi îmi urmăresc paşii, pentru că vor să-mi ia viaţa. Pe scurt, ei, filistenii au vrut să-l omoare pe David. În această situaţie, ce a făcut David?
Unu, David s-a rugat Domnului: ai milă de mine, Dumnezeule (1). În timpul crizei, în faţa morţii şi în situaţia în care vrăjmaşii l-au înconjurat, David s-a rugat: ai milă de mine, Dumnezeule. Acum tu treci prin tunelul întunericului? Ai ceva problemă sau problema relaţiei? Roagă-te. Un orb din naştere, când trecea Isus pe lângă el, a strigat: Isuse, Fiul lui David, ai milă de mine. Oh, Isuse, ai milă de starea mea de nervozitate, ai milă de soţia mea, ai milă de soţul meu încăpăţânat, ai milă de mine, de biserica Maranata, ai milă de colegul de cameră, de muncă. Ai milă de copii, de lucrători, de misionari… Roagă-te.
Doi, David se încrede în Dumnezeu (3,4). Observaţi versetele 3 şi 4: ”Ori de câte ori mă tem, eu mă voi încrede în Tine. Eu mă voi lăuda cu Dumnezeu, cu cuvântul Său. Mă încred în Dumnezeu şi nu mă voi teme: ce-mi poate face omul?” Chiar în ziua suferinţei, în ziua fricii şi în ziua în care vrăjmaşii vor să-i ia viaţa, cu nici un chip David n-a pierdut credinţa care se încrede în Dumnezeu. Aici „mă voi încrede în Dumnezeu” este verb la timpul viitor. Adică David se va încrede în Dumnezeu şi când va merge bine viaţa şi când nu va merge, în orice situaţie. Mai concret, David cum se încrede în Dumnezeu. Dragii mei! Ce înseamnă a te încrede în Dumnezeu? În rugăciunea şi mărturia lui David noi putem vedea 3 lucruri care arată modul în care el se încrede în Dumnezeu.
În primul rând, David se încrede în cuvântul lui Dumnezeu. V.4, David mărturiseşte aşa: ”Eu mă voi lăuda cu Dumnezeu, cu Cuvântul Lui.” Aici „cuvântul Său” este cuvântul lui Dumnezeu. Psalmul 118:6, Rom.8:31, Evrei 13:5,6 au citat acest Psalm 56. Adică, aici „cuvântul Său” este mai concret cuvântul făgăduinţei lui Dumnezeu pe care i-a făcut-o lui David. Când Dumnezeu l-a chemat şi l-a ales pe David i-a promis că este cu David în toate zilele. De exemplu, autorul Evrei în 13:5,6 a citat Psalmul 56:4: „Nicidecum n-am să te las, cu nici un chip nu te voi părăsi. Domnul este ajutorul meu, nu mă voi teme: ce mi-ar putea face omul?” Biblia când menţionează acest Psalm, accentuează că Dumnezeu este cu noi, Domnul este ajutorul nostru şi Domnul ne păzeşte. David se încrede în Dumnezeu, dar mai concret David a apucat cuvântul făgăduinţei lui Dumnezeu. Pentru tine, a te încrede în Dumnezeu ce înseamnă? Cu adevărat, ne încredem în Dumnezeu şi în cuvântul Lui?
Acum David era prins în mâna vrăjmaşilor. Vrajmaşii vor să-i ia viaţa, teama şi frica îl copleşesc şi nu poate face nimic. Din punct de vedere lumesc şi omenesc, el era disperat. Dar el a apucat cuvântul făgăduinţei lui Dumnezeu. El a mărturisit: Eu mă voi lăuda cu Dumnezeu, cu cuvântul Său. V.10 spune: Eu mă voi lăuda cu Dumnezeu, cu cuvântul Său; da, eu mă voi lăuda cu Dumnezeu, cu cuvântul Său. Aceasta este atitudinea creştinilor care se încred în Dumnezeu. Acum ai îngrijorare sau tulburare pentru viitor? Dumnezeu îţi spune în Isaia 43:1-3: ”Nu te teme de nimic, căci Eu te-am răscumpărat, te-am chemat pe nume: eşti al Meu.” Dacă vei trece prin ape, Eu voi fi cu tine; vei trece şi prin râuri, şi nu te vor îneca; dacă vei merge prin foc, nu te va arde, şi flacăra nu te va aprinde. Căci Eu sunt Domnul, Dumnezeul tău, Sfântul lui Israel, Mântuitorul tău! În Psalmul 23:4 David spune: Chiar dacă ar fi să umblu prin valea umbrei morţii, nu mă tem de nici un rău, căci „Tu eşti cu mine. Toiagul şi nuiaua Ta mă mângâie.” În Olanda a plecat prin misiunea noastră printre studenţi din Coreea misionarul James Lim, şi acum 19 ani a ajuns în Olanda ca misionar cu familia şi doi copii şi acolo i s-au născut încă doi copii. După doi ani, viza a expirat, n-a prelungit-o imediat şi a stat aşa câteva luni, apoi s-a dus la poliţie pentru prelungirea vizei. Atunci poliţistul i-a zis că nu poate să mai primească viza, să vină toată familia şi a hotărât să-i trimită înapoi în coreea cu forţă. El s-a dus la avocat şi a discutat cu el şi avocatul i-a zis: să nu mergi la poliţie, fugi de ei şi ascundeţi-vă. El a apucat cuvânt F.A.23:11 Domnul a zis lui Pavel: ”Îndrăzneşte, după cum ai mărturisit despre Mine la Ierusalim, tot aşa trebuie să mărturiseşti şi la Roma.” Îndrăzneşte James, după cum ai mărturisit despre Mine în Coreea, tot aşa trebuie să mărturiseşti şi în Olanda.” El n-a putut să se întoarcă în Coreea, şi după sfatul avocatului s-a ascuns cam 5 ani. După 5 ani a primit carte de muncă şi a primit cetăţenia olandeză. Dragii mei! Dacă apucaţi cuvântul lui Dumnezeu şi umbli după evanghelia lui Isus, Dumnezeu vă dă toate: muncă potrivită, locuinţă frumoasă, partenerul de viaţă,…
În al doilea rând, David a crezut că Dumnezeu cunoaşte situaţia şi condiţia lui(8). David spune: ”Tu numeri paşii vieţii mele de pribeag; pune-mi lacrimile în burduful Tău! Nu sunt ele scrise în cartea Ta?” David a ştiut că Dumnezeu cunoaşte situaţia lui grea şi paşii vieţii lui de pribeag. David a fugit din faţa lui Saul cam 10 ani şi a stat în peşteră, în pustiu şi în ţara străină ca refugiat. David a crezut că Dumnezeu cunoaşte tristeţea, rana inimii lui şi îl va răsplăti. David a crezut că Dumnezeu cunoaşte semnificaţia lacrimilor lui. De ce Dumnezeu pune lacrimile lui David în burduful Lui? Dumnezeu vrea să şteargă lacrimile lui şi să-l răsplătească cu glorie. David a crezut că Dumnezeu îi va şterge lacrimile şi-l va răsplăti. Dumnezeu numără paşii vieţii tale de pribeag, Dumnezeu pune lacrimile tale în burduful Lui şi te va răsplăti cu slava. David a crezut că Dumnezeu scrie toate lucrurile în cartea Lui. Adică Dumnezeu nu uită lacrimile lui. David se încrede în Dumnezeu că Dumnezeu cunoaşte lacrimile lui şi-l va răsplăti. Dragii mei! Nu cumva murmuraţi împotriva Domnului că El nu cunoaşte durerea şi situaţia voastră? Când nu merge bine viaţa, sau se întâmplă lucruri neaşteptate, atunci eşti nemulţumit murmurând: dacă Domnul este cu mine şi familia mea, de ce se întâmplă în familia mea acest lucru neplăcut? Când s-a întâmplat ceva în familia ta, nu te-ai îndoit cumva că Domnul este cu tine? Dumnezeu cunoaşte lacrimile, şi Domnul Isus Cel înviat va şterge lacrimile şi pansează rana inimii tale. Când noi ne rugăm cu lacrimi pentru familie, pentru biserică şi pentru oile pierdute, Dumnezeu scrie în cartea Sa şi ne va răsplăti.
Dragii mei! Când eşti singură, când n-ai nimic, când eşti tristă şi nici soţul tău iubit nu cunoaşte semnificaţia lacrimii tale şi copiii iubiţi nu ştiu dragostea ta, atunci poţi fi tristă, dar nu trebuie să fii tristă pentru că Dumnezeu cunoaşte totul. Dumnezeu este cu tine.
În al treilea rând, David a crezut că Dumnezeu este cu el şi el este în faţa Lui. Chiar acum Duhul lui Dumnezeu este cu noi şi ne pansează rana, ne mângâie. Prin Isus Hristos Dumnezeu ţi-a salvat sufletul de la moarte şi ţi-a ferit picioarele de cădere ca să umbli înaintea lui Dumnezeu. Tu eşti înaintea lui Dumnezeu. Deci nu te teme, nu renunţa, nu dispera, ci roagă-te ca şi David.
În concluzie, David s-a rugat în situaţia grea. Când era prins de filisteni, David a apucat cuvântul lui Dumnezeu; David a crezut că Dumnezeu este pentru el şi de partea lui. Oamenii lui Dumnezeu se roagă şi se încred în Dumnezeu. Omul care se încrede în Dumnezeu, apucă cuvântul lui Dumnezeu. Chiar situaţia în care nu putea să se laude cu Dumnezeu şi cu cuvântul, se laudă cu Dumnezeu. Chiar dacă situaţia nu s-a schimbat, datorită cuvântului care se va împlini, se laudă cu Dumnezeu. Omul care se încrede în Dumnezeu, crede că Dumnezeu cunoaşte toată situaţia şi lacrimile lui. În această dimineaţă să apucăm Isaia 41:8-10:”Dar tu, Israele, robul Meu, pe care te-am ales, sămânţa lui Avraam, prietenul Meu, tu, pe care te-am luat de la marginile pământului, şi pe care te-am chemat dintr-o ţară depărtată, căruia ţi-am zis: „Tu eşti robul Meu, te-am ales, şi nu te lepăd!”, nu te teme, căci Eu sunt cu tine; nu te uita cu îngrijorare, căci Eu sunt Dumnezeul tău; Eu te întăresc, tot Eu îţi vin în ajutor. Eu te sprijinesc cu mâna dreaptă a dreptăţii Mele.”
Amin!
https://www.agape-regie.ro/ma-incred-in-dumnezeu/
/////////////////////////////////////////////
”blestemat sa fie omul care se increde in om”-verset folosit ca perdea care sa acopere lipsa noastra de caracter
De fiecare data cand esuam intr-o relatie de orice fel ar fi ea, primim replica bine cunoscuta : Blestemat sa fie omul care se increde in om. In majoritatea cazurilor oamenii flutura acest verset aiurea, ne place foarte mult sa ne ascundem in spatele acestor vorbe, sa mascam rezultatul comportarilor noastre jenante printr-un limbaj religios, biblic. Parem spirituali, chiar foarte spirituali, dar ar fi mult mai eficient sa gandim ce vorbim……
Oare ce s-a intamplat cu Pavel care a spus: “ma incred in voi in toate privintele” ? Oare ce se intampla cu intreaga Biblie care emite niste principii pe care daca le puni in aplicare ajungi chiar si fara sa vrei, un om de incredere. Nu cred ca Biblia se contrazice pe sine,…….
Daca “Blestemat sa fie omul care se increde in om” ar fi intr-adevar potrivit pentru a te spala pe maini de o relatie esuata, ma intreb oare de ce intr-o casnicie cei doi au incredere unul in altul, si nu isi cladesc relatia pe suspiciune, retinere si raceala, e periculos sa te trezesti cu un blestem pe cap
D-zeu ne vrea oameni de incredere, oameni de cuvant, oameni radicali si dintr-o bucata, fara complicari inutile. El a creat biserica tocmai ca aceste relatii de incredere sa se dezvolte si sa creeze o atmosfera de armonie. Dragostea in sine pusa in aplicare te transforma intr-un om de incredere, roadele Duhului Sfant sunt menite sa aduca atata armonie in relatiile dintre oameni incat sa te poti baza pe cel de langa tine, pe vorbele lui, pe atitudinile lui.
“Blestemat sa fie omul care se increde in om”, are cu totul alta conotatie. Cand omul devine mai important ca D-zeu, cand cineva slujeste omului respectiv in detrimentul slujirii Domnului, atunci intr-adevar este o problema foarte mare si omul va culege ce a semanat.
“Blestemat sa fie omul care se increde in om”, se poate aplica foarte usor relatiilor in care omul a devenit egalul lui D-zeu, si e privit ca un zeu.
Va rog eu, daca se poate cei care cititi aceste randuri, nu mai folositi acest verset din instinct, fara sa ganditi. Nu am cum sa fac o campanie impotriva folosirii aiurea a acestui verset, dar m-am saturat sa aud din nou si din nou, acest verset folosit ca pe o perdea care sa ascunda lipsa de caracter, de educatie si de bun simt in relatiile dintre noi. Daca am lucra putin sau putin mai mult la caracterul nostru, daca am muri fata de firea noastra, daca ne-am autoeduca si am lupta pana la sange impotriva firii cu siguranta ca relatiile pe care le avem s-ar imbunatati simtitor, si nu am mai fi tentati sa strangem in brate acest verset in situatii in care nu se potriveste deloc.
////////////////////////////////////////////
,,Nu vă mai încredeţi dar în om!!”
DE Paul Washer
,,Nu va mai încredeţi dar în om, în ale cărui nări nu este decât suflare: căci ce preţ are el?” (Isaia 2.22)
Ce verset important este acesta pentru un creştinism care a înălţat omul mult mai mult decât trebuia! Dar este un verset important chiar pentru noi înşine, căci de atâtea ori privim spre noi înşine…,,Nu vă mai încredeţi dar în om, în ale cărui nări nu este decât suflare!” Unii cercetători ai Bibliei spun că aceste cuvinte pot fi spuse şi în felul următor: ,,Nu vă mai încredeţi dar în om, căci omul nu este decât o fiinţă ce respiră”. Indiferent de momentul istoric, chiar şi cea mai importantă persoană, chiar şi cel mai spiritual om dintre noi nu este decât o fiinţă ce respiră şi singurul lucru în care se poate încrede un om este doar propria respiraţie…Iar când această suflare îi este luată, dacă este separat de puterea şi harul lui Dumnezeu, nu mai are nici măcar o singură speranţă pentru a mai putea respira vreodată. De aceea intreabă Domnul:,,ce preţ are el?”, ,,ce preţ are el?”. Cel mai mare om din punct de vedere politic care a trăit vreodată, cel mai mare om din punct de vedere economic, chiar şi cel mai mare om din punct de vedere spiritual, indiferent de momentul la care ne referim nu este decât o fiinţă ce respiră, nu este decât suflare…Cât aer putem noi să reţinem în nas? Nu prea mult! Doar atât este cel mai mare om dacă este separat de harul lui Dumnezeu, iar când dă drumul acestei suflări pe care încearcă să o reţină, nu mai are nici o siguranţă, nici o garanţie a unei a doua suflări. Uitaţi ce creatură fragilă este omul! Oare n-ar trebui ca acest lucru să ne facă să VREM să trăim pentru veşnicie? Oare n-ar trebui ca acest lucru să ne facă să ne preocupăm de moartea noastră, de felul în care ne petrecem fiecare moment, pentru că momentul de acum poate fi ultimul moment pe care îl trăim.
,,Nu vă mai încredeţi dar în om!!” E o poruncă! În Scriptură citim de asemenea, şi versetul: ,, Nu vă mai temeţi de om!” În om nu trebuie sa te încrezi, de om nu trebuie să te temi. Să vă spun eu de ce trebuie să ne temem: nu de cel care ne poate distruge trupul, ci de cel care poate distruge totul şi acesta este iadul! De iad trebuie să ne temem!
,,Nu vă mai încredeţi dar în om!!” Dacă privim în cartea Psalmilor sau în Habacuc, observăm că oamenii tindeau să se încreadă în alţi oameni păcătoşi, care prosperau. Dar Biblia ne spune să nu facem asta! Căci ziua lor se apropie. Şi nu e vorba doar de oameni păcătoşi, dar chiar şi ,,oameni lumeşti” care au înfăptuit multe şi au obţinut multe pe lumea asta. Nu vă încredeţi în ei! Noi nu vom plânge la comemorarea morţii lui George Washington; e adevărat că niciunul dintre noi nu va fi mai mare sau mai faimos decât el, dar chiar dacă măreţia lui ne impresionează, nu vom plânge la moartea lui. Oamenii mari vin şi pleacă, întocmai ca o suflare. ,,Nu vă mai încredeţi dar în om!” şi nu vă mai încredeţi în lucrurile oamenilor. Oamenii lumeşti care câştigă lucruri mari pe lumea asta, nu câştigă nimic. Nu vă încredeţi în oamenii lumeşti care obţin faimă, putere, care cunosc literatură, care sunt experţi în vreo ştiinţă, în vreun sport, căci ei nu vor ajunge nimic altceva decât un morman de praf. Nu priviţi spre ei! Nu-i ţineţi în braţe! Şi nu mă refer doar la aşa-zişii oameni lumeşti; nu vă încredeţi nici măcar în oamenii spirituali. Căci ce îi face pe aceştia diferiţi de cei păcătoşi? Şi cine face vreo diferenţă între ei şi cei păcătoşi? Ce lucru au ei pe care să nu-l fi primit, şi dacă l-au primit, de ce se fălesc cu el ca şi cum nu l-au primit? Nu vă mai încredeţi în om! Nici măcar în omul spiritual.
Un cântec de-al lui Rich Mollens (un cântăreţ creştin contemporan) care îmi place foarte mult spune aşa:
,,Nu-l voi dispreţui pe fratele meu pentru neputinţa lui
Dar nici nu mă voi încrede în el datorită puterii lui.”
Dacă e slab, e la fel de slab cum suntem cu toţii în starea noastră de despărţire de harul lui Dumnezeu; iar dacă e puternic, este datorită suveranităţii harului lui Dumnezeu care lucrează în viaţa lui. Atunci, ce motiv avem să ne încredem într-un om? DOMNUL este cel în care trebuie să ne încredem. Toate lucrurile bune, toate lucrurile vieţii se revarsă din inima lui Dumnezeu. Toate! Tot ce ai, tot ce este bun, tot ce este perfect, orice lucru cu care poţi să te făleşti a venit de la Dumnezeu, prin harul lui Dumnezeu, prin crucea Domnului Hristos. Aşa că nu vă mai încredeţi în om! Încredeţi-vă în Dumnezeu care dă daruri bune oamenilor. Încredeţi-vă în El!
În traducerea din limba engleză, acest verset este pus sub forma unui imperativ, sub forma unei porunci: Nu vă mai încredeţi în om!! Isaia nu avertizează oamenii spunând:,,Fiţi atenţi! În viaţă, va apărea posibilitatea ca voi să vă încredeţi în om, dar trebuie să evitaţi această tentaţie.” Nu!, nu spune aşa! Noi suntem robiţi de încrederea în oameni, de aceea, Isaia vine şi porunceşte: ,,Opriţi-vă!” Tu şi eu avem tendinţa să ne încredem mai mult în oameni decât în Dumnezeu, avem tendinţa să ne adorăm pe noi înşine mai mult decât pe Dumnezeu. Nici o persoană nu a reuşit vreodată să evite acest păcat. Şi trebuie să ne dăm seama că este un păcat îngrozitor să înălţăm omul pe un piedestal, pentru că asta înseamnă o negare a puterii lui Dumnezeu, o negare a harului lui Dunmezeu şi o negare a nevoii noastre după Dumnezeu.
,,Nu vă mai încredeţi dar în om!” Tu eşti în mod constant înclinat să priveşti spre om şi să te încrezi în el, şi la fel sunt şi eu… Dar trebuie să ne oprim. Pur şi simpu, să ne oprim!> ,,Ce preţ are omul?” Ce preţ? Puteţi să-mi daţi oricâte exemple vreţi de calităţi dosebite de-ale oamenilor,dar eu voi putea să repet iar şi iar aceiaşi întrebare:
,,Ce preţ are omul?” Poate veţi spune: ,,Acesta e un om dedicat rugăciunii.”, dar cine l-a făcut aşa?, sau ,, Acest om cunoaşte Cuvantul foarte bine şi predică cu putere.”, dar cine i-a dat înţelepciune?, sau ,,El e un bun alergător.”, dar cine i-a dat picioare? Citiţi ultimele capitole din Iov(de la 37 la 42) şi vă veţi da seama că Domnul este Cel ce ţine toate lucrurile. Din cauza aceasta mi se pare atât de patetic să urmăreşti programe difuzate de Discovery sau să asculţi oameni vorbind despre ceea ce ,,natura” a făcut. Aceşti oameni se raportează la natură ca şi cum ea s-a creat singură şi nu-şi dau seama cât de ilogic, cât de absurd este ceea ce spun ei. ,,Natura” nu este ceva care poate gândi, în saptele naturii există ceva, există cineva! Este Dumnezeu! Şi în El trebuie să ne încredem! În orice situaţie, în El trebuie să ne încredem.
Cunosc oameni care vorbesc despre Moise în felul următor: ,, A fost un timp când oamenii erau ţinuţi în mâna lui Moise, când Dumnezeu i-a spus lui Moise că El va face o naţiune din el, iar Moise a mediat între popor şi Domnul. A fost un timp în care poporul era ţinut de mâna lui Moise.” Dar mâna lui Moise a cui era? Da, poporul era în mâna lui, aşa este!, dar Moise era în mâna lui Dumnezeu! Nu omiteţi asta!
,,Nu vă mai încredeţi dar în om!”, ,,Nu vă mai încredeţi dar în om!” Totuşi, există un om în care ne putem încrede! Este Omul! Omul care a existat pentru noi, singurul om care a fost Mielul lui Dumnezeu, slujitorul tuturor. Dacă vreţi să vă încredeţi într-un om, atunci încredeţi-vă în acest Om! Căci numai El este vrednic de încredere. Este foarte important ca atunci când vedem că Dumnezeu foloseşte un om sau atunci când vezi un om în care Dumnzeu şi-a lucrat asemănarea cu Sine, să ştii care e secretul lor! Dar noi mereu ne întrebăm: ,,Care e secretul lor? Care e secretul lor?” Este harul lui Dunmezeu! Întotdeauna harul lui Dumnezeu!
https://www.perlasuferintei.ro/editorial/4
/////////////////////////////////////////////
De ce să nu ne încredem în om, ci doar în Dumnezeu?
Vasile Filat
De ce să nu ne încredem în om, ci doar în Dumnezeu?Iată textul din proorocia lui Ieremia unde găsim răspunsul la întrebare:
Aşa vorbeşte Domnul: „Blestemat să fie omul care se încrede în om, care se sprijină pe un muritor şi îşi abate inima de la Domnul! Căci este ca un nenorocit în pustiu şi nu vede venind fericirea; locuieşte în locurile arse ale pustiului, într-un pământ sărat şi fără locuitori. Binecuvântat să fie omul care se încrede în Domnul şi a cărui nădejde este Domnul! Căci el este ca un pom sădit lângă ape care-şi întinde rădăcinile spre râu; nu se teme de căldură când vine, şi frunzişul lui rămâne verde; în anul secetei nu se teme şi nu încetează să aducă rod. (Ieremia 17:5-8)
Cuvântul lui Dumnezeu nu spune că nu trebuie să avem încredere unii în alţii în viaţa de zi cu zi, ci că este un păcat să te încrezi într-un om mai mult decât Dumnezeu. Oamenii sunt limitaţi şi nu sunt stăpâni pe nici o situaţie. De aceea, în situaţiile grele ale vieţii, de fapt în orice situaţii, să apelăm la Dumnezeu şi să nu ne încredem în nici un om mai mult decât în Dumnezeu.
De ce să nu ne încredem în om, ci doar în Dumnezeu?
////////////////////////////////////////////
Vai de cei ce se încred în oameni
Autor: Alexandru Munteanu
https://adevarulazi.wordpress.com/2021/01/11/vai-de-cei-ce-se-incred-in-oameni/
Trăim într-o lume în care omenirea se bazează pe propria înțelepciune despre care Biblia spune că e de sorginte demonică (vezi Iacov 3:15) și asta pentru că își are originea în omul care s-a răzvrătit față de Creatorul Său alegând calea păcatului și a propriei plăceri. Omul a făcut un idol din știință. Știința nu e neapărat rea atât timp cât ea nu devine un idol pentru om și un motiv de a-L respinge și nega pe Dumnezeu. Până la urmă, omul a fost înzestrat cu inteligență de Dumnezeu, dar din păcate omul și-a folosit inteligența pentru a căuta să-L nege pe Dumnezeu (vezi Psalmul 10:4, Psalmul 14:1, Psalmul 53:1) devenind astfel nebun în goana lui după plăcerea păcatului.
Cert e că omul a făcut din știință un idol și la fel din propria putere. Ba chiar a ajuns să numească știință ce nu e știință, un exemplu fiind psihologia. Biblia vorbește mult de omul care se încrede în om, precum și în puterea sa proprie, iar în acest articol voi arăta care este poziția lui Dumnezeu față de acest subiect.
Isaia 31:1-3 – Vai de cei ce coboară în Egipt pentru ajutor, bazându-se pe cai! Se încred în mulțimea carelor și în marea putere a călăreților, dar nu privesc spre Sfântul lui Israel și nu-L caută pe Domnul!
Dar și El este înțelept și poate aduce dezastru. El nu-Și retrage cuvintele, ci Se va ridica împotriva casei răufăcătorilor și împotriva celor ce-i ajută pe cei ce săvârșesc nelegiuirea.
Egiptenii sunt doar oameni, nu Dumnezeu! Caii lor sunt doar carne, nu duh! Când Domnul Își întinde mâna, cel ce ajută se va împiedica, iar cel ajutat va cădea și amândoi vor pieri împreună.
Din punct de vedere spiritual, Egiptul reprezintă lumea păcătoasă înstrăinată de Dumnezeu care zace în cel rău. Caii și carele reprezintă lucrurile în care oamenii își pun încrederea, lucrurile pe care ei se bazează ca să se simtă puternici și siguri pe sine. Puterea călăreților reprezintă puterea proprie în care omul se încrede.
Ce zice Dumnezeu despre cei ce caută scăpare și ajutor la omul păcătos înstrăinat de Dumnezeu, despre cei care își pun încrederea în om, în înțelepciunea proprie sau în lucrurile materiale? Un mare VAI zice despre ei. Iar asta e foarte grav. Vedem și acum în această perioadă de pandemie cum oamenii se închină la vaccin și îl așteaptă și venerează ca pe un zeu. Chiar cu gura lor zic că singura scăpare e vaccinul, inclusiv șeful statului. Iată idolul vaccin! Nu zic că doctorii sunt inutili și nici nu vreau să intru în detalii despre nu puținele detalii dubioase în legătură cu acest vaccin, dar putem vedea clar cum încrederea oamenilor e în vaccin, în puterea și înțelepciunea omului. Ei se închină la idolul vaccin.
În pandemia asta, oamenii au făcut orice să fie în siguranță, mai puțin să se pocăiască. În afară de câțiva creștini, nu am auzit pe nimeni să-și pună întrebări în legătură cu viața păcătoasă a omenirii ca motiv pentru această pandemie. Toți sunt buni și drepți în ochii lor. Fals-creștinii susțin că molima asta nu e judecata lui Dumnezeu, ci un atac al diavolului în condițiile în care Biblia arată clar în mai multe locuri că molima e o judecată și o pedeapsă a lui Dumnezeu asupra oamenilor.
Am menționat acum despre pandemie pentru că pe parcursul ei s-a văzut clar respingerea pe care omul i-o acordă lui Dumnezeu și încrederea în propria lui putere și înțelepciune. Dar această încredere a omului în forțele proprii, în lucruri materiale sau în alți oameni are loc zilnic sub diferite forme și în diferite situații, nu numai în cele legate de pandemie. Omul nu privește spre Sfântul lui Israel și nu-L caută pe Domnul cum zice aici în Isaia 31:1. Și asta pentru că omul nu vrea să se pocăiască, ci să păcătuiască în continuare.
Revenind la pandemie, ce a rezolvat omul prin soluțiile lui de până acum? A băgat forțat în case națiuni întregi ca să se pregătească și cică să salveze vieți, timp în care a distrus alte vieți prin pierderea locurilor de muncă, afectarea economiei, alți oameni nu au mai avut acces la spitale pentru că atenția era pe Covid, iar alți oameni au dezvoltat anxietate și tulburări psihice. Asta a făcut omul cu înțelepciunea lui: salva unii oameni și îi distrugea pe alții în același timp. Oare nu era mai de preferat să se smerească înaintea lui Dumnezeu, să se pocăiască sincer recunoscând molima ca o consecință a păcatului său și să ceară îndurarea lui Dumnezeu? Ba da, dar din păcate majoritatea oamenilor NU VOR să facă asta. Credincioșii adevărați ai Domnului sunt doar o rămășiță.
Isaia 31:2 spune că în ciuda încrederii omului în puterea și înțelepciunea proprie, El poate aduce dezastru. Și asta a și făcut prin acest coronavirus arătându-i omenirii cât de slabă este în realitate. Dar oare a adus El molima că e rău? Nicidecum, ci pentru că e drept și Se ridică împotriva răufăcătorilor și a nelegiuiților care compun majoritatea covârșitoare în această lume. Răufăcător e orice om care face păcatul.
Dumnezeu a arătat omului că e doar om, iar puterea lui e doar carne și nu poate face nimic atunci când Dumnezeu Se ridică în puterea și în mânia Sa. Prin această molimă, omenirea a confirmat ce spune în Osea 7:7, a făcut precum cei descriși aici: deși se prăbușea, tot nu Îl chema pe Dumnezeu. Dumnezeu putea chiar să dea omenirii ceva mai distrugător decât coronavirusul, dar nu a făcut-o, cel puțin pentru moment.
Psalmul 146:3 – Nu vă încredeți în nobili, în fiii oamenilor care nu pot izbăvi.
Cine erau nobilii? Niște oameni cu putere, cu influență, cu avuție materială. La fel și astăzi, mulți oameni caută scăpare și adăpost la oameni cu influență, la politicieni, la cei care cred ei că ar avea putere să îi scape. Ei se încred într-un braț de carne, în oameni care oricum nu îi pot izbăvi. Nu vor să se smerească, să se pocăiască și să caute scăpare la Domnul prin încrederea în El. Și uite așa, din cauza încăpățânării inimii lor rele nu sunt eliberați din blestemul păcatului și continuă apăsați de diavol.
Psalmul 33:16-17 – Regele nu este izbăvit prin mărimea oștirii lui, nici viteazul nu este scăpat prin mărimea puterii sale. Calul este o speranță falsă pentru victorie și toată puterea lui nu poate izbăvi.
Chiar și un conducător de națiune se încrede degeaba în puterea armatei lui indiferent cât de mare și dotată e aceasta. Avem în Biblie exemplul lui Iehoșafat care a fost ajutat de Dumnezeu fiind scăpat de armatele dușmane mult mai puternice. Avem ca exemplu victoria lui Israel din 1967 împotriva coaliției de state arabe care aveau o armată mult mai numeroasă. Tot ca exemplu avem și înfrângerea umilitoare a armatei SUA în războiul din Vietnam.
Mărimea oștirii nu îți asigură victoria, Dumnezeu e suveran. Cum am spus și mai devreme, calul reprezintă puterea omului, lucrurile în care omul își pune încrederea, pe care se bazează ca să se simtă puternic și sigur pe sine. Acestea sunt o speranță falsă pentru victorie și nu pot izbăvi – într-o clipită Dumnezeu poate aduce o mare umilință omului indiferent cât de puternic se crede el.
Proverbe 21:31 – Calul este pregătit pentru ziua luptei, dar victoria este a Domnului.
Aici calul reprezintă puterea armată, adică unul din lucrurile pe care omul se bazează ca să se simtă puternic și sigur pe sine așa cum am amintit mai devreme. Ce spune Biblia? Că degeaba te încrezi tu în puterea proprie, căci victoria doar a Domnului e. Omul se poate pregăti cât vrea, dar totul depinde de Dumnezeu. Dacă ești mândru și te crezi cineva, dacă te bazezi pe puterea proprie, bruscă și mare îți va fi căderea dacă nu te pocăiești.
Ieremia 2:36-37 – De ce atâta grabă ca să-ți schimbi calea? Vei fi făcut de rușine de către Egipt așa cum ai fost făcut de rușine de către Asiria. Și de acolo vei ieși cu mâinile pe cap, căci Domnul i-a lepădat pe cei în care te încrezi și nu vei reuși împreună cu ei.
Din nou, Egiptul reprezintă lumea păcătoasă înstrăinată de Dumnezeu care zace în cel rău. Ce se întâmplă cu cei ce se încred în oameni? Vor fi făcuți de rușine, nu vor reuși. Mulți vor fi făcuți de rușine încă de pe pământ. Dar știți unde are loc cea mai mare rușine? La scaunul de judecată al lui Dumnezeu atunci când El te va trimite în iadul veșnic pentru că nu ai vrut să asculți de El, să Îl urmezi și să faci voia Lui.
Ieremia 17:5-6 – Așa vorbește Domnul: Blestemat este omul care se încrede în om, care face din muritor tăria lui și a cărui inimă se îndepărtează de Domnul. El este ca un arbust în deșert, care nu vede venind fericirea. El sălășluiește în locurile arse ale pustiei, într-un pământ sărat, unde nu locuiește nimeni.
Cum este omul care se încrede în om? Blestemat. De ce? Pentru că nu se încrede în Dumnezeu, iar necredința e păcat. Iar cine se află sub puterea păcatului, se află sub blestem și cu sabia deasupra capului. Pe lângă faptul că majoritatea unor astfel de oameni trăiesc și în multe alte păcate. Un astfel de om este departe de Dumnezeu chiar dacă el s-ar da credincios sau religios.
De asemenea, ce înseamnă că acest om este ca un arbust în deșert, care nu vede venind fericirea? Înseamnă că nu cunoaște apa vie a lui Dumnezeu, nu cunoaște libertatea de păcat, e mereu sec și apăsat de povara păcatului său chiar dacă se preface fericit sau se amăgește că-i merge bine. (Nu cunoaște fericirea reală care vine doar dintr-o relație corectă cu Dumnezeu.) Omul acesta se află în deșertul păcatului, captiv și legat. Iar soluția ține de el: să aleagă să se pocăiască sau să continue în apăsarea, secimea și întunericul păcatului.
Ieremia 46:25 – Așa vorbește Domnul Oștirilor, Dumnezeul lui Israel: Iată, aduc pedeapsa împotriva lui Amon din No, împotriva lui Faraon, împotriva Egiptului, împotriva dumnezeilor lui, împotriva regilor lui și împotriva lui Faraon și a celor ce se încred în el.
Cel ce se încrede în puterea omului muritor, păcătos și răzvrătit față de Dumnezeu va avea parte de aceeași pedeapsă ca și acesta, iar cea mai rea dintre pedepse este iadul veșnic – doar pocăința sinceră te poate opri din drumul spre iad.
CE E DE FĂCUT?
Isaia 2:22 – Încetați să vă mai încredeți în om, în ale cărui nări este doar suflare! Căci pentru ce să fie luat el în seamă?
Încetați să vă mai încredeți în om, asta e de făcut. Și să vă pocăiți de păcatele voastre în mod sincer alegând să-L urmați pe Cristos și să faceți voia Lui și să trăiți pentru El.
Știți cum se mai încred oamenii în om? Prin psihologie. Tare la modă mai sunt acum psihologii cu învățătura lor satanică care printre altele spune că o stimă scăzută de sine e cauza tuturor problemelor. Dar vedem cum devin și mai răi după ce merg la psiholog. Și e normal pentru că psihologia ridică sinele, firea pământească păcătoasă la rang de idol.
Acum mai e la modă și yoga, meditația transcedentală. Occidentalii învață că e doar o metodă de relaxare, dar ea este însăși esența religiei satanice numită hinduism. Ele au ca scop în hinduism realizarea sinelui, adică unirea cu tot ce există și asta pentru că ei cred că dumnezeu e totul, inclusiv ei înșiși. Da, în hinduism omul se crede Dumnezeu. Iar azi mulți occidentali nu mai cred în Dumnezeu, ci în Univers, o forță care a creat totul. Iată hinduismul la lucru prin asta.
Și observați cum și psihologia, și yoga au ca scop înălțarea sinelui omului păcătos despre care Biblia spune că trebuie dat la moarte. Asta va duce la și mai mult haos, durere și suferință în lume. Mă refer la împuternicirea sinelui omului păcătos.
CARE ESTE ATITUDINEA UNUI CREȘTIN ADEVĂRAT?
Psalmul 20:7-8 – Unii se bazează pe care, iar alții pe cai, dar noi amintim Numele Domnului, Dumnezeul nostru. Ei se îndoaie și cad, dar noi ne ridicăm și stăm în picioare!
Un creștin adevărat nu se bazează pe puterea proprie sau pe lucruri pământești, ci pe Numele sfânt și plin de putere al Domnului Isus în fața căruia se pleacă orice putere omenească sau demonică. Cine se încrede în om sau în lucrurile pământești va cădea la un moment dat, iar căderea finală va fi iadul dacă nu se pocăiește, dar cine se încrede în Domnul va rămâne în picioare până la final și apoi va merge în Împărăția veșnică a Domnului.
Psalmul 146:5 – Ferice de cel ce Îl are pe Dumnezeul lui Iacov ca ajutor și a cărui speranță este în Domnul, Dumnezeul lui.
Așadar, Cuvântul lui Dumnezeu spune că e ferice de cei ce își pun încrederea în El. Adică e bine de aceștia. Dar despre cei ce își pun încrederea în om spune „vai”! Iar asta e foarte grav.
Psalmul 118:8-9 – Mai bine să te adăpostești în Domnul, decât să te încrezi în om. Mai bine să te adăpostești în Domnul, decât să te încrezi în cei nobili.
Aici Biblia e clară care este singura cale bună și dreaptă cu privire la subiectul nostru, și anume încrederea în Domnul. Vedem că apar din nou nobilii ca și exemplu la fel ca în Psalmul 146:3. Spuneam atunci că nobilii reprezintă niște oameni cu putere, cu influență, precum politicienii sau cei cu legături politice, dar și oameni cu avuție materială. Vreau să adaug aici că sunt lideri așa-zis creștini, deci fals-creștini, care lingușesc sau se dau bine pe lângă tot felul de politicieni, mulți din ei corupți și dubioși, pentru a obține diferite avantaje și rezolvări. Asta e încredere în om, e păcat.
Un creștin adevărat caută ajutor la Dumnezeu, nu la om. Mărturisesc că și eu am căutat o rezolvare la o problemă în cartier folosindu-mă de „pile” la cineva cu poziție politică, dar din fericire acel cineva m-a tratat ca pe orice cetățean ignorând „pilele” și a rezolvat problema pentru că era de datoria lui să o facă. Eu m-am simțit mustrat în cugetul meu și m-am pocăit de atitudinea mea. Mi-am învățat lecția.
Creștinul trebuie să caute ajutor doar la Dumnezeu. Și una e ca Dumnezeu să trimită un om pentru o anumită problemă ca răspuns la rugăciunea ta, iar alta e să alergi tu la om pentru ajutor și rezolvare.
2 Cronici 32:7-8 – „Fiți tari și curajoși! Nu vă temeți și nu vă înspăimântați din cauza împăratului Asiriei și a întregii mulțimi care este cu el, căci mai mulți sunt cu noi decât cu el! Cu el este un braț de carne, dar cu noi este Domnul, Dumnezeul nostru, ca să ne ajute și să poarte bătăliile noastre!”
Poporul a avut încredere în cuvintele lui Ezechia, regele lui Iuda.
Atunci când Ierusalimul era amenințat de către Sanherib, împăratul Asiriei, Ezechia, regele lui Iuda, a ales să se încreadă în Dumnezeu, deși armata dușmană era mult mai puternică. Ezechia nu a căutat ajutor la om, ci a ales să aibă o atitudine și gândire plină de credință în Dumnezeu. El vedea cu ochii spirituali și nu cu cei carnali atunci când a spus că cu ei sunt mai mulți decât cu asirienii pentru că știa că armata cerească a lui Dumnezeu nu are asemănare în putere și număr cu una pământească. De fapt, ea nu are asemănare cu nimic în univers căci e condusă de Însuși Dumnezeu.
Ezechia știa să facă diferența între nimicnicia puterii carnale a omului și puterea fără de egal a lui Dumnezeu și a făcut cea mai bună alegere, aceea de a se încrede în Dumnezeu și de a lăsa situația în mâna Lui. Ba mai mult, a încurajat poporul prin credința lui, iar poporul a crezut în cuvintele lui Ezechia pentru că cuvintele lui erau cuvinte ale credinței, cuvinte care veneau din Duhul Sfânt al lui Dumnezeu și nu din gândirea carnală omenească.
Ieremia 17:7-8 – Binecuvântat este omul care se încrede în Domnul și a cărui încredere este Domnul. El este ca un pom sădit lângă ape, care își întinde rădăcinile spre râu. El nu se teme de căldură și frunzișul lui este întotdeauna verde. În anul secetei nu se îngrijorează și nu încetează să aducă rod.
Omul care se încrede în Domnul este binecuvântat. Bineînțeles că este un om care se află într-o relație corectă cu Dumnezeu, altfel încrederea lui în Dumnezeu e una falsă. E binecuvântat pentru că Dumnezeu îi onorează credința și răspunde la credința acestui om. Lui Dumnezeu Îi place când omul are credință în El și se încrede în El. Apoi, omul acesta e binecuvântat pentru că fiind într-o relație corectă cu Dumnezeu pe care Îl urmează și slujește sincer, va moșteni Împărăția lui Dumnezeu, viața veșnică.
Ce înseamnă că omul acesta e sădit lângă ape și își întinde rădăcinile spre râu? Înseamnă că e mereu conectat cu Dumnezeu, viața lui Dumnezeu curge prin el și în viața lui nu există secime. El e mereu verde, adică aduce mereu rod pentru Dumnezeu indiferent de circumstanțe.
Psalmul 44:6-8 – Nu mă încred în arcul meu, sabia mea nu mă izbăvește, ci Tu ne izbăvești de vrăjmașii noștri și îi faci de rușine! Noi în Dumnezeu ne lăudăm toată ziua; Numelui Tău îi vom aduce mulțumiri pe vecie.
Iată atitudinea unui credincios adevărat. El nu se încrede în arcul și sabia lui, adică în puterea lui proprie, ci se încrede în Dumnezeu pentru izbăvire. Asta e atitudinea corectă și plăcută lui Dumnezeu. De unde știu eu asta? Pentru că asta arată Cuvântul lui Dumnezeu. Credinciosul se laudă în Dumnezeu și nu cu puterea proprie cum fac oamenii păcătoși ai lumii care Îl urăsc pe Dumnezeu (și cu gura, dar mai ales prin faptele lor), iar credinciosul mulțumește Numelui lui Isus în care se încrede și care este mai presus de orice nume și pe pământ, și în ceruri.
Psalmul 3:3-8 – Dar Tu, Doamne, îmi ești scut! Tu ești slava mea, ești Acela Care îmi ridici capul!
Cu glasul meu am strigat către Domnul, și El mi-a răspuns din muntele Lui cel sfânt. Eu mă culc, adorm și mă trezesc iarăși, căci Domnul mă sprijină. Nu mă tem de zecile de mii de popoare care se ridică împotriva mea din toate părțile.
Ridică-Te, Doamne! Izbăvește-mă, Dumnezeul meu! Tu-i lovești peste obraz pe toți dușmanii mei și zdrobești dinții celor răi.
A Domnului este izbăvirea! Fie binecuvântarea Ta peste poporul Tău!
În aceste versete avem o descriere a omului care se încrede în Dumnezeu. Care este atitudinea acestuia? Se încrede în Dumnezeu pentru protecție (versetul 3), cere ajutor Domnului (versetul 4), se încrede în Dumnezeu noaptea și pentru viață (versetul 5), nu se teme de atacurile dușmanilor, ale celui rău (versetul 6) și așteaptă izbăvire și victorie doar de la Dumnezeu (versetele 7-8).
Psalmul 174:10-11 – Nu de puterea calului Se bucură El; nu în picioarele omului Își găsește plăcerea. Domnul Își găsește plăcerea în cei ce se tem de El, în cei ce nădăjduiesc în îndurarea Lui.
Așadar, care este concluzia? Că încrederea în om sau în lucruri pământești, materiale, e păcat și o urâciune înaintea lui Dumnezeu. El nu-Și găsește nicio plăcere în puterea omului. Și asta se aplică și în slujirea Lui căci mulți Îi slujesc prin strofocările lor și nu prin puterea Duhului Sfânt. El Își găsește plăcerea în cei ce se tem de El și se încred în El.
Cum arăți tu că te temi de Domnul? Împlinind poruncile Lui, având inima în întregime dedicată Lui și trăind pentru El, pentru scopurile Lui și pentru înaintarea Evangheliei Sale în curăție și sfințenie.
https://adevarulazi.wordpress.com/2021/01/11/vai-de-cei-ce-se-incred-in-oameni/
//////////////////////////////////////
Hotia de doctorate /iconate…Școala Doctorală de Teologie din Constanța, cuib de colaboratori ai Securității. Severus și Dinică sunt coordonați de Mache

Școala Doctorală de Teologie nu iese în evidență doar prin scandalurile de plagiat care au ajuns până la urechile Patriarhului, ci și prin numele dubioase de profesori care îi coordonează pe viitorii doctori în Teologie Ortodoxă.
Conform datelor furnizate de Universitatea „Ovidius” din Constanța, Școala Doctorală de Teologie de la malul mării are 10 profesori conducători de doctorate.
Dintre aceștia, doi sunt colaboratori cu acte în regulă ai fostei Securități, iar unul a semnat un angajament cu aceeași Securitate a lui Ceaușescu. În plus, există suspiciuni în ceea ce privește examenul de abilitare a doi profesori coordonatori, dar despre acest lucru vom reveni în curând mai pe larg.
Sursa „Severus”
Ultimul colaborator apărut pe lista coordonatorilor de la Școala Doctorală de Teologie din Constanța este preotul Ion Stancu. El a fost recrutat în anul 1981, sub numele de cod Severus, și trimis cu o bursă de studii în Republica Federală Germania. A turnat mai mulți membri ai emigrației române din München, Nürnberg și Stuttgart.
Deconspirat de CNSAS, Ion Stancu (profesor la Facultatea de Teologie din Pitești) a contestat decizia CNSAS însă instanța a constatat definitiv faptul că a colaborat cu securitatea.
Presa din Argeș arată că Ion Stancu a dat numeroase nume în notele sale și că a fost un informator apreciat și util pentru Securitate, motiv pentru care a primit și recompense substanțiale în bani.
Citește și: Cine sunt preoții plagiatori pe care-i apără ÎPS Teodosie. „Calculatorul este acuzat”
În angajamentul semnat pe 15 aprilie 1981 – și pe care l-am putut consulta – actualul prodecan Ion Stancu scrie printre altele: „Mă angajez să păstrez secretul colaborării și față de cele mai apropiate rude. Materialele le voi semna sub numele Severus.”
Sursa „Dinică”
Nicolae V. Dură a fost, începând cu anul 2002 profesor titular la Facultatea de Drept a Universității Ovidius din Constanţa şi profesor asociat la Facultatea de Teologie. Nicolae V. Dură are un verdict definitiv al ÎCCJ de colaborator al fostei Securități.
Citește și: ÎPS Teodosie NU va fi mitropolit. Patriarhia Română: Este o ambiție personală, nu o necesitate misionară
Preotul profesor Dură a fost recrutat inițial de Direcția de Informații Externe în timp ce era doctorand al universității din Addis Abeba. A primit numele conspirativ „N. Dinescu”. A fost abandonat de rețea în 1976.
În 1981, același preot profesor Nicolae Dură semnează cu Securitatea un angajament și primește numele conspirativ „Dinică”. Dură era în acel moment cadru didactic la Institutul Teologic din București. În anul 1981 și 1983 a furnizat informații despre intențiile de „evaziune din țară ai unor cunoscuți de-ai săi”, arată chiar judecătorii Curții de Apel București.
Sursa „Mache”
Școala Doctorală de Teologie din Constanța este condusă de Teodosie Petrescu, arhiepiscopul Tomisului. Și el a semnat un angajament cu Securitatea.
Pe 29 septembrie 1987, Teodosie Petrescu (Macedon la vremea respectivă n.red.) semna un acord de colaborare cu fosta Securitate, având numele de cod „Mache“.
„Subsemnatul Petrescu Macedon, fiul lui Pricopie şi al Elisabetei, născut la 12 decembrie 1955 în localitatea Vatra-Dornei, judeţul Suceava, mă angajez să nu divulg faţă de nimeni faptul că am fost de acord cu organele de Securitate privind colaborarea cu acestea în problemele de interes major ale statului nostru“.
ÎPS Teodosie a explicat pentru Adevărul că a fost obligat să semneze acel angajament. „Ei mi-au transmis că, dacă nu colaborez, nu voi fi lăsat să plec în străinătate, ceea ce s-a şi întâmplat, întrucât am reuşit să plec după Revoluţie. Am două decizii de necolaborare cu Securitatea, eliberate de CNSAS“.
Citește și: Se pregătesc să devină preoți, dar nu iau Bacalaureatul. Au șapte profesori doctori în Teologie
https://dobrogealive.ro/scoala-doctorala-de-teologie-din-constanta-cuib-de-colaboratori-ai-securitatii-severus-si-dinica-sunt-coordonati-de-mache/?fbclid=IwAR2osSwAAb6jMc1O6JWMlVjTjp9ExBpQR4ih40dae2rGVPbVBWSJD7cex-8
https://www.studybibletruth.com/lupta-cu-p258catul.html
Hoţia, fesenia, preacurvia, globalia, viclenia şi celelalte roade satanice din Galateni 5/19-21 distrug omenirea… Nu v-aţi săturat de avorturi şi de…? A sosit vremea de pe urmă! Aduceţi trupurile voastre ca nişte jertfe vii (Rom. 12/1-2), plăcute, sfante, (pre) sărate cu focul încercării credinţei Cristice (Lev.2/13)! Preaindiferenţa, caldiceala, gargara creştină ne fac să ocolim nu doar pe semenii căzuţi, ci pe însuşi Iisus, dacă n-o rupem cu păgânătatea şi comoditatea; Dacă n-o terminăm cu păcatul, dacă nu smulgem mâna fumatului, nu ucidem căpetenia preacurviei, nu tăiem orice picior al nelegiuirii, ne ucide el pe noi (Marcu 9/43-50); Dacă nu stingem mucul oricărei greşeli, ne vor arde flăcările gheenei… Nu automulţumirea sau cârpirea luptei cu păcatul (Mat. 9/16-17), cu satan ne scapă de focul judecăţii, ci numai dacă primim domnia Focului Duhovnicesc, purificator, noua Lui Învăţătură în omul născut din nou, umplut cu Duhul Sfânt- drept Căpetenie, nu coadă! Si… dacă mâna minciunii şi pornografiei te face să cazi în păcat, taie-o…
ADUCEŢI TRUPURILE VOASTRE CA O JERTFĂ VIE!
ROMANI 12:1
„Vă îndemn dar fraţilor, pentru îndurările lui Dumnezeu, să aduceţi trupurile voastre ca o jertfă vie, sfîntă, plăcută lui Dumnezeu.”
Dacă ne gîndim la îndurările nespus de mari ale lui Dumnezeu
faţă de noi, am mai putea oare noi să ne mai reţinem în a ne aduce trupurile ca o jertfă pe care Dumnezeu o aşteaptă de la noi şi care îi este scumpă? Să ne gîndim puţin la unele din îndurările Lui, ca să ne dăm scama ce mult ne-a dat El şi ce puţin ne cere. El nu ne cere trupurile noastre ca o jertfă pînă nu S-a dat El mai întîi nouă, prin jertfa Fiului Său pe cruce.Îndurarea că ne-a şi hotărît mai înainte de veşnicii să fim ca Domnul Isus. Îndurarea că ne-a şi chemat; Dumnezeu a pus în aplicare hotărîrea Lui. Îndurarea că ne-a şi socotit neprihăniţi, de îndată ce ne-a chemat. El nu a aşteptat să vadă dacă noi vom face fapte neprihănite, ci ne-a şi socotit neprihăniţi ca efect al îndurării chemării Lui. Ce minunat! Îndurarea că ne-a şi proslăvit. Fantastic! Noi care sîntem dispreţuiţi în lumea aceasta sîntem proslăviţi înaintea cerului şi va veni vremea cînd El ne va proslăvi şi înaintea întregii lumi cînd vom veni să împărăţim împreună cu Domnul Isus.Îndurarea că nimeni si nimic nu ne poate despărţi de dragostea lui Hristos (Rom. 8:35-39). Ce siguranţă nezdruncinabilă!Îndurarea că avem în Domnul Isus un apărător în permanenţă şi cu toate învinuirile pîrîşului nostru, sîngele Domnului nostru este garanţia sigură a iertării şi restaurării noastre cînd am greşit.Dar ca să înşirăm toate îndurările lui Dumnezeu aici ar însemna să copiem Biblia. Mai bine să o citim cu umilinţă ca să-L vedem pe El în toate îndurările pe care ni le-a dat în Prea Iubitul Său.Noi nu îl răsplătim pe Dumnezeu dacă în schimbul dragostei Lui ne aducem trupurile noastre ca o jertfă vie, sfîntă şi plăcută. Aceasta vine de la sine ca un efect al îndurărilor Lui.- O jertfă vie, aceasta înseamnă să fie continuă şi nu sporadică.- O jertfă sfîntă care să aibă în toate privinţele caracterul sfinţeniei lui Dumnezeu.- O jertfă plăcută pentru că ea slăveşte pe Dumnezeu.Harul ne-a dat toate îndurările lui Dumnezeu şi ţot harul ne va ajuta să-I aducem trupurile noastre ca o jertfă de recunoştinţă.”Noi nu putem avea idei juste despre har înainte de a fi ferm întemeiaţi pe marea temelie a harului: darul pe care ni l-a făcut Dumnezeu în Domnul Isus” J.N.D.
Abstinenţa este o soluţie
Nu o să fiu ipocrit şi o să spun că mi-am păstrat virginitatea până la căsătorie. Nu o să fiu nici fariseu şi să apăr cine ştie ce puritanisme sexuale în care nici eu, personal, nu (mai) cred şi pe care le şi consider responsabile- prin stupiditatea lor pentru că au creat premisele a ceea ce trăim acum,.
Aşa că hai să discutăm cu cărţile pe masă- avem o problemă foarte mare. Această problemă nu e doar a unor elevi de liceu ci este problema unei lumi, a lumii moderne.
Problema este următoarea: sexul este privit exclusiv ca o formă de plăcere, este tratat ca atare şi s-a creat şi un soi de ambiţie în a îl „democratiza”, a îl face accesibil tuturor, a îl transforma într-un soi de drept fundamental al omului.
Această problemă are multe cauze, dar nu ştiu dacă merită să le discutăm aici.
însă trebuie să ne aplicăm asupra efectelor:
Primul şi cel mai grav dintre efecte este împietrirea conştiinţelor oamenilor vremurilor noastre. Să ne gândim la faptul că uciderea copiilor prin avort a devenit un soi de contracepţie.
Apoi disoluţia sentimentelor. Sexul e o plăcere care nu mai ţine cont de dragoste, chiar dacă, desigur, se abuzează de cuvintele „dragoste” şi „iubire” în contexte erotice. Însă gândiţi-vă prin câte relaţii trece în medie un adolescent, ca să vă daţi seama cam cât de reale sunt sentimentele pe care declară că le nutreşte. De multe ori sunt doar forme de servraj în lipsa sexului. Sau ambalaje romantice pentru simple dorinţe corporale.
Însă nu toţi tinerii sunt aşa. Câţi tineri îşi distrug vieţile, blocaţi în relaţii în care au fost manipulaţi sexual, deşi ei iubeau sincer, câţi tineri şi-au curmat viaţa din pricina acestui delir pornografic cu iz sentimental….
Apoi este cauterizarea morală- credeţi că societatea pornografică în care trăim, în care până şi spirtul medicinal se vinde cu o domnişoară cu sâni goi pe etichetă, are ca efect final doar un orgasm? Nu. Duce la o degenerare constantă a valorilor, a coordonatelor morale a persoanelor şi societăţilor. Totul sfârşeşte prin a fi o variaţie pe tema sexualităţii.
Şi nu, Freud- un ideolog, nu un savant, să nu ne mai lăsăm păcăliţi de formulări pompoase- nu are dreptate. Umanitatea e mai mult decât o variaţie pe tema penisului şi a vaginului. Dar, desigur, poţi reduce umanitatea prin degradare la un penis şi la un vagin.
Societăţile orgiastice- cum este şi societatea noastră sunt societăţi epuizate- căci sexualitatea este un refugiu, un fals panaceu de la adevăratele probleme. Mimăm că iubim fiind atraşi sexual, ne inventăm drame spirituale din nevoia de ejaculare erotică. Uitaţi-vă la pseudo-arta contemporană- adevărat buldozer menit să distrugă binele şi frumosul pentru a pune în loc erecţia şi orgasmul….
Aceste probleme- cărora li se adaugă şi altele- bolile sexuale, care chiar fac ravagii (nu e o glumă) – au nevoie de o rezolvare şi de o limitare.
Statul consideră ca fiind o soluţie orele care să încurajeze sexul (căci ştim ce înseamnă educaţie sexuală în alte ţări- lecţii de sex oral încă din clasele primare). Societatea civilă- aia autentică- care a făcut o adevărată demonstraţie de forţă când a salvat ora de religie- vrea să încurajeze abstinenţa.
Eu, care nu am fost un abstinent, mă întreb: şi este atât de rău ca să încurajăm tinerii nu să nu facă sex deloc, nici să amâne momentul sexului până la căsătorie (deşi aceasta este învăţătura creştină stricto sensu) ci până la o cât mai responsabilă maturitate?
Deşi, iertaţi-mi pesimismul, societatea noastră nu mai are cum să îşi revină. Drogul orgiastic este mult mai puternic decât orice alt drog. Şi după atâţia ani de pseudo-ştiinţă freudiană şi pseudo-artă pornografică, cauterizarea morală a societăţii pare un proces deja încheiat.
Cred ca singurul lucru important si pozitiv din invatatura crestina e abstinenta sexuala
Nu inteleg de ce este sexul atat de promovat atat in randurile copiilor cat si adolescentilor, nu vedeti cat de tragic a ajuns lumea acum? Daca nu ma credeti uitati-va la categoria „Dragoste si Sex”. Familia mea e majoritar catolica si au reusit in mare parte sa-si tina in frau poftele carnale pana dupa casatorie. Si ghiciti ce? Mai niciunul nu a divortat si sunt foarte fericiti. Bine, eu nici nu ma gandesc sa am vreo relatie, prefer sa fiu singur, dar asta e alta poveste.
Mai este si chestia cu maasturbatul, care mi se pare cea mai mare prostie sa o recomanzi. Pe langa ca te face dependent, cu cat o practici mai mult cu atat mai rau iti faci. Spun asta din propria experienta. Daca vrei sa dovedesti ceva stiintific, aplica asta pe propria ta piele si ai sa vezi rezultatele.
Abstinenţa sexuală duce la relaţii fericite
Începerea vieţii sexuale mai târziu decât media de vârstă prezintă beneficii asupra relaţiilor ulterioare, conducând la un nivel mai ridicat de satisfacţie, sugerează un studiu recent.
În cadul studiului naţional, 1.659 de perechi de fraţi având acelaşi sex, au fost urmăriţi din adolescenţă (de la 16 ani) până la tinereţe (aproximativ 29 de ani). Potrivit experienţei, fiecare dintre aceştia a fost încadrat într-una din cele trei categorii: începerea vieţii sexuale mai deveme decât media americană (sub 15 ani), începerea vieţii sexuale potrivit mediei (între 16 şi 19 ani) sau prima experienţă sexuală târzie, după vârsta de 19 ani.
Cercetătorii au descoperit că cei din cea de-a treia categorie nu erau căsătoriţi (cei mai mulţi practicau abstinenţa sexuală înainte de căsătorie) şi avuseseră mai puţine relaţii decât cei din celelalte grupuri. „Indivizii care aleg să aştepte şi să-şi înceapă viaţa sexuală atunci când ajung la maturitate cognitivă şi emoţională au parte de relaţii intime mai fericite”, a declarat Paige Harden, autoarea studiului, pentru site-ul futurity.org.
În schimb, participanţii care au avut prima experienţă sexuală devreme şi erau deja căsătoriţi au declarat că regretă că nu au aşteptat mai mult şi simt că nu sunt capabili de aceeaşi afecţiune faţă de partenerii lor actuali.
MANUAL DE EDUCAȚIE SEXUALĂ CREȘTINĂ!
În luna mai 2013 a apărut manualul „Aspiră” de Scott Phelps (de la Abstinence and Marriage) în limba română! 120 de pagini, cu imagini si grafice, publicat la Editura Suorilor Lauretane din Baia Mare. Îl recomandăm călduros tuturor profesorilor de religie, cateheților, preoților, persoanelor consacrate care lucrează cu tinerii, librăriilor creștine.
Este un instrument indispensabil pentru a forma convingerea tinerilor de a trăi în abstinența sexuală până la căsătorie.
Manualul este bazat pe studiul mai multor teorii de modificare a comportamentului, folosește metoda inductiv-obiectivă, adică elevii analizează ei înșiși avantajele abstinenței și pierderile în urma activității sexuale premaritale.
Materialul a fost folosit cu succes în învățământul din SUA, contribuind la reducerea ratelor de sarcini și avorturi adolescentine – totul fiind documentat statistic dintr-o serie de resurse.
„Aspiră este destinat să te ajute să te gândeşti la cele mai importante decizii din viaţa ta. În mod special este destinat să te ajute să rezişti multor presiuni care te indeamnă spre activitatea sexuală şi luarea deciziilor celor mai înţelepte cu privire la aceasta. Aspiră are rolul de a te învăţa cum să rezişti presiunii prezentului alegând în schimb să-ţi continui viitorul liber. Dacă aceasta este dorinţa ta, Aspiră te poate ajuta să o consolidezi şi să o realizezi. Dacă nu eşti sigur ce trebuie să faci, Aspiră te poate ajuta în consolidarea acestei decizii atât de importante.” (autorul Scott Phelps)
“Tinerii din ziua de azi sunt disperaţi după o imagine a unei relaţii autentice şi sexuale. Aspiră le oferă informaţiile de care au cea mai mare nevoie în deciziile lor cu privire la sex şi la relaţii, cu viziunea că această taină a căsătoriei completează imaginea iubirii, angajamentului şi sexualităţii autentice.”
Jeff Kemp, Preşedintele, Families Northwest & former NFL quarterback
„Puţine lucruri sunt mai importante pentru tinerii şi pentru societatea din ziua de azi decât transmiterea generaţiei următoare a unei culturi puternice bazate pe căsătorie. Tinerii de astăzi sunt flămânzi după aceste două: o informaţie clară şi mesajul de speranţă pe care Aspiră îl transmite.”
Maggie Gallagher, Preşedintele instituţiei pentru căsătorie şi politică publică şi co-autor al The Case for Marriage
„Eu şi soţia mea Veronica am fost capabili să rezistăm presiunii care ne îndemna la activitatea sexuală până după căsătorie. Ştiam în primul rând că abstinenţa este una dintre cele mai bune căi ca să te pregăteşti pentru o bună căsătorie în viitor, dacă aceasta este ceea ce doreşti. Noi am făcut-o şi ştim că şi tu o poţi face. Aspiră te poate ajuta să realizezi ceea ce ţi-ai propus.”
- C. Green, Preşedintele Fundaţiei Tinerilor A.C. Green,Antreprenor de succes, NBA
„Aspiră este un instrument extraordinar pentru profesori cu scopul de a le arăta tinerilor adevărul despre presiunea din toate părţile cu care ei se confruntă astăzi. Cât de extraordinar ar fi să vedem o nouă generaţie de tineri cărora nu le este teamă să facă ceea ce este bine.”
Pam Stenzel, Autor şi Director al Enlighten Communications
„În aceste situaţii, tinerii trebuie să ştie cum să ia decizii înţelepte pentru a rezista presiunii negative. Scott Phelps a furnizat o altă resursă excelentă pentru tineri. Aspiră este instrumentul perfect pentru a ajuta tinerii din zilele noastre să-şi protejeze sănătatea şi să câştige o speranţă pentru viitorul lor.”
Doug Herman, Vorbitor şi Autor; Time for a Pure Revolution, Come Clean
Comenzi la tel. 0721-335704, Asociația Darul Vieții
Citiţi un extras din manual:
Abstinența și căsătoria – o legătură clară!
………………….
O REPLICĂ LA EDUCAȚIA SEXUALĂ COMPREHENSIVĂ
Apariţie editorială, mai 2013!
A apărut manualul Aspiră de Scott Phelps, traducere din limba engleză de Asociaţa Darul Vieţii – o resursă excelentă și indispensabilă pentru toți educatorii/formatorii creștini în vederea educației sexuale pentru abstinență sexuală – o replică demnă la educația sexuală modernă care instigă la începerea vieții sexuale.
Mahatma Gandhi, nefiind creştin, a sesizat: există doar două feluri de educaţie sexuală, una pentru abstinenţă şi alta care încurajează începerea vieţii sexuale!
Întreg materialul a fost conceput în urma unor studii de modificare a comportamentului la tineri: ce fel de metode pedagogice / didactice determină o modificare în conduită? Teoria dezvoltării pozitive a tinerilor, teoria inoculării sociale, teoria normării sociale, teoriile învăţării sociale şi eficacitatea personală, modelul încrederii în sănătate şi educarea caracterului – toate acestea, aplicate corect, vin în sprijinul reducerii activităţii sexuale adolescentine şi a consecinţelor acesteia.
Prin implementarea acestui tip de educaţie sexuală la scară naţională în SUA s-a obţinut scăderea ratei avorturilor, a sarcinilor adolescentine şi a bolilor venerice în timpul administraţiei George Bush (dovedite statistic!).
După cum elevilor și adolescenților nu le plac concluziile gata confecționate de către educatori, vrând să le descopere ei înșiși, ei sunt invitați să analizeze implicațiile și consecințele stilului de viață cast respectiv cel al unei vieți sexuale pre-maritale, pe marginea unor cazuri/situaţii concrete de viață. După principiul „Spune-mi, uit; arată-mi, îmi amintesc; implică-mă, înţeleg”, adolescenţii au la dispoziție metode didactice diverse, precum povestirea, brainstorming, interviu, activităţi kinestezice, discuţia, jocul de rol, satira, căsuţa de întrebări, mima ş.a.
Materialul nu conține argumente religioase, ci doar argumente psihologice, de sănătate, educaționale, relaționale, sociale, de comunicare, economice.
Capitolele au obiective specifice, precum
1. A trăi viaţa cu un scop: înţelegerea importanţei de a avea un plan/un scop în viaţă; cum îl putem menţine, cum îl putem pierde?
2. A fi ferm: a învăţa şi a practica o rezistenţă faţă de presiunile negative din jur
3. Gândeşte mai departe: A învăţa să gândească mai departe şi să evalueze disponibilitatea lor de a-şi asuma consecinţele unei vieţi sexuale premature. Incidenţa bolilor venerice.
4. Protejează-ţi mintea: Cum să se protejeze faţă de influenţele/manipulările mass media
5. Puterea auto-controlului: Avantajele auto-controlului, care le poate dărui libertatea de a decide care sunt instrumentele care le vor modela viaţa, pentru ca decursul vieţii lor să nu fie determinat de constrângeri exterioare.
6. Fundamente pentru căsătorie: recunoaşterea elementelor sănătoase şi a celor distructive pentru o căsătorie.
7. A începe din nou: Importanţa de a ne debarasa de greşelile noastre din trecut, pentru a ne concentra pe viitor şi a începe din nou.
8. Imaginea de ansamblu. Legătura dintre abstinenţă, realizările academice şi oportunităţile de viitor. Recompensele abstinenţei.
Comandați manualul la Asociația Darul Vieții, tel. 0721-335704.
Donație sugerată de 15 lei/bucata. La o comandă de cel puțin 10 bucăți expedierea este gratuită.
La comenzi din partea librăriilor/organizaţiilor eliberăm factură.
Părinții îl pot dărui diriginților și profesorilor de religie ai copiilor lor. Un minunat cadou de sfârșit de anșcolar!
ABSTINENȚA ȘI VIRTUȚILE EI
Studiu științific
1. – mecanismele intimității la nivelul creierului și al sentimentelor
2. – felul în care sexualitatea leagă sau desparte, întărește sau vatămă sufletul și creierul
3. – ce ne poate ține atașați de partener/ă (soț/ie)?
În vremurile noastre, când tot mai des se vorbește despre sexualitate, un subiect mai până ieri tratat cu pudoare, se vorbește tot mai puțin despre abstinență. Se ignora faptul evident ca abstinența prezintă virtuți cardinale, atât la nivel individual cit și colectiv, și că societatea a beneficiat de promovarea ei de-a lungul mileniilor. Dar astăzi? Să se fi schimbat lucrurile așa de mult în doar ultimele decade încât abstinența să nu ne mai fie de folos? Să fi devenit ea demodată? Spre deosebire de trecut, însă, în ultimele decade abstinența a devenit și un subiect de studiu pentru oamenii de știință. Iar ultimele cercetări în domeniu răspund negativ acestor întrebări și confirma înțelepciunea multimilenară a societății umane – practica abstinenței are efecte importante și în întregime pozitive atât pentru individ cât și pentru colectivitate.
Un subiect controversat
Abstinența e un subiect foarte controversat, cu toate că nu ar trebui să fie. Face parte din așa numitul război cultural care se derulează cu înverșunare mai ales în SUA și Canada. De o parte a baricadei se afla elita intelectuală și academică, în marea ei majoritate seculară și ateistă, și mișcarea avortistă, care iau în derâdere abstinența și promovează în locul ei indulgența sexuală. În accepțiunea lor, copiii trebuie educați și inițiați încă din copilărie în întreținerea de relații de intimitate de la vârsta când ei singuri decid că sunt „gata”, fără constrângeri sau limite din partea societății sau a părinților. Ei promovează așa numitele „drepturi sexuale” pe care caută sa le insereze în instrumente și documente oficiale internaționale. Adolescenții sunt incurajați să-și asertivizeze un drept la relații de intimitate din momentul în care ei socotesc că sunt gata, cu cine vor, cu câte persoane vor, cu persoane de sex opus sau de același sex, ori simultan cu persoane de ambele sexe. Acest „drept” e înțeles ca fiind unul absolut, astfel încât nimănui nu-i este permis să se amestece în exercitarea lui, atâta timp cât relațiile de intimitate sunt făcute fără riscuri, cu precauțiune și în siguranța. Aceste noțiuni sunt promovate în Uniunea Europeana prin rezoluțiile despre care scriem mereu, în tările occidentale prin așa numita „educație sexuala”, predata elevilor în școli, și prin agențiile ONU la nivel international. Pentru cei care promovează aceste noțiuni, drepturile parentale nu includ autoritatea părinților de a-și educa copiii într-o moralitate sexuala pe care ei și-o doresc pentru copiii lor.
De cealaltă parte a baricadei se afla organizațiile religioase, părintii, diverse organizații obștești, cercetători și experți în domeniu care dau dovadă de onestitate intelectuală. Consiliile directoare ale districtelor școlare publice din SUA și Canada s-au transformat în câmpuri de bătălie pentru abstinență și educația sexuală a copiilor și tinerilor. Iar alegerile pentru consiliile districtelor școlare se concentrează în mare măsură și asupra convingerilor candidaților privind educația sexuala a copiilor și tinerilor. Deseori mass media americană emite știri despre situații cu totul bizare, cum a fost cea din Helena, Montana despre care am relatat acum 2 săptămâni. Părintii sunt revoltați. Și nici tribunalele americane nu ajută, ci dimpotrivă subminează prin deciziile lor autoritatea părinților de a-și educa copiii într-o educație sexuală sănătoasă. Un exemplu recent și șocant a fost decizia de acum 2 ani al unui tribunal federal din Boston care a refuzat părinților dreptul de a-și scoate copiii de la cursurile predate în scolile elementare care accentuau homosexualitatea și normalitatea ei. Judecatorul a afirmat că predarea homosexualității în scolile publice face parte din educația cetățenească pe care copiii trebuie să o primeasca în zilele noastre.
Subiectul abstinenței e dezbătut cu multa pasiune și în campaniile prezidențiale americane și fiecare președinte promoveaza o agendă sexuală diferită, în conformitate, se pare, cu vederile lui personale privind abstinența. Președintele Bush a instituit și promovat pe parcursul președinției lui un program de abstinență („abstinence only”) în scolile publice americane finanțat din fondurile publice. Președintele Obama l-a suprimat însă în primăvara anului acestuia, și l-a înlocuit cu un curs de „comprehensive sex education”, care include sexul precaut și fără riscuri.
Ce spun ultimele cercetări științifice?
AFR crede în abstinență și o promovează. Astăzi ne focalizam asupra unui amănunt mai puțin cunoscut privind abstinența – oamenii de știință, cercetătorii și tehnologia moderna au ajuns la o concluzie comună: abstinența înainte de căsătorie prezintă beneficii esențiale pentru bunăstarea copiilor, adolescenților, tinerilor și viitorilor soți. E benefică și societății. În contrast, indulgența sexuală, deseori manifestată prin multipli parteneri sexuali înainte de căsătorie, influențează drastic și negativ relațiile după căsătorie între soți și viața lor intima. Acestea sunt concluziile esențiale ale carții lui Joe S. McIlhaney, M.D. și Freda McKissic Bush, M.D., Hooked – New Science on How Casual Sex Is Affecting our Children (Știința actuala privind efectul relatiilor sexuale ocazionale asupra copiilor) publicată în 2008.
Autorii sunt cercetători la Medical Institute for Sexual Health (Institutul Medical pentru Sănătatea Sexuala) din Austin, Texas, iar concluziile lor sunt rezultatul a 16 ani de cercetări în domeniu.
Până recent, afirmă autorii, cercetătorii în domeniul sănătății sexuale s-au concentrat aproape exclusiv asupra a doua subiecte la moda: impactul activității sexuale de dinainte de căsătorie asupra sarcinilor în afara căsătoriei (la adolescenți), și bolile transmisibile. McIlhaney și McKissic însă discută un alt risc, mai serios decât acestea și care nu poate fi contracarat cu medicamente, contraceptive sau alte măsuri preventive decât de și prin atitudine și valori – abstinența.
Care e acest al treilea risc al activitatilor sexuale în afara căsătoriei monogame? Impactul asupra creierului uman. Studiile moderne în neurologie confirmă tot mai des că activitățile sexuale afectează creierul, spre bine sau spre rău. Abstinența și limitarea activităților sexuale la viața conjugală monogamă au un efect pozitiv asupra creierului, pe când activitățile sexuale de dinainte de căsătorie sau din afara căsătoriei afectează creierul în mod negativ. De fapt, activitățile sexuale schimbă funcționalitatea normală a creierului uman, abilitatea de a gândi precum și deciziile importante de viață. Când activitățile sexuale sunt întreprinse în mod sănătos, ele dau satisfacție și valoare vieții, dar când sunt întreprinse în mod nesănătos, impactul lor asupra vieții este la fel de dăunătoare. Cu alte cuvinte, viața de intimitate poate deveni o patimă nesănătoasă, la fel ca fumatul sau abuzul de alcool, pentru cei care se implică în relații sexuale multiple, de durată scurtă sau cu parteneri multipli.
Oamenii, afirmă autorii, nu sunt sclavi impulsurilor sexuale naturale și normale cum spun unii. Dimpotrivă, ființa umană e echipată cu capacitatea de a dirija, la nivel rațional și de volițiune, viața de intimitate. Interesul în activități sexuale nu începe în părțile intime ale ființei umane ci în creierul uman. Plăcerea derivată din intimitate e concentrată în creier. Acesta e unul dintre revelațiile importante obținute prin aplicarea tehnologiilor de scanare ale creierului. Ele revelează că pe parcursul activității de intimitate diferite părți ale creierului uman se relaxează și experimentează plăcere. Și tocmai de aici derivă unele pericole ale activităților sexuale în afara căsătoriei monogame. Când o persoană este forțată sau atrasă împotriva voinței ei să întrețină relații de intimitate, creierul persoanei respective nu simte plăcere, ci dezgust. La fel este rezultatul relațiilor de intimitate întreținute pentru a face cuiva o favoare, pentru un câștig financiar, în mod abuziv, sau pentru a umili partenerul. Iar aceste simțăminte cauzează, la rindul lor, alte consecințe nefaste în persoana umană: simțăminte de regret, depresie, predilecții spre sinucidere, și alte probleme emoționale. În consecință, conchid autorii, spre deosebire de animale, ființele umane au fost create și desemnate să fie monogame tocmai pentru a atinge scopul ultim de împlinire emoțională reciprocă ca urmare a activităților de intimitate.
Ce indică studiile de specialitate privind adolescenții care nu practică abstinența?
Creierul e încă în formare pe durata pubertății și devine matur doar la 25 de ani. Până atunci activitățile sexuale îl modelează și, spun cercetătorii, au următoarele consecințe:
– adolescenții care nu practică abstinența tind să sufere de depresie de 3 ori mai mult decât adolescenții care o practica
– adolescentele care nu practică abstinența sunt de 3 ori mai înclinate decât cele care practică abstinența, să încerce să se sinucidă
– adolescenții neabstinenți sunt de 7 ori mai înclinați decât adolescenții abstinenți să încerce să se sinucidă
– adolescenții și adolescentele neabstinente au o sansa mult mai mare decât adolescenții abstinenți de a divorta după căsătorie
– adolescenții neabstinenți au o sansa mai mare decât adolescenții abstinenți de a avea căsătorii neîmplinte, pline de conflicte, și o viață conjugală nesatisfăcătoare
– adolescenții neabstinenți descoperă, migrând de la un partener la altul, că se simt tot mai mizerabil și neîmpliniți, și că, în loc de simțăminte de afecțiune pentru persoana de sex opus simt dezgust
– abilitatea de a forma relații sănătoase, mature și de lungă durată este mai scăzută la persoanele care nu practică abstinența
– adolescenții neabstinenți ei înșiși își atribuie dificultățile emoționale relațiilor sexuale multiple și nestabile
– riscul de infecție cu boli transmisibile e de asemenea cu mult mai ridicat la tinerii neabstinenți. 70 de milioane de americani la ora actuala suferă de o boală sexuală transmisibilă, iar anual 19 milioane de noi cazuri apar. Jumătate din noile cazuri se ivesc la tineri sub 25 de ani. În anii 60 erau cunoscute doar două boli venerice – gonorea și sifilisul, ambele fiind tratabile cu penicilina. Astăzi însă, sunt cunoscute cel puțin 25 de boli sexuale transmisibile, dintre care multe nu se pot trata. În anii 60 doar unul din 15 adolescenți erau infectați cu boli transmisibile. Astăzi unul din patru adolescentii neabstinenti americani sunt infectati cu o boala transmisibilă;
– incidența sarcinii e ridicată. 50% dintre tinerele americane neabstinente rămân gravide în timp de un an după ce își încep viața de intimitate;
– persoanele neabstinente beneficiază de o probabilitate redusă de fericire conjugală și de sanse mai mari de a nu se putea ajusta vieții de familie.
Este foarte probabil, afirmă autorii, că tinerii care se confruntă cu aceste consecințe nu au fost informati de efectele negative ale neabstinenței pe parcursul pubertății. În sondaje de opinie efectuate în SUA, 70% dintre adolescentele și 55% dintre adolescenții care nu au practicat abstinența afirmă cu regret că nu au ramas abstinenți până la căsătorie. De asemenea majoritatea dintre ei recomandă predarea cursurilor de abstinență în liceu.
Un alt fapt interesant confirmat de oamenii de știință este că viața de intimitate e mai mult decât un simplu act fizic. De fapt, spun autorii, cel mai important organ sexual al ființei umane e creierul. („What we now know from science is what some have been saying for years – that the largest and most important sex organ is the brain.”) (Pagina 26)
Structura creierului și impulsul sexual
Interesantă de asemenea, este constatarea că femeia și barbatul secretă substanțe diferite care însă, în momentele de intimitate, generează simțăminte și senzații compatibile de placere la nivel cerebral.
Oxitocinul de exemplu e o substanță chimică prezentă în creierul ambelor sexe, dar e mult mai activă la femei. La femei emiterea oxitocinului e declașată de mângâiere. Cu cât femeia e mângâiată mai mult, cu atât emiterea oxitocinului e activată mai intens. Rezultatul acestui fenomen e atașamentul femeii de bărbat, declanșarea încrederii femeii în bărbat și dorința de intimitate. Același efect îl are și relația dintre mamă și copilul pe care îl alăptează. Cu cât o mamă își ține copilul mai mult în brațe, cu atât oxitocinul formează o legătură tot mai strânsă între ea și copilul ei. Iar în momentele de intimitate creierul feminin e inundat cu oxitocin rezultând în simțăminte de plăcere și afecțiune și dorința de a continua relația de intimitate cu bărbatul căruia i-a acordat încrederea. În consecință, relația și legătura dintre bărbat și femeie tind să devină permanente. Asta explică în mare măsură, spun autorii, impulsul sau instinctul monogamiei cu care am fost toți înzestrați la naștere.
În consecință, e deci ușor de înțeles de ce relațiile intime în afara cadrului monogam și conjugal sunt dăunătoare. O dată ce o femeie e atașată de un bărbat printr-un act de intimitate iar apoi relația se întrerupe ori e înlocuită cu alte relații, relația inițială e vătămată, încrederea dispare, și apar vătămări emoționale. Aceleași repercursiuni apar și la femeia a cărei încredere e înșelată – abilitatea creierului de a emite oxitocinul e neutralizată.
În contrast, vasopresinul e substanța neurochimica care afectează relațiile de intimitate în bărbați. După cum oxiticinul o face pe o femeie să fie atașată bărbatului ei, vasopresinul îl face pe bărbat să fie atașat atât de femeie cât și de copiii lui. Structura chimică a oxitocinului și a vasopresinului e similară și acționează similar, dar din direcții opuse. Vasopresinul e substanța principal responsabilă pentru instinctul de monogamie în bărbați. Deseori e numit „molecula monogamiei”. După cum în momentele intime oxitocinul inundă creierul feminin, vasopresinul inundă creierul masculin cu plăcere și dorință de atașament permanent. În felul acesta, viața de intimitate „constituie o experiență intensă de conectivitate”, iar „căsătoria, relația de intimitate în care conectivitatea e cea mai durabilă și puternică” (p. 61).
La fel ca și în cazul femeilor, cînd bărbații se aventurează în relații intime nesănătoase vasopresinul nu își face efectul normal. Studiile asupra creierului masculin făcute în contextul momentelor de intimitate arată cîă atunci când relația dintre bărbat și femeie nu e sănătoasa, creierul nu declanșază emiterea vasopresinului. Aceleași studii arată că bărbații care nu practică monogamia și întrețin relații de intimitate cu diferite partenere își obișnuiesc creierul să devină imun în momentele de intimitate, iar emiterea vasopresinului este blocată.
De ce să aștepți?
De ce deci e recomandat[ abstinența până în momentul și doar în cadrul căsătoriei monogame? În primul rând pentru că creierul adolescent nu e matur. Deciziile făcute de un creier imatur afectează procesul de maturizare al creierului și direcționarea lui spre un destin pozitiv sau negativ. În viața de intimitate relațiile frecvente de atașament urmate de întreruperea lor cauzează simțăminte de depresie. Ele afectează negativ și capacitatea creierului de a trasa o direcție morală și stabilă vieții și îl face nedisciplinat. Iar indisciplina rezultă în riscuri mai mari privind contactarea de boli transmisibile sau sarcini nedorite. Fiecare act de intimitate rezultă în atașament. Cu cât atașamentele sunt mai dese dar cu persoane diferite, cu atât mai dificil va fi realizarea unui atașament monogam permanent sau de lunga durată.
În al doilea rând, statistic vorbind, relațiile de intimitate începute înainte de vârsta de 21 de ani au o șansă mai ridicată de a nu fi permanente. Studiile făcute în SUA arată ca 44% dintre tinerii americani și 58.1% dintre tinerele americane care își încep viața sexuală la 16 ani vor avea de la cinci parteneri sexuali în sus până ajung în anii 20 ai vieții. Doar 10% dintre acești adolescenți rămân monogami. Dacă însa încep viața sexuală după 20 de ani, doar 15% dintre ei vor avea cinci parteneri sexuali sau mai mulți pe parcursul vieții, și 52% dintre ei vor duce o viață monogama permanentă. Cu cât relația monogamă e mai lungă cu atât atașamentul reciproc crește în intensitate, dând stabilitate relațiilor de familie și copiilor.
În al treilea rând impactul vieții de intimitate asupra creierului e de lungă durată, fie în sens negativ fie pozitiv. În sensul negativ rezultă în comportamente sexuale aberante, autodistructive și dăunătoare societății. Poate rezulta de asemenea în șantaj și manipulare.
În al patrulea rând indivizii care practică abstinența până la căsătorie își asigură o viață conjugală de calitate și succes. Ambii parteneri cred în abstinență și în monogamie, iar asta rezultă în relații de încredere care la rândul lor determina satisfacția în viața de intimitate.
Aspecte practice de promovare a abstinenței
McIlhaney și McKissic recomandă și măsuri concrete pentru promovarea abstinenței la adolescenți. Cum?
– Prin implicarea părinților. Fiecare părinte, spun autorii, trebuie să fie un model de abstinență pentru copiii lui. Sondajele de opinie din SUA indică faptul că tinerii au mai multă încredere în părinții lor privind normele vieții de intimitate decât în prietenii sau cunoștințele lor. Spre deosebire de generațiile trecute, părintii de astăzi beneficiază de studii și date concrete privind virtuțile abstinenței și pericolele lipsei de abstinență. Autorii recomandă ca părinții să aibe un dialog continuu și permanent cu copiii lor privind viața de intimitate. Iar explicațiile trebuie să fie clare și ferme. Printre altele, părinții sunt încurajați să discute cu fetele despre folosirea contraceptivelor, care instigă la activitate sexuala. Studiile arată că acolo unde părinții sunt implicați, rezultatele în viața copiilor lor sunt vizibile. De exemplu, adolescenții ai căror părinți exprimă dezaprobare față de viața sexuală înainte de căsătorie sunt și ei mai puțin tentați să-și înceapă viața sexuală înainte de căsătorie. Iar după căsătorie viața conjugală e calitativ superioară adolescenților neabstinenți. De asemenea ei practică monogamia.
– Abstinența se poate de asemenea promova prin ceea ce autorii numesc „renașterea spirituala” a tinerilor. Asta implică motivarea tinerilor să afirme o promisiune de a rămâne puri până la căsătorie iar după aceea să ducă o viață de fidelitate conjugală. în plus, cere și implicarea întregii comunități pentru reducerea activității sexuale a adolescenților. Autorii dau diferite exemple din comunități rurale din SUA unde în anii 80 rata abstinenței la adolescenți a crescut cu 50% prin implicarea bisericilor,și al liderilor civici și religioși.
– Alte modalități includ:
(1) formarea de relații de prietenie între tinerii care practică și afirmă abstinența;
(2) practicarea abstinenței sexuale simultan cu practicarea abstinenței față de alți factori nocivi, cum ar fi tutunul, alcoolul, drogurile, pornografia;
(3) afirmarea virtuților abstinenței în relația cu adolescenții terți care, cu toate că nu sunt copiii noștri totuși ne intră în casă;
(4) limitarea contactului fizic între adolescenți înainte de căsătorie;
(5) implicarea adolescenților în activități care declanșează emiterea de dopamină în creierul uman (o substanță chimică care și ea dă satisfacție), cum ar fi îndeletniciri academice, arta, muzica, activități atletice, munca voluntară sau filantropică, dezvoltare spirituală, sau implicarea în viața de biserică și civică.
Evoluționiștii pierd
Gândul final al autorilor este că studiile asupra creierului uman au dovedit greșite teoriile darwiniste privind sexualitatea umană. Teoria evoluționistă modernă afirmă că ființa umană a evoluat să fie predispusă spre promiscuitate. Femeile sunt predispuse să întrețină relații de intimitate cu multipli parteneri până află bărbatul cu cele mai bune gene. Iar bărbatul face la fel până când o femeie îl alege să devină tatăl copiilor ei. Rezultatele ultimelor cercetări științifice efectuate pe creierul uman însa, dovedesc tocmai opusul: am fost desemnați și creați intenționat să fim monogami pe parcursul întregii vieți. Aici e sursa fericirii pe viață. Iar cei care deviază de la această normă fundamentală a naturii suferă consecințele arătate mai sus.
Recomandăm o scurtă recenzie a acestei cârti apăruta în St Louis Dispatch în decembrie 2008.
www.colleen-campbell.com/P-D_Columns/PD081211HookUp.htm
sursa
Alianța Familiilor din România
www.alianta-familiilor.ro
O perspectiva crestina asupra sexualitatii – autor Sandulache Sorin
Scurt istoric al problemei. Atitudini sociale fata de sexualitate.
Dumnezeu ne-a creat ca fiinte sexuale – barbat si femeie – dupa chipul si asemanarea Sa. Sexualitatea include factori biologici, de gen, simtaminte, comportament, atitudini si valori. Darul divin al sexualitatii a fost pervertit si denaturat in lumea noastra.
Intotdeauna, dupa caderea in pacat, omenirea a comis erori grave in acest domeniu, in care desfranarea, orgiile, uneori justificate ceremonial si religios, au fost dublate de promiscuitate, ignoranta, suferinta, boli si nenumarate vieti omenesti exploatate, degradate, irosite.
Din nefericire, cultura crestina, contaminata de dualismul gnostic grecesc si neoplatonic, a evitat sa se implice in acest aspect al fiintelor umane, considerandu-l nedemn.
Epoca victoriana a impus adevarate tabu-uri asupra sexualitatii – membre acoperite, pana si picioarele mobilierului. Distinctie, dihotomie intre dorintele sexuale si dragoste. Actul sexual considerat degradant.
Prin 1920, dorintele sexuale incep sa fie considerate legitime, daca sunt insotite de afectiune. Dupa 1945, o perioada de intensa preocupare fata de sex. In anii ’50 comportamentul sexual incepe sa fie studiat stiintific – Kinsey, Hugh Hefner. Apar primele semne ale unei socializari excesive a sexualitatii: ‚Playboy’, femeia – obiect sexual.
Decada urmatoare – ’60 – este martora la o adevarata ‚Revolutie sexuala’, cu consecinte de lunga durata; o societate suprasaturata de sex: shop-uri specializate, filme sex si porno, show-busines si muzica puternic asezonate si condimentate cu sex, prostitutie, promovarea homosexualitatii, etc.
Dupa 20 ani, prin 1980 lumea incepe sa inteleaga ce a castigat – cantitatea de sex comercial este invers proportionala cu calitatea si intensitatea trairii, bucuriei si placerii intimitatii. Multi au considerat ca aceasta desantare sexuala le-a sabotat nevoia de intimitate si le-a subminat aptitudinea unei relatii autentice. Teama de afectiunile venerice transmisibile – SIDA, sifilis, gonoree, candidoza, trichomoniaza, paraziti, viroze genitatale relativ incurabile si care te transformau peste noapte, practic, intr-un inapt sexual, etc. – a fost un motiv in plus pentru o schimbare de atitudine.
Determinarea socio-culturala a sexualitatii umane.
Exista trei aspecte determinante ale sexualitatii intr-o societate data:[i]
1. Institutia casatoriei – ca legatura protectoare a relatiei sexuale
2. Rolul celor doua genuri – barbatii fiind mai puternici, au mai multe drepturi si libertati sexuale ca femeile
3. Credintele despre ceea ce este considerat normal.
In viziunea Irei Reiss, normalitatea este definita cultural; ceea ce este anormal intr-o cultura poate sa fie acceptat in alta [ex. atitudinea fata de himen]; ea considera ca anormal ceea ce nu este acceptabil in nici o cultura. Acceptand ca tiparele comportamentale gasite in toate culturile sunt normale, este necesar sa ne intrebam daca ceea ce este considerat ca normal, este si corect?
Cu siguranta ca sexualitatea noastra este influentata de factorii socio-culturali in care am fost socializati; criteriile de frumusete ale corpului, sau anumite parti ale corpului au standarde sociale; de asemenea simbolurile sexualitatii, diferentele sociale intre barbati si femei au natura sociala. Gradul lor de libertate sexuala este deseori determinat doar social – mai restrictiv fata de fete decat fata de baieti. Tot din punct de vedere social se considera ca baietii trebuie sa fie activi, in timp ce fetele trebuie sa reziste, sa refuze.
O ilustratie nostima a evolutiei socioculturale fata de sexualitate o ofera moda costumelor de baie de dama de-a lungul timpului. Etape: initial barbatii si femeile faceau baie separat; apoi impreuna; costumele acopereau picioarele pana la genunchi si bratele pana la coate; a urmat o expunere gradata, tot mai larga a corpului; dar curios, dupa ce o parte a corpului era dezvelita ea isi pierdea capacitatea de atractie si stimulare sexuala; asa s-a ajuns la bikini si solarii. Imaginati-va ca o persoana respectabila din 1890 ar avea posibilitatea sa fie lansata pe una din plajele de astazi!
O intelegere teologica a sexualitatii.Explicatia umanista a sexualitatii, bazata pe factori biologici si socioculturali este importanta, dar incompleta. Una este sa examinezi norme si comportamente sexuale si alta sa emiti judecati si sa iei hotarari privind valorile morale. Este vital sa facem mai intai consideratii asupra implicatiilor spirituale si teologice ale comportamentului sexual.
S-au avansat 3 tipuri de determinism ale sexualitatii umane: teistic, biologic si sociocultural. Fiecare dintre acesti factori este incomplet; impreuna pot alcatui o imagine completa; ei interactioneaza reciproc.
Genesa:
1,27 ‚i-a facut dupa chipul lui Dumnezeu; parte barbateasca si parte femeiasca’
1,28 ‚Cresteti, inmultiti-va, umpleti pamantul si supuneti-l’
1,31 ‚erau foarte bune’
2,24 ‚De aceea va lasa omul pe tatal sau si pe mama sa si se va lipi de nevasta-sa si se vor face UN SINGUR TRUP’
4,1 ‚Adam a cunoscut pe nevasta-sa; ea a ramas insarcinata’
Acest fragment arata ca barbatii si femeile sunt diferiti si distincti in designul lui Dumnezeu, fiind totusi uniti si egali ca fiinte sexuate in fata lui Dumnezeu. Acceptarea sexualitatii proprii si a celuilalt, incepe cu aptitudinea de a fi constient si recunoscator pentru ea, ca parte a intentiei si creatiei lui Dumnezeu. Balswick[ii] a initiat termenul autentic – adevarat, original, credibil, vrednic de incredere; sexualitatea trebuie sa fie parte integranta a intregii fiinte umane. Sexualitatea noastra este buna, ba chiar foarte buna in ochii lui Dumnezeu!
La inceput Adam si Eva erau fiinte sexuale desavarsite, exact asa cum au fost creati de Dumnezeu sa fie, dar au pierdut aceasta stare prin caderea in pacat. Toate fiintele omenesti mostenesc aceasta natura decazuta, care include si o sexualitate inautentica sau denaturata.[iii] Caderea in pacat a afectat in primul rand relatia cu Dumnezeu, intrerupand-o, dar in egala masura a afectat si componenta biologica, cat si socioculturala a omului. Se vorbeste lapidar doar de nasterea dureroasa si ceva despre dependenta, prin dorinta, a femeii de barbat.
Factorii socioculturali au fost afectati in mod drastic prin pacat, determinand o ruptura in relatiile interumane. Structurile familiei, impreuna cu alte structuri sociale si comunitare, joaca un rol important in distrorsiunile sexuale ale unei persoane. Intelegerea si cuprinderea intregii semnificatii a caderii presupune faptul ca realizarea unei sexualitati autentice implica conflict si lupta pentru fiecare, nu se realizeaza de la sine.
Dumnezeu ne-a creat astfel si a permis ca sexualitatea noastra sa se dezvolte prin intermediul unor factori biologici si socioculturali; datorita faptului ca aceste sisteme sunt imperfecte, noi insine suntem imperfecti in sexualitatea noastra. Unii sufera datorita unor alterari genetice pe care le-au mostenit; altora le lipseste o sexualitate completa si armonioasa, fiindca n-au avut parte de o socializare adecvata in familie si in grupul apartenent; altii au devenit victime ale abuzului sexual. La un anumit nivel, fiecare are de-a face cu distorsiuni sexuale specifice acestei lumi imperfecte.
Vestea buna, este ca in ciuda acestor obstacole si oprelisti, intentia lui Dumnezeu pentru noi este o sexualitate autentica si aceasta este unul dintrre scopurile pentru care merita sa luptam. Desigur ca acest deziderat este mai usor de realizat pentru cei care nu s-au nascut cu tulburari genetice sau fiziologice, care au fost socializati intr-o familie in care parintii au manifestat atitudini sanatoase si au trait intr-o societate in care valorile sunt congruente cu mesajul biblic.
Sexualitatea denaturata, neautentica poate lua diferite forme, care sunt rezultatul combinatiilor diferite ale factorilor biologici, socioculturali si spirituali perturbati. Din nefericire unele persoane au un dezavantaj redutabil prin faptul ca au trecut prin evenimente care au avut un efect devastator asupra fiintei lor sexuale, fiind profund raniti si au ramas cu sechele care necesita un proces lung pentru vindecare. Vestea buna a Evangheliei este ca noi putem gasi speranta si refacere completa in Isus Hristos, El Insusi fiind vindecatorul ranit.
Implinire sexuala intr-o lume cazuta. Am vazut deja, prin analiza facuta, ca devenirea sexuala este un proces complex, afectat de o multitudine de factori. Realizarea unei sexualitati autentice intr-o lume decazuta este un proces complex. Ne vom referi in continuare la paru aspecte ale expresiei sexuale care constitue o preocupare intensa in mediile crestine. Acestea sunt: sexualitatea a celor necasatoriti (premaritala), masturbarea, orientari sau preferinte sexuale si sexualitate maritala.
Sexualitate premaritala.
Dorind sa evite problemele sexuale ale celor singuri, biserica cauta sa le expedieze cu relativa usurinta, declarand ca persoanele necasatorite ar trebui sa-si nege sexualitatea sau, ignorand pur si simplu aceasta problema. Astfel cei singuri sunt lasati adesea fara o calauzire competenta in legatura cu felul in care sa-si traiasca sexualitatea. In mediul burlacilor sau al fetelor necasatorite, sunt adoptate standarde care sunt straine de cele crestine si biblice.
Lewis Smedes prezinta 3 principii ale sexualitatii in Sexualitate pentru crestini:
1. Sexualitatea fiecarei persoane trebuie perceputa ca un ingrredient aflat in ansamblu caracterului acelei persoane si integrat in cautarile sale privind valorile umane;
2. Sexualitatea fiecarei persoane trebuie inteleasa ca fiind un impuls spre si un mijloc de expresie a unei relatii personale cu o alta persoana;
3. Sexualitatea fiecarei persoane este mijlocul care il/o propulseaza spre o unitate heterosexuala printr-o dragoste angajata.
Trairea acestor principii pastreaza sexualitatea si personalitatea conexate la toate nivelurile. De asemenea ele ne reamintesc de teologia relatiilor. Sexualitatea nu poate fi exercitata decat in contextul unui legamant, in cadrul unui angajament neconditionat fata de o relatie personala. Noi suntem provocati sa facem eforturi pentru aprofundarea acestei relatii prin stabilirea unei atmosferre de har (acceptare si iertare), capacitandu-ne unul pe altul si crescand nivelul intimitatii. Asa cu Semedes sugereaza: ‚Implinirea sexuala este realizata atunci cand relatia personala fundamenteaza experienta genitala, o intretine si sustine o relatie sexuala umana, dupa ce aceasta are loc. Aceste principii vor servi ca baza pentru discutia noastra privind relatia sexuala premaritala.
Exista patru tipuri de standarde ale sexualitatii premaritale:
1. abstineanta; 2. standard dublu; 3. permisiune cu conditia afectiunii; 4. permisiune fara afectiune. Desi abstinenta sexuala premaritala este standardul crestin traditional, el nu mai este adoptat de majoritatea societatii. Dublul standard, deferit pentru barbati fata de femei a pierdut continu audienta in ultimii 60 ani. Permisiunea cu conditia existentei afectiunii se bucura de cea mai larga popularitate. Permisiunea fara conditia afectinii permite sexul recreational si intamplator intre adulti care consimt, fara angajamentul unei relatii. Riscurile (SIDA) acestui tip de relatii, au determinat chiar si persoanele fara scrupule morale sa declare: ‚Imi place sexul, dar nu mi-ar placea sa mor de dragul lui’.
Noi credem ca crestinii ar trebui sa-si celebreze libertatea lor in Hristos si nu sa se simta legati de alte reguli in afara celor continute in Scriptura. Incepand cu Decalogul, este clar ca punctul de vedere biblic considera desfranarea si adulterul ca fiind contrare vointei lui Dumnezeu. Standardele clasice ale crestinismului autentic sunt: castitatea premaritala si fidelitatea conjugala.
In NT, expresia porneia = desfranare, curvie sau imoralitate, a fost interpretat in mod traditional ca referindu-se la sex extramarital. Atitudinea liberala considera ca desfranarea se refera doar la actul sexual depersonalizat, animalic, centrat doar pe placerea organica. Desi expresia are si acest sens in cateva citate, ea se refera aproape intotdeauna la relatiile sexuale in afara casatoriei.
Noi consideram ca afirmatiile Bilbliei restang relatiile sexuale la comuniunea maritala. Logodna si contractul de casatorie difera mult de la o societate la alta. In vechime si mai ales in orient, fetele erau adesea foarte tinere in momentul logodnei. In societatea contemporana, casatoria tinde sa se faca la varste mai tarzii, facand situatia tinerilor oarecum mai dificila, in respectarea standardelor biblice.
Un alt contrast fata de trecut, il constituie faptul ca in societatea noastra, intreaga masmedia bombardeaza individiul, indiferent de varsta cu o sumedenie de stimuli sexuali expliciti. Se creaza o situatie bizara in care, data fiind stimularea impulsurilor lor sexuale, devine tot mai dificil celor singuri sa se consacre abstinentei sexuale si castitatii. Pentru ca situatia sa devina si mai grea, prietenii sau cei logoditi se implica in apropieri fizice progresive, care stimuleaza si mai mult pasiunile sexuale, incat se ajunge pana acolo ca nu se desavarseste doar contactul sexual propriu zis. Castitate si virginitate inseamna insa ceva mai mult. Astfel de situatii, scapate de sub control, pot parea fara iesire. Prudenta!
In timp ce Biblia recomanda salutul fratesc cu o sarutare sfanta, nu ne spune nimic despre diferenta dintre un sarut sfant si unul cu tenta senzuala, sau cum sa exprimi afectiunea si partasia fara sa depasesti intentiile curate ale prieteniei. Este destul de dificil sa stabilesti granite si reguli stricte privind implicarea in apropierea fizica premaritala; aceste reguli depind de multi factori: varsta logodnicilor, maturitatea lor, lungimea logodnei si intervalul pana la nunta.
Este natural si bine pentru cei necasatoriti sa-si exprime afectiunea si in mod fizic fata de persoana iubita. Noi simtim nevoia de a mangaia si a fi mangaiati. Atingerea inseamna comunicarea acceptarii, dragostei si purtarii de grija. Putem invata acest lucru de la copii care se exprima prin atingere si mangaiere si cer acelasi lucru celorlati. Deseori adultii se tem de atingere si mangaiere si se retin de la astfel de manifestari ale iubirii, privandu-se astfel de un mijloc important de conunicare si afirmare.
Momentul de criza intervine atunci cand atingerea fizica devine semnificativa si stimulatoare sub aspect sexual. Este foarte important, esential, ca in acest moment cei doi sa decida care sunt standardele pentru care au optat, sa si le comunice, sa aprecieze pana unde doresc sa mearga, ce doresc cu adevarat, daca este potrivit si bine ceea ce fac. Sa retinem ca in materie de sex exista pentru ambii parteneri un punct de la care nu mai exista intoarcere. In luarea acestor decizii, sunt necesare:
Principii ale sexualitatii premaritale:[iv]
1. Raportul de prorprtionalitate directa si indirecta iubire / intimitate fizica. Gradul de intimitate sexuala ar trebui sa corespunda intensitatii iubirii si angajamentului din cadrul relatiei. Cand nu este iubire si incredere, angajament, un grad inalt de intimitate sexuala este nepotrivit, deoarece atentia se focalizeaza mai degraba asupra dimensiunii fizice, decat asupra relatiei propriu zise. In legamantul de dragoste, angajamentul fata de persoana iubita si relatia interpersonala are ascendenta asupra expresiei sexuale.
2. Relatia fizica – caracter adictiv. Legea raspunsului diminuat sau a dozei progresiv crescande in cazul drogului, se aplica si sexualitatii. Aceasta lege suna astfel: pentru a realiza acelasi efect a doua oara, trebuie sa aplici o forta mai puternica, sau o doza mai mare de drog. Ganditi-va la efectul pe care-l are asupra unei persoane primul sarut de indragostit! Va mai amintiti? Este o experienta extazianta; ce emotii, ce bucurie, ce fericire. Pe masura ce timpul trece si experienta se repeta, efectul diminueaza. Noi tindem sa dorim cresterea intensitatii in manifestarile fizice ale dragostei si progresam spre experiente tot mai intime pentru a fi stimulati. Ultima expresie sexuala este orgasmul. Cu cat un cuplu se angajeaza mai aproape de acel punct, cu atat mai greu ii va fi sa se retraga la un nivel precedent. Indragostitii trebuie sa fie constienti de acest fapt, astfel incat ei sa-si stabileasca dinainte si in mod explicit limitele potrivite ale implicarii corporal-fizice. Aceste limite ar trebui sa reflecte voia lui Dumnezeu care le binecuvanteaza relatia si nivelul angajarii lor unul fata de altul in relatia de prietenie.
3. Motivarea onesta a gradului relatiei fizice. Amandoi partenerii ar trebui sa-si verifice motivele personale ale implicarii in intimitatea fizica. Sunt aceste motive o expresie a afectiunii sau dorinta de excitare sexuala reciproca? Atat eul feminin cat si cel masculin este deosebit de mandru si satisfacut sa observe ca a trezit dorinte si excitatii sexuale in celalalt. Cei mai multi oameni au un simtamant de putere si dominare ca sa impinga pe celalalt dincolo de limitele rezistentei sexuale, cand barierele cad si acesta devine vulnerabil. Astfel de motive ale gratificarii egoiste, aflate in spatele implicarii fizice, sunt un mod de a separa sexualitatea de personalitate, deoarece scopul nu este o relatie personala mai profunda, ci propria satisfactie egoista.
4. Relatie complexa, echilibrata in plenitudinea dimensiunilor fiintei umane. Cei doi indragostiti trebui sa comunice continuu in legatura cu varietatea domeniilor relatiei dintre ei. Cuplul ar trebui sa paseasca cu prudenta, atunci cand dimensiunea fizica a relatiei tinde sa se dezvolte disproportionat, in detrimentul celorlalte dimensiuni: emotionale, psihice, sociale si spirituale. Cand aspectele sexuale domina relatia, celelalte dimensiuni sunt neglijate si subnutrite, iar relatia devine sinuoasa, vulnerabila si slaba. O relatie completa presupune un proces de comunicare in care ambii parteneri impartasesc si dobandesc cunostinte asupra celuilalt – conceptii, atitudini, valori. Cunoasterea interpersonala intima presupune ca fiecare sa asculte pe celalalt si sa aprecieze toate dimensiunile si caracteristicile celui iubit. Prin aceasta cunoastere reciproca, relatia insasi se consolideaza. Acest fapt presupune ca cei doi sa se joace impreuna, sa faca sport, excursii, sa planuiasca si sa viseze impreuna, sa-si puna teluri si sa le atinga. Unitatea spirituala a cuplului se va realiza pe masura ce acesta solicita prezenta lui Dumnezeu si binecuvantarea Sa asupra prieteniei lor prezente si asupra familiei viitoare. Aceste binecuvantari sunt conditionate de ascultare.
5. Reguli si limite ale relatiei fizice. Ambii parteneri ar trebui sa-si asume responsabilitatea de a stabilii reguli si limite ale relatiei fizice. Barbatii crestini ar trebui sa respinga normele sociale in domeniul sexualitatii si n-ar trebui sa insiste sa mearga atat de departe, cat le permit fetele, pentru ca din punct de vedere social, ele trebuie sa fixeze limitele. Ambii parteneri sunt responsabili de gradul lor de implicare in relatia fizica. Acest fapt presupune ca ambii parteneri sa discute cat mai curand posibil, pe masura ce cuplu este capabil sa abordeze un astfel de subiect, si sa stabileasca reguli si limite precise pe care sa le respecte. Trebuie sa existe o respectare mutuala, reciproca a acestor granite. Daca unul dintre parteneri sovaie, se clatina, celalalt este dator sa-i reaminteasca intelegerea stabilita si de dorinta sa ca ea sa fie respectata. Durata si dificultatea negocierilor pe aceasta tema va fi mult usurata de angajamentul anterior, de intensitatea si trainicia relatiei pe celelalte planuri. Aceasta va elimina posibilitatea ca unul dintre parteneri sa se aprinda prea usor, atragandu-l si pe celalalt dincolo de limite care vor fi regretate mai tarziu.
6. Respect reciproc fata de standardele proprii. Cei doi parteneri trebuie sa fie de acord sa respecte limitele partenerului cu standardele cele mai stricte. Acest fapt presupune grija si respect fata de scrupulele, sensibilitatea si constiinta celuilalt. Fiinta umana si valorile sale sunt astfel plasate deasupra dorintelor sexuale. Intr-o relatie autentica trebuie sa te simti liber sa-ti exprimi in mod onest si sincer propriile idei privind standardele si, in acelasi timp, sa accepti limitele speciale pe care le doreste celalalt. Nimeni nu are dreptul sa aiba o atitudine dominanta, prin judecarea celuilalt, sau desconsiderarea standardelor sale. In cele din urma, respectarea standardelor dorite dovedeste ca acesta este respectat si apreciat. Aceasta va conduce la o relatie mai profunda.
De asemenea, este important ca partenerul cu standarde mai putin riguroase sa nu fie judecat. Esentialul este ca fiecare partener sa-l asculte si sa-l inteleaga pe celalalt. Recunoscand si respectand diferentele reciproce va ajuta cuplul sa faca acele ajustari necesare pentru succesul de durata al relatiei.
Concluzie: 1Cor 6,12.13. Relatia premaritala de prietenie nu trebuie sa fie dictata de reguli stricte si severe, ci mai degraba, ea trebuie sa fie o reflectare adecvata a adevaratei libertati in Hristos, ceea ce ne va determina sa luam decizii corecte, in conformitate cu vointa lui Dumnezeu si Cuvantul Sau. Trebuie sa retinem ca nu totul este bun sau constructiv si in avantajul nostru; acest lucru este adevarat, in special, in legatura cu comportamentele pe care trebuie sa le tinem sub control, sa le infranam, acele porniri instinctuale, care tind sa nu tina seama de valorile adoptate, de instantele noastre psihice superioare.
Gandirea noastra privind relatiile sexuale premaritale trebuie sa tina seama de poftele imorale si de notiunea de pacat. Pacatul sexual nu trebuie nici minimalizat nici exagerat; el este un pacat cu consecinte grave asupra persoanei si asupra relatiilor sale; exista iertare si refacere si pentru acest tip de pacat. Fiecare persoana are nevoie de iubire si intimitate; grupul suport trebuie sa fie receptiv la astfel de nevoi si in acelasi timp trebuie consolidat cadrul moral si spiritual in care trebuie sa aiba loc aceste relatii, astfel ca ele sa devina o binecuvantare si nu un blestem.
Intr-o relatie matura exista o responsabilitate reala fata de comportamentul sexual. Reciprocitatea ajuta pe fiecare partener sa-si controleze si sa-si exprime propriile reactii sexuale. Sa lasi aceste aspecte la voia intamplarii, este cel putin o dovada de iresponsabilitate. In masura in care cei necasatoriti isi stabilesc propriile limite in cadrul principiilor enuntate, conform nivelului lor de maturitate, este un lucru bun si trebuie luat in consideratie. Exista o mare diferenta intre liceeni din primii ani, cei din ultimii ani, studenti, tinerii adulti si persoanele care au fost candva casatorite. Varsta cronologica nu corespunde intotdeauna cu maturitatea, dar poate fi un indicator general al dezvoltarii sinelui si gradului de autonomie individuala. Cei mai tineri sunt si cei mai predispusi la greseli, confuzie si dezorientare in domeniul sexualitatii.
Angajamentul si increderea reciproca le permite adultilor necasatoriti sa raspunda unul altuia cu maturitate si respect. O relatie sexuala matura va incorpora elementele legamantului, harului, capacitarii si intimitatii intr-un ciclu tot mai profund care va continua toata viata. Persoanele care realizeaza o sexualitate autentica nu vor separa aspectele sexuale de intreaga lor personalitate si nici de cea a partenerului, ci vor intelege ca sexualitatea lor este o parte integranta a ceea ce sunt ei insisi. Ei se vor exprima sexual numai in contextul unui legamant si angajament total si permanent cu partenerul lor.
Autoerotismul sau masturbarea
In studiul cel mai extensiv si competent asupra comportamentului sexual uman al lui Alfred Kinsey, acesta a constatat ca 92-96% dintre barbati si 60% dintre femei se masturbeaza pana la obtinerea orgasmului. Studii recente par sa indice cifre mai mari, astfel incat, se poate conchide ca masturbarea este o practica universala, atat pentru baieti cat si pentru fete.
In trecut au existat variate tentative de a descuraja aceasta practica. Intelepciunea populara pretinde ca masturbarea are consecinte dintre cele mai suparatoare: caderea parului, pistrui, acnee, chiar orbire sau impotenta. Multi tineri traiesc nu numai cu teama de aceste consecinte, dar si cu un simtamant intens de vinovatie.
Care va trebui sa fie atitudinea crestinului fata de masturbare si ce vor trebui sa invete parintii pe copii despre acest subiect? Evident, parintii ar trebui sa aline temerile si vinovatia copiilor decurgand din miturile persistente ale trecutului. Este natural ca adolescentii sa-si exploreze propriul corp si sa aiba constienta propriei anatomii.[v] Este o necesitate pentru ei sa aiba un simtamant pozitiv asupra propriului corp si asupra senzatiilor pe care le experimenteaza atunci cand se mangaie. O atitudine sanatoasa asupra sexualitatii incepe in camin. Copii care iau un start bun vor creste cu aprecierea fata de Dumnezeu pentru darul sexualitatii.
Este important sa recunoastem ca Biblia este complet tacuta in legatura cu subiectul masturbarii, astfel incat orice argumente pro sau contra nu sunt decat rezultatul inferentei. Desi in mod folcloric, autoerotismul este legat de numele lui Onan, se pare ca acesta practica coitus interuptus. In acelasi timp nu putem ignora faptul ca Ellen White, condamna acceasta practica (Un apel solemn…).
Exista trei opinii majore asupra locului masturbarii in viata crestinului.[vi] Pozitia permisiva pretinde ca masturbarea in orice conditii este sanatoasa si permisibila sub aspect moral; ea nu este daunatoare pentru nimeni si este un mod bun de a deveni constienti de noi insine ca fiinte sexuale. Pozitia moderata retine ca masturbarea poate fi in anumite circumstante sanatoasa si potrivita, dar ca ea are potential nesanatos si poate fi improprie sub aspect moral in alte imprejurari.
Dar masturbarea nu este totdeauna sanatoasa nici psihologic, nici moral. Masturbarea excesiva poate conduce la modele comportamentale adictive de autoaparare, izolare, timiditate coplesitoare si incapacitatea de a cultiva relatii normale. In contextul mariajului, masturbarea este un factor negativ care priveaza partenerul de implinirea sexuala normala, sau este folosita, fie ca evadare din anumite probleme, fie ca mijloc de pedepsire a celuilalt. Pe de alta parte, atunci cand partenerii au dorinte diferite privind frecventa raporturilor sexuale, masturbarea poate fi o solutie sanatoasa si iubitoare. Calitatea relatiei trebuie sa aiba intotdeauna prioritate, iar cuplul sa faca fata problemelor, in loc sa le evite. O conexiune posibila poate fi facuta intre reverie sexuala, pofta, masturbare si o anumita persoana. Mat 5,27.28 atrage atentia ca acest fapt este un pacat. Pornografia poate creste incidenta violurilor si a altor abuzuri.
Crestinul ar trebui sa cantareasca intre ceea ce este liber si ceea ce este bine sa faca si apoi sa decida. In trecut comunitatea crestina a amplificat pacatele de natura sexuala in mod disproportionat fata de alte pacate si a dat impresia eronata ca pacatele sexuale sunt mult mai rele decat alte pacate. Este important sa ne amintim ca am fost creati dupa chipul si asemanarea lui Dumnezeu, fiind copii ai lui Dumnezeu, facuti neprihaniti prin sangele Mantuitorului. Toate pacatele noastre trecute pot fi iertate. Nu exista pacat de neiertat pentru cel care regreta sincer si se pocaieste cu adevarat. Indiferent care a fost trecutul nostru sexual, noi putem veni in fata lui Dumnezeu, putem cere iertare si mai mult, curatie sexuala, prin Hristos. In acelasi timp suntem responsabili pentru comportamentul nostru si trebuie sa cautam cu ardoare ajutorul lui Dumnezeu fiinte complete in fiecare aspect al vietii, inclusiv cel sexual.
Orientarea sexuala
Desi cei mai multi oameni isi indreapta preferintele sexuale fata de sexul opus, totusi studiile au aratat ca cca 5% dintre americani au preferinte pentru acelasi sex. Pe baza textelor din Leviticul 20,13; Rom 1, 26.27; 1 Cor 6,9-11, crestinii condamna in mod traditional homosexualitatea, ca fiind pacat. Astazi insa, multi crestini simt ca orientarea homosexuala n-ar trebui condamnata, desi ei condamna comportamentul homosexual. Alti crestini sunt toleranti fata de homosexualii monogami, care au devenit cupluri prin consimtamantul adult si sprijina o eventuala legislatie in favoarea unui aranjament intre homosexuali. Acestia considera ca orientarea sexuala se stabileste foarte timpuriu in viata si este dincolo de alegerea persoanei. De aceea, considera ei, este ‚natural’ pentru homosexuali sa se manifeste sexual in felul lor, fata de persoane de acelasi sex. Fragmentele biblice care condamna afectiuni ‚nenaturale’, presupun ei, nu se aplica in astfel de cazuri.
Cei mai multi crestini care tolereaza comportamentul homosexual tin la standardul angajamentului monogam, pe care il aplica atat cuplurilor heterosexuale cat si homosexuale, in opozitie cu sexualitatea desfranata sau cu un stil de viata promiscuos. Pericolul epidemiei SIDA a intarit aceasta pozitie, astfel ca multi homosexuali, ca si heterosexuali promoveaza stilul de viata monogam. Ambele categorii au de ales intre celibat si angajamentul fata de o singura persoana.
O definitie simpla a homosexualitatii este atractia sexuala catre membrii aceluiasi sex. Inca de la o varsta foarte tanara, homosexualii simt ca ei sunt diferiti de anturaj, de colegii lor. Aceasta perioada poate fi extrem de dureroasa pentru acesti copii care nutresc teama de a fi diferiti si sunt adesea etichetati de anturaj ca fiind ‚ciudati, diferinti, cu probleme’. Identificarea ca homo sau lesbiene apare mult mai tarziu.
Poate exista o perioada in care homosexualii sa-si ascunda orientarea lor si sa se teama ca vor fi descoperiti. Teama lor este de la sine inteles, pentru ca societatea manifesta o ura considerabila si un dispret total fata de barbatii si femeile homosexuale. Homofobia este o ura sau teama excesiva si de nestapanit fata de homosexuali. Reactiile homofobice sunt adesea un indiciu al unui simtamant de insecuritate sau nesiguranta fata de propria sexualitate, sau datorandu-se ignorantei cu privire la homosexualitate si homosexuali. Pentru crestini este important sa inteleaga marea suferinta pe care o traiesc multi homosexuali in societatea noastra homofoba si sa ne manifestam compasiunea fata de ei.
Homosexualitatea, cel putin in parte, poate avea o baza biologica. In cazurile in care factorii biologici joaca un rol, ei contribuie, fara indoiala, doar ca tendinta generala si nu determina efectiv preferinta sexuala. Cercetatorii afirma ca in timp ce nu exista nici o dovada ferma pentru a stabili originea biologica a homosexualitatii, datele pe care le avem, par sa confirme ca ar putea exista si o baza biologica pentru preferintele sexuale. (Bell, Weinberg si Hammersmith). Daca exista un factor biologic, el actioneaza in mod cert, doar conjugat cu factori socioculturali.
Cei mai multi sunt tentati sa explice homosexualitatea, bazandu-se doar pe factori socioculturali. Explicatia contemporana cea mai populara provine din psihanaliza. Potrivit acestei teorii, preferintele pentru membrii aceluiasi sex provin dintr-o dezvoltare psihosexuala aberanta in timpul stadiului genital al copilului, cand acesta este contruntat cu complexele Electra si Oedip. In acest stadiu ar exista dorinta de a infrange parintele de acelasi sex cu al copilului in cauza, pentru a avea acces exclusiv la parintele de sex opus. In cazul in care acest tip de atasament este incurajat de parintele de sex opus, cuplandu-se si cu raceala si o atitudine distanta a parintelui de acelasi sex, copilul se poate identifica sexual cu parintele de sex opus, dezvoltand in consecinta preferintele sexuale fata de persoanele de acelasi sex cu el mai tarziu. Teoria aceasta n-a fost nici confirmata, nici verificata, astfel ca apartine domeniului speculativ.
Cel mai complet studiu care a incercat sa identifice factorii orientarii homosexuale apartine autorilor citati mai sus si dateaza din 1981. Au fost intervievati 979 homosexuali si 477 heterosexuali de ambe sexe, dar datele obtinute nu sustin teoria psihanalitica si nici explicatiile socioculturale. Nu se regasesc nici lipsa unor experiente heterosexuale adecvate in copilarie, nici episoade negative cu membrii sexului opus si nici legaturi timpurii cu homosexualii.
Un factor psihosocial care pare sa aiba o oarecare pondere este faptul ca homosexualii raporteaza ca tatii lor au avut o atitudine rece si distanta. Alte concluzii constata ca 25% dintre barbatii homosexuali nu s-au implicat in comportamente specific baietesti. Ei au avut inca din copilaria cea mai frageda preferinte pentru jocurile fetitelor, cuplate cu simtamantul ca nu sunt suficient de masculini. Lesbienele afirma ca au dezvoltat practici homosexuale in adolescenta si ca nu au simtit nici o atractie fata de rolurile feminine traditionale.
‚In lumina concluziilor contradictorii si a lipsei unor evidente clare, noi credem ca este prematur sa stipulam o explicatie dogmatica a homosexualitatii, care pare sa fie determinata de o varietate de factori. Ceea ce determina in mod real orientarea si preferintele sexuale ramane o problema deschisa. Intelegerea noastra prezenta asupra comportamentului uman sugereaza ca, doar o foarte mica parte a acestuia se datoreaza in mod exclusiv factorilor biologici sau dimpotriva celor socioculturali si ca, de fapt, in realitate, el este rezultatul interactiunii dintre cele doua.’ Rekers.
Crestinii trebuie sa recunoasca lipsa unei explicatii plauzibile si evidente asupra dezvoltarii orientarii homosexuale si sa abordeze subiectul dintr-o perspectiva teologica si biblica. Teologia relatiei are ca premisa intentia originara a creatiei lui Dumnezeu, care a fost una heterosexuala. In perspectiva Genesei exista un ideal al complementaritatii barbatului si femeii: ei devin un singur trup cu scopul realizarii intimitatii si procrearii. In orice caz, deoarece intregul neam omenesc este decazut, nimeni dintre noi nu realizeaza plenitudinea sexuala in acord cu idealul inalt al lui Dumnezeu. Trebuie sa luptam, fiecare in felul nostru propriu, pentru o sexualitate autentica. Noi credem ca Dumnezeu poate conduce pe fiecare dintre noi mai aproape de perfectiune si in acest domeniu. Acesta nu va fi, desigur un proces usor, ci unul mai dureros si mai dificil pentru unii, decat pentru altii, dar Hristos doreste sa daruiasca si sa asigure tuturor privilegiul de a parcurge impreuna cu El acest proces.
[i] Ira Reiss – Calatorie in interiorul sexualitatii, in Balswick JO. and JK, The Family, Baker Book House, 1990
[ii] Idem
[iii] Balswick JO. and JK, The Family, Baker Book House, 1990
[iv] Idem
[v] Ibidem
[vi] Ibid
In fata placerilor de o clipa ale pacatului, raspunsul trebuie sa fie ocara lui Cristos- Ascultarea Credintei
„Iar Aceluia care poate să vă întărească, după Evanghelia mea şi propovăduirea lui Isus Cristos, – potrivit cu descoperirea tainei, care a fost ţinută ascunsă timp de veacuri, … a fost adusă la cunoştinţa tuturor Neamurilor, ca să asculte de credinţă…”
Placerile de o clipa ale pacatului
Despre Moise ni se pune ca a fost fiul fiicei lui Faraon. Desi un nou nascut gasit pe ape si adoptat, Moise a fost crescut in Egipt, a invatat rigorile familiei lui Faraon si a fost educat la nivelul de atunci. In acelasi timp, statutul ii permitea sa mearga la orice club, sa participe la orice petrecere. In plus, placerile erau usor de satisfacut: a vrea, a cere, a avea. Simplu si eficient.
Pun o intrebare pe care ar fi bine sa o iei in serios si sa te gandesti la ea. Daca Moise care era fiul lui Faraon a refuzat placerea de o clipa a pacatului, cum ar trebui sa ma port eu si cum ar trebui sa te porti tu, fii ai lui Dumnezeu?
Apoi, ce alege Moise in schimb? Sa sufere impreuna cu poporul lui Dumnezeu ceea ce Scriptura numeste „ocara lui Cristos”. Nu doar ca sunt puse in opozitie definitiva acestea doua (placerea pacatului si ocara lui Cristos), dar un pret platesti in amblele situatii si o placere gasesti in fiecare.
Un alt lucru interesant, demn de remarcat este ca Moise a ales intre aceste doua variante, nu i-a fost impusa una, chiar daca, ce-i drept, alegerea sa l-a costat enorm, fiindca nu a dat cu piciorul doar distractiei, ci si pozitiei. A fi fiul fiicei lui Faraon nu e putin lucru. Dar, Moise a gasit de cuviinta ca ocara lui Cristos este mai mult lucru decat atat. Si cat de mare e diferenta o arata expresiile si insemnatatea lor. Moise considera mai de pret ocara decat placerea. Intr-adevar, orice ar fi ea, ocara lui Cristos i-a suras mai mult lui Moise decat placerea pacatului.
In acelasi timp, ni se spun acestea despre Moise in contextul unui intreg pasaj care discuta credinta si aduce exemple de oameni ai credintei care si-au aratat credinta in fapte, diferite de la caz la caz, dar care toate o dovedeau.
Am adus in discutie acestea pentru ca am auzit unele discutii despre petrecerile de sfarsit de liceu si am vazut tineri care au ales sa nu mearga, iar altii care au ales sa mearga. E o regula? Nu cred. Totusi, niciun om al credintei nu a fost obligat sa traiasca cumva anume. Dimpotriva, alegerile sale au aratat credinta lui. Nu vreau sa sugerez ca acela care nu merge la banchet nu ar avea credinta. Nici nu vreau sa ma axez pe aceste persoane.
Cred ca viata de credinta este personala in primul rand si ca sunt anumite alegeri pe care le luam, cand trebuie sa ne punem inainte ocara lui Cristos si placerea de o clipa a pacatului. Ce este placerea de o clipa a pacatului? Este ea relativa la individ? Nu este, poate intensitatea trairii, dar nu placerea in sine. Scriptura vorbeste despre ea in general. Biblia nu spune despre placerea de o clipa a pacatului asa cum o vedea Moise. Daca ar fi asa, atunci ar trebui sa credem si ca ocara lui Cristos era asa cum o vedea Moise, facand relativa o realitate absoluta din lucrarea lui Cristos. Desigur ca circumstantele sunt diferite, dar aceasta nu inseamna ca pacatul este uneori pacat, alteori nu. Pacatul e pacat, placerea pacatului este placere efemera intotdeauna.
Suntem, asadar, intre viata personala de credinta si realitati care se aplica tuturor. Suntem intre credinta si dezmatul clipei, intre separare de lume si iubirea ei. Suntem intre pericolul legalismului si pericolul de a nu avea dragostea Tatalui in noi, fiindca cine iubeste lumea si lucrurile din lume nu are dragostea aceasta in el.
Stam sa cugetam cu intelepciune, interesati de adevar si de Dumnezeu, sau adapandu-ne cu un nesat de tipul sticla fara fund din relativismul excentric si simplist al erei in care traim. La dreapta ne sta voia lui Dumnezeu si la stanga ideea de libertate in Cristos (idee a carei interpretare a fost deja legalizata…)
Nu am fost la banchet cand s-a pus problema. Dar a fost o hotarare pe care am luat-o alegand. Mi-am pus inainte optiunile, m-am gandit la implicatii, la sens, la ce castig in fiecare caz. Nu m-am gandit unde castig mai mult, ci unde castig. Ma intereseaza doar sa fiu castigat pentru Dumnezeu. Nu am fost de acord cu ideea, dar nu am ar pe nimeni pe rug pentru ca a mers.
Totusi, lasandu-i in pace pe cei care au mers, ma bucur de cei care au ales sa nu mearga. Dar nu de toti, ci doar de aceia care au ales sa nu mearga pentru Cristos. Unii nu s-au dus sa para mai spirituali sau pur si simplu nu au vrut sa dea bani pentru asa ceva sau n-au avut. Cazuri sunt multe. Pe mine ma intereseaza acei tineri care au cumpanit, au vrut sa fie castigati pentru cei si au ales ocara lui Cristos in vremea aceasta, in aceasta chestiune specifica, despre care putem sa spunem fara sa ne temem ca este o placere si ca este de o clipa, de multe ori fiind si a pacatului. Oricum, de prea multa sfintenie nu poate fi vorba.
Sunt, cum ziceam, multe cazuri. Nu ma intereseaza decat acei oameni care au inteles pretul si l-au platit. Poate nu-i voi cunoaste, dar sunt de partea lor si fie ca Dumnezeu sa va rasplateasca cu biruinta si mai multa in viata de credinta.
Daca stam sa ne gandim putin, nu e cine stie ce sa mergi la banchet. Si putem cauta argumente. E ok. Fiecare cu treaba lui. Nu voi intra pe panta unei astfel de discutii. Sa privim partea buna a lucrurilor: mananci, te duci si tu cu haine noi, aranjat, pieptanat, spalat (pentru unii acestea sunt ipostaze rare), faci poze, poti purta anumite haine mai sumare (care se pot purta doar la nunti, ospete si petreceri, care nu sunt chiar in fiecare luna), esti si tu in rand cu ceilalti, faci si primesti complimente. Sunt si neplaceri: daca esti pocait nu dansezi, dar barfesti plin de mandrie; nu injuri dar nici nu binecuvantezi; nu bei, dar nici nu spui despre Apa Vie. Stiu ca Domnul Isus a mancat si a baut cu pacatosii, dar despre niciun om nu se poate spune ca „mancanca si bea cu pacatosii” fiindca nu exista om care sa nu fie pacatos si sa traiasca in acelasi timp pe acest pamant. Domnul Isus a primit si otet pe cand era rastignit, dar nu l-a acceptat.
De ce nu te-ai dus la banchet? Daca pentru ca ai inteles sa fii al lui Cristos astfel, bine ai facut. Daca pentru o regula, nu ai pierdut nimic (la urma urmei te poti spala, poti manca si poti bea suc si acasa, ca oricum dai bani, nu primesti totul de-a gata ca Moise). Daca nu te-ai dus pentru a face pe spiritualul ai gresit ca ai vrut sa faci pe spiritualul, dar tot n-ai pierdut nimic ca nu te-ai dus la banchet.
Eu cred ca e mai bine sa nu mergem la astfel de chefuri, unde sunt betii si slujiri idolesti, desfrau si „voie buna” rea. Mai cred, de asemenea, ca astfel de alegeri pe care le fac oamenii ma ajuta sa imi aleg prietenii. Mie imi pasa de prietenie si fratietate, nu stiu de altii. Am facut unele alegeri de care imi pare rau. Dar aici am ales bine cand am hotarat ca nu voi participa la asa ceva. Nu trebuie sa experimentam totul ca sa stim daca e bine sau rau. Si nici nu e nevoie sa scrie negru pe alb ce e rau si ce e bine.
Fetita noastra nu are inca un an, dar, de cand merge singura in picioare mereu se opreste la prag si il trece incet, cu rabdare, sa fie sigura ca nu cade. Nu mie rusine in sinea mea cu ea si cu aceasta atitudine a ei nici macar in fata altor copii care nici nu baga de seama ca e prag, dar nici nu se impiedica de el. Imi plac oamenii care se gandesc bine inainte sa faca ceva, mai ales ceva ce tine de viata de credinta.
Asa ca, felicitari celor care au stiut sa-si inteleaga limitele de crestin pe care nici macar Dumnezeu nu le impune cu forta. Nu am scris acest articol dorind sa-i arat pe ceilalti gresiti. Pur si simplu pentru ei nu am nimic. Nu spun nimic. Am scris acesr articol fiindca simt placere de unii oameni, dar nu o placere de-o clipa si nu una a pacatului.
Frati sfinti, care aveti parte de chemarea cereasca, va multumesc ca stati tari, neclintiti si ca l-ati biruit pe cel rau. Fratele vostru care este in lume va transmite sanatate, ca unul care trece prin aceleasi necazuri ca si voi. Stati tari in Domnul, preaiubitilor, stralucind ca niste lumini in lumea stricata, a carei fericire este ca picurul de ploaie si ca raul din lunci. Alte alegeri trebuie luate cu indrazneala, cu teama sfanta si dorinta dupa Dumnezeu. Fiti curajosi. Si, chiar daca a fost mic ostasul pacatului pe care tocmai l-ati biruit, ati ramas in Viata si sunteti in continuare in lupta care tine pana la sfarsit, cand biruitor va fi Cristos si toti cei care sunt ai Lui.
HOTĂRÂREA CREDINŢEI PRINŢULUI MOISE
Textul : Evrei 11: 23-26
V.Cheie: Evrei 11: 24, 25
„Prin credinţă, Moise, când s-a făcut mare, a refuzat să fie numit fiul fiicei lui faraon şi a ales mai bine să sufere împreună cu poporul lui Dumnezeu decât să se bucure de plăcerile de o clipă ale păcatului.”
În textul de azi, autorul accentuează alegerea înţeleaptă şi hotărârea credinţei lui Moise folosind 3 verbe: Moise a refuzat, a ales şi a socotit. Viaţa este alegere şi hotărâre. Adam şi Eva au ales minciuna diavolului şi au mâncat pomul cunoştinţei binelui şi răului. Datorită alegerii şi hotărării lor greşite, ei au pierdut viaţa veşnică. Dacă alegem credinţa şi pe Isus Hristos, avem viaţa veşnică. Pe de altă parte, dacă alegem necredinţa şi lumea aceasta, avem moartea veşnică. Odată doi prieteni, în timpul facultăţii, mergând spre bar şi cazino, chiar lângă bar au auzit cântări de laudă. La intrarea bisericii scria: plata păcatului este moartea. Unul dintre ei s-a răzgândit şi a ales să intre în biserică în acel moment, dar celălalt a intrat în bar. Unul dintre ei a ales biserica şi a hotărât să intre în biserica. Cel care a intrat în biserică în ziua respectivă s-a pocăit şi L-a primit pe Isus ca stăpânul şi mântuitorul lui. El s-a născut din nou prin cuvântul lui Dumnezeu. După mulţi ani, cel care L-a ales pe Dumnezeu şi credinţa a devenit preşedintele Statelor Unite (al 22-lea preşedinte, Cleveland Grover), iar celălalt a devenit prizonier condamnat la închisoare pe viaţă. Astfel alegerea şi hotărârea: alegerea serviciului, alegerea partenerului de viaţă, alegerea facultăţii… este foarte importantă. Dragii mei! Cum putem face o alegere corectă şi avea o hotărâre minunată pe baza credinţei? Noi putem găsi răspunsul în capitoul 11 din Evrei. Capitolul 11 din Evrei îl numim „capitolul credinţei”. În acest capitol se repetă de multe ori „prin credinţă”. Acum să ne gândim ce semnificaţie are a trăi prin credinţă. Creştinii din vechime au trăit numai prin credinţă. Credinţa ne ajută să facem o alegere înţeleaptă şi să avem hotărârea credinţei. Prin credinţă, Abel a ales şi a hotărât să aducă lui Dumnezeu o jertfă mai bună decât Cain. În zilele lui Enoh, oamenii au trăit după folosul lor, dar prin credinţă, Enoh a hotărât să umble cu Dumnezeu. În zilele lui Noe, oamenii erau foarte răi şi au trăit după plăcerea lumii şi pofta cărnii, dar prin credinţă, Noe a ales porunca lui Dumnezeu şi a hotărât să facă o corabie imensă după cuvântul lui Dumnezeu. Prin credinţă, Avraam a ales planul lui Dumnezeu şi a hotărât să trăiască după planul lui Dumnezeu. Prin acest text, noi putem vedea alegerea şi hotărârea prinţului Moise. Hotărârea prinţului Moise de a refuza să fie numit fiul fiicei lui faraon mişcă inimile noastre. Alegerea prinţului Moise de a alege mai bine să sufere împreună cu poporul lui Dumnezeu decât să se bucure de plăcerea păcatului ne întăreşte să trăim prin credinţă în această lume. Fie ca Domnul să ne ajute să avem credinţa lui Moise în viaţa noastră.
I. Hotărârea credinţei părinţilor lui Moise care l-au ascuns pe fiul lor (23)
În versetul 23 se spune: „Prin credinţă, Moise, când s-a născut, a fost ascuns trei luni de părinţii lui, pentru că vedeau că era frumos copilul şi nu s-au lăsat înspăimântaţi de porunca împăratului.” Dacă observăm Exodul 1:8-22, aici ni se arată împrejurările naşterii lui Moise. Când Imperiul Egiptean era în tranziţie politică s-a născut Moise. Poporul evreu s-a înmulţit foarte repede şi a ajuns aproape două milioane. Faraon s-a temut de poporul evreu pentru ca nu cumva, dacă se va întâmpla un război, să se unească şi el cu vrăjmaşii lui şi să lupte împotriva lui. Deci împăratul Egiptului a poruncit moaşelor evreice ca dacă se naşte un fiu, să-l omoare. Dar politica lui n-a dat roade, pentru că Dumnezeu nu era cu el. În sfârşit, faraon, împăratul Egiptului a poruncit la tot poporul lui: „să aruncaţi în fluviu pe orice fiu care se va naşte, şi să lăsaţi pe toate fiicele să trăiască” (Exodul 1:22). Moise s-a născut într-o situaţie tragică. Pentru el şi pentru părinţii lui era mare tristeţe. Pentru mamă, naşterea unui băiat este prilej de mare bucurie, dar pentru părinţii lui Moise era mare tristeţe. Părinţii lui Moise trebuiau să-l arunce în fluviul Nil, căci dacă încălcau porunca împăratului, părinţii şi copilul urmau să fie omorâţi.
Totuşi, părinţii lui Moise nu s-au lăsat înspăimântaţi de porunca împăratului, pentru că părinţii lui Moise s-au temut de Dumnezeu. Ei l-au ascuns pe fiul lor trei luni, pentru că vedeau că era frumos copilul. Bineînţeles, toţi oamenii din lume gândesc că copilul lor este cel mai frumos. Când ei l-au privit pe copilul lor cu ochii credinţei, au văzut că era frumos şi erau convinşi că Dumnezeu era cu el. Părinţii lui Moise au ales mai degrabă voia şi planul lui Dumnezeu decât porunca împăratului faraon. Părinţii lui Moise au crezut că Dumnezeu Creator este cu ei şi cu copilul Moise. Probabil, părinţii lui Moise s-au rugat pentru copilul lor şi l-au ascuns trei luni. Noi suntem copiii frumoşi ai lui Dumnezeu. Noi suntem pe primul loc în faţa lui Dumnezeu. Astăzi tinerii studenţi sunt nepăsători pentru lucrurile spirituale, dar Dumnezeu îi iubeşte foarte mult. Dumnezeu n-a putut să ne lase pe noi păcătoşii în lumea păcatului, de aceea L-a trimis pe Isus Hristos ca mântuitor. Domnul Isus Hristos a iubit foarte mult păcătoşii şi a suferit pe cruce pentru păcatele noastre. Azi noi suntem păstori spirituali şi trebuie să devenim părinţi spirituali pentru orfanii spirituali. Dragii mei! Prin credinţă, să-i creştem bine pe copiii noştri spirituali ca şi părinţii lui Moise. Atunci când o să devenim tată şi mamă, să îi creştem pe copiii noştri cu rugăciune şi să-i iubim.
Prin credinţă, părinţii lui Moise l-au ascuns pe Moise trei luni. După trei luni, când Moise a început să plângă tare, părinţii lui au făcut un coşuleţ din papirus, au pus copilul în el şi l-au aşezat pe apă. Probabil, părinţii lui s-au rugat: Tată, Dumnezeu Creator, ai grijă de acest copil şi Te rog îl foloseşti pentru lucrarea Ta. Dumnezeul îndurător a intervenit în viaţa lui Moise. În ziua respectivă, fiica lui faraon s-a coborât la râu să se scalde. Ea a zărit coşuleţul în mijlocul trestiilor. Când l-a deschis a văzut copilul. El a plâns şi ei i-a fost milă de el, aşa că l-a adoptat ca copilul ei. Ea a dat copilului o doică evreică, care era chiar mama lui Moise. Când părinţii lui Moise au avut credinţă în Dumnezeul Atotputernic, Dumnezeu a fost cu Moise şi cu părinţii lui. Dumnezeu a intervenit în viaţa lui Moise şi l-a pregătit pentru planul Lui. Probabil, Moise din copilărie a primit o educaţie creştină de la mama lui: „Moise, tu nu eşti egiptean, ci evreu; tu trebuie să iubeşti poporul tău; tu trebuie să faci ceva pentru poporul tău; tu ai aflat mare har la Domnul, eşti ales de El şi eşti binecuvântat.” Mama lui Moise l-a învăţat din nou repetând şi a plantat în inima lui credinţă în Dumnezeu. Moise urma să devină prinţul Egiptului, dar părinţii lui Moise n-au vrut ca copilul lor să devină prinţul Egiptului, ci copilul lui Dumnezeu. Dumnezeu a binecuvântat credinţa lor şi a lucrat în viaţa lui Moise. Fie ca Dumnezeu să ne ajute să avem credinţa care se teme de Dumnezeu, ca a părinţilor lui Moise.
II. Hotărârea credinţei lui Moise(24-26)
Unu, hotărârea credinţei lui Moise care a refuzat să fie numit fiul fiicei lui faraon (24). În versetul 24 se spune: „Prin credinţă, Moise, când s-a făcut mare, a refuzat să fie numit fiul fiicei lui faraon.” „S-a făcut mare” înseamnă că Moise a recunoscut că este evreu şi a cunoscut ce trebuie să facă. Din punct de vedere spiritual, credinţa lui a crescut. V.24 accentuează tare că prin credinţă, Moise a refuzat să fie numit fiul fiicei lui faraon. Adică, prin credinţă, Moise a hotărât şi a ales mai degrabă să devină copilul lui Dumnezeu decât fiul fiicei lui faraon. Mulţi oameni vor să trăiască într-o lume fantastică. În lumea lor fantastică, ei vor să devină prinţi şi prinţese. Moise era născut în sclavie. Prin providenţa lui Dumnezeu a devenit prinţul egiptenilor. El era obiect al invidiei pentru toţi egiptenii şi de atracţie pentru domnişoarele egiptence. Multe domnişoare egiptence doreau să se căsătorească cu Moise. Acum onoarea, poziţia înaltă şi distracţia şi avuţia lumii îl aşteptau pe Moise. Dar dacă el ar fi ales să devină evreu, toată slava lui ar fi dispărut dintr-o dată. Apoi îl aşteptau disperarea şi sclavia. Mai ales, fiica lui faraon l-a ajutat pe Moise din copilărie. Deci, dacă alegea să fie numit evreu, atunci el putea răni inima fiicei lui faraon. Moise s-a gândit: distracţia lumii sau Dumnezeu? Va trăi după voia lui sau după voia lui Dumnezeu? Va deveni copilul lui Dumnezeu sau prinţul egiptenilor? Moise trebuia să aibă hotărârea credinţei. Prin credinţă, Moise a refuzat să fie numit fiul fiicei lui faraon. Aici fiul fiicei lui faraon se referă la prinţul egiptenilor. Faptul că el a refuzat să fie numit prinţul egiptenilor înseamnă că a refuzat onoarea şi poziţia glorioasă a prinţului. Moise a refuzat avuţia şi puterea lumii. Mulţi tineri de azi doresc să obţină avuţie, onoare şi poziţie înaltă ca Moise. În ochii lumeşti, Moise prin alegerea lui este campion mondial al nebunilor. Dar când citim în Biblie despre Moise, învăţăm că Moise a ales bine. Din pricina alegerii lui n-a fost îngropat într-o piramidă, dar, în schimb, a fost folosit de Dumnezeu. Cum de a hotărât şi a ales Moise aşa? V.24 accentuează: prin credinţă. Credinţa ne ajută să facem alegerea corectă. Care este credinţa lui Moise? Moise a refuzat lucrul care trebuia să fie refuzat şi a ales lucrul care trebuia să fie ales. Aceasta este credinţa lui Moise. Dacă observăm Biblia, credincioşii din vechime au refuzat cu tărie lucrurile care trebuie să fie refuzate şi au ales lucrurile care trebuie să fie alese. Iosif a refuzat ispitirea doamnei Potifar. Pavel a pierdut toate şi le-a socotit ca gunoaie, ca să câştige pe Hristos. Domnul nostru Isus Hristos este Prinţul împărăţiei lui Dumnezeu, dar a lăsat gloria şi puterea împărăţiei lui Dumnezeu şi a venit pe acest pământ având chip de om. Prin sacrificiul lui Isus noi suntem mântuiţi. Pe de altă parte, sunt arătaţi nişte oameni care n-au refuzat oferta lumii şi au trăit o viaţă jalnică. Dima a iubit lumea aceasta mai mult decât evanghelia, deci a plecat în lume (2Tim.4:10). Adam şi Eva n-au refuzat ispitirea diavolului, deci au mâncat şi au păcătuit. Iuda Iscarioteanul a iubit banii mai mult decât pe Mântuitor. Viaţa creştină cere alegere înaintea lui Dumnezeu. În Deuteronomul 11:26 Dumnezeu spune: „Iată, pun azi înaintea voastră binecuvântarea şi blestemul.” În faţa noastră sunt două: binecuvântarea şi blestemul; calea îngustă care duce la viaţa veşnică şi calea largă care duce la pieire; credinţa şi tradiţia; Isus Hristos şi religia. Noi trebuie să alegem una din două. Când Moise a crezut că Dumnezeu este, atunci a refuzat să fie numit fiul fiicei lui faraon. El a ştiut că nu poate obţine două lucruri: lucrurile din lume şi în acelaşi timp viaţa împreună cu Dumnezeu. El a luat decizia credinţei. Hotărârea lui Moise este minunată. Dragii mei! Dacă obiceiul lumii te deranjează în alergarea credinţei, să renunţi la el. Dacă lumea aceasta, lucrurile din lume şi prietenii te deranjează în alergarea credinţei, prin credinţă să refuzi părtăşia cu ei ca şi Moise. După facultate, unii pot începe o afacere, dar dacă afacerea ta te deranjează pentru alergarea credinţei, să renunţi la ea. Un om credincios a deschis un magazin mic. El nu vindea tutun şi alcool şi nu deschidea duminica. Dar el a observat că vecinul lui vindea tutun şi alcool şi deschidea duminica, deci clienţii lui se duceau la vecinul şi duminica acesta vindea mai mult. De aceea, el a început să vândă tutun şi alcool şi să deschidă duminica. Dragă frate! închide duminică magazinul şi vino la biserică. El spunea că Dumnezeu este în inima lui, dar datorită banilor, el şi-a pierdut credinţa. Dragii mei! Fără credinţă noi nu putem face o alegere corectă şi nu putem avea hotărârea credinţei. De acum încolo, să lepădăm cu tărie lucrurile care ne deranjează. Să cântăm aşa: „M-am hotărât să-L urmez pe Isus; m-am hotărât să-L urmez pe Isus; m-am hotărât să-L urmez pe Isus; nu-i drum înapoi nu-i drum înapoi.”
Doi, alegerea credinţei lui Moise care a ales mai bine să sufere împreună cu poporul lui Dumnezeu decât să se bucure de plăcerile de o clipă ale păcatului(25). Moise a refuzat să fie numit fiul fiicei lui faraon. De fapt, fără credinţă noi nu putem înţelege hotărârea lui Moise. V.25, Moise a ales mai bine să sufere împreună cu Dumnezeu decât să se bucure de plăcerea păcatului. Dacă Moise trăia în palat, probabil el se îmbrăca bine, mânca bine având o casă frumoasă şi ar fi putut trăi după plăcerea păcatului. Dar Moise L-a ales pe Dumnezeu, poporul evreu şi suferinţa împreună cu Dumnezeu. Acest lucru nu este uşor. Moise devenea sclav şi abandona şansa lui să devină prinţ al Egiptului. Dar Moise a ales mai bine să sufere cu poporul lui Dumnezeu decât să se bucure de plăcerile de o clipă ale păcatului. Aici putem sublinia „Moise a ales să sufere împreună cu poporul lui Dumnezeu.” A avea credinţă sau a alerga în alergarea credinţei nu este uşor pentru că ne cere decizie, devotament, sacrificiu, timp… Astfel Moise a renunţat la plăcerea păcatului. Oamenii din lume l-au arătat cu degetul că el a greşit. Oamenii din lume l-au dispreţuit şi au râs de el. Când Moise a ales să sufere împreună cu poporul lui Dumnezeu în locul plăcerii păcatului, atunci Dumnezeu l-a mângâiat şi l-a binecuvântat pe Moise. Prin hotărârea credinţei şi prin alegerea sa minunată, Moise a devenit eroul eroilor din întreaga lume. Suferinţa prin credinţă ne aduce victoria învierii şi răsplata lui Dumnezeu. Dumnezeu ne conduce pe calea cea bună prin suferinţă. Suferinţa împreună cu Dumnezeu sau suferinţa împreună cu evanghelia lui Isus ne garantează victoria finală şi fericirea împărăţiei lui Dumnezeu. Pavel a suferit foarte mult datorită evangheliei lui Isus. Pentru a vesti evanghelia, el a primit ridiculizare, persecuţie şi dispreţuire de la oameni, dar Pavel n-a renunţat la alergarea credinţei. El a strigat tare aşa: „Eu socotesc că suferinţele din timpul de acum nu sunt vrednice să fie puse alături cu slava viitoare, care va fi descoperită faţă de noi.” De obicei, când vine suferinţa peste noi, plângem considerând-o o povară mare. Dar suferinţa este uşoară şi durează o clipă, pe de altă parte, slava viitoare care va fi descoperită faţă de noi este mare şi veşnică. Trăind în această lume suferim din cauza a fel şi fel de probleme. Chiar dacă nu merge bine viaţa şi în faţa noastră sunt multe bariere, totuşi să avem răbdare, la urmă Domnul Isus ne va binecuvânta. Pentru a-L urma pe Isus, ne aşteaptă multe poveri sau suferinţă, dar alegerea noastră e corectă şi ne va aduce mare binecuvântare şi victorie. Dragii mei! Când vă acoperă tristeţea, priviţi-L pe Isus; când vine suferinţa şi disperarea, atunci priviţi-L pe Isus care a suferit pentru păcatele noastre. Astăzi noi avem nevoie de hotărârea credinţei şi de alegerea scumpă a lui Moise. Să ne rugăm întotdeauna ca Domnul să ne ajute să facem o alegere înţeleaptă.
Trei, hotărârea credinţei lui Moise care a privit la răsplătirea lui Dumnezeu mai mult decât la comorile Egiptului (26). De ce Moise a refuzat să fie numit fiul fiicei lui faraon? De ce Moise a ales mai bine să sufere împreună cu poporul lui Dumnezeu decât să se bucure de plăcerile păcatului? Pentru că el a socotit că viaţa credinţei este o mai mare bogăţie decât plăcerile păcatului. Moise a privit la răsplătirea lui Dumnezeu. Pe scurt, Moise a avut un sistem de valori corect. El a preţuit mai mult suferinţa împreună cu poporul lui Dumnezeu decât plăcerile păcatului ca prinţ al Egiptului. În versetul 26 autorul spune: „El socotea batjocorirea pentru Hristos ca o mai mare bogăţie decât comorile Egiptului, pentru că privea la răsplătire.” Pentru aceasta, el a putut să părăsească comorile Egiptului. El nu s-a îndoit de răsplata lui Dumnezeu. De fapt, răsplata lui Dumnezeu este viaţa veşnică şi împărăţia Lui. Răsplata lui Dumnezeu este cea mai scumpă din lume şi nu o putem schimba cu lumea aceasta. Dumnezeu ne dă răsplătire şi ne binecuvântează de 30, 60 şi 100 de ori mai mult. Moise a preţuit răsplata lui Dumnezeu mai mult decât comorile Egiptului. El a apucat mai tare cuvântul lui Dumnezeu decât lucrurile care se văd cu ochii sau care se pot pipăi. El a privit la răsplata lui Dumnezeu.
Moise a trăit o viaţă strălucită, pentru că el a avut hotărârea credinţei. Moise a devenit un bun lider spiritual, pentru că el a crezut că Dumnezeu este şi că El răsplăteşte pe cei care Îl caută. Moise a devenit copilul lui Dumnezeu pentru că el L-a iubit pe Dumnezeu mai mult decât onoarea şi bogăţia lumii. Astăzi noi avem nevoie de decizia lui Moise. Fie ca Dumnezeu să ne ajute să avem credinţa lui Moise. Amin!
Lupta creştinului
Romani 7:22-25
Robert Murray M’Cheyne
,,Fiindcă, după omul din lăuntru îmi place Legea lui Dumnezeu; dar văd în mădularele mele o altă lege, care se luptă împotriva legii primite de mintea mea, şi mă ţine rob legii păcatului, care este în mădularele mele. O, nenorocitul de mine! Cine mă va izbăvi de acest trup de moarte?… Mulţumiri fie aduse lui Dumnezeu, prin Isus Hristos, Domnul nostru!… Astfel dar, cu mintea, eu slujesc legii lui Dumnezeu; dar cu firea pământească, slujesc Legii păcatului.” (Romani 7:22-25)
Un credincios trebuie să fie cunoscut nu numai după pacea şi bucuria sa, ci şi după lupta şi suferinţa sa. Pacea sa este deosebită: ea izvorăşte din Hristos, este cerească, este o pace sfântă. Lupta sa este la fel de deosebită: este adânc înrădăcinată, chinuitoare, şi nu încetează până la moarte. Am ales subiectul luptei creştinului ca să poţi cunoaşte, prin ea, dacă eşti un soldat al lui Hristos – dacă lupţi cu adevărat lupta cea bună a credinţei.
I. Credinciosul îşi găseşte plăcerea în Legea lui Dumnezeu: ,,După omul din lăuntru îmi place Legea lui Dumnezeu.” (Romani 7:22)
1. Înainte ca un om să vină la Hristos, el urăşte Legea lui Dumnezeu: întregul său suflet se revoltă împotriva ei – ,,umblarea după lucrurile firii pământeşti este vrăjmăşie împotriva lui Dumnezeu, căci ea nu se supune Legii lui Dumnezeu” (Romani 8:7).
(1) Oamenii neconvertiţi urăsc Legea lui Dumnezeu din cauza purităţiisale. ,,Cuvîntul Tău este cu totul încercat, şi robul Tău îl iubeşte.” (Psalmul 119:140) Din acelaşi motiv oamenii lumeşti îl urăsc. Legea este exprimarea minţii pure şi sfinte a lui Dumnezeu. Este infinit opusă oricărei necurăţii sau păcat. Fiecare rând din Lege este împotriva păcatului. Dar oamenii fireşti iubesc păcatul, şi prin urmare urăsc Legea, pentru că ea li se opune în tot ceea ce ei iubesc. Aşa cum liliecii urăsc lumina şi zboară departe de ea, la fel oamenii neconvertiţi urăsc lumina pură a Legii lui Dumnezeu şi se depărtează de ea.
(2) Ei o urăsc pentru lărgimea sa. ,,Poruncile Tale sunt fără margini” (Psalmul 119:96). Legea se extinde asupra tuturor acţiunilor lor exterioare, văzute şi nevăzute; se extinde asupra oricărui cuvânt nefolositor pe care îl rostesc oamenii; se extinde asupra imaginilor pe care le privesc ochii lor; coboară în cele mai adânci peşteri ale inimilor lor; condamnă cele mai secrete izvoare ale păcatului şi poftei care se cuibăresc acolo. Oamenii neconvertiţi sunt în conflict cu Legea lui Dumnezeu din cauza stricteţii sale. Dacă s-ar extinde doar asupra acţiunilor mele exterioare, atunci aş putea să o suport; dar îmi condamnă cele mai secrete gânduri şi dorinţe, pe care nu le pot împiedica să apară. De aceea oamenii neevlavioşi se revoltă împotriva Legii.
(3) Ei o urăsc pentru caracterul ei neschimbător. ,,Cerul şi pământul vor trece, dar nu va trece o iotă sau o frântură de slovă din Lege” (Matei 24:25 şi 5:18 combinate). Dacă Legea s-ar schimba, sau ar renunţa la unele din cerinţele sale, sau ar muri, atunci oamenii neevlavioşi ar fi foarte mulţumiţi. Dar e la fel de neschimbătoare ca Dumnezeu: este scrisă pe inima lui Dumnezeu, ,,în care nu este nici schimbare, nici umbră de mutare” (Iacov 1:17). Nu se poate schimba decât dacă Dumnezeu s-ar schimba! Nu poate muri decât dacă Dumnezeu ar muri. Chiar în veşnicia iadului cerinţele şi blestemele ei vor fi aceleaşi. Este o Lege neschimbătoare, pentru că El este un Dumnezeu neschimbător. De aceea oamenii neevlavioşi au o ură neschimbătoare faţă de această Lege sfântă.
2. Când un om vine la Hristos, el este schimbat în totalitate. El poate spune: ,,Fiindcă, după omul din lăuntru îmi place Legea lui Dumnezeu” (Romani 7:22). El poate spune împreună cu David: ,,Cât de mult iubesc Legea Ta! Toată ziua mă gândesc la ea.” (Psalmul 119:97). El poate spune împreună cu Domnul Isus, în Psalmul 40 (versetul 8): ,,Vreau să fac voia Ta, Dumnezeule! Şi Legea Ta este în fundul inimii mele.” Sunt două motive pentru aceasta:
Primul motiv: Legea nu mai este un duşman. Dacă vreunul dintre cei ce tremuraţi, apăsaţi de sentimentul nenumăratelor voastre păcate şi de blestemele Legii pe care aţi încălcat-o, veţi fugi la Hristos, veţi găsi odihnă. Veţi descoperi că El a anulat în întregime pretenţiile Legii ca un Garant pentru păcătoşi, că i-a suportat în întregime toate blestemele. Veţi putea spune: ,,Hristos ne-a răscumpărat din blestemul Legii, făcându-Se blestem pentru mine, fiindcă este scris: ‘Blestemat e oricine este atârnat pe lemn'” (Galateni 3:13). Nu trebuie să vă mai temeţi, atunci, de acea înfricoşătoare Lege sfântă; nu sunteţi sub Lege, ci sub har (Romani 6:14). Nu trebuie să vă temeţi mai mult de Lege decât v-aţi teme după Ziua Judecăţii. Imaginaţi-vă un suflet mântuit după Ziua Judecăţii. Când acea scenă îngrozitoare a trecut – când morţii, mari şi mici, au stat înaintea Scaunului de domnie mare şi alb (Apocalipsa 20:11) – când sentinţa suferinţei veşnice a căzut asupra tuturor celor neconvertiţi şi aceştia s-au scufundat în iazul al cărui foc nu poate fi stins niciodată; nu va spune atunci acel suflet mântuit: ,,Nu mai trebuie să mă tem de acea Lege sfântă; i-am văzut potirele mâniei (Apocalipsa 15:7) vărsate; dar nici un strop nu a căzut pe mine”? La fel poţi spune şi acum, o, cel ce crezi în Hristos! Când priveşti sufletul lui Hristos, sfâşiat de trăsnetele lui Dumnezeu, când priveşti trupul Său, străpuns pentru păcat, poţi spune: ,,El a fost făcut blestem pentru mine; de ce să mă mai tem de acea Lege sfântă?”
Al doilea motiv: Duhul lui Dumnezeu scrie Legea în inimă.Promisiunea spune: ,,După zilele acelea, zice Domnul, voi pune Legea Mea înlăuntrul lor, o voi scrie în inima lor; şi Eu voi fi Dumnezeul lor, iar ei vor fi poporul Meu” (Ieremia 31:33). Atunci când vii la Hristos, frica de Lege îţi dispare, dar Duhul Sfânt care îţi intră în inimă te face să iubeşti Legea. Duhul Sfânt nu mai este ţinut departe de acea inimă; El intră în ea şi o înmoaie; El ia inima de piatră (Ezechiel 36:26) şi pune în loc o inimă de carne (Ezechiel 36:26); pe aceasta El scrie sfânta, sfânta Lege a lui Dumnezeu. Atunci Legea lui Dumnezeu e dulce pentru acel suflet; el îşi găseşte plăcerea în ea. ,,Legea este sfântă, şi porunca este sfântă, dreaptă şi bună” (Romani 7:12).El doreşte acum, cu sinceritate, ca fiecare gând, cuvânt şi faptă să fie în conformitate cu acea Lege. ,,O, de ar ţinti căile mele la păzirea orânduirilor Tale! Multă pace au ceice iubesc Legea Ta, şi nu li se întâmplă nici o nenorocire” (Psalmul 119:5 şi 119:165 combinate). Psalmul 119 devine respiraţia acelei inimi noi. Acum va tânji el ca întreaga lume să se supună acelei Legi pure şi sfinte. ,,Ochii îmi varsă şiroaie de ape, pentru că Legea Ta nu este păzită” (Psalmul 119:136). O, de ar şti întreaga lume că sfinţenia şi fericirea sunt unul şi acelaşi lucru! Pune-te la încercare. Poţi spune: ,,După omul din lăuntru îmi place Legea lui Dumnezeu” (Romani 7:22)? O iubeşti acum? Tânjeşti după vremea când vei trăi în întregime sub ea – sfânt, aşa cum Dumnezeu este sfânt, curat, aşa cum Cristos este curat?
O, veniţi, păcătoşi, daţi-vă inimile lui Hristos, ca El să poată scrie pe ele Legea Sa sfântă! Destul aţi avut legea Diavolului întipărită în inimile voastre; veniţi la Domnul Isus, şi El vă va adăposti de blestemele Legii şi vă va da Duhul Sfânt care va scrie toată Legea în inimile voastre; El te va face să o iubeşti din tot sufletul tău. Roagă-L să-Şi ţină promisiunea. Cu siguranţă, destul ai încercat plăcerile păcatului. Vino acum, şi încearcă plăcerile sfinţeniei dintr-o inimă curată. Dacă vei muri cu inima aşa cum e acum, aceasta va fi însemnată ca o inimă păcătoasă pentru întreaga veşnicie: ,,Cine este nedrept, să fie nedrept şi mai departe; cine este întinat, să se întineze şi mai departe” (Apocalipsa 22:11). Vino şi primeşte o inimă nouă până nu vei muri: pentru că, dacă nu te naşti din nou, nu vei putea vedea împărăţia lui Dumnezeu.
II. Un credincios adevărat simte în mădularele sale o lege care se împotriveşte (Romani 7:23)
,,Văd în mădularele mele o altă lege, care se luptă împotriva Legii primite de mintea mea, şi mă ţine rob legii păcatului, care este în mădularele mele” (Romani 7:23). Când un păcătos vine pentru prima dată la Hristos, el se gândeşte adesea că de-acum şi-a luat rămas bun pentru totdeauna de la păcat: ,,De-acum nu voi mai păcătui niciodată.” Se simte deja la poarta cerului. Dar curând o mică ispită îi dă în vileag inima, şi el strigă: ,,Văd o altă lege.”
1. Observaţi că el o numeşte ,,o altă lege”, o lege total diferită de Legea lui Dumnezeu – o lege în totalitate contrară acesteia. În versetul 25 el o numeşte ,,legea păcatului” – o lege care îi porunceşte să păcătuiască – care îl îmboldeşte înainte prin răsplăţi şi ameninţări. În Romani 8:2 este numită ,,legea păcatului şi a morţii” – o lege care nu numai că duce la păcat, dar şi la moarte, la moarte veşnică: ,,plata păcatului este moartea” (Romani 6:23). Este aceeaşi lege numită în Galateni carnea: ,,carnea pofteşte împotriva Duhului” (5:17). Este aceeaşi ca în Efeseni 4:22, unde este numită ,,omul cel vechi”, care se strică după poftele înşelătoare. Aceeaşi lege care în Coloseni 3 este numită ,,mădularele voastre” – ,,De aceea, omorâţi mădularele voastre care sunt pe pământ: curvia, necurăţia, patima, pofta rea, şi lăcomia, care este o închinare la idoli” (versetul 5). Aceeaşi lege este numită în Romani 7:24 ,,acest trup de moarte”. Adevărul este, prin urmare, că în inima credinciosului rămân toate mădularele şi trupul unui om vechi, sau ale unei vechi naturi: rămâne fântâna oricărui păcat care a poluat vreodată lumea.
2. Mai observaţi că această lege face ceva – ,,se luptă”. Legea din mădulare nu stă liniştită, ci întotdeauna luptă. Nu poate fi niciodată pace în inima unui credincios. Există pacea cu Dumnezeu, dar o luptă continuă cu păcatul. Această lege din mădulare are la dispoziţia sa o armată de pofte şi duce un război constant împotriva Legii lui Dumnezeu. Într-adevăr, uneori o armată stă la pândă şi aşteaptă în linişte până soseşte momentul potrivit pentru a ataca. La fel, poftele din inimă aşteaptă adesea în tăcere până în ora ispitei, şi atunci se războiesc cu sufletul. Inima este ca un vulcan. Uneori dormitează şi nu scoate altceva decât fum, dar focul mocneşte în adâncuri şi în curând va erupe din nou. Există doi mari luptători în sufletul credinciosului. Pe de o parte e Satan, având sub comanda sa carnea şi poftele sale; de cealaltă parte e Duhul Sfânt, având sub comanda sa întreaga nouă făptură. Şi astfel ,,firea pământească pofteşte împotriva Duhului, şi Duhul împotriva firii pământeşti: sunt lucruri potrivnice unele altora, aşa că nu puteţi face tot ce voiţi” (Galateni 5:17).
Câştigă vreodată Satan această luptă? În adânca înţelepciune a lui Dumnezeu, uneori legea din mădulare duce sufletul în robie. ,,Noe era un om neprihănit” (Geneza 6:9) şi Noe umbla cu Dumnezeu, cu toate acestea a fost dus în robie: ,,Noe a început să fie lucrător de pământ, şi a sădit o vie. A băut vin, s-a îmbătat şi s-a dezgolit în mijlocul cortului său” (Geneza 9:20-21). Avraam a fost ,,prietenul lui Dumnezeu” (Iacov 2:23) şi totuşi a rostit o minciună, spunând despre nevasta lui Sara: ,,Este sora mea.” Iov a fost un om neprihănit, se temea de Dumnezeu şi ura răul, şi totuşi a fost provocat să blesteme ziua în care s-a născut. La fel stau lucrurile cu Moise, David, Solomon, Ezechia, Petru şi apostolii.
Aţi experimentat această luptă? E un semn clar al copiilor lui Dumnezeu. Mă tem că cei mai mulţi dintre voi nu aţi simţit-o niciodată. Să nu mă înţelegeţi greşit. Fiecare dintre voi aţi simţit uneori un conflict între conştiinţa voastră naturală şi Legea lui Dumnezeu. Dar aceasta nu este războiul din inima credinciosului, care este lupta dintre Duhul lui Dumnezeu din inimă şi ,,omul cel vechi cu faptele sale”.
Dacă vreunul dintre voi geme sub apăsarea acestei lupte, învaţă să te laşi smerit de ea, dar nu descurajat.
Mai întâi, lasă-te smerit de ea. Scopul ei este să te facă să zaci în ţărână şi să simţi că nu eşti altceva decât un vierme. O! Ce ticălos mizerabil trebuie să fii, dacă şi după ce ai fost iertat şi ai primit Duhul Sfânt, inima ta continuă să fie o fântână a oricărei nelegiuri! Cât de respingător poţi fi, dacă în cele mai solemne clipe când te apropii de Dumnezeu, în acele momente emoţionante, tu încă ai în sânul tău toate mădularele vechii naturi! Fie ca aceasta să te păstreze smerit.
Apoi, fie ca aceasta să te înveţe că ai nevoie de Hristos. Ai nevoie de sângele Său preţios la fel de mult acum ca la început. Nu poţi sta vreodată înaintea lui Dumnezeu aşa cum eşti. Trebuie din nou şi din nou să mergi la El pentru a fi spălat. Chiar şi pe patul de moarte trebuie să te adăposteşti sub Iehova, neprihănirea noastră. De asemenea, trebuie să te rezemi de Hristos. Numai El poate birui în tine. Lipeşte-te mai aproape de El în fiecare zi.
III. Sentimentele unui credincios în timpul acestei lupte:
1. El se simte nenorocit. ,,O, nenorocitul de mine!” (Romani 7:24). Nimeni din lumea aceasta nu e mai fericit ca un credincios. El a venit la Hristos şi a găsit odihna. Toate păcatele sale au fost iertate în Hristos. Se poate apropia de Dumnezeu ca un copil. Duhul Sfânt locuieşte în el. El are nădejdea slavei (Coloseni 1:27). În cele mai îngrozitoare clipe el poate rămâne liniştit, pentru că simte că Dumnezeu e cu El. Cu toate acestea, sunt momente în care strigă: ,,O, nenorocitul de mine!” Când simte boala propriei sale inimi – când simte ţepuşul din carne (2 Corinteni 12:7) – când inima sa păcătoasă e descoperită în toată răutatea ei înfricoşătoare – vai, atunci el se aruncă la pământ, strigând: ,,O, nenorocitul de mine!” Un motiv al acestei nenorociri este că păcatul descoperit în inimă îndepărtează sentimentul iertării. Conştiinţa este învăluită în vinovăţie şi un nor întunecat acoperă sufletul. ,,Cum mă voi putea duce din nou înaintea lui Hristos?” strigă el. ,,Vai! L-am îndepărtat prin păcatul meu pe Mântuitorul!” Un alt motiv este caracterul dezgustător al păcatului. Este simţit ca o viperă în inimă. Omul firesc se simte adesea foarte nefericit din cauza păcatului, dar niciodată nu îi simte caracterul respingător; pentru noua făptură însă este cu adevărat scârbos. Vai! Fraţilor, cunoaşteţi voi ceva din nenorocirea credinciosului? Dacă nu, nu-i veţi cunoaşte nici bucuria sa. Dacă nu cunoaşteţi lacrimile şi gemetele lui, nu-i veţi cunoaşte nici cântecul de biruinţă.
2. El caută scăparea. ,,Cine mă va izbăvi?” În trecut, unii tirani obişnuiau să-şi lege prizonierii cu lanţuri de un trup mort; astfel, oriunde mergea prizonierul, trebuia să tragă după el un cadavru în putrefacţie. Se crede că Pavel face aluzie aici la această practică inumană. El îşi simţea vechiul om ca pe un cadavru putred, pe care îl târa neîncetat după el oriunde mergea. Dorinţa lui arzătoare era să fie fie eliberat de acesta. Cine să ne izbăvească? Vă amintiţi cum odată, când Dumnezeu a lăsat ca un ţepuş în carne să-i chinuie slujitorul, un sol al lui Satan care să-l pălmuiască (2 Corinteni 12:7), Pavel căzut pe genunchi. ,,De trei ori am rugat pe Domnul să mi-l ia.” O, aceasta este adevăratul semn al copiilor lui Dumnezeu! Cei din lume au o natură veche; ei nu au altceva în afară de această veche natură. Dar aceasta nu-i duce pe genunchi. Tu cum stai, suflet drag? Oare putreziciunea dinăuntrul tău te face să mergi la tronul harului? Te determină să chemi numele Domnului? Te face să spui, ca văduva insistentă, ,,Fă-mi dreptate în cearta cu pârâşul meu”? Te face să strigi după Domnul Isus, ca femeia canaanită? O, aminteşte-ţi, dacă pofta poate lucra în inima ta şi tu rămâi mulţumit în această stare, tu nu îi aparţii lui Hristos!
3. El mulţumeşte pentru izbândă. Cu adevărat, ,,în toate aceste lucruri noi suntem mai mult decât biruitori, prin Acela care ne-a iubit” (Romani 8:37), pentru că putem aduce mulţumiri înainte de terminarea luptei. Da, chiar în cele mai întunecate clipe ale bătăliei noi putem privi la Hristos şi putem striga: ,,Mulţumiri fie aduse lui Dumnezeu!” În clipa în care un suflet, gemând sub apăsarea depravării, îşi ridică privirea spre Domnul Isus, în acel moment gemetele sale sunt transformate în cântări de laudă. În Hristos descoperi o fântână care te spală de vinovăţia tuturor păcatelor tale. În Hristos descoperi har suficient pentru tine – har care să te susţină până la sfârşit – şi o promisiune sigură că rădăcinile păcatului vor fi smulse în întregime. ,,Nu te teme de nimic, căci Eu te izbăvesc, te chem pe nume: eşti al Meu” (Isaia 43:1). O, aceasta ne transformă gemetele în cântece de laudă! Cât de adesea începe un Psalm cu gemete şi se sfârşeşte cu laudă! Aceasta e experienţa zilnică a poporului lui Dumnezeu. E şi a ta? Pune-te la încercare. Dacă nu cunoşti cântarea de biruinţă a credinciosului, niciodată nu-ţi vei arunca împreună cu el cununa la picioarele Mielului (Apocalipsa 4:10). Scump credincios, mulţumeşte-te să te lauzi cu slăbiciunile tale, pentru ca puterea lui Hristos să rămână în tine (2 Corinteni 12:9).
Tradus de Florin Vidu
II(partea a doua)
Să aflăm acum când un păcat devine obişnuinţă, caracterizează şi stăpâneşte viaţa unui credincios. Poţi să-ţi dai seama că un anume păcat a pus stăpânire pe viaţa ta când următoarele condiţii sunt îndeplinite:
- când alegi să accepţi păcatul de bunăvoie (fiind convins de plăcerea care ţi-o oferă), păcatul acela devine obişnuinţă. Orice creştin care este sincer poate recunoaşte ce oportunităţi din viaţa lui conduc la păcat. Nimeni nu alege păcatul de dragul păcatului, în afară de cazul când este rău şi are dorinţe complet sucite (asta-i ambivalenţa). Cu toţii putem distinge ce prilejuri, situaţii şi împrejurări stârnesc, activează, sau pun în acţiune poftele noastre înşelătoare (Efes.4:22). Atunci când de bunăvoie alegem să ne înconjurăm cu prilejuri de păcătuire, ne găsim în stăpânirea păcatului. În mod normal, ar trebui să respingem orice prilej care duce la păcat, sau altfel nu vom avea niciodată puterea de a-l refuza.Mat. 18:7 Vai de lume, din pricina prilejurilor de păcătuire! Fiindcă nu se poate să nu vină prilejuri de păcătuire; dar vai de omul acela prin care vine prilejul de păcătuire!
Luca 17:1 Isus a zis ucenicilor Săi: ,,Este cu neputinţă să nu vină prilejuri de păcătuire; dar vai de acela prin care vin! - când găseşti că argumentele împotriva (săvârşirii) respectivului tău păcat îşi pierd puterea de convingere, păcatul a devenit obişnuinţă. Orice creştin aflat în puterea unui anume păcat (aşadar, controlat) va fi întâmpinat la început cu argumente sugerate minţii lui de frică, pericol, ruşine, sau consecinţe, dacă stăruieşte în respectivul păcat. Dacă observi că acestea îşi pierd din putere, forţă, şi nu mai influenţează raţiunea ta, cum obişnuiau odată, atunci teme-te că acel păcat a devenit obişnuinţă.
- când observi că acel păcat nu ratează nici o ocazie (sau, aproape niciuna) de a acţiona atunci când are prilejul, a devenit obişnuinţă.Dacă un om de afaceri înşeală de fiecare dată când are ocazia, sau aproape, este clar că suferă de lăcomie în inima lui, nu? Dacă un om se îmbată ori de câte ori pune mâna pe băutură, este clar că este un beţiv? Consecvenţa păcatului respectiv este un indiciu clar al transformării în obişnuinţă, al intrării tale sub stăpânirea stricăciunii.
- când observi că eşti complet motivat să nu faci respectivul păcat, nu de puterea înnoitoare a harului, ci de aceea de a înfrâna, păcatul acela a devenit obişnuinţă pentru tine. Credincioşii se găsesc sub influenţa înnoitoare a harului şi nu sub interdicţia împovărătoare a legii. Când de la păcatul repetat te înfrânezi sub ameninţarea consecinţelor, sau de teama ruşinii care o poţi suferi dacă se află, sau a pierderii statutului tău, sau chiar de a nu suferi material, se numeşte că ai „căzut din har” şi Hristos nu-ţi foloseşte la nimic în lupta împotriva păcatului. Dacă nu te-ai teme de pedeapsă, de ruşinarea ta, de consecinţe, a-i păcătui „într-o veselie”. Atunci nu mai eşti sub stăpânirea harului înnoitor al lui Hristos, ci sub frică, nu eşti deloc departe de mentalitatea unui necredincios, şi în ciuda profesiunii tale de credinţă, trăieşti ca şi cum Dumnezeu nu ar există (ateism practic). Ce anume îţi inspiră conduita faţă de acel păcat? Dragostea şi bunătatea lui Dumnezeu şi atunci intervine o pocăinţă reală, ori, frica şi ipocrizia, şi atunci te afli cu totul la cheremul acelui păcat viclean care a repurtat o victorie completă asupra ta. Precizez totuşi că frica de a păcătui, depinde din ce motive o ai, nu este cu totul nesănătoasă.
- când voinţa ta este implicată frecvent şi predominant în păcat, păcatul este repetat. Cu alte cuvinte, când voieşti să păcătuieşti în ademenirea poftei tale, decizând să o faci pe baza percepţiei eronate care ţi-o transmite, păcatul devine obişnuinţă pentru tine. Într-adevăr, păcatul poate produce confuzia totală a sentimentelor şi a gândurilor, dar fără să stăpânească şi inima. Atunci însă când pune stăpânire pe voinţă, devine stăpân.Evrei 11:25 …ci a vrut mai bine să sufere împreună cu poporul lui Dumnezeu decât să se bucure de plăcerile de o clipă ale păcatului.
Cum este posibil ca un păcat devenit obişnuinţă să existe în viaţa unui credincios veritabil în care operează harul mântuitor al Lui Dumnezeu?
Această întrebare este grea, iar un răspuns exact se obţine greu din cauza dificultăţilor ce apar în răspuns. Trebuie în primul rând să fim atenţi cum răspundem la o asemenea întrebare deoarece priveşte starea actuală şi eternă a sufletelor.
1. Datoria fiecărui credincios este de a se asigura că situaţia nu-l descrie pe el şi că nu ajunge acolo. Avem oricum destule temeri şi îndoieli asupra destinelor noastre eterne fără să fie nevoie să mai adăugăm greutatea celor cauzate de păcatele din obişnuinţă. Sper astfel, să vedem că este în interesul nostru, al liniştii noastre sufleteşti, a păcii conştiinţelor să nu mai fie tulburate şi de astfel de probleme.
De pildă, David şi-a recunoscut fărădelegile şi păcatele involuntare şi s-a rugat pentru curăţire, purificare sa de toate şi pentru iertare lui Dumnezeu:
Psalmul 19:12 Cine îşi cunoaşte greşelile făcute din neştiinţă? Iartă-mi greşelile pe cari nu le cunosc!
Dar vedem că David a fost îndeosebi atent să se roage să fie păzit şi ferit, de acele păcate în care ştia că ia parte voită. Pe care le face din ştiinţă, sau conştient:
Psalmul 19:13 Păzeşte de asemenea pe robul Tău de mândrie, ca să nu stăpânească ea peste mine! Atunci voi fi fără prihană, nevinovat de păcate mari.
În limbă engleză se evidenţiază un înţeles în plus al rugăciunii lui David: „păzeşte pe robul tău de păcatele făcute în îndrăzneală, (cu aroganţă)…”. Adică de acele păcate care ştie bine ce înseamnă, ce consecinţe aduc, ce trebuia să îndure Mesia pentru ele, şi pe care totuşi le săvârşeşte. Mândria sau aroganţa spirituală (sfidarea) arătată în urma păcătuirii conştiente, a profitării de pe urma neintervenţiei imediate a urmărilor cuvenite, face ca inima să se încreadă în sine şi-n propria ei viclenie, în realitate suferind o groaznică amăgire şi pregătindu-se pentru o pedeapsă groaznică şi neaşteptată.
Evrei 10:26-27 Căci, dacă păcătuim cu voia, după ce am primit cunoştinţa adevărului, nu mai rămâne nici o jertfă pentru păcate, ci doar o aşteptare înfricoşată a judecăţii, şi văpaia unui foc, care va mistui pe cei răzvrătiţi.
Poate acest verset să-l descrie pe un credincios veritabil? Noi ştim că nu, cu toate acestea mulţi păcătuim perfect conştienţi ce înseamnă fărădelegea noastră, ce urmări aduce, pe cine ofensează, şi cine are de suferit la urmă.
Evrei 12:15 Luaţi seama bine ca nimeni să nu se abată dela harul lui Dumnezeu, pentru ca nu cumva să dea lăstari vreo rădăcină de amărăciune, să vă aducă tulburare, şi mulţi să fie întinaţi de ea.
Proverbe 4:23 Păzeşte-ţi inima mai mult decât orice, căci din ea ies izvoarele vieţii.
Ceea ce urmează ne învaţă despre moştenirea firii care păcătuieşte din obişnuinţă:
Iov 14:4 Cum ar putea să iasă dintr-o fiinţă necurată un om curat? Nu poate să iasă nici unul.
2. Orice s-ar spune despre păcatul săvârşit din obişnuinţă şi compatibilitatea lui cu mântuirea, în mod sigur el este incompatibil cu pacea credinciosului. Fără ezitări trebuie spus că orice pace poate pretinde că are un credincios săvârşind în mod repetat un anume păcat, este o pace falsă, înşelătoare. Mulţi trăiesc într-o pace înşelătoare, având speranţa că vor fi primiţi în cer de Dumnezeu aflându-se cu totul în stăpânirea păcatului şi fiind de fapt necredincioşi. Cred că totul va fi bine cu ei la urmă şi amână să se confrunte cu păcatul lor, alegând un moment mai convenabil lor când să se gândească la el. Cei ce cad în săvârşirea păcatelor din obişnuinţă dau dovadă de necredinţă şi dau înapoi. Despre cel care a mărturisit odată că este un creştin şi pentru o vreme a dovedeşte o viaţă bună până ce o anume poftă prinde putere folosindu-se de propriul lui temperament, sau de prilejurile favorabile, îndepărtându-l de viaţa de credinţă şi de Dumnezeu, se poate spune că se „întoarce înapoi”, sau că „dă înapoi”:
Evrei 10:38-39 Şi cel neprihănit va trăi prin credinţă: dar dacă dă înapoi, sufletul Meu nu găseşte plăcere în el.” Noi însă nu suntem din aceia cari dau înapoi ca să se piardă, ci din aceia cari au credinţă pentru mântuirea sufletului.
Iar atunci când Dumnezeu nu găseşte plăcere în sufletului cuiva, acela nu are pace defel. În acest caz trebuie să vezi pe ce te bazezi în pacea ta. Dacă descoperi că ai o pace care rămâne netulburată chiar atunci când săvârşeşti păcatul din obişnuinţă, nu te lăsa amăgit de ea. În ziua judecăţii, te va părăsi repede.
3. Dacă păcatul devenit obişnuinţă nu este neobişnuit la un adevărat ucenic, este totuşi un lucru neobişnuit ca el să slujească Domnului din dragoste şi nu din obligaţie. Multe îndatoriri sfinte poate ţinea cineva înaintea Domnului, dar în nici un caz dragostea să stea la baza îndeplinirii lor. Adesea cei aflaţi în stăpânirea unui păcat îşi înmulţesc singuri îndatoririle religioase, astfel încât pentru liniştirea conştiinţelor lor nu lipsesc de la nici o adunare, de la nici o acţiune a sfinţilor, etc. şi se folosesc de toate aceste lucruri sfinte să acopere o obişnuinţă păcătoasă din vieţile lor. Nici unul dintre aceste lucruri nu le fac pentru Dumnezeu dintr-o dragoste sinceră. (rugăciunea, participarea la studii, la evanghelizări, etc.)
Romani 7:23 dar văd în mădularele mele o altă lege, care se luptă împotriva legii primite de mintea mea, şi mă ţine rob legii păcatului, care este în mădularele mele.
Mulţi preferă să se amăgească că Pavel nu descria aici experienţa sa de creştin, ci aceea de dinainte de Hristos.
Se mai poate spune că atunci când păcatul ne domină în mod obişnuit viaţa, harul este suspendat din activitatea lui înnoitoare şi nici progres în credinţă nu înregistrăm.
John Owen: „Fraţilor dacă vă aflaţi în puterea unui păcat, nu vă rugaţi de pomană şi nu veniţi la studiul Cuvântului în zadar, căci nu le faceţi din dragoste şi nici nu puteţi învăţa nimic din ele.”
4. Viaţa spirituală a cuiva se poate să fie într-o stagnare, într-o comă, dacă omul duhovnicesc a fost într-adevăr adus odată la viaţă împreună cu Hristos, dar nu este mort. Amintiţi-vă de David şi anii în care el s-a aflat în păcat cu Batşeba. Căderea lui a dus la coma omului spiritual (duhovnicesc), dar nu se poate spune că a fost complet ucis. Coma sa spirituală a fost întreruptă de profetul Natan care i-a adus Cuvântul lui Dumnezeu. Vă amintiţi cum îşi descria el „coma” spirituală?
Psalmul 31:10 mi se sfârşeşte viaţa în durere, şi anii în suspinuri. Mi s-au sleit puterile din pricina fărădelegii mele, şi-mi putrezesc oasele!
Psalmul 32:3 Câtă vreme am tăcut, mi se topeau oasele de gemetele mele necurmate.
Apoi, exprimă convingerea că doar Dumnezeu îl poate scăpa din acest impas,
Psalmul 35:10 Toate oasele mele vor zice: ,,Doamne, cine poate, ca Tine, să scape pe cel nenorocit de unul mai tare de cât el, pe cel nenorocit şi sărac de cel ce-l jăfuieşte?”
Psalmul 38:3 N-a mai rămas nimic sănătos în carnea mea, din pricina mâniei Tale; nu mai este nici o vlagă în oasele mele, în urma păcatului meu.
Şi, după pocăinţa lui reală,
Psalmul 51:8 Fă-mă să aud veselie şi bucurie, şi oasele, pe cari le-ai zdrobit Tu, se vor bucura.
Să nu ne grăbim să-l declarăm „mort spiritual” pe cel care odată a arătat semne clare de viaţă spirituală, chiar dacă momentan pare în „comă” şi nu are semnele vitale. Iată şi motivul de îngrijorare. Dacă îl judecăm aşa pe un om, deci mort, ajungem să-l neglijăm şi să-l lăsăm în pace. Dacă însă ne gândim că se află doar într-o comă, vom folosi toate mijloacele la îndemână pentru a-l readuce la viaţă. Aşa ar trebui să ne ajutăm unii pe alţii.
5. Şi în final, slujirea constantă a păcatului îl revelează pe adevăratul stăpân al vieţii cuiva:
Rom.6:16 Nu ştiţi că, dacă vă daţi robi cuiva, ca să-l ascultaţi, sunteţi robii aceluia de care ascultaţi, fie că este vorba de păcat, care duce la moarte, fie că este vorba de ascultare, care duce la neprihănire?
Dacă această stăpânire nu este niciodată detronată, şi ajunge să caracterizeze întreaga viaţă a cuiva care a mărturisit credinţa în Hristos, acela a fost un credincios fals, un om care nu l-a cunoscut niciodată pe Dumnezeu, un Iuda.
Ce ar trebui să facă acela care se trezeşte cuprins de puterea unui păcat devenit obişnuinţă?
Această înfrângere lamentabilă în faţa păcatului poate aduce ruşinarea noastră publică, şi umilirea noastră, poate alunga pacea lăuntrică, sau liniştea conştiinţei, sau poate să ne umple de îndoieli asupra părţii noastre alături de Hristos, fie în lucrarea Lui din lumea aceasta fie în primirea noastră în veşnicie (cazul extrem; pierderea siguranţei mântuirii). Ce-i de făcut?
1. În primul rând, teme-te şi îngăduie fricii să pătrundă în mintea ta!Obişnuieşte-ţi mintea cu ideea cauzei şi efectului. Deci, la orice faci, există nişte urmări, nişte repercusiuni.
Este o misiune imposibilă să ne dăm seama singuri cât de subtil este păcatul în puterea lui de a ne convinge că nu ne ameninţă nici un pericol real. De aceea să facem totul în puterea noastră să ne amintim că păcatul duce la moarte, iad şi pedeapsă veşnică. Nu vă găsiţi liniştea în raţionalizarea situaţiei şi în speranţa nebunească că „totul va fi bine la urmă”. Poate că situaţia celui care este învins de un păcat ce i-a devenit obişnuinţă nici nu este atât de stabilă precum pare.
Potrivit este aici să spun că fricoşii nu intră în Împărăţia lui Dumnezeu.
Apocalipsa 21:8 Dar cât despre fricoşi, necredincioşi, scârboşi, ucigaşi, curvari, vrăjitori, închinătorii la idoli, şi toţi mincinoşii, partea lor este în iazul, care arde cu foc şi cu pucioasă, adică moartea a doua.”
2. Conştiinţa să vă fie încărcată şi simţiţi-vă vina.
Iacov 4:9 Simţiţi-vă ticăloşia; tânguiţi-vă şi plângeţi. Râsul vostru să se prefacă în tânguire, şi bucuria voastră în întristare…
Conştiinţa amorţită de păcatul devenit obişnuinţă este înceată, extrem de înceată în perceperea pericolului real reprezentat de păcat. În plus, nu este deloc dispusă să poarte vinovăţia timp foarte îndelungat. De aceea, noi încercăm să-i înăbuşim glasul şi să-i scuzăm vina. Dar, este momentul să o ascultăm şi să vedem gravitatea vinovăţiei noastre înaintea ochilor lui Dumnezeu şi nu ai noştri.
Isaia 22:12, 13 Şi totuşi Domnul, Dumnezeul oştirilor, vă cheamă în ziua aceea să plângeţi şi să vă bateţi în piept, să vă radeţi capul şi să vă încingeţi cu sac. Dar iată, în schimb, veselie şi bucurie! Se junghie boi şi se taie oi, se mănâncă la carne şi se bea la vin: ,Să mâncăm şi să bem, căci mâine vom muri!’ –
3. Odată ce ne-am dat seama de gravitatea păcatului nostru şi simţim povara vinii noastre, trebuie să ne rugăm pentru scăpare din cursa lui.
Astfel ar trebui să-i cerem lui Dumnezeu ajutor, cu strigăte mari şi cu gemete:
Psalmul 32
2 Ferice de omul, căruia nu-i ţine în seamă Domnul nelegiuirea, şi în duhul căruia nu este viclenie!
3 Câtă vreme am tăcut, mi se topeau oasele de gemetele mele necurmate.
4 Căci zi şi noapte mâna Ta apăsa asupra mea; mi se usca vlaga cum se usucă pământul de seceta verii.
5 Atunci Ţi-am mărturisit păcatul meu, şi nu mi-am ascuns fărădelegea. Am zis: ,,Îmi voi mărturisi Domnului fărădelegile!” Şi Tu ai iertat vina păcatului meu.
6 De aceea orice om evlavios să se roage Ţie la vreme potrivită! Şi chiar de s-ar vărsa ape mari, pe el nu-l vor atinge de loc.
7 Tu eşti ocrotirea mea, Tu mă scoţi din necaz, Tu mă înconjuri cu cântări de izbăvire.
8 ,,Eu – zice Domnul – te voi învăţa, şi-ţi voi arăta calea pe care trebuie s-o urmezi, te voi sfătui, şi voi avea privirea îndreptată asupra ta.”
9 Nu fiţi ca un cal sau ca un catâr fără pricepere, pe cari-i struneşti cu un frâu şi o zăbală cu cari-i legi, ca să nu se apropie de tine.
10 De multe dureri are parte cel rău, dar cel ce se încrede în Domnul, este înconjurat cu îndurarea Lui.
Plângerile lui Ieremia
4 Mi-a prăpădit carnea şi pielea, şi mi-a zdrobit oasele.
5 A făcut zid împrejurul meu, şi m-a înconjurat cu otravă şi durere.
6 Mă aşează în întunerec, ca pe cei morţi pentru totdeauna.
7 M-a înconjurat cu un zid, ca să nu ies; m-a pus în lanţuri grele.
8 Să tot strig şi să tot cer ajutor, căci El tot nu-mi primeşte rugăciunea.
9 Mi-a astupat calea cu pietre cioplite, şi mi-a strâmbat cărările.
10 Mă pândeşte ca un urs şi ca un leu într-un loc ascuns.
11 Mi-a abătut căile, şi apoi s-a aruncat pe mine, şi m-a pustiit.
12 Şi-a încordat arcul, şi m-a pus ţintă săgeţii Lui.
13 În rărunchi mi-a înfipt săgeţile din tolba Lui.
14 Am ajuns de râsul poporului meu, şi toată ziua sunt pus în cântece de batjocură de ei.
15 M-a săturat de amărăciune, m-a îmbătat cu pelin.
16 Mi-a sfărâmat dinţii cu pietre, m-a acoperit cu cenuşă.
17 Mi-ai luat pacea, şi nu mai cunosc fericirea.
18 Şi am zis: ,,S-a dus puterea mea de viaţă, şi nu mai am nici o nădejde în Domnul.”
19 ,,Gândeşte-Te la necazul şi suferinţa mea, la pelin şi la otravă!”
20 Când îşi aduce aminte sufletul meu de ele, este mâhnit în mine.
21 Iată ce mai gândesc în inima mea, şi iată ce mă face să mai trag nădejde:
22 Bunătăţile Domnului nu s-au sfârşit, îndurările Lui nu sunt la capăt,
23 ci se înoiesc în fiecare dimineaţă. Şi credincioşia Ta este atât de mare!
Hristos poate veni în ajutorul celor neputincioşi, şi, deşi ni se pare greu de îndurat, faptul că nu mai putem, recunoaşterea păcatului îi aduce multă slavă lui Dumnezeu. Recunoaşterea prinderii noastre în capcana păcatului îl dezarmează pe diavol şi-i abate săgeţile otrăvitoare, deschide izvoarele cerului şi face să ploaie neprihănire asupra noastră.
4. Şi în final, preţuiţi şi recapitulaţi fiecare avertisment biblic împotriva respectivului păcat. Scriptura este plină de avertismente dintre cele mai severe pentru cele mai vizibile şi cele mai ascunse păcate ale omului.
Ps.119:133 Întăreşte-mi paşii în Cuvântul Tău, şi nu lăsa nici o nelegiuire să stăpânească peste mine!
Psalmul 1
1 Ferice de omul care nu se duce la sfatul celor răi, nu se opreşte pe calea celor păcătoşi, şi nu se aşează pe scaunul celor batjocoritori!
2 Ci îşi găseşte plăcerea în Legea Domnului, şi zi şi noapte cugetă la Legea Lui!
3 El este ca un pom sădit lângă un izvor de apă, care îşi dă rodul la vremea lui, şi ale cărui frunze nu se veştejesc: tot ce începe, duce la bun sfârşit.
4 Nu tot aşa este cu cei răi: ci ei sunt ca pleava, pe care o spulberă vântul.
5 De aceea cei rău nu pot ţinea capul sus în judecăţii, nici păcătoşii în adunarea celor neprihăniţi.
6 Căci Domnul cunoaşte calea celor neprihăniţi, dar calea păcătoşilor duce la pieire.
Acestea sunt incluse în Scripturi pentru înştiinţarea noastră (punerea noastră în temă, informarea, briefing-ul), dar şi pentru trezirea noastră din amorţeala (coma) păcatelor, atunci când pune stăpânire pe noi. Dacă Dumnezeu a fost atât de bun încât să nu ne ascundă consecinţele păcatelor noastre, lăsându-ne să fim distruşi fără milă de ele, ar merita efortul din partea noastră să le găsim în Biblie şi să ni le notăm, să le memorăm şi să le preţuim în inimă.
Un ultim avertisment:
Proverbe 29:1 Un om care se împotriveşte tuturor mustrărilor, va fi zdrobit deodată şi fără leac.
Încă două încurajări şi gata!
Nu contează cât de slabă este perspectiva scăpării tale din laţul păcatului obişnuit, de cât de grea este oprimarea conştiinţei tale şi cât de mult te face să te simţi un ipocrit. Puterea păcatului poate părea invincibilă, vina cauzată, insuportabilă lui Dumnezeu, însă nu-ţi pierde încrederea în Dumnezeu şi fii recunoscător că-ţi vorbeşte în starea ta.
Ioan 13:10 Isus i-a zis: ,,Cine s-a scăldat n-are trebuinţă să-şi spele decât picioarele, ca să fie curat de tot…
Este ceva ce depinde enorm de Dumnezeu, deşi porunca de mortificare a păcatelor ne este adresată în mod direct nouă:
Ieremia 10:23 ,,Ştiu, Doamne, că soarta omului nu este în puterea lui; nici nu stă în puterea omului, când umblă, să-şi îndrepte paşii spre ţintă.
Psalm 37:23 Domnul întăreşte paşii omului, când Îi place calea lui;
Proverbe 3:6 Recunoaşte-L în toate căile tale, şi El îţi va netezi cărările.
Mortificarea păcatului, instantanee?
Este iluzoriu să crezi că „omorârea” păcatelor care se luptă în mădularele noastre de pe pământ se face dintr-o dată. Mortificarea păcatului din noi reprezintă un proces şi uneori trebuie să luăm păcat cu păcat şi să-l „omorâm” prin Duhul. În Romani 8:13 se spune cum,
…prin Duhul, faceţi să moară faptele trupului, veţi trăi.
Până ce Dumnezeu ajunge să fie respectat în absolut toate aspectele vieţii noastre avem nevoie într-adevăr de ceva timp şi perseverenţă. Înfrângerea suferită în faţa unui păcat nu este un motiv să dezertăm din „oastea Domnului” şi să trecem „cu arme şi bagaje” de partea duşmanului sufletelor noastre, diavolul, sau şarpele cel vechi.
Cu toate acestea să nu uităm că ţelul nostru în această ocupaţie de mortificare a păcatului în mădularele noastre este una care nu suferă opriri (răgaz) şi nici nu se consideră încheiată până ce Domnul nu decide să ne cheme acasă, „extrăgându-ne” din luptă.
Drept încheiere…
2 Corinteni 7:10, 11 În adevăr, când întristarea este după voia lui Dumnezeu, aduce o pocăinţă care duce la mântuire, şi de care cineva nu se căieşte niciodată; pe când întristarea lumii aduce moartea. Căci uite, tocmai întristarea aceasta a voastră după voia lui Dumnezeu, ce frământare a trezit în voi! Şi ce cuvinte de desvinovăţire! Ce mânie! Ce frică! Ce dorinţă aprinsă! Ce râvnă! Ce pedeapsă! În toate voi aţi arătat că sunteţi curaţi în privinţa aceasta.
O sursă a inspiraţiei acestui studiu este modulul pentru programul de calculator Online Bible denumit, „Cases of Conscience Resolved” by John Owen, modernized by Richard J. Vincent. (Modernized from Volume 9 of John Owen’s Works, pages 381-392)
Teodor Macavei
Păcatul împotriva omului este păcatul împotriva lui Dumnezeu
de James Montgomery Boice
Au existat mai mulţi factori care l-au ajutat pe Iosif să biruie ispita venită prin nevasta lui Potifar, dar secretul principal al victoriei sale este acela că lucrurile erau clar stabilite în mintea lui înainte să vină ispita. Îţi vei pierde puterea când vei fi ispitit dacă nu ai stabilit dinainte cum stau lucrurile.
O autoritate dintr-un anume domeniu al vieţii mele este James Fixx, care a scris mai multe cărţi foarte populare despre atletism. Una dintre ele se numeşte „Manualul complet al alergătorului” („The Complete Book of Running”). Într-unul din capitolele acestei cărţi el descrie câteva din lucrurile ciudate care se întâmplă în mintea ta în mijlocul unei curse. El spune: „Când alergăm într-o cursă, în mintea noastră se petrec lucruri ciudate. Stresul generat de oboseală ne face să uităm motivul pentru care am început de fapt să alergăm. Într-unul din primele maratoane la care am participat nu-mi venea în minte nici un motiv ca să continui. Epuizat fizic şi mental, am abandonat cursa. Acum nu mă mai înscriu la maraton decât dacă vreau cu adevărat să îl termin. Dacă, în timpul cursei, nu-mi mai amintesc de ce am vrut să alerg, îmi spun: ‘Poate că acum nu-mi mai aduc aminte, dar ştiu că am avut un motiv bun atunci când am pornit.'” El mai spune: „În cele din urmă am învăţat cum să lupt atunci când creierul meu vrea să mă amăgească cu tot felul de argumente.”
Ce trebuie să facem noi este să ne pregătim motivele dinainte, astfel încât, chiar dacă în mijlocul ispitei n-o să putem indica exact motivul pentru care vrem să ne împotrivim păcatului, cu toate acestea vom şti că există motive solide şi ele au de-a face cu slujirea Domnului nostru Isus Hristos, iar pe această bază vom putea lupta împotriva ispitei şi vom trăi pentru Dumnezeu.
Iosif avea mai multe lucruri stabilite clar în minte şi le observăm cu uşurinţă în cuvintele pe care le găsim în capitolul 39 din Genesa. Primul este acesta: Iosif a stabilit foarte clar în mintea sa că păcatul este păcat. Cuvântul pe care îl foloseşte el este „rău”. El spune: „Cum aş putea să fac eu un rău atât de mare şi să păcătuiesc împotriva lui Dumnezeu?”
Acest lucru e foarte important pentru că una din strategiile pe care diavolul le foloseşte în vieţile creştinilor individuali şi în general în întreaga societate este să schimbe numele păcatului, astfel încât păcatul încetează să mai fie un lucru la fel de discutabil ca în cazul în care am fi confruntaţi direct cu el, ba chiar devine un lucru de dorit, dacă numele lui e ales cu grijă. Cu greu am putea găsi vreun păcat al cărui nume să nu fi fost schimbat în acest fel. Aroganţa, ostilitatea, violenţa şi altele asemenea le numim exprimări ale propriei personalităţi. Spunem despre ele: „Ei bine, e un caz de eliberare de inhibiţii.” Iar pentru că exprimarea personalităţii şi eliberarea de inhibiţii sunt lucruri bune, prin urmare exprimarea personalităţii în orice situaţie este bună, prin definiţie. Astfel sunt justificate tot felul de comportamente nedrepte, insensibile, imorale şi egoiste.
Luaţi de exemplu păcatul lăcomiei, al excesului de mâncare. Îi spunem „o viaţă bună”. Mândriei îi spunem „autoapreciere”. Poate cel mai rău dintre toate sunt tratate păcatele sexuale. Perversiunile evidente sunt numite „stil alternativ de viaţă”. Curviei îi spunem „experiment sexual”. În cazul adulterului spunem: „Ei bine, uneori e tratamentul necesar pentru o căsătorie monotonă.”
Iosif a auzit toate aceste argumente. Sunt sigur că le-a auzit de la Doamna Potifar, dacă nu le-a auzit deja din altă parte. Probabil că le-a auzit şi din partea societăţii sale. Dar Iosif pur şi simplu nu s-a lăsat convins. El a înţeles cum stau lucrurile din punctul de vedere al lui Dumnezeu, iar Dumnezeu e cel care spune păcatului pe nume, Dumnezeu e cel care defineşte păcatul ca un lucru rău, iar Iosif trăia după standardele lui Dumnezeu. Nu după standardele unei societăţi păcătoase şi corupte care, evident, foloseşte orice metodă pe care o are la dispoziţie ca să îşi justifice propriul păcat.
Cred că el mai ştia ceva. Ştia că indiferent cum i-ai spune păcatului, păcatul e totuşi păcat şi va opera ca un păcat. Altfel spus, păcatul are efectele sale şi acestea sunt distructive. Păcatul răneşte. Poţi spune că păcatul nu e dăunător, dar el este şi îşi va produce efectele indiferent de terminologia pe care o foloseşti.
Vedeţi, Iosif ştia toate acestea şi acestea sunt lucrurile pe care toţi oamenii evlavioşi le au clar stabilite în minte, dacă vor într-adevăr să trăiască pentru Dumnezeu în mijlocul ispitelor. Spune-i păcatului cum vrei. Numeşte-l „experiment”. Numeşte-l „eliberare de inhibiţii”. Oricum i-ai spune, el tot păcat rămâne iar efectele sale sunt distructive.
Al doilea lucru pe care Iosif l-a înţeles înainte să vină ispita e că în general, şi probabil putem spune chiar întotdeauna, păcatul răneşte alte fiinţe umane. La aceasta se referă de fapt Iosif în discuţia sa cu Doamna Potifar, aşa cum observăm în versetele 8 şi 9 din acest capitol. El îi spune:
„Stăpânul meu nu-mi cere socoteală de nimic din casă, şi mi-a dat pe mână tot ce are. El nu este mai mare decât mine în casa aceasta, şi nu mi-a oprit nimic, afară de tine, pentru că eşti nevasta lui. Cum aş putea să fac eu un rău atât de mare şi să păcătuiesc împotriva lui Dumnezeu?”
El prezintă aici trei argumente. În primul rând, el spune că „Potifar are încredere în mine şi mă onorează, din această cauză eu am o obligaţie morală faţă de el. Pur şi simplu nu pot face vreun lucru pe care altfel l-aş face, pentru că relaţia mea cu acest om e una deosebită. M-a promovat şi am obligaţia morală să îi onorez încrederea.”
În al doilea rând, el spune: „Deşi mi-a dat libertate peste toate lucrurile pe care le are, astfel încât am ajuns să îi administrez toată averea, el nu mi te-a dat şi pe tine, tu încă eşti soţia lui.”
Iar în al treilea rând, el spune: „Pentru că eşti soţia lui, evident, şi tu ai o obligaţie faţă de el, aşa cum am şi eu.”
Ce spune el de fapt atunci când explică acele relaţii este că, dacă ar păcătui preacurvind cu Doamna Potifar (în ce-l privea pe el personal, era vorba de păcatul curviei), ar fi fost vinovat atât faţă de stăpânul lui cât şi faţă de ea.
Vedeţi, avem tendinţa să minimalizăm importanţa păcatului. Nu numai că îi schimbăm numele, şi ştim că o facem, dar încercăm să îi minimalizăm importanţa atunci când spunem: „Ei bine, nu face rău nimănui atâta vreme cât părţile implicate consimt de bună voie; deci, nefăcând rău nimănui altcuiva, e în regulă dacă îl faci.” Dar vai, cum ne înşelăm singuri vorbind astfel! Ce credeţi că a făcut Dumnezeu atunci când ne-a dat această Biblie? Ne-a dat El oare un set de reguli alese la întâmplare, spunând: „Cred că aşa vreau să meargă lucrurile, de aceea aşa rămâne.” Nu, acestea sunt legile morale care izvorăsc din natura lui Dumnezeu. Prin urmare, din natura care face reale toate lucrurile pe care le cunoaştem. Aceste reguli există pentru că lucrurile merg bine atunci când funcţionează după ele. Când ne alegem propriul drum în opoziţie cu aceste reguli, fie că ne dăm seama sau nu, lucrurile nu merg bine şi oamenii suferă, indiferent dacă o recunoaştem sau nu.
Luis Palau este un bine cunoscut evanghelist latino-american care este foarte eficient în cruciadele sale, nu numai în America Latină dar şi în Statele Unite şi Europa. El vorbeşte despre propria sa experienţă din America Latină şi o aplică la tendinţa americanilor de a minimaliza importanţa păcatului şi a-i ignora efectele. El spune: „Credeţi că e un lucru nesemnificativ…” Şi aici îl citez: „Veniţi în America Latină să vedeţi prin ce trecem noi acolo. Cele mai multe din ţările noastre sunt îngrozitor de sărace, iar în unele din ele peste 70 la sută din populaţie e născută în afara căsătoriei.” Apoi pune cele două afirmaţii cap la cap: „Structura societăţii din acea parte de lume e îngrozitor de afectată de imoralitatea sexuală.”
Am văzut acelaşi lucru aici. Poate că la noi situaţia încă nu e atât de gravă şi poate că suntem mai sofisticaţi în felul în care muşamalizăm lucrurile, dar şi aici se văd aceleaşi efecte. Văd rezultatele evidente ale promiscuităţii, bolile venerice care au atins proporţii epidemice, SIDA (sindromul imunodeficienţei dobândite) care îngrozeşte comunitatea homosexualilor printre care face ravagii, naşteri ilegitime, avorturi (au ajuns acum la aproape un milion şi jumătate pe an numai în Statele Unite).
Pe lângă rezultatele evidente ale promiscuităţii, efectele păcatului se văd şi în lucrurile ascunse. În familiile destrămate. În bărbaţii şi femeile care caută frustraţi o relaţie permanentă sau de durată. Într-o generaţie de copii confuzi, rătăcitori şi răniţi. Cred că cel mai mult mă doare ce se întâmplă cu copiii. Credem că ei nu sunt afectaţi, dar sunt. Ne distrugem copiii. Şi oare ce credem noi? Credem că Dumnezeu va trece cu vederea felul în care ne tratăm copiii în cultura noastră privilegiată? Cineva poate spune: „O, da, dar am vrut şi eu doar să fiu fericit.” Acum eşti fericit? Cine spune că ai dreptul să fii fericit pe socoteala altcuiva? Cine spune că fericirea e virtutea de căpătâi în această viaţă? Altcineva spune: „N-am ştiut că nu e bine ce fac.” Hai să fim serioşi… În cultura de azi şi cu conştiinţa pe care Dumnezeu ţi-a dat-o? Cum o să-I poţi spune lui Dumnezeu în acea zi: „N-am ştiut că nu e bine ce fac”? Un altul poate spune: „Nu m-am putut abţine.” Ba ai putut. Altcineva va spune: „Ei bine, copiii n-au nimic. Copiii supravieţuiesc întotdeauna. Ei nu sunt afectaţi.” Ascultă. Domnul Isus Hristos a spus: „Dar pentru oricine va face să păcătuiască pe unul din aceşti micuţi, cari cred în Mine, ar fi mai de folos să i se atârne de gât o piatră mare de moară, şi să fie înecat în adâncul mării. Vai de lume, din pricina prilejurilor de păcătuire! Fiindcă nu se poate să nu vină prilejuri de păcătuire; dar vai de omul acela prin care vine prilejul de păcătuire!” (Matei 18:6,7)
Iosif nu a spus: „Da, păcatul nu mai poate fi stăpânit, dar nu-i afectează cu adevărat pe alţii.” Iosif a înţeles că îi afecta într-adevăr pe ceilalţi. Şi el a hotărât că nu avea să ia parte la el. La fel trebuie să facă toţi cei ce cheamă Numele Domnului Isus Hristos. Trebuie să i ne împotrivim aşa cum a făcut-o şi Iosif.
Al treilea lucru pe care Iosif îl avea bine stabilit în minte, şi cel mai important dintre toate pentru că pe el îl subliniază în ultimul rând, este acela că păcatul e o mare ofensă adusă lui Dumnezeu. E şi aşa destul de rău că răneşte alţi oameni dar, vedeţi, am putea să găsim o scuză pentru aceasta spunând: „Ei bine, aşa e, îi răneşte şi pe alţii, dar o merită.” E adevărat, într-un anume sens ei primesc ce merită, pentru că şi ei iau parte adesea la păcat. Bineînţeles, acesta e un argument care nu stă în picioare, dar de multe ori gândim în acest fel. Însă, pe lângă faptul că păcatul îi răneşte pe alţii, el este o ofensă împotriva lui Dumnezeu. Asta spune şi Iosif: „Cum aş putea să fac eu un rău atât de mare şi să păcătuiesc împotriva lui Dumnezeu?”
Avem aici un verset ale cărui părţi trebuiesc analizate separat. Luaţi aceste părţi şi gândiţi-vă la ele puţin. În primul rând, pronumele, subiectul propoziţiei, eu: „Cum aş putea să fac eu un rău atât de mare şi să păcătuiesc împotriva lui Dumnezeu? Eu, care am beneficiat de harul lui Dumnezeu. Eu, care am cunoscut mântuirea prin Domnul Isus Hristos. Eu, care am fost învăţat din Legea lui Dumnezeu. Eu, care am fost instruit de părinţi creştini sau într-o biserică creştină. Cum aş putea eu să fac un rău atât de mare împotriva lui Dumnezeu?”
Dacă un astfel de argument nu are nici o importanţă pentru tine, nu eşti născut din nou. Nu eşti o făptură nouă în Hristos. Pentru că, atunci când recunoşti că eşti o făptură nouă în Hristos, recunoşti şi că acel cuvânt, eu, capătă o semnificaţie deosebită. Tu nu mai eşti cum erai. Eşti răscumpărat prin sângele scump al lui Isus Hristos, Mielul fără cusur şi fără pată. Pentru tine s-a plătit un preţ. Trebuie să trăieşti pentru El.
Dar ce spuneţi de următorul cuvânt: „Cum aş putea să fac eu un rău atât de mare…?” E şi aşa destul de rău să mă gândesc la el, dar ispita nu e păcat în ea însăşi. Ispitele vin la noi din afară. De la diavol. De la lume. Cum aş putea eu să trec din acea poziţie, în care sunt doar ispitit, la faptă, la punerea în practică a păcatului? Cum aş putea eu să fac un astfel de lucru? Cum să fac aşa ceva? Eu, care spun că sunt un urmaş al Domnului Isus Hristos?
Următoarea expresie: „un rău atât de mare”. Despre asta am vorbit mai devreme. Păcatul e păcat. Iosif nu s-a prefăcut că îi schimbă substanţa schimbându-i numele. Era un lucru rău şi rău va rămâne întotdeauna. Iar argumentul era: „Cum aş putea eu, cel chemat să fiu evlavios, să Îl urmez pe Domnul Isus Hristos, cel care, prin lucrarea lui Dumnezeu şi prin harul Său, într-o zi voi fi făcut asemenea lui Isus Hristos, în toate atributele Sale, inclusiv sfinţenia… Cum aş putea eu să fac un rău atât de mare şi să păcătuiesc împotriva lui Dumnezeu?”
Sau luaţi ultimul cuvânt, Dumnezeu. Nu e vorba de orice Dumnezeu. Acesta e Dumnezeul Adevărat. E Iehova. E Dumnezeul care Se descoperă ca fiind Dumnezeul neprihănirii. Dumnezeul sfinţeniei. Dumnezeul care Se descrie ca fiind „sfânt, sfânt, sfânt”. Un Dumnezeu al dragostei şi compasiunii, un Dumnezeu al dreptăţii. Dar mai presus de toate un Dumnezeu al sfinţeniei. Cum aş putea eu, care am fost mântuit de acest Dumnezeu, nu doar să gândesc dar şi să înfăptuiesc un rău atât de mare împotriva lui Dumnezeu?
Vei spune: „O, înţeleg, dar e atât de greu.” A spus Isus vreodată că va fi uşor? Bineînţeles că e greu. Dar ce a spus Isus? Isus a spus: „În Mine puteţi face orice lucru.” Isus a spus: „Despărţiţi de Mine nu puteţi face nimic.” Isus a spus: „Iată, Eu sunt cu voi în toate zilele, până la sfârşitul veacului.” Nu contează cât de greu ar fi, El este cu tine. Îţi va da tăria să faci ce e bine, dacă în mintea ta ai hotărât mai înainte să vină ispita că nu vei face acel rău.
Secretul succesului lui Iosif este, aşa cum am mai spus, că el a stabilit aceste lucruri în mintea lui mai dinainte, dar nu e vorba doar de o problemă la nivelul minţii. El le-a pus şi în practică. Şi a făcut-o în trei feluri. Le voi menţiona în concluzie.
Mai întâi, el vorbeşte despre poziţia sa. Vedeţi, înţelegem că a vorbit deja despre Iehova, pentru că, atunci când ni se spune care a fost reacţia lui Potifar la succesul său, ni se spune şi că Potifar a recunoscut că Domnul Iehova a fost cu el şi făcea ca toate lucrurile să îi meargă bine. De unde ştia Potifar despre Iehova dacă nu i-ar fi vorbit Iosif despre El? Iosif era cunoscut ca omul lui Iehova. Astăzi am putea spune că a fost cunoscut ca omul lui Hristos, un creştin. El nu şi-a ţinut lumina ascunsă. A fost o cetate aşezată pe un munte. A fost un sfeşnic care răspândea lumină ca toţi să poată vedea. Acest lucru e adevărat şi în ce o priveşte pe Doamna Potifar, atunci când s-a apropiat să-l ispitească. Iosif a vorbit despre Dumnezeu. Şi-a făcut cunoscută poziţia. Nimeni nu garantează că nu vei ceda păcatului dacă vorbeşti despre credinţa ta, dar cu siguranţă ajută. De multe ori ceilalţi nici măcar nu vor dori să te aibă prin preajmă, dacă ştiu care îţi este poziţia, pentru că dacă ai fi acolo le-ai strica toată distracţia, şi ei nu doresc asta. Mulţi creştini au fost izbăviţi dintr-o mulţime de ispite prin simplul fapt că au vorbit despre credinţa lor. Iosif a făcut acest lucru în primul rând şi şi-a făcut cunoscută poziţia.
În al doilea rând, nu numai că şi-a făcut cunoscută poziţia, dar nici nu a pierdut vremea. Observăm acest lucru în întreaga relatare. Şi-a văzut de treabă.. E foarte interesant cum activitatea te poate scăpa de necaz. Cineva spunea că acesta e motivul pentru care Dumnezeu dă atâtea de făcut slujitorilor Bisericii. Dacă n-ar face-o, ei ar ajunge în tot felul de necazuri. Există şi un proverb turcesc în privinţa aceasta: „De obicei diavolul îl ispiteşte pe om, dar cu siguranţă un om care nu face nimic îl ispiteşte pe diavol.” Dacă n-are nimic de făcut, diavolul îi va da de lucru.
Am un bun prieten care slujeşte printre oamenii străzii. Organizaţia lui e foarte eficientă printre oamenii străzii din Los Angeles. Oameni prinşi în capcană de tot felul de păcate. El lucrează cu ei şi stabileşte un cod destul de strict al disciplinei, cu scopul de a-i elibera de viaţa din trecut şi de a-i aduce, nu doar în părtăşia bisericii, ci triumfători în părtăşia şi slujirea bisericii. Întotdeauna în întâlnirile pe care le ţine, el le spune oamenilor care vin în faţă şi răspund chemării Evangheliei că sunt trei lucruri ce trebuiesc făcute dacă vrei să trăieşti o viaţă creştină de succes. Numărul unu. Citeşte Biblia şi roagă-te în fiecare zi. Numărul doi. Du-te la biserică mai mult de două ori pe săptămână. Prin asta el înţelege duminica dimineaţa, duminica după-masa şi uneori şi în timpul săptămânii, pe lângă întâlnirile cu ceilalţi creştini pentru studiul Bibliei şi rugăciune. Iar apoi numărul trei. El le spune: „Du-te la pastor şi cere-i să-ţi dea ceva de făcut, iar când îţi dă să faci ceva, fă-o ca pentru Domnul.”
Nu ştiu care din aceste lucruri e cel mai important, dar ştiu că în diverse situaţii unul sau mai multe dintre ele lipseşte. Iosif nu era omul care să neglijeze vreunul din ele. El a menţinut o disciplină în relaţia cu Domnul şi mai mult ca sigur că şi-a folosit timpul lucrând atât pentru Domnul cât şi pentru stăpânul său.
Al treilea lucru este cel pe care l-am menţionat mai devreme. Atunci când a fost adus cu forţa într-o situaţie în care era prins în capcană de nevasta lui Potifar, el a făcut ce a stabilit încă de la început că va face în cazul în care va ajunge într-o astfel de situaţie. A fugit din faţa ispitei fugind literalmente din casă.
Dorinţa mea este să avem astăzi o generaţie de creştini care să gândească în acest fel despre păcat; care să se gândească la păcat ca la un lucru îngrozitor, un lucru oribil care te poate prinde în capcană; care să se pregătească mai dinainte cum îl vor întâmpina; care să fugă de el, dacă e cazul, chiar dacă asta înseamnă să-şi lase hainele şi să fugă din acel loc. O astfel de generaţie poate sta în picioare pentru neprihănire. O astfel de generaţie, chiar şi numai 10 astfel de oameni, o mână de astfel de oameni poate avea un impact pentru Dumnezeu, aşa cum a avut Iosif în Egiptul păgân.
Haideţi să ne rugăm.
Tatăl nostru, binecuvintează aceste adevăruri în inimile noastre. Mai presus de toate, fă-le să se întipărească în minţile noastre într-o aşa măsură încât, atunci când va veni ispita, să ne amintim cine suntem şi Cui slujim, care e natura păcatului şi care sunt efectele îngrozitoare ale acestuia, şi astfel să fugim de el, ca să putem trăi pentru Hristos. Ne rugăm în Numele Lui. Amin.
Tradus de Florin Vidu
Disciplinarea plină de dragoste a lui Dumnezeu
(Partea I)
de John F. MacArthur, Jr.
Se pare că în ultimul timp s-au petrecut multe tragedii în familia bisericii noastre. Chiar cu câteva săptămâni în urmă eram împreună cu un cuplu tânăr din biserica noastră, Kneadnogles, care erau şi prieteni dragi ai familiei noastre. Ei au suferit pierderea scumpului lor fiu – Steven, un bebeluş nou născut, pe care l-au pus în pătuţ la 7:30 şi pe la 10:30 era albastru – a murit în drum spre spital. Doi prieteni de-ai mei cu care am fost coleg de liceu, au murit de cancer. Unul a trăit trei săptămâni după ce i s-a pus diagnsticul; celălalt opt şi a lăsat în urmă o familie de creştini luptându-se cu motivele acestei pierderi. Am fost în vizită la spital noaptea trecută la Tom Elison, din congregaţia nostră, care a fost operat de urgenţă cu o noapte înainte deoarece avea un tip de infecţie confuză în coloana vertebrală. Bineînţeles, el e foarte încercat să treacă prin acestea, prin atâta suferintă şi durere şi lucruri de felul acesta.
Oamenii care treceau prin astfel de perioade, m-au întrebat de nenumărate ori: „De ce crezi că Domnul lasă să se petreacă astfel de lucruri?” Oamenii m-au întrebat când am trecut recent printr-o boală: „Ce încearcă Domnul să-ţi spună? Ce încearcă Domnul să te înveţe? Chiar înţelegi care este scopul lui Dumnezeu în toate astea?” De fapt, cineva chiar mi-a pus întrebările astea cu două zile în urmă prin telefon. Am avut câteva înmormântări în congregaţia noastră la care familiile erau profund îndurerate… Viaţă e plină de astfel de dificultăţi.
În această dimineată ne-am rugat cu presbiterii pentru dragul Bud Busby – care a făcut parte în biserica noatră pentru mulţi, mulţi ani. De fapt, era aici membru înainte să vin eu şi încă mai este. El va avea operaţie într-o săptămână; îi vor elimina o parte a esofagului, unde au găsit cancer – i l-au radiat şi acum îi vor scoate acea secţiune.
Întrebarea care apare mereu este: „De ce se întâmplă lucruri rele oamenilor lui Dumnezeu? Nu e faptul de a fi creştin un fel de izolare? Nu ar trebui noi să ne aşteptăm, dacă Dumnezeu e de partea noastră, ca astfel de lucruri să nu se întâmple în viaţa noastră? Care este scopul lui Dumnezeu în toate astea, de ce se petrec şi cum trebuie noi să vedem toate astea?” Acestea sunt întrebări foarte importante.
Oamenii m-au întrebat acestea când, cu câţiva ani în urmă, Patricia şi-a rupt gâtul şi mi-au spus că nu are prea multe şanse să trăiască. Oamneii spuneau: „Ce crezi că vrea Domnul să te înveţe prin întâmplarea asta?” Ei bine, toţi ne confruntăm cu astfel de lucruri în viată. Acesta este felul de a fi al lucrurilor. „se naşte ca să sufere, după cum scânteia se naşte ca să zboare,” spune Biblia, „Cât de sigur este ca scânteia iese din foc, la fel de sigur e că necazurile vor veni.” Toţi înţelegem asta. Ştim că cu cât trăim mai mult, cu atât acumulăm mai multă suferinţă. Este foarte important pentru noi să avem o perspectivă asupra acestui lucru şi să răspundem la întrebarea: Ce face Dumnezeu?
Aşa că aş vrea să fac acest lucru în această dimineată. Şi pentru a face lucrul ăsta, aş vrea să vă deschideţi Bibliile la Epistola către Evrei, capitolul 12. Aş vrea să mergem la Cuvântul lui Dumnezeu în această dimineată: Epistola către Evrei, capitolul 12, la ceea ce trebuie să fie pentru mulţi creştini o porţiune foarte familiară din Scriptură şi care cred că răspunde direct la această problemă. Trebuie să vă mărturisesc că pasajul este aşa de important şi problema este aşa de importantă, că nu pot să o acopăr toată în această dimineaţă. Vă voi face o introducere astăzi şi sper că va fi una foarte utilă – cred că aşa va fi – şi săptămâna viitoare ne vom uita mai de aproape la text.
Aş vrea să vă citesc textul care începe de fapt din versetul 5. În Epistola către Evrei, capitolul 12, versetul 5, autorul epistolei spune aşa: „Şi aţi uitat sfatul pe care vi-l dă ca unor fii: Fiule, nu dispreţui pedeapsa Domnului”, sau disciplinrea sau educaţia, „şi nu-ţi pierde inima când eşti mustrat de El. Căci Domnul pedepseşte pe cine-l iubeşte, şi bate cu nuiaua pe orice fiu pe care-l primeşte. Suferiţi disciplinarea sau pedeapsa: Dumnezeu Se poartă cu voi ca şi cu nişte fii. Căci care este fiul pe care nu-l pedepseşte tatăl? Dar dacă sunteţi scutiţi de pedeapsă, de care toţi au parte, sunteţi nişte feciori din curvie, iar nu fii. Şi apoi, dacă părinţii noştri trupeşti ne-au pedepsit, şi tot le-am dat cinstea cuvenită, nu trebuie oare cu atât mai mult să ne supunem Tatălui duhurilor”, adică Dumnezeu, „şi să trăim? Căci ei într-adevăr ne pedepseau pentru puţine zile, cum credeau ei că e bine; dar Dumnezeu ne pedepseşte pentru binele nostru, ca să ne facă părtaşi sfinţeniei Lui. adevărat că orice pedeapsă (disciplinare), deocamdată pare o pricină de întristare, şi nu de bucurie; dar mai pe urmă aduce celor ce au trecut prin şcoala ei, roada dătătoare de pace a neprihănirii.”
Este fundamental pentru noi să înţelegem problemele vieţii. Din moment ce viaţa este plină de necazuri, acest pasaj răspunde la o întrebare foarte profundă şi importantă: „De ce se întâmplă lucruri rele oamenilor lui Dumnezeu?” Lăsaţi-mă să vă fac mai întâi o prezentare. Această carte era adresată evreilor, şi mai precis unei comunităţi de evrei care constituiau o biserică.. Ei au ajuns să înţeleagă Evanghelia – Mesia a venit, a murit şi a înviat din morţi – au crezut-o şi biserica a fost creată. Nu a durat mult de la formarea bisericii şi persecuţia a urmat.
Oricum, ei proveneau dintr-un mediu evreiesc: ar fi fost daţi afară din sinagoga lor, ar fi fost înstrăinaţi (renegaţi) de familie şi prieteni. Dacă erau angajaţi ai evreilor, şi-ar fi pierdut slujbele. Ei probabil şi-au pierdut viaţa „normală” pe care o aveau, adică unde mergeau, ce cumpărau, cu cine interacţionau, pentru că dacă erau în contextul evreiesc, ar fi fost izolaţi. Au suferit şi alte forme de persecuţie şi înstrăinare.
Aşa că aceşti oameni, în această comunitate de evrei credincioşi, au şi început să simtă ce înseamnă să fi identificat cu Isus Hristos. Autorul epistolei vrea să dea o perspectivă asupra acestui lucru, el vrea ca ei să înţeleagă că are loc un proces care nu ar trebui să-i surprindă, este un proces care are loc de veacuri. De fapt, cu un capitol în urmă, el vorbeşte despre eroii credinţei.
Scriitorul epistolei către evrei face o trecere în revistă, înainte de capitolul al 12 -lea, şi le aminteşte despre evreii şi chiar pre-evreii, care au trăit începând cu Adam şi fiul său, Abel. Le vorbeşte despre credinţa lui Abel, a lui Enoh şi a lui Noe. Apoi le aminteşte despre evrei începând cu Avraam: credinţa lui Avraam şi a Sarei (până în versetul 20), Isaac, Iacov, Iosif, Moise, şi apoi chiar despre o prostituată, pe nume Rahav, care era dintre neamuri – şi apoi despre alţi evrei (în versetul 32): Ghedeon, Barac, Samson, Iefta, David, Samuel şi profeţii.
Toţi aceştia sunt oameni ai credinţei. Capitolul 11 este un fel de sală a eroilor credinţei, a marilor eroi ai credinţei, a celor ce L-au crezut pe Dumnezeu. În fiecare caz în parte, cei ce au crezut pe Dumnezeu au şi suferit condamnarea lumii. În fiecare caz când au luat o poziţie de partea lui Dumnezeu, a Adevărului Său, a Cuvântului Său şi a Persoanei Sale, au suferit condamnări în diverse moduri din partea lumii.
Începând cu versetul 33, se face o sumă. Acest grup de oameni „au cucerit … împărăţii, au făcut dreptate, au căpătat făgăduinţe, au astupat gurile leilor” (în mod particular cazul lui Daniel), „au stins puterea focului” cu alte cuvinte, au fost arşi ca cei trei prieteni ai lui Daniel, „au scăpat de ascuţişul săbiei.” Ei „s-au vindecat de boli”, „au fost viteji în războaie”, „au pus pe fugă oştirile vrăjmaşe”, şi unii din ei au fost literalmente ucişi şi au experimentat învierea, „au fost chinuiţi”.. Este scris în versetul 36 că „au suferit batjocuri, bătăi, lanţuri şi închisoare;” în versetul 37 scrie, „au fost ucişi cu pietre, tăiaţi în două cu ferestrăul, chinuiţi; au murit ucişi de sabie, au pribegit îmbrăcaţi cu cojoace şi în piei de capre,” îmbrăcaţi în astfel de piei, atrăgeau prin mirosul lor animalele sălbatice care îi devorau. Ei erau „lipsiţi de toate, prigoniţi, munciţi.” Ei au „rătăcit”, scrie în versetul 38, „prin pustiuri, prin munţi, prin peşteri şi prin crăpăturile pământului…”
Bine aţi venit în familia credinţei, fraţilor. Vrea altcineva să intre? De fapt acesta era ideea. Când intri în familia lui Dumnezeu vei primi şi condamnarea lumii într-un mod sau altul. El tocmai le aminteşte lucrul asta. El doar le spune, „Uitaţi-vă, aşa stau lucrurile”. În capitolul 12, versetul 1, spune, „Acum avem acest mare nor de martori, acest grup de oameni pe care tocmaia i-am identificat. Şi ei sunt martorii vieţii de credinţă, în ciuda dificultăţilor ei.” Ajungem la versetul 5, unde se identifică ce este această suferinţă.. Din punctul de vedere al lumii, este persecuţie şi din punctul de vedere al persoanei care suferă, este durere. Dar din punctul de vedere al lui Dumnezeu, în versetul 5, este numită „pedeapsa (disciplinarea) Domnului”.
El le spune, „Voi nu sunteţi singurii oameni care treceţi prin asta. De fapt, nu sunteţi nici primii care treceţi prin aşa ceva.” Unii din oamenii acestei congregaţii – ştim din citirea epistolei către evrei – au fost sincer convertiţi. Ei L-au îmbrăţisat pe Isus Hristos ca Mesia, şi au fost creştini adevăraţi, dar au început să simtă presiunea persecuţiei şi înstrăinării – această condamnare a lumii din care făceau parte. Astfel au fost împinşi înapoi spre iudaism, câţiva din ei au fost chiar tentaţi să renunţe la Hristos şi să se întoarcă înapoi, alţi stăteau pe margine – un fel de spectatori de pe margine, crezând că Evanghelia este adevărată, dar fiindu-le teamă să o îmbrăţişeze din cauza faptului că ar fi fost persecutaţi.
Domnul nu elimină perspectiva persecuţiei – nu ne spune că aceasta va fi diminuată în vreun fel – El doar o defineşte: din perspectiva lumii e persecuţie, din a noastră durere, din perspectiva lui Dumnezeu este disciplinare. Noi am vrea să o înţelegem din perspectiva lui Dumnezeu, nu-i aşa? Adică astă este modul în care ar trebui s-o înţelegem. Aşa că expresia pe care aş vrea s-o extrag din acest text este în versetul 5, mijlocul versetului: „disciplinarea (pedeapsa) Domnului.” Vrem să înţelegem această chestiune a vieţii din perspectiva lui Dumnezeu, vrem s-o înţelegem din punctul Lui de vedere. Aici este locul în care învătăm despre disciplinarea Lui.
Să discutăm depre cuvântul disciplinare. Unele din Bibliile voastre scriu cumva „pedeapsă”? Sunt sigur că da. Să vă spun cuvântul original – este cuvântul „paideia„. Este cuvântul de la care avem, de exemplu „pedagogie”, care la bază însemna educarea copiilor. Este cuvântul care înseamnă „a educa” şi „pedagogie”, înseamnă „a educa copii”.. Este cuvântul de la care se trage termenul medical „pediatric.” „Pedo” este termenul grecesc original pentru „copii”.
Acesta nu este un cuvânt încărcat cu conotaţii negative. Cuvântul „pedeapsă” sună cam negativ, aproape ameninţător. Cu siguranţa sună ca un sinonim pentru represiune, dar actualul cuvânt „paideia” este un cuvânt cu un spectru larg şi traducătorii Bibliei pe care o citesc, New American Standars, o traduc disciplinare deoarece el are şi conotaţie pozitivă şi negativă, nu numai negativă. Este un cuvânt cu spectru larg – el înseamnă de fapt „să educi copii” şi educarea copiilor este o combinaţie, este o balanţă între transmitere de lucruri pozitive, învăţarea adevărului, virtuţii şi caracterului, şi pe de altă parte le dai suficientă durere să-i redirecţionezi de la lucrurile care sunt rele, care sunt păcătoase, care sunt distructive pentru ei, astfel încât să asocieze acele lucruri cu durerea. Ei înţeleg că este un preţ de plătit pentru acele lucruri rele şi nu vor vrea să-l plătească, şi deci, îl vor evita.
Prin folosirea cuvântului „paideia„, „pedeapsă” sau „disciplinare”… cred că putem concluziona spunând: „se referă la orice efort îndreptat asupra copilului pentru cultivarea sufletului lui.” Aceasta va implica învăţarea adevărului şi virtuţii. Aceasta va implica corectarea greşelilor şi atenuarea pasiunilor. Iată ce înseamnă de fapt acest cuvânt: orice efort îndreptat asupra copiilor pentru cultivarea sufletului lor, şi asta implică învăţarea adevărului şi virtuţii, corectarea greşelilor şi atenuarea pasiunilor. Deci va avea un aspect pozitiv şi unul negativ: va include instructaj şi va include pedeapsă. Le va include pe toate.
Cuvântul nu are numai ideea de pedeapsă, nu are numai ideea de măsuri de corecţie care sunt destinate să elimine răul din viaţă şi încurajarea a ceea ce este bun. El include, de asemenea, şi ideea de învăţare a ceea ce este bun. Este exact termenul potrivit pe care ar trebui sa-l folosească părinţii în procesul de creştere ai copiilor lor. Un părinte iubitor îşi disciplinează, îşi instruieşte, îşi educă copii şi să iubească ce este bun şi să urască ce este rău.
Dumnezeu face acestea în viaţa noastră. Autorul Epistolei către evrei spune, „Voi trebuie să vă uitaţi la toate acestea din perspectiva lui Dumnezeu şi să le vedeţi ca un instructaj.” Adică nu va fi diferit de orice fel de instructaj riguros: instructajul celor din armată cu sarcini riguroase, instructajul celor ce au sarcini riguroase într-o luptă atletică, instructajul celor ce au sarcini riguroase ca mersul în spaţiu. – toţi am fost conştienţi de asta în această săptămână. Oricare din aceste intructaje implică ceva pozitiv şi de asemenea avertizări asupra a ceea ce poate devenii distructiv si compromiţator. Astfel este instructajul – o balanţă între pozitiv şi negativ.
Acum cu privire la instructajul pe care Domnul îl aduce în viaţa noastră, există mai multe motive pentru aceasta. Când am venit în această dimineaţă aveam trei, la serviciul de mai devreme m-am gandit şi la altul şi îl voi include şi pe acesta. Este amuzant când te surprinde astfel vreo idee. Deci, aş vrea să vă arăt patru motive pentru care disciplinarea Domnului apare în viaţa voastră de creştini.
Acum, înainte de a ne uita la aceste patru motive, aş vrea să fac un fel de distincţie clară. Trebuie să fie făcută o distinctie rigidă între pedeapsa divină şi disciplinarea divină, e bine? – între pedeapsa divină şi disciplinarea divină. Să formulez cât de clar pot: oamenii lui Dumnezeu nu pot fi niciodată pedepsiţi deplin pentru păcate lor – în sens judiciar – deoarece Dumnezeu deja a pedepsit deplin pe Hristos pentru păcatele noastre. Aşa e? „El a purtat, în trupul Său, păcatele noastre pe cruce.” „Dumnezeu l-a făcut pe El care n-a cunoscut păcatul, să fie păcat pentru noi.” El a plătit deci vina întreagă, Romani 8:1 spune că noi nu suntem sub nici o condamnare şi nici nu vom mai fi.
Aşa că, atunci când se vorbeşte despre pedeapsa divină, sau disciplinarea divină, noi nu vorbim despre pedeapsa judiciară pentru păcatele noastre care are legătură cu mântuirea (salvarea) noastră.. Noi vorbim despre o disciplinare sau o pedeapsă legată de sfinţirea noastră. Dumnezeu deja l-a pedepsit pe Hristos pentru toate păcatele noastre, care se îngrijeşte de eternitatea noastră. Dar Dumnezeu trebuie să ne pedepsească pentru pacatele noastre aici, în timpul acestei lumi, pentru a ne face din ce în ce mai sfinţi şi mai neprihăniţi, ceea ce ne va aduce o mai mare binecuvântare şi utilitate. Acestea sunt două lucruri pe care trebuie să le distingeţi. Sângele lui Isus Hristos, Fiul, ne-a curăţit de orice păcat în sens judiciar – păcatele noastre sunt plătite, sunt complet acoperite şi nici dreptatea lui Dumnezeu (deoarece a fost pe deplin satisfăcută prin Hristos purtând păcatele noastre), nici dragostea lui Dumnezeu nu va permite să se mai plătească din nou ceea ce Hristos deja a plătit. Aţi reţinut?
Aşa că atunci când sunteţi pedepsiţi de Dumnezeu pentru păcate în această viaţă, nu este din cauză că Isus nu ar fi purtat toată pedeapsa păcatelor voastre. Nu are legătură cu justificarea voastră, adică prezenţa voastră înaintea lui Dumnezeu – care a fost realizată în Hristos – ci are legătură cu sfinţirea voastră, adică, neprihănirea voastră personală, astfel încât să vă puteţi bucura de binecuvântările Lui şi să-I fiţi folositori. Această distincţie trebuie făcută. Cu alte cuvinte, în pedeapsa legată de salvarea noastră, Dumnezeu este Judecător; iar în disciplinarea legată de sfinţirea noastră, Dumnezeu este un Tată iubitor. În pedeapsa legată de salvarea noastră, obiectele sunt păcatele ce trebuie pedepsite – preţul ce trebuie plătit. În disciplinare, obiectul este sfinţirea – pentru a aduce credinciosul la puritate. În pedeapsă, ţinta este condamnarea; în disciplinare, ţinta este neprihănirea.
Acum, haideti să ne uităm la cele patru motive pentru care disciplinarea Domnului are loc în vieţile noastre.
Vreau să vă spun, înainte de a intra în această secţiune, că este în mare măsură un lucru foarte foarte personal. Adică, eu nu pot să mă uit la tine şi să zic, „O! Ştiu de ce Domnul se poartă astfel cu tine,” numai dacă cumva ştiu ceva foarte flagrant despre tine şi ţi l-aş arăta. Dar, în majoritatea cazurilor, este ceva cu care ai de a face personal în inima ta şi câteodată, din moment ce nu este clar pentru nimeni din jurul tău, poate sa nu-ţi fie nici ţie prea clar, aşa cum vom vedea.
Dar acestea sunt motivele pentru care trebuie să ne străduim să înţelegem disciplinarea Domnului.
Motivele:
1. Răsplătire (pedeapsă meritată)
Folosim cuvântul „răsplată” – înseamnând „pedeapsă”. Primul motiv pentru care Domnul te va disciplina, cum un părinte disciplinează un copil, este pentru că ai păcătuit şi păcatul este rău pentru tine. Păcatul îţi dăunează; poate să-ţi devasteze viaţa. Te poate face inutil în slujba Domnului; te poate face să pierzi binecuvântarea lui Dumnezeu – îţi ia bucuria, pacea; produce ruşine, vinovăţie, îngrijorare, teamă, anexietate, şi un părinte iubitor nu vrea ca să ai toate acestea. Cum un părinte iubitor pedepseşte un copil, nu ca să rănească copilul, dar ca să îl ajute, aşa pedepseşte El copilul – nu pentru a produce durere pe terment lung, dar o durere de scurtă durată şi o corecţie pe termen lung.
Aşa că Dumnezeu pedepseşte păcatul în viaţa unui credincios, pentru scopuri pozitive. Am păcătuit, în cosecinţă vom avea nevoie să ne confruntăm cu disciplinarea – acesta este unul din motivele disciplinării. Adevărul este că, atunci când treci prin astfel de disciplinare, vor veni în viaţa ta lupte; poate ţi s-a spus că ai cancer, su o altă boală, poate în căsnicia ta ai conflicte, poate partenerul te-a părăsit şi te lupţi cu durerea – poate te-a părăsit şi ai rămas cu un copil, poate partenerul de căsătorie are o aventură cu cineva, poate ţi-ai planificat să te căsătoreşti cu cineva şi acel cineva te-a părăsit şi te afli în situaţia nenorocită de a avea dragostea neîmpărtăşită, poate te confrunţi cu moartea unui membru din familie… eu ştiu ce mai poate fi … toate lucrurile de genul asta; şi începi să te gândeşti: „De ce mi se întâmplă asta?”
Porneşte cu întrebarea aceasta: „Există vreun păcat în inima mea sau în viaţa mea? Poate fi ceva corectat în viaţa mea? Poate fi aceasta o consecinţă a obiceiului meu păcatos, pe care Tatăl încearcă să mi-l arate, ca eu să-l corectez? „
Acesta a fost cazul lui David – vă amintiţi de marele împărat al lui Israel, David? Un om remarcabil, un om incredibil, foarte inteligent – un psalmist, un cântăreţ agreabil, un harpist, un mare conducător, un rege nobil, un om care ar câştiga nu numai admiraţia poporului său, dar a fost bărbatul pe care Dumnezeu l-a identificat a fi regele împărăţiei Sale teocratice – naţiunea Israel. David a avut tot ce ar putea avea un om, a avut de toate. Stând în palatul său în una din zile – palatul său fiind mai înalt ca restul caselor din jurul lui – a privit afara şi a văzut o femeie îmbăindu-se la soare pe acoperişul casei ei şi şi-a dorit-o – numele ei era Batşeba…
Bineînţeles, povestea e cunoscută de toţi. David a facut în aşa fel încât să obţină această femeie, s-a unit cu ea – de fapt, ea a rămas însărcinată ca rezultat al acestei uniri. Deci, el a comis adulter, violându-şi propria căsnicie – propriile jurăminte făcute soţiei lui – a păcătuit împotriva naţiunii, împotriva domniei lui ca rege, şi mai mult de atât, a făcut în aşa fel ca soţul ei (Urie), care era unul din cei mai dedicaţi soldaţi ce lupta pentru marele rege David, să fie pus într-un loc în bătălie în care să fie compromis, lăsat singur în voia duşmanului. Urie a fost victima planului lui David fiind ucis în bătălie. David era responsabil nu numai de adulter, dar şi de crimă.
Apoi, porţile pedepsei au fost deschise. Biblia spune despre David cele mai uimitoare lucruri. Dumnezeu a spus lui David: „Sabia nu se va depărta niciodată de casa ta – niciodată. Trebuie să înveţi că nu poţi să te porţi aşa, fără să te aştepţi la consecinţe. În viaţa ta vor veni consecinţele purtării tale.”
Prima consecinţă care a venit imediat a fost moartea nou-născutului. Copilul Bat-Şebei a murit. Vă amintiţi cum se plângea David, cum în durerea lui a făcut o declaraţie melancolică? El a spus: ” El nu se va întoarce la mine, dar eu mă voi duce la el,” ceea ce era o declaraţie plină de speranţă. El ştia că micuţul bebeluş – acea viaţă mică şi inocentă – era în prezenţa lui Dumnezeu. Aceasta era o mică părticică a harului lui Dumnezeu revărsat, peste el bineînteles, chiar daca era un copil ilegitim. Dumnezeu are grijă de toţi micuţii. Dar David a plâns pierderea copilului.
Ca şi cum asta n-ar fi fost suficient, lovitură după lovitură dupa lovitură au venit împotriva lui David, şi astfel sabia nu s-a depărtat niciodată de casa lui. Cea mai grea dintre aceste lovituri a fost cea condusă de propriul fiu, Absalom. Absalom a încercat să-l detroneze pe tatăl său şi să-i ia locul. În cele din urmă, Absalom călărind cu repeziciune prin pădure, a murit lovindu-se într-un copac, rămânând spânzurat acolo, după cum ştiţi. David a plâns: „O! Absalom! Absalom, fiul meu, fiul meu, fiul meu!”
David a suferit atacuri teribile de vinovăţie. În psalmul 32 David scrie: „mi se usca vlaga.” Sistemul sanguin îi era afectat, glandele salivare îi erau afectate; sistemul nervos îi era afectat. Întreg trupul îi era zguduit în neliniştea provocată de necazul, ruşinea, şi vina păcatului sau. Limba i-a fost înţepenită cât timp nu şi-a mărturisit păcatul, a suferit în toată agonia aceea – întreg trupul îl durea de sus până jos.
În final, David a izbucnit în a mărturisi. A scris un psalm similar, psalmul 51, şi a strigat plin de pocăinţă către Dumnezeul împotriva căruia a păcătuit. El a prins mesajul; chiar l-a înţeles. A devenit un om credincios şi neprihănit; a devenit prietenul lui Dumnezeu. El a scris mai mulţi psalmi ca oricare altul. A devenit cântăreţul plăcut al lui Israel. A devenit un om după inima lui Dumnezeu. Dar a trebuit să treacă prin această imensă şi groaznică corecţie.
De aceea, orice s-ar întâmpla în viaţa ta, de aici trebuie să porneşti, cu această întrebare trebuie să începi: Sunt disciplinat datorită păcatului? Vreau sa spun că este punctul potrivit de pornire. Nu-i aşa? Examinează-te: „Este vreun pacat în viaţa mea?” Vă amintiţi de Iov? Iov era un om foarte bogat – unul din cei mai bogaţi oameni din est – a trăit pe vremea patriarhilor, timpul Genezei. Iov poate fi prima carte scrisă a Bibliei. Probabil a fost scrisă chiar înaintea Pentateuhului – Geneza. Vorbind de oamenii din vremea patriarhilor – unul din ei era Iov. Foarte bogat: o mulţime de pământ, o mulţime de recolte, o mulţime de copii şi o nevastă.
Şi dintr-o dată, totul se duce. El a pierdut tot. El a pierdut absolut totul. Toate culturile, toate animalele, toţi copiii. Singurul lucru rămas este soţia care îl ceartă şi adaugă la durerea lui. El a pierdut totul şi apoi a pierdut şi sănătatea. Stă aşezat pe o grămadă de cenuşă, scărpinându-şi bubele cu un ciob – un fel de a-şi alina starea mizerabilă..
Întrebarea îi vine în minte – acesta este un om al credinţei, un om care crede în Dumnezeul viu şi adevărat, un om care l-a slujit pe Dumnezeu cu toată inima lui, un om care a fost absolut credincios şi ascultător, un om bun – cel mai bun om al vremii. De unde ştiu aceasta? Din cauză că în Iov 1 şi 2, satan a mers în cer şi I-a spus lui Dumnezeu: „Ştii, Doamne, nu ai avea pe nimeni credincios dacă nu le-ai da tot felul de bogăţii. Dacă nu i-ai binecuvânta şi nu le-ai da toate aceste lucruri te-ar blestema.” Dumnezeu a raspuns: „Nu este adevărat şi-ţi voi arăta. Uită-te la Iov – este un om al credinţei; un om neprihănit; şi e foarte bogat. Te las să-i iei tot ce are în afară de viaţă dar credinţa nu si-o va pierde.”
Ei bine, Iov nu ştia toate astea. Iov niciodată n-a citit primele două capitole ale cărţii ce-i poartă numele. Ea n-a fost scrisă decât după ce el n-a mai fost. El n-avea nici o idee şi niciodată n-a ştiut ce s-a întâmplat în cer. El n-a ştiut că Dumnezeu şi satan aveau o dispută. El era aici jos şi toate mergeau rău în viaţa lui – el nu ştia.
Aşa că primul lucru pe care l-a făcut a fost să se uite în inima lui. Şi-a făcut o examinare proprie şi a zis: „Uite, Doamne, cred că totul este în regulă. Mi-am mărturisit păcatele şi vreau să-mi rezolv problemele. Vreau să te slujesc. Te iubesc. Doamne, încerc să fiu un om bun şi ascultător şi nu cunosc nici un păcat în viaţa mea de care mă agăţ. Cred că totul este în regulă,” şi era nedumerit. Aşa că, câţiva din prietenii lui au venit şi le-a părut aşa de rău de Iov – care era absolut disperat – că scrie: „Şi au şezut pe pământ lângă el şapte zile şi şapte nopţi, fără să-i spună o vorbă.” Prietenii lui – trei prieteni – au stat doar într-o tăcere mormântală, fiindu-le milă şi compatimind, spunând probabil doar: O…, hmm…”
La sfârşitul celor şapte zile, au spart tăcerea şi, cum au deschis gura, toată înţelepciunea i-a părăsit. Primul lucru pe care l-au spus a fost: „O, Iov. Ai o mulţime de păcate în viaţa ta. Noi ştim, căci avem o bună teologie. Teologia noastră este că dacă ai probleme, înseamnă că ai păcătuit.” „Ei bine, câteodată…” a spus Iov, „Nu, nu am.” Ei au spus: „Mai bine ai mai verifica odată.” Aşa că prietenii lui i-au înmulţit durerea, deoarece îl tot acuzau de ceva ce nu era adevărat şi l-au condus, literalmente, în săptămâni de inventariere personală şi tot n-au găsit nimic. Nu că el n-ar fi avut păcat, dar nu avea nici un păcat ascuns. El îşi dedica de buna voie viaţa Domnului. El nu era ca David: David îşi făcuse inventarul şi ştia că a păcătuit.
Când un credincios este lovit de nuia, poate spune: „Eu am adus asta asupra mea. Dumnezeu mă corectează în dragoste – El nu mă loveşte în mânie – El mă corectează în dragoste.” Aici este locul de la care porneşti: răsplătire. David a ştiut asta toată viaţa lui; şi niciodată nu a căutat altă explicaţie. Dar nu trebuie să te opreşti aici. Dacă după ce îţi faci acest inventar nu găseşti nimic trebuie să mergi mai departe. Să mergem la al doilea motiv pentru care Dumnezeu ne disciplinează.
Disciplinarea plină de dragoste a lui Dumnezeu
(Partea a II-a)
de John F. MacArthur, Jr.
Epistola către Evrei, capitolul 12, versetele 5-11. Am încercat să răspundem la o întrebare foarte importantă şi anume: De ce se întâmplă lucruri rele oamenilor lui Dumnezeu? Atmosfera din ziua de azi în rândul mişcării evanghelice — atmosfera în biserica de astăzi — care este, cred, şi în mass-media este dominată de mişcarea moderna carismatică, o perspectivă a creştinismului care, spunând drept, este străină de Scriptură.
Dacă te uiţi la televiziunea creştină şi tragi de aici concluzii despre teologia creştină, poţi concluziona că, din tot ceea ce ai văzut, creştinismul este o cale a vieţii ce duce la bogăţie, la coafuri neruşinate şi garderobe uimitoare, duce la scene elaborate în show-rile de televiziune şi scaune ciudate şi aur pe orice, etc., etc., etc. Duce la bogăţie şi prosperitate şi fericire şi confort şi să te simţi cu adevărat bine. Vei auzi predicându-se, în mass-media creştină, „Evanghelia prosperităţii” că Isus te vrea bogat, şi Isus te vrea confortabil, şi Isus te vrea plin de succes, şi dacă suferi este pentru că eşti slab în credinţă. Dacă suferi, este pentru că nu ceri ceea ce este de drept al tău.
Există, de asemenea, în mişcarea evanghelică contemporană, noţiunea că Isus, în vreun mod sau altul, va rezolva toate problemele vieţii tale. Aşa că, ni se spune din aceea parte a mişcării evanghelice, care este diferită de mişcarea carismatică, că adevărata problemă este că trebuie să ne apropiem de oameni pe baza „nevoilor ce le simt”… Cu alte cuvinte, care sunt neliniştile, durerile, suferinţele, rănile, disconfortul, problemele vieţii din care oamenii se simt rău…Noi trebuie să le confruntăm şi trebuie să le aducem la Isus, ca la unul care le va rezolva toate necazurile vieţii, cel ce-ţi rezolvă toate problemele, cel ce te face să te simţi confortabil, cel ce-ţi aduce pace în viaţa ta plină de probleme; Isus va elimina orice eveniment ce ne deranjează, orice relaţie lipsită de confort şi împlinire –cumva Isus va aduce pace în orice circumstanţă dificilă. Aceasta este evanghelia „nevoi simţite”.
Avem, aşadar, pe de-o parte evanghelia prosperităţii care promite că poţi fii bogat în Isus şi îţi rezolvă toate problemele. Şi avem şi evanghelia „nevoi simţite” care spune că: „Ei bine, Dumnezeu chiar vrea să-ţi rezolve viaţa şi s-o facă calmă cu desăvârşire, plină de pace şi confort şi s-o împlinească şi s-o satisfacă în orice mod imaginabil.” De fapt, ambele puncte de vedere se pot concluziona că dacă vin dificultăţi în viaţa ta, este probabil diavolul. Ceea ce ai putea dori este să afli cum să-l goneşti, pentru că e diavolul cel ce aduce toate aceste lucruri rele în viaţa ta. Ele nu vin de la Dumnezeu; ele vin de la diavol.
Aşa că, asta te duce la un fel de antrenament în care trebuie să te implici prin care să ştii să anihilezi puterea diavolului în viaţa ta sau a altora. Intri în acea notiune nebunească de a pronunţa un fel de condamnări, cel puţin la nivel temporar sau atât cât priveşte viaţa ta, asupra Satanei, încercâd sa-l legi apoi să legi demonii care sunt cauza tuturor problemelor tale. Dacă te poţi angaja cu succes în legarea lui Satan şi a demonilor, atunci poţi elimina disconfortul şi suferinţa şi lipsa liniştii din viaţa ta.
Toate acestea sunt nebiblice. Toată această conceptie este greşită. De fapt, această idee greşită prin care creştini trebuie să fie deasupra suferintei este o tristă dezonoare la adresa tuturor acelor nobili credincioşi care au fost de-a lungul vremurilor — în istoria împarăţiei lui Dumnezeu — care au suferit, au suferit sever, au suferit persecuţia, au suferit martirajul — toţi acei eroi. De exemplu, enumeraţi în Epistola către Evrei, capitolul 11: Abel şi Enoh, şi Noe, şi Avraam, şi Sara, şi Isaac, şi Iacov, şi Iosif, şi Moise, şi Rahab, şi Ghideon, şi Barac, şi Samson, şi Ieftaie, şi David, şi Samuel, profeţii — toţi acei ce au au stins puterea focului şi au scăpat de ascuţişul săbiei, s-au vindecat de boli, au fost viteji în războaie, au pus pe fugă oştirile vrăjmaşe, cei ce şi-au primit înapoi pe morţii lor înviaţi, cei ce au fost chinuiţi nevrând să primească izbăvirea care li se dădea pentru a nu-şi nega credinţa, cei ce au suferit batjocuri şi bătăi şi lanţuri şi închisoare, sau au fost ucişi cu pietre, tăiaţi în două cu ferestrăul, chinuiţi; au murit ucişi de sabie, au pribegit îmbrăcaţi cu cojoace şi în piei de capre, lipsiţi de toate, prigoniţi, munciţi, au rătăcit prin pustiuri, prin munţi, prin peşteri şi prin crăpăturile pământului — şi de nici unul din aceştia, este scris, nu era vrednică lumea.
Ce spuneţi de aceşti oameni? Au fost ei oameni cu credinţa slabă? Au fost ei oameni care nu au pus mâna pe ceea ce era a lor? Au fost ei oameni care n-au beneficiat de ceea ce era a lor? Nu l-au putut ei determina pe Dumnezeu să rezolve tot disconfortul lor? S-au întâmplat astea doar pentru că nu s-au încrezut în Dumnezeu? S-au întâmplat pentru că ei nu ştiau că ei ar fi trebuit să fie prosperi? Poate s-au întâmplat pentru că ei n-au ştiut cum să-l „lege pe Satan.” Poate ei n-au ştiut cum să lege acei demoni.
Ce nebunie! Ce gândire eretică este aceasta! Aceştia sunt barbaţi şi femei dintre cei nobili. Aceştia sunt eroii credinţei. Aceştia sunt cei mai buni dintre oamenii lui Dumnezeu. Aceştia sunt marii credincioşi ai istoriei şi ei au suferit imens. Aţi putea adauga la aceasta listă, şi probabil ar fi fost adaugaţi dacă Epistola către Evrei ar fi fost scrisă astăzi, apostolii ce au fost excutaţi sistematic. Şi în final, ultimul dintre ei, Ioan, care a murit în exil în insula Patmos.
Ce putem spune despre primii creştini? Despre toţi acei creştini care au murit sub persecuţia romană, care au fost arşi în grădina lui Nero la petreceri pentru a lumina în întuneric? Dar ce spuneţi despre toţi acei ce au murit prin groaznică persecuţie înainte de secolul al IV-lea? Dar ce spuneţi despre toţi acei ce au murit în timpul Reformei? Dar ce spuneţi despre toţi acei ce au murit pentru credinţa în Inchiziţia Catolică şi au fost martirizaţi? Dar ce spuneţi despre toţi acei credincioşi de dinaintea reformei protestante ce au fost ucişi sau martirizaţi: hughenoţi, alţii…? Dar ce spuneţi despre toţi acei ce au suferit martiraj din timpul Reformei încoace? Dar ce spuneţi despre toţi acei misionari care au fost ucişi de cătrei cei cărora vroiau să le prezinte evanghelia?
Poate fi şocant pentru tine să ştii că 300.000 de creştini sunt martirizaţi în fiecare an, chiar în zilele noastre, conform unei declaraţii a lui David Barrett, editor la World Christian Encyclopedia. 833 în fiecare zi undeva în lume sunt martirizaţi pentru credinţa lor în Isus Hristos, în ţările ostile care urăsc adevărul. Ce spuneţi despre toţi aceşti oameni? Au fost ei oameni cu credinţa slabă? Au fost ei mai prejos ca marii credincioşi? N-ar fi trebuit ei să ştie că toată această chestiune priveşte confortul şi prosperitatea, şi să aibă toate nevoile împlinite? Nu asta contează? Nu să te simţi bine contează? Ceea ce contează nu e să ai un mediu perfect în care să trăieşti?
Adevăraţii credincioşi de-a lungul veacurilor au suferit şi cu cât erau mai credincioşi cu atât au suferit mai mult; nu cu cât au fost mai credincioşi au suferit mai puţin. Isus a spus:
„În lume veţi avea necazuri” Ioan 16:33. Apostolul Pavel spune: „Toţi cei ce voiesc să trăiască cu evlavie în Hristos Isus, vor fi prigoniţi.” 2 Timotei 3:12. Dacă a înţeles cineva că lucruri rele se întâmplă oamenilor lui Dumnezeu, acela cu siguranţă a fost apostolul Pavel. El spune în 2 Corinteni 4:8: „Suntem încolţiţi în toate chipurile, dar nu la strâmtoare; în grea cumpănă, dar nu deznădăjduiţi; prigoniţi, dar nu părăsiţi; trântiţi jos, dar nu omorâţi. Purtăm întotdeauna cu noi, în trupul nostru, omorârea Domnului Isus, pentru ca şi viaţa lui Isus să se arate în trupul nostru.” El a înţeles că lucruri rele li se întâmplă oamenilor lui Dumnezeu. Lucruri rele s-au întâmplat din todeauna oamenilor lui Dumnezeu. Aceste lucruri rele includ persecuţie; aceste lucruri rele includ martirajul şi pot include şi execuţia.
Cum am mai spus, este o statistică şocantă şi este una cu care guvernul Statelor Unite nu vrea să aibă de-a face. Noi am scris scrisori. Există o organizaţie care încearcă să se implice. Este şocant să realizezi că în toată lumea 300.000 de creştini sunt martirizaţi în fiecare an. Nimic nu s-a schimbat. Există o groznică suferinţă pentru cei ce pronunţă numele lui Hristos şi in final, cei mai credincioşi suferă cel mai mult pentru că ei nu-şi neagă credinţa sub presiunea şi ameninţarea morţii.
Acum, supunând tot ce se întâmplă în această lume, chiar permiţându-i lui Satan să fie activ în anumite lucruri care chiar împiedică cauza lui Hristos, supunând tot ce se întâmplă este legea suverană a lui Dumnezeu. Voi spune ceva la care probabil nu v-aţi gândit, dar este adevărat: Satan este slujitorul lui Dumnezeu. I se permite să facă doar ceea ce Dumnezeu îi permite. El este slujitorul lui Dumnezeu şi scopurilor Lui suverane. Tot ce se întâmplă este sub domnia suverană a lui Dumnezeu. Isaia 45:7 spune: „Eu întocmesc lumina, şi fac întunericul, Eu dau propăşirea, şi aduc restriştea, Eu, Domnul, fac toate aceste lucruri.” Suferinţa, încercările, persecuţia — tot felul de nenorociri sunt sub suveranitatea lui Dumnezeu şi se potrivesc scopurilor Sale, şi în special scopurilor Sale pentru copiii Lui prea iubiţi.
Eroii credinţei din Evrei 11 demonstrează o ascultare extraordinară în faţa încercărilor severe şi în acelaşi timp demonstrează o credinţă neîndoielnică neşovăită în scopurile lui Dumnezeu, o încredere neşovăită în suveranitatea lui Dumnezeu. Scopurile lui Dumnezeu în suferinţă, sunt chestiuni ce trebuiesc înţelese: Dumnezeu are un scop pentru suferinţa noastră.
Având lucrul acesta în minte, să citim textul. Evrei 12, versetul 5: „Şi aţi uitat sfatul pe care vi-l dă ca unor fii: Fiule, nu dispreţui pedeapsa Domnului.” Aceasta este fraza pe care aş vrea s-o reţineţi. Aceasta este disciplinarea Domnului despre care vorbim. „Nu dispreţui pedeapsa Domnului şi nu-ţi pierde inima când eşti mustrat de El. Căci Domnul pedepseşte pe cine-l iubeşte, şi bate cu nuiaua pe orice fiu pe care-l primeşte. Suferiţi disciplinarea sau pedeapsa: Dumnezeu Se poartă cu voi ca şi cu nişte fii. Căci care este fiul pe care nu-l pedepseşte tatăl? Dar dacă sunteţi scutiţi de pedeapsă, de care toţi au parte, sunteţi nişte feciori din curvie, iar nu fii. Şi apoi, dacă părinţii noştri trupeşti ne-au pedepsit, şi tot le-am dat cinstea cuvenită, nu trebuie oare cu atât mai mult să ne supunem Tatălui duhurilor”, adică Dumnezeu, „şi să trăim? Căci ei într-adevăr ne pedepseau pentru puţine zile, cum credeau ei că e bine; dar Dumnezeu ne pedepseşte pentru binele nostru, ca să ne facă părtaşi sfinţeniei Lui. Este adevărat că orice pedeapsă (disciplinare), deocamdată pare o pricină de întristare, şi nu de bucurie; dar mai pe urmă aduce celor ce au trecut prin şcoala ei, roada dătătoare de pace a neprihănirii.”
Ceea ce identifică pentru noi acest pasaj este disciplinarea Domnului. Putem spune că Dumnezeu aduce încercări dificile în vieţile noastre pentru a-şi îndeplini scopurile. Aceasta face parte din procesul nostru de transformare după imaginea Fiului Său. Perfecţionarea noastră cere disciplinare.
Aşa cum am văzut data trecută, în introducerea făcută acestui pasaj, Dumnezeu are patru scopuri în disciplinare.
Scopul #1: Răsplătire
Unele disciplinări care vin în viaţa ta, unele circumstanţe negative, unele — care la suprafaţă — încercări/lucruri „rele” care vin în viaţa ta sunt deoarece ai păcătuit şi trebuie să fii pedepsit pentru că Dumnezeu este sfânt şi îşi vrea copiii sfinţi. Cu alte cuvinte, e o răsplătire pentru a creea în noi o ură pentru păcat din cauza consecinţelor sale dureroase. Am văzut lucrul acesta data trecută. L-am văzut pe David ca ilustrare. David a suferit imens în viaţa lui pentru că Dumnezeu îl pedepsea pentru păcatul lui pentru ca el să înveţe să fie sfânt pentru al putea onora pe Dumnezeu şi să fie binecuvântat.
Scopul #2: Prevenire
În al doilea rând, Dumnezeu aduce suferinţă în vieţile noastre pentru a ne preveni. Am văzut lucrul acesta în cazul lui Pavel. Dumnezeu, de fapt, i-a înfipt o suliţă chiar prin inimă. „Un ţepuş în carne”, îl numeşte el, pentru al feri de a fi mândru. Dumnezeu aduce anumite lucruri în viaţa noastră pentru a ne smeri. Unele din disciplinările Lui sunt pentru că noi am fi păcătuit şi ne-am face rău nouă înşine şi l-am dezonora pe Dumnezeu dacă El nu ar face anumite lucruri pentru a ne reţine.
Scopul #3: Educare
În al treilea rând, Dumnezeu aduce suferinţă în vieţile noastre pentru a ne educa, astfel încât noi, prin acea încercare, să învăţăm ceva despre noi şi ceva despre măreţia lui Dumnezeu. Pentru a ilustra lucrul acesta l-am folosit pe Iov. Iov a ajuns prin suferinţele lui teribile la o adevărată înţelegere a lui însuşi şi o mai mare înţelegere a lui Dumnezeu decât a avut vreodată. În încercări, în suferinţe şi în dureri discernem noi mai clar cine este Dumnezeul nostru.
Scopul #4: Anticipare
Şi, în al patrulea rând, Dumnezeu aduce suferinţă în vieţile noastre cu scopul anticipării, deoarece noi avem nevoie să tânjim după Împărăţia Lui. Noi avem nevoie să avem o persectivă din ce în ce mai cerească. Avem nevoie să ne desprindem tot mai mult de legăturile pământeşti. L-am văzut pe apostolul Ioan ca o ilustraţie clasică a acestui lucru. Ioan, suferind mult în exil, suferind cu inima frântă din cauza morţii spirituale a celor cinci din şapte biserici din Asia Mijlocie. Ioan, prin suferinţă peste suferinţă din cauza a ceea ce vedea, i sa arătat o frântură din viitor, o frântură din gloria eternă şi a spus: „Chiar şi aşa, vino Doamne Isuse.” El a avut suficient din suferinţele pământeşti. Pavel la fel. El tânjea să fie în prezenţa lui Hristos şi să fie eliberat de suferinţa acestei lumi.
Deci, Dumnezeu este cel ce-şi disciplinează copiii pentru scopurile: retribuţie, prevenire, educare şi anticipare.
Acum, uitaţi-vă la versetul 5 — doar începutul versetului — şi vă voi aminti unde am rămas data trecută. „Şi aţi uitat sfatul pe care vi-l dă ca unor fii?” Şi, autorul continuă în versetul 5 să spună: „Fiule, nu dispreţui pedeapsa Domnului şi nu-ţi pierde inima când eşti mustrat de El…” El le aminteşte de Vechiul Testament. El le citează din Proverbe 3:11 şi următoarele versete. El le citează un pasaj din Vechiul Testament din cauza întrebării care apare aici — o întrebare firească — aţi avut tot acest capitol minunat, capitolul 11, toţi aceşti mari eroi şi toţi au suferit profund pentru cauza lui Hristos.
V-am spus săptămâna trecută despre lectura mea continuă a istoriei lui Wiliam Carey. Suferinţa din viaţa acestui om este mai mult decât îţi poţi imagina că poate să îndure o persoană. Chiar în lectura de câteva ore de ieri am citit că el a avut un fiu numit Felix care avea 37 de ani când a murit. La 37 a murit. El era un mare lingvist şi un mare misionar — care a trecut prin mai multe lupte. Dar, doar amintind de viaţa fiului său şi durerile vieţi…Prima sa soţie a murit la naşterea unui copil; el a rămas cu doi copii. El s-a însurat cu altă creştină drăguţă. După mulţi ani de pregătire el a terminat traducerea Scripturii în limba unei alte ţări din Asia. S-a suit într-o navă cu soţia sa şi cinci copii — doi din căsătoria anterioară, cred, şi trei cu actuala soţie — aveau cinci copii şi mergeau împreună. Avea şi o tiparniţă mică, şi toată munca lui de-o viaţă (din această traducere). Vroiau să ajungă la câmpul de misiune când o furtună a împins nava într-un loc mai larg al râului — s-a scufundat nava — soţia lui împreună cu trei din cei cinci copii au murit. El s-a luptat în apă să-i salveze, dar nu a putut. S-a aşezat pe mal, îşi pierduse familia, munca de-o viaţă, tiparniţa, totul. Atunci, William Carey a auzit că acesta, fiul său, în care investise aşa mult din viaţa lui, care era trimis într-un câmp de misiune, a pierdut tot ce-i era mai preţios, inclusiv munca lui de-o viaţă.
Intrebarea apare: Dumnezeu sau diavolul face lucrul acesta? Nimic nu s-a întâmplat în viaţa lui Felix care să nu i se fi întâmplat lui Iov. Nimic nu s-a întâmplat în viaţa lui William Carey care să nu se fi petrecut şi în viaţa lui Iov. Trebuie să recunoaştem că Felix a trecut printr-o perioadă foarte întunecată şi dureroasa, pierzând două soţii şi majoritatea familiei sale şi toată munca sa. El a trecut printr-o perioadă groaznic de întunecată, dar în sfârşit a fost readus tatălui său şi misunii de acolo şi readus muncii de misiune până la sfârşit. La vâsta de 37 de ani a murit în floarea vârstei, o altă durere mare pentru tatăl său din pricina talentului şi imensei sale priceperi pentru slujire în misiune. Acestă suferinţă peste suferinţă l-a modelat pe William Carey în omul care a fost.
În ce priveşte disciplinarea Domnului, Vechiul Testament ne aminteşte aceasta: este de la Dumnezeu. „Nu dispreţui pedeapsa Domnului şi nu-ţi pierde inima când eşti mustrat de El.” Ţie îti vorbeşte. Uitaţi-vă la prima parte a versetului 5. „Şi aţi uitat sfatul pe care vi-l dă ca unor fii: Fiule, nu dispreţui pedeapsa Domnului…” Acesta este un mesaj pentru credincioşi, înţelegeţi acesta? El vorbeşte unor credincioşi. Li se adresează cu „fiilor”. Acest pasaj nu este adresat necredincioşilor; vă este adresat vouă, fiilor. Vă vorbeşte vouă.
Am văzut deja scopurile lui Dumnezeu; vreau să vă introduc în text şi să vă arăt trei lucruri diferite care apar în acest text care ne vor ajuta să înţelegem disciplinarea Domnului: două pericole în disciplinare, două dovezi în disciplinare şi două roade ale disciplinării. Pericole, dovezi şi roade.
I. Pericole în disciplinare
Hai să ne uităm, în primul rând, la pericolele ce apar în disciplinare. Toţi vom trece prin disciplinare şi împreună cu disciplinarea vin şi câteva pericole: două lucruri care sunt pericole pentru îndeplinirea scopurilor lui Dumnezeu în disciplinare. Dumnezeu vrea să realizeze ceva disciplinându-ne. El vrea să ne asemănăm tot mai mult imaginii lui Hristos. El vrea să ne descopere tot mai mult din El Însuşi — aceasta este educarea. El vrea să ne ferească de păcat. El vrea să ne smerească pentru a fi mai folositori. El vrea să ne pedepsească pentru păcatele comise pentru a nu le mai repeta. El vrea să umple inimile noastre cu anticiparea gloriei… Toate aceste lucruri le-am văzut. Dar, acestea funcţionează dacă evitaţi cele două pericole.
1. Pricolul numărul unu: „Nu dispreţui–„.
Dispreţul este primul pericol în disciplinare. Domnul aduce o disciplinare cu un anumit scop în viaţa ta, Domnul aduce educare în viaţa ta prin dificultăţi, şi tu o dispreţuieşti în loc să o îmbrăţişezi. Asta înseamnă să „judeci greşit”, să „tratezi cu uşurinţă” în loc să o tratezi atât de serios pe cât trebuie. „A nu eşua,” înseamnă să iei în considerare adevăratul scop al acestei disciplinări, adevăratul rezultat ce trebuie să fie şi adevăratul sfârşit. Priviţi disciplinarea nu ca pe o nenorocire temporară, ci ca pe o realizare pe care Dumnezeu vrea să o înfăptuiască pentru binele tău şi gloria Lui.
Drept vorbind, există mulţi care nu văd dincolo de durere pentru că sunt absorbiţi de ei înşişi, sunt centraţi pe sine, sunt preocupaţi doar de confortul propriu… În mişcarea evaghelică din ziua de astăzi, toţi aceşti oameni care pretind că au această mare credinţă, să creadă că Isus îi poate face bogaţi, şi aceşti oameni care vin şi vor ca Isus să le rezolve toate problemele şi demonstrează un fel de credinţă la acest nivel — eu cred că aceşti oameni sunt foarte nepăsători de adevăratele probleme ale vieţii. Aceste probleme chiar îi devastează ca şi cum ar fi o surpriză că ele se petrec, deoarece ei nu au aşteptat decât prosperitate şi confort. Există mulţi oameni care nu pot trece de durere deoarece ei cred că, creştinismul este un fel de cec în alb şi din momentul în care devii creştin Dumnezeu îţi va da tot ceea ce doreşti. Când nu capeţi devii furios. Dispreţuieşti; tratezi cu uşurinţă sau judeci greşit; eşuezi în înţelegerea adevăratului scop a ceea ce se petrece.
Aceasta se poate întâmpla în mai multe feluri. Poţi să ajungi în situaţia în care să nu poţi vedea dincolo de durere, prin împietrire. Acesta este o „împietrire faţă de Dumnezeu”. Devii împietrit. Devii rezistent în loc să devii modelat sub disciplinarea Lui, în loc să faci o examinare a inimii cum am văzut data trecută, spunând: „Este oare răsplata? Oare face parte din prevenirea lui Dumnezeu în viaţa mea? Oare face parte din educarea mea? Oare face parte din dorinţa lui Dumnezeu de a construi în mine anticiparea gloriei?” În loc de a pune aceste întrebări, devii mânios pe Dumnezeu, devii ostil, inima ţi se împietreşte, devii nesimţitor, şi atunci — acesta este pericolul — zădărniceşti realizarea scopului lui Dumnezeu şi fără îndoială îţi va garanta disciplinări mai mari.
Nu numai prin împietrire poţi dispreţui disciplinarea, dar şi prin cârtire. Ca Israel în pustie: a cârtit, s-a plâns. Oamenii au devenit mânioşi pe Dumnezeu; au devenit nemulţumiţi de El. Au devenit furioşi. Erau iritaţi de Dumnezeu ca şi cum El n-ar ştii ce face. Arthur Pink spune: „Dumnezeu întotdeauna pedepseşte a doua oară, dacă nu suntem smeriţi de prima pedeapsă.” Amintiţi-vă câtă impuritate există în aur. Vedeţi-vă corupţia din propria inimă şi minunaţi-vă cum Dumnezeu nu v-a lovit mai puternic.” Este înţelepciune, aşa e? Număraţi-vă binecuvântările şi vedeţi că încercările voastre nu erau cele pe care le meritaţi de drept.
Deci poţi dispreţui disciplinare prin împietrire, prin câtire şi chiar punerea de întrebări. „Ce se întâmplă? De ce se întâmplă? De ce-mi faci asta? De ce eu?” Orice fel de atitudine de genul acesta împiedică îndeplinirea scopului lui Dumnezeu în disciplinare şi duce la o pedeapsă mai mare.
Dar cred că cel mai important — adică, din moment ce este important să amintesc de împietrire şi cârtire şi pus de întrebări, cel mai întâlnit mod prin care se dispreţuieşte, prin care se ia disciplinarea cu uşurinţă este prin indiferenţă, un eşec în a ne schimba. O laşi să vină, să se ducă şi nu se schimbă nimic în viaţă ta. Mergi mai departe păcătuind. Mergi mai departe cu egoismul tău. Prin unul sau prin toate din aceste moduri poţi trata disciplinarea lui Dumnezeu cu indiferenţă, îi poţi arunca o vedere, te poţi gândi un pic la ea…Este exact ce înseamnă termenul. Înseamnă, „să te gândeşti un pic”, nu să o vezi la adevărata valoare.
Cred că din cauza anilor de studiu asupra Scripturii, când o încercare vine în viaţa mea, prin harul lui Dumnezeu — îmi pun imediat întrebarea dacă este un lucru profund. Este ceva ce Dumnezeu vrea să împlinească în mine. Este ceva ce Dumnezeu face în viaţa mea. De fapt, nu v-am menţionat una din experienţele mele recente. Doctorul meu, care chiar mi-a salvat viaţă, era aici duminica trecută şi a spus: „De ce n-ai amintit de întâmplarea prin care tocmai ai trecut?” I-am spus: „Ei bine, nu fac asta prea des.” E unul din lucrurile care le fac destul de rar. El a spus: „Ar fi trebuit să aminteşti.” Aşa că i-am spus: „Poate o să-o amintesc.” Şi i-am spus: „Nu ştiu dacă ştiam cât de grav era. Când am intrat în cabinetul dumneavoastră, pentru a găsi ceva ajutor pentru durerea şi incapacitatea de a respira, pentru că aveam cheaguri de sânge peste tot prin plămâni — şi nu ştiam — dar când am intrat în cabinet n-am ştiut cât de rău eram şi nu-mi amintesc să vă fi întrebat vreodată.” I-am spus: „Cât de grav a fost?” El a spus: „Mai aveai de trăit între două şi 24 de ore maximum.” „Oo,” am exclamat eu. „Deci, a fost destul de grav.”
Am ştiut atunci că este serios m-am gândit că aş putea să mor, dar singurul gând care a persistat în tot acest timp — şi ştiu că este harul lui Dumnezeu şi din cauza constantei expuneri la Cuvântul lui Dumnezeu — gândul era: „Doamne, care este scopul Tău? Ce încerci Tu să realizezi? Ce trebuie eu să ştiu de la Tine?” Acesta este o experienţă foarte profundă şi adâncă; nu este o experienţă obişnuită — nici una din suferinţele vieţii nu este nesemnificativă. Nu vreţi să o trataţi cu uşurinţă; vreţi să o trataţi profund, şi să o priviţi din perspectiva lui Dumnezeu. Nu dispreţuiţi.
Luptă (prin Iisus) cu păcatele din obişnuinţă
Luaţi-vă Biblia şi deschideţi la textul pe care l-am citit mai devreme, în Evrei, capitolul 12. După cum ştiţi, aceasta este o importantă şi monumentală Scriptură; o mulţime de lucruri conţinute aici merită a fi luate în considerare. În timpul rămas înaintea participării la Cina Domnului, vreau să mă concentrez asupra unei singure fraze, o frază de mare importanţă şi această frază se găseşte în primul verset: „Păcatul care atât de uşor ne înfăşoară (împresoară)”.
Aş vrea să vorbim în aceasta dimineaţă despre lupta cu păcatul care ne împresoară (înconjoară). Stă în natura omului, chiar a credinciosului, să fie încolţit de păcat. Se întâmplă atât de uşor, şi sincer să fiu, exista unele păcate care ne încolţesc, pe fiecare dintre noi, mai uşor decât altele. Fiecare dintre noi, în vieţile noastre, avem predispoziţie (înclinare) spre anumite tipuri de păcate. Aceasta se poate datora cultivării (săvârşirii) unor păcate în viaţa trecută, care nu ne dau pace nici după mântuire. S-ar putea datora faptului că, şi după ce am devenit creştini, am continuat să dezvoltăm obiceiuri din anumite păcate; şi ne simţim mai vulnerabili decât alţii în faţa acestor păcate.
Este un adevăr valabil pentru toţi creştinii ca există unele păcate care ne acaparează uşor, după cum este adevărat că în general păcatul ne încolţeşte cu uşurinţă. Nu toate păcatele reprezintă ceea ce numim păcatele care ne înfăşoară sau păcatele care nu atacă constant: păcatele noastre din obişnuinţă; păcatele pe care le comitem, apoi le mărturisim şi apoi le săvârşim din nou, apoi le mărturisim, şi le săvârşim, şi le mărturisim iarăşi, şi continuăm pe acest drum în vieţile noastre. Anumite păcate intra în această categorie, dar în general toate păcatele par să aibă influenţă asupra noastră. Şi poate vă voi putea ajuta să înţelegeţi acest adevăr, prezentându-vă trei simple idei despre păcat:
1. Păcatul are o mare putere asupra firii noastre pământeşti (cărnii)
Motivul pentru care ne înfăşoară atât de uşor se datorează puterii, tăriei, forţei sale. El exercită o puternică influenţă asupra voinţei noastre, asupra simţurilor noastre, asupra sentimentelor noastre. Rareori ne sugerează anumite lucruri, aproape întotdeauna comandându-ni-le. Rareori conduce, de cele mai multe ori împinge de la spate, forţează.
Galateni 5:17 spune: „Firea pământească pofteşte împotriva Duhului. Sunt lucruri potrivnice unul celuilalt, aşa ca nu puteţi face ceea ce vreţi”. Capul de pod, pe care păcatul îl are în puterea sa, este firea pământească şi păcatul exercită o putere copleşitoare, covârşitoare împotriva firii noastre. Este o foarte puternica forţa şi găseşte în firea pământească un aliat foarte supus, un mediu receptiv.
2. Păcatul ne înfăşoară uşor pentru că este atât de aproape.
Mai mult decât forţându-şi cu putere drumul dinafară spre firea noastră, el îşi croieşte drum în firea noastră, ca şi cum ar fi înăuntrul nostru, în fiecare fibră. Este foarte aproape; de fapt, se află în fiinţa noastră. Poţi deveni călugăr şi locui izolat într-o peşteră şi tot vei avea de-a face cu păcatul. Ieremia 13:23 spune: „Poate un Etiopian să-şi schimbe pielea, sau un pardos să-şi schimbe petele? Tot aşa, aţi putea voi să faceţi binele, voi, cari sunteţi deprinşi să faceţi răul?” Înţelesul fiind: nu vă puteţi schimba starea de păcătoşenie spirituală, care este o parte a vieţii voastre, aşa cum nici leopardul nu-şi poate schimba petele, sau etiopianul culoarea pieii. Este o parte din ceea ce sunteţi. Păcatul este foarte puternic şi îşi găseşte un aliat supus în firea voastră pământească, pentru ca firea este căzută şi firea însăşi are înclinaţie spre păcat. Păcatul este foarte aproape. Inima voastră, spune Ieremia 17:9, „este înşelătoare”. „Este nespus de înşelătoare şi deznădăjduit de rea.”
Există un al treilea motiv care face ca păcatul să ne înfăşoare cu uşurinţă şi acesta este:
3. Păcatul nu rămâne izolat, ci se amestecă în toate motivaţiile şi acţiunile noastre.
Păcatul este puternic. Păcatul este aproape, pentru că se află în noi. Şi categoric, nu rămâne izolat. Nu poţi trage o linie şi spune: „Uite, aici se termină neprihănirea mea şi de aici începe păcătoşenia.” Păcatul are un mod specific de a se strecura în ţesătura tuturor îndatoririlor noastre, motivaţiilor noastre, gândurilor noastre, acţiunilor noastre. El încolţeşte scopurile şi planurile noastre; de fapt, se strecoară chiar şi în cele mai bune fapte ale tale. Chiar şi cele mai bune fapte ale tale nu sunt purificate de păcat. Păcatul este întreţesut în vieţile noastre. În Romani 7, Pavel izbucneşte: „O, nenorocitul de mine!” De ce? Pentru că oricât aş încerca, nu mă pot depărta de păcat.
Astfel, păcatul este foarte puternic şi aproape – chiar înăuntrul nostru; de asemenea, păcatul nu este izolat, ci amestecat în toate. Este întreţesut cu toate, în vieţile noastre. Cel mai bun lucru pe care îl putem face este cumva corupt, într-o privinţă, mai mult sau mai puţin, de o pată de încăpăţânare, de plăcere egoistă, de mândrie, de neprihănire de sine, de lăcomie, sau de orice altceva. Şi astfel devenim uşor de înfăşurat, şi cum am spus, sunt anumite păcate care ne înfăşoară mai uşor decât altele. Dar dacă avem de gând să fim creştinii pe care îi doreşte Dumnezeu, acest verset spune: „Să lăsam la o parte păcatul care ne înfăşoară uşor”. Îndepărtaţi-l, părăsiţi-l. Acum vine întrebarea: „Cum să facem aceasta?” Nu este prima oară când ni s-a cerut să facem aceasta:
2 Corinteni 7:1 spune: „Să ne curăţim de orice întinăciune a cărnii”. Efeseni 4:22 spune: „Să vă dezbrăcaţi de omul cel vechi care se strică după poftele înşelătoare „.. Romani 6:12 spune: „Nu lăsaţi păcatul să mai domnească în trupul vostru muritor şi să nu mai ascultaţi de poftele lui”. 1 Petru 2:1 spune: „Lepădaţi orice răutate”, iar vesetul 11: „Feriţi-vă de poftele firii pământeşti, care se războiesc cu sufletul”.
Deci, foarte des ni se spune sa părăsim păcatul. Întrebarea este: „Cum să facem aceasta?”.
Dintr-un punct de vedere practic ştim, într-adevăr, că este lucrarea Duhului şi, dacă umblaţi în Duhul, nu veţi împlini poftele cărnii. Avem pentru aceasta toată credinţa în Duhul Sfânt, şi totuşi mai este o responsabilitate care ne revine când ne predăm Duhului. Cum putem părăsi păcatul? Înainte de a răspunde acestei întrebări, permiteţi-mi să vă sugerez că acum este un moment potrivit pentru această discuţie.
Presupun că este tipic pentru mulţi creştini, dacă nu pentru majoritatea, să vină la Cina Domnului şi să-şi mărturisească păcatele, pentru a lua parte la Cină şi a nu fi judecaţi, aşa cum ne-a avertizat Pavel. Aşa că avem tendinţa să venim aici, poate, cu păcatele noastre acumulate de când am avut ultima comuniune, sau de ultima oară de când ne-am mărturisit păcatele cu adevărat, dar cu foarte puţină schimbare în modul nostru de a păcătui; şi aceasta deoarece, în timp ce vrem sa ne mărturisim păcatele şi avem încredere că El este credincios şi drept să ne ierte, nu facem paşii, paşii necesari să trăim în aşa fel ca de fiecare dată când venim aici, povara păcatului să fie mai mică, lista să fie mai scurtă pentru că ne îngrijim de aceasta zi de zi. Părăsim păcatul; noi nu-l mai acumulăm în aceeaşi măsură, înlăturându-l, în Hristos, primind iertarea Sa în acele minunate momente de mărturisire, dar nevăzând nici o diminuare a păcatului în rutina zilnică a vieţii noastre.
Aşa că haidem, în această zi, când venim sa ne despovărăm de păcatul adunat şi să-l mărturisim şi să ne împăcăm inimile cu Dumnezeu, să facem un legământ, şi de asemenea să ne luăm angajamentul de a începe un nou tip de viaţă în care să facem paşi mari, să facem paşii mari necesari pentru a părăsi păcatul. Un act preventiv, nu un simplu act de remediere al mărturisirii. Permiteţi-mi să vă ofer câteva principii care vă vor ajuta în a părăsi păcatul.
1. Nu subestimaţi gravitatea păcatului vostru.
Cred ca principalul motiv pentru care nu tratăm păcatul cu tărie şi fermitate este pentru că îi subestimăm gravitatea – în faţa lui Dumnezeu, faţă de Dumnezeu, faţă de noi, faţă de cei cu care avem părtăşie, faţă de biserică, faţă de necredincioşi. Păcatul nostru ne fură bucuria; păcatul nostru ne distruge părtăşia cu Dumnezeu; păcatul nostru ne diminuează rodnicia; păcatul nostru ne lipseşte de pace; păcatul nostru face serviciul nostru nefolositor; păcatul nostru ne micşorează eficacitatea în evanghelizare; păcatul nostru ne stânjeneşte rugăciunile; păcatul nostru atrage pedeapsa lui Dumnezeu. Avem nevoie să înţelegem seriozitatea păcatului nostru. El violează în primul rând şi mai întâi de toate relaţia noastră cu Domnul.
Una din cele mai tragice zile din istoria Angliei a fost 17 august 1662. O zi tragică pentru că a fost ultima zi când anumiţi pastori au putut predica congregaţiilor lor, înainte de a fi exilaţi. Unii dintre ei şi-au pierdut vieţile, unii au fost exilaţi din Anglia în alte ţări. Ceea ce a precipitat lucrurile a fost ceva numit Actul de Conformare. De-a lungul anilor se dezvoltase în Anglia un grup de predicatori şi un grup de biserici care erau numite Non-conformiste, deoarece nu subscriseseră la toate ritualurile şi ceremoniile Bisericii Anglicane şi nici nu-şi limitau închinarea la Cartea de Rugăciune Comună. Ei erau concentraţi mai mult asupra creştinismului biblic; ei erau concentraţi mai mult asupra învăţării doctrinei corecte; ei erau concentraţi mai mult asupra închinării lui Dumnezeu în Duh şi Adevăr şi astfel erau cunoscuţi ca Non-conformişti. Mulţi dintre voi îi ştiţi sub numele de Puritani.
Ei nu s-au conformat restricţiilor Bisericii Anglicane, care, desigur, a neglijat Cuvântul lui Dumnezeu şi Evanghelia – în cea mai mare parte, şi aşa a fost adoptată o lege care i-a pus în ilegalitate. Doua mii cinci sute dintre preoţii lor au fost exilaţi fiindu-le interzis să predice. Trei mii de non-conformişti au fost ucişi şi 60.000 de familii au fost separate. Totul a intrat în atenţie în 17 august 1662, pentru că a fost ultima duminică în care aceşti predicatori non-conformişti au putut predica în bisericile lor. În ultimele două săptămâni am citit o carte numita „Adio predici”. Este o compilaţie a 24 de predici ţinute în acea zi. Predici ale unui pastor care nu avea să-şi mai vadă niciodată credincioşii: unii din ei au murit în exil; unii s-au întors mai târziu. Dar acesta a fost sfârşitul lucrării lor şi acest groaznic, groaznic lucru avea să fie făcut, acest groaznic act de persecuţie şi ei aveau să fie deposedaţi. Bisericile îi pierdeau ca pastori; nu avea sa fie nimeni care să îi înlocuiască iar ei aveau să fie trimişi în exil. Este foarte interesant să vezi abordarea lor, să auzi predicile lor, să vezi şi să auzi ceea ce aveau cu adevărat în inima. Nici una din predicile pe care le-am citit nu a fost slujitoare de sine. Nici una nu a condamnat, cu adevărat, guvernul, pentru ce a făcut. Nici una nu a fost răzbunătoare, nici nu a răsplătit cu aceeaşi monedă. Toate au avut o idee comună. Toate au mers în jurul acestei idei: „Aceasta este voia lui Dumnezeu. Noi acceptăm voia lui Dumnezeu. Suferim cu bucurie în Hristos şi cea mai mare grijă a noastră este ceea ce se va întâmpla cu voi.”
Una din predici m-a impresionat, fiind extrem de puternică, predicată de un ogm numit Calamy. El a făcut o declaraţie în predica sa, care m-a copleşit; el a spus oamenilor săi: „Voi aţi experimentat o calamitate. Acesta este un lucru dezastruos, un eveniment dezastruos”, dar după aceasta el a spus: „Se află mai mult rău în cel mai mic păcat, decât în cea mai mare calamitate”. Mai apoi a spus: „Este mai mult rău în cel mai mărunt păcat decât în cea mai mare nenorocire”. Este profund. Îţi priveşti viaţa şi în general suferi pentru calamităţile trăite, suferi pentru nenorocirile trăite, dar eşti tolerant cu păcatele tale. Nu înţelegi ceea ce omul acela a înţeles: „Se află mai mult rău în cel mai mărunt păcat, decât în cea mai mare calamitate”. Un dezastru, o nenorocire, nu implică în mod necesar păcatul. Păcatul este păcat. Tratează-ţi păcatul în mod serios el îl dezonorează pe Dumnezeu; el abuzează de milă; el dispreţuieşte harul; el se bazează pe iertare; el murdăreşte închinarea, serviciul şi părtăşia. El pătează, atacă, otrăveşte şi distruge orice este bun şi sfânt.
În al doilea rând, un alt principiu necesar a fi înţeles, dacă aveţi de gând să părăsiţi păcatul:
2. Propuneţi-vă cu hotărâre şi promiteţi-I lui Dumnezeu să nu păcătuiţi.
Luaţi un legământ solemn şi spuneţi: „Doamne, nu vreau să păcătuiesc. Nu vreau să calc legea Ta, nu vreau să întristez Duhul Tău, nu vreau să aduc dezonoare Numelui Fiului Tău pe care-l port”. Psalmistul a făcut aceasta în Psalmul 119:106, „Jur, şi mă voi ţine de jurământ, că voi păzi legile Tale cele drepte”. Dacă nu veţi lua această hotărâre în vieţile voastre, veţi vedea ca este mult mai uşor sa fiţi înfăşuraţi de păcat. De fapt, am credinţa că acest tip de ideal spiritual, această afirmaţie hotărâtă, se află la baza unei vieţi de sfinţenie, şi până nu faceţi acest legământ conştient în faţa Domnului, vă veţi lupta cu aceleaşi lucruri iar şi iar şi veţi fi învinşi.
Un foarte important verset, versetul 32, se află în Psalmi, Psalmul 119: „Alerg pe calea poruncilor Tale, căci îmi scoţi inima la larg” (îmi lărgeşti inima). Este o minunată imagine: „Alerg pe calea poruncilor Tale, pentru ca vei lărgi inima mea” Şi înseamnă că voi alerga pe calea supunerii, deoarece am o inimă care să facă aceasta. Începe în inima. Este ca un alergător o foarte clară ilustrare. Un bun alergător, un alergător pe distanţă mare, un alergător de rezistenţă, un maratonist, de foarte multe ori are un muşchi cardiac mărit, datorită dezvoltării extraordinare a capacităţii lui de a alerga şi fortificării inimii, pentru a putea pompa tot necesarul pentru acest corp, dincolo de limitele normale. Un bun alergător poate alerga în felul în care o face, datorită unei inimi lărgite, iar Psalmistul spune: „Alerg pe calea poruncilor tale, pentru că ai lărgit inima mea. Tu mi-ai dat o inima pentru supunere”. Acesta este felul de ideal (scop) absolut esenţial.
Vedeţi, este o mare diferenţă între păcatul care locuieşte în noi şi păcatul întreţinut de noi. Este o mare diferenţă între păcatul rămas şi păcatul adăpostit sau păcatul păstrat. A părăsi păcatul înseamnă a plănui şi promite lui Dumnezeu să ne supunem o promisiune fermă. Îţi promit, mă voi supune Ţie!
Există o a treia componentă în acest legământ de a părăsi păcatul şi aceasta este:
3. Fiţi neîncrezători în propria spiritualitate.
Pavel a spus în felul următor: „Cel care stă în picioare să fie atent ca nu cumva să cadă”. Iov 31:1, Iov spune: „Făcusem un legământ cu ochii mei, şi nu mi-aş fi oprit privirile asupra unei fecioare.” El a spus, trebuie să fiu atent unde mă uit, pentru că nu am încredere în mine. Proverbe 4:23 spune: „Păzeşte-ţi inima mai mult decât orice, pentru că din ea ies izvoarele vieţii”. Este o anumită stare de veghe; trebuie să veghezi asupra mişcărilor subtile ale păcatului înăuntrul presupusei tale spiritualităţi. Inima voastră este, aşa cum am spus deznădăjduit de rea, nespus de înşelătoare, iar Satana este deznădăjduit de rău şi nespus de înşelător. Pornirile seducătoare ale propriei voastre inimi pot fi create în momentele celei mai înalte presupuse trăiri spirituale. Fiţi suspicioşi asupra propriei spiritualităţi nu aveţi încredere în ea. Pricepeţi că în lipsa harului lui Dumnezeu, aţi cădea în oricare şi în toate păcatele şi ca puteţi fi înşelaţi atât de uşor.
4. Opuneţi-vă primelor porniri ale cărnii şi plăcerilor ei.
Nu încercaţi să opriţi procesul aproape de sfârşit; opriţi-l de la început. Iacov ne arăta următorul proces: oamenii sunt tentaţi când sunt duşi şi ademeniţi de propriile pofte, „Apoi pofta, când a zămislit, dă naştere păcatului”. Deci doriţi să stopaţi păcatul în momentul conceperii nu încercaţi să-l opriţi în momentul naşterii. Doriţi să opriţi păcatul la concepere, nu după ce a fost conceput şi a parcurs o perioadă de graviditate (dacă vreţi) şi acum este pe punctul de a da naştere păcatului. Nu încercaţi să-l opriţi în acest stadiu. Rezistaţi şi opuneţi-vă primelor porniri ale cărnii şi plăcerilor ei. Păcatul vine spre voi promiţând plăcere. Amintiţi-vă din primul moment: scopul meu este nu să-mi fac plăcere, ci să-L mulţumesc pe Domnul.
Există un al cincilea principiu şi acesta este:
5. Meditaţi asupra Cuvântului.
Este un verset minunat, versetul 31 al Psalmului 37, pe care ar fi bine să-l notaţi. Psalmul 37:31 este puţin mai obscur decât altele, dar este extrem, extrem de important. Ascultaţi ce spune: „Legea Dumnezeului său este în inima lui; şi nu i se clatină paşii”. Când o inimă este controlată de cuvânt, paşii nu se clatină. Un alt text mai familiar, asupra aceleiaşi teme, totodată unul minunat în această privinţă, este Psalmul 119; şi vă amintiţi că acest Psalm începe chiar din prima parte a celor 176 de versete cu aceste cuvinte, în versetul 9 al Psalmului 119: „Cum îşi va ţine tânărul curată cărarea?” Cum puteţi lăsa păcatul la o parte? Cum puteţi câştiga această bătălie? „Îndreptându-se după Cuvântul Tău”. Păzind cărarea cu Scriptura.
Este lucrarea constantă a Cuvântului lui Dumnezeu care începe să umple mintea şi să controleze gândirea şi numai aceasta devine tăria şi resursa din noi care poate rezista impulsurilor iniţiale ale firii pământeşti. „Cum îşi va ţine tânărul curată cărarea?” Ţinându-şi inima complet supusă şi păzită de Cuvântul lui Dumnezeu. Apoi în versetul 10: „Te caut din toată inima mea; nu mă lăsa să mă abat de la poruncile Tale. Strâng (ascund, ţin) Cuvântul Tău în inima mea ca să nu păcătuiesc împotriva Ta.” La Scriptura trebuie să medităm.
Meditaţi la Cuvântul lui Dumnezeu. Întotdeauna studiaţi Cuvântul, studiind Cuvântul, învăţând Cuvântul, învăţând Cuvântul, meditând asupra Cuvântului pe măsură ce înţelegeţi Cuvântul umplându-vă, astfel încât „Să locuiască în voi din belşug” (Coloseni 3:16). Veţi afla că el vă controlează. Şi când aveţi vreun fel de atitudine păcătoasă sau acţionaţi păcătos, Cuvântul lui Dumnezeu va lucra ca o piedică. Când simţiţi impulsul adevărului pe care-l cunoaşteţi, meditaţi la aceasta, nu la ispitele cărnii şi ale plăcerilor sale. Aşa că vegheaţi la subtilităţile păcatului şi nu aveţi încredere în propria spiritualitate. Rezistaţi şi opuneţi-vă primelor porniri ale cărnii şi dorinţelor ei de a-şi face propriile-i plăceri, şi meditaţi la Cuvânt Cuvântul sădit în voi care vă poate mântui sufletele.
6. Pocăiţi-vă imediat de greşelile voastre
În Matei 26:75 se spune că, Petru, fiind în mod evident conştient de păcatul său la cântatul cocoşului, „A ieşit afară şi a plâns amarnic”. Este ceva demn de admirat în aceasta. Îl dezaprobăm, pe buna dreptate, pe Petru pentru greşeala sa, dar, de asemenea, trebuie să-l onorăm şi respectăm pentru imediata imediata sa remuşcare. Pocăieşte-te imediat de greşelile tale şi întoarce-te la locul de confesiune. Pocăinţa nu este numai să spui: „Îmi pare rău Doamne, iartă-mă.” Este să spui: „Îmi pare rău Doamne, iartă-mă şi nu vreau să mai fac aceasta niciodată.” Acesta este tipul de pocăinţă adevărată. Dacă acel al treilea element nu se află acolo, atunci nu-l păcăliţi pe Dumnezeu în legătură cu nevinovăţia sau lipsa de nevinovăţie.
Când vă mărturisiţi păcatele şi spuneţi: ” Îmi pare rău că am făcut aceasta, Te rog iartă-mă nu vreau să mai fac acest lucru niciodată”, numiţi-l, specificaţi care este acel lucru. Lăsaţi inima voastră şi chiar urechile să audă numele acelui păcat, pentru a dezvolta în inima voastră un grad înalt al responsabilităţii în faţa lui Dumnezeu, prin numirea chiar a acelui păcat pentru care El vă face responsabil să nu-l comiteţi iarăşi. Aşa vă dezvoltaţi responsabilitatea; în acest fel vă dezvoltaţi teama de Domnul. Dacă vă opriţi în a numi acel păcat, e pentru că vreţi să-l comiteţi din nou; şi este şi aşa destul de grav să păcătuiţi fără a avea responsabilitatea în faţa lui Dumnezeu de a-I spune că nu aţi vrut s-o faceţi şi să încălcaţi ceea ce I-aţi spus. Astfel vreţi sa păcătuiţi numai o dată, decât să păcătuiţi de două ori; de aceea nu doriţi să vă numiţi păcatul. Pentru că atunci nu sunteţi vinovaţi numai de a păcătui din nou, dar şi de a fi ipocriţi înaintea lui Dumnezeu. Adevărata pocăinţă va numi păcatul; îl va specifica. Pocăiţi-vă imediat de greşelile voastre.
7. Rugaţi-vă neîncetat pentru ajutorul divin
Efeseni 6:18, după ce toata armura este pusă pentru bătălia cu Satana şi demonii, după ce au fost făcute toate pregătirile de război, iar războiul împotriva lui Satana şi a forţelor sale este angajat, spune: „Rugaţi-vă în toată vremea, cu tot felul de rugăciuni şi cereri.” Isus a spus discipolilor Săi: „Vegheaţi şi rugaţi-vă pentru că nu ştiţi când veţi intra în ceasul ispitei „. „Devotaţi-vă rugăciunii” (Coloseni 4:2) „fiind stăruitori în ea”. Nu luptaţi cu duşmanul bazându-vă pe voi înşivă. Când angajaţi lupta rugaţi-vă, invocând ajutorul.
Dar chiar în faza preliminară, cred cu tărie că rugăciunea anticipativă este de mare folos. Aveţi nevoie să vă începeţi ziua cu : „Doamne, acesta este felul în care ne-ai învăţat să ne rugăm: ‘Şi nu ne duce pe noi în…'” În ce? „‘ în ispită şi ne fereşte de cel rău.’ Doamne, te rugăm, astăzi condu-ne departe de ispită te rugăm, Doamne, fereşte-ne de cel rău.” Trebuie să vă pregătiţi tirul rugăciunilor înainte ca ispititorul să apară, înainte ca firea pământească să înceapă să iasă la iveală şi să ademenească.
8. Stabiliţi relaţii cu alţi credincioşi, faţă de care să daţi socoteală.
„Purtaţi-vă poverile unul altuia” spune Pavel în Galateni 6, „şi aşa împliniţi legea lui Hristos”. Suntem cu toţii în aceeaşi barcă, oameni buni. Toţi ne luptăm pe acelaşi drum şi avem nevoie unii de alţii. „Chiar dacă un om ar cădea deodată într-o ‘paraptoma’ (o greşeală, un păcat, o încălcare a legii), voi, care sunteţi duhovniceşti, să-l ridicaţi cu duhul blândeţii. Fiecare să se cerceteze pe el însuşi, ca să nu fiţi ispitiţi. Purtaţi-vă sarcinile unii altora.” Toţi trecem prin acestea împreună. Poţi fi tu cel care cazi de data aceasta; data viitoare pot cădea eu, dar doar între noi, ne vom ţine unul pe celălalt responsabili pentru a trăi cu sfinţenie. Şi pentru că a venit vorba, după părerea mea, cel mai important factor într-o căsătorie creştină este intensa, şi intima, şi spirituala responsabilitate cu privire la păcatul care există la acest nivel. Acesta este o foarte, foarte importantă raţiune a căsătoriei creştine.
Am credinţa că ar trebui să fie în toate sensurile un înalt nivel de responsabilitate spirituală între un soţ şi o soţie, pentru fiecare aspect al vieţii lor în acea căsnicie. Cea mai intimă cunoaştere a vieţii mele spirituale, în afara lui Dumnezeu Însuşi, este în mintea şi inima soţiei mele. Cea mai intimă cunoaştere a vieţii ei spirituale şi luptei în calitate de creştin, în afara lui Dumnezeu Însuşi, este în mintea şi inima mea. Noi ne cunoaştem unul pe celălalt, mai bine decât oricine altcineva din lume. Acolo se află cel mai înalt nivel de responsabilitate spirituală pentru mine şi pentru ea. Nimeni în afară de Dumnezeu Însuşi nu mă ţine răspunzător pentru ce sunt faţă de voi şi faţă de Domnul, aşa cum o face ea şi invers, şi aceasta este ceea ce face o căsătorie creştină cu adevărat creştină şi cu adevărat diferită.
Acesta este cel mai înalt nivel de responsabilitate. Dar dincolo de acesta, sunt alte relaţii în care vă implicaţi, care pot fi foarte, foarte întăritoare pentru viaţa voastră spirituală. Doriţi oameni în jurul vostru care să vă ridice, nu să vă tragă în jos. Doriţi oameni în jurul vostru, asociaţi cu voi ca prieteni şi co-lucrători apropiaţi, care vor vedea eşecurile voastre aşa cum şi voi le veţi vedea pe ale lor, care să vă iubească în acest proces, să vă ridice şi să vă ceară să vă ridicaţi la cele mai înalte standarde.
Aşadar, cum veţi ajunge la punctul de a da la o parte păcatul, care atât de uşor vă înfăşoară şi în special acelea care vă ispitesc cel mai mult, în care aveţi tendinţa de a cădea iar şi iar? Mai întâi de toate înţelegeţi că păcatul este puternic. Este aproape, chiar în voi şi se împleteşte cu totul în fiinţa voastră. Şi pentru a lupta cu el, trebuie să-i înţelegeţi gravitatea; trebuie sa-I promiteţi lui Dumnezeu să nu păcătuiţi; trebuie să vegheaţi cu atenţie propria voastră slăbiciune spirituală; nu aveţi încredere în spiritualitatea voastră. Trebuie să rezistaţi primelor porniri ale păcatului în firea voastră; trebuie să cugetaţi asupra Cuvântului; trebuie să vă pocăiţi imediat de greşelile făcute; trebuie să stăruiţi în rugăciune şi dependenţă faţă de puterea lui Dumnezeu şi să stabiliţi relaţii intime de responsabilitate spirituală.
Aş spune ca nu este loc mai bun de a începe acest tipar de viaţa decât aici, la Cina Domnului. Ne aflăm aici nu numai să ne descărcăm poverile cu păcate pe care le-am acumulat, pentru care vom fi iertaţi, ci sper că suntem aici să o luăm de la capăt pe o nouă cărare care ne va aduce aici data viitoare cu o povară mai mică şi o listă mai scurtă. Poate că suma tuturor acestora se află aici în Evrei, capitolul 12, în acele minunate şi magnifice cuvinte, versetul 2: „Să ne uitam ţintă la Isus, căpetenia şi desăvârşirea credinţei noastre.” Ascultaţi, El este unul care nu a căzut niciodată în lupta împotriva păcatului. „El a fost ispitit în toate ca şi noi, dar El a fost găsit fără păcat”. Nu a căzut niciodată, nu a cedat niciodată; astfel, dacă ai de gând să priveşti la cineva ca model, uită-te la El. El s-a luptat cu păcatul chiar până la moarte şi nu a căzut niciodată. El este modelul nostru; El este exemplul nostru.
Aşa ca noi suntem aici să ne amintim moartea Sa; suntem aici să cerem iertarea sa, şi suntem aici să-l rugăm iarăşi, să fie exemplul nostru pentru ca noi să lăsăm la o parte păcatul şi să ne uităm ţintă spre El, pentru a urma drumul spre victoria asupra păcatului care ne înfăşoară aşa de uşor.
Haideţi să ne plecăm în rugăciune. Tată, îţi mulţumim din nou pentru Cuvântul Tău care vorbeşte atât de precis şi cu putere şi direct inimilor noastre. Îţi mulţumim că ne-ai dat Duhul Sfânt să locuiască în noi, care ne face capabili de a fi ascultători, când noi nu am avea altfel puterea să fim astfel. Ajută-ne în această dimineaţă să facem legămintele despre care am auzit, cu privire la păcatul care ne înfăşoară şi la cum îl putem trata. Ajută-ne să facem aceşti paşi pentru a putea urma drumul sfinţeniei şi să nu fie nevoie să fim disciplinaţi prea des, pentru a nu pierde bucuria şi pacea care ar trebui să fie ale noastre, şi utilitatea, şi slăvirea, şi părtăşia, şi preoţia. Acum, venind la această Cină, ne rugăm ca gândindu-ne la pâine şi pahar, să ne amintim ce preţ a plătit Domnul nostru pentru păcatul nostru. Şi îl vom trata cu seriozitate, ca şi Tine. Venim să ne mărturisim păcatele şi să ne reînnoim legământul să părăsim păcatul şi să umblăm în sfinţenie. Ne mărturisim păcatele, toate, şi te rugăm să ne speli şi să ne faci curaţi. Iartă-ne fiecare păcat ştiut şi neştiut fiecare păcat. Ajută-ne Doamne să nu le mai săvârşim iarăşi, ci să umblăm în ascultare.
Amin
A face deciziile grele să fie uşoare
de John MacArthur
V-am spus această dimineaţă că vreau doar să vă împărtăşesc câteva lucruri foarte practice din viaţa mea, legate de ideea de a face deciziile grele mai uşoare. Şi, în acelaşi timp vreau să scot în evidenţă o mulţime de lucruri din Cuvântul lui Dumnezeu. Dar înainte de aceasta aş vrea să fac o mică introducere.Biblia este foarte explicită în ceea ce priveşte păcatele. Nu există nici un motiv de a ne întreba ce interzice Dumnezeu. Puteţi începe cu decalogul, cele 10 porunci şi veţi vedea că Domnul rosteşte lucrurile pe care nu le permite. Sunt alte lucruri pe care Dumnezeu ne porunceşte să le facem, şi a nu le face înseamnă a păcătui. Noi nu suntem în necunoştinţă de cauză în ce priveşte păcatul. Lucrurile explicate în mod specific în Scriptură ne sunt foarte clare. Noi ştim ce este greşit. Noi, de asemenea ştim ce este bine în ceea ce priveşte multe lucruri, pentru că Dumnezeu ne-a spus foarte clar aceasta.
Dar noi nu vrem să vorbim despre ceea ce este specificat deja în Scriptură referitor la ce este bine şi ce este rău, ci vrem să vorbim despre ceea ce se află între aceste două domenii pentru că aici se află dificultatea reală în luarea deciziilor. Dacă cineva îţi oferă posibilitatea să minţi, să înşeli, să ucizi pe cineva, să comiţi adulter, să pofteşti, aceste lucruri evident că sunt inacceptabile. Dacă cineva îţi propune ideea de a citi Biblia, de a te ruga, a mărturisi, de a-L împărtăşi pe Domnul Isus Hristos şi Cuvântul Lui cu cineva care are nevoie să îl audă, acest lucru cu siguranţă este bun.
Dar cum stau lucrurile cu tot ceea ce este la mijloc şi despre care Biblia nu vorbeşte în mod specific? Şi aceasta este o categorie destul de largă. De exemplu, sunt câţiva oameni care spun că există anumite alimente pe care ar trebui să le mâncăm şi altele pe care nu ar trebui să le mâncăm. Există anumite persoane care doresc să ne constrângă cu dieta legii din Vechiului Testament şi care spun că adevărata spiritualitate este cu adevărat implicată în ceea ce mănânci. Şi desigur, dacă mănânci carne de porc sau orice altceva care nu este declarat „koşer” de Vechiul Testament, păcătuieşti.
Alţii, ar spune că poţi bea numai anumite băuturi. Dacă bei anumite lucruri, păcătuieşti. Dacă bei dintr-o altă categorie, nu păcătuieşti. Sunt multe lucruri de spus în legătură cu aceasta bazat pe Scriptură, dar nu există nici o interdicţie referitor la ceea ce să bem sau nu.
Unii oameni cred, şi acest lucru poate părea ciudat, dar este adevărat, unii cred că sportul constituie un păcat. De fapt, cunosc pe cineva, care este foarte convins în privinţa aceasta, şi care a spus că scrie o carte despre păcatul de a face sport. Pentru unii dintre voi nu este păcat, este un dumnezeu. Şi îngenuncheaţi şi vă închinaţi lui… de câte ori se iveşte ocazia.
Sunt unii care cred că televizorul este păcat. Dacă ai televizor, nu eşti spiritual. Sunt alţii care sunt ca momâile. Stau şi se holbează la el. Nu contează ce se difuzează, chiar şi un simplu test le gâdilă imaginaţia şi îl privesc până le „puşcă siguranţa”.
Unii spun că dacă mergi la film comiţi un păcat. Dacă intri într-o sală de cinematograf, eşti părtaş la fărădelege. Dacă îţi dai banii…deşi habar nu am cât costă un bilet la film… plăteşti industria producătoare de filme neevlavioase. Alţii spun: ,,Ei bine, poţi merge la film, pentru că este un divertisment, este recreativ, şi poţi contempla frumuseţea unui anumit scenariu” şi aşa mai departe.
Sunt oameni care cred că dacă faci şi altceva duminica decât să şezi şi să citeşti din Biblie, comiţi un păcat. Nu comiţi … când eram mic, îmi aduc aminte fiind într-un anumit oraş pe coasta de est în Philadelphia, nu era îngăduit să faci nimic duminica recreativ. Veneam acasă îmbrăcaţi în micile noastre costume Lord Fauntlerroy cu gulerele scrobite şi o cravată micuţă şi şedeam pe canapea toată ziua. Nu aveam voie să citim paginile cu desene pentru copii din ziare, nu aveam voie să citim pagina sportivă, nu aveam voie să ne uităm la TV, nu aveam voie să ieşim în curte să ne jucăm prinsea, nu aveam voie să ne plimbăm. Şedeam. Singurul păcat pe care îl puteam comite şi aveam voie să-l comitem era păcatul lăcomiei. Duminica aveam voie în mod literal să ne umplem burţile sau să ne îndopăm. Şi desigur, cele mai multe dintre femei îşi petreceau toată dimineaţa gătind o masă copioasă cu care păcătuiam toată după amiaza, dar nu … n-o puteam rata. Şi astfel eram prinşi de consecinţa păcatului nostru. Dar păcatul acesta era tolerabil. Şi în cele mai multe dintre cercurile evanghelice este încă tolerat… dovada fiind formatul celor mai mulţi dintre evanghelici. Dar oricum… noi ne abţinem de la el.
Îmi aduc aminte că aveam voie ca şi copil să joc cărţi. Aveai voie să joci cărţi atâta timp cât între ele nu erau jokeri, cărţi de pică, de treflă şi altele de genul acesta. Dacă acestea aveau pe ele orice altceva erau bune. Dar dacă aceste însemne erau tipărite pe ele, deveneau un lucru păcătos şi era exclus ca vreo persoană respectabilă care punea mâna pe o asemenea carte şi să nu o pună imediat jos înainte ca să comită vreun păcat. Aveai voie să joci altfel de cărţi, să strigi şi să arunci din pricina tensiunii anumite lucruri, dar trebuia să fii foarte atent la felul cărţilor pe care puneai mâna.
Au fost oameni care credeau că anumite jocuri sunt păcătoase. Anumite jocuri ca Monopoly învăţau materialismul şi de aceea ar fi trebuit să existe jocuri ca ,,Umilinţă şi Sărăcie” pentru cei care doreau să ajungă la adevărata spiritualitate chiar şi prin lucrurile recreative.
Apoi sunt oameni care cred că este păcat să pui o ţigară în gură, să o aprinzi şi să scoţi fum pe nas. Tocmai am venit din Carolina de Nord şi i-am văzut pe cei mai mulţi dintre diaconi fumând. Şi am întrebat pe cineva cum de acest lucru nu este păcat şi mi-au spus că toţi cultivă tutun pe acolo şi că nu este păcat.
Dar, sunt alţii care spun că dacă ai părul prea lung, este păcat. Şi dacă este prea scurt, acesta nu este un păcat numai dacă este scurt de tot, şi prin asta se înţelege că eşti homosexual, aşa că trebuie găsită calea de mijloc ca să nu păcătuieşti până la urmă.
Sunt alţi oameni care cred că anumite stiluri de îmbrăcăminte sunt oglinda unei societăţi păcătoase. În ceea ce mă priveşte, nu prea înţeleg moda de astăzi. Chiar n-o înţeleg. Personal, cred că Dumnezeu este simetric. Înţelegeţi? Eu cred că Dumnezeu este simetric. Îi place ca ceea ce purtaţi să fie egal în ambele părţi. Dar eu văd haine care atârnă care încotro. Adică, lucruri nebuneşti care parcă explodează în jurul celor care le poartă. Dar eu cred că Dumnezeu este un Dumnezeu al simetriei. Oricum … acesta sunt eu. Îmi place să am buzunare în ambele părţi ale cămăşilor mele. Ce pot să zic?
Şi sunt alţii care cred că anumite stiluri de muzică sunt păcătoase. Muzica rock este păcătoasă. Şi s-ar putea să fim de acord cu acest lucru. Muzica country şi western este prin absolut sanctificată. Dar să te fereşti să asculţi cuvintele.
Sunt unii oameni care cred că e în regulă ca fetele şi băieţii să înoate în acelaşi loc, şi sunt alţii, mai ales în partea de sud, care cred de exemplu că acest lucru este un păcat. Ei îl numesc ,,baie mixtă” şi lucrul acesta este interzis.
Dar sunt mult lucruri ca acestea care intră în categoria celor despre care Biblia nu spune nimic clar şi de aceea sunt lăsate la alegerea şi decizia noastră. Calea cea mai uşoară este să se facă o listă de reguli. Acest lucru este foarte uşor. Noi vom decide doar. Strângem un comitet şi vom spune aceasta este greşit, aceasta este greşit, aceasta este greşit, aceasta este bine. Nu trebuie decât să trăim după aceste reguli. Şi dacă respecţi aceste reguli, spunem că eşti spiritual. Şi dacă nu le respecţi, te numim firesc. Aceasta este soluţia cea mai uşoară.
Ca şi creştini, este necesar să ştim cum să luăm decizii în privinţa acestor lucruri. Sunt lucruri pe care le întâlnim în fiecare zi. Cum decidem? Ei bine, voi începe prin a vă da nişte principii, în regulă? Începem să le prezentăm. Nu voi petrece prea mult timp cu ele, decât că vi le voi împărtăşi. Eu folosesc aceste principii în viaţa mea personală. Într-o zi m-am aşezat pe un scaun şi le-am aşternut pe hârtie. Ele sunt doar rezultatul propriei mele experienţe. N- am studiat pentru a le afla, sunt lucruri cu privire la care mă întreb de câte ori sunt pus în situaţia de a lua decizii care nu sunt „albe” sau „negre” în Biblie. Cu cât învăţaţi să aplicaţi aceste lucruri, cu atât mai repede vă veţi bucura de experienţa voastră spirituală şi veţi înţelege ce înseamnă să fiţi liberi în Hristos şi în acelaşi timp să vă supuneţi pe deplin scopului Său perfect.
Principiul numărul unu, şi vor fi zece cred, dacă avem timp. Numărul unu, şi deja îmi spuneţi că nu vom avea timp, dar vă voi îndupleca eu … primul, prieteni, despre care voi vorbi în următoarele minute… numărul unu: vreau să vă pun această întrebare: va fi profitabil din punct de vedere spiritual? Va fi profitabil din punct de vedere spiritual? Uitaţi-vă împreună cu mine la 1Corinteni 6:12. Un text familiar pe care doresc să îl citim. L-am studiat detaliat în studiul nostru asupra acestei epistole minunate. Dar observaţi cu atenţie versetul 12: ,,Toate lucrurile îmi sunt îngăduite”. Acum daţi-mi voie să vă spun că prin aceasta eu înţeleg că toate lucrurile în afara celor neîngăduite, sunt îngăduite. Asta vrea să spună. Sunt câteva lucruri în Scriptură despre care deja se spune că sunt neîngăduite sau păcătoase. El nu se referă la acele lucruri. Ceea ce spune Pavel aici este că toate lucrurile în afara celor neîngăduite sunt îngăduite. Aţi înţeles? Toate lucrurile aflate pe un teren de mijloc, acel domeniu non-moral sunt îngăduite pentru mine. Toate lucrurile care nu sunt neîngăduite sunt îngăduite pentru mine. ,,Dar nu toate sunt de folos” şi aceasta înseamnă literal că nu toate lucrurile sunt în avantajul meu spiritual, adică nu toate sunt profitabile pentru mine.
Deci îmi pun întrebarea pe care şi-o pune Pavel: va intensifica decizia mea creşterea vieţii mele spirituale? Va cultiva ea evlavia? Aceasta este o întrebare dreaptă, o întrebare de bază. Va încuraja ea evlavia? Va fi ea profitabilă pentru mine? Va fi în avantajul meu? Va fi un beneficiu pentru mine?
Există lucruri care nu sunt rele în sine. Mă gândesc la dormit. Dormitul nu este greşit, este bun. Încerc şi eu să mai dorm câteodată. Mi-ar place să dorm mai mult decât sunt în stare. Dar nu e nimic greşit în a dormi. De fapt, nu e nimic greşit să dormi mai mult. Aţi aşteptat vreodată o dimineaţă în care să puteţi dormi mai mult? Sigur că da. Câteodată se întâmpla că aţi vrea să dormiţi mai mult duminica dimineaţa, dar Domnul v-ar pedepsi pentru asta. Însă vreau să spun că toţi aşteptăm zile în care să putem dormi mai mult, pentru că este un lucru plăcut. Dar acest lucru bun, de a dormi mai mult pentru a recâştiga odihna fizică, dacă este practicat prea des, nu va fi în beneficiul vostru spiritual, pentru că va încuraja, ce anume? Lenea. A dormi mai mult din când în când nu este greşit, dar creează un alt obicei, şi anume cel de moleşeală. Şi aceasta nu este spre beneficiul vostru.
Există multe lucruri ca acestea în viaţă. Indiferent ce este, puneţi-vă întrebarea: este benefic din punct de vedere spiritual pentru mine? Este profitabil pentru mine? Este în avantajul meu? Cultivă lucrul acesta evlavia în viaţa mea?
Cu alte cuvinte, nu tratez viaţa spunându-mi: ,,Pot face asta şi să scap cu faţa curată?” Ci privind la viaţa mea îmi spun: ,,Dacă fac asta, voi fi mai evlavios? Va fi profitabil din punct de vedere spiritual pentru mine?” Haideţi să numim acest principiu, şi îl puteţi nota, principiul utilităţii. Este util pentru beneficiul meu spiritual?
Principiul numărul doi – şi vreau să ştiţi că nu voi trata aceste principii în mod aprofundat – este paralel şi apropiat de primul: mă va zidi? Mă va zidi? Dacă privesc la lucrul acela în mod izolat, este el profitabil din punct de vedere spiritual pentru mine? A doua întrebare: mă pune decizia mea pe calea care mă duce spre o mai mare maturitate spirituală? 1Corinteni 10:23, ne vorbeşte în fond despre aceeaşi idee: ,,Toate lucrurile sunt îngăduite…” , aceasta înseamnă că toate lucrurile în afara celor neîngăduite sunt îngăduite…toate lucrurile care nu sunt bune sau rele în ele însele… ,,toate lucrurile sunt îngăduite dat nu toate sunt de folos” – acelaşi gând. Apoi urmează: ,,Toate lucrurile sunt îngăduite dar nu toate zidesc”.
Deci pun întrebarea: mă zideşte lucrul respectiv? Şi cuvântul este oikodomeo, care înseamnă a zidi o casă. Va atrage această decizie după sine alte lucruri care să crească stabilitatea mea spirituală, tăria mea şi maturitatea mea? 1Corinteni 14:26 spune: ,,… toate să se facă spre zidirea sufletească.” Pavel spune în 2 Corinteni 12:19 ” … toate aceste lucruri le spunem, preaiubiţilor, pentru zidirea voastră”. În 1 Corinteni 9:24, Pavel spune: Nu ştiţi că cei ce aleargă în locul de alergare, toţi aleargă, dar numai unul capătă premiul? Alergaţi dar în aşa fel ca să căpătaţi premiul!” Fiecare om angajat într-o competiţie atletică este temperat, adică se înfrânează în toate lucrurile. De ce? Pentru că doreşte să câştige. Versetul 27: ,,Şi mă port aspru cu trupul meu” (în limba engleză ,,îl supun”). Pavel vrea să spună ,,îmi ţin trupul în frâu” adică îl stăpâneşte cu violenţă. Dacă vreţi ,,învineţesc ochiul trupului meu, îl pocnesc în ochi cu scopul de a-l stăpâni pentru ca ceea ce fac să mă zidească”. O altă traducere ar fi ,,îmi robesc trupul”.
Sincer să fiu, şi trebuie să admitem sincer acest lucru, cei mai mulţi dintre noi suntem sclavii dorinţelor noastre trupeşti, nu-i aşa? Adică vreau să spun că răspundem la impulsurile noastre fizice oricare ar fi ele. De aceea am afirmat mereu că în ceea ce priveşte autocontrolul şi autodisciplina există câteva elemente cheie. Dacă vă aduceţi aminte am vorbit despre ele cu câteva luni în urmă. A deveni o persoană disciplinată, trebuie să te antrenezi în domeniul acesta. Şi eu folosesc o mulţime de lucruri mărunte dar practice în sensul acesta, ca de exemplu, să încep mereu cu cea mai dificilă sarcină. Asta te ajută să înveţi autodisciplina. Un alt lucru care mă ajută, este să fiu punctual. Pentru a face asta, este necesar să-ţi ordonezi diversele elemente ale vieţii, astfel încât să te ajute să ajungi la locul potrivit la timpul potrivit, hotărât mai dinainte. Asta înseamnă control. Adică a pune lucrurile împreună şi coordona. Şi un alt lucru care mă ajută este să învăţ să spun nu, atunci când ai tot dreptul să spui da. Cu alte cuvinte, când ai tot dreptul să ieşi în oraş cu soţia ta, să mâncaţi copios după care să luaţi câte o îngheţată cu sos de ciocolată, sau să mâncaţi orice altceva, să poţi spune nu trupului tău, adică să-i spui ,,Vezi, sunt încă în control”. Cultivă autocontrolul în viaţa ta. Când îţi controlezi dorinţele cu mintea, îţi antrenezi ,,muşchii” potriviţi pentru a fi evlavios.
Deci îmi pun întrebarea: dacă fac lucrul acesta, mă zideşte? Mă întăreşte? Mă va ajuta să mă asemăn mai mult cu Hristos? Mă va direcţiona spre o maturitate spirituală mai mare? Haideţi să numim acest principiu, principiul edificării. Deci până acum au fost principiul utilităţii şi principiul edificării.
Al treilea principiu – şi pentru acesta vă rog să deschideţi împreună cu mine la Evrei capitolul 12 – ne determină să ne punem a treia întrebare. Sunteţi pregătiţi? Aceasta este latura negativă a celor două principii pe care tocmai le-am menţionat. Îmi va încetini alergarea? Dacă alerg aşa cum spune 1Corinteni 9, dacă alerg pentru a câştiga un premiu, atunci trebuie să mă întreb dacă lucrul respectiv îmi încetineşte alergarea. Observaţi versetul 1 din Evrei 12, că noi ne aflăm într-o cursă, o cursă a credinţei. În capitolul 11 am văzut o mulţime de oameni care au trăit prin credinţă şi care sunt mărturii vii ale validităţii trăirii prin credinţă. Ei sunt norul de martori care ne îndeamnă să trăim prin credinţă. Cunoaşteţi pasajul începând cu versetul 4: ,,Prin credinţă Abel… prin credinţă Enoh… prin credinţă Noe … prin credinţă Avraam… prin credinţă Sara… prin credinţă Iacov… Isaac, prin credinţă Iosif… prin credinţă Moise.” Şi continuă să vorbească despre căderea prin credinţă a zidurilor Ierihonului, despre credinţa prostituatei Rahav, şi apoi despre credinţa lui Ghedeon, Barac, Samson, Iefta, David, Samuel, a profeţilor şi aşa mai departe. Bărbaţi şi femei, toţi au trăit prin credinţă.
Având atâţia oameni care mărturisesc despre viaţa de credinţă şi noi trebuie să trăim prin credinţă, să alergăm în cursa credinţei. Pentru a face acest lucru cu succes, observăm din versetul 1 că trebuie să înlăturăm orice piedică şi păcatul care ne înfăşoară atât de uşor, şi să alergăm îndurând în cursa care ne stă înainte privind la Isus care este autorul şi desăvârşirea credinţei noastre şi care pentru bucuria care-I stătea înainte a suferit crucea, a dispreţuit ruşinea şi acum stă la dreapta lui Dumnezeu.
Lucrul important pe care vreau să-l observăm este ,,să dăm la o parte orice piedică şi păcatul”. Ce concluzie rezultă de aici? Că piedica este diferită de ce anume? De păcat. Noi trebuie să lăsăm păcatul deoparte şi trebuie să înlăturăm şi piedica. Ei bine, care este diferenţa? A alerga în această agon (cuvântul grecesc pentru cursă) de unde provine cuvântul agonie, a trăi această copleşitoare viaţă de credinţă cere hotărâre, perseverenţă, autodisciplină. Şi pentru a face acest lucru, noi trebuie să dăm la o parte orice piedică ca de altfel şi păcatul.
Acum ce înseamnă ,,orice piedică”? Cuvântul este ogkos, care înseamnă greutate. Nu este păcat. Este o cantitate în plus, fără rost, ceva care ne trage în jos, care ne distrage de la îndeplinirea priorităţilor, ne distrage atenţia, ne consumă energia, ne diminuează entuziasmul pentru lucrurile lui Dumnezeu.
Să ne gândim la un atlet care concurează la proba de 100 de metri, şi să presupunem că înainte de a alerga cei 100 de metri în cadrul unui eveniment sportiv mondial, iese în oraş, se îmbată, comite păcatul desfrâului, se întoarce şi încearcă să alerge. El ar alerga fără să fi dat păcatul la o parte. El a păcătuit împotriva propriului trup şi şi-a risipit forţa, putere. Dar să presupunem că este antrenat perfect, că a făcut tot ceea ce trebuia în cadrul procesului de pregătire, că a fost în cea mai bună formă fizică, că s-a făcut tot ceea ce era nevoie în antrenarea lui, că viaţa lui morală era curată, că nu a fost indulgent cu trupul lui, dar s-a decis să concureze în ghete de luptă şi într-o haină de lână. Acest lucru nu ar fi păcătos, dar ar fi prostesc. Aceasta ar fi o greutate nefolositoare.
Să mă exprim mai simplu. Este oare păcat să ieşi cu soţia ta sâmbăta seara, să luaţi masa împreună, să mâncaţi copios şi apoi să vă plimbaţi cu maşina şi să staţi în faţa lunii pe plajă, şi să spui soţiei tale cât de mult o iubeşti şi să te întorci acasă la două noaptea? Nu. Veţi spune: ,,Aş vrea ca şi soţul meu să facă aşa”. Dar să dăm o nouă dimensiune lucrurilor. Duminica dimineaţa la ora 8 ai întâlnire de rugăciune, iar la 8:30 trebuie să înveţi din Cuvântul lui Dumnezeu. Daţi-mi voie să vă spun că nu este păcat ceea ce am spus mai sus, dar este o greutate nefolositoare care va avea impact asupra capacităţii tale de acţiune in dimineaţa următoare.
Deci sunt câteva lucruri în vieţile noastre, pe care le restricţionăm pe motivul că ne-ar încetini alergarea, nu-i aşa? De aceea pentru mine, de exemplu, sâmbăta seara este un timp foarte sacru. Este timpul ,,nu fac nimic”. Îmi aduc aminte că pe vremea când băieţii mei jucau fotbal american (şi sunt mulţumitor că ultimul dintre ei, Mark, tocmai şi-a încheiat cariera fotbalistică) în serile fotbal america de sâmbătă, ieşeam împreună cu ei. Şi atunci când joacă fiul tău, te implici şi tu în totalitate în acel joc. Eram implicat oricum, pentru că şi eu am jucat fotbal şi îmi plăcea foarte mult. Aşa că îţi priveşti fiul, emoţiile tale se intensifică la maxim, te întorci de la meci, îl reiei de câteva ori în mintea ta, mai ales dacă fiul tău îşi rupe piciorul şi e la spital, aşa cum s-a întâmplat anul trecut, când şi-a rupt femurul lângă încheietură şi am stat treji jumătate din noapte, iar dimineaţa următoare am predicat din Cuvântul lui Dumnezeu … şi aşa mai departe. Nu faci decât să îţi canalizezi greşit emoţiile şi procesele mentale. Nu este greşit să mergi la meciul de fotbal al fiului tău, decât doar în cazul în care crezi că fotbalul este un păcat. Şi cred că acesta este un privilegiu. Dar problema este că adaugi vieţii tale o greutate nefolositoare. Nu ai nevoie de asta. Nu trebuie să te împovărezi cu lucrul acesta.
Există mai multe forme de greutăţi de acest fel… legalismul, ceremonialul, risipa inutilă a timpului care ne stoarce energia şi ne dă peste cap priorităţile. Deci trebuie să vă puneţi o întrebare simplă: îmi încetineşte alergarea în cursa spirituală? Nu aş face nici un lucru care mi-ar încetini randamentul în slujirea mea pentru Hristos. Poate fi ceva care în sine şi în afara lui nu este rău, dar poate deveni o greutate nefolositoare pe care trebuie să o port. Să numim acest principiu, principiul excesului.
Numărul patru…mă va atrage în robie? Mă va atrage în robie? 1Corinteni 6:12, versetul cu care am început: ,,Toate lucrurile îmi sunt îngăduite, dar nu toate îmi sunt de folos; toate lucrurile îmi sunt îngăduite, dar nimic nu trebuie să pună stăpânire pe mine.” Nu mă voi lăsa adus sub puterea vreunui lucru. Nu voi îngădui nici unui lucru să mă stăpânească.
Nu ar trebui să îngăduim vreodată ca un lucru non-moral să devină stăpânul nostru. Şi cu toate acestea sunt oameni… gândiţi-vă la om, regele creaţiei, aşa cum îl descrie Psalmul 8: ,,Ce este omul ca să Te gândeşti la el? Şi fiul omului, ca să-l bagi în seamă? L-ai făcut cu puţin mai prejos decât Dumnezeu, şi l-ai încununat cu slavă şi cu cinste. I-ai dat stăpânire peste toate lucrările mâinilor Tale, toate le-ai pus sub picioarele lui: oile şi boii laolaltă, fiarele câmpului, păsările cerului şi peştii mării, tot ce străbate cărările mărilor”. Dar nu este uimitor faptul că omul renunţă la suveranitatea lui în schimbul lucrurilor mărunte? Câţi oameni nu s-au transformat în paraziţi pentru că nu se pot controla în ceea ce priveşte vinul? Câţi oameni nu au murit pentru că nu au putut rezista tutunului? Câţi oameni nu sunt care îşi lasă vieţile conduse literal de televizor, care nu este altceva decât o cutie cu o grămadă de fire inventată de om, regele pământului? Dintr-odată televizorul devine rege, suveran şi omul nu este altceva decât sclavul lui. Drogurile inventate şi descoperite de om în beneficiul celor care au nevoie de ele, devin stăpânul atâtor bărbaţi şi femei.
Cum să învingem păcatul
John F. MacArthur, Jr.
Întrebarea se pune: „Cum să nimicesc păcatul din viaţa mea? Cum să fac acest lucru?” Daţi-mi voie să vă dau câteva principii scurte – de bază şi foarte directe.
Dacă trăieşti după Duhul şi eşti condus spre viaţa veşnică datorită mântuirii tale, Duhul care este în tine îţi dă putere să omori faptele cărnii. Întrebarea se pune: „Bine, bine, dar cum fac acest lucru? Sunt de acord cu faptul că puterea se află acolo, către ea înclină viaţa mea, acesta este drumul pe care merg, vreau să văd Duhul lucrând mai mult şi mai mult acest lucru. Dar cum ajung în acel punct? Cum ajung la acea victorie? Cum dobândesc această trăsătură? Cum poate ea deveni o obişnuinţă? Cum să fac acest lucru?”
1. Recunoaşte prezenţa păcatului în firea ta.
Ştii de ce (cred aceasta din toată inima) majoritatea creştinilor este învinsă de păcat în cele mai multe cazuri? Din cauză că păcatul i-a înşelat atât de mult încât nu ajung niciodată cu adevărat în punctul în care să evalueze sincer realitatea. Ei nu tratează problema. Petreci atât de mult timp din viaţă încercând să-ţi justifici păcatul, ca şi când ar fi un obicei al personalităţii tale sau un produs al mediului în care trăieşti. Petreci atât de mult timp îndulcind diferitele tipuri de păcate cu care te-ai deprins, ca şi cum ar fi simple particularităţi ale individualităţii proprii, sau un gen de predilecţie prenatală pe care a avut-o mama ta, sau le dai o altă interpretare. Ai devenit atât de dibace (şi noi toţi am devenit aşa) în acoperirea realităţii păcatului nostru, încât nu-l mai vedem, astfel că nu-l mai tratăm; pentru că, de fapt, nu-l mai recunoaştem ca păcat în primă instanţă. Orice gen de biruinţă spirituală începe atunci când îţi identifici duşmanul. Adică, e vechea poveste, „Dacă nu ştii care îţi este ţinta, cum vei putea s-o atingi?” Cum voi putea elimina din viaţa mea acel ceva pe care nici nu-l consider necesar a fi eliminat?
Păcatul nu este doar rău, este şi înşelător. Este înşelător! Şi este acolo, crede-mă, este acolo. John Owens avea dreptate. El a spus cu privire la păcat:
Nu are uşi pe care să le deschizi. Nu are nevoie de un motor ca să funcţioneze. Zace în mintea, în gândurile noastre. Îl aflăm în voinţa noastră. Se află în înclinaţia afecţiunilor noastre. Se simte atât de acasă în sufletul nostru.
Se află acolo! Dar, fără-ndoială este acoperit. Vă amintiţi când David a spus: „Păzeşte-mă de păcatele secrete, de păcatele ascunse”? Şi pentru a-l nimici, trebuie mai întâi să-l recunoşti, trebuie să-l depistezi. Psalmul 139 versetul 23 este un verset bun, (Psalm 139:23); vă amintiţi? „Cercetează-mă, Dumnezeule, şi cunoaşte-mi inima! Încearcă-mă şi cunoaşte-mi gândurile! Vezi dacă este…”ce anume? „…o cale rea în mine.”(GBV) Ajută-mă să-mi văd păcătoşia. Vreau s-o văd aşa cum este. Vreau să ajung la rădăcina ei. Din acest motiv psihoterapia contemporană este atât de greşită; în loc să trateze realitatea stării spirituale prezente, ea tinde să te târască în trecut şi să găsească pe altcineva vinovat pentru problema ta. Trebuie să tratezi orice lucru care îţi slăbeşte viaţa. Tu trebuie să faci acest lucru. Nu te lăsa înşelat de cât de bun eşti. Crede-mă, păcatul este în tine şi este ticălos şi ţâşneşte prin crăpăturile aşa zisei tale dreptăţi. Iese la suprafaţă prin mânie şi cuvinte amare, gânduri rele, critică, îngâmfare, lipsă de înţelegere, nerăbdare, rugăciuni slabe, gânduri imorale şi chiar păcate făţişe. Ai ajuns să-ţi cunoşti slăbiciunile.
Profetul Hagai în capitolul 1 spune de două ori, în versetele 5 şi 7: „Luaţi aminte la căile voastre! Luaţi aminte la căile voastre!” Priveşte adânc în inima ta. 1Împăraţi 8:38 spune „îşi va cunoaşte rana din inima sa” (GBV). Cunoaşte-ţi rana din inimă! Şi Pavel în Efeseni 4:22 vorbeşte despre poftele înşelătoare. Trebuie să începi prin a-ţi examina propria viaţă pentru a vedea realitatea a ceea ce este cu adevărat acolo.
2. O inimă aţintită asupra lui Dumnezeu.
Al doilea pas. Pentru ca să câştigi această biruinţă, triumful ei, şi pentru ca să vezi puterea Duhului lui Dumnezeu începând să-ţi dea putere asupra firii nerăscumpărate, putere pe care şi tu şi Dumnezeu o doriţi, trebuie să ai o inimă aţintită asupra lui Dumnezeu. O inimă aţintită asupra lui Dumnezeu. Psalmistul spune în Psalmul 57:7 „Inima mea este tare, Dumnezeule, inima mea este tare.” Ce vreau să spun cu asta? Devotament neîmpărţit faţă de Dumnezeu! Atunci vorbim de integritate în viaţa spirituală când suntem predaţi în întregime lui Dumnezeu. Ce vreau să spun cu acest lucru? Ce vreau să spun prin acest context este că nu poţi păstra păcatul în nici un domeniu al vieţii tale. Nu poţi să-l îndepărtezi în cea mai mare parte, şi totuşi, să păstrezi un domeniu neatins. Nu poţi să-l înfometezi şi să-l omori într-un anumit domeniu, şi într-altul să-l hrăneşti pentru ca să crească. Dacă îl laşi să trăiască într-un colţ, se va întinde peste tot, va năpădi întreaga suprafaţă. Este cea mai dăunătoare buruiană din lume, creşte cel mai rapid. Nu se va limita doar la un singur răzor, va cuprinde totul. Psalmistul a spus în Psalmul 119, versetul 6: „Atunci nu-mi va fi ruşine.” Când? Când nu-ţi va fi ruşine? „Când voi lua seama la toate poruncile Tale” (Buc. 2001). Viaţa mea nu va urma un curs drept, nu va fi lipsită de ruşine până ce nu voi lua seama aşa cum se cuvine la fiecare poruncă a lui Dumnezeu. Aceasta înseamnă a trata fiecare păcat din viaţa mea. Singura viaţă care va fi lipsită de ruşine va fi cea care este îndreptată în întregime către Dumnezeu; viaţa în care orice lucru a fost tratat.
3. Meditează asupra Cuvântului.
Meditează asupra Cuvântului. Umplerea cu Duhul este pusă la acelaşi nivel în Coloseni 3 cu a lăsa ca Cuvântul să locuiască din belşug în inimile voastre. Când Cuvântul este cel care te controlează, când îţi controlează gândurile, când se întâmplă ceea ce spune psalmistul: „meditez la el zi şi noapte”, când este ascuns acolo „ca să nu păcătuiesc împotriva lui Dumnezeu”, atunci ai un factor de control în viaţa ta. Calea de a omorâ păcatul în viaţa ta este de a-l hrăni cu Scriptura. Este ca o otravă. Va otrăvi păcatul. Hrăneşte o viaţă păcătoasă cu Scriptura — ea va fi otrăvită! Oricare ar fi lucrul care îţi controlează gândirea, care îţi controlează comportamentul; astfel că înveţi să laşi afară gunoiul şi să hrăneşti păcatul, păcatul care a rămas înăuntru, în viaţa ta, cu o dietă strictă ce constă din adevărul glorios al lui Dumnezeu, adevăr care va otrăvi păcatul. Trebuie să te dedici Cuvântului. Trebuie să te umpli de Cuvânt. Trebuie să asculţi Cuvântul propovăduit şi explicat. Tu însuţi trebuie să-l înveţi şi să meditezi la el zi şi noapte.
4. Ai părtăşie cu Dumnezeu în rugăciune.
Aceste lucruri sunt de bază. Cel de-al patrulea, şi foarte important, este acela de a avea părtăşie cu Dumnezeu în rugăciune. Comunică cu Dumnezeu în rugăciune. Acest lucru presupune a te întoarce la primul punct pe care ţi l-am arătat. Adevărata rugăciune face ca inima să îşi simtă caracterul josnic şi reînnoieşte ura faţă de păcat. Adevărata rugăciune face acest lucru. Jown Owens a spus: „Cel care se roagă lui Dumnezeu pentru îndepărtarea păcatului, se roagă şi pentru inima lui, ca ea să deteste păcatul.” La un moment dat în viaţa ta de rugăciune, vei simţi nevoia să fii sincer. Vei simţi nevoia să fii sincer. Şi va trebui să începi să-I spui lui Dumnezeu: „Vreau să îmi descoperi păcatul, vreau să-l scoţi la suprafaţă. Vreau să mi-l arăţi. Vreau ca să sufli peste praful care îl acoperă. Vreau să dai la o parte toate acele lucruri din viaţa mea care l-au ascuns, pentru ca să devină manifest şi vizibil înaintea ochilor mei. Vreau să văd realitatea păcatului meu. Vreau să mi-l arăţi aşa cum este.” Aceasta face parte din părtăşia ta cu Dumnezeu.
Când te rogi lui Dumnezeu fii sincer în mărturisirea ta. Tu poţi spune că îţi mărturiseşti păcatele, dar până ce nu spui: „Dumnezeule, arată-mi toate păcatele vieţii mele, descoperă-mi-le pe toate, adu la lumină fiecare colţ al vieţii mele. Scoate-l la lumină şi fă ca să fie şi pentru mine la fel de detestabil cum este pentru Tine, şi dă-mi putere ca să-l văd îndepărtându-se.” Acest gen de rugăciuni arată adevăratele rugăciuni de pocăinţă. Am crezut întotdeauna că, atunci când îţi mărturiseşti cu sinceritate păcatele există un mic P.S. (post scriptum) pe care îl adaugi la sfârşit, atunci când spui: „Doamne, iartă-mă pentru acest păcat”, şi întotdeauna adaugi, dacă mărturisirea ta este veritabilă, „Şi Doamne, fă ca niciodată să nu îl mai fac”. Acesta este strigătul inimii mele. Şi atunci, rugăciunea aduce în lumină păcatele ascunse. Rugăciunea slăbeşte puterea de a domina a păcatului. Rugăciunea găseşte în părtăşia cu Dumnezeul cel sfânt puterea de a nimici păcatul în vieţile noastre. Ce trebuie să fac pentru a cunoaşte victoria asupra păcatului? Pentru început, trebuie să recunosc păcatul în viaţa mea. Nu te amăgi, nu te ascunde sub o poleială înşelătoare, nu-ţi subestima starea nenorocită, aşa cum nici Pavel nu a făcut-o în Romani capitolul 7. Apoi focalizează-te în întregime asupra lui Dumnezeu, predă-te Lui în întregime, astfel încât orice lucru din viaţă, din centru sau de la periferie, să fie El. Aşa cum a spus psalmistul în Psalmul 16, „Am pus întotdeauna pe Domnul înaintea mea” (Buc. 2001), şi aceasta este singura cale de a trăi. Apoi, este la fel de important să cultivi cunoaşterea şi înţelegerea, înţelegerea profundă şi punerea în practică a adevărului biblic, să petreci timp în rugăciune sinceră înaintea lui Dumnezeu, aducând în prezenţa Sa, adevărul vieţii. Prin aceste exerciţii spirituale simple vine moartea asupra păcatului. Apoi, mai există cel de-al cincilea lucru şi ultimul, în acest model de biruinţă.
5. Cultivă ascultarea.
Ieşim acum din acel loc tainic unde ai căutat să-ţi vezi păcatul şi unde ţi-ai aţintit privirea asupra lui Dumnezeu. Acolo unde ai meditat asupra Cuvântului, unde ai avut părtăşie cu Dumnezeu în rugăciune, şi mergem acum în loc public, acolo unde modelul tău de viaţă urmează cursul ascultării. Pavel spune: „Nu l-am obţinut încă”, îmi place aceasta, „dar”, spune el, „alerg spre ţintă”. Nu am ajuns încă la ţintă, dar sunt pe drum. Pe ce drum se afla el? Pe drumul ascultării. Petru a spus: „Vieţile noastre trebuie să fie caracterizate”, 1 Petru 1:22, „de ascultarea de adevăr”. Noi mergem pe un drum al ascultării. Dacă vrei să te angajezi în lupta contra păcatului mergi pe drumul ascultării zi de zi, clipă de clipă, pas cu pas. La început pare greu, la început progresul este slab, dar rămâi pe acest drum şi în cele din urmă, ascultarea va deveni un obicei. Ascultarea va deveni un obicei. Devine un obicei! Rămâi pe calea pe care Dumnezeu a arătat-o prin Cuvântul Său. Această cale va face să creşti în har, să îţi desăvârşeşti sfinţirea, să îţi reînnoieşti omul din lăuntru zi de zi, şi astfel vei fi instruit înspre evlavie. Acum, cred că este cinstit să pun întrebarea finală: „Cum mă descurc?” Cum aş putea să mă îndrept spre inima mea şi să-mi spun: „Suflete, suflete, ce faci? Cum te descurci? Faci aceste lucruri?” Pune-ţi câteva întrebări simple.
A. Cât de mare este râvna mea pentru Dumnezeu?
Este inima mea rece faţă de Dumnezeu? M-a făcut păcatul indiferent faţă de timpul pe care-l petrec în comuniune cu Dumnezeu? Mă mai interesează prezenţa Sa câtuşi de puţin sau nu mă mai interesează deloc? Mă mai interesează gloria Numelui Său? Iubesc Cuvântul Său? Iubesc legea Sa? Înţeleg ce a vrut să spună psalmistul în Psalmul 119:136, când a zis: „Ochii îmi varsă şiroaie de apă, pentru că Legea Ta nu este păzită.” Am eu o dragoste aşa de mare pentru legea lui Dumnezeu încât mă simt distrus când ea este încălcată? Lupt cu toată sinceritatea pentru credinţă? Trăiesc eu ca să ţin sus adevărul? Trăiesc eu ca să pun în practică acest adevăr? Trăiesc eu ca să vestesc acest adevăr? La ce nivel se află râvna mea?
B. Iubesc Cuvântul?
Mă simt atras de Cuvânt? Sau sunt prins de el cu un ac de siguranţă de către un luptător divin care m-a ţintuit la podea, şi nu mă pot ridica până ce adevărurile Cuvântului nu au devenit propriile mele convingeri? Mă regăsesc în poziţia de a aprofunda Cuvântul? Să-mi pun această întrebare: „Eu-le, iubeşti timpul de rugăciune? Iubeşti locul mărturisirii? Alergi la locul în care poţi să-ţi mărturiseşti păcatul şi Îi ceri lui Dumnezeu să te examineze în lumina Duhului Sfânt, astfel încât fiecare lucru murdar să fie adus la lumină? Cauţi acest lucru? Este închinarea desfătarea ta? Ai tu marea dorinţă de a fi aici cu poporul răscumpărat al lui Dumnezeu? Este un lucru preţios pentru tine să petreci ziua Domnului în biserică? Este desfătarea cea mai mare a sufletului tău să Îi aduci laude şi să-L cunoşti mai bine, pentru a-I aduce cinste?” Sau spui şi tu împreună cu iudeii din vremea lui Maleahi: „Cât de istovitoare este închinarea!” Pune-ţi această întrebare: Eşti sensibil la prezenţa păcatului în biserică? Eşti sensibil la prezenţa păcatului în lume? Te taie la inimă când vezi păcatul în jurul tău, pretutindeni? Chiar şi în viaţa ta?”
Ceea ce v-am dat sunt doar principii de bază, principii pe care le-am transformat în întrebări orientate către examinarea de sine. Biruinţa spirituală este acolo unde recunoşti că nu mai eşti dator păcatului. Este atunci când înţelegi că Duhul lui Dumnezeu ţi-a deschis drumul către viaţă şi El deja omoară păcatul în viaţa ta, şi puterea de a-l nimici în totalitate este prezentă. Tot ceea ce îţi rămâne de făcut este să trăieşti în realitatea acestor adevăruri şi ţi-am dat principii simple prin care poţi să împlineşti aceste lucruri în viaţa ta, şi un test mic prin care să îţi verifici poziţia.
Nu ştiu cum stau lucrurile cu tine, dar eu unul, vreau să am o viaţă de calitate. Vreau să am o viaţă de bucurie. Vreau să am o viaţă de pace şi vreau o viaţă care să-I fie de folos lui Dumnezeu, iar acesta este drumul către o astfel de viaţă. Dumnezeu să-ţi dea puterea să mergi pe acest drum; şi Dumnezeu să scoată slavă pentru Numele Său prin umblarea ta cu credincioşie. Acesta este scopul tuturor lucrurilor.
Să ne plecăm capetele împreună. Tată, adevereşte în inimile noastre aceste adevăruri, pentru ca toţi să fim ceea ce Tu doreşti să fim.
Tradus de Estera Sandau
Bucuria mântuirii într-o lume suferindă
Partea I
de Danny Bond
Am intitulat mesajul de astăzi: „Bucuria mântuirii într-o lume suferindă„. Este partea I, şi în nici un caz nu putem termina astăzi, şi nici nu am de gând să încerc. Dar textul pe care îl avem în faţă este minunat. Petru scrie creştinilor care erau în suferinţă şi care aveau să sufere mai mult decât la data când el le scria. Inima sa de păstor este cuprinsă de milă pentru ei şi vrea să-i înarmeze, pentru a fi gata să treacă prin suferinţa şi necazul ce aveau să vină şi să meargă binecuvântaţi până la capăt. Şi pentru aceasta el scrie versetele I Petru 1:6-9 pe care vreau să le parcurgem împreună.
În versetele 6-8, el spune:
6 În ea voi vă bucuraţi mult, măcar că acum, dacă trebuie, sunteţi întristaţi pentru puţină vreme, prin felurite încercări, 7 pentru ca încercarea credinţei voastre, cu mult mai scumpă decât aurul care piere şi care totuşi este încercat prin foc, să aibă ca urmare lauda, slava şi cinstea, la arătarea lui Isus Hristos, 8pe care voi Îl iubiţi fără să-L fi văzut, credeţi în El, fără să-L vedeţi, şi vă bucuraţi cu o bucurie negrăită şi strălucită,
El vorbeşte despre o bucurie completă, supranaturală, care vine în tine de la Dumnezeu.
Despre acestea vom vorbi în cele ce urmează.
Iar în versetul 9 el spune:
„pentru că veţi dobândi, ca sfârşit al credinţei voastre, mântuirea sufletelor voastre.”
Acum, privind la aceste versete, în versetul 6 el spune: „În ea voi vă bucuraţi mult„, nu doar „vă bucuraţi”, ci „vă bucuraţi mult…” Iar în versetul 8 el spune: „vă bucuraţi cu o bucurie negrăită…” Aproape că nu o poţi spune în cuvinte, aşa este de mare. Tema lui Petru aici este „bucuria salvării (mântuirii)„. Şi această bucurie a salvării se află în inima sa pentru că se preocupă atât de mult de oamenii aceştia şi Petru înţelege atât de profund bucuria care este în Hristos şi doreşte ca oamenii lui Dumnezeu să experimenteze fiecare picătură din bucuria care este a lor.
Şi acum, ceea ce doresc să realizez în studiul acestui text, este că vreau să ne întoarcem şi să intrăm în el direct, pentru că ne vom ocupa de el şi astăzi şi data viitoare. Şi astfel doresc să vorbesc despre bucurie în general, pentru următoarele câteva minute. Ca să începem, mi-ar plăcea să deschideţi Biblia la evanghelia lui Luca, la capitolul 15. Aici Domnul nostru ne învaţă, spunând câteva minunate parabole (pilde). Ideea pe care vreau să o extrag de aici este chiar aceasta, că bucuria este o parte a mântuirii. Bucuria este construită în mântuire. Isus trece prin aceasta cu mare repeziciune şi spune aceste parabole, dintre care una este despre oaia rătăcită. Acestea sunt parabole despre mântuire, iar în pilda despre oaia pierdută, spune:
„Şi când se întoarce acasă, cheamă pe prietenii şi vecinii săi, şi le zice: „Bucuraţi-vă cu mine, pentru că mi-am găsit oaia care era pierdută!”
Tot aşa, vă spun că va fi mai mare bucurie în cer pentru un singur păcătos care se pocăieşte, decât pentru nouăzecişinouă de oameni neprihăniţi care nu au nevoie de pocăinţă.”
Aici se vorbeşte despre mântuirea unui suflet şi despre bucuria în ceruri pentru mântuirea acestui păcătos.
Apoi trecem la pilda banului pierdut, versetul 9, unde femeia a pierdut un ban, l-a căutat peste tot, şi:
„După ce l-a găsit, cheamă pe prietenele şi vecinele ei, şi zice: ,,Bucuraţi-vă împreună cu mine căci am găsit leul, pe care-l pierdusem.”
Iar Isus spune aici:
versetul 10: „Tot aşa, vă spun, că este bucurie înaintea îngerilor lui Dumnezeu, pentru un singur păcătos care se pocăieşte.”
Astfel aici este vorba despre bucuria în ceruri înaintea îngerilor, despre care am vorbit înainte şi poate fi o referire la bucuria din inima lui Dumnezeu. Aflându-se în prezenţa îngerilor când un păcătos se pocăieşte, Dumnezeu devine atât de bucuros, El este aşa de fericit, că bucuria Sa se răsfrânge asupra îngerilor care devin toţi bucuroşi. Este asemănător acelor filme, în care vezi cum fiecare priveşte, urmăreşte regele şi reacţia sa la situaţia respectivă. Regele găseşte situaţia amuzantă şi întreaga curte începe să râdă. Dintr-odată, când regele se întristează, toţi amuţesc şi au privirile triste, iar dacă regele râde iarăşi, toată lumea râde.
Astfel, se află toţi în ceruri şi un înger, apoi un altul şi un altul, văd acest păcătos pocăindu-se şi privesc la Dumnezeu, iar El devine atât de bucuros şi ei sunt atât de bucuroşi, pentru că Dumnezeu este fericit. Toată această bucurie înconjoară mântuirea. Chiar a unui singur păcătos.
Şi ştiţi pilda fiului risipitor sau pierdut din Luca 15, versetul 22; el se întoarce şi tatăl spune slugilor sale…iar fiul se pocăieşte…şi din nou o imagine a mântuirii…el spune:
„Aduceţi repede haina cea mai bună şi îmbrăcaţi-l cu ea; puneţi-i un inel pe deget şi încălţăminte în picioare.
Versetul 23,,Aduceţi viţelul cel îngrăşat şi tăiaţi-l. Să mâncăm şi să ne veselim;”
Aici este prezentată o imagine de petrecere şi bucurie în mijlocul unei vieţi care este atât de plină de inimi rănite, şi cum acest fiu care a avut inima rănită se întoarce să se bucure de mântuire împreună cu tatăl său. Primul lucru pe care tatăl îl face este să înceapă petrecerea de bucurie. Bucuria începe chiar de la mântuire.
El spune în versetul 24:
„căci acest fiu al meu era mort şi a înviat; era pierdut şi a fost găsit. Şi au început să se veselească.”
Aşa deci, când o persoană este mântuită, este dorinţa lui Dumnezeu ca această persoană să fie bine primită în bucuria deja existentă a familiei sale. Mântuirea se referă în întregul său la bucuria lui Dumnezeu, pe care El ţi-o oferă în dar în momentul în care ajungi să-L cunoşti. De asemenea înseamnă să continue neîntrerupt; înseamnă să fie o bucurie nestăvilită.
Petru vorbeşte despre o mare bucurie. Este bucuria lui Dumnezeu, bucuria îngerilor şi bucuria lui Isus, bucuria bisericii, bucuria tuturor celor ce văd pe un altul răscumpărat, bucuria persoanei ce a fost mântuită. Toată această bucurie.
În Psalmul 4:7, psalmistul a spus:
„Ai pus bucurie în sufletul meu…”
Dumnezeu pune bucurie în inima ta. El a spus:
„Mai mult decât atunci când se înmulţeşte rodul grânelor şi vinului lor.”
Într-o societate bazată pe agricultură cel mai important moment al anului este recolta şi tot ce ţine de aceasta… dar a spus apoi, mai mult decât toate acestea este bucuria pe care Tu o pui în inima mea.
În Luca 2:10, la care ne gândim în legătură cu Crăciunul:
Dar îngerul le-a spus: „Nu vă temeţi; căci vă aduc o veste bună, care va fi o mare bucurie (şi care este pentru atâţia oameni) pentru tot norodul.”
Este ceva ce Dumnezeu are pentru oricine vine la mântuire.
În I Tesaloniceni 1:6, Pavel le scrie oamenilor şi spune:
„Şi voi înşivă aţi călcat pe urmele mele şi pe urmele Domnului, întrucât aţi primit Cuvântul (şi aici se află critica referitoare la Petru) în multe necazuri (şi apoi a adăugat aceasta) cu bucuria…”
Astfel bucuria care vine odată cu mântuirea este pentru noi toţi.
Cu ani în urmă, Richard Baxter, un scriitor puritan, a spus: „Fiţi împreună cu cei mai voioşi oameni ai lui Dumnezeu, pentru că nu există bucurie ca a celor credincioşi.”
Îmi place acest sfat…este o bună povaţă. De ce? Iată ce spune Isus în pilda fiului risipitor: ei se veselesc şi-l cheamă şi pe fiu să ia parte la veselia lor. Este dat să fie o părtăşie plină de voie bună între credincioşi. Dumnezeu vrea să te bucure drumul alături de El. Baxter a spus: „Fiţi împreună cu cei mai voioşi oameni ai lui Dumnezeu, pentru că nu există bucurie ca a celor credincioşi.” Petreceţi-vă timpul cu creştini voioşi. Căutaţi aceşti oameni ce progresează. Petreceţi-vă timpul cu ei. Nu vă puteţi dori să petreceţi tot timpul unei vieţi creştine cu „tovarăşi posaci”, care nu ştiu cum să-şi păstreze bucuria pe care o are Dumnezeu pentru ei şi cărora le-ar plăcea să vă să vă tragă în jos, în melancolia lor împreună cu ei, pentru a sta împreună în încăperi întunecate, bombănind în sinea voastră, în timp ce Dumnezeu vrea să vă bucuraţi. Dumnezeu are bucurie pentru voi în viaţa creştină. Bine a spus cineva: „O mimică veselă are o mare valoare” (A cheerful countenance has a lot of face value). Durează doar un minut. Dar îmi place. Îmi place pentru că bucuria ar trebui să-şi găsească drumul către faţa ta. Doreşti să fi împreună cu oameni care sunt veseli, care au o expresie facială veselă, deschisă. Observ unii oameni…cred că dacă o licărire de voioşie ar lovi ochiul lor, probabil că acesta ar ieşi din orbită. De atât timp nu au avut bucurie. Ascultă, dacă ai bucurie, se va vedea! Ochii sunt fereastra sufletului.
Astfel, această bucurie ne aparţine întru Hristos şi el ne-o dă ca pe un dar al mântuirii. Deci, singurul mod prin care mai apoi o pierdem este când lăsăm să ne fie luată. Ca să o pierdem, trebuie să fim jefuiţi. Problema este că, dacă suntem jefuiţi de bucuria noastră, este pentru că ne lăsăm jefuiţi. Vedeţi, bucuria este o trăsătură esenţială a mântuirii. Iar păcatul şi suferinţa, în general, sunt lucruri care ne lipsesc de această bucurie. De cele mai multe ori păcatul este acela care ne fură bucuria. Dumnezeu îţi dă bucuria, iar ceva trebuie să ţi-o ia dacă apoi nu o mai ai. Aşa că dacă astăzi nu eşti bucuros, probabil că ai lăsat păcatul să-ţi răpească bucuria.
Unul din modurile prin care ne pierdem bucuria noastră este prin lipsa pocăinţei. Iar acesta este un lucru care poate dura vreme îndelungată. Dacă nu te-ai bucurat de mult timp, probabil că nu ai dat socoteală în faţa lui Dumnezeu de multă vreme. Poate că nu te-ai pocăit. Poate ai trăit cu păcatul atât de mult, încât el a secătuit toată bucuria ta. Este posibil. În Biblie, Dumnezeu alege un singur om de pe întreg Pământul, pe care îl numeşte un om după inima Sa. Ce declaraţie profundă şi importantă a lui Dumnezeu, cu referire la o fiinţă omenească! Să privească printre oameni şi să spună: „uite un om aşa cum Îmi doresc să fie. Este un om după inima Mea. Cugetă lucrurile bune, preocupat de lucrurile potrivite, devotat Mie.”
Şi totuşi acest om, îl ştim este David, acest om cu o astfel de inimă ştim că trebuie să fi experimentat o mare bucurie. Dacă ar fi vreodată o fiinţă umană bucuroasă, ar trebui să fie un om după inima lui Dumnezeu, aşa este? Şi totuşi David, săvârşind păcatul său cu Batşeba, a trăit aproape un an fără a se pocăi de acest păcat. Este nevoie de aproximativ nouă luni pentru ca un copil să fie conceput şi născut. Copilul născut din acest păcat a fost născut la vremea când Natan a venit la David şi a trebuit să-i spună o pildă pentru a-l face să-şi vadă păcatul şi să se pocăiască. El nu se pocăise în aproape un an de viaţă în păcat cu Batşeba. Îndrăznesc să spun că a fost cel mai rău an din viaţa lui. Îndrăznesc să spun că, fiind un om după inima lui Dumnezeu, probabil a cunoscut bucuria în felul în care Dumnezeu doreşte ca omul să o cunoască. Totuşi, acel an a fost probabil cel mai nefericit an din întreaga sa viaţă. Şi a fost aşa pentru că a permis să fie jefuit de bucuria pe care Dumnezeu o are pentru un credincios. În Psalmul 51 avem mărturia pocăinţei lui David. Nu-i nevoie să deschideţi Biblia acolo, mă voi referi doar la acesta. În Psalmul 32, care a fost scris mai târziu deşi se află la începutul Cărţii Psalmilor, David îşi aminteşte acel an şi spune cum a fost acel an. A fost un an rău. În Psalmul 51, pocăindu-se, în versetul 12 el spune:
„Dă-mi iarăşi bucuria mântuirii Tale, şi sprijină-mă cu un duh de bunăvoinţă!”
Doamne, m-am întors. Doamne, a fost un an tare greu şi unul din lucrurile care îmi lipsesc mai mult decât orice este bucuria pe care numai Tu mi-o poţi da. Te rog Doamne, dă-mi iarăşi acum bucuria care este a mea prin mântuirea în Tine. Şi apoi, cugetând şi scriind, în Psalmul 32 vorbeşte de pierderea bucuriei în anul lipsit de pocăinţă. Aş dori să deschideţi la Psalmul 32, începeţi cu versetul 2, el spune în acest psalm:
„Ferice de omul, căruia nu-i ţine în seamă Domnul nelegiuirea, şi în duhul căruia nu este viclenie!”
De ce scrie astfel? Pentru că în acel an, pentru că nu s-a pocăit, inima i-a fost plină de viclenie. Nici un dialog sincer cu Dumnezeu despre lucrurile importante întâmplate. Mai degrabă el şi-a ţinut inima în umbra vicleniei. De aceea, păcatul nu i-a fost iertat şi cugetând după ce s-a pocăit, el spune: „ferice de omul care nu ţine viclenia în inima sa pentru că este un om care este iertat.” Apoi explică în versetul 3-4: „câtă vreme am tăcut (faţă de Dumnezeu asupra păcatului său), mi se topeau oasele (aici se referă la chinuri reale) de gemetele mele necurmate, căci zi şi noapte mâna Ta apăsa asupra mea; mi se usca vlaga cum se usucă pământul de seceta verii.”
De ce mâna lui Dumnezeu apăsa asupra lui? Pentru că Dumnezeu îşi iubeşte poporul Său, El vrea să vă umpleţi de bucurie. Astfel, când vă lăsaţi deposedaţi de bucuria voastră şi rămâneţi nepocăiţi în păcat, mâna lui Dumnezeu va apăsa asupra voastră. De ce? Pentru că El nu vă va lăsa. El vrea să fiţi fericiţi. Ca părinte, am copii, şi ştiu că atunci când unul dintre copii greşeşte cu mintea sau cu inima, nu-i las. La fel şi Cindy. Îi urmărim şi lucrăm asupra atitudinii lor, ştim că Dumnezeu vrea ca ei să aibă o viaţă fericită şi la fel dorim şi noi, şi vrem să facem tot posibilul ca ei să-şi corecteze atitudinea.
Aici mâna lui Dumnezeu apasă greu asupra lui David pentru că El îl iubeşte pe David aşa de mult şi vrea să-l aducă pe David înapoi în bucuria mântuirii.
Deci păcatul este acela care adesea ne ia bucuria. Cineva a spus inspirat că „nimic nu ne va opri cântarea mai repede decât păcatul.” Este adevărat? Ştiţi că unul din lucrurile extraordinare datorate faptului că suntem creştini este că avem o cântare în inimă. V-aţi gândit vreodată la aceasta? Suntem atât de diferiţi de lume. Oamenii lumeşti nu trăiesc cu o cântare în inimă. Ei pot cânta „99 de sticle de bere pe raft” (cântec de petrecere), le place să se îmbete şi să cânte şi alte lucruri ca acestea, dar în general este neobişnuit să vezi pe cineva doar cântând.
Înainte de a fi convertit, în unele din cele mai rele perioade din viaţa mea, am fost dependent de barbiturice. Unii dintre voi le cunosc sub numele de „reds” (roşii). Am exercitat o influenţă foarte rea asupra prietenului meu John Foster. Mergeam acasă la el să-l iau la surfing, iar mama lui îmi ştia obiceiurile. Întrebam poticnindu-mă: „unde este John?”, iar ea mă întreba: „iarăşi te-ai drogat?”. „O nu, doamnă Foster,” şi mă uitam cruciş la ea, „totul e în ordine doamnă Foster”. Dar ea ştia că eram un exemplu prost pentru John. După ce am fost convertit, familia lor obişnuia să coboare la plaja Newport, iar eu mă învârteam pe acolo şi făceam surf cu fiul lor; deci după ce am fost convertit, imediat după în acele zile, eram în vârstă de 19 ani, am fost şi am făcut surf lângă dig, apoi am ieşit din apă şi am mers spre motocicleta familiei Foster parcată lângă casa lor; am sărit pe ea. Îl cunoscusem pe Domnul numai de câteva zile, învăţasem câteva cântece la Calvary Costa Mesa, şi am pornit să mă învârt cu motocicleta cântând cu toată puterea: „fericiţi, fericiţi, fericiţi, fericiţi, fericiţi sunt oamenii al căror Dumnezeu este Domnul.” Şi mă tot învârteam încoace şi încolo când a ieşit doamna Foster, m-a privit şi a spus: „ce s-a întâmplat cu tine?” Am răspuns: „ce vreţi să spuneţi? Mă simt extraordinar.” Iar ea a zis: „Tu, zâmbeşti. Tu chiar arăţi normal.” Am spus: „Uitaţi-vă în ochii mei. Sunt normal. O dată în viaţa mea sunt normal, sunt normal. Îmi place mult.” Ea a întrebat: „ce s-a întâmplat cu tine?” Iar eu am răspuns: „L-am găsit pe Isus Hristos, sau El m-a găsit pe mine.” Şi am adăugat: „Am un cântec în inimă acum. Nu mai mă droghez şi sunt pentru prima dată în viaţa mea fericit. Am bucurie.” Şi am început să cânt din nou, dar ea a spus: „Ah, opreşte-te!”. Cunoaşteţi atitudinea.
Creştinii au un cântec în inimă. Ei au bucurie. Este bucuria mântuirii. Şi nu este nimic care vă va opri cântecul decât păcatul vostru. De obicei păcatul este acela care ne răpeşte bucuria.
Un alt gând la care vreau să cugetaţi, şi la care se referă Petru în epistola sa, este că deseori permitem suferinţei să ne răpească bucuria. Suferinţa ne poate deposeda de bucurie, dacă o lăsăm. Petru le scrie acestor oameni care au parte de mari suferinţe. Iar el doreşte ca aceşti sfinţi aflaţi în suferinţă să-şi păstreze bucuria în durerea lor. Astfel, în Petru 1:6, el spune: „În ea voi vă bucuraţi mult, cu toate că acum, dacă trebuie, sunteţi întristaţi pentru puţină vreme, prin felurite încercări…”
El vrea ca ei să ştie că nu trebuie să permită împrejurărilor grele să le răpească bucuria lor. Iar noi de obicei permitem acest lucru, nu-i aşa? Le permitem împrejurărilor să ne răpească bucuria noastră. Aşa că, încotro să mă îndrept, când nu îmi plac împrejurările prin care trec, pentru a-mi găsi bucuria? Ştiu spre ce se îndreaptă lumea, dar încotro să mă îndrept eu, creştin fiind? Ştiţi că împrejurările pozitive produc bucurie oricărei fiinţe umane, nu-i aşa? Dar pentru creştini numai o relaţie pozitivă cu Dumnezeul cel viu va produce bucurie adevărată, adânc în sufletele voastre, oricare ar fi împrejurările.
Aşa că, încotro să merg când împrejurări potrivnice, necazul şi orice altceva îmi iau bucuria? Merg la Isus Hristos. Mă îndrept spre a-mi cultiva relaţia mea cu el. Şi apoi am o bucurie care se află adânc înăuntru. Este o convingere profundă că viaţa mea este ascunsă cu Hristos în Dumnezeu. Este bucurie aceea care izbucneşte spre suprafaţă şi oamenii o pot vedea. Şi aceasta este mereu adevărat.
Deci iată ce face Petru. El oferă cinci puncte de contact. Cinci puncte de contact pentru a descoperi bucuria mântuirii. Şi aşa ajungem la schiţa noastră. Daţi-mi voie să vă prezint această schiţă.
Cinci lucruri care ne ajută să ne redescoperim bucuria:
Prima dată, moştenirea noastră.
În al doilea rând, încercările prin care am trecut.
În al treilea rând, onoarea noastră, pe care o primim de la Isus Hristos.
În al patrulea rând, părtăşia noastră cu El.
Şi numărul cinci, mântuirea noastră.
Sunt aici cinci lucruri. Dacă nu ai bucurie în viaţa ta, dacă te vei concentra asupra acestor lucruri şi le vei înţelege, sunt cinci lucruri capabile de a-ţi aduce înapoi bucuria. Moştenirea noastră, încercările, onoarea, părtăşia şi mântuirea; le vom lua pe rând. Evident nu-l vom discuta decât pe primul astăzi, în timpul care ne-a mai rămas.
Să ne întoarcem deci la primul lucru, moştenirea noastră. Moştenirea noastră contribuie la bucuria noastră.
În I Petru 1:6, Petru spune:
„În aceasta (aceasta este important) vă bucuraţi mult…”
Acesta este echivalent cu a spune două lucruri. Unul: este foarte important în ce direcţie privim. Petru spune: „în aceasta vă bucuraţi…”. Ce înseamnă în aceasta? În ce? Ei bine, el ne conduce la versetele anterioare. Uitaţi-vă la versetul 4. Versetul 4 vorbeşte despre moştenirea care este „nestricăcioasă, şi neîntinată, şi care nu se poate veşteji, păstrată în ceruri pentru voi…”
Versetul 5 vorbeşte de puterea lui Dumnezeu care ne va păzi prin credinţă pentru ca noi să vedem ziua când această moştenire ne este dată să ne bucurăm de ea pentru veşnicie. Vrei să experimentezi plinătatea bucuriei în viaţa creştină? Atunci bucură-te de faptul că ai o moştenire păzită, aşteptându-te în ceruri şi că ai o viaţă păzită aici pentru a ajunge în siguranţă acolo, unde te vei bucura pentru totdeauna. Toate acestea înseamnă că direcţia în care priveşti în viaţă are o importanţă decisivă. Undeva în decursul vieţii, nu ştiu dacă aţi descoperit-o până acum sau nu, trebuie să vă luaţi ochii de la lumea aceasta. Dacă aţi privit la această lume pentru plăcerea voastră trebuie să vă întoarceţi privirile spre ceruri la moştenirea voastră de acolo. Astfel, cât timp vă căutaţi plăcerea aici veţi găsi numai dezamăgire sau plăcere trecătoare, în cel mai bun caz. Dar dacă vă luaţi privirile de la lumea aceasta şi începeţi să priviţi unde ar trebui, veţi afla că perspectiva veşniciei are o puternică influenţă în viaţa voastră. Thomas Manton a spus-o în felul următor: „creştinii sunt prea des reci şi nepăsători în viaţa spirituală pentru că nu se gândesc mai des la ceruri”. Îi mulţumesc lui Dumnezeu pentru speranţa pe care o am înaintea mea: moştenirea pe care o am aşteptându-mă. Şi aceasta devine ţinta mea. Este motivul pentru care în Coloseni 3:1 şi 2, Pavel scrie: „dacă aţi înviat împreună cu Hristos (daca sunteţi un creştin acum, născut din nou), să umblaţi după lucrurile de sus, unde Hristos stă la dreapta lui Dumnezeu.” El spune: „gândiţi-vă (acum că este un act de voinţă, concentraţi-vă atenţia; fiţi atenţi unde priviţi; priviţi spre ceruri, la lucrurile de deasupra) la lucrurile de sus, nu la cele de pe pământ”. Şi aceasta este ideea. Tu decizi, tu singur, spre ce vei privi în viaţă. Nu pot eu decide asta pentru tine. Soţia ta nu poate hotărî pentru tine, nici soţul tău nu poate decide asta pentru tine. Copii, prietenii tăi, toţi acei oameni care zâmbesc lângă tine, care privesc spre locul potrivit, nu pot lua decizia pentru tine pentru ca ochii tăi să se concentreze spre ceruri şi departe de lucrurile acestei lumi, astfel încât să te transformi dintr-un „tovarăş posac” într-o persoană fericită, în împărăţia lui Dumnezeu. Nimeni nu poate lua această decizie pentru tine, trebuie să decizi tu însuţi. Direcţia în care alegi să priveşti este decisivă.
Un anumit pastor (îmi plac imaginile cu pastori, îmi vorbesc cu adevărat, pentru nu ştiu care motiv), dar acest pastor părea neobişnuit de vesel în suferinţe şi chinuri grele. Astfel, unul dintre oamenii din biserica sa l-a întrebat: „care este secretul mulţumirii tale?”. El a răspuns: „Îţi voi spune: îmi folosesc cum trebuie ochii”. „Ochii? Nu înţeleg.”, „E foarte simplu,” spuse pastorul, „în primul rând privesc spre cer şi îmi aduc aminte unde voi merge. În al doilea rând privesc în jos spre pământ şi îmi dau seama cât de puţin loc voi ocupa când voi fi mort şi îngropat. În cele din urmă, privesc în jur şi văd că sunt mulţi care, în toate privinţele, sunt într-o situaţie mai disperată decât a mea.” Apoi spuse: „acestea mă fac să trag trei concluzii (aduceţi-vă aminte că era un predicator). Prima dată înţeleg unde se află adevărata fericire: în ceruri. În al doilea rând îmi dau seama unde vor sfârşi grijile noastre: în mormânt. În al treilea rând înţeleg cât de puţine motive am să mă plâng, întotdeauna este cineva într-o situaţie mai gravă decât a mea. Aşa că este extrem de important încotro privim.”
Şi, în plus, vreau să vă ofer un alt gând. Ceea ce anticipăm este foarte important, cu privire la moştenirea noastră. Încotro privim este foarte important şi ceea ce anticipăm (aşteptăm) este, de asemenea, foarte important. Petru spune: „în aceasta vă bucuraţi mult…” Adică acum. Deci ideea este că savurăm bucuria aşteptării. Ştiţi deja cum este aceasta, fiorul aşteptării, nu-i aşa? Aşa de multe lucruri în viaţă ne dau fiorul aşteptării, fie o viitoare excursie când iei toate broşurile şi pozele pe care le găseşti şi le priveşti, le arăţi prietenilor: „uite, mă duc aici; vezi nisipul alb, soarele strălucitor; aici o să merg”. Eşti plin de fiorul aşteptării. Şi cunoaşteţi şi fiorul aşteptării Crăciunului. Unii dintre voi simt acest fior chiar acum. Pot să o văd pe feţele voastre. Speri să primeşti lucrul cel important. Nu l-ai primit la ultimul Crăciun, nici la cel precedent dar eşti aşa de nerăbdător să te trezeşti în dimineaţa de Crăciun şi nu să alergi la brad, nu, pentru că este prea mare să încapă sub brad. Alergi la garaj. Şi eşti aşa de plin(ă) de neliniştea anticipării. Unii dintre voi cunosc fiorul aşteptării când mergeţi la supermagazin. Acel nou costum de haine, mergi acolo la vânătoare de umeraşe. Este un adevărat sport vânătoarea de umeraşe, mergi la vânătoare. Eşti numai degete tremurătoare. Şi cauţi… arăţi bine. Şi găseşti acel costum special care arată atât de bine, după cum spunea vânzătorul sau vânzătoarea: „arătaţi atât de subţire, atât de tânăr(ă), aţi găsit izvorul tinereţii în acest costum”… şi îl îmbraci şi oh, eşti atât de frumo(a)s(ă). Crezi că eşti pe punctul de a pleca, dar acum vei purta costumul, îl vei purta chiar acolo. Vei intra în fiecare magazin şi te vei uita în vitrine, te vei uita la pantofi, pentru că ai luat şi pantofi. Şi mergi prin supermagazin şi oh, este extraordinar. Dar apoi ajungi acasă, dezbraci costumul şi-l pui pe umeraş în şifonier, iar apoi îl mai porţi de câteva ori. Şi apoi, după cum ştii, vine timpul când deodată priveşti la aceste lucruri şi le îmbraci şi te uiţi la tine şi spui: „acest lucru vechi, acest lucru vechi, oare ce-am văzut la această vechitură?” Iar pentru femei, aceasta se întâmplă cam la trei zile după ce îl cumpăraţi.
Ceea ce vreau să spun e că deseori împlinirea nu este la fel de dătătoare de fiori ca aşteptarea. Acea febră care te cuprinde pe drumul spre supermagazin. Acea febră sau fior pe măsură ce se apropie Crăciunul sau plănuieşti călătoria. Iar îndeplinirea lucrului respectiv se estompează atât de repede, şi atât de des împlinirea nu este la fel de extraordinară cum fusese aşteptarea. Dar privind spre moştenirea noastră, privind spre ceruri plini de anticipare, savurând fiorul aşteptării, vreau să vă spun astăzi că realitatea pe care o veţi experimenta în cer va întrece cu mult aşteptările pe care le aveţi. Pentru că atunci când veţi ajunge în cer acolo ca fi realitatea unei bucurii depline. Vedeţi, după cum a spus Thomas Watson: „aici bucuria începe să intre în noi. Acolo noi intrăm în bucurie.” Şi este o bucurie deplină. Fără păcat, fără nimic care s-o umbrească. Este o bucurie deplină, exuberantă, continuă. Şi mai mult, realitatea din cer (şi îmi place să mă gândesc la acesta) depăşeşte cu mult aşteptările de aici pentru că ea este realitatea scopului final al existenţei mele.
Sunt o persoană unică. La fel şi tu. Absolut unică. Dumnezeu te-a creat absolut unic(ă). Şi în această viaţă m-am dăruit cu adevărat descoperirii sensului existenţei mele. De ce este Danny Bond aici? Şi, cumva, am descoperit sensul acestei existenţe. Dar vezi tu, sunt o fiinţă nemuritoare. Voi trăi veşnic. În cer, voi descoperi scopul creării mele, scopul de bază, final. Voi afla de ce exist în cer, şi mă voi bucura de ocuparea perfectă a locului meu în lumea lui Dumnezeu. Îmi place mult să mă gândesc la aceasta. Am dat greş de atâtea ori în această viaţă, am greşit drumul, am trecut marginea lui, am alunecat şi am căzut în păcat. Am făcut toate aceste lucruri. Nu m-am ridicat la înălţimea chemării mele, a darurilor primite. Şi astfel, întrebarea este întotdeauna prezentă: „împlinesc eu scopul pentru care am fost făcut?”. Dar în cer voi înţelege pe deplin cine sunt şi de ce m-a creat Dumnezeu. Şi mai mult, ca o persoană unică, am în inima mea doruri unice. Aceste doruri vor fi împlinite perfect de Dumnezeu, pentru veşnicie. Ca o fiinţă veşnică am doruri, simţiri şi idealuri care vin din inima mea spre lumea mea, dar când voi ajunge în cer aceste doruri vor fi pe deplin împlinite. Realitatea cerului va întrece cu mult cele mai înălţătoare momente ale aşteptării.
Şi iată un ultim gând pe care vreau să-l adaug înainte de a termina.
Realitatea cerului va cuprinde o părtăşie neştirbită cu aceia care ne aşteaptă acolo. Sunt oameni care te aşteaptă în cer. Ştii asta? Vedeţi, cei care intră în cer vor afla că ei nu sunt nici necunoscuţi, nici neaşteptaţi. Sunt oameni care te aşteaptă şi când vei ajunge acolo vei cunoaşte bucuria unei părtăşii neştirbite. Acei oameni din viaţa ta cărora le-ai plâns pe mormânt, care l-au cunoscut pe Hristos, te aşteaptă. Ei te cunosc deja. Te ştiu, te aşteaptă. Iar când vei ajunge acolo ei te vor găsi şi tu te vei bucura pentru totdeauna de o părtăşie neştirbită. Mama care a murit şi căreia îi duci dorul, te aşteaptă şi vei cunoaşte o părtăşie cu ea la care nici nu ai visat. Soţia care a murit, copilul care a fost luat prematur din această viaţă, aşa cum părea, ei te aşteaptă. Îngerii care te-au îndrumat prin această viaţă veghind asupra ta, slujitori ai celor ce sunt moştenitorii mântuirii, ei te cunosc. Ei îţi urmăresc viaţa chiar şi acum, ei te-au urmărit astăzi ştiu ce ai mâncat la micul dejun şi ce vei mânca mai târziu. Ei sunt cu tine, te cunosc şi te aşteaptă. Dar ştii tu, cel mai extraordinar lucru dintre toate este că Cel care a murit pentru tine, Cel care a suferit pentru păcatele tale, Cel care în mod unic ţi-a purtat păcatele, te cunoaşte şi te aşteaptă. Aşteaptă cu braţele deschise să te primească. Deci adevărul unei părtăşii neştirbite cu Hristosul tău, cu Isus al tău, cu Isus Hristos, Domnul şi Salvatorul tău te va binecuvânta iarăşi şi iarăşi şi iarăşi. Astfel că ceea ce anticipezi este decisiv. Îţi mărturisesc că acestea sunt lucrurile care domină viaţa mea aici. Acestea sunt lucrurile care fac greutăţile de îndurat şi acestea sunt lucrurile la care privind plini de anticipaţie şi speranţă, fac ca fiecare nouă zi să fie o aventură complet nouă, ne contând care sunt împrejurările. Sunt o mulţime de necazuri în viaţă. Vom vorbi despre aceasta data viitoare. Este de asemenea multă bucurie pe care Dumnezeu vrea să ţi-o dea pentru a fi tăria vieţii tale. În mijlocul atâtor necazuri nu permite să fii jefuit(ă) de această bucurie. Fi atent în ce direcţie priveşti. Fi sigur că aştepţi lucrurile corecte. Învaţă tot ce poţi despre aceste lucruri (moştenirea ta) pentru a fi un creştin voios aici şi acum. Haideţi să ne rugăm.
Tată, mulţumim pentru aceste lucruri. Mulţumim pentru aceste adevăruri minunate. Mulţumim Doamne pentru bucuria mântuirii noastre. Mă rog Doamne să binecuvântezi fiecare persoană prezentă cu o experienţă reală a mântuirii şi plinătatea bucuriei care este a lor în Hristos. Doamne, în această zi, pentru aceia care au mers prea mult timp fără a se pocăi de păcate, cu o inimă înşelătoare înaintea Ta şi nu au cunoscut bucuria de atât de mult timp, mă rog Doamne ca Tu să-i aduci în locul acela al sincerităţii înaintea Ta, astăzi, ca ei să înţeleagă că mâna Ta a apăsat greu asupra vieţilor lor şi că aceasta ar fi ziua, această zi, acest moment când ei s-ar întoarce şi ar veni la Tine să primească să fie curăţiţi şi să primească iarăşi bucuria care este a lor în Hristos. Doamne binecuvântează-ne şi vino printre noi în această zi. Adu-ne pe toţi la sinceritate. Doamne pentru aceia care nu au cunoscut niciodată această bucurie, care nu Te cunosc personal, adu-i Doamne, la sinceritate şi pocăinţă în acest ceas, cu smerenie înaintea Ta, ca ei să poată începe să primească acea bucurie şi să fie primiţi în fericirea poporului Tău. Doamne Te iubim atât de mult. Ai făcut atât de mult pentru noi. Doamne ajută-ne să continuăm să experimentăm tot ceea ce ai pentru noi în Hristos. Vom avea grijă să-Ţi dăm toată lauda, pentru că îţi cerem toate aceste lucruri în numele lui Isus. Amin.
Traducerea: Ion Codescu
Bucuria mântuirii într-o lume suferindă
Partea a II-a
de Danny Bond
Ne aflăm în I Petru. Studiem primul capitol, verset cu verset, al cărţii I Petru. Să ne oprim la partea formată din versetele 6-9. Petru ne vorbeşte aici despre bucuria mântuirii, dacă vă amintiţi, din ultimul nostru studiu. El oferă cinci puncte principale de contact în acest pasaj pentru a pricepe sau chiar redescoperi bucuria mântuirii noastre. Petru vorbeşte despre moştenirea noastră, despre încercările, onoarea, părtăşia şi izbăvirea noastră. Luăm aceste lucruri unul câte unul. Data trecută am vorbite despre faptul că moştenirea noastră care ne aşteaptă contribuie la bucuria noastră de acum, că direcţia în care privim este foarte importantă şi că ceea ce anticipăm în această viaţă este foarte important.
Astăzi vreau să trec la cel de-al doilea lucru din schiţa noastră, iar acesta este încercările noastre. Doresc să mă concentrez numai asupra versetului 6 şi cred că Dumnezeu vrea să folosească astăzi acest verset, pentru mulţi dintre voi, pentru a face o schimbare semnificativă în viaţa voastră. Pentru unii dintre voi aceasta va întări şi va dezvolta poziţia în care aţi fost şi ceea ce deja aţi învăţat iar pentru alţii dintre voi, cu voia lui Dumnezeu, acesta va fi un verset ce va avea o semnificaţie hotărâtoare, ce vă va schimba cursul vieţii şi modul în care-L înţelegeţi pe Dumnezeu şi greutăţile pe care le întâmpinaţi în calitate de creştin. Vom vorbi despre credinţă şi testarea credinţei noastre astăzi şi data viitoare. Şi cred că dezvoltându-te ca creştin, începi să înţelegi că acea credinţă pe care o ai în inimă nu este o plantă crescută natural în solul inimii tale ca fiinţă umană, mai degrabă este o plantă rară care a fost pusă acolo prin lucrarea supranaturală şi înţelepciunea infinită a lui Dumnezeu. El a pus credinţa în inima ta şi cu siguranţă, în toate discuţiile pe care le-am avut recent despre depravarea morală a omului şi moartea sufletului tău departe de Dumnezeu, ajungi să înţelegi că această credinţă este un dar minunat de la Dumnezeu care este pusă acolo de mâna supranaturală a lui Dumnezeu. Acum, pentru că Dumnezeu este Acela care îţi dă credinţa ta, Domnul este cel care trebuie să o hrănească. Şi dacă nu este hrănită, credinţa ta se va ofili şi va muri ca un boboc de floare tăiat de pe creangă şi aruncat pe câmp. Dumnezeu ştie că trebuie hrănită credinţa ta şi o parte a procesului de hrănire este testarea, dovedirea credinţei tale. Astfel, credinţa ta devine, în cele din urmă, un miracol perpetuu, ea este zămislită, susţinută şi păzită de puterea lui Dumnezeu. Şi este aceeaşi putere care L-a ridicat pe Isus Hristos din morţi, ,,Fiind morţi în greşelile şi păcatele noastre, El ne-a adus la viaţă” (Efeseni 2:5a). El a pus credinţă în inima ta şi continuă să hrănească, să păstreze şi să întărească această credinţă. Şi o parte din felul în care El o face, o mare, mare parte este prin încercări şi necazuri. Astăzi vreau să vorbesc chiar despre acest lucru.
Dacă te uiţi la I Petru, capitolul 1 versetul 6 (şi de aceasta ne vom ocupa astăzi), Petru spune: ,,În aceasta vă bucuraţi mult, chiar dacă acum pentru puţină vreme, dacă trebuie, sunteţi întristaţi prin felurite încercări…”
Suntem încercaţi de necazuri în viaţa creştină, şi fiecare din noi trece prin acestea. Iov, în capitolul 5, versetul 7, spune: ,,Pentru că omul este născut să sufere, aşa cum scânteia este născută să zboare”. Nu ştiu dacă v-aţi jucat cu un ciocan, o nicovală, sau vreun fier, dar dacă loveşti cu ciocanul în fier, vor sări scântei. Scânteile zboară. Iov spune că aşa cum scânteile zboară, omul este născut pentru necaz şi în mod sigur el a avut partea sa de suferinţă. Suntem cu toţii părtaşi la necazuri în această viaţă, el spune că suntem născuţi să suferim. Fiica mea Diana, când avea 2 ani a început să alerge şi să vorbească puţin, faţă de majoritatea copiilor de aceeaşi vârstă, dar la 2 ani a trebuit să o luăm la Cincinati şi a trebuit să suporte o operaţie pe cord deschis. Aşa că ea a fost născută în această viaţă în necaz, a fost născută cu o arteră în jurul inimii care o strangula, sufocând-o, iar starea ei se agrava pe măsură ce creştea, de aceea a trebuit să suporte operaţia. Aşa că a venit în viaţa aceasta suferind. Toţi avem necazurile noastre şi suntem încercaţi de ele. În viaţa creştină Dumnezeu foloseşte necazurile. Dacă nu eşti creştin astăzi ai necazurile tale şi vestea tristă este numai aceasta, că sunt necazuri. O mulţime de dureri de inimă, suferinţă şi confuzie, traume emoţionale, şi asta este tot. Dar în viaţa creştină, Dumnezeu ia necazurile care vin în calea ta şi le foloseşte pentru a te perfecţiona şi a te aduce aproape de El. Deci, uitându-ne la acest verset, pe măsură ce îl studiezi mai mult, devine evident că Petru are câteva lucruri minunate de spus despre necazuri în acest singur verset. De fapt el are cinci lucruri extraordinare de spus despre necazuri.
Primul lucru este că necazul nu durează. Aceasta este ceva la care am lucrat pentru mai multe mesaje din I Petru, la primirea viziunii cerului. Necazul nu durează. Va veni ziua când se va sfârşi şi este important să ai această perspectivă în viaţa creştină. Încetezi să trăieşti pentru moment, începi să trăieşti pentru eternitate. Când cel mai rău necaz vine, ştii că viaţa nu va fi mereu astfel iar aceasta te întăreşte şi te încurajează. Petru spune: ,,deşi acum, pentru puţină vreme…” Vezi aceste cuvinte în versetul 6? ,,deşi acum, pentru puţină vreme…”. Pavel a spus-o în alt fel. El a spus: ,,suferinţa noastră uşoară, care este doar pentru o clipă…”. El a numit această viaţă o ,,clipă”; el a avut o astfel de înţelegere a veşniciei. ,,Deşi acum, pentru puţină vreme, dacă trebuie, aţi fost întristaţi prin felurite încercări…”. Aşa că, te rog să înţelegi, în mijlocul necazurilor tale, necazurile nu vor dura. Se vor încheia cu această viaţă, dacă eşti creştin. Din nou, vestea tristă este că dacă nu eşti creştin, urăsc s-o spun dar biblia este foarte clară, necazul tău nici măcar nu a început. Pentru că dacă nu-L cunoşti pe Hristos vei rămâne întotdeauna fără El şi vei descoperi ce necaz este veşnicia în iad. Oricum, biblia oferă alternativa: Isus Hristos. Şi aceasta este dragostea lui Dumnezeu în Hristos şi pentru totdeauna în cer cu El. Aşa că poţi face distincţia acum între a crede în Hristos şi a-L urma.
John Newton care a avut o viaţă plină de necazuri, obişnuia să spună: ,,creştinii nu trebuie să se plângă de drum, odată ce duce la o aşa casă cerească”. Isaac Watts care a fost atât de dăruit în privinţa cuvintelor, scriind imnuri şi proză, a spus astfel:
,,există un tărâm unde pură-i plăcerea
unde domnesc sfinţi ce nu ştiu moartea;
ziua nesfârşită alungă noaptea,
iar plăcerile izgonesc durerea. „
(there is a land of pure delight
where saints immortal reign.
Infinite days excludes the night,
and pleasures banish pain.)
Necazurile noastre vor fi spulberate când vom ajunge în cer, pentru a fi pentru veşnicie împreună cu Dumnezeu. Necazurile tale nu vor dura în această viaţă. Fixează-ţi aceasta în minte pentru totdeauna.
În al doilea rând (al doilea lucru care este în acest verset), Petru spune în versetul 6: ,,dacă trebuie, sunteţi întristaţi de felurite încercări…”. Dacă trebuie. Aceasta semnifică faptul că necazurile servesc unui scop. Necazurile nu vor dura şi, chiar acum, necazurile servesc unui scop. Poate te întrebi, ei bine cărui scop poate folosi necazul din viaţa mea? Multor lucruri. Să mă explic, de exemplu, necazul te smereşte şi poate nu-ţi dai seama de acest lucru. Nu vreau să vă şochez, fiind o oră matinală (data prezentei predici, n. t.), dar mulţi dintre voi sunt mult mai mândri decât cred că sunt. Şi problema de a fi foarte mândru constă în faptul că te face să nu vezi cât de mândru eşti în realitate. Natura mândriei este că ea orbeşte. Un lucru important ce ţine de necaz este că el te smereşte şi a fi smerit este un lucru binecuvântat în viaţa creştină, pentru că Dumnezeu este împotriva celor mândri şi dă har celor smeriţi. Aceasta este un lucru.
Un alt lucru pe care necazul îl face în a servi unui scop, este că el te îndepărtează de lucrurile lumeşti. Când ţi se întâmplă un necaz, el te aduce pe genunchi şi te îndepărtează de la lumescul de care ai devenit ataşat. Te ajută să priveşti spre cer, îţi descoperă ceea ce iubeşti cu adevărat. Şi când te linişteşti în necazurile tale, devii capabil să-i ajuţi pe alţii care sunt în necaz. Şi îţi spun, pe măsură ce părtăşia ta cu Hristos devine mai apropiată, devii mai pregătit şi gata să-L oferi pe Hristos ca soluţie vieţilor ce nu-I cunosc încă dragostea. Necazul îţi ascute abilitatea de a face aceasta. Necazul este folosit de Dumnezeu pentru a ne purifica de păcatul nostru.
Necazul este folosit de Dumnezeu pentru a dezvolta un caracter răbdător, o personalitate răbdătoare. Am observat că în această lume în care trăim, în SUA, că lumea noastră produce oameni cu lipsă de personalitate, la orice nivel, în orice parte. Necazul în viaţa creştină abordat în mod corect, serveşte unui scop. Şi acesta este dezvoltarea personalităţii tale. De exemplu, priveşte la I Petru 5:10, Petru scrie: ,,dar fie ca Dumnezeul oricărui har…”
Un om vorbeşte despre necaz, un om vorbeşte despre suferinţă, un om care Îl înţelege pe Dumnezeu ca fiind Dumnezeul harului. El nu este o persoană care se supără în încercările prin care trece, este un om aflat în dificultate în viaţa sa, care ştie că acestea au un scop şi că este un Dumnezeu al harului lucrând spre acest scop bun în viaţa sa, prin acel necaz. Aceasta este viziunea sa despre Dumnezeu, este viziunea sa definitivă despre Dumnezeu. El a trecut de un punct în timp, cândva în viaţă, când nu-L vedea pe Dumnezeu ca Dumnezeu al harului, când probabil era unul dintre aceia care se plâng, ca mulţi dintre voi, care atunci când necazul loveşte: ,,o, de ce Doamne, de ce eu? O, credeam că mă iubeşti Doamne. Nu mă iubeşti Doamne?” Nu! ,,Fie ca Dumnezeul oricărui har”, fie ca Dumnezeu să-ţi împărtăşească această perspectivă asupra Sa, astăzi, într-un mod definitiv.
,,Dumnezeul oricărui har, care v-a chemat în Hristos Isus la slava Sa veşnică, după ce veţi suferi puţină vreme, vă va desăvârşi, vă va întări, vă va da putere şi vă va face neclintiţi.”
Acest verset ar putea fi rezumat în a spune că aceasta este o adevărată personalitate creştină. Formată, desăvârşită, întărită, neclintită. Vezi deci că efectul necazurilor din viaţa ta creştină este întărirea ta. Câţi dintre voi au un căţel de companie? Ştiţi, acele fiinţe drăguţe, pe care le împodobiţi cu funde şi panglici, felul acela de pudel. Toţi cei pe care i-am întâlnit vreodată purtau numele de Kiffy. Cum stau în poala stăpânului, pentru nu ştiu care motiv, limba le iese puţin afară. Şi ştiu doar să stea acolo între panglici. Ştiţi despre ce vorbesc, nu? Nu ştiu de ce aceşti căţei sunt astfel, dar un căţeluş de companie pentru că stă tot timpul în braţele oamenilor şi nu prea ies din casă decât arareori, nu sunt prea puternici. Dar dacă compari un căţel de companie cu un lup din pădure, acolo unde lupul trebuie să alerge repede pentru a-şi asigura hrana, unde trebuie să lupte pentru a supravieţui, , lupul este o creatură foarte, foarte puternică. Şi necazurile îl fac puternic. La fel este şi în viaţa creştină, necazul are un scop. Iar Dumnezeu vrea să-l folosească pentru a te întări.
Un al treilea lucru pe care îl găsim aici, în versetul 6, este că necazul aduce durere. Necazurile nu durează, se vor sfârşi o dată cu această viaţă.. Necazurile servesc unui scop, şi al treilea lucru este că necazurile aduc suferinţă. Priviţi la versetul 6, el spune: ,,În aceasta vă bucuraţi mult, chiar dacă acum pentru puţină vreme, dacă trebuie, (atenţie) sunteţi întristaţi prin felurite încercări.”
Este durere. Îndurerare. Aceste încercări şi necazuri de care ne lovim în viaţă produc durere psihică, suferinţe mentale grele, nelinişte. Şi apoi este acel întreg cortegiu al suferinţelor fizice. Este real şi noi toţi întâmpinăm durere în această viaţă. Dar am ajuns să înţeleg, şi sper că şi tu, că durerea are o aşa de mare importanţă în a te schimba. Cred că adesea, durerea ne clarifică lecţia când alte lucruri nu o fac. Dacă altceva nu o face, durerea te face să gândeşti, te obligă să-ţi pui întrebări. Durerea are un rol important în a te schimba. Luaţi durerea fizică, de exemplu boala. Nu vorbesc despre răceala pe care cu toţii am avut-o în ultimul timp, aceasta este inerentă vieţii şi nu-i nimic grav, este o parte a vieţii. Vorbesc despre boala gravă, când eşti grav bolnav sau ai o suferinţă fizică gravă. am aflat că această boală este mesagerul lui Dumnezeu pentru a ne chema să-L întâlnim.
Adesea,
Înclinat să rătăcesc,
Simt Doamne
Că sunt înclinat să părăsesc viaţa pe care o iubesc.
Şi Dumnezeu ştie aceasta despre tine şi despre mine. Deseori, boala şi suferinţa şi durerea fizică este un mesager trimis să ne cheme a-L întâlni pe Dumnezeu. Mai mult, am descoperit aceasta în propria mea viaţă. Îmi place să citesc comentarii biblice, mă auziţi citând numele acestor giganţi Sequoia (n.t. cei mai mari arbori existenţi pe Pământ, numiţi şi ,,redwood”) ai trecutului bisericii creştine. Iubesc comentariile biblice, dar am descoperit că nu există nici un comentariu care să-mi clarifice biblia mai bine decât boala şi durerea. Sunt condus către biblie într-o stare a minţii şi inimii, în durerea mea, pe care altfel nu o am. Şi încep să caut în biblie pentru a-L găsi pe Dumnezeu şi a găsi răspunsuri. Aşa că descopăr că nu există nici un comentariu care să ne deschidă biblia mai mult decât suferinţa, părerea de rău şi durerea. Durerea îşi are locul său în viaţa creştină.
Cunoaşteţi numele lui C.S. Lewis. Îl ştiţi probabil din ,,Cronici ale lui Narnia” şi din alte lucruri pe care le-a scris, dar C.S. Lewis a fost un mare gânditor, un mare creştin şi el obişnuia să spună că: ,,Dumnezeu ne şopteşte în plăcerile noastre. El ne vorbeşte în conştiinţele noastre. Dar El strigă în durerile noastre.” Iar apoi el spune: ,,durerea este megafonul Lui pentru a trezi o lume surdă”. Îmi place cum sună, nu pentru că îmi place durerea ci pentru că îmi place acest fel de gândire. Durerea este megafonul lui Dumnezeu pentru a trezi o lume surdă, este folosit de Dumnezeu pentru a atrage atenţia individului. Şi desigur C.S. Lewis cunoscuse durerea. Nu ştiu dacă sunteţi familiari cu povestea lui, dar el şi-a trăit aproape întreaga viaţă necăsătorit. Şi într-un final a întâlnit femeia potrivită şi s-au căsătorit. Numele ei era Joy (Bucurie). Dar au descoperit curând că ea avea cancer şi într-un an şi jumătate sau doi ani, nici nu cred că a durat doi ani, ea s-a dus. Deci, iată un om care aşteaptă întreaga sa viaţă. A încărunţit, a avut parte de toate ridurile şi toată singurătatea care vine odată cu burlăcia. În sfârşit femeia potrivită care să-i fie smulsă în câteva luni. El a avut partea sa de durere, dar din durere s-a născut o aşa de mare parte din relaţia sa cu Dumnezeu.
Charles Spurgeon este unul din marii mei eroi. Îi citesc aproape în fiecare săptămână din viaţă iar predicile sale mi se par mult mai vii decât aproape orice altceva din biblioteca mea. Fiecare pastor pe care îl cunosc şi care trăieşte după cuvântul lui Dumnezeu îl citeşte pe Spurgeon, şi fiecare pastor pe care îl cunosc şi care nu trăieşte după cuvântul lui Dumnezeu nici măcar nu ştie cine este el. Şi vă întrebaţi de ce viaţa, de ce puterea, de ce acest om care rezistă trecerii timpului, ne vorbeşte, ne strigă din anii 1800? De ce el, mort fiind, încă vorbeşte?
Spurgeon a vorbit în aceşti termeni despre propria sa viaţă. El a spus: ,,Datorez totul cuptorului şi ciocanului. Nu am progresat deloc în învăţăturile spirituale decât atunci când am fost pedepsit de marele Învăţător. Cea mai bună piesă de mobilă din casa mea a fost crucea. Lucrul care m-a îmbogăţit cel mai mult a fost durerea personală. Şi pentru aceasta doresc să-i mulţumesc lui Dumnezeu. Pot spune cu adevărat că tot ceea ce am încercat în această lume a milei lui Dumnezeu asupra cărării mele, a fost îmbrăcat în bunătate iubitoare divină. Mă simt mult mai recunoscător lui Dumnezeu pentru durerea trupească de care am suferit şi pentru toate încercările de feluri diferite prin care am trecut, decât mă simt pentru orice altceva, cu excepţia darului Fiului Său drag. Sunt sigur că am tras mai mult folos real, tărie permanentă, creştere în har şi fiecare lucru de valoare din cuptorul suferinţei, decât am obţinut vreodată din bunăstare.”
Acum, acestea sunt cuvintele unui om apropiat de Dumnezeu. Copii, tineri şi părinţi (I Ioan vorbeşte despre aceasta), acestea sunt cuvintele unui părinte în credinţă. Un om care înţelege durerea şi locul acesteia în viaţa creştină. Şi înţelegeţi că unii dintre voi pot fi în această situaţie, că sunt acele timpuri în călăuzirea lui Dumnezeu când te loveşti de cel mai dureros lucru prin care ai trecut vreodată. Şi totuşi vă spun că dacă sunteţi astăzi în această situaţie ai cea mai mare nevoie de acest lucru în viaţa ta acum. Şi uneori cel mai greu de înţeles este cel mai trebuincios lucru din viaţa ta, în acest moment.
În 1857, la izbucnirea Revoltei Şipailor din india, hinduşii au încercat să omoare cât mai mulţi englezi cu putinţă şi în special îi urmăreau pe ofiţeri şi familiile lor. Unul dintre aceşti ofiţeri şi soţia sa au mers într-un oraş vecin, neştiind că-i ameninţa vreun pericol. Şi-au lăsat fetiţa acasă în grija unei bone indiene la care fiica lor ţinea foarte mult. Când revolta a început, micuţa Ellen s-a aflat în pericol de moarte în ciuda vârstei ei fragede, pentru că avea pielea albă şi era copilul unui ofiţer. Dar compatrioţii tatălui său nu au abandonat-o. Unul dintre ei a galopat acasă la ea şi a smuls-o bonei ei, a încălecat calul ţinând-o pe Ellen în faţă. În acest timp mulţimea înnebunită, strigând a umplut strada şi au încercat să-i oprească şi să omoare şi călăreţul şi copilul. Dar omul şi-a scos sabia şi a luptat vitejeşte fiecare pas, ţinând tot timpul copilul cu mâna stângă. Normal, fetiţa era extrem de înspăimântată de tot zgomotul şi îmbulzeala, şi lovea, lupta şi ţipa. De câteva ori era să cadă din braţele omului, iar aceasta desigur că mărea greutăţile luptei, cu ea zbătându-se în braţul stâng iar cu celălalt mânuind sabia împotriva celor ce voiau să-l ucidă. Dar în cele din urmă el a reuşit şi după un drum lung şi greu el şi-a predat mica povară în braţele mamei ei. Cine poate descrie bucuria nebună a părinţilor care îşi vedeau micuţa salvată împreună cu ei? Recunoştinţa lor nu cunoştea margini. Dar vedeţi, cu micuţa Ellen era ceva cu totul diferit. În ceea ce o privea, tot ceea ce simţea faţă de salvatorul ei era un adânc resentiment, tot ceea ce putea gândi era faptul că el o strânsese sălbatic, că o zdruncinase atât de mult în timpul cursei. Şi cel mai mult dintre toate, că refuzase să o lase să se întoarcă la bona la care ţinea aşa de mult. În mintea ei, tot ceea ce putea gândi era cum de putea un om atât de rău să fie considerat un prieten şi un binefăcător. Dar vedeţi, pe când se uitau la ea era trist că nu au putut-o convinge cu nici un chip să-l sărute sau să-l îmbrăţişeze şi să-i mulţumească acestui om.
Acum, nouă ne este foarte clar ce a motivat comportamentul acestui copil. Vedeţi, pe măsură ce Ellen creştea ea trebuie să fi fost adesea ruşinată de neştiinţa sa copilărească, neputinţa ei de a accepta că acel ofiţer şi-a riscat viaţa pentru a o salva şi că toate zdruncinăturile şi toate scuturăturile din timpul cursei sălbatice fuseseră pur şi simplu efectele inevitabile ale salvării ei. Astfel, în acea vreme, ea a judecat situaţia în totalitate după aparenţe şi a crezut că acel călăreţ, salvatorul ei, era o persoană rea şi plină de ură.
Acum, astăzi, aş vrea să te întreb ceva foarte pătrunzător. În mijlocul necazului tău, în mijlocul a ceea ce poate chiar să fie cea mai grea, cea mai dificilă luptă pe care ai întâlnit-o în viaţă, ai această atitudine faţă de Dumnezeu? Crezi că Dumnezeu este rău? Îl priveşti pe Dumnezeu ca pe cineva care încearcă mereu să-ţi facă viaţa grea? Nu reuşeşti să vezi Dumnezeul harului în spatele tuturor acestor lucruri? Eşti supărat pe Dumnezeu, ca atâţia alţii pe care i-am întâlnit?
,, -Ce se întâmplă cu tine? De ce nu eşti în părtăşie?
-Sunt supărat pe Dumnezeu.
-Şi de cât timp te afli în această stare?
-Se împlinesc 6 ani?
-Şi de ce eşti astfel?
-Ei bine, acest lucru s-a întâmplat în viaţa mea şi m-am supărat pe Dumnezeu şi sunt supărat pe El de atunci.”
Ştiţi ce părere am despre oameni ca acesta? Bietul de tine, nu-L înţelegi pe Dumnezeu, nu-L cunoşti pe Dumnezeul harului. Eşti atât de preocupat de lucrurile vremelnice, eşti atât de ancorat în lucrurile imediat înconjurătoare, încât nu-L poţi vedea pe Dumnezeu. Astfel eşti supărat pe El şi te-ai lăsat în neştiinţă voită, pentru că biblia, pagină cu pagină, din scoarţă în scoarţă, prezintă un Dumnezeu al dragostei şi harului. Aşa că dacă nu-L cunoşti pe El ca Dumnezeu al dragostei şi harului este vina ta, nu a Lui. El a trecut prin mari dureri să prezinte totul aici. Este totul aici! Poţi să citeşti oricând vrei, iarăşi şi iarăşi şi iarăşi. Când îi întâlnesc pe aceşti oameni supăraţi pe Dumnezeu, îmi pare rău de ei, mă rog pentru ei. Dacă astăzi eşti unul dintre aceştia îmi pare rău pentru tine, pentru că nu-L înţelegi pe Dumnezeu. Te-ai poticnit, ai alunecat în neutru (ai devenit nefolositor în credinţa ta), ai dat înapoi şi ai judecat în mod ignorant, imatur pe Dumnezeul plin de înţelepciune, plin de dragoste, plin de har care a făcut tot ceea ce putea fi mai bun pentru tine. Şi a sosit timpul pentru tine să ieşi din această stare. Părăseşte-o! Părăseşte-o pentru înţelegerea unui Dumnezeu al dragostei şi harului care, da, poate că a permis împrejurări grele, dar care reprezintă chiar lucrul de care ai nevoie în acest moment din viaţă. El îţi cunoaşte inima mai bine decât tine. Nu I te împotrivi! Nu-L acuza! Mulţumeşte-I că te iubeşte atât de mult încât să lase greutăţile să vină în calea ta şi să le folosească pentru binele tău, dacă vei renunţa să I te împotriveşti. Necazurile nu durează, necazurile servesc unui scop, dar necazurile aduc durere.
O nouă carte a fost publicată şi v-aş recomanda-o. Este scrisă de Joni Erickson Tada. Ştiţi cine este Joni? Joni, din scaunul ei cu rotile a încurajat oameni de pe tot globul, din durerea ei a scris o carte despre ceruri. Am deschis cartea şi m-am uitat pe coperta interioară unde erau câteva comentarii asupra cărţii făcute de Elizabeth Elliot. Ştiţi cine este Elizabeth Elliot? Ea a scris spunând: ,,Joni scrie despre cer cu aşa de mare claritate şi cu o abordare atât de reală. Iar cartea este atât de plină de nădejdea cerului. Cerul este atât de real la ea.” Şi apoi ea spune aceasta: ,,Joni a scris despre cer şi despre bucuria legată de acesta, nu în ciuda durerii ei, ci în ciuda acestei dureri.”
Despre aceasta vorbim. Dumnezeu foloseşte durerea sau necazul în viaţa ta. Cu cât mai repede ajungi la acel punct în care accepţi aceste lucruri şi rezolvi această situaţie, rezolvând ca Petru şi privindu-L pe El ca Dumnezeu al harului care lucrează astfel, vei câştiga ore şi săptămâni nesfârşite departe de părtăşia cu Dumnezeu, departe de părtăşia cu poporul Său, având o atitudine coruptă care te roade pe dinăuntru. Dar acest lucru te va aduce la momentul când cupa va fi prea plină de intimitatea cu El. Căldura şi bucuria spre care Petru ne conduce, pe care şi tu şi eu le dorim este ceea ce vrem cu adevărat Îl dorim pe El. Şi astfel, necazul aduce durere.
Şi acum să vă spun un alt gând. Necazul vine în multe feluri. Multe feluri. În I Petru 1:6, este spus: ,,În aceasta vă bucuraţi mult, chiar dacă acum pentru puţină vreme, dacă trebuie, sunteţi întristaţi (atenţie) prin felurite încercări”. Felurite încercări.
Iacob, în capitolul 1:2 din epistola sa, a făcut această declaraţie şocantă. El a spus: ,,Fraţii mei, să priviţi ca o mare bucurie când treceţi prin felurite încercări.” Daţi-mi voie să citesc iarăşi. Să privim ca pe ,,o mare bucurie”? Cumva Iacob şi Petru gândesc la fel. Vedeţi? Nu că încercarea ar fi aşa de plăcută, ci ceea ce Dumnezeu face cu aceasta este o bucurie şi înţelegerea acestui lucru îţi aduce bucurie… ,,Să priviţi ca o mare bucurie când treceţi prin felurite încercări.”
Necazul vine în multe feluri şi uneori şocant, deodată! Şi iarăşi trebuie să înţelegi că poate fi acest şoc lucrul de care ai nevoie pentru a te trezi din amorţeala ta. Am întâlnit atât de mulţi creştini în zilele noastre care sunt într-o stare de comă. Aceasta este singurul diagnostic pe care l-aş da în cazul lor: coma. Hei, e cineva acolo? Ştii cum este. Nu sunt ,,acasă”. Sunt afară din decor, dar ei cheamă numele lui Hristos. Mulţi dintre ei sunt creştini adevăraţi, dar au devenit aproape ca şi cum nu l-ar cunoaşte pe Dumnezeu deloc. Ce are Dumnezeu de făcut în dragostea Lui pentru a trezi o persoană din această amorţeală de moarte? Sugerez că biblia Îl prezintă ca folosind şocul pentru a te scoate de acolo, pentru că te iubeşte.
Am citit despre o femeie care, ani în urmă în Montana, în timpul iernii (şi poate fi foarte frig iarna în Montana), călătorea într-o diligenţă, nefiind îmbrăcată potrivit pentru gerul acela avea şi un copilaş în braţe. Vizitiul care conducea diligenţa, a devenit foarte îngrijorat când a observat că femeia începea să-şi piardă cunoştinţa. Şi nu ştiu dacă aveţi idee despre moartea prin îngheţare, nu este tipic pentru California, dar moartea prin îngheţare este un lucru foarte ciudat. Începi să-ţi pierzi cunoştinţa şi simţi că te încălzeşti uşor, apoi din ce în ce mai mult şi apoi mori. Aşa că el a privit înapoi şi a văzut femeia ţinându-şi copilul şi începând să-şi piardă cunoştinţa, iar el ştia că dacă se va întâmpla aceasta ea ar fi murit îngheţată. Singurul mod de a o ţine în viaţă era de a o ţine trează. Aşa că ce a făcut? El a oprit diligenţa, a luat copilaşul din braţele ei, l-a înfăşat foarte bine şi l-a aşezat într-un compartiment sub locul său unde copilaşul era în siguranţă. Apoi a luat femeia de braţ şi a tras-o în mijlocul drumului, a aruncat-o acolo şi a părăsit-o. Şi cum zăcea aproape inconştientă, femeia a auzit zgomotul diligenţei depărtându-se, auzea galopul cailor. A început să îşi revină şi să realizeze că zăcea în mijlocul drumului, iar copilaşul ei era în acea diligenţă, a început să sară şi să strige şi să ţipe după copil. Vizitiul a privit înapoi şi a văzut-o sărind pe drum şi ţipând şi s-a gândit: ,,ah, şi-a revenit suficient, cred că va trăi”. Aşa că s-a întors şi a luat-o, a aşezat copilul înapoi în braţele sale şi au plecat. Iar femeia a trăit.
Cred că uneori Dumnezeu trebuie să ia măsuri ca aceasta în privinţa noastră, pentru a ne scoate din letargia noastră mortală. Şi m-am aflat în această situaţie de multe ori, nu mă jenez să v-o spun, iar acum privesc în urmă şi-i mulţumesc lui Dumnezeu pentru acele timpuri. Dumnezeu mă iubeşte suficient de mult pentru a nu mă lăsa într-o inconştientă, total neutră stare pentru un creştin. El mă iubeşte prea mult pentru a mă lăsa acolo, şi în consecinţă El va folosi măsuri drastice pentru a mă scoate de acolo. Şi când ţi se întâmplă şi ţie ar trebui să-i mulţumeşti pentru aceasta lui Dumnezeu.
Ştiţi că Petru foloseşte această sintagmă: ,,felurite încercări”, versiunea grecească semnifică literal ,,multe culori”, iar el mai foloseşte aceste cuvinte doar o singură dată în capitolul 4. Aş vrea să ne uităm acolo în capitolul 4:10, unde el foloseşte acest cuvânt grecesc o singură dată pentru a descrie harul lui Dumnezeu. Deci el spune: ,,Ca nişte buni ispravnici ai harului felurit al lui Dumnezeu, fiecare din voi să slujească altora după darul pe care l-a primit.” Traducerea literală: ,,darul multicolor pe care l-a primit”. Este ceva foarte interesant aici deoarece el foloseşte acest cuvânt de două ori: o dată să arate aspectele ,,multicolore” ale necazului, de diferită intensitate, în împrejurări diferite, având consecinţe diferite, deci toate aspectele multicolore ale necazului. Şi apoi aspectele ,,multicolore” ale harului. Rezultă un lucru minunat dacă pui cele două aspecte împreună. Dacă faci aceasta, ceea ce vei afla este că necazul este multicolor la fel ca harul lui Dumnezeu. Aşa încât, e ca şi cum nu există nici o culoare a încercării fără ca Dumnezeu să nu aibă o culoare a harului care să i se potrivească. Deci în alte cuvinte, nu există nici un necaz, oricât de mare, căruia Dumnezeu să nu-i potrivească de atâtea ori o măsură mai mare a harului. În toate cazurile, Dumnezeu revarsă asupra noastră harul Său mai mult şi dincolo de ceea ce putem noi cere sau gândi, şi în general harul întrece apăsarea încercării. Încercările vin în multe feluri, dar încercările nu durează. Ele folosesc unui scop. Ele aduc durere.
Şi acum dă-mi voi să te conduc la ultima idee. Necazul nu ne poate răpi bucuria, dacă nu-i dăm voie. Dumnezeu a stabilit să ne dea o bucurie pe care necazul să nu ne-o poată lua. I Petru 1:6 spune: ,,În aceasta vă bucuraţi mult, chiar dacă acum pentru puţină vreme, dacă trebuie, sunteţi întristaţi prin felurite încercări”. Noul Standard American traduce în acest fel: ,,În aceasta vă bucuraţi mult, chiar dacă…„. Chiar dacă vei trece prin toate aceste dificultăţi. Aceasta înseamnă că aceste dificultăţi nu ne pot ucide bucuria, te bucuri mult oricum. Şi aceasta este ceea ce a spus Isus în Ioan 7:38: ,,Cel ce crede în Mine cum spune scriptura, din inima lui vor curge râuri de apă vie.” El spune: ,,Cel ce crede în Mine”, ce crezi tu astăzi despre Isus Hristos? Crezi că El este un Dumnezeu al harului? Crezi că El este credincios? Crezi că El este atotştiutor şi atotiubitor astfel încât tot ce a permis să vină în calea ta va fi folosit de El? ,,Cel ce crede în Mine, din inima lui vor curge râuri de apă vie”, vorbind de acea bucurie care se află acolo pentru creştin. În ciuda necazului, în ciuda încercărilor, bucuria va izvorî. Cineva a spus atât de bine că: ,,paşii cu care urcăm la locul bucuriei sunt în mod obişnuit udaţi de lacrimi. Şi în cenuşa durerii noastre se află scânteile bucuriei gata să se aprindă la suflarea Duhului Sfânt.” Acest este felul în care lucrează.
Vreau să închei cu un pasaj din viaţa Dr. Reuben A. Torrey care a fost unul dintre marii învăţători ai bibliei din generaţia trecută. El şi soţia sa, doamna Torrey, au trecut printr-o perioadă grea de durere sufletească atunci când fiica lor de 12 ani a murit accidental. Funeraliile s-au desfăşurat într-o zi mohorâtă, ploioasă. Stăteau pe marginea mormântului şi priveau cum trupul fetiţei era îngropat. Când s-au întors, printre lacrimi doamna Torrey a spus: ,,Sunt atât de bucuroasă că Elizabeth este cu Domnul şi nu în acea cutie.” Dar chiar ştiind că acest lucru era adevărat, vă puteţi imagina că inimile lor erau zdrobite. Dr. Torrey a spus că a doua zi când mergea pe stradă, totul s-a prăbuşit în interiorul său. Se gândea la singurătatea anilor ce urmau să vină fără prezenţa ei, la inima frântă de casa goală şi la toate celelalte implicaţii ale morţii fetiţei. Era atât de împovărat de toate acestea încât, în cele din urmă, a strigat spre Dumnezeu spunând: ,,O Doamne, ajută-mă, linişteşte-mă.” Iar apoi îşi aminteşte ce a urmat: ,,şi chiar atunci acest izvor, Duhul Sfânt pe care îl aveam în inimă, a izbucnit cu aşa de mare putere cum nu cred că am experimentat înainte şi a fost (reţineţi) cel mai fericit moment pe care l-am cunoscut în viaţa mea, când Dumnezeu mi-a umplut inima cu linişte şi bucurie prin Duhul Sfânt”. A continuat spunând: ,,O ce minunată este bucuria Duhului Sfânt! Este un lucru de nedescris în cuvinte, măreţ, să-ţi găseşti bucuria nu în lucruri legate de tine, nici în cei mai dragi şi iubiţi, ci să ai în tine un izvor curgând, curgând, curgând, curgând totdeauna 365 de zile în fiecare an, curgând în toate împrejurările spre viaţă veşnică.”
Acesta este Dumnezeul căruia îi slujesc. Acesta este Dumnezeul căruia îi slujeşti, dacă eşti astăzi un creştin. Dacă astăzi nu eşti un creştin ai nevoie să te întorci la El, pentru că El are răspunsurile pentru viaţa ta, El are tăria şi bucuria de care ai nevoie. Bucuria Domnului este tăria mea. Şi aceasta este bucuria pe care necazul nu mi-o poate lua, este bucuria mea. Este darul meu de la Dumnezeu, Duhul Sfânt. Dumnezeu foloseşte necazul care vine în calea mea. El este de asemenea şi înăuntrul meu, manifestând bucuria de care am nevoie pentru a fi tăria mea. Şi îţi spun, ca şi Rueben A. Torrey am aflat că este adevărată şi în viaţa mea, în cele mai dureroase momente ale vieţii mele am strigat către Dumnezeu şi am spus: ,,Doamne Isuse, Tu ai spus că nu mă vei lăsa fără mângâiere. Arată-mi mângâierea Ta şi dă-mi bucuria care să fie tăria mea acum.” Dar niciodată nu m-a lăsat, şi este genul de lucru care când se întâmplă, nu-l poţi nici măcar explica. Iar prietenii şi cei dragi spun: ,,ar trebui să pocneşti şi să te faci bucăţi.” Acesta este momentul să-i priveşti drept în ochi şi să le spui: ,,Să ştii că dacă nu l-aş fi cunoscut pe Hristos aş fi cedat şi m-aş fi făcut bucăţi.” Dar El este aşa de credincios cuvântului Său. Şi eu cunosc bucurie şi aflu mângâiere şi aflu pace acum, în ciuda marii dureri care mi s-a întâmplat. Acesta este unul dintre motivele pentru care Îl iubesc atât de mult, pentru că El este atât de bun cu mine. Vezi, toate fiinţele omeneşti trec prin necazuri, dar necazul pentru creştini este aşa de diferit, pentru că Isus îl face să fie aşa de diferit.
Să ne rugăm.
Tată, mulţumim pentru harul Tău, pentru că tu eşti Dumnezeul nostru al harului. Ştim că necazul vine pe acest pământ şi atinge orice fiinţă omenească în calea lui. Dar cum să-Ţi mulţumim pentru că îl foloseşti pentru a ne modela, a ne da formă, pentru a ne face mai buni, şi cel mai important, pentru a ne aduce la Tine unde găsim acea bucurie care ne vine în dar de la Tine, prin Duhul Sfânt. Doamne, pentru toţi aceia care ascultă mesajul acesta astăzi, care sunt în necaz, dificultate şi durere, şi orice altceva în viaţa lor, fie ca aceasta să fie o zi de luminare şi schimbare fundamentală, un punct de întoarcere în felul în care întâmpină necazul şi cum îl acceptă pe Dumnezeu în mijlocul acestuia, cum se alătură lui Iacob şi lui Petru şi împărtăşesc toată bucuria, bucuria pură, şi se bucură indiferent de cât de rău ar fi acel necaz, pentru Tine, pentru Isus, pentru lucrarea Duhului Tău în noi totdeauna în cea mai înaltă şi mai mare stare de binecuvântare a noastră. Fie ca toţi să înţelegem aceasta, să împărtăşim acest adevăr şi să ne bucurăm de acest adevăr. În numele lui Isus ne rugăm. Amin.
Traducerea: Ion Codescu
Bucuria mântuirii într-o lume suferindă
Partea a III-a
de Danny Bond
Data trecută ne-am aflat în Petru, am studiat primul capitol din I Petru, versetul 6 şi am vorbit despre încercări şi despre testarea credinţei noastre. În principiu, data trecută am făcut o lecţie teologică practică despre necaz. Astăzi ne vom îndrepta atenţia la I Petru, capitolul 1, versetul 7, dar numai la prima jumătate a acestui verset.
Sunt conştient de trăsătura psihică a oamenilor din zilele noastre -aceea că au fost antrenaţi să privească în loc să asculte. Aşa că te uiţi la ştiri şi ţi se arată totul, vizual, în faţa ochilor, în clipuri de 20 de secunde, în filmele şi spectacolele TV de astăzi, ai cam cinci canale de emise menite a-ţi capta interesul. Nimic nu este tratat cu minuţiozitate în nici o clasă socială din zilele noastre şi astfel suntem învăţaţi să fim superficiali. Ca pastor sunt foarte îngrijorat de acest fapt. Fac comentarii la adresa celor ce dorm în biserică, şi nu sunt cinstiţi prea mulţi, în general îi cunosc. V-aş putea spune acum ,,probabil acest om, această femeie de aici va adormi” şi, urmărindu-i, în aproximativ 5 minute adorm, îi cunosc. În general pot să-mi dau seama ce fel de mesaj va face mai multe persoane să aţipească şi să-şi piardă atenţia. Toate aceste idei sunt menite să ne reamintească de faptul că săptămâna trecută ne-am aflat în Petru şi am studiat I Petru 1: 6, am vorbit despre necaz, încercări şi testare. Acum, superficialitatea minţii noastre conformă anilor ’90, vă va sugera probabil că în cazul în care vom vorbi iarăşi despre acestea astăzi, voi deja aţi înţeles chestiunile respective şi veţi fi astfel tentaţi să nu mai fiţi atenţi. Deoarece de îndată ce ne vom întoarce la acest studiu şi veţi auzi din nou cuvântul ,,credinţă”, ,,testare”, ,,încercare” vă veţi spune: ,,o nu, acest om se mişcă aşa de încet şi acum ne va tortura cu aceleaşi idei” şi începeţi să nu mai fiţi atenţi. Dar am aflat că de obicei nu aţi înţeles mesajul, deoarece suntem atât de superficiali acesta este un semn clar de superficialitate să crezi că ai priceput ceva fără ca în realitate să se fi întâmplat astfel. Vreau să vă spun că cei mai superficiali oameni pe care îi ştiu sunt şi cei mai slabi ascultători, ei întotdeauna cred că au priceput când în realitate n-au înţeles. Creştinii pe care îi cunosc şi care sunt înţepeniţi spiritual an după an, după an, după an – care nu ştiu cum să-şi trateze problemele şi ne produc necazuri celorlalţi pentru că rămân permanent imaturi spiritual – sunt cei mai slabi ascultători. Şi aceasta deoarece aţi căpătat ceea ce societatea actuală produce -adică o inabilitate de a asculta şi gândi în profunzime. Am ca scop în această biserică crearea, cultivarea adâncimii spirituale în voi. nu am intenţia de a vă acuza şi a spune că aveţi dificultăţi în a asculta orice fel de amănunt sau de a mă întoarce la un subiect discutat anterior, nu este în mod necesar vina voastră pentru mediul în care aţi crescut sau pentru felul în care este lumea înconjurătoare, dar dacă persistaţi în a rămâne în acest stadiu sunteţi vinovaţi, iar eu vreau să fac tot posibilul, ca şi cei ce conduc biserica aceasta, pentru a vă învăţa profunzimea întru Hristos. Pentru binele vostru. Cu adevărat pentru bunăstarea voastră.
Aşa că ne întoarcem la discuţia despre încercări şi vă spun: nu aţi înţeles încă totul de data trecută, şi veţi trece prin atâtea încercări grele în viaţă încât aveţi nevoie de tot ajutorul pe care-l puteţi avea. La fel şi eu. Dar sunt înfiorat să vorbesc despre cea ce vom trata astăzi.
Data trecută, necazul în amănunt. Cinci lucruri despre necaz. Necaz în general vreau să spun. Astăzi mai multe amănunte despre încercări şi testare. Deci, data trecută teologia generală a necazului. Astăzi câteva detalii despre cum lucrează încercările în viaţa ta, este o diferenţă aşa că nu vă închideţi urechile pentru că aveţi nevoie de acestea. Pentru unii dintre voi veşnicia voastră depinde de ceea ce veţi auzi, deoarece în acest moment nu sunteţi spre drumul spre Cer, deşi puteţi avea impresia că sunteţi. Aşa că trebuie să fiţi atenţi la aceste chestiuni. Dacă trebuie să dormiţi astăzi, atunci mergeţi acasă. Nu vă voi mai avertiza de aici înainte.
I Petru 1:7 vorbeşte despre încercarea credinţei voastre. Vedeţi aceasta chiar la început? Încercarea credinţei voastre. În versetul 6 el spune: ,,în aceasta vă bucuraţi mult, chiar dacă acum, pentru puţină vreme, dacă trebuie, sunteţi întristaţi prin felurite încercări.” Bucuria în mijlocul suferinţei. ,,Pentru ca încercarea credinţei voastre…”. Vă puteţi bucura datorită acestui proces aplicat credinţei voastre, care dovedeşte dacă este pură sau nu, şi ajungeţi la stadiul matur în care înţelegeţi că această credinţă a voastră este mai valoroasă decât orice altceva în viaţă, ,,fiind mai scumpă decât aurul care piere”. Aurul era cel mai scump lucru în acele timpuri, la fel şi în ţara noastră, acum cunoaştem lucruri mai preţioase decât aurul, ca platina şi altele. Dar aceasta este ideea aici, iar Biblia foloseşte această analogie a aurului şi argintului şi a purificării prin foc de la Iov la Maleahi şi până aici, spre sfârşitul ei.
,,Pentru ca încercarea credinţei voastre fiind mai scumpă decât aurul care piere şi care totuşi este încercat prin foc, să aibă ca urmare lauda, slava şi cinstea, la arătarea lui Isus Hristos.”
Data trecută am vorbit despre felul în care suntem încercaţi prin necaz. Vreau să detaliez puţin şi să vă sugerez următoarele: că suntem încercaţi pentru a ne dovedi credinţa, aceasta este ceea ce spune textul. Acum, chiar natura credinţei implică nevoia de a fi încercată. Ani în urmă, John Murray a spus: ,,credinţa este cunoaşterea devenită convingere şi convingerea transformată în încredere.” Acesta este procesul credinţei. Ajungi să afli adevărul despre Dumnezeu -este cunoaştere, după un timp, cunoşti că este reală şi devine convingere, iar apoi aceasta produce în viaţa ta o încredere care influenţează modul de abordare a dificultăţilor care îţi apar în cale. Înveţi să te bazezi pe Dumnezeu indiferent de circumstanţe şi să crezi în El, aceasta este credinţa.
Acum, credinţa ne este dată de Dumnezeu cu un scop anume: El vrea ca noi să o folosim, Dumnezeu doreşte ca tu să-ţi foloseşti credinţa. De exemplu, Biblia spune că ,,dreptul va trăi prin credinţă.” Această înseamnă că nu pot trăi ca un creştin fără credinţă, cel puţin pentru a fi un creştin în creştere, un creştin victorios şi un creştin în intimitate cu Hristos. Nu pot fi un soldat în împărăţia lui Dumnezeu, iar Biblia este plină de exemple şi comparaţii ale vieţii creştine cu cea a unui oştean, fără credinţă puternică, vibrantă. Credinţa trebuie încercată, pentru că trebuie folosită. Noi mergem sus să ne primim pământul credinţei, să supunem aşa, în viaţa creştină.
Să vă dau un exemplu despre cum ar trebui folosită credinţa. Deschideţi-vă Biblia vă rog la cartea lui Luca 8:22. Ucenicii se află pe Marea Galileii, care în realitate este un lac, după cum este menţionat şi aici. Dar acest lac se află sub nivelul mării (600-800 picioare sub nivelul mării), iar vântul mătură deşertul astfel încât în câteva minute vremea se schimbă de la senin sticlă la valuri ce ameninţă viaţa pe acest lac nu prea mare. Şi aceasta este exact situaţia prezentată de Luca. imaginaţi-vă cea mai puternică furtună pe care vi-o amintiţi, o furtună care vă zboară ghivecele cu flori şi vă temeţi că va zbura şi acoperişul, sau ieşiţi afară din maşină şi pălăria vă este smulsă şi dusă de vânt pentru totdeauna, sau vântul urlă iar dacă aveţi deschisă uşiţa de la sobă se aude vuietul său, pe care dacă o închideţi, descoperiţi că vuietul încetează. Despre un asemenea vânt puternic este vorba, ceva similar. Este periculos, ameninţă viaţa.
Aşadar ei se află în toiul unei asemenea furtuni şi ies în largul lacului şi aceasta este ceea ce se întâmplă. Isus spune, în versetul 22: ,,Să trecem de cealaltă parte a lacului”, şi au lăsat barca la apă.. Acum acesta în sine, era un cuvânt încurajator, de încredere, Isus spune: ,,Vreau să trec pe malul celălalt, presupuneţi deci că orice se întâmplă vom trece de partea cealaltă”. Aşa că pornesc şi în timp ce traversau, El adoarme. În versetul 23: ,,şi furtuna a izbucnit pe lac”, iar ei luau apă în barcă, se aflau în pericol, atât de grav era, ,,Iar ei au venit la El şi l-au trezit spunându-i: [Învăţătorule, Învăţătorule, pierim!]”. Acum, aceştia sunt bărbaţi adevăraţi, nu sunt nişte indivizi slabi care au închiriat o bărcuţă cu motor ca cele de la debarcaderele actuale -o chestie din aluminiu cu motoraş cu care, de exemplu, mă plimb prin port, ei sunt pescari trecuţi prin multe şi care trăiesc pe acest lac din care îşi asigură existenţa. Aceasta este o situaţie disperată. Sunt oameni tari într-o situaţie critică. Aşa că vin şi-L trezesc pe Isus spunându-I: ,,Învăţătorule, Învăţătorule, pierim!” Atunci El s-a ridicat şi a certat vântul şi marea agitată, iar acestea au încetat şi s-a instalat calmul. Apoi El s-a întors, după ce a certat vânturile şi marea, şi i-a mustrat pe ucenici spunându-le: ,,Unde este credinţa voastră?”. Acum El le-a spus de mai multe ori: ,,O, puţin credincioşilor!”, provocând-i în acest fel, El spune: ,,Unde este credinţa voastră?”. Motivul pentru care spune acest lucru este următorul:
Ni se spune în Romani capitolul 12 că fiecărui bărbat sau femeie care este un adevărat copil al lui Dumnezeu îi este dată o măsură de credinţă. Este un dar. Aşadar Dumnezeu vă dă credinţă în calitate de copii ai Săi şi vi-o dă ca voi să o folosiţi. El aşteaptă ca în furtuni, în dificultăţi, să o folosiţi aşa cum trebuie. O veţi folosi? În acest caz sunt cei mai apropiaţi discipoli ai săi. A izbucnit o furtună iar ei nu-şi folosesc credinţa, aşa că El spune: ,,Unde vă este credinţa?”. Cu alte cuvinte: ,,Aţi primit-o, este acolo, Eu v-am dat-o. Ce aţi făcut cu ea? Încotro aţi îndreptat-o?” Şi presupun că uitându-se la noi în aceste zile, Dumnezeu ar putea spune acelaşi lucru. ,,Unde vă este credinţa?” Întrebaţi-vă acest lucru astăzi, în special cei care vă aflaţi în dificultăţi majore: unde este credinţa voastră? Dacă sunteţi cu adevărat un copil al lui Dumnezeu o aveţi, dar o şi folosiţi? El va dat-o pentru a o folosi şi pentru a o folosi în greutăţile vieţii. Dar faceţi voi acest lucru? Unde vă este credinţa?
Dar aici este un lucru încurajator. După ce i-a mustrat, vă daţi seama revăzând lucrurile, El oricum i-a ajutat. Aşadar ei greşiseră. Fusese un test: ,,Să trecem pe malul celălalt al lacului!”. Iar ei au căzut acest test. Dar El i-a ajutat oricum şi a folosit greşeala lor ca modalitate de a-i învăţa, de a-i aduce în cele din urmă la felul în care îi dorea. Vedeţi, aceasta este bunătatea şi harul Dumnezeului căruia îi slujim. Credinţa noastră va fi încercată, credinţa ne-a fost dată pentru a o folosi, şi chiar atunci când greşim este atât de încurajator să ştim că El ne va ajuta şi că El va folosi greşelile noastre pentru a ne învăţa. El este un Dumnezeu şi un Tată răbdător, iubitor. Acest este felul de lucruri fundamentale pe care trebuie să le înţelegeţi.
În Vechiul Testament există o relatare în care fii lui Israel… a fost un fel de test… o luptă… au ieşit la luptă şi au încercat să realizeze un fel de şmecherie pentru a ieşi învingători. Astfel ei au luat Chivotul Sfânt, crezând că dacă scot Chivotul câştigă bătălia. Un fel de hocus-pocus, Chivotul este aici deci Dumnezeu va lucra, iar noi vom învinge, dar ei doar şi-au arătat firea pământească prin aceasta. Ei bine, prin aceasta ei au căzut testul în luptă, necăutându-L pe Dumnezeu şi nedepinzând de El, ei doar spunându-şi: ,,vom aduce cutia, cutia magică”. Dumnezeu permite ca Sfântul Chivot să fie luat de Filisteni într-un loc numit Eben-Ezer. Aceasta a fost o mare înfrângere pentru copii lui Israel. Astfel, Filistenii au luat Chivotul şi l-au dus în templul dumnezeului lor (îi ştiţi numele Dagon), şi atunci s-a petrecut un lucru curios, au intrat în templu şi au găsit statuia lui Dagon căzută. Administratorul templului l-a aşezat din nou la locul său şi când s-au întors ziua următoare Dagon era cu faţa la pământ din nou, iar în cealaltă zi când au intrat Dagon era căzut şi cu capul şi braţele rupte. Le-a fost clar Filistenilor că Dumnezeul Israeliţilor le maltrata zeul, pe Dagon, şi le-a părut rău pentru că luaseră Chivotul Său. Dar s-au gândit că, ,,dacă El ne loveşte zeul, atunci ce ne va face nouă! Haideţi deci să ducem Chivotul de aici pentru a ne feri de mânia acestui Dumnezeu”. Apoi ei au înapoiat Chivotul copiilor lui Israel, iar aceştia au câştigat o mare victorie asupra Filistenilor. Când totul era spre sfârşit, în 1 Samuel 7:11 se spune că: ,,Bărbaţii lui Israel au ieşit din Miţpa, au urmărit pe Filisteni, şi i-au bătut până sub Bet-car. Apoi Samuel (care a fost un judecător pe care Dumnezeu l-a ridicat la timp pentru a conduce poporul) a luat o piatră(este un semn pe care îl aşează) pe care a pus-o între Miţpa şi Şen, şi i-a pus numele Eben-Ezer” (Pentru că în Eben-Ezer fuseseră înfrânţi, şi în Eben-Ezer, într-un fel Dumnezeu îi aduce înapoi şi transformă înfrângerea în victorie, ajutându-i) Astfel Samuel aşează această piatră şi o numeşte Eben-Ezer spunând: ,,Până aici Domnul ne-a ajutat.” A urmat o minunată perioadă de închinare spunând: ,,Doamne, eşti atât de bun, eşti atât de îndurător. Am greşit, am călcat strâmb am căzut testul, dar Tu ne-ai ajutat oricum. Şi acesta este semn care să ne aducă aminte.” Eben-Ezer a devenit un cuvânt care însemna pentru ei ,,Dumnezeul nostru este Dumnezeul nostru care ne-a ajutat. El este un Dumnezeu îndurător şi iubitor.”
Cunoaşteţi cântecul pe care îl cântăm Amazing Grace (Măreţul Har ), scris de John Newton? John Newton reflectând la pasajul despre care tocmai am discutat din Samuel, a scris odată aceste cuvinte:
„His love in times past forbids me to think
He’ll leave me at last in trouble to sink.
Each sweet Ebenezer I have in review
Confirms His good pleasure
To help me quite through.”
(Dragostea Sa de-a lungul vremii nu îmi dă voie să gândesc
Că mă va lăsa în cele din urmă să mă înec în încercări.
Fiecare Eben-Ezer drag pe care mi-l amintesc
Dovedeşte voia sa minunată
De a mă ajuta să trec prin acestea.)
Îmi place aceasta. Orice eşec din trecutul meu sau al vostru, orice încercare pe care nu aţi trecut-o în viaţa de credinţă, Dumnezeu oricum a intervenit şi a transformat eşecul, El a fost răbdător v-a învăţat, v-a iubit şi v-a repus în drepturi. acesta este un Eben-Ezer în viaţa voastră şi stă ca dovadă pentru voi că Dumnezeul care a început această minunată viaţă de credinţă în voi prin bunătatea Sa, o va şi duce la bun sfârşit prin puternicul său braţ drept.
Aşa că da, aceste încercări vor veni. Credinţa voastră va fi testată, însăşi natura credinţei cere să fie testată iar Dumnezeu vă dă credinţă ca voi să o folosiţi. Asiguraţi-vă că o folosiţi. Deveniţi persoane care încep să trăiască cu acest gând: ,,iarăşi începem; acesta poate fi un test”. Şi vom vedea pe parcursul acestui mesaj, cum încercarea poate veni în atâtea feluri. Sunt uimit de numărul mare de creştini care trec prin viaţă orbi faţă de această realitate, ei nu înţeleg că acesta este un test, că aceea este o încercare şi aceasta este o încercare, şi aceea. Şi comit greşeli umblând în mod superficial, ignorant, chiar egoist, picând testele şi nepricepând mesajul. Nu este voia Domnului că noi trăim astfel, pentru că Dumnezeu vrea să ne binecuvânteze şi Dumnezeu vrea să ne folosească. Este atât de mult de lucru, recolta este mare aşa cum spune Biblia, dar lucrători sunt (cum?) puţini! Vreţi să ştiţi de ce? În parte pentru că nu sunt atât de multe vase potrivite pentru folosul Stăpânului. Lui îi plac vasele potrivite. Este important în locurile critice îndeosebi, să strângi trupele. Motivul pentru care vasele sunt puţine este pentru că atât de multe dau greş în încercări şi astfel rămân în zona gri spirituală (nu progresează) şi imaturi în viaţa de creştin. Iar Dumnezeu nu vă vrea în această poziţie, El doreşte să creşteţi.
Aşadar, însăşi natura credinţei presupune testarea. Să vă prezint şi o altă idee în acest sens, aceea că autenticitateacredinţei voastre se naşte prin încercare. Este exact ce spune Petru în 1 Petru 1:7 ,,Pentru ca încercarea credinţei voastre, cu mult mai scumpă decât aurul care piere, sugerând veşnicia credinţei voastre, şi care este cercetat prin foc”
Cum îmi poţi spune că eşti un credincios în Isus Hristos şi că ştii că Îi aparţii şi că vei merge în cer, şi cum îmi poţi spune că ai credinţă dacă această credinţă a ta nu a fost încercată niciodată? Dacă până acum ai trecut doar prin situaţii în care ai putut să te descurci cu uşurinţă fără credinţă, de unde ştii dacă ai într-adevăr credinţă? Vedeţi, Petru ne spune aici că una din modalităţile prin care ştii că eşti cu adevărat un creştin este felul în care treci prin încercări. Nu poţi fi sigur până când credinţa ta nu este testată. De aceea Maleahi 3:3 spune: ,,El va şedea, va topi şi va curăţi argintul; va curăţi pe fiii lui Levi, îi va lămuri cum se lămureşte aurul şi argintul, şi vor aduce Domnului daruri neprihănite„.
Deci Dumnezeu testează o persoană. Înţelegi faptul că Dumnezeu se ocupă personal de tine chiar înainte de a fi cu adevărat născut din nou? Lucrul important îl reprezintă faptul că acesta este felul în care te-ai născut din nou, acesta este felul în care ai fost mântuit. Dumnezeu nu vrea ca cineva să piară, ci ca toţi să se pocăiască, aşadar El se implică personal în viaţa ta prin lucrarea Duhului Sfânt şi prin multe alte mijloace trimiţându-Şi oamenii la tine.
Astfel, când ajungi la momentul în care începi să auzi evanghelia şi să crezi unele din aceste lucruri, El va începe să te testeze. El îţi cunoaşte inima şi El nu te încearcă să afle dacă eşti în adevăr ci te încearcă pentru ca tu să afli dacă eşti în adevăr. El deja ştie. Deci autenticitatea, purificarea credinţei tale vine prin încercare.
În pilda semănătorului (Matei 13:3) Isus vorbeşte despre stânca pe care cade sămânţa, iar păsările vin şi o înghit. Apoi El vorbeşte despre pământul pietros care are un pic de sol pe el, iar sămânţa cade, încolţeşte fără rădăcini, se usucă şi moare repede. Vorbeşte apoi despre solul înţelenit cu spini, unde nu creşte nici un fruct. Apoi El se referă la pământul bun unde rodeşte 30, 40, 60, 100 de fructe. Singurul loc în această pildă unde găseşti credinţă este pământul roditor. Înţelegeţi nu-i aşa, că tranziţia de la a fi unde ne aflăm toţi la început pe pământ plat, tare, bătătorit, pietros, unde seminţele cad şi sunt adunate de păsări (şi acesta este diavolul), şi noi toţi începem de acolo, cumva pornim de acolo, dar prin harul lui Dumnezeu sfârşim pe pământ roditor. Şi daţi-mi voie să vă spun că încercarea este o mare parte a acestui proces. Mulţi oameni nu ajung niciodată la stadiul pământului roditor şi ei nu sunt niciodată mântuiţi, pică toate testele de-a lungul drumului. Nu înţeleg braţul lui Dumnezeu care lucrează asupra lor şi nu ajung în ceruri când mor. Nimic nu poate fi un eşec mai mare decât acesta. Să pierzi dovezile iubirii lui Dumnezeu în viaţa ta, şi când te testează pentru a-ţi dovedi ţie însuţi dacă ai sau nu credinţă adevărată, eşti atât de superficial, indiferent şi nepăsător şi prins în lumea ta şi de drumul tău, încât dai greş în întregime. Autenticitatea credinţei tale este ceea ce urmăreşte El.
Focul separă aurul adevărat de cel fals. Omul care prelucrează aurul pune minereul în ceva şi-l încălzeşte până se topeşte şi devine lichid, iar impurităţile se ridică la suprafaţă când muncitorul va scoate impurităţile de la suprafaţă. Acum, dacă totul este impuritate va lua minereul şi-l va arunca, dar dacă este măcar o picătură de aur pur acolo impurităţile vor fi scoase. Destul de repede singurul lucru care mai rămâne este aur pur. Dar acesta este un proces foarte strict care implică trecerea prin foc. Să vă întreb ceva, o întrebare foarte directă. Trăieşti cu îndoieli în viaţa ta astăzi? Despre mersul tău cu Dumnezeu, despre cer? Ca să mă exprim în termeni foarte generali, te îndoieşti că vei merge în cer dacă mori în momentul acesta? Am auzit despre atâtea decese în ultimul timp, la fiecare colţ, pe toate drumurile. Dacă mori acum eşti sigur că vei merge în cer? Răspunzi: ,,Ei bine, nu ştiu. Am îndoielile mele cu privire la aceasta.” Dă-mi voie să te întreb: cum poţi trăi astfel? Cum poţi merge mai departe astfel? Eu nu aş putea trăi astfel. Ce te face, sau te determină să trăieşti cu asemenea îndoieli că dacă mori acum nu vei merge în ceruri. Atunci care sunt planurile tale? ,,Ei, nu ştiu. Nu m-am gândit la aceasta.” Ai face bine să începi să te gândeşti pentru că astăzi este ziua mântuirii, nu ai nici o siguranţă pentru ziua de mâine, sau următoarea. Vezi tu, dacă te îndoieşti azi dacă vei merge sau nu cu adevărat în cer, mai ai nevoie de încercări. Trebuie să trăieşti vremuri grele şi să continui să te încrezi în Hristos. Isus a spus în pilda semănătorului că sămânţa care a căzut pe pământul sărac a încolţit repede, El spune că aceştia sunt cei care răspund predicării lui Hristos, evangheliei cu bucurie. Dar aceasta este exact ceea ce El a spus, că ei cred dar numai pentru puţină vreme. Iar tu vei întreba în ce constă diferenţa. El a spus că la vremea încercării ei vor cădea.
Aşadar, în momentul în care ajungi să descoperi dacă tu crezi cu adevărat şi să scapi de toate îndoielile, treci de toate greutăţile şi în toate necazurile continui să-L cauţi pe Hristos. Exiată persoane care vin la biserică, cheamă numele Domnului şi se aşează acolo, cumpără o Biblie, o răsfoiesc un pic dar când vin vremuri grele, nu se află pe genunchi, nu-L caută pe Hristos, nu au încredere în El. Dacă eşti astfel, ai toate motivele să te îndoieşti că vei merge în cer. Dar vezi tu, pe de altă parte, cel care merge la biserică, are o Biblie, o răsfoieşte un pic, timpurile grele vin… ,,O, Isuse, priveşte la mine în acest necaz. Doamne, ce faci acum? Doamne, mi-ai luat totul. Trebuie că încerci să-mi spui ceva Doamne, ai atenţia mea acum. Doamne Tu ai spus că îmi vei da ceea ce am nevoie dacă caut întâi împărăţia Ta.”, şi argumentează mai departe. Acea persoană trece printr-o încercare, apoi prin alta, alta şi alta. Destul de repede multe încercări vin şi pleacă şi nu există nici o întrebare în inima sa de genul ,,credinţa mea e autentică?”, şi în cele din urmă îndoielile dispar. Se îndoieşte poate de alte lucruri dar nu de credinţa sa, pentru că prea multe încercări au dovedit-o adevărată.
Şi eu obişnuiam să mă îndoiesc. Pot să-mi amintesc cum mă întrebam: ,,O şi dacă răpirea vine astăzi?” Aş citi în Biblia mea şi Isus ar spune: ,,şi aceasta spun, vă spun tuturor, vegheaţi şi vă rugaţi ca să fiţi număraţi vrednici de a fi luaţi”, şi aş gândi: ,,O dacă ar veni astăzi, nu ştiu dacă aş merge.” Nu mai gândesc aşa pentru că prea multe încercări au venit şi au trecut şi mi-au dovedit credinţa mea, care este un dar de la Dumnezeu, ca fiind reală. Îndoielile au dispărut, de fapt, doresc din ce în ce mai mult cerul în oricare din feluri, cel rapid răpirea sau cum vrei Tu Doamne şi oricum este planul Tău, fă-o, dar ia-mă acolo. Aceasta este ceea ce vreau în viaţă. Îndoielile au dispărut.
Astfel, Petru spune că aceste încercări sunt destinate să te încerce şi să te lămurească. Şi îţi voi spune, nu pot să-ţi explic cât de valoroasă este credinţa mea. A fost un timp în viaţa mea când ascultam tot felul de pricepuţi sfătuitori (i-aţi recunoaşte dacă v-aş spune numele lor, poate că acesta este felul în care unii dintre voi aţi sfârşit în South Orange County, i-aţi urmat şi aţi avut succes), îmi amintesc cum îi ascultam, cum le citeam cărţile, cum le ascultam înregistrările şi am vrut să fac un milion de dolari, am vrut aceasta, am vrut aceea. Nu mă mai interesează aceste lucruri, am credinţă adevărată care este mai preţioasă decât 10 milioane de dolari, decât 20.000 tone de plutoniu, sau orice alt standard doriţi. Nu există nimic mai preţios pentru mine decât credinţa mea dovedită, pentru că ştiu unde mă voi duce când voi muri. Isus a spus că se duce să pregătească un loc pentru mine, El a spus: ,,Vă voi lua acolo să fiţi cu Mine”. Ce poate fi mai bine decât aceasta? Biblia sune că sunt împreună moştenitor cu El şi cine poate fi mai bogat decât atât? Vedeţi, credinţa aduce totul aşa că este mult mai preţioasă decât aurul. Dar este credinţa dovedită aceea care e mai preţioasă decât aurul. Dumnezeu foloseşte aceste încercări pentru a dovedi credinţa voastră şi voi trebuie să înţelegeţi acest lucru şi trebuie să acceptaţi aceasta pentru a persevera, până când ştiţi că aveţi credinţă adevărată.
Aşadar, autenticitatea credinţei voastre se formează prin încercare.
Să mergem puţin mai departe. Tăria credinţei voastre creşte prin încercare. Ştiţi că Dumnezeu vrea să vă folosească? Ai fost folosit până acum în calitate de creştin? Îmi amintesc în zilele de început, bâjbâind în timp ce eram folosit şi mergând fără o ţintă precisă: ,,Hei, ţi-a vorbit cineva despre Hristos?”, „Cine este El?”, ,,Uite, ia şi citeşte.” şi următorul lucru pe care îl vezi este că ei plâng şi apoi te rogi cu ei, iar următorul lucru pe care îl ştii este că ei sunt născuţi din nou şi viaţa lor este schimbată. Ştiţi despre ce vorbesc, nu? Dar Dumnezeu vrea să te şlefuiască, să-ţi dea fineţe şi să te folosească în feluri precise, de fineţe. El vrea să fii eficient şi pentru a fi aşa credinţa ta trebuie să crească. Oamenii cu credinţă puternică primesc sarcinile mari, aşadar credinţa ta este întărită prin încercări, dar aceasta ia timp de obicei. Matthew Henry a spus odată: ,,dacă ne ridicăm glasul către Dumnezeu pentru a îndepărta greutăţile şi suferinţele ce ne apasă şi acestea nu ne sunt luate, nu este pentru că braţul Domnului este scurt sau urechea lui tare (Isaia 59:1), ci pentru că suferinţa nu şi-a terminat încă lucrarea.” Acum, dacă poţi înţelege aceasta (în mod evident autorul a înţeles), dacă înţelegi aceasta şi trăieşti cu această mentalitate, atunci te poate suna cineva la telefon să te întrebe ce mai faci şi în loc să îi povesteşti împrejurările în care totul s-a dus de râpă, îi poţi spune: ,,Ştii, împrejurările prin care trec sunt destul de grele şi am fost tulburat, dar să ştii că sunt asigurat, mă simt bine, am o bună relaţie cu Isus. Ştiu că El foloseşte aceasta pentru binele meu şi că există ceva neterminat, aşa că lucrurile se desfăşoară astfel.”
Ştiţi că atunci când Dumnezeu a fost gata cu Iov, totul s-a terminat, nu-i aşa? El merge mai departe, şi mai departe… şi e din ce în ce mai rău… omul s-a îmbolnăvit de elefantiază (mărirea anormală a părţilor corpului), îşi scarpină rănile purulente de pe trup cu un ciob, prietenii săi nu-L cunosc pe Dumnezeu şi cred că ştiu totul, are şi o soţie care vrea ca el să îl blesteme pe Dumnezeu şi să moară. Acestea sunt împotriva lui şi le cunoaşteţi. Aşa că este certat şi blamat de aceşti prieteni răi de lângă el, şi nu se mai termină, iar satana îl tot loveşte, îi omoară familia, îi ia servitorii şi turmele, îi prăbuşeşte casa cu un vânt puternic… vreau să spun că e cumplit. Iar lui îi merge din ce în ce mai rău din cauza bolii. Este de plâns. Dar când încercarea şi-a sfârşit lucrarea, se termină. Şi iată că vine Dumnezeu să-i vorbească lui Iov din mijlocul furtunii. Prietene îţi spun, asta merită orice sacrificiu. Dacă Dumnezeu ar spune ,,hei rezistă, te voi purta prin această încercare”, aş răspunde: ,,Fă-o Doamne! dacă îmi vei vorbi din mijlocul furtunii şi-mi vei spune misterele oricărui lucru din lume, trec prin asta.”
Ei bine asta a făcut cu Iov, dar ideea este că atunci când s-a terminat, s-a terminat. Şi nu se sfârşeşte până nu ajunge la capăt. Dumnezeu lucrează şi aceasta ia timp. Acum ascultă următoarele. Dacă Dumnezeu te-a dăruit spiritual şi a plănuit cu adevărat să te folosească (pregăteşte-te pentru aceasta), El îţi va trimite în special încercări grele (veşti triste: obişnuieşte-te cu dezamăgirile). Dar El o va face şi obişnuieşte-te cu această idee. Dacă eşti înzestrat în mod special, atunci fii pregătit să fi încercat în mod special.
Ia de exemplu un om ca Billy Grahmn, ajungând la sfârşitul uneia din cele mai mari misiuni pe care le-a cunoscut această lume, ce crezi că l-a pus în această poziţie? O mulţime de încercări mari, pentru că a şi fost înzestrat cu daruri mari. Acum, dacă Dumnezeu te-a dăruit cu adevărat, atunci El va pune la încercare acele daruri şi va testa credinţa ta. Şi aceasta va lua timp şi multe încercări. Dacă doreşti să slujeşti peste mulţi, atunci pregăteşte-te să fi încercat în mod special.
Ştiţi persoanele care vă sunt modele şi eroi, ale căror nume le cunoaşteţi: Chuck Smith, Raul Reis, Billy Grahmn, oameni ca aceştia, Chuck Swindoll, John MacArthur. Îi cunosc personal pe cei mai mulţi dintre aceştia şi aţi fi îngroziţi să aflaţi câteva din încercările prin care trec. Câteodată, când sfătuiesc oameni care sunt numai lacrimi şi sunt singuri şi suferă, şi suferă, vreau doar să le spun: ,,Stai puţin, dă-mi voie să-ţi povestesc despre o zi din viaţa lui Greg Laurie. Stai aşa să-ţi spun despre ameninţările morţii cu care trăieşte zi de zi acest om pe care îl ştii şi-l iubeşti, să prezint lucrurile într-o altă perspectivă pentru tine.” Vedeţi, darurile mari, acelea care ajung la mulţi, sunt trecute prin multe încercări, deoarece acestea întăresc credinţa. Dacă doreşti credinţă puternică, vei avea parte de încercări majore care să o întărească. Putem spune atâtea despre aceasta, priveşti la viaţa lui Avram, la viaţa lui Moise, îi vezi pe toţi aceştia?
Aşadar, în cele din urmă, cunoaşteţi scriptura pe care o cităm atât de des, Matei 25:21 ,,Bine, rob bun şi credincios”, ştiţi cine va auzi aceste cuvinte? Vă voi spune. Persoana care va auzi aceste cuvinte, care vor fi cea mai minunată muzică pentru auzul său, va fi persoana care L-a încercat pe Dumnezeu şi care a fost încercată de Dumnezeu. Această persoană va auzi cuvintele: ,,bine, rob bun şi credincios „.
Deci la sfârşit, când Petru vorbeşte despre puritatea credinţei tale care este mai scumpă decât aurul, cum ai putea să estimezi valoarea credinţei dovedite? Nu există nimic mai valoros în viaţa ta, în calitate de copil al lui Dumnezeu, decât aceasta. Şi sunt încercări ce o dovedesc şi astfel începi să le asimilezi şi să mergi înainte în acest adevăr şi totul devine altfel.
Acum, noi suntem încercaţi de necazuri, am vorbit despre aceasta. Suntem încercaţi pentru a dovedi credinţa noastră şi am vorbit şi despre acest lucru. Daţi-mi voie să vă prezint un ultim gând şi vom încheia.
Suntem de asemenea încercaţi prin lucruri bune. Aici este locul în care de multe ori picăm testul. Suntem testaţi prin lucruri bune. De exemplu, prezenţa lui Dumnezeu. Vă daţi seama ce încercare este să te apropii de Hristos şi să ai o relaţie personală, intimă cu El? Să trăieşti lângă El? Acesta poate fi cel mai important test din viaţa ta, pentru că Pavel a spus în Efeseni că Domnul Isus doreşte să se stabilească şi să fie acasă în inima ta. Aşadar începi acest fel de relaţie cu Hristos. Evreii spun: ,,Dumnezeul nostru este un foc mistuitor”. El este sfânt şi a venit să te facă sfânt, aşa că dacă El se va stabili şi va fi acasă în tine, El va schimba unele lucruri în tine. Una din cele mai mari încercări este să vii atât de aproape de Domnul încât să înţelegi că El începe să reaşeze lucrurile. Întrebarea este dacă poţi tu să treci de încercarea intimităţii cu Hristos. Cred că ceea ce se întâmplă uneori este că spunem: ,,O Doamne, vino aproape de mine. Tu spui că te vei apropia de aceia care se apropie de Tine. O umple-mă, binecuvântează-mă, trăieşte în mine”. Şi El începe să facă aceasta dar următorul lucru pe care îl afli este că El începe să reordoneze lucrurile. ,,Stai Doamne, nu aşa de aproape. Nu trăi în mine atât de intens”, ştiţi voi! Dăm înapoi şi cădem testul prezenţei lui Dumnezeu în viaţa noastră.
Sau să luăm exemplul binecuvântărilor de la Dumnezeu. Dacă Dumnezeu vă binecuvâtează cu darul cântării ştiţi prin ce încercare veţi trece? Seducţia lumii. Aţi văzut vreun cântăreţ renumit cântând cântecele Sionului iar acum cântă cântece Canaaniţilor şi câştigă milioane? Aţi văzut acest lucru?
Dar despre binecuvântarea banilor? Ştiţi, o persoană poate că a dat greş din cauza sărăciei, dar cincizeci vor cădea datorită banilor mulţi. Ce se întâmplă dacă Dumnezeu îţi dă mulţi bani? Vei trece oare testul sau nu?
Dar dacă Dumnezeu vă dă o soţie/un soţ credincios? Cred că aceasta este o încercare majoră a credinţei noastre. Ai un partener credincios şi este o mare încercare. Voi încerca să vă explic de ce. Pentru că ei aleargă după Dumnezeu: ,,Trage-mă după tine! Şi haidem să alergăm! Împăratul mă duce în odăile lui…” (Cântarea lui Solomon 1:4). El este o persoană trăind astfel ca partener/soţ al tău şi ei îţi vor testa credinţa, ei te vor încerca dacă vrei să-L urmezi pe Dumnezeu sau nu. Din păcate, prea mulţi soţi cad acest test. Decât să alerge cu soţul credincios care este o mare sursă de sfinţenie, ei mai degrabă luptă împotriva sa găsind scuze. Nu cădeţi acest test al soţului credincios! Dacă Dumnezeu vă binecuvântează cu un soţ credincios, aveţi parte de una dintre cele mai mari binecuvântări pe care le veţi avea pe acest pământ. Îţi mulţumesc Doamne pentru soţia mea Cindy. Ea este după părerea mea, cea mai credincioasă persoană pe care o cunosc. M-am căsătorit cu ea. Bărbaţi tineri se căsătoresc. Ce înseamnă aceasta a te căsătorii? Să te căsătoreşti cu cineva atât de credincios încât te impulsionează, te provoacă la întrecere în lucrurile lui Dumnezeu, în devoţiunea lor către Dumnezeu. Cred că prea adesea picăm acest test.
Şi în cele din urmă, cuvântul lui Dumnezeu. Atât de multe putem spune despre aceste lucruri şi nu ştiu dacă v-aţi gândit vreodată despre încercarea prin lucruri bune. Ne gândim la lucrurile rele: necazul, durerea psihică, dar aceste lucruri bune ne încearcă profund. Cuvântul lui Dumnezeu! Gândiţi-vă la adâncimea şi la vastitatea Cuvântului lui Dumnezeu, dacă Îl citiţi sau Îl ascultaţi. Vă bucuraţi de El, sunteţi binecuvântaţi, Dumnezeu vă iubeşte. Har aici… Eben-Ezer… priviţi toate aceste lucruri minunate. Apoi ajungeţi la ceva care este un cuvânt greu, pentru că v-a lovit în plin şi iată, este ceva similar situaţiei voastre. Acesta este o încercare majoră, nu-i aşa? Ascultaţi predica predicatorului şi este exact ca în Biblie, el citeşte, nu este părerea sa personală ci sunt cuvintele exacte din Biblie, şi tu spui: ,,Nu ştiu despre acest lucru. Este un cuvânt greu, prea de tot (Ioan 6:60); spune-mi despre Eben-Ezer din nou, dar nu-mi spune să mă pocăiesc de păcatul în care mă aflu. Mă judeci!” Lucruri din acestea, este o încercare, nu-i aşa? Ştiţi, Isus a hrănit cinci mii de oameni cu pâine din cer, a fost una din zilele bune din viaţa acelor oameni, sunt atât de emoţionaţi, de interesaţi. El merge pe malul celălalt al lacului, ei ocolesc lacul şi-L prind din urmă. Se gândesc: ,,mai multă pâine, peşte nemaipomenit, o masă pe cinste. O, acest Isus, El ştie cum să rezolve lucrurile.” Ei apar acolo, iar El ştie că ei vor mai multă pâine dar în schimb ceea ce le dă El este un bun, adânc şi direct mesaj prin cuvinte. Ei sunt ucenici (în greacă mathetes, învăţăcei) deci învaţă de la Hristos, ei îl urmează peste tot. El predică un cuvânt pătrunzător, direct, şi se află la jumătatea mesajului când ei încep să murmure şi să se simtă ofensaţi, spune Biblia. Dar El a spus: ,,Dacă nu mâncaţi carnea Mea şi nu beţi sângele Meu (dacă nu vă veţi da cu adevărat viaţa pentru Mine), nu puteţi fi ucenicii Mei”. Iar ei s-au înfuriat: ,,Ei ia uite, stai puţin. Cum este cu pâinea aceea? O, aceea a fost atât de bună, şi peştele, şi partea despre dragostea lui Dumnezeu. Dar această afacere a angajamentului”?!” Şi aşa, unul câte unul, întreaga mulţime a plecat.
Mai rămân ucenicii Săi, care erau acolo, iar El se întoarce înspre ei şi îi întreabă: ,,Voi nu plecaţi? Ei toţi au plecat. Adevărul s-a vădit, aceasta este realitatea. Lor nu le place predica directă, adâncă. Plecaţi şi voi?” Ei răspund: ,,Unde să mergem? Tu ai cuvintele vieţii veşnice. Nu avem de gând să Te părăsim.”
Au trecut testul. Credinţa le-a fost întărită, după cum vedeţi. Ei i-au privit pe ceilalţi plecând, în timp ce ei au rămas. Şi voi veţi vedea pe alţii plecând, în timp ce veţi rămâne în viaţa creştină. Veţi creşte şi veţi fi binecuvântaţi. Dar veţi vedea că Dumnezeu foloseşte lucruri bune pentru a vă încerca. Nu treceţi doar testele lucrurilor rele, treceţi şi testele lucrurilor bune astfel încât autenticitatea credinţei voastre, dovada credinţei voastre să devină în cele din urmă, cea mai valoroasă posesiune a voastră. Şi veţi găsi atâta mulţumire în aceasta, iar efectul complementar al credinţei dovedite este înţelegerea potrivită a împărăţiei ce vine. Deoarece cum poţi crede în cerurile în care te îndoieşti că vei merge? Şi această speranţă, locul unde ai aţintită privirea, şi ceea ce aştepţi, sunt de importanţă majoră în viaţă.
Aşadar, efectul complementar al credinţei dovedite este o speranţă solidă şi o înţelegere a cerului care depăşesc atât de multe greutăţi în viaţă, şi care se întoarce la tine. Să ai bucurie chiar şi în cele mai dificile împrejurări, pentru că ai această relaţie cu Dumnezeu care te iubeşte atât de mult, iar bucuria Lui este tăria ta.
Să ne rugăm.
Tată, Îţi mulţumim pentru timpul petrecut împreună astăzi. Îţi mulţumim Doamne, pentru că ne iubeşti atât de mult. Ne dăm seama că nu există iubire mai arzătoare decât aceea pe care ne-o porţi. Ne iubeşti suficient de mult pentru a ne încerca, pentru ca noi să ştim că, credinţa noastră este adevărată, că mergem cu adevărat în cer, că Te cunoaştem cu adevărat, Isuse şi că mântuirea noastră este sigură, că putem avea această bucurie în această viaţă. Mulţumim Doamne pentru această iubire. Îţi mulţumim şi Te lăudăm, în numele lui Isus, amin.
Traducerea: Ion Codescu
Purtându-ţi Crucea
James Montgomery Boice
Cu mai multe săptămâni în urmă când am început această serie de studii asupra ucenicizării, începusem prin a spune că există, după părerea mea, o eroare fatală în Biserica lui Isus Cristos, şi aceasta este o lipsă a adevăratei ucenicizări. Şi nu se poate spune că nu e mult de vorbit asupra acestui lucru. S-au scris multe cărţi despre ucenicizare, în special acel aspect care are de a face cu ucenicizarea celorlalţi. Acestea fiind spuse, să vorbim privitor asupra acestui fapt al negării de sine exprimat prin imaginea purtării crucii noastre. Aceasta este ceva despre care noi auzim foarte puţin. Aceasta ar fi fost o enigmă pentru creştinii din generaţiile primare. Şi mulţi dintre acei sfinţi bătrâni, dacă ar trăi şi ar putea vedea modul în care ne desfăşurăm noi astăzi, ar fi surprinşi de neglijenţa noastră asupra acestui lucru. Conform modului lor de gândire, negarea sau lepădarea de sine este de o esenţă reală a ceea ce înseamnă să aparţinem lui Cristos. ,,Dacă vine cineva după Mine, să se lepede de sine, să-şi ia crucea zilnic şi să Mă urmeze.” (Matei 16:24) Acestea sunt cuvinte importante ale lui Isus Cristos asupra ucenicizării. Vorbim despre porunca ,,Urmaţi-Mă” a lui Cristos şi cumva putem reuşi cu aceasta. Sau venim la porunca Sa de a lua jugul Său, învăţând despre El şi intrând în şcoala Sa şi să putem face aceasta. Şi în cel mai rău aceasta pare ca o mai multă osteneală din greu. Dar cum rămâne cu acest fapt al lepădării de sine, acest fapt al purtării crucii? Noi spunem, bine, dar asta trebuie că e pentru altcineva. Cu siguranţă nu e pentru mine. Şi sigur nu poate fi de esenţă a ceea ce înseamnă să fii creştin. Din contră, este exact ceea ce spune Domnul Isus Cristos. Ne face să ne întrebăm oare de ce nu auzim mai multe despre lepădarea de sine.
Walter Chantry este pastor al unei biserici baptiste reformate în Carlisle Pennsylvania şi era îngrijorat, la fel ca şi mine, de această situaţie tristă a creştinităţii americane. El a scris o carte despre aceasta, ,,Umbra Crucii – Studii Asupra Lepădării de Sine.” La începutul cărţii începe să speculeze el însuşi asupra motivului pentru care auzim atât de puţine despre asta în predica americană a zilelor noastre. El spune cum că e posibil să fie un anume număr de motive. Unul ar fi că a fost un exces în acest domeniu undeva în trecut. În mod sigur o deviere de la ceea ce înseamnă a se nega pe sine pentru Isus Cristos. În Biserica primară primii călugări sau monastici au început prin a părăsi centrele urbane, civilizaţia, plecând în pustie. Asta a fost o mişcare provenită din Egipt. Ei încercau să trăiască acolo izolaţi de restul lumii. Cel dintâi mare monastic a fost un om numit Anton. El a plecat în pustie, nu departe de civilizaţie deoarece avea prieteni care-i aduceau hrană uscată ca să trăiască. Acesta este modul în care a trăit timp de câţiva ani. Ceea ce nu-şi închipuia el a fost că avea să devină o celebritate. Şi astfel, la fel cum astăzi noi avem excursii în locuri din Ţara Sfântă şi alte regiuni, devenise o situaţie în care se făceau excursii pentru vizitarea acestui monastic, Anton sihastrul (sau pustnicul). Astfel oamenii în mare număr năvăleau în pustie. Aceasta l-a deranjat şi a plecat mai departe. Ei însă continuau să vină.. A plecat şi mai departe. În acea vreme el mai instruia şi pe alţi monastici, iar în final a rupt-o complet cu civilizaţia mutându-se într-o regiune lângă Marea Roşie, şi acolo şi-a trăit ultimii aproximativ 20 de ani ai vieţii sale, murind la mijlocul secolului al patrulea la o vârstă destul de înaintată. În ultimii 15 sau 20 de ani ai vieţii sale nimeni nu l-a văzut vreodată. El se izolase complet.
Ei bine, oamenii de astăzi privesc înapoi la acest fel de negare şi sunt de-a dreptul închişi faţă de aceasta. Dar în acelaşi timp nu realizează că e o deviere a ceea ce înseamnă, totuşi, o lepădare propriu-zisă a sinelui. Ceea ce nu reuşesc să vadă este că această mişcare a fost mai mult o formă a negării celor din jur decât o negare de sine. Şi astfel, poate că asta ar fi o explicaţie.
O altă explicaţie mai recentă. Am avut, în istoria apropiată a Bisericii, o uşoară mişcare caracteristică ce accentuează o a doua lucrare a harului în creştini. Şi uneori în unele forme ale acesteia, negarea de sine a fost scoasă în evidenţă ca un pas pe drumul spre cea de-a doua lucrare a harului.
După părerea mea, cred că adevăratul motiv, motivul profund, motivul fundamental pentru care nu auzim mai mult despre lepădarea de sine şi purtarea crucii este simplul fapt că nouă nu ne place această idee. Lepădarea sau negarea de sine e negare proprie. Nimeni dintre noi nu dorim să ne lepădăm de noi înşine. Noi dorim să ne slujim nouă înşine. Vrem să căutăm lucruri pentru noi, iar purtarea crucii, normal că înseamnă moartea sinelui. Aceasta este chiar mai rău decât negarea proprie, ne gândim şi nu am vrea asta. Aşa că ne întoarcem de la aceasta spre forme ale creştinismului mai uşor de digerat. Nu chiar atât de solicitanţi şi probabil că promitem mult. Iată şi motivul pentru care nu auzim atât de multe predici despre aceasta. Un pastor care accentuează cuvintele grele ale lui Cristos tinde să-şi piardă enoriaşii (membrii bisericii). Şi în loc de a vorbi despre lepădarea de sine, ei vorbesc de stimarea proprie. E mult mai uşor să spui oamenilor că sunt minunaţi, şi să-i ajuţi să se împlinească primind tot ceea ce doresc. Uneori aceasta ia forma unei evanghelii prospere care este de fapt o erezie. Asta, desigur, fiindcă oamenii vor veni în mare număr la acest fel de predică. Şi mai mult de atât, acest model de predică, nu ezit s-o spun, este, probabil neintenţionat, dar este, cu toate acestea, o lepădare faţă de evanghelia lui Isus Cristos.
Ne întoarcem la acest text şi spunem ce anume accentuează Isus şi de ce avem nevoie pentru a-L auzi atunci când El zice, ,,dacă cineva vine după Mine, trebuie să se lepede de sine, să-şi ia crucea zilnic şi să Mă urmeze”? Acum primul lucru ce trebuie să-l vedem în Luca 9:23 este că aceste trei elemente, negarea de sine, purtarea crucii şi urmarea lui Isus sunt toate aspecte ale aceluiaşi lucru şi merg împreună. Fiecare dintre ele defineşte pe cealaltă. Nu sunt doar etape de-a lungul drumului. Voi lua prima parte a acestuia – negarea de sine.
Cu cât începem să ne gândim mai repede la lepădarea de sine, înţelegem de ce este atât de esenţial, şi de ce nu este pus în al doilea rând. Fiindcă, ce este de fapt lepădarea de sine? Lepădarea de sine este opusul căutării de sine. Şi ce este căutarea sinelui? Căutarea sinelui este esenţa păcatului. Iată de ce Biblia ne descrie ca nişte oi căutătoare de sine. Isaia 53:6 – ,,Noi rătăceam cu toţii ca nişte oi. Fiecare îşi vedea de drumul său.”
Iată de ce Petru descrie oamenii nenăscuţi din nou ca cei ce urmează dorinţele corupte ale naturii păcătoase în locui autorităţii. (2 Petru 2:10).
Iată de ce apostolul Pavel descrie ultimele zile spunând că oameni vor fi iubitori de sine. (2 Timotei 3:2)
Iată de ce în 2 Corinteni 5:15 apostolul descrie scopul celor ce au fost înviaţi în Cristos spunând, ,,cei ce trăiesc să nu mai trăiască pentru ei înşişi ci pentru Cel ce a murit pentru ei şi a înviat.” El indică faptul că înainte de a deveni ai lui Cristos ei trăiau într-adevăr pentru ei înşişi.
Şi dacă vrei opusul acestui mod distructiv de viaţă, te întorci la Domnul Isus Cristos şi la acea descriere remarcabilă a Sa în cel de-al doilea capitol al Epistolei lui Pavel către Filipeni. Aceasta spune despre Cristos că a fost egal cu Dumnezeu dar nu s-a considerat la egalitate cu Dumnezeu în faptul de a se reţine de la consecinţe. El s-a golit de Sine Însuşi, devenit ascultător. El a fost ca un om ascultător până la moarte, chiar moarte pe cruce, dar Dumnezeu L-a înălţat nespus de mult şi I-a dar un nume care e mai presus de orice nume, ca în numele lui Isus să se plece orice genunchi.
Acum vedeţi de ce este aşa de important acest fapt al lepădării de sine? Lepădarea de sine este atitudinea lui Isus Cristos. Şi cei ce aparţin lui Cristos trebuie s-o aibă şi să fie ca şi El.
Acum, permiteţi-mi să spun ceva despre ceea ce implică lepădarea de sine şi ce implică purtarea crucii. Lepădarea de sine înseamnă a spune nu sinelui. Purtarea crucii este cealaltă parte a monezii care înseamnă a spune da lui Dumnezeu. Faptul că spunem da lui Dumnezeu este important, deoarece înseamnă că această purtare a crucii, în a-L urma pe Cristos, este, într-un anume sens, o acţiune voluntară.. Motivul pentru care subliniez aceasta este că noi avem un mod de expunere a crucii astăzi care în general reduce totul la acea parte care nu este voluntară. Cineva suferă o nenorocire neputând face nimic, şi atunci ei spun, ,,asta este crucea mea. Trebuie sa o port. E crucea mea. Nu pot face nimic pentru asta.” În mod strict vorbind, asta nu este purtare a crucii. Nu în sensul în despre care vorbeşte Cristos aici. Nu despre asta vorbeşte Isus când spune ,,poartă-ţi crucea.” Când Isus spune, ,,trebuie să-ţi porţi crucea”, se referă evident că tu ai deja opţiunea de a purta sau a nu purta crucea. Şi când ne gândim la aceasta, ne gândim la negarea noastră voluntară şi la purtarea a ceea ce trimite Isus în vieţile noastre spre a-L sluji. Să explic mai clar. Studiul biblic şi rugăciunea, dacă le facem, ele constau în purtarea crucii. Fiindcă nu trebuie să le facem. O, putem sta de-o parte înapoi şi să spunem, ,,ei bine, ştiţi, eu merg la biserică odată pe săptămână. Mereu aud un astfel de lucru. Şi pe lângă aceasta, e tare greu şi necesită disciplină, iar eu nu am fost niciodată acea persoană foarte disciplinată. Ştiţi, dacă veţi citi Biblia şi vă veţi ruga, dacă veţi studia şi veţi creşte în acest fel, va trebui să o faceţi. Şi va trebui să daţi la o parte lucruri care probabil, uman vorbind, mai degrabă aţi prefera să le faceţi. Anumite momente din trecut. O anumită libertate de a-ţi folosi timpul. Implică un anumit număr de inconvenienţe. Trebuie s-o faci.
Purtarea crucii implică lucrurile despre care Isus explica în capitolul 25 al evangheliei lui Matei în pilda Sa cu oile şi caprele. El lăuda pe cei ce hrăneau flămânzii, dădeau să bea celor însetaţi, îmbrăcau pe cei goi, îngrijeau pe bolnavi, primeau pe străini şi vizitau pe cei ce erau în închisoare. Nimeni nu ar fi făcut acestea după bunul plac. Te pui într-o situaţie inconvenabilă pentru cineva care e flămând, setos, bolnav, gol sau în închisoare, faci aceasta pe cheltuiala propriului timp şi uneori chiar pe proprii bani. Aceasta este purtarea crucii. Nu trebuie s-o faci. Dar dacă o faci, o faci cu bucurie căci aparţii lui Cristos.
Purtarea crucii noastre este jertfa spre Dumnezeu a ceea ce El ne dăruieşte. Şi noi dăm, orice ne dăruieşte El. Dacă Dumnezeu ţi-a dat darul de a fi singur, oferă-te lui Dumnezeu. Şi poate vei spune, ,,Nu-mi prea place asta, mai degrabă să am altceva.” Nu, căci aceasta a dat Dumnezeu. Purtarea crucii înseamnă să primeşti acesta de la Dumnezeu şi să-I oferi înapoi spunând, ,,Foloseşte-Te de asta.” Dacă Dumnezeu ţi-a dat o slujbă, ofer-o lui Dumnezeu. Orice ar fi, nu contează cine eşti, nu contează în ce circumstanţe din viaţă te afli, ceea ce a dat Dumnezeu, aceasta ai. Şi oferi totul lui Dumnezeu împlinind în acest fel chemarea lui Isus Cristos.
Acum El foloseşte o ilustraţie puternică. El vorbeşte despre purtarea crucii. Şi o face intenţionat căci, dintre toate ilustraţiile pe care Domnul le-a folosit în acea zi, această imagine a crucii a fost probabil cea mai tare şi mai puternică dintre toate. Ar fi greu să ne gândim la ceva asemănător acesteia astăzi. El a ales această ilustraţie intenţionat. Acum, când vorbim despre asta, trebuie să spunem aceste lucruri.
Mai întâi, această cerinţă de a purta crucea, acest lucru care e atât de dur şi greu de contemplat, este universal. Universal în sensul că este pentru toţi cei ce-L urmează pe Isus Cristos. Isus o spune clar. Dacă mergi după El, trebuie să porţi crucea. Dacă nu porţi crucea, tu nu mergi după El. Nu ştiu cum ar putea fi făcut mai clar aceasta.
Walter Chantry, pe care l-am menţionat cu câteva momente în urmă, scrie foarte categoric referitor la aceasta. El spune, ,,E acest aspect clar al învăţăturii Domnului nostru care a fost uitat sau ignorat de evanghelismul contemporan. Cu nerăbdarea de a aduce păcătoşii la viaţă, pace şi bucurie în Domnul, evangheliştii uită chiar să menţioneze faptul că Cristos insistă asupra lepădării de sine încă de la început. Ne mai împlinind cererea Domnului şi uitând-o, evangheliştii nu s-au întrebat vreodată dacă cei convertiţi de ei cu vieţi centrate pe sine sunt adevăraţi urmaşi ai lui Cristos. Presupunând că e posibil ca un om să fie îngăduitor cu el însuşi şi totuşi aproape de cer, învăţătorii biblici caută modalităţi de a aduce oamenii egocentrici la o mai înaltă culme spirituală. Şi atunci negarea de sine este explicată ca o cerinţă pentru o a doua lucrare a harului. Cei care ignoră texte solicitând o cruce pentru o viaţă mai profundă şi-au înşelat ascultătorii în evanghelizarea lor. Fără cruce nu există a-L urma pe Cristos şi fără a-L urma pe Cristos rezultă în moarte.” Astfel spune Walter Chantry şi îl aprob.
În al doilea rând, această cerinţă de a ne purta crucea şi de a-L urma pe Cristos, este continuă. Trebuie spus că e ceva ce facem nu doar o singură dată, ci ceva care caracterizează fiecare moment al zilelor noastre. Trebuie să-ţi iei crucea zilnic şi să Mă urmezi, a spus Isus. Ce înseamnă aceasta acum? Ei bine, când vorbeşte despre purtarea crucii noastre zilnic, El se referă la faptul că fiecare zi a vieţii noastre vom avea de a face cu această decizie majoră. Vom trăi pentru noi înşine sau, fiindcă acum suntem ai lui Cristos, vom lepăda sinele ca să putem trăi pentru El prin purtarea crucii? Aceasta constă în sacrificiul de sine pentru a trăi aşa cum a trăit Cristos în slujirea celorlalţi şi în slujba lui Dumnezeu. Zilnic!
Al treilea lucru despre purtarea crucii şi urmarea lui Cristos este că aceasta trebuie să fie bine intenţionat. Este un fapt de voinţă. Nimeni nu poate lua crucea pentru noi, aşa că trebuie să o faci. Şi chiar mai mult, trebuie să o faci cu bucurie. Căci în armata lui Cristos nu există sclavi. Armata lui Cristos constă în bărbaţi liberi şi femei libere care-L slujesc fiindcă îşi doresc să facă asta. Şi se angajează în slujba Sa fiindcă, odată mântuiţi prin Duhul Sfânt, vor găsi aceasta ca fiind cel mai mulţumitor lucru din viaţa lor.
Permiteţi-mi să spun că purtarea crucii este dureroasă. Avem o imagine a crucilor de astăzi care este produsul magazinului de bijuterii. Dar nu din zilele lui Cristos. Crucea Sa era făcută din lemn. Un lemn necioplit şi crăpat. Şi persoana care ducea crucea în ziua lui Cristos, ducând-o cu zâmbetul pe buze mergând la execuţie, este acea persoană care, prin simpla purtare a lemnului îşi rănea mâinile şi care, prin purtarea pe umeri şi-a adâncit rănile pe umeri. A purta o cruce este dureros. Şi e dureros când faci aceasta în slujba lui Cristos în zilele noastre.
Şi ultimul lucru despre cruce, cel evident, este că purtarea crucii este fatală, mortală chiar. Crucea a existat cu un singur scop. Ea a existat pentru a ucide victima. A fost o moarte lentă. A fost moarte întârziată. Ea a fost o moarte grea. Dar a fost moarte. Căci oricine care îşi va lua crucea pentru a-L urma pe Isus va suferi moartea sinelui astfel ca viaţa lui Cristos, în puterea învierii, să se facă prezentă.
Ce anume ne aduce la negarea sinelui şi purtarea crucii? Lucrul care cu adevărat face aceasta, factorul care motivează cu adevărat în viaţa de creştin este exemplul lui Isus Cristos Cel care a făcut-o mai înainte. Când noi Îl urmăm, noi mergem după un Cristos care Şi-a dus crucea, care a fost la cruce, care a murit pentru noi, şi care, cu mâinile larg deschise, chiar în momentul morţii, a spus, ,,Veniţi la Mine toţi cei trudiţi şi împovăraţi şi Eu (Cel crucificat) vă voi da odihnă” (Matei 11:28). Este acea dragoste a lui Cristos care a întors oamenii de la egocentrism spre timpuri de bunătate şi în istoria creştină. Aceasta este ceea ce arată pe un bărbat sau pe o femeie. Nu este frica de iad, deşi ar trebui să ne fie frică de iad. Nu este promisiunea unor mai răsplătiri sau binecuvântări, chiar dacă sunt cu siguranţă promisiune de răsplată şi binecuvântări. Este, mai degrabă, imaginea lui Isus Cristos care s-a lepădat de Sine Însuşi şi a purtat crucea Sa pentru salvarea noastră. O, bărbaţii şi femeile care înţeleg asta, ei sunt cei care iau împărăţia cerurilor cu năvală. (Matei 11:12). Ei sunt cei care insistă să intre pe poarta cea strâmtă care este mântuirea şi evită poarta cea largă care conduce la pierderea sufletelor.
Să ne rugăm.
Tatăl Nostru. Trăim asemenea vieţi nenorocite. Venim la cuvântul Tău şi vedem că Tu faci exact opusul aşa cum ne-ai arătat în evanghelie. Ne faci să ne gândim şi mergi dincolo de imaginaţia noastră când noi ne forţăm să facem lucrul cel mai greu din viaţă pentru fiinţele umane. Să ne lepădăm şi să-L urmăm pe Isus Cristos într-un mod ce poate însemna moarte, da, pe de o parte moartea sinelui şi pe de altă parte viaţa în înviere.
Tatăl nostru, nu există altceva care ne-ar putea conduce să facem aceasta, ci puterea şi exemplul Domnului nostru Însuşi. Ne rugăm ca Tu să foloseşti acum acest exemplu şi această lucrare în puterea de a împlini aceasta în multe vieţi ale timpului nostru pentru cauza evangheliei şi pentru slava lui Isus Cristos.
Amin şi Amin.
Tradus de Adrian Daniel Ilaş
Cum să obţii biruinţa asupra pacatelor, şi despre strategia de luptă
(un „curs” de luptă împotriva păcatului)
Un studiu tematic
Întâi vreau să spun cum nu prefer să fac acest fel de studii, tematice, ci să apelez la Biblie pentru inspiraţia asupra subiectelor pe care să le discutăm în biserică, însă cred de astă dată că Dumnezeu ne îndeamnă să ne aplecăm asupra acestui subiect al biruinţei noastre asupra păcatului şi a luptei împotriva lui în noi, mai înaintea altor cauze pe care să ni le propunem singuri.
În confruntarea cu păcatul toţi creştinii pierdem şi câştigăm bătălii, dar soarta războiului este ştiută de la bun început. Hristos a învins pentru noi! De aceea, viaţa creştină este posibilă, însă doar în puterea învierii lui, şi nu în puterea firii omeneşti pământeşti.
„Drag cititor nu te lăsa înşelat asupra acestei chestiuni vitale. A omorî poftele firii, a fi răstignit faţă de lume, a-l birui pe diavolul, a muri zilnic faţă de păcat şi a trăi pentru neprihănire, a fi blând şi smerit cu inima, credincios şi răbdător, evlavios şi integru, plin de dragoste şi îngăduinţă, într-un cuvânt, să fii un creştin adevărat, sau asemenea lui Hristos, este o sarcină care depăşeşte cu mult slabele resurse ale bietei firi omeneşti.”
Păcatele repetate…
Ca şi creştin de câţiva ani, mărturisesc că uneori mă lupt cu unele păcate care se repetă şi care îmi provoacă multă durere ascunsă şi deznădejde. De aceea, în primul rând îmi propun mie însumi să studiez acest subiect, să aflu cum să întrerup ciclul păcatului din viaţa mea, să mai aflu câteva metode biblice de luptă împotriva lor şi cum se pot învinge, iar dacă din asta mai sunt unii câştigaţi, slavă Domnului.
Studiul acesta rezultă dintr-o experienţă proastă, negativă, a mea. Ştiţi cum unii vin şi spun că au avut nişte experienţe spirituale senzaţionale şi descoperiri nemaipomenite despre care vorbesc creştinilor, fără a-i lăsa cu nimic care să-i ajute în lupta împotriva păcatului…
Experienţa mea proastă în care mă confrunt cu realitatea păcatelor mele repetate şi chiar a celor devenite obişnuinţă îmi aminteşte într-adevăr de harul lui Dumnezeu care este senzaţional, nemaipomenit şi asupra lui vă atrag atenţia.
Însă pentru moment daţi-mi voie să vă vorbesc despre… această constantă bătălie cu păcatul şi cum să învingem în ea! Cu se poate întrerupe ciclul păcatului…
Astfel, iată un motto al studiului:
Evrei 12:4 Voi nu v-aţi împotrivit încă până la sânge, în lupta împotriva păcatului.
În primul rând să recunoaştem că întristarea provocată de păcatul repetat este o dovadă esenţială a unei reale convertiri la Hristos. Când, ea lipseşte, sau când este de formă, sufletul nu este născut din nou şi nu este convertit la Hristos.
Prin a studia cum să o rupem cu păcatul nu facem decât să trecem la o aplicaţie practică directă a mântuirii noastre: Isus a venit ca să-şi mântuiască poporul din păcate. Asta este ceea ce şi înseamnă numele Său:
Matei 1:21 „Ea (fecioara) va naşte un Fiu, şi-i vei pune numele Isus, pentru că El va mântui pe poporul Lui de păcatele sale.”
„Dacă sufletul cuiva este alipit de păcat toată credinţa din lume nu-l va salva pe acela, căci dovada convertirii se vede în urârea păcatului şi-n depărtarea de fărădelege. Hristos nu a salvat încă pe acela care este ataşat, îndrăgostit de păcatul lui! Însă este gata să-i mântuiască pe aceia care s-au scârbit de păcatul lor, care tânjesc să fie curăţiţi de murdăria lui, şi care vor să fie scăpaţi din tirania lui asupritoare.” (Arthur Pink, Saving Faith)
În faţa realităţii aproape omniprezente a păcatului în vieţile noastre de creştini să aflăm,
…Cum putem să avem o conştiinţă împăcată (în sensul de liniştită, totuşi nu amăgită), să menţinem liniştea ei, în plus, cum să întrerupem ciclul păcatului din viaţa noastră.
Cum determinăm când păcătuim sau poftim (doar un sinonim), dacă nu săvârşim acele păcate repetate (de care un creştin adevărat nu ar trebui să fie caracterizat), sau dacă nu cumva este stăpânit de păcat?
Când un creştin în mod obişnuit păcătuieşte, sau pofteşte, cum ştie dacă nu face păcate repetate, sau nu este stăpânit de un anume păcat?
Ştim din 1 Ioan 3 că,
6 Oricine rămâne în El, nu păcătuieşte; oricine păcătuieşte, nu L-a văzut, nici nu L-a cunoscut.
7 Copilaşilor, nimeni să nu vă înşele! Cine trăieşte în neprihănire, este neprihănit, cum El însuşi este neprihănit.
8 Cine păcătuieşte, este dela diavolul, căci diavolul păcătuieşte dela început. Fiul lui Dumnezeu S-a arătat ca să nimicească lucrările diavolului.
9 Oricine este născut din Dumnezeu, nu păcătuieşte, pentrucă sămânţa Lui rămâne în el; şi nu poate păcătui, fiindcă este născut din Dumnezeu.
10 Prin aceasta se cunosc copiii lui Dumnezeu şi copiii diavolului. Oricine nu trăieşte în neprihănire, nu este dela Dumnezeu;
Suferă oare un creştin adevărat de ambivalenţă (are sentimente contrarii, chiar opuse în această viaţă de credinţă), adică, când este un om al lui Dumnezeu, când este un rob al păcatului?
Cunoaşte când ura faţă de păcat, când plăcerea?
Să fie el oare caracterizat de o viaţă dublă, să fie un om cu două feţe?
Ambivalenţa este chiar şi o tulburare psihică care constă în manifestarea simultană a unor sentimente şi afecte contradictorii, chiar diametral opuse (vezi, iubire şi ură). (Dicţionarul Enciclopedic)
Înainte de a răspunde la o astfel de întrebare, trebuie făcute nişte remarci de introducere.
Toate poftele şi dorinţele stricate îşi găsesc originea şi rădăcina în firea pământească. Apostolul Iacov a spus atunci când a zis,
Iacov 1:14 Ci fiecare este ispitit, când este atras de pofta lui însuşi şi momit.
Astfel fiecare este urmărit de pofta lui însuşi şi fiecare atac al poftelor de care are parte cineva îşi găseşte sursa numai şi numai în el însuşi. Astfel, nu putem da vine pe nimic din exteriorul nostru pentru poftele pe care le avem. Ele sunt manifestările active ale unei naturi păcătoase de care Hristos a început să ne separe, dacă a venit în viaţa noastră şi ne-am făcut ucenicii Lui.
Aşadar chiar după convertire, creştinului îi rămâne să se confrunte cu această realitate a vieţii lui căci poftele şi toate dorinţele stricate rezidă în firile noastre pământeşti pe care le purtăm încă cu noi. De aceea, Pavel a fost îndemnat să afirme că,
Gal.5:17 …firea pământească pofteşte împotriva Duhului, şi Duhul împotriva firii pământeşti: sunt lucruri potrivnice unele altora, aşa că nu puteţi face tot ce voiţi.
Deci iată că ne găsim foarte adesea într-un impas dramatic în viaţa creştină: Nu putem face tot ce dorim! Uneori dorim răul şi Duhul Sfânt nu ne lasă, iar alteori (sper cât mai des!) dorim binele şi firea nu ne lasă. Aceasta este o realitate cu care orice credincios se poate identifica. Lista lucrurilor pe care firea şi Duhul, fiecare în parte le „pofteşte”, se găseşte mai jos:
19 Şi faptele firii pământeşti sunt cunoscute, şi sunt acestea: preacurvia, curvia, necurăţia, desfrânarea,
20 închinarea la idoli, vrăjitoria, vrăjbile, certurile, zavistiile, mâniile, neînţelegerile, desbinările, certurile de partide,
21 pizmele, uciderile, beţiile, îmbuibările, şi alte lucruri asemănătoare cu acestea. Vă spun mai dinainte, cum am mai spus, că cei ce fac astfel de lucruri, nu vor moşteni Împărăţia lui Dumnezeu.
22 Roada Duhului, dimpotrivă, este: dragostea, bucuria, pacea, îndelunga răbdare, bunătatea, facerea de bine, credincioşia,
23 blândeţa, înfrânarea poftelor. Împotriva acestor lucruri nu este lege.
Să înfruntăm realitatea! În credincios, firea pofteşte toate acele lucruri de mai sus. Cei mai buni, tari, creştini trebuie avertizaţi asupra acestor lucruri şi nu doar cei slabi.
Isus a considerat necesar să avertizeze toţi credincioşii asupra unor păcate greu de crezut că pot pune stăpânire pe nişte urmaşi ai Săi:
Luca 21:34, 35 Luaţi seama la voi înşivă, ca nu cumva să vi se îngreuieze inimile cu îmbuibare de mâncare şi băutură, şi cu îngrijorările vieţii acesteia, şi astfel ziua aceea să vină fără veste asupra voastră. Căci ziua aceea va veni ca un laţ peste toţi ceice locuiesc pe toată faţa pământului.
Este limpede că Dumnezeu ştie cum stau lucrurile cu noi şi sper că pericolul „îngreunării” inimii fiecăruia este unul la care noi luăm seama.
Creştinii declaraţi nu sunt într-un mai mare pericol decât acesta, şi anume de a avea inima îngreunată de păcate aparent neînsemnate, care acţionează ca un laţ şi pentru care nimicirea, judecata, vine ca o surpriză! Este de subînţeles că trebuie să luăm seama la noi înşine.
Sau,
Rom.7:18 Ştiu, în adevăr, că nimic bun nu locuieşte în mine, adică în firea mea pământească,
Este de asemenea un lucru ştiut că această rădăcină a păcatului ce se găseşte în noi, va căuta să profite de slăbiciune pentru a se manifesta în tot felul de rele practice în vieţile noastre. Lucrul acesta ar trebui să ne preocupe să arătăm gelozie după voia lui Dumnezeu pentru sufletele noastre cât şi unii pentru alţii. Lucrul acesta a trebui să facă din îndemnul biblic de a „omorî” mădularele noastre o preocupare zilnică a noastră. Dacă astfel de forţe se găsesc la lucru în firile noastre, omorârea mădularelor de care ele se folosesc devine o necesitate şi îndatorire de bază dusă la îndeplinire în câte zile avem.
Coloseni 3
1 Dacă deci aţi înviat împreună cu Hristos, să umblaţi după lucrurile de sus, unde Hristos şade la dreapta lui Dumnezeu.
2 Gândiţi-vă la lucrurile de sus, nu la cele de pe pământ.
3 Căci voi aţi murit, şi viaţa voastră este ascunsă cu Hristos în Dumnezeu.
4 Când Se va arăta Hristos, viaţa voastră, atunci vă veţi arăta şi voi împreună cu El în slavă.
5 Deaceea, omorâţi mădularele voastre cari sunt pe pământ: curvia, necurăţia, patima, pofta rea, şi lăcomia, care este o închinare la idoli.
„Mădularele” se referă la ceea ce este pământesc, fireşte în noi…exact aşa sună traducerea literară şi-n româineşte, nu? „Mădularele voastre care sunt pe pământ”. Nu se referă la amputarea picioarelor… despre aşa ceva se vorbeşte într-un alt loc unde sugestia este într-adevăr deliberat şocantă pentru a sublinia gravitatea păcatului şi necesitatea măsurilor drastice luate împotriva lui:
Matei 5:27-30 Aţi auzit că s-a zis celor din vechime: ,,Să nu preacurveşti.” Dar Eu vă spun că ori şi cine se uită la o femeie, ca s-o poftească, a şi preacurvit cu ea în inima lui. Dacă deci ochiul tău cel drept te face să cazi în păcat, scoate-l şi leapădă-l dela tine; căci este spre folosul tău să piară unul din mădularele tale, şi să nu-ţi fie aruncat tot trupul în gheenă. Dacă mâna ta cea dreaptă te face să cazi în păcat, taie-o şi leapădă-o dela tine; căci este spre folosul tău să piară unul din mădularele tale, şi să nu-ţi fie aruncat tot trupul în gheenă.
Marcu 9:45-47 Dacă piciorul tău te face să cazi în păcat, taie-l; este mai bine pentru tine să intri în viaţă şchiop, decât să ai două picioare, şi să fii aruncat în gheenă, în focul care nu se stinge, unde viermele lor nu moare, şi focul nu se stinge. Şi dacă ochiul tău te face să cazi în păcat, scoate-l; este mai bine pentru tine să intri în Împărăţia lui Dumnezeu numai cu un ochi, decât să ai doi ochi şi să fii aruncat în focul gheenei…
Creştinul este totuşi un om care trăieşte între două lumi — cetăţean al cerurilor şi „războinic” cu păcatul aici. Biblia ne arată în textul de faţşă ce privilegii am primit pe cealaltă (unde suntem aşezaţi în locurile cereşti împreună cu Isus; Efes.1), în acelaşi timp ne arată ce se întâmplă cu noi aici(aţi murit) şi ce îndatorire ne revine aici: „umblaţi după locurile de sus”, „gândiţi-vă la ele”, şi subliniez aici, „omorâţi”.
Cu alte prilejuri am vorbit despre primele, acum, voi vorbi despre cea din urmă.
Un anume păcat nu devine obişnuinţă decât în împrejurările favorabile pe care noi i le creăm. Nu devine obişnuinţă decât dacă profită de nişte avantaje particulare. Firea omenească este stricată în mod egal în toate părţile ei şi nu trebuie să dăm vina pe personalităţile noastre pentru acele păcate cărora le cedăm uşor şi le repetăm.
Exemplu: pentru unele păcate mulţi obişnuiesc să spună, „aşa sunt eu”, sau, „eu am caracter puternic, astfel mă enervez uşor”.
Deci, un păcat nu dobândeşte un statut de obişnuinţă şi prinde putere (ajungând să ne stăpânească) în vieţile noastre decât dacă-i oferim ocazii favorabile specifice. Nu voi stărui asupra lor, dar cineva nu trebuie decât să se întrebe când păcătuieşte şi în ce situaţii, la ce ore, unde, privind la ce, sau în timp ce făcea ce? … pe ce stradă te plimbi? (ghinion că-n Petroşani este doar una)
Particularităţile personalităţilor noastre într-adevăr oferă din start anumite ocazii păcatului să prindă prilej şi să-şi facă „lucrarea” în noi. Astfel, date fiind caracterele lor personale, unii pot fi mai înclinaţi spre invidie, mândrie, mânie, sau senzualitate, alţii, spre lăcomie, beţie, şi altele. Într-adevăr, temperamentul poate agrava păcatele cuiva, însă, niciodată, dar niciodată, nu poate fi prezentat ca scuză, sau cauză a lor. Este o minciună a diavolului să dăm vina pe temperament pentru păcat.
Mai mult, trebuie să recunoaştem că dacă harul lui Dumnezeu nu ne învaţă să o rupem cu păcatele temperamentului, putem spune fără să greşim că nu ne-a învăţat încă nimic. Acesta nefiind un handicap al harului, ci o dovadă a faptului că regenerarea noastră spirituală nu s-a produs.
Exemplu: dacă unul nu se opreşte din înjuratul obişnuit temperamentului său, sau nu se smereşte, ci se poartă în continuare arogant şi nesuferit cu alţii, este foarte probabil ca harul lui Dumnezeu să nu-i fi atins inima, sursa tuturor relelor lui, şi să-i fi luat luat locul pe tron păcatului.
Un caracter „inflamabil”?
Marea schimbare a firii este produsă lăuntric de venirea neprihănirii în sufletele noastre, care se vede în exterior prin renunţarea îndeosebi la „păcatele temperamentale” care de aici încolo nu ar trebui să ne mai caracterizeze. Dacă nu devenim caracterizaţi, mai degrabă de dragostea de Dumnezeu prin interiorizarea neprihănirii, decât de dragostea de sine prin exteriorizarea constantă a temperamentului nostru, nu putem spune că suntem creştini.
Circumstanţele în care ne punem singuri acordă puteri enorme unor păcate ce rezidă în fire. Unele sunt împuternicite de împrejurările nefaste în care ne aducem singuri prin neglijenţa arătată faţă de timp, de prietenii, relaţii, şi priorităţi.
Astfel unele păcate prind prilej de manifestare profitând de educaţie. De pildă, dacă ne educăm copii să fie individualişti şi egoişti („eşti cel mai frumos, cel mai deştept, eşti mai cuminte decât copii altora …, etc.”), „turnăm benzină” pe un foc ce arde mocnit în mădularele lor încă de la naştere, şi care va fi înteţit în clipa când poftele lor proprii îl vor aprinde şi-i vor mistui în flăcările mândriei.
Anumite medii sociale fac anumite păcate „inflamabile” din noi, să ia foc şi să ardă cu putere în mădularele noastre.
Proverbe 30:9 Ca nu cumva, în belşug, să mă lepăd de Tine, şi să zic: ,,Cine este Domnul?” Sau ca nu cumva în sărăcie, să fur, şi să iau în deşert Numele Dumnezeului Meu. –
Drept soluţie să ascultăm ce sfaturi ne dă Biblia:
Efes. 5:16 Răscumpăraţi vremea, căci zilele sunt rele.
Col. 4:5 Purtaţi-vă cu înţelepciune faţă de cei de afară; răscumpăraţi vremea.
1 Cor.15:33 Nu vă înşelaţi: ,,Tovărăşiile rele strică obiceiurile bune”.
Prov. 9:6 Lăsaţi prostia, şi veţi trăi, şi umblaţi pe calea priceperii!”
Prov. 13:20 Cine umblă cu înţelepţii se face înţelept, dar cui îi place să se însoţească cu nebunii o duce rău.
Fereşte-te de cei ce bârfesc : Prov.20:19 Cine umblă cu bârfeli dă pe faţă lucrurile ascunse; ţi cu cel ce nu-ţi poate ţinea gura să nu te amesteci.
Fereşte-te de cei iuţi la mânie, lipsiţi de caracter: Prov.22:24-25 Nu te împrieteni cu omul mânios, şi nu te însoţi cu omul iute la mânie, ca nu cumva să te deprinzi (obişnuinţă?) cu cărările lui, ţi să-ţi ajungă o cursă pentru suflet.
Ce altceva sunt păcatele săvârşite din obişnuinţă, dacă nu o cursă pentru sufletul cuiva? Nu le poate mărturisi, nu scapă de ele, îl ţin sub condamnare, se simte tot timpul vinovat, ce mai, sunt o cursă groaznică, o capcană nemiloasă cum nu s-a mai văzut.
Fereşte-te de cei dedaţi la băutură şi lăcomie: Prov.23:20-21 Nu fi printre ceice beau vin, nici printre ceice se îmbuibează cu carne. Căci beţivul şi cel ce se dedă la îmbuibare sărăcesc, ţi aţipirea te face să porţi zdrenţe.
Fereşte-te de cei schimbători, capricioşi (nesupuşi, rebeli, certaţi cu legea): Prov.24:21-22 Fiule, teme-te de Domnul şi de împăratul; ţi să nu te amesteci cu cei neastâmpăraţi! Căci deodată le va veni pieirea, ţi cine poate şti sfârşitul amândurora!
Fereşte-te de cei mincinoşi, nemiloşi, indiferenţi, lipsiţi de încredere: Prov.25:18-20 Ca nebunul care aruncă săgeţi aprise şi ucigătoare, aţa este omul care înţeală pe aproapele său, ţi apoi zice: ,,Am vrut doar să glumesc!”
Cu această prefaţă încheiată doresc să răspund întrebării de debut: Cum ştim dacă un păcat, sau pofta, au devenit obişnuite şi ne stăpânesc?
Un pericol care ameninţă în fiecare clipă…
Poftele care se găsesc în mădularele noastre, care locuiesc în firea pământească (Pavel: Rom.7:18 „Ştiu, în adevăr, că nimic bun nu locuieşte în mine, adică în firea mea pământească…”), cele mai îngrozitoare chiar asupra cărora Domnul ne-a avertizat să le omorâm, pot lucra chiar acum în gândurile şi inimile celor mai onorabili dintre noi.
O anume poftă poate oprima în mod obişnuit sufletul cuiva, dar să nu se manifeste încă în mod extern din anumite motive. Dacă observi că mintea şi sufletul îţi sunt chinuite frecvent şi apăsate de o anume poftă, sau dorinţă stricată, nu te grăbi să crezi că respectivul păcat a devenit obişnuinţă, sau că a şi pus stăpânire pe tine! Poate să fie doar o perioadă de grea încercare şi ispitire a ta. Păcatul care locuieşte în membrele tale în conjuncţie cu ispitirea ta, vor lupta însă cu putere, constant şi viguros pentru a te subjuga robiei păcatului (când păcătuieşti din obişnuinţă, eşti victimă, o pasăre în laţul vânătorului).
Să presupunem că ai ajuns în această situaţie nefericită (de a te lupta cu ispite şi a fi viguros asaltat).
Cum deosebeşti între ispite în general şi înrobirea ta de către un anume păcat? Poţi să-ţi dai seama că Nu faci păcatul care a devenit obişnuinţă, după următoarele repere:
- dacă eşti mai mult întristat de el, decât murdărit, atunci nu-i decât o ispită (încă!). În acest caz, atât harul cât şi păcatul lucrează simultanîn membrele tale, cu toate că au scopuri foarte opuse. Scopul harului este să-ţi smerească sufletul, iar scopul păcatului, este să ţi-l pângărească, murdărească. Sufletul este însă murdărit atunci când păcatului îi este dat consimţământul. O ispitire activă la nivelul gândului, nu produce pângărirea ta spirituală, ci doar ispitirea care obţine consimţământul voinţei tale o face. Fie că voinţa ta a participat de la „bun” început, fie a vrut păcatul după o mai lungă perioadă de ispitire, acest consimţământ al voinţei este cel care te pângăreşte. Cu toate acestea, dacă eşti doar mai mult întristat decât pângărit de el, poţi să-ţi dai seama că păcatul nu a devenit obişnuinţă. Tentaţia poate fi îndelungă, chinuitoare, şi aparent fără sfârşit, dar atâta vreme cât sufletul tău refuză să-i dea acordul, sufletul tău rămâne neprihănit în mijlocul atacului.
- dacă poţi să priveşti cu adevărat asupra păcatului tău, ca fiind cel mai mare şi mai ucigător duşman al tău. Dacă acesta este într-adevăr modul în care-ţi priveşti păcatul (să-l urăşti aşa cum Dumnezeu îl urăşte!), atunci te găseşti în puterea ispitei (sub influenţa ei), dar nu în stăpânirea unui păcat repetat.
- dacă porţi războiul şi lupta cu el fără încetare, îndeosebi prin acele strategii fără egal ale rugăciunii şi studiului Cuvântului. Când sufletul este ispitit să se depărteze (să se lase) de acestea, în mod sigur păcatul poate fi declarat învingătorul. (Un creştin norvegian a spus că, „această Carte te va ţinea departe de păcat, iar păcatul te va ţine departe de această Carte.”) Totuşi atâta vreme cât conflictul este menţinut prin exercitarea obiceiurilor harului, păcatul respectivului poate fi considerat o ispită şi nu un păcat devenit obişnuinţă.
Motive pentru care tinerii au nevoie să fie sfătuiţi
J. C. Ryle (1816-1900)
Când Apostolul Pavel a scris Epistola sa către Titus despre responsabilităţile acestuia ca slujitor al lui Dumnezeu, el i-a menţionat pe tineri ca un grup care cere o atenţie specială. După ce a vorbit despre bărbaţii şi femeile în vârstă, apoi despre femeile tinere, el adaugă acest sfat: „Sfătuieşte, de asemenea, pe tineri să fie cumpătaţi” (Tit 2:6). Voi urma şi eu sfatul apostolului. Vreau să spun câteva cuvinte de îndemnuri prieteneşti pentru tineri.
Deşi îmbătrânesc pe zi ce trece, sunt câteva lucruri pe care mi le amintesc foarte bine din zilele tinereţii mele. Îmi amintesc foarte bine bucuriile şi tristeţile, speranţele şi temerile, ispitele şi dificultăţile, judecăţile greşite şi sentimentele nutrite faţă de persoanele nepotrivite, erorile şi aspiraţiile, toate lucrurile care înconjoară şi însoţesc viaţa unui tânăr. Aş fi foarte recunoscător dacă aş putea să spun ceva care să ţină măcar un tânăr pe direcţia cea bună, să-l păzească de greşelile şi păcatele care îi pot afecta viitorul, atât în această viaţă cât şi în veşnicie.
Sunt patru lucruri pe care intenţionez să le fac în continuare:
I. Voi menţiona câteva motive generale pentru care tinerii au nevoie să fie sfătuiţi.
II. Voi nota câteva pericole speciale în legătură cu care tinerii trebuie să fie avertizaţi.
III. Voi da câteva sfaturi generale şi îi implor pe tineri să le primească.
IV. Voi stabili câteva reguli speciale de comportament şi îi sfătuiesc insistent pe tineri să le urmeze.
Despre fiecare din aceste patru puncte voi spune câte ceva şi mă rog lui Dumnezeu ca aceste cuvinte să fie folositoare vreunui suflet.
I. Motive pentru care tinerii au nevoie să fie sfătuiţi
1. Care sunt motivele generale pentru care tinerii au nevoie de îndemnuri specifice? Voi menţiona câteva dintre ele în ordine.
(1) În primul rând, e un adevăr dureros acela că în orice loc există prea puţini tineri care par să fie creştini.
Vorbesc fără să ţin seama de condiţia cuiva; spun aceste lucruri pentru toţi. Bogaţi sau săraci, nobili sau de rând, educaţi sau needucaţi, de la oraş sau de la ţară – nu e nici o diferenţă. Mă cutremur când mă gândesc cât de puţini tineri sunt conduşi de Duhul Sfânt, cât de puţini sunt pe drumul îngust care duce la viaţă, cât de puţini se gândesc la lucrurile de sus, cât de puţini îşi iau crucea şi Îl urmează pe Hristos. Spun toate acestea cu tristeţe, însă cred, înaintea lui Dumnezeu, că nu spun nimic altceva decât adevărul.
Tinerilor, voi sunteţi o categorie mare şi foarte importantă a populaţiei acestei ţări; însă unde şi în ce stare se găsesc sufletele voastre? Indiferent unde am căuta răspunsul, acesta va fi unul şi acelaşi. Haideţi să-l întrebăm pe slujitor credincios al Evangheliei, să vedem ce ne va spune. Câţi tineri necăsătoriţi îşi amintesc că participă la Cina Domnului? Cine sunt cei mai ignoranţi în ce priveşte doctrina mântuirii, cei mai absenţi de la serviciile de duminica, cei mai dificil de atras la întâlnirile de studiu biblic şi de rugăciune din timpul săptămânii, cei mai neatenţi la orice s-ar predica? Care parte a enoriaşilor săi îi provoacă cele mai mari nelinişti? Cine sunt acei Rubeni pentru care i se strânge inima? Cine sunt aceia din turma sa care sunt cei mai greu de condus, care au nevoie cel mai frecvent de avertismente şi mustrări, care îi provoacă cele mai mari tulburări şi tristeţi, care îl ţin într-o stare de teamă permanentă pentru sufletele lor şi care par cei mai imposibil de îndreptat? Puteţi fi siguri, răspunsul lui va fi întotdeauna: „Tinerii.”
Haideţi să-i întrebăm pe părinţii din orice ţară a lumii şi să vedem ce ne vor răspunde cei mai mulţi dintre ei. Care membri ai familiei le provoacă cele mai mari dureri şi necazuri? Cine au nevoie cel mai mult de supraveghere şi cel mai adesea îi dezamăgesc? Cine sunt primii care sunt gata să renunţe la ce e bine, şi ultimii care îşi amintesc avertismentele şi sfaturile bune? Cine sunt cei mai dificil de menţinut în ordine şi între limite? Cine sunt cei care cad cel mai des în păcat, îşi fac de ruşine numele pe care îl poartă, îşi întristează prietenii, fac zile amare rudelor mai în vârstă şi îşi fac părinţii să moară cu tristeţe în inimă? Puteţi fi siguri, răspunsul va fi de regulă: „Tinerii.”
Haideţi să-i întrebăm pe judecători şi pe poliţişti, să vedem ce ne vor răspunde aceştia. Cine sunt clienţii cei mai frecvenţi ai cluburilor de noapte şi ai barurilor? Cine sunt membrii bandelor de cartier? Cine sunt arestaţi cel mai des pentru beţie, tulburarea liniştii, bătăi, furturi, tâlhării şi altele ca acestea? Cine umplu închisorile, casele de corecţie şi centrele de detenţie? Cine sunt cei care au nevoie cel mai mult de supraveghere şi purtare de grijă? Puteţi fi siguri, întotdeauna vor indica spre acelaşi grup şi vor spune: „Tinerii.”
Haideţi să ne îndreptăm spre clasele superioare, să vedem ce răspunsuri vom primi de la aceştia. Într-o familie, fiii întotdeauna îşi risipesc timpul, sănătatea şi banii în căutarea egoistă a plăcerilor. În altă familie, fiii nu vor să înveţe nici o meserie şi îşi irosesc cei mai preţioşi ani ai vieţii nefăcând nimic. Într-o alta, ei se ţin de slujbă doar de formă, fără să acorde vreo atenţie îndatoririlor acesteia. Într-o alta, intră în anturaje nepotrivite, se apucă de jocuri de noroc, fac datorii, ţinându-şi prietenii într-o nelinişte continuă. Observaţi că rangul social, titlurile, bogăţia şi educaţia nu împiedică aceste lucruri! Taţi neliniştiţi, mame cu inimile zdrobite, surori îndurerate, toţi ne-ar putea spune nenumărate istorii triste, dacă adevărul ar ieşi la iveală. Multe familii, care au tot ce-ar putea oferi lumea, numără printre membrii lor nume care nu sunt rostite niciodată, sau sunt rostite cu regret şi ruşine: un fiu, un frate, un verişor, un nepot, care face doar ce vrea el şi este o întristare pentru toţi cei ce-l cunosc. Puţine sunt familiile bogate care nu au astfel de spini în coastă, astfel de pete pe pagina fericirii, astfel de surse constante de durere şi nelinişte; adesea, prea adesea, cauza acestora e una singură: „Tinerii”.
Ce vom răspunde în faţa acestor lucruri? Sunt adevăruri, adevăruri simple, adevăruri pe care le întâlnim oriunde am privi, adevăruri care nu pot fi negate. Cât de înfricoşătoare sunt! Cât de groaznic este gândul că, ori de câte ori întâlnesc un tânăr, acesta este cel mai probabil un duşman al lui Dumnezeu, mergând pe drumul cel larg care duce în iad, nepotrivit pentru cer! Desigur, confruntaţi cu astfel de realităţi, nu vă veţi mai întreba de ce vin înaintea voastră cu sfaturi, veţi înţelege că am motive serioase.
(2) Moartea şi judecata îi aşteaptă şi pe tineri, la fel ca pe toţi ceilalţi, însă aproape toţi tinerii par să uite acest lucru.
Tinerilor, este rânduit şi pentru voi să muriţi; indiferent cât de puternici şi sănătoşi aţi fi acum, ziua morţii voastre ar putea fi foarte aproape. Întâlnesc şi tineri bolnavi, nu doar bătrâni. Înmormântez şi tineri, nu doar bătrâni. În fiecare cimitir citesc numele unora care nu au fost mai în vârstă decât sunteţi voi acum. Citesc în cărţi că, exceptând copiii mici şi bătrânii, mai mulţi mor între 13 şi 23 decât în oricare altă perioadă a vieţii. Şi totuşi, trăiţi ca şi cum aţi fi siguri că nu veţi muri niciodată.
Vă gândiţi că poate vă veţi ocupa de aceste lucruri mâine? Amintiţi-vă cuvintele lui Solomon: „Nu te făli cu ziua de mâine, căci nu ştii ce poate aduce o zi” (Prov. 27:1). „Mă voi ocupa de lucrurile serioase mâine”, îi răspundea o persoană nemântuită cuiva care o avertiza de pericolul ce-o aşteaptă; însă mâine nu a mai venit. Mâine e ziua diavolului, azi e ziua lui Dumnezeu. Lui Satan nu-i pasă cât de spirituale sunt intenţiile tale, sau cât de sfinte sunt hotărârile tale, câtă vreme ai decis să le pui în aplicare mâine. O, nu lăsaţi nici un loc diavolului în această problemă! Nu toţi tinerii trăiesc până la adânci bătrâneţe, ca Isaac sau Iacov. Mulţi copii mor înaintea părinţilor. David a jelit moartea celor doi fii ai săi; Iov a pierdut pe cei zece fii ai săi. Poate că şi tu te numeri printre aceştia, iar când va veni moartea, degeaba vei mai vorbi despre mâine, va trebui să pleci fără întârziere.
Credeţi că veţi găsi altădată un timp mai potrivit pentru a vă gândi la aceste lucruri? Aşa credea şi Felix şi atenienii în faţa cărora a predicat Pavel; însă acel timp nu a mai venit. Drumul spre iad e pavat cu astfel de idei. Mai bine asigură-te că lucrezi câtă vreme mai poţi. Nu lăsa nefăcut nici un lucru care ţine de veşnicie. Nu risca atunci când sufletul tău e în joc. Crede-mă, mântuirea unui suflet nu e ceva banal. Fiecare persoană are nevoie de o „mântuire aşa de mare”, indiferent că e tânăr sau bătrân; toţi au nevoie să fie născuţi din nou – toţi au nevoie să fie spălaţi în sângele lui Hristos – toţi au nevoie să fie sfinţiţi de Duhul Sfânt. Fericit este omul care nu lasă aceste lucruri în nesiguranţă, şi nu îşi găseşte odihna până când are mărturia Duhului înăuntrul lui, care îi adevereşte că este un copil al lui Dumnezeu.
Tinerilor, timpul vostru este scurt. Zilele voastre sunt o umbră, o ceaţă care apare pentru o vreme şi apoi dispare, o poveste al cărei sfârşit e aproape. Trupurile voastre nu sunt făcute din bronz. „Chiar şi tinerii”, spune Isaia, „se clatină şi cad” (Isaia 40:30). Sănătatea vă poate fi luată în orice clipă: e nevoie doar de un accident, o febră, o inflamaţie, o spargere a unui vas de sânge, şi în scurt timp veţi ajunge hrana viermilor în mormânt. Un singur pas e între oricare din voi şi moarte. În seara asta sufletul vă poate fi cerut înapoi. Mergeţi cu repeziciune pe drumul pe care păşesc locuitorii întregului pământ, în curând veţi muri. Viaţa voastră este nesigură, însă moartea voastră şi judecata sunt cât se poate de sigure. Şi voi va trebui să auziţi trâmbiţa arhanghelului, va trebui să staţi înaintea marelui tron alb de judecată, şi voi va trebui să ascultaţi de porunca, despre care Jerome spune că îi răsuna neîncetat în urechi: „Ridicaţi-vă, morţilor, şi veniţi la judecată.” „Da, Eu vin curând”, ne spune Însuşi Judecătorul. Nu pot, nu îndrăznesc, nu vreau să vă las în pace în legătură cu aceste lucruri.
O, de aţi lua seama la cuvintele Predicatorului: „Bucură-te, tinere, în tinereţea ta, fii cu inima veselă cât eşti tânăr, umblă pe căile alese de inima ta şi plăcute ochilor tăi; dar să ştii că pentru toate acestea te va chema Dumnezeu la judecată” (Eclesiastul 11:9). E uimitor cum cineva poate fi atât de nepăsător şi lipsit de griji, ştiind că îl aşteaptă judecata! Cu siguranţă, nimeni nu e mai nebun decât acela care se mulţumeşte să trăiască fără să se pregătească pentru moarte. Cu siguranţă, necredinţa oamenilor este cel mai uimitor lucru din lume. Cea mai clară profeţie din Biblie începe cu următoarele cuvinte: „Cine a crezut în ceea ce ni se vestise?” (Isaia 53:1). Domnul Isus a spus: „Dar când va veni Fiul omului, va găsi El credinţă pe pământ?” (Luca 18:8). Tinerilor, mă tem că despre mulţi dintre voi se spune în curţile de sus: „Aceştia nu vor crede.” Mă tem că treceţi grăbiţi prin viaţă, doar ca să vă treziţi, prea târziu, că moartea şi judecata sunt realităţi. Mă tem că aşa stau lucrurile, de aceea vă dau aceste îndemnuri.
(3) Ce vor fi tinerii depinde cel mai probabil de ceea ce sunt acum, dar ei par să uite acest lucru.
Tinereţea este anotimpul în care se plantează maturitatea, acea parte a scurtei vieţi omeneşti în care se modelează caracterul, punctul de cotitură în istoria minţii omului.
După mugurul care răsare ne putem da seama ce fel de copac va creşte, după flori ne putem da seama ce fel de rod va avea, primăvara evaluăm recolta verii, dimineaţa judecăm ziua ce va urma, iar după caracterul tânărului putem să ne dăm seama cum va fi când va ajunge la maturitate.
Tinerilor, nu vă lăsaţi înşelaţi. Să nu credeţi că, după placul inimii, puteţi sluji poftelor şi plăcerilor la începutul vieţii, iar apoi să mergeţi şi să-I slujiţi lui Dumnezeu cu inima împăcată spre sfârşitul vieţii. Să nu credeţi că puteţi trăi ca Esau şi să muriţi ca Iacov. Este o batjocură să negociaţi cu Dumnezeu şi cu sufletul vostru în felul acesta. E o insultă îngrozitoare să credeţi că puteţi da lumii şi diavolului floarea tăriei voastre, lăsându-I Regelui Regilor rămăşiţele inimilor voastre, resturile puterilor voastre. E o insultă îngrozitoare, şi s-ar putea să descoperiţi în paguba voastră că aşa ceva e imposibil.
Îndrăznesc să spun că plănuiţi să vă pocăiţi mai târziu. Nu vă daţi seama ce faceţi. Voi vă faceţi planurile fără Dumnezeu. Pocăinţa şi credinţa sunt darurile lui Dumnezeu, dar sunt daruri pe care uneori El le reţine, atunci când au fost oferite mult timp fără să fie acceptate. E adevărat, nu e niciodată prea târziu pentru pocăinţa autentică, dar vă avertizez în acelaşi timp că pocăinţa venită târziu rareori e autentică. E adevărat, unul dintre tâlhari a fost convertit în ultimele ore ale vieţii, pentru ca nimeni să nu dispere; însă vă avertizez că numai unul a fost convertit, pentru ca nimeni să nu abuzeze de asta. E adevărat, este scris: „[El] poate să mântuiască în chip desăvârşit pe cei ce se apropie de Dumnezeu prin El” (Evrei 7:25). Dar vă avertizez că acelaşi Duh Sfânt a scris: „Fiindcă eu chem şi voi vă împotriviţi, fiindcă îmi întind mâna şi nimeni ia seama, de aceea şi eu, voi râde când veţi fi în vreo nenorocire, îmi voi bate joc de voi când vă va apuca groaza” (Proverbe 1:24, 26).
Credeţi-mă, veţi descoperi că nu e uşor să vă întoarceţi la Dumnezeu atunci când vă convine. Bine spunea omul lui Dumnezeu Leighton: „Drumul păcatului e în jos; omul nu se poate opri atunci când vrea.” Dorinţele sfinte şi convingerile serioase nu sunt ca slujitorii sutaşului din Biblie, să vină şi să se ducă după dorinţa stăpânului; dimpotrivă, ele sunt ca bivolul sălbatic din cartea Iov, nu vor asculta de vocea voastră, nu vor lua seama la cererile voastre. Despre faimosul general Hannibal din vechime s-a spus că, atunci când putea să cucerească cetatea împotriva căreia lupta, n-a făcut-o, iar atunci când a vrut s-o facă, n-a mai putut. Aveţi grijă ca nu cumva acelaşi lucru să vi se întâmple cu privire la viaţa veşnică.
De ce vă spun toate aceste lucruri? Vi le spun din cauza puterii obiceiurilor. Vi le spun pentru că experienţa m-a învăţat că inimile oamenilor rareori se mai schimbă, dacă nu au fost schimbate în tinereţe. Cu adevărat rari sunt oamenii convertiţi la bătrâneţe. Obiceiurile au rădăcini adânci. Odată ce păcatului i se permite să locuiască în inima voastră, el nu va mai ieşi atunci când i-o veţi cere. Obişnuinţa devine a doua natură, iar lanţurile ei nu se rup uşor. Bine spunea profetul: „Poate un Etiopian să-şi schimbe pielea sau un pardos să-şi schimbe petele? Tot aşa, aţi putea voi să faceţi binele, voi, care sunteţi deprinşi să faceţi răul?” (Ieremia 13:23). Obiceiurile sunt ca pietrele care se rostogolesc pe panta unui deal – cu cât se rostogolesc mai mult, cu atât prind viteză iar direcţia lor e mai greu de controlat. Obiceiurile, precum copacii, se întăresc odată cu vârsta. Un copil poate îndoi un stejar când e puiet – dar o sută de oameni nu îl poate smulge când acesta a ajuns la maturitate. Un copil se poate bălăci în râul Tamisa aproape de izvorul acestuia, însă cel mai mare vas din lume poate pluti pe râu înainte ca acesta să se reverse în mare. Tot aşa şi obiceiurile: cu cât sunt mai vechi, cu atât sunt mai puternice – cu cât li s-a permis mai mult să stăpânească, cu atât va fi mai greu să fie alungate. Ele cresc odată cu creşterea noastră, se întăresc odată cu puterea noastră. Obiceiul este doica păcatului. Fiecare nou păcat micşorează teama şi remuşcarea, împietreşte inima, toceşte tăişul conştiinţei şi sporeşte înclinaţia noastră către păcat.
Tinerilor, poate credeţi că accentuez prea mult acest punct. Dacă aţi fi văzut, aşa cum văzut eu, bătrâni în pragul morţii, fără să mai simtă nimic, uscaţi, împietriţi, morţi, reci, tari ca piatra – nu aţi mai spune aşa. Credeţi-mă, nu puteţi rămâne pe loc în sufletele voastre. Obiceiurile bune sau rele se întăresc în inimile voastre pe zi ce trece. În fiecare zi sunteţi fie mai aproape de Dumnezeu, fie mai departe. Cu fiecare an în care continuaţi să nu vă pocăiţi, zidul de despărţire dintre voi şi cer devine mai înalt şi mai gros, iar prăpastia ce trebuie trecută devine mai adâncă şi mai largă. O, fie-vă groază de efectul de împietrire al rămânerii constante în păcat! Acum e timpul potrivit. Nu amânaţi decizia până în iarna vieţii voastre. Dacă nu Îl căutaţi pe Domnul cât sunteţi tineri, puterea obiceiului vă va face să nu-L mai căutaţi probabil niciodată.
De asta mă tem, de aceea vă îndemn.
(4) Diavolul îşi dă toată silinţa să distrugă sufletele tinerilor, iar ei nu par să ştie acest lucru.
Satan ştie foarte bine că voi sunteţi generaţia ce va urma, de aceea îşi foloseşte toate vicleşugurile ca să vă ducă sub stăpânirea lui. Nu vreau să fiţi în necunoştinţă de planurile lui.
Asupra voastră el trimite cele mai alese ispite. Îşi întinde plasa cu cea mai mare grijă, ca să vă prindă sufletele în ea. Aşează în capcane cele mai dulci momeli, ca să vă aducă sub puterea lui. Îşi expune marfa înaintea voastră cu cea mai mare iscusinţă, ca să vă facă să-i cumpăraţi otrăvurile îndulcite, şi să mâncaţi din dulciurile lui blestemate. Voi sunteţi obiectivul principal al atacurilor lui. Domnul să-l mustre şi să vă izbăvească din mâinile lui!
Tinerilor, luaţi seama să nu vă lăsaţi prinşi în cursa lui. El va încerca să vă arunce praf în ochi, ca să vă împiedice să vedeţi lucrurile la adevărata lor valoare. Se va strădui să vă facă să credeţi că răul e bine, iar binele e rău. Va zugrăvi, va polei cu aur, va împodobi păcatul, ca să vă facă să vă îndrăgostiţi de el. Va deforma, va denatura şi va contraface adevăratul creştinism, ca să vă devină antipatic. Va preamări plăcerile răutăţii – însă va ascunde de ochii voştri ţepuşul acestora. Va ridica înaintea voastră crucea şi durerea ei – însă va ţine departe de privirea voastră cununa veşnică. Vă va promite totul, la fel cum a făcut cu Hristos, dacă îl veţi sluji. Vă va ajuta chiar să îmbrăcaţi o formă de creştinism, numai să neglijaţi puterea acestuia. La începutul vieţilor voastre vă va spune că e prea devreme să-L slujiţi pe Dumnezeu, iar la sfârşit vă va spune că e prea târziu. O, nu vă lăsaţi înşelaţi!
Nu ştiţi pericolul pe care îl reprezintă acest duşman; tocmai această ignoranţă mă face să mă tem. Sunteţi ca nişte orbi, care păşesc printre gropi şi capcane; nu vedeţi pericolele care vă împresoară din toate părţile.
Duşmanul vostru este puternic. E numit: „Stăpânitorul lumii acesteia” (Ioan 14:30). S-a împotrivit Domnului nostru Isus Hristos pe tot parcursul slujirii Lui. I-a ispitit pe Adam şi Eva să mănânce din fructul interzis, aducând astfel păcatul şi moartea în lume. L-a ispitit chiar şi pe David, omul după inima lui Dumnezeu, făcând astfel ca ultimele zile ale acestuia să fie pline de întristare. L-a ispitit chiar şi pe Petru, Apostolul ales, şi l-a făcut să se lepede de Domnul lui. Cu siguranţă, vrăjmăşia lui împotriva omului şi împotriva lui Dumnezeu trebuie dispreţuită.
Duşmanul vostru e neobosit. El nu doarme niciodată. Încontinuu el dă târcoale, căutând pe cine să înghită. El cutreieră neîncetat pământul. Poate că vouă nu vă pasă de sufletele voastre; lui îi pasă. El vrea sufletele voastre ca să vă nenorocească, aşa cum este şi el, şi va pune mâna pe ele dacă va putea. Cu siguranţă, ura lui împotriva oamenilor şi împotriva lui Dumnezeu trebuie dispreţuită.
Duşmanul vostru este şi viclean. De mii de ani el citeşte o carte, iar acea carte este inima omului. Ar trebui să o cunoască bine, şi o cunoaşte într-adevăr – toate slăbiciunile ei, toată ipocrizia ei, toată nebunia ei. El are o magazie plină de ispite, fiecare dintre acestea fiind destinate să provoace un rău cât mai mare inimii omeneşti. Nu veţi ajunge niciodată într-un loc în care el să nu vă găsească. Mergeţi în oraş – va fi acolo. Mergeţi în pustie – va fi şi acolo. Aşezaţi-vă printre beţivi – va fi acolo, gata să vă ajute. Ascultaţi o predică – va fi acolo ca să vă distragă atenţia. Cu siguranţă, o astfel de rea-voinţă trebuie dispreţuită.
Tinerilor, acest duşman lucrează din greu pentru distrugerea voastră, indiferent cât de puţin v-aţi gândi voi la asta. Voi sunteţi premiul pentru care se luptă el. El ştie că puteţi fi o binecuvântare sau un blestem pentru generaţia voastră, de aceea încearcă din greu să vă câştige inimile încă din zorii vieţii, ca să ajutaţi la răspândirea împărăţiei lui în fiecare zi. Cât de bine ştie el că cea mai sigură metodă ca să distrugi o floare este să distrugi bobocul!
O, de vi s-ar deschide ochii, la fel ca slujitorului lui Elisei la Dotan! O, de aţi putea vedea cum Satan unelteşte împotriva păcii voastre! Trebuie să vă avertizez, trebuie să vă îndemn. Fie că vreţi să mă ascultaţi, fie că nu, eu nu pot, nu îndrăznesc să vă las în pace.
(5) Tinerii au nevoie de îndemnuri pentru că vor fi scutiţi de suferinţă, dacă încep să-L slujească pe Dumnezeu acum.
Păcatul este mama tuturor suferinţelor, şi nici un alt păcat nu pare să aducă omului mai multă nenorocire şi durere decât păcatele tinereţii. Faptele nebuneşti pe care le-a făcut, timpul irosit, greşelile făcute, anturajul păcătos, răul provocat propriei persoane, atât trupului cât şi sufletului, şansele de fericire ratate, ocaziile de slujire neglijate; toate aceste lucruri provoacă adesea amărăciune conştiinţei unui bătrân, aruncă un nor întunecat peste apusul zilelor sale şi îi umplu ultimele zile ale vieţii cu remuşcări şi ruşine.
Unii v-ar putea spune despre sănătatea pierdută timpuriu, datorită păcatelor tinereţii. Boala le macină mădularele, făcându-i să fie dezgustaţi de viaţă. Puterea muşchilor e atât de slăbită, încă cea mai mică greutate e o povară prea grea pentru ei. Ochii li s-au întunecat prea devreme, iar energia lor naturală s-a micşorat. Soarele sănătăţii a apus deşi încă e ziuă, iar ei jelesc văzând cum trupul le este consumat. Credeţi-mă, e o cupă amară când trebuie să o bei.
Alţii v-ar putea povesti despre consecinţele leneviei. Au irosit oportunitatea de aur de a învăţa. Nu au vrut să adune înţelepciunea atunci când minţile lor puteau cel mai bine să o primească, iar memoria era în stare să o reţină. Acum e prea târziu. Nu mai au timp să stea şi să înveţe. Nu mai au aceeaşi putere, chiar dacă ar găsi timp. Timpul pierdut nu mai poate fi recuperat. Şi aceasta e o cupă amară când trebuie să o bei.
Alţii v-ar putea spune despre erorile de judecată, care au provocat suferinţă pentru tot restul vieţii. Şi-au impus propria voinţă. N-au vrut să asculte sfaturile celor din jur. S-au înconjurat cu prieteni care le-au ruinat fericirea. Au ales o profesie care nu li se potrivea. Acum văd bine toate aceste lucruri. Însă ochii li s-au deschis de-abia acum, după ce greşeala nu mai poate fi reparată. O, şi aceasta e o cupă atât de amară!
Tinerilor, tinerilor, aş vrea să puteţi cunoaşte mângâierea unei conştiinţe care nu e împovărată cu o listă lungă de păcate ale tinereţii. Acestea sunt rănile care pătrund cel mai adânc. Sunt săgeţile care consumă spiritul unui om. Este oţelul care le intră în suflet. Aveţi milă de voi înşivă. Căutaţi-L pe Domnul din timp, ca să fiţi scutiţi de multe lacrimi amare.
Acesta e adevărul pe care se pare că l-a simţit şi Iov. El spune: „Pentru ce să mă loveşti cu suferinţe amare şi să mă pedepseşti pentru greşeli din tinereţe?” (Iov 13:26). La fel, prietenul lui Ţofar, vorbind despre omul nelegiuit, spune: „Oasele lui, pline de vlaga tinereţii, îşi vor avea culcuşul cu el în ţărână” (Iov 20:11).
Şi David se pare că a simţit acest lucru. El Îi spune Domnului: „Nu-Ţi aduce aminte de greşelile din tinereţea mea, nici de fărădelegile mele” (Psalmul 25:7).
Beza, marele reformator elveţian, a simţit acest lucru atât de puternic, încât a pomenit în testamentul lui ca o mare binecuvântare faptul că a fost chemat din lume, prin harul lui Dumnezeu, la vârsta de şaisprezece ani.
Mergeţi acum şi întrebaţi-i pe credincioşi, şi cred că mulţi vă vor răspunde la fel. „O, de aş putea să mai trăiesc o dată zilele tinereţii!” Probabil vă vor spune: „O, de mi-aş fi trăit începutul vieţii mai bine! Ce bine ar fi dacă nu mi-aş fi pus temelia obiceiurilor rele atât de timpuriu la începutul călătoriei mele!”
Tinerilor, vreau să vă scutesc de toate aceste suferinţe, dacă pot. Iadul înseamnă adevărul descoperit prea târziu. Fiţi înţelepţi la momentul potrivit. Ce semănaţi la tinereţe, veţi culege la bătrâneţe. Nu vă irosiţi cel mai preţios anotimp al vieţii pe lucruri care nu vă vor mângâia în ultimele zile ale vieţii. Semănaţi în neprihănire: intraţi cu plugul adânc în pământul tare, nu semănaţi printre spini.
Poate că acum păcatul e uşor de înfăptuit cu mâinile voastre, cuvintele păcătoase sunt uşor de rostit, însă puteţi fi siguri de asta, în timp vă veţi întâlni din nou cu efectele acestor păcate, indiferent dacă veţi dori sau nu. Rănile vechi dor şi provoacă suferinţă mult timp după ce s-au închis, şi doar o cicatrice a mai rămas: la fel veţi descoperi că stau lucrurile şi cu păcatele voastre. S-au găsit urme de animale pe suprafaţa stâncilor de pe vremea când acestea erau doar nisip umed, la mii de ani după ce animalul care le-a lăsat a pierit şi s-a dus; la fel s-ar putea întâmpla şi cu păcatele voastre.
„Experienţa,” spune proverbul, „este o şcoală grea, dar nebunii nu vor mai învăţa în alta.” Aş vrea ca toţi să fiţi cruţaţi de nenorocirile pe care păcatele tinereţii le vor aduce cu siguranţă. Acesta e ultimul motiv pentru care vă dau aceste îndemnuri.
Tradus de Florin Vidu
Gânduri pentru tineri – partea 2
Pericole pentru tineri
J. C. Ryle (1816-1900)
Când Apostolul Pavel a scris Epistola sa către Titus despre responsabilităţile acestuia ca slujitor al lui Dumnezeu, el i-a menţionat pe tineri ca un grup care cere o atenţie specială. După ce a vorbit despre bărbaţii şi femeile în vârstă, apoi despre femeile tinere, el adaugă acest sfat: „Sfătuieşte, de asemenea, pe tineri să fie cumpătaţi” (Tit 2:6). Voi urma şi eu sfatul apostolului. Vreau să spun câteva cuvinte de îndemnuri prieteneşti pentru tineri.
Deşi îmbătrânesc pe zi ce trece, sunt câteva lucruri pe care mi le amintesc foarte bine din zilele tinereţii mele. Îmi amintesc foarte bine bucuriile şi tristeţile, speranţele şi temerile, ispitele şi dificultăţile, judecăţile greşite şi sentimentele nutrite faţă de persoanele nepotrivite, erorile şi aspiraţiile, toate lucrurile care înconjoară şi însoţesc viaţa unui tânăr. Aş fi foarte recunoscător dacă aş putea să spun ceva care să ţină măcar un tânăr pe direcţia cea bună, să-l păzească de greşelile şi păcatele care îi pot afecta viitorul, atât în această viaţă cât şi în veşnicie.
Sunt patru lucruri pe care intenţionez să le fac în continuare:
I. Voi menţiona câteva motive generale pentru care tinerii au nevoie să fie sfătuiţi.
II. Voi nota câteva pericole speciale în legătură cu care tinerii trebuie să fie avertizaţi.
III. Voi da câteva sfaturi generale şi îi implor pe tineri să le primească.
IV. Voi stabili câteva reguli speciale de comportament şi îi sfătuiesc insistent pe tineri să le urmeze.
Despre fiecare din aceste patru puncte voi spune câte ceva şi mă rog lui Dumnezeu ca aceste cuvinte să fie folositoare vreunui suflet.
II. Pericole pentru tineri
2. Există câteva pericole speciale în legătură cu care tinerii trebuie să fie avertizaţi.
(1) Un pericol cu care se confruntă tinerii este mândria.
Ştiu bine că toate sufletele se găsesc în mare primejdie. Tineri sau bătrâni, nu contează; toţi avem o cursă de alergat, o bătălie de luptat, o inimă de smerit, o lume de câştigat, un trup de ţinut sub control, un diavol căruia trebuie să ne împotrivim; am putea foarte bine să spunem, „Cine este de ajuns pentru aceste lucruri?” Totuşi, fiecare vârstă şi fiecare situaţie are ispitele şi capcanele ei specifice, de aceea e bine să le cunoaştem. Paza bună trece primejdia rea. Dacă aş putea să vă conving să fiţi în gardă împotriva pericolelor pe care le voi numi în continuare, sunt sigur că aş fi de mare ajutor sufletelor voastre.
Mândria este cel mai vechi păcat din lume. Cu adevărat, el a existat înainte să existe lumea. Satan şi îngerii lui au căzut din cauza mândriei lor. Nu au fost mulţumiţi cu situaţia şi statutul lor iniţial. Astfel, mândria a furnizat iadului primii locatari.
Mândria l-a alungat pe Adam din Paradis. Nu a fost mulţumit cu locul pe care i l-a dat Dumnezeu. A încercat să se ridice mai sus, şi a căzut. Astfel, păcatul, durerea şi moartea au intrat în lume prin mândrie.
Mândria se găseşte în toate inimile prin natura lucrurilor. Ne naştem mândri. Mândria ne face să ne simţim mulţumiţi de noi înşine, să credem că suntem suficient de buni aşa cum suntem, ne împiedică să primim sfaturi, ne face să respingem Evanghelia lui Hristos, ne determină pe fiecare să ne alegem propriul drum. Însă mândria nu domneşte niciunde cu atâta putere ca în inima unui tânăr.
Cât de obişnuit este să vedem tineri plini de ei înşişi, orgolioşi şi intoleranţi faţă de orice sfat care li s-ar oferi! Cât de des îi putem vedea obraznici şi nepoliticoşi cu toţi cei din jurul lor, crezând că nu primesc aprecierea şi onoarea pe care o merită! Cât de des nu vor să se oprească şi să asculte sfatul unei persoane mai în vârstă! Ei cred că ştiu tot. Au o părere exagerată despre propria lor înţelepciune. Ei cred că persoanele mai în vârstă, în special rudele lor, sunt mărginite, obtuze, încete la minte. Ei nu au nevoie de învăţătură sau instrucţiuni: înţeleg toate lucrurile. Aproape că se înfurie atunci când cineva încearcă să le vorbească. La fel ca armăsarii tineri, nu pot tolera nici chiar cel mai mic control asupra lor. Vor să fie independenţi şi să facă numai ce doresc. La fel ca cei pe care i-a menţionat Iov, „S-ar putea zice, în adevăr, că neamul omenesc sunteţi voi, şi că odată cu voi va muri şi înţelepciunea!” (Iov 12:2). Toate aceste lucruri definesc mândria.
Roboam a fost o astfel de persoană, ce a dispreţuit sfatul oamenilor cu experienţă care l-au înconjurat pe tatăl său şi a ascultat în schimb de tinerii din generaţia lui. A trebuit să suporte consecinţele prostiei lui. Sunt mulţi ca el.
Fiul risipitor a fost o astfel de persoană, care şi-a cerut partea de moştenire ca să-şi asigure stilul de viaţă pe care şi-l dorea. Nu a fost mulţumit să trăiască în linişte sub acoperişul tatălui său, ci s-a dus într-o ţară îndepărtată, unde să fie propriul lui stăpân. Aşa cum copiii mici dau drumul mâinii mamei lor ca să păşească singuri, şi tânărul nostru a simţit în scurtă vreme durerea provocată de prostia lui. A devenit mai înţelept atunci când a ajuns să mănânce lături împreună cu porcii. Însă la fel ca el sunt mulţi alţii.
Tinerilor, vă îndemn stăruitor, feriţi-vă de mândrie. Despre două lucruri se spune că sunt rare în lume – unul este un tânăr smerit, iar celălalt este un bătrân mulţumit. Mă tem că e cât se poate de adevărat.
Nu vă mândriţi cu abilităţile voastre, cu puterea voastră, cu cunoştinţele voastre, cu felul în care arătaţi, cu iscusinţa voastră. Nu vă mândriţi cu talentele voastre, oricare ar fi acestea. Altfel dovediţi că nu vă cunoaşteţi pe voi înşivă şi nu cunoaşteţi lumea. Pe măsură ce veţi îmbătrâni, cu cât veţi vedea mai multe, cu atât veţi avea mai puţine motive să vă mândriţi. Ignoranţa şi lipsa de experienţă sunt piedestalul mândriei; odată ce acest suport este înlăturat, mândria se va prăbuşi.
Amintiţi-vă de câte ori Scriptura ne vorbeşte despre superioritatea unui duh smerit. Cu câtă putere suntem avertizaţi: „Eu spun fiecăruia dintre voi, să nu aibă despre sine o părere mai înaltă decât se cuvine” (Romani 12:3). Cât de clar ni se spune: „Dacă crede cineva că ştie ceva, încă n-a cunoscut cum trebuie să cunoască” (1 Corinteni 8:2). Cât de precisă e porunca: „Îmbrăcaţi-vă cu smerenie” (Coloseni 3:12). Şi, din nou, „Să fiţi împodobiţi cu smerenie” (1 Petru 5:5). Aceasta e haina pe care mulţi par să o evite ca pe o zdreanţă.
Gândiţi-vă la marele exemplu pe care Domnul nostru Isus Hristos ni l-a lăsat în această privinţă. El a spălat picioarele ucenicilor săi, spunând: „Eu v-am dat o pildă, ca şi voi să faceţi cum am făcut Eu” (Ioan 13:15). Este scris: „El, cu toate că era bogat, s-a făcut sărac pentru voi” (2 Corinteni 8:9). Şi, din nou, „S-a dezbrăcat pe sine însuşi şi a luat un chip de rob, făcându-Se asemenea oamenilor. La înfăţişare a fost găsit ca un om, S-a smerit şi S-a făcut ascultător” (Filipeni 2:7,8). Cu siguranţă, cine e mândru se aseamănă mai mult cu diavolul şi cu Adam în starea lui căzută, decât cu Hristos.
Gândiţi-vă la cel mai înţelept om care a trăit vreodată, mă refer la Solomon. Priviţi cum vorbeşte despre el însuşi: „Eu nu sunt decât un tânăr, nu sunt încercat” (1 Regi 3:7). O atitudine total diferită de cea a fratelui său Absalom, care se considera deasupra tuturor: „De m-ar pune pe mine judecător în ţară! Orice om care ar avea o neînţelegere şi o judecată, ar veni la mine, şi i-aş face dreptate” (2 Samuel 15:4). O atitudine total diferită de cea a fratelui său Adonia, care „s-a semeţit până acolo în cât a zis: ‘Eu voi fi împărat!'” (1 Regi 1:5). Smerenia a reprezentat începutul înţelepciunii lui Solomon. El scrie despre propria lui experienţă: „Dacă vezi un om care se crede înţelept, poţi să ai mai multă nădejde pentru un nebun decât pentru el” (Proverbe 26:12).
Tinerilor, puneţi la inimă versetele pe care tocmai le-am citit. Nu fiţi prea încrezători în propria voastră judecată. Încetaţi să mai fiţi atât de siguri că voi aveţi întotdeauna dreptate, iar ceilalţi greşesc. Nu vă încredeţi în propria părere, atunci când vedeţi că bătrânii gândesc altceva, în special atunci când e vorba de părinţii voştri. Vârsta aduce experienţa, de aceea merită respect. Iată un semn de înţelepciune din partea lui Elihu, în cartea Iov: „Fiindcă ei erau mai în vârstă decât el, Elihu aşteptase până în clipa aceasta, ca să vorbească lui Iov” (Iov 32:4). Ceva mai târziu, el a spus: „Eu sunt tânăr, şi voi sunteţi bătrâni: de aceea m-am temut, şi m-am ferit să vă arăt gândul meu. Eu îmi ziceam: ‘Să vorbească bătrâneţea, marele număr de ani să înveţe pe alţii înţelepciunea'” (Iov 32:6-7). Smerenia şi tăcerea sunt calităţi minunate în tineri. Niciodată să nu te ruşinezi să înveţi: Isus a fost un învăţăcel la 12 ani; când L-au găsit în Templu, El stătea „în mijlocul învăţătorilor, ascultându-i şi punându-le întrebări” (Luca 2:46). Cei mai înţelepţi oameni îţi vor spune că ei învaţă necontenit, şi totuşi se smeresc la gândul cât de puţin cunosc de fapt. Marele Sir Isaac Newton obişnuia să spună că nu se simţea cu nimic mai presus decât un copilaş, care a adunat câteva pietre preţioase pe ţărmul mării cunoaşterii.
Tinerilor, dacă vreţi să fiţi înţelepţi, dacă vreţi să fiţi fericiţi, amintiţi-vă avertismentul pe care vi-l dau: Feriţi-vă de mândrie.
(2) Un alt pericol pentru tineri este iubirea plăcerilor.
Tinereţea este vremea când pasiunile noastre sunt cele mai puternice şi, la fel ca nişte copii obraznici, ţipă cel mai tare să li se facă pe plac. Tinereţea este vremea când, în general, avem parte de cel mai înalt grad de sănătate şi putere: moartea pare departe, iar parcă singurul lucru important e să ne bucurăm de viaţă. Tinereţea e vremea când cei mai mulţi oameni nu prea au griji pământeşti şi nelinişti care să le captiveze atenţia. Toate aceste lucruri îi determină pe tineri să nu se gândească la nimic altceva în afara plăcerii. „Slujesc poftelor şi plăcerilor”: acesta e răspunsul real pe care mulţi tineri l-ar da la întrebarea „Al cui slujitor eşti tu?”
Tinerilor, timpul nu-mi permite să vă descriu toate roadele pe care le produce această iubire pentru plăceri, toate modurile în care vă poate face rău. De ce să vorbesc despre chefuri, petreceri, băuturi, jocuri de noroc, filme, dansuri, şi altele ca acestea? Sunt puţini aceia care nu cunosc câteva dintre aceste lucruri din propria experienţă amară. Şi acestea sunt doar câteva. Toate lucrurile care te încântă pentru o vreme, toate lucrurile care îţi întunecă judecata şi îţi ţine mintea într-un vârtej continuu, toate lucrurile care delectează simţurile şi încântă firea pământească, acestea sunt lucrurile care au o putere enormă asupra timpului vieţii tale şi îşi datorează această putere iubirii de plăceri. Fii în gardă! Nu fi ca aceia despre care Pavel spune că sunt „iubitori mai mult de plăceri decât iubitori de Dumnezeu” (2 Timotei 3:4).
Amintiţi-vă ce vă spun: dacă vă agăţaţi de plăcerile pământeşti – acestea sunt lucrurile care ucid sufletele. Nu e nici un mod mai sigur de a-ţi însemna cugetul cu fierul roşu şi de a-ţi împietri inima faţă de lucrurile lui Dumnezeu, decât să cedezi în faţa dorinţelor trupului şi minţii. La început pare un nimic, dar consecinţele se văd pe termen lung.
Gândiţi-vă la ce spune Petru: „Să vă feriţi de poftele firii pământeşti care se războiesc cu sufletul” (1 Petru 2:11). Aceste lucruri distrug pacea sufletului, îi slăbesc puterea, îl duc în captivitate şi îl fac sclavul lor.
Gândiţi-vă la ce spune Pavel: „De aceea, omorâţi mădularele voastre care sunt pe pământ: curvia, necurăţia, patima, pofta rea şi lăcomia” (Coloseni 3:5). „Cei ce sunt ai lui Hristos Isus, şi-au răstignit firea pământească împreună cu patimile şi poftele ei” (Galateni 5:24). Cândva trupul era o casă perfectă pentru suflet, acum e corupt în întregime şi tulburat, are nevoie de o continuă supraveghere. A devenit o povară pentru suflet, nu un ajutor; o piedică, nu un sprijin. Poate deveni un slujitor folositor, dar întotdeauna e un stăpân rău.
Gândiţi-vă, din nou, la cuvintele lui Pavel: „Îmbrăcaţi-vă în Domnul Isus Hristos şi nu purtaţi grijă de firea pământească, ca să-i treziţi poftele” (Romani 13:14). „Acestea”, spune Leighton, „sunt exact cuvintele care au convins inima lui Augustin de păcătoşenia ei şi l-au determinat pe tânărul imoral să devină un slujitor credincios al lui Isus Hristos.” Tinerilor, doresc ca la fel să se întâmple cu fiecare dintre voi.
Mai amintiţi-vă şi de faptul că, dacă vă agăţaţi de plăcerile pământeşti, toate acestea nu vă vor satisface, vor fi seci şi fără sens. La fel ca lăcustele din Apocalipsa, ele par să poarte cununi pe cap; însă, la fel ca acele lăcuste, veţi descoperi că au ţepi ascuţiţi în cozile lor. Nu tot ce străluceşte e aur. Nu tot ce e dulce e şi bun. Plăcerile care ţin doar o vreme nu sunt plăceri adevărate.
Mergeţi şi bucuraţi-vă de plăcerile pământeşti, dacă asta vreţi, dar veţi descoperi că inima nu va fi niciodată satisfăcută de ele. Întotdeauna va fi o voce înăuntru care va striga, la fel ca lipitoarea din Proverbe 30:15, „Dă-mi! Dă-mi!” Există un gol înăuntru pe care doar Dumnezeu îl poate umple. Veţi descoperi, la fel ca Solomon, că plăcerile pământeşti sunt doar o faţadă care nu înseamnă nimic, promit mulţumire dar aduc dezamăgirea spiritului – sicrie poleite cu aur, de admirat pe dinafară, dar pline de putreziciune pe dinăuntru. Fiţi înţelepţi în tinereţea voastră. Scrieţi cuvântul „otravă” peste toate plăcerile pământeşti. Cele mai legitime dintre ele trebuie folosite cu moderaţie. Toate vă vor distruge sufletul dacă vă lipiţi inima de ele. În cazul oricărei plăceri, trebuie să aveţi mai întâi garanţia că nu e păcătoasă, apoi vă puteţi bucura de ea cu moderaţie.
Nu mă sfiesc să îi avertizez pe toţi tinerii şi să le amintesc de porunca a şaptea: feriţi-vă de adulter şi imoralitate sexuală, de orice fel de necurăţie. Mă tem că nu vorbim prea des de această parte a Legii lui Dumnezeu. Însă, atunci când văd cum profeţii şi Apostolii au tratat acest subiect, când observ felul deschis în care Reformatorii Bisericii noastre l-au denunţat, când văd numărul de tineri care calcă pe urmele lui Ruben, Hofni, Fineas, Amon, pe mine cel puţin mă mustră conştiinţa dacă tac. Lumea devine din ce în ce mai stricată din cauză că nu învăţăm şi nu predicăm despre această poruncă. În ce mă priveşte, cred că ar fi fals şi nescriptural ca atunci când mă adresez tinerilor să nu vorbesc despre ceea ce este în cea mai mare măsură „păcatul tânărului”.
Încălcarea poruncii a şaptea este un păcat deasupra tuturor celorlalte, după cum spune Osea: „Curvia, vinul şi mustul iau minţile omului” (Osea 4:11). Este păcatul care lasă răni pe suflet mai adânci decât în cazul oricărui alt păcat pe care îl poate înfăptui un om. E un păcat care distruge mii de tineri în fiecare generaţie şi i-a dărâmat pe unii dintre sfinţii lui Dumnezeu din trecut. Samson şi David sunt dovezi cutremurătoare. E păcatul în faţa căruia omul îndrăzneşte să zâmbească şi să îl muşamalizeze prin cuvinte ca înfiorare, dragoste, pasiune necontrolabilă, dorinţă firească. Însă e păcatul de care se bucură diavolul cel mai mult, pentru că el e „duhul necurat”; e păcatul pe care Dumnezeu îl urăşte şi declară că „îl va judeca” (Evrei 13:4).
Tinerilor, „Fugiţi de curvie” (1 Corinteni 6:18), dacă iubiţi viaţa. „Nimeni să nu vă înşele cu vorbe deşarte; căci din pricina acestor lucruri vine mânia lui Dumnezeu peste oamenii neascultători” (Efeseni 5:6). Fugiţi de acele ocazii, de tovărăşia celor care v-ar putea atrage în acest păcat, de locurile unde aţi putea fi ispitiţi să-l înfăptuiţi. Citiţi ce spune Domnul nostru despre acest păcat în Matei 5:28: „Dar Eu vă spun că oricine se uită la o femeie, ca s-o poftească, a şi preacurvit cu ea în inima lui.” Fiţi la fel ca sfântul slujitor Iov: „Făcusem un legământ cu ochii mei, şi nu mi-aş fi oprit privirile asupra unei fecioare” (Iov 31:1). Nu vă opriţi să vorbiţi despre acest păcat. E unul din lucrurile la care nici măcar nu trebuie să se facă aluzie în cursul unei conversaţii. Nu te poţi nici măcar atinge de o unsoare neagră fără să te murdăreşti pe mâini. Fugiţi de astfel de gânduri; împotriviţi-vă, distrugeţi-le, rugaţi-vă împotriva lor – faceţi orice sacrificiu, dar nu cedaţi în faţa lor. Imaginaţia e răsadniţa în care adesea încolţeşte păcatul. Păziţi-vă gândurile şi atunci nu vă veţi teme de ce aţi putea înfăptui.
Gândiţi-vă la avertismentul pe care vi l-am dat. Dacă uitaţi orice altceva, nu uitaţi aceste cuvinte.
(3) Alt pericol pentru tineri este nechibzuinţa
Mii de suflete sunt aruncate pentru totdeauna în Iazul de Foc pentru simplul motiv că nu gândesc. Tinerii nu iau în considerare, nu privesc înainte, nu privesc în jurul lor, nu meditează la sfârşitul vieţii lor şi la consecinţele felului lor de viaţă, şi astfel se trezesc că sunt condamnaţi pentru că nu şi-au folosit gândirea.
Tinerilor, nimeni nu e într-un pericol mai mare decât voi. Cunoaşteţi prea puţine despre pericolele care vă înconjoară şi nu vă îngrijoraţi de felul în care umblaţi. Urâţi efortul cerut de gândirea serioasă, liniştită, şi astfel luaţi decizii greşite şi aduceţi asupra voastră multă întristare. Tânărul Esau a vrut neapărat mâncarea fratelui său şi şi-a vândut pentru ea dreptul de întâi născut: nu s-a gândit cât de mult îl va dori în viitor. Tinerii Simeon şi Levi au vrut neapărat să o răzbune pe sora lor Dina, şi i-au ucis pe locuitorii din Sihem: nu s-au gândit cât necaz şi tulburare vor aduce astfel asupra tatălui lor Iacov şi asupra întregii sale familii. Iov se pare că s-a temut cel mai mult de nechibzuinţa copiilor săi: este scris că, ori de câte ori aceştia participau la un ospăţ, „după ce treceau zilele de ospăţ, Iov chema şi sfinţea pe fiii săi: se scula dis de dimineaţă şi aducea pentru fiecare din ei câte o ardere de tot. Căci zicea Iov: ‘Poate că fiii mei au păcătuit şi au supărat pe Dumnezeu în inima lor.’ Aşa avea Iov obicei să facă” (Iov 1:5).
Credeţi-mă, lumea aceasta nu e o lume în care să poţi să o duci bine fără să gândeşti, cu atât mai mult în ce priveşte problemele sufletelor noastre. „Nu gândi”, îţi şopteşte Satan: el ştie că o inimă neconvertită e la fel ca jurnalele financiare ale unui om de afaceri necinstit, ele nu rezistă în faţa unei inspecţii atente. „Uitaţi-vă cu băgare de seamă la căile voastre”, spune Cuvântul lui Dumnezeu, opriţi-vă şi gândiţi-vă, meditaţi asupra acestor lucruri şi fiţi înţelepţi. Un proverb spaniol spune: „Graba vine de la diavol.” La fel cum oamenii se grăbesc să se căsătorească şi apoi au o familie nefericită, în acelaşi fel fac greşeli cu privire la sufletul lor într-o clipă, iar apoi suferă consecinţele ani în şir. La fel cum un servitor rău greşeşte şi apoi spune „Nu m-am gândit că aşa o să se întâmple”, tot aşa tinerii aleargă spre păcat, iar apoi spun: „Nu m-am gândit la asta, nu părea să fie un păcat.” Nu părea să fie păcat! La ce v-aţi fi aşteptat? Păcatul nu va veni la tine să-ţi spună: „Sunt păcat.” Nu ţi-ar face un rău prea mare dacă ar proceda aşa. Păcatul întotdeauna pare „bun, plăcut şi de dorit” atunci când îl înfăptuieşti. O, dobândeşte înţelepciunea şi prudenţa! Aminteşte-ţi cuvintele lui Solomon: „Cărarea pe care mergi să fie netedă, şi toate căile tale să fie hotărâte” (Proverbe 4:26).
Unii, îndrăznesc să spun, vor obiecta că cer un lucru prea exagerat; tinereţea nu e perioada vieţii în care oamenii trebuie să fie sobri şi prevăzători. Acestora le răspund, nu sunt prea mulţi din aceştia în zilele noastre. Vorbirea uşuratică, glumele, amuzamentul excesiv, sunt întâlnite peste tot. Sunt de acord că există o vreme pentru orice lucru; însă a privi lucrurile cu neseriozitate şi în glumă poate fi orice altceva, dar nu e un lucru înţelept. Ce spune cel mai înţelept dintre oameni: „Mai bine să te duci într-o casă de jale decât să te duci într-o casă de petrecere; căci acolo îţi aduci aminte de sfârşitul oricărui om şi cine trăieşte, îşi pune la inimă lucrul acesta. Mai bună este întristarea decât râsul; căci prin întristarea feţei inima se face mai bună. Inima înţelepţilor este în casa de jale, iar inima celor fără minte este în casa petrecerii” (Eclesiastul 7:2-4). Matthew Henry ne povesteşte despre un mare om de stat din vremea Reginei Elizabeta, care la bătrâneţe s-a retras din viaţa publică şi s-a dedicat gândurilor serioase. Foştii lui tovarăşi de distracţie au venit să-l viziteze şi l-au avertizat că devine prea sobru. „Nu, a răspuns el, „sunt doar serios; şi asta pentru că toţi cei din jurul meu sunt serioşi. Dumnezeu e serios atunci când priveşte la noi, Hristos e serios atunci când mijloceşte pentru noi, Duhul Sfânt e serios atunci când se luptă pentru noi, adevărurile lui Dumnezeu sunt serioase, duşmanii noştri spirituali sunt serioşi în încercarea lor de a ne ruina, sărmanii păcătoşi pierduţi sunt serioşi în iad – de ce atunci să nu fim şi noi serioşi?”
O, tinerilor, învăţaţi să fiţi chibzuiţi! Învăţaţi să examinaţi ceea ce faceţi, încotro vă îndreptaţi. Faceţi-vă timp pentru o reflecţie calmă. Sfătuiţi-vă cu propria voastră inimă, şi staţi liniştiţi. Amintiţi-vă avertismentul meu – Să nu ajungeţi să fiţi pierduţi din lipsă de gândire.
(4) Un alt pericol pentru tineri este dispreţul pentru creştinism.
Acesta e un alt pericol special cu care vă confruntaţi. Observ de fiecare dată că nimeni nu priveşte cu mai puţin respect creştinismul decât tinerii. Nimeni nu se implică mai puţin în serviciile noastre, atunci când sunt prezenţi. Nimeni nu îşi folosesc Bibliile mai puţin, nu cântă mai puţin, nu ascultă predicile mai puţin ca tinerii. Nimeni nu absentează mai frecvent de la întâlnirile de rugăciune, de la studiile biblice şi de la celelalte ajutoare pentru suflet din timpul săptămânii. Tinerii par să creadă că ei nu au nevoie de aceste lucruri – poate că sunt bune pentru bărbaţii şi femeile în vârstă, dar nu pentru ei. Se ruşinează atunci când lasă impresia că le pasă de sufletele lor. Cineva şi-ar putea imagina chiar că ei consideră o ruşine să mergi în cer! Acest dispreţ pentru creştinism, e acelaşi spirit care i-a determinat pe tinerii din Betel să îl batjocorească pe Elisei – şi în legătură cu acest spirit îi avertizez pe toţi tinerii, Aveţi grijă! Se merită să fii creştin, se merită să fii serios în această privinţă.
Dispreţul faţă de lucrurile sfinte e drumul cel mai drept către iad. Odată ce un om începe să glumească în legătură cu orice parte a creştinismului, nu mă mir niciodată atunci când aud că s-a dovedit a fi un necredincios.
Tinerilor, v-aţi hotărât ce aveţi de gând să faceţi? Aţi privit atent la focul care vă aşteaptă, dacă veţi continua să dispreţuiţi creştinismul? Amintiţi-vă cuvintele lui David: „Nebunul zice în inima lui: ‘Nu este Dumnezeu.'” (Psalmul 14:1). Nebunul, nimeni altcineva decât un nebun a spus aceste cuvinte. Însă niciodată nu şi-a dovedit afirmaţia! Amintiţi-vă, dacă a existat vreodată o carte care să fi fost dovedită ca adevărată de la început până la sfârşit, prin orice fel de dovezi, acea carte este Biblia. A înfruntat atacurile tuturor duşmanilor şi cusurgiilor. „Cuvântul Domnului este încercat” (Psalmul 18:30). A fost încercat în toate felurile, şi cu cât a fost încercat mai mult, cu atât mai mult s-a dovedit a fi creaţia lui Dumnezeu. Ce veţi crede, dacă nu vreţi să credeţi Biblia? Nu aveţi de ales altceva decât să credeţi un lucru ridicol şi absurd. Fiţi siguri, nimeni nu e mai naiv decât acel om care neagă faptul că Biblia e Cuvântul lui Dumnezeu; iar dacă e cu adevărat Cuvântul lui Dumnezeu, aveţi grijă să nu îl dispreţuiţi.
Unii vă vor spune că sunt lucruri dificile în Biblie, lucruri greu de înţeles. Nu ar fi cartea lui Dumnezeu dacă n-ar fi aşa. Şi ce dacă sunt? Nu dispreţuiţi medicamentele pentru că nu înţelegeţi în detaliu tot ce face medicul cu ele. Însă orice ar spune oamenii, lucrurile necesare pentru mântuire sunt clare ca lumina zilei. Fiţi siguri de asta, oamenii nu resping niciodată Biblia pentru că nu o înţeleg. O înţeleg prea bine; înţeleg că ea le condamnă comportamentul; înţeleg că ea mărturiseşte împotriva păcatelor lor şi îi cheamă la judecată. Încearcă să se convingă singuri că e falsă şi nefolositoare, pentru că nu vor să creadă că e adevărată. Un stil de viaţă păcătos întotdeauna va avea obiecţii faţă de această carte. Oamenii pun la îndoială adevărul creştinismului pentru că nu vor să-l practice.
Tinerilor, când Şi-a încălcat Dumnezeu Cuvântul? Niciodată. Ce a spus, a făcut de fiecare dată; ce a promis, a dus de fiecare dată la îndeplinire. Şi-a încălcat cuvântul în timpul potopului? Nu. Şi-a încălcat cuvântul în privinţa Sodomei şi Gomorei? Nu. Şi-a încălcat cuvântul cu privire la Ierusalimul necredincios? Nu. Şi-a încălcat cuvântul cu privire la evrei, chiar până în zilele noastre? Nu. El nu Şi-a încălcat niciodată cuvântul. Aveţi grijă, nu cumva să vă treziţi că sunteţi printre cei care dispreţuiesc Cuvântul lui Dumnezeu.
Să nu râdeţi niciodată de creştinism. Niciodată să nu glumiţi cu lucrurile sfinte. Să nu îi batjocoriţi pe cei ce sunt serioşi cu privire la sufletele lor. Ar putea veni o vreme când îi veţi socoti fericiţi pe cei de care aţi râs – o vreme când râsetele voastre vor fi transformate în tristeţe, iar batjocora în seriozitate.
(5) Un alt pericol pentru tineri este frica de părerile oamenilor.
„Frica de oameni” este într-adevăr „o cursă” (Proverbe 29:25). E îngrozitor să vezi puterea pe care o are asupra celor mai multe minţi, în special asupra minţilor celor tineri. Puţini par să aibă păreri proprii, sau să gândească pentru ei înşişi. La fel ca peştii morţi, ei se lasă purtaţi de curent: ce cred ceilalţi că e bine, cred şi ei că e bine; ce numesc ceilalţi greşit, numesc şi ei greşit. Nu sunt mulţi gânditori originali în lume. Cei mai mulţi sunt ca oile, merg în urma unui lider. Dacă e la modă să fii romano-catolic, sunt şi ei romano-catolici; dacă e la modă să fii islamic, vor şi ei să fie islamici. Se îngrozesc la gândul că s-ar putea împotrivi curentului vremurilor. Într-un cuvânt, părerea zilei devine religia lor, crezul lor, Biblia lor, Dumnezeul lor.
Gândul „Ce vor spune sau vor gândi prietenii despre mine” înăbuşă orice înclinaţie spre lucruri bune. Teama de a fi privit de ceilalţi, de a fi batjocorit, ridiculizat, împiedică formarea multor obiceiuri bune. Multe Biblii ar fi citite azi, dacă proprietarii lor ar îndrăzni să o facă. Ei ştiu că ar trebui să citească Biblia, însă se tem: „Ce vor spune ceilalţi?” Mulţi genunchi s-ar pleca în această seară în rugăciune, însă teama de oameni îi împiedică: „Ce vor spune soţia mea, fratele meu, prietenul meu, tovarăşii mei, dacă mă vor vedea rugându-mă?” O, ce sclavie josnică e aceasta, şi totuşi cât e de comună! „Mă temeam de popor, şi i-am ascultat glasul”, i-a spus Saul lui Samuel, şi astfel ,,am păcătuit, căci am călcat porunca Domnului” (1 Samuel 15:24). „Mă tem de Iudei”, a spus Zedechia, împăratul corupt al lui Iuda, de aceea nu a ascultat de sfatul pe care i l-a dat Ieremia (Ieremia 38:19). Irod s-a temut de ce vor crede musafirii lui despre el şi, deşi „s-a întristat foarte mult”, a trimis să taie capul lui Ioan în temniţă. Pilat s-a temut să-i ofenseze pe evrei, prin urmare a făcut lucrul despre care conştiinţa îi spunea că e nedrept – L-a dat pe Isus să fie răstignit. Dacă aceasta nu e sclavie, atunci care e?
Tinerilor, vreau să fiţi liberi de această sclavie. Vreau ca fiecăruia dintre voi să nu-i pese de părerile oamenilor, atunci când calea datoriei e clară. Credeţi-mă, e mare lucru să poţi spune: „Nu!” Acesta a fost punctul slab al Împăratului Iosafat, a cedat prea uşor în faţa lui Ahab şi a avut mult de suferit din această cauză (1 Regi 22:4). Învăţaţi să spuneţi: „Nu!” Nu lăsaţi ca teama de a părea nepoliticoşi să vă împiedice de la asta. Când păcătoşii vă ispitesc, să puteţi spune cu hotărâre: „Nu voi ceda în faţa lor” (Proverbe 1:10).
Gândiţi-vă cât de iraţională e teama de oameni. Cât de puţin durează ostilitatea oamenilor, cât de puţin rău vă poate face! „Dar cine eşti tu, ca să te temi de omul cel muritor şi de fiul omului, care trece ca iarba, şi să uiţi pe Domnul, care te-a făcut, care a întins cerurile şi a întemeiat pământul?” (Isaia 51:12-13). Cât de nerecunoscătoare este această teamă! Nimeni nu vă va privi cu mai multă bunăvoinţă din această cauză. Lumea îi respectă întotdeauna pe cei ce îndrăznesc pentru Dumnezeu. O, rupeţi aceste legături, aruncaţi aceste lanţuri care vă leagă! Să nu vă ruşinaţi niciodată să-i lăsaţi pe oameni să vadă că vreţi să mergeţi în cer. Să nu consideraţi o ruşine atunci când arătaţi că sunteţi slujitorii lui Dumnezeu. Nu vă temeţi niciodată să faceţi ce e bine.
Amintiţi-vă cuvintele Domnului Isus. „Nu vă temeţi de cei ce ucid trupul, dar care nu pot ucide sufletul; ci temeţi-vă mai degrabă de Cel ce poate să piardă şi sufletul şi trupul în gheenă” (Matei 10:28). Încercaţi doar să-I fiţi plăcuţi lui Dumnezeu, şi în scurt timp veţi căpăta trecere şi înaintea celorlalţi. „Când sunt plăcute Domnului căile cuiva, îi face prieteni chiar şi pe vrăjmaşii lui” (Proverbe 16:7).
Tinerilor, fiţi plini de curaj. Nu vă îngrijoraţi ce va spune sau ce va gândi lumea: nu veţi fi întotdeauna împreună cu ei. Poate un om să vă mântuiască sufletul? Nu. Oare omul va fi judecătorul vostru în marea şi înfricoşătoarea zi a judecăţii? Nu. Poate un om să vă ofere o conştiinţă bună în această viaţă, o nădejde bună în moarte, un răspuns bun în dimineaţa învierii? Nu! Nu! Nu! Oamenii nu pot face astfel de lucruri. Atunci „Nu te teme de ocara oamenilor, şi nu tremura de ocările lor. Căci îi va mânca molia ca pe o haină, şi-i va roade viermele cum roade lâna” (Isaia 51:7-8). Amintiţi-vă de cuvintele lui Gardiner: „Mă tem de Dumnezeu, de aceea nu mai trebuie să mă tem de nimeni altcineva.” Fiţi şi voi ca el.
Acestea sunt avertismentele pe care vi le dau. Puneţi-le la inimă. Merită să vă gândiţi la ele. Greşesc mult dacă ele nu sunt foarte necesare. Facă Domnul ca să nu vi le fi dat în zadar.
Tradus de Florin Vidu
Reguli speciale pentru tineri
J. C. Ryle (1816-1900)
Când Apostolul Pavel a scris Epistola sa către Titus despre responsabilităţile acestuia ca slujitor al lui Dumnezeu, el i-a menţionat pe tineri ca un grup care cere o atenţie specială. După ce a vorbit despre bărbaţii şi femeile în vârstă, apoi despre femeile tinere, el adaugă acest sfat: „Sfătuieşte, de asemenea, pe tineri să fie cumpătaţi” (Tit 2:6). Voi urma şi eu sfatul apostolului. Vreau să spun câteva cuvinte de îndemnuri prieteneşti pentru tineri.
Deşi îmbătrânesc pe zi ce trece, sunt câteva lucruri pe care mi le amintesc foarte bine din zilele tinereţii mele. Îmi amintesc foarte bine bucuriile şi tristeţile, speranţele şi temerile, ispitele şi dificultăţile, judecăţile greşite şi sentimentele nutrite faţă de persoanele nepotrivite, erorile şi aspiraţiile, toate lucrurile care înconjoară şi însoţesc viaţa unui tânăr. Aş fi foarte recunoscător dacă aş putea să spun ceva care să ţină măcar un tânăr pe direcţia cea bună, să-l păzească de greşelile şi păcatele care îi pot afecta viitorul, atât în această viaţă cât şi în veşnicie.
Sunt patru lucruri pe care intenţionez să le fac în continuare:
I. Voi menţiona câteva motive generale pentru care tinerii au nevoie să fie sfătuiţi.
II. Voi nota câteva pericole speciale în legătură cu care tinerii trebuie să fie avertizaţi.
III. Voi da câteva sfaturi generale şi îi implor pe tineri să le primească.
IV. Voi stabili câteva reguli speciale de comportament şi îi sfătuiesc insistent pe tineri să le urmeze.
Despre fiecare din aceste patru puncte voi spune câte ceva şi mă rog lui Dumnezeu ca aceste cuvinte să fie folositoare vreunui suflet.
IV. Reguli speciale pentru tineri
4. În ultimul rând, vreau să stabilesc câteva reguli de comportament şi îi îndemn pe toţi tinerii să le urmeze.
(1) În primul rând, hotărâţi-vă ca imediat, cu ajutorul lui Dumnezeu, să renunţaţi la orice păcat cunoscut, indiferent cât de mic ar fi.
Priviţi înăuntrul vostru, fiecare dintre voi. Cercetaţi-vă inimile. Vedeţi vreun obicei despre care ştiţi că e greşit în ochii lui Dumnezeu? Dacă da, nu amânaţi nici o clipă şi atacaţi-l. Hotărâţi-vă imediat să renunţaţi la el. Nimic nu întunecă mai mult ochii minţii şi nu amorţeşte mai mult conştiinţa decât un păcat permis. Ar putea fi unul mic, însă nu e cu nimic mai puţin periculos. O spărtură mică va scufunda un vas mare, iar o mică scânteie va aprinde un foc mare; tot aşa un păcat mic va ruina un suflet nemuritor. Luaţi sfatul meu şi nu iertaţi niciodată un păcat mic. Lui Israel i s-a poruncit să ucidă fiecare Canaanit, mic şi mare. Acţionaţi pe acelaşi principiu şi nu arătaţi nici o milă păcatelor mici. Bine spune cartea Cântarea Cântărilor: „Prindeţi-ne vulpile, vulpile cele mici, cari strică viile” (Cântarea Cântărilor 2:15).
Puteţi fi siguri că nici un om stricat n-a intenţionat să devină atât de stricat încă de la început. Însă a început permiţându-şi unele păcate mici, care au condus la păcate mai mari, care în timp au produs păcate şi mai mari, până a ajuns astfel la starea nenorocită în care se găseşte acum. Când Hazael a auzit de la Elisei despre lucrurile oribile pe care avea să le facă într-o zi, a spus cu uimire: „Dar ce este robul tău, câinele acesta, ca să facă lucruri aşa de mari?” (2 Regi 8:13). Însă a permis păcatului să prindă rădăcini în inima lui, iar în final le-a făcut pe toate.
Tinerilor, împotriviţi-vă păcatului încă de la început. Poate că pare mic şi nesemnificativ, însă aveţi grijă la ce spun, împotriviţi-vă lui, nu acceptaţi nici un compromis, nu lăsaţi ca păcatul să locuiască în linişte şi fără să fie tulburat în inima voastră. Nu există nimic mai fin decât vârful unui ac, însă odată ce a făcut o gaură, trage după el întreaga aţă. Amintiţi-vă cuvintele Apostolului: „Puţin aluat dospeşte toată plămădeala” (1 Corinteni 5:6).
Mulţi tineri v-ar putea povesti cu părere de rău şi ruşine că punctul de pornire pentru ruinarea tuturor planurilor lor de viitor a fost tocmai ce vă spuneam, cedarea în faţa păcatului la începuturile acestuia. Ei au început cu obiceiuri de înşelătorie şi necinste în lucruri mărunte, care apoi au crescut. Pas cu pas, au trecut de la rău la mai rău, până au făcut toate lucrurile pe care odată le credeau imposibile, iar în final şi-au pierdut poziţia, caracterul, pacea şi aproape că şi-au pierdut sufletul. Au lăsat o spărtură în zidul conştiinţei, pentru că părea mică, însă odată ce a fost lăsată în pace, spărtura a crescut din ce în ce mai mult, în fiecare zi, până când în timp întregul zid părea se prăbuşească.
Amintiţi-vă de acest lucru în special când e vorba de adevăr şi onestitate. Aveţi grijă cum rostiţi şi cea mai mică silabă. „Cine este credincios în cele mai mici lucruri, este credincios şi în cele mari” (Luca 16:10). Indiferent ce vrea să creadă lumea, nu există păcate mici. Toate marile clădiri sunt făcute din părţi mai mici, prima piatră e la fel de importantă ca oricare alta. Toate obiceiurile sunt formate printr-o succesiune de acţiuni mai mici, iar prima dintre ele are mari consecinţe. Toporul din fabulă s-a rugat de copac să-i dea doar o bucăţică de lemn ca să-şi facă o coadă, pe urmă n-o să-l mai deranjeze. A obţinut bucata, apoi în scurt timp a tăiat toţi copacii. Diavolul vrea să permiteţi unui singur păcat micuţ să-şi găsească loc în inima voastră, ştiind că în curând întreaga inimă va fi a lui. E o zicală înţeleaptă: „Nimic nu e mic între noi şi Dumnezeu, pentru că Dumnezeu e un Dumnezeu infinit.”
Există două moduri prin care poţi coborî din vârful scării; unul este să sari de pe scară, iar al doilea este să cobori treaptă cu treaptă: amândouă metode te vor aduce pe pământ. La fel, sunt două moduri în care poţi merge către iad; primul este să intri în iad cu ochii deschişi – puţini oameni fac asta; celălalt este să cobori în iad păşind pe treptele păcatelor mici – mă tem că această metodă este foarte des întâlnită. Dacă te obişnuieşti cu câteva păcate mici, în scurt timp vei dori mai multe. Chiar şi un păgân ar putea spune: „Cine a fost vreodată mulţumit cu un singur păcat?” Dacă te obişnuieşti cu păcatele mici atunci drumul tău în viaţă va fi mai rău şi mai rău, cu fiecare an care trece. Jeremy Taylor a descris foarte clar progresul păcatului într-un om:
Mai întâi îl surprinde, apoi devine plăcut, apoi uşor, apoi încântător, apoi frecvent, apoi obişnuit, apoi un mod de viaţă! Atunci omul nu mai simte vinovăţia, apoi se încăpăţânează, apoi se hotărăşte să nu se mai pocăiască, apoi e blestemat.
Tinerilor, dacă nu vreţi să se ajungă la asta, amintiţi-vă de regula pe care v-am dat-o azi – hotărâţi-vă imediat să renunţaţi la fiecare păcat cunoscut.
(2) Hotărâţi-vă, cu ajutorul lui Dumnezeu, să evitaţi orice s-ar putea dovedi o ocazie pentru păcat.
Iată o zicală excelentă: „Cel ce vrea să se păzească de faptele rele, trebuie să se ţină departe de ocazii.” Există o veche fabulă care spune că un fluture a întrebat odată o bufniţă ce să facă, pentru că focul i-a atins puţin aripile; bufniţa i-a replicat nici măcar să nu se uite la fum. Nu e destul că am hotărât să nu mai păcătuim, trebuie să păstrăm cu grijă distanţa faţă de orice abordare a păcatului. Prin acest test trebuie să examinăm modurile în care ne petrecem timpul – cărţile pe care le citim, prietenii pe care îi vizităm, partea de societate cu care interacţionăm. Nu ne putem mulţumi să spunem: „Nu e nimic în neregulă aici;” trebuie să mergem mai departe şi să spunem: „E ceva aici care m-ar putea determina să păcătuiesc?”
Acesta e un motiv important pentru care trebuie evitată inactivitatea. Nu din cauză că a nu face nimic e un lucru rău; ci pentru că oferă ocazia gândurilor păcătoase; e o uşă deschisă larg pentru Satan prin care el poate arunca seminţele lucrurilor rele; de acestea trebuie să ne temem în principal. Dacă David n-ar fi avut ocazia să facă răul, plimbându-se pe acoperişul său din Ierusalim, fără să aibă ceva anume de făcut, probabil n-ar fi văzut-o pe Batşeba scăldându-se şi nu l-ar fi omorât pe Urie, soţul acesteia.
Acesta e un motiv serios de ce distracţiile lumii sunt atât de discutabile. Poate că uneori e dificil să demonstrezi că sunt, în ele însele, categoric nescripturale şi greşite. Însă e uşor să arăţi că tendinţa aproape a tuturor acestor distracţii e să rănească sufletul. Ele plantează sămânţa unei atitudini pământeşti şi senzuale. Se luptă împotriva vieţii de credinţă. Promovează o dorinţă aprigă, nesănătoasă şi nenaturală, după emoţii puternice. Slujesc poftelor firii pământeşti, poftelor ochiului şi mândriei vieţii. Întunecă perspectiva cerului şi a eternităţii, pictând în culori false lucrurile timpului. Întotdeauna fură timpul alocat rugăciunii, citirii Scripturii şi comuniunii liniştite cu Dumnezeu. Omul care se amestecă în ele este ca unul care îi oferă lui Satan un avantaj. Are de luptat o bătălie, dar îi oferă duşmanului ajutorul soarelui, vântului, dealului. Ar fi într-adevăr ciudat să nu fie învins de fiecare dată.
Tinerilor, străduiţi-vă, atât cât puteţi, să vă ţineţi departe de orice v-ar putea răni sufletul. Poate oamenii vă vor spune că sunteţi prea scrupuloşi, prea pretenţioşi, şi vă vor întreba unde cât de rău poate să provoace cutare sau cutare lucru? Însă nu-i ascultaţi. E periculos să te joci cu unelte ascuţite: e mult mai periculos să îţi permiţi libertăţi în ce priveşte sufletul tău nemuritor. Cel ce vrea să rămână în siguranţă nu trebuie să se apropie de marginea pericolului. Trebuie să-şi considere inima un butoi cu praf de pulbere, având grijă ca nu cumva vreo scânteie a ispitei să ajungă înăuntru.
Ce rost are să te rogi: „Doamne, păzeşte-mă de ispită”, dacă nu ai grijă ca nu cumva să calci în ea, şi „păzeşte-mă de păcat”, dacă nu ai dorinţa să stai departe de el? Luaţi exemplul lui Iosif. Nu numai că a refuzat invitaţia la păcat din partea soţiei stăpânului său, ci şi-a demonstrat prudenţa refuzând chiar şi să fie „împreună cu ea” (Geneza 39:10). Luaţi aminte la sfatul lui Solomon, nu numai „Să nu intri pe cărarea celor răi”, ci şi „Fereşte-te de ea, nu trece pe ea; ocoleşte-o, şi treci înainte!” (Proverbe 4:15); „Nu te uita la vin când curge roş şi face mărgăritare în pahar” (Proverbe 23:31). Bărbatul care a făcut jurământul de nazireat în Israel nu numai că nu se atingea de vin, dar se abţinea şi de la orice fel de struguri. „Fie-vă groază de rău”, le spune Pavel Romanilor (Romani 12:9), nu numai să nu îl facă; „Fugi de poftele tinereţii”, îi scrie el lui Timotei; îndepărtează-te de ele cât poţi de mult (2 Timotei 2:22). O, cât de nevoie este de asemenea avertismente! Dina a trebuit neapărat să se ducă printre Sihemiţii păcătoşi, să vadă cum trăiesc, şi astfel şi-a pierdut virginitatea. Lot a trebuit să-şi ridice cortul lângă Sodoma păcătoasă, şi şi-a pierdut totul, în afară de propria viaţă.
Tinerilor, fiţi înţelepţi cu timpul vostru. Nu încercaţi să vedeţi cât de aproape puteţi lăsa să se apropie duşmanul sufletelor voastre, şi totuşi să scăpaţi de el. Ţineţi-l la distanţă. Încercaţi să păstraţi o distanţă cât mai mare faţă de ispite, şi acesta va fi un mare ajutor ca să vă feriţi de păcat.
(3) Hotărâţi-vă ca niciodată să nu uitaţi de ochiul lui Dumnezeu.
Ochiul lui Dumnezeu! Gândiţi-vă la asta. Peste tot, în fiecare casă, în fiecare câmp, în fiecare companie, singur sau în mulţime, ochiul lui Dumnezeu e întotdeauna aţintit asupra ta. „Ochii Domnului sunt în orice loc, ei văd pe cei răi şi pe cei buni” (Proverbe 15:3), iar aceşti ochi citesc la fel de bine inimile şi faptele.
Străduiţi-vă, vă implor, să înţelegeţi bine acest fapt. Amintiţi-vă că aveţi de-a face cu un Dumnezeu care vede totul, care nu doarme niciodată, un Dumnezeu care înţelege gândurile voastre, şi înaintea căruia noaptea străluceşte ca ziua. Poate părăsiţi casa tatălui vostru şi plecaţi, la fel ca fiul risipitor, într-o ţară îndepărtată, crezând că nimeni nu vă poate observa comportamentul; însă ochiul şi urechea lui Dumnezeu sunt înaintea voastră. Poate reuşiţi să vă înşelaţi părinţii sau şefii, le puteţi spune minciuni, una făcând în faţă, iar alta făcând în spatele lor, însă nu-L puteţi înşela pe Dumnezeu. El vă cunoaşte în cele mai mici amănunte. A auzit ce aţi spus când aţi venit astăzi aici. Ştie la ce vă gândiţi în acest moment. A scos cele mai secrete păcate ale voastre la lumina feţei Sale, iar într-o zi acestea vor fi prezentate întregii lumi, spre ruşinea voastră dacă nu luaţi seama.
Cât de puţin simţim acest lucru! Cât de multe lucruri sunt făcute încontinuu, pe care oamenii nu le-ar face dacă ar şti că sunt văzuţi! Cât de multe afaceri se încheie în cămările imaginaţiei, care nu ar vedea niciodată lumina zilei! Da, tinerii întreţin gânduri în secret, spun cuvinte în secret, şi fac lucruri în secret, de care le-ar fi ruşine şi ar roşi dacă ar fi demascaţi înaintea lumii. Sunetul unor paşi care se apropie a oprit multe fapte de răutate. O bătaie la uşă a făcut ca multe păcate să fie oprite în grabă, şi lăsate imediat de o parte. Însă vai, ce prostie groaznică e aceasta! Există un Martor care vede totul, oriunde am merge. Încuiaţi uşa, trageţi jaluzelele, stingeţi lumina; nu contează, nu e nici o diferenţă; Dumnezeu e pretutindeni, nu Îl poţi încuia afară, sau să-L împiedici să vadă. „Nici o făptură nu este ascunsă de El, ci totul este gol şi descoperit înaintea ochilor Aceluia, cu care avem a face” (Evrei 4:13). Tânărul Iosif a înţeles bine acest lucru atunci când soţia stăpânului său l-a ispitit. Nu era nimeni în casă care să îi vadă, nici un ochi omenesc care să depună mărturie împotriva lui; însă Iosif trăia ca şi cum L-ar fi văzut pe Cel ce e invizibil: „Cum aş putea să fac eu un rău atât de mare şi să păcătuiesc împotriva lui Dumnezeu?” (Geneza 39:9).
Tinerilor, vă cer tuturor să citiţi Psalmul 139. Vă îndemn pe toţi să îl învăţaţi pe de rost. Faceţi din el testul tuturor legăturilor din această lume: spuneţi-vă singuri: „Îmi amintesc că Dumnezeu mă vede”?
Psalmul 139
Doamne, Tu mă cercetezi de aproape şi mă cunoşti, ştii când stau jos şi când mă scol şi de departe îmi pătrunzi gândul. Ştii când umblu şi când mă culc şi cunoşti toate căile mele. Căci nu-mi ajunge cuvântul pe limbă şi Tu, Doamne, îl şi cunoşti în totul. Tu mă înconjori pe dinapoi şi pe dinainte, şi-Ţi pui mâna peste mine. O ştiinţă atât de minunată este mai presus de puterile mele: este prea înaltă ca s-o pot prinde.
Unde mă voi duce departe de Duhul Tău şi unde voi fugi departe de Faţa Ta? Dacă mă voi sui în cer, Tu eşti acolo; dacă mă voi culca în locuinţa morţilor, iată-Te şi acolo; Dacă voi lua aripile zorilor şi mă voi duce să locuiesc la marginea mării, şi acolo mâna Ta mă va călăuzi şi dreapta Ta mă va apuca. Dacă voi zice: „Cel puţin întunericul mă va acoperi şi se va face noapte lumina dimprejurul meu!” Iată că nici chiar întunericul nu este întunecos pentru Tine; ci noaptea străluceşte ca ziua şi întunericul ca lumina.
Tu mi-ai întocmit rinichii, Tu m-ai ţesut în pântecele mamei mele: Te laud că sunt o făptură aşa de minunată. Minunate sunt lucrările Tale şi ce bine vede sufletul meu lucrul acesta! Trupul meu nu era ascuns de Tine, când am fost făcut într-un loc tainic, ţesut în chip ciudat, ca în adâncimile pământului. Când nu eram decât un plod fără chip, ochii Tăi mă vedeau; şi în cartea Ta erau scrise toate zilele care-mi erau rânduite, mai înainte de a fi fost vreuna din ele.
Cât de nepătrunse mi se par gândurile Tale, Dumnezeule şi cât de mare este numărul lor! Dacă le număr, sunt mai multe decât boabele de nisip. Când mă trezesc, sunt tot cu Tine.
O, Dumnezeule, de ai ucide pe cel rău! Depărtaţi-vă de la mine, oameni setoşi de sânge! Ei vorbesc despre Tine în chip nelegiuit, Îţi iau Numele ca să mintă, ei, vrăjmaşii Tăi! Să nu urăsc eu, Doamne, pe cei ce Te urăsc şi să nu-mi fie scârbă de cei ce se ridică împotriva Ta? Da, îi urăsc cu o ură desăvârşită; îi privesc ca pe vrăjmaşi ai mei. Cercetează-mă, Dumnezeule şi cunoaşte-mi inima! Încearcă-mă şi cunoaşte-mi gândurile! Vezi dacă sunt pe o cale rea şi du-mă pe calea veşniciei!
„Trăiţi ca şi cum aţi fi necontenit înaintea privirii lui Dumnezeu. Aşa a făcut Avraam, a umblat înaintea Lui. Aşa a făcut Enoh, a umblat împreună cu El. Aşa va fi în cer, în prezenţa eternă a lui Dumnezeu. Nu faceţi nimic ce nu aţi vrea ca Dumnezeu să vadă. Nu spuneţi nimic, ce nu aţi vrea ca Dumnezeu să audă. Nu scrieţi nimic ce nu aţi vrea ca Dumnezeu să citească. Nu mergeţi în nici un loc unde nu aţi vrea ca Dumnezeu să vă găsească. Nu citiţi nici o carte despre care nu aţi vrea ca Dumnezeu să vă ceară: ‘Arată-Mi-o!’ Nu vă petreceţi niciodată timpul într-un mod în care nu v-ar place ca Dumnezeu să vă întrebe: ‘Ce faci?'”
(4) Fiţi sârguincioşi în practicarea creştinismului vostru.
Participaţi cu regularitate la serviciile bisericii, ori de câte ori e deschisă pentru rugăciune şi predicare, şi stă în puterea voastră să participaţi. Faceţi cu regularitate din Ziua Domnului o zi sfântă şi hotărâţi ca Ziua Domnului, una din şapte, să fie dăruită întotdeauna proprietarului ei de drept.
Nu vreau să rămâneţi cu o falsă impresie în minţile voastre. Nu plecaţi de aici spunând că eu am zis că mersul la biserică reprezintă totalul creştinismului. Eu nu vreau să spun aşa ceva. Nu vreau să vă văd cum vă transformaţi în formalişti şi farisei. Dacă credeţi că simpla transportare a trupului vostru într-o anumită clădire, la o anumită oră, într-o anumită zi a săptămânii, vă va face creştini şi vă va pregăti pentru întâlnirea cu Dumnezeu, atunci vă spun curat că vă înşelaţi amarnic. Toate serviciile fără inimă nu sunt de folos şi sunt zadarnice. Adevăraţii închinători sunt doar aceia care „se închină Tatălui în duh şi în adevăr, fiindcă astfel de închinători doreşte şi Tatăl” (Ioan 4:23).
Însă practicile creştinismului nu trebuie să fie dispreţuite doar pentru că ele nu mântuiesc. Dumnezeu nu e o hrană, nu o poţi mânca, însă nu poţi spune că e nefolositor, şi astfel să o arunci deoparte. Binele etern al sufletului tău în mod cert nu depinde de practicile creştinismului, însă e sigură că fără acestea, ca regulă generală, sufletul tău nu o va duce bine. Dumnezeu îi poate duce pe toţi cei mântuiţi într-un car de foc, aşa cum a făcut cu Ilie, însă El nu face acest lucru. I-ar putea învăţa pe toţi prin viziuni, visuri şi intervenţii miraculoase, fără să le ceară să citească sau să gândească pentru ei înşişi, însă nu face aşa. De ce? Pentru că e un Dumnezeu care se foloseşte de diverse mijloace, şi este Legea şi voia Lui ca în toate relaţiile omului cu El să se folosească aceste mijloace. Doar un nebun s-ar gândi să construiască o casă fără scări şi schele, însă nici un om înţelept nu va dispreţui aceste mijloace.
Insist la acest punct, pentru că Satan va încerca din greu să vă umple minţile cu argumente împotriva practicilor creştinismului. Vă va atrage atenţia asupra numărului persoanelor care le folosesc şi nu sunt mai bune pentru că o fac. „Vezi acolo”, va şopti el, „nu observi că cei care merg la biserică nu sunt mai buni decât cei care nu o fac?” Însă nu lăsa ca asta să te afecteze. Nu e niciodată cinstit să argumentezi împotriva unui lucru pentru că nu e folosit aşa cum se cuvine. Nu poţi spune că practicile creştinismului nu aduc nici un bine pentru că mulţi le îndeplinesc şi nu obţin nici un bine din ele. Medicamentele nu trebuie dispreţuite pentru că mulţi le iau şi nu îşi îmbunătăţesc sănătatea. Nimeni nu s-ar gândi să renunţe la mâncare şi băutură pentru că alţii au ales să mănânce şi să bea peste măsură, şi astfel se îmbolnăvesc. Valoarea practicilor creştinismului, la fel ca alte lucruri, depinde, în mare măsură, de maniera şi spiritul în care le folosim.
Mai insist la acest punct şi din cauza sentimentului puternic pe care îl simt că fiecare tânăr ar trebui să audă în mod regulat predicarea Evangheliei lui Hristos. Nu pot să subliniez îndeajuns cât de important cred eu că este acest lucru. Prin binecuvântarea lui Dumnezeu, slujirea Evangheliei ar putea fi mijlocul de convertire a sufletului tău, de conducere a ta către o cunoaştere mântuitoare a lui Hristos, de transformare a ta într-un copil al lui Dumnezeu în faptă şi în adevăr. Acesta ar fi cu adevărat un motiv pentru o recunoştinţă veşnică. Ar fi un eveniment pentru care şi îngerii s-ar bucura. Însă chiar dacă nu aşa ar sta lucrurile, există o putere de restricţionare şi de influenţă în slujirea Evangheliei, sub care doresc din toată inima să fie adus fiecare tânăr. Pe mii îi ţine departe de rău, chiar dacă încă nu i-a întors la Dumnezeu – i-a făcut membri mult mai buni pentru societate – chiar dacă nu i-a făcut încă adevăraţi creştini. Există un anume fel de putere misterioasă în predicarea cu credincioşie a Evangheliei, care are un efect asupra mulţimilor ce o ascultă fără să o primească în inimile lor. Ei aud cum păcatul e demascat ca ceea ce este de fapt, aud cum sfinţenia e înălţată, aud cum Hristos e preamărit, aud cum cuvintele diavolului sunt denunţate, aud cum e descrisă împărăţia cerurilor şi binecuvântările ei, aud cum e demascată lumea şi goliciunea ei; ei aud aceste lucruri săptămână de săptămână, duminică de duminică, şi rareori nu există un efect benefic asupra sufletului. E mult mai greu mai târziu să mergi şi să comiţi păcate grosolane. E ca un control amănunţit al inimii omeneşti. Acesta, cred eu, e un mod în care se împlineşte promisiunea lui Dumnezeu: „Tot aşa şi Cuvântul Meu, care iese din gura Mea, nu se întoarce la Mine fără rod” (Isaia 55:11). Există atât de mult adevăr în acel proverb puternic al lui Whitefield, „Evanghelia îi ţine pe mulţi oameni departe de închisoare şi de spânzurătoare, dacă nu îi ţine departe de iad.”
Daţi-mi voie să mai menţionez un alt punct care e strâns legat de acest subiect. Nu lăsaţi ca vreun lucru să vă ispitească vreodată să deveniţi un creştin care nu face tot efortul posibil să meargă la biserică duminica şi să facă din această zi o zi specială pentru Domnul. Hotărâţi-vă să dăruiţi toate duminicile lui Dumnezeu. Între noi se răspândeşte cu o înfricoşătoare rapiditate un duh de nepăsare faţă de această zi, şi nu în mică măsură printre tineri. Vacanţe la sfârşit de săptămână, vizitele de duminica, excursiile de duminica, în dauna participării la serviciile bisericii şi a cinstirii aduse Domnului, devin din ce în ce mai obişnuite cu fiecare an, şi provoacă un rău nemăsurat sufletelor.
Tinerilor, ţineţi cu gelozie la acest lucru. Indiferent dacă locuiţi la oraş sau la ţară, trageţi hotărâţi o linie; hotărâţi-vă să nu lipsiţi de la biserică duminica şi de la părtăşia cu poporul lui Dumnezeu. Nu lăsaţi ca argumentul „am nevoie să dorm mai mult ca să-mi odihnesc trupul”, nu lăsaţi ca exemplul celor din jurul vostru, nu lăsaţi ca invitaţiile prietenilor să vă îndepărteze de părtăşie şi închinare; nu lăsaţi ca vreunul din aceste lucruri să vă facă să vă îndepărtaţi de această regulă, care spune că duminicile sunt pentru cinstirea lui Dumnezeu şi pentru părtăşia cu poporul Său.
Odată ce nu mai consideraţi duminicile ca fiind importante sau ca având vreo semnificaţie specială în viaţa creştină, atunci în cele din urmă veţi renunţa să mai purtaţi de grijă sufletului vostru. Paşii care conduc către această concluzie sunt simpli şi obişnuiţi. Începeţi prin a nu mai onora Ziua Domnului, apoi în scurt timp nu veţi mai onora poporul lui Dumnezeu; veţi înceta să mai onoraţi Cuvântul lui Dumnezeu; iar în timp nu-i veţi mai da nici o onoare lui Dumnezeu. Dacă un om începe cu temelia lipsei de respect pentru închinarea înaintea lui Dumnezeu sau pentru părtăşia sfinţilor, nu mă mir niciodată dacă în cele din urmă ajunge să fie un om fără Dumnezeu. Există o zicală remarcabilă a Judecătorului Hale: „Dintre toate persoanele care au fost condamnate pentru crime capitale cât eu am fost judecător, am descoperit doar câteva persoane care nu au mărturisit, atunci când au fost întrebate, că şi-au început cariera de fărădelegi prin neglijarea bisericii şi a poporului lui Dumnezeu.”
Tinerilor, poate aveţi prieteni care uită să cinstească Ziua Domnului; voi însă hotărâţi-vă, cu ajutorul lui Dumnezeu, ca întotdeauna să vă amintiţi de ea şi să o puneţi deoparte. Onoraţi-o printr-o participare regulată într-un loc în care se predică Evanghelia. Stabileşte-te într-o biserică credincioasă, şi îndată ce te stabileşti, participă regulat. Credeţi-mă, veţi descoperi că vă urmăreşte o binecuvântare deosebită: „Dacă îţi vei opri piciorul în ziua Sabatului, ca să nu-ţi faci gusturile tale în ziua Mea cea Sfântă; dacă Sabatul va fi desfătarea ta, ca să sfinţeşti pe Domnul, slăvindu-L şi dacă-l vei cinsti, neurmând căile tale, neîndeletnicindu-te cu treburile tale şi nededându-te la flecării, atunci te vei putea desfăta în Domnul şi Eu te voi sui pe înălţimile ţării, te voi face să te bucuri de moştenirea tatălui tău Iacov” (Isaia 58:13-14). Un lucru e sigur, sentimentele tale în legătură cu duminica şi părtăşia va fi întotdeauna un test şi un criteriu al calificării tale pentru cer. Părtăşia şi închinarea sunt o pregustare şi un fragment de cer. Omul care le consideră o povară şi nu un privilegiu, poate fi sigur că inima lui are nevoie de o schimbare radicală.
(5) Hotărăşte că oriunde vei fi, te vei ruga.
Rugăciunea e respiraţia sufletului unui om. Fără ea, poate că ne merge numele că trăim şi suntem consideraţi creştini, însă suntem morţi în ochii lui Dumnezeu. Sentimentul că trebuie să strigăm la Dumnezeu după îndurare şi pace este un semn al mântuirii; iar obiceiul de a veni înaintea Lui cu nevoile sufletului nostru e o dovadă că avem duhul înfierii. Rugăciunea mai este şi modul stabilit prin care putem obţine ajutorul pentru nevoile noastre spirituale. Ea deschide tezaurul şi porneşte fântâna binecuvântărilor. Dacă nu avem, este din cauză că nu cerem.
Rugăciunea este modul în care putem obţine revărsarea Duhului Sfânt în inimile noastre. Isus a promis Duhul Sfânt, Mângâietorul. El e gata să coboare cu toate darurile Sale preţioase, reînnoirea, sfinţirea, curăţirea, întărirea, îmbărbătarea, încurajarea, iluminarea, învăţarea, direcţionarea, călăuzirea, în tot adevărul. Dar apoi El aşteaptă să Îi cerem aceste lucruri.
Însă în acest punct, şi o spun cu tristeţe, în acest punct oamenii falimentează atât de mizerabil. Puţini sunt aceia care se bucură să se roage: poate sunt mulţi care se pleacă pe genunchi, spun ceva de formă, dar puţini sunt cei care se roagă; puţini sunt cei care strigă la Dumnezeu, puţini cheamă Numele Domnului, puţini care caută ca şi cum ar dori să găsească, puţini care bat ca şi cum ar fi flămânzi şi însetaţi, puţini care se luptă cu Dumnezeu căutând cu toată convingerea un răspuns, puţini sunt cei are nu Îi dau pace, puţini care continuă în rugăciune, puţini care se roagă întotdeauna fără încetare şi nu obosesc. Da, puţini se roagă! E doar unul din lucrurile despre care se presupune că face parte din natura lucrurilor, dar care e rareori practicat; un lucru care este de datoria tuturor să îl facă, însă de fapt aproape nimeni nu îl mai face.
Tinerilor, credeţi-mă, dacă vreţi ca sufletul vostru să fie mântuit, trebuie să vă rugaţi. Dumnezeu nu are copii tăcuţi. Dacă vreţi să vă puteţi împotrivi lumii, firii pământeşti, diavolului, trebuie să vă rugaţi: degeaba căutaţi putere în ora încercării, dacă aceasta nu a fost cerută. Poate veţi fi aruncaţi împreună cu cei care nu o fac niciodată, poate va trebui să dormiţi în aceeaşi cameră cu cineva care nu-i cere niciodată nimic lui Dumnezeu, totuşi, luaţi aminte la cuvintele mele, trebuie să vă rugaţi.
Vă cred că vă e greu să o faceţi, apar dificultăţi în legături cu oportunităţile de rugăciune, cu timpul de rugăciune, şi cu locurile de rugăciune. Nu îndrăznesc să trasez aici reguli prea stricte în aceste privinţe. Le las la latitudinea conştiinţei voastre. Trebuie să vă lăsaţi călăuziţi de circumstanţe. Domnul nostru Isus Hristos S-a rugat pe un munte; Isaac s-a rugat pe câmp; Ezechia s-a întors cu faţa la perete în timp ce zăcea în pat; Daniel s-a rugat lângă râu; Petru, Apostolul, pe acoperişul casei. Am auzit de unii tineri care se roagă în grajduri şi în poduri pentru fân. Tot ce vreau să afirm este că trebuie să ştiţi ce înseamnă „intră în odăiţa ta, încuie-ţi uşa, şi roagă-te Tatălui tău, care este în ascuns” (Matei 6:6). Trebuie să îţi stabileşti ore regulate când trebuie să vorbeşti cu Dumnezeu faţă în faţă, trebuie să ai în fiecare zi momentele tale de rugăciune. Trebuie să te rogi.
Fără asta, toate sfaturile şi îndemnurile mele sunt zadarnice. Aceasta e ultima piesă din armura spirituală pe care Pavel o numeşte în lista sa din Efeseni 6, dar este cu adevărat prima ca valoare şi importanţă. Este carnea pe care trebuie să o mâncaţi zilnic, dacă vreţi să călătoriţi în siguranţă prin pustia acestei vieţi. Doar cu puterea astfel dobândită vă veţi putea îndrepta către muntele lui Dumnezeu. Am auzit despre unii oameni care pilesc metal cum folosesc un muştiuc magnetic care împiedică particulele fine de metal să intre în plămâni, salvându-le astfel viaţa. Rugăciunea este un astfel de muştiuc pe care trebuie să îl purtaţi încontinuu, altfel nu veţi putea lucra fără să fiţi rănit de atmosfera nesănătoasă a acestei lumi păcătoase. Trebuie să vă rugaţi.
Tinerilor, să fiţi siguri că nici un timp nu este mai bine cheltuit decât acela pe care un om şi-l petrece pe genunchi. Faceţi-vă timp pentru asta, oricare ar fi situaţia. Gândiţi-vă la David, Împăratul lui Israel: ce spune el? „Seara, dimineaţa, şi la amiază, oftez şi gem, şi El va auzi glasul meu” (Psalmul 55:17). Gândiţi-vă la Daniel. Trebuie să se îngrijească de toate treburile împărăţiei; şi totuşi s-a rugat de trei ori pe zi. Vedeţi aici secretul siguranţei sale în păcătosul Babilon. Gândiţi-vă la Solomon. El îşi începe domnia cu o rugăciune pentru ajutor şi asistenţă, de aici rezultând minunata lui prosperitate. Gândiţi-vă la Neemia. Şi-a găsit timp să se roage Dumnezeului cerurilor, chiar în timp ce stătea în prezenţa stăpânului său, Artaxerxes. Gândiţi-vă la exemplele pe care aceşti oameni minunaţi vi le-au lăsat, şi faceţi şi voi la fel.
O, de v-ar da Domnul la toţi duhul de har şi mijlocire! „Acum, nu-i aşa? strigi la Mine: ‘Tată! Tu ai fost Prietenul tinereţii mele!'” (Ieremia 3:4). Aş fi bucuros de acord ca întreg acest mesaj să fie uitat, dacă doar această doctrină importantă a rugăciunii ar putea fi imprimată pe inimile voastre.
V. Concluzie
Iar acum mă grăbesc să mă îndrept către concluzie. Am spus lucruri care multora nu le vor fi pe plac şi pe care mulţi nu le vor primi; însă fac apel la conştiinţele voastre: nu sunt ele adevărate?
Tinerilor, cu toţii aveţi conştiinţe. Aşa cum suntem, corupţi şi ruinaţi în urma căderii, fiecare dintre noi are o conştiinţă. Într-un colţ al fiecărei inimi stă un martor pentru Dumnezeu, un martor care condamnă atunci când greşim şi ne aprobă atunci când facem binele. Către acel martor îmi îndrept apelul în această zi: oare aceste lucruri despre care am vorbit, nu sunt ele adevărate?
Mergeţi deci, tinerilor, şi decideţi în această zi să vă amintiţi de Creatorul vostru în zilele tinereţii. Înainte să treacă ziua harului, înainte ca vârsta să vă împietrească conştiinţa, înăbuşită datorită numeroaselor călcări în picioare, cât mai aveţi putere, şi timp, şi oportunităţi, mergeţi şi uniţi-vă cu Domnul printr-un legământ veşnic care să nu fie uitat. Duhul nu se va lupta la nesfârşit. Vocea conştiinţei va deveni din ce în ce mai slabă şi mai neputincioasă cu fiecare an în care vă veţi împotrivi îndemnurilor ei. Atenienii i-au spus lui Pavel: „Asupra acestor lucruri te vom asculta altă dată”, însă atunci l-au auzit pentru ultima oară (Fapte 17:32). Grăbiţi-vă, nu întârziaţi. Nu mai amânaţi şi nu mai ezitaţi.
Gândiţi-vă la nespusa mângâiere pe care o veţi oferi părinţilor, rudelor, prietenilor, dacă veţi urma îndemnul meu. Aceştia au cheltuit timp, bani şi sănătate ca să vă crească, să vă facă ceea ce sunteţi astăzi. Cu siguranţă merită puţină consideraţie. Cine poate cunoaşte fericirea şi bucuria pe care o pot dărui tinerii? Cine poate măsura neliniştea şi tristeţea pe care fii precum Esau, sau Hofni, sau Fineas, sau Absalom o pot provoca? Adevărat spune Solomon: „Un fiu înţelept este bucuria tatălui, dar un fiu nebun este mâhnirea mamei sale” (Proverbe 10:1). O, gândiţi-vă la aceste lucruri, şi daţi-I lui Dumnezeu inimile voastre! Să nu se spună despre voi în final, cum se va spune despre mulţi, că „tinereţea voastră a fost o dezordine, perioada maturităţii voastre a fost o luptă, iar bătrâneţea voastră a fost un regret.”
Gândiţi-vă la binele pe care îl puteţi face pentru lume. Aproape toţi sfinţii eminenţi ai lui Dumnezeu L-au căutat pe Domnul de timpuriu. Moise, Samuel, David, Daniel, toţi L-au slujit pe Dumnezeu din tinereţea lor. Dumnezeu pare să se bucure atunci când acordă onoruri speciale slujitorilor tineri; gândiţi-vă la ce am putea să ne aşteptăm, dacă tinerii din zilele noastre şi-ar consacra primăvara vieţii lor pentru Dumnezeu? Aproape fiecare cauză măreaţă şi bună are nevoie acum de lucrători, dar aceştia nu pot fi găsiţi. Există tehnologie de toate felurile prin care se poate răspândi adevărul, dar nu se găsesc oameni care să o pună la lucru.
Mai uşor se obţin banii pentru lucrările bune decât oamenii. Se caută pastori pentru noi biserici, se caută misionari pentru noi câmpuri de misiune, se caută învăţători pentru Şcoala Duminicală, multe cauze bune stau pe loc din lipsa lucrătorilor. Rezerva de tineri evlavioşi, credincioşi şi de încredere pentru posturi de felul celor menţionate mai sus e mult mai mică decât cererea.
Tineri ai zilelor noastre, e nevoie de voi pentru Dumnezeu. Aceasta e era activităţii. Începem să ne debarasăm de egoismul din trecut. Oamenii nu mai dorm somnul apatiei şi indiferenţei faţă de alţii, aşa cum au făcut înaintaşii lor. Încep să se ruşineze că au gândit precum Cain, „Sunt eu păzitorul fratelui meu?” Înaintea voastră se întinde un vast teren de acţiune, doar să vreţi să intraţi în el. Secerişul e mare, dar lucrătorii sunt puţini. Fiţi plini de zel pentru fapte bune. Veniţi, veniţi în ajutorul Domnului împotriva răutăţii acestui veac.
Într-un fel, asta înseamnă să fii ca Dumnezeu, nu doar bun, ci făcând binele (Psalmul 119:68). Acesta e felul în care putem păşi pe urmele Domnului şi Mântuitorului nostru: „El umbla din loc în loc şi făcea bine” (Fapte 10:38).
Şi cine se poate îndoi că aceasta este calea care înfrumuseţează un suflet nemuritor? Cine nu ar prefera să părăsească această lume ca Iosia, jelit de toţi, decât să moară ca Ioram, „fără să lase părere de rău în urmă”? (2 Cronici 21:20). E oare mai bine să stai fără ocupaţie, preocupat de lucruri de nimic, să trăieşti pentru trupul tău, pentru egoismul tău, pentru poftele tale şi pentru mândria ta, decât să cheltuieşti şi să te consumi în cauza glorioasă a fi folositor aproapelui tău, a fi o binecuvântare pentru ţara ta şi pentru lumea întreagă, a fi un prieten pentru cei din închisoare sau captivitate, a fi un părinte spiritual pentru sute de suflete nemuritoare în ţările păgâne, a fi o lumină arzătoare şi strălucitoare, o epistolă a lui Hristos, cunoscută şi citită de toţi oamenii, o inspiraţie pentru fiecare inimă creştină cu care te întâlneşti? O, cine s-ar putea îndoi? Cine s-ar putea îndoi măcar pentru o clipă?
Tinerilor, gândiţi-vă la responsabilităţile voastre. Gândiţi-vă la privilegiul şi luxul de a face bine. Decideţi astăzi să fiţi folositori. Dăruiţi-i acum lui Hristos inimile voastre.
În final, gândiţi-vă la fericirea care va veni peste sufletul vostru, dacă Îl slujiţi pe Dumnezeu, fericirea care vă va însoţi în călătoria vieţii, fericirea de la sfârşitul vieţii, când călătoria s-a încheiat. Credeţi-mă, orice idei deşarte aţi fi auzit, credeţi-mă, există o răsplată pentru cei neprihăniţi chiar în această lume. Evlavia are cu adevărat promisiunea acestei vieţi, cât şi a vieţii viitoare. Există o pace statornică în sentimentul că Dumnezeu este prietenul vostru. Există o satisfacţie reală atunci când ştii că indiferent de nevrednicia voastră, voi sunteţi desăvârşiţi în Hristos, aveţi o moştenire veşnică, aţi ales partea cea bună care nu vi se va lua.
Cel ce dă înapoi în inima lui ar putea să trăiască mulţumit de stilul lui de viaţă, însă şi „omul cel bun va fi răsplătit pentru căile lui” (Proverbe 14:14). Calea celui lumesc se întunecă din ce în ce mai tare, cu fiecare an pe care îl trăieşte; calea creştinului este ca o lumină strălucitoare, din ce în ce mai puternică până la capăt. Soarele lui de-abia răsare atunci când soarele celui lumesc apune pentru vecie; cele mai bune lucruri ale lui încep toate să înflorească, pe când cele ale omului lumesc îi alunecă din mâini şi se duc.
Tinerilor, aceste lucruri sunt adevărate. Ascultaţi aceste cuvinte de îndemn. Lăsaţi-vă convinşi de ele. Luaţi crucea. Urmaţi-l pe Hristos. Supuneţi-vă lui Dumnezeu.
Tradus de Florin Vidu
Îndemnuri generale pentru tineri
J. C. Ryle (1816-1900)
Când Apostolul Pavel a scris Epistola sa către Titus despre responsabilităţile acestuia ca slujitor al lui Dumnezeu, el i-a menţionat pe tineri ca un grup care cere o atenţie specială. După ce a vorbit despre bărbaţii şi femeile în vârstă, apoi despre femeile tinere, el adaugă acest sfat: „Sfătuieşte, de asemenea, pe tineri să fie cumpătaţi” (Tit 2:6). Voi urma şi eu sfatul apostolului. Vreau să spun câteva cuvinte de îndemnuri prieteneşti pentru tineri.
Deşi îmbătrânesc pe zi ce trece, sunt câteva lucruri pe care mi le amintesc foarte bine din zilele tinereţii mele. Îmi amintesc foarte bine bucuriile şi tristeţile, speranţele şi temerile, ispitele şi dificultăţile, judecăţile greşite şi sentimentele nutrite faţă de persoanele nepotrivite, erorile şi aspiraţiile, toate lucrurile care înconjoară şi însoţesc viaţa unui tânăr. Aş fi foarte recunoscător dacă aş putea să spun ceva care să ţină măcar un tânăr pe direcţia cea bună, să-l păzească de greşelile şi păcatele care îi pot afecta viitorul, atât în această viaţă cât şi în veşnicie.
Sunt patru lucruri pe care intenţionez să le fac în continuare:
I. Voi menţiona câteva motive generale pentru care tinerii au nevoie să fie sfătuiţi.
II. Voi nota câteva pericole speciale în legătură cu care tinerii trebuie să fie avertizaţi.
III. Voi da câteva sfaturi generale şi îi implor pe tineri să le primească.
IV. Voi stabili câteva reguli speciale de comportament şi îi sfătuiesc insistent pe tineri să le urmeze.
Despre fiecare din aceste patru puncte voi spune câte ceva şi mă rog lui Dumnezeu ca aceste cuvinte să fie folositoare vreunui suflet.
III. Îndemnuri generale pentru tineri
3. În al treilea rând, aş vrea să dau câteva îndemnuri generale pentru tineri.
(1) Încercaţi să vedeţi cu claritate răutatea păcatului.
Tinerilor, dacă aţi şti ce este păcatul, şi ce a făcut păcatul, nu v-aţi mira că vă dau atâtea îndemnuri. Voi nu vedeţi realitatea păcatului. Ochii voştri sunt orbiţi din fire faţă de vinovăţia şi pericolul acestuia, de aceea nu puteţi înţelege de ce sunt atât de îngrijorat cu privire la voi. O, nu lăsaţi ca diavolul să reuşească să vă convingă că păcatul e un lucru mărunt!
Gândiţi-vă o clipă la ce spune Biblia despre păcat; cum locuieşte în mod natural în inima fiecărui bărbat şi fiecărei femei în viaţă (Eclesiastul 7:20; Romani 3:23), cum ne întinează gândurile, cuvintele, faptele, şi asta în mod continuu (Geneza 6:5; Matei 15:19), cum ne face pe toţi vinovaţi şi respingători în ochii unui Dumnezeu sfânt (Isaia 64:6; Habacuc 1:13), cum ne lasă fără nici o speranţă de mântuire, dacă privim la noi înşine (Psalmul 143:2; Romani 3:20), cum rodul lui în această lume este ruşinea, iar plata lui în lumea viitoare este moartea (Romani 6:21,23). Gândiţi-vă în linişte la aceste lucruri. Vă spun azi, e la fel de trist să mori de cancer şi să nu ştii, cum e să trăieşti cu el şi să nu ştii.
Gândiţi-vă ce schimbare îngrozitoare a produs păcatul în noi. Omul nu mai e ce a fost atunci când Dumnezeu l-a format din ţărâna pământului. El a ieşit din mâna lui Dumnezeu neprihănit, fără păcat (Eclesiastul 7:29). În ziua creaţiei, el a fost, ca totul din jurul lui, „foarte bun” (Geneza 1:31). Ce este însă omul acum? O făptură căzută, o ruină, o fiinţă însemnată peste tot cu semnele corupţiei, inima la fel cu a lui Nebucadneţar, degradată şi pământească, privind în jos şi nu în sus, sentimentele lui ca o casă în dezordine, fără stăpân, totul e extravaganţă şi confuzie, înţelegerea lui e ca o lampă care tremură în lăcaşul ei şi care nu îl mai poate călăuzi, nu mai poate deosebi binele de rău, voinţa lui ca o corabie fără cârmă, aruncată încoace şi încolo de orice dorinţă, alegând constant orice direcţie numai pe cea indicată de Dumnezeu nu. Ce nenorocit om este acesta, în comparaţie cu ce ar fi putut fi! Înţelegem expresii ca orbire, surzenie, boală, somn, moarte, atunci când Duhul Sfânt trebuie să ne descrie imaginea omului aşa cum este el acum. Dar amintiţi-vă, este aşa pentru că păcatul l-a transformat în ceea ce este acum.
Gândiţi-vă şi la preţul plătit pentru ispăşirea de păcat, pentru oferirea iertării şi graţierii pentru păcătoşi. Fiul lui Dumnezeu a trebuit să vină în lume şi să ia asupra Lui natura noastră, ca să poată plăti preţul răscumpărării noastre, ca să ne elibereze de sub blestemul legii încălcate. El, care a fost de la început împreună cu Tatăl şi prin care au fost făcute toate lucrurile, a trebuit să sufere pentru păcat, cel neprihănit pentru cel păcătos, a trebuit să primească moartea unui nelegiuit, înainte ca drumul spre cer să poată fi deschis oricărui suflet. Priviţi-l pe Domnul Isus Hristos dispreţuit şi respins de oameni, biciuit, batjocorit, insultat – priviţi-L sângerând pe crucea de pe Calvar – auziţi-L cum strigă în agonie, „Dumnezeul Meu, Dumnezeul Meu, pentru ce M-ai părăsit?” Observaţi cum soarele s-a întunecat, iar pietrele s-au cutremurat în faţa acestei privelişti; apoi gândiţi-vă, tinerilor, cât de mare trebuie să fie răutatea şi vina păcatului.
Mai gândiţi-vă şi la ce a provocat deja păcatul pe acest pământ. Gândiţi-vă cum i-a aruncat pe Adam şi Eva din Eden, a adus potopul asupra lumii vechi, a făcut ca foc din cer să cadă asupra Sodomei şi Gomorei, l-a înecat pe Faraon şi armata acestuia în Marea Roşie, a distrus şapte naţiuni stricate în Canaan, a împrăştiat cele douăsprezece triburi ale lui Israel pe toată faţa pământului. Păcatul singur a făcut toate aceste lucruri.
Mai mult, gândiţi-vă la nenorocirea şi întristarea pe care a provocat-o păcatul, şi încă o provoacă până în zilele noastre. Durere, boală, moarte, lupte, certuri, dezbinări, invidie, gelozie, răutate, înşelăciune, fraudă, infidelitate, violenţă, opresiune, furt, egoism, lipsă de bunătate, nerecunoştinţă; toate acestea sunt roadele păcatului. Păcatul este părintele tuturor acestor lucruri. Păcatul este cel care a urâţit şi a stricat înfăţişarea creaţiei lui Dumnezeu.
Tinerilor, gândiţi-vă la aceste lucruri, şi nu vă veţi mai mira de ce predic în felul acesta. Cu siguranţă, dacă v-aţi gândi la ele, aţi rupe-o cu păcatul odată pentru totdeauna. Vreţi să vă jucaţi cu otrava? Vreţi să fiţi amici cu iadul? Vreţi să luaţi focul în palme? Vreţi să-l îmbrăţişaţi pe cel mai mortal duşman al vostru? Vreţi să continuaţi să trăiţi ca şi cum nimic nu contează, dacă păcatele vă sunt iertate sau nu, dacă păcatul are stăpânire asupra voastră, sau voi asupra păcatului? O, veniţi-vă în fire şi simţiţi răutatea şi pericolul păcatului! Amintiţi-vă cuvintele lui Solomon: „Cei nesocotiţi glumesc cu păcatul, dar între cei fără prihană este bunăvoinţă” (Proverbe 14:9).
Ascultaţi, deci, cererea pe care vi-o fac în această zi, rugaţi-vă ca Dumnezeu să vă arate adevărata răutate a păcatului. Dacă vreţi ca sufletul vostru să fie mântuit, atunci treziţi-vă şi rugaţi-vă.
(2) Căutaţi să Îl cunoaşteţi mai bine pe Domnul nostru Isus Hristos.
Acesta este cu adevărat lucrul principal în creştinism. E piatra din capul unghiului. Până nu veţi înţelege aceasta, toate avertismentele şi îndemnurile mele nu vor fi de nici un folos, iar eforturile voastre, oricare ar fi acestea, vor fi zadarnice. Un ceas care nu arată ora corectă e la fel de nefolositor ca o religie fără Hristos.
Dar să nu mă înţelegeţi greşit. Nu mă refer la simpla cunoaştere a Numelui lui Hristos, ci mă refer la cunoaşterea îndurării Sale, a harului, puterii, a cunoaşterii Lui nu doar în urma auzirii despre El ci a experimentării în inimile voastre. Vreau să Îl cunoaşteţi prin credinţă, vreau să Îl cunoaşteţi, aşa cum spune Pavel, „pe El şi puterea învierii Lui şi părtăşia suferinţelor Lui, şi să mă fac asemenea cu moartea Lui” (Filipeni 3:10). Vreau să puteţi spune: El e pacea şi tăria mea, viaţa şi mângâierea mea, Medicul şi Păstorul meu, Mântuitorul meu şi Dumnezeul meu.
De ce insist asupra acestui lucru? O fac pentru că doar în Hristos „locuieşte toată plinătatea lui Dumnezeu” (Coloseni 1:19), pentru că doar în El există din belşug tot ce au nevoie sufletele noastre. Lăsaţi singuri, noi suntem făpturi sărmane şi goale, golite de neprihănire şi pace, golite de tărie şi mângâiere, golite de curaj şi răbdare, golite de puterea de a sta în picioare, de a merge înainte, sau de a progresa în această lume păcătoasă. Doar în Hristos pot fi găsite toate aceste lucruri – har, pace, înţelepciune, neprihănire, sfinţire, răscumpărare. Suntem creştini puternici în funcţie de cât trăim bazaţi pe El. Doar atunci când eul nostru nu mai reprezintă nimic iar toată încrederea ne-am pus-o în Hristos, doar atunci vom putea face lucruri măreţe. Numai atunci suntem înarmaţi pentru bătălia vieţii, şi vom birui. Numai atunci suntem pregătiţi pentru călătoria vieţii, şi vom înainta. A trăi bazat pe Hristos, a ne găsi toate resursele în Hristos, a face orice lucru în puterea lui Hristos, a privi necontenit la Hristos – acesta e adevăratul secret al prosperităţii spirituale. „Pot totul”, spune Pavel, „în Hristos care mă întăreşte” (Filipeni 4:13).
Tinerilor, Îl pun astăzi pe Isus Hristos înaintea voastră, comoara sufletelor voastre, şi vă invit să începeţi venind la El. Acesta să fie primul vostru pas – venirea la Hristos. Vreţi să vă întrebaţi prietenii? El e cel mai bun prieten, „un prieten care ţine mai mult la tine decât un frate” (Proverbe 18:24). Vă simţiţi nevrednici din cauza păcatelor voastre? Nu vă temeţi: sângele Lui ne curăţă de orice păcat. El spune: „De vor fi păcatele voastre cum e cârmâzul, se vor face albe ca zăpada; de vor fi roşii ca purpura, se vor face ca lâna” (Isaia 1:18). Vă simţiţi slabi, nu sunteţi în stare să Îl urmaţi? Nu vă temeţi: El vă va da puterea să deveniţi fii ai lui Dumnezeu. El vă va da Duhul Sfânt să locuiască în voi, vă va pecetlui pentru El; vă va da o inimă nouă, şi va pune în voi un duh nou. Sunteţi tulburaţi din cauza unei înclinaţii către păcat? Nu vă temeţi: nu există nici un rău pe care Isus să nu-l poată alunga, nu există nici o boală a sufletului pe care El să nu o poată vindeca. Aveţi îndoieli şi temeri? Aruncaţi-le deoparte: „Veniţi la Mine”, spune El, „pe oricine vine la Mine, Eu nu-l voi arunca afară.” El cunoaşte foarte bine inima tânărului. Cunoaşte încercările şi ispitele voastre, dificultăţile şi duşmanii voştri. Când era în trup, a fost la fel ca voi – un tânăr din Nazaret. Cunoaşte din experienţă mintea unui tânăr. Poate înţelege ispitele voastre – pentru că şi El a suferit când a fost ispitit. Cu siguranţă, nu veţi avea nici o scuză dacă respingeţi un astfel de Mântuitor şi de Prieten.
Ascultaţi cererea pe care vi-o fac în această zi – dacă iubiţi viaţa, căutaţi să Îl cunoaşteţi mai bine pe Isus Hristos.
(3) Nu uitaţi vreodată că nimic nu e mai important decât sufletul vostru.
Sufletul vostru e etern. El va trăi veşnic. Lumea şi tot ce conţine ea va trece – fermă, solidă, frumoasă, bine organizată cum este, lumea va avea un sfârşit. „Cerurile vor trece cu trosnet, trupurile cereşti se vor topi de mare căldură, şi pământul, cu tot ce este pe el, va arde” (2 Petru 3:10). Lucrările oamenilor de stat, ale scriitorilor, pictorilor, arhitecţilor, toate au o viaţă scurtă: sufletul vostru vă trăi mai mult decât toate acestea. Vocea îngerului va proclama într-o zi, că „nu va mai fi nici o zăbavă” (Apocalipsa 10:6).
Încercaţi, vă implor, să înţelegeţi că sufletul vostru este singurul lucru pentru care se merită să trăieşti. Este partea din voi la care merită întotdeauna să vă gândiţi în primul rând. Nici un loc, nici o slujbă nu e bună pentru voi, dacă vă răneşte sufletul. Nici un prieten, nimeni nu merită încrederea voastră, dacă priveşte cu neseriozitate la îngrijorările sufletului vostru. Cel care vă răneşte pe voi, proprietatea voastră, caracterul vostru, vă face un rău temporar. Adevăratul vostru duşman este cel care unelteşte să vă distrugă sufletul.
Gândiţi-vă pentru o clipă de ce v-aţi născut în această lume. Nu doar ca să mâncaţi şi să beţi, să vă satisfaceţi dorinţele firii, nu doar să vă îmbrăcaţi trupul şi să urmaţi poftele acestuia oriunde v-ar conduce, nu doar să munciţi, să dormiţi, să râdeţi, să vorbiţi, să vă bucuraţi de viaţă şi să nu vă gândiţi la nimic altceva decât la timp. Nu! Aţi fost meniţi unui scop mai înalt decât aceste lucruri. Aţi fost aşezaţi aici ca să vă antrenaţi pentru veşnicie. Trupul vostru a fost intenţionat să fie doar o casă pentru spiritul vostru nemuritor. E o sfidare a scopurilor lui Dumnezeu să faceţi aşa cum fac mulţi – să faceţi sufletul vostru un slujitor al trupului, nu trupul un slujitor al sufletului.
Tinerilor, Dumnezeu nu are favoriţi şi nu ţine seama de onorurile pe care şi le acordă oamenii. El nu răsplăteşte moştenirea, bogăţia, gradul sau poziţia cuiva. El nu priveşte prin ochii oamenilor. Cel mai sărac sfânt care a murit în vreun gheto e mai nobil înaintea Lui decât cel mai bogat păcătos care a murit într-un palat. Dumnezeu nu priveşte la bogăţii, titluri, educaţie, frumuseţe, sau altele de felul acesta. Există un singur lucru la care Dumnezeu priveşte, iar acesta e sufletul nemuritor. El îi măsoară pe toţi oamenii după un singur standard, o singură măsură, un singur criteriu, iar acesta este starea sufletelor lor.
Să nu uitaţi acest lucru. Păstraţi înaintea ochilor voştri, dimineaţa, la prânz şi seara, interesele sufletului vostru. Treziţi-vă în fiecare zi cu dorinţa ca sufletul vostru să exceleze, adormiţi în fiecare seară întrebându-vă dacă sufletul vostru a crescut cu adevărat. Amintiţi-vă de Zeuxis, marele pictor din vechime. Când a fost întrebat de ce lucrează atât de intens şi suferă atât de mult pentru fiecare pictură, răspunsul lui simplu a fost: „Eu pictez pentru eternitate.” Nu vă ruşinaţi să fiţi ca el. Puneţi sufletul vostru nemuritor înaintea ochilor minţii voastre, iar atunci când oamenii vă întreabă de ce trăiţi în felul acesta, răspundeţi-le astfel: „Eu trăiesc pentru sufletul meu.” Credeţi-mă, vine ziua, şi vine curând, când sufletul va fi singurul lucru la care se vor gândi oamenii, iar singura întrebare importantă va fi: „Este sufletul meu pierdut sau mântuit?”
(4) Amintiţi-vă că e posibil să fii un tânăr şi totuşi să-L slujeşti pe Dumnezeu.
Mă tem de ispitele lui Satan care vă pândesc în acest punct. Mă tem că va reuşi să vă umple mintea cu ideea falsă că e imposibil să fii un adevărat creştin în tinereţe. Am văzut mulţi tineri înşelaţi de această idee. Am auzit spunându-se: „Ceri imposibilul atunci când te aştepţi la atâta creştinism din partea tinerilor. Tinereţea nu e vremea lucrurilor serioase. Dorinţele noastre sunt puternice, şi niciodată nu s-a intenţionat ca să fie ţinute sub un control creştin atât de puternic, aşa cum vrei tu. Dumnezeu a vrut ca noi să ne bucurăm de viaţă. Va fi timp suficient pentru religie în viitor.” Acest fel de gândire este foarte încurajat de lume. Lumea este bucuroasă să aprobe păcatele tinereţii. Lumea pare să considere un lucru normal ca tinerii să facă lucruri nebuneşti în tinereţe. Lumea pare să considere de la sine înţeles că tinerii trebuie să fie nereligioşi, şi că pentru ei e imposibil să-L urmeze pe Hristos.
Tinerilor, vă pun această întrebare simplă: Unde găsiţi astfel de idei în Cuvântul lui Dumnezeu? Care e capitolul sau versetul din Biblie care să susţină acest raţionament al lumii? Oare nu vorbeşte Biblia despre tineri şi bătrâni în acelaşi fel, fără deosebire? Oare nu e păcatul păcat, indiferent dacă e înfăptuit la douăzeci sau la cincizeci de ani? Oare va fi o scuză cât de mică, în ziua judecăţii, să spunem: „Ştiu că am păcătuit, dar am fost tânăr atunci”? Vă implor, folosiţi-vă bunul simţ, şi renunţaţi la astfel de scuze deşarte. Sunteţi responsabili înaintea lui Dumnezeu din momentul în care puteţi deosebi binele de rău.
Ştiu foarte bine că sunt multe dificultăţi pe drumul unui om. Însă întotdeauna vor fi piedici şi dificultăţi atunci când vrei să faci binele. Drumul spre cer e întotdeauna îngust, indiferent dacă eşti tânăr sau bătrân.
Există dificultăţi, însă Dumnezeu vă va da harul să le biruiţi. Dumnezeu nu e un stăpân aspru. El nu vă va cere, ca Faraon, să faceţi cărămizi fără să vă dea paie. El se va asigura că drumul pe care ne cere să mergem nu e niciodată unul imposibil. El niciodată nu a dat porunci omului pentru care nu a dat omului puterea să le îndeplinească.
Există dificultăţi, însă mulţi tineri le-au biruit în trecut, deci şi voi le puteţi birui. Moise a fost un tânăr cu aceleaşi pasiuni ca şi voi; însă observaţi ce se spune despre el în Scriptură: „Prin credinţă Moise, când s-a făcut mare, n-a vrut să fie numit fiul fiicei lui Faraon, ci a vrut mai bine să sufere împreună cu poporul lui Dumnezeu decât să se bucure de plăcerile de o clipă ale păcatului. El socotea ocara lui Hristos ca o mai mare bogăţie decât comorile Egiptului, pentru că avea ochii pironiţi spre răsplătire” (Evrei 11:24-26). Daniel a fost un tânăr atunci când a început să-L slujească pe Dumnezeu în Babilon. A fost înconjurat de ispite de tot felul. Puţini erau împreună cu el, iar mulţi erau împotriva lui. Şi totuşi, viaţa lui Daniel a fost atât de ireproşabilă şi consecventă, încât chiar şi duşmanii lui nu i-au putut găsi nici o vină, „afară numai dacă am găsi vreuna în legea Dumnezeului lui!” (Daniel 6:5). Iar acestea nu sunt cazuri izolate. Există un nor de martori pe care îi putem cita. Timpul nu-mi permite să vă spun despre tânărul Isaac, tânărul Iosif, tânărul Iosua, tânărul Samuel, tânărul David, tânărul Solomon, tânărul Abia, tânărul Obadia, tânărul Iosia, tânărul Timotei. Aceştia nu au fost îngeri, ci tineri, cu inimi la fel ca a voastră. Şi ei au avut de depăşit obstacole, au avut de omorât pofte, au avut de îndurat încercări, au avut de călătorit în locuri periculoase, la fel ca oricare dintre voi. Însă, chiar dacă au fost tineri, au descoperit că e posibil să-L slujeşti pe Dumnezeu. Oare nu se vor ridica ei în ziua judecăţii şi vă vor condamna, dacă veţi continua să spuneţi că nu se poate?
Tinerilor, încercaţi să-L slujiţi pe Dumnezeu. Împotriviţi-vă diavolului atunci când vă şopteşte că e imposibil. Încercaţi, iar Dumnezeul promisiunii vă va da tărie în încercare. El se bucură să îi întâlnească pe cei ce se luptă să ajungă la El, şi vă va întâlni şi pe voi, vă va da puterea de care simţiţi că aveţi nevoie. Însă, la fel ca omul pe care Pelerinul lui Bunyan l-a văzut în casa Interpretului, mergeţi cu îndrăzneală înainte, spunând: „Scrie şi numele meu.” Aceste cuvinte ale Domnului nostru sunt adevărate, chiar dacă adesea le aud repetate fără inimă şi fără simţire: „Cereţi, şi vi se va da; căutaţi şi veţi găsi; bateţi, şi vi se va deschide” (Matei 7:7).
Dificultăţile care păreau nişte munţi se vor topi la fel ca zăpada primăvara. Obstacolele care păreau nişte uriaşi din depărtare, se vor transforma în nimicuri atunci când va trebui să le înfruntaţi. Leul care blochează drumul pe care mergeţi şi vă provoacă mari temeri, se va dovedi că e legat şi nu poate să vă facă vreun rău. Dacă oamenii ar crede mai mult promisiunile, nu s-ar teme niciodată să-şi îndeplinească îndatoririle. Însă amintiţi-vă de îndemnul asupra căruia tot insist, iar atunci când Satan vă spune: „Nu poţi fi creştin cât eşti tânăr”, răspundeţi-i „Înapoia mea Satan: cu ajutorul lui Dumnezeu, voi încerca.”
(5) Hotărâţi-vă ca atât cât veţi trăi, să faceţi din Biblie ghidul şi consilierul vostru.
Biblia este felul plin de îndurare în care Dumnezeu s-a îngrijit de sufletul omului păcătos, harta pe care acesta trebuie să o urmeze, dacă vrea să ajungă la viaţa veşnică. Tot ce trebuie să ştim, ca să trăim plini de pace, sfinţi, sau fericiţi, se găseşte din belşug acolo. Dacă un tânăr vrea să ştie cum să-şi înceapă cel mai bine viaţa, să asculte ce spune David: „Cum îşi va ţine tânărul curată cărarea? Îndreptându-se după Cuvântul Tău” (Psalmul 119:9).
Tinerilor, vă cer să vă faceţi un obicei din citirea Bibliei, şi nu lăsaţi ca acest obicei să fie încălcat. Nu lăsaţi râsetele prietenilor, nu lăsaţi obiceiurile rele ale familiei cu care locuiţi, nu lăsaţi vreunul din aceste lucruri să vă împiedice să o citiţi. Hotărâţi-vă că nu doar veţi avea o Biblie, ci vă veţi face şi timp pentru ea, ca să o citiţi. Nu lăsaţi pe nimeni să vă convingă că e o carte doar pentru copiii şi femeile în vârstă de la Şcoala Duminicală. Este cartea din care Împăratul David a căpătat înţelepciune şi înţelegere. Este cartea pe care tânărul Timotei o cunoştea din pruncie. Niciodată să nu vă ruşinaţi că o citiţi. Nu „dispreţuiţi învăţătura” (Proverbe 13:13).
Citiţi-o rugându-vă ca harul Duhului Sfânt să vă ajute să o înţelegeţi. S-a spus: „Un om ar putea mai degrabă să citească Scriptura fără ochi, decât să înţeleagă spiritul ei fără ajutorul harului.”
Citiţi-o cu reverenţă, ca pe Cuvântul lui Dumnezeu, nu al omului, crezând fără să vă îndoiţi că ceea ce aprobă ea e corect, iar ceea ce condamnă e greşit. Fiţi siguri că fiecare doctrină care nu rezistă în faţa testului Scripturii e falsă. Astfel nu veţi fi aruncaţi încoace şi încolo, purtaţi de părerile periculoase ale acestor zile din urmă. Fiţi foarte siguri că fiecare practică din viaţa voastră care e contrară Scripturii, e păcătoasă şi trebuie să renunţaţi la ea. Astfel multe întrebări ale conştiinţei îşi vor găsi răspunsul, multe îndoieli se vor risipi. Amintiţi-vă cât de diferit au citit Cuvântul lui Dumnezeu doi împăraţi ai lui Iuda: Ioiachim l-a citit şi a rupt imediat cartea în bucăţi, aruncând-o în foc (Ieremia 36:23). De ce? Pentru că inima lui s-a răzvrătit împotriva Cuvântului, iar el s-a decis să nu asculte. Iosia a citit-o şi îndată şi-a sfâşiat hainele şi a strigat cu putere către Domnul (2 Cronici 34:19). De ce? Pentru că inima lui era sensibilă şi ascultătoare. A fost gata să facă tot ce i-a arătat Scriptura că este dator să facă. O, de aţi urma şi voi al doilea exemplu, nu primul!
Citiţi-o cu regularitate. Numai aşa veţi deveni „puternic în Scripturi”. O privire rapidă prin Biblie din când în când nu face prea mult bine. În ritmul acesta, nu veţi ajunge niciodată să vă familiarizaţi cu bogăţiile ei, sau să simţiţi sabia Duhului potrivită în mâna voastră în ora bătăliei. Însă depozitaţi Scripturile în mintea voastră, printr-o citire atentă, şi veţi descoperi în scurt timp valoarea şi puterea ei. Textele ei se vor ridica în inimile voastre în clipa ispitei. Poruncile se vor ivi singure în vremuri de îndoială. Promisiunile vor răsări în gândurile voastre în clipe de descurajare. Şi astfel veţi experimenta adevărul cuvintelor lui David: „Strâng Cuvântul Tău în inima mea, ca să nu păcătuiesc împotriva Ta!” (Psalmul 119:11) şi al cuvintelor lui Solomon: „Ele te vor însoţi în mersul tău, te vor păzi în pat, şi îţi vor vorbi la deşteptare” (Proverbe 6:22).
Mă opresc mai mult la acest punct pentru că trăim în era lecturii. Tipărirea de noi cărţi pare să nu aibă vreun sfârşit, chiar dacă puţine dintre ele sunt cu adevărat valoroase. Există parcă o pasiune pentru tipărit şi publicat lucruri ieftine. Ziare de tot felul sunt din belşug, iar tonul unora dintre ele, care au şi cea mai mare circulaţie, arată din păcate care e gustul acestui veac. Printre şuvoaiele de lectură periculoasă, eu pledez pentru cartea Stăpânului meu, vă îndemn să nu uitaţi cartea sufletului. Nu lăsaţi ca ziarele, romanele şi nuvelele să fie citite, în timp ce profeţii şi Apostolii sunt dispreţuiţi. Nu lăsaţi ca atenţia să vă fie ocupată de lecturi captivante şi senzuale, în timp ce zidirea şi sfinţirea nu-şi găsesc vreun loc în minţile voastre.
Tinerilor, daţi Bibliei onoarea ce i se cuvine în fiecare zi a vieţilor voastre. Indiferent ce citiţi, citiţi-o pe ea mai întâi. Şi feriţi-vă de cărţile rele: sunt din belşug în zilele noastre. Aveţi grijă ce citiţi. Mă tem că prin astfel de cărţi se face mai mult rău sufletelor decât cred unii că e posibil. Preţuiţi cărţile în măsura în care sunt în acord cu Scriptura. Cele care sunt cele mai apropiate de Scriptură sunt cele mai bune, iar cele care sunt cele mai îndepărtate sau contrare Scripturii, sunt cele mai rele.
(6) Nu vă faceţi niciodată un prieten intim din cineva care nu e un prieten al lui Dumnezeu.
Înţelegeţi-mă bine, nu vorbesc aici de cunoştinţe. Nu vreau să spun că nu trebuie să aveţi nimic de-a face cu cineva care nu e un creştin adevărat. O astfel de poziţie nu e nici posibilă şi nici de dorit în această lume. Creştinismul nu îi cere cuiva să fie nepoliticos.
Însă vă sfătuiesc să aveţi mare grijă la felul în care vă alegeţi prietenii. Nu vă deschideţi inima în faţa cuiva doar pentru că e inteligent, agreabil, amabil şi bun la suflet. Aceste lucruri sunt toate bune în felul lor, însă nu reprezintă totul. Niciodată să nu fiţi satisfăcuţi cu prietenia cuiva care nu vă este de folos pentru sufletul vostru.
Credeţi-mă, importanţa acestui îndemn nu poate fi supraestimată. E imposibil de evaluat răul care se produce prin asocierea cu tovarăşi şi prieteni lipsiţi de evlavie. Diavolul are puţine ajutoare mai de nădejde decât acestea în ruinarea sufletului cuiva. Oferiţi-i acest ajutor, şi puţin îi pasă lui de toată armura cu care vreţi să vă împotriviţi atacurilor lui. Buna educaţie, obiceiurile morale timpurii, predicile, cărţile, toate aceste lucruri nu valorează prea mult dacă rămâneţi în compania prietenilor neevlavioşi. Poate vă împotriviţi multor ispite deschise, poate refuzaţi să cedaţi în faţa multor tentaţii; însă odată ce aţi fost cooptaţi într-o tovărăşie rea, el e mulţumit. Capitolul îngrozitor care descrie comportamentul stricat al lui Amnon faţă de Tamar aproape că începe cu aceste cuvinte: „Amnon avea un prieten, numit Ionadab, fiul lui Şimea, fratele lui David. Şi Ionadab era un om foarte şiret” (2 Samuel 13:3).
Trebuie să vă amintiţi că noi toţi suntem creaturi ale imitaţiilor: principiile ne pot învăţa, însă exemplele sunt acelea care ne atrag. Există ceva în fiecare din noi care ne face să adoptăm mai uşor felul de viaţă al celor în mijlocul cărora trăim. Cu cât ne place mai mult de ei, cu atât creşte această dispoziţie. Fără să ne dăm seama, ei influenţează gusturile şi opiniile noastre; treptat renunţăm la ce nu le place şi adoptăm ce le place, ca să devenim prieteni mai apropiaţi. Şi, mai rău decât toate, adoptăm metodele lor în lucruri care sunt rele mult mai repede decât în lucrurile care sunt bune. Sănătatea, din păcate, nu e contagioasă, însă boala este. E mult mai uşor să răceşti decât să răspândeşti căldură; e mult mai uşor să faci ca religia cuiva să-şi piardă importanţa, decât e să creşti şi să prosperi în ea.
Tinerilor, vă cer să puneţi la inimă aceste lucruri. Înainte să lăsaţi ca cineva să devină tovarăşul vostru nedespărţit, înainte să vă formaţi obiceiul să-i destăinuiţi orice, înainte să mergeţi la el cu toate problemele şi bucuriile voastre, înainte să faceţi aceste lucruri, gândiţi-vă la ce v-am spus mai devreme; întrebaţi-vă: „Această prietenie îmi va fi de folos sau nu?”
„Tovărăşiile rele” într-adevăr „strică obiceiurile bune” (1 Corinteni 15:33). Aş vrea ca acest text să poată fi scris pe inimile tuturor tinerilor. Prietenii buni reprezintă una din cele mai mari binecuvântări; ei ne pot ţine departe de multe rele, ne pot aminti care e drumul ce trebuie să îl urmăm, ne pot spune cuvintele potrivite la momentul potrivit, ne pot trage în sus şi ne pot trage înainte. Însă un prieten rău este o povară, o greutate care încontinuu ne trage înapoi şi ne ţine legaţi de pământ. Rămâi în tovărăşia unui om nemântuit şi e mai mult decât probabil că în cele din urmă vei deveni ca el. Aceasta e consecinţa generală a unor astfel de prietenii. Cel bun coboară la cel rău, iar cel rău nu urcă la cel bun. Proverbul următor e cât se poate de corect: „Îmbrăcămintea şi prietenii spun cel mai bine adevărul despre caracter.” „Spune-mi cu cine te însoţeşti ca să-ţi spun cine eşti.”
Insist asupra acestui punct pentru că are mai mult de-a face cu planurile voastre de viitor decât pare la început. Dacă vă veţi căsători, e mai mult decât probabil că vă veţi alege soţia din mijlocul cercului de prieteni sau dintre cunoştinţele acestora. Dacă Ioram, fiul lui Iosafat, nu s-ar fi împrietenit cu familia lui Ahab, probabil nu s-ar fi căsătorit cu fiica lui Ahab. Şi cine poate estima importanţa unei alegeri corecte în căsătorie? Este un pas despre care o zicală veche spune că „te poate face om sau te poate ruina”. Fericirea ambelor vieţi depinde de această alegere. Soţia ta fie va fi un ajutor pentru sufletul tău sau îl va răni. Va fi aripi sau cătuşe, o încurajare sau o piedică pentru creştinismul tău, depinde de caracterul ei. Cine găseşte o soţie bună găseşte cu adevărat „un lucru bun”; deci, dacă doreşti să găseşti acest lucru bun, ai mare grijă cum îţi alegi prietenii.
Mă întrebaţi ce fel de prieteni să vă alegeţi? Alegeţi-i pe cei care vor fi de folos sufletului vostru, prieteni pe care să îi puteţi respecta cu adevărat, prieteni pe care să-i doriţi aproape pe patul morţii, prietenii care iubesc Biblia, care nu se tem să vă vorbească despre ea, prieteni de care să nu vă fie ruşine la venirea lui Hristos şi în ziua judecăţii. Urmaţi exemplul pe care David vi-l oferă. El spune: „Sunt prieten cu toţi cei ce se tem de Tine, şi cu cei ce păzesc poruncile Tale” (Psalmul 119:63). Amintiţi-vă de cuvintele lui Solomon: „Cine umblă cu înţelepţii se face înţelept, dar cui îi place să se însoţească cu nebunii o duce rău” (Proverbe 13:20). Însă puteţi fi siguri, o tovărăşie rea în această viaţă vă va asigura o tovărăşie şi mai rea în viaţa viitoare.
Tradus de Florin Vidu

























Publicat la:
Aprilie 18, 2023












