După modelul“preoţilor”stalinişti, nazişti, globalişti şi lupii fesenişti, îmbrăcaţi în blană de miei, au minţit, manipulat, prostit, sărăcit şi au jefuit poporul cu radio-tele-iconatorul! După cum comuniştii, fără Dumnezeu cel Adevărat, au prigonit valorile, ca să poată fura de la boierime ,au înfundat canalele şi puscariile cu martiri,cei de azi au îngropat Adevărul, Dreptatea, Pocăinţa, ca să fure şi averea obştească a tuturor amărăştenilor; Au alungat tinerimea, să nu le încurce socotelile; Au minerizat poporul, ca să întroneze hoţia, minciuna, niveland calea apocaliptică a globalistilor împotriva lui Dumnezeu… Dar El nu se lasă batjocorit…….Moaştele, închinarea la sfinţi şi la icoane: idolatria intrată în creştinism -Esenţa Reformei religiei creştine, făcută în 1517 în Germania, a fost…

Crestinul umplut cu Plinatatea lui Dumnezeu, golit de sine prin Botezul in Moartea lui Hristos, prin mijlocirea lui Hristos implineste- iubeste Legea Morala – Cele Zece Porunci si, din respect, din dragoste, recunostinta, dar si pentru Binele Sau, intrupeaza, implineste Poruncile, planurile Lui… Bat la usi Persecuţii şi apostazie (I);Lupta din Spatele Scenei – Trei Mesaje Revelatoare – Al Treilea Mesaj (III) Declinul adevăratei spiritualităţi! AUREL GHEORGHE- Dragostea este îndelung răbdătoare…RĂZBOAIELE VIITORULUI – ediție revizuită, iunie 2019…Hristosi mincinosi – Falsi Profeti … Răspândirea religiilor false (Matei 24)…Degradarea societatii din timpurile moderne! (II) 9 Semne Majore de identificare a fiarei – Dovezi / Fapte Biblice si Istorice (II)Avertizarea finala a omenirii – Vine Noua Ordine Mondiala! (II)… Globalistii introneaza Vremea si Legea schimbarilor apocaliptice… Prima solie ingereasca! (Apoc. 14,7) – Un avertisment inspaimantator!Isus vine pe nori; ORICE OCHI ÎL VA VEDEA; NU TACEA ( DOAMNE ) IN FATA LACRIMILOR MELE – PS.39:12… Dincolo de credinţa oarbă…Tăcerea Mielului…Planul de Mantuire– Omul sa se lepede de sine, cu placere, invatand  din Jertfa lui Avraam… Cele 2 Legaminte – Legamantul Harului (Rascumpararii)…Legea lui Dumnezeu in Noul Testament – Atitudinea lui Isus fata de Legea Sa

Dragostea este îndelung răbdătoare…

Dragostea este îndelung răbdătoare, este plină de bunătate;
dragostea nu pizmuieşte; dragostea nu se laudă, nu se umflă de mândrie,
nu se poartă necuviincios, nu caută folosul său, nu se mânie, nu se gândeşte la rău,
nu se bucură de nelegiuire, ci se bucură de adevăr,
acoperă totul, crede totul, nădăjduieşte totul, suferă totul.
Dragostea nu va pieri niciodată.
(1Cor. 13:4-8)
https://trezireazi.com/2019/03/03/dragostea-este-indelung-rabdatoare/

RĂZBOAIELE VIITORULUI – ediție revizuită, iunie 2019

Istoria omenirii nu are o desfășurare aleatorie, ci una bine alcătuită și prevestită prin profeți, îndreptându-se către punctul culminant al revenirii lui Mesia pentru a pune capăt guvernărilor imperfecte omenești și pentru a-și instaura propria domnie milenară pe pământ.

Raportând la vremea prezentă ceea ce a fost prevestit, se poate vedea cum faptele concrete se încadrează perfect, se îmbină sub ochii noștri ca piesele unui uriaș puzzle, ce se suprapune perfect zonei de dispută din Israel și imediata sa vecinătate.

Cu ajutorul lui Dumnezeu, conținutul cărții a fost actualizat la evenimentele din această perioadă, privind către desfășurările ulterioare, care sunt gata să aibă loc.

Cartea poate fi comandată la numărul de telefon 0721 226 568
sau pe adresa de e-mail: trezireazi@gmail.com

Hristosi mincinosi – Falsi Profeti (Matei 24)

Matei 24:4,5 – ….Isus le-a zis: „Bagati de seama sa nu va insele cineva. Fiindca vor veni multi in Numele Meu si vor zice: „Eu sunt Hristosul!” Si vor insela pe multi.

Matei 24:11 – Se vor scula multi proroci mincinosi si vor insela pe multi.

Matei 24:23,24 – Atunci daca va va spune cineva: „Iata, Hristosul este aici sau acolo”, sa nu-l credeti. Caci se vor scula hristosi mincinosi si proroci mincinosi; vor face semne mari si minuni, pana acolo incat sa insele, daca va fi cu putinta, chiar si pe cei alesi.

Matei 24:26 – Deci daca va vor zice: „Iata-L in pustiu”, sa nu va duceti acolo! „Iata-L in odaite ascunse”, sa nu credeti.

1Ioan 4:1,3 – sa nu dati crezare oricarui duh; ci sa cercetati duhurile, daca sunt de la Dumnezeu; caci in lume au iesit multi proroci mincinosi. ….si orice duh care nu marturiseste pe Isus nu este de la Dumnezeu, ci este duhul lui Antihrist, de a carui venire ati auzit. El chiar este in lume acum.

2Ioan 1:7 – Caci in lume s-au raspandit multi amagitori, care nu marturisesc ca Isus Hristos vine in trup. Iata amagitorul, iata Antihristul!

Col. 2:8 – Luati seama ca nimeni sa nu va fure cu filozofia si cu o amagire desarta, dupa datina oamenilor, dupa invataturile incepatoare ale lumii, si nu dupa Hristos.

Întorcându-Se către ucenici, Hristos a zis: „Băgaţi de seamă să nu vă înşele cineva. Fiindcă vor veni mulţi în Numele Meu şi vor zice: ‘Eu sunt Hristosul!’ Şi vor înşela pe mulţi”. Mulţi hristoşi mincinoşi se vor arăta, pretinzând că fac minuni şi declarând că a sosit timpul eliberării naţiunii iudeilor. Aceştia vor rătăci pe mulţi. Cuvintele lui Hristos s-au împlinit. Între moartea Sa şi asediul Ierusalimului, s-au arătat mulţi hristoşi mincinoşi. Dar avertismentele au fost date şi pentru aceia care trăiesc în vremea de azi. Aceleaşi înşelăciuni care au fost înainte de distrugerea Ierusalimului au fost practicate de-a lungul veacurilor şi vor fi practicate din nou.

Falşi profeţi. Adevaraţii profeţi, aşa cum sunt descrişi în istoria biblica, sunt cei ce înalţa pe Dumnezeul Creator şi condamna idolatria, cheama la pocainţa indivizi, popoare, biserici, preoţi şi împaraţi. Ei prevad un viitor sumbru pentru cei neascultatori de Dumnezeu şi proclama pe adevaratul Messía – Iisus din Nazaret, Dumnezeul-Om.

Falşii profeţi, predica alţi dumnezei sau predica în mod fals, nebiblic, pe Dumnezeul Creator (creând astfel o falsa imagine a lui Dumnezeu). De regula, aceştia erau profesionişti cu care se înconjurau toate marimile antichitaţii, ocultişti şi şarlatani care mâncau pâine regala şi asmuţeau autoritaţile împotriva celor care n-au alta vina decât ca se închina lui Dumnezeu aşa cum a cerut El.

Falşii profeţi sunt aceia care vestesc un fals Messía. Iudeii au fost foarte vulnerabili spiritual în conflictul cu romanii. Ei au crezut în cei „unşi“ cu spiritul zelotismului şi în manifestari oculte pe care le-au luat drept revelaţii divine. Satan urma sa-I câştige prin christoşi tereştri, care sa imite stilul lui Moise şi al lui Ilie, sau christoşi misterioşi care sa apara în conspiraţii şi seanţe secrete. Prin contrast, adevaratul Christos, ”Fiul omului“, avea sa vina pe faţa, în stralucire cereasca, asemenea fulgerului. Nu este nimic secret în apariţia fulgerului.

Semne în soare, luna şi stele. Aici sunt date nişte semne premergatoare apariţiei adevaratului Christos. Ele sunt cereşti, vizibile, fara nimic secret, aşa cum spuneau şi vechii profeţi (Is 13:9-10, Ioel 2:10.31, 3:15, Amos 5:20, 8:9). Aceste semne trebuiau sa aiba loc imediat dupa necazul cel în legatura cu caderea Ierusalimului, sa inaugureze ziua mâniei şi sa culmineze cu zguduirea pamântului şi a puterilor cerului.

Cutremurul din ziua de apoi este proiectat sa ridice uriaşe tsunami şi sa mute lanţuri muntoase şi insule (Apoc 6:12-17, 11:18.19, 16:17-21). Ca mulţi mor de groaza în asemenea condiţii, este ceva istoric dovedit. Cu ocazia unor simple eclipse, în evul mediu, unii s-au sinucis, gândind ca a venit ziua judecaţii. Aceste semne nu au avut loc imediat dupa caderea Ierusalimului.

Necazul s-a prelungit peste planul lui Dumnezeu (chiar şi acest lucru a fost prevazut!) şi, dupa trecerea celor 1260 zile apocaliptice/ani (Dan 7:25, 12:6-7.11-12, Apoc 11:2-3, 12:6.12, 13:5) încheiaţi cu sfârşitul supremaţiei Bisericii Romane în 1798, înca nu s-au terminat necazurile; înca se aşteapta marele necaz din Daniel 12:1 şi Apoc 7:14. Totuşi, Dumnezeu a trimis câteva semne preliminare pe cerul american, acolo unde interesul spiritual era mai uşor de trezit: „Ziua întunecoasa“ din mai 1780, urmata de o noapte întunecoasa. A urmat cea mai spectaculoasa ploaie meteoritica, în noiembrie 1833.

Venirea lui Iisus, în contrast cu a falşilor messia, este precedata imediat de aceste fenomene cereşti extraordinare; nu este o acţiune politica, religioasa sau magica pe meridiane. Între aceste semne şi venirea lui Iisus nu exista nici o pauza; „atunci vor vedea…“ Semnul „Fiului omului“, în contrast cu christoşii tereştri, este apariţia glorioasa, universal vizibila şi nedorita de lume a lui Iisus, pe norii cerului (Fapt 1:9.11).

Dupa cum Israel avea sa fie adunat din diaspora deportarii babiloniene, tot aşa, la venirea Sa, îngerii vor aduna pe aleşii cei vii şi pe cei înviaţi din toata lumea (1 Tes 4:14-17). Prezenţa trâmbiţei jubiliare vesteşte eliberarea finala şi primirea moştenirii noului pamânt.

Prof. Florin Laiu – Reflectii istorice si exegetice, Matei 24

Răspândirea religiilor false (Matei 24)

Matei 24:2,3 – Dar Isus le-a zis: „Vedeti voi toate aceste lucruri? Adevarat va spun ca nu va ramane aici piatra pe piatra care sa nu fie daramata.”

El a sezut jos pe Muntele Maslinilor. Si ucenicii Lui au venit la El la o parte si I-au zis: „Spune-ne, cand se vor intampla aceste lucruri? Si care va fi semnul venirii Tale si al sfarsitului veacului acestuia?”

Matei 24:4,5 – Drept raspuns, Isus le-a zis: „Bagati de seama sa nu va insele cineva. Fiindca vor veni multi in Numele Meu si vor zice: „Eu sunt Hristosul!” Si vor insela pe multi.

Matei 24:11 – Se vor scula multi proroci mincinosi si vor insela pe multi.

Matei 24:23,24 – Atunci daca va va spune cineva: „Iata, Hristosul este aici sau acolo”, sa nu-l credeti. Caci se vor scula hristosi mincinosi si proroci mincinosi; vor face semne mari si minuni, pana acolo incat sa insele, daca va fi cu putinta, chiar si pe cei alesi.

Matei 24:26 – Deci daca va vor zice: „Iata-L in pustiu”, sa nu va duceti acolo! „Iata-L in odaite ascunse”, sa nu credeti.

In Matei 24 Isus le vorbeste ucenicilor despre distrugerea Templului din Ierusalim si despre sfarsitul istoriei acestui pamant si semnele revenirii Sale. Cele doua evenimente fiind strans legate una de cealalta.

Isus nu le-a răspuns ucenicilor, făcând deosebire între distrugerea Ierusalimului şi ziua cea mare a venirii Sale. El a amestecat descrierea acestor două evenimente. Dacă le-ar fi descoperit ucenicilor evenimentele viitoare, aşa cum le vedea El, ei n-ar fi putut suporta priveliştea. Din milă pentru ei, El a amestecat descrierea celor două mari crize, lăsându-i pe ucenici să cerceteze ei înşişi înţelesul. Făcând aluzie la distrugerea Ierusalimului, cuvintele Lui profetice au trecut de la acest eveniment la lupta finală, care va avea loc în ziua când Domnul Se va ridica din locul Său să pedepsească lumea pentru nelegiuirea ei şi când pământul va lăsa să se vadă sângele lui şi nu-şi va mai acoperi ucişii. Toată această cuvântare a fost ţinută nu numai pentru ucenici, ci şi pentru aceia care vor trăi în timpul ultimelor momente ale istoriei pământului.

Raspunsul lui Iisus începe mai întâi cu avertizarea împotriva falşilor Mesia („unşi“). Pentru evrei, aşteptatul Mesia trebuia sa fie un prinţ puternic care sa conduca naţiunea israelita într-un razboi de eliberare împotriva romanilor şi sa stabileasca un imperiu universal cu capitala la Ierusalim. Asemenea revoluţionari au aparut în primul secol (Fapt 5:36-37, 21:38) în special în timpul revoltei antiromane din anii 66-70. Cel mai proeminent fals-mesia a fost Bar-Kochba („Fiul stelei“), acceptat de iudei, liderul revoltei antiromane din anii 132-135 care a culminat cu distrugerea completa şi definitiva a Ierusalimului.

Mulţi hristoşi mincinoşi se vor arăta, pretinzând că fac minuni şi declarând că a sosit timpul eliberării naţiunii iudeilor. Aceştia vor rătăci pe mulţi. Cuvintele lui Hristos s-au împlinit. Între moartea Sa şi asediul Ierusalimului, s-au arătat mulţi hristoşi mincinoşi. Dar avertismentele au fost date şi pentru aceia care trăiesc în vremea de azi. Aceleaşi înşelăciuni care au fost înainte de distrugerea Ierusalimului au fost practicate de-a lungul veacurilor şi vor fi practicate din nou.

Prin servii Săi, Dumnezeu le-a dat iudeilor o ultimă ocazie de a se pocăi. El S-a manifestat prin martorii Săi, când au fost arestaţi, judecaţi şi închişi. Cu toate acestea, judecătorii i-au condamnat la moarte. Ei erau oameni de care lumea nu era vrednică şi, omorându-i, iudeii răstigneau din nou pe Fiul lui Dumnezeu. Lucrurile acestea se vor petrece din nou. Autorităţile vor face legi pentru a restrânge libertatea religioasă. Ele îşi vor însuşi un drept pe care-l are numai Dumnezeu. Vor crede că pot constrânge conştiinţa, pe care numai Dumnezeu o poate stăpâni. Au început deja să facă lucrul acesta şi vor continua până vor ajunge la o limită peste care nu vor putea trece. Dumnezeu va interveni pentru poporul Său credincios, care păzeşte poruncile.

De fiecare dată când are loc o persecuţie, cei care sunt martori la ea se hotărăsc fie pentru Hristos, fie împotriva Lui. Aceia care îşi arată simpatia pentru cei condamnaţi pe nedrept dovedesc legătura lor cu Hristos. Alţii nu se simt bine, pentru că principiile adevărului constituie o piedică în calea lor. Mulţi se poticnesc şi cad, depărtându-se de credinţa pe care odată au apărat-o. Aceia care cad de la credinţă în vremuri de încercare, pentru a fi ei în siguranţă, vor aduce mărturie mincinoasă şi vor trăda pe fraţii lor. Hristos ne-a avertizat cu privire la aceasta, ca să nu fim surprinşi de puterea nefirească şi crudă a celor care resping lumina.

Ellen WhiteHristos Lumina Lumii, Cap. 69, Pe Muntele Maslinilor

Prof. Florin Laiu,  Matei 24 – Reflectii istorice si exegetice

Moaştele, închinarea la sfinţi şi la icoane: idolatria intrată în creştinism
Esenţa Reformei religiei creştine, făcută în 1517 în Germania, a fost întoarcerea la Cuvântul lui Dumnezeu aflat în Sfânta Scriptură 

Toate practicile care nu se găsesc scrise în Cuvântul lui Dumnezeu au fost scoase din Biserică şi din practica creştinilor. Este semnificativ faptul că nu Martin Luther, ci poporul de rând, în absenţa Reformatorului, au scos din Biserici icoanele şi moaştele (osemintele, sau frânturi de oase ale „sfinţilor”). Ei le-au scos şi din casele lor şi astfel au pus capăt închinării la aceste obiecte.
Din moment ce au acceptat principiul fundamental sola Scriptura (numai ceea ce scrie în Sfânta Scriptură) şi după ce au văzut că Sfânta Scriptură nu numai că nu porunceşte închinarea aceasta ci, dimpotrivă, condamnă orice închinare afară de închinarea lui Dumnezeu, credincioşii au făcut curăţenie atât în Biserici cât şi în casele lor, aruncând afară icoanele şi osemintele sfinţilor.
Când şi cum a intrat în practica unor creştini închinarea la oasele unor morţi, practica rugăciunilor adresate unor oameni decedaţi şi închinarea la icoane?
Totul a început în oraşul Smirna, din Asia Mică, la câtăva vreme după anul 150 după Cristos.
Policarp, Episcopul Bisericii creştine din oraşul Smirna, era un bătrân respectabil, care în tinereţe fusese ucenic al apostolului Ioan. Când a început persecuţia, unii creştini au plecat spre alte locuri, unde nu era persecuţie. Policarp a refuzat să fugă de persecuţie. Totuşi, pentru a nu provoca direct autorităţile oraşului, s-a mutat la o fermă din apropierea oraşului. De acolo a fost arestat şi adus în oraş. I s-a cerut să se lepede de credinţă şi, desigur, a refuzat. A fost torturat şi în cele din urmă a fost ars pe rug. Creştinii din oraş i-au cules oasele care au rămas din foc şi le-au înmormântat în cimitirul oraşului.
Pe vremea aceea, ziua morţii unui martir era considerată ziua lui de naştere cerească. La un an de la moartea lui Policarp, iubitului lor pastor, credincioşii din Smirna s-au adunat la cimitir, şi au făcut acolo Cina Domnului (Împărtăşania), mormântul lui considerându-l a fi altarul. Au repetat lucrul acesta şi în anii următori. În cele din urmă, s-au gândit că e greu să vină toţi la mormânt, au scos rămăşiţele lui din mormânt, le-au curăţat cu mare grijă şi le-au depus în altarul Bisericii, pentru ca fiecare Cină a Domnului să fie făcută peste rămăşiţele lui.
Vestea a ceea ce au făcut ei s-a răspândit şi tot mai multe biserici au făcut le fel: au cules cu evlavie rămăşiţele pământeşti ale martirului lor local şi le-au depozitat în Biserică.
Apoi au făcut un pas mai departe: Au considerat că martirul lor, fiind acum în prezenţa lui Dumnezeu şi fiind sfânt, are puterea să se roage pentru credincioşii din Biserica sau Bisericile lui şi deci au început să se roage lui, ca el să mijlocească la Dumnezeu pentru ei. În felul acesta s-a dezvoltat un adevărat cult al martirilor, adică a „sfinţilor”. Iată care erau, pe la anul 400, practicile de venerare a sfinţilor martiri:
1. Numele martirului era înscris în catalogul sfinţilor şi era poruncită recunoaşterea lui publică.
2. Mijlocirea lui era cerută în rugăciunile publice ale Bisericii.
3. Se dedicau (închinau) Biserici lui Dumnezeu în numele lui.
4. Slujba divină şi euharistia erau celebrate în numele lui.
5. Se ţinea anual sărbătoarea (hramul) lui.
6. Să făceau tablouri sau picturi ale lui, cu o aureolă în jurul capului lui.
7. Rămăşiţele (relicvele, moaştele) lui erau puse în vase de argint sau de aur, erau plasate în altar şi erau cinstite în mod public.
Lucrurile acestea nu s-au întâmplat fără opoziţie. Astfel, un cleric din Aquitania, pe nume Vigilantius, a contestat respectul acordat rămăşiţelor martirilor, afirmând că practicile legate de aceste relicve erau de origine păgână. Împotriva lui s-a ridicat vehement Ieronim, care la anul 404 l-a atacat vitriolic într-un tratat întitulat Contra Vigilantius. Ieronim avea în spatele lui autoritatea imperială şi intervenţia lui a pus capăt oricăror obiecţii la venerarea sfinţilor.
Ultimul pas în acest proces a fost că picturile de pe pereţii Bisericilor şi tablourile portabile ale sfinţilor au început să fie venerate. Nici lucrul acesta nu s-a întâmplat fără opoziţie. Astfel, la anul 305, la Elvira, în sudul Spaniei, a avut loc un Sinod local la care s-au luat multe decizii care defineau credinţa şi practica creştină. Între acestea se găseşte articolul (canonul) 36 care spune că „s-a găsit potrivit ca imaginile să nu existe în biserici aşa încât ceea ce venerăm şi la ce ne închinăm să nu fie pictat pe pereţi.”
Decizia aceasta nu a fost luată în seamă şi bisericile au continuat să fie umplute de icoane. Dar tot timpul a continuat să existe şi opoziţie. Lucrul acesta reiese dintr-o scrisoare a patriarhului Ghermanus, scrisă cândva după anul 700 şi adresată la doi episcopi anti-icoane, în care se spune că „acum oraşe întregi şi o mulţime de oameni sunt într-o mare agitaţie din cauza acestei probleme” (adică închinarea la icoane).
În acea vreme ( adică după anul 700) dinspre răsărit veneau atacuri tot mai puternice ale arabilor convertiţi la noua religie a lui Mahomed. Aceştia aveau o anumită toleranţă faţă de creştini, dar ei erau foarte împotriva icoanelor. Creştinii care reuşeau să scape de sub dominaţia arabă şi să se refugieze în imperiul bizantin aduceau cu ei şi vestea atitudinii islamiştilor împotriva oricărei reprezentări în imagini a divinităţii.
Ajunşi la acet punct, trebuie să ne ocupăm de împăratul Bizanţului Leon al III-ea Isaurul (a domnit între anii 717-741). La câteva luni după urcarea lui la tron, arabii au asediat Constantinopolul, pe mare şi pe uscat. Asediul a durat un an de zile. Leon s-a dovedit a fi bun strateg şi i-a biruit pe arabi, salvând imperiul de avansul islamului. Leon a luat această biruinţă ca semn al ajutorului lui Dumnezeu. El era un om profund religios şi era foarte tulburat de fenomenul închinării la moaşte, la sfinţi şi la icoane. În anul 726 a avut loc o mare erupţie a unui vulcan pe insula Thera (Santorini), precum şi un cutremur devastator. Leon a luat evenimentele acestea ca un semn al mâniei lui Dumnezeu pentru idolatria închinării la moaşte şi la icoane. De aceea, în anul acela el a emis un decret prin care interzicea această închinare şi poruncea scoaterea icoanelor şi a moaştelor din biserici. Opoziţia, extrem de vehementă, a venit de la Papa de la Roma şi din mânăstiri. Leon al III-lea n-a cedat şi a pornit la o acţiune sistematică de oprire a ceea ce el considera a fi idolatrie, scoţând icoanele şi moaştele din biserici. A închis multe mânăstiri şi i-a obligat pe călugări să se căsătorească.
Leon al III-lea a imprimat credinţa lui împotriva icoanelor şi în fiul său,Comstantin, care l-a urmat la tron sub numele de Constantin al V-lea (741-775) şi care a continuat politica iconoclastă a tatălui său cu şi mai mare violenţă. Nu numai atât. El a condamnat cultul Fecioarei Maria şi cultul sfinţilor, iar călugăria a considerat-o a fi contra naturii umane.
Pentru a da o bază teologică respingerii închinării la icoane, Constantin al V-lea a convocat un Sinod la care au participat 300 de episcopi în anul 754. Iată decretul pe care l-au formulat aceştia: „În temeiul cuvintelor din Sfânta Scriptură şi ale Sfinţilor Părinţi declarăm în unanimitate, în numele Sfintei Treimi, că va fi alungată, respinsă, îndepărtată şi anatemizată de Sfânta noastră Biserică, orice icoană, făcută din orice fel de material sau prin arta blestemată a picturii. Cel care, în viitor, va îndrăzni să-şi facă un asemenea obiect şi să-l venereze sau să-l aşeze într-o biserică sau într-o casă particulară sau să-l ţină ascuns, va fi, dacă este episcop sau diacon, destituit, dacă este călugăr sau laic va fi anatemizat şi va suporta rigoarea legilor ca duşman al lui Dumnezeu şi al doctrinelor transmise de Sfinţii Părinţi.”
Constantin al V-lea a fost urmat la tron de Leon al IV-lea Khazarul (775-780). Noul împărat s-a declarat şi el împotriva icoanelor, dar a fost foarte moderat în aplicarea acestei politici. Aceasta datorită soţiei lui, împărăteasa Irina, care era o pasionată adeptă a icoanelor.
La moartea lui Leon Khazarul, succesiunea la tron a avut-o fiul acestuia, Constantin al VI-lea, care era minor. Mama lui, Irina, preia conducerea statului.
După ce îşi consolidează domnia, Împărăteasa Irina convoacă un nou Sinod, în anul 787, la Niceea (aproape de Constantinopol), Sinod care restaurează cultul icoanelor şi al sfinţilor. Acest Sinod este considerat, atât de ortodocşi cât şi de catolici, ca fiind al şaptelea Sinod ecumenic.
În anul 802, are loc o lovitură de stat şi Împărăteasa Irina este înlăturată de la tron. Urmează o perioadă tulbure, de lupte mari între iconoclaşti şi iconoduli. În cele din urmă, tronul este preluat de Leon al V-lea Armeanul (813-820), care este un convins iconoclast. El convoacă un nou Sinod la Constantinopol în 815, Sinod care anulează deciziile Sinodului de la Niceea şi reintroduce politica de distrugere a icoanelor.
Leon al V-lea este asasinat în anul 820 şi pe tron se instalează o nouă dinastie, cea Amoriană sau Frigiană, prin Mihail al II-lea (820-829), şi el un iconoclast pasionat. Tot aşa este şi fiul lui, Teofil, care a domnit între 829-842. Soţia lui, însă, Împărăteasa Teodora era o pasionată închinătoare la icoane. Când soţul ei a murit, tronul i-a revenit fiului lui, Mihail al III-lea, care nu avea decât trei ani. Iarăşi, puterea imperială a fost preluată de mama lui, Împărăteasa Teodora.
Aceasta va convoca un nou Sinod la începutul anului 843, Sinod care va restaura închinarea la icoane. La încheiera acestui Sinod, la 11 martie 843, s-a ţinut o slujbă solemnă în biserica Sfânta Sofia, în care s-a celebrat în mod solemn reintroducerea cultului icoanelor. Această reintroducere s-a dovedit a fi definitivă şi această dată este considerată „Duminica Ortodoxiei”, care se sărbătoreşte de atunci până astăzi în prima duminică din Postul Paştilor.
După această schiţă istorică, să ne uităm la problema închinării la moaşte, la sfinţi şi la icoane din punct de vedere biblic şi teologic. Toate trei vin sub o singură denumire: idolatrie. Ele sunt o încălcare a primei dintre cele zece porunci, care sună aşa:
„Să nu-ţi faci chip cioplit, nici vreo înfăţişare a lucrurilor care sunt în ceruri, sau jos pe pământ, sau în apele care sunt mai jos decât pământul. Să nu te închini înaintea lor şi să nu le slujeşti” (Exod 20: 4-5).
Cartea Deuteronomul, care a fost scrisă de Moise la sfârşitul celor 40 de ani de călătorii prin pustie şi care conţine gândurile şi îndemnurile finale ale acestui mare prooroc şi legiuitor al lui Israel, ne dă aceste cuvinte ale lui Moise despre idolatrie:
„În vremea aceea, Domnul mi-a poruncit să vă învăţ legi şi porunci, ca să le împliniţi în ţara pe care o veţi lua în stăpânire. Fiindcă n-aţi văzut nici un chip în ziua aceea, când v-a vorbit Domnul din mijlocul focului la Horeb, vegheaţi cu luare aminte asupra sufletelor voastre, ca nu cumva să vă stricaţi şi să vă faceţi un chip cioplit, sau o înfăţişare a vreunui idol, sau chipul vreunui om, sau chipul vreunei femei, sau chipul vreunui animal de pe pământ, sau chipul vreunei păsări care zboară în ceruri, sau chipul vreunui animal care se târăşte pe pământ, sau trupul vreunui peşte care trăieşte în apele dedesubtul pământului” (Deut.4:14-18).
Cel care, în timpul controversei născute din încercarea lui Leo al III-lea de a face să înceteze închinarea la moaşte, la sfinţi şi la icoane, s-a ridicat să apere această închinare, a fost Ioan Damaschinul (a trăit între anii 675-749). El a scris trei cărţi împotriva iconoclaştilor şi în apărarea icoanelor.
Argumentele lui în favoarea închinării la icoane trebuie să fie cunoscute, deoarece ele sunt folosite în ortodoxie până în zilele noastre. Afirmaţia lui fundamentală este că poruncile care interziceau idolatria, date în Vechiul Testament, şi-au pierdut valabilitatea odată cu întruparea lui Dumnezeu în Fiul Său Isus Cristos. El argumentează că, prin întruparea Fiului lui Dumnezeu în materie (în trup material), Acesta a sfinţit materia şi, prin urmare, venerarea unor lucruri materiale nu mai este un păcat.
Argumentul acesta se spulberă când vedem cu câtă grijă argumentează apostolul Pavel (care scrie după întruparea Fiului) împotriva idolatriei:
„S-au fălit că sunt înţelepţi şi au înnebunit; şi au schimbat slava Dumnezeului nemuritor într-o icoană care seamănă cu omul muritor, păsări, animale cu patru picioare şi păsări. De aceea, Dumnezeu i-a lăsat pradă necurăţiei, să urmeze poftele inimii lor; aşa că îşi necinstesc singuri trupurile; căci au schimbat în minciună adevărul lui Dumnezeu şi au slujit şi s-au închinat făpturii, în locul Făcătorului, care este binecuvântat în veci. Amin” (Romani 1:22-25).
Să ne uităm cu atenţie la textul acesta deoarece apostolul Pavel ne explică aici întreaga problemă a închinării. El ne arată că esenţa idolatriei stă în faptul că oamenii se închină „făpturii” sau „creaturii,” în locul Creatorului. Aici nu e vorba de a „sfinţii” creaţia pentru ca apoi să ne putem închina ei. Aici e vorba de unul dintre cele mai importante principii pe care ni le dă Dumnezeu: Noi trebuie să ne închinăm Lui şi numai Lui. Nimic din toată creaţia nu-L poate înlocui şi nu-i este permis nici unui om să-L înlocuiască. Dumnezeu ne vrea cu exclusivitate pentru Sine. Un exemplu pe care ni-L dă apostolul Pavel în alte epistole este iubirea de avere. El o consideră ca fiind idolatrie, deoarece dragostea de avere ia locul lui Dumnezeu în dragostea noastră (Efeseni 5:5 şi Coloseni 3:5). Prin urmare, orice lucru creat, la ne închinăm, ia în inima noastră locul cuvenit numai Creatorului şi de aceea este o trădare a Creatorului şi o jignire adresată Creatorului.
Al doilea argument al lui Ioan Damaschinul a fost acesta: Dacă pe vremea lui Moise a fost valabil că nimeni n-a văzut faţa lui Dumnezeu, prin întrupare, noi am văzut faţa lui Dumnezeu când am văzut faţa lui Cristos, şi prin urmare acum putem picta faţa Lui şi apoi ne putem închina feţei Lui pictate pe icoană.
Există un răspuns biblic şi la această teorie. În psalmii lui David ni se spune să căutăm Faţa lui Dumnezeu (de ex. Psalmul 27:8 şi 34:5) fiindcă „înaintea Feţei Lui sunt bucurii nespuse şi desfătări veşnice la Dreapta Lui” (Psalmul 15:17). Este evident că aici „Faţa” lui Dumnezeu şi „Dreapta” lui Dumnezeu sunt termeni folosiţi metaforic şi ei înseamnă „Prezenţa” lui Dumnezeu.
Şi apostolul Pavel, în Noul Testament, deci după întruparea Fiului lui Dumnezeu, foloseşte cuvântul „Faţa” lui Cristos în mod metaforic, când scrie că Dumnezeu face să strălucească în inimile noastre „lumina cunoaşterii slavei lui Dumnezeu pe Faţa lui Cristos”(2 Corinteni 4:6). Aici „Faţa” înseamnă „Persoana” lui Cristos. Şi astfel, noi privim „slava Domnului şi suntem schimbaţi în acelaşi chip cu al Lui, din slavă în slavă, prin Duhul Domnului” (2 Cor.3:18).
Nu găsim nicăieri în Noul Testament vreo indicaţie că acum putem picta faţa Lui Cristos şi să ne închinăm acestei picturi.
Trebuie să adăugăm că Ioan Damaschinul, asemenea multora din vremea lui, a făcut distincţie între închinare sau „adorare” şi „venerare”, sau proşternere, adică aplecare pentru cinstire în faţa cuiva. Această subtilă distincţie este cu totul străină de înţelegerea poporului şi de aceea închinarea la moaşte, la sfinţi şi la icoane este discutată fără să se facă această „subtilă” distincţie.
Toată discuţia despre închinarea la moaşte, la sfinţi şi la icoane ar trebui să se spulbere datorită acestor cuvinte ale Domnului nostru Isus Cristos: „Căci este scris: „Domnului, Dumnezeului tău se te închini şi numai Lui să-I slujeşti” (Matei 4:10).
Cât priveşte rugăciunea adresată sfinţilor, ca aceştia să mijlocească pentru noi, şi aceasta este spulberată dintr-o singură lovitură tot de apostolul Pavel care scrie: „Este un singur Dumnezeu şi un singur Mijlocitor între om şi Dumnezeu: Omul Isus Cristos” (1 Timotei 2:5). Dumnezeu nu este o Fiinţă distantă, retrasă în Sine şi inaccesibilă. Dumnezeu este aproape de fiecare dintre noi. El chiar s-a făcut una cu noi prin întruparea Fiului Său, prin care nu mai există nici un zid de despărţire între noi şi Dumnezeu. Isus este Cel ce ne aduce la unire cu Dumnezeu. Nu mai există nevoie de alţi intermediari. Domnul Isus Cristos ne este suficient fiindcă în El locuieşte trupeşte toată plinătatea Dumnezeirii.
Să ne întoarcem acum la Leon al III-lea Isaurul. Omul acesta era un creştin şi un credincios sincer, care a ajuns la convingerea că închinarea la moaşte, la sfinţi şi la icoane este idolatrie. El a vrut să cureţe creştinismul de această rătăcire. El a fost un mare Reformator al creştinismului, cu opt secole înainte de Reforma lui Martin Luther. Mişcarea de Reformă începută de el a primit adeziunea a sute de episcopi şi a fost aprobată de o mare parte a creştinismului. Ceea ce-i lipsea lui Leon al III-lea şi urmaşilor lui era Sfânta Scriptură, pe care oamenii din vremea lui Luther o aveau datorită invenţiei tiparului făcută de Gutemberg, care de îndată ce a făcut această invenţie a inaugurat-o tipărind Sfânta Scriptură în 1445. Şaptezeci de ani mai târziu, când a început Luther Reforma, Sfânta Scriptură, în limba latină, era deja în mâinile tuturor învăţaţilor din acea vreme. Cărţile Reformei, datorită tiparului, s-au răspândit şi ele ca fulgerul.
După 123 de ani, de la începutul Reformei lui Leon, în anul 843, aceasta a fost total înăbuşită şi ziua biruinţei moaştelor, sfinţilor şi icoanelor este declarată drept Duminica Ortodoxiei. În ziua aceasta a biruit întunericul şi a fost stinsă lumina Adevărului lui Dumnezeu.
În Europa de Apus acest întuneric a fost biruit prin Reforma lui Martin Luther, care a adus lumina Cuvântului lui Dumnezeu şi a produs civilizaţia modernă. Noi credem că această Reformă este necesară şi în România.
Textele din Scriptură împotriva închinării la orice lucruri create şi a închinării numai Creatorului sunt fără putinţă de negare. Întruparea Fiului lui Dumnezeu nu a schimbat cu nimic această poruncă divină. Domnul nostru Isus Cristos ne învaţă că cea mai mare poruncă dată de Dumnezeu este să-L iubim pe El cu toată inima, cu toată mintea, cu tot sufletul şi cu toată puterea. Această poruncă nu lasă loc închinării la „altceva”. Dumnezeu ne vrea cu exclusivitate pentru Sine.
Când ne dăruim numai lui Dumnezeu, Lumina vine în noi, în familia noastră, în Biserica noastră şi în ţara noastră.

Iosif Ton

 

Lupta din Spatele Scenei – Trei Mesaje Revelatoare – Al Treilea Mesaj (III)

Apoc. 13:11-12 – Apoi am vazut ridicandu-se din pamant o alta fiara, care avea doua coarne ca ale unui miel si vorbea ca un balaur. Ea lucra cu toata puterea fiarei dintai inaintea ei si facea ca pamantul si locuitorii lui sa se inchine fiarei dintai, a carei rana de moarte fusese vindecata.

Apoc. 13:13-14 – Savarsea semne mari, pana acolo ca facea chiar sa se coboare foc din cer pe pamant in fata oamenilor. Si amagea pe locuitorii pamantului prin semnele pe care i se daduse sa le faca in fata fiarei. Ea a zis locuitorilor pamantului sa faca o icoana fiarei care avea rana de sabie, si traia.

Apoc. 13:15-17 – I s-a dat putere sa dea suflare icoanei fiarei, ca icoana fiarei sa vorbeasca si sa faca sa fie omorati toti cei ce nu se vor inchina icoanei fiarei. Si a facut ca toti, mici si mari, bogati si saraci, slobozi si robi, sa primeasca un semn pe mana dreapta sau pe frunte, si nimeni sa nu poata cumpara sau vinde fara sa aiba semnul acesta, adica numele fiarei sau numarul numelui ei.

Apoc.13:18 –  Aici e intelepciunea. Cine are pricepere sa socoteasca numarul fiarei. Caci este un numar de om. Si numarul ei este sase sute saizeci si sase.

IMAGINEA FIAREI Atata timp căt papalitatea se încadrează în tiparul “fiarei” în Biblie imaginea “fiarei” trebuie să fie o copie a acestui sistem.

“Imaginea fiarei”înseamnă un fals Protestantism care este rezultatul bisericilor protestante în căutarea sprijinului din partea statului pentru impunerea doctrinelor si ideilor asupra oamenilor. În Europa, multe ţari au o biserică statală. Statul şi biserica lucrează împreuna. Biserica primeste asistenţă din partea statului pentru a-şi îndeplini misiunea. Putem observa aici o mare asemanare cu sistemul catolic.

În Evul Mediu am avut exemple elocvente ale felului în care Biserica Catolica şi-a folosit puterea şi a aplicat metode de tortură asupra oamenilor de alte credinţe. Biblia spune că aceiaşi folosire nedreaptă a puterii se va reîntoarce în timpul Apocalipsei 13: 11-18.

De vreme ce Statele Unite nu au un sistem al Bisericii Statale în Constituţia lor nu este credibil faptul că aici va fi introdusă o copie a tipului de guvernământ papal, deşi Biblia spune destul de clar că acest lucru este exact ceea ce se va întâmpla. Se vor folosi de puterea statului pentru a consolida legile cu caracter religios, cu predilecţie legile care privesc respectarea zilei de Duminică drept zi sfântă.

Dar, veţi spune, Statele Unite ale Americii este tărâmul libertăţii religioase. Biblia îl caracterizează ca pe un miel cu două coarne, care vorbeşte precum un dragon. În perioada de început a istoriei sale America apărea ca un tărâm al libertăţii religioase. Coarnele mielului reprezintă tinereţea şi bunătatea – trăsături ale Statelor Unite când ţara începuse să prindă contur la sfârşitul secolului al XVIII-lea. Protestantismul şi un tip de guvernare republican erau principiile de bază. Libertatea religioasă era în siguranţă, astfel încât fiecare avea dreptul de a-l sluji pe Dumnezeu după propria conştiinţă. Biblia ne arată, totuşi,că această situaţie se va schimba şi ţara ,într-un final ,va vorbi precum un dragon. O naţiune vorbeşte prin adunările ei legislative.

Multi au observat faptul că au început să fie făcute legi privind religia de către Congres, precum HR. 2431. Această lege dă autoritate unui cabinet numit în această funcţie de a supraveghea grupurile religioase de pe tot cuprinsul lumii. Aceia care duc la bun sfârşit persecutia religioasă vor fi pedepsiţi. Acest cabinet va decide ce constituie persecuţie religioasă. Va fi acest pamflet considerat, de exemplu , o persecuţie a bisericii Catolice?

Constituţia americană spune: “Congresul nu va face legi privind introducerea religiei şi nu va interzice libera practică a religiei”.Numai printr-o completă ignorare a acestor garanţii ale libertăţii pot autorităţile naţionale să facă asemenea impuneri religioase.

Acest proces a început deja si vor urma mai multe. Biblia spune că toată puterea papalităţii (prima fiară) va fi folosită de către Statele Unite ale Americii (a doua fiară) în numele papalităţii. Ei vor introduce „imaginea bestiei”. Deja fac acest lucru.

STATELE UNITE VOR FI VÂRFUL DE LANCE PENTRU INTRODUCEREA RESPECTĂRII OBLIGATORII A ZILEI DE DUMINICĂ.

Va fi o surpriză pentru majoritatea oamenilor faptul că America va fi initiatoarea introducerii ,,semnului Fiarei”, respectarea obligatorie a zilei de Duminică, si după aceea alte ţări o vor urma. Aceia care vor rezista acestor giganţi (renegatul Protestantism si Catolicism şi nu vor primi semnul ,,fiarei” vor fi însemnaţi drept rebeli care sunt vinovaţi de toate catastrofele şi dezastrele şi ca perturbatori ai păcii mondiale. Biblia spune că în final vor fi date ordine pentru a fi omorâţi. (Apocalipsa 13: 11-16). În acest moment Isus , Salvatorul lumii se va întoarce să elibereze poporul Lui.

O TERIBILĂ PEDEAPSĂ Biblia spune foarte clar că cei ce vor primi “semnul fiarei “ vor primi şi o teribilă pedeapsă. Biblia ne spune că cei ce vor primi “semnul fiarei” vor fi primii care vor suferi chinuri groaznice în timpul celor “şapte pedepse” care vor veni după ce timpul încercării se va sfărşi. (Apocalipsa 15:5-8) Biblia spune : Şi am auzit un glas mare, din templu, zicând celor şapte îngeri: Duceţi-vă şi vărsaţi pe pământ cele şapte cupe ale mâniei Lui Dumnezeu. Şi s-a dus cel dintâi şi a vărsat ura lui pe pământ. Şi o bubă rea şi ucigaşă s-a abătut pe oamenii care aveau semnul fiarei şi care se închinau semnului fiarei. (Apocalipsa 16:1-2).

Următoarele şase pedepse ce se vor vărsa din mânia lui Dumnezeu vor fi aruncate asupra celor ce au primit semnul “fiarei“ în timp ce copiii lui Dumnezeu vor paşi liber.(Apocalipsa 16 :1-2). În ziua de astăzi toţi suntem supuşi puterii distructive a diavolului, iar copiii lui Dumnezeu care au primit recunoasterea lui “pecetea lui Dumnezeu” nu vor fi răniţi de cele “şapte ultime pedepse”, aşa cum poporul lui Israel nu a fost rănit de cele “şapte ultime pedepse”  înainte de a părăsi Egiptul. (Exodul 8:22).

Cea din urmă şi cea mai groaznică pedeapsă va fi suferită de cei care au primit “semnul fiarei “ atunci când Satana şi cei care s-au aşezat de partea sa vor fi in sfârşit omorâţi cu foc şi pucioasă. Biblia prezintă astfel lucrurile: “Iar partea celor furioşi si necredincioşi şi spurcaţi şi ucigaşi şi desfrânaţi şi fermecători şi închinători de idoli şi a tuturor celor mincinoşi este în cazanul care arde cu foc şi cu pucioasă, care este de fapt moartea a doua. (Apocalipsa 21:8)

Aceia care au stat impotriva lui Dumnezeu vor fi judecaţi după faptele lor din acea vreme şi vor fi arşi precum paiele. Vor fi omorâţi. (Apocalipsa 20:11-15 şi Maleahi 4:1) Aceasta este cea din urmă distrugere a răului şi a celor care stau de partea răului.Apoi Dumnezeu va crea un nou cer si un nou pământ unde dreptatea va conduce. Cercul este complet. Omul va trai în paradisul pierdut în Eden unde păcatul nu mai există şi unde omul poate vorbi cu Dumnezeu faţă în faţă din nou, pentru că el va fi primi un trup nemuritor. ( 1 Corinteni 15:50-54) Acesta este un lucru spre care trebuie să privim cu admiraţie şi greutăţile din jurul nostru vor fi nesemnificative în comparaţie cu slava pe care o vor primi cei care vor fi salvaţi. Să ne rugăm Duhului Sfânt să ne ajute să ajungem acolo. Semnele zilelor în care traim ne arată că ceasul nu este departe.

Declinul adevăratei spiritualităţi!

2Timotei 3:1-5 – Sa stii ca in zilele din urma vor fi vremuri grele. Caci oamenii vor fi iubitori de sine, …neiubitori de bine, …iubitori mai mult de placeri decat iubitori de Dumnezeu; …avand doar o forma de evlavie, dar tagaduindu-i puterea.

Matei 24:12 – Si, din pricina inmultirii faradelegii, dragostea celor mai multi se va raci.

Luca 18:8 – Dar cand va veni Fiul omului, va gasi El credinta pe pamant?

2Petru 3:3-4 – Inainte de toate, sa stiti ca in zilele din urma vor veni batjocoritori plini de batjocuri, care vor trai dupa poftele lor si vor zice: Unde este fagaduinta venirii Lui? Caci, de cand au adormit parintii nostri, toate raman asa cum erau de la inceputul zidirii!

2 Timotei 4:3-4 – Căci va veni vremea când oamenii nu vor putea să sufere învăţătura sănătoasă; ci îi vor gâdila urechile să audă lucruri plăcute şi-şi vor da învăţători după poftele lor. Îşi vor întoarce urechea de la adevăr.

Col. 2:8 – Luati seama ca nimeni sa nu va fure cu filozofia si cu o amagire desarta, dupa datina oamenilor, dupa invataturile incepatoare ale lumii, si nu dupa Hristos.

1 Timotei 4:1 – Dar Duhul spune lămurit că în vremile din urmă unii se vor lepăda de credinţă ca să se alipească de duhuri înşelătoare şi de învăţăturile dracilor.

Mat. 24:24 – Caci se vor scula hristosi mincinosi si proroci mincinosi; vor face semne mari si minuni, pana acolo incat sa insele, daca va fi cu putinta, chiar si pe cei alesi.

Mat. 24:14 – Evanghelia aceasta a Împărăţiei va fi propovăduită în toată lumea, ca să slujească de mărturie tuturor neamurilor. Atunci va veni sfârşitul.

Batjocoritori sunt cei ce iau in deradere Biblia. Exista multi care pretind ca sunt membri la Biserica, dar nu cred si trateaza cu usurinta istoria si profetia Biblica. Putini din membrii Bisericilor de astazi mai au credinta vie in doctrina Bibliei despre reintoarcerea literala si vizibila a lui Hristos. Ei sunt batjocoritori.

Exista mai multi membri in Biserici astazi decat oricand mai inainte, totusi putini frecventeaza Bisericile. Dintre acestia mai putini traiesc deosebit decat cei care sunt nereligiosi. Ei au o „forma de evlavie” dar ii tagaduiesc puterea.

Cautarea placerilor ocupa timpul liber. Locurile in Biserici sunt aproape goale. in timp ce cluburile de noapte, teatrele, salile de dans si alte locuri de placeri sunt aglomerate. Chiar membrii Bisericilor participa la jocuri de noroc, la teatru si cinematograf – fiind „iubitori mai mult de placeri decat iubitori de Dumnezeu”.

Rugaciunea este aproape necunoscuta intre membrii Bisericii, in afara de vremile de necaz si criza. Studiul Bibliei nu este obisnuit la majoritatea oamenilor. Se vand anual milioane de Biblii si totusi cat de putin sunt citite. Unde este credinta? Deoarece exista pacate intre cei ce se cred religiosi, dragostea pentru lucrurile spirituale este parasita. Din cauza inmultirii pacatului intre asa numitii crestini, „dragostea celor mai multi se va raci.” Traim intr-un astfel de timp.

Cuvântul lui Dumnezeu învaţă clar că în timpul de pe urmă pierderea credinţei în adevărurile fundamentale ale Bibliei va fi foarte răspândită. Forma religiei va rămâne, dar puterea ei de viaţă spirituală va lipsi.

Timp de secole, creştinismul a rezistat tuturor atacurilor din afară. Astăzi el este atacat din lăuntru. Mulţi oameni ai bisericii cred că Geneza este mit şi legendă. Aceşti conducători religioşi atacă însăşi esenţa creştinismului învăţând că Isus a fost doar un om. Ei tăgăduiesc naşterea Lui miraculoasă dintr-o fecioară; ei nu cred în învierea Lui dintre morţi. Biblia mai spune că acei ce se cheamă creştini nu vor mai avea plăcere să audă adevărul.

De la multe amvoane se învaţă că venirea lui Hristos va fi spirituală, la fiecare credincios. Învăţăturile oamenilor înlocuiesc adevărul solid biblic. Învăţătorii religioşi care predică numai o parte a adevărului, cum şi acei care fac mai mult apel la simţurile oamenilor decât la ascultarea lor completă de Dumnezeu aveau să fie deci populari în timpul sfârşitului.

Cel mai mare semn in lumea religioasa este predicarea Evangheliei in lumea intreaga chiar inaintea reintoarcerii lui Isus. Evanghelia aceasta a împărăţiei va fi propovăduită în toată lumea, ca să slujească de mărturie tuturor neamurilor. Atunci va veni sfârşitul” Matei 24:14.

Tocmai de aceea va fi propovăduită şi în lumea creştină de mult – ca oamenii să vadă cât de departe au ajuns bisericile populare faţă de învăţătura lui Dumnezeu la care toţi se referă. Şi pentru încă un motiv: Ca fiecare să ia o hotărâre personală, în cunoştinţă de cauză, faţă de adevăr. Mântuirea este prea importantă ca să fie lăsată pe seama altor oameni, indiferent ce funcţii deţin ei în ierarhia bisericească.

Mijloacele de comunicare, presa, radioul şi televiziunea fac posibilă publicarea veştii celei bune aproape instantaneu în orice parte a globului. Misionarii crestini lucreaza in toate natiunile. Sateliţii de comunicaţii acoperă practic toată suprafaţa planetei.  Aceasta profetie se implineste sub ochii nostri.

Bat la usi Persecuţii şi apostazie (I)

Mat. 5:11 –  … din pricina Mea, oamenii va vor ocari, va vor prigoni si vor spune tot felul de lucruri rele si neadevarate impotriva voastra!

Mat. 24:9,10 – Atunci va vor da sa fiti chinuiti si va vor omori; si veti fi urati de toate neamurile pentru Numele Meu.  Atunci multi vor cadea, se vor vinde unii pe altii si se vor uri unii pe altii.

Mat. 24:21,22 – Pentru ca atunci va fi un necaz asa de mare, cum n-a fost niciodata de la inceputul lumii pana acum si nici nu va mai fi. Si daca zilele acelea n-ar fi fost scurtate, nimeni n-ar scapa; dar, din pricina celor alesi, zilele acelea vor fi scurtate.

2Tim. 3:12 – De altfel, toti cei ce voiesc sa traiasca cu evlavie in Hristos Isus vor fi prigoniti.

Mat. 24:14 – Evanghelia aceasta a Împărăţiei va fi propovăduită în toată lumea, ca să slujească de mărturie tuturor neamurilor. Atunci va veni sfârşitul.

Rom. 1:16,17 – ….Evanghelia lui Hristos ……este puterea lui Dumnezeu pentru mantuirea fiecaruia care crede….deoarece in ea este descoperita o neprihanire pe care o da Dumnezeu, prin credinta si care duce la credinta…

Când Isus a descoperit ucenicilor Săi soarta Ierusalimului şi scenele celei de a doua veniri, El a prevestit, de asemenea, şi experienţa poporului Său, de la data când urma să fie luat de la ei până la revenirea Sa cu putere şi slavă pentru eliberarea lor. De pe Muntele Măslinilor, Mântuitorul privea furtunile care erau gata să se abată asupra bisericii apostolice; şi, pătrunzând adânc în viitor, ochii Săi vedeau furtunile furioase şi distrugătoare, ce aveau să bată peste urmaşii Săi din veacurile viitoare, de întuneric şi prigoană. În câteva cuvinte de o însemnătate înspăimântătoare, El a profetizat despre atitudinea ostilă pe care conducătorii lumii urmau să o aibă faţă de biserica lui Dumnezeu. Urmaşii lui Hristos aveau să calce pe acelaşi drum al umilinţei, al ruşinii şi al suferinţei pe care a mers Domnul lor. Vrăjmăşia care a izbucnit împotriva Răscumpărătorului lumii se va manifesta împotriva tuturor acelora care urmau să creadă în Numele Său.

Istoria bisericii primare a fost martoră la împlinirea cuvintelor Mântuitorului. Puterile pământului şi ale iadului s-au aliniat împotriva lui Hristos în persoana urmaşilor Săi. Păgânismul a prevăzut că, dacă Evanghelia va birui, templele şi altarele lui vor fi îndepărtate; de aceea şi-a concentrat forţele pentru a distruge creştinismul. Au fost aprinse focurile prigoanei. Creştinii au fost deposedaţi de averi şi alungaţi din case, „au dus o mare luptă de suferinţe”. (Evrei 10,32). „Au suferit batjocuri, bătăi, lanţuri şi închisoare.” (Evrei 11,36). Un mare număr dintre ei şi-au pecetluit mărturia cu sângele lor. Nobil şi rob, bogat şi sărac, învăţat şi ignorant au fost ucişi fără milă.

Aceste persecuţii, începând cu Nero, cam prin vremea martiriului lui Pavel, au continuat secole de-a rândul cu o furie mai mare sau mai mică. Creştinii erau acuzaţi pe nedrept de crimele cele mai odioase şi declaraţi a fi cauza unor mari nenorociri – foamete, molimă şi cutremure. Deoarece deveniseră obiectul urii şi al bănuielilor generale, informatorii au stat gata, pentru câştig, să-i trădeze pe cei nevinovaţi. Au fost condamnaţi ca răsculaţi împotriva imperiului, ca duşmani ai religiei şi primejdioşi pentru societate. Un mare număr dintre ei au fost aruncaţi fiarelor sălbatice sau arşi de vii în amfiteatre. Unii au fost răstigniţi, alţii au fost îmbrăcaţi în piei de animale sălbatice şi aruncaţi în arene pentru a fi sfâşiaţi de câini. Chinul lor era adesea distracţia de căpetenie la serbările publice. Mulţimi impresionante se adunau pentru a se veseli, cu râsete şi aplauze, de priveliştea agoniei şi morţii lor.

Oriunde căutau adăpost, urmaşii lui Hristos erau vânaţi ca fiarele câmpului. Erau constrânşi să caute scăpare în locuri singuratice şi pustii. „Lipsiţi de toate, prigoniţi, munciţi, ei, de care lumea nu era vrednică, au rătăcit prin pustiuri, prin munţi, prin peşteri şi prin crăpăturile pământului.” (vers. 37. 38). Catacombele ofereau adăpost pentru mii dintre ei. Sub dealurile din afara cetăţii Romei, fuseseră săpate galerii lungi prin pământ şi stâncă; reţeaua întunecoasă şi complicată de tuneluri se întindea pe kilometri întregi, dincolo de zidurile cetăţii. În aceste adăposturi subterane, urmaşii lui Hristos îşi îngropau morţii; şi tot acolo, atunci când erau bănuiţi şi alungaţi, îşi găseau locuinţa. Când Dătătorul vieţii îi va trezi pe aceia care au luptat lupta cea bună, mulţi martiri pentru cauza lui Hristos vor ieşi din aceste catacombe întunecoase.

În cea mai sălbatică prigoană, aceşti martori pentru Isus şi-au păstrat credinţa nealterată. Deşi au fost lipsiţi de orice confort, ascunşi de lumina soarelui, făcându-şi căminul în mijlocul întunecos, dar prietenos al pământului, ei n-au scos nici un cuvânt de nemulţumire. Prin cuvinte de credinţă, de răbdare şi nădejde, ei se încurajau unul pe altul pentru a rezista lipsei şi necazului. Pierderea tuturor binecuvântărilor pământeşti nu i-a putut sili să renunţe la credinţa lor în Hristos. Încercările şi prigoana erau doar paşi care-i aduceau mai aproape de odihna şi răsplata lor.

Aceştia îşi reaminteau cuvintele Domnului lor, ca atunci când urmau să fie prigoniţi pentru Numele lui Hristos, să se bucure şi să se veselească, pentru că răsplata lor va fi mare în ceruri; căci tot aşa au fost prigoniţi şi proorocii care au fost înainte de ei. Se bucurau că sunt socotiţi vrednici să sufere pentru adevăr şi din mijlocul flăcărilor înălţau cântări de biruinţă. Privind prin credinţă în sus, ei Îl vedeau pe Hristos şi pe îngeri aplecându-se peste zidurile cerului, urmărindu-i cu cel mai adânc interes şi privind cu aprobare statornicia lor.

Zadarnice au fost străduinţele lui Satana de a distruge biserica lui Hristos prin violenţă. Marea luptă, în care ucenicii lui Isus şi-au dat viaţa, n-a încetat nici atunci când aceşti credincioşi purtători de steag au căzut la posturile lor. Ei au biruit chiar doborâţi. Lucrătorii lui Dumnezeu erau ucişi, dar lucrarea Sa a mers în mod neabătut înainte. Evanghelia a continuat să se răspândească, iar numărul adepţilor ei nu a încetat să crească. Ea a pătruns în regiuni care erau inaccesibile chiar şi vulturilor Romei. Un creştin, mustrându-i pe conducătorii păgâni care susţineau persecuţia, spunea: „Ne puteţi ucide, ne puteţi tortura, ne puteţi condamna… nedreptatea voastră este dovada că suntem nevinovaţi… Nici cruzimea nu vă foloseşte”. Aceasta nu era decât o invitaţie puternică de a aduce şi pe alţii la convingerea lor. „Cu cât suntem seceraţi mai des de voi, cu atât creştem la număr; sângele creştinilor este o sămânţă” … (Tertulian, Apologia par. 50).

Mii de oameni au fost închişi şi omorâţi, dar răsăreau alţii pentru a le lua locul. Iar aceia care au fost martirizaţi pentru credinţa lor erau asiguraţi în Hristos şi socotiţi de El biruitori. Ei luptaseră lupta cea bună şi urmau să primească cununa slavei la venirea lui Hristos. Suferinţele pe care le-au suportat i-au adus pe creştini mai aproape unul de altul şi de Răscumpărătorul lor. Exemplul vieţii şi al morţii lor era o mărturie permanentă în favoarea adevărului; şi acolo unde se aştepta mai puţin, supuşii lui Satana părăseau slujirea lui pentru a se înrola sub steagul lui Hristos.

Ellen White – Tragedia Veacurilor,  Cap. 2, Persecutiile din primele veacuri

Degradarea societatii din timpurile moderne! (II)

 

Lumea păcatului se îndreaptă cu paşi repezi spre nimicire. În curând judecăţile lui Dumnezeu urmează a fi revărsate, iar păcatul şi păcătoşii să fie nimiciţi. Mântuitorul nostru spune:

„Luaţi seama la voi înşivă, ca nu cumva să vi se îngreuieze inimile cu îmbuibare de mâncare şi băutură şi cu îngrijorările vieţii acesteia, şi astfel ziua aceea să vină fără veste asupra voastră. Căci ziua aceea va veni ca un hoţ peste toţi cei ce locuiesc pe toată faţa pământului” – asupra tuturor acelora ale căror interese sunt legate de lumea aceasta. „Vegheaţi dar în tot timpul şi rugaţi-vă ca să aveţi putere să scăpaţi de toate lucrurile acestea care se vor întâmpla şi să staţi în picioare înaintea Fiului omului” (Luca 21,34-36).

Înainte de nimicirea Sodomei, Dumnezeu a trimis lui Lot solia: „Scapă-ţi viaţa; să nu te uiţi înapoi şi să nu te opreşti în vreun loc din câmpie; scapă la munte, ca să nu pieri”. Aceeaşi voce de avertizare a fost auzită de ucenicii lui Hristos înainte de distrugerea Ierusalimului: „Când veţi vedea Ierusalimul înconjurat de oşti, să ştiţi că pustiirea lui este aproape. Atunci cei din Iudea să fugă la munţi, cei din mijlocul Ierusalimului să iasă afară din el şi cei de prin ogoare să nu intre în el” (Gen.19,17; Luca 21,20-21). Ei nu trebuia să zăbovească pentru ca să ia ceva din bunurile lor, ci trebuia să folosească cât mai bine acel prilej pentru a scăpa.

Avea loc o ieşire, o categorică despărţire de cei nelegiuiţi, o fugă pentru a scăpa cu viaţă. Aşa a fost în zilele lui Noe; aşa s-au petrecut lucrurile cu Lot; aşa a fost cu ucenicii înainte de distrugerea Ierusalimului şi aşa va fi în zilele din urmă. Din nou vocea lui Dumnezeu se aude într-o solie de avertizare, îndemnând pe poporul Său să se despartă de nelegiuirea ce predomină.

Starea de decădere şi apostazie ce va exista în zilele din urmă în lumea religioasă a fost înfăţişată profetului Ioan în viziunea cu privire la Babilon, „cetatea cea mare, care are stăpânire peste împăraţii pământului” (Apoc.17,18). Înainte de nimicirea ei urmează să se adreseze din cer chemarea: „Ieşiţi din mijlocul ei, poporul Meu, ca să nu fiţi părtaşi la păcatele ei şi să nu fiţi loviţi cu urgiile ei” (Apoc.18,4). Ca şi în zilele lui Noe şi ale lui Lot, trebuie să existe o vizibilă despărţire de păcat şi păcătoşi. Nu trebuie să fie nici un compromis între Dumnezeu şi lume, nici o întoarcere pentru a pune la adăpost comorile pământeşti. „Nu puteţi sluji lui Dumnezeu şi lui Mamona” (Mat.6,24).

Asemenea locuitorilor din valea Sidimului, oamenii visează belşug şi pace. „Scăpaţi-vă viaţa” este avertizarea din partea îngerilor lui Dumnezeu; dar alte glasuri se aud spunând: „Nu vă neliniştiţi; nu este nici un motiv de îngrijorare”. Mulţimile strigă: „Pace şi siguranţă”, în timp ce Cerul spune că o nimicire grabnică este gata să se abată peste călcătorul de Lege. În noaptea dinaintea nimicirii lor, cetăţile din câmpie se desfătau în plăceri şi îşi băteau joc de temerile şi avertizările solului lui Dumnezeu, dar batjocoritorii aceia au pierit în flăcări; chiar în noaptea aceea, uşa milei s-a închis pentru totdeauna pentru locuitorii cei nelegiuiţi şi nepăsători ai Sodomei. Dumnezeu nu poate fi batjocorit la infinit. El nu Se lasă a fi mult desconsiderat. „Iată, vine ziua Domnului, zi fără milă, zi de mânie şi urgie aprinsă care va preface tot pământul în pustiu şi va nimici pe toţi păcătoşii de pe el” (Is.13,9).

Cea mai mare parte a locuitorilor lumii va lepăda mila lui Dumnezeu şi va fi copleşită de o pieire grabnică şi fără scăpare. Dar aceia care iau seama la avertizare vor locui „sub ocrotirea Celui Prea Înalt” şi se vor odihni „la umbra Celui Atotputernic”. Adevărul Lui va fi scutul şi pavăza lor. Pentru ei făgăduinţa sună: „Îl voi sătura cu viaţă lungă” (Ps.91,1.4.16).

Când Lot a intrat în Sodoma, a intenţionat în mod categoric să se păstreze departe de nelegiuire şi să poruncească familiei sale după el. Dar el a dat în totul greş. Influenţele corupătoare din jurul său au avut efect chiar asupra credinţei sale, iar legăturile copiilor săi cu locuitorii Sodomei au făcut ca într-o măsură oarecare interesele sale să fie ca ale lor. Urmările ne stau în faţă. Mulţi fac şi astăzi aceeaşi greşeală. În alegerea unui loc de locuit, ei privesc mai mult la avantajele trecătoare pe care le pot avea decât la influenţa morală şi socială care îi va înconjura pe ei şi familiile lor.

Ei aleg un ţinut frumos şi roditor sau se mută într-un oraş înfloritor, în speranţa strângerii unei averi mai mari; dar copiii lor sunt înconjuraţi de ispite şi prea adesea îşi fac prietenii ce sunt nefavorabile creşterii evlaviei şi formării unui caracter drept. Atmosfera unei moralităţi decăzute, a necredinţei, a indiferenţei faţă de cele religioase are tendinţa de a lucra împotriva influenţei părinţilor. Exemple de răzvrătire împotriva autorităţii părinteşti şi divine stau totdeauna înaintea tineretului; mulţi ajung să facă legături cu cei necredincioşi şi netemători de Dumnezeu şi aleg să împărtăşească soarta vrăjmaşilor lui Dumnezeu.

În alegerea unei locuinţe, Dumnezeu doreşte ca mai întâi să luăm seama la influenţele morale şi religioase care ne vor înconjura pe noi şi familiile noastre. S-ar putea să fim aduşi în situaţii dificile, căci mulţi nu pot avea în jurul lor ceea ce ar dori să aibă; şi oriunde ne cheamă datoria, Dumnezeu ne va ajuta să rămânem neatinşi de stricăciune, dacă veghem şi ne rugăm, încrezându-ne în harul lui Hristos. Noi însă nu ar trebui să ne expunem – fără să fie nevoie – influenţelor nefavorabile formării unui caracter creştin.

Dacă ne aşezăm de bunăvoie într-o atmosferă lumească şi de necredinţă, ajungem neplăcuţi lui Dumnezeu şi alungăm îngerii cei sfinţi din căminul nostru. Aceia care strâng pentru copiii lor bogăţie şi onoare lumească cu preţul vieţii veşnice vor descoperi în final că aceste avantaje sunt o pierdere îngrozitoare. Asemenea lui Lot, mulţi văd pe copiii lor pierduţi şi abia dacă ajung să se salveze pe ei înşişi. Osteneala întregii lor vieţi este spulberată, iar viaţa lor” un trist eşec. Dacă ar fi dat pe faţă adevărata înţelepciune, atunci copiii lor poate că ar fi avut mai puţine bunuri pământeşti, dar şi-ar fi asigurat o moştenire nepieritoare.

Moştenirea pe care Dumnezeu a făgăduit-o poporului Său nu este din lumea aceasta. Avraam n-a avut nici o stăpânire pe pământul acesta, „nici măcar o palmă de loc” (Fapte 7,5). El a avut o mare avere şi a folosit-o spre slava lui Dumnezeu şi spre binele semenilor săi; dar el n-a considerat lumea aceasta ca fiind căminul său.

Aceia care sunt copii ai lui Avraam vor umbla după cetatea pe care o aştepta şi el, „al cărei meşter şi ziditor este Dumnezeu”.

Ellen White – Patriarhi si Profeti, Cap. 14,  Distrugerea Sodomei.

Ce este acum de facut

Mutam acum obiectivul de la istorie (trecut) si de la criza care este chiar in fata noastra si ne concentram atentia asupra esentei problemei. Poti deveni chiar acum copilul lui Dumnezeu – chiar in minutul acesta, daca vrei. Dumnezeu deja a facut tot ce un Dumnezeu ar putea face, pana ce accepti ce a facut El. Dumnezeu te-a iubit asa de mult  „ca a dat pe singurul Lui Fiu, pentru ca oricine crede in El, sa nu piara, ci sa aiba viata vecinica.“ (Ioan 3,16).

Forta care imputerniceste

Ai primit darul acesta? Tuturor care-L accepta, li se da puterea sa devina copiii lui Dumnezeu. „Dar tuturor celor ce L-au primit, adica celor ce cred in Numele Lui, le-a dat puterea sa se faca copii ai lui Dumnezeu.“ (Ioan 1, 12). Apartii lui Dumnezeu. El te-a facut. Asadar, esti al Lui prin creatiune. El te-a rascumparat. Esti al Lui prin mantuire. Dar El nu te va lua cu forta; trebuie sa-I recunosti drepturile si relatia ta cu El.

Daca te predai lui Dumnezeu, atunci esti al Lui. Vezi Romani 6, 16. In momentul in care ti-ai predate viata ghidarii Sale, El preia conducerea. Atunci incepe umblarea continua cu Dumnezeu. Condus de El, esti copilul Lui. „Caci toti cei ce sunt calauziti de Duhul lui Dumnezeu sunt fii al lui Dumnezeu“(Romani 8, 14).

Stii ca pacatul este calcarea legii lui Dumnezeu? „Oricine face pacat, calca si legea; caci pacatul este calcarea legii“(1 Ioan 3,4; vezi sI Romani 5, 13 si 7, 7).

Stii ca ziua a saptea este Sabatul Domnului ? „In ziua a saptea, Dumnezeu si-a sfarsit lucrarea pe care o facuse; si in ziua a saptea Sa odihnit de toata lucrarea Lui pe care o facuse. Dumnezeu a binecuvantat ziua a saptea si a sfintit-o, pentru ca in ziua aceasta S-a odihnit de toata lucrarea Lui, pe care o zidise si o facuse.“ (Genesa 2, 2.3; vezi si Exodul 20,8-11).

Nasterea din nou

Stabilim o legatura cu un prieten pamantesc printr-o privire sau printr-o atingere. Cu Domnul Isus ne unim in gandire. Crezi in cuvantul lui Dumnezeu, din toata inima. Vezi Romani 10,10. „Astfel, credinta vine in urma auzirii; iar auzirea vine prin Cuvantul lui Dumnezeu“(Romani 10, 17). Atunci, credinta Domnului Isus vine prin studiul Cuvantului lui Dumnezeu. Vezi Apoc. 14, 12. Trebuie sa cautam sa ne aratam ca suntem confirmatI de Dumnezeu si sa acceptam adevarul prezent. Vezi 2 Timotei 2, 15. Atunci, Cuvantul acesta da nastere (in inima noastra) la o viata noua, care este „nasterea din nou“. Vezi 1 Petru 1, 23. Atunci trebuie sa continuam sa bem laptele Cuvantului si sa „crestem“. Vezi 1 Petru 2, 2. Nu astepta vreun sentiment deosebit. Crede-L pe Dumnezeu pe cuvant, nu te uita la sentimentele tale.

Curatit acum

Dragostea noastra fata de Dumnezeu este exprimata printr-o ascultare din iubire fata de poruncile Lui. „Si prin aceasta stim ca il cunoastem, daca pazim poruncile Lui. Cine zice: ‚Il cunosc‘, si nu pazeste poruncile Lui, este un mincinos, si adevarul nu este in el. Dar cine pazeste Cuvantul Lui, in el dragostea lui Dumnezeu a ajuns desavarsita; prin aceasta stim ca suntem in El.“ (1Ioan 2, 3-5). Roaga-te lui Dumnezeu pentru tot ce doresti si multumeste-I. Apoi primesti si-tI apartine. Vezi Marcu 11, 24. Trebuie desigur sa ceri dupa vointa Sa. Vezi 1 Ioan 5, 14. 15.

Dumnezeu spune: „Te voi curati. Iti voi da o inima noua. Voi pune Duhul Meu in tine” (Ezechiel 36, 25-27). Roaga-L sa faca aceasta. Multumeste-I ca a facut, pentru ca asa a promis El. Marturiseste-I pacatele. Roaga-L sa te ierte. Multumeste-I ca a facut-o. 1 Ioan 1, 9; Matei 7, 7. 11; Filipeni 4, 6.19. Biblia este plina de fagaduinte – toate iti apartin, dupa planul acesta simplu.

Umbla cu Domnul Hristos

Doreste Dumnezeu, draga cititor, sa fii copilul Lui? Raspunsul este „da“. Da, da, da! Intrebarea care urmeaza este: Doresti, draga cititorule, sa fii copilul lui Dumnezeu? Daca raspunsul tau este „da“, atunci tu esti, prin autoritatea Cuvantului lui Dumnezeu, copilul Sau. Pune mana in mana Lui si ramai cu El. „Tu il vei tine pe acela in pace perfecta, a carui minte este statornica in Tine; caci se increde in Tine. Incredeti-va in Domnul pe vecie; caci in Domnul Dumnezeu este putere vesnica“ (Isaia 26, 3.4, dupa King James Bible).

Marea Lupta (Tragedia veacurilor)

Cititi si studiati cartea Tragedia Veacurilor (Marea Lupta).  Cele mai multe pasaje ale  acestei publicatii au  fost  extrase  din aceasta carte. Cercetati temele care arata  multe  aspecte necunoscute  ale  luptei  dintre bine si rau. Aceasta lucrare explica  evenimentele  majore din timpul erei crestine, care conduc  la punctul culminant iminent  al istoriei. O documentare istorica  si biblica completa. Milioane de exemplare vandute in toata lumea.

Puteti studia si descarca aceasta carte aici

https://m.egwwritings.org/ro/book/2711.5#0

http://www.earlysda.com/books/romanian-1858-great-controversy.pdf

https://m.egwwritings.org/ro/book/2711.5#0

http://ellenwhite.ro/download/tragedia-veacurilor/

Globalistii introneaza Vremea si Legea schimbarilor apocaliptice 

Dan. 7:25 – El va rosti vorbe de hula impotriva Celui Preainalt, va asupri pe sfintii Celui Preainalt si se va incumeta sa schimbe vremurile si legea; si sfintii vor fi dati in mainile lui timp de o vreme, doua vremuri si o jumatate de vreme.

Apoc. 12:17 – Si balaurul, maniat pe femeie, s-a dus sa faca razboi cu ramasita semintei ei, care pazesc poruncile lui Dumnezeu si tin marturia lui Isus Hristos.

2Tes. 2:3 – Nimeni sa nu va amageasca in vreun chip; caci nu va veni inainte ca sa fi venit lepadarea de credinta si de a se descoperi omul faradelegii, fiul pierzarii.

2Tes. 2:4,7 – potrivnicul care se inalta mai presus de tot ce se numeste „Dumnezeu” sau de ce este vrednic de inchinare. Asa ca se va aseza in Templul lui Dumnezeu, dandu-se drept Dumnezeu. Caci taina faradelegii a si inceput sa lucreze;

2 Tes. 2:10-12 – …cu toate amagirile nelegiuirii, pentru cei ce sunt pe calea pierzarii, pentru ca n-au primit dragostea adevarului ca sa fie mantuiti. Din aceasta pricina, Dumnezeu le trimite o lucrare de ratacire, ca sa creada o minciuna, pentru ca toti cei ce n-au crezut adevarul, ci au gasit placere in nelegiuire, sa fie osanditi.

Rom 1:23,24 – si au schimbat slava Dumnezeului nemuritor intr-o icoana care seamana cu omul muritor, pasari, dobitoace cu patru picioare si taratoare. De aceea, Dumnezeu i-a lasat prada necuratiei, sa urmeze poftele inimilor lor;

Rom. 1:25 – caci au schimbat in minciuna adevarul lui Dumnezeu si au slujit si s-au inchinat fapturii in locul Facatorului, care este binecuvantat in veci!

Profeţia afirma că papalitatea urma să „se încumete să schimbe vremile şi legea”. (Dan. 7,25). Încercarea de a face acest lucru nu a întârziat mult. Închinarea la chipuri şi moaşte a fost introdusă în creştinism în mod treptat, cu scopul de a le oferi convertiţilor de la păgânism un înlocuitor pentru închinarea la idoli şi a înlesni astfel primirea creştinismului cu numele. În cele din urmă, decretul unui conciliu general a recunoscut oficial acest sistem al idolatriei papale.

Pentru a completa lucrarea hulitoare, Roma s-a încumetat să înlăture din Legea lui Dumnezeu porunca a doua, care interzice închinarea la chipuri, şi să împartă porunca a zecea în două, pentru a se păstra numărul.  Spiritul de compromis cu păgânismul a deschis calea pentru o altă dispreţuire a autorităţii cerului. Satana, lucrând prin conducătorii neconsacraţi ai bisericii, s-a amestecat şi în porunca a patra şi a încercat să îndepărteze vechiul Sabat, ziua pe care Dumnezeu a binecuvântat-o şi a sfinţit-o (Gen. 2,2.3), iar în locul ei să înalţe sărbătoarea păzită de păgâni ca „venerabila zi a soarelui”.

La început, această schimbare n-a fost încercată în mod deschis. În primele veacuri, adevăratul Sabat a fost ţinut de toţi creştinii. Ei erau geloşi pe onoarea lui Dumnezeu şi, crezând că Legea Sa este de neschimbat, au păzit cu râvnă preceptele ei sfinte. Dar Satana a lucrat cu o mare subtilitate prin agenţii lui pentru a-şi atinge scopul. Pentru ca atenţia poporului să poată fi atrasă asupra duminicii, aceasta a fost declarată ca sărbătoare, în cinstea învierii lui Hristos. Slujbe religioase au fost ţinute în ea; era totuşi privită ca o zi de recreere, Sabatul fiind încă păzit cu sfinţenie.

Pentru a pregăti calea pentru lucrarea pe care plănuise să o îndeplinească, Satana îi făcuse pe iudei, înainte de venirea lui Hristos, să împovăreze Sabatul cu cele mai stricte pretenţii, făcând din păzirea lui o povară. Acum, folosind lumina falsă în care reuşise să-i facă să-l privească, a aruncat ocară asupra lui ca fiind o instituţie evreiască. În timp ce creştinii în general continuau să păzească duminica drept o sărbătoare a bucuriei, el i-a condus să facă din Sabat o zi de post, o zi de amărăciune şi tristeţe, pentru a-şi arăta ura lor faţă de iudaism.

În prima parte a secolului al IV-lea, împăratul Constantin a emis un decret care făcea din duminică o sărbătoare publică în întregul Imperiu Roman. Ziua soarelui a fost cinstită de către supuşii lui păgâni şi a fost onorată de creştini; politica împăratului era aceea de a uni interesele adverse ale creştinismului şi păgânismului. El a fost îndemnat să facă acest lucru de către episcopii bisericii care, conduşi de ambiţii şi însetaţi de putere, au înţeles că, dacă va fi păzită aceeaşi zi atât de către creştini, cât şi de păgâni, aceasta va uşura primirea cu numele a creştinismului, de către păgâni, şi în felul acesta puterea şi gloria bisericii vor creşte. Dar, în timp ce mulţi creştini temători de Dumnezeu erau conduşi treptat să primească duminica ca având un anume grad de sfinţenie, ei socoteau încă Sabatul adevărat ca sfinţit Domnului şi-l păzeau în ascultare de porunca a patra.

Cinstea arătată acestei zile, însă, nu era încă de ajuns pentru a-i împiedica pe creştini să privească adevăratul Sabat ca ziua sfântă a Domnului. Trebuia făcut încă un pas; sabatul fals trebuia înălţat la egalitate cu cel adevărat. La câţiva ani după decretul lui Constantin, episcopul Romei a conferit duminicii titlul de ziua Domnului. În felul acesta, oamenii au fost conduşi treptat să privească această zi ca având un grad de sfinţenie. Sabatul original era încă păstrat.

Arhiamăgitorul nu-şi terminase lucrarea. El s-a hotărât să adune lumea creştină sub steagul său şi să-şi exercite puterea prin locţiitorul lui, pontiful cel mândru, care pretindea că este reprezentantul lui Hristos. Prin păgânii pe jumătate convertiţi, prin prelaţii ambiţioşi şi prin credincioşii iubitori de lume, şi-a îndeplinit planul. Din timp în timp, au fost ţinute mari concilii, în care erau convocaţi demnitari ai bisericii din toată lumea. Aproape în fiecare conciliu Sabatul pe care Dumnezeu îl instituise era coborât din ce în ce mai mult, în timp ce duminica era în aceeaşi măsură înălţată. În felul acesta sărbătoarea păgână a ajuns în cele din urmă să fie onorată ca o instituţie divină, în timp ce Sabatul biblic a fost declarat o rămăşiţă a iudaismului, iar păzitorii lui au fost declaraţi blestemaţi.

Marele apostat reuşise să se înalţe „mai presus de tot ce se numeşte Dumnezeu sau de ce este vrednic de închinare”. (2 Tes. 2,4). El îndrăznise să schimbe singurul precept al Legii divine care îndreaptă fără greş toată omenirea către viul şi adevăratul Dumnezeu. În porunca a patra, Dumnezeu este descoperit ca fiind Creatorul cerului şi al pământului, şi prin aceasta Se deosebeşte de toţi zeii falşi. Deoarece era o amintire a lucrării de creaţiune, ziua a şaptea a fost sfinţită ca zi de odihnă pentru om. Ea a fost destinată să-L păstreze continuu în minţile oamenilor pe viul Dumnezeu ca izvor al existenţei şi ca obiect de închinare şi adorare. Satana se luptă să-i întoarcă pe oameni de la devotamentul lor faţă de Dumnezeu şi de la ascultarea de Legea Sa; de aceea îşi îndreaptă eforturile îndeosebi împotriva poruncii care Îl arată pe Dumnezeu ca Creator.

Protestanţii susţin acum că învierea lui Hristos în ziua duminicii a făcut din ea Sabatul creştin. Dar dovezi din Scriptură lipsesc. Nici o onoare de felul acesta n-a fost dată zilei acesteia de către Hristos sau apostolii Săi. Păzirea duminicii ca instituţie creştină, şi-a avut originea în acea „taină a fărădelegii” (2 Tes. 2,7), care şi-a început lucrarea chiar în zilele lui Pavel. Ce motiv temeinic poate fi dat pentru o schimbare pe care Scripturile nu o aprobă?

În veacul al şaselea, papalitatea devenise puternic întemeiată. Scaunul puterii ei a fost stabilit în cetatea imperială, iar episcopul Romei a fost declarat cap peste întreaga biserică. Păgânismul dăduse locul papalităţii. Balaurul dăduse fiarei „puterea lui, tronul lui, şi o mare stăpânire”. (Apoc. 13,2)

Şi acum au început cei 1260 de ani de persecuţie papală, prevestiţi în profeţiile lui Daniel şi Apocalipsa (Daniel 7,25; Apoc. 13,5-7). Creştinii au fost obligaţi să aleagă fie să-şi părăsească integritatea şi să primească ceremoniile şi închinarea papală, fie să-şi petreacă viaţa în închisoare sau să sufere moartea pe roată, pe rug sau de securea călăului. Acum s-au împlinit cuvintele lui Isus: „Veţi fi daţi în mâinile lor până şi de părinţii, fraţii, rudele şi prietenii voştri; şi vor omorî pe mulţi dintre voi. Veţi fi urâţi de toţi din pricina Numelui Meu”. (Luca 21,16.17).

Persecuţia s-a dezlănţuit asupra celor credincioşi cu o mai mare furie decât oricând mai înainte, iar lumea a devenit un imens câmp de luptă. Pentru sute de ani, biserica lui Hristos şi-a găsit scăpare în izolare şi întuneric. Căci, zice profetul: „Şi femeia a fugit în pustie, într-un loc pregătit de Dumnezeu, ca să fie hrănită acolo o mie două sute şaizeci de zile”. (Apoc. 12,6)

 

Crestinul umplut cu Plinatatea lui Dumnezeu, golit de sine prin Botezul in Moartea lui Hristos, iubeste Legea Morala – Cele Zece Porunci si, din respect, din dragoste, recunostinta, dar si pentru Binele Sau, intrupeaza, implineste Poruncile, planurile Lui

Exod.24:12 – Domnul a zis lui Moise: „Suie-te la Mine pe munte si ramai acolo. Eu iti voi da niste table de piatra cu Legea si poruncile pe care le-am scris pentru invatatura lor.”

Exod.31:18 – Cand a ispravit Domnul de vorbit cu Moise pe muntele Sinai, i-a dat cele doua table ale marturiei, table de piatra, scrise cu degetul lui Dumnezeu.

Exod.32:16 – Tablele erau lucrarea lui Dumnezeu, si scrisul era scrisul lui Dumnezeu, sapat pe table.

Exod.34:28 – Si Domnul a scris pe table cuvintele legamantului, cele Zece Porunci.

Deut.4:13 – El Si-a vestit legamantul Sau, pe care v-a poruncit sa-l paziti, cele zece porunci; si le-a scris pe doua table de piatra.

Iac.1:25 – Dar cine isi va adanci privirile in legea desavarsita, care este legea slobozeniei, si va starui in ea, nu ca un ascultator uituc, ci ca un implinitor cu fapta, va fi fericit in lucrarea lui.

Legea Celor Zece Porunci, rostitã pe Sinai, a fost scrisã de Dumnezeu Însusi pe table de piatrã si pãstratã cu sfintenie în chivot. Cu privire la Legea Celor Zece Porunci, psalmistul declarã: „Cuvântul Tãu, Doamne, dãinuieste în veci în ceruri” (Psalmul 119,89).

Si Însusi Domnul Hristos spune: „Sã nu credeti cã am venit sã stric Legea” Cãci adevãrat vã spun”, fãcând ca declaratia Sa sã iasã si mai mult în evidentã, „câtã vreme nu va trece cerul si pãmântul, nu va trece o iotã sau o frânturã de slovã din Lege, pânã nu se va împlini tot” (Mat.5,17-18). Aici, El ne învatã nu numai care fuseserã cerintele Legii lui Dumnezeu si care erau aceste cerinte atunci, ci si cã aceste cerinte vor dura cât vor fi cerul si pãmântul. Legea lui Dumnezeu este tot atât de neschimbãtoare, ca si tronul Sãu. Ea îsi va pãstra cerintele fatã de omenire în toate veacurile.  Cu privire la Legea proclamatã pe Sinai, Neemia spune: „Te-ai pogorât pe muntele Sinai, le-ai vorbit din înãltimea cerurilor si le-ai dat porunci drepte, legi adevãrate, învãtãturi si orânduiri minunate” (Neemia 9,13). Iar Pavel, „apostolul neamurilor”, declarã: „Legea este negresit, sfântã, si porunca este sfântã, dreaptã si bunã”(Rom.7,12). Aceasta nu poate fi altã lege decât Decalogul, cãci Legea este aceea care spune „sã nu poftesti” (vers.7).

În timp ce a pus capãt legii chipurilor si umbrelor, moartea Mântuitorului nu a scutit pe nimeni de obligatia fatã de Legea moralã. Dimpotrivã, însusi faptul cã a fost necesar ca Hristos sã moarã pentru a putea face ispãsire pentru cãlcarea acelei Legi dovedeste cã ea este neschimbãtoare.  Aceia care pretind cã Domnul Hristos a venit pentru a desfiinta Legea lui Dumnezeu si a înlãtura Vechiul Testament vorbesc despre era iudaicã, ca despre o erã de întunecime, înfãtisând religia evreilor ca fiind alcãtuitã numai din forme si ceremonii.

Dar pãrerea aceasta este gresitã. În toate paginile istoriei sacre, unde sunt consemnate raporturile lui Dumnezeu cu poporul Sãu ales, sunt urme vii ale marelui EU SUNT. Niciodatã Dumnezeu n-a dat fiilor oamenilor o mai deschisã manifestare a puterii si slavei Sale decât atunci când a fost recunoscut drept singurul conducãtor al poporului Israel si i-a dat poporului Sãu Legea. Tatãl a dat lumea în mâinile Domnului Hristos, ca prin lucrarea Sa de mijlocire sã-l poatã mântui pe om si sã apere si sã îndreptãteascã autoritatea si sfintenia Legii lui Dumnezeu. Domnul Hristos nu a fost numai conducãtorul poporului evreu în pustie – Îngerul în care era Numele lui Dumnezeu si care, învãluit în stâlpul de nor, mergea înaintea multimii – ci si Acela care i-a dat lui Israel Legea. În mijlocul slavei înfricosãtoare de la Sinai, Domnul Hristos a proclamat în auzul întregului popor Cele Zece Porunci ale Legii Tatãlui Sãu. El a fost Acela care i-a dat lui Moise Legea, sãpatã pe tablele de piatrã.  Domnul Hristos a fost Acela care i-a vorbit poporului Sãu prin profeti.

Apostolul Petru, scriind bisericii crestine, spune cã profetii „care au proorocit despre harul care vã era pãstrat vouã, au fãcut din mântuirea aceasta tinta cercetãrilor si cãutãrii lor stãruitoare. Ei cercetau sã vadã ce vreme si ce împrejurãri avea în vedere Duhul lui Hristos, care era în ei, când vestea mai dinainte patimile lui Hristos si slava de care aveau sã fie urmate” (1 Petru 1,10-11). Vocea lui Hristos este cea care ne vorbeste prin Vechiul Testament. „Mãrturia lui Hristos este Duhul proorociei” (Apoc. 19,10).  În învãtãturile pe care le dãdea pe când Se afla personal în mijlocul oamenilor, Domnul Isus îndrepta mintile oamenilor cãtre Vechiul Testament. El le spunea iudeilor: „Cercetati Scripturile, pentru cã socotiti cã în ele aveti viata vesnicã, dar tocmai ele mãrturisesc despre Mine” (Ioan 5,39). Pe vremea aceea, cãrtile Vechiului Testament erau singura parte existentã a Bibliei. Si Fiul lui Dumnezeu a mai declarat: „Au pe Moise si pe profeti; sã asculte de ei”. Si a adãugat: „Dacã nu ascultã pe Moise si pe prooroci, nu vor crede nici chiar dacã ar învia cineva din morti” (Luca 16,29.31).

Legea nu era rostitã acum numai pentru folosul exclusiv al evreilor. Dumnezeu i-a onorat fãcându-i apãrãtori si pãstrãtori ai Legii Sale, dar ea trebuia sã fie consideratã ca un tezaur sfânt pentru lumea întreagã. Preceptele Decalogului sunt adaptate pentru întreaga omenire si au fost date pentru instruirea tuturor. Zece precepte scurte, dar cuprinzãtoare si pline de autoritate cuprind datoria omului fatã de Dumnezeu si fatã de semenii sãi; si toate, bazate pe marele si fundamentalul principiu al iubirii. „Sã iubesti pe Domnul, Dumnezeul tãu, cu toatã inima ta, cu tot sufletul tãu, cu toatã puterea ta si cu tot cugetul tãu; si pe aproapele tãu ca pe tine însuti” (Luca 10,27; vezi, de asemenea, Deut.6,4-5; Lev.19,18).

Ca simbol al autoritãtii lui Dumnezeu si ca întrupare a vointei Sale, lui Moise i-a fost dat un exemplar al Decalogului, scris cu degetul lui Dumnezeu pe douã table de piatrã (Deut.9,10; Ex.32,15.16) pentru a fi pãstrat cu sfintenie în sanctuar, care, dupã ce avea sã fie fãcut, trebuia sã fie centrul vizibil de închinare al natiunii.  Dintr-un neam de robi, israelitii fuseserã înãltati mai presus de toate popoarele pentru a fi comoara deosebitã a Împãratului împãratilor. Dumnezeu i-a despãrtit de lume, pentru ca sã le poatã încredinta comoara cea sfântã. El îi fãcuse pãstrãtorii Legii Sale, si planul Sãu era ca prin ei sã pãstreze printre oameni cunoasterea de Dumnezeu.

Astfel, lumina cerului avea sã strãluceascã într-o lume cuprinsã de întuneric si o voce trebuia sã fie auzitã chemând toate popoarele sã se întoarcã de la idolatria lor si sã-I slujeascã viului Dumnezeu. Dacã israelitii erau credinciosi însãrcinãrii lor, ei aveau sã devinã o putere în lume. Dumnezeu avea sã fie scutul lor de apãrare si avea sã-i înalte mai presus de toate celelalte natiuni. Lumina si adevãrul Sãu aveau sã fie descoperite prin ei, iar ei aveau sã iasã în evidentã sub cãlãuzirea Lui înteleaptã si sfântã, ca un exemplu al superioritãtii slujirii lui Iehova fatã de orice formã de idolatrie.

Sunt multi care sustin cã Dumnezeu a pus un zid de despãrtire între evrei si ceilalti oameni, cã grija si iubirea Sa, care au fost în mare mãsurã retrase de la restul omenirii, au fost concentrate asupra poporului Israel. Dar Dumnezeu n-a conceput ca poporul Sãu sã înalte un zid de despãrtire între el si semeni. Inima Iubirii infinite era deschisã tuturor locuitorilor pãmântului. Desi ei L-au lepãdat, El cãuta fãrã încetare sã li se descopere si sã-i facã pãrtasi la iubirea si harul Sãu. Binecuvântarea Sa a fost datã poporului Sãu ales, pentru ca, la rândul lui, el sã fie o binecuvântare pentru altii.  Dumnezeu l-a chemat pe Avraam, l-a fãcut sã prospere si l-a onorat; iar credinciosia patriarhului a fost o luminã pentru oamenii din toate tãrile pe unde a peregrinat. Avraam nu s-a izolat de oamenii din jurul sãu. El a cultivat relatii de prietenie cu domnitorii natiunilor înconjurãtoare, dintre care unii îl tratau cu mare respect, iar cinstea, altruismul, vitejia si bunãvointa lui reprezentau caracterul lui Dumnezeu. În Mesopotamia, Canaan, Egipt si chiar înaintea locuitorilor Sodomei, Dumnezeul cerului a fost descoperit prin reprezentantul Sãu.

Doua Legi Confundate (Legea lui Dumnezeu vs Legea lui Moise)

Exod.24:12 – Domnul a zis lui Moise: „Suie-te la Mine pe munte si ramai acolo. Eu iti voi da niste table de piatra cu Legea si poruncile pe care le-am scris pentru invatatura lor.”

Exod.31:18 – Cand a ispravit Domnul de vorbit cu Moise pe muntele Sinai, i-a dat cele doua table ale marturiei, table de piatra, scrise cu degetul lui Dumnezeu.

Exod.32:16 – Tablele erau lucrarea lui Dumnezeu, si scrisul era scrisul lui Dumnezeu, sapat pe table.

Exod.34:28 – Si Domnul a scris pe table cuvintele legamantului, cele Zece Porunci.

Deut.4:13 – El Si-a vestit legamantul Sau, pe care v-a poruncit sa-l paziti, cele zece porunci; si le-a scris pe doua table de piatra.

Ajunsi la Muntele Sinai in calatoria lor, iesiti din robia egiptenilor, Moise primeste porunca sa urce pe munte. Dumnezeu a rostit cu voce tare Cele Zece Porunci in auzul poporului (Deut. 5:22, 10:4) care a fost de acord cu ele si tot Dumnezeu le-a scris pe doua table de piatra cu degetul Sau si le-a dat lui Moise ca sa le puna in sanctuar. Faptul ca Moise a intarziat pe munte patruzeci de zile si poporul a crezut ca el a murit acolo l-a obligat pe Aaron sa le faca un dumnezeu care sa-i conduca prin pustiu. Acesta a fost vitelul de aur, ce il reprezenta pe boul Apis, unul dintre idolii egiptenilor, la care si ei s-au inchinat acolo.

Cand Moise a coborat de pe Munte cu tablele in mana si a vazut ca poporul se inchina la acel idol, a spart tablele, lovindu-le de stanca. Atunci, Dumnezeu i-a poruncit lui Moise sa urce din nou pe munte cu doua table, ca cele dintai, ca sa scrie pe ele iarasi ce fusese scris pe cele pe care  Moise le-a spart, si anume Cele Zece Porunci.

Sunt unii care sustin ca Moise a scris a doua serie de table, pentru ca a stiut ce fusese scris pe cele dintai, pe care el le-a spart si nicidecum n-au mai fost scrise de Dumnezeu, ca opera a mainilor Sale, asa cum pretind aceia care sustin cu tarie obligativitatea pazirii acestei legi. Acestia aduc ca argument textul din Exodul 34,27, unde scrie: Domnul a zis lui Moise: ,,Scrie-ti cuvintele acestea, caci pe temeiul acestor cuvinte inchei legamantul cu tine si cu Israel”.

Si, ca o completare la aceasta sustinere, ei folosesc textul urmator (vers. 28), care, potrivit traducerii lui Cornilescu, editia intai, scrie: ,,Moise a stat acolo cu Domnul, patruzeci de zile si patruzeci de nopti; n-a mancat deloc paine si n-a baut deloc apa. Si a scris pe table cuvintele legamantului, Cele Zece Porunci”. (Exodul 34,28) Mai mult decat atat, traducerea romaneasca, facuta de Sinod, mentioneaza in acest text: …Si a scris Moise pe table cuvintele legamantului, Cele Zece Porunci. De retinut este insa faptul ca, in editia urmatoare, in Exodul 34,28, acelasi Cornilescu a tradus: Si Domnul a scris pe table cuvintele legamantului, Cele Zece Porunci, si nicidecum Moise!

Pentru a nu fi nici o confuzie din cauza diferentelor de traducere, Moise, care a fost in prezenta lui Dumnezeu, arata clar cine a scris si a doua serie de table: Deuteronomul 10,1-5: ,,In vremea aceea, Domnul mi-a zis: „Taie doua table de piatra ca cele dintai si suie-te la Mine pe munte; fa si un chivot de lemn. Eu voi scrie pe aceste doua table cuvintele care erau scrise pe tablele dintai pe care le-ai sfaramat, si sa le pui in chivot.”  (vers. 1.2)  Am facut un chivot de lemn de salcam, am taiat doua table de piatra ca cele dintai si m-am suit pe munte cu cele doua table in mana. (vers. 3) Domnul a scris pe table ce fusese scris pe cele dintai, cele zece porunci care va fusesera spuse pe munte, din mijlocul focului, in ziua adunarii; si Domnul mi le-a dat. (vers. 4) M-am intors apoi si m-am coborat de pe munte, am pus tablele in chivotul pe care-l facusem, si ele au ramas acolo, cum imi poruncise Domnul”. (vers. 5)

Din textele de mai sus, ne-am convins ca Dumnezeu a scris si a doua serie de table, ele fiind opera mainilor lui Dumnezeu, pentru ca reprezinta caracterul Sau (vezi Isaia 42,21; 51,4) si, fiind vesnice (vezi Psalmii 119,160; Matei 5,17.18; Luca 16,17), Scriitorul lor trebuie sa fie vesnic. Domnul i-a dat lui Moise tablele si ele au fost puse in chivotul din Sfanta Sfintelor de la cort. Avand in vedere cele de mai sus, care ne-au vorbit de Legea lui Dumnezeu, Sfintele Scripturi mai vorbesc despre inca o lege, tot atat de clar si totusi, foarte multi cititori ai Scripturii nu inteleg si o confunda cu Cele Zece Porunci. Aceasta lege este mentionata in Deuteronomul 31,24-26,,Dupa ce a ispravit Moise in totul de scris intr-o carte cuvintele Legii acesteia, a dat urmatoarea porunca levitilor care duceau chivotul legamantului Domnului: Luati cartea aceasta a Legii si puneti-o langa chivotul legamantului Domnului Dumnezeului vostru, ca sa fie acolo ca martora impotriva ta.

De ce a poruncit Dumnezeu lui Moise sa scrie aceasta lege intr-o carte? Pentru ca legea aceasta a luat fiinta dupa caderea omului in pacat, in paradis; deci a avut un inceput si avea sa aiba un sfarsit si, pentru acest motiv, trebuia sa fie scrisa de cineva care avea sfarsit, un muritor – Moise. Aceasta a fost legea jertfelor, in embrion pana la Muntele Sinai, iar aici, reeditata in scris si in amanunt de Moise, din porunca lui Dumnezeu, pentru toate serviciile de la cort si mai tarziu de la templu, cu jertfele si sarbatorile ceremoniale, lege care a fost supranumita si umbra lui Isus, pana la cruce, El fiind adevaratul Miel de jertfa. Aceste doua legi confundate vor fi tratate mai pe larg in cele ce urmeaza.

Iata deosebirea dintre cele doua legi, pe care Scriptura le prezinta in mod distinct, cu autorul, misiunea si locul unde au fost puse:

Denumirea lor

1.Legea lui Dumnezeu            1.Legea lui Moise

2.Tablele Legii                        2.Cartea Legii

3.Cele Zece Porunci                3.Legea Ceremoniala

a  Jertfelor si sarbatorilor

4.Legea Morala                      4.Umbra

* Pusa in chivot                       * Pusa afara din chivot

(Deuteronomul 10,1-5)            (Deuteronomul 31,24-26)

Aceste doua legi au facut intotdeauna si fac si astazi, in mod deosebit, prin confundarea lor, obiectul discutiilor interminabile dintre crestinii nou testamentari. Cunoscand bine rostul acestor doua legi, la explicarea textelor apostolului Pavel, in special, si la explicarea textelor Scripturii, in general, nu mai putem face confuzie in interpretarea lor. De remarcat este faptul ca acest erudit slujitor al lui Dumnezeu, care, inainte de convertire invatase la picioarele lui Gamaliel, om invatat (Fapte 5,43; 22,3),  si pe langa inspiratia divina, in scrierile sale a folosit si intelepciunea data lui, asa incat epistolele lui sunt greu de inteles. (2 Petru 3, 15.16)

Desi slujitorul lui Dumnezeu, inspirat de Duhul Sfant, a scris foarte clar, multi dintre cititori si chiar dintre cei cu pregatire teologica fac interpretari eronate, verbal si mai ales scris. Aceste texte se pot intelege corect numai cu multa rugaciune si studiu intens al intregii Scripturi. Acum sa studiem mai pe larg aceste doua legi si, in mod deosebit, o parte insemnata din textele care vorbesc despre ele.

Nota explicativa la imaginea de mai sus

LEGEA LUI DUMNEZEU – Tablele Legii – IN CHIVOT                     1.Vine din vesnicii: Isaia 51,4

2 Petru 2,4 – Satana cu ingerii lui au pacatuit – au calcat Legea lui Dumnezeu.

1 Ioan 3,4 – Pacatul este calcarea Legii. (trad. Nitulescu)

Geneza 2,1-3 – Sabatul dat omului si nu evreului. (Marcu 2,27)

Geneza 4,7 – Cain a calcat porunca a 6-a.

Geneza 26,5 – Avraam a pazit Legea.

La creatiune ea a fost pusa in inima.                                                              

2. Merge in vesnicii: Psalmii 119,160.

Mat. 5,17 – Isus n-a venit s-o desfiinteze, ci s-o implineasca.

Luca 16,17 – Ea va dura mai mult decat cerul si pamantul nostru. (Isaia 66,23)

LEGEA LUI MOISE – Cartea legii – AFARA DIN CHIVOT .

Geneza 4,3-4 – Legea jertfelor a luat fiinta dupa pacatuire – Geneza 3,21.

Col, 2, 14,16-17 – A avut sfarsit la cruce.

N.B In noua dispensatiune, Legea lui Dumnezeu trebuie sa fie tot in inima omului, ca la inceput – Evrei 10,16.

Constantin Petcu – O Singura Scriptura De ce Atatea Religii

Prima solie ingereasca – Timpul inchinarii si al judecatii!

Apoc. 14:6 – Si am vazut un alt inger, care zbura prin mijlocul cerului cu o Evanghelie vesnica, pentru ca s-o vesteasca locuitorilor pamantului, oricarui neam, oricarei semintii, oricarei limbi si oricarui norod.

Apoc. 14:7 – El zicea cu glas tare: „Temeti-va de Dumnezeu si dati-I slava, caci a venit ceasul judecatii Lui; si inchinati-va Celui ce a facut cerul si pamantul, marea si izvoarele apelor!”

Gen 2:1-4  Astfel au fost sfarsite cerurile si pamantul si toata ostirea lor. In ziua a saptea, Dumnezeu Si-a sfarsit lucrarea pe care o facuse; si in ziua a saptea S-a odihnit de toata lucrarea Lui pe care o facuse. Dumnezeu a binecuvantat ziua a saptea si a sfintit-o, pentru ca in ziua aceasta S-a odihnit de toata lucrarea Lui pe care o zidise si o facuse. Iata istoria cerurilor si a pamantului, cand au fost facute.

Prima solie ingereasca profetizeaza o mare redesteptare religioasa legata de solia inceputului judecatii lui Dumnezeu si a revenirii lui Hristos. De asemenea, ea proclama trei adevaruri:

1. Cheama pe oameni la adevarata temere fata de Dumnezeu. Nu groaza, ci respect, veneratie, loialitate si supunere deplina fata de Creator.

2. Anunta inceputul judecatii de cercetare in cer, in timp ce pe pamant oamenii isi urmeazacursul obisnuit al vietii. (“ A sositceasul judecatii Lui”). Aceasta judecata, despre care scrie profetul Daniel in cap. 7:9-13, are loc inainte de revenirea lui Hristos si are drept scop stabilirea celor care vor fi gasiti vrednici pentru a mosteni viata vesnica. In simbolistica vechiului sanctuar, acest eveniment era prefigurat de marea zi a ispasirii, de la sfarsitul anului religios iudaic, in care avea loc o judecata a poporului. Conform profetiilor din Daniel 8:14 si 9:24-27, aceasta judecata a inceput deja in anul 1844.

Judecata esenţială va avea loc în timpul mileniului, atunci când “sfinţii vor judeca lumea” şi când îi vor “judeca pe îngeri”. Atunci “Nu stiti ca sfintii vor judeca lumea? Nu stiti ca noi vom judeca pe ingeri? 1 Cor. 6:2,3; Daniel 7:22. Sunt însă câteva texte care indică foarte clar faptul că o judecată de cercetare în ceruri va trebui să o preceadă revenirea lui Hristos. Vezi Daniel 12:1,2; Luca 20:35; Apocalipsa 20:15. Prima judecată este un fel de judecată majoră de cercetare pentru a se vedea cine va fi salvat la revenirea lui Hristos. Această decizie este un fel de acuzare împotriva tuturor celor ce trebuie să fie judecaţi şi condamnaţi în timpul judecăţii generale. Funcţia celui care investighează cazurile este aceea de a decide dacă anumite persoane vor merge la judecată după o totală investigaţie făcută asupra vieţii lor. Aceasta este lucrarea judecăţii care se desfăşoară acum în ceruri. (Jeff Wehr – Apocalipsa lui Isus Hristos)

3. Ii indeamna pe oameni sa se inchine adevaratului Dumnezeu, Creator al cerului si al pamantului. De subliniat este faptul ca aceasta portiune din solia primului inger se regaseste in mijlocul poruncii a patra, legata de adevarata zi de odihna. Exod 20:8-11  Adu-ti aminte de ziua de odihna, ca s-o sfintesti. Sa lucrezi sase zile si sa-ti faci lucrul tau. Dar ziua a saptea este ziua de odihna inchinata Domnului Dumnezeului tau: sa nu faci nicio lucrare in ea, nici tu, nici fiul tau, nici fiica ta… Caci in sase zile a facut Domnul cerurile, pamantul si marea, si tot ce este in ele, iar in ziua a saptea S-a odihnit: de aceea a binecuvantat Domnul ziua de odihna si a sfintit-o.

In mod implicit, solia primului inger cheama oamenii sa revina la adevarata inchinare fata de adevaratul Dumnezeu, in adevarata zi de odihna. Faptul că se face referire la Sabat în cuvintele “şi închinaţi-vă Celui ce a făcut cerurile şi pământul” este dincolo de orice discuţie. Într-o vreme în care lumea se închină fiarei şi icoanei ei, rămăşiţa credincioasă a lui Dumnezeu trebuie să proclame închinarea adusă Creatorului. Într-o vreme în care poporul este pedepsit pentru faptul că nu se închină fiarei şi icoanei ei, credincioşii lui Dumnezeu trebuie să rămână puternici şi stăruitori în Domnul şi să declare adevărul Sabatului, chiar dacă apărătorii zilei celei sfinte vor fi puţini.

Pentru că Sabatul este atât memorialul creaţiunii, dar şi semnul sfinţirii, al mântuirii, al recreaţiunii, păzirea Sabatului este o parte importantă a Evangheliei veşnice din toate şi pentru toate timpurile. (Jeff Wehr – Apocalipsa lui Isus Hristos)  Trebuie să ne temem de Dumnezeu şi să Îi dăm slavă. Locuitorii pământului nu Îl pot slăvi pe Dumnezeu în timp ce ei aduc închinare fiarei şi icoanei ei.

Apocalipsa descrie lupta pentru închinare. Noi alegem cui ne închinăm prin modul în care ne inchinam. În Apocalipsa, se întâlnesc și se încheie toate cărţile Bibliei. Aici este încheierea cărţii lui Daniel. Una este o profeţie; cealaltă o descoperire.” – Istoria Faptelor Apostolilor, pag. 585 engl.

Prima solie ingereasca! (Apoc. 14,7) – Un avertisment inspaimantator! 

Apoc. 14:6 – Si am vazut un alt inger, care zbura prin mijlocul cerului cu o Evanghelie vesnica, pentru ca s-o vesteasca locuitorilor pamantului, oricarui neam, oricarei semintii, oricarei limbi si oricarui norod.

Apoc. 14:7 – El zicea cu glas tare: „Temeti-va de Dumnezeu si dati-I slava, caci a venit ceasul judecatii Lui; si inchinati-va Celui ce a facut cerul si pamantul, marea si izvoarele apelor!”

Exod 20:8-11 – Adu-ti aminte de ziua de odihna, ca s-o sfintesti. Sa lucrezi sase zile si sa-ti faci lucrul tau. Dar ziua a saptea este ziua de odihna inchinata Domnului Dumnezeului tau: sa nu faci nicio lucrare in ea, nici tu, nici fiul tau, nici fiica ta… Caci in sase zile a facut Domnul cerurile, pamantul si marea, si tot ce este in ele, iar in ziua a saptea S-a odihnit: de aceea a binecuvantat Domnul ziua de odihna si a sfintit-o.

Gen 2:1-4  Astfel au fost sfarsite cerurile si pamantul si toata ostirea lor. In ziua a saptea, Dumnezeu Si-a sfarsit lucrarea pe care o facuse; si in ziua a saptea S-a odihnit de toata lucrarea Lui pe care o facuse. Dumnezeu a binecuvantat ziua a saptea si a sfintit-o, pentru ca in ziua aceasta S-a odihnit de toata lucrarea Lui pe care o zidise si o facuse. Iata istoria cerurilor si a pamantului, cand au fost facute.

Îngerii sunt făpturi reale! Uneori numiţi heruvimi sau serafimi, aceste duhuri slujitoare, pline de putere, apar de-a lungul întregii istorii a Bibliei. Deseori, sunt văzuţi, ocrotindu-i şi călăuzindu-i pe copiii lui Dumnezeu şi uneori chiar pedepsind răul, dar una din cele mai importante misiuni ale lor este să dezvăluie şi să explice profeţiile. Ştiaţi că Dumnezeu le-a descoperit ceva deosebit prin îngerii Săi oamenilor stresaţi din acest veac agitat? În Apocalipsa 14, Dumnezeu ne descoperă nişte solii înfricoşătoare pentru ultimile zile, codificate prin simbolul a trei îngeri care zboară. Atât de importante sunt aceste solii, că atunci când se vor împlini, Domnul Isus va reveni!

„Îngerul care vestește evanghelia veșnică vestește legea lui Dumnezeu; pentru că evanghelia mântuirii îi aduce pe oameni la ascultare de lege, prin care caracterele lor sunt formate după asemănarea divină.” Ellen White – Selected Messages, vol. 2, pag. 106. Aceasta este o solie puternică. Atunci când este primită în plinătatea ei, transformă priorităţile noastre în viaţă, dă energie voinţei în slujire, și ne face să reflectăm corect și să radiem cu căldură frumuseţea și spiritul lui Isus Hristos.

Dacă s-ar putea da glas interesului profund pe care îl au îngerii pentru om așa încât omul să-l poată auzi, ce apeluri s-ar auzi exprimate în cuvinte înflăcărate pentru a face cunoscut altora ceea ce a fost transmis de cer!” – Ellen White, My Life Today, pag. 304. Prima solie ingereasca profetizeaza o mare redesteptare religioasa legata de solia inceputului judecatii lui Dumnezeu si a revenirii lui Hristos.

Temeţi-vă de Dumnezeu. Asta înseamnă că trebuie să-L cinstim pe Dumnezeu şi să privim la El cu iubire, încredere şi respect–gata să-I urmăm voia. Asta ne va feri de rău. “Prin frica de Domnul (omul) se abate de la rău.” Proverbe 16:6. Înţeleptul Solomon de asemenea a declarat: “Teme-te de Dumnezeu şi păzeşte poruncile Lui. Aceasta este datoria oricărui om.” Eclesiastul 12:13.

Daţi-I slavă. Împlinim această poruncă atunci când ascultăm de Dumnezeu, Îl lăudăm şi Îi mulţumim pentru bunătatea Lui faţă de noi. Unul din marile păcate ale ultimilor zile este şi nerecunoştinţa (2 Timotei 3:1, 2).

Ceasul judecatii lui a sositAceasta este o declaratie clară că judecata din ceruri are loc chiar acum si indica faptul că toţi vor da socoteală în faţa lui Dumnezeu.Observaţi că timpul verbului care descrie judecata este la trecut. Adică „ceasul judecăţii deja A VENIT”.

Atât Isus, cât şi Pavel plasau judecata în viitor. Declaraţia din Apocalipsa, făcută generaţiei din urmă, vorbeşte despre judecată ca fiind actuală.

Isus vine ca să dea răsplata fiecăruia, în funcţie de categoria în care se află. Iată de ce este nevoie de o judecată înaintea venirii  Lui, pentru a stabili răsplata corespunzătoare fiecăruia. Destinul tuturor trebuie hotărât înainte de venirea Sa.

Pentru fiecare epocă, Dumnezeu a avut câte un mesaj de avertizare, de pregătire, în vederea crizei ce urma să vină. Acceptarea mesajului a însemnat viaţă, iar respingerea lui – moarte. Noe a predicat un mesaj urgent oamenilor din vremea lui care curând aveau să întâmpine potopul universal. Prin Iosif, Dumnezeu a dat lumii mesaje de avertizare ca s-o pregătească pentru foametea ce urma să lovească Egiptul.

Închinaţi-vă Creatorului. Această poruncă respinge idolatria de tot felul–încluzând şi înaltarea de sine–şi osândeşte total evoluţia, care neagă că Dumnezeu este Creator şi Răscumpărător. (Multe cărţi şi programe de radio de astăzi accentuează prea mult valoarea de sine, care duce la înaltarea de sine. Valoarea de sine a unui creştin se află în Hristos, care Îşi numeşte copiii fii şi fiice ale Împăratului cerului.)

Evanghelia include crearea şi răscumpărarea lumii de către Domnul Dumnezeul cerurilor. Închinarea la Creator include închinarea la El în ziua pe care a pus-o deoparte ca un semn de aducere aminte a creaţiunii (Sabatul zilei a şaptea). Este clar că referirea ce se face în Apocalipsa 14:7 la Sabat prin cuvintele “a făcut cerul şi pământul, marea şi izvoarele apelor” este scoasă chiar din porunca cu privire la Sabat din Exod 20:11 şi folosită aici.

Adevăratele noastre rădăcini se găsesc doar în Dumnezeu, care ne-a făcut după chipul Său la început. Aceia care nu I se închină lui Dumnezeu in calitate de Creator, nu vor afla niciodata adevaratele lor radacini, indiferent cui s-ar inchina.

http://www.trilulilu.ro/bindersamuiel/09cf7d44cb65ae

Legea lui Dumnezeu in VT – La Muntele Sinai si Dupa Aceea, Pana la Isus

Exod. 34:28 – Si Domnul a scris pe table cuvintele legamantului, cele Zece Porunci.

Deut. 4:13 – El Si-a vestit legamantul Sau, pe care v-a poruncit sa-l paziti, cele zece porunci; si le-a scris pe doua table de piatra.

Deut. 9:9-11 – Cand m-am suit pe munte, ca sa iau tablele de piatra, tablele legamantului pe care l-a facut Domnul cu voi, am ramas pe munte patruzeci de zile si patruzeci de nopti,… si Domnul mi-a dat cele doua table de piatra, scrise cu degetul lui Dumnezeu si cuprinzand toate cuvintele pe care vi le spusese Domnul pe munte, din mijlocul focului, in ziua cand tot poporul era adunat. Dupa acele patruzeci de zile si patruzeci de nopti, Domnul mi-a dat cele doua table de piatra, tablele legamantului.

Ezec. 20:11.12.20 – 11. Le-am dat legile Mele si le-am facut cunoscut poruncile Mele, pe care trebuie sa le implineasca omul ca sa traiasca prin ele. Le-am dat si Sabatele Mele, sa fie ca un semn intre Mine si ei, pentru ca sa stie ca Eu sunt Domnul care-i sfintesc. Sfintiti Sabatele Mele, caci ele sunt un semn intre Mine si voi, ca sa stiti ca Eu sunt Domnul Dumnezeul vostru!

Ps. 119:160 – Temelia cuvantului Tau este adevarul, si toate legile Tale cele drepte sunt vesnice.

Iac. 1:25 – Dar cine isi va adanci privirile in legea desavarsita, care este legea slobozeniei, si va starui in ea, nu ca un ascultator uituc, ci ca un implinitor cu fapta, va fi fericit in lucrarea lui.

Dupa aproximativ 2500 de ani de la creatiune si cu 1500 de ani inainte de nasterea lui Isus, Moise impreuna cu poporul scos din Egipt au ajuns la Muntele Sinai. Aici, Domnul a reeditat in scris Cele Zece Porunci si pe toate celelalte, asa cum am studiat pana acum. Spre deosebire de celelalte legi pe care le-a scris Moise din porunca lui Dumnezeu, cele doua table de piatra au fost scrise cu degetul lui Dumnezeu, singura opera de pe pamant scrisa cu degetul Sau.

Lev. 23:26-32 – Domnul a vorbit lui Moise si a zis: In ziua a zecea a acestei a saptea luni, va fi ziua Ispasirii: atunci sa aveti o adunare sfanta, sa va smeriti sufletele si sa aduceti Domnului jertfe mistuite de foc. Sa nu faceti nicio lucrare in ziua aceea, caci este ziua Ispasirii, cand trebuie facuta ispasire pentru voi inaintea Domnului Dumnezeului vostru. Oricine nu se va smeri in ziua aceea va fi nimicit din poporul lui. Pe oricine va face in ziua aceea vreo lucrare oarecare il voi nimici din mijlocul poporului lui. Sa nu faceti nicio lucrare atunci. Aceasta este o lege vesnica pentru urmasii vostri, in toate locurile in care veti locui. Aceasta sa fie pentru voi o zi de Sabat, o zi de odihna, si sa va smeriti sufletele in ziua aceasta; din seara zilei a noua pana in seara urmatoare, sa praznuiti Sabatul vostru.

Lev. 16:2 – Domnul a zis lui Moise: „Vorbeste fratelui tau, Aaron, si spune-i sa nu intre in tot timpul in Sfantul Locas, dincolo de perdeaua dinauntru, inaintea capacului ispasirii, care este pe chivot, ca sa nu moara; caci deasupra capacului ispasirii Ma voi arata in nor.

Ele au fost puse in chivot, care se afla in Sfanta Sfintelor de la cortul intalnirii si asupra caruia, potrivit Scripturii, se manifesta prezenta Dumnezeirii. Acest chivot, in care erau puse tablele Legii, era socotit piesa principala din cort, inima cortului, piesa pe care n-avea ingaduinta s-o vada nimeni, nici preotii care slujeau la cort, si mai tarziu la templu, si nici chiar marele preot, ca sa nu moara. Marele preot avea ingaduinta sa-l vada doar o singura data pe an, in ziua a zecea a lunii a saptea, deci in Ziua Ispasirii (Levitic 23,26-32), si sa indeplineasca lucrarea incredintata lui (Levitic 16,1-34). Redam in continuare porunca a patra din Cele Zece Porunci.

Exod. 20:8-11 – Adu-ti aminte de ziua de odihna, ca s-o sfintesti. Sa lucrezi sase zile si sa-ti faci lucrul tau. Dar ziua a saptea este ziua de odihna inchinata Domnului Dumnezeului tau: sa nu faci nicio lucrare in ea, nici tu, nici fiul tau, nici fiica ta, nici robul tau, nici roaba ta, nici vita ta, nici strainul care este in casa ta. Caci in sase zile a facut Domnul cerurile, pamantul si marea, si tot ce este in ele, iar in ziua a saptea S-a odihnit: de aceea a binecuvantat Domnul ziua de odihna si a sfintit-o.

Isa. 58:13-14 – Daca iti vei opri piciorul in ziua Sabatului ca sa nu-ti faci gusturile tale in ziua Mea cea sfanta; daca Sabatul va fi desfatarea ta, ca sa sfintesti pe Domnul, slavindu-L, si daca-L vei cinsti neurmand caile tale, neindeletnicindu-te cu treburile tale si nededandu-te la flecarii, atunci te vei putea desfata in Domnul, si Eu te voi sui pe inaltimile tarii, te voi face sa te bucuri de mostenirea tatalui tau Iacov; caci gura Domnului a vorbit.

In traducerea din original Nitulescu. Galaction, trad. engleza si altele gasim scris: Adu-ti aminte de ziua Sambetei ca s-o sfintestiDar ziua a saptea este ziua de odihna inchinata Domnului Dumnezeului tau: sa nu faci nicio lucrare in ea...Mentiunea facuta la inceputul poruncii: Adu-ti aminte …ne da convingerea, in plus, ca toti credinciosii au pastrat ziua de Sabat ca zi de odihna inchinata Domnului, de la creatiune si pana la robia egipteana. Daca cinstirea acestei zile n-ar fi existat pana aici, cei ajunsi la Muntele Sinai n-ar fi avut despre ce sa-si aduca aminte.

O alta remarca foarte insemnata este si faptul ca, daca omenirea ar fi respectat Legea lui Dumnezeu, deci si Sabatul in care se arata ca Domnul este singurul Creator, n-ar fi existat atei si nici evolutionisti care sa nascoceasca teorii pretins stiintifice. De aceea Pavel, inspirat, scrie: S-au falit ca sunt intelepti, si au innebunit; si au schimbat slava Dumnezeului nemuritor intr-o icoana care seamana cu omul muritor, pasari, dobitoace cu patru picioare si taratoare. De aceea, Dumnezeu i-a lasat prada necuratiei, sa urmeze poftele inimilor lor; asa ca isi necinstesc singuri trupurile; caci au schimbat in minciuna adevarul lui Dumnezeu si au slujit si s-au inchinat fapturii in locul Facatorului, care este binecuvantat in veci! (Rom. 1:22-25 )

Proorocul Isaia ne atentioneaza ca Sabatul este ziua sfanta a Creatorului (Marcu 2,28:…Fiul omului este Domn chiar si al Sabatului) si nu a lui Moise sau a evreilor, iar Pavel scrie ca El este Acelasi ieri si azi si in veci (Evrei 13,8) si, pentru ca Legea a fost rostita cu voce tare de Creator pe Sinai (Deuteronom 5,6-22), El nu va schimba ce a iesit de pe buzele Lui (Psalmii 89,34; Maleahi 3,6; Iacov 1,17).

Isa. 42:21 – Domnul a voit, pentru dreptatea Lui, sa vesteasca o lege mare si minunata. Acelasi prooroc Isaia, care a vestit nasterea si suferintele lui Hristos, asa cum am scris la inceput, se uneste cu David, si acesti doi prooroci inspirati marturisesc ca poruncile lui Dumnezeu sunt drepte si dainuiesc din vesnicii si pana in vesnicii, ca si Autorul lor, afirmatie pe care o repeta Isus si in noua dispensatiune, in Luca 16,17:  Este mai lesne sa treaca cerul si pamantul decat sa cada o singura frantura de slova din Lege. Cu o mie de ani inainte de nasterea lui Isus, David ii numeste fericiti pe toti implinitorii Legii, facand aceeasi afirmatie ca si Iacov, in capitolul 1,25  Dar cine isi va adanci privirile in legea desavarsita, care este legea slobozeniei, si va starui in ea, nu ca un ascultator uituc, ci ca un implinitor cu fapta, va fi fericit in lucrarea lui. De remarcat este si faptul ca psalmistul scrie, in capitolul 119, aproximativ saizeci de texte despre Legea Domnului. Ferice de omul care nu se duce la sfatul celor rai, nu se opreste pe calea celor pacatosi si nu se asaza pe scaunul celor batjocoritori! Ci isi gaseste placerea in Legea Domnului, si zi si noapte cugeta la Legea Lui! (Ps. 1:1-2)  Temelia cuvantului Tau este adevarul, si toate legile Tale cele drepte sunt vesnice (Ps. 119:160)

Isa. 56:1-8 – Asa vorbeste Domnul: Paziti ce este drept si faceti ce este bine; caci mantuirea Mea este aproape sa vina, si neprihanirea Mea este aproape sa se arate. Ferice de omul care face lucrul acesta si de fiul omului care ramane statornic in el pazind Sabatul, ca sa nu-l pangareasca, si stapanindu-si mana ca sa nu faca niciun rau! Strainul care se alipeste de Domnul sa nu zica: Domnul ma va desparti de poporul Sau! Si famenul sa nu zica: Iata, eu sunt un copac uscat! Caci asa vorbeste Domnul: Famenilor care vor pazi Sabatele Mele, care vor alege ce-Mi este placut si vor starui in legamantul Meu,  le voi da in Casa Mea si inauntrul zidurilor Mele un loc si un nume mai bune decat fii si fiice; le voi da un nume vesnic, care nu se va stinge. Si pe strainii care se vor lipi de Domnul ca sa-I slujeasca si sa iubeasca Numele Domnului, pentru ca sa fie slujitorii Lui, si pe toti cei ce vor pazi Sabatul, ca sa nu-l pangareasca, si vor starui in legamantul Meu, ii voi aduce la muntele Meu cel sfant si-i voi umple de veselie in Casa Mea de rugaciune. Arderile lor de tot si jertfele lor vor fi primite pe altarul Meu, caci Casa Mea se va numi o casa de rugaciune pentru toate popoarele.

Am redat aici cateva texte care arata ca Dumnezeu i-a chemat in toate timpurile pe toti oamenii ca sa-i slujeasca, fara sa tina cont de rasa sau de neam, nu numai pe evrei, ca sa-i faca fii si fiice in casa Sa de rugaciune, randuita pentru toate popoarele.

Obligatia de capetenie a tuturor este respectarea Legii lui Dumnezeu, supranumita, asa cum este aratat in versetul 6 de mai sus: ..cuvintele legamantului – Cele Zece Porunci- (Exod 34,28; Deut. 4,13; Deut. 9.9.11 etc). Pe langa acestea, au trebuit, desigur, aduse la indeplinire, asa cum am studiat, si legile ceremoniale, valabile pana la cruce.

Se pune intrebarea: Pentru ce zice Scriptura ca Cele Zece Porunci sunt ,,cuvintele legamantului?” Pentru ca ele sunt caracterul lui Dumnezeu, asa cum acelasi prooroc scrie in continuare: Ia aminte spre Mine, dar, poporul Meu, pleaca urechea spre Mine, neamul Meu! Caci din Mine va iesi legea, si voi pune legea Mea lumina popoarelor.(Isaia 51:4)

Duhul Domnului i-a aratat lui Isaia lucrarea pe care aveau s-o faca ucenicii si adevaratii crestini printre toate popoarele, dupa invierea si inaltarea lui Isus la ceruri, si anume sa vesteasca Evanghelia Imparatiei, in care este cuprinsa Legea care a iesit din Dumnezeu. Ea avea sa fie vestita tuturor si noua, astazi, care ne apropiem cu pasi grabiti de revenirea lui Isus.

Un motiv esential pentru care trebuie sa ne insusim caracterul lui Dumnezeu este acela ca trebuie sa ajungem din nou in raiul de unde am cazut si unde Adam, inainte de pacatuire, s-a odihnit dupa sase zile de activitate si L-a preamarit pe Creator in ziua Lui cea sfanta (Isaia 58,13; Exod 20,10; Marcu 2,28), zi care va fi sarbatorita si pe Noul Pamant de catre sfintii lui Dumnezeu, la fel ca la creatiune, asa cum proorocul inspirat declara:  Caci, dupa cum cerurile cele noi si pamantul cel nou, pe care le voi face, vor dainui inaintea Mea – zice Domnul – asa va dainui si samanta voastra si numele vostru. In fiecare luna noua si in fiecare Sabat, va veni orice faptura sa se inchine inaintea Mea – zice Domnul. (Isaia 66:22,23)

Deci Sabatul, fiind facut la creatiune pentru om, asa cum declara Creatorul lui in Marcu 2,27, a fost dat ca SEMN intre El, Dumnezeu, si toti descendentii omului din toate timpurile, SEMN care avea sa-i deosebeasca pe fiii lui Dumnezeu de toti ceilalti oameni, in trecut, in prezent si in viitor, asa cum mentioneaza si proorocul Ezechiel, cand scrie:  Le-am dat legile Mele si le-am facut cunoscut poruncile Mele, pe care trebuie sa le implineasca omul ca sa traiasca prin ele. Le-am dat si Sabatele Mele, sa fie ca un semn intre Mine si ei, pentru ca sa stie ca Eu sunt Domnul care-i sfintesc. Sfintiti Sabatele Mele, caci ele sunt un semn intre Mine si voi, ca sa stiti ca Eu sunt Domnul Dumnezeul vostru! (Ezechiel 2,11.12.20)  Aceasta zi este singurul semn dintre Dumnezeu si om, pe care il descopera Sfintele Scripturi.

Constantin Petcu –O Singura Scriptura De Ce Atatea Religii

Legea lui Dumnezeu in Noul Testament – Atitudinea lui Isus fata de Legea Sa

Mat. 5:17-18 – Sa nu credeti ca am venit sa stric Legea sau Prorocii; am venit nu sa stric, ci sa implinesc. Caci adevarat va spun, cata vreme nu va trece cerul si pamantul, nu va trece o iota sau o frantura de slova din Lege, inainte ca sa se fi intamplat toate lucrurile.

Luc. 16:17 – Este mai lesne sa treaca cerul si pamantul decat sa cada o singura frantura de slova din Lege.

Luc. 4:16 – A venit in Nazaret, unde fusese crescut; si, dupa obiceiul Sau, in ziua Sabatului a intrat in sinagoga. S-a sculat sa citeasca,

Ioan 14:15,21 – Daca Ma iubiti, veti pazi poruncile Mele. Cine are poruncile Mele si le pazeste acela Ma iubeste; si cine Ma iubeste va fi iubit de Tatal Meu. Eu il voi iubi si Ma voi arata lui.

1Ioan 5:2-3 –  Cunoastem ca iubim pe copiii lui Dumnezeu prin aceea ca iubim pe Dumnezeu si pazim poruncile Lui. Caci dragostea de Dumnezeu sta in pazirea poruncilor Lui. Si poruncile Lui nu sunt grele;

Marc. 7:7 – Degeaba Ma cinstesc ei, dand invataturi care nu sunt decat niste porunci omenesti.

In textele de mai sus, Isus  personal declara ca n-a venit sa desfiinteze Legeacare, potrivit textului din Isaia 51,4, este caracterul Sau, (,,Ia aminte spre Mine, dar, poporul Meu, pleaca urechea spre Mine, neamul Meu! Caci din Mine va iesi legea, si voi pune legea Mea lumina popoarelor.”) ci s-o implineasca in intregime (Luc,16 -A venit in Nazaret, unde fusese crescut; si, dupa obiceiul Sau, in ziua Sabatului a intrat in sinagoga. S-a sculat sa citeasca) si sa arate ca este posibil ca in acest corp omenesc s-o implinim si noi, caci ea este ,,sfanta, dreapta si buna” (Romani 7,12), si ca aceste porunci ,,nu sunt grele„, daca-L iubim pe Dumnezeu din toata inima (1 Ioan 5,3), pentru ca putem totul prin Hristos care ne intareste. (Filipeni 4,13) In versetul 18, Isus a declarat ca Legea Sa va dura cat cerul si pamantul. In traducerea Nitulescu versetul din Matei 5,17 este tradus ,,N-am venit sa desfiintez…”

Se pune intrebarea: A facut Dumnezeu un cer nou si un pamant nou, asa cum sustin unii cercetatori ai Scripturii, anume ca Isus a venit acum cateva zeci de ani si a intemeiat Imparatia Sa de o mie de ani? Si-o fi schimbat El programul dat ucenicilor pentru a doua Sa venire? Ne-o fi dus Pavel in eroare cand a scris in Evrei 13.8 ca Isus este acelasi ieri, azi si in veci sau Iacov care scrie in capitolul 1,17 ca in El nu este nici schimbare, nici umbra de mutare?

Ce criterii ne-a dat Isus sa stim precis cand va veni El, ca sa nu fim inselati de Satana, care va cauta sa contrafaca venirea Lui?

Matei 24,24-27 -Caci se vor scula hristosi mincinosi si proroci mincinosi; vor face semne mari si minuni, pana acolo incat sa insele, daca va fi cu putinta, chiar si pe cei alesi. Iata ca v-am spus mai dinainte. Deci daca va vor zice: „Iata-L in pustiu„, sa nu va duceti acolo! „Iata-L in odaite ascunse„, sa nu credeti. Caci, cum iese fulgerul de la rasarit si se vede pana la apus, asa va fi si venirea Fiului omului.

Ioan, ucenicul iubit al lui Isus, care a fost de fata cand El a spus ucenicilor aceste cuvinte de avertizare, dupa aproximativ saizeci si cinci de ani de la inaltarea Invatatorului lor, repeta aceasta precizare extrem de importanta pentru noi, care asteptam cu dor revenirea Lui, ca sa nu fim inselati de catre cei care sustin cu tarie ca Isus a venit, si scrie:  Apoc. 1:7 – Iata ca El vine pe nori. Si orice ochi Il va vedea; si cei ce L-au strapuns. Si toate semintiile pamantului se vor boci din pricina Lui!

De remarcat este faptul ca nici unul dintre supravietuitorii acelui an, care traiesc si astazi, nu ne poate declara ca L-a vazut pe Isus venind pe norii cerului. Chiar daca s-ar gasi vreunul care, inselat de Satana, ar declara ca a vazut un asa eveniment, Ius ne avertizeaza, sa nu-l credem, pentru ca orice ochi Il va vedea. Un alt argument in plus este si faptul ca, atunci cand Domnul va face un cer nou si un pamant nou, nu va mai fi lacrima, nici moarte, nici durere, asa cum scrie Ioan in Apocalipsa 21,4 (El va sterge orice lacrima din ochii lor. Si moartea nu va mai fi. Nu va mai fi nici tanguire, nici tipat, nici durere, pentru ca lucrurile dintai au trecut.”) Ori se constata ca acum sunt mai multe lacrimi, tanguire, moarte si durere decat oricand pana acum.

Dar Isus, Mantuitorul nostru, face o declaratie care ne uimeste, El completand marturia pe care am scris-o mai sus si ne-a dat-o in Matei 5,18, spunand in continuare:

Mat. 5:18 – Caci adevarat va spun, cata vreme nu va trece cerul si pamantul, nu va trece o iota sau o frantura de slova din Lege, inainte ca sa se fi intamplat toate lucrurile.

Luc. 16:17 – Este mai lesne sa treaca cerul si pamantul decat sa cada o singura frantura de slova din Lege, pentru ca ea este vesnica (Psalmii 119,160).

Intr-una din zile, vine la Isus un tanar bogat si Il intreaba: Matei 19,16-22 – …Invatatorule, ce bine sa fac, ca sa am viata vesnica?”El i-a raspuns: „De ce ma intrebi: Ce bine? Binele este Unul singur.Dar daca vrei sa intri in viata, pazeste poruncile.” Si tanarul l-a intrebat: ,,Care?” Atunci Isus i-a amintit cinci porunci dintre cele sase de pe tabla a doua. Unii sustin ca Domnul Isus n-a amintit tanarului bogat despre Sabat, deci, nu mai trebuie tinut.

Gandesc oare acesti cercetatori ai Scripturii ca Isus a vrut sa spuna tanarului bogat ca poate calca cele patru porunci de pe prima tabla si porunca a zecea de pe tabla a doua, pe care nu i le-a amintit? Categoric nu! Isus i-a amintit numai cinci dintre Cele Zece Porunci pe care, se pare ca tanarul nu le pastra cu credinciosie. Cea mai buna dovada este atitudinea lui Isus fata de porunca a patra din Decalog, pe care a pastrat-o cu sfintenie, ca si pe celelalte noua, caci, ,,dupa obiceiul Sau, in ziua Sabatului a intrat in sinagoga. S-a sculat sa citeasca, si I s-a dat cartea prorocului Isaia. Cand a deschis-o, a dat peste locul unde era scris: -a coborat in Capernaum, cetate din Galileea, si acolo invata pe oameni in ziua Sabatului. (Luca 4,16.17.31)

Totusi multi sustin ca Isus s-a dus de multe ori in Sabat sa vindece, fapt pentru care a fost invinuit de mai marii evreilor; El a facut aceasta, afirma ei, pentru a ne invata ca nu trebuie sa mai tinem aceasta zi pe care Dumnezeu le-a dat-o numai lor. Insa cum raspunde Isus acestei interpretari gresite? ,,Cine este omul acela dintre voi care, daca are o oaie, si-i cade intr-o groapa, in ziua Sabatului, sa n-o apuce si s-o scoata afara? Cu cat mai de pret este deci un om decat o oaie? De aceea esteingaduit a face bine in zilele de Sabat.” (Matei 12.11.12; Luca 13,15), si nicidecum nu este ingaduit a-ti face gusturile si lucrarile tale in zilele de Sabat (Exod 20,10; Isaia 58,13; Matei 5,17).

Cand ucenicii L-au intrebat pe Isus care va fi semnul revenirii Sale, El le-a spus tot ce avea sa se intample inainte de acest insemnat eveniment pentru intreaga omenire si, dupa ce le-a spus despre semnele naturii si framantarile dintre popoare, a mai adaugat: ,,Atunci va vor da sa fiti chinuiti si va vor omori; si veti fi urati de toate neamurile pentru Numele Meu. Si daca zilele acelea n-ar fi fost scurtate, nimeni n-ar scapa; dar, din pricina celor alesi, zilele acelea vor fi scurtate. Rugati-va ca fuga voastra sa nu fie iarna, nici intr-o zi de Sabat.” (Matei 24,9.22.20)

De ce credinciosii trebuie sa se roage ca fuga lor sa nu fie iarna? Pentru ca iarna, fiind frig, ar fi o problema pentru ei sa-si paraseasca domiciliul incalzit. Dar de ce trebuie sa se roage ei ca fuga lor sa nu fie in ziua de Sabat? Pentru ca, asa cum am studiat pana acum, de la creatiune si pana la venirea lui Isus a doua oara, aceasta insemnata zi a fost data omului sa se odihneasca in ea si sa aduca inchinare Creatorului Sau, in liniste si pace, fara nici o alta preocupare. Din textul de mai sus, reiese ca Isus personal a prezentat ziua de Sabat, ca fiind singura si adevarata zi de odihna pentru toti credinciosii zilelor din urma.

Acest punct de vedere este combatut de unii care sustin ca Isus n-a vorbit, in Matei 24,20 despre timpul cand El avea sa vina a doua oara pe norii cerului, ci despre timpul cand armatele romane urmau sa distruga Ierusalimul. Si, pentru ca evreii aveau randuiala ca portile Ierusalimului sa fie inchise pe tot timpul Sabatului, crestinii, zic ei, trebuiau sa se roage din timp ca fuga lor sa nu fie in Sabat, ca sa poata iesi din oras, pentru a nu fi ucisi impreuna cu ceilalti.

Pentru clarificarea acestei afirmatii sustinute de cei ce resping Legea lui Dumnezeu, deci si Sabatul, amintim precizarile facute de istorie, si anume ca, inainte de anul 70 d.Hr., ostile romane comandate de Cestius au asediat Ierusalimul o buna bucata de vreme, timp in care toti evreii din interiorul cetatii au avut de suferit de foame si alte neajunsuri, pentru ca, in jurul anului 68, acest comandant sa se retraga cu armatele sale fara sa atace orasul si nimeni n-a stiut de ce. Acesta insa a fost pentru crestini semnul de a fugi din oras, asa cum le spusese Isus cu aproximativ patruzeci de ani inainte: ,,Cand veti vedea Ierusalimul inconjurat de osti, sa stiti ca atunci pustiirea lui este aproape. Atunci, cei din Iudeea sa fuga la munti, cei din mijlocul Ierusalimului sa iasa afara din el, si cei de prin ogoare sa nu intre in el.” (Luca 21,20.21)

In acest rastimp, toti crestinii seriosi in credinta au ascultat avertizarea data de Isus si au iesit din Ierusalim, fugind in munti. Acestia au luat cu ei si scrierile proorocilor Vechiului Testament, pe care le-au avut, si o parte din cele ale Noului Testament, care fusesera deja scrise pana atunci, si le-au ascuns prin pesterile muntilor Libanului din apropierea Marii Moarte. Bunul Dumnezeu il inspirase pe Cestius, comandantul roman, sa se retraga cu armatele lui, pentru ca acei crestini sa primeasca semnul distinct de a fugi din Ierusalim, exact asa cum le spusese Isus. Dupa doi ani, adica in anul 70 d.Hr., armatele romane comandate de Titus, au distrus complet Ierusalimul si templul, incat n-a mai ramas piatra pe piatra (Luca 19.43.44 ,,Vor veni peste tine zile, cand vrajmasii tai te vor inconjura cu santuri, te vor impresura si te vor strange din toate partile: te vor face una cu pamantul, pe tine si pe copiii tai din mijlocul tau; si nu vor lasa in tine piatra pe piatra, pentru ca n-ai cunoscut vremea cand ai fost cercetata.”   si History of the Jews, Book 16, de Milman).

Mentionam ca, in Matei capitolul 24, Isus a vorbit de ambele evenimente, adica de distrugerea Ierusalimului si de distrugerea finala, la a doua Sa venire. In Matei 24,20, El i-a avertizat in mod deosebit si pe crestinii zilelor din urma sa se roage ca fuga lor sa nu fie intr-o zi de Sabat, pentru ca, la distrugerea Ierusalimului, din anul 70, Isus stia ca toti crestinii ascultatori de avertismentul Sau n-aveau sa se mai gaseasca in Ierusalimul cu portile incuiate, afara de cei neseriosi in credinta, care au murit impreuna cu ceilalti, asa cum se va intampla si in zilele din urma, la revenirea lui Isus, cu toti aceia care nu iau in serios tot ce zice Scriptura. (Ioan 7,38 –  ,,Cine crede in Mine, din inima lui vor curge rauri de apa vie, cum zice Scriptura”)

O dovada in plus ca, in Matei capitolul 24,20 Isus a vorbit in mod deosebit despre a doua Sa venire, cand toti credinciosii trebuie sa se roage ca fuga lor sa nu fie iarna, nici intr-o zi de Sabat, este si faptul ca o parte insemnata dintre traducatorii Bibliei, in Matei 24,3 au tradus: …,,Spune-ne, cand se vor intampla aceste lucruri? Si care va fi semnul venirii Tale si al sfarsitului lumii?” De exemplu: In limba romana, Noul Testament tradus de preot dr. Emil Pascal si tiparit la Paris in 1992, a patra editie neschimbata, sub ingrijirea Bisericii Catolice. In limba germana, traducerea de Leander van Ess. In limba engleza, versiunea King James. In limba franceza, versiunea Sinodala. In limba latina, traducere din greaca de Eberhard Nestle. In limba maghiara, traducerea de Karoly Gaspar, prima si a doua editie. In limba spaniola, traducerea lui Cipriano de Valera si altele.

Acest text din Matei 24,20 ne arata clar ca Isus, care a tinut Sabatul (Luca 4.16,17,31), a poruncit tuturor celor care au urmat dupa El sa faca la fel, pana la revenirea Lui. Pe langa dovada istorica mentionata mai sus, in legatura cu distrugerea Ierusalimului, mai exista si ,,descoperirea epocala”  din 1947, asa cum o numeste revista Flacara,a sulurilor profetilor, care alcatuiesc Scripturile, scrise pe piei de animale si gasite la acea data de niste pastori in pesterile muntilor Libanului din apropierea Marii Moarte, pe care crestinii le-au ascuns cand au fugit, inainte de distrugerea Ierusalimului. Amanuntele acestei descoperiri sunt mentionate in cartea: Manuscrisele de la Marea Moarta, tiparita de Editura Stiintifica in 1967, autor I.D. Amusin.

Unul dintre cele mai insemnate texte ale Sfintelor Scripturi il gasim scris in ultimul capitol din Evanghelia lui Matei, ultimul verset, cuvinte spuse de Isus ucenicilor Sai numai cu cateva clipe inainte de inaltarea Sa la cer, in a patruzecea zi de la inviere: ,,Si invatati-i sa pazeasca tot ce v-am poruncit. Si iata ca Eusunt cu voi in toate zilele, pana la sfarsitul veacului.” Amin.” (Matei 28,20)

Si acum, intrebarea: Unde scrie in Scripturi ca a poruncit Isus sa tinem datinile stramosesti, sa ne supunem hotararilor sfintilor si ale consiliilor bisericesti, traditiei sau chiar respectarii zilei intai a saptamanii, in cinstea invierii Lui, asa cum sustin multi?

Deoarece stia ca o parte din omenire avea sa sustina aceasta dupa plecarea Sa la cer, si, regretabil, chiar si slujitorii la altare, Isus da avertismentul: ,,Degeaba Ma cinstesc ei, dand invataturi care nu sunt decat niste porunci omenesti.” (Marcu 7,7)

Vor fi totusi cercetatori ai Scripturii care vor pune intrebarea: De ce atunci evanghelistul Luca scrie in Faptele Apostolilor 20,7, ca ucenicii impreuna cu Pavel erau adunati in ziua intai a saptamanii? Nu ca sa sarbatoreasca aceasta zi in cinstea invierii Domnului? Intrebarea este la locul ei si va primi raspuns cand vom studia toate cele noua texte despre ziua intai a saptamanii, din Sfintele Scripturi, ceva mai tarziu. Dupa cum am scris mai inainte, Dumnezeu a iubit lumea atat de mult,  incat L-a dat pe singurul Lui Fiu ca sa moara pentru noi, pentru a ne salva. (Ioan 3,16) Pentru ca Tatal ne iubeste atat de mult, Isus a venit aici sa ne ceara sa-L iubim si noi la fel. Desigur, toti cercetatorii Scripturii pretind ca si noi Il iubim pe Creator.

Spre a nu fi inselati in felul nostru de interpretare a Scripturii si pentru ca nici unul dintre noi sa nu primeasca teribila sentinta la revenirea Sa: ,,M-ati cinstit degeaba”, Creatorul nostru a venit printre noi si ne-a invatat cum sa-L iubim. ,,Daca Ma iubiti, veti pazi poruncile Mele. Cine are poruncile Mele si le pazeste acela Ma iubeste; si cine Ma iubeste va fi iubit de Tatal Meu. Eu il voi iubi si Ma voi arata lui.” (Ioan 14:15,21) ,,Daca paziti poruncile Mele, veti ramane in dragostea Mea, dupa cum si Eu am pazit poruncile Tatalui Meu si raman in dragostea Lui.” (Ioan 15,10)

Dupa cum am constatat pana aici, Isus a respectat Legea Sa deci si Sabatul (Luca 4,16.17.31), iar pe noi, pamantenii, ne invata sa facem la fel ca El, desigur numai daca Il iubim, asa cum scrie si Ioan: ,,Cunoastem ca iubim pe copiii lui Dumnezeu prin aceea ca iubim pe Dumnezeu si pazim poruncile Lui. Caci dragostea de Dumnezeu sta in pazirea poruncilor Lui. Si poruncile Lui nu sunt grele.” (1 Ioan 5,2.3)

Constantin Petcu – O Singura Scriptura De Ce Atatea Religii

Pentru studiu suplimentar puteti citi cartile de pe blog-ul meu:

Ellen White – Hristos Lumina Lumii – Sabatul

Ellen White – Tragedia Veacurilor – Legea lui Dumnezeu de neschimbat

Ellen White – Tragedia Veacurilor – Conflictul care se apropie

Ellen White – Tragedia Veacurilor – Scripturile, o aparare sigura

Planul de Mantuire – Jertfa lui Abel (I)

Gen 4:4 – Abel a adus si el o jertfa de mancare din oile intai nascute ale turmei lui si din grasimea lor. Domnul a privit cu placere spre Abel si spre jertfa lui;

Evr.11:4 – Prin credinta a adus Abel lui Dumnezeu o jertfa mai buna decat Cain. Prin ea a capatat el marturia ca este neprihanit, caci Dumnezeu a primit darurile lui. Si prin ea vorbeste el inca, macar ca este mort.

Rom 3:25 – Pe El, Dumnezeu L-a randuit mai dinainte sa fie, prin credinta in sangele Lui, o jertfa de ispasire, …

1 Ioan 2:2 – El este jertfa de ispasire pentru pacatele noastre; si nu numai pentru ale noastre, ci pentru ale intregii lumi.

1 Petru 18:19,20 – caci stiti ca nu cu lucruri pieritoare, cu argint sau cu aur, ati fost rascumparati ci cu sangele scump al lui Hristos, Mielul fara cusur si fara prihana. El a fost cunoscut mai inainte de intemeierea lumii si a fost aratat la sfarsitul vremurilor pentru voi.

Cain şi Abel, fiii lui Adam, aveau caractere foarte diferite. Acesti fratiau fost pusi la încercare, asa dupã cum si Adam fusese mai înaintea lor pus la încercare, pentru a se dovedi dacã ei vor crede si vor asculta de cuvântul lui Dumnezeu. Ei cunosteau mãsurile luate pentru mântuirea omului si întelegeau sistemul jertfelor pe care le rânduise Dumnezeu.

Abel se temea de Dumnezeu. Cain nutrea sentimente de răzvrătire şi murmura împotriva lui Dumnezeu din cauza blestemului pronunţat împotriva lui Adam şi din cauză că şi pământul era blestemat datorită păcatului lui. Cain a îngãduit ca mintea lui sã alerge pe aceleasi cãi care l-au dus pe Satana la cãdere, cultivând dorinta de înãltare de sine si punând la îndoialã dreptatea si autoritatea divinã.

Aceşti fraţi fuseseră învăţaţi cu privire la măsurile luate pentru salvarea omenirii. Li se cerea să îndeplinească un sistem de ascultare umilă, în care să-şi dovedească reverenţa faţă de Dumnezeu, credinţa şi dependenţa de Mântuitorul promis, prin sacrificarea mieilor întâi născuţi şi aducerea lor ca o solemnă ardere de tot înaintea lui Dumnezeu. Această jertfă îi făcea să-şi amintească mereu păcatul, precum şi pe Mântuitorul care avea să vină şi care trebuia să fie măreaţa jertfă pentru om.

Abel a adus din întâii născuţi ai turmei şi din grăsime, după cum poruncise Dumnezeu; cu deplină încredere în Mesia care avea să vină, şi cu veneraţie smerită, şi-a oferit jertfa. Dumnezeu i-a respectat darul. O lumină a fulgerat din cer şi a consumat jertfa lui Abel. Cain nu vede nici o manifestare ca dovadă a acceptării jertfei lui. Cei doi frati au înãltat altarele lor la fel si fiecare a adus o jertfã. Abel a adus o jertfã din turmã, asa dupã cum cereau învãtãturile Domnului.

Cain şi-a adus darul Domnului având în inima sa nemultumire si necredintã cu privire la jertfa fãgãduitã si la nevoia de a aduce jertfe ca daruri. El nu era dispus să urmeze cu stricteţe planul de ascultare, să-şi procure un miel şi să-l ofere împreună cu roadele pământului. A luat numai din roade şi nu a ţinut seama de cerinţa lui Dumnezeu. Domnul îi făcuse cunoscut lui Adam că fără vărsare de sânge nu poate exista iertare a păcatului.

Darul sãu nu dovedea pocãintã fatã de pãcat. El gândea, asa cum multi gândesc astãzi, cã ar fi o dovadã de slãbiciune a urma exact planul rânduit de Dumnezeu, de a se încrede în totul pentru mântuire în ispãsirea Mântuitorului fãgãduit. El a ales calea încrederii în sine. El avea sã se înfãtiseze în virtutea propriilor sale merite.

El nu a adus mielul si nu a unit sângele mielului cu darul sãu, ci a adus roadele sale, produsele muncii sale. El a adus darul sãu ca o favoare pe care o fãcea lui Dumnezeu, prin care nãdãjduia sã-si asigure binecuvântarea divinã. Cain a ascultat prin faptul cã a zidit un altar, a ascultat sã aducã o jertfã; dar el a dat pe fatã numai o ascultare partialã. Partea esentialã, recunoasterea nevoii unui Mântuitor, a fost trecutã cu vederea.

În ce priveste nasterea si învãtãtura religioasã, acesti frati erau egali. Amândoi erau pãcãtosi si amândoi recunosteau cerintele lui Dumnezeu de respect si închinare. Privitã din punct de vedere al manifestãrii exterioare, religia lor era aceeasi pânã la un anumit punct, dar, dincolo de acesta, deosebirea dintre cei doi era mare.

Abel a înteles marele principiu al mântuirii. El s-a recunoscut pãcãtos, a vãzut pãcatul si plata pãcatului, moartea, stând între sufletul sãu si comuniunea cu Dumnezeu. El a dus jertfa înjunghiatã, viata sacrificatã, recunoscând astfel cerinta Legii care fusese cãlcatã. Prin sângele vãrsat, a privit la jertfa viitoare, Hristos, murind pe crucea Golgotei, si, punându-si încrederea în ispãsirea ce urma sã fie adusã acolo, a primit mãrturia cã este îndreptãtit, iar jertfa sa primitã.

Cain a avut aceeasi ocazie de a învãta si a primi aceste adevãruri, cum a avut si Abel. El nu era victima unui plan arbitrar. Nu a fost ales unul dintre frati ca sã fie primit de Dumnezeu, iar celãlalt sã fie lepãdat. Abel a ales credinta si ascultarea; Cain, necredinta si rãzvrãtirea. În aceasta constã întreaga problemã.

Abel şi-a avertizat fratele să nu vină înaintea Domnului fără o jertfă de sânge. Cain, fiind cel mai mare, n-a vrut să-l asculte pe fratele lui. I-a dispreţuit sfatul şi şi-a adus jertfa cu îndoială şi murmur în ceea ce priveşte necesitatea ceremoniei. Iar Dumnezeu nu i-a acceptat-o. Cain se mânie pe Domnul şi pe fratele lui.

Cu toatã nesocotirea de cãtre Cain a poruncii divine, Dumnezeu nu l-a pãrãsit; ci S-a plecat sã stea de vorbã cu omul care se arãtase asa de irational. Si Domnul i-a zis lui Cain: „Pentru ce te-ai mâniat, si pentru ce ti s-a posomorât fata?” (Gen.4,6.7). Printr-un sol îngeresc, i-a fost transmisã avertizarea divinã: „Dacã faci bine, vei fi bine primit; dar dacã faci rãu, pãcatul pândeste la usã” (Gen.4,7). Alegerea depindea de Cain. Dacã se încredea în meritele Mântuitorului fãgãduit si avea sã asculte de cerintele lui Dumnezeu, el urma sã se bucure de favoarea Lui. Dar dacã avea sã stãruie în necredintã si fãrãdelege, el nu avea nici un motiv sã se plângã de faptul cã Dumnezeu l-a lepãdat.

În gelozia şi ura lui, devine duşmanul lui Abel şi-l ocărăşte. Abel îi arată cu blândeţe fratelui său greşelile şi faptul că răul este în el. Cain, însă, îşi urăşte fratele din momentul în care Dumnezeu Îşi manifestă dovezile acceptării faţă de acesta. Abel caută să-i potolească mânia vorbindu-i despre mila arătată de Dumnezeu faţă de părinţii lor, prin faptul că le-a salvat viaţa când ar fi putut să aducă pe dată moartea asupra lor. El îi spune lui Cain că Dumnezeu îi iubeşte, altfel nu L-ar fi dat pe Fiul Lui, sfânt şi nevinovat, să sufere mânia pe care merita s-o sufere omul pentru neascultarea lui.

Dar în loc sã-si recunoascã pãcatul, Cain a continuat sã se plângã de nedreptatea lui Dumnezeu. Plin de mânie, el i-a adus reprosuri fratelui sãu si a cãutat sã-l atragã într-o ceartã cu privire la felul în care Se poartã Dumnezeu cu ei. Cu umilintã, dar fãrã teamã si hotãrât, Abel a apãrat dreptatea si bunãtatea lui Dumnezeu.  Ratiunea si constiinta îi spuneau cã Abel avea dreptate; dar era furios pentru faptul cã acela care ar fi trebuit sã asculte de sfatul lui îsi putea îngãdui sã fie de altã pãrere si cã nu putea câstiga nici o simpatie în rãzvrãtirea lui. În furia mâniei lui, îl omorî pe fratele sãu. Cain l-a urât si l-a ucis pe fratele sãu nu pentru cã Abel sãvârsise vreo faptã rea, ci „pentru cã faptele lui erau rele, iar ale fratelui sãu erau neprihãnite” (1 Ioan 3,12).

Sistemul Ceremonial al Jertfelor si Planul de Mantuire!

Gen 3:21 – Domnul Dumnezeu a facut lui Adam si nevestei lui haine de piele si i-a imbracat cu ele.

Gen 4:4 – Abel a adus si el o jertfade mancare din oile intai nascute ale turmei lui si din grasimea lor. Domnul a privit cu placere spre Abel si spre jertfa lui;

Isa: 53:10 – Domnul a gasit cu cale sa-L zdrobeasca prin suferinta… Dar, dupa ce Isi va da viata ca jertfa pentru pacat…

Ioan 1:29 – A doua zi, Ioan a vazut pe Isus venind la el si a zis: „IataMielul lui Dumnezeu care ridica pacatul lumii!

Rom 3:25 – Pe El, Dumnezeu L-a randuit mai dinainte sa fie, prin credinta in sangele Lui, o jertfa de ispasire, …

Evr. 7:27 – caci lucrul acesta l-a facut o data pentru totdeauna, cand S-a adus jertfa pe Sine insusi.

Evr. 9:14 –  sangele lui Hristos, care, prin Duhul cel vesnic, S-a adus pe Sine insusi jertfa fara pata lui Dumnezeu…

Evr. 9:26,28 – fiindca atunci ar fi trebuit sa patimeasca de mai multe ori de la intemeierea lumii; acum, la sfarsitul veacurilor, S-a aratat o singura data, ca sa stearga pacatul prin jertfa Sa. Hristos, dupa ce S-a adus jertfa o singura data, ca sa poarte pacatele multora, Se va arata a doua oara, nu in vederea pacatului, ca sa aduca mantuirea celor ce-L asteapta.

1 Ioan 2:2 – El este jertfa de ispasire pentru pacatele noastre; si nu numai pentru ale noastre, ci pentru ale intregii lumi.

1 Ioan 4:10 – Si dragostea sta nu in faptul ca noi am iubit pe Dumnezeu, ci in faptul ca El ne-a iubit pe noi si a trimis pe Fiul Sau ca jertfa de ispasire pentru pacatele noastre.

1 Petru 18:19,20 – caci stiti ca nu cu lucruri pieritoare, cu argint sau cu aur, ati fost rascumparati din felul desert de vietuire pe care-l mosteniserati de la parintii vostri, ci cu sangele scump al lui Hristos, Mielul fara cusur si fara prihana. El a fost cunoscut mai inainte de intemeierea lumii si a fost aratat la sfarsitul vremurilor pentru voi.

Jertfa pentru păcat

Când Adam a adus o jertfă pentru păcat, potrivit cu învăţăturile speciale ale lui Dumnezeu, a fost pentru el cea mai dureroasă ceremonie. Mâna lui trebuia să se ridice pentru a lua viaţa pe care numai Dumnezeu o poate da şi să aducă o jertfă pentru păcat. Pentru prima oară a fost martorul morţii. În timp ce privea victima sângerândă, zvârcolindu-se în agonia morţii şi reprezentându-L pe Fiul lui Dumnezeu, trebuia să-L vadă, prin credinţă, pe Acela care avea să moară ca jertfă pentru om.

Această jertfă pentru păcat, stabilită de Dumnezeu, trebuia să-i amintească permanent lui Adam de vina sa şi de recunoaşterea cu pocăinţă a păcatului lui. Acest fapt, de a lua viaţa, i-a dat lui Adam o înţelegere mai profundă şi mai clară a nelegiuirii sale, pe care n-o putea ispăşi nimic altceva decât moartea Fiului scump al lui Dumnezeu. El a fost uimit de bunătatea infinită şi iubirea fără seamăn care erau dispuse să plătească un astfel de preţ pentru a-l salva pe vinovat.

Când Adam ucidea victima nevinovată, i se părea că vărsa cu mâinile sale sângele Fiului lui Dumnezeu. Ştia că, dacă ar fi rămas credincios lui Dumnezeu şi Legii Lui sfinte, n-ar fi existat moarte pentru nici un animal sau om. Totuşi, în jertfa pentru păcat, ce arăta către jertfa măreaţă şi desăvârşită a Domnului Hristos, a apărut o stea de speranţă spre a lumina viitorul întunecat şi îngrozitor şi a-l elibera de sub deznădejdea şi ruina totală.

La început, capul fiecărei familii era considerat conducătorul şi preotul familiei. Mai târziu, când oamenii s-au înmulţit pe pământ, bărbaţi numiţi de Dumnezeu au îndeplinit acest serviciu solemn al aducerii jertfelor pentru popor.

În mintea păcătoşilor, sângele animalului jertfit trebuia să fie asociat cu sângele Fiului lui Dumnezeu. Moartea victimei avea să dovedească tuturor că plata păcatului este moartea. Prin actul jertfei, păcătosul îşi recunoştea vina şi îşi manifesta credinţa, privind înainte către sacrificiul măreţ şi desăvârşit al Domnului Hristos, pe care Îl reprezenta victima. Fără ispăşirea Fiului Său, Dumnezeu nu putea transmite omului binecuvântare sau salvare. Dumnezeu era gelos pentru onoarea Legii Sale. Călcarea ei a produs o despărţire înspăimântătoare între Dumnezeu şi om. Lui Adam, în starea lui de nevinovăţie, i s-a oferit comunicare directă, liberă şi plăcută cu Făcătorul lui. După nelegiuirea lui, însă, Dumnezeu a comunicat cu omul prin Hristos şi prin îngeri.

Dumnezeu i-a îmbrăcat cu haine din piei, ca să-i protejeze de frigul şi de căldura la care erau expuşi. Lui Adam i-au fost descoperite evenimente viitoare importante, de la excluderea lui din Eden la potop şi apoi până la prima venire a Domnului Hristos pe pământ. Dragostea pentru Adam şi urmaşii lui Îl va determina pe Fiul lui Dumnezeu să Se coboare până acolo încât să ia natura omenească şi în felul acesta, prin propria-I umilire, să-i înalţe pe toţi cei care vor crede în El. O asemenea jertfă avea suficientă valoare ca să salveze întreaga lume; dar numai câţiva se vor folosi de mântuirea adusă lor printr-un sacrificiu aşa de minunat.

Cei mai mulţi nu vor fi de acord cu condiţiile ce li se cer pentru a fi părtaşi la măreaţa Lui salvare. Ei vor prefera păcatul şi călcarea Legii lui Dumnezeu, mai degrabă decât pocăinţa, ascultarea şi dependenţa prin credinţă de meritele jertfei oferite. Această jertfă avea o valoare infinită, putând să-l facă pe omul care se va folosi de ea mai scump decât aurul, chiar mai scump decât aurul de Ofir.

Adam a fost purtat de-a lungul generaţiilor şi a văzut înmulţirea crimei, a vinei şi a degradării, din cauză că omul va ceda înclinaţiilor lui naturale puternice de a călca Legea sfântă a lui Dumnezeu. A văzut blestemul lui Dumnezeu apăsând tot mai greu asupra rasei umane, asupra turmelor şi asupra pământului, din cauza nelegiuirii neîntrerupte a omului. I s-a arătat că nedreptatea şi violenţa vor spori în mod constant; totuşi, în tot acest val de nefericire şi durere, întotdeauna vor fi câţiva care vor păstra cunoaşterea de Dumnezeu şi vor rămânea nepătaţi în mijlocul degenerării morale predominante.

Adam a fost făcut să înţeleagă ce este păcatul: călcarea Legii. I s-a arătat că degenerarea morală, mintală şi fizică va veni asupra omenirii ca rezultat al nelegiuirii, până ce lumea se va umple de cu orice fel de nenorocire. Zilele omului au fost scurtate din cauza propriului său păcat, care a constat în nesocotirea Legii celei drepte a lui Dumnezeu. În cele din urmă, omenirea s-a degradat aşa de mult, încât părea o rasă inferioară şi aproape fără valoare. În general nu erau în stare să aprecieze taina Calvarului, adevărurile măreţe şi înalte ale ispăşirii şi Planul de Mântuire, din cauza îngăduinţei faţă de gândirea firească. Totuşi, fără a ţine seama de slăbiciunile oamenilor şi de puterea lor scăzută mintală, morală şi fizică, Domnul Hristos, credincios scopului pentru care a părăsit cerul, continuă să fie interesat de cei slabi, depreciaţi şi degeneraţi şi-i invită să-şi ascundă în El slăbiciunea şi marile lipsuri. Dacă vor veni la El, El va răspunde tuturor nevoilor lor.

Jertfele si sacrificiile au fost poruncite de Dumnezeu spre a fi pentru om o continuã amintire si o recunoastere plinã de pocãintã a pãcatului sãu, cum si o mãrturisire a credintei sale în Rãscumpãrãtorul fãgãduit. Ele aveau rolul de a imprima în neamul omenesc cãzut adevãrul solemn cã pãcatul a fost acela care a adus moartea. Pentru Adam, aducerea primei jertfe a fost o ceremonie dintre cele mai dureroase. Mâna sa a trebuit sã se ridice spre a lua viata, pe care numai Dumnezeu o putea da. A fost pentru prima datã când el a fost martor al mortii si a fost constient de faptul cã, dacã ar fi fost ascultãtor de Dumnezeu, nu ar fi existat moartea omului sau a animalelor.

Planul de Mantuire– Omul sa se lepede de sine, cu placere, invatand  din Jertfa lui Avraam

Gen.22:2 – Dumnezeu i-a zis: „Ia pe fiul tau, pe singurul tau fiu, pe care-l iubesti, pe Isaac; du-te in tara Moria si adu-l ardere de tot acolo, pe un munte pe care ti-l voi spune.”

Gen.22:7 – Atunci Isaac, vorbind cu tatal sau, Avraam, a zis: „Tata!” „Ce este, fiule?”, i-a raspuns el. Isaac a zis din nou: „Iata focul si lemnele; dar unde este mielul pentru arderea de tot?”

Gen.22:8  – „Fiule”, a raspuns Avraam, „Dumnezeu insusi va purta grija de mielul pentru arderea de tot.” Si au mers amandoi impreuna inainte.

Evr.11:17 – Prin credinta a adus Avraam jertfa pe Isaac, cand a fost pus la incercare: el, care primise fagaduintele cu bucurie, a adus jertfa pe singurul lui fiu!

Ioan.3:16 – Fiindca atat de mult a iubit Dumnezeu lumea, ca a dat pe singurul Lui Fiu, pentru ca oricine crede in El sa nu piara, ci sa aiba viata vesnica.

Gen.22:9,10 – Cand au ajuns la locul pe care i-l spusese Dumnezeu, Avraam a zidit acolo un altar si a asezat lemnele pe el. A legat pe fiul sau, Isaac si l-a pus pe altar, deasupra lemnelor. Apoi Avraam a intins mana si a luat cutitul ca sa injunghie pe fiul sau.

Gen. 22:11-12  Atunci Ingerul Domnului l-a strigat din ceruri si a zis: „Avraame! Avraame!” „Iata-ma!”, a raspuns el. Ingerul a zis: „Sa nu pui mana pe baiat si sa nu-i faci nimic; caci stiu acum ca te temi de Dumnezeu, intrucat n-ai crutat pe fiul tau, pe singurul tau fiu, pentru Mine.”

Gen.22:13,14 – Avraam a ridicat ochii si a vazut inapoia lui un berbec incurcat cu coarnele intr-un tufis; si Avraam s-a dus de a luat berbecul si l-a adus ca ardere de tot in locul fiului sau. Avraam a pus locului aceluia numele: „Domnul va purta de grija”. De aceea se zice si azi: „La muntele unde Domnul va purta de grija”.

Dumnezeu îl chemase pe Avraam sã fie tatãl celor credinciosi si viata sa trebuia sã stea ca un exemplu de credintã pentru generatiile care aveau sã vinã. Dar credinta sa n-a fost desãvârsitã. El a dat pe fatã neîncredere în Dumnezeu atunci când a ascuns faptul cã Sara este sotia lui si, de asemenea, atunci când a luat-o pe Agar de sotie. Pentru ca el sã poatã atinge cel mai înalt standard, Dumnezeu l-a supus la o altã încercare, cea mai grea pe care omul a fost chemat cândva s-o suporte. Într-o vedenie de noapte, el a fost înstiintat sã meargã în tinutul Moria si acolo sã-l aducã pe fiul sãu ca jertfã – ardere de tot – pe un munte care urma sã-i fie arãtat.

În ascultarea credintei, Avraam pãrãsise tara sa natalã – se depãrtase de mormintele pãrintilor sãi si de casa rudelor sale. El peregrinase ca un strãin în tara mostenirii sale. El asteptase mult nasterea mostenitorului fãgãduit. La porunca lui Dumnezeu, îl alungase pe fiul sãu Ismael. Si acum, când copilul asa de mult dorit ajunsese la vârsta de bãrbat si patriarhul pãrea cã ajunsese sã întrezãreascã roadele nãdejdii sale, îi stãtea înainte o încercare mai mare decât toate celelalte de mai înainte.

În cele din urmã, Avraam îl trezi pe fiul sãu, spunându-i despre porunca primitã de a aduce jertfã pe un munte depãrtat. Isaac mersese adesea cu tatãl sãu sã se roage la vreunul din diferitele altare care marcaserã pelerinajul sãu si aceastã chemare nu trezi nici o surprizã. Ziua aceea – cea mai lungã zi din câte trãise Avraam – se târa încet spre sfârsit. În timp ce fiul sãu si cei doi tineri au adormit, el a petrecut noaptea în rugãciune, tot mai nãdãjduind cã un sol ceresc putea veni sã-i spunã cã încercarea fusese îndestulãtoare si cã tânãrul se putea întoarce nevãtãmat la mama sa.

Cu toate acestea, numai singur Dumnezeu putea întelege cât de mare a fost sacrificiul tatãlui, ce trebuia sã dea mortii pe fiul sãu; La locul rânduit, ei au zidit un altar si au pus lemnele pe el. Apoi, cu glasul tremurând, Avraam îi descoperi fiului sãu solia divinã. Cu groazã si uimire aflã Isaac ce soartã îl astepta, dar nu se împotrivi. El ar fi putut sã scape de ceea ce-l astepta, dacã ar fi ales sã facã asa; bãtrânul, paralizat de durere, istovit de lupta celor trei zile îngrozitoare, nu s-ar fi putut împotrivi vointei tânãrului plin de vigoare.

Dar Isaac fusese educat din copilãrie sã asculte de îndatã si cu încredere, si când planul lui Dumnezeu i-a fost descoperit, el a dat pe fatã o supunere plinã de bunãvointã. El era pãrtas al credintei lui Avraam si îsi dãdu seama cã era onorat prin faptul cã era chemat sã-si dea viata ca jertfã lui Dumnezeu. Cu duiosie el cãutã sã usureze durerea tatãlui si sã încurajeze mâinile lui întepenite sã lege frânghiile ce-l fixau de altar.

Apoi, au fost rostite ultimele cuvinte pline de iubire, s-au vãrsat ultimele lacrimi si avu loc ultima îmbrãtisare. Tatãl ridicã cutitul pentru a-l junghia pe fiul sãu, când, deodatã, bratul sãu fu oprit. Un înger al Domnului îl chemã pe patriarh, vorbindu-i din ceruri. Pe muntele Moria, Dumnezeu Si-a reînnoit legãmântul Sãu, întãrind printr-un jurãmânt solemn binecuvântarea fãgãduitã lui Avraam si semintei sale de-a lungul tuturor generatiilor viitoare: „Pe Mine Însumi jur, zice Domnul: pentru cã ai fãcut lucrul acesta, si n-ai crutat pe fiul tãu, pe singurul tãu fiu, te voi binecuvânta foarte mult si-ti voi înmulti foarte mult sãmânta si anume: ca stelele cerului si ca nisipul de pe tãrmul mãrii; si sãmânta ta va stãpâni cetãtile vrãjmasilor ei. Toate neamurile pãmântului vor fi binecuvântate în sãmânta ta, pentru cã ai ascultat porunca Mea” (vers.16-18).

Marele act al credintei lui Avraam stã asemenea unui stâlp de luminã, iluminând calea slujitorilor lui Dumnezeu din toate veacurile. Avraam n-a cãutat o scuzã pentru a se sustrage aducerii la îndeplinire a voii lui Dumnezeu. În timpul celor trei zile cât a tinut cãlãtoria, al a avut suficient timp sã se gândeascã si sã se îndoiascã de Dumnezeu, dacã el ar fi dorit sã se îndoiascã. El ar fi putut gândi cã prin sacrificarea fiului sãu avea sã fie privit ca un ucigas, un al doilea Cain, cã acest fapt ar fi fãcut ca învãtãtura lui sã fie lepãdatã si dispretuitã si sã-i nimiceascã astfel puterea de a face bine semenilor sãi. El ar fi putut argumenta cã vârsta sa îl scutea de ascultare. Dar patriarhul n-a cãutat refugiu în nici una din aceste scuze. Avraam era si el om; sentimentele si atasamentele lui erau ca si ale noastre; dar el nu s-a oprit ca sã întrebe cum avea sã se împlineascã fãgãduinta fãcutã, dacã Isaac avea sã fie sacrificat. El n-a stat sã discute cu inima lui chinuitã. El stia cã Dumnezeu este drept si neprihãnit în toate cerintele Lui si împlini porunca primitã, pânã la litera ei.

Prin simboluri si fãgãduinte Dumnezeu „a propovãduit lui Avraam înainte de Evanghelie” (Gal.3,8 KJV). Iar credinta patriarhului s-a prins de Rãscumpãrãtorul ce avea sã vinã. Isus spunea iudeilor: „Tatãl vostru, Avraam, a sãltat de bucurie cã are sã vadã ziua Mea; a vãzut-o si s-a bucurat ” (Ioan 8,56). Berbecul adus ca jertfã în locul lui Isaac Îl reprezenta pe Fiul lui Dumnezeu, care avea sã fie sacrificat în locul nostru. Când omul a fost dat mortii din cauza cãlcãrii Legii lui Dumnezeu, Tatãl, privind asupra Fiului Sãu, spuse pãcãtosului: „Trãieste, am gãsit un pret de rãscumpãrare”.

Pentru ca sã imprime în mintea lui Avraam valoarea Evangheliei, cum si pentru a-i pune la probã credinta, Dumnezeu îi poruncise sã aducã jertfã pe fiul sãu. Chinul de moarte prin care el a trecut în timpul zilelor de teribilã încercare a fost îngãduit pentru ca el sã poatã întelege, din propria sa experientã, ceva din mãretia sacrificiului fãcut de Dumnezeul cel vesnic pentru mântuirea omului.

Nici o altã încercare nu i-ar fi pricinuit lui Avraam un astfel de chin sufletesc, cum a fost aducerea fiului sãu ca jertfã. Dumnezeu L-a dat pe Fiul Sãu pradã unei morti chinuitoare si pline de ocarã. Îngerilor, care erau martori la umilirea si chinul sufletesc al Fiului lui Dumnezeu, nu li s-a îngãduit sã intervinã, ca în cazul lui Isaac. Nu a fost nici un glas care sã strige: „Destul”. Pentru a salva neamul omenesc cãzut, Împãratul slavei Si-a dat viata. Ce dovadã mai puternicã poate fi datã cu privire la mila si iubirea fãrã de margini a lui Dumnezeu? „El care n-a crutat nici chiar pe Fiul Sãu, ci L-a dat pentru noi toti, cum nu ne va da fãrã platã, împreunã cu El, toate lucrurile?” (Rom.8,32).

Sacrificiul cerut lui Avraam nu a fost numai pentru binele sãu si nici chiar numai spre folosul generatiilor viitoare; ci a fost de asemenea pentru învãtãtura fiintelor lipsite de pãcat din cer si din celelalte lumi. Câmpul luptei dintre Hristos si Satana – câmp în care se aduce la îndeplinire Planul de Mântuire – este Manualul întregului Univers.

Pentru cã Avraam dãduse pe fatã o lipsã de credintã în fãgãduintele lui Dumnezeu, Satana îl acuzase înaintea îngerilor si înaintea lui Dumnezeu de faptul cã a dat gres în a îndeplini conditiile legãmântului, dovedindu-se astfel nedemn de binecuvântãrile lui Dumnezeu. Dumnezeu dorea sã dovedeascã înaintea întregului cer credinciosia slujitorului Sãu, pentru a demonstra cã nu poate fi primitã decât numai o ascultare desãvârsitã cum si pentru a face mai clar Planul de Mântuire înaintea lor.

Fiinte ceresti au fost martore la scena punerii la probã a credintei lui Avraam si a supunerii lui Isaac. Încercarea aceasta a fost mult mai grea decât aceea prin care trecuse Adam. Ascultarea de interdictia pusã înaintea primilor nostri pãrinti nu aducea cu sine nici o durere, dar porunca datã lui Avraam cerea sacrificiul cel mai chinuitor. Întregul cer privi cu uimire si admiratie ascultarea nesovãitoare a lui Avraam. Tot cerul a pretuit credinciosia lui. Acuzatiile lui Satana au fost dovedite ca fiind false. Dumnezeu declarã slujitorului Sãu: „Stiu acum cã te temi de Dumnezeu (cu toate învinuirile lui Satana) întrucât n-ai crutat pe fiul tãu, pe singurul tãu fiu, pentru Mine” (vers.12). Legãmântul lui Dumnezeu, întãrit lui Avraam printr-un jurãmânt înaintea fiintelor din celelalte lumi, dovedeste faptul cã ascultarea va fi rãsplãtitã.

Fusese greu chiar si pentru îngeri sã pãtrundã întelesul adânc al tainei mântuirii – sã înteleagã faptul cã Comandantul cerului, Fiul lui Dumnezeu, trebuia sã moarã pentru omul vinovat. Când lui Avraam i-a fost datã porunca de a aduce ca jertfã pe fiul sãu, aceasta a trezit interesul fiintelor ceresti. Cu un viu interes, ele au urmãrit fiecare pas în aducerea la îndeplinire a acestei porunci.

Când, la întrebarea lui Isaac: „Unde este mielul pentru arderea de tot?”, Avraam a rãspuns: „Domnul Însusi va purta de grijã de miel” si când mâna tatãlui a fost opritã în momentul în care era gata sã înjunghie pe fiul sãu, si berbecul de care Se îngrijise Dumnezeu a fost adus ca jertfã în locul lui Isaac – s-a revãrsat atunci luminã asupra tainei mântuirii si chiar îngerii au înteles mult mai clar hotãrârea minunatã pe care Dumnezeu o luase pentru mântuirea omului (1 Petru 1,12).

Planul de Mantuire (I)

Gen. 3:15 – Vrajmasie voi pune intre tine si femeie, intre samanta ta si samanta ei. Aceasta iti va zdrobi capul, si tu ii vei zdrobi calcaiul.

Ioan.3:16 – Fiindca atat de mult a iubit Dumnezeu lumea, ca a dat pe singurul Lui Fiu, pentru ca oricine crede in El sa nu piara, ci sa aiba viata vesnica.

Rom 3:25 – Pe El, Dumnezeu L-a randuit mai dinainte sa fie, prin credinta in sangele Lui, o jertfa de ispasire, …

Evr. 7:27 – caci lucrul acesta l-a facut o data pentru totdeauna, cand S-a adus jertfa pe Sine insusi.

1 Ioan 2:2 – El este jertfa de ispasire pentru pacatele noastre; si nu numai pentru ale noastre, ci pentru ale intregii lumi.

1 Ioan 4:10 – Si dragostea sta nu in faptul ca noi am iubit pe Dumnezeu, ci in faptul ca El ne-a iubit pe noi si a trimis pe Fiul Sau ca jertfa de ispasire pentru pacatele noastre.

1 Petru 18:19,20 – caci stiti ca nu cu lucruri pieritoare, cu argint sau cu aur, ati fost rascumparati din felul desert de vietuire pe care-l mosteniserati de la parintii vostri, ci cu sangele scump al lui Hristos, Mielul fara cusur si fara prihana. El a fost cunoscut mai inainte de intemeierea lumii si a fost aratat la sfarsitul vremurilor pentru voi.

Evr. 9:26 – Hristos, acum, la sfarsitul veacurilor, S-a aratat o singura data, ca sa stearga pacatul prin jertfa Sa.

Cãderea omului în pãcat a umplut cerul de durere. Lumea pe care Dumnezeu o fãcuse a ajuns ruinatã de blestemul pãcatului si locuitã de fiinte omenesti sortite mizeriei si mortii. Se pãrea cã nu existã nici o scãpare pentru aceia care au cãlcat Legea. Îngerii si-au încetat cântecele lor de laudã. Peste tot, în curtile cerului, era plânset din cauza ruinei pe care o adusese pãcatul. Fiului lui Dumnezeu, Comandantul lui cel glorios al cerului, I s-a fãcut milã de neamul omenesc cãzut. Inima Sa a fost miscatã de o netãrmuritã milã, atunci când vaietele lumii s-au înãltat pânã la El. Dar iubirea divinã concepuse un plan prin care omul sã poatã fi rãscumpãrat. Legea lui Dumnezeu cãlcatã cerea viata pãcãtosului.

În tot Universul nu se afla decât Unul singur care, în folosul omului, putea sã satisfacã cerintele ei. Deoarece Legea divinã este tot asa de sfântã ca si Dumnezeu, numai cineva deopotrivã cu Dumnezeu putea face ispãsire pentru cãlcarea ei. Nimeni altul, ci numai Hristos putea sã rãscumpere neamul omenesc din blestemul Legii si sã-l aducã iarãsi în armonie cu cerul. Hristos avea sã ia asupra Sa vinovãtia si rusinea pãcatului – pãcat ce este atât de dezgustãtor pentru un Dumnezeu sfânt, încât avea sã-L despartã pe Tatãl de Fiul Sãu. Hristos avea sã coboare pânã în adâncurile mizeriei, pentru a salva neamul omenesc din ruina lui.

Comandantul oştilor îngereşti le-a făcut cunoscut îngerilor faptul că se găsise o cale de scăpare pentru omul pierdut. Le-a spus că a stăruit pe lângă Tatăl Său, oferindu-Se să-Şi dea viaţa ca răscumpărare şi să ia asupra Lui sentinţa de moarte, pentru ca omul să poată găsi iertare prin El; ca, prin meritele sângelui Său şi prin ascultare de Legea lui Dumnezeu, omul să poată avea favoarea lui Dumnezeu, să fie adus în frumoasa grădină şi să mănânce din rodul pomului vieţii.

Hristos nu le-a ascuns nimic, ci le-a descoperit Planul de Mântuire, dar la început îngerii nu s-au putut bucura. Isus le-a spus că va sta între mânia Tatălui Său şi omul vinovat, că va purta fărădelegea şi batjocura şi doar câţiva Îl vor primi ca fiind Fiul lui Dumnezeu.

Aproape toţi Îl vor urî şi-L vor respinge. Îşi va părăsi toată slava din cer, va veni pe pământ ca om, Se va smeri ca un om, va cunoaşte, din proprie experienţă, diferitele ispite de care este asaltat omul, ca să ştie cum să-i ajute pe aceia care vor fi ispitiţi; iar în final, după ce misiunea Lui ca învăţător va fi îndeplinită, va fi dat în mâinile oamenilor şi va îndura aproape orice fel de cruzime şi suferinţă pe care le-ar putea produce Satana şi îngerii lui prin oamenii răi inspiraţi de el; va suferi cea mai crudă moarte, atârnat între cer şi pământ ca un păcătos vinovat; va îndura ceasuri îngrozitoare de agonie, la care nici îngerii nu vor putea privi, ci îşi vor acoperi feţele.

El nu va suferi numai agonie fizică, ci şi mintală, care nici nu se poate compara cu suferinţa corpului. Greutatea păcatelor întregii lumi va apăsa asupra lui. El le-a spus îngerilor că va muri, va învia a treia zi şi Se va înălţa la Tatăl Său ca să mijlocească pentru omul îndărătnic şi vinovat.  Planul de Mântuire fusese alcãtuit mai înainte de aducerea la existentã a pãmântului, cãci Hristos este „Mielul care a fost junghiat de la întemeierea lumii” (Apoc.13,8); totusi, a fost o luptã chiar pentru Împãratul Universului ca sã dea pe Fiul Sãu sã moarã pentru neamul omenesc cãzut.  Dumnezeu avea sã fie manifestat în Hristos, „împãcând lumea cu Sine” (2 Cor.5,19).

Datoritã pãcatului, omul a ajuns atât de decãzut, încât era imposibil ca prin el însusi sã vinã în armonie cu Cel a cãrui naturã este bunãtate si curãtie. Dar Hristos, dupã ce l-a rãscumpãrat pe om de sub condamnarea Legii, poate sã dea putere divinã, care sã se uneascã cu eforturile omenesti. Astfel, prin pocãintã fatã de Dumnezeu si credintã în Hristos, copiii lui Adam, cãzuti în pãcat, pot iarãsi deveni „copii ai lui Dumnezeu” (1 Ioan 3,2). Singurul plan prin care se putea realiza mântuirea omului angrena cerul întreg în sacrificiul sãu infinit.

Îngerii s-au aruncat cu faţa la pământ înaintea Lui. Şi-au oferit vieţile lor. Isus le-a spus că prin moartea Lui îi va salva pe mulţi şi că viaţa unui înger nu poate plăti vina. Numai viaţa Sa ar putea fi acceptată de Tatăl ca răscumpărare pentru om. Le-a mai spus că ei vor avea rolul de a fi cu El şi de a-L întări în diferite ocazii; că va lua natura căzută a omului şi că tăria Lui nu va fi nici măcar egală cu cea a îngerilor; că ei vor fi martorii umilirii şi marilor Lui suferinţe; că, văzând aceste lucruri precum şi ura oamenilor împotriva Lui, vor fi mişcaţi de cele mai profunde sentimente şi, datorită dragostei faţă de El, vor dori să-L salveze şi să-L elibereze din mâinile ucigaşilor Lui; dar că nu trebuie să intervină, pentru a nu împiedica nimic din cele ce vor vedea, şi că vor avea un rol la învierea Lui; că Planul de Mântuire a fost pus la punct şi că Tatăl Său l-a acceptat.

Hristos i-a asigurat pe îngeri cã, prin moartea Sa, El va rãscumpãra pe multi si va nimici pe acela care are puterea mortii. El va recâstiga Împãrãtia pierdutã prin pãcãtuire, iar cei rãscumpãrati o vor mosteni împreunã cu El si vor locui pentru totdeauna acolo. Pãcatul si pãcãtosii nu vor mai fi, pentru ca sã nu mai tulbure niciodatã pacea cerului sau a pãmântului. El a cerut ostilor ceresti sã fie de acord cu acest plan, pe care Tatãl Sãu l-a acceptat, si sã se bucure cã, prin moartea Sa, omul cãzut poate fi reîmpãcat cu Dumnezeu. Atunci, o bucurie, o inexprimabilã bucurie a umplut cerul. Slava si binecuvântarea unei lumi rãscumpãrate au întrecut pânã si durerea si sacrificiul Printului vietii.

Prima fãgãduintã cu privire la rãscumpãrare i-a fost comunicatã omului în sentinta pronuntatã asupra lui Satana în grãdinã. Domnul a declarat atunci: „Vrãjmãsie voi pune între tine si femeie, între sãmânta ta si sãmânta ei. Aceasta îti va zdrobi capul, iar tu îi vei zdrobi cãlcâiul” (Gen.3,15). Aceastã sentintã rostitã în auzul primilor nostri pãrinti a fost pentru ei o fãgãduintã. În timp ce prevestea un rãzboi între om si Satana, declara, de asemenea, cã puterea acestui mare adversar avea sã fie zdrobitã în cele din urmã. Adam si Eva stãteau ca niste nelegiuiti înaintea dreptului Judecãtor, asteptând sentinta pe care o cerea cãlcarea poruncii divine, dar, mai înainte ca ei sã audã de viata de muncã grea si de necazurile care aveau sã fie partea lor sau sentinta cã ei trebuia sã se întoarcã în tãrânã, ei au auzit cuvintele care le-au dat sperantã. Desi aveau sã sufere din cauza puterii vrãjmasului lor, ei puteau privi înainte, spre biruinta finalã.

Când a auzit cã între el si femeie, între sãmânta lui si sãmânta ei va exista vrãjmãsie, Satana a stiut cã lucrarea lui de stricare a naturii omenesti avea sã fie întreruptã, cã prin unele mijloace omul avea sã fie fãcut în stare sã reziste puterii lui. Dar, pe mãsurã ce Planul de Mântuire a fost mai bine fãcut cunoscut, Satana si îngerii lui s-au bucurat pentru faptul cã l-au fãcut pe om sã cadã în pãcat si sã-L aducã aici, jos, pe Fiul lui Dumnezeu, din înalta Lui pozitie. El a afirmat cã planurile sale fuseserã pânã aici pline de succes pe pãmânt si cã, atunci când Hristos avea sã ia asupra Sa natura omeneascã, El va fi de asemenea biruit, înfrânt, si în acest fel va putea fi anihilatã rãscumpãrarea neamului omenesc.

Îngerii cerului au dezvãluit primilor nostri pãrinti planul pe care Dumnezeu l-a fãcut pentru mântuirea lor. Adam si tovarãsa lui au primit asigurarea cã, în ciuda pãcatului lor mare si grav, nu aveau sã fie lãsati sub controlul lui Satana. Fiul lui Dumnezeu S-a oferit sã facã ispãsire, cu propria Sa viatã, pentru pãcatul lor. Un timp de probã avea sã le fie dat si, prin pocãintã si credintã în Hristos, ei vor putea sã devinã iarãsi copii ai lui Dumnezeu.

Sacrificiul cerut pentru nelegiuirea lor le-a descoperit lui Adam si Evei caracterul sacru al Legii lui Dumnezeu si ei au vãzut, asa cum nu vãzuserã niciodatã pânã atunci, vinovãtia pãcatului si rezultatele lui. În remuscarea si durerea lor, ei au cerut ca pedeapsa sã nu cadã asupra Lui, a Aceluia a cãrui dragoste fusese izvorul întregii lor bucurii, ci mai degrabã sã vinã asupra lor si asupra urmasilor lor. Li s-a spus însã cã, deoarece Legea lui Dumnezeu este temelia guvernãrii Sale în ceruri, ca si pe pãmânt, nici chiar viata unui înger nu putea fi primitã ca jertfã pentru neascultarea lor. Nici unul dintre preceptele ei nu putea fi anulat sau schimbat pentru a putea veni în întâmpinarea omului, în starea sa cãzutã; doar Fiul lui Dumnezeu, care l-a creat pe om, numai El putea face ispãsirea aceasta. Dupã cum neascultarea si pãcatul lui Adam au adus nenorocire si moarte, tot astfel, sacrificiul lui Hristos avea sã aducã viatã si nemurire.

Nu numai omul, ci si pãmântul – din cauza pãcatului – a ajuns sub puterea celui rãu si trebuia sã fie restaurat prin Planul de Mântuire. La crearea sa, Adam a fost asezat ca stãpân peste pãmânt. Dar, prin cedarea în fata ispitei, el a fost adus sub stãpânirea lui Satana. „Cãci fiecare este robul lucrului de care este biruit” (2 Petru 2,19). Când omul a devenit robul lui Satana, stãpânirea pe care o avea a trecut la învingãtorul sãu. În acest fel, Satana a devenit „dumnezeul veacului acestuia” (2 Cor.4,4). El a uzurpat stãpânirea asupra pãmântului, care la început i-a fost datã lui Adam. Dar Hristos, prin sacrificiul Sãu, a plãtit pedeapsa pãcatului si nu numai cã îl va rãscumpãra pe om, ci va recâstiga si stãpânirea pierdutã.

În nevinovãtia sa, Adam se bucurase de comuniunea deschisã cu Fãcãtorul sãu; dar pãcatul a adus despãrtirea între Dumnezeu si om si numai jertfa ispãsitoare a lui Hristos, numai ea putea face punte peste abis, fãcând posibilã comunicarea binecuvântãrii sau a mântuirii, din ceruri, pe pãmânt. Omul era încã lipsit de o legãturã directã cu Creatorul sãu, dar Dumnezeu avea sã comunice cu El prin Hristos si prin îngeri.

În acest fel i-au fost descoperite lui Adam evenimentele importante din istoria mântuirii, din momentul în care a fost pronuntatã sentinta divinã în Eden si pânã la potop, si mai departe, la prima venire a Fiului lui Dumnezeu. Lui i-a fost arãtat cã, în timp ce sacrificiul lui Hristos avea sã fie suficient de valoros pentru salvarea întregii omeniri, multi aveau mai degrabã sã aleagã o viatã de pãcat decât una de pocãintã si ascultare. Prin satisfacerea apetitului si a pasiunilor, oamenii vor ajunge incapabili sã mai aprecieze marile adevãruri ale Planului de Mântuire. Cu toate acestea, Hristos, credincios scopului pentru care a pãrãsit cerul, avea sã continue sã se intereseze de oameni, invitându-i sã ascundã slãbiciunile si deficientele lor în El; avea sã Se îngrijeascã de nevoile tuturor acelora care prin credintã aveau sã vinã la ElSi totdeauna vor exista unii, putini la numãr, care vor pãstra cunoasterea de Dumnezeu si vor rãmâne nemânjiti, nezdruncinati în mijlocul nelegiuirii ce abundã în jurul lor.

Planul de Mantuire (II)

Ioan 1:29 – A doua zi, Ioan a vazut pe Isus venind la el si a zis: „Iata Mielul lui Dumnezeu care ridica pacatul lumii!

Ioan.3:16 – Fiindca atat de mult a iubit Dumnezeu lumea, ca a dat pe singurul Lui Fiu, pentru ca oricine crede in El sa nu piara, ci sa aiba viata vesnica.

Rom 3:25 – Pe El, Dumnezeu L-a randuit mai dinainte sa fie, prin credinta in sangele Lui, o jertfa de ispasire, …

1 Ioan 2:2 – El este jertfa de ispasire pentru pacatele noastre; si nu numai pentru ale noastre, ci pentru ale intregii lumi.

1 Ioan 4:10 – Si dragostea sta nu in faptul ca noi am iubit pe Dumnezeu, ci in faptul ca El ne-a iubit pe noi si a trimis pe Fiul Sau ca jertfa de ispasire pentru pacatele noastre.

1 Petru 18:19,20 – caci stiti ca nu cu lucruri pieritoare, cu argint sau cu aur, ati fost rascumparati ci cu sangele scump al lui Hristos, Mielul fara cusur si fara prihana. El a fost cunoscut mai inainte de intemeierea lumii si a fost aratat la sfarsitul vremurilor pentru voi.

Planul Mântuirii are un mai larg si mai profund scop decât mântuirea omului, nu numai pentru acest lucru a venit Hristos pe pãmânt; El n-a venit numai ca locuitorii acestei mici lumi sã poatã considera Legea lui Dumnezeu asa cum ar trebui privitã, ci lucrul acesta a fost fãcut pentru apãrarea caracterului lui Dumnezeu înaintea întregului Univers. La acest rezultat al marelui sãu sacrificiu – influenta sa asupra inteligentelor altor lumi, ca si asupra omului – Mântuitorul a privit chiar înaintea crucificãrii Sale, când a spus: „Acum are loc judecata lumii acesteia, acum stãpânitorul lumii acesteia va fi aruncat afarã. Si dupã ce voi fi înãltat de pe pãmânt, voi atrage la Mine pe toti oamenii” (Ioan 12,31-32).

Jertfa lui Hristos pentru salvarea omului nu numai cã va face cerul accesibil pentru oameni, dar, înaintea întregului Univers, va fi justificatã atitudinea lui Dumnezeu si a Fiului fatã de rãzvrãtirea lui Satana. Ea va stabili perpetuitatea Legii lui Dumnezeu si va descoperi natura si rezultatele pãcatului.

La început, marea luptã s-a dat în legãturã cu Legea lui Dumnezeu. Satana a cãutat sã dovedeascã faptul cã Dumnezeu era nedrept, cã Legea Sa era gresitã si cã binele Universului cerea ca ea sã fie schimbatã. Atacând Legea, el tinea sã rãstoarne autoritatea Autorului ei. În aceastã luptã, trebuia sã se vadã dacã rânduielile divine erau necorespunzãtoare, si deci era posibil sã fie schimbate, sau sunt desãvârsite si de neschimbat.

Când Satana a fost aruncat din ceruri, el s-a hotãrât sã facã pãmântul împãrãtia sa. Când i-a ispitit si i-a înfrânt pe Adam si Eva, el a crezut cã a câstigat stãpânirea asupra acestui pãmânt: „pentru cã”, spunea el, „ei m-au ales în calitate de conducãtor al lor”. El pretindea cã iertarea era imposibil de acordat pãcãtosului, si de aceea fiintele ce compuneau neamul omenesc cãzut erau de drept supusii lui, iar lumea era a lui. Dar Dumnezeu a dat pe singurul Sãu scump Fiu – Unul egal cu Sine – sã poarte pedeapsa nelegiuirii si sã ofere o cale prin care ei sã poatã fi readusi în gratia Sa si în cãminul lor din Eden. Hristos S-a angajat sã-l rãscumpere pe om si sã salveze lumea din mâna lui Satana. Marea luptã a început în ceruri si avea sã fie decisã în acelasi loc, pe acelasi teren pe care Satana îl pretindea ca fiind al lui.

A fost lucrul de care s-a mirat întregul Univers, si anume ca Hristos sã Se umileascã spre a salva neamul omenesc. Ca Acela care a mers din stea în stea si din planetã în planetã, supraveghind si conducând totul, satisfãcând, în providenta Sa, nevoile tuturor fiintelor din vasta Sa creatiune – ca El sã consimtã sã pãrãseascã slava Sa si sã ia asupra Sa natura omeneascã, aceasta a fost o tainã pe care inteligentele necãzute în pãcat din alte lumi doreau sã o înteleagã.

Când Hristos a venit în lumea noastrã în trup omenesc, toti erau nespus de interesati sã-L urmeze în timp ce parcurgea, pas cu pas, calea însângeratã de la iesle la Golgota. Cerul a retinut insultele si batjocurile pe care El le-a primit si a stiut cã ele au fost rostite la instigarea lui Satana. Ei au vãzut lucrarea agentilor împotrivirii mergând înainte, pe Satana, aducând mereu întuneric, necazuri si suferintã asupra neamului omenesc, iar pe Hristos, lucrând împotriva acestora.

Ei au urmãrit lupta dintre luminã si întuneric, în timp ce aceasta crestea în intensitatea ei. Si când Hristos, în agonia Sa de pe cruce, a strigat: „S-a sfârsit” (Ioan 19,30), un strigãt de triumf a rãsunat prin toate lumile si chiar în cer. Finalul marii lupte ce se desfãsura de atâta timp în aceastã lume era acum hotãrât, si Hristos era biruitor. Moartea Sa a dat rãspuns la întrebarea dacã Tatãl si Fiul au suficientã dragoste pentru om, ca sã dea pe fatã renuntare la sine si un spirit de sacrificiu. Satana si-a descoperit adevãratul sãu caracter, ca mincinos si ucigas. S-a vãzut cã acelasi spirit, cu care el i-a convins pe fiii oamenilor ce se aflau sub puterea sa, va fi manifestat dacã i se va permite sã controleze fiintele inteligente ale cerului. Într-un glas, fiintele din Universul întreg, care au rãmas credincioase lui Dumnezeu, s-au unit în a preamãri conducerea divinã.

Dacã Legea ar fi putut fi schimbatã, atunci omul ar fi putut fi salvat si fãrã sacrificiul lui Hristos; dar faptul cã a trebuit ca Hristos sã-Si dea viata pentru neamul omenesc cãzut dovedeste cã Legea lui Dumnezeu nu îl va scuti pe pãcãtos de cerintele ei. S-a demonstrat astfel cã plata pãcatului este moartea. Când Hristos a murit, nimicirea lui Satana a devenit o certitudine.

Dar dacã Legea ar fi fost desfiintatã la cruce, asa cum pretind multi, atunci agonia si moartea Fiului celui scump al lui Dumnezeu ar fi fost îndurate numai pentru a-i da lui Satana exact ceea ce el a pretins; atunci, printul rãului ar fi triumfat, iar acuzatiile lui împotriva conducerii divine ar fi fost dovedite. Chiar faptul cã Hristos a luat asupra Sa vinovãtia nelegiuirii omului este un argument puternic pentru toate fiintele inteligente, cã Legea este de neschimbat, cã Dumnezeu este drept, milostiv, dând pe fatã renuntare la sine, si cã dreptatea si mila infinite s-au unit în administrarea guvernãrii Sale.

Lauda mea e pentru Împăratul!

Şi El a răspuns: „Vă spun că, dacă vor tăcea ei, pietrele vor striga.”       Luca 19:40

Ucenicii Domnului Isus își dovedesc statutul de reprezentanți ai Marelui lor Domn și Învățător prin faptul că îL laudă și-L vestesc în orice împrejurare. Ei nu au pauză în această lucrare ci prin întreaga lor ființă, când stau și când umblă, când tac sau când vorbesc, ziua și noaptea ei laudă și înalță pe Mântuitorul și Domnul lor. Aceasta este viața lor normală. Dacă nu trăiesc așa, ceva s-a întâmplat: boală spirituală, adormire spirituală sau stare de păcat.

Credinciosul intră în Legământul Domnului Isus printr-un angajament personal în care spune: ”Doamne Isuse, de azi înainte Te voi urma oriunde vei merge și te voi asculta în toată voia Ta”.

Isus acceptă această hotărâre bună. Întrebarea se pune, cum ne-o împlinim?

Un ucenic adevărat al Domnului Isus trebuie să laude necurmat pe Dumnezeu, pe Mântuitorul său, pentru că aceasta este chemarea lui pe pământ, după cum spune psalmistul: ”Voi binecuvânta pe Domnul în orice vreme; lauda Lui va fi totdeauna în gura mea.”(Psalmul 34:1)

Dumnezeu nu se lasă fără martori pe pământ ci Își ridică slujitori chiar și dintre lucrurile neînsuflețite. Pietrele din versetul acesta pot fi cei din categoria celor ”din urmă” (Matei 19:30; 20:16), care au avut o inimă de piatră, dar care s-au trezit la glasul adevărului. Ei încep să laude pe Mântuitorul lor pretutindeni, fără teamă sau rușine.

A lăuda pe Împăratul Isus Christos, este una din roadele credinței și dragostei adevărate.

Numai cel ce este o ”făptură nouă” (Gal.6:15) în Christos, Îl va lăuda pe Dumnezeu, Făcătorul lui și pe Domnul Isus Christos, Mântuitorul și Domnul lui din toată inima.

Lauda mea e pentru Împăratul
Nimeni nu-i ca EL așa frumos
Sfânt și bun a fost și nu e altul
Ca al meu Mire drag, Isus Christos!

Isus vine pe nori

clouds

Matei 24
29. Indata dupa acele zile de necaz „soarele se va intuneca, luna nu-si va mai da lumina ei, stelele vor cadea din cer, si puterile cerurilor vor fi clatinate.”
30. Atunci se va arata in cer semnul Fiului omului, toate semintiile pamantului se vor boci si vor vedea pe Fiul omului venind pe norii cerului cu putere si cu o mare slava.
31. El va trimite pe ingerii Sai cu trambita rasunatoare, si vor aduna pe alesii Lui din cele patru vanturi, de la o margine a cerurilor pana la cealalta.

Matei 26
63. Isus tacea. Si marele preot a luat cuvantul si I-a zis: „Te jur, pe Dumnezeul cel Viu, sa ne spui daca esti Hristosul, Fiul lui Dumnezeu.”
64. „Da”, i-a raspuns Isus, „sunt! Ba mai mult, va spun ca de acum incolo veti vedea pe Fiul omului sezand la dreapta puterii lui Dumnezeu si venind pe norii cerului.„

Marcu 13
24. Dar, in zilele acelea, dupa necazul acesta, soarele se va intuneca, luna nu-si va mai da lumina ei,
25. stelele vor cadea din cer si puterile care sunt in ceruri vor fi clatinate.
26. Atunci se va vedea Fiul omului venind pe nori cu mare putere si cu slava.
27. Atunci va trimite pe ingerii Sai si va aduna pe cei alesi din cele patru vanturi, de la marginea pamantului pana la marginea cerului.

Marcu 14
61. Isus tacea si nu raspundea nimic. Marele preot L-a intrebat iarasi si I-a zis: „Esti Tu, Hristosul, Fiul Celui binecuvantat?”
62. „Da, sunt”, i-a raspuns Isus. „Si veti vedea pe Fiul omului sezand la dreapta puterii si venind pe norii cerului.”

Luca 21
25. Vor fi semne in soare, in luna si in stele. Si pe pamant va fi stramtorare printre neamuri, care nu vor sti ce sa faca la auzul urletului marii si al valurilor;
26. oamenii isi vor da sufletul de groaza, in asteptarea lucrurilor care se vor intampla pe pamant; caci puterile cerurilor vor fi clatinate.
27. Atunci vor vedea pe Fiul omului venind pe un nor cu putere si slava mare.

Faptele apostolilor 1
9. Dupa ce a spus aceste lucruri, pe cand se uitau ei la El, S-a inaltat la cer, si un nor L-a ascuns din ochii lor.
10. Si, cum stateau ei cu ochii pironiti spre cer, pe cand Se suia El, iata ca li s-au aratat doi barbati imbracati in alb
11. si au zis: „Barbati galileeni, de ce stati si va uitati spre cer? Acest Isus, care S-a inaltat la cer din mijlocul vostru, va veni in acelasi fel cum L-ati vazut mergand la cer.”

1 Tesaloniceni 4
15. Iata, in adevar, ce va spunem prin Cuvantul Domnului: noi cei vii, care vom ramane pana la venirea Domnului, nu vom lua-o inaintea celor adormiti.
16. Caci insusi Domnul, cu un strigat, cu glasul unui arhanghel si cu trambita lui Dumnezeu, Se va cobori din cer, si intai vor invia cei morti in Hristos.
17. Apoi, noi cei vii, care vom fi ramas, vom fi rapiti toti impreuna cu ei in nori, ca sa intampinam pe Domnul in vazduh; si astfel vom fi totdeauna cu Domnul.
18. Mangaiati-va, dar, unii pe altii cu aceste cuvinte.

Apocalipsa 1
7. Iata ca El vine pe nori. Si orice ochi Il va vedea; si cei ce L-au strapuns. Si toate semintiile pamantului se vor boci din pricina Lui! Da, Amin.
8. „Eu sunt Alfa si Omega, Inceputul si Sfarsitul”, zice Domnul Dumnezeu, „Cel ce este, Cel ce era si Cel ce vine, Cel Atotputernic.”

Dincolo de credinţa oarbă

Viaţa lui Iisus Hristos. A fost Fiul lui Dumnezeu? O scurtă analiză a vieţii lui Iisus Hristos şi vom vedea de ce credinţa în El nu este nicidecum credinţă oarbă…

De Paul E. Little

E cu neputinţă să ştim în mod clar dacă există sau nu Dumnezeu şi cum este El dacă El nu preia iniţiativa să ni Se descopere. Trebuie să ştim cum este El şi ce fel de atitudine are faţă de noi. Hai să presupunem că am şti că există, dar că ar fi ca Hitler – capricios, crud, rău şi plin de prejucăţi. Ar fi o concluzie cu adevărat îngrozitoare, nu-i aşa?

De aceea trebuie să scrutăm orizonturile istoriei şi să vedem dacă există vreun indiciu legat de revelaţia lui Dumnezeu. Ei bine… există un indiciu precis. Într-un sătuc obscur din Palestina, în urmă cu aproape două mii de ani, S-a născut un Copil într-un grajd. De atunci şi până în zilele noastre întreaga lume continuă să sărbătorească naşterea acestui Copilaş, pe nume Iisus Hristos.

A trăit în anonimat până la treizeci de ani, când a început o lucrare publică care a durat trei ani şi care a fost menită a schimba mersul istoriei. Era o persoană bună şi se spune despre El: „Oamenii de rând Îl ascultau bucuroşi” şi „El îi învăţa ca unul care avea putere, nu cum îi învăţau cărturarii lor” (Evanghelia după Matei 7:29).

Viaţa lui Iisus Hristos

În scurt timp s-a văzut totuşi clar că Iisus făcea nişte declaraţii şocante, de-a dreptul înfricoşătoare, despre Sine. A început să vorbească despre propria Persoană ca despre cineva mult mai mare decât un învăţător sau un proroc de excepţie: a început să spună desluşit că este Dumnezeu. A pus identitatea Sa în centrul învăţăturilor Sale. Întrebarea crucială pe care le-a pus-o celor ce Îl urmau a fost: „Cine ziceţi că sunt?” Când Simon Petru, drept răspuns, I-a zis: „Tu eşti Hristosul, Fiul Dumnezeului celui viu!” (Evanghelia după Matei 16:15-16), Iisus nu a fost şocat, nici nu L-a mustrat. Dimpotrivă, l-a lăudat!

Iisus a declarat apoi făţiş acelaşi lucru, iar cei ce-L ascultau I-au înţeles pe deplin cuvintele. De aceea citim în Biblie: „Tocmai de aceea căutau şi mai mult iudeii să-L omoare, nu numai fiindcă dezlega ziua sabatului, dar şi pentru că zicea că Dumnezeu este Tatăl Său şi Se făcea astfel deopotrivă cu Dumnezeu” (Evanghelia după Ioan 5:18).

Altă dată Iisus a spus: „Eu şi Tatăl una suntem.” Pe dată iudeii au vrut să-L omoare cu pietre. El i-a întrebat pentru care faptă bună vor să-L omoare. „Iudeii I-au răspuns: „Nu pentru o lucrare bună aruncăm noi cu pietre în Tine, ci pentru o hulă şi pentru că Tu, care eşti un om, Te faci Dumnezeu” (Evanghelia după Ioan 10:33).

Iisus a declarat că are calităţi pe care doar Dumnezeu le are. Când un bărbat paralizat care dorea să fie vindecat a fost adus prin acoperişul casei, Iisus i-a spus: „Fiule, păcatele îţi sunt iertate.” Aceasta a provocat o mare tulburare printre conducătorii religioşi, care-şi spuneau în inima lor: „De ce vorbeşte astfel? Huleşte! Cine poate ierta păcatele oamenilor, în afară de Dumnezeu?”

Într-unul din momentele de mare cumpănă, când însăşi viaţa Îi era pusă în primejdie, marele preot L-a întrebat direct: Eşti Tu, Hristosul, Fiul Celui binecuvântat?” „Iisus tăcea şi nu răspundea nimic. Marele preot L-a întrebat iarăşi şi I-a zis: „Eşti Tu, Hristosul, Fiul Celui binecuvântat?”

„Da, sunt,” i-a răspuns Iisus. „Şi veţi vedea pe Fiul omului şezând la dreapta puterii şi venind pe norii cerului.” Atunci marele preot şi-a rupt hainele şi a zis: „Ce nevoie mai avem de martori? Aţi auzit hula. Ce vi se pare?” Toţi L-au osândit să fie pedepsit cu moartea” (Evanghelia după Marcu 14:61-64).

Legătura Sa cu Dumnezeu era atât de apropiată încât a considerat că atitudinea pe care cineva o are faţă de El, o are faţă de Dumnezeu. Aşadar, cine-L cunoaste pe El Îl cunoaşte pe Dumnezeu (Evanghelia după Ioan 8:19; 14:7). Cine-L vede pe El Îl vede pe Dumnezeu (12:45; 14:9). Cine crede în El credea în Dumnezeu (12:44; 14:1). Cine-L primeşte pe El Îl primeşte pe Dumnezeu (Evanghelia după Marcu 9:37). Cine-L urăşte pe El Îl urăşte pe Dumnezeu (Evanghelia după Ioan 15:23). Şi cine-L onorează pe El Îl onorează pe Dumnezeu (5:23).

Iisus Hristos – Fiul lui Dumnezeu?

Dacă luăm în consideraţie afirmaţiile lui Hristos, nu avem decât patru posibilităţi. A fost fie un mincinos, fie un nebun, fie o legendă, fie Însuşi Adevărul. Dacă spunem că El nu este Adevărul, atunci fie că ne dăm seama de aceasta, fie nu, automat declarăm că una dintre celelalte trei opţiuni este adevărată.

(1) Există posibilitatea ca Iisus să fi minţit când a spus că este Dumnezeu – aşadar, ştia că nu este Dumnezeu, dar intenţionat şi-a indus în eroare ascultătorii, pentru a conferi autoritate învăţăturilor Sale. Cei care cred sincer acest lucru sunt, probabil, foarte puţini la număr, dacă or exista. Chiar şi cei care Îi tăgăduiesc divinitatea tot Îl consideră un Învăţător mare şi integru. Ce nu-şi dau ei seama este că cele două afirmaţii se contrazic reciproc. Iisus nu prea ar mai fi un învăţător mare şi integru dacă a minţit intenţionat tocmai în privinţa celui mai important lucru din învăţăturile Sale: identitatea Sa.

(2) Mai moderată, dar la fel de şocantă, a doua posibilitate ar fi că era sincer, dar Se autoamăgea. Cum am numi noi astăzi pe cineva care zice despre sine că este Dumnezeu? L-am numi nebun şi acesta ar fi şi cazul lui Iisus dacă S-ar înşela tocmai în această privinţă extrem de importantă. Dar dacă analizăm viaţa Sa, nu vom găsi nici măcar o singură dovadă de anormalitate şi dezechilibru – care caracterizează de obicei o persoană cu astfel de tulburări psihice. Dimpotrivă, la Hristos vedem cea mai mare stăpânire de sine posibilă în momentele de criză.

(3) Cea de-a treia posibilitate – Toate afirmaţiile Sale cum că ar fi Dumnezeu ar face parte dintr-o legendă. Mai exact, în secolele al treilea şi al patrulea, adepţii Săi au fost atât de entuziasmaţi încât I-au atribuit nişte cuvinte pe care El Însuşi ar fi şocat să le audă. Şi dacă acum S-ar întoarce pe pământ, i-ar repudia pe dată.

Teoria legendei a fost infirmată categoric de numeroase descoperiri ale arheologiei moderne. Acestea au arătat, fără umbră de îndoială, că cele patru biografii ale lui Hristos au fost scrise în timpul vieţii unor persoane contemporane cu Hristos. Cu ceva timp în urmă Dr. William F. Albright, arheolog faimos în întreaga lume, spunea că nu există nici un motiv pentru a crede că măcar una din Evanghelii ar fi scrisă după anul 70. Căci este de domeniul incredibilului ca o simplă legendă despre Hristos, scrisă sub forma unei Evanghelii, să se fi răspândit atât de mult şi să fi avut acel impact uriaş pe care l-a avut… fără să se fi bazat pe nimic real.

Este ca şi cum cineva din vremea noastră se apucă să scrie o biografie a fostului preşedinte american John F. Kennedy, din care să reiasă că acesta a declarat că este Dumnezeu, că le iartă păcatele oamenilor şi că va învia din morţi. O astfel de povestire este atât de exagerată încât n-ar avea nici o şansă să „prindă” la nimeni, fiindcă mai trăiesc mulţi oameni care l-au cunoscut cu adevărat pe Kennedy. Această „teorie a legendei” nu stă deloc în picioare, dată fiind apariţia timpurie a manuscriselor Evangheliilor.

(4) Singura opţiune este că Iisus a spus adevărul. Cu toate acestea, dintr-un anumit punct de vedere, putem spune că declaraţiile, vorbele nu înseamnă mare lucru. Este uşor să vorbeşti. Oricine poate afirma orice. Au mai fost şi alţii care au pretins că sunt Dumnezeu. Şi eu aş putea susţine că sunt Dumnezeu; şi tu ai putea face acelaşi lucru, însă toţi trebuie să răspundem la o întrebare: „Ce probe aducem în sprijinul declaraţiilor noastre?” În cazul meu nu ţi-ar lua mai mult de cinci minute ca să-mi demontezi afirmaţia; probabil că tot atât ţi-ar lua ca s-o respingi şi pe a ta. Dar dacă vorbim despre Iisus din Nazaret, nu mai e aşa de simplu. El avea dovezi în sprijinul afirmaţiilor Sale. De aceea a spus: „Dar dacă le fac, chiar dacă nu Mă credeţi pe Mine, credeţi măcar lucrările acestea, ca să ajungeţi să cunoaşteţi şi să ştiţi că Tatăl este în Mine şi Eu sunt în Tatăl” (Evanghelia după Ioan 10:38).

Dovezi din viaţa lui Isus Cristos

Prima: caracterul Său Îi confirmă afirmaţiile. Mulţi locatari ai azilelor de nebuni pretind că sunt nişte celebrităţi sau zeităţi, dar afirmaţiile le sunt infirmate de caracterul lor. Cu totul diferită este situaţia lui Hristos. El este deosebit, unic – precum Dumnezeu.

Iisus Hristos a fost fără păcat. Viaţa Sa era de o calitate atât de rară încât îi putea provoca pe vrăjmaşii Săi cu întrebarea: „Cine din voi Mă poate dovedi că am păcat?” (Evanghelia după Ioan 8:46). La această întrebare I s-a răspuns cu tăcere… deşi stătea de vorbă cu persoane cărora le-ar fi plăcut să Îi scoată ochii cu vreun defect de caracter al Său.

Când citim despre ispitele cu care S-a confruntat Iisus, nu-L găsim deloc mărturisind că ar fi păcătuit. El n-a cerut niciodată iertare, deşi le-a spus adepţilor Săi să-şi ceară iertare pentru păcatele lor.

Este uimitor faptul că Iisus nu avea deloc acel sentiment de decădere morală pe care îl au şi îl mărturisesc sfinţii şi misticii din toate vremurile. Deoarece oamenii cu cât se apropie mai mult de Dumnezeu, cu atât sunt mai copleşiţi de defectele, decăderea şi greşelile lor. Într-adevăr, cu cât stai mai aproape de o lumină puternică, cu atât îţi dai seama că… trebuie să te speli. Lucrul acesta este valabil pentru muritorii obişnuiţi şi în sfera moralului.

La fel de izbitor este faptul că Apostolii Ioan, Pavel şi Petru, care fuseseră toţi învăţaţi încă din fragedă copilărie să creadă că păcatul este universal, au vorbit cu toţii despre neprihănirea lui Hristos: „El n-a făcut păcat şi în gura Lui nu s-a găsit vicleşug” (1 Petru 2:22).

Pilat, care numai prieten nu-I era lui Iisus, a spus: „Ce rău a făcut?” Prin aceasta, el recunoştea nevinovăţia lui Hristos. Iar sutaşul roman care a stat mărturie morţii lui Iisus, a spus: „Cu adevărat acesta a fost Fiul lui Dumnezeu!” (Evanghelia după Matei 27:54).

A doua: Hristos a dovedit că are putere asupra forţelor naturii, putere pe care o putea avea numai Dumnezeu, Cel care crease acele forţe.

El a liniştit o furtună puternică şi valurile învolburate ale Mării Galileii. Aceste lucruri i-au uimit atât de mult pe oamenii prezenţi cu El în barcă, încât au exclamat: „Cine este Acesta de Îl ascultă chiar şi vântul, şi marea?” (Evanghelia după Marcu 4:41). A schimbat apa în vin, a hrănit cinci mii de oameni cu cinci pâini şi doi peşti, a înviat din morţi unicul fiu al unei văduve îndurerate, a înviat fiica unui tată distrus de pierderea copilei sale. Unui vechi prieten i-a spus: „Lazăre, ieşi afară!”, înviindu-l din morţi. Este foarte interesant faptul că nici măcar duşmanii Săi nu au tăgăduit această minune; dimpotrivă, au încercat să-L omoare. „Dacă-L lăsăm aşa, toţi vor crede în El” (Evanghelia după Ioan 11:48).

A treia: Iisus a arătat puterea Creatorului asupra bolilor şi asupra afecţiunilor trupeşti. I-a făcut pe şchiopi să meargă, pe muţi să vorbească, iar pe orbi să vadă. A vindecat şi unele probleme de natură congenitală, care nu puteau fi tratate psihosomatic. Cea mai neobişnuită vindecare a fost aceea a orbului, descrisă în Evanghelia după Ioan, capitolul 9. Deşi bărbatul acela nu a putut răspunde întrebărilor puse de conducătorii religioşi, ceea ce se întâmplase cu el a fost suficient pentru a-l convinge. „Eu una ştiu: că eram orb, şi acum văd.” „De când este lumea, nu s-a auzit să fi deschis cineva ochii unui orb din naştere”, a spus el (Evanghelia după Ioan 9:25,32). Pentru el dovezile erau mai mult decât evidente.

A patra: dovada supremă a Divinităţii lui Hristos a fost învierea Sa din morţi. În cursul vieţii Sale Iisus Şi-a prevestit de cinci ori moartea. A prevestit şi cum va muri şi că după trei zile de la moarte va învia din morţi şi va fi văzut de ucenicii Săi.

Cu siguranţă că aceasta a fost marea încercare: era o afirmaţie uşor de verificat. Fie s-a întâmplat, fie nu s-a întâmplat.

Atât simpatizanţii, cât şi detractorii credinţei creştine recunosc că învierea lui Hristos reprezintă piatra de temelie a credinţei. Apostolul Pavel scria: „Şi dacă n-a înviat Hristos, atunci propovăduirea noastră este zadarnică, şi zadarnică este şi credinţa voastră” (1 Corinteni 15:14). Pavel îşi întemeia întreaga credinţă şi viaţă pe învierea în trup a lui Hristos. Fie înviase din morţi, fie nu. Însă dacă înviase cu adevărat, atunci era evenimentul cel mai senzaţional din toată istoria omenirii!

Dacă Iisus este Fiul lui Dumnezeu…

Dacă Hristos a înviat din morţi, atunci ştim sigur că există Dumnezeu, ştim cum este El şi cum Îl putem cunoaşte personal. Universul capătă sens şi scop şi este posibil să Îl cunoşti pe Dumnezeu chiar şi în zilele noastre.

Pe de altă parte, dacă Hristos nu a înviat din morţi, atunci creştinismul este doar o piesă de muzeu interesantă… atât şi nimic mai mult. Nu are nici un suport real. Deşi este o idee înălţătoare, totuşi, fiindcă nu are nici o bază reală, nu merită să te ambalezi prea mult. Aceasta înseamnă că martirii care s-au dus cântând la lei şi misionarii contemporani care şi-au dat viaţa în Ecuador şi în Congo în timp ce le prezentau Evanghelia şi altora… au fost nişte sărmani naivi.

Detractorii creştinismului îşi concentrează atacurile cel mai adesea asupra învierii lui Iisus, fiindcă s-a observat desluşit că acest eveniment reprezintă esenţa chestiunii. Unul dintre cele mai puternice atacuri împotriva creştinismului a fost iniţiat de un tânăr avocat britanic, Frank Morrison, în jurul anului 1930. El era convins că învierea lui Hristos era doar o fabulă fantezistă. Dându-şi seama că era piatra de temelie a credinţei creştine, s-a hotărât să facă un serviciu întregii lumi, demascând o dată pentru totdeauna această înşelăciune şi superstiţie. În calitate de avocat, considera că are acea capacitate critică necesară unei filtrări precise a dovezilor, admiţând dovezile conform criteriilor stricte care reglementează desfăşurarea unui proces în justiţia contemporană.

Totuşi, în timp ce făcea cercetări asupra cazului de faţă, s-a întâmplat ceva uimitor: a descoperit că acest caz nu era nici pe departe atât de uşor pe cât îşi închipuise. Drept urmare, primul capitol din cartea sa Cine a mişcat piatra? este intitulat „Cartea care nu a vrut să fie scrisă.” Aici descrie cum, în timp ce examina dovezile cazului, s-a convins – deşi nu dorea acest lucru – de realitatea învierii trupeşti a lui Hristos.

Moartea lui Iisus

Iisus a murit printr-o execuţie publică pe cruce. Conducătorii de atunci au spus că din cauza unei hule; Iisus a spus că a murit ca să plătească pentru păcatele noastre. După ce a fost torturat în mod groaznic, picioarele şi încheieturile mâinilor I-au fost pironite pe o cruce, unde a fost lăsat să atârne, murind apoi prin asfixiere lentă. Pentru a se asigura că este mort, soldaţii romani I-au înfipt o lance în coaste.

Trupul Său a fost înfăşurat apoi în pânză de in îmbibată cam cu 50 de kg de mirodenii lipicioase şi a fost pus într-un mormânt săpat în stâncă. După aceea un bolovan de 1 1/2- 2 tone a fost rostogolit la intrare, blocând-o total. Întrucât Iisus anunţase public că va învia din morţi după trei zile, au fost lăsaţi şi câţiva soldaţi romani drept santinelă. În plus, intrarea în mormânt a fost sigilată cu sigiliul roman oficial, declarându-se astfel mormântul proprietate romană.

În ciuda tuturor acestor precauţii, după trei zile trupul lui Iisus nu mai era acolo. Numai îmbrăcămintea Sa funerară mai rămăsese acolo, păstrând exact forma trupului Său. Bolovanul care sigila intrarea în mormânt a fost găsit pe o pantă, la distanţă de mormânt.

A fost învierea lui Iisus doar o legendă?

Prima explicaţie a învierii lui Iisus a fost că ucenicii I-au furat trupul! În Matei 28:11-15 vedem care a fost reacţia conducătorilor religioşi când gărzile le-au adus ştirea – de neînţeles şi enervantă – că trupul lui Isus dispăruse. Le-au dat bani soldaţilor, zicându-le să le spună oamenilor că ucenicii veniseră în timpul nopţii şi Îi furaseră trupul, în timp ce ei, soldaţii, dormeau. Explicaţia aceasta era atât de şubredă încât Apostolul Matei nici măcar nu s-a ostenit să găsească argumente contra ei! Ce judecător ar sta să te asculte spunând că ştii tu că în timp ce dormeai, vecinul ţi-a intrat în casă şi ţi-a furat televizorul? Cine ştie ce se întâmplă în jurul lui când doarme? O astfel de mărturie ar provoca râsete în orice tribunal.

În plus, avem de-a face şi cu un lucru imposibil din punct de vedere psihologic şi etic. Tot ceea ce ştim despre ucenici, despre caracterul lor, ne face să ne dăm seama că nu ar fi furat nicidecum trupul lui Hristos. Dacă ar fi făcut aşa ceva, însemna că răspândeau în mod deliberat o minciună, care avea să înşele numeroşi oameni şi să le provoace moartea a mii dintre ei. De asemenea, dacă presupunem că unii ucenici ar fi uneltit să-I fure trupul, era imposibil apoi să fi ascuns acest lucru de ceilalţi ucenici.

Fiecare ucenic a avut de înfruntat o încercare: a torturilor şi a martirajului, pentru declaraţiile şi convingerile proprii. Oamenii sunt gata să moară pentru ceea ce cred că este adevărat, chiar dacă acel lucru este, în realitate, o minciună. Însă niciodată nu vor fi gata să moară pentru o minciună, ştiind că este o minciună. Dacă putem fi siguri că cineva spune adevărul, acest lucru se întâmplă pe patul de moarte. Iar dacă ucenicii Îi luaseră trupul lui Iisus, deşi Hristos era încă mort, tot nu am putea explica aşa-zisele Sale apariţii după Înviere.

O a doua ipoteză ar fi că autorităţile, iudaice sau romane, au mutat trupul de acolo! Dar de ce? Din moment ce tot puseseră gărzi la mormânt, ce rost mai avea să-I mute trupul? De asemenea, cum se face că autorităţile au păstrat tăcerea atunci când apostolii au început să predice în Ierusalim, cu îndrăzneală, despre învierea lui Iisus? Conducătorii religioşi fierbeau de furie şi au făcut tot ce le-a stat în puteri pentru a împiedica răspândirea mesajului că Iisus a înviat din morţi: i-au arestat pe Petru şi pe Ioan, i-au bătut şi i-au ameninţat, încercând astfel să le închidă gura.

Dar şi-ar fi putut rezolva problema foarte uşor. Dacă trupul lui Hristos ar fi fost la ei, ar fi putut să-L arate într-o paradă pe străzile Ierusalimului. Cu o singură lovitură ar fi reuşit să înăbuşe creştinismul în faşă. Faptul că n-au făcut asta este o dovadă elocventă că nu aveau trupul lui Hristos.

O altă teorie răspândită este aceea că femeile au greşit drumul, ducându-se la un alt mormânt, din cauza ceţii dimineţii şi fiindcă erau sfâşiate şi copleşite de durere. Şi atunci, în supărarea lor, şi-au închipuit că Hristos înviase… dat fiind că mormântul era gol. Cu toate acestea, şi teoria de faţă cade, din pricina aceluiaşi motiv ca şi precedenta. Dacă femeile au greşit mormântul, cum se face că marii preoţi şi ceilalţi vrăjmaşi ai credinţei nu s-au dus la mormântul adevărat să scoată trupul lui Iisus de acolo? Mai apoi, este de neconceput ca şi Petru, şi Ioan să facă aceeaşi greşeală… şi atunci, cu siguranţă, Iosif din Arimateea, proprietarul mormântului, ar fi rezolvat dilema. În plus, nu trebuie să uităm că aici nu era un cimitir public, ci un loc de înmormântare privat. Prin urmare, nu exista prin apropiere vreun alt mormânt care să le îngăduie să facă această greşeală.

Pentru a explica faptul că mormântul era gol, s-a mai avansat o altă teorie: a leşinului. Conform acestei teorii, Hristos nu a murit, de fapt. Din greşeală s-a raportat moartea Lui, dar, de fapt, El doar leşinase din cauza epuizării fizice, a durerilor şi a sângelui pierdut. Iar când a fost aşezat în mormântul rece, a înviat. A ieşit din mormânt şi S-a arătat ucenicilor Săi, care au crezut, în mod eronat, că înviase din morţi.

Această teorie este de dată relativ recentă; a apărut prima dată la sfârşitul secolului al XVIII-lea. Este interesant de remarcat că dintre toate atacurile violente la adresa creştinismului, de-a lungul istoriei, nici o teorie de acest gen nu s-a perpetuat încă din vechime. Toate declaraţiile din vechime afirmă cu tărie moartea lui Iisus.

Dar hai să presupunem pentru câteva clipe că Iisus a fost îngropat de viu şi a leşinat. Putem oare crede că a supravieţuit trei zile într-un mormânt umed, fără hrană, fără apă, fără nici un fel de îngrijire? Ar fi avut puterea să iasă din hainele de înmormântare, să împingă la o parte bolovanul cel greoi de la uşa mormântului, să biruiască gărzile romane şi să umble kilometri întregi pe propriile picioare… pe acele picioare care fuseseră străpunse cu piroane?! O astfel de teorie este mai improbabilă chiar decât realitatea simplă a învierii lui Isus.

Chiar şi criticul german David Strauss, care nu crede nicidecum în învierea lui Isus, a respins această teorie, considerând-o neveridică. Iată cuvintele sale:

Este cu neputinţă ca cineva care tocmai a ieşit din mormânt, pe jumătate mort, care merge târându-se, fiind slăbit şi bolnav, care are nevoie de îngrijire medicală, de bandajare, de o îngrijire atentă şi care, în cele din urmă, a cedat suferinţei, să le fi lăsat ucenicilor impresia că a biruit mormântul şi moartea… că este Prinţul vieţii.

În ultimă instanţă, dacă teoria aceasta este corectă, înseamnă că Hristos însuşi S-a implicat în nişte minciuni evidente. Ucenicii Săi credeau şi predicau că murise şi apoi înviase din morţi. Dar Iisus nu a făcut nimic pentru a destrăma această convingere; dimpotrivă, a încurajat-o.

Singura teorie care oferă o explicaţie convingătoare a faptului că mormântul era gol este învierea din morţi a lui Iisus Hristos.

Ce înseamnă pentru tine viaţa lui Isus Hristos

Dacă Isus Hristos a înviat din morţi, dovedind astfel că El este Dumnezeu, atunci înseamnă că El este viu şi astăzi. Şi nu doreşte doar închinarea noastră; doreşte să Îl cunoaştem şi să vină în viaţa noastră. Iisus a spus: „Iată, Eu stau la uşă şi bat. Dacă aude cineva glasul Meu şi deschide uşa, voi intra la el, voi cina cu el, şi el cu Mine” (Apocalipsa 3:20).

Carl Gustav Jung spunea: „Nevroza principală a vremurilor noastre este goliciunea spirituală.” Toţi ne dorim din suflet ca viaţa noastră să aibă sens, să aibă profunzime. Ei bine, Iisus ne oferă o astfel de viaţă, bogată, plină de sens, printr-o relaţie cu El. Iisus a spus: „Eu am venit ca oile să aibă viaţă şi s-o aibă din belşug” (Ioan 10:10).

Întrucât Iisus a murit pe cruce, luând asupra Sa toate păcatele întregii omeniri, este acum în măsură să ne acorde iertarea Sa, să ne accepte aşa cum suntem şi să ne cheme la o relaţie personală cu El.

Îl poţi invita pe Iisus Hristos să vină în viaţa ta chiar în clipa aceasta. Îi poţi spune: „Doamne Isuse Hristoase, îţi mulţumesc că ai murit pe cruce pentru păcatele mele. Te rog să mă ierţi şi să vii în viaţa mea chiar acum. Îţi mulţumesc că îmi oferi ocazia de a avea o relaţie personală cu tine, de a Te cunoaşte.”

Dacă ai nevoie de mai multe informaţii sau dacă încă ai dubii legate de persoana lui Hristos, te rugăm să ne trimiţi un e-mail.

Tăcerea Mielului

Pălmuit, scuipat în faţă, insultat, acuzat pe nedrept, biciuit, ridiculizat prin încoronarea cu o cunună de spini, plimbat de la un judecător la altul şi huiduit de mulţime, Fiul lui Dumnezeu a recurs la cea mai neobişnuită formă de apărare. Tăcerea.

Pălmuit, scuipat în faţă, insultat, acuzat pe nedrept, biciuit, ridiculizat prin încoronarea cu o cunună de spini, plimbat de la un judecător la altul şi huiduit de mulţime, Fiul lui Dumnezeu a recurs la cea mai neobişnuită formă de apărare. Tăcerea.

Renumitul psiholog în logoterapie, Victor Frankl, supravieţuitor a patru lagăre, printre care şi Auschwitz, îl descria pe deţinutul care abandona lupta pentru supravieţuire: „De obicei începea cu refuzul deţinutului de a se mai îmbrăca dimineaţa, de a se mai spăla sau de a mai ieşi pe platou. Nici rugăminţile, nici loviturile şi nici ameninţările nu mai aveau nici un efect. Pur şi simplu zăcea acolo, de-abia mişcându-se. Odată cu pierderea credinţei în viitorul său, el îşi pierdea tăria sa spirituală; se lăsa să decadă şi ajungea pradă degradării fizice şi sufleteşti”[1] . Când omul refuza să mai vorbească, să reacţioneze la ce se întâmplă în jur, să comunice cu cei apropiaţi, când se limita la a-şi scoate o ţigară din buzunar, aşteptând un foc, toţi ştiau că sfârşitul lui era aproape.

După arestarea Sa, aflat în circumstanţe asemănătoare celor din lagărele naziste, dar cu un plus de dramatism, Christos a părut a da semnale de refuz şi abandon al vieţii. Reacţiile Lui paradoxale din timpul celor şase interogatorii, consumate în mai puţin de douăzeci şi patru de ore, îl derutează pe cititorul evangheliilor. Încerca oare Iisus să le ofere judecătorilor Săi, în mod conştient, motive suplimentare să-L condamne la moarte? După ce a propovăduit respectul pentru viaţa fizică şi viaţa spirituală, aflate într-o relaţie indisolubilă, ar fi ilogic ca Iisus să abordeze cu dezinteres propria viaţă. Totuşi, relatările evangheliştilor, evaluate din perspectiva raţiunii umane, trezesc semne de întrebare privind unele atitudini ale lui Iisus în orele de dinaintea crucificării. Realitatea inexplicabilă a reacţiilor lui Iisus la simulacrul de proces trebuie să aibă o motivaţie ascunsă ochilor noştri.

Eroare de tact sau… impact?

În mod clar, faptele şi cuvintele lui Iisus erau „incorecte politic”. În ochii preoţilor, cărturarilor şi fariseilor, El reprezenta un pericol pentru stabilitatea vieţii religioase şi sociale a poporului evreu. Aceasta a fost premisa legitimizării unui proces cu multe erori de procedură. Ceea ce şochează însă şi mai mult este lipsa apărării în procesul lui Christos. Nimeni nu L-a apărat şi nimeni nu s-a indignat faţă de injusteţea procesului. Însă, şi mai surprinzător este că Însuşi Condamnatul nu a făcut nimic pentru a se apăra. Şi pentru ca misterul să fie mai adânc, Tatăl Său, care confirmase în câteva ocazii că Îşi găseşte plăcerea în Fiul Său (Matei 3:16, 17), a tăcut de-a lungul întregului proces şi chiar în momentul culminant al patimilor lui Iisus – crucificarea.

Este ciudat că în timpul interogatoriilor, Iisus a discutat mai mult cu dregătorul roman decât cu liderii iudei, care aveau cunoştinţele necesare pentru a înţelege mai uşor aspectele spirituale ale afirmaţiilor şi ideilor Sale. Întrebat de Pilat dacă este împăratul iudeilor, în loc să ofere o explicaţie, Iisus a răspuns cu o contra-întrebare: „De la tine spui lucrul acesta sau ţi l-au spus alţii despre Mine?” (Ioan 18:34). Confruntat cu declaraţiile contradictorii ale unor martori mincinoşi, Iisus a tăcut „nejustificat”. În schimb, aparent, fără nicio logică, la insistenţa diabolică a marelui preot, a mărturisit că este Fiul lui Dumnezeu, deşi în timpul vieţii Sale făcuse eforturi evidente pentru a împiedica proclamarea mesianităţii Sale. „Dacă nu te aperi, măcar nu te incrimina”, i-ar fi sugerat oricare dintre ucenici, dacă ar fi rămas alături de El la greu. Dus înaintea lui Irod, Iisus păstrează aceeaşi tăcere prevestitoare. Dacă Ioan Botezătorul denunţase public păcatele lui Irod, cu riscul pierderii propriei vieţi, ajuns înaintea tiranului batjocoritor şi curios să vadă un spectacol „cu minuni”, Iisus, cu argumentul zdrobitor al puterii de a lua sau a da viaţa de partea Sa, nu rosteşte nici măcar un cuvânt. Pentru martorul de atunci sau de acum al acestor scene, întrebările se succed chinuitoare: De ce? Cui i-a folosit această tăcere? Cine a câştigat şi cine a pierdut?

Normalitatea anormalului

Una dintre cele mai sângeroase revolte din istoria Statelor Unite este consemnată, în 1971, la închisoarea Attica din New York. Cu o zi înaintea revoltei, peste cinci sute de deţinuţi au intrat în sala de mese şi s-au aşezat în rânduri, dar nu pentru a servi masa şi nici pentru a se ruga ci, cu capul plecat, într-o tăcere de moarte, şi-au exprimat sfidarea faţă de conducerea închisorii şi faţă de gardienii care nu le răspundeau revendicărilor. Un gardian, ieşit la pensie, îşi amintea ulterior că acea tăcere, acel protest tăcut a fost semnul înspăimântător al rebeliunii care urma să aibă loc. Au murit în revoltă peste treizeci de deţinuţi şi zece gardieni.

În mentalitatea comună a oamenilor este normal să te justifici cât mai temeinic sau, atunci când indignarea a ajuns la culme, iar lupta este inegală, să-ţi pregăteşti în tăcere răzbunarea şi să te dezlănţui cu toată puterea asupra adversarului la momentul potrivit. După legea talionului este normal să răspunzi cu aceeaşi monedă. După etica socială, atunci când ţi se încalcă drepturile sau dacă te afli într-un proces, este normal să spui tot ce ştii în apărarea ta, să apelezi la serviciile celui mai bun avocat şi să foloseşti toate pârghiile legii pentru a-ţi asigura câştigul de cauză.

Deţinutul plimbat de la Ana la Caiafa nu a recurs la niciun drept folosit în mod obişnuit de cel ameninţat cu detenţia sau chiar moartea. Nu a recunoscut nicio formă de apărare ca fiind validă şi demnă. Mai mult, Iisus nici măcar nu a explicat motivul pentru care a repudiat formele dreptului uman, aşezat la mare cinste într-o societate inegală, coruptă şi competitivă. Cu şapte sute de ani înainte de procesul Lui, unul dintre profeţii Vechiului Testament Îl văzuse în ipostaza controversată a inculpatului care tace: „Când a fost chinuit şi asuprit, n-a deschis gura deloc, ca un miel pe care-l duci la măcelărie şi ca o oaie mută înaintea celor ce o tund: n-a deschis gura” (Isaia 53:7, Cornilescu). Tăcerea lui Iisus din timpul procesului, anunţată cu secole înainte, nu a fost explicată însă nici de profetul Isaia.

Cuvintele tăcerii

Tăcerea lui Iisus are de-a face cu misiunea Lui de salvare a umanităţii din păcat. Nevinovat, El a luat asupra Lui păcatul omenirii pe care o iubeşte atât de mult. Această temă a substituţiei o găsim chiar înainte de crucificarea Sa, în însăşi controversata lui tăcere: „Tăcerea este una din temele proeminente pe care le găsim în patimile lui Iisus. (…) Când Iisus a luat păcatele noastre, a luat şi pedeapsa păcatului, iar o parte din pedeapsă este ruşinea. Dacă Iisus Însuşi ar fi protestat şi s-ar fi apărat prin cuvinte potrivite, El n-ar fi suferit nicio ruşine. S-a abţinut să spună vreun cuvânt care L-ar fi absolvit de ruşine, încărcându-se cu păcatul meu. (…) A fost în intenţia Lui să nu se apere, căci ar fi câştigat, dar am fi pierdut noi pentru eternitate”[2] .

Dacă tăcerea Lui nu a fost o normalitate a anormalului uman, ci o decizie care avea în vedere cel mai mare bine făcut omenirii, dacă renunţarea la justificare înaintea judecătorilor nu a fost un abandon în faţa vieţii, ci o atitudine care a deschis uşa salvării fiinţei umane, dacă tăcerea Lui a fost o judecată în favoarea noastră, devine esenţial să înţelegem motivele acestei tăceri care ne vorbeşte despre darul şi bucuria mânturii.

A tăcut pentru că în faţa unor urechi astupate şi a unor ochi închişi faţă de Adevăr era inutil şi zadarnic să vorbească. „Aveţi ochi, dar nu vedeţi şi aveţi urechi, dar nu auziţi?” (Marcu 8,18)

A tăcut pentru că justificările ţin mai degrabă de dialectica omului, decât de Dumnezeu. Omul se apără, se disculpă, dar Dumnezeu afirmă şi Se afirmă. El nu demonstrează faptul că este Creatorul acestei lumi, ci afirmă acest lucru (Geneza 1:1).

A tăcut pentru că, dacă ar fi vorbit, ar fi trebuit să acuze şi nu a vrut să condamne: „Isus S-a ridicat şi a întrebat-o: Femeie, unde sunt toţi? Nu te-a condamnat nimeni? Ea a răspuns: Nimeni, Doamne! Isus i-a zis: Nici Eu nu te condamn. Du-te şi, de acum înainte, să nu mai păcătuieşti!” (Ioan 8:10, 11) El suspendă condamnarea şi aşteaptă ultima noastră decizie.

A tăcut pentru că judecătorii aveau deja „adevărul”. Orice ar fi spus nu avea relevanţă. Doar adevărul lor era important. Erau capabili să moară pentru cauza lor statornicită de mândrie şi pentru legea Sabatului sufocată de câteva sute de reguli omeneşti, dar nu erau capabili să Îl recunoască pe Domnul Sabatului.

A tăcut pentru că nu a venit să-Şi cruţe viaţa, ci să o dea pentru eliberarea din moarte a oamenilor care astfel aveu şansa să înveţe lecţia dăruirii totale: „Căci oricine vrea să-şi salveze viaţa o va pierde, dar cel ce-şi pierde viaţa pentru Mine, acela o va salva”. (Luca 9:24)

A tăcut pentru că lucrările Lui şi ale Tatălui Său mărturiseau pentru Sine. El nu avea nevoie de apărarea omului. Se apăra pe Sine prin însăşi viaţa Lui neprihănită: „A venit Fiul Omului mâncând şi bând, iar ei zic: Iată un om mâncăcios şi băutor de vin, un prieten al colectorilor de taxe şi al păcătoşilor! Totuşi, înţelepciunea este îndreptăţită prin faptele ei”. (Matei 11:19)

A tăcut pentru că, odată formulată apărarea Sa, ar fi polarizat păcătoşii în tabere adverse, în timp ce El S-a rugat Tatălui Său ca toţi să fie una: „Şi Mă rog… ca toţi să fie una, aşa cum Tu, Tată, eşti în Mine, iar Eu în Tine; mă rog ca şi ei să fie în Noi, pentru ca lumea să creadă că Tu M-ai trimis”. (Ioan 17:20, 21)

A tăcut pentru că vorbele Lui depăşeau puterea de înţelegere a oamenilor. Cuvintele Sale erau dintr-un lexic necunoscut celor care nu voiau să renunţe la limbajul fărădelegii: „Auzind acestea, mulţi din ucenicii Lui au zis: Vorbirea aceasta este prea de tot! Cine poate s-o asculte?!” (Ioan 6:60)

A tăcut pentru că ar fi distrus cu argumentul Lui. Tăcerea Lui a fost de fapt o manifestare a dragostei: „El se va bucura de tine nespus, te va linişti cu dragostea Lui şi va striga de veselie din pricina ta”. (Ţefania 3:17)

A tăcut pentru că era… vinovat! Iar verdictul acesta l-a dat chiar Tatăl Său: „El, pentru noi, L-a făcut păcat pe Cel ce n-a cunoscut păcatul, pentru ca, în El, să devenim dreptatea lui Dumnezeu”. (2 Corinteni 5:21) Lipsit de păcat, Iisus a acceptat să ia asupra Lui toată vinovăţia umană, culpabilitatea tuturor oamenilor din toate timpurile.

Tăcerea care nu salvează

Într-o lume a cuvintelor în exces şi a inflaţiei de vorbe, tăcerea lui Iisus este scandaloasă pentru raţiune. De ce-ul uman nesatisfăcut, pretinde o judecată a tăcerii Celui care este Cuvântul vieţii. Avidă de justificare, natura umană este captivă dictonului roman “Qui tacet, consentire videtur” (cine tace, consimte). La rădăcina acestui concept stă viziunea seculară că fiinţa umană este propriul său avocat, cu singura soluţie de a se salva pe el însuşi. În timp ce omul se apără dând sentinţe , Iisus Christos tace. A tăcut atunci, tace şi astăzi şi va tăcea , nu înainte de a spune tot ce are de spus: „Misiunea lui Christos în această lume nu a fost aceea de a satisface curiozitatea bolnăvicioasă. El a venit să aducă vindecarea celor cu inima zdrobită. Dacă ar fi trebuit să rostească vreun cuvânt spre vindecarea sufletelor de boala păcatului, atunci n-ar fi tăcut. Dar nu avea nici un cuvânt pentru aceia care aveau să calce adevărul în picioarele lor nesfinte”[3].

Este sugestivă explicaţia lui Giovanni Papini din cartea sa despre viaţa lui Iisus: „Iisus nu vorbeşte, ci priveşte în preajmă-I cu ochii Lui mari şi senini, feţele îngrijorate şi încruntate ale ucigaşilor, judecând pentru vecie acele arătări de judecători. Într-o clipă fiecare din ei e cântărit şi osândit de acea privire ce pătrunde în suflet. Sunt oare vrednice acele suflete roase şi viermănoase, suflete de lepădături pocite, suflete netrebnice când nu-s mâncate de boli, să fie oare vrednice a-I asculta vorbele? Va fi El în stare vreodată printr-o minune necugetată de josnicie, să Se umilească până-ntr-atâta, încât să Se dezvinovăţească în faţa lor”[4]? Teza lui Papini este că Iisus nu tăcea pentru că era judecat, ci tăcând, judeca!

Tăcerea lui Iiisus este uimirea amestecată cu neputinţă, asemenea unui tată, care ,epuizând orice argument al iubirii în faţa unui fiu insensibil şi răzvrătit, alege să tacă. Refuzul de a vorbi în faţa lui Irod şi înaintea preoţilor care Îl învinuiau poartă semnificaţia ultimului efort de a-i reabilita. Da, tăcerea Lui este o judecată a păcatului şi a păcătosului, în hotărârea ultimativă a omului de a începe şi de a o sfârşi el cu sine . Nu tăcerea Lui pune capăt iubirii, ci vorbirea omului despre dreptatea lui. În final , tăcerea Lui va emite o judecată audibilă: „ Nu vă cunosc!”(Matei 25,12), acea expresie în oglindă a celor care au ales să nu-L cunoască în rolul Lui de Tată şi Mântuitor şi care în mod continuu Îl fac irelevant pentru viaţa lor. Alegerea acestei condamnării nu o alege Dumnezeu , ci omul. Creatorul doar o pronunţă.

Tăcerea care salvează

Ascunderea Fiului lui Dumnezeu în tăcere , nu este o irevocabilă respingere, ci o invitaţie de a fi căutat de cei care , obosiţi de atâta căutare de sine, iniţiază adevărata şi salvatoarea alegere: „ Dar Tu eşti un Dumnezeu care Te ascunzi…”(Isaia 45,15) Vidul existenţei din sufletul oamenilor poartă forma perfectă a lui Dumnezeu. Primul pas al dorinţei după o viaţă asemenea Lui Îl scoate pe Creator din ascunzătoare.

Aceeaşi tăcere intră la proces cu umanitatea şi suspendă judecata , care, fiind gata să se pronunţe pentru o absenţă eternă a vieţii, opreşte pledoaria acuzării şi decretează timp pentru decizia finală.”Pentru că nu se aduce repede la îndeplinire hotărârea dată împotriva faptelor rele, de aceea este plină inima fiilor oamenilor de dorinţa să facă rău.” (Eclesiatul 8,11) Deşi amânarea pronunţării poate fi interpretată ca o ocazie de viaţă privată în fărădelege, totuşi , între timp argumentele dragostei necondiţionate ale Învăţătorului din Galileea trec prin faţa celui nedecis.

Tăcerea lui Christos iniţiază în om cercetarea de sine şi evenimentul de răscruce al creştinului de unde poate pleca omul renăscut : pocăinţa. „Iată ce ai făcut, şi Eu am tăcut. Ţi-ai închipuit că Eu sunt ca tine. Dar te voi mustra şi îţi voi pune totul sub ochi!” (Psalmi 50,21) Creştinismul se bazează pe capitularea tuturor argumentelor de apărare în faţa interogaţiei justiţiare : „eşti vinovat?” . Atunci când, la rândul lui , omul, care iniţiază tăcerea, recunoaşte flagrantul păcatului continuu, va auzi pledoaria Avocatului apărării : „ achitat!”

Renunţând să vorbească pentru a spune adevărul, care condamnă explicit şi care i-ar fi împietrit şi pe cei ce nu L-au respins definitiv, Iisus rostogoleşte marea posibilitate de reabilitare numită har. Tăcerea Lui este har aplicat fiecărei persoane , în oricât de mult rău plănuieşte şi făptuieşte, deoarece în har sunt resursele de putere ale Cuvântului care transformă mintea şi ale Duhului lui Dumnezeu care înnoieşte viaţa.

Dacă tăcerea lui Christos va trebui, în mod fericit, să ducă la tăcerea omului, definită de sfârşitul tuturor eforturilor lui de a se salva, ascultarea acestuia şi intrarea lui în împărăţia dragostei Mântuitorului Îi va provoca o a doua… tăcere :” …se va bucura de tine cu mare bucurie, va tăcea în dragostea Lui şi nu va mai putea de veselie pentru tine.”(Ţefania 3,17)

O tăcere care confirmă trecerea de partea tăcerii Mielului.


[1] Victor E. Frankl, Omul în căutarea sensului vieţii, Meteor Press, 2009, p. 87
[2] Adrian Rogers, The Passion of Christ and the Purpose of Life, Crossway Books, 2005, p.130
[3] Ellen White, Hristos lumina lumii, Bucureşti, Viaţă şi Sănătate, 2008, p. 697
[4] Giovanni Pappini, Viaţa lui Iisus, editura "Pergamon",

NU TACEA ( DOAMNE ) IN FATA LACRIMILOR MELE – PS.39:12..

Psalmul 39 continua tema psalmului precedent. David fusese grav bolnav,aproape de moarte. Totusi,fusese crutat,iar impotrivirea vrajmasilor sai incetase deocamdata. Ii vine greu sa-si inteleaga suferintele cand se gandeste la aparenta bunastare a celui rau. Este ispitit sa se planga,dar decide sa taca. Cu toate acestea,focul emotiilor din el este totusi foarte puternic. Iata cum isi incepe el psalmul: „Ziceam: „Voi veghea asupra cailor mele,ca sa nu pacatuiesc cu limba; imi voi pune frau gurii,cat va sta cel rau inaintea mea.” Am stat mut,in tacere; am tacut,macar ca eram nenorocit; si totusi durerea mea nu era mai putin mare. Imi ardea inima in mine,un foc launtric ma mistuia…” El cauta alinare in rugaciune,pentru ca sa inteleaga vremelnicia vietii omului si zadarnicia telurilor lumesti,pamantesti. Si,dupa ce se roaga lui Dumnezeu sa-i arate care-i este sfarsitul vietii,ca sa inteleaga cat este de trecator,si chiar intelege lucrul acesta, in versetul sapte El spune un lucru extraordinar,care i-a caracterizat intreaga viata,si de la care,si noi,avem de invatat foarte mult. In alta parte el zice: „Ori de cate ori ma tem,eu ma incred in Tine.”(Ps.56:3). Acum,el zice: „Acum, Doamne,ce mai pot nadajdui ? In Tine imi este nadejdea.”(vers.7). Minunat. Cand vine teama,si ,credeti-ma,vine de multe ori,faceti,fratilor,ceea ce a facut David,care zicea: „Ori de cate ori ma tem,eu ma incred in Tine.” Si,cand simtea ca toate nadejdile sunt inselatoare,si nu mai este nimic de nadajduit,David isi indrepta ochii spre Dumnezeul lui Israel si spunea: „In Tine imi este nadejdea.” Dumnezeu,care strange lacrimile copiilor Sai,in burduful Sau, este nadejdea noastra,o nadejde vie,o nadejde care nu inseala. Singura nadejde care nu inseala,si aceasta nadejde ne-o toarna Dumnezeu in inimile noastre prin Duhul Sau cel Sfant. Psalmul acesta, 39,se aseamana si cu alti psalmi, in special cu psalmul 62, dar gasim asemanari si cu cartea lui Iov. Rugaciunea lui David,strigatul si lacrimile lui vin inaintea Domnului si-I spun: „Sunt un strain inaintea Ta,un pribeag,ca toti parintii mei.” (vers.12). Strainii si pribegii erau cetateni ai altor popoare,si locuiau vremelnic intr-o tara care nu era a lor,fara sa aiba drept de cetatenie.( vezi Gen.23:4; Lev.25:23). Nu suntem si noi,fratilor, cetateni ai cerului,dar vremelnic traim ca straini si calatori pe pamant ? Afara doar,daca nu ne-am incetatenit aici,ca si cum am vrea sa mostenim pamantul. Suntem straini si calatori,de multe ori calatorim prin multe necazuri si cu multe lacrimi, suntem priviti de lumea vrajmasa „ca niste oi de taiat”,dar,in toata Scriptura daca citim,vom vedea grija deosebita pe care a avut-o si o are Dumnezeu fata de strain,fata de sarac,vaduva si orfan. Adica de cei singuri si fara posibilitati,care sunt dispretuiti,straini intr-o tara straina. Iata ce spune Dumnezeu in Exod 22: „Sa nu chinuiesti pe strain,si sa nu-l asupresti,caci si voi ati fost straini in tara Egiptului. Sa nu asupresti pe vaduva,nici pe orfan…Daca imprumuta cineva bani vreunuia din poporul meu,saracului care este cu tine, sa nu fii fata de el ca un camatar…”(vers.21-25), iar in Proverbe gasim scris ca cine ajuta pe sarac,imprumuta pe Ziditorul sau. Este adevarat ca in lume avem multe necazuri,chiar Domnul Isus a spus-o,dar sa indraznim,caci El a biruit lumea. Indiferent de natura lor,Dumnezeu nu va tacea in fata lacrimilor copiilor Sai. El le asculta rugaciunea,Isi pleaca urecile la strigatele lor. Si Domnul Isus,in zilele vietii Sale pamantesti S-a rugat cu strigate mari si cu lacrimi catre Dumnezeu care putea sa-L izbaveasca de la moarte,cu atatcat mai mult ar trebui sa o facem noi. Despre Domnul Isus este scris ca a fost ascultat de Dumnezeu din pricina evlaviei Lui. Da,Dumnezeu Tatal asculta numai pe cei evlaviosi (tematori de Dumnezeu).Cat de mult avem noi de invatat si de aici ! Orbul din Evanghelie,orb din nastere,dupa ce a fost vindecat de Domnul Isus,a raspuns mai marilor norodului si preotilor care-l cercetau: „Daca este cineva temator de Dumnezeu,si face voia Lui, pe acela il asculta Dumnezeu.” Viata Domnului Isus a fost o inflacarata rugaciune,o dragoste fierbinte si o desavarsita jertfa. El a fost ascultator de Tatal in toate lucrurile si a facut numai ceea ce era placut Tatalui. Si noi trebuie sa facem la fel. Sa luam exempul Domnului Isus,sa ne smerim sub mana tare a ui Dumnezeu,si El la vremea Lui ne va inalta Aceasta este o lucrare pe care noi trebuie sa o facem,adica sa ne plecam cu totul viei Sale. Cand vine cate o incercare,cate o suferinta in trup,sa nu cartim daca vine asupra noastra,sa nu judecam sau sa ne mandrim daca vine asupra altora,ci sa ne plecam in fata lui Dumnezeu si unii si altii si sa-I multumim pentru tot ce ingaduie El sa vina peste noi, caci totul are in vedere numai binele nostru vesnic. El preface suferinta in binecuvantare,daca ne plecam cu adevarat sub mana Lui cea tare. Si,asa cum ne indeamna si ap.Petru, sa aruncam asupra Lui toate ingrijorarile noastre,caci El Insusi va ingriji de noi. Pe pamant nu este nimeni fara de griji. Cine nu vrea sa scape de ele ? Fara credinta si incredere deplina in Dumnezeu, nu-i cu putinta sa scapi. In 2 Cron.16:9 este scris ca „Dumnezeu Isi intinde privirile peste tot pamantul,ca sa sprijineasca pe aceia a caror inima este intreaga a Lui.” Da,Dumnezeu este Tatal credinciosilor,in primul rand,si de ei se ingrijeste in mod deosebit. Avem un Tata,avem un Mantuitor,avem un Pastor. El va ingriji de noi. Avem asupra cui sa aruncam ingrijorarile noastre. A aunca asupra Domnului Isus ingrijorarile noastre inseamna ca ele sa fie tot mai departe de noi,ca nu cumva sa fim ispititi sa le luam iarasi asupra noastra. Aruncarea ingrijorarilor este partea noastra,parte ce trebuie sa o faca omul,iar partea lui Dumnezeu este sa ia ceea ce I s-a aruncat. Ceea ce pot si trebuie sa fac eu,nu face Dumnezeu pentru mine.Sa stim bine adevarul acesta. „Nu tacea in fata lacrimilor mele.” Si Pavel marturisea ca a slujit Domnului cu toata smerenia,cu multe lacrimi in mijlocul incercarilor ridicate de uneltirile iuddeilor. Smerenia si lacrimile sunt nedespartite in viata adevaratului slujitor al Mantuitorului Hristos. Pavel spune ca a avut parte de „multe lacrimi,in mijlocul incercarilor”(Fapt.Ap.20:19),dar n-a dat inapoi. El se calauzea dupa principiul: „Pot totul in Hristos care ma intareste.” Amin. Slavit sa fie Domnul !

ORICE OCHI ÎL VA VEDEA

„veţi vedea pe Fiul omului şezând la dreapta puterii lui Dumnezeu şi venind pe norii cerului.”
Matei 26:64
Picture

Când vine Isus și cerurile se vor strânge ca un sul, fiecare ochi îl va vedea pe Domnul. Părerea cea mai frecvent întâlnită este că răpirea va fi un eveniment „invizibil”, dar nu corespunde cu ceea ce spune Biblia. Răpirea va fi atât de vizibilă, încât „și cei ce L-au străpuns și L-au dat să fie omorât pe Domnul Isus, Îl vor vedea venind pe nori cu mare slavă”, chiar de acolo unde sunt, adică din iad (Apocalipsa 1:7). Cum e posibil ca Pământul să se cutremure atât de tare, Soarele să se întunece, Luna să se transforme în roșu-sângeriu, așa cum spune însuși Domnul Isus în Luca 21:25-28 și nimeni să nu știe că are loc răpirea, cu excepția sfinților care vor fi răpiți? Și de ce ar dori Dumnezeu să fie un secret?

Răpirea aduce izbăvirea sfinților, este un timp de seceriș pentru Dumnezeu și de judecată pentru cei răi. În același timp, este finalul veacului mântuirii și începutul mâniei Lui Dumnezeu peste cea mai coruptă și păcătoasă generație care a trăit vreodată pe Pământ.

Vă rog să analizați cu atenție următoarele versete și comentarii.

  • Matei 26:63-64 Isus tăcea. Şi marele preot a luat cuvântul şi I-a zis: „Te jur, pe Dumnezeul cel viu, să ne spui dacă eşti Cristosul, Fiul lui Dumnezeu.” „Da,” i-a răspuns Isus, „sunt! Ba mai mult, vă spun că de acum încolo veţi vedea pe Fiul omului şezând la dreapta puterii lui Dumnezeu şi venind pe norii cerului.”
  • Marcu 14:61-62 Isus tăcea şi nu răspundea nimic. Marele preot L-a întrebat iarăşi şi I-a zis: „Eşti Tu Cristosul, Fiul Celui binecuvântat?” „Da, sunt,” i-a răspuns Isus. „Şi veţi vedea pe Fiul omului şezând la dreaptaputerii şi venind pe norii cerului.”

În esență, Isus le-a spus preoților și celor din jurul lor, că Îl vor vedea când va avea loc răpirea. În acea zi măreață, Tatăl va fi cu El („așezat în locurile cerești în putere, la dreapta Lui Dumnezeu”) și vor veni pe „norii cerului” care vor fi sfinții care vor fi murit și vor fi ajuns în Rai (în duh), îngerii cerești și gloria Domnului însuși (așa cum citim în versetele următoare și la care vom reveni ulterior).

  • 1 Tesaloniceni 4:13-17Nu voim, fraţilor, să fiţi în necunoştinţă despre cei ce au adormit, ca să nu vă întristaţi ca ceilalţi, care n-au nădejde. Căci dacă credem că Isus a murit şi a înviat, credem şi că Dumnezeu va aduce înapoi împreună cu Isus pe cei ce au adormit în El. Iată, în adevăr, ce vă spunem prin Cuvântul Domnului: noi cei vii, care vom rămâne până la venirea Domnului, nu vom lua-o înaintea celor adormiţi. Căci Însuşi Domnul, cu un strigăt, cu glasul unui arhanghel şi cu trâmbiţa lui Dumnezeu, Se va pogorî din cer şi întâi vor învia cei morţi în Hristos. Apoi, noi cei vii, care vom fi rămas, vom fi răpiţi toţi împreună cu ei în nori, ca să întâmpinăm pe Domnul în văzduh; şi astfel vom fi totdeauna cu Domnul.

Aceste versete vorbesc despre răpire. Poate vă întrebați, cum vor putea cei care au adormit în Cristos să vină cu El și, să și învie în același timp? Cei din cer vor veni în duh și se vor uni cu trupurile lor care vor învia din morminte și care vor fi schimbate din supuse putrezirii în neputrezire pentru că nimic care poate putrezi nu poate intra în rai. Un alt verset care arată că sfinții din cer vin împreună cu Domnul la răpire, este 1 Tesaloniceni 3:13.

Isus Cristos va reveni pe tron, la dreapta Tatălui și va aduce cu El pe cei care au adormit în Isus și fiecare ochi Îl va vedea pe El și gloria Sa. Toți oamenii, indiferent unde se vor afla, „Îl vor binecuvânta pe Domnul” și „Îi vor da glorie,” înclusiv cei răi, care Îl vor fi respins și blasfemiat.

  • Apocalipsa 5:13 Şi pe toate făpturile care sunt în cer, pe pământ, sub pământ, pe mare şi tot ce se află în aceste locuri le-am auzit zicând: „Ale Celui ce şade pe scaunul de domnie şi ale Mielului să fie lauda, cinstea, slava şi stăpânirea în vecii vecilor!”

De asemenea, fiecare genunchi se va pleca.

  • Filipeni 2:9-11De aceea şi Dumnezeu L-a înălţat nespus de mult şi I-a dat Numele care este mai presus de orice nume; pentru ca, în Numele lui Isus, să se plece orice genunchi al celor din ceruri, de pe pământ şi de sub pământ şi orice limbă să mărturisească, spre slava lui Dumnezeu Tatăl, că Isus Cristos este Domnul.

Când cei răi, vor vedea că are loc răpirea,că Isus Cristos va apărea dintr-o dată deasupra lor pe nori, în slava Lui strălucitoare, vor fi șocați și uimiți. Când Ioan scrie că oamenii „se vor boci” și „Îi vor da glorie”, nu spune că o fac pentru că se pocăiesc, ci pentru că Tatăl Ceresc vrea ca Fiul Său să fie respectat și glorificat, iar cei răi nu vor putea face altfel, decât cum vrea Dumnezeu.

  • Apocalipsa 1:7Iată că El vine pe nori. Şi orice ochi Îl va vedea; şi cei ce L-au străpuns. Şi toate seminţiile pământului se vor boci din pricina Lui! Da, Amin.”

Acest verset arată că marele preot care l-a condamnat (așa cum citim în Matei 26:64 & Marcu 14:62) și toți cei răi, Îl vor vedea pe Isus venind. „Toți” de pe pământ și de sub pământ, îl vor vedea, așa cum scrie și în Apocalipsa 5:13. Și „semințiile Pământului”, Îl vor vedea pe Isus, și vor realiza că sunt pierduți, Isus chiar există iar ei l-au respins, deci nu ne mirăm că se vor „boci”. Aceștia nu sunt sfinții răpiți la cer, pentru sfinți e o mare bucurie să-și vadă Domnul revenind și să știe că chinul lor s-a sfârșit.

  • Marcu 13:24-27 „Dar, în zilele acelea, după necazul acesta, soarele se va întuneca, luna nu-şi va mai da lumina ei, stelele vor cădea din cer şi puterile care sunt în ceruri vor fi clătinate. Atunci se va vedea Fiul omului venind pe nori cu mare putere şi cu slavă. Atunci va trimite pe îngerii Săi şi va aduna pe cei aleşi din cele patru vânturi, de la marginea pământului până la marginea cerului.”

La răpire, când Domnul va proclama secerișul Lui, cei care sunt sfinții Lui, poporul Său, se vor bucura și vor fi ridicați la cer, iar cei răi vor plânge cu amar, îngroziți de necazurile care vor veni peste ei. Vor fi conștienți că L-au respins și L-au blasfemiat pe Domnul Isus și Evanghelia Sa, i-au ucis pe cei doi martori și i-au chinuit pe sfinții Lui, l-au ales pe Anticrist, s-au închinat chipului lui și i-au acceptat semnul.

Următoarele versete nu fac referire doar la Cei doi martori care sunt înviați și chemați să urce sus în rai, ci și la creștini, pentru că și ei sunt chemați sus în cer, atunci având loc răpirea bisericii. Cei răi vor vedea nu doar apariția Lui Isus ci și ridicarea sfinților la Cer.

  • Apocalipsa 11:12-13Şi au auzit din cer un glas tare, care le zicea:„Suiţi-vă aici!” Şi s-au suit într-un nor spre cer, iar vrăjmaşii lor i-au văzut. În clipa aceea s-a făcut un mare cutremur de pământ şi s-a prăbuşit a zecea parte din cetate. Şapte mii de oameni au fost ucişi în cutremurul acesta de pământ. Şi cei rămaşi s-au îngrozit şi au dat slavă Dumnezeului cerului.

„Cei rămași” sunt „cei pierduți” care vor trebui să Îi dea slavă Lui Dumnezeu. Se vor teme de Dumnezeu pentru că Îl vor fi respins pe adevăratul Cristos  șiîl vor fi acceptat pe liderulmondial, blasfematorul Anticrist, care s-a auto-intitulat Dumnezeu.Când Isus Cristos va apărea deasupra întregului Pământ și Îi va chema pe ai Săi sus la El, cei răi se vor teme, își vor pleca genunchii înaintea Lui șvor mărturisi că Isus Cristos este Domnul spre slava Lui Dumnezeu Tatăl.

Isus Cristos va fi slăvit de toți. Toate ființele, oameni și îngeri, din Împărăția cerurilor Îl vor glorifica cu bucurie pe Domnul și toți cei răi (oameni și demoni) nu vor avea de ales decât să se teamă și să-L slăvească pe Isus, la rândul lor. Acesta va fi și începutul judecății celor răi. Și versetul următor arată intenția Domnului.

  • Apocalipsa 3:9 „Iată că îţi dau din cei ce sunt în sinagoga Satanei, care zic că sunt iudei şi nu sunt, ci mint; iată că îi voi face să vină să se închine la picioarele tale şi să ştie că te-am iubit.”

„Toți credincioșii” vor fi împreună cu Domnul, în văzduh, slăvindu-L cu bucurie, iar cei răi vor trebui la rândul lor să-L glorifice pe Isus. Nu va fi aceasta împlinirea versetului Apocalipsa 3:9? Toți eîi vor fi batjocorit și chinuit pe copiii Lui Dumnezeu, vor rămâne pe Pământ, și-i vor vedea sus, în văzduh pe cei pe care i-au persecutat sau pe care i-au chiar ucisteferi, fericiți cu Domnul lor.

Următoarele versete arată foarte clar că este imposibil, ca răpirea să fie un eveniment invizibil, așa cum a fost arătat în seria de filme despre răpire „Left Behind” („Lăsat în urmă”) și cum susțin mulți predicatori faimoși. Nu se poate ca și ei și Isus să aibă dreptate. Cuvântul Lui Dumnezeu este Adevărul, indiferent cât de multe doctrine false au fost acceptate. Isus vorbește mult în Scriptură despre acest eveniment. Orice ochi îl va vedea și va trăi experiența întregului eveniment.

  • Matei 24:29 „Îndată după acele zile de necaz, soarele se va întuneca, luna nu-şi va mai da lumina ei, stelele vor cădea din cer şi puterile cerurilor vor fi clătinate.”

Cum se va putea ca „soarele să se întunece”, „luna să nu mai lumineze”, „stelele să cadă din cer”, „puterile cerurilor să fie cutremurate” și nimeni să nu vadă? Cum se va putea ca întreaga planetă să fie scufundată în întuneric și nimeni să nu remarce sau să nu-și dea seama ce se întâmplă?

Domnul a spus că va fi văzut atât de cei care se tem de El, cât și de cei care așteaptă să fie răpiți. Isus nu spune că „doar creștinii” Îl vor vedea.

  • Luca 21:25-28„Vor fi semne în soare, în lună şi în stele. Şi pe pământ va fi strâmtorare printre neamuri, care nu vor şti ce să facă la auzul urletului mării şi al valurilor; oamenii îşi vor da sufletul de groază în aşteptarea lucrurilor care se vor întâmpla pe pământ, căci puterile cerurilor vor fi clătinate. Atunci, vor vedea pe Fiul omului venind pe un nor cu putere şi slavă mare. Când vor începe să se întâmple aceste lucruri, să vă uitaţi în sus şi să vă ridicaţi capetele, pentru că izbăvirea voastră se apropie.”

Cei răi „își vor da sufletul de groază”, iar cei cărora Domnul le spune să-și ridice capetele” sunt creștinii care vor fi izbăviți (salvați, mântuiți, scăpați de rău). Dacă creștinii nu ar mai fi aici , de ce ar mai spune Isus: „să vă uitaţi în sus şi să vă ridicaţi capetele, pentru că izbăvirea voastră se apropie”? Este clar că răpirea nu va fi la Armaghedon, care va avea loc la sfârșitul celor 7 ani. La Armaghedon, creștinii vor fi deja cu Domnul lor.

  • Matei 24:30-31„Atunci se va arăta în cer semnul Fiului omului, toate seminţiile pământului se vor boci [pentru că vor realiza în ce situație gravă se află] şi vor vedea pe Fiul omului venind pe norii cerului cu putere şi cu o mare slavă. El va trimite pe îngerii Săi cu trâmbiţa răsunătoare şi vor aduna pe aleşii Lui [Creștinii] din cele patru vânturi, de la o margine a cerurilor până la cealaltă.”

Vorbim despre un eveniment „atotcuprinzător”. Termenii, global sau universal, par prea mici pentru a-l defini. Toți cei ce sunt pe Pământ, în Ceruri și în Iad, vor vedea și vor participa la Răpire. De aceea cred că termenul „atotcuprinzător” e cel mai elocvent.

Acum să ne uităm la ce vrea să spună Isus prin: „Atunci se va arăta în cer semnul Fiului omului”

  • Apocalipsa 6:12-14Când a rupt Mielul pecetea a șasea, m-am uitat şi iată că s-a făcut un mare cutremur de pământ. Soarele s-a făcut negru ca un sac de păr, luna s-a făcut toată ca sângele şi stelele au căzut din cer pe pământ cum cad smochinele verzi din pom când este scuturat de un vânt puternic. Cerul s-a strâns ca o carte de piele pe care o faci sul. Şi toţi munţii şi toate ostroavele s-au mutat din locurile lor.

Semnul venirii Lui Isus” este unic. „Dimensiunea” în care trăim, „se va da la o parte din calea” venirii Lui, inclusiv atmosfera din jurul Pământului, și toate corpurile cerești care produc lumină se vor stinge – când aceste eveniment atotcuprinzător va ocupa scena întregului pământ. Lumea, așa cum o știm noi, se va întuneca complet (Soarele, Luna și stelele), iar atmosfera, cerul se va rula „ca o carte de piele pe care o faci sul”. Toate acestea vor capta atenția fiecărei ființe indiferent unde se va afla, fie că sunt „pe Pământ”, „sub Pământ” sau „în apele mărilor”. Va fi cu adevărat un eveniment „atotcuprinzător”.

  • Iuda 1:14-15 Şi pentru ei a prorocit Enoh, al şaptelea patriarh de la Adam, când a zis: „Iată că a venit Domnul cu zecile de mii de sfinţi ai Săi, ca să facă o judecată împotriva tuturor şi să încredinţeze pe toţi cei nelegiuiţi de toate faptele nelegiuite pe care le-au făcut în chip nelegiuit şi de toate cuvintele de ocară pe care le-au rostit împotriva Lui aceşti păcătoşi nelegiuiţi.”

După ce sfinții se vor întoarce în rai, împreună cu cei care vor fi fost răpiți și vor fi avut trupurile transformate în trupuri care nu vor putrezi niciodată, va începe judecată prince va urma după sunetul celor 7 trâmbițe și turnarea celor7 potire ale mâniei peste cei care L-au respins pe Isus, dar l-au urmat pe Anticrist.

Versetele următoare arată cât de strălucitoare și dintr-o dată, va fi venirea Domnului:

  • Matei 24:27Căci, cum iese fulgerul de la răsărit şi se vede până la apus, aşa va fi şi venirea Fiului omului.” (Atât de bruscă, strălucitoare și vizibilă va fi venirea Lui Isus – acest verset nu spune că atât de repede vor dispărea sfinții răpiți! – Isus va lumina cerul și Pământul – în ciuda faptului că Luna și Soarele vor fi întunecate)
  • Luca 17:21-24Nu se va zice: ‘Uite-o aici’ sau ‘Uite-o acolo!’ Căci iată că Împărăţia lui Dumnezeu este înăuntrul vostru.” Şi a zis ucenicilor: „Vor veni zile când veţi dori să vedeţi una din zilele Fiului omului, şi n-o veţi vedea. Vi se va zice: ‘Iată-L aici, iată-L acolo!’ Să nu vă duceţi, nici să nu-i urmaţi. Căci, cum iese fulgerul şi luminează de la o margine a cerului până la cealaltă, aşa va fi şi Fiul omului în ziua Sa.
  • Apocalipsa 6:14-17Cerul s-a strâns ca o carte de piele pe care o faci sul. Şi toţi munţii şi toate ostroavele s-au mutat din locurile lor. Împăraţii pământului, domnitorii, căpitanii oştilor, cei bogaţi şi cei puternici, toţi robii şi toţi oamenii [toți cei care n-au fost răpiți] slobozi s-au ascuns în peşteri şi în stâncile munţilor. Şi ziceau munţilor şi stâncilor: „Cădeţi peste noi şi ascundeţi-ne de Faţa Celui ce şade pe scaunul de domnie şi de mânia Mielului, căci a venit ziua cea mare a mâniei Lui şi cine poate sta în picioare?”

Cei răi vor încerca să se ascundă, pentru că Îl vor vedea pe Domnul. Aici nu e vorba de Armaghedon, când Isus va veni călare pe cal și nici de Ziua Judecății. Este vorba de răpire, când Isus vine pe norul de sfinți, pe tron și cu mare slavă. Este „timpul Judecății” pentru cei pierduți, pentru că Îl vor fi blasfemiat pe Domnul, se vor fi închinat fiarei și îi vor fi acceptat semnul. Și nu va fi „doar răpirea”, ci mult mai multe.

Mulți par să ignore următoarele versete, care vorbesc despre Ziua Domnului, la Răpire. Vă rog să le citiți cu atenție.

  • Matei 25:31-33Când va veni Fiul omului în slava Sa, cu toţi sfinţii îngeri, va şedea pe scaunul de domnie al slavei Sale. Toate neamurile vor fi adunate înaintea Lui. El îi va despărţi pe unii de alţii cum desparte păstorul oile de capre; şi va pune oile la dreapta, iar caprele la stânga Lui.” (Pentru cei pierduți va fi un moment de uimire și regret extrem)

Deci, Domnul Isus nu va separa „oile de capre” laArmaghedon, nici la Judecatafinală„de la scaunul de domnie”, când cei din Iad, vor fi judecați pentru ultima dată. La răpire, Domnul va face separarea, când Își va lua oile, iar caprele vor rămâne.

De asemenea, cei 144.000, de evrei vor fi chemați ca să primească pecetea care-i va proteja de urgiile care vor veni peste Pământ. Apoi, în următorii 3 ani și ½, , vor veni „judecata și mânia Lui Dumnezeu” peste cei răi, când vor suna cele 7 trâmbițe și vor fi turnate cele 7 potire ale mâniei Lui Dumnezeu  care se vor încheia cu bătălia de la Armaghedon, când Isus „va călca cu picioarele teascul vinului mâniei aprinse a atotputernicului Dumnezeu” (Apocalipsa 14:17-20, 19:11-21).

Despre aceste evenimente, Biblia ne prezintă doar frânturi, în diferite locuri. Să privim cu atenție la următoarele versete, despre ce va fi după ce răpirea tocmai va fi avut loc, și rămășița evreilor, cei 144000 vor fi pecetluiți pecetluiți, și apoi, citim ce se întâmplă în cer la răpire!

  • Apocalipsa 7:1-4După aceea am văzut patru îngeri care stăteau în picioare în cele patru colţuri ale pământului. Ei ţineau cele patru vânturi ale pământului, ca să nu sufle vânt pe pământ, nici pe mare, nici peste vreun copac. Şi am văzut un alt înger care se suia dinspre răsăritul soarelui şi care avea pecetea Dumnezeului celui viu.” „El a strigat cu glas tare la cei patru îngeri cărora le fusese dat să vatăme pământul şi marea, zicând: „Nu vătămaţi pământul, nici marea, nici copacii până nu vom pune pecetea pe fruntea slujitorilor Dumnezeului nostru! Şi am auzit numărul celor ce fuseseră pecetluiţi: o sută patruzeci şi patru de mii din toate seminţiile fiilor lui Israel.

Va fi foarte important ca rămășița celor 144000 de evrei să fie pecetluiți pentru protecția lor de mânia lui Satan și a celor din tabăra lui, precum și de mânia Lui Dumnezeu care va fi turnată peste Pământ. Timp de 3 ani și ½, „judecata și mânia” Lui Dumnezeu va veni peste cei răi prin trâmbițele judecății și potirele mâniei. Bătălia de la Armaghedon și zdrobirea strugurilor răi în teascul mâniei (Apocalipsa 14:17-2019:11-21) vor încheia judecata Domnului peste cei răi din acest veac.

  • Apocalipsa 7:9-17 După aceea m-am uitat şi iată că era o mare gloată pe care nu putea s-o numere nimeni, din orice neam, din orice seminţie, din orice norod şi de orice limbă, care stătea în picioare înaintea scaunului de domnie şi înaintea Mielului, îmbrăcaţi în haine albe, cu ramuri de finic în mâini, şi strigau cu glas tare şi ziceau: Mântuirea este a Dumnezeului nostru, care şade pe scaunul de domnie, şi a Mielului!”[Asta se va întâmpla în Cer la sosirea Sfinților!] Şi toţi îngerii stăteau împrejurul scaunului de domnie, împrejurul bătrânilor şi împrejurul celor patru făpturi vii. Şi s-au aruncat cu feţele la pământ în faţa scaunului de domnie şi s-au închinat lui Dumnezeu şi au zis: „Amin. Ale Dumnezeului nostru să fie lauda, slava, înţelepciunea, mulţumirile, cinstea, puterea şi tăria în vecii vecilor! Amin. Şi unul din bătrâni a luat cuvântul şi mi-a zis:Aceştia, care sunt îmbrăcaţi în haine albe, cine sunt oare? Şi de unde au venit?”„Doamne”, i-am răspuns eu, „Tu ştii.” Şi el mi-a zis: „Aceştia vin din necazul cel mare; ei şi-au spălat hainele şi le-au albit în sângele Mielului. Pentru aceasta stau ei înaintea scaunului de domnie al lui Dumnezeu şi-I slujesc zi şi noapte în Templul Lui. Cel ce şade pe scaunul de domnie Îşi va întinde peste ei cortul Lui. Nu le va mai fi foame, nu le va mai fi sete; nu-i va mai dogori nici soarele, nici vreo altă arşiţă. Căci Mielul, care stă în mijlocul scaunului de domnie, va fi Păstorul lor, îi va duce la izvoarele apelor vieţii şi Dumnezeu va şterge orice lacrimă din ochii lor.”

Deci la răpire, toți oamenii și toate făpturile de pe Pământ și apoi din cerÎl vor glorifica pe Isus. 

Și ca să fie și mai clar că „orice ochi Îl va vedea”, iată alte versete care atestă acest adevăr.

  • Luca 17:30Tot aşa va fi şi în ziua când Se va arăta Fiul omului.” 


Aici e vorba despre răpire, puteți citi și versetele anterioare, ca să vă convingeți că este așa. 

Versetul următor nu spune doar că Isus va fi revelat, dar menționează și Judecata care va urma și de ce va veni.”

  • 2 Tesaloniceni 1:6-10 Fiindcă Dumnezeu găseşte că este drept să dea întristare celor ce vă întristează şi să vă dea odihnă atât vouă, care sunteţi întristaţi, cât şi nouă, la descoperirea Domnului Isus din cer, cu îngerii puterii Lui, într-o flacără de foc, ca să pedepsească pe cei ce nu cunosc pe Dumnezeu şi pe cei ce nu ascultă de Evanghelia Domnului nostru Isus Cristos.Ei vor avea ca pedeapsă o pierzare veşnică de la faţa Domnului şi de la slava puterii Lui,când va veni în ziua aceeaca să fie proslăvit în sfinţii Săi şi privit cu uimire în toţi cei ce vor fi crezut; căci voi aţi crezut mărturisirea făcută de noi înaintea voastră.

„Ziua aceea”, este „ziua răpirii”. Aceea va fi ziua în care „Isus va fi glorificat și proslăvit de sfinții Lui care se încred în El.” Aici nu e vorba despre Armaghedon și nici de Judecata de la scaunul de domnie. O singură zi se potrivește celor relatate de acest verset, și aceasta este ziua răpirii.

Și încă două versete despre faptul că Domnul nostru va fi revelat:

  • 1 Ioan 3:2Preaiubiţilor, acum suntem copii ai lui Dumnezeu. Şi ce vom fi nu s-a arătat încă. Dar ştim că, atunci când Se va arăta El, vom fi ca El, pentru că Îl vom vedea aşa cum este.
  • Isaia 40:5 Atunci se va descoperi slava Domnului, şi în clipa aceea orice făpturăo va vedea, căci gura Domnului a vorbit.

Nu poate fi vorba decât despre Ziua răpirii. De ce spun asta? Pentru că Domnul Isus va fi revelat deja, până va veni ziua Judecății de la scaunul de domnie. Descoperirea Domnului Isus, va fi un moment glorios. Pentru cei răi, va fi îngrozitor, dar pentru sfinții care Îi așteaptă venirea va fi o maximă bucurie. Este foarte clar că toți Îl vom vedea, buni și răi, mântuiți sau condamnați.

Picture

Copyright © 2015 E. Cockrell, traducere Carmen Pușcaș. Poate fi folosit pentru studiu personal sau instruire dar nu poate fi copiat și/sau distribuit integral sau parțial fără permisiune și nici pentru profit financiar.

ALTE „ARTICOLE DESPRE RĂPIRE ÎN GENERAL”:

APOSTAZIA – MAREA LEPĂDARE DE CREDINȚĂ
Profețiile biblice arată că mulți creștini vor renunța la Isus în evenimentele zilelor din urmă.
CÂTEVA COMPONENTE CHEIE ALE CĂRȚII APOCALIPSA
O privire de ansamblu care cuprinde principalele subiecte prezentate în cartea Apocalipsa.
CONSIDERENTE ÎN VEDEREA UNEI REALE ÎNȚELEGERI A CĂRȚII APOCALIPSA
Cum să studiem această carte ca să o putem înțelege mai bine.
CUM S-A ÎNTÂMPLAT ȘI ÎN ZILELE LUI NOE
Ce spune Biblia despre starea de păcat a omenirii din vremea lui Noe în corelare cu vremea sfârșitului.
DOI CAI ALBI, DOI CĂLĂREȚI DIFERIȚI LA MOMENTE DIFERITE
Isus este călărețul calului alb la Armaghedon, iar călărețul calului alb la prima pecete este Anticristul, Falsul Mesia.
ISUS VA REVENI CA UN HOȚ NOAPTEA
Ce vrea să spună acest „idiom” evreiesc, ce spune Biblia despre apariția Lui Isus.
ÎNTR-O CLIPEALĂ DIN OCHI
Ce spune de fapt acest verset nu se referă la durata evenimentului răpirii ci la cât de neașteptat va fii. Alte dovezi biblice în acest sens.
O IMAGINE DE ANSAMBLU
Analizând imaginea de ansamblu a ceea ce va urma să se întâmple în vremurile din urmă, ne putem dezvolta starea de spirit și atitudinea corecte, care ne vor ajuta să trecem cu bine prin acele timpuri grele, dacă vom mai fi aici când vor avea loc.
OBICEIURILE DE NUNTĂ EVREIASCĂ DIN VECHIME & ISUS CRISTOS ȘI MIREASA LUI BISERICA
Articol despre corelarea distinctă a etapelor nunții evreiești cu Răpirea bisericii.
ORICE GENUNCHI SE VA PLECA
Dumnezeu Tatăl va face ca Fiul Său să primească respectul și onoarea cuvenită din partea fiecărui om.
SE POATE CA RĂPIREA SĂ AIBĂ LOC AZI?
Ce evenimente profețite mai trebuie să aibă loc înaintea bisericii al Cer.
„ȘANSA MÂNTUIRII”- NU VA DURA VEȘNIC
După evenimentul răpirii, Duhul Sfânt va pleca cu sfinții și va urma doar mânia Lui Dumnezeu; nimeni nu va mai putea să se întoarcă la Cristos.
ULTIMA TRÂMBIȚĂ
Sunt mai multe trâmbițe menționate în Biblie. Care este cea care va suna la Răpire?
ULTIMELE DOUĂ MARI BĂTĂLII
Armaghedon și bătălia  de la sfârșitul domniei de 1000 de ani.
​VERSETE BIBLICE CU SCURTE COMENTARII PENTRU MÂNGÂIEREA ȘI ÎNCURAJAREA CELOR CARE VOR TRĂI ÎN VREMURILE DIN URMĂ 
Dacă avem o fundație fermă, adânc înfiptă în Stânca care este Isus, când Pământul va fi inundat de nelegiuire și păcat, nu ne va putea clinti și vom rămâne tari în credință

ARTICOLE DESPRE RĂPIRE

ARTICOLE EDIFICATOARE

Adauga un comentariu

You must be logged in to post a comment.