Este strigător la Cer, cum preoţii lumii manipulează omul, încă din faşă, pentru BANI, astfel încât, guvernanţii şi globaliştii să valorifice, exploateze -prostirea lumii, ! Ghid pentru începători: Ce scrie Duhul lui Dumnezeu– in BIBLIE, despre botezul în apă, şi ce fac „masoniştii”cu noi!

De ce trebuie sa fie inarmat crestinul cu armatura completa,daruita GRATIS in Efeseni,cap.6; Pericolul neinarmarii; Satan alege cum sa ipiteasca pe fiecare,dar omul,unit cu Atotputernicia Dumnezeiasca,il poate refuza,alunga,sa nu-si depuna ouale,gandurile, in cuibul mintii sau a inimii ;Modul corect al botezului; Ce (nu) înseamnă B otezul?Principiile slujirii…Mă laud cu crucea lui Hristos…Liberi în Hristos…Umblaţi cârmuiţi de Duhul

 Este strigător la Cer, cum preoţii lumii manipulează omul, încă din faşă, pentru BANI, astfel încât, guvernanţii şi globaliştii să valorifice, exploateze -prostirea lumii, ! Ghid pentru începători: Ce scrie Duhul lui Dumnezeu –in BIBLIE, despre botezul în apă, şi ce fac „masoniştii”cu noi !!!

Astăzi vom examina pe scurt doctrina botezului. Sperăm să răspundem la următoarele patru întrebări:

 

Pe cine ar trebui să botezăm?

Care este modul corect de botez?

Este necesar botezul pentru a fi mântuit?

Ce (nu) înseamnă botezul?

Să începem, deci, cu prima întrebare.

 

Pe cine ar trebui să botezăm?

Noi botezăm pe cei care cred cu adevărat în Evanghelia Domnului Isus Hristos.

 

„Cei ce au primit propovăduirea lui au fost botezaţi” (Fapte 2:41).

„Dar când au crezut pe Filip, care propovăduia Evanghelia Împărăţiei lui Dumnezeu şi a Numelui lui Isus Hristos, au fost botezaţi, atât bărbaţi, cât şi femei” (Fapte 8:12).

„Se poate opri apa ca să nu fie botezaţi aceştia, care au primit Duhul Sfânt ca şi noi?” (Fapte 10:47).

În aceste trei cazuri observăm că cei care au crezut în Evanghelie au fost botezați. Ei erau conștienți de ceea ce făceau. Următoarele trei texte nu pot fi aplicate copiilor:

 

„Nu ştiţi că toţi câţi am fost botezaţi în Isus Hristos, am fost botezaţi în moartea Lui? Noi, deci, prin botezul în moartea Lui, am fost îngropaţi împreună cu El, pentru ca, după cum Hristos a înviat din morţi prin slava Tatălui, tot aşa şi noi să trăim o viaţă nouă. (Romani 6: 3-4).

„Toţi care aţi fost botezaţi pentru Hristos v-aţi îmbrăcat cu Hristos” (Galateni 3:27).

„Fiind îngropaţi împreună cu El prin botez şi înviaţi în El şi împreună cu El prin credinţa în puterea lui Dumnezeu, care L-a înviat din morţi” (Coloseni 2:12).

Deci, pe cine ar trebui să botezăm? Răspuns: Pe cei care cred în Evanghelia Domnului Isus Hristos.

 

Modul corect al botezului 

 

Credem că Scriptura învață botezul prin scufundare în apă din trei motive:

 

Verbul grecesc pentru botez este cel mai bine tradus ca scufundare sau submersie;

Diverse pasaje ale Noului Testament indică faptul că botezul a fost prin scufundare. În Marcu 1: 5 mulți au fost botezați de Ioan Botezătorul în râul Iordan. Marcu 1:10 arată că Isus a ieșit din apă după botezul Său. Ioan 3:23 explică faptul că Ioan Botezătorul a botezat lângă Salim pentru că „acolo era multă apă”, sugerând că oamenii au fost scufundați în apă atunci când au fost botezați;

Având în vedere că botezul simbolizează moartea, înmormântarea și învierea lui Hristos (Romani 6: 3-4, Coloseni 2:12), este potrivit ca această imersiune ar fi cea mai bună reprezentare a unui astfel de semn.

Deci, care este modul corect de botez? Răspuns: Botezul prin scufundare în apă.

 

Este necesar botezul pentru a fi mântuit?

Botezul nu este necesar pentru a fi mântuit; totuși, este o poruncă clară a Domnului Isus. O persoană cu adevărat convertită va dori să fie botezată pentru a fi credincioasă lui Hristos, la fel ca și apostolii săi.

 

„Atunci a venit Isus din Galileea la Iordan, la Ioan, ca să fie botezat de el” (Matei 3:13).

„Duceţi-vă şi faceţi ucenici din toate neamurile, botezându-i în Numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh” (Matei 28:19).

„Pocăiţi-vă, le-a zis Petru, şi fiecare din voi să fie botezat în Numele lui Isus Hristos, spre iertarea păcatelor voastre; apoi veţi primi darul Sfântului Duh” (Fapte 2.38).

Un bun exemplu al unui credincios nebotezat este hoțul pe cruce (Luca 23:43). Domnul Isus i-a promis că va fi în curând în paradis, chiar dacă criminalul nu era botezat.

 

Cu toate acestea, dacă făptuitorul ar fi fost convertit în condiții normale, fără îndoială că ar fi fost botezat pentru a se supune poruncii Domnului.

 

Deci, este necesar botezul pentru a fi mântuit? Răspuns: Nu, nu este necesar; dar este extrem de important.

 

Ce (nu) înseamnă Botezul? 

După cum precizat în rândurile de mai sus, botezul reprezintă moartea, îngroparea și învierea lui Hristos. Prin botezul nostru, noi mărturisim în mod public că acum aparținem lui Isus.

 

Simbolizează faptul că suntem morți față de păcat și vii pentru Dumnezeu (Romani 6: 3-4). Acesta este motivul pentru care botezăm doar credincioșii.

 

Înainte de a fi botezați, trebuie să eliminăm două teorii false:

 

Botezul nu schimbă pe nimeni. Botezul în apă nu are nici un fel de putere miraculoasă care poate transforma pe necredincioși în credincioși. Schimbarea este o lucrare puternică a Duhului lui Dumnezeu în sufletul omului. Odată schimbat sufletul unui om de către Duhul Sfânt, acea persoană va căuta să fie botezată în apă.

Botezul nu curăță pe nimeni de păcat. Încă o dată, apa botezului nu are niciun fel de putere miraculoasă care să ne poată curăți de păcatele noastre. Nu apa ne curăță de păcat, ci sângele Domnului Isus Hristos:

„cu cât mai mult sângele lui Hristos, care, prin Duhul cel veşnic, S-a adus pe Sine Însuşi jertfă fără pată lui Dumnezeu, vă va curăţi cugetul vostru de faptele moarte, ca să slujiţi Dumnezeului celui viu!” (Evrei 9:14).

„Dar, dacă umblăm în lumină, după cum El Însuşi este în lumină, avem părtăşie unii cu alţii; şi sângele lui Isus Hristos, Fiul Lui, ne curăţește de orice păcat ” (1 Ioan 1: 7).

Ce înseamnă botezul? Aceasta înseamnă unirea noastră cu moartea, îngroparea și învierea lui Hristos.

 

Ce nu înseamnă botezul? Nu înseamnă că apa botezului ne poate schimba sau curăța de păcat, ci Duhul Sfânt o face. 

 

 

Ce se întâmplă cu omul după ce moare ?

Ce ne spune Dumnezeu că înseamnă a fi un creştin ?

Ce trebuie să ştie omul despre mântuirea sa ?

Ce trebuie să ştie omul despre naşterea sa din nou, din Dumnezeu ?

Ce trebuie să ştie omul despre credinţă ?

Ce trebuie să ştie omul despre Duhul Sfânt ?

Ce ne spune Dumnezeu despre rugăciune ?

Cui trebuie să adresăm rugăciunile noastre? 

Treptele Desavarsirii (sau adevarata dezvoltare personala)-Prima regula in obtinerea perfectiunii: Sa nu te bizui pe tine insuti

 

Cateva intrebari ale fiecaruia:

 

Ce se întâmplă cu omul după ce moare ?

Ce ne spune Dumnezeu că înseamnă a fi un creştin ?

Ce trebuie să ştie omul despre mântuirea sa ?

Ce trebuie să ştie omul despre naşterea sa din nou, din Dumnezeu ?

Ce trebuie să ştie omul despre credinţă ?

Ce trebuie să ştie omul despre Duhul Sfânt ?

Ce ne spune Dumnezeu despre rugăciune ?

Cui trebuie să adresăm rugăciunile noastre? 

De la Adam ,Eva si Satan avem o gresita  conceptie despre noi insine. Totdeauna credem ca suntem ceva mai mult si credem ca ar fi o mare gresala sa ne socotim ca nu suntem nimic.  E o patima nascuta din iubirea de sine si devine izvorul, inceputul si cauza celorlalte pacate , dar atat de subtila si tainica este aceasta mandrie, incat cei care o au nu o simt.

 

Patimile,pacatele  omului inchid usa mintii prin care Harul lui Dumnezeu voieste a intra si atunci Harul se retrage.  Caci cum ar putea veni Harul sa lumineze pe cineva care se socoteste a fi maret, intelept si care nu are nevoie de nici un ajutor?

 

Aceasta patima a mandriei nu-i este placuta Domnului, caci El vrea sa cunoastem ca orice har si virtute vine numai de la El,  singurul „vistier al tuturor bunatatilor”.

 

Iata caile prin care, cu ajutorul lui Dumnezeu, putem sa renuntam la mandrie si la increderea nemasurata in noi insine:

 

1) sa-ti recunosti nimicnicia, sa-ti dai seama ca doar prin tine insuti nu poti face nimic bun;  oricine doreste sa ajunga la cunoasterea nimicniciei sale in mod practic, sa-si observe numai o singura zi gandurile, cuvintele si faptele si va vedea ca cele mai multe dintre ele sunt neintelepte si rele.

 

2) sa ceri ajutorul lui Dumnezeu cu caldura si rugaciuni smerite, sa pretuiesti acest ajutor si sa nu te increzi in tine, sau in vreo putere de-a ta;

 

3) sa fii intotdeauna inspaimantat de dusmanii nenumarati (vazuti si nevazuti), impotriva carora tu nu le poti opune rezistenta singur, precum si de  piedicile numeroase pe care acestia le pun in taina in calea dobandirii virtutii;

 

Sa nu uitam ca Iisus ne-a spus ca despartit de El nu putem face nimic Bun

 

4) sa te intorci cu mai multa putere la Dumnezeu, de fiecare data cand cazi in vreo slabiciune (patima, greutate, necaz, boala, amaraciune);  deoarece El atunci te lasa liber ca sa-ti cunosti neputinta si nevrednicia, si sa te  smeresti, pentru a fi socotit slab de catre ceilalti.

 

Aceasta este adevarata cunoastere de sine, cea prin care dobandesti „neincrederea virtuoasa in tine insuti”.  De aceea Sf. Ioan Gura de Aur zicea ca: „Oricine se considera pe sine a nu fi nimic, acela se cunoaste mai bine decat toti.”

 

Dumnezeu nu intrebuinteaza mijloace de constrangere, de smerenie, decat atunci cand omul incepe sa se increada in sine. Atunci il aduce la cunoasterea de sine,  ingaduind ca omul sa cada in erori, mai mari sau mai mici, in functie de marimea aprecierii pe care o are despre sine. Dar acolo unde nu exista socotinta de sine, cum a fost in sufletul Sf. Fecioare Maria, nu exista nici pericol de cadere.

 

Deci, daca se intampla sa cazi, alearga indata cu gandul la umila cunoastere de sine si cu rugaciuni fierbinti, cere de la Domnul sa-ti trimita adevarata Lumina, ca sa-ti cunosti nimicnicia si sa te increzi numai in El. [Sfantul Nicodim Aghioritul- „Razboiul nevazut”(12, pag. 15-18)]

 

Increderea in sine este cel mai mare si mai rau dusman al nostru , pentru ca ne arunca in aer fara mila si ne lasa nefericiti pe drumuri. Omul daca vrea sa nu se chinuiasca, trebuie sa creada in invatatura pe care ne-a dat-o Hristos: „Fara Mine nu puteti face nimic” .

 

Atunci cand cineva „se deznadajduieste de sine insusi”, in intelesul cel bun, atunci il afla pe Dumnezeu. Si atunci el spune:  „Toata nadejdea mea spre Tine o pun”.

 

Hristos cerea mai intai credinta in puterea lui Dumnezeu si apoi facea minunea: „Daca crezi in puterea lui Dumnezeu, te vei face sanatos” – spunea. Nu precum spun astazi unii, in mod gresit:  „Omul are puteri si daca crede in puterile lui, le poate face pe toate.”

 

In spatele acestei credinte egoiste  se ascunde lucrarea diavolului si de aici porneste toata aceasta demonizare ce exista in lume.  Unii ca acestia spun: „Dumnezeu ne-a dat minte ca sa putem face orice vrem”, si se autoproclama pe sine dumnezei.  Nu se gandesc ca pentru a fi dumnezei dupa har, trebuie sa aiba harul lui Dumnezeu.  Aici este incurcatura:  facandu-se astfel pe sine dumnezei, in cele din urma ajung sa fie atei (fara Dumnezeu). [Cuviosul Paisie Aghioratul]

 

Cea mai mare realizare spre care poate aspira omul este a se apropia de Dumnezeu si a se uni cu El. 

 Fiindca Domnul zice: „Fiti desavarsiti” (Mat. 5,48), iar Sf. Pavel: „Staruiti a implini exact si cu toata convingerea tot ceea ce Dumnezeu voieste” (Colos. 4,12).

 

Fiindca sunt multi care zic ca viata de desavarsire consta in postiri, privegheri, metanii, dormiri pe pamant, si alte asprimi de acestea ale corpului.  Si multi altii socot, ca perfectiunea se afla in rugaciunile mentale, in sihastrie, retragere, tacere, sau in a trai dupa o lege a cumpatarii si  masurii.  Dar numai aceste virtuti nu sunt desavarsirea crestina pe care o cautam noi, ci sunt numai mijloace si instrumente folosite de om pentru dobandirea harului Sfantului Duh, iar uneori sunt chiar roada Sfantului Duh.

 

Oamenii duhovnicesti pedepsesc corpul cu astfel de asprimi pentru ca el se razvrateste impotriva Facatorului si pentru a-l tine  intotdeauna umilit si supus slujirii lui Dumnezeu.

 

Viata si desavarsirea duhovniceasca nu consta in orice alte lucruri, ci in acestea:

 

– cunoasterea bunatatii si maririi lui Dumnezeu,

 

– a nimicniciei si inclinarii noastre la orice rau;

 

– in iubirea de Dumnezeu si lepadarea de sine,

 

– in supunerea nu numai fata de Dumnezeu, dar si fata de  toate creaturile, pentru dragostea de Dumnezeu,

 

– in respingerea oricarei vointi a noastre si perfecta ascultare de vointa divina,

 

– in dorinta de a  face toate aceste lucruri numai spre slava lui Dumnezeu, fiindca El voieste ca noi sa-l iubim si sa-I slujim.

 

Aceasta este legea dragostei scrisa de  Dumnezeu in inimile dreptcredinciosilor:

 

  lepadarea de noi insine pe care o cere Dumnezeu de la noi,

 

– este jugul dulce si sarcina usoara a lui Iisus,

 

– este supunerea fata de vointa dumnezeiasca la care ne indeamna Rascumparatorul  nostru, cu propriul exemplu si cu glasul Lui.

 

Daca esti atent si cu grija a distruge toate poftele si toate patimile tale, vei fi mai bineplacut lui Dumnezeu si-L vei sluji mai bine decat torturandu-ti corpul si postind mai mult decat vechii eremiti.

 

E necesar sa duci un vesnic razboi impotriva ta si, pentru a fi victorios in acest razboi nevazut, trebuie sa fii inarmat cu patru lucruri:

 

1) sa ramai Una cu El si s a  nu te increzi in tine insuti;

 

2) sa te increzi intotdeauna numai in puterea si ajutorul lui Dumnezeu;

 

3) sa lupti intotdeauna, fara sa cedezi, cerand continuu ajutor de la Dumnezeu;

 

4) sa te rogi neincetat.

 

[Sfantul Nicodim Aghioritul- „Razboiul nevazut”(12, pag. 9-14)]

 

 

 

 De ce trebuie sa fie inarmat crestinul in armatura completa-vol I

Pericolul neinarmarii.

 

Pentru a intelege mai bine natura vrajmasului nostru, sa observam termenul folosit aici de Pavel: viclesuguri sau tactici. Cuvantul grecesc sugereaza „acea arta si disciplina pe care cineva le foloseste in mantuirea unui argument”. Acum, deoarece aceasta implica ablitati extraordinare  si o minte ascutita pentru a compune un astfel de discurs, viclenia este folosita pentru a exprima subtilitatea Satanei in planificarea strategiei impotriva crestinului. Soldatul cu experienta, cat si cel incepator, sunt avertizati serios de acest lucru. Ei stiu ca exista o tactica pentru a forma o armata, ca si in construirea unui argument.

 

Deoarece Diavolul este un vrajmas foarte subtil, omul sfant trebuie sa fie mereu in garda. Satan este numit sarpele cel vechi. Sarpele este cel mai siret dintre toate creaturile; iar un sarpe vechi ii intrece pe toti ceilalti. Daca Satan a fost atat de viclean fata de om, in starea lui de perfectiune, cu cat mai periculos este pentru noi cei de azi in starea noastra de fapturi mutilate – deoarece noi niciodata nu ne-am revenit din acea lovitura data mintii noastre prin caderea lui Avram. Si in vreme ce am pierdut cunostinta, Satan a obtinut din ce in ce mai multa experienta.Garantat, de indata ce a devenit un demon, el si-a pierdut experienta divina, dar de atunci, viclenia lui a crescut. Si in vreme ce nu are suficieanta intelepciune pentru a face bine, totusi poseda destula intelepciune pentru a le face rau altora. Cand a promis ca va zdrobi capul sarpelui, Dumnezeu ne-a aratat unde se gaseste puterea Satanei; cu capul sfaramat, el va muri curand.

Satan- Ispititorul care ne incita la pacat.Nu exista mai mare specialist in arta manipularii ca Diavolul, care foloseste orice cale pentru a ajunge la victima lui.

 

  1. Satan alege cand sa ispiteasca.

 

„Toate isi au vremea lor”, spune Solomon (Ecl. 3.1). Tot acest om intelept ne spune de ce atat de frecvent omul rateaza si zadarniceste actiunile lui: „Caci omul nu-si cunoaste nici macar ceasul” (Ecl. 9.12).

 

Distrasi de ingrijorarile sau placerile lumii, prea multi raporteaza activitatea lor dupa plecarea trupelor. Satan observa si stie ca un dezertor poate fi dornic de alte distractii. In acelasi mod in care Cristos indruma pe omul neprihanit sa rosteasca la vreme cuvinte mangaietoare si indemn, tot astfel Satan isi arata viclenia alegand momentul potrivit pentru a rosti cuvinte de amagire si ispitire. Si un cuvant al Satanei este o ispita gata de smuls.

 

In mod deosebit, Diavolului ii place sa-i ispiteasca pe crestinii convertiti de curand. Nici nu se naste bine acest copil al harului, ca vicleanul sarpe deja isi arunca ispitele lui fierbinti asupr acestuia. Legiunile iadului sunt speriate de primul strigat al noii fapturi in Cristos. Ele sunt asa de tulburate, precum erau Irod si intregul Ierusalim cand se sfatuiau sa ia viata Regelui nou-nascut. Satan nu a ezitat sa-i ispiteasca pe apostoli pe vremea cand ei erau inca prunci in Cristos. El stia ca harul lor era plapand, iar hrana promisa Duhului Sfant inca nu fusese primita. Oare care dusman n-ar fi mai doric sa cucereasca un oras, atunci cand numai copiii sunt acasa?

 

Intr-adevar, dezavantajele sunt atat de numeroase, incat ar trebui sa disperam pentru orice prunc in Cristos, daca nu am cunoaste ca este infasurat in legamantul harului si tinut strans in bratele puternice ale promisiunii lui Dumnezeu.

 

Apoi, Satan ataca atunci cand crestinul sufera o grea incercare. Pentru prima ispitire, Satan a ceut intai permisiunea lui Dumnezeu, sa-l faca pe Iov slab in starea lui temporara, apoi a continuat pana l-a determinat sa-si piarda rabdarea. Inainte de a veni, Satan i-a permis lui Cristos sa posteasca 40 de zile, apoi s-a napustit  asupra intregii Lui lucrari – dupa cum o armata incercuieste un oras si asteapta sa negocieze cand nevoia dupa provizii este acuta si oamenii sunt gata sa accepte aproape orice. Daca doresti sa stai ferm in mijlocul suferintei, ia seama mai intai asupra acestui fapt: ispita nu este nicicand mai puternica decat atunci cand eliberarea pare ca se infasoara in pacatul sugerat de Satan.

 

De exemplu, presupune ca familia ta trece printr-o perioada grea si nu vezi nici o scapare de a iesi din incurcatura. Acesta este momentul propice in care Satan va veni sa-ti sopteascala ureche: „Ce ai de gand sa faci? Cu siguranta ca Dumnezeu nu va lasa copiii tai sa flamanzeasca! Gradina vecinului tau este chiar in spatele gardului. El are destul si poate da si altora. Noaptea este intunecata. Cine te va vedea daca sari si iti iei doar ce ai nevoie?

 

De asemenea, Satan va aparea pe scena cand vei incerca sa desfasori o lucrare notabila pentru gloria lui Dumnezeu. El se va ridica precum un sarpe pe cararea ta, suierandu-si minciunile otravitoare. Acest vechi sarpe nu a fost niciodata un prieten al lucrarii Imparatiei.

 

In viata lui Cristos se remarca doua perioade: inceperea lucrarii publice, la botezul Lui, si culminarea acesteia, la patima Lui. In ambele perioade, El a avut o cumplita confruntare cu Diavolul. Acest lucru ar trebui sa te determine sa intelegi cum lucreaza maestrul ispitei. Cu cat mai publica este pozitia ta, si cu cat lucrarea pentru Dumnezeu este mai stralucita, cu atat mai mare este probabilitatea ca Satan sa intocmeasca planuri distrugatoare impotriva ta.

 

Satana nu va astepta intotdeauna ca sa desfasori o lucrare importanta pentru a te ispiti: el va urmari fiecare oportunitate pentru a-si pune in practica abilitatile sale. Munca lui devine mai usoara daca gaseste ceva ce i-ar intari ispita. Astfel, el a surprins-o pe Eva cand privea pomul cu jind.

 

Dupa ce a fost momita, datorita privirii ei, pentru  Satan a fost foarte simplu sa ia acest obiect al placerii ei, sa-l lustruiasca foarte bine si astfel sa trezeasca pofta ce se cuibarise in inima ei.

 

Daca noi nu deschidem fereastra pentru a auzi serenadele ademeitoare, Satan nu este satisfacut ca cerinta lui nu este luata la timp in considerare. Daca nu dorim sa ne supunem pacatului, sa avem grija sa nu fim prin preajma. Nu privi ispita cu un ochi intrebator, daca nu vrei sa fii luat de ea si nici nu lasa ca in mintea ta sa locuiasca ceea ce nu vrei sa gazduiesti in inima ta.

 

Altadata, Ispititorul vine imediat dupa o manifestare deosebita a dragostei lui Dumnezeu. Asa este constitutia slaba a caracterului  nostru, care nu poate purta multa vreme aprobarea sau disciplina lui Dumnezeu. Daca Dumnezeu ne zambeste si Se deschide putin spre noi, atunci noi avem tendinta sa ne mandrim. Daca El Se incrunta, atunci credinta noastra se prabuseste. Astfel cea dintai, precum vremea frumoasa si calduroasa, aduce samanta coruptiei; iar cealalta, asemanatoare gerului cumplit, inabusa si chiar ucide florile harului. Pericolul pandeste in ambele situatii: prin urmare, Satan  este avantajat sa-l momeasca pe cel sfant cu unul din aceste pacate, stiind ca floarea bucuriei divine se va ofili. In cele din urma, in ceasul mortii, cand puterea fizica a celui sfant este epuizata, acest taur se repede asupra lui. Aceasta este ultima oportunitate cand crestinul paseste in eternitate, Ispititorul il apuca de calcai. Daca el nu poate impiedica sosirea in cer a celui sfant, el va avea grija ca acest lucru sa se produca cu mai multa suferinta.

 

 

  1. Satan alege cum sa ipiteasca pe fiecare,dar omul,unit cu Atotputernicia Dumnezeiasca,il poate refuza,alunga,sa nu-si depuna ouale,gandurile, in cuibul mintii sau a inimii  

 

Nu numai ca Satan alege momentul ispitei, dar el alege si cele mai bune metode de a-si infatisa ispitele.

 

Una din strategii este de a prezenta culori false. El i se prezinta crestinului, deghizat in prieten, asa ca portile i se deschid inainte de a se descoperi adevarata lui identitate. Pavel ne spune ca nu trebuie sa fim surprinsi daca gasim invatatori falsi deghizati in apostoli ai lui Cristos: „Caci chiar Satana se preface intr-un inger de lumina” (II Cor. 11.13,14). Dintre toate viclesugurile lui, acesta este probabil cel mai periculos pentru sfinti: cand apare in haina unui prooroc si isi ascute limba ruginita, cu un limbaj frumos, rasunator. In acest mod, el corupe judecata unora, interpretand adevarul Evangheliei de o asa maniera incat Dumnezeu pare ca trece cu vederea comportamentul nepotrivit. Acesti crestini sunt prinsi in moralitatea fireasca sub masca libertatii crestine. Nu oricine inghite astfel de erezii; deci Satan ii ispiteste cu alte lucruri, dar deghizat tot intr-un sfant. El pangareste Scriptura, slavind credinta si excluzand celelalte daruri. Sau el se straduieste sa submineze pocainta si sa glorifice faptele bune. Scotand la iveala greselile in administrarea Bisericii, el trage pe cei slabi inapoi, si astfel smulge sufletele instabile din familia credinciosilor. Pretinzand inflacarare, el strecoara manie in inima crestinului si face sufletul sa fiarba de dorinta razbunarii cand Dumnezeu l-ar ierta. Luca inregistreaza o astfel de ocazie, cand ucenicii doreau „sa se coboare foc din cer”. Ei credeau ca entuziasmul lor era inflacarat de un foc divin, pana ce Cristos le-a spus: „Nu stiti de ce duh sunteti insufletiti” (Lc. 9.54,55). Cata nevoie au inimile noastre sa studieze Scripturile si viclesugurile Satanei, pentru ca noi sa nu-i uram Vrajmasului bun-venit, ci tot timpul sa fim constienti ca Cristos este oaspetele nostru!

 

 O alta metoda a Vrajmasului este de a spiona activitatile omului sfant. Satan este cel mai inteligent agent din lume. Slujba lui este de a cerceta inclinatiile, gandurile, sentimentele si planurile tale. In consecinta, el porneste la lucru – afland care este drumul suvoiului, deschizand calea ispitei si determinand prabusirea sentimentelor tale. Tu abia poti sa te strecori in camaruta inimii tale fara ca Satan sa stie destinatia ta.

 

Anumite pasiuni rele sau alte lucruri vor trada sufletul tau si-l vor informa pe Satan, spunandu-i: „Daca vrei sa-l surprinzi, il vei gasi in desisul activitatilor lumesti, cufundat in poftele si grijile acestei vieti”. Este ambitia pofta favorita a inimii? Sufletul va fi coplesit cu astfel de proiecte placute! Cat de usor este influentat de sperante desarte, pentru ca apoi sa fie atras de ambitie in pacate teribile!  Astfel s-a intamplat cu Haman care dornic sa devina favoritul imparatului, a recurs la acel complot sangeros impotriva iudeilor, care in cele din urma i-a fost lui insusi fatal (Ecl. 7.9,10).

 

Pentru a se apropia de un suflet sensibil, Satan foloseste o tactica deosebit de subtila. Cand vine sa ispiteasca, el este modest si cere foarte putin. El stie ca daca ar fi cerut totul de la inceput, i s-ar fi pus multe intrebari. Iata cum s-a strecurat el in sufletul Evei.

 

Satan nu i-a cerut de la inceput sa manance din pom. El stia ca ea s-ar fi inspaimantat de o astfel de provocare indrazneata. In schimb, el i-a pus o intrebare provocatoare, reprezentand dubutul lui ca dusman de moarte al omului:

 

„Oare a spus Dumnezeu?” Cu alte cuvinte: „Sigur nu te inseli? Stii cat de generos este Dumnezeu! El iti da voie sa mananci din toti ceilalti pomi din gradina; de ce ti-ar interzice ce-i mai bun?” Astfel, el sapa de jur-imprejur si slabeste radacina credintei, iar cand vine urmatoarea ispita, copacul se prabuseste mult mai usor.

 

A conversa cu Satan este foarte periculos. Desi nu doreau sa mearga prea mult impreuna cu el, multi au acceptat sa-l insoteasca o mila. Dar odata porniti, ei au fost momiti din ce in ce mai departe, pana cand in cele din urma, devenind atata de confuzi, nu mai stiau cum sa scape de compania lui. Daca nu dau importanta chemarii lui Dumnezeu si nu se intorc de la pacatele lor, ei sunt in pericol sa piara pentru totdeauna.

 

Probabil ca esti unul dintre cei tari, capabili sa respinga orice oferta din partea ispitei. Nu lasa paznicul tau sa se odihneasca. Satan nu-ti da pace asa de usor, cum crezi. El va apela la toate rezervele lui. Ca un conducator intelept, el are intotdeauna trupe pentru a le folosi la nevoie, astfel ca Satan rareori duce lipsa de recruti. Cand o ispita este respinsa, el trimite imediat alte trupe pentru a umple golul si a intari linia de bataie.

 

In acest mod el l-a ispitit pe Isus sa Se indoiasca de providenta lui Dumnezeu, indemnandu-L sa transforme pietrele in painie. El voia sa spuna ca era timpul ca Isus sa Se descurce singur. La urma urmei Tatal Lui Il neglijase 40 de zile si nici un ajutor nu se zarea.

 

Cristos isi avea raspunsul pregatit si El putea sa se apere si sa respinga provocarea Satanei, fiind atat de bine inarmat, incat nici o ispita nu se putea strecura prin armatura Lui.  Cristos bland a raspuns: „Este scris: Omul nu traieste numai cu paine, ci cu orice cuvant care iese din gura lui Dumnezeu”.(Mt.4.4).

 

Satan fooseste aceeasi metoda si cu noi. Cand rezistam intr-o parte, el ne ataca pe o alta cale. De fapt, urmatoarea ispita este mult mai puternica decat cea dinainte. Pentru a ramane in garda, trebuie sa ai un ochi atent si multa abilitate cu toate darurile tale.

 

 

Cum sa devii crestin

 

A realiza cum sa devii crestin este cea mai mare descoperire din viata ta! A deveni crestin este mai mult decat sa apartii unei biserici sau sa spui o rugaciune. Este o unire personala care va dura toata vesnicia. Stii ce ti se va intampla in momentul cand vei muri? Unde te vei afla? Care iti este destinatia?

 

Exista doar doua destinatii si amandoua sunt vesnice: Iti vei petrece vesnicia ori in cer, ori in iad. Unde vei fi tu?

 

Vesnicia in cer Aceasta destinatie este rezervata celor care accepta darul lui Cristos, viata vesnica. Contrar credintei populare, cerul nu este pentru cei care merg la biserica, pentru cei evlaviosi, sau oamenii buni. Singura conditie este sa primesti darul mantuirii al lui Dumnezeu.

 

Vesnicia in iad este rezervata pentru cei care Il resping pe Isus Cristos si Vestea Sa Buna. Biblia rezuma mesajul acestei Vesti Bune in felul urmator: “… Cristos a murit pentru pacatelee noastre, dupa Scripturi; a fost ingropat, si a inviat a treia zi, dupa Scripturi (1 Corinteni 15:3b-4). Iadul este descris in Biblie ca un iaz cu foc si pucioasa.

Cum sa devii crestin cercetarea faptelor

Biblia explica cum sa devii crestin in termeni foarte simpli:

 

Trebuie sa intelegi ca toti au pacatuit si nu pot trai dupa standardul de sfintenie al lui Dumnezeu. Romani 3:23 spune: Caci toti au pacatuit, si sunt lipsiti de slava lui Dumnezeu.

 

Trebuie sa intelegi ca pedeapsa pentru pacat este moartea. Romani 6:23 afirma: Fiindca plata pacatului este moartea; dar darul fara plata al lui Dummnezeu este viata vesnica in Isus Cristos, Domnul nostru.

 

Trebuie sa primesti darul lui Dumnezeu. Dumnezeu L-a trimis pe Fiul Sau, Isus Cristos, sa moara in locul nostru, ca sa fim despartiti de iad. Romani 5:8 spune: Dumnezeu Isi arata dragostea fata de noi prin faptul ca, pe cand eram noi inca pacatosi, Cristos a murit pentru noi. Conform invataturii Bibliei, nu este nevoie sa recurgem la vreo formula religioasa sau sa facem mai multe fapte bune decat rele. Dumnezeu ofera darul Sau in mod liber tuturor celor ce Il roaga. Fiindca oricine va chema numele Domnului, va fi mantuit (Romani 10:13).

Cum sa devii crestin siguranta 100%

Odaca ce descoperi cum sa devii crestin si apoi accepti darul lui Dumnezeu, Biblia spune ca poti fi 100% sigur de destinatia ta vesnica.

 

1 Ioan 5:11-13 spune: Si marturisirea este aceasta: Dumnezeu ne-a dat viata vesnica, si aceasta viata este in Fiul Sau. Cine are pe Fiul, are viata; cine n-are pe Fiul lui Dumnezeu, n-are viata. V-am scris aceste lucruri ca sa stiti ca voi, care credeti in Numele Fiului lui Dumnezeu, aveti viata vesnica.

 

Esti sigur ca iti vei petrece vesnicia cu Dumnezeu in cer? Daca nu, atunci aceasta este o decizie ce nu poate fi amanata.

 

 

Sa devii astazi crestin!

Cum pot deveni crestin? Dupa ce ti-ai pus toate intrebarile, ai cantarit toate evidentele si ai analizat toate argumentele, in cele din urma te vei confrunta cu intrebarea fundamentala pe care a pus-o Domnul Isus ucenicilor Sai in Matei 16:15:

 

Dar voi cine ziceti ca sunt?

 

Simon Petru I-a raspuns:

 

Tu esti Cristosul, Fiul lui Dumnezeu.

 

Care este raspunsul tau?

 

Daca ai ajuns la aceeasi concluzie ca si Simon Petru, atunci mai ai cativa pasi pana la a avea o relatie personala cu Dumnezeul nostru iubitor. Aceasta este speranta noastra sincera si rugaciunea ca fiecare sa ajunga la aceasta concluzie, fiindca stim ca adevarata fericire, bucurie si pace vin doar atunci cand recunoastem scopul existentei noastre si predam vointa noastra Creatorului nostru. Asa cum vei vedea, crestinismul nu este bazat pe vreo cladire religioasa, formula sau ritual, ci inseamna pur si simplu sa crezi cu adevarat in inima ta.

 

Cum să-ți împărtășești credința – Prezentare conversațională

 Dacă nu cunoști Evanghelia și vrei să-ți faci o evaluare personală și să înțelegi această veste bună, citește cu atenție toți pașii din acest articol și răspunde la întrebările ce urmează cât mai sincer posibil, ca să aprofundezi și să-ți însușești mesajul Evangheliei lui Hristos.

 

Acesta e un model în care prezentarea Evangheliei poate fi împărtășită conversațional. Nu trebuie să o memorezi pentru a putea împărtăși Evanghelia, ci parcurge structura prezentării în propriile tale cuvinte, folosind versetele, povestirile și ilustrațiile așa cum ți le amintești și unde sunt de folos pentru a accentua ceva.

 

Începe printr-o scurtă mărturie cu una din experiențele tale cu Dumnezeu, sau mărturia ta personală. Apoi încheie: „Și cel mai important e faptul că acum știu cu siguranță că dacă ar fi să mor la noapte, am viața veșnică. Pot să-ți pun o întrebare?”

 

Două întrebări de diagnosticare:

[ÎNTREBAREA 1]

Ai ajuns la acel moment din viața ta de credință în care să știi cu siguranță că dacă ar fi să mori azi, ai fi cu Dumnezeu în Cer? Sau asta e ceva la care ai spune că e încă „în lucru”? Biblia spune că putem ști cu siguranță că mergem în Cer atunci când vom muri. Găsim scris ‘v-am scris aceste lucruri ca să știți că voi… aveți viața veșnică’ (1 Ioan 5:13).

Pot să-ți spun cum am ajuns să fiu sigur că am viața veșnică și cum poți ști și tu lucrul acesta?

 

[ÎNTREBAREA 2:]

Să presupunem că ai ajunge să stai înaintea lui Dumnezeu iar El te-ar întreba: ‘Ce motive aș avea să te primesc în Cerul Meu?’, ce I-ai răspunde? (Răspuns)

 

Repetă și confirmă răspunsul lor – Mulțumesc pentru răspuns, mulți gândesc aproape ca și tine în această privință. Dă-mi voie să mă asigur că înțeleg ce I-ai spune lui Dumnezeu. I-ai spune… (rezumă și repetă ceea ce a răspuns la Întrebarea 2) și apoi întreabă „Asta I-ai spune?”

 

După ce am auzit răspunsul tău la această întrebare, știu sigur că am să-ți dau cea mai importantă veste pe care ai auzit-o vreodată!

 

Tranziție – Vestea Bună este că…

 

HARUL

Cerul, sau viața veșnică, este un dar fără plată! Nu sunt multe fără plată în viața aceasta. Când vezi o reclamă cu ‘cartofi gratis’ la un fast-food, știi că sunt gratis doar dacă mai cumperi și altceva. Dacă aud că ceva e gratis, mă întreb, ‘Care-i șmecheria?’. Și totuși, incredibil, Dumnezeu ne oferă viața veșnică ca pe un dar fără plată. Găsim scris în Cuvântul Său: ‘darul fără plată al lui Dumnezeu este viața veșnică’ (Romani 6:23).

Nu este câștigat sau meritat. Biblia spune: ‘Căci prin har ați fost mântuiți, prin credință. Şi aceasta nu vine de la voi; ci este darul lui Dumnezeu. Nu prin fapte, ca să nu se laude nimeni.’ (Efeseni 2:8-9)

Imaginează-ți că cel mai bun prieten îmi face cadou o mașină nou-nouță. Dacă caut prin buzunare și scot ceva bani ca să ajut măcar puțin la plata mașinii, cu siguranță că s-ar simți insultat! Cadourile nu se plătesc. Chiar dacă i-aș da doar o sută de lei, cadoul n-ar mai fi cadou. La fel e și cu viața veșnică. Este ceva ce nimeni nu merită să primească și nici ceva ce s-ar putea câștiga vreodată.

 

Tranziție – De ce nu poate fi Cerul câștigat sau meritat? Din cauză a ceea ce spune Biblia despre om…

 

OMUL

Omul este păcătos. ‘Căci toți au păcătuit și sunt lipsiți de slava lui Dumnezeu’, spune Biblia (Romani 3:23). Este o problemă universală… Dacă ne uităm în jurul nostru, constatăm că există unele probleme majore, atât în lume, cât până și în noi. Potrivit lui Dumnezeu, acestea sunt rezultatul a ceea ce este numit păcat. Cum ai defini tu păcatul?

Deci, omul este păcătos și…

Nu se poate mântui singur. Te-ai gândit vreodată cât de bun ar trebui să fii pentru a fi acceptat în ochii lui Dumnezeu? Am fost uimit când cineva mi-a arătat ce a spus Isus: ‘Voi fiți dar desăvârșiți, după cum și Tatăl vostru cel ceresc este desăvârșit’ (Matei 5:48). Nu știu de tine, însă în dreptul meu, sunt sigur că n-am nici o șansă dacă ar trebui să fiu perfect.

Să presupunem că vii la mine în vizită și mă ofer să-ți pregătesc omleta perfectă. Deschid frigiderul și scot trei ouă. Apoi încep să le sparg în castron. Însă când să-l sparg și pe-al treilea, observ că e stricat. S-a terminat cu omleta perfectă, nu-i așa? Ai vrea să mănânci omleta știind că am pus și un ou stricat? Desigur că nu! În același fel, nu pot să-I ofer viața mea lui Dumnezeu, cu acele lucruri pe care eu le consider a fi bune și totuși să includ și alte fapte și gânduri pe care Dumnezeu le numește păcate. Nu mă pot aștepta ca viața mea imperfectă să fie acceptabilă înaintea lui Dumnezeu. Păcatul este problema.

 

Tranziție – De ce nu ne putem mântui singuri? Din cauză a ceea ce știm despre Dumnezeu.

 

DUMNEZEU

Dumnezeu este iubitor și nu vrea să ne pedepsească. Biblia spune: ‘Dumnezeu este dragoste’ (I Ioan 4:8b).

Dumnezeu este drept. Însă aceeași Biblie ne spune că Dumnezeu este și drept și că trebuie să pedepsească păcatele noastre: ‘ … dar nu socoteste pe cel vinovat drept nevinovat …’ (Exod 34:7b)

Cum poate Dumnezeu să fie iubitor și drept în același timp?

 

Imaginează-ți că jefuiesc o bancă de 50.000 de lei. O cameră video ascunsă înregistrează tot ce fac. Angajații băncii și ceilalți martori mă identifică. Sunt adus în fața judecătorului și el mă întreabă: ‘Recunoști că ești vinovat?’ Sunt vinovat și probele sunt concludente, așa că îi răspund: ‘Vinovat, onorată instanță. Îmi pare rău că am jefuit banca. Poftiți banii înapoi și să știti că n-am rănit pe nimeni. Promit că nu mai jefuiesc vreo bancă dacă mă lăsați liber’. Dacă m-ar lăsa să plec, ar fi acel judecător corect? Nu, el are un cod de procedură care trebuie aplicat. Dacă i-ar lăsa liberi pe toți care fac așa, atunci nici o bancă n-ar mai fi în siguranță. În același fel, Dumnezeu, care e mult mai drept decât orice judecător de pe pământ, nu poate și nu va accepta nici o scuză pentru păcat.

 

Noi avem o problemă. Pe de-o parte, Dumnezeu ne iubește și nu dorește să ne pedepsească, dar pe de altă parte, El este drept și trebuie să pedepsească păcatul. Cum a rezolvat Dumnezeu această problemă?

 

Tranziție – Noi avem o problemă, dar Dumnezeu a rezolvat această problemă în persoana lui Isus Hristos…

 

Isus Hristos

Cine este El.Hristos este atât Dumnezeu cât și Om. Biblia spune: ‘La început era Cuvântul (Isus), si Cuvântul era cu Dumnezeu, si Cuvântul era Dumnezeu … Și Cuvântul S-a făcut trup și a locuit printre noi …’ (Ioan 1:1,14). Cunoaștem cu toții povestea Crăciunului, când Isus a fost un copilaș. Ei bine, în același timp, El era Dumnezeu întrupat! El este 100% om și 100% Dumnezeu, în același timp.

Ce a făcut El. El a murit pe cruce, apoi a înviat din morți ca să plătească pedeapsa pentru păcatele noastre și ne-a dobândit un loc în Cer.

Cartea păcatelor

Imaginează-ți că în această carte sunt înregistrate toate păcatele zilnice-cca 66.000, care le-am făcut. Fiecare pagină dă detalii despre păcatele dintr-o anumită zi: fiecare cuvânt rău rostit, fiecare gând murdar din minte, fiecare faptă rea făcută, plus lucrurile care trebuiau făcute și nu le-am făcut.

 

(ține cartea în mâna dreaptă sus). Aici este problema: păcatul meu. Să zicem că această mână mă reprezintă pe mine. (Așează cartea pe mâna stângă). Această mână îl reprezintă pe Dumnezeu. (Ridică mâna dreaptă). Dumnezeu mă iubește (arată spre mâna de sub carte), dar El urăște păcatul meu (arată spre cartea care stă pe mâna ta). El nu vrea să mă pedepsească (arată spre mâna de sub carte), dar El trebuie să pedepsească păcatul (arată spre carte). (Ridică din nou mâna dreaptă). Păcatul meu mă separă de Dumnezeu. De multe ori am încercat să rezolv problema aceasta, să-mi schimb viața cumva (rotește cartea), să găsesc o soluție (cu cealaltă mână întorci cartea pe spate), să schimb foaia, dar problema a rămas tot acolo. Prin eforturile proprii, n-am reușit nicicum să rezolv problema păcatelor mele și să mă apropii de Dumnezeu. Din contră, parcă mă îndepărtam tot mai mult de El. (De fiecare dată când termini mișcarea cu mâna dreaptă, ține-o din nou sus).

 

Prin persoana lui Hristos, Dumnezeu a făcut ceea ce eu nu am putut să fac. El L-a trimis pe Fiul Său în lume (adu mâna dreaptă la același nivel cu cartea din stânga). Biblia spune: „Noi rătăceam cu toții ca niște oi, fiecare își vedea de drumul lui; dar Domnul a făcut să cadă asupra Lui nelegiuirea noastră a tuturor” (Isaia 53:6). Când spui „a făcut să cadă, transferă cartea în mâna cealaltă, urmărind cu privirea deplasarea cărții. Toate păcatele mele au fost transferate asupra Fiului Său. Când Hristos a plătit pentru ultimul păcat, a spus: „S-a isprăvit” Ioan 19:30. (Când ajungi aici poți să lași cartea jos).

 

După moartea Sa pe cruce, Isus a fost îngropat, a stat trei zile în mormânt, apoi a înviat din morți și S-a înălțat la Cer, iar acum ne pregătește un loc pe care ni-l oferă cadou. Fiind eliberați de pedeapsa păcatului nostru, putem avea o relație personală cu Dumnezeu. (Ia mâna dreaptă care îl reprezintă pe Dumnezeu și mâna stângă care te reprezintă pe tine și strânge-le împreună).

 

Dar cum putem primi acest dar al vieții veșnice?

 

Tranziție – Acest dar se primește prin credință.

 

CREDINȚA

Ce nu este credința mântuitoare. Nu este doar cunoaștere intelectuală. Putem cunoaște multe despre Isus și totuși să nu ne încredem în El pentru nimic ce ține de viețile noastre. Biblia spune: ‘Tu crezi că Dumnezeu este unul și bine faci; dar și dracii cred … și se înfioară!’ (Iacov 2:19). Demonii știu și ei despre Isus, însă ei nu vor merge în Cer. Nu este nici o credință temporară. Este bine să ne încredem în Dumnezeu pentru lucrurile de care avem nevoie acum. Însă, dacă ne întoarcem spre Dumnezeu doar în perioade de criză, aceasta nu înseamnă că ne încredem în El și pentru viața veșnică. Aceasta ar putea să fie doar o credință temporară, bună în vremuri grele.

Ce este credința mântuitoare. Credința mântuitoare înseamnă să te încrezi doar în Isus Hristos pentru viața veșnică. În cartea Faptele apostolilor scrie: ‘Crede în Domnul Isus și vei fi mântuit’ (Fapte 16:31).

Să presupunem că ieși pe mare într-o barcă mică și deodată se stârnește o furtună puternică. Barca începe să se rupă în bucăți și te trezești în apă, agățat de o bucată de lemn, în timp ce ești lovit de valuri. Ești pe punctul de a te îneca când, deodată, o șalupă se apropie iar căpitanul îți strigă: ‘Îți arunc colacul de salvare’. Ai continua să te ții de lemn, sau ai prinde colacul de salvare? Cu siguranță că vei apuca colacul!

 

Noi suntem în situația de a ne îneca în păcatele noastre, fără posibilitatea de a ne salva singuri. Însă Dumnezeu se apleacă spre noi din Cerul Său și ne spune: ‘V-am aruncat un colac de salvare. Numele Său este Isus Hristos. țineți-vă de El și Eu vă voi salva.’ Isus Hristos este singura Cale către viața veșnică. Putem continua să ne ținem de bucata noastră de lemn dacă vrem, însă niciuna din faptele noastre bune nu va fi vreodată destul de bună pentru a ne câștiga darul vieții veșnice. Isus Hristos este singura Cale pe care Dumnezeu ne-o oferă spre a fi salvați.

 

DECIZIA

Au aceste lucruri un înțeles pentru tine? Tocmai ai auzit cea mai frumoasă relatare despre cea mai interesantă ofertă, făcută de cel mai măreț Om care a trăit vreodată și întrebarea pe care cred că Dumnezeu vrea ca eu să ți-o pun chiar acum este aceasta…

Ai vrea să primești acest dar al vieții veșnice? (așteaptă să răspundă) Dacă îți dorești cu adevărat, te pot conduce în rugăciune, să-I spui lui Dumnezeu ceea ce tocmai mi-ai spus. Mai întâi mă voi ruga pentru tine și apoi te voi conduce în rugăciune, spunând câte o frază scurtă pe care tu să o repeți după mine. Bine?

Doamne, îți mulțumesc pentru Andrei și pentru felul în care lucrezi la inima lui. Mă rog să-i dai înțelegerea și credința de care are nevoie pentru a-și pune toată încrederea doar în Isus Hristos și pentru a primi darul vieții veșnice. Și acum, Andrei, poți repeta după mine…

 

Doamne… Îți mulțumesc că viața veșnică este un dar fără plată… Știu că nu o pot câștiga… și că nu o voi merita niciodată… Recunosc că am păcătuit… și știu că nu mă pot mântui singur… Îți mulțumesc că mă iubești… dar știu că Tu ești și drept… și trebuie să pedepsești păcatele mele… Îți mulțumesc pentru Isus… care a murit pe cruce… a înviat din morți… a plătit pedeapsa pentru păcatele mele… și a dobândit un loc în Cer și pentru mine… Acum îmi transfer toată încrederea… de la propriile mele fapte bune… Sau orice alt lucru pe care l-aș putea face… și mă încred doar în Isus Hristos pentru viața veșnică… Vino în viața mea și fii Mântuitorul meu și ajută-mă să Te urmez ca și Domn al vieții mele… Îți mulțumesc pentru darul fără plată al vieții veșnice… Îl primesc acum… În Numele lui Isus… Amin.

 

Andrei, aceasta e cea mai importantă decizie din viața ta. Aș vrea să-ți arăt ce-a spus Isus despre ceea ce tocmai ai făcut. (Citează sau cere-i să citească Ioan 6:47) ‘Adevărat, adevărat vă spun, că cine crede în Mine are viața veșnică’. Adineauri, când ai spus acea rugăciune, ai putea spune că ‘ai crezut’? Atunci ce-ți spune acest verset că ai acum? (viața veșnică)

 

Pune din nou cele două întrebări de diagnosticare:

 

Deci Andrei, ți-am pus două întrebări cu puțin timp în urmă și mă întreb cum ai răspunde la ele acum. Dacă ar fi să mori azi într-un accident, ești sigur acum că ai viața veșnică? (Răspuns). Și dacă Dumnezeu te-ar întreba ‘De ce să te las să intri în Cerul Meu?’, ce I-ai răspunde acum?

 

Bine ai venit în familia lui Dumnezeu!

 

De ce să citesc Biblia?

 

Biblia sau Sfânta Scriptură este rostirea inimii lui Dumnezeu adresată inimii omului. Chiar dacă este o scriere de origine divină ea a fost consemnată într-o formă accesibilă percepției omului care să-i poată pătrunde înțelesul.

 

Deși pot citi multe cărți ale oamenilor celebri care și-au câștigat faima de scriitori în cultura universală, de ce am nevoie să citesc și Biblia?

 

Pentru că, deși a fost scrisă de oameni sub inspirația Duhului Sfânt, autorul ei este Dumnezeu. Ea este Cartea ce ”mă citește pe mine” de parcă mi-ar fi fost adresată dintr-o cunoaștere fără greș a Autorului despre mine însumi. Dacă o citesc cu atenție, observ că nu tratează aspecte superficiale ale existenței. Cuvântul ei îmi poate pătrunde cele mai ascunse cute ale inimii, și cele mai întortocheate labirinturi ale minții mele, despre care nimeni nu are știre în afara lui Dumnezeu. Ea poate provoaca în mine trăiri și stări autentice, unice, ”nepământești” și totuși atât de reale, atât de personale, prin lucrarea și mijlocirea Duhului Sfânt.

 

Adevărul Cărții s-a dovedit ca fiind încercat, testat, cu rezultate excepționale în dreptul oricărei persoane care a îndrăznit să se apropie de măreția Autorului, a rostirilor Lui și a faptelor Lui mântuitoare. Cei care au procedat așa au găsit sens pentru viața lor, stabilitate emoțională, principii pe care și-au clădit viața și s-au dovedit a fi funcționale, au reușit să înainteze motivați de acel ”ceva” sau mai bine zis de Acel Cineva, de Autorul Scripturii, care parcă le vorbea undeva în străfundul ființei lor: ”se poate”, ”nu ești singur””vei reuși”!

 

Cu toate că Biblia vorbește despre lucruri pe care alții le-au trăit înaintea mea, ea este totuși atât de reală în dreptul meu, încât consider că este cea mai de preț moștenire pe care vreau să o las copiilor și nepoților mei.

 

Cum să citesc Biblia?

 

Imaginează-ți că ai trece printr-o împrejurare care ți-ar pune viața în pericol, un dezastru iminent, iar un om ar fi alături de tine să te salveze. Cu ce atitudine ai asculta apoi cuvintele lui ? Sau dacă te-ai confrunta cu diagnosticul unei boli terminale, care te-ar dezrădăcina din mijlocul familiei tale iar cineva ți-ar prezenta un tratament miraculos, cum i-ai da atenție ? Dar dacă ai ajunge în situația în care nimeni nu ar mai da nimic pe tine, iar o persoană ți-ar spune că pentru El ești valoros, ți-ar lega rănile, ți-ar spune că ai loc în casa Lui, la masa Lui și în familia Lui?

 

Aș vrea să știi și să înțelegi că toate acestea le-a împlinit în mod desăvârșit Dumnezeu prin Hristos. A făcut aceasta pentru mine, pentru tine, pentru noi toți, în oricât de mare număr vom auzi, generație după generație, chemarea mântuitoare a Celui ce este Cuvântul întrupat, Isus Hristos Domnul. Și dacă ai asculta, ai ține cont și ai respecta cuvântul oamenilor care ți-au făcut bine în viață, cu atât mai mult ar trebui să asculți, să respecți și să te supui Cuvântului Celui care ți-a făcut cel mai mare bine posibil și nu doar pentru viața aceasta, ci pentru veșnicie.

 

Să ne amintim că Scriptura nu este un cuvânt oarecare, ci:

 

”este insuflată de Dumnezeu și de folos ca să învețe, să mustre, să îndrepte, să dea înțelepciune în neprihănire, pentru ca omul lui Dumnezeu să fie desăvârşit şi cu totul destoinic pentru orice lucrare bună.” (2 Timotei 3:16,17)

”este Cuvântul viu şi lucrător, mai tăietor decât orice sabie cu două tăişuri: pătrunde până acolo că desparte sufletul şi duhul, încheieturile şi măduva, judecă simţirile şi gândurile inimii.” (Evrei 4 :12)

Trebuie”să locuiască din belşug în noi în toată înţelepciunea.” (Col. 3:16)

Generează credință care ”vine în urma auzirii, iar auzirea vine prin Cuvântul lui Hristos.” (Romani 10:17)

Domnul Isus Hristos ne-a promis că dacă rămânem înrădăcinați în El și Cuvintele lui rămân în noi, avem permisiunea Lui de a cere orice, cu asigurarea că ni se va da. (Ioan 15:7)

 

Cum abordez în mod practic citirea Bibliei:

 

Dacă încă nu ai o Biblie, fă ce este necesar pentru a intra în posesia uneia.

Citește Biblia într-un spirit al rugăciunii pentru ca Duhul lui Dumnezeu să te ajute să înțelegi ceea ce citești.

Citește zilnic, nu neapărat foarte mult, dar cu o atitudine bună a inimii, în acel timp din zi în care ești cel mai liniștit, odihnit și atent. ”Mă veţi căuta, şi Mă veţi găsi dacă Mă veţi căuta cu toată inima.” (Ieremia 29:13)

Citirea Bibliei este un angajament de durată, un maraton, nu un sprint.

Cercetează Scripturile, convinge-te că lucrurile pe care le auzi sunt fundamentate biblic. ”Iudeii aceştia aveau o inimă mai aleasă decât cei din Tesalonic. Au primit Cuvântul cu toată râvna şi cercetau Scripturile în fiecare zi, ca să vadă dacă ce li se spunea este aşa.” (Fapte 17:11)

Nu încerca să forțezi textul biblic să spună ceea ce vrei tu. Cercetează Scriptura fără prejudecăți și preconcepții de genul: ”știu eu cum este”, ”am auzit eu despre acest lucru”. În același timp ține cont și de contextul istoric, cultural și social al vremii în care autorii biblici se adresau.

Unii teologi sugerează să începi citirea Bibliei cu Evanghelia după Marcu (care subliniază ce a făcut Domnul Isus), apoi Evanghelia după Ioan (care subliniază ce a zis Domnul Isus).Totusi,nu trebuie neglijat ca V.Testament este baza,temelia,citata mult si de Isus …

”Dar lucrurile acestea au fost scrise pentru ca voi să credeţi că Isus este Hristosul, Fiul lui Dumnezeu; şi crezând, să aveţi viaţa în Numele Lui.” (Ioan 20:31). Continuă cu Faptele Apostolilor (care ne prezintă unele dintre experiențele comunității creștine primare) și cu Epistola către Romani (unde găsim învățăturile de bază referitoare la credința creștină într-o singură scriere). Deasemenea poți include și Psalmii în citirea ta devoțională.

 

Un alt pas este citirea integrală a Bibliei ce o poți face într-un an sau doi. Treci dincolo de obiceiul de a deschide Biblia la întâmplare pentru a afla ce îți vorbește Domnul.

 

Cugetă împreună cu Duhul Sfânt la lucrurile pe care le citești. Lectura în sine este bună dar nu suficientă. ”Cartea aceasta a legii să nu se depărteze de gura ta; cugetă asupra ei zi și noapte, căutând să faci tot ce este scris în ea, căci atunci vei izbândi în toate lucrările tale și atunci vei lucra cu înțelepciune.”(Iosua 1:8) Educa-ți mintea și inima în sensul acesta.

 

Poți lua un caiet în care să îți faci notițe în timp ce citești, consemnează ce înveți din acel pasaj despre Dumnezeu, despre tine și despre cum să trăiești într-un mod plăcut Lui și semenilor tăi. Notează-ți gândurile care te frământă, ce nu înțelegi, cum poți aplica ce înveți, ce ar trebui să schimbi în viața ta cu ajutorul Duhului Sfânt.

 

Nu aștepta ca altcineva să citească, să mediteze și să memoreze Biblia în locul tău, doar dacă ești într-o condiție specială și este necesară prezența unei alte persoane care să îți citească din Scriptură.

 

Întâlnește-te cu alți credincioși cu care să ai părtășie și să discuți în mod constructiv despre lucrurile pe care le citești, le înțelegi sau pe care dorești să le clarifici.

 

Deprinderea de a citi Biblia aduce nenumărate beneficii celui ce manifestă interes. Bucură-te de ele!

 

Botezul in apa este Biblic,dar nu neglijati si “Botezul Dumnezeiesc”facut in moartea Lui(Rom.cap.6)

 

 

Botezul în apă este unul din sacramentele bisericii creștine. Cuvântul vine de la grecescul baptizo, care înseamnă a fi scufundat, deci a fi botezat în apă înseamnă a fi scufundat complet în apă.

 

Cuvintele lui Isus din Evanghelia lui Matei 28:19 sunt: „Duceți-vă și faceți ucenici din toate neamurile, botezându-i în Numele Tatălui și al Fiului și al Sfântului Duh.”

 

 

 

În Faptele Apostolilor 2:38 citim: „”Pocăiți-vă”, le-a zis Petru, „și fiecare din voi să fie botezat în Numele lui Isus Hristos, spre iertarea păcatelor voastre; apoi veți primi darul Sfântului Duh.””

 

Creștinul biblic este persoana ‘născută din nou’ prin har, prin credință, prin Cuvântul și prin Duhul lui Dumnezeu. Botezul în apă este mărturisirea publică a intrării credinciosului în legământ cu Dumnezeu prin credința în Isus Cristos și acceptarea jertfei Lui. Simbolizează moartea, îngroparea și învierea credinciosului cu Cristos, identificarea cu El, dedicarea de a-L urma și de a fi discipolul Lui. Botezul în apă deci, este doar pentru credincioși. Botezul unui necredincios nu are nici o valoare. Trebuie să crezi din toată inima mesajul Evangheliei.

 

Botezul nu are nici o contribuție la mântuirea unei persoane. O persoană este mântuită prin credința în Isus Cristos. Apostolul Pavel a spus: „De fapt, Hristos m-a trimis nu să botez, ci să propovăduiesc Evanghelia: nu cu înțelepciunea vorbirii, ca nu cumva crucea lui Hristos să fie făcută zadarnică” (1 Corinteni 1:17). Trebuie să existe o pocăință reală în inima persoanei înainte de botez, urmată de mărturisirea păcatelor și recunoașterea nevoii de a fi iertat de Dumnezeu prin intermediul Fiului Său, Isus Cristos. Prin botez, îți afirmi dedicarea de a face fapte demne de Cel căruia îi datorezi mântuirea, împăcarea cu Dumnezeu și viața veșnică.

 

Cine crede din toată inima că Isus Cristos este mântuitorul său personal, trebuie să fie botezat. Chiar dacă acest lucru nu contribuie la mântuire, este un simbol extern al unei schimbări interioare.

 

Principiile slujirii  

CUPRINS

 

Capitolul 1

Principii ale slujirii lui Dumnezeu

Capitolul 2

Dumnezeu are nevoie de bărbaţi

Capitolul 3

Câteva adevăruri importante pe care le-am învăţat







Capitolul 1

Principii ale slujirii lui Dumnezeu

 

Mesaj transmis liderilor creştini evanghelici la conferinţa All-India despre
„Pregătirea pentru misiunea şi conducerea bisericii” 



Aş dori să deschidem Cuvântul lui Dumnezeu la Apocalipsa, capitolul 4.

După ce, în capitolul 1, Domnul i-a dat lui Ioan o descoperire a Persoanei Sale, El i-a dat, în capitolele 2 şi 3, o viziune pătrunzătoare cu privire la starea multora din bisericile care erau în acea parte a lumii. După cum ştiţi, multe dintre acele biserici erau într-o stare de decădere foarte avansată. Apoi, în capitolul 4 cu versetul 1, Domnul îi spune: „Suie-te aici!”. Ce cuvinte încântătoare sunt acestea!

Când vedem starea lucrurilor din jurul nostru şi ne întâlnim cu probleme, la care nu avem vreo soluţie, este atât de plăcut să-L auzim pe Domnul spunându-ne: „Vino mai sus! Vino şi priveşte lucrurile din punctul Meu de vedere – şi nu de la nivelul de jos, pământesc, de la care ai privit aceste lucruri până acum”. Cred că aceste cuvinte: „Vino mai sus!” trebuie să le auzim încontinuu.

Pavel spunea: „Fac un singur lucru: uitând ce este în urma mea, şi aruncându-mă spre ce este înainte, alerg spre ţintă, pentru premiul chemării cereşti a lui Dumnezeu, în Hristos Isus” (Filipeni 3:13,14). El a auzit chemarea de a veni mai sus şi, oricât de sus ajungea, nu era niciodată automulţumit de nivelul său.

Pericolul în conducerea creştină este că noi stăm atât de mult înaintea oamenilor. Suntem aclamaţi. Acum avem deja şi acoperire mass-media. Avem titluri şi ranguri ataşate numelor noastre! Ce ar mai putea să ne lipsească?! Vă voi spune: „Avem nevoie să ne apropiem de inima lui Dumnezeu! Avem nevoie să mergem mai sus!”

Dumnezeu nu l-a creat pe Adam fiindcă avea nevoie de un slujitor. Nu l-a creat pe Adam fiindcă avea nevoie de unsavant. Iar pe voi şi pe mine nu ne-a creat fiindcă avea nevoie de slujitori sau savanţi. El are milioane de îngeri care să-L slujească. El l-a creat pe Adam pentru ca, în primul rând, acesta să poată avea părtăşie cu El. Acesta este motivul pentru care legea pentru Adam NU era: „Şase zile să lucrezi şi a şaptea zi să te odihneşti”. Nu. Acea poruncă a venit mai târziu, prin Legea lui Moise.

Adam a fost creat în a şasea zi. Aşa că PRIMA zi a vieţii lui, a şaptea zi pentru Dumnezeu, dar prima pentru Adam – a fost o zi de odihnă şi de părtăşie cu Creatorul său. Abia după această zi, a părtăşiei cu Dumnezeu, trebuia Adam să Îl slujească în grădină, pentru următoarele şase zile.

Când uităm această ordine, când uităm că părtăşia cu Dumnezeu trebuie tot timpul să aibă loc înainte de ieşirea noastră în via Lui pentru a-L sluji, atunci ratăm scopul primar al creării noastre şi al răscumpărării noastre.

Putem fi atât de acaparaţi de nevoile din jurul nostru, mai ales într-o ţară ca India, încât nu ne mai rămâne timp pentru părtăşia cu Dumnezeu. Poate simţim că aceasta e o pierdere de vreme, când există atâtea nevoi în jurul nostru! Dar ce rezultat are munca a cărei motivaţie este numai nevoia? Abundenţă de muncă, poate, dar rezultatele vor fi de slabă calitate. Statisticile sunt înşelătoare. Aţi auzit, probabil, o zicală care spune că există trei tipuri de minciuni – minciunile negre, minciunile albe şistatisticile! Statisticile sunt, deci, înşelătoare. Gruparea „Martorii lui Iehova” are statistici, mormonii au statistici; şi aceste grupări sunt dintre acelea, care au cea mai mare creştere numerică astăzi în lume. Toţi au statistici în aceste zile, dar Isus niciodată nu Şi-a făcut griji în privinţa statisticilor.

Au fost perioade în viaţa mea, când am trecut prin anumite crize. Una a fost în perioada tinereţii, când am căutat să-L slujesc pe Domnul, dar cu toate că cunoşteam Cuvântul am constatat că eram lipsit de putere! Aşa că m-am rugat Domnului să mă boteze cu Duhul Sfânt – pentru a fi îmbrăcat cu putere de sus. Ştiu că sunt puncte de vedere diferite cu privire la acest lucru – şi nu încerc să conving pe nimeni. Vreau să spun doar, că eram născut din nou şi botezat în apă, dar din viaţa mea nu curgeau „râuri de apă vie”. Ştiam, însă, că Isus a promis tuturor celor ce vor crede în El că din viaţa lor vor curge râuri de apă vie şi niciodată nu vor fi seci; însă eu constatam, de multe ori, că eram secat. Chiar dacă cunoşteam Cuvântul şi chiar dacă predicam, eram fără vlagă. Foarte des slujirea mea înaintea Domnului era, ca şi cum ai pompa cu o pompă manuală. Ştiţi ce înseamnă aceasta – pompezi, iarăşi pompezi şi ies câţiva picuri de apă. Ceea ce iese nu seamănă deloc cu un râu. Totuşi vedeam că Isus spunea clar: „Cine crede în Mine, din inima lui vor curge râuri de apă vie”.

Tot ce vă pot spune este că L-am căutat pe Dumnezeu şi El S-a întâlnit cu mine. Această întâlnire a schimbat direcţia vieţii mele. Nu am trecut în biserica Penticostală. Nu mă consider penticostal sau carismatic; dar Dumnezeu S-a întâlnit cu mine şi m-a umplut cu Duhul Lui cel Sfânt.

Apoi, după câţiva ani, am ajuns la o altă criză a vieţii mele. A fost o criză de autenticitate, în care se ridica problema dacă ceea ce predicam altora era, într-adevăr, în adâncul fiinţei mele, o realitate; de asemenea, dacă esenţa mesajului, cu care păream să fiu încărcat când vorbeam înaintea oamenilor, era sau nu o sarcină reală, pe care o purtam cu-adevărat în inima mea.

În urmă cu aproape 28 de ani am ţinut la Deolali primul nostru Congres „All-India” pe teme de Evanghelizare. Am prezentat acolo o lucrare pe care am pregătit-o dinainte în scris. Eram tânăr, având doar 30 de ani, şi ştiţi cum e când suntem tineri. Vroiam să-i impresionez pe toţi şi lucrarea mea era impresionantă, pentru că am lucrat la ea, din greu. Eram invitat ca vorbitor la conferinţe pe teme de sfinţirea vieţii în Australia, în Singapore şi în alte părţi. Peste tot, căutam să-i impresionez pe oameni.

Apoi, odată Domnul mi-a vorbit şi m-a întrebat: „Tu vrei să impresionezi oamenii sau vrei să-i ajuţi?”. Eu i-am răspuns: „Doamne, eu vreau să-i ajutAtunci Domnul a spus: „Atunci nu mai încerca să-i impresionezi.” Ca urmare am ajuns la un moment al vieţii, în care a trebuit să recunosc: „Doamne, viaţa mea lăuntrică nu corespunde cu ceea ce predic.” În exterior aveam o mărturie bună din partea oamenilor. Dar viaţa interioară a gândurilor mele şi atitudinile mele – atitudinea mea faţă de bani – nu erau după modelul lui Isus. Îl proclamam pe Hristos cu gura, dar Duhul lui Hristos nu era la conducerea vieţii mele interioare, a gândurilor mele. A trebuit să fiu cinstit cu Dumnezeu în legătură cu această problemă.

Eu am ajuns la convingerea că primul pas înspre Dumnezeu este sinceritatea.

Pe atunci eram deja destul de cunoscut. Scriam cărţi care aveau o largă circulaţie, aveam o emisiune săptămânală la radio şi eram invitat la tot felul de evenimente. Într-o zi, Domnul a vorbit inimii mele şi m-a întrebat: „Eşti gata să stai pe scenă înaintea acelei mulţimi, care te respectă, şi să le spui că nu eşti autentic, că nu eşti sincer?”. Am spus: „Da, Doamne! Nu îmi pasă ce cred oamenii despre mine. Vreau ca tu să lucrezi în viaţa mea. Îţi cer un singur lucru: ca viaţa mea interioară să corespundă cu ceea ce predic”.

Aceasta i-am cerut Domnului în urmă cu douăzeci şi trei de ani. Dumnezeu S-a întâlnit cu mine din nou. El îi răsplăteşte pe aceia, care Îl caută cu sârguinţă; mi-a spus: „Vino mai sus”.

Pentru toţi cei douăzeci şi doi de ani care au trecut de atunci, părtăşia cu Dumnezeu a devenit cel mai de preţ lucru din viaţa mea. Mi-a schimbat viaţa, îndepărtând din ea toată descurajarea şi depresia.

Am găsit secretul umblării cu Dumnezeu şi slujirea mea s-a umplut de bucurie! Nu mai este seacă!

Toată slujirea ta depinde de umblarea ta personală cu Dumnezeu. Adu-ţi aminte, când Isus se afla în casa Mariei şi a Martei. I-a spus Martei: „Eşti îngrijorată şi apăsată de atât de multe lucruri!”. De ce era îngrijorată Marta? Erau acolo nevoi de acoperit, iar ea Îl slujea pe Isus într-un mod altruist, făcând sacrificii, muncind din greu în bucătărie – nu pentru ea însăşi, ci pentru Domnul şi pentru ucenicii Lui. Ce slujire mai mare ar fi putut face? A fost total altruistă în ceea ce a făcut! Nu a făcut-o pentru bani sau pentru un salariu, aşa cum slujesc azi mulţi lucrători creştini. Nu. Nu făcea nimic pentru sine! Şi totuşi Domnul îi spune: „Eşti apăsată de atât de multe lucruri!”. Ea credea că Maria era cea egoistă, stând acolo la picioarele Domnului fără să lucreze nimic, doar ascultând. Dar Isus a spus: „Acesta este lucrul important. Acesta este SINGURUL LUCRU necesar”.

Există o parafrazare frumoasă a versetului 1 Corinteni 4:2, care spune: „Cel mai important lucru pentru un slujitor este ca el să facă numai ceea ce îi spune stăpânul lui”. Aceasta a adus atât de multă odihnă inimii mele! Ce am de făcut, când văd o lume plină de nevoi? Să mă îngrijorez şi să mă frământ, fiind complet absorbit de nevoie? În creştinătate sunt o mulţime de manipulatori care doresc să mă pună la lucru. Dar eu îi spun Domnului: „pe Tine vreau să Te aud”. Sunt o mulţime de Marte, care mă vor critica spunând: „Nu-ţi pierde vremea ascultând, când o lume plină de nevoi piere în păcat”.

În mod sigur trebuie să luăm aminte la nevoile lumii. Isus a spus: „Ridicaţi-vă ochii, şi priviţi holdele, care sunt albe acum, gata pentru seceriş”. Trebuie să luăm aminte la nevoi, şi trebuie să le atragem atenţia şi altora asupra nevoilor. Da. Dar chemarea trebuie să vină neapărat de la Dumnezeu, nu de la om. Pentru mine aceasta a fost o descoperire.

Isus a stat în Cer vreme de patru mii de ani, timp în care lumea zăcea murind în nevoia de un Mântuitor. Nimeni nu L-a putut presa să plece din Cer înainte de timpul hotărât de Tatăl, „dar când a venit împlinirea vremii” El a venit. Când a venit pe Pământ, a aşteptat vreme de treizeci de ani făcând scaune şi bănci – timp în care lumea zăcea muribundă! Doar nevoia în sine nu a L-a mobilizat. Când, însă, a venit momentul potrivit, Tatăl a spus: „Du-te”. Şi El S-a dus, şi a făcut mai mult în trei ani şi jumătate decât ar fi putut face alţii în trei mii de ani. Cea mai importantă caracteristică a unui slujitor NU este alergatul în cât mai multe locuri pentru Dumnezeu, ci ascultarea glasului Său. Este dificil să asculţi.

În anii tinereţii eram într-o adunare, unde studiam Scriptura, posteam şi ne rugam regulat. Eram învăţaţi să avem în fiecare dimineaţă un „timp de linişte” – un obicei bun, pe care îl recomand tuturor. Totuşi, în ciuda acestor multe ore aparentpetrecute în prezenţa Domnului, oamenii erau încă supărăcioşi, dificili, înclinaţi înspre a critica şi a judeca pe alţii, suspicioşi şi având amărăciune în viaţa lor. Ceva era greşit undeva. Pe de altă parte, uneori am avut ocazia să petrec zece sau cincisprezece minute cu un om evlavios şi să mă simt inspirat şi provocat. Puteţi să vă imaginaţi atunci, ce ar însemna să petreceţi zece sau cincisprezece minute cu Însuşi Dumnezeu? Cum se face atunci, că niciunul dintre noi nu eram schimbaţi? Domnul mi-a arătat, că de fapt nu petreceam timp cu El în acel „timp de linişte”. Petreceam timp cu mine însumi. Studiam doar o carte – şi nu exista vreo diferenţă, în ce priveşte studiul, dacă cartea din faţa mea era Biblia sau o carte de chimie. Nu petreceam timp cu Dumnezeu – ascultându-L pe El. Eu doar studiam o carte!

În privinţa Mariei, Isus a spus că: „un singur lucru trebuie. Maria şi-a ales partea cea bună” (Luca 10:42), şi anume să asculte. Din ascultare decurg toate celelalte lucruri şi aceasta este o cale foarte eficientă de a-L sluji pe Dumnezeu, fiindcă ascultând, El este Acela care îţi poate spune ceea ce trebuie să faci!

Tatăl I-a spus lui Isus ceea ce are de făcut. Odată Isus a fost îndemnat de Duhul să meargă pe jos 80 de kilometri de la Galilea până în ţinutul Tirului şi al Sidonului, dincolo de graniţele Israelului. Nu ştiu câte ore i-a luat să parcurgă acel drum – probabil o zi întreagă. Acolo a întâlnit o femeie dintre neevrei a cărei fiică era posedată de un demon. El a scos afară acel demon, arătând ucenicilor marea credinţă pe care a avut-o acea femeie când a cerut doar fărâmiturile ce cădeau de la masa copiilor. Apoi S-a întors în Galilea. Acesta a fost modul în care a trăit Isus. A fost în stare să străbată tot drumul acela pentru UN singur suflet. Lucrarea aceasta nu a fost impresionantă din punct de vedere statistic! Însă a fost făcută în ascultare de voia lui Dumnezeu.

Isus a slujit în acest mod timp de trei ani şi jumătate, iar la sfârşitul acelei perioade El a spus Tatălui: „Eu Te-am proslăvit pe pământ, am sfârşit lucrarea pe care Mi-ai dat-o s-o fac” (Ioan 17:4). A împlinit El toate nevoile care erau în lume – în India, în Africa? Nu. Însă a terminat lucrarea pe care i-a dat-o Tatăl; şi nu Şi-a dorit să stea pe Pământ nici măcar cu o zi mai mult. De asemenea, apostolul Pavel a putut spune la sfârşitul vieţii că: „mi-am isprăvit alergarea”.

În Trupul lui Hristos, tu ai o anumită chemare, iar eu am alta, diferită de a ta. Însă indiferent de chemarea individuală, trebuie să înţelegem ceea ce vrea Dumnezeu de la fiecare dintre noi. Una din cauzele asurzirii faţă de vocea lui Dumnezeu estelipsa de autenticitate care există in vieţile noastre – lipsa de sinceritate şi prefăcătoria.

Fariseii nu au putut auzi ceea ce spunea Isus, pentru că trăiau o viaţă de prefăcătorie. Ei dădeau altora impresia că erau evlavioşi, aşezându-se în fruntea oamenilor ca lideri şi savanţi ai vremii lor. Dacă l-aţi fi întâlnit pe Petru sau pe Ioan, cu patru sau cinci ani înainte ca ei să se fi întâlnit cu Isus şi i-aţi fi întrebat: „Petru, Ioan, aţi putea să-mi spuneţi numele vreunui om evlavios pe care îl cunoaşteţi?”, foarte probabil că ar fi menţionat numele unui fariseu, care era un lider în sinagoga locală la acea vreme. Aceasta le era înţelegerea, că oamenii care studiau Scriptura, posteau, se rugau, purtau cutii mici cu versete din Scriptură pe frunţile lor şi arătau atât de sfinţi şi atât de pioşi erau cu adevărat evlavioşi. Deci vă puteţi imagina şocul, pe care l-au avut, când L-au auzit pe Isus etichetându-i pe acei lideri din sinagogă ca pe o adunătură de ipocriţi care candidează la un loc în Iad.

Când Isus Şi-a ales ucenicii, nu a ales nici măcar unul din vreo şcoală biblică. În acele zile la Ierusalim exista o şcoală biblică condusă de Gamaliel, dar Isus nu S-a dus să-Şi aleagă ucenicii de acolo. El i-a luat de pe marginea lacului Galileii – oameni needucaţi – şi i-a făcut apostolii Săi. Apoi, aceştia au scris cărţi pe care acum seminariile biblice le dau ca material de studiu cursanţilor pentru obţinerea unui doctorat în teologie! Nu este acesta un fapt uimitor? Eu cred că Petru însuşi nu ar fi fost în stare să dobândească vreo diplomă la seminarele noastre teologice. Probabil că singurul dintre ucenici, care ar fi fost în stare să obţină o astfel de diplomă, era Iuda – cel mai deştept şi mai abil membru al grupului.

De ce i-a ales Isus pe asemenea oameni? Pentru că erau oameni deschişi şi gata să-L asculte. Câtă agitaţie a fost când aceşti bărbaţi simpli au intrat în vreo sinagogă şi au predicat! Ei nu predicau mesajele de rutină, pe care oamenii le auzeau mereu. Ei erau prooroci; şi oamenilor nu le-au plăcut niciodată proorocii. În istoria de o mie cinci sute de ani a Israelului, cum spunea Ştefan, „pe care dintre prooroci nu i-au persecutat?”

Acei apostoli nu erau vorbitori diplomaţi. Erau prooroci; şi eu cred că ţării noastre i-ar fi de folos câţiva prooroci în aceste vremuri, astfel încât să putem auzi ce ne spune Dumnezeu, căruia nu Îi pasă de ceea ce este mare şi însemnat în ochii oamenilor.

Nu sunt împotriva conferinţelor, cum e şi aceasta, în care ne-am adunat noi acum. Însă, de mai bine de douăzeci de ani am încetat să mai merg la astfel de conferinţe. Refuz orice invitaţie de acest fel. Ştiu că aceste întâlniri te pot face renumit. Ai priză la publicul larg şi eşti mediatizat; dar am descoperit, în timp ce călătoream prin satele din ţara noastră, unde se află momentan ponderea chemării mele la slujire, căci oamenii care muncesc efectiv nu sunt la o conferinţă ca aceasta. Ei sunt necunoscuţi şi sunt acolo, afară, în acele sate. Ei nu pot vorbi englezeşte şi în mod sigur nu ştiu să ţină o cuvântare; dar sunt plini de Duhul Sfânt, îl iubesc pe Domnul şi ies în afară, aducând suflete pierdute la Hristos. Slavă lui Dumnezeu pentru astfel de oameni! În schimb, alţii îşi organizează misiuni şi devin cunoscuţi ca lideri de misiune, obţinând cinstirea din partea oamenilor. Mulţi dintre aceia, care sunt primii acum, vor fi ultimii când va reveni Isus. Aşa că este bine pentru noi să fim smeriţi. Este bine pentru noi să ne vedem propria micime. Poate că, totuşi, nu suntem aşa de mari în ochii lui Dumnezeu, cum cred alţi creştini despre noi datorită diplomelor şi a titlurilor noastre. Acestea îi pot impresiona pe oameni, dar nu pe Dumnezeu. De fapt, ele nu-l impresionează nici pe diavol. El se teme de un om sfânt, de un bărbat autentic, care este la fel pe dinăuntru ca şi pe dinafară şi care niciodată nu predică ceea ce nu trăieşte la modul practic.

Oamenii mă întreabă: „Frate Zac, de ce nu-i impulsionezi pe creştini să meargă în misiune în India de Nord?” Eu le răspund: „Isus i-a învăţat pe alţii să facă numai ceea ce El Însuşi, mai întâi, a înfăptuit” (vezi Faptele Apostolilor 1:1). Eu nu am trăit niciodată în nordul Indiei. Deci nu pot spune altora să o facă. Nu spun că nu trebuie mers acolo. Spun doar, că eu nu pot predica ceea ce nu fac.

Însă eu nu sunt întregul Trup al lui Hristos. Sunt numai o parte din el. Luat ca mădular separat, eu sunt şi voi fi un membru neechilibrat al Trupului lui Hristos. Singurul om echilibrat, care a umblat vreodată pe Pământ, a fost Isus Hristos. Tu eşti neechilibrat, iar eu la fel. Să nu credem că vreunul din noi este mai mult decât o parte. Fiecare parte este necesară – evanghelistul, învăţătorul, păstorul, proorocul şi apostolul – pentru ca oamenii să fie făcuţi mădulare ale Trupului lui Hristos şi ca acest Trup să fie zidit.

Care este chemarea noastră? Este să facem ca cineva, care nu este membru al Trupului lui Hristos, să devină mădular al acestui Trup. În fond, nu aceasta este oare chemarea noastră? Cred că în această privinţă suntem cu toţii de acord.

De vreme ce Duhul Sfânt foloseşte cuvântul „Trup”, permiteţi-mi să folosesc pentru exemplificare trupul omenesc. Să zicem că aici pe o farfurie se află un cartof (reprezentându-l pe un necredincios) care trebuie să devină o parte a trupului meu. Cum are loc această integrare? În primul rând prin evanghelizare, adică prin întinderea înspre afară a mâinii şi prin luarea acelui cartof.

Evanghelizarea este întotdeauna prima slujire pentru îndeplinirea acestei sarcini. De aceea eu niciodată nu subestimez valoarea evanghelizării. Ea este nespus de valoroasă pentru mine şi în mod special îi apreciez pe aceia, care sunt angajaţi în această slujire în zăduful şi în murdăria din nordul Indiei. Le citesc cu un viu interes revistele, pe care le primesc acasă periodic şi care mă informează despre slujirea acestor scumpi fraţi ai mei, care muncesc acolo din greu. Când am fost în Nord, am avut ocazia să mă şi întâlnesc cu unii din ei.

Deci aici este mâna mea care ia cartoful de pe farfurie. Acel cartof nu va deveni niciodată parte a trupului meu, dacă „evanghelistul” (mâna mea) nu se întinde înspre afară şi nu face „evanghelizare” (adică nu ia cartoful şi îl pune în gura mea).

Dar oare această acţiune este tot ceea ce am de făcut? Dacă doar ţin acel cartof în gură, va deveni el o parte a trupului meu? Nu. După o vreme se va strica şi va trebui să-l dau afară din gura mea. Acesta este modul, în care unii dintre cei convertiţi putrezesc în unele din bisericile noastre! Ei sunt luaţi înăuntru şi ţinuţi doar în gură!

Este nevoie să se întâmple ceva mai mult cu acel cartof. Trebuie să fie mestecat şi zdrobit de dinţii mei. Atunci cartoful poate să-şi închipuie că tot procesul digestiei s-a încheiat, dar nu, nu s-a încheiat! Cartoful merge în jos în stomacul meu şi acolo constată că o ploaie acidă este turnată fără cruţare peste el. Aceasta e o imagine a slujirii profetice în biserică. Ştim cu toţii că nu este confortabil, când se toarnă acid peste noi. Slujirea gingaşă, prin care am fost ridicaţi de pe farfurie, a fost atât de agreabilă; dar când se toarnă acid peste noi, ceea ce simţim nu este deloc un sentiment plăcut. Acum cartoful este complet zdrobit şi nu mai arată deloc ca un cartof. Însă, în câteva săptămâni, ce să vezi, el a ajuns carne, sânge şi oase – o parte legată organic de trupul meu!

Acum, a cui slujbă a fost cea mai importantă în îndeplinirea acestei sarcini? Care dintre noi are vreo slujire pe care nu ar fi primit-o? Dacă suntem smeriţi, vom mărturisi că fără celelalte mădulare din Trup suntem neechilibraţi. Mâna nu este cu nimic mai importantă decât stomacul. Se completează reciproc. Din păcate, în creştinătate există o permanentă concurenţă între mădulare – mâna îşi clădeşte împărăţia ei, stomacul îşi clădeşte împărăţia lui şi gura şi-o clădeşte pe-a ei! Care este rezultatul acestei concurenţe? Nu un Trup, ci un ”Laborator de Anatomie” cu o gură aici, un stomac dincolo, o mână în altă parte, şi un picior deoparte. Acesta nu este un Trup!

Care este nevoia noastră cea mai stringentă? Da, este adevărat, avem nevoie de instrucţiuni. Dar mai mult decât orice altceva avem nevoie de smerenie. Trebuie să recunoaştem că suntem cu toţii importanţi în egală măsură – fiecare mădular din Trupul lui Hristos; şi marele lider de misiune nu este cu nimic mai de preţ în această slujire ca fratele sărac, care nu vorbeşte bine engleza, dar care iese şi aduce suflete la Hristos. Ei toţi fac parte din acelaşi Trup.

„Vino mai sus” ne spune Domnul, „şi priveşte lucrurile din perspectiva mea.” Lucrurile arată foarte diferit, când sunt privite din punctul de vedere al lui Dumnezeu şi nu dintr-o perspectivă pământească.

De ce sunt atât de mulţi lucrători creştini care au o părere atât de bună despre ei înşişi? Fii sincer. Ce gânduri ai cu privire la propria ta persoană, când eşti singur cu tine însuţi? Sunt ele gânduri de smerenie, de recunoaştere a faptului că tu prin tine însuţi nu eşti nimic?

Câteodată stau afară şi mă uit la stele. Ştiu că sunt milioane de stele şi că tot Pământul este doar un fir de praf în acest Univers. Atunci spun: „O, Doamne, ce mare eşti! Ce vast e acest Univers! Sunt o astfel de particulă minusculă pe acest fir de praf numit Pământ; şi fiind aici eu pretind să te reprezint pe Tine şi predic oamenilor despre lucruri atât de măreţe. Te rog, ajută-mă să-mi pot estima corect propria persoană!”. V-aş recomanda ca fiecare dintre voi să vorbiţi aşa cu Dumnezeu.

Dumnezeu dă har celor smeriţi. Oricine poate dobândi cunoştinţă, dar numai cei smeriţi pot primi har. Avem nevoie mult mai mare de har decât de cunoştinţă.

M-am gândit la tinerii, care vin la Domnul şi care sunt persecutaţi de familiile lor pentru noua lor credinţă. Ce vede o astfel de persoană, când vine la una din bisericile noastre? Oare vede Duhul lui Isus Hristos acolo? Oamenii din jurul nostru au o impresie aşa de rea despre creştinism!

De multă vreme cred că cel dintâi principiu al unei slujiri eficiente, fie în evanghelizare fie în alt domeniu, se găseşte înEvrei 2:17, unde scrie că Isus „a trebuit să Se asemene fraţilor Săi în toate lucrurile”. Vreau să medităm la aceste cuvinte: „S-a făcut asemenea fraţilor Săi în toate lucrurile”.

Cum pot să-i slujesc pe alţii? Trebuie să mă fac ca ei în toate lucrurile. Trebuie să mă cobor la nivelul lor.

De ce nu pot comunica cu o furnică micuţă care mişună pe podea? Pentru că sunt prea mare. Dacă mă duc la acea furnică în formă umană, se va înspăimânta. Singurul mod, în care pot comunica cu ea, este, în primul rând, să mă fac asemenea ei. Singura modalitate de comunicare a lui Dumnezeu cu noi a fost să devină ca noi. Putem înţelege cu toţii acest lucru; dar să ne aducem aminte că în slujirile noastre faţă de alţii – fie într-o biserică locală fie într-o zonă încă neatinsă de Evanghelie – cel dintâi principiu este acesta: să fim făcuţi asemenea lor în toate lucrurile, să stăm unde stau ei, după cum zicea Ezechiel: „Am ajuns (…) la robii de război (…) în locul unde se aflau; şi am rămas acolo (…) în mijlocul lor” (Ezechiel 3:15).

Aceasta înseamnă, de exemplu, să nu vrem să ne ridicăm pe noi înşine deasupra altora în nici un fel. Din această cauză Isus le-a spus ucenicilor Săi să nu îşi ia niciodată vreun titlu ca „Învăţător”, „Părinte”, sau orice alt titlu. De ce? Pentru că un titlu te va înălţa deasupra oamenilor pe care îi slujeşti. Îi vei intimida cu măreţia ta, în loc să fii ca unul dintre ei.

În ciuda unui astfel de avertisment, noi totuşi avem astăzi în creştinătate o mulţime de oameni care au titluri.

Avem impresia că adoptând metodele lumii Îl putem sluji mai bine pe Dumnezeu. Însă nu avem dreptate.

Citim în Vechiul Testament că la un moment dat Filistenii au capturat Chivotul Legământului lui Dumnezeu. Însă au avut o problemă cu el, aşa că l-au trimis înapoi pe un car cu boi. După câţiva ani, David, când s-a hotărât să mute Chivotul, s-a gândit: „Uite, asta-i o idee bună. Modalitatea, prescrisă de Lege, de transportare a Chivotului pe umerii leviţilor e-n regulă pentru distanţe scurte, dar pentru distanţe lungi metoda Filistenilor se vede clar că e mai bună”. Aşa că a pus şi el Chivotul pe un car cu boi. Ştiţi ce s-a întâmplat mai departe. Boii s-au împiedicat şi Uza şi-a întins mâna pentru a sprijini Chivotul. Dumnezeu S-a aprins de mânie şi l-a lovit pe loc cu moartea pe Uza, pentru că el nu era un levit. Dumnezeu nu a fost de acord să-Şi schimbe metodele. Atunci David a fost extrem de deranjat; dar de unde a început totul? A început atunci când David i-a imitat pe filisteni. Apoi a survenit moartea.

Tragedia morţii vine de fiecare dată când imităm lumea prin adoptarea metodelor ei, şi anume, când bisericile creştine sunt conduse prin metode manageriale, specifice societăţilor comerciale, şi când factorul financiar devine primordial în lucrarea creştină.

Este bine să ne întrebăm pe noi înşine: oare biserica sau organizaţia pe care o conducem ar supravieţui şi în condiţiile, în care ar înceta să mai intre bani în contul ei? Ori s-ar nărui totul din cauza lipsei banilor? O lucrare autentică a lui Dumnezeu se poate folosi de bani, dar nu devine niciodată dependentă de bani. Ea va fi dependentă numai de Duhul Sfânt.

Biblia spune că Duhul este gelos (Iacov 4:5) – gelos atunci când altceva sau altcineva Îi ia locul de drept în Biserică. Acel altceva poate fi muzica. Eu nu sunt împotriva muzicii. Cred că trebuie să avem în bisericile noastre muzica de cea mai bună calitate, fără să imităm, însă, lumea. Dar nu e voie să depindem de muzică.

De exemplu, dacă credem faptul că la sfârşitul unei întâlniri creştine, punând orga să cânte în surdină noi putem mişca oamenii să ia o decizie, ce este aceasta? Este manipulare psihologică, nu puterea Duhului Sfânt.

Dacă Cuvântul lui Dumnezeu este predicat în puterea Duhului Sfânt, aşa cum Isus şi apostolii au făcut-o, nu veţi mai avea nevoie să puneţi orga să cânte în surdină spre finalul predicii. Puteţi să o aveţi dacă vă place, dar nu e înspre folosul duhovnicesc al adunării. Când nu ai puterea Duhului Sfânt, vei încerca să-i manipulezi pe oameni prin metode psihologice pentru a-i determina să ia o decizie. Pe termen lung, însă, vei descoperi că astfel de decizii au fost numai emoţionale şi superficiale.

Duhul Sfânt este gelos pentru locul, care pe bună dreptate este al Lui în Biserică. Nu Îl poţi înlocui cu teologie. Nu Îl poţi înlocui cu muzică. Nu Îl poţi înlocui cu bani. Mulţumim lui Dumnezeu pentru toate aceste lucruri şi le folosim pe toate. Isus a folosit banii. Deci cum am putea fi împotriva folosirii lor? Este scris că Isus a cântat un imn de laudă. În Evrei 2:12citim că Însuşi Isus este Cel care conduce Biserica în lauda adusă Tatălui. Când Îl lăudăm pe Dumnezeu, Îl urmăm pe Conducătorul nostru. Deci cum am putea fi împotriva muzicii? Nu suntem împotriva nici unuia din aceste lucruri, dar se pune întrebarea, de care din acestea suntem dependenţi.

Suntem oare dependenţi de personalităţi proeminente sau de predicatori mari? Nu? Duhul Sfânt este gelos.

Isus a devenit un slujitor. Fiecare lider creştin vorbeşte despre un stil de viaţă de slujire şi ce înseamnă să fii un slujitor. De asemenea, sunt scrise multe cărţi pe acest subiect. Dar ce înseamnă aceasta în termeni practici? Permite-mi să te întreb: cum te porţi cu colegii de muncă? Cum te porţi cu colegul tău mai tânăr, care este proaspăt angajat la firma voastră? Este el într-adevăr un frate pentru tine sau trăieşte sub presiunea fricii de tine? Dacă este aşa, atunci chiar dacă ai predica despre slujire până la Ziua Judecăţii, trebuie să-ţi spun deschis, că nu ai înţeles slujirea. Nu l-ai înţeles pe Isus.

Isus a fost atât de simplu! El niciodată nu i-a intimidat pe oameni. El a spus: „Eu sunt un fiul al omului” – şi aceasta înseamnă „un om obişnuit”. El a fost Fiul sfânt şi curat al lui Dumnezeu, Care a trăit din veşnicii cu Tatăl, dar a venit şi a trăit pe Pământ ca un om obişnuit. El S-a făcut asemenea fraţilor Săi în toate lucrurile.

Pentru ca să devenim asemenea fraţilor noştri, în toate lucrurile, ceva în noi trebuie să moară. Este scris despre Isus că„S-a smerit până la moarte”. Moartea este dovada smereniei noastre.

Bobul de grâu, care cade în pământ şi moare, va aduce multă roadă. Acesta a fost unul dintre adevărurile, pe care le-am descoperit în urmă cu douăzeci şi doi de ani, când am avut acea criză de autenticitate înaintea Domnului. Am înţeles că cea mai mare lucrare, pe care o puteam eu face pentru Domnul în India, era să cad în pământ şi să mor – să mor faţă de voinţa mea, faţă de ceea ce gândeau alţii despre mine, faţă de ambiţiile mele, faţă de scopurile pe care mi le-am propus, faţă de iubirea de bani, faţă de tot şi în mod special faţă de mine însumi, astfel încât după aceea numai Isus să fie totul pentru mine şi să pot privi zilnic înspre El, spunând cu sinceritate (asemenea psalmistului): „Pe cine altul am eu în Cer afară de Tine? Şi pe Pământ nu-mi găsesc plăcerea în nimeni decât în Tine” (Psalmul 73:25).

Există momente când mă culc în patul meu şi Îi spun lui Dumnezeu: „Doamne, slujirea mea nu este dumnezeul meu. Tu singur eşti Dumnezeul meu. Nimeni nu Îţi va lua locul vreodată. Tu eşti totul pentru mine. Poţi să-mi iei vocea, să mă paralizezi sau să faci orice cu mine. Eu Te voi iubi şi atunci din toată inima mea”. Nimeni nu poate să-mi fure bucuria, pentru că în prezenţa lui Dumnezeu este bucurie deplină. Numai din acest izvor pot curge râuri de apă vie prin noi.

Încă ceva în încheiere: în urmă cu mulţi ani, când eram încă tânăr în credinţă, Domnul mi-a vorbit din 2 Samuel 24:24, unde David spunea: „Nu voi aduce Domnului, Dumnezeului meu, arderi de tot, cari să nu mă coste nimic”.

Ceea ce Domnul a spus în acea zi inimii mele, a fost că El, atunci când a venit pe Pământ, a oferit ceea ce L-a costat totul. Deci eu, care aveam de gând să-L slujesc, va trebui să-L slujesc în acelaşi spirit de sacrificiu. Fiecare slujire a mea va trebui să mă coste ceva.

Cum stau lucrurile în slujirea ta pentru Domnul? A trebuit să jertfeşti vreodată ceva? Astăzi, în India, avem mulţi lucrători creştini care câştigă de cinci până la zece ori mai mult decât ar câştiga într-o slujbă din lume.

Este acesta sacrificiu?

În urmă cu treizeci şi unu de ani, când mi-am lăsat serviciul, pe care-l aveam în Marina Indiană, am luat o decizie: că nu voi folosi pentru nevoile mele nici un ban primit în plus faţă de venitul lunar câştigat în acea slujbă din Marină. Acea decizie m-a păzit de corupţie timp de treizeci şi unu de ani.

Nu trebuie să-i judecăm pe alţii şi nici eu nu sunt aici ca să vă judec. Pe mulţi dintre voi nu vă cunosc, deci îmi este uşor să vă spun următoarele: puneţi-vă întrebarea: care ar fi salariul vostru azi, dacă aţi avea un serviciu în lume.

John Wesley obişnuia să le spună colaboratorilor săi: „niciodată să nu se poată spune despre voi, că v-aţi îmbogăţit din predicarea Evangheliei”.

Ştiţi unde suferă cel mai mult lucrarea creştină? Chiar aici, în acest domeniu. Nu puteţi sluji şi lui Dumnezeu şi banilor. Iată hemoragia din acea rană a cărei vindecare reprezintă prima urgenţă. Putem să ne pierdem vremea aici, vorbind despre orice alt subiect, care este sub soare, dar dacă nu ne ocupăm de problema iubirii banilor, toată slujirea noastră va fi compromisă.

Oamenii îşi schimbă domiciliul, mutându-se dintr-un loc în altul. Nu este nimic rău în asta; şi Isus Şi-a schimbat domiciliul din Cer pe Pământ. Dar când S-a mutat El, a făcut un pas de sus în jos şi a făcut-o, pentru că era preocupat cu-adevărat de salvarea oamenilor de aici de pe Pământ.

Tu de ce te-ai mutat?

Din nou vă spun, că nu vă judec. Am pus doar o întrebare.

Ţi-ai schimbat domiciliul, pentru că ai simţit că din noua ta locaţie vei putea să Îl slujeşti mai eficient pe Domnul în India, ţara pentru care se pare că ai pe inimă o mare povară? Oare ai pe inimă o povară autentică?

Putem locui în confortul din sudul Indiei şi să avem pe inimă o povară pentru satele din nordul Indiei? Poate că voi puteţi; dar eu nu văd cum aş putea să am o povară autentică în astfel de condiţii.

Poţi locui în Statele Unite ale Americii şi să ai pe inimă o povară pentru India? Da, dar numai pe hârtie. Poţi scrie pe hârtie că ai pe inimă orice cauză!

Diavolul este un mare înşelător. El ne înşeală profund şi e în stare să ne înşele până la capăt! El ne face să simţim că avem pe inimă o mare povară pentru o cauză, când de fapt nu avem nimic, ci numai vorbărie goală!

Vreau să fiţi sinceri cu voi înşivă.

Eu nu ţin aici un discurs pregătit dinainte. Împărtăşesc cu voi inima mea.

Şi sper că aceasta e şi inima lui Dumnezeu.

Fraţi şi surori, eu nu vă judec. Dumnezeu mi-a spus cu ani în urmă: „Dacă îi vei judeca pe alţii, te vei distruge pe tine însuţi”.

Eu stau astăzi înaintea lui Dumnezeu şi spun că nu judec pe nimeni. Mă judec pe mine însumi. Şi mă pocăiesc. Viaţa mea este o pocăinţă zilnică, pentru că văd multe domenii din viaţa mea, în care nu sunt ca Isus. Mă pocăiesc şi spun: „Doamne, n-am vorbit prietenos cu acea persoană. Vreau să învăţ cum să vorbesc”.

Aşa cum spune Iacov (Iacov 1:26), valoarea creştinismului unui om care nu-şi poate controla limba este zero.

Vreau să ţin întotdeauna acest verset înaintea ochilor mei.

Odată, Pavel a spus ceva despre colaboratorii săi: când căuta să trimită pe cineva în Filipi, el a spus că l-a putut găsi numai pe Timotei, pentru că toţi ceilalţi, care erau cu el atunci, „umblau după foloasele lor” (Filipeni 2:19-21). Observaţi că Pavel nu spunea aceasta despre necredincioşi, ci despre unii din colaboratorii lui. A face parte din echipa lui Pavel era un lucru deosebit, pentru că Pavel era acel tip de persoană, care nu a permis nici chiar unui colaborator ca Ioan Marcu să rămână în echipa lui, deoarece a constatat că acesta nu era destul de intransigent. Deci cu toate că din echipa lui Pavel făceau parte numai oameni selecţionaţi, totuşi Pavel simţea că majoritatea colaboratorilor lui „umblă după foloasele lor, şi nu după cele ale lui Isus Hristos”.

Astăzi mulţi predică Evanghelia şi par a fi îngrijoraţi de soarta celor pierduţi, dar, de fapt, ei caută propriul lor câştig şi confort. Ei se îngrijesc de propria lor avansare în ierarhia socială.

Îşi promovează copiii şi rudeniile, pentru ca, atunci când ei se vor retrage din activitate, aceştia să le ducă mai departe lucrarea.

Saul a vrut şi el să-l promoveze pe Ionatan, dar Dumnezeu a spus: „Nu Ionatan, ci David este succesorul la împărăţie”. Acest fapt l-a înfuriat pe Saul şi a încercat să-l elimine pe David pentru a-l promova pe propriul său fiu.

Credeţi că nu se întâmplă asemenea lucruri şi în creştinătatea din zilele noastre? Se întâmplă.

Când îl slujim pe Domnul şi vorbim adevărul nu vom deveni populari, însă căutând să plăcem oamenilor nu putem fi slujitori ai lui Hristos.

Vreau să Îi mulţumesc lui Dumnezeu pentru fiecare frate şi soră – şi în mod deosebit pentru aceia, care lucrează din greu în împrejurări dificile, care au făcut sacrificii, pe care noi nu le vom cunoaşte decât la revenirea Domnului Isus, care nu sunt cunoscuţi în cercurile creştine, ale căror nume nu sunt popularizate şi care nu sunt în bătaia reflectoarelor mass-media; dar care sunt temători de Dumnezeu, sunt oameni smeriţi şi sacrifică mult pentru răspândirea Evangheliei lui Isus Hristos în ţara noastră. Vreau să-i salut pe aceşti oameni şi Îl slăvesc pe Dumnezeu din toată inima mea pentru astfel de slujitori. Eu sunt pe nicăieri în comparaţie cu oricare dintre ei. Mulţi dintre aceşti slujitori destoinici lucrează în bisericile şi-n organizaţiile noastre. Haideţi să călcăm pe urmele lor.

Cel ce are urechi de auzit, sa audă. Amin.




Capitolul 2

Dumnezeu are nevoie de bărbaţi

 

Dumnezeu are nevoie astăzi de bărbaţi, şi anume de:

– bărbaţi care să stea înaintea feţei Lui şi să-I asculte zilnic glasul;

 bărbaţi care nu au nici o dorinţă în inimile lor pentru oricine altcineva sau orice altceva, în afară de Dumnezeu;

 bărbaţi care sunt temători de Dumnezeu în aşa măsură, încât ei urăsc orice formă a păcatului şi iubesc neprihănirea şi adevărul în toate căile lor;

 bărbaţi care au biruit ura şi gândirea păcătoasă cu privire la sexualitate, care mai degrabă ar muri decât să păcătuiască cu gândul sau cu fapta;

 bărbaţi al căror stil de viaţă este luarea zilnică a crucii şi străduinţa de a fi desăvârşiţi, care îşi duc fără oprire „mântuirea până la capăt cu frică şi cutremur”;

 bărbaţi plini de Duhul Sfânt, care au „rădăcina şi temelia pusă în dragoste” în aşa măsură, încât nimic nu îi poate duce într-o atitudine neiubitoare faţă de o altă fiinţă umană, oricât de mare ar fi provocarea;

 bărbaţi care „au rădăcina şi temelia pusă” în smerenie în aşa măsură, încât nici lauda din partea oamenilor, nici creşterea lor spirituală, nici slujirea lor însoţită de semne şi minuni dumnezeieşti, şi nici orice altceva, nu îi va putea convinge că ei nu sunt altceva decât cei mai neînsemnaţi dintre toţi sfinţii;

– bărbaţi care, prin Cuvântul lui Dumnezeu, au o înţelegere a naturii şi a scopurilor Sale şi care tremură la auzirea acestui Cuvânt, astfel că ei nu vor fi neascultători faţă de nici cea mai mică dintre porunci, şi nu vor fi neglijenţi în a-i învăţa şi pe alţii aceste porunci;

 bărbaţi care proclamă tot planul lui Dumnezeu, demascând curvia religioasă şi tradiţiile omeneşti nebiblice;

 bărbaţi care au descoperirea Duhului Sfânt despre taina evlaviei, şi anume despre faptul că Hristos a venit în trup şi a deschis o cale nouă şi vie prin răstignirea trupului omenesc;

 bărbaţi care sunt sârguincioşi şi muncitori, dar care, în acelaşi timp, răspândesc o mireasmă a bucuriei şi a păcii, care ştiu să se joace cu copiii şi să se bucure de natura creată de Dumnezeu;

 bărbaţi care, cu toate că nu sunt ascetici, trăiesc o viaţă disciplinată şi nu se tem de greutăţi;

 bărbaţi care nu au nici un interes în purtarea hainelor scumpe sau în călătorii de agrement, care nu îşi pierd vremea în activităţi neproductive pentru Împărăţia lui Dumnezeu şi care nu-şi cheltuiesc banii pe cumpărături inutile;

 bărbaţi care şi-au răstignit pofta de a savura mâncăruri alese şi care nu sunt înrobiţi de muzică, de sport sau de orice altă activitate legitimă;

 bărbaţi care au fost disciplinaţi cu succes de Dumnezeu în focul suferinţei, al abuzurilor, al necazurilor, al acuzaţiilor false, al bolilor, al greutăţilor financiare şi al opoziţiei din partea rudeniilor şi a conducătorilor religioşi;

 bărbaţi plini de milă, care pot simţi împreună cu cei mai mari păcătoşi şi cu cei mai răi dintre credincioşi, care sunt capabili să întărească nădejdea unor astfel de oameni, pentru că ei înşişi se consideră a fi cei dintâi dintre păcătoşi;

 bărbaţi care sunt atât de puternic ancoraţi în siguranţa iubirii Tatălui lor Ceresc, încât ei nu sunt niciodată îngrijoraţi de nimic, nu se tem de Satan, de oamenii răi, de situaţii dificile şi de nimic altceva;

 bărbaţi care „au intrat în odihna lui Dumnezeu” şi care cred în acea suveranitate, care lucrează, în toate situaţiile, pentru binele lor suprem, şi care, din acest motiv, sunt întotdeauna mulţumitori în orice circumstanţă, pentru toţi oamenii şi pentru toate lucrurile;

 bărbaţi care îşi găsesc bucuria numai în Dumnezeu şi care, din această cauză, sunt plini de bucuria Domnului, având biruinţă asupra tuturor indispoziţiilor din viaţa lor;

 bărbaţi cu o credinţă vie, care nu îşi pun deloc încrederea în ei înşişi sau în capacităţile lor naturale, dar care în orice situaţie sunt total încrezători că Dumnezeu este Ajutorul lor, care nu lipseşte niciodată în nevoi;

 bărbaţi care trăiesc călăuziţi nu de îndemnurile raţiunii lor, ci de Duhul Sfânt;

 bărbaţi care au fost botezaţi în mod autentic de însuşi Hristos, cu Duhul Sfânt şi cu foc (şi nu doar exaltaţi de vreo imitaţie emoţională sau doar convinşi la nivelul minţii de vreun argument teologic);

 bărbaţi care trăiesc încontinuu sub ungerea Duhului Sfânt, fiind înzestraţi cu darurile supranaturale primite de la El;

 bărbaţi care în urma descoperirii dumnezeieşti văd în Biserică Trupul lui Hristos (şi nu o organizaţie bisericească sau o linie doctrinară) şi care îşi dăruiesc toate energiile, toate bunurile materiale şi toate darurile spirituale pentru zidirea acestei Biserici;

 bărbaţi care au învăţat ca, prin ajutorul dat de Duhul Sfânt, să-şi ţină în frâu limbile şi ale căror limbi sunt acum aprinse de Cuvântul Divin;

 bărbaţi care au abandonat totul în mâna lui Dumnezeu, care nu mai sunt ataşaţi de bani sau de lucruri materiale şi nu doresc vreun câştig de la alţii;

 bărbaţi care sunt capabili să se încreadă în Dumnezeu în legătură cu nevoile lor pământeşti, care niciodată nu strecoară aluzii la nevoile lor materiale şi care nici în conversaţii, nici în scrisori sau rapoarte, nu scot în evidenţă ostenelile lor;

 bărbaţi care nu sunt încăpăţânaţi, ci blânzi, deschişi la critica altora şi dornici de a fi corectaţi de fraţii mai bătrâni şi mai înţelepţi;

 bărbaţi care nu au nici o dorinţă de a-i domina pe alţii sau de a da sfaturi altora, deşi sunt gata să sfătuiască pe alţii, atunci când sunt întrebaţi şi care nu au vreo ambiţie de a fi consideraţi fraţi „mai mari” sau lideri, ci a căror singură dorinţă este de a fi fraţi în adevăratul sens al cuvântului şi slujitori ai tuturor;

 bărbaţi cu care te poţi înţelege uşor, care acceptă să fie deranjaţi de alţii şi acceptă ca alţii să profite de pe urma lor;

 bărbaţi care nu vor face vreo distincţie între milionar şi cerşetor, între omul alb şi cel de culoare, între intelectual şi cel cu deficienţe mintale, între omul cult şi cel barbar, ci îi vor trata pe toţi la fel;

 bărbaţi care niciodată nu vor putea fi influenţaţi de soţii, copii, rudenii, prieteni sau de alţi credincioşi, pentru a se răci câtuşi de puţin din devotamentul lor faţă de Hristos sau din ascultarea lor faţă de poruncile lui Dumnezeu;

 bărbaţi care nu pot fi mituiţi să facă vreun compromis, prin nicio recompensă pe care le-ar putea-o oferi Satan (în bani, în creşterea prestigiului, sau în orice altceva);

 bărbaţi care sunt martori neînfricaţi ai lui Hristos, care nu se tem de conducătorii religioşi şi nici de cei laici;

 bărbaţi care nu au slăbiciunea de a dori să facă pe placul vreunui om de pe Pământ, şi care, dacă e necesar, sunt gata să stea împotriva tuturor oamenilor pentru a plăcea numai lui Dumnezeu;

 bărbaţi pentru care slava lui Dumnezeu, voia lui Dumnezeu, şi Împărăţia Lui, au întotdeauna prioritate faţă de „urgenţele” nevoilor omeneşti şi faţă de propriul confort;

 bărbaţi care nici prin presiuni venite din exterior şi nici la îndemnul propriei lor raţiuni nu pot fi determinaţi să facă “lucrări moarte” pentru Dumnezeu, ci a căror dorinţă arzătoare şi satisfacţie deplină este numai înfăptuirea voinţei lui Dumnezeu, descoperite pentru vieţile lor;

 bărbaţi care prin discernământul dat de Duhul Sfânt pot deosebi lucrările creştine duhovniceşti de cele sufleteşti;

– bărbaţi care privesc lucrurile dintr-o perspectivă cerească şi nu dintr-una pământească;

 bărbaţi care refuză orice onoare şi titluri oferite de alţi slujitori;

 bărbaţi care ştiu cum să se roage neîncetat şi sunt mereu la dispoziţie pentru lupta spirituală în post şi rugăciune;

 bărbaţi care au învăţat să dăruiască cu generozitate, cu bucurie, în secret şi cu înţelepciune;

 bărbaţi care sunt dispuşi să se facă „tuturor totul, pentru ca, prin orice mijloc, să aducă la mântuire” pe cât mai mulţi dintre cei pierduţi;

 bărbaţi care doresc cu ardoare să-i vadă pe alţii nu numai salvaţi, dar şi devenind ucenici ai lui Hristos, ajungând la un nivel cât mai înalt de cunoaştere a adevărului şi să-i vadă ascultând de toate poruncile lui Dumnezeu;

 bărbaţi care doresc cu ardoare să vadă că în orice loc, mărturia despre Dumnezeu este nepătată;

 bărbaţi care au o pasiune arzătoare pentru a-L vedea pe Hristos glorificat în biserică;

 bărbaţi care în nici un fel nu „umblă după foloasele lor”;

 bărbaţi cu demnitate şi autoritate duhovnicească;

 bărbaţi care, în anumite situaţii, vor sta SINGURI de partea lui Dumnezeu, împotriva întregii lumi;

 bărbaţi liberi de orice compromis, asemeni apostolilor şi proorocilor din vechime.

Astăzi lucrarea lui Dumnezeu în lume are de suferit, pentru că astfel de bărbaţi sunt puţini la număr. Hotărăşte din toată inima ta ca, în mijlocul unui neam viclean şi preacurvar şi a unei creştinătăţi compromise, să fii tu un astfel de bărbat care se pune la dispoziţia lui Dumnezeu. Dacă doreşti sincer, din momentul în care în tine nu mai există parţialitate faţă de Dumnezeu, vei putea fi şi tu unul dintre ei. Este posibil pentru tine să fii un astfel de om, pentru că Dumnezeu cere devotament şi ascultare numai în domeniul conştient al vieţii cuiva. Chiar dacă domeniul conştient al vieţii tale este încă restrâns, acest domeniu va creşte continuu pe măsură ce umbli în lumină şi te străduieşti să ajungi desăvârşit. Deci nu există nici o scuză pentru a nu avea caracteristicile unui astfel de bărbat.

Datorită faptului că nimic bun nu locuieşte în firea pământească, noi trebuie să căutam harul lui Dumnezeu pentru a putea avea aceste virtuţi, enumerate mai sus. Deci, cere-I zilnic lui Dumnezeu, cu stăruinţă, să îţi dea har pentru a fi un astfel de bărbat, în aceste ultime zile ale veacului.




Capitolul 3

Câteva adevăruri importante pe care le-am învăţat

 

În cei 40 de ani în care am fost un creştin născut din nou, am învăţat câteva adevăruri importante care m-au încurajat şi care au dat direcţie şi scop vieţii mele. În cele ce urmează vi le împărtăşesc, în speranţa că ele vor fi, de asemenea, o încurajare şi pentru voi.

1. Dumnezeu ne iubeşte aşa cum L-a iubit pe Isus

„I-ai iubit, cum M-ai iubit pe Mine” (Ioan 17:23).

Acesta e cel mai mare adevăr dintre toate câte am descoperit în Biblie. El m-a transformat dintr-un credincios nesigur şi depresiv într-unul care întotdeauna are siguranţă deplină în Dumnezeu şi care întotdeauna e plin de bucuria Domnului.

Sunt multe versete în Biblie care ne spun că Dumnezeu ne iubeşte, dar numai acesta singur ne dezvăluie proporţiile acestei iubiri, şi anume că Dumnezeu ne iubeşte LA FEL CUM L-A IUBIT PE ISUS.

Din moment ce nu există părtinire în iubirea pe care Tatăl nostru Ceresc o are faţă de oricare din copiii Săi, El va fi cu siguranţă bucuros să facă pentru noi, copiii Lui, orice din ceea ce a făcut pentru Fiul Său întâi-născut, Isus. Ne va ajuta aşa cum L-a ajutat pe Isus. Se va îngriji de noi în măsura în care S-a îngrijit de Isus. Va fi la fel de interesat în planificarea detaliată a vieţii noastre cotidiene, cât a fost de interesat în cazul vieţii lui Isus. Niciodată nu ni se poate întâmpla ceva care să-L ia prin surprindere pe Dumnezeu. El are un plan pregătit pentru orice eventualitate. Deci, nu mai trebuie să fim nesiguri. Scopul trimiterii noastre pe Pământ este la fel de bine definit ca scopul trimiterii lui Isus.

Toate aceste realităţi sunt adevărate şi în cazul tău, dar lucrează pentru tine numai dacă le crezi.

Nimic nu lucrează în favoarea celui care nu crede Cuvântul lui Dumnezeu.

2. Dumnezeu îşi găseşte plăcerea în oamenii sinceri

„Dacă umblăm în lumină, după cum El Însuşi este în lumină, avem părtăşie unii cu alţii” (1 Ioan 1:7).

umbla în lumină înseamnă, în primul rând, să nu ascundem nimic de Dumnezeu. Îi spunem totul, exact aşa cum este. Sunt convins că primul pas spre Dumnezeu este sinceritatea. Dumnezeu nu-i poate suferi pe cei care nu sunt cinstiţi cu El. Isus a vorbit mai mult împotriva celor care se dădeau drept alţii, decât împotriva oricărei alte categorii de oameni păcătoşi.

Înainte ca Dumnezeu să ne ceară un comportament exterior desăvârşit, El ne cere să fim sinceri. Aceasta este linia de start a adevăratei sfinţenii şi din acest izvor decurg toate celelalte. Dacă este vreo atitudine cu-adevărat uşor de adoptat pentru oricare dintre noi, aceasta este sinceritatea. Deci, fii prompt în mărturisirea păcatului tău înaintea lui Dumnezeu. Nu da nume „decente” gândurilor păcătoase care-ţi vin în minte. Nu spune că: „Eu doar am admirat frumuseţea creaţiei lui Dumnezeu” când tu, de fapt, te-ai pângărit în imaginaţia ta cu un gând de preacurvie. Nu spune că mânia care te-a cuprins, a fost o „indignare sfântă”. Dacă eşti necinstit, nu vei avea niciodată biruinţă asupra păcatului.

Nu numi niciodată păcatul „o greşeală din neatenţie”, pentru că sângele lui Isus nu a fost dat pentru a scuza neatenţiiletale, ci pentru a te curăţa complet de păcate! El nu curăţă oameni nesinceri.

Există speranţă numai pentru oamenii sinceri: „Cine îşi ascunde fărădelegile, nu propăşeşte…” (Proverbe 28:13).

De ce a spus Isus că exista mai multă speranţă ca prostituatele şi hoţii să intre în Împărăţia lui Dumnezeu decât liderii religioşi (Matei 21:31)? Pentru că prostituatele şi hoţii nu aveau pretenţia de a fi consideraţi sfinţi.

Mulţi tineri se îndepărtează de biserici din cauză că membri bisericilor le dau impresia, că ei înşişi nu au nici o luptă cu păcatul. Acei tineri gândesc astfel: „Adunarea aceea de sfinţi nu ar putea înţelege vreodată problemele noastre!”. Dacă aceasta e situaţia la noi, atunci să ştiţi că nu suntem ca acel Hristos care îi atrăgea la Sine pe păcătoşi.

3. Dumnezeu îşi găseşte plăcerea în cel care dă cu bucurie

„Pe cine dă cu bucurie, îl iubeşte Dumnezeu” (2 Corinteni 9:7).

Iată de ce dă Dumnezeu omului libertate totală atât înainte şi după convertire, cât şi înainte şi după umplerea cu Duhul Sfânt.

Dacă suntem ca Dumnezeu, nici noi nu vom căuta să îi controlăm pe alţii sau să facem presiune asupra lor. Le vom da libertatea să fie diferiţi de noi, să vadă altfel lucrurile decât noi şi să crească spiritual în ritmul, în care ei înşişi sunt călăuziţi de Dumnezeu.

Constrângerile de orice fel sunt de la diavol.

Duhul Sfânt îi umple pe oameni, în timp ce demonii doresc să îi posede. Diferenţa este aceasta: când Duhul Sfânt umple pe cineva, El totuşi oferă acelei persoane libertatea să acţioneze, îndemnat de voinţa lui. Când demonii îi posedă, însă, pe oameni, îi privează de libertate şi îi controlează. Roada umplerii cu Duhul Sfânt se concretizează şi în autocontrol (veziGalateni 5:22,23). Posedarea demonică însă duce la pierderea autocontrolului.

Trebuie să ne amintim întotdeauna că orice lucrare pentru Dumnezeu care NU este făcută cu dragă inimă, cu bucurie, în libertate, deci într-un mod voluntar, este o lucrare moartă. Orice lucrare făcută pentru Dumnezeu în schimbul unei recompense sau al unui salariu, este tot o lucrare moartă. Orice ban dat lui Dumnezeu sub presiunea celor din jur, nu are nici o valoare în ceea ce Îl priveşte pe Dumnezeu!

Dumnezeu preţuieşte incomparabil mai mult puţinul care Îi este dat cu dragă inimă, decât o mare dărnicie făcută din constrângere, sau făcută numai pentru a uşura conştiinţa cuiva.

4. Sfinţenia vine prin aţintirea privirii la Isus

„Să alergăm cu stăruinţă în alergarea care ne stă înainte. Să ne uităm ţintă la Căpetenia şi Desăvârşirea credinţei noastre, adică la Isus” (Evrei 12:1,2).

Secretul evlaviei se găseşte în Persoana lui Hristos care a venit în trupul nostru uman, (aşa cum ne este relevat foarte clar în pasajul din 1 Timotei 3:16), şi nu în doctrina venirii lui Hristos în trupul nostru uman. Prin Însăşi Persoana Lui devenim sfinţi, şi nu printr-o analiză doctrinară a trupului Său uman.

Străduinţele depuse pentru sfinţirea cuiva prin eforturi proprii, oricât ar fi ele de mari, nu vor reuşi niciodată să transforme o inimă păcătoasă într-una sfântă. Pentru aceasta Dumnezeu Însuşi trebuie să facă o lucrare în noi.

Sfinţenia (viaţa veşnică) este darul lui Dumnezeu şi nu poate fi câştigată vreodată prin fapte (Romani 6:23). Biblia stabileşte principiul că numai Dumnezeu ne poate sfinţi (face sfinţi) pe deplin; acest adevăr reiese atât de clar din 1 Tesaloniceni 5:23, încât niciunul din noi nu-l putem răstălmăci. Totuşi o mulţime de credincioşi se zbat să devină sfinţi prin propriile eforturi de autolepădare, însă în loc să fie sfinţi ei devin farisei.

„Sfinţenia pe care o dă adevărul” (Efeseni 4:24) şi care nu este o iluzie, se dobândeşte prin credinţa în Isus, cu alte cuvinte prin „aţintirea privirii la Isus”.

Continuând să privim numai la o doctrină, vom deveni farisei. Cu cât doctrina noastră e mai pură, cu atât devenim farisei mai mari.

Cei mai mari farisei pe care i-am întâlnit pe Pământ au fost dintre aceia care au predicat cele mai înalte standarde ale sfinţeniei obţinute prin propriile eforturi. Trebuie să avem grijă să nu ajungem şi noi ca unul dintre ei!

Ce înseamnă aţintirea privirii la Isus, ne este explicat foarte clar în Evrei 12:2. În primul rând, trebuie să privim la El ca la Unul care a trăit pe Pământ, „Şi-a luat crucea” în fiecare zi, şi „în toate lucrurile a fost ispitit ca şi noi, dar fără păcat” (Evrei 4:15). Isus este Înaintemergătorul nostru (Evrei 6:20), pe urmele Căruia trebuie să păşim. Apoi, în al doilea rând, trebuie să-L vedem ca pe Unul care este acum „la dreapta Tatălui”, mijlocind pentru noi, fiind gata să ne ajute în orice încercare sau ispită.

5. Trebuie să fim umpluţi de Duhul Sfânt în mod continuu

Din traducerea literală a pasajului „Fiţi plini de Duh” (Efeseni 5:18) reiese că trebuie să fim umpluţi în mod continuu de Duhul Sfânt.

Este imposibil să trăim viaţa creştină aşa cum o vrea Dumnezeu, dacă nu suntem umpluţi în mod continuu cu Duhul Sfânt. Este imposibil să-L slujim aşa cum trebuie pe Dumnezeu, fără să fim unşi de Duhul şi fără să primim darurile Lui supranaturale. Isus Însuşi a avut nevoie să fie uns.

Duhul Sfânt a venit pentru ca noi să devenim asemenea lui Isus, atât în trăirea personală, cât şi în slujirea noastră (vezi 2Corinteni 3:18). Dumnezeu ne umple cu Duhul Sfânt pentru a ne transforma în asemănarea lui Isus în caracterul nostru şi pentru a ne echipa la o slujire asemănătoare cu slujirea lui Isus. Noi nu avem aceeaşi sarcină de îndeplinit, pe care a avut-o de îndeplinit Isus, deci nu vom putea face exact ceea ce a făcut Isus în slujirea Lui, dar putem fi tot atât de complet echipaţipentru slujirea lui Dumnezeu, precum era Însuşi Isus, şi aceasta pentru a putea îndeplini PROPRIA NOASTRĂ sarcină.

Pentru ca râuri de apă vie să curgă prin noi, tot ceea ce se aşteaptă din partea noastră sunt setea şi credinţa corespunzătoare (Ioan 7:37-39).

Trebuie să ne dorim cu ardoare darurile Duhului Sfânt, dacă vrem ca ele să opereze în vieţile noastre (1 Corinteni 14:1).Altfel nu le vom avea niciodată.

O biserică fără darurile Duhului Sfânt, este ca un om care s-ar putea să fie viu, dar este surd, orb, mut şi olog, deci ineficient.

6. Calea crucii este calea vieţii

„Dacă am murit împreună cu El, vom şi trăi împreună cu El” (2 Timotei 2:11).

Nu există nici o altă modalitate în care s-ar putea manifesta viaţa lui Isus în trupul nostru, decât prin acceptarea morţii faţă de sine – în toate situaţiile, pe care ni le pregăteşte şi ni le potriveşte Dumnezeu (2 Corinteni 4:10,11).

Dacă vrem să biruim păcatul, atunci trebuie să ne socotim „morţi faţă de păcat” în toate situaţiile (Romani 6:11). Dacă vrem să trăim, trebuie ca „prin Duhul să facem să moară faptele trupului” (Romani 8:13). În viaţa noastră cotidiană, Duhul Sfânt ne va conduce mereu la cruce.

Suntem trimişi de Dumnezeu în situaţii, în care suntem „daţi morţii toata ziua” (Romani 8:36) şi „daţi la moarte din pricina lui Isus” (2 Corinteni 4:11). În asemenea situaţii trebuie să acceptăm „omorârea Domnului Isus” (2 Corinteni 4:10)pentru ca viaţa lui Isus să se poată manifesta prin noi.

7. Părerile oamenilor sunt bune de aruncat la coş

„Nu vă mai încredeţi dar în om, în ale cărui nări nu este decât suflare: căci ce preţ are el?” (Isaia 2:22)

Când suflarea părăseşte nările unui om, el nu este cu nimic mai deosebit decât ţărâna, pe care o călcăm în picioare. Atunci să preţuim părerea omului?

Dacă nu suntem convinşi de faptul că părerile TUTUROR oamenilor puse la un loc nu valorează mai mult decât gunoaiele pe care le aruncăm la coş, atunci nu Îl vom putea sluji eficient pe Domnul. Când căutăm să plăcem chiar şi unui singur om, nu putem fi slujitori ai lui Hristos (Galateni 1:10).

Părerea fiecărui om este lipsită de valoare în comparaţie cu părerea lui Dumnezeu. Cel care s-a convins de acest lucru, va căuta după aceea numai aprobarea lui Dumnezeu pentru viaţa şi slujirea lui. El nu va căuta niciodată să impresioneze oamenii sau să se justifice înaintea lor.

8. Dumnezeu dispreţuieşte tot ce este mare în ochii lumii

„Ce este înălţat între oameni, este o urâciune înaintea lui Dumnezeu” (Luca 16:15).

De fapt lucrurile care sunt considerate mari în ochii lumii nu numai că nu au nici o valoare în ochii lui Dumnezeu, dar sunt deosebit de respingătoare pentru El. Deci, conştientizând faptul că tot ce este înălţat înaintea lumii stârneşte repulsia lui Dumnezeu, trebuie ca toate acestea să stârnească şi repulsia noastră.

Banul, fiind preţuit de toţi oamenii, este ceva înălţat pe Pământ. Dar Dumnezeu spune că aceia care iubesc banii şi doresc să se îmbogăţească vor suferi, mai devreme sau mai târziu, următoarele opt consecinţe (1 Timotei 6:9-10):

(a) vor cădea în ispită,

(b) vor cădea într-o capcană,

(c) vor cădea pradă unor dorinţe nebuneşti,

(d) vor cădea pradă unor dorinţe distrugătoare,

(e) se vor prăbuşi în ruină,

(f) vor cădea în nenorocire,

(g) se vor rătăci de la credinţă şi

(h) se vor străpunge singuri cu o mulţime de chinuri.

Am văzut cum credincioşilor de pretutindeni li se întâmplă aceste lucruri.

Una dintre principalele cauze ale faptului că în ţara noastră, în aceste zile, mai niciodată nu se poate auzi vreun cuvânt profetic de la Domnul, este că majoritatea predicatorilor sunt iubitori de bani. Isus a spus că adevăratele bogăţii (cum este şi cuvântul profetic), nu vor fi date de Dumnezeu acelora care au fost necredincioşi în privinţa banilor (Luca 16:11). De aceea auzim aşa de multe predici şi mărturii plictisitoare la bisericile şi la conferinţele noastre.

9. Nimeni nu ne poate face rău, în afară de noi înşine

„Şi cine vă va face rău, dacă sunteţi plini de râvnă pentru bine?” (1 Petru 3:13).

Dumnezeu este atât de puternic, încât El face ca TOATE LUCRURILE să lucreze împreună spre binele celor ce-L iubesc şi care sunt chemaţi după planul Său, adică spre binele acelora care nu au vreo ambiţie pământească, în afara voii Lui, pentru vieţile lor (Romani 8:28). Cel ce are ambiţii egoiste nu-şi poate revendica această promisiune, dar dacă acceptăm voia lui Dumnezeu în totalitate ne putem baza pe această promisiune, în fiecare clipă a vieţii trăite pe acest Pământ. Nimic nu ne poate face rău.

Tot ce ne fac alţii – bine sau rău, în mod accidental sau deliberat – va trece prin filtrul specificat în Romani 8:28, astfel încât va răzbate până la noi numai ceea ce lucrează cu-adevărat înspre binele nostru, transformându-ne de fiecare dată mai mult în asemănarea lui Hristos (Romani 8:29). Această transformare este acel bine plănuit de Dumnezeu pentru noi. Pentru aceia care îndeplinesc condiţiile enumerate în acest verset, acest filtru funcţionează perfect, chiar de fiecare dată.

În plus, 1 Petru 3:13 ne spune că nimeni nu ne poate face rău, dacă suntem „plini de râvnă pentru bine”. Din păcate acest verset nu este la fel de bine cunoscut ca cel din Romani 8:28, de aceea trebuie să-l facem cunoscut acum. Însă, vă rog să ţineţi cont că şi această promisiune este aplicabilă numai în cazul celor care sunt plini de râvnă în a-şi ţine inima plină de bunătate faţă de toţi oamenii. Îi va fi imposibil oricărui demon sau om să facă rău unui astfel de credincios.

Deci, ori de câte ori vreun creştin se plânge că alţii i-au făcut rău, el admite în mod indirect faptul că el nu Îl iubeşte pe Dumnezeu, nu a fost chemat după planul lui Dumnezeu şi nu a fost plin de râvnă pentru bine. Altfel, orice i-ar fi făcut alţii ar fi lucrat înspre binele lui, şi atunci nu ar fi avut nici o plângere.

Oricât ar părea de ciudat, singurul care poate să îţi facă rău eşti tu însuţi, prin necredinţa ta şi prin atitudinea ta greşită faţă de alţii.

Eu am acum aproape 60 de ani şi vă pot spune sincer, că nimeni nu a reuşit vreodată să-mi facă rău în toată viaţa mea. Au încercat mulţi, dar TOT ceea ce au făcut ei a lucrat pentru binele meu cel mai înalt şi pentru binele slujirii mele. Deci, pot să-L slăvesc pe Dumnezeu şi pentru acei oameni. Cei care mi s-au opus au fost deseori aşa-zişi „credincioşi” care nu au înţeles căile lui Dumnezeu. Vă spun mărturia mea numai pentru a vă încuraja să credeţi că aceasta poate fi şi mărturia voastră, încontinuu.

10. Dumnezeu are un plan desăvârşit pentru vieţile noastre

„Căci noi suntem lucrarea Lui, şi am fost zidiţi în Hristos Isus pentru faptele bune, pe cari le-a pregătit Dumnezeu mai dinainte, ca să umblăm în ele” (Efeseni 2:10).

Cu mult timp în urmă, când Dumnezeu ne-a ales în Hristos, El a plănuit şi ce vom face cu vieţile noastre, trăite pe Pământ. Acum, datoria noastră este să aflăm acel plan, zi de zi, şi să-l urmăm. Noi nu vom putea face niciodată un plan mai bun decât cel făcut de Dumnezeu.

Noi nu trebuie să imităm ceea ce fac alţii, pentru că planul lui Dumnezeu este diferit pentru fiecare dintre copiii Lui. De exemplu, planul lui Dumnezeu pentru Iosif a fost ca el să locuiască în palatul din Egipt şi să trăiască în mare confort în ultimii optzeci de ani ai vieţii lui. Pe de altă parte, planul lui Dumnezeu pentru Moise a fost ca el să părăsească palatul din Egipt şi să trăiască în mare disconfort, în pustiu, în ultimii optzeci de ani ai vieţii lui. Dacă Moise ar fi urmat exemplul lui Iosif, prin urmărirea confortului şi a unui trai liniştit, ar fi ratat voia lui Dumnezeu pentru viaţa lui.

Exact în acelaşi fel este şi astăzi: s-ar putea ca Dumnezeu să vrea ca un frate să trăiască toată viaţa lui în confortul din Statele Unite ale Americii, iar altul să trudească din greu toata viaţa lui în arşiţa şi-n praful din India de Nord. Fiecare trebuie să fie convins de planul lui Dumnezeu pentru propria lui viaţă, în loc să-şi compare soarta cu soarta celuilalt frate şi să fie invidios şi critic faţă de el.

Ştiu că Dumnezeu m-a chemat să-L slujesc în India. Dar niciodată n-am pretins că oricine altcineva ar mai trebui să aibă chemarea mea.

Însă nu vom fi niciodată în stare să găsim voia lui Dumnezeu, dacă ne căutăm propria cinste, sau dacă iubim banii sau confortul sau aprobarea oamenilor.

11. Secretul pentru a fi puternic este cunoaşterea îndeaproape a lui Dumnezeu

„Dar aceia din popor, care vor cunoaşte pe Dumnezeul lor, vor rămâne tari” (Daniel 11:32).

Astăzi, Dumnezeu nu vrea ca noi să-L cunoaştem indirect, prin intermediul altora. El invită chiar şi pe credinciosul cel mai tânăr să Îl cunoască în mod personal (Evrei 8:11). Isus a definit viaţa veşnică ca fiind cunoaşterea personală lui Dumnezeu şi a lui Isus Hristos (Ioan 17:3). Aceasta a fost cea mai mare pasiune din viaţa lui Pavel şi trebuie să fie şi pasiunea noastră cea mai mare (Filipeni 3:10).

Cel care doreşte să-L cunoască îndeaproape pe Dumnezeu, va trebui ca întotdeauna să Îi dea ascultare. Isus a spus că singurul mod prin care omul se poate menţine viu spiritual este prin ascultarea de FIECARE Cuvânt care iese din gura lui Dumnezeu (Matei 4:4). El a mai spus că a sta la picioarele Lui şi a-L asculta pe El este cel mai important lucru în viaţa creştină (Luca 10:42).

Trebuie neapărat să ne dezvoltăm deprinderea pe care a avut-o Isus, de a Se consulta zilnic cu Tatăl, începând de dimineaţa devreme (Isaia 50:4), şi continuând toată ziua; iar apoi de a fi într-o atitudine de ascultare şi în timpul orelor nopţii, când dormim – astfel încât atunci când ne trezim din somn noaptea să putem spune: „Vorbeşte Doamne, robul Tău ascultă” (1 Samuel 3:10).

Cunoaşterea lui Dumnezeu ne va face biruitori în toate situaţiile, pentru că Dumnezeu are o soluţie pentru fiecare problemă cu care ne confruntăm şi dacă Îi dăm ascultare, El ne va spune de fiecare dată care este soluţia.

12. Noul Legământ este cu mult superior Vechiului Legământ

„Legământul al cărui mijlocitor este El [Isus], este mai bun…” (Evrei 8:6).

Mulţi creştini nu ştiu că este o diferenţă fundamentală între Vechiul Legământ şi Noul Legământ (Evrei 8:8-12). Măsura în care Noul Legământ este superior Vechiului Legământ este dată de măsura în care Isus Îi este superior lui Moise (2 Corinteni 3 şi Evrei 3).

În timp ce Vechiul Legământ a putut curăţa (sfinţi) numai viaţa exterioară a unei persoane prin frica de judecată şi prin promisiunea răsplătirii, Noul Legământ ne schimbă din interior, nu prin ameninţări şi promisiuni, ci prin Duhul Sfânt care ne transmite natura lui Hristos – o natură care este complet pură şi iubitoare.

Există o diferenţă enorm de mare între un porc ţinut curat prin reţinerea lanţurilor cu care este legat (frica pedepsei sub Lege) şi o pisică, care se ţine singură curată din cauză că aceasta e natura ei interioară. Acest exemplu ilustrează diferenţa dintre cele două Legăminte.

13. Suntem chemaţi să fim respinşi şi persecutaţi de oameni

„Toţi cei ce voiesc să trăiască cu evlavie în Hristos Isus, vor fi prigoniţi” (2 Timotei 3:12).

Isus le-a spus ucenicilor Săi că în lume vor avea necazuri (Ioan 16:33); iar când S-a rugat Tatălui a spus că nu Îi cere să-i ia pe ucenici din lume (Ioan 17:15). Apostolii i-au învăţat pe credincioşi că pot intra în Împărăţia lui Dumnezeu numai prin multe necazuri (Fapte 14:23).

Isus a spus că dacă oamenii l-au numit „Beelzebul” pe Stăpânul casei, atunci membrii casei Lui vor fi numiţi cu nume şi mai rele (Matei 10:25). Astfel putem şti că suntem membrii credincioşi ai casei Lui. Unele dintre acele nume care mi-au fost date de alţi „credincioşi”, au fost: „diavol”, „fiul diavolului”, „duh rău”, „Antihrist”, „înşelător”, „terorist”, „criminal” şi „Diotref”. A fost o mare onoare pentru mine ca prin aceste etichetări să fiu identificat ca un membru al casei lui Isus. Toţi cei care Îl slujesc pe Domnul cu credincioşie vor avea parte de aşa ceva.

Isus a mai spus că un prooroc adevărat nu va fi preţuit „între rudele lui” (Marcu 6:4). Isus Însuşi nu a fost acceptat de membrii familiei Lui. Fiecare prooroc adevărat al lui Dumnezeu va fi respins şi dispreţuit de propriile lui rudenii, lucru adevărat chiar şi astăzi. În mod similar, un apostol adevărat va fi tratat „ca gunoiul lumii acesteia, ca lepădătura tuturor” (1 Corinteni 4:13). Celor mai mari slujitori ai lui Dumnezeu le-a fost destinată întotdeauna o soartă a suferinţei şi a respingerii.

Cei mai mulţi credincioşi au acceptat învăţătura foarte larg răspândită, că Biserica va fi răpită înainte de „necazul cel mare”, deoarece această învăţătură oferă confort firii pământeşti. Dar Isus a spus foarte clar în Matei 24:29-31 că El se va întoarce să-i ia pe aleşii Săi numai DUPĂ necazul cel mare. NU EXISTĂ NICI UN SINGUR VERSET ÎN TOT NOUL TESTAMENT CARE NE ÎNVĂŢĂ CĂ BISERICA VA SCĂPA DE NECAZUL CEL MARE, PRIN FAPTUL CĂ VA FI RĂPITĂ DIN ACEST NECAZ. Această doctrină a fost inventată de oameni pe la mijlocul secolului al nouăsprezecelea, în Anglia.

Acum noi trebuie să pregătim biserica din ţara noastră pentru persecuţie.

14. Trebuie să-i primim pe toţi cei pe care îi primeşte Dumnezeu

„Acum dar Dumnezeu a pus mădularele în trup, pe fiecare aşa cum a voit El; pentru ca să nu fie nici o dezbinare în trup” (1 Corinteni 12:18,25).

Dumnezeu a ridicat diferiţi oameni în diferite vremuri şi-n diferite zone geografice, pentru a-Şi restabili o mărturie nepătată. Dar de fiecare dată, după ce au murit acei oameni ai lui Dumnezeu, cei care au venit după ei şi-au făcut propriile grupări cultice şi exclusiviste.

Însă Trupul lui Hristos este mai cuprinzător decât orice grupare; nu avem voie să uităm niciodată acest lucru. Astăzi Mireasa lui Hristos se găseşte în foarte multe grupări.

Aşa că trebuie neapărat să căutăm părtăşia cu toţi cei pe care Dumnezeu i-a acceptat, chiar dacă nu putem lucra împreună cu mulţi dintre ei din cauza diferenţelor de interpretare a Cuvântului lui Dumnezeu.

15. Trebuie să tratăm orice fiinţă umană cu demnitate

„Cu ea [limba] blestemăm pe oameni, care sunt făcuţi după asemănarea lui Dumnezeu (…) Nu trebuie să fie aşa, fraţii mei!” (Iacov 3:9,10).

Orice cuvânt sau acţiune care înjoseşte o fiinţă umană nu este niciodată de la Dumnezeu. Este întotdeauna de la Satan, care mereu caută să-i înjosească şi să-i degradeze moral pe oameni.

Ni se porunceşte să vorbim tuturor oamenilor „cu blândeţe şi cu respect” (1 Petru 3:15) – fie că este vorba de soţia sau de copiii noştri, fie de tineri, de cerşetori sau de duşmani. Trebuie neapărat ca toţi oamenii să fie trataţi cu demnitate. De exemplu, când slujim cu dărnicie pe un frate mai sărac, trebuie să o facem în aşa fel încât să nu îl privăm de demnitatea lui ca fiinţă umană. Trebuie să fim fratele şi nu binefăcătorul lui.

16. În afară de Dumnezeu să nu destăinuim nimănui nevoile noastre financiare

„Şi Dumnezeul meu să îngrijească de toate trebuinţele voastre, după bogăţia Sa, în slavă, în Isus Hristos” (Filipeni 4:19).

În legătură cu toate nevoile lor financiare, slujitorii creştini cu normă întreagă trebuie să-şi pună încrederea în Dumnezeu şi să se destăinuiască numai Lui în legătură cu acele nevoi. Atunci Dumnezeu îi va îndemna copiii Lui să-i susţină. Ei nu trebuie să trăiască aşa cum trăiesc mulţi în zilele noastre care spun că „trăiesc prin credinţă”, dar strecoară aluzii cu privire la nevoile lor.

„Domnul a rânduit ca cei ce propovăduiesc Evanghelia să trăiască din Evanghelie” (1 Corinteni 9:14). Înseamnă că acelora care Îl slujesc pe Domnul cu normă întreagă le este permis să primească daruri de la alţi credincioşi, dar ei niciodată nu trebuie să primească vreun salariu. Este o foarte mare diferenţă între dărnicie şi un salariu. Dărnicia nu vine pe baza formulării vreunei cereri, în timp ce un salariu poate fi cerut şi renegociat la cerere. Iată motivul pentru care cele mai multe biserici şi instituţii creştine din zilele noastre sunt într-o stare decăzută.

Chiar dacă respectăm acest principiu, încă trebuie să avem mare grijă şi la următorul aspect: niciodată dărnicia provenită de la cineva care este mai sărac decât noi, să nu fie folosită pentru nevoile noastre personale sau pentru cele ale familiei noastre, ci să fie dată cuiva care se află într-o nevoie şi mai mare sau să fie dată pentru lucrarea Domnului.

Iată „Zece Principii” despre bani, de care slujitorii ar trebui să ţină seama:

  1. Niciodatănu destăinui nevoile tale financiare altei persoane decât lui Dumnezeu (Filipeni 4:19).
  2. Niciodatănu accepta bani de la necredincioşi (3 Ioan 7).
  3. Niciodatănu te aştepta la vreo dărnicie din partea cuiva (Psalmi 62:5).
  4. Niciodatănu permite cuiva să te controleze sau să-ţi influenţeze slujirea prin faptul că-ţi dă bani.
  5. Niciodatăsă nu accepţi bani de la aceia care nu primesc slujirea ta.
  6. Niciodatăsă nu accepţi bani pentru nevoile tale personale sau pentru cele ale familiei tale de la cineva care este mai sărac decât tine.
  7. Niciodatăsă nu fi dependent de vreun om, din punct de vedere financiar.
  8. Niciodatănu folosi banii lui Dumnezeu într-un mod care ar face pe alţii să te suspecteze de folosirea greşită a acelor bani (2 Corinteni 8:20,21).
  9. Niciodatănu fi exaltat când primeşti bani.
  10. Niciodatănu fi deprimat când pierzi bani.

Concluzie

Sper ca aceste adevăruri nu numai să vă încurajeze, dar să vă şi elibereze. Dacă luaţi în serios umblarea voastră cu Domnul şi slujirea voastră, ar trebui să luaţi în serios toate aceste adevăruri în viaţa voastră de zi cu zi.

Mă laud cu crucea lui Hristos

Textul de memorat: „În ce mă priveşte, departe de mine gândul să mă laud cu altceva decât cu crucea Domnului nostru Isus Hristos, prin care lumea este răstignită faţă de mine, şi eu faţă de lume!” (Galateni 6:14)

Studiul Epistolei către galateni a fost solicitant, deoarece epistola însăşi este condensată. Ştiind ce chemare are, ştiind adevărul mesajului pe care îl predica (în definitiv, adevărul acesta venea de la Domnul), Pavel a scris cu înflăcărarea profeţilor din Vechiul Testament, procedând la fel ca Isaia, Ieremia sau Osea. El stăruie ca poporul lui Dumnezeu din vremea lui să se întoarcă de la greşelile lui tot aşa cum stăruiau profeţii pe lângă poporul lui Dumnezeu din vremea lor.

Deşi circumstanţele erau altele, cuvintele lui Ieremia sunt tot atât de valabile pentru galateni, ca şi pentru poporul din vremea lui: „Aşa vorbeşte Domnul: «Înţeleptul să nu se laude cu înţelepciunea lui, cel tare să nu se laude cu tăria lui, bogatul să nu se laude cu bogăţia lui. Ci cel ce se laudă să se laude că are pricepere şi că Mă cunoaşte, că ştie că Eu sunt Domnul, care fac milă, judecată şi dreptate pe pământ! Căci în acestea găsesc plăcere Eu», zice Domnul” (Ieremia 9:23,24).

Înţelepciunea omenească „strălucită”, bogăţiile noastre şi puterea noastră se văd aşa cum sunt ele în realitate numai în faţa crucii lui Hristos, a jertfei Sale – punctul central al epistolei lui Pavel către fraţii săi rătăciţi din Galatia.

Duminică, 24 septembrie – „V-am scris cu mâna mea”

1. Compară Galateni 6:11-18 cu finalul altor epistole: Romani, 1 şi 2 Corinteni, Efeseni, Filipeni, Coloseni şi 1 şi 2 Tesaloniceni. Ce deosebiri şi ce asemănări există?

Finalul diferă destul de mult de la o epistolă la alta, însă există câteva elemente comune: (1) salutul, (2) un îndemn final, (3) semnătura şi (4) o binecuvântare finală. Dacă vom compara aceste caracteristici comune cu finalul Epistolei către galateni, vom descoperi două deosebiri importante.

În primul rând, spre deosebire de alte epistole, Epistola către galateni nu conţine salutul personal adresat anumitor persoane. De ce? Ca şi în cazul absenţei cuvântului tradiţional de mulţumire de la începutul scrisorii, avem şi aici un indiciu în plus că relaţia dintre Pavel şi galateni era încordată. Pavel era politicos, dar rezervat.

În al doilea rând, Pavel avea obiceiul de a-i dicta scrisorile unui colaborator (Romani 16:22). Apoi, la încheiere, scria cu mâna lui câteva cuvinte de final (1 Corinteni 16:21). Însă, în Galateni, se abate de la acest obicei. Pavel este încă atât de frământat de situaţia din Galatia, încât ajunge să scrie în final mai mult decât obişnuia. Pur şi simplu nu poate încheia până când nu-i mai imploră încă o dată pe galateni să renunţe la nesăbuinţa lor.

În Galateni 6:11, Pavel spune că a scris epistola cu litere mari. Nu se ştie cu exactitate motivul pentru care a scris aşa. Unii speculează că el nu se referă la dimensiunea literelor, ci la aspectul lor diform. Ei presupun că mâinile lui erau atât de afectate din cauza persecuţiei îndurate sau din cauza confecţionării de corturi, încât nu mai putea să dea literelor forma corespunzătoare. Alţii găsesc în aceste cuvinte o dovadă că Pavel avea vederea slabă. Deşi ambele interpretări sunt posibile, o interpretare mai puţin speculativă ar fi aceea că Pavel a intenţionat să scrie cu litere mari pentru a sublinia şi accentua mesajul, aşa cum procedăm astăzi atunci când subliniem cu o linie un cuvânt important sau atunci când îl scriem cu litere cursive ori cu majuscule pentru a-l evidenţia.

Oricare a fost motivaţia sa, avem certitudinea că Pavel şi-a dorit ca cititorii lui să fie atenţi la avertizarea şi îndemnurile sale.

De obicei, cum încercaţi să atrageţi atenţia asupra unui lucru important? Care este efectul?

Luni, 25 septembrie – „Să se laude cu trupul vostru”

2. Citeşte Galateni 6:12,13. Ce motive consideră Pavel că aveau adversarii săi atunci când le cereau galatenilor să se circumcidă?

Deşi Pavel a mai făcut aluzie la intenţiile şi motivele adversarilor săi (vezi Galateni 1:7; 4:17), remarcile sale din Galateni 6:12,13 sunt primele afirmaţii explicite referitoare la ei. El declară că ei „umblă după plăcerea oamenilor”. Versetul 12 este redat astfel în Noua Traducere a Bibliei: „Toţi cei ce doresc să dea o impresie bună în ceea ce priveşte trupul lor, vă obligă să fiţi circumcişi, numai ca să nu fie ei persecutaţi pentru crucea lui Hristos.” În greacă, expresia „a da o impresie bună” are sensul literal de „a afişa o faţă bună”. Mai mult, cuvântul „faţă” din limba greacă are şi sensul de „mască a unui actor”, în sens figurat, rolul interpretat de un actor. Cu alte cuvinte, Pavel spune că oamenii aceştia erau ca nişte actori care căutau aprobarea spectatorilor. Într-o cultură bazată pe onoare şi ruşine, conformarea era esenţială şi se pare că susţinătorii erorilor încercau să-şi consolideze prestigiul înaintea fraţilor lor de credinţă iudei din Galatia şi înaintea celorlalţi iudei creştini din Ierusalim.

Pavel face o observaţie importantă cu privire la motivele lor – dorinţa de a evita persecuţia. Persecuţia poate lua forma mai dură a abuzului fizic sau forma mai „blândă” a hărţuirii şi marginalizării, dar ambele forme sunt nocive. Odinioară, Pavel şi ceilalţi fanatici religioşi din Iudeea conduseseră o persecuţie fizică împotriva creştinilor (Galateni 1:13), însă aceştia fuseseră afectaţi şi în plan emoţional.

Conducătorii religioşi iudei exercitau încă o influenţă politică destul de mare în multe aspecte. Ei aveau aprobarea oficială a Romei şi, prin urmare, mulţi credincioşi iudei doreau să păstreze relaţiile bune cu ei. Instigatorii din Galatia îi îndemnau pe credincioşii dintre neamuri să accepte circumcizia şi să respecte Tora, gândind că, în felul acesta, ar putea găsi un punct comun cu iudeii. Soluţia aceasta le dădea şansa de a păstra bunele relaţii cu sinagogile şi, mai mult, ea ajuta la consolidarea legăturilor cu credincioşii iudei din Ierusalim, care aveau tot mai multe suspiciuni în privinţa lucrării cu neamurile (Faptele 21:20,21). În plus, în felul acesta, lucrarea lor cu iudeii ar fi fost mai eficientă.

Indiferent de tipul de persecuţie la care se referă Pavel aici, ideea lui este clară: „Toţi cei ce vor să trăiască cu evlavie în Hristos Isus vor fi prigoniţi” (2 Timotei 3:12).

Motivaţia adversarilor lui Pavel pare destul de rezonabilă, dacă ţinem cont de context. De ce motivaţiile bune nu pot justifica un comportament greşit?

Marţi, 26 septembrie – „Mă laud cu… crucea…”

3. De ce este crucea lui Hristos un motiv de laudă pentru Pavel? Galateni 6:14

După ce dezvăluie motivele celor care puneau accent pe circumcizie, Pavel le prezintă galatenilor, pentru ultima oară, mesajul Evangheliei sale într-o formă concisă. Pentru el, Evanghelia are la bază două doctrine fundamentale: (1) crucea (jertfa) Domnului (vers. 14) şi (2) doctrina îndreptăţirii (vers. 15). În secţiunea de astăzi, ne vom opri asupra primei doctrine.

Nouă, celor din secolul al XXI-lea, ne este greu să ne imaginăm ce şoc produceau afirmaţiile lui Pavel despre cruce (Galateni 6:14) la data când au fost scrise. Astăzi, crucea lui Hristos este un simbol obişnuit şi respectat, care trezeşte în general sentimente pozitive. Însă, pe vremea lui Pavel, crucea nu era un lucru cu care să te lauzi, ci un lucru vrednic de dispreţ. Iudeii considerau ofensatoare ideea unui Mesia răstignit, iar romanilor, răstignirea le stârnea o repulsie atât de mare, încât nu era inclusă între sancţiunile potrivite pentru un cetăţean roman.

Faptul că lumea antică privea crucea lui Hristos cu dispreţ este clar dovedit de cea mai veche inscripţie cunoscută, care înfăţişează răstignirea. Datând de la începutul secolului al II-lea, acest desen înfăţişează răstignirea unui om cu cap de măgar. Lângă cruce este înfăţişat un alt om care are braţele ridicate în semn de închinare, iar dedesubt sunt scrise următoarele cuvinte: „Alexamenos se închină dumnezeului său.” Ideea este clară: crucea lui Hristos era pentru ei ridicolă. În acest context, Pavel declară că el nu se poate lăuda decât cu crucea lui Hristos!

4. Cum a schimbat crucea lui Hristos modul lui Pavel de a se raporta la lume? Galateni 6:14; Romani 6:1-6; 12:1-8; Filipeni 3:8.

Răstignirea Domnului Hristos schimbă totul în viaţa credinciosului. Ea ne determină să ne reevaluăm concepţia despre noi înşine şi modul în care ne raportăm la lume. Lumea – cu tot ce presupune ea (1 Ioan 2:16) – I se împotriveşte lui Dumnezeu. Noi am murit odată cu Hristos şi, prin urmare, lumea nu mai exercită asupra noastră acea putere care ne înrobea. Vechea viaţă pe care o trăiam odată pentru lume nu mai există. Pavel aseamănă despărţirea credinciosului de lume cu moartea faţă de ea.

Cum ţi-a schimbat jertfa Domnului Hristos modul în care te raportezi la lume? Ce lucruri noi a adus în viaţa ta? Ce deosebiri există între viaţa ta actuală şi viaţa pe care o duceai înainte de a te preda Domnului?

Miercuri, 27 septembrie – O făptură nouă

După ce subliniază locul central al jertfei lui Hristos în viaţa creştină, Pavel trece la sublinierea celei de-a doua doctrine fundamentale a Evangheliei sale: îndreptăţirea prin credinţă.

După cum am văzut pe parcursul acestui trimestru, Pavel pune în contrast circumcizia cu Evanghelia. Totuşi el nu se opune acestei practici în sine. Deşi face câteva afirmaţii tranşante în legătură cu circumcizia (vezi Galateni 5:2-4), dorinţa lui este ca galatenii să nu tragă concluzia că a fi necircumcis este mai plăcut înaintea lui Dumnezeu decât a fi circumcis. Nu aceasta este ideea pe care el vrea să o transmită, întrucât omul poate avea o atitudine legalistă atât faţă de un lucru pe care îl face, cât şi faţă de un lucru pe care nu îl face. Problema circumciziei este irelevantă în sine. Religia adevărată porneşte din inimă şi se exteriorizează în comportament. Isus Însuşi a afirmat că un om poate să arate extraordinar de frumos pe dinafară, dar să fie mort din punct de vedere spiritual (Matei 23:27).

5. Ce înseamnă „a fi o făptură nouă”? Galateni 6:15; 2 Corinteni 5:17. Ai înţeles din propria ta viaţă ce înseamnă această experienţă?

Ktisis este cuvântul grecesc tradus prin „făptură”. El poate avea sensul de „creatură” (Evrei 4:13) sau de „creaţie” în general (Romani 8:22 – în trad. Cornilescu: „firea”). În ambele cazuri, cuvântul presupune acţiunea unui creator. Tocmai acest gând vrea Pavel să-l sublinieze. Nu putem deveni o făptură nouă prin efortul omenesc – prin circumcizie sau prin alt mijloc. Isus denumeşte acest proces „naşterea din nou” (Ioan 3:5-8). El este actul divin în care Dumnezeu îi dă viaţă spirituală omului care este mort din punct de vedere spiritual. Aceasta este o altă imagine prin intermediul căreia este descris actul mântuitor numit „îndreptăţire prin credinţă”.

Pavel descrie în detaliu experienţa naşterii din nou, în 2 Corinteni 5:17. În acest verset, el arată că a deveni o făptură nouă înseamnă mai mult decât a trece la un nou statut în cărţile cereşti; experienţa aceasta presupune o schimbare a vieţii. Timothy George notează că ea „cuprinde întregul proces de convertire: lucrarea regeneratoare a Duhului Sfânt, care duce la pocăinţă şi credinţă, procesul zilnic de răstignire a eului şi de înviere la o viaţă nouă cu Hristos, creşterea continuă în sfinţenie care, împreună, duc în final la asemănarea cu chipul lui Hristos.” – Galatians, p. 438

Totuşi nu experienţa aceasta ne îndreptăţeşte. Această schimbare radicală este dovada palpabilă că am fost îndreptăţiţi.

Joi, 28 septembrie – Finalul epistolei

6. La ce „dreptar” se referă Pavel în Galateni 6:16?

Cuvântul tradus cu „dreptar” are sensul propriu de băţ sau vergea pe care zidarii sau tâmplarii o foloseau ca instrument de măsurat. El a dobândit cu timpul sensul figurat de „regulă” sau „etalon” pentru evaluarea unui lucru. De exemplu, atunci când vorbim despre canonul Noului Testament, ne gândim la cele 27 de cărţi cuprinse în Noul Testament, care stau la baza convingerilor şi a practicilor bisericii. De aceea, dacă o învăţătură nu „corespunde” cu învăţăturile din aceste cărţi, atunci ea nu este acceptată.

7. Care sunt „semnele Domnului Isus” pe care Pavel spune că le poartă pe trupul lui? Ce înseamnă cererea lui ca nimeni să nu-l mai „necăjească” pentru că poartă aceste semne? Galateni 6:14,17; 2 Corinteni 4:10; 11:23-29.

Cuvântul „semn” provine din cuvântul grecesc stigmata, care a ajuns la noi prin filiera latină sub forma stigmat. Probabil că Pavel se referă la practica răspândită la data aceea de a înfiera sclavii cu însemnul stăpânului lor pentru a fi identificaţi sau la obiceiul adepţilor unor religii mistice de a-şi face un astfel de semn ca simbol al devotamentului lor. Orice sens am lua, „prin «semnele Domnului Isus» Pavel se referă în mod cert la cicatricile care i-au rămas pe trup în urma persecuţiei şi a dificultăţilor îndurate (vezi 2 Corinteni 4:10; 11:24-27). Adversarii lui insistau să-i convingă pe credincioşii dintre neamuri să accepte semnul circumciziei ca simbol al supunerii lor faţă de iudaism. Însă Pavel are nişte semne care arată al cui rob devenise, iar pentru el nu exista altă loialitate decât cea faţă de Hristos… Cicatricele pe care le avea Pavel, ca urmare a persecuţiei din partea duşmanilor lui în timpul lucrării sale pentru Domnul său, demonstrau clar cât de devotat Îi era el lui Hristos.” – Comentariile Ellen G. White, în CBAZŞ, vol. 6, p. 989

Ce semne (fizice sau de altă natură) porţi ca dovadă a loialităţii tale faţă de Hristos? Altfel spus, ce te-a costat credinţa?

Vineri, 29 septembrie – Un gând de încheiere

„Crucea de pe Calvar contestă şi, în final, va înfrânge orice putere pământească sau demonică. Toată puterea se concentrează la cruce şi toată puterea emană din ea. Ea este marele punct de atracţie, pentru că, pe ea, Hristos Şi-a dat viaţa pentru omenire. Jertfa aceasta a fost adusă cu scopul readucerii omului la starea lui iniţială de desăvârşire. Şi, chiar mai mult, ea a fost adusă pentru a-i oferi o transformare completă a caracterului, pentru a-l face mai mult decât biruitor.

Aceia care, prin puterea lui Hristos, îl biruiesc pe marele vrăjmaş al lui Dumnezeu şi al omului vor avea în curţile cereşti o poziţie mai înaltă decât îngerii care nu au căzut niciodată.

Hristos declară: «După ce voi fi înălţat de pe pământ, voi atrage la Mine pe toţi oamenii.» Dacă nu găseşte o influenţă în favoarea ei, crucea creează o influenţă. De la o generaţie la alta, adevărul pentru acest timp este revelat ca fiind adevărul prezent. Hristos pe cruce a fost mijlocul prin care bunătatea şi credincioşia s-au întâlnit şi prin care dreptatea şi pacea s-au sărutat. Acesta este mijlocul care va mişca lumea (MS 56, 1899).” – Comentariile Ellen G. White, în Comentariul Biblic AZŞ, vol. 6, p. 1113

BIBLIA ŞI CARTEA PROFEŢI ŞI REGI – STUDIU LA RÂND

Biblia: Ieremia 52 – Ezechiel 1
1. Ce au făcut caldeenii (haldeii) cu stâlpii de aramă care erau în Casa Domnului?
2. Ce spuneau trecătorii că se zicea despre Ierusalim?
3. De ce îi durea inima pe iudei şi li se întunecaseră ochii?
4. Cum spune profetul că era arătarea slavei Domnului?

Profeţi şi regi, capitolul 39
5. Cum se formează un caracter nobil?

 

Liberi în Hristos

Textul de memorat: „Fraţilor, voi aţi fost chemaţi la slobozenie. Numai nu faceţi din slobozenie o pricină ca să trăiţi pentru firea pământească, ci slujiţi-vă unii altora în dragoste.” (Galateni 5:13)

În Galateni 2:4, Pavel a amintit în treacăt despre importanţa păstrării libertăţii pe care o avem în Hristos Isus. La ce se referă el când vorbeşte despre libertate? Ce cuprinde ea? Până unde se întinde? Are limite? Şi ce legătură există între libertatea în Hristos şi Lege?

Pavel răspunde la aceste întrebări, atrăgându-le atenţia galatenilor asupra a două pericole. Primul este legalismul. Adversarii lui Pavel din Galatia erau atât de absorbiţi de dorinţa de a câştiga favoarea lui Dumnezeu prin comportamentul lor, încât pierduseră din vedere eliberarea primită prin lucrarea lui Hristos, mântuirea pe care o aveau deja în Hristos, prin credinţă. Al doilea pericol este tendinţa de a abuza, prin căderea în imoralitate, de libertatea obţinută de Hristos pentru noi. Cei care susţin această concepţie presupun în mod greşit că libertatea exclude Legea.

Atât legalismul, cât şi imoralitatea se opun libertăţii, fiindcă ambele îi ţin pe adepţii lor într-o formă de sclavie. Apelul lui Pavel către galateni este acela de a-şi păstra cu fermitate adevărata libertate pe care o au în mod legitim prin Hristos.

Duminică, 3 septembrie – Hristos ne-a făcut liberi

1. Ce afirmă Pavel cu privire la libertatea noastră şi la posibilitatea de a o pierde? Galateni 4:31; 5:1.

Ca un comandant de armată care le ordonă trupelor lui şovăielnice să se mobilizeze, Pavel îi îndeamnă pe galateni să nu renunţe la libertatea lor în Hristos. Tonul puternic şi apăsat face ca îndemnul lui să ne atragă atenţia. Se pare că aceasta a fost şi intenţia lui. Versetul acesta este legat din punct de vedere tematic de versetele anterioare şi de cele imediat următoare, dar lipsa cuvintelor de legătură în originalul grecesc ne determină să deducem că Pavel a intenţionat ca aceste cuvinte să atragă atenţia, să nu poată fi trecute cu vederea. Libertatea în Hristos este esenţa argumentaţiei lui, iar galatenii se aflau în pericolul de a renunţa la ea.

2. Ce expresii foloseşte Pavel pentru a ne ajuta să înţelegem ce a făcut Hristos pentru noi? Galateni 1:3.4; 2:16 şi 3:13?

Cuvintele lui Pavel, „Hristos ne-a izbăvit ca să fim slobozi” (Galateni 4:31; n.tr.: unele versiuni din limba engleză ne pot sugera că el are în minte aici o altă metaforă: „Pentru libertate ne-a eliberat Hristos”). Formula folosită aici este asemănătoare cu formula folosită la eliberarea sacră a sclavilor (manumisiunea). Sclavii nu aveau drepturi legale şi se credea că o zeitate putea să le cumpere libertatea, iar ei, ca mulţumire, erau luaţi în posesie de zeul respectiv, dar erau totuşi liberi. În practică, actul acesta era o înşelăciune – sclavul aducea bani în vistieria templului pentru a obţine libertatea. Iată formula scrisă pe una dintre cele aproape o mie de inscripţii descoperite în Templul lui Apollo din Delphi, inscripţii care datează din anii 201 î.Hr.–100 d.Hr.: „Pentru libertate, zeul pitian Apollo a cumpărat de la Sosibus din Amphissa o sclavă al cărei nume este Nicaea… Însă Nicaea i-a încredinţat lui Apollo plata pentru eliberare.” – Ben Witherington III, Grace in Galatia, p. 340

Formula aceasta este similară în esenţă cu terminologia utilizată de Pavel, dar există o deosebire fundamentală: în metafora lui nu este nimic fictiv. Nu noi achităm preţul eliberării (1 Corinteni 6:20; 7:23). Era mult prea mare ca să-l putem plăti. Noi nu aveam puterea de a ne salva singuri, dar Isus a făcut ce nu puteam face noi. El a plătit, suferind pedeapsa pentru păcatele noastre şi eliberându-ne de condamnare.

Consideri vreodată că ai putea să te mântuieşti singur? Ce atitudine ar trebui să ai faţă de Isus pentru tot ce a făcut pentru tine?

Luni, 4 septembrie – Definiţia libertăţii creştine

Porunca lui Pavel de a rămâne „tari” în libertate nu este nefondată. Ea este precedată de o afirmaţie importantă: „Hristos ne-a izbăvit.” De ce trebuie să rămână creştinii tari în libertatea lor? Pentru că Hristos i-a eliberat deja. Cu alte cuvinte, libertatea noastră este urmarea a ceea ce Hristos a făcut deja pentru noi.

Obiceiul acesta de a enunţa un adevăr şi apoi de a adăuga un îndemn este specific epistolelor lui Pavel (1 Corinteni 6:20; 10:13,14; Coloseni 2:6). De exemplu, în Romani 6, el face câteva afirmaţii legate de statutul nostru în Hristos, precum: „Ştim bine că omul nostru cel vechi a fost răstignit împreună cu El” (Romani 6:6). Apoi, adresează un îndemn insistent: „Deci păcatul să nu mai domnească în trupul vostru muritor” (Romani 6:12). Pavel vrea să spună de fapt: „Purtaţi-vă conform cu statutul pe care îl aveţi deja în Hristos!” Etica Evangheliei nu ne prezintă obligaţia de a încerca să facem anumite lucruri pentru a demonstra că suntem într-adevăr copiii lui Dumnezeu. Dimpotrivă, noi facem anumite lucruri, pentru că suntem deja copiii Săi.

3. Din ce sau de ce ne-a izbăvit Hristos? Romani 6:14,18; 8:1; Galateni 4:3,8; 5:1; Evrei 2:14,15.

Utilizarea cuvântului slobozenie pentru a descrie viaţa creştină este mai frecventă în epistolele lui Pavel decât în alte scrieri din Noul Testament. Cuvântul slobozenie şi celelalte cuvintele înrudite ca sens apar de 28 de ori în epistolele sale şi numai de 13 ori în alte scrieri.

Ce înţelege Pavel prin libertate? În primul rând, aici nu este doar un concept abstract. Nu se referă la libertatea politică, la cea economică sau la libertatea de a trăi cum ne place. Din contră, libertatea aceasta se întemeiază pe relaţia noastră cu Isus Hristos. Contextul ne sugerează că Pavel se referă la eliberarea de sub robia şi condamnarea Legii, dar libertatea noastră înseamnă mult mai mult decât atât. Ea înseamnă eliberarea de păcat, de moartea veşnică şi de Diavol.

De ce lucruri eşti înrobit? Memorează Galateni 5:1 şi roagă-L pe Dumnezeu ca libertatea pe care o ai în Hristos să devină o realitate în viaţa ta.

Marţi, 5 septembrie – Consecinţele periculoase ale legalismului

4. Cu privire la ce consecinţe ale acceptării circumciziei le atrage Pavel atenţia galatenilor? Galateni 5:2-12

„Iată” are sensul de „Ascultaţi!”, „Atenţie la ceea ce vreau să vă spun!” Prin acest apel serios, Pavel le atrage atenţia cititorilor săi şi le aduce aminte de autoritatea sa de apostol. El vrea să le transmită galatenilor ideea că ei trebuie să ştie care sunt consecinţele periculoase ale hotărârii lor de a face din circumcizie o condiţie de mântuire pentru neamuri.

Prima consecinţă a efortului de a câştiga favoarea lui Dumnezeu prin acceptarea circumciziei este obligaţia de a împlini toate prevederile Torei. Pavel face în versetele 2 şi 3 un joc interesant de cuvinte. Hristos, spune el, nu le va folosi la nimic (ophelesei), din contră, ei vor fi datori (opheiletes) faţă de Lege. Cine vrea să trăiască în conformitate cu Legea nu poate alege să respecte numai anumite lucruri din ea – sau totul, sau nimic.

A doua consecinţă este „despărţirea” de Hristos. Acceptarea îndreptăţirii prin fapte înseamnă totodată respingerea îndreptăţirii prin Hristos. „Nu le poţi avea pe amândouă. Este imposibil să-L primeşti pe Hristos, recunoscând în felul acesta că nu te poţi mântui singur, pentru ca apoi să primeşti circumcizia, declarând în felul acesta că poţi să te mântuieşti.” – John R. Stott, The Message to Galatians, p. 133

Al treilea argument al lui Pavel împotriva circumciziei este faptul că ea pune piedici în calea creşterii spirituale. El face aici analogia cu atletul căruia cineva i-a tăiat calea, împiedicându-l să înainteze spre linia de sosire. De fapt, expresia tradusă prin „a tăia calea” (vers. 7) era folosită în domeniul militar, cu sensul de „a distruge un drum sau un pod sau a aşeza obstacole în calea inamicului pentru a-i opri înaintarea” (Comentariul Biblic AZŞ, vol. 6, p. 978).

Ultima consecinţă este aceea că circumcizia transmite mesajul că omul se poate mântui singur şi astfel îi satisface vanitatea. Pe de altă parte, crucea este un motiv de ruşine pentru om, pentru că îl obligă să-şi recunoască dependenţa totală de Hristos.

Pavel este atât de supărat pe aceşti promotori ai circumciziei, încât declară că şi-ar dori ca ei să se „schilodească” singuri (Galateni 5:12)! Cuvinte tari, dar tonul acesta reflectă seriozitatea cu care priveşte Pavel această problemă.

Miercuri, 6 septembrie – Libertate, nu imoralitate

Până aici, Pavel s-a concentrat asupra esenţei teologice a mesajului său. De aici înainte, el abordează problema comportamentului creştin.

5. De care extremă sunt sfătuiţi galatenii să se ferească? Galateni 5:13

Pavel ştia foarte bine că accentul pe care el îl punea pe harul şi pe libertatea în Hristos, putea duce la o interpretare greşită (Romani 3:8; 6:1,2). Însă aceasta nu se datora Evangheliei, ci tendinţei omeneşti spre îngăduinţă de sine. Paginile istoriei sunt pline de exemple de oameni, oraşe şi naţiuni a căror degradare şi alunecare în haosul moral s-a datorat în mod direct lipsei de stăpânire de sine. Există vreun om care să nu fi simţit această tendinţă în viaţa lui? De aceea, Pavel le adresează urmaşilor lui Isus un apel clar de a nu asculta de îndemnurile firii pământeşti. El îi îndeamnă să facă exact opusul: „Slujiţi-vă unii altora în dragoste.” Dar lucrul acesta poate fi făcut numai prin moartea faţă de sine, prin moartea faţă de firea pământească. Cei care ascultă de îndemnurile firii nu se numără printre cei care le slujesc altora. Dimpotrivă!

Aşadar, libertatea noastră în Hristos nu înseamnă doar eliberarea din robia faţă de această lume, ci şi o chemare la un nou tip de slujire, la responsabilitatea de a le sluji altora din dragoste. Ea este „oportunitatea de a-i iubi pe semenii noştri fără piedici, posibilitatea de a crea comunităţi umane bazate pe dăruire reciprocă, şi nu pe lupta pentru putere şi poziţie”. – Sam K. Williams, Galatians, p. 145

Fiind familiarizaţi cu creştinismul şi cu traducerile moderne ale Bibliei, nu ne putem da seama ce impresie puternică puteau crea aceste cuvinte asupra galatenilor. În primul rând, originalul grecesc ne arată că dragostea care motivează acest tip de slujire nu este dragostea obişnuită – lucrul acesta ar fi imposibil, dragostea omenească este mult prea condiţională. În original, cuvântul dragoste este însoţit de articolul hotărât, ceea ce ne arată că Pavel face referire la un anumit tip de dragoste, la dragostea divină pe care o primim numai prin Duhul Sfânt (Romani 5:5). Iar cuvântul tradus prin „slujiţi” are în greceşte sensul de „a fi subjugat”. Libertatea noastră nu înseamnă autonomie, ci supunere reciprocă bazată pe dragoste.

Cum am putea fi ispitiţi să folosim greşit libertatea oferită de Domnul Hristos?

Joi, 7 septembrie – Împlinirea Legii în totalitate

6. Cum împăcăm comentariul dezaprobator al lui Pavel, cu privire la datoria de a împlini „toată Legea” (Galateni 5:3), cu alte declaraţii ale sale despre împlinirea Legii? Compară Romani 10:5; Galateni 3:10,12; 5:3 cu Romani 8:4; 13:8; Galateni 5:14.

Mulţi consideră că afirmaţiile lui Pavel sunt contradictorii. Dar lucrurile nu stau aşa. Soluţia este dată de distincţia importantă pe care el o face între două moduri diferite de definire a comportamentului creştin în relaţie cu Legea. Pe de o parte, este comportamentul greşit al celor care trăiesc sub Lege, îndeplinind cerinţele ei în speranţa de a câştiga astfel aprobarea lui Dumnezeu. De cealaltă parte, este ascultarea celor care au găsit mântuirea în Hristos, a căror preocupare nu este de a bifa toate cerinţele pe care le-au îndeplinit. Comportamentul creştin merge dincolo de ascultarea formală de Lege; el trece la împlinirea Legii.

Acest tip de ascultare a fost ilustrat de Isus: „Să nu credeţi că am venit să stric Legea sau Prorocii; am venit nu să stric, ci să împlinesc” (Matei 5:17). Aşadar, recomandarea lui Pavel nu este aceea de a minimaliza Legea. Dimpotrivă, prin cunoaşterea lui Hristos, credinciosul va cunoaşte adevăratul scop şi adevărata semnificaţie a întregii Legi!

7. Potrivit lui Pavel, la ce poruncă se poate rezuma întreaga Lege? Galateni 5:14; Leviticul 19:18; Marcu 12:31,33; Matei 19:19; Romani 13:9; Iacov 2:8.

Deşi citează din Leviticul, declaraţia lui Pavel din Galateni se bazează pe modul în care a citat Isus Leviticul 19:18. Totuşi Isus nu a fost singurul învăţător iudeu care a afirmat că acest text este un rezumat al întregii Legi. Rabinul Hillel, care a trăit cu aproape o generaţie înainte de Isus, a spus: „Nu îi face semenului tău ceea ce nu îţi place să ţi se facă; în aceasta stă toată Legea.” Însă perspectiva lui Isus a fost radical diferită: „Tot ce voiţi să vă facă vouă oamenii, faceţi-le şi voi la fel; căci în aceasta sunt cuprinse Legea şi Prorocii” (Matei 7:12). Nu numai că este o perspectivă pozitivă, ci ea demonstrează totodată faptul că Legea şi dragostea sunt compatibile. Fără dragoste, Legea este fără conţinut şi rece; fără Lege, dragostea nu are nicio direcţie.

Explicaţi în cuvinte proprii de ce dragostea pentru aproapele înseamnă împlinirea în totalitate a Legii!

Vineri, 8 septembrie – Un gând de încheiere

„Credinţa adevărată lucrează întotdeauna prin dragoste. Când priveşti la Calvar, nu o faci pentru a-ţi linişti sufletul frământat din cauza neîndeplinirii datoriei sau pentru a te calma ca să poţi adormi, ci pentru a primi credinţa în Isus, credinţa care să lucreze prin curăţirea sufletului de murdăria egoismului. Când ne prindem de Hristos prin credinţă, lucrarea noastră de-abia începe. Fiecare om are obiceiuri stricate şi păcătoase care trebuie biruite printr-o împotrivire energică. Fiecărui suflet i se cere să ducă lupta credinţei. Dacă este cineva urmaşul lui Hristos, el nu poate fi aspru în purtare, el nu poate fi nemilos, lipsit de compasiune. El nu poate fi necuviincios în vorbire. El nu poate fi plin de îngâmfare şi de înălţare de sine. El nu poate fi arogant şi nu poate folosi cuvinte aspre, de critică şi de condamnare.

Lucrarea dragostei izvorăşte din lucrarea credinţei. Religia Bibliei înseamnă o lucrare neîntreruptă. (…)

Deşi este adevărat că multele noastre activităţi nu ne vor asigura mântuirea prin ele însele, este tot atât de adevărat că sufletul nostru va fi impulsionat să lucreze prin credinţa care ne uneşte cu Hristos (MS 16, 1890).” – Comentariile Ellen G. White, în Comentariul Biblic AZŞ, vol. 6, p. 1111

BIBLIA ŞI CARTEA PROFEŢI ŞI REGI – STUDIU LA RÂND

Biblia: Ieremia 31–37
1. Care avea să fie noutatea noului legământ făcut cu casa lui Israel?
2. Prin ce îşi arătau unii dispreţul faţă de Israel?
3. De ce nu consumau recabiţii vin?
4. Ce a făcut Ieremia după ce împăratul Ioiachim a ars cartea pe care i-a trimis-o?

Profeţi şi regi, capitolul 36
5. Ce l-a determinat pe Nebucadneţar să-i ceară lui Zedechia să jure pe Numele Domnului, Dumnezeului lui Israel?

Umblaţi cârmuiţi de Duhul

Textul de memorat: „Zic, dar: umblaţi cârmuiţi de Duhul şi nu împliniţi poftele firii pământeşti.” (Galateni 5:16)

Robert Robinson, autorul textului imnului „Vino, Duh de viaţă sfântă!” (n.t. – în engleză, Come, Thou Fount of Every Blessing; vezi imnul 141 în Imnuri creştine, ed. 2013), nu a fost dintotdeauna un om al credinţei. Din cauza decesului tatălui său, s-a lăsat cuprins de mânie şi a căzut pradă desfrâului şi alcoolului. După ce l-a ascultat pe marele predicator George Whitefield, el şi-a predat viaţa Domnului, a devenit pastor metodist şi a scris imnul amintit mai sus, care, în limba engleză, includea iniţial şi strofa aceasta: „O, harului cât de dator/Zilnic sunt constrâns să fiu!/Bunătatea Ta, ca o funie/Să lege inima-mi rătăcitoare de Tine!”

Incomodat de această idee, cineva a modificat astfel: „Înclinat spre închinare mă simt, Doamne,/Înclinat să-L iubesc pe Dumnezeul căruia Îi slujesc.”

Nu ne îndoim de intenţiile bune ale celui ce a făcut această schimbare, însă varianta iniţială descrie cu exactitate lupta creştinului. Şi creştinii sunt oameni. Natura lor, sau firea pământească, se împotriveşte cerinţelor Duhului Sfânt. Aceasta este lupta creştinului, lupta noastră. Cu toate că firea noastră păcătoasă va fi mereu „înclinată” să se îndepărteze de Dumnezeu, noi nu mai suntem robii dorinţelor firii pământeşti dacă suntem dispuşi să ne lăsăm conduşi de Duhul Său. Aceasta este ideea principală a pasajelor pe care le vom studia săptămâna aceasta.

Duminică, 10 septembrie – Umblaţi cârmuiţi de Duhul

1. Ce legătură există între „a umbla cârmuiţi de Duhul” şi a trăi viaţa de credinţă? Galateni 5:16, vezi şi Deuteronomul 13:4,5; Romani 13:13; Efeseni 4:1,17; Coloseni 1:10.

„Umblarea” este o figură de stil preluată din Vechiul Testament, care se referă la comportament. Fiind evreu, Pavel apelează des la această figură de stil în epistolele sale, pentru a înfăţişa conduita specifică vieţii creştine. De asemenea, întrebuinţarea ei este, probabil, legată de primul nume dat bisericii creştine. Înainte să primească numele de creştini (Faptele 11:26), urmaşii lui Isus erau cunoscuţi sub numele de cei care urmează Calea (Ioan 14:6; Faptele 22:4; 24:14). Aceasta sugerează că, încă de timpuriu, creştinismul nu a fost considerat doar un set de convingeri teologice care Îl aveau în centru pe Isus, ci o cale pe care trebuie să mergi.

2. Compară termenul „a umbla”, aşa cum apare în Galateni 5:16,25 cu cel folosit în Exodul 16:4. Ce deosebire există?

În Vechiul Testament, comportamentul nu era numit „umblare”, ci mai degrabă „umblare după Lege”. Halakhah este termenul juridic folosit de evrei, care desemnează regulile şi orânduielile din Lege, dar şi din tradiţiile rabinice ale strămoşilor lor. Cuvântul acesta este tradus de obicei prin „legea evreiască”, dar el provine, de fapt, din cuvântul ebraic „a umbla” şi are sensul literal de „fel de a merge”.

Îndemnul de a „umbla cârmuiţi de Duhul” nu se opune ascultării de Lege. Pavel nu le recomandă creştinilor să încalce Legea. El nu este împotriva Legii sau a ascultării de ea, ci împotriva modului legalist de raportare la Lege. Ascultarea autentică dorită de Dumnezeu nu se va realiza niciodată prin impunerea din exterior, ci prin dorinţa interioară, dată de Duhul (Galateni 5:18).

Ce experienţe ai avut până acum în ce priveşte „umblarea în Duhul”? Ce înseamnă să umbli în Duhul? Ce obiceiuri din viaţa ta te împiedică să ai o astfel de umblare cu Domnul?

Luni, 11 septembrie – Lupta creştinului

3. Despre ce conflict vorbeşte Pavel în continuare? Galateni 5:17; vezi şi Romani 7:14-24. Ai cunoscut realitatea crudă şi dureroasă descrisă prin aceste cuvinte?

Lupta descrisă aici de Pavel este lupta interioară a fiecărui creştin. Deoarece oamenii ascultă în mod natural de firea pământească (Romani 8:7), numai după naşterea din nou prin Duhul izbucneşte adevăratul conflict spiritual (Ioan 3:6). Aceasta nu înseamnă că în sufletul necreştinilor nu există niciodată conflicte de ordin moral. Există în mod categoric. Însă chiar şi aceste conflicte sunt, de fapt, rezultatul lucrării Duhului Sfânt, care se împotriveşte firii pământeşti.

De-a lungul istoriei, creştinii au tânjit să fie eliberaţi din acest conflict. Unii au încercat să-i pună capăt prin retragerea din societate, iar alţii au ajuns la concluzia că firea păcătoasă poate fi eradicată printr-un act al harului divin. Ambele concepţii sunt greşite. Este adevărat că, prin puterea Duhului, noi putem supune poftele firii pământeşti, însă conflictul va continua sub alte forme, până când vom primi un trup nou la revenirea Domnului. Retragerea din societate nu ne ajută, fiindcă purtăm lupta aceasta cu noi oriunde mergem şi o vom purta până la moarte sau până va reveni Isus.

Când scrie că lupta interioară îi împiedică pe creştini să facă tot ce vor, Pavel vrea să arate cât de intens este acest conflict. Duhul Sfânt doreşte lucrurile spirituale şi detestă firea pământească. Dar păcatul din noi tânjeşte după lucrurile firii pământeşti şi se împotriveşte Duhului Sfânt. Deoarece, chiar convertită, mintea nu are suficientă putere ca să se opună firii pământeşti, singura noastră speranţă este să luăm zilnic decizia de a fi de partea Duhului Sfânt, împotriva firii noastre păcătoase. De aceea insistă Pavel să alegem să umblăm conduşi de Duhul.

Pornind de la experienţa ta, ce sfat i-ai da unui creştin care se străduieşte să înţeleagă acest conflict permanent?

Marţi, 12 septembrie – Faptele firii pământeşti

Pavel ilustrează opoziţia dintre firea pământească şi Duhul Sfânt prin intermediul unei liste a viciilor şi a virtuţilor. O astfel de listă era un procedeu literar întrebuinţat şi în literatura ebraică, şi în literatura greco-romană.

4. Studiază următoarele texte. Ce asemănări şi ce deosebiri există între Galateni 5:19-24 şi celelalte pasaje? Ieremia 7:9; Osea 4:2; Marcu 7:21,22; 1 Timotei 3:2,3; 1 Petru 4:3; Apocalipsa 21:8.

Deşi Pavel cunoştea foarte bine listele viciilor şi virtuţilor, există deosebiri semnificative în ceea ce priveşte modul în care le prezintă în Galateni. În primul rând, deşi le pune în contrast, nu foloseşte o exprimare similară. El intitulează lista viciilor „faptele firii pământeşti”, iar lista virtuţilor, „roada Duhului”. Distincţia aceasta este importantă. James D. G. Dunn face următorul comentariu: „Firea pământească cere, pe când Duhul aduce rod. Dacă prima listă emană dorinţa de afirmare personală şi de îngăduinţă de sine, cealaltă vorbeşte mai degrabă despre grija pentru alţii, despre seninătate, despre flexibilitate, despre capacitatea de a fi demn de încredere. Una descrie manipularea umană, iar cealaltă, împuternicirea divină sau înzestrarea cu har, subliniind ideea că transformarea interioară constituie sursa unei conduite responsabile.” – The Epistle to the Galatians, p. 308

În al doilea rând, lista viciilor are în denumirea ei un termen la plural: „faptele firii pământeşti”. „Roada Duhului” este la singular. Deosebirea aceasta ne lasă să înţelegem că viaţa dusă după firea pământească promovează dezbinarea, neliniştea, disensiunile şi despărţirea. Dimpotrivă, viaţa condusă de Duhul produce un singur rod al Duhului care se manifestă sub forma a nouă calităţi ce promovează unitatea.

În timp ce unii declară că nu contează ce convingeri avem despre Dumnezeu atâta timp cât suntem sinceri, lista viciilor alcătuită de Pavel ne demonstrează contrariul: concepţiile pervertite despre Dumnezeu duc la idei distorsionate despre comportamentul sexual, religie şi etică, iar consecinţa este ruperea relaţiilor dintre oameni. Mai mult decât atât, ele pot duce la pierderea vieţii veşnice (Galateni 5:21).

Revezi lista „faptelor firii pământeşti.” Care dintre acestea încă se manifestă în viaţa ta şi cum poţi să le biruieşti?

Miercuri, 13 septembrie – Roada Duhului

5. Cum defineşte Pavel „roada Duhului”? Cum se reflectă ea în ascultarea de Cele Zece Porunci? Galateni 5:22,23; vezi şi Matei 5:21,22,27,28; 22:35-40.

Cele Zece Porunci nu sunt o alternativă la dragoste; ele ne arată cum să manifestăm dragoste atât faţă de Dumnezeu, cât şi faţă de semeni. Dragostea, oricât de mult ar transcende litera Legii, nu este în conflict cu Legea. Ideea că dragostea pentru Dumnezeu şi dragostea pentru aproapele nostru ar invalida Cele Zece Porunci este o absurditate. Este ca şi cum am spune că dragostea pentru natură ar anula legea gravitaţiei.

De asemenea, spre deosebire de lista faptelor firii pământeşti, care conţine şaptesprezece vicii, lista roadelor Duhului conţine nouă virtuţi. Cercetătorii consideră că aceste nouă virtuţi pot fi împărţite în grupe de câte trei, însă există multe opinii cu privire la semnificaţia fiecărei grupe. Unii consideră că împărţirea pe trei grupe ar fi o referire indirectă la Trinitate; alţii cred că aceste trei grupe de câte trei corespund celor trei relaţii fundamentale: relaţia cu Dumnezeu, relaţia cu semenii şi, în final, relaţia cu noi înşine. Alţii văd în aceste virtuţi o descriere a caracterului lui Isus.

Ideea cea mai importantă, care nu trebuie ignorată este aceea că dragostea ocupă primul loc în viaţa creştină.

Nu este întâmplător faptul că Pavel începe lista celor nouă virtuţi cu dragostea. El a subliniat deja, în versetele 6 şi 13, rolul central al dragostei în viaţa creştină şi o include şi în listele virtuţilor din alte epistole (2 Corinteni 6:6; 1 Timotei 4:12; 6:11 şi 2 Timotei 2:22). În timp ce toate celelalte virtuţi apar şi în surse necreştine, dragostea este o particularitate a creştinului. Aşadar, dragostea nu trebuie considerată o virtute între toate celelalte, ci virtutea esenţială a creştinului, cheia tuturor celorlalte virtuţi. Dragostea este cel mai important rod al Duhului (1 Corinteni 13:13; Romani 5:5) şi se manifestă în viaţa creştinilor indiferent de circumstanţe (Ioan 13:34,35).

Care virtute din „roada Duhului” este evidentă şi care este mai puţin vizibilă în viaţa ta? Cum poţi remedia situaţia?

Joi, 14 septembrie – Calea spre biruinţă

Cu toate că în inima fiecărui credincios se va da permanent o luptă între firea pământească şi Duhul Sfânt, viaţa creştină nu trebuie trăită sub semnul înfrângerii, al eşecului şi al păcatului.

6. Care este secretul unei vieţii în care Duhul stăpâneşte peste firea pământească? Galateni 5:16-26

Pasajul din Galateni 5:16-26 conţine cinci verbe-cheie care descriu viaţa condusă de Duhul Sfânt. Mai întâi, credinciosul trebuie „să umble” cârmuit de Duhul (vers. 16). Verbul grecesc este peripateo, care are sensul literal de „a umbla după cineva” sau „a urma”.

Discipolii renumitului filosof grec Aristotel au ajuns să fie cunoscuţi sub numele de peripatetici, deoarece ei îl urmau pe Aristotel pretutindeni. Întrucât verbul este la prezent, înţelegem că Pavel nu vorbeşte despre o umblare ocazională, ci mai degrabă despre o experienţă zilnică neîntreruptă. Pe lângă aceasta, întrucât avem de-a face cu o poruncă („umblaţi cârmuiţi de Duhul”), înseamnă că umblarea aceasta este o alegere pe care trebuie să o facem în fiecare zi. Al doilea verb este „călăuziţi” (vers. 18). El ne sugerează că trebuie să Îi permitem Duhului să ne arate încotro să mergem (compară cu Romani 8:14; 1 Corinteni 12:2). Noi nu suntem chemaţi să conducem, ci să urmăm.

Următoarele două verbe apar în versetul 25. Primul este „trăim” (zao în greceşte). Când foloseşte acest cuvânt, Pavel se referă la experienţa naşterii din nou care trebuie să aibă loc în viaţa fiecărui credincios. Faptul că verbul este la prezent ne arată că experienţa naşterii din nou trebuie reînnoită zilnic. În continuare, Pavel scrie că, dacă trăim prin Duhul, atunci trebuie „să şi umblăm” prin Duhul. Cuvântul tradus cu „să umblăm” este diferit de cel folosit în versetul 16. Aici este stoicheo, un termen militar care înseamnă literal „a se alinia”, „a ţine pasul” sau „a se conforma”. Ideea este că Duhul ne dă viaţă şi că tot El ar trebui să ne îndrume paşii în fiecare zi din viaţă.

Verbul întrebuinţat de Pavel în versetul 24 este „a răstigni”, un cuvânt care şochează. Dacă umblăm călăuziţi de Duhul Sfânt, atunci trebuie să luăm decizia fermă de a reprima dorinţele firii pământeşti. Desigur că Pavel vorbeşte aici în mod simbolic. Noi răstignim firea pământească prin „hrănirea” vieţii spirituale şi prin respingerea dorinţelor firii pământeşti.

Daţi exemple practice despre cum se poate „răstigni” firea pământească?

Vineri, 15 septembrie – Un gând de încheiere

„Viaţa creştinului nu este deloc lină. El are de întâmpinat conflicte serioase. Ispite grele îl asaltează. «Firea pământească pofteşte împotriva Duhului şi Duhul, împotriva firii pământeşti.» Cu cât ne apropiem mai mult de încheierea istoriei acestui pământ, cu atât mai amăgitoare şi mai ademenitoare vor fi atacurile vrăjmaşului. Atacurile lui vor deveni tot mai vehemente şi mai frecvente. Cei care se împotrivesc luminii şi adevărului vor deveni mai împietriţi, mai insensibili şi mai înverşunaţi împotriva celor care Îl iubesc pe Dumnezeu şi păzesc poruncile Sale (MS 33, 1911).” – Comentariile Ellen G. White, în CBAZŞ, vol. 6, p. 1111

„Influenţa Duhului Sfânt este viaţa lui Hristos în suflet. Noi nu Îl vedem pe Hristos şi nu vorbim cu El, dar Duhul Său cel Sfânt este tot la fel de aproape de noi într-un loc ca şi în alt loc. El lucrează în şi prin toţi cei care Îl primesc pe Hristos. Cei care cunosc locuirea lăuntrică a Duhului aduc roada Duhului – dragostea, bucuria, pacea, îndelunga răbdare, bunătatea, facerea de bine, credincioşia” (MS 41, 1897). – Ibidem, p. 1112

BIBLIA ŞI CARTEA PROFEŢI ŞI REGI – STUDIU LA RÂND

Biblia: Ieremia 38–44
1. Până când a rămas Ieremia în curtea temniţei?
2. Cum a fost răsplătit Ebed-Melec pentru fapta lui bună?
3. După câte zile a primit Ieremia răspuns la rugăciunea sa de mijlocire pentru rămăşiţa poporului?
4. Ce i-au răspuns lui Ieremia bărbaţii, femeile şi tot poporul care locuia la Patros?

Profeţi şi regi, capitolul 37
5. Din ce cauză a mers Zedechia în direcţia greşită?

 

Libertatea în Hristos

„Acum, dar, nu este nicio osândire pentru cei ce sunt în Hristos Isus, care nu trăiesc după îndemnurile firii pământeşti, ci după îndemnurile Duhului.” (Romani 8,1)

Romani 8 este răspunsul lui Pavel la Romani 7. În Romani 7, Pavel vorbeşte despre frustrare, eşec şi condamnare. În Romani 8, condamnarea a dispărut, a fost înlocuită cu eliberarea şi biruinţa în Isus Hristos.

În Romani 7, Pavel spunea că, dacă refuzi să-L primeşti pe Isus Hristos, vei avea parte de experienţa jalnică descrisă în acest capitol. Vei fi un rob al păcatului, incapabil să faci ce alegi să faci. În Romani 8, el spune că Hristos Isus îţi oferă eliberarea de păcat şi libertatea de a face binele pe care vrei să îl faci, dar pe care firea pământească nu te lasă să îl faci.

Pavel continuă, explicând că libertatea aceasta a fost cumpărată cu un preţ infinit. Hristos, Fiul lui Dumnezeu, a preluat natura omenească – singura modalitate prin care putea să intre în legătură cu noi, să fie un exemplu desăvârşit pentru noi şi să moară în locul nostru. El a venit „într-o fire asemănătoare cu a păcatului” (vers. 3). Ca urmare, cerinţele drepte ale Legii pot să fie împlinite în noi (vers. 4). Cu alte cuvinte, Hristos a făcut ca biruinţa asupra păcatului şi împlinirea cerinţelor clare ale Legii să fie posibile.

Din cauza limitelor de spaţiu, ne vom ocupa numai de primele 17 versete din Romani 8. Dacă vă permite timpul, citiţi restul capitolului, care este plin de asigurări minunate ale dragostei lui Dumnezeu. Versetele acestea ne îndrumă cu convingere către speranţa pe care ar trebui să o avem ca unii care suntem „mai mult decât biruitori prin Acela care ne-a iubit” (vers. 37) şi care, datorită acestei iubiri, „n-a cruţat nici chiar pe Fiul Său, ci L-a dat pentru noi toţi” (vers. 32).

1. Ce înseamnă „nicio osândire”? Nicio osândire pentru ce? De ce este aceasta o veste aşa de bună? Romani 8,1

A fi „în Hristos Isus” înseamnă a-L primi pe Hristos ca Mântuitor personal. Cel care a făcut acest lucru se încrede în El necondiţionat şi a hotărât să aleagă modul de viaţă al lui Hristos. Rezultatul este o legătură personală strânsă cu Hristos. A fi „în Hristos Isus” este în contrast cu a fi „în firea pământească”. Deasemenea, este în contrast cu experienţa prezentată în capitolul 7, unde Pavel descrie pe cineva care se converteşte, dar încă nu s-a predat lui Hristos, adică este rob al păcatului, este condamnat la moarte (vers. 11,13,24). El slujeşte „legii păcatului” (vers. 23,25). Un astfel de om este într-o stare îngrozitor de nenorocită (vers. 24).

Totuşi, după ce păcătosul I se predă lui Isus, are loc o schimbare imediată a statutului său înaintea lui Dumnezeu. Înainte fusese condamnat ca un călcător al Legii, iar acum este desăvârşit în ochii lui Dumnezeu, ca şi când nu ar fi păcătuit niciodată, deoarece neprihănirea lui Isus Hristos îl „îmbracă”, îl acoperă cu totul. El nu mai este condamnat, nu pentru că nu are greşeli sau păcate sau pentru că este vrednic de viaţa veşnică (fiindcă nu este!), ci pentru că raportul vieţii desăvârşite a lui Isus stă în locul raportului vieţii lui şi, ca urmare, nu mai este nicio condamnare pentru el. Însă vestea bună nu se sfârşeşte aici.

2. Ce anume îl eliberează pe om din sclavia păcatului? Romani 8,2

Aici, „Legea Duhului de viaţă” înseamnă planul lui Hristos de a mântui omenirea, în contrast cu „legea păcatului şi a morţii”, descrisă în capitolul 7 ca fiind legea prin care domneşte păcatul şi al cărei sfârşit este moartea. În schimb, Legea lui Hristos aduce viaţă şi libertate. „Orice om care refuză să se predea lui Dumnezeu este sub controlul unei alte puteri. El nu-şi aparţine. El poate vorbi despre libertate, dar este în cea mai dezgustătoare robie… În timp ce, cu îngâmfare, se mângâie cu ideea că urmează hotărârile propriei judecăţi, el ascultă de voinţa domnului întunericului. Hristos a venit pentru a sfărâma cătuşele care ţin sufletul
în robia păcatului”. – Ellen G. White, Hristos, Lumina lumii, p. 466.

Eşti rob sau eşti liber în Hristos? Cum poţi să fii sigur de lucrul acesta?

Oricât de bună ar fi, „Legea” (ceremonială, morală, sau chiar ambele) nu poate să facă pentru noi lucrul de care avem cea mai mare nevoie – să ofere un mijloc pentru mântuire, un mijloc de a fi salvaţi de condamnarea la moarte pe care o aduce păcatul. Pentru acest lucru, avem nevoie de Isus.

3. Ce a făcut pentru noi Hristos, iar Legea, prin însăşi natura ei, nu poate să facă? Romani 8,3.4

Dumnezeu a oferit un remediu „trimiţând pe Însuşi Fiul Său într-o fire asemănătoare cu a păcatului”, şi „a osândit păcatul în firea pământească”. Întruparea lui Hristos a fost un pas important în Planul de Mântuire. Este bine să înălţăm crucea, dar, în realizarea Planului de Mântuire, viaţa lui Hristos „într-o fire asemănătoare cu a păcatului” a fost, de asemenea, extrem de importantă.
Ca urmare a lucrării săvârşite de Dumnezeu, prin trimiterea lui Hristos, nouă ne este cu putinţă să îndeplinim cerinţele drepte ale Legii, adică să facem lucrurile bune pe care le cere Legea. „Sub Lege” (Romani 6,14), lucrul acesta a fost imposibil, dar „în Hristos” este posibil.

Totuşi trebuie să ne aducem aminte că a împlini cerinţele Legii nu înseamnă a împlini Legea suficient de bine, ca să câştigăm mântuirea. Lucrul acesta nu a fost niciodată o opţiune. Ci înseamnă pur şi simplu a trăi viaţa pe care Dumnezeu ne face în stare să o trăim, înseamnă o viaţă de ascultare, în care am „răstignit firea pământească cu toate patimile şi poftele ei” (Galateni 5,24), o viaţă în care reflectăm caracterul lui Hristos. În versetul 4, „a trăi” este o expresie care înseamnă „a ne comporta”.

Cuvântul fire pământească sugerează aici pe cineva nerenăscut, indiferent dacă este înainte sau după convertire. A trăi după îndemnurile firii pământeşti înseamnă a fi condus de dorinţele egoiste. Prin contrast, a trăi după îndemnurile Duhului înseamnă a împlini cerinţele drepte ale Legii. Numai cu ajutorul Duhului Sfânt putem să împlinim aceste cerinţe. Numai în Hristos Isus se află libertatea de a face tot ce ne cere Legea. Fără Hristos, nu există o asemenea libertate. Cel care este robit de păcat constată că este imposibil să facă binele pe care alege să-l facă.

Cât de bine împlineşti Legea? Lăsând la o parte orice concept legat de câştigarea mântuirii prin Lege, se împlineşte în viaţa ta „neprihănirea Legii? Dacă nu, de ce? Ce fel de scuze neconvingătoare aduci pentru a-ţi îndreptăţi comportamentul?

4. Ce mesaj important ni se transmite în Romani 8,5.6. Ce ni se spune despre felul în care ne trăim viaţa?

„După” este folosit aici în sensul de „în conformitate cu” (grecescul kata). „A umbla după” înseamnă a urmări un scop. Unii oameni urmăresc scopul de a împlini dorinţele fireşti, ceilalţi urmăresc alt scop – acela de a împlini lucrurile Duhului, de a urma îndemnurile Sale. Pentru că scopul determină faptele, cele două categorii trăiesc şi acţionează diferit.

5. Ce nu este în stare să facă firea pământească? Romani 8,7.8

A avea ca scop împlinirea dorinţelor firii pământeşti, în realitate, înseamnă a fi în vrăjmăşie cu Dumnezeu, a nu fi preocupat de împlinirea voinţei Sale. Un astfel de om poate să fie răzvrătit împotriva lui Dumnezeu, dispreţuind pe faţă Legea Sa. Pavel doreşte să sublinieze îndeosebi faptul că, fără Hristos, Legea lui Dumnezeu nu poate fi împlinită. El se întoarce la tema aceasta din nou şi
din nou: indiferent cât de mult s-ar strădui omul, fără Hristos, nu poate să respecte Legea.

Intenţia lui Pavel a fost să-i convingă pe iudei că aveau nevoie de mai mult decât de „Tora” (Legea „lor”). Prin comportamentul lor, ei arătaseră că, deşi aveau descoperirea divină, erau vinovaţi de aceleaşi păcate ca neamurile (Romani 2). Lecţia principală era că aveau nevoie de Mesia. Fără El, ei erau robi ai păcatului, incapabili să scape de sub stăpânirea lui. Acesta a fost răspunsul lui Pavel pentru acei iudei care nu puteau să înţeleagă de ce lucrurile pe care li le dăduse Dumnezeu în Vechiul Testament nu mai erau suficiente pentru mântuire. Pavel a recunoscut că tot ce avuseseră ei a fost bun, dar ei aveau nevoie, de asemenea, să-L primească
pe Mesia care venise deja.

Gândeşte-te la ziua de ieri! Au fost faptele tale după îndemnurile Duhului sau după cele ale firii pământeşti? Ce îţi spune răspunsul tău despre tine însuţi? Dacă au fost după îndemnurile firii pământeşti, ce schimbări trebuie să faci şi cum poţi să le faci?

Apostolul Pavel îşi continuă subiectul, punând în contrast două posibilităţi cu care se confruntă oamenii: ei pot trăi fie în conformitate cu îndemnurile Duhului, care este Duhul Sfânt al lui Dumnezeu, care ne-a fost făgăduit, fie în conformitate cu cerinţele naturii lor păcătoase şi fireşti. O cale duce la viaţa veşnică, cealaltă duce la moarte veşnică. Nu există o cale de mijloc. Aşa cum a zis Isus Însuşi: „Cine nu este cu Mine este împotriva Mea, şi cine nu strânge cu Mine risipeşte” (Matei 12,30). Cu greu ar putea să se exprime cineva mai clar de atât.

6. Ce le este făgăduit acelora care se predau pe deplin lui Hristos? Romani 8,9-14

Viaţa „în firea pământească” este în contrast cu „viaţa în Duhul”. Viaţa „în Duhul” este condusă de Duhul lui Dumnezeu, Duhul Sfânt. În acest capitol, El este numit Duhul lui Hristos, probabil în sensul că este un reprezentant al lui Hristos şi, prin El, Hristos locuieşte în cel credincios (vers. 9,10).

În aceste versete, Pavel se întoarce la un simbol pe care l-a folosit în Romani 6,1-11. În sens figurat, la botez, „trupul păcatului”, adică omul cel vechi, care i-a slujit păcatului, este nimicit. „Omul nostru cel vechi a fost răstignit împreună cu El” (vers. 6). Totuşi, la fel ca la botez, nu are loc doar o înmormântare, ci şi o înviere – cel botezat învie pentru a trăi o viaţă nouă. Faptul acesta înseamnă a trimite la moarte vechiul eu, o alegere pe care noi înşine trebuie să o facem zi de zi, clipă de clipă. Dumnezeu
nu nimiceşte libertatea omului. Chiar şi după ce omul cel vechi a murit, încă este cu putinţă să păcătuim. Pavel le scrie colosenilor: „Omorâţi mădularele voastre care sunt pe pământ” (Coloseni 3,5).

Prin urmare, după convertire, lupta cu păcatul încă va mai exista. Deosebirea este că acela în care locuieşte Duhul are acum puterea divină pentru biruinţă. Mai mult, deoarece a fost eliberat în mod minunat de sub stăpânirea păcatului, el este obligat să nu mai slujească din nou păcatului.

Meditează la ideea că Duhul lui Dumnezeu, care L-a înviat pe Isus, este Acelaşi care locuieşte în noi, dacă Îi îngăduim. Gândeşte-te la puterea Sa, care ne este pusă la dispoziţie! Ce ne împiedică să ne însuşim puterea aceasta aşa cum ar trebui?

7. Cum descrie Pavel relaţia cea nouă, în Hristos? Romani 8,15. Ce speranţă se găseşte în făgăduinţa aceasta pentru noi? Cum o aplicăm noi, în realitate, în viaţa noastră?

Relaţia cea nouă este descrisă ca fiind o eliberare de teamă. Un sclav trăieşte într-o stare de teamă continuă faţă de stăpânul lui. El nu obţine nimic în urma anilor îndelungaţi de slujire. Nu tot aşa este cu acela care Îl primeşte pe Isus Hristos. În primul rând, el slujeşte de bunăvoie. În al doilea rând, el slujeşte fără teamă, deoarece „dragostea desăvârşită izgoneşte frica” (1 Ioan 4,18). În al treilea rând, fiind adoptat, devenind copil al lui Dumnezeu, el ajunge să primească o moştenire de o valoare infinită.

„Spiritul robiei este produs de încercarea de a trăi în conformitate cu o religie legalistă, prin efortul de a împlini cerinţele Legii prin puterea proprie. Noi avem speranţă numai când intrăm în legământul avraamic, care este legământul harului, prin credinţa în Hristos Isus”. – Comentariile Ellen G. White, în Comentariul biblic AZŞ, vol. 6, p. 1077

Mărturia interioară a Duhului confirmă faptul că suntem acceptaţi. Deşi nu este sigur să ne orientăm doar după sentimente, cei care au urmat lumina Cuvântului, în conformitate cu înţelegerea lor cea mai bună, vor auzi vocea interioară, autentificatoare, care îi asigură că au fost acceptaţi în calitate de copii ai lui Dumnezeu.

Într-adevăr, Romani 8,17 ne spune că noi suntem moştenitori, adică suntem o parte a familiei lui Dumnezeu şi, ca moştenitori, primim o moştenire minunată de la Tatăl nostru. Nu o câştigăm noi. Ea ne este dată în virtutea noului nostru statut înaintea lui Dumnezeu, un statut garantat prin harul Său, care ne-a fost pus la dispoziţie, pentru că Isus a murit în locul nostru.

Cât de strânsă este relaţia ta cu Domnul? Îl cunoşti cu adevărat sau doar ai auzit despre El? Ce schimbări trebuie să faci în viaţa ta pentru a avea o relaţie mai strânsă cu Creatorul şi Răscumpărătorul tău? Ce te reţine şi de ce?

Pentru studiu suplimentar: Parabolele Domnului Hristos, cap. „Asemenea aluatului”; Viaţa lui Iisus, cap. „Botezul”, „La Capernaum”, „Să nu vi se tulbure inima”; Tragedia veacurilor, cap. „Reformatori englezi de mai târziu”; Mărturii, vol. 8, ediţia 1996, p. 129-132. „Planul de Mântuire nu le oferă credincioşilor o viaţă fără suferinţe şi încercări în lumea aceasta. Dimpotrivă, îi cheamă să-L urmeze pe Hristos pe aceeaşi cale a renunţării la sine. […] Tocmai printr-o astfel de încercare şi prin persecuţie, caracterul lui Hristos este reprodus şi descoperit în cei din poporul Său. […] Prin părtăşia cu suferinţele lui Hristos, noi suntem educaţi şi disciplinaţi şi suntem pregătiţi să luăm parte la slava vieţii veşnice”. – Comentariul biblic AZŞ, vol. 6, p. 568, 569

„Lanţul care a fost coborât de la tronul lui Dumnezeu este destul de lung pentru a ajunge şi la cele mai mari adâncimi. Domnul Hristos poate să-i ridice şi pe cei mai păcătoşi din groapa stricăciunii şi să-i aşeze acolo unde vor fi recunoscuţi a fi copii ai lui Dumnezeu, moştenitori cu Hristos ai unei moşteniri nepieritoare”. – Ellen G. White, Mărturii, vol. 7, p. 229

„Mântuitorul nostru a plătit preţul pentru răscumpărarea noastră. Nimeni nu trebuie să fie înrobit de Satana. Domnul Hristos stă înaintea noastră ca un ajutor atotputernic”. – Ellen G. White, Selected Messages, cartea 1, p. 309

Întrebări pentru discuţie

1. Ce speranţă putem să primim pentru noi înşine din pasajele din scrierile lui Ellen G. White, de la studiul de vineri? Cum putem să facem ca făgăduinţele biruinţei să fie reale în viaţa noastră? De ce continuăm să fim în urmă faţă de ce ar trebui să fim cu adevărat?

2. Ce înseamnă „să urmăm îndemnurile Duhului”? Ce doreşte Duhul Sfânt? Ce anume din ce vizionezi, citeşti sau gândeşti face ca lucrul acesta să fie dificil de realizat în viaţa ta?

3. Care sunt implicaţiile faptului că noi suntem fie de o parte, fie de cealaltă, în marea luptă, fără să existe cale de mijloc? Ce impact ar trebui să aibă înţelegerea acestui adevăr extrem de important asupra felului în care trăim şi a alegerilor pe care le facem, chiar şi în lucrurile „mici”?

Slujirea fiecarui membru

STUDIUL 2 »

Textul de memorat: „Voi sunteţi o seminţie aleasă, o preoţie Împără­tească, un neam sfânt, un popor pe care Dumnezeu Şi l-a câştiqat ca să fie al Lui, ca să vestiţi puterile minunate ale Celui ce v-a chemat din Întuneric la lumina Sa minunată.” (1 Petru 2:9)

  • Slujirea fiecarui membru

Gândul central: Prea adesea evanghelizarea şi mărturia personală sunt considerate a fi În mod exclusiv responsabilitatea pastorului, dar atitudinea aceasta este greşită.

Potrivit lui Petru, poporul lui Dumnezeu este ales, chemat să fie o „preoţie împărătească”. Întrucât preoţii aveau de îndeplinit o lucrare şi întrucât noi suntem chemaţi la „preoţie”, înseamnă că şi noi avem o lu­crare de făcut. Totuşi trebuie să înţelegem că nu suntem chemaţi doar să îndeplinim o lucrare. Mai întâi de toate, Dumnezeu ne cheamă să avem o relaţie cu EI, relaţie care să ne determine să le împărtăşim altora lucrurile mari pe care le-a făcut El pentru noi. Aceasta este esenţa mărturiei.

Aşadar, fiecare dintre noi avem de îndeplinit o lucrare personală care presupune vestirea puterilor minunate ale Aceluia care ne-a chemat „din întuneric la lumina Sa minunată”.

Săptămâna aceasta, vom analiza conceptul de „slujire personală a fie­ cărui membru” şi vom vedea cum contribuie experienţa individuală la slu­jirea colectivă a bisericii. Ideea este că fiecare dintre noi are de îndeplinit un rol în lucrarea misionară şi de evanghelizare.

Slujirea fiecărui membru

Prea adesea întâlnim creştini care se plâng că nu sunt suficient de talentaţi pentru a face ceva semnificativ pentru Dumnezeu. Fireşte că lui Satana îi convine să avem această atitudine, dar Biblia ne spune că toţi creştinii au primit o lucrare de la Dumnezeu. Trebuie să aflăm care este lucrarea aceasta şi apoi să stabilim cum putem, prin harul lui Dumnezeu, să o îndeplinim spre slava Sa.

1. Studiază Efeseni 4:11,12 şi 2 Corinteni 5:15-20. Ce ne spun aceste versete despre slujirea fiecărui credincios?

Pavel declară aici că sfinţii sunt pregătiţi pentru a sluji. Fiecărui om care a fost împăcat cu Dumnezeu prin jertfa lui Isus i-a fost încredinţată lucrarea de împăcare şi este un ambasador (un sol, un „trimis” împuter­nicit) al lui Hristos. Ambasadorul este un reprezentant al unui monarh sau al unui şef de stat. Noţiunea acesta subliniază relaţia personală dintre Hristos şi toţi cei care au fost împăcaţi cu Dumnezeu şi duc în lume me­sajul dragostei si al harului Său.

Există multă confuzie cu privire la noţiunea de slujire. În prezent, slu­jirea este considerată a face parte din atribuţiile pastorului, întrucât el este un „slujitor al Evangheliei”. Este adevărat că cei angajaţi în slujirea pastorală au unele cunoştinţe şi competenţe de specialitate, însă Scriptura insistă că o parte a lucrării pastorului este aceea de a-i pregăti pe membri pentru slujirea personală.

Noul Testament ne arată că primii creştini înţelegeau conceptul de slu­jire a fiecărui membru. Oriunde mergeau şi în orice circumstanţe se aflau, toţi predicau despre Domnul Isus (vezi Faptele 8:1,4).

Mai există un mod prin care Domnul Isus arată că noi toţi avem de îndeplinit o lucrare specială de slujire. El a declarat că nu a venit ca să I se slujească, ci El să slujească (vezi Mat. 20:28; Luca 22:27). De asemenea, a spus că şi urmaşii Săi sunt slujitori (vezi Mat. 23: 11; 20:26,27). Dacă aceasta nu este slujire, slujire adevărată, atunci ce este? Dar Isus nu ne porunceşte pur şi simplu să fim slujitori, ci ne ajută să înţelegem că lucrarea de slujire este urmarea relaţiei noastre cu EI. Aceste versete descriu viaţa unei persoane care este părtaşă la suferinţele Robului Isus Hristos. De asemenea, ele afirmă că „a fi în Hristos” înseamnă a continua lucrarea Sa.

Cât de dispus eşti să le slujeşti altor oameni? Este aceasta înclinaţia ta naturală sau, de regulă, aştepţi mai degrabă să ţi se ofere decât să dăruieşti?

Nevoia de lucrători

Uneori, suntem trimişi să culegem ce au semănat alţii, ce au udat şi au îngrijit alţii. Se poate întâmpla ca aceeaşi persoană să sape, să semene, sa ude şi să culeagă de pe acelasi teren, dar ocaziile acestea reprezintă mai degrabă excepţia, nu regula. În lumea vitezei în care trăim, oamenii intră în sfera noastră de influenţă şi ies, de aceea trebuie să fim pregătiţi să continuăm lucrarea de evanghelizare începută de alţii.

2. Citeste Ioan 4:35-41. Atunci când vedem pe cineva că a ajuns la stadiul de ,”coacere” În ce priveste experienţa sa creştină, ne entuziasmăm, dar ce ne spun versetele acestea despre Împărţirea bucuriei cu cei care au contribuit În timp la această lucrare?

De obicei, când vorbim despre recoltă, ne gândim la un anumit timp din an, când roadele sunt gata de cules. Majoritatea roadelor sunt culese într-un anumit anotimp. Însă în domeniul spiritual nu există un moment anumit pentru recoltare. Isus subliniază această idee în Ioan 4:35. Din punct de vedere agronomic, probabil că secerişul urma să aibă loc abia peste patru luni, dar, din punctul de vedere al celor care sunt gata să-L primească pe Isus, există întotdeauna câteva roade gata de cules.

La fântâna lui Iacov Isus a semănat sământa Evangheliei în inima fe­meii din Samaria. La rindul ei, femeia a semănat sămânţa în inima oa­menilor din Sihar, iar apoi samaritenii au venit la Isus, trecând prin nişte lanuri de grâu necopt. Isus ne încurajează la fel ca pe ucenici să fim gata să recoltăm roadele din ogorul lumii care se coace continuu.

3. De ce insistă Dumnezeu atât de mult ca lucrătorii să meargă la seceriş? 2 Petru 3:9

Motivul pentru care Dumnezeu vrea ca lucrătorii să meargă la seceriş este marea Sa dragoste şi compasiune pentru omenire (vezi Mat. 9:36- 38). Dacă ne uităm la lumea noastră, secerişul este tot la fel de mare, iar lucrătorii sunt tot puţini. Ucenicii au fost îndemnaţi să se roage pentru ca lucrătorii să meargă la seceriş. Pe măsură ce noi, ucenicii moderni, ne vom ruga pentru lucrători, Duhul Sfânt ne va deschide calea pentru a împlini chemarea Sa.

Gândeste-te la ceea ce ai făcut în ultimele zile. Câte ocazii ai avut de a da mărturie despre credinta ta, de a planta câteva seminţe care ar putea, într-o zi, să aducă o recoltă bogată? În câte dintre acele ocazii ai dat mărturie? Câte ocazii ai pierdut?

Individual, dar Împreună

Biserica locală nu înseamnă totalitatea indivizilor distincţi care stau sub acelasi acoperis timp de câteva ore o dată pe săptămână. Potrivit Scripturii, biserica este un grup de oameni la fel de strâns uniţi între ei ca părţile corpului omenesc. Totuşi există posibilitatea ca, oamenii sa se întâlnească regulat, dar să nu fie parte a corpului bisericii in sensul biblic al cuvântului. Din nefericire, lucrul acesta este o realitate în multe dome­nii ale vietii de biserică, dar acum ne concentrăm atenţia asupra nevoii de a fi uniti în domeniul evanghelizării si al mărturiei.

4. Cum ar fi afectată cresterea şi eficienţa unui organism dacă şi-ar pierde articulaţia genunchiului, a cotului sau a mâinii? Ce intelegem din analogia lui Pavel cu biserica văzută încredinţat o misiune de evanghelizare? Efesem 4:16

Apostolul Pavel declară că trupul bisericii se dezvoltă bine atunci când toti membrii contribuie. Ce ne spune aceasta despre bisericile care nu cresc? Prima noastră reacţie ar putea fi aceea de a da vina pe cei care, în viziunea noastră, nu-si fac partea. Poate că avem dreptate, dar gândeşte-te puţin: de câte ori nu se întâmplă ca bisericile să îi priveze pe membri de oportunitate a de a contribui personal? Când conducătorii bisericii nu înţeleg principiul că toti credinciosii trebuie să slujească, ei nu fac planuri pentru implicarea maximă a membrilor în viaţa bisericii şi în ramurile ei de activitate.

5. Ce a făcut biserica din Tesalonic cu Evanghelia pe care a primit-o de la Pavel? 1 Tesaloniceni 1:5-8

Biserica din Tesalonic este un exemplu pentru noi – ea a primit Evan­ghelia si a transmis-o mai departe. Atunci când fiecare membru în parte participă la lucrarea de evangheli­zare pe care o face biserica, binecuvântările sunt multe. Două dintre aces­tea sunt încurajarea şi responsabilitatea. Lucrul în echipă  ne determină să luăm aceste aspecte în serios. Lipsa de încurajare din partea echipei a dus Ia disparitia multor activităti laice valoroase. Poate ca oamenii sunt înzestraţi cu talente si daruri speciale, dar idealul este ca toţi să urmărească obiec­tive comune prin strategii colective. La fel, dinamica grupului încurajează responsabilitatea, nu în sensul judecăţii, ci în sensul revizuirii şi al evaluării.

Ce poti face pentru a conlucra mai strâns cu membrii bisericii, în efortul lor de câstigare a sufletelor? De ce este atât de uşor să ne complacem cu starea noastră, să adormim şi să ne preocupăm de noi înşine?

Lucrăm Împreună cu alţii şi cu Dumnezeu

Am văzut ieri cât de important este ca membrii bisericii să lucreze împreună. De asemenea, trebuie să înţelegem că noi lucrăm împreună la îndeplinirea unui obiectiv divin. De aceea, atunci când o biserică stabileşte strategiile lucrării de mărturie şi evanghelizare, membrii trebuie să aibă convingerea că ei lucrează împreună cu Acela care motivează, direcţionează, împutemiceşte şi face ca lucrul să aibă rezultate.

6. Care este urmarea interventiei lui Dumnezeu în eforturile bisericii de a răspândi Evanghelia? Faptele 2:47; 1 Corinteni 3:5-9.

7. Ce anume îi motivează şi îi împuterniceşte pe credincioşi să lucreze Impreuna cu Dumnezeu? 2 Petru 3:9; Tit 2:11.

Scriptura abundă în dovezi despre dragostea lui Dumnezeu fată de coroana creaţiunii Sale: fiinţa umană. De aceea, nu ne surprinde faptul că EI a luat iniţiativa de a salva omenirea. Într-adevăr, numai crucea ne oferă toate dovezile de care am putea avea nevoie vreodată cu privire la cât de mult ne iubeşte El şi cât de mult doreşte să fim în Împărăţia Sa veşnică. Domnul a venit la noi şi ne-a binecuvântat prin harul Său, iar harul acesta uimitor, descoperit prin cruce, stârneşte în noi dorinţa de a împărtăşi cu alţii ceea ce am primit fără plată (vezi Mat. 10:8).

Deşi uneori ucenicii au încercat să lucreze singuri (vezi Mat. 17:14-21), în cea mai mare parte a timpului, în experienţa lor, divinul şi umanul au lucrat împreună. Isus i-a chemat pe primii ucenici şi le-a promis că îi va face pescari de oameni. EI i-a instruit şi i-a pregătit, iar prin slujirea lor mulţi alţii au devenit creştini. Totuşi mai exista un alt dar divin de care urmau să aibă nevoie după înăltarea lui Isus la cer. Bineînteles este vorba despre Duhul Sfânt care avea să împutemicească biserica primară în misi­unea ei de mărturie şi de evanghelizare.

Şi cei care se angajează astăzi în lucrarea de evanghelizare sunt co­laboratori cu Dumnezeu la mântuirea altora. Trebuie să ne rugăm ca Duhul Sfânt să ne înveţe cum să prezentăm dragostea lui Dumnezeu si măsurile luate de EI, în aşa fel încât să ajungem la inima celor care au nevoie de un Mântuitor. Trebuie să fim conştienţi de faptul că nu putem face nimic despărţiţi de Domnul şi că numai prin credinţă, supunere, sme­renie şi dispoziţia de a muri faţă de noi înşine şi de a le sluji altora putem fi martori eficienţi în mâinile lui Dumnezeu. Eul trebuie înlăturat pentru ca Domnul să lucreze prin noi cât mai eficient posibil.

Raportul prezentat În faţa bisericii

Când este adus înaintea bisericii, raportul lucrării de mărturie şi de evanghelizare creează o atmosferă de încurajare şi de binecuvântare. Cei care prezintă raportul pot fi încurajaţi de membrii bisericii, iar cei care îl ascultă sunt binecuvântaţi aflând ce face Dumnezeu prin poporul Său.

8. De ce erau prezentate rapoarte înaintea bisericii? Faptele 14:27; 15:4.

Dacă citim contextul în care se găsesc versetele de mai sus, descoperim că rapoartele erau prezentate înaintea bisericii după o perioadă de predi­ care transculturală. Aceste sesiuni de rapoarte ne arată că biserica era interesată de lucrarea de răspândire a Evangheliei şi că îi oferea sprijin.

Cartea Faptele apostolilor este un raport al eforturilor misionare ale bisericii primare şi este plină de lecţii pentru biserica de azi. Importanţa raportului reiese clar dacă ne gândim ce s-ar întâmpla cu această carte dacă am elimina din ea toate rapoartele activităţii de evanghelizare.

9. De ce crezi că ucenicii l-au prezentat lui Isus un raport despre ceea ce făcuseră? Marcu 6:30

Deşi este adevărat că uneori mărturia personală şi evanghelizarea au loc spontan, tot la fel de adevărat este şi faptul că biserica, în ansamblu, trebuie să aibă un plan de misiune. Dacă acţionăm pe baza unui plan ge­neral, ne este mai uşor să menţinem direcţia şi ordinea logică de desfă­şurare a activităţilor şi avem regulat ocazia de a evalua şi a aduce rapoarte.
Raportul nu este doar o listă cu lucrurile pe care le-am făcut. Prin raport, biserica şi cei care dau mărturie pot înţelege încă o dată faptul că ei sunt conlucrători cu Domnul.

Unii ezită să prezinte rapoarte, deoarece se tem că aceasta este o formă de laudă cu realizările omeneşti. Totuşi, dacă raportul e prezen­tat cu credinciosie, Dumnezeu este lăudat, iar biserica Sa este întărită în credinţă. Primii creştini ÎI lăudau pe Dumnezeu atunci când auzeau ra­poartele misionare ale apostolului Pavel (vezi Faptele 21:19,20).

Dacă ar fi să prezinţi înaintea bisericii un raport al eforturilor tale evan­ghelistice cele mai recente, ce ai relata? Ce îţi spune răspunsul la această între­bare despre tine şi despre ce ar trebui să faci?

Aplicaţie

Săptămâna trecută, ai fost îndemnat să te gândeşti la toate ramurile lucrării de mărturie şi evanghelizare ale bisericii în care îţi place să te implici sau în care ai vrea să te implici dacă ai fi solicitat. Provocarea de săptămâna aceasta este să alegi o activitate misionară şi să te implici în ea.
Iată câteva sugestii:

1. Revezi lista cu activităţi de evanghelizare în care ai putea să te im­ plici. Alege cel mult două sau trei activităţi la care consideri că ai putea contribui cu talentele tale şi la care crezi că Dumnezeu te cheamă.

2. Alege o singură activitate căreia crezi că îi poţi devota timp în mod regulat. De asemenea, trebuie să fie o activitate pe care să o poţi desfăşura timp de douăsprezece luni ca să poţi trece prin etapele planificării, aplicării şi evaluării.

3. Adu la cunoştinţa pastorului şi a coordonatorului Departamentu­lui Lucrare Personală dorinţa ta de a te implica într-o anumită activitate. Împărtăşeşte-le ideile şi visurile tale. Întreabă-i despre planurile lor pen­tru activitatea de evanghelizare a bisericii şi stabileşte cum te poţi implica sau cum poţi contribui prin activitatea aleasă de tine la planurile pe care biserica deja le-a stabilit.

4. Cere-le cu seriozitate pastorului şi coordonatorului Departamentu­ lui Lucrare Personală să îţi spună ce gândesc despre calificarea ta pentru lucrarea pe care ai ales-o. Dorinţa lor este să ai succes în orice activitate de mărturie şi evanghelizare pe care o alegi, de aceea sfatul lor este valoros.

Pentru discuţie

1. Ce ne spune citatul următor despre adevărul biblic al preoţiei tuturor credincioşilor? Cum susţine el ideea că membrii trebuie să lucreze împreună? „Lucrarea lui Dumnezeu pe acest pământ nu va fi încheiată până când bărbaţii şi femeile care fac parte din biserica noastră nu se vor implica în lucrare şi până când eforturile lor nu se vor uni cu eforturile pastorilor şi ale conducătorilor bisericii.” (Ellen G. White, Slujitorii Evangheliei, pag. 352)

2. Discutaţi în cadrul grupei despre ce ar putea face biserica voastră în mod concret pentru a-i ajuta pe membri să înţeleagă că aportul lor este important pentru lucrarea de mărturie şi evanghelizare. Cum se poate asigura participarea maximă a membrilor?

SLUJIREA PLACUTA DOMNULUI !

1.Sa-ti intelegi chemarea in slujire.
    a)-D-ul Isus, este Acela care cheama in
sluire ,El este Acela care pune in slujbe pe
oamenii (Efes 4.11-12).
           ex:fiecare din noi este chemat sa faca
                     ceva pt D-ul
    b)-Sa stim la cene-a chemat D-ul in biserica Lui
           ex:daca esti mana,sa fii mana
                daca esti picior sa fii picior (1Cor 12.-18)
           ex neg: in Bis. D-ului,de multe ori nu merg bine
lucruriile,pt ca oamenii care sint pusi in anumite
slujirii,nu sint chemati de D-ul pt. acele slujirii.
(oamenii care sint chemati sa cante,sint pusi la predica)
     c)-Daca inca nu sti la ce te-a chemat D-ul,si esti
confuz,stai inainte D-ului,roaga-te ca D-ul sa ti descopere.
              ex neg. nu te apuca sa faci slujbe la care nu esti
chemat,crezand ca-L multumesti pe Dul.– FALS
2.Sa slujesti D-ului din toata inima ta (Iosua 24.14)
    Asta inseamna:-sa slujesti cu daruire(canti,predici,
reciti,te rogi,conduci slujbe,esti la tineri,toul cu daruire)
            -sa slujesti fara interese personale(ex.ma implic ca
sa ajung diacon,sau conducator)
             -sa slujesti fara prefacatorie.
3.Sa slujesti D-ului indiferent de circumstante!
       -te-a chemat D-ul sa canti,ti-a dat voce,atunci trebuie
sa canti ,dar sa canti si atunci cand sint mai putini
fratii(ex. marti,joia,),la fel si cu predica,poezia,etc.
       -sint unii care spun ca D-ul le-a dat darul prorociei
dar ei nu prorocesc in biserica,numai prin case pe la
oamenii.eu unul ma indoiesc de astfel de oamenii,ca ar
fi primit de la D-ul darul acela.(1 Cor 14.4)
       ex.-Pavel a slujit indif. de circumstante Fapt 20.17-21
4.Dumnezeu va rasplati slujirea fiecaruia! (Ioan 12.26)
     -El este Acela care intr-o zi ne va rasplati slujirea
noastra daca:ne-am inteles chemarea in slujire(sintem in
locul in care vrea D-ul sa fim),daca am slujit din toata
inima,si daca am slujit indiferent de circumstante.
              Domnul sa ne ajute.

 

Adauga un comentariu

You must be logged in to post a comment.