Aşa cum Dumnezeu s-a odihnit ziua a şaptea, să admire  tot ce a făcut foarte bine, pentru veşnicie, ne-a dăruit şi nouă Odihna Lui -Sabatul, ca  să ne innarmăm  cu „ARMELE” Lui,să-i înălţăm pe Scara Cerului cereri, mulţumiri, binecuvântări, aprecieri, laude, rugăciuni! NUMAI El ni le coboară încărcate cu Dumnezeiasca vindecare, slujire, pricepere, cunoaştere, înţelepciune, împăcare, golire, spălare şi umplere cu Plinătatea Sa –ca să ne cântărim, precum în Daniel, cap. 5, să ne analizăm bilanţul muncii, privind în Oglindirea Slavei sale (Evrei, cap.1), până ne apucă plânsul amar al lui Petru (Luca, cap.22) El ne-a dăruit “Cheia” MANTUIRII-NEPRIHANIRII, adică pe Duhul Sfânt, ca să deschidem Uşa Împărăţiei Dumnezeieşti, şi să intrăm in Odihna Lui, căci Isus este Uşa-

Sabatul biblic inaintea „plutonului de executie”…Viitorul miscarii ecumenice…Existenta Sanctuarului ceresc…Duhurile din inchisoare…„As dori sa ma mut…”Ce spune Biblia despre boala si vindecareCe spune Biblia despre homosexualitate…Ce spune Biblia despre amulete ( talismane )…Cine este „piatra” pe care a zidit Iisus Biserica Sa ?…Deuteronom 5,14-15: Sabatul ca amintire a eliberarii din robia egipteana…“Nu sunteti sub Lege, ci sub har”…Ploaia Timpurie si Tarzie a Duhului Sfant…Dovezi istorice ale pazirii Sabatului zilei a saptea de-a lungul secolelor

Aşa cum Dumnezeu s-a odihnit ziua a şaptea, să admire  tot ce a făcut foarte bine, pentru veşnicie, ne-a dăruit şi nouă Odihna Lui -Sabatul, ca  să ne innarmăm  cu „ARMELE” Lui,să-i înălţăm pe Scara Cerului cereri, mulţumiri, binecuvântări, aprecieri, laude, rugăciuni! NUMAI El ni le coboară încărcate cu Dumnezeiasca vindecare, slujire, pricepere, cunoaştere, înţelepciune, împăcare, golire, spălare şi umplere cu Plinătatea Sa –ca să ne cântărim, precum în Daniel, cap. 5, să ne analizăm bilanţul muncii, privind în Oglindirea Slavei sale (Evrei, cap.1), până ne apucă plânsul amar al lui Petru (Luca, cap.22) El ne-a dăruit “Cheia” MANTUIRII-NEPRIHANIRII, adică pe Duhul Sfânt, ca să deschidem Uşa Împărăţiei Dumnezeieşti, şi să intrăm,căci Isus este Uşa-

 

Ioan,cap. 16…Totuşi vă spun adevărul: vă este de folos să Mă duc; căci, dacă nu Mă duc Eu, Mângâietorul nu va veni la voi; dar, dacă Mă duc, vi-L voi trimite.Şi când va veni El, va dovedi lumea vinovată în ce priveşte păcatul, neprihănirea şi judecata.În ce priveşte păcatul: fiindcă ei nu cred în Mine;în ce priveşte neprihănirea: fiindcă Mă duc la Tatăl, şi nu Mă veţi mai vedea;în ce priveşte judecată: fiindcă stăpânitorul lumii acesteia este judecat.Mai am să vă spun multe lucruri, dar acum nu le puteţi purta.

 

 

Când va veni Mângâietorul, Duhul adevărului, are să vă călăuzească în tot adevărul; căci El nu va vorbi de la El, ci va vorbi tot ce va fi auzit şi vă va descoperi lucrurile viitoare.

 

 

El Mă va proslăvi, pentru că va lua din ce este al Meu şi vă va descoperi.Tot ce are Tatăl este al Meu; de aceea am zis că va lua din ce este al Meu şi vă va descoperi.Peste puţină vreme, nu Mă veţi mai vedea; apoi iarăşi, peste puţină vreme, Mă veţi vedea, pentru că Mă duc la Tatăl.”La auzul acestor vorbe, unii din ucenicii Lui au zis între ei: „Ce înseamnă cuvintele acestea: „Peste puţină vreme, nu Mă veţi mai vedea” şi: „Apoi iarăşi, peste puţină vreme, Mă veţi vedea” şi: „Pentru că Mă duc la Tatăl”?”Ei ziceau deci: „Ce înseamnă aceasta: „Peste puţină vreme”? Nu ştim ce vrea să spună.”Isus a cunoscut că voiau să-L întrebe şi le-a zis: „Vă întrebaţi între voi ce înseamnă cuvintele: „Peste puţină vreme, nu Mă veţi mai vedea” şi: „Apoi iarăşi, peste puţină vreme, Mă veţi vedea”?

 

 

Adevărat, adevărat vă spun că voi veţi plânge şi vă veţi tângui, iar lumea se va bucura; vă veţi întrista, dar întristarea voastră se va preface în bucurie.

 

 

Femeia, când este în durerile naşterii, se întristează, pentru că i-a sosit ceasul; dar, după ce a născut pruncul, nu-şi mai aduce aminte de suferinţă, de bucurie că s-a născut un om pe lume.Tot aşa şi voi: acum sunteţi plini de întristare; dar Eu vă voi vedea iarăşi, inima vi se va bucura, şi nimeni nu vă va răpi bucuria voastră.În ziua aceea, nu Mă veţi mai întreba de nimic. Adevărat, adevărat vă spun că orice veţi cere de la Tatăl, în Numele Meu, vă va da.Până acum n-aţi cerut nimic în Numele Meu: cereţi, şi veţi căpăta, pentru ca bucuria voastră să fie deplină.V-am spus aceste lucruri în pilde. Vine ceasul când nu vă voi mai vorbi în pilde, ci vă voi vorbi desluşit despre Tatăl.În ziua aceea, veţi cere în Numele Meu, şi nu vă zic că voi ruga pe Tatăl pentru voi.Căci Tatăl însuşi vă iubeşte, pentru că M-aţi iubit şi aţi crezut că am ieşit de la Dumnezeu.

 

 

Am ieşit de la Tatăl şi am venit în lume; acum las lumea şi Mă duc la Tatăl.”

 

 

Ucenicii Săi I-au zis: „Iată că acum vorbeşti desluşit şi nu spui nicio pildă.Acum cunoaştem că ştii toate lucrurile şi n-ai nevoie să Te întrebe cineva; de aceea credem că ai ieşit de la Dumnezeu.””Acum credeţi?”, le-a răspuns Isus.”Iată că vine ceasul, şi a şi venit, când veţi fi risipiţi fiecare la ale lui; şi pe Mine Mă veţi lăsa singur; dar nu sunt singur, căci Tatăl este cu Mine.V-am spus aceste lucruri ca să aveţi pace în Mine. În lume veţi avea necazuri; dar îndrăzniţi, Eu am biruit lumea.”

Sabatul in scrierile doctorului Luca

  Aprofundarea subiectului legat de rolul Sabatului in viata credinciosilor Noului Testament nu poate face abstractie de scrierile doctorului Luca, unul din cei trei evanghelisti sinoptici ( alaturi de Matei si Marcu ), si autorul cartii Faptele apostolilor.

Daca in cazul lui Matei, Marcu si Ioan, modul in care este tratata problematica Sabatului este oarecum explicabila, toti trei fiind evrei, in cazul lui Luca lucrurile sunt cu totul diferite. Doctorul Luca nu a fost evreu, ci un convertit dintre neamuri. Acest detaliu este foarte important atunci cand dorim sa intelegem rolul Sabatului in viata crestinilor de la mijlocul primului secol, dupa mai bine de trei decenii de la rastignirea Mantuitorului.

Si aceasta cu atat mai mult cu cat doctorul Luca este autorul celei mai mari carti a Noului Testament: Evanghelia care ii poarta numele, tot el fiind si autorul cartii Faptele apostolilor. Cele doua carti scrise de Luca ar putea fi considerate o singura lucrare in doua volume, care ar putea primi titlul „Originea si istoria Bisericii crestine.”

Fiind un convertit dintre neamuri, deci un ne-evreu, iar Evanghelia sa fiind adresata cu precadere neamurilor, ne-am fi asteptat ca doctorul Luca sa aiba o alta abordare a problematicii Sabatului, in cazul in care Sabatul ar fi fost desfiintat de Iisus si apostolii Sai.

Daca ar fi adevarat ca Sabatul a fost desfiintat de Iisus si apostolii Sai, in mod logic Luca ar fi trebuit fie sa ignore, fie sa combata Sabatul in cele doua lucrari ale sale. Se estimeza ca Luca a scris Evanghelia sa intre anii 61-63 d.Chr., deci dupa mai mult de trei decenii de la rastignirea Mantuitorului, timp suficient pentru ca eventualele controverse legate de Sabat sa se sedimenteze si sa se clarifice, iar Luca sa ia o atitudine clara impotriva Sabatului.

Insa lucrurile nu stau deloc asa. O statistica simpla a referirilor cu privire la Sabat care apar in cele patru Evanghelii si in Faptele apostolilor ne arata un lucru demn de retinut. Din totalul de 54 de referiri la Sabat, intalnite in Evanghelii si in Faptele apostolilor, 17 se afla in Evanghelia dupa Luca, 9 in Faptele apostolilor, 9 in Evanghelia dupa Matei, 10 in Evanghelia dupa Marcu si 9 in Evanghelia dupa Ioan.

Asadar, din cele 54 de referiri la Sabat in cele cinci carti, aproape jumatate ( 26 ) apartin doctorului Luca. Si aceasta in conditiile in care el nu era evreu, Evanghelia sa era adresata cu precadere neamurilor, iar lucrarile sale au fost scrise la cateva decenii distanta de incheierea lucrarii publice a lui Iisus.

Un alt fapt care merita sa fie luat in considerare atunci cand studiem problematica Sabatului in scrierile sale este legat de colaborarea stransa pe care doctorul Luca a avut-o cu apostolul Pavel, pe care l-a insotit in cele mai multe din calatoriile sale misionare.

Nu se stie cum a aparut doctorul Luca in viata si lucrarea apostolului Pavel. Traditia crestina timpurie ( Ieronim si Eusebiu din Cezareea ) afirma ca Luca ar fi fost originar din Antiohia Siriei, oras elenist, devenit leaganul crestinismului.

Este posibil ca doctorul Luca sa se fi numarat printre grecii care i-au ascultat pe cativa urmasi ai lui Iisus, veniti din Cipru si Cirena, care le-au vorbit si grecilor din Antiohia despre Iisus ( Fapte 11,20 ). La vremea respectiva, acesta era un fapt remarcabil, caci Evanghelia era vestita de regula doar iudeilor. De asemenea, este posibil ca doctorul Luca sa fi aflat adevarul de la Pavel si Barnaba, deoarece acestia au luat parte la adunarile bisericii un an intreg ( Fapte 11, 26 ).

In calitate de medic, Luca nu depindea de un oras anume sau de un cabinet personal pentru a-i trata pe bolnavi. El putea calatori, oferindu-si serviciile acolo unde era nevoie de cunostintele sale. De aceea, nu a fost greu pentru Luca sa-l urmeze pe Pavel si Barnaba in calatoriile lor misionare, despre care relateaza cu lux de amanunte.

Practic, doctorul Luca l-a urmat pe Pavel ca o umbra, fiind martor al multor situatii dificile prin care a trecut apostolul. Faptul ca Luca a fost unul din cei mai apropiati colaboratori si prieteni ai lui Pavel este confirmat chiar de apostol in cele scrise de el lui Timotei: „Numai Luca este cu mine” ( 2 Timotei 4,11 ).

In paralel cu lucrarea misionara pe care o facea alaturi de Pavel in calatoriile sale, Luca era preocupat in tot acest timp de cautarea de informatii legate de Iisus, de viata, activitatea, suferintele, moartea si invierea Lui. A adunat aceste informatii de la martori oculari, dupa cum el insusi marturiseste la inceputul Evangheliei sale ( cap. 1, 1-3 ), apoi le-a ordonat cronologic, facand o adevarata lucrare de documentatie stiintifica.

Asa se explica faptul ca Evanghelia sa contine informatii suplimentare, pe care nu le regasim in celelalte Evanghelii. Unele minuni, ca de exemplu invierea fiului vaduvei din Nain ( cap. 7, 11-18 ) si vindecarea lui Malhu ( cap. 22, 50.51 ), sunt relatate doar in Evanghelia lui Luca.

De asemenea, unele parabole sunt intalnite doar in Evanghelia lui Luca: Pilda samariteanului milos ( cap. 10, 30-37 ), Pilda bogatului caruia i-a rodit tarina ( cap. 12, 16-21 ), Pilda fiului risipitor ( cap. 15, 11-32 ), Pilda bogatului si saracului Lazar ( cap. 16, 19-31 ) si Pilda fariseului si vamesului ( cap. 18, 10-14 ). Istoria lui Zacheu, de asemenea, apare doar in Evanghelia lui Luca.

Doctorul Luca se deosebeste de ceilalti autori ai Evangheliilor si in ceea ce priveste perspectiva din care priveste evenimentele. Daca Matei le-a scris cu predilectie evreilor, punand accent pe faptul ca Iisus era Mesia cel profetizat in cartile Vechiului Testament, daca Marcu li s-a adresat mai ales romanilor, prezentandu-L pe Iisus ca un vestitor al Imparatiei cerurilor, daca Ioan insista asupra calitatii lui Iisus de Cuvant, Creator si Fiu al lui Dumnezeu, doctorul Luca a scris Evanghelia sa din perspectiva unui ne-evreu.

El Il prezinta pe Iisus neamurilor in calitate de Fiu al omului, Mantuitor al lumii si Prieten al oamenilor, tema fundamentala a Evangheliei sale fiind universalismul mantuirii. In timp ce genealogia lui Iisus, asa cum este prezentata de Matei, merge inapoi in timp pana la Avraam, stramosul evreilor, genealogia lui Luca merge inapoi in timp, ajungand pana la Adam, stramosul intregii omeniri.

Toate aceste detalii legate de viata si activitatea doctorului Luca au greutate atunci cand dorim sa intelegem rolul Sabatului in viata Bisericii crestine de la mijlocul secolului I d.Chr. Fiind un intelectual ne-evreu, traind la cateva decenii distanta de activitatea publica a lui Iisus si desfasurandu-si de regula activitatea in afara Palestinei, intr-un mediu pagan, doctorul Luca ar fi putut foarte usor sa ignore Sabatul, considerandu-l un lucru de mica importanta si legat exclusiv de viata poporului evreu.

Cu toate acestea, Luca vorbeste mult despre Sabat, atat in Evanghelia sa, cat si in Faptele apostolilor, dovedind faptul ca problematica zilei de odihna ocupa un rol important in viata si inchinarea crestinilor de la mijlocul primului secol.

De remarcat este faptul ca, dintre cei patru evanghelisti, doar Luca foloseste expresia: „dupa obiceiul Sau, in ziua Sabatului ( Iisus ) a intrat in sinagoga” ( Luca 4,16 ), aratand ca Iisus a pazit Sabatul ca o practica regulata si lasand sa se inteleaga ca si urmasii Sai ar trebui sa faca la fel.

Luca nu scoate in evidenta o rutina a Mantuitorului, ci o dovada ca Iisus a recunoscut Sabatul ca fiind un timp special de comuniune cu Dumnezeu. Intrarea in istorie a Mantuitorului lumii nu a adus nicio modificare in privinta timpului special al Sabatului, pus deoparte la facerea lumii ( Geneza 2, 1-3 ), validat ca monument al eliberarii poporului evreu din robia egipteana ( Deuteronomul 5,6 ) si introdus in Decalog ( Exodul 20, 8-11 ).

Un alt fapt demn de retinut: doctorul Luca relateaza cinci vindecari pe care Iisus le-a savarsit in Sabat: demonizatul din Capernaum ( cap. 4,31-37 ), soacra lui Petru ( cap. 4, 38.39 ), omul cu mana uscata ( cap. 6, 6-11 ), femeia garbova ( cap. 13, 10-16 ) si bolnavul de dropica ( hidropizie – cap. 14, 1-15 ). Ultimele doua cazuri amintite sunt relatate doar in Evanghelia lui Luca.

In ceea ce priveste Faptele apostolilor, Luca face dese referiri la practica lui Pavel si a primilor crestini de a se aduna in Sabat pentru inchinare publica si studiul Cuvantului lui Dumnezeu.

Prima referire cu privire la Sabat este cea din Fapte 13, 14.42.44. Ajunsi in Antiohia din Pisidia, Pavel si tovarasii lui de calatorie au intrat in sinagoga in ziua Sabatului, unde au predicat Evanghelia tuturor celor prezenti. S-ar putea crede ca Pavel le-a predicat doar iudeilor, insa versetul 42 precizeaza: „Cand au iesit afara, neamurile i-au rugat sa le vorbeasca si in Sabatul viitor despre aceleasi lucruri.” Iar in versetul 44 ni se spune faptul ca „in Sabatul viitor, aproape toata cetatea s-a adunat ca sa auda Cuvantul lui Dumnezeu.

Cea de-a doua referire la Sabat este legata de cetatea Filipi, o mare cetate a Macedoniei si o colonie romana ( Fapte 16, 12 ). In legatura cu acest moment al calatoriilor misionare ale lui Pavel, este de remarcat faptul ca in cetatea Filipi nu exista sinagoga. Cu toate acestea, Pavel si tovarasii lui de lucru au cautat in Sabat un loc in afara cetatii, langa un rau, pentru a se inchina lui Dumnezeu si pentru a studia in liniste Scriptura.

Acolo, in mijlocul naturii linistite, Pavel le-a predicat celor prezenti Evanghelia lui Christos ( Fapte 16, 13 ), lucrare care a avut ca urmare botezul Lidiei, o vanzatoare de purpura din Tiatira.

Urmatoarea referire la Sabat consemnata de doctorul Luca o gasim in Fapte 17,2 . Este vorba de Tesalonic, unde Pavel, „dupa obiceiul sau”, le-a predicat celor prezenti trei zile de Sabat la rand. Este demn de observat ca doctorul Luca foloseste aceeasi expresie pe care o intalnim si in Evanghelia sa, atunci cand se refera la obiceiul Mantuitorului de a Se inchina in sinagoga in fiecare zi de Sabat.

Ultima referire la Sabat a doctorului Luca o intalnim in Fapte 18, 4. Ajuns in Corint, Pavel ramane in cetate timp de un an si sase luni ( Fapte 18,11 ), predicand „in sinagoga in fiecare zi de Sabat si indupleca pe iudei si pe greci” ( Fapte 18,4 ).

Predicarea lui Pavel in Corint nu a fost ocazionala . Practic, el a tinut un adevarat ciclu de evanghelizare pe durata unui an si jumatate, predicandu-le deopotriva iudeilor si grecilor in fiecare zi de Sabat.

 

Concluzii

La mijlocul secolului I d.Chr., la trei decenii distanta de momentul incheierii lucrarii publice a Mantuitorului, doctorul Luca, un crestin convertit dintre neamuri, scrie mult despre Sabat, mai mult decat colegii sai evrei.

Daca Sabatul ar fi fost desfiintat de Iisus sau de apostoli, doctorul Luca ar fi fost cel mai indreptatit sa ignore problematica Sabatului si chiar sa combata obligativitatea pazirii acestei zile de credinciosii noului legamant. Ca intelectual si ne-evreu, el ar fi avut toate motivele sa procedeze astfel.

Si totusi, el nu a facut lucrul acesta. Dimpotriva, dintre toti evanghelistii, doctorul Luca ne ofera cele mai multe detalii despre rolul Sabatului in viata si lucrarea Mantuitorului si a apostolilor Sai. El a inteles ca Iisus, in calitate de „Domn al Sabatului” ( Marcu 2, 27.28 ) , nu a venit sa „strice Legea sau prorocii”, ci sa o implineasca in mod desavarsit ( Matei 5, 17-19 ), lasandu-ne un model de vietuire si inchinare.

Caci „cine zice ca ramane in El, trebuie sa traiasca si el cum a trait Iisus” ( 1 Ioan 2, 6 ).

Deuteronom 23,18: „Pretul unui caine”

“Sa n-aduci in casa Domnului , Dumnezeului tau castigul unei curve, nici pretul unui caine, ca implinire a unei juruinte oarecare; caci si unul si altul sunt o uraciune inaintea Domnului, Dumnezeului tau.”

     Probabil ca multi oameni, citind acest text, se intreaba ce legatura au „cainii” cu „casa Domnului”si, mai ales, de ce exista aceasta porunca pe paginile Bibliei. La prima vedere este ciudata asocierea dintre femeile desfranate si caini.

In tarile Orientului, cainele este un simbol al necuratiei si al celor respinsi, dat fiind faptul ca aceste animale sunt pe jumatate salbaticite si ratacesc incoace si incolo, infometate, murdare si dezagreabile.

Un exemplu de modul in care era perceput acest animal in Orient este textul din 1 Imparati 14, 11, in care exista o profetie cu privire la casa lui Ieroboam: „Cel ce va muri in cetate din casa lui Ieroboam va fi mancat de caini si cel ce va muri pe camp va fi mancat de pasarile cerului. Caci Domnul a vorbit.

In Vechiul Testament, cuvantul „caine” este folosit pentru a indica dispretul. Vazandu-l pe tanarul David venind inaintea lui doar cu o prastie, Goliat ii reproseaza acestuia: „Ce, sunt caine, de vii la mine cu toiege ?” ( 1 Samuel 17,43 ).

Auzindu-l pe Simei cum il blestema pe David, „Abisai, fiul Teruiei, a zis imparatului: „Pentru ce bleastama acest caine mort pe domnul meu imparatul ?” ( 2 Samuel 16,9 ). Acelasi sens in are cuvantul „caine” si in Isaia: „Toti pazitorii lui sunt orbi, fara pricepere; toti sunt niste caini muti, care nu pot sa latre; aiureaza, stau tolaniti si le place sa doarma.” ( Isaia 56, 10 )

In Noul Testament, cuvantul „caine” este folosit adesea cu sensul de oameni necurati, proscrisi, pacatosi, lepadati. Astfel, in Apocalipsa 22,15 exista o lista a celor aflati in afara cetatii sfinte ( nemantuiti ), primii amintiti fiind „cainii”: „Afara sunt cainii, vrajitorii, curvarii, ucigasii, inchinatorii la idoli si oricine iubeste minciuna si traieste in minciuna !” Este evident ca nu de caini este vorba aici, ci de oameni necurati si lepadati.

De asemenea, scriindu-le credinciosilor din Filipi, apostolul Pavel ii sfatuieste: „Paziti-va de cainii aceia; paziti-va de lucratorii aceia rai…” ( Filipeni 3,2 ). Si in acest caz este evident ca nu la caini se refera Pavel, ci la o anumita categorie de oameni pe care crestinii trebuie sa-i evite pentru a nu fi influentati in rau.

In contextul din Deuteronom cap. 23, cuvantul „caine” este folosit cu privire la un barbat prostituat, mai exact un „sodomit”. Versetul 17, aflat in contextul imediat, clarifica acest lucru: „Sa nu fie nicio curva din fetele lui Israel si sa nu fie niciun sodomit din fiii lui Israel.”

Expresia „pretul unui caine” se refera la plata pe care o primeste „cainele” pentru faptele lui vrednice de dispret.  “Castigul sau “pretul” capatat printr-o asemenea fapta ilicita (oprita de lege) nu trebuia sa fie dedicat lucrarii lui Dumnezeu, caci tot ce este legat de Numele Lui este sfant.

Apocalipsa 6, 9-11: Sufletele de sub altar

„Cand a rupt Milelul pecetea a cincea, am vazut sub altar sufletele celor ce fusesera junghiati din pricina Cuvantului lui Dumnezeu si din pricina marturisirii pe care o tinusera. Ei strigau cu glas tare si ziceau: „Pana cand Stapane, Tu, care esti sfant si adevarat, zabovesti sa judeci si sa razbuni sangele nostru asupra locuitorilor pamantului ? Fiecaruia din ei i s-a dat o haina alba si li s-a spus sa se mai odihneasca putina vreme, pana se va implini numarul tovarasilor lor de slujba si al fratilor lor, care aveau sa fie omorati ca si ei.”

 Sufletele de sub altar sunt un simbol intre multele simboluri pe care le gasim intr-o carte profetica cum este Apocalipsa. Ele ii simbolizeaza pe credinciosii martirizati pentru credinta lor in Dumnezeu, ei fiind asigurati ca va veni o zi a judecatii si dreptatii.

“Sub altar” – La care altar face referire Ioan si unde este el localizat ?  Analizand cu atentie slujbele savarsite in sanctuarul pamantesc iudaic, observam prezenta a doua altare: un altar al tamaierii, aflat in prima despartitura a sanctuarului ( Sfanta ), si un altar al arderilor de tot, aflat in curtea sanctuarului. Pe primul dintre ele se ardea tamaie, in timp ce pe altarul arderilor de tot se aduceau jertfe de animale. Tinand cont ca pe altarul tamaierii nu se aduceau jertfe de animale, este logic sa acceptam ideea ca altarul din sigiliul al cincilea are legatura cu altarul arderilor de tot din curtea sanctuarului.

Daca in simbolistica sanctuarului templul propriu-zis reprezinta cerul, in timp ce curtea lui reprezinta pamantul, locul in care a fost adus ca jertfa Fiul lui Dumnezeu, este firesc sa acceptam ideea ca altarul din sigiliul al cincilea reprezinta pamantul. Aici, pe pamant, au fost martirizate milioanele de crestini pentru credinta lor in Christos si Evanghelia Sa. Aici, sub tarana acestui pamant, zace sangele lor care “striga” dupa dreptate si razbunare.

In ceremonialul de la sanctuar, sangele jertfei era varsat la picioarele altarului ( Levitic 4, 7 ; Exod 29, 12 ). Dar tot Biblia ne invata ca “viata trupului este in sange” ( Levitic 17, 11 ).  Astfel, “sufletele de sub altar” ii simbolizeaza pe acei crestini care si-au varsat sangele pentru apararea credintei lor.

De altfel, ideea jertfirii vietii asemenea unei jertfe aduse in sanctuarul de alta data este folosita deseori in Scriptura. Scriind despre apropierea mortii sale, Pavel afirma: “Caci eu sunt gata sa fiu turnat ca o jerfa de bautura si clipa plecarii mele este aproape” ( 2 Timotei 4, 6; Filipeni 2, 17 ).

La cine se refera Ioan cand aminteste de “sufletele de sub altar “ ? Nu e vorba de o anumita categorie de martiri, dintr-un anumit timp istoric. E vorba mai degraba de toti martirii din toate timpurile.

De altfel, pe vremea lui Ioan martirajul nu era prea raspandit, nefiind o experienta obisnuita a crestinilor. Chiar daca Nero ii persecutase pe crestinii din Roma pentru scurt timp, iar Domitian facuse acelasi lucru cu cateva familii de crestini din Roma, pe vremea lui Ioan martirajul nu era ceva raspandit.  Ioan se refera in pecetea a cincea la toti crestinii din toate epocile, persecutati salbatic de catre puterea antichristica.

“Sufletele celor ce fuseseara junghiati” –  In legatura cu expresia “ sufletele de sub altar”, se face o greseala frecventa in mediile crestine. In acest al cincilea sigiliu se incearca sa se gaseasca un argument in favoarea doctrinei nemuririi sufletului, afirmandu-se ca sufletele celor decedati sunt constiente si vorbesc.

Insa nu trebuie sa uitam ca Apocalipsa este o carte simbolica, iar cele sapte peceti sunt descrieri ale unor tablouri profetice bazate pe simboluri, nu pe descrierea unor scene reale. Daca in primele patru peceti Ioan a vazut patru cai , aceasta nu inseamna ca acesti cai trebuie cautati undeva pe pamant, impreuna cu calaretii lor. Nici nu inseamna ca in cer exista un Miel junghiat care vorbeste si rupe pecetile unei carti. Simbolismul intregii carti a Apocalipsei ne obliga sa acceptam ca si aici, in cazul sufletelor de sub altar, avem de-a face cu simboluri.

De altfel, personificarea ca mijloc de redare a unei situatii reale este deseori folosita in Biblie. In Geneza 4, 9.10 , Dumnezeu i se adreseaza lui Cain, spunandu-i ca “glasul sangelui fratelui tau striga din pamant la Mine”. Este evident ca avem si aici o personificare, caci niciunde in lume sangele nu are glas. In Habacuc 2, 11 intalnim o alta personificare: “Caci piatra din mijlocul zidului striga si lemnul care leaga grinda ii raspunde.” In Iacov 5, 4, se spune ca “plata lucratorilor care v-au secerat campiile si pe care le-ati oprit-o prin  inselaciune striga !” Asadar, este evident ca si in sigiliul al cincilea avem de-a face cu o personificare atunci cand sufletele de sub altar sunt auzite ca striga catre Dumnezeu, cerand sa li se faca dreptate.

Interpretarea sigiliului al cincilea ca fiind o dovada ca sufletul supravietuieste dupa momentul mortii este inadmisibila din mai multe puncte de vedere:

1) Conceptia populara aseaza aceste suflete in ceruri. Insa altarul de jertfe pe care au fost sacrificate ele nu poate fi cerul. In cer nu exista decat un singur altar – cel al tamaierii, care nu are legatura cu sangele jertfelor. Ar fi incorect sa credem ca sufletele celor martirizati s-ar afla sub altarul tamaierii, adica in cer.

2) Chiar daca am accepta ideea ca aceste suflete s-ar afla in cer, contrar invataturilor biblice, ar fi de neinchipuit pentru conceptia noastra despre atmosfera cerului ca aceste milioane si milioane de suflete ar sta incarcerate in spatiul ingust al unui simplu altar. Si aceasta nu pentru un timp scurt, ci pentru veacuri intregi…

3) Daca aceste suflete ar fi in cer, bucuria eliberarii lor de chinurile de pe pamant ar trebui sa estompeze  dorinta de razbunare si dreptate. Ele nu ar mai avea motiv sa se planga, dimpotriva, ar trebui sa le fie recunoscatoare celor care i-au ucis, trimitandu-i mai repede in cer.

4) Conform conceptiei populare a existentei unui rai si iad actuale, toti persecutorii care i-au martirizat pe crestini ar trebui sa sufere in focul iadului deja de multa vreme. Ce rost ar mai avea cererea acestor suflete de a li se face dreptate, din moment ce acei care i-au ucis sunt deja pedepsiti ?

Asadar, sigiliul al cincilea nu poate sustine in niciun mod teoria populara a nemuririi sufletului. Prima ocazie in care aceste “suflete de sub altar” sunt vazute vii in Apocalipsa este invierea celor drepti ( Apocalipsa 20, 4-6 ).

Sabatul biblic inaintea „plutonului de executie”

     Cu mai mult timp in urma, mi-a cazut in maini o revista crestina din perioada interbelica. Rasfoind-o, am dat peste un articol in care erau prezentate, laconic si fara explicatii, sasesprezece argumente impotriva pazirii Sabatului zilei a saptea si sase argumente in favoarea inlocuirii lui cu duminica in timpurile Noului Testament.

Fara a avea pretentia unei argumentari exhaustive ( complete ), mi-am propus sa iau in discutie toate aceste argumente anti-Sabat si pro-duminica. Intr-o astfel de controversa, argumentele relevante sunt cele biblice. Cele extrabiblice pot avea importanta pentru una din parti, nu insa si pentru cealalta parte.

Daca argumentele aduse de o parte sau alta sunt sau nu pertinente, ramane de vazut. Fiecare om care cauta adevarul cu privire la acest subiect va putea cantari argumentele prin propria sa judecata, avand la dispozitie Cuvantul Scripturii.

     Argumente impotriva pazirii Sabatului in Noul Testament

     1) Pozitia lui Iisus fatza de Sabat a fost deosebita de cea a evreilor.

     Raspuns: Este foarte adevarat ca Mantuitorul a avut o alta pozitie fatza de Sabat in comparatie cu mentalitatea vremii, influentata de invataturile rabinilor. Insa pozitia diferita pe care a avut-o Mantuitorul fatza de Sabat nu inseamna desfiintarea lui.

Daca privim la viata si activitatea Sa publica, observam ca Domnul Iisus a avut pozitii diferite fatza de cele ale contemporanilor Sai in multe domenii. El a avut o pozitie diferita fatza de activitatile care se desfasurau in curtea templului ( Luca 19, 45.46 ), izgonindu-i pe negustorii si schimbatorii de bani de acolo. Dar aceasta nu inseamna ca El a desfiintat templul sau ar fi avut aceasta intentie.

Iisus a avut o pozitie diferita fatza de femeia prinsa in adulter, pe care carturarii si fariseii o doreau pedepsita cu moartea, dar pe care El a iertat-o. Aceasta nu inseamna ca El a desfiintat porunca a saptea care interzice adulterul, caci, in final, femeia a fost indemnata de Mantuitorul: „Du-te si sa nu mai pacatuiesti !” ( Ioan 8, 1-11 ).

Pozitia diferita a Domnului Christos fatza de modul in care contemporanii Sai intelegeau sa faca voia lui Dumnezeu se vede clar in Predica de pe Munte in care apare de cateva ori contrastul: „Ati auzit ca s-a zis celor din vechime… dar Eu va spun…” ( Matei 5, 21.22; 27.28; 31.32; 33.34; 38.39; 43.44 ).

In privinta Sabatului, Mantuitorul a dorit sa faca o reforma profunda in pazirea si sfintirea lui, facand din aceasta zi o adevarata zi de desfatare si bucurie, o zi de inchinare si odihna, lasata de Creator pentru binele si fericirea omului ( Vezi Marcu 2, 27.28 ).

     2) Iisus vindeca si predica sambata pentru ca atunci gasea poporul adunat.

     Raspuns: Dintre numeroasele vindecari facute de Mantuitorul, doar sapte ni se spune ca au fost facute in Sabat ( orbul din nastere, femeia garbova, demonizatul din sinagoga, omul cu mana uscata, slabanogul din Betsaida, soacra lui Petru si bolnavul de dropica ). Cele mai multe vindecari insa nu au fost facute in Sabat. In ceea ce priveste predicarea, Iisus a folosit orice ocazie, fie ca era Sabat, fie ca era o zi obisnuita a saptamanii. Faptul ca Iisus obisnuia sa participe la slujba religioasa din sinagoga dovedeste ca El era un pazitor al Sabatului.

Evanghelistul Luca ne spune ca „dupa obiceiul Sau, in ziua Sabatului a intrat in sinagoga si S-a sculat sa citeasca” ( Luca 4,16 ). A afirma despre Iisus ca intra in sinagoga in zilele de Sabat doar pentru ca acolo gasea poporul adunat si nu pentru ca El Insusi se inchina in aceasta zi, este o insinuare. Cel care Se numeste pe Sine „Domn al Sabatului” ( Marcu 2,27.28 ) putea oare sa dispretuiasca aceasta zi ? Mai ales ca aceasta zi era pusa deoparte printr-una din poruncile Decalogului ( Porunca a IV-a )…

     3) Invatatorii evreilor L-au invinuit pe Iisus ca nu tine Sabatul.

     Raspuns: Invatatorii evreilor L-au invinuit pe Domnul Iisus de multe lucruri, fara ca acestea sa fie adevarate. L-au invinuit de hula pentru ca ierta pacatele si Se numea pe Sine Fiul lui Dumnezeu ( Matei 9,1-3; Ioan 5,18 ), desi El cu adevarat putea ierta pacatele si cu adevarat era Fiul lui Dumnezeu.

Unii din ucenici L-au parasit si invinuit pentru ca vorbirea Lui „era prea de tot. Cine poate s-o sufere ?” ( Ioan 6,60 ), desi Iisus nu vorbea de la Sine, ci de la Tatal. Au existat multe astfel de invinuiri nedrepte la adresa Mantuitorului, insa ele nu s-au dovedit a fi adevarate.

Cu privire la Sabat, invinuirile erau legate nu de calcarea Poruncii a patra din Decalog, ci de calcarea unora din cele cateva sute de adaosuri facute de rabini poruncii date de Dumnezeu. Cu aceste porunci omenesti Iisus nu a fost niciodata de acord. De aceea, El a luptat ca molozul adunat de oameni in jurul poruncii lui Dumnezeu sa fie indepartat, lasand porunca din Lege asa cum a fost data de Creator si traind-o asa cum a fost intentia Lui initiala.

Cat despre regulile rabinice cu privire la pazirea Sabatului, Mantuitorul a spus clar: „Degeaba Ma cinstesc ei, invatand ca invataturi niste porunci omenesti” ( Matei 15, 9 ) si „Orice rasad pe care nu l-a sadit Tatal Meu cel ceresc va fi smuls din radacina” ( Matei 15, 13 ).

     4) Iisus Se socotea slobod de Lege, El numindu-Se pe Sine Domn al Sabatului ( Marcu 2,28 ). 

     Raspuns: Daca Iisus nu S-ar fi simtit obligat sa respecte Legea Tatalui, El nu ar fi implinit-o, dupa cum El Insusi marturiseste:

„Sa nu credeti ca am venit sa stric Legea sau Prorocii; am venit nu sa stric, ci sa implinesc. Caci adevarat va spun, cata vreme nu va trece cerul si pamantul, nu va trece o iota sau o frantura de slova din Lege, inainte sa se fi intamplat toate lucrurile” ( Matei 5, 17.18 ).

Si daca El nu ar fi implinit toate poruncile Legii, ar fi fost dovedit ca fiind pacatos de contemporanii Sai. „Cine Ma poate dovedi ca am pacat?” – ii intreaba El pe cei care-L urmareau si spionau la fiecare pas ( Ioan 8,46 ). Cu toate acestea, nimeni nu L-a putut invinui de comiterea vreunui pacat. Chiar si paganul Pilat a trebuit sa recunoasca: „Eu nu gasesc nicio vina in omul acesta” ( Luca 23,4 ). Iar dupa moartea Sa pe cruce, sutasul roman care asistase la toate chinurile Lui a exclamat: „Cu adevarat, omul acesta era neprihanit” ( Luca 23,47 ).

Daca Iisus Se socotea liber de ceva, aceasta nu era fatza de Legea lui Dumnezeu cea „sfanta, dreapta si buna” ( Romani 7,12 ), ci fatza de regulile pe care rabinii le-au stabilit si le-au impus oamenilor ca si cand ar fi fost date de Insusi Dumnezeu.

     5) Sabatul a fost creat ca o apasare a omului ( Marcu 2,27: „Sabatul a fost facut pentru om” ).

     Raspuns: Niciun copil al lui Dumnezeu, intelegand binecuvantarile rezultate din ascultarea de Lege in litera si spiritul ei, indiferent in ce perioada istorica a trait, nu a vazut in niciuna din poruncile Decalogului o apasare sau constrangere. Dimpotriva, adevaratii credinciosi au vazut in pazirea legii secretul adevaratei libertati. In Psalmul 119, psalmistul vorbeste despre placerea si bucuria lui de a pazi Legea lui Dumnezeu:

„Ferice de cei ce pazesc poruncile Lui, care-L cauta din toata inima lor, care nu savarsesc nicio nelegiuire si umbla pe caile Lui” ( vers. 2 ).

„O, de ar tinti caile mele la pazirea oranduirilor Tale” ( Vers. 5 ).

„Ma desfatez in oranduirile Tale si nu uit Cuvantul Tau” ( vers. 16 ).

„Totdeaua mi se topeste sufletul de dor dupa legile Tale” ( vers. 20 ).

„Iata, doresc sa implinesc poruncile Tale; fa-ma sa traiesc in neprihanirea ceruta de Tine” ( vers. 40 ).

 „Mai mult pretuieste pentru mine Legea gurii Tale decat o mie de lucruri de aur si de argint” ( vers. 72 ).

Cel care l-a inspirat pe David sa scrie in chip profetic despre venirea lui Mesia: „Atunci am zis: „Iata-Ma ca vin ! In sulul cartii este scris despre Mine. Vreau sa fac voia Ta, Dumnezeule si Legea Ta este in fundul inimii Mele” ( Psalmul 40, 7.8 ) nu putea socoti niciuna din poruncile lui Dumnezeu ca fiind o povara sau apasare. Cel care are Legea lui Dumnezeu in inima, o simte ca o desfatare, dupa cum scrie profetul Isaia:

„Daca-ti vei opri piciorul in ziua Sabatului ca sa nu-ti faci gusturile tale in ziua Mea cea sfanta; daca Sabatul va fi desfatarea ta, ca sa sfintesti pe Domnul, slavindu-L, si daca-L vei cinsti, neurmand caile Tale, neindeletnicindu-te cu treburile tale si nedandu-te la flecarii, atunci te vei putea desfata in Domnul si Eu te voi sui pe inaltimile tarii, te voi face sa te bucuri de mostenirea tatalui tau Iacov; caci gura Domnului a vorbit” ( Isaia 58, 13.14 ).

     6) Cazul slabanogului de la scaldatoarea Betesda, caruia Iisus i-a poruncit sa-si ridice patul, desi era Sabat ( Ioan 5, 1-16 ), si porunca de a nu duce poveri in Sabat din Ieremia 17, 21-27.

     Raspuns: Porunca din cartea profetului Ieremia cu privire la scoaterea, introducerea sau purtarea de poveri in Sabat este in spiritul Poruncii a patra din Decalog si se refera la activitatile obisnuite ale omului din timpul saptamanii. Aceste activitati trebuie sa inceteze in Sabat, dedicand aceasta zi inchinarii si slujirii lui Dumnezeu si semenilor.

In cazul vindecarii slabanogului a fost o situatie speciala. Sa nu ne imaginam ca patul lui era o mobila grea pe care s-a chinuit sa o transporte in Sabat. Patul lui consta dintr-o simpla rogojina pe care trebuia sa o faca sul si sa o ia de acolo. Este ca si cum Iisus i-ar fi poruncit sa-si faca patul si sa lase ordine in urma lui.

Exista unele activitati minime pe care orice credincios le face in Sabat, fara ca sa-l calce: se scoala din pat, isi face igiena personala, se imbraca, se incalta, serveste masa, etc. Daca aceste activitati minime si atat de necesare ar fi considerate calcari ale Sabatului, atunci am ajunge la o concluzie aberanta: ca sa tina Sabatul, un om nu ar avea voie sa se scoale din pat timp de 24 h. Ceea ce este absurd… Nu aceasta este intentia lui Dumnezeu cu privire la sfintirea Sabatului.

     7) In discutiile Sale cu oamenii, Iisus a amintit toate poruncile, dar nu si porunca referitoare la Sabat ( Vezi Marcu 10, 17-20; Matei 19, 16-20; Luca 18, 18-21 ).

     Raspuns: Iisus nu a pomenit niciodata toate Cele Zece Porunci , ci doar pe unele dintre ele. Toate pasajele amintite mai sus se refera la discutia dintre Iisus si tanarul fariseu bogat, discutie in care Mantuitorul aminteste doar cinci din Cele Zece Porunci, iar acestea se refera la relatiile dintre oameni.

De ce aminteste El porunci doar de pe a doua tabla a Legii ? Probabil ca tanarul fariseu era deficitar tocmai la acest aspect al ascultarii de Dumnezeu: iubirea fatza de aproapele. Ca orice fariseu, primele porunci ( intre care se numara si cea referitoare la Sabat ) erau pazite cu sfintenie. Daca in aceasta discutie Iisus nu aminteste nimic despre Sabat, le fel de adevarat este faptul ca El nu aminteste nimic nici despre prima, a doua si a treia porunca. Inseamna ca nici acestea nu trebuiau respectate ? Ar fi absurd sa credem asa ceva…

     8) Iisus nu a dat o porunca clara de desfiintare a Sabatului, dar El i-a poruncit slabanogului de la Betesda sa calce Sabatul.

     Raspuns: Este laudabil ca se recunoaste faptul ca Iisus nu a dat nicio porunca cu privire la desfiintarea Sabatului. Insa a firma ca El i-a poruncit slabanogului sa calce Sabatul este o afirmatie fara acoperire. Cel care spunea prin pana psalmistului: „Vreau sa fac voia Ta, Dumnezeule, si Legea Ta este in fundul inimii Mele” ( Psalmul 40, 8 ) putea oare porunci unui om sa calce Legea Tatalui Sau ?

Cel care a afirmat cat se poate de clar: „Sa nu credeti ca am venit sa stric Legea si Prorocii; am venit nu sa stric, ci sa implinesc” ( Matei 5,17 ), putea oare sa-i indemne pe oameni sa strice si sa calce aceasta Lege ?

Daca Domnul i-a poruncit slabanogului sa-si ridice patul ( care, de fapt, nu era o mobila grea, ci  o simpla rogojina pe care a facut-o sul si a luat-o sub brat ), inseamna calcare de Sabat ? Daca acest gest ar insemna calcare de Sabat, atunci cei care in Sabat se scoala din pat, isi fac patul, isi fac igiena personala, se imbraca si se incalta, ar fi calcatori ai Sabatului. Nu ar fi absurd sa credem asa ceva ?

Iisus ne-a aratat ca „Sabatul a fost facut pentru om” ( Marcu 2,27 ), spre binele si desfatarea lui. Sabatul nu este o zi in care credinciosii sunt terorizati ca nu cumva sa nu faca vreo miscare gresita care ar putea sa atraga mania lui Dumnezeu, ci o zi de bucurie, de adevarata odihna spirituala, rezultata prin comuniunea cu Dumnezeu, cu Cuvantul Sau si cu fratii de credinta.

     9) Vindecarile facute de Iisus in Sabat puteau astepta.

     Raspuns: Exact asta afirma si fruntasul sinagogii, maniat ca Iisus o vindecase pe femeia garbova intr-o zi de Sabat: „Sunt sase zile in care trebuie sa lucreze omul; veniti dar in aceste zile sa va vindecati si nu in ziua Sabatului” ( Luca 13,14 ).

Unora care aduc astfel de argumente Iisus le spune pe fatza: „Fatarnicilor, oare in ziua Sabatului nu-si dezleaga fiecare din voi boul sau magarul de la iesle si-l duce de-l adapa ? Dar femeia aceasta, care este o fiica a lui Avraam si pe care Satana o tinea legata de optsprezece ani, nu trebuia oare sa fie dezlegata de legatura aceasta in ziua Sabatului ?” ( Luca 13, 14-16 ).

Mantuitorul a facut sapte vindecari in Sabat, raportate in Evanghelii: slabanogul din Betesda, demonizatul din sinagoga, femeia garbova, omul cu mana uscata, orbul din nastere, bolnavul de dropica si soacra lui Petru. Daca ar fi dorit, El ar fi putut face toate vindecarile numai in Sabat. Totusi, El nu a facut lucrul acesta. Cele cateva vindecari facute in Sabat au menirea de a restaura scopul initial al Sabatului, asa cum a fost intentionat de Creator: o zi de odihna, de eliberare, de refacere si de vindecare.

Din nefericire, prin nenumaratele reguli privitoare la pazirea Sabatului, rabinii iudei au indus poporului ideea ca in Sabat sunt interzise orice activitati. Absurdul la care s-a ajuns a fost acela ca oamenii bolnavi erau lasati sa sufere in Sabat, in timp ce animalele necuvantatoare erau ingrijite.

Cand Domnul Iisus a spus ca „Sabatul a fost facut pentru om” ( Marcu 2, 27.28 ), El ne-a aratat ca in aceasta zi sunt permise ( si chiar recomandate ) acele activitati care slujesc lui Dumnezeu si nevoilor urgente ale semenilor nostri. Ingrijirea unor bolnavi in Sabat nu este o calcare de Sabat, ci dimpotriva, este o datorie izvorata din dragostea fatza de aproapele.

     10) Iisus lucreaza in Sabat fara justificari speciale.

     Raspuns: Conform raportului Evangheliilor, ce fel de lucrari a facut Iisus in Sabat ? A gasit cineva vreo referinta ca Iisus a intrat in atelierul de dulgherie si a onorat vreo comanda ? A gasit cineva vreo dovada biblica conform careia El S-ar fi dus la camp pentru a face diferite munci agricole ? Sau ca S-ar fi suit in barca de pescuit pentru a prinde peste pentru vanzare ? Ce fel de lucrari a facut Iisus in Sabat ?

El a facut exact acele lucrari pe care le poate face orice credincios pazitor al Sabatului: a predicat Evanghelia Imparatiei lui Dumnezeu si a vizitat si a vindecat bolnavi. Daca aceasta inseamna calcare de Sabat, atunci cei care judeca astfel nu sunt departe de mentalitatea rabinilor si fariseilor fatarnici de pe vremea Mantuitorului.

     11) Apostolii predicau in Sabat pentru ca atunci gaseau poporul adunat.

     Raspuns: Daca acest argument ar fi serios, ar trebui aplicat in mod consecvent si la pazitorii duminicii: preotii si pastorii predica duminica pentru ca atunci gasesc poporul adunat in biserici. Nu-i asa ca „argumentul” este lipsit de seriozitate ?

Cartea Faptele apostolilor ne relateaza ca, intr-una din calatoriile sale misionare, Pavel a ajuns in cetatea Filipi, cetate in care nu exista nicio sinagoga. Asadar, Pavel nu avea de ce sa predice in Filipi deoarece nu era nimeni adunat intr-o sinagoga. Totusi, Pavel impreuna cu cativa credinciosi au iesit din cetate si, undeva in mijlocul naturii, au serbat Sabatul, conform poruncii lui Dumnezeu ( vezi Fapte 16, 11-15 ).

De asemenea, ni se spune ca in Efes Pavel a predicat timp de trei luni in sinagoga din cetate ( Fapte 19, 8-10 ). Insa, din cauza impotrivirii iudeilor fatza de invatatura crestina, Pavel a renuntat sa mai predice in sinagoga, alegand sa le vorbeasca celor interesati in scoala lui Tiran timp de doi ani.

Asadar, argumentul ca apostolii predicau in Sabat pentru ca atunci gaseau poporul adunat este doar pe jumatate adevarat. Ei predicau in Sabat in primul rand pentru acesta era ziua de odihna si inchinare pe care ei au respectat-o, conform poruncii a patra din Decalog ( Exodul 20, 8-11 ).

     12) Apostolii nu s-au referit la Sabat in timpul Conciliului din Ierusalim ( Fapte 15, 24-29 ).

     Raspuns: Intr-adevar, apostolii nu au facut referire la Sabat in hotararile luate cu ocazia Conciliului din Ierusalim. Dar la fel de adevarat este faptul ca ei nu au facut referire nici la alte porunci din Decalog. Inseamna ca crestinii aveau „unda verde” la calcarea Celor Zece Porunci ?

Cine poate sa-si imagineze ca un crestin din secolul I avea libertatea de a se inchina la idoli, de a lua in desert Numele lui Dumnezeu, de a-si necinsti parintii, de a fura sau ucide ? Ar fi absurd sa credem asa ceva.

Conciliul de la Ierusalim nu a avut pe ordinea de zi problema Decalogului: daca el mai trebuia sa nu respectat de crestini. Subiectul principal pe ordinea de zi era cu totul altul:

Atunci, unii din partida fariseilor care crezusera, s-au ridicat si au zis ca neamurile trebuie sa fie taiate imprejur si sa li se ceara sa pazeasca Legea lui Moise” ( Fapte 15, 5 ). Aceasta era problema in discutie, nu valabilitatea Decalogului, respectiv a Sabatului biblic. Iata de ce apostolii nu amintesc nimic despre Sabat si nici despre alte porunci din Legea Morala.

     13) Pavel priveste Vechiul Testament ca pe ceva trecator si provizoriu ( Galateni 3,19: „Atunci pentru ce este Legea ? Ea a fost adaugata din pricina calcarilor de lege, pana cand avea sa vina „Samanta” careia ii fusese facuta fagaduinta”)

     Raspuns: Afirmatia este total lipsita de seriozitate si in intregime falsa. Sa nu uitam ca Scripturile primilor crestini constau in exclusivitate din cartile Vechiului Testament. Noul Testament a aparut mult mai tarziu.

Pe de alta parte, acelasi apostol face, in epistolele, sale cateva afirmatii  care ar trebui sa le dea de gandit celor ce sustin ca el ar fi considerat intregul Vechi Testament ca ceva trecator. Iata cateva din acestea:

„…Eu cred tot ce este scris in Lege si in Proroci” ( Fapte 24, 14 up. )

Deci prin credinta desfiintam noi Legea ? Nicidecum ! Dimpotriva, noi intarim Legea” ( Romani 3,31 )

„Asa ca Legea, negresit, este sfanta si porunca este sfanta, dreapta si buna” ( Romani 7,12 ).

Pentru ca porunca Legii sa fie implinita in noi, care nu traim dupa indemnurile firii pamantesti, ci dupa indemnurile Duhului” ( Romani 8,4 ).

Este total lipsit de sens sa sustinem ca Pavel a considerat intregul Vechi Testament ca fiind trecator si provizoriu. Daca ceva a fost trecator si provizoriu, atunci acel ceva a fost legea ceremoniala legata de slujbele de la sanctuar si care si-a gasit implinirea deplina in viata, lucrarea, moartea, invierea si mijlocirea Mantuitorului. Atat si nimic mai mult ! In rest, raportul Creatiunii, darea si enuntul Legii, profetiile, Psalmii, biografiile, poezia biblica si toate istorisirile pline cu invataturi morale ale Vechiului Testament sunt valabile si astazi si vor fi valabile pana la sfarsitul istoriei pacatului.

     14) Texte care vorbesc despre Lege ca fiind un indrumator spre Christos ca: Galateni 2,16; 3,24.25; 5,14; 2 Corinteni 5,17 si Romani 3,20 demonstreaza ca Legea si-a incheiat rolul pentru crestinii Noului Testament.

     Raspuns: Multe texte din epistolele lui Pavel vorbesc nu impotriva Legii lui Dumnezeu, ci impotriva mentalitatii gresite a unor crestini care credeau ca pot obtine neprihanirea prin ascultarea de Lege. Aceasta atitudine gresita fatza de Lege decurge din intelegerea gresita a rolului Legii morale in viata unui crestin, atitudine numita „legalism” si viu condamnata de Pavel.

Neprihanirea se capata numai prin credinta, in timp ce ascultarea de Lege vine ca o urmare fireasca a recunostintei celui salvat prin har, a celui pe care Domnul Christos l-a imbracat cu neprihanirea Sa.  Oare cum arata haina neprihanirii celor care calca in mod voit poruncile lui Dumnezeu ?

Pentru explicatii detaliate la unele texte din epistolele lui Pavel cu privire la Lege si rorul ei in viata unui crestin, vezi:

http://www.loribalogh.ro/2014/01/galateni-3-24-25-legea-ne-a-fost-un-indrumator-spre-christos/

http://www.loribalogh.ro/2013/12/romani-104-christos-este-sfarsitul-legii/

http://www.loribalogh.ro/2013/12/efeseni-215-a-inlaturat-legea-poruncilor/

http://www.loribalogh.ro/2013/11/2-corinteni-3-5-up-18-slova-si-duhul/  si multe altele.

     15) Pavel le imputa galatenilor faptul ca ei tin zile, luni, vremi si ani dupa legea evreiasca ( Galateni 4,9.10 ).

     Raspuns: Legea morala ( Decalogul, Cele Zece Porunci ) nu este o lege evreiasca. Inainte ca aceasta Lege sa fie data in scris poporului evreu pe Sinai, ea era cunoscuta de intreaga omenire, fiind transmisa din generatie in generatie pe cale orala. Despre dovezi cu privire la existenta Legii morale inainte de Sinai, vezi articolul de la urmatoarea adresa:

http://www.loribalogh.ro/2010/11/decalogul-decalogul-inainte-de-sinai-7/

Ceea ce condamna apostolul in comportamentul unor credinciosi este incercarea acestora de a deveni mai sfinti si mai plini de merite iniantea lui Dumnezeu prin respectarea unor prevederi ale legii lui Moise, legi ceremoniale care isi gasisera implinirea deplina in viata si moartea Domnului Christos ( sarbatorile iudaice, zilele de post, practica circumciziunii, sabatele ceremoniale, etc. ).

Pavel nu le putea imputa galatenilor ca tin Sabatul zilei a saptea din moment ce el insusi respecta aceasta zi ( vezi Fapte 16, 11-13; 17,1.2; 18, 1-4. 11 ) si din moment ce el a declarat atat de clar:

„Legea este sfanta si porunca este sfanta, dreapta si buna” ( Romani 7,12 )

„Deci prin credinta desfiintam noi Legea ? Nicidecum ! Noi intarim Legea.” ( Romani 3,31 ).

     16) Sabatul e umbra lucrurilor viitoare, deci apartine trecutului ( Coloseni 2,16.17 ).

     Raspuns: Greseala pe care o fac cei mai multi antisabatarieni este aceea de a confunda sabatele ceremoniale din calendarul iudaic  ( vezi Leviticul 23 ) cu Sabatul saptamanal, Sabatul Poruncii a patra. In timp ce sabatele ceremoniale putea sa cada in oricare zi din saptamana si aratau spre viitor, in derularea Planului de Mantuire, Sabatul Poruncii a patra este saptamanal si nu arata spre viitor, ci spre trecut, trimitandu-ne la Creatiune si la originea noastra.

Deci Sabatul saptamanal nu este „o umbra a lucrurilor viitoare”, ci un memorial al Creatiunii, avand menirea sa ne reaminteasca mereu originea noastra si cine este Dumnezeul cel viu care ne-a creat. Prin calitatea lui de memorial, Sabatul nu apartine trecutului, ci prezentului si viitorului.

 

     Concluzii

Prin pana psalmistului David, Mantuitorul spunea: „Iata-Ma ca vin ! In sulul cartii este scris despre Mine. Vreau sa fac voia Ta, Dumnezeule, si Legea Ta este in fundul inimii Mele” ( Psalmul 40,7.8 ).

Ce se poate intelege din aceste cuvinte ? Intelegem ca cel care se atinge de Legea lui Dumnezeu, fie de intreaga Lege, fie chiar si de una din poruncile ei, de fapt se atinge de inima lui Iisus Christos, Fiul lui Dumnezeu. Iar cine se atinge de inima Mantuitorului…

Sa tragem fiecare propriile concluzii !

Romani 6,14: “Nu sunteti sub Lege, ci sub har”

“Caci pacatul nu va mai stapani asupra voastra, pentru ca nu sunteti sub Lege, ci sub har”

     Acest text face parte dintre pasajele biblice des folosite de unii crestini pentru a dovedi ca in timpurile Noului Testament Legea lui Dumnezeu nu mai este valabila. Conform acestei conceptii, odata cu jertfa Domnului  Christos, Legea morala ( Decalogul ) a fost inlocuita cu asa-numita “Lege a iubirii”, din care deriva principiile morale crestine.

Nu este locul si timpul sa discutam pe larg despre implicatiile majore pe care le are ideea schimbarii standardelor morale de-a lungul istoriei. Ideea schimbarii acestor standarde arunca o umbra serioasa asupra caracterului lui Dumnezeu, care ar aparea ca un Dumnezeu schimbator, arbitrar si nedrept.

O astfel de imagine a caracterului lui Dumnezeu este straina de revelatia biblica, care ne prezinta, dimpotriva, un Dumnezeu neschimbator si drept:

“Eu sunt Domnul, Eu nu ma schimb…” ( Maleahi 3,6 )

“…Tatal luminilor, in care nu este nici schimbare, nici umbra de mutare” ( Iacov 1,17 )

“Iisus Christos este Acelasi: ieri, azi si in veci” ( Evrei 13,8 )

“Dreptatea Ta este o dreptate vesnica si Legea Ta este adevarul” ( Psalmul 119,142 )

“Dreptatea si judecata sunt temelia scaunului Tau de domnie; bunatatea si credinciosia sunt inaintea Fetzei Tale” ( Psalmul 89,14 )

Contextul in care se afla afirmatia lui Pavel nu ne ofera niciun indiciu ca apostolul s-ar referi la Legea morala ( Decalogul ). Daca citim cu atentie intregul capitol 6 al Epistolei catre Romani, vom observa ca Pavel face o antiteza intre stapanirea pacatului si puterea harului lui Christos in viata omului. Afirmatia: “Nu mai sunteti sub Lege, ci sub har” inseamna simplu: “Nu mai sunteti sub condamnarea Legii, ci sub puterea eliberatoare a harului lui Christos

Acest har este singurul care il poate elibera pe om de puterea si stapanirea pacatului, dar si de condamnarea pe care o aduce Legea lui Dumnezeu asupra pacatosului. Daca interpretam expresia sub Lege” ca insemnand “sub oranduirea Legii mozaice”, am ajunge la aberatii:

1) O prima consecinta a acestei interpretari este aceea de a considera ca timp de patru milenii, de la Creatiune si pana la jertfa de pe Golgota, nu a existat har pentru oameni, ei fiind “sub Lege”. Or faptul acesta ar fi absurd si total nebiblic. Credinciosii Vechiului Testament au beneficiat in aceeasi masura de harul lui Dumnezeu ca si crestinii Noului Testament. Chiar daca cuvantul “har” nu este folosit in diverse situatii descrise in Vechiul Testament, el a fost prezent in mod evident.

Despre Noe, Biblia ne spune ca “a capatat mila inaintea Domnului” ( Geneza 6,8 ). Aceasta nu inseamna har ?  Dupa pacatuirea lui David cu Batseba, imparatul lui Israel ar fi meritat nimicirea. Cu toate acestea, solia trimisa de Dumnezeu prin profetul Natan a fost: “Domnul iti iarta pacatul, nu vei muri” ( 2 Samuel 12,13 ). Aceasta nu inseamna har ? Iar ingerul care a vizitat-o  pe Maria, mama lui Iisus, inainte ca ea sa ramana insarcinata de la Duhul Sfant, a salutat-o: “Plecaciune, tie, careia ti s-a facut mare har” ( Luca 1,28 ).

Intreaga istorie a Vechiului Testament, de la caderea primilor nostri parinti si pana la cruce, este plina de harul lui Dumnezeu. Daca nu ar fi existat harul, omenirea ar fi fost nimicita inca din primele clipe, odata cu caderea lui Adam.

Daca credinciosii timpurilor vechi-testamentale se aflau sub autoritatea unei legi morale si vesnice, aceasta nu inseamna ca ei nu se aflau si sub harul lui Dumnezeu, care i-a eliberat si pe ei, ca si pe noi, de condamnarea Legii, atunci cand ea era calcata.

2) A doua consecinta a interpretarii gresite a acestui text este urmatoarea: Daca pacatul nu mai stapaneste asupra celor ce se afla “sub har”, inseamna ca el stapaneste asupra celor ce se afla “sub Lege”, adica asupra credinciosilor din timpurile Vechiului Testament. Intrebarea care se ridica este urmatoarea: Daca credinciosii Vechiului Testament , aflati “sub Lege”, se aflau sub stapanirea pacatului, de ce erau considerati de Dumnezeu neprihaniti ?

Despre patriarhul Iov, Biblia spune, citand chiar cuvintele lui Dumnezeu: “Este un om fara prihana si curat la suflet, care se teme de Dumnezeu si se abate de la rau” ( Iov 1, 1.8; 2,3 ). Cum ar fi putut Iov sa fie neprihanit si curat la suflet daca el se afla “sub Lege,” deci sub stapanirea pacatului, conform interpretarii eronate a textului din Romani 6,14 ?

Aceeasi nedumerire ar aparea si in cazul lui  Avraam, pe care Dumnezeu il numeste “prietenul Meu” ( Isaia 41,8 ), sau in cazul lui Noe, despre care raportul Scripturii ne spune ca “era un om neprihanit si fara pata intre cei din vremea lui” ( Geneza 6,9 ). La fel ni se spune despre Enoh, ca “a umblat cu Dumnezeu, apoi nu s-a mai vazut pentru ca l-a luat Dumnezeu” ( Geneza 5,24 ). Si exemplele pot continua. Cum ar fi putut toti acesti oameni sa-I fie placuti lui Dumnezeu, daca ei, aflandu-se “sub Lege”, ar fi fost stapaniti de puterea pacatului ?

3) Absurditatea interpretarii textului din Romani 6,14 in sensul aratat mai sus este evidenta. Sa ne gandim acum la notiunea de pacat care apare in textul lui Pavel. Apostolul afirma ca “pacatul nu va mai stapani asupra voastra, pentru ca nu sunteti sub Lege, ci sub har”. Daca Legea lui Dumnezeu nu ar mai fi o norma morala in timpurile Noului Testament, nu ar trebui sa dispara si notiunea de “pacat” ?

Totusi,  Biblia vorbeste mult despre pacat si pe paginile Noului Testament, definindu-l ca fiind “faradelege”: “Oricine face pacat , face si faradelege; si pacatul este faradelege” ( 1 Ioan 3,4 ). Daca crestinii nu se mai afla sub autoritatea si administrarea Legii, de unde apare atunci notiunea de pacat ?

In concluzie, apostolul Pavel nu vorbeste in acest text despre Legea lui Dumnezeu, de autoritatea carei crestinii sunt eliberati prin jertfa lui Christos, ci de cu totul altceva. De altfel, in alte pasaje din Epistola catre Romani, acelasi apostol demonstreaza ca crestinii se afla, intr-un anumit sens, “sub Lege”. Daca nu ar fi asa, el nu ar fi scris: “

     “Legea, negresit, este sfanta, si porunca este sfanta, dreapta si buna” ( Romani 7,12 ).

“Deci prin credinta desfiintam noi Legea ? Nicidecum. Dimpotriva, noi intarim Legea”   ( Romani 3,31 )

Asadar, Romani 6,14 ne transmite un mesaj incurajator si clar: “Daca credeti in Christos si jertfa Sa, voi nu mai sunteti sub condamnarea Legii, caci ati fost iertati prin harul lui Dumnezeu. Voi veti implini cerintele Legii din dragoste fatza de Dumnezeu si recunostinta fatza de indurarea Lui. Ca urmare, pacatul nu va mai stapani in vietile voastre, caci nu mai sunteti sub condamnarea Legii, ci sub puterea iertatoare a harului lui Christos.”

Vor fi toti oamenii mantuiti ?

In lume circula o teorie deosebit de atractiva, mai ales pentru oamenii care nu sunt in cele mai bune relatii cu Dumnezeu si cu semenii lor. Teoria poarta numele de “universalism” si sustine ca, in final, toti oamenii vor fi mantuiti, indiferent cat de grave le sunt pacatele si indiferent daca se pocaiesc sau nu de ele.

Conform acestei teorii, monstrii cu chip uman ca: Adolf Hitler, Pol Pot, Torquemada, Stalin sau Osama bin Laden isi vor gasi locul langa Dumnezeu, bucurandu-se de mantuire ca orice credincios sincer si devotat.

Scripturile sunt pline de pasaje care ne arata ca, intr-adevar, Dumnezeu Si-ar dori ca toti oamenii sa fie mantuiti. Fiind Tatal nostru, al tuturor, ca orice tata El ar dori ca toti copiii sa fie langa El, salvati si in siguranta. Iata doar cateva din textele biblice care vorbesc despre aceasta mare dorinta a lui Dumnezeu:

“Lucrul acesta este bun si bine primit inaintea lui Dumnezeu, Mantuitorul nostru, care voieste ca toti oamenii sa fie mantuiti si sa vina la cunostinta adevarului” ( 1 Timotei 2,3.4 )

“Noi muncim, in adevar, si ne luptam, pentru ca ne-am pus nadejdea in Dumnezeul cel viu, care este Mantuitorul tuturor oamenilor” ( 1 Timotei 4,10 ).

“Caci harul lui Dumnezeu, care aduce mantuire pentru toti oamenii, a fost aratat…” ( Tit 2,11 )

     “Intoarceti-va la Mine si veti fi mantuiti toti cei ce sunteti la marginile pamantului” ( Isaia 45,22 )

     “Domnul nu intazie in implinirea fagaduintei Lui, cum cred unii, ci are o indelunga rabdare pentru voi si doreste ca niciunul sa nu piara, ci toti sa vina la pocainta” ( 2 Petru 3,9 )

Este evident ca dorinta Tatalui ceresc este ca toti oamenii sa fie mantuiti si sa se bucure de darul vietii vesnice. Insa existenta unei dorinte este o garantie ca ea va deveni realitate ? In timp ce Biblia ne asigura de cele mai bune ganduri, planuri si dorinte ale lui Dumnezeu cu privire la mantuirea tuturor oamenilor, tot ea ne coboara cu picioarele pe pamant, aratandu-ne ca mantuirea nu va fi primita de toti.

Desi Dumnezeu le intinde mana iertarii tuturor oamenilor, nu toti oamenii intind mana impacarii cu El, ca sa poata primi darul mantuirii.

Unul din adevarurile fundamentale pe care le gasim pe paginile Bibliei este acela ca “Dumnezeu este dragoste” ( 1 Ioan 4,8 ). Dragostea reprezinta insasi natura Sa. Insa, pentru ca dragostea sa fie dragoste, ea trebuie sa respecte libertatea de alegere a celui iubit, libertatea de a spune Da sau Nu. Dragostea cu sila nu este posibila. De aceea exista atatea inimi frante si atatea divorturi.

Oare cum ar arata cerul daca Dumnezeu l-ar umple cu oameni care nu doaresc sa fie acolo ? Cum ar putea un Dumnezeu al iubirii sa-i aduca pe toti oamenii langa El in ciuda vointei lor ? Si aceasta nu pentru un an, nici pentru un secol, nici pentru un mileniu, ci pentru vesnicie…

Nu, Dumnezeu nici nu vindeca, nici nu mantuieste pe nimeni impotriva vointei lui. De fapt, la judecata finala, Dumnezeu va oferi fiecarui om exact ceea ce a ales in viata: fie viata vesnica, fie pieirea vesnica.

O ilustrare a ceea ce se intampla in privinta mantuirii omului este Proclamatia de Emancipare semnata de presedintele american Abraham Lincoln pe data de 1 ianuarie 1863. Prin acest decret, toti sclavii erau declarati liberi. In felul acesta, Raboiul Civil a fost recunoscut in final ca fiind un razboi pentru eliberarea sclavilor.

La opt luni de la terminarea razboiului, pe 18 decembrie 1865, a fost ratificat Amendamentul 13 din Constitutie, prin care era declarat sfarsitul sclaviei. Odata cu intrarea in vigoare a documentului, orice sclav de pe teritoriul american era declarat liber.

Cu toate acestea, nu toti sclavii au devenit liberi. Si aceasta din diferite motive. Pentru ca un sclav sa devina liber era necesar sa fie indeplinite cateva conditii:

– Sclavul sa afle vestea cea buna a eliberarii

– Dupa ce a auzit vestea eliberarii, el trebuia sa creada ca este adevarata

– Sclavul trebuia sa creada ca acest decret il privea si pe el, nu doar pe alti sclavi

– Odata ce a auzit si a crezut in aceasta Proclamatie de Emancipare, el trebuia sa refuze sa mai fie sclav, sa iasa din starea de sclavie si sa ceara ajutorul guvernului pentru a ramane liber.

Istoria Statelor Unite ne arata ca, desi Proclamatia de Emancipare a fost data, nu toti sclavii au devenit liberi. De ce ? Din diferite motive: unii nu au auzit de acest decret; altii au auzit de el, dar nu au crezut in el; iar altii , pur si simplu, nu au dorit sa devina liberi.

In mod asemanator, pe crucea Golgotei Domnul Iisus a semnat decretul de eliberare a intregului neam omenesc din sclavia pacatului. “Documentul”, semnat si parafat cu insusi sangele Fiului lui Dumnezeu, garanteaza eliberarea tuturor oamenilor: barbati si femei, saraci si bogati, oameni simpli sau educati, copii si batrani. Toti au acces la iertarea lui Dumnezeu si, in final, la mantuire.

De ce, totusi, nu vor fi mantuiti toti oamenii ? Din aceleasi motive diverse: unii nu aud vestea cea buna a eliberarii lor di robia pacatului ( Evanghelia ), altii o aud dar nu cred in ea, iar altii pur si simplu nu doresc sa fie mantuiti.

Mantuirea nu este o afacere intre Dumnezeu si om, ci un dar oferit de El fara plata, dupa cum ne asigura si apostolul Pavel in epistolele sale: “Fiindca plata pacatului este moartea, dar darul fara plata al lui Dumnezeu este viata vesnica in Iisus Christos, Domnul nostru” ( Romani 6,23 ).

Si pentru ca mantuirea nu este o afacere, in acest domeniu legea cererii si ofertei nu functioneaza. Oferta lui Dumnezeu de a da mantuire nu se regleaza dupa cererea omului. Dimpotriva, oferta este cat se poate de generoasa, atat de generoasa incat ii cuprinde pe toti oamenii din toate epocile, toate culturile si de pe toate meridianele lumii.

Marea problema nu este oferta limitata de mantuire din partea lui Dummnezeu, ci cererea limitata de mantuire din partea omului. Putini, mult prea putini oameni accepta darul mantuirii. Desi nu-i costa nimic…

Vestea cea buna a mantuirii ( Evanghelia ) este adusa tuturor, prin har. Dar ea trebuie primita personal, prin credinta.

Ce spune Biblia despre homosexualitate

     Homosexualitatea este un subiect deosebit de actual in societatea contemporana. Spre deosebire de epocile trecute, cand practicile homosexuale erau condamnate de majoritatea societatii, astazi ele sunt privite ca fiind acceptabile, fiind chiar promovate de mass-media si de unele grupuri care lupta pentru drepturile minoritatilor sexuale.

     Ce are de spus Biblia in aceasta privinta ? Practicile homosexuale sunt permise sau, dimpotriva, sunt condamnate de Cuvantul lui Dumnezeu ?

 

Inapoi la origini – Creatiunea

Raportul Genezei ne arata ca barbatul si femeia au fost creati unul pentru altul, cei doi formand o unitate:

Domnul Dumnezeu a zis: “Nu este bine ca omul sa fie singur; am sa fac un ajutor potrivit pentru el” ( Geneza 2,18 ).

“De aceea va lasa omul pe tatal sau si pe mama sa si se va alipi de nevasta sa;  si se vor face un singur trup” ( Geneza 2,24 ).

Din aceasta unire trebuiau sa apara copiii, in felul acesta rasa umana crescand si inmultindu-se:

     “Dumnezeu i-a binecuvantat si Dumnezeu le-a zis: “Cresteti, inmultiti-va, umpleti pamantul si supuneti-l…” ( Geneza 1,28 ).

Conform planului Creatorului, relatia dintre barbat si femeie trebuia sa fie permanenta si monogama. Nu ni se da niciun indiciu ca la Creatiune Dumnezeu ar fi ingaduit si altfel de relatii sexuale: cu parteneri multipli ( poligamie ), cu parteneri de acelasi sex ( homosexualitate ) sau cu animale ( zoofilie ).

Ordinea stabilita de Creator in privinta sexualitatii, ca trasatura esentiala a existentei si personalitatii umane, rezulta din crearea celor doua sexe distincte:

     “Dumnezeu a facut pe om dupa chipul Sau, l-a facut dupa chipul lui Dumnezeu; parte barbateasca si parte femeiasca i-a facut” ( Geneza 1,27 ).

Din acest punct de vedere, homosexualitatea reprezinta o depasire si o incalcare a limitelor stabilite de Creator, o incalcare a ordinii Creatiei. Renuntarea la propria sexualitate si preluarea rolului sexului opus, asa cum se intampla intr-o relatie homosexuala sau lesbiana, inseamna desacralizarea ordinii divine a Creatiei.

Mai mult decat atat, Insusi Dumnezeu, in calitate de Creator, este insultat prin aceste practici, caci este scris in repetate randuri pe paginile Bibliei:

Fiti sfinti, caci Eu sunt sfant, Eu, Domnul Dumnezeul vostru!” ( Leviticul 19,2; vezi si Leviticul 11,44; 20,7.26; 1 Petru 1,15.16, etc. )

Cum priveste Biblia relatiile homosexuale ?

1) Relatiile homosexuale sunt considerate de Scripturi ca fiind o “uraciune”:

     “Sa nu te culci cu un barbat cum se culca cineva cu o femeie. Este o uraciune” ( Leviticul 18, 22 ).

Caracterul degradant al relatiilor homosexuale rezulta si din faptul ca, in Biblie, acestea sunt puse alaturi de zoofilie, care incalca principiul conform caruia sexualitatea umana trebuie sa fie impartasita numai cu alte fiinte umane.

“Sa nu te culci cu o vita ca sa te pangaresti cu ea. Femeia sa nu se apropie de o vita ca sa curveasca cu ea. Este o mare miselie. Sa nu va spurcati cu niciunul din aceste lucruri, caci prin toate aceste lucruri s-au spurcat neamurile pe care le voi izgoni dinaintea voastra” ( Leviticul 18, 23.24 ).

Relatiile homosexuale destabilizeaza comunitatea si il pangaresc moral pe individ, indiferent daca acesta este victima sau faptas. In intreg Pentateucul, relatiile homosexuale sunt singurele relatii sexuale carora li se ataseaza termenul de “uraciune”.

2) Desi sunt putine texte biblice care abordeaza subiectul homosexualitatii, este demn de observat ca toate condamna categoric aceste practici. Biblia nu ofera nicio portita de scapare, nicio exceptie care ar permite, in anumite circumstante, practicile homosexuale.

Pedepsirea aspra a Sodomei si Gomorei de catre Dumnezeu este legata, printre altele, si de aceste practici homosexuale care ajunsesera sa fie un mod de viata pentru majoritatea locuitorilor cetatilor din valea Iordanului ( vezi Geneza 19 ).

3) La circa patru milenii de la Creatiune, Noul Testament nu aduce nicio noutate in privinta atitudinii categorice de dezaprobare si condamnare a practicilor homosexuale.

Scriindu-le credinciosilor din Roma, apostolul Pavel se refera si la aceste practici homosexuale in aceeasi nota de dezaprobare:

     “Tot astfel si barbatii au parasit intrebuintarea fireasca a femeii, s-au aprins in poftele lor unii pentru altii, au savarsit parte barbateasca cu parte barbateasca lucruri scarboase si au primit in ei insisi plata cuvenita pentru ratacirea lor. Fiindca n-au cautat sa pastreze pe Dumnezeu in cunostinta lor, Dumnezeu i-a lasat in voia mintii lor blestemate ca sa faca lucruri neingaduite. Si macar ca stiu hotararea lui Dumnezeu ca cei ce fac asemenea lucruri sunt vrednici de moarte, totusi ei nu numai ca le fac, dar si gasesc de buni pe cei ce le fac” ( Romani 1,27.28.32 )

Sunt de remarcat expresiile folosite de Pavel in legatura cu homosexualitatea: “lucruri scarboase”, “lucruri neingaduite”, “ratacire”, “vrednici de moarte”. Toate acestea denota ca crestinismul primar, asa cum s-a nascut din mainile Fiului lui Dumnezeu, nu a acceptat asemenea practici in sanul lui.

4) Cartea Apocalipsei contine in finalul ei doua liste de pacate, care ii vor impiedica pe cei ce se complac in ele sa mosteneasca viata vesnica.

Cat despre fricosi, necredinciosi, scarbosi, ucigasi, curvari, vrajitori, inchinatori la idoli si toti mincinosii, partea lor este iazul care arde cu foc si cu pucioasa, adica moartea a doua” ( Apocalipsa 21,8 ).

“Afara sunt cainii, vrajitorii, curvarii, ucigasii, inchinatorii la idoli si oricine iubeste minciuna si traieste in minciuna” ( Apocalipsa 22,15 ).

Daca aceste doua liste nu sunt concludente in ceea ce priveste relatiile homosexuale, lista apostolului Pavel din 1 Corinteni ne clarifica un lucru cert: Daca practicile homosexuale nu sunt invinse si pasasite, ele ii vor exclude pe cei ce le practica din Imparatia lui Dumnezeu.

“Nu stiti ca cei nedrepti nu vor mosteni Imparatia lui Dumnezeu ? Nu va inselati in privinta aceasta; nici curvarii, nici inchinatorii la idoli, nici precurvarii, nici malahii, nici sodomitii, nici hotii, nici cei lacomi, nici betivii, nici defaimatorii, nici hraparetii nu vor mosteni Imparatia lui Dumnezeu” ( 1 Corinteni 6, 9.10 ).

 

Exista speranta pentru homosexuali ?

Da, exista speranta ! Domnul Christos le promite tuturor pacatosilor care vin la El: “Pe cel ce vine la Mine nu-l voi izgoni afara” ( Ioan 6, 37 ). Cu o conditie insa: pacatul sa fie marturisit si parasit. Dumnezeu se angajeaza sa ofere putere nelimitata celui care vrea sa invinga pacatul. Duhul Sfant este la dispozitia fiecarui om si doar El poate transforma natura noastra pacatoasa intr-o natura divina. Dovada ? Chiar apostolul Pavel confirma acest adevar in aceeasi Epistola catre corinteni:

“Si asa erati unii din voi. Dar ati fost spalati, ati fost sfintiti, ati fost socotiti neprihaniti in Numele Domnului Iisus Christos si prin Duhul Dumnezeului nostru” ( 1 Corinteni 6,11 ).

Sabat saptamanal sau sabat lunar ?

 

 O doctrina „aruncata in aer”

Spre sfarsitul secolului trecut, in lumea crestina a aparut o miscare care isi propune sa schimbe radical conceptul de zi de odihna si inchinare. Daca pana atunci disputele teologice se rezumau la stabilirea adevaratei zile de odihna la care se refera Porunca a patra a Decalogului, intre ziua a saptea a saptamanii ( sambata ) si ziua intai a saptamanii ( duminica ), acum pe scena disputelor a aparut o noua doctrina referitoare la ziua de odihna: sabatul lunar.

Asa cum se stie, cele mai multe confesiuni crestine respecta ca zi de odihna si inchinare prima zi a saptamanii ( duminica ). Exista totusi si confesiuni si grupari crestine care inteleg ca Porunca a patra a Decalogului trebuie implinita asa cum a fost lasata de Creator, respectand ca zi de odihna si inchinare ziua a saptea a saptamanii ( sambata ).

Sustinatorii sabatului lunar vin insa cu o cu totul alta invatatura: Sabatul Poruncii a patra nu este nici sambata, nici duminica, ci el trebuie calculat potrivit unui „calendar al Creatorului”, bazat pe fazele Lunii.

Conform acestui calendar lunar, prima zi a lunii este luna noua, respectata ca o zi de sarbatoare. Dupa ziua lunii noi, se numara sase zile, ajungandu-se la ziua a 8-a a lunii, considerata zi de sabat. Dupa alte sase zile se ajunge la ziua a 15-a a lunii, de asemenea zi de sabat. In mod asemanatoar se ajunge la zilele a 22-a si a 29-a a lunii, si ele considerate sabate.

In „calendarul Creatorului” zilele nu au nume, ci doar numere, considerandu-se ca numele zilelor calendarului gregorian, folosit astazi in majoritatea statelor lumii, sunt de origine pagana, caci la originea lor se afla nume de zei.

Conform acestui calendar, in fiecare luna zilele de sabat cad invariabil in zilele de 8, 15, 22 si 29, ceea ce inseamna ca, potrivit calendarului gregorian, aceste sabate pot cadea in oricare din zilele saptamanii: de la duminica pana sambata.


1 ( Luna Noua  )

2        3       4       5       6      7      8  ( Sabat lunar )

9       10     11      12     13    14    15 ( Sabat lunar  )

16      17     18     19     20    21    22 ( Sabat lunar )

23      24      25    26     27    28     29  ( Sabat lunar )

 

Intre adeptii sabatelor lunare exista insa multa confuzie. Cei mai multi nu iau in calcul ziua lunii noi ( prima zi a lunii ) atunci cand socotesc cele sase zile pana la primul sabat al lunii. Astfel, se ajunge la zilele de 8, 15, 22 si 29, considerate sabate.

Exista insa si sabatarieni lunari ( o minoritate ) care socotesc si ziua lunii noi intre cele sase zile pana la primul sabat al lunii. In felul acesta se ajunge la zilele de 7, 14, 21 si 28 ale lunii, considerate ca zile de sabat.

1 ( Luna Noua )   2        3       4       5       6      7  ( Sabat lunar )

8                             9       10     11     12     13   14  ( Sabat lunar )

15                          16      17     18     19     20    21  ( Sabat lunar )

22                        23      24      25    26     27     28  ( Sabat lunar )

29

Sustinatorii sabatului lunar afirma cu tarie ca acestea sunt adevaratele sabate cerute de Creator, pentru a fi sfintite potrivit Poruncii a patra. Ei cred ca aceasta „lumina” trebuie dusa lumii intregi, aceasta fiind ultima sansa a ei. De aici si numele miscarii „World’s Last Chanse”  ( WLC – „Ultima Sansa  a Lumii” ), o miscare foarte activa pe internet, care aduna adepti mai ales dintre confesiunile sabatariene: evrei mesianici, adventisti de ziua a saptea, credinciosi ai Bisericii lui Dumnezeu si alti neoprotestanti pazitori ai Sabatului saptamanal.

Multimea articolelor atent documentate si prezentarile video de calitate dovedesc faptul ca in spatele miscarii sabatului lunar se afla minti inteligente, care cunosc Scriptura si stiu sa o foloseasca  pentru a-si sustine doctrina. Vom vedea insa, daca multimea argumentelor lor pot combate adevarul simplu al Scripturii, aflat la indemana oricarui suflet care-l cauta cu sinceritate.

 

     „Fatza nevazuta a Lunii”

Din informatiile detinute pana in prezent, exista doua piste care ne duc la originea invataturii despre sabatul lunar. Prima dintre ele ne trimite la sfarsitul anilor ’80 ai secolului trecut cand, dupa moartea lui Helbert Armstrong ( Apostolul ), liderul Bisericii Mondiale a lui Dumnezeu          ( WWCG ), aceasta biserica s-a divizat in mai multe fractiuni.

Fiecare dintre acestea au fost conduse de lideri evanghelisti care si-au format propriile biserici cu cate o doctrina specifica. Unul dintre acesti lideri, John D. Keyser, dupa ce a studiat scrierile filosofului evreu Filo din Alexandria ( Filo Iudeul: 15 i.Chr. – 54 d.Chr. ), a ajuns la concluzia ca sabatele cerute de Creator in Porunca a patra trebuie calculate dupa fazele Lunii si nu dupa saptamanile calendarului gregorian.

Acest Filo Iudeul sustinea ca primele trei zile ale Creatiei nu se socotesc ca timp, ele fiind „non-days”.Conform teoriei lui, prima saptamana ( shabuach ) a inceput de fapt odata cu ziua a patra ( luna noua ), ziua in care au fost create Soarele si Luna. Acelasi filosof iudeu ( profund elenist in convingerile sale ! ) a lasat sa se inteleaga ca preotii evrei din perioada templului stabileau sabatele in functie de fazele Lunii si nu dupa ciclul saptamanal continuu ( afirmatie care insa nu poate fi dovedita nici stiintific, nici istoric si nici scriptural ).

O alta pista ne este prezentata de Wikipedia si afirma ca primul pazitor al sabatului lunar a fost Johnatan David Brown, un muzician si inginer de sunet din Oklahoma, producator de albume muzicale crestine. Se stie despre acest personaj ca in 1989 a facut un vot de nazireu, iar intre anii 1992-1994 a facut inchisoare si a platit amenzi considerabile, fiind acuzat de sperjur si activitati rasiste in complicitate cu membri ai Ku Klux Klan-ului.

Brown pretinde ca in perioada detentiei a auzit o voce care i-a descopeirt adevarul despre sabatul lunar. Studiind acest subiect, si-a prezentat concluziile intr-o carte despre „Tinerea vremurilor hotarate ale lui Yahwe”. In lucrarea sa, Brown sustine calendarul lunar babilonian, speculand ca evreii din antichitate au folosit acelasi calendar.

Se pare ca in prezent Brown se concentreza asupra muzicii, lasand predicarea sabatului lunar in seama altor „apostoli” ai noii doctrine.

 

     Cate ceva despre masurarea timpului la evrei

Calendarul ebraic timpuriu era adaptat nevoilor unui popor care nu avea nici ceasornice, nici calendare tiparite, nici cunostinte avansate de astronomie. Acest calendar se baza pe cateva principii simple:

1) Ziua ( „yom” ) incepea la apusul soarelui si dura pana la apusul urmator ( sustinatorii sabatului lunar calculeaza zilele de la rasarit la rasarit ! ).

     In Leviticul 23,32, exista o porunca explicita cu privire la Ziua Ispasirii din ziua a 10-a a lunii a 7-a: „Aceasta sa fie pentru voi o zi de sabat, o zi de odihna si sa va smeriti sufletele in ziua aceasta: din seara zilei a 9-a pana in seara urmatoare sa praznuiti sabatul vostru”.

Confor textului din Deuteronomul 16,6, prin „seara” se intelege apusul soarelui: „Acolo sa jertfesti Pastele, seara, la apusul soarelui, pe vremea iesirii tale din Egipt”. Asadar, Ziua Ispasirii incepea in seara zilei a 9-a, odata cu apusul soarelui, si se incheia al apusul urmator.

De asemenea, indrumarile date poporului Israel cu privire la curatire dovedesc faptul ca ziua se incheia seara, la apusul soarelui. In Numeri 19,16.19 ni se spune ca un om care devenise  necurat din punct de vedere ceremonial redevenea curat dupa sapte zile, seara, in urma unor ritualuri de curatire.

In Leviticul 22,6.7 gasim un alt argument ca ziua se masura de la un apus de soare la altul: „Cine se va atinge de aceste lucruri va fi necurat pana seara; sa nu manance din lucrurile sfinte decat dupa ce isi va scalda trupul in apa. Dupa apusul soarelui va fi curat…”

Asadar, un om care era „necurat pana seara” redevenea curat „dupa asfintitul soarelui”, dovedind inca o data ca evreii masurau zilele de la un apus la altul, conform raportului Genezei: „Astfel a fost o seara si apoi a fost o dimineata; aceasta a fost ziua intai…a doua… a treia… a patra… a cincea… a sasea” ( Geneza 1,5.8.13.19.23.31).

Este de remarcat ca si alte popoare antice ( de ex. babilonienii ) incepeau ziua la apusul soarelui. Doar egiptenii calculau zilele de la rasaritul soarelui. Calculul zilelor de la miez de noapte provine de la romani si nu are nicio legatura cu Scriptura.

2) Saptamana ( „shabuach” ) era formata dintr-un grup de sapte zile, ultima fiind zi de odihna – Sabatul saptamanal ( „Shabbat” ). Saptamana reprezinta unicul element de timp inglobat in Decalog ( Porunca a patra ), fiind intalnita inca de la Creatiune.

Deoarece primele trei zile ale Creatiei au fost numarate inainte de crearea Soarelui si a Lunii in ziua a patra, saptamana este complet independenta de miscarile astrelor, respectiv de fazele Lunii sau de miscarea de revolutie a Pamantului in jurul Soarelui. Ciclul saptamanal, delimitat de Sabat, a fost opera exclusiva a Creatorului, el nedepinzand de niciun sistem calendaristic care a functionat vreodata pe pamant. El nu are hotare naturale, fiind masurabil doar prin porunca Creatorului.

Evreii si crestinii sustin ideea unui ciclu saptamanal continuu, care s-a derulat de la Creatie pana in zilele noastre si care a fost respectat de toti copiii lui Dumnezeu din toate timpurile. Desi nu-si propune sa ne demonstreze acest adevar, Biblia ne ofera totusi cateva indicii in sensul acesta:

– Cu ocazia Potopului ( anul 1656 de la Creatie ), Noe a verificat daca apele s-au retras de pe fatza pamantului, dand drumul unui porumbel din sapte in sapte zile ( Geneza 8, 8-12 ).

– Notiunea de „saptamana” apare si in cazul casatoriei lui Iacov cu Lea si Rahela ( Geneza 29, 27.28 ).

Aceste indicii ne arata ca ciclul saptamanal neintrerupt a fost cunoscut si respectat chiar inainte de aparitia celor trei religii abraamice: iudaismul, crestinismul si islamul.

3) Luna ebraica ( „yerach” – luna si „chadesh” – luna noua ) incepea intotdeauna cu ziua lunii noi, o zi speciala, celebrata cu trambite si sacrificii ( vezi Numeri 10,10; 28, 11-14 ). In Scripturi, zilele de luna noua sunt amintite adesea alaturi de Sabate si alte sarbatori ( vezi 2 Imparati 4,23; Isaia 1,13.14; 66, 23 ).

Dovada ca luna incepea cu ziua lunii noi o gasim in 1 Samuel 20,24-27 , pasaj in care ni se relateaza despre fuga lui David de la curtea lui Saul. Se aminteste de luna noua ( vers. 24 ) si de „a doua zi a lunii noi” ( vers. 27 ), ceea ce confirma informatia ca fiecare luna incepea cu ziua lunii noi. Asadar, daca ciclul saptamanal era delimitat de ziua a saptea ( Sabatul saptamanal ), luna la evrei era reglementata de fazele Lunii.

Prima luna a anului ebraic a fost considerata luna iesirii israelitilor din Egipt, respectiv luna Abib, „luna spicelor”. Mai tarziu, luna Abib a fost redenumita Nisan, asa cum este cunoscuta si astazi ( vezi Exodul 23,15; 34, 18; Deuteronomul 16,1; Estera 3,7 ).

Desemnarea lunii Abib ( „luna spicelor” ) ca prima luna a anului ebraic nu inseamna ca evreii au trecut de la un eventual calendar solar la unul lunar, ci pur si simplu ea a fost considerata ca prima luna a anului, marcand prima luna de libertate pentru poporul evreu tinut rob in Egipt.

Desi erau 12 luni ( vezi 1 Imparati 4,7 ), ca si la egipteni si babilonieni, nu avem multe informatii despre numele lunilor ebraice inainte de exilul babilonian. Se cunosc doar numele lunilor Abib ( prima luna – Exodul 13,4; 23,15; Deuteronomul 16,1 ), Zif ( luna a doua – 1 Imparati 6,1 ), Etanim ( luna a saptea – 1 Imparati 8,2 ) si Bul ( luna a opta – 1 Imparati 6,38 ).

Inainte de exil, Biblia se refera la lunile anului mai degraba indicand numarul decat numele lor, care, de altfel, erau denumiri canaanite, limba ebraica fiind inrudita indeaproape cu limbile Canaanului.

Biblia nu specifica numarul zilelor unei luni, insa cel mai probabil lunile au fost determinate de observarea directa a fazelor Lunii. Deoarece fazele Lunii se repeta dupa fiecare lunatie, care dureaza 29,5 zile, luna noua reapare in seara zilei a 29-a sau a 30-a a lunii.

Lunile aveau un numar de 29 sau 30 de zile, lungimea lor depinzand de vizibilitatea Lunii noi in seara zilei a 29-a. Daca Luna era vizibila in seara zilei a 29-a, dupa apusul soarelui, ziua care incepea devenea ziua lunii noi. Daca cerul din seara zilei a 29-a era innorat, ziua urmatoare devenea a 30-a zi a lunii respective. Insa dupa a 30-a zi, intotdeauna ziua care urma era ziua lunii noi, indiferent daca Luna era vizibila sau nu. Astfel, in cursul anului puteau exista doua sau trei luni de cate 30 de zile.

Calendarul lunar ebraic avea insa un inconvenient: cele 12 luni se terminau cu 11 zile mai devreme decat un an solar complet care avea acelasi punct de plecare. Un astfel de calendar avea nevoie de ajustari pentru a tine pasul cu anotimpurile.

Corectia se facea adaugandu-se cate o luna ( a 13-a ) la fiecare doi sau trei ani ( la luna Adar I se aduga luna Adar II ). In felul acesta se mentinea prima luna a anului ( Nisan ) in pas cu secerisul orzului ( „luna spicelor” ).

Nici calendarul solar folosit astazi in cele mai multe tari nu este perfect. Diferenta intre calendarul solar si cel lunar consta in faptul ca anul solar este cu un sfert de zi mai scurt decat timpul unei rotatii complete a Pamantului in jurul Soarelui, pe cand anul lunar este mai scurt cu 11 zile. Ajustarea calendarului solar ( gregorian ) se face o data la patru ani, prin adaugarea unei zile lunii februarie ( an bisect ).

Calendarul evreilor era un calendar lunar, mostenit probabil de la stramosii lor semiti, insa care, prin ajustarile de rigoare, devenea un calendar lunisolar. In timpul sedeii lor in Egipt, evreii au putut tine calendarul lor lunisolar traind separat in tinutul Gosen, chiar daca egiptenii aveau un calendar solar fix de 365 de zile.

4) Anul ebraic era reglementat dupa sezonul strangerii recoltei. Exista un an religios, de la luna Nisan la urmatoarea luna Nisan ( prima luna a anului, numita si „luna spicelor” ), format din 12  sau 13 luni. Acest an incepea primavara. Exista si un an civil, de la luna Tisri pana la urmatoarea luna Tisri, care incepea toamna.

 

     Partea „intunecata” a sabatului lunar

Sustinatorii doctrinei sabatului lunar aduc o multime de argumente pentru a dovedi ca evreii antici respectau Porunca a patra a Decalogului nu prin pazirea Sabatului saptamanal, ci a sabatelor lunare, care intotdeauna cadeau in zilele de 8,15,22 si 29 ale lunii.

Multimea argumentelor bazate pe texte biblice ii pot deruta cu usurinta pe unii crestini, mai ales pe cei sabatarieni. Mantuitorul Insusi ne atrage atentia ca in cursul istoriei urmau sa apara multi Christosi mincinosi si proroci mincinosi, pe care Satana ii va folosi ca „sa insele, daca va fi cu putinta, chiar si pe cei alesi” ( Matei 24,24 ).

Insa un studiu atent al acestor „argumente”, insotit de rugaciune pentru iluminarea Duhului Sfant, ne va ajuta sa observam partea intunecata a doctrinei sabatului lunar. Unele din aceste argumente dovedesc faptul ca sustinatorii sabatului lunar fac o mare confuzie intre Sabatele saptamanale, vizate de Porunca a patra, si care cadeau intotdeauna in ziua a saptea a saptamanii ( sambata ), si sabatele ceremoniale ( prezentate in Leviticul 23 ), care puteau cadea in oricare zi din saptamana.

Alte „argumente” ale sustinatorilor sabatului lunar sunt pure speculatii, fara niciun temei scripturistic, istoric si logic. Si, in sfarsit, alte „argumente” folosite de acestia se bazeaza pe simple coincidente. Conform calendarului lunisolar, se intampla ca odata la cateva luni, Sabatele saptamanale sa coincida cu sabatele lunare din zilele de 8, 15, 22 si 29 ale lunii. Insa a transforma aceasta coincidenta ocazionala intr-un argument in favoarea teoriei ca toate Sabatele pazite de evrei cadeau in aceste zile este o eroare deosebit de grava.

Rostul acestui articol nu este acela de a demonta toate „argumentele” sustinatorilor sabatului lunar. In lumea bancara exista un principiu care poate fi aplicat la fel de bine si in teologie: nu trebuie sa cunosti toate bancnotele falsificate; este suficient sa o cunosti bine pe cea veritabila, pentru ca falsul, indiferent ce forma ar imbraca, sa fie demascat. De aceea, ma voi rezuma la cateva observatii care ne pot ajuta sa deosebim originalul de fals.

1) Ciclul saptamanal, delimitat de ziua a saptea ( Sabatul ), isi are origine in Creator. Inainte de crearea Soarelui si a Lunii in ziua a patra a Creatiei, numaratoarea zilelor saptamanii deja incepuse, ceea ce ne arata clar intentia Creatorului ca saptamana sa fie total independenta de orice miscare a astrelor.

Incercarea de a sustine ca numaratoarea zilelor saptamanii a inceput doar de la ziua a patra, odata cu luna noua, este o idee imprumutata de la filosoful elenist Filo Iudeul si nu are nimic de-a face cu vointa lui Dumnezeu.

Deoarece ciclul saptamanal neintrerupt este complet independent de miscarile Lunii si Soarelui, el fiind doar oglindirea vointei Creatorului, Porunca a patra din Decalog, care cere respectarea zilei a saptea ( sambata ) ca zi de odihna si inchinare, este o porunca profund morala. Ascultarea de cerintele ei sau igorarea lor arata calitatea relatiei omului cu Creatorul sau.

2) Cu privire la Sabatul saptamanal ( ziua a saptea – sambata ), exista un clar „asa zice Domnul”:

„Adu-ti aminte de ziua de odihna, ca s-o sfintesti. Sa lucrezi sase zile si sa-ti faci lucrul tau. Dar ziua a saptea este ziua de odihna inchinata Domnului Dumnezeului tau; sa nu faci nicio lucrare in ea, nici tu, nici fiul tau, nici fiica ta, nici robul tau, nici roaba ta, nici vita ta, nici strainul care este in casa ta. Caci in sase zile a facut Domnul cerurile, pamantul si marea si tot ce este in ele, iar in ziua a saptea S-a odihnit; de aceea a binecuvantat Domnul ziua de odihna si a sfintit-o” ( Exodul 20, 8-11 ).

Daca pentru Sabatul saptamanal exista o porunca clara din partea lui Dumnezeu, nu la fel stau lucrurile cu privire la sabatul lunar. In Scripturi nu exista o porunca clara si pe intelesul tuturor ca trebuie pazit sabatul lunar.

In Biblie nu ni se da nicio schita, niciun mod de a calcula sabatele lunare, care sa fie la indemana tuturor credinciosilor. Daca Dumnezeu ar fi intentionat sa respectam aceste zile ca sabate, El ar fi dat si porunci fara echivoc in acest sens si ne-ar fi pus la dispozitie si un sistem clar de calcul al lor. Biblia insa nu contine asa ceva.

3) O parte din sustinatorii sabatului lunar ( o minoritate ) considera ca zilele de 7, 14, 21 si 28 ale lunii trebuie respectate ca sabate. Este oare o coincidenta faptul ca si babilonienii aveau un calendar lunar in care aceleasi zile erau marcate ca zile speciale ? Doar ca la babilonieni, aceste zile erau considerate nefaste, aducand jertfe zeilor si abtinandu-se de la anumite activitati. Cel putin una din aceste zile, a 28-a, era zi de odihna la babilonieni.

Este interesant de observat ca in epoca romana caldeenii au renuntat la sistemul lor calendaristic, adoptand ciclul saptamanal neintrerupt, pe care insa l-au dedicat „ostirii cerurilor” ( saptamana astrologica ). Este oare potrivit ca un sistem calendaristic la care au renuntat chiar si paganii sa fie readus la viata de crestini ?

4) Aparatorii sabatului lunar sustin ca Scriptura nu specifica clar faptul ca saptamana trebuie sa fie un ciclu de sapte zile, ci doar ca noi trebuie sa lucram sase zile, iar a saptea sa ne odihnim. Aceasta idee speculativa incearca sa acopere o mare fisura pe care o prezinta doctrina sabatului lunar: „saptamanile” calendarului nu sunt cicluri constante de sapte zile, ci ele pot avea si opt sau chiar noua zile.

Explicatia este simpla: daca luna are 29 de zile, iar prima zi a lunii, fiind luna noua, nu se ia in calcul ( „non-day” ), inseamna ca prima saptamana a lunii are nu mai putin de opt zile ( ziua lunii noi, plus zilele de 2, 3, 4, 5, 6, 7 si a 8-a – sabat ).

1 ( Luna Noua  )  

2        3       4       5       6      7      8  ( sabat lunar ) = „saptamana” de 8 zile !

9       10     11     12     13    14    15 ( sabat lunar  )

16      17     18     19     20    21    22 ( sabat lunar )

23      24      25    26     27    28     29  ( sabat lunar )

Daca luna are 30 de zile, din care a 30-a zi a lunii si prima zi a lunii urmatoare ( luna noua ) sunt „non-days”, inseamna ca prima saptamana a lunii urmatoare are nu mai putin de noua zile.

Prima luna 

1 ( Luna Noua  )

2        3       4       5       6      7      8  ( sabat lunar )

9       10     11     12     13    14    15 ( sabat lunar  )

16      17     18     19     20    21    22 ( sabat lunar )

23      24      25    26     27    28     29  ( sabat lunar )

30


A doua luna

1 ( luna noua )

2        3        4       5      6        7      8 ( sabat lunar ) = „saptamana” de 9 zile !

Aceasta idee speculativa si irationala de a scoate din calculul timpului anumite zile, avand originea in filosofia elenistului Filo Iudeul, nu poate insa contrazice realitatea. Chiar daca unii numesc anumite zile „non-days” doar pentru a sustine o doctrina nebiblica, aceste zile exista, le traim si, mai mult decat atat, sunt luate in calcul atunci cand se face ajustarea calendarului lunar la miscarea de revolutie a Pamantului in jurul Soarelui.

O comparatie superficiala intre Porunca a patra a Decalogului si sabatul lunar pare sa duca la concluzia ca totul este OK. Zilele de 8, 15, 22 si 29 par sa respecte cerintele Poruncii a patra. Insa asemanarea dispare odata cu trecerea la luna urmatoare, cand „saptamana” nu mai are sapte zile, ci opt sau chiar noua zile.

Scriptura nu face deosebire intre „days” si „non-days” ( „zile” si „non-zile” ), insa face o deosebire clara intre zilele de lucru si cele de odihna ( Sabate ). Porunca a patra din Decalog specifica fara echivoc: „Sa lucrezi sase zile si sa-ti faci lucrul tau, dar ziua a saptea este ziua de odihna inchinata Domnului Dumnezeului tau…” ( Exodul 20, 9.10 ).

Ciclul saptamanal, asa cum a fost intocmit de Creaor inca din zorii Creatiei, este format din sapte zile ( nu din opt sau noua zile ! ) si este clar delimitat de ziua a saptea ( Sabatul ), nu de o zi oarecare din celelalte zile.

5) Ziua lunii noi nu este numita niciodata in Biblie Sabat, desi era o zi de sarbatoare in care muncile obisnuite erau intrerupte ( Amos 8,5 ), aveau loc mese de partasie ( 1 Samuel 20,5.18.27 ), aveau loc intruniri publice in locuintele profetilor ( 2 Imparati 4,23 ) si se aduceau jertfe ( 1 Cronici 23,31 ).

Biblia ne vorbeste despre originea Sabatului saptamanal, insa despre originea lunii noi nu ne spune nimic. Se stie insa ca popoarele semitice din Mesopotamia aveau un cult al Lunii ( zeul Sin ) mult mai important decat cultul solar.

In calitate de locuitor al unor cetati in care se pastra cultul Lunii ( Ur, Haran ), Avraam, desi a parasit cultul pagan al astrelor, a pastrat probabil modul semitic de masurare a timpului, transmitandu-l urmasilor sai. Faptul in sine nu e gresit, caci avem nevoie de masurarea timpului nu doar in saptamani, ci si in luni si in ani. Din acest punct de vedere, miscarea Lunii in jurul Pamantului era cea mai practica si mai simpla metoda de marcare a inceputului lunii pentru niste oameni care nu aveau nici ceasornice, nici calendare tiparite si care nu aveau nici cunostinte avansate de astronomie.

Insa, daca evreii antici marcau inceputul lunilor cu ziua lunii noi, acest fapt nu facea din ea o zi de Sabat. Este de remarcat ca Moise nu aminteste deloc luna noua intre Sabatele si sarbatorile religioase iudaice din Leviticul 23. El nu i-a dat lunii noi un statut oficial, ci a acceptat ziua doar ca pe o traditie omeneasca, fara sa aiba o acoperire intr-o porunca clara divina.

Mai mult decat atat, Scriptura nu trateaza ziua lunii noi ca pe o zi sfanta, oamenii credinciosi efectuand anumite lucrari in aceasta zi. Astfel, despre Noe ni se spune ca in ziua intai a lunii intai a ridicat invelitoarea corabiei ( Geneza 8,13 ). Despre Ezra ni se spune ca a calatorit in ziua lunii noi ( Ezra 7,9 ), iar prin profetul Hagai, Dumnezeu le porunceste iudeilor in ziua lunii noi sa se suie pe munte si sa aduca lemne pentru zidirea Templului ( Hagai 1,1.8 ). Iar in Exodul 40,2 gasim o porunca clara a lui Dumnezeu: „In ziua intai a lunii intai sa intinzi locasul cortului intalnirii”.

Toate aceste referinte scripturistice ne arata ca ziua lunii noi, desi era luata in considerare ca punct de inceput al lunilor, fiind era marcata cu trambite si jertfe, nu considerata o zi sfanta. Zilele lunii noi erau considerate sarbatori in traditia iudaica, nu insa si in Tora.

6) Babilonienii numeau luna plina „shapattu”/”shabattu”, un nume asemanator cuvantului ebraic „shabbat”. Cuvintele insa provin de la verbe diferite. „Shabbat”-ul ebraic provine de la verbul „shabbat” ( „a inceta lucrul” ), in timp ce „shabattu”-ul babilonian are la origine cuvantul sumerian „sa-bat” ( „jumatate – repaus” ). De asemenea, cuvantul babilonian „shapattu”/”shabattu”era folosit doar pentru ziua lunii noi, nu si pentru zilele de 7,14,21 si 28 ale lunii, considerate de babilonieni zile nefaste.

7) Daca evreii antici ar fi tinut sabatele lunare, nu pe cele saptamanale, asa cum sustin aparatorii sabatului lunar, atunci inseamna ca data Exodului ar fi cazut intr-o zi de sabat lunar: ziua a 15-a a lunii intai ( Numeri 33,3 ). In Deuteronomul 16,1 ni se spune ca ei au plecat din Egipt noaptea. Potrivit modului evreiesc de calcul al zilei ( de la apus la apus ), evreii au plecat din Egipt in noaptea celei de-a 15-a zi.

Daca zilele de 8, 15, 22 si 29 ale lunii ar fi fost respectate de evreii antici ca Sabate, inseamna ca Exodul a inceput intr-o zi de sabat lunar, pe care ei insa l-au calcat, pornind in lunga lor calatorie spre Canaan. Ar fi putut oare Dumnezeu sa le porunceasca evreilor sa calce o zi de Sabat, cand El Insusi a poruncit ca Sabatul sa fie sfintit ?

8) Sustinatorii sabatului lunar afirma ca zilele de 8, 15, 22 si 29 ale fiecarei luni sunt sabatele adevarate pe care trebuie sa le pazeasca orice om. Aici intervine insa o alta problema care nu trebuie neglijata. Atat evreii, cat si babilonienii aveau un calendar bazat pe fazele lunii. Insa metoda de calcul era diferita la evrei fatza de babilonieni.

Metoda evreilor era inclusiva, prima zi de la inceputul unei perioade fiind inclusa in total. Asadar, prima zi plus inca sapte zile duc la un total de opt zile. Prin contrast, metoda de calcul a babilonienilor era exclusiva. Prima zi nu era luata in calcul, asa ca prima zi plus inca sapte zile duc la un total de sapte zile.

Daca tinem cont de acest aspect si punand alaturi calendarul ebraic si pe cel babilonian, ajungem la concluzia ca zilele de 8, 15, 22 si 29 din calendarul ebraic erau de fapt zilele de 7,14, 21 si 28 din calendarul babilonian. Iar zilele pe care sustinatorii sabatului lunar le considera sabate binecuvantate, erau de fapt zile nefaste pentru babilonieni. In aceste zile, acestia aduceau jertfe zeilor, mai ales zeului Lunii Sin ( parte a trinitatii babiloniene, alaturi de zeul soare Shamash si zeita Ishtar ).

9) Sarbatoarea Rusaliilor ( Shavuot ) trebuia tinuta de evrei dupa „sapte saptamani intregi” de la sarbatoarea Pastelui ( Leviticul 23, 15.16 ). Daca se tine seama de ciclul saptamanal neintrerupt de sapte zile, se ajunge la 49 de zile. Dupa calendarul lunar insa, nu ar fi vorba de 49 de zile, ci de 51 sau 52 de zile, tinand cont ca unele „saptamani” din calendarul lunar au opt sau chiar noua zile.

Insa Leviticul 23,16 stabileste cat se poate de clar ca e vorba de 50 de zile pana la Rusalii, nu de 51 sau 52 de zile. Rezulta de aici ca evreii calculau saptamanile dupa ciclul lasat de Creator inca din zorii Creatiei, nu dupa calendarul lunar. Daca ei ar fi calculat Rusaliile dupa calendarul lunar, sarbatoarea ar fi cazut mereu intr-o data gresita.

10) Relatarea biblica despre caderea manei in pustie este o alta dovada ca doctrina sabatelor lunare este falsa. In Exodul 16, 22.23 ni se spune ca evreii adunau mana in ziua a sasea in cantitate dubla, pentru a avea si in Sabat. Insa, in versetul 21 ni se precizeaza: „Astfel, in toate diminetile fiecare strangea cat ii trebuia pentru hrana.”

Expresia „in toate diminetile” ne arata ca evreii strangeau mana si in zilele de luna noua, si in zilele de 8, 15, 22 si 29 ale lunii, considerate de unii ca fiind sabate lunare. Singura exceptie o faceau Sabatele saptamanale, in care poporul se odihnea si se inchina Creatorului, conform Poruncii a patra din Decalog. Asadar, caderea manei dovedeste ca teoria ca sabatele lunare ar fi fost pazite de evrei este falsa.

11) Unul din argumentele folosite de aparatorii sabatului lunar este legat de profetia din Isaia 66,23, profetie pe care o aplica la lumea noua, prevazuta in cartea Apocalipsei: „In fiecare luna noua si in fiecare Sabat, va veni orice faptura sa se inchine inaintea Mea, zice Domnul.”

Aplicarea profetiei lui Isaia la Noul Pamant si la viata viitoare este insa gresita. Aici avem de-a face cu o profetie conditionata, adresata Israelului din vechime dupa intoarcerea din exilul babilonian. Profetia nu vorbeste despre Paradisul ceresc, ci despre o innoire paradisiaca a Tarii Sfinte, de o epoca infloritoare pentru Ierusalimul pamantesc si poporul Israel in cazul in care ar fi ascultat de voia lui Dumnezeu.

Daca vom citi cu atentie intreaga profetie ( cap. 65 si 66 ), vom afla ca in acest „paradis” urma sa mai existe pacat si moarte ( cap. 65,20 ) si urmau sa se nasca copii ( cap. 65,23 ), desi Mantuitorul spune altceva despre viata de familie pe Noul Pamant ( vezi Matei 22,30 ). Mai mult decat atat, profetia spune ca in aceasta perioada a restaurarii, ar fi functionat inca serviciul jertfelor de la templu, cu preotii si levitii lui desemnati dupa legamantul cel vechi (cap.66,20.21 ).

Toate aceste detalii ne arata ca profetia se refera la pamant, nu la cer. Daca aceste profetii nu s-au implinit cu vechiul Israel, cauza trebuie cautata la evreii care au zadarnicit implinirea lor ( vezi Luca 7,30 ). Si daca aceste profetii nu s-au implinit la vremea lor, ele nu se vor mai implini niciodata in forma in care au fost rostite.

Profetiile apocaliptice care vorbesc despre Noul Pamant si viata viitoare nu amintesc nimic despre jertfe, preoti, leviti, luni noi si sarbatori ale vechiului Israel.

12) Unele din argumentele sustinatorilor sabatului lunar sunt simple speculatii, avand menirea sa-i insele pe cei care nu cunosc bine Scripturile. Un exemplu in acest sens este urmatorul „argument”: Sabatul trebuie sa cada in fiecare luna in ziua a opta, deoarece Dumnezeu a poruncit prin Moise ca pruncii de parte barbateasca sa fie circumcisi in ziua a opta ( Leviticul 12, 2.3 ), iar Iisus afirma ca acest act se efectua chiar si in zi de Sabat (Ioan7,22.23 ).

Rationamentul gresit este evident. Moise nu vorbeste despre ziua a opta a lunii, ci de a opta zi de la nasterea copilului, iar Iisus nu spune ca circumciziunea trebuia sa se faca in Sabat, ci doar ca Legea cerea ca aceasta sa se faca in a opta zi de la nastere, chiar daca aceasta era o zi de Sabat.

 

     Concluzii

Dupa caderea primilor nostri parinti si alungarea lor din Eden, li s-a permis sa ia din lumea paradisiaca trei lucruri de valoare: institutia casatoriei, Sabatul si munca. Este de la sine inteles ca „sarpele cel vechi, numit Diavolul si Satana, acela care inseala intreaga lume” ( Apocalipsa 12,9 ) urma sa atace toate aceste binecuvantari lasate de Dumnezeu omului cazut.

De-a lungul mileniilor de istorie, munca a ajuns sa fie privita cu dispret, familia a inceput sa fie redefinita si sa se destrame, iar Sabatul s-a aflat continuu sub focul incrucisat al atacurilor lui Satana.

O erezie are putere de convingere nu atunci cand se sprijina pe argumente extrabiblice, ci atunci cand apeleaza la cat mai multe texte si pasaje din Scriptura, uneori scoase din context, alteori asociate cu rea-vointa, pentru a servi intereselor personale sau de grup. Din relatarea ispitirii Mantuitorului, intelegem ca planul lui Satana este acela de a dovedi cu Scriptura ceea ce Scriptura nu spune niciodata.

Dupa doua milenii de crestinism, in care dezbaterile cu privire la adevarata zi de odihna prevazuta de Porunca a patra a Decalogului s-au concentrat asupra intrebarii: Care este adevaratul Sabat: sambata sau duminica ?, in ultimii ani a aparut o noua teorie care vrea sa rastoarne din temelii crezurile crestine cu privire la Sabat.

Asa cum am afirmat deja, in spatele studiilor, articolelor si prezentarilor video de calitate ale sustinatorilor sabatului lunar se afla minti inteligente. Insa scopul urmarit de Satana este „sa insele, daca va fi cu putinta, chiar si pe cei alesi” ( Matei 24, 24 ).

Dincolo de orice polemica pe tema sabatului lunar, un lucru este de netagaduit: institutia Sabatului isi are originea in saptamana Creatiei, este de origine divina si a fost stabilita inainte de aparitia oricarui sistem calendaristic.

Zilele saptamanii au inceput sa fie numarate inainte de crearea Soarelui si a Lunii, ceea ce ne arata ca saptamana biblica este complet independenta de orice miscare a astrelor, iar pazirea Sabatului saptamanal este o problema profund morala. De ce ? Pentru ca pazirea Sabatului zilei a saptea este legata de ascultarea sau neascultarea omului fatza de o cerinta a Creatorului sau.

In timp ce sabatele lunare presupun calcule complicate, care nu sunt la indemana oricarui om, Sabatul saptamanal este usor de identificat. Orice om care stie sa numere pana la sapte poate afla care este adevaratul Sabat biblic.

Dumnezeu a hotarat ca ziua a saptea sa fie o zi de odihna si inchinare. 7 este un numar pe care nu-l vedem nici pe cer, in mersul astrelor, nici pe corpul nostru, tocmai pentru a separa pe adevaratii credinciosi care se inchina viului Dumnezeu de toate religiile nebiblice care se inchina corpurilor ceresti.

Poporul evreu, imprastiat pe toate continentele lumii, a pastrat adevarul despre Sabatul saptamanal timp de milenii. E imposibil de acceptat ca milioane de evrei raspanditi pretutindeni pe fatza pamantului s-ar fi lasat convinsi la un moment dat sa schimbe metoda biblica de pazire a Sabatului.

Cu privire la schimbarea zilei de odihna din ziua a saptea a saptamanii ( sambata ) in ziua intai a saptamanii ( duminica ), istoria ne-a lasat multe dovezi si referinte. Insa cu privire la o eventuala schimbare a modului de calcul al Sabatului, nu avem nicio evidenta.

Ne invata ceva Noul Testament cu privire la luna noua ? Cu durere in suflet, apostolul Pavel le scrie confratilor sai din primul secol: „Dar acum, dupa ce ati cunoscut pe Dumnezeu, sau mai bine zis dupa ce ati fost cunoscuti de Dumnezeu, cum va mai intoarceti iarasi la acele invataturi incepatoare, slabe si saracacioase, carora vreti sa va supuneti din nou ? Voi paziti zile, luni, vremi si ani. Ma tem sa nu ma fi ostenit degeaba pentru voi” ( Galateni 4,9-11 ).

Daca un suflet sincer cauta cu ardoare sa afle care este adevarata zi de inchinare ceruta de Creator, nu trebuie sa priveasca spre Luna pentru a afla raspunsul. E suficient sa-si ridice ochii spre un munte: Sinai. Acolo, in Cele Zece Porunci rostite de Dumnezeu si scrise apoi cu degetul Sau pe tablele de piatra, gasim raspunsul: Sabatul zilei a saptea, zi ramasa peste milenii ca un adevarat memorial al Creatiei.

Shabbat shalom !

Deuteronom 5,14-15: Sabatul ca amintire a eliberarii din robia egipteana

 

“Dar ziua a saptea este ziua de odihna a Domnului, Dumnezeului tau: sa nu faci nici o lucrare in ea, nici tu, nici fiul tau, nici fiica ta, nici robul tau, nici roaba ta, nici boul tau, nici magarul tau, nici vreunul din dobitoacele tale, nici strainul care este in locurile tale, pentru ca si robul tau si roaba ta sa se odihneasca intocmai ca tine. Adu-ti aminte ca si tu ai fost rob in tara Egiptului si Domnul, Dumnezeul tau, te-a scos din ea cu mana tare si cu brat intins: de aceea ti-a poruncit Domnul, Dumnezeul tau sa tii ziua de odihna.”

     Unii comentatori antisabatarieni apeleaza la aceste doua versete pentru a sustine ideea ca Sabatul i-a fost dat poporului Israel pentru comemorarea eliberarii lui din robia egipteana. Prin urmare, sustin acestia, cei care nu apartin poporului evreu nu au nimic de-a face cu porunca de a pazi ziua Sabatului.

Cateava observatii pe marginea acestei interpretari:

1) Sabatul nu a fost dat poporului evreu, ci intregii omeniri. Insusi Mantuitorul a specificat acest lucru in controversa avuta cu fariseii, cand a spus: „Sabatul a fost facut pentru om” ( Marcu 2,27 ). Daca Sabatul ar fi fost dat doar poporului Israel, Domnul Christos ar fi specificat: „Sabatul a fost facut pentru evrei”.

     De fapt, poporul evreu a aparut pe scena lumii dupa aproximativ doua milenii de la Creatiune, odata cu Avraam, primul om care este numit „evreul”  ( Geneza 14,13 ) si care este stramosul poporului Israel.

     2) Biblia ne arata ca Sabatul a fost dat omului ca memorial al Creatiunii. Atat relatarea din Geneza 2,1-3, cat si continutul Poruncii a patra din Exodul 20, 8-11 ( in deosebi versetul 11 ) descopera Sabatul in calitatea lui de monument de aducere aminte a Creatiunii:Caci in sase zile a facut Domnul cerurile, pamantul si marea si tot ce este in ele, iar in ziua a saptea S-a odihnit: de aceea a binecuvantat Domnul ziua de odihna si a sfintit-o.”

     3) Textul din Deuteronom este doar o repetare a Legii, dupa cum arata si semnificatia titlului cartii: Deuteronom sau „A Doua Lege”. Inainte de a se desparti de poporul sau, care urma sa intre in Canaan sub conducerea lui Iosua, Moise a repetat inaintea poporului principalele legi si randuieli divine, la care a adaugat numeroase indemnuri.

     Textul original al Decalogului ( inclusiv al Poruncii a patra ) se afla in Exodul cap. 20. In acel text original al poruncii Sabatului nu apare mentiunea: „Adu-ti aminte ca si tu ai fost rob in tara Egiptului si Domnul, Dumnezeul tau, te-a scos din ea cu mana tare si cu brat intins: de aceea ti-a poruncit Domnul, Dumnezeul tau sa tii ziua de odihna.”

     4) In cuvantarea sa, Moise adauga semnificatiei originale si universale a Sabatului ( aceea de memorial al Creatiunii ),  o semnificatie particulara, proprie poporului evreu: o amintire a eliberarii lui din robia egipteana.

     Intrebarea care se pune este urmatoarea: Daca Sabatul a fost lasat omenirii avand o semnificatie speciala pentru toti oamenii si daca el a primit ulterior o semnificatie particulara pentru poporul evreu, prima lui semnificatie, data lui de Insusi Creatorul pentru intreaga omenire,  a fost anulata ? Daca pentru evrei, la circa 2600 de ani de la Creatiune, Sabatul a devenit un memorial al eliberarii lor din Egipt, si-a pierdut cumva Sabatul prima lui semnificatie, aceea pentru care a fost creat la finele Creatiunii ? Si daca el si-ar fi pierdut prima lui semnificatie,  ce dovezi biblice exista in acest sens ?

     Realitatea vietii ne demonstreaza ca semnificatia originala a unui lucru nu se pierde daca ulterior apare o noua semnificatie a acelui lucru. Un exemplu: Sa presupunem ca un om devine parinte, prin nasterea primului sau copil, exact de ziua lui de nastere, pe 1 august. Pentru acel om, ziua de 1 august a avut intotdeauna o semnificatie personala: este ziua lui de nastere. Dar pentru ca in aceeasi zi i s-a nascut si primul copil, ziua de 1 august a capatat o semnificatie noua. S-a pierdut cumva prin aceasta prima semnificatie a zilei de 1 august pentru el ? Nicidecum ! Dimpotriva, prin nasterea copilului in aceeasi zi, aceasta a capatat o valoare si mai mare.

     In cazul Sabatului, pentru poporul evreu el a capatat o valoare si mai mare prin faptul ca pe langa rolul lui de a le reaminti de lucrarea Creatiunii, el a devenit si un simbol al eliberarii din robia egipteana. Pentru neevrei, Sabatul ramane un memorial al Creatiunii. Pentru evrei, el capata sensuri noi, legate de propria lor istorie.

De altfel, nu era ceva neobisnuit pentru Dumnezeu ca sa le reaminteasca evreilor de eliberarea din Egipt ca o incurajare de a asculta de alte porunci. Un exemplu in acest sens este pasajul din Deuteronom 24:17-18 in careDumnezeu spune: “Sa nu te atingi de dreptul strainului si al orfanului si sa nu iei zalog haina vaduvei. Sa-ti aduci aminte ca ai fost rob in Egipt si ca Domnul, Dumnezeul tau, te-a rascumparat de acolo; de aceea iti dau aceste porunci ca sa le implinesti.”

In concluzie, daca Sabatul a devenit pentru poporul evreu o zi cu semnificatii noi, istorice, el ramane atat pentru evrei, cat si pentru intreaga omenire, vesnicul monument daltuit in timp, care ne reaminteste tuturor despre lucrarea Creatiunii si despre Autorul ei: Dumnezeul Creator.

Cine este „piatra” pe care a zidit Iisus Biserica Sa ?

„Iisus a venit in partile Cezareii lui Filip si a intrebat pe ucenicii Sai: „Cine zic oamenii ca sunt Eu, Fiul omului ?” Ei au raspuns: „Unii zic ca esti Ioan Botezatorul, altii Ilie, altii Ieremia sau unul din proroci”. „Dar voi”, le-a zis El, „cine ziceti ca sunt?” Simon Petru, drept raspuns, I-a zis: „Tu esti Christosul, Fiul Dumnezeului celui viu !” Iisus a luat din nou cuvantul si i-a zis: „Ferice de tine, Simone, fiul lui Iona, fiindca nu carnea si sangele ti-a descoperit lucrul acesta, ci Tatal Meu care este in ceruri. Si Eu iti spun: Tu esti Petru, si pe aceasta piatra voi zidi Biserica Mea si portile Locuintei mortilor nu o vor birui”.           ( Matei 16, 13-18 )

     Pasajul citat mai sus este folosit de Biserica Romano-Catolica, incepand cu papa Leo ( secolul al V-lea ), pentru a demonstra faptul ca la temelia Bisericii crestine se afla autoritatea transmisa de Iisus Christos lui Petru, apoi transmisa mai departe pontifilor romano-catolici.

De fapt, cine este „piatra” pe care Mantuitorul urma sa-Si cladeasca Biserica ? Exista trei variante de raspuns posibile: 1) Piatra este persoana lui Petru ; 2) Piatra este marturisirea de credinta a lui Petru si 3) Piatra este Insusi Isus Christos. Sa analizam pe rand toate cele trei variante in lumina Scripturilor.

     1) Piatra pe care a zidit Iisus Christos Biserica Sa este persoana lui Petru.

Desigur, nimeni nu poate nega rolul imens pe care l-a avut apostolul Petru in nasterea si dezvoltarea Bisericii crestine. Cu zelul sau insotit de un curaj sfant si o inima curata, Petru a avut un rol major in primii ani ai crestinismului. El a fost purtatorul de cuvant al ucenicilor, apoi al apostolilor Domnului, raspunzand cu curaj atat in fatza poporului in ziua Cincizecimii, dar si inaintea Sinedriului ( vezi Fapte 2,22-36; 3, 12-26; 4, 8-12.19.20; 5, 29-32 ).

Cu toate acestea, scrierile Noului Testament ne arata ca nu Petru a fost cel mai de seama apostol. Iata cateva argumente in acest sens:

a) La putin timp dupa frumoasa marturisire de credinta facuta de Petru in prezenta Mantuitorului, el este aspru mustrat de Iisus pentru ca s-a lasat inspirat in vorbirea sa de Satana. Cand Iisus a incercat sa le vorbeasca ucenicilor despre patimile si moartea Sa, Petru L-a luat deoparte si a inceput sa-L mustre, zicand: „Sa Te fereasca Dumnezeu, Doamne ! Sa nu Ti se intample asa ceva !” Dar Iisus S-a intors si a zis lui Petru: „Inapoia Mea, Satano ! Tu esti o piatra de poticnire pentru Mine ! Caci gandurile tale nu sunt gandurile lui Dumnezeu, ci ganduri ale oamenilor” ( Matei 16, 22.23 ).

Asadar, Petru este numit de Mantuitorul nu o piatra de temelie a Bisericii, ci o „piatra de poticnire pentru Mine”. Putea acelasi Petru sa fie o piatra pe care Iisus urma sa-Si zideasca Biserica si in acelasi timp sa fie si o piatra de poticnire pentru Mantuitorul lumii ?

b) In mijlocul evenimentelor legate de arestarea lui Iisus, Petru L-a tagaduit de trei ori pe Mantuitorul sau, folosindu-se chiar de un limbaj degradant ( juraminte si blesteme  – vezi Matei 26, 69-75 ). In felul acesta, Petru a dovedit ca „portile Locuintei mortilor” l-au biruit. Biserica insa avea sa fie zidita pe Unul pe care „portile Locuintei mortilor” nu puteau sa-l invinga.

De asemenea, pentru a putea reintra in lucrarea lui Dumnezeu, Petru a avut nevoie de o reabilitare publica ( vezi Ioan 21, 15-19 ). In aceste conditii, putea Petru sa fie „piatra” pe care urma sa fie zidita Biserica ?

c) In timpul activitatii misionare, Petru cade in pacatul fatarniciei, fiind nevoie de mustrarea dura si publica a apostolului Pavel, care ii spune: „Daca tu, care esti iudeu, traiesti ca neamurile si nu ca iudeii, cum silesti pe neamuri sa traiasca in felul iudeilor ?” ( Galateni 2, 11-15 ).

Este greu de crezut ca un om cazut in pacatul fatarniciei si despre care un coleg al sau afirma ca traieste ca neamurile, nu ca iudeii, putea deveni piatra de temelie a Bisericii lui Christos.

d) Noul Testament il prezinta pe Iacov, fratele Domnului, in postura de conducator al Bisericii crestine, nu pe Petru. Conciliul de la Ierusalim, despre care se raporteaza in Faptele apostolilor capitolul 15, se pare ca a fost prezidat de Iacov, nu de Petru ( vezi Fapte 12,`17; Galateni 2,12 ). Daca Mantuitorul S-ar fi referit la Patru ca fiind piatra de temelie a Bisericii Sale, nu ar fi fost firesc ca el sa fie primul conducator al Bisericii ?

2) Piatra pe care Iisus urma sa zideasca Biserica era marturisirea lui Petru: „Tu esti Christosul, Fiul Dumnezeului celui viu !

Marturisirea lui Petru, in conditiile in care in poporul evreu existau atatea prejudecati cu privire la Persoana lui Iisus Christos si atata opozitie fatza de lucrarea Sa, este un crez care, intr-adevar, sta la temelia Bisericii. Credinta ca Iisus este Mesia, Fiul lui Dumnezeu, este o doctrina de baza a Bisericii.

Insa exista si alte doctrine de baza ale Bisericii: adevarul despre Trinitate, despre Dumnezeu Tatal, despre Duhul Sfant, despre revenirea lui Christos, despre indreptatirea prin credinta, etc. Prin urmare, este putin probabil ca Mantuitorul S-a referit la marturisirea lui Petru ca fiind piatra de temelie a Bisericii. „Piatra” pe care urma sa fie zidita Biserica trebuia sa fie ceva mult mai cuprinzator decat o simpla marturisire de credinta.

3) Piatra de temelie a Bisericii crestine este Insusi Iisus Christos.

In favoarea acestei interpretari exista mai multe argumente demne de luat in seama. Astfel, in versetul 18, Domnul Christos Se foloseste de un joc de cuvinte. Desi in limba romana apare un singur cuvant: „piatra”, in limba greaca apar doua cuvinte cu sensuri diferite: „petros” si „petra”.

„Petros” este semnificatia numelui lui Petru si se refera la piatra instabila, care se rostogoleste. „Petra”este piatra stabila, stanca ce nu se poate clinti. Jocul de cuvinte din versetul 18  este urmatorul: „Tu esti Petru ( „petros” ) si pe aceasta piatra ( „petra” ) voi zidi Biserica Mea.

Rezulta din cuvintele Mantuitorului ca Biserica nu urma sa fie zidita pe „petros” ( Petru ), ci pe „petra”. Cine este aceasta „petra” care urma sa fie la temelia Bisericii ?

In Vechiul Testament exista o multime de texte care folosesc cuvantul „stanca” in dreptul lui Dumnezeu:

„Si ( Israel ) a parasit pe Dumnezeu, Ziditorul lui; a nesocotit Stanca mantuirii lui” ( Deuteronomul 32, 15 ).

„Ai parasit Stanca, cea care te-a nascut, si ai uitat pe Dumnezeul care te-a intocmit” ( Deuteronomul 32,18 ).

     „El a zis: Domnul este Stanca mea, cetatuia mea, Izbavitorul meu” ( 2 Samuel 22,2 ).

     „Traiasca Domnul si binecuvantata sa fie Stanca mea ! Inaltat sa fie Dumnezeu, Stanca mantuirii mele” ( 2 Samuel 22, 47 ).

     „Caci Tu esti Stanca mea, cetatuia mea” ( Psalmul 31,3; vezi si Psalmul 42,9; 18,2, etc. ).

In concluzie, „piatra” pe care Iisus Si-a zidit Biserica Sa nu este nici persoana lui Petru, nici marturisirea lui de credinta, ci este Insusi Iisus Christos, „Stanca veacurilor”.

Poate ca cel mai important argument impotriva ideii ca Petru ar fi piatra de temelie a Bisericii lui Christos  se afla in epistolele sale. Iata ce credea Petru despre adevarata piatra de temelie a Bisericii:

„Si voi, ca niste pietre vii, sunteti ziditi ca sa fiti o casa duhovniceasca, o preotie sfanta, si sa aduceti jertfe duhovnicesti, placute lui Dumnezeu, prin Iisus Christos. Caci este scris in Scriptura: „Iata ca pun in Sion o piatra din capul unghiului, aleasa, scumpa; si cine se increde in El, nu va fi dat de rusine.” ( 1 Petru 2, 5.6 ).

Petru a inteles prea bine ca piatra pe care Si-a zidit Iisus Biserica Sa nu era persoana lui atat de vulnerabila in anumite momente ale vietii, ci era Insusi Iisus Christos, Fiul lui Dumnezeu. Daca Petru a inteles corect sensul cuvintelor Mantuitorului, noi de ce le-am rastalmaci ?

 

Ploaia Timpurie si Tarzie a Duhului Sfant

     Ploaia – un simbol al Duhului Sfant

Unul dintre simbolurile sub care este prezentat Duhul Sfant pe paginile Sfintelor Scripturi este ploaia. Fiind aducatoare de inviorare si viata, ploaia este un simbol perfect al efectelor revarsarii Duhului Sfant asupra omului. Iata cateva texte biblice in care aceasta asociere intre a treia Persoana a Dumnezeirii si ploaie este evidenta:

„Caci voi turna ape peste pamantul insetat si rauri peste pamantul uscat. Voi turna Duhul Meu peste samanta ta si binecuvatarea Mea peste odraslele tale” ( Isaia 44, 3 ).

     „Dupa aceea, voi turna Duhul Meu peste orice faptura…” ( Ioel 2,28 ).

     „Sa cunoastem, sa cautam sa cunoastem pe Domnul. Caci El se iveste ca zorile diminetii si va veni la noi ca o ploaie, ca ploaia de primavara care uda pamantul” ( Osea 6,3 ).

Autorii acestor pasaje biblice folosesc acelasi verb „ a turna” pentru a descrie atat caderea ploii necesare vietii fizice, cat si revarsarea Duhului Sfant peste Biserica, atat de necesara vietii spirituale.

Folosirea simbolului ploii in dreptul Duhului Sfant este strans legata de conditiile climaterice din Palestina. Pentru a fi obtinuta o recolta bogata, sunt necesare doua ploi importante:

1) Ploaia timpurie, care cade toamna, in lunile octombrie – noiembrie. Este o ploaie moderata, avand rolul de a inmuia solul si a pregati semintele deja semanate pentru germinare.

2) Ploaia tarzie, care cade primavara, in martie – aprilie. Este o ploaie abundenta, avand rolul de a maturiza granele, pregatindu-le pentru seceris.

Intregul ciclu agricol depinde de cele doua ploi. Este suficient ca una din ele sa lipseasca pentru ca recolta sa fie compromisa total. In lipsa ploii timpurii, nu exista germinare, iar ploaia tarzie nu mai are niciun efect, iar fara ploaia tarzie, desi granele sunt incoltite, ele nu pot ajunge la maturitate.

Acest simbol al ploilor timpurie si tarzie este folosita in Biblie pentru a descrie cele doua mari revarsari ale Duhului Sfant, atat in viata individuala a fiecarui crestin, cat si in viata Bisericii in ansamblul ei.

Pentru individ, Ploaia Timpurie a Duhului Sfant este primita in perioada convertirii, insa ea continua pe tot parcursul vietii. Atunci are loc „germinarea” semintelor credintei, constand in nasterea din nou de care aminteste Mantuitorul in discutia cu Nicodim ( vezi Ioan cap. 3 ). Ploaia Timpurie individuala are menirea sa-l faca pe om biruitor asupra oricarui pacat, ajutandu-l sa dobandeasca un caracter tot mai asemanator cu al lui Iisus Christos.

Insa Ploaia Timpurie nu este suficienta pentru pregatirea unui crestin pentru cer. El are nevoie de maturizare spirituala, de o inzestrare speciala pentru slujire si de o imputernicire speciala pentru misiunea de a vesti Evanghelia. Aceasta inzestrare speciala este data prin revarsarea plintatatii Duhului Sfant in viata omului, adica prin Ploaia Tarzie.

Un astfel de om, in care Ploaia Timpurie a condus la desavarsirea caracterului, iar Ploaia Tarzie l-a maturizat pentru slujire si misiune, va fi pregatit sa-L intampine pe Domnul Iisus la revenirea Sa si sa mosteneasca Imparatia lui Dumnezeu.

La nivelul Bisericii, Ploaia Timpurie a Duhului Sfant a fost revarsata in Ziua Cincizecimii, aducand primele roade si continuand pe tot parcursul istoriei sale. Cat priveste Ploaia Tarzie a Duhului Sfant, aceasta va fi revarsata peste Biserica la sfarsitul istoriei, cu putin timp inainte de revenirea in glorie a Mantuitorului. Ea are scopul de a inzestra Biserica cu acea putere si acele abilitati de care are nevoie pentru a vesti lumii ultima solie de har, inainte ca acesta sa fie inchis pentru totdeauna.

Scopul, rezultatele si perioadele de timp in care cad cele doua „ploi” sunt complet diferite. Din nefericire, multi crestini fac o confuzie primejdioasa intre cele doua „ploi” ( revarsari ale Duhului Sfant ), avand asteptari nerealiste de la ele. In timp ce ei neglijeaza Ploaia Timpurie, adica lucrarea Duhului Sfant asupra  caracterelor lor, pregatindu-i pentru viata vesnica, multi isi pun speranta in revarsarea Ploii Tarzii, care sa le rezolve toate problemele.

Aceasta este insa o mare eroare, din nefericire avand efecte vesnice pentru om. Dupa cum ploaia tarzie cade in zadar peste niste seminte neincoltite, la fel se va intampla si pe plan spiritual cu aceia care n-au permis Ploii Timpurii a Duhului Sfant sa le sfinteasca viata si sa le dea biruinta deplina asupra pacatului. Pentru acestia, Ploaia Tarzie a Duhului Sfant nu mai poate face nimic.

 

Cum s-au pregatit ucenicii pentru primirea Ploii Timpurii a Duhului Sfant

Cartea Faptele Apostolilor raspunde la aceasta intrebare, oferindu-ne cateva informatii despre ceea ce au facut ucenicii in zilele premergatoare Cincizecimii:

     „Atunci ei s-au intors la Ierusalim din muntele numit al Maslinilor, care este langa Ierusalim, departe cat un drum in ziua Sabatului. Cand au ajuns acasa, s-au suit in odaia de sus, unde stateau de obicei… Toti acestia staruiau in rugaciune si in cereri, impreuna cu femeile si cu Maria, mama lui Iisus si cu fratii Lui” ( Fapte 1, 12-14 ).

In Ziua Cincizecimii, erau toti impreuna in acelasi loc” ( Fapte 2,1 ).

„Dupa ce I s-au inchinat, ei s-au intors la Ierusalim cu o mare bucurie. Si tot timpul stateau in templu si laudau si binecuvantau pe Dumnezeu” ( Luca 24, 52.53 ).

Citind printre randuri, intelegem ca in acele zile care au urmat inaltarii la cer a Mantuitorului si premergatoare sarbatorii Rusaliilor, ucenicii au facut o pregatire speciala:

– Au fost impreuna, au discutat impreuna si s-au rugat impreuna, inlaturand orice diferende intre ei

– Au asteptat implinirea fagaduintei Domnului: „Ci voi veti primi o putere cand se va pogora Duhul Sfant peste voi, si-Mi veti fi martori in Ierusalim, in Iudea, in Samaria si pana la marginile pamantului” ( Fapte 1,8). Asteptarea lor nu a fost pasiva, ci activa, fapt dovedit de prezenta permanenta la templu, unde marturiseau despre cele vazute.

– Ucenicii si-au umilit inimile si au trait experienta unei adevarate pocainte, marturisindu-si pacatele.

– Ei simteu povara misiunii incredintate lor de Domnul Iisus, de a duce Evanghelia pana la marginile pamantului.

– S-au rugat cu o seriozitate si o intensitate neegalate pana atunci, pentru a primi inzestrarea necesara implinirii misiunii.

Rezultatul ? Dumnezeu a privit cu placere la pregatirea facuta de ucenici si, ca raspuns la rugaciunile lor staruitoare, in ziua Cincizecimii a revarsat peste Biserica Sa Ploaia Timpurie a Duhului Sfant. Rezultatele acestei binecuvantari pot fi urmarite pe paginile cartii Faptele Apostolilor.

 

Scopurile Ploii Timpurii

Cu totul diferite de cele ale Ploii Tarzii, scopurile Ploii Timpurii a Duhului Sfant pot fi sintetizate in cateva idei:

1) Ploaia Timpurie este data omului pentru ca acesta sa-si cunoasca adevarata lui stare: slabiciunile, defectele de caracter si pacatele faptuite constient sau inconstient: „Si cand va veni El, va dovedi lumea vinovata in ce priveste pacatul, neprihanirea si judecata” ( Ioan 16,8 ).

2) Ploaia Timpurie are rolul de a ne ajuta sa ne intorcem la Dumnezeu, sa ne marturisim pacatul si sa-l parasim.

3) Ploaia Timpurie ne ajuta sa ne predam cu totul vointei lui Dumnezeu.

4) Ploaia Timpurie ne ajuta sa obtinem biruinta deplina asupra oricarui pacat, ajungand sa reflectam pe deplin chipul lui Dumnezeu.

Sintetizand cele de mai sus, putem spune ca scopul principal al Ploii Timpurii acela de a-l conduce pe credincios la biruinta deplina asupra pacatului, pregatindu-l pentru primirea Ploii Tarzii. De ce toate acestea ? Pentru ca Dumnezeu nu poate trimite plinatatea Duhului Sau cel Sfant intr-o inima necurata.

 

Scopurile Ploii Tarzii

     Ploaia Tarzie nu ne este data pentru a ne ajuta sa biruim pacatul, caci aceasta lucrare apartine Ploii Timpurii.  Dupa cum in agricultura ploaia tarzie nu cade pentru a produce germinarea semintelor, ci pentru a grabi coacerea recoltei, la fel Ploaia Tarzie a Duhului Sfant va fi data Bisericii nu pentru a produce nasterea din nou a credinciosilor, ci pentru implinirea misiunii ei.

Ploaia Tarzie va cadea doar peste acei credinciosi care au biruit in mod deplin orice forma de pacat, adica asupra acelora care s-au lasat transformati de Ploaia Timpurie a Duhului Sfant. Iata cateva scopuri urmarite de Dumnezeu prin revarsarea Ploii Tarzii asupra Bisericii Sale:

1) Ploaia Tarzie aduce poporul lui Dumnezeu la o deplina maturitate. Prin maturitate nu trebuie inteleasa biruinta deplina asupra pacatului, caci aceasta  lucrare apartine Ploii Timpurii. Maturizarea spirituala consta in intarirea si statornicirea caracterului omului. Ploaia Tarzie nu aduce biruinta asupra pacatului, ci intareste  biruinta deja obtinuta asupra lui.

Aceasta lucrare a maturizarii si desavarsirii caracterului apartine nu doar perioadei Ploii Tarzii, ci ea va continua si dupa inchiderea harului, in timpul Marei Stramtorari. Asadar, Ploaia Tarzie nu schimba caracterul, ci il fixeaza pe cel obtinut cu ajutorul Ploii Timpurii, facandu-l nemuritor.

2) Ploaia Tarzie sigileaza poporul lui Dumnezeu, facand permanenta experienta Ploii Timpurii de biruinta asupra pacatului.

3) Ploaia Tarzie imputerniceste poporul lui Dumnezeu sa rosteasca ultima solie de har si de pocainta adresata lumii.

4) Ploaia Tarzie pregateste Biserica pentru Timpul Stramtorarii, cand ea va trebui sa reziste fara mijlocitor in Sanctuarul ceresc. Ea ii pregateste pe copiii lui Dumnezeu sa reziste in timpul revarsarii Celor Sapte Plagi finale asupra pamantului.

5) Ploaia Tarzie pregateste Biserica pentru a sta fatza in fatza cu Domnul Christos la a doua Sa venire si pentru a locui vesnic in prezenta unui Dumnezeu sfant. Aceia care neglijeaza pregatirea in timpul Ploii Timpurii, nu vor putea primi plinatatea Duhului Sfant in timpul Ploii Tarzii si, in consecinta, nu vor putea trai in prezenta lui Dumnezeu.

Un lucru important de retinut este faptul ca una din conditiile primirii Ploii Tarzii este activitatea in slujba lui Dumnezeu si a semenilor. Dumnezeu nu poate oferi plinatatea Duhului Sfant unor crestini superficiali, care lenevesc in fatza calculatoarelor sau televizoarelor, razand la glumele proaste ale emisiunilor de „entertainment”, in timp ce Tatal ceresc este preocupat de salvarea omenirii pierdute. Vor primi Duhul Sfant doar cei ce doresc sa lucreze pentru Dumnezeu, facand tot posibilul de a-L marturisi pe Christos.

Ploaia Tarzie este oferita pentru traire si slujire, nu pentru lenevie si inactivitate. De aceea, refuzul de a marturisi adevarul ne descalifica de la privilegiul de a primi Ploaia Tarzie a Duhului Sfant.

Orice pacat cultivat in viata omului va neutraliza in cele din urma intreaga putere a Evangheliei. Un singur defect cultivat si nebiruit il face pe om nedesavarsit, inchizandu-si singur drumul spre Imparatia lui Dumnezeu.

     Conditiile primirii Ploii Tarzii

Ploaia Tarzie a Duhului Sfant nu va fi primita de crestini doar pe motivul ca acestia au luat asupra lor Numele lui Christos. Exista niste conditii pe care trebuie sa le indeplineasca atat crestinul ca individ, cat si Biserica in ansamblul ei, pentru a beneficia de acest dar ceresc.

1) Trebuie sa devenim oameni luminati prin cunoasterea si trairea adevarului biblic, in mod deosebit a profetiilor din Daniel si Apocalipsa.

2) Trebuie sa devenim crestini biruitori asupra pacatului, avand sufletele curatite de orice necuratie, prin predarea sufletelor noastre lui Christos.

3) Trebuie sa devenim niste crestini plini de dragoste frateasca, traind in armonie unii cu altii si avand o unitate de vederi. Duhul Sfant nu poate fi oferit unor crestini care cultiva vrajba, invidia, gelozia, banuielile rele si vorbirea de rau.

4) Trebuie sa devenim oameni ai rugaciunii, rugandu-ne la fel de calduros pentru revarsarea Duhului Sfant ca si ucenicii inainte de Cincizecime. Daca ei au cerut cu insistenta Duhul Sfant pentru a putea duce Evanghelia la orice faptura, cu atat mai mult ar trebui sa o facem noi, avand in vedere provocarile actuale si misiunea solemna care a fost incredintata Bisericii din vremea sfarsitului.

5) Trebuie sa fim crestini activi, caci Ploaia Tarzie nu va fi revarsata asupra unor oameni indolenti. Aceasta fagaduinta va fi implinita doar in viata celor care s-au angajat in mod activ in lucrarea lui Dumnezeu, potrivit cu cele mai bune capacitati ale lor.

6) Trebuie sa devenim niste crestini cumpatati. Dezvoltarea caracterului, deci eficienta Ploii Timpurii, este strans legata de obiceiurile noastre si de stilul nostru de viata. O persoana necumpatata nu poate sa ajunga niciodata asemenea lui Christos. O vietuire sanatoasa presupune o reforma in opt aspecte ale vietii: 1) aer curat; 2) lumina soarelui; 3) abstinenta; 4) odihna; 5) activitate; 6) folosirea apei; 7) incredere in Dumnezeu si 8) cumpatare.

Este evident ca Dumnezeu nu poate oferi plinatatea Duhului Sfant unui om care cu buna stiinta isi slabeste mintea si corpul prin obiceiuri nesanatoase. Este imposibil ca un om care se lasa in voia poftelor si patimilor decazute sa ajunga la desavarsirea ceruta de Dumnezeu.

7) Trebuie sa devenim un popor pazitor al Sabatului biblic. Pazirea Sabatului, nu doar in litera Legii, ci si in spiritul ei, este o dovada a ascultarii de vointa lui Dumnezeu, fapt care deschide drumul unor binecuvantari nemasurate, intre care si revarsarea Ploii Tarzii a Duhului Sfant.

 

Pregatirea pentru primirea Ploii Tarzii

Aceasta pregatire implica mai multe aspecte:

– Renuntarea la lucrurile de mica importanta si acordarea prioritatii lucrurilor urgente si de maxima importanta.

– Trebuie sa ne dezlegam, daca este posibil, de orice complicatii ale vietii, pentru a dedica cat mai mult timp pregatirii noastre sufletesti.

– Pregatirea incepe cu fiecare individ in parte, insa ea se va rasfrange asupra intregii Biserici. Rugaciunea si consacrarea sunt elementele-cheie in pregatirea spirituala individuala.

– Biruinta deplina asupra pacatului. Iertarea este doar jumatate de Evanghelie. Moartea Domnului Christos pe cruce acopera pacatele trecutului, insa scopul Planului de Mantuire nu este doar acesta. El urmareste o transformare completa a omului, o refacere a chipului lui Dumnezeu in om. Insa pentru aceasta trebuie sa biruim orice pacat care mai exista in viata noastra.

De ce trebuie sa biruim orice pacat ? Pentru a dovedi ca Il iubim pe Dumnezeu si dorim sa-I fim pe plac, pentru ca dorim sa fim asemenea lui Iisus in caracter, contribuind si noi la triumful cauzei lui Dumnezeu, pentru a face si noi parte din grupa celor mantuiti.

Este posibila biruinta deplina asupra pacatului ? Nu este ea doar o utopie ? Nicidecum ! Mantuitorul ne promite ca ne va purta, daca dorim, in carul Sau de biruinta. Prin El totul este posibil si vom putea exclama asemenea apostolului Pavel: „Pot totul in Christos care ma intareste” ( Filipeni 4,13 ).

Ce spune Biblia despre amulete ( talismane )

 

Amuletele sau talismanele sunt obiecte purtate de barbati si de femei, despre care se crede ca ar avea puteri magice. Ele pot avea forme diferite: de la cristale, cruci celtice si bijuterii, pana la talismane mari, ca idolii si terafimii de care vorbeste Biblia.

Amuletele sunt purtate la gat, sub forma unor lantisoare sau coliere, la mana, sub forma unor bratari, sau in automobile, deasupra oglinzii retrovizoare. Credinta generala este aceea ca amuletele ii ocrotesc pe cei care le poarta de energii negative, nenorociri, accidente sau moarte, oferindu-le in schimb succes si prosperitate.

In culturile antice, amuletele erau foarte obisnuite, insa ele sunt prezente si astazi atat in culturile pagane, cat si in cele crestine. Prezenta amuletelor in viata unui om este o dovada de superstitie, iar superstitia este o dovada de necredinta in Dumnezeu. Un om care se increde in Dumnezeu nu crede in superstitii, nu se teme de ele si nu-si pune increderea in obiecte vrajite.

Ori de cate ori Biblia aminteste de practica talismanelor, ea este foarte critica si acuzatoare:

Asa vorbeste Domnul Dumnezeu: “Vai de cele ce cos perinute pentru subtiori si fac mahrame pentru capetele oamenilor de orice marime ca sa prinda sufletele !… De aceea, asa vorbeste Domnul Dumnezeu: “Iata, am necaz pe perinutele voastre prin care prindeti sufletele ca pasarile; de aceea, vi le voi smulge de la brate si voi da drumul sufletelor, si anume sufletelor pe care le prindeti ca pasarile” ( Ezechiel 13, 18. 20 ).

Biblia ortodoxa, editata in 1968, vorbeste de “perinute fermecate”, ceea ce ne indreapta gandul spre ideea de obiect vrajit, de amuleta sau talisman. Aceeasi Biblie reda textul din Isaia 3, 18-20 astfel:

     “In ziua aceea, va lua Domnul toate podoabele: inelele, sori, lunite, cercei, bratari, valuri, cununi, lantisoare, cingatoare, miresme, talismane.”

Israel a fost adesea ispitit sa copieze superstitiile popoarelor pagane din jur, inclusiv purtarea de amulete. Aceasta constatare trista este facuta de profetul Isaia chiar de la inceputul cartii sale:

     “Caci ai parasit pe poporul Tau, pe casa lui Iacov, pentru ca sunt plini de idolii Rasaritului si dedati la vrajitorie ca filistenii si se unesc cu fiii strainilor” ( Isaia 2,6 ).

Traducerea NIV a Bibliei ( engleza ) reda astfel acest text: “Ei sunt plini de superstitiile Rasaritului si practica ghicirea ca filistenii si isi dau mana ca paganii.”

Toate reformele religioase pe care le consemneaza Scriptura au inlaturat din viata oamenilor practica purtarii talismanelor, intorcandu-i pe oameni spre Dumnezeu, adevaratul lor ocrotitor si izvor al succesului si al prosperitatii.

Despre reforma facuta de imparatul Iosia sta scris: “Mai mult, Iosia a starpit pe cei ce chemau duhurile, pe cei ce spuneau viitorul, terafimii, idolii si toate uraciunile care se vedeau in tara lui Iuda si la Ierusalim, ca sa implineasca astfel cuvintele Legii scrise in cartea pe care o gasise preotul Hilchia in Casa lui Dumnezeu” ( 2 Imparati 23, 24 ).

Intelegem din astfel de referinte biblice ca purtarea amuletelor era privita ca fiind o uraciune inaintea lui Dumnezeu, un lucru demn de a fi condamnat. Tristetea si chiar mania lui Dumnezeu sunt pe deplin justificate in astfel de cazuri. Care parinti s-ar simti bine vazandu-si copiii ca, in loc sa se increada in ei, in grija lor parinteasca, isi pun increderea in niste obiecte inerte, fara nicio putere ? Un astfel de parinte nu s-ar simti dezonorat ?

Daca astfel stateau lucrurile in vechiul popor Isarel, mereu ispitit sa copieze superstitii pagane, oare cum stau lucrurile in crestinism ? Nu cumva crestinii au si ei talismanele lor ? Purtarea unor lantisoare si cruciulite la gat, sau atarnarea deasupra oglinzii retrovizoare a masinii a tot felul de cruciulite si icoane nu fac din aceste obiecte niste talismane “crestine” despre care se crede ca feresc de nenorocire si aduc noroc ?

Oare cum se simte Dumnezeu vazandu-Si copiii ca se incred in puterea magica a unor obiecte, in timp ce Persoana Sa, Cuvantul Sau si promisiunile Sale sunt neglijate si uitate sub praful uitarii si al indiferentei ?

Va veni cu siguranta ziua in care oamenii isi vor da seama cat de amagiti au fost de superstitiile in care au crezut in loc sa se increada in Tatal ceresc, la fel de simplu si sincer cum se increde un copil in parintele lui.

Cat de noua este “Legea cea noua” ?

“Va dau o porunca noua: Sa va iubiti unii pe altii”

( Ioan 13, 34 )

     Una din cele mai aprige controverse din lumea crestina este legata de valabilitatea Legii morale ( Decalogul, Cele Zece Porunci ) in timpurile Noului Testament. In general, crestinii antinomianisti ( gr. “nomos” – “lege” ) sustin ca, odata cu moartea si invierea Mantuitorului, Legea Celor Zece Porunci, considerata de ei “Legea veche”, a fost inlocuita cu “Legea cea noua”. Aceasta ar fi alcatuita  din poruncile pe care le regasim doar pe paginile Noului Testament.

Sloganul acestor crestini este: “Nu sub Lege, ci sub har”, bazandu-se pe cateva afirmatii gresit interpretate ale apostolului Pavel. Conceptia ca Legea “veche” a fost inlocuita cu Legea “noua”, adusa de Christos, este foarte raspandita in cercurile crestine. Iata ce sustine unul dintre antinomianistii inversunati ( care se declara impotriva Legii “vechi” ), Dale Ratzlaff, un fost pastor adventist si profesor de Biblie, in cartea sa ”Sabbat in Crisis “( “Sabatul in criza” ):

     “Legea cea noua ( data de Christos ) este mai buna decat Legea cea veche   ( data de Moise )”( 1 )

     “In noul legamant, adevaratii ucenici ai lui Christos vor fi cunoscuti prin felul cum se iubesc. Porunca aceasta de a iubi este repetata de mai multe ori in Noul Testament, asa cum Cele Zece Porunci au fost repetate de mai multe ori in Vechiul Testament.” ( 2 )

Iata cum raspunde Samuele Bacchiochi acestor afirmatii:

     “ Afirmatia ca Domnul Christos a inlocuit Cele Zece Porunci cu porunca mai simpla si mai buna a iubirii este in mod clar negata de Domnul Insusi: Sa nu credeti ca am venit sa stric Legea sau prorocii; am venit nu sa stric, ci sa implinesc. Caci adevarat va spun, cata vreme nu va trece cerul si pamantul, nu va trece o iota sau o frantura de slova din Lege, inainte ca sa se fi intamplat toate lucrurile. Asa ca oricine va strica una din cele mai mici din aceste porunci, va fi chemat  cel mai mic in Imparatia Cerurilor; dar oricine le va pazi si va invata pe altii sa le pazeasca, va fi chemat mare in Imparatia cerurilor.” ( Matei 5, 17-19 )

      In aceasta marturie, Christos invata trei adevaruri importante: 1) El neaga de doua ori ca venirea Lui avea scopul sa abroge Legea si Proorocii ; 2) toata Legea lui Dumnezeu, inclusiv cele mai mici amanunte, au o validitate constanta pana la sfarsitul acestui veac; 3) oricine care invata ca poate fi calcata chiar si cea mai mica parte din poruncile lui Dumnezeu se afla sub condamnare divina. Aceasta condamnare ar trebui sa-I determine pe crestinii “noului legamant” sa se cerceteze pe ei insisi.” ( 3 )

Ideea de “Lege noua” adusa de Christos in locul celei “vechi” nu are niciun suport biblic. Nicaieri nu gasim indicii ca Domnul Christos sau apostolii ar fi inlaturat Legea morala a Vechiului Testament in favoarea alteia “noi”, a Noului Testament.

O singura afirmatie a Mantuitorului, pe care o gasim in Ioan 13, 34, aduce idea de porunca noua : “Va dau o porunca noua: Sa va iubiti unii pe altii;  cum v-am iubit Eu, asa sa va iubiti si voi unii pe altii !

Din punct de vedere al continutului, porunca nu este deloc noua. Iar Iisus stia prea bine lucrul acesta. In Leviticul 19, 18 sta scris :“Sa iubesti pe aproapele tau ca pe tine insuti.” Atunci ce era nou, daca porunca era veche in continutul ei ?

Noutatea consta, nu in continut, ci in forta exemplului: “cum v-am iubit Eu, asa sa va iubiti si voi unii pe altii “ Pana la Iisus, porunca iubirii, desi exista pe paginile Scripturii, nu oferea un model desavarsit al implinirii ei.  Venirea lui Iisus ne-a adus, nu o porunca noua, ci un Model nou al implinirii ei.

Teologul si profesorul englez Edward Heppenstall ofera urmatoarea explicatie cu privire la ceea ce era nou in porunca Mantuitorului din Ioan 13,34:

„Greaca Noului Testament foloseste doua cuvinte care transmit ideea de „nou”. Un cuvant inseamna „recent, care nu a existat pana de curand”, iar celalalt inseamna „primenit, innoit, improspatat”. Acest al doilea cuvant apare in textul biblic citat mai sus. Porunca este straveche, data de la inceput. Insa, atunci cand vine in viata noastra, Christos face toate lucrurile noi. Devenim fapturi noi ( vezi 2 Corinteni 5,17 ). Intr-un anumit sens, suntem tot noi insine, dar in alt sens, suntem oameni noi. La fel stau lucrurile si cu Cele Zece Porunci. Unii ar vrea sa le inlocuiasca cu alte porunci, dar eforturile lor sunt sortite esecului. Decalogul ramane acelasi, doar ca este innoit, restaurat prin Christos la frumusetea lui de la inceput.” ( 4 )

Insusi apostolul Ioan aminteste in prima sa epistola de o porunca noua, care este, de fapt, o porunca veche: „Prea iubitilor, nu va scriu o porunca noua, ci o porunca veche, pe care ati avut-o de la inceput. Porunca aceasta veche este Cuvantul pe care l-ati auzit. Totusi, va scriu o porunca noua, lucru care este adevarat atat cu privire la El, cat si cu privire la voi…” ( 1 Ioan 2, 7.8 )

Care este aceasta porunca noua, dar veche in acelasi timp ? Ne spune tot Ioan: „Cine zice ca ramane in El, trebuie sa traiasca si el cum a trait Iisus” ( 1 Ioan 2,6 ) Si cum a trait Iisus ? Evangheliile ne arata ca El a trait intr-o desavarsita ascultare de Legea „veche”, despre care a marturisit fara niciun echivoc:„Sa nu credeti ca am venit sa stric Legea sau prorocii; am venit nu sa stric, ci sa implinesc…” ( Matei 5, 17-19 )

Afirmatia ca cele doua porunci ale iubirii ( fata de Dumnezeu si fata de aproapele ), asa cum le gasim enuntate in Matei 22, 36-40; Marcu 12, 28- 31 si Luca 10, 27 , desfiinteaza Decalogul Vechiului Testament, inlocuindu-l, este lipsita de logica.

Nu ne putem imagina cum Mantuitorul , invatandu-ne sa ne iubim unii pe altii, ne-ar da in acelasi timp libertatea sa ne purtam urat fata de parinti ( P a 5-a ), sa ucidem ( P a 6-a), sa desfranam ( P a 7-a ), sa furam ( P a 8-a ), sa mintim ( P a 9-a ) si sa poftim tot ce apartine aproapelui nostru ( P a 10-a ).

De asemenea, nu ne putem imagina cum acelasi Mantuitor, invatandu-ne sa-L iubim pe Dumnezeu cu toata inima, cu tot cugetul si cu toata puterea noastra, ne-ar da in acelasi timp libertatea sa ne inchinam la alti dumnezei ( P 1 ), sa ne facem chipuri cioplite si sa ne inchinam inaintea lor ( P a 2-a ), sa dezonoram Numele lui Dumnezeu ( P a 3-a ) si sa calcam memorialul Creatiei – ziua Sabatului, zi pe care El Insusi a sfintit-o si a binecuvantat-o ( P a 4-a ).

De fapt, motivul enuntarii Legii in aceasta forma reiese chiar din cuvintele Mantuitorului: “In aceste doua porunci se cuprinde toata Legea si Proorocii” ( Matei 22, 40 )

Asadar, apare aici ideea de rezumat al Legii. Cele doua porunci rezuma esenta intregii Legi morale. Or, este stiut ca un rezumat nu desfiinteaza ceea ce el rezuma . Dimpotriva, un rezumat intareste ceea ce rezuma, pentru ca el este astfel enuntat incat sa usureze memorarea intregului continut pe care-l rezuma.

Nu ar avea niciun sens ca cineva sa afirme ca el respecta porunca rezumat, in timp ce calca poruncile detaliate, fie ca e vorba de poruncile de pe prima tabla, fie ca e vorba de cele de pe a doua tabla a  Legii.

Atunci cand este vorba de lucruri, cand ele se invechesc, le inlocuim cu unele noi. Insa nu procedam astfel in toate domeniile vietii. Dupa ce au trecut 30 sau 40 de ani de casnicie si relatia dintre cei doi soti s-a „invechit”, sotul nu-si schimba sotia cu una noua. Si nici sotia nu-si schimba sotul cu unul nou, pe motiv ca s-a „invechit.”

Nu procedam in felul acesta nici cu copiii nostri care au crescut, nici cu rudele noastre, nici cu biserica din care facem parte, nici cu Biblia, nici cu morala. Unele lucruri „invechite” nu trebuie schimbate, ci doar innoite, primenite si transformate prin puterea Duhului Sfant. Nu avem nevoie de alti parinti, alti soti, alti copii sau alte rude, ci de aceiasi, insa transformati prin Duhul Sfant.

Nu avem nevoie de alta Biblie, ci de acelasi Cuvant al lui Dumnezeu, insa facut nou pentru noi prin Duhul Sfant. Nu avem nevoie de o alta Lege morala, ca si cum cea data de Dumnezeu in vechime ar fi fost imperfecta, ci de aceeasi Lege, insa scrisa de Dumnezeu in inima noastra si innoita in spiritul, intelegerea si trairea ei prin puterea Duhului Sfant. Or, aceasta innoire a fost adusa de Insusi Fiul lui Dumnezeu care ne-a ajutat sa-i intelegem profunzimile si care ne-a lasat un model de traire a principiilor ei.

Unii crestini considera ca in Predica de pe Munte Mantuitorul a pus bazele schimbarii Legii celei vechi. Insa formula repetitiva: „Ati auzit ca s-a zis celor din vechime…dar Eu va spun…”, care apare de sase ori in discursul Sau ( Matei 5, 21.22; 27.28; 31.32; 33.34; 38.39; 43.44 ), nu ne lasa nicio clipa sa intelegem ca El ar fi avut intentia sa schimbe Legea morala. Dimpotriva, cuvintele Sale intaresc autoritatea Decalogului, patrunzand mai adanc, dincolo de litera Legii, in spiritul ei.

Legea „noua” nu este alta decat aceeasi Lege „veche” despre care apostolul Pavel afirma ca este „sfanta, iar porunca este sfanta, dreapta si buna” ( Romani 7,12 ). Ea este aceeasi despre care psalmistul spune: „Temelia Cuvantului Tau este adevarul si toate legile Tale cele drepte sunt vesnice” ( Psalmul 119, 160 ).

Daca Legea morala, care este temelia guvernarii lui Dumnezeu in Univers, ar fi fost schimbata si inlocuita cu o alta lege morala, atunci toate valorile si relatiile pe care le consideram imuabile ar putea fi inlocuite cu altele. Or, aceasta ar conduce la relativism moral. Insa, atata vreme cat Dumnezeu ne garanteaza ca nu Se schimba ( vezi Maleahi 3,6; Iacov 1,17 ; Evrei 13,8 ), nici Legea Sa morala, care este oglindirea caracterului Sau, nu se va schimba.

Valabilitatea principiului zi-an in interpretarea profetiilor apocaliptice

Conform principiului zi-an, o zi in profetiile apocaliptice reprezinta un an real, acest principiu de interpretare a perioadelor profetice reprezentand coloana vertebrala a interpretarii istoriciste a acestor profetii. In prezent, singura biserica majora care sustine acest principiu este Biserica Crestina Adventista de Ziua a Saptea.

Care sunt argumentele care vin in sprijinul acestui principiu ? Iata cateva dintre ele:

1) Primul exemplu scris de folosire a principiului zi-an in interpretarea perioadelor de timp din profetiile apocaliptice il reprezinta Septuaginta ( traducerea in greaca a Scripturilor Vechiului Testament, realizata in secolul al III-lea i.Chr. ). In profetia din Daniel 9, 24-27, cele 70 de saptamani au fost intelese ca fiind 70 de saptamani de ani, adica 70 x 7 = 490 de ani. Traducatorii Septuagintei au adaugat sintagma “de ani” la termenul ebraic “saptamani”, oferind primul exemplu de aplicare a principiului zi-an. Este demn de retinut faptul ca acest lucru se intampla in secolul al III-lea i.Chr, adica cu mai bine de doua milenii in urma.

2) Profetiile apocaliptice din Daniel si Apocalipsa sunt simbolice in cea mai mare parte a lor.Imperii mari, care s-au succedat pe scena istoriei, sunt simbolizate prin animale ( vezi Daniel 7, 2-7.17; 8, 3-8.20.21; Apocalipsa 13,1.11 ). Dat fiind faptul ca aceste profetii lucreaza cu simboluri, este de asteptat ca si perioadele de timp amintite in ele sa fie, de asemenea, simbolice ( vezi Daniel 7,25; 8,14; Apocalipsa 12,6.14; 13,5 ).

3) Viziunile din Daniel si Apocalipsa au ca obiect imperii mari a caror existenta a durat sute de ani( Babilon, Medo-Persia, Grecia, Roma ). Datorita acestui fapt, perioadele profetice trebuie sa acopere perioade lungi de timp. Daca nu ar fi aplicat principiul zi-an, perioadele de timp de 42 de luni, 3 vremi si jumatate, 1260 de zile si 2300 de seri si dimineti nu ar avea nicio relevanta in istorie milenara descrisa in aceste profetii.

4) In profetia din Daniel 7 apar patru fiare de prada care simbolizeaza patru mari imperii care au avut tangenta cu poporul lui Dumnezeu si Planul de Mantuire: Babilonul, Medo-Persia, Grecia si Roma. Daca totalizam timpul de dominatie al acestor imperii, se ajunge la o perioada lunga de peste o mie de ani.

Insa centrul atentiei in profetia din Daniel 7 nu il reprezinta cele patru imperii, ci “cornul cel mic” care se ridica impotriva lui Dumnezeu si impotriva poporului Sau. In Daniel 7,25, ni se spune ca perioada de dominatie a cornului cel mic urma sa fie de “o vreme, doua vremi si o jumatate de vreme”, respectiv trei ani si jumatate. Daca perioada aceasta ar fi interpretata literal, nu simbolic, trei ani si jumatate ar fi o perioada disproportionata fatza de perspectiva milenara a luptei dintre bine si rau.

La fel de disproportionate ar aparea si perioadele profetice din Apocalipsa 12,6.14, in care cele 1260 de zile sau 3 vremi si jumatate ar fi nesemnificative daca nu ar fi simbolice, ci reale. Istoria milenara a luptei dintre bine si rau necesita perioade de timp profetice pe masura.

5) Modul in care sunt exprimate perioadele de timp in profetiile apocaliptice ne indica faptul ca nu ar trebui luate literal.  Expresiile: “o vreme, doua vremi si o jumatate de vreme” ( Daniel 7,25; 12,7 ), “ o vreme, vremi si jumatatea unei vremi” ( Apocalipsa 12, 14 ), “42 de luni” ( Apocalipsa 11,2; 13, 5 ) si “ 1260 de zile” ( Apocalipsa 11,3; 12,6 ) sunt sinonime si se refera la aceeasi perioada de timp. Totusi, nu este folosita nici macar odata  expresia naturala “trei ani si sase luni”, ceea ce reprezinta un indiciu ca expresiile trebuie intelese si interpretate simbolic.

Se pare ca Duhul Sfant, care a inspirat Biblia, a folosit toate variantele posibile pentru aceasta perioada profetica, mai putin pe cea naturala, care este folosita in alte ocazii pentru a indica o perioada literala. Si aceasta pentru a ne trage atentia ca ne aflam in prezenta unui simbol.

6) Profetiile din Daniel capitolele 7,8,11 si 12 conduc pana in vremea sfarsitului, cu evenimentele legate de aceasta: invierea mortilor si intemeierea Imparatiei lui Dumnezeu ( Daniel 12,2; 7,27 ). Daca perioadele de timp de 3 ani si jumatate, 42 de luni, 1260 de zile si 2300 de seri si dimineti ar fi considerate reale, ele nu ar mai conduce spre sfarsitul timpului. De aceea, viziunea panoramica a luptei dintre bine si rau, incepand cu secolul al VI-lea i.Chr. ( data scrierii cartii lui Daniel ) si terminand cu revenirea Domnului Christos, cere ca aceste perioade de timp sa fie interpretate simbolic.

7) In doua situatii complet diferite si indepartate in timp una de cealalta, Dumnezeu a folosit intentionat principiul zi-an tocmai pentru a ne ajuta cum sa-l folosim si noi in interpretarea perioadelor de timp profetice. Este vorba de Numeri 14, 34 si Ezechiel 4,6.

8) Daca folosim principiul zi-an in interpretarea profetiei din Daniel 9,24-27 cu privire la cele 70 de saptamani, profetia isi gaseste implinirea exacta in viata, lucrarea, moartea si invierea Domnului Christos. Daca cele 70 de saptamani ar fi considerate reale, ele nu ar conduce nicaieri, spre niciun eveniment legat de venirea si lucrarea lui Mesia.

In concluzie, principiul zi-an reprezinta coloana vertebrala in interpretarea profetiilor apocaliptice din Daniel si Apocalipsa. Fara aplicarea lui, perioadele de timp ar fi disproportionate in comparatie cu lupta milenara dintre bine si rau, care ajunge pana in timpul sfrasitului si chiar dincolo de el, in Imparatia vesnica a lui Dumnezeu.

Marcu 4, 11.12 – “Voua v-a fost dat sa cunoasteti…”

 

     “Voua”, le-a zis El, “v-a fost dat sa cunoasteti taina Imparatiei lui Dumnezeu; dar pentru cei ce sunt in afara de numarul vostru, toate lucrurile sunt infatisate in pilde; pentru ca “macar ca privesc, sa priveasca si sa nu vada, si macar ca aud, sa auda si sa nu inteleaga, ca nu cumva sa se intoarca la Dumnezeu si sa li se ierte pacatele”.

 

     Pasajul citat mai sus ridica numeroase intrebari si nedumeriri cititorului neavizat al Scripturilor. Si aceasta cu atat mai mult cu cat cuvintele apartin Mantuitorului, si nu lui Marcu, autorul Evangheliei care-i poarta numele.

Pe buna dreptate, cel care citeste cele doua versete se intreaba: Oare Dumnezeu ascunde in mod intentionat adevarul mantuitor de unii oameni ? Si daca o face, de ce ii mai invinovateste, chemandu-i la judecata ? Ce fel de caracter are un Dumnezeu care face astfel de discriminari intre oameni ?

De-a lungul istoriei, unii au folosit acest gen de texte biblice pentru a sustine teoria predestinarii, unul dintre acestia fiind marele reformator francez Jean Calvin. Insa o astfel de intelegere a textului biblic ar anula o multime de alte texte care vorbesc despre libertatea de alegere a omului, libertate oferita si garantata de Insusi Dumnezeu ( pentru aprofundarea subiectului, vezi articolul “Doctrina predestinarii – un mar al discordiei in crestinism”, pe care il puteti gasi la adresa… ).

Pasajul din Marcu 4, 11.12 poate fi regasit si in Evanghelia dupa Luca, insa intr-o forma prescurtata: “El le-a raspuns: “Voua v-a fost dat sa cunoasteti tainele Imparatiei lui Dumnezeu, dar celorlalti li se vorbeste in pilde, ca “macar ca vad, sa nu vada, si macar ca aud, sa nu inteleaga” ( Luca 8,10 ).

Cu totul diferit suna acelasi pasaj biblic in versiunea lui Matei, nuanta transmisa de evanghelist fiind mult mai acceptabila decat pasajele paralele din Marcu si Luca: “Ucenicii s-au apropiat de El si I-au zis: “De ce le vorbesti in pilde ?” Iisus le-a raspuns: “Pentru ca voua v-a fost dat sa cunoasteti tainele Imparatiei cerurilor, iar lor nu le-a fost dat. Caci celui ce are, i se va da si va avea de prisos; iar de la cel ce n-are, i se va lua chiar si ce are. De aceea le vorbesc in pilde, pentru ca ei, macar ca vad, nu vad, si macar ca aud, nu aud, nici nu inteleg. Si cu privire la ei se implineste prorocia lui Isaia care zice: “Veti auzi cu urechile voastre si nu veti intelege; veti privi cu ochii vostri, si nu veti vedea. Caci inima acestui popor s-a impietrit; au ajuns tari de urechi, si-au inchis ochii, ca nu cumva sa vada cu ochii, sa auda cu urechile, sa inteleaga cu inima si sa se intoarca la Dumnezeu si sa-i vindec

Pentru a intelege sensul cuvintelor Mantuitorului este foarte important sa cunoastem contextul in care au fost rostite. La inceputul capitolului 4 aflam ca Iisus incepe din nou sa invete norodul, multe din invataturi rostindu-le sub forma unor pilde. In acea imprejurare, Iisus rosteste Pilda semanatorului, fara sa dea nicio explicatie in legatura cu interpretarea ei. Un singur indemn este prezent la finalul parabolei: “Cine are urechi de auzit, sa auda !” ( Marcu 4,9 ).

Apoi multimea se imprastie, ramanand langa Iisus doar cativa apropiati, impreuna cu ucenicii Sai. Ce fac acestia ? “L-au intrebat despre pilde” ( vers. 10 up. ). Cu alte cuvinte, acestia s-au interesat de sensul si talcuirea pildelor pe care Mantuitorul le rostise in auzul intregului norod. Evanghelistul Luca precizeaza faptul ca “ucenicii Lui L-au intrebat ce inteles are pilda aceasta” ( Luca 8,9 ), referindu-se punctual la Pilda semanatorului pe care tocmai o auzisera.

Intelegem de aici ca nici chiar ei, ucenicii, cei aflati “inlauntru”, nu intelegeau mesajul pildelor Mantuitorului, la fel ca si cei aflati in “afara”. Se ridica atunci o intrebare fireasca: Ce deosebire exista intre cei “dinlauntru” si cei din “afara”, daca nici unii, nici altii nu inteleg mesajul pildelor ? Cine sunt cei “dinlauntru”, cei privilegiati, si cine sunt cei din “afara”, cei discriminati ? Se poate trece dintr-o tabara in alta ?

Dificultatea pasajelor din Marcu si Luca ( mai putin cel din Matei ) i-a determinat pe unii teologi sa considere ca in trecut s-a strecurat o greseala in traducere. Alti teologi si filologi au incercat sa imblanzeasca sensul textului, afirmand ca in locul conjunctiei finale “ca sa” ( “hina”, gr. ), ar fi mai corect sa se foloseasca conjunctia cauzala “pentru ca” ( “hoti”, gr. ), care ar schimba radical perspectiva asupra textului. Una este sa spui: ”Le vorbesc in pilde ca sa ( “hina” )… si alta este sa spui: “Le vorbesc in pilde pentru ca ( “hoti” )…”

Insa dincolo de dezbaterile teologice si filologice asupra acestui pasaj, trebuie sa avem in vedere faptul ca, de fapt, Iisus se foloseste de un citat din cartea profetului Isaia: “El a zis atunci: “Du-te si spune poporului acestuia: “Intruna veti auzi si nu veti intelege; intruna veti vedea si nu veti pricepe” ( Isaia 6,9 ).

Ce mesaj ii transmite Dumnezeu lui Isaia, abia chemat in slujba de profet ? Mesajul era clar: Cuvintele profetului se vor lovi ca de un zid de opacitatea poporului, de lipsa dispozitiei lui de a asculta de vointa lui Dumnezeu.

Citand din cartea lui Isaia, Mantuitorul vrea sa-i avertizeze pe cei apropiati Lui ca mesajul Sau se va lovi de aceeasi raceala, indiferenta si opacitate din partea celor mai multi ascultatori  ai Sai, ca si in vremurile de alta data. Iisus nu-Si propune sa darame cu forta zidurile indiferentei si lipsei de disponibilitate ale celor mai multi din ascultatorii Sai.

In multimea care-L asculta se aflau tot felul de oameni: unii interesati de adevar, altii indiferenti; unii materialisti, altii rauvoitori. El trebuia sa le transmita tuturor acestor categorii de oameni un mesaj unic, care sa faca o selectie intre cei sinceri si cei nesinceri. Din acest punct de vedere, invataturile prin parabole, foarte folosita in Orient, reprezenta testul perfect al disponibilitatii omului de a asculta sau nu de voia lui Dumnezeu.

Aceleasi invataturi transmise prin parabole pe unii ii provocau, dorind sa afle mai mult, in timp ce pe altii ii lasau reci si indiferenti. Problema nu era la Dumnezeu, caci Biblia este plina de indemnuri la cautare si cercetare, dar si plina de fagaduinte pentru cautatorul sincer al adevarului:

     “Pe cel ce vine la Mine, nu-l voi izgoni afara” ( Ioan 6,37 up. )

“Ma veti cauta si Ma veti gasi, daca Ma veti cauta cu toata inima” ( Ieremia 29, 13 ).

“Daca vrea cineva sa faca voia Lui, va ajunge sa cunoasca daca invatatura este de la Dumnezeu, sau daca Eu vorbesc de la Mine” ( Ioan 7,17 ).

“Cereti si vi se va da; cautati si veti gasi; bateti si vi se va deschide. Caci oricine cere, capata; cine cauta, gaseste si celui ce bate, i se deschide” ( Matei 7, 7.8 ).

Asadar, problema nu se afla la Dumnezeu, care “doreste ca niciunul sa nu piara, ci toti sa vina la pocainta” ( 2 Petru 3,9 ), ci la om. Principiul biblic este simplu: Cine intreaba, gaseste raspunsul. Cine nu intreaba, va ramane in ignoranta si indiferenta. Va ramane “afara”…

Se poate trece din tabara celor de “afara” in tabara celor “dinauntru” ? Desigur ! Nu exista nicio predestinare, nicio hotarare arbitrara din partea lui Dumnezeu in acest sens. O dovedeste chiar experienta ucenicilor, care adesea nici ei nu au inteles multe invataturi ale Mantuitorului. Insa “testul” parabolelor a fost trecut cu bine de ei. Cand n-au inteles ceva, ei L-au intrebat pe Domnul lor, crescand astfel in cunostinte si spiritualitate.

Ceilalti au preferat sa se intoarca la maruntele si pamantestile lor preocupari cotidiene, ramanad la fel de impietriti si opaci fatza de adevar ca si mai inainte.

Iisus doreste sa aiba un dialog inteligent cu oamenii pe care a venit sa-i mantuiasca. Insa dialogul este posibil doar in conditiile in care ambele parti vor sa comunice. Daca una din parti se arata indiferenta la comunicare, dialogul nu mai poate avea loc.

Iisus nu intra cu forta in viata niciunui om care nu are intrebari, care nu doreste cu ardoare sa afle adevarul si care nu tanjeste sa i se descopere tainele Imparatiei lui Dumnezeu. Insa El vine cu placere in viata acelora care intreaba, care cauta, care cer si care bat la usile cunoasterii.

Noi din ce categorie facem parte ?

 

Dovezi istorice ale pazirii Sabatului zilei a saptea de-a lungul secolelor

Introducere

     Sabatul zilei a saptea, asa cum a fost lasat de Dumnezeu inca de la incheierea actului Creatiei, si prezent in Porunca a patra a Decalogului, nu este o doctrina noua, descoperita de bisericile sabatariene ( credinciosii Bisericii lui Dumnezeu, adventistii de ziua a saptea, baptistii de ziua a saptea, penticostalii de ziua a saptea, crestinii dupa Evanghelie de ziua a saptea, etc. ).

Numeroase documente istorice dovedesc faptul ca, de-a lungul celor doua milenii de istorie crestina, incepand cu primul secol, au existat crestini care au pazit adevarata zi de inchinare poruncita de Creator, uneori cu riscul de a suferi persecutii crunte. Ceea ce au facut bisericile sabatariene din secolele al XIX-lea si al XX-lea a fost simplul fapt de a se inscrie pe linia continuarii ascultarii de vointa lui Dumnezeu, asa cum este ea descoperita in textul Poruncii a patra:

     „Adu-ti aminte de ziua de odihna, ca s-o sfintesti. Sa lucrezi sase zile si sa-ti faci lucrul tau. Dar ziua a saptea este ziua de odihna inchinata Domnului Dumnezeului tau; sa nu faci nicio lucrare in ea, nici tu, nici fiul tau, nici fiica ta, nici robul tau, nici roaba ta, nici vita ta, nici strainul care este in casa ta. Caci in sase zile a facut Domnul cerurile, pamantul si marea, si tot ce este in ele, iar in ziua a saptea S-a odihnit: de aceea a binecuvatat Domnul ziua de odihna si a sfintit-o” ( Exodul 20, 8-11 ).

Insa, in luna martie a anului 321 d.Chr., imparatul roman Constantin cel Mare a decretat pazirea unei alte zile decat Sabatul zilei a saptea: duminica, ziua intai a saptamanii. Decretul lui Constantin suna astfel:

     „In venerabila zi a soarelui, magistratii si oamenii locuind in orase sa se odihneasca, si toate atelierele sa fie inchise. La tara, totusi, persoanele angajate in munci agricole sa-si continue treburile liberi” ( SDA Source Book, p. 999 ).

Ratiunile unui astfel de decret imperial erau simple: imparatul dorea o religie unita intr-un imperiu unit. Pentru stabilitatea imperiului, crestinii si paganii trebuiau sa se inchine in aceeasi zi. Iar Constantin cel Mare, marele imparat convertit la crestinism si botezat pe patul de moarte, a decretat: aceasta zi nu va fi Sabatul zilei a saptea ( sambata ), asa cum prevedea porunca Creatorului, ci ziua intai a saptamanii ( duminica ), pe care o sarbatorea deja o intreaga lume pagana, dar si o parte a crestinilor care incercau in felul acesta sa se delimiteze de iudaism ( crestinii din Roma si Alexandria ).

Insa, in pofida decretului imperial si a compromisurilor pe care lumea crestina incepuse sa le faca in privinta ascultarii stricte de Legea lui Dumnezeu, de-a lungul secolelor Dumnezeu a avut oameni credinciosi care au respectat Porunca a patra a Decalogului, uneori cu riscul pierderii vietii.

In cele ce urmeaza, vor fi prezentate cateva dovezi istorice ale pazirii Sabatului biblic de-a lungul secolelor, incepand cu secolul I d.Chr. Poate ca aceste evidente istorice ne vor ajuta sa reconsideram pozitia noastra fatza de porunca aflata chiar in inima Legii morale, revizuindu-ne viata in conformitate cu vointa lui Dumnezeu, asa cum este clar exprimata in Legea Sa.

Exemplul apostolilor este concludent in aceasta privinta. Fiind confruntati cu amenintari din partea liderilor religiosi ai vremii, apostolii au ramas fermi de partea ascultarii depline de voia lui Dumnezeu:

„Judecati voi singuri, daca este drept inaintea lui Dumnezeu sa ascultam mai mult de voi decat de Dumnezeu” ( Fapte 4, 19 )

     „Trebuie sa ascultam mai mult de Dumnezeu decat de oameni !” ( Fapte 5, 29 )

Domnul sa ne ajute la aceasta !

 

     Secolul I

     – Josephus: „Nu exista o cetate a grecilor, nici vreuna a barbarilor, nici vreo natiune in care sa nu fi aparut obiceiul nostru de a se odihni in ziua a saptea” ( M’Clatchie, Notes and Queries on China and Japan, edited by Dennys, vol. 4, Nos. 7,8, p. 100 )

    –  Iordania: „Atunci samanta spirituala a lui Avraam a fugit la Pella, de cealalta parte a Iordanului, unde a gasit un loc de refugiu sigur si au putut sa slujeasca pe Domnul lor si sa tina Sabatul Sau” ( Eusebius’s Ecclesiastical History, b. 3, ch. 5 ).

 

     Secolul al II-lea

     – „Primii crestini aveau un mare respect fatza de Sabat, si petreceau ziua in inchinare si predici. Si nu e nicio indoiala ca au luat aceasta practica de la apostolii insisi, asa cum apare in mai multe scrieri referitoare la acest subiect” ( Dialogues on the Lord’s Day, p. 189: 1701, by Dr. T. H. Moree, a Church of England divine ).

– „…Sabatul a fost o lege puternica, care i-a unit cu viata intregului popor, si, pazind Sabatul, ei au urmat nu numai exemplul, ci si porunca lui Iisus” ( Geschlichte des Sonntags, p. 13.14 ).

– „Crestinii dintre neamuri au pazit si ei Sabatul” ( Gieseler’s Church History, vol. 1, ch. 2, par.30, p. 93 ).

– „Primii crestini au tinut Sabatul iudeilor; de aceea, crestinii, mult timp impreuna cu acestia, au tinut adunarile in Sabat, in care se citeau anumite parti din Lege; si aceasta a continuat pana in timpul Sinodului din Laodicea” ( The Whole Works of Jeremy Taylor, vol. IX, p. 416, R. Heber’s Edition, vol. XII, p. 416 ).

– „Este sigur faptul ca vechiul Sabat a ramas si a fost pazit impreuna cu sarbatorirea zilei Domnului ( duminica ) de catre crestinii din Biserica de Rasarit aproximativ trei sute de ani dupa moartea Mantuitorului nostru” ( A Learned Treatise of the Sabat, p. 77 ).

 

     Secolul al III-lea

– „Daca nu faceti din Sabat un adevarat Sabat, nu veti vedea pe Tatal” ( The Oxyrhynchus Papyri, pt. 1, p. 3, Logion 2, verso 4-11, London: Offices of the Egipt Exploration Fund, 1898 ).

– „Sabatul zilei a saptea a fost repetat de Christos, de ucenici si primii crestini, pana ce Sinodul de la Laodicea a abolit pazirea lui” ( Dissertation on the Lord’s Day, p. 33.34.44 ).

     – Palestina – India: „Inca de la 225 d.Chr. au existat episcopate sau conferinte ale Bisericii din Rasarit ( care pazeau Sabatul ), intinzandu-se de la Palestina pana in India” ( Mingana, Early Spread of Christianity, vol. 10, p. 460 ).

     – India – Controversa budista din anul 220 d.Chr. din India: Dinastia Kishan din India de Nord a convocat un vestit consiliu al preotilor budisti la Vaisalia pentru a stabili o regula generala pentru calugarii budisti cu privire la pazirea Sabatului lor saptamanal. Unii dintre ei au fost asa de impresionati de scrierile Vechiului Testament, incat au inceput sa sfinteasca Sabatul. ( Lloyd, The Creed of Half Japan, p. 23 ).

 

     Secolul al IV-lea

     –  Italia: „Era practica generala a bisericilor din Rasarit si a unor biserici din Apus… Caci in bisericile din Milan… se pare ca sambata era tinuta cu mare cinste… Nu ca bisericile din Rasarit, sau celelalte care pazeau aceasta zi, erau inclinate spre iudaism, ci ca ele se adunau in ziua de Sabat pentru a se inchina lui Iisus Christos, Domnul Sabatului” ( History of the Sabbath, Part 2, par. 5, p. 73.74, London: 1636, Dr. Heylyn ).

     – Sinodul de la Laodicea, 325 d. Chr:

     „Canonul 16 – Sambata vor fi citite Evangheliile si alte parti din Scriptura cu voce tare.”

     „Canonul 29 – Crestinii nu vor iudaiza, fiind lenesi sambata, ci vor lucra in aceasta zi, dar vor cinsti in mod deosebit ziua Domnului, si, fiind crestini, daca este posibil, nu vor lucra in aceasta zi” ( Sinodul de la Laodicea 365 d.Chr., Hefele’s Concils, vol. 2, b. 6 )

 „Vechii crestini erau foarte atenti in pazirea sambatei, sau a saptea zi… este clar ca toate bisericile orientale si cea mai mare parte a lumii a pazit Sabatul ca sarbatoare… si Atanasie ne spune ca ei tineau adunari religioase in Sabat, nu pentru ca erau molipsiti de iudaism, ci pentru a se inchina lui Iisus Christos, Domnul Sabatului. Epifanis spune acelasi lucru” ( Antiquities of the Christian Church, vol. II, Book XX, chap. 3, Sec. 1, 66.1137, 1138 ).

     – Abisinia: „In ultima jumatate a acelui secol, sfantul Ambrozie din Milan a afirmat oficial ca episcopul abisinian Museus a calatorit aproape peste tot in tara lui Seres ( China ). Mai mult de 17 secole biserica din Abisinia a continuat sa sfinteasca sambata ca zi sfanta a poruncii a patra” ( Ambrozie, De Moribus, Brachmanorium Opera Omnia, 1132, found in Migne, Potrologia Latina, vol. 17, p. 1131. 1132 ).

     – Spania – Sinodul de la Elvira, Spania, din 305 d.Chr. Canonul 26 al Sinodului de la Elvira ne arata ca Biserica din Spania din timpul acela pazea sambata, ziua a saptea. „Cu privire la postul din fiecare Sabat, se hotaraste sa se indrepte greseala de a posti in fiecare Sabat.” Aceasta hotarare a consiliului este in opozitie directa cu hotararea Bisericii din Roma ca Sabatul sa fie dedicat postului, pentru a discredita aceasta zi in fatza poporului si a o face nepopulara.

     – Persia, 335-337 d.Chr: In timpul celor 40 de ani de persecutie a crestinilor sub domnia lui Shapur II, era adus urmatorul argument impotriva crestinilor: „Ne dispretuiesc zeul nostru soare, au servicii divine sambata, pangaresc pamantul sfant, ingropanadu-si mortii in el” ( Truth Triumphant, p. 170 ).

     Secolul al V-lea

     – Egipt: „Aproape toate bisericile din lume sarbatoresc Sfintele Taine in Sabatul fiecarei saptamani. Totusi, crestinii din Alexandria si Roma, pe temeiul unei vechi traditii, au incetat sa mai faca aceasta. Egiptenii din vecinatatea Alexandriei isi tin adunarile religioase in Sabat” ( Socrates Scholatisticus – istoric bisericesc din secolul al V-lea – Ecclesiastical History, 5.22 ( NPNF ) / 22:32 )

     –  Africa: „Augustin a deplans faptul ca in doua biserici vecine din Africa, una pazeste Sabatul, cealalta posteste in Sabat” ( Dr. Peter Heylyn, The History of the Sabbath, p. 416 ).

     – Spania: „Ambrose a sfintit ziua a saptea ca Sabat. Ambrose avea o mare influenta in Spania, care respecta si ea Sabatul sambetei” ( Truth Triumphant, p. 68 ).

     – Orient: „Este un fapt dovedit ca era inainte obiceiul in Orient sa se pazeasca Sabatul in acelasi fel ca ziua Domnului, si sa se tina adunari sfinte, in timp ce poporul din Apus, luptandu-se pentru ziua Domnului, a neglijat sarbatorirea Sabatului”  ( Apollinaris Sidonii Epistole, lib. 1,2; Migne, 57 ).

     – Italia: Ambrose, vestitul episcop de Milan, a spus ca atunci cand era la Milan pazea sambata, dar cand era la Roma, pazea duminica. Aceasta a dat nastere proverbului: „Cand esti la Roma, fa ce face Roma !” ( Heylyn, The History of the Sabbath, 1612 ).

     – Constantinopol: „Poporul din Constantinopol, si de aproape peste tot, se strange in Sabat ca si in prima zi a saptamanii, obicei care nu a fost respectat niciodata la Roma sau Alexandria” ( Socrates, Ecclesiastical History, Book 7,2, ch. 19 ).

     – Italia: Porunca papei Silvestru ( 314-335 ), devenita lege pe vremea papei Inocentiu ( 402-417 ), ca in toate bisericile crestine sa se posteasca sambata: „Inocentiu a poruncit ca sambata, sau in Sabat, sa se posteasca intotdeauna” ( Dr. Peter Heylyn, History of the Sabbath, Part 2, ch. 2, p. 44 ).

     Secolul al VI-lea

     – Scotia: Andrew Lang, scriind despre istoria bisericii celtice, spune: „Ei lucrau duminica, dar tineau sambata intr-un mod sabatic” ( Andrew Lang, A History of Scotland, vol. 1, p. 96 ).

     – Irlanda„Se pare ca era ceva obisnuit in bisericile celtice timpurii din Irlanda, ca si in Scotia, sa se pazeasca sambata, Sabatul iudaic, ca zi de odihna. Ei respectau Porunca a patra literal in ziua a saptea a saptamanii” ( Moffat, Istoria religioasa a Scotiei, p. 140 )

     – Scotia: „In aceasta ultima instanta, se pare ca au urmat un obicei caruia ii gasim urmele in Biserica Monastica de la inceput din Irlanda, prin care considerau sambata ar fi Sabatul, in care se odihneau de toata munca lor” ( W. T. Skene, Adamnan Life of St. Columba, 1874, p. 96 ).

     – Scotia, Irlanda„Se pare ca vedem aici o aluzie la obiceiul, pazit in Biserica timpurie Monastica de la inceput din Irlanda, de a pastra ziua de odihna sambata sau Sabatul” ( History of The Catholic Church in Scotland, vol. 1, p. 86, written by Catholic historian Bellesheim ).

 

     Secolul al VII-lea

     – Scotia si Irlanda: „Se pare ca era obisnuit in bisericile celtice de la inceput in Irlanda si Scotia sa se pazeasca sambata, Sabatul, ca zi de odihna. Ei respectau Porunca a patra literal, in ziua a saptea a saptamanii” ( J. C. Moffat, The Church in Scotland, p. 140 ).

     – Scotia si Irlanda: „Celtii foloseau o Biblie latina care  nu era asemanatoare cu Vulgata, si tineau sambata ca zi de odihna, cu servicii speciale duminica” ( Flick, The Rise of the Medieval Church, p. 237 ).

     – Roma: Papa Grigore I ( 590-604 ) a scris impotriva cetatenilor romani care „interzic orice lucrare in ziua de Sabat” ( Nicene and Post- Nicene Fathers, Second Series, vol. XIII, p. 13, epist I ).

     – Roma: „Grigore, episcop prin harul lui Dumnezeu, catre fiii sai prea iubiti, cetatenii Romani: „Am luat cunostinta de faptul ca anumiti oameni cu un spirit pervers au raspandit printre voi lucruri josnice si opuse sfintei credinte, asa incat interzic sa se lucreze ceva in ziua de Sabat. Cum sa-i numesc altfel decat predicatori ai lui anti-Christ ?” ( Epistles, b. 13: 1 ).

 

     Secolul al VIII-lea

     – Belgia: Sinodul de la Liftinae, Belgia, din 745, la care a participat si papa Bonifaciu: „A treia alocutiune a acestui sinod avertizeaza impotriva pazirii Sabatului, referindu-se la decretul Sinodului de la Laodicea” ( Dr. Hefele, Conciliengesch, 3, 512, sec. 362 ).

     – India, Persia, China: „Raspandita si durabila a fost pazirea Sabatului zilei a saptea printre credinciosii Bisericii din Rasarit si crestinii sfantului Toma din India, care n-au fost legati niciodata de Roma. De asemenea, ea s-a mentinut in randul acestor grupari care s-au despartit de Roma dupa Sinodul de la Calcedonia, si anume, Abisinienii, Iacobitii, Maronitii si Armenii” ( Schaff-Herzog, The New Encyclopedia of Religious Knowledge, Art. „Nestorians”)

     – China: In 781 d.Chr., a fost gravata in marmura o inscriptie constand din 763 de cuvinte. In 1625, acest monument a fost dezgropat langa orasul Changan. Urmatorul fragment din text ne arata ca Sabatul era pazit: „In ziua a saptea aducem sacrificii, dupa ce ne-am curatit inimile, si am primit iertarea de pacatele noastre. Aceasta religie, atat de desavarsita si de excelenta, este greu de numit, dar lumineaza intunericul cu principiile sale stralucitoare” ( Chritianity in China, M. l’Abbe Huc, vol. I, ch. 2, p. 48.49 ).

 

     Secolul al IX-lea

     – Bulgaria: „Bulgaria, la inceputul evanghelizarii ei, a fost invatata ca nu trebuie sa faca nicio lucrare in Sabat” ( Responsa Nicolai Papae I and Consulta Bulgarum Responsum 10, found in Mansi, Sacrorum Concilorum Nova et Amplissima Collectio, vol. 15, p. 406 ).

     – Bulgaria: Papa Nicolae I, raspunzand unei scrisori trimise de Bogaris, printul Bulgariei:

Raspuns la intrebarea nr. 10: „Sa se intrerupa lucrul duminica, dar nu in Sabat” ( Hefele, 4 346-352, sec. 478 ).

Capul Bisericii Ortodoxe, ofensat de amestecul papei, l-a declarat pe papa excomunicat” ( Truth Triomphant, p. 232 )

 

     Secolul al X-lea

     – Kurdistan: „Nestorienii nu mananca porc si pazesc Sabatul. Ei nu cred nici in spovedanie, nici in purgatoriu” ( Schaff-Herzog, The New Encyclopedia of Religious Knowledge, art. „Nestorians” )

     – Scotia: Comentand atitudinea reginei Margareta, istoricul Skene afirma: „Observatia urmatoare pe care ea a facut-o a fost ca ei nu respectau ziua Domnului, ci parea ca au urmat un obicei ale carui urme le regasim in Biserica timpurie a Irlandei, prin care considerau sambata ca fiind Sabatul in care se odihneau de toata munca lor”    ( Skene, Celtic Scotland, vol. 2, p. 349 ).

 

     Secolul al XI-lea

     – Scotia si Irlanda: Scriind despre incercarea reginei Scotiei ( catolica )  de a-i nimici pe pe fratii lui Columba in 1060, istoricul Barnett afirma: „In aceasta privinta, scotienii au pastrat obiceiul traditional al vechii biserici irlandeze care pazea sambata in loc de duminica, ca zi de odihna” ( T. Ratcliffe Barnett, Margaret of Scotland: Queen and Saints, p. 97 ).

     – Sinodul de la Clermont ( 1095 )„In timpul primei cruciade, papa Urban al II-lea a decretat la Sinodul de la Clermont ca Sabatul sa fie inlaturat in cinstea fecioarei Maria” ( History of the Sabbath, p. 672 ).

 

      Secolul al XII-lea

     – Lombardia: „Urme ale pazitorilor Sabatului se gasesc in timpul lui Grigore I, Grigore VII si in secolul la XII-lea in Lombardia” ( Strong’s Cyclopedia, 1, 660 ).

     – Piemont: „Printre documente, avem o explicatie a Celor Zece Porunci de catre aceiasi oameni, datat de Boyer – anul 1120. Este sustinuta pazirea Sabatului prin incetarea lucrarilor lumesti” ( Blair, History of the Waldenses, vol. 1, p. 220 ).

     – Wales: „Exista multe dovezi ca Sabatul a dominat in Wales peste tot pana in anul 1115, cand a fost inscaunat primul episop roman la catedrala Sfantului Davis. Vechile biserici Welse, care pazeau Sabatul, nici atunci nu si-au plecat genunchiul in fatza Romei, ci au fugit in ascunzatorile lor” ( Lewis, Seventh Day Baptists in Europe and America, vol. 1, p. 29 ).

     – Ungaria, Franta, Anglia, Italia, Germania: Referitor la „Pasagini” – pazitori ai Sabatului: „Raspandirea ereziei in momentul acesta este aproape incredibila. Din Bulgaria pana la Ebre, din nordul Frantei pana la Tibru, ii intanim peste tot. Tari intregi, ca Ungaria si sudul Frantei, sunt infestate; ei se afla din abundenta in multe alte tari: in Germania, in Italia, in Olanda, si chiar in Anglia ei depun eforturile lor” ( Dr. Hahn, Gesch, der Ketzer, 1,13,14 ).

 

     Secolul al XIII-lea

     – Italia: „Ei ( valdenzii ) spun ca papa Silvestru a fost anti-Christul care este amintit in epistolele apostolului Pavel ca fiind fiul pierzarii. ( Ei spun de asemenea ) ca Sabatul trebuie pazit” ( Ecclesiastical History of the Ancient Churches of Piedmont, p. 169 ).

     Secolul al XIV-lea

     – Italia: „Ca trebuie sa ne inchinam unui singur Dumnezeu, care este in stare sa ne ajute, si nu sfintilor morti; ca trebuie sa sfintim ziua Sabatului” ( Luther’s Fore-runners, p. 38 ).

     – Anglia, Olanda, Boemia: „Am scris despre Sabatarienii din Boemia, Transilvania, Anglia si Olanda intre 1250 si 1600 d.Chr.” ( Wilkinson, p. 309 ).

     – Boemia: „In 1310, cu doua sute de ani inaintea tezelor lui Luther, Fratii  Boemieni constituiau un sfert din populatia Boemiei, si erau in contact cu Valdenzii care se aflau din belsug in Austria, Lombardia, Boemia, Germania de nord, Turingia, Brandemburg si Moravia. Erasmus a aratat cat de strict tineau Valdenzii Boemieni Sabatul zilei a saptea” ( Armitage, A History of the Baptists, p. 318; Cox, The Literature of the Sabbath Question, vol. 2, p. 201.202 ).

     – Norvegia: „De asemenea, preotii i-au facut pe oameni sa pazeasca sambetele ca duminici” ( Theological Periodicals for the Evangelical Lutheran Church in Norway, vol. 1, p. 184, Oslo ).

 

     Secolul al XV-lea

     – Boemia: „Erasmus dovedeste ca pana in 1500, chiar acesti boemieni nu numai ca pazeau ziua a saptea cu scrupulozitate, ci erau si numiti Sabatarieni” ( Cox, The Literature of the Sabbath Question, vol. 2, p. 201.202; Truth Triumphant, p. 264 ).

     – Norvegia – Consiliul Bisericesc de la Bergen din 22 august 1435: „Prima problema privea o sfintire a sambetei. A ajuns in atentia arhiepiscopului ca oamenii din diferite locuri ale imparatiei au indraznit sa pazeasca sambata. Este strict interzis in randuiala Bisericii – se afirma – ca oricine sa pazeasca sau sa adopte sarbatori in afara de cele pe care le adopta papa, arhiepiscopul si episcopul” ( The History of the Norwegian Church under Catholicism, R. Keyser, vol. II, p. 488, Oslo, 1858 ).

     – Norvegia – Consiliul Provincial Catolic de la Bergen din 1435: „Suntem informati ca unii oameni din diferite districte ale regatului au adoptat si au pazit sambata. Este interzis, in canonul sfintei Biserici, sa se pazeasca zile cu exceptia celor pe care sfantul papa, arhiepiscopul sau episcopul le poruncesc. Pazirea sambetei nu trebuie in nicio imprejurare sa fie permisa mai mult decat porunceste canonul bisericesc. De aceea, sfatuim pe toti prietenii lui Dumnezeu din toata Norvegia, care vor sa fie ascultatori de sfanta Biserica, sa lase la o parte acest rau al pazirii sambetei; si celorlalti le interzicem sub amenintarea asprelor pedepse bisericesti sa pazeasca sambata” ( Dip. Norveg., 7, 397 ).

     – Norvegia – Conferinta Bisericeasca de la Oslo din 1436: „Este interzis sub aceeasi pedeapsa sa se pazeasca sambata, incetand lucrul” ( History of the Norwegian Church, p.401 ).

     – Franta: „Ludovic al XII-lea, imparatul Frantei ( 1498-1515 ), fiind informat de vrajmasii valdenzilor locuind intr-o parte a provinciei Province, ca mai multe crime odioase le erau puse in cont, a trimis pe seful investigatiilor si un anumit doctor in teologie de la Sorbona sa cerceteze aceasta problema. La randul lor, ei au raportat ca vizitasera toate parohiile, dar n-au putut descoperi nicio urma a acelor crime de care erau acuzati. Dimpotriva, ei pazeau ziua Sabatului, respecatau randuiala botezului ca in Biserica primara, isi instruiau copiii in principiile credintei crestine si a poruncilor lui Dumnezeu. Imparatul, auzind raportul trimisilor sai, a spus cu juramant ca aceia erau oameni mai buni decat el sau poporul lui” ( History of the Christian Church, vol. II, p. 71.72, third edition, London, 1818 ).

 

     Secolul al XVI-lea

     – Rusia, 1503: „Cei acuzati ( pazitori ai Sabatului ) au fost adusi la judecata; ei au recunoscut deschis noua credinta si au aparat-o. Cei mai proeminenti dintre ei: secretarul de stat, Kuritzin, Ivan Maximov, Kassian, arhimandritul manastirii Novgorod, au fost condamnati la moarte si arsi in public, in custi, la Moscova, in 27 decembrie 1503” ( H. Sternberfi, Geschichte der Juden, Leipzig, 1873, p. 117-122 ).

     – Suedia: „Acest zel pentru pazirea sambetei a durat mult timp; chiar lucrurile mici care ar fi putut intari practica pazirii sambetei au fost pedepsite” ( Bishop Anjou, Svenska Kirkans Historia efter Motet: Upsala ).

     – Lichtenstein: „Sabatarienii invata ca Sabatul, adica sambata, inca trebuie pazit. Ei spun ca duminica este inventia papei” ( Refutation of Sabbath by Wolfgang Capito, published 1599 ).

     – Boemia: „Gasesc, intr-un pasaj al lui Erasmus, ca la inceputul Reformatiunii, cand a scris el, erau Sabatarieni in Boemia, care nu numai ca tineau ziua a saptea, dar se spunea despre ei ca erau… scrupulosi in ce priveste odihnirea in el” ( Literature of the Sabbath Question, Dr. Cox, vol. II, p. 201.202 ).

     – Germania – Dr. Eck, combatandu-i pe reformatori: „Totusi Biserica a transferat pazirea de la sambata la duminica in virtutea propriei puteri, fara Scriptura” ( Dr. Eck’s Enchiridion, 1533, p. 78.79 ).

     – Lichtenstein: In preajma anului 1520, multi dintre acesti pazitori ai Sabatului au gasit adapost pe teritoriul domnitorului Leonhardt al Lichtensteinului, „deoarece parintii Lichtensteinului au tinut la pazirea adevaratului Sabat” ( History of the Sabbath, J. N. Andrews, p. 649 ).

     – Norvegia, 1544: „Unii dintre voi, in ciuda avertismentelor, pazesc sambata. Ar trebui sa fiti aspru pedepsiti. Oricine va fi prins pazind sambata, va plati o amenda de zece marci” ( History of King Christian the Third, Niels Krang and S. Stephanius ).

     – Finlanda, 6 decembrie 1554: Regele Gustav Vasa I, in scrisoarea catre finlandezi: „Cu catva timp in urma, am auzit ca unii oameni din Finlanda au cazut intr-o mare greseala si au pazit ziua a saptea, numita sambata” ( State Library at Helsingfors, Rechsregister, Nom J, 1554, Teil B.B. Leaf 1120, p. 175-180 ). \

 

     Secolul al XVII-lea

     – Anglia, 1668: „Aici, in Anglia, sunt aproape noua sau zece biserici care pazesc Sabatul, pe langa multi ucenici raspanditi care l-au pastrat in mod eminent” ( Stennet’s letters, 1668 and 1670, Cox, Sab, I, 268 ).

     – Suedia si Finlanda: „Putem gasi aceste pareri aproape pe toata intinderea Suediei din aceste zile, din Finlanda si Suedia de nord. In districtul Upsala fermierii tineau sambata in locul duminicii. Cam pe la anul 1625, aceasta tendinta religioasa a devenit atat de pronuntata incat nu numai ca multimi de oameni de rand au inceput sa pazeasca sambata ca o zi de odihna, dar chiar si multi preoti au facut acelasi lucru” ( History of the Swedish Church, vol. I, p. 256 ).

     – America, 1664: „Stephen Mumphord, primul pazitor al Sabatului in America, a venit de la Londra in 1664” ( History of the Seventh-day Baptist, Gen. Conf. by Jas. Bailey, p. 237.238 ).

     – America, 1671: Baptistii de Ziua a Saptea „s-au rupt de Biserica Baptista pentru a tine Sabatul” ( Bailey’ History, p. 9,10 ).

     – Anglia – Carol I, in discutie cu membrii Parlamentului: „Caci nu se va gasi in Scriptura unde nu trebuie sa mai fie pazita sambata, sau schimbata in duminica; de aceea, autoritatea Bisericii trebuie sa fie aceea care a schimbat-o pe una si a instituit-o pe cealalta” ( Dr. Cox, Sabbath Laws, p. 333 ).

     – Anglia – John Milton: „Fara indoiala, va fi mult mai sigur sa pazim ziua a saptea dupa porunca expresa a lui Dumnezeu, decat s-o adoptam pe prima ( zi ) pe autoritatea unei simple conjuncturi omenesti” ( Sabbath Lit. 2, 46-54 ).

 

     Secolul al XVIII-lea

     – Boemia si Moravia: Istoria Sabatarienilor de la 1635 pana la 1867 este descrisa de Adolf Dux astfel: „Starea Sabatarienilor era ingrozitoare. Cartile si scrierile lor au fost date Consistoriului de la Karlsburg pentru a deveni prada flacarilor” ( Aus Ungarn, p. 289-291, Leipzig, 1880 ).

     – Moravia: In 1738, contele Zinzendorf scria despre pazirea Sabatului de catre el insusi astfel: „Am folosit Sabatul pentru odihna deja de multi ani, si duminica noastra pentru proclamarea Evangheliei” ( Budingsche Sammlung, Sec. 8, p. 224, Leipzig, 1742 ).

     – America, 1741 – Contele Zinzehdorf in America si Fratii Moravieni: „Ca o mentiune speciala, merita sa fie observat faptul ca el a hotarat impreuna cu biserica de la Betleem sa pazeasca ziua a saptea ca zi de odihna” ( Budingsche Sammlung, Sec. 8, p. 5, 1421.1422 ).

 

     Secolul al XIX-lea

     – China: „In acest timp, Hung a interzis folosirea opiumului, si chiar a tutunului si a tuturor bauturilor alcoolice, iar Sabatul a fost pazit cu religiozitate” ( The Ti-Ping Revolution, by Lin-Le, an officer among them, vol. I, p. 36-48.84 ).

     – China: „Ziua a saptea este pazita in mod religios si strict. Sabatul Taipung este tinut in sambata noastra” ( Idem, p. 319 ).

     – China: „Cand au fost intrebati de ce pazesc Sabatul zilei a saptea, Taipingii au raspuns pentru ca, in primul rand, stramosii lor l-au pazit ca zi de inchinare” ( A Critical History of the Sabbath and the Sunday ).

     – India si Persia: „In plus, ei mentin pazirea in mod solemn a inchinarii crestine in tot imperiul nostru in ziua a saptea” ( Christian Researches in Asia, p. 143 ).

     – Danemarca: In 1875, pastorul M. A. Sommer a inceput sa pazeasca ziua a saptea, scriind in ziarul sau „Indovet Kristendom”, nr. 5, din 1875 un articol despre adevaratul Sabat. Intr-o scrisoare catre pastorul John G. Matteson, el spune: „Printre baptistii de aici, din Danemarca, este o mare framantare cu privire la porunca Sabatului… totusi, sunt probabil singurul predicator din Danemarca care sta atat de aproape de adventisti, si care de multi ani a proclamat a doua venire a lui Christos” ( Addvent Tidente, May, 1875 ).

     – Suedia – Baptistii: „Ne vom stradui acum sa aratam ca sfintirea Sabatului isi are temeiul si originea intr-o lege pe care Dumnezeu Insusi a stabilit-o la Creatiune pentru intreaga lume si, in consecinta, este obligatorie pentru toti oamenii din toate timpurile” ( Evangelisten, Stockholm, May 30 to August 15, 1863, p. 169, organ of thr Swedish Baptist Church ).

     – America, 1845: „Astfel, vedem Daniel 7,25 implinit, cornul cel mic schimband „vremile si legea”. De aceea, mi se pare ca toti aceia care pazesc ziua intai ca Sabat sunt pazitorii duminicii papei, si calcatori ai Sabatului lui Dumnezeu” ( Pastorul T. M. Preble, febr. 13, 1845 ).

 

     Concluzii

Dovezile istorice prezentate in acest articol reflecta intr-o mica masura realitatea. Totusi, asa de sarace cum sunt ( din cauze obiective, explicabile ), ele dau marturie despre un adevar de necontestat: De-a lungul veacurilor, Dumnezeu a avut pe pamant, in diferite natiuni si culturi, copii credinciosi care au tinut aprinsa torta adevarului, chiar cu riscul pierderii averilor, a libertatii si a vietii.

Acesti crestini ( putini sau multi, Dumnezeu stie ! ) nu au facut compromisuri in legatura cu ascultarea stricta de poruncile lui Dumnezeu, refuzand sa se inchine intr-o alta zi decat cea poruncita de Creator. Ei au trait viata de credinta contra curentului lumii, alegand mai degraba calea cea ingusta a privatiunilor si a lipsurilor, decat calea cea larga propusa de Biserica oficiala, indepartata de principiile Scripturii.

Daca ati avut rabdarea sa parcurgeti toate dovezile istorice pana in acest punct, inseamna ca sunteti un cautator sincer al adevaraului cu privire la adevarata zi de odihna si inchinare lasata de Dumnezeu inca din zorii Creatiei Sale. Bunul Dumnezeu sa va dea intelepciunea si taria spirituala de a face alegerea cea buna, binecuvantata de intregul cer !

A cunoscut Avraam Legea morala data pe Sinai ?

     Legea morala: vesnica sau temporara ?

In lumea crestina circula ideea ca Legea morala data de Dumnezeu pe Sinai ( Decalogul ) nu a fost cunoscuta de cei care au trait inainte de Exod. Consecinta fireasca a acestei presupuneri este aceea ca Legea morala a fost data exclusiv poporului evreu, fara ca ea sa mai fie valabila pentru crestini in Noul Testament.

Insa sustinerea unei asemenea idei presupune ignorarea celor relatate de Biblie cu privire la generatiile de oameni care au trait pe pamant de la Adam pana la Exodul biblic. O privire de ansamblu asupra moralitatii oamenilor care au trait inainte de darea Legii pe Sinai ne obliga sa recunoastem ca ei nu erau straini de principiile morale care urmau sa fie date in scris poporului evreu mult mai tarziu.

Vom aminti doar cateva exemple in acest sens, apoi ne vom opri in mod special asupra vietii lui Avraam, omul cu care Dumnezeu a incheiat un legamant care anticipa elementele cheie ale Planului lui Dumnezeu cu intreaga omenire:

– relatia speciala a lui Dumnezeu cu poporul Israel

– nasterea lui Mesia in poporul evreu

– mantuirea finala a credinciosilor din toate popoarele

 

     O scurta incursiune in istoria biblica veche

Este vorba de acea istorie care s-a derulat inainte de darea Legii pe Sinai, perioada acoperind aproximativ doua milenii si jumatate.  Aceasta istorie e plina de indicii ca Legea morala era bine cunoscuta de oameni, chiar daca ea nu exista in forma scrisa, asa cum o vor primi evreii la Sinai. Toate dovezile demonstreaza ca principiile morale existau si erau transmise de la o generatie la alta pe cale orala. Iata cateva din aceste argumente care sustin existenta Legii morale inainte de Sinai:

     1) Notiunile de pacat si nelegiuire

Biblia vorbeste despre pacat in multe situatii ivite in acele timpuri de inceput ale istoriei. Daca nu ar fi fost cunoscute principiile morale, nu ar fi existat nici notiunea de pacat, deoarece – spune apostolul Pavel – “ pacatul nu l-am cunoscut decat prin Lege. De pilda, nu as fi cunoscut pofta, daca Legea nu mi-ar fi spus: “Sa nu poftesti !” ( Romani 7, 7 ).

Faptul ca Decalogul, in forma lui scrisa si explicita, exista de la Sinai nu ne impiedica sa acceptam adevarul ca el era cunoscut si inainte de Sinai, ca el exista in constiintele oamenilor  si ca el era scris in inimile lor. Iata cateva dovezi biblice in sensul acesta:

– Geneza 4, 7: Dumnezeu il avertizeaza pe Cain, inainte ca acesta sa-si ucida fratele, ca “pacatul pandeste la usa, dar tu sa-l stapanesti.” Cum putea fi crima un pacat, daca nu exista o lege care sa arate lucrul acesta ? Apostolul Pavel spune ca “fara Lege, pacatul este mort”, adica inexistent ( Romani 7, 8 )

– Geneza 18, 20: “Si Domnul a zis: “Strigatul impotriva Sodomei si Gomorei s-a marit si pacatullor intr-adevar este nespus de greu.” In cazul Sodomei si Gomorei, nu apare doar notiunea de pacat – ceea ce implica si o Lege morala care sa-l demaste – ci si ideea de pedeapsa a lui Dumnezeu. Cum ar fi putut pedepsi Dumnezeu aceste cetati daca locuitorii lor nu ar fi cunoscut cerintele Sale ?

– Geneza 20, 9: Abimelec, imparatul Gherarului, despre care stim ca era un pagan, afirma in discutia avuta cu Avraam: “Ce ne-ai facut ? Si cu ce am pacatuit eu impotriva ta, de ai facut sa vina peste mine si peste imparatia mea un pacat atat de mare ? “

Faptul ca Abimelec vorbeste despre pacat denota ca chiar si paganii din acele timpuri aveau in constiinta lor intiparite principiile morale. Dumnezeu Insusi, cand i se descopera lui Abimelec in vis, ii spune : “Stiu si Eu ca ai lucrat cu inima curata , de aceea te-am si ferit sa pacatuiesti impotriva Mea.” ( Geneza 20, 6 )

– Geneza 15, 16 : Dumnezeu ii spune lui Avraam ca “nelegiuirea amoritilor nu si-a atins inca varful”

– Geneza 19, 15: Ingerii trimisi sa-l salveze pe Lot , il someaza pe acesta: “ Scoala-te, ia-ti nevasta si cele doua fete care se afla aici, ca sa nu pieri si tu in nelegiuirea cetatii.” Termenul de nelegiuire este sinonim cu cel de faradelege si pacat, implicand existenta unei Legi morale.

– Geneza 39, 9: Iosif, in Egipt, da dovada de o constiinta curata si calauzita dupa principiile Legii morale. La incercarea de atragere in adulter a sotiei lui Potifar, Iosif ramane ferm de partea moralitatii: “Cum as putea sa fac un rau atat de mare si sa pacatuiesc impotriva lui Dumnezeu ?”

Daca tinem cont numai de una din definitiile biblice ale pacatului – cea din 1 Ioan 3,4 – in care ni se spune ca “oricine face pacat face si faradelege; si pacatul este faradelege” , intelegem ca pacatul ( faradelegea ) nu ar exista daca nu ar fi existat Legea morala.

     2 ) Notiunea de neprihanire

Prin definitie, neprihanirea inseamna o viata fara pata, fara pacat. Se ridica insa intrebarea: in raport cu ce standard moral un om este considerat de Dumnezeu neprihanit ? Evident, standardul moral este Legea Sa . Cateva exemple:

– Geneza 6, 9 : “Noe era un om neprihanit si fara pata intre cei din vremea lui: Noe umbla cu Dumnezeu.

– Geneza 5, 24: “Enoh a umblat cu Dumnezeu…” In Biblie, “umblarea cu Dumnezeu” inseamna o viata neprihanita, o viata traita in armonie cu vointa lui Dumnezeu.

     3 ) Notiunile de rau si rautate

Cand se afirma despre o persoana ca este rea, afirmatia se face in raport cu un standard moral. Un om nu poate fi rau daca nu exista niste criterii morale care sa arate lucrul acesta. In istoria de inceput a omenirii, inainte de darea Legii morale pe Sinai, existau notiunile de rau si rautate, ceea ce dovedeste ca Legea exista in constiintele oamenilor.

– Geneza  6, 5: “ Domnul a vazut ca rautatea omului era mare pe pamant si ca toate intocmirile gandurilor din inima lui erau indreptate in fiecare zi numai spre rau.”

– Geneza 18, 25: In mijlocirea lui Avraam pentru cetatile din campia Iordanului, el pune o intrebare lui Dumnezeu: “Sa omori pe cel bun impreuna cu cel rau, asa ca cel bun sa aiba aceeasi soarta cu cel rau, departe de Tine asa ceva! Departe de Tine ! Cel ce judeca tot pamantul nu va face oare dreptate ? “

In acest scurt dialog, apar suficiente indicii ca Legea morala exista in constiintele oamenilor: deosebirea intre oameni buni si rai, judecata lui Dumnezeu si dreptatea Lui. Daca numai acest text ar exista in Scripturile ce relateaza despre istoria de dinainte de Sinai, ar fi suficient sa ajungem la convingerea ca Legea morala era cunoscuta.

     4 ) Notiunile de porunca, oranduire si lege

Probabil ca pentru cei ce se impotrivesc ideii ca Legea morala a fost cunoscuta si inainte de Sinai, acesti termeni trebuie sa fie deosebit de incomozi. Si totusi ei exista pe paginile Bibliei, atunci cand ni se relateaza despre fapte si oameni care au trait in acele timpuri indepartate.

– Geneza 26, 5 : Despre Avraam, Dumnezeu Insusi afirma: “ Pentru ca Avraam a ascultat de porunca Mea si a pazit ce i-am cerut, a pazit poruncile Mele, oranduirile Mele si legile Mele.” Intr-un astfel de context, nu e de mirare ca Avraam a fost soscotit neprihanit si considerat prietenul lui Dumnezeu (  Geneza 15, 6; Isaia 41, 8 ).

– Exod 16, 4 up.: Cu ocazia caderii manei, Dumnezeu ii spune lui Moise : “ca sa-l pun la incercare ( poporul Israel ) si sa vad daca va umbla sau nu dupa Legea Mea.

– Exod 18, 16.20: Cu ocazia vizitei lui Ietro, socrul lui Moise, are loc un dialog intre cei doi. care e relatat in Scripturi. Printre altele, Moise ii spune socrului sau despre felul cum rezolva problemele poporului: “ Cand au vreo treaba, vin la mine; eu judec intre ei si fac cunoscut poruncile lui Dumnezeu si legile Lui.”

Iata ca Dumnezeu vorbeste despre Legea Sa inainte ca Decalogul sa fie dat in forma scrisa pe Sinai.

     5 ) Notiunea de “Cale a Domnului “

Expresia aceasta ne trimite cu gandul la un anumit comportament moral care ii place lui Dumnezeu si pe care il aproba. Desigur, “Calea Domnului” presupune niste criterii morale stabilite de Dumnezeu si respectate de om, asa cum vedem in exemplul lui Avraam:

– Geneza 18, 19: “ Caci Eu il cunosc si stiu ca are sa porunceasca fiilor lui si casei lui dupa el sa tina Calea Domnului, facand ce este drept si bine, pentru ca astfel Domnul sa implineasca fatza de Avraam ce i-a fagaduit.

     6 ) Notiunile de drept, dreptate si judecata

Aceste notiuni nu ar exista in lipsa unei Legi morale care sa stabileasca ce este drept si ce nu este. Dreptatea lui Dumnezeu, care este unul din cei doi stalpi pe care se sprijineste universul intreg, este si ea o notiune care implica existenta unui standard moral, materializat intr-o lege morala.

– Geneza 18, 25 : Mijlocirea lui Avraam pentru Sodoma: “ Sa omori pe cel bun impreuna cu cel rau, asa ca cel bun sa aiba aceeasi soarta cu cel rau, departe de Tine asa ceva ! Departe de Tine ! Cel ce judeca tot pamantul nu va face oare dreptate?”

     7 ) Notiunea de pedeapsa

Aceasta notiune este strans legata de notiunile de judecata si dreptate. Daca Legea morala nu ar fi fost cunoscuta de oamenii care au trait inainte de Sinai, pedepsele lui Dumnezeu nu ar fi justificate, caci “Dumnezeu nu tine seama de vremurile de nestiinta” ( Fapte 17, 30 ).

Faptul ca Dumnezeu a distrus o intreaga lume antediluviana – generatia potopului – precum si civilizatia din campia Iordanului din cele patru cetati nelegiuite: Sodoma, Gomora, Adma si Teboimul, denota faptul ca pedepsele erau pe deplin justificate. Neascultarea si razvratirea acelor generatii de oameni fatza de principiile morale intiparite de Dumnezeu in constiinta omului si transmise oral din generatie in generatie, au adus asupra lor cele mai grozave pedepse.

     O concluzie preliminara este aceea ca un studiu atent al Genezei si al Exodului ne aduce convingerea ca Legea morala era bine cunoscuta de generatiile de oameni care au trait de la Adam pana la Moise. Oamenii stiau ca unele din faptele si gandurile lor erau vinovate.

Avraam a mintit in Egipt si a fost mustrat pentru aceasta. Iacov l-a inselat pe Esau si intreaga sa viata a trebuit sa suporte consecintele pacatului sau. Locuitorii Sodomei pofteau ce nu li se cuvenea si au fost nimiciti, iar fapta fetelor lui Lot a fost inregistrata in Scriptura ca pacat. Legea morala a existat in mintile si constiintele oamenilor de atunci, chiar daca ei au ales sa traiasca in razvratire fatza de Dumnezeu.

 

     Legea morala in viata lui Avraam

Importanta intelegerii relatiei care a existat intre Avraam si Legea lui Dumnezeu consta nu doar in faptul ca el a fost stramosul poporului evreu, traind cu sute de ani inainte de darea Legii pe Sinai, ci mai ales datorita legamantului incheiat de Dumnezeu cu el, legamant care era o prefigurare a legamantului celui vesnic de care aveau sa beneficieze toate natiunile pamantului.

Studiind viata lui Avraam, asa cum este redata pe paginile Genezei, nu vom gasi explicit ca el a respectat poruncile 1, 2, 3… ale Decalogului. Si aceasta pentru simplul motiv ca Geneza nu-si propune asa ceva. Cartea Genezei este o carte a originilor, nu a legilor. Urmatoarele carti ale Pentateucului ( Exodul, Leviticul, Numeri si Deuteronomul ) contin si prevederi ale legilor lui Dumnezeu: morala, ceremoniala, civila si sanitara.

Cu toate acestea, in cartea Genezei intalnim cateva afirmatii apartinand lui Dumnezeu, care ne pot ajuta sa intelegem in ce masura Avraam a cunoscut si respectat Legea morala, care urma sa fie data in scris poporului evreu cateva secole mai tarziu.

Un prim moment care ne atrage atentia in viata patriarhului este cel in care el, primind vizita a trei barbati, mijloceste pentru Sodoma si locuitorii din Valea Iordanului. In acea imprejurare, “Domnul a zis: “Sa ascund Eu oare de Avraam ce am sa fac ? Caci Avraam va ajunge negresit un neam mare si puternic si in el vor fi binecuvantate toate neamurile pamantului. Caci Eu il cunosc si stiu ca are sa porunceasca fiilor lui si casei lui dupa el sa tina Calea Domnului, facand ce este drept si bine,pentru ca astfel Domnul sa implineasca fatza de Avraam ce i-a fagaduit” ( Geneza 18, 17-19 ).

Este demn de observat ca expresia “Calea Domnului” este strans legata de moralitate, caci este imediat insotita de explicatia: “facand ce este drept si bine”. De asemenea, expresia “Calea Domnului” este legata si de legamantul incheiat de Dumnezeu cu Avraam, legamant in urma caruia toate popoarele lumii urmau sa fie binecuvantate ( Geneza 12, 1-3 ).

Cuvintele Domnului reprezinta un frumos omagiu adus batranului patriarh si ne arata ca in Avraam se putea avea incredere. Dumnezeu stia ca el nu-L va trada niciodata. Sarcina pusa de cer asupra lui Avraam era, conform celor spuse de Insusi Dumnezeu, aceea de a impartasi generatiilor urmatoare cunostinta despre Dumnezeu, despre intentiile, planurile si legile Sale.

Aceasta cunostinta facea parte din mostenirea pe care batranul patriarh avea s-o lase descendentilor sai. Iar patriarhul s-a achitat pe deplin de aceasta misiune, instruindu-si familia nu doar in ce priveste teoria, cat mai ales in privinta practicii religioase.

Avraam urma sa porunceasca descendentilor sai sa urmeze “Calea Domnului” nu prin fortza sau metode dictatoriale, ci cu tact, cu dragoste si prin exemple concludente din propria viata. Expresia “Calea Domnului”, fiind la singular, ne trimite in mod obligatoriu la moralitate si la Cele Zece Porunci. Dumnezeu nu are mai multe “cai” morale, ci una singura, desavarsita. Iar aceasta este Legea Sa morala, exemplificata in viata si lucrarea Aceluia care avea sa spuna despre Sine: “Eu sunt Calea, Adevarul si Viata” ( Ioan 14,6 ).

Cel de-al doilea moment in care Dumnezeu face referire ascultarea lui Avraam de legile Sale este cel in care El i Se adreseaza lui Isaac, facand apel la exemplul pozitiv al tatalui sau: “Iti voi inmulti samanta ca stelele cerului; voi da semintei tale toate tinuturile acestea si toate neamurile pamantului vor fi binecuvantate in samanta ta, ca rasplata pentru ca Avraam a ascultat de porunca Mea si a pazit ce i-am cerut; a pazit poruncile Mele, oranduirile Mele si legile Mele” ( Geneza 26,4.5 )

Omagiul adus de Dumnezeu batranului patriarh, care nu mai era in viata la acea data, nu are in vedere doar credinta sa, atat de apreciata de Pavel in Romani 4,1-5, ci si ascultarea sa care a completat credinta, si pe care o apreciaza in mod deosebit apostolul Iacov ( cap. 2,21-23 ).

Nici credinta, nici ascultarea nu sunt complete una fara cealalta, iar in viata lui Avraam cele doua s-au imbinat in mod armonios. Iata cum suna Geneza 26,5 in cateva traduceri curente ale Bibliei:

– Fidela ( rom. ): “Pentru ca Avraam a ascultat de vocea Mea si a pazit insarcinarea Mea, poruncile Mele, statutele Mele si legile Mele.”

– Biblia Ortodoxa ( rom. ): “Pentru ca Avraam, tatal tau, a ascultat cuvantul Meu, si a pazit poruncile Mele, povetele Mele, indreptarile Mele si legile Mele.”

     – Crampon ( catolica, fr. ): “Pentru ca Avraam a ascultat de glasul Meu si a pazit ordinul Meu, poruncile Mele, statutele mele si legile Mele.”

– Louis Segond ( fr. ): “Pentru ca Avraam a ascultat de voia Mea si a observat ordinele Mele, poruncile Mele, statutele Mele si legile Mele.”

– Douay ( catolica, engl. ): “Pentru ca Avraam a ascultat glasul Meu si a tinut preceptele si poruncile Mele, si a observat ceremoniile si legile Mele.

– Revised Standard Version ( RSV, engl. ): “Pentru ca Avraam a ascultat glasul Meu si a tinut insarcinarea Mea, poruncile Mele, statutele Mele si legile Mele.”

– New International Version ( NIV, engl. ): “Pentru ca Avraam a ascultat de Mine si a tinut cerintele Mele, poruncile Mele, decretele Mele si legile Mele.”

Se observa ca, indiferent de traducere, expresia “legile Mele” nu lipseste din niciuna dintre variante. Comentariile Biblice AZS afirma ca acest verset contine majoritatea cuvintelor ebraice care se refera la legile si poruncile divine, iar The Expositor’s Bible Commentary adauga informatia ca in Geneza 26,5 sunt folosite acelesi cuvinte ebraice pe care le intalnim in Deuteronomul 11,1: “mismarti”, misvotay”, huqqotay” si “wetorotay”.

Asemanarea dintre termenii folositi in Geneza 26,5 si Deuteronomul 11,1 este importanta deoarece in Deuteronomul 11,1 este exprimat legamantul incheiat de Dumnezeu cu poporul evreu la Sinai: “Sa iubesti dar pe Domnul Dumnezeul tau si sa pazesti intotdeauna invataturile Lui, legile Lui, randuielile Lui si poruncile Lui.”

Astfel, Avraam este apreciat de Insusi Dumnezeu ca fiind un exemplu de om credincios care are Legea lui Dumnezeu in inima sa, conform Noului Legamant expus in Ieremia 31,33: “Voi pune Legea Mea inlauntrul lor, o voi scrie in inima lor, si Eu voi fi Dumnezeul lor, iar ei vor fi poporul Meu.

Avraam nu avea cum sa cunoasca legile ceremoniale date poporului evreu mai tarziu si care erau legate de slujbele de la sanctuar, insa el a cunoscut si a respectat Legea morala data israelitilor pe Sinai in forma scrisa. Fie ca veneau direct de la Dumnezeu, fie ca i-au fost transmise de generatiile anterioare, Avraam a respectat aceste legi, indrumandu-si familia sa faca la fel.

El a parasit tara natala la porunca lui Dumnezeu, l-a adus jertfa pe unicul sau fiu, Isaac, tot la porunca lui Dumnezeu, a indeplinit actul circumciziunii de asemenea la porunca lui Dumnezeu, si a platit zecime conform randuielilor divine care urmau sa fie date mai tarziu poporului evreu.

Chiar daca nu ne este precizat ca Avraam a ascultat punctual de fiecare din Cele Zece Porunci, este evident din trendul vietii sale ca ascultarea sa fara rezerve s-a manifestat in toate aspectele legate de Legea lui Dumnezeu. Marturia clara si fara echivoc a lui Dumnezeu in dreptul batranului patriarh: “Avraam a ascultat de porunca Mea si a pazit ce i-am cerut, a pazit poruncile Mele, oranduirile Mele si legile Mele” dovedeste o ascultare fara rezerve, incluzand respectarea tuturor poruncilor Legii morale, inclusiv a Sabatului Poruncii a patra.

Aprecierea facuta de Dumnezeu in dreptul lui Avraam dovedeste ca Legea morala, care defineste un comportament dupa voia lui Dumnezeu, era cunoscuta si practicata de toti slujitorii lui Dumnezeu cu mult timp inainte de a fi fost incheiat legamantul de la Sinai.

Texte biblice dificile legate de starea celor morti

 

    *** 2 Corinteni 5,8: “Suntem plini de incredere si ne place mult mai mult sa parasim trupul acesta ca sa fim acasa la Domnul.

     La o citire superficiala, unii au tras concluzia ca la moarte omul se indreapta spre casa cereasca, si ca Pavel, dorind cu infocare sa fie “acasa la Domnul”, ar privi moartea ca ceva de dorit. Citind insa intregul context ( vers, 1-11 ), observam ca apostolul Pavel pune in contrast trupul pamantesc supus bolii si mortii cu trupul glorios si vesnic pe care Dumnezeu l-a pregatit pentru cei mantuiti.

In versetele 3 si 4, Pavel vorbeste despre moarte ca o stare de dezbracare si goliciune. El ar fi dorit, daca era cu putinta, sa evite aceasta stare intermediara si sa fie imbracat cu “locasul ceresc”. Cu alte cuvinte, el dorea sa fie stramutat fara sa guste moartea.  Cuvintele lui sunt ecoul celor scrise de el in 1 Corinteni 15, 51-54: “trupul acesta supus putrezirii sa se imbrace in neputrezire si trupul acesta muritor sa se imbrace in nemurire.”

„O cercetare atentă a afirmaţiilor lui Pavel înlătură în mod clar şi decisiv orice posibilitate a unei stări între moarte şi înviere în care, ca duhuri descarnate („goale” sau „dezbrăcate”), oamenii să se ducă „acasă la Domnul”. Comparaţi cu Romani 8,22.23; vezi la Filipeni 1,21-23.

Biblia descrie moartea ca un simplu somn din care credincioşii se vor trezi la prima înviere (Ioan 11,11.14.25,26; 1 Corinteni 15,20.51-54; 1 Tesaloniceni 4,14-17; 5,10). Numai atunci, atât sfinţii cei vii, cât şi cei înviaţi, vor fi cu Domnul (vezi la 1 Tesaloniceni 4,16-18). Niciuna dintre aceste categorii nu o ia înaintea celeilalte (cf. Evrei 11,39.40).”( Comentarii Biblice AZS )

 

*** Luca 23,43: „Iisus i-a raspuns: „Adevarat iti spun ca astazi vei fi cu Mine in rai.”

Textul original, scris in limba greaca, nu prezenta semne de punctuatie. Acestea au aparut doar in secolul al XIII-lea. Tradus mot-a-mot si fara semne de punctuatie, textul suna astfel:

„Adevar tie spun Eu astazi cu Mine vei fi in Paradis.”

     Se observa ca in original nu exista prepozitia „ca”. Aceasta a fost folosita de traducator in locul virgulei pe care, in conformitate cu optica sa deja formata cu privire la starea omului in moarte, a fost plasata intr-un loc nepotrivit. Daca luam textul original, fara virgula si fara prepozitia „ca”, putem pune virgula ( sau prepozitia „ca” ) in doua moduri:

1) „Adevar tie spun eu, astazi cu Mine vei fi in Paradis”

     2) „Adevar tie spun Eu astazi, cu Mine vei fi in Paradis”

Simpla pozitie a virgulei schimba radical sensul textului. Un verset cu o structura asemanatoare este cel din Deuteronomul 8,19: „Va spun hotarat azi ca veti pieri.” Deosebirea fatza de textul din Luca este ca aici prepozitia „ca” ( sau virgula ) este pusa corect.

„Evident, plasând virgula înainte de cuvântul „astăzi”, traducătorii erau călăuziţi de concepţia nebiblică că morţii primesc răsplata la moarte. Dar, aşa cum este arătat mai sus, este vădit că nici Isus, nici scriitorii NT nu credeau şi nici nu învăţau o astfel de doctrină. Plasarea virgulei înainte de cuvântul „astăzi” Îl face astfel pe Hristos să contrazică ceea ce El şi alţi scriitori ai NT au afirmat clar în altă parte. În acord cu aceasta, Scripturile însele cer ca virgula să fie aşezată după cuvântul „astăzi”, nu înainte de el. Vezi la Ioan 4,35.36.” ( Comentarii Biblice AZS )

Daca Mantuitorul i-ar fi promis talharului pocait ca in acea zi vor fi impreuna in Paradis, El ar fi rostit un neadevar, caci, dupa inviere, El i-a spus Mariei Magdalena ca inca nu S-a suit la Tatal                  ( vezi Ioan 20,17 ).

 

*** 1 Petru 3,18-20: „El a fost omorat in trup, dar a fost inviat in duh , in care S-a dus sa propovaduiasca duhurilor din inchisoare care fusesera razvratite odinioara…”

Multi cred ca pasajul acesta vorbeste despre starea in care S-a aflat Iisus in rastimpul dintre moartea si invierea Sa, precum si lucrarea pe care a facut-o in aceasta perioada: a lucrat cu spiritele celor morti. Primejdia ascunsa in aceasta interpretare este sustinerea doctrinei unei a doua sanse la mantuire dupa moarte, ceea ce nu reprezinta o invatatura biblica.

Cateva observatii:

1) Domnul Christos a inviat in trup, nu in duh. Daca El ar fi inviat in duh, trupul ar fi trebuit sa ramana in mormant. Acesta insa a fost gasit gol. Toate dovezile scripturistice arata ca Domnul Iisus inviat se afla in trup ( Ioan 20,2.11-17. 24 ; 21,1). Expresia „a inviat in duh” este incorecta. Corect este sa citim: „a inviat prin Duhul”, asa cum traduce abatele Crampon in limba franceza:

„El a fost omorat in carne, dar a revenit la viata prin Duhul. In acest Duh El S-a dus sa predice duhurilor intemnitate, celor ce in veacurile trecute fusesera rebeli…”

2) Iisus Christos a inviat prin Duhul Sfant, asa cum afirma apostolul Pavel: „Si daca Duhul Celui ce a inviat pe Iisus dintre cei morti locuieste in voi, Cel ce a inviat pe Christos Iisus din morti va invia si trupurile voastre muritoare din pricina Duhului Sau care locuieste in voi.”                         ( Romani 8,11 )

3) Petru vorbeste in prima sa epistola despre lucrarea Duhului Sfant in timpurile Vechiului Testament ( 1 Petru 1,10.11 ). Domnul Christos Si-a condus poporul inca de la poarta Edenului, El lucrand si pe vremea lui Noe si a lui Moise. Acest lucru este intarit de afirmatiile apostolului Pavel: „Toti au baut aceeasi bautura duhovniceasca, pentru ca beau dintr-o stanca duhovniceasca ce venea dupa ei; si stanca era Christos.” ( 1 Corinteni 10,4 )

4) Spiritele din inchisoare nu sunt fantome fara corp, ci oameni in sensul deplin al cuvantului, ca si cei opt oameni salvati in arca lui Noe. In limbajul curent si noi folosim adesea expresii ca: „spirite agitate”, „un spirit mare”, un spirit generos”, etc, fara sa intelegem prin aceasta ca e vorba de fantome, ci de oameni reali.

Apostolul Petru vrea sa ne arate ca Evanghelia a fost predicata si antedeluvienilor, dar spiritul lor s-a impotrivit influentei Duhului Sfant pentru a fi condusi in directia cea buna. De aceea, ei au ramas, din punct de vedere spiritual, robi ai pacatelor lor. Inchisoarea de care aminteste Petru este cea a pacatului si necredintei ( vezi Ioan 8,32-36; Luca 4,18 )

 

     *** Luca 16,19-31: Pilda bogatului nemilostiv

     Daca parabola ar vorbi despre o situatie reala cu privire la cei morti, ea ar veni in contradictie flagranta cu alte pasaje biblice care invata ca:

– Mortii sunt intr-o stare inconstienta ( Eclesiastul 9, 5.6.10 )

– Judecata lui Dumnezeu va avea loc la sfarsitul timpului de har, nu la moarte ( Matei 25, 31-41 )

– Pedeapsa celor nelegiuiti consta in distrugere vesnica, nu in chinuri vesnice  ( Maleahi 3, 1-3 )

Daca pilda aceasta ar trebui inteleasa literal, am intampina probleme majore de intelegere: Pot conversa oamenii aflati rai cu cei din iad ? Pot cei din rai sa-i vada arzand pe cei din iad si totusi sa fie fericiti, stiind ca intre ei se pot afla unii dintre cei dragi ? Cat de mare este sanul lui Avraam incat in el incap toti cei mantuiti ? Au sufletele ochi, degete si limba, asa cum le descrie pilda ? Daca asa ar sta lucrurile, cerul ar fi un loc ingrozitor, iar fericirea celor mantuiti ar fi umbrita de vederea suferintelor iadului.

De ce a folosit Mantuitorul aceasta imagine in pilda bogatului nemilostiv ? Evreii aveau o poveste foarte populara in care moartea era descrisa ca o trecere prin valea intunericului, iar mantuirea ca un refugiu in sanul lui Avraam.

Iosif Flavius a fost un scriitor si istoric evreu contemporan cu apostolul Pavel. Iata cateva idei desprinse din „Discursul lui Iosefus catre greci cu privire la Hades”, un fragment din „Operele lui Iosif Flavius”, p. 1902:

– Hades este un loc subpamantean, cu intuneric vesnic, in care sunt pastrate sufletele. Ingerii pazesc aceste suflete si le dau pedepse dupa purtarea fiecaruia.

– In aceasta regiune se afla un lac de foc nestins pastrat pentru ziua in care Dumnezeu ii va judeca  pe cei nedrepti

– Cei drepti si cei nedrepti sunt tinuti in Hades pana la judecata finala, insa nu in acelasi loc. Cei drepti locuiesc intr-un loc al luminii, spre dreapta, unde se bucura. Locul acesta este vremelnic si se cheama „sanul lui Avraam”, pana la primirea odihnei vesnice in ceruri.

– Cei nedrepti sunt dusi spre stanga de ingerii pusi sa-i pedepseasca. Unii stau chiar la marginea lacului de foc, in asteptarea zilei pedepsei, respirand aburul fierbinte.

– Intre cei drepti si cei nedrepti exista un abis mare astfel ca niciunul dintre cei drepti care ar avea mila sa nu poata trece spre locul in care se afla nelegiuitii, si nici invers.

In aceasta poveste populara care circula pe vremea Mantuitorului si de care S-a folosit pentru Pilda bogatului nemilostiv exista 31 de neadevaruri contrazise de Scripturi.

In timpul exilului babilonian, apoi in timpul dominatiei persane, teoria nemuririi sufletului a influentat mult teologia iudaica. Rabinii care vorbeau despre lumea viitoare isi imaginau gradina Edenului aproape de Gheena. Prin urmare cei mantuiti si cei pierduti puteau sa se vada reciproc. Acestea erau conceptiile timpului, iar Domnul Christos s-a folosit de ele pentru a scoate in evidenta cateva adevaruri:

1) Bogatia castigata cu lacomie nu este un semn al binecuvantarii lui Dumnezeu

2) Prapastia uriasa dintre rai si iad arata ca nu exista o a doua sansa de mantuire dupa moarte. Destinul vesnic al omului este hotarat in aceasta viata.

3) Cuvantul lui Dumnezeu este suficient pentru a ne invata cele necesare mantuirii. Nicio minune, nici chiar invierea din morti nu ar avea o putere mai mare de convingere decat Cuvantul lui Dumnezeu.

Pildele nu sunt surse de doctrina biblica. Ele au un alt rol: sa ne transmita invataturi necesare pregatirii noastre pentru cer. Pilda semanatorului nu este o lectie de agricultura, iar Pilda aluatului nu ne da lectii de brutarie. Nici in Pilda bogatului nemilostiv nu ni se dau lectii de doctrina despre starea omului in moarte.

Revista catolica „Orbis Catholicus” a consacrat un studiu elaborat asupra acestei probleme in numarul sau din 11 aprilie 1956 ( vol. 7, p. 333 ):

„Niciodata Iisus nu ne vorbeste despre ceea ce fac sau ceea ce au devenit cei morti in asteptarea invierii. Parabola bogatului si a saracului Lazar nu trebuie sa ne induca in eroare, deoarece ea este o parabola in primul rand si, in al doilea rand, ea foloseste imaginea traditionala a literaturii. Nu se poate spera sa gasim in ea ceva precis asupra starii celor morti disparuti.”

 

*** 1 Samuel 28: Saul la vrajitoarea din En-Dor

Intamplarea relatata in Biblie este folosita de unii pentru a sustine teoria nemuririi sufletului. Profetul Samuel, mort la acea data, este chemat de vrajitoarea din En-Dor, iar el se arata sub forma unui spirit, comunicand un mesaj imparatului Saul. Daca spiritul care i s-a aratat vrajitoarei si care a transmis mesajul catre Saul a fost intr-adevar cel al lui Samuel, s-ar ridica cateva probleme majore:

1) Pe tot parcursul Vechiului Testament, Dumnezeu a interzis consultarea magicienilor, a vrajitorilor si a celor care cheama duhurile mortilor ( Deuteronom 18, 9-13 ). Ar fi putut Dumnezeu sa calce El Insusi o porunca pe care o daduse omului ?

2) In 1 Samuel 28,6 ni se spune ca Saul L-a intrebat pe Domnul si Acesta nu i-a raspuns nici prin vise, nici prin Urim si Tumim, nici prin proroci. Daca Dumnezeu nu i-a raspuns in niciun fel, cum ar fi putut El sa-i raspunda pe o cale pe care chiar El o interzisese ?

3) Ar fi avut vrajitoarea putere sa cheme un mort si-l sa-l faca sa -i spuna lui Saul ceea ce Dumnezeu refuzase sa-i transmita ?

4) Putea Samuel, profetul lui Dumnezeu, sa stea la discretia unei vrajitoare care calca fatis Legea divina ?

5) Vrajitoarea afirma ca vede „o fiinta dumnezeiasca ce se ridica din pamant”. Daca ar fi adevarat ca exista o lume dincolo de mormant, atunci Samuel ar trebuit sa vina din cer, nu din pamant.

In concluzie, in Pilda bogatului si saracului Lazar avem prima relatare biblica a unei  sedinte spiritiste.

 

*** Ioan 11,25.26: „Iisus i-a zis: „Eu sunt invierea si viata. Cine crede in Mine, chiar daca ar fi murit, va trai. Si oricine traieste si crede in Mine, nu va muri niciodata.”

Observatie: Dommnul nu a spus ca cel ce crede in El va continua sa traiasca si dupa moarte, ci ca, chiar daca va muri acel om, el va fi inviat si se va bucura de viata vesnica.

Putin mai dificil este versetul 26, insa textul original ne ajuta sa-i intelegem sensul. El spune: „Cine crede in Mine nu va muri pentru totdeauna”, adica nu va avea parte de moartea a doua , vesnica.

 

*** Apocalipsa 6, 9-11: Sufletele de sub altar care striga la Dumnezeu dupa dreptate

Biblia foloseste adesea personificarea ca metoda literala de a exprima un adevar. Astfel, in Geneza 4,10 ni se spune ca „sangele lui Abel striga din pamant la Mine”, iar in Evrei 12, 24 sta scris ca „sangele lui Iisus vorbeste mai bine decat sangele lui Abel.”

Nimeni nu intelege din aceste texte ca sangele vorbeste in mod literal, ci doar ca el transmite un anumit mesaj. Sufletele de sub altar sunt un simbol intre multele simboluri pe care le gasim intr-o carte profetica cum este Apocalipsa. Ele ii simbolizeaza pe credinciosii martirizati pentru credinta lor in Dumnezeu, ei fiind asigurati ca va veni o zi a judecatii si dreptatii.

 

*** Filipeni 1,21.23: „Caci pemtru mine a trai este Christos si a muri este un castig… Sunt strans din doua parti: as dori sa ma mut si sa fiu impreuna cu Christos, caci ar fi cu mult mai bine.”

Biblia nu se contrazice pe sine. In aceste versete Pavel nu spune altceva decat ce le-a spus credinciosilor din Tesalonic ( 1 Tesaloniceni 4, 16.17 ), cand  scrie despre revenirea Domnului si invierea celor drepti, urmata de rapirea in vazduh ( mutarea ), sau decat ce le-a scris corintenilor  ( 1 Corinteni 15 ), cand vorbeste despre inviere si transformarea trupurilor muritoare in trupuri nemuritoare.

Foarte important pentru intelegerea sensului corect al pasajului amintit este un cuvant pe care apostolul Pavel i-l adreseaza lui Timotei: „M-am luptat lupta cea buna, mi-am ispravit alergarea, am pazit credinta. De acum ma asteapta cununa neprihanirii pe care mi-o va da in ziua aceea Domnul, Judecatorul cel drept. Si nu numai mie, ci tuturor celor ce vor fi iubit venirea Lui.” ( 2 Timotei 4,7.8 )

Este evident ca Pavel nu se astepta la o rasplata imediat dupa moarte, ci „in ziua aceea” pe care el o identifica cu ziua revenirii lui Christos. Moartea insemna pentru el o eliberare de suferintele fizice, de inchisoarea romana si de ispitirile lui Satana. Moartea insemna pentru el un castig, tinand seama ca in moarte nu exista timp, iar pana in clipa invierii nu mai era decat o clipa.

Talharul pocait a mers in rai in ziua mortii lui ?

Evanghelia lui Luca este singura dintre evangheliile sinoptice care reda un fragment din dialogul care s-a purtat intre cei trei rastigniti pe cruce: cei doi talhari si Domnul Christos ( Luca 23, 39-43 ).

Conform relatarilor lui Matei si Marcu, initial ambii talhari I-au aruncat lui Iisus cuvinte de batjocura ( Matei 27,44; Marcu 15,32 ). Insa in timpul orelor de agonie pe cruce, unul dintre talhari si-a schimbat atitudinea fatza de Iisus, cerandu-I Acestuia cu deplina credinta: “Doamne, adu-Ti aminte de mine cand vei veni in Imparatia Ta” ( Luca 23, 42 ).

Raspunsul Mantuitorului a venit promt, ca o promisiune pretioasa pentru un om care isi traia ultimele clipe de viata. Asa cum este redat in traducerea lui Dumitru Cornilescu, raspunsul Domnului este folosit de cei mai multi crestini pentru a argumenta credinta lor in nemurirea neconditionata a sufletului, a existentei unui suflet constient dupa moarte:

“Adevarat iti spun ca astazi vei fi cu Mine in rai” ( Luca 23, 43 ).

Conform credintei populare, Mantuitorul l-a sigurat pe talharul pocait ca va fi chiar in acea zi in paradis impreuna cu El. O simpla cautare pe Google ne trimite la o multime de controverse teologice pe marginea acestui subiect, unele decente, altele care ies din cadrul respectului si spiritului crestin. Pastori, teologi si profesori de limbi biblice dezbat sensul afirmatiei pe care Iisus a facut-o talharului pocait inainte de moartea acestuia.

Inainte de orice abordare a promisiunii lui Iisus, este necesar sa o intelegem in contextul imediat, dar si in cel general al Scripturii.

1) Contextul imediat

a) Talharul pocait L-a rugat pe Iisus: “Doamne, adu-Ti aminte de mine cand vei veni in Imparatia Ta” ( Luca 23,42 ). Muribundului de pe cruce nu i-a trecut nicio clipa prin minte ca Domnul il va lua cu Sine in rai chiar in acea zi. Talharul se gandea la viitor, la momentul revenirii in slava a Fiului lui Dumnezeu: “cand vei veni in Imparatia Ta”.

Chiar daca era un simplu talhar, el stia ca nu la moarte se primea rasplata, ci la sfarsitul timpului, cand Dumnezeu va judeca lumea. Chiar inceputul rugaciunii sale: “Adu-Ti aminte de mine”… ne arata ca omul acesta privea candva, in viitor, la rasplata celor credinciosi, nu la momentul mortii, asa cum se crede in teologia populara. Daca teologia talharului ar fi fost gresita, Domnul Christos ar fi corectat-o cu siguranta.

b) De asemenea, contextul imediat al Scripturii ne reda un dialog purtat intre Maria Magdalena si Mantuitorul imediat dupa inviere. Ioan ne spune ca in momentul in care Maria Magdalena si-a dat seama ca “Gradinarul” din fatza ei era Insusi Iisus, “ea s-a intors si I-a zis in evreieste: “Rabuni”, adica “Invatatorule !” ( Ioan 20, 16 ).

Ceea ce ne intereseaza in contextul discutiei noastre este raspunsul Domnului: “Nu Ma tinea”, i-a zis Iisus, “caci inca nu M-am suit la Tatal Meu” ( vers. 17 ). Este stiut ca Domnul a fost crucificat in ziua Pregatirii ( vinerea ) si ca invierea s-a produs in prima zi a saptamanii ( duminica ).

Daca Iisus i-ar fi promis talharului pocait in cursul zilei de vineri ca vor fi impreuna in rai in acea zi, cum putem explica afirmatia pe care tot El o face Mariei Magdalena duminica: “Inca nu M-am suit la Tatal Meu”? Este cumva Iisus contradictoriu in cele doua afirmatii facute la distanta de cateva zeci de ore ?

Afirmatia Mantuitorului: “Inca nu M-am suit la Tatal Meu” este intarita de ceea ce ii spune Mariei in continuare: “Spune-le ( ucenicilor ) ca Ma sui la Tatal Meu si Tatal vostru, la Dumnezeul Meu si Dumnezeul vostru” ( vers. 17 ). Asadar, in duminica invierii, suirea la cer in prezenta Tatalui era un eveniment ce urma sa aiba loc in viitorul apropiat, nu un eveniment care ar fi avut loc imediat dupa moarte.

Daca in rastimpul dintre crucificare si inviere Iisus nu S-a suit la cer, cum poate fi inteleasa promisiunea facuta talharului: “Adevarat iti spun ca astazi vei fi cu Mine in rai” ? ( traducerea Cornilescu ).

Pentru a raspunde la aceasta intrebare sunt necesare cateva observatii de natura lingvistica. Traducerile Fidela, precum si cea a Lumii Noi ( TLN ), introduc in propozitia citata mai sus un semn de punctuatie care nu se regaseste in textul original: doua puncte. Insa cele doua traduceri il plaseaza in doua locuri cu totul diferite:

“Adevarat iti spun: Astazi vei fi cu Mine in paradis” ( Fidela )

     “ Adevarat iti spun astazi: Vei fi cu mine in paradis” ( TNL )

Observati cat de radical se schimba sensul propozitiei in functie de pozitia semnului de punctuatie introdus ? Daca in primul caz se poate intelege ca Mantuitorul i-a promis talharului ca chiar in acea zi vor fi impreuna in paradis, in cel de-al doilea caz, intelesul este total diferit: Iisus ii promite talharului “astazi” ca vor fi impreuna in paradis candva, in viitor.

Traducerea lui Dumitru Cornilescu introduce in locul semnelor de punctuatie prepozitia “ca”. Aceasta are valoarea unei virgule si, prin locul in care este plasata, da un anumit sens afirmatiei lui Iisus.

     “Adevarat iti spun ca astazi vei fi cu mine in rai

Cele mai multe traduceri ale Bibliei introduc in locul punctelor sau a prepozitiei “ca”, virgula:

“Adevarat iti spun, astazi vei fi cu Mine in paradis” ( Douay, Louis Seconde, etc. )

Indiferent ca vorbim de virgula, doua puncte sau prepozitia “ca”, introducerea lor in textul biblic ( care in originalul grecesc nu avea nici spatii intre cuvinte si propozitii, nici semne de punctuatie ) deja reprezinta un act de interpretare a continutului. Fiecare traducator a adaugat semnul de punctuatie ( sau prepozitia ) in acel loc al propozitiei care facea ca mesajul sa corespunda cu propria conceptie despre starea omului in moarte.

Daca Martorii lui Iehova nu cred in nemurirea neconditionata a sufletului, ei au introdus cele doua puncte dupa cuvantul “astazi”. Daca D. Cornilescu , la origine preot ortodox, credea in nemurirea neconditionata a sufletului, el a introdus prepozitia “ca” inainte de cuvantul “astazi”. Daca majoritatea celorlalti traducatori credeau si ei in nemurirea neconditionata a sufletului, si ei au introdus virgula inaintea cuvantului “astazi”.

Este evident ca o simpla virgula, plasata inaintea sau dupa cuvantul “astazi”, ne poate trimite in  directii total opuse, spre doua conceptii si doctrine ireconciliabile. Totusi, cum este corect sa interpretam afirmatia Mantuitorului ? I-a promis El talharului ca chiar in acea zi vor fi impreuna in paradis sau, dimpotriva, El i-a promis ca vor fi in paradis candva, in viitor ?

Pentru a gasi raspunsul corect la aceasta intrebare trebuie sa tinem seama de contextul general al Bibliei si sa observam ce spune Cuvantul lui Dumnezeu in alte pasaje biblice despre tema starii omului in moarte si daca el sustine invatatura atat de populara a nemuririi sufletului.

     2) Contextul general

Din contextul imediat al textului din Luca 23,43 am inteles ca nici talharul nu se astepta sa primeasca rasplata ceruta chiar in acea zi, ci candva, in viitor, dar nici Domnul Christos nu S-a suit la cer in rastimpul dintre crucificare si inviere.

Dar ce spune Biblia in ansamblul ei despre starea omului in moarte ? Exista nemurire neconditionata a sufletului ? Exista un rai si un iad prezent, in care sufletele ajung imediat dupa moarte pentru a-si primi rasplata ?

Deoarece subiectul este foarte vast, nu voi repeta argumentele deja prezentate in alte articole, ci voi indica doar linck-urile respective:

http://www.loribalogh.ro/2013/12/starea-omului-in-moarte/

http://www.loribalogh.ro/2013/11/teoria-nemuririi-sufletului/

http://www.loribalogh.ro/2013/10/dincolo-de-mormant/

http://www.loribalogh.ro/2013/09/natura-omului-2/

http://www.loribalogh.ro/2010/11/dincolo-de-pragul-mormantului-raiul-7/

http://www.loribalogh.ro/2010/11/dincolo-de-pragul-mormantului-adevarul-despre-iad-6/

http://www.loribalogh.ro/2010/11/dincolo-de-pragul-mormantului-iadul-mit-sau-realitate-5/

Inca o observatie este binevenita: Folosirea cuvantului “astazi” in Biblie, fie pentru a introduce, fie pentru a incheia o afirmatie, are rolul de a sublinia solemnitatea declaratiei ce fusese facuta. Doar in Deuteronomul intalnim peste 40 de expresii de genul: “te invat astazi”, “asez in fatza ta astazi”, “marturisesc impotriva ta astazi” ( cap. 4,18; 6,6; 7,11; 8,19, etc. ). “Astazi” nu are un sens temporal, ci are rolul doar de a intari o decalaratie.

In concluzie, tinand cont de faptul ca orice text trebuie interpretat in contextul in care se afla, atat cel imediat, cat si cel general al Bibliei, promisiunea Mantuitorului facuta talharului de pe cruce nu inseamna nimic altceva decat:

“Astazi iti promit solemn ca la revenirea Mea te voi lua cu Mine in paradis”

Evrei 6, 4-6: Pacatul de neiertat

 

„ Caci cei ce au fost luminati odata si au gustat darul ceresc, si s-au facut partasi Duhului Sfant, si au gustat Cuvantul cel bun al lui Dumnezeu si puterile veacului viitor,
si care totusi au cazut, este cu neputinta sa fie innoiti iarasi si adusi la pocainta, fiindca ei rastignesc din nou, pentru ei, pe Fiul lui Dumnezeu si-L dau sa fie batjocorit.”

 

Pasajul biblic citat mai sus a reprezentat mereu o sursa de neliniste si descurajare pentru unii crestini, fiind unul din cele mai dezbatute in intreaga istorie a crestinismului.  Multi au vazut in aceste versete imposibilitatea ca cei cazuti de la credinta ( apostati ) sa se mai intoarca vreodata la Dumnezeu. Si aceasta datorita afirmatiei lui Pavel facuta in dreptul celor  care s-au indepartat de El: „este cu neputinta sa fie innoiti iarasi si adusi la pocainta.”  Expresia „este cu neputinta” pare sa inlature orice speranta ca acesti oameni vor mai putea intra vreodata intr-o relatie mantuitoare cu Domnul Christos si cu Biserica Sa.

Epistola catre evrei aminteste de patru lucruri imposibile: 1) Este imposibil ca Dumnezeu sa minta ( Evrei 6,18 ); 2) Este imposibil ca sangele taurilor si tapilor sa stearga pacatele ( Evrei 10, 4 ); 3) Este imposibil ca un om sa fie placut lui Dumnezeu fara credinta ( Evrei 11,6 ); 4) Este imposibil ca cei care au fost luminati odata de Duhul lui Dumnezeu sa fie reinnoiti daca au cazut de la credinta  ( Evrei 6, 4-6  ).

Intrebarea pe care o ridica acest pasaj este urmatoarea: Mai exista vreo speranta pentru cei care au apostaziat ? Mai pot fi ei recuperati si reintegrati in slujirea crestina ?

Afirmatiile lui Pavel au fost interpretate in multe feluri, insa doua dintre ele merita atentia noastra.

1) Unii comentatori afirma ca pasajul in discutie se refera la pacatul de neiertat, despre care a vorbit Insusi Mantuitorul in Matei 12,31.32: „De aceea, va spun: Orice pacat si orice hula vor fi iertate oamenilor, dar hula impotriva Duhului Sfant nu le va fi iertata. Oricine va vorbi impotriva Fiului omului, va fi iertat, dar oricine va vorbi impotriva Duhului Sfant nu va fi iertat nici in veacul acesta, nici in cel viitor.

2) Alti comentatori sustin ca pasajul acesta nu ne lasa fara speranta, ci ne vorbeste despre o speranta conditionata. Ei se bazeaza pe vers. 9 care aduce o unda de optimism in aceasta privinta: „Macar ca vorbim astfel, prea iubitilor, totusi de la voi asteptam lucruri mai bune care insotesc mantuirea.”

Cei mai multi interpreti ai textului biblic accepta prima interpretare, insa nici a doua nu este de neglijat.  Este de subliniat faptul ca iudeii considerau ca aceia care pacatuiau cu voia, increzandu-se unei pocainte viitoare, nu mai puteau sa se intoarca la Dumnezeu. Iata cateva afirmatii in acest sens, consemnate in Comentariile Biblice AZS:

“Dacă cineva spune: voi păcătui şi mă voi pocăi, voi păcătui şi mă voi pocăi, nu i se va da nici o ocazie să se pocăiască. [dacă cineva spune]: voi păcătui şi Ziua Ispăşirii va aduce ispăşire pentru mine, Ziua Ispăşirii nu-i va aduce nici o ispăşire” (Misnah Yoma 8. 9, Soncio ed. of the Talmud, p. 423).

     Ei învăţau, de asemenea că pocăinţa era imposibilă omului care conducea mulţimea spre păcat: „Oricine conduce pe mulţi să fie neprihăniţi, prin acela nu vine păcatul; şi oricine conduce pe mulţi spre păcat, aceştia nu-i oferă posibilitatea de a se pocăi” (Misnah, Aboth 5. 18 Soncino ed. of the Talmud, P. 71).

     Este, de asemenea, interesant, un alt pasaj din Cartea lui Sirach : „Nu zice ’Am păcătuit, dar ce mi s-a întâmplat’ Căci Jahve suferă mult. Nu te bizui pe iertare, căci vei adăuga păcat după păcat. Şi nu zice ’Îndurările Sale sunt mari, El va ierta mulţimea nelegiuirilor mele’; căci mila şi mânia sunt ale Sale şi mâhnirea Lui rămâne asupra celui neevlavios. Nu întârzia să te întorci la El şi nu amâna de pe o zi pe alta; căci îndată vine mânia Sa şi în vremea răzbunării vei pieri” (ch. 5 :4-7; R. H. Charles, The Apocrypha and Pseudopigrapha of the Old Testament, vol. 1, p. 332).

 

Persoanele la care se refera autorul Epistolei catre evrei trec prin experienta unei apostazii majore. Privilegiile deosebite pe care le-au avut si care sunt amintite de Pavel fac din caderea lor de la credinta o adevarata drama. Oamenii acestia au fost „luminati” cu privire la adevar, au gustat din bogatiile harului divin, au fost partasi Duhului Sfant si au gustat din puterea Cuvantului lui Dumnezeu si a fagaduintelor Sale.

Toate aceste elemente sunt enumerate pentru a arata ca acesti oameni au avut o experienta reala cu Dumnezeu. Ei au fost martori in propria lor viata, dar si in vietile altora,  ale minunilor  harului divin. Din punct de vedere spiritual, acestor oameni li s-a dat mult, de aceea li se cere mult.

De ce se spune despre acesti oameni ca „este cu neputinta sa fie innoiti iarasi si adusi la pocainta” ? Aici nu este vorba de oameni care doresc pocainta cu toata sinceritatea si aceasta devine imposibila pentru ei, ci de oameni care nu mai doresc sa se intoarca la Dumnezeu, parasindu-si starea de apostazie.

Imposibilitatea lor de a se intoarce la Dumnezeu nu este un act razbunator din partea Creatorului fatza de cei care i-au intors spatele, ci o dovada de respect fatza de alegerea pe care acesti oameni au facut-o in mod deliberat. Intoarcerea lor este „cu neputinta” nu pentru ca ea ar fi imposibila pentru Dumnezeu, ci pentru ca ei nu ingaduie ca ea sa fie posibila. Orice apostazie prelungita si pe deplin constienta este o sinucidere spirituala ( dar si fizica ) deliberata.

Conform declaratiei lui Pavel, cei care apostaziaza in mod deliberat si nu vor sa renunte la atitudinea lor razvratita, „rastignesc din nou, pentru ei, pe Fiul lui Dumnezeu si-L dau sa fie batjocorit.” Ce semnificatie are aceasta afirmatie dramatica ?

Este un lucru grav sa-L dai pe Mantuitorul lumii pentru a fi rastignit. Insa una este sa o faci fara sa stii Cine este El si fara sa-L cunosti din propria experienta si alta este sa-L dai sa fie rastignit dupa ce ai fost alaturi de El in momentele importante ale vietii, dupa ce ai gustat din bunatatea si harul Sau, si dupa ce ai ajuns la convingerea ca El este Fiul lui Dumnezeu, Mantuitorul lumii.

Un om care a umblat cu Iisus o vreme indelungata si care se intoarce apoi la viata sa lumeasca pe care o iubeste mai mult decat pe El nu face altceva decat sa dea ocazie lumii sa-L batjocoreasca din nou pe Mantuitorul.

Daca prima rastignire a lui Iisus a fost o moarte ispasitoare pentru pacatele marturisite ale omului, cea de-a doua rastignire, spiritual vorbind, este mai degraba o moarte pentru ca omul sa fie liber sa pacatuiasca cat vrea si fara sa fie deranjat. Daca prima rastignire a fost o jertfa, mai degraba decat o crima, cea de-a doua rastignire este cu siguranta o crima cu premeditare.

Cei mai multi evrei din vremea lui Iisus nu au stiut ce fac si pe Cine trimit la moarte. Astfel se explica rugaciunea Mantuitorului: „Tata, iarta-i, caci nu stiu ce fac !” ( Luca 23,34 ). Cea de-a doua rastignire a lui Iisus este insa premeditata si in deplina cunostinta de cauza. Cei apostaziati stiu in cine au crezut pana la caderea lor de la credinta, de aceea si vinovatia lor este cu totul alta. In ciuda „armistitiului” ratificat cu Insusi sangele lui Iisus curs pe cruce, acesti oameni intorc deliberat armele impotriva Lui, dand dovada de inalta tradare.

Pentru acesti oameni reinnoirea este imposibila nu pentru ca Dumnezeu o face imposibila, ci pentru ca ei au ales pentru totdeauna sa treaca in tabara adversa, tradand cauza lui Dumnezeu fara nicio remuscare. A cadea de la credinta se poate intampla oricui si este regretabil,  insa a ramane cazut in mod voit si definitiv este o tragedie.

Cheia interpretarii intregului pasaj din Evrei 6, 4-6 se afla in modul cum este tradus si inteles cuvantul „fiindca” din vers. 6. Comentariile Biblice AZS ne spun cu privire la acest cuvant urmatoarele:

     „Unii comentatori sugerează că aici propoziţia este temporală şi că ar fi corectă următoarea traducere: „Este cu neputinţă să fie înnoiţi iarăşi, şi aduşi la pocăinţă, câtă vreme continuă să-L răstignească pe Fiul lui Dumnezeu”. O astfel de folosire temporală a participiului este obişnuită în greacă. Dacă este adoptată această variantă, atunci ideea este că aceia care apostaziază nu pot fi readuşi la credinţă câtă vreme continuă de a fi nepocăiţi.”

     Dacă este adoptată folosirea cauzală a participiului („văzând” – KJV, „fiindcă” – traducerea Cornilescu – „deoarece” etc.), atunci pasajul se referă la păcatul de neiertat, deoarece numai cei vinovaţi de acest păcat nu pot fi readuşi la pocăinţă. Păcatul acesta se manifestă de obicei prin rezistenţa continuă la chemarea lui Dumnezeu şi la apelul Duhului Sfânt. El constă într-o împietrire a inimii, până când nu omul nu mai poate să răspundă glasului divin. De aceea o persoană care a păcătuit împotriva Duhului Sfânt nu mai are nici o remuşcare, nici un sentiment de întristare pentru păcat, nici o dorinţă de a se feri de el, iar conştiinţa nu-l mai învinuieşte. Dacă cineva are o dorinţă sinceră de a face ce este bine, atunci poate fi sigur că încă mai este nădejde pentru el.

Lucrul acesta ar trebui să fie o sursă de mângâiere pentru sufletul descurajat, dar nu trebuie în nici un caz să fie folosit ca un îndemn la nepăsare. Dumnezeu doreşte să-i mângâie pe cei descurajaţi, dar vrea de asemenea să-l avertizeze poporul Său cu privire la primejdia de a ajunge la punctul de unde nu se mai pot întoarce.”

Fapte 10,9-15: Viziunea  lui Petru

„Si un glas i-a zis: „Petre, scoala-te, taie si mananca !” „Nicidecum, Doamne”, i-a raspuns Petru, „caci niciodata n-am mancat ceva spurcat sau necurat.” Si glasul i-a zis a doua oara: „Ce a curatit Dumnezeu, sa nu numesti spurcat.” ( vers.13-15 )

     Viziunea primita de Petru cu putin timp inainte de intalnirea cu sutasul Corneliu este folosita de unii comentatori biblici pentru a demonstra ca prevederile cu privire la alimentele curate si necurate din Leviticul cap. 11 nu mai sunt valabile pentru credinciosii Noului Testament. In mod deosebit, versetului 15 ii este data o importanta deosebita.

Viziunea este simpla: inaintea lui Petru, din cer a coborat un vas ca o o fatza de masa mare in care se aflau tot felul de vietati. Un glas ceresc i-a poruncit apostolului sa taie si sa mamance tot ce se afla pe fatza de masa, insa acesta a refuzat, motivand ca niciodata n-a mancat ceva necurat sau spurcat. De aici tragem concluzia ca pe acea fatza de masa se aflau o multime de animale considerate necurate dupa criteriile Vechiului Testament.

     Concluzia la care se grabesc sa ajunga unii comentatori este aceea ca se poate manca „tot ce se vinde pe piata, fara sa cercetati ceva din pricina cugetului” ( 1 Corinteni 10, 25 ) si fara sa se mai tina cont de prevederile din Leviticul 11.

Insa greseala pe care o fac acesti comentatori este elementara, o greseala pe care nu o facem atunci cand in discutie sunt lucruri pamantesti, apartinand vietii de zi cu zi. Daca cineva primeste o scrisoare de la un prieten sau o adresa de la primarie, se va multumi sa citeasca doar cateva cuvinte de la mijloc, trecand peste restul mesajului ? Nicidecum ! In viata cotidiana nu ne permitem sa facem astfel de greseli. De ce atunci cand in discutie sunt lucruri atat de serioase, care privesc mantuirea noastra, unii isi permit sa citeasca pe sarite si sa aleaga din textul biblic doar ceea ce le convine ?

     O regula elemetara a interpretarii textului biblic este aceea de a tine cont de contextul imediat in care se afla o anumita declaratie sau afirmatie. In cazul nostru, viziunea lui Petru trebuie privita si interpretata in contextul convertirii sutasului Corneliu si a familiei sale. Despre sutasul roman este vorba si inainte ca Petru sa primeasca viziunea, dar si dupa primirea ei.

     Viziunea este un fel de interludiu, o paranteza in care apostolul trebuia sa invete o lectie pe care, ca evreu inca nu o invatase, si anume: neamurile, pe care evreii le considerau spurcate, aveau acelasi acces la mantuire inaintea lui Dumnezeu. Fara lectia primita in aceasta viziune, cu siguranta ca Petru ar fi refuzat orice contact cu sutasul roman Corneliu. Si aceasta datorita prejudecatilor conationalilor sai, de care nici el nu era strain.

Este demn de remarcat faptul ca Petru, care asistase la discutia dintre Domnul si farisei pe tema spalarii mainilor inainte de masa ( Marcu 7, 1-23 ), inca tinea la regulile alimentare din Leviticul cap. 11. Daca Iisus i-ar fi dezlegat pe ucenici cu privire la consumul carnii animalelor necurate, el nu ar fi trebuit sa se impotriveasca vedeniei, spunand: „Nicidecum, Doamne, caci niciodata n-am mancat ceva spurcat sau necurat.” ( vers. 14 ).

O alta regula elementara a interpretarii textului biblic este aceea de observa ce a inteles fie autorul, fie destinatarul unui anumit mesaj. In cazul de fatza, este important sa observam ce a inteles Petru din aceasta viziune. Oare a inteles el ca din acel moment, atat el, cat si crestinii noului legamant erau dezlegati sa consume orice vietate care traieste pe pamant ?

Categoric, nu ! Dovada o gasim in cuvintele pe care Petru le rosteste in casa lui Corneliu privitor la intelesul viziunii primite: „Stiti, le-a zis el, ca nu este ingaduit de Lege unui iudeu sa se insoteasca impreuna cu unul de alt neam sau sa vina la el; dar Dumnezeu mi-a aratat sa nu numesc pe niciun om spurcat sau necurat.” ( vers. 28 )

Versetele 34 si 35 intregesc intelegerea sensului viziunii lui Petru: „In adevar”, spune el, „vad ca Dumnezeu nu este partinitor, ci ca in orice neam, cine se teme de El si lucreaza neprihanire, este primit de El.

Asadar, Petru a inteles ca viziunea nu se referea la permisiunea de a manca din carnea animalelor necurate, ci la neamurile care trebuiau si ele sa fie chemate la mantuire ca si evreii.

Ce spune Biblia despre…casatorie

     Planul divin initial

Sunt putine lucruri pe care omul, dupa caderea sa in pacat, a avut permisiunea sa le ia cu sine din lumea desavarsita a Edenului. Intre acestea se numara si institutia casatoriei, creata de Insusi Dumnezeu spre binele si fericirea oamenilor, inainte de aparitia pacatului pe pamant.

“De aceea, va lasa omul pe tatal sau si pe mama sa si se va alipi de nevasta sa; si se vor face un singur trup” ( Geneza 2,24 ).

Expresia “un singur trup” sugereaza planul lui Dumnezeu cu privire la legamantul casatoriei, care trebuia sa-i aduca pe cei doi intr-o relatie de unire perfecta pe toate planurile: fizic, mental, emotional si spiritual.

Planul lui Dumnezeu cu privire la casatorie este ca aceasta sa fie monogama, intre doua persoane de sexe diferite ( heterosexuala ) si permanenta. In textul din Geneza 2,24 se vorbeste despre un singur barbat si o singura femeie care intra in legamantul casatoriei. Variantele moderne ale casatoriei: poligamia, casatoria intre persoane de acelasi sex, casatoriile de proba ( pe termen limitat ) si casatoriile poliamoroase nu sunt biblice si, prin urmare, nefacand parte din planul Creatorului, ele nu pot primi binecuvantarea Sa.

Durata casatoriei, potrivit principiilor biblice, se intinde pe intreaga viata a celor doi soti, ea incheindu-se doar prin moartea unuia sau a ambilor soti:

“Caci femeia maritata este legata prin lege de barbatul ei cata vreme traieste el; dar daca-i moare barbatul, este dezlegata de legea barbatului ei” ( Romani 7,2 ).

 

Casatoria si Decalogul

Importanta legamantului casatoriei reiese din faptul ca doua din Cele Zece Porunci sunt menite sa apere aceasta institutie: Porunca a saptea si Porunca a zecea.

Porunca a saptea: “Sa nu preacurvesti” ( Exodul 20,14 )

Porunca a zecea: “Sa nu poftesti casa aproapelui tau; sa nu poftesti nevasta aproapelui tau, nici robul lui, nici roaba lui, nici boul lui, nici magarul lui, nici vreun alt lucru care este al aproapelui tau” ( Exodul 20, 17 ).

Este demn de retinut ca Decalogul protejeaza legamantul casatoriei nu doar la nivel de fapte ( Porunca a saptea ), ci chiar la nivelul gandurilor, al sentimentelor, al poftelor si al trairilor interioare ale fiintei umane ( Porunca a zecea ).

De aceea, indemnul dat de autorul Epistolei catre evrei: “Casatoria sa fie tinuta in toata cinstea si patul sa fie nespurcat” este insotit de un avertisment cat se poate de solemn cu privire la judecata lui Dumnezeu: “Caci Dumnezeu va judeca si pe curvari si pe preacurvari”, adica pe cei care necinstesc legamantul casatoriei ( Evrei 13,4 ).

     Relatiile dintre soti

Biblia ne prezinta legamantul casatoriei ca fiind o relatie bazata pe dragoste reciproca, supunere reciproca si respect reciproc. Daca dragostea, supunerea si respectul sunt cu sens unic, planul lui Dumnezeu cu privire la casatorie nu poate fi implinit, iar fericirea membrilor familiei va fi o Fata Morgana.

“Supuneti-va unii altora in frica lui Christos. Nevestelor, fiti supuse barbatilor vostri ca Domnului… Barbatilor, iubiti-va nevestele cum a iubit si Christos Biserica Sa si S-a dat pe Sine pentru ea… Tot asa trebuie sa-si iubeasca si barbatii nevestele, ca pe trupurile lor. Cine isi iubeste nevasta, se iubeste pe sine insusi” ( Efeseni 5, 21.22.25.28 ).

“Barbatilor, purtati-va si voi , la randul vostru, cu intelepciune cu nevestele voastre, dand cinste femeii ca unui vas mai slab, ca unele care vor mosteni impreuna cu voi harul vietii…” ( 1 Petru 3,7 ).

 

Abuzul fizic si verbal

In orice casnicie apar si momente tensionate si pareri divergente care pot degenera in certuri. Cele mai multe dintre ele isi au originea in slabiciunile si defectele firii pamantesti ale celor doi soti. Biblia indeamna intotdeauna la rezolvarea lor fara violenta fizica sau verbala.

“Barbatilor, iubiti-va nevestele si nu tineti necaz pe ele” ( Coloseni 3,19 ).

Tot Biblia recomanda ca orice neintelegere sa fie rezolvata cat mai curand posibil, deoarece trecerea timpului peste anumite neintelegeri nu numai ca nu le rezolva, dar le poate chiar agrava.

“Maniati-va si nu pacatuiti. Sa nu apuna soarele peste mania voastra” ( Efeseni 4,26 ).

Manifestarea virtutilor crestine va ocroti legamantul casatoriei in mijlocul celor mai multe furtuni ale vietii.

     “…Cu toata smerenia si blandetea, cu indelunga rabdare; ingaduiti-va unii pe altii in dragoste si cautati sa pastrati unirea Duhului prin legatura pacii” ( Efeseni 4,2.3 ).

 

Divortul

In Vechiul Testament divortul a fost tolerat de Dumnezeu, insa el nu a fost incurajat si promovat. Motivul pentru care divortul a fost tolerat este invocat de Insusi Domnul Christos in dialogul purtat cu fariseii: impietrirea inimii.

     “Fariseii au venit la El si, ca sa-L ispiteasca, I-au zis: “Oare este ingaduit unui barbat sa-si lase nevasta pentru orice pricina ?”

     Drept raspuns, El le-a zis: “Oare n-ati citit ca Ziditorul de la inceput i-a facut parte barbateasca si parte femeiasca si a zis: “De aceea va lasa omul pe tatal sau si pe mama sa si se va lipi de nevasta sa si cei doi vor fi un singur trup ?” Asa ca nu mai sunt doi, ci un singur trup. Deci ce a impreunat Dumnezeu, omul sa nu desparta.

     “Pentru ce dar” , I-au zis ei, “a poruncit Moise ca barbatul sa dea nevestei o carte de despartire si s-o lase?”

“Iisus le-a raspuns: “Din pricina impietririi inimii voastre a ingaduit Moise sa va lasati nevestele; dar de la inceput n-a fost asa” ( Matei 19, 3-8 ).

Pozitia Creatorului fatza de divort este clar arata in cartea profetului Maleahi:

“Caci Eu urasc despartirea in casatorie”, zice Domnul Dumnezeul lui Israel” ( Maleahi 2,16 ).

Singurul motiv acceptat de Dumnezeu pentru divort este insasi calcarea legamantului casatoriei prin savarsirea pacatului adulterului ( Porunca a saptea ) de unul sau ambii soti:

“Eu insa va spun ca oricine isi lasa nevasta afara de pricina de curvie si ia pe alta de nevasta, preacurveste; si cine ia de nevasta pe cea lasata de barbat, preacurveste” ( Matei 19,9 ; vezi si Matei 5, 32 ).

 

Sfaturi biblice cu privire la casatorie

Casatoria este un legamant pe viata si cei care intra in acest legamant trebuie sa cumpaneasca bine daca vor putea trai cateva decenii in armonie si pace cu persoana aleasa. Greutatile inerente ale vietii si furtunile starnite fara nicio avertizare vor rupe acele legaminte ale casatoriei care nu au fost realizate pe baze solide. De aceea, sfatul Bibliei este:

“Nu va injugati la un jug nepotrivit cu cei necredinciosi. Caci ce legatura este intre neprihanire si faradelege ? Sau cum pot sta impreuna lumina cu intunericul ?” ( 2 Corinteni 6,14 ).

Casatoria este un “jug” ce poate fi purtat doar daca exista dragoste reciproca si armonie in mentalitate, obiceiuri, cultura, educatie si religie. Cand deosebirile sunt mari, “jugul” devine nepotrivit si de nesuportat, iar “carul” familiei este mereu in primejia de a se rasturna.

 

Romantismul si casatoria

Atunci cand romantismul si sexualitatea se manifesta strict in cadrul legamantului casatoriei, ele sunt adevarate daruri ale Creatorului pentru cei doi soti, consolidand relatia dintre ei. Casatoria nu inseamna doar romantism si relatii sexuale, insa fara ele, casnicia este ca o floare fara parfum si ca un cer fara stele.

Biblia ii incurajeaza pe soti sa fie romantici, adaugand celorlalte aspecte ale casatoriei parfumul si culoarea care o fac de dorit.

“Izvorul tau sa fie binecuvantat si bucura-te de nevasta tineretii tale. Cerboiaca iubita, caprioara placuta, fii imbatat tot timpul de dragalasiile ei, fii indragostit necurmat de dragostea ei” ( Proverbe 5, 18.19 ).

Matei 19, 24:  Camila si urechea acului

„Va mai spun iarasi ca este mai usor sa treaca o camila prin urechea acului, decat sa intre un bogat in Imparatia lui Dumnezeu”

( Matei 19, 24 )

 

     Afirmatia lui Iisus, facuta la finalul dialogului cu tanarul evreu bogat, cu siguranta ca i-a socat pe ascultatorii Sai, inclusiv pe ucenici. Potrivit lui Marcu, de trei ori a subliniat Iisus ideea ca un bogat va putea intra cu greu in Imparatia lui Dumnezeu:

„Iisus S-a uitat imprejurul Lui si a zis ucenicilor Sai: „Cat de anevoie vor intra in Imparatia lui Dumnezeu cei ce au avutii !” Ucenicii au ramas uimiti de cuvintele Lui. Iisus a luat din nou cuvantul si le-a zis: „Fiilor, cat de anevoie este pentru cei ce se incred in bogatii sa intre in Imparatia lui Dumnezeu ! Mai lesne este sa treaca o camila prin urechea unui ac, decat sa intre un om bogat in Imparatia lui Dumnezeu !” ( Marcu 10, 23-25 ).

Este evident faptul ca Iisus S-a folosit de o hiperbola, de o exagerare voita, cu scopul de a atrage atentia ascultatorilor Sai asupra unei lectii de viata deosebit de importante: bogatia poate fi o piedica in calea mantuirii unui om, daca acesta isi pune increderea in ea si nu este dispus sa renunte la bogatii atunci cand Dumnezeu ii cere acest lucru.

Insa, daca mantuirea unui om bogat pare omeneste imposibila, la Dumnezeu totul este posibil, cu conditia ca bogatul sa-si schimbe atitudinea fatza de bogatia sa. Din nefericire pentru el, tanarul evreu bogat nu a fost capabil sa renunte la bogatiile lui, alegand sa-si lege inima si fericirea mai mult de acestea decat de Dumnezeu.

Se pare ca hiperbola folosita de Iisus este inspirata dintr-un aforism care circula in acea vreme in Palestina. Dovada acestui fapt o gasim in Talmudul Babilonian, in care este amintit un aforism asemanator celui folosit de Iisus. In Talmud este scris ca visele „nu-i descopera cuiva vreun palmier din aur, sau vreun elefant care trece prin urechile acului.”

Se presupune ca evreii din Palestina au inlocuit elefantul, un animal intalnit in Orientul Indepartat, cu camila, un animal intalnit in zona Orientului Apropiat, dand nastere unui aforism  care se pare ca circula pe vremea Mantuitorului.

Afirmatia lui Iisus a provocat numeroase controverse intre cercetatori, care au incercat sa identifice sensurile corecte ale cuvantului „camila” si ale expresiei „urechea acului”. Unii cercetatori biblici au sugerat ca expresia „urechea acului” nu s-ar referi la acul de cusut, ci la o usa de mici dimensiuni, numita in felul acesta, fixata intr-una din portile de acces in Ierusalim ( unii sustin ca e vorba de poarta de acces spre templu ).

Dupa lasarea intunericului, portile cetatii fiind inchise, ramanea doar o singura posibilitate de a intra in cetate: prin aceasta usa de mici dimensiuni. Usa fiind insa mica, era aproape imposibil ca o camila incarcata cu poveri sa poata trece prin ea. Mai intai, camila trebuia descarcata de poveri, dar chiar si asa era dificil sa treaca prin mica deschizatura, riscand sa ramana intepenita. Cei care sustin aceasta interpretare vad in descarcarea camilei de poveri necesitatea ca cei bogati sa renunte la povara bogatiilor lor, daca vor sa intre in Imparatia lui Dumnezeu.

Problema pe care o ridica aceasta interpretare este aceea ca nu este sustinuta de arheologie. Nu exista nicio marturie care sa ateste ca pe vremea Mantuitorului portile Ierusalimului aveau o astfel de usa de mici dimensiuni. Daca a exista cu adevarat o astfel de usa, ea trebuie sa fi fost ulterioara epocii Noului Testament, datand cel mai probabil din perioada Evului Mediu. Pe vremea lui Iisus, aceasta usa mica, considerata de unii ca fiind sensul expresiei „urechea acului”, nu exista nici macar ca idee.

Alti cercetatori merg pe firul urmatorului rationament: daca acul la care face referire Iisus nu este o usa ingusta, fixata in poarta cetatii, ci este chiar acul de cusut, ce legatura relationala si logica poate exista intre un ac si o camila ? Se pare ca nu exista nicio legatura.

Cerecetatorii care studiaza limba in care a predicat Iisus – aramaica – au observat ca termenul „gamla”,folosit de Iisus, si pe care Dumitru Cornilescu l-a tradus cu „camila”, mai are inca doua intelesuri: „franghie” ( funie groasa ) si „barna”.

Daca „acul” si „camila” nu fac o combinatie semantica logica, la fel se poate spune si despre combinatia dintre „ac” si „barna”. De aceea, singura combinatie logica si acceptabila este cea dintre „ac” si „franghie”. Dar cum poate fi introdusa o franghie prin urechea unui ac de cusut ?

Este adevarat ca intre sculele aflate in casa unui gospodar din acea vreme se aflau si acele de cusut, care erau de trei feluri: ace fine, folosite la broderii si cusaturi fine, ace medii, folosite la cusutul hainelor, si ace mari, lungi de 12-18 cm., avand urechea foarte larga, prin care se puteau trece fire mai groase. Putea totusi o franghie sa treaca prin urechea unui asemenea ac, chiar daca aceasta era mare ? Foarte greu si numai cu conditia ca franghia sa fie desfacuta in fasii mai subtiri.

Lectia data de Iisus este evidenta: poate intra un bogat in Imparatia cerurilor ? Raspunsul Mantuitorului este clar: „Da, se poate !” „La oameni, lucrul acesta este cu neputinta, dar la Dumnezeu toate sunt cu putinta” ( Matei 19,26 ). Daca nu ar fi posibil ca un bogat sa intre in Imparatia lui Dumnezeu, atunci Avraam, Isaac, Iacov, Iov, David si multi altii nu ar avea nicio sansa.

Da, un bogat poate sa intre in Imparatia lui Dumnezeu, insa cu o conditie: daca „funia” vietii lui se desface in fasii subtiri, debarasandu-se de tot ce ii poate periclita mantuirea ( patimi, iubire de bani, placeri pacatoase, egoism, lacomie, mandrie, etc. ). Din nefericire, iubirea de bani si de avere le ingroasa unor oameni atat de mult „funia” vietii, incat nu vor putea intra niciodata pe „poarta cea stramta” a mantuirii.

Marturii ale unor autoritati bisericesti cu privire la schimbarea zilei de odihna

 

In cele ce urmeaza, vor fi prezentate cateva marturii ale unor istorici si teologi crestini in legatura cu schimbarea zilei de odiha din Sabatul zilei a saptea in Duminica primei zile a saptamanii. Aceste declaratii dovedesc faptul ca schimbarea in cauza nu are la baza o porunca divina, ci doar directive omenesti.

Si daca astfel stau lucrurile in privinta uneia dintre poruncile Legii lui Dumnezeu, ne intrebam in mod justificat: De cine trebuie sa ascultam: de Dumnezeu sau de oameni ? Prin exemplul lor, apostolii ne ofera raspunsul corect, aprobat de cer:

„Trebuie sa ascultam mai mult de Dumnezeu decat de oameni” ( Fapte 5, 29 ).

 

– Enciclopedia Schaff-Herzog a Cunostintelor Religioase despre schimbarea zilei de odihna:

„Duminica ( Dies Solis – Ziua Soarelui in calendarul roman, dedicata soarelui ), prima zi a saptamanii, a fost adoptata de crestinii de la inceput ca zi de inchinare. Ei interpretau „soarele” inchinarii latine ca fiind „Soarele Neprihanirii”… Nu sunt stabilite reguli in Noul Testament pentru pazirea ei, nici sfintirea ei nu este poruncita” ( Enciclopedia Schaff-Herzog a Cunostintelor Religioase, vol. VI, Art. Sunnday, p. 2259, 3rd edition ).

     – Istoricul religios Augustus Neander despre sarbatorirea Duminicii:

     „Sarbatoarea Duminicii, ca toate celelalte sarbatori, a fost doar o randuiala omeneasca, si a fost departe de intentiile apostolilor si de Biserica Apostolica sa transforme legile Sabatului in Duminica” ( Augustus Neander, Istoria Generala a Religiei si Bisericii Crestine, vol. I, p. 187 ).

     – Istoricul religios Eusebiu despre compromisurile lui Constantin cel Mare si prima lege duminicala:

„Aceasta alunecare spre compromis, pentru a-i castiga pe pagani, a fost facuta proeminenta de prima lege duminicala in anul 321 d.Chr., data de imparatul Romei, Constantin. A fost unul din primele acte oficiale dupa acceptarea cu numele a crestinismului, cand s-a asezat pe el insusi sub indrumarea si directia spirituala a clerului romano-catolic, si a facut din preotii lui Dumnezeu sfetnicii sai” ( Eusebius, Life of Constantine, Book 1, chap. 32, in Nicene and Post-Nicene Fathers, Second Series, vol. I, p. 491 ).

     – Catehism romano-catolic despre schimbarea zilei de odihna:

„Intrebare: Care este ziua Sabatului ?

     Raspuns: Sambata este ziua Sabatului.

     Intrebare: De ce pazim Duminica in loc de Sambata ?

     Raspuns: Tinem Duminica in loc de Sambata, deoarece Biserica Catolica, la Sinodul de la Laodicea ( 343 d.Chr. ), a transferat solemnitatea de la Sambata la Duminica” ( Rev. Peter Geiermann, C. SS. R., The Convert’s Catehism of Catholic Doctrine, p. 50, 2rd edition, 1910 ).

     – Luther in Confesiunea de la Augsburg despre schimbarea zilei de odihna de catre Biserica Catolica:

     „Catolicii, dupa cum se pare, afirma schimbarea Sabatului in Duminica, ziua Domnului, contrar Decalogului. Nu exista un alt exemplu de care ei sa se mandreasca mai mult decat de schimbarea zilei de Sabat. Mare – spun ei – este puterea si autoritatea bisericii, deoarece s-a lipstit de una din Cele Zece Porunci” ( Luther, Your Augsburg Confession, quoted in the Creeds of Christendom, Philip Schaff, vol. 3, p. 64 ).

     – Marturii catolice despre pazirea Duminicii de catre protestanti:

* „Biserica Catolica a fost cea care, prin autoritatea lui Iisus Christos, a transferat aceasta odihna la ziua de Duminica, in amintirea invierii Domnului nostru. Astfel pazirea Duminicii de catre protestanti este un omagiu pe care il aduc, impotriva vointei lor, autoritatii Bisericii Catolice”                    ( Monsignor Segur, Plain Talk About Protestantism of Today, p. 213 ).

* „Puteti citi Biblia de la Geneza la Apocalipsa, si nu veti gasi un rand care sa autorizeze sfintirea Duminicii. Scripturile impun pazirea Sambetei, o zi pe care noi n-o sfintim niciodata”                  ( Cardinalul Gibbons, Faith of our Fathers, p. 111.112 ).

     * „Intrebare: Aveti vreo cale de a demonstra ca Biserica are puterea de a institui sarbatori ?

        Raspuns: Daca n-ar fi avut o asemenea putere, n-ar fi facut ceea ce are acordul tuturor reprezentantilor moderni ai religiei: n-ar fi putut inlocui pazirea Sambetei, a saptea zi a saptamanii, cu pazirea Duminicii, ziua intai a saptamanii, schimbare pentru care nu exista nicio autoritate biblica” ( Stephen Keenan, A Doctrinal Catehism, p. 174 ).

* „Daca priviti la Biblie ca o autoritate pentru pazirea zilei, nu o veti gasi. Este bine sa amintim Prezbiterienilor, Metodistilor, Baptistilor si altor crestini din afara protectiei Bisericii-Mama                         ( Biserica Catolica n.n. ) ca Biblia nu-i sustine nicaieri pe ei in pazirea Duminicii. Adventistii sunt singurii care aplica corect termenul „Sabat”, pentru ca ei respecta ziua a saptea si nu prima zi, ca zi de odihna” ( Clifton Tracts, vol. IV, p. 15 ).

* „Protestantismul, dand la o parte autoritatea Bisericii, nu are nicio ratiune pentru teoria sa despre Duminica, si ar trebui in mod logic sa tina Sambata cu evreii” ( American Catholic Quartely Review, Jan., 1883 ).

 * „Acum, orice copil in scoala stie ca ziua Sabatului este Sambata, ziua a saptea a saptamanii; totusi, cu exceptia adventistilor de ziua a saptea, protestantii tin Duminica in locul Sabatului, deoarece Biserica Catolica a facut aceasta schimbare in primele secole ale crestinismului”                     (  Father Gerristma, in the Winnipeg ( Manitoba ) Free Press, April 21, 1884 ).

     * „Tu esti protestant si marturisesti ca te conduci doar dupa Biblie; si totusi mergi impotriva textului clar al Bibliei si pui o alta zi in locul Sabatului. Porunca de a sfinti ziua Sabatului este una din Cele Zece Porunci; cine ti-a dat autoritatea s-o calci pe a patra ?” ( Library of Christian Doctrine, p. 3 ).

* „Protestantii n-au nicio dovada biblica pentru ziua lor de odihna; ei abolesc pazirea Sambetei, fara garantia Scripturii, si o inlocuiesc cu Duminica, fara autoritatea Scripturii. In consecinta, ei au pentru aceasta doar autoritatea traditiei” ( Keenan’s Doctrinal Catehism, p. 354 ).

* „Cu peste o mie de ani inainte de a fi existat vreun protestant, in virtutea misiunii ei divine, Biserica Catolica a schimbat ziua de Sambata la Duminica” ( Catholic Mirror, Sept. 1893 ).

* „Daca Biblia este singura calauza pentru crestini, atunci adventistul are dreptate sa tina Sambata impreuna cu evreul. Nu este ciudat ca cei care fac din Biblie singurul lor invatator                      ( protestantii n.n. ) urmeaza in aceasta privinta Biserica ?” ( The Question Box, by Father Conway, p. 179 ).

* „Ratiunea si bunul simt cer acceptarea uneia sau alteia din aceste doua: ori protestantism si pazirea Sambetei, ori catolicism si pazirea Duminicii. Compromisul este imposibil” ( American Catholic Quarterly Review, Jan., 1883 ).

     – Marturia baptista despre ziua de odihna:

„A fost si este o problema de sfintire a zilei Sabatului, dar aceasta zi de Sabat n-a fost Duminica. Se va spune, totusi, oarecum triumfator, ca Sabatul a fost transferat de la ziua a saptea la ziua intai a saptamanii, cu toate obligatiile, privilegiile si pedepsele sale.

     Dorind cu seriozitate informatii cu privire la acest subiect, pe care l-am studiat multi ani, intreb: Unde putem gasi inregistrarea unei asemenea schimbari ? Nu in Noul Testament, absolut nu ! Nu exista nicio asemenea dovada biblica a schimbarii Sabatului de la ziua a saptea la ziua intai a saptamanii.

     Doresc sa spun ca aceasta problema a Sabatului, in acest aspect al ei, este cea mai grava si mai tulburatoare problema legata de institutiile crestine, care in prezent cere atentie din partea crestinilor. Si singurul motiv pentru care ea nu constituie un element perturbator in gandirea crestina, si in discutiile religioase, este ca lumea crestina s-a intemeiat multumita pe convingerea ca a avut loc un transfer, cumva, la inceputul istoriei crestinismului.

     Mi se pare inexplicabil ca Iisus, in contactul de trei ani cu ucenicii Sai, adesea conversand cu ei despre problema Sabatului, discutand-o in unele din aspectele ei variate, eliberand-o de false interpretari, niciodata sa nu fi facut aluzie la vreun transfer al zilei. De asemenea, ca in patruzeci de zile ale vietii Sale pe pamant dupa inviere sa nu fi amintit despre asa ceva.

     In masura in care cunoastem, nici Duhul Sfant, care le-a fost dat sa le aminteasca toate lucrurile pe care El le-a spus, nu trateaza aceasta problema. Nici apostolii inspirati, predicand Evanghelia, intemeind biserici, sfatuind si instruind pe cele intemeiate, nu discuta, nici nu abordeaza acest subiect.

     Desigur, stim bine ca Duminica a inceput sa fie folosita la inceputul crestinismului ca zi religioasa, asa cum aflam de la Parintii Bisericii si din alte surse. Dar ce pacat ca ea vine infierata cu semnul paganismului, si botezata cu numele zeului soare, cand a fost adoptata si aprobata de apostazia papala si transmisa ca sfanta mostenire protestantismului.” ( Dr. Edward T. Hiscox, author of The Baptist Mannual, quoted in the New York Examiner, Nov. 16, 1890 ).

– Marturia metodista despre ziua de odihna:

„Este adevarat ca nu exista nicio porunca pozitiva pentru botezarea copiilor… nici nu este vreuna pentru pazirea primei zile a saptamanii” ( Dr. Binnei, M. E. Theological Compendium, p. 103 ).

– Marturia congregationalista despre ziua de odihna

„Este destul de clar ca, oricat de rigid sau de devotat am petrece Duminica, nu pazim Sabatul. Sabatul a fost intemeiat pe o porunca specifica divina. Nu putem pretinde ca exista o asemenea porunca pentru pazirea Duminicii… Nu exista nicio singura propozitie in Noul Testament care sa sugereze ca riscam vreo pedeapsa, calcand presupusa sfintenie a Duminicii” ( The Ten Commandements, R. W. Dale, D. D. ).

– Marturia prezbiteriana despre ziua de odihna

„Sabatul crestin ( Duminica n.n. ) nu se afla in Scripturi, si n-a fost numit Sabat de catre prima Biserica” ( Dwight’s Theology, vol. IV, p. 401 ).

„Dumnezeu a instituit Sabatul la crearea omului, punand deoparte ziua a saptea in acest scop, si a poruncit pazirea ei ca o obligatie morala universala si vesnica pentru omenire” ( Dr. Archibald Hodges, in Tract No. 175 of the Presbyterian Board of Publication ).

     – Marturia anglicanilor despre ziua de odihna

„Zilei a saptea a saptamanii i s-a luat titlul ei cuvenit de pazire religioasa obligatorie, si prerogativele ei au fost transferate primei zile a saptamanii, fara nicio invatatura directa a Scripturii” ( William E. Gladestone in Later Gleanings, p. 342 ).

„Nu exista niciun cuvant, niciun indiciu in Noul Testament cu privire la abtinerea de la lucru Duminica… Nu e implicata nicio lege divina in odihna de Duminica… Pazirea Miercurei Cenusei sau Lent ( o sarbatoare catolica n.n. ) se intemeiaza exact pe aceeasi baza ca pazirea Duminicii”              ( Canon Eyton in Ten Commandements, p. 62.63.65 ).

– Marturia Bisericii Crestine ( Christian Church ) despre ziua de odihna

„Nu cred ca ziua Domnului ( Duminica n.n. ) a luat locul Sabatului iudaic, sau ca Sabatul a fost schimbat de la ziua a saptea la ziua intai a saptamanii… Nu exista nicio marturie in toate oracolele divine ca Sabatul a fost schimbat, sau ca ziua Domnului a fost pusa in locul lui… Nu exista nicio marturie divina ca Sabatul a fost schimbat” ( Alexander Campbell, founder of The Christian Church, Washington Reporter, Oct. 8, 1821 ).

Concluzii

Schimbarea zilei de odihna, stabilita de Dumnezeu inca din zorii Creatiei, este o realitate de necontestat. Cea mai mare parte a confesiunilor crestine a ales o alta zi de odihna si inchinare decat cea stabilita de Creator in Porunca a patra a Decalogului. Duminica primei zile a luat locul Sabatului zilei a saptea a saptamanii. Cat de grava este aceasta problema ?

Insa oricat ni s-ar parea de grava, adevarata problema nu este ziua de odihna in sine, fie ca e vorba de Sabatul zilei a saptea, fie de Duminica primei zile a saptamanii. Adevarata problema este legata de intrebarea: Carui stapan ii dam ascultare ?

Daca Dumnezeu a poruncit pazirea unei anumite zile a saptamanii in memoria actului Creatiei, iar oamenii au hotarat cu de la sine putere ca o alta zi merita acest privilegiu, ne aflam in fatza unei dileme: De cine trebuie sa ascultam: de Dumnezeu sau de oameni ?

Nu, problema reala nu este legata de zile, dupa cum in Eden, cu ocazia ispitirii si caderii primilor nostri parinti nu a fost o problema de pomi si fructe. Problema noastra reala este legata de relatia noastra cu Dumnezeul Creator, de ascultarea sau neascultarea noastra fatza de vointa Sa, de increderea sau neincrederea pe care o manifestam fatza de Persoana Sa.

In final, este o problema de dragoste fatza de Dumnezeu…

     „Si prin aceasta stim ca Il cunoastem, daca pazim poruncile Lui. Cine zice: „Il cunosc”, si nu pazeste poruncile Lui, este un mincinos si adevarul nu este in el. Dar cine pazeste Cuvantul Lui, in el dragostea lui Dumnezeu a ajuns desavarsita; prin aceasta stim ca suntem in El” ( 1 Ioan 2, 3-5 ).

Lori Balogh

 

Acest articol a fost publicat în Ziua de odihna și etichetat cu . Salvează legătura permanentă.

81 de răspunsuri la Marturii ale unor autoritati bisericesti cu privire la schimbarea zilei de odihna

  1. Lovelogic spune:

    Flavius Josephus în cartea lui „Contra lui Apion” vorbea de superioritatea legii mozaice deoarece și alte popoare s-au inspirat din ea. În capitolul XXXIX, 282, „nu a rămas nicio cetate grecească și niciun popor barbar unde să nu se fi răspândit obiceiul zilei a șaptea”. Deci, faptul că unele natiuni au inceput sa ii imite pe evrei odihnindu-se si ei o data la 7 zile, este pentru că au văzut superioritatea acestei legi si aceasta este o onoare la adresa lui Dumnezeu.

  2. Lovelogic spune:

    Poate greșesc dar dacă Biblia nu vorbește despre această problemă cu schimbarea zilei, nu avem de unde să știm părerea lui Dumnezeu.
    Singurul verset pe care l-am văzut că pare să se refere la mai multe zile este Romani 14:5 –
    „Unul socoteste o zi mai presus decat alta; pentru altul, toate zilele sunt la fel. Fiecare sa fie deplin incredintat in mintea lui”.

    Deci aici, când spune „o zi”, cred că se poate referi si la sâmbătă și la duminică.

    E interesant ce spun acele autorităţi bisericești, dar nu cred că ele au ultimul cuvânt.

    • Lori Balogh spune:

      Cu privire la Romani 14, este o intreaga discutie. Am scris ceva in legatura cu acest capitol aici: http://www.loribalogh.ro/2014/03/romani-14-5-6-unul-socoteste-o-zi-mai-pe-sus-decat-alta/
      In opinia mea, Romani 14 nu trateaza problema zilei de odihna, ci cu totul alte zile pe care incercau sa le tina unii crestini din vremea lui Pavel.
      E adevarat ca in privinta zilei de odihna nu autoritatile bisericesti au ultimul cuvant, ci Dumnezeu, Datatorul Legii. Totusi, este bine sa cunoastem si opinia lor, cel putin pentru cultura noastra religioasa. Deciziile noastre trebuie sa fie luate insa in functie de un „Asa zice Domnul”.

      • Lovelogic spune:

        Deci, dacă cineva își rezervă o zi de duminică pentru Domnul, nu este ceva greșit, nu-i așa? Sau altcineva, o zi de sâmbătă? Sau altcineva, miercuri?
        Sau, poate, altcineva în fiecare joi ține o zi de sabat. Dacă nu este un „așa zice Domnul”, nu e greșit, nu-i așa?

        • Lori Balogh spune:

          Noi ar trebui sa-i „rezervam” Domnului intreaga noastra viata, nu doar diferite zile. Depinde de noi cat Ii inapoiem lui Dumnezeu din ceea ce ne-a daruit El.
          In privinta zilei de odihna si de inchinare insa, aici omul nu poate negocia cu Creatorul sau. Dumnezeu a stabilit ziua, iar omul fie o accepta, fie o respinge. Dumnezeu nu negociaza cu omul principiile Imparatiei Sale. Cand avem un „Asa zice Domnul”, ascultarea este cea mai buna atitudine.

  3. Lovelogic spune:

    „In privinta zilei de odihna si de inchinare insa, aici omul nu poate negocia cu Creatorul sau. Dumnezeu a stabilit ziua, iar omul fie o accepta, fie o respinge. Dumnezeu nu negociaza cu omul principiile Imparatiei Sale.”
    Astea sunt niște axiome pe care nu le-am găsit în Biblie.
    Dimpotrivă, am văzut că Dumnezeu a negociat cu oamenii chiar în privința unor lucruri pe care le considera foarte importante:
    – divorțul, l-a urât, dar totuși … (Marcu 10:4,5)
    – Dumnezeu i-a zis ceva lui Lot, dar după aia… (Geneza 19:17,20-22)
    – lui Ezechiel i-a spus să mănânce ceva gatit pe excremente de om
    – după principiile Legii Mozaice date de Dumnezeu, David și Bat-Seba trebuiau să moară pentru adulter, dar … 2 Samuel 12:13

    Dacă este un „așa zice Domnul”, e bine, dar Biblia dă un avertisment:
    Ieremia 23:31 – „Iata, zice Domnul, am necaz pe prorocii care iau cuvantul lor si-l dau drept cuvant al Meu.”

    • Lori Balogh spune:

      Faptul ca Dumnezeu ii iarta pe pacatosii pocaiti ( vezi cazul lui David ), nu inseamnna ca El negociaza principiile Legii Sale. In alte chestiuni, da, El a tolerat anumite lucruri pana la o vreme de indreptare, pana cand oamenii au inteles ca tot voia lui Dumnezeu este mai buna. Cred ca este destul de clar ( pentru cine vrea sa inteleaga !). Domnule Ruben Gafencu, nu incercati sa relativizati morala divina dupa modul d-v de a intelege lucrurile. Chiar si intelepciunea populara ne invata ca „unde-i lege, nu-i tocmeala”. Iar exemplul Mantuitorului este graitor in aceasta privinta.

      • Lovelogic spune:

        De ce mi-ai spus numele? Eu voiam să rămân anonim în aceste comentarii.
        Prin ceea ce am spus am sus am vrut să accentuez că dacă pornești de la o premiza neverificata este foarte posibil să ajungi în eroare.
        Intelepciunea biblică este diferită de cea populară și spune: „Unde-i lege, nu-i credință”.(Romani 3:28; Galateni 3:12)
        Din exemplul lui Isus am văzut un lucru interesant: Biblia nu vorbește nicio dată cand el a mustrat pe alții că nu țin sabatul, in schimb, fariseii deseori săreau pe el că nu tine sabatul. Deci, ideea fariseilor era că unde e lege nu e tocmeală. De asemenea, Isus era numit „prietenul păcătoșilor”.

        • Lori Balogh spune:

          Cand am inceput sa scriu pe net, am avut aceeasi intentie: de a ramane anonim. Insa un prieten mi-a atras atentia ca, in aceasta privinta, anonimatul nu face casa buna cu crestinismul. Daca fac o afirmatie sau scriu ceva, trebuie sa-mi asum si raspunderea pentru ceea ce afirm.
          Constat si la dv. ( nu-mi permit sa va tutuiesc din moment ce nu ne cunoastem aproape deloc ! ) ca faceti aceeasi confuzie pe care am intalnit-o la multi crestini evanghelici: confundati ascultarea de Legea divina din dragoste fatza de Dumnezeu si recunostinta pentru mantuirea Lui, cu legalismul, adica incercarea omului de a dobandi mantuirea prin faptele Legii. Pavel condamna in Romani si Galateni legalismul, nu ascultarea de Legea morala.
          Altfel, cum ati putea explica afirmatii ca cele Romani 3,31 ? „Deci prin credinta desfiintam noi Legea ? Nicidecum. Dimpotriva, noi intarim Legea” Vezi si Romani 7,7.12.14; 8,4 etc.
          Asadar, intelepciunea biblica nu spune, asa cum afirmati dv., ca „unde-i lege, nu-i credinta”, ci „unde-i legalism, nu-i credinta”. Ceea ce este o mare diferenta…
          Cu privire la Iisus si Sabatul, va rog sa studiati mai cu atentie cum S-a raportat Mantuitorul la Porunca a patra. In doua cuvinte: El nu a respins Sabatul, ci balastul cu care fariseii au incarcat aceasta zi, adica toate acele prevederi omenesti care nu aveau originea in Dumnezeu. El nu a desfiintat Sabatul, ci l-a „dezlegat” ( Ioan 5,18 ) de traditiile omenesti inutile, care au facut din aceasta zi o zi de chin si de nedorit. A „dezlega” ceva nu inseamna a desfiinta acel lucru. Evangheliile relateaza sapte minuni de vindecare pe care Iisus le-a facut in Sabat. Fiecare dintre aceste minuni a fost o mustrare adresata evreilor care uitasera intentia lui Dumnezeu cu privire la aceasta zi.
          1 Ioan 2,6: „Cine zice ca ramane in El, trebuie sa traiasca si el cum a trait Iisus.” Imi doresc si va doresc sa ne raportam la Sabat exact asa cum s-a raportat Iisus. Si cu siguranta ca nu vom gresi procedand in felul acesta.
          Cu stima,
          Lori B.

          • Lovelogic spune:

            Romani 3:31 trebuie înțeles în funcție de context:
            1. Romani 3:20 – Caci nimeni nu va fi socotit neprihanit inaintea Lui prin faptele Legii, deoarece prin Lege vine cunostinta deplina a pacatului.
            Deci obiectivul legii era să arate că oamenii sunt păcătoși
            2. Romani 3:25 – Pe El, Dumnezeu L-a randuit mai dinainte sa fie, prin credinta in sangele Lui, o jertfa de ispasire, ca sa-Si arate neprihanirea Lui; caci trecuse cu vederea pacatele dinainte, in vremea indelungii rabdari a lui Dumnezeu;

            Fără lege, se putea obiecta că nu avem nevoie de jertfă pentru păcat, dar datorită legii, jertfa de ispășire este mai prețioasă.

            3. Romani 3:19 – Stim insa ca tot ce spune Legea, spune celor ce sunt sub Lege, pentru ca orice gura sa fie astupata, si toata lumea sa fie gasita vinovata inaintea lui Dumnezeu.

            Romani 3:21,22 – Dar acum s-a aratat o neprihanire pe care o da Dumnezeu, fara lege – despre ea marturisesc Legea si Prorocii si anume, neprihanirea data de Dumnezeu, care vine prin credinta in Isus Hristos, pentru toti si peste toti cei ce cred in El. Nu este nicio deosebire.

            Deci legea nu a fost desființată de credință, deoarece legea cerea o eliberare din păcat și a fost satisfăcută prin jertfa lui Isus. Deci legea a fost instituită ca un instrument prin care să fie înfăptuită neprihănirea lui Dumnezeu. Noi întărim legea în armonie cu scopul pentru care a fost instituită, și anume că recunoaștem că suntem păcătoși și avem nevoie de iertare, pe care o obținem prin credinta in Cristos.

          • Lovelogic spune:

            Apropo de legalism: „anonimatul nu face casă bună cu crestinismul” si „doua persoane care nu se cunosc nu au voie să se tutuiască” nu sunt idei legaliste?
            În privința primei idei, numele meu cred că nu are relevanță pentru peste 99,9 la sută din cititori. Faptul că nu am vrut să mi-l dau este doar o preferință a mea. La fel cum nici scriitorul cărții Evrei nu și l-a dat.
            Iar in privința celei de-a 2-a idei: nu am avut niciodată pretenția ca cineva să îmi spună „dv”. Dacă tu ai pretenția asta, am să mă conformez.

          • Lori Balogh spune:

            In opinia mea, legalismul biblic este cu totul altceva decat ceea ce afirmati dv. aici. Pe mine nu ma deranjeaza sa-mi spuneti „tu”. Insa va intreb daca va adresati in felul acesta tututor persoanelor pe care le intalniti pentru prima data. Daca traiti in America, e in regula. Insa, in cultura noastra „tutuiala” apare doar dupa ce devenim familiari si, eventual, convenim sa renuntam la etichete. Dv. puteti sa va adresati cum va cade mai bine. In ce ma priveste, cel putin pana cand ne vom cunoaste mai bine si imi veti perimite sa ma adresez familiar, ma voi adresa tot cu „dv.” Dar haideti sa lasam lucrurile secundare, si sa ne aplecam asupra celor cu valoare vesnica.
            Cu stima,
            Lori B.

          • Lovelogic spune:

            Referitor la Ioan 5:18, cuvântul grecesc pentru „dezlegat” apare și în:
            Matei 5:19 – Aşa că oricine ÎNCALCĂ una din cele mai mici din aceste porunci şi îi învaţă şi pe alţii să facă la fel va fi numit cel mai mic în Împărăţia Cerurilor. Dar oricine le împlineşte şi îi învaţă şi pe alţii să facă la fel va fi numit mare în Împărăţia Cerurilor.
            Așa că „a dezlega” nu înseamnă neapărat „a desființa”, cum ați spus, dar înseamnă uneori „a incalca” (și nu mă refer la cuvântul românesc).
            Și alte ori înseamnă „a strica, a distruge”, ca în Ioan 2:19.
            Care e traducerea corectă? Dacă cineva alege o traducere care ar duce spre doctrina lui, ar fi bine să își analizeze motivația.
            Atenție! Versetul spune doar „dezlega”, nu spune și de tradiții…
            „Fiecare dintre aceste minuni a fost o mustrare adresata evreilor care uitasera intentia lui Dumnezeu cu privire la aceasta zi.” – Asta cred că e o părere personală deoarece nu am găsit-o în Biblie.

          • Lori Balogh spune:

            Frate Ruben,
            Faptul ca am citat Ioan 5,18 din traducerea lui Cornilescu nu este legat de doctrina bisericii de care apartin, asa cum sugerati dv., ci de simplul considerent ca aceasta traducere este cea mai folosita in randurile crestinilor evanghelici romani. Pe mine nu ma avantajeaza, nici nu ma deranjeaza oricare alte traduceri, deoarece sunt convins ca Ioan nu reda aici propriile convingeri, ci pe cele ale evreilor din timpul Domnului Christos.
            Cu privire la ultima dv. afirmatie: „Fiecare dintre aceste minuni a fost o mustrare adresata evreilor care uitasera intentia lui Dumnezeu cu privire la aceasta zi.” – Asta cred că e o părere personală deoarece nu am găsit-o în Biblie”, va reamintesc cateva aspecte legate de vindecarile Mantuitorului facute in Sabat:
            – Luca este evanghelistul care reda cele mai multe vindecari savarsite de Domnul Iisus in Sabat. Faptul ca Luca nu era evreu, ci crestin dintre neamuri, si faptul ca el vorbeste despre Sabat mai mult decat toti ceilalti autori de Evanghelii, ar trebui sa ne dea de gandit.
            Daca ar fi adevarat ca Sabatul a fost desfiintat de Iisus si apostolii Sai, in mod logic Luca ar fi trebuit fie sa ignore, fie sa combata Sabatul in cele doua lucrari ale sale ( Evanghelia si Faptele apostolilor ). Se estimeza ca Luca a scris Evanghelia sa intre anii 61-63 d.Chr., deci dupa mai mult de trei decenii de la rastignirea Mantuitorului, timp suficient pentru ca eventualele controverse legate de Sabat sa se sedimenteze si sa se clarifice, iar Luca sa ia o atitudine clara impotriva Sabatului.
            Insa lucrurile nu stau deloc asa. O statistica simpla a referirilor cu privire la Sabat care apar in cele patru Evanghelii si in Faptele apostolilor ne arata un lucru demn de retinut. Din totalul de 54 de referiri la Sabat, intalnite in Evanghelii si in Faptele apostolilor, 17 se afla in Evanghelia dupa Luca, 9 in Faptele apostolilor, 9 in Evanghelia dupa Matei, 10 in Evanghelia dupa Marcu si 9 in Evanghelia dupa Ioan.
            Asadar, din cele 54 de referiri la Sabat in cele cinci carti, aproape jumatate ( 26 ) apartin doctorului Luca. Si aceasta in conditiile in care el nu era evreu, Evanghelia sa era adresata cu precadere neamurilor, iar lucrarile sale au fost scrise la cateva decenii distanta de incheierea lucrarii publice a lui Iisus.
            – Revenind la afirmatia dv. ca nu ati gasit in Biblie ideea ca minunile Mantuitorului savarsite in Sabat erau o mustrare adresata iudeilor care uitasera scopul Creatorului cu privire la Sabat ( si ca ar fi o parere pur personala ), va rog sa reciti Luca 6, 6-11 ( vindecarea omului cu mana uscata ), Luca 13, 10-17 ( vindecarea unei femei garbove ) si Luca 14, 1-5 ( vindecarea unui bolnav de dropica ). Este clar ca Domnul putea savarsi aceste minuni in celelalte zile ale saptamanii. De ce a ales El Sabatul ?
            Este evident din textul biblic ( cel putin pentru mine ) ca, intentia Mantuitorului era aceea de a le arata oamenilor care era scopul Sabatului: slujirea semenilor, usurarea suferintei umane, eliberarea fizica si sufleteasca, odihna ca pregustare a odihnei mantuirii. Si toate acestea, conducandu-l pe om mai aproape de Creatorul sau.
            Insa nu veti gasi niciun text biblic in care Mantuitorul sa ne indemne sa mergem la serviciile noastre, la arat sau la secerat, la distractii sau pe arenele sportive in zi de Sabat. „Sabatul a fost facut pentru om” ( Marcu 2,27.28 ), pentru binele lui spiritual, sufletesc si fizic, pentru odihna lui. Consider, deci, ca parerea pe care am exprimat-o intr-un comentariu anterior este biblica. Fiecare vindecare savarsita de Domnul in Sabat era o mustrare pentru contemporani, dar si un model de urmat pentru Biserica sa.
            Domnul sa va binecuvanteze !
            Cu stima,
            Lori B.

  4. Lovelogic spune:

    Am uitat un lucru: ai spus de o zi de odihnă și de închinare. Sabatul nu era doar o zi de odihnă? Era și de inchinare?

  5. dorin spune:

    Pace de la Tatal nostru si de la Domnul Isus frate Lori.
    In traducerea King James si dealtfel si Fidela (care e fidela King James) Romani 3:31 apare asa „Zadarcinim atunci legea prin credinta? Nicidecum; ci confirmam (establish) legea.” Si cred ca existe nuante intre a intari, stabili ceva sau a confirma acelasi lucru.
    Am doua intrebari pentru d-voastra. Cum intelegeti diferenta dintre legea faptelor si legea credintei din Romani 3:27?
    Si a doua, privind Ioan 5:18. Ma refer aici tot la traducerea King James unde se scrie ca Domnul Isus „had broken the Sabbath” ceea ce e departe de termenul din traducerea Cornilescu „dezlega Sabatul”! Iar broken inseamna spart, frant, distrus, daramat, nerespectat. Si nu este declaratia fariseilor ci a apostolului. Iar in acest verset apostolul Ioan face doua declaratii: Domnul Isus „had broken the Sabbath” si Domnul Isus se facea deopotriva cu Tatal. Daca a doua afirmatie este clara, corecta si acceptatat, de ce prima nu ar fi corecta si ea? Nu cred ca apostolul Ioan se refera aici la faptul ca Domnul Isus a indepartat, va citez „balastul cu care fariseii au incarcat aceasta zi, adica toate acele prevederi omenesti care nu aveau originea in Dumnezeu”! Daca ar fi fost asa nu ar fi scris ca Domnul Isus „had broken” the Sabbath! Asa cred eu cu intelepciunea pe care Dumnezeu mi-a dat-o pana acum.
    Harul Domnului Isus sa fie cu noi toti

    • Lori Balogh spune:

      Va salut si eu cu multa pace si har de la Domnul, frate Dorin,

      Intr-adevar, sunt anumite nuante in diferite traduceri:

      ” Do we, then, nullify the law by this faith ? Not at all ! Rather, we uphold the law.” ( NIV )

      ” Desfiintam deci noi Legea prin credinta ? Nicidecum ! Dimpotriva, intarim Legea” ( Biblia Sinodala – ortodoxa )

      ” Do we then overthrow the law by this faith ? By no means ! On the contrary, we uphold the law.” ( RSV )

      ” Do we, then, destroy the law through faith ? God forbid: but we establish the law.” ( Douay – catolica )

      ” Aneantissons-nous donc la loi par la foi ? Loin de la ! Au contraire, nous confirmons la foi.” ( Louis Seconde )

      ” Detruisons-nous donc la Loi par la foi ? Que non pas ! Au contraire, nous consolidons la Loi” ( Crampon – catolica )

      Oricare nuanta am prefera, este evident ca apostolul Pavel nu vorbeste aici despre o inlocuire a Legii cu credinta, ci de o armonizare a celor doua, fiecare dintre ele avand rolul sau in spiritualitatea unui copil al lui Dumnezeu.

      Cu stima,.
      Lori B

    • Lori Balogh spune:

      Cu privire la prima dv. intrebare, in opinia mea expresiile „legea faptelor” si „faptele legii” sunt sinonime. Nu trebuie sa pierdem din vedere contextul in care face Pavel aceasta afirmatie. E vorba de modul in care un om pacatos poate fi indreptatit ( justificat, socotit neprihanit ).
      Pavel combate ideea ( larg raspandita intre evreii din acel timp, dar si intre unii crestini legalisti ) ca un om pacatos ar putea fi socotit neprihanit implinind faptele legii. Aceasta este una din temele majore ale epistolelor catre Romani si Galateni. Acelasi adevar il sustin si eu si Biserica din care fac parte: mantuirea nu poate fi dobandita prin faptele Legii, caci rolul Legii nu este sa mantuiasca, ci sa descopere pacatul, dupa cum o oglinda nu ne spala, ci ne arata ca suntem murdari.
      Legea ne conduce la singurul Izvor al curatirii noastre: la Cruce, dupa cum oglinda ne determina sa dam drumul la robinet si sa ne spalam. Legalistii din vremea lui Pavel si din toate timpurile incearca sa faca un lucru imposibil: sa se spele cu „oglinda”, ceea ce este o aberatie. Nimeni nu poate sa-si rezolve trecutul pacatos pazind Legea de azi inainte, chiar daca ar pazi-o in mod desavarsit. Trecutul il poate curata doar sangele lui Christos. Dar dupa ce am fost socotit neprihanit prin credinta in sangele lui Christos, ce voi face de acum inainte ? Voi trai la intamplare, fara niciun criteriu moral ? Cum imi voi pastra curata „haina” neprihanirii cu care am fost imbracat de Mantuitorul meu ?
      Aici apostolul Iacov ne arata ce urmeaza dupa ce am fost socotit neprihanit: trairea unei credinte plina cu fapte, caci „credinta, daca n-are fapte, este moarta in ea insasi” ( Iacov 2,17 ). Asa inteleg eu expresia „legea credintei” din Romani.
      Regret nespus de mult ca adventistilor li s-a pus o eticheta nedreapta. Deoarece ei sustin valabilitatea Legii morale si in dispensatiunea NT, sunt considerati legalisti, cazuti din har. Consider ca este o mare diferenta intre a pazi Legea ca sa fii mantuit ( ceea ce este o mare greseala ), si a pazi Legea pentru ca esti mantuit prin jertfa lui Christos, din dragoste si recunostinta fatza de Dumnezeu ( ceea ce este de dorit ). E o problema de motivatie. Or, la acest capitol, doar Dumnezeu ii poate judeca pe oameni.
      Domnul sa fie cu noi !

    • Lori Balogh spune:

      Cu privire la a doua intrebare, opinia mea este ca Ioan se exprima in termenii in care era perceput Iisus si lucrarea Sa de catre carturarii si fariseii vremii. Ioan explica de ce doreau iudeii sa-L omoare pe Iisus: pentru ca, din perspectiva lor, El dezlega ( „viola” – trad. Crampon, Louis Seconde ) Sabatul, si pentru ca El comitea o blasfemie, afirmand ca Dumnezeu este Tatal Sau.
      Dv. spuneti ca a doua afirmatie ( „pentru ca zicea ca Dumnezeu este Tatal Sau, si Se facea astfel deopotriva cu Dumnezeu” ) este „clara, corecta si acceptata”. Am serioase rezerve. Domnul Christos nu spunea si nu facea nimic pentru a fi deopotriva cu Dumnezeu, caci nu era nevoie. El era Dumnezeu. In concluzie, e vorba doar de perceptia gresita a iudeilor, asa cum e redata de Ioan.
      Cu stima,
      Lori B.

      • dorin spune:

        Pace de la Tatal nostru si de la Domnul Isus fratilor.
        Domnul Isus spune in Ioan 10:30 „Eu si Tatal una suntem”. Iar iudeii spun clar in Ioan 10:33 ca vroiau sa-L ucida pentru ca Domnul Isus se facea Dumnezeu. Asa ca spun in continuare ca afirmatia din Ioan 5:18 „pentru ca zicea ca Dumnezeu este Tatal Sau si Se facea astfel deopotriva cu Dumnezeu” ete clara, corecta si acceptata pentru ca Domnul Isus era Dumnezeu, deopotriva cu Dumnezeu Tatal, una cu Tatal. Acuma depinde ce intelege fiecate prin cuvantul deopotriva. Eu zic ca „deopotriva cu” si „una cu” sunt expresii echivalente. Deci daca iudeii vremii au inteles, noi de ce sa nu intelegem? Am observat ca in unele versete biblice se scrie Dumnezeu cu referire la Dumnezeu Tatal (Ioan 1:1, Ioan 1:18, Ioan 1:51, Ioan 6:27, Ioan 17:3 etc etc). Sa continui? In Ioan 6:27 chiar se scrie „caci Tatal, adica insusi Dumnezeu”. Ca Domnul Isus este Dumnezeu e foarte usor de inteles daca umblam calauziti de Duhul Sfant. In Fapte 20:28 avem „… sa pastoriti Biserica Dumnului, pe care a castigat-o cu insus sangele Sau.” Traducerea Cornilescu foloseste termenul Dumnul dar in King James avem „the church of God” pentru ca in original avem cuvantul „theos”. Deci Insusi Dumnezeu si-a dat sangele Sau pentru salvarea prapaditilor ca noi! Slavit sa fie EL!
        Harul Domnului Isus sa fie cu noi toti

      • dorin spune:

        Fapte 20:28 am amintit doar ca a dovada ca Domnul Isus e Dumnezeu si nu ca acolo ar fi vorba doar de Dumnezeu Tatal. Poate ca nu e clar din exprimare.
        Harul Domnului Isus sa fie cu noi toti

    • Eugen Duțu spune:

      Pacea Domnului Isus Hristos să fie în inima ta, frate Dorin.
      Am verificat King James și Ioan 5:18 e așa cum ai scris.
      Totuși Dumitru Cornilescu nu a fost un frate azș astfel încât să-l bănuiesc de părtinire. Așa că am consultat alte trei traduceri românesti : Biblia de la 1688, Biblia Nițulescu 1874 și Traducerea lumii noi a martorilor.
      Primele două folosesc „dezlega” la fel ca și fratele Cornilescu. Pentru mine este edificator, căci traducătorii ortodocși români au renumele de buni cunoscători ai limbii grecești vechi.
      Așa încât cred că trebuie verificat cuvântul în limba greacă.
      Menționez că Biblia martorilor folosește cuvântul „încălca”, însă nu mă încearcă nici o emoție, știut fiind faptul că traducătorii dumnealor au folosit manuscrise corupte.
      Și nu numai manuscrisele folosite de traducători contează dar și mesajul întreg al Evangheliei după Ioan care este : Mielul fără pată al lui Dumnezeu S-a sacrificat pentru noi.
      Adversarii înverșunați ai Domnului I-au spus : ai drac, ești samaritean, lucrezi cu Belzebut și altele asemenea, dar când Domnul a întrebat : „Cine din voi Mă poate dovedi că am păcat ?” (Ioan 8:46) nici o gură nu s-a deschis să zică : ai păcat, ai călcat Sabatul.
      Așa încât nu are rost să discutăm problema aceasta. E părerea mea.

      În altă ordine de idei, frate îți mulțumesc pentru că ai scris frumos despre mine în urma discuției publice cu fratele George.

      Pacea Domnului Isus Hristos să fie în inima ta.

  6. Eugen Duțu spune:

    Pacea Domnului Isus Hristos să fie în inima dumneavoastră, frate Robert „Lovelogic”.
    Vă mulțumesc pentru informațiile prețioase oferite cu privire la Ioan 5:18.
    Vreau totuși să mă lămuresc cu ceva : dumneavoastră care citiți același Cuvânt ca și mine, credeți că Domnul Isus Hristos a încălcat (sau a stricat) Sabatul ?

    Vă mulțumesc pentru amabilitatea cu care veți răspunde.

    • Lovelogic spune:

      Vă mulțumesc pentru binele dorit!
      Citind versetul din Ioan 5:18, mi se pare că ceea ce se spune acolo este percepția evreilor, care este corecta sau gresita. Așadar, acest verset nu oferă o dovadă cu privire la faptul că Isus a călcat sau nu sabatul.
      Dar sunt alte versete care mă fac să cred că Isus a călcat sabatul.

  7. Eugen Duțu spune:

    Pacea Domnului Isus Hristos să fie în inima dumneavoastră, frate Robert.

    Frate drag, afirmația dumneavoastră mă face să cred că v-ați însușit punctul de vedere cu privire la Sabat al unora din evreii descriși în Evanghelii.
    Or Domnul nostru (și al dumneavoastră și al meu) drag a lămurit o serie întreagă de aspecte legate de Sabat.
    Domnul afirmă că ucenicii care-L urmau sunt NEVINOVAȚI atunci când rupeau spice în ziua Sabatului, pentru că flămânziseră și ne spune și principiul călăuzitor : milă voiesc iar nu jertfe.
    Acestea sunt scrise în cartea fratelui Matei.
    Fratele Marcu redă același principiu cu alte cuvinte : Sabatul a fost creat pentru om și nu omul pentru Sabat.
    Despre omul cu mâna uscată vindecat în sinagogă în ziua Sabatului am mai scris, dar nu e de prisos să reiau.
    Același principiu guvernează. Iar Domnul apelează la logica apreciată de dumneavoastră dar și de mine și zice : dacă în Sabat îți cade oaia sau copilul (numai fratele Luca amintește copilul) ce faci ?
    Acum, dacă lăsăm sinopticele și mergem în Ioan, descoperim același principiu aplicat în cazul slăbănogului vindecat la Betesda.
    Mila, care avea în față un om singur (nu am pe nimeni!) și sărac (bunul simț mă face să cred asta – era bolnav de atâția ani!) zice : i-ați patul. Deși era Sabat.
    Legaliștii imediat : păcat !
    Vă rog să mă iertați, trebuie să plec.
    Revin.

  8. Eugen Duțu spune:

    Pacea Domnului Isus Hristos să fie în inima dumneavoastră, frate Robert.

    Reiau de unde am rămas : legaliștii imediat : păcat ! A călcat Sabatul !
    Iar Domnul a răspuns surprinzător, probabil ținând cont de ce aveau în inimi potrivnicii.
    „Tatăl Meu lucrează până acum; și Eu deasemenea lucrez.”
    Există teologi creștini astăzi care pun degetul pe cuvântul „lucrez” și zic : Vezi ?
    Scrie în Biblie !
    Numai că dumneavoastră și cu mine știm că Domnul Isus aplica principiul pe care l-am amintit mai sus. Mila față de un îndelung bolnav și față de un sărac lipit erau faptele, nu altele.
    Și tot dumneavoastră și cu mine înțelegem că Domnul îi făcuse bine acelui om. Fapt care era și este permis în Sabat.

    De ce a vorbit Domnul cum a vorbit ? Ca să ne încurce pe noi astăzi ? Posibil și asta zic, căci Domnul ne taxează superficialitatea în citirea Scripturii.

    Când a vindecat omul cu mâna uscată, a vorbit cu iudeii ce se aflau de față despre ceea ce era îngăduit în Sabat. Logica ne spune că Domnul înțelegea foarte bine și că există alte lucruri, care nu sunt îngăduite în Sabat. Atunci și acum zic eu.
    Revin într-o oră. Vă rog să mă iertați.

    • remus spune:

      Frate Eugen ma gindesc la aceasta afirmatie a Domnului ,,Tatal meu lucreaza PINA ACUM si eu deasemenea lucrez si ma intreb daca Tatal s-a odihnit vreodata in sensul in care noi intelegem odihna sabatului ne lucrind nimic ?

  9. Eugen Duțu spune:

    Frate Robert, Domnul bun a făcut să fiu scutit în seara asta de unele îndatoriri, așa că voi putea încheia mesajul ce vă este adresat.

    Aș vrea să scriu ceva și despre orbul din naștere.

    Fratele Ioan este așa de deosebit cu Evanghelia lui !
    După „Tatăl Meu lucrează …” în capitolul 5, în capitolul 8 găsim întrebarea care ne ajută în ceea ce cercetăm, anume „CINE DIN VOI MĂ POATE DOVEDI CĂ AM PĂCAT ?” pentru ca în capitolul 9 să întâlnim episodul cu orbul din naștere.
    Episod care aduce o nouă acuzație de călcare a Sabatului.
    Înainte de a analiza acuzația, vă rog să-mi permiteți o divagație.

    Poporul care s-a întors din robia babiloniană a venit cu o frică în sufletul lor.
    Frica de o nouă deportare.
    Părerea mea este că din această frică apare urmatoarea afirmație între preoții cei mai de seamă și fariseii adunați după învierea lui Lazăr :
    „… vor veni Romanii și ne vor nimici și locul nostru și neamul.”
    Frica aceasta i-a ajutat să scape de idolatrie, dar totodată aproape că sugrumase porunca a4a.
    Dacă sunt cinstit cu mine însumi dar nu păstrez în minte principiul lui Dumnezeu și citesc : „să lucrezi 6 zile și să-ți faci lucrul tău, dar ziua a7a … să nu faci nici o lucrare în ea… ” care e limita la care mă opresc cu „nici o lucrare” ?
    Teologii evreilor întorși din exil, mânați de frică, duc limita asta spre infinit.
    Între regulile rabinice de respectare a Sabatului figura și (parafrazez) : e interzis în Sabat să scuipi căci ajuți prin „irigare” vreun fir de iarbă să crească și asta e o lucrare !

    Iar oamenii în mijlocul cărora a trăit Stăpânul Isus Hristos au crescut cu învățătura acelor teologi.

    Or Domnul bun nu se împiedică de astfel de lucruri. El scuipă pe pământ și face tină apoi unge ochii orbului.
    Fariseii cum aud, concluzionează : „Omul acesta nu vine de la Dumnezeu căci nu ține Sabatul.” !!!
    Însă adevărata concluzie de bun simț a întregii întâmplări o trage fostul orb : „Știm că Dumnezeu n-ascultă pe PĂCĂTOȘI; ci dacă este cineva temător de Dumnezeu și face voia Lui pe acela îl ascultă.”
    Amin !

    Frate drag, ca ultim argument care să vă ajute să vă schimbați părerea conform căreia Domnul Isus Hristos, Mântuitorul nostru, a călcat sau încălcat sau stricat Sabatul, aduc episodul „judecării” Domnului.

    Toți cei 4 evangheliști relatează ceva din acel episod. Ioan apasă doar pe căderea lui Petru și pe aprodul care L-a lovit pe Domnul în fața fostului mare preot Ana.
    Însă sinopticii (cel mai clar Matei și Marcu) ne informează cât de greu le-a fost judecătorilor Lui să găsească acuzația în urma căreia să pronunțe condamnarea la moarte.
    Călcarea de Sabat nu a fost măcar amintită, deși sunt menționați „MULȚI martori mincinoși”.
    Cum astăzi am parcurs împreună câteva episoade în care Domnul a fost acuzat de călcare de Sabat, dar S-a apărat, rezultă cred eu, că oamenii înțeleseseră că acuzația nu se susține.

    Frate drag, eu v-am scris cu toată dragostea ca unui frate al meu în Hristos Isus Domnul.
    Nu sunt nici învățător nici nimic de felul acesta. Sunt un simplu credincios azș și am împărtășit cu dumneavoastră câte ceva din cele ce Domnul mi-a permis să cunosc.
    Vă spun că realizez foarte bine că eu însumi sunt doar „un nimic” cum foarte bine a amintit fratele George deunăzi, argumentînd biblic. Ba spun că sunt unul din „lucrurile josnice ale lumii și lucrurile disprețuite” cum scrie fratele apostol Petru la 1 Corinteni. Și nu mint, nici nu exagerez.

    Ca urmare, frate Robert, dacă veți avea bunăvoința să scrieți ceva drept răspuns la comentariile mele, vă rog în Numele Domnului nostru să nu o faceți animat de mândrie, adică cine mă cred eu să vă învăț pe dumneavoastră, căci eu nu învăț pe nimeni.

    Vă doresc binecuvântarea Domnului Isus Hristos peste dumneavoastră și familia dumneavoastră.

    • Lovelogic spune:

      Mulțumesc pentru cuvintele frumoase. Vă doresc și eu din inimă binecuvântarea lui Cristos. Mâine sper să îmi continui raspunsul.
      Vă asigur că tot ce scrieți citesc cu atenție.

  10. Lovelogic spune:

    Mulțumesc pentru că mi-ați spus opinia d-voastră.
    Acum Vă spun ce am inteles eu din studiul pe care l-am făcut cu privire la subiect.
    Matei 12:1 – In vremea aceea, Isus trecea prin lanurile de grau intr-o zi de Sabat. Ucenicii Lui, care erau flamanzi, au inceput sa smulga spice de grau si sa le manance.
    La acest verset este demn de remarcat că doar despre discipoli se spune că au mâncat, dar nu și despre Isus.
    Tot acest verset mă face să mă gândesc la israelitii care au ieșit să strângă mană.
    Matei 12:2 – Fariseii, cand au vazut lucrul acesta, I-au zis: „Uite ca ucenicii Tai fac ce nu este ingaduit sa faca in ziua Sabatului.”
    Întrebarea care se pune este: faceau ei sau nu ceva ce nu era ingaduit?
    Matei 12:3 – Dar Isus le-a raspuns: „Oare n-ati citit ce a facut David, cand a flamanzit el si cei ce erau impreuna cu el? 4. Cum a intrat in Casa lui Dumnezeu si a mancat painile pentru punerea inaintea Domnului, pe care nu-i era ingaduit sa le manance nici lui, nici celor ce erau cu el, ci numai preotilor?
    Isus a vorbit despre exemplul lui David, care are 2 lucruri în comun cu cel al discipolilor: 1 – a flămânzit și 2 – a facut ceva ce nu era ingaduit. Faptul că Isus a dat exemplul lui David, care într-adevăr a făcut ceva ce nu era îngăduit, mă face să cred că Isus a fost de acord că discipolii lui au făcut ceva ce nu era îngăduit.
    Matei 12:5 – Sau n-ati citit in Lege ca, in zilele de Sabat, preotii calca Sabatul in Templu, si totusi sunt nevinovati? 6. Dar Eu va spun ca aici este Unul mai mare decat Templul. 7. Daca ati fi stiut ce inseamna: „Mila voiesc, iar nu jertfe!”, n-ati fi osandit pe niste nevinovati.
    Aici Isus face o asemănare între preoți și discipolii săi. La versetul 5 spune despre preoți că sunt nevinovați, iar la versetul 7 despre discipoli că sunt nevinovați. Preoții călcau sabatul în templu, iar discipolii călcau sabatul în Isus, care era mai mare decât templul.
    Matei 12:8 – Caci Fiul omului este Domn si al Sabatului.”
    Aici cred că Isus a vrut să spună că el era mai mare și decât sabatul, dupa ce a vorbit de templu. Cred asta deoarece câteva versete înainte este o expresie asemănătoare : Matei 11:25 – In vremea aceea, Isus a luat cuvantul si a zis: „Te laud, Tata, Doamne al cerului si al pamantului…

    • Lovelogic spune:

      O pildă despre cum văd eu sabatul:
      Să presupunem că suntem angajați la un patron, și ne-am înțeles cu el să lucrăm 8 ore pe zi și să nu părăsim fabrica în timpul lucrului.
      În timp ce lucrăm, vedem un alt angajat că a leșinat și s-a lovit la cap. Mergem și îl ducem la spital și după ce ne-am asigurat că familia lui a aflat, ne intoarcem la lucru.
      Sau vedem un incendiu în apropiere si fugim să ajutăm și noi cu ceva.
      Sau poate că în timp ce lucrăm începe să ni se facă rău și mergem acasă sau la spital si luăm un tratament.
      Ne va lua patronul la întrebări pentru vreuna din situațiile de mai sus că ne-am dat cuvântul și nu l-am respectat?
      Nu, pentru că acestea sunt situații excepționale. La fel și Isus a arătat că sabatul poate fi călcat în situații excepționale.
      Matei 12:11 – El le-a raspuns: „Cine este omul acela dintre voi care, daca are o oaie, si-i cade intr-o groapa, in ziua Sabatului, sa n-o apuce si s-o scoata afara?
      Eu nu cred că scosul unei oi dintr-o groapă era ceva ușor mai ales pentru un singur om. În mod clar, Isus a vorbit despre o călcare a sabatului pe care ar faceo orice israelit in acea situatie. La fel și el nu-i putea spune unui om bolnav: „nu te pot vindeca azi că e sabat, revin mâine”.
      Matei 12:12 – Cu cat mai de pret este deci un om decat o oaie? De aceea este ingaduit a face bine in zilele de Sabat.”
      Asta am inteles-o așa: Poți călca sabatul dacă faci o faptă buna pentru un om.

  11. Eugen Duțu spune:

    Pacea Domnului Isus Hristos să fie în inima dumneavoastră, frate … Ruben. (rușinică pentru mine!)

    Am observat abia azi, citind comentariul fratelui Lori, că v-am atribuit un nume care nu vă aparține (Robert) și vă rog să mă iertați.

    Asemenea dumneavoastră, la rândul meu citesc cu atenție comentariile fraților cu care discut aici și bineînțeles articolele fratelui Lori.

    Frate Ruben sunt de acord cu peste două treimi din ceea ce ați scris, vă rog doar să-mi permiteți să precizez aspectele care, cred eu, pot fi îmbunătățite.

    Și am s-o pornesc puțin mai de departe.
    Tatăl și Dumnezeul nostru se descrie pe Sine astfel : „YHWH Dumnezeu este un Dumnezeu plin de îndurare și milostiv, încet la mânie, plin de bunătate și credincioșie, care Își ține dragostea până în mii de neamuri de oameni, iartă fărădelegea, răzvrătirea și păcatul, dar nu socotește pe cel vinovat drept nevinovat și pedepsește fărădelegea părinților în copii și în copiii copiilor până la al treilea și al patrulea neam.” (Exod 34:6,7).

    Putem observa cum mila și îndurarea formează primul atribut al Tatălui nostru. Dacă-mi permiteți aș zice : mila și mila, adică o subliniere a atributului atât prin poziționare cât și prin sublinierea realizată de sinonim.

    Facem încă un pas și citim în Mica 6:8 : „Ți s-a arătat omule ce este bine și ce alta cere YHWH de la tine, decât să faci dreptate, să iubești mila și să umbli smerit cu Dumnezeul tău.”

    Putem observa cum omului păcătos și trăitor în lumea de păcat i se cere în primul rând să facă dreptate, dar dreptatea lui să fie vegheată de iubirea de milă.

    Mila aplicată, frate drag, nu e o călcare a dreptății, a poruncilor în cazul nostru, ci ea este adevărata măsură a dreptății (și în cazul nostru a tuturor celor 10 Porunci).

    Din această perspectivă vindecările realizate de Domnul Isus Hristos în Sabat în niciun caz nu pot fi socotite călcări de Sabat „permise”, ci parte din îndatoririle pe care omul le are în Sabat.

    Dacă veți fi ispitit să spuneți : „fratele m-a luat cu filozofia ca să iasă cum vrea el” vă ofer frate drag o altă argumentație care în esență conduce la același rezultat.

    Anume : Dumnezeu mă învață pe mine cum stă treaba cu neprihănirea și păcatul, iar nu eu, omul păcătos îmi învăț Creatorul.

    Adică eu înțeleg că dumneavoastră când vorbiți de călcare de sabat permisă atunci când faci bine unui om vă gândiți practic la un păcat „cu permisiune” în condiții speciale.

    Domnul Hristos și-a provocat potrivnicii să dovedească că El are păcat.
    Ce-au dovedit ei știm cu toții.

    De aceea Domnul Isus Hristos și păcatul fie el și „permis” de anume condiții specifice, nu au nici o legătură.

    Îmi cer iertare, trebuie să întrerup acum, revin peste 1 oră după ce ies din schimb.

  12. Lovelogic spune:

    Nu, eu nu văd asta ca un păcat. În Matei 12:5,7 , atât preoții care au călcat sabatul cât și discipolii erau numiți „nevinovați”, ceea ce pentru mine înseamnă că nu au păcătuit.
    De asemenea, în versetul 4 se vorbește despre David, care a mâncat din acele pâini și care Legea îi interzicea să facă asta, dar Isus nu a spus că el a păcătuit prin asta.

  13. Eugen Duțu spune:

    Pacea Domnului Isus Hristos să fie în inima dumneavoastră, frate Ruben.

    Frate exprimarea Domnului nostru legată de păcatul (călcarea oricăreia dintre cele 10 porunci este păcat, fărădelege) preoților în Templu, în timpul Sabatului pe mine mă pune pe gânduri.
    Cum pot fi aceiași oameni, în același timp și păcătoși și nevinovați ?
    Este evident vorba de două măsuri diferite folosite la aprecierea faptelor.
    Prima este aceea când te uiți în lege fără să ai nici o limită cu tine. Și atunci toate activitățile din Templu sunt munci, sunt lucrări, deci e călcare de Sabat.
    A doua măsură este aceea că preoții împlineau ceea ce Dumnezeu Însuși le ceruse să facă în zilele de Sabat. Așa că nu-i vorba de călcare de Sabat, deci preoții sunt nevinovați.

    Este frate cu preoții o situație asemănătoare cu ceea ce se întâmplă în lumea fizică.
    Un balon dezumflat cade la pământ, în timp ce balonul umflat cu heliu se ridică spre cer.
    Balonul cu heliu încalcă legea gravitației ?
    Nicidecum, el se supune unei alte legi care există concomitent cu legea gravitației.
    Cele două legi se îmbină armonios, nimeni nu vorbește despre călcarea vreuneia din cele două.
    Așa și activitățile preoților în timpul Sabatului și porunca a 4 a.

    Putem observa frate, cum aplicarea legii fără măsură poate conduce la aberații de gândire.
    Dacă preoții păcătuiesc în Templu și o fac la porunca Domnului, atunci Domnul instiga la păcat ?
    Dar când, de exemplu, Domnul a poruncit uciderea cu pietre a fiului femeii izraelite, al cărui tată era egiptean și care a blestemat pe Domnul înaintea poporului, cumva Domnul a instigat poporul să calce porunca a 6 a ? Și dacă ne apucăm să coborâm pe panta aceasta, nu ne mai oprim până în Adâncul cel mare unde sunt închiși anumiți îngeri.
    Răspunsul este bineînțeles că nu ! Dar trebuie să ai măsura cu tine atunci când verifici aplicatea poruncilor.

    Mai am un cuvânt despre David la Nob.
    Domnul vorbește fariseilor pe limba lor și spune din povestea lui David la Nob doar atât cât se potrivea modului în care fariseii se raportau la ucenicii Săi flămânzi.
    David a mâncat ceva ce n-avea voie să mănânce. A călcat legea !
    Dar dacă citim relatarea în 1 Samuel observăm că David a cerut pâine obișnuită, iar marele preot Ahimelec a oferit pâinea sfințită cu condiția ca bărbații să nu se fi atins de femei.
    L-a împins preotul Ahimelec pe David să păcătuiască ?
    Nicidecum. Doar că slujitorul Cortului Întâlnirii înțelegea cum funcționează legea. Și înțelegea și „Milă voiesc, iar nu jertfe”, chiar dacă cartea lui Osea nu fusese încă scrisă.
    Doar din cunoștința faptului că Dumnezeul căruia Îi slujea era plin de milă.

    Ce frumoasă este Biblia !

    Frate drag vă doresc binecuvântarea Domnului Isus Hristos peste dumneavoastră și familia dumneavoastră.

  14. Lovelogic spune:

    „călcarea oricăreia dintre cele 10 porunci este păcat, fărădelege” – asta nu am găsit în Biblie.
    „Așa că nu-i vorba de călcare de Sabat, deci preoții sunt nevinovați.” – nu eu am spus că preoții au călcat sabatul, însuși Isus a spus asta.

    D-le Lori, nu cred că am spus că am convingerea că Isus a desființat sabatul. Între ‘a călca’ și ‘a desființa’ cred că este totuși o diferență.

    • Lori Balogh spune:

      Frate Ruben,
      la afirmatia dv.:„călcarea oricăreia dintre cele 10 porunci este păcat, fărădelege” – asta nu am găsit în Biblie”, va indrept atentia spre ceea ce spune Iacov: „Caci, cine pazeste toata Legea, si greseste intr-o singura porunca, se face vinovat de toate” ( Iacov 2,10 ). Deoarece Iacov nu specifica o porunca anume, este de inteles ca oricare din poruncile Decalogului ar fi calcate, acest lucru inseamna pacat, adica faradelege ( calcarea Legii ).

      Cu privire la diferentele semantice intre verbele „a calca” si „a desfiinta”, este adevarat ca exista o diferenta. Noi, oamenii, putem calca Sabatul ( cum de altfel se intampla in lumea crestina ), insa acest lucru nu desfiinteaza Sabatul. Fatza de porunca Domnului privitoare la pazirea Sabatului, oamenii fie se supun, fie nu se spun. Dar Sabatul ramane ca un monument vesnic al Creatiei.
      Cu totul altfel se pune problema in cazul Domnului Iisus. In calitate de Fiu al lui Dumnezeu si de Datator al Legii, eventuala calcare a Sabatului de catre El ar fi insemnat desfiintarea lui. Ceea ce nu s-a intamplat. Daca pot sa ma exprim in felul acesta, El a redefinit Sabatul in termenii initiali, asa cum a intentionat Creatorul la inceput.
      Daca Domnul ar fi calcat ( desfiintat ) Sabatul in timpul vietii Sale pamantesti, S-ar fi contrazis pe Sine, cand a afirmat: „Sa nu credeti ca am venit sa stric Legea sau prorocii; am venit nu sa stric, ci sa implinesc…” ( Matei 5,17-19 ).
      Cu stima,
      Lori B.

      • Lovelogic spune:

        Iacov 2:10 – Poți să calci o poruncă fără să greșești cu privire la ea.
        Matei 5:17-19 – Când Legea este pusă alături de proroci, ea se referă la Vechiul Testament în totalitate, și nu doar la Legea Mozaică.
        Exemplu:
        Luca 16:16 – Legea si prorocii au tinut pana la Ioan
        Ioan 10:34 – Isus le-a raspuns: „Nu este scris in Legea voastra: „Eu am zis: sunteti dumnezei”?
        De fapt Isus a citat din Psalm 82:6.

      • Lovelogic spune:

        Bine, să continui ordinea de idei pt ca la ultimul răspuns nu am avut timp.
        Mie nu mi se pare important dacă Isus a desființat sau nu Legea, implicit sabatul. Ceea ce mă interesează este dacă a extinso la națiuni.
        Faptele 15 este un capitol rămas care ne răspunde la această întrebare.
        Versetul 19 – De aceea, eu sunt de parere sa nu se puna greutati acelora dintre Neamuri care se intorc la Dumnezeu;
        20. ci sa li se scrie doar sa se fereasca de pangaririle idolilor, de curvie, de dobitoace sugrumate si de sange.
        Vedem la versetul 19 că se face referire la neamuri. Deci, din Lege au rămas valabile 4 lucruri pentru neamuri.
        Fapte 15:28 Caci s-a parut nimerit Duhului Sfant si noua sa nu mai punem peste voi nicio alta greutate decat ceea ce trebuie,
        29. adica: sa va feriti de lucrurile jertfite idolilor, de sange, de dobitoace sugrumate si de curvie, lucruri de care, daca va veti pazi, va fi bine de voi. Fiti sanatosi!”

  15. Eugen Duțu spune:

    Pacea Domnului Isus Hristos să fie în inima dumneavoastră, frate Ruben.

    Frate o măsură oarecare trebuie să existe în aplicarea oricărui lucru, cred eu. Așa și cu „n-am găsit în Biblie.”

    Un frate din biserica mea la care țin foarte mult mi-a povestit împrejurările în care a venit la Domnul Isus.

    Era în relație cu o doamnă fără să fie căsătoriți și viitorul creștin împărtășește cu prietena dorința lui de a încheia legămînt cu Domnul prin botez și ce decurge de aici.
    Cu căsătoria doamna era de acord, dar pocăința în general și în particular cu schimbarea stilului de viață sâmbăta, ba.
    Și cei doi se apleacă asupra Scripturii iar fratele meu mi-a spus că a avut parte de una din surprizele mari ale vieții lui.
    Doamna citește porunca a4a și spune : vezi, despre mine – adică despre neveste, nu scrie nimic în poruncă. Zice despre tine, copii, robi, vite și străini. Despre neveste nu zice nimic !

    E o variantă a expresiei ” nu scrie în Biblie”.

    Cred că mă înțelegeți foarte bine, că am dat un exemplu și în niciun caz nu gândesc că dumneavoastră sunteți în vreun fel la același nivel cu doamna din povestire, care era complet străină de Sfânta Scriptură.

    Eu gândesc frate că dumneavoastră v-ați grăbit să dați un răspuns.

    Dacă călcarea oricăreia dintre poruncile Decalogului nu e păcat, atunci ce numim păcat ?

    Deasemenea gândesc că trebuie să existe măsură și în situația inversă : „scrie în Biblie ! „.

    Alt exemplu : atunci când citim

  16. Eugen Duțu spune:

    Vă cer iertare, frate Ruben. Am postat mesajul anterior doar ca să nu pierd ce scrisesem deja atunci când folosesc telefonul.

    Reiau ultima idee : când citim în Scriptură, traducerea Cornilescu versetul 5 din 1 Corinteni 9, nici dumneavoastră și nici eu nu ne grăbim să credem ceva rău despre apostoli, deși „scrie în Biblie!”.

    Măsura noastră este în primul rând bunul simț.

    Ambele expresii, atât „nu scrie în Biblie”, cât mai ales ” scrie în Biblie”, care se trage din ” Stă scris !” sunt extrem de valoroase și trebuie folosite, dar la locul și cu măsura lor.

    Logica, frate drag, nu face excepție. Am citit exemplul într-o carte, dar mi s-a întâmplat și mie, când eram elev și la orele de algebră dădeam peste câte un exercițiu căruia îi aplicam conștiincios și logic formulele de calcul învățate și obțineam câte un rezultat kilometric, pentru ca soluția din culegere să fie un număr cu una sau două cifre.

    Are și logica măsura ei.

    Vă doresc binecuvântarea Domnului Isus Hristos peste dumneavoastră și familia dumneavoastră.

    • Lovelogic spune:

      Și totuși există excepții:
      Deuteronomul 33:9 – Levi a zis despre tatal sau si despre mama sa: „Nu i-am vazut!” Si despre fratii lui: „Nu va cunosc!” Iar de copii n-a vrut sa mai stie. Caci ei pazesc Cuvantul Tau si tin legamantul Tau;
      Versetul arată că levitii au calcat porunca a 5-a (se făcea referire la Exod 32:27,28) și sunt lăudați.

      1 Samuel 15:18,19,20 – Saul nu l-a ucis pe Agag și a pierdut domnia. Deci a pierdut domnia pt că a refuzat să calce porunca a 6-a.

  17. Eugen Duțu spune:

    Pacea Domnului Isus Hristos să fie în inima dumneavoastră, frate Remus.

    Mi-e teamă că nu vă pot ajuta.
    Tatăl nostru din ceruri este Duh, iar eu nu știu cum se odihnește sau cum lucrează Duhul Creator care a făcut posibilă și existența mea.
    Desigur îmi pot crea o imagine din cuvintele Mantuitorului nostru drag, care spunea că Fiul face ce face Tatăl.
    Dar aici mă opresc. De teama de a nu greși cu un subiect care mă depășește. Pot să vorbesc despre lucrurile descoperite, care sunt și ale mele. Dar celelalte sunt ale Tatălui.

    În altă ordine de idei, mă bucur că ați intervenit. Vă apreciez calitatea studiului biblic cu care ați venit în intervențiile dumneavoastră. Domnul Isus Hristos să fie lăudat pentru robii Săi.

    Vă rog frumos să-mi permiteți și mie să vă ofer un subiect de meditație.
    Mă gândesc frate la chivotul legământului pe care fratele Ioan ne spune în Apocalipsa că l-a văzut în cer.
    Care credeți dumneavoastră că este semnificația faptului că fratelui Ioan i-a fost dată această viziune ?

    Vă doresc binecuvântarea Domnului Isus Hristos asupra dumneavoastră și familiei dumneavoastră.

    • remus spune:

      Totusi este important sa stim cum s-a odihnit Dumnezeu pentruca suntem chemati ,,sa intram in odihna Lui „(Evrei 4:10) si sa ne odihnim cum s-a odihnit Dumnezeu ,,cine intra in odihna Lui se odihneste si el de lucrarile lui CUM S-A ODIHNIT DUMNEZEU de lucrarile Sale. Aceasta este odihna de Sabat care RAMANE pentru poporul lui Dumnezeu (Evrei 4:9 )

      • Lori Balogh spune:

        Va salut cu multa pace, frate Remus,
        Pana sa va raspunda fr. Eugen, imi permit sa intervin cu viziunea mea cu privire la problema ridicata de dv.
        Geneza 2,1-3 ne spune ca „in ziua a saptea, ( Dumnezeu ) S-a odihnit de toata lucrarea Lui, pe care o facuse. Dumnezeu a binecuvantat ziua a saptea si a sfintit-o, pentru ca in ziua aceasta S-a odihnit de toata lucrarea Lui, pe care o zidise si o facuse”.
        Reiese in mod clar din pasajul citat ca „lucrarea” pe care a incheiat-o si dupa care S-a odihnit a fost lucrarea Creatiei din cele sase zile anterioare. In opinia mea nu cred ca trebuie sa extindem ideea de „odihna” a Sa si la sustinerea Creatiei. Daca Creatorul nu ar continua sa sustina Universul continuu, aceasta probabil s-ar prabusi in haos. Acesta este unul din motivele pentru care ( cred eu ) Iisus a afirmat ca Tatal „lucreaza pana acum”.
        In Evrei 4,10, autorul ( se pare ca este vorba de Pavel ) se foloseste de modelul divin al odihnei pentru a ne indemna sa intram si noi in aceasta odihna: „Fiindca cine intra in odihna Lui, se odihneste si el de lucrarile lui, cum S-a odihnit Dumnezeu de lucrarile Sale.”
        Ce inteleg eu in mod concret din modelul divin al odihnei in Sabat ? Trebuie sa ma operesc si eu din lucrarile mele cotidiene din cursul saptamanii, cautand acea odihna promisa de El in binecuvantarile pe care le-a revarsat asupra zilei a saptea. Insa, dupa cum Dumnezeu nu este total inactiv in Sabat, ci sustine Universul, la fel si eu am in Sabat anumite activitati legate de sustinerea vietii fizice si spirituale. Daca as aplica ideea de odihna in mod absolut, ar trebui ca imediat ce deschid ochii in dimineata Sabatului, sa nu mai fac nicio miscare, caci orice as face ar insemna o anumita activitate: nu mi-as face patul, nu mi-as face igiena personala, nu as pune masa, nu as pleca din casa, etc. Or nu aceasta este intentia lui Dumnezeu cu privire la aceasta zi. Ne oprim de la lucrarile obisnuite ale saptamanii de lucru, dedicand timpul unor activitati spirituale.
        In lumea medicala se vorbeste despre „odihna activa”. Cred ca aceasta sintagma se potriveste intentiei lui Dumnezeu cu privire la pazirea Sabatului de catre om. Odihna in sensul intreruperii activitatilor obisnuite legate de castigarea existentei, dar activitate pe taram spiritual. In sensul aceasta Sabatul devine o pregustare a odihnei mantuirii.

    • remus spune:

      Din cite inteleg eu chivotul reprezenta prezenta lui Dumnezeu in Israel .El era singurul obiect din Cortul intilnirii care exista in Locul Prea Sfint .Deasupra chivotului intre heruvimi se prezenta Dumnezeu .Practic chivotul era considerat tronul lui Dumnezeu pentruca Dumnezeu este numit ,,Dumnezeul care sade intre heruvimi”.Cea ce este interesant ca in chivot erau tablele Legii,toiagul lui Aaron si un vas cu mana. Cred ca insemnatatea acestor trei lucruri este urmatoarea :
      – vasul cu mana -grija lui Dumnezeu fata de popor
      – toiagul lui Aaron – relatia cu Dumnezeu este posibila doar prin lucrarea preotiei
      – tablele Legii – relatia cu Dumnezeu se traieste prin implinirea Legii lui Dumnezeu
      Faptul ca Ioan vede chivotul in Apocalipsa as intelege ca relatia cu Dumnezeu si in Noul Legamint se traieste tot in aceste coordonate. Este interesant ca singele se stropea pe capacul chivotului numit capacul ispasirii . De ce ? probabil ,tocmai ca ochii lui Dumnezeu inainte de a vedea Legea Lui in chivot sa vada singele jertfei si astfel minia Domnului sa nu izbucneasca in popor. De chivot si in Noul Legamint este legata atit minia cit si harul Domnului. In Evrei se zice ,,sa ne apropiem de SCAUNUL HARULUI ca sa gasim har ” si ,,prin singele lui Hristos avem intrare in Locul Prea Sfint ” iar in Apocalipsa cind se deschide ,,Templul cortului MARTURIEI ” incep cele 7 urgii .

      • remus spune:

        Am uitat sa specific ca ce am scris este un raspuns la intrebarea fratelui Eugen cu privire la semnificatia chivotului vazut de Ioan.

  18. Eugen Duțu spune:

    Pacea Domnului Isus Hristos să fie în inima dumneavoastră, frate Remus.

    Frate, odihna de Sabat care rămâne pentru poporul lui Dumnezeu este odihna vieții sfințite, odihna neprihănirii la care a fost chemat și vechiul Israel. Aceasta este ținta pusă înaintea oricărui creștin.
    E părerea mea.

    Scriptura ne spune lucrul acesta și cu alte cuvinte.
    Apostolul Pavel spune lui Timotei : „… Oricine rostește Numele Domnului SĂ SE DEPARTEZE DE FĂRĂDELEGE !” (2Timotei 2:19 u.p.)
    Iar apostolul Ioan scrie : „Cine zice că rămâne în El TREBUIE să trăiască și el CUM A TRĂIT ISUS.” (1 Ioan 2:6)

    Vă doresc binecuvântarea Domnului Isus Hristos asupra dumneavoastră și familiei dumneavoastră.

    • remus spune:

      Da dar viata sfintita si neprihanita trebuie traita in fiecare zi ,atunci ar trebui sa inteleg ca fiecare zi e un Sabat ?

  19. Eugen Duțu spune:

    Pacea Domnului Isus Hristos să fie în inima dumneavoastră, frate Ruben.

    Frate „excepția” apare când Domnul poruncește. Și întotdeauna porunca Domnului este motivată de o altă lege care are prioritate față de vreuna din poruncile Decalogului.
    De regulă, dreptatea este cea cu prioritatea, dar poate să fie și altceva.

    Analizați cazul din Deuteronom invocat de dumneavoastră, în paralel cu Matei 12.
    Mai puțin faptul că în Evanghelie nu scrie că Domnul Isus Hristos ar fi spus ucenicilor să mănânce cerealele, iar în Exod 32:27 apare porunca expresă a Domnului, în rest cele două cazuri sunt asemănătoare.

    Domnul Isus spune despre ucenicii săi că sunt nevinovați. Deuteronom spune că Levi păzește legământul.
    Legământ care are la bază Decalogul.
    Adică împlinind ceea ce dreptatea cerea, leviții nu călcau porunca a5a.

    De observat, fratele meu, că precum din întâmplarea nefericită descrisă în Exod 32 nu a decurs desființarea poruncilor a5a și a6a, tot așa nici din Matei 12 sau textele paralele nu decurge că Sabatul nu mai e valabil.

    Cu împăratul Saul … care-i logica ?
    Omul venise de la măcelărirea amaleciților de orice vârstă sau sex, (din nou porunca Domnului, din nou dreptatea are prioritate față de porunca a5a) și dumneavoastră sunteți de părere că el din cauza poruncii
    a5a l-a cruțat pe Agab ?
    O, frate drag, cu un raționament de felul acesta veți ajunge negreșit la concluzia că Dumnezeu este nedrept și veți da dreptate satanei.
    Căci nu numai că Domnul a poruncit pedepsirea amaleciților, ba chiar proorocul Lui a terminat treaba pe care „virtuosul” Saul a lăsat-o de izbeliște…

    Frate Ruben am observat mai întâi la fratele George, acum la dumneavoastră argumentarea de tipul „Decalogul e relativ”.

    Îmi cer iertare, revin.

    • Lovelogic spune:

      Îmi pare rău, dar uneori adevărul doare la început.

      • Eugen Duțu spune:

        Pacea Domnului Isus Hristos să fie în inima dumneavoastră, frate Ruben.

        Vă mulțumesc frumos pentru grija dumneavoastră frățească, dar să știți că pe mine nu mă doare nimic.
        Văd că și dumneavoastră, în loc să răspundeți la argument cu argument, vă pierdeți în grija ce-mi purtați.

        Dacă argumentele pe care le-ați folosit în comentariile dumneavoastră considerați că demonstrează că Decalogul este relativ, ei bine să zicem că eu înțeleg unele lucruri mai greu.
        Oare dragostea Domnului Isus Hristos n-ar trebui să vă determine să încercați măcar să explicați mai amănunțit, ca pentru un frate sărac cu duhul – ca mine – unde nu am înțeles eu bine ce ați scris ?
        Dar în loc să luați cele două comentarii în paralel și să-mi arătați ce greșesc, dumneavoastră scrieți laconic și superior că adevărul doare !

        Fratele George a procedat la fel la rândul dumnealui.
        Eu i-am analizat comentariul care era orientat pe aceeași direcție (poruncile Decalogului sunt relative), iar dânsul la răspuns mi-a deplâns educația de pe vremea lui Ceaușescu și în loc de argumente a conchis că eu nu înțeleg ce scrie domnia sa.

        Mă rog … e părerea fratelui, eu nu mă supăr.

        Dar frate Ruben, pe dumneavoastră nu vă constrânge în niciun fel dragostea Domnului Isus Hristos să scrieți măcar într-un mod amabil, poate prietenos, căci citim amândoi aceeași Carte Sfântă, nu ?

        Vă ofer ocazia să schimbați modul de a dialoga.

        Binecuvântarea Domnului Isus Hristos să fie asupra dumneavoastră și a familiei dumneavoastră.

        • Lovelogic spune:

          Vă mulțumesc din nou pentru urări. Vă asigur că aceste sentimente le am și eu pentru dumneavoastră.
          Îmi pare rău că vi se pare că vorbesc într-un mod neamabil cu dumneavoastră. Poate nu am fost amabil cu o doctrină, dar în niciun caz cu dumneavoastră.
          Referitor la comentariul dumneavoastră, este destul de clar, de aceea nu am spus nimic, că Saul, când i-a omorât pe amaleciți a călcat porunca a 6-a. La fel și Samuel, când „a terminat treaba”.

  20. Eugen Duțu spune:

    Pacea Domnului Isus Hristos să fie în inima dumneavoastră,, frate Remus.

    Răspunsul meu la întrebarea dumneavoastră „… fiecare zi este un Sabat ?” este : dacă Domnul Isus, care a dus o viață sfântă, neprihănită, ar fi trăit în fiece zi un Sabat atunci și noi trebuia să facem la fel.
    Dar dacă citim că Domnul a dus o viață sfântă, dar Sabat avea tot a șaptea zi, gândesc eu, frate, că aceasta este calea ce trebuie s-o urmăm.

    Vă doresc binecuvântarea Domnului Isus Hristos asupra dumneavoastră și familiei dumneavoastră.

  21. Eugen Duțu spune:

    Pacea Domnului Isus Hristos să fie în inima dumneavoastră, frate Remus.

    Frate am fost scurt cu dumneavoastră astăzi pentru că firma unde lucrez mă chemase la lucru după apusul soarelui.
    S-a dovedit că au destui șoferi în seara asta, așa încât am timp pentru a dialoga încă cu dumneavoastră.

    Legat de Evrei 4, ca să închid subiectul din punctul meu de vedere, eu nu cred că textul a fost scris pentru a argumenta evreilor schimbarea zilei de odihnă, nici pentru a o confirma pe cea cunoscută de ei.
    Pur și simplu textul este o chemare, un îndemn spre a asculta voia Domnului care acum îi chema la mântuire prin jertfa Fiului Său.
    Și eu și dumneavoastră putem urmări ușor firul gândirii apostolului citind de la capitolul 1și până la capitolul 4 (ca să nu ne acuze nimeni că nu luăm contextul în considerare) și eu cred că putem fi de acord în această privință.

    Acum despre chivotul legământului, despre care ați scris foarte frumos bazându-vă exclusiv pe Evrei 9:3,4, vă rog să-mi permiteți câteva precizări.

    Eu nu știu de ce apostolul afirmă că Sfânta Sfintelor conține altarul tămâierii, căci în Legea lui Moise locul lui e în Sfânta, înaintea perdelei ce desparte Sfânta de Sfânta Sfintelor.(Exod 30:6-10)
    După mine acela e locul lui firesc, căci tămâie se ardea permanent, or dincolo de perdea intra doar marele preot o singură dată pe an.(Levitic 16:2,34)
    Tot așa nu știu de ce apostolul afirmă că vasul cu mană și toiagul lui Aaron se găseau in chivot, când locul lor în Lege este în afara chivotului.(Exod 16:33,34 și Numeri 17:4,10)

    Fac o paranteză acum : frate eu vă apreciez mult că postați și versetele la care vă referiti. Dacă mi-aș putea folosi laptop-ul aș proceda la fel.
    Dar folosesc telefonul, nu știu să fac copy-paste cu Android-ul din Biblie aici și mi-e greu să copiez literă cu literă.
    Dar pentru că mi-e rușine de dumneavoastră că nu-mi susțin afirmațiile cu versetele corespunzătoare, ci doar mă bizui pe cunoștințele fratelui cu care dialoghez, vă rog să acceptați să trec doar „adresa” versetului, fără să copiez textul.
    Chiar acum mă întorc la ce-am scris și completez cu adresele. Închid paranteza.

    Deci am amintit câteva din lucrurile pe care nu le înțeleg din Sfânta Scriptură, Domnul bun mă va ajuta într-o zi să înțeleg.
    Dacă cineva din cititorii blogului cunoaște mai mult și-mi poate arăta în Biblie explicația, mulțumesc anticipat.

    Acum, pe ce pun eu accent : Moise a văzut în cer sanctuarul cu detaliile lui. La Exod 25:40, 26:30, 27:8 găsim în Lege că lui Moise i se cere să realizeze sfeșnicul, cortul și altarul pentru arderile de tot „așa cum ți s-a arătat pe munte”.
    Or eu nu cred că Moise a văzut doar cele trei elemente. Cineva trebuia să verifice munca meșterilor, iar acela trebuia să știe ce și cum.
    Ei bine, eu cred că chivotul legământului văzut de fratele Ioan e chiar adevăratul chivot din ceruri.
    Dar chivotul și „mărturia” din el (Exod 25:16) făceau parte din planul initial al Dumnezeului nostru. Vasul cu mană și toiagul lui Aaron au fost adaosuri circumstanțiale.
    Totuși nu pot să zic că dumneavoastră ați scris greșit, căci n-am indicii să spun precis că ceea ce a văzut fratele Ioan nu poate fi chiar chivotul de pe pământ ajuns nu știu cum în ceruri.
    Dar toiagului eu nu-i văd rostul în ceruri, căci preoția Domnului Isus Hristos nu este Aaronică.

    Totuși frate drag, eu nu pot să-mi imaginez în niciun fel că pe „mărturia” din chivotul din ceruri, la porunca a4a apare Duminica.

    Acest fapt n-ar avea nici o rațiune. Pentru dumneavoastră ar avea ?

    Vă doresc binecuvântarea Domnului Isus Hristos asupra dumneavoastră și familiei dumneavoastră.

  22. remus spune:

    Daca Moise face totul dupa chipul vazut pe munte inseamna ca, chivotul din cort este umbra chivotului ceresc.Cu siguranta ca toiagul lui Aaron reprezenta preotia aaronica dar aceasta preotie arata spre preotia lui Hristos (deci era o umbra a adevaratei preotii).Nu stiu cum este chivotul din ceruri dar eu inteleg ca acest chivot este tronul lui Dumnezeu. In Evrei 9:5 capacul ispasiri de pe chivot este numit si ,,scaunul indurarii”,iar in 4:16 ni se spune sa ne apropiem de ,, scaunul harului”. Aceasta interpretare este sustinuta si de VT cind zice despre Dumnezeu ca ,,sade intre heruvimi” iar heruvimii erau deasupra capacului ispasiri.
    Cit priveste dumnica despre care ziceti ca nu o vedeti ca aparind in chivotul din ceruri vreau sa va zic ca eu nu sustin , nici nu am sustinut vreodata ca Sabatul s-a inlocuit cu duminica. Eu cred ca Sabatul in sensul paziri a unei anumite zile a tinut doar de Vechiul Legamint . In mare va spun si de ce :
    – Pavel zice ca Sabatul a fost doar ,,o umbra a lucrurilor viitoare dar trupul este a lui Hristos” (Colos.2:16,17) .Ce inteleg eu ca zice Pavel aici este urmatorul lucru : el foloseste imaginea unui trup si a umbrei lui. El vrea sa zica ca noi mai intii am vazut umbra trupului apoi trupul ,adica in VT umbra lui Hristos iar in NT vadem cu adevarat trupul adica pe Hristos.Daca Sabatul era umbra lui Hristos ce rost mai are el cind vedem pe insusi Hristos.?
    -Pavel zice ca ,,cine tine o zi pentru Domnul o tine ,iar cine nu tine o zi pentru Domnul nu o tine”,deci se pare ca pentru Pavel pazirea unei anumite zile nu este considerata o porunca
    -Iar cum am mai spus ,,Sabatul care RAMINE pentru poporul Domnului „este ,,Astazi”
    Sigur se pare ca inca de pe vremea apostolilor intre crestin era o zi pe care o considerau speciala pentruca altfel nu as intelege afirmatia lui Ioan ,,in ziua Domnului eram in Duhul” dar nu gasim o porunca in acest sens si nu cred ca Ioan se contrazice cu Pavel care acepta si pe cei ce faceau deosebire intre zile si pe cei ce nu faceau aceasta deosebire.
    Aceasta este lumina pe care o am cel putin pina in prezent.

    • dorin spune:

      Pace de la Tatal nostru si de la Domnul Isus fratilor
      Cu adevarat lucrurile pot sa devina dificil de inteles daca le complicam noi. In Coloseni 2:16-17 se pune in balanta pe de o parte „zi de Sabat” si pe de alta parte „Trupul Lui Christos”. Deci ce e mai important, ce e mai mare, Sabatul sau Trupul Domnului? Umbra Lui Sau El insusi?
      Domnul Isus a spus ca ne va da odihna. Oare daca cea de pe table ar fi dat cu adevarat odihna omului, ar mai fost nevoie de o alta odihna?
      Dar intrebarea mea acum este, prima creatie este la fel cu cea de-a doua? Daca luam Cuvantul si-l analizam prin Duhul Sfant gasim multe lucruri diferite.
      In Geneza 1:4 Dumnezeu a despartir lumina de intuneric. Aici avem si o semnificatie spirituala, Dumnezeu fiind Lumina iar cel rau fiind intunericul. Deci in prima creatie avem lumina si intuneric ce se succed. In cea de-a doua creatie nu va mai fi noapte pentru ca Dumnezeu va lumina (Apocalipsa 22:5). Deci nefiind intuneric nu va mai fi succesiunea zilelor, nu vor mai fi zile, definitia zilei o gasim in Geneza 1:5.
      Apoi Dumnezeu a facut luminatorii, soarele si luna, ca semne care sa arate vremurile, ZILELE si anii (Geneza 1:14-15). In noua creatie nu va mai fi nici soare nici luna (Apocalipsa 21:23), deci cu adevarat nu vor mai fi zile. Ce frumos scrie „faclia ei este Mielul”.
      Pe urma Dumnezeu l-a facut pe om dupa chipul sau, l-a facut parte barbateasca si parte femeiasca. i-a binecuvantat (Geneza 1:27-28). Stiind ca vor pica in pacat totusi i-a binecuvantat si le-a spus sa creasca si sa se inmulteasca ca sa umple pamantul. In noua creatie nu se vor mai inmulti sa umple pamantul ci vor fi ca ingerii din cer (Matei 22:30, Marcu 12:25, Luca 20:36).
      Atunci cand Domnul Isus a venit pe pamant a adus si Imparatia cu El. Adevarat, deocamdata la nivel spiritual. Noi nu mai suntem pamantesti ci duhovnicesti (Romani 8:9) chiar daca inca mai traim in cortul acesta pamantesc. Vedem cum de la Ioan Botezatorul Imparatia este luata cu asalt si oamenii dau buzna (Matei 11:12) si ca Dumnezeu ne-a izbavit din intuneric si ne-a stramutat in Imparatia Fiului dragostei Lui (Coloseni 1:13). Ne-a stramutat si nu ne va stramuta.
      Deci ce odihna mai ramane pentru crestin? Cea fizica sau cea duhovniceasca? Eu nu pot sa inteleg altfel decat ca avem odihna duhovniceasca, continua. In noua creatie nu mai e loc de odihna odata la 7 zile, odihna sabatica fiind umbra adevaratei odihne in Domnul Isus, faclia Lui Dumnezeu.
      Iar daca spuneti ca trebuie sa respectam Decalogul, ziceti-mi o porunca care e incalcata daca umblam calauziti de Duhul Sfant si avem roada Duhului (Galateni 5:22-23).
      Harul Domnului Isus sa fie cu noi toti

      • Lori Balogh spune:

        Frate Dorin,
        Ultima dv. afirmatie: „Iar daca spuneti ca trebuie sa respectam Decalogul, ziceti-mi o porunca care e incalcata daca umblam calauziti de Duhul Sfant si avem roada Duhului (Galateni 5:22-23)” m-a dus cu gandul la o afirmatie a Mantuitorului care imi da fiori: „Multi imi vor zice in ziua aceea: „Doamne, Doamne ! N-am prorocit noi in Numele Tau ? N-am scos noi draci in Numele Tau ? Si n-am facut noi multe minuni in Numele Tau ? Atunci le voi spune curat: „Niciodata nu v-am cunoscut; departati-va de la Mine, voi toti care lucrati faradelege” ( Matei 7, 22.23 ).
        Bunul Dumnezeu nu-mi da dreptul sa aplic acest text la nimeni, caci doar El are dreptul sa judece. Ma gandesc doar la mine: Din tinerete ma straduiesc sa ma las calauzit de Duhul Sfant, rugandu-ma sa am si eu roada Lui in viata mea. Cum ar fi ca dupa o viata intreaga de slujire a lui Christos, sa primesc un asemenea verdict ? Unde s-a produs ruptura, astfel incat un om care se credea calauzit de Duhul si avand daruri spirituale sa fie totusi respins de la mantuire ?
        Raspunsul Domnului imi da fiori: Se poate trai un fel de crestinism foarte activ, plin de daruri ale Duhului, dar caruia ii lipseste ceva pe care Domnul il considera esential: ascultarea deplina. Domnul nu neaga faptul ca acesti crestini au lucrat pentru El si pentru semenii lor; El nu neaga existenta darurilor spirituale pe care acestia le-au folosit spre binele celor din jur ( darul prorociei, al minunilor, al vindecarii ). Domnul le reproseaza un singur lucru: au lucrat „fara-de-lege”, adica nu au ascultat in totul totului tot de voia lui, asa cum este exprimata in Legea Sa.
        Calauzirea Duhului este esentiala; darurile cu care am fost inzestrati, de asemenea; dar fara ascultare deplina de fiecare cerinta a lui Dumnezeu ( si aici nu e vorba doar de Decalog ), acestea se pare ca vor fi niste zerouri fara o cifra in fatza care sa le dea valoare. Fara ascultare de Dumnezeu, de voia Sa si de Legea sa, chiar si rugaciunea mea poate fi o scarba inaintea cerului ( Proverbe 28,9 ). Iar pazirea Sabatului ( sau a Duminicii, sau a tuturor zilelor ), darurile aduse in Casa Domnului si orice sacrificii facute pentru Dumnezeu, daca nu sunt insotite de ascultare, devin lucruri pe care El le uraste ( Isaia 1, 13-15 ). Acest lucru ma nelinisteste atunci cand crestinii pun sub semnul intrebarii necesitatea de a asculta de una sau alta din cerintele lui Dumnezeu.
        De aceea, in ce ma priveste, rugaciunea mea este ca, alaturi de calauzirea zilnica a Duhului, si alaturi de darurile Sale pe care doresc sa le folosesc, sa nu fiu gasit corigent, sau chiar repetent, la vreuna din cerintele Tatalui ceresc.
        Bunul Dumnezeu sa ne ajute pe toti in aceasta privinta !
        Cu stima,
        Lori B.

        • dorin spune:

          Pace de la Tatal nostru si de la Domnul Isus frate Lori
          Faceti un mare amalgam intre roada Duhului si darurile duhovnicesti (proorociei, minunilor, vindecarii). Impotriva roadei Duhului nu exista Lege dupa cum scrie foarte clar in Cuvant (Galateni 5:23), iar Cuvantul nu poate fi nici desfiintat nici torsionat. Dar cei care au primit daruri duhovnicesti dar totusi nu si-au sfintit viata, n-au ajuns la o pocainta adevarata, adevarat, cad sub condamnarea din Matei 7:22-23. Domnul Isus condamna acolo mormintele varuite, cei ce vor sa para a avea roada Duhului si darurile duhovnicesti dar nu le au. Sau daca vreti pe cei care se arata neprihaniti oamenilor, dar pe dinauntru sunt prini de fatarnicie si faradelege (Matei 23:28).
          Cum ramane cu: Matei, 7:12 – Tot ce voiţi să vă. facă vouă oamenii, faceţi-le şi voi la fel; căci în aceasta este cuprinsă Legea şi Prorocii, Romani, 13:8 – … să vă iubiţi unii pe alţii: căci cine iubeşte pe alţii a împlinit Legea, Romani, 13:10 – Dragostea nu face rău aproapelui: dragostea deci este împlinirea Legii, Galateni, 5:14 – Căci toată Legea se cuprinde într-o singură poruncă: „Să iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi.”, Iacob, 2:8 – Dacă împliniţi Legea împărătească, potrivit Scripturii: „Să iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi”, bine faceţi.???
          In Romani 2:13 este scris ca suntem socotiti neprihaniti daca implinim Legea. Iata implinirea Legii scrisa in 5 versete!
          Nu stiu ce poate fi mai clar! Daca ar fi un singur exemplu ca implinirea Legi este dragostea Lui Dumnezeu pusa in inima pocaitului sau pocaitei ar fi deja deajuns. Dar iata ca am gasit 5 exemple pe care nu le putem niciunul ignora.
          Noi nu suntem mantuiti nici macar pentru faptele facute in neprihanire, ci doar prin credinta si innoirea facuta de Duhul Sfant (Tit 3:5). Faptele acestea nici macar nu sunt ale noastre ci sunt pregatite dinainte de Dumnezeu ca sa umblam in ele (Efeseni 2:10). Eu fac o deosebire intre faptele Legii (Romani 3:20) si faptele neprihanirii. Iacov vorbeste de credinta moarta fara fapte (Iacob 2:17), dar aici nu e vorba de faptele Legii ci de faptele facute in neprihanire.
          Domnul Isus vorbeste de doua porunci in care se cuprinde toata Legea si Proorocii (Matei 22:40). „Sa iubesti pe Domnul Dumnezeul tau cu toata inima ta, cu tot sufletul tau si cu tot cugetul tau” si „sa iubesti pe aproapele tau ca pe tine insuti.” Faptul ca am intrat in odihna Lui spirituala descrisa in Evrei 3 si 4 ma face un om ce nu-L iubeste pe Dumnezeu? Nicidecum.
          Daca tot ati amintit de avertizarea Domnului Isus din Matei 7:22-23), unde se vorbeste de oameni ai faradelegii, sa nu uitam de avertizarea si mai grea di 1 Petru 4:18 „cel neprihanit scapa cu greu”
          Suntem chemati sa fim sfinti (1 Petru 1:16), desavarsiti (Mate 5:48) si milostivi (Luca 6:36). Sa nu ne ingropam talantul si sa nu ramanen caldicei.
          Harul Domnului Isus sa fie cu noi toti, Amin.

          • Lori Balogh spune:

            Pace frate Dorin,
            Multumesc mult pentru corectie, si ma bucur ca dovediti atentie maxima la ceea ce se scrie aici. In mintea mea este clara diferenta intre roada Duhului si darurile Duhului. Am si corectat greseala in comentariul meu. Insa ( fara sa incerc sa ma scuz ), seara, dupa 9-10 ore de munca, uneori imi este greu sa ma concentrez la maxim asupra comentariilor. Chiar ma gandeam sa fac o pauza in privinta comentariilor, caci am dorinta sa ma dedic mai mult studiului.

            Eu am inteles pozitia dv. in privinta Legii, a dragostei, a odihnei mantuirii, etc. Nu am intentia sa va convertesc la propriile mele convingeri. Cred ca Augustin ( daca nu ma insel ) a spus: „Iubeste, si apoi poti sa faci ce vrei !”. Suna frumos si atractiv. Insa nu pentru lumea noastra decazuta, ci pentru sferele ceresti, unde dragostea este curata, neatinsa de pacat. Aici la noi, termenul „dragoste” este foarte relativizat si denaturat. Unul intelege prin dragostea de Dumnezeu anumite lucruri, in timp ce altul intelege cu totul alte lucruri. La fel si in privinta dragostei fatza de aproapele. De aceea, cred ca, in conditiile pacatului, Dumnezeu a fost nevoit sa ne detalieze ce inseamna sa-L iubim pe Dumnezeu si pe semenul nostru prin exemple, modele, porunci, sfaturi, indemnuri, parabole, etc.

            Da, este adevarat ca esenta Legii este dragostea. Nimeni nu neaga acest adevar. Dar cum se manifesta concret aceasta dragoste fatza de Dumnezeu si fatza de semenii mei ? Pot spune ca-L iubesc pe Dumnezeu daca nu ascult fie si de una din cerintele Sale ? „Cunoastem ca iubim pe copiii lui Dumnezeu prin aceea ca iubim pe Dumnezeu si pazim poruncile Lui. Caci dragostea de Dumnezeu sta in pazirea poruncilor Lui. Si poruncile Lui nu sunt grele” ( 1 Ioan 5, 2.3 )

            Pentru mine, afirmatia lui Ioan este cat se poate de clara: Dragostea fatza de Dumnezeu si fatza de aproapele nu este ceva de domeniul abstractului, ci ea trebuie sa se manifeste in mod concret. Iar manifestarea cea mai concreta a dragostei, este ascultarea de cerintele si dorintele persoanei iubite. Caci doar „cine pazeste poruncile Lui, ramane in El si El in el” ( 1 Ioan 3,24 ). Si tot Ioan continua: „Si prin aceasta stim ca Il cunoastem, daca pazim poruncile Lui. Cine zice: „Il cunosc”, si nu pazeste poruncile Lui, este un mincinos si adevarul nu este in el. Dar cine pazeste Cuvantul Lui, in el dragostea lui Dumnezeu a ajuns desavarsita; prin aceasta stim ca suntem in El” ( 1 Ioan 2, 3-5 ).

            Repet, am toata stima pentru dv., ca de altfel pentru toti fratii cu care am dialogat de-a lungul anilor pe acest blog, chiar daca nu am fost intotdeauna de acord cu ideile lor. De asemenea, apreciez cunostintele vaste pe care le aveti si va doresc ca sa cresteti in har si in cunostina mantuirii. Totusi, eu nu pot renunta la ideea unei ascultari totale de vointa Tatalui, a Fiului si Duhului Sfant, asa cum ne-a fost revelat in Scripturi. Spun asta nu ca eu as fi atins desavarsirea in aceasta privinta, dar, ca si Pavel, uitand ce este in urma mea si legandu-ma de harul lui Dumnezeu, alerg inainte spre tinta. Ma rog din toata inima ca la final sa ne intalnim cu totii in Imparatia lui Dumnezeu, bucurandu-ne de acea viata imbelsugata promisa de Iisus ( Ioan 10,10 ).
            Cu stima si dragoste frateasca,
            Lori B.

    • Lori Balogh spune:

      Dragi frati in Christos,

      Am mai semnalat in comentariile mele ca in crestinism se face confuzie intre Sabatele Domnului ( ziua a saptea a saptamanii ) si Sabatele ceremoniale, care puteau cadea in oricare zi a saptamanii. In Coloseni 2,16, Pavel nu se refera la Sabatul saptamanal, ci la Sabatele ceremoniale. Chiar si contextul dovedeste acest lucru, caci el include acest fel de Sabate intre zile sa sarbatoare si zile de luna noua, care tineau de legea ceremoniala.

      Letiticul 23 face deosebire clara intre „Sabatul vostru” ( vers. 32 ) , care era de natura ceremoniala, si „Sabatele Domnului” ( vers. 38 ), care erau prevazute in Cele Zece Porunci.

      Sabatul saptamanal nu este „o umbra a lucrurilor viitoare”( Coloseni 2,17 ), ci „o umbra a lucrurilor trecute”, adica a Creatiei. Din acest motiv, Porunca a patra incepe cu „Adu-ti aminte…” ( Exodul 20,8 ). Or, nu poti sa-ti aduci aminte de lucruri viitoare. In schimb, Sabatele ceremoniale, prevazute in Leviticul 23, erau cu adevarat „o umbra a lucrurilor viitoare”, aratand spre diferite etape ale Planului de Mantuire si ale lucrarii Mantuitorului.

      Cu privire la acest subiect, am scris mai pe larg aici:http://www.loribalogh.ro/2013/10/coloseni-216-nimeni-sa-nu-va-judece-cu-privire-lao-zi-de-sabat/

      Iar despre Romani 14, am scris mai pe larg aici: http://www.loribalogh.ro/2014/03/romani-14-5-6-unul-socoteste-o-zi-mai-pe-sus-decat-alta/

      Binecuvantarea Domnului fie peste noi !
      Lori B.

  23. Eugen Duțu spune:

    Pacea Domnului Isus Hristos să fie în inima dumneavoastră, frate Remus.

    Frate, înainte de a continua discuția noastră, vă rog să mă ajutați să înțeleg cum trăiți dumneavoastră credința.
    Nu vă întâlniți într-o zi anume împreună cu adunarea din care faceți parte, pentru serviciul religios ?

    • remus spune:

      Frate Eugen ,nu inseamna ca daca cred ca Sabatul Noului Legamint este odihna in Hristos zilnica nu ma adun cu fratii impreuna intr-o anumita zi.Eu fac parte din Biserica Penticostala si avem intilniri destul de dese (dumninica de 2 ori, joia si pe linga acestea mai sunt si zile de rugaciune 2 pe saptamina si chiar de studiu biblic) Nu neg faptul ca si intre noi unii cred ca se aduna duminica cu gindul ca ar fi ziua Domnului ,altii tin Sabatul simbata dar se aduna cu noi dumninica iar alti au inceput sa tina Sabatul si treptat s-au despartit de noi ,probabil ati auzit de penticostali de simbata. Daca ne uitam in istoria primelor secole de crestinism gasim trei categorii de crestini : cei mai multi tineau duminica ,altii tineau simbata iar unii tineau si simbata si duminica (exista dovezi istorice in acest sens). Cum am mai spus se pare ca din sec.1 deja exista o zi pe care crestini in general o numeau ,,ziua Domnului” ,,in ziua Domnului eram in Duhul” dar Pavel acepta si pe cei ce ,,nu faceau deosebire intre zile” si zice ca ,,pentru Domnul ” nu o faceau.
      Fratele Dorin pomenea ceva despre ,,noua creatie” care a inceput cu invierea lui Hristos pentruca noi am fost ,,nascuti din nou prin invierea lui Hristos”(1Petru 1:3) deci daca tot vrem sa socotim o zi speciala de ce nu am socoti prima zi a saptamini caci atunci a inviat Domnul si atunci s-a pogorit Duhul Sfint ,totusi nu am putea-o socoti ca Sabat pentruca Sabatul care ,,ramine pentru poporul lui Dumnezeu „este ,,Astazi” adica odihna zilnica in Hristos.
      Pina aveti timp sa-mi scrieti v-as lasa cu o intrebare : De ce credeti ca apostolul zice in Evrei ,,noi fiindca am crezut INTRAM in odihna despre care a vorbit El „,de ce nu zice AM INTRAT (la trecut) sau VOM INTRA (in viitor) ci zice INTRAM (ca si cum intrarea in odihna este un prezent continu)?

  24. Eugen Duțu spune:

    Pacea Domnului Isus Hristos să fie în inima dumneavoastră, frate Remus.

    Vă rog frumos, frate să mă îngăduiți până în Sabat, fie în noaptea asta, fie mâine după prânz o să aveți răspunsul meu.
    Am scris pentru dumneavoastră de vreo 3 ori și am șters, fiind nemulțumit de text.
    Vă doresc binecuvântarea Domnului Isus Hristos asupra dumneavoastră și familiei dumneavoastră.

  25. Eugen Duțu spune:

    Pacea Domnului Isus Hristos să fie în inima dumneavoastră, frate Remus.

    Vă mulțumesc frumos, frate drag, pentru îngăduință și sper să o extindeți și pentru un răspuns mai amplu din partea mea, chiar dacă dumneavoastră așteptați un răspuns punctual la întrebarea din Evrei 4:3.

    Încerc, subliniez cuvântul, să acopăr atât ideile postate de dumneavoastră, cât și de frații Ruben și Dorin.

    Duhul Sfânt să vegheze asupra noastră a tuturor.

    Remarc că toată discuția noastră a pornit de la articolul fratelui Lori cu privire la unele mărturii.

    Dacă există vreo biserică pe lumea aceasta care să afirme prin exponenți de care nu se dezice, că în fapt prerogativele Sabatului au fost transferate Duminicii, nu prin autoritatea Cuvântului, ci prin puterea și prin mandatul divin pe care consideră că le are, aceasta este Biserica Romano Catolică.

    Fratele Lori și-a prezentat sursele, așa încât toate informațiile prezentate pot fi verificate.

    Acesta este momentul în care fratele Ruben, un neoprotestant, pune problema diferit, adică stai așa că eu nu fac ce-a hotărât Roma, ci chiar eu, cercetând Biblia, am ajuns la această concluzie.

    Iar argumentele fratelui debutează cu : Romani 14:5,6 îmi permite să aleg drept zi de odihnă orice zi vreau eu, Marțea sau Joia sau oricare alta, iar eu AM ALES Duminica.

    Cum dumneavoastră subscrieți argumentului, vă rog să ne uităm împreună la Romani 14.

    Ideile puse de fratele apostol în textul respectiv sunt ancorate pe ALIMENTAȚIE.

    (Profit totuși de amintirea Dragostei la 14:15, Dragoste la care fratele Dorin s-a referit pe larg, ca să spun că Dragostea din scrierile fratelui Pavel este cea descrisă la 1Corinteni 13:4-7. Descriere care nu prea corespunde cu ceea ce oamenii -uneori chiar creștinii- gândesc despre acest subiect.
    Am scris lucrul acesta doar ca să mă asigur că avem cu toții aceeași înțelegere asupra cuvântului atunci când îl folosim.

    Și bineînțeles că a fost o vreme în care și eu, creștin fiind, gândeam despre Dragoste altceva decât 1Corinteni 13:4-7. M-am pocăit între timp de eroarea mea.)

    Dacă alegem să nu ne gândim că amintirea
    zilelor în acest text este făcută într-un context legat de ALIMENTAȚIE și în legătură cu acest subiect, atunci putem extrage din versetele 14:5,6 concluzii variate.

    Măcar că în versetul 6 găsim zilele „pentru Domnul” în relație cu a mânca tot „pentru Domnul”, totuși în argumentul folosit de dumneavoastră „amănuntul” acesta este evitat.

    Pe mine „amănuntul” mă duce cu gândul la zilele favorabile și zilele nefaste care erau obișnuite gândirii romanilor acelui timp, și poate nu sunt singurul care a citit despre acest subiect.

    Dar, lăsând acestea, să ne uităm frate la comparația oferită de apostolul Pavel.

    Pe de-o parte stă un frate care consideră o zi ” mai pe sus decât alta”.

    Dumneavoastră puteți spune : vedeți frate Eugen, cazul nostru. Duminica e mai presus de Sabat pentru că : învierea, coborârea Duhului Sfânt, noua creatie, dragostea e împlinirea Legii și altele.

    În felul acesta ați dus discuția la ziua de odihnă în creștinism.

    Nu pun accentul, doar remarc, că în timpul vieții fratelui Pavel nu avem date pe care să ne bazăm că exista confruntarea Sabat-Duminică.

    Dar pe ceea ce pun accentul este elementul de comparație folosit de apostol.

    Fratele Pavel ne spune despre un creștin care socotește că „toate zilele sunt la fel” și care „nu face deosebire între zile”.

    Logica ne spune, frate, că aici e vorba de un om care fie nu are nici o zi de odihnă, fie trăiește o odihnă continuă.
    Bineînțeles dacă aceeași logică acceptă mai întâi să ignore ce-am scris mai sus și este de acord că aici se discută despre ziua de odihnă.

    Totuși noi să păstrăm ipoteza de lucru, că textul se referă la ziua de odihnă.

    În lumea de păcat în care suntem încă, munca e neapărat necesară ca să trăim. Dar doar muncă, fără timp de odihnă, nu se poate. Așa că prima variantă cade.

    A doua variantă este cea despre care se poate gândi că avantajează poziția dumneavoastră, odihna continuă, căci i se poate asocia odihna din Evrei 4.

    Frate drag, se poate gândi așa ceva, dar logica pe care o folosim va trebui să ignore iar informații.
    De pildă, ceea ce v-am mai scris, că „astăzi” nu a fost „inventat” de fratele Pavel, ci același Duh Sfânt a vorbit mai întâi prin fratele nostru David.
    Este aceeași odihnă, doar că David nu a făcut comparația cu odihna de Sabat.

    Cum fratele David nu a schimbat Sabatul pe Duminică, zic eu că nici fratele Pavel nu avea cum să o facă.

    Revin după amiază.

    • Lovelogic spune:

      Cred că am fost înțeles greșit. Eu NU AM ALES duminica. Nu cred că am spus asta. De când mă știu, nu am ținut nicio zi, nici de post, nici de sabat, nici de alt fel, așa că eu fac parte din cei care au toate zilele la fel.
      Referitor la faptul că am fost numit „neoprotestant”: eu nu mă consider a fi așa ceva.

      • Eugen Duțu spune:

        Pacea Domnului Isus Hristos să fie în inima dumneavoastră, frate Ruben.

        Vă rog frumos să mă iertați. Când ați scris „dacă cineva alege o zi de Duminică pentru Domnul, nu-i nimic greșit, nu-i așa ?” am crezut că vă referiți la propria persoană.

        Deasemenea, vă cer iertare pentru că am crezut că sunteți neoprotestant.

        Vă doresc binecuvântarea Domnului Isus Hristos asupra dumneavoastră și familiei dumneavoastră.

        • Lovelogic spune:

          Nu-i nicio problemă.
          Vă asigur de iubirea creștină pe care o am față de dumnevoastră.

    • remus spune:

      Frate Eugen eu nu am zis ca putem sa alegem orce zi ca zi de odihna (desi putem sa o facem) ci eu cred ca in NT nu se mai cere punerea deoparte a unei zile inchinate Domnului totusi principiul Sabatului si anume de a pune timp pentru Domnul ramine.
      – zilele despre care vorbeste Pavel nu au nici o legatura cu cultura romnilor ci pare a fi o disputa intre crestinii dintre neamuri si crestini evrei din biserica din Roma.
      Nu am inteles de ce duceti discutia intre comparatia dintre dumninica si Sabat .Eu nu am zis nici ca socotesc duminica mai presus ca Sabatul nici ca socotesc Sabatul mai presus ca duminica ,pentru mine toate zilele sunt la fel pentruca toate au fost facute de acelasi Creator .Dar imi veti zice : Nu sa odihnit Creatorul in ziua a 7a ? Nu in sensul in care ziceti dumneavoastra de repaus fizic , pentruca Dumnezeu nu are nevoie de repaus. Daca Dumnezeu si-ar fi luat repaus doar o secunda nu o zi toata creatia ar merge in haos pentruca lucrurile create trebuie si sustinute.
      – daca majoritatea crestinilor se aduna duminica o fac nu neaparat ca o socotesc mai presus decit celelalte zile . Trebuie sa existe timpuri de inchinare in biserica indiferent in ce zile ne inchinam ,sau credeti ca Dumnezeu este mai aproape de noi simbata decit lunea ,martea etc ? Eu nu cred intr-un Dumnezeu care este mai aproape de mine duminica decit in celelalte zile ?

      • Eugen Duțu spune:

        Pacea Domnului Isus Hristos să fie în inima dumneavoastră, frate Remus.

        Frate vă asigur că vă respect credința și alegerile. Și nu doresc să ajungem sub niciun motiv la o ceartă de cuvinte.

        Dacă dumneavoastră sunteți sigur că „nu e nici o legătură cu cultura romanilor”, în ciuda a ceea ce am scris și la fel de sigur că e vorba de o dispută între creștinii evrei și ceilalți creștini, atunci frate drag, îmi pun mâna la gură și tac în legătură cu acest subiect.

        Iar despre Sfinții Părinți, aleg să nu comentez ceea ce ați scris.

        Dincolo de toate, frate Remus, vă doresc din inimă binecuvântarea Domnului Isus Hristos asupra dumneavoastră și familiei dumneavoastră.

        Vă dores

      • Eugen Duțu spune:

        Pacea Domnului Isus Hristos să fie în inima dumneavoastră, frate Remus.

        Frate drag, vă asigur de respectul meu pentru credința și alegerile dumneavoastră.

        Dacă ce ați scris dumneavoastră în cele două postări sunt argumentele cu care dovediți că sunt greșit în aprecierea mea cu privire la Romani 14:5,6, îmi pun mâna la gură și tac.

        Vă doresc frate, din inimă, ca binecuvântarea Domnului Isus Hristos să fie asupra dumneavoastră și familiei dumneavoastră.

        • remus spune:

          Eu nu am dat neaparat un raspuns la Rom.14 ci am facut referiri la afirmatiile diverse pe care le-ati facut .
          Ati spus ca eu merg pe idea duminicii si v-am zis ca nu-o fac ,ca as crede ca pot sa aleg orice zi de odihna si am zis ca nu cred asta ,ca daca ne adunam mai mult duminica o socotim mai presus de celelalte zile iar eu am zis ca nu deacea ne adunam duminica (sau cel putin nu ar fi normal sa socotim o zi mai presus de alta zi inafara de faptul ca ne-am incadra in categoria pe care Pavel o numeste ,,slabi in credinta” ) Ziceati ca ma asigurati de respectul pentru credinta si alegerile mele si dupa cum vad sunteti un bun credincios si va cred pe cuvint ,dar in general nu avem respectul pentru credinta si alegerea noastra din partea Biserici Adventiste .Daca ar fi acel respect nu am fi considerati ca avem semnul fiarei (ca si cum tinerea dumineci ar fi semnul fiarei) ,sau ca nu avem semnul lui Dumnezeu (care ar fi in viziunea Biserici Adventiste Sabatul ,inlocuind astfel semnul lui Dumnezeu care este peceta Duhului Sfint pe care o au toti credinciosii cu tinerea unei zile) . Domnul sa ne infrateasca pe toti .

          • Lori Balogh spune:

            Frate Remus,
            Sa inteleg din comentariul dv. ca a spune adevarul asa cum il intelegem fiecare in acest moment este o lipsa de respect fatza de cei care nu cred la fel ?
            Dv. v-ati folosit de spatiul acestui blog pentru a va expune propriile convingeri, si totusi comentariile dv. nu au fost sterse. Cine pe cine nu respecta ?

          • remus spune:

            Frate Balogh eu nu m-am folosit de blogul dumneavoastra ,eu am scris pentruca mi s-a permis si cit mi s-a permis sa scriu ,daca nu mi se permitea imi stergeati comentariu sau nu il puteam posta.
            Dar am dreptate cind zic ca suntem socotiti ca avem semnul fiarei pentruca tinem duminica.

          • Lori Balogh spune:

            Frate Remus,
            Semnul fiarei, asa cum reiese din Apocalipsa 13, este o problema de viitor, nu de prezent. Asa ca acum nimeni nu poate spune ca cineva are semnul fiarei, chiar daca pazeste duminica. Cred ca este o neintelegere la mijloc. Oricum, evenimentele se precipita in sensul implinirii cap. 13 din Apocalipsa. Cel putin in viziunea mea…

  26. Eugen Duțu spune:

    Pacea Domnului Isus Hristos să fie în inima dumneavoastră, frate Remus.

    Frate apelez din nou la îngăduința dumneavoastră, pentru că n-am scris la amiază, ci scriu acum seara.

    Mă întorc la fratele cu odihna continuă pe care l-am amintit mai sus.

    În afară de ceea ce am scris deja și pentru că cercetăm problema doar din perspectiva „scrie în Biblie” fără să punem nici un fel de măsură acestei perspective, să ne uităm iar în Cuvânt.

    Dacă fratele ipotetic din Romani consideră in privința odihnei că toate zilele sunt la fel și nu face deosebire între zile, atunci dumneavoastră cu două întâlniri la biserică Duminica și mai puține în restul zilelor nu vă așezați pe modelul din Romani.
    În realitate dumneavoastră evidențiați Duminica între zilele săptămânii, iar dacă faceți asta comparând-o cu Sabatul, vă situați în primul caz cu fratele ce face deosebire între o zi și alta.

    Iar fratele Pavel nu s-a confruntat cu problema Sabat – Duminică. Cel puțin din ceea ce reiese din Cuvânt.

    Dacă cineva ar vrea să spună acum că eu ar trebui să am o măsură oarecare când mă raportez la Cuvânt, că eventual sunt absurd aplicând textul „nu face deosebire între zile” în felul acesta, am să spun frate că măsura trebuie folosită fie permanent, fie deloc.

    Frate Remus totuși argumentul cel mai puternic (pentru mine) împotriva odihnei continue care înlocuiește odihna săptămânală este lipsa oricăror dovezi istorice (din nou, după cunoștințele mele) care să confirme că o biserică oarecare a înțeles că ziua de odihnă săptămânală poate fi înlocuită cu odihna de Sabat din Evrei 4.

    Din istorie, așa cum știți și dumneavoastră, vin relatări despre păzirea unei zile de odihnă.

    Pe noi amândoi, frate drag, ar trebui să ne intereseze de ce, indiferent cine au fost evreii care au primit epistola adresată lor și romanii care au primit-o pe cealaltă, nici unii dintre ei nu au lăsat urme că ar fi înțeles ceea ce dumneavoastră afirmați.

    Izvoarele istorice ne relatează de o păzire timpurie a Duminicii la Roma, (la Roma și Alexandria ca să fiu mai exact), iar evreii creștini n-au lăsat semne că ar fi abandonat ziua de odihnă.

    Așa încât (zic eu) legătura Romani 14 cu Evrei 4 pe tema zilei de odihnă este o creație artificială.

    Revin în scurt timp.

    • remus spune:

      Afirmatia ca cea mai puternica dovada pentru dumneavoastra este cea istorica pe mine ma ingrijoreaza .Daca as vorbi cu un credincios ortodox sau catolic care au ca si autoritate pe linga Scriptura si Traditia Bisericeasca as intelege. Frate Eugen eu am citit mult scrierile Sfintilor Parinti si a Parintilor Apostolici mai mult ca scrieri neoprotestante dar nu le pot lua ca o baza principala de credinta ,pentru mine temelia ramine Scriptura. Dar daca tot am lua istoria Bisericii de ce nu tineti duminica , pentruca majoritatea Parintilor Bisericii au mers pe idea duminici.Principalele centre crestine au fost :Ierusalim ,Alexandria ,Antiohia ,Roma ,Efes , poate si Corint. Oare cei din Antiohia in frunte cu Ignatie Teoforul care a fost un stilp al Bisericii in vremea respectiva a vorbit el despre Sabat in cele 7 scrisori ale lui sau impotriva Sabatului ?, Sau cum credea Biserica din Roma in care a invatat un numar bun de ani Petru si Pavel ? Sau marele urmas a lui Ioan , Policarp cum a invatat el pe cei din Asia ? Daca a invatat Sabatul de ce urmasul lui , Irineu in scrierile lui vorbea contra Sabatului ,de ce Iustin Martirul nu era deacord cu Sabatul in scrisoarea lui catre Trifon ?. Daca cei din Alexandria tineau Sabatul de ce Barnaba in scrisoarea lui vorbea atit de aprins contra Sabatului etc ?.

  27. Eugen Duțu spune:

    Am revenit.
    Frate Remus, să ne aplecăm împreună asupra textului consemnat în Evrei 3 și 4.

    Spune fratele Pavel la 3:7-13 și accentuează la 3:17, că generația care a ieșit din Egipt nu a intrat în Canaan din pricina păcatului și a răzvrătirii.

    Fratele David, în Psalmul 95 face și el apel la pocăință și viață fără păcat.
    Urmăriți vă rog în versetele 6 și 7, apelul la smerire și îngrijorarea din cuvintele : „O ! de ați asculta azi glasul Lui !”

    Deasemenea fratele David ne vorbește în versetul 11 de o odihnă pe care Domnul Însuși nu a anunțat–o în contextul lepădării acelei generații, cu excepțiile Iosua și Caleb.
    Să urmărim împreună evenimentul citind Numeri 14.
    Este evident că Duhul Sfânt s-a folosit de David ca să ne comunice că ascultarea de Dumnezeu este o odihnă pentru noi.

    Tot Duhul Sfânt, de data asta prin fratele Pavel reia ideea odihnei ascultării de Dumnezeu și o pune alături de odihna Sabatului.
    Alături, nu „în locul”, frate Remus.

    Acum, ascultarea de Tata Dumnezeu a fost împlinită în viața dumneavoastră și a mea atunci când am crezut fiecare că Domnul Isus Hristos Și-a dat viața în locul vieților noastre.
    Prin credința noastră am fost declarați de Tata neprihăniți.
    Dacă și eu și dumneavoastră RĂMÂNEAM ascultători de Tata, odihna noastră era pe vecie.
    Dar cum am continuat să trăim în lumea aceasta și ne-am mânjit iar de păcate, odihna ascultării a fugit și a trebuit să o luăm de la capăt.
    De aceea, noi care credem în Domnul Isus Hristos intrăm permanent în odihna ascultării, căci încă trăim prin har și sângele Domnului ne restaurează, prin credință.

    Dar harul se va sfârși într-o zi și eu, ca și dumneavoastră, va trebui să fim găsiți neprihăniți.

    De aceea frate, eu am început să păzesc Sabatul.
    Trăim pe o planetă cu timpul împărțit în câte șapte zile, după modelul Creației.
    Una singură din cele șapte zile are o binecuvântare și este sfințită, iar Domnul Și-o asumă, e ziua Lui.

    Nu păzesc Sabatul ca Tata să mă declare neprihănit, ci pentru că El m-a declarat neprihănit prin jertfa Fiului Său.

    Dacă timpul a rămas împărțit tot în săptămâni și după ridicarea Domnului la cer, de ce aș serba altă zi ? Pentru că unii oameni, nici eu și nici dumneavoastră, au hotărât o nouă zi ? Nicidecum.

    Frate Remus, păzirea Sabatului e semn de ascultare de Dumnezeu.

    N-am terminat, dar mă opresc aici, trebuie să plec la muncă.
    Revin.

    • remus spune:

      Am ramas dator cu un raspuns la comentariu dumneavoastra si chiar la o intrebare care am pus-o eu. Cu privire la Evrei cap 3,4 este adevarat ca acolo este vorba de doua lucruri : Sabatul zilei a 7-a si odihna ascultari de Domnul spusa prin David. David nu inlocueste ziua Sabatului acolo in Ps 95 pentruca este clar ca evreii au tinut mai departe Sabatul si dupa David iar prooroci au vorbit de Sabat si dupa David. Nu David inlocuieste Sabatul ci Apostolul care a scris Epistola catre Evrei .El vorbeste de Sabatul din ziua 7-a si odihna relatiei cu Dumnezeu spusa in David si ne spune ca pentru poporul lui Dumnezeu RAMINE Sabatul odihnei ascultari de Dumnezu zisa in David.
      Cu privire la intrebarea pusa de mine : De ce apostolul vorbeste la prezent si zice ,,INTRAM IN ODIHNA ” si nu zice ,,am intrat ” (la trecut) sau vom intra (in viitor) eu cred urmatorul lucru : dupa cum evreii se pregateau sa intre in Sabatul zilei a 7-a tot asa crestini IN FIECARE ZI INTRA INTR-UN NOU SABAT pentru ca Sabatul crestin este ,,Astazi” deaceea zice ,,intram”( la timpul prezent) .Ce standard inalt ridica Noul Legamint fata de cel Vechi ,sa traiesti fiecare zi cu responsabilitatea apropieri de Dumnezeu pe care o aveau evrei in mod special doar in Sabat.
      Tot referitor la Evrei 4 se zice ,,sa ne odihnim CUM S-A ODIHNIT DUMNEZEU” .Dar cum s-a odihnit Dumnezeu ? Un Dumnezeu care a creat totul si care in atotstiinta Lui stia ca ce a creat se va prabusii din pricina pacatului in haos cum s-a putut odihni ? Intr-un singur fel : hotarind solutia pentru remedierea lucrurilor inainte de a le creea si aceasta solutie este Hristos Domnul .Sa cautam dar odihna Lui caci el a zis ,,veniti la mine toti cei truditi si impovorati si Eu va voi da ODIHNA ” . ,,Sa ne grabim dar sa intram in odihna aceasta”

  28. dorin spune:

    Fratilor, sa nu ne infierbantam si sa ne calmam ca altfel dam prilej celui rau sa ne faca „curte”. Sa ramanem doar la Cuvant si nu la istorie pentru ca Dumnezeu vorbeste prin Cuvantul sau scris si nu prin cartile de istorie. Sa nu uitam cum spune Duhul Sfant prin apostolul Pavel in Filipeni 3: sa ne bucuram in Domnul, sa slujim Lui Dumnezeu prin Duhul sau, sa nu ne punem increderea in lucruri pamantesti (printre lucrurile pamantesti e amintita si neprihanirea data de Lege). Si apostolul cosidera toate acestea ca o pierdere pentru pretul nespus de mare al cunaosterii Domnului nostru ISUS CHRISTOS! Sa alergam deci spre premiul chemarii ceresti a lui Dumnezeu. Si daca in alte privinte suntem de alta parere Dumnezeu sa ne lumineze, dar in lucrurile in care am ajuns la aceeasi parere sa umblam la fel.
    Frate Eugen, doar Duhul Sfant poate sa faca sa creasca! Nu eu, nu fratele Remus, nu fratele Lori, nimeni! Eu am marele avantaj ca nu am fost influentat de nici o dogma. Am fost intr-o biserica carismatica, am plecat pentru ca e mult foc strain. Am fost pe urma intr-una evangelica, a plecat pentru ca era prea multa libertate si simteam ca nu ii place Lui Dumnezeu. Acum am ajuns intr-una penticostala romana (scriu romana pentru cei care nu stiu ca nu locuiesc in Romania). Aveam de ales intre una baptista si una penticostala. Si stiu ca Dumnezeu m-a impins aici. In aia baptista mai fusesem si mi se parea prea multa teologie si cum ei sunt oricum cesationisti nu pot accepta. Simt ca Duhul Sfant e prezent la lucru. Aici la penticostali am gasit ce cautam: simplitate in Domnul. Nu-i perfecta (cum spune un anume pastor Iosif Anca) dar am partasie cu fratii. Martea, joia si de doua ori duminica.
    Eu cred din tot sufletul (si se pare ca si fratele Remus) ca Domnul Isus este odihna noastra, Legea noastra, neprihanirea noastra! Si cand spun ca dragostea implineste Legea nu ma refer deloc la dragostea ce e in lume. Dupa cum Domnul Isus a lasat pacea Lui asa cum o vrut-o El, eu am extins ideea la intelepciune si dragoste!
    Inchei cu o replica pe care a spus-o sotia mea: daca Dumnezeu a pocait un om ca mine atunci chiar ca e Mare si Atotputernic!
    Harul Domnului Isus sa fie cu noi toti

    2 Corinteni 5,8: “Ca sa fim acasa la Domnul”

     

    “Da, suntem plini de incredere si ne place mult mai mult sa parasim trupul acesta, ca sa fim acasa la Domnul.

         La o citire superficiala, unii au tras concluzia ca la moarte omul se indreapta spre casa cereasca, si ca Pavel, dorind cu infocare sa fie “acasa la Domnul”, ar privi moartea ca ceva de dorit. Citind insa intregul context ( vers, 1-11 ), observam ca apostolul Pavel pune in contrast trupul pamantesc supus bolii si mortii cu trupul glorios si vesnic pe care Dumnezeu l-a pregatit pentru cei mantuiti.

    In versetele 3 si 4, Pavel vorbeste despre moarte ca o stare de dezbracare si goliciune. El ar fi dorit, daca era cu putinta, sa evite aceasta stare intermediara si sa fie imbracat cu “locasul ceresc”. Cu alte cuvinte, el dorea sa fie stramutat fara sa guste moartea.  Cuvintele lui sunt ecoul celor scrise de el in 1 Corinteni 15, 51-54: “trupul acesta supus putrezirii sa se imbrace in neputrezire si trupul acesta muritor sa se imbrace in nemurire.”

    „O cercetare atentă a afirmaţiilor lui Pavel înlătură în mod clar şi decisiv orice posibilitate a unei stări între moarte şi înviere în care, ca duhuri descarnate („goale” sau „dezbrăcate”), oamenii să se ducă „acasă la Domnul”. Comparaţi cu Romani 8,22.23; vezi la Filipeni 1,21-23.

    Biblia descrie moartea ca un simplu somn din care credincioşii se vor trezi la prima înviere (Ioan 11,11.14.25,26; 1 Corinteni 15,20.51-54; 1 Tesaloniceni 4,14-17; 5,10). Numai atunci, atât sfinţii cei vii, cât şi cei înviaţi, vor fi cu Domnul (vezi la 1 Tesaloniceni 4,16-18). Niciuna dintre aceste categorii nu o ia înaintea celeilalte (cf. Evrei 11,39.40).”

    1 Corinteni 10,25: „Sa mancati din tot ce se vinde pe piata”

    „Sa mancati din tot ce se vinde pe piata, fara sa cercetati ceva din pricina cugetului.

         Deoarece textul original suna : „Mancati orice se vinde din macelarie” , dilema este si mai mare. Oare prin acest indemn apostolul Pavel da dezlegare la consumul carnii oricarui animal, fie el „curat” sau „necurat” ? In pietele lumii se vinde si carne de cal, magar, caine, broasca, gorila…dar si crema de ghete. Inseamna ca un crestin nu mai trebuie sa aiba discernamant si niciun criteriu atunci cand isi alege meniul din propria farfurie ?

         Unul dintre principiile de interpretare a Bibliei este studierea unui text sau a unei afirmatii in contextul in care apare in Cuvantul lui Dumnezeu. A extrage un text din contextul lui ne poate conduce spre concluzii cu totul gresite.

         Daca tinem seama de acest principiu si dorim sa intelegem sensul afirmatiei lui Pavel, este important sa citim intregul context, respectiv pasajul biblic din 1 Corinteni 10, 18-33. Vom observa ca Pavel nu are in vedere nici animalele curate, nici pe cele necurate, ci altul este subiectul pe care il are in atentie: carnea jertfita idolilor. De fapt acelasi subiect a constituit si tema capitolului opt  al aceleasi carti.

         In Corint existau evrei necrestinati care inca jertfeau vite, iar carnea acestora era apoi vanduta in piata. Dar ceilalti macelari, dintre pagani, ce fel de carne vindeau ? Atunci cand este vorba de jertfe aduse fie lui Dumnezeu, fie zeilor pagani, trebuie sa tinem cont de relatarea din Fapte 14, 8-15, in care ni se spune ca preotii lui Jupiter au adus ca jertfa tauri, deci tot animale curate din punct de vedere biblic.

         Problema pe care vrea Pavel sa o trateze aici este legata de constiinta unor crestini care se abtineau de la consumul carnii curate in momentul in care ei aflau ca acel animal fusese jertfit idolilor. In capitolul opt din 1 Corinteni el explica faptul ca „un idol este totuna cu nimic” ( 1 Corinteni 8, 4 ) si „nu carnea ne face pe noi placuti lui Dumnezeu; nu castigam nimic daca mancam din ea si nu pierdem nimic daca nu mancam” ( vers. 8 ).

         Pavel doreste ca crestinii sa fie oameni maturi spiritual si tari in credinta, fara sa se lase afectati de probleme atat de minore cum este cea legata de carnea unor animale jertfite idolilor. De aceea, el ii indeamna pe credinciosi sa manance ”tot ce se vinde pe piata”, fara sa-si faca probleme de constiinta din acest subiect.

         Pe de alta parte, daca Pavel i-ar fi indemnat pe crestini sa manance si carne din animalele necurate, oare nu ar fi existat o reactie de opozitie din partea evreilor crestinati care faceau si ei parte din comunitatea din Corint ? Cu siguranta ca ei s-ar fi opus si l-ar fi acuzat pe apostol de erezie. Insa acest lucru nu s-a intamplat, acest lucru dovedind ca ei au inteles sensul cuvintelor lui Pavel, spre deosebire de multi crestini din zilele noastre care le rastalmacesc spre propria lor pierzare.

         Domnul Christos nu a venit in lume ca sa sfinteasca porcii, broastele, fructele de mare si alte animale a caror carne este consumata de crestinii zilelor noastre. El a venit sa sfintesca oamenii pacatosi. Animalele a caror carne a fost nesanatoasa in timpurile Vechiului Testament au ramas aceleasi. Daca pentru oamenii de acum cateva mii de ani era nesanatos sa le consume, de ce ar fi sanatos pentru noi sa le consumam ?

         Psalmistul ne asigura ca „Domnul … nu lipseste de niciun bine pe cei ce duc o viata fara prihana” ( Psalm 84.11 ). Din moment ce Dumnezeu nu ne lipseste de nici un lucru bun, inseamna ca animalele necurate nu sunt bune pentru consumul uman. Restul sunt simple pareri si invataturi omenesti, lipsite de orice valoare in ochii lui Dumnezeu.

    Ce spune Biblia despre… ingerii rai

         Realitatea existentei demonilor

         In vastul Univers creat de Dumnezeu, planeta noastra este singura planeta razvratita, despre care Biblia declara ca a devenit salasul ingerilor cazuti. “Toata lumea zace in cel rau”, spune apostolul Ioan ( 1 Ioan 5,19 ), dupa ce Lucifer si ingerii care l-au urmat au fost izgoniti din cer ( Apocalipsa 12, 7-9 ).

         In contextul luptei dintre bine si rau, este deosebit de important sa fim informati cu privire la natura si lucrarea ingerilor cazuti, numiti si demoni in urma asocierii lor cu Lucifer. Cea mai productiva metoda a lui Satana de a insela omenirea este aceea de a-i determina pe oameni sa nege existenta lui si a ingerilor cazuti.

         Asa se face ca filozofi, critici ai Bibliei, intelectuali, dar si oameni fara educatie neaga existenta Diavolului si a ingerilor rai, vazand in acestia doar simple personificari ale raului, niste imprumuturi din mitologia babiloniana. Dupa parea generala, numele Diavolului n-ar trebui folosit decat in rugaciuni si in lectiile de religie. Insa tendinta de a trece cu vederea personalitatea, energia, puterea, inteligenta si adancimea rautatii ingerilor cazuti ii face pe oameni nepregatiti si vulnerabili in fatza inselaciunilor acestora.

         La fel de paguboasa ca negarea existentei fortelor raului este si imaginea deformata sub care sunt zugraviti Diavolul si ingerii lui. Imaginile caraghioase cu care am fost obisnuiti inca din copilarie, reprezentandu-i pe demoni ca pe niste fiinte negre, hidoase, cu coarne, cozi  si copite, ii avantajeaza, caci oamenii maturi si echilibrati resping in mare parte ideea existentei unor asemenea fiinte.

         Existenta ingerilor rai, numiti si demoni, este dovedita de numeroase pasaje biblice in care se arata ca acestia sunt fiinte reale, cazute dintr-o lume superioara, fiind vrajmasi ai binelui si ai omului si care-si exercita puterea si influenta in lumea in care traim.

         Apostolul Iacov spune despre demoni ca ei cred in existenta lui Dumnezeu, dar se infioara ( Iacov 2,19 ). Apostolul Petru spune despre ingerii care au pacatuit ca au fost aruncati in“adanc”, unde sunt paziti pentru judecata finala ( 2 Petru 2,4 ). Acelasi lucru il afirma si apostolul Iuda despre “ingerii care nu si-au pastrat vrednicia si si-au parasit locuinta” ( Iuda 6 ).

         Apostolul Pavel ne arata ca noi n-avem de luptat impotriva “carnii si sangelui”, ci impotriva “capeteniilor, impotriva domniilor, impotriva stapanitorilor intunericului acestui veac, impotriva duhurilor rautatii care sunt in locurile ceresti” ( Efeseni 6,12 ). Tot el le scrie celor din Efes ca “domnul puterii vazduhului” lucreaza acum in fii neascultarii ( Efeseni 2,2 ).

         Profetul Isaia vorbeste despre o zi in care Dumnezeu va pedepsi “ostirea de sus”, referindu-se la multimea ingerilor care l-au urmat pe Lucifer in razvratirea sa ( Isaia 24,21 ), iar cartea Apocalipsei ne zugraveste marele razboi din cer in care Mihail si ingerii Lui s-au luptat cu balaurul si ingerii lui, razboi care s-a incheiat prin aruncarea pe pamant a ingerilor rai ( Apocalipsa 12, 7-12 ).

         In timpul lucrarii Sale publice, Mantuitorul a scos multi demoni din oamenii posedati si i-a invatat pe oameni despre existenta lor ( Matei 12,28; 8,31; Luca 11,25.26; 8, 29.36; Marcu 5,18 ). Scriindu-le corintenilor despre judecata viitoare, Pavel afirma ca “noi vom judeca pe ingeri”, referindu-se desigur nu la ingerii buni, ci la cei cazuti ( 1 Corinteni 6, 3 ).

         In predicile Sale, Domnul Christos vorbea adesea despre judecata viitoare, iar legat de acest subiect, El ne invata ca focul prin care vor fi nimiciti cei nelegiuiti a fost de fapt pregatit“Diavolului si ingerilor lui” ( Matei 25,41 ). Cu ocazia vizitei facute in tinutul Gadarei, Mantuitorul a intrat in dialog cu legiunea de demoni care-i poseda pe cei doi demonizati , permitandu-le sa intre in turma de porci ( Matei 8,31 ).

         De asemenea, cu ocazia trimiterii in misiune a ucenicilor, Domnul Iisus le-a dat putere sa scoata afara “duhurile necurate” ( Matei 10,1 ), iar intr-o pilda, El a vorbit despre primejdia ca cineva sa-si lase casa sufletului neocupata, fapt de care duhurile necurate vor profita, spre pierzarea acelui suflet ( Matei 12, 43-45 ).

         Ultima carte a Bibliei ( Apocalipsa ) vorbeste si ea despre existenta ingerilor rai , zugravind Babilonul modern ca fiind “un locas al dracilor, o inchisoare a oricarui duh necurat” ( Apocalipsa 18,2 ).

         Diavol si demoni

         Biblia face distinctie intre Satana si ingerii sai. Satana este unic, fiind printul lor, in timp ce ingerii rai sunt supusii lui. Unele traduceri ale Bibliei folosesc termenul “diavol” la plural (“diavoli” ) pentru a-i numi pe ingerii cazuti care l-au urmat, insa textul original face deosebire intre ingerii cazuti si conducatorul lor.

         In Noul Testament, termenul “Diabolos” se foloseste de 39 de ori, si doar la singular, referindu-se  intotdeauna la printul intunericului. Ingerii cazuti, care i s-au alaturat lui Lucifer in razboiul din cer,  sunt numiti “daimonion” sau “daimon”  ( in greceste ), termenul fiind folosit de cele mai multe ori la plural ( demoni ).

         Apostolii Petru si Iuda afirma despre demonii aflati sub conducerea lui Satana ca au fost aruncati in “adanc”, unde sunt retinuti in asteptarea judecatii finale ( 2 Petru 2,4; Iuda 6 ). Cuvantul “adanc” ( greceste “tartarus” ) desemneaza locul in care sunt retinuti ingerii cazuti. Acest termen nu se regaseste in nicio alta parte a Bibliei .

         Noul Testament in limba greaca foloseste trei termeni deosebiti atunci cand se refera la realitatile de dincolo de mormant: “hades”, “gheena” si “tartarus”. In limba romana, cei trei termeni, desi deosebiti intre ei, sunt adesea confundati cu iadul, ceea ce este o mare greseala.

         “Hades” apare de 11 ori in Noul Testament ( corespunde evreiescului “sheol” din Vechiul Testament ) si desemneaza locul de sedere al mortilor ( “locuinta mortilor”: Matei 11,23; 16,18; Luca 10,15; 16,23; Fapte 2,27.31; 1 Corinteni 15,55; Apocalipsa 1,18; 20, 13.14 ).

         “Gheena” apare de 12 ori in Noul Testament si desemneaza locul pedepsirii finale. Termenul  provine de la valea lui Hinom unde se ardeau cadavrele criminalilor, precum si gunoaiele aruncate in acel loc. Acolo se adusesera jertfe umane in cinstea zeului Moloh ( 2 Regi 23,10; Ieremia 7,31 ). Datorita focului care ardea permanent in acea vale, consumand gunoaiele si necuratiile care erau permanent aruncate acolo, profetii au folosit-o ca simbol al locului de judecata si pedeapsa finala ( Matei 5,22.29.30; 10,28; 18,9; 23,15.33; Marcu 9,43.45.47; Luca 12,5; Iacov 3,6 ).

         “Tartarus” apare o singura data in Noul Testament ( 2 Petru 2,4 ) si desemneaza locul in care sunt inchisi ingerii cazuti. Dupa unii comentatori, termenul “tartarus” se refera nu la cer, nici la iad, ci la atmosfera care inconjoara pamantul nostru, aici fiind locul in care ingerii cazuti sunt retinuti pana la judecata.

         Opinia aceasta este confirmata de texte precum Efeseni 2,2, unde se vorbeste despre Satana ca fiind “domnul puterii vazduhului”,  si Efeseni 6,12, unde sunt amintite “duhurile rautatii care sunt in locurile ceresti”.

         Ideea ca ingerii cazuti ( demonii ) s-ar afla acum in iad, fiind chinuiti , este infirmata de dialogul dintre acestia si Domnul Christos cu ocazia vindecarii celor doi demonizati din Gadara. Ei L-au intrebat pe Iisus: “Ai venit aici sa ne chinuiesti inainte de vreme ?” ( Matei 8,29 ).

         Mantuitorul a afirmat ca Gheena este pregatita Diavolului si ingerilor sai ( Matei 25,41 ), dar niciodata nu ne-a lasat sa intelegem ca pedepsirea lor ar avea loc acum. Dimpotriva, timpul pedepsirii lor nu a sosit inca. Doar dupa incheierea Mileniului va fi rostita sentinta judecatii finale in dreptul lor si doar atunci isi vor primi pedeapsa in focul pregatit pentru ei ( Apocalipsa 20,10 ).

         Biblia ne arata ca Diavolul si ingerii sai sunt tinuti captivi in atmosfera acestui pamant, fara a avea libertatea de a calatori in alte parti ale Universului, insa sunt inca liberi sa lucreze si sa-i ispiteasca pe oameni, datorita caderii primilor nostri parinti.

         Invataura care circula in crestinism potrivit careia ei s-ar afla in iad, legati in lanturi si chinuiti in foc, le este de mare folos demonilor, caci ei pot lucra nestingheriti, cutreierand pamantul si amagind milioane de suflete nepregatite.

         Lucrarea demonilor in timpurile biblice

         Studiind modul in care au lucrat demonii in trecut, putem intelege modul cum lucreaza ei astazi si astfel suntem pusi in garda fatza de puterea lor de amagire. In Vechiul Testament, cuvantul “demon” ( “duh necurat” ) nu este folosit prea des. Jertfele aduse de popoarele pagane din jurul Israelului erau considerate a fi aduse demonilor ( Deuteronom 32, 16.17 ).

         Referintele biblice ne arata ca aceste popoare pagane se inchinau in realitate lui Satana si ingerilor sai. Acesta este motivul pentru care Pavel scria despre lumea pagana a secolului intai: “Deci ce zic eu ? Ca un lucru jertfit idolilor este ceva ? Sau ca un idol este ceva ? Dimpotriva, eu zic ca ce jertfesc neamurile , jertfesc dracilor si nu lui Dumnezeu. Si eu nu vreau ca voi sa fiti in impartasire cu dracii” ( 1 Corinteni 10, 19.20 )

         In Vechiul Testament nu sunt relatate cazuri de exorcizare, cu exceptia situatiei in care David, atunci cand canta la harpa, facea ca duhul cel rau sa-l paraseasca temporar pe regele Saul ( 1 Samuel 16,23 ). Totusi, nu era vorba de o exorcizare in adevaratul sens al cuvantului, caci dupa un timp, duhul cel rau il lua din nou in stapanire pe Saul.

         In perioada intertestamentala au existat iudei exorcisti, insa este discutabil daca lucrarea lor a fost eficienta sau nu. In confruntarea cu fariseii, Domnul Iisus i-a intrebat intr-o ocazie: “Daca Eu scot afara dracii cu ajutorul lui Belzebul, fiii vostri cu cine-i scot?” ( Matei 12, 27.28 ).

         Mai tarziu, in Fapte 19,13, se vorbeste despre niste exorcisti iudei itineranti care au incercat sa se foloseasca de Numele lui Iisus ca de o formula magica noua, insa fara succes. Se pare ca acesti exorcisti aveau un succes limitat., altfel lucrarea adevarata de scoatere a demonilor facuta de Iisus nu ar fi atras atentia nimanui ( Marcu 1, 27 ). Iisus a explicat insa ca puterea Sa asupra spiritelor rele era un semn distinctiv al lucrarii Sale de inaugurare a Imparatiei lui Dumnezeu: “Dar daca Eu scot afara dracii cu Duhul lui Dumnezeu, atunci Imparatia lui Dumnezeu a venit peste voi “ ( Matei 12, 28.29 ).

         Autoritatea supra fortelor demonice a fost transmisa de Domnul Iisus urmasilor Sai. Mai intai, El a dat-o celor 12 ucenici, atunci cand le-a poruncit: “Vindecati pe bolavi, inviati pe morti, curatiti pe leprosi, scoateti afara dracii. Fara plata ati primit, fara plata sa dati” ( Matei 10,8; Marcu 3,15 ).

         Mai tarziu, El a incredintat aceeasi autoritate celor 70 de ucenici care, la intoarcerea lor din misiune, au exclamat: “Doamne, chiar si dracii ne sunt supusi in Numele Tau” ( Luca 10, 17 ).

         In final, autoritatea asupra demonilor a fost incredintata Bisericii Sale care lucreaza in lume in Numele Domnului Iisus si lupta impotriva fortelor intunericului sub conducerea Lui ( fapte 8,6.7; 16,18; Iacov 4,7 ).

    1 Petru 4:6: Evanghelia predicata celor morti

    „Caci tocmai in vederea aceasta a fost vestita Evanghelia si celor morti, pentru ca sa fie judecati ca oameni in trup, dar sa traiasca dupa Dumnezeu, in duh.”

         Aparent, acest text vine sa intareasca credinta in nemurirea sufletului, in continuarea unei existente constiente dupa moarte. Din moment ce Evanghelia poate fi predicata si celor morti, inseamna ca acestia sunt capabili sa o inteleaga, sa o primeasca sau sa o respinga.

         Daca acesta ar fi sensul afirmatiei lui Petru, atunci el ar veni in contradictie cu zecile de referinte biblice, atat din Vechiul, cat si din Noul Testament, care ne invata ca in mormant nu exista viata constienta. Iata cateva dintre ele:

         „Cei vii, in adevar macar stiu ca vor muri; dar cei morti nu stiu nimic si nu mai au nicio rasplata, fiindca pana si pomenirea li se uita. Si dragostea lor, si ura lor, si pizma lor de mult au si pierit si niciodata nu vor mai avea parte de tot ce se face sub soare.” ( Eclesiastul 9, 5.6 ).

         „Tot ce gaseste mana ta sa faca, fa cu toata puterea ta ! Caci in locuinta mortilor, in care mergi , nu mai este nici lucrare, nici chibzuiala, nici stiinta, nici intelepciune.” ( Eclesiastul 9,10 )

         „Cel ce moare nu-si mai aduce aminte de Tine; si cine Te va lauda in locuinta mortilor ?”( Psalm 6, 5 )

         „Nu mortii lauda pe Domnul si nici vreunul din cei care se pogoara in locul tacerii.” ( Psalm 115,17 ).

         „Caci nu locuinta mortilor Te lauda, nu moartea Te mareste, si cei ce s-au pogorat in groapa nu mai nadajduiesc in credinciosia Ta.” ( Isaia 38,18 )

         „Oare pentru morti faci Tu minuni ? Sau se scoala mortii sa Te laude ? Se vorbeste de bunatatea Ta in Adanc ? Sunt cunoscute minunile Tale in intuneric si dreptatea Ta in tara uitarii ?” ( Psalm 88, 10-12 )

         Acestea sunt doar cateva din textele biblice care ne arata ca in mormant nu exista o viata constienta. Si acum sa ne punem urmatoarea intrebare: Daca, potrivit celor afirmate de Scriptura, in mormant nu exista dragoste, ura, chibzuiala, stiinta, intelepciune, speranta si comunicare, adica tot ceea ce caracterizeaza o existenta constienta, cum ar putea Evanghelia sa fie predicata celor morti ? Cine ar intelege-o, daca in mormant nu exista intelepciune si stiinta ? Cine ar aprecia bunatatea lui Dumnezeu revelata In Evanghelie, daca mortii nu mai pot nadajdui in credinciosia lui Dumnezeu ?

         Daca mortii „nu stiu nimic”, iar minunile si dreptatea lui Dumnezeu nu sunt cunoscute in locuinta mortilor, cine ar putea auzi acolo adevarul Evangheliei si ar putea sa se pocaiasca ? Putea oare apostolul Petru, printr-o simpla afirmatie, sa contrazica intreaga Scriptura si ratiunea insasi ?

         Traducerea New International Version a Bibliei reda acest text cu o nuanta diferita: „For this is the reason the gospel was preached even to those who are now dead…” ( „Aceasta este ratiunea pentru care Evanghelia a fost predicata chiar si celor care acum sunt morti…” ). Diferenta de nuanta este evidenta: Evanghelia a fost predicata si „celor care acum sunt morti.” Predicarea a fost facuta in timp ce ei erau in viata si ei vor fi judecati dupa cum au trait „ca oameni in trup„, in timp ce erau inca vii.

         Fara indoiala, Petru se refera aici la crestinii care murisera, nu la toti cei morti,  deoarece el aminteste de trairea lor din nou „dupa Dumnezeu, in duh.” Cu alte cuvinte, ei vor primi nemurirea la inviere si vor avea viata care se masoara cu viata lui Dumnezeu. Expresia „in duh” nu trebuie sa ne duca la concluzia unei existente spirituale, despartite de un trup fizic, ci la faptul ca cei mantuiti vor primi trupuri nemuritoare, proslavite, asemenea trupului pe care l-a primit si Domnul Christos la inviere ( vezi 1 Corinteni 15, 42-54 ).

         Din alte referinte biblice, apartinand Noului Testament, intelegem ca crestinii erau ingrijorati cu privire la situatia celor care murisera in credinta (vezi 1 Corinteni 15,12–14; 1 Tesaloniceni 4,13–17). Petru incearca sa-i linisteasca, asigurandu-i ca acesti „morti” auzisera si primisera Evanghelia in timpul vieţii, iar la judecata vor fi socotiti vrednici „sa traiasca dupa Dumnezeu, in duh”.

         „Celor morţi”. „Probabil că aici este vorba despre creştinii morţi, aşa cum sugerează ultima parte a versetului. Contextul arată ca este improbabil ca Petru să fi vorbit aici la figurat, despre cei morţi spiritual, deşi sensul acesta este obişnuit în Scriptură (vezi comentariul de la Matei 8,22; Efeseni 2,1; Coloseni 2,13). „Morţii” din 1 Petru 4,5 sunt, evident, cei morţi fizic şi, deoarece în v. 5 şi 6 se vorbeşte despre „morţi” în legătură cu judecata, cel mai probabil este că cei „morţi” din v. 6 sunt, de asemenea, cei morţi fizic. Dacă ar fi o trecere de la sensul literal la cel figurat, lucrul acesta ar fi indicat de context. Totuşi, Scripturile susţin starea de inconştienţă a morţilor şi că timpul de har acordat omului se încheie la moarte (vezi comentariul de la cap. 3,19). Astfel, singura concluzie consecventă cu învăţăturile generale ale Bibliei este că cei care erau „morţi” în momentul când scria Petru auziseră Evanghelia înainte de a fi murit. Evanghelia le fusese predicată înainte ca ei să fi murit.” 

    Tit 1,15: „Totul este curat pentru cei curati”

    „Totul este curat pentru cei curati; dar pentru cei necurati si necredinciosi nimic nu este curat; pana si mintea si cugetul le sunt spurcate.”

        Contextul in care se afla aceasta afirmatie a apostolului Pavel ne arata ca el nu se refera la alimente in mod special, ci la toate aspectele vietii. Daca am aplica acest text exclusiv la alimente, am ajunge la concluzii dintre cele mai stranii. In cazul in care toate alimentele ar fi curate din punct de vedere biblic, s-ar desprinde cel putin doua concluzii:

         1)  Carnea tuturor animalelor ar putea fi consumata. Carnea de pisica, magar, caine, sobolan, cartita, broasca raioasa, etc., ar trebui sa se afle pe mesele tuturor crestinilor „curati”, deoarece „totul este curat pentru cei curati”.

         2) A doua concluzie care s-ar desprinde din aceasta interpretare ar fi aceea ca acei crestini care refuza sa consume carnea unor animale ca cele amintite mai sus ar fi „necurati si necredinciosi”, avand „mintea si cugetul spurcate.” Am putea accepta asemenea concluzii ?

         In viziunea primita de apostolul Petru si relatata in Fapte cap.10, ni se spune ca el „a vazut cerul deschis si un vas cu o fatza de masa mare, legata cu cele patru colturi, coborandu-se si slobozindu-se jos pe pamant. In ea se aflau tot felul de dobitoace cu patru picioare si taratoare de pe pamant si pasarile cerului. Si un glas i-a zis: „Petre, scoala-te, taie si mananca !” „Nicidecum, Doamne”, a raspuns Petru. „Caci niciodata n-am mancat ceva spurcat sau necurat.” ( Fapte 10, 11-14 ).

         Mergand pe linia unei gandiri logice, daca „pentru cei necurati si necredinciosi nimic nu este curat” ( Tit 1,15 ), inseamna ca apostolul Petru, refuzand sa manace din animalele respective, facea parte dintre cei „necurati si necredinciosi”.  Ar fi corecta o asemenea concluzie ? Cel despre care Insusi Mantuitorul a spus ca ii va da „cheile Imparatiei cerurilor” ( Matei 16,19 ) putea fi in acelasi timp „necurat” si „necredincios” ?

         De fapt ce a inteles Petru din viziunea primita ? A inteles el ca din acea clipa trebuia sa renunte la prevederile sanitare date de Dumnezeu prin Moise ? Nicidecum ! Mesajul viziunii era unul cu totul diferit, iar Petru l-a inteles cu ocazia convertirii sutasului Corneliu:

         „Atunci Petru a inceput sa vorbeasca si a zis: „In adevar, vad ca Dumnezeu nu este partinitor si ca in orice neam, cine lucreaza neprihanire este primit de El” ( Fapte 10, 34.35 ). Acesta era mesajul cerului pentru apostol, si nicidecum faptul ca din acea clipa putea sa consume orice fel de animal care traieste pe pamant.

         De fapt, la ce se refera apostolul Pavel cand ii scrie lui Tit ca „totul este curat pentru cei curati” ? Aluzia este la ritualurile de curatire iudaice prin care unii incercau sa compenseze necuratia morala. Iata cum este interpretat acest text in Comentariile Biblice:

         Curaţi”. Adică cei curaţi la inimă (vezi Matei 5:8), cei care înţeleg neprihănirea prin credinţă şi îşi dau seama de primejdiile sistemului iudaic al ritualurilor, ceremoniilor şi fabulelor evreieşti (Tit 1:14).

         „Totul”. Vezi 1 Corinteni 6:12. Pavel se ocupă aici de purificarea rituală iudaică. El face deosebire între cei care încearcă să compenseze lipsa de curăţie morală prin purificări ceremoniale şi cei care cred că ceremoniile nu sunt esenţiale pentru desăvârşirea unei vieţi plăcute lui Dumnezeu. Aici Pavel nu dă de înţeles libertatea creştinului de a se angaja în practici condamnate în altă parte în Scriptură, şi nici faptul că opreliştile biblice cu privire la conduita morală sau cu privire la dietă nu s-ar aplica şi creştinilor. Compară cu învăţătura lui Hristos din Marcu 7:19 (vezi comentariul de la acest verset şi de la Romani 14:20).

    „Pentru cei necuraţi”. Adică pentru aceia care n-au fost convertiţi şi care nu cunosc pacea care însoţeşte neprihănirea prin credinţă. Ei sunt „necredincioşii” care refuză să se conformeze Evangheliei proclamate de Pavel, cei „potrivnici” (v. 9).

    Coloseni 1, 15: „Cel intai nascut din toata zidirea”

    ”El este chipul Dumnezeului celui nevazut, cel intai nascut din toata zidirea.”

         Textul citat mai sus este folosit de unii comentatori ai Bibliei pentru a dovedi ca natura Domnului Iisus Christos este diferita de cea a Tatalui. Fiind „intaiul nascut” al intregii Creatii,  avand, asadar, un inceput al existentei Sale ( dupa opinia unora ), Domnul Iisus este diferit de Dumnezeu Tatal. Pentru faptul ca El nu exista din vesnicii, asemenea Tatalui, nu poate fi vorba de aceeasi natura a celor doua Persoane divine. De aici, unii trag concluzia ca nici inchinarea adusa celor doua Persoane nu ar trebui sa fie aceeasi.

    Este important sa stim cine este in realitate Iisus Christos ? Influenteaza conceptia noastra despre El viata, inchinarea si mantuirea noastra ? Desigur ! Si aceasta din mai multe motive:

    1) Nu ne este indiferent in cine credem: intr-un simplu om, intr-o creatura care are un inceput al existentei sau intr-un Fiu de Dumnezeu de aceeasi natura cu Tatal.

    2) Nu ne este indiferent cine a murit pe cruce: un om , un inger, o creatura sau un Fiu de Dumnezeu, egal cu Tatal.

    3) Nu ne este indiferent cui ne vom inchina in vesnicie: unui om, unui inger, unei creaturi  sau unui Fiu de Dumnezeu, de aceeasi natura cu Tatal.

    4) Nu ne este indiferent cine este Mijlocitorul nostru, cine ne va judeca la judecata finala, cine va fi Imparatul imparatilor si Domnul domnilor.

    Nici lui Dumnezeu nu ii este indiferent ce conceptie avem despre Fiul Sau Prea Iubit, fapt pentru care El a legat mantuirea noastra de cunoasterea Lui: „Si viata vesnica este aceasta: sa Te cunoasca pe Tine, singurul Dumnezeu adevarat si pe Iisus Christos, pe care L-ai trimis Tu.”  ( Ioan 17,3 )

    Intrebarea pe care o ridica expresia „intaiul nascut” este urmatoarea: Aceasta expresie se refera la timp ( ordinea cronologica ) sau la privilegiile care decurg din calitatea de intai nascut al unei familii ?

    Expresia „intaiul nascut” este tradusa din grecescul „prototokos” care inseamna: „Cel superior”, „Cel care are intaietate”, „Cel care are privilegiile si prerogativele lui Dumnezeu”.

    In timpurile Vechiului Testament, mostenitorul de drept al celei mai mari parti din averea parinteasca ii revenea intaiului nascut, care prelua si rolul de preot al familiei. Intaiul nascut avea o pozitie privilegiata intre frati.

    Cand ne referim la Iisus Christos, expresia “intai nascut” nu poate fi luata in sens fizic, deoarece atunci Biblia s-ar contrazice pe sine. Scriptura ne invata ca Iisus este singurul Fiu al Tatalui ( Ioan 3, 16; Coloseni 1, 15 ).

    De observat este si faptul ca expresia “intai nascut” este folosita si in dreptul poporului evreu: “Israel este fiul Meu, intaiul Meu nascut” ( Exod 4, 22 ). Este evident ca avem aici exemplul unui sens figurat al expresiei, caci Israel nu s-a nascut fizic din Dumnezeu, ci avea, prin alegere, intaietatea intre popoare.

    Expresia “intai nascut”este folosita si in dreptul unei semintii din Israel – Efraim: “Efraim este intaiul Meu nascut” ( Ieremia 31, 9 ). Efraim, ca fiu al lui Iosif, nu avea cum sa fie , din punct de vedere fizic, intaiul nascut nici al lui Iosif, nici al lui Iacov ( Ruben era intaiul nascut al lui Iacov ). In cazul lui Efraim, expresia “intaiul Meu nascut” are un sens figurat, referindu-se la intaietatea in privilegii, nu la nasterea fizica.

    De asemenea, Biblia foloseste cuvantul “nascut” si in sensul convertirii, al intoarcerii unui om de la viata de pacat la o viata noua, traita intr-o relatie de armonie cu Dumnezeu (Ioan 1, 12;1 Petru 1, 23 ).

    Comentariile Biblice AZS aplica expresiei „intaiul nascut” un sens figurat, nu fizic:

    Cel întâi născut”. „Grecescul „prototokos”. În Matei 1,25 şi Luca 2,7, „prototokos” e folosit cu privire la Christos ca primul născut al Mariei. În Evrei 11:28, cuvântul e folosit cu privire la întâii născuţi ai Egiptului, care au pierit cu prilejul plăgilor. În Evrei 12,23, cuvântul îi descrie pe membrii din „Biserica celor întâi-născuţi”. În restul referirilor (Romani 8,29; Coloseni 1,15.18; Evrei 1,6; Apocalipsa 1,5),  termenul „prototokos”  e aplicat la Christos (vezi comentariile acestor pasaje).

    S-a discutat mult de-a lungul timpului cu privire la însemnătatea cuvântului „prototokos” din Coloseni 1,15. Părinţii bisericeşti timpurii îl aplicau la Christos, ca Fiu veşnic al lui Dumnezeu. Arienii foloseau acest verset pentru a arăta că Christos Însuşi era o fiinţă creată. O asemenea interpretare, deşi posibilă în ce priveşte gramatica pasajului, este contrazisă în alte părţi ale Scripturii (vezi Nota Suplimentară de la Ioan 1). Pasajul poate fi înţeles într-un fel care să-l aducă în armonie cu învăţătura generală a Scripturii şi să fie în acord cu principiile sănătoase ale exegezei biblice.

    În Evrei 1,6,  „prototokos” se referă clar la întrupare, iar unii au căutat să dea aceeaşi interpretare şi versetului din Coloseni 1,15. Alţii cred că în Coloseni, Pavel se referă la înviere (vezi comentariul de la Faptele Apostolilor 13,33). Totuşi, nici una din aceste interpretări nu se potriveşte contextului, deoarece Christos este prezentat aici drept Creator (vezi Coloseni 1,16) şi precedând Creaţiunea (vezi comentariul de la Ioan 1,1–3.14).

    Se pare, deci, că alegerea cea mai bună este a considera că termenul „prototokos” are aici un sens figurat, descriindu-L pe Iisus Christos ca primul în rang, făcându-se paralelă cu demnitatea şi slujba deţinută de întâiul născut dintr-o familie obişnuită, sau mai precis, primul născut dintr-o familie regală. Poziţia lui Christos este unică, plină de autoritate şi absolută. Lui I s-au încredinţat toate prerogativele şi toată autoritatea în Cer şi pe pământ. Pavel scoate în evidenţă poziţia lui Christos deoarece caută să întâmpine argumentele învăţătorilor mincinoşi care declarau că Christos fusese creat, tăgăduindu-i astfel supremaţia.”

    Asa cum se subliniaza in acest comentariu, interpretarea expresiei „intaiul nascut”,  pusa in dreptul Domnului Christos, trebuie sa se armonizeze cu restul declaratiilor Scripturii cu privire la Persoana Lui. Or, Biblia contine numeroase declaratii despre divinitatea lui Christos, despre existenta Sa din vesnicie, despre egalitatea Sa cu Tatal in ceea ce priveste natura Sa.

    Iisus a declarat despre Sine ca este ” Eu sunt” ( Ioan 8,58 ), insemnand „Cel ce exista prin Sine Insusi”. Profetul Isaia Il numeste pe Fiul lui Dumnezeu„Parinte al vesniciilor” (Isaia 9,6 ). Mica declara ca obarsia ( originea ) Celui ce urma sa se nasca in Betleem „se suie pana in vremuri stravechi, pana in zilele vesniciei” ( Mica 5:2 ). Evanghelistul Ioan afirma in introducerea Evangheliei sale :” La inceput a fost Cuvantul si Cuvantul era cu Dumnezeu si Cuvantul era Dumnezeu” ( Ioan 1:1 ). Desi avea privilegiile si prerogativele lui Dumnezeu,  Iisus „n-a crezut ca un lucru de apucat sa fie deopotriva cu Dumnezeu” in timp ce lumea era pierduta, astfel ca a parasit de bunavoie cerul pentru a deveni om. El a luat trup omenesc, S-a confruntat cu ispitele asa cum o facem si noi si a iesit biruitor in folosul nostru, in beneficiul nostru. ( Filip. 2:5-11; Evr. 2:14,17 )

    In concluzie, expresiile “nascut” si “intai nascut” trebuie intelese in sens figurat cand se refera la Persoana lui Iisus Christos. Aceste expresii arata spre rolul lui Christos in derularea Planului de Mantuire, arata spre invierea Sa ca baza si garantie a invierii celor drepti, si spre intaietatea Sa intre copiii lui Dumnezeu. Iisus este intaiul nascut nu in ceea ce priveste ordinea cronologica, ci in ceea ce priveste privilegiile de care se bucura in calitatea Sa de Fiu al lui Dumnezeu.

    Viitorul miscarii ecumenice

    Diversitate si dezbinare

    Unul dintre idealurile lui Dumnezeu pentru Biserica Sa de pe pamant este unitatea – un ideal care razbate prin veacurile de istorie crestina si exprimat atat de emotionant in rugaciunea Domnului Christos, inaltata cu putin timp inainte de marea Sa jertfa:

    “Ma rog ca toti sa fie una, cum Tu, Tata, esti in Mine si Eu in Tine, ca si ei sa fie una in Noi, pentru ca lumea sa creada ca Tu M-ai trimis. Eu le-am dat slava pe care Mi-ai dat-o Tu, pentru ca ei sa fie una, cum si noi suntem una. Eu in ei si Tu in Mine, pentru ca ei sa fie in chip desavarsit una, ca sa cunoasca lumea ca Tu M-ai trimis si ca i-ai iubit cum M-ai iubit pe Mine” ( Ioan 17, 21-23 ).

    Este complet irational ca, atata vreme cat Biblia vorbeste despre “un singur Duh… o singura nadejde… un singur Domn, o singura credinta, un singur botez si un singur Dumnezeu si Tata al tuturor” ( Efeseni 4, 4-6; vezi si Deuteronomul 6,4; Marcu 12,32 ), noi sa promovam schisma, dezbinarea si sfasierea trupului lui Christos intr-o multime de franturi.

    In mesajul adresat de episcopul anglican Tony Palmer liderilor charismatici din America ( Texas, 21 ianuarie 2014 ) din partea papei Francisc I, s-a facut o afirmatie perfect adevarata: “Diversitatea este divina; dezbinarea este diabolica.”

    In acelasi mesaj, episcopul anglican, un promotor al miscarii ecumenice, afirma ca pana la marea schisma din anul 1054, cand s-au separat cele doua ramuri ale crestinismului ( rasariteana si apuseana ), a existat o singura biserica. Apoi, pana la Reforma din secolul al XVI-lea, au existat doua biserici. Dupa Reforma au aparut bisericile protestante, apoi cele neoprotestante, iar astazi exista nu mai putin de 33 000 de denominatiuni crestine.

    Este oare placut lui Dumnezeu acest tablou al bisericii crestine divizate ? Categoric, nu ! Facand apel la textele din Ioan 17, 21-23, emisarul papal indemna crestinatatea la unitate, conform cuvintelor Mantuitorului: “Mai am si alte oi care nu sunt din staulul acesta; si pe acelea trebuie sa le aduc. Ele vor asculta de glasul Meu si va fi o turma si un Pastor” ( Ioan 10,16 ).

         Scurt istoric al miscarii ecumenice

         Termenul “ecumenism” ( “oikomene” ) provine din lumea greco-romana unde era folosit cu sensul de “casa” sau “a face o casa”. De cateva decenii se fac eforturi deosebite pentru ridicarea acestei “case” unice, astazi ajungandu-se, asa cum afirma Daniel Nitulescu intr-un editorial, la acoperis.

    In general, se considera ca inceputurile miscarii ecumenice sunt legate de anul 1910, odata cu intalnirea reprezentantilor Comunitatilor bisericesti europene si nord-americane la Edinburgh, Anglia.  Intalnirea a fost organizata pentru a rezolva ostilitatile existente intre diferitele comunitati crestine aflate in teritoriile de misiune. Conflictele intre crestinii aflati in teritorii misionare aruncau o umbra asupra crestinismului intre pagani.

    In urma intalnirii de la Edinburgh s-au constituit mai multe organisme care sa rezolve diferendele, intre acestea numarandu-se si comisia „Credinta si Constitutie”, iar dupa cel de-al Doilea Razboi Mondial, in 1948, Consiliul Ecumenic al Bisericilor. Acesta din urma reuneste principalele biserici si comunitati crestine care-L recunosc pe Iisus Christos drept Domn si Mantuitor si invoca Trinitatea.

    Biserica Catolica nu face parte in mod oficial din acest Consiliu, insa, incepand cu Conciliul Vatican II, ea este angajata pe calea dialogului cu celelalte biserici crestine. O serie de documente ale Conciliului,  precum Lumen gentium si Unitatis redintegratioIndrumatorul ecumenic (1993) si enciclica lui Ioan Paul al II-lea despre ecumenism „Ut unum sint” sunt expresii ale angajamentului ecumenic al Bisericii catolice.

    Insusi papa Ioan Paul al II-lea declara in enciclica „Ut unum sint”: „calea ecumenismului este ireversibilă” (nr. 3; 99). Iar mai aproape de noi ( 21 ianuarie 2014 ), papa Francisc I a declarat in mesajul sau catre liderii charismatici americani ca „minunea unirii a inceput”.

    In ultimii patruzeci de ani, Biserica Catolica a dialogat cu mai multe biserici crestine. Unul din cele mai semnificative documente semnate de ambele parti este Declaraţia comuna despre doctrina justificarii, semnata de Biserica Catolica si Federatia Luterana Mondiala pe 31 octombrie 1999 la Augsburg, in Germania (semnatarii au fost cardinalul Edward Cassidy si dr. Christian Krause).

    In timpul rugaciunii Angelus din 31 octombrie 1999, papa Ioan Paul al II-lea a afirmat ca Declaratia comuna a celor doua biserici constituie „o piatra de hotar pe drumul nu intotdeauna usor al recompunerii unitatii depline dintre crestini.”

    Un pas inainte facut de confesiunile crestine de pe batranul continent in directia ecumenismului a fost semnarea, pe data de 22 aprilie 2001, a documentului Charta oecumenica, de catre presedintele Consiliului Conferinţelor Episcopale Europene (CCEE) si Mitropolitul Patriarhatului de Constantinopol din acea vreme, Jeremie Caligiorgis. ( 1 )

    De ce nu cred

    1) Daca ecumenismul inseamna o „casa” comuna a tuturor confesiunilor crestine, ceea ce ma intereseaza in primul rand este temelia pe care este ridicata aceasta „casa”. In Pilda celor doua case ( Matei 7,24-27 ), Mantuitorul ne avertizeaza ca o casa durabila va fi construita intotdeauna pe temelia solida a adevarului si nu pe nisipul miscator al compromisurilor. Or miscarea ecumenica isi propune realizarea unitatii bisericii crestine prin compromis.

    Strategia Consiliului Mondial al Bisericilor, in spatele caruia se afla Vaticanul, este urmatoarea: „Intai ne unim, iar diferentele le vom rezolva mai tarziu.” Cum se vor rezolva aceste diferente doctrinale ? Nu e greu de imaginat: confesiunea cea mai puternica isi va impune dogmele, in timp ce minoritarii vor trebui sa se supuna.

    Aceasta inseamna compromis, iar compromisul, atunci cand e vorba de adevar, este nisip miscator. De aceea, eu nu cred ca o casa durabila poate fi construita pe o astfel de temelie.

    2) In Decretul despre ecumenism – „Unitatis redintegratio”, n. 7- al Conciliului Vatican II se afirma ca „nu exista ecumenism adevarat fara convertire interioara”. Perfect adevarat ! Insa se ridica o intrebare: Ce intelege Vaticanul prin „convertire interioara” ? Nu cumva aceasta presupune intoarcerea celorlalte confesiuni crestine la dogmele si traditiile Bisericii Catolice ?

    Cred ca un adevarat ecumenism se poate realiza doar printr-o convertire adevarata. Insa convertirea inseamna intoarcerea la adevarul Scripturii ( Sola Scriptura ), nu la dogmele si traditiile unei biserici sau alteia.

    3) Cand Mantuitorul a spus: „Mai am si alte oi care nu sunt din staulul acesta” ( Ioan 10,16 ), El S-a referit la „alte oi”, nu la „alte staule”. Cuvintele Lui nu ne lasa sa intelegem ca va veni un timp in care El va uni toate „staulele”, ci ca va veni un timp in care va aduce oi din diferite „staule” inapoi in staulul Sau. Ceea ce este cu totul altceva…

    4) Domnul Christos vorbeste despre „staulul acesta” , nu despre un staul oarecare. Prin ce se deosebeste „staulul acesta” de alte „staule” ? Prin faptul ca El Insusi este „Pastorul si Episcopul sufletelor voastre” ( 1 Petru 2,25 ). Nici teologii, nici fetzele bisericesti, nici papa. „Staulul” pe care-l vizeaza miscarea ecumenica este altul, caci „pastorul” lui nu este Iisus, ci omul.

    In aparenta, miscarea ecumenica are cele mai nobile idealuri. In subteran insa, ea nu este altceva decat o incercare de a uni lumea fara Christos, singurul care este „Calea, Adevarul si Viata” ( Ioan 14,6 ).

    5) Nu cred in miscarea ecumenica pentru ca nu-mi pot imagina cum ar putea face casa comuna crestinii unitarieni cu cei trinitarieni, crestinii care se inchina la sfinti, Fecioara Maria si icoane cu cei care resping aceste practici pe baza cerintelor Poruncii a doua.

    Nu-mi pot imagina cum pot face casa comuna crestinii care cred in nemurirea sufletului, in rai , purgatoriu si iad cu cei care cred, pe baza Scripturii, ca „mortii nu stiu nimic” ( Eclesiastul 9,5 ) si ca in mormant „nu mai este nici lucrare, nici chibzuiala, nici stiinta, nici intelepciune” ( Eclesiastul 9,10 ).

    Nu-mi pot imagina cum pot face casa comuna crestinii care cred ca singurul vicar al Domnului Christos pe pamant este Duhul Sfant ( vezi Ioan cap. 14-16 ) cu cei care cred ca vicarul Mantuitorului pe pamant este papa ( Vicarius Filii Dei ).

    Nu-mi pot imagina cum pot face casa comuna crestinii care se inchina in adevarata zi de odihna si inchinare lasata de Creator, conform Poruncii a patra ( sambata ), cu cei care se inchina in sabatul fals stabilit de oameni ( duminica ).

    Nu-mi pot imagina cum pot face casa comuna crestinii care Il asteapta pe Mantuitorul sa revina curand, potrivit semnelor timpului si profetiilor apocaliptice, cu cei care cred ca Domnul Christos este deja pe pamant sau ca va reveni peste sute sau mii de ani.

    Doctrina face parte din identitatea unei biserici. Cand o biserica renunta la doctrina ei, ea isi pierde identitatea, dizolvandu-se in doctrinele bisericii dominante. Si atunci, despre ce unitate vorbim: despre o unitate in diversitate sau despre o unitate prin asimilare si anihilare ?

    6) Nu cred in miscarea ecumenica deoarece pare mai degraba o catolicizare a crestinilor altor denominatiuni, decat o uniune bazata pe egalitate in drepturi. Statistici recente cu privire la apartenenta religioasa a americanilor arata ca, in timp ce numarul total al crestinilor a fost de 145,8 milioane ( 2010 ), in scadere fatza de anul precedent,  numarul credinciosilor catolici a crescut la 68,5 milioane ( 2).

    Cand un catolic vrea sa se casatoreasca cu un crestin dintr-o alta confesiune, el primeste dezlegare, insa cu o conditie: copiii care vor rezulta din casatorie vor fi catolici. Un calcul simplu ne arata ca, mergand in aceasta directie, se va produce o catolicizare treptata a lumii crestine in detrimentul altor culte. Iar aceasta nu se intampla in urma unor evanghelizari sau campanii de convingere a oamenilor cu privire la corectitudinea doctrinei catolice, ci doar prin aplicarea unei simple reguli impuse oamenilor.

    7) Nu cred in miscarea ecumenica asa cum si-au imaginat-o liderii religiosi ai lumii, dar cred intr-un ecumenism pe care-l va realiza Dumnezeu prin Duhul Sau cel Sfant.

    „Dupa aceea, am vazut pogorandu-se din cer un alt inger care avea o mare putere; si pamantul s-a luminat de slava lui. El a strigat cu glas tare si a zis: „A cazut, a cazut Babilonul cel mare ! A ajuns un locas al dracilor, o inchisoare a oricarui duh necurat, o inchisoare a oricarei pasari necurate si urate, pentru ca toate neamurile au baut din vinul maniei curviei ei si imparatii pamantului au curvit cu ea si negustorii pamantului s-au imbogatit prin risipa desfatarii ei. Apoi am auzit din cer un alt glas care zicea: „Iesiti din mijlocul ei, poporul Meu, ca sa nu fiti partasi la pacatele ei si sa nu fiti loviti cu urgiile ei” ( Apocalipsa 18, 1-4 ).

    In timp ce lumea devine pe zi ce trece un imens Babilon condus de forte oculte, Dumnezeu va realiza adevaratul ecumenism pe baza principiilor adevarului Scripturii. El Isi va aduna un popor ( „poporul Meu” ) in adevaratul „staul” al Bisericii Sale, al carui pastor nu este un om, ci Insusi Domnul Iisus Cristos, „Pastorul cel mare” care se va arata curand ( 1 Petru 5,4 ).

    „Mai am si alte oi care nu sunt din staulul acesta” ( Ioan 10, 16 ) , spunea Mantuitorul. Babilonul spiritual al zilelor noastre e plin de credinciosi sinceri care-L cauta cu toata inima pe Dumnezeu si mantuirea Lui. Cand acestia vor intelege voia Lui, vor fi gata sa sa-L urmeze pe singurul „Pastor al oilor” – Iisus Christos.

    Aceste „oi” pretioase, raspandite pe toate meridianele pamantului si in toate confesiunile, vor auzi chemarea launtrica a Duhului Sfant si, la timpul potrivit, vor parasi Babilonul spiritual al zilelor din urma si se vor alatura „staulului” Bisericii Ramasitei – acea „turma mica” si dispretuita de lume, dar de mare pret inaintea lui Dumnezeu.

    Aceasta este adevarata miscare ecumenica in care cred si din care doresc sa fac parte. Tu ce decizie vei lua ?

    Lori Balogh

     

     

    Referinte

    ( 1 ) http://www.e-communio.ro/stire1112-un-bilant-ecumenic-lumini-si-umbre

    ( 2 ) http://www.catholica.ro/2011/02/16/mai-multi-catolici-in-sua-mai-multi-crestini-in-singapore/

    Deuteronom 5,2-4: “Nu cu parintii nostri a incheiat Domnul legamantul acesta”

    “Domnul Dumnezeul nostru a incheiat cu noi un legamant la Horeb. Nu cu parintii nostri a incheiat Domnul legamantul acesta, ci cu noi, care suntem toti vii astazi aici. Domnul v-a vorbit fatza in fatza pe munte, din mijlocul focului .”

     

         Din cuvintele lui Moise, rostite inainte de intrarea poporului Israel in Canaan, unii comentatori au tras concluzia ca Cele Zece Porunci nu au fost cunoscute inainte de darea Legii in forma scrisa pe Sinai.

    Biblia insa ne ofera o multime de argumente in favoarea ideii ca Legea Morala a existat si a fost cunoscuta de om inainte ca ea sa fie data sub forma Decalogului pe Sinai. Incepand din Eden, aceasta lege a fost transmisa din generatie in generatie pe cale orala, timp de aproximativ 2500 de ani, pana cand Dumnezeu a dat-o poporului Israel sub forma Celor Zece Porunci. Iata cateva argumente in acest sens:

         1) Existenta notiunii de pacat. Biblia vorbeste despre pacat in multe ocazii, atunci cand relateaza despre evenimente petrecute inainte de darea Legii pe Sinai. Acest fapt dovedeste ca Legea Morala era cunoscuta, chiar daca nu in forma scrisa de mai tarziu. Cateva exemple:

         – Cain, primul criminal din istorie, a fost avertizat de Dumnezeu: “Pacatul pandeste la usa, dar tu sa-l stapanesti” ( Geneza 4,7 ).

    – Cartea Genezei vorbeste despre “pacatul Sodomei” ( Geneza 18,10 )

    – Iosif, in Egipt, ii raspunde sotiei lui Potifar, stapanul sau: “Cum as putea sa fac un rau atat de mare si sa pacatuiesc impotriva lui Dumnezeu ?” ( Geneza 39,9 )

    – Relatand despre Lot si familia sa, Biblia vorbeste despre “pacatul fetelor lui Lot” ( Geneza 19,30-38 )

    – Regele pagan Abimelec il mustra pe Avraam: “Ce ai facut ? Si cu ce am pacatuit impotriva ta de ai facut sa vina peste mine si peste imparatia mea un pacat atat de mare ? “ ( Geneza 20, 9 )

    Conform versetului din 1 Ioan 3,4, pacatul inseamna calcarea Legii: “Oricine face pacat face si faradelege. Si pacatul este faradelege.” Concluzia este evidenta: existenta notiunii de pacat dovedeste ca Legea Morala era cunoscuta de cei care au trait inainte de darea Legii pe Sinai.

         2) Existenta notiunii de neprihanire. Prezenta acestei notiuni in relatarile dinainte de Sinai ridica o intrebare justificata: In raport cu care standard moral, un om care a trait inainte de Sinai putea fi considerat neprihanit sau nu ? Este evident ca acest standard nu putea fi altul decat Legea Morala, singurul standard al neprihanirii. Exemple:

    – Sta scris despre Enoh ca “a umblat cu Dumnezeu” ( Geneza 5,24 ). Umblarea cu Dumnezeu este sinonima cu neprihanirea.

    – Despre Noe sta scris ca “era un om neprihanit si fara pata intre cei din vremea lui” ( Geneza 6,9 )

    – Despre Avraam sta scris ca “a crezut pe Domnul si Domnul i-a socotit lucrul acesta ca neprihanire” ( Geneza 15,6 ).

         3) Existenta notiunilor de rau si rautate. Cand se spune despre o persoana ca este rea, aprecierea trebuie facuta in raport cu un standard moral, o Lege Morala. Exemple:

    – La Potop, Dumnezeu “a vazut ca rautatea omului era mare pe pamant si ca toate intocmirile gandurilor din inima lui erau indreptate in fiecare zi numai spre rau” ( Geneza 6,5 ).

    – Cu ocazia distrugerii Sodomei, in mijlocirea lui Avraam apar expresiile “cel rau” si “cel bun”: “Sa omori pe cel bun impreuna cu cel rau, asa ca cel bun sa aiba aceeasi soarta cu cel rau, departe de Tine asa ceva” ( Geneza 18,25 )

    – Lot ii implora pe concetatenii sai din Sodoma: “Fratilor, nu faceti o asemenea rautate” ( Geneza 19,5 )

         4) Existenta notiunii de nelegiuire. Nelegiuirea este sinonima cu faradelegea – calcarea Legii lui Dumnezeu, iar prezenta acestei notiuni in relatarile dinainte de Sinai dovedeste ca Legea era cunoscuta. Exemple:

    – Ingerii care s-au dus la Sodoma pentru ca sa-l salveze pe Lot ii spun acestuia: “ca sa nu pieri si tu in nelegiuirea cetatii” ( Geneza 19,15 )

    – Dumnezeu ii vorbeste lui Avraam de “nelegiuirea amoritilor” care nu ajunsese inca la culme pe vremea aceea ( Geneza 15,16 ).

         5) Notiunile de porunca, oranduire si lege. Exemple:

    – Cu ocazia caderii manei, Dumnezeu ii mustra pe israeliti: “Pana cand aveti de gand sa nu paziti legile si poruncile Mele?” ( Exod 16,28 ). Trebuie precizat ca evenimentul caderii manei s-a petrecut inainte de darea Legii pe Sinai, si totusi Domnul aminteste de “legi si porunci”.

    – Cu ocazia vizitei lui Ietro, socrul lui Moise, acesta din urma ii relateaza despre lucrarea sa: “Cand au vreo treaba, vin la mine; eu judec intre ei si fac cunoscut poruncile lui Dumnezeu si legile Lui” ( Exod 18, 16 ). Din nou e vorba de un fapt petrecut inainte de darea Legii pe Sinai.

         6) Existenta expresiei “calea Domnului”. Aceasta expresie este sinonima cu Legea Domnului si se regaseste in aprecierea pe care Dumnezeu o face lui Avraam: “Caci Eu il cunosc si stiu ca are sa porunceasca fiilor lui si casei lui dupa el sa tina calea Domnului, facand ce este drept si bine, pentru ca astfel Domnul sa implineasca fatza de Avraam ce i-a fagaduit” ( Geneza 18,19 )

         7) Existenta notiunilor de drept si dreptate. Exemple:

    – Geneza 18,19: “facand ce este drept si bine

         8) Existenta notiunii de judecata. Aceasta nu ar avea sens si nici nu ar fi corecta in lipsa unei Legi Morale care sa fie cunoscuta de oamenii care au trait inainte de Sinai. Avraam recunostea dreptatea lui Dumnezeu cand se intreba retoric: “Cel ce judeca tot pamantul nu va face oare dreptate?” ( Geneza 18,25 ).

         9) Existenta pedepselor divine. Daca Legea Morala n-ar fi fost cunoscuta inainte de Sinai, oamenii n-ar fi trebuit judecati, caci Dumnezeu  “nu tine seama de vremile de nestiinta” ( Fapte 17,30 ). Totusi, potopul biblic si pedepsirea cetatilor Sodoma si Gomora sunt dovezi ca judecata lui Dumnezeu s-a facut pe baza unei Legi Morale care fusese calcata in aceste cazuri ( Geneza 6,5; 18,20; 19,15 ).

    10) Un argument logic legat de judecata finala: Daca Legea Morala nu ar fi existat inainte de Sinai, iar apoi ar fi fost desfiintata la Golgota, aceasta ar insemna ca la judecata finala Dumnezeu ar trebui sa-i judece pe oameni dupa trei criterii diferite: pe cei care au trait inainte de Sinai ar trebui sa-i judece fara o Lege, pe israeliti, dupa Legea data pe Sinai, iar pe crestini, dupa o alta Lege: legea iubirii. Faptul acesta ar arunca o umbra asupra caracterului divin, punand serios la indoiala dreptatea Sa in judecata.

    Un studiu atent al Genezei si Exodului demonstreaza ca Legea a fost bine cunoscuta de oameni inainte de darea ei pe Sinai. Oamenii intelegeau ca actiunile condamnate de Decalog erau vinovate. Avraam a mintit in Egipt si in Gherar, Iacov l-a inselat pe Esau si Isaac, locuitorii Sodomei pofteau ce nu se cuvenea, gestul fetelor lui Lot era inregistrat in Biblie drept pacat, etc.

    De ce a variat forma Legii ? Pentru ca s-au schimbat conditiile. In Eden nu era nevoie de o astfel de Lege Morala in forma ei explicita, in conditiile unei Creatiuni desavarsite si a lipsei pacatului. Ce rost avea porunca “Sa nu ucizi”, de exemplu, in Eden, atunci cand omul nu cazuse in pacat si prin natura sa neprihanita nu cunostea raul ? In Eden, Legea era prezenta in esenta ei ca Lege a iubirii.

    Dupa caderea omului, dupa ce raul a patruns in om si s-a inmultit pe pamant, s-a simtit nevoia unei forme scrise si explicite a aceleiasi Legi a iubirii, data insa sub forma Celor Zece Porunci.

    In versetele citate din Deuteronom, Moise a intentinat sa le intipareasca in minte israelitilor intalnirea lui Dumnezeu cu ei la muntele Sinai. Spunandu-le: “Domnul v-a vorbit fatza in fatza”, Moise le-a aratat acestora ca ei au avut o experienta care le-a lipsit parintilor lor. Stramosii lor erau morti si ei n-au vazut nici muntele fumegand si n-au auzit nici glasul maiestuos al lui Dumnezeu pronuntand Legea.  De aceea adauga Moise: “Nu cu parintii nostri a incheiat Domnul legamantul acesta, ci cu noi, care suntem toti vii astazi aici.”

    Aceasta nu inseamna ca parintii lor nu erau familiarizati cu cerintele legamantului, ci doar ca ei nu au avut termenii legamantului sub forma scrisa. Este clar faptul ca parintii lor au primit fagaduinta in legamantul vesnic, dar nu fatza in fatza ca la Sinai.

    Dovada ca legamantul a fost facut cunoscut parintilor celor care au parasit Egiptul se gaseste in 1 Cronici 16,15-17: “Aduceti-va aminte totdeauna de legamantul Sau, de fagaduintele Lui facute pentru o mie de neamuri de oameni, de legamantul pe care l-a facut cu Avraam si de juramantul pe care l-am facut lui Isaac. El l-a facut o lege pentru Iacov, un legamant vesnic pentru Israel.”

    Sa retinem: legamantul a fost descoperit lui Avraam, Isaac si Iacov, ca “o lege” cu mult timp inainte de a fi scrisa pe piatra la Sinai. Acordul dintre Dumnezeu si „parintii” poporului evreu a fost de natura personala. La Sinai, pentru prima data in istorie, Dumnezeu a intrat in legamant cu un popor intreg. El urma sa fie Imparatul lor, iar ei poporul Lui.

    Existenta Sanctuarului ceresc

     

    Biblia ne prezinta o multime de adevaruri unanim acceptate de crestini, indiferent de care denominatiune apartin acestia. Exista insa si adevaruri mai putin populare, mai putin cunoscute si care starnesc adevarate dispute teologice intre sustinatorii si opozantii lor.

    Desi avem aceeasi Scriptura si aceleasi mijloace pentru a o intelege ( studiul, rugaciunea si iluminarea Duhului lui Dumnezeu ), de multe ori crestinii se afla in tabere opuse, separate de bariere si ziduri de netrecut.

    Un astfel de subiect controversat este cel legat de existenta Sanctuarului ceresc. Cu catva timp in urma, am fost “somat” de administratorii unui site crestin evanghelic foarte popular din tara sa precizez daca cred sau nu in existenta unui Sanctuar ceresc si sa-mi prezint si argumentele in acest sens.

    La vremea potrivita am raspuns celor care mi-au cerut lucrul acesta. In acest articol doresc sa reiau subiectul, considerand ca acesta nu este de importanta secundara, ci, dimpotriva, este un subiect care poate schimba optica noastra cu privire la Planul de Mantuire si lucrarea de mijlocire a Domnului Christos, la misiunea prezenta a Bisericii si la intelegerea unor evenimente escatologice.

    Aceia care sustin ca problematica sanctuarului este legata strict de existenta poporului evreu, intre perioada Exodului si rastignirea Domnului Christos, ar trebui sa nu piarda din vedere doua aspecte:

    1) Sanctuarul a existat in forma primitiva, dar esentiala, inca de la inceputul istoriei pacatului pe planeta noastra. Esenta sanctuarului nu erau zidurile, obiectele sau aurul din care erau confectionate, ci ea era reprezentata de altarul si jertfa adusa pe el. Or aceste simboluri care aratau spre venirea unui Miel care sa ridice pacatul lumii ( Ioan 1,29 ) pot fi regasite inca de la poarta Edenului, in marele sanctuar al naturii, in jertfele aduse de Abel, Noe si toti patriarhii care au inteles semnificatia acestui simbol.

         2) In Noul Testament, dupa aducerea jetfei lui Christos, rolul sanctuarului pamantesc ( la data aceea, templul lui Irod ) s-a incheiat. In anul 70 d.Chr., armatele generalului roman Titus au distrus Templul din Ierusalim, lasand in urma pentru posteritate doar amintirea lui si un singur zid: cel al “plangerii”.  Cu toate acestea, Biblia aminteste de existenta unui alt Sanctuar, unul ceresc, intr-un cadru profetic care ne duce pana in ultimele zile ale istoriei pamantului.

    Asadar, problema sanctuarului nu este una strict evreiasca. Credinciosii care au trait de la Adam si pana la Avraam, timp de circa doua milenii,  nu au fost evrei. Totusi ei au construit in marele sanctuar al naturii altare pe care au adus jetfe care-L simbolizau pe Christos. In acelasi timp, sanctuarul ceresc despre care ne vorbeste mai ales Noul Testament nu are nimic de-a face cu poporul evreu ca natiune.

    Importanta subiectului sanctuarului rezida si dintr-un alt aspect. Cand Moise a primit porunca de a construi tabernacolul din pustie, in timpul Exodului, detaliile construirii lui nu au fost lasate la latitudinea omului, ci au fost precizate de Dumnezeu Insusi. Omului nu i s-a permis sa decida nici asupra materialelor din care urma sa fie construit tabernacolul, nici asupra obiectelor de cult din el sau a materialelor din care urmau sa fie confectionate si nici asupra amplasamentului lor in planul sanctuarului. Toate aceste detalii au fost stabilite de Dumnezeu si transmise lui Moise, prin prezentarea unui model, a unei machete a tabernacolului care urma sa fie construit: “Vezi, sa faci totul dupa chipul care ti s-a aratat pe munte” ( Exodul 25, 40 ).

    Mai tarziu, dupa statornicirea poporului Israel in Tara Promisa, cand se punea problema construirii unui templu maret ca centru al inchinarii pentru natiunea iudaica, Dumnezeu nu a lasat nici de data aceasta planurile templului la bunul plac al imaginatiei omului. Cand regele David, aflat pe patul de moarte, i-a transmis urmasului sau la tron, Solomon, insarcinarea construirii templului, i-a dat si planurile de constructie cu toate amanuntele lui.

    Insa planurile viitorului templu nu erau facute de oameni, ci fusesera transmise de Insusi Dumnezeu, intr-o maniera care ne da de gandit, aratandu-ne cat de important era pentru Dumnezeu acest proiect: “Toate acestea”, a zis David, “toate lucrarile izvodului acestuia  ( planurile ), mi le-a facut cunoscut Domnul, insemnandu-le in scris cu mana Lui” ( 1 Cronici 28,19 ).

    Biblia ne vorbeste despre un singur lucru care ne-a fost transmis pe aceeasi cale: Decalogul, Legea morala a Celor Zece Porunci. Si in acest caz, Dumnezeu a ales ca sa scrie cu propria Sa mana enuntul Legii ( Exodul 31,18; 32, 15.16; 34,1.28; Deuteronomul 4,13; 10, 1-4 ).

    Este paradoxal si de neinteles cum un subiect caruia Dumnezeu i-a acordat o importanta atat de mare, incat a transmis instructiunile construirii templului scriindu-le cu propria Sa mana, este astazi neglijat si contestat de majoritatea bisericilor crestine.

    Este bine stiut de crestini ca, dupa inaltarea Sa la cer, Mantuitorul Si-a inceput lucrarea de mijlocire in favoarea neamului omenesc, in virtutea propriului sange varsat pe Golgota. In general , la intrebarea: Unde savarseste Iisus lucrarea Sa de mijlocire ? se raspunde scurt si evaziv: “La dreapta Tatalui”. Dar cum numeste Biblia acel loc de la dreapta lui Dumnezeu in care Mantuitorul oficiaza aceasta lucrare pentru om ?

    Iata de ce cred in existenta unui Sanctuar ceresc, iar motivele care stau la baza acestei credinte ( o credinta nepopulara in mediile crestine ) sunt urmatoarele:

    1) In derularea Planului de Mantuire nu exista rupturi si discontinuitati. Daca prin jertfa Domnului Christos rolul sanctuarului pamantesc s-a incheiat, altceva asemanator trebuia sa-i ia locul, acest “altceva” fiind mult mai maret si desavarsit, pe masura Celui care urma sa oficieze lucrarea de mijlocire in el.

         Scriindu-le credinciosilor evrei despre lucrarea preotilor din templul pamantesc, apostolul Pavel afirma ca “ei fac o slujba care este chipul si umbra lucrurilor ceresti” ( Evrei 8,5 ). Asadar, tot ce se intampla in sanctuarul pamantesc ( tabernacolul din pustie sau templul de mai tarziu ) era o oglindire a unei realitati ceresti infinit mai mareata. Ca sa intareasca afirmatia lui, Pavel reaminteste porunca data de Dumnezeu lui Moise: “Vezi, sa faci totul dupa chipul care ti s-a aratat pe munte” ( Exodul 25,40; Evrei 8,5 up. ).

    Mai mult decat atat, acelasi apostol, scriindu-le credinciosilor din Colose, afirma ca toate preceptele si randuielile din Vechiul Testament legate de anumite sarbatori , de mancaruri si bauturi, precum si de sabatele ceremoniale erau “umbra lucrurilor viitoare” ( Coloseni 2,17 ).

    Daca tot ceea ce se intampla in sanctuarul pamantesc era o “umbra” a unor lucruri viitoare, ceresti, care sunt acele realitati prezente la care face referire apostolul ? Este evident ca “umbra” si realitatea trebuie sa fie de aceeasi natura. Un om nu poate lasa o umbra de copac si nici invers. Un om lasa in urma sa o umbra tot de om.

    Daca sanctuarul pamantesc cu tot ce se petrecea in el reprezenta o “umbra” a unei realitati viitoare, ceresti, atunci realitatea trebuie sa fie de aceeasi natura, insa mult mai mareata si mai plina de slava. Si aceasta realitate mai plina de slava decat sanctuarul pamanetsc nu poate fi alta decat Sanctuarul ceresc.

    2) Apostolul Pavel dedica un spatiu insemnat in Epistola sa catre Evrei lucrarii de mijlocire a Domnului Christos, inceputa dupa inaltarea Sa la cer. El afirma ca “punctul cel mai insemnat al celor spuse este ca avem un Mare Preot care S-a asezat la dreapta scaunului de domnie al maririi, in ceruri” ( Evrei 8,1 ).

    Dar cum se numeste acest loc, numit de Pavel:“la dreapta scaunului de domnie al maririi” ? Tot el identifica acest loc: “ca slujitor al Locului prea sfant si al adevaratului cort ( templu, sanctuar ) care a fost ridicat nu de om, ci de Domnul” ( Evrei 8, 2 ). Despre acest “Loc prea sfant” si “cort ridicat nu de om, ci de Domnul”, apostolul Pavel aminteste de mai multe ori in aceeasi epistola.

    Despre acest “cort” ceresc el spune ca , atata vreme cat statea in picioare “cortul” dintai,   ( tabernacolul, templul pamantesc), deci pana la jertfa de pe Golgota, drumul nu era deschis spre el ( Evrei 9,8 ). Asadar, jertfa Mantuitorului a fost cea care a deschis drumul spre inaugurarea oficiala a Sanctuarului ceresc, in care El Isi continua lucrarea de mijlocire in favoarea omului pacatos.

    Despre acest Sanctuar ceresc, acelasi apostol afirma ca, dupa inaltarea Sa, Mantuitorul “a intrat odata pentru totdeauna in Locul prea sfant, nu cu sange de tapi si de vitei, ci cu Insusi sangele Sau, dupa ce a capatat o rascumparare vesnica” ( Evrei 9,12 ). Un studiu amanuntit al capitolelor 8, 9 si 10 al Epistolei catre Evrei ne va ajuta sa intelegem ca, dupa inaltarea Sa, Mantuitorul a intrat intr-un Locas ceresc special destinat lucrarii Sale de mijlocire. Si acest Locas  nu poate fi altul decat Sanctuarul ceresc.

    3) Sanctuarul ceresc apare si in mult contestata profetie a lui Daniel din cap. 8 cu privire la “cornul cel mic”. Fara sa intram in detaliile acestei profetii ( vezi explicatia profetiilor lui Daniel ), pentru subiectul care ne intereseaza acum este relevant faptul ca Biblia vorbeste despre un Sfant Locas care va fi curatit in contextul unor evenimente tarzii din istoria crestinismului. Faptul ca acest “Sfant Locas” este cel ceresc si nu un eventual templu pamantesc, reiese din descrierea lucrarii facute de cornul cel mic: “S-a inaltat pana la ostirea cerurilor”, “s-a inaltat pana la capetenia ostirii, i-a smuls jetfa necurmata si i-a surpat locul locasului sau cel sfant” ( Daniel 8, 10.11 ).

    In contextul profetiei lui Daniel, “cornul cel mic” reprezinta acea putere politico-religioasa care a incercat ( si a si reusit in mare masura ) sa-I smulga Marelui nostru Preot, Iisus Christos, prerogativele Sale de singur Mijlocitor intre Dumnezeu si oameni. Pretentia unor preoti pamantesti de a ierta pacatele si de a se pozitiona ca mijlocitori in locul “singurului Mijlocitor intre Dumnezeu si oameni: Omul Iisus Christos” ( 1 Timotei 2,5 ) nu reprezinta decat o incercare de a-I smulge Domnului nostru jertfa Sa, singura care poate aduce ispasire, si de a surpa Templul ceresc in care Acesta Isi desfasoara lucrarea.

    Profetia biblica din Daniel 8,14, care ne trimite tarziu in istorie, prin derularea unei lungi perioade de timp ( cele 2300 de zile si nopti profetice= 2300 de ani reali ), ne vorbeste despre un Sfant Locas care urma sa fie curatit la finalul acestei perioade. De la distrugerea templului din Ierusalim, in anul 70 d.Chr., de catre armatele romane conduse de generalul Titus, un astfel de Locas nu a mai existat pe pamant. Contextul profetic ne trimite insa la realitatea cereasca, la Sfantul Locas ceresc, Templul in care Domnul Christos Isi desfasoara lucrarea de mijlocire dupa inaltarea Sa la cer.

    4) Probabil ca cel mai puternic argument in favoarea existentei unui Sanctuar ceresc prezent il ofera cartea Apocalipsei, scrisa spre sfarsitul primului secol crestin, la o data in care templul pamantesc nu mai exista.

    In profetia celor sapte trambite ( cap. 8, 9 si 11,15 ) , care ne prezinta o serie de evenimente din istoria lumii din perioada crestina, apare dintr-o data , descris chiar cu unele detalii ale sale, Templul ceresc:

    “Si Templul lui Dumnezeu, care este in cer, a fost deschis: si s-a vazut chivotul legamantului Sau, in Templul Sau” ( Apocalipsa 11,19 ).

    Aceasta aparitie neasteptata a Templului ceresc, continand originalul Legii sfinte a lui Dumnezeu ( Decalogul ), in contextul trambitei a saptea, care anunta sfarsitul istoriei pacatului si inceputul Imparatiei vesnice a lui Dumnezeu ( Apocalipsa 11,15 ) ar trebui sa le dea de gandit tuturor celor care contesta existenta unui Sanctuar ceresc.

    Pasajul biblic este cat se poate de clar si nu permite interpretari distorsionate. Daca credem ca Biblia este Cuvantul lui Dumnezeu, trebuie sa acceptam si acest adevar: exista un Sanctuar ceresc in care Domnul Christos mijloceste in favoarea omenirii.

    Ca sa pot nega acest adevar, ar trebui sa rup cateva pagini din Biblie… Lucru pe care nu-l voi face niciodata…

    Ioan 11,25.26: „Nu va muri niciodata”

    „Iisus i-a zis: „Eu sunt invierea si viata. Cine crede in Mine, chiar daca ar fi murit, va trai. Si oricine traieste si crede in Mine, nu va muri niciodata.”

         Observatie: Domnul nu a spus ca cel ce crede in El va continua sa traiasca si dupa moarte, ci ca, chiar daca va muri acel om, el va fi inviat si se va bucura de viata vesnica.

    Putin mai dificil este versetul 26, insa textul original ne ajuta sa-i intelegem sensul. El spune: „Cine crede in Mine nu va muri pentru totdeauna”, adica nu va avea parte de moartea a doua , vesnica.

    Iisus vorbea despre moartea a doua cand spunea: „nu va muri niciodata”. Apocalipsa 2:11 ne asigura ca biruitorul „nu va fi vatamat de a doua moarte„. Desi „oamenilor le este randuit sa moara o singura data” (Evrei 9:27), totusi cei care L-au primit pe Christos ca Mantuitor personal nu vor muri niciodata de vesnica moarte a doua.

    „Nu va muri niciodată”. Negaţia este puternic exprimată în textul grec (vezi la cap. 4,48). Referirea este aici clară la a doua moarte şi nu la încetarea vieţii care are loc la sfârşitul peregrinajului lor pământesc (vezi la cap. 10,28). Această experienţă de pe urmă este subînţeleasă în cap. 11,25 în expresia „chiar dacă ar fi murit”, care este mai bine redată, „chiar dacă ar muri”. A doua moarte este sinonimă cu expresia „pieri” din cap. 3,16. Cei care trăiesc şi cred în Isus vor fi eliberaţi din experienţa aceasta (Apocalipsa 20,6).”

    1 Petru 3,18-20: Duhurile din inchisoare 

    El a fost omorat in trup, dar a fost inviat in duh , in care S-a dus sa propovaduiasca duhurilor din inchisoare care fusesera razvratite odinioara…”

         Multi cred ca pasajul acesta vorbeste despre starea in care S-a aflat Iisus in rastimpul dintre moartea si invierea Sa, precum si lucrarea pe care a facut-o in aceasta perioada: a lucrat cu spiritele celor morti. Primejdia ascunsa in aceasta interpretare este sustinerea doctrinei unei a doua sanse la mantuire dupa moarte, ceea ce nu reprezinta o invatatura biblica.

    Cateva observatii:

    1) Domnul Christos a inviat in trup, nu in duh. Daca El ar fi inviat in duh, trupul ar fi trebuit sa ramana in mormant. Acesta insa a fost gasit gol. Toate dovezile scripturistice arata ca Domnul Iisus inviat se afla in trup ( Ioan 20,2.11-17. 24 ; 21,1). Expresia „a inviat in duh” este incorecta. Corect este sa citim: „a inviat prin Duhul”, asa cum traduce abatele Crampon in limba franceza:

    „El a fost omorat in carne, dar a revenit la viata prin Duhul. In acest Duh El S-a dus sa predice duhurilor intemnitate, celor ce in veacurile trecute fusesera rebeli…”

    2) Iisus Christos a inviat prin Duhul Sfant, asa cum afirma apostolul Pavel: „Si daca Duhul Celui ce a inviat pe Iisus dintre cei morti locuieste in voi, Cel ce a inviat pe Christos Iisus din morti va invia si trupurile voastre muritoare din pricina Duhului Sau care locuieste in voi.” ( Romani 8,11 )

    3) Petru vorbeste in prima sa epistola despre lucrarea Duhului Sfant in timpurile Vechiului Testament ( 1 Petru 1,10.11 ). Domnul Christos Si-a condus poporul inca de la poarta Edenului, El lucrand si pe vremea lui Noe si a lui Moise. Acest lucru este intarit de afirmatiile apostolului Pavel: „Toti au baut aceeasi bautura duhovniceasca, pentru ca beau dintr-o stanca duhovniceasca ce venea dupa ei; si stanca era Christos.” ( 1 Corinteni 10,4 )

    4) Spiritele din inchisoare nu sunt fantome fara corp, ci oameni in sensul deplin al cuvantului, ca si cei opt oameni salvati in arca lui Noe. In limbajul curent si noi folosim adesea expresii ca: „spirite agitate”, „un spirit mare”, un spirit generos”, etc, fara sa intelegem prin aceasta ca e vorba de fantome, ci de oameni reali.

    Apostolul Petru vrea sa ne arate ca Evanghelia a fost predicata si antedeluvienilor, dar spiritul lor s-a impotrivit influentei Duhului Sfant pentru a fi condusi in directia cea buna. De aceea, ei au ramas, din punct de vedere spiritual, robi ai pacatelor lor. Inchisoarea de care aminteste Petru este cea a pacatului si necredintei ( vezi Ioan 8,32-36; Luca 4,18 )

    Odata mantuit inseamna pentru totdeauna mantuit ?

         Una din cele mai frumoase promisiuni ale Domnului Christos este cea relatata in  Ioan 10, 27.28:  ” Oile Mele asculta glasul Meu; Eu le cunosc si ele vin dupa Mine. Eu le dau viata vesnică, în veac nu vor pieri si nimeni nu le va smulge din mâna Mea”.

         Ce poate fi mai frumos decat asigurarea data de Insusi Fiul lui Dumnezeu,Izvorul vietii, ca vom avea viata vesnica, vom fi scutiti de moartea a doua si vom fi ocrotiti de mana Sa ? Mai mult decat atat, fagaduinta vietii vesnice este facuta la prezent, nu la viitor: „Eu le dau viata vesnica”, nu „Eu le voi da viata vesnica”. Ceea ce inseamna ca darul vietii vesnice il putem avea chiar aici si acum.

         Unii comentatori, insa, au abuzat de sensul real al promisiunii Mantuitorului si au gasit in ultima parte a ei un temei pentru sustinearea unei doctrine foarte atragatoare, dar in acelasi timp nebiblica. Este vorba de invatatura conform careia cel care si-a consacrat odata viata lui Dumnezeu, incheind legamantul botezului, nu mai are cum sa se piarda, indiferent de cursul vietii lui. Sau, cu alte cuvinte: „Odata mantuit inseamna pentru totdeauna mantuit !?”

         Privita prin prisma intregii Scripturi, aceasta invatatura, care circula printre crestinii evanghelici, nu este altceva decat o „nadejde inselatoare” ( Ieremia 7,4 ), menita sa adoarma constiinta si vigilenta celui care este angrenat in teribila „lupta a credintei”, de care aminteste apostolul Pavel ( 1 Timotei 6,12 ).

         O regula elementara a interpretarii unui text biblic este aceea ca el trebuie inteles in contextul imediat si cel general al intregii Scripturi. Biblia nu se contrazice in afirmatiile ei. Daca exista aparente contraziceri, ele sunt doar in mintea celor care nu respecta aceasta regula elementara de interpretare.

         Revenind la promisiunea Domnului Christos: „Nimeni nu le va smulge din mana Mea” si la interpretarea data ei de unii comentatori, in sensul ca odata ce un om a fost mantuit, el nu-si va mai putea pierde niciodata aceasta mantuire, este important ce spune Biblia in alte pasaje ale ei. Dupa cum traseul corect pe un munte trebuie sa treaca prin toate marcajele, nu doar prin unele, la fel adevarul trebuie sa treaca, asemenea unui fir rosu, prin toate textele si pasajele biblice.

         Asadar, un om care si-a consacrat odata viata lui Dumnezeu si a incheiat legamantul botezului  se mai poate pierde ? Exista pentru un astfel de om riscul de a nu ajunge la tinta ? Este posibil ca el sa rateze mantuirea si viata vesnica promisa ? Ce spune Biblia in aceasta privinta ?

    Raspunsul Scripturii la toate aceste intrebari este unul singur: Da ! Un om care si-a consacrat viata lui Dumnezeu poate rata mantuirea. Si aceasta nu din cauza lui Dumnezeu, ci din cauza omului. Fisura care provoaca esecul mantuirii unor astfel de oameni nu se afla nici in Planul de Mantuire, nici in implinirea promisiunilor lui Dumnezeu, nici in puterea sau vointa lui Dumnezeu de a mantui, ci in propria vointa a omului care il conduce la alegeri gresite.

    Voi prezenta mai jos cateva argumente biblice care contrazic doctrina mantuirii neconditionate:

    1) In predica Mantuitorului redata de Matei in cap. 24, El afirma: ” Cine va rabda pana la sfarsit va fi mantuit” ( Mat. 24:13 ). Ce se subintelege din afirmatia Domnului ? Un fapt evident: Unii vor rabda pana la sfarsitul timpului de har si vor fi biruitori,  in timp ce altii nu vor rabda, pierzand lupta credintei si, in mod natural, si mantuirea.

    Daca Mantuitorul ar fi spus: „Si cel care va rabda si cel care nu va putea sa rabde pana la sfarsit , toti vor fi mantuiti”, atunci intr-adevar, doctrina amintita mai sus ar avea temei. Insa Domnul a spus cu totul altceva, tragand prin aceasta un semnal de alarma cu privire la pericolul ca unii crestini sa-si piarda mantuirea, desi au avut cele mai sincere intentii.

    2) Apostolul Pavel le scrie credinciosilor din Corint: „Va fac cunoscut, fratilor, Evanghelia pe care v-am propovaduit-o, pe care ati primit-o, in care ati ramas si prin care sunteti mantuiti, daca o tineti asa dupa cum v-am propovaduit-o; altfel, degeaba ati crezut.” ( 1 Corinteni 15,1.2 )

    Se poate crede „degeaba” ? Se poate boteza cineva „degeaba” ? Din nefericire, se poate. Iar apostolul Pavel explica si de ce este posibil lucrul acesta: atunci cand invatatura Evangheliei nu este pastrata pana la sfarsit in toata curatia ei. Abaterea de la ceea ce odata am acceptat ca fiind adevarul lui Dumnezeu ne poate duce pe oricare dintre noi pe linia moarta a nemantuirii.

    3) Apostolul Petru ne invata ca intotdeauna este posibil sa ne intoarcem la vechea viata de pacat, fapt care va duce la stergerea numelui nostru din cartea vietii, fiind pierduti pentru vesnicie. Despre astfel de oameni, el scrie: „In adevar, daca dupa ce au scapat de intinaciunile lumii, prin cunoasterea Domnului si Mantuitorului nostru Iisus Christos, se incurca iarasi si sunt biruiti de ele, starea lor de pe urma se face mai rea decat cea dintai. Ar fi fost mai bine pentru ei sa nu fi cunoscut calea neprihanirii decat, dupa ce au cunoscut-o, sa se intoarca de la porunca sfanta care le fusese data. Cu ei s-a intamplat ce spune zicala: „Cainele s-a intors la ce varsase” si „scroafa spalata s-a intors sa se tavaleasca iarasi in mocirla.” ( 2 Petru 2, 20-22 )

    4) In solia Martorului credincios catre Biserica din Sardes, exista o fagaduinta pretioasa: „Cel ce va birui va fi imbracat astfel in haine albe. Nu-i voi sterge nicidecum numele din cartea vietii si voi marturisi numele lui inaintea Tatalui Meu si inaintea ingerilor Lui.” ( Apocalipsa 3,5 )

    Cartea vietii este raportul exact al numelor tuturor celor care au luat asupra lor Numele lui Christos si s-au consacrat in slujba Lui ( Luca 10,20; Exodul 32, 32.33 ). Care este semnificatia promisiunii Domnului: „Nu-i voi sterge nicidecum numele din cartea vietii”? Aluzia este clara: unele nume vor fi sterse, chiar daca odata, candva, acei oameni s-au consacrat slujirii Mantuitorului si au intrat in legamant cu El.

    5) Cu ocazia pacatuirii poporului care se inchinase vitelului de aur, Moise a mijlocit in rugaciune, cerandu-I lui Dumnezeu sa ierte poporl. Iata un fragment din dialogul dintre Moise si Dumnezeu, in care acesta cere: „Iarta-le acum pacatul ! Daca nu, atunci sterge-ma din cartea Ta pe care ai scris-o !” Domnul a zis lui Moise: „Pe cel ce a pacatuit impotriva Mea, pe acela ii voi sterge din cartea Mea.”( Exodul 32,32.33 )

    Scrierea numelui unei persoane in cartea vietii si ramanerea acelui nume in aceasta carte este echivalentul mantuirii. Insa aici nu vorbim despre lucruri ireversibile. Un nume scris in cartea vietii poate fi sters, daca cel in cauza alege un alt mod de viata, instrainandu-se de Dumnezeu. Iar stergerea unui nume nu inseamna altceva decat pierderea mantuirii. Este tragic, dar adevarat. Biblia nu ne maguleste lasandu-ne sa traim nutrind „nadejdi inselatoare”.

    6) In prima sa Epistola catre corinteni, Pavel face o declaratie cu atat mai tulburatoare cu cat ea ii apartine celui mai eficient dintre apostolii Domnului: „Ci ma port aspru cu trupul meu si-l tin in stapanire, ca nu cumva, dupa ce am propovaduit altora, eu insumi sa fiu lepadat” ( 1 Corinteni 9,27 ).

    Este posibil ca cel mai mare dintre apostoli sa ia in calcul si posibilitatea lepadarii sale, a pierderii mantuirii ? Iata ca Pavel este cat se poate de realist. El a inteles ca mantuirea este un dar divin care se poate pierde. Si aceasta nu din cauza lui Dumnezeu, ci din cauza inconsecventei omului. Cuvantul pe care il foloseste Pavel în 1 Cor. 9,27 pentru ” a fi lepădat ” este acelasi cu cel folosit in Ieremia 6,30 pentru aceia care vor avea parte de moartea a doua la sfarsitul acestei lumi.

    7) Prin profetul Ezechiel, Dumnezeu Insusi ne transmite o avertizare solemna cu privire la falsa siguranta pe care o manifesta unii oameni in privinta mantuirii lor, indiferent de viata pe care o traiesc: „ Cand zic celui neprihanit ca va trai negresit, daca se incrde in neprihanirea lui si savarseste nelegiuirea, atunci toata neprihanirea lui se va uita si el va muri din pricina nelegiuirii pe care a savarsit-o.” ( Ezechiel 33, 13 ). Fara comentarii…

    8 ) Binecunoscutul pasaj biblic din Evrei 6,4-6, care a adus neliniste in sufletele multor crestini care au prieteni sau rude cazute de la credinta, este un alt argument ca, atata timp cat ne aflam in natura umana decazuta, mantuirea este un dar ce se poate pierde.

    „Caci cei ce au fost luminati odata si au gustat darul ceresc si s-au facut partasi Duhului Sfant, si au gustat Cuvantul cel bun al lui Dumnezeu si puterile veacului viitor, si care totusi au cazut, este cu neputinta sa fie innoiti iarasi si adusi la pocainta, fiindca ei rastignesc din nou pentru ei pe Fiul lui Dumnezeu si-L dau sa fie batjocorit.”

    9) In cele doua epistole pe care le-a trimis mai tanarului sau colaborator, Timotei, apostolul Pavel vorbeste despre „lupta credintei”.

    „M-am luptat lupta cea buna, mi-am ispravit alergarea, am pazit credinta” ( 2 Timotei 4,7 )

    „Lupta-te lupta cea buna a credintei; apuca viata vesnica la care ai fost chemat si pentru care ai facut acea frumoasa marturisire inaintea nultor martori” ( 1 Timotei 6, 12 )

    Oare de ce foloseste apostolul expresia „lupta credintei” daca un om mantuit nu isi mai poate pierde niciodata mantuirea ? Orice lupta are doua alternative: biruinta sau infrangere. Pe plan spiritual, lupta credintei nu poate avea decat doua finaluri: ori mantuire pentru cei biruitori, ori nemantuire pentru cei infranti.

    10) Cu putin timp inainte de rastignire, Mantuitorul i-a indemnat pe ucenicii Sai: „Vegheati si rugati-va , ca sa nu cadeti in ispita; duhul , in adevar, este plin de ravna, dar carnea este neputincioasa” ( Matei 2, 41 ). Ce rost ar fi avut acest indemn, daca mantuirea, odata primita, nu s-ar mai putea pierde niciodata ? Ce rost ar mai avea vegherea si rugaciunea in acest caz ?

    Daca Insusi Domnul ii avertizeaza pe cei mai apropiati ucenici ai Sai de posibilitatea caderii in ispita, oare acest lucru nu ar trebui sa dea de gandit celor care sustin falsa doctrina a mantuirii neconditionate ?

    Daca asa stau lucrurile in privinta mantuirii, daca ea este un dar care se poate pierde pe parcursul vietii, atunci ce a vrut sa spuna Mantuitorul cand a afirmat: „Nimeni nu le va smulge din mana Mea” ? Raspunsul cel mai clar l-am gasit in Comentariile Biblice AZS:

    „Nimeni”. [„Nici un om”, KJV]. Literal, „nimeni”, inclusiv Satana. Există numai o cale pe care oile pot fi smulse din mâna păstorului, şi anume prin propria lor alegere de bunăvoie. Când oile se depărtează, ele fac lucrul acesta de bunăvoie şi n-au de învinuit pe nimeni altul decât pe sine. Ele nu-l pot învinui pe Satana de dezertarea lor, căci deşi el poate ademeni, nu-i poate constrânge pe oameni să apostazieze . Versetul acesta nu dă suport presupunerii fatale că un om odată mântuit este cu neputinţă pentru el să fie pierdut. Nu există nimic care să împiedice oile să se răzleţească de sub grija păstorului dacă ele aleg să facă aşa ceva.”

    „Astfel dar, prea iubitilor, dupa cum totdeauna ati fost ascultatori, duceti pana la capat mantuirea voastra, cu frica si cutremur…” ( Filipeni 2,12 )

    Este Sabatul zilei a saptea o “umbra a lucrurilor viitoare?”

    Pasajul biblic din Coloseni 2,16.17 a fost intotdeauna folosit de antisabatarieni ca fiind un argument impotriva obligativitatii crestinilor de a respecta Sabatul saptamanal:

    “Nimeni dar sa nu va judece cu privire la o mancare sau bautura sau cu privire la o zi de sarbatoare, cu privire la o luna noua sau cu privire la o zi de sabat, care sunt umbra lucrurilor viitoare, dar trupul este al lui Christos.”

    Parafrazand aceste doua versete in lumina interpretarii generale care li se da, ele ar suna astfel: “Nimeni nu are dreptul sa va judece pe voi daca mai respectati sau nu vechile legi cu privire la mancaruri , sarbatori sau sabate. Ele sunt doar “umbre”. Noi umblam acum nu dupa “umbre”, ci dupa realitati.” Oare aceasta a intentionat  sa ne transmita apostolul Pavel in cele doua versete ?

    O prima idee care se desprinde din pasajul citat este legata de judecata omeneasca. “Nimeni sa nu va judece” este un apel la renuntarea tendintei de a ne judeca semenii in legatura cu probleme de constiinta. Pentru astfel de probleme exista un singur judecator: Dumnezeu, singurul care cunoaste motivele ascunse ale inimii ( Psalm 139, 1-6.23.24 ).

    Noi, oamenii, ar trebui sa renuntam de a-i judeca pe semenii nostri, cel putin din acest motiv: nu le putem cunoaste inima. De aceea, Domnul Christos ne indemna: “Nu judecati, ca sa nu fiti judecati. Caci cu ce judecata judecati, veti fi judecati si cu ce masura masurati, vi se va masura” ( Matei 7, 1.2 ), iar apostolul Pavel le scrie corintenilor ca “omul duhovnicesc, el insusi nu poate fi judecat de nimeni” ( 1 Corinteni 2,15 up. ).

    Asadar, daca un om este convins in fiinta lui launtrica de faptul ca trebuie sa tina anumite sarbatori care tin de legea mozaica, e liber sa o faca. Daca el este convins ca trebuie sa respecte anumite reguli cu privire la mancare si bautura, e liber sa o faca. Daca el este convins ca trebuie sa tina sabatele ceremoniale sau Sabatul zilei a saptea, e liber sa o faca. Oamenii nu au dreptul sa intervina si sa judece in problemele de constiinta ale semenilor lor. Doar Dumnezeu are acest drept.

    Din acest punct de vedere este inexplicabila si lipsita de orice fundament biblic ura si prigoana indreptata de unii “crestini” impotriva altor crestini pe baza deosebirilor in ce priveste modul in care au inteles sa se inchine lui Dumnezeu.

    In alta ordine de idei, este important sa intelegem la care legi face referire Pavel in enumerarea din pasajul din Coloseni 2,16.17. Este vorba de legile ceremoniale sau de Legea morala ? Intrebarea este justificata datorita prezentei termenului “sabat” in aceasta enumerare. Or stim ca sabatele serbate de poporul evreu, conform reglementarilor din Pentateuh, erau de doua feluri: sabate ceremoniale ( sapte la numar, enumerate in Leviticul cap. 23 ) si Sabatele saptamanale ( Sabatul zilei a saptea, la care face referire Porunca a patra a Decalogului in Exodul 20, 8-11).

    Antisabatarienii afirma ca pasajul din Coloseni 2,16.17 se refera la Sabatul saptamanal, concluzia lor fiind evidenta: Sabatul zilei a saptea nu mai trebuie tinut, fiind desfiintat prin jertfa lui Christos care “a sters zapisul cu poruncile Lui care statea impotriva noastra si ne era protivnic, pironindu-l pe cruce” ( Coloseni 2,14 ). Numai ca toate argumentele lingvistice, precum si contextul imediat si general al Scripturii, dovedesc faptul ca aici nu e vorba de Legea morala, ci de cea ceremoniala.

    Multi comentatori au identificat “zapisul cu poruncile Lui care statea impotriva noastra” cu cartea scrisa de Moise in care erau cuprinse toate prevederile legii ceremoniale. La baza acestei identificari se afla pasajul din Deuteronomul care spune: “Dupa ce a ispravit Moise in totul de scris intr-o carte cuvintele legii acesteia, a dat urmatoarea porunca levitilor care duceau chivotul legamantului Domnului: “Luati cartea aceasta a legii si puneti-o langa chivotul legamantului Domnului Dumnezeului vostru, ca sa fie acolo ca martora impotriva ta” ( Deuteronom 31,24-26 ).

    Asadar, este vorba de o “carte a legii” asezata langa chivotul Legii si care statea “impotriva noastra” ( a celor care calcau reglementarile ei ). Pasajul din Deuteronom vorbeste despre doua legi: una morala, scrisa de Dumnezeu Insusi pe cele doua table de piatra si asezata in interiorul chivotului si una ceremoniala, scrisa de Moise intr-o carte care a fost asezata langa chivot.

    Cele doua legi cuprind  reglementari cu privire la doua feluri de sabate: cel saptamanal ( Sabatul zilei a saptea ), care face obiectul Poruncii a patra din Decalog si sabatele ceremoniale, reglementate de legea mozaica.

    Termenul “Sabat” ( “Shabbat” in ebraica si “sabbaton” in greaca ) apare de 180 de ori in Biblie. In circa 85% din cazuri, termenul se refera la Sabatul saptamanal si doar in 15% din cazuri el se refera la sabatele ceremoniale anuale ( Pastele, Rusaliile, Anul Nou, Ziua Ispasirii si Sarbatoarea Corturilor – vezi Leviticul cap. 23 ).

    Enumerarea pe care o face apostolul Pavel in Coloseni 2,16.17 este o referire evidenta la prevederile legii mozaice, nu la Legea morala ( Decalog ). De aceea, consecventa ne obliga sa interpretam expresia “o zi de sabat” din aceasta enumerare ca referindu-se nu la Sabatele saptamanale, ci la cele anuale, ceremoniale.

    Daca acceptam ca sabatele la care face referire Pavel in Coloseni 2,16.17 sunt cele ceremoniale, se ridica intrebarea: in ce sens sunt ele “o umbra a lucrurilor viitoare”? Raspunsul se afla in semnificatia pe care o aveau marile sarbatori anuale evreiesti. O parte din ele simbolizau evenimente legate de prima venire a Domnului Christos ( Pastele, snopul primelor roade, Rusaliile ), in timp ce altele priveau in viitor, spre finalul Planului de Mantuire ( Ziua Ispasirii, Anul Nou, Sarbatoarea Corturilor ). Din acest punct de vedere, sabatele ceremoniale reprezentau o adevarata “umbra” ,fiind niste simboluri sau tipuri ale unor anti-tipuri sau realitati ce apartin viitorului.

    Daca sabatele ceremoniale sunt “umbre” ale unor realitati viitoare, Sabatul saptamanal poate fi considerat si el o astfel de “umbra” ? Raspunsul poate fi si Da si Nu. Da, deoarece daca Sabatul este sarbatorit in spiritul lui adevarat, conform planului si intentiei Creatorului, atunci el poate fi o pregustare ( “umbra” ) a odihnei mantuirii pe care o vor experimenta cei mantuiti, dupa cum este scris:

    “Daca iti vei opri piciorul in ziua Sabatului ca sa nu-ti faci gusturile tale in ziua Mea cea sfanta; daca Sabatul va fi desfatarea ta, ca sa sfintesti pe Domnul, slavindu-l, si daca-l vei cinsti, neurmand caile tale, neindeletnicindu-te cu treburile tale si nedandu-te la flecarii, atunci te vei putea desfata in Domnul si Eu te voi sui pe inaltimile tarii, te voi face sa te bucuri de mostenirea tatalui tau Iacov; caci gura Domnului a vorbit” ( Isaia 58, 13.14 ).

    In sensul acesta, este de dorit ca Sabatul zilei a saptea sa fie “o umbra a lucrurilor viitoare”. Pe de alta parte, raspunsul la intrebarea de mai sus poate fi si Nu. Sabatul zilei a saptea nu este “o umbra a lucrurilor viitoare”, ci un memorial al lucrurilor trecute: Memorialul Creatiei. Un memorial priveste intotdeauna inapoi, nu inainte.

    Dupa cum ziua de nastere a unei persoane nu poate fi schimbata, fiind un memorial al unui eveniment apartinand trecutului, la fel nici Sabatul zilei a saptea nu poate fi desfiintat, el reamintindu-ne permanent de actul unic si irepetabil al Creatiei, de originea noastra si a vietii pe pamant, de Dumnezeu, Creatorul cerului si al pamantului.

    1 Samuel 28: Saul la vrajitoarea din En-Dor

    Intamplarea relatata in 1 Samuel cap. 28 este folosita de unii crestini pentru a sustine teoria nemuririi sufletului. Profetul Samuel, mort la acea data, este chemat de vrajitoarea din En-Dor, iar el se arata sub forma unui spirit, comunicand un mesaj imparatului Saul. Daca spiritul care i s-a aratat vrajitoarei si care a transmis mesajul catre Saul a fost intr-adevar cel al lui Samuel, s-ar ridica cateva probleme majore:

    1) Pe tot parcursul Vechiului Testament, Dumnezeu a interzis consultarea magicienilor, a vrajitorilor si a celor care cheama duhurile mortilor ( Deuteronom 18, 9-13 ). Ar fi putut Dumnezeu sa calce El Insusi o porunca pe care o daduse omului ?

    2) In 1 Samuel 28,6 ni se spune ca Saul L-a intrebat pe Domnul si Acesta nu i-a raspuns nici prin vise, nici prin Urim si Tumim, nici prin proroci. Daca Dumnezeu nu i-a raspuns in niciun fel, cum ar fi putut El sa-i raspunda pe o cale pe care chiar El o interzisese ?

    3) Ar fi avut vrajitoarea putere sa cheme un mort si-l sa-l faca sa -i spuna lui Saul ceea ce Dumnezeu refuzase sa-i transmita ?

    4) Putea Samuel, profetul lui Dumnezeu, sa stea la discretia unei vrajitoare care calca fatis Legea divina ?

    5) Vrajitoarea afirma ca vede „o fiinta dumnezeiasca ce se ridica din pamant”. Daca ar fi adevarat ca exista o lume dincolo de mormant, atunci Samuel ar trebuit sa vina din cer, nu din pamant.

    6) Din relatarea biblica reiese clar ca Saul nu a vazut „fiinta dumnezeiasca”, ci doar a ascultat descrierea facuta acesteia de catre vrajitoare.

    In concluzie, in Pilda bogatului si saracului Lazar avem prima relatare biblica a unei  sedinte spiritiste.

         „Ar fi contrar oricărui principiu de dreptate să ne închipuim că autoritatea divină să dea voie unei necromante să cheme pe Samuel din locul lui de odihnă. A crede că Dumnezeu, care a pus necromanţia sub interdicţie (Deuteronom 18,10-12), avea să cedeze cererii unui medium şi să tulbure pe sfântul Său, Samuel, care dormea, ar fi întru totul de neconceput. Dar, după cum Satana a avut puterea să apară în faţa lui Isus în pustie ca un înger de lumină, tot aşa el sau agenţii lui puteau, dacă le era îngăduit, să-l personifice pe Samuel, să-i imite atât vocea, cât şi figura. Diavolul a folosit această ocazie ca să-şi bată joc de Saul prin ironia sorţii lui. Tocmai bărbatul care îi persecutase pe exponenţii acestei practici oculte era acum îngenunchiat înaintea acelei puteri, cerând ajutor.”   

    Ce spune Biblia despre… boala si vindecare

    Fie ca vorbim de trup, fie ca ne gandim la suflet, boala si suferinta sunt elemente inerente ale existentei umane. Nimeni nu este scutit de ele: nici credinciosii, nici necredinciosii, caci nimeni nu traieste sub un clopot de sticla care sa-l fereasca de consecintele nedorite ale pacatului. Cu totii traim in aceeasi atmosfera infectata de pacat si cu totii suportam consecintele lui.

    Boala si suferinta nu au existat in Edenul pe care l-au pierdut primii nostri parinti si nu vor exista nici in Edenul celor mantuiti. Acum insa, fie mai curand, fie mai tarziu, cu totii ne confruntam cu astfel de probleme.

    Biblia are multe de spus cu privire la boala, suferinta si vindecare:

    1) Ascultarea de Legea lui Dumnezeu ne fereste de o multime de boli si suferinte. Insusi Dumnezeu ne garanteaza acest lucru:

         “El a zis: “Daca vei asculta cu luare aminte glasul Domnului Dumnezeului tau, daca vei face ce este bine inaintea Lui, daca vei asculta de poruncile Lui si daca vei pazi toate legile Lui, nu te voi lovi cu niciuna din bolile cu care am lovit pe egipteni; caci Eu sunt Domnul care te vindeca” ( Exodul 15,26 ).

    “Voi sa slujiti Domnului Dumnezeului vostru si El va va binecuvanta painea si apele si voi departa boala din mijlocul tau” ( Exodul 23,25 ).

     2) Vindecarea vine de la Dumnezeu. Chiar daca El se foloseste de oameni si de stiinta medicala in acest sens, in final izvorul vindecarii este doar El.

         “Vindeca-ma, Tu, Doamne, si voi fi vindecat; mantuieste-ma Tu si voi fi mantuit, caci Tu este slava mea !” ( Ieremia 17,14 )

         3) Iisus are si puterea si placerea de a vindeca oamenii bolnavi.

         “Iisus strabatea toata Galilea, invatand pe norod in sinagogi, propovaduind Evanghelia Imparatiei si tamaduind orice boala si orice neputinta care era in norod. I S-a dus vestea in toata Siria si aduceau la El pe toti cei ce sufereau de felurite boli si chinuri: pe cei indraciti, pe cei lunatici si pe cei slabanogi; si El ii vindeca “ ( Matei 4, 23.24 ).

    4) Cei care doresc vindecarea au la indemana doua mijloace puternice si eficiente: rugaciunea fierbinte si credinta. Folosite cu intelepciune, ele vor putea readuce pacea si armonia atat in trup, cat si in suflet. Apostolul Iacov ne ofera o solutie eficienta:

    Este vreunul printre voi bolnav ? Sa cheme pe prezbiterii Bisericii si sa se roage pentru el, dupa ce-l vor unge cu untdelemn in Numele Domnului. Rugaciunea facuta cu credinta va mantui pe cel bolnav si Domnul il va insanatosi; si daca a facut pacate, ii vor fi iertate. Marturisiti-va unii altora pacatele si rugati-va unii pentru altii ca sa fiti vindecati. Mare putere are rugaciunea fierbinte a celui neprihanit” ( Iacov 5, 14-16 ).

    5) Pe Noul Pamant, in viata cea noua si vesnica, pregatita de Dumnezeu pentru cei mantuiti, nu va mai exista nici boala, nici suferinta. Cartea Apocalipsei, care este o fereastra spre cer si spre lumea de dincolo de istorie, ne garanteaza acest lucru:

    “El ( Dumnezeu ) va sterge orice lacrima din ochii lor. Si moartea nu va mai fi. Nu va mai fi nici tanguire, nici tipat, nici durere, pentru ca lucrurile dintai au trecut” ( Apocalipsa 21,4 )

Filipeni 1,21.23: „As dori sa ma mut…”

 

„Caci pentru mine a trai este Christos si a muri este un castig… Sunt strans din doua parti: as dori sa ma mut si sa fiu impreuna cu Christos, caci ar fi cu mult mai bine.”

     Biblia nu se contrazice pe sine. In aceste versete Pavel nu spune altceva decat ce le-a spus credinciosilor din Tesalonic ( 1 Tesaloniceni 4, 16.17 ), cand  scrie despre revenirea Domnului si invierea celor drepti, urmata de rapirea in vazduh ( mutarea ), sau decat ce le-a scris corintenilor  ( 1 Corinteni 15 ), cand vorbeste despre inviere si transformarea trupurilor muritoare in trupuri nemuritoare.

Foarte important pentru intelegerea sensului corect al pasajului amintit este un cuvant pe care apostolul Pavel i-l adreseaza lui Timotei: „M-am luptat lupta cea buna, mi-am ispravit alergarea, am pazit credinta. De acum ma asteapta cununa neprihanirii pe care mi-o va da in ziua aceea Domnul, Judecatorul cel drept. Si nu numai mie, ci tuturor celor ce vor fi iubit venirea Lui.” ( 2 Timotei 4,7.8 )

Este evident ca Pavel nu se astepta la o rasplata imediat dupa moarte, ci „in ziua aceea” pe care el o identifica cu ziua revenirii lui Christos. Moartea insemna pentru el o eliberare de suferintele fizice, de inchisoarea romana si de ispitirile lui Satana. Moartea insemna pentru el un castig, tinand seama ca in moarte nu exista timp, iar pana in clipa invierii nu mai era decat o clipa.

„ Pavel nu face aici o expunere doctrinală cu privire la ceea ce se întâmplă la moarte. El arată că „dorinţa” sa este să părăsească viaţa aceasta chinuită şi să fie unit cu Hristos, fără să facă referire la vreun interval de timp care ar putea avea loc între aceste două evenimente. Cu toată tăria firii sale înflăcărate, el dorea să trăiască împreună cu Acela pe care Îl servise atât de credincios. Nădejdea lui era părtăşia cu Isus de-a lungul vieţii viitoare. Creştinii zeloşi din toate veacurile au avut acelaşi dor, fără să aştepte neapărat să ajungă înaintea Mântuitorului îndată ce mureau. Aceste cuvintele ale lui Pavel trebuie înţelese împreună cu celelalte declaraţii asemănătoare, în care arată clar că moartea este ca un somn (vezi comentariul de la 1 Corinteni 15,51; 1 Tesaloniceni 4,13–15; vezi şi comentariul de la Marcu 5,29; Ioan 11,11). Deoarece morţii nu ştiu nimic şi nu îşi dau seama de trecerea timpului, cel decedat va avea impresia că dimineaţa învierii are loc imediat după moartea sa.” ( Comentarii biblice AZS )

 

 

 

 

Adauga un comentariu

You must be logged in to post a comment.