Peste 3.000 de creştini au fost ucisi in intreaga lumea, din cauza credintei (ONG); Locul femeii potrivit Scripturii- În dispensaţia harului; Ce inseamna a fi adventist de ziua a saptea? Biserica Adventistă de Ziua a Şaptea despre avort, divorţ şi venituri; Evanghelizare la înmormântarea unui demnitar catolic; Sfânta complicitate; Despre falimentul moral al instituţiilor noastre; Semnele caracteristice ale credinței – CHS.SPURGEON;
Poporul Diasporei ROMÂNEŞTI:” Fecioarele şi tinerii mei s-au dus în robie… (din cauza conducătorilor care sângerează Cerul cu păcătuirile înflăcărate); Cu ochii storşi de lacrimi, cu inima umplută cu idolatriile falşilor păstori, îşi căută, dar nu-şi mai găsesc un loc sub soare, pentru că toate căpeteniile poporului, în loc să se pocăiască şi Dumnezeu să ia blestemul de pe acest popor amărât, se inmuiază, fură, manipulează, pustiiesc ţara… Niciodată roada păcatelor noastre nu poate rămâne nepedepsită, dacă… Doamne, uită-Te la necazul meu. Lăuntrul meu fierbe, mi s-a întors inima în mine, căci am fost neascultător. Afară sabia m-a lăsat fără copii, în casă, moartea. M-au auzit suspinând, dar nimeni nu m-a mângâiat. Toţi vrăjmaşii mei, când au aflat de nenorocirea mea, s-au bucurat că Tu ai adus-o; dar vei aduce, vei vesti ziua când şi ei vor fi ca mine.” (Pl. lui Ieremia, cap. 1)
Aşa cum neascultătorul Faraon l-a pus la spate pe Creator şi El a lovit EGIPTUL cu plăgi incredibile, tot aşa globaliştii înflăcărează păcătuirile, inclusiv pornografiile , ca să nu ieşim din cuptorul amăgirilor, pentru a intra în Odihna, Protecţia, Iertarea, în… Simpatia şi Templul său Cristic, ; De aceea Faraonii Globalizării vor lovi lumea cu urgii APOCALIPTICE, ca să …
Peste 3.000 de creştini au fost ucişi în întreaga lumea, din cauza credinţei (ONG)
Aceasta organizatie protestanta a publicat miercuri „Indexul 2018” a „50 de tari unde crestinii sunt cei mai persecutati”, si care vorbeste despre „215 milioane” de persoane victime ale persecutiilor intr-un grad „puternic pana la extrem”, respectiv un crestin din 12 in intreaga lume.Coreea de Nord figureaza pentru a 17-a oara la rand in fruntea indexului anual, construit pe baza unor indicatori care masoara violentele exercitate dar si o opresiune zilnica mai discreta. Urmeaza Afganistanul si Somalia.In perioada 1 noiembrie 2016 – 31 octombrie 2017, cel putin 3.066 de crestini au fost ucisi din motive legate de credinta lor, potrivit sursei citate. Este mai putin decat Indexul 2016 (7.106 morti) dar mult mai mult (+154%) decat Indexul 2017 (1.207 morti).”Relativul armistitiu constatat in Indexul 2017 a fost datorat reducerii activitatilor (grupare jihadista) in Nigeria. Cu toate acestea, asasinatele au repornit in aceasta tara cu valuri de atacuri efectuate de oameni puternic inarmati impotriva crestinilor in centrul tarii”.Numarul bisericilor vizate (inchise, atacate, incendiate etc) este in scadere: 793 lacasuri de cult intre noiembrie 2016 si octombrie 2017, fata de 1.329 cu un an in urma. „Aceasta scadere este o veste buna, care se explica partial prin faptul ca bisericile sunt mai bine pazite de politie in Pakistan”, a explicat Michel Varton, director la Open Doors in Franta.Open Doors arata ca cifrele de care dispune, si care nu reprezinta decat asasinatele „dovedite de maniera sigura” care au vizat crestini, sunt subdimensionate fata de realitate
Semnele caracteristice ale credinței – CHS (SPURGEON);
- Isus i-a zis: „Dacă nu vedeți semne și minuni, cu nici un chip nu credeți!” – Ioan 4, 48 Vă amintiți, că Luca în scrisoarea sa adresată lui Teofil a vorbit despre faptul că Isus a început să facă și să învețe (Faptele Apostolilor 1, 1), ca și cum între faptele și învățătura Lui ar fi unitate deplină. Și este adevărat, era o relație foarte strânsă.
- Învățăturile Lui erau explicația faptelor Lui, iar faptele Lui erau confirmarea învățăturii Lui. Domnul Isus nu a avut niciodată motiv să spună: „Faceți după cuvintele Mele, și nu după faptele Mele”. Cuvintele Lui și faptele Lui erau într-o armonie desăvârșită. Ar fi trebuit să fiți convinși, că era adevărat ce spunea El, deoarece ce făcea El impunea duhului vostru această convingere. În afară de aceasta, ar fi trebuit să vedeți, că ce va învățat El, trebuia să fie adevărat, căci El vorbea cu o autoritate confirmată de semne și minuni.
- O, frați scumpi în Hristos! Dacă descrierea vieții voastre va trebui cândva notată, ferească Dumnezeu ca ea să nu conțină numai vorbe, ci o istorie a vorbirii și a faptelor voastre! Și fie ca Duhul Sfânt să locuiască așa fel în voi, ca la urmă să se arate că faptele voastre nu contrazic vorbele voastre! Un lucru este să dai învățătură, și un alt lucru este să lucrezi. Dacă învățătura și umblarea nu merg mână în mână, atunci vestitorul Cuvântului se condamnă singur, și umblarea lui rea va conduce probabil pe mulți la condamnare prin inducerea lor în eroare.
- Dacă mărturisiți că sunteți slujitori ai lui Dumnezeu, atunci trăiți corespunzător acestei mărturisiri, și dacă vi se pare că este necesar să mustrați, aveți grijă să dați un exemplu bun. Nu aveți nici un drept să învățați, dacă voi înșivă nu ați învățat lecția cu care vreți să învățați pe alții. Atât ca introducere; să trecem acum la tema noastră.
- Mi se pare că relatarea de față vrea să prezinte trei lucruri, și fiecare din cele trei puncte conține alte trei teme. Vreau să arăt mai întâi din această relatare: trei trepte ale credinței, în al doilea rând: trei situații dezagreabile ale credinței, și în al treilea rând, vreau să vă pun trei întrebări cu privire la credința voastră.
- I. Începem cu primul punct. Mie mi se pare că aici avem credința prezentată în trei trepte. Fără îndoială, istoria credinței s-ar putea împărți tot așa de bine în cinci sau șase trepte de maturizare; dar istorisirea noastră arată o împărțire în trei, și astăzi rămânem la această prezentare. Un slujitor al împăratului trăia în Capernaum; el aude un zvon, că un Proroc renumit străbate permanent cetățile din Galileea și Iudeea, și i se dă de înțeles, că acest Predicator puternic nu numai că zguduia pe ascultătorii Lui prin elocvența Lui, ci El câștiga inimile oamenilor prin minuni cu totul deosebite, pe care El le făcea pentru confirmarea trimiterii Lui. El se gândește în inima lui la aceste lucruri, dar aproape că nu gândește, că ele i-ar putea fi cândva de folos. Într-una din zile, fiul lui se îmbolnăvește, probabil singurul lui fiu, pe care tatăl îl iubea foarte mult, și boala, în loc să se amelioreze, se agravează tot mai mult. Febra cuprinde copilul, și pare să macine toată puterea corpului lui, obrajii lui îmbujorați se pălesc. Tatăl caută ajutor la toți medicii, care îi poate găsi; ei se uită la copil și spun că nu mai este nici o speranță pentru el. Nu mai este posibil nici un ajutor. Copilul este pe moarte; săgeata morții a fost înfiptă deja în carnea lui; l-a lovit aproape în inimă; el nu este aproape de moarte, ci el este cu adevărat gata să moară; a fost biruit de vârful săgeții cu pene a arcașului nesătul. Tatăl își bate capul, ce ar putea să facă, și își aduce aminte de vindecările făcute de Isus din Nazaret. În sufletul lui este o leacă de credință; și cu toate că este așa de puțină, este totuși suficientă, ca să-l facă să-și însușească cu toată puterea adevărul cu privire la cele auzite. Domnul Isus S-a reîntors iarăși la Cana; El este la o depărtare de patru sau cinci mile.
- Tatăl pleacă în grabă într-acolo; ajunge la locul unde era Isus: credința lui s-a ridicat la o așa înălțime, că de îndată ce vede pe Domnul, strigă: »Doamne, vino (textual: coboară) până nu moare micuțul meu.« Domnul, în loc să-i dea un răspuns, care putea să-l liniștească, îl mustră pentru credința lui mică, și îi zice: »Dacă nu vedeți semne și minuni, cu nici un chip nu credeți!« Dar omul nu ține seama de reproșul care i se face, căci dorința i-a luat în posesiune toate forțele sufletului său. Inima lui este stăpânită așa de mult de această grijă, că el nu mai ia seama la nimic din jurul lui. »Doamne«, spune el, »vino până nu moare micuțul meu.« Credința lui a ajuns pe o astfel de treaptă, că el nu încetează să se roage și Îl copleșește pe Domnul cu rugăminți, să vină și să vindece pe fiul lui. Domnul se uită la el cu o privire plină de bunăvoință, și îi zice: »Du-te, fiul tău trăiește.« Tatăl pleacă foarte bucuros, în grabă, cu încredere în cuvântul pe care Domnul i l-a spus.
- El a ajuns acum pe a doua treaptă a credinței; el a trecut din starea de căutare în starea de încredere necondiționată. Acum nu se mai roagă și nu mai imploră ceva, ce nu are; el se încrede și crede că i-a fost dat ce dorea, cu toate că nu zărea cadoul. Pe drumul spre casă îl întâmpină slujitorii lui cu bucurie mare; ei spun: „Stăpâne, fiul tău trăiește.” El se informează despre ora l-a care febra l-a părăsit. I se răspunde – în jurul orei șapte febra s-a micșorat; mai mult chiar, a dispărut. Acum el a ajuns pe treapta a treia. Se duce acasă; vede pe copilul lui complet sănătos. Copilul sare în brațele lui și îl acoperă cu sărutări; și dacă l-a ridicat mereu pe brațe, ca să se convingă, că într-adevăr este micuțul, care a fost așa de epuizat, de palid și de bolnav, el tresaltă mult mai mult de bucurie. Credința lui s-a ridicat de la treapta de încredere la treapta deplinei convingeri; și acum, împreună cu el, a crezut și toată casa lui.
- V-am prezentat schița acestei întâmplări, ca să recunoașteți în ea cele trei trepte ale credinței. Vrem acum să privim detaliat pe fiecare în parte. Când credința prinde rădăcini în suflet, ea este numai ca un bob de muștar. Copiii nu se nasc cu statura de uriași. La început sunt sugari; și așa cum ei sunt copilași în har, tot așa experiențele lor în har sunt încă în copilărie. Credința este asemenea unui copilaș, atunci când Dumnezeu o oferă; sau ca să folosim un alt tablou, ea nu este un foc, ci o scânteie, o scânteie care pare să se stingă, dar care cu toate acestea este ațâțată și menținută vie, până când izbucnește în flăcări luminoase, da, până când se aprinde ca jarul îngrozitor al cuptorului încins al lui Nebucadnețar. Când omul de compătimit din istorisirea noastră a ajuns la credință, el a avut o credință foarte mică. Era o credință care căuta. Aceasta este prima treaptă de credință. Observați că această credință căutătoare l-a făcut să devină activ. De îndată ce Dumnezeu dă omului credința care caută, el nu mai este fără grijă în lucrurile religioase; el nu-și încrucișează brațele, ca antinomer, și strigă: „Dacă trebuie să fiu mântuit, voi fi mântuit, și nu vreau să fac nimic; dar dacă sunt rânduit spre condamnare, voi fi condamnat.” El nu este fără griji și indiferent, ca odinioară, ca și cum ar fi totuna, dacă merg sau nu la Adunare. El a obținut o credință care caută, care dorește, și această credință îl face să se folosească de mijloacele harului, îl încurajează să cerceteze în Cuvântul lui Dumnezeu, îl face să se folosească cu sârguință de mijloacele care i-au fost date pentru mântuirea sufletului său.
- De aici puteți învăța ceva; ce contează, dacă trebuie să mergi o milă mai mult, credința care caută dă aripi picioarelor. Aici este o Adunare, unde Dumnezeu binecuvântează sufletele; când un om intră aici, probabil că trebuie să stea în picioare în mulțimea care se înghesuie; dar ce vrea să spună aceasta, credința care caută îi dă putere să reziste în această poziție obositoare, căci el zice: „Dacă aș putea să aud Cuvântul lui Dumnezeu.” Privește cum se apleacă, ca să nu-i scape vreun cuvânt, căci „probabil”, zice el, „este tocmai propoziția de care am nevoie, și pe care s-ar putea s-o pierd.” Cât de mult dorește să vină nu numai o singură dată la Adunare, ci ori de câte ori este posibil. El devine unul din ascultătorii cei mai zeloși, unul din oamenii cei mai serioși, care vizitează locurile de adorare. Credința care caută îl face pe om să acționeze. Mai mult chiar, credința care caută, cu toate că în unele lucruri este slabă, dă omului putere mare în rugăciune. El nu se mulțumește numai să spună câteva cuvinte dimineața când se scoală, și seara, când merge la culcare, să repete pe jumătate adormit cuvintele cunoscute; ci el merge deoparte, își închide magazinul cu un sfert de oră mai devreme, dacă îi este posibil, ca să poată striga către Dumnezeu. El nu are încă acea credință, prin care poate să spună: „Păcatele mele sunt iertate”, dar are credință suficientă, ca să știe, că Hristos poate să-i ierte păcatele, și el dorește să ajungă la convingerea că Domnul a aruncat cu adevărat păcatele lui înapoia Sa.
- Uneori acest om nu are ocazia să se roage, dar credința care caută se roagă într-o mansardă, pe un așternut de paie, într-o carieră de nisip, înapoia unui gard sau când merge pe stradă. Satana poate pune mii de obstacole în cale, dar cu toate acestea credința care caută îl mână pe om să bată la porțile harului. Credința, pe care ați primit-o, nu vă dă încă pace, nu vă duce încă acolo unde nu mai este nici o condamnare; dar cu toate acestea, o astfel de credință, dacă crește, vă va da toate acestea. Ea trebuie hrănită, îngrijită, practicată, și în felul acesta ce este mic va deveni puternic, credința care caută se va ridica pe o treaptă superioară, și voi, cei care ați bătut la porțile harului, veți intra și veți fi bine veniți la Masa Domnului Isus. Vreau să vă fac atenți, că acea credință care caută l-a făcut pe acel om nu numai să se roage serios, ci și insistent. El s-a rugat odată, și răspunsul care i-a fost dat părea mai degrabă să fie un reproș. El nu s-a întors jignit, spunând: „El îmi face reproșuri.” Nu. El zice: »Doamne, vino până nu moare micuțul meu.« Nu vă pot spune, cum a rostit el aceasta, dar nu mă îndoiesc, că a fost cu cuvinte care veneau din inimă, cu lacrimi în ochi, cu mâinile împreunate, în poziția unuia care imploră. Părea să spună: „Nu Te voi lăsa să pleci, numai dacă vii și îmi salvezi copilul. Ah, vin-o, Te rog! Ce să spun, ca să Te conving? Dragostea unui tată este cea mai bună mijlocire; și dacă limba mea nu este suficient de iscusită, atunci lasă lacrimile ochilor mei să-Ți vorbească, în locul vorbirii buzelor mele. Coboară mai înainte de a muri copilul meu!” Ah, ce puternice sunt rugăciunile și cuvintele, pe care credința care caută le pune în gura unui om! Am auzit oameni care doreau mântuirea cum se luptau în rugăciune cu Dumnezeu, ca Iacov odinioară la vadul Iabocului. Am văzut cum păcătosul sub presiunea sufletului lui părea că prinde stâlpii ușilor de la porțile harului și îi zguduiau încoace și încolo, ca și cum ar fi vrut să-i smulgă din temelii, decât să se întoarcă acasă fără să fi putut intra. L-am văzut cum trăgea și smucea, cum se lupta cu înverșunare, ca nu cumva să nu poată intra în Împărăția cerurilor; căci el știa că Împărăția cerurilor se ia cu năvală, și cei ce dau năvală pun mâna pe ea. (Matei 11. 12)
- De ce vă mirați, că nu găsiți pace, dacă aduceți rugăciuni reci înaintea lui Dumnezeu? Înfierbântați-le până la roșu în cuptorul dorinței, altfel să nu gândiți că ele vor arde cu vâlvătaie care se ridică spre cer. Voi, cei care vorbiți în forma rece a dreptei-credințe: „Dumnezeule, ai milă de mine, păcătosul”, nu veți găsi niciodată har. Omul, care în neliniștea fierbinte a emoțiilor din adâncul inimii strigă: „Dumnezeule, ai milă de mine, păcătosul; salvează-mă, căci pier”, este cel care ajunge la țintă. Acela care își pune tot sufletul în cuvinte și toată puterea ființei lui în orice exprimare, acela își creează drum prin porțile cerului. Aceasta poate face credința care caută ca un om, căruia ea i-a fost dată. Desigur, sunt mulți aici care au ajuns la această treaptă. Cred că aproape toți, am văzut lacrimi strălucind în ochii unora, care au fost repede șterse, dar le consider argumente, că unii au zis în inima lor: „Ah, știu ce vrea să zică aceasta, și nădăjduiesc în Dumnezeu că mă va călăuzi la țintă.”
- Trebuie să spun un cuvânt cu privire la slăbiciunea credinței care caută. Ea poate multe, dar ea pune unele condiții. Greșeala credinței care caută constă în aceea, că ea știe prea puțin, căci ați remarcat, că acel tată de compătimit spune: »Doamne, coboară, coboară.« Dar el nu avea nevoie de coborârea Lui. Domnul poate face minuni, fără să coboare. Dar prietenul nostru sărman gândea că Domnul nu poate să salveze pe fiul său, dacă nu va veni să-l viziteze, să-Și pună mâna peste el, și probabil să se culce peste el, ca Ilie. „O, coboară”, spune el. Tot așa este și cu voi. Ați prescris lui Dumnezeu, cum să vă mântuiască. Îi cereți să vă pregătească o luptă grea cu păcatul, și după aceea, așa gândiți voi, veți putea crede, sau Îi cereți un vis, sau o vedenie, sau o voce, care să vă vorbească: „Fiul Meu, păcatele tale își sunt iertate.” Aici este greșeala, după cum vedeți. Credința voastră căutătoare este suficient de tare, ca să vă facă să vă rugați, dar nu este suficient de tare să vă alunge din suflet închipuirile voastre nebune.
- Vreți să vedeți semne și minuni, altfel nu credeți. O, tu slujitor împărătesc, dacă Isus vrea să spună un cuvânt, ca să vindece pe fiul tău, nu îți este tot așa de plăcut, ca și cum El S-ar coborî să vină la tine? „Ah”, zice el, „la aceasta nu m-am gândit” Și tot așa, păcătos sărman, dacă Isus vrea să-ți dea astăzi pacea în acest loc, nu îți este tot așa de plăcut, ca și când tu ai sta o lună întreagă sub nuiaua Legii? Dacă la ieșirea voastră pe aceste uși veți putea să vă încredeți simplu în Hristos, și veți găsi pace, nu este aceasta o mântuire tot așa de bună, ca și când ar fi trebuit să treceți prin foc sau prin apă, și păcatele voastre ar fi plutit amenințătoare deasupra capului vostru? Vedeți, aceasta este slăbiciunea credinței voastre. Cu toate că există multă valoare în ea, căci vă trimite la rugăciune, este totuși lipsă, căci vă face să prescrieți nebunește Celui Atotputernic, cum să vă binecuvânteze – și vă face de fapt să lezați autoritatea Lui, vă ademenește în neștiință să-I porunciți, sub ce formă să vă vină bunurile făgăduite. Trecem la a doua treaptă a credinței. Domnul Și-a întins mâna și a zis: »Du-te, fiul tău trăiește.« Vedeți voi fața acelui slujitor împărătesc? Acele riduri ale necazului par să se fi nivelat, da, să fi dispărut cu totul. Ochii sunt plini de lacrimi, dar ele sunt de altă natură – sunt lacrimi de bucurie. Își împreună mâinile, se dă liniștit înapoi, inima îi bate de bucurie, aproape să sară din piept, tot sufletul îi este plin de încredere. „Ce vă face așa de fericit, iubite domn?” – „Ah, fiul meu a fost vindecat”, zice el. – „Da, dar nu l-ați văzut încă sănătos”. – „Domnul și Mântuitorul meu mi-a zis, și eu Îl cred.” – „Dar s-ar putea, ca atunci când ajungeți acasă, să constatați că credința v-a înșelat și veți găsi copilul un cadavru.” – „Nu”, zice el, „eu cred acest Om. Odinioară am crezut în El și L-am căutat, acum cred în El și L-am găsit.” – „Dar nu aveți nici o dovadă, că copilul a fost vindecat.” – „Nu”, zice el, „nici nu am nevoie de dovezi. Cuvântul simplu al acestui proroc divin îmi este de ajuns. El a zis și eu știu, că este adevărat ce a zis. El mi-a zis să mă duc, fiul meu trăiește; și eu mă duc, liniștit și bucuros.”
- Observați, că atunci când credința voastră a ajuns pe a doua treaptă, pe care sunteți în stare să credeți pe Hristos pe cuvânt, atunci veți începe să trăiți fericirea credinței, și credința voastră vă face fericiți. Ia pe Hristos pe cuvânt, sărmane păcătos! »Cine va crede în Domnul Isus, va fi mântuit« (Marcu 16, 16). „Dar nu mă simt convins”, va zice cineva. Crede, numai! „Dar”, va zice un altul, „nu simt nici o bucurie în inimă.” Crede, chiar dacă inima îți va fi și mai goală; bucuria va veni. O credință eroică este acea credință care crede în Hristos și atunci când sunt o mie de împotriviri care te fac să scrâșnești din dinți. Când Domnul vă va da această credință, veți putea să spuneți: „Nu întreb carnea și sângele” (Galateni 1, 16). Cel care mi-a zis: »Crede, și vei fi mântuit«, mi-a dat harul să cred, și de aceea am deplina încredere că voi fi mântuit, dacă sufletul meu s-a încrezut odată în dragostea, în sângele și puterea lui Isus Hristos, oricum îmi va merge, și chiar dacă conștiința mea nu îmi va da mărturie, și chiar dacă îndoiala mă va înfricoșa și teama mă va chinui, este de datoria mea să cinstesc pe Domnul și Stăpânul meu prin aceea că cred Cuvântul Său, chiar dacă el va contrazice mintea mea și rațiunea se va împotrivi și sentimentele vor spune cu totul altceva. Ah, este un lucru minunat, când un om are un ucenic, și acest ucenic crede necondiționat pe acel om. Omul își exprimă părerea lui, care este în opoziție cu toată lumea; el se ridică și vorbește poporului, iar poporul țipă, îl fluieră și îl batjocorește; dar omul are un elev, și acesta zice: „Eu cred pe domnul meu; cred cu adevărat tot ce a zis el.”
- Este ceva sublim pentru un om care are parte de o așa cinste. El pare să spună: „Cel puțin sunt domn al unei inimi”, și dacă voi, combătuți de tot felul de împotriviri, stați de partea lui Hristos și credeți Cuvântul Lui, Îi aduceți un omagiu mult mai mare decât heruvimii și serafimii din jurul scaunului Lui de domnie. Îndrăzniți și credeți; încredeți-vă în Hristos; vă spun, veți fi mântuiți. Pe această treaptă de credință omul începe să savureze odihna și pacea sufletului. Nu cunosc exact depărtarea dintre Cana și Capernaum, dar diverși scriitori de încredere vorbesc de trei sau patru mile geografice. În orice caz nu a fost un drum lung până la cel drag al lui de acasă. În jurul orei șapte Domnul a zis: »Fiul tău trăiește.« Din cuvintele textului rezultă că el s-a întâlnit cu slujitorii lui abia în ziua următoare, căci ei zic: »Ieri, în ceasul al șaptelea, l-au lăsat frigurile.”
- Ce concluzie trageți din aceasta? Eu cred, că slujitorul împăratului a fost așa de convins de vindecarea fiului său, că nu s-a grăbit să ajungă acasă. El nu s-a dus direct acasă, ca și cum, dacă cumva Domnul Isus nu ar fi făcut ce a zis, ar fi trebuit să caute un alt medic; ci a mers liniștit și încet pe drum, plin de încredere în adevărul pe care i l-a spus Isus. Un părinte bătrân al Biserici spune pe drept: „Cine crede nu trebuie să se grăbească.” În acest caz a fost așa. Omul și-a luat timp. Probabil că era miezul nopții, sau chiar trecut de miezul nopții, atunci când a ajuns acasă, cu toate că i-ar fi trebuit probabil numai cinci ore de mers. (Ora șapte era ora unu după masă, și seara de la ora șase începea să se numere ziua următoare.)
- Cine face Cuvântul simplu al lui Hristos ca fundament al speranței lui, acela stă pe stâncă, în timp ce terenul din jurul lui este numai nisip zburător. Dragi frați și surori, unii dintre voi au ajuns așa de departe. Voi luați pe Hristos pe cuvânt; în curând veți escala cea de-a treia și cea mai înaltă treaptă a credinței. Dar dacă va trebui să rămâneți mai mult timp aici, nu încetați să credeți pe Domnul și Stăpânul vostru; încredeți-vă în El. Chiar dacă nu vă ia în sala de festivități (Cântarea Cântărilor 2, 4), încredeți-vă totuși în El. Și chiar dacă vă conduce la închisoare sau să fiți legați, încredeți-vă totuși în El. „Și chiar dacă mă rănește, totuși mă voi încrede în El.” Și chiar dacă va înfige săgețile greutăților și mai adânc în carne, încredeți-vă totuși în El; și dacă dreapta Lui vă va sfărâma în bucăți, încredeți-vă totuși în El; până când neprihănirea voastră va răsări ca o strălucire și mântuirea voastră se va aprinde ca o lumină. Trebuie să ne grăbim spre desăvârșita treaptă a treia a credinței. Slujitorii întâlnesc pe slujbașul împărătesc – fiul lui s-a vindecat. El vine acasă, își îmbrățișează copilul și îl vede deplin sănătos. Și acum, spune istorisirea, »a crezut el și toată casa lui« (versetul 53). Și totuși ați observat, că în versetul 50 se spune: a crezut. »Și omul acela a crezut cuvintele, pe care i le spusese Isus.« Unii comentatori au căzut în mare încurcătură cu privire la acest loc; căci nu au știut, ce a început omul acesta să creadă.
- Credinciosul Calvin spune, și remarcile lui au totdeauna importanță și sunt totdeauna potrivite – (nu vreau să spun că Calvin este cel mai mare comentator, care a încercat vreodată să explice Cuvântul lui Dumnezeu; deseori am constatat că el a distrus în bucății părerile lui proprii, deoarece el nu a încercat niciodată să acorde unui loc biblic un sens calvinist, ci totdeauna a năzuit să dea Cuvântul lui Dumnezeu așa cum l-a găsit) – omul acesta a avut la început o credință care se sprijinea pe Hristos numai pentru problema lui. El a crezut cuvântul pe care l-a spus Hristos. După aceea a avut o credință, care L-a primit pe Hristos în sufletul lui, ca să devină ucenic al Lui, și să se încreadă în El, ca Mesia al lui. Cred că nu greșesc, dacă folosesc aceasta ca explicație a celei mai înalte trepte a credinței. El a constatat, că fiul lui s-a făcut sănătos în același ceas, în care Isus i-a spus, că așa va fi. „Și acum”, spune el, „cred”; aceasta înseamnă, a mărturisi, el a crezut cu deplină încredere a credinței. Sufletul lui a fost eliberat de toate îndoielile; el a crezut în Isus din Nazaret, că El este Unsul lui Dumnezeu: cu siguranță, El era prorocul trimis de Dumnezeu, și îndoiala și neînțelegerea nu au mai stăpânit mult timp în inima lui. Ah, cunosc multe creaturi sărmane, care doresc cu plăcere să atingă această treaptă, dar ei o doresc deja de la început. Ei se aseamănă cu omul care vrea să urce pe o scară, dar care nu vrea să pășească pe primele trepte ale scării. „Ah,” spun ei, „dacă aș avea deplina încredere a credinței, atunci nu m-aș îndoi, că sunt un copil al lui Dumnezeu.” Nu, nu, mai întâi trebuie să crezi, mai întâi să te bazezi și să te încrezi în cuvântul simplu al lui Hristos, după aceea vei ajunge să simți mărturia Duhului înlăuntrul tău, că ești născut din Dumnezeu.
- Încrederea este o floare – mai întâi trebuie să îngrijești de bulb, de bulbul simplu, probabil neatrăgător al credinței, să-l sădești, ca să germineze, și după aceea vei vedea cum floarea se ridică treptat. Sămânța fără formă a unei credințe mici încolțește, și după aceea aveți bobul matur în spicul încrederii depline al credinței. Vreau să vă atrag atenția, că atunci când acest om a ajuns la deplina încredere a credinței, se spune, că toată casa lui a crezut împreună cu el. Această expresie se întâlnește deseori, dar nu cred că am auzit vreodată o explicație al adevăratului ei sens. Să spunem în treacăt, sunt unele persoane, care nu vor să știe mai mult despre locurile din Scriptură, decât ce știu din auzite, și tot așa sunt unii care nu știu mai mult despre Biblie, decât ce au auzit. Un loc spune: »Crede în Domnul Isus Hristos, și vei fi mântuit … .« Cu ce au greșit celelalte patru cuvinte, ca să fie lăsate la o parte? – »tu și casa ta« (Faptele Apostolilor 16, 31); aceste patru cuvinte mi se par tot așa de importante, ca și celelalte. »Crede, și vei fi mântuit, tu și casa ta«. Mântuiește credința tatălui pe cei din casa lui? Da! și Nu! – Da, într-un anumit sens; și anume, pentru că credința tatălui îl face să se roage pentru ai săi, și Dumnezeu ascultă rugăciunea lui, și ai lui devin mântuiți. Nu, pentru că credința tatălui nu poate înlocui credința copiilor lui, și ei trebuie să creadă. În acest sens dublu spun „da, și nu”. Dacă un om a devenit credincios, se poate spera, ca și copiii lui să devină mântuiți. Da, aici este o făgăduință; și tatăl nu trebuie să se dea mulțumit, până nu vede, că toți copiii lui sunt mântuiți. Dacă se dă mulțumit, fără ca ei să fie mântuiți, atunci el nu a crezut așa cum se cuvine. Sunt mulți oameni care cred numai cu privire la persoana proprie. Dar dacă am o făgăduință, atunci voi crede în sensul cel mai larg posibil.
- De ce să nu meargă credința mea tot așa de departe ca și făgăduința? Iată, așa stă scris: »Crede, și vei fi mântuit, tu și casa ta«. Eu am o cerință la Dumnezeu pentru micuții mei. Când merg înaintea lui Dumnezeu în rugăciune, am voie să cer: „Doamne, eu cred, și Tu ai spus, eu și casa mea vom fi mântuiți; pe mine m-ai mântuit deja, dar Tu nu Ți-ai împlinit făgăduința, atâta timp cât casa mea nu este mântuită.” II. Ajungem la partea a doua a studiului nostru, la cele trei deficiențe, cărora le este expusă credința, și aceste deficiențe se arată în trepte diferite. În primul rând cu privire la credința care caută. Puterea credinței care caută constă în aceea, că ea îl face pe om să se roage. Și aici se arată dificultatea; căci dacă noi vrem să începem, atunci punem cu plăcere ce este mai bun la o parte. Cât de des șoptește diavolul la urechea omului: „Nu te ruga, nu ajută la nimic. Ști doar, că nu vei ajunge în cer!” Sau dacă omul crede, că a fost ascultat, satan îi zice: „Nu trebuie să te mai rogi, ai ce voiai.” Sau dacă după luni de zile de suspine și cereri nu a primit binecuvântarea, satan îi șoptește: „Ce prost ești, că stai așa de mult timp înaintea ușii harului! Pleacă! Du-te! Ușa aceasta este bătută în cuie și zăvorâtă, și niciodată nu vei găsi ascultare.” Ah, prieteni scumpi! Dacă sunteți expuși acestei dificultăți, în timp ce căutați pe Hristos, vă rog, luptați împotriva ei; nu încetați să vă rugați. Un om nu poate să se înece în fluviul mâniei divine, atâta timp cât el mai poate să suspine și să implore. Atâta timp cât mai puteți striga la Dumnezeu pentru har, harul nu se va retrage. O, nu lăsați pe satan să vă intimideze cu porți închise, ci pătrundeți înlăuntru, fie că el vrea, sau nu.
- Dacă renunțați la rugăciune, veți pecetlui condamnarea voastră veșnică; dacă renunțați la rugăciunea în cămăruță, atunci renunțați la Hristos și la cer. Țineți-vă strânși de rugăciune, și veți avea parte de binecuvântare, chiar dacă ea întârzie să vină; când se va împlini timpul, ea va veni. Deficiența, care lovește cel mai frecvent pe credincioșii aflați pe treapta a doua – și anume aceea, a încrederii depline în Hristos – este dorința după semne și minuni, fără de care nu vor să creadă. În primii ani ai mei ca vestitor al Cuvântului într-un ținut de la țară am vizitat în mod deosebit acele persoane care se considerau creștini adevărați, deoarece ar fi văzut semne și minuni; în timpul acela oameni de seamă mi-au povestit cele mai ridicole istorisiri, ca prin aceasta să confirme că ei au crezut că sunt mântuiți.
- Mi s-a povestit cam așa: „Eu cred, că păcatele îmi sunt iertate.” De ce? „Vedeți, eram în spatele grădinii și am văzut un nor mare și m-am gândit, Dumnezeu poate să facă, ca acest nor să se retragă, dacă este după voia Lui; și norul s-a retras; și eu mi-am zis, împreună cu norul au fost duse și păcatele mele, și de atunci sunt eliberat de orice îndoială.” Dar eu m-am gândit: da, atunci aveți adevărate motive să vă îndoiți, căci aceasta este așa de prostesc și fără rațiune. Dacă v-aș povesti toate nebuniile și închipuirile, pe care unii oameni le aveau în capul lor, ați râde, dar nu v-ar fi de nici un folos. Sigur este, că mulți oameni apucă cu toată curiozitatea istorisiri neîntemeiate, tot felul de imaginații ciudate, ca din acestea să deducă apoi, că ei se încred în Hristos. Ah, prietenii mei! Dacă nu aveți un motiv mai bun pentru credința voastră, că aparțineți lui Hristos, decât numai un vis sau o iluzie, atunci este momentul culminant să o luați iar de la început. Recunosc, au fost unii care au fost treziți, luminați, probabil au ajuns la mântuire prin fantezii și tablouri ciudate; dar dacă vreți să vă bazați pe astfel de lucruri, ca pe un garant al harului lui Dumnezeu, dacă vreți să aduceți aceste lucruri ca dovezi ale mântuirii voastre, atunci vă spun, vă bazați pe visuri goale, pe o înșelăciune. Tot așa de bine puteți să clădiți un castel în aer, sau o casă pe nisip.
- Nu, cine crede în Hristos, crede în El, pentru că El a spus-o, și pentru că stă scris aici în Cuvântul lui Dumnezeu; el nu crede pentru că a visat așa și așa, sau pentru că a auzit o voce (a fost probabil cântecul unui pițigoi), sau pentru că el crede că a văzut un înger pe cer, în timp ce, ceea ce vedea putea să fie un nor de praf de o formă deosebită. Nu, noi trebuie să terminăm cu această dorință după semne și minuni. Dacă ele au loc, suntem mulțumitori pentru ele, dacă nu avem, încredeți-vă simplu în Scriptură, care zice: »Orice păcat și orice hulă vor fi iertate oamenilor« (Matei 12, 31). Nu vreau prin aceasta să rănesc o conștiință sensibilă, care a găsit probabil o mică mângâiere în astfel de minuni deosebite; dar vă spun simplu și sincer, chiar și atunci când unul sau altul se va simți rănit prin aceasta: vă atenționez cu toată seriozitatea, să nu vă bazați pe ceva, ce ați visat, ați văzut sau auzit. Cartea aceasta este Cuvântul statornic al mărturiei, »la care bine faceți că luați aminte, ca la o lumină care strălucește într-un loc întunecos« (2 Petru 1, 19).
- Încrede-te în Domnul, nădăjduiește în El cu răbdare, pune-ți toată încrederea în Acela, pe care El a pus toate păcatele tale, și anume numai în Hristos Isus, și astfel vei fi mântuit, cu sau fără vreuna din aceste minuni. M-a întristat și m-a îngrozit, că unii creștini din acest oraș au căzut în această rătăcire, vrând să vadă semne și minuni. S-au strâns pentru adunări de rugăciune deosebite, ca să provoce o trezire spirituală; și pentru că oamenii nu au căzut leșinați și nu au gemut, nu s-au zbătut și nu au țipat, au crezut probabil că nu a avut loc nici o trezire. O, dacă am avea ochi, să vedem darurile lui Dumnezeu, așa cum Îi place Lui să le dea! Nu avem nevoie de acea trezire din nordul Irlandei; noi avem nevoie de trezire în toată puterea ei, dar nu sub acea înfățișare deosebită. Dacă Domnul o dă sub o altă formă, să ne bucurăm cu atât mai mult, că acele efecte deosebite asupra corpului nu se văd. Acolo unde Duhul Sfânt lucrează într-un suflet, ne bucurăm totdeauna de o adevărată pocăință, și dacă El este activ și în adunarea din orașul nostru, ne bucurăm să fim martorii Lui. Când inimile oamenilor se înnoiesc, ce contează dacă aceasta are loc în liniște? Dacă conștiințele oamenilor sunt trezite, ce contează dacă aceștia nu cad în leșin? Dacă ei găsesc pe Hristos, pe cine supără atunci, dacă ei nu zac nemișcați și inconștienți cinci sau șase săptămâni?
- Mulțumiți-vă fără semne și fără minuni. În ceea ce mă privește, nu mă supăr din cauza aceasta. Doresc mult să las lucrarea lui Dumnezeu să se desfășoare în felul lui Dumnezeu – o trezire adevărată și profundă; dar fără semne și minuni, căci cu siguranță ele nu sunt cerute de cei credincioși, ci ele vor fi numai batjocura celor necredincioși. După ce am vorbit despre aceste două deficiențe, vrem să schițăm și pe cea de-a treia. Există deci și o a treia deficiență, de care ne lovim pe calea spre treapta cea mai înaltă a credinței, a încrederii; și aceasta este lipsa de atenție. Slujbașul împărătesc din textul nostru s-a interesat exact de ziua și ora când a avut loc însănătoșirea fiului său. Prin aceasta el a căpătat siguranța credinței. Dar noi nu suntem așa de atenți, cum ar trebui să fim, la acționarea lui Dumnezeu. Înaintașii noștri credincioși obișnuiau să spună când ploua, Dumnezeu a deschis stăvilarele cerului. Când plouă astăzi, gândim, aburii norilor s-au condensat. Când au cosit fânul de pe câmpiile lor, obișnuiau să roage pe Domnul să poruncească soarelui să strălucească. Noi ne socotim probabil mai înțelepți, și considerăm că nu se merită să te rogi pentru astfel de lucruri, căci gândim, că ele vin de la sine în mersul naturii.
- Ei credeau, că Dumnezeu este în orice furtună, da, în fiecare nor de praf. Ei vorbeau de prezența lui Dumnezeu în toate lucrurile, noi însă vorbim despre ele ca legi ale naturii, ca și cum legile ar fi ceva, fără a exista cineva care să le aplice; ca și cum o forță tainică ar pune în mișcare toate elementele naturii. Noi nu obținem încrederea, pentru că nu luăm seama cu mare atenție. Dacă ați fi luat seama zi de zi la puterea divină, dacă ați fi luat seama la ascultarea rugăciunilor voastre, dacă v-ați fi notat în cartea aducerilor aminte ceva din acestea, dovezile de har ale lui Dumnezeu față de voi, cred că atunci ați fi ca acel tată, care a fost condus la convingerea deplină a credinței, pentru că el a luat seama, că ora, în care Isus i-a vorbit, a fost și ora însănătoșirii. Fiți veghetori, creștini! Cine ia seama la dumnezeire, nu va duce niciodată lipsă de ea, căci și ea ia seama la el. De aceea feriți-vă de aceste trei deficiențe; de a deveni delăsători în rugăciune, de dorința după semne și minuni și de indiferența față de descoperirea căilor lui Dumnezeu. III. Vin acum la a treia parte, și ultima, în care vă pun mai întâi pe inimă trei întrebări scurte cu privire la credința voastră. Tu zici: „Eu am credință”. Este așa? Sunt unii oameni care zic, că ei au aur, și nu au; sunt mulți care cred că sunt bogați și sătui, și nu le trebuie nimic, și nu știu că sunt nenorociți, săraci, orbi și goi (Apocalipsa 3, 17).
- De aceea te întreb în primul rând: te face credința ta să te rogi? – dar nu rugăciunea unui om, care sporovăie ca un papagal, și se roagă ce a învățat pe de rost; ci ceri tu stăruitor și strigi, așa cum strigă și imploră un copil? Spui tu lui Dumnezeu nevoile tale și dorințele tale? Cauți tu fața Sa, și dorești harul Său? Omule, dacă trăiești fără rugăciune, ești un suflet lipsit de mântuire; credința ta este o amăgire și încrederea ta, pe care o scoți din ea, este un vis care te va prăvăli în abisul stricăciunii. Trezește-te! Trezește-te din ațipirea de moarte; căci cât timp ești mut în rugăciune, Dumnezeu nu te poate auzi. Nu poți trăi pentru Dumnezeu, dacă nu te rogi în cămăruța ta; cine nu cade pe genunchi pe pământ, nu va sta niciodată în cer pe picioarele sale; cine nu luptă aici cu îngerul, nu va fi lăsat niciodată de acest înger să intre acolo în cer. Știu că astăzi vorbesc unora care se sfiesc de rugăciune. Aveți timp destul pentru camera voastră de afaceri, dar nu aveți timp pentru cămăruța voastră. Serviciile divine scurte în familie vă sunt un lucru necunoscut; dar nu vreau să vă mai vorbesc mult despre acestea. Rugăciunea din inimă ați neglijat-o. Nu vă sculați câteodată dimineața la ora când trebuie să vă faceți planificarea și – vă împreunați mâinile? Desigur; dar unde este rugăciunea? Nici măcar cu ocazia rugăciunilor deosebite nu vă dați osteneala să luați parte. Rugăciunea este pentru voi ceva în plus, care vi se pare a fi prea înalt pentru voi, decât să vă dedicați ei. Cine dimpotrivă are adevărata credință în inimă, acela se roagă toată ziua. Nu vreau să spun că își împreună mâinile; dar tot timpul, când face cumpărături, când pune marfa pe stelaje, când este în camera de afaceri, inima lui găsește momente libere și se înalță spre inima Dumnezeului ei, și se reîntoarce împrospătată și întărită la afacerile lui și la relațiile cu semenii lui.
- Ah, acest oftat adânc – nu numai simpla umplere cu tămâie a altarului de tămâiere făcută dimineața, ci punerea de bucățele mici de tămâie pe tot parcursul zilei, ca tot timpul să fie ceva proaspăt, acesta este stilul de viață, și aceasta este activitatea intensă a credinciosului adevărat. Dacă credința voastră nu vă stimulează la rugăciune, atunci nu aveți nimic a face cu ea; lăsați-vă de ea, și Dumnezeu să fie alături de voi, ca să puteți s-o luați de la început. Dar tu zici: „Eu am credință”. Vreau să te mai întreb un lucru. Te face credința aceasta să fi ascultător? Isus a zis slujitorului împărătesc: „Du-te!” și el s-a dus fără să dea vreo replică; cât de mult și-ar fi dorit el să rămână și să asculte pe Domnul – el a ascultat. Te face credința ta ascultător? În zilele noastre avem exemple de creștini de cea mai ciudată formă; oameni de o sinceritate neobișnuită. Am auzit de la oameni de afaceri, că ei cunosc mulți oameni, care nu se tem de Dumnezeu și nu văd pe cei care sunt deosebit de cumsecade și sunt corecți în umblarea lor; și pe de altă parte unii, care se consideră creștini, care nu sunt nesinceri, dar care se pot acomoda; nu sunt cai, dar în fiecare moment fac salturi laterale; par să nu fi observat momentul când aveau o plată scadentă; nu sunt regulați, nu sunt exacți; este adevărat – și de ce să ascundem ce este adevărat? – câteodată prindeți astfel de creștini, care fac afaceri murdare, și găsiți mărturisitori de religie care se fac de batjocură, așa că oamenii lumii îi vor batjocori. Domnii mei, vă dau astăzi mărturia mea ca slujitor al lui Dumnezeu, prea sincer, ca să răstălmăcesc Cuvântul pentru a place unui om: nu sunteți creștini, dacă în lucrurile de afaceri vă comportați sub demnitatea unui om cinstit.
- Dacă Dumnezeu nu va făcut cinstiți, atunci El nu v-a mântuit sufletul. Fiți siguri, că dacă puteți ajunge să fiți neascultători față de poruncile morale ale lui Dumnezeu, dacă viața voastră este dezordonată și neglijentă, dacă în discuțiile voastre alunecă cuvinte, de care s-ar rușina și un copil din lume, atunci dragostea lui Dumnezeu nu locuiește în inimile voastre. Nu cer desăvârșirea, dar cer cinstea; și dacă religia voastră nu va stimulat la rugăciune și râvnă în viața zilnică, dacă nu ați devenit cu adevărat o creatură nouă în Hristos Isus, atunci credința voastră este un cuvânt gol, o aramă sunătoare și un chimval zângănitor (1 Corinteni 13, 1).
- Vreau să vă mai pun o întrebare cu privire la credința voastră, și după aceea voi încheia. Tu zici „Eu am credință.” Te-a făcut credința ta o binecuvântare pentru familia ta? Scumpul Rowland Hill a spus odată în felul lui caracteristic, dacă un om ar deveni creștin, atunci câinele lui și pisica lui vor deveni mai buni; și un alt om scump obișnuia să spună, că omul, care ar deveni creștin, s-ar îmbunătăți în toate privințele. Ar fi un soț mai bun, un slujitor mai bun, un tată mai bun decât a fost înainte, și dacă nu este așa, atunci teama lui de Dumnezeu nu este adevărată. Deci, scumpi frați creștini și surori creștine, v-ați gândit vreodată să deveniți o binecuvântare pentru casa voastră? Îmi va replica cineva: „Eu îmi păstrez religia mea pentru mine”? Nu fiți așa de fricoși, poate să vă fie furată; nu trebuie s-o țineți sub lacăt încuiat cu cheia; aceasta nu va alunga pe diavolul, ca să vină și să vi-o fure.
- Un om care poate să păstreze pentru sine teama lui de Dumnezeu, are așa de puțină din ea, că mă tem, că nu-i folosește la nimic și nu este spre binecuvântarea altora. Dar câteodată întâlniți pe acei părinți, sună ciudat, care par să nu se îngrijească deloc de mântuirea copiilor lor. Dorește ca băiatul lui să fie bine îngrijit și ca fiica lui să se căsătorească onorabil; dar dacă ei sunt mântuiți, aceasta nu le frământă capul. Desigur, tatăl merge regulat la biserică și aparține părtășiei creștine; și speră ca copii lui să fie bine văzuți. Ei au binecuvântarea speranței lui – cu adevărat, o moștenire mare? – dacă el va muri, cu siguranță le va lăsa ca moștenire cele mai bune dorințe, fie ca ei să se îmbogățească din ele! Dar niciodată nu pare să fi fost preocuparea sufletului lui, dacă ei vor fi mântuiți sau nu. La o parte cu o astfel de religie! Aruncați-o la gunoi! Dați-o la câini, lăsați-o să fie arsă! Scoateți-o afară din tabără, căci este un lucru necurat. Nu este religiunea lui Dumnezeu. »Dacă nu poartă cineva grijă de ai lui, și mai ales de cei din casa lui, s-a lepădat de credință, și este mai rău decât un necredincios« (1 Timotei 5, 8).
- Nu vă dați niciodată mulțumiți, frații mei în Hristos, până când toți copiii voștri nu sunt mântuiți. Aduceți aminte lui Dumnezeu de făgăduințele Lui. Făgăduința este pentru voi și copiii voștri (Faptele Apostolilor 2, 39). Cuvântul grecesc nu se referă numai la copii, ci la copii, nepoți și toți urmașii voștri, majori sau minori. Nu încetați să vă rugați cu ardoare, până când nu numai copiii voștri, ci și nepoții voștri, dacă aveți, nu devin mântuiți. Astăzi stau aici ca dovadă, că Dumnezeu nu este necredincios făgăduințelor Lui. Pot să privesc înapoi la patru sau cinci generații și constat că I-a plăcut lui Dumnezeu să asculte rugăciunile bunicului bunicului meu, care s-a rugat permanent lui Dumnezeu, ca toți urmașii lui, până la ultimul membru de familie, să umble înaintea Lui, și Dumnezeu nu a lăsat casa niciodată să devină pustie, ci a fost o plăcere, unul după altul să se întoarcă la Domnul din teamă și dragoste pentru Numele Lui. Fie ca și la voi să fie tot așa: și dacă vă rugați pentru aceasta, nu vă rugați altceva, decât ceea ce Dumnezeu S-a obligat prin făgăduința Sa să vă dea. El nu poate să vă rețină pe nedrept sufletele voastre și ale copiilor voștri, ci trebuie să asculte rugăciunea credinței voastre. „Ah”, va zice cineva, „nu știți ce fel de copii am eu.” Nu, prieten scump, dar un lucru știu, dacă ești creștin, sunt copii pe care Dumnezeu i-a făgăduit ca binecuvântare. „Dar ei sunt așa de ciudați, că mi se rupe inima.” Atunci roagă pe Dumnezeu să le frângă inima, atunci ei nu-ți vor mai frânge inima prin faptele lor. „Dar ei îmi vor coborî perii albi cu durere în mormânt”.
- Atunci roagă pe Dumnezeu, să le umple ochii cu lacrimi spre rugăciune și implorare, și spre cruce, și atunci nu te vor mai coborî în mormânt. „Dar”, ziceți voi, „copiii mei au inima împietrită.” Privește în propria-ți inimă. Tu crezi, că ei nu pot deveni mântuiți: privește înapoi la tine însuți; Cel care te-a mântuit, poate să-i mântuiască și pe ei. Du-te de te roagă și spune: »Doamne, nu Te voi lăsa până nu mă vei binecuvânta« (Geneza 32, 26); și dacă copilul tău este pe moarte, și așa cum crezi tu, în momentul când trebuie să fie condamnat din cauza păcatelor lui, roagă-te cu insistență, ca slujitorul împărătesc: „Doamne, vino până nu moare micuțul meu, și mântuiește-l, din pricina harului Tău” O, da, Tu Cel care locuiești în cerurile preaînalte, nu vei face pe poporul Tău de rușine.
- Departe de noi gândul, să visăm, că Tu ai uitat făgăduințele Tale. În numele întreg poporului Tău punem solemn mâna pe Cuvântul Tău și Îți aducem aminte de făgăduințele Tale. Tu ai spus, că harul tău va fi din veșnicie în veșnicie peste cei care se tem de Tine; și îndurarea Ta peste copiii copiilor lor, pentru cei ce păzesc legământul Tău (Psalmul 103, 17-18). Tu ai spus, că făgăduința este pentru noi și copiii noștri (Faptele Apostolilor 2, 39). Doamne, Tu nu vei părăsi legământul Tău; astăzi ne sprijinim cu credință sfântă pe Cuvântul Tău: »Fă, așa cum ai spus!«(Geneza 18;5)
Locul femeii potrivit Scripturii- În dispensaţia harului;
Având în vedere învăţăturile biblice prezentate anterior cu privire la locul femeii în creaţie, în căderea omului şi sub lege, precum şi îndemnurile legate de locul ei în perioada Adunării, dorim să luăm în cosiderare locul femeii în dispensaţia prezentă a harului, aşa cum este prezentat în Noul Testament, şi care are de-a face cu sfera căminului, sfera publică şi sfera Adunării.
În cămin
Din vreme ce familia apare înainte de Adunare în ordinea morală şi în ordinea timpului, fiind „temelia societăţii”, se cuvine să considerăm mai întâi locul special pe care Scriptura îl oferă femeii în această sferă mult binecuvântată. Acest lucru ne va ajuta să înţelegem mai bine poziţia dată de Dumnezeu femeii în Adunare. Locul ei în familie este în perfectă armonie cu locul ei în Adunare, iar dacă femeia îşi ocupă locul potrivit în familie, cel mai probabil ea va înţelege care este locul ei potrivit în Adunare.
Relaţia de bază într-o familie este de soţ şi soţie, iar dacă familia primeşte copii, atunci apare legătura fericită între tată şi mamă şi copii. În această poziţie minunată de soţie, sau soţie şi mamă, femeia ocupă un loc deosebit de important şi influent în familie. Un cămin nu este cu adevărat un cămin fără o soţie sau o mamă evlavioasă.
Am vorbit mai înainte despre locul pe care Dumnezeu i l-a dat Evei, acela de ajutor potrivit al lui Adam. Fiind adusă lui Adam de către Dumnezeu, ea şi-a ocupat locul lângă el, în calitate de soţie şi ajutor potrivit dat de Dumnezeu. Ea a fost creată pentru a fi partenera şi prietena lui de suflet – un singur trup cu el. Fiind creat primul, bărbatul a fost capul ei, iar după cădere, Dumnezeu a stabilit definitiv că ea se va supune autorităţii soţului ei. Totuşi, ea nu trebuia să fie dispreţuită şi desconsiderată de soţul ei, ci trebuia să fie alături de el, la egalitate cu el, sub braţul lui pentru a fi protejată de el, şi lângă inima lui pentru a fi iubită de el. Acesta este locul special al femeii în relaţia de căsătorie, aşa cum l-a stabilit Dumnezeu în creaţie.
Însă de la căderea omului până la cruce nu mai auzim nimic despre locul potrivit al femeii în creaţie. „Neamurile au umilit-o şi au transformat-o în sclavul bărbatului. Prin lege, ea era protejată de la a fi desconsiderată, în anumite situaţii (Exod 24; Levitic 18:18
); cu toate aceste, în economia mozaică, ea nu a avut niciodată locul potrivit alături de bărbat. Însă, după arătarea Celui de-al doilea Om (Hristos), şi după împlinirea lucrării Lui de ispăşire, se menţionează din nou ordinea iniţială din creaţie, iar femeia îşi recapătă locul potrivit alături de bărbat.” (C.E.S.)
Acest loc potrivit este explicat clar în Efeseni 5:22-23. Aici bărbaţilor li se spune să-şi iubească soţiile, ca pe propriile trupuri, după cum şi Hristos a iubit Adunarea şi S-a dat pe Sine Însuşi pentru ea. Iar soţiile sunt îndemnate să se supună soţilor lor, ca Domnului, pentru că soţul este cap al soţiei, după cum şi Hristos este Cap al Adunării. Prin urmare, după cum Adunarea este supusă lui Hristos, tot aşa şi soţiile soţilor lor, în toate. În timp ce soţul este îndemnat să îşi iubească soţia ca pe sine însuşi, soţia este îndemnată să îl onoreze pe soţul ei.
Aceasta este ordinea lui Dumnezeu pentru soţ şi soţie, în această dispensaţie a harului. Chiar dacă soţia trebuie îngrijită cu tandreţe şi înconjurată cu cea mai mare dragoste de către soţul ei, totuşi ea trebuie să îl recunoască ca fiind capul familiei, să i se supună şi să îl onoreze pe soţul ei. Ea trebuie să facă aceasta „ca Domnului” (Efeseni 5:22), recunoscând pe Domnul în spatele soţului ei, ca fiind Acela din care derivă autoritatea soţului ei. De asemenea, soţiei i se aminteşte că, în supunerea ei faţă de soţul ei, ea este o imagine a supunerii Adunării faţă de Hristos, Capul ei. Ce privilegiu măreţ este acesta!
În 1. Timotei 5:14, femeilor tinere li se spune „să se căsătorească, să aibă copii, să vadă de casă”. Conducerea şi supravegherea gospodăriei este lucrarea specială a femeii, însă soţul este capul responsabil al casei. O femeie care preia autoritatea de cap al casei, spre sfidarea şi dezonoarea soţului ei, va fi cu siguranţă nefericită şi într-o stare deplorabilă, şi va culege fără îndoială roadele amare ale propriei răzvrătiri, prin nelegiuirea copiilor ei crescuţi în neorânduială. Deşi femeile din ziua de astăzi doresc libertate şi drepturi egale cu ale bărbaţilor, iar supunerea părţii feminine nu este la modă şi este desconsiderată într-o mare măsură, totuşi porunca şi dorinţa lui Dumnezeu este ca soţia să fie supusă soţului ei, fiindcă el este capul casei. Fără aceasta, nu poate exista viaţă adevărată de familie, bucurie şi binecuvântare.
Văzând poziţia femeii în relaţia de căsătorie şi în familie, ne vom opri acum asupra slujbei ei în această sferă binecuvântată. Cea mai mare parte a timpului unei femei este petrecut în casă, făcând treburile obişnuite ale vieţii, iar lucrul acesta aduce un beneficiu imens lui Dumnezeu. Pentru că înColoseni 3:23-24 se spune: „Orice faceţi, lucraţi din suflet, ca pentru Domnul… slujiţi Domnului Hristos.” Prin îngrijirea nevoilor soţului ei şi ale copiilor ei şi prin menţinerea căminului ca loc de înviorare, încurajare şi adăpost într-o lume tulburată, femeia ocupă, într-adevăr, un loc foarte important.
Cu adevărat mama este centrul şi inima unui cămin. Atracţia căminului depinde în mare măsură de atitudinea şi spiritul soţiei. O soţie chibzuită care îşi îngrijeşte casa cu înţelepciune şi cumpătare, şi îşi împodobeşte căminul cu dragoste şi voioşie, este o mare binecuvântare pentru soţul ei, pentru copiii ei şi pentru toţi cei care intră în casa ei. Succesul sau eşecul din viaţa unui bărbat depind adesea de purtarea soţiei lui în familie. Poziţia multor bărbaţi în societate este datorată în mare măsură înţelepciunii şi judecăţii sănătoase a soţiilor lor.
Punerea în practică a unei anumite virtuţi creştine, ospitalitatea, este posibilă în mare parte datorită soţiei. Aceasta este o slujbă foarte preţioasă şi necesară în Adunare, şi cu siguranţă aduce o răsplată bogată de binecuvântări prezente şi viitoare. În felul acesta femeile iau parte în mod direct la lucrarea lui Hristos – deschizându-şi casele pentru slujitorii şi pentru copiii Domnului, precum şi pentru cei nemântuiţi, ca şi aceştia să poată auzi evanghelia şi să fie salvaţi. Acuila şi Priscila oferă un exemplu în această privinţă, invitându-l pe Apolo în casa lor şi arătându-i mai exact Calea lui Dumnezeu (Fapte 18:26).
Una dintre cele mai importante slujbe ale unei mame este creşterea copiilor. Aceasta este lucrarea ei specială, având în vedere că ea petrece mai mult timp cu copiii decât tatăl, şi exercită o influenţă foarte puternică în vieţile lor, fie în bine, fie în rău. Observaţi cât de des este menţionat numele mamei în cărţile Împăraţi şi Cronici, în legătură cu diverşi împăraţi ai lui Israel. Prin aceasta, Duhul lui Dumnezeu doreşte să evidenţieze care era probabil cel mai important factor al formării caracterului unui bărbat care conducea poporul lui Dumnezeu – mama.
Fundamentul caracterului este dat de educaţia pe care copilul o primeşte în cămin, iar mâna mamei este instrumentul care lui Dumnezeu îi place să-l folosească pentru aceasta. Cea mai importantă lucrare a mamei, rânduită de Dumnezeu, este lucrarea acasă cu copiii, şi ea ar trebui să se dedice în întregime îngrijirii, instruirii şi creşterii lor. Dacă o mamă neglijează această lucrare deosebit de importantă, sau o încredinţează altora, şi caută să slujească Domnului în alte sfere, atunci lucrarea ei rămâne nefăcută, şi cu siguranţă va eşua în împlinirea lucrării altcuiva, la care ea nu a fost chemată. Instruirea şi învăţătura pe care copiii le primesc de la mamele lor în perioada cea mai sensibilă şi fragedă a vieţii, vor avea o mare influenţă asupra întregii lor vieţi şi vor lăsa o amprentă care nu se poate şterge asupra minţii lor tinere, receptive şi în curs de modelare. Cât de importantă este, deci, lucrarea mamelor în familie! Fie ca această lucrare să nu fie neglijată!
Prin urmare, observăm şi trebuie să subliniem faptul că cercul familiei reprezintă sfera specială în care femeia poate să slujească şi să-L glorifice pe Dumnezeu. Aici, în teritoriul ei intim, ea străluceşte cel mai tare şi exercită cea mai mare influenţă în bine. Viaţa casnică, care este adesea dispreţuită şi abandonată de femeile din ziua de azi, reprezintă teritoriul pe care ea este cea mai potrivită şi cea mai înzestrată să-l ocupe.
Prin aceasta nu dorim să spunem că nu există nicio slujbă sau lucrare pe care femeia să n-o poată face pe terenul adunării. Vrem doar să indicăm faptul că, în principiu, domeniul casnic reprezintă sfera de lucru a unei femei. Şi vedem că în această sferă a căminului, locul ei potrivit Scripturii este de supunere faţă de soţul ei.
Până acum am considerat în principal poziţia şi slujba femeilor căsătorite, în sfera căminului. Însă sfera casnică reprezintă şi pentru femeile necăsătorite un adevărat teren de slujire creştină. Şi ele pot desfăşura activităţi temporare, pot avea grijă de copii, de cei bolnavi şi de cei în vârstă, sau pot croi haine ca Dorca (Fapte 9:39).
Învăţătura publică
Am citat deja versetele din 1. Timotei 2:11-14 în legătură cu partea femeii în căderea umanităţii din grădina Eden şi am observat limitele guvernamentale impuse acolo femeii. Ne va fi de folos să analizăm din nou aceste versete în legătură cu expresia actuală a tematicii noastre. „Femeia să înveţe în linişte, în toată supunerea; dar nu-i permit unei femei să înveţe pe alţii, nici să exercite autoritate peste bărbat, ci să rămână în linişte. Pentru că Adam a fost întocmit întâi, apoi Eva. Şi nu Adam a fost amăgit; ci femeia, fiind amăgită, a ajuns la călcare de poruncă.”
Aceste versete se aplică unei sfere mai largi decât cea a Adunării. Ele vorbesc despre purtarea potrivită dintre un bărbat şi o femeie, şi includ orice mărturie publică în care sunt prezente ambele părţi. Aceste versete se referă la învăţătura publică în faţa unei audienţe mixte, pentru că prin aceasta se exercită autoritate asupra bărbatului. Femeia nu trebuie niciodată să se ridice să dea învăţătură în întâlniri mixte, pentru că bărbatul ar fi la picioarele ei, în poziţia celui care învaţă, iar aceasta duce la inversarea ordinii rânduite de Dumnezeu.
Bărbatul a fost creat mai întâi, fiind reprezentant al lui Dumnezeu şi cap, şi ar trebui să-şi păstreze poziţia corectă ca învăţător şi conducător. Şi fiindcă femeia a preluat conducerea în călcarea poruncii şi a fost înşelată de Satan, dovedind că ea este un conducător slab, în hotărârea guvernamentală a lui Dumnezeu femeile sunt oprite de la ocuparea poziţiei de autoritate şi de a învăţa pe alţii. Ele trebuie să înveţe în linişte şi supunere. Prin urmare, o femeie nu trebuie niciodată să ocupe o poziţie publică de învăţător recunoscut al Cuvântului lui Dumnezeu, sau să dea învăţătură în Adunare sau în orice alt loc cu audienţă mixtă, unde are o poziţie egală sau superioară bărbatului, fiindcă astfel ar exercita autoritate asupra bărbatului.
Cu toate acestea, vedem că în Tit 2:3-4 femeile mai în vârstă sunt îndemnate „să înveţe de bine, ca să le deprindă pe cele tinere” etc. Deci femeile mai în vârstă au dreptul de a da învăţătură, dar sfera lor se referă la femeile tinere, iar învăţătura este mai degrabă informală, privind aspecte practice care au legătură mai mult cu căminul şi familia (versetele 3-5). Este chiar indicat ajutorul oferit femeilor neştiutoare în cele ale Scripturii şi legătura apropiată pe baza Cuvântului. Surorile ar putea fi încurajate să lucreze cu sârguinţă pentru Domnul în asemenea domenii. Chiar şi discuţiile private din Cuvânt cu bărbaţii sunt potrivite pentru o femeie, dacă sunt manifestate într-o atitudine modestă şi potrivită.
Bineînţeles că asemenea lucrări pot aluneca înspre învăţătură formală, şi astfel femeia îşi părăseşte locul. Dacă femeia înfiinţează un cerc de învăţătură publică din Scriptură, chiar dacă este numai pentru femei, credem că lucrul acesta înseamnă ocuparea unei poziţii de învăţător şi încălcarea versetului din 1. Timotei 2:12: „dar nu-i permit unei femei să înveţe pe alţii”.
Lucrarea cu copiii (care implică învăţătură din Biblie, rugăciune şi cântare) este de asemenea o slujbă potrivită şi valoroasă în care femeile pot fi implicate. Asemenea lucrări pot începe acasă şi pot continua la şcoala duminicală şi în întâlnirile pentru copii. Şcoala duminicală este doar o extindere a unei întâlniri de familie, într-un perimetru mai larg şi mai convenabil. Prin urmare este foarte potrivit ca surorile să predea la orele de şcoală duminicală pentru copii sau surori tinere, mai ales când aceste clase se află în răspunderea fraţilor sub autoritatea cărora ele slujesc. Când fraţii sunt implicaţi într-o şcoală duminicală, credem că ar fi împotriva Scripturii dacă o soră ocupă locul de director sau conducător al şcolii, pentru că astfel ar exercita autoritate asupra bărbatului.
Ne rugăm ca tot mai multe femei credincioase să lucreze activ pentru Domnul şi să fie încurajate să lucreze în aceste sfere despre care am vorbit că sunt potrivite pentru femei. Este mare nevoie de ele şi lucrarea Domnului suferă din lipsa slujirii surorilor devotate şi energice. Fie ca Domnul să binecuvânteze din belşug orice femeie implicată în lucrarea potrivită pentru El.
În Adunare
1. Corinteni 14:34-38 ne oferă indicaţii clare cu privire la locul femeii în strângerea ca Adunare. „Femeile să tacă în adunări, pentru că nu le este permis să vorbească; ci să fie supuse, aşa cum spune şi legea. Iar dacă doresc să înveţe ceva, să întrebe pe soţii lor acasă; pentru că este ruşine pentru femeie să vorbească în Adunare. De la voi a ieşit Cuvântul lui Dumnezeu? Sau numai până la voi a ajuns? Dacă cineva se consideră a fi profet sau om spiritual, să recunoască cele ce vă scriu, că sunt poruncă a Domnului. Iar dacă cineva este neştiutor, să fie neştiutor!”
Se spune clar că femeia nu trebuie să vorbească în Adunare. Expresia „în adunare” sau „în adunări” este folosită de cinci ori în acest capitol şi de fiecare dată se referă la strângerea credincioşilor împreună, ca Adunare. În astfel de întâlniri femeile nu trebuie să vorbească deloc, ci să stea în linişte şi în supunere.
În 1. Corinteni 11:15 apostolul vorbeşte despre o femeie care se roagă sau profeţeşte. Acest pasaj arată că o femeie poate face aceste lucruri, însă nu se specifică unde anume pot fi exercitate. Capitolul 14 spune clar că femeia nu poate face aceste slujbe în Adunare, ci ea trebuie să tacă în Adunare. Este destul de evident că femeia poate să se roage şi să profeţească în afara strângerilor ca Adunare. În Fapte 21:8-9
se spune despre Pavel şi însoţitorii lui care au venit la casa lui Filip evanghelistul, iar acesta avea patru fete care profeţeau. Din context se înţelege că ele profeţeau acasă şi nu în Adunare, lucru care era foarte potrivit.
Este important de subliniat faptul că interzicerea femeii de a vorbi în Adunare nu vine doar din partea apostolului Pavel, care era celibatar, ci aceste lucruri sunt „poruncă a Domnului” (versetul 37). Iar dacă cineva se consideră a fi spiritual şi plăcut Domnului, ar trebui să recunoască aceste lucruri ca fiind hotărârea lui Dumnezeu. Este vorba pur şi simplu de ascultarea dorinţei lui Dumnezeu. Încercarea de a argumenta aceste îndemnuri simple, aşa cum fac unii, şi de a continua în voinţă proprie şi neascultare, arată că o astfel de inimă nu doreşte să împlinească voia lui Dumnezeu, iar Cuvântul Lui nu este respectat.
Corintenii, ca mulţi alţii în ziua de azi, s-au gândit probabil că erau liberi să acţioneze cum doreau în această privinţă. Prin urmare apostolul spune: „De la voi a ieşit Cuvântul lui Dumnezeu? Sau numai până la voi a ajuns?” (versetul 36); cu alte cuvinte: Aveţi voi autoritate din partea Domnului cu privire la ce să faceţi în această chestiune? Cuvântul lui Dumnezeu nu a ieşit de la voi… ci a venit la voi. Prin urmare ei trebuiau să se supună hotărârilor Domnului date prin apostol.
Unii comentatori afirmă că termenul „să vorbească” din acest pasaj se referă la flecăreală, bârfă sau vorbire în şoaptă în timpul slujbei, şi aceasta era ceea ce interzicea apostolul. Însă această interpretare este foarte eronată şi falsă. Concordanţa Young arată că termenul din greacă este „laleo”, care este folosit pe parcursul întregului capitol. Acest termen este tradus prin „a vorbi” în acest capitol şi de 241 ori în Noul Testament, şi înseamnă a vorbi. Deci după cum doi sau trei profeţi vorbesc (versetul 29), tot aşa femeile nu trebuie să vorbească în Adunare. Acelaşi cuvânt este folosit în ambele versete.
Alţi oameni spun că această interdicţie a femeilor de a vorbi în Adunare se aplică doar la Corintul din vremea de atunci, pentru că femeile erau destul de neştiutoare, gălăgioase şi sfidătoare şi nu erau capabile să vorbească în public. Prima afirmaţie este total greşită iar a doua este doar o presupunere. La începutul epistolei către Corinteni Pavel se adresează cu cuvintele: „către adunarea lui Dumnezeu care este în Corint… împreună cu toţi cei care, în orice loc, cheamă Numele Domnului nostru Isus Hristos” (1. Corinteni 1:2).
Cu siguranţă că acest argument este decisiv. Îndemnurile date în această epistolă nu sunt doar pentru corinteni, ci sunt adresate tuturor credincioşilor de pretutindeni. Iar în pasajul despre care vorbim, apostolul spune că femeile trebuie să tacă „în adunări”. El nu spune „în adunarea voastră”, ci „în adunări”.
Locul femeii în Adunare este de supunere şi retragere, nu de conducere. Ca o comparaţie, bărbatul este mintea umanităţii, iar femeia este inima. Inima este în piept, ascunsă vederii, în timp ce capul este în exterior, văzut de toţi. Cei care vorbesc în public în Adunare ocupă un loc de conducere, fie prin rugăciune, adorare sau predică, iar acest loc de conducere nu îi este dat femeii.
Mulţi oameni nu realizează faptul că atunci când cineva se roagă în mod public, el conduce Adunarea în rugăciune. El nu adresează o rugăciune individuală, ci este purtătorul de cuvânt al adunării în rugăciune sau în adorare. Prin urmare, dacă o femeie s-ar ruga în Adunare sau într-o întâlnire mixtă, ea ar ocupa poziţia de conducere, care este împotriva Scripturii. În 1. Timotei 2:8 apostolul spune: „Vreau deci ca bărbaţii să se roage în orice loc”. Această libertate nelimitată nu îi este acordată femeii.
În această privinţă putem de asemenea să învăţăm de la Ana, din 1. Samuel 1:9-17. Această femeie evlavioasă se ruga în casa Domnului, unde se adunau închinătorii. Observaţi că se spune despre ea: „Şi Ana vorbea în inima ei; numai buzele i se mişcau, dar glasul nu i se auzea” (1. Samuel 1:13
). Nu era potrivit ca ea să se roage cu voce tare, dar se putea ruga în inima ei, iar Dumnezeu a auzit-o şi i-a răspuns. În mod asemănător, femeile din ziua de azi pot să se roage şi să-L laude pe Dumnezeu în inimile lor, în Adunare, şi să se alăture corului de „Amin” rostit la rugăciunea şi adorarea publică.
Acoperirea capului
La începutul acestui studiu am făcut referire pe scurt la faptul că femeia trebuie să aibă capul acoperit când se roagă sau profeţeşte, şi atunci când este în Adunare. Acum vom detalia acest aspect mai pe larg.
Apostolul oferă indicaţii despre lucrul acesta în 1. Corinteni 11:3-16. Citim: „Dar vreau să ştiţi că Hristos este Capul oricărui bărbat, şi capul femeii este bărbatul, şi Capul lui Hristos este Dumnezeu. Orice bărbat care se roagă sau profeţeşte având ceva pe cap îşi dezonorează Capul. Iar orice femeie care se roagă sau profeţeşte cu capul neacoperit îşi dezonorează capul, pentru că este ca şi cum ar fi rasă. Pentru că, dacă o femeie nu se acoperă, să se şi tundă; iar dacă este ruşinos pentru o femeie să se tundă sau să se radă, să se acopere. Pentru că un bărbat, în adevăr, nu trebuie să-şi acopere capul, fiind chipul şi gloria lui Dumnezeu; dar femeia este gloria bărbatului. Pentru că nu bărbatul este din femeie, ci femeia din bărbat; pentru că şi bărbatul nu a fost creat pentru femeie, ci femeia pentru bărbat. De aceea, din cauza îngerilor, femeia trebuie să aibă un semn de autoritate pe capul ei (adică un semn al autorităţii bărbatului, sub care se aşează)… Judecaţi în voi înşivă: se cuvine ca o femeie să se roage lui Dumnezeu neacoperită?”
În aceste versete vedem faptul că Dumnezeu a stabilit anumite nivele de autoritate pe care El doreşte ca noi să le recunoaştem şi să le respectăm. Nu este doar un obicei ca bărbaţii să aibă capul neacoperit iar femeile să aibă capul acoperit în prezenţa Domnului. Această ordine are un motiv biblic şi o semnificaţie bine determinate.
Dumnezeu este Capul lui Hristos, Hristos este Capul bărbatului iar bărbatul este capul femeii. Fiindcă bărbatul este imaginea şi gloria lui Dumnezeu iar Hristos este Capul lui, ar fi o dezonoare şi o ruşine pentru Hristos, Capul bărbatului, dacă acesta ar avea capul acoperit atunci când se roagă sau profeţeşte (în public). Gloria lui Hristos trebuie să se vadă, nu să fie acoperită.
Însă femeia a fost creată pentru bărbat şi ea este gloria bărbatului, deci capul ei trebuie acoperit atunci când se roagă sau profeţeşte, pentru că gloria bărbatului nu trebuie să se vadă, mai ales în întâlnirile ca Adunare. Acolo trebuie dezvăluită gloria lui Hristos, nu gloria omului.
Mai mult decât atât, versetul 10 spune că femeia trebuie să aibă un semn de autoritate pe capul ei, din cauza îngerilor. Adică ea trebuie să aibă capul acoperit, ca semn al autorităţii bărbatului căruia îi este supusă. Când o femeie îşi acoperă capul în prezenţa Domnului înseamnă că ea recunoaşte faptul că bărbatul este capul ei rânduit de Dumnezeu. O femeie care vine înaintea lui Dumnezeu cu capul neacoperit arată că ea doreşte să fie ca bărbatul şi nu vrea să-şi ocupe locul de supunere. Ea îşi dezonorează capul, deşi poate că nu este conştientă de asta. Chiar dacă lucrul acesta este făcut din neştiinţă, semnificaţia rămâne aceeaşi.
Îngerii privesc în Adunare şi ar trebui să vadă ordinea lui Dumnezeu acolo. Ei văd ordine în cer şi în toată creaţia şi nu ar trebui să vadă dezordine între cei credincioşi. Serafimii se acoperă în prezenţa Domnului (Isaia 6:1-3), şi ei se aşteaptă să vadă femeile făcând acelaşi lucru, în ascultare de Cuvântul lui Dumnezeu. Intenţia lui Dumnezeu este ca „înţelepciunea atât de felurită a lui Dumnezeu să fie făcută cunoscut acum, prin Adunare, stăpânirilor şi autorităţilor în cele cereşti” (Efeseni 3:10-11
). Această „înţelepciune a lui Dumnezeu” este taina lui Hristos şi a Adunării, care este ilustrată prin soţ şi soţie, soţul fiind capul iar soţia fiind supusă capului (Efeseni 5:22-32
).
Acoperirea capului se aplică atât femeilor căsătorite cât şi celor necăsătorite. Versetele din 1. Corinteni 11 vorbesc despre femeie şi bărbat în general. În Numeri 30:3-5
se spune că o femeie tânără, care este în casa tatălui ei, trebuie să se supună autorităţii lui. Obligaţiile ei pot să stea în picioare numai dacă tatăl ei le îngăduie. Asemănător, obligaţiile unei soţii sunt valide doar dacă soţul ei le îngăduie. Deci femeia trebuie să recunoască autoritatea tatălui ei sau a soţului ei sau a bărbatului în general, atunci când se află în prezenţa Domnului. Iar acoperirea capului este o mărturie a acestui lucru.
Ruşinea capului neacoperit: „Iar orice femeie care se roagă sau profeţeşte cu capul neacoperit îşi dezonorează capul, pentru că este ca şi cum ar fi rasă. Pentru că, dacă o femeie nu se acoperă, să se şi tundă; iar dacă este ruşinos pentru o femeie să se tundă sau să se radă, să se acopere.”
În Vechiul Testament era un semn de ruşine când o femeie avea capul neacoperit sau ras, aşa cum vedem în Numeri 5:18, unde o femeie era suspectată de soţul ei, şi în Deuteronom 21:10-13
, unde un israelit lua de soţie o femeie frumoasă dintre captivi. Deci, în 1. Corinteni 11
apostolul spune că dacă o femeie profeţeşte sau se roagă cu capul neacoperit, este ca şi cum ar fi rasă. Şi fiindcă este un semn de ruşine ca femeia să se tundă sau să se radă, atunci ea trebuie să aibă capul acoperit. Ea nu trebuie să aibă niciun semn de ruşine asupra ei când vine înaintea Domnului. Ea nu trebuie să se înfăţişeze înaintea Domnului ca una care este suspectată de necredincioşie faţă de soţul ei. Acoperirea capului ei indică faptul că ea recunoaşte că el este capul ei şi se bucură de încrederea lui deplină.
Doar în trecere, observăm din aceste versete din 1. Corinteni 11 că este ruşine pentru o femeie să se tundă, însă „dacă o femeie are părul lung, este glorie pentru ea” (versetul 15). Aceste cuvinte inspirate de Duhul Sfânt ar trebui să clarifice problema „părului scurt” pentru orice femeie evlavioasă. Este bine ca o femeie să îndepărteze ceva din gloria pe care Dumnezeu i-a dat-o şi să o arunce? Acesta este un act de răzvrătire şi aduce numai ruşine. Ar putea o femeie ca aceasta să şteargă picioarele Domnului cu părul capului ei aşa cum a făcut femeia devotată din Luca 7:38
şi Ioan 12:3
?
Părul lung nu este un voal. În 1. Corinteni 11:15 se spune: „pentru că părul lung îi este dat drept voal”. Unii învăţători spun că părul lung al femeii este acoperitoarea capului ei şi ea nu are nevoie de alt voal. Însă această frază nu este tradusă de fiecare dată corect şi nu redă întotdeauna semnificaţia textului în original. În greacă se foloseşte un cuvânt total diferit de cuvântul „acoperă” din versetul 6. Acolo este folosit cuvântul „katakaluptespho”, care înseamnă „a acoperi capul cuiva / a-şi acoperi capul”. În versetul 15 se foloseşte cuvântul „peribolaiou”, care înseamnă „ceva care se aruncă în jurul cuiva / ceva care acoperă de jur împrejur” (Dicţionarul Liddel and Scott).
Prin urmare, traducerea corectă spune „pentru că părul lung îi este dat drept voal”. Adică părul lung îi este dat femeii în mod natural ca un voal care o înconjoară. Nu este acelaşi lucru cu acoperitoarea capului despre care apostolul insistă în versetele anterioare. Dacă gloria bărbatului trebuie acoperită în prezenţa lui Dumnezeu, aşa cum am arătat mai devreme, atunci cu siguranţă că părul lung al femeii, adică gloria ei personală, trebuie de asemenea acoperit în prezenţa Lui.
Mai întâi Pavel stabileşte diferenţele dintre bărbat şi femeie şi spune că bărbatul trebuie să aibă capul neacoperit iar femeia trebuie să aibă capul acoperit. Apoi el apelează la frumuseţe şi bun simţ, bazându-se pe natura diferită a bărbatului şi a femeii, pentru a oferi încă un motiv pentru care femeia trebuie să aibă capul acoperit şi să se înfăţişeze diferit faţă de bărbat înaintea lui Dumnezeu. „Judecaţi în voi înşivă: se cuvine ca o femeie să se roage lui Dumnezeu neacoperită? Nu vă învaţă chiar firea…?” (versetele 13-14). Chiar prin natură Dumnezeu a dat femeii părul lung, ca un văl care o ascunde. Prin urmare, ceea ce se potriveşte femeii este ca să-şi acopere capul când se roagă lui Dumnezeu.
Nu avem asemenea obicei: „Dar dacă cineva gândeşte să fie certăreţ, noi nu avem asemenea obicei, nici adunările lui Dumnezeu” (versetul 16). Apostolul a prezentat gândul lui Dumnezeu în această privinţă şi dacă cineva doreşte să se certe sau să discute în contradictoriu, el vrea să spună: „Nici noi, nici adunările lui Dumnezeu nu avem obiceiul de a ne certa.”
De multe ori, starea inimii cuiva se descoperă în chestiuni mărunte ca aceasta referitoare la acoperirea sau neacoperirea capului, şi astfel se testează dacă voia omului este supusă lui Dumnezeu şi Cuvântului său, sau dacă dorinţa inimii lui este împotriva Cuvântului şi în acord cu mersul lumii acesteia. Obiceiurile se pot schimba, însă principiile Cuvântului lui Dumnezeu rămân întotdeauna aceleaşi.
Ce inseamna a fi adventist de ziua a saptea?
Consider cele douazeci si sapte de declaratii asemenea unor avanposturi care delimiteaza un teritoriu. Ele ne indica pana unde se intinde terenul aflat in proprietate si de unde incepe proprietatea invecinata. Ele definesc elementele distinctive ale Adventismului in raport cu celelalte grupari crestine si ne arata de ce adventistii de ziua a saptea nu sunt baptisti sau o alta biserica. Dar, cat de multe ne spun aceste indicatoare despre edificiul aflat in interiorul domeniului desemnat? Ne conduc cele douazeci si sapte de declaratii la esenta a aceea ce inseamna a fi adventist de ziua a saptea?
Adventismul de Ziua a Saptea poate fi definit si ca mod de viata. Vinerea, ne pregatim pentru Sabat; mergem la biserica sambata dimineata si inchidem Sabatul la asfintitul soarelui. Preferintele noastre alimentare sunt oarecum diferite de cele ale unei persoane obisnuite cu dieta obisnuita. Crestem intr-un mediu cultural traditional si ne familiarizam cu stilul de viata adventist. Dar ne ajuta aceasta cultura si acest stil de viata sa intelegem ce inseamna a fi adventist de ziua a saptea? Sau avem nevoie de mai mult pentru a patrunde in inima Adventismului?Inceputurile adventismuluiCand Domnul Isus a murit pentru intreaga omenire, a fost asigurata mantuirea personala pentru toti cei care aleg sa o primeasca? Puteau avea ucenicii lui Isus siguranta ca vor fi mantuiti, datorita crucii? Categoric Da. A existat vreun adventist de ziua a saptea care sa fi fost prezent acolo, in preajma crucii? Nu. Deoarece evenimentul crucii a avut loc cu o mie opt sute de ani inainte de aparitia Adventismului. Cu toate acestea, iertarea pacatelor si siguranta mantuirii au fost oferite chiar atunci, pentru toti cei care credeau. Prin urmare, Adventismul nu a fost chemat la existenta pentru a le oferi oamenilor siguranta mantuirii, nu-i asa? Aceasta a fost realizata cu mult inainte de a aparea vreun adventist.
A existat vreun adventist pe vremea cand Domnul Isus a fost instituit ca Mare Preot al nostru, in sanctuarul ceresc, ca sa mijloceasca in favoarea oamenilor pentru urmatorii o mie opt sute de ani? Se pare ca Adventismul nu a fost necesar nici pentru aceasta lucrare. Domnul Hristos a inceput sa invaluie rugaciunile noastre in fumul de tamaie al neprihanirii Sale cu mult timp inainte de a fi existat vreun adventist. Lucrarea de slujire a Duhului Sfant pentru hranirea si ingrijirea crestinilor in cadrul bisericii nu a avut nevoie in nici un fel de existenta Adventismului.
Fara indoiala, toate acestea sunt vitale pentru crestinatate, iar noi trebuie sa le afirmam ca fiind foarte importante pentru noi astazi, dar adventistii au mostenit aceste adevaruri de la alte generatii crestine. Aceste adevaruri au fost instituite fara a fi necesara existenta Bisericii Adventiste de Ziua a Saptea. Atunci, de ce a fost necesar Adventismul?
Apocalipsa 14:7 ne spune sa ne „temem de Dumnezeu si sa-I dam slava, caci a venit ceasul judecatii Lui”. Dar, ceasul judecatii lui Dumnezeu a inceput in 1844 si, odata cu el, ispasirea finala, curatirea sanctuarului si stergerea pacatului. A aparut Adventismul in aceasta perioada de timp? Este posibil ca existenta Bisericii Adventiste de Ziua a Saptea sa fie legata in mod direct si strans de curatirea sanctuarului? Acesta sa fie motivul existentei ei? Dar ce inseamna toate acestea? Care este miezul problemei?Marea luptaSatana a pus la indoiala caracterul lui Dumnezeu si dreptul Lui de a conduce universul. El spunea ca dovada incapacitatii lui Dumnezeu de a conduce este dovedita de faptul ca a dat o lege care nu putea fi respectata. Satana a avut un mare succes in marea lupta, prin raspandirea acuzatiilor lui. El a determinat chiar si pe poporul ales al lui Dumnezeu din timpul Vechiului Testament sa creada ca Dumnezeu este nedrept si aspru. In marea apostazie de dupa perioada Noului Testament, Satana i-a convins pe crestini ca Dumnezeu le cere anumite ritualuri si fapte, care sa completeze lucrarea savarsita de Domnul Hristos la cruce. Cand cititi Biblia si istoria bisericii, ati putea incepe sa credeti ca Satana va castiga batalia.
Aceasta teama este mentionata in cateva intrebari exprimate in Daniel 8:13. Cat timp va continua aceasta controversa? Cat timp va continua sa fie calcat in picioare numele bun al lui Dumnezeu? Va invinge, in cele din urma, Satana? Raspunsul este dat in versetul 14. Lupta nu va continua la nesfarsit. Dupa 2300 de seri si dimineti, sanctuarul va fi curatit. Defaimarea numelui lui Dumnezeu va inceta. Dumnezeu va fi justificat. Romani 3:4 formuleaza acest gand foarte bine. „Ca sa fi gasit neprihanit in cuvintele Tale, si sa iesi biruitor cand vei fi judecat”. In acest context, expresia „gasit neprihanit” inseamna eliberat de acuzatii, declarat nevinovat, justificat.
Domnul Isus a indepartat orice suspiciune la adresa legii si caracterului lui Dumnezeu, prin cea mai nobila demonstratie care a fost vazuta vreodata pe pamant. El a dovedit ca legea lui Dumnezeu este buna si caracterul lui Dumnezeu este iubire. Dar o singura intrebare stanjenitoare a ramas inca fara raspuns. Pot fiintele umane cazute, care si-au petrecut jumatate din viata in razvratire, sa traiasca in mod real fara a continua sa se mai razvrateasca vreodata? Este posibil ca Isus sa fi reusit, dar ceilalti pot?
Unii au exprimat ideea ca justificarea lui Dumnezeu a fost savarsita la cruce si ca nimic altceva nu ar fi necesar pentru indreptatirea lui Dumnezeu si a guvernarii Sale. Dar dovezile arata cu claritate ca justificarea lui Dumnezeu nu a fost definitivata la cruce; ca Dumnezeu asteapta o justificare finala, inainte de incetarea pacatului pe aceasta planeta. „Intregul cer asteapta ca noi sa dovedim justetea legii lui Dumnezeu”. (Review & Herald, 16 aprilie, 1901). Deci, necesitatea de a dovedi ca legea lui Dumnezeu este buna si dreapta pentru cei pacatosi, continua sa existe.
„Hristos asteapta cu o dorinta nestavilita manifestarea caracterului Lui in biserica Sa. Cand caracterul lui Hristos va fi reprodus cu desavarsire in poporul Lui, atunci va veni pentru a-i declara ca fiind proprietatea Lui” (Parabolele Domnului Hristos, p. 69, orig.). Acest citat renumit spune in mod limpede ca cea de a doua venire trebui sa intarzie pana cand caracterul lui Hristos va fi vazut in viata celor care se considera a fi poporul Lui. Singurul motiv posibil al unei asemenea intarzieri in planul lui Dumnezeu pentru acest pamant este ca inca mai exista ceva care trebuie demonstrat prin poporul lui Dumnezeu, cu privire la acuzatiile Satanei si cu privire la caracterul lui Dumnezeu.
Apocalipsa 14:5 descrie ultima generatie de locuitori ai pamantului inainte de venirea lui Isus. „Si in gura lor nu s-a gasit minciuna, caci sunt fara vina inaintea scaunului de domnie al lui Dumnezeu”. Aici, Dumnezeu rosteste o fagaduinta incredibila. El afirma ca va aduce la existenta un popor care sa fie fara vina, adica fara nici un fel de greseala. In Hristos, lumina lumii, p. 671 (orig.) exista o declaratie clasica: „In realizarea desavarsirii caracterului poporului Sai sunt implicate onoarea lui Dumnezeu si onoarea lui Hristos”. Nu onoarea sau mantuirea noastra sunt mentionate aici, ci numele si caracterul lui Dumnezeu. El a fagaduit ca va desavarsi pe poporul Sau. Oare chiar poate sa infaptuiasca aceasta? Daca Dumnezeu nu ne poate face desavarsiti, atunci cuvantul Lui este dovedit a fi o minciuna, iar Satana invinge in marea lupta. E usor de inteles.
„Implinirea cuvantului Sau fata de noi pune in joc onoarea tronului Sau” (Parabolele Domnului Hristos, p. 148, orig.). Ori de cate ori Dumnezeu promite ceva, El garanteaza promisiunea facuta cu propriul Sau nume. Venirea lui Hristos pe pamantul nostru implica insusi tronul lui Dumnezeu, si tronul Lui este implicat in ceea ce va realiza El prin ultima generatie. „Fiecare caracter va fi dezvoltat pana la desavarsire; si toti oamenii vor fi nevoiti sa treaca, fie de partea loialitatii, fie de partea razvratirii. Apoi, va veni sfarsitul. Dumnezeu isi va justifica legea si va elibera pe poporul Sau” (Hristos, lumina lumii, p. 763, orig.). Este important sa evidentiem ca Dumnezeu isi justifica propriul Sau nume, dar este de asemenea important si vital sa intelegem ca justificarea aceasta se va infaptui in caracterul poporului Sau. Pentru demonstrarea finala a integritatii caracterului si a legii lui Dumnezeu este necesara o maturizare deplina, atat a caracterelor neprihanite, cat si a celor nelegiuite. Incetarea pacatului pe acest pamant este in mod evident dependenta de justificarea lui Dumnezeu, savarsita odata cu finalizarea planului de rascumparare.
Este semnificativ faptul ca Ellen White numeste aceasta lucrare ispasire finala. La cruce sacrificiul a fost implinit si finalizat, dar ispasirea nu a fost incheiata acolo. Aici este deosebirea dintre Adventism si celelalte religii crestine. Ispasirea este legata de timpul si modul in care Dumnezeu va invinge in marea lupta, precum si de urgenta sau amanarea venirii Domnului Hristos. Aceasta inseamna ca scopul existentei Adventismului este acela de a dovedi ca Satana este un mincinos si ca Dumnezeu rosteste adevarul in marea lupta. Este simplu si usor de inteles. Acesta este mesajul si aceasta este esenta Adventismului.
Speranta unica de a fi pentru totdeauna in siguranta fata de pericolul reaparitiei razvratirii in univers se va adeveri numai atunci cand va nu va mai exista niciodata posibilitatea ca cineva sa acorde atentie acuzatiilor Satanei, deoarece acestea au fost deja dovedite false printr-o demonstratie incontestabila. Bineinteles, aceasta presupune in mod inevitabil implicarea poporului lui Dumnezeu in demonstratie. Rolul nostru este acela de a-I ingadui lui Dumnezeu sa vina in vietile noastre pentru a realiza ceea ce El a declarat ca poate sa realizeze – sa curete inimile noastre si sa ne faca intru totul ascultatori de El.
Prietenii mei, doriti cu adevarat ca pacatul sa ia sfarsit pe aceasta planeta? V-ati saturat sa auziti despre molestarea copiilor? V-ati saturat sa auziti despre violenta lipsita de sens a razboaielor de agresiune? V-ati saturat sa auziti despre chinuirea animalelor care i-au fost date in grija omului? V-ati saturat sa auziti despre nedreptatea din curtile de judecata, unde prea adesea bogatia determina solutia unui caz? Nu exista decat un singur lucru care va pune capat acestor probleme, si anume cea de a doua venire a lui Hristos. Revolta, demonstratiile de protest sau boicotarile nu pot rezolva aceste abuzuri. Asemenea mijloace ar putea usura unele dintre suferintele noastre, dar nu reprezinta solutia in sine. Singura cale de a pune capat uraciunii pacatului este aceea de a-i ingadui lui Isus sa revina. Va rog sa observati ca eu nu spun: a astepta ca Isus sa revina. Pentru ca El este cel care ne asteapta pe noi; nu noi Il asteptam pe el.
Misiunea Adventismului este diferita de misiunea oricarei alte grupari crestine care a existat vreodata. Misiunea Adventismului este diferita de misiunea bisericii crestine timpurii; este diferita de misiunea valdenzilor; este diferita de misiunea lui Martin Luther. Misiunea noastra este intru totul unica. Ea nu a fost incredintata niciodata unui alt grup de oameni de pe fata acestui pamant. Motivul este pur si simplu acela ca noi traim in Ziua Ispasirii, un timp in care curatirea sanctuarului este in curs de desfasurare si in aceasta Zi sunt implicate aspecte cu un caracter unic.Cand poate reveni Hristos?Cea de a doua venire a lui Hristos nu poate avea loc in mod intamplator, deoarece este dependenta de victoria lui Dumnezeu in marea lupta. In anii 1840, Dumnezeu a adus la existenta un popor care a avut o experienta minunata. Dar, dupa marea dezamagire, situatia s-a deteriorat si poporul lui Dumnezeu nu a avut curajul sa inainteze in unitate. Ei s-au fragmentat si doar cativa au supravietuit acelei dificile perioade. Domnul Isus dorea foarte mult sa revina cat mai curand dupa 1844, dar nu a putut deoarece poporul Sau nu a fost unit si nu a inaintat alaturi de El. Prin urmare, Domnul Isus a lasat evenimentele in stare de asteptare, asa cum se intampla cu lansarea misiunilor spatiale din Florida care sunt lasate in asteptare atunci cand exista nereguli de functionare a echipamentului.
Dupa patruzeci de ani de ratacire prin pustie, Domnul Isus s-a adresat din nou poporului Sau intrebandu-l daca doreste sa inainteze alaturi de El. Dar inca odata poporul lui Dumnezeu a dat inapoi. In loc de a se intreba „Ce spune Cuvantul lui Dumnezeu?”, ei au intrebat, „Ce spun conducatorii nostri?” Am petrecut o buna parte a ultimului secol, negand faptul ca noi suntem cei care au intarziat de fapt venirea lui Hristos cu o suta de ani. Am declarat ca pocainta inaintasilor nostri a fost sincera si ca de atunci incolo am inceput sa predicam neprihanirea prin credinta. In realitate, negarea soliei de la 1888 este tot atat de reala in prezent ca si in 1890.
Ca rezultat al esecului nostru din anii 1890, Hristos a trebuit sa-si lase planurile in asteptare inca odata, de data aceasta pentru mai bine de un secol. Acum, El adreseaza inca un apel miscarii Adventiste de Ziua a Saptea. Domnul ne spune ca este pregatit sa ne ia acasa daca suntem dispusi sa inaintam uniti cu El. Ce se va intampla de data aceasta? Vom raspunde noi intr-o asemenea maniera incat sa aducem la indeplinire in cele din urma planul Lui, sau vom continua sa asezam interesele noastre egoiste mai presus de justificarea lui Dumnezeu in marea lupta?
Lectii din istoria lui Israel
Cand Dumnezeu a chemat pe Israel sa fie poporul ales, planul lui nu era acela de a-i pregati doar pe ei pentru a fi vrednici de mantuire. Dumnezeu dorea ca poporul Israel sa aduca marturie inaintea tuturor natiunilor despre excelenta caracterului si a guvernarii Sale. Scopul existentei lui Israel a fost sa ilumineze lumea pentru ca toti sa astepte cu bucurie venirea lui Isus pe pamant. A reusit sau a esuat Israel in misiunea lui? Stim ca ei nu au pregatit lumea pentru prima venire a lui Hristos. Va rog sa observati ca venirea lui Hristos a avut loc in ciuda esecului lor. Ati sesizat ca Domnul Isus a petrecut foarte putin timp in cautarea neamurilor – a lumii? Cea mai mare parte a timpului si energiei lui Isus au fost investite in efortul de a restabili starea poporului Israel, conducandu-i la pocainta. Ei erau poporul prin care Dumnezeu dorea sa lumineze lumea. Prin urmare, Domnul Isus si-a petrecut cea mai mare parte a timpului in realizarea celei mai dificile lucrari – sfaramand zidurile apatiei si prejudecatii, pentru a-i aduce inapoi la ascultarea de Dumnezeu.
In prezent, scopul existentei Adventismului este identic cu scopul existentei lui Israel. Dumnezeu nu ii pregateste numai pe adventisti pentru a fi vrednici de mantuire, dar El doreste ca noi sa fim martori ai excelentei caracterului si guvernarii Sale in fata lumii. Misiunea noastra este aceea de a pregati lumea pentru cea de a doua venire a lui Hristos. Intrebarea onesta care trebuie pusa acum este: Reuseste Adventismul sa-si indeplineasca misiunea?
Probabil ca putem gasi un raspuns intr-un editorial scris de William Johnsson, in Adventist Review din 3 iulie 1986. In urma unui sondaj de opinie menit sa stabileasca atitudinea publicului fata de Biserica Adventista s-a constat ca: „Aproape 70 la suta dintre cei intervievati spun ca au auzit sau citit despre biserica. La intrebarea, ce le-a placut mai mult cu privire la noi, 52 la suta nu au putut da nici un raspuns. Alti 21 la suta au raspuns, ‚Nimic deosebit’. Ceea ce inseamna ca, 73 la suta din public nu se pot gand la nici o caracteristica deosebita legata de biserica. Aceasta cifra este aproape egala cu raspunsurile date intrebarii: ‚Ce apreciati cel mai putin la adventisti?’ Din nou, 51 la suta nu au dat nici un raspuns, iar 20 la suta au spus ca nu exista nimic care sa le displaca in mod special. Esecul bisericii de a proiecta o imagine bine conturata ma ingrijoreaza. . . Sunt tulburat de faptul ca ascundem lumina noastra sub obroc”.
Intr-un alt sondaj de opinie raportat in Adventist Review din februarie 1995, doar 53 la suta auzisera despre Biserica Adventista de Ziua a Saptea. Pe langa aceasta, a existat o crestere insemnata a numarului celor care ne-au confundat cu Biserica Sfintilor lui Isus Hristos din Zilele de pe Urma sau cu Martorii lui Iehova.
Trebuie sa punem din nou intrebarea: Reusim noi in indeplinirea misiunii noastre de a pregati lumea pentru cea de a doua venire a lui Hristos? Adevarul cu care ne este foarte incomod sa ne confruntam este ca suntem in pericolul de a esua exact asa cum au esuat iudeii cu doua mii de ani in urma.
Inspiratia expune planul lui Dumnezeu pentru aceasta biserica. „Hristos urmareste ca ordinea cereasca, sistemul ceresc de guvernamant, armonia divina a cerului, sa fie reprezentate in biserica Sa de pe pamant. Prin aceasta este proslavit El in poporul Sau” (Hristos, lumina lumii, p. 680, orig.). Observati ca Dumnezeu este proslavit doar atunci cand biserica Sa dezvaluie inaintea lumii sistemul ceresc de guvernamant. Este acest sistem observabil in prezent in Biserica Adventista de Ziua a Saptea? Nu cumva planurile omenesti reusesc prea adesea sa prevaleze in detrimentul vointei explicite a lui Dumnezeu pentru aceasta biserica?
„Poporul lui Dumnezeu are o mare lucrare de facut. . . . Lumea trebuie sa vada in biserica lui Dumnezeu, adevarata ordine, adevarata disciplina, adevarata organizare” (Manuscris 30, 1900). Cand ne vom indeplini misiunea, Isus va putea reveni in aceasta lume. „Prin aceasta biserica, iubirea lui Dumnezeu va fi dezvaluita intr-o manifestare finala si deplina inaintea lumii care trebuie sa fie luminata de slava ei” (Marturii pentru predicatori, p. 50, orig.). Observati ca iubirea lui Dumnezeu va fi vazuta prin intermediul bisericii. Ea nu va fi vestita de ingeri sau de pietre, ci de poporul lui Dumnezeu. Prin urmare, succesul bisericii in reprezentarea caracterului lui Dumnezeu este foarte importanta pentru incheierea marii lupte.
Biserica noastra nu a reusit pana in prezent sa-si indeplineasca misiunea de a pregati lumea pentru revenirea lui Hristos. Ce avem de facut in aceasta situatie? Una dintre manierele de abordare pe care multi o adopta in zilele noastre este aceea de a ignora problemele din Biserica Adventista, orientandu-se spre extinderea lucrarii in lume. Aceasta abordare este atragatoare, deoarece Domnul Isus ne-a poruncit sa ducem Evanghelia pana la marginile pamantului si deoarece in lume exista muti oameni care primesc Evanghelia, in timp ce biserica pare foarte rezistenta la orice reformatiune majora in interiorul ei. Pe de alta parte, daca trecem cu vederea neascultarea din interiorul bisericii si ne concentram asupra castigarii de suflete, beneficiem de o mai mare apreciere pentru lucrarile bune pe care le faptuim, chiar din partea bisericii insasi. Pe langa aceasta, prezentare studiilor Biblice si conducerea oamenilor la botez ne ofera o satisfactie personala.
Dar este aceasta maniera de abordare aceea pe care a folosit-o Domnul Hristos cand a venit la poporul ales care esuase in misiune? El a petrecut trei ani si jumatate incercand sa restabileasca situatia bisericii Sale iubite care era in pericolul de a se autodistruge. Dar nu a lucrat aproape deloc pentru a ajunge la neamurile aflate in lume. Prioritatea lui Isus a fost aceea de a restabili situatia poporului Sau, pentru a-i face in stare sa duca solia adevarului la neamurile aflate in lume.
Regretatul Henry Baasch, care a slujit ca presedinte de conferinta, ne impartaseste un principiu vital si o avertizare importanta. „O lucrare muzicala este alcatuita din trei parti: melodie, ritm si acompaniament. Toate cele trei sunt esentiale, dar nu au importanta egala. Melodia trebuie sa fie partea cea mai proeminenta si sa nu fie acoperita de ritm sau de acompaniament. Evanghelizarea lumii prin predicarea si invatarea extensiva, prin publicatii si prin investirea unor sume mari de bani in campanii, constructii, echipamente, calatorii si altele – oricat de vitale ar fi – prin ele insele, nu pot implini principala insarcinare incredintata bisericii ramasitei. Nu acestea constituie melodia. Ele sunt, cel mult, acompaniamentul.”
Melodia este constituita de ceea ce face sa rasune pana departe, firav la inceput, dar din ce in ce mai clar, cantecul biruintei asupra pacatului, cantecul lui Moise si al Mielului, inaltandu-se sus, tot mai sus, mai aproape si tot mai aproape de Modelul ceresc, departe si tot mai departe de lume, pana la punctul culminant al dezvaluiri finale si depline a harului Sau manifestat in vase care sunt din lut, dar care sunt diferite de tot ceea ce este lumesc si marturisesc in conformitate cu declaratia ingerului: „Aici este rabdarea sfintilor, care pazesc poruncile lui Dumnezeu si credinta lui Isus”. Apocalipsa 14:12. Aceasta marturie va fi rostita pentru prima data cu referire la o intreaga comunitate de sfinti.
„Laodiceea sa fie avertizata! Candva, David s-a lasat coplesit de influenta magica a numarului (cf. 1Cronici 21:1) – acea strategie inspirata de Satana, care duce intr-o maniera atat de subtila la mandria si multumirea de sine ce inlocuiesc in mod amagitor calitatea cu cantitatea, adevarata valoare cu mediocritatea si saracia cu aspectul pompos. Daca farmecului exercitat de numar, marime si cantitate, i se ingaduie sa ne amageasca, acesta va umple stranele Laodiceii cu ’copii nelegitimi’ si va inmulti numarul celor din poporul de amestecatura care, asa cum s-a intamplat in vechime, poate stavili marsul inaintarii ei la un nou ’Kadesh-Barnea’. Dumnezeu nu permite sa se intample asa ceva!
„Laodicea trebuie sa-si evalueze bine propria cale! Sa se opreasca si sa-si faca inventarul, sa se cerceteze si sa descopere cu precizie punctul din care a deviat de la Modelul divin in multiplele ei activitati: pastorire, educatie, lucrare medicala, sociala, si altele. Sa-si marturiseasca in mod deschis neimplinirile si sa ceara iertare, iar apoi sa-si traseze drumul spre viitor in armonie cu sfatul divin. Sa puna capat strategiei subtile a rationalismului, care face ca raul sa para bine si faradelegea o necesitate, in incercarea de a actualiza ceea ce este vesnic nou si viu – intotdeauna cap si niciodata coada.
„Daca Laodicea nu se va supune unei auto-examinari oneste si la o disciplina de sine lipsite de compromis, asupra ei se va abate o incercare care va zgudui, va sfarama randurile ei si va spulbera intregul ei edificiu, cu toate accesoriile ei elaborate si echipamentele ei costisitoare, eliberand scena pentru a-i ingadui Domnul Insusi sa ia in stapanire imparatia cu o armata alcatuita prin ‚unirea’ celor ale caror nume si chipuri s-ar putea sa nu fi fost scris in vreun registru de evidenta al bisericii si nici pronuntat in fata unui amvon” (cf. Marturii pentru predicatori, p. 300, orig.; Marturii pentru comunitate, vol. 5, p. 80, orig.; Romani 9:28). (Our Firm Foundation, Martie, 1989).
Sa ne aducem aminte ca aceasta avertizare puternica nu vine din partea vreunui critic al bisericii, ci din partea unui conducator care a inteles clar ce anume constituie succesul si esecul Bisericii Adventiste de Ziua a Saptea.
Prioritati
Misiunea principala a Bisericii Adventiste de Ziua a Saptea este justificarea lui Dumnezeu. Ea va fi indeplinita prin curatirea sanctuarului ceresc. Dar, inainte ca sanctuarul ceresc sa fie curatit de raportul pacatelor, sanctuarul inimilor noastre trebuie curatit de intinarea pacatului, care continua sa dezonoreze numele lui Dumnezeu. La incheierea celor sase mii de ani de lupta impotriva minciunilor lui Satana, victoria lui Dumnezeu in marea controversa este legata intru totul de Adventism.
Misiunea secundara a Bisericii Adventiste de Ziua a Saptea este extinderea mondiala prin studii Biblice si castigarea de suflete. Daca misiunea principala este inteleasa si abordata, cea de a doua se va realiza cu deplin succes. Dar daca incercam sa inversam aceste prioritati, asa cum am facut-o de multi ani incoace, vom esua mai departe. Noi am asezat carul inaintea boilor si, pur si simplu, s-a dovedit ca nu merge. Daca dorim ca extinderea misiunii sa reuseasca, trebuie sa rezulte dintr-o inima consacrata si ascultatoare.
Amintiti-va ca eforturile lui Hristos pe pamant au avut scopul de a restabili starea poporului Sau la o ascultare din inima. In acelasi mod, dezvoltarea noastra trebuie sa decurga dintr-o ascultare totala si dintr-o iubire totala, fara alte rationamente care sa ne indreptateasca in implinirea dorintelor egoiste ale inimilor noastre. Considerentele noastre culturale trebuie abandonate in stabilirea a ceea ce este bine sau rau. Cele mai multe dintre problemele Bisericii Adventiste contemporane sunt rezultatul asezarii valorilor culturale mai presus de „Asa zice Domnul”. Vom hotari noi, odata pentru totdeauna, sa ascultam de Dumnezeu, sau vom continua in incercarea de a-l obliga pe Dumnezeu sa urmeze calea noastra? Modul in care raspundem la aceasta intrebare va decide succesul sau esecul Bisericii Adventiste de Ziua a Saptea.
Apelul lui Ezechiel
Ezechiel a trait intr-o perioada de apostazie si regres spiritual, iar Dumnezeu i-a dat un mesaj special pentru poporul Israel. „Acum, fiul omului, te-am pus strajer peste casa lui Israel. Tu trebuie sa asculti Cuvantul care iese din gura Mea, si sa-i instiintezi din partea Mea” (Ezechiel 33:7). „Spune-le: ‚Pe viata Mea, zice Domnul Dumnezeu, ca nu doresc moartea pacatosului, ci sa se intoarca de la calea lui si sa traiasca. Intoarceti-va! Intoarceti-va de la calea voastra cea rea! Pentru ce vreti sa muriti, voi, casa lui Israel?” (Ezechiel 33:11). Acesta nu este doar un apel al lui Dumnezeu pentru poporul Sau razvratit din timpul lui Ezechiel; este apelul Lui pentru poporul Sau razvratit din zilele noastre. Dumnezeu spune: „Intoarceti-va inainte de a fi prea tarziu. De ce vreti neaparat sa muriti, o, casa a Adventismului?” Putem fi noi adventisti cu adevarat credinciosi in timp ce ignoram aceasta problema? O parte din responsabilitatea noastra ca membri ai bisericii, este aceea de a contribui la vindecarea bisericii noastre, ca sa poata indeplini atat misiunea ei principala, cat si pe cea secundara. Uneori, bisturiul chirurgului este dureros, iar procesul de vindecare este anevoios, dar Dumnezeul nostru plin de har este Marele Medic.
Exista chiar acum cateva capcane plasate cu atentie de catre Satana pentru a incerca sa submineze procesul de vindecare. Una dintre acestea este evanghelia compromisului, o evanghelie care spune ca, deoarece Isus a facut tot ceea ce era necesar pentru mantuire, tot ceea ce trebuie sa facem noi este sa credem si sa lasam restul in grija Sa. Astfel, avem asigurarea absoluta a mantuirii. Aceasta evanghelie patrunde in Adventism de treizeci de ani si a devenit foarte puternica in ultimii zece ani. Este o evanghelie care ofera o falsa asigurare cu privire la mantuire, deoarece ne promite ca putem fi mantuiti continuand sa pacatuim. Ea invata ca putem ignora micile noastre pacate – pacatele care ne invaluie – pentru ca Isus ne iubeste in mod neconditionat. Atat timp cat continuam sa credem in El ca Mantuitor personal, vom ramane intr-o relatie mantuitoare cu El, indiferent de pacatele noastre continue. Aceasta capcana poate cauza o pierdere a adventistilor sinceri, mai mare decat orice alta capcana.
O alta capcana a Satanei este umanismul si prioritatile culturale. Aceasta inseamna a decide binele si raul in virtutea celor mai bune rationamente omenesti disponibile. Intreprindem studii si pe temeiul lor hotaram ceea ce trebuie sau nu realizat. Apelam la cercetarile celor mai buni teologi si la cea mai buna logica, in timp ce lasam la o parte sfatul inspirat si invechit, considerand ca este necesara o reinterpretare culturala.
O alta capcana este cultivarea unui spirit critic. Unii inteleg cu claritate problemele din biserica si isi petrec tot timpul cu expunerea si evidentierea pacatelor. Satana face ca aceste persoane sa devina negativiste cu privire la tot ceea vad.
Si in cele din urma, cea mai subtila dintre capcanele Satanei este capcana moderatiei. Vrem ca totul sa fie echilibrat; vrem sa evitam extremele de orice natura. Intelegem ca in biserica exista anumite probleme, dar ascultam rapoartele privitoare la sufletele care sunt convertite si tragem concluzia ca suntem pe calea cea buna. Avand in vedere dezvoltarea si progresul nostru, credem ca lucrurile nu pot fi atat de grave precum par. Problemele despre care se vorbeste trebuie sa fie problemele altora, asa ca putem sa le ignoram fara motive de ingrijorare. Chiar daca scolile si spitalele noastre intampina dificultati, nu facem decat sa pastram tacerea – este cea mai sigura cale. Da, este foarte ispititor sa te feresti de foc, ca sa nu fii in pericolul de a arde.
Dar este aceasta tacere in armonie cu apelul lui Ezechiel? Suntem noi niste strajeri credinciosi daca pastram tacerea, in timp ce vrajmasul sufletelor noastre se catara pe ziduri? Sau vom face tot ceea ce putem pentru a salva si vindeca biserica noastra? Nu putem aduce o marturie adventista unica, daca nu avem un mesaj adventist unic. Evanghelia Adventismului este diferita de evanghelia Crestinismului contemporan. Vom lasa noi sa moara evanghelia Adventismului? Modul in care intelegem noi marea lupta dintre Hristos si Satana este intru totul unic. Vom lasa noi aceasta intelegere sa moara datorita tacerii noastre? Modul in care intelegem noi relatia dintre lege si har este unic. Pana si conceptia noastra despre reforma sanatatii este unica, deoarece noi nu traim sanatos cu scopul de a evita bolile sau de a trai mai mult, ci pentru a-I ingadui lui Dumnezeu sa sfinteasca pe deplin sufletul. Pentru ca Dumnezeu sa aiba posibilitatea de a invinge in batalia care se da pe terenul mintii noastre, trebuie sa promovam cele mai inalte standarde in stilul de viata. Avem o intelegere unica privitoare la profetul modern prin care Dumnezeu vorbeste cu aceeasi autoritate cu care a vorbit in trecut prin apostolul Pavel.
Dorim noi sa fim adventisti de ziua a saptea? Suntem noi gata sa pregatim calea justificarii finale a caracterului lui Dumnezeu? Suntem noi doritori sa traim in edificiul inaltat in domeniul delimitat de avanposturile punctelor noastre de credinta? Pretul este mare, dar rasplata este dincolo de tot ceea ce am putea sa ne imaginam.
„Daca alergand cu cei ce alearga pe picioare, ei te obosesc, cum vei putea sa te iei la intrecere cu niste cai? Si daca nu te crezi la adapost decat intr-o tara linistita, ce vei face pe malurile ingamfate ale Iordanului? (Ieremia 12:5). Astazi ne aflam intr-o tara a pacii si alergam cu cei ce alearga pe picioare. Inaintea noastra sunt caii si malurile Iordanului. Acesta este timpul nostru de pregatire, timpul de a ne intari caracterele. Daca biserica militanta va ajunge vreodata biserica triumfatoare, atunci trebuie sa luam in serios numele de adventist de ziua a saptea. Trebuie sa stim cine suntem si de ce existam. Trebuie sa indeplinim misiunea noastra principala si pe cea secundara, pentru ca eforturile noastre sa poata fi binecuvantate de Dumnezeu. Sa ne rugam ca materialul dur al inimii noastre sa fie inmuiat, pentru ca inviorarea ploii timpurii sa ne poata conduce la puternica ploaie tarzie. Mai presus de toate, sa ne rugam ca aceasta generatie de adventisti de ziua a saptea sa fie ultima generatie de pe acest pamant blestemat de pacat.
Dragostea, de la răsărit la amurg
Poveștile de iubire au modalitatea lor de a se insinua în prim-plan și de a ne convinge că debutul lor scânteietor e doar uvertura unei căsnicii ce va reaprinde mereu, la altă intensitate, același foc de artificii al începuturilor. Însă repeziciunea cu care ambalajul strălucitor al iubirii începe să se ponosească strecoară bemoli pe portativul credinţei că formula „și au trăit fericiţi până la adânci bătrâneţe” ar putea coborî din rama basmului în concreteţea unei relaţii cu protagoniști dureros de imperfecţi.
Wanda și Joe Nelson au primit drept cadou de aniversare a căsătoriei prima ședinţă foto din viaţa lor. Shalyn Nelson, nepoata lor, care e fotograf profesionist, declara că darul oferit bunicilor ei se înscrie în efortul ei de a celebra iubirea care înflorește chiar și după șase decenii, într-o vreme în care societatea așază căsnicia de o viaţă într-un nostalgic tablou vintage.
Shalyn și-a invitat bunicii să își scrie câte un mesaj de aniversare. Bunicul a așternut o scrisoare care a scos la iveală o iubire prea puţin atinsă de ravagiile timpului. „Anii au trecut atât de repede. (…) Într-o dimineaţă te trezeşti şi realizezi că ai îmbătrânit”, avea să scrie Joe, încheindu-și epistola cu o declaraţie năucitoare pentru vremurile în care iubirea își poartă dezinhibată siluetele de fum: „Nu aş da anii petrecuţi cu tine pentru tot aurul din Alaska. (…) Închei această scrisoare prin a-ţi spune că te iubesc ca în prima zi.”
Sentimentele trainice și amintirile frumoase ale longevivului cuplu Nelson se convertesc într-un vis pentru mii de cupluri care și-au jurat credinţă în risipa de alb a zilei nunţii, nefiind pregătiţi pentru cromatica ternă cu care i-a surprins relaţia de mai târziu. Atunci când căsniciile ajung să fie golite de bucuria întrezărită în perioada curteniei, protagoniștii se întreabă unde a dispărut iubirea, cât de autentică a fost ea dintru început sau cum ar mai putea fi resuscitată din mormanul de cenușă în care i s-au consumat promisiunile.
Dragostea nu va pieri niciodată?
O căsătorie naufragiată reprezintă întotdeauna un incident dureros, dar ea înregistrează cote și mai înalte de tragism în cazul acelora care au pornit în acest legământ cu promisiunile și siguranţa „funiei împletite în trei”[1].
Un studiu din 2014 descria o realitate tristă: numai 46% dintre copiii americani între 15 și 17 ani au avut privilegiul de a-și trăi copilăria împreună cu ambii părinţi, ca urmare a ratei crescute de divorţuri în rândul creștinilor conservatori.
Faptul că mulţi creștini tratează Biblia ca pe o carte de reguli îi împiedică să descopere adevăratul ei rol, acela de a ne revela o Persoană.
Acest eșec amplifică în exteriorul bisericilor ideea că mariajul și-a pierdut demult sacralitatea, devenind caduc, în timp ce în interior creează derută și frustrare. Dacă Dumnezeu este Cel care a avut ideea căsătoriei, de ce este atât de dificil pentru copiii Lui să rămână în perimetrul unei relaţii girate de Acela care nu Se schimbă?
Tim Kimmel, fondatorul organizaţiei Family Matters, împărtășește în cartea sa[2] o definiţie a iubirii chiar în condiţii ostile: „Iubirea este legământul voinţei mele de a împlini nevoile tale și de a face tot ce este mai bun pentru tine, oricât ar costa.” El susţine că doar adeziunea la principiile biblice cu privire la căsătorie nu garantează un mariaj fericit, întrucât există familii în care unul dintre soţi mânuiește textele biblice ca pe un ciocan, pentru a-și aduce pe drumul cel bun partenerul de viaţă, în timp ce ignoră faptul că evlavia pe care o invocă nu e decât o anexă a propriului orgoliu.
Josh McDowell și Thomas Williams afirmă că relaţiile umane eșuate pot fi doar simptomul unei raportări inadecvate la Cuvânt.[3] Faptul că mulţi creștini tratează Biblia ca pe o carte de reguli îi împiedică să descopere adevăratul ei rol, acela de a ne revela o Persoană. Însăși viaţa veșnică depinde de această cunoaștere, întrucât stabilirea unei relaţii cu El înseamnă a primi (și a transmite mai departe) viaţa Lui.
Dumnezeu este un Dumnezeu al relaţiilor. Biblia Îl prezintă ca fiind prietenul lui Avraam[4], vorbind cu Moise „faţă în faţă, cum vorbește un om cu prietenul Lui”[5], iar Ioan ni se recomandă în evanghelia lui drept „ucenicul pe care-l iubea Isus”. Fiind în același timp Creatorul nostru, dar și Cel care a așezat în noi foamea după relaţii, Dumnezeu ne poate învăţa și împuternici să relaţionăm cu partenerul nostru de viaţă, în ciuda mediului pervertit și a naturii noastre private de perfecţiunea edenică a primului cuplu.
Recunoașterea faptului că purtăm imperfecţiunea în toate ungherele fiinţei noastre ne poate determina să privim îngăduitor metehnele partenerului, în loc să îi pretindem desăvârșirea pe care nici noi nu am atins-o.
Când mânia glisează ameninţător pe scara Richter a căsniciei
Portretul-robot al soţului ideal, gravat în mintea noastră – uneori chiar din copilărie – se poate intersecta contondent cu persoana reală cu care ne împărţim viaţa. Nancy Van Pelt prezintă în una dintre cărţile ei[6] exemplul unui cuplu care se iubea, dar care traversa în mod repetat episoade de certuri violente, fără ca să își dea seama cum naufragiază în acest comportament distructiv și nereușind, în consecinţă, să îi pună capăt. Mânia, sublinia autoarea, este instrumentul pe care cuplurile îl pot utiliza atunci când așteptările unui partener nu sunt împlinite, recurenţa și intensitatea ei constituind elemente ale unui prognostic mohorât al fericirii relaţiei.
Psihoterapeutul Jamie Turndorf scrie despre legătura care poate exista între conflictele conjugale cronice și cicatricile dobândite în copilărie.[7] Întrucât ne formăm în copilărie noţiunile despre viaţă, dragoste și familie, avem tendinţa de a recrea mediul familial în care am crescut, indiferent de nocivitatea lui, retrăind angoasa și durerea trecutului. Terapeuţii clinicii psihiatrice Minirth-Meier subliniază nevoia adultului bântuit de stafiile unui trecut traumatizant de a reactiva un context familial cunoscut, sub imperiul nevoii de a-i repara disfuncţiile.[8]
Alegerea la maturitate a unui partener de viaţă care seamănă cu părintele cu care s-a creat o legătură disfuncţională și frecvenţa și intensitatea conflictelor în familia nou-creată (inclusiv pe subiecte ce par puţin semnificative unui observator extern) pot fi, în opinia lui Turndorf, indicii ale unor cicatrici vechi, aflate în stare de latenţă.
Indiferent de vechimea sau de legitimitatea motivelor pentru care apare mânia, din multitudinea de opţiuni aflate la îndemână, creștinul nu poate alege decât două, notează scriitorul Gary Chapman.[9]Să confrunte cu dragoste partenerul cu privire la greșeala sa, conlucrând cu el în vederea construirii unei soluţii. Sau, atunci când această alegere nu e posibilă (pentru că partenerul refuză să colaboreze sau pagubele emoţionale au fost produse de cineva din trecut), poate decide să ofere iertare, renunţând la dreptul de a se răzbuna pentru rănile care i-au fost provocate. Unele greșeli nu mai pot fi reparate sau poartă trena consecinţelor firești, dar acceptarea mâniei (oricât de îndreptăţită) în perimetrul relaţiei nu poate decât să amplifice pierderile, secătuind afectiv partenerii. A ceda dreptul nostru la mânie Celui care știe să vindece e o dovadă de înţelepciune care produce răbdare.[10]
Făgăduinţe imposibil de respectat
Impasul în care se găsesc multe dintre relaţii, inclusiv cele care aparent au luat un start bun, i-a determinat pe specialiști (și prea adesea pe pseudospecialiști) să ofere un evantai de răspunsuri la problema stringentă a căsniciilor așezate sub nori negri fie de loviturile tăioase ale vieţii, fie de neînţelegerile insignifiante care capătă proporţii hiperbolice prin recurenţa lor în ţesătura cotidianului.
Numai că multe dintre sfaturile și terapiile familiale ţintesc doar coaja problemei – comportamentele indezirabile –, încercând să retușeze efectele, în timp ce adevăratele cauze rămân ascunse printre cioburile unei relaţii cândva promiţătoare.
Scriitoarea americană Elisabeth Elliot descrie căsătoria în termenii uceniciei, subliniind că aceasta se bazează pe jurăminte, nu pe simple promisiuni.[11] În ciuda scenariilor luminoase pe care și le construiește orice tânăr căsătorit, acesta plonjează în necunoscut atunci când îi făgăduiește celuilalt iubire în toate circumstanţele în care îi va purta viaţa, chiar și în cele care vor include răul, sărăcia și boala mai degrabă decât binele, prosperitatea și sănătatea. Condiţiile uceniciei nu sunt nici ele mai permisive, discipolul angajându-se să își urmeze Maestrul în vremuri bune și în vremuri de restriște, fără să fie informat înainte de proporţia dintre ele. Ambele legăminte – și cel al căsătoriei, și cel al uceniciei – sunt imposibil de respectat, va conchide E. Elliot, din cauza incapacităţii noastre de a respecta un legământ în termenii lui Dumnezeu, prin intermediul resurselor noastre limitate.
Specialistul în terapie familială Jack Mayhall și soţia sa, Carole, amintesc rugăciunea de aur pe care o pot face soţii și soţiile, aceea ca Dumnezeu să le salveze căsnicia începând cu ei înșiși. Dragostea se poate pierde ușor, însă Izvorul ei nu seacă niciodată.[12] Titlul cărţii scrise de soţii Mayhall este unul sugestiv: Căsnicia cere mai mult decât dragoste. Ce ar putea însă lega două inimi într-un mod mai durabil decât o face iubirea? Dr. Tim Kimmel oferă un răspuns care schimbă perspectiva: căsniciile intră adesea în agonie sau se află la un univers distanţă de ceea ce au fost destinate să fie nu pentru că nu au destulă dragoste, ci pentru că le lipsește harul.[13]
Orice poveste de iubire respiră doar prin har
Dr. Kimmel, autorul cărţii Căsnicia plină de har, explică rolul harului în familia creștină, de altfel singurul factor capabil să împiedice relaţia maritală să devină un sarcofag al iubirii.
Harul este „indiciul pozitiv care anulează toate indiciile negative inerente oricărei relaţii”. A trata cu har în mod consecvent o persoană, fie ea chiar aceea pe care am promis să o iubim până la moarte, nu e niciodată o alegere ușoară, pentru că harul nu caracterizează modul nostru natural de a fi. În plus, nu putem oferi niciodată mai mult decât am primit deja, iar pentru mulţi creștini dragostea necondiţionată a lui Dumnezeu reprezintă un subiect la înţelegerea căruia au restanţe serioase, la fel ca și puterea harului de a schimba inclusiv tiparele egoiste ale interacţiunii cu ceilalţi.
Nu înseamnă că reţeta succesului constă în a așeza partenerul pe primul plan (dr. Kimmel consideră că acest lucru ar garanta mai degrabă eșecul), ci a-I oferi întâietate lui Dumnezeu, ca dragostea Lui să fie forţa motrice din spatele iubirii dăruite celuilalt.
Lentilele prin care ne privim partenerul (și în funcţie de care ne clădim atitudinea faţă de el) trebuie să fie alese corect, pentru ca imaginea de ansamblu să nu fie una distorsionată. Lentilele maritale defectuoase folosite cel mai frecvent sunt lentila eului și lentila iubirii „dacă”, afirmă Kimmel.
Prima vine în contradicţie cu însăși natura lui Dumnezeu, prin faptul că plasează în centrul relaţiei nevoile, așteptările și planurile unui singur partener. Biblia ne învaţă că Iisus Hristos nu S-a concentrat niciodată pe Sine[14], deși ar fi fost Singurul îndreptăţit să o facă. Ceea ce nu înseamnă că reţeta succesului constă în a așeza partenerul pe primul plan (dr. Kimmel consideră că acest lucru ar garanta mai degrabă eșecul), ci a-I oferi întâietate lui Dumnezeu, ca dragostea Lui să fie forţa motrice din spatele iubirii dăruite celuilalt.
Oricine a intrat într-un legământ cu Dumnezeu are de făcut niște alegeri, iar acestea nu trebuie să graviteze în jurul acţiunilor partenerului, cât în jurul acţiunilor lui Dumnezeu.
Unul dintre parteneri poate alege să folosească iubirea de tipul „doar dacă și tu” (nu vei mai cheltui atât de mult, vei înceta să mă critici, te vei implica mai mult în educaţia copiilor etc.), așezând sub lumina reflectorului schimbări adeseori necesare, legitime, pe care celălalt tergiversează să le facă. Această atitudine anulează libertatea partenerului de a face și greșeli, o faţetă a harului „cel mai greu de acordat partenerului de viaţă”, probabil și pentru că, în cuplu, greșelile unuia sunt plătite în mai mică sau mai mare măsură de ambii.[15]
Numai că această atitudine împiedică partenerul de dincolo de lentilă să se simtă iubit indiferent de performanţele sale, obligându-l să trăiască sub tirania unei iubiri care ţine scorul cu acribie. Matematica divină are însă mai puţin de-a face cu scrobeala unui registru contabil și mai mult cu harul care își reînnoiește oferta oricât de blamabile sau de dureroase ar fi greșelile noastre, separând persoana de acţiunile ei.
În cele din urmă, conchide Kimmel, lentila harului ne oferă perspectiva corectă asupra relaţiei și a partenerului de viaţă, pentru că oricine a intrat într-un legământ cu Dumnezeu are de făcut niște alegeri, iar acestea nu trebuie să graviteze în jurul acţiunilor partenerului, cât în jurul acţiunilor lui Dumnezeu. Uneori harul devine abraziv: nu ignoră comportamentele inacceptabile și nu eludează consecinţele acestora, tocmai pentru că dorește binele persoanei iubite; însă întotdeauna păstrează marca atitudinii Celui care le-a oferit tot ce avea mai bun celor nevrednici să fie atinși de risipa unei asemenea dăruiri.
Vinul cel bun se decantează la final
Declaraţiile de dragoste inedite, recurgerea la flash-moburi care să adauge strălucire cererii în căsătorie, nunţile cu aranjamente ce dezechilibrează bugetul nu pot constitui decât un cadru fulgurant pentru o iubire chemată să reziste tuturor intemperiilor vieţii.
Domnul M., personajul unui scenariu distopic marca Matei Vișniec[16], așteaptă cu înfrigurare livrarea unei fraze de început de roman, promise de o misterioasă organizaţie literară. Fragmentul introductiv ar fi atât de bine scris ,încât să îl propulseze pe scriitor în rândul laureaţilor cu Nobel, cum se întâmplase de altfel cu alţi vechi clienţi, printre care Kafka, Camus sau Hemingway. Așteptarea interminabilă se încheie atunci când domnul M. intră în sfârșit în posesia incipitului promis, doar pentru a realiza că este un dublu final, al romanului și al vieţii lui.
Nu există reţete universal valabile pentru o căsnicie fericită, așa cum nu se poate construi o frază prin care autorul să își adjudece Nobelul, deși negustorii de iluzii vor prospera întotdeauna.
Dar ne este oferit ajutor pentru a deveni veritabile nestemate într-o relaţie care se cimentează în dragostea Lui, și nu în fragilitatea dragostei umane, până când unul va trebui să-și ia la revedere de la celălalt, la capăt de viaţă și la început de înveșnicire a unei iubiri zămislite în teacă de lut, dar scăldate în toate nuanţele harului.
Evanghelizare la înmormântarea unui demnitar catolic
Charles Stanley
Dependenţa de Dumnezeu