Liga Studenţilor (LS IAŞI) a organizat conferinţa cu tema „Sfinţii Închisorilor – rod al României Mari. Mărturisitorii din închisori la Centenarul Marii Uniri” despre viețile celor care au contribuit la desăvârșirea unității naționale și apărarea ei cu prețul vieții, în anii tulburi din timpul și de după cel de-al Doilea Război Mondial.

Luni, 19 martie 2018, de la ora 18:30 în Aula Magna „Mihai Eminescu” a Universității „Alexandru Ioan Cuza” din Iași (bd. Copou, nr. 11).

Mii de studenți, intelectuali și țărani au înțeles să apere România Mare, chiar în contra voinței oamenilor politici români. În schimb, au fost trimiși în lagăre sau închisori, iar astăzi, în anumite cercuri, memoria lor este încă rău famată, în loc să fie cinstiți ca martiri și eroi.

Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române a hotărât ca anul 2018 să fie declarat anul unității de credință și de neam, precum și anul comemorativ al făuritorilor Marii Uniri, după ce anul 2017 a fost închinat apărătorilor Ortodoxiei din timpul prigoanei comuniste, având în vedere ataşamentul şi evlavia credincioşilor faţă de cei care sunt numiţi astăzi sfinţii închisorilor, iar anul trecut s-a instituit prin lege comemorarea acestora în ziua de 14 mai.

Invitaţi:
dr. Corneliu Ciucanu – istoric, Centrul de Istorie și Civilizație Europeană al Academiei Române – filiala Iași; părintele arhimandrit Hariton Negrea, părintele ieroschimonah Ioan Şişmanian și monahul Filotheu Bălan de la mănăstirea „Sfinţii Arhangheli Mihail şi Gavriil” Petru-Vodă din judeţul Neamţ şi foști deținuți politici anticomuniști.

Liga Studenților Iași

Preluare: MĂRTURISITORII

27 ianuarie 1919, Comuna Dobrotești, județul Teleorman. Este ziua când se naște Ioan, cel de-al doilea fiu al macedoneanului Nicolae Ianolide. Mama, Aspasia, bucuroasă ca orice femeie care a trecut cu bine peste chinurile nașterii…. Nu avea de unde să știe sărmana că aceste dureri vor fi abia începutul pătimirilor sale pentru Ioan, a cărui rânduială în lume era martiriul. Însă acum era bucurie.

Ca orice copil crescut la țară în vremea aceea, s-a format și a crescut duhovnicește în atmosfera religioasă a satului: slujbele bisericești, colindele, pomenile, deniile, rusaliile, toate înfiripând în sufletul lui convingerea că Hristos este prezent pretutindeni și ”că El plutește în văzduh cu toți îngerii Lui, ajutându-ne să ne sfințim și să ne mântuim”.¹ Dar cel mai important rol în formarea lui, l-au avut bunica și mama, două femei foarte evlavioase și cu mult echilibru sufletesc.

În aceste condiții, relația lui Ioan cu Iisus devine una naturală, familiară și permanentă, viața părându-i-se inimaginabilă fără El, căci Dumnezeu dădea plinătate sufletului său.

Copilăria i-a fost liniștită dar născându-se și trăind la răscrucea unor vremuri pline de tensiuni și de transformări sociale, între dictatura lui Hitler și cea a lui Stalin, nu va rămâne indiferent față de provocările veacului. Astfel, în anul 1937, ca majoritatea tinerilor cu idealuri înalte din perioada interbelică, intră în Frățiile de Cruce, organizație naționalistă de educație moral-religioasă. Deși lipsit de experiență, era visător, sperând într-o Românie izbăvită de păcatele politicianismului burghez și de ateismul bolșevic. Așadar, s-a angajat în această luptă care îi va schimba definitiv tot cursul vieții.

După absolvirea liceului, pentru că părinții aveau o situație materială bună, merge să studieze Dreptul la Bucureşti.

Arestarea și condamnarea

Era în anul I de facultate când România intrase efectiv în Cel de-al II-lea Război Mondial pentru recuperarea teritoriilor răpite de URSS. Pe fondul acestor schimbări sociale majore, în ziua de 19 octombrie 1941 urma să se adune un numeros grup de tineri condus de Ioan, în vederea unei acţiuni educative corelate cu evenimentele istorice prin care trecea ţara.² Întâlnirea a avut loc într-o pădure din marginea Bucureștiului, însă s-a dovedit a fi parte dintr-o înscenare a autorităților. Eugen Cristescu, director general al Siguranţei Statului, avea nevoie de un complot împotriva vieţii mareşalului Antonescu pentru a declanşa un scandal care să îl pună în conflict cu Mişcarea Legionară. Prin urmare, montează această întâlnire clandestină a fraţilor de cruce în pădurea Băneasa.³

Astfel, Siguranţa statului a împânzit pădurea şi zona învecinată cu agenţi, arestând pe toţi tinerii care au intrat în raza supravegherii lor. Printre cei prinşi va fi și Ioan.

Toți elevii arestați au fost duşi la Prefectura Poliţiei Capitalei. Unul din martorii care au luat parte la dramaticul eveniment, își va aminti peste ani că Ioan a fost adus „cu mâinile legate, lovit şi bruscat de agenţi. În ciuda tratamentului brutal, se ţinea drept şi cu fruntea sus. Era un exemplu de dârzenie şi îmbărbătare pentru ceilalţi”.⁴

Imediat au început și anchetele, cu presiuni, ameninţări, făgăduieli de eliberare în cazul recunoaşterii intenţiei de a participa la o întrunire ilegală, cu aruncarea vinovăţiei asupra organizatorilor, îndeosebi asupra lui Ioan. În anchete este bătut cu sălbăticie, astfel încât a fost nevoit să-și scrie declarațiile cu mâna stângă, însă tratamentul inuman de care a avut parte a fost prilej ca Ioan să se apropie mai mult de Dumnezeu și în așteptarea procesului se roagă intens, fără să dea vreo dispoziție sau sugestie celorlalți prieteni.⁵

La sfârșitul procesului autoritățile vor condamna pe opt dintre frații de cruce arestați iar prin sentința nr. 2208 din 21.11.1941, Curtea Marțială îl condamnă pe Ioan la 25 de ani muncă silnică ”pentru crima de participare la organizație interzisă de lege”.⁶ Totuși, în ciuda nedreptății strigătoare la cer care i se face, Ioan nu se tulbură. Același martor dă mărturie că ”la ultimul cuvânt, Ionel Ianolide a fost singurul care, fără a implica pe altcineva, a declarat că acceptă cu bucurie să fie condamnat pentru credinţa pe care o are şi lupta pe care o poartă spre apărarea neamului românesc. Ca urmare, a fost condamnat la maximum de pedeapsă: 25 de ani muncă silnică. În momentul când i s-a comunicat condamnarea, a luat poziţie de drepţi, a privit spre cer şi figura i s-a luminat de o bucurie interioară revarsată în zâmbet pe întreaga figură. Oamenii autorităţii de stat erau uluiţi. Nu mai văzuseră aşa ceva până atunci”. ⁷ Aşa se face că la 21 de ani Ioan a intrat în temniţă.

Aiud, primii ani de frământări sufletești

În iarna geroasă a lunii ianuarie 1942, într-un grup de tineri legați cu lanțuri la mâini și la picioare, Ioan este adus la Aiud ca să pătimească pentru Hristos și neam.

Odată ajunși, vor întâmpina un regim penitenciar dur, cu mâncare mizerabilă și frig insuportabil. Peste toate acestea, directorul penitenciarului Aurel Munteanu îi teroriza neîncetat, făcându-le viața un calvar.

Perioada aceasta a anilor 1942-1944 este una de frământări și căutări sufletești căci credința lui, și a celorlalți frați de cruce își căuta încă albia spirituală, însă de la bun început Ioan a considerat temnița ca prilej de martiriu⁸: ”Se punea întrebarea: ce căutam noi în temniţă la acea dată şi ce rost avea lupta noastră? Analizând cu grijă năzuinţele acelor tineri dintre care făceam şi eu parte, am ajuns la concluzia că nu angajarea politică, ci ţinta morală ne călăuzea. Încărcaţi de vise şi de idealuri, cavaleri ai unui ev apus, nebuni ai crucii, exponenţi ai onoarei şi demnităţii, noi înfruntam de fapt o lume întreagă. Am fost lipsiţi de realism şi de spirit de conservare, am fost neînţelepţi şi am intrat în gura lupului, dar ce puteam face altceva? Căci nu am putut să ne pângărim sufletele. Intraţi în această bătălie nu am avut simţul proporţiilor, dar am acceptat martiriul.”⁹

În aceste condiții va studia mult, în special dreptul, filozofia, politica, sociologia și pedagogia, dar preocuparea de căpătâi îi va fi cea sufletească: se roagă ore întregi pe zi, face rugăciuni de noapte, privegheri și citește zilnic Sfânta Scriptură.¹⁰

Totuși, în ciuda eforturilor duhovnicești intense, Ioan încă nu ajunsese la o viață lăuntrică căci nu reușise să-și înfrângă orgoliul pentru a câștiga umilința duhului. Mai mult, avea conștiința unor păcate generale omenești, dar nici pe acelea nu îndrăznea să le spovedească din cauza aceluiași amor propriu amestecat cu rușinea. Peste toate acestea, lipsa îndrumării unui duhovnic își spunea cuvântul.

Dar nici Dumnezeu nu a întârziat să găsească prilej pentru desăvârșirea lui Ioan, așa încât îi va rândui o pricină de smerenie. Drept urmare, într-o zi, un om ticălos din administrația închisorii îl va chinui ca să recunoască public că este un bandit iar acela un om de onoare. Din cauza suferințelor Ioan va fi înfrânt dar acel moment, deși umilitor, va fi unul de răscruce în viața sa căci îl va ajuta să-și reconsidere întreaga viețuire creștină: ”Atunci am căzut cu fața la pământ și pentru prima oară în viață mi-am spus cu putere: ”Sunt un ticălos!”¹¹.

Acum, prin înfrângerea suferită, îi fusese în sfârșit dărmat orgoliul dar din pricina căderii se desființase cu totul în ochii săi, astfel încât își era sieși insuportabil. În această deznădejde și dezorientare află de la un preot despre rugăciunea isihastă pe care o va practica vreme de câteva luni. Acum, la acestă primenire în duh, i-a hotărârea să-și închine toată viața lui Hristos. Cu toate acestea, va mărturisi Ioan mai târziu, ”aveam mare nevoie de un duhovnic căruia să-i încredințez toată intimitatea simțămintelor mele și să-i cer să-mi fie călăuză. Știam că preotul are har și credeam că el poate să-mi transmită puterea și lumina dumnezeiască de care aveam nevoie și după care râvneam cu atâta nesaț.”¹²

În scurt timp, prin rânduiala lui Dumnezeu, duhovnic îi va deveni chiar unul din prietenii săi, părintele Arsenie Papacioc. Dealtfel, Ioan îl va considera pe părintele Arsenie ”ctitorul” sufletului său.¹³

Începutul ordonării vieții nu a fost ușor dar cu multă răvnă pusă sub ascultarea părintelui Arsenie, Ioan va spori mult pe calea desăvârșirii. Zilnic poartă discuții duhovnicești și citește cărți precum Patericul, Urmarea lui Hristos sau Filocalia. Zi de zi va muri omului cel vechi pentru ca Hristos să se nască în el: ”procesul de ruptură față de conceptele vechi, de vechii prieteni și de preocupările vechi era dureros, dar redescoperirea noilor perspective mă umplea de atâta bucurie, încât drumul era ireversibil.”¹⁴

În această vreme harul Duhului Sfânt se pogorâse cu putere peste el, astfel încât nu a mai simțit nici foametea și nici celelalte chinuri ale temniței, dobândind mare pace lăuntrică, încât și somnul îi era plin de vise frumoase.¹⁵

Într-un final, după o cercetare temeinică, se va și spovedi și va primi canon, apoi, sub imboldul bucuriei de a fi primit iertarea dumnezeiască, va face încă un gest care îi va influiența tot viitorul. Se îndreaptă spre celula în care locuiau Valeriu Gafencu și Marin Naidim, mărturisindu-și cu bărbăție și smerenie toate păcatele de pe lista făcută pentru spovedanie: ”Vreau ca voi să mă cunoașteți pe dinăuntru, gol în goliciunea din mine și de puteți, să mă ajutați!”¹⁶

Cei doi prieteni au fost atât de impresionați de sinceritatea lui Ioan încât drept răspuns s-au mărturisit și ei lui. Astfel, au luat hotărârea să conviețuiască cu toții în aceeași celulă, căci lucrul acesta era permis la vremea aceea, iar atmosfera devine una de trăire intensă. Se roagă ziua și noaptea împreună, citesc și comentează lecturi sfinte și se țin în deplină încredere sufletească unul față de altul.¹⁷

Tot în această perioadă Ioan se deprinde cu arta sculpturii în lemn, confecționând cruciulițe și iconițe de tot felul, deprindere duhovnicească care îl va însoți până la sfârșitul vieții.

În colonia de la Galda ca rob al muncii

Pentru că participarea României în Cel de-al II-lea Război Mondial determinase consumarea tuturor rezervelor de hrană, penitenciarele au primit în iarna anului 1945 o dispoziţie ministerială prin care erau determinate să se autoîntreţină din munca deţinuţilor, căci statul nu mai putea acorda subvenţii. Astfel, Ioan este transferat la colonia de muncă Galda de Jos, împreună cu Valeriu Gafencu, Virgil Maxim, Marin Naidim, Costică Dumitru și alți nevoitori, pentru a munci pe proprietatea unui moșier.¹⁸

Cu toate că în această colonie regimul este unul de semi-libertate, vor îndura lipsurile în continuare căci proprietarul moșiei pe care lucrau ne le-a permis să se înfrupte din roadele pământului. În schimb, vor avea posibilitatea de a comunica cu familia, de a merge la slujbele bisericii din apropiere și de a se mișca într-un spațiu mai larg.

În aceste condiții, Ioan o va cunoaște și o va îndrăgi pe Valentina, sora cea mică a lui Valeriu, iar după un timp vor face și logodna la biserica din sat, urmând să se căsătorească după eliberare. Dar până atunci mai erau multe de răbdat așa încât viața de cruciat al veacului și-a urmat cursul firesc al pătimirilor.

Munca câmpului era epuizantă, mai ales că de multe ori munceau înfometați, dar o împleteau cu rugăciunea, împreuna sfătuire și iubirea frățească, așa cum se deprinseseră de la Aiud.

De acest regim s-au bucurat doar aproximativ doi ani căci după ce comuniștii au câștigat puterea deplină în țară, au hotărât să reeduce ”dușmanii poporului”, pentru studenți pregătind ceva cu totul diabolic.

La Pitești, în iadul studenților

Deși purta deja 7 ani de temniță grea pe umeri, în vara anului 1949 Ioan este transferat la Pitești, căci încă figura ca student în evidențele Securității. Dealtfel toți studenții arestați în timpul guvernării antonesciene erau în aceeași situație.

Odată sosit, va prinde faza premergătoare reeducării, cu înfometare, frig și umilințe de tot felul. Acesta era doar începutul durerilor, căci prin acest regim se urmărea slăbirea fizică și demoralizarea tuturor studenților, pentru a nu putea avea tăria de a reacționa împotriva torturilor fără oprire care urmau să se aplice tuturor ”bandiților”, și cu atât mai mult celor ”mistici”.

Simțeau ei că li se pregătește ceva, dar nu bănuiau cât de monstruos va fi experimentul. Totuși, într-o seară din preajma Crăciunului anului 1949, unul din colegii de celulă venit din ”tura” de reeducare, îi va povesti lui Ioan prin câte grozăvii trecuse și ce metode de tortură se aplicau la camera 4 spital, și mai ales că nu se poate rezista, căci nici moartea nu era oferită ca alternativă. ”În timp ce-mi vorbea, – mărturisește Ioan – simțeam în mine tăria rugăciunii și groaza teroarei. Bănuiam ceva, dar nu chiar tot ce auzeam acum. Fiori reci și fierbinți mă străbăteau. Mă concentram și mai mult în rugăciune.”¹⁹

Prin rânduiala lui Dumnezeu, Ioan nu va intra în reeducare, dar a doua zi după ce a aflat cum sunt torturați studenții, este bătut cu bestialitate de temutul gardian Georgescu. Pricina a fost tot pentru Hristos căci până atunci, pentru întărirea lui sufletească, Ioan reușise să ascundă cu mare grijă o cruciuliță, o iconiță și o fasciculă din Biblie. Iconița o purta în pantaloni, crucea în mâneca dreaptă a ploverului iar fascicula o așezase în saltea.

Dar Georgescu aflase de ”obiectele” interzise așa că Ioan a fost nevoit să le predea, numai că atunci când a dat și cruciulița i-a spus gardianului: ”Domnule Georgescu, aveți grijă să nu vă luptați cu Sfânta Cruce, că este dincolo de puterile noastre!”²⁰

La auzul acestei mărturisiri de credință, crudul călău îl va călca în picioare cu cizmele și îl va lovi cu ranga, urlând ca un îndrăcit, până la umplut de sânge.

După tortură primește minime îngrijiri medicale și este dus din nou în celulă, dar aici este pus la curent noile grozăvii care s-au petrecut în răstimp. Așa află că unii din prietenii lui, care deși aveau suflete tari și minți strălucite, au fost torturați de studenții reeducați până au ajuns să se prostitueze ei înșiși. Dar cu toată grozăvia ce-i străbătea ființa, Ioan continuă să se roage: ”nu vedeam nici o scăpare, deci mă aruncam deplin în voia lui Dumnezeu. (…) Simțeam că mi se tulbură mintea și-L chemam mai stăruitor pe Iisus să-mi dea lumină și pace.”²¹

Atmosfera din temniță devenise una de insuportabilă teroare psihologică, însă deprinderea duhovnicească pe care Ioan o dobândise până atunci i-a fost scut în acele împrejurări dramatice: ”în așteptarea „turei”, mă rugam zece, șaisprezece sau chiar douăzeci de ore pe zi, iar noaptea rugăciunea se spunea singură prin somn. N-am avut o prăbușire în acele împrejurări fiindcă m-a ocrotit Dumnezeu, dar mărturisesc că aș fi ales să mor decât să fiu ucis sufletește și mi-aș fi căutat moartea dacă aș fi văzut că nu pot rezista. Însă am fost salvat și așa am ajuns până la bătrânețe.”²²

Această situație de maximă încordare sufletească nu a mai durat mult căci într-o zi, după atâția ani de frig, foamete și bătăi, trupul lui Ioan cedează pe neașteptate, făcând prima criză de hemoptizie: ”plângeam încetișor, când am simțit un val fierbinte că năvălește din piept spre cap. Simțeam că mă desfac, mă înec și mor. Am avut senzația eliberării și aproape eram fericit. Sânge abundent a năvălit pe gură și pe nas. (…) Eram într-un lac de sânge. Simțeam o mare ușurare în trup și-n suflet. Iertasem totul, îmi era milă de toți. Așteptam să-mi dau sfârșitul și eram liniștit.”²³

Drept urmare Ioan va scăpa de reeducarea prin tortură căci îmbolnăvindu-se de TBC este transferat la începutul lunii ianuarie 1950 la penitenciarul sanatoriu Târgu Ocna.

Târgu Ocna – lumina din răni

La Târgu Ocna, deși îngrijirea medicală era minimă, condițiile erau mult mai blânde decât la Pitești. Mâncarea era relativ îndestulătoare, iar plimbarea în aer liber și comunicarea cu familia erau permise. Astfel, Ioan deși ”foarte slăbit la început, s-a refăcut repede și s-a dedicat îngrijirii lui Valeriu și altor bolnavi.”²⁴ Încă era suferind de TBC, dar nu s-a cruțat pe sine pentru iubirea de frați, astfel încât spală hainele și așternuturile murdare ale bolnavilor, le curăța rănile și le împlinește toate nevoile, slujind jertfelnic din toate puterile. Mai mult decât atât, alături de alți mărturisitori mai întremați trupește, face privegheri de noapte la camera muribunzilor, aici înfiripându-se o atmosferă de adâncă viețuire creștină.

Din păcate liniștea acestei minunate atmosfere avea să fie tulburată odată cu sosirea unui grup de studenți trecuți prin reeducarea de la Pitești, care aveau scopul de a începe și aici acțiunea de reeducare. Așa se face că Ioan este iarăși propus pentru a intra la camera de reeducare, ”unde era unul Pătrășcanu și încă câțiva care erau veniți de la Pitești.”²⁵

Totuși, Ioan împreună cu Valeriu și celelalte suflete alese, nu întârzie să opună rezistență împotriva procesului de reeducare. Se vor ruga cu toată intensitatea, îi vor îmbărbăta constant pe cei șovăielnici, vor strânge legăturile cu toți pătimitorii, formând o mare familie duhovnicească și se vor delimita ferm de reeducați.

Pentru că s-a opus procesului de reeducare, Ioan va fi izolat un timp împreună cu alți 7 mărturisitori dar până la urmă este dus înapoi și continuă să-l îngrijească cu tot devotamentul pe Valeriu.²⁶

Între timp nici studenții reeducați nu au dat prea ușor înapoi, încercând să timoreze deținuții mai slabi sufletește. Unul dintre aceștia era și Virgil Ionescu, un student trecut deja prin iadul de la Pitești, și care încerca să-și revină din traume. Dar, într-una din zilele lui septembrie 1950, în timp ce deținuții se plimbau prin curte, Virgil Ionescu clachează psihic, hotărând să protesteze față de reînceperea reeducării prin tăierea venelor de la mâna stângă.

Aflându-se vestea tentativei de suicid, plimbarea s-a întrerupt brusc și după o clipă de liniște în derută, pătimitorii s-au năpustit spre ușa clădirii penitenciarului, cu intenția declarată de a-i pune la punct pe reeducați. Numai că aici au avut parte de o neașteptată opoziție. Martor al tensionatului eveniment, fostul deținut politic Victor Stoica consemnează în memoriile sale că ”în fața lor, în dreptul ușii, s-a oprit cu brațele deschise, Ion Ianolide:

– Stați pe loc. Nimeni nu trece acum dincolo decât dacă mă calcă pe mine în picioare. Vreți să faceți și voi ce fac ei acum, să folosiți forța? Opriți-vă!”²⁷

Intervenția lui Ioan s-a dovedit un gest de adâncă înțelepciune, căci i-a scutit pe ceilalți pătimitori de grave consecințe, întrucât administrația închisorii nu ar fi tolerat actele de răzvrătire și ar fi recurs la violență, oricâtă dreptate ar fi avut deținuții.

Într-un final, reeducarea de la Târgu Ocna a luat sfârșit și în minunata atmosferă duhovnicească a fost posibilă chiar refacerea unor studenți trecuți prin reeducare. Un aport semnificativ la avut și Ioan care îngrijește de însănătoșirea fizică și sufletească a câtorva studenți mutilați psihic de torturi. Unul dintre ei, mișcat profund de dragostea pe care Ioan i-o arăta necondiționat, i-a luat mâna și i-a sărutat-o. ”Mă va arde toată viața acel sărut fantastic”²⁸, își va aminti Ioan mai târziu.

Însă cea mai mare grijă a lui Ioan va fi față de sufletul său pereche, Valeriu. În fiecare zi merge la camera muribunzilor, pentru a îngriji de rănile lui, întreținându-se amândoi, ca întotdeauna, în ample discuții teologice.

Tot aici Ioan va veghea la căpătâiul muribunzilor, petrecându-i cu rugăciuni la ieșirea sufletului din trup. Așa a venit și ziua de 18 februarie 1952 când, sfâșiat de durere, a trebuit să se despartă de Valeriu, care era chemat la veșnica odihnă.

După moartea lui Valeriu, pastorul Wurmbrand, impresionat de viața de sfințenie a celui dintâi, insistă pe lângă Ioan să fie botezat ortodox. Ioan îl va amâna până în vară, punându-l în temă de consecintețe profunde ale acestui act. Apoi, în mare secret, botezul va fi săvârșit de un preot.²⁹

La Târgu Ocna Ioan va sta până în luna februarie 1953 după care este transferat la Caransebeș, apoi la Jilava și din nou adus la Aiud.

Din nou Aiudul

În luna decembrie 1954, Ioan este internat la secția de TBC-osos. Doctor curant în această secție era profesorul universitar Gheorghiu, deținut la rândul său. Pentru că era un om cu suflet mare doctorul le punea bolnavilor la dispoziție petice de hârtie rămase de la medicamente și cu care deținuții scriau cu ajutorul unui bețișor ascuțit. Astfel, secția TBC a devenit un fel de facultate în care se învăța filozofie, psihologie, pedagogie, matematici, chimie, limbi străine și multe altele, de la ale cărei ”cursuri” nu a lipsit nici Ioan.³⁰

Însă și aici, dragostea lui se va revărsa cu prisosință peste frații de suferință. Unul dintre aceștia, Mihai Pușcașu, va consemna în memoriile sale cum avea să se trezească dintr-o stare de febră avansată, în timp ce Ioan îi purta de grijă, ”schimbându-i o compresă pe frunte, ajutându-l a se ridica în capul oaselor, învăluindu-l cu un zâmbet blând, scăpat de sub mustăcioara-i neagră.”³¹

Cel de-al doilea proces

Pentru că în anul 1958 trupele sovietice s-au retras din țară, Securitatea dezlănțuie un nou val de arestări ca măsură preventivă pentru orice încercare de împotrivire față de ”democrația populară”. Pe de altă parte, mulți dintre ”dușmanii poporului” arestați în primul val din 1948 se eliberaseră deja din temniță așa că Partidul dorea o reîntoarcere a lor în ”siguranță”.

Așadar, pe lângă noile arestări, Securitatea va căuta să înnoiască condamnările foștilor deținuți, inclusiv a acelora care încă nu se eliberaseră.

Astfel, într-o seară din toamna anului 1958 Ioan este luat din Aiud și depus la București pentru anchete. Acum avea să treacă din nou prin calvarul torturilor și al amarelor umilințe. Capetele de acuzare erau în principal două: că ar fi organizat o bandă de legionari la Târgu Ocna și că a dispus ca cei ce se eliberează să mențină organizația și să realizeze o contrarevoluție împotriva ”clasei muncitoare”.³²

Acuzele erau derizorii. Cele mai firești fapte creștine pe care le săvârșise împreună cu ceilalți mărturisitori de la Târgu Ocna erau politizate de Securitate drept ”activitate legionară” pentru a masca prigoana religioasă. Astfel, în timpul anchetelor Ioan află cu stupoare că ”o nuntă poate fi considerată ”adunare legionară contrarevoluționară”, un cadou făcut la botez ar putea fi ”ajutor legionar” organizat în scopuri antistatale; un pelerinaj la mănăstire este ”marș legionar de antrenament” în scopul cuceririi puterii politice”³³ și multe astfel de interpretări absurde.

O altă acuză gravă adusă lui Ioan erau cele 12 principii creștine formulate la Târgu Ocna și cu care a îmbărbătat mai apoi deținuții din închisorile prin care a mai trecut. Scrise după eliberare de părintele Voicescu pe o carte confiscată cu ocazia arestării în 1959, aceste principii erau și ele catalogate de Securitate drept ”legionare”: „Copie după instrucţiunile de activitate legionară elaborate de învinuitul Ianolide Ion difuzate în rândul legionarilor şi reconstituite în anul 1954 de învinuiţii Voicescu Constantin şi Petrescu Vasile pe filele cărţii Trilogii de Simion Mehedinţi”.³⁴ În realitate principiile, de mare profunzime teologică, au fost alcătuite de Valeriu împreună cu Ioan, ca rezultat al experienței duhovnicești acumulate în ani de suferință.

Dealtfel, Securitatea îi privea pe Valeriu și Ioan drept capii atmosferei ”mistice” de la Târgu Ocna, dar pentru că Valeriu trecuse deja la cele veșnice, ”uneltirile” apăsau acum pe umerii lui Ioan. Drept urmare Securitatea îl va desemna pe el șef al lotului din care mai făceau parte Aurel Dragodan, Aurelian Guță, Constantin Țoțea, părintele Constain Voicescu, Mihail Lungeanu și alții.

După cinci luni de chinuitoare anchete Ioan ajunge într-o strare deplorabilă fapt pentru care este trimis la refacere în spitalul penitenciar Văcărești.³⁵ Desigur, măsura nu era luată din compasiune sau umanitarism, ci pentru ca urmările detenției inumane să nu poată fi sesizate la procesul ce avea să se desfășoare în curând. Dar nici în această ”refacere” nu scapă de calvarul suferințelor căci va fi chinuit de un tânăr doctor evreu, fără vreo justificare.³⁶

Când este adus la proces, ținut la Tribunalul Militar din București, are în sfârșit ocazia să-și vadă părinții, după atâta amar de dor. Însă trecând Ioan pe lângă mama sa, aceasta nu și-a dat seama cine este, exclamând: ”Dar ăsta, săracu’, al cui o fi?!”³⁷. Era atât de schilodit și desfigurat, încât nici propria mama nu îl mai recunoscuse.

Când a luat cuvântul Ioan va mărturisi că ”eu am discutat probleme creșine cu toți deținuții. N-a existat deținut cu care să nu fi discutat probleme creștine, respectiv principii creștine. Cred că m-aș fi preoțit și eu dacă aș fi fost vreodată liber”³⁸. Mai mult decât atât, va lua apărarea tuturor acuzaților, așa încât la ultimul cuvânt va spune: ”Nimeni dintre acuzați nu este vinovat! Lăsați oamenii să meargă la familiile lor!”³⁹

Desigur, pedepsele au curs masiv căci procesul era o mascaradă cu sentințele stabilite dinainte, așa încât 29 de persoane au fost condamnate de la minim 15 ani până la muncă silnică pe viață. Erau din nou întemnițați pentru aceeași vină că l-au mărturisit pe Hristos, vină pentru care regimul de teroare nu-l putea ”ierta” cu atât mai puțin pe Ioan, așa încât l-a condamnat la alți 25 de ani de muncă silnică.

La Jilava

În luna aprilie 1960 Ioan este transferat la Jilava, în infernul temutului Maromet. Pe foaia de transfer, la rubrica ”grad de periculozitate”, se precizează în roșu, încadrat în chenar: ”atenție f. periculos legionar”.⁴⁰ El, blândul și nevinovatul Ioan era considerat pericol public. El, care era de o dumnezeiască cuvioșie și delicatețe, reprezenta o mare amenințare la adresa ”ordinii sociale”. Dar într-un fel Securitatea avea dreptate căci mărturisirea lui Hristos în acele vremuri era pericolul de moarte al ateismului comunist.

Odată ajuns, va fi introdus într-una din camerele supra-agomerate din hrubele Jilavei. George Ungureanu, unul din pătimitorii care se afla deja în celula în care a intrat Ioan, va consemna mai târziu că ”în una din seri, înainte de a se da masa, a fost adus în cameră un deținut, înalt, frumos, cu o bocceluță sub braț și o batistă plină de sânge, la gură:

– Îl vedeți? zise gardianul, din pragul camerei, face închisoare de peste douăzeci de ani și este bolnav, are nevoie de pat sub geam!

– Mă numesc Ianolide Ioan, fac închisoare din 1941, de pe vremea studenției mele. Sunt bolnav de tuberculoză, scuip sânge, uitați-vă, zise el arătându-ne batista, apoi continuă:

pe lângă aceasta mai am o boală, nu-mi pot ține echilibrul. Am fost bătut la cap și tremur mereu, nu mă pot stăpâni!… Este printre dumneavoastră vreun preot?… Dacă este, îl rog să mă binecuvinteze!

– Doamne Dumnezeule, binecuvintează pe acest frate Ioan, venit în mijlocul nostru! glăsui preotul Popescu Buzău.

După această binecuvântare, se produseră în cameră câteva minute de tulburare. Deținuții din paturile de sub geam nu voiră să cedeze nici unul locul lui Ioan, care avea absolută nevoie de aer, pentru a-l mai stopa din acțiune pe bacilul Koch. Ianolide, învățat în lunga lui detenție cu fel de fel de certuri și incidente, se așeză liniștit în pat cu Romeo Pușcașu, lipit de peretele ușii.

Ioan Ianolide, de 38 ani, din care peste douăzeci petrecuți în închisorile României, purta cu el două mari daruri date de Dumnezeu: frumusețe sufletească și fizică. Pe drumul pușcăriilor, cât am umblat și eu, nu am întâlnit pe un altul cu suflet atât de frumos, împăcat cu situația în care se găsește. Era un sfânt printre ceilalți. Peste douăzeci de ani de închisoare, trecut prin toate caznele scormonite de mintea diavolească a unor oameni, prin ger, foamete, război și moarte, tifos și tuberculoză. Făcând comparație între chinurile primilor creștini, arși în foc și sfâșiați de fiare, chinurile lui Ianolide le întrece. Aceia au suferit câteva minute și au murit, acesta însă este chinuit zeci de ani. (…) În timp ce în cameră se purtau discuții, se iscau certuri, se povesteau dureri, se iveau neliniști, Ianolide, cu figura lui de Făt Frumos, cânta psalmi, degajat de orice frământare lăuntrică. A fost un exemplu de viață, în închisoare, viață înconjurată de nimb dumnezeiesc.”⁴¹

Iată că după atâția ani de nevoințe și îndelungă răbdare în suferințe, Ioan dobândise pacea lăuntrică, iar acum plutea peste toate mizeriile vieții de întemnițat.

La Jilava nu va sta decât în tranzit iar în noiembrie 1960 este transferat la Gherla, apoi retrimis la Aiud.

Biruind și ultima reeducare

În anul 1962 începe ultima reeducare a deținuților politici, căci la presiunile forurilor internaționale, Partidul unic era constrâns să elibereze deținuții condamnați pe considerente politice. Pentru că ighemonii veacului se temea să elibereze ”dușmanii de clasă” mai înainte de a-i fi reeducat, se va pune la cale ultimul proces de reeducare al deținuților politici. Conducătorul inumanului proces de mutilare sufletească avea să fie colonelul Gheorghe Crăciun, cel care participase și la asasinarea eroilor anti-comuniști din munți.

De data aceasta metodele aveau să fie mult mai rafinate decât la Pitești, dar în fapt vizând același scop. Astfel, în loc să se recurgă la violență regimul devine din ce în ce mai lejer, se fac promisiuni de eliberare în cazul colaborării, iar în caz de opoziție se recurge la înfometare, la izolare și la șantaj. Pentru desfășurarea cât mai eficientă a reeducării se realizează cluburi cultural-educative, în fapt educația ”culturală” fiind educație de reeducare în spirit marxist-comunist.

Ioan avea să fie și el introdus în reeducare, dar și la acest ultim asalt diabolic rămâne ”nereeducabil”. Dovadă stă și o caracterizare făcută chiar de colonelul Crăciun în iulie 1963: ”În general este un element recalcitrant și fanatic. Începând cu anul 1962 a fost antrenat în munca cultural-educativă, unde de la început s-a postat pe o poziție net dușmănoasă muncii culturale. Și în prezent se menține pe aceeași poziție de rezervăși refractară, cu influențe negative în rândul deținuților. Nu este folosit la munci”.⁴²

Mai târziu nu i se mai fac presiuni căci va fi internat în secția a XI-a TBC, ”prăpădit de bolnav, țintuit la pat”⁴³

”Eliberarea” în marea temniță România

În sfârșit, în anul 1964 se emite decretul general de amnistiere a tuturor deținuți politici. Cu toate acestea, era luna iulie și deținuților încă li se spunea că nu vor fi eliberați dacă nu se vor reeduca.⁴⁴ Era încercarea disperată a regimului de a compromite conștiințele martirilor pe ultima sută de metri. Totuși, în cursul aceleiași luni grupuri întregi de pătimitori vor părăsi infernul Aiudului iar în ziua de 31 iulie lui Ioan i se va pune în mână foaia de eliberare și un bilet de tren până la București. ”Am avut un șoc și am plâns smasmodic”⁴⁵, își va aminti Ioan mai târziu de acele momente de grea încărcătură sufletească.

Astfel, după 23 de ani de cumplite pătimiri, anchilozat de reumatism și TBC, Ioan părăsește ultima temniță pentru a intra în marea temniță a României comuniste. Însă în tot acest ocean de suferințe, câștigul sufletesc era imens căci, deși relativ tânăr, ”câștigase înțelepciunea filocalică a unui mare avvă”⁴⁶

Pentru că nu știa cine mai trăiește din familia lui, hotărășete să meargă la o mătușă de-a sa. Tot drumul va plânge, sfâșiat de perspectivele înfiorătoare pe care le oferea societatea comunistă.

Odată ajuns la Gara de Nord o caută pe logodnica sa, dar nici ea și nimeni din familia lui nu îl așteptau. Era un nimeni printre străini.

Într-un târziu, însoțit de un frate de suferință, ajunge la acea mătușă. Este întâmpinat cu multe lacrimi și emoții dar bucuria revederii va fi scurtă căci acum avea să primească ultima lovitură care să umple până la refuz paharul suferințelor. Astfel, află că mama i-a murit în urmă cu trei ani iar logodnica, Valentina, se căsătorise cu un an în urmă, întrucât optsprezece ani îl așteptase fără să știe dacă mai trăiește sau nu. La auzul acestei vești, inima lui Ioan este sfâșiată: ”m-am încovoiat și am izbucnit într-un plâns înfundat, care nu se va sfârși niciodată din sufletul meu. Totul era un dezastru, o ruină, o paragină iar eu o nălucă, o arătare, o himeră. M-am lăsat în voia rudelor mele. De mână cu doi bătrâni am pornit într-o lume nouă, ostilă, pustiită.”⁴⁷

La scurt timp, se înternează într-un spital pentru recuperare iar Valentina  îl vizitează și îi spune că va divorța de actualul soț pentru a se întoarce la el. Ioan refuză, motivând că taina cununiei este mai mare decât logodna. Refuzul său era încă o dovadă de renunțare la tot ce avusese mai frumos în viață, pentru Hristos.

Cu toate acestea, încetul cu încetul se reface fizic și va încerca să intre în mănăstire, dar autorităţile represive, care controlau şi viaţa monahală, nu i-au permis acest lucru.

Totuși, pentru suferințele sale sufletești Dumnezeu nu va întârzia să-i rânduiască o soție minunată. Astfel, la un an după eliberare Ioan se căsătorește cu Constanța, care îl va îngriji cu devotament până la moarte.

Pentru a-şi caştiga existenţa, muncește mai întâi ca angajat într-un laborator al Institutului de ştiinte Geologice, apoi în cadrul unei cooperative de produse artistice cu munca la domiciliu.⁴⁸

A încercat să comunice, în mod discret, ideile de care era însuflețit, dar a gasit prea puţină audienţă în atmosfera de teroare şi într-o lume dominată de mentalitatea antireligioasă răspândită de comunism. Atunci a încercat să plece din ţară, pentru a da întruchipare gândurilor lui într-o lume mai receptivă. Dar nu i s-a acordat paşaport, deci nu i s-a permis ieşirea din ţară.

Drept urmare a fost nevoit să rămână într-o lume ostilă sufletului său delicat, suportând în continuare stigmatul de ”dușman al poporului”. De umilințele îndurate nu s-a putut apăra decât tăcând și iertând totul. Tot mai șicanat de ”oamenii muncii” se închide în sine, dedicându-și timpul rugăciunii și sculptării de troițe, cruciulițe și alte obiecte de artă creștină.

Ultimii ani de viață

Deși este urmărit permanent, hărțuit și amenințat cu moarte de către Securitate, Ioan hotărăște să își riște din nou viața și sufletul pentru a lăsa o mărturie scrisă despre cele trăite și văzute în temnițele comuniste. Astlfel, vreme de trei ani, din 1981 până în 1984, deși se afla sub teroarea continuă de a fi depistat de Securitate, scrie sute de pagini din adâncul inimii sale sfinte.

Pentru a nu fi prins, confecționează trei lămpi de cameră cu picior, având ca suport cutii paralelipipedice de lemn, decorate cu ornamente din material plastic. În aceste cutii de lemn va introduce alte cutii mai mici, de tablă, în care va ascunde fiecare filă, imediat ce va fi fost terminată.⁴⁹

Pe una din aceste file chiar va nota că ”am scris în pripă, pe furiș, singur și fără corecturi. Rog să se facă corecturi. Nu am avut documente, nici prieteni cu care să mă consult, nici cel puțin nu am putut reciti cele însemnate căci imediat ce o filă este scrisă, este bine ascunsă. (…) Am scris ca o mărturisire. Am scris ca un testament. Am scris cu speranța că aceste rânduri vor supraviețui mie.”⁵⁰

După ce sfârșește și această ultimă mărturisire de credință, Dumnezeu îi pregătește chemarea la veșnica odihnă. Drept urmare, la scurt timp după pensionare, se îmbolnăvește de ciroză hepatică, apoi va surveni şi un neoplasm al organelor interne, care a pus capăt etapei pământeşti a existenţei lui.⁵¹

Astfel, după o întreagă viață închinată lui Dumnezeu, Ioan este chemat să primească răsplata sfintelor sale nevoințe în data de 5 februarie 1986. Trupul său, care a pătimit chinuri martirice, odihnește în cimitirul mănăstirii Cernica, nu departe de cel al duhovnicului său de după eliberare, luminosul părinte Benedict Ghiuș.

Una din ultimele sale dorințe a fost ca la înmormântarea lui, doritorii să primească medalioane și cruciulițe pe care le sculptase până ce vederea nu l-a mai ajutat. Era cel mai mare discurs al lui Ioan pentru neamul nostru: ”Purtaţi-vă crucea!”⁵² Dealtfel, chiar pe crucea mormântului său, este gravat mesajul sublim al existenței sale: ”Totul în Hristos”.

După mutarea la Domnul

O mare parte din manuscrisele pe care Ioan le-a scris sub imperiul teroarei, ajung în occident, în speranța că vor putea fi publicate acolo. În cele din urmă, după revoluția din ’89, au fost readuse în țară prin grija părintelui Constantin Voicescu iar apoi, prin rânduiala lui Dumnezeu, ajung la mănăstirea Diaconești. Aici, manuscrisele vor fi aranjate și diortosite cu multă migală vreme de doi ani. Ceea ce s-a scos la iveală sunt adevărate file de Pateric, de Filocalie și de Viețile Sfinților, toate închegate sub titlul ”Întoarcerea la Hristos. Document pentru o lume nouă”.⁵³

Întoarcerea la Hristos – PDF AICI

Mărturia lui Ioan este cutremurătoare și răscolește sufletele, căci după ce citești aceste pagini nu mai poți fi niciodată același om care ai fost înainte. Tăria cu care mărturisește te aduce mai aproape de Hristos căci el este glasul puternic al sfinților din închisori care strigă pentru generațiile de azi, până la sfârșitul lumii ”să se întoarcă la Hristos”, ca singura șansă de mântuire a omenirii.

Deși în lume a viețuit ca un anonim pe care ”nu-l cunoaște decât temnița”, urma de lumină pe care a lăsat-o în istorie și lucrare duhovnicească care a rodit în urma sa, ne îndreptățește să spunem că viața lui Ioan Ianolide este o icoană a desăvârșirii creștine și că în ceruri îl avem rugător și mijlocitor în ceata sfinților închisorilor.

Bucură-te fericitule Ioane, îndelung pătimitorul lui Dumnezeu!

Dan Tudorache

Surse: Asociatia Ortodoxia Tinerilor – Blog Ioan Ianolide

Citiţi şi: DOCUMENT: Testamentul lui Ioan Ianolide, misticul închisorilor comuniste: “Nu am de lăsat decât sufletul meu și exemplul vieții mele. Nu port pică celor ce m-au chinuit. Faptele răului vor fi arse fără cruțare de Iisus Biruitorul”. NOI FOTOGRAFII

Mănăstirea Petru Vodă: Mărturisitorul Ioan Ianolide – Scurtă autobiografie

Alte articole la Ioan Ianolide – MĂRTURISITORII

Note:

1 Ioan Ianolide, Întoarcerea la Hristos. Document pentru o lume nouă, Ed. Bonifaciu, Bacău, 2012, p. 28

2 Idem, p. 525

3 Sfântul închisorilor, ediție îngrijită de monahul Moise, Editura Reîntregirea, Alba-Iulia, 2007, p. 49-50

4 Ioan Ianolide, op. cit., p. 525

5 Ibidem

6 ACNSAS, fond Penal, dosar

7 Ioan Ianolide, Op. cit., p. 525

8 Idem, p. 442

9 Idem, p. 38

10 Ioan Ianolide, Deținutul profet, Ed. Bonifaciu, Bacău, 2009, pp. 118-119

11 Ibidem

12 Idem, p. 122

13 Idem, p. 140

14 Idem, pp. 130-131

15 Ibidem

16 Idem, p. 143

17 Ibidem

18 Virgil Maxim, Imn pentru crucea purtată, Ed. Antim, 2002, p. 127

19 Ioan Ianolide, op. cit. I, p. 265

20 Idem, p. 267

21 Idem, p. 273

22 Ioan Ianolide, op. cit. II, p. 152

23 Ioan Ianolide, op. cit. I, p. 274

24 Mărturia lui Alexandru Virgil Ioanid în ”Studentul Valeriu Gafencu. Sfântul închisorilor din România”, Ed. Napoca Star, Cluj-Napoca, 1998, p. 88

25 Mărturia lui Constantin Țoțea în ”Părintele Voicescu. Un duhovnic al cetății”, p. 116

26 Mărturia lui Alexandru Virgil Ioanid, Op. cit., p. 89

27 Victor Stoica, Memorii. Petre Țuțea la verticală, Editura Fides, Iași, 1998, pp. 83-84

28 Ioan Ianolide, Op. cit., p. 129

29 Idem, pp. 192-193; Cf. și Mihail Lungeanu în ”Studetul Valeriu Gafencu…”, p. 101 și Nicolae Itul în ”Aiudule…, Aiudule…, pp. 162-163

30 Mărturia lui Nicolae Zârnă, Din documentele rezistenței nr. 6, A.F.D.P.R., București, 1192, pp. 274-275

31 Mihai Pușcașu, Mărturii din iadul închisorilor comuniste, Ed. Agaton, Făgăraș, 2010,  pp. 79-81

32 Ioan Ianolide, Op. cit. I, p. 200

33 Idem, pp. 204-205

34 Arhiva CNSAS, Fond Penal, Dosar 327, vol. 5, fila 4, document reprodus parțial în ”Sfântul închisorilor”, p. 256

35 Ioan Ianolide, Op. cit. I, p. 205

36 Ibidem

37 Ibidem

38 ACNSAS, fond penal, dosar 327, vol. 7, fila 156, document reprodus parțial în ”Sfântul închisorilor”, p. 222

39 Ioan Ianolide, op. cit., p. 206

40 ACNSAS,

41 George Ungureanu, Camera zero, Ed. Fundația Culturală Alexandru Bogza, Câmpulung Moldovenesc, 2009, pp. 139-140

“Astăzi, după 53 de ani, fără să fi planificat ceva inainte, am virat de la Cozia direct spre locul unde mi-am agățat timp de o saptamana copilăria, in vara lui ’64, cu mintea încărcată de dorul tatei și al mamei deopotrivă, convinsă fiind ca voi recunoaște casa bunicilor, pe care am vazut-o o singura data in viata, acum mai mult de jumatate de secol.

Parca a fost ieri… acum 53 de ani, fetiță de 6 ani fiind, de o mână cu tata si de cealalta cu mama, proaspat recuperata prin voia Domnului din temnițele comuniste, mergeam pentru întâia dată la bunicii din partea tatălui, la Contea, în Valcea.

Așa a fost. Mintea mea, care nu mi-a jucat niciodată feste până acum, a alăturat memoria locului de realitate, a suprapus secvența in timp real și am oprit brusc mașina la o raspântie. Drumul de țară era același. Am recunoscut patulul și casa lui tata mare pe mână stânga. Pe mana dreapta, casa lui unchiu’ Gogu, fratele tatei, dus și el, să reintregeasca neamul Preduților pe lumea ailaltă.

Umbre. Vesnicie. Umbra lui tata mare. Umbra lui Gogu. Umbra lui Costică. Umbra bunicii. Umbra Ioanei. Umbre de bunici, de părinți si frați joacă prin mintea mea. Dintre ele, se desprinde o umbră și începe din senin să plouă. Mărunt. Pentru toate anotimpurile. Pentru toți anii.

E umbra lui tata la Contea!” – Justina Libertatea

Libertatea – fetiţa care s-a născut în închisoarea Vacăreşti

Iuliana Preduţ Constantinescu, mama Justinei Libertatea, s-a nascut la 16 iunie 1929 in comuna Corbi, judetul Arges. Era fiica preotului Ioan Constantinescu si a Iustinei din satul Poenarei. Alaturi de parintii sai i-a ajutat pe ultimii partizani din grupul Haiducii Muscelului din Nucsoara incepand cu anul 1952. Acestia isi gasisera adapost la Rapele cu Brazi de langa sat.

Iuliana la data arestarii, în iunie 1958, era însărcinată în luna a şaptea. Fiica ei s-a născut în 18 septembrie 1958, în Spitalul Penitenciar Văcăreşti şi a fost numită Libertatea Justina. A fost dusă la orfelinat. Tatăl ei, Nicolae Preduț a găsit-o cu greu după căutări îndelungate și cu numele schimbat (foto mai sus). Iuliana Preduţ – Constantinescu a fost condamnată la 12 ani închisoare şi graţiată în anul 1964, de la Penitenciarul Oradea. A plecat la Ceruri pe 1 octombrie 2002, în ziua de mare sărbătoarea pentru Acoperământul Maicii Domnului. La exact 7 ani a fost urmată şi de soţul ei, Nicolae, tatăl Justinei.

Iuliana Preduţ – Constantinescu a fost fiica preotului-martir Ioan Constantinescu, din zona Nucşoara, în casa căruia şi-au găsit adăpost partizani din grupul Toma Arnăuţoiu. Casa era situată la marginea comunei Poienărei-Nucşoara. Părintele Ioan Constantinescu a fost executat la 18 iulie 1959 la Jilava (după alte date, 19 sau 21 iulie). În noaptea de 18 iulie 1959 conducătorii grupului ”Haiducii Muscelului, care acționase timp de 10 ani în Munții Făgăraș (1948 – 1958), frații Petre și Toma Arnăuțoiu, sunt executați în penitenciarul Jilava, împreună cu ceilalți membri ai grupului condamnați la moarte prin sentințele 107 și 108 din 19 mai 1959 și 119 și 4 iunie 1959 ale Tribunalul Militar al Regiunii a II-a Militare Bucureşti, între care şi Părintele Constantinescu.

Integral aici: Libertatea s-a născut în închisoare. Mama ei, Iuliana Preduţ Constantinescu, a plecat la Ceruri acum 15 ani. Teribila istorie a unui familii de martiri şi o minune cu Maica Domnului îndoliată în celulă la Văcăreşti – SPERANŢE ÎNCĂTUŞATE

Troița Rezistenței Anticomuniste, Poienerei:

Citiți și Părintele Ioan Constantinescu din Poenărei, bunicul Libertăţii şi susţinător al luptătorilor din munţi, martirizat prin împuşcare la Jilava (+18 iulie 1959, ora 22:30)

La Condea:

Citiți și “Nu mi-am vândut sângele de român!” – Elisabeta Rizea (28 iunie 1912 – 6 octombrie 2003)

MARTURISITORII

Al şaptelea Cuvânt către tineri – Iertarea

„De aceea îţi zic: Iertate sunt păcatele ei cele multe, căci mult a iubit” (Luca 7:74)

Când am început aceste „Cuvinte”, tinere prieten, la primul din cele şapte nici nu te cunoşteam. Ştiam despre tine că exişti, că aspiri spre ceva ce lumea nu-ţi poate da, şi te-am chemat, ca pe fratele meu necunoscut, să-ţi arăt o cale nouă pe care să păşeşti. Ţi-am vorbit despre Hristos şi despre Biserica Lui, despre un cer şi un pământ nou, despre moarte şi înviere şi, mai presus de toate, despre iubirea lui Iisus pentru tine. Dar acum îţi spun frate, nu doar semen al meu; te iubesc, nu cu o iubire abstractă care îşi caută obiectul, ci cu iubirea care a găsit, fiindcă te cunosc şi eşti în inima mea, aşa cum şi eu sunt în inima ta. Căci dacă ai venit aici ca să mă asculţi de mai multe ori, ai făcut-o pentru că ai auzit glasul lui Iisus, acel Glas irezistibil care te-a trezit din amorţeala ta materialistă şi din letargia ateistă în care zăceai.

Ai auzit când Iisus ţi-a spus: „Vino la Mine!” Şi când te-ai întors la El, ţi-a pus inel în degetul tău şi încălţăminte nouă în picioarele tale, şi pe umeri haina cea mai bună (Luca 15:20-24). Fiindcă veneai rănit şi sângerând. Erai oprimat de tot ceea ce învăţaseşi despre zeificarea materiei şi de toate interdicţiile ridicate în faţa căutărilor tale de către ateismul fetişizat. Înaintea ochilor tăi, orbi până atunci, s-a aprins o lumină mai ademenitoare decât orice cântec de sirenă al lumii. Şi ai lăsat departe în urma ta ţara de secetă a necredinţei, şi roşcovele (Luca 15:14-17) pe care le mâncaseşi până atunci. Ai uitat de dascălii tăi, care îţi spuneau că aceasta este singura hrană şi că fără de ea vei muri. Şi ai auzit atunci cuvântul lui Iisus, care îţi spunea: „Nu numai cu pâine va trăi omul, ci şi cu tot cuvântul care iese din gura lui Dumnezeu” (Matei 4:4).

Prietene, când oare ai ajuns să te hrăneşti cu cuvântul lui Dumnezeu? Şi totuşi asta faci! Pentru acest cuvânt ai renunţat la odihna ta, la pacea ta comodă, ai înfruntat obstacole şi interdicţii şi ai venit aici, să te hrăneşti cu cuvântul lui Hristos. Cinste ţie, prietene! Dumnezeu îţi va dărui cuvântul şi harul Său, şi ţi-l va dărui din belşug, pentru că este scris: „Că oricine cere, ia; cel care caută, află; celui care bate, i se va deschide” (Matei 7:8). Pentru această cerere stăruitoare a ta, curajosul meu prieten, Iisus te va răsplăti. Fiindcă ai avut curajul să lupţi cu o obişnuinţă şi cu o inerţie care te făcuseră prizonierul lor; fiindcă ai avut curajul să rupi barajul interdicţiilor pe care ţi le-a impus, ca pe un baraj de netrecut, ideologia marxistă, crezând că postulatele de autoritate nu au nevoie de demonstraţie şi că autoritatea ar putea suplini credinţa; fiindcă ai avut curajul ca, o dată ieşit de sub servitutea acestor doctrine, să mergi spre ceea ce ţi se contura în faţă ca o iubire tangibilă. Şi cu cât ai înaintat, cu atât ai înţeles mai bine că această iubire infinită şi crucificată strălucea pentru tine, omule unic şi irepetabil, cum te-am mai numit cândva. Pentru acest curaj al tău ai primit iertarea.

Nu simţi oare în tine duhul acesta al dragostei, al liniştii care s-a instalat în sufletul tău, siguranţa cu care păşeşti pe noul drum al ascultării de Hristos? Este harul lui Dumnezeu, care vine la tine. Mai întâi, acest har te vizitează rar. Atunci când, rugându-te, vei simţi un fior de o clipă trecându-ţi prin inimă, ca o bucurie inefabilă, atunci când, îngenuncheat fiind, vei simţi o duioşie inexplicabilă în suflet şi o nevoie imperioasă de a plânge, să ştii că te vizitează Harul. Stăruieşte, prietene, şi Harul va veni mai des, tot mai des, până te va locui permanent. Atunci vei cunoaşte starea continuă de har şi pacea interioară, a cărei sursă este iertarea acordată de Hristos şi care se preface într-o bucurie spirituală iradiind invizibil prin toţi porii fiinţei tale. Şi vei cunoaşte fericirea de a fi iertat şi de a ierta. Căci viaţa noastră este dură atâta vreme cât materia reprezintă cerul şi pământul nostru, iar duhul nostru rămâne orb atâta vreme cât ateismul este religia noastră. Şi dacă există totuşi ceva care te salvează, prietene, chiar în perioada chemării tale la Hristos, înainte ca sufletul tău să fi fost inundat de lumina credinţei, acel ceva este bucuria de a ierta şi a fi iertat.

„Viaţa în comun este dură. Trebuie să ştii să te faci iertat.” Nu numai să ierţi, ceea ce ţi-ar oferi satisfacţia orgolioasă a bunătăţii, ci să ştii să te faci iertat, ceea ce este echivalentul absolut al smereniei.

Îmi amintesc că ţi-am vorbit despre Iisus şi despre Biserica Lui ca despre o instituţie sfântă, ca despre o realitate spirituală pe pragul căreia te afli de mult. Dar abia acum ai reuşit să rupi zecile de fire invizibile ale unor concepţii care te trăgeau înapoi. Ţi-am vorbit despre bisericile presărate pe pământul acestei ţări, pe care călcăm cu picioare vesele sau îndurerate, şi ţi-am arătat că am rezistat prin veacuri de umilinţă, dar şi de slavă, prin credinţa noastră ortodoxă indestructibilă. Că dragostea de pământ şi legătura de sânge şi de limbă s-au exprimat în istoria vie, adevărată, prin bisericile ridicate de voievozi şi de pârcălabi – literă de piatră, pe care vremea nu o poate şterge. Iar dacă acum vedem o biserică dărâmată (este vorba de Biserica Enei, foto mai jos – n.n.), pentru ca în locul ei să se ridice o cârciumă, spunem: „NU!”, cu toată durerea sufletului nostru, împotriva celor ce cred că dărâmând biserici şi interzicând – în presă, în şcoli şi în inimi – cuvântul lui Dumnezeu, L-au desfiinţat pe Acela din a Cărui milă trăim şi durăm.

Ţi-am vorbit de libertatea ta în Hristos şi despre cum trebuie s-o foloseşti. Ţi-am arătat că mineralele nu cunosc nici moarte, nici viaţă, decât prin analogie, ci numai starea de fapt; că animalele cunosc viaţa şi moartea, dar inconştient; dar tu, tinere, omule, cunoşti şi moartea şi viaţa şi, mai presus de ele, învierea, oricât ţi s-ar fi interzis să crezi în ea. Căci Hristos te-a chemat la îndumnezeire. Nu la condiţia de simplă vieţuitoare, nici măcar la simpla condiţie de om, ci te-a ridicat deasupra condiţiei umane, când a zis: „Părinte, voiesc ca unde sunt Eu, să fie împreună cu Mine şi aceia pe care Mi i-ai dat” (Ioan 17:24).

Acestea sunt lucrurile pe care ţi le-am spus, tânărul meu prieten, şi multe asemenea, cu toate cuvintele lui Hristos. Şi pentru aceasta m-au urât fraţii mei, iar ţie ţi s-a interzis să vii să mă asculţi; ţie, care însetai după cuvântul lui Dumnezeu şi care voiai să ştii dacă eşti condamnat total sau ai fost ales de cineva pentru un destin mult mai înalt, pentru înviere. Ţi s-au închis porţile şi ţi s-au ridicat în faţă ziduri de oprelişti. Ţie, care scriai într-una din scrisorile tale – căci orice scrisoare de la unul dintre voi vă exprimă pe voi toţi – despre pornirea voastră de a căuta ceea ce transcede materia, de a depăşi imanentul astăzi zeificat, despre toată nădejdea voastră de a păşi pe calea adevărului şi despre bucuria de a-L fi întrezărit pe Cel ce Însuşi este Adevărul, Calea şi Viaţa.

Îmi scriai cu câteva zile în urmă: „Ce bucurie să auzi vorbindu-se despre Dumnezeu şi despre lume, alta decât cea a materiei, de la o catedră laică şi de către un profesor laic! Era un vis în care nu putea crede. Şi să înţelegi că omul acela laic era iluminat de un duh de credinţă pe care nu-l făcea cunoscut nu numai prin cuvinte, ci şi prin toată lumina care iradia din fiinţa lui. De aceea, aproape că vă invidiez pe voi, teologii, care ştiţi şi cunoaşteţi şi trăiţi ceea ce noi nu cunoaştem şi nu ştim, dar spre care întreaga noastră fiinţă aspiră”…

Sau tu, tinere profesor de 35 de ani, care spuneai: „Mi-am petrecut toţi anii aceştia de învăţământ scoţând cu bâta elevii din biserici. Acum însă am înţeles ce-i aducea acolo şi de ce reveneau la biserică, iertându-mă. Înţeleg acum că dacă voi, nişte copii din anul întâi de Seminar, credeţi atât de tare şi ştiţi atâtea lucruri despre adâncurile fiinţei umane şi despre o lume pe care eu am interzis-o elevilor mei, eu trebuie să cred mai mult decât voi”. Nu ne amintesc oare aceste cuvinte de convertirea lui Pavel de pe drumul Damascului? Căci, dacă admitem cu Albert Camus că fiecare om trece măcar o dată în viaţă prin Muntele Măslinilor, tot aşa trebuie să admitem că fiecare dintre noi experimentează o dată drumul Damascului, când glasul lui Iisus răsună şi pentru noi: „Saule, Saule de ce Mă prigoneşti?… Greu îţi este să izbeşti cu piciorul în ţepuşă!” (Faptele Ap. 9:4-5).

Nimeni nu este scutit de suferinţă. Dacă suferim, suferinţa să fie întru Hristos; dacă iertăm, să iertăm pentru Hristos! Dar adevărul să ne stea în faţă totdeauna. „Adevărul înaintea păcii”, cum îmi spunea un student de la Politehnică, auditor al acestor „Şapte Cuvinte către tineri”; şi să înţelegem prin acel tip de „pace” nu Pacea lui Hristos de la Ioan 14:27-29, nici răstimpul între două războaie, cum îi plăcea să spună lui Nicolae Titulescu, ci acea comoditate sufletească şi materială pentru care călcăm în picioare principiile şi dreptatea, acea stare de toleranţă care ne ajută să ne culcăm în fiecare seară cu un compromis în inimă şi să ne trezim cu un compromis nou sub pernă…

Şi acum voi citi declaraţia unui student de la Teologie, în legătură cu aceste „Şapte cuvinte”. Pentru că s-au luat astfel de declaraţii scrise, la Institutul Teologic, forţându-se mâna şi conştiinţa. Se ştie ce înseamnă o declaraţie scrisă, ce sursă de teamă şi de teroare [poate constitui ea], aşa cum s-a întâmplat în câteva cazuri. Din numărul declaraţiilor date am ales una, pentru că este mai limpede (nu mai dreaptă, căci toate sunt la fel de drepte): „…declar că în ziua de miercuri, 12 aprilie a.c., la orele 21, am audiat <Al şaselea cuvânt către tineri> rostit de părintele Gh. Calciu-Dumitreasa în pridvorul Bisericii Radu-Vodă din Bucureşti. De asemenea, am mai audiat şi al treilea şi al patrulea şi al cincilea cuvânt, dar în alte condiţii… Declar că am întâlnit la ultima, precum şi la celelalte predici ale sale, foarte mulţi studenţi de la Institutul Teologic, doctoranzi în Teologie, studenţi de la alte facultăţi, persoane pe care nu le mai văzusem niciodată şi foarte mulţi elevi seminarişti. Atmosfera din biserică a fost impresionantă şi am trăit în mod real clipe de înălţare sufletească şi de reculegere. În privinţa conţinutului predicilor, mă declar întru totul de acord cu ideile expuse de părintele profesor, care nu face decât să privească realist şi lucid problemele ce se cer privite astfel, respectând strict învăţăturile Bisericii Ortodoxe. Părintele profesor Gh. Calciu mi-a fost profesor mai mulţi ani la Seminarul Teologic din Bucureşti, al cărui absolvent sunt, şi a contribuit în cea mai mare măsură la formarea noastră ca elevi şi adevăraţi slujitori ai Domnului Hristos şi ai Bisericii neamului”.

Oare trebuie să mai adaug ceva? Poate doar omagiul meu pentru acest curaj al studentului respectiv şi al vostru, al tuturor celor care, călcând peste instinctul de conservare, aţi pus „adevărul înaintea păcii” şi aţi venit aici; sau poate bucuria pe care mi-au făcut-o celelalte declaraţii, scrise sau verbale, ca şi prezenţa voastră în această biserică; sau poate, în sfârşit, umilinţa mea că sunteţi buni şi Îl iubiţi pe Iisus mai mult decât pe mine, căci, chiar fără să fiţi slujitorii Lui, nu aţi pregetat să sacrificaţi comoditatea voastră pentru a veni să vă exprimaţi dragostea de Dumnezeu. Să ne rugăm pentru toţi fraţii noştri care ne iubesc şi care ne urăsc pe noi, care ne-au făcut bine şi rău, care ne-au iertat sau nu ne-au iertat. Noi toate să iertăm tuturor!

Voi încheia, tinere prieten, acest ultim „Cuvânt” cu o spicuire din „Cuvântul” Sfântului Ioan Gură de Aur care se citeşte în noaptea Învierii în toate bisericile ortodoxe, căci vin Paştile, Ziua Învierii şi bucuria noastră, a tuturor. Atunci veţi afla că Hristos a înviat şi că noi toţi vom învia. Când spun că veţi afla, înţeleg că inima şi sufletul vostru va descoperi plenar această certitudine care era de mult în voi şi în virtutea căreia sunteţi aici. „…De a lucrat cineva din ceasul întâi, să-şi primească astăzi plata cea dreaptă; de a venit cineva în ceasul al treilea, mulţumit să prăznuiască; de a ajuns cineva în ceasul al şaselea, să nu se îndoiască nicidecum, căci cu nimic nu va fi păgubit; de a întârziat cineva până în ceasul al nouălea, să se apropie, nicidecum îndoindu-se; de a ajuns cineva în ceasul al unsprezecelea, să nu se teamă din pricina întârzierii, căci darnic fiind Stăpânul, primeşte pe cel din urmă ca pe cel dintâi, odihneşte pe cel din al unsprezecelea cea ca şi pe cel ce a lucrat din ceasul întâi. Pentru acesta intraţi toţi în biserica Domnului vostru; şi cei dintâi, ca şi cei din urmă luaţi plata. Înviat-a Hristos şi îngerii se bucură. Înviat-a Hristos şi viaţa stăpâneşte. Înviat-a Hristos şi nici un mort nu mai este în groapă”.

V-am citit aceste rânduri ca să le ştiţi. V-am citit acest „Cuvânt”, fiindcă vine Săptămâna Patimilor, în faţa căreia tot glasul amuţeşte. V-am citit acestea, ca să aflaţi că dacă în zilele care urmează vom trăi în duh şi în carne calvarul lui Hristos, pe culmea Golgotei ne aşteaptă Iertarea şi Învierea. V-am citit aceste adevăruri ca să vă amintiţi că neamul acesta românesc urcă de veacuri Golgota istoriei, refăcând neîncetat, în spirit, drumul lui Iisus şi anticipând, prin credinţă, această înviere pe care tu, prietenul meu, fratele nostru, al tuturor, o aduci ca pe o făclie arzând în inima ta.

NOTĂ: Cuvânt rostit în a şasea miercuri a Sfântului şi Marelui Post, la 19 aprilie 1978.

Părintele Gheorghe Calciu

Sursa: Mănăstirea Petru Vodă

Preluare: MĂRTURISITORII,

de Învierea Domnului, la 8 Aprilie 2018

Florin Palas: Cum vedeți astăzi sensul rezistenței armate anticomuniste din munți? Au apărut “analiști” ai comunismului care spun că jertfa luptătorilor din munți a fost zadarnică. Cum vedeți dumneavoastră acest fenomen?

Doamna Aspazia Oțel Petrescu: A avut sens, și a fost încurajată, cum se știe, de forțele aliate, respectiv de SUA. Parașutiștii au fost trimiși de ei. Mi s-a părut genială remarca unui camarad – când am fost amenințați cu tăierea subvențiilor pe care le primim cei care am făcut închisoare, pe motiv că am fi fost dușmani – “dușmanii cui?”, a întrebat camaradul nostru, “dușmanii Americii, care a trimis parașutiștii aici?”. E paradoxal să pui problema așa. Avea rost, pentru că așa era credința atunci: că va fi un conflict imediat între Apus și Răsărit. Toată lumea spera într-un conflict între ruși și anglo-americani, iar atunci rezistența din munți avea rostul ei, și încă unul foarte important, pentru că se știe ce rol au în front luptele de gherilă. Ori, oamenii aceștia, în munți, nu fugeau în permanență din calea securiștilor, ca să-și pună pielea la adăpost. Rezistența n-a avut numai sensul acesta. Făceau instrucție, învățau regulile războiului, ca dovadă că două persoane din rezistență puteau să țină pe loc un batalion de Securitate. Știau cum s-o facă. Și o făceau.

F.P.: Dar, o spune și Ion Gavrilă Ogoranu, partizanii au continuat lupta chiar și atunci când au înțeles că nu vor mai primi niciun sprijin de la americani și că nu se mai pune problema unui război între ruși și americani.

A.O.P.: Mie mi-e foarte greu să știu cum a evoluat gândirea lor acolo. După cum mi-a povestit Alexandrina Teglariu Voinea, o eroină a rezistenței anticomuniste, era o lașitate să părăsești lupta pe care ai început-o. Cădeai, dar erai pe baricadă, conform sintagmei care spune: “Garda moare, dar nu se predă”. Când partizanii au văzut că lupta nu are rezultatul pe care ei îl doreau, și-au zis: “E o lașitate să ne predăm. Încheiem această luptă, murind pe baricade”. Căpitanul spunea că sângele lor va fi ultimul discurs adresat neamului românesc, cel mai veridic, cel mai de crezut. Și Moța spunea că vom birui cândva, pentru că avem la îndemână cea mai formidabilă dinamită, cel mai irezistibil instrument de luptă, mai puternic decât toate tancurile și mitralierele lumii: propria noastră cenușă, cenușa morților noștri. Acesta a fost crezul partizanilor.

F.P.: Care ar fi principala învățătură a acestei lupte? Au tinerii de azi ceva de învățat din experiența acestor luptători?

A.O.P.: Eu zic că da. În om este sădită această latură eroică, cavalerească, acest simț de onoare. Un om, cât o fi el de pervertit, când vede un film sau citește într-o carte un exemplu eroic, fără să-și dea seama, ține cu acel erou, îl admiră pe acel erou. Onoarea este un nimb pe care îl cucerești sau îl pierzi, depinde de câtă onoare ai. De n-ar fi decât atât, și rezistența își are sensul ei. Este un cavalerism românesc care va trece în legendă. Acum poți să-l accepți, poți să nu-l accepți, poți să-l admiri, sau dimpotrivă, să spui că a fost o tâmpenie și o lipsă de rațiune, o jertfă zadarnică, sau să spui, cum o fac unii, că au murit cu ghiotura ca proștii (sunt oameni care susțin și așa ceva), dar în timp va fi un nimb de legendă al unor oameni care au preferat să moară decât să renunțe la idealul lor, la crezul lor de-o viață, la lupta lor, pe care au considerat-o dreaptă.

F.P.: Cineva spunea că ei s-au dus în munți pentru a-și apăra pielea. Și mă gândeam la Ionel Golea, care a plecat în Occident, de unde s-a întors parașutat pentru a continua lupta împotriva comunismului…

A.O.P.: Golea a ascultat de un ordin. Poate că nu i-a fost chiar ușor să se întoarcă. El cunoștea foarte bine situația, căci trecuse prin “Facultatea de la Fetea”, unul din primele centre de rezistență anticomunistă din țară, și văzuse că lupta părea pierdută încă de pe-atunci. Era un om extraordinar. Spre cinstea mea, e o bucurie că l-am cunoscut pe Ionel Golea, căci e o bucurie mare când cunoști un astfel de om. Să nu vi-l imaginați ca pe un cavaler în zale. Era un om blând, cu o figură frumoasă, aproape copilărească, un om care numai de lipsă de rațiune nu putea fi acuzat. Dar i s-a spus: ăsta este ordinul, voi mergeți și organizați rezistența în țară. A ascultat ordinul cu prețul vieții, știind că ăsta va fi prețul plătit.

F.P.: Știind chiar că a fost vândut dinainte de a pleca…

A.O.P.: Da. Securiștii aveau antidotul otrăvii pe care ei trebuiau s-o ia în cazul în care erau prinși.

F.P.: Am citit câteva scrieri ale lui Ionel Golea, străbătute de o sensibilitate extraordinară, pline de lirism. Mi-a dat senzația unui om de o delicatețe sufletească deosebită, cum am observat la mulți dintre luptătorii cu arma în mână. Sunt niște oameni de o structură aparte, contrastând puternic cu imaginea publică pe care au încercat s-o impună comuniștii…

A.O.P.: Trebuie să te gândești că, pentru a începe o astfel de luptă, trebuie să fii special înzestrat. Nu poate oricine, de bună voie, să pună capul pe tăietor. Ei au știut, din capul locului, că vor avea adversități nemaipomenite de înfruntat, dar știau că fac aceasta ca ultimul colac de salvare pentru țară. Toți au plecat în munți, foarte convinși că vor putea face ceva pentru țară. Într-adevăr, pe linia războiului de gherilă puteau să ajute foarte mult, și ar fi ajutat, deoarece cunoșteau toate punctele de legătură, toți munții, toate cărările. Totul a fost investigat, totul a fost studiat, nu s-au dus la întâmplare, au fost prezenți în mijlocul lor ofițeri de carieră, pregătiți pentru așa ceva. Nu s-au dus doar pentru a-și salva pielea. Eu de ce nu m-am dus să-mi salvez pielea? Mi-am dat seama că n-am ce căuta, chemarea mea nu era acolo. Și-n afară de asta, recunosc că am avut un gest oarecum inferior gândirii acestor oameni, n-am vrut să-mi primejduiesc părinții. Pentru că în locul meu mi-ar fi arestat părinții și i-ar fi chinuit până când aș fi aflat ce li se întâmplă și aș fi venit să mă predau singură. Asta era una din metodele lor, să știți. Au fost multe cazuri de acest fel.

Fiecare luptător a știut, când a mers în munți, unde merge și la ce merge. Știa că nu se duce să stea pe roze. Ce fel de salvat de piele era ăla, când te duceai să-ți naști copilul într-o grotă din munte, având naș frunzișul de deasupra capului?

F.P.: În concluzie, dumneavoastră considerați lupta partizanilor ca pe-o lecție de cavalerism românesc.

A.O.P.: Da, o luptă animată de sentimentul onoarei. Nu s-au predat, cum au făcut cei care-au rămas în urma lor. Acum, eu nu condamn pe nimeni, ferească Dumnezeu, că doar nu putea să meargă toată țara în munți. Nu poți să ceri acest lucru, dar măcar nu înfiera pe cel care a avut tăria s-o facă, când tu n-ai făcut acest lucru. Alții au rămas aici, au dus o viață duplicitară și au distrus acest sentiment al onoarei. Au acceptat: “capul ce se pleacă, sabia nu-l taie, dar cu umilință lanțul îl încovoaie”.

– interviu realizat de Florin Palas

Sursa: MĂRTURISITORII

Citiţi şi: Legea “Elie Wiesel” urmăreşte desfiinţarea Istoriei anticomuniste a României. Florian vs Ogoranu. ANALIZĂ, Documente şi Imagini exclusive cu Mişcarea de Rezistenţă Armată din Munţii Făgăraşului

A apărut cartea: Aspazia Oțel Petrescu – Interviuri

Fundația Justin Pârvu și Mănăstirea Paltin Petru Vodă vă prezintă o nouă apariție editoriala: Aspazia Oțel Petrescu – Interviuri.

Interviurile au fost realizate de către maicile de la mănăstirea Paltin, care i-au arătat o deosebită prețuire fericitei Doamne Aspazia, îngrijind-o cu multă dragoste și evlavie pe patul de suferință, până la sfârșitul creștinesc al acesteia.

Interviurile conțin sfaturi și povețe înțelepte, pornite dintr-o inimă mare ce a biruit o experiență de viață înfricoșătoare pentru unii, dar măreață și provocatoare spre noi urcușuri duhovnicești, pentru cei ce L-au iubit pe Hristos cu prețul vieții lor în temutele temnițe ale regimului comunist.

Formatul cărții este de 135 x 210 mm., hârtie offset alb 100g, la 2 culori speciale, cusută, 190 de pagini.

Preț: 15 Lei

Comenzi sau se pot face la adresa de email: atitudini.pv@gmail.com sau

completând formularul de aici.

MĂRTURISITORII vă prezintă aici dintre aceste interviuri extraordinare cu Doamna Aspazia Oțel Petresci – Sfânta închisorilor comuniste:

„Ceea ce datorăm noi bunului Dumnezeu este bucurie, indiferent dacă trecem prin încercări grele şi dureroase”. De vorbă cu Doamna Aspazia Oţel Petrescu, o candelă aprinsă a temniţelor comuniste

Doamna Aspazia, cum vi se pare societatea românească în zilele noastre, mai ales de când marii duhovnici s-au dus unul după altul la cele veşnice, lăsându-ne orfani de povăţuirea şi ocrotirea lor duhovnicească?

Să mulţumim bunului Dumnezeu că l-a chemat la Sine pe părintele Justin, exact la momentul potrivit pentru că nu i-ar fi plăcut să vadă ce se întâmplă azi, cât de ameţit este poporul român şi cât de departe este de ceea ce ar fi trebuit să fie. Îmi vine să strig aşa de pe vârfuri de munte: „Treziţi-vă! Treziţi-vă!” Ce ar fi zis părintele Justin să vadă că poporul a ales într-o frenezie un eretic şi un venetic? Oare chiar asta merită poporul acesta?
Răsună încă în inima mea colindele pe care mi le-aţi cântat şi care îmi amintesc că şi generaţia mea din care a făcut parte şi iubitul nostru părinte, a fost chemată la jertfă. Dacă ne uităm aşa la ce se întâmplă în jurul nostru, parcă am zice că totul a fost zadarnic. Dar noi ştim sigur că n-a fost zadarnic, noi ştim că în lupta aceasta care a devenit acerbă între principiul binelui şi principiul răului, victoria va fi a binelui fără îndoială. Numai că până atunci avem de urcat încă la Golgota. Asta este ceea ce ne-a arătat Mântuitorul: că nu putem râvni la luminile Taborului, dacă nu urcăm Golgota şi că nu există înviere fără răstignire. Aşa că ceea ce pot eu să vă spun este să vă îndemn să primiţi cu bucurie şi cu optimism toate loviturile care vor veni, pentru că vor veni. Părerea mea este că nu degeaba a fost ales un slab credincios, ca să nu îi spun altfel. Să vă întărească Dumnezeu şi să primiţi cu bucurie încercările care vor veni pentru că cu cât vor fi mai grele, va fi semn că este aproape sfârşitul, sfârşitul celui rău, bineînţeles.

Maicile şi mulţi dintre ucenicii Părintelui Justin depăşesc foarte greu plecarea Părintelui la Domnul. Cum să facem să ne alinăm dorul?

Cred că vremurile pe care le trăim sunt vremuri de cernere, cred că sunt ultimii aleşi care mai trebuie să fie culeşi din lume şi cei răi să-şi primească plata. Bucuraţi-vă, deci! Să nu fiţi triste! Şi mai ales să nu fiţi triste că părintele v-a lăsat. El v-a crescut, el crede în puterea voastră de credinţă şi a mers acolo de unde va putea să fie de mai mare ajutor, pentru că de acolo el poate să vă ajute fără ca cel rău să-i poată face ceva. Gândiţi-vă la lucrul acesta şi bucuraţi-vă! Dumnezeu l-a scos de aici ca să-l apere de ceea ce urmează. Dumnezeu a socotit că a jertfit şi a dăruit mult şi că acum chemarea şi menirea lui este să ajute de acolo de sus. Vă daţi seama că ajutorul lui de acolo va fi mult mai puternic şi dragostea pentru voi, mai activă. De ce să fiţi triste? Nu trebuie să fiţi triste! Să vă aduceţi aminte că părintele a fost un vrednic ostaş al Mântuitorului şi că s-a străduit să înveţe pe cât a putut în jurul lui, pe cât i-au permis puterile şi vremurile, că viaţa noastră este un dar şi fiind un dar este o bucurie. Noi trebuie să o slujim prin vrednicie şi prin aceasta să mulţumim lui Dumnezeu pentru darul care ni s-a dat. Şi ni s-a dat pentru un lucru despre care Mântuitorul a spus de foarte multe ori: toate încercările pe care le avem noi sunt încercări de iubire, sunt teste de iubire, sunt teme şi probleme de iubire pe care noi trebuie să le rezolvăm în duhul adevărului. Şi care este adevărul? Că Dumnezeu este iubire. Deci, de ce să nu fim fericiţi că părintele şi-a găsit în sfârşit odihna în iubirea cea veşnică, cea mare şi adevărată? Trebuie să-l facem să fie trist acolo pentru că noi aici nu înţelegem bucuria lui? Nu! De ce să-l întristăm? El va fi cu atât mai fericit cu cât va vedea că voi vă bucuraţi pentru liniştea lui. Nu este aşa? Să mă contrazică cine crede altfel!
Ştim că, calea spre Dumnezeu este cărarea cea strâmtă, nu este cărarea cea largă. Cărarea cea largă este a celuilalt. Acela vine cu tot felul de străluciri deşarte. Noi nu ne lipim de ale lui, ne lipim de ale bunului Dumnezeu. Să ne bucurăm pentru părintele că a ajuns acolo! Dacă este cineva trist care îl plânge, eu îl cert pe acel cineva. Vă rog foarte frumos să nu-l prohodiţi, că este înviat. Dacă îl prohodiţi înseamnă că nu credeţi că el este acolo sus. Deci, sus inima!

Aţi avut vreodată sentimentul că jertfa dumneavoastră din temniţă a rodit în generaţia aceasta?

Da, am simţit-o în momentul 1989 care este unic, va fi unic în istorie şi nu se compară cu nimic altceva. Pentru noi, într-adevăr a fost o glorie, a fost o clipă astrală, cum am numit-o. De ce? Pentru că copii, care au mers cu cheiţa de gât rătăcind pe străzi, au putut să cânte „Cu noi este Dumnezeu”. Era cântecul care a răsunat în toate închisorile tot timpul, era imnul care s-a cântat cel mai mult pentru că nu numai că simţeam că Dumnezeu este cu noi, dar Îl chemam să fie cu noi. Deci, ei au putut să cânte cântecul nostru fără ca să ştie ceva despre noi. De unde au ştiut? Cine i-a învăţat? Pe urmă, mulţi dintre ei, mai ales din tinerii din Piaţa Universităţii – cei care au ţinut cea mai lungă şi cea mai spirituală grevă care s-a ţinut vreodată pe pământ românesc – au putut să spună în cor: „Vom muri, dar vom fi liberi!” Ei au înţeles că, să-ţi dai viaţa pentru libertate nu este prea mult. Deci ei au înţeles sensul jertfei noastre, ei au înţeles de ce noi toţi de acolo am primit moartea cu bucurie şi n-am considerat-o o hârcă cu coasa, ci dimpotrivă, o mireasă frumoasă, cam rece şi neînduplecată, într-adevăr, dar care era poarta spre eliberare, adevărata eliberare. Eliberare nu numai din temniţa „ăstuia”, să-i zicem „nenumitul”, că nu face să-l numim în ziua de azi , deci o poartă care nu duce spre ispitele lui, ci care duce spre iubirea eliberatoare, ne duce spre eliberarea sufletului din temniţa trupului.

O minune cu Părintele Justin

Mi se pare că v-am mai spus cum mi-a tăiat părintele Justin orice tresărire de tristeţe. Vedeţi candela de acolo? Cele două de pe margine le-am cumpărat eu acum, ca să fie totuşi Sf. Treime. Dar nu ardea decât candela din mijloc. În ziua în care părintele Justin a plecat, s-a stins şi becul acela, deci nu mai ardea niciun bec. M-am dus la magazin să cumpăr beculeţe să le înlocuiesc şi vânzătoarea mi-a spus: „Este marfă de sezon, sunt beculeţe pentru pomul de Crăciun, nu se vând şi noi avem o regulă a stocurilor: nu îngreuiem stocurile cu mărfuri de sezon. Deci veţi veni înainte de Crăciun şi vă dăm câte beculeţe vreţi, acum n-avem de unde să vă dăm”. Şi eu am venit acasă foarte tristă. În ziua înmormântării, sora Elisabeta care a fost în A.S.C.O.R.-ul bucureştean, şi-a dat seama că eu sunt destul de stânjenită că n-am putut să stau la înmormântare – eu am fost şi mi-am luat rămas bun de la părintele înainte de înmormântare şi ultima binecuvântare am primit-o aşa cum a zis sfinţia sa, la 89 de ani -, a venit şi mi-a adus icoana pe care o vedeţi acolo, floricele şi lumânări de la mormântul părintelui. Ea a plecat şi eu cu icoana părintelui la piept, am întrebat: „Părinte Arsenie, unde să-l pun?” Şi părintele Arsenie mi-a spus: „Cum, unde să-l pui? Acolo, pe cruce, că acolo este locul lui”. Crucea este lucrată de maica Patricia, o altă călugăriţă care a făcut închisoare. Ea nu este la înălţimea maicii Mihaela Iordache, dar a fost comandanta legionară a Banatului. Şi atunci am văzut că icoana se potriveşte minunat pe cruce, am aşezat-o acolo şi am fost foarte mulţumită. Seara, când am venit să mă culc, mi-am făcut ca de obicei cruce pe pernă, cum şi-o închină orice creştin, şi am văzut că perna este luminată. Şi mirată am ridicat ochii în sus: becul era aprins. Arde şi acum şi a fost stins doar două zile, atunci când a fost povestea cu părintele Calciu-Dumitreasa. El s-a stins, după două zile, el s-a aprins. Eu n-am umblat deloc de atunci la becul din mijloc. Şi atunci mi-am zis că părintele a vrut, în felul acesta să mă înştiinţeze că n-am de ce să fiu tristă.

Deci, vă sfătuiesc să faceţi acelaşi lucru: să vă bucuraţi că este în lumină şi că de acolo poate să ajute mai mult şi în orice caz va fi ocrotit de ceea ce ar fi trebuit să pătimească aici, îndrumând un popor debusolat, intrat în apostazie. E vai de capul nostru! Din ce în ce alegem mai prost. Adevărul e că nici n-avem ce alege. Am ajuns să zic la un moment dat şi apoi mi-am cerut iertare de la bunul Dumnezeu: „Doamne, faptul că ne-ai dat liberul arbitru, parcă-i mai mult blestem decât binecuvântare, pentru că uite, ce alegem! Şi Tu ne dai ce alegem, din păcate!” După părerea mea, votarea aceasta, bunul creştin nu trebuia să o facă, pentru că n-avea ce să aleagă. Ori unul, ori altul, tot tanda, tot manda. Au fost unii care au făcut chestia asta, deşteaptă într-adevăr, dar nu cred că este pe placul lui Dumnezeu: au pus votul şi pe unul şi pe celălalt, adică au arătat că pentru ei oricare vine, e totuna. Dar este cumva o viclenie. Or, Dumnezeu iubeşte calea dreaptă, sinceritatea şi lucrurile spuse pe faţă, aşa cum sunt. N-am ce să aleg, nu aleg. Nu ştiu dacă observaţi că toate opţiunile sunt din în ce mai personale. Fiecare om hotărăşte pentru el.

Dacă ne gândim la episodul cu Iov, exact aşa a fost discuţia dintre bunul Dumnezeu şi „ălălalt”. „Ăla” a zis: „De ce pariezi pe om? Omul e un nemernic. Lasă-mă pe mine să-i fac ce ştiu eu şi ai să vezi că te batjocoreşte în faţă şi nu dă doi bani pe toate câte i le-ai pregătit Tu”. Şi bunul Dumnezeu i-a zis: „Bine, să fie aşa cum zici tu, dar cu o condiţie: să-l laşi pe el să aleagă, să nu-l obligi. Dacă te alege pe tine, e al tău. Dacă Mă alege pe Mine, e al Meu, dar dacă te alege pe tine că l-ai dus cu biciul acolo, tot al Meu este”.

Care credeţi că este soluţia de supravieţuire a României?

Părerea mea este că trebuie să trăim ca în pustie, fără relaţie cu ceea ce este în jurul nostru. Din fericire, patria este ţinută pentru că sunt drepţii aceia despre care ştim că au ţinut departe mânia lui Dumnezeu asupra Sodomei şi a Gomorei. Cât timp mai erau 10 drepţi, cetăţile au stat în picioare, deşi erau cu totul nevrednici. Abia, când a mai rămas doar unul singur, acela a fost salvat şi cetăţile nimicite. Această întâmplare ne arată şi care ar putea fi salvarea noastră ca popor. Ninive era cetatea care trebuia să aibă aceeaşi soartă ca Sodoma şi Gomora, dar a avut şansa că poporul asculta de trimisul lui Dumnezeu, care la vremea aceea pentru Ninive, era profetul Iona. El a venit la mai marele cetăţii şi i-a spus: „Uite, ce ne aşteaptă!” Şi a fost întrebat: „Şi ce facem ca să scăpăm?”. Şi el a zis simplu: „Post şi rugăciune, trei zile”. Şi mai-marele cetăţii a dat poruncă şi tot poporul a răspuns. Trei zile au mâncat pâine şi au băut apă, iar dobitoacele au mâncat nutreţ uscat şi au băut apă. Şi astfel Ninive a fost salvat, deşi judecata făcută în cer era pentru distrugerea ei. Deci am avea această şansă, dar eu nu văd poporul român să fie ridicat până la unul la o astfel de ascultare. Şi Dumnezeu să mă ierte, îmi cer iertare smerită, dar nu văd nici ierarhul care ar avea atâta putere în popor, încât să fie ascultat fără cârtire. Nu este, nu-l avem. Iar părinţii noştri care ar fi putut să facă lucrul acesta, au plecat.

Consideraţi că numai rugăciunea ne-a rămas?

Rugăciunea şi postul. Postul are o putere nemaipomenită. Am mai pomenit de lucrul acesta fără să-l spun însă explicit în Strigat-am către Tine, Doamne, cum am fost salvate noi, toată închisoarea de un proces care avea să doboare multe capete, printre ele şi pe directoarea închisorii, care până la un anumit punct a fost ceva de speriat, de o cruzime şi de o lipsă de blândeţe nemaipomenită. Dar care pe parcurs, a învăţat de la noi, de la felul în care răbdam noi, de la felul în care duceam noi toate supliciile pe care la comandă ni le aplica nouă – şi s-a lămurit foarte repede. Bineînţeles că informatoarele au raportat acolo unde trebuia toată problema noastră şi d-l Alexandru Vişinescu, care acum apare la televizor, a fost trimis să facă anchetă. Era renumit pentru cruzimea lui. Mă rog, nu este bine să vorbeşti de rău pe aproapele, că totuşi e aproapele nostru, n-avem ce-i face. Şi a început ancheta. Fetele din temniţă nu erau prea preocupate de directoare. Erau preocupate de cele care trebuia să intrăm în acest proces şi eram chinuite şi torturate ca să dăm declaraţii împotriva acestei directoare. Ni se cereau declaraţii de aşa fel încât directoarea trebuia să fie executată, nu închisă. Ei nu se jucau. Ea era ilegalistă, deci trădarea ei era grozavă. Şi atunci fetele, nu toate – bineînţeles că informatoarele nu prea au ştiut de lucrul acesta şi n-a fost toată temniţa ca la Ninive, n-a fost chiar toată cetatea – dar au ţinut post doar cu pâine şi apă în situaţiile acelea de foamete şi lucrând la atelier, muncă istovitoare în care normele noastre erau duble faţă de cele de afară – de aceea se şi numea exploatarea muncii penale. Porţia noastră de pâine era de 100 gr, dar nu era nici de 5 gr. bucăţica de pâine care ajungea la noi şi atât de mare a fost milostivirea bunului Dumnezeu, că a căzut toată ramura comunistă ilegalistă din toată conducerea. Atunci a fost acel proces mare cu devierea de dreapta şi începând cu Ana Pauker, toţi au fost închişi. Şi am zis: „Uite, s-a schimbat un sistem întreg ca să fie salvaţi câţiva oameni: directoarea şi noi care eram implicate pe lângă ea”. Deci într-adevăr puterea rugăciunii şi a postului este imensă. Nu se poate cuantifica. Aşadar avem acest dar mare pe care ni l-a lăsat Domnul nostru Iisus Hristos. Prin rugăciunea către El, noi suntem tot timpul conectaţi la voia divină. Nu trebuie să uităm lucrul acesta. Are românul o vorbă: „Dumnezeu dă, dar nu bagă în traistă”. Aşteaptă ca noi să cerem, noi să căutăm, noi să-L aflăm. A şi spus: „Bate şi ţi se va deschide, cere şi ţi se va da”. Dacă aveţi mâhnire în suflet, cereţi să v-o ia. Mâhniţi trebuie să fim pentru fraţii noştri care sunt damnaţi. Pentru mine este o tragedie că sunt suflete care nu vor cunoaşte mântuirea. Vă daţi seama ce lucru cumplit este acesta? Toţi cei care ţopăiau de fericire în Piaţa Universităţii după alegeri, habar n-aveau că ei ţopăiau pe sufletele celor care au murit acolo pentru clipa asta de libertate. Eu am zis că pe jertfele noastre este acest timp de reculegere când Dumnezeu ne lasă să ne dăm seama ce se întâmplă, să ne ferim de capcane şi să înţelegem că este posibil să trăieşti în infern, dar să-ţi ţii mintea sus, către bunul Dumnezeu. Şi se poate, cum a spus şi Sf. Siluan Aghioritul.

Iertarea prigonitorilor

Cum să faci ca să-i trezeşti pe cei apropiaţi ai tăi, pe cei de lângă tine?

Aici este o problemă foarte grea. În primul rând trebuie să-i răbdăm, aşa cum ne-a arătat părintele Cleopa, unul dintre marii drepţi ai neamului nostru. Dacă vă amintiţi cum spunea el: „Răbdare, răbdare, răbdare şi când o termini, o iei de la capăt”. Deci, trebuie să fim îngăduitori cu ei. Nu trebuie să ne luăm la harţă şi să facem zâzanie. Aţi văzut ce s-a întâmplat acum? Ţara a fost împărţită în două şi unii se ceartă cu ceilalţi ca chiorii. Nu-şi dau seama ce fac, e ceva înnebunitor! Există o poveste cred că în tradiţie, când o femeie a venit la un Avva îmbunătăţit şi i-a spus: „Sunt deznădăjduită, nu ştiu ce să fac. Am un singur băiat şi e rău, e beţiv, e desfrânat. Atâta i-am vorbit despre Dumnezeu şi nu mă înţelege. Dimpotrivă îl întorc cu duşmănie asupra mea ori de câte ori, îi vorbesc”. Şi atunci, părintele i-a zis: „I-ai vorbit despre Dumnezeu şi nu te ascultă, nu te înţelege”. „Da”. „Acum vorbeşte-I lui Dumnezeu despre el”.

Deci noi va trebui să ne rugăm să le dea Dumnezeu minte şi înţelegere la ăştia care nu înţeleg nimic, habar n-au pentru ce trăiesc, cine sunt, care e sensul lor în lume. N-au nicio idee. Este aşa cum spune psalmistul, că „în bine trăind” – mai ales ăştia care huzuresc de bine, sunt total rătăciţi – „se fac asemenea dobitoacelor”. Ce poţi să faci cu ei? Este ca şi cum te-ai izbi cu capul de perete. Ei sunt zidul acela de care vorbeşte părintele Arsenie Boca. Uitarea, nesimţirea e ca un zid în inimile lor. N-ai ce să le faci, ne rugăm pentru ei. Dacă undeva există un firicel de bine în sufletul lor, de acolo începe salvarea lor, dacă noi ne rugăm pentru ei. Dacă nu-l au, sunt damnaţi, sunt sortiţi pieirii pentru că Dumnezeu selectează.

E clar, trăim vremuri de cernere. Vedeţi, sunt tineri care caută mănăstirile, care pun întrebări, care se zbuciumă, care nu ştiu ce să facă ca să fie bine. Aceştia se vor salva, dar ceilalţi? Apariţia lui Alexandru Vişinescu, pentru mine a fost o bucurie. Eu am zis că i-am iertat pe toţi, că printre darurile închisorii, darul cel mai mare al închisorii, este să poţi să ierţi. Să ierţi aşa cum Dumnezeu ne iartă pe noi, este foarte greu, nu este uşor.

„Da, o doare, suferă!”

De două ori în viaţa mea am avut lucrul acesta, că nu puteam să iert: nu puteam să-l iert pe tata şi m-a ajutat părintele Arsenie Boca şi nu puteam să-l iert pe directorul închisorii de la Botoşani care – nu că a ordonat o bătaie, am fost bătută crunt atunci cum n-am fost bătută nici în anchete – dar nu pentru faptul că m-a bătut, ci pentru faptul că a ordonat să mă bată unui nenorocit care aşa a crezut că îşi pune nişte epoleţi pe umeri dacă mă croieşte pe mine din cap până în picioare cu o curea lată cât palmă şi de vreun metru şi jumătate lungime. Vă puteţi imagina când ridica cureaua cu toată puterea şi mă lovea din cap până în picioare, ce se întâmpla cu mine. Dar eu, am în firea mea, faptul că nu urlu. Nu este niciun merit de al meu, este în firea mea, aşa m-a croit bunul Dumnezeu. Eu nu ţip şi nu mă vaiet, poate să mă doară oricât de tare. Nu pot, mă închid aşa în mine. Şi deci nu urlam. De obicei toţi cei care erau bătuţi, ţipau de Doamne, Doamne… pentru că nu vă puteţi imagina ce înseamnă o chestie ca asta. Numai cine a trecut prin aşa ceva, ştie ce înseamnă! Pe mine m-a bătut într-o perioadă în care pedeapsa corporală era legiferată. Madam’ Ceauşescu a făcut această găselniţă, că trebuie să introduci în închisoare bătaia ca pedeapsă. Izolatoarele şi toate nenorocirile pe care le făceau ei acolo, nu era destul, mai trebuia să-l baţi şi legal, să n-aibă ce să zică cei din străinătate că, uite, se bate în închisorile din România. Nu, se bate pentru că se încalcă regulamentul. Şi el mi-a spus să stau în unghi drept, ca să nu-mi lovească capul – deci, a avut o indicaţie oarecum omenească, pentru că dacă stăteam în picioare, mă lovea din cap până în picioare, dar aşa stând în unghi drept, mi-a lovit numai jumătatea de jos a corpului – şi să ţin mâinile între genunchi. Eu nu prea am înţeles de ce, dar pe urmă mi-am dat seama: pentru că atunci când te loveşte ceva foarte puternic, instinctiv duci mâna acolo unde te-a durut. Ori dacă venea cu o pleasnă din aia pe mâinile mele, mi le termina, le zdrobea. Şi atunci el s-a plecat aşa ca să vadă de ce nu ţip eu. Îl bănuia pe ăla că nu mă loveşte destul de tare, că are milă de mine. Eram e fetişoară acolo, slabă cum eram în închisoare, aveam 38º temperatură şi n-avea voie să mă pedepsească cu temperatura asta, pentru că doctorul care a fost chemat să-şi dea avizul nu şi l-a dat, dar el ştia că nu va păţi nimic dacă se descoperă că n-a ţinut cont de febra mea -, şi când a văzut figura mea schimonosită de durere, a avut aşa o iluminare pe faţă, o bucurie că: „Da, o doare, suferă!”, că aproape că n-am mai simţit loviturile care au urmat şi mi-am zis: „Cum poţi să fii aşa? Cum poţi să te bucuri când un om este chinuit de durere?” Niciun animal nu face lucrul acesta. Am văzut căţeluşe lingându-şi puii, când îşi rupeau un picioruş. Deci, până şi ei au milă, animalele între ele. Dar tu, că eşti om! Şi am simţit că îl urăsc din toate puterile sufletului şi atunci mi-am dat seama cât de groaznic este sentimentul cu care lucrează „celălalt”. Pe cât de mare este iubirea bunului Dumnezeu pe atât de mare este ura lui. Toate faptele lui sunt fapte de ură, aşa cum toată milostivirea bunului Dumnezeu, sunt fapte de iubire.
Şi a trebuit să ţin 40 de zile post negru ca să pot să-l iert. M-am rugat 40 de zile şi am ţinut post negru şi poate nu ajungeam să-l iert, dacă nu mă ajutau şi celelalte fete din celulă cu mine. În special una dintre ele, am şi scris despre ea. Ea ştia că îmi place foarte mult Îngerul a strigat în versiunea psaltică, că cea cultă o ştiam de la şcoală. Pe atunci învăţam toate lucrurile astea, dar asta nu o ştiam şi nici nu este uşor de cântat. Are o mulţime de volute şi nu ştii unde să le pui, dacă nu ai o cultură în sensul acesta. Dar una dintre fete ştia toată povestea aceasta şi cu un risc, nu vă puteţi imagina cât de mare, bucăţică cu bucăţică m-a învăţat. Şi imnul acesta m-a ajutat. Este atât de luminos şi vorbeşte atât de mult despre faptul că ceea ce datorăm noi bunului Dumnezeu este bucurie, indiferent dacă trecem prin încercări grele şi dureroase. Şi am reuşit să lupt.

Când am ieşit afară, am văzut că au fost dintre noi care au iertat parcă mai desăvârşit, mai deplin toate lucrurile astea. Am citit mai întâi cartea lui Ianolide şi apoi am citit la Virgil Maxim cuvântul: „Nu-i vom ierta”. Se referea la o anumită categorie de oameni şi mi-am zis: „Probabil că şi eu sunt aşa, că am iertat dar la o adică, am să plătesc când mi se dă ocazia”. M-am suspectat şi eram chiar destul de tristă în sinea mea. Am zis: „Ar trebui să am o întâmplare în viaţa mea ca să mă verific, dacă iertarea mea este adevărată sau este un fariseism” – şi când l-am văzut pe Alexandru Vişinescu care a condus ancheta, era anchetatorul principal şi eu eram prima incriminată, fiindcă am lucrat în biroul tehnic, am fost foarte aproape de directoare şi am ştiut toate ajutoarele pe care directoarea aceasta a putut să le dea pe sub mână, bineînţeles, dar ajutându-se de unele din noi – mi-am zis că a venit momentul să mă verific. Îmi amintesc, de pildă, că la un moment dat peste 500 de deţinute au primit un ghem de lână din care să-şi facă o căciuliţă cu care să poată suporta iarna. Să dormi cu capul descoperit sau cu o basma subţire într-o clădire complet neîncălzită, vă puteţi da seama ce lucru mare a făcut ea! Dar pentru lucrul acesta ea trebuia să fie împuşcată pentru că era favorizarea bandiţilor. Iar Vişinescu ca să obţină de la mine declaraţia pe care o voia el, m-a ţinut în izolatorul de la Mislea care este înfiorător – fratele meu l-a considerat mai groaznic şi decât izolatoarele bărbăteşti (mi-a şi spus: „Nu mi-ai făcut niciun bine că m-ai dus să-mi arăţi unde ai stat pentru că am avut coşmaruri luni de zile”) – deci, m-a ţinut într-un astfel de izolator, în 1954 într-o iarnă care este de referinţă şi azi, considerată cea mai grea iarnă – de la 1 la 8 februarie, exact în plin gerar şi m-a scos de acolo atât cât să pot da declaraţia. Intrasem în comă hipotermică şi în transformările morţii hipotermice. Aveam deja sângele îngroşat, stagna în tot organismul şi din cauza aceasta aveam o căldură binefăcătoare pentru că sângele fierbinte nemaicirculând mă încălzea din interior. Aveam şi visele acelea caracteristice morţii prin îngheţare. Când m-am dus la anchetă, era acolo o oglindă şi când m-am văzut m-am speriat: nu m-am recunoscut. Eram umflată, ochii erau doar două linii, nici nu puteam să-i ţin deschişi, faţa era de culoarea prunei, roşiatică. Dar eu am zis că l-am iertat şi când l-am văzut pe ecran cum arată, am avut aşa o milă şi o compasiune pentru el! Am zis: „Doamne, cât poate să fie de nenorocit!” Şi chiar am zis în gândul meu: „Nefericitule, iadul te mănâncă. Nu eşti în stare să spui cuvântul acela magic: Iertaţi-mă pentru ce v-am făcut”. El se considera erou, el a fost cel care a servit orânduirea corect şi drept, snopind şi omorând oameni. Ce era în capul lui! Şi atunci am zis: „Doamne, Îţi mulţumesc că într-adevăr l-am iertat, a putut să-mi fie milă de un om ca acesta şi să zic: vai de capul tău, n-ai să te recuperezi niciodată!”Dacă este să o luăm pe latura ştiinţifică, cred că genele ereditare se tot selectează. Dacă sunt doi copii într-o familie, unul ia genele bune şi cele rele rămân în celălalt şi de aia mi-a fost aşa de milă de el. El este incapabil să înţeleagă noţiunea de Dumnezeu. N-are nicio percepţie.

„Cea mai mare durere este atunci când eşti înşelat în propriul tău ideal”

Ce s-a întâmplat cu directoarea?

Directoarea a scăpat atunci şi a fost mutată disciplinar şi a fost dată la munca de jos. Dar la ce muncă de jos? A fost pusă la unul din sectoarele din Bucureşti la apă-canal. Îmi amintesc că într-o seară a venit directoarea de producţie şi mi-a spus: „Oţel, o să vină şeful de garnizoană să te ducă la biroul de producţie ca să-mi faci lista de materiale pentru ateliere”. Eu am gândit: „Ce a apucat-o să mă ducă noaptea cu pază, când puteam să fac lucrul acesta ziua, în biroul tehnic fără nicio problemă?” Mi s-a părut ciudat, dar ordinul se execută. A venit într-adevăr locotenentul, m-a luat, m-a dus acolo. Când am intrat în birou, lumina era stinsă şi m-am dus la comutator să aprind lumina şi am auzit vocea directoarei: „Nu aprinde lumina!” Deci, ea n-a vrut să fie văzută de sublocotenent. Ştia că eu am venit acolo ca să fac necesarul de materiale. Directoarea stătea în scaunul de la birou, cu mâinile în poală, ca un copil bătut şi plângea. Mi-a venit să-mi fac cruce. Nu mi-aş fi imaginat că femeia aceea, care era de o asprime şi de o duritate nemaipomenite, poate să plângă. Şi-a revenit şi avea chef de vorbă. Eu am rămas complet intimidată. Nu ştiam ce se întâmplă şi ea îmi spune: „Măi, Prăzulică” – ştia că am făcut parte din Mişcarea Legionară şi eram de verde, deci, şi a făcut un joc de cuvinte de la Pazi la praz – „care crezi că este cea mai mare suferinţă pe care poate să o îndure un om sau pe care poate să nu o îndure, care poate să-l termine?” Nu ştiţi care erau relaţiile dintre cei care ne conduceau şi noi, ca să vă daţi seama că o asemenea întrebare, te uluia pur şi simplu. Şi mi-am zis: „Ce o fi vrând? Unde o fi vrând să ajungă?”. Şi am răspuns: „Ştiu eu, domnişoară, probabil că atunci când iubeşti pe cineva şi vezi că te trădează”. Şi ea a zis: „Da, este o durere şi asta într-adevăr, dar peste asta treci, din asta nu moare nimeni”. Zic: „Atunci trădarea unui prieten. E mai dureroasă”. „Da, într-adevăr, dar nici din asta nu moare nimeni”. Şi am zis: „Atunci nu ştiu din ce durere poate să moară cineva, lăsând la o parte tortura, supliciul, o moarte intempestivă pe care cineva n-o poate suporta”. Şi ea zice: „Nu. Măi, cea mai mare durere este atunci când eşti înşelat în propriul tău ideal”.
Abia atunci am realizat ce dramă trăia femeia asta. „Uite, să-ţi spun pe scurt ca să înţelegi. M-am uitat în oglindă, am zis că sunt urâtă, că nu pot să realizez o familie pe placul meu şi atunci m-am gândit ce să fac: să mă dăruiesc unei probleme mari care să însemne ceva în viaţa mea. Am citit Manifestul comunist şi mi s-a părut grozav”. De fapt, ca orice minciună demonică, Manifestul sună foarte frumos. Justiţie pentru proletariat, pentru omul sărac, egalitate care e o tâmpenie – omul niciodată nu poate să fie egal -, fraternitate (care fraternitate, în numele cui?, nu poţi să realizezi aşa ceva!), dar suna foarte frumos ca principii. Şi zice: „Îl vedeam pe Lenin în fruntea unei societăţi noi, mai bună, mai dreaptă, mai luminoasă”. Mă uitam la ea cum se însufleţea aducându-şi aminte de trecutul ei şi „când am văzut care este adevărul, ce munte de rahat – dar i-a zis pe numele românesc – e toată chestia asta, a fost în mine aşa o prăbuşire, cum nu poţi să-ţi imaginezi! Uite, în legătură cu asta te-am chemat. În carantină a intrat acum un grup de deţinute aduse de la Jilava pentru ateliere şi am găsit printre ele, pe cine crezi? Pe directoarea mea de liceu”. Era directoarea şcolii de fete renumită pe vremea ei pentru talentul pedagogic şi pentru ce a făcut din şcoala asta. Ea nu s-a căsătorit ca să-şi poată face treaba aşa cum trebuie. S-a dăruit complet educaţiei fetelor care intrau pe mâna ei. Şi zicea directoarea: „Cum au putut să condamne un astfel de om din mâna căruia au ieşit generaţii de oameni străluciţi, de femei cu renume în toată istoria neamul nostru? Cum? Cum au putut să o condamne? Ce au putut să îi găsească? Dacă şi pe un asemenea om, l-au târât în închisoare, ce să mai vorbim?”. Eu am zis: „Deh, domnişoară, eu din capul locului m-am răzvrătit împotriva lor, nu am decât să mă bucur că aţi ajuns la concluzia aceasta”. Şi ea îmi spune: „De aceea te-am chemat. Eu voi veni cu ele, cu toată echipa şi am să vă chem pe toate şefele”. Eu conduceam atunci, cel mai mare atelier din Mislea. Se numea de cusături româneşti. Datorită mamei mele cunoşteam multe probleme de lucru de mână românesc, mama fiind învăţătoare şi având un aport cu totul deosebit în problema asta. Aşa am putut să conduc acest atelier care a fost cel mai frumos atelier, dar nu pentru că l-am condus eu, ci pentru că era de costume româneşti şi lucrai cu foarte multă plăcere o ie românească, şi nu o cămaşă militară, de pildă. Era un atelier mare de 200 de persoane, era cel mai mare pentru că toată lumea îşi dorea să fie în acest atelier pentru că vara lucrai afară în curte la lumina soarelui şi era o plăcere să stai pe o buturugă sau sub un copac care foşneşte şi să nu stai într-un atelier cu gratii. Şi directoarea îmi zice: „Te rog să o iei în atelierul tău şi să faci ce te pricepi tu, ca să se simtă cât de cât mai bine. N-am ce să fac pentru ea altceva. Dacă va fi nevoie de medicamente, o să i le dau prin tine”. Zic: „Bine, dar de unde să ştiu care este?”. „Eu o să chem toate şefele de ateliere şi o să spun: alegeţi-vă personal. Şi tu să te duci să o alegi pe ea. O să fie cam ciudat pentru celelalte, informatoarele s-ar putea să sesizeze pentru că este în vârstă”. Deci, fără ochelari nu se putea descurca. Ochelarii ţi-i luau la intrarea în închisoare ca să nu-ţi tai venele cu ei, aşa că îi luaseră ochelarii. Şi am zis: „Dar cum să o cunosc? În afară de faptul că e în vârstă?”. Şi atunci ea mi-a descris cum va fi îmbrăcată. Şi am zis: „Bine, domnişoară” şi am vorbit cu studentele pentru că aveam o grupă de studente prin care obţineam depăşiri de norme pentru cele care nu puteau face norma. Ele declarau norma, pe urmă informatoarele au prins lucrul acesta şi eu eram obligată să merg cu ofiţerul politic după mine şi luam normele, aşa că trebuia să le trec în carnet corect. Dar după ce pleca el, eu trebuia să modific pentru că plusul de normă pe care îl făceau studentele mele, eu îl acordam bătrânelor care nu puteau să facă norma. Şi am trecut-o pe domnişoara Moscun – aşa se nume persoana – la regimul acesta.
Deci asta era directoarea şi când a întâlnit-o cumnata mea, ea i-a zis: „Noi am auzit că aţi fost condamnată”. „Da, de unde! Am scăpat prin procesul acela de deviere de dreapta”. Deci şi Liuba Kişinevschi şi Ana Pauker şi toate duşmancele mele au fost acuzate de deviere de dreapta. Culmea ironiei, ca să vedeţi cum lucrează bunul Dumnezeu! Zice: „Nu m-au condamnat, m-au dat la munca de jos şi m-au făcut directoare la câcănari”…
(Interviu realizat de Monahia Fotini, publicat in Revista ATITUDINI, NR. 37)

Preluare: MĂRTURISITORII

MASACRUL DE LA FANTANA ALBA

3.000 de suflete româneşti trimise mai devreme la ceruri de NKVD-ul sovietic

HARTA, RELATARI, MARTURII, VIDEO

Basarabia-Bucovina.Info va prezinta o marturie tulburatoare a unui supravietuitor al Masacrului de la Fantana Alba, din 1 aprilie 1941, in care au fost macelariti aproape 3000 de romani de fortele de ocupatie sovietice. Petru Hutanu, acum in varsta de peste 90 ani, este unul dintre putinii bucovineni care mai traiesc si care pot depune marturie despre ce s-a intamplat atunci:

COMEMORARE. La 70 de ani distanţă, Putna a devenit loc de veci spiritual

Scris de Mădălin Necşuţu

De multe ori oamenii politici sau diplomaţii preferă să atribuie cuvintele „pragmatism“ sau „încredere“ relaţiei dintre România şi actuala Federaţie Rusă, moştenitoarea unei părţi importante a teritoriului fostei Uniuni Sovietice, dar mai ales a povarei morale pe care Moscova o poartă pe umeri faţă de nedreptăţile şi crimele comise cu o cruzime fără margini asupra populaţiei civile de către Armata Roşie şi NKVD în teritoriile ocupate, ambele conduse cu mână forte de fostul lider bolşevic Iosif Stalin. Poate aceste cuvinte ar trebui înlocuite cu „respect“ şi mai ales „scuze“ faţă de atrocităţile şi genocidul comis de trupele sovietice asupra românilor din teritoriile care au fost smulse ţării în urma raptului teritorial din 1940, când Basarabia şi Bucovina de Nord au fost cedate vecinului de Răsărit. Dacă anul trecut, Duma de Stat a Rusiei (camera inferioară a Parlamentului rus – n.r.) recunoştea şi condamna masacrarea polonezilor în pădurea de la Katyn în Al Doilea Război Mondial, lipsa unei reacţii ferme din partea Bucureştilor într-o chestiune similară şi tăcerea Moscovei pe această temă conduce în continuare la menţinerea unei stări de angoasă între cele două capitale. Denumit şi „Katyn-ul românesc“, genocidul de la Fântana Albă reprezintă un episod negru din istoria României, atunci când nu mai puţin de 3.000 de români bucovineni au fost masacraţi cu sânge rece de trupele sovietice. Dacă la Katyn a fost vorba de execuţia a peste 20.000 de ofiţeri polonezi, aici avem de-a face cu un masacru premeditat a unor oameni neînarmaţi care nu voiau decât să nu mai trăiască sub ocupaţie străină, fără a opune vreo rezistenţă armată.

Troiţă comemorativă

La 70 de ani de la acest tragic moment, Departamentul pentru Românii de Pretutindeni (DRP) a ţinut să marcheze, vinerea trecută (1 aprilie), acest eveniment printr-o ceremonie de sfinţire a troiţei închinate memoriei victimelor masacrului de la Fântâna Albă în incinta mănăstirii Putna, un simbol spiritual al luptei românilor pentru păstrarea identităţii naţionale în această parte a ţării. Slujba a fost oficiată de un sobor de preoţi condus de Înaltpreasfinţitul Părinte Pimen, Arhiepiscop al Sucevei şi Rădăuţilor. „Este un moment trist, ziua de 1 aprilie trebuie să ne trimită pe toţi românii, oriunde ne-am afla, cu gândul la acei români curajoşi care în urmă cu 70 de ani n-au vrut nimic mai mult sau mai puţin decât să îşi poată regăsi normalitatea revenind acasă. În urmă cu trei ore am fost la Fântâna Albă şi vreau să vă mărturisesc cu toată sinceritatea că, păşind în acea pădure, te cuprinde un gând de spaimă şi de durere pentru că în urmă cu 70 de ani 3.000 de suflete, doar pentru că voiau să revină în ţară, au plătit această jertfă pentru demnitatea neamului românesc. Cred că este de datoria noastră să vorbim despre aceste lucruri pentru că s-a discutat foarte puţin şi se cunosc foarte puţine despre masacrul de la Fântana Albă şi mă bucur enorm că astăzi reuşim aici, în capitala spirituală a românităţii, să sfinţim această troiţă în memoria acestor români care şi-au dat viaţa pentru identitatea noastră. Mă bucur că aici la Mănăstirea Putna, unde românii fără să aibă nicio vină, atât cei din Bucovina, cât şi cei din Basarabia, sunt amintiţi pentru că avem sute de mii de suflete care trebuie pomenite mai des. E obligaţia noastră, este de datoria noastră şi mulţumită părintelui stareţ de la Putna cei care vor veni aici îşi vor putea aminti despre aceşti români. Dumnezeu să-i odihnească“, a declarat secretarul de stat al DRP, Eugen Tomac, prezent la acest eveniment. Deputatul Tudor Panţâru a declarat la rândul său că acest episod este unul dintre multele comise de trupele sovietice în scopul „diluării identităţii româneşti“. „În 1940, românii constituiau 80% din populaţia Bucovinei, astăzi abia mai sunt 20%. Românii au fost supuşi unei adevărate exterminări fizice. Mai mult, în Basarabia s-a reuşit crearea aşa-zisului „popor moldovenesc“, diferit de cel românesc. Astfel de evenimente tragice nu pot fi date uitări. Un popor care uită astfel de evenimente tragice îşi riscă viitorul şi identitatea naţională“, a precizat şi deputatul Tudor Panţâru.

Ierusalimul neamului românesc

Locul amplasării troiţei care comemorează victimele de la Fântâna Albă nu a fost ales la întâmplare. Dacă despre mănăstirea Putna, poetul naţional Mihai Eminescu afirma că este „Ierusalimul neamului românesc“, această mănăstire a devenit pe parcursul celor circa cinci secole şi jumătate de existenţă un simbol al luptei spirituale pentru păstrarea fiinţei naţionale, jucând rolul atât de centru spiritual, cât şi de strajă sau loc de refugiu în vremuri încercate. Cu această afirmaţie este de acord şi părintele stareţ al mănăstirii Putna, arhimandritul Melchidesec Velnic. „Fiecare neam îşi are locul de întâlnire cu moşii şi strămoşii. Având în vedere că aici îşi doarme somnul Ştefan cel Mare, care a domnit până la adânci bătrâneţe şi care şi-a iubit neamul, ţara şi credinţa strămoşească, dar şi alţi domnitori, Putna este un simbol românesc şi sunt întru totul de acord cu această expresie“, a declarat pentru „Curentul“ părintele stareţ al mănăstirii Putna. Dânsul ne-a mai explicat că „dragostea de neam şi de patrie“ a fost liantul dintre cele două comunităţi de români care vin la Putna, dar care trăiesc separat pe o parte şi pe alta a graniţei cu Ucraina.

„Românii bucovineni trebuie să-şi poarte crucea“

Stareţul ne-a mai spus că românii de pe cele două părţi ale graniţei trebuiesc să convieţuiască şi să îşi „poarte împreună crucea“. Părintele ne-a mai explicat că mănăstirea Putna este într-un permanent contact cu aşezămintele bisericeşti din Bucovina de Nord de la Cernăuca, Toporăuţi sau Crasna, locuri unde victimele deportărilor staliniste din Siberia şi Kazahstan sunt cinstite mereu.

Crimele abominabile ruseşti împotriva românilor

Pe lângă deportările românilor în Siberia, la începutul anului 1941, după ce trupele sovietice au pus stăpânire pe Basarabia şi Bucovina de Nord, NKVD-ul a lansat zvonuri potrivit cărora sovieticii ar fi permis trecerea graniţei în România pentru a atrage în cursă românii care doreau să treacă graniţa din teritoriile ocupate. Astfel, în data de 1 aprilie 1941, un grup mare de oameni din mai multe sate de pe valea Siretului (Pătrăuţii-de-Sus, Pătrăuţii-de-Jos, Cupca, Corceşti, Suceveni), purtând în faţă un steag alb şi însemne religioase (icoane, prapuri şi cruci din cetină), a format o coloană paşnică de peste 3.000 de persoane şi s-a îndreptat spre noua graniţă sovieto-română în speranţa că aşa vor putea să ducă până la capăt acţiunea lor. Însă nu a fost să fie aşa. În poiana Varniţa, la circa trei kilometri de graniţa română, grănicerii sovietici i-ar fi somat să se oprească. După ce coloana ar fi ignorat somaţia, sovieticii au tras în plin cu mitraliere, încontinuu, secerându-i. Supravieţuitorii au fost urmăriţi de cavalerişti şi spintecaţi cu sabia. La finalul măcelului, răniţii au fost legaţi de cozile cailor şi târâţi până la cinci gropi comune săpate dinainte, unde au fost îngropaţi, unii fiind în viaţă încă: bătrâni, femei, copii, sugari – vii, morţi sau muribunzi. Supravieţuitorii au fost arestaţi de NKVD din Hliboca (Adâncata) şi, după torturi de neimaginat, au fost duşi în cimitirul evreiesc din acel orăşel şi aruncaţi de vii într-o groapă comună, peste care s-a turnat şi s-a stins var, fără ca Rusia să recunoască aceste crime împotriva umanităţii.

MARTURII. Varniţa, o tristă amintire

Domnul Gheorghe Mihailiuc, profesor pensionar, cu o vechime de muncă de peste 50 de ani, este unul dintre supravieţuitorii, astăzi în viaţă, ai măcelului de la 1 aprilie 1941 din pădurea Varniţa de lângă satul Fântâna Albă. Născut la 13 martie 1925 la Trestiana, judeţul Storojineţ (astăzi Dimca, raionul Hliboca), în acea zi neagră pentru românii nord-bucovineni, abia trecuse de 16 ani. Dar dorul de libertate nu l-a oprit să pornească, împreună cu fratele Nicolae (Culuţă), numai cu trei ani mai în vârstă, spre Patria-mamă. Însă nu le-a fost dat să ajungă. (Crai Nou – 2005)

În iadul de lângă graniţă, dezlănţuit de focul năprasnic de mitralieră al călăilor bolşevici, l-a despărţit de fratele drag. Timp de 12 ani n-a ştiut nimic despre Nicolae, care, rănit, a fost dus tocmai în regiunea Sverdlovsk, din munţii Ural. Abia după moartea odiosului Stalin el a scăpat din lagăr, dar fără dreptul de a se întoarce la baştină. A plecat în Basarabia, undeva lângă Anenii Noi, unde, în urma suferinţelor prin care trecuse în fundul Rusiei, peste 8 ani s-a stins din viaţă.

Prof. Gheorghe Mihailiuc, învinovăţit de naţionalism românesc, a fost purtat timp de jumătate de secol dintr-o şcoală în alta, hărţuit, acuzat de lipsă de devotament pentru Uniunea Sovietică, însă nici prigoana, nici teroarea la care a fost supus nu l-au frânt. Şi astăzi, la frumoasa vârstă de 80 de ani, el a rămas cu fruntea sus. De aceasta ne putem convinge o dată în plus citind cartea sa de poezie şi proză, „Dincolo de cuvintele rostite”,apărută la Editura obştească „Vivacitas” (Hliboca, 2004), din care prezentăm istorisirea de mai jos:

Nici n-am observat când au trecut anii. Am străbătut un drum lung şi greu, deseori presărat cu lacrimi amare. De multe ori traiul mi-a fost vizitat de dureri. Şi acum, la marginea vieţii, răsfoind cartea existenţei mele, caut să-mi adun a-mintirile, cele mai multe găsindu-le triste. Unele din ele se mai pierd în negura timpului. Sunt fapte asupra cărora se aşterne tăcerea, însă evenimen-tele tragice, care mi-au rănit adânc sufletul, nu se pot uita vreo-dată.

Îmi amintesc cu spaimă în suflet de anul 1940, de la care au început nenorocirile noastre. Aşa-zişii fraţi mai mari, eliberatori, au înlocuit adevărul cu minciuna. Sub acel regim odios spărgătorii de uşi, toţi acei crescuţi într-un mediu în care credinţa, dreptatea, adevărul nu-şi găseau loc, au devenit fruntea societăţii. Noi, băştinaşii acestui pământ, obişnuiţi cu alt mod de via-ţă, au fost cu desăvârşire margina-lizaţi. Limba, istoria, învăţămân-tul, credinţa şi, în genere, cultura naţională au avut mult de suferit.

Apăsătoare este viaţa sub un regim totalitar. O viaţă grea, umilitoare, când demnitatea omului este desconsiderată, de fapt, nici nu este viaţă, ci o moarte lentă. Această stare intolerabilă i-a făcut pe mulţi oameni să cadă pe gânduri. Prin satele noastre se răs-pândea neliniştea. Trebuia găsită o soluţie. Bărbaţii se adunau în grupuri mici, sfătuindu-se în şoaptă. Unii îşi trăiau zilele negre în as-cunzişuri. Au început urmărirea celor bănuiţi, anchetările, arestă-rile, deportările. Peste sate se abătuse teroare bolşevică. Dacă nu făceai cârdăşie cu noii stăpâni, erai pierdut. În aceste condiţii insuportabile o parte din populaţia română a ţinutului a hotărât să fugă din Ţară, ca să scape de prigoană. La 1 aprilie 1941, câteva mii de români, chemaţi de dorul libertăţii, au por-nit paşii spre Fântâna Albă, la fron-tieră. Dar pentru mulţi acest drum a fost fără întoarcere. Eram şi eu, împreună cu fratele mai mare, printre ei. Am fost martor ocular şi am văzut cum s-au desfăşurat lu-crurile. A fost un adevărat masacru, un genocid. Varniţa mi-a rămas în amintire ca un simbol al barbariei. În memorie s-au întipărit episoade de o rară cruzime, crâmpeie ce mă urmăresc cu înfiorare toată viaţa.

Ucigaşii au aşteptat cu degetul pe trăgaci până când mulţimea a ieşit la luminiş. Era o acalmie prevestitoare de rele. Paşii greoi îi purtau pe oameni spre un sfârşit fatal. Tricolorul din faţa coloanei flutura mândru, demonstrând dragostea de neam şi ţară a românilor bucovineni. Deodată liniştea a fost spartă de groaznicul glas al arme-lor. Zgomotul morţii s-a răspândit hăt departe peste codri. Cineva din mulţime a strigat: „La pământ!” Şuvoiul neîntrerupt de foc ne ţinea culcaţi, cu respiraţia curmată. În acea stare de încremenire un bărbat din primele rânduri a strigat peste puterile sale: „Înainte, fraţilor, ei nu vor cuteza să ne omoare!”. Dar chiar atunci a început măcelul. Tra-gedia de acum jumătate de secol mă nelinişteşte până astăzi, deoarece nu sunt convins că-i im-posibilă repetarea unor asemenea nenorociri. E greu de redat în cuvinte tot ce am văzut la Varniţa. Era un adevărat iad de la pământ până la cer. În ochii mei, un flăcău voinic, cu tricolorul în mână, s-a prăbuşit într-o baltă de sânge. Aud şi acum strigătele lui cu groaza morţii pe buze: „Fugiţi, oameni buni, eu rămân aici să mor pentru libertate!”.

În învălmăşeală m-am pierdut de fratele meu. Întregul câmp era o spaimă, oamenii cădeau ca frunzele de brumă. Până la pădure îmi ră-măseseră vreo douăzeci de paşi, o întreagă veşnici. La dreapta mea un bărbat uscăţiv, care ne-a îmbărbătat tot drumul, se dădea de-a rostogolul până a ajuns la marginea pădurii. I-am urmat exemplu. L-am văzut o clipă cum s-a ridicat în picioare, căutând cu privirea pe cineva. Când am ajuns lângă el, bietul om se trudea să moară, cău-tându-şi adăpost la rădăcina unui stejar. Se trăgea grămadă ca un arici atacat de duşmani, repetând un nume drag: „Floriţă, Floriţă!”

Soldaţii trăgeau fără întrerupere, cu precădere în grupurile compacte de oameni. Aproape inconştient am început să fug prin desiş. Moartea mă păştea la fiecare pas… Deodată mi s-a făcut întuneric înaintea ochilor, şi am căzut. Au urmat câteva momente de tihnă. Dar degrabă mi-am venit în fire. Frica de moarte m-a pus în picioare şi am început să fug la întâmplare. Vântul mi-a adus un bocet şoptit. Am pornit după el. Într-un desiş de brazi câteva femei se tânguiau deasupra unei neveste care-şi dă-dea sufletul. Muribunda strângea la pieptul sângerând un băieţel de vreo doi anişori. Parcă o văd şi acum cu nişte ochi mari şi tulburi, în care străluceau lacrimile pierza-niei. Părul bogat îi acoperea umerii. O şuviţă de sânge curgea domol peste bundiţa împodobită cu blăniţă de dihor. O femeie a smuls copilul din braţele mamei, care şi-a dat sufletul. Apoi toate au dispărut fără urmă. Din nou m-am pomenit singur în mijlocul unei păduri necunoscute. Nu ştiam ce să fac, încotro s-o iau. Noaptea grăbită se aşeza peste copaci. Se auzeau încă împuşcături sporadice, la care tresăream ca muşcat de şarpe. „Braconierii” ieşiseră din nou la vânătoare de oameni. Aşteptam sfârşitul. Mă întrebam unde o fi fratele Culuţă, ce le voi spune părinţilor, dacă voi scăpa cu zile? Şi totuşi, am avut noroc. Îmi sclipi o nădejde trimisă de Dumnezeu. Prin întuneric zării un om care cobora povârnişul, ţinându-se de copaci. Îmi făcu semn s-o iau după el. Ca prin minune am ajuns în satul Camenca. Nişte oameni cu suflet mare, ucraineni de naţionalitate, ne-au dat adăpost şi ne-au hrănit. Datorită lor am rămas cu zile. Ucrainenii, ca şi românii, visau să scape de asuprire, să fie oameni liberi. În sat câinii lătrau a moarte. Într-o şură, unde am fost ascunşi, am dat de mai mulţi oa-meni, care tremurau de frică. A fost o noapte plină de spaimă.

Cu riscul de a cădea în ghearele soldaţilor, am ajuns acasă a doua zi, pe la chindii. Şi până acum uneori aud şuieratul acelor gloanţe blestemate. Timpul trece mai mult în rău decât în bine, trec şi amintirile, cum se duc fără întoarcere toate de pe pământ. Se ruinează imperii şi regimuri totalitare. Fascismul a fost demascat, condamnat, interzis. De ce oare s-a procedat astfel numai cu acest regim odios? Doar e cunoscut de toată lumea că regimul comunist a comis atro-cităţi îngrozitoare, omul a suferit enorm. Lumea a încetat să-l caute pe Dumnezeu. Iar la noi acest partid activează încă, este reprezentat în Parlamentul Ucrainei! În rezultatul unei educaţii nefireşti, societatea a devenit plină de nelegiuiri. Şi acum trăim timpuri cu puţină speranţă şi multă disperare. Se propagă mai mult o politică a promisiunilor.

Apar tot felul de „savanţi”-meşteri tradiţionali în falsificarea istoriei. În dauna omului de rând se fac prea multe cheltuieli birocratice. Avem o ţară bogată şi… mulţi oameni săraci… Pentru a ieşi din această situaţie e nevoie de renaştere morală, de înţelepciune, de iubire de adevăr.

Astăzi, ca în fiecare an de la destrămarea satanicului imperiu sovietic, la Troiţa de la Varniţa, ridicată în memoria victimelor de la 1 aprilie 1941, are loc o slujbă de pomenire a celor căzuţi fără vină. Dumnezeu să-i aibă în grija sa. (Prezentarea autorului şi adaptare pentru ziar – ION CREŢU, Cernăuţi)

O marturie din CraiNou.ro

* * *

MARTURII. Cupca si drama romanilor de la Fantana Alba din 1 aprilie 1941

Marturii: Sirul nemultumirilor populatiei s-a acumulat treptat si a dus in final la declansarea dramei de la Fantana Alba din 1 aprilie 1941. Atmosfera din randul populatiei din zona in primavara 1941 reiese din informatiile culese de la martori. Vom prezenta concluziile scriitorului Vasile Levintchi din Carapciu, el insusi participant la marsul in cauza. Acesta sintetiza astfel, in 1991, cauzele hotararii oamenilor de pe valea Siretului Mic si a Siretului de a emigra cu orice pret in Romania:

“Spaima fata de noile oranduieli, aparitia in prim plan la putere a unor elemente declasate (in majoritatea cazurilor a unor indivizi compromisi – chiar si in fata satenilor nevoiasi – prin lene, betii si ticalosii in general) rare fiind cazurile in care s-au incadrat intre activisti din convingere si oameni seriosi, arestarile aproape zilnice cauzate de delatori bucurosi sa se razbune pe vecini sau chiar sa le ia bunurile. Dispareau tarani de rand, fara avere si fara vreo vina, necajiti in majoritatea lor, deoarece prin satele de pe valea Siretului nu prea erau bogatasi care sa fi exploatat munca straina, pamanturile nefiind cine stie ce manoase.S-au ivit turnatori, delatori de ocazie, bucurosi sa se poata rafui pentru vechi vrajmasi. Unii au profitat si s-au folosit de bunurile ramase de la cei inlaturati.Abuzurile se inmulteau, starea de nesiguranta crestea, frontiera croita nemilos prin satele romanesti ale aceleiasi zone etno-folclorice nu tinea seama de aspiratiile unei lumi despartite artificial. Ticalosia se introna, cinstea ramanea de domeniul trecutului.” (V. Levitchi,1991).

Lazar Furnica arata in 1989 ca in primavara lui 1941 circulau zvonuri ca va veni vremea ca toata lumea va manca la cazan, bisericile vor fi transformate in grajduri, ca femeile vor deveni un bun comun, ca romanii vor fi feportati in Siberia.
La aceasta se adauga lipsa totala de transparenta si buna credinta in masurile politice si administrative luate de noile autoritati, teroarea si minciuna ridicate la rang de dogma. S-a aratat intr-un articol functionarea defectuasa si cu intermitenta in perioada iulie 1940 – septembrie 1940 a birourilor de emigrare in Romania. Dupa 15 februarie 1941 acestea au fost reactivate. Vestea redeschiderii lor in capitalele de raion a produs multa agitatie in randul locuitorilor care ajunsesera intre timp la concluzia ca singura salvare pentru ei o constituia emigrarea in patria mama, Romania. La luarea acestei decizii dramatice pentru ei a contribuit propaganda din ce in ce mai intensa cu privire la colectivizarea agriculturii, precum si stirile relativ la deportarea a 300 de femei cu copii din satele Crasna si Ciudei care aveau sotii in Romania (G. Macrin, 1988).

Apare Vasile Luca

Marsul romanilor din raionul Adancata (Hliboca) de la 1 aprilie 1941 a precedat de unul de mai mica amploare petrecut in orasul Storojinet, capitala raionului cu acelasi nume, la 26 martie a aceluiasi an (V.Ilica, 1994, 1999). Initial, in cursul lunii martie, in urma zvonurilor, mii de tarani romani si ucranieni au venit la Storojinet ca sa predea cereri de emigrare in Romania. Cererile au fost primite. Speriate de amploarea emigrarii, autoritatile sovietice au revenit si au refuzat sa mai primeasca in continuare cereri. In fata acestei situatii, la 26 martie 1941, mii de alti tarani din acelasi raion au venit din nou cu cererile de emigrare sa le depuna la NKVD (sectia raionala). Militia a refuzat sa primeasca cererile lor. Atunci, taranii care blocasera curtea fostei prefecturi si strazile din jur au protestat cu voce tare impotriva acestei masuri. A fost chemat deputatul Vasile Luca (deputat in Sovietul suprem si viceprimar al Cernautilor). Acesta le-a spus cetatenilor surescitati ca zvonul relativ la aprobarea plecarii in Romania a fost lansat de elemente dusmanoase URSS-ului care urmaresc sa ii faca pe taranii bucovineni “cersetori si slugi la boierii din Romania”. Lumea l-a intrerupt si a inceput sa-l huiduiasca in gura mare spunand : “Ajunge! Suntem satui de minciunile comunistilor.Noi vrem sa plecam in Romania caci am trait omeneste si nimeni nu si-a batut joc de noi ca voi comunistii!” Altii strigau: “Jos comunistii! Nu s-a mai putut dialoga. Un grup de femei s-a repezit la el si au inceput sa strige: “Domnule deputat, de-ne drumul in Romania ca va lasam casele, si vitele, si tarina ca sa fie a voastra, ca noi ne vom descurca cumva. Nu mai putem suporta greutatile si mizeria pe care ni le faceti!”

Protejat de o garda de soldati, Vasile Luca s-a urcat in masina si a plecat. Ca sa scape de multimea furioasa, un functionar de la raion a spus multimii ca s-a revenit asupra masurii initiale, iar cererile lor se primesc la primarie (soviet). Cand multimea a ajuns acolo, a constatat ca accesul in cladire era barat de un grup de soldati inarmati. Dandu-si seama ca ai fost pacaliti, oamenii s-au adunat in piata orasului din fata celor doua biserici si au hotarat ca saptamana urmatoare, la 1 aprilie, sa faca o procesiune cu cruci si cu prapuri de la biserica cu care sa treaca in Romania.

Cei care au participat la aceasta adunare au fost tarani din jurul orasului Storojinet- din Ropcea, Ciudei, Budenit, Patrautii de Sus,etc.

Zvonul ca autoritatile primes cereri de emigrare in Romania a facut ca in a doua jumatate a lunii februarie 1941 biroul NKVD de la raion sa fie inundat d cereri de plecare.Acestea trebuiau sa fie redactate neaparat in limba rusa. Cererile au fost facute in cel mai mare secret, caci respectivul “sciitor” risca sa fie deportat pentru asemenea “delict” asa cum a patit pensionarul CFR Mihai Charabarovici din Cupca, cunoscator al limbii ucrainene.

La cererile depuse de cetateni nu s-a dat nici un raspuns…Miscarea care s-a declansat la 1 aprilie 1941 ca si in toate celelalte actiuni de protest din raionul Hliboca si Storojinet din primavera respective si care aveau sa se termine atat de tragic au fost declansate de zvonul ca intre 1 si 10 aprilie granite soviet-oromana este deschisa si, ca atare, organizatorii credeau ca nu trebuie scapat acest prilej de a trece in Romania (L. Firnica, 1990; Micola Rubanet, 1992).

…A doua zi dimineata, pe 1 aprilie, Vasile Slanina in conformitate cu intelegerea din ziua precedenta, a sunat pe ascuns cu trompeta pe dealul de la biserica dand semnalul de adunare pentru cei din Cupca si Corcesti…Pe la orele 7-7,30 se adunasera deja in fata primariei din Cupca de pe malul stang al Siretului Mic cca 1.000 de oameni din Cupca, si ceva din Corcesti, in majoritatea barbate, dar si batrani, femei si copii. Impartiti in grupuri mici, discutau despre plecarea in Romania. In traistele lor isi luasera ceva mancare si unele lucruri de imbracaminte strict necesare. Pe la orele 8 a sosit coloana formata din cetatenii din Patrautii de Jos. Atunci, secretarul comunal din Cupca (politrucul) a incercat sa sune la raion ca sa cheme armata, dar locuitorii din Cupca au intrat in primarie, i-au alungat pe functionari (care erau localnici), au incuiat usile, l-au batut pe secretar si l-au obligat sa mearga in fruntea coloanei (din declaratia lui T.F.Klingher din Patrauti data in fata organelor de ancheta NKVD, citat de Micola Rubanet).

Inainte de a pleca romanii au spart bustul lui Lenin

Dupa Vasile Slanina, secretarul comunal ar fi reusit sa fuga, fapt confirmat si de documentele KGB citate de Micola Rubanet. In documentele KGB citate nu se aminteste ca multimea furioasa ar fi spart bustul lui Lenin ridicat in gradina din fata scolii si primariei din Cupca, fapt intamplat cu adevarat.

Numarul total al cetatenilor care au plecat incolonati din Cupca a fost estimate de Lazar Furnica si Vasile Slanina la 3.000-4.000 persoane. La plecarea din Cupca comanda a fost luata de Costea Gavriloaie care, punandu-si un brau tricolor de-a curmezisul pieptului (“arceste”) ar fi strigat inainte de plecare : “Oameni buni ! Ne incolonam si mergem la raion spre a obtine dezlegare pentru a trece in Romania. Dar sa fiti atenti, mergem in mod pasnic sa ne rezolvam dorintele noastre!”…

Pe la orele 10,30 coloana a ajuns la Suceveni unde i s-au alaturat alte sute de oameni. Coloana venita dinspre Cupca, s-a oprit in fata bisericii din Suceveni. S-au luat din biserica trei cruci pe care le-au purtat: Mihai Tugui din Cupca, Ilie Mihailovici si Ilie Scrobanet ambii din Suceveni. Pe o alta cruce s-a legat un stergar alb, ca semn ca marsul se desfasoara pasnic.Inainte de a pleca spre hliboca multimea a ingenunchiat, iar taranul Timis Vasile a lui Petru din Cupca, viitor lector bisericesc, a rostit cu glas tare rugaciunea urmatoare, ce era repetata de toti cei prezenti: “Doamne, Dumnezeul nostru, fiinta prea inalta, nefacuta, neinchipuita, fara de inceput si fara de sfarsit, Tu ce ai zis si ai facut toata faptura si dai viata zidirilor Tale, iar prin a carei puteri se misca libere toate vietatile de pe pamant si le hranesti pana in crapaturile pietrelor; nu intoarce fata Ta de la no , pacatosii, ci ridica sabia maniei Tale de peste noi si ne mantuieste, ca Tu ne-ai zidit si numai Tu ne poti mantui. Asculta Atotputernice lacrimile noastre sin e ajuta ca sa scapam de stapanirea pagana care ne chinuieste sin e distruge biserica ta.Nadejdea noastra este Tatal, scaparea noastra este Fiul, acoperamantul nostrum este Sfantul Duh, Treime Sfanta, Marire Tie.”Amin! (V.Ilica, 1999)

….Preveniti din timp, reprezentantii autoritatilor rationale au incercat sa stea de vorba cu participantii la mars. Multimea a cerut sa fie lasata sa emigreze in Romania. Reprezentantii autoritatilor rationale au incercat mai intai sa linisteasca multimea prin promisiuni ca: “nu va vom lua nimic, va lasam biserica, va lasam popa, dar sa mergeti acasa, pentru ca daca mergeti la granite nu va vom lasa si veti merge la moarte”. Multimea a raspuns furioasa: “nu ne ducem acasa pentru ca si asa nu vom avea nimic si vrem sa traim in tara noastra!”

…Raspunsul autoritatilor a nemultumit profound multimea care a declarat prin mii de glasuri ca se voir duce direct la frontiera spre a trece in Romania .Epuizandu-si argumentele, unul din ofiterii sovietici a zis, desigur ironic, “idite, idite!” (mergeti-mergeti) ceea ce multimea a interpretat ca un semn de aprobare si a izbucnit in urale. Multimea a ingenunchiat si a spus o rugaciune, apoi a cantat “Traiasca Regele” si alte cantece patriotice romanesti, indreptandu-se spre granita de la Fantana Alba.

Macelul

…Primele rafale de mitraliere au lovit crucea. Barbatii din fata s-au aruncat imediat la pamant, iar dupa ei s-au lasat si ceilalti din coloana. A urmat un moment de panica si de confuzie, dar cineva a strigat: “Inainte, fratilor! Nu au voie sa traga in noi!”

Capatand curaj, multimea s-a sculat si a facut cativa pasi inainte.A urmat imediat o serie lunga de mitraliera care a lovit in plin multimea. Au urmat racnete ingrozitoare intretatiate cu tacanit de mitraliera si impuscaturi, toate reverberate de ecoul padurii din jur. Unii au murit pe loc. Cei ramasi vii, ca si cei raniti mai usor cautau sa scape fugind in padurea salvatoare din jur. Dar si acolo ii astepta vanatoarea de oameni caci granicerii incercau sa ii prinda pe fugari, iar cine se oprea la prima somatie risca sa fie impuscat pe loc. Impuscaturile nu mai conteneau. Grozavia era atat de mare cu cat se intunecase, iar multimea, dintre care multe femei si copii, trebuia sa se miste in padure intr-un loc total necunoscut sub strafulgerarile rachetelor lansate de militari. Scotocirea padurilor si a campurilor din jur de Varnita a durat cateva zile.

O parte din morti si o parte din cei raniti grav au fost inmormantati pe loc intr-o groapa comuna sapata de cei prinsi…Cei tineri si suspecti au fost retinuti si supusi interogatorilor de catre NKVD dupa care au fost judecati si condamnati la inchisoare pe diferite termene, fiind apoi deportati pe 10 ani in lagarul Uralul de Nord din regiunea Sverdlovsk, URSS/Federatia Rusa, ulterior fiind transferati in Siberia Orientala sau in Kazahstan.”

Selectie din vol. CUPCA, UN SAT DIN BUCOVINA – Monografie istorica (anii 1429-1944) – prof. dr. ing. Petru Ciobanu, ec. Vasile Slanina, prof. Reveca Prelipcean, Ed. Amadoros, 2004, pag.379-386

* * *

1 aprilie 1941– masacrul de la Fântâna Albă

Victime din Cupca ale marşului de la Fântâna Albă

din cartea „Viaţa trece, amintirile rămân” de Magdalina Morar,

Storojineţ, 2006, ediţie îngrijită de Eleonora Schipor

După „alegerile libere” din iarna anului 1941 bucovinenii s-au convins că sub ocupaţia sovietică nu mai era chip de trăit. Oamenii dacă se întâlneau undeva pe drum, luând capăt de vorbă, nu se mai întrebau de sănătate, ci vroiau să afle unul de la altul cine a mai fost arestat, cine a mai fost împuşcat şi pe cine îl mai păştea primejdia întemniţării. De frica bolşevcilor, unii oameni parcă îşi pierduseră graiul. Vorbeau prin semne şi tăceau ca la priveghi, căci orice glumă putea fi naiba ştie cum răstălmăcită. Agenţii secreţi recrutaţi din rândurile sărăcimii mişunau pretutindeni. Ei picau sositori la clăci, la şezători, la poarta bisericii, oriunde s-ar fi adunat doi-trei gospodari, ca să poată trage cu urechea şi să-şi ticluiască apoi denunţurile.

Frica de ruşi domnea şi în casa noastră. Moşul, Gheorghe Morar, născut în 1864, şi moşica Ana, născută în 1869, umblau cu lacăt la gură, căci nu vroiau ca la adânci bătrâneţe să fie aruncaţi după gratii. Dar noaptea, înainte de culcare, după ce suflau lampa, bunicii, cât şi mama mea, Maria, mă îndemnau ca să mă rog la Dumnezeu să se întoarcă românii. Şi mă rugam în fiecare seară, iar dimineaţa mă tot uitam înspre drumul mare, crezând ca iată-iată înspre sat se vor slobizi coloane de bravi ostaşi români. Cu venirea românilor mă amăgeam în fiecare zi. Coloanele lor aşa şi nu se iveau de după crestele dealurilor. La 1 aprilie 1941, am văzut, totuşi, drumul ce trecea prin satul nostru inundat de oameni. Înspre Adâncata (Hliboca de azi) curgeau amândouă Pătrăuţurile, Igeştii, Crasna, Ciudeiul, Budineţul, Cireşul, Crăsnişoarele, cea Veche şi cea Nouă, Bănila Moldovenească, Dăvidenii, precum şi sate de mai departe, de sub creierii munţilor. Bătrâni cu plete albe păşeau îngânduraţi, alături de bărbaţi tineri şi feciori voinici şi drepţi ca brazii. Femeile, îmbrăcate în sumane sau în cojoace, aveau pe umeri câte o trăistuţă cu merinde, iar de mâini îşi ţineau copilaşii sau nepoţii. Unele femei îşi alăptau pruncii din mers. Din ogrăzi ieşeau grupuri de cupceni şi se alăturau coloanei care se lungea, se îngroşa, de parcă toată Bucovina subjugată ieşise la drumul ce avea să devină a patimilor. Noi nu înţelegeam încă ce se întâmplase. Mama şi bunica îşi făceau semnul crucii, iar moşul, cu coatele sprijinite pe gard, urmărea în tăcere coloana ce începea să dispară după o cotitură a drumului.

Dar îndată mare veste că românii din Bucovina nu mai vroiau să trăiască sub stăpânire sovietică, că ei mergeau la Adâncata ca să li se aprobe cererile privind plecarea lor definitivă în România, a făcut ocolul satului.

Şi satul a început să fiarbă: unii nu se îndurau să-şi lase avutul agonisit prin sudoarea frunţilor, alţii se codeau, alţii îşi pregăteau merinde de drum, iar alţii îl cătau pe Lazăr Furnică, un tânăr cu câteva clase făcute la Liceul „Regele Ferdinand” din Storojineţ, ca să le scrie grabnic cererile şi să ajungă din urmă coloana ce se îndrepta spre Adâncata.

Spuneau unii din acei ce au fost la 1 aprilie 1941, la Adâncata că un şef mare văzând atâta popor adunat în centrul raional ar fi întrebat:

– Ce doriţi, oameni buni ? Şi încotro v-aţi pornit, de v-aţi luat şi merinde cu voi?

– Noi mergem în România, în ţara noastră, la fraţii noştri, că aici nu-i chip de trăit, i-ar fi răspuns cineva din mulţime. Semnaţi-ne cererile, cum le-aţi semnat germanilor şi polonilor. Dacă nu ne daţi drumul, noi trecem graniţa!

Acest şef din raion s-a urcat pe o masă şi a început să-i ameninţe:

– Duceţi-vă acasă, vedeţi-vă de treburi, c-om da ordin să fiţi arestaţi. Mulţimea s-a înfierbântat. Şi oamenii strigau:

– Mincinoşilor, ziceţi că ne-aţi adus libertate, dar acum vedem noi cât costă „libertatea” voastră. Noi ne ducem la graniţă. Arme nu avem şi să nu vă luaţi din urma noastră!…

Revoltată, mulţimea a ieşit din Hliboca şi, prin Petriceanca, s-a îndreptat spre Suceveni. Cei care au putut, au intrat în biserică, să ceară binecuvântarea preotului. Dar imediat au venit acolo grăniceri călări, care s-au dat deoparte şi aşteptau. A sosit generalul Eriomenko, care s-a urcat pe-o rădăcină şi a strigat:

– Împrăştiaţi-vă pe la casele voastre şi creşteţi-vă copilaşii că n-o să ajungeţi unde v-aţi pornit!

Şi preotul din Suceveni, Ivaniuc, tot i-a rugat să nu meargă la graniţă, dar oamenii erau atât de îndârjiţi, încât nici nu mai vroiau să audă ce li se spune. Le era dor de libertate, de neamul lor, de ţara pe care sovieticii o ciuntiseră.

Cupcenii noştri, tineri şi bătrâni, au pornit şi ei cu norodul spre graniţă. Oamenii mergeau pe drum, iar grănicerii călări prin şanţuri. Grănicerii nu intrau în vorbă cu oamenii, nu-i ameninţau, atât doar că unul l-a lovit cu sabia peste mână pe un ţăran din fruntea coloanei care ducea crucea luată din biserica din Suceveni.

Când miile de români de pe Valea Siretului au ajuns la Varniţa (aşa se numea cornul pădurii dinspre Fântâna Albă) şi când până la graniţă mai erau doar 3-4 kilometrii au tras câteva focuri în aer. Nimeni nu credea că o să fie împuşcată atâta lume, de aceea coloana nu s-a oprit. Deodată, însă, au început să ţăcănească mitralierele. Cădeau românaşii ca snopii de secară.

După masacrul de la graniţă, oamenii dormeau prin stoguri de fân de teamă să nu fi ridicaţi. Cei care n-au ajuns în satele lor, erau haituiţi prin păduri, împuşcaţi şi îngropaţi unde se nimerea. În satul Cupca au intrat nişte soldaţi cu ochii mici, urâţi şi negri la suflet. Intrau în capeliţe şi spărgeau icoanele cu baionetele. Cred că erau strănepoţii tătarilor de altădată. De partea acestora s-au dat şi cozile de topor. Umblau de la casă la casă, se urcau prin poduri, scotoceau prin tot locul, ca să pună mâna pe cei care se ascundeau, ferindu-se de ochii autorităţilor. Pe cei care îi arestau, îi dezbrăcau şi-i purtau prin sat ca pe nişte vite.

Oamenii care mai ieşeau din păduri, intrau în curţile gospodarilor şi cereau furci, hârleţe, ca să spună celor ce-i hăituiau că n-au fost la graniţă, ci veneau de undeva de la lucru. Toată primăvara anului 1941 n-au contenit prin satele noastre împuşcăturile. Jalea şi groaza au umplut casele românilor, căci începuse nimicirea noastră ca neam, dezrădăcinarea noastră de pe moşia strămoşească.

* * *

Alte informaţii despre ce fel de oameni au avut curajul să înfrunte moartea, luate din cartea „Fântâna Albă, o mărturie de sânge” de Vasile Ilica, Oradea, 1999, Imprimeria de Vest.

Preot Simion Ivaniuc a vrut să plece în Germania când a văzut ce se întâmplă după ocupaţie. A venit o delegaţie de enoriaşi: „Sfinţia-Ta pleci! D-voastră scăpaţi doi oameni, dar pe noi în seama cui ne lăsaţi? Ce ne facem noi sub stăpânire duşmană fără preot şi fără biserică? Noi unde să ne ducem şi încotro s-o apucăm? Un gospodar mai în vârstă îmi spune cu lacrimi în ochi, dar cu toată blândeţea:

– Părinte, în Evanghelia de la Ioan Mântuitorul nostru spune limpede: Eu sunt păstorul cel bun care sufletul său şi-l pune pentru turma sa. Această poruncă am primit-o de la Tatăl Meu.

– Nu ne părăsi, părinte, că faci păcate grele!”. S-a rugat şi a simţit ceva deosebit şi a rămas. Ca mulţumire, un an casa i-a fost păzită ziua de 6 pers, iar noaptea de 12 pers. La slujbe pomenea pe Ştefan cel Mare şi Alexandru cel Bun, ca fiind ctitori de biserici şi mănăstiri din Bucovina. Pomenea pe Patriarhul Miron, pe Mitropolitul Tit şi pe Regele Mihai. Credincioşii plângeau şi spuneau: „Dacă pomeneşte pe Patriarh, pe Mitropolit şi pe regii noştri, asta înseamnă că România nu ne-a uitat şi va veni înapoi”.

Veronica Amariei, cea care a vorbit cu Generalul Jukow:

„- Dle General, eu îs femeie şi nu mă bag în treaba bărbaţilor, dar pe mine mă doare că ne-aţi luat credinţa.

– Adică cum v-am luat credinţa? întreabă generalul.

– Iată cum – aţi pus pe biserică un bir de 3.500 de ruble, iar preotului (n.n. Preotul Simeon Ivaniuc) i-aţi luat tot pământul parohiei, i-aţi golit podul de grâne şi i-aţi mai pus un bir de 10.000 de ruble. El şi-a vândut 5 vite mari şi acareturi şi tot nu-i ajung să plătească impozitul, dar la anul ce va vinde?

– Dar de ce îţi pasă aşa de mult de preot?

– Iaca, că îmi pasă, că dacă el nu poate plăti impozitul, o să ne închideţi biserica, iar noi l-am oprit pe preot să nu plece în Germania unde a avut aprobare, ci să rămână cu noi, iar noi fără biserică şi fără credinţă nu rămânem ci o să plecăm de aici chiar dacă ne omorâţi, că altă ieşire nu avem. Şi apoi nu înţelegem de ce îl prigoniţi pe preot şi-l purtaţi mereu pe la Raion, că dacă îl prigoniţi pe el înseamnă că prigoniţi biserica şi ne prigoniţi pe noi. Apoi în casa parohială primăria vrea să facă club, iar noi nu putem îngădui una ca asta, pentru că noi am construit casa respectivă pentru preot şi nu pentru club.

De asemenea ne daţi tot felul de ordine ca în duminici şi sărbători să ieşim cu animalele la lucru, iar învăţătorii voştri spun copiilor să sărbătorească sâmbăta, iar Duminica să vină la şcoală ca evreii, şi-i învaţă că nu este Dumnezeu şi alte multe care nu sunt în folosul lor. Acestea sunt pricinile pentru care căutăm altă ţară în care să putem trăi liberi şi să trăi creştineşte aşa cum am fost obişnuiţi din moşi strămoşi. Că aici nici să ne rugăm nu putem.”

Pentru a scăpa de ocupaţie s-a hotărât să se postească negru în fiecare vineri. La animale se dădea doar apă. Întrebat de un nacealnic de ce, Ion Mihailovici a răspuns: „Postim şi noi şi animalele ca să scăpăm de robia voastră, pentru că ne chinuiţi ca pe nişte robi”.

În cadrul alegerilor care se falsificau, s-a mers cu urnele la oameni acasă. Domnica Martiniuc, de 80 de ani, a scris cu cărbunele, în văzul comuniştilor, numele Regelui pe buletinul de vot. Zamfira Amariei, de 76 ani, a vrut să arunce urna cu voturi în cuptor când i s-a spus că nu sunt trecuţi Regele şi Generalul Antonescu la candidaţi, ci Generalul Jukov şi Hruşevschi.

La Hliboca s-a strigat către ofiţerii NKVD: „Noi nu v-am chemat aici şi nici nu v-am votat la alegerile voastre, acestea sunt pământurile noastre lăsate moştenire de Marele Ştefan, aşa că ori plecaţi, ori lăsaţi-ne să plecăm noi peste graniţă şi să vă lăsăm gospodăriile noastre cu vite cu tot! Noi vrem Patria noastră românească şi biserica noastră strămoşească de care voi vă bateţi joc! Noi nu putem schimba libertatea noastră de jugul vostru de oţel!”

Ţăranul Vasile Timeş din Cupca a rostit următoarea rugăciune, la Suceveni:

„Doamne Dumnezeul nostru, fiinţă prea înaltă, nefăcută, neînchipuită, fără de început şi fără de sfârşit, Tu ce ai zis şi ai făcut toată făptura şi dai viaţă zidirilor Tale, iar prin a cărnii puteri se mişcă libere toate vietăţile de pe pământ şi le hrăneşti până în crăpăturile pietrelor; nu întoarce faţa Ta de la noi păcătoşii, ci ridică sabia mâniei Tale de peste noi şi ne mântuieşte, că Tu ne-ai zidit şi numai Tu ne poţi mântui. Ascultă, Atotputernice, lacrimile noastre şi ne ajută să scăpăm de stăpânirea păgână care ne chinuieşte şi ne distruge Biserica Ta. Nădejdea noastră este Tatăl, scăparea noastră este Fiul, acoperământul nostru este Duhul Sfânt, Treime Sfântă, mărire Ţie. Amin!”

Primul a murit secerat Ilie Scorabeţ, cel care ţinea prima cruce. Apoi cei de lângă el: Ioan Frătăuceanu, care a mai apucat să strige: „Oameni buni, nu scoateţi sabia, că cine scoate sabia de sabie va pieri”, Mihai Ţugui și Ilie Mihailovici, care purta a treia cruce, apoi Constantin Sucevean şi Gheorghe Sidoreac, care purtau la rândul lor cruce.

Un martor povesteşte: „În ochii mei, un flăcău voinic, cu tricolorul în mână, s-a prabuşit într-o baltă de sânge. Aud şi acum strigătele lui cu groaza morţii pe buze: «Fugiţi, oameni buni, eu rămân aici să mor pentru libertate!»”.

Ecaterina Suceveanu, o tărancă din partea locului, în vârstă de 67 de ani, îşi aminteşte de vărul ei, Constantin, şi de sute de alţi români care au fost împuşcaţi fără milă în locul acela: “Vărul meu a fost printre primii care au fost seceraţi. A fost împuşcat în cap, când încerca să acopere cu trupul lui un băiat din sat”. Băiatul a fost unul dintre puţinii supravieţuitori care s-au întors în sat, în noaptea aceea. “Ne-a adus căciula lui Constantin. Am găsit înăuntru o bucată de os din craniul lui, plină de sânge, şi am pus-o într-un borcan. O ţinem şi acum, sunt moaştele familiei noastre”.

Nu s-a făcut o listă a celor morţi la Fântâna Albă sau a celor care au suferit în urma evenimentelor de aici. Mai jos sunt doar câteva nume de persoane care au murit în timpul masacrului.

Din comuna Carapciu: Vasile, Gheorghe şi Cosma Opaiţ, Gheorghe, Vasile şi Cosma Tovarniţchi, Nicolae Corduban.

Din Cupca: Ioan Belmega, Ioan Gaza, Mihai Ţugui, Arcadie Plevan.

Din Dimca (Trestiana): Petre Jianu a lui Ion, Vasile şi Petre Cimbru, Nicolae Drevariuc.

Din Suceveni: Dragoş Bostan, Constantin Sucevean, Titiana Lipăştean, Gheorghe Sidoreac.

Din Iordăneşti: Nicolae Halac a lui Simion, Ion Halac a lui Dumitru, Dumitru Halac a lui Grigore, Dumitru Opaiţ a lui Mihai, Constantin Molnar.

Din Pătrăuţii de Jos: Zaharia Boiciu, Ana Feodoran a lui Simion, Gheorghe Feodoran a lui Gheorghe, Teodor Feodoran a lui Gheorghe, Maftei Gavriliuc, Ion Pătrăuceanu a lui Ilie, Ştefan Pavel a lui Petru, Rafila Pojoga.

Din Pătrăuţii de Sus: Constantin Ciucureanu, Arcadie Ursuleanu, Gheorghe Moţoc.

Numele celor condamnaţi oficial pentru 1 aprilie, alţii decât cei care au fost omorâţi în zilele următoare sau au murit în anchetă:

Vasile Grijincu, condamnat la moarte, + 4 iulie 1942. Soţia, Veronica, cu 8 copii deportaţi în Kazastan.

Ilie Vasca – întors din lagăr în 1961

Vasile Grijincu, 10 ani muncă silnică, a murit în lagăr.

Nicolae Pogoja, 10 ani, mort în lagăr.

Vasile Onifriciuc, 10 ani, mort în lagăr.

Ilie Dâca, 10 ani, mort în lagăr.

Nicolae Motrescu, 10 ani, mort în lagăr.

Teodor Dâca, 10 ani, întors în 1961.

Simion Pojaga, 10 ani, mort în lagăr înainte de pronunţarea sentinţei.

Ioan Boiciuc, 10 ani, mort în lagăr înainte de pronunţarea sentinţei.

Teodor Comariţă, 10 ani, mort în lagăr înainte de pronunţarea sentinţei.

Gheorghe Pojaga, 10 ani, mort în lagăr înainte de pronunţarea sentinţei.

Ilie Ciucureanu, 10 ani, mort în lagăr înainte de pronunţarea sentinţei.

Gheorghe Popescu, 10 ani, mort în lagăr înainte de pronunţarea sentinţei.

Constantin Coroamă, 10 ani, mort în lagăr înainte de pronunţarea sentinţei.

Ioan Popescu, 10 ani, mort în lagăr înainte de pronunţarea sentinţei.

Orest Dugan, condamnat la 8 ani, întors în 1961.

Petru Schipor, 8 ani, mort în lagăr înainte de pronunţarea sentinţei.

Petru Pojaga, 10 ani, mort în lagăr înainte de pronunţarea sentinţei.

Vasile Zmoşu, 8 ani, mort în lagăr înainte de pronunţarea sentinţei.

Teodor Clingher, 8 ani, mort în lagăr înainte de pronunţarea sentinţei.

Cosma Crăsneanu, 8 ani, mort în lagăr înainte de pronunţarea sentinţei.

Ca represalii, pe 13 iunie 1941 au fost deportate 13.000 de familii, doar circa 10 % întorcându-se înapoi. Pe 22 iunie 1941 a intrat România în război împotriva URSS.

Ilie Vasca din Pătrăuţi a spus odată, în româneşte, în lagăr: „Românul n-a stat în genunchi niciodată decât în faţa lui Dumnezeu”.

Nicolae Ienache, deportat în 1940 în Siberia, evadat, mărturiseşte în 1942, după intrarea armatei române în război şi recucerirea teritoriilor ocupate: „Când mă văd în ţara mea, aşa-mi vine să-mi fac cruce cu amândouă mâinile şi să fac un pas şi să sărut pământul şi apoi alt pas şi iar să sărut pământul şi apoi alt pas şi iar să sărut pământul şi tot aşa mereu până ce voi ajunge acasă. Atâta de puţin vrednic mă simt înaintea lui Dumnezeu că m-a scăpat de satana şi de iad”.

Pe 29 august 1942 preotul Ştefan Ştefanovici, protopop de Storojineţ, şi I. Vatamanu din Suceveni au organizat un parastas la Fântâna Albă la care au venit 30.000 de oameni din satele bucovinene. Drumul de la Fântâna Albă la Suceveni, pe care se căraseră cei răniţi şi morţi spre Cernăuţi şi spre alte gropi comune, a fost sfinţit cu agheasmă. S-a pus o troiţă, sculptată de Tănase Bălan, şi s-a hotărât construirea unei biserici acolo.

Dumnezeu sa-i odihneasca in pace pe martirii neamului nostru!

Basarabia-Bucovina.Info

Citiți și: Adevarul -Mărturia terifiantă a unui supravieţuitor al masacrului de la Fântâna Albă, când 3.000 de români au fost ucişi de sovietici: „Trăgeau în noi ca după iepuri”

Vezi toate fotografiile in sectiunea ALBUME DE FOTOGRAFII NOI SI ILUSTRATE VECHI

Vizionati aici Albumele de Fotografii Basarabia-Bucovina.Info

Dati un “Like” Paginii de Facebook Basarabia-Bucovina.Info

Sinaxarul Sfinţilor Martiri din Închisori: Serafim Parfenie – fiu de ţăran din Tighina, torturat de agenţii siguranţei carliste, apoi ars de viu la crematoriu (+11 noiembrie 1938), şi mărturisitorul Ion Roth Jelescu (+12 noiembrie 1985).

JERTFA LUI SERAFIM

Timp de trei zile, am fost ridicat in fiecare noapte cam de la orele zece, fiind bătut la tălpile picioarelor, intepat cu sulele peste tot corpul, biciuit. De fiecare dată, după terminare, imi puneau sare sau piatră acră pe răni pentru a opri sângele ce curgea şiroaie. A urmat după aceea o pauză de cinci zile fără a mai fi bătut. In schimb, eram chinuit cu fel de fel de intrebări.

La fiecare nou interogatoriu, căutau să ma convingă că Serafim ar fi făcut declaratii complete şi că, deci, nu ar mai avea niciun rost să insist in această atitudine intransigentă şi că, indiferent de faptul că voiu recunoaşte sau nu acuzatiile făcute, voiu fi dat in judecată şi condamnat pentru trădare, incercare de asasinat şi răsturnare a ordinei existente in Stat. Din întrebările pe care mi le puneau insă, imi dădeam seama că Serafim nu scosese niciun cuvănt. De altfel, nici nu avea ce declara. El nu ştia nimic de toate pregătirile noastre. Era numai un element de legătură intre diferitele grupe, făcând serviciul de curier.

La inceputul acestor interogatorii, călăii mei se arătau destul de binevoitori, blânzi, interesati in a ma ajuta pentru a ieşi din situatia grea in care mă aflam, ca după aceea, văzând că nu pot obtine nimic, să recurgă din nou la bătaie şi tortură.

Procedeul era acelaşi. Eram introduşi impreună, aşa ca fiecare să fie martor la tortura celuilalt. De data aceasta, ne-au prins mâinile şi picioarele in cătuşe. fiind extrem de mici, împiedecau orice circulatie a sângelui.

Primul intrat in fabrică a fost din nou Serafim. L-au intins pe bancă şi l-au legat strâns, in jurul ei. I-au prins după aceea o frânghie de gât, pe care au legat o de o verigă groasă din zidul camerei de tortură. O altă frânghie îi tinea picioarele şi era prinsă de o altă verigă din peretele opus. Odată terminată legarea lui, cei doi agenti au luat fiecare câte un biciu şi au început să-l lovească peste faţă şi abdomen. Am numărat circa o sută de lovituri. Serafim n’a scos un geamăt. Au lăsat atunci bicele deoparte şi Iuliu Horvath a luat o lamă de bărbierit cu care a inceput să-i cresteze pielea pe abdomen. Victor Horvath, in acelaşi timp, il intepa cu o sulă in umeri până ce ajungea la os, râcâindu-l. Pentru prima oară a inceput şi Serafim să geamă, iar până la sfârşit să urle de durere. Am închis ochii şi mi-am astupat urechile. Era imposibil să mai privesc acest spectacol. La un moment dat, s’a apropiat şi Mituş Dumitrescu şi i-a luat testicolele in mâini, strângându-le cu toată forta. Bietul Serafim nu mai putea. A strigat cât a putut:

-Incetati, că va spun tot.

Imediat toti trei s’au retras, aşezându-se pe scaune. Câtva timp s’a făcut tăcere. La un ordin al lui Dumitrescu, Iuliu Horvath l-a deslegat şi i-a făcut semn să se aşeze pe o bancă cu fata spre Dumitrescu.

O amară desnădejde imi cuprinse sufletul. Căutam să prind ceva din privirile camaradului meu, doar, doar l-as putea incuraja să suporte torturile până la sfârşit. Corpul imi începuse din nou să tremure ca varga. Serafim nici nu se uita la mine. Atât Dumitrescu, cât şi cei doi agenti, aşteptau impungându-l parcă cu privirea. In mine se deschisese un mare gol…

-Hai, vorbeşte, ce mai aştepti !

-Lăsati-mă un moment sa mă odihnesc, că vă spun tot.

Din nou tăcere. Nervii imi erau incordati la extrem. Timp de zece minute nu se auzi decât respiratia greoaie a camaradului Serafim. Ce oare gândea?… Ce voia să spună?…

Il observam cu atentia incordată. Buzele îi tremurau, iar fălcile i se mişcau intr’o parte şi alta, dând impresia că ar mesteca ceva. După un timp, ce mi s’a părut o veşnicie, s’a ridicat depe bancă şi cu paşi înceti, înceti, s’a îndreptat spre masa la care era aşezat comisarul Dumitrescu. Ma uitam la el ca la un spectru. Era galben la fată, cutele depe obraji şi depe frunte îi erau adâncite, sprâncenele încruntate şi un zâmbet amar in coltul buzelor. Trebuia să fi fost încercat de dureri ingrozitoare…

Când a ajuns aproape de masă, mi-a făcut un semn cu mâna din care nu am putut întelege nimic. S’a aplecat după aceea deasupra mesei, apropiindu-si fata cât mai mult de Dumitrescu şi fără să-mi pot bine da seama ce intentiona şi fără ca Mituş Dumitrescu să se aştepte, l-a scuipat in plină fata, cu un scuipat gros şi plin de sânge.

Dumitrescu s’a ridicat imediat depe scaun, si-a sters repede obrazul de sânge şi, cu o furie nemaivăzută, s’a repezit spre el, trântindu-l la pământ, lovindu-l cu picioarele in cap şi pe unde nimerea. Cei doi agenti, pentru a nu rămânea mai prejos, au inceput şi ei să-l calce in picioare.

Incepusem să tremur din tot corpul şi picioarele mi se muiaseră. Am rămas îngrozit, cu ochii tintuiti la camaradul Serafim, care, după o scurtă luptă cu cei trei, s’a ridicat in picioare, retrăgăndu-se intr’un colt al camerei de tortură. Când cei trei sbiri au început să se apropie din nou de el pentru a reîncepe bătaia, într’o atitudine extrem de liniştită şi cu un zămbet de satisfactie, camaradul Serafim a scos limba afară, arătându-le-o cu degetul. Era numai o bucată de carne insângerată. A inceput să râdă, un râs sinistru şi aspru, care mi-a scuturat tot corpul. Când m’am uitat mai bine la el, am făcut o constatare ce mi-a umplut sufletul de groază. Camaradul Serafim işi tăiase limba cu dintii. Acea bucată de sânge pe care o scuipase in fata comisarului Dumitrescu, era propria lui limbă.

Gânduri peste gânduri incepură să se invârtească in cap. Orice îmi închipuiam, dar ca cineva să-şi muşte propria-i limbă, lipsindu-se astfel pentru toată viata de cel mai important organ, nu aş fi crezut niciodată că ar fi posibil.

Câtă putere de credintă acumulase acest om, câtă terie sufletească, ce extraordinară vointă… Am cunoscut multi camarazi cari au suferit ingrozitor, fiind deasemenea torturati într’un mod neobişnuit de barbar şi cari au suportat cu terie toate încercările. Ei insă au lasat să treacă peste ei torturile, ştiind că nu se pot împotrivi călăilor. Le-au suportat deci, dar niciunul nu a sfidat propriile-i dureri… Niciunul nu s’a gândit să se automutileze, pentru a răpi călăului satisfactia de a-l vedea gemând la picioarele lui, implorându-i mila.

Camaradul Serafim Parfenie, fiu de tăran basarabean, un om simplu dar curat, a vrut să dea o lectie celuilalt fiu de tăran, comisarul Mituş Dumitrescu. A vrut să arate acestui individ mârşav că torturile nu sunt suficiente pentru a transforma omul într’o cârpă sau un obiect oarecare, de care el, călăul, să poată dispune după bunul lui plac. A vrut să-i arate că omul, atâta timp cât mai bate in el o inimă, atâta timp cât suflarea nu i-a incetat, are incă suficiente forte pentru a se opune, cu tot ceeace Dumnezeu i-a sădit in suflet, oricărei silnicii. Nu numai că nu vei putea dispune aşa cum vrei de sufletul cuiva, dar nici măcar de această materie trecătoare, atâta timp cât mai palpită o urmă de viată şi de credintă in ea.

Da, era o sfidare ! Cea mai mare sfidare pe care putea să o facă cineva.

Dumneata, domnule comisar, vrei neapărat să mă faci să vorbesc. Iti inchipui că torturându-mă şi nemaiputând eu suporta suferintele fizice, voiu spune totul, tot ceeace dumneata vrei sau îti inchipui că ştiu…

Iată insă că nu e aşa ! Ti-am spus de atâtea ori că nu stiu nimic şi că nu am nimic de spus. Că chiar dacă aş şti ceva, orice tortură e inutila, deoarece eu nu voiu scoate niciun cuvânt. Dumneata insă, domnule comisar, ai crezut că prin metodele diabolice de care dispui, vei invinge carnea şi sufletul meu… Iată-ti victoria ! Ti-am scuipat-o in fată… Bucură-te dacă mai poti… Rânjeste, dacă mai ai poftă…

Atât Dumitrescu, cât şi cei doi agenti, pentru câtva timp, nu au scos niciun cuvânt. Ceva insă părea că avea să se întâmple. Dumitrescu, cu ochii inroşiti de ură, cu mâinile tremurânde şi vocea guturală, s’a adresat celor doi agenti: -Luati-l şi terminati cu el. Duceti-l la crematoriu. Serafim, cu privirile atintite asupra mea şi luminat nu ştiu de ce surâs misterios, s’a apropiat de mine, mi-a apucat mâna dreaptă strângându-mi-o, după care, dându-se doi paşi inapoi, m’a salutat legionăreşte.

Cei doi gealati ai lui Mitus Dumitrescu l-au impins spre uşe cu brutalitate. Camaradul meu, condamnat la moarte, a ieşit din camera de tortură cu fruntea sus… Lacrimi mari au inceput să mi se prelingă pe obraji… Bietul Serafim, tăran din Tighina, nici nu ştia măcar ce e un crematoriu…

Ion Roth JELESCU

Integral aici: S I   C E R U L    P L Â N G E A (Amintiri din prigoana cea mare), Editura “DACIA”, Madrid, 1974

Evocare: Fundaţia “Profesor George Manu”

Sursa: MĂRTURISITORII

Adenda:

Ion Roth Jelescu (+12 noiembrie 1985)

“Ion Roth Jelescu, Comandant Legionar şi Senator al Legiunii, a făcut parte din vechea gardă. Ii găsim înscris numele în toate bătăliile dela începuturile Legiunii, apartinând grupului legionar din Cluj. Arestat în timpul prigoanei carliste, a fost internat în lagărul dela Miercurea-Ciuc, unde a trăit noaptea de groază din 21/22 Septembrie1939.

După Victoria dela 6 Septembrie, a îndeplinit anumite functiuni în cadrul guvernului legionar, dar pentru scurtă vreme, deoarece, după lovitura de Stat a Generalului Antonescu, a fost silit să se refugieze în Germania, unde a împărtăşit soarta tuturor legionarilor din această tarã. A avut domiciliu fortat la Rostock şi apoi a fost internat in lagărul dela Buchenwald. După eliberarea din lagăr, la 27 August 1944, s’a înrolat în armata natională, unde a servit in Regimentul 1, cu gradul de ofiter. A apărat cu Regimentul său linia Oderului. Dupã capitularea Germaniei, s’a refugiat în regiunea Hamburg, de unde a emigrat mai târziu în Brazilia. S’a stabilit în oraşul Sao Paulo, unde, împreună cu alti camarazi din această tarã, au întemeiat un nucleu de rezistentă natională, care a continuat lupta pentru mântuirea Neamului.

Ion Roth Jelescu este cunoscut şi ca autor al unei valoroase lucrări de amintiri legionare, “Si Cerul Plângea…”, care-i va perpetua memoria. A fost şi un talentat compozitor muzical, dăruind mişcării o serie de arii legionare bine cunoscute. A murit în 12 Noembrle 1985 şi a fost înmormăntat a doua zi, 13 Noembrie, în cimitirul Morumbi de lângă Sao Paulo.” (Sursa: Miscarea.net)

1974 aprilie 3
Nota a informatorului “Gogu Pil” privind relatiile lui Nicu Steinhardt din strainatate si experienta detentiei
Primit: lt-col Popescu N.
Sursa: “Gogu Pil”
Nr. op. 0071/110/PN-0075
Casa – “Festival”

Strict secret
Ex. unic

Nota

“Pe ziua de 14 martie am fost vizitat de scriitorul Steinhardt Nicolae, fost coleg de liceu, domiciliat in str. Ion Ghica nr. 3. Este doctor in drept si in filosofie, ambele doctorate luate cu mentiunea Magna cum Laudae. A facut studii si in Anglia timp de 3 ani. Coleg de liceu si cu Constantin Noica, a pastrat de-a lungul anilor relatii de prietenie stransa cu acest doctrinar legionar notoriu.

– De cand nu l-ai mai vazut pe Noica?, am intrebat eu.

– A fost alaltaieri la mine. Ne vedem foarte des. Cand eu la el, cand el la mine – mi-a raspuns Steinhardt. Ne leaga conceptia comuna a spiritualitatii creatoare si stilul de viata si sobrietatea ascetica. (…)
Enil Cioran este apreciat in toata lumea si revendicat explicit de francezi, ca fiind cel mai reprezentativ filosof al acestui popor. Noica il depaseste la mare distanta pe Cioran. (…)

Am fost judecat si condamnat cu un grup de 25 de intelectuali si al doilea grup mai mic, pentru difuzarea de conceptii vrajmase oranduirii comuniste – ca dusmani ai clasei muncitoare. Eu nu trebuia sa fac parte din lot – cu coloratura legionara, in care majoritatea fusesera legionari, eu fiind evreu, deci un nonsens. Insa, figurand pe lista ca unul care avusese numeroase contacte cu Noica, seful grupului, anchetatorii au vrut sa faca din mine o unealta, un martor al acuzarii. Astfel, trebuia sa compar in proces. In capetele de acuzare impotriva lui Noica si a grupului, scorniri atat de neadevarate si de absurde – total necorespunzatoare realitatii si bunului-simt – m-au umplut de revolta, incat am refuzat sa le iscalesc declaratia, asumandu-mi raspunderea unor grave invinuiri, de care habar n-aveam. Anchetatorul meu – Simon se numea – evreu ca si mine, azi probabil e cel putin colonel in Securitate, ori in Israel, m-a batut intr-un mod bestial, ca sa cedez presiunilor; “nu iesi viu din inchisoare, daca nu te dai pe brazda si nu esti cu noi. Am sa te omor! Eu cu mana mea te distrug”. Si ma dadea cu capul de toti peretii. Am cunoscut si metoda cu ranga. Ma mir ca mai sunt zdravan acum, la cap, si pot sa judec. Pentru ca n-am vrut sa le fac jocul anchetatorilor, m-au introdus in lotul acuzatilor si am capatat 13 ani. Asa am devenit eu legionar. Am stat 6 ani inchis. M-am liberat de la Gherla, fara reeducare insa. De altfel si cei de la Aiud era impartiti in trei categorii: peste doua mii au acceptat reeducarea, fiind obligati sa semneze o declaratie cu acuzatii grave impotriva lui Codreanu, ca era imoral, sifilitic, redus ca intelect, in slujba hitleristilor, agent platit, betivan etc, fiind convinsi ca semnarea acestei declaratii este conditia eliberarii, caci asa li se spusese. Alte 125 de persoane n-au vrut sa iscaleasca si nici sa se supuna opiniei de reeducare si in sfarsit 26 de persoane au cerut sa ramana in inchisoare, nemaivand pe nimeni din rude in viata. Toti, fara exceptie, au fost eliberati, pentru ca asa dictau imprejurarile politice externe. Eu nu l-am cunoscut pe Codreanu. Insa dupa informatiile pe care le-am cules de pretutindeni era un om de caracter, cinstit si capabil. Uciderea lui monstruoasa de barbarii de oameni platiti ai lui Carol al II-lea, strangularea si impuscarea in ceafa, fiind legat de maini si de picioare cu lanturi, facand din el un martir, trebuie sa impresioneze orice om cu constiinta civica si sa-i dea de gandit asupra unei singure atitudini de viata: respectul mortii, spre a nu-i mai intina memoria cu acuzatii superflue cand nu mai era in viata. Daca ar fi trait, n-ar fi existat omorarea lui Iorga, a lui Madgearu si nici crimele de la JiIava. (…)

Eu am stabilit relatii de mare prietenie cu monseniorul Ghika si cu alti catolici de seama, insa am imbratisat religia ortodoxa, consecvent sfaturilor confesorului meu de la Jilava, calugarul Dobjeuca (transcrierea gresita a informatorului, corect Dobzeu – n.a.), basarabean de origine, un adevarat sfant. Acum e la o manastire prin Husi. (…) Acest calugar m-a crestinat la Jilava, infruntand, si eu si el, rigorile restrictiilor si dispozitiilor care interziceau astfel de manifestari si convertiri (la 15 martie 1960 – n.n.). Cu acest prilej mi-am schimbat si numele din Aurel in Nicolae. (…)

Ce zici de Kissinger? Il apreciezi ca personalitate politica?

– Face jocul rusilor. Pentru mine e un tip dubios. Ii lasa pe rusi sa-si faca mendrele, acceptandu-le conditiile, santajele, cand se stie ca pericolul numarul unu al pacii si culturii omenirii sunt sovieticii.”

“Gogu Pil”

ACNSAS, fond informativ, dosar nr. 207, volum 5, ff. 100-101

P 191 – 195 din CNSAS, Nicu Steinhardt în dosarele Securităţii (1959-1989). Selecţia documentelor: Clara Cosmineanu şi Silviu B. Moldovan. Prefaţă: Toader Paleologu. Studiu introductiv: Clara Cosmineanu, Ed. Nemira, 2005, 395 p.

Sursa: MARTURISITORII

(Va urma)

Vom continua prezentarea personalitatii marturisitorului de la Rohia cu imagini inedite si documente olografe, intr-o noua postare. Vedeti mai jos o marturie a Parintele Mina Dobzeu despre crestinarea in Celula 18 de la Jilava a evreului Aurel Steinhardt, devenit Monahul Nicolae de la Rohia