
Ce substante criminale gasim in cosmetice; Dieta cu pere;Pericolul ascuns din remediile naturiste chinezesti; Peste 90 % din bolile grave ale pancreasului nu au simptome;Simptome ale unei infectii posibile din organism;Remediu pentru combaterea viermilor intestinali; Remediu natural eficient pentru herpesul bucal si genital; Vitamine si minerale care, in exces, iti afecteaza inima; Acestea sunt alimentele cele mai cancerigene; Leacul romanesc bun pentru zeci de afectiuni; Rostopasca, leac pentru sute de boli; Cinci alimente ieftine care te scapa de piatra dintilor;Planta fertilitati si echilibrului hormonal;Cat peste ar trebui sa mancam ca sa prevenim bolile etc
Eliberarea de păcat…Când primeşte cel credincios Duhul Sfânt?…7. Duhul Sfânt ca putere în noi … 8. Râuri de apă vie …H. L. Heijkoop… Epistola către Galateni / Capitolul 3,Capitolul, 2 Capitolul 4, Capitolul 6 – Puterea şi regula sfinţeniei; legea lui Hristos J. N. Darby; Un trio al paradoxurilor(Galateni 2:20)Phil Johnson; Epistola catre galateni combate Legea sau legalismul ?
Simbolul domniei lui Cercel la „Matei Bals”. Asa arata poarta de Triaj in cel mai bine finantat spital public din Romania… PENTRU RAZBUNARE- Inculpatul Tariceanu cere revolte de strada: „Sa ocupam rapid strazile. Daca o sa tacem, o sa ne ia totul” … Clotilde Armand prezinta o inregistrare cu politisti spagari: „Chiar daca esti curat, tot te facem. N-ai nicio putere”
…România PSD-istă, o țară de care trebuie să fugi… Neconstruind sosele noi, PSD-istii sunt ucigasii romanilor…Sărăcia și prostia votează mafia PSD-istă… România, țara de jaf a PSD-iștilor… România, o țară bolnavă (I)… Istoria jafului PSD-ist în România: astăzi, Gabriel Bivolaru (II)… Un episod din jaful PSD-ist: afacerea CARITAS- Secretul CARITAS-ului PSD-ist din anii 1990: “Luăm puțin de la mulți, dăm mult la puțini”
Iata doar un SIMBOL al domniei lui Cercel la „Matei Bals”. Asa arata poarta de Triaj in cel mai bine finantat spital public din Romania…
12. Eliberarea de păcat
H. L. Heijkoop
1. Numai acela în care locuieşte Duhul Sfânt, nu mai este în firea păcătoasă, ci în Duhul.
2. Dacă cineva nu are Duhul lui Hristos, nu este al lui Hristos, cu alte cuvinte nu este creştin.
Aceste puncte sunt de o deosebită însemnătate.
Primul punct ne face să vedem că nu este adevărat ce se spune deseori, că un om trebuie să fie ori un om natural, ori un om duhovnicesc. Potrivit Noului Testament este o a treia clasă între acestea două. Când harul lui Dumnezeu aduce la Dumnezeu pe un om natural, pe un copil al lui Adam, îi zideşte înăuntru o viaţă nouă şi, când el a fost adus la Dumnezeu pe baza răscumpărării, el nu este încă un om duhovnicesc, datorită faptului acestuia. Omul duhovnicesc este acela despre care apostolul spune: „Voi nu mai sunteţi în firea păcătoasă, ci în Duhul”. Apostolul nu-i numeşte pe corinteni oameni naturali (1. Corinteni 2:14 ), dar nu-i numeşte nici duhovniceşti (1. Corinteni 3:1 ). Ei erau carnali (1. Corinteni 3:3).
O mulţime de lucruri îl fac pe cel credincios să nu fie o persoană duhovnicească. La corinteni, pricina era înţelepciunea firească. Dar cel mai însemnat lucru – cel care se întâlneşte cel mai des – este cel pe care îl avem în epistola către Romani: acela care n-a ajuns să fie conştient că în firea păcătoasă totul este numai rău, acela care n-a ajuns să creadă că firea păcătoasă a fost în totul judecată în moartea lui Hristos.
În cea dintâi parte a epistolei către Romani, până la Romani 5:11 se tratează problema păcatelor noastre, a faptelor noastre păcătoase. Rezultatul îl găsim în Romani 5:1-2 : „Deci, fiindcă am fost îndreptăţiţi prin credinţă, avem pace cu Dumnezeu, prin Domnul nostru Isus Hristos”. Prin El de asemenea avem intrare, prin credinţă, în condiţia de favoare în care stăm şi ne lăudăm în nădejdea slavei lui Dumnezeu. Mulţi nu merg mai mult decât atât; ei sunt, cum s-ar spune, mântuiţi pe jumătate. Ei văd ceva din lucrarea Domnului Hristos, dar nu cunosc faptul că ei sunt în Hristos. Nu înseamnă că ei n-ar cunoaşte expresia aceasta. Dar, când de exemplu ei citesc Romani 8:1 , „nu mai este nici o condamnare pentru cei care sunt în Hristos Isus”, ei nu văd nimic mai mult în faptul acesta decât ceea ce se spune în Romani 4:25 : „care a fost dat pentru greşelile noastre şi a înviat pentru îndreptăţirea noastră” – adică doar faptul că păcatele le-au fost înlăturate şi că ei sunt priviţi acum ca îndreptăţiţi înaintea lui Dumnezeu.
Dar nu aceasta este semnificaţia întreagă a locului din Romani 8:1 . Deosebirea este că, începând cu Romani 5:17 , Duhul Sfânt ne vorbeşte despre un lucru nou, despre problema firii noastre păcătoase. Nu numai că păcatele îmi sunt iertate şi sunt îndreptăţit înaintea lui Dumnezeu, dar firea mea cea păcătoasă a fost judecată în moartea lui Hristos. Aceasta înseamnă nu numai îndreptăţirea prin sângele Lui, dar şi practicarea dreptăţii înviată. Este nu numai faptul că Eu cred în Hristos şi ştiu că am iertarea prin sângele Său scump; dar Cuvântul lui Dumnezeu îmi dă dreptul să ştiu şi să spun că şi eu am murit în moartea lui Hristos. Sunt botezat nu pentru viaţa Lui sau pentru lucrarea Lui, ci pentru moartea Lui (Romani 6:3 ). Am fost un păcătos; nu puteam decât să păcătuiesc. Situaţia aceasta nu se putea schimba prin iertare. Trebuia să fiu izbăvit din starea aceasta şi singura scăpare reală din starea de păcat este moartea. Şi izbăvirea aceasta o am „în Hristos”. „Căci ceea ce n-a putut face legea” (ea nu putea să ducă la acest rezultat, ca păcatul şi moartea să nu mai fie o lege în mine şi în felul acesta mereu să continue să mai stăpânească), „pentru că firea păcătoasă o făcea fără putere, a făcut Dumnezeu, trimiţând pe Fiul Său însuşi într-o fire asemănătoare cu omul păcătos şi pentru păcat, a condamnat păcatul în firea păcătoasă” (Romani 8:3 ). Aceasta este învăţătura cuprinsă în capitolul 5 de la versetul 12 şi în capitolul 6.
Este cu totul neplăcut pentru om să primească adevărul acesta. A crede că Dumnezeu i-a iertat păcatele este mai uşor, deoarece lucrul acesta este ceva ce are loc în totul în afara omului însuşi. Dar a crede că firea lui păcătoasă (carnea) a murit împreună cu Hristos este mult mai greu, căci experienţa lui zilnică este cu totul alta. El încă vede firea sa păcătoasă în toate amănuntele vieţii de fiecare zi şi, atâta timp cât nu se ţine strâns de adevărul acesta, prin credinţă, el vede legea păcatului şi a morţii în el însuşi. Dar nu este nimic mai important decât simplitatea în lucrurile lui Dumnezeu şi nu există credinţă reală decât cea care acceptă Cuvântul Lui şi autoritatea Lui, chiar dacă înţelege prea puţin din ele. Dacă Dumnezeu spune că tu, care crezi în Domnul Isus, ai murit, crezi tu lucrul acesta sau nu-l crezi?
Dacă un om născut din nou nu crede adevărul acesta, el va încerca să se îmbunătăţească. Viaţa cea nouă din el doreşte să trăiască potrivit gândurilor lui Dumnezeu, dar el va vedea că păcatul este în el însuşi. Şi ce luptă cruntă încearcă un astfel de om! Vedem lucrul acesta în Romani 7 . Este vorba de un om născut din nou, întors la Dumnezeu, deci unul care are viaţa din Dumnezeu. Cum ar putea o persoană neîntoarsă la Dumnezeu să fie în stare să spună: „După omul dinăuntru, îmi place legea lui Dumnezeu” (Romani 7:22 )? Despre cel neîntors la Dumnezeu se spune: „Nu este nici unul care să caute pe Dumnezeu” (Romani 3:11 ). Dar iată că un astfel de om înţelege că, după ce s-a întors la Dumnezeu, trebuie să lase loc liber lucrării Duhului lui Dumnezeu în el. În scopul acesta el ia în seamă legea şi face din ea regula lui de viaţă. Dar ajunge să înveţe că mereu greşeşte, iar Duhul lui Dumnezeu nu-l ajută pe drumul acesta, ci doar îl face să se simtă tot mai nefericit. Duhul Sfânt a venit din cer pe pământ ca să-L slăvească pe Domnul şi nu legea.
Aici nu este vorba de viaţa pe care o pot vedea şi alţii, ci de lucruri mult mai adânci. Cel din Romani 7 poate să nu cadă în păcate văzute, însă păcatul lucrează în el. Şi nu cunoaştem noi toţi lupta care este descrisă în Romani 7 ? Unii poate o cunosc după ce au înţeles că păcatele le-au fost iertate, dar mulţi au cunoscut-o mai dinainte. Cred că nu este nici măcar un singur credincios care să nu fi trecut sau să nu treacă încă prin această luptă. Căci, deşi eliberarea din Romani 8 este o problemă a credinţei, noi trebuie totuşi s-o învăţăm şi ca experienţă. Câtă dreptate au spusele Cuvântului lui Dumnezeu, când ne arată că firea noastră păcătoasă este un rău de neîndreptat! Prin experienţă învăţăm cât este de adevărat când Cuvântul lui Dumnezeu spune că legea nu ne poate ajuta, pentru că „firea păcătoasă o face fără putere”. Ce bine că suntem străpunşi de Cuvântul lui Dumnezeu care ne învaţă că nu ne putem ajuta singuri! Şi cu cât vom căuta cu mai multă seriozitate să slujim lui Dumnezeu, cu atât mai adânc concluziile acestea ale experienţei se vor săpa în inimile noastre, încât în final vom striga deznădăjduiţi: „Nenorocitul de mine! Cine mă va scăpa de acest trup de moarte?” (Romani 7:24 ). Atunci vom sfârşi experienţa că legea nu este o regulă de viaţă, ci o regulă de moarte pentru oricine are o fire păcătoasă. Departe de a fi o putere eliberatoare, ea ne condamnă. De aceea nu strigăm „ce” mă va izbăvi; ştim că nu există ceva care să ne mai poată scăpa. De aceea strigăm „cine” mă va elibera. Şi atunci Dumnezeu ne spune prin Cuvântul Său şi, dacă privim adevărul acesta că „Isus Hristos, Domnul nostru, ne-a eliberat”, suntem fericiţi. Abia atunci cântecul de laudă din Romani 8 izbucneşte în inimile noastre. „Acum, deci, nu este nici o condamnare pentru cei care sunt în Hristos Isus. Căci legea Duhului de viaţă în Hristos Isus m-a eliberat de legea păcatului şi a morţii”. Ce deosebire faţă de Romani 7 !
Ar însemna să te înşeli singur şi să fii lipsit de înţelegerea Cuvântului lui Dumnezeu, dacă ai spune că cineva s-ar putea bucura de eliberarea din Romani 8 , în timp ce ar fi încă în lupta dintre bine şi rău din ultima parte a capitolului 7 din Romani. Se poate să fie cineva în robie şi în acelaşi timp liber? Poate un om să spună: „sunt pământesc, vândut păcatului” şi „răul pe care nu vreau să-l fac, iată ce fac” – şi în acelaşi timp să cânte de bucurie, spunând: „Legea Duhului de viaţă în Hristos Isus m-a eliberat de legea păcatului şi a morţii”? S-ar putea ca situaţia în care un credincios trebuie să spună că este adus „în robia legii păcatului, care este în mădularele mele” să fie situaţia normală a unui răscumpărat al Domnului Isus? Nu spun că aceasta n-ar fi starea obişnuită a multora, dar întreb dacă ea este potrivită gândurilor lui Dumnezeu.
În Romani 8 ne este prezentată poziţia normală a celui credincios, potrivit gândurilor lui Dumnezeu. El şi-a văzut păcatele şi a crezut că i-au fost iertate pe baza sângelui scump al Mântuitorului. El şi-a văzut stricăciunea firii păcătoase şi a crezut că firea păcătoasă a fost judecată în Hristos, pe cruce. Şi, după ce a crezut, el a fost pecetluit cu Duhul Sfânt (Efeseni 1:13 ). El ştie că a murit împreună cu Hristos. dar şi că acum este „în Hristos” şi de aceea nu mai este condamnare pentru el. El ştie că puterea păcatului a fost zdrobită, căci firea păcătoasă a fost condamnată în Hristos. Şi el are o viaţă nouă care nu poate păcătui (1. Ioan 3:9 ), iar o Persoană divină, Duhul Sfânt locuieşte în el şi este în el puterea care lucrează în această viaţă şi o face în stare să trăiască potrivit gândurilor lui Dumnezeu. El este în Duhul, este un om duhovnicesc, care poate umbla potrivit Duhului. El a fost trecut din familia celui dintâi Adam, care înaintea lui Dumnezeu este starea şi condiţia omului căzut, în familia lui Dumnezeu, al cărui Cap este Isus Hristos, cel din urmă Adam. Şi nu numai atât. El, care pe pământ fusese uns cu Duhul Sfânt şi umblase prin Duhul, acum ne-a dat şi nouă Duh Sfânt (1. Ioan 4:13 ). Hristos Cel înviat este Capul familiei lui Dumnezeu, iar locul în care este aşezată familia aceasta este rezultatul morţii şi învierii lui Hristos. Dacă cineva are Duhul lui Hristos este al Lui (Romani 8:9 ).
Dar acestea nu sunt încă totul. Cunoaştem şi ne bucurăm de eliberarea aceasta în sufletele noastre, dar practic trupurile noastre nu au încă parte de ea. Dar în viitor va fi şi lucrul acesta. „Dacă Duhul Celui ce a înviat pe Isus dintre cei morţi locuieşte în voi, Cel ce a înviat pe Hristos dintre cei morţi va învia şi trupurile voastre muritoare, din pricina Duhului Său care locuieşte în voi” (Romani 8:11 ). Aceasta este eliberarea deplină a trupului şi a sufletului şi răspunsul desăvârşit la strigătul plin de tristeţe: „Nenorocitul de mine! Cine mă va scăpa din acest trup de moarte?” (Romani 7:24 ). Atâta timp cât suntem încă pe pământ, Duhul Sfânt dă mărturie duhului nostru (vieţii celei noi care este în noi) că suntem copii ai lui Dumnezeu. El prezintă aşa cum trebuie nevoile noastre pe care le avem ca oameni noi, atâta timp cât ne urmăm calea printr-o creaţie care zace sub blestem. „însuşi Duhul mijloceşte pentru noi cu suspine negrăite” (Romani 8:26 ).
Aşa este eliberarea care se găseşte în Hristos Isus. Dar Scriptura ne spune că o primim prin Duhul Sfânt şi că prin El ne putem bucura de ea. Nu primim nici chiar cea mai mică parte din binecuvântări fără El. El lucrează în inima păcătosului ca să-l aducă la Dumnezeu. Fiul lui Dumnezeu Şi-a dat viaţa pentru păcătoşi, prin El. El lucrează în inima celui întors la Dumnezeu şi locuieşte în cel ce crede, ca o Persoană deosebită de firea cea nouă, ca să-l înveţe să cunoască preţul deplin al binecuvântărilor şi ca să fie puterea care face ca toate aceste lucruri să fie o realitate în el. Da, Duhul Sfânt dă chiar şi Numele Său poziţiei pe care noi, ca cei eliberaţi, ca creştini, o ocupăm pe terenul morţii şi învierii lui Hristos.
11. Când primeşte cel credincios Duhul Sfânt?
H. L. Heijkoop
Faptele Apostolilor 2 ne dă descrierea amănunţită a evenimentului acestuia. Întocmai cum naşterea Domnului Isus a fost descoperită prin unele semne dinafară, tot aşa coborârea Duhului Sfânt ca să locuiască pe pământ a fost însoţită de anumite semne deosebite. Dumnezeu a dat unele semne deosebite pentru evenimentul acesta care nu mai avusese loc vreodată. Mai întâi, casa aceea a fost umplută şi apoi peste fiecare în parte s-au împărţit limbi ca de foc şi ei au vorbit în alte limbi. Şi iarăşi întâlnim acest îndoit adevăr: El „rămâne cu voi şi va fi în voi” (Ioan 14:17 ). El a botezat pe toţi credincioşii într-un singur trup (1. Corinteni 12:13 ) şi trupul acesta, adunarea văzută ca fiind casa lui Dumnezeu, în 1. Corinteni 3:16 este numită templul lui Dumnezeu, în care locuieşte Duhul Sfânt. În Fapte 4 , locul unde se rugau ucenicii s-a cutremurat şi în Fapte 5 ni se spune că Anania şi Safira au minţit pe Dumnezeu Duhul Sfânt atunci când au minţit adunarea. Dumnezeu coborâse în persoana Duhului Sfânt şi locuia în adunare; şi până azi aşa stau lucrurile. Nădăjduim să intrăm mai mult în amănunte, în paginile următoare. Şi vedem mărturia aceasta dată fiecăruia în parte. Erau limbi împărţite, ca de foc. Erau limbi, indicând vorbirea, dar limbi împărţite – mărturia avea să se ducă spre fiecare popor de sub cer. Şi vorbirea care a avut loc dovedeşte aceasta.
Este important să cercetăm când şi cum poate cineva să primească Duhul Sfânt. Părerile oamenilor sunt foarte diferite. Totuşi Scriptura ne spune clar: „Aţi crezut în El şi aţi fost pecetluiţi cu Duhul Sfânt al făgăduinţei” (Efeseni 1:13 ). Iar exemplele care sunt în Faptele Apostolilor sunt clare. Apostolul Petru spune în Fapte 2:38 : „Pocăiţi-vă şi fiecare din voi să fie botezat pentru numele lui Isus Hristos, spre iertarea păcatelor; şi veţi primi darul Sfântului Duh”. Aici nu se vorbeşte despre „a crede”, ca în Fapte 16:31 şi Efeseni 1 . Şi atunci, mai era credinţa necesară sau pocăinţa nu era necesară? De fapt, amândouă sunt necesare. Un om păcătos trebuie să se pocăiască şi să creadă în Persoana şi în lucrarea Domnului Isus. Dar Dumnezeu priveşte la inimă şi de aceea Pavel vorbeşte temnicerului despre credinţă, iar Petru vorbeşte iudeilor despre pocăinţă. Iudeii mândri şi încrezuţi aveau nevoie să se despartă de naţiunea cu care erau atât de mândri şi aveau să arate lucrul acesta deschis, fiind botezaţi pentru Numele acela dispreţuit, pe al cărui Purtător ei Îl răstigniseră. Ei trebuiau să se pocăiască şi să-şi recunoască păcatul şi vina. În felul acesta ei aveau să primească iertarea şi să capete Duhul Sfânt. Vedem mai târziu că acestea aveau să vină de la sine, în urma pocăinţei şi credinţei în Domnul Isus. Şi nu era un privilegiu pentru unii numai, ci pentru toţi.
În Fapte 8 găsim o desfăşurare a lucrurilor cu totul deosebită. Samaritenii primiseră evanghelia şi fuseseră botezaţi pentru numele Domnului Isus, dar nici unul din ei nu primise Duh Sfânt. Nu era lucrul acesta cu totul altfel decât citim în Efeseni 1 ? Cred că acolo era o pricină serioasă pentru această excepţie. După cum este bine cunoscut, era mare neînţelegere între iudei şi samariteni în toate şi îndeosebi în privinţa locului de închinare (Ioan 4:20 ). Dacă cei care au crezut în Samaria ar fi primit Duh Sfânt îndată după predica lui Filip, în acelaşi fel ca cei care au crezut printre iudei, n-ar fi fost atunci un pericol mare de gelozie printre credincioşii din amândouă locurile? N-ar fi fost unitatea lor ameninţată chiar de la început? Şi Domnul dăduse lui Petru cheile împărăţiei cerurilor. Iată de ce ei au primit Duh Sfânt numai după ce au venit Petru şi Ioan, s-au rugat pentru ei şi şi-au pus mâinile peste ei, ca un semn al unităţii cu ei.
În Fapte 10 găsim o altă întorsătură a lucrurilor. Corneliu şi toţi cei care erau împreună cu el făceau parte dintre neamuri, dar ei erau fără îndoială cu inima întorşi spre Dumnezeu. Ei auziseră evanghelia (versetul 36), dar nu ştiau dacă toate erau şi pentru ei. Petru, fiind învăţat în privinţa aceasta printr-o descoperire specială, a deschis uşa neamurilor (versetul 35). După ce au auzit şi au crezut cuvântul, că „oricine crede în El capătă prin numele Lui iertarea păcatelor”, Duhul Sfânt a căzut peste ei, cu aceleaşi semne exterioare ca în Ierusalim. Aici nimic n-a fost înaintea faptului acestuia – nici rugăciune, nici punerea mâinilor, nici botezul.
Găsim un al patrulea caz în Fapte 19 . Aici vedem doisprezece credincioşi care fuseseră greşit învăţaţi. Ei auziseră evanghelia despre un Răscumpărător care avea să vină, dar nu ştiau că lucrarea de ispăşire se împlinise şi că sângele se vărsase. De aceea, ei nu credeau încă în lucrarea deplin terminată a lui Hristos, pentru ca pe baza ei să primească Duh Sfânt. Ei nu ştiau nici chiar că promisiunea Vechiului Testament, despre care învăţătorul lor Ioan Botezătorul le vorbise atât de des, se împlinise. Dar, după ce Pavel i-a învăţat şi ei au primit botezul creştin, Duhul Sfânt a venit peste ei. Pavel, apostolul neamurilor şi-a pus mâinile peste ceilalţi evrei credincioşi şi ei au primit Duh Sfânt, întocmai aşa cum samaritenii primiseră Duh Sfânt după punerea mâinilor lui Petru şi ale lui Ioan. Dumnezeu face să se vadă că autoritatea apostolului neamurilor nu era mai puţin mare ca a celor unsprezece.
Este evident din toate aceste texte că oricine este întors la Dumnezeu şi crede în Domnul Isus şi în lucrarea Lui încheiată, primeşte Duhul Sfânt. Lucrul acesta este adevărat atât pentru iudei, cât şi pentru cei care nu sunt iudei. O deosebire este în adevăr făcută, căci iudeii întâi trebuiau să fie botezaţi cu botezul creştin, în timp ce nu găsim lucrul acesta în cazul credincioşilor dintre neamuri. Dar principiul general rămâne: Oricine crede în Domnul Isus şi în lucrarea Lui împlinită, primeşte Duh Sfânt. În ce ne priveşte pe noi, care nu suntem evrei, pentru noi nu sunt necesare nici punerea mâinilor, nici autoritatea apostolică. „Aţi crezut în El şi aţi fost pecetluiţi cu Duhul Sfânt al făgăduinţei” (Efeseni 1:13 ).
Mângâietorul
H. L. Heijkoop
În cele dintâi versete din Ioan 14 , Domnul Isus spune că El Se va duce înapoi în cer, ca să pregătească un loc pentru ai Săi şi pentru ca, după aceea, să vină să-i ia la Sine pe ai Săi. Şi în versetele următoare El vorbeşte de timpul cât El va lipsi de pe pământ. Începând cu versetul 15, El spune: „Dacă Mă iubiţi, păziţi poruncile Mele. Şi Eu voi ruga pe Tatăl şi El vă va da un alt Mângâietor, care să fie cu voi pentru totdeauna, Duhul adevărului, pe care lumea nu-L poate primi, pentru că nu-L vede, nici nu-L cunoaşte; dar voi Îl cunoaşteţi, căci rămâne cu voi şi va fi în voi. Nu vă voi lăsa orfani, voi veni la voi. Încă puţin şi lumea nu Mă va mai vedea, dar voi Mă veţi vedea; pentru că Eu trăiesc, şi voi veţi trăi”.
În versetul 26 vedem că Mângâietorul este Duhul Sfânt. Dar Domnul vorbeşte despre El într-un mod cu totul diferit de tot ce am văzut până acum în atâtea locuri din Noul Testament. Domnul nu vorbeşte de viaţă, ca în capitolele 3 şi 20, nici de puterea care lucrează în această viaţă, ca în capitolul 4, nici de un râu de apă vie care curge din cel credincios, ca în capitolul 7. Aici El vorbeşte despre o Persoană care poate fi comparată cu Sine Însuşi, deoarece este egal cu El. Numai o persoană poate fi trimisă, poate rămâne în noi şi cu noi, ne poate învăţa şi ne poate aduce aminte ce ne-a spus Domnul Isus (versetul 26), poate da mărturie (Ioan 15:26 ), poate să dovedească sau să încredinţeze (Ioan 16:8 ) şi poate călăuzi, auzi, vorbi, vesti şi primi (Ioan 16:13-15 ). Citind atâtea locuri, adevărul acesta este înţeles de îndată.
Persoana aceasta este trimisă de Tatăl (Ioan 14:26 ) şi Domnul Isus arată că este egală cu El. Cuvântul grecesc „parakletos”, care aici este tradus „mângâietor” se găseşte numai de cinci ori în Noul Testament. De patru ori se găseşte în locul acesta, unde aşa Îl numeşte Domnul Isus pe Duhul Sfânt şi o dată în 1. Ioan 2:1 , unde Domnul Isus este numit aşa („Mijlocitor” sau „Avocat”, „Mângâietor”). Înţelesul cuvântului „parakletos” nu este redat în întregime nici prin „Mângâietor”, nici prin „Avocat”. El are sensul unuia care acţionează pentru un altul şi caută, îngrijeşte de interesele lui.
Domnul Isus făcuse lucrul acesta pentru ucenicii Săi, când era cu ei (Luca 22:35-37 ; Ioan 10:11 ). Acum El îi părăsea şi le spune să-şi dovedească dragostea, prin ţinerea poruncilor Lui, a Cuvântului Lui. Iar El îşi va arăta dragostea, cerând Tatălui să trimită un alt Mângâietor în locul Lui, Unul care să fie cu ei nu numai pentru un timp, aşa cum El fusese cu ei doar trei ani. Mângâietorul va rămâne cu ei pentru totdeauna – şi în El, Domnul însuşi va veni la ei (versetul 18). Şi în Ioan 16:7 chiar Domnul spunea că era de folos pentru ucenici ca El să plece, căci numai după aceea va veni Mângâietorul. Este evident din toate acestea că o Persoană divină avea să vină pe pământ, atunci când Fiul avea să Se întoarcă în cer. Iar în Fapte 5:3,4 se spune în mod expres că Duhul Sfânt este Dumnezeu.
Putea să fie vreun fapt mai important în zilele ucenicilor, decât acela că Fiul lui Dumnezeu era pe pământ? Ar putea atunci să fie un fapt mai important, după ce Domnul Isus S-a întors în cer, decât acela că Dumnezeu Duhul locuieşte pe pământ? Desigur, El nu S-a făcut trup, cum S-a făcut Fiul, dar faptul că El locuieşte pe pământ nu este mai puţin real. În adevăr, prezenţa Mângâietorului este cel mai măreţ fapt actual al creştinismului. Şi este vreun alt adevăr mai puţin luat în consideraţie decât acesta?
În Vechiul Testament, Duhul lucra pe pământ şi cei credincioşi din acel timp erau născuţi din nou prin Duhul. Dar niciodată Duhul n-a locuit pe pământ. Niciodată Dumnezeu n-a locuit împreună cu oamenii, înainte ca răscumpărarea să fi avut loc. Dumnezeu n-a locuit împreună cu Adam, nici cu Enoh, nici cu Noe, nici cu Avraam. Când însă sângele mielului de Paşti a fost vărsat şi israeliţii au fost despărţiţi de Egipt prin Marea Roşie, Dumnezeu a putut locui în mijlocul poporului – deşi ascuns dincolo de perdea, deoarece adevărata răscumpărare încă nu avusese loc (Exod 29:42-46 ). Tot aşa şi acum. Numai după ce lucrarea de răscumpărare a fost împlinită, poate Duhul Sfânt să locuiască împreună cu noi. Şi aceasta nu este ceva temporar, aşa cum Domnul Isus a fost cu ucenicii Săi pentru un timp; Duhul Sfânt va rămâne cu noi pentru totdeauna.
Şi unde locuieşte El? „El va fi în voi” (Ioan 14:17 ). „Nu ştiţi că trupul vostru este templul Duhului Sfânt, care este în voi şi pe care îl aveţi de la Dumnezeu? Şi că voi nu mai sunteţi ai voştri?” (1. Corinteni 6:19 ). Persoana Lui divină vine ca să poată face chiar din trupurile noastre locuinţa Sa, templul Său.
Dar nu locuieşte păcatul în noi? Cum poate Duhul Sfânt să locuiască într-un astfel de trup? Acesta este în adevăr argumentul unora dintre perfecţionişti: „Hristos şi Belial nu pot locui chiar în acelaşi templu!”. Şi este adevărat; trupul nostru nu poate fi templul Duhului lui Dumnezeu şi al lui Belial.
Dar în marea zi a ispăşirii, vedem cum putea Dumnezeu să locuiască în mijlocul unui popor păcătos. „Astfel să facă ispăşire pentru sfântul locaş, pentru necurăţiile fiilor lui Israel şi pentru toate călcările de lege, prin care ei au păcătuit. Să facă la fel pentru cortul întâlnirii, care este cu ei în mijlocul necurăţiilor lor” (Levitic 16:16 ). Dumnezeu nu mai locuieşte în clădiri făcute de mâini, ci în oameni. Şi locuirea înăuntru a Duhului Sfânt este mărturie dată desăvârşirii jertfei (Evrei 10:14,15 ).
Dar Duhul nu numai că rămâne în fiecare credincios; „El rămâne cu voi”. El locuieşte şi în mijlocul celor credincioşi, ca adunare. „Nu ştiţi că voi sunteţi templul lui Dumnezeu şi că Duhul lui Dumnezeu locuieşte în voi?” (1. Corinteni 3:16 ). „Şi prin El şi voi sunteţi zidiţi împreună, ca să fiţi o locuinţă a lui Dumnezeu, în Duhul” (Efeseni 2:22 ). „Căci printr-un singur Duh, noi toţi am fost botezaţi într-un singur trup” (1. Corinteni 12:13 ). Cât de mult este tăgăduit practic adevărul acesta, peste tot în creştinătate, până şi în grupările cele mai evlavioase!
Lumea nu poate primi Duhul Sfânt, căci ea nu-L vede şi nu-L cunoaşte (Ioan 14:17 ). Dumnezeu Fiul S-a făcut trup pentru ca să-L arate pe Tatăl, dar lumea „M-a văzut şi M-a urât şi pe Mine, şi pe Tatăl Meu” (Ioan 15:24 ). Acum Fiul pleca din lume şi Dumnezeu Duhul venea jos pe pământ. Dar El nu Se făcea trup, ca Fiul. Lumea este văzută ca cel mai amarnic vrăjmaş al lui Dumnezeu, care a lepădat până şi cea din urmă şi cea mai însemnată mărturie (Matei 21:33-41 ). Pentru ea, acum nu mai este posibilitatea de a i se oferi har. Şi cei ce nu vor crede nu pot vedea şi nu pot cunoaşte pe Mângâietorul. Dar noi îl cunoaştem (Ioan 14:17 ). Mai întâi, îl cunoaştem prin cuvântul Domnului Isus, pe care-L primim prin credinţă; apoi, şi prin consecinţele care sunt legate de prezenţa Duhului Sfânt. Să fie cazul ca o Persoană divină să locuiască în noi şi să fie în noi puterea de a avea părtăşia cu Dumnezeu şi de a ne bucura de tot ce ne dă Dumnezeu – iar noi să nu cunoaştem această Persoană? Romani 8:16 ne spune: „însuşi Duhul mărturiseşte împreună cu duhul nostru că suntem copii ai lui Dumnezeu”.
„Nu vă voi lăsa orfani, voi veni la voi” spune Domnul Isus (Ioan 14:18 ). În duh, El vine la ai Săi pe pământ şi aceasta este mângâierea lor. Şi, deşi prin har ei au crezut în El, ca Cel care este Fiul lui Dumnezeu, acum ei privesc la El într-un mod mult mai real decât Îl priviseră cu ochii lor fireşti. Cunoştinţa lor personală avea să fie mai adâncă. Duhul Sfânt a venit să formeze casa lui Dumnezeu pe pământ, să locuiască în ea şi să-i facă pe credincioşi, individual, templele Sale vii. El a venit ca să ne facă să facem parte din trupul lui Hristos şi să-i facă pe cei credincioşi una cu Hristos, Capul slăvit (Efeseni 1:22 ).
Dar lucrul acesta merge şi mai departe. „Pentru că Eu trăiesc, şi voi veţi trăi. În ziua aceea veţi cunoaşte că Eu sunt la Tatăl Meu, voi în Mine şi Eu în voi” (Ioan 14:19-20 ). Cel credincios este unit ca persoană cu Hristos – şi Duhul Sfânt este puterea şi legătura acestei unităţi. Nu numai că eu Îl cunosc pe Hristos în slavă ca Cel spre care este îndreptată inima mea, dar Duhul Sfânt mă face să cunosc şi faptul că eu sunt una cu El.
Niciodată n-a fost aşa ceva în Vechiul Testament şi nici în împărăţia de o mie de ani nu va fi. Ioel 2:28 vorbeşte în adevăr despre o revărsare a Duhului Sfânt. Dar atunci Duhul Sfânt nu va locui pe pământ, în cei credincioşi. El nu va conduce nici chiar numai o singură persoană în Sfânta Sfintelor, ca să se închine lui Dumnezeu; perdeaua atunci nu va mai fi ruptă (Ezechiel 41:23 ). În Ezechiel găsim în adevăr preoţia îngrijind de slujba preoţească, dar niciodată în Sfânta Sfintelor. Şi altarul de lemn din Sfânta Sfintelor nu este arătat în Ezechiel. Cred că va fi pentru preoţi o indicaţie că va exista un alt popor preoţesc care va sluji lui Dumnezeu în imediata Lui prezenţă, întocmai cum în Levitic 16 familia preoţească a lui Aaron ocupa un loc distinct în popor.
Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt nu sunt despărţiţi în lucrarea aceasta binecuvântată. Duhul Sfânt vine să producă părtăşia; dar Tatăl este Cel care îl trimite în numele Fiului Său (Ioan 14:26 ), pentru ca Fiul să fie slăvit (Ioan 16:14 ).
În viaţa Sa pe pământ, Domnul Isus L-a arătat pe Tatăl în toate căile Sale de har şi de dragoste (Ioan 1:18 ). Cuvintele Lui erau cuvintele Tatălui, care îl trimisese (Ioan 7:16-18 ; 14:24 ). Şi Duhul Sfânt va aduce aminte ucenicilor cuvintele acestea (Ioan 14:26 ). Dar El va da mărturie de asemenea despre Isus Cel slăvit (Ioan 15:26 ; 16:13 ). Întocmai cum Domnul Isus în viaţa Lui pe pământ era în acelaşi timp în sânul Tatălui şi în cer şi putea să-L descopere pe Tatăl şi să spună lucrurile cereşti pe care le văzuse (Ioan 1:38 ; 3:11-13 ), tot aşa Duhul Sfânt vorbeşte pe pământ din ceea ce El aude şi vede în ceruri despre Isus Cel slăvit (Ioan 16:13 ). El, care în Sine însuşi este Dumnezeu binecuvântat în veci, una cu Tatăl şi cu Fiul, a luat o poziţie de dependenţă. El Se lasă trimis de Tatăl (Ioan 14:26 ) şi de Fiul (Ioan 15:26 ) şi El nu vorbeşte de la Sine însuşi, adică independent de Tatăl şi de Fiul.
El aduce aminte ucenicilor cuvinte spuse de Domnul Isus (Ioan 14:26 ), pentru ca ei să poată da mărturie despre Domnul (Ioan 15:27 ). Lucrul acesta îl găsim în evanghelii. Dar El ne dă şi aspectul ceresc al lucrurilor, numai El poate mărturisi despre poziţia cerească şi slava Domnului Isus, ca să le putem cunoaşte şi pentru ca inimile noastre să se poată bucura de ele. Şi acestea le găsim în Faptele Apostolilor şi în epistole. El va vesti lucrurile viitoare, lucruri pe care le găsim în epistole şi în Apocalipsa (Ioan 16:13 ).
Dar, deşi Duhul Sfânt este izvorul binecuvântat al simţămintelor noastre, El nu poate fi obiectul lor, aşa cum este Domnul Isus. Fiind Dumnezeu, Îl iubim şi îl lăudăm. Dar El n-a devenit om, ca să moară pentru noi, şi noi n-am fost făcuţi una cu El aşa cum am fost făcuţi cu Domnul Isus. Nu putem spune despre El, cum putem spune despre Domnul Isus: „Căci atât Cel care sfinţeşte, cât şi cei care sunt sfinţiţi sunt dintr-unul. De aceea El nu Se ruşinează să-i numească fraţi” (Evrei 2:11 ). Duhul Sfânt n-a luat faţă de noi poziţia pe care Domnul Isus a luat-o – El, Fiul lui Dumnezeu, care de asemenea a devenit şi rămâne veşnic om şi care a fost în mijlocul nostru ca Cel care slujeşte.
Dar, în timp ce Isus, în slavă, este Avocatul nostru înaintea Tatălui, noi avem „celălalt Avocat” pe pământ – Dumnezeu Duhul Sfânt, care este în noi şi care va fi cu noi în veac.
8. Râuri de apă vie
H. L. Heijkoop
În capitolul 7 îl vedem iarăşi pe Domnul Isus dând apă vie şi se spune în mod expres că era vorba de Duhul Sfânt. Dar felul în care Domnul Isus este prezentat şi ce spune El sunt cu totul diferite de cele văzute în capitolul 4.
În Vechiul Testament ni se spune despre trei sărbători (Exod 23 , Levitic 23 , Numeri 28:29 , Deuteronom 16 ): Pastele, sărbătoarea Săptămânilor (Cincizecimea) şi sărbătoarea Corturilor. În Ioan 6:4 găsim Pastele şi Domnul aduce împlinirea aievea a ceea ce era o umbră pe care o reprezenta această sărbătoare. El a coborât din cer ca să moară pentru cei care meritau judecata. „Cine mănâncă trupul Meu şi bea sângele Meu are viaţa veşnică” (Ioan 6:54 ). Nu găsim sărbătoarea Cincizecimii în locul acesta. După cum ştim, împlinirea ei o găsim în revărsarea Duhului Sfânt, în Fapte 2 . Iar Ioan 7 ne vorbeşte direct de sărbătoarea Corturilor. Era o amintire a trăirii lor în corturi, în pustie. Sărbătoarea avea să fie ţinută după culesul recoltei, inclusiv culesul viei – „după ce îţi vei strânge roadele din arie şi din teasc” (Deuteronom 16:11 ). Din Isaia 63 şi Apocalipsa 14 înţelegem că vremea culesului viei este o imagine a judecăţii care va veni peste pământ. De aceea sărbătoarea Corturilor ne prezintă imaginea slavei viitoare, când, după anumite judecăţi, Israel va locui în pace şi linişte în Palestina. Atunci Mesia, Domnul Isus, va domni în slavă, în Ierusalim.
Venise oare timpul ca Domnul să intre în slava Sa în Ierusalim (Matei 23:39 )? Iudeii căutau să-L omoare; fraţii Lui după trup, cei apropiaţi ai Săi, nu credeau în El. Unii din ucenicii Săi îl părăsiseră (Ioan 6:71 ). Lumea se arăta vrăjmaşă Lui, iar poporul Său nu-L primea. Cum ar fi putut El atunci să Se arate în slavă şi să reverse binecuvântările pământeşti peste poporul Său?
Fraţii Lui Îi recunoşteau puterea de a-Şi înfăptui făgăduinţele. Ei nu se îndoiau de puterea Lui şi doreau ca El să Se arate pe faţă, pentru ca lumea să-L poată cinsti şi ei să-I împărtăşească cinstea. Dar aceasta nu este credinţă. Şi, în răspunsul Domnului vedem situaţia prezentată clar. Ei erau din lume şi de aceea lumea nu-i ura. Timpul era totdeauna prielnic pentru ei, deoarece ei erau o parte chiar din această lume, din sistemul social de pe pământ care nu-L primea, ci îl ura şi dorea să-L omoare. Din pricina aceasta El nu Se putea sui pe faţă la Ierusalim. Curând după aceea, El avea în adevăr să fie în situaţia de a Se duce, înainte de Paşte, căci El era gata, ca miel de Paşte, să împlinească sensul pe care îl avea sărbătoarea aceasta (Matei 21 ).
Dar cum putea Fiul Omului, care fusese lepădat de lume, să-Şi ia în stăpânire slava pământească? Intr-o zi, când răul va fiînlăturat prin judecăţi şi când rămăşiţa se va fi întors spre Dumnezeu, El îşi va face intrarea glorioasă în Ierusalim, pe baza Paştelui, şi îşi va lua în stăpânire împărăţia (Zaharia 14 şi Matei 23:39 ). Dar acum, El nu avea altceva de făcut decât să meargă pe calea Lui, ca Unul care fusese neprimit, şi să mărturisească despre Dumnezeu celor care Îl respinseseră. Iar când fariseii şi marii preoţi au trimis slujitori ca să-L prindă, El a spus că nu are nevoie să se grăbească, căci timpul plecării Lui de pe pământ se apropia. El nu avea părtăşie cu lumea şi nici n-o căuta. Şi desigur, El nu căuta cinste de la lume; El nu făcea nimic altceva, decât să caute cinstea care vine de la Cel care L-a trimis. Iar celor din lume, care erau însetaţi, El le-a spus cu glas tare să iasă din lume şi să vină la El şi să bea, pentru ca setea lor să fie potolită şi râuri de apă vie să curgă din inima lor. Dar El spunea acestea despre Duhul pe care aveau să-L primească cei care vor crede în El; căci Duhul încă nu era, fiindcă Isus nu fusese încă slăvit (versetul 39).
Când citim bine Ioan 7:37-39 , vedem unele lucruri însemnate. Domnul Isus a strigat cuvintele acestea în cea din urmă zi, cea mai însemnată zi a sărbătorii. Vechiul Testament ne învaţă că sărbătoarea Corturilor dura 8 zile şi cea de a opta zi ocupa un loc special. În Deuteronom 16 nici nu este menţionată, iar în Levitic 23 şi Numeri 29 ea este separată de cele 7 dinainte. Numărul opt reprezintă totdeauna ceva nou, ceva care este legat de ce este vechi, dar care formează totuşi un început nou. Şi cea de a opta zi a sărbătorii Corturilor este o imagine a slavei veşnice care, după o mie de ani de slavă pământească, va fi partea tuturor celor binecuvântaţi.
În ziua aceasta Domnul vorbea despre Duhul Sfânt pe care El avea să-L dea, după ce El, ca Fiu al Omului, avea să fie slăvit. El nu putea să ia în stăpânire slava pământească. El era Cel respins, care în curând avea să fie dat morţii (Ioan 7:7,13,19 ). Dar Dumnezeu avea să-L învieze dintre cei morţi şi să-I dea un loc chiar la dreapta Sa, în slava veşnică cerească. Şi de acolo, El avea să dea Duhul Sfânt celor care vor crede în El.
În Ioan 4 , Domnul Isus era Fiul lui Dumnezeu dând apa vie, prin puterea Sa divină. Dar aici El este Fiul Omului, neprimit de lume, Cel care avea să moară, dar Cel care avea să fie înviat de Dumnezeu şi slăvit în ceruri pe baza lucrării Lui, Cel care va trimite Duhul Sfânt din ceruri ca să unească pe credincioşi cu Sine. În felul acesta ei iau pe pământ acelaşi loc pe care El l-a avut. În capitolul 4, Duhul Sfânt este Cel care uneşte pe credincios cu Fiul şi cu Tatăl, dându-i locul unui închinător; iar aici, aflăm că râuri de apă vor curge din inima celui care va primi Duhul Sfânt – aici ni se spune de lucrarea lui Dumnezeu în lume.
Locuirea în noi a Duhului Sfânt ne determină astfel poziţia pe pământ. Prin El suntem uniţi cu Domnul care a fost respins de lume şi a fost ţintuit pe cruce de către lume. Dar Dumnezeu a primit lucrarea Lui de pe cruce şi, pe baza ei, L-a înviat dintre cei morţi şi L-a primit în slavă. „îl vedem încununat cu slavă şi cu cinste, din cauza morţii pe care a suferit-o” (Evrei 2:9 ). Şi puterea Duhului Sfânt ne umple inimile cu slava în care Isus a intrat. Dar locul nostru pe pământ este acelaşi pe care Domnul Isus Hristos l-a avut pe pământ.
În istoria lumii îl vedem pe Dumnezeu, când arătându-Şi drepturile asupra pământului, ca Dumnezeu al pământului, când retrăgându-Se la o anumită înălţime în ceruri, ca Dumnezeu al cerului. Tot aşa trebuie să se poarte şi cel credincios.
În Geneza 1 şi 2 vedem cum Dumnezeu îşi menţine drepturile în creaţia care era fără pată. Dar, după cădere, vedem cum Dumnezeu S-a ocupat numai într-un mod indirect cu pământul, până ce păcatul şi nelegiuirea omului au atins culmea. Atunci El a adus potopul şi El însuşi S-a ocupat în mod direct cu pământul curăţit (Geneza 8:9 ), dându-i lui Noe pământul cel nou, făcând un legământ cu el şi lăsându-i cârmuirea. Dar şi Noe şi urmaşii lui s-au împotrivit lui Dumnezeu şi au folosit greşit tot ce era pe pământ. Şi după zidirea turnului Babei, Dumnezeu l-a chemat pe Avraam, nu ca să stăpânească pământul, ci ca să călătorească pe pământ ca un străin şi să trăiască în aşteptarea cetăţii al cărei arhitect şi constructor este Dumnezeu (Evrei 11:9-10 ). Când nelegiuirea locuitorilor Palestinei a ajuns la culme, Dumnezeu a chemat un popor ca să stăpânească pământul, El însuşi fiind Căpetenia oştirii Domnului (Iosua 5:14 ). Atunci Dumnezeu a fost numit „Domnul întregului pământ” (Iosua 3:11 ). Şi în Cronici 29 se spune că scaunul de domnie al Domnului era în Ierusalim. Dar şi Israel s-a depărtat de Dumnezeu, în aşa fel încât El a trebuit să judece poporul acesta. L-a trimis în robie. Slava Domnului a părăsit Ierusalimul (Ezechiel 10:11 ). El a dat cârmuirea pământului împăraţilor neamurilor şi nu S-a mai numit pe Sine însuşi Domnul întregului pământ, ci Dumnezeul cerurilor (Daniel 2:37 ). După robie găsim doar o îndreptare parţială. Poporul evreu n-a mai devenit independent. Şi când Domnul Isus a venit pe pământ, răutatea şi stricăciunea lor totală erau evidente. Ei au răstignit pe moştenitorul, pe Cel care avea drept asupra pământului, pentru ca ei înşişi să fie în stare să ia în stăpânire moştenirea (Matei 21:33-46 ).
Evanghelia după Ioan vede toate din unghiul acesta. De la început Domnul este prezentat ca neprimit (vezi Ioan 1:5-11 ). Desigur, într-o zi El va intra în slava Sa pământească, după ce judecata va fi fost făcută asupra lumii şi adevărata sărbătoare a Corturilor va fi ţinută. Dar acum, Dumnezeu nu are legături directe cu pământul. Şi Domnul Isus a fost străin, lepădat de lume, ca Unul care nu făcea nimic altceva decât să caute slava lui Dumnezeu, vestind cuvântul Lui (Ioan 7:14-18 ).
Nu vedea El că romanii asupreau poporul pământesc al lui Dumnezeu? Nu vedea El nelegiuirea şi cruzimea unuia ca Irod sau ca Pilat? Nu vedea El abuzurile care erau în Israel? El, care era Atotştiutor (Ioan 4:18 ), care ştia ce este în inima omului (Ioan 2:25 ), nu ştia că toate acestea erau împotriva gândurilor lui Dumnezeu? Nu trebuia El, care a fost adânc mişcat şi a plâns, văzând puterea şi urmările păcatului (Ioan 11:33-38 ), să fi fost mişcat şi să Se fi întristat de tot ce dezonora Numele lui Dumnezeu pe pământ?
Dar Îl vedem noi ocupându-Se cu astfel de lucruri, când a fost pe pământ? El nu S-a luptat ca să înlăture pe asupritorul roman, ci dimpotrivă, a zis: „Daţi Cezarului ce este al Cezarului”. El n-a încercat ca puterea preoţilor stricaţi şi neevlavioşi să fie înlocuită cu oameni care se temeau de Dumnezeu. El n-a încercat să înlăture abuzurile care se vedeau peste tot. Da, când cineva I-a spus: „Învăţătorule, spune fratelui meu să împartă moştenirea cu mine”, El a răspuns, deşi omul avea fără îndoială dreptate din punctul lui de vedere: „Omule, cine M-a pus pe Mine judecător sau împărţitor peste voi?”. Domnul a luat locul unuia care fusese respins, care nu avea nimic altceva de făcut decât să fie un martor pentru Dumnezeu şi să cheme individual pe cel care este însetat, să iasă afară din lume, la El. El nu căuta slavă pentru Sine însuşi (Ioan 7:18 ). Când oamenii voiau să-L facă împărat, El a plecat dintre ei. Când făcea minuni, El oprea pe oameni să vorbească despre El. El nu dorea altceva decât să împlinească voia lui Dumnezeu şi aceasta însemna crucea.
Acest Isus este acum în cer. Întregul sistem al societăţii pe pământ L-a dus pe Domnul Isus pe cruce şi L-a omorât. Dar Dumnezeu L-a înviat dintre cei morţi şi L-a aşezat chiar la dreapta Sa, „până ce voi pune pe toţi vrăjmaşii Tăi aşternut picioarelor Tale”. El a trimis aici Duhul Său din cer. Oricine este însetat poate să vină – este un lucru personal. Şi oricine crede în El primeşte Duhul Sfânt, ce devine râuri de apă vie în el, ieşind în afara lui. Lucrul acesta îl uneşte cu Domnul care este slăvit şi totodată îl înalţă deasupra pustiei prin care trece. „Când trec prin valea Baca [valea plângerii], ei o prefac într-un loc plin de izvoare” (Psalmul 84:6 ). Dumnezeu îl face să fie bun pentru a sluji aici, pe pământ. El poate oferi răcorire celui însetat, căci din el curg râuri de apă. Aceasta este poziţia oricărui credincios în zilele noastre, în timpul bisericii.
Ocupăm noi în mod practic poziţia aceasta? Se vede în vieţile noastre faptul că, prin locuirea în noi a Duhului Sfânt, noi suntem una cu Fiul Omului slăvit în cer, care este lepădat de lume? Are viaţa noastră numai acest obiect: să facă voia lui Dumnezeu? De exemplu, care ne este preocuparea? Cei mai mulţi dintre noi au o ocupaţie, ca să poată face rost de cele necesare pentru ei înşişi şi pentru familia lor, şi lucrul acesta este bun, căci cei mai mulţi nu-şi pot permite să fie scutiţi de disciplina muncii de fiecare zi. Dar lucrul acesta înseamnă pentru noi îngrijirea de cele necesare ale vieţii – sau înseamnă a câştiga un loc de cinste în societate? Relaţiile pe care le avem în societate, conduita noastră, au toate ca scop ca Dumnezeu să fie cinstit, sau ca eul să fie cinstit? Timpul de a primi cinste n-a venit încă pentru noi. Într-o zi vom sta pe scaune de domnie şi vom judeca lumea şi îngerii (1. Corinteni 6:2-4 ). Dar acum, onoarea lumii este în realitate o ruşine pentru creştin. Suntem pe pământ numai ca să facem voia Lui Dumnezeu şi să fim martori ai lui Hristos cel lepădat în lume, dar care a fost slăvit în cer. A uita lucrul acesta este periculos pentru creştin şi îi distruge mărturia.
7. Duhul Sfânt ca putere în noi
H. L. Heijkoop
Cel dintâi lucru care ne este prezentat în versetul 10 este că în evanghelia aceasta Dumnezeu nu este Cel care cere, ci Cel care dă. În lege se cere „să iubeşti pe Domnul, Dumnezeul tău” etc.; totuşi şi lui Nicodim, care părea fără vină, Domnul i-a spus: „Trebuie să fii născut din nou”. În capitolul 4 Dumnezeu îşi arată dragostea faţă de nişte păcătoşi, da, faţă de o mare păcătoasă, o femeie samariteancă ce trăia în păcat. Harul suveran al lui Dumnezeu nu se limitează la iudei, ci se îndreaptă şi spre celelalte neamuri.
Cred că nu este în totul adevărat să spui, aşa cum fac unii, că „darul lui Dumnezeu” aici, L-ar arăta pe Domnul Isus Hristos. Fără îndoială, El este cel mai mare dar al lui Dumnezeu. Dar în Romani 6:23 se spune de asemenea: „Darul harului lui Dumnezeu este viaţa veşnică, în Hristos Isus, Domnul nostru”. Cred că în Ioan 4 avem acelaşi gând ca în 2. Corinteni 9:15 : „Mulţumiri fie aduse lui Dumnezeu pentru darul Lui de nespus”. Şi prin „dar” sunt înţelese toate binecuvântările lui Dumnezeu, în aşa fel încât atenţia este îndreptată nu spre dar, ci spre Dumnezeu – Dăruitorul.
Domnul Isus spune în Ioan 4:26 că El este Hristosul. În versetul 18 El Se descoperă pe Sine însuşi ca Cel Atotştiutor (Ioan 4:18 ) şi în versetele 10 şi 14 ca Cel care dă apa vie ce ţâşneşte în viaţă veşnică (Ioan 4:10,14 ). Vedem Persoana Lui slăvită sosind la fântână, obosit de călătorie, flămând şi însetat şi cerând unei femei samaritence, păcătoase, ceva apă ca să bea. „Fără îndoială, mare este taina evlaviei! Dumnezeu S-a arătat în trup” (1. Timotei 3:16 ). Şi chiar dacă femeia samariteancă Îl socoteşte ca pe un iudeu, El este Fiul lui Dumnezeu, Judecătorul celor vii şi al celor morţi (Ioan 5:17-29 ), care poate da apa vie, pentru ca oricine bea din ea să nu mai înseteze în veac.
În al treilea rând găsim aici apa vie. În capitolul 3 citim despre faptul de a fi „născut din apă şi din duh” şi am văzut că apa este un simbol al Cuvântului lui Dumnezeu. Prin Cuvânt, Duhul Sfânt produce viaţa într-un om care nu are viaţa de la Dumnezeu, ci numai o fire păcătoasă.
Aici însă este vorba de apa vie, adică o apă caracterizată prin viaţă, printr-o ţâşnire veşnică a vieţii. Aici Cuvântul şi Duhul sunt una, însă caracteristic este Duhul. În Ioan 7:37-39 vedem de asemenea că apa vie este o imagine a Duhului Sfânt, dar ca Cel care locuieşte în cel credincios.
Nu tot aşa este cu viaţa cea nouă, divină, pe care o avem prin naşterea din nou, nici chiar în forma ei cea mai bogată, pe care o avem prezentată în expresia „viaţa veşnică”. În sine, ea este dependentă şi niciodată nu poate fi un izvor. Dacă am prezenta-o ca pe un izvor, ar trebui să contrazicem tot adevărul despre firea cea nouă şi dumnezeiască, însă Duhul Sfânt care locuieşte în cel credincios este un izvor de putere, o fântână a bucuriei, ţâşnind în viaţa veşnică.
Vedem puterea aducătoare de viaţă a Duhului Sfânt, contrastul dintre creaţia cea veche şi cea nouă, aşa cum o găsim în Ioan 3 – o vedem pe pământ chiar de la căderea în păcat. Începând cu Geneza 3 , Duhul lui Dumnezeu a lucrat în suflete ca să le aducă la naşterea din nou, căci fără naştere din nou niciun păcătos nu poate fi mântuit. Dar niciodată Duhul lui Dumnezeu n-a fost dat, mai înainte ca Fiul să Se fi arătat ca om pe pământ, în dragostea Sa faţă de păcătoşi, şi mai înainte ca Dumnezeu să Se fi manifestat pe Sine însuşi ca Dăruitor. Tot aşa şi Hristos dă; şi El S-a dat nu numai pe Sine însuşi, a dat nu numai viaţa – cum am văzut în capitolul 3, şi Scriptura niciodată nu se repetă; El dă Duhul Sfânt, care este izvor de putere în cel credincios.
Ioan 7:39 ne spune că lucrul acesta n-a avut loc decât după ce Domnul a fost slăvit. Iar împlinirea lui a avut loc în ziua Cincizecimii. Ioan 4 se referă numai la perioada bisericii pe pământ, fapt care este clar arătat în versetele 23 şi 24.
Deşi inima i-a fost atrasă de har, samariteanca încă nu pricepea cele ce-i spunea Domnul şi ea n-a înţeles slava Lui. Ea gândea că fântâna era prea adâncă pentru Domnul – şi în adevăr, fântâna din care El scoate este adâncă: este inima Tatălui, care vrea să Se descopere pe Sine însuşi păcătoşilor ca Cel care este marele Dăruitor.
Înainte de cădere, Adam nu înseta. Poate că aşa era şi în sens fizic, dar în orice caz aşa era în sens spiritual, căci altfel creaţia lui Dumnezeu n-ar fi fost „foarte bună”. Dar după cădere, omul a însetat. Cel mai bun lucru pe care îl mai avea era nădejdea, dar niciodată omul căzut nu i-a văzut împlinirea. Nici tradiţia, fântâna lui Iacov, la care omul religios a încercat să-şi potolească setea, nu putea să-i dea vreo satisfacţie. „Oricui bea din apa aceasta îi va fi iarăşi sete”. Dar acum Fiul lui Dumnezeu venise să poată da, fiecăruia care era născut din nou, care avea viaţa veşnică, să-i dea Duhul Sfânt – puterea care îl face pe om părtaş a tot ce este în Dumnezeu.
În lucrurile obişnuite, când dau ceva, bunurile mele se reduc. În lucrurile spirituale nu este aşa; cu cât dau mai mult, cu atât primesc mai mult. Izvorul este infinit şi ţâşneşte în viaţa veşnică. Nu poate nimeni să spună că practic aşa stau lucrurile, dacă inima îi este legată de lucrurile pământeşti. Un creştin care este într-o stare lumească, însetează. Dar, când se îndreaptă spre Domnul, găseşte fântâna în adâncul sufletului său.
Aici, Duhul Sfânt nu este prezentat ca o Persoană. Lucrul acesta îl găsim mai târziu, când este prezentat adevărul că, după ce Domnul Isus Se va înălţa la cer, o altă Persoană divină va veni să locuiască pe pământ. Aici însă vedem o putere divină care lucrează în viaţa noastră cea nouă şi produce în ea ce este în acord cu Dumnezeu. Apa vie pe care o dă Domnul „se va face în el un izvor de apă, ţâşnind în viaţa veşnică”.
Un izvor ne vorbeşte de o apă care curge mereu şi în care este puterea de a ţâşni cu vioiciune în afară. Puterea aceasta este subliniată aici prin cuvintele „ţâşnind în viaţa veşnică”. Astfel, Duhul Sfânt lucrează în cel credincios şi produce „dragoste, bucurie, pace îndelungă răbdare, bunătate, facere de bine, credincioşie, blândeţe, stăpânire de sine” (Galateni 5:22,23 ). Toate acestea aparţin vieţii celei noi, dar sunt produse de puterea aceasta care lucrează în viaţa cea nouă. Aici este odihnă şi putere. Nu numai că avem viaţa veşnică în El, dar avem şi un izvor de apă în noi. Puterea coborându-se de la Dumnezeu – cerul a venit în inima mea. Şi puterea vieţii divine este cea care mă aduce în părtăşie cu Tatăl şi cu Fiul Său.
Totul aici este personal; în sufletul meu este un izvor de apă şi ţâşneşte în viaţa veşnică. Dacă cineva însetează, să bea din apa cea vie; ea va deveni în el un izvor, care îl va face părtaş la ceea ce este în Dumnezeu. El spune tuturor: „Şi celui ce îi este sete să vină; cine vrea să ia apa vieţii fără plată” (Apocalipsa 22:17 ).
În Romani 8 găsim rezultatul învăţăturii din Ioan 3 şi 4 – Duhul ca viaţă şi putere în cel credincios. În primele 7 capitole, Duhul este menţionat numai de două ori: în Romani 1:4 în legătură cu învierea Domnului Isus şi în Romani 5:5 , unde este menţionat în treacăt, ca o explicare a motivului pentru care cel credincios se poate lăuda în necazuri. În schimb, în capitolul 8, unde învăţătura propriu zisă a epistolei se termină şi poziţia celui credincios este prezentată în toată libertatea ei slăvită – liber de păcate, eliberat de firea păcătoasă, liber faţă de lege – găsim cuvântul „Duhul” sau „al Duhului” de vreo optsprezece ori.
În versetul 2 aflăm că Duhul Sfânt este Cel care dă naştere vieţii celei noi în om, întocmai cum Adam, în Geneza 2:7 , a devenit un suflet viu prin suflarea vieţii. Totuşi nu este de ajuns ca un om să aibă viaţa cea nouă. El a păcătuit – însă Hristos i-a purtat păcatele pe cruce. El are o fire păcătoasă, care nu poate face altceva decât să păcătuiască. Dumnezeu a judecat păcatul în Domnul Hristos, pe cruce. „Pe Cel ce n-a cunoscut păcat, El L-a făcut păcat pentru noi”. Şi „Dumnezeu, trimiţând pe însuşi Fiul Său într-o fire asemănătoare cu omul păcătos şi pentru păcat, a condamnat păcatul în firea păcătoasă” (Romani 8:3 ). Iar în versetul 4 întâlnim nu numai dorinţa omului cel nou de a face bine – „după omul dinăuntru îmi place legea lui Dumnezeu” (Romani 7:22 ) – ci şi puterea de a lucra potrivit cu dorinţa aceasta, „pentru ca cerinţa dreaptă a legii să fie împlinită nu potrivit firii păcătoase, ci potrivit Duhului”. Nu este numai firea păcătoasă pe de o parte şi firea cea nouă pe de altă parte; ci firea păcătoasă (păcatul în firea păcătoasă) judecată de Dumnezeu în moartea şi învierea lui Hristos şi Duhul, ca putere care aduce firea cea nouă într-o legătură de viaţă cu Hristos. Şi sufletul în care locuieşte Duhul Sfânt primeşte descoperirea Tatălui şi a Fiului.
Nu acelaşi lucru se spunea despre Balaam. Duhul lui Dumnezeu a venit peste el numai temporar (Numeri 24:2 ). Dar aici vedem cum un credincios primeşte Duhul Sfânt după ce a fost adus la viaţă. Şi faptul acesta arată poziţia lui: el nu mai este în firea păcătoasă, ci în Duhul. El are Duhul lui Hristos şi este al lui Hristos – Tatăl îl iubeşte întocmai cum îl iubeşte pe Hristos – el are Duhul lui Dumnezeu şi astfel părtăşie cu Dumnezeu. Are duhul de înfiere, prin care strigă „Ava, Tată”. „Însuşi Duhul mărturiseşte împreună cu duhul nostru că suntem copii ai lui Dumnezeu”.
Duhul nu poate niciodată să dea vreo îndoială cu privire la mântuirea ta sau să te facă să gândeşti: „Nădăjduiesc că voi fi mântuit”. Duhul Sfânt aduce siguranţa înfierii şi simţământul binecuvântat al părtăşiei. Da, prin locuirea Duhului Sfânt în noi, trupurile noastre nu mai aparţin de acest pământ, ci de cer; şi ele vor fi înviate de Dumnezeu, întocmai cum El a înviat pe Domnul Isus dintre cei morţi. „Şi dacă suntem copii, suntem şi moştenitori ai lui Dumnezeu şi împreună moştenitori cu Hristos”.
Aceasta este poziţia adevărată a unui creştin, o poziţie pe care credincioşii Vechiului Testament n-o aveau. Suntem noi conştienţi de ceea ce am devenit şi realizăm lucrul acesta în practică?
Râuri de apă vie
»În ziua de pe urmă, ziua cea mare a sărbătorii, Isus a stat în picioare şi a strigat: „Dacă însetează cineva, să vină la Mine şi să bea. Cine crede în Mine, din inima lui vor curge râuri de apă vie, cum a zis Scriptura.” Dar El spunea acestea despre Duhul pe care aveau să-L primească cei care vor crede în El; căci Duhul Sfânt încă nu era, fiindcă Isus nu fusese încă slăvit.« (Ioan 7,37-39)
Duminica trecută am studiat despre Duhul Sfânt în tabloul izvorului de apă. În seara aceasta Domnul nostru ne prezintă darul Duhului Sfânt în capitolul citit, însă noi vom vedea, că El o face nu în tabloul izvorului de apă, care curge în viaţa veşnică, ci noi vedem prezentat un trup, din care curg râuri de apă vie. Ne găsim încă în această parte a evangheliei după Ioan într-un domeniu în care Domnul foloseşte tablouri în vorbirea Sa. Dacă vom merge puţin mai departe în această evanghelie vedem că această vorbire în imagini încetează şi vom găsi afirmaţii foarte simple şi clare ale Domnului despre Duhul lui Dumnezeu Însuşi, despre venirea Sa, despre caracterul Său şi despre ceea ce El va face după venirea Sa. Dar aici ne găsim încă în domeniul tablourilor şi putem fi siguri că prin aceasta Domnul urmăreşte un scop foarte înţelept, atunci când vorbeşte în felul acesta.
Ce frumoase şi atrăgătoare sunt cuvintele lui simbolice: »În ziua de pe urmă, ziua cea mare a sărbătorii, Isus a stat în picioare şi a strigat: „Dacă însetează cineva, să vină la Mine şi să bea. Cine crede în Mine, din inima lui vor curge râuri de apă vie, cum a spus Scriptura.”« Nu este lăsat pe seama noastră să ghicim sau să deducem care este înţelesul acestor cuvinte, ci este Duhul Sfânt al lui Dumnezeu, care prin evanghelist dă înţelesul. «Dar El spunea acestea despre Duhul pe care aveau să-L primească cei care vor crede în El; căci Duhul Sfânt încă nu era, fiindcă Isus nu fusese încă slăvit.«
În capitolul 4 al evangheliei după Ioan citim despre viaţa în puterea Duhului Sfânt, care va fi dată ca un izvor de apă şi stă în legătură cu prezenţa Mântuitorului smerit, cu gânduri smerite, milos şi totuşi respins, care S-a coborât ca să vină pe pământul acesta. În acest capitol găsim, că primirea Duhului Sfânt de către credincioşi este strâns legată atât de lepădarea pe pământ a Fiului Omului cât şi de înălţarea Lui în slava cerească. Pe de o parte lumea, care nu Îl vrea, pe de altă parte cerul, care Îl revendică pentru sine. În acest loc din Scriptură vedem că darul Duhului este legat direct cu locul actual în slava cerească, pe care Domnul Isus ca Om l-a ocupat. Înainte să încercăm cu ajutorul Domnului să cercetăm mai îndeaproape acest text, probabil ar trebui să prezint contextul în care el stă. Totul în Scriptură stă într-o ordine minunată şi dumnezeiască. Şi cei care au fost prezenţi aici în serile anterioare, vor vedea că există o lumină crescândă, o dezvoltare a adevărului în legătură cu ceea ce Domnul nostru prezintă în locul acesta, dacă comparăm cu ceea ce avem deja. Care sunt condiţiile cadru, pe care le găsim aici? Este faptul trist şi serios, că lumea nu voia să aibă nimic cu Hristos. Lumea nu voia să primească binecuvântările de la El. Şi acesta este de fapt motivul pentru care El părăseşte complet scena şi spune că El va merge la locul care I se cuvenea şi va binecuvânta peste măsură de mult pe cei care Îl vor urma în acest loc.
Capitolul 7 începe cu următoarele cuvinte: »După aceste lucruri, Isus străbătea Galileea; nu voia să meargă în Iudeea, pentru că Iudeii căutau să-L omoare.« El ştia exact, că moartea Sa era un lucru hotărât din partea iudeilor şi de aceea a plecat din Iudeea. Citim în continuare: »Şi sărbătoarea iudeilor, a corturilor, era aproape.« În capitolul anterior găsim în versetul patru cuvintele: »Dar Paştele, sărbătoarea iudeilor, era aproape« (Ioan 6,4). Gândeşti tu, că este o simplă întâmplare că în capitolul 6 citim despre sărbătoarea Paştelor şi despre sărbătoarea corturilor în capitolul 7? Imposibil! Ambele sunt simboluri importante şi ambele ocupă o poziţie mare şi importantă în scrierile Vechiului Testament. Paştele prezintă moartea Domnului Isus. Nu trebuie să ne îndoim deloc de aceasta, deoarece apostolul Pavel scrie în 1 Corinteni 5,7: »Căci Hristos, Paştele nostru, a fost jertfit.« Dacă mergem în cartea Deuteronom capitolul 16, vedem trei ocazii în care iudeul trebuia să apară înaintea Domnului. Aceste ocazii erau Paştele, sărbătoarea săptămânilor şi sărbătoarea corturilor. Aşa cum am spus deja, Paştele era un tablou al morţii Domnului şi prin aceasta un tablou al crucii. Sărbătoarea săptămânilor corespunde clar rusaliilor şi prin aceasta venirii Duhului Sfânt (compară cu Levitic 23,15-20; Faptele Apostolilor 2,1-4). Sărbătoarea corturilor este un tablou al Împărăţiei de o mie de ani. Ea constă din pace, odihnă şi glorie sub guvernarea Domnului Isus. În evanghelia după Ioan citim despre respectarea sărbătorii Paştelui şi a sărbătorii corturilor. Dar nu găsim nici o menţionare a sărbătorii săptămânilor. Şi motivul pentru aceasta trebuie căutat în aceea, că sărbătoarea săptămânilor era umbra a ceva care mai trebuia să vină, şi anume Rusaliile, venirea Duhului Sfânt. Contraimaginea sărbătorii corturilor este scena binecuvântării şi gloriei, când Numele Domnului va da naştere în cele din urmă la bucurie mare şi fericire mare în toată lumea. Aceasta este încă o chestiune de viitor. De aceea sărbătoarea corturilor nu are nici o replică sau contraimagine în creştinătate. Împlinirea ei încă nu a avut loc şi ea va avea loc când va veni Împărăţia Domnului Isus.
În capitolul 6 al evangheliei după Ioan întâlnim dorinţa lor de a face pe Domnul Isus Împărat. În versetul 15 citim: »Isus deci, ştiind că ei vor veni să-L ia ca să-L facă Împărat, S-a dus iarăşi spre munte, numai El singur.« Dar cum era posibil să se instaureze împărăţia acolo unde păcatul domnea neînfrânat şi starea lumii acesteia era aşa fel, cum o vedem şi astăzi? Imposibil. Şi acesta este şi motivul pentru care puţin mai târziu în capitolul 6 Îl vedem pe Domnul cum El arată clar poporului, că El trebuia să moară şi ei, dacă nu vor mânca carnea Lui şi nu vor bea sângele Lui, nu vor avea viaţă. »Dacă nu mâncaţi Trupul Fiului Omului şi dacă nu beţi sângele Lui, n-aveţi viaţă în voi înşivă« (Ioan 6,53). Acestea sunt cuvintele Lui. Se poate spune că cuvintele Lui n-au fost recunoscute atunci şi chiar şi astăzi nu găsesc o acceptare generală.
Trebuie să păstrăm înaintea ochilor, că ceea ce noi găsim aici în capitolul 6 este contraimaginea manei, a pâinii, pe care israeliţii au avut-o în pustiu. Nu mă îndoiesc, că în capitolele 5, 6 şi 7 avem un tablou remarcabil a aceea ce fiecare iudeu ar înţelege imediat. În capitolul 5 îi găsim întrucâtva în Egipt, în robie. În capitolul 6 îi găsim în pustiu cu mana în mijlocul lor. Şi în capitolul 7 ei sunt în Canaan şi sărbătoresc sărbătoarea corturilor. Dar s-ar putea pune întrebarea: de ce îi găsim în capitolul 5 în Egipt? Ce vedem acolo? Vedem acolo câţiva schilozi, care sunt vindecaţi prin Domnul de bolile şi durerile lor. Exact aceasta era ce a avut loc în istoria lui Israel. Ei au fost eliberaţi din Egipt prin puterea harului lui Dumnezeu şi aici avem un om, a cărui suferinţă se asemăna cu a lor, şi pe Domnul Isus, DOMNUL IEHOVA, care acum El Însuşi Se afla pe pământ şi care vindeca în chip desăvârşit. În capitolul 6 Domnul face aluzie la experienţa lor din pustiu. Nu au avut ei acolo mana? Ba da. Şi apoi El spune: »Eu sunt pâinea vieţii«. Eu sunt adevărata mana. Voi trebuie să Mă mâncaţi pe Mine, voi trebuie să Mă posedaţi pe Mine. Atunci ei resping aceasta şi cârtesc împotriva Lui, aşa că atunci când mergem în capitolul 7, unde se aminteşte sărbătoarea corturilor şi care într-o oarecare măsură este şi ţinută, Domnul refuză să recunoască sărbătoarea prin prezenţa Sa. De aceea ziua instaurării ei este amânată. Bucuria pe pământ trebuie schimbată cu bucuria în cer, care stă în legătură cu Fiul Omului lepădat pe pământ, dar încununat în cer.
Domnul era afară şi aceia, care voiau să-L urmeze, trebuiau să întrerupă relaţiile cu ceea ce era de la om şi de la lume, ca să se alipească de Cel lepădat. Duhul lui Dumnezeu consideră important să numească acest eveniment, sărbătoarea corturilor, ca fiind sărbătoarea iudeilor. Acelaşi lucru este valabil şi cu privire la paşte, care de asemenea este numit sărbătoarea iudeilor. Cei care cunosc Scriptura îşi vor aminti că în capitolul 23 din cartea Levitic, unde găsim o relatare detaliată a instaurării acestor sărbători, se spune mereu că sunt sărbătorile Domnului. Aici în evanghelia după Ioan Duhul lui Dumnezeu le declară exclusiv ca sărbători ale iudeilor. Totul era fals, fără conţinut, neveritabil şi cu regret aceasta este exact ceea ce noi astăzi găsim în creştinism. El, Cel care este suma şi substanţa a toate, şi prin aceasta şi contraimaginea a acestor simboluri, Isus Însuşi, Fiul lui Dumnezeu era prezent. În El ar fi putut să aibă loc împlinirea lor. Dar ce pagubă, că ei nu L-au recunoscut şi El era Cel nedorit, Cel ne-binevenit şi Cel necunoscut. Dar nu numai aceasta, El era şi Cel urât, Acela a cărui moarte au pregătit-o iudeii în timp ce ţineau sărbătoarea care se referea la El. De aceea El a plecat.
Capitolul nostru începe cu motivarea acestei acţiuni: »După aceste lucruri, Isus străbătea Galileea; nu voia să meargă în Iudeea, pentru că iudeii căutau să-L omoare.« În continuare vedem cum fraţii Lui vin la El şi spun: »Pleacă de aici şi du-Te în Iudeea, ca să vadă şi ucenicii Tăi lucrările pe care le faci.« El a făcut dintr-o cantitate mică, care consta din 5 pâini şi 2 peşti, mai mult decât era necesar, ca să sature o mare mulţime de oameni. Aşa cum ne relatează versetul 5, nici fraţii Lui de trup nu credeau în El, dar cu toate acestea ei s-ar fi bucurat foarte mult, dacă ei prin legătura lor cu El, care putea face astfel de lucrări copleşitoare, ar fi primit un impuls în lume. Ce trist este să vezi, că omul foloseşte cu uşurătate Numele lui Hristos pentru a-şi mări popularitatea în lume. Aceasta este inima omului. Fraţii Lui spun în continuare: »căci nimeni nu face ceva în ascuns, ci caută să fie cunoscut în public; dacă faci aceste lucruri, arată-Te lumii.« Arată-Ţi valoarea, exercită adevărata sărbătoare a corturilor şi întemeiază Împărăţia. Arată-Te lumii, ocupă-Ţi locul în lume, căci prin aceasta vom profita şi noi. Aceasta este ceea ce gândeau ei în realitate. Dar care este răspunsul Lui? »Timpul Meu n-a sosit încă, dar timpul vostru totdeauna este gata.«
Acesta este un cuvânt foarte serios pentru cel necredincios. Timpul tău este totdeauna gata. Tu, cel neîntors la Dumnezeu, astăzi este timpul tău. Ziua de astăzi aparţine timpului lumii. Este foarte impresionant, când vedem aici cuvântul Domnului cu privire la sine Însuşi: »Timpul Meu n-a sosit încă«. El Se referă la moartea Sa. Dar cât de cu totul altfel este afirmaţia Lui cu privire la ei. Acum este vorba de timpul lumii, de ziua lumii şi de ziua omului. Timpul vostru însă este permanent gata. Lumea nu vă poate urî pe voi, lumea iubeşte ce este al ei. Tu eşti o parte şi un element al ei. Ea nu te urăşte. Tu eşti o parte integrantă a ei. Probabil eşti necesar pentru progresul ei. Pe Mine însă ea Mă urăşte, deoarece mărturisesc despre ea, că faptele ei sunt rele. Duceţi-vă voi la sărbătoare. Lumea şi religia ei s-au potrivit atunci ca şi acum foarte bine una cu alta şi fiecare creştin ar trebui să se gândească foarte bine dacă el contribuie sau nu contribuie la reînvierea scenei din Ioan 7. Este vorba de înfăţişarea exterioară de bucurie lipsită de orice realitate. Era un simplu formalism exterior şi religios; mort, deoarece era fără Hristos. Nu exista nimic care putea să satisfacă sufletul.
Dar Domnul răspunde fraţilor Săi cu cuvintele: »… Suiţi-vă voi la sărbătoarea aceasta. Eu nu Mă sui la sărbătoarea aceasta, fiindcă nu Mi s-a împlinit încă timpul.« Când după aceea fraţii Lui s-au suit, S-a dus şi El – dar pe ascuns. Nu ca să Se ataşeze de ei, ci să apară ca Martor împotriva a ceea ce avea loc. El merge direct în Templu, ca să vorbească public. Erau deja multe discuţii cu privire la Persoana Sa şi poporul nu era unanim în privinţa aceasta. Aceasta este totdeauna aşa. Dar nici în această hală oamenii nu sunt una cu privire la El. Sunt inimi care Îl iubesc şi se bucură de El, şi sunt inimi care nicidecum nu se interesează de El, şi să şti, că tu aparţii acestora din urmă, dacă nu eşti încă mântuit. »Mulţimile vorbeau mult în şoaptă despre El.« Ei nu aveau nici o certitudine. Ce era El? Şi: Cine era El? Acestea erau întrebări care îi preocupau. Era El Fiul lui Dumnezeu? Hristosul? Un Om bun sau era numai un înşelător? Nimeni nu ştia. Însă El s-a urcat la Templu şi i-a învăţat. »Cum ştie Acesta carte fără să fi învăţat?«
Aceasta era întrebarea următoare. O astfel de slujbă n-au auzit niciodată. El nu a stat niciodată la picioarele cărturarilor. El nu a vizitat niciodată o instituţie de pregătire teologică, şi nici institutele rabinice, şi de aceea Îşi pun întrebarea: »Cum ştie Acesta carte?« Este o realitate că omul gândeşte, că este imposibil să fi un om cult dacă tu însuţi nu te-ai străduit să înveţi sau să mergi la o şcoală. Dumnezeu este dat la o parte şi Duhul Său este ignorat. Isus a răspuns: »Învăţătura Mea nu este a Mea, ci a Celui care M-a trimis.« Ce har se cuprinde în răspunsul Său! Hristos Se ascunde singur înapoia lui Dumnezeu Tatăl. Este de asemenea remarcabil, cât de clar Îl vedem aici ca Trimisul lui Dumnezeu. Învăţătura Mea nu este a Mea, ci a Celui care M-a trimis. »Dacă voieşte cineva să facă voia Lui, va cunoaşte despre învăţătura aceasta dacă este de la Dumnezeu sau dacă Eu vorbesc de la Mine Însumi.« Pe de altă parte îi este posibil oricui care vrea să cunoască voia lui Dumnezeu. »Cine vorbeşte de la sine însuşi caută slava lui însuşi; dar cine caută slava Celui care L-a trimis, Acela este adevărat şi în El nu este nedreptate.« Trimisul lui Dumnezeu a venit ca să prezinte inima şi gândurile lui Dumnezeu şi natura Lui, planul Lui şi intenţiile Lui, precum şi să desfăşoare dragostea lui Dumnezeu. Gloria lui Dumnezeu a fost motivul şi ţelul Său. Egoismul era străin lui Isus. El a vorbit totdeauna despre Dumnezeu şi pentru Dumnezeu. Şi astfel citim: »dar cine caută slava Celui care L-a trimis, Acela este adevărat şi în El nu este nedreptate.« Să ne oprim la acest loc. Ţelul lui Isus, când El a mers prin lumea aceasta era să reveleze natura lui Dumnezeu şi să dezvăluie ce era în inima Tatălui şi să aducă omului ce avea el nevoie în ruina sa, în suferinţa sa, în necazul său şi în păcatul său. Toate acestea ar fi imposibile dacă El Şi-ar întemeia împărăţia. El ştia, că nimic altceva decât numai moartea Sa putea să împlinească cerinţele lui Dumnezeu şi nevoia omului. Şi El de aceea a venit, ca să facă voia Aceluia care L-a trimis. În alt loc citim cuvintele Sale: »căci M-am coborât din cer ca să fac nu voia mea, ci voia Celui care M-a trimis.«
Domnul întreabă acum care sunt motivele furiei lor împotriva Lui. El a vindecat un sărman olog, care 38 de ani la lacul Betesda nu a avut parte de nimic altceva decât numai de dezamăgiri. Când un om primeşte circumcizia în ziua de sabat, pentru ca Legea să nu fie încălcată, vă mâniaţi pe Mine dacă am făcut un om deplin sănătos în ziua de sabat? În capitolul 5 versetul 17 citim: »Tatăl Meu lucrează până acum şi Eu de asemenea lucrez.« Cum putea Dumnezeu să Se odihnească într-o lume de păcat, unde răul se răspândea nestingherit, unde domina satan, guverna moartea şi omul era nenorocit şi nefericit – cum putea Dumnezeu să se odihnească acolo? Natura Lui de dragoste făcea aceasta imposibil. Şi de aceea cuvintele: »Tatăl Meu lucrează până acum și Eu de asemenea lucrez«. Acesta este răspunsul lui Hristos. Este imposibil să excluzi înlăuntrul lui Dumnezeu şi tot aşa de imposibil este să opreşti revărsarea harului Său şi bunătăţii Sale. Şi astfel vedem aici pe Fiul Tatălui, expresia binecuvântată şi vie a Dumnezeului minunat, care umple inima lui Dumnezeu, spunând: »Nu judecaţi după aparenţă, ci judecaţi după dreptate.« Rezultatul a fost că au luat naştere mai multe discuţii cu privire la El şi fariseii au trimis slujitori, ca să-L prindă. Ei s-au hotărât să-L omoare, dar nu ştiau cum să înceapă. Nimeni nu a pus mâna pe El, căci ceasul Lui încă nu venise. Ceasul în care El Îşi va da viaţa pentru glorificarea lui Dumnezeu şi pentru salvarea oamenilor, pentru îndepărtarea păcatului şi distrugerea puterii lui satan.
Situaţia însă a evoluat spre o criză. Mai marii sărbătorii corturilor s-au unit în omorârea Sa. Şi când au venit slujitorii, ca să înlăture Martorul credincios al lui Dumnezeu, după porunca lor, observă ce spune El: »Mai sunt cu voi puţin timp şi apoi Mă duc la Cel care M-a trimis. Voi Mă veţi căuta şi nu Mă veţi găsi; şi unde sunt Eu, voi nu puteţi veni.« El nu spune aceasta cu privire la un suflet care Îl caută insistent. Această afirmaţie nu este valabilă pentru o inimă care Îl iubeşte. Nu este vorba de cineva care tânjeşte după mântuire, care caută har. Nu, aceste cuvinte sunt adresate duşmanilor Săi de moarte, care cereau sângele Lui. »Unde sunt Eu, voi nu puteţi veni. Iudeii au zis între ei: „Unde are de gând să Se ducă Acesta, ca să nu-L putem găsi?”« Este vorba de faptul că El Se întoarce acolo de unde a venit. Şi când El va face aceasta, El va deschide un drum spre Dumnezeu, aşa că oricine Îl urmează într-acolo o poate face pe baza legitimă a lucrării de mântuire înfăptuite. Adversarii Lui sunt total derutaţi de cuvintele Lui şi arată aceasta prin întrebarea lor: »Unde are de gând să Se ducă Acesta, ca să nu-L putem găsi? Doar n-o avea de gând să se ducă la cei împrăştiaţi printre greci şi să înveţe pe greci! Ce înseamnă cuvintele acestea pe care le-a spus: „Mă veţi căuta şi nu Mă veţi găsi; şi unde sunt Eu, voi nu puteţi veni”?«
Aceasta ne conduce la cuvintele remarcabile, pe care dorim să le studiem mai detaliat: »În ziua de pe urmă, ziua cea mare a sărbătorii, Isus a stat în picioare şi a strigat: „Dacă însetează cineva, să vină la Mine şi să bea. Cine crede în Mine, din inima lui vor curge râuri de apă vie, cum a zis Scriptura.”« Sărbătoarea a durat deja 7 zile şi aceasta era ziua a opta. Şapte este în Scriptură numărul caracterului complet, în timp ce ziua a opta este legată cu binecuvântările învierii. Era în ziua a opta, prima zi a unei săptămâni noi, când Domnul a înviat din morţi. Era la opt zile după ceea ce ne este relatat în Luca 9,23-24, că El a fost văzut în glorie pe muntele schimbării la faţă. De aceea tu vei găsi în Scriptură că ziua a opta stă în legătură cu binecuvântările şi cu gloria învierii.
Sărbătoarea corturilor ne arată două aspecte. Tipologic arată spre venirea Împărăţiei şi aminteşte de intrarea lui Israel în Canaan. Dumnezeu a îndemnat categoric pe poporul Său, care a ieşit din Egipt, a călătorit prin pustiu şi a ajuns în ţara făgăduită, ca o dată pe an, la sfârşitul recoltării şi culesului viilor să sărbătorească timp de şapte zile o sărbătoare. Ce înseamnă în acest context recolta şi culesul viilor? Nu am nici o îndoială cu privire la ceea ce reprezintă ele. Recolta este în Scriptură un tablou al judecăţii, pe care Domnul o va face odată asupra lumii. O judecată de diferenţiere, în care El va salva pe cei drepţi, şi pe cei răi îi va strânge, conform cu Matei 13,38-43. După aceea vine culesul viilor, şi ce simbolizează el? Este vorba de judecata fără nici o diferenţiere, pe care Fiul Omului o va vărsa peste o lume vinovată şi pătată de sânge, precum şi peste aceia care poartă Numele Lui într-un chip fals şi nevrednic. După acest cules al viilor vedem cum este prezentată Împărăţia Sa şi cum va fi ea instaurată şi de aceea sărbătoarea corturilor nu trebuia sărbătorită mai înainte ca să se fi încheiat recoltarea şi culesul viilor (compară cu Deuteronom 16,13). Prin această sărbătoare Israel exprima în ce fel ei au fost eliberaţi din Egipt şi din sclavie, cum Domnul i-a condus în timpul celor patruzeci de ani de călătorie prin pustiu şi cum în cele din urmă El i-a strămutat în ţara făgăduită, unde El a pregătit un loc pentru ei, care corespundea inimii Lui pline de dragoste. Era o sărbătoare a bucuriei. Ea trebuia caracterizată de veselie. »În ziua de pe urmă, ziua cea mare a sărbătorii … «Să observăm că numai la această sărbătoare se afla o zi suplimentară în afara celor şapte zile planificate, în care fiecare era plin de bucurie. Dar unde era Hristos? El era afară şi total despărţit de ceea ce avea loc. »Isus a stat în picioare şi a strigat: „Dacă însetează cineva să vină la Mine şi să bea”.« El ştia, că cu toată festivitatea, care se oferea ochilor, El era înconjurat de inimi epuizate, suferinde şi însetate. El ştia că în mulţimea mare, care participa la slujba religioasă, se găseau multe suflete nesatisfăcute, goale şi însetate. Şi nu vedem noi şi astăzi mii de suflete în aceeaşi stare? Ce sete şi suferinţă, da, ce necaz al inimii se arată în mijlocul unei formalităţi religioase, supra îmbelşugate. Ce binecuvântat este să auzi cuvintele Mântuitorului: »Dacă însetează cineva să vină la Mine şi să bea.« Ce vrea El să spună prin cuvintele »dacă cineva«? Aş dori cu plăcere să ştiu, pe cine nu include El în aceste cuvinte. Este un suflet însetat aici? Da? Atunci El Se referă chiar la tine. S-ar putea ca tu să întrebi: nu se referă aceasta la sfinţi şi la credincioşi, la aceia care au nevoie de înviorare şi de aceea ei trebuie să vină la Isus şi să bea? S-ar putea că şi la aceasta se referă, dar vreau să mă feresc să limitez Scriptura la aceasta. Eu citesc aici: »Dacă însetează cineva să vină la Mine şi să bea.« »Să vină la Mine«, spune Isus. Dar s-ar putea, ca tu să-mi spui acum, că aici este vorba de aceia care după venirea Duhului Sfânt trebuiau să fie umpluţi cu Duhul Sfânt, căci aici se pleacă de la faptul că Isus S-a reîntors deja în cer.
Corect, dar nu poate fi nici o îndoială, că Salvatorul nostru, care acum era înălţat la cer şi glorificat, în timp ce El era aici şi mergea prin această lume întunecată, epuizată, neliniştită şi însetată, invita pe toţi. Oricine voia, să vină, ca să bea. Şi orice inimă nefericită, care în această seară aparţine acestei societăţi de însetaţi, să ia seama ce spune El aici: »Dacă însetează cineva să vină la Mine şi să bea.« Desigur recunosc, că aici este presupusă existenţa setei, a unei nevoi şi că noi trebuie să venim la El, dacă însetăm. Şi este Persoana Sa care astâmpără setea aceasta. Nimeni nu vine la El, dacă nu se simte însetat. Şi trebuie să recunosc, că Duhul lui Dumnezeu trezeşte această sete, acest simţământ al suferinţei şi al nemulţumirii. Avem noi în seara aceasta astfel de inimi printre noi? Ascultă, prietenul meu: »Dacă însetează cineva să vină la Mine şi să bea«. Şi ce vei găsi, atunci când vii: că El te face mulţumit şi îţi astâmpără setea? Mult mai mult decât aceasta! O înghiţitură de apă rece va potoli setea. Ce spune El aici? Îţi voi astâmpăra setea? Nu, ci El spune: te voi face capabil să stingi setea multora. Te voi face ceva. Nu izvorul, căci El este izvorul, ci un canal de binecuvântare pentru alţii. Tu vii la Mine şi Eu vreau mai întâi să-ţi potolesc setea sufletului tău şi după aceea vei deveni un canal prin care râurile lui Dumnezeu vor curge spre cei însetaţi, precum şi spre ceilalţi nevoiaşi. Când inima bea din ceea ce este în Isus şi devine satisfăcută, atunci apele se revarsă şi înviorează alte suflete însetate. Mărturia devine simplă şi naturală. Aici ajungem la o temă minunată şi aproape că îmi este teamă să o ating. Este aşa de măreaţă, aşa de desăvârşită şi de binecuvântată. Tu vii în suferinţa ta, în necazul tău şi cu nevoia ta la Isus, şi ce găseşti? Tot ce inima îşi poate dori. Şi după aceea devii un canal al celor mai bogate binecuvântări pentru alţii.
În privinţa aceasta toate depind de Duhul Sfânt, »pe care aveau să-L primească cei care vor crede în El«. Nu este liniştită numai setea, ci din »trupul aceluia« vor curge şi râuri de apă vie. Este clar, că aceasta este posibil numai prin puterea Duhului Sfânt, care vine din gloria în care este Hristos, ca să umple cu gloria Sa inima credinciosului în care El a intrat. Sunt cuvinte minunate, pe care noi le citim în versetele 38 şi 39: »din inima (sau: trupul) lui vor curge râuri de apă vie, cum a zis Scriptura. Dar El spunea acestea despre Duhul pe care aveau să-L primească cei care vor crede în El; căci Duhul Sfânt încă nu era (dat), fiindcă Isus nu fusese încă slăvit« (Ioan 7,38-39). Ce putea să fie mai potrivit pentru lumea aceasta, care se asemăna cu un pustiu uscat, decât »râurile de apă vie«, care curg prin ea? Noi putem numai să ne minunăm, că suntem aceste canale, prin care trebuie să curgă aceste râuri. Dar tocmai acesta este scopul pentru care noi după întoarcerea noastră la Dumnezeu am fost lăsaţi încă aici. Noi trebuie să fim martori ai Domnului nostru, care nu mai este aici. Acest tablou de aici stă în opoziţie evidentă cu cel din capitolul trei, în care naşterea noastră din nou este descrisă ca fiind »prin apă şi prin Duhul«. Nu este nici vorba de »izvoare de apă, care ţâşnesc în viaţa veşnică« (Ioan 4,14), care este un tablou al puterii Duhului în cel credincios, căruia îi dăruieşte bucuria conştienţei de legătura lui cu Tatăl şi cu Fiul, prin care credinciosul ajunge să savureze lucruri pe care el nu le poate vedea, deoarece ele sunt cereşti şi veşnice (Ioan 4). Nu, fără îndoială »râurile de apă vie» din capitolul şapte sunt legate mai mult de slujire decât de adorare. În afară de aceasta ele ne fac să ne gândim la Izvorul inepuizabil a întăririi (înviorării) permanente, care conduc pe credincios prin Duhul să se ridice deasupra împrejurărilor care acţionează asupra lui. De ce îţi amintesc apele vii? Nu este un tablou al binecuvântării bogate? Gândesc, că acest gând conţine o înviorare deplină.
Să observăm, că Domnul Isus spune, că »cine crede în Mine, din inima lui vor curge râuri de apă vie, cum a zis Scriptura.« Se exprimă Scriptura cu adevărat aşa? Nu cunosc nici un loc din Scriptură, care redă în felul acesta. De aceea trebuie să fie duhul mărturiei Scripturii, la care Se referă Domnul nostru. Un exemplu pentru aceasta găsim în Proverbe 18,4: »Cuvintele gurii unui om sunt ca nişte ape adânci, izvorul înţelepciunii este ca un şuvoi care curge într-una.« Un alt loc este în Isaia 58,11: »Domnul te va călăuzi neîncetat, îţi va sătura sufletul în secetă şi va da din nou putere oaselor tale; vei fi ca o grădină bine udată, ca un izvor ale cărui ape nu înşeală.« Este bogat în învăţătură să cercetăm cum este folosit cuvântul »râu« în Scriptură. Dacă deschidem la Psalmul 46, citim în versetul 4: »Este un râu ale cărui pâraie înveselesc cetatea lui Dumnezeu, sanctuarul locuinţelor Celui-Prea-Înalt». Este deci ceva, care porneşte direct de la Dumnezeu. În versetul 9 al Psalmului 65 se spune: »Tu cercetezi pământul, îl adăpi şi-l umpli cu bogăţii: râul lui Dumnezeu este plin de apă.« Dacă încă nu ai băut niciodată din acest râu şi încă nu ai fost adus niciodată la el, ca să înţelegi însemnătatea lui, atunci trebuie să-ţi spun, că ai pierdut o mare binecuvântare.
»Râul« se întâlneşte deja pe primele pagini ale Bibliei şi este un tablou remarcabil. Să cercetăm puţin »râul lui Dumnezeu« în Cuvântul Său. Vom constata că, canalele acestui râu iau forme diferite în funcţie de perioade, cu toate că este acelaşi râu care le alimentează. Să mergem în cartea Geneza capitolul 2, unde avem prima numire în Eden. În versetul 10 este descrisă binecuvântarea creaţiei: »Un fluviu ieşea din eden şi uda grădina; şi de acolo se împărţea şi se făcea patru râuri». Este deci râul lui Dumnezeu, care duce binecuvântare şi înviorare în toată lumea. Era o perioadă de har precum şi a binelui pe pământ şi fericirea omului era strâns legată cu creaţia şi cu Dumnezeu, Creatorul ei.
Dar după aceea a venit căderea în păcat şi ea durează (după cât ştiu eu) până în capitolul 17 al cărţii Exod (cartea care ne prezintă simbolic salvarea prin sânge), când citim iarăşi ceva despre râu. În capitolul citat găsim pe israeliţi în pustiu. Fără apă! Ce se întâmplă? În versetul 5 citim indicaţiile date lui Moise: »Şi Domnul i-a zis lui Moise: „treci înaintea poporului şi ia cu tine câţiva din bătrânii lui Israel; ia-ţi în mână şi toiagul cu care ai lovit râul şi pleacă. Iată, Eu voi sta înaintea ta pe stânca Horebului; şi tu vei lovi stânca şi va ţâşni apă din ea şi poporul va bea.” Moise a făcut aşa, în faţa bătrânilor lui Israel.«
Să mergem în Psalmul 78, ca să aflăm ce spune Duhul Sfânt despre această întâmplare. El o descrie în cuvinte impresionante: »A despicat stânci în pustiu şi le-a dat să bea ca din adâncuri, din belşug; şi a făcut să ţâşnească izvoare din stâncă şi a făcut să curgă apă ca râuri. Iată, El a lovit stânca şi au ţâşnit ape şi s-au revărsat râuri« (versetele 15.16 şi 20). A fost realmente aşa, că robul a lovit stânca şi din ea a curs înviorarea, pe care Dumnezeu voia s-o dea poporului Său epuizat. Pe tot parcursul călătoriei lor prin pustiu i-a însoţit acest râu de binecuvântare, deoarece ei erau poporul salvat al Domnului. Este posibil, că existau multe canale, prin care curgea binecuvântarea, ca să astâmpere setea acestui popor mare al lui Dumnezeu, însă era un Izvor: stânca lovită. Din 1 Corinteni 10 învăţăm să cunoaştem înţelesul acestei stânci: »şi toţi au băut aceeaşi băutură duhovnicească, pentru că beau dintr-o stâncă duhovnicească, care îi însoţea; şi stânca era Hristos.« Stânca era Hristos şi apa era Duhul lui Dumnezeu. Recunosc că este un tablou (şi cât de potrivit se folosesc tablourile în Scriptură) despre Duhul Sfânt, care urma să coboare, ca să glorifice pe Hristos. Este Duhul lui Dumnezeu, care vine dintr-un Hristos viu, ca să învioreze sufletele, care vin la El şi cred în El, cu binecuvântări inepuizabile, ca să facă din ele un canal de binecuvântare prin care curge binecuvântarea spre alţii.
Când Israel s-a stabilit în ţara făgăduită, atunci acolo a fost şi locul locuinţei Domnului şi El a udat ţara cu »ploaia cerului«. Aici, în Ioan 7, ne găsim însă într-un timp în care sosise momentul să părăsească din nou ţara Canaan, deoarece a devenit o ţară uscată, privită duhovniceşte, şi râul lui Dumnezeu nu mai putea fi găsit acolo. Începând de acum acest râu, potrivit cuvintelor Domnului nostru, va curge din Fiul Omului glorificat şi prin canale cu totul noi, pentru poporul Său credincios de pe pământ, spre înviorarea celor ce au nevoi spirituale. Pământul ca atare va fi în continuare lepădat. Perioada de timp actuală este caracterizată prin binecuvântări spirituale în locurile cereşti şi nu pământul, ca să rămânem la prezentarea simbolică, este udat, ci poporul lui Dumnezeu, Biserica, care există de la coborârea Duhului Sfânt şi locuirea Lui în cei credincioşi. Acesta este înţelesul învăţăturii date de Domnul în acest capitol. Când Biserica va fi luată în cer, atunci Râul lui Dumnezeu va găsi alte canale, ca să binecuvânteze din nou pământul. Aceasta va avea loc în Împărăţia viitoare a Domnului. În cartea Apocalipsa capitolul 22 aflăm ceva despre partea cerească a acestei Împărăţii şi vedem acolo că »râurile apei vieţii« ies din tronul lui Dumnezeu şi al Mielului (Apocalipsa 22,1-2), ca să menţină totul în prospeţime şi bucurie. Când privim în Împărăţia de o mie de ani de pe pământ vom observa cum acest râu iese »de sub pragul casei» Sionului pământesc, ca să ude nu numai Ierusalimul, ci întreg pământul (compară cu Apocalipsa 7,17; Ezechiel 47,1-12; Ioel 3,18; Zaharia 14,8). Va fi un timp minunat al gloriei cereşti şi pământeşti, care va corespunde Râului lui Dumnezeu, care este plin de apă (un tablou al Duhului Sfânt). Râurile vor curge nestingherit în toate direcţiile posibile, deşi caracterul binecuvântărilor nu va atinge profunzimea şi plinătatea perioadei actuale de timp.
Dar să revenim la Râu. De unde curge acest râu astăzi? El curge din inima Fiului Omului înviat, aflat în glorie, care dă Duhul Sfânt oricărui suflet care vine cu adevărat la El. Orice îndoială în privinţa aceasta este înlăturată, dacă citim: »Dar El spunea acestea despre Duhul pe care aveau să-L primească cei care vor crede în El; căci Duhul Sfânt încă nu era, fiindcă Isus nu fusese încă slăvit.« Aici nu este vorba de ceva material din creaţie. Este Duhul lui Dumnezeu, care vine de la un Salvator înălţat la cer, ca să fie Martorul gloriei Sale şi puterea care ne face capabili să savurăm tot ce curge spre noi din gloria în care El se află acum. Pe baza mântuirii înfăptuite noi primim iertare, justificare, pace, primire şi conştienţa relaţiei noastre cu Dumnezeu ca Tată al nostru. Prin primirea Duhului Sfânt noi am fost aşezaţi în poziţia creştină. Întrebarea se ocupă acum nu numai cu potolirea şi stingerea setei, ci şi, după ce setea a fost stinsă, ca sufletul să fie umplut şi în cele din urmă să ajungă, ca din el să curgă »râuri de apă vie«.
Această afirmaţie este foarte puternică. Sunt convins că în seara aceasta în această sală sunt oameni însetaţi. Ei au devenit vii prin Duhul şi doresc după Hristos. Ei sunt îngrijoraţi, încercaţi, probabil evlavioşi şi oameni ai rugăciunii, aşa cum era Corneliu. Cu toate acestea nu au linişte, deoarece încă nu posedă Duhul lui Dumnezeu. Ei au cunoscut numai o alergare neîntreruptă şi niciodată nu vor avea pace în sufletul lor, atâta timp cât nu au ajuns la capăt cu eul propriu, nu s-au plecat înaintea dreptăţii lui Dumnezeu, care s-a arătat aşa de deplin la cruce, şi nu recunosc că tot ce sunt ei şi tot ce au făcut ei a fost înlăturat prin cruce. Pentru ei este vorba de faptul să vadă că Dumnezeu i-a primit în Hristos, care a murit la cruce şi a înviat.
Fiecare credincios în parte primeşte Duhul, care este dat din gloria în care este Hristos în momentul când el primeşte mărturia lui Dumnezeu despre lucrarea pe care el a fost aşezat (Efeseni 1,13). Duhul lui Dumnezeu devine prin aceasta pecetea credinţei, prin aceea că se primeşte mărturia lui Dumnezeu dată lucrării lui Hristos şi este puterea bucuriei asupra poziţiei produse, ceea ce constituie poziţia creştină normală. Dacă vorbesc despre poziţia creştină, vreau să explic pe scurt la ce mă refer prin aceasta. Este locul nou, al cărui etalon şi caracteristică este Hristos, care a înviat dintre cei morţi şi pe baza lucrării de mântuire ocupă ca Om înaintea lui Dumnezeu un loc nou, unde El va duce pe toţi ai Săi. În această poziţie credinciosul este făcut conştient de Duhul care locuieşte în el, cu rezultatul că pe el îl înconjoară o pace deplină, căci ce ar mai putea împiedica această pace?
Este adevărat, că noi primim totul în Hristos şi prin Hristos. La început stă iertarea păcatelor. Setea noastră este stâmpărată şi noi primim Duhul Sfânt, care în caracterul »apei vii« curge prin noi spre alţii. Când mergem la Domnul şi inimile noastre sunt binecuvântate, înviorate şi sprijinite prin perceperea harului Său, noi suntem chemaţi să-L prezentăm aici pe pământ. Prin Duhul lui Dumnezeu suntem făcuţi capabili să fim canale de binecuvântare pentru alţii, care sunt în jurul nostru. Izvorul este Salvatorul aflat în glorie, în timp ce credinciosul reprezintă aici pe pământ canalul acestor »râuri de apă vie«, sprijinit prin puterea Duhului Sfânt. Întâlnim aici gândul referitor la slujire şi mărturie pentru Hristos. Dacă am primit Duhul Sfânt şi ne folosim de acest Izvor infailibil al apei vieţii prin părtăşia zilnică, da, în fiecare ceas, cu Domnul, atunci va avea loc ce este descris aici prin cuvintele: »din trupul lui vor curge râuri de apă vie«. Venim din bucuria părtăşiei, în care mai întâi noi am fost aduşi în inimile noastre proprii, şi rezultatul este mărturie şi lucrare, prin aceea că noi vestim Evanghelia, slujim în Cuvânt, păşunăm mieluşeii şi oile turmei lui Hristos, căutăm pe cei pierduţi, aducem pe drumul cel bun pe cei rătăciţi, vizităm pe bolnavi, pe săraci, pe cei întristaţi, pe văduve şi orfani. Realmente orice ramură a slujirii creştine este inclusă, începând de la paharul cu apă rece »în numele unui ucenic« şi până la formele cele mai înalte ale slujirii spirituale.
Este energia care se revarsă a Duhului lui Dumnezeu, care vine din gloria lui Hristos şi este legată cu ea în modul cel mai intim, care lucrează în inima credinciosului şi îl conduce să fie un canal permanent de binecuvântare, oriunde s-ar afla el. Duhul îi deschide buzele şi îi formează viaţa, aşa că el este o mărturie vie faţă de toţi care vin în contact cu el. El devine o ilustrare a ceea ce Petru exprimă prin cuvintele: »Voi însă sunteţi o seminţie aleasă, o preoţie împărătească, un neam sfânt, un popor pe care Dumnezeu Şi l-a câştigat ca să fie al Lui, ca să vestiţi virtuţile Celui care v-a chemat din întuneric la lumina Sa minunată« (1 Petru 2,9). Este ceva minunat să fi nu numai un »preot sfânt« în adorare, ci şi un »preot împărătesc« în lucrare. Pe primul îl găsim prezentat în Ioan 4, pe ultimul în Ioan 7.
Doresc să citez încă o dată cuvântul Domnului: »dacă însetează cineva, să vină la Mine şi să bea. Cine crede în Mine, din inima lui vor curge râuri de apă vie, cum a zis Scriptura.« Probabil gândeşti, că nu ai nici cea mai vagă idee despre aceasta. Atunci este momentul culminant să te preocupi detaliat cu aceasta, ca să primeşti cunoştinţă despre aceasta. Şi aceasta este ceea eu doresc să dau fiecăruia dintre voi. Nu gândiţi şi voi, că este ceva minunat de frumos să fi numit aşa într-o lume întunecată, suferindă, stricată, împovărată de păcat şi condusă de satan? Nu ar fi minunat să fi umplut cu Hristos şi cu Duhul Sfânt? Şi de asemenea nu ar fi grandios să mergi prin lumea aceasta în părtăşie cu Hristos, să primeşti totul de la El, ca să fi în mâna Lui unealta pentru ajutorarea şi binecuvântarea altora? Aceasta ar genera o diferenţă mare în viaţa ta. Stau sub impresia că cei mai mulţi creştini în privinţa lucrurilor spirituale doresc mai mult să primească decât să dea. Este în ordine să primeşti, însă dacă stăvilarele nu sunt deschise, ca să las să curgă binecuvântarea prin mine, în curând bucuria inimii va fi învinsă.
Dacă ne-am gândi mai mult la faptul că noi posedăm totul în Hristos şi că noi suntem numai canale de comunicare, ca să luăm din depozitele inepuizabile ale harului, care se găsesc în El, şi să le călăuzim spre inimile nevoiaşe din jurul nostru – ce schimbare s-ar constata în viaţa noastră zilnică şi ce bucurie ar caracteriza viaţa noastră! Domnul să dăruiască har fiecăruia dintre noi, ca noi să mergem la El, ca să bem din harul Său şi din Duhul Său, pentru ca să devenim pe pământul acesta martori ai dragostei Sale, eliberaţi şi capabili să lăsăm să strălucească frumuseţea şi puterea de atracţie a acestui har, prin care El ne-a chemat la astfel de privilegii minunate.
Capitolul 6
https://comori.org/noul-testament/galateni/epistola-catre-galateni/capitolul-6-12
J. N. Darby
Dacă cineva, din neglijenţă, a greşit, creştinul trebuie să-l restabilească pe acel mădular al lui Hristos – care Îi este scump lui Hristos şi, prin dragostea lui Hristos, îi este scump şi creştinului – şi să facă aceasta cu duhul blândeţii, având în vedere că şi el poate cădea. Dacă ei doreau o lege, atunci apostolul le propune una: aceea ca ei să-şi poarte poverile unii altora, împlinind astfel legea lui Hristos, cea care a fost regula întregii Sale vieţi pe pământ. Nu lăudându-te că eşti ceva, când nu eşti nimic, dobândeşti adevărata glorie. Aceasta nu înseamnă decât să te înşeli, spune apostolul în termeni care, prin simplitatea lor, aruncă un profund dispreţ asupra celor care făceau aşa. Acei legalişti se lăudau mult punând poveri asupra altora şi îmbrăcându-se cu gloria lor iudaică. Aceste poveri erau impuse de cei legalişti, care însă nu-i ajutau pe ceilalţi să le poarte, ci urmăreau doar o glorie deşartă pentru ei înşişi; se glorificau cu iudaismul lor şi îi robeau pe alţii. Dar care era lucrarea lor? Lucrau ei într-adevăr pentru Domnul? Nicidecum! Să-şi probeze atunci propria lor lucrare; atunci ar putea să se glorifice cu ceea ce au făcut ei înşişi, dacă făcuseră cu adevărat vreo lucrare creştină. Oricum, ei nu făceau atunci o lucrare creştină, nici nu iniţiaseră vreuna acolo, pentru că altul făcuse lucrarea lui Hristos în Galatia. Şi, la urma urmei, fiecare îşi va purta povara lui însuşi (versetul 5).
Aspecte practice: cauză şi efecte; a semăna şi a secera
Apostolul adaugă câteva cuvinte practice. Cel care primeşte învăţătură trebuie să-i facă parte din cele materiale celui care îl învaţă. Şi, deşi harul este perfect şi răscumpărarea completă, în urma căreia credinciosul a primit Duhul Sfânt ca pecete, Dumnezeu face ca umblarea omului să aibă negreşit consecinţe, fie că este umblare prin Duhul, fie că este umblare în carne. Efectele urmează cauzei şi nu este posibil ca omul să-L batjocorească pe Dumnezeu, mărturisind harul sau creştinismul fără a umbla în spiritul acestui creştinism, adică condus de Duhul, care este puterea lui practică. Din carne, omul va secera putrezire, dar, din Duhul, va secera viaţa eternă. În rest, în calitate de creştin, trebuie să ai răbdare pentru a ajunge să seceri şi să nu oboseşti în facerea binelui; secerişul este ceva sigur. Credincioşii trebuie deci să le facă bine tuturor, mai ales celor din casa credinţei.
Epistolele lui Pavel pecetluite cu autoritatea sa apostolică
Pavel a scris această scrisoare cu propria mână, lucru neobişnuit pentru el. De regulă el se folosea de alţii (de Terţiu, de exemplu, pentru Epistola către Romani), apostolul dictând ceea ce dorea să spună, după care adăuga cu propria lui mână binecuvântarea cu care încheia de obicei epistolele, drept garanţie a exactităţii celor scrise (1. Corinteni 16:21 ; 2. Tesaloniceni 3:17 ). Aceasta era dovada importanţei deosebite pe care o acorda apostolul acestor epistole, dar şi a faptului că nu le trimitea ca pe nişte scrisori obişnuite de la un om către altul, ci ca scrieri care aveau o autoritate deosebită, care cereau asemenea precauţii. Scrisorile lui erau învestite cu autoritate apostolică. Însă apostolul a scris cu propria lui mână întreaga epistolă pe care o studiem, fiind foarte mâhnit şi simţind că temeliile fuseseră răsturnate. După ce le-a atras atenţia galatenilor asupra acestui aspect, el a revenit imediat la subiectul care l-a făcut să se comporte în mod atât de neobişnuit.
Ocara crucii; sentinţa morţii asupra firii
Cei care doreau să arate bine în faţa oamenilor le impuneau celor dintre naţiuni să fie circumcişi, pentru a evita persecuţia pe care o atrage învăţătura crucii şi a mântuirii gratuite prin Hristos. Cei circumcişi erau iudei, făcând parte dintr-o religie recunoscută şi primită până şi de lume; dar a deveni ucenicul unui Om crucificat, al Unuia răstignit ca un răufăcător şi a-L mărturisi ca unicul Mântuitor era ceva care nu putea fi primit de lume. Dar ocara crucii este viaţa creştinismului. Lumea este judecată, fiind moartă în păcatul ei; stăpânitorul lumii este judecat; el este – împreună cu cei care îl urmează – vrăjmaşul neputincios al lui Dumnezeu. Comparat cu o asemenea judecată, iudaismul este pentru lume o înţelepciune onorabilă. Satan se poate face partizanul învăţăturii despre un Dumnezeu unic, iar cei care cred în această învăţătură se alătură vechilor lor adversari, închinători ai demonilor, pentru a se împotrivi acestui nou vrăjmaş, creştinismul, care aruncă ocara asupra omenirii căzute, denunţând-o ca revoltată împotriva lui Dumnezeu şi ca neavând viaţa care este numai în Isus. Crucea este sentinţa de moarte pronunţată asupra firii omeneşti, iar iudeul în carne era mai ofensat chiar decât cel dintre naţiuni, pentru că prin aceasta el pierdea gloria pe care o avea faţă de alţi oameni datorită cunoştinţei sale cu privire la singurul Dumnezeu adevărat.
Contrastul dintre religia carnală şi harul lui Dumnezeu care condamnă carnea
Inima carnală nu suportă suferinţa şi pierderea unei imagini favorabile în lume. Un anumit nivel al luminii este tolerat şi agreat de oamenii raţionali (şi de oamenii sinceri, atunci când nu pot avea mai multă lumină), numai să nu fie anumite pretenţii care să condamne toată lumea şi să judece tot ceea ce doreşte carnea şi ceea ce consideră ea ca fiind important. Lumii i-ar plăcea un compromis care să accepte într-o oarecare măsură carnea, ca ea să nu mai fie judecată ca fiind moartă şi pierdută, care să recunoască câtuşi de puţin lumea şi carnea ca baze ale umblării practice. Lumea nu poate spera să lupte împotriva adevărului care judecă toată conştiinţa şi ar accepta o religie care îi tolerează spiritul şi care se adaptează cărnii, pe care vrea s-o cruţe, chiar dacă trebuie să facă sacrificii dureroase, numai să nu fie complet înlăturată carnea. Omul s-ar face chiar şi fachir, şi-ar da viaţa, ar suporta privaţiuni şi toate chinurile imaginabile, numai ca eul lui să-şi aibă contribuţia şi să nu fie numai Dumnezeu care să facă totul în har, condamnând carnea ca incapabilă să facă bine, ca neavând nimic bun în ea.
Ce este lumea şi ce a făcut Dumnezeu în sfinţenia şi în dragostea Sa
Cei circumcişi nu ţineau legea, pentru că aceasta ar fi implicat prea multă trudă, dar doreau să se laude cu prozeliţii pe care îi câştigau pentru religia lor. Apostolul nu vedea în lume decât deşertăciune, păcat şi moarte. Spiritul lumii, spiritul omului carnal, era degradat moral, corupt şi vinovat şi se lăuda cu sine însuşi din cauză că nu-L cunoştea pe Dumnezeu. Pavel a văzut apoi harul, iubirea, curăţia, ascultarea, devotamentul pentru gloria Tatălui şi dăruirea pentru fericirea bieţilor păcătoşi, toate descoperite la cruce. Crucea arată aceste două lucruri: ce este omul şi ce este Dumnezeu în sfinţenia şi în iubirea Lui. Dar crucea este, în ochii lumii, cea mai gravă degradare, pentru că îi retează complet orgoliul. Un Altul, cu preţul propriei Sale vieţi şi suferind toate suferinţele posibile, a împlinit în totalitate lucrarea care scoate în evidenţă ce este omul şi ce este Dumnezeu, astfel încât apostolul putea da curs liber întregii afecţiuni a inimii sale, fără să se laude cu nimic, ba chiar uitându-se pe sine. Privind la cruce, omul nu se glorifică pe sine, ci se dezbracă de sine însuşi. Cel care S-a aflat pe cruce este mare în ochii lui Pavel, iar lumea care L-a crucificat este văzută de apostol în adevăratul ei caracter. Hristos, care suferise la cruce, Se manifestase şi El în caracterul Lui. Cu această cruce doreşte apostolul să se glorifice, fericit ca, prin acest mijloc, să fie mort faţă de lume, fericit că prin aceasta lumea şi-a găsit sfârşitul, că a fost judecată, crucificată şi pusă în locul de ocară care i se cuvine. Credinţa în Fiul lui Dumnezeu cel răstignit învinge lumea.
Creaţia cea nouă; Israelul lui Dumnezeu
Pentru cel credincios, lumea apare în adevăratul ei caracter, pentru că, în fond, în Hristos, nici circumcizia, nici necircumcizia nu au vreo valoare (toate acestea au luat sfârşit odată cu moartea lui Hristos), ci ceea ce contează este o creaţie nouă, în care toate lucrurile sunt apreciate potrivit cu gândul lui Dumnezeu. Celor care umblă potrivit cu principiile acestei noi creaţii, adevăraţilor copii ai lui Dumnezeu, apostolul le doreşte pace. Nu Israelul circumcis în carne este Israelul lui Dumnezeu, ci aceia care sunt circumcişi şi în inimă, care se glorifică cu crucea, potrivit cu sentimentele care aparţin noii creaţii, aceia sunt Israelul lui Dumnezeu. Pe de altă parte, orice adevărat creştin este aşa în ceea ce priveşte duhul în care umblă.
Semnele de pe trupul apostolului arătau cine este adevăratul lui Stăpân
Apostolul cere, în final, să nu fie tulburat cu privire la slujba lui: el purta în trupul său semnele Domnului. Ştim că era o batjocură pentru un sclav să fie însemnat cu un fier încins pentru a indica persoana căreia îi aparţinea. Rănile apostolului arătau clar cine era Stăpânul său, aşa că nu mai trebuia să fie pus la îndoială dreptul lui de a se numi rob al lui Hristos. Ce apel emoţionant al celui a cărui inimă se simţea rănită când vedea că era pusă la îndoială slujba pe care o făcea pentru Stăpânul lui iubit! Mai mult, Satan însuşi, care făcuse acele semne pe trupul apostolului, trebuia să recunoască clar acele frumoase iniţiale ale lui Isus.
Datoria dragostei; inima întoarsă spre un Hristos dezonorat
În final, potrivit cu iubirea care îl însufleţea, apostolul le urează har galatenilor, pentru că erau suflete scumpe lui Isus, oricare ar fi fost starea lor. Dar aici nu găsim nicio deschidere de inimă, ca în alte epistole, cu salutări afectuoase adresate creştinilor. Pavel împlinea o îndatorire a dragostei, dar ce legături de inimă putea avea el cu persoane care căutau să se glorifice în carne şi care acceptau ceea ce Îl dezonora pe Isus şi ceea ce micşora, ba chiar anula gloria crucii Lui? Fără ca el să vrea, afecţiunile îi erau blocate. Inima lui era îndreptată spre Hristos, pe care ei Îl dezonorau, chiar dacă apostolul îi iubea pe toţi ai Lui. Acesta este adevăratul sentiment cuprins în ultimele versete din această epistolă.
Întreaga epistolă constituie dovada faptului că reîntoarcerea la iudaism este identică cu idolatria păgână
În Epistola către Galateni Îl vedem, într-adevăr, pe Hristos trăind în noi, în contrast cu a trăi în carne, dar, ca adevăr sistematic, nu este prezentat nici credinciosul în Hristos, nici Hristos în cel credincios. La sfârşitul capitolului 2 este prezentată starea practică a creştinului. Întreaga epistolă consideră întoarcerea la iudaism ca fiind identică cu idolatria păgână. Legea şi omul în carne sunt în relaţie directă. Legea a fost introdusă în intervalul dintre promisiune şi Hristos, Sămânţa. Ea a fost foarte utilă pentru a proba ce este omul, dar adevărata ei cunoaştere îl condamnă pe om la moarte. Această dramă însă a fost în mod perfect rezolvată la cruce prin har, crucea aducând sfârşitul în moarte al omului carnal şi al păcatului, în Hristos făcut păcat. Orice revenire la lege înseamnă abandonarea promisiunii şi lucrării harului în Hristos, înseamnă o revenire la carne, care este păcătoasă şi pierdută, ca şi cum aceasta ar putea avea o relaţie cu Dumnezeu; înseamnă o negare a harului şi chiar a adevăratului efect al legii şi o negare a adevăratei stări a omului, dovedită prin cruce. Este chiar păgânism. Ţinerea unor zile, ani etc., presupune o trăire a omului în carne şi nu este sfârşitul, prin har, la cruce, al omului vechi. Îl avem apoi pe Hristos ca viaţa noastră, fără de care moartea ne-ar lua orice speranţă. Dar în epistolă nu ne este prezentată poziţia creştină, adică noi în Hristos şi Hristos în noi. Este prezentată doar lucrarea care ne aduce în această poziţie şi, sub acest aspect, epistola este de o importanţă vitală. Omul în carne este complet în afara oricărei relaţii cu Dumnezeu şi nici nu poate să intre în vreo relaţie cu El, ci este necesară o nouă creaţie.
Capitolul 4
J. N. Darby
Pavel îl compară pe credinciosul dinaintea venirii lui Hristos cu un copil de vârstă mică, care nu are o relaţie directă cu tatăl lui, o relaţie în care tatăl să-i comunice gândurile sale, ci el primeşte porunci de la tatăl lui, aşa cum şi un servitor primeşte, fără ca tatăl să îi dea socoteală. Copilul este dat în grija unui tutore până la timpul hotărât de tatăl lui. Astfel, iudeii, deşi erau moştenitori ai promisiunilor, nu erau în relaţie directă cu Tatăl şi cu planurile Lui în Isus, ci erau sub tutela principiilor care ţineau de sistemul lumii prezente, de o creaţie coruptă şi decăzută. Aşa că umblarea lor în acest sistem era reglementată de Dumnezeu, dar ceea ce aveau de la El nu trecea dincolo de limitele sistemului. Vorbim despre sistemul de care erau conduşi ei, chiar dacă din când în când primeau câteva sclipiri divine care le descopereau ceva despre cer, pentru a le încuraja speranţa. Chiar acele sclipiri făceau ca sistemul în care erau ei să apară şi mai întunecos. Sub lege, iudeii, chiar moştenitori fiind, erau în robie. Dar, la împlinirea timpului, Dumnezeu, în bunătatea Lui suverană, L-a trimis pe Fiul Său pentru împlinirea planurilor Lui din eternitate şi pentru ca prin El să se manifeste tot caracterul Său. Dumnezeu a fost Cel care L-a trimis, deci este în întregime lucrarea Lui. Legea cerea ca omul să lucreze şi ea demonstra că omul este în totul contrar cu ceea ce ar fi trebuit să fie. Dar Fiul lui Dumnezeu a venit din partea lui Dumnezeu şi El nu cere nimic. El S-a arătat în lume în relaţie cu oamenii sub un dublu aspect: de Om născut din femeie şi de Om născut sub lege.
Hristos manifestat în lume ca Om născut din femeie şi ca Om născut sub lege
Dacă păcatul şi moartea au venit prin femeie, Hristos a venit în lume tot prin femeie. Dacă, prin lege, omul este condamnat, Hristos a venit sub lege şi Şi-a asumat sub acest dublu aspect poziţia în care era omul. Şi a luat această poziţie fiind fără păcat, în har, dar a luat-o împreună cu toată responsabilitatea ce ţine de ea, fiind singurul care a împlinit această responsabilitate. În Hristos era manifestarea unui Om care avea cunoştinţa binelui şi răului şi care, în acelaşi timp, era fără păcat în mijlocul răului. Dar misiunea lui Hristos avea un scop şi mai important: El venise pentru a-i răscumpăra pe cei care erau sub lege, pentru ca aceia care credeau (oricine ar fi fost ei) să primească înfierea. Credincioşii dintre naţiuni au primit privilegiul înfierii, fapt demonstrat de Duhul care îi făcea să strige: „Ava, Tată“. Dumnezeu le trimisese în inimi Duhul Fiului Său (versetul 6), pentru că ei erau fii ai Lui, la fel cum le trimisese şi iudeilor Duhul, fără a face deosebire între unii şi alţii. Cel dintre naţiuni, străin de casa lui Dumnezeu, şi iudeul nevârstnic, care nu se deosebea cu nimic de un rob, au căpătat poziţia de fii aflaţi în relaţie directă cu Tatăl, relaţie a cărei mărturie şi putere era Duhul Sfânt, şi aceasta ca urmare a răscumpărării împlinite de Fiul în favoarea lor. Iudeul, fiind sub lege, are tot atâta nevoie de răscumpărare ca şi cel dintre naţiuni aflat în păcatele lui, iar această răscumpărare este atât de eficace, încât credinciosul nu mai este rob, ci fiu şi, fiind fiu, este şi moştenitor al lui Dumnezeu prin Hristos. Înainte, cei dintre naţiuni fuseseră robi, nu robi sub lege, ci robiţi de cei care, prin natura lor, nu erau Dumnezeu. Ei nu Îl cunoşteau pe Dumnezeu şi erau robiţi de tot ceea ce purta numele de „dumnezeu“, spre orbirea omului îndepărtat de Dumnezeu şi de cunoştinţa Lui.
Dorinţa de reîntoarcere în robie
Dar ce făceau aceia dintre naţiuni care deveniseră creştini? Doreau să fie din nou sub robia acelor nenorocite principii de început ale lumii de care fuseseră robiţi mai înainte, să fie sub acele lucruri din care omul firesc îşi poate face o religie fără a avea măcar un singur gând moral sau spiritual, să fie sub acele lucruri care înlocuiesc gloria care trebuie să fie dată lui Dumnezeu cu rânduieli exterioare, din care un necredincios, un păgân care nu-L cunoaşte pe Dumnezeu, îşi poate face o religie cu care să se glorifice.
Adevărata valoare a imaginilor şi a umbrelor cuprinse în lege
Rânduielile îşi aveau valoarea lor ca imagini simbolice pe care Dumnezeu le-a folosit înainte pentru a da mărturie despre realităţile care sunt în Hristos. Dumnezeu ştia cum să împace folosirea acestor imagini utile pentru credinţă cu un sistem religios care punea la încercare omul aflat în carne şi care trebuia să arate dacă, cu tot ajutorul, omul era sau nu capabil să stea înaintea lui Dumnezeu şi să-I slujească. Dar revenirea la aceste rânduieli, date pentru omul în carne, după ce acele lucruri prefigurate prin umbre erau realitate prezentă şi după ce Dumnezeu demonstrase incapacitatea omului de a se îndreptăţi înaintea Lui, însemna să te întorci la poziţia de om aflat în carne şi să te poziţionezi pe un teren fără să ai pentru acest lucru vreo poruncă din partea lui Dumnezeu. Aceasta însemna de fapt a reveni pe terenul idolatriei, a reveni la o religie carnală, rânduită de om fără nicio autoritate de la Dumnezeu, religie care nicidecum nu-l pune pe om în relaţie cu Dumnezeu, pentru că faptele împlinite în carne nu pot avea acest efect. „Voi respectaţi zile şi luni şi timpuri şi ani“ (versetul 10) le spunea Pavel. Aceasta făceau şi păgânii în religiile lor omeneşti. Iudaismul era o religie omenească dată de Dumnezeu, dar, revenind la ea, atunci când porunca de la Dumnezeu nu mai era în vigoare, ei nu făceau altceva decât să se întoarcă la păgânism, de unde fuseseră chemaţi pentru a fi părtaşi cu Hristos la lucrurile cereşti.
Semnificaţia ritualismului, după evenimentul crucii
Nimic nu putea fi mai izbitor decât această prezentare a ritualismului după momentul crucii, care este pur şi simplu păgânism, o revenire la religia omului după ce Dumnezeu S-a descoperit deplin. „Mă tem pentru voi, ca nu cumva să mă fi ostenit în zadar pentru voi“ (versetul 11) spunea apostolul. Iar galatenii îi reproşau că nu era un iudeu credincios potrivit legii, pentru că el se eliberase de sub autoritatea ei. „Fraţilor, fiţi ca mine, pentru că şi eu sunt ca voi“, le-a spus el (adică să fie liberi faţă de lege); „nu m-aţi nedreptăţit cu nimic“ spunând că sunt aşa; «să dea Dumnezeu ca şi voi să fiţi ca mine».
Apoi apostolul aminteşte despre ţepuşul pe care îl avea în carne, care era de natură să facă să fie dispreţuită slujba lui. Şi totuşi, ei îl primiseră ca pe un înger al lui Dumnezeu, ca pe Isus Hristos Însuşi. Ce se întâmplase cu acea fericire de care se bucuraseră ei? Le devenise el duşman pentru că le spusese adevărul? Zelul era bun dacă avea drept obiectiv binele şi ar fi făcut bine dacă ar fi perseverat în el, nu să-l arate doar atunci când Pavel era cu ei. Învăţătorii cei noi erau foarte plini de zel ca să-i facă pe galateni partizanii lor, să-i facă să se ataşeze de ei şi să-l excludă pe Pavel. Apostolul era din nou ca în chinurile naşterii, pentru ca în inima lor să ia chip Hristos; aceasta era o mărturie mişcătoare despre puterea iubirii lui creştine, o iubire cu un caracter în totul divin, care nu slăbea în urma dezamăgirii pe care ar fi putut-o provoca ingratitudinea lor, şi aceasta pentru că iubirea îşi avea sursa în afara obiectelor ei. Moise a spus: „Am zămislit eu pe tot poporul acesta, i-am născut eu, ca să-mi zici: «Poartă-i la sânul tău…»?“ (Numeri 11:12 ). Pavel însă era gata să treacă a doua oară prin chinurile naşterii.
Cele două sisteme: legea şi harul; Agar şi Sara
El nu mai ştia ce să spună. Dorea să fie alături de ei pentru ca, văzându-i, să poată să le spună cuvinte potrivite cu starea lor, pentru că ei chiar părăsiseră terenul creştin. Din vreme ce doreau să fie sub lege, apostolul i-a întrebat dacă voiau să asculte ce zicea legea. Ei puteau vedea în Agar şi Sara imaginile simbolice ale celor două sisteme: cel al legii, care năştea pentru robie, şi cel al harului, care năştea pentru libertate. Şi nu numai atât, ci copilul robiei era în mod categoric exclus de la moştenire. Cele două sisteme nu puteau fi împreună, ci se excludeau unul pe celălalt. Fiul roabei era născut potrivit cărnii, iar cel al femeii libere era născut potrivit promisiunii. Legea şi legământul de pe Sinai sunt pentru omul aflat în carne. Principiul relaţiilor omului cu Dumnezeu conform legii (dacă asemenea relaţii ar fi fost posibile) era cel al relaţiei dintre un om în carne şi un Dumnezeu drept. În ceea ce îl priveşte pe om, legea şi rânduielile ei nu erau altceva decât o robie al cărei scop era să înfrâneze voinţa omului fără a o schimba. Este foarte important să înţelegem că omul sub lege este omul aflat în carne. Omul născut din nou, mort şi înviat, nu mai este sub lege, care îl domină pe om numai atâta timp cât el trăieşte pe pământ.
Versetul 26 trebuie citit astfel: „Ierusalimul de sus este mama noastră, care este cea liberă“ – nu „mama noastră a tuturor“. Aici Ierusalimul de sus este privit în contrast cu Ierusalimul de jos, care, prin principiile lui, corespundea Sinaiului. Trebuie remarcat că aici apostolul nu vorbeşte despre călcarea legii, ci pune problema principiului ei, legea supunându-l pe om robiei, fiindu-i impusă omului în carne şi opusă lui. Prin însuşi faptul că omul are o voinţă proprie, legea şi această voinţă sunt în conflict. Voinţa proprie nu este ascultare.
Copiii Ierusalimului de sus sunt copiii făgăduinţei
Versetul 27 prezintă dificultate pentru multe suflete pentru că, în general, este confundat cu ceea ce se spune despre Agar şi Sara. Apostolul prezintă un gând diferit, sugerat de ideea Ierusalimului de sus. Acest verset este un citat din Isaia 54 , care vorbeşte despre bucuria şi gloria Ierusalimului pământesc la începutul Mileniului. Apostolul citează acest pasaj din profet pentru a arăta că cetatea Ierusalimului avea mai mulţi copii în timpul părăsirii ei decât în timpul când avea Soţ. În timpul Mileniului, Domnul Dumnezeu va fi Soţul ei. El fusese Soţul ei şi înainte de a fi fost lepădată. În prezent, Ierusalimul este pustiit, nu mai face copii, şi totuşi are mai mulţi copii decât atunci când avea Soţ. Aşa sunt căile minunate ale lui Dumnezeu. Toţi creştinii vor fi socotiţi că au fost copii ai Ierusalimului atunci când Dumnezeu Îşi va relua căile cu acest pământ, dar ai unui Ierusalim fără Soţ şi părăsit, aşa că galatenii nu trebuiau să recunoască acum acel Ierusalim ca şi cum Dumnezeu l-ar recunoaşte. Sara nu era fără soţ. Pasajul citat din Isaia prezintă o altă ordine a lucrurilor: Ierusalimul fără Soţ şi pustiu (astfel încât se poate spune că nu mai are copii) are mai mulţi copii acum decât în cele mai frumoase zile ale istoriei lui, când Domnul îi era Soţ. Aceasta pentru că, în ceea ce priveşte promisiunea, evanghelia a pornit din Ierusalim. Adunarea nu este obiect al promisiunii, ci era în planul ascuns al lui Dumnezeu, despre care promisiunile nu spuseseră nimic. Poziţia ei este mult mai înaltă, dar aici apostolul nu vorbeşte despre acest aspect înalt. Însă noi, creştinii, suntem de asemenea copii ai promisiunii, şi nu ai cărnii. Fiii lui Israel după carne nu aveau altă pretenţie decât aceea de a fi copiii lui Avraam după carne. Noi suntem copii ai lui Avraam doar prin promisiune. Cuvântul lui Dumnezeu a alungat copilul roabei, pe cel născut prin carne, pentru ca el să nu fie moştenitor împreună cu copilul promisiunii. În ceea ce ne priveşte, noi suntem copii ai promisiunii.
Capitolul 3
J. N. Darby
Acest gând trezeşte sentimentele apostolului: „O, galateni fără minte! Cine v-a fermecat?“. Hristos fusese zugrăvit ca răstignit înaintea ochilor lor. Nebunia lor părea şi mai uimitoare, având în vedere atât ceea ce primiseră, lucrurile de care se puteau bucura sub evanghelie, cât şi suferinţele lor pentru evanghelie. Primiseră ei Duhul în urma unor lucrări făcute în temeiul legii, sau prin mărturia pe care o primiseră prin credinţă? După ce începuseră prin puterea Duhului, voiau ei să ajungă la desăvârşire prin carne? Ei suferiseră pentru evanghelie, pentru evanghelia pură, neamestecată cu iudaismul şi cu legea. Toate acestea fuseseră în zadar? Iar Cel care le dăduse Duhul şi care făcea miracole în mijlocul lor, făcea acestea pe principiul legii, sau în relaţie cu mărturia pe care ei o primiseră prin credinţă, aşa cum Avraam L-a crezut pe Dumnezeu şi acea credinţă i-a fost socotită ca dreptate? Acesta este principiul stabilit de Dumnezeu prin părintele celor credincioşi. În consecinţă, cei care, prin har, stăteau pe principiul credinţei erau copii ai lui Avraam; şi Scriptura, prevăzând că Dumnezeu urma să îndreptăţească pe naţiuni pe principiul credinţei, îi vestise lui Avraam dinainte această veste bună, spunând: „În tine vor fi binecuvântate toate naţiunile“.
Poziţia lui Avraam înaintea lui Dumnezeu şi binecuvântarea credincioşilor dintre naţiuni
Epistola rămâne, în mod necesar, la lucrurile elementare, deoarece galatenii abandonaseră lucrurile fundamentale şi de aceea insistă apostolul asupra lor. Marile principii ale epistolei – în relaţie cu cunoaşterea prezenţei Duhului aici jos – sunt următoarele: 1. promisiunea harului care a fost dată înaintea legii şi în contrast cu ea; 2. Hristos care este împlinirea promisiunii, legea umplând intervalul dintre darea promisiunii şi împlinirea ei. Astfel, naţiunile erau moştenitoare în Hristos, singurul şi adevăratul Moştenitor al promisiunii, iar iudeii căpătau poziţia de fii.
Adevăratul caracter al legii
Avem deci principiul pe baza căruia Avraam a stat înaintea lui Dumnezeu şi declaraţia că în el vor fi binecuvântate naţiunile. Astfel, cei care sunt pe principiul credinţei sunt binecuvântaţi împreună cu Avraam cel credincios, în vreme ce legea pronunţă blestemul asupra celor care nu o respectă în totul. Acest citat din capitolul 27 din Deuteronom a fost studiat de noi în altă parte. Mai amintesc aici numai faptul că cele douăsprezece seminţii au fost împărţite în două grupe de câte şase fiecare, una pentru a pronunţa binecuvântarea, iar cealaltă pentru a pronunţa blestemul, din care sunt amintite numai blestemele, binecuvântările fiind omise, această împrejurare fiind folosită de apostol pentru a arăta adevăratul caracter al legii. În acelaşi timp, Scriptura demonstrează clar că nu lucrările legii îndreptăţesc, spunând: „cel drept va trăi prin credinţă“, iar legea nu este credinţă, ci: „acela care va fi împlinit aceste lucruri, va trăi prin ele“ (versetele 11,12). Dar oare nu trebuie ca legea să-şi păstreze autoritatea, ea fiind de la Dumnezeu? Sigur că da! Dar Hristos a purtat blestemul legii şi i-a răscumpărat şi i-a eliberat pe aceia care mai înainte fuseseră supuşi sentinţei legii, pentru ca binecuvântarea lui Avraam să ajungă la naţiuni prin El şi astfel toţi cei credincioşi, atât iudei cât şi naţiuni, să primească Duhul care fusese promis.
Pentru credinciosul mai înainte robit de lege şi vinovat de călcarea ei, Hristos a purtat blestemul pe care legea îl pronunţa asupra celui vinovat, aşa că legea care-l deosebea pe Israel de celelalte naţiuni îşi pierdea puterea pentru iudeul care credea în Isus şi aceasta chiar prin actul care dădea cea mai puternică mărturie despre autoritatea ei. Bariera care separa pe Israel de naţiuni nu mai exista, iar vechea promisiune a binecuvântării se revărsa liber prin Hristos asupra naţiunilor (în termenii în care îi fusese dată lui Avraam). Hristos a înlăturat blestemul care era asupra iudeului prin lege şi amândoi, iudeul şi cel dintre naţiuni, crezând în El, pot primi Duhul Sfânt, care constituie promisiunea lui Dumnezeu cu privire la acest timp de binecuvântare.
Promisiunile necondiţionate confirmate lui Hristos şi date cu mult timp înaintea legii
Ajuns aici, apostolul tratează nu efectul legii asupra conştiinţei, ci relaţia dintre lege şi promisiune. Promisiunea a fost dată prima şi nu numai că a fost dată, ci a fost şi confirmată şi, chiar să fi fost doar un angajament solemn al unui om, tot nu putea fi desfiinţată, nici nu se mai putea adăuga ceva la ea. Dumnezeu Se angajase faţă de Avraam prin promisiune cu patru sute treizeci de ani înainte de a fi dat legea şi, în persoana lui Avraam, dăduse binecuvântarea naţiunilor (Geneza 12 ). Această promisiune a fost confirmată* seminţei lui Avraam (Isaac, în Geneza 22 ) şi unei singure seminţe – nu seminţelor, ci Seminţei – Hristos fiind această sămânţă. Un iudeu nu ar nega acest ultim punct. Legea, venind la mult timp după promisiune, nu putea anula promisiunea făcută înainte şi confirmată în mod solemn de Dumnezeu. Căci, dacă moştenirea era pe principiul legii, nu ar mai fi fost pe cel al promisiunii. Dumnezeu a dat binecuvântarea lui Avraam prin promisiune (versetul 18). „Atunci pentru ce este legea“, dacă promisiunea care nu se schimbă fusese deja dată şi moştenirea era obiectul promisiunii, pe care legea nu o putea schimba? Legea a fost dată pentru că mai există ceva între suflet şi Dumnezeu sau, altfel spus, între Dumnezeu şi om, anume chestiunea cu privire la dreptate. Harul care doreşte să dea binecuvântarea şi care face promisiunea nu este singura noastră sursă de binecuvântare. Problema dreptăţii trebuie şi ea rezolvată înaintea lui Dumnezeu, la fel cum trebuie rezolvată problema păcatului şi a vinovăţiei omului.
* Versetul 16 din capitolul 3 ar trebui tradus astfel: „Iar lui Avraam i-au fost făcute promisiunile, şi seminţei lui“. Promisiunile cu privire la binecuvântările temporale ale lui Israel au fost date pentru Avraam şi sămânţa lui, şi s-a adăugat că acea sămânţă avea să fie numeroasă ca stelele cerului, dar aici Pavel nu vorbeşte despre promisiunile făcute iudeilor, ci de binecuvântarea dată naţiunilor. Dar promisiunea binecuvântării naţiunilor i-a fost dată numai lui Avraam, nefiind menţionată sămânţa (Geneza 12), astfel că apostolul spune aici că ea a fost confirmată seminţei lui, fără să-l mai numească pe Avraam (Geneza 22), şi aceasta doar în persoana lui Isaac, imagine simbolică a Domnului Isus adus ca jertfă şi înviat, aşa cum a fost Isaac jertfit în mod simbolic. Astfel, promisiunea a fost confirmată nu în Hristos, ci lui Hristos, adevărata sămânţă a lui Avraam (versetul 16). De acest fapt, că promisiunile I-au fost confirmate lui Hristos, depinde tot argumentul apostolului. Este evidentă importanţa faptului că promisiunea i-a fost confirmată lui Isaac după jertfirea şi învierea lui simbolică. Şi, fără îndoială, învierea lui Hristos, prefigurată prin acest simbol, a asigurat şi promisiunile făcute lui David, dar, în acelaşi timp, a fost distrus zidul despărţitor de la mijloc, aşa că binecuvântarea poate să se reverse asupra naţiunilor şi, am putea adăuga, asupra iudeilor, pe principiul ispăşirii prin Hristos. Cel credincios, devenit dreptatea lui Dumnezeu în El, poate fi pecetluit cu Duhul Sfânt care a fost promis. Odată ce am înţeles sensul capitolelor 12 şi 22 din Geneza cu privire la binecuvântările date naţiunilor, vedem clar pe ce se bazează argumentele apostolului.
Chestiunea păcatului, a vinovăţiei şi a nedreptăţii omului
Promisiunea necondiţionată făcută lui Hristos nu aducea în discuţie problema dreptăţii. Şi era necesar ca această problemă să fie pusă, iar omului, în calitate de fiinţă responsabilă, să i se ceară să dobândească dreptatea, pentru a putea sta înaintea lui Dumnezeu. Trebuie ca omul să fie drept înaintea lui Dumnezeu. Dar păcatul era prezent atunci când a fost dată legea şi tocmai pentru a face să se arate păcatul a fost dată ea. Păcatul era prezent şi voinţa omului era răzvrătită împotriva lui Dumnezeu, iar legea făcea să iasă în evidenţă marea răutate a voinţei omului, voinţă care şi-a manifestat dispreţul faţă de Dumnezeu trecând dincolo de bariera interdicţiilor pe care Dumnezeu le-a ridicat între ea şi dorinţele ei.
Manifestarea stării morale a omului; măreţia şi gloria lui Dumnezeu arătate la Sinai
Legea a fost adăugată pentru ca să fie călcări de lege – nu pentru ca (aşa cum am văzut în Epistola către Romani, unde este tratat acelaşi subiect) să fie păcat (care oricum exista), ci pentru ca să fie călcări de lege, prin care conştiinţa omului să fie atinsă şi inima uşuratică a lui să fie conştientizată cu privire la sentinţa de moarte. Legea deci a fost introdusă între promisiune şi împlinirea promisiunii, pentru ca să poată fi scoasă în evidenţă adevărata stare morală a omului. Şi împrejurările în care a fost dată legea arătau clar că legea nu era mijlocul prin care să fie împlinită promisiunea, ci, dimpotrivă, ea îl plasa pe om pe un cu totul alt teren. Legea îl face pe om conştient de ceea ce este şi îl face să înţeleagă faptul că îi este imposibil să stea înaintea lui Dumnezeu pe temeiul propriei responsabilităţi. Dumnezeu i-a făcut seminţei lui Avraam o promisiune necondiţionată şi El o va îndeplini negreşit, pentru că este Dumnezeu, dar darea legii nu a fost ceva direct şi imediat din partea lui Dumnezeu. Legea a fost dată prin îngeri şi nu direct de Dumnezeu. În cazul promisiunii, El Însuşi a vorbit şi prin cuvântul Lui S-a angajat să o împlinească. Îngerii gloriei, care nu au deloc parte în promisiune (căci îngerii erau cei care străluceau în gloria de pe Sinai – vezi Psalmul 68 ), prin voia lui Dumnezeu, au îmbrăcat cu splendoarea demnităţii lor proclamarea legii. Dar Dumnezeul îngerilor şi al lui Israel a stat deoparte, ascuns în sanctuarul de nori, de flăcări şi de întuneric gros. El era înconjurat de glorie şi era de temut în măreţia Lui, dar nu Se arăta El Însuşi. Promisiunea o făcuse El Însuşi, dar legea era adusă printr-un mediator. Prezenţa unui mediator presupune, în mod necesar, existenţa a două părţi. Dar Dumnezeu este unul şi acesta este fundamentul religiei iudeilor. Exista deci încă o parte de care depindea stabilitatea legământului făcut la Sinai, iar Moise a urcat şi a coborât de pe munte aducând lui Israel cuvintele Domnului şi ducând răspunsul lui Israel, care se angaja să împlinească ceea ce Domnul îi impunea drept condiţie pentru a se bucura de ceea ce le promisese. „Dacă veţi asculta de glasul Meu cu adevărat şi veţi păzi legământul Meu“, a spus Domnul. Iar Israel a răspuns: „Tot ce a zis Domnul vom face“ (Exod 19:5-8 ).
Condiţiile pentru binecuvântare sub lege; falimentul total al omului
Care au fost consecinţele? Apostolul, cu o tandreţe emoţionantă, nu răspunde la această întrebare şi nu expune concluziile evidente ale raţionamentului său. Scopul lui era să arate diferenţa dintre promisiune şi lege, nu să rănească în mod inutil inima unui popor pe care îl iubea. Dimpotrivă, el depune imediat toate eforturile, încât nimeni să nu se poticnească de ceea ce tocmai afirmase, dezvoltându-şi în acelaşi timp teza. „Este deci legea împotriva promisiunilor lui Dumnezeu? Nicidecum!“ (versetele 21). Dacă ar fi fost dată o lege capabilă să dea viaţa, atunci îndreptăţirea (căci acesta este subiectul pasajului) ar fi fost prin lege. Omul care ar fi posedat viaţa divină ar fi fost găsit drept prin dreptatea pe care ar fi împlinit-o. Legea promitea binecuvântarea lui Dumnezeu prin ascultarea omului şi, dacă ea ar fi putut în acelaşi timp să dea şi viaţa, atunci această ascultare ar fi existat; dreptatea ar fi fost împlinită pe temeiul legii, iar cei cărora le fusese dată promisiunea s-ar fi bucurat de împlinirea ei în virtutea propriei dreptăţi. Dar s-a întâmplat exact contrariul, pentru că omul, fie el iudeu sau dintre naţiuni, este păcătos prin firea lui. Fără lege, el este robit de patimile lui neînfrânate, iar sub lege, el arată forţa patimilor lui, călcând-o. Scriptura a închis totul sub păcat pentru ca, prin credinţa în Isus Hristos, promisiunea să fie împlinită în favoarea celor care cred.
Legea, prezentată ca un pedagog al iudeilor, până la venirea credinţei
Înainte să vină credinţa (este vorba de credinţa creştină ca principiu al relaţiei cu Dumnezeu), înainte ca existenţa obiectelor credinţei revelate în Persoana, lucrarea şi gloria lui Hristos ca Om să fi devenit mijlocul întemeierii credinţei în evanghelie, iudeii fuseseră ţinuţi sub lege, „închişi“ în aşteptarea acestui privilegiu care urma să vină. Legea fusese astfel pentru iudeu un fel de pedagog către Hristos, pentru ca el să fie îndreptăţit pe principiul credinţei. Între timp, el nu era fără frâu, ci era ţinut separat, nefiind mai puţin vinovat decât cei dintre naţiuni, ci ţinut deoparte în vederea unei îndreptăţiri a cărei necesitate era pentru el şi mai evidentă, din cauza legii pe care nu o împlinea, lege care cerea dreptate din partea omului, arătând astfel că Dumnezeu pretindea acea dreptate. Dar, de îndată ce a venit credinţa, cei care fuseseră supuşi legii nu mai erau sub tutela ei, tutelă sub care fuseseră ţinuţi numai până la venirea credinţei; deoarece această credinţă, punându-l pe om imediat în prezenţa lui Dumnezeu şi făcând din cel credincios un fiu al Tatălui gloriei, nu mai lăsa loc îndrumătorului folosit în perioada de imaturitate a celui care era de acum eliberat şi care avea o relaţie directă cu Tatăl.
Eliberaţi şi aşezaţi în directă relaţie cu Tatăl ca fii
Astfel, credinciosul este un fiu în relaţie imediată cu Tatăl, cu Dumnezeu (Dumnezeu Însuşi fiind revelat). El este fiu pentru că toţi cei care au fost botezaţi pentru a avea parte de privilegiile care sunt în Hristos s-au îmbrăcat cu Hristos. Ei nu mai sunt înaintea lui Dumnezeu ca iudei sau ca naţiuni, ca robi sau liberi, ca bărbaţi sau femei, ci sunt înaintea Lui în poziţia pe care o au în Hristos, toţi fiind una în El: Hristos este pentru toţi măsura comună şi unică a relaţiei lor cu Dumnezeu. Dar acest Hristos este, aşa cum am văzut, acea Sămânţă a lui Avraam şi, dacă cei dintre naţiuni sunt în Hristos, atunci ei intră în această poziţie privilegiată, fiind în Hristos şi, în El, sunt sămânţa lui Avraam, precum şi moştenitori potrivit cu promisiunea făcută acestei Seminţe. Astfel este prezentată clar poziţia iudeului, chiar a unui iudeu evlavios, înainte de venirea lui Hristos şi, la fel de clar, este prezentată poziţia credinciosului, fie el dintre iudei sau dintre naţiuni, atunci când Hristos a fost revelat.
Capitolul 2
J. N. Darby
Călăuzirea lui Dumnezeu; dovezile slujbei speciale şi independente a lui Pavel
Putem remarca aici modul în care comunicările de la Dumnezeu pot să ne călăuzească lăuntric în purtarea noastră, chiar dacă în exterior cedăm în faţa unor motive pe care alţii ni le prezintă. În Fapte 15 găsim istoria văzută, pe când aici vedem ce l-a călăuzit pe apostol înăuntrul lui. Dumnezeu – pentru ca problema să-şi găsească soluţia la Ierusalim, ca prin aceasta să fie închisă orice gură şi să fie păstrată unitatea – nu a permis ca apostolul să se impună la Antiohia, sau să decidă acolo cum trebuia să umble adunarea care se formase în acel oraş. El nu a permis nici ca Pavel să se izoleze în propriile sale convingeri, ci l-a făcut să se suie la Ierusalim şi să le comunice apostolilor mai de seamă ce anume învăţa el, pentru ca să fie o mărturie comună asupra acestui aspect important şi ca şi ei să-l recunoască pe Pavel ca având învăţătura de la Dumnezeu, primită independent de ei, şi să recunoască şi lucrarea lui Pavel ca a unui om trimis de Dumnezeu, care lucra din partea lui Dumnezeu, cum făceau şi ei. Chiar dacă Dumnezeu a dorit ca Pavel să le împărtăşească ceea ce îi învăţa el pe alţii, totuşi ceilalţi apostoli nu i-au adăugat nimic. Efectul lucrurilor spuse de Pavel a fost că ei au recunoscut harul lui Dumnezeu care îi era dat lui şi slujba pe care i-o dăduse Dumnezeu faţă de naţiuni şi i-au dat, lui şi lui Barnaba, mâna dreaptă de părtăşie.
Dacă el s-ar fi suit la Ierusalim mai devreme, oricât de mare ar fi fost cunoştinţa lui, n-ar fi putut aduce dovezi despre slujba lui deosebită şi independentă. Dar Pavel lucrase mulţi ani aducând rod fără să fi primit vreo misiune din partea altor apostoli, iar aceştia din urmă au trebuit să recunoască atât apostolatul lui, cât şi cunoştinţele pe care i le dăduse Dumnezeu ca fiind un dar nemijlocit de la Dumnezeu. Existau dovezi şi Dumnezeu recunoscuse acest apostolat pe care El îl dăduse, iar cei doisprezece nu puteau decât să-l recunoască şi ei, la rândul lor, recunoscându-L de fapt pe Dumnezeu ca sursa tuturor acelor daruri excelente. Pavel era apostol din partea lui Dumnezeu fără intervenţia lor. Ei puteau să recunoască lucrarea lui şi, în acea lucrare, Îl puteau recunoaşte pe Dumnezeul care le dăduse şi lor slujbele pe care le desfăşurau.
Fermitatea, ardoarea şi clarviziunea lui Pavel
Mai mult, Pavel lucrase întotdeauna independent de ei în misiunea lui. Când Petru venise la Antiohia, el i-a stat împotrivă în mod deschis, pentru că Petru era de condamnat atunci. El nu era faţă de Pavel ca un superior, în faţa căruia subordonaţii trebuie să păstreze o tăcere respectuoasă. Chiar dacă Dumnezeu lucrase cu putere prin Petru, Pavel, tovarăşul lui în ceea ce priveşte apostolatul, fiind credincios Aceluia care îl chemase, nu putea lăsa să fie falsificată evanghelia pe care Domnul Însuşi i-o încredinţase. Chiar fiind plin de râvnă, sărmanul Petru era mereu prea preocupat de părerea celorlalţi. Iar părerea care are mai mare trecere în ochii lumii este întotdeauna cea care are mai multă influenţă asupra inimii omului, iar această părere este întotdeauna cea care dă oarece glorie omului carnal. Pavel, care primise învăţătura din cer şi era plin de puterea Duhului Sfânt, care, descoperindu-i gloria cerească, îl făcuse să simtă că tot ce înălţa carnea ştirbea acea glorie şi falsifica evanghelia pe care o vestea el, Pavel, cel care trăia şi umbla sub aspect moral în creaţia cea nouă, al cărei centru este Hristos glorificat, era nu numai plin de râvnă, ci şi ferm, pentru că înţelegea bine lucrurile care nu puteau fi văzute, pentru că el trăia conştient de cele spirituale şi cereşti în Hristos. Pentru Pavel, a-L câştiga pe Hristos cel glorificat era totul, aşa că el a putut vedea clar umblarea în carne a apostolului circumciziei şi nu a avut reţineri din teama de om, ci, fiind preocupat de Hristos, care era totul pentru el, şi de adevărul Lui, nu l-a cruţat pe cel care submina acel adevăr, cu toate că avea o poziţie proeminentă în Adunare.
Prefăcătoria lui Petru; cauzele şi efectele ei
Purtarea lui Petru era prefăcătorie. Cât timp fusese singur, acolo unde domina influenţa adevărului ceresc, el mâncase cu cei dintre naţiuni, câştigând astfel reputaţia de a umbla cu aceeaşi libertate ca şi ceilalţi. Dar, când au venit unii de la Iacov, adică de la Ierusalim, unde locuia şi Petru (din acel loc în care religia carnală şi obiceiurile ei se mai exercitau încă cu putere, sub îngăduinţa îndelungii răbdări a lui Dumnezeu), el nu a îndrăznit să recurgă la o libertate atât de blamată de acei creştini care erau încă iudei prin sentimentele lor; şi, prin urmare, s-a retras. Cât de slab este omul! Şi noi suntem cu atât mai slabi cu cât avem mai mare importanţă înaintea oamenilor. Când nu suntem nimic, atunci putem totul, în ceea ce priveşte părerea oamenilor. În acelaşi timp, noi avem o tristă influenţă asupra altora, în măsura în care ei ne influenţează, şi exercităm această influenţă în măsura în care cedăm dorinţei inimii noastre de a avea o reputaţie înaintea lor. Atunci toată stima de care ne bucurăm, chiar dacă este pe drept, devine un mijloc prin care vin lucruri rele*.
* Este deosebit de important, sub aspect practic, să remarcăm că spiritul lumesc, sau orice lucru care nu este de la Dumnezeu, pe care şi-l permite un om evlavios, conferă răului respectiv toată greutatea evlaviei lui.
Pavel mustră cu credincioşie şi pe faţă
Petru, care se temea de cei veniţi de la Ierusalim, i-a antrenat pe toţi iudeii şi chiar şi pe Barnaba în prefăcătoria lui (versetele 11-13). Pavel, plin de energie şi credincios prin har, le-a stat singur împotrivă şi l-a mustrat pe Petru înaintea tuturor. De ce să-i forţeze pe cei dintre naţiuni să trăiască în felul iudeilor ca să se bucure de o comuniune deplină cu iudeii, când el, fiind iudeu din naştere, s-a simţit liber să trăiască aşa cum trăiau naţiunile? Ei înşişi, iudei din fire şi nu sărmani păcătoşi dintre naţiuni, abandonaseră legea ca mijloc de a căpăta favoarea lui Dumnezeu şi îşi găsiseră adăpost în Hristos. Dar, dacă ei căutau să rezidească edificiul obligaţiilor legale pentru a câştiga îndreptăţirea, de ce îl dărâmaseră mai înainte? Dacă ei rezideau ceea ce dărâmaseră, prin aceasta se arătau călcători de lege, pentru că dărâmaseră acele rânduieli. Şi nu numai atât, dar, renunţând la lege pentru a veni la Hristos, înlocuind legea ca mijloc de îndreptăţire, renunţând de fapt la îndreptăţirea prin lege, dacă erau dovediţi că ar fi păcătuit făcând toate acestea, atunci Hristos devenea un slujitor al păcatului, iar învăţătura Lui îi făcea călcători de lege! Deci rezidind edificiul legii, ei arătau că nu se cuvenise să-l dărâme. Ori tocmai Hristos îi determinase să-l dărâme.
Scopul sacramentelor (botezul şi Cina); folosirea lor în mod corect sau greşit
Ce consecinţe avea slăbiciunea, care, pentru a face plăcere oamenilor, revenea la lucrurile care mulţumeau carnea! Şi cât de puţin s-a gândit Petru la aceste consecinţe! Şi cât de puţin realizează creştinii gravitatea principiilor legaliste! A te baza pe rânduieli înseamnă a te baza pe carne. În cer nu există rânduieli. Atunci când Hristos este totul, nu se poate pune baza pe rânduieli. Hristos, fără-ndoială, a instituit rânduieli (sacramentele), pe de o parte pentru ca ai Săi să se deosebească de lume, din care ei nu fac parte, fiind morţi faţă de lume împreună cu El, şi, pe de altă parte, pentru a-i aduna pe unicul temei pe care pot fi uniţi – cel al crucii şi al unei răscumpărări împlinite – pentru a-i uni în trupul Său. Dar dacă, în loc să ne folosim de aceste rânduieli după voia Lui şi să aducem mulţumiri, noi ne bazăm pe ele, atunci abandonăm plinătatea şi suficienţa lui Hristos, pentru a face loc cărnii să se ocupe de acele porunci, iar ele devin vălul care-L ascunde de ochii noştri pe Mântuitorul perfect, despre a Cărui moarte faţă de această lume şi faţă de omul trăind în carne ne vorbesc atât de clar aceste sacramente. Cine se bazează pe sacramentele creştine schimbă ordinea normală a lucrurilor şi neagă adevărul preţios şi solemn care ne este prezentat: acela că nu există îndreptăţire prin carne, pentru că Hristos a murit şi a înviat.
Condamnat la moarte sub lege; mort împreună cu Hristos şi mort faţă de lege
Pavel simţea profund aceasta şi el fusese chemat prin Duhul Sfânt să pună aceste lucruri înaintea conştiinţei oamenilor. Câte necazuri şi lupte i-a adus această misiune! Carnea omului doreşte să aibă oarece merite şi nu suportă să fie tratată ca fiind rea şi incapabilă să facă binele; nu suportă să fie exclusă şi condamnată la nimicire şi aceasta nu prin eforturile ei de a se desfiinţa pe sine, eforturi care i-ar da importanţa pe care o doreşte, ci printr-o lucrare care lasă descoperită incapacitatea ei totală şi pronunţă asupra ei judecata absolută a morţii, astfel încât ea ajunge să fie convinsă că nu este nimic altceva decât păcat, fiind redusă la tăcere. Carnea trebuie să fie moartă, nu să devină mai bună. Noi avem dreptul şi puterea să socotim carnea moartă pentru că Hristos a murit şi noi trăim viaţa Sa de înviere: El Însuşi a devenit viaţa noastră. Trăind în El, eu tratez carnea ca moartă şi nu mai sunt cu nimic dator ei. Dumnezeu a condamnat păcatul în carne prin aceea că Fiul a venit în asemănarea cărnii păcatului şi pentru păcat. Acest principiu important, că suntem morţi împreună cu Hristos, este scos în evidenţă de apostol la sfârşitul acestui capitol, după ce el a recunoscut mai întâi puterea legii de a aduce moartea în conştiinţă. Pavel descoperise că a fi sub lege înseamnă a fi condamnat la moarte. El încercase în duh forţa acestui principiu şi sufletul lui realizase toată puterea morţii. El era mort, dar, dacă era mort, era mort faţă de lege. Legea nu are putere dincolo de hotarul vieţii şi, odată ce omul este mort, legea nu mai are putere asupra lui. Pavel recunoscuse acest adevăr, atribuise principiului legii toată puterea lui şi se recunoscuse ca fiind mort prin lege, deci mort şi faţă de lege. Dar cum? Oare suportând consecinţele eterne ale călcării legii? Căci, dacă legea ucidea, ea şi condamna (vezi 2. Corinteni 3:9 ). Nicidecum, ci aici este vorba de cu totul altceva. Pavel nu nega autoritatea legii, ci recunoştea puterea ei în sufletul lui, dar era o putere spre moarte, pentru ca el să trăiască pentru Dumnezeu.
Judecata legii l-a atins pe păcătosul Saul în Persoana lui Hristos, care a murit
Dar cum putea el să aibă această viaţă, dacă legea nu făcea altceva decât să-l omoare? Aceasta explică el în continuare. El însuşi, sub responsabilitatea lui personală şi expus consecinţelor finale ale călcării legii, n-ar fi putut să găsească viaţa; ci viaţa era un dar de la Hristos, Cel care a fost răstignit, care a suferit blestemul legii lui Dumnezeu şi al morţii şi totuşi trăia în puterea şi în sfinţenia acelei vieţi pe care nimic nu I-o putea lua, viaţă prin care El nu a putut fi ţinut de moarte, deşi, prin har, El a gustat moartea. Apostolul, părtaş acestui har pe care îl recunoştea în acord cu adevărul că fusese un biet păcătos supus morţii, Îl binecuvânta pe Dumnezeul care-i dădea harul de a avea viaţa şi de a fi acceptat în Hristos. El fusese asociat cu Hristos în moarte, potrivit planurilor lui Dumnezeu, şi realizase acest fapt atunci când crezuse, iar Hristos, care murise şi înviase, devenise viaţa lui. El fusese răstignit împreună cu Hristos, astfel încât sentinţa legii fusese executată pentru Pavel, dar cel care fusese atins de moartea sub lege era Hristos. Legea îl lovise pe Saul cel păcătos în Persoana Celui care Se dăduse pe Sine Însuşi pentru el, Saul având această moarte în conştiinţa lui, omul cel vechi fiind mort (vezi Romani 7:9,10 ). Astfel, legea nu mai avea niciun drept asupra lui Pavel, pentru că viaţa care era dominată de lege îşi găsise sfârşitul pe cruce. Hristos purtase şi păcatele lui Saul, dar apostolul tratează aici alt subiect, anume acela al dominaţiei legii asupra lui în timpul vieţii pe pământ. Pavel trăia; şi totuşi nu trăia el, ci Hristos trăia în el acea viaţă în care fusese înviat din morţi. Astfel, el nu mai era dominat de lege (deşi autoritatea legii rămânea neatinsă) şi aceasta deoarece legea domină doar acea viaţă faţă de care Pavel se socotea acum mort în Hristos, Cel care murise în acest scop. Pavel trăia această viaţă puternică şi sfântă în perfecţiunea şi cu energia cu care Hristos a fost înviat din morţi, după ce a suferit blestemul legii. Pavel trăia pentru Dumnezeu şi socotea moartă viaţa stricată a cărnii, iar caracterul vieţii lui, tot felul lui de a fi, decurgea din sursa vieţii sale.
Hristos, Sursa şi Obiectul vieţii noastre
Dar făptura are nevoie de un Obiect al vieţii (de un punct central care să-i capteze afecţiunile şi întreaga atenţie), lucru valabil şi pentru sufletul lui Pavel; el trăia prin credinţa în Isus Hristos. Iar Hristos, Cel care era sursa vieţii lui, era viaţa însăşi şi totodată Obiectul acestei vieţi. Aceasta este caracteristica vieţii lui Hristos în noi: numai El este Obiectul vieţii. Persoana Lui susţine şi hrăneşte viaţa, iar noi avem mereu, ca o realitate în duhul nostru, faptul că Fiul lui Dumnezeu, murind din iubire pentru noi, ne-a dat această viaţă şi astfel suntem eliberaţi de păcat prin eficacitatea acestei morţi. Noi trăim prin credinţa în Fiul lui Dumnezeu, care ne-a iubit şi S-a dat pe Sine pentru noi. Şi, în această privinţă, viaţa personală şi credinţa individuală ne leagă de Hristos şi face ca El să fie scump în ochii noştri, Obiectul credinţei intime a sufletului nostru. Doar aşa nu este anulat harul lui Dumnezeu, pentru că, dacă îndreptăţirea ar fi pe principiul legii, atunci Hristos ar fi murit degeaba, pentru că, ţinând legea, noi am putea fi îndreptăţiţi prin noi înşine. Ce lucru groaznic şi ireparabil să pierdem un asemenea Hristos pe care L-am cunoscut sub har, să pierdem o asemenea îndreptăţire şi iubire, să-L pierdem pe Fiul lui Dumnezeu, partea noastră şi viaţa noastră, pe Cel care S-a dat pentru noi şi care este al nostru!
Galateni 2
1 După paisprezece ani, m-am suit din nou la Ierusalim împreună cu Barnaba; şi am luat cu mine şi pe Tit.
Patrusprezece ani. Firul gândirii lui Pavel continuă fără întrerupere. Nu e clar dacă această perioadă de 14 ani a început cu convertirea lui sau cu vizita sa la Ierusalim trei ani mai târziu. În ce priveşte comentarii asupra detaliilor vezi p. 100, Nota adiţională la Fapte 15. scopul menţionării celor 14 ani este de a scoate în evidenţă după un cât de lung timp de la convertirea lui a avut Pavel o întâlnire mai importantă cu cei doisprezece. El nu împrumutase de la ei Evanghelia pe care o predicase de 14 (sau 17) ani.
Din nou la Ierusalim. Dacă perioadele de 3 ani şi 14 ani sunt succesive, au fost 17 ani de la data convertirii lui Pavel până la data celei de-a doua vizite la Ierusalim, şi cei 14 ani de la scurta întâlnire de 15 zile acolo cu Petru (cap. 1:18). După cum deja s-a notat (vers. 18.19), fusese puţin prilej pentru Pavel de a învăţa ceva de la apostoli la data acelei prime vizite. În cap. 2:1-10 Pavel lămureşte că el nu e în nici un caz îndatorat apostolilor în ce priveşte solia pe care o predica (vezi vers. 6.7). În ce priveşte legătura vizitei din Gal 2:1-10 cu aceea din Fapte 11:25-30 vezi p. 318, 319. Acest comentariu favorizează egalizarea vizitei din Gal 2:1-10 cu aceea din Fapte 15.
Cu Barnaba. Când apostolul Pavel a fost trimis de biserica din Antiohia să ia parte la conciliul din Ierusalim a fost acompaniat şi de alţii, unul din aceştia fiind Barnaba (vezi Fapte 15:2). Considerând relatările din Fapte 15 şi Galateni 2 că sunt paralele, unul din ei a fost Tit. Luca nu menţionează pe Tit în legătură cu niciuna din călătoriile lui Pavel. Cea dintâi referire la el a lui Pavel este în a doua epistolă către Corinteni, unde el îl consideră un ajutor de cel mai mare folos (vezi 2Cor 2:13).
2 M-am suit, în urma unei descoperiri, şi le-am arătat Evanghelia pe care o propovăduiesc eu între Neamuri, îndeosebi celor mai cu vază, ca nu cumva să alerg sau să fi alergat în zadar.
o propovăduiesc eu între Neamuri, îndeosebi celor mai cu vază, ca nu cumva să alerg sau săfi alergat în zadar.
În urma unei descoperiri. [Prin descoperire, KJV]. Admiţând că aceasta este aceeaşi cu aceea din Fapte 15, declaraţia lui Pavel de aici, că Dumnezeu l-a îndrumat să viziteze Ierusalimul pare să fie în conflict cu aceea a lui Luca, care spune că Pavel şi Barnaba au fost trimişi la Ierusalim de biserica din Antiohia. Par că atât Pavel cât şi biserica din Antiohia au fost îndrumaţi de Dumnezeu să facă vizita la Ierusalim la care apostolul face aici referire. Într-un chip asemănător Duhul Sfânt şi biserica au fost uniţi la trimiterea lui Pavel şi a lui Barnaba în întâia lor călătorie misionară (Fapte 13:2-3). Comparaţi şi Num 13:1.2 cu Deu 1:22. Adesea Pavel a primit iluminare cerească. La diferite ocazii el a fost îndrumat, înştiinţat sau încurajat de Dumnezeu (vezi Fapte 16:9; 20:23; 23:11; 27:22-26).
Le-am arătat. [Comunicat, KJV]. Sau declarat, expus. Instrucţiunile pe care Pavel le primise prin descoperire l-au îndrumat să meargă la Ierusalim şi să prezinte înaintea conducătorilor de acolo Evanghelia pe care el o predica în mijlocul neamurilor. Având în vedere îndoiala din mintea unora cu privire la calificările lui ca apostol şi natura Evangheliei sale, procedeul acesta pare cât se poate de corespunzător. Conducătorii de la Ierusalim aveau dreptul şi datoria de a cunoaşte şi aprecia acest lucru.
Îndeosebi. [În particular, KJV]. În chip înţelept, Pavel căuta să evite trezirea fără rost a opoziţiei la felul de acţiune la care Dumnezeu îl chemase, totuşi în acelaşi timp, se consfătuia cu conducătorii recunoscuţi ai bisericii.
Mai cu vază. [Cu reputaţie, KJV]. Adică, aceia care erau conducători identificaţi în vers. 9 ca Iacob, Petru şi Ioan. Nu există motiv de a pune la îndoială faptul că Pavel recunoştea poziţia acestor apostoli seniori, deşi mai târziu (vers. 6) el minimalizează valoarea oricărei învăţături pe care ar fi primit-o de la ei.
Ca nu cumva. Pavel nu sugerează aici nici o îndoială în mintea sa cu privire al temeinicia Evangheliei sale, ci a succesului vizitei sale la Ierusalim. El se temea ca nu cumva fraţii din Ierusalim să dezaprobe lucrarea lui de predicare a Evangheliei către neamuri. Aceasta a fi fost o mare biruinţă pentru potrivnicii săi iudaizanţii şi un obstacol serios pentru planurile sale de evanghelizare a neamurilor. Dacă iudaizanţii ar fi fost în stare să se opună lui Pavel cu scrisori oficiale de la cei doisprezece apostoli condamnându-l pe el şi Evanghelia lui, el ar fi fost imediat categorisit ca apostol al rătăcirii.
3 Nici chiar Tit, care era cu mine, măcar că era grec, n-a fost silit să se taie împrejur
Să se taie împrejur. [Să fie circumcis, KJV]. Versetele 3-5 sunt parantetice faţă de linia principală a argumentaţiei. Incidentul cu Tit e o dovadă palpabilă că apostolii înţeleseseră şi aprobaseră Evanghelia lui Pavel. S-ar putea să mai fi fost încă un motiv puternic în mintea lui Pavel pentru introducerea incidentului acestuia. Timotei, el însuşi un galatean, jumătate iudeu, jumătate dintre neamuri, fusese circumcis la începutul lucrării sale ca o concesiune pentru prejudecata iudaică (Fapte 16:1-3). În ce priveşte o enunţare a principiului implicat vezi 1Cor 9:21-23. Compromisul era de natură practică intenţionat să faciliteze predicarea Evangheliei printre iudeii din ţările locuite de neamuri. În cazul lui Tit, un om pur-sânge dintre neamuri, lucrurile erau diferite. Dacă Pavel ar fi consimţit să circumcidă pe Tit şi-ar fi tăgăduit Evanghelia şi ar fi apărut că admite că aceste forme exterioare erau esenţiale pentru mântuire. Scopul lui Pavel în menţionarea incidentului care cuprindea pe Tit este de a cita un caz când apostolii înşişi nu au cerut ca un om dintre neamuri să fie circumcis. Evident ei nu au cedat la cererile fraţilor mincinoşi care duseseră pe galateni în rătăcire şi aceştia trebuiau acum să întâmpine un argument cât se poate de dificil de a răspunde la el. Faptul că apostolii din Ierusalim nu au impus ca Tit să fie circumcis este o dovadă cu privire la inconsistenţa poziţiei iudaizanţilor în această privinţă.
Incidentul descoperă atât consecvenţa lui Pavel, cât şi bunăvoinţa conducătorilor de a da la o parte prejudecata şi de a recunoaşte adevărul atunci când le-a fost prezentat. Duhul acesta a făcut cu putinţă ca Dumnezeu să lucreze prin biserica primară pe o cale minunată. El caută acelaşi duh de iubire şi de toleranţă în biserica de azi. Trebuie să fie aceeaşi bunăvoinţă de a accepta lumina nouă când e prezentată, dacă biserica urmează să ajungă la noi înălţimi de experienţă spirituală, şi la noi adâncimi – o nouă înţelegere – a planului lui Dumnezeu pentru biserica Sa.
4 din pricina fraţilor mincinoşi, furişaţi şi strecuraţi printre noi ca să pândească slobozenia pe care o avem în Hristos Isus, cu gând să ne aducă la robie;
Fraţilor mincinoşi. Aceşti iudaizanţi bigoţi erau probabil farisei creştini din Fapte 15:5. Scopul lor era de a influenţa pe iudeii care credeau, să fie contra lui Pavel din cauza indiferenţei lui faţă de cerinţele legii ceremoniale.
Să pândească. [Să spioneze, KJV]. Pretinsa lor prietenie avea un motiv sinistru – gelozia pentru slobozenia [libertatea] convertiţilor dintre neamuri.
Slobozenia. [Libertatea, KJV]. Adică scutirea de cerinţele legii rituale şi de legalism ca mijloc de mântuire (vezi p. 933).
Robie. Un mod de a se referi la cerinţele legii rituale şi la legalism (vezi cap. 4:3.9.24.25.31; 5:1.2). Toţi aceia care adoptă principiul legalismului – că mântuirea poate fi dobândită prin conformarea la un cod prescris – evident se leagă să se conformeze la fiecare cerere a acelui cod. Ei devin robi ai legii, obligaţi să facă toate lucrurile prescrise în cartea legii (cap. 3:10). Dacă ar fi fost să se facă pe voia iudaizanţilor, libertatea Evangheliei ar fi fost înlocuită cu robia care vine pe urma dependenţei de fapte..
5 noi nu ne-am supus şi nu ne-am potrivit lor nicio clipă măcar, pentru ca adevărul Evangheliei să rămână cu voi.
Lor. [Cărora, KJV]. Adică, iudaizanţilor şi cererii lor ca Tit să fie circumcis.
Nu n-am supus. [Le-am dat loc prin supunere, KJV]. Sau supus. Însăşi problema care tulbura acum bisericile din Galatia se iscase la Ierusalim cu privire la Tit. Dar apostolii pare că au refuzat de a susţine cererea iudaizanţilor ca Tit să fie circumcis. În felul acesta, căutând să impună circumciziunea galatenilor, iudaizanţii – nu Pavel – erau împotriva poziţiei apostolilor.
Adevărul. A ceda înaintea iudaizanţilor – fie la Ierusalim, fie în Galatia – ar fi însemnat a tăgădui marele principiu al îndreptăţirii prin credinţă. În nici un sens nu era o manifestare din partea lui Pavel; ci mai degrabă era o poziţie hotărâtă împotriva unei încercări de a perverti Evanghelia prin punerea îndreptăţirii prin faptele legii în locul adevărului cardinal al Evangheliei – îndreptăţirea prin credinţă.
6 Cei ce sunt socotiţi ca fiind ceva – orice ar fi fost ei, nu-mi pasă: Dumnezeu nu caută la faţa oamenilor – aceştia, zic, ei cei cu vază nu mi-au adăugat nimic.
Socotiţi ca fiind ceva. [Păreau să fie ceva, KJV]. Adică, probabil, apostolii înşişi, conducători recunoscuţi ai bisericii. Persoanele acestea sunt de asemenea descrise în vers. 2 ca oameni mai cu vază [cu reputaţie]. Versetul 6 continuă firul cugetării întrerupte de vers. 3-5. Pavel nu vorbeşte aici dezaprobator despre aceşti oameni cu vază aşa cum ar apare la prima vedere, deoarece acceptarea lui Pavel de către ei şi aprobarea din partea lor a Evangheliei lui (cap. 1:24; 2:9) constituie o dovadă importantă care confirmă autoritatea lui ca apostol. Vezi vers. 9.
Orice ar fost ei. Scopul acestei paranteze e de a reaminti galatenilor că subiectul în discuţie nu este excelenţa apostolilor ci valabilitatea Evangheliei lui Pavel. Personalitatea, şi chiar şi slujba de rang înalt, are mai puţină însemnătate decât adevărul. Fără îndoială cei doisprezece avuseseră mari privilegii. Ei fuseseră asociaţi personal cu Isus timp de trei ani. Ei Îl auziseră predicând. Fuseseră martori la minunile Lui. Pavel nu scade din importanţa apostolilor, ci se străduieşte să lămurească faptul că poziţia şi slujba lor nu puteau să aibă nici o legătură de nici un fel cu problema aflată în discuţie. Dumnezeu nu a consultat pe om cu privire la ce este adevărat, ci îl însărcinează să facă cunoscut adevărul. La această importantă datorie fusese chemat Pavel, la fel ca şi cei doisprezece.
Faţa oamenilor. [Persoană, KJV]. Literal, faţă, adică la înfăţişarea exterioară în contrast cu caracterul lăuntric (vezi 1Sa 26:7). Aceasta fiind metoda lui Dumnezeu de evaluare pentru ce ar trebui ca poziţia sau rangul să fie considerate mai presus de caracter? Adevărul e de însemnătate capitală. În timp ce poziţia sau rangul celor care îl vestesc este de mică însemnătate. Cu toate acestea, Pavel a susţinut totdeauna cu credincioşie pe cei numiţi în locuri de răspundere în biserică. El ţinea cu cea mai mare stimă la aceia care, ca şi el, fuseseră însărcinaţi de Dumnezeu să predice Evanghelia. El considera propria sa chemare ca o mare onoare şi credea că ea era plină de autoritate pe care el era obligată să o exercite când ocazia o cerea (vezi Rom 11:13; 2Cor 13:2). Comparaţi Fapte 10:34.
Nu mi-au adăugat. Evanghelia lui Pavel provenise din aceeaşi sursă ca şi aceea a apostolilor, şi era o Evanghelie completă. A adăuga la ea sau a scoate din ea ar fi stricat desăvârşirea ei. Puterea argumentaţiei lui este că deşi Pavel nu convenise în prealabil cu cei doisprezece şi nici nu fusese învăţat de ei, Evanghelia lui era la fel ca a lor. Examinând cererea iudaizanţilor ca Tit şi convertiţii la creştinism dintre neamuri să fie obligaţi să se supună la circumciziune, apostolii s-au găsit în complet acord cu Pavel. Ei nu au propus lui Pavel nici să-şi retuşeze, nici să-şi modifice poziţia.
7 Ba dimpotrivă, când au văzut că mie îmi fusese încredinţată Evanghelia pentru cei netăiaţi împrejur, după cum lui Petru îi fusese încredinţată Evanghelia pentru cei tăiaţi împrejur –
Evanghelia pentru cei netăiaţi împrejur. [Evanghelia necircumciziei, KJV]. Nu sunt două Evanghelii diferite, una pentru cei circumcişi şi alta pentru cei necircumcişi. Aşa cum Pavel lămureşte în capitolele 3 şi 4, atât iudeii cât şi neamurile sunt mântuiţi prin credinţi şi nu prin faptele legii (vezi cap. 3:28). Faptele Legii în realitate nu fac deloc parte din Evanghelie. Diferenţa nu era în solie, ci în poziţia anterioară a acelora cărora le era prezentată.
Lui Petru. Sunt două cercuri de ascultători – iudei şi neamuri – dar o singură Evanghelie. Pavel fusese trimis ca ambasador la unii şi Petru la ceilalţi (vezi vers. 7-9).
8 căci Cel ce făcuse din Petru apostolul celor tăiaţi împrejur, făcuse şi din mine apostolul Neamurilor –
Făcuse. [Lucrase efectiv în, KJV]. Literal, lucrase în, adică, însufleţise. Cuvântul efectiv [KJV] a fost adăugat de traducători. Succesul lucrării lui Petru era dovadă că Dumnezeu lucra prin el. Dar acelaşi lucru era adevărat şi cu privire la lucrarea lui Pavel. Ar fi fost inconsistent de a aclama pe unul şi de a osândi pe celălalt. Sursa autorităţii şi puterii lui Pavel este aceeaşi ca şi a lui Petru. Dacă unul e apostol, tot aşa şi celălalt.
Făcuse şi din mine. [Era puternic în, KJV; M-a mânat şi pe mine, G. Galaction]. Identic în textul grec cu cuvântul lucrase efectiv în, [KJV], din prima parte a versetului.
9 şi, când au cunoscut harul care-mi fusese dat, Iacov, Chifa şi Ioan, care sunt priviţi ca stâlpi, mi-au dat mie şi lui Barnaba mâna dreaptă de însoţire, ca să mergem să propovăduim: noi la Neamuri, iar ei la cei tăiaţi împrejur.
Iacov. Nu fratele lui Ioan, care fusese dat morţii înainte de întâia călătorie misionară a lui Pavel (Fapte 12:1-2), ci fără îndoială Iacob fratele Domnului, era deja făcut cunoscut în Gal 1:19. faptul că el este numit cel dintâi şi lasă a se înţelege că el era, la vremea acea conducător între apostoli, la Ierusalim. În relatarea lui Luca privitor la Conciliul din Ierusalim (Fapte 15) Iacob are locul cel dintâi printre conducătorii bisericii (vezi vers. 13, 19-20). Faptul că Iacob, conducătorul recunoscut al bisericii, nu fusese unul din cei doisprezece, dezumflă acuzaţia iudaizanţilor că Pavel nu poate fi considerat un apostol adevărat. Câteva manuscrise şi versiuni vechi zic: Petru şi Iacob, evident pentru a face pe Petru să apară întâiul între apostoli.
Chifa. Vezi Mat 16:18;Mar 3:16.
Ioan. Vezi Mar 3:17.
Sunt priviţi. [Părea să fie, KJV]. Adică erau în general consideraţi a fi. Pavel s-ar fi putut ca
anume să fi evitat a spune că aceştia erau conducători. Succesul sau insuccesul Evangheliei nu depinde de nici un om sau grup e oameni. Nici o persoană nu este indispensabilă pentru succesul ei.
Stâlpi. Adică, conducători în biserică. Dacă Iacob, care nu era dintre cei doisprezece, e ţinut într-o stimă atât de mare încât să fie considerat stâlp în biserică la egalitate cu Petru şi Ioan, atunci Pavel de ce să nu fie?
Mâna dreaptă. Apostolii conducători au încheiat un acord oficial, amical cu Pavel, recunoscând apostolia lui şi aprobând Evanghelia lui. Darea mâinii drepte era o practică obişnuită la alte naţiuni ca şi la iudei. Actul acesta evident implica mai mult decât o admitere de formă că Dumnezeu chemase şi binecuvântase pe Pavel şi pe Barnaba, şi o recunoaştere rezervată a vederile lor. Apostolii, prin gestul lor, îi recunoşteau ca egali în lucrarea creştină. La fel, Evangjelia lor era acceptată ca fiind curată şi vrednică de a fi predicată.
De însoţire. [părtăşie KJV]. Gr. koinonia, participare, parteneriat, asociere.
La neamuri. [La păgâni, KJV]. Apostolii nu erau geloşi pe succesul relatat de Pavel şi de Barnaba, ci s-au bucurat de el. Ei au consimţit la continuarea lucrării lui Pavel între neamuri. Aceasta este o bună ilustrare a posibilităţii de a se ajunge la o soluţie armonioasă la probleme dificile ale bisericii fără dispută şi ceartă inutilă. Multe conflicte care au făcut de ocară biserica în secolele de mai târziu n-ar fi apărut dacă credincioşii ar fi fost tot atât de oneşti ca şi mentalitate solidă a conducătorilor din vremurile apostolice.
10 Ne-au spus numai să ne aducem aminte de cei săraci, şi chiar aşa am şi căutat să fac.
Să ne aducem aminte de săraci. Fără îndoială aceasta se referă la săracii creştini din Iudea. Două motive sunt evidente din cererea aceasta. Întâiul, evident, este lipsa. Al doilea este o dorinţă de a preveni înstrăinarea noilor convertiţi dintre neamuri de creştinii dintre iudei. Faptul că el fusese primit oficial de conducătorii bisericii ca apostol al neamurilor nu va schimba atitudinea lui faţă de conaţionalii săi, iudeii.
Chiar aşa am şi căutat să fac. Pavel a onorat plin de zel cererea aceasta făcând apeluri repetate la bisericile dintre neamuri din Macedonia şi Grecia pentru contribuţii bogate (vezi Rom 15:25-27; 1Cor 16:3; 2Cor 8).
11 Dar, când a venit Chifa în Antiohia, i-am stat împotrivă, în faţă, căci era de osândit.
Când a venit Chifa. [Când a venit Petru, KJV]. Deşi puterea lui Petru (vers. 11-14) ni se pare curioasă după experienţa lui cu Corneliu (Fapte 10:19 la 11:18( şi mai ales după decizia Conciliului de la Ierusalim (Fapte 15:9.22.29), este evidentă că Pavel relatează aici incidentul în ordinea cronologică proprie. Ar trebui să se reţină că decizia Conciliului de la Ierusalim, se ocupa numai de credincioşii dintre neamuri. Ea nu elibera pe creştinii iudei în mod specific de cererile legii rituale. Pierzând procesul cu privire la convertiţii dintre neamuri, iudaizanţii în mod natural refuzau de a vedea mai mult în decizie decât era faptic spus. Dar Pavel şi alţii judecau în mod drept că dacă neamurile puteau fi mântuite fără legea rituală, tot aşa se putea să fie şi cu iudeii. Când era la Ierusalim Pavel nu a avut obiecţiuni serioase faţă de participarea lui însuşi la ceremoniile rituale (cf. Fapte 21:29-27), ca iudeu. În ce priveşte consumarea de alimente oferite idolilor (2Cor 10:27-29), nu era amestecat nici un principiu moral (cap. 8:8). Preocuparea lui Pavel cu ocazia aceasta era de membrii bisericii (cf. 1Cor 10:29-33), şi biserica din Antiohia era alcătuită mai ales din persoane dintre neamuri (Fapte 11:19-21). De aceea Petru ar fi trebuit să stea ferm pe poziţia pe care o luase la început, intrând în părtăşie cu credincioşii dintre neamuri pe bază de deplină reciprocitate.
Vizita lui Petru în Antiohia a fost făcută pe cât se pare la scurt timp după încheierea Conciliului din Ierusalim. Din Fapte 15:1.2 este evident că discuţia de la Antiohia cu privire la chestiunea circumciziunii procurase ocazia imediată pentru convocarea acestui conciliu. Acum când dilema fusese rezolvată într-un fel aparent satisfăcător pentru toţi cei în cauză, ar fi fost natural ca cel puţin unii din conducători să viziteze Antiohia. Din raportul participării lui Petru la conciliu (vezi Fapte 15:6-11), îndeosebi experienţa lui în casa lui Corneliu, s-ar fi aşteptat ca el să facă tot ce ar fi putut la Antiohia pentru a calma diferenţele de opinie şi de a ajuta să se pună în aplicare decizia conciliului.
I-am stat împotrivă. Incidentul acesta dovedeşte clar egalitatea lui Pavel, ca apostol şi îndreptăţeşte argumentul său contra cererii ca neamurile să se conformeze practicilor legale iudaice (vezi vers. 14). Pavel, Barnaba şi alţi doi fuseseră aleşi pentru a transmite decizia conciliului înapoi la Antiohia (vezi Fapte 15:22.23). Din cauză că Petru fusese favorabil deciziei, şi fără îndoială contribuise cu toată inima la ea, nu se poate spune că a fost o controversă între el şi Pavel. Ei erau în acord cel puţin asupra principiilor generale, şi în fel acesta asupra deciziei luate de conciliului cu privire la statutul neamurilor în cuprinsul bisericii creştine. Decizia aceasta clară şi lipsită de echivoc fără îndoială a procurat baza mustrării adresate de Pavel lui Petru pe faţă, şi a îndreptăţit-o.
Ar trebui să fie cu putinţă pentru conducătorii bisericii să discute diferite opinii fără să creeze resentimente. E logic de a admite că tăcerea lui Petru a reflectat admiterea din partea lui că greşise în modul său de gândire. Acesta a fost un lucru nobil. Unitatea de efort e necesară pentru succes în orice întreprindere. Biserica nu poate să-şi împlinească însărcinarea până când nu e acelaşi fel de onestitate şi sinceritate care se da pe faţă la conducătorii de la centru.
Era de osîndit. [Era de mustrat, KJV]. Unii scriitori bisericeşti timpurii stăruiau că Petru cel pomenit aici nu era apostolul Petru, ci unul din cei şaptezeci. Alţii pretindeau că cei doi apostoli aranjaseră scena mai înainte ca o lecţie pentru iudaizanţi ca ei să fie tot atât de dispuşi să se supună cum a fost Petru la argumentele convingătoare. Încercările acestea cum şi altele de a înlătura faptele simple erau năsute din credinţa preconcepută în primatul lui Petru şi o indispoziţie de a admite că el ar fi putut să greşească, ca să nu mai vorbim de faptul de a fi fost mustrat pe faţă de un coleg apostol. Pare că Petru şi-a dat seama de propria greşeală şi n-a făcut încercarea de a se justifica sau a se scuza. O astfel de reacţiune e în acord cu ceea ce s-ar fi putut aştepta de la Petru după marea lui mărturisire (vezi Ioan 21:15-17). Ea l-a distins ca un bărbat cu o statură spirituală nobilă.
12 În adevăr, înainte de venirea unora de la Iacov, el mânca împreună cu Neamurile; dar, când au venit ei, s-a ferit şi a stat deoparte, de teama celor tăiaţi împrejur.
De la Iacov. Tot ce se poate deduce fără ezitare cu privire la aceşti credincioşi despre care se spune că veniseră de la Iacob e că ei erau membri ai bisericii din Ierusalim al cărui conducător era Iacob. Întrucât nu se afirmă că el îi trimisese, ar fi o presupunere neîntemeiată de a spune că ei veniseră au autorizaţie oficială de la Iacov. Pare că ei reprezentau partida circumciderii şi erau probabil creştini farisei (vezi Fapte 15:5). Se poate ca ei să fi venit la Antiohia fără aprobarea lui Iacob. Cu certitudine ei nu aveau autorizaţia lui de a stârni tulburare, deoarece în cele spuse de el la conciliu dăduse dovadă de sincera sa dorinţă de armonie printre credincioşii de pretutindeni (Fapte 15:13-21).
Împreună cu neamurile. Înainte de vedenia sa şi experienţa lui ulterioară în casa lui Corneliu (Fapte 10:9-48), Petru nu s-ar fi asociat cu neamurile aşa cum a făcut acum la Antiohia. Precauţia lui de a lua cu sine şase martori (Fapte 11:12) reflectă temerea lui că fraţii din Ierusalim ar ezita să accepte mărturia sa dacă s-ar fi înfăţişat singur. Dar după demonstraţia neobişnuită a aprobării divine evidente în darul Duhului înainte de botezarea lor, Petru era convins de primirea neamurilor în biserica creştină. Această încredere a fost confirmată de atitudinea Conciliului de la Ierusalim câţiva ani mai târziu (Apte 15). Nu mai era loc pentru îndoială legitimă asupra acestor lucruri. De aceea când Petru s-a dus în Antiohia s-a simţit liber să se ataşeze fraţilor săi în comuniune cu credincioşii dintre neamuri
S-a ferit şi a stat de-o parte. [S-a retras şi s-a separat, KJV]. Aparent, Petru pe tăcute s-a despris din legătura cu neamurile, fără explicaţie. Probabil că despărţirea aceasta nu cuprindea în sine mai mult decât o simplă întrerupere în relaţiile sociale.
De teama. [Temându-se, KJV]. În apărarea de sine Petru a căutat să evite noi conflicte cu aceşti fraţi iudaizanţi din Ierusalim. Era acelaşi grup care stârnise tulburare în Antiohia înainte de conciliu, stăruind asupra circumciziunii neamurilor care căutau intrarea în biserica creştină (vezi Fapte 15:5). Reprezentanţi ai aceste partide distrusese loialitatea multora din biserica din Corint (vezi 2Cor 11:22). Teama lui Petru s-ar fi datorat, cel puţin în parte , aceluiaşi duh de precauţiune care îl determinase să ia alţi şase semeni iudei la locuinţa lui Corneliu (Fapte 11:12. La urma urmei, Conciliul din Ierusalim nu prevăzuse că iudeii ar fi putut întreţine legături libere cu neamurile (vezi Gal 2:11), şi Petru se poate să se fi temut că aceşti fraţi iudaizanţi ar interpreta acţiunile lui într-un fel în care îi va fi dificil să se explice când s-ar fi întors la Ierusalim.
13 Împreună cu el au început să se prefacă şi ceilalţi iudei, aşa că până şi Barnaba a fost prins în laţul făţărniciei lor.
Prefacă. Literal a acţionat sub o mască cu [Petru], adică a acţionat de partea unor făţarnici. Petru şi aceşti alţi iudei ştiau că nu acţionau bine ci făceau ei înşişi un compromis pentru a evita noi necazuri cu iudaizanţii. Ei acţionau aşa pentru a ascunde adevăratele lor sentimente de aceia care veniseră de la Ierusalim. Ei pretindeau că sunt de partea fraţilor iudaizanţi. Dacă acuzaţia lui Pavel de nesinceritate era adevărată – şi nu e motiv de a pune la îndoială că era – Petru a făcut bine că a tăcut. Nimic nu se poate spune în apărarea purtării sale, şi nici nu poate fi scuzată.
Până şi Barnaba. Trebuie să fi fost o puternică lovitură pentru Pavel când propriul său prieten şi conlucrător apropiat a sucombat în faţa presiunii opiniei publice. Aparent, chiar conducători creştini puternici sunt în primejdia de a renunţa la propriile lor convingeri dacă presiunea e suficient de puternică asupra lor.
Făţărniciei. [Disimulării, KJV]. Literal ipocrizie, nesinceritate.
14 Când i-am văzut eu că nu umblă drept după adevărul Evangheliei, am spus lui Chifa în faţa tuturor: „Dacă tu, care eşti iudeu, trăieşti ca Neamurile, şi nu ca iudeii, cum sileşti pe Neamuri să trăiască în felul iudeilor?”
Nu umblă drept. Umblarea lui Petru, Barnaba şi a altor iudei urma să aducă confuzie şi dezbinare în biserică. Chestiunea cuprindea mult mai mult decât purtarea conducătorilor. Binele credincioşilor dintre neamuri era în cumpănă, şi chiar şi soarta Evangheliei însăşi. Dacă partidei iudaizante se permitea să-şi facă voia, atunci Evanghelia – mântuirea prin credinţă în moartea ispăşitoare a lui Isus – ar fi fost înlocuită cu doctrina mântuirii prin faptele Legii. În felul acesta adevărul Evangheliei n-ar fi fost proclamat.
În faţa tuturor. Mustrarea era publică pentru că ofensa era publică. Toţi sau aproape toţi, erau interesaţi. Lui Timotei, Pavel i-a scris mai târziu că o mustrare publică pentru păcat public ar înfrâna în mod efectiv pe alţii de a urma aceeaşi cale (vezi 1Tim 5:20). Acţiunea lui Petru şi a altor iudei a creat o fisură în comuniunea bisericii şi ameninţa să strice unirea dintre neamuri şi iudei în Hristos. Perspectiva era dezastruoasă. Pavel a adresat observaţiile sale lui Petru deoarece cursul acţiunii sale era în primul rând responsabil pentru criza care apăruse cu ocazia acea.
Ca neamurile. [După felul neamurilor, KJV]. Fusese nevoie de un miracol pentru a convinge pe Petru că neamurile trebuia să fie admise în frăţietatea creştină pe picior de egalitate cu iudeii (vezi Fapte 10:20.28.29.34). De la experienţa aceasta evident el se simţise liber să se asocieze cu neamurile, contrar obiceiului iudaic. Aparenta lui tăcere, când a fost mustrat, implică faptul că el recunoaşte eroarea gestului său pripit şi seriozitatea implicaţiilor pentru viitorul bisericii ca o organizaţie universală, unită. Numai atât mai poate fi spus în favoarea lui Petru.
Cum sileşti? [Pentru ce constrângi? KJV]. Brusca schimbare de atitudine a lui Petru ar cere neamurilor să se conformeze cererilor iudaizanţilor ca să fie circumcişi şi să ţină ritualurile dacă legăturile amicale dintre ei şi creştinii iudei urma să continue. Aceasta ar fi constrâns de fapt neamurile să trăiască aşa cum trăiesc iudeii. Pavel atrage aici atenţia la inconsistenţa care rezulta din această atitudine a iudeilor creştini faţă de neamurile din biserică.
15 Noi suntem iudei din fire, iar nu păcătoşi dintre Neamuri.
Iudei din fire. Adică, descendenţi literali ai lui Avraam. Nu e cu totul clar dacă vers. 15-21 fac parte din mustrarea publică adresată de Pavel lui Petru la Antiohia sau dacă Pavel din nou se adresează bisericilor galatene direct. E rezonabil de a considera că Pavel repetă aici în substanţă ceea ce spusese lui Petru, reexprimat şi adresat specific creştinilor iudei, din Antiohia sau din Galatia fără precizarea cărora dintre ei. Faptul că vers. 14 vorbeşte despre creştinii iudei din Antiohia poate lăsa a se înţelege că Pavel citează încă ceea ce le spusese.
Nu păcătoşii dintre neamuri. Sau neamuri păcătoase, probabil un termen iudeu obişnuit reflectând o anumită măsură de dispreţ pentru neamurile nerenăscute ca fiind dintr-o rasă interioară, fără lege. Pavel admite că erau anumite avantaje de a fi iudeu (vezi Rom 3:1.2; 9:4.5), dar când se ajunge la poziţia lor înaintea lui Dumnezeu, toţi erau păcătoşi în lipsă de mântuire (vezi cap. 3:9). Neamurile, într-un anumit sens, în dezavantaj, deoarece ei nu se bucuraseră de toate favorurile care fuseseră acordate iudeilor. Cu toate acestea neamurile sunt fără scuză (vezi Rom 1:20).
16 Totuşi, fiindcă ştim că omul nu este socotit neprihănit prin faptele Legii, ci numai prin credinţa în Isus Hristos, am crezut şi noi în Hristos Isus, ca să fim socotiţi neprihăniţi prin credinţa în Hristos, iar nu prin faptele Legii; pentru că nimeni nu va fi socotit neprihănit prin faptele Legii.
Socotit neprihănit. [Îndreptăţit, KJV]. Sau socotit drept, (vezi Rom 3:20.28; 4:8.25).
Faptele legii. Literal fapte din lege (vezi Rom 2;12). Pavel aici se referă nu atât de mult la simpla ţinere rituală a legii ceremoniale cât la concepţia iudaică cum că un om s-ar putea mântui prin ţinerea meticuloasă (vezi 2Cor 3:3-9) a legii, care consta din percepte morale, ceremoniale şi civile (vezi p. 933, 934). În Epistola către Galateni, Pavel e preocupat numai de codul moral şi ceremonial. Codul civil pe cât se pare nu intra direct în discuţie. Iudeii greşeau în: 1) considerau că mântuirea putea fi dobândită prin eforturi personale ale omului, prin conformare la cerinţele legii şi prin virtutea unei vieţi meritorii în care surplusul de fapte bune ar anula faptele rele, 2) adăugarea la lege, aşa cum era dată de Dumnezeu, o grămadă de obligaţii omeneşti, îndeobşte numite tradiţii (vezi vol. I, p. 96; vezi Mar 7:3) şi 3) extinderea şi încercarea de a impune, anumite puncte ale prevederilor rituale şi ceremoniale ale legii dincolo de cruce, unde acestea îşi pierduseră valabilitatea. Toate acestea erau fără îndoială în mintea lui Pavel când scria. După cum deja s-a spus, cuvântul lege aşa cum e folosit de Pavel în cartea Galateni, cuprinde atât legea morală sau Decalogul, cât şi legea ceremonială (vezi EGW Material suplimentar la Gal 3:24). Dar Pavel nu e preocupat aici atât de mult, nici de una nici de alta, cât de sistemul legalist iudaic al dreptăţii prin fapte, care e întemeiat pe ele.
Credinţa în Isus Hristos. [Credinţa lui Isus Hristos, KJV]. Adică, credinţa în Isus Hristos (vezi Ioan 1:12; 3:16; Rom 4:3; 5:1). Îndreptăţirea vine ca un dar fără plată al lui Dumnezeu prin Isus Hristos (vezi Ioan 3:16). Faptele n-au nici un rol în tranzacţia aceasta. Din partea lui Dumnezeu ea vine ca un dar făcut cu putinţă prin Isus Hristos. Din partea omului ea cere credinţă deplină şi încredere în Dumnezeu că El poate şi e dispus să justifice [îndreptăţească] un păcătos. Credinţa e mijlocul prin care omul primeşte îndreptăţirea.
Am crezut. Lucrul acesta era adevărat şi cu privire la Petru ca şi cu privire la Pavel. Şi Petru ştia deja că ţinerea legii nu putea să îndreptăţească pe nimeni. Pentru motivul acesta ei se îndreptaseră spre Hristos pentru izbăvire de păcat. Însăşi mărturisirea aceasta, face Pavel cunoscut, e o recunoaştere că vechile lor ritualuri erau în ele însele şi de la ele însele nule şi fără valoare.
Nimeni. [Nici un trup, KJV]. Adică, nimeni, nici o fiinţă omenească. Vezi Rom 3:20.
17 Dar, dacă, în timp ce căutăm să fim socotiţi neprihăniţi în Hristos, şi noi înşine am fi găsiţi ca păcătoşi, este oare Hristos un slujitor al păcatului? Nicidecum!
[Noi, KJV]. Adică, noi care suntem iudei, (vers. 15), însemnând iudei creştini. Iudei care caută să fie socotiţi neprihăniţi în Hristos.
Căutăm să fim socotiţi neprihăniţi. [căutăm să fim îndreptăţiţi KJV]. Cel puţin din punct de vedere al declaraţiei oficiale, iudeii creştini recunoşteau nevoia de a veni la Hristos pentru mântuire, în felul acesta admiţând în mod tacit insuficienţa faptelor legii (vers. 16).
Noi înşine. În textul grec pronumele este accentuat.
Am fi găsiţi ca păcătoşi. [Suntem găsiţi păcătoşi, KJV]. Adică alţi păcătoşi, în afară de păcătoşii dintre neamuri din vers. 15. Textul grec spune literal am fi fost găsiţi păcătoşi, însemnând la un anumit timp în trecut, după ce deveniseră creştini. Hristos făgăduise îndreptăţire celor care ar fi venit la Dumnezeu prin El (vezi vers. 16). Dar dacă cei care fac aşa ceva sunt încă păcătoşi, atunci prevederea harului făcută de Hristos e insuficientă. El, care a făcut o făgăduinţa, e neînstare de a o împlini, şi în felul acesta e socotit răspunzător pentru starea de păcat care dăinuie.
Slujitor al păcatului. Sau agent al păcatului, adică cel prin care noi am devenit păcătoşi, şi în felul acesta El este cel vinovat pentru faptul că suntem păcătoşi. Dacă cerinţele iudaizanţilor ar fi fost urmate, acesta ar fi părut că este cazul, deoarece, deşi se numeau creştini, păstrau necesitatea unei stricte împliniri a legii ceremoniale pentru a fi liberi de păcat. Dacă lucrurile ar fi aşa, atunci la ce să mai fii creştin? În felul acesta creştinii ar reveni acolo de unde au început, păcătoşi vânduţi. Dacă Hristos cere aceasta de la ei, Pavel trage concluzia, atunci Hristos a devenit un agent, sau complice, al păcatului.
Nicidecum. [să ferească Dumnezeu , KJV]. Literal, să nu fie! Departe de o asemenea idee! Totuşi aceasta era concluzia logică, deşi absurdă, la care ducea poziţia iudaizanţilor. Ideea e absurdă şi cu totul în dezarmonie cu o concepţie adevărată a ceea ce a făcut Hristos pentru a salva omul din starea tristă în care îl aduseseră păcatele. A încerca să se aşeze faptele în locul credinţei însemnează a tulbura şi a suci adevărul Evangheliei că mântuirea e numai prin credinţă.
18 Căci, dacă zidesc iarăşi lucrurile pe care le-am stricat, mă arăt ca un călcător de lege.
Dacă zidesc. Adică dacă după ce eu, creştin iudeu, am recunoscut extrema ineficatitate a legii ca mijloc de mântuire şi m-am întors la Hristos pentru îndreptăţire, mă reîntorc la sistemul iudaic legal într-o încercare de a găsi îndreptăţirea.
Lucrurile pe care le-am dărâmat. Adică, datinele rituale al iudaismului ca mijloc de mântuire. Ca un iudeu să accepte pe Hristos era o admitere tacită că în el şi prin el iudaismul nu putea să mântuiască pe om. Chiar dacă Pavel scris la persoana întâi, este evident că el gândeşte la ceea ce ar fi adevărat cu privire la toţi convertiţii iudei la creştinism.
Un călcător de lege. Ca un iudeu convertit să se reîntoarcă la practicile iudaismului ca mijloc de mântuire, ar fi să admită insuficienţa lui Hristos spre a mântui pe om numai prin credinţă. Mai departe, ar fi o admitere că el greşise în a se întoarce de la iudaism, în primul rând, şi făcând aşa, se făcuse pe sine un călcător al legii rituale. Acesta era chiar cazul lui Petru discutat mai înainte (vers. 11-14), şi pe care-l repetau toţi iudaizanţii.
19 Căci eu, prin Lege, am murit faţă de Lege, ca să trăiesc pentru Dumnezeu.
Căci eu. În textul grec, pronumele eu este accentuat. În timp ce în vers. 18 Pavel vorbeşte ca şi cum el era unul dintre iudaizanţi, el acum se referă la experienţa personală (vers. 19-24).
Faţă de lege. [Prin lege, KJV]. Prin experienţa personală în căutarea mântuirii prin conformarea la cerinţele sistemului legalist, Pavel dovedise spre propria sa satisfacţie ineficatitatea acelui sistem. În plus, el acum vedea că legea îndrepta luarea amintea a păcătosului la Hristos.
Am murit faţă de Lege. Adică, nu mai am nimic de-a face cu ea. Mai înainte Pavel aşteptase să fie îndreptăţit prin îngrijită conformare la cerinţele legii. Aceasta fusese ţinta vieţii sale. Acum când scopul adevărat al legii devenise clar pentru el, el şi-a dat seama că nu putea aştepta nici un ajutor de la acel izvor. În acord cu aceasta el abandonase cu totul sistemul legii ca mijloc de mântuire.
Să trăiesc pentru Dumnezeu. Viaţa lui era acum orientată spre Dumnezeu, aşa cum fusese mai înainte către lege. Scopul său în viaţă era acum de a-şi însuşi mijloacele de mântuire pe care Dumnezeu le prevăzuse în chip milostiv (vezi Filp 3:13).
20 Am fost răstignit împreună cu Hristos, şi trăiesc… dar nu mai trăiesc eu, ci Hristos trăieşte în mine. Şi viaţa, pe care o trăiesc acum în trup, o trăiesc în credinţa în Fiul lui Dumnezeu care m-a iubit şi S-a dat pe Sine însuşi pentru mine.
Răstignit împreună cu Hristos. Adică, Pavel acceptase ispăşirea procurată de moartea lui Hristos pe cruce (vezi Rom 6:3-11; Filp 3:8-10). El se considera mort faţă de păcat, faţă de lume, şi faţă de metodele omeneşti de a dobândi dreptatea, ca şi cum ar fi fost de fapt crucificat. Metodele acestea nu-l mai atrăgeau, şi în inima lui nu mai era nici o reacţie de răspuns faţă de ele.
Şi trăiesc. [Cu toate acestea trăiesc, KJV]. Textul grec tradus cu toate acestea trăiesc; dar nu eu, poate fi redat şi nu mai trăiesc eu. Ambele sunt corespunzătoare pentru context, şi în oricare fel sensul acestei afirmaţii ca un tot e neschimbat.
În timp ce era mort faţă de unele lucruri, Pavel era foarte viu faţă de altele. El era tot atât de activ după convertire cum fusese şi înainte, deoarece viaţa de cretin nu e o viaţă de inactivitate. Isus vorbea despre această viaţă nouă ca despre o viaţă mai îmbelşugată (vezi Ioan 10:10). Întrucât Isus este izvorul vieţii, nu poate fi o corectă apreciere a vieţii despărţit de El.
Hristos trăieşte în mine. Acesta este secretul unei vieţi creştine cu succes – Hristos locuind înăuntru şi dând pe faţă în noi aceeaşi viaţă desăvârşită pe care o trăise El aici pe pământ. Iubirea lui Hristos îl constrânge (2Cor 5:14), şi dreptatea lui Hristos devine o realitate în viaţa lui (Rom 8:3.4).
În trup. [În carne, KJV]. Adică, în viaţa de acum. Creştinul este încă în lume, deşi nu e din ea (Ioan 17:11.14).
Credinţa în Fiul lui Dumnezeu. [Credinţa Fiului lui Dumnezeu, KJV]. Adică, credinţa în Fiul lui Dumnezeu. Dovezi textuale importante pot fi citate (cf. p. 10), pentru exprimarea credinţei în Dumnezeu şi în Hristos.
21 Nu vreau să fac zadarnic harul lui Dumnezeu; căci, dacă neprihănirea se capătă prin Lege, degeaba a murit Hristos.
Nu lepăd. [Nu frustrez, KJV]. Sau a zădărnici, a face nul, a face fără însemnătate. A se reîntoarce la sistemul legal al neprihănirii prin fapte ar însemna să facă nul tot ceea ce fusese primit prin harul lui Dumnezeu, prin credinţa în Isus Hristos. Pavel refuză chiar şi pentru un moment să cedeze la cererile celor care ca şi Petru şi iudaizanţii, insistă la o revenire la faptele legii ca o condiţie pentru îndreptăţire. Aceasta trebuie considerată ca un reproş faţă de atitudinea luată de Petru (vezi vers. 15). În felul acesta concluzia evidentă a lui Pavel este că toţi aceia care, ca Petru, se separă de creştinii dintre neamuri, vor zădărnici harul lui Dumnezeu.
Dacă neprihănirea se capătă. [Dacă neprihănirea vine, KJV]. Dacă harul nu este necesar Evanghelia nu are valoare sau importanţă. Ocupându-se de neprihănirea pe care Avraam a primit-o prin credinţă, Pavel argumentează că răsplătirile celui care lucrează nu sunt o favoare sau un dar; ele îi aparţin ca rezultat al propriilor sale eforturi (vezi Rom 4:4.5). dar dacă, prin faptele legii, cineva poate dobândi toate foloasele care vin prin Evanghelie, planul de răscumpărare a omului prin Isus Hristos a fost făcut ineficient. Logica acestei concluzii trebuie să fi fost aparentă pentru Petru şi pentru toţi aceia care urmau exemplul lui.
COMENTARII ELLEN G. WHITE
11–44AA 198
20 AA 251; CT 36; DA 390, 510; MB 15, 94; MH 62, 457; MM 203; MYP 84; SC 63, 72; TM 389, 400; 2T 145, 321, 443, 566; 4T 349; 8T 317
Epistola catre galateni combate Legea sau legalismul ?
Controversa
Epistola catre galateni, al carui autor necontestat este apostolul Pavel, contine cateva texte si pasaje care au devenit un adevarat mar al discordiei intre unele confesiuni crestine. Afirmatii ca: „nimeni nu va fi socotit neprihanit prin faptele Legii” ( cap. 2,16 up. ), „am murit fatza de Lege” ( cap. 2,19 ), „Legea ne-a fost un indrumator spre Christos” ( cap. 3,24 ), „nu va plecati iarasi sub jugul robiei” ( cap. 5,1 ) si altele sunt interpretate de unii crestini ca fiind argumente in favoarea desfiintarii Legii divine odata cu jertfa Domnului Christos.
Ca urmare, Legea data poporului evreu la Sinai, incluzand si Decalogul, este privita ca fiind ceva perimat, anacronic, crestinii nemaifiind obligati sa tina cont de prevederile ei. In Noul Legamant se pune accent pe har, pe credinta si pe dragoste, iar roada Duhului, prezentata in Galateni 5,22.23, este privita ca fiind noul Decalog al crestinilor.
Pe de alta parte, exista crestini care inteleg cu totul altceva din afirmatiile transante ale apostolului Pavel privitoare la Lege, har, credinta si fapte. In opinia lor, apostolul Pavel nu combate nicidecum Legea divina, indiferent ce intelegem prin ea: fie intregul sistem iudaic, fie legile ceremoniale, fie Legea morala.
Ceea ce combate apostolul este atitudinea gresita a unor crestini fatza de Lege si conceptia complet eronata cu privire la modul in care se poate ajunge la neprihanire si mantuire. Adica legalismul. Si pentru ca este vorba de neprihanire si mantuire, problema este cat se poate de serioasa, si nu trebuie neglijata.
Intrebarea la care incercam sa raspundem in cele ce urmeaza este urmatoarea: De fapt, ce combate apostolul Pavel in Epistola catre galateni: Legea sau legalismul ? Prin legalism intelegem incercarea omului de a dobandi neprihanirea si, in final, mantuirea prin propriile sale eforturi, prin incercarea de a „cumpara” favoarea divina, ascultand de cerintele Legii divine, indiferent care sunt acestea.
O epistola aparte
Parcurgand textul scrisorii apostolului Pavel, nu ne este greu sa observam ca autorul traia o anumita tensiune sufleteasca, pe care uneori o exteriorizeaza prin cuvinte de o duritate neasteptata. In capitolul 1, apostolul Pavel rosteste de doua ori o anatema impotriva celor care predicau o alta Evanghelie decat cea pe care el insusi o predicase credinciosilor din Galatia.
„Dar chiar daca noi insine sau un inger din cer ar veni sa va propovaduiasca o Evanghelie deosebita de aceea pe care v-am propovaduit-o noi, sa fie anatema ! Cum v-am mai spus, o spun si acum, daca va propovaduieste cineva o Evanghelie deosebita de aceea pe care ati primit-o, sa fie anatema !” ( cap. 1, 8.9 )
Expresii ca: „galateni nechibzuiti” ( cap. 3,1 ) sau imprecatii ca: „schilodeasca-se odata cei ce va tulbura !” ( cap. 5,12 ) dovedesc faptul ca in bisericile Galatiei se intamplase ceva deosebit de grav, o apostazie aproape generala, care le punea in pericol mantuirea credinciosilor convertiti de apostol cu atata dragoste si sacrificii.
Chiar structura epistolei denota tensiunea care exista intre apostolul Pavel si bisericile Galatiei la data scrierii ei. Daca in celelalte epistole apostolul Pavel incepe cu aprecieri la adresa bisericilor, incheind cu salutari adresate personal unor credinciosi din acele biserici, in cazul Epistolei catre galateni acestea lipsesc cu desavarsire. Dupa un scurt cuvant introductiv, apostolul intra direct in subiect, transand problema aparuta in aceste biserici: trecerea la o alta Evanghelie: „Ma mir ca treceti asa de repede de la Cel ce v-a chemat prin harul lui Christos la o alta Evanghelie.” ( cap. 1,6 )
Mai mult decat atat, in cuprinsul epistolei sale apostolul face referire in mai multe randuri la anumite persoane care au tulburat bisericile Galatiei cu invataturile lor ( cap. 4,17; 5, 7.12; 6, 12.13 ), fara insa sa le identifice. Cine erau acestea si ce invataturi primejdioase raspundeau in Biserica, ramane sa descoperim in continuare.
Contextul istoric
Pentru a intelege temele abordate de apostolul Pavel in Epistola catre galateni, si mai ales pentru a interpreta corect unele afirmatii ale sale legate de Lege, neprihanire, fapte, credinta si har, este foarte important sa cunoastem contextul istoric in care a fost scrisa epistola.
Asa cum arata si titlul, Epistola catre galateni a fost adresata bisericilor din Galatia de la mijlocul secolului I d.Chr. Inca nu se stie daca este vorba de Galatia de nord, cu orasele ei: Tavium, Persia si Aneira ( Ancara de astazi ), sau de Galatia de sud, cu orasele ei: Antiohia, Derbe, Iconia si Listra.
Exista doua teorii elaborate de cercetatorii Bibliei: 1) teoria galateana de nord si 2) teoria galateana de sud. In prima calatorie misionara ( 45-47 d.Chr. ), Pavel si Barnaba au infiintat bisericile din Galatia de sud: Antiohia Pisidiei, Iconia, Listra si Derbe ( vezi Fapte 13,14 – 14,23 ). La inapoierea lor in Antiohia, lui Pavel si Barnaba li s-a cerut sa mearga la Ierusalim pentru a rezolva o controversa provocata de cativa iudei crestinati, veniti din Iudea.
Acestia sustineau ca, pentru a fi mantuite si neamurile care aderau la crestinism, acestea trebuiau sa practice ceremoniile mozaice, inclusiv circumciziunea ( vezi Fapte 15, 1,2 ). Tulburarea in mijlocul bisericilor proaspat infiintate de Pavel si Barnaba a fost destul de mare, ducand la necesitatea unui Conciliu la Ierusalim, in care sa se clarifice noua controversa aparuta.
In jurul anului 50 d.Chr., Conciliul de la Ierusalim, dupa dezbateri asupra subiectului, a decis ca crestinii neevrei nu trebuie sa se conformeze cerintelor Legii mozaice, in mod special circumciziunii ( vezi Fapte 15 ). La scurt timp dupa conciliu, Pavel a inceput cea de-a doua calatorie misionara, de data aceasta fiind insotit de Sila. In aceasta noua calatorie, cei doi au vizitat mai intai bisericile din Galatia de sud, pe care Pavel si Barnaba le intemeiasera in prima calatorie misionara. Trei dintre ele sunt amintite in mod special in Faptele apostolilor: Derbe, Listra si Iconia ( vezi Fapte 16, 1-5 ).
Epistola catre galateni trebuie sa fi fost scrisa dupa Conciliul de la Ierusalim si dupa incheierea celei de-a doua calatorii misionare ( vezi Fapte 15, 36-41 ), deci dupa anul 50 d.Chr. Daca este acceptata teoria galateana de nord, epistola trebuie sa fi fost scrisa dupa cea de-a treia calatorie misionara, deoarece Pavel a vizitat bisericile din nordul Galatiei de abia in cea de-a doua calatorie misionara. In acest caz, data scrierii epistolei ar putea fi iarna anului 57-58 d.Chr.
Insa, pentru subiectul in discutie nu este relevant daca Epistola catre galateni a fost scrisa dupa a doua sau a treia calatorie misionara a apostolului Pavel. In ceea ce priveste locul in care a fost scrisa epistola, cel mai probabil ca acesta a fost Corintul, in timpul celei de-a treia vizite a apostolului in aceasta cetate.
Un argument in acest sens il reprezinta asemanarile izbitoare in ceea ce priveste tematica epistolelor catre galateni si romani, despre ultima dintre ele stiindu-se ca a fost scrisa in Corint. Ambele epistole trateaza acelasi subiect important: indreptatirea prin credinta si numai prin credinta, fara faptele Legii.
Contextul ideologic
Epistola catre galateni este o scrisoare apologetica, in care autorul isi propune sa apere adevarata Evanghelie, in conditiile in care unii crestini evrei incercau sa-i conduca pe credinciosii din Galatia la o falsa Evanghelie.
Controversa teologica a pornit de la cativa evrei convertiti la crestinism ( iudaizanti ), care au pornit din Iudea pe urmele apostolului Pavel, si au vizitat bisericile intemeiate de acesta. Conciliul de la Ierusalim din jurul anului 50 d.Chr. a fost convocat tocmai din cauza controversei aparute. La Conciliu, acesti iudaizanti l-au combatut pe apostolul Pavel si Evanghelia predicata de el, cerand ca si crestinii dintre neamuri sa fie circumcisi si sa pazeasca intreaga Lege a lui Moise ( vezi Fapte 15, 5.6 ).
Se pare ca invatatura acestor iudaizanti a avut trecere in bisericile din Galatia, caci in Epistola catre galateni apostolul Pavel isi exprima mirarea pentru faptul ca acestia au primit o alta Evanghelie in locul celei predicate de Pavel ( vezi Galateni 1,6 ).
Tonul general al epistolei demonstreaza ca asupra bisericilor din Galatia plana o apostazie generala. Iudaizantii veniti din Iudea lucrau in opozitie vadita cu deciziile Concililui de la Ierusalim, combatand atat autoritatea de apostol a lui Pavel, cat si invatatura sa. Asa se explica faptul ca apostolul Pavel isi incepe epistola aparandu-si mai intai autoritatea de apostol, apoi invatatura pe care o predicase in bisericile Galatiei ( vezi Galateni 1,1.11-24 ); 2,1-10 ). Aceasta este partea autobiografica a epistolei.
Tema epistolei
In mod evident, tema Epistolei catre galateni este contrastul dintre adevarata Evanghelie, predicata de Pavel, si falsa Evanghelie, predicata de crestinii iudaizanti. Daca apostolul predica indreptatirea doar prin credinta in meritele Domnului Iisus Christos, fara faptele Legii, crestinii iudaizanti le cereau crestinilor dintre neamuri sa se circumcida, si sa implineasca cerintele Legii lui Moise ca o conditie a primirii neprihanirii si a mantuirii.
Apostolul Pavel nu este preocupat atat de mult de subiectul circumciziunii si al Legii lui Moise, caci, ca orice evreu, el insusi a implinit aceste cerinte. Mai mult decat atat, Pavel l-a circumcis pe Timotei, al carui tata era grec ( vezi Fapte 16,3 ), si, ocazional, chiar el a participat la unele ritualuri iudaice ( vezi Fapte 18,18; 21,20-27 ).
Asadar, Pavel nu era impotriva acestor prevederi ale Legii mozaice, insa se opunea cu inversunare invataturii ca omul ar putea ajunge la neprihanire si mantuire implinind aceste prevederi ale Legii. Pavel se opunea legalismului, nu Legii in sine, pe care o considera „sfanta, iar porunca este sfanta, dreapta si buna” ( Romani 7,12 ).
Pavel nu contesta importanta Legii lui Moise pentru evrei, si mai ales a Legii morale, ci modul in care se poate ajunge la neprihanire. Intreaga epistola pune in lumina ceea ce Dumnezeu a facut pentru mantuirea omului, inlaturand orice incercare a omului de a se mantui singur, prin faptele Legii.
Argumentul lui Pavel in favoarea obtinerii neprihanirii exclusiv prin credinta in Christos este legat de Avraam. El a primit fagaduinta divina, a crezut-o si a fost socotit neprihanit prin aceasta credinta ( vezi Geneza 15, 1-6 ; Galateni 3, 6-9 ). Legea data la Sinai dupa 430 de ani nu putea desfiinta fagaduinta data anterior lui Avraam. Ea nu putea sa inlocuiasca fagaduinta si sa procure un alt mijloc de mantuire decat cel deja oferit patriarhului ( Galateni 3, 14-18 ).
Din nefericire, unii iudei crestinati nu au inteles adevarul indreptatirii prin credinta. Ei au ramas tributari ideilor legaliste, invatandu-i pe crestinii dintre neamuri ca mantuirea este posibila prin ascultarea de Lege, implinind actul circumciziei si pazirea a tot felul de prevederi ale Legii mozaice, legate de „zile, luni, vremi si ani” ( Galateni 4,10; 5,2 ).
Daca astfel stau lucrurile cu contextul istoric si ideologic in care a fost scrisa Epistola catre galateni, se ridica intrebarea daca ea mai este de actualitate. Raspunsul este un „Da !” categoric. Pericolul legalismului ( invatatura mantuirii prin faptele omului ) exista si in bisericile crestine, indiferent de confesiune, si va exista pana la sfarsit.
Daca legile ceremoniale, legate de jertfele de la sanctuar, de preotie si de diferitele sarbatori iuadice, si-au gasit implinirea in lucrarea si jertfa Mantuitorului, incheindu-si valabilitatea la cruce ( vezi Coloseni 2, 14-17 ), Legea morala continua sa ramana in vigoare ca baza a ambelor legaminte ( vezi Ieremia 31, 31-33; Ezechiel 36, 26.27 ; Matei 5, 17.18 ). Insa a acorda Decalogului un rol mantuitor, adica un alt rol decat cel pe care i l-a dat Insusi Dumnezeu, inseamna legalism.
Cei care fac din pazirea Legii morale un mijloc pentru a obtine neprihanirea si mantuirea, nu doar ca ajung sa cada in plasa legalismului, dar ei ajung din nou „sub jugul robiei” ( vezi Galateni 5, 1-4 ), cazand din har. Doar un om care a fost mantuit prin meritele lui Christos, si care a fost umplut cu Duhul Sfant poate tine Legea lui Dumnezeu, pentru ca Christos locuieste in el.
Insa pericolul legalismului nu este legat doar de circumciziune, de prevederi ale Legii lui Moise sau de Decalog. Orice reguli privitoare la hrana, imbracaminte, comportament sau alte aspecte ale vietii, daca sunt transformate in conditii de mantuire, ne arunca in plasa legalismului. Aceasta nu inseamna ca nu trebuie sa existe anumite repere pentru crestin in diferite aspecte ale vietii, insa acestea nu produc neprihanire si mantuire, ci vin ca o consecinta a primirii neprihanirii si a mantuirii prin credinta.
Intr-un mod cu totul special, intre confesiunile crestine evanghelice, adventistii de ziua a saptea sunt priviti adeseori ca fiind legalisti. Si aceasta pentru ca ei respecta principiul zecimii si al daruirii sistematice, respecta anumite principii de dieta, si se straduiesc sa se conformeze cerintelor Legii morale, inclusiv prin pazirea Poruncii a patra cu privire la Sabatul saptamanal.
Este evident ca acei adventisti, care fac toate aceste lucruri pentru a obtine neprihanirea si mantuirea, sunt legalisti, asemenea iudaizantilor de pe vremea apostolului Pavel. Pericolul in care se afla acest gen de crestini este acela pe care apostolul Pavel il pune in lumina in Epistola catre galateni: caderea din har si ajungerea din nou „sub jugul robiei” ( vezi Galateni 5,1-4 ).
Insa invatatura Bisericii Adventiste de Ziua a Saptea nu este aceasta. Este adevarat ca un copil al lui Dumnezeu care a fost mantuit prin har, prin meritele lui Christos, va asculta de cerintele lui Dumnezeu in toate aspectele vietii ( moralitate, dieta, imbracaminte, comportament, daruire, etc. ). Insa motivatia lui va fi corecta. El nu asculta de Lege pentru a fi mantuit, ci pentru ca a fost mantuit prin credinta. El o face nu pentru a castiga favoarea lui Dumnezeu, ci o face din dragoste si recunostinta fatza de Cel care l-a mantuit cu un sacrificiu atat de mare. „Daca Ma iubiti, veti pazi poruncile Mele”, spunea Mantuitorul ( Ioan 14, 15 ). Aceasta este ordinea fireasca a lucrurilor.
Insa faptul este la fel de valabil pentru orice crestin, indiferent de confesiunea sa, daca face sau nu face anumite lucruri cu scopul de a obtine merite inaintea lui Dumnezeu ( pazirea unor legi divine, participarea la serviciile divine, fapte caritabile, pelerinaje, donatii banesti, pazirea duminicii, ascetism, posturi, autoflagelari, etc. ). Exista legalism in toate confesiunile crestine, fapt pentru care Epistola catre galateni este mereu actuala.
Mantuirea nu poate fi primita pe nicio alta cale decat prin meritele Domnului Iisus Christos ( vezi Galateni 2,16 ). Iar faptele omului, oricat de multe si impresionante ar fi ele, nu il pot recomanda inaintea lui Dumnezeu, crescandu-i sansele de a fi socotit neprihanit prin ele. Isaia spune ca „toate faptele noastre bune sunt ca o haina manjita” ( Isaia 64, 6 ).
Christos este totul. Legea, oricare ar fi ea, nu ne poate elibera din robia pacatului, dupa cum o oglinda nu ne spala de murdarie, si dupa cum un diagnostic nu ne vindeca de boala. Legea doar ne arata cat suntem de pacatosi, si ca avem nevoie de Cineva care sa ne vindece de teribila boala a pacatului. Iar acest „Cineva” nu este altcineva decat Iisus Christos, Fiul lui Dumnezeu, Rascumparatorul sufletelor noastre. Aceasta este adevarata Evanghelie.
Asadar, Lege, da ! Legalism, nu !
Lori Balogh
https://www.rcrwebsite.com/galidx.htm
Studii din Epistola către Galateni
Phil Johnson
Marele anatema apostolic (Galateni 1:1-10)
RTF
Cum a ajuns Pavel la cunoaşterea Evangheliei (Galateni 1:11-14)
RTF
Conflictul dintre Pavel şi biserica din Ierusalim (Galateni 2:1-10)
RTF
Încercarea iudeilor de a corupe Biserica (Galateni 2:1-10)
RTF
Conflictul lui Pavel cu Petru (Galateni 2:11-14)
RTF
Legea, credinţa şi justificarea (Galateni 2:15-21)
RTF
Un trio al paradoxurilor (Galateni 2:20)
RTFPDFEPUB
Mântuirea prin fapte — o nebunie! (Galateni 3:1-5)
RTF
Credinţa lui Avraam (Galateni 3:6-9)
RTF
Blestemul legii (Galateni 3:10-14)
RTF
De ce a dat Dumnezeu Legea (Galateni 3: 15-29)
RTF
Împlinirea vremii (Galateni 4:1-5)
RTF
Răscumpăraţi, adoptaţi, sălăşluiţi de Duhul (Galateni 4:1-7)
RTF
Am îndoieli cu privire la voi (Galateni 4:8-20)
RTF
Un trio al paradoxurilor
(Galateni 2:20)
Phil Johnson
Textul nostru din această săptămână cuprinde unul dintre primele versete pe care le-am memorat, ca proaspăt convertit. Este un text cu care sunteţi probabil familiarizaţi cu toţii. Galateni 2:20 „Am fost răstignit împreună cu Hristos şi trăiesc… dar nu mai trăiesc eu, ci Cristos trăieşte în mine. Şi viaţa pe care o trăiesc acum în trup, o trăiesc în credinţa în Fiul lui Dumnezeu, care m-a iubit şi S-a dat pe Sine însuşi pentru mine.” Este încă unul dintre versetele mele favorite. Mult adevăr conţine această simplă afirmaţie! Este un sumar extraordinar al întregii teologii a lui Pavel. De fapt, acest verset comprimă aproape toate aspectele mântuirii într-o afirmaţie concisă, minunată, care, intenţionat – cred eu – vizează caracterul personal al justificării, al credinţei şi al unităţii noastre desăvârşite cu Cristos. Toate acestea sunt înglobate într-o singură frază. Am spus adesea că mesajul central al învăţăturii lui Pavel despre mântuire este rezumat în acest adevăr al unităţii noastre spirituale cu Cristos. Pavel a văzut această unitate ca fiind inima, miezul soteriologiei sale. Am subliniat mai înainte acest lucru, anume că apostolul Pavel folosea un limbaj specific atunci când făcea referire la creştini: el spune în mod repetat că noi suntem „în Cristos”, spiritual şi mistic uniţi cu Cristos. În Efeseni 5 versetul 30: „pentru că noi suntem mădulare ale trupului Lui, carne din carnea Lui, os din oasele Lui.” Noi suntem în El. O unitate spirituală de aşa natură încât viaţa Lui devine viaţa noastră, moartea Lui devine moartea noastră, învierea Lui – învierea noastră, iar puterea Lui de înviere devine energia prin care trăim. Coloseni 3 versetul 3 spune: „Căci voi aţi murit şi viaţa voastră este ascunsă cu Cristos în Dumnezeu.”
Şi de aceea, ori de câte ori vorbeşte despre credincioşi, Pavel îi descrie ca fiind cei aflaţi în Cristos. Daţi-mi voie să vă aduc ca dovadă câteva versete familiare în care este folosită această expresie. Romani 8 versetul 1: „Acum dar nu este nicio osândire pentru cei ce sunt în Cristos Isus…” Romani 12 versetul 5: „tot aşa şi noi, care suntem mulţi, alcătuim un singur trup în Cristos; dar, fiecare în parte, suntem mădulare unii altora.” Romani 16 constituie un capitol extraordinar, în care Pavel transmite salutul său câtorva sfinţi pe nume, oameni din biserica din Roma, pe care îi cunoştea bine. În mod repetat, foloseşte expresia „în Cristos” sau alte expresii de acest gen. Deschideţi la Romani 16. Vreau să vedeţi cât de adânc infiltrat era acest lucru în gândirea lui Pavel. Romani 16 versetul 3: „Spuneţi sănătate Priscilei şi lui Acuila, tovarăşii mei de lucru în Cristos Isus.” Versetul 7: „Salutaţi pe Andronic şi pe Iunia, rudele mele şi închişi împreună cu mine, care sunt distinşi între apostoli şi care erau în Cristos mai înainte de mine.” (GBV) Versetul 8: ”Spuneţi sănătate lui Ampliat, preaiubitul meu în Domnul.” Versetul 9: „Spuneţi sănătate lui Urban, tovarăşul nostru de lucru în Cristos…” Versetul 10: „Spuneţi sănătate lui Apele, încercatul slujitor al lui Cristos…” Sfârşitul versetului 11: „Salutaţi pe cei din casa lui Narcis, care sunt în Domnul.”(GBV) Versetul 12: „Salutaţi pe Trifena şi pe Trifosa care lucrează în Domnul. Salutaţi pe Persida cea iubită, care a lucrat mult în Domnul.”(GBV) Iată cuvintele pe care le foloseşte Pavel, din nou şi din nou, când face referire la credincioşi: noi suntem „în Cristos”, noi suntem „în Domnul”. El vorbeşte de unitatea spirituală. 2Corinteni 5 versetul 17: „Căci dacă este cineva în Cristos, este o făptură nouă…”
Şi el vorbeşte despre această unitate pe care o avem cu Cristos, care ne dă posibilitatea să fim părtaşi la toate virtuţile lui Cristos şi beneficiari. Este un gând uimitor, nu-i aşa? Noi suntem atât de uniţi cu Cristos încât Îi împărtăşim virtuţile. Suntem părtaşi cu El la acele virtuţi. Noi beneficiem de ele. De toate. În 1Corinteni 1 versetul 30, Pavel spune: „Şi voi, prin El, sunteţi în Cristos Isus. El a fost făcut de Dumnezeu pentru noi înţelepciune, neprihănire, sfinţire şi răscumpărare.” În 1Corinteni 15 versetul 18 el vorbeşte despre acei credincioşi care au plecat din această lume, oameni care au murit, folosind aceste cuvinte: „cei ce au adormit în Cristos.” Aşadar, chiar şi în moarte avem această unitate cu Cristos; prin urmare Pavel refuză să spună că ei au murit, el spune că au adormit în Cristos. Întrucât se află în Cristos, ei sunt părtaşi la viaţa lui Cristos.
Să ne întoarcem la Galateni capitolul 1 versetul 22. Observaţi că el vorbeşte despre bisericile din Iudea care se aflau „în Cristos”. Apoi, din nou. În Galateni 3 versetul 28 spune: „Nu mai este nici Iudeu, nici Grec; nu mai este nici rob nici slobod; nu mai este nici parte bărbătească, nici parte femeiască, fiindcă toţi sunt una în Cristos Isus.” Aşadar, această unitate nu ne face doar părtaşi cu Cristos, una cu El, ne face una şi unul cu celălalt – mădulare ale aceluiaşi trup. În acelaşi fel, el se adresează bisericii din Efes cu aceste cuvinte: „cei ce sunt credincioşi în Cristos Isus.” El le spune următorul lucru şi anume că Dumnezeu „ne-a înviat împreună şi ne-a pus să şedem împreună în locurile cereşti, în Cristos Isus.” (Efeseni 2:6) Pentru că Isus Cristos Se află la dreapta lui Dumnezeu în locurile cereşti iar noi suntem uniţi cu El din punct de vedere al poziţiei, înseamnă că şi noi am fost aşezaţi acolo. El spune: „Căci noi suntem lucrarea Lui şi am fost zidiţi în Cristos Isus pentru faptele bune…” (Efeseni 2:10) El spune în Efeseni 1:6 că Dumnezeu „ne-a primit în Preaiubitul Său.” Cu alte cuvinte, Dumnezeu ne acceptă în Cristos, Preaiubitul Său Fiu. El este Cel Preaiubit, Cristos. Şi noi suntem acceptaţi, primiţi de Dumnezeu în Preaiubitul, Preaiubitul Său Fiu.
Aş putea continua mult şi bine pe această idee. Dar în fiecare din epistolele sale nou-testamentale, Pavel foloseşte această expresie, „în Cristos”, atunci când se referă la cei credincioşi, în fiecare din epistolele sale. Expresia apare de 40-50 de ori în Noul Testament. Şi aproape de fiecare dată este rostită de Pavel. Petru o foloseşte o singură dată în 1Petru 5 versetul 14. Dar, de obicei, este folosită de Pavel – „în Cristos”. Şi ea subliniază adevărul care stă la baza soteriologiei sale, anume că credinţa este cea care ne aduce într-o unitate vitală cu Cristos, astfel că putem să luăm parte la viaţa Lui, la moartea Lui, la învierea Lui. Este un adevăr, atât din punct de vedere al poziţiei cât şi al trăirii practice. Cu alte cuvinte, acest adevăr are şi un aspect judiciar sau legal. El presupune o socoteală divină, o declaraţie legală în ceea ce ne priveşte. Desigur că nu am fost literal răstigniţi cu Cristos. Cristos a murit ca substitut al nostru. A murit ca substitut legal al nostru. Moartea lui Cristos este socotită drept moarte a noastră. Moartea Lui este o ispăşire a păcatelor noastre. El a plătit pedeapsa păcatului aşa cum era rânduit prin Lege. A plătit-o în totalitate. Aşadar, există aici o socoteală legală sau judiciară prin care Dumnezeu ne socoteşte morţi împreună cu Cristos. Dar există şi latura practică şi empirică a unităţii noastre cu Cristos.Viaţa şi puterea Lui ne transformă, trezindu-ne dintr-o stare de moarte spirituală, care ne ţinea robi ca şi necredincioşi, iar puterea lui Cristos continuă să lucreze în noi, ca să ne umple cu dorinţe evlavioase, ca să ne dea dragoste reală pentru sfinţenie, ca să ne infiltreze cu puterea necesară pentru a dori şi a înfăptui, potrivit cu buna plăcere a lui Dumnezeu. Şi toate aceste lucruri îşi au punctul de plecare în unitatea cu Cristos. Iar acest verset, Galateni 2:20, înglobează toate aceste adevăruri într-un limbaj care este aproape poetic.
Pavel foloseşte oximoronul pe tot cuprinsul acestui verset. Oximoronul este o figură de stil care utilizează un limbaj paradoxal, uneşte doi termeni contradictorii. Oximoronul este o expresie care pare a fi contradictorie. De exemplu „tăcere grăitoare” sau „sticlă de plastic”. Ai băut vreodată dintr-o sticlă de plastic? Sau „dulceaţă amară”. Îmi plac oximoroanele, pentru că te fac să gândeşti. Ne place să unim cuvinte care par să nu meargă împreună. Anumite adevăruri legate de viaţa creştină sunt cel mai bine exprimate prin oximoroane, prin limbajul paradoxal. În textul nostru, Pavel foloseşte un trio al paradoxurilor pentru a rezuma realitatea şi plinătatea mântuirii noastre în Cristos. El spune: Am fost răstignit, totuşi trăiesc. Trăiesc, dar nu eu, ci Cristos. Şi, viaţa pe care o trăiesc în carne, o trăiesc în credinţă. Aş vrea să ne uităm la aceste paradoxuri pe rând şi să încercăm să descoperim o parte din adevărul despre mântuirea noastră, adevăr pe care Pavel l-a condensat într-o singură afirmaţie atât de plină de miez.
Să ne uităm mai întâi la paradoxul morţii. Pavel începe această frază afirmând că a fost răstignit, dar totuşi, trăieşte. „Am fost răstignit împreună cu Cristos şi trăiesc…” Dacă înţelegeţi întreaga teologie a lui Pavel, observaţi că într-adevăr acest paradox este foarte profund. Pentru că înainte să fie răstignit, Pavel era de fapt mort. Spune acest lucru în Efeseni 2 versetul 5: noi eram morţi în păcatele noastre, dar Dumnezeu ne-a adus la viaţă împreună cu Cristos. El vorbeşte aici de viaţa lui dinainte de convertire, când era mort în păcate şi fărădelegi. Sau, aşa cum afirmă în Efeseni 4 versetul 18: „având mintea întunecată, fiind străini de viaţa lui Dumnezeu, din pricina neştiinţei în care se află în urma împietririi inimii lor.” Mort spiritual. El a fost mort, însă acum, ca unul care a fost răstignit împreună cu Cristos, este viu cu adevărat pentru prima dată în viaţa lui. Şi Pavel a împrumutat acest paradox direct de la Cristos, care a spus în Matei 16 versetul 25: „Pentru că oricine va vrea să îşi scape viaţa, o va pierde; dar oricine îşi va pierde viaţa pentru Mine, o va câştiga.” Este un paradox. Mori, pentru ca să trăieşti. Ai fost răstignit, totuşi trăieşti.
În ce sens a fost răstignit Pavel împreună cu Cristos? Despre ce vorbeşte el? Vei auzi adesea oameni citând acest pasaj cu scopul de a arăta că Pavel vorbea de o ”viaţă mai adâncă”, de un ”al doilea nivel” în experienţa creştină, care l-a aşezat pe Pavel pe un nivel spiritul mai înalt. Am auzit vorbitori care au folosit şi au abuzat de acest pasaj, dându-i sensul de auto-răstignire pioasă, ca şi cum Pavel s-ar fi referit la o auto-flagelare sau la punerea sa zilnică pe cruce, prin negarea eu-lui său. Dar nu la aceasta se referă Pavel aici. Contextul este foarte clar. Observaţi versetul 19: „Căci eu, prin Lege, am murit faţă de Lege, ca să trăiesc pentru Dumnezeu.” El vorbeşte despre a fi mort faţă de Lege. Mort în sens legal. Nu se mai află sub ameninţarea şi condamnarea Legii. Pedeapsa ultimă a Legii a fost plătită în numele lui, astfel că ea nu mai are nicio putere asupra lui. Cu alte cuvinte, este mort, mort în ceea ce priveşte Legea. Şi el vorbeşte aici despre doctrina justificării prin credinţă. În versetul 16 spune foarte explicit: „Totuşi, fiindcă ştim că omul nu este socotit neprihănit prin faptele Legii, ci numai prin credinţa în Isus Cristos, am crezut şi noi în Cristos Isus, ca să fim socotiţi neprihăniţi prin credinţa în Cristos, iar nu prin faptele Legii; pentru că nimeni nu va fi socotit neprihănit prin faptele Legii.” Acum, spune el, este mort faţă de Lege, este mort în ochii Legii. Este mort în ceea ce priveşte Legea. Legea nu mai are nicio putere asupra lui. Şi în versetul 20 el explică de ce este mort în ochii legii. ”Am fost răstignit împreună cu Cristos.”
Apostolul Pavel nu a fost aşezat în mod literal împreună cu Cristos pe cruce. El nu a fost răstignit cu Cristos în sens literal sau istoric. Aşadar, ce a vrut să spună cu acest lucru? Cum a fost Pavel răstignit împreună cu Cristos? El explică exact ce-a vrut să spună, la sfârşitul acestui verset şi de asemenea în versetul 21. Uitaţi-vă. „…Fiului lui Dumnezeu, care m-a iubit şi S-a dat pe Sine Însuşi pentru mine.” (versetul 20) De aceea, el spune: ”Nu vreau să fac zadarnic harul lui Dumnezeu, căci dacă neprihănirea se capătă prin Lege, degeaba a murit Cristos.” (versetul 21) El spune că moartea lui Cristos a fost pentru el, în numele lui. Cu alte cuvinte, moartea lui Isus a fost socotită, din punctul de vedere al legii, moartea lui Pavel. Cristos, spune Pavel, S-a dat pe Sine pentru mine. El a murit în locul meu. El a făcut acest lucru ca reprezentant şi ca substitut al meu înaintea tronului de judecată al lui Dumnezeu; şi El a primit pedeapsa mea. Aceasta înseamnă expresia ”pentru mine” în acest context. În locul meu. El S-a dat pe Sine Însuşi în locul meu. Moartea este pedeapsa dată de lege pentru păcat şi Cristos a îndurat cea mai îngrozitoare moarte care s-a dat vreodată ca pedeapsă. El a murit prin moartea unui păcătos. Dacă El a murit astfel, şi Pavel spune ”pentru mine”, atunci nu putea să o facă decât în locul meu, ca substitut al meu, ca procură, ca reprezentant al meu, pentru că Isus Cristos Însuşi nu a fost un păcătos. Exact acest lucru spune Pavel în Galateni 3 versetul 13: „Cristos ne-a răscumpărat din blestemul Legii, făcându-Se blestem pentru noi, – fiindcă este scris: „Blestemat e oricine este atârnat pe lemn.””Aceasta este moartea cu care a murit Cristos – moartea unui păcătos care a încălcat Legea. Nu pentru El a murit, ci pentru noi, spune Pavel. Aşadar, este clar ceea ce vrea Pavel să înveţe aici în Galateni 2 versetul 20 – caracterul substitutiv al jertfei lui Cristos. Din punct de vedere al Legii, dacă Cristos a purtat pentru mine pedeapsa păcatului meu, aşa cum este ea arătată de Lege, atunci este ca şi cum eu am fost răstignit împreună cu El. Pentru că, în ochii Legii, pentru păcatul meu s-a făcut ispăşire. Aceea a fost moartea mea realizată printr-o procură. Aceea a fost măsura de mânie divină pe care o meritam. Astfel că Pavel spune: ”Am fost răstignit împreună cu Cristos.” Iată deci cum eu, prin Lege, sunt mort faţă de Lege. Pavel spune că, prin Lege, sunt la fel de bun ca şi mort. Aşadar, fiecare adevăr la care face referire Pavel în acest pasaj este înrădăcinat şi întemeiat pe doctrina ispăşirii substitutive. Participarea mea împreună cu Cristos, unitatea mea spirituală cu Cristos, părtăşia mea cu moartea şi învierea Lui, rolul Său ca reprezentant şi ca înlocuitor al meu – toate acestea atârnă de adevărul morţii Lui, ca înlocuitor al meu.
Au existat oameni de-a lungul istoriei creştinătăţii care au dispreţuit doctrina ispăşirii înlocuitoare. Dar şi astăzi sunt dintre aceştia. Şi drept rezultat, ei au încercat să redefinească, din punct de vedere istoric, semnificaţia morţii lui Isus. Unii au spus că Cristos a murit, nu ca substitut al nostru, ci ca exemplu pentru noi, doar pentru a ne da un exemplu de jertfire proprie şi blândeţe. Prin urmare, spun ei, ceea ce mântuieşte nu este ceea ce a făcut Cristos pentru noi, ci ceea ce facem noi pentru a-I urma exemplul. Aşa susţin şi învaţă, în fapt, toţi liberalii teologi, socinienii, moraliştii şi deiştii. Devine un fel de mântuire prin fapte, pentru că neagă practic eficacitatea obiectivă a morţii lui Cristos pentru mine. El nu este decât un exemplu pentru mine şi depinde de mine dacă urmez sau nu acest exemplu. Iată ce învaţă această doctrină. Alţii au recunoscut într-un fel că Isus Cristos a suportat pedeapsa păcatului, dar ei susţin faptul că El nu a făcut-o în numele nostru. Cu alte cuvinte, El nu a murit în locul nimănui. Moartea Lui, spun ei, a fost mai degrabă o manifestare publică a intensităţii cu care urăşte Dumnezeu păcatul. A fost o demonstrare a mâniei lui Dumnezeu atunci când El cere o plată pentru păcat. Şi din prisma lor, Dumnezeu nu cere persoanelor să plătească individual pentru păcat. El pur şi simplu îi iartă pe păcătoşi fără nicio plată, gratis, fără a cere nicio plată pentru păcat. Prin urmare crucea, după cum spun ei, a fost doar un gest simbolic şi nu o plată pentru păcatele cuiva. Astăzi, acest mod de a vedea lucrurile capătă tot mai mult teren. A fost propovăduit de-a lungul anilor de unii dintre cei mai cunoscuţi învăţători ai YWAM (Organizaţia creştină: Tineri în Misiune). Această învăţătură distruge eficacitatea obiectivă a morţii lui Cristos. De asemenea, distruge adevărul care explică şi susţine adevărul unităţii noastre cu Cristos.
Este important să înţelegem aceste lucruri. Nu am adus în discuţie acest subiect pentru a da naştere unei dispute teologice triviale. El este important pentru că astăzi sunt tot mai mulţi oameni care se împotrivesc acestei doctrine a ispăşirii cu caracter substitutiv. Oamenii cred că această noţiune a substituţiei Îl face pe Dumnezeu să pară prea aspru şi prea răzbunător. Nu este o doctrină care să se potrivească cu era postmodernă în care trăim. Este atacată din multe părţi astăzi. Ideea că Dumnezeu ar pedepsi păcatele unei lumi rele în Persoana Fiului Său nevinovat constituie un adevăr pe care mulţi îl găsesc dezagreabil. Pare vulgar şi lipsit de delicateţe. Este o ofensă, aşa cum spune Biblia. Crucea lui Cristos este o piatră de poticnire şi o stâncă de cădere (engl.- o stâncă a ofensei). (1Cor. 1:23, 1Pet. 2:8) Şi acesta este unul dintre motivele pentru care lucrurile stau aşa. Dar pentru cei care cred, ea, crucea, este puterea lui Dumnezeu şi înţelepciunea lui Dumnezeu. (1Cor. 1:24) Ofensa adusă de cruce este exact ceea ce sărbătorim. Să nu te laşi vreodată ispitit să te retragi sub presiunea crucii, să îi atenuezi intensitatea sau să îi îndulceşti mesajul, numai pentru că înţelepciunea acestei lumi o consideră ofensă.
Şi în urmă cu o sută de ani, acest subiect se afla în plină dezbatere. Alexander McClaren, marele predicator, sublinia faptul că, atunci când oamenii pierd din vedere natura substitutivă a lucrării de ispăşire a lui Cristos, ajung, curând, să îşi piardă complet interesul pentru cruce. Oamenii din zilele lui atacau direct caracterul substitutiv al ispăşirii. Ei spuneau că este barbar. Şi McClaren a răspuns următoarele: ”Ori de câte ori doctrina completă a credinţei în Cristos ca substitut al nostru începe să se clatine şi să piardă din interes, oamenii nu mai ştiu ce să facă cu moartea lui Cristos şi, în curând, nici n-o mai pomenesc.” Apoi a adăugat: „Dacă Cristos nu a murit ca substitut şi ca jertfă pentru păcătoşi, este foarte greu să mai dai o semnificaţie crucii, poate doar o melodramă sentimentală.” Lucrurile avertizate de McClaren s-au întâmplat cu exactitate în mijlocul acelor modernişti şi teologi liberali, care erau în mare vogă la acea vreme. Foarte curând au început să nu mai vorbească despre cruce. Acelaşi lucru se întâmplă şi astăzi în rândul creştinătăţii căutătoare de sensibilitate – creştinătatea postmodernă – Teismul Deschis, această nouă mişcare numită Biserica Emergentă şi toate celelalte varietăţi de pseudo-creştini, care încearcă să modifice mesajul Evangheliei, pentru a-l face accesibil postmodernismului. Dacă îţi este ruşine de această ofensă adusă de cruce, vei ajunge în cele din urmă să reduci la tăcere singurul adevăr care poate mântui. Iată deci cât de crucial este acest lucru.
Cuvintele lui Pavel din acest text relevă superioritatea doctrinei ispăşirii substitutive (ispăşire făcută pentru cineva), adevărul potrivit căruia Cristos a murit în locul păcătoşilor. Înseamnă că lucrarea de ispăşire înfăptuită de Cristos este eficientă în mod firesc şi obiectiv. Lucrarea Lui în numele meu a împlinit deja tot ceea ce este necesar pentru viaţa mea şi pentru mântuirea mea. Mie nu-mi mai rămâne nimic de adăugat la ea. Însă viaţa veşnică este posesiunea mea încă din momentul prezent, garantată de învierea lui Cristos. „…eu, prin Lege, sunt mort faţă de Lege…” spune el, „…ca să trăiesc pentru Dumnezeu. Am fost răstignit împreună cu Hristos şi trăiesc… dar nu mai trăiesc eu, ci Cristos trăieşte în mine…” Isus Însuşi a subliniat acest lucru. El a spus: „Adevărat, adevărat vă spun că cine aude cuvintele Mele şi crede în Cel ce M-a trimis, are viaţa veşnică…” (posesiunea din prezent) „…şi nu vine la judecată, ci a trecut din moarte la viaţă.” (Ioan 5:24) În prezent, chiar acum. Viaţa veşnică este ceea ce eu deţin în prezent iar singura garanţie a acestui adevăr este faptul că Cristos a împlinit deja, ca înlocuitor al meu, tot ceea ce Legea lui Dumnezeu cerea de la mine. Diluează acest adevăr şi vei distruge Evanghelia. Unitatea mea spirituală cu Cristos este ceea ce pecetluieşte realitatea acestui adevăr la un nivel practic şi personal. Acesta este adevărul care îţi oferă siguranţa mântuirii.
Observaţi cum zugrăveşte acest text mântuirea şi unitatea noastră cu Cristos; le conferă un caracter personal şi individual. Aţi observat toate pronumele personale pe care le foloseşte Pavel în acest singur verset? Pronumele „eu” este folosit o singură dată în acest verset iar pronumele „mine, m-” apare de trei ori. Aşadar, patru pronume personale într-un singur verset. Se vede clar că Pavel pune aici accentul pe aspectul personal şi individual al mântuirii. Am menţionat mai devreme tendinţa teologică fatală, care a devenit acum atât de populară în cercurile academice, care se numeşte „O nouă perspectivă asupra lui Pavel”. Este o reinterpretare de mari proporţii a teologiei lui Pavel. Şi una dintre tendinţele cele mai periculoase ale acestei teologii este aceea că încearcă să elimine din doctrina justificării a lui Pavel noţiunea mântuirii personale. Potrivit „Noii perspective asupra lui Pavel”, potrivit multor oameni care încearcă în aceste zile să îl reinterpreteze pe Pavel, atunci când Pavel vorbeşte de justificare, el nu vorbeşte despre cum este îndreptăţit un individ înaintea lui Dumnezeu, ci mai degrabă despre modul în care Iudeii şi Neamurile se raportează corporativ la legământul lui Dumnezeu. Aceasta învaţă ei. Daţi-mi voie să îl citez pe N. T. Wright, care este, probabil, cel mai influent apărător al „Noii perspective asupra lui Pavel”. El spune: „Îndreptăţirea nu se referă atât la soteriologie cât la eclesiologie; nu vorbeşte într-atâta de mântuire cât vorbeşte de Biserică.” Cu alte cuvinte, el susţine că este vorba de un aspect colectiv şi nu unul individual. Este vorba de modul în care se raportează diferite grupuri de oameni, îndeosebi Iudei şi Neamuri, la comunitatea legământului; nu se referă la starea unui individ înaintea lui Dumnezeu.
Dar aici, Pavel dezbate în mod clar realitatea individuală şi personală. Versetul 16: „Fiindcă ştim că omul…” (un suflet privat, abordare personală şi individuală) „…nu este socotit neprihănit prin faptele Legii, ci numai prin credinţa în Isus Cristos…” În textul nostru, Pavel dezvăluie aceeaşi temă a îndreptăţirii individuale. El îi dă un caracter pe cât se poate de personal prin faptul că vorbeşte despre însăşi persoana lui. ”Am fost răstignit împreună cu Hristos, şi trăiesc… dar nu mai trăiesc eu, ci Hristos trăieşte în mine. Şi viaţa pe care o trăiesc acum în trup, o trăiesc în credinţa în Fiul lui Dumnezeu, care m-a iubit şi S-a dat pe Sine însuşi pentru mine.” El nu spune „noi”. Nu foloseşte termeni colectivi. Este un lucru personal şi individual. Şi acesta este paradoxul morţii. „Am fost răstignit împreună cu Hristos şi trăiesc… dar nu mai trăiesc eu…” Iată sumarul a tot ceea ce am spus până acum. Pavel descrie o credinţă personală, care vizează un eveniment istoric din trecut, acela al morţii lui Cristos şi al învierii Lui şi care se hrăneşte din cunoaşterea faptului că unitatea mea cu Cristos mă face părtaş la acel eveniment istoric şi beneficiar al lui. Eu sunt mort faţă de Lege, pentru că Isus Cristos a murit în locul meu. Şi aşa cum vom vedea, eu sunt de asemenea viu pentru Dumnezeu, pentru că iau parte, din punct de vedere spiritual, la învierea lui Cristos.
Vreau să vedeţi că această idee străbate toate scrierile apostolului Pavel. El spune mereu şi mereu că noi suntem morţi pentru că Isus Cristos a murit în locul nostru. Şi prin unitatea noastră cu El, noi luăm parte spiritual la moartea Lui. Galateni 6 versetul 14: „În ce mă priveşte, departe de mine gândul să mă laud cu altceva decât cu crucea Domnului nostru Isus Cristos prin care lumea este răstignită faţă de mine şi eu faţă de lume!” Este un pasaj paralel. Romani 6 versetul 2: „…noi, care am murit faţă de păcat…” Cum am murit noi faţă de păcat? Versetele 3 şi 4: „Nu ştiţi că toţi câţi am fost botezaţi în Cristos Isus am fost botezaţi în moartea Lui? Noi deci, prin botezul în moartea Lui am fost îngropaţi împreună cu El…” Să spun lucrurile clar. Aici nu este vorba de botezul în apă. Nu spune nimic de botezul în apă. Nu întâlnim niciun strop de apă în Romani 6. Este vorba de botezul în Isus Cristos. Şi de botezul în moartea Lui. Acesta este acelaşi lucru cu ceea ce arată Pavel în 1Corinteni 12 versetul 13 unde spune: „Noi toţi, în adevăr, am fost botezaţi de un singur Duh, ca să alcătuim un singur trup, fie Iudei, fie Greci, fie robi, fie slobozi; şi toţi am fost adăpaţi dintr-un singur Duh.” Pavel vorbeşte de un botez spiritual. Şi în acest caz, Duhul Sfânt este Cel care botează. El ne botează în Cristos. El ne scufundă în Cristos. Acesta este începutul acelei unităţi. Duhul lui Dumnezeu ne scufundă în Cristos. Şi Pavel spune că dacă sunteţi botezaţi în Cristos, uniţi cu El din punct de vedere spiritual, prin intermediul Duhului Sfânt, atunci sunteţi botezaţi în moartea Lui, uniţi cu El în răstignirea Lui. Aşadar, acesta este înţelesul cuvintelor din textul nostru: „Am fost răstignit împreună cu Cristos…” Răstignit, dar nu mort la propriu. „Am fost răstignit împreună cu Cristos şi trăiesc…dar nu mai trăiesc eu…” Acesta este paradoxul morţii. Şi el conduce direct la cel de-al doilea paradox.
Iată paradoxul numărul doi. Paradoxul învierii. „…trăiesc… dar nu mai trăiesc eu, ci Cristos trăieşte în mine…” Sunt răstignit, totuşi trăiesc. Trăiesc, dar totuşi nu este viaţa mea. El împleteşte o coardă din paradoxuri uimitoare, care acoperă întreaga experienţă creştină. Paradoxul morţii vorbeşte de îndreptăţire. Credinţa îndreptăţeşte, deoarece priveşte înapoi la evenimentul istoric al morţii lui Cristos. În ceea ce priveşte paradoxul învierii, acesta vorbeşte despre principiul vieţii veşnice. Pavel spune aici că credinţa ne regenerează şi ne dă putere atunci când privim la Cristosul cel viu, pentru viaţa şi energia noastră. Eu trăiesc, spune el, dar nu este viaţa mea. Viaţa mea nu este a mea. Cristos este sursa ei. Întocmai cum moartea Lui se socoteşte moarte a mea, la fel, învierea Sa dintre morţi îmi pecetluieşte îndreptăţirea, îmi dovedeşte îndreptăţirea şi îmi dă viaţă. Am înviat dintre morţi, pentru că Cel care mi-a luat locul a înviat dintre morţi. Şi eu sunt unit cu El prin credinţă. Pavel spune exact acelaşi lucru şi în Coloseni 3 versetul 3: „Căci voi aţi murit, şi viaţa voastră este ascunsă cu Cristos în Dumnezeu.” Este unul dintre versetele mele favorite. Credincioşii sunt uniţi cu Cristos în aşa fel încât Dumnezeu vede plata păcatului nostru plătită în totalitate prin moartea lui Cristos, iar noi, drept urmare, suntem ridicaţi dintre cei morţi şi aduşi la viaţă împreună cu Cristos, prin învierea Lui, astfel că moartea nu mai are stăpânire asupra noastră. Viaţa noastră este în siguranţă în grija Lui pentru că este şi viaţa Lui, prin unire, prin faptul că suntem părtaşi cu El şi El cu noi. Acelaşi lucru spune Pavel în Romani 6 versetele 8 până la 10. „Acum, dacă am murit împreună cu Cristos, credem că vom şi trăi împreună cu El, întrucât ştim că Cristosul înviat din morţi nu mai moare: moartea nu mai are nicio stăpânire asupra Lui. Fiindcă prin moartea de care a murit El a murit pentru păcat, odată pentru totdeauna; iar prin viaţa pe care o trăieşte, trăieşte pentru Dumnezeu.” Cu alte cuvinte, Pavel spune că învierea lui Cristos este o garanţie pentru viaţa noastră veşnică. Şi de vreme ce moartea nu mai are stăpânire asupra Luişi întrucât noi suntem uniţi cu El prin credinţă, atunci viaţa noastră este ascunsă cu Cristos în Dumnezeu şi astfel suntem asiguraţi pentru veşnicie. Acesta este un adevăr uluitor. Şi Scriptura îl accentuează din nou şi din nou. În Ioan 14 versetul 19, Isus a spus: „…pentru că Eu trăiesc, şi voi veţi trăi.” Versetul 20: „În ziua aceea veţi cunoaşte că Eu sunt în Tatăl Meu, că voi sunteţi în Mine şi că Eu sunt în voi.” Cristos este una cu Tatăl Său. „Eu sunt în Tatăl”, spune El. Şi noi suntem una cu El. Spune: „…voi în Mine şi Eu în voi.” Astfel că viaţa noastră este literal ascunsă cu Cristos în Dumnezeu. Prin unitatea pe care o avem cu Cristos, noi suntem părtaşi împreună cu El la viaţa Lui de înviere.
Există un aspect practic al acestui adevăr. Pavel s-a sprijinit pe acest adevăr pentru a putea îndura toate suferinţele cumplite prin care a trecut. Ascultaţi ce spune în 2Corinteni 4 versetele 8-10. Spune următoarele: „Suntem încolţiţi în toate chipurile, dar nu la strâmtoare; în grea cumpănă, dar nu deznădăjduiţi; prigoniţi, dar nu părăsiţi; trântiţi jos, dar nu omorâţi. Purtăm întotdeauna cu noi, în trupul nostru, omorârea Domnului Isus, pentru ca şi viaţa lui Isus să se arate în trupul nostru.” Apare deci aceeaşi idee a unităţii noastre cu Cristos în moartea şi învierea Lui. În 1Tesaloniceni 5 versetul 10 Pavel spune că Cristos „…a murit pentru noi, pentru ca, fie că veghem, fie că dormim, să trăim împreună cu El.” Cu alte cuvinte, fie că suntem morţi, fie că suntem vii din punct de vedere trupesc, noi suntem vii împreună cu Cristos. Despre acest lucru vorbeşte viaţa veşnică. Aceasta este piatra de temelie a siguranţei noastre. Cu alte cuvinte, unitatea noastră cu Cristos ne face părtaşi nu doar la moartea Sa, ci şi la viaţa Sa de înviere. Şi calitatea, caracterul veşnic al vieţii Sale de înviere, este unul dintre lucrurile care îţi garantează faptul că nu poţi să-ţi pierzi mântuirea. Dacă ai această viaţă, atunci n-ai cum s-o pierzi. Aşadar, am fost răstigniţi cu Cristos, totuşi trăim. Mai precis, Cristos trăieşte în noi.
Aş vrea să mai remarcaţi un lucru semnificativ aici în Galateni 2:20. Mai devreme v-am dat o serie de referinţe biblice, texte doveditoare, pentru a vă arăta cât de des foloseşte Pavel expresia „în Cristos” ca echivalent pentru unitatea noastră cu Cristos. Dar aici, el întoarce expresia şi ne arată cealaltă faţă a acestui adevăr. Aici nu se vorbeşte doar de noi, că ne aflăm în Cristos, este spus şi faptul că Cristos este în noi. Iată cât de strânsă este această unitate. Este acelaşi lucru pe care Isus îl afirmă în Ioan 14:20 „Eu sunt în Tatăl Meu, voi sunteţi în Mine şi Eu sunt în voi.” Este adevărat din orice direcţie ai lua-o. Unitatea noastră cu Cristos este atât de strânsă încât noi suntem în El şi El este în noi. Ascultaţi rugăciunea lui Pavel pentru biserica din Efes. Efeseni 3 versetele 16 şi 17. „…potrivit cu bogăţia slavei Sale să vă facă să vă întăriţi în putere, prin Duhul Lui, în omul din lăuntru, aşa încât Cristos să locuiască în inimile voastre prin credinţă…” Coloseni 1:27 „Cristos în voi, nădejdea slavei.” Cristos trăieşte în noi şi viaţa Lui de înviere este cea care energizează şi conduce viaţa noastră spirituală. Noi suntem părtaşi atât la învierea cât şi la moartea Lui. Astfel că, în faţa Legii, noi nu numai că am fost răstigniţi împreună cu Cristos, dar şi trăim împreună cu El. „Am fost răstigniţi împreună cu Cristos, totuşi trăim.”
Cât priveşte aspectul practic al acestui adevăr, el ne învaţă să depindem de Duhul Sfânt din lăuntrul nostru, de Duhul lui Cristos, pentru a primi putere. Acest adevăr ar trebui să influenţeze modul în care gândim despre noi înşine. El ne învaţă să privim dincolo de noi înşine şi să ne rezemăm de Cristos, care este viaţa noastră. Exact acest lucru aminteşte Pavel în Romani 6. Insistăm să ne întoarcem la acest pasaj pentru că, într-o formă extinsă, Romani 6 spune exact acelaşi lucru cu acest text scurt, Galateni 2:20. De fapt, Romani 6 este practic un comentariu al versetului Galateni 2:20. Aici în Galateni 2:20, Pavel sumarizează întreaga sa teologie. În Romani 6, el înfăţişează acelaşi adevăr, dar în detalii clare. Aşadar ambele texte spun acelaşi lucru. În Romani 6, Pavel spune că noi am fost îngropaţi, prin botez, în moarte, împreună cu Cristos, prin acel botez spiritual al Duhului Sfânt care ne uneşte cu El. Versetul 8 spune: „Acum, dacă am murit împreună cu Cristos, credem că vom şi trăi împreună cu El.” Versetul 9 spune că „…moartea nu mai are nicio stăpânire asupra Lui…” pentru că El a biruit moartea şi a fost înviat din morţi. Şi apoi, Pavel spune următoarele, versetul 11: „Tot aşa şi voi înşivă, socotiţi-vă morţi faţă de păcat şi vii pentru Dumnezeu, în Isus Cristos, Domnul nostru.” Iată deci cum spune el că trebuie să ne considerăm.
Te consideri tu mort şi înviat? Ar trebui, dacă eşti cu adevărat unit cu Cristos prin credinţă. Aceasta este realitatea. Este o realitate spirituală, dar este certă. Şi de fapt, este mai certă decât oricare alt lucru pe care îl vezi cu ochii sau îl atingi cu mâna. Pentru că în acest mod te vede Dumnezeu. Şi la fel trebuie să gândeşti şi tu despre tine. Socotiţi-vă morţi. Pavel foloseşte acest cuvânt „a te socoti”. Cuvântul din greacă este „logizomai”. Este acelaşi cuvânt care este tradus în Romani 4 tot cu „a fi socotit”; ni se spune că Dumnezeu socoteşte neprihănit, fără fapte, pe păcătosul care crede. El ne socoteşte drepţi. Romani 4 versetul 8 foloseşte acelaşi cuvânt atunci când citează Psalmul 32, acolo unde spune că Dumnezeu nu le ţine în seamă păcatul credincioşilor. El ne socoteşte fără vină, absolut neprihăniţi. El ne socoteşte o neprihănire care nu este a noastră. Nu ne ţine în seamă păcatul. Iată cum stau lucrurile în ceea ce priveşte faptul că suntem socotiţi drepţi de către Dumnezeu. Şi Pavel spune că aşa trebuie să ne socotim şi noi. Trebuie să ne socotim morţi într-adevăr, morţi, cu adevărat, faţă de păcat. Morţi, cu adevărat, faţă de Lege. Să ne socotim în afara razei de condamnare a legii şi, prin urmare, eliberaţi de vina păcatului, prin moarte. Noi suntem eliberaţi de vină şi condamnare prin moartea lui Cristos. Şi întrucât suntem uniţi cu El şi părtaşi la moartea Lui, atunci să ne socotim cu adevărat morţi faţă de păcat.
Dar lucrurile nu se opresc aici. Noi suntem vii pentru Dumnezeu, căci suntem părtaşi şi la învierea Lui, după cum am fost la moartea Lui. Aşadar suntem vii, dar nu este viaţa noastră cea pe care o trăim, ci puterea de înviere a lui Cristos. Ascultaţi cuvintele lui Pavel din Filipeni 3 versetele 10 şi 11. Iată aici tânjirea adevărată a fiecărei inimi care este unită cu Cristos prin credinţă. „Şi să-L cunosc pe El şi puterea învierii Lui şi părtăşia suferinţelor Lui şi să mă fac asemenea cu moartea Lui, ca să ajung cu orice chip, dacă voi putea, la învierea din morţi.” Iată deci că moartea şi învierea lui Cristos merg mână în mână. Moartea Lui este cea care ne eliberează de păcat şi viaţa este cea care ne dă putere pentru dreptate. Noi ne ţinem de amândouă prin credinţă. Şi acesta este paradoxul învierii. „Trăiesc, dar nu mai trăiesc eu, ci Cristos trăieşte în mine.” Eu trăiesc, dar nu este viaţa mea.
Am văzut paradoxul morţii. Am fost răstigniţi, dar trăim. Am văzut paradoxul învierii. Trăim, dar de fapt este viaţa lui Cristos în noi. Iată acum cel de-al treilea paradox. Îl vom numi paradoxul vieţii. Când citim acest verset în engleză, pare un pic mai întortocheat. „Viaţa pe care o trăiesc acum în carne, o trăiesc în credinţa…”Aceasta este traducerea literală din greacă. „În carne” şi „în credinţă”. Sunt expresii paralele în greacă. Aceste expresii dau naştere unui alt paradox. În timp ce trăiesc în carne, spune Pavel, trăiesc totuşi în credinţă. Credinţa, şi nu carnea, este principiul cârmuitor al vieţii mele. Adevărata mea viaţă nu este în această carne, spune Pavel. Viaţa cărnii mele, viaţa organică, suflarea vie, care este vizibilă ochiului omenesc, aceasta nu este adevărata viaţă. Cu siguranţă, nu este adevărata mea viaţă. Însă, carnea este o mască ce învăluie principiul real al vieţii, care mă energizează. „Trăiesc în credinţa Fiului lui Dumnezeu care m-a iubit şi S-a dat pe Sine Însuşi pentru mine.”(engl.) El vorbeşte despre viaţa pe care o trăiesc acum în carne ca fiind una care se opune vieţii mele de dinainte de convertire, care chiar constituia o imagine a morţii – moarte spirituală şi lipsă de interes pentru lucrurile lui Dumnezeu. Viaţa pe care o trăiesc acum, spune el, o trăiesc prin credinţă.
Observaţi că obiectul credinţei noastre este personal şi obiectiv. Este credinţa în Fiul lui Dumnezeu. Credinţă în Persoana Lui, credinţă în lucrarea Lui. Şi vreau să vă arăt ceva. Fiţi cu luare aminte. Toate cele trei paradoxuri au la bază credinţa. Paradoxul morţii ne învaţă că credinţa îndreptăţeşte, căci priveşte înapoi la evenimentul istoric al morţii lui Cristos. Paradoxul învierii ne învaţă că credinţa regenerează şi dă putere, căci priveşte la Cristosul cel viu pentru a primi viaţă şi energie. Şi acum învăţăm din paradoxul vieţii că credinţa sfinţeşte, căci ne face asemenea lui Cristos. Este aceeaşi credinţă în toate trei cazurile. Credinţa care îndreptăţeşte este aceeaşi credinţă care sfinţeşte. Versetul 16 spune că noi suntem îndreptăţiţi prin credinţa în Isus Cristos. În versetul 20 Pavel spune că viaţa pe care o trăim în această carne, în timp ce aşteptăm să ajungem în slavă, ar trebui s-o trăim în energia şi puterea credinţei noastre în Fiul lui Dumnezeu. Este aceeaşi credinţă, nu-i alta. Obiectul credinţei noastre este acelaşi, este întotdeauna Cristos. Eroarea celor mai multe soiuri de teologii de tipul „o viaţă mai adâncă”, a tuturor tendinţelor către „perfecţionism”, doctrina care Îl propovăduieşte pe Cristos ca Mântuitor, dar nu ca Domn, şi cele mai multe forme de „pietism”, eroarea întâlnită la toate acestea este aceea că se tinde a se pune la baza îndreptăţirii şi sfinţirii, diferite acte de credinţă. Astfel că, eşti mântuit printr-un act de credinţă justificatoare atunci când priveşti la Cristos ca Mântuitor, ca să te elibereze de vina păcatului tău, dar apoi învăţătura lor spune că trebuie să ajungi la un nivel mai înalt sau la o a doua etapă a vieţii creştine, printr-un total alt gen de credinţă, un act de credinţă total diferit atunci când, în cele din urmă, predai totul sau Îl accepţi pe Isus ca Domn sau mori faţă de eu sau ai un gen de criză existenţială a credinţei, când treci la un alt nivel de spiritualitate. Consider că cei mai mulţi creştini de astăzi cred în acest fel. Anume că, adevăratul secret al trăirii după Scriptură este un alt pas al credinţei, un alt gen de credinţă, pe care încă nu o am. Nu aşa învaţă Scriptura. Credinţa care sfinţeşte este aceeaşi cu credinţa care priveşte la Cristos ca la Cel care ne-a luat locul şi care este Mântuitorul nostru. Şi dacă nu realizezi acest lucru, vei fi paralizat în procesul de sfinţire. Statutul de Domn al lui Cristos şi puterea Lui sfinţitoare, predarea noastră totală, toate acestea sunt cuprinse în acea primă credinţă care ne-a mântuit. Această credinţă se adânceşte şi se maturizează, pe măsură ce suntem transformaţi tot mai mult în asemănare cu chipul lui Cristos, dar este aceeaşi credinţă şi ea vizează întotdeauna acelaşi Obiect – pe Cristos. Este bine, vital şi chiar important, din punct de vedere teologic, să faci deosebire între îndreptăţire şi sfinţire, dar este o mare greşeală să crezi că acea credinţă care sfinţeşte este diferită de cea care îndreptăţeşte. Îndreptăţirea şi sfinţirea sunt diferite, noţiuni complet separate, dar amândouă sunt realizate printr-o credinţă vie, care priveşte doar la Cristos. Nu sunt realizate prin acte diferite de credinţă. Nu prin genuri diferite de credinţă. Şi cu siguranţă, nu prin obiective diferite ale credinţei noastre. Este un singur act de credinţă vie, care continuă şi persistă. Şi această credinţă, credinţa mântuitoare, este nu numai instrumentul îndreptăţirii noastre, ea este şi instrumentul prin care Duhul Sfânt ne face asemenea chipului lui Cristos.
Despre aceasta vorbeşte Pavel în acest verset. El vorbeşte despre o viaţă autentică chiar în această lume de acum. Viaţa pe care acum o trăiesc în carne. Aici vorbeşte un apostol matur. Nu este cineva care n-a trecut încă la nivelul următor. El se află în acest punct tocmai pentru că nu există un al doilea nivel. Este pur şi simplu un creştin matur. Şi el spune că principiul cârmuitor al vieţii lui este credinţa în Fiul lui Dumnezeu care m-a iubit şi S-a dat pe Sine Însuşi pentru mine. Este aceeaşi credinţă care s-a născut pe drumul Damascului, atunci când el a fost convertit. Este aceeaşi credinţă pe care Pavel a hrănit-o şi a cultivat-o şi a susţinut-o de-a lungul vieţii sale. Este credinţa despre care a vorbit la sfârşitul vieţii sale atunci când i-a scris lui Timotei: „M-am luptat lupta cea bună a credinţei, mi-am sfârşit alergarea, am păzit credinţa.” Este credinţa Evangheliei. Credinţa în Cristos, care m-a iubit şi S-a dat pe Sine Însuşi pentru mine. Şi obiectul acestei credinţe este acelaşi eveniment istoric care ne-a adus îndreptăţirea. Aceasta este ţinta oricărei credinţe adevărate. El S-a dat pe Sine pentru mine, pe cruce, cea mai măreaţă manifestare a dragostei Sale. „Nu este mai mare dragoste decât să-şi dea cineva viaţa pentru prietenii săi.” Aşadar, crucea este obiectivul credinţei, care ne dă putere pentru a trăi o viaţă evlavioasă.
Nu este doar obiectivul credinţei noastre mântuitoare, este şi obiectivul credinţei noastre sfinţitoare. Şi dacă pierzi din vedere lucrarea pe care a făcut-o Cristos pentru tine, vei fi mai puţin eficient în încercările tale de a-ţi trăi viaţa pentru El. Dacă te lupţi cu păcate ce te hărţuiesc neîncetat, dacă sfinţirea ta pare greoaie sau chiar a încetat, dacă ajungi să fii frustrat de progresul atât de lent pe care-l faci înspre asemănarea cu Cristos, nu există un tonic spiritual mai tare decât acela de a-ţi predica ţie însuţi Evanghelia. Adu-ţi aminte de ce a făcut Cristos pentru tine ca Mare Preot care S-a dat pe Sine ca jertfă de ispăşire pentru păcatele tale. Acest lucru va restabili direcţia credinţei tale. Şi te va energiza spiritual, pentru a trăi prin puterea Sa de înviere. Adu-ţi aminte că eşti mort faţă de păcat, dar viu pentru Dumnezeu prin cruce şi prin învierea lui Cristos. Socoteşte-te mort faţă de păcat, mort faţă de puterea lui, mort faţă de cerinţele Legii împotriva ta, însă viu în Cristos cel înviat. Adu-ţi aminte că credinţa te uneşte cu El, astfel încât puterea şi viaţa Lui să curgă prin tine. Acest lucru va face mai mult decât toate şedinţele de consiliere din lume, te va îndrepta din nou pe cale. Sfinţirea ta, nu mai puţin decât îndreptăţirea ta, se produce prin credinţa în Cristos, nu prin propriul tău efort sau prin energia ta carnală. Iată spre ce a ţintit Pavel. Şi acesta este mesajul textului nostru. Întreaga viaţă creştină este o viaţă de credinţă, pentru că ea este cea care ne uneşte cu Cristos. Şi aceasta ne face să mergem înainte.
Dar dacă nu eşti cu adevărat copil al lui Dumnezeu? Ce relevanţă au toate acestea pentru tine? Poţi cunoaşte într-o anumită măsură faptul că El te-a iubit şi S-a dat pentru tine? Răspunsul este următorul: doar dacă devii unit cu El prin credinţă. Dacă cineva nu are Duhul lui Cristos, el nu este al Lui. Credinţa adevărată este una personală. Aceasta este una dintre lecţiile acestui pasaj. Nu poţi să te afli în unitate spirituală cu Cristos prin credinţa părinţilor tăi sau pentru că te-ai botezat sau datorită vreunui alt sacrament sau lucrare pe care le-ai împlinit. Nu eşti unit cu Cristos prin mersul la biserică, nici chiar prin faptul că devii membru. Doar credinţa, credinţa personală, ne poate uni cu Cristos; şi numai Duhul Sfânt este Cel care poate trezi o inimă moartă la o credinţă adevărată. Scriptura afirmă că credinţa vine în urma auzirii şi auzirea vine prin Cuvântul lui Dumnezeu. Aşadar, însuşi faptul că ai auzit Cuvântul lui Dumnezeu este un indiciu al îndurării şi bunătăţii Lui faţă de tine. Şi mesajul Evangheliei include o invitaţie, o rugăminte fierbinte pentru reconcilierea cu Dumnezeu. Şi Cristos îi invită pe toţi cei care aud să vină la apa vieţii şi să bea fără plată. Apocalipsa 22 versetul 17: „Şi Duhul şi Mireasa zic: „Vino!” Şi cine aude să zică: „Vino!” Şi celui ce îi este sete, să vină; cine vrea, să ia apa vieţii fără plată!” Isaia 55 versetul 1 spune acelaşi lucru: „Voi toţi cei însetaţi, veniţi la ape, chiar şi cel ce n-are bani! Veniţi şi cumpăraţi bucate, veniţi şi cumpăraţi vin şi lapte, fără bani şi fără plată!” Apa vieţii e un dar. Versetele 6 şi 7 spun: „Căutaţi pe Domnul câtă vreme se poate găsi; chemaţi-L câtă vreme este aproape. Să se lase cel rău de calea lui şi omul nelegiuit să se lase de gândurile lui, să se întoarcă la Domnul care va avea milă de el, la Dumnezeul nostru, care nu oboseşte iertând.” Ioan 7 versetele 37 şi 38: „…Dacă însetează cineva, să vină la Mine şi să bea. Cine crede în Mine, din el vor curge râuri de apă vie.” Din nou, El vorbeşte despre acea unitate. Eu sunt apa vieţii, spune El. Dacă credeţi în Mine şi sunteţi uniţi cu Mine prin credinţă, din inima voastră vor curge râuri de apă vie. Matei 11 versetele 28-30 spun următoarele : „Veniţi la Mine toţi cei trudiţi şi împovăraţi, şi Eu vă voi da odihnă.” Nimeni nu este exclus de la această invitaţie, pentru că oricine este robit faţă de păcat este împovărat. Nimic altceva nu te împiedică să vii la El decât împotrivirea ta păcătoasă, necredinţa ta păcătoasă. Deci, dacă astăzi eşti aici fără a fi unit cu Cristos prin credinţă, te rog stăruitor să vii la El. Rugăciunea mea pentru tine este ca Cuvântul Său şi chemarea Lui blândă, aceste invitaţii, să fie instrumentul prin care El să te atragă la Sine.
Pentru cei care sunteţi în Cristos, lăsaţi ca acest pasaj să vă aducă aminte mereu de starea voastră înaltă. Sunteţi uniţi cu Cristos, aşezaţi cu El în locurile cereşti şi primiţi de Dumnezeu în Persoana Preaiubitului Său Fiu. În timp ce vei medita la aceste lucruri şi îţi vei hrăni credinţa cu acest adevăr, fă din Cristos modelul pentru sufletul tău, fă din El ţinta întregii tale vieţi, fă din El sensul vieţii tale, apoi extrage puterea Sa şi învaţă să vezi acea putere, puterea de înviere, ca principiu energizant al existenţei tale pământeşti. Pentru că, dacă eşti cu adevărat un credincios unit cu Cristos, aceasta este calea. Aceasta este realitatea. Aceasta este realitatea spirituală. Reţine, aceeaşi credinţă care priveşte la Cristos, pentru mântuire, deţine tot ceea ce a fost împlinit de El pentru noi. El mă iubeşte. El a trăit pentru mine. El a murit pentru mine. Şi El trăieşte în mine. Cheia pentru orice lucru o găsim într-un singur verset. „Am fost răstignit împreună cu Hristos şi trăiesc… dar nu mai trăiesc eu, ci Cristos trăieşte în mine. Şi viaţa pe care o trăiesc acum în trup, o trăiesc în credinţa în Fiul lui Dumnezeu, care m-a iubit şi S-a dat pe Sine însuşi pentru mine.”
Să ne rugăm. Doamne, inimile noastre sunt umilite de adevărul acestui verset şi realitatea unităţii noastre cu Cristos, pe care o mărturisim, abia dacă am început să înţelegem profunzimea ei, cu atât mai puţin s-o apreciem. Doamne, Te rugăm să smereşti inimile noastre cu acest adevăr; fixează minţile noastre asupra lui. Fie ca să medităm la acest pasaj pe care l-am învăţat pe de rost. Şi fie ca adevărul lui să ne pătrundă cu o credinţă şi mai adâncă. Ne rugăm în Numele lui Isus. Amin.
Tradus de Estera Sandau
Dieta cu pere
O sursă bogată de vitamine, antioxidanţi şi minerale, perele sunt foarte benefice pentru organism;Aceste fructe sunt recomandate în numeroase afecţiuni. Dintre acestea amintim: alergii, constipaţii, diabet, colesterol.Perele conţin acid citric, pectină, uleiuri esenţiale, caroten, tanin, carbohidraţi, fructoză, potasiu, vitamina B, vitamina C, magneziu, fier, zinc, boron, acid folic, fibre nutriţionale etc şi multe alte substanţe benefice pentru organism.
Câte calorii au aceste fructe şi ce conţine o pară medie
O pară medie are o greutate de aproximativ 166 de grame, 25 grame de carbohidraţi, 1 gram de grăsimi şi proteine, 4 grame de fibre alimentare, 10% din doza recomandată de vitamina C şi 2% fier şi calciu.
Ce trebuie să mâncăm în această dietă
Iată ce spun nutriţioniştii că presupune regimul de slăbire cu pere:
Acest regim trebuie urmat în tocmai două săptămâni, apoi două zile este indicat să consumaţi doar pere şi să beţi multă apă. Nimic altceva. Perele se pot consuma crude, sau coapte ori fierte (ca un compot), dar fără zahăr, miere sau alţi îndulcitori.
Bune pentru detoxifierea organismului
Pericolul ascuns din remediile naturiste- chinezesti
La categoria metale grele toxice pot fi trecute arsenicul, cadmiumul şi mercurul, toate găsite în peste jumătate dintre produsele analizate. Oamenii de ştiinţă cred că arsenicul şi mercurul, adesea găsite împreună într-un produs, provin de la pesticidele folosite în agricultură.
Peste 90% din bolile grave ale pancreasului nu au simptome
Simptome ale unei infectii posibile din organism
Dacă ai o infecţie în sânge, organismul îşi adună toate forţele pentru a se lupta cu această şi eliberează o serie de substanţe care rezultă în inflamaţie generalizată şi febra crescută, alături de alte simptome neplăcute.
Remediu pentru combaterea viermilor intestinali
Parazitii intestinali apar atat la copii, cat si la adulti. Ei ajung in sistemul digestiv prin inghitire sau inhalare din alimente contaminate (carne contaminata, insuficient preparata termic sau legume nespalate), maini murdare, apa contaminata sau datorita contactului cu animalele.
Remediu natural eficient pentru herpesul bucal si genital
Urmatorul remediu natural este eficient pentru herpesul bucal si genital. Asadar, se prepara o infuzie din 6 linguri de cimbru maruntit, peste care se toarna 600 ml apa fiarta; se lasa 10 minute acoperit, dupa care se fac spalaturi in zonele respective, de 2-3 ori pe zi.sursa: sanatate.bzi.ro
Sunt o mama toxica! Cum ma tratez?
„Copilul este cea mai mare realizare a mea”. „Trebuie tot timpul sa fiu atenta sa nu pateasca ceva”. „Nimeni nu stie sa aiba grija de el asa cum am eu”. „Nimeni nu ma poate invata nimic, eu sunt mama perfecta”. „Am suferit foarte mult in copilarie, dar micutul meu va avea tot ceea ce isi doreste”. „Nimeni nu are voie sa se atinga sau sa isi dea cu parerea despre copilul meu”. De cele mai multe ori, sub aceasta avalansa de trairi emotionale se ascunde o mama toxica, iar un astfel de personaj isi calauzeste, de fapt, copilul pe un drum gresit.
Ce tipuri de seminte n-ar trebui sa lipseasca din alimentatia ta
sursa: clicksanatate.ro
Vitamine si minerale care, in exces, iti afecteaza inima
sursa: clicksanatate.ro
Acestea sunt alimentele cele mai cancerigene;
Numeroase studii au demonstrat legatura puternica dintre alimentele pe care le consumam si riscul de a dezvolta diferite tipuri de cancer. De aceea, un regim alimentar echilibrat care cuprinde cat mai multe legume, verdeturi, fructe, nuci, seminte, peste, leguminoase, cereale integrale si o cantitate moderata de lactate, carne, oua constituie o solutie buna pe termen lung de a-ti proteja corpul de boli grave.
sursa:cancerresearchuk.org
Leacul romanesc bun pentru zeci de afectiuni;
Borsul nu e doar ciorba acra, atit de apreciata prin unele parti ale tarii, ci si o licoare sanatoasa, rezultata din fermentarea taritelor de griu. Occidentalii nu prea stiu de acest preparat naturist, dar romanii si rusii il folosesc si-i cunosc virtutile curative. A aparut ca o varianta a unei vechi bauturi rusesti, cvasul. Borsul nu are alcool si dioxid de carbon. Este un lichid dietetic, nu are mai mult de 7,7 kilocalorii la 100 mililitri, procentele de grasime fiind neglijabile. Lichidul galbui, acrisor este tonic natural si leac pentru multe boli. Cura cu bors are rol purificator al organismului si de ameliorare sau chiar vindecare a unor afectiuni. Sa invatam sa preparam bors acasa si sa-i cunoastem indicatiile terapeutice.
In cosmetica, borsul face tenul catifelat. Se tamponeaza pielea cu vata inmuiata in bors sau se foloseste in prepararea mastilor cosmetice. inmoaie mai ales pielea uscata. Efectul borsului este salutar pentru ten in perioadele reci sau cu vint puternic. Specialistii in geriatrie de la Universitatea din Londra au demonstrat ca borsul favorizeaza absorbtia in intestinul uman a metalelor, precum nichelul, cuprul, seleniul si aurul, dar si a vitaminelor, mai ales la nivelul mucoasei intestinale.
Rostopasca, leac pentru sute de boli;;
Tratează gastrita şi cancerul
Rostopasca ajută la formarea sângelui, de aceea se recomandă în tratamentul leucemiei. Se face un amestec din urzici, mlădiţe de soc şi rostopască, 2 linguriţe de plante uscate la 250 ml apă clocotită şi se beau 2 l pe zi. În bolile hepato-biliare se utilizează tinctura de rostopască: de 3 ori pe zi se consumă 10 picături de tinctură. În tratamentul gastritei se recomandă câte 10 picături de tinctură, de 4-6 ori pe zi. Sucul de rostopască aplicat pe zonele afectate de cancerul de piele, dar şi pe tumorile exteriorizate, face adevărate minuni, în timp ce pulberea administrată intern ameliorează starea bolnavilor de cancer. Se ia un sfert de linguriţă de pulbere de rostopască de 4 ori pe zi, în cure de 2 luni, cu 20 de zile de pauză. Şi migrenele se pot atenua cu ajutorul acestei plante: se administrează, la nevoie, câte o linguriţă rasă de pulbere pe stomacul gol, în doză unică, pentru 24 de ore.
Vindecă eczemele şi psoriazisul
Bătăturile, dar şi tumorile maligne de piele se pot trata cu ajutorul compresiilor cu infuzie şi suc de rostopască. Pentru cataractă şi petele de pe cornee, sângerarea retinei şi a dezlipirii de retină se recomandă sucul de rostopască. Se ia o frunză de plantă, se spală, iar tulpina ei se presează cu degetele până iese un lichid de culoare portocalie. Cu sucul extras se unge pleoapa înspre coada ochiului. În psoriazis se pudrează zilnic locul afectat cu pulberea de rostopască. Eczemele se pot vindeca dacă faci un tratament cu alifie de rostopască. Se prepară din 30 g pulbere de rostopască şi 15 g vaselină, la care se adaugă 10 ml ulei de măsline. Cu acest amestec se ung rănile şi se pansează. Pansamentul trebuie să stea 2-3 zile, după care se poate schimba, repetându-se procedeul până la vindecarea eczemelor. Negii pot dispărea de pe piele tot cu suc de rostopască. Se aplică lichidul pe suprafaţa afectată, tamponând uşor, de mai multe ori într-un minut, şi se lasă să acţioneze lichidul în profunzime. Se repetă în fiecare dimineaţă şi seară, până când dispar. 6Sucul de rostopască s-a dovedit eficient şi în vindecarea verucilor şi a herpesurilor bucale şi genitale.
Cum se prepară
Masuri alimentare pentru gastrita
Gastrita reprezintă afectarea integrităţii mucoasei gastrice, tradusă printr-o inflamaţie a peretelui stomacului şi tulburări de digestive, cu sau fără sângerare internă. Iată ce paşi trebuie să urmaţi ca să amelioraţi simtomele de gastrită:
Pasul 1
Încercaţi să evitaţi alimentele acide sau care relaxează sfincterul gastro-esofagian, cum ar fi grăsimile animale (carnea grasă), citricele (portocale, lămâi, etc.) băuturi carbogazoase, ceai, cafea (chiar şi fără cofeină), roşiile, alcoolul, ciocolata, fie ea şi neagră.
Pasul 2
Pe cât posibil, respectaţi ritmul meselor. Încercaţi să aveţi 3 mese principale pe zi şi 2 gustări, una între micul dejun şi prânz şi cealaltă între prânz şi cină. În acelaşi timp, dacă sunteţi fumător, renunţaţi la fumat, nu doar că agravează gastrita, dar cauzează multe alte afecţiuni.
Pasul 3
Deşi este paradoxal, ardeiul iute consumat cu moderaţie are effect benefic asupra peretelui gastric deoarece stimulează secreţia de mucus şi asigură protecţia antiacidă şi antimicrobiană. Aşadar, consumaţi ardei iute, însă cu moderaţie, 2-3 ardei pe săptămână.
Pasul 4
Încercaţi să aveţi o alimentaţie echilibrată, bogată în produse făinoase, fructe, legume, proteine şi cât mai săracă în grăsimi. În cazul în care folosiţi analgezice trebuie să evitaţi aspirina şi antiinflamatoarele de tip ibuprofen. Antiacidele pot fi folosite până la dispariţie inflamaţiei.
Cauzele gastritei
In : Stiri din Sanatate
Plante care favorizeaza slabitul si taie foamea
Efectul unui regim de slabit e accentuat simtitor daca i se alatura infuzii ori fierturi din legume si plante. Ca sunt cultivate in gradina sau cresc pe camp, efectul lor e acelasi.
Cinci alimente ieftine care te scapa de piatra dintilor
Simptomele depresiei pe care putini le recunosc
Cand rinichii tai sunt bolnavi apar aceste semne
In : Stiri din Sanatate
Gargara cu ceai de cuisoare are efecte neasteptate
Alimentele care curata colonul de toxine si te feresc de cancer
Cat peste ar trebui sa mancam ca sa prevenim bolile cardiovasculare
Din cele aproximativ 12.000 de specii de pesti cunoscute, cea mai mare parte sunt comestibili. Pestele contine proteine valoroase din punct de vedere biologic si grasimi in proportie variabila – intre 0,5 si 15%.
Planta fertilitati si echilibrului hormonal/
Se estimeaza ca aproximativ 1 din 6 cupluri intampina dificultati in a concepe un copil. Din fericire, in cele mai multe cazuri nu este vorba despre afectiuni ireversibile, ci doar despre mici dereglari sau disfunctii ce afecteaza acest proces. De aceea faza de planning este foarte importanta, pentru ca presupune sa va asumati anumite schimbari in stilul de viata ce pot face o mare diferenta.
Cum iti poate afecta inima o igiena dentara precara
Putini oameni inteleg ca neglijarea danturii poate avea un impact devastator asupra sanatatii generale. Studiile arata ca, atunci cand bacteriile streptococcus, care provoaca atat placa dentara, cat si gingivita, ajung in sange, creeaza o proteina care determina agregarea trombocitelor.
Secretul unei inimi sanatoase
Consumul de rosii este considerat a fii sanatos datorita aportului de lycopen ce se regaseste in aceste legume. 14 studii internationale au ajuns la concluzia ca lycopenul are o proprietate naturala impotriva colesterolului si tensiunii arteriala ridicata. Doar un aport zilnic de 25 de miligrame de lycopen este de ajuns pentru a reduce colesterolul cu pana la 10%. Mai mult, aportul ridcat de lycopen reduce riscul atacurilor de cord si a infarcturilor. Toate acestea fara efectele negativa ale medicamentelor, dureri musculare si deteriorari ale nervilor.
Reguli pentru o sanatatea de fier
Mentinerea sanatatii este o sarcina importanta, indiferent de varsta. De aceea, tine de fiecare dintre noi sa luam masuri care sa ne mentina sanatoase. Iata sase sfaturi pe care le poti folosi si pe care le poti aplica intreaga viata.
Ce substante criminale gasim in cosmetice
O femeie foloseste zilnic cel putin 12 cosmetice si produse de ingrijire corporala, bombardandu-si pielea cu 175 de chimicale, sustin cercetatorii britanici.
.
Terapia care combate artroza gleznei
Potrivit studiilor, 200.000 de tineri cu varsta intre 25 si 45 de ani, sufera de dizabilitati ale articulatiilor si 1% din populatia tarii sufera de artroza la nivelul gleznei. Numai in Romania, 200.000 de tineri cu varste intre 25 si 45 de ani sunt afectati de dureri si dizabilitati ale articulatiilor si nu mai putin de 1% din populatia tarii sufera de artroza la nivelul gleznei, afectiune a carei incidenta a crescut alarmant in ultima vreme.
Semne prococe ale tulburarilor alimentare
Anorexia si bulimia sunt tulburari alimentare tot mai prezente in societatea actuala, si ceea ce este cel mai important este faptul ca tot mai multe tinere sufera de aceasta afectiune. Afla care sunt simptomele unei tulburari alimentare pentru a depista semnele unei tulburari alimentare la una dintre prietenele tale, iar daca regasesti semnele de mai jos cere ajutor de specialitate.
Neconstruind sosele noi, PSD-istii sunt ucigasii romanilor
De ce 20 ani? Simplu: se adaugă și anii 2007, 2008, atunci când PSD-ul a sprijinit guvernul criminal economic pentru țară C.P. Tăriceanu și anul 2009 atunci când (o bună parte din el) tovarășii de la PSD au guvernat cu “mafia portocalie”, adică PDL, partid pe care l-au împroșcat ulterior cu scuipați, acuzându-l de tot răul din România, ca și cum PDL-ul ar fi guvernat România 20 ani, nu PSD-ul. Practic, PSD-ul nu a participat deloc la guvernare, preferând să fure și mai mult din opoziție, în anii 1997, 1998, 1999, 2000 (guvernarea CDR – Convenția Democrată Română + PD + UDMR) și anii 2005, 2006 (guvern D.A. – Dreptate și Adevăr, adică PD + PNL). Sunt, cu alte cuvinte, 6 ani din 27. Mai mult de 20 ani, mafia PSD-istă a jefuit această țară.
O țară de mămăligari acceptă să moară în accidente de circulație în loc să-i belească pe acei politicieni vinovați de distrugerea României
Mafia PSD-istă nu se elimină prin caricaturi pe Facebook (se tăvălesc pe jos mafioții atunci când văd că ei fură milioane de euro și “fraierii” se mulțumesc să le facă mustăți la poze, pe Facebook). Mafia PSD-istă se elimină în stradă. Nu poți pretinde o țară fără mafioți, din moment ce stai acasă și nu votezi sau/și nici nu participi la mișcări de protest atunci când au loc. România este total, azi în 2017, sub tutela mafiei. Nu există opoziție la Mafia PSD, în afara mișcărilor de stradă. PNL-ul va face același troc de căcat cu mafioții PSD-iști, în Parlament, pentru a-și asigura propsperitatea financiară. Nu-i interesează altceva. Știți de ce Nicușor Dan nu este primarul general al Bucureștiului? Deoarece n-au fost două tururi de scrutin la alegerile locale (în turul doi Nicușor Dan ar fi umilit-o pe țoapa Firea, precum a făcut Iohannis cu Ponta). Și n-au fost două tururi deoarece PNL-ul a acceptat în Parlament toate rahaturile mafiei PSD-iste, de la pensii speciale pentru parlamentari și până la alegeri într-un sigur tur. Bun, poate n-ar fi reușit să-i blocheze pe mafioții PSD, dar trebuia să încerci. Dacă ai onoare, lupți. Faci grevă parlamentară, te legi cu lanțuri de gardurile parlamentului, sesizezi UE, Parlamentul European etc. Pe PNL-iști i-a durut în cur de faptul că mafia PSD acaparează România.
Justițiarul Traian Băsescu moare încet, dar sigur, în jegul numit impropriu televiziune, Romania TV
Sunt din ce în ce mai dezamăgit de acțiunile lui Traian Băsescu. În fara proiectului pentru Basarabia (unirea cu România), PMP-ul nu pare dispus să facă și altceva pentru această țară. Ba mai mult, în loc să lupte cu mafia PSD-istă ce pune la cale cele mai mari mârșăvii, Traian Băsescu atacă, din cloaca numită RTV (aștept momentul în care-l va linge-n cur și pe Dan Voiculescu la Latrina 3), DNA-ul și-i dă limbi catifelate în fundul de mafiot lui Sebastian Ghiță. Ăsta o fi prețul prezenței lui Băsescu la România TV? Domnu’ Băsescu, între timp a apărut Internetul, Facebook-ul etc. Chiar crede Traian Băsescu faptul că cei cu creierul spălat niște ani de România TV, în care același Băsescu era umplut cu scuipați seară de seară, îl vor aprecia. Evident că nu, imaginea lui Băsescu formată în mintea cretinilor care votează PSD-ul este clară: Băsescu este diabolic, a făcut și a dres. Și atunci de ce să te duci la Romania TV, acolo unde ani de zile ai fost împroșcat cu noroi?! Și în tot acest timp te-au apărat niște “fraieri”, mă rog, ți-au apărat principiile promovate, în general corecte, domnia legii, eliminarea mafioților, democratie funcțională etc. Și ce faci azi? Ataci DNA-ul! Nu pe Kovesi o decredibilizezi, ci DNA-ul ca instituție. Iar pe fraierii care te-au apărat, în presă și pe net, îi faci “lingăi”, să te dai bine pe lângă mafioți ca Ghiță! Ești azi, domnule Băsescu, în aceeași tabără cu Voiculescu, Sebastian Ghiță, Ponta etc. Ai ajuns să stai la aceeași masă cu cretinoidul Ciutacu, cel care spunea despre așa-zișii băsiști prin 2013 sau 2014, citez aproximativ, “Să mi-o sugă din picioare”. Iar Puie Monta, pe atunci Premierul României (europene, adică civilizate?) era de acord cu afirmația, pe Facebook. Lupta pentru propria familie se duce în sălile de judecată, domnule fost președinte al României, nu la televizor, atacând DNA-ul și proslăvind mafia. Cătușele Elenei Udrea sunt oare mai importante decât această țară devastată de mafioții care, în mod miraculos, au gasit începând cu anul 2016 un aliat neașteptat: Traian Băsescu?
Citeste si articolele:
- Cum colcaia PSD-ul de agenti KGB in anii 1990
- Cu 18% voturi din tot electoratul romanesc, mafia PSD-ista vrea sa impuna un puscarias prim-ministru
- Pentru jegurile PSD-iste, Soros este rau doar cand nu finanteaza PSD-ul
- Elena Udrea si-a început cariera politica in PSD
- Pedofil decorat de Ion Iliescu si angajat la Romania TV
Un episod din jaful PSD-ist: afacerea CARITAS- Secretul CARITAS-ului PSD-ist din anii 1990: “Luăm puțin de la mulți, dăm mult la puțini”
Anul (diz)grației PSD-iste 1993, la Cotroceni KGB-istul Ilici Iliescu, de profesie criminal notoriu (victime în decembrie 1989 și iunie 1990), la Palatul Victoria, cu votca în sacoșă, premierul Văcăroiu, zis și Votcăroiu: apărea jocul piramidal CARITAS, în absența unui DNA care să-i cerceteze pe mafioți, joc în care se înmulțeau banii depuși de 8 ori, după 3 luni parcă, de era invidios și Hristos pe capacitatea de a face minuni a oamenilor PSD-ului (cel puțin tolerați de guvernarea PSD + alți aurolaci politici de pe atunci). Iată mai jos un scurt episod despre cum era organizația criminală (financiar) CARITAS, ce a lăsat mii de români fraieri (ca să nu spun idioți) fără bani, aceștia fiind suficient de naivi (ca să nu spun proști) încât să creadă în “miracolul” înmulțirii banilor fără muncă. PSD-ul a fost dintotdeauna o organizație de tip mafiot, ce a urmărit un singur scop: îmbogățirea membrilor săi și fentarea justiției, atunci când mai cădea câte un cap de mafiot PSD-ist. Dar să revenim. Era, așadar, anul 1993, în care România PSD-istă se juca de-a CARITASUL, în timp ce alte țări fost-comuniste aveau un avans considerabil pe calea reformelor economice. De aceea azi, în Polonia de exemplu, un profesor are salariul mediu în jur de 1000 de euro, pe când în România PSD-istă nu are nici jumătate din această sumă. Așa-i când PSD-isții i-au tras cu “Nu ne vindem țara, deoarece nu mai avem noi ce fura”.
A fost odată CARITAS (mult mai bine ar suna “A fost odată PSD și ce coșmar era atunci”)
Un duet știut s-a arătat recent pe plaiurile minerești ale Văii Jiului: Miron Cozma (criminalul care i-a dirijat de mineri în iunie 1990, la devastarea Bucureștiului, jegul care a pus la cale alte mineriade, aducând România la stadiul de cea mai înapoiată țară din Europa, o țară de Ev Mediu întunecat; a fost condamnat în 1999, cu altă conducere a României, Emil Constantinescu Președinte, la 12 ani de pușcărie, parcă, din care a făcut vreo 5, grațiat în 2004 de alt criminal, Ilici Iliescu, ce a revenit ulterior, anulându-i grațierea, de cascadorii râsului nu alta – n.m.) și Ioan Stoica (patronul CARITAS, condamnat și el la niște ani de pușcărie, după falimentul, previzibil, al jocului piramidal, de fapt o imensă escrocherie). Unul cu cască – lămpașguarzi și AUDI; celălalt cu pălărie, superguarzi și BMW. La început, au survolat împreună – cu elicopterul Regiei Autonome a Huilei, destinat minerilor în caz de accidente – Valea, hotărând amplasarea viitoarelor puncte CARITAS la stadionul din Petroșani. Reveniți pe Pământ, cei doi au efectuat un terneu la minele celor ce stau și pe sub pământ. Într-o ținută de veioză cu abajur de fetru, ochii lucindu-i sub reflexele huilei, Ioan Stoica a îndemnat ortacii să dea banu’, că el îi face de opt ori mai mult. Miron Cozma, jucându-se cu cheile de la cele trei automobile străine, a completat doct: “Io l-am adus pe Stoica”. Deschisă cu mare grabă, în zi de plată la mineri, filiala Caritas din Petroșani a luat ființă cu două luni mai devreme decât termenul anunțat. Explicația este simplă: la 18 luni de la apariția jocului în Cluj, semele depuse trebuiau înmulțite în șase cicluri de câte 8 multiplicări. Dacă se fac înmulțirile de rigoare, cel care a depus la început 20.000 lei, lăsându-i în joc, trebuie să ridice acum sute de milioane. Fondul Caritas și persistența jocului sunt realizate de lăcomie: “Mai las bani că-i înmulțesc de opt ori” – zice românu’. La Cluj, plățile se fac cu întârzieri din ce în ce mai mari: peste 20 de zile. Speranța menținerii sistemului până la plecarea lui nea Stoica în Elveția era dată de banii minerilor. Iată, însă, că n-a ținut. În prima zi, la stadion au fost cam 3000 de oameni, a doua zi aproximativ 500, iar a treia zi numărul casierelor era superior celui al deponenților. Abordat de ziariști, I. Stoica a refuzat orice interviu, ba mai mult, i-a și gonit din preajma stadionului. Din surse confidențiale am aflat că Miron Cozma (se scrie cu “z” de la cizmă) i-ar fi șoptit: “Vezi că ăștia-s șmecheri, nu vorbi cu ei”. Când alungi presa, este clar că ai ceva de ascuns; frica și iminența colapsului dând fiori. Mai mulți deponenți, printre care și un umflat din Petroșani – cu depuneri grase – s-au plâns că n-au primit cât așteptau, dar au tăcut, mulțumindu-se cu returnarea sumei depuse inițial. Istoria a demonstrat (începând cu anul 1992, în SUA) că aceste jocuri au clacat, eșecul lamentabil răsfrângându-se asupra celor mulți și săraci – nu numai cu duhul – impactul social decând la convulsii. După chixul de la Petroșani, nu este exclus ca nea Stoica să nu mai jungă la Zurich cu valiza plină cu bani, pentru a începe o nouă viață. (“Academia Cațavencu”, nr. 103/1993)
Citeste si articolele:
- Criminalii de la Colectiv au 44% intentii de vot
- In Gorj, tiganii sunt platiti cu 1000 lei fiecare sa-l voteze pe Ponta
- PSD ne lasa fara paduri
- Cei 60 de infractori ai PSD, care au guvernat sau guverneaza Romania, la nivel central sau local
- Criminalul de la Colectiv, Banicioiu, este numarul 2 pe lista PSD Iasi pentru alegerile parlamentare
Istoria jafului PSD-ist în România: astăzi, Gabriel Bivolaru (II)
Mona de Freitas: şi însărcinată şi cu banii toţi
Mona de Freitas, soţia însărcinată în patru ani a lui Gabriel Bivolaru, s-a scos. S-a scos de la puşcărie (se întâmpla în 2004 – n.m.).
Dacă vă întrebaţi de ce ar fi trebuit să aibă acelaşi domiciliu ca Bivolaru-BRD (fost parlamentar PSD – n.m.), e simplu.
“Între 1994-1996, Mona de Freitas, Gabriel Bivolaru şi Plazzotta Paula Monica au indus în eroare BRD SA, cu prilejul derulării unor operaţiuni bancare ilegale de către aceasta din urmă, cauzând un prejudiciu unităţii bancare în valoare de 70.218.675.405 lei (vechi – n.m.), reactualizată 1.131.425.298.892 lei (vechi – n.m.).”
A meritat să-l apere domnu’ Năstase pe Bivolaru de năpasta Parchetului? A meritat! Pentru că în timp ce Bivolaru era înscris în PSD şi în Parlament, terenul casei construite de firma lui Seche ăl mic trecea miraculos de la mama lui Bivolaru în lada de zestre a familiei prim-ministeriale Adrian Năstase.
Iar dosarul Monei de Freitas a fost îngropat cu maximă prudenţă juridică. În luna februarie a acestui an (2004 – n.m.), Judecătoria Sinaia a aplicat prescripţia şi a şters latura penală a dosarului.
Partenera de furt a Monei şi a lui Bivo a fost condamnată la doi ani de închisoare, dar a fost scăpată, tot prin prescripţie, de alte infracţiuni.
Ultimul demers tupeist-mafiotic al Monei-mereu-însărcinate a fost acela de a contesta daunele de 1.173,5 miliarde de lei (vechi – n.m.), pe care inculpatele au fost obligate să le plătească BRD-ului. Dacă vine din nou PSD-ul la putere, deja mi-e teamă pentru francezii care au cumpărat BRD. Parcă văd că-i obligă Justiţia să plătească daune familiei Bivolaru că şi-au pierdut locul legitim de furat. (“Academia Caţavencu”, nr. 653/2004)
Citeste si articolele:
- Au fost vandute sau distruse 2300 de intreprinderi in perioada guvernarii PSD – Adrian Nastase
- Istoria jafului PSD-ist în România: astăzi, Gabriel Bivolaru
- Un episod din jaful PSD-ist: afacerea CARITAS
- Neconstruind sosele noi, PSD-istii sunt ucigasii romanilor
- Cum facea Mafia legea in Romania guvernata de partidul KGB-istului Ion Iliescu
România, o țară bolnavă (I)
Bolnavă de multe decenii (dac-o fi fost sănătoasă vreodată). Un imens spital reprezintă țărișoara noastră. Un spital în care (nu) se tratează moralitatea. Un spital în care pacienții râd, de exemplu, de victimele comunismului, de adevăr, de libertate etc. Medicii sunt puțini: o Monica Macovei, un Gabriel Liiceanu, un Andrei Pleșu etc. Dar nu pot face față numărului imens de bolnavi. Cei mai periculoși bolnavi sunt cei care apar la televizor. Ei răspândesc virsul bolii și la cei, teoretic, sănătoși. Din păcate, cei care au vaccinul (CNA-ul) nu vor să-l irosească, aplicându-l extrem de rar. Încet, încet, ne vom îmbolnăvi cu toții, dacă nu s-a întâmplat deja acest lucru. Vom considera minciuna, furtul, aruncatul gunoaielor pe oriunde etc. normalitate. Iată mai jos câțiva bolnavi, descoperiți de cei care urmăresc atenți evoluția bolii.
Mircea Coșea: „În comunism toată lumea avea frigiderele pline”
Acest Coșea, un grăsan antipatic, uită de foamea din comunism. Mă-ntreb de cine vorbește: de țiganii analfabeți care fac foamea, datorită exploziei democrafice în rândul acestor jeguri? E adevărat că în comunism o duceau mai bine, făceau speculă la greu, sub ochii milițienilor, iar românii erau trimiși pe șantierele patriei. În afară de țigani și boschetari, oare cine trăia mai bine în comunism, cu frigiderul plin? Să fi uitat acest gunoi numit Coșea de viața țăranilor români la CAP (Cooperative Agricole de Producție)? Aveai un animal și-l tăiai, te sălta Securitatea. Toate animalele trebuiau predate statului, altfel de mânca pușcăria. După ce prășeai din greu un an agricol la CAP, ți se dădea, în bătaiei de joc, atât cât să nu mori de foame. Iar acest jeg numit Mircea Coșea își permite să mintă la televizor. Și nu este un cioban sau țigan oarecare. Nuuuu. Este fost ministru, profesor și cel mai mare traseist din politica românească. După ce a lins și pe stânga și pe dreapta, dar stă pe tușă, măcar să mănânce căcat la televizor. Și unde se mănâncă rahat cel mai bine? Normal, la Romania TV. Și ar mai fi un lucru: cum puteai avea frigedurul plin în comunism, din moment ce se întrerupea curentul electric? Presupunând prin absurd că aveai frigider (nici așa ceva ne se prea găsea) și alimente în el, acestea oricum s-ar fi stricat în lipsa curentului electric.
Îmi amintesc de perioada în care eram student și mai ajungeam pe acasă, la țară, în vacanțe. Prin 1988, 1989, erau săptămâni întregi în care nu era curent electric. Stăteai la lumânare sau la lămpi din acelea cu gaz. Dacă erai singur acasă, simțeai că înnebunești în lipsa unei cărți interesante. Așa s-a trăit în comunism, iar acest Coșea are nesimțirea și tupeul de cretin ordinar să vândă gogoși la televizor. Aceștia au guvernat România de-au distrus-o din temelii. De la aceștia așteptăm noi o țară ca afară. Hai să fim serioși. Să nu ne facem iluzii, pentru a evita suferința de după. Rămâne o singură concluzie, cea din titlu: România, o țară bolnavă.
Citeste si articolele:
România, țara de jaf a PSD-iștilor
Statistica arata o tara de palavragii fuduli, dar care mor de foame, de lene si de prostie.
- Cea mai bisericoasa tara din Uniunea Europeana (locui 1 la numarul de biserici pe cap de locuitor).
- Cea mai cacacioasa tara europeana (45% dintre romani n-au WC in casa si se caca in curte, fata de 2% in Europa).
- Romanii au doar jumatate din puterea de cumparare a europeanului mediu.
- Dar isi petrec timpul liber in mall-uri si hypermarketuri, iar noi mall-uri si hypermarketuri se contruiesc in permanenta, in ciuda crizei.
- Romania este tara cu cea mai dura lege anti-arme din lume, singura care isi tine poporul complet dezarmat (motivand prin siguranta populatiei).
- Dar este tara cu cea mai mare coruptie din Europa – 40% (Curtea de Conturi: din 15 miliarde de euro pe an achizitii publice, 6.2 miliarde se fura).
- Romania este printre putinele tari care interzice complet prostitutia (pe motive de moralitate).
- Dar este cel mai mare exportator de prostituate din Uniunea Europeana (peste Rusia si Ucraina), conform euobserver.
- Romania este tara cu cel mai mic somaj oficial din ultimii 25 de ani, in medie.
- Dar este singura tara unde 50% din familii declara ca nu au nici un membru angajat; iar 25% din familii au doar un membru angajat.
- Romania este printre tarile cu cei mai multi absolventi de universitate din lume.
- Dar este tara fara nici o universitate, macar in top 500 (sub tarile africane) si ale carei diplome NU SUNT LUATE IN SEAMA la angajare, nicaieri in Europa.
- Romania este tara unde scoala este obligatorie pana la sfarsitul liceului (12 ani platiti de Stat).
- Dar e pe locul 1 in Europa la scolari analfabeti (30%), iar 42% dintre romani cred ca Soarele se invarteste in jurul Pamantului.
- Romania este tara cu cel mai mare procent de insatisfactie la adresa clasei politice; romanii se plang in mod constant de coruptia si incompetenta politicienilor lor.
- Dar este singura tara unde nu a avut loc nici un miting anti-coruptie in ultimii 25 de ani si unde participarea publicului la actiuni anti-coruptie este minima.
- Romania este tara cu cea mai mica absorbtie a banilor europeni.
- Dar este tara cu cel mai mare procent de bani europeni furati (din putinul folosit) motiv pentru care Uniunea Europeana a taiat fondurile pentru infrastructura.
- Romania este printre cele mai nationaliste tari din Europa; romanii au protestat la inaltarea drapelului secuiesc.
- Dar este singura tara in care s-a refuzat incorporarea asta vara, impotriva Rusiei, romanii preferand sa-si vada propriul drapel dat jos si inlocuit cu tricolorul rus, decat sa fie inrolati.
Citeste si articolele:
Sărăcia și prostia votează mafia PSD-istă
Extinderea și înflorirea Mafiei tradiționale avea două mari cauze: sărăcia și prostia în care trăiau unii din ghetourile marilor orașe și, a doua cauză, corupția generalizată din cadrul Poliției acelor vremuri. Cine a învins Mafia (adică a limitat drastic aria sa de influență)? Răspuns: progresul tehnologic, revoluția informațională în care ne găsim. Azi nu mai poți mișca chiar atât de liber, să te duci la o crimă sadică sau la o reglare de conturi, fără să fii urmărit lejer de autorități, datorită tehnicii actuale. Această cauză, dublată de efortul, curajul și inteligența unor polițiști, au făcut din Mafia tradițională doar un subiect, extrem de atrăgător, de filme.
Ca și în Mafia tradițională, înflorirea PSD-ismului are la bază sărăcia și prostia unor segmente ale populației României, în special din zone profund țiganizate, precum Oltenia. “M-a făcut mama oltean” este deja sinonim cu “m-a făcut mama o javră nenorocită, înclinată spre corupție și țiganizată la greu”. Aceștia sunt PSD-iștii mărunți, cei care, precum mafioții mărunți, nu pot hotărî de unii singuri ce este bine pentru ei, așa încât PSD-ul le dă coordonatele vieții, prin latrinele PSD-iste RomâniaTV și Antena 3. Mai există, însă, și șefii PSD-iști, cei care, precum capii Mafiei, hotărăsc cine trăiește în PSD și cine moare, dar mai ales când se produc aceste evenimente. Tot la șefii PSD-iști ajung banii, așa cum capii Mafiei colectau la sânge birurile de la mafioții marunți. Tot PSD-iștii din vârful piramidei infracționale hotărăsc alianțele cu alte grupări mafiote, precum UDMR sau UNPR, în scopul creșterii nivelului de prosperitate al familiei mafiote PSD-iste. În rolul polițiștilor corupți din filmul mafiei tradiționale, sunt gunoaiele din justiție, poliție și servicii secrete, cele care știu și pot interveni, dar n-o fac fiind cumpărate de mafia PSD-istă. Iar dacă, în cazul Mafiei tradiționale, progresul tehnologic a făcut diferența, aruncând Mafia la lada de gunoi a istoriei, mafia PSD-istă poate fi învinsă doar dacă românii care nu iau parte la acest sistem mafiot sunt dispuși să riște pentru a-l elimina. Ori, românul se revoltă pe FaceBook, apoi se culcă și mâine o ia de la capăt. Ucrainienii, de exemplu, au preferat să moară, să înghețe de frig, să fie bătuți și umiliți, dar au reușit să-i alunge pe politicienii mafioți de la guvernare. Trebuie să recunoaștem că este o mică sau mare deosebire între 200.000 oameni prezenți la mitingurile de la Kiev și cei 1.000 de bucureșteni prezenți în Piața Universitații duminică, 9 noiembrie 2014
Rămân la părerea că mafioții și neocomuniștii din PSD vor continua să fure și să fraudeze alegerile fără nicio jenă. Ei pot fi îndepărtați doar prin luptă. Doar un război civil poate decide dacă România se îndreapta spre comunism sau democrație. În ultimii 25 de ani a fost un amestec de comunism și spoieli democratice. Ce a ieșit se vede cu ochiul liber. Voi, cei ce credeți în valorile occidentale, sunt dispuși să mergeți la o vânătoare de comuniști, riscând totul? Dacă răspunsul este nu, pregătiți-vă ca în următorii 10 ani să aveți ca președinte un individ prost, mincinos, plagiator, incompetent, un produs al structurilor Securității comuniste grupate în jurul infractorului Dan Voiculescu.
Citeste si articolele:
România PSD-istă, o țară de care trebuie să fugi
Nu investiti in Romania. Nu angajati in Romania. Nu construiti in Romania
10 motive pe care le-am dat unei companii straine:
- Romania e un iad al taxelor. Locul 10 in lume, la concurenta cu Suedia. Daca tineti neaparat sa investiti intr-o tara de granita, Bulgaria e mai buna.
- Coruptia si evaziunea fiscala sunt printre cele mai mari din lume. Evaziunea fiscala a fost estimata de Ambasada SUA la 150% fata de economia legala. Deci fie veti da faliment (pentru ca nu veti putea concura la pret cu evazionistii), fie va trebui sa faceti si voi evaziune si sa mituiti ANAF, ceea ce se pedepseste cu inchisoarea. Dar atunci veti fi santajabil de catre autoritati, care va vor cere si mai multi bani, la fiecare campanie electorala.
- Legea nu este aplicata decat daca platesti in plus. Numerosi investitori straini s-au plans ca vecinii romani au intrat pe proprietatea lor, ca au fost furati si chiar batuti. Dar Politia Romana a preferat sa nu faca efectiv nimic.
- Legile sunt instabile: impredictibilitate romaneasca. In ultimul an, Guvernul Ponta a modificat toate legile care guverneaza functionarea companiilor, fara sa le consulte. Codul Fiscal a fost schimbat efectiv peste noapte. Deci nu va veti putea face un plan de afaceri si nu veti putea oferi actionarilor vostri o perspectiva certa.
- Romania e in plina cadere a consumului. Consumul a scazut in ultimul an cu circa 10-35%, in toate domeniile. Deci nu veti putea sa vindeti la intern ce produceti. Renault s-a pacalit astfel, iar acum se plange ca vinde mai multe Dacii la export, decat in Romania.
- Romania e un iad sindicalist. Sindicatele vor avea mai multa putere in compania voastra decat voi, exact ca in Franta.
- O calitate proasta a fortei de munca. Analfabetismul este o problema reala printre tinerii romani absolventi de facultate sau liceu, iar situatia se agraveaza de la an la an. Asociatiile investitorilor straini au declarat ca in urma cu cativa ani dadeau teste de engleza; acum au ajuns sa dea teste de limba romana.
- Pretentiile romanilor sunt aberante. Desi angajatii romani ofera servicii de proasta calitate (datorita sistemului de invatamant din Romania si lipsei cronice de disciplina din tara), pretentiile lor sunt sa fie platiti “ca in Germania”. Una din plangerile constante ale profesorilor romani, la fiecare greva, este ca salariul lor nu ajunge la nivelul profesorilor germani.
- Uitati-va ce fac ceilalti investitori! Romania a intrat pe lista neagra a oamenilor de afaceri. In 2008, investitiile straine erau peste 9 miliarde de euro. Acum sunt doar 1 miliard. Fluxul s-a inversat; firmele pleaca, nu vin. In 2012, capitalul social care a parasit Romania a fost de 486,6 milioane euro, in timp ce capitalul social al firmelor nou infiintate a fost de numai 23 de milioane euro.
- Uitati-va ce patesc investitorii care totusi risca si vin in Romania! Grupul francez AXA (numarul 2 in Europa si numarul 7 in lume) a venit in Romania in 2010, declarand public ca are incredere in piata romaneasca. In 2011 au pierdut 9 milioane de euro. In 2012 au pierdut 10 milioane de euro. In 2013 au vandut tot si au plecat.
Citeste si articolele:
Simbolul domniei lui Cercel la „Matei Bals”. Asa arata poarta de Triaj in cel mai bine finantat spital public din Romania
Jurnalistul Cristian Andrei (Europa Libera) prezinta poarta de Triaj a spitalului Matei Bals. Imaginea este sinistra, cu atat mai mult cu cat institutul condus timp de 10 ani de Adrian Streinu Cercel a beneficiat tot timpul de finantari consistente
„Romania muribunda si in flacari. Oamenii de la Matei Bals au murit cu zile din cauza unui sistem putred. Imaginea emblematica te loveste insa.
In acest loc erau invitati astazi oamenii la Triaj – spital Matei Bals sau sa lase pachete pentru rudele internate. Imaginea e din centrul Bucurestiului, din fata unui spital bogat si nu face parte din zona afectata de incendiu”, a explicat Cristian Andrei.
„Un fost jurnalist, plecat din tara de vreo 6 ani, ma intreaba cum de am vazut abia azi poarta de triaj (care arata ca un WC) a templului M. Bals, spital condus de 19 ani de dr Cercel.
Initial n am stiut ce sa i spun. Dupa ceva timp de gandire am dat vina pe colegii jurnalisti de pe Sanatate care, in timp, au luat chipul si asemanarea profesorilor sefi de Sectii
Apoi mi-am dat seama ca suntem cu totii responsabili de cum arata acest gard. Toti. Intr-un final, gardul din poza este reflexia noastra. Il meritam cu varf si indesat”, a remarcat si jurnalistul de investigatii Virgil Burla.
Spitalul a fost cosndus, timp de 19 ani, de Adrian Streinu Cercel. El a demisionat in decembrie pentru a prelua functia de senator din partea PSD. Surse din spital afirma ca Cercel continua sa conduvca spitalul din umbra.
Ministrul Sanatatii, Vlad Voiculescu, a anuntat vineri seara ca actualul Guvern va crea un fond important pentru investitii in spitale si o echipa direct responsabila ca acestea sa devina realitate, subliniind ca este nevoie de unitati sanitare noi.
„Romania este, din pacate, tara in care in ultimii 30 de ani nu s-a construit niciun spital public mare. Spitalele noastre au 50 de ani sau peste. Medicina a evoluat enorm in timpul asta. Nu ne putem astepta ca un soft IT de secol 21 sa functioneze fara probleme pe un computer 386 de anii ’90. O astfel de asteptare nu e doar o naivitate, ci o inconstienta aproape criminala. (…) Vom construi spitale. Vom crea in acest Guvern condus de Florin Citu, cu sprijinul intregii coalitii, un fond important pentru investitii in spitale si o echipa direct responsabila ca aceste spitale sa devina realitate, sa devina saloane curate, cladiri sigure. Vom construi spitale. Tara asta are nevoie de spitale noi. Tara asta are nevoie de vindecare, iar vindecarea de aceasta data nu va veni prin vorbe, ci prin fapte”, a scris ministrul, pe Facebook.
El a adaugat ca in cele sapte luni petrecute in 2016 la Ministerul Sanatatii a inceput proiectele de spitale regionale, iar in ultimii patru ani s-a facut munca ce trebuia facuta intr-unul singur.
„In ultimii patru ani s-a facut munca ce trebuia facuta intr-unul singur. Si asta nu pentru ca nu au fost bani, ci pentru ca nu a avut cine. In tara asta s-au construit mall-uri, benzinarii, cladiri de birouri, ba s-au construit si cateva spitale… dar private. Statul nu a fost in stare, pentru ca cei care l-au condus au avut alte treburi sau alte interese”, a afirmat Voiculescu.
PENTRU RAZBUNARE- Inculpatul Tariceanu cere revolte de strada: „Sa ocupam rapid strazile. Daca o sa tacem, o sa ne ia totul”
Calin Popescu Tariceanu, inculpat de DNA pentru luare de mita, sustine ca PNL si USR PLUS isi vor imparti politic si functiile de judecatori si procurori. „Procurorii si judecatorii vor fi 60% ai PNL, 30% ai USR si ce mai ramane ia UDMR-ul! De ce? Pentru ca pot!”, sustine Tariceanu. El cere revolte de strada: „Inca nu au ocupat strada, dar daca nu o sa o facem noi rapid o sa o ocupe tot ei si noua nu ne va ramane decat sa ne plangem de mila stand in case, unde ne vom uita 2 ore/zi la televizorul care va transmite marile realizari ale guvernarii Iohannis!”.
„Nici o zi fara o impartire de ciolan intre partidele coalitiei de guvernare! Intrucat foamea e mare nu le mai ajung sutele de posturi de secretari de stat, miile de posturi de consilieri la cabinetele ministrilor si adjunctilor de ministri, zecile de mii de posturi gras platite din agentii si alte institutii guvernamentale, asa ca au hotarat sa politizeze si functiile de prefect si subprefect. Adica 120 de ‘lipitori de afise’ (azi se numesc postaci pe Facebook, dar tot lipitori de afise sunt) vor capusa administratiile locale.
Este doar o chestiune de timp pana vor trece la totala impartire a tarii conform algoritmului de guvernare! Conducerile din Politie vor capata culoare politica.
Procurorii si judecatorii vor fi 60% ai PNL, 30% ai USR si ce mai ramane ia UDMR-ul! De ce? Pentru ca pot! Pentru ca nimeni nu le spune nimic! Pentru ca au invatat de la bolsevici cum se incaleca un popor!
Da! Daca o sa tacem o sa ne ia totul! Asa cum ne-au luat dreptul la protest, la libera circulatie, la cuvant, la educatie, la religie sau chiar la munca! Nu vedeti ca profitand de pandemie ne-au anulat drepturi pentru care zeci de mii de romani si-au dat viata prin temnitele comuniste?
Inca nu au ocupat strada, dar daca nu o sa o facem noi rapid o sa o ocupe tot ei si noua nu ne va ramane decat sa ne plangem de mila stand in case, unde ne vom uita 2 ore/zi la televizorul care va transmite marile realizari ale guvernarii Iohannis!”, a scris Tariceanu pe Facebook.
Fostul presedinte al Senatului Calin Popescu Tariceanu a fost pus saptamana trecuta sub inculpare de procurorii Directiei Nationale Anticoruptie in dosarul in care este acuzat de luare de mita in valoare de 800.000 de dolari
Procedural, procurorii anticoruptie au ajuns in etapa in care fostul prim-ministru urmeaza sa fie trimis in judecata.
Potrivit unui comunicat al DNA, transmis luni, procurorii din cadrul Directiei Nationale Anticoruptie – Sectia de combatere a infractiunilor asimilate infractiunilor de coruptie au dispus punerea in miscare a actiunii penale fata de Calin Constantin Anton Popescu-Tariceanu, la data faptei prim ministru al Guvernului Romaniei, pentru luare de mita.
Anchetatorii noteaza in ordonanta ca, in cauza, exista date si probe din care rezulta ca Popescu-Tariceanu ar fi pretins si ar fi primit, in mod indirect, in perioada 2007-2008, de la reprezentantii unei companii austriece, foloase materiale in valoare de 800.000 USD, constand in plata unor servicii de consultanta, in schimbul exercitarii atributiilor sale in asa fel incat sa fie adoptate o serie de hotarari favorabile companiei.
Pe 13 ianuarie, Ministrul Justitiei, Stelian Ion, a transmis procurorului general Gabriela Scutea cererea de urmarire penala incuviintata de presedintele Klaus Iohannis privind inceperea urmaririi penale a lui Calin Popescu-Tariceanu.
Clotilde Armand prezinta o inregistrare cu politisti spagari: „Chiar daca esti curat, tot te facem. N-ai nicio putere”
Primarul Sectorului 1, Clotilde Armand, a dat publicitatii o inregistrare video in care mai multi politisti locali din acest sector ii reprosau altui politist ca nu ia mita. Armand ii acuza pe consilierii PSD si PNL ca „apara grupul infractional organizat de la Politia Locala Sector 1”.
In materialul video veti auzi politisti locali care certau un coleg pentru ca acesta nu lua mita de la proprietarul unor cife si a indraznit sa-l amendeze. Proprietarul acestor cife este ruda cu un personaj odios din conducerea politiei locale pe care am reusit sa-l indepartez. Pentru cine nu stie: Tranzitarea sectorului sau a orasului cu aceste cife fara autorizatii este interzisa si sanctionata de lege. Asta au protejat aseara cei din PNL si PSD, dragi cetateni ai Sectorului1. Iar asta nu e tot. Acesti politisti au conexiuni si in primarie. Avem mai multe dovezi si probe care sustin toate afirmatile mele. Santiere ilegale protejate de politisti locali, mafia gunoaielor protejata tot de anumiti politisti locali etc. Si aceste dovezi merg acum spre Parchet.
Am inceput sa curatam tot putregaiul din administratie si va spun ca nu ma voi intimida de nici un grup politic care pune presiuni si nu vrea modernizarea acestui sector sau de mafia din administratie. Eu voi lupta cu ei. Pana la capat”, a scris Armand pe Facebook.
Primarul Sectorului 1, Clotilde Armand, a lansat joi un atac foarte dur la adresa consilierilor PNL dupa ce acestia au imoiedicat adoptarea mai multor proiecte de hotarari pe care ea le-a initiat. Armand sustine ca liberalii au intelegeri cu PSD. „Este rușinos pentru că un asemenea partid are în rândurile lui unii fripturiști de ocazie și nu niște lideri adevărați. USL traieste la sectorul 1”, a scris Armand pe Facebook.
„Este o zi destul de tristă pentru comunitatea locală din sectorul 1. Pare că unii consilieri locali au rămas cu sindromul ‘Chiliman’ și nu pricep că politica se face în folosul comunității, pentru oameni, nu pentru interese de partid.
Primăria nu este un tort din care unii se hrănesc și alții muncesc să-l orneze. De când am intrat în primărie am ales să lupt cu ceea ce deranjează pe fiecare român onest: corupția. Și am început cu reorganizarea și restructurările. Tocmai pentru a elimina vechile obiceiuri birocratice. De când am venit în primărie lucrez alături de o mână de oameni pentru a moderniza Sectorul 1 și pentru servicii publice de calitate. M-am luptat cu mafia gunoaielor și cu mafia imobiliară. Am demis funcționari corupți și am sesizat parchetul acolo unde a fost cazul. În 3 luni am facut asta. Și credeți-mă că sunt doar câțiva oameni care ajung primii și pleacă ultimii din Primărie, oameni care muncesc sâmbăta și duminica și își sacrifică tot confortul lor pentru binele public.
Astăzi, grupul PNL și-a bătut joc de fiecare proiect care ar fi făcut comunitatea mai prosperă: regulamentul de digitalizare pentru parcări, reorganizarea de la Poliția Locala prin care eliminam corupția endemică de acolo, reorganizarea Administratiei Domeniului Public și proiectul burselor pentru elevi.
Știți de ce au făcut asta? Am să vă spun. Pentru că ei doresc ca Administrația Domeniului Public să le revină și să nu intre în primărie, să fie instituție de sine stătătoare. Sa nu reorganizam. Sa plantam din nou garduri de milioane de Euro si nu copaci
Le spun doar să lase aceste orgolii la o parte, să lase înțelegerile cu PSD la o parte și să fie partenerii onești ai cetățenilor care i-au votat. Să vină la muncă și să-și îndeplinească atribuțiile. Este regretabil și total iresponsabil acest mod de a face politică pentru partid și nu pentru comunitate.
Este rușinos pentru că un asemenea partid are în rândurile lui unii fripturiști de ocazie și nu niște lideri adevărați. USL traieste la sectorul 1”, a scris Armand pe Facebook.
Consiliul Local Sector 1 a respins, in sedinta de joi, proiectul referitor la regulamentul privind digitalizarea atribuirii parcarilor publice de resedinta.
S-au inregistrat zece voturi „pentru”, 15 abtineri si un vot „impotriva”.
„Procesul de digitalizare este clar sustinut, vorbim de pasii pe care trebuie sa-i faci pana acolo, nu ca nu sustinem digitalizarea, ideea e foarte buna, sustinuta in totalitate, dar se bazeaza pe un regulament caruia ii lipseste o procedura foarte clara de aplicare”, a declarat viceprimarul Ramona Porumb.
Primarul Sectorului 1, Clotilde Armand, i-a atras atentia viceprimarului ca a avut doua luni sa depuna amendamente. „De ce nu ati depus amendament si asteptati un minut inainte de vot sa va spuneti parerea? (…) Noi am tinut cont de absolut fiecare parere”, a spus Armand.
Ramona Porumb a sustinut ca un grup de lucru ar remedia situatia mai bine decat „peticindu-l” cu amendamente in Consiliu Local. „Oricate amendamente ai aplica pe el, procedura este incompleta. O luam bucata cu bucata si o sa vedeti ca stam aici o zi intreaga sa-l aducem la o forma care trebuie. (…) Lipsesc foarte multe lucruri si, cu siguranta, aceste lucruri, printr-un grup de lucru, le putem rezolva mult mai bine decat peticindu-l cu niste amendamente in Consiliul Local”, a afirmat ea.
„Sunteti viceprimar de doua luni. Ati avut doua luni, zi de zi, sa faceti acest lucru, sa veniti sa spuneti. De ce nu v-ati implicat? De ce acum, inainte de vot, va treziti ca nu va place? (…) Imi mentin punctul de vedere, este o bataie de joc fata de toti cetatenii care vor transparentizare, digitalizare si disparitia coruptiei pana la urma”, a replicat Clotilde Armand.
Ramona Porumb este al doilea viceprimar de la Sectorul 1, alaturi de Oliver Paiusi (USR-PLUS).