“După câte am văzut eu, numai cei ce ară fărădelegea şi samănă nelegiuirea îi seceră roadele!” (Iov.4/8), pentru că pun în ţarina inimii seminţe de buruieni-minciuni, dezmăţ, bârfe, certuri, curvii, libertinism, beţii, necredinţă, răutăţi, invidii, învăţături toxice, idolatre şi alte seminţe demonice, adunând recolte devastatoare… “Fiindcă au sămănat vânt, vor secera furtună…” (Osea 8/7) Cât mai este Har, să ne întoarcem de pe căile păcătuirii, pentru că plata păcatului este moartea; Prin pocăinţa Cristică să ne cerem iertare şi, prin naşterea din nou, să ne facem Una, (nu cu ea-1 Ioan 2/15-17) ci, cu Duhul Său, trimis ca să ne ajute… “Nu vă înşelaţi: Dumnezeu nu Se lasă să fie batjocorit.” Ce samănă omul, aceea va şi secera. Cine samănă în firea lui pământească, va secera din firea pământească putrezirea; dar cine samănă în Duhul, va secera din Duhul viaţa vecinică.” (Gal.6/7-8); Dacă nu ne lepădăm de sine (Luca 9/23-27), de satan, de recolta lui-de mândrie, neascultare, boli, ură, necredinţă, invidie, răutate şi de alte roade (NE) duhovniceşti (Rom. 1/18-32, Gal.6/19-21, 2 Tim.3/1-5) etc, vom avea timp să dăm socoteală toată veşnicia în… gheena pregătită pentru balaur cu şerpăria lui, căci falsa credinţă şi pocăinţă îşi arată roadele… “Fratele va da la moarte pe frate-său şi tatăl pe copilul lui; copiii se vor scula împotriva părinţilor lor şi -i vor omorî. Veţi fi urâţi de toţi pentru Numele Meu; dar cine va răbda până la sfârşit, va fi mântuit. Când veţi vedea, urâciunea pustiirii stând acolo unde nu se cade să fie. – Cine citeşte să înţeleagă-atunci cei ce vor fi în Iudea, să fugă la munţi.” (Marcu 13/12-14) Nu mai semănaţi gânduri fireşti, vorbe în vânt, planuri deşarte, învăţături şi fapte nedumnezeiesti, căci dăm faliment, cu tot cu satan, cum aflăm din Apocalipsa, cap. 20, căci… “Eu sunt Viţa, voi sunteţi mlădiţele. Cine rămâne în Mine şi în cine rămân Eu, aduce multă roadă; căci despărţiţi de Mine, nu puteţi face nimic.” (Ioan 15/5) Înainte de a căuta moartea, care va fugi de voi (Ap.9/6 şi Ap.6/15-16) “căutaţi mai întâi Împărăţia lui Dumnezeu şi neprihănirea Lui şi toate …” (Mat.6/33); Orice lucrăm, gândim, vorbim, memorăm, gesticulăm, să conlucrăm, să facem totul dimpreună cu Duhul Sfânt-Căpetenie, trimis ca să ne mângâie, să ne îmbărbăteze , pentru a birui în toate, căci numai dacă lucrăm prin mijlocirea lui Hristos şi dimpreună cu Duhul Sfânt, care face totul foarte bine (Gen.1/31) şi pentru veşnicie (Ecl. 3/11-14) triumfăm; Altfel-orice om sau popor care nu-l are, nu-l cunoaşte pe Dumnezeu cel viu, veşnic, nepictat, neiconat-piere în gheenă!

Când se va produce răpirea Bisericii?- de Mihail Dimitriu…Ce spun Scripturile despre răpirea Bisericii şi despre Ziua Domnului…Când va avea loc Răpirea Bisericii în relaţie cu Necazul cel Mare? Piedici în calea părtăşiei – E Dennett… 3. De ce aşa-numiţii fraţi nu se pot uni în lucrare cu alţi creştini? Semnul Fiarei (Apocalipsa 13)…Ce să facem când va veni vremea Antihristului? Pașapoartele biometrice şi 666Perseverența creștină…Adevăratul har- J N Darby…J G -Bellett  » Fiul lui Dumnezeu » 1. Existenţa Sa veşnică şi divinitatea Sa…Capitolul 14 În duhul şi puterea lui Ilie”;   Va fi Antihristul evreu ca să se poată întrona la Ierusalim?Va trece biserica prin necazul cel mare? Semnul Fiarei (Apocalipsa 13) Când va activa fiara a doua descrisă în Apocalipsa? Carti  crestine-  Mari amăgiri în vremurile din urmă si Apostoli şi evanghelişti martiri, de Petru Popovici;Ce spune Biblia despre icoanele făcătoare de minuni? Va trece biserica prin necazul cel mare? Cine va locui pământul nou? Cine este fiara cu zece coarne? Soarta „creștinilor” care vor rămâne pe pământ după răpirea Bisericii… Femeia din cartea Apocalipsa 12… ISUS SE ROAGĂ PENTRU NOI, de David Wilkerson (1931-2011)Această imagine are atributul alt gol; numele fișierului este 77-820x1024.jpgPregătirea! S-a umplut paharul cu mânia lui Dumnezeu! Iată, turnul Babel al păcătuirilor komuniste, capitaliste- GLOBALISTE… a străpuns Cerul! Orice om să nu-l mai fardeze (în inima nenăscută din nou) nici o secundă pe tatăl minciunii (Ioan 8/44), răutăţii, preacurviei, hoţiei şi altor mizerii din Romani, cap.1/28-32,” Căci din inimă ies gândurile rele, uciderile, preacurviile, curviile, furtişagurile, mărturiile mincinoase, hulele.” (Mat.15/10-20) Satan ne are la mână prin păcatul din omul vechi, adamic, căci nimic bun nu locuieşte în omul neânnoit (Rom. cap.7), dar Dumnezeu ne are în  inimă- prin pocăinţa şi credinţa Cristică; El ÎNCĂ ne cheamă, nu în Arca lui Noe, ci în Sfânta sfintelor, prin botezul, (nu doar în apă de ploaie), ci în moartea Lui purificatoare, transformatoare (Rom. cap.6); Astfel, ne umple cu Plinătatea Duhovnicească şi, prin El, biruim urgiile Apocaliptice-dacă rămânem înzidiţi în Trupul Bisericii, clădită din Mădulare innoite- pietre vii, prin care circulă nestingherit Sângele Cristic- Gândirea, Atotputernicia, Învăţătura DumnezeiascăAceastă imagine are atributul alt gol; numele fișierului este 7-804x1024.jpg…Teologii și credincioșii erau  „botezaţi” de comuniști prin afundarea în hârdăul cu fecale; Ce spune Biblia despre transsexualism/transgenderism? Guvernarea totală, bio-puterea, controlul și supravegherea; Acesta este creierul tău. Acesta este creierul tău folosit ca armă; REACTIVITATE VS PROACTIVITATE ÎMPOTRIVA ROBOȚILOR UCIGAȘI; ELON MUSK – PROFETUL CARE STRIGĂ ÎN PUSTIE; Instalarea regimurilor totalitare prin permanentizarea stării de urgență; RĂZBOIUL SECU(LA)RIST împotriva Bisericii; Supravegherea în masă; Elon Musk și 1.000 de experți solicită un moratoriu de 6 luni asupra dezvoltării AI; 8 oameni de știință creștini moderni pe care trebuie să-i cunoști; „Nebunia transgenderilor” seduce adolescentele și face „Daune ireversibile”; În „Susține Biblia căsătoria între persoane de același sex?”, Dr. Preston Sprinkle răspunde la 21 de obiecții cu claritate și compasiune; Pentru creștinii care au atins piatra spirituală: o recenzie a „Deeper” de Dane C. Ortlund; Deeper: Real Change for Real Sinners (Union) ediție Kindle- de Dane C. Ortlund (Autor); Matei 10-22, Veţi fi urâţi de toţi din pricina Numelui Meu,……. DOMINIONISMUL-Biserica biruitoare sau Biserica inșelată?Ceea ce spune acest fost preot ortodox aruncă în aer Ortodoxia din România Despărţiţi de Mine nu puteţi face nimic” (Ioan 15,5); Vita si mladitele…Această imagine are atributul alt gol; numele fișierului este ss.jpg(De pupat inca o icoana facatoare de bani si de sarantoci…) Stalin și icoanele ortodoxe în care apare; „Prădarea României” – Victor Gaetan şi Ciprian Nastasiu; Memorialul durerii – o istorie care nu se învață la școală; Stiai Ca Esti Sclavul Statului Cu Acte In Regula? Sistemul Actual Trebuie Reinventat; Tavistock – Cel mai bine păstrat secret în America; Cinci teorii ale conspiraţiei care s-au dovedit a fi adevărate; Experimentul Tuskegee: Studiul infamul sifilisului;  Experimente medicale pe oameni; Proiectele ascunse ale guvernului mondial secret;  Jurnalele pierdute ale lui Nikola Tesla; Complotul mondial impotriva sanatatii; Dacian Cioloş răspunde acuzaţiilor PSD privind litigiul Roşia Montană: Marcel Ciolacu, dă-l afară pe Ponta imediat din Guvern!; (Elitele se pornografiau si pacaleau pe amarasteni sa munceasca si sa creasca prunci,pentru a-i batjocori-exploata ei…)Cum au mutilat comuniştii familia românească. Divorţul, sexul şi copilăria erau la mâna partidului; Familia și ideologia marxistă – Interviu cu prof.dr. Iosif Țon;  Frumusețea literaturii mondiale stă în puterea ei de a deschide mințile“, Interviu cu David DAMROSCH, director Harvard Institute for World Literature; Guvernul Mondial: Elitele mondiale ale francmasoneriei urmăresc să conducă treptat umanitatea prin unificarea tuturor superputerilor lumii şi instituirea supravegherii generalizate; Marxismul – „o filosofie a francmasoneriei, o ştiinţă socială pentru controlul maselor”; De la marxism-leninism la neomarxism, marxismul cultural și corectitudinea politică; Nick Rockefeller despre terorism, microcipuri, Noua Ordine Mondială, Guvernul Mondial și sfârșitul libertății umane; ORGANIZATIILE SECRETE SI PUTEREA LOR IN SECOLUL XX; NEURO-ARMELE -BATALIA PENTRU CONTROLUL CREIERELOR;Această imagine are atributul alt gol; numele fișierului este res.jpgRevizuirea deposedării și a loviturii de stat planetare. De Bernard Gensane; Lovitură de stat planetară văzută de Bernard Gensane; Prefață la „Lovitură de stat planetară”. Philippe Bourcier de Carbon; O civilizație în criză – TV Libertés; Hoti si asasini. Super mafia rusa – Mark Galeotti; Mafia rusă, gruparea criminală cel mai bine infiltrată în instituțiile statului. Ce se știe despre Frăția;Tehnologii de control climatic și geofizic; „Dacă fără Google nu știm nimic, înseamnă că suntem 0”; Cristian Pațurcă – un simbol al Bucureștiului; sI….””TERORISMUL INVIZIBIL””; (Iata o fantana  CANCERIGENA…)Armele cu energie dirijată și războiul psihotronic. Ținta ești tu!Armele cu energie dirijată și războiul psihotronic. Ținta ești tu! O nouă ARMĂ SECRETĂ instalată de Rusia în Siria. NATO este îngrijorată…Armata americană a dezvoltat o armă teribilă care va putea face aerul să-ți vorbească, fără să știi de unde vin sunetele… Armele cu energie dirijată și războiul psihotronic; Omul – geniu înnăscut, prostit apoi de Școală; Călătoria astrală, un procedeu malefic, promovat de mişcarea New Age, prin care demonii şi Satana pătrund în trupul uman! Iar serviciile secrete folosesc un procedeu asemănător: vizualizarea la distanţă… Armele psihotronice mortale ale ruşilor… oamenii pot fi omorâţi de la distanţă prin telepatie!Documente secrete CIA despre asasinii magiei negre ai KGB-ului. Au creat ruşii arme psihotronice ce puteau produce atacuri de cord de la distanţă? MENTALUL si PUTEREA GANDULUI;Această imagine are atributul alt gol; numele fișierului este ea-1024x717.jpgCARACTERUL OMULUI POATE FI CUNOSCUT DUPĂ BUZE, URECHI şi BĂRBIE; Fizionomie (partea 1): capul, obrazul si parul; Numerologie… Cele mai influente cărți din toate timpurile; Stema Rusiei și cultul personalității patriarhului Kiril – mărul discordiei la o biserică din orașul Sângera. Enoriașă: „Sfântul Stalin și Sfântul Lenin e Dumnezeu.” Preot: „Nu s-a atras atenția. Regret” Ce este Ceasul Apocalipsei și de ce oamenii de știință tocmai l-au mutat mai aproape de miezul nopții? Lupta și moartea neînvinsului colonel Ion Uță, erou al Armatei Regale și unul dintre… Cartea unui supravieţuitor al lagărului de la Auschwitz dezvăluie Rădăcinile naziste ale „Uniunii Europene”; În a doua zi de Crăciun a lui 1989 ILIESCU a legalizat AVORTUL și l-a numit pe fiul NKVD-istului Walter Roman Prim-ministru. În 1990, s-au produs peste 1 MILION de întreruperi de sarcină, victime ale Guvernului Petre Roman. CINE A FOST WALTER ROMAN; (Intotdeauna lumea care lucreaza fara Dumnezeu, este nimicita de gunoierul cel viclean si rau…)Trump pregătește o lovitură pentru Europa. Decizia drastică pe care o poate lua în cazul în care se va întoarce la Casa Albă; (Orice nas isi are nasia lui…)Fostul președinte al Mongoliei râde de Putin, cu o hartă a Imperiului Mongol ce conținea părți din Rusia: „Nu vă faceți griji. Suntem o țară pașnică”; (Inainte de a avea pensii cosmice…) Care sunt cele mai mari 10 pensii din România. Câte sunt pensii special; Averea pe care o are șeful Vămii București. Paul Petrof a fost reținut de DNA pentru luare de mită;

Această imagine are atributul alt gol; numele fișierului este cr.jpg

 

Această imagine are atributul alt gol; numele fișierului este aas.jpg

(De pupat inca o icoana facatoare de bani si de sarantoci…) Stalin și icoanele ortodoxe în care apare; „Prădarea României” – Victor Gaetan şi Ciprian Nastasiu; Memorialul durerii – o istorie care nu se învață la școală; Stiai Ca Esti Sclavul Statului Cu Acte In Regula? Sistemul Actual Trebuie Reinventat; Tavistock – Cel mai bine păstrat secret în America; Cinci teorii ale conspiraţiei care s-au dovedit a fi adevărate; Experimentul Tuskegee: Studiul infamul sifilisului;  Experimente medicale pe oameni; Proiectele ascunse ale guvernului mondial secret;  Jurnalele pierdute ale lui Nikola Tesla; Complotul mondial impotriva sanatatii; Dacian Cioloş răspunde acuzaţiilor PSD privind litigiul Roşia Montană: Marcel Ciolacu, dă-l afară pe Ponta imediat din Guvern!; (Elitele se pornografiau si pacaleau pe amarasteni sa munceasca si sa creasca prunci,pentru a-i batjocori-exploata ei…)Cum au mutilat comuniştii familia românească. Divorţul, sexul şi copilăria erau la mâna partidului; Familia și ideologia marxistă – Interviu cu prof.dr. Iosif Țon;  Frumusețea literaturii mondiale stă în puterea ei de a deschide mințile“, Interviu cu David DAMROSCH, director Harvard Institute for World Literature; Guvernul Mondial: Elitele mondiale ale francmasoneriei urmăresc să conducă treptat umanitatea prin unificarea tuturor superputerilor lumii şi instituirea supravegherii generalizate; Marxismul – „o filosofie a francmasoneriei, o ştiinţă socială pentru controlul maselor”; De la marxism-leninism la neomarxism, marxismul cultural și corectitudinea politică; Nick Rockefeller despre terorism, microcipuri, Noua Ordine Mondială, Guvernul Mondial și sfârșitul libertății umane; ORGANIZATIILE SECRETE SI PUTEREA LOR IN SECOLUL XX; NEURO-ARMELE -BATALIA PENTRU CONTROLUL CREIERELOR;

 

Revizuirea deposedării și a loviturii de stat planetare. De Bernard Gensane; Lovitură de stat planetară văzută de Bernard Gensane; Prefață la „Lovitură de stat planetară”. Philippe Bourcier de Carbon; O civilizație în criză – TV Libertés; Hoti si asasini. Super mafia rusa – Mark Galeotti; Mafia rusă, gruparea criminală cel mai bine infiltrată în instituțiile statului. Ce se știe despre Frăția;Tehnologii de control climatic și geofizic; „Dacă fără Google nu știm nimic, înseamnă că suntem 0”; Cristian Pațurcă – un simbol al Bucureștiului; sI….””TERORISMUL INVIZIBIL””; (Iata o fantana  CANCERIGENA…)Armele cu energie dirijată și războiul psihotronic. Ținta ești tu!Armele cu energie dirijată și războiul psihotronic. Ținta ești tu! O nouă ARMĂ SECRETĂ instalată de Rusia în Siria. NATO este îngrijorată…Armata americană a dezvoltat o armă teribilă care va putea face aerul să-ți vorbească, fără să știi de unde vin sunetele… Armele cu energie dirijată și războiul psihotronic; Omul – geniu înnăscut, prostit apoi de Școală;

 

Călătoria astrală, un procedeu malefic, promovat de mişcarea New Age, prin care demonii şi Satana pătrund în trupul uman! Iar serviciile secrete folosesc un procedeu asemănător: vizualizarea la distanţă… Armele psihotronice mortale ale ruşilor… oamenii pot fi omorâţi de la distanţă prin telepatie!Documente secrete CIA despre asasinii magiei negre ai KGB-ului. Au creat ruşii arme psihotronice ce puteau produce atacuri de cord de la distanţă? MENTALUL si PUTEREA GANDULUI; CARACTERUL OMULUI POATE FI CUNOSCUT DUPĂ BUZE, URECHI şi BĂRBIE; Fizionomie (partea 1): capul, obrazul si parul; Numerologie… Cele mai influente cărți din toate timpurile; Stema Rusiei și cultul personalității patriarhului Kiril – mărul discordiei la o biserică din orașul Sângera. Enoriașă: „Sfântul Stalin și Sfântul Lenin e Dumnezeu.” Preot: „Nu s-a atras atenția. Regret” Ce este Ceasul Apocalipsei și de ce oamenii de știință tocmai l-au mutat mai aproape de miezul nopții? Lupta și moartea neînvinsului colonel Ion Uță, erou al Armatei Regale și unul dintre… Cartea unui supravieţuitor al lagărului de la Auschwitz dezvăluie Rădăcinile naziste ale „Uniunii Europene”; În a doua zi de Crăciun a lui 1989 ILIESCU a legalizat AVORTUL și l-a numit pe fiul NKVD-istului Walter Roman Prim-ministru. În 1990, s-au produs peste 1 MILION de întreruperi de sarcină, victime ale Guvernului Petre Roman. CINE A FOST WALTER ROMAN; (Intotdeauna lumea care lucreaza fara Dumnezeu, este nimicita de gunoierul cel viclean si rau…)Trump pregătește o lovitură pentru Europa. Decizia drastică pe care o poate lua în cazul în care se va întoarce la Casa Albă; (Orice nas isi are nasia lui…)Fostul președinte al Mongoliei râde de Putin, cu o hartă a Imperiului Mongol ce conținea părți din Rusia: „Nu vă faceți griji. Suntem o țară pașnică”; (Inainte de a avea pensii cosmice…) Care sunt cele mai mari 10 pensii din România. Câte sunt pensii special; Averea pe care o are șeful Vămii București. Paul Petrof a fost reținut de DNA pentru luare de mită;O civilizație în criză – TV Libertés,

Averea pe care o are șeful Vămii București. Paul Petrof a fost reținut de DNA pentru luare de mită

 

 

Ștefan R. Apostol

 

DNA cere arestarea preventivă pentru 30 de zile

 

Un nou scandal de corupție scoate la iveală și averea pe care o are șeful Vămii București, Paul Petrof, acuzat pentru luare de mită, alături de alți angajați, toți fiind arestați de către procurorii DNA.

În cursul zilei de astăzi procurorii DNA anunțau arestarea a nu mai puțin de 6 persoane, toate inculpate într-un dosar de luare de mită, în frunte cu șeful Vămii București, Paul Petrof. În urma descinderii, acesta a fost reținut de DNA pentru luare de mită, alături de alți funcționari ai instituției.

 

Vezi și: Percheziții DNA la Administrația Spitalelor București. Plută, unul dintre directori ar fi luat mită. Și-a luat trei terenuri și două case în ultimii doi ani  

 

 

Procurorii au dat publicității șiu numele celorlalți suspecți, și anume Alexandru Cernat, Nicolae-Ștefan Teianu și Marian-Vladimir Vulcan, funcționari în cadrul Autorității Vamale Române și în cadrul Direcției Regionale Vamale București, conform comunicatul DNA. Paul Petrof, șeful Vămii București, spun procurorii, este acuzat de luare de mită în formă continuată, astfel că s-a dispus arestarea sa preventivă pentru 30 de zile.

Care este averea pe care o are șeful Vămii București

Având în vedere statutul de funcționar al statului, Paul Petrof a fost obligat prin lege să-și publice decalrația pe avere, în vara anului trecut. Din document reiese, de fapt, care este averea pe care o are șeful Vămii București la acest moment. Astfel se face că Paul Petrof deține în proprietate 3 hectare teren agricol în județul Dâmvobița, pe lângă alte trei terenuri de aproximativ 7500 mp.

 

 

PLAYTECH.RO

ÎMPUȘCAT pe stradă, după ce nu a auzit somația soldaților. Povestea tragică a actorului Horia…

 

PLAYTECH.RO

Răsturnare de situaţie! Ce a văzut Antonia pe geam în timpul CRIMEI de la Padina.…

Vezi și: Director CNAIR, săltat de procurorii DNA. Ce acuzații i se aduc lui Florea Dascălu. Bărbatul a fost arestat preventiv

 

Tot în același județ, șeful Vămii București mai are trei apartamente, iar conturile bancare nu depășesc 5.000 de euro. În declarația de avere mai apare și suma de 330 de mii de lei ca datorie, și se mai precizează că în 2022 acesta a câștigat puțin peste 100.000 de lei.

 

DNA cere arestarea preventivă pentru 30 de zile

În cazul celor 6 suspecți, mai spun procurorii DNA, faptele s-au petrecut în luna ianuarie a acestui an, percizând că ”în cursul zilei de 10 ianuarie 2024, în scopul îngreunării cercetărilor ce se desfășurau într-un dosar penal, inculpații Petrof Paul și Stamatescu Răzvan-Cosmin i-ar fi prezentat unui om de afaceri conținutul unei ordonanțe emise de ofițerii de poliție din cadrul IGPR, prin care erau solicitate diverse înscrisuri în legătură cu unele societăți controlate de persoana respectivă.”

 

Vezi și: Elena Udrea și Ioana Băsescu, din nou la tribunal. Procurorii DNA au cerut redeschiderea dosarului

 

În aceeași măsură, sunt precizate și sumele cerute de aceștia, prinre care fiind menționate 10.000 de dolari, ceruți de inculpatul Stamatescu Răzvan-Cosmin, precum și suma de 50.000 euro cerută de șeful Vămii București, Paul Petrof, „pentru achiziția unui apartament și alte foloase necuvenite, în schimbul oferit acestuia din urmă în legătură cu obținerea unor autorizații”, arată DNA, în comunicat.

 

 

 

 

 

/////////////////////////////////////////////////////////

 

(Inainte de a avea pensii cosmice…) Care sunt cele mai mari 10 pensii din România. Câte sunt pensii speciale

Cea mai mare pensie din România are o valoare brută de 95.423 de lei, potrivit datelor obţinute de News.ro. Valoarea netă a pensiei este de 84.000 de lei, aproximativ 16.800 de euro lunar.

 

autor

MIHAELA IVĂNCICĂ

Din cele mai mari 10 pensii din România, cinci sunt obţinute pe bază de contributivitate (în domeniul bancar), iar cinci sunt pensii speciale din domeniul Justiţiei.

 

Cea mai mare pensie din România se ridică la suma brută de 95.423 de lei. Potrivit legii, se aplică un impozit de 10% pentru pensiile care depăşesc 2.000 de lei. Aşadar, în acest caz, se scad 2.000 de lei, iar suma impozitată cu 10% este de 93.423 de lei. Rezultă o pensie netă de 84.000 lei lunar. Deci cea mai mare pensie din România depăşeşte 16.800 de euro pe lună. Potrivit informaţiilor News.ro, pensia aparţine unui fost bancher şi este obţinută strict pe bază de contributivitate.

 

A doua pensie din România se ridică la o valoare brută de 71.417 lei. După ce se scad cei 2.000 de lei neimpozabili şi se aplică o taxare de 10%, rezultă o pensie netă de 62.476 de lei, deci 12.495 de euro.

 

A treia pensie ca valoare brută atinge 68.981 de lei, deci 60.283 de lei net. Puţin peste 12.000 de euro net lunar.

 

CITEȘTE ȘI

Individul care și-a decapitat prietenul își transformase casa în bar: „Criminalul avea pensie, ăstălalți nu aveau”

Individul care și-a decapitat prietenul își transformase casa în bar: „Criminalul avea pensie, ăstălalți nu aveau”

În top 5 pensii din România se mai regăsesc sume brute de 64.522 lei şi 60.352 lei, valoarea netă fiind: 56.270 lei şi 52.517 lei. Aşadar, primele cinci pensii ca valoare netă din România se situează, descrescător, între 16.800 de euro şi 10.500 euro. Toate cinci sunt obţinute pe baza criteriul contributivităţii şi, potrivit informaţiilor News.ro, aparţin unor foşti angajaţi din sistemul bancar.

 

Următoarele cinci pensii din România, care întregesc top 10, sunt pensii speciale şi provin din sistemul de Justiţie.

 

Magistratul cu cea mai mare pensie din România beneficiază de 58.191 lei lunar. Suma este brută. Spre deosebire de pensiile obţinute strict pe bază de contributivitate, unde se scad 2.000 de lei şi se aplică un impozit de 10% pentru a determina suma netă, în cazul pensiilor speciale calculul este mai complicat. Mai întâi se scad 2.000 de lei din brut şi suma rămasă se impozitează cu 10%. În plus, se aplică încă un impozit cuprins între 10% şi 20% doar pentru partea de necontributivitate (pensia specială).

 

Potrivit exemplului de mai sus, din pensia de 58.191 lei se scad 2.000 de lei. Rezultă: 56.191 de lei, care se impozitează cu 10%. Aşadar, vorbim despre o pensie netă de 50.572 de lei. Însă partea de necontributivitate din această sumă (care nu e prezentată defalcat) se impozitează la rândul său cu un procent cuprins între 10% şi 20%, în funcţie de cuantum.

 

Pe următoarele locuri în clasamentul celor mai mari pensii din România, până la poziţia 10, sunt pensii care aparţin unor foşti magistraţi şi au următoarele valori: 56.875 lei brut; 56.489 lei brut; 56.447 lei brut; 55.191 lei brut.

 

Sursa: News.ro

 

https://stirileprotv.ro/stiri/financiar/care-sunt-cele-mai-mari-10-pensii-din-romania-cate-sunt-pensii-speciale.html

 

////////////////////////////////////////////////

 

 

 

 

 

(Orice nas isi are nasia lui…)Fostul președinte al Mongoliei râde de Putin, cu o hartă a Imperiului Mongol ce conținea părți din Rusia: „Nu vă faceți griji. Suntem o țară pașnică”

 

de  Adrian Cochino

 

 

Tsakhia Elbegdorj, președinte al Mongoliei între 2009 și 2017, a încercat astfel să demonteze argumentele folosite de președintele rus, care a folosit varianta sa de istorie pentru a justifica invadarea Ucrainei, scrie Business Insider.

 

Fostul președinte al Mongoliei l-a ironizat pe președintele rus Vladimir Putin, publicând o hartă a defunctului Imperiu Mongol, care nu numai că era mai mare decât Rusia, dar conținea și teritorii ale Rusiei actuale. Ironia are legătură cu interviul acordat săptămâna trecută de Putin jurnalistului american Tucker Carlson, în care liderul de la Kremlin a ținut un lung și dezlânat curs de istorie pentru a justifica invadarea Ucrainei. Experții au spus că o mare parte din viziunea prezentată de Putin nu stă în picioare și că președintele rus a luat pur și simplu din istorie ce i-a convenit, pentru a susține că Ucraina este „un stat artificial” și că Moscova are dreptul la teritoriile din estul și sudul Ucrainei.

 

 

Tsakhia Elbegdorj, care a fost președinte al Mongoliei între 2009 și 2017, a mers mai departe decât istoricii și a încercat să îi arate lui Putin de ce nu are dreptate. El a distribuit, prin urmare, hărți care arătau cât de mare era Imperiul Mongol și faptul că, la un moment dat, acesta încorpora părți din ceea ce este acum Rusia. „După discursul lui Putin, am găsit harta istorică mongolă. Nu vă faceți griji. Suntem o națiune pașnică și liberă”, a scris Elbegdorj. Imperiul Mongol a fost cândva cel mai mare din lume. Teritoriul său acoperea o mare parte din Eurasia și includea China de astăzi și o parte din Rusia, precum și Ucraina. Hărțile pe care fostul oficial le-a distribuit arată, de asemenea, cât de mică era Rusia în secolul al XV-lea. Actualul guvern al Mongoliei nu a sprijinit invazia Rusiei în Ucraina, deși nici nu a condamnat-o în mod categoric. Dar Elbegdorj a fost vocal în sprijinul său pentru Ucraina. El a scris în februarie 2023 că „democrațiile lumii trebuie să se adune cu și mai multă hotărâre pentru a declara că libertatea nu este negociabilă și pentru a oferi Ucrainei armele de care are nevoie pentru a învinge”. „Știu că Putin nu tolerează libertatea”, a adăugat el. „Am stat de vorbă cu el în multe ocazii. El disprețuiește diferențele și competiția. El se teme de o Ucraină liberă. Fiind un narcisist profund, el nu și-ar putea permite să aibă vecini care se bucură de succes și prosperitate”, a spus Elbegdorj.

 

https://www.libertatea.ro/stiri/imperiul-mongol-rusia-harti-putin-4802004?utm_source=stirileprotv&utm_medium=referral&utm_campaign=articol

 

 

 

/////////////////////////////////////////

 

 

 

(Intotdeauna lumea care lucreaza fara Dumnezeu, este nimicita de gunoierul cel viclean si rau…)Trump pregătește o lovitură pentru Europa. Decizia drastică pe care o poate lua în cazul în care se va întoarce la Casa Albă

 

După ce Donald Trump a a spus că ar încuraja Rusia să atace aliaţii europeni dacă nu îndeplinesc obiectivele de contribuţie la bugetul NATO, mai mulţi foşti consilieri ai acestuia au lansat un avertisment șocant.

 

autor

PAUL TECUCEANU

Conform acestora, Donald Trump va încerca să retragă oficial SUA din alianţa NATO dacă va câştiga un al doilea mandat de președinte al SUA, informează CNN.

 

În cartea „The Return of Great Powers”, care va fi publicată pe 12 martie, un fost oficial american de rang înalt, care a lucrat atât în administraţia Trump, cât şi în cea a lui Biden, a spus că, dacă Trump îl va învinge pe actualul preşedinte în noiembrie, „SUA vor ieşi din NATO”.

 

„NATO ar fi cu adevărat în pericol”, a fost de acord John Bolton, fostul consilier pentru securitate naţională al lui Trump. „Cred că ar încerca să iasă”, a adăugat acesta.

 

Dispreţul lui Trump faţă de angajamentele de securitate ale SUA se extinde şi la acordurile de apărare reciprocă cu Coreea de Sud şi Japonia, mi-a spus generalul în retragere John Kelly, care a fost şeful de cabinet al lui Trump la Casa Albă.

 

CITEȘTE ȘI

Jospe Borrell

Șeful diplomației europene îl critică pe Trump: „O alianţă militară nu poate funcţiona după toanele preşedintelui SUA”

 

„Nu vă faceți griji.” Fostul președinte al Mongoliei râde de Putin, cu o hartă a Imperiului Mongol ce conținea părți din Rusia

„Ideea este că el nu a văzut absolut niciun rost în NATO”, a spus Kelly în carte. „El era pur şi simplu categoric împotriva faptului de a avea trupe în Coreea de Sud, din nou, o forţă de descurajare, sau de a avea trupe în Japonia, o forţă de descurajare”, a continuat acesta.

 

„El credea că (Vladimir) Putin era un tip de treabă şi Kim (Jong Un) era un tip de treabă, că am împins Coreea de Nord într-un colţ”, şi-a amintit.

 

„Pentru el, era ca şi cum i-am fi provocat pe aceşti tipi. «Dacă nu aveam NATO, atunci Putin nu ar fi făcut aceste lucruri»”, a mai afirmat el.

 

Membrii de rang înalt ai administraţiei cu care am vorbit pentru carte au detaliat, de asemenea, modul în care Trump a fost aproape de a retrage SUA din alianţă, care este un fundament cheie al securităţii occidentale împotriva Rusiei, în primul său mandat şi avertizează că este posibil să meargă mai departe într-un al doilea mandat.

 

„Democraţii şi cei care strâng perle în presă par să fi uitat că am avut patru ani de pace şi prosperitate sub preşedintele Trump, dar Europa a văzut moarte şi distrugere sub Obama-Biden şi acum mai multă moarte şi distrugere sub Biden”, a declarat, pentru CNN, purtătorul de cuvânt al campaniei lui Trump, Jason Miller.

 

„Preşedintele Trump i-a determinat pe aliaţii noştri să îşi mărească cheltuielile NATO cerându-le să plătească, dar Joe Biden s-a întors să îi lase să profite de contribuabilul american. Când nu-ţi plăteşti cheltuielile de apărare nu poţi fi surprins că ai parte de mai mult război”, a mai afirmat Miller.

 

Sursa: News.ro

 

 

https://stirileprotv.ro/stiri/international/trump-pregateste-o-lovitura-pentru-europa-decizia-drastica-pe-care-o-poate-lua-in-cazul-in-care-se-va-intoarce-la-casa-alba.html?utm_source=pushwoosh&utm_medium=cross_extern&utm_campaign=pushaplicatie

 

///////////////////////////////////////////////////

 

 

 

 

În a doua zi de Crăciun a lui 1989 ILIESCU a legalizat AVORTUL și l-a numit pe fiul NKVD-istului Walter Roman Prim-ministru. În 1990, s-au produs peste 1 MILION de întreruperi de sarcină, victime ale Guvernului Petre Roman. CINE A FOST WALTER ROMAN

 

DE ALESANDRU ANGHEL 

 

 

 

 Oficial: 21,6 milioane de avorturi în România, în perioada 1958 – 2011. Regimul Iliescu-Roman a ucis aproape 1.000.000 de copii nenăscuți numai în 1990

 

 

Pe 26 decembrie 1989, Consiliul Frontului Salvării Naționale (CFSN), organismul care preluase puterea în stat de la Nicolae Ceaușescu, ucis cu o zi în urmă, chiar de Crăciun, împreună cu soția sa, a anunțat primele măsuri ale noului regim „revoluționar”.

 

Astfel, era abolită folosirea obligatorie a cuvântului „tovarășe”, se dădea liber la mărfuri de import: carne, banane, portocale, cafea sau coca-cola.

 

Totodată, în această zi mare pentru creștinătate, CFSN liberaliza complet avortul.

 

Rezultatul acestei măsuri criminale: în 1990, conform statisticilor oficiale, 1 milion de copii n-au mai apucat să vadă lumina zilei. Hecatomba s-a mărit în perioada următoare, anual, cu sute de mii de victime de copii uciși înainte de a se naște.

 

Tot în 26 decembrie 1989, Petre Roman este numit prim-ministru la recomandarea lui Silviu Brucan. Într-un din primele sale interviuri în presa străină s-a plâns că familia sa era atât de persecutată cu tatăl său „marginalizat” ca șef al Editurii Politice a PCR încât erau nevoiți să-și procure carnea necesară mergând la vânătoare. Locul tatălui său la Editura Politică a fost luat de Gabriel Liiceanu, care a păstrat inclusiv dușul instalat special de Walter Roman în biroul său de la Casa Scânteii.

Petre Roman este vinovat la rândul său de baia de sânge din timpul Mineriadei din 13-15 iunie 1990. Venit la Universitate și Arhitectură după plecarea minerilor, Petre Roman a afirmat la vederea urmelor de sânge de pe pereți că este vopsea roșie aruncată de studenți. Tot el este autorul expresiei că industria românească este „un morman de fiare vechi” și a programului de vindere pe 1 dolar a fabricilor și uzinelor. În agricultură, sub Guvernul Roman, s-a produs distrugerea aproape totală a sistemului de irigații care în 1989 era la un nivel de acoperirea a aproape 80% din suprafața agricolă. Și-a făcut studiile de persecutat al regimului comunist la Anvers.

 

 

Tatăl lui a făcut parte din aparatul NKVD al primului Guvern „revoluționar” de după ocuparea țării de Armata Roșie, cu fosta lui subalternă de la Moscova, Ana Pauker, în postul de ministru de Externe. Ca o curiozitate, la rândul lui subaltern al Anei Pauker, fostul propagandist comunist Mihai Șora avea să fie numit ministru al Învățământului sub fiul celei care a fost șeful șefei lui

Cine a fost Walter Roman

Conform Wikipedia (varianta în limba română accesată la data publicării articolului): Valter Roman, ortografiat uneori Walter Roman, născut Ernő Neuländer, (n. 7 octombrie 1913, Oradea, Austro-Ungaria – d. 11 noiembrie 1983, București, România) a fost un militant și politician comunist român, de origine evreiască, veteran al brigăzilor internaționale comuniste din Războiul Civil din Spania. Wikipedia în engleză îl titrează și ca agent al Kominternului. A fost tatăl fostului prim-ministru român Petre Roman.

 

Familia și studiile

Numele său la naștere era Ernő (Ernest) Neuländer S-a născut într-o familie de evrei de proveniență hasidică stabilită la Oradea. Tatăl său era funcționar la o bancă. Valter Roman a devenit inginer, în urma studiilor la Universitatea tehnică germană din Brno, în Cehoslovacia.

 

Cariera politică

Potrivit unor relatări, recrutarea sa în mișcarea comunistă ar fi fost făcută în 1931 de Nicolae Goldberger, care l-a ajutat să plece în URSS, tranzitând Cehoslovacia.

 

După 1936 s-a înrolat voluntar în Brigăzile Internaționale de partea forțelor republicane din Spania sub numele Walter Roman. Anii petrecuți în Spania au fost evocați în volumul autobiografic Sub cerul Spaniei. Cavalerii speranței. În războiul civil din Spania a avut gradul de maior și a fost comandantul unui batalion de artilerie din brigada a 11-a „Venceremos”.

 

În Spania, Walter Roman s-a căsătorit cu Hortensia Vallejo, o comunistă spaniolă. În cursul războiului a fost rănit la plămâni. După ce Republica Spaniolă a fost înfrântă în 1939, Valter Roman s-a refugiat în Franța, apoi s-a reîntors în URSS. Acolo a condus, pentru o perioadă, departamentul emisiunilor în limba română la Radio Moscova, unde i-a avut în subordine pe Ana Pauker, Leonte Răutu și Iosif Chișinevschi. În timp ce Ana Pauker s-a reîntors în România îmbrăcată în uniforma sovietică, Valter Roman s-a reîntors pe un tanc sovietic, ca locotenent-colonel în cadrul Diviziei „Horia, Cloșca și Crișan”, constituită din prizonieri de război români aflați în URSS, care au ales să treacă de partea inamicului (crimă de înaltă trădare pe timp de război) sub comanda generalului Mihail Lascăr. A fost decorat în 1945 în Uniunea Sovietică cu Ordinul Steaua Roșie. În același an, sub ocupație sovietică și sub noul regim dominat de comuniști, a fost în gradul de general-maior în armata română.

 

Un an mai târziu, în 1946, Valter Roman a fost numit șef al Direcției de Educație, Cultură și Propagandă a Armatei, iar între 1947-1951 ocupă postul de șef al Direcției Superioare Politice a Armatei. În 1951 devine membru al CC al PCR și ministru al Poștelor și Telecomunicațiilor (până în ianuarie 1953, când a fost înlăturat din funcții odată cu îndepărtarea „grupului Luca-Pauker-Georgescu”). Din 1954 până la moarte a fost director al Editurii Politice, el susținând că astfel ar fi fost marginalizat de regim.

 

 

Istoricul sovietic T. M. Islamov, a publicat documente care arată că Valter Roman „ar fi pledat în fața membrilor Comisiei Litvinov în favoarea înființării statului independent Transilvania, girat de marile puteri Uniunea Sovietică, Statele Unite ale Americii și Marea Britanie”. Fiul lui Valter, Petre Roman, contestă cele spuse de istoricul sovietic spunând că tatăl său ar fi susținut rămânerea Transilvaniei ca provincie a României.

 

Documente recente demonstrează că Valter Roman a fost amestecat în complotul K.G.B. și al P.M.R. care avea drept scop arestarea guvernului Imre Nagy, după Revoluția ungară din 1956 de la Budapesta. După ce membrii guvernului Nagy au fost reținuți ilegal pe teritoriul României, într-un complex de vile de la Călimănești în județul Vîlcea, aceștia au fost aduși la București și instalați în complexul de vile ce a aparținut Misiunii Militare Germane în România între 1940-1944 de lângă lacul Snagov, vile aflate azi în posesia ambasadei ruse de la București. Imre Nagy a fost transferat după doi ani în Ungaria și judecat în 1958, condamnat la moarte și executat la Budapesta de noua conducere prosovietică a Ungariei.

 

„Opera”

URSS în război. Direcțiunea efortului principal, 1946

Despre teoria războiului, 1948

Despre războiul contemporan, 1948

Probleme militare contemporane, 1949

Despre fizica modernă și perspectivele utilizării energiei atomice, 1954

Știința și socialismul, 1958

Știința și tehnica în epoca trecerii societății de la capitalism la comunism, 1962

Revoluția industrială în dezvoltarea societății, 1965

Revoluția științifică și tehnică și implicațiile ei asupra desvoltării social-politice contemporane, 1968

Eseuri despre revoluția științifică și tehnică: concepte, ipoteze, controverse, tendințe și opțiuni, 1970

Secolul XX: Secolul Marilor Revoluții, în care elogiază revoluția comunistă din URSS, 1970

File din trecut, evocări, 1971

Sub cerul Spaniei. Cavalerii speranței, Amintiri, memorii de front, 1972

Știința și marxismul: eseuri, 1972

Secolul XX, secolul marilor revoluții. Sinteze și perspective, 1976

Echilibru și dezechilibru, 1978

Evocări, 1980

Fenomenul militar în istoria societății, 1980

Limite sau cotitură, 1981

Revoluții și globalitate, 1983

Noile tehnologii de vîrf și societatea, 1983

 

Decorații

Ordinul Muncii cl. I (1963)

titlul de Erou al Muncii Socialiste (4 mai 1971) „cu prilejul aniversării a 50 de ani de la constituirea Partidului Comunist Român, pentru activitate îndelungată în mișcarea muncitorească și merite deosebite în opera de construire a socialismului în patria noastră”

medalia de aur „Secera și ciocanul” (4 mai 1971) „cu prilejul aniversării a 50 de ani de la constituirea Partidului Comunist Român, pentru activitate îndelungată în mișcarea muncitorească și merite deosebite în opera de construire a socialismului în patria noastră

 

 

 

 

https://www.activenews.ro/prima-pagina/Cu%20vreo%2030%20-de-ani-in-a-doua-zi-de-Craciun-ILIESCU-a-legalizat-AVORTUL.-In-1990-s-au-produs-peste-1-MILION-de-intreruperi-de-sarcina-87115

 

 

//////////////////////////////////////////////

 

 

 

 

 

Cartea unui supravieţuitor al lagărului de la Auschwitz dezvăluie Rădăcinile naziste ale „Uniunii Europene”

 

 

Publicat   de searchnewsglobal

 

 

Ceea ce aţi vrut dintotdeauna să ştiti despre Bruxelles şi UE dar nimeni n-a îndrăznit să vă spună.

Sub titlul „Rădăcinile naziste ale «Bruxelles/UE»“ vă prezint o carte scrisă de Paul Anthony Taylor, Aleksandra Niedzwiecki, Matthias Rath şi August Kowalczyk, editată de Fundaţia de Sănătate Dr. Rath.

 

În lucrare se arată că arhitectul-cheie al „Bruxelului”, fondatorul Uniunii Europene, nu este altul decît Walter Hallstein, fost membru al organizaţiilor oficiale naziste în timpul celui de-al doilea război mondial, apărător al legilor naziste, scăpat prin minciuni ordinare de procesul pentru crime de război de la Nürnberg.

 

De asemenea este documentat modul în care IG Farben – Cartelul German al Chimiei, Petrolului şi Medicamentelor şi-a continuat chiar şi după înfrângerea din al doilea război mondial, tentativa de creare a unui imperiu economic german, al IV-lea Reich. Pentru a atinge aceste scopuri au fost promovate la nivelul UE, printre altele, măsuri legislative care duc la eliminarea de pe piaţă a celui mai temut concurent al concernelor farmaceutico-chimice: terapiile naturiste.

 

 

Prefaţă şi introducere:

Descarcă introducerea (304 kB)

Capitolul 1: Recapitularea dovezilor

Descarcă capitolul 1 (4.79 MB)

Capitolul 2: Walter Hallstein: proeminent avocat nazist şi arhitect cheie al „Bruxelles UE”

Descarcă capitolul 2 (2.79 MB)

Capitolul 3: „Marele Cartel al Sferei” şi cadrul său organizaţional

Descarcă capitolul 3 (332 kB)

Capitolul 4: Încercarea Cartelului Petrolului şi Medicamentelor de a-şi consolida puterea politică asupra Europei

Descarcă capitolul 4 (1.05 MB)

Capitolul 5: Guvernarea Bruxelles UE va pune capăt secolelor de libertate şi independenţă în Marea Britanie

Descarcă capitolul 5 (484 kB)

Capitolul 6: Cine e Cine în „Bruxelles UE”

Descarcă capitolul 6 (979 kB)

Capitolul 7: Releu de Viaţă

Descarcă capitolul 7 (61 kB)

Capitolul 8: Anexe

Descarcă capitolul 8(453 kB) 

 

Autorii cărţii, printre care se numără şi un supravieţuitor al lagărului de la Auschwitz care n-a primit nici până în prezent compensaţia financiară pentru detenţie şi muncă forţată, spun o poveste pe care mulţi cititori ar putea să o descrie ca fiind greu de crezut. Probabil că mulţi vor spune că aceste informaţii istorice, documentate, la care se face referire în aceasta carte, ar fi trebuit să fie pe prima pagină a tuturor ziarelor. Faptul că această carte nu a fost adusă la cunoştinţa publicului de către mass media demostrează o dată în plus că trăim într-o dictatură în care marile adevăruri sunt cenzurate. Ţinând cont de acest lucru, responsabilitatea fiecăruia dintre noi este de a downloada şi citi această carte, de a o răspândi tuturor cunoscuţilor şi de a vizita şi studia documentele sursă listate în subsolul paginilor.

 

Timp de aproape trei sferturi de secol lumii i s-a spus că al doilea razboi mondial a fost generat de un psihopat, Adolf Hitler şi de anturajul său de huligani rasişti. Adevărul este însă că cel de-al doilea război mondial a fost un război de cucerire condus în numele IG Farben – Cartelul German al Chimiei, Petrolului şi Medicamentelor, cu scopul de a controla pieţele globale în noile domenii ale produselor chimice patentate, în spatele acestora aflându-se vârfurile „iluminate” ale masoneriei precum hrăpăreţii bancheri Rockefeller şi Rothschild, care au fondat Rezerva Federală Americană.

 

Documentele oficiale ale Congresului S.U.A. şi ale tribunalului de la Nuremberg pentru crime de război arată fără echivoc că cel de-al doilea război mondial a fost nu numai pregătit, ci şi facilitat logistic şi tehnic de către cel mai mare şi mai renumit cartel al petrolului şi medicamentelor de la acea vreme, cartelul german IG Farben, format din Bayer, BASF, Hoechst şi alte companii chimice. În rechizitoriul procesului de la Nuremberg se dovedeşte că fără IG Farben, cel de-al doilea război mondial nu ar fi avut loc. După ce ambele încercări militare de a subjuga Europa şi războiul însuşi au eşuat, Cartelul Petrolului şi Medicamentelor a investit în a treia încercare: cucerirea economică şi politică a Europei prin intermediul Uniunii Europene cu sediul la Bruxelles.

 

De aceea, nu este surprinzător faptul că arhitecţii cheie ai „UE” au fost recrutaţi din rândul acelor tehnocraţi care deja făcuseră planurile pentru o Europă postbelică sub controlul coaliţiei dintre nazişti şi Cartel. Această carte vă aduce la cunoştinţă conducătorii cartelului – îmbrăcaţi nu doar în uniforme naziste, ci şi în costume cenuşii. Cel mai renumit dintre aceştia a fost Walter Hallstein, primul preşedinte al aşa-numitei Comisii UE. Dacă vă întrebaţi probabil, de ce nu aţi auzit până acum aceste lucruri cutremurătoare este foarte simplu. După 1945, Cartelul a investit sute de miliarde de dolari cu un singur scop: să rescrie istoria şi să-şi ascundă trecutul criminal. Această muşamalizare, cu privire la originile corporatiste ale celor două războaie mondiale, a fost în mod evident condiţia preliminară pentru cea de-a treia încercare a Cartelului – de această dată prin intermediul UE – de a cuceri şi controla Europa. În mod evident, interesele Cartelului sperau să-şi consolideze controlul asupra Europei prin intermediul Uniunii Europene fără ca aceste rădăcini întunecate să fie vreodată expuse. Totuşi, acest plan a eşuat. Publicarea acestei cărţi şi zecile de mii de documente autentice la care se referă înseamnă că experimentul masonic al UE s-a terminat.

 

Nici o persoană, organizaţie sau partid democratic nu mai poate susţine acum cea de-a treia încercare de cucerire a Europei. Această carte este, de asemenea, o oportunitate unică pentru politicienii şi partidele politice ademenite să susţină Bruxelles-ul fără să-i cunoască rădăcinile naziste sau să îi înţeleagă adevăratele scopuri. Aici sunt incluşi cei 27 de şefi de stat care au semnat “Tratatul de la Lisabona”, majoritatea acestora neştiind că semnăturile lor au constituit un act de “îndreptăţire” a Cartelului şi acţionarilor săi să câştige controlul asupra Europei. Aceşti politicieni şi aceste partide politice au acum şansa să facă o cotitură definitivă, revocându-şi în mod public sprijinul în favoarea unui model al Europei care a fost construit pe decenii de minciuni şi înşelăciuni. Te încurajăm pe tine, cititor al acestei cărţi, să ajuţi la răspândirea acestei informaţii importante către familia, prietenii, colegii tăi precum şi în comunitatea în care trăieşti.

 

Mai mult, te încurajăm să îi confrunţi pe reprezentanţii tăi politici la nivel local, regional, naţional şi european – cu informaţia prezentată în această carte. Făcând asta, pui o presiune pe aceşti politicieni să facă o alegere: fie să închidă ochii în faţa adevărului şi să sprijine deplin preluarea Europei de către o dictatură de interese corporatiste, fie să acţioneze în spiritul protecţiei democraţiei şi a vieţii şi sănătăţii milioanelor de oameni. Alegerea pe care aceşti politicieni o fac cu privire la poziţia lor faţă de „UE” va fi cea mai importantă decizie din cariera lor politică.

 

După ce ultima încercare a Cartelului de a controla Europa a eşuat în 1945, una dintre cele mai larg folosite scuze de către acţionarii săi politici a fost că “nu au ştiut”. Totuşi astăzi, după publicarea acestei cărţi, nici un politician nu mai poate face o astfel de afirmaţie pentru a motiva susţinerea sa continuă faţă de Bruxelles. Din perspectivă istorică, acum este urgent necesară o mişcare populară care să restaureze adevărul. Această acţiune este deosebit de importantă pentru că politicienii din multe ţări europene au fost influenţaţi de interesele corporatiste ale Cartelului Petrolului şi Medicamentelor; ei nu mai sunt apărătorii independenţi ai intereselor publice. O mişcare populară ar fi, de aceea, singurul garant al libertăţii, democraţiei şi independenţei pentru toţi oamenii din Europa.

 

Sănătatea populaţiei şi scopurile UE

Unul dintre scopurile cheie ale cartelului corporatist care se află în spatele UE este acela de a distruge sectorul terapiilor şi produselor naturiste nepatentabile, cel mai mare concurent şi cea mai mare ameninţare la adresa bolilor de pe urma cărora cartelul farmaceutic şi industria farmaceutică globală scot profituri de mii de miliarde de dolari. De fapt liderii de la Bruxelles ai UE proiectează legile Europei acţionând ca nişte reprezentanţi ai acestor interese farmaceutice multinaţionale.

 

Scopul aşa numitei “Food Supplements Directive”, (Directiva Suplimentelor Alimentare) de exemplu, legiferată în 2002, este acela de a impune restricţii stricte şi dictatoriale asupra tipurilor şi dozelor de vitamine şi minerale care pot fi conţinute în suplimentele nutritive. Pentru a masca această ameninţare, UE pretinde în mod fals că nivelurile permise pentru fiecare nutrient vor fi calculare ştiinţific prin intermediul unui proces numit “scientific risk assessment” (evaluarea ştiinţifică a riscului). Totuşi, realitatea este că majoritatea metodologiilor propuse pentru evaluarea presupusului “risc” de a consuma suplimente alimentare sunt orice numai ştiinţifice nu, şi de fapt sunt profund eronate.

 

În mod similar “Traditional Herbal Medicinal Products Directive”, (Directiva Produselor Medicinale Tradiţionale din Plante) legiferată în 2004 supune produsele medicinale naturale din plante unui proces prohibitiv de înregistrare prin care toate plantele care nu au garantată o licenţă specifică sunt interzise şi scoase de pe piaţă. Prin decimarea în acest mod a sectorului plantelor naturale, UE intenţionează să elimine o ameninţare cheie pentru interesele financiare ale acţionarilor săi farmaceutici multimiliardari.

 

Mai mult, într-o încercare de a limita până şi răspândirea informaţiei despre terapiile naturale, UE a legiferat în 2006 aşa numita “Regulation on Nutrition and Health Claims” (Reglementarea Revendicărilor privind Nutriţia şi Sănătatea). Sub această legislaţie draconică, toate sugestiile sau implicaţiile faptului că un aliment sau nutrient are anumite proprietăţi nutriţionale benefice sau a faptului că există o anumită legătură între un anumit aliment / nutrient şi sănătate, sunt interzise cu excepţia situaţiei în care sunt în mod specific autorizate de Comisia Europeană – chiar dacă există dovezi ştiinţifice pentru aceste revendicări. Astfel, în disperarea sa de a proteja multimiliardara “Afacere cu Boala” a industriei farmaceutice, Bruxelles-ul a recurs la activarea semnului distinctiv al tuturor dictaturilor politice – interzicerea libertăţii cuvântului.

 

Pentru a ajuta UE în aceste încercări de a distruge sectorul sănătăţii naturale, în ianuarie 2002 s-a înfiinţat European Food Safety Authority (EFSA) (Autoritatea Europeană pentru Siguranţa Alimentaţiei). Dar în loc să îmbunătăţească siguranţa alimentaţiei şi să protejeze consumatorii aşa cum pretinde, EFSA este angajată în efortul continuu şi sistematic de a elimina terapiile naturale nepatentabile şi a informaţiilor despre ele, pe întregul continent european.

 

Legătura cu Codex-ul

Un partener cheie în încercările la nivel internaţional ale Cartelului de a limita accesul oamenilor la terapiile naturale este aşa numita Codex Alimentarius Commission (Codex), a Naţiunilor Unite (UN), organizaţie care este finanţată de World Health Organization (WHO) (Organizaţia Mondială a Sănătăţii) şi Food and Agriculture Organization (FAO) (Organizaţia pentru Alimentaţie şi Agricultură). Înfiinţat în 1963, activităţile principale ale Codex sunt centrate în jurul proiectării standardelor globale pentru toate produsele alimentare inclusiv suplimentele alimentare. Acţionând ca un bloc coordonat, cele 27 ţări membre ale UE utilizează din ce în ce mai mult Codex-ul ca vehicul pentru modelarea hranei globale şi reglementărilor suplimentelor, pentru a oglindi legea UE.

 

Prin implementarea Codex restrictions on food supplements (Restricţiile prevăzute de Codex pentru suplimentele alimentare) în regiuni ca Asia de Sud-est prin Association of Southeast Asian Nations (ASEAN) (Asociaţia Naţiunilor din Asia de Sud-est); Africa, prin African Union (Uniunea Africană); America de Sud, prin Mercosur şi Union of South American Nations (Uniunea Naţiunilor Sud-Americane); şi America de Nord, prin propusa North American Union (Uniunea nord americană), Cartelul Farmaceutic intenţionează să transforme vieţile şi corpurile a miliarde de oameni într-o piaţă de desfacere pentru medicamentele lor sintetice patentate.

 

În rezumat

 

UE este o structură dictatorială care serveşte unor interese corporatiste globale care ameninţă – încă o dată – vieţile a sute de milioane de oameni din întreaga Europă. Mai mult, dacă cetăţenii Europei nu acţionează acum, această structură va rămâne pe loc timp de generaţii viitoare şi va subjuga întreaga lume sub controlul său.

Din cauza concepţiei sale fundamental nedemocratice – cu Comisia UE deţinând întreaga putere executivă, iar Parlamentul UE având doar rolul de frunză de smochin – structura UE nu este reformabilă. De aceea, ea trebuie să fie respinsă public de oameni, demontată şi eventual înlocuită de un sistem cu adevărat democratic de reprezentare: o Europă a oamenilor, de către oameni şi pentru oameni.

Demontarea influenţei dictatoriale a intereselor corporatiste care guvernează peste UE – şi astfel peste popoarele Europei – este o precondiţie pentru eliminarea pe scară largă a celor mai răspândite boli ale zilelor noastre inclusiv bolile cardiovasculare şi cancerul. Prin obţinerea controlului asupra bolii, vom putea crea o lume mai sănătoasă– pentru copiii noştri şi generaţiile viitoare.

Surse:

http://www.relay-of-life.org/ro/index.html

Rădăcinile naziste ale ”Bruxelles UE”

Demontarea ‘Bruxelles UE’ – o precondiţie pentru libertatea globală a sănătăţii naturale

 

 

 

 

/////////////////////////////////////////

 

 

Lupta și moartea neînvinsului colonel Ion Uță, erou al Armatei Regale și unul dintre cei mai importanți și mai eficienți partizani ai României. Un martir pe nedrept uitat. Blocul Național, jurământul morții și planul marii insurecții de la Timișoara. Ce s-a întâmplat cu rămășițele pământești ale colonelului?

 

 

Cap de Pod | Podul Memoriei

 

 Răzvan Gheorghe   

 

EXCLUSIV: Lupta și moartea neînvinsului colonel Ion Uță, erou al Armatei Regale și unul dintre cei mai importanți și mai eficienți partizani ai României. Un martir pe nedrept uitat. Blocul Național, jurământul morții și planul marii insurecții de la Timișoara. Ce s-a întâmplat cu rămășițele pământești ale colonelului?

 

Se împlinesc 75 de ani de la martirica moarte a colonelului Ion Uță (foto dreapta sus) în luptă cu trupele de Securitate – 8 februarie 1949, undeva în apropierea satului Borlovenii Noi (Banatul montan). Întru comemorarea sa, făcând recurs la memorie și la o istorie care nu se învață la școală, Podul.ro publică un amplu articol dedicat acestui partizan anticomunist pe nedrept necunoscut. Ramificându-se într-o zonă de peste 100 de kilometri pătrați, incluzând, în special, regiunile muntoase ale Banatului și Mehedințiului, organizația înființată și condusă de colonel s-a dovedit a fi cea mai ofensivă grupare de rezistență armată din țara noastră. Și asta nu-i deloc puțin lucru. Rețineți: Ion Uță a fost unul dintre cei mai importanți, mai vizionari și mai eficienți partizani ai României ocupate de trupe rusești, o adevărată pildă de curaj și demnitate. Aceasta este povestea lui.

 

 

Născut la 22 decembrie 1891, la Caracal, Ion Uță e încorporat la nici 21 de ani ca simplu soldat al Armatei Regale. În 1913 participă la cel de-Al Doilea Război Balcanic, ulterior luptând pe fronturile Primului Război Mondial, unde se distinge și e decorat pentru fapte de arme, avansând până la gradul de căpitan. La începutul anilor ‘40 e trecut în rezervă cu gradul de colonel.

 

După 27 ianuarie 1941, Uță e numit prefect al județului interbelic Severin, poziție pe care o va deține până la îndepărtarea mareșalului Ion Antonescu. O lungă perioadă e comandant al Regimentului 97 din Lugoj. La 24 ianuarie 1942 e decorat cu Ordinul ”Coroana României” în grad de comandor.

 

 

Imediat după execuția lui Ion Antonescu, la 1 iunie 1946, consilierii sovietici (cu toții agenți ai NKVD și GRU) declanșează, prin intermediul Guvernului Petru Groza, arestarea ofițerilor superiori apropiați mareșalului. Printre cei vizați se numără și Ion Uță, desigur, cu atât mai mult cu cât e membru al PNȚ-Maniu.

 

CITEȘTE și EXCLUSIV. Cu pieptul dezvelit în fața gloanțelor. Eroica moarte a partizanului Ion Duicu zis ”Boieru” sau ”Popa”, pentru că obișnuia să se deghizeze în straie preoțești. 30 ianuarie 1950, ambuscada securistică din codrii Mărăzdinului. Bordeiul cutremurat de grenade

 

După ce se ascunde o perioadă prin satele de munte ale Banatului, pe la oameni de încredere, în primăvara lui 1947 colonelul se retrage definitiv în munți (în primă instanță, prin pădurile și pe la sălașele din preajma Vârciorovei), reușind astfel să se sustragă arestării. În iulie ‘47, vestea înscenării de la Tămădău, care a reprezentat distrugerea PNȚ, îi confirmă cele mai întunecate așteptări. Vor urma aproape doi ani de rezistență anticomunistă la cel mai înalt nivel posibil, până în fatidica dimineață de 8 februarie 1949, când, trădat și încercuit, Ion Uță va muri eroic în luptă cu trupele de Securitate, lângă Borlovenii Noi, împușcat în timp ce acoperea retragerea camarazilor cu rafale de pistol-automat. Rămășițele sale pământești nu au fost recuperate nici până în zilele noastre.

 

Am avut uriașa șansă de a-l cunoaște îndeaproape și de a-l intervieva în repetate rânduri pe domnul Nicolae Ciurică.(93 ani / foto sus, sursa arhiva Podul.ro) fost deținut politic pentru 10 ani și ultim partizan supraviețuitor din gruparea odinioară condusă de colonelul Uță detalii AICI). Tatăl lui Nicolae – Ion Ciurică – se numărase, încă din 1947, printre primii susținători și oameni de legătură ai colonelului pe care tânărul îl va cunoaște în iulie 1948. Iată o serie de fragmente dintr-un interviu înregistat la Teregova, în Banatul montan: 

 

Vânat de unitatea SMERȘ din România………………………………………..

 

Det. Aici

https://podul.ro/articol/22788/exclusiv-lupta-si-moartea-neinvinsului-colonel-ion-uta-erou-al-armatei-regale-si-unul-dintre-cei-mai-importanti-si-mai-eficienti-partizani-ai-romaniei-un-martir-pe-nedrept-uitat-blocul-national-juramantul-mortii-si-planul-marii-insurectii-de-la-timisoara-ce-s-a-intamplat-cu-ramasitele-pamantesti-ale-colonelului

 

 

 

 

////////////////////////////////////////////

 

 

https://www.rfi.ro/politica-103962-pagina-de-istorie-ion-ratiu-soros-mineriada-iunie

 

 

 

 

///////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////

 

 

Ce este Ceasul Apocalipsei și de ce oamenii de știință tocmai l-au mutat mai aproape de miezul nopții?

 

 

Ceasul se află acum cel mai aproape de miezul nopții.

 

Oamenii de știință în domeniul atomic au resetat recent „Ceasul Apocalipsei”, mutând limbile sale la 90 de secunde până la miezul nopții – mai aproape ca niciodată de amenințarea anihilării totale a omenirii.

 

Ceasul Apocalipsei este un ceas simbolic care arată cât de aproape este lumea de sfârșitul ei. Miezul nopții marchează punctul teoretic al anihilării.

 

Amenințările apocaliptice ar putea apărea din cauza tensiunilor politice, a armelor, a tehnologiei, schimbărilor climatice sau bolilor pandemice.

Limbile ceasului sunt mutate mai aproape sau mai departe de miezul nopții, pe baza interpretării de către oamenii de știință a amenințărilor existențiale la un anumit moment.

Cum se setează Ceasul Apocalipsei?

O organizație non-profit din Chicago numită Bulletin of the Atomic Scientists actualizează anual timpul pe baza informațiilor privind riscurile catastrofale pentru planetă și umanitate.

 

Un consiliu format din oameni de știință și experți în tehnologia nucleară și probleme climatice, inclusiv 13 laureați ai Premiului Nobel discută evenimentele mondiale și determină anual unde să plaseze limbile ceasului.

 

Ceasul a fost creat în 1947 de un grup de oameni de știință în domeniul atomic, inclusiv Albert Einstein, care a lucrat la Proiectul Manhattan pentru a dezvolta primele arme nucleare din lume în timpul celui de-al Doilea Război Mondial.

A display that shows part of a clock with the text: „It is 100 seconds to midnight”.

2023 marchează prima dată când „Ceasul Apocalipsei” s-a mutat de când a fost setat la 100 de secunde până la miezul nopții în 2020. Source: Getty, AFP / Eva Hambach

De ce oamenii de știință l-au mutat mai aproape de miezul nopții?

La 90 de secunde până la miezul nopții, Ceasul Apocalipsei este acum cel mai apropiat de miezul nopții. Este prima dată când acesta s-a mutat de când a fost setat la 100 de secunde până la miezul nopții în 2020.

 

Setarea ceasului reflectă o lume în care Invazia Rusiei în Ucraina a reînviat temerile legate de războiul nuclear. Războiul a fost în mare parte, dar nu exclusiv, motivul pentru care limbile ceasului au fost mutate înainte, afirma oamenii de știință. 

„Amenințările voalate ale Rusiei de a folosi arme nucleare reamintesc lumii că escaladarea conflictului în mod accidental, intenționat sau printr-un calcul greșit reprezintă un risc teribil. Posibilitățile ca un astfel de conflict să poată ieși de sub control rămân ridicate”, a declarat Rachel Bronson, președinta și Directorul Executiv al Buletinului, la o conferință de presă la Washington.

 

Sivan Kartha, membru al consiliului de administrație și om de știință la Institutul de Mediu din Stockholm, a declarat că prețurile gazelor naturale împinse la un nivel record de războiul din Ucraina au stimulat companiile să dezvolte surse de gaze naturale în afara Rusiei și au revenit la cărbune, ca sursă alternativă de energie.

 

„Emisiile globale de dioxid de carbon generate de arderea combustibililor fosili au început din nou să crească după declinul economic cauzat de pandemia coronavirusului și au atins un nivel record în 2022. Odată cu creșterea emisiilor, extremele meteorologice continuă și au fost și mai clar atribuite schimbărilor climatice”, afirma domnul Kartha, dând ca exemplu inundațiile devastatoare din Pakistan, din 2022.

 

 

 

https://www.sbs.com.au/language/romanian/ro/article/what-is-the-doomsday-clock-and-why-have-atomic-scientists-just-moved-it-closer-to-midnight/jujzszq1z

 

 

 

/////////////////////////////////////////////

 

 

 

 

Stema Rusiei și cultul personalității patriarhului Kiril – mărul discordiei la o biserică din orașul Sângera. Enoriașă: „Sfântul Stalin și Sfântul Lenin e Dumnezeu.” Preot: „Nu s-a atras atenția. Regret”

 

 

 

Marina GORBATOVSCHI

 

Stema Federației Ruse gravată deasupra unei biserici din orășelul Sângera a devenit motiv de gâlceavă între parohul bisericii și enoriași. Unii dintre aceștia nici nu mai calcă pragul bisericii de când au sesizat vulturul cu două capete și trei coroane care înfățișează „țara vrăjmașului”. Iar pomenirea patriarhului rus Kiril, al cărui sprijin vocal pentru invazia Moscovei în Ucraina a divizat Biserica Ortodoxă mondială, a divizat și localnicii din Sângera în două tabere. Preotul spune că regretă și ar fi dat ordin ca stema Rusiei să fie scoasă de pe clădirea bisericii, dar afirmă că pe Patriarhul Moscovei și al Întregii Rusii „l-a pomenit, îl pomenește și îl va pomeni”. 

 

 

„Când ne-am trezit, ne-am trezit cu stema Rusiei în cap”, spun enoriașii din orășelul Sângera despre stema Federației Ruse ce stă deasupra ușii de la biserică. Potrivit localnicilor, biserica și-a deschis ușile acum cinci-șase ani, dar ei au sesizat „vulturul cu două capete” din lăcașul sfânt de câteva luni. Și de atunci, Ion Afteni nu mai calcă pragul bisericii.

 

„Rușii îs vrăjmașii noștri”…………………………………………….

det.aici 

 

https://www.zdg.md/stiri/video-stema-federatiei-ruse-si-cultul-personalitatii-patriarhului-kiril-marul-discordiei-la-o-biserica-din-orasul-sangera-enoriasa-sfantul-stalin-si-sfantul-lenin-e-dumnezeu/

 

 

///////////////////////////////////////////////

Cele mai influente cărți din toate timpurile

 

 

Multe secole la rând, cărțile au fost principala formă de informare și divertisment a oamenilor. Chiar și azi, cititori din toată lumea investesc nenumărate ore evadând în lumi noi și unice, pierzându-se pe sine în paginile cărților. Dar care sunt cele mai influente cărți? Cei de la Oedb.org, o bază de date educațională online, au făcut un astfel de clasament, iar noi am selectat câte două cărți din fiecare categorie.

 

Toate cărțile influențează cititorii în moduri diferite, dar istoria ne arătă că unele cărți ajung să influențeze grupuri mari de oameni, astfel încât produc schimbări pentru totdeauna. Aceste cărți pot împărtăși cunoștințe, inspirație și tot felul de descoperiri în diferite domenii, în timp ce ne învață, influențează și modifică modul în care gândim. Cele mai influente cărți din toate timpurile au ajutat omenirea să evolueze, într-un fel sau altul.

 

Cei de la Oedb.org, o bază de date educațională online, au scris despre cele mai influente cărți, împărțindu-le pe domenii, iar noi am selectat câte două din fiecare categorie: politică, literatură, societate, știință și religie.

 

Cele mai influente cărți. Selecție de 10 titluri

Politică

  1. Republica, de Platon

 

Scrisă în jur de anul 380 î.e.n., această lucrare a lui Platon, în care sunt descrise ideile lui Socrate despre dreptate, condiția, caracterul și sufletul omului, e considerată una dintre cele mai influente cărți scrise vreodată.

 

Republica observă dreptatea în individ și în politică și discută despre rolul filosofiei în societate. Multe dintre conceptele intelectuale cuprinse în Republica încă sunt discutate astăzi, dar textul este și un document istoric important care ne oferă un instantaneu asupra Greciei la momentul scrierii sale.

 

  1. Despre libertate, de John Stuart Mill

 

Această lucrare filosofică scrisă de John Stuart Mill (1806-1873), filosof britanic al epocii victoriene și unul dintre cei mai influenți gânditori liberali ai secolului XIX, este considerată un text de bază pentru gândirea politică liberală modernă.

 

Textul aplică utilitarismul etic societății și guvernării statului, susținând că se acordă mai multă importanță consecințelor acțiunilor, deoarece acestea se referă la interesele altora decât la propriile interese.

 

 Click aici pentru a cumpăra cărţi la cel mai mic preţ

Literatură

  1. Divina comedie, de Dante Alighieri

 

Considerată una dintre cele mai importante piese ale literaturii mondiale, Divina Comedie este un poem epic în care se detaliază o călătorie prin tărâmurile vieții de apoi și, alegoric, descoperirea sufletului lui Dumnezeu.

 

Considerată mult timp a fi cea mai mare piesă a literaturii italiene, cartea lui Dante Alighieri (1265-1321) ne oferă, de asemenea, o viziune atentă asupra teologiei și filosofiei creștine medievale.

 

  1. Opere complete, de William Shakespeare

 

William Shakespeare (1564-1616) este deseori considerat cel mai mare scriitor în limba engleză și cel mai mare dramaturg din toată istoria literaturii. Personajele, poveștile și limbajul său au pus stăpânire pe gândurile și emoțiile multor cititori de sute de ani și au contribuit în mare măsură la modelarea culturii moderne.

 

Operele complete ale lui Shakespeare au fost traduse în toate limbile importante și sunt încă savurate în întreaga lume.

 

Societate

  1. Jurnalul Annei Frank, de Anne Frank

 

Această carte devenită emblematică este urmarea jurnalului propriu-zis ținut de Anne Frank (1929-1945), tânăra fiică a unei familii de evrei germani, care și-a pierdut cetățenia germană în exilul neerlandez și care a căzut victimă genocidului nazist din cel de-al Doilea Război Mondial.

 

Inocența tinere fete, atât de plină de speranțe și vise, este în contrast cu realitatea situației în care se află atât ea, cât și toți evreii. Cartea a devenit un simbol al impactului persecuției rasiale.

 

  1. În apărarea drepturilor femeii, de Mary Wollstonecraft

 

Considerat primul mare tratat despre feminism, textul lui Mary Wollstonecraft (1759–1797), scriitoare, filosoafă și feministă, a fost scris ca răspuns dat celor care credeau că femeile nu trebuie educate.

 

Ea a susținut că femeile merită o educație proporțională cu poziția lor în societate, cea de educatoare și însoțitoare. Wollstonecraft a demonstrat că inegalitatea este greșită nu numai din punct de vedere moral și etic, ci este și iresponsabilă din punct de vedere economic și social.

 

Știință

  1. Originea speciilor, de Charles Darwin

 

Această lucrare a lui Charles Darwin (1809-1882) a pus bazele teoriei evoluției. De la publicarea sa, teoriile și observațiile cărții sale au ajutat ca științele vieții să devină ceea ce sunt astăzi.

 

Adaptarea și modelul evolutiv al lui Darwin îi ajută în continuare pe oamenii de știință moderni, ducând la o mai bună înțelegere a tuturor speciilor Pământului, inclusiv a noastră.

 

  1. Interpretarea viselor, de Sigmund Freud

 

Sigmund Freud (1856-1939) a inclus bazele teoriilor sale despre psihanaliză în această lucrare de reper, Interpretarea viselor, care încă este citită și studiată în întreaga lume.

 

În această lucrare, Freud a introdus conceptul de inconștient și a demonstrat modul în care teoriile sale sunt folosite pentru a interpreta visele. Lucrarea lui Freud a popularizat știința psihologiei și a contribuit la construirea fundației pe care se află acum discursul psihologic modern.

 

Religie

  1. Biblia

 

Acest text a adus creștinismul în lume și a continuat să servească drept sursă de inspirație pentru milioane de oameni. Biblia este cea mai tradusă și cea mai des cumpărată carte din lume.

 

  1. Coranul

 

Textul sacru al islamului, Coranul este considerat a fi ultimul cuvânt al lui Dumnezeu spus lui Mahomed prin îngerul Gabriel pe o perioadă de 23 de ani. Această carte este piatra de temelie a religiei islamice.

 

Raluca

 

https://blog.printrecarti.ro/cele-mai-influente-carti-din-toate-timpurile/

 

 

////////////////////////////////////////////

 

Numerologie

 

Idei citate: „Cunoasteti Adevarul si el va va elibera” Isus ; „Adevarul matematic exista intr-o lume independenta de om si mintea recunoaste aceste adevaruri prin contemplare” Platon ; „Tot ce poate fi cunoscut are numar si fara de numar nu cunoastem nimic” Philolaus ; „Dao a nascut Unul. Unu a nascut doi, doi a nascut trei, trei naste cele zece mii de lucruri. Cele zece mii de lucruri pe Yin in spate il poarta si pe Yang din fata-l imbratiseaza, amestecandu-si suflarile ca sa intre in armonie.” Lao Zi

„Astrele genereaza doar vibratii; oamenii isi decid propriile actiuni.” Demetra

Cine se teme de numarul fiarei?

 

Anumite calcule ne indreptatesc sa spunem ca 9 este numarul specific al fazei noastre de evolutie, deci un simbol al omenirii in faza actuala. Sa vedem cateva interpretari. In ebraica, „Adam” se scrie ADM. Adunand valoarea kabbalistica a literelor obtinem: 1+4+4=9. Deci, Adam este simbolul intregii umanitati si nu a unei singure entitati.

Apoi, daca cercetam numarul fiarei, 666 din Apocalipsa lui Ioan, care este un adevarat tratat de metafizica si nicidecum un roman de groaza, observam ca: 6+6+6=18, (18)=9, deci umanitatea, omul insusi, este cauza care se opune progresului propriu. In aceeasi scriere apare o unda de speranta stiind ca numarul celor salvati este de 144000. Dar (144000)=9, deci va fi salvata omenirea in ansamblul ei. Numarul celor incapabili sa progreseze este neglijabil fata de total.

Biblia este scrisa intr-un sens metaforic. Daca nu reusim sa percepem ceea ce se ascunde in spatele metaforei, sa dezlegam intelesurile din ea, riscam sa o vedem ca pe o scriere interesanta, fascinanta dar totusi ireala, din care sa nu putem invata aproape nimic despre adevarurile universale, sa nu-i percepem adevaratul sens, care este cel metafizic. Despre numere spunea si Sf. Augustin: „Necunoasterea stiintei numerelor impiedica intelegerea multor pasaje metaforice si mistice ale scripturilor”.

 

Extras din cartea: Firicel Ciarnau – „Numerele vii”

 

Numarul 1

Caracterizare

Principiul si sinteza numerelor, reprezinta Creatia, Divinitatea, care contine totul si din care decurge totul, inceputurile si originea, impulsul primar. Este conducatorul, individualistul, inovator prin excelenta. Dinamic, dar in acelasi timp si polemic, ii face o placere deosebita sa-si expuna parerile, sa ajunga la discutii contradictorii, preferand intotdeauna sa aiba ultimul cuvant. Nu cunoaste complexe de inferioritate, considerandu-se daca nu perfect, cel putin superior altuia. Este tipul mental, independent, dinamic si entuziast. Se impotriveste oricarui tip de autoritate din exterior, dar este autoritar cu altii. In cazul in care raspunde la vibratiile medii ale numarului poate fi un blajin, dar daca este starnit, da dovada a fi o bomba cu efect intarziat. In cazul in care este receptiv la vibratiile joase ale numarului, poate fi un dusman de temut, intolerant, arogant, extremist, sau poate sa nu aiba suficienta incredere in fortele proprii.

 

Corespondente

Planeta: Soarele

Zodiile: Leu – Capricorn

Element: foc

Caracteristica: conducere

Culoare: portocaliu

Piatra: rubin, diamant

 

Corespondente esoterice

Arborele sefirotic – Kether – este gandirea al carui principiu este nelimitarea, este vointa divina primordiala, pneuma Dumnezeului viu, spiritul din care, prin condensare, se formeaza Hokmah.

Ierarhiile spirituale – Serafimii – Spiritele dragostei universale, ei fac legatura de la un sistem cosmic la altul. Ei sunt cel mai aproape de Trinitate.

____________

 

Numarul 2

Caracterizare

Este considerat pe de o parte ca origine a raului, datorita faptului ca inceteaza unitatea si incepe dualitatea, antagonismul, iar pe de alta parte reprezinta desavarsirea unitatii vazuta ca intreg, atragerea contrariilor. Deja aici se manifesta dorinta de colaborare, armonia, tactul, diplomatia. Este plin de amabilitate, de calm. Este numarul femeii, al mamei. Mare atractie spre viata de familie si artele plastice, apreciaza finetea. S-ar mai putea adauga cate ceva din toate semnele mutabile. Vibratiile interioare ale numarului dau un caracter ezitant, timid, nehotarat, influentabil, indoctrinat, tipicar si cu tendinta sigura de a se indoi de capacitatile proprii, credulitate.

 

Corespondente

Planeta: Luna

Zodiile: Cancer – Balanta

Element: apa

Caracteristica: asociere

Culoare: verde

Piatra: opal, diamant

 

Corespondente esoterice

Arborele sefirotic – Hokmah – este gandirea divina in sanul careia rezida tot ce va urma sa fie. Desemneaza al doilea cor angelic numiti Ophanim care inseamna forme sau roti. Ei sunt Heruvimii prin care Dumnezeu a pus ordine in haos.

Ierarhiile spirituale – Heruvimii – Spiritele armoniei. Contrapartea lor fizica sunt semnele zodiacale. Ei pun de acord intre ele miscarile planetelor.

___________

 

Numarul 3

Caracterizare

Caracterizat ca numar perfect, avand un inceput, un mijloc si un sfarsit, este simbolul Trinitatii. Persoanele caracterizate prin acest numar sunt pline de jovialitate, sunt ingenioase, darze, vesnic optimiste si increzatoare, pline de farmec, tandre, sociabile, fara complexe de inferioritate, au o vitalitate contagioasa si uneori sunt vorbarete pana la exasperare. Poseda o imensa sete de cunoastere, sunt harnice si intreprinzatoare, dar tot ele sunt cele care promit mai mult decat pot face. Ca eventuale aspecte negative, pot fi enumerate superficialitatea, prefacatoria si ostentatia.

 

Corespondente

Planeta: Jupiter

Zodiile: Sagetator – Gemeni

Element: aer

Caracteristica: sociabilitate

Culoare: bleu

Piatra: safir, turcoaza

 

Corespondente esoterice

Arborele sefirotic – Binah – lumina primordiala, ce va sa vina, este radacina celorlalte sapte forte ce actioneaza. La nivelul sau, esentele devin distincte. Desemneaza ingerii Aralim, adica mari si tari, Tronurile.

Ierarhiile spirituale – Tronurile – spiritele vointei, au sfera planetara atribuita lui Saturn.

 

 

Numarul 4…………………………………………………………..  cont aici https://forum.triburile.ro/index.php?threads/mistere-civiliza%C5%A3ii-%C5%9Fi-secrete-ale-lumii.25838/page-7

 

 

 

///////////////////////////////////////////

 

 

 

 

 

 

Fizionomie (partea 1): capul, obrazul si parul

 

Aici aflam-Arta de a judeca oamenii dupa trasaturile fetei sau talentul de a cunoaste interiorul omului dupa exteriorul sau poarta numele de fizionomie… Aceasta stiinta a avut mai multi dusmani decat partizani, dar ea nu pare totusi ridicola decat atunci cand e dusa prea departe. Toate fetele, infatisarea tuturor fiintelor difera intre ele, nu numai in functie de clasa, de gen, dar chiar in individualitatea lor. Fiecare individ se deosebeste de celalalt din specia sa. De ce aceasta diversitate nu ar fi urmarea diversitatii caracterelor si de ce diversitatea caracterelor nu s-ar datora acestei diversitati a chipurilor?

Orice pasiune, orice simtire, fiecare calitate are locul ei in orice corp: minia face ca muschii sa se contracte – dar oare muschii contractati sunt un semn al maniei? Ochii plini de foc, o privire rapida ca si fulgerul, un spirit viu si patrunzator se regasesc de o suta de ori impreuna. Un ochi deschis si senin se intalneste de o mie de ori cu o inima deschisa si cinstita. De ce sa nu cautam a cunoaste oamenii dupa fizionomie? De obicei omul judeca cerul in legatura cu chipul lui. Un negustor apreciaza ceea ce cumpara dupa exterior, dupa fizionomie…

Acestea sunt argumentele fizionomistilor pentru a dovedi siguranta stiintei lor. E adevarat, adauga ei, ca te mai poti insela, dar asta o data la o mie si o asemenea exceptie confirma regula generala. Lavater spune ca a vazut un criminal condamnat sa fie tras pe roata pentru ca-l ucisese pe binefacatorul sau si acest monstru avea fata deschisa si delicata ca a unui inger pictat de Guido Reni. N-ar fi imposibil sa gasesti pe galere capete de Regulus si fizionomii de vestale intr-o casa rau famata. Totusi, un fizionomist abil va distinge trasaturile, abia imperceptibile, care anunta viciul si degradarea. Sau, daca se inseala, va spune: natura l-a facut bun, are toate semnele, rautatea n-a avut inca timp sa-l desfigureze. Iata principiile, cand rezonabile, cand ridicole, ale acestei stiinte.

In general, frumusetea morala este in armonie cu cea fizica (Socrate si alti o suta de mii dovedesc contrariul). Unele persoane, cu toate ca nu plac la prima vedere, castiga pe masura ce se fac cunoscute. Probabil ca intre acestea si dumneavoastra exista oarecare nepotrivire, pentru ca la prima intalnire ceea ce ar trebui sa va apropie nu v-a frapat. Trebuie de asemenea ca intre dumneavoastra sa existe o legatura secreta, deoarece, pe masura ce va vedeti mai des, va intelegeti mai bine. Totusi, fiti atent la primul impuls al instinctului ce va impinge spre o noua legatura!

CAPUL

Capul este partea cea mai nobila a corpului omenesc, lacasul mintii si al sufletului, centrul facultatilor noastre intelectuale.

* Un cap bine proportionat cu restul corpului, care la prima vedere ne apare astfel si care nu e nici prea mare nici prea mic, anunta un spirit mult mai valoros decAt am indrazni sa asteptam de la un cap disproportionat.

* Un om cu capul prea mare indica totdeauna prostie grosolana, iar daca e prea mic, slabiciune si prostie.

* Oricat ar fi de proportionat capul fata de corp el nu trebuie sa fie nici prea rotund, nici prea lunguiet, cu cat e mai simetric cu atat e mai perfect. Se poate spune ca cel mai bine proportionat cap e acela a carui inaltime perpendiculara, masurata de la capatul occiputului pana la varful nasului, este egala cu latimea lui pe orizontala.

* Un cap prea lunguiet anunta un om lipsit de bun simt, frivol, curios, invidios si credul.

* Capul aplecat in jos este marca unui om intelept, constant in faptele sale.

* Un cap care se misca in toate partile anunta trufie, mediocritate, minciuna, spirit pervers, usuratec si o judecata slaba.

OBRAZUL

Cat despre obraz, il putem imparti in trei parti: prima se intinde de la frunte pana la sprancene, a doua de la sprancene pana la baza nasului si a treia de aici pana la osul barbiei. Cu cat aceste etaje sunt mai simetrice, cu atat putem conta pe justetea mintii si pe stabilitatea caracterului in general. Cand e vorba de un obraz a carui infatisare e fie foarte energica, fie foarte delicata, caracterul persoanei poate fi apreciat mai usor din profil decat din fata. Fara sa mai vorbim ca profilul se preteaza mai putin la disimulare, el ofera linii conturate mai viguros, mai precise, mai simple, mai pure si prin urmare semnificatia lor e mai usor de sesizat, pe cand adesea liniile obrazului vazut din fata sunt greu de distins. Un profil frumos duce intotdeauna la analogia cu un caracter distins. Dar exista mii de profiluri care, fara sa fie frumoase, admit superioritatea caracterului.

* Un obraz carnos anunta o persoana timida, vesela, increzatoare, semeata.

* Un om harnic are de obicei obrazul slab.

* Un obraz care asuda la cea mai mica agitatie anunta un temperament cald, frivol, cam grosolan si mancacios.

* Un obraz palid indica o fire predispusa placerilor iubirii.

PARUL

Parul ofera multiple indicii despre temperamentul, energia, modul de a simti si prin urmare despre facultatile spirituale ale omului. El nu poate ascunde nimic si corespunde constitutiei noastre fizice asa cum plantele si fructele corespund ogorului care le-a rodit. Lavater spune ca supletea parului poate fi pusa in legatura cu supletea caracterului.

* Parul latos, drept, dizgratios anunta un om obisnuit.

* Parul de un galben auriu sau castaniu stralucitor si placut ondulat in bucle usoare si frumoase este un par nobil.

* Parul negru, des si abundent denota putina minte dar perseverenta si aplecare spre ordine.

* Parul blond in general este caracteristic pentru un temperament delicat, nepasator.

* Parul rosu se spune ca este caracteristic unui om in cel mai inalt grad bun sau in cel mai inalt grad rau.

* Parul fin marcheaza timiditatea, cel aspru anunta curajul si acest semn caracteristic face parte din acele trasaturi comune atat omului cat si animalului.

Printre patrupede, cerbul, iepurele si oaia, care sunt printre cele mai timide, se disting de celelalte prin moliciunea parului, pe cand asprimea parului leului, a porcului mistret, corespund curajului care le e specific. Aplicand speciei umane aceste observatii, locuitorii din tarile nordice sunt foarte curajosi si ei au parul negru. Orientalii sunt mai timizi si parul lor e mai moale.

* Un barbat cu parul lung e o fire efeminata, el nu are dreptul sa se laude cu parul lui lung ca de o podoaba. De altfel, rareori este negru.

* Parul negru si subtire pe un cap pe jumatate plesuv, cu fruntea inalta si boltita, anunta o judecata sanatoasa si limpede dar putina imaginatie.

* Acelasi fel de par, cand e lins si complet neondulat, caracterizeaza o slabiciune a facultatilor intelectuale.

* Parul cret marcheaza o persoana cu conceptii dure.

* Cei cu par abundent pe tample si pe frunte sunt grosolani, orgoliosi si lipsiti de rusine.

* O barba stufoasa si frumoasa anunta un barbat cu o minte sanatoasa si bun de la natura.

* Barbatul care are barba deschisa la culoare si rau aranjata are mai degraba o natura si inclinatii de femeie decat de barbat.

Barbatul caruia nu-i creste barba nu e barbat. Femeile n-au barba pentru ca acea functie a organismului care o produce la barbati la ele se risipeste in ciclu. Cu toate acestea, exista unele femei carora le creste par, mai cu seama in jurul gurii. Este sigur ca aceste femei au un temperament cald, o natura indrazneata, sunt curajoase si virile.

Dar femeia care are barba si barbatul care n-are deloc sunt constituiti, amandoi, impotriva regulilor firesti ale naturii. Or tot ceea ce iese din ordinea stabilita de natura este anormal. Atunci cand culoarea barbii difera de a parului, nu se anunta nimic bun. La fel ca atunci cind exista un contrast frapant intre culoarea parului si aceea a sprincenelor, lucru ce poate inspira neincredere.

Si eu ma ghidez in multe circumstante dupa trasaturile fetei atunci cand vine vorba de a acorda incredere. E adevarat ca natura modeleaza un om dupa caracterul sau. E deajuns sa ma uit la marii patroni de firme..toti parca sunt trasi dupa un model. Si unui copil i se vede rautatea din ele la o prima infatisare. Mie mie deajuns sa privesc un copil mic cateva secunde si imi dau seama daca e neastamparat sau e cuminte. Ce e drept ca nu poti sa intri mult in personalitatea unui om doar privindu-l dupa criteriile fizionomistilor. Mai ai nevoie de alte forte ca sa poti sa stii tot ce are el pe suflet. Uitati-va la Patriciu…se vede ca e tipul de om care conduce. Are o statura impunatoare, privirea aia dura… Nu am vazut nici un om plapand pana acuma sa fie mare boss.

Fizionomie (partea 2): fruntea, sprancenele si ochii

FRUNTEA

Fruntea, spune Herder, este lacasul seninatatii, al bucuriei, al grijilor, al nelinistilor, al prostiei, al nestiintei si rautatii. Dintre toate partile obrazului, ea e cea mai importanta trasatura. Vazuta din profil, fruntea poate fi impartita in trei categorii: aplecata spre spate, dreapta, boltita (bombata).

* Fruntea aplecata spre spate sau tesita indica, in general, imaginatie, spirit si delicatete.

* Daca e complet dreapta, perpendiculara, de la par pana la sprancene, este semnul lipsei totale de inteligenta

* O conformatie perpendiculara, care se bolteste usor la capatul de sus, anunta o minte capabila de reflectie, un om profund in gandire.

* Fruntile proeminente apartin spiritelor marginite si slabe si care nu vor ajunge niciodata la maturitate.

Contururile fruntii, arcuite si fara unghiuri, hotarasc blandetea si flexibilitatea caracterului.

* Cand o frunte rotunjita si proeminenta in partea de sus, coboara in jos dreapta, dand impresia in ansamblu ca e perpendiculara, putem sa ne bazam pe foarte multa ratiune, vioiciune dar si nervozitate. Dar, in acelasi timp, trebuie sa ne asteptam la o inima de gheata.

* Cu cat fruntea e mai alungita, cu atat spiritul e mai lipsit de energie si de rezistenta. Cu cat e mai restransa, mai scurta si mai compacta, cu atat caracterul este mai concentrat, mai hotarat si mai solid.

Pentru ca o frunte sa intruneasca toate calitatile intr-o fericita imbinare, sa fie frumoasa si sa dea impresia ca ascunde atat o minte bogata, cat si un caracter nobil, trebuie sa fie perfect proportionata cu restul obrazului. Fara niciun fel de inegalitate si riduri permanente, ea nu va fi totusi scutita de ele; dar aceasta se va intampla intr-un moment de concentrare profunda, de suparare sau manifestare a unei dureri. Culoarea fruntii trebuie sa fie mai luminoasa decat restul obrazului.

* Daca arcada ochiului e iesita in afara e semnul unei aptitudini speciale pentru activitati intelectuale, a unei sagacitati deosebite pentru mari actiuni. Dar si fara acest unghi proeminent, exista atatea excelente capete si bine asezate pe umeri, atunci cand fruntea lor cade, asemenea unui zid, perpendicular pe sprancenele asezate orizontal si care se arcuiesc aproape imperceptibil, in ambele parti, spre tample.

* Fruntea ingusta, cu riduri neuniforme, tesita in parti, care se increteste mereu altfel, nu e o buna recomandare si nu trebuie sa inspire prea multa incredere.

* Fruntea patrata, cu partile laterale la fel de late si cu arcada ochiului puternica presupun o mare intelepciune si curaj. Toti fizionomistii sint de acord asupra acestui punct.

* O frunte foarte osoasa, impodobita cu multa piele, anunta o persoana ursuza si certareata.

* O frunte inalta, la o fata lunguiata si ascutita spre barbie e un semn de slabiciune si prostie.

* Fruntea alungita, cu pielea foarte intinsa si neteda, pe care nu se zareste, chiar cu prilejul unei neobisnuite bucurii, nici cea mai mica incretitura, este indiciul unui caracter rece, banuitor, caustic, indarjit, suparacios, plin de pretentii, slugarnic si razbunator.

* O frunte care, din partea de sus, se apleaca inainte spre ochi, la o persoana in puterea varstei, indica in mod categoric o prostie fara margini.

* Cute oblice pe frunte, mai cu seama daca soarta face ca ele sa fie paralele, sau numai par astfel, dau in vileag o minte saraca, un spirit fals si banuitor.

* Daca aceste cute sunt paralele si regulate, nu prea adanci, acestea se intalnesc doar la oamenii drepti, intelepti, cinstiti.

* Fruntea a carei parte superioara e strabatuta de cute foarte distincte si mai ales circulare, in timp ce cealalta jumatate e neteda si fara nicio cuta, e semnul unui spirit marginit.

SPRANCENELE

Sub frunte se afla frumoasa ei granita, sprinceana, curcubeu de pace cand e placut desenata, arc incordat al discordiei atunci cand exprima manie. Sprancenele frumos arcuite se potrivesc cu modestia si simplitatea unei fecioare.

* Asezate in linie dreapta si pe orizontala, ele denota un caracter rau si ambitios.

* Cand forma lor e pe jumatate arcuita, forta spiritului va fi unita cu o bunatate naiva.

* Sprancenele aspre si neuniforme sunt semnul unei agerimi de spirit si incapatanare. Dar acelasi amestec anunta o traire mai moderata, daca firul sprancenei este fin.

* Cand sunt dese si compacte si firul e culcat uniform, ca sa zicem asa, tras cu linia, ele promit categoric o judecata sanatoasa si solida, o profunda intelepciune, un simt al dreptatii si spirit ponderat.

* Sprancenele impreunate treceau la arabi drept semn al frumusetii, in timp ce vechi fizionomisti vedeau in aceasta un caracter fatarnic. Prima dintre aceste opinii este falsa, iar a doua exagerata, caci intalnim adesea acest fel de sprancene la oamenii cei mai cinstiti si placuti.

* Sprancenele subtiri sunt marca sigura a unei firi nepasatoare si slabe. La un om energic, ele slabesc forta si vioiciunea caracterului.

* Sprancenele in unghi si intrerupte sunt caracteristice unui om muncitor.

* Cu cat sprancenele sunt mai aproape de ochi, cu atat avem de-a face cu un caracter serios, profund si solid. Acesta pierde din forta, din fermitate, din indrazneala, pe masura ce sprancenele sunt plasate mai sus.

* Distanta mare dintre sprancene anunta o conceptie asezata, un suflet calm si linistit.

Miscarea sprancenelor este foarte expresiva: ea marcheaza pasiunile joase, orgoliul, mania, dispretul. Un om incruntat este o fiinta dispretuitoare si in acelasi timp de dispretuit.

OCHII

Buffon afirma ca ochii sunt aceia in care se reflecta cele mai ascunse framantari ale omului si ca acestea pot fi usor recunoscute. Mai mult ca oricare alt organ, ochiul apartine sufletului. Se pare ca ei asista si participa la toate nuantele manifestarilor lui. Ei exprima pasiunile cele mai puternice si emotiile cele mai navalnice, precum si starile cele mai placute si sentimentele cele mai delicate. Toate acestea sunt exprimate prin ochi cu toata taria, in toata puritatea lor, asa cum s-au nascut ele. Sentimentele se transmit prin priviri rapide si care comunica celuilalt pasiunea, fapta, imaginea sufletului celui de la care pleaca expresia acelei priviri. Omul primeste si reflecta in acelasi timp lumina gandirii si caldura sentimentului. Ochii sunt fata spiritului si limbajul inteligentei.

* Ochii albastri anunta mai mult slabiciune, o fire apatica si mai efeminata decat ochii caprui sau negri. Aceasta nu inseamna ca printre persoanele cu ochi albastri nu exista si firi foarte energice

* În general, ochii caprui sunt indiciul cel mai obisnuit al unui temperament barbatesc, viguros si profund.

* Orice talent deosebit se asociaza aproape intotdeauna cu ochi de culoare galbuie spre brun.

* Oamenii furiosi au ochi de toate culorile, foarte rar albastri, mai cu seama caprui si verzi. Acestia din urma sunt, intr-un anume fel, semnul vioiciunii si curajului. Nu vom vedea niciodata ochi de un albastru deschis la oameni colerici.

* Ochii care formeaza spre nas un unghi alungit, ascutit, apartin fie persoanelor foarte judicioase, fie foarte fine.

* Cand pleoapa de sus descrie un arc complet, este marca unui dar de la natura, mare delicatete si uneori timiditate.

* Cand pleoapa se deseneaza aproape orizontal pe ochi si taie in diametru pupila, ea anunta in mod obisnuit un om foarte fin, indemanatec si siret. Dar aceasta nu inseamna ca o astfel de conformatie a ochiului distruge spiritul de dreptate al acelei persoane.

* Pleoapele adancite si foarte conturate anunta, de cele mai multe ori, o stare de spirit colerica. Recunoastem aici pe artist si pe omul de bun gust. Aceste caracteristici sunt foarte rare la femei si, atunci cand exista, ele sunt rezervate unor personalitati puternice, de o exceptionala inteligenta.

* Ochii foarte mari, de un albastru foarte deschis si vazuti din profil aproape transparenti anunta intotdeauna un mod de a gandi usor, cuprinzator, dar in acelasi timp un caracter extrem de sensibil, dificil, banuitor, gelos, predispus sa fie partinitor.

* Ochii mici negri, stralucitori, sub sprincene negre si stufoase, care par ca se afunda cand surad malitios, anunta aproape intotdeauna un om priceput, cu pareri profunde, dar predispus la intrigi si sicane. Daca asemenea ochi nu sunt asociati unei guri batjocoritoare, ei caracterizeaza un spirit rece si patrunzator, foarte mult gust, eleganta, precizie, aplecare mai degraba spre avaritie decat spre generozitate.

* Ochii mari deschisi, de o limpezime pina la transparenta si in adincul carora se vede stralucind o flacara, printre pleoapele paralele, nu prea largi dar bine conturate, reunesc foarte sigur aceste cinci trasaturi: o forta vie de patrundere, eleganta si gust, temperament coleric, orgoliu, aplecare spre aventuri galante.

* Ochii la care se observa in intregime pupila si, sub ea, un pic de alb, sunt intr-o stare de tensiune anormala sau apartin acelor oameni nelinistiti, pasionati, pe jumatate nebuni. Niciodata oamenii cu judecata sanatoasa, matura, precisa, si in care poti sa te increzi nu au asemenea ochi.

* Anumiti ochi sunt foarte lucitori, larg deschisi, cu o fizionomie fada, si anunta incapatanare dar fara fermitate, prostie cu pretentii de intelepciune, un caracter rece dar care vrea sa para plin de caldura, care arde insa ca un foc de paie.

* Oamenii banuitori, nervosi, violenti au de cele mai multe ori ochii infundati in orbite si privirea adanca, cuprinzatoare.

* Nebunul sau surdul au adesea ochii iesiti din cap.

* Vicleanul, atunci cand vorbeste, are pleoapele aplecate, privirea ramanandu-i ascunsa.

* Oamenii fini si vicleni au obiceiul sa tina un ochi, si uneori amandoi, pe jumatate inchisi. E un semn al slabiciunii de spirit. Intr-adevar, rar vedem un om energic care sa fie si siret: neincrederea noastra in altii se naste din putina incredere ce o avem in noi insine.

 

Fizionomie (partea 3): nasul, obrajii si urechile

NASUL

Anticii aveau dreptate sa numeasca nasul “podoaba fetei”. Un nas frumos nu se asociaza niciodata unui obraz diform. Poti sa fii urat si sa ai ochi frumosi, dar un nas bine trasat cere neaparat o fericita imbinare a altor trasaturi. De asemenea, se vad mii de ochi frumosi si un singur nas perfect: acolo unde el se afla, presupune totdeauna un caracter de exceptie, de mare distinctie. “Nu-i e dat oricui sa aiba un nas”, spun latinii.

Iata, dupa fizionomisti, ceea ce se impune pentru ca un nas sa fie perfect: lungimea lui trebuie sa fie egala cu fruntea. La radacina lui trebuie sa existe o usoara scobitura. Vazut din fata nasul trebuie sa aiba o conformatie larga, cele doua parti mergand paralel, iar aceasta largime sa fie mai sensibila spre mijloc. Varful nasului nu trebuie sa fie nici dur, nici carnos. Din fata, cele doua aripi ale nasului trebuie sa fie desenate fin si narile sa se arcuiasca placut. In profil, partea de jos a nasului nu trebuie sa aiba decat o treime din lungimea lui. In partea de sus, trebuie sa fie aproape de arcul orbitei ochiului, iar latimea de langa ochi sa fie cel putin jumatate din aratator. Un nas care intruneste toate aceste calitati, exprima tot ce se poate exprima. Cu toate acestea, oameni dintre cei mai merituosi au nasul diform. Fireste, trebuie sa vedem calitatile care contribuie la diferentierea lor.

* Un nas mic, vazut din profil rotunjit, nu-l impiedica pe posesor sa fie cinstit si drept, dar acesta nu va fi niciodata un geniu.

* Nasul care se incovoaie de la radacina este al caracterelor voluntare, menite sa comande, sa faca lucruri mari, persoane hotarate in proiectele lor si arzand sa le realizeze.

* Nasul perpendicular (adica cel care se apropie de aceasta forma, caci natura se fereste de liniile extrem de drepte in tot ce produce ea) se afla la mijloc, intre nasul carn si cel coroiat. El presupune un suflet care stie sa se poarte si sa sufere in liniste si cu tarie.

* Un nas al carui os este lat, indiferent daca e drept sau coroiat, anunta intotdeauna calitati superioare. Dar aceasta forma e foarte rara.

* Narile mici sunt semnul unei firi timide, incapabila sa se hazardeze in cea mai mica actiune.

* Cand narile sunt largi, mobile, ele denota o mare delicatete a sentimentelor, care pot degenera cu usurinta in senzualitate si voluptate.

* La oamenii la care nu exista un fel de adancitura in intervalul dintre frunte si nas (macar nasul sa nu fie foarte coroiat), nu sperati sa descoperiti la ei cea mai mica urma de caracter, de noblete si de maretie.

* Oamenii al caror nas se apleaca la limita extrema deasupra gurii nu sunt nici cu adevarat buni, nici cu adevarat veseli, nici mari, nici nobili: gandirea lor se leaga permanent de lucrurile pamantesti, de toate zilele. Ei sunt retrasi, reci, insensibili, putin comunicativi, de obicei rautaciosi, suparaciosi, sunt profund ipohondri sau melancolici.

* Daca acest tip de nas este incovoiat chiar din partea de sus, este inca un semn al aplecarii lor teribile spre placerile iubirii.

* Un nas fara o trasatura frapanta, fara nuante, incovoiri, ondulari, fara un contur expresiv, poate foarte bine fi nasul unui om cinstit, rezonabil si chiar de un caracter nobil. Dar acesta nu va fi niciodata nasul unui caracter superior sau foarte distins.

* Narile stranse si subtiri denota un temperament rece si dispretuitor.

* Un nas rosu, mai cu seama varful sau, anunta un betiv, o natura grosolana si predispus la coruptie.

Populatia din Asia Centrala are in general nasul plat si adincit, negrii din Africa il au aplatizat, cea mai mare parte a evreilor au nasul acvilin, englezii au nasul cartilaginos si foarte rar ascutit. Daca ar fi sa judecam dupa tablouri si portrete, la olandezi nu se prea intalneste un nas frumos. La italieni, dimpotriva, e trasatura lor distinctiva. In sfarsit, la francezi e trasatura distinctiva a oamenilor celebri.

OBRAJII

* Obrajii carnosi indica in general un temperament moale si senzual.

* Obrajii slabi si ingusti anunta uscaciunea dispozitiilor si lipsa bucuriilor.

* Necazurile ii scobeste, prostia si severitatea le imprima urme grosolane.

* Intelepciunea, experienta si finetea spiritului lasa urme usoare care se intretaie, placute la vedere.

* Unele adancituri, de forma mai mult sau mai putin triunghiulara, care se observa cateodata pe obraji, sunt semnul infailibil al invidiei si geloziei.

* Un obraz gratios de la natura, agitat de o tresarire usoara care se observa langa ochi, este garantia unei inimi sensibile.

* Daca pe un obraz care surade se formeaza trei linii paralele si circulare, fiti siguri ca in acea persoana exista un fond de nebunie.

URECHILE

La fel de bine – si poate chiar mai mult decAt alte parti ale corpului omenesc – , urechea are o semnificatie bine determinata. Ea nu admite nicio deghizare. Ea are legaturi specifice cu individul caruia ii apartine.

* Cand lobul urechii e degajat, e un semn bun pentru facultatile lui intelectuale.

* Urechile mari si desfacute anunta obraznicie, vanitate, o judecata saraca.

* Urechile mari si groase sunt atribuite unui om simplu.

* Urechile mici denota timiditate.

* Urechile prea aplecate si inconjurate de un fel de burlet rau desenat nu anunta nimic bun, nici in ceea ce priveste spiritul, nici talentele respectivului.

* O ureche potrivita, cu conturul bine rotunjit, nici prea groase nici prea subtiri, nu poate fi gasita decat la persoane cu spirit, cu judecata dreapta, intelepte si distinse.

 

Fizionomie (partea 4): gura si barbia

Gura este cea care se face interpreta spiritului si a inimii omului. Ea intruneste, atat in stare de repaos, cat si in infinita varietate a miscarilor sale, o lume intreaga de caractere. Ea este graitoare chiar cand e in totala nemiscare.

BUZA

Se observa o legatura perfecta intre buze si felul de a fi al omului. Fie ele ferme, fie moi si mobile, caracterul persoanei este de o calitate asemanatoare.

* Buzele groase, bine conturate si proportionate, care au de ambele parti linia din mijloc ondulata egal si usor de desenat, asemenea buze sint incompatibile cu josnicia, le repugna falsitatea si rautatea. Am putea doar sa le reprosam un pic de aplecare spre placeri.

* Buza superioara caracterizeaza gustul, inclinatiile, pofta de mancare, sentimentul iubirii. Orgoliul si mania o arcuieste, finetea o ascute, bunatatea o rotunjeste, libertinajul o irita si o ofileste, iubirea si dorinta se adauga si ele conferindu-i un farmec inexprimabil.

* O gura inchisa, care are deschizatura scurta si in linie dreapta, cu buze ale caror margini nu se observa, este indiciul sangelui rece, a unui spirit sarguincios, prieten al ordinii, exactitudinii si curateniei.

* Daca spre cele doua extremitati gura se ridica, avem de-face cu un fond de afectare, ambitie si vanitate, poate si un pic de rautate, ca rezultat firesc al frivolitatii.

* Buzele carnoase au mereu de combatut senzualitatea si lenea.

* Buzele scurte si foarte pronuntate anunta timiditate si avaritie.

* Daca se inchid incet si fara efort, iar desenul lor ramane corect, ele indica un caracter chibzuit, hotarat si judicios.

* Buza de deasupra care cade putin peste cea de jos este semnul distinctiv al bunatatii, ceea ce nu inseamna ca se poate contesta total aceasta calitate buzei de jos, dar in acest caz trebuie sa ne asteptam mai degraba la o calma si sincera ingaduinta decat la un sentiment de vie tandrete.

* Buza de jos care se adanceste la mijloc nu se intalneste decat la spirite vesele. Priviti cu atentie un om vesel in clipa cand spune o gluma: buza i se va lasa in jos in mijlocul ei sapandu-se un mic sant.

* O gura corect inchisa, fara sa fie afectata, nici tuguiata, anunta curaj. In ocaziile cand cineva este pus sa dea dovada de curaj, chiar si persoanele care de obicei tin gura deschisa, o inchid neaparat, de cele mai multe ori.

* O gura cascata e plangareata, in timp ce una inchisa sufera in tacere.

In tratatul sau Despre pasiuni, Le Brun afirma ca, din toate partile obrazului, gura este aceea care marcheaza in chipul cel mai personal manifestarile sufletului. Cand el se plange, colturile gurii se lasa in jos, cand e multumit, ele se ridica in sus, cand e suparat gura e impinsa inainte si in partea din mijloc se ridica in sus.

* Orice gura care are de doua ori latimea ochiului este gura unui prost. (inteleg prin latimea ochiului distanta de la tampla spre nas, pana la capatul interior al orbitei lui).

* Daca buza de jos, impreuna cu dintii, depasesc pe orizontala jumatate din latimea gurii vazuta din profil, contati, tinand cont si de alte trasaturi ale fetei, pe una din acele patru caracteristici, sau pe toate la un loc: prostie, viclenie, avaritie, rautate.

* Buze prea groase, desi bine proportionate, anunta totdeauna un om lipsit de delicatete, murdar sau senzual, cateodata chiar stupid.

* Cand extremitatile gurii sunt lasate in jos intr-o maniera pronuntata, in linie oblica, aceasta este expresia cea mai ferma a dispretului, lipsei de sensibilitate, mai cu seama atunci cand buza de jos e mai groasa si o depaseste pe cea de sus.

* O gura, ca sa zicem asa, fara buze, a carei linie de mijloc e foarte bine trasata, iar la extremitati se ridica in sus, si a carei buza superioara, vazuta din profil, in dreptul nasului pare arcuita, o asemenea gura o intalnim numai la avarii vicleni, harnici, indemanateci, reci, duri, lingusitori si politicosi atunci cand te refuza.

* In mod categoric, cel care incearca sa-si ascunda zambetul sau zambeste cand vede un nenorocit in suferinta, sau in fata unui om cu defecte dar bine intentionat – acela este un om rau. Cei din aceasta categorie au in general buze foarte subtiri. Linia centrala a gurii, foarte bine trasata, se ridica ia colturi intr-un chip neplacut. Ei au dinti foarte puternici.

* O gura mica, ingusta, sub niste nari mici si o frunte eliptica (care nu-si dezvaluie gandurile) arata intotdeauna o persoana fricoasa, extrem de timida, copilaros de vanitoasa si care se exprima cu dificultate. Daca la aceasta gura se adauga ochi mari proeminenti, tulburi, o barbie osoasa, alungita, si mai cu seama daca tine gura mereu deschisa, fiti inca o data siguri de prostia acestui cap.

* Orice obraz a carui parte inferioara, incepand de la nas, se imparte in doua parti egale prin linia centrala a gurii, e un om marginit.

* Cat despre aceasta parte inferioara (tot incepand de la nas), care masoara cel putin o treime din lungimea totala a obrazului, acel obraz apartine unui nebun.

* Obrazul a carui parte inferioara e cu mult mai lunga decat cea superioara este al unui prost.

DINTII

* Vechii fizionomisti considera ca dintii mici si scurti sUnt semnele unei constitutii delicate.

* Dintii lungi sunt semnul cert de slabiciune si de timiditate.

* Dintii albi, curati si frumos asezati, care atunci cand omul deschide gura nu se observa in intregime, anunta hotarat la omul matur un spirit calm, o inima buna si cinstita.

* Nu este adevarat ca dintii stricati, urati si inegali apartin unei persoane lipsite de respectabilitate; toate acestea se datoresc unor boli sau unor imperfectiuni morale.

* Persoana care are dintii inegali este invidioasa.

* Dintii lati, mari si puternici sunt semnul unui temperament puternic, iar daca e sa-l credem pe Aristotel promit o viata lunga.

BARBIA

Herder afirma ca un cap reusit proportionat presupune o barbie nici ascutita, nici scobita, ci uniforma.

* O barbie iesita in afara anunta ceva pozitiv, in timp ce semnificatia unei barbii retrase inauntru este una negativa.

Adesea, energia sau lipsa de energie a unui individ se observa numai prin barbia sa.

Exista trei feluri de barbii: cea dreapta, care, din profil, este perpendiculara fata de buza inferioara, cea ascutita, care iese inafara buzei inferioare, sau, in alti termeni, barbia ascutita si barbia trasa inapoi

* Barbia trasa inapoi, pe care am indrazni s-o numim barbie feminina, pentru ca o gasim la mai toate femeile – ne face sa banuim oarecare slabiciune. De asemenea, ea denota un spirit activ si patrunzator, cu conditia sa nu fie arcuita, caci aceasta forma exagerata trimite de obicei la lasitate si zgarcenie.

* Barbia ascutita inspira incredere. O barbie ascutita mai trece si drept marca sireteniei; in acelasi timp, vom gasi aceasta forma de barbie si la persoanele cele mai cinstite. Inseamna deci ca siretenia nu e decat bunatate rafinata…

* O gropita bine marcata in mijlocul barbiei pare sa indice fara tagada un om judicios, matur in hotarari, cu conditia ca aceste trasaturi sa nu fie contrazise de altele.

* O barbie moale, carnoasa, cu doua etaje este de cele mai multe ori semnul si efectul senzualitatii.

* Barbia plata presupune raceala si uscaciune sufleteasca.

* Cea mica, timiditate, cea rotunda, cu gropita, bunatate.

* Barbia lunga, lata, grea (vorbesc de partea osoasa) nu se intalneste decat la oameni grosolani, duri, orgoliosi si violenti.

 

Fizionomie (partea 5): gatul, mainile, pieptul, pantecul, coapsele si picioarele

GATUL

Distanta dintre cap si piept, in stransa legatura si cu unul si cu celalalt, este plina de semnificatii, ca tot ce se raporteaza la om.

* Un gat bine proportionat este o recomandare de necontestat pentru un caracter rezistent la orice incercari.

* Gatul lung si capul inalt sunt uneori semnul orgoliului si vanitatii.

* Un gat scurt si gros nu se asociaza deloc cu un cap nerod. Cei care au asa ceva sunt de la natura colerici, asemenea taurilor furiosi.

* Cei ce au gatul subtire si delicat, alungit, sunt oameni timizi, ca si cerbul, dupa convingerea lui Aristotel.

MAINILE

Exista tot atatea asemanari si deosebiri intre formele mainii, cate sunt si intre fizionomii. Nu exista nicaieri doua fete perfect asemanatoare si nu veti gasi nici maini, la doua persoane, care sa semene intre ele. Si tot atatea legaturi cate exista intre fetele oamenilor si caracterul lor exista si intre maini si caracterul lor. Fiecare mana, asa cum a creat-o natura (facand abstractie de accidente), este in perfecta analogie cu corpul caruia ii apartine. Oasele mainii, nervii, muschii, sangele, pielea, nu sunt decat continuarea oaselor, nervilor, muschilor, sangelui, pielii, restului corpului. Acelasi sange circula in inima sa, in cap si in mana. Mana contribuie, deci, si ea, la cunoasterea caracterului omului. Ea e, ca si celelalte membre ale corpului, obiectul fizionomiei, obiect cu atat mai semnificativ si cu atat mai frapant cu cat mana nu poate disimula, mobilitatea ei tradand in fiecare clipa. Pozitia cea mai linistita a mainii indica dispozitiile noastre naturale, miscarile ei facandu-se sub impulsul pe care il primeste de la creier.

* Toata lumea stie ca umerii largi, care coboara lin, fara ascutisuri, sunt un semn al sanatatii si fortei.

* Umerii lati influenteaza in mod deosebit asupra armoniei complexe a trupului, dar se mai spune ca indica finete si inteligenta, pasiune pentru exactitate si ordine.

PIEPTUL

* Un piept larg si patrat, nici prea scobit, nici prea proeminent presupune intotdeauna o constitutie robusta a umerilor.

* Un piept plat si, ca sa zicem asa, scobit, denota slabiciune de caracter.

* La barbati, pieptul excesiv acoperit cu par anunta un om voluptuos.

PANTECUL, COAPSELE SI PICIOARELE

* Un pantec mare, proeminent e mai inclinat spre lene si senzualitate decat unul plat si slab. Trebuie sa ne asteptam la mai multa energie si forta de munca, la mai multa suplete a spiritului de la un om uscat, slab, decat de la unul cu trupul prea implinit. Si cu toate acestea exista oameni slabi care sunt excesiv de inceti si lenesi. Dar la acestia trasaturile indolentei se citesc pe partea de jos a obrazului.

* Oamenii cu merite superioare au de obicei coapsele slabe.

* Coapse scurte, groase nu anunta o natura elevata.

* Picioarele plate rar se pot asocia unei minti superioare.

 

 

 

https://forum.triburile.ro/index.php?threads/mistere-civiliza%C5%A3ii-%C5%9Fi-secrete-ale-lumii.25838/page-7

 

////////////////////////////////////////////////

 

 

 

CARACTERUL OMULUI POATE FI CUNOSCUT DUPĂ BUZE, URECHI şi BĂRBIE

Oamenii cu buze groase au o predispoziţie pentru plăceri, iar dacă au buza de jos mai proeminentă acea persoană are o natură iubitoare şi un caracter nehotărât. Dacă mai are şi bărbia despărţită în două înseamnă lenevie şi egoism.

Buze palide şi fălci pătrate arată avariţie, brutalitate, egoism, cruzime, dar un bun afacerist. Când buza de sus acoperă o parte din cea de jos arată un caracter bun, o persoană iubitoare de distracţii şi plăceri, iar dacă ele sunt subţiri, puţină generozitate şi foarte mult egoism.

Buzele groase sunt preferate celor subţiri. Când buza de jos este mai mult ieşită în afară, ea indică forţă satirică, cinism, dar şi talent.

Gura perfectă este aceea cu buzele închise, fără a fi strânse şi în armonie cu faţa. Ea arată fermitate, puţină expansivitate şi multă fineţe în afaceri.

Urechile mari cu loburi groase indică grosolănie şi înclinaţii de a face avere prin orice mijloace.

Urechile depărtate de cap denotă cruzime, iar cele aşezate vertical indică un om cu mult curaj, energie şi forţă.

Urechile mică arată distincţie, maniere, posesorul ei fiind capabil de multă afecţiune. Cu cât lobul este mai gros cu atât şi forţa sentimentală este mai mare.

Urechile prea mici aparţin oamenilor timizi şi rezervaţi, iar dacă sunt înguste, aceste caractere se amplifică.

Urechea mijlocie aparţine celor ce au o fire fermă şi sunt plini de energie.

Urechea normală este aceea ce nu trece mai sus de înălţimea sprâncenelor şi nici mai jos de vârful nasului.

Urechile mai înalte decât sprâncenele arată un caracter răzbunător, cu tendinţă spre criminalitate. Dacă loburile sunt desprinse de cap denotă generozitate şi spirit liberal.

Barba osoasă indică fermitate, chibzuinţă, iar dacă este pătrată fermitate.

Bărbia rotundă şi ieşită în afară arată forţă şi instinct material. Aceşti oameni inspiră încredere prin înţelepciune, prudenţă şi firea lor simpatică.

Bărbia pătrată cu gropiţe aparţine celor cu temperament iute, oameni fermi şi încăpăţânaţi.

Bărbia dreaptă exprimă răceală şi egoism, iar dacă şi umerii obrajilor sunt ieşiţi, avariţie şi o mare dorinţă de bani.

Bărbia ascuţită indică egoism, cea rotundă cu gropiţe arată înclinaţii spre plăceri, dar cu multă prudenţă şi discreţie.

Bărbia lungă, pătrată şi dreaptă în jos arată omul legii, iar dacă are buzele mici şi strânse arată lipsă de milă, neîndurare.

Bărbia dublă cu obrajii mari aparţine unui om vesel, iubitor de mâncare bună şi cu înclinaţii spre plăceri senzuale. Cu cât fălcile sunt mai mari cu atât aceste caractere se amplifică.

 

Det. aici

 

https://forum.triburile.ro/index.php?threads/mistere-civiliza%C5%A3ii-%C5%9Fi-secrete-ale-lumii.25838/page-7

Despre hormone……………………………….

 

 

///////////////////////////////////////////////////

 

 

MENTALUL si PUTEREA GANDULUI

 

 

Un intelept spunea: „daca creierul ar fi sediul gandiri, atunci am gandi cu totii”. Toti avem creier, cam de aceeasi greutate, iar unele animale il au chiar mai mare decit al omului, si totusi ce facem cu inteligenta. Inteligenta, in mod implicit ar insemna capacitatea de a folosi intelectul, dar depinde si de sens; al armoniei, iubiri, modestiei sau al dizarmoniei, luptei si profitului. Hoti si politisti sunt la fel de inteligenti, se confrunta de sute de ani si inca nu a invins nici o tabara, De exemplu, cand am gresit, s-au am uitat ceva, ne dam peste cap: „ce prost sau ce neatent am fost”, iar cand ne dam cuvantul sau ne cerem scuze, ducem mana spre Anahata (inima): „pe cuvantul meu sau scuza-ma te rog”.

Sunt elemente care ne pot apropia de marginea sufleteasca si mentala, de unde izvorasc gandurile sau mai bine zis „formele- gand”, care mai apoi prin scaderea vibratiilor se materalizeaza in cuvante si lucruri, fapte, popoare.

Daca cineva creaza o forma-gand, fie ea creatoare, fie distrugatoare, de natura pozitiva sau negativa, si o trimite pe aceasta in univers; atunci cand acea forma-gand isi termina activitatea, ea se va intoarce la creatorul ei, purtand cu ea urmele de nesters ale drumului sau; reusitele sau nereusitele formei-gand sunt pastrate in atomii negativi ai eterului universal, care este un fel de jurnal al vietii mentalului omului ganditor, cu gandurile, sentimentele, dorintele, intentiile, vorbele, faptele sale. Cronica, jurnalul acesta reprezinta baza karmica pentru un viitor mai apropiat sau mai indepartat.

Astazi, chiar si stiinta exacta recunoaste ca gandurile negative, distrugatoare, ca de pilda teama, ingrijorarea, anxietatea, slabesc sistemul imunitar al corpului fizic, iar acest lucru poate provoca rapid aparitia diferitelor boli. Sa observam cum acei oameni care zambesc des, sunt boemi, plini de voie buna, isi pastreaza vitalitatea formelor-gand, sunt capabili de viata si au o sanatate mult mai buna fata de cei din categoria opusa. Ai facut ceva sau faci ceva cu un sentiment de nemultumire, sau mananci lucruri despre care nu esti sigur, sau ai citit, chiar experimentat ca nu-ti ajuta prea mult sanatatea, etc…; sunt citeva dintre modurile in care ne facem gratuit ”rau” cu mina noastra.

Daca gandurile noastre sunt pline de iubire, intentii bune, dorinta de a ajuta, daruire, atunci vom provoca si vom extrage din altii, spre persoana noastra, aceleasi tipuri de ganduri, si-i vom atrage catre noi pe acesti oameni. Intilnirea dintre hot si jefuit, dintre violator si victima, dintre accidentat si copacul de pe autostrada, dintre boala si cetateanul onorabil, nu este intimplatoare: „cine se aseamana se aduna”. Somnul si visele sunt foarte reale, ele chiar exista, faptul ca noi nu le intelegem sau nu avem o continuitate sau suntem prea materialisti ca sa ni le reamintim, asta nu inseamna ca ele nu ne influenteaza. 24 din 24 emitem, interferam si primim ceea ce am creat noi insine, nu prea se amesteca nimeni in ciorba forme- gand a noastra. Daca avem aceasta impresie, inseamna ca frica, lenea, boala, plafonarea mentala si spirituala, acceptarea, obisnuintele si traditia ne conduc viata.

Datorita gandirii abstracte, omul poate ajunge pana acolo incat sa se ridice deasupra problemelor zilnice ale lumii materiale si sa intre mai usor in legatura cu lumile cu vibrati energetice mai inalte si armonioase, cu sensul propriei „inimi”, cu lumile astrale, mentale si cauzale.

Aceasta gandire abstracta, are ca pornire gandirea practica, intelepciunea si atentia de zi cu zi. Daca un cuvant nu este in mintea ta nu ai cum sa il pronunti. Spune repede, cum spun japonezi la sarmale ? Cam pauza…

Daca poti injura, vorbi urat, despre boala, catastrofe, despre barfe la adresa vecinului sau sefului, toate acestea se afla in mentalul tau prin educatie, televiziune, carti, experiente. Sa le extragi fortat nu prea poti, insa prin minimul de control mental, numit si atentie, bun simt, responsabilitate, spirit viu si sanatos se poate atenua aceasta „betie mentala”.

Aceste forme- gand primitive sunt foarte mult datorate stari de anestezie mentala, cauzata de sistemul de alimentare traditional si mai ales carnivor, cu toate afectiunile fizice si psihice care rezulta: dar culmea printr-o nesimtire educata, necunoscind alta stare, ne-am obisnuit si ni se pare ca suntem oameni normali. Alimentatia, indiferent de gradul ei, grosiera denaturata (fierturi, grasimi, prajeli, carne, zahar, sare, paine, etc.), lacto- vegetariana, vegetariana (fara carne sau alte produse dar totul fiert si bine prajit), naturala (fara tratament termic si toata cohorta de toxine), lichida (realizata de multi, chiar pe parcursul a multor ani), este o greutate in plus pentru corpul nostru, printr-un consum de energie. Energia nu sta in alimente sau medicamente ci in prana, singura forma reala de alimentare energetica si totala este prin arta respiratiei. Deci pe linga toate grijile mentale zilnice, sa mai avem si grija alimentatiei. Una fara alta nu se poate, controlul alimentar- deschide o usita a sensibilitatilor si posibilitatilor noastre, controlul mental- deschide usa iluziei si confundari cu corpul fizic, iar controlul energetic- deschide poarta.

Oameni obisnuiti, ganduri obisnuite, vorbe obisnuite, comportament obisnuit, alimentatie si boli obisnuite, pana ne-am obisnuit de tot cu aceasta „vulgara obisnuinta”, am creat un zeu si o realitate iluzorie (condusa de imparatul mass-media si peste putin timp de calculatoare), si chiar suntem convinsi ca asa este bine si normal: sa suferim, sa ne mintim, sa ne furam, sa profitam de cei cazuti, sa murim, sa descoperim noi boli, sa dam permanent vina pe alti, sa facem razboaie si multe alte lucruri obisnuite spre culmea democratiei si salvarea omului.

Astazi un om sanatos, modest, linistit, sincer, iubitor, atent, sau corect ar fi de rasul satului, nu ar avea nici o sansa sa faca afaceri sau sa se afirme in vreun domeniu. La lipsa de „sanse si avantaje sociale”, am inclus si sanatatea, pentru ca este foarte rara, clubul oamenilor sanatosi nu a aparut, dar clubul obezilor, diabeticilor, tuberculosilor, victimelor… sunt in numar care tinde spre infinit. Societatea nici nu mai stie cum sa apere drepturile materiale la atitea grupuri de „handicapati”, si nici nu prea face nimic, ca cei ramasi fara drepturi si compensati, ca nu cumva sa scape de cararea deja batatorita si foarte cunoscuta a educatiei moderne. Totusi se poate, spiritul este foarte puternic, educarea credintei cu alte unitati de masura poate aduce controlul si scaparea de aceasta lume a formelor- gind dizarmonioase, chiar daca aparent nu avem ce face si ne alegem ca o parte din viata sa traim in aceasta „obisnuinta”, oricand putem alege cine suntem.

Daca avem grija ca in gandurile noastre sa pastram optimismul, veselia, dorinta de bine, intelegerea, dorinta de a ajuta, slujirea altora, atunci aceste ganduri vor colora atmosfera noastra, starea noastra de spirit. Daca corpul nostru fizic se formeaza si reformeaza prin recunoastere pe baza unei reguli cosmice, in functie de comportamentul nostru mental, atunci gandurile armonioase vor avea efect asupra corpului nostru fizic, a intregii nostre fiinte, si vor afecta si mediul nostru inconjurator.

Un intelept spunea: „daca un singur om se schimba, se vor schimba toate”, si tot el spunea: „chiar si daca nu faci nimic, lucrurile se vor schimba in jurul tau”. Sanatatea si bunastarea materiala depind in mare masura de aceste lucruri.

Mentalul subconstient este factorul foarte important al evolutiei noastre. La orice inspiratie, aerul ce patrunde in plamani, duce cu el o imagine amanuntita a mediului nostru inconjurator. Cel mai mic gand, cea mai mica emotie, patrund in plamani, de unde ajung in sange. Sangele este produsul cel mai inalt, cel mai valoros al corpului eteric. Imaginile preluate de sange din plamani sunt duse mai departe si raman imprimate in atomii negativi ai corpului eteric, pentru ca dupa moartea corpului fizic sa fie „judecatorii” omului respectiv. O alimentatie naturala continua, combinata cu experiente mentale spirituale reale, de individualizare si imaculare, au efect chiar si in transformarea structuri ADN afectate la nastere sau pe parcurs.

 

 

https://forum.triburile.ro/index.php?threads/mistere-civiliza%C5%A3ii-%C5%9Fi-secrete-ale-lumii.25838/page-7

 

 

//////////////////////////////////////////////////

 

 

 

Documente secrete CIA despre asasinii magiei negre ai KGB-ului. Au creat ruşii arme psihotronice ce puteau produce atacuri de cord de la distanţă?

 

Cercetătoarea şi ziarista Emma Best a obţinut accesul la documente secrete CIA, care vorbesc despre cercetările sovietice în magia neagră şi în „maşinile psihotronice”, aşa cum putem citi pe Twitter. Asta arată încă o dată că serviciile secrete ale lumii au fost şi sunt interesate de fenomenele paranormale din motive serioase, ele nefiind niciodată luate în râs (aşa cum observ că o fac unii internauţi auto-suficienţi).

 

Astfel, într-un raport CIA secret din 1977, dar declasificat (poate fi citit AICI), şi intitulat „Parapsihologia sovietică şi est-europeană” putem afla următoarele:

 

„În jurul anului 1969, sovieticii au înființat un grup oficial în programul lor ascuns dedicat colectării informațiilor despre magia neagră. Acest grup, condus de D.G. Mirza, a avut parte de propriul laborator secret la Moscova și i s-a atribuit sarcinile de identificare, localizare și evaluare a capacităților vrăjitorilor, vrăjitoarelor și incantațiilor utilizate de astfel de persoane. Este puțin probabil ca această cale de investigare să fi produs sisteme paranormale aplicate, însă de datele colectate ar fi putut beneficia alte domenii de cercetare, şi s-ar fi putut îmbunătăți tehnicile pentru antrenarea subiecților sau pentru cultivarea abilităţilor paranormale”.

 

În cartea lui Jim Schnabel din 1997, „Remote Viewers: The Secret History of the Psychic Spies of America” (adică „Vederea la distanţă: Istoria secretă a spionilor psihici ai Americii”), carte ce poate fi găsită pe Amazon, ni se oferă mai multe detalii faţă de raportul CIA:

 

„Conform rapoartelor serviciilor de informații, KGB și GRU (serviciile secrete militare sovietice) au cercetat întinderile estice mistice ale Uniunii Sovietice, pentru a-i găsi pe cei mai buni șamani siberieni, preoți tibetani, maeștri chi gong mongoli. În cadrul Departamentului special nr. 8 din Siberia, șamanii au încercat să-și folosească puterile psihice pentru a-i face pe oameni să cadă de pe stradă sau pentru a ucide animale mici. Un parapsiholog emigrat, o femeie pe nume Larissa Vilenskaia, a spus că în laboratorul lui I. M. Kogan i s-a arătat odată un film al unui maestru, care asculta un politician străin la radio și încerca să îi trimită particule psihice malefice.

 

La Institutul pentru Probleme privind Transmisia Informațiilor (IPPI), s-a spus că un grup de tibetani a reușit să spargă un craniu uman, la câțiva metri distanță, doar concentrându-se asupra lui. Tot la IPPI, și la un laborator din Kazahstan, șamanii au luat păpuși madryushka, linguri de lemn sculptate manual, modele de suveniruri Sputnik – și asupra cărora le-au fost trimise energii psi malefice. Aceste lucruri păreau ca și cum ar fi fost impregnate cu un fel de material radioactiv; darurile au fost oferite unor vizitatori străini, care au avut parte ulterior de nevralgii, depresii şi chiar disfuncții nervoase. Era vorba de magie neagră, învelită în particulele şi radiațiile psi de transmisie și recepție”.

 

Tot în aceeaşi carte a lui Schnabel se vorbeşte despre „generatoare psihotronice” inventate de către ruşi:

 

„La mijlocul anilor ’70, CIA începuse să primească diverse rapoarte despre „generatoarele psihotronice”. Astfel, se spunea că exista un dispozitiv care putea provoca accidente vasculare cerebrale sau atacuri de cord. Un alt dispozitiv putea da oamenilor o senzație de anxietate sau o stare de dezorientare. Sau îi putea face oameni agresivi sau nebuni. Unele rapoarte l-au creditat pe cercetătorul rus Viktor Inyushin cu dezvoltarea acestei tehnologii. Alții l-au citat pe un inginer ceh pe nume Robert Pavlita. Un emigrant pe nume Nikolai Koklov, aparent fost ofițer KGB, a susținut că astfel de generatoare au fost utilizate împotriva anumitor comunități selectate din America de Nord”.

 

 

 

 

/////////////////////////////////////////////////

 

 

 

Armele psihotronice mortale ale ruşilor… oamenii pot fi omorâţi de la distanţă prin telepatie!

 

 

Binecunoscutul general român Emil Streinu ne vorbeşte la un moment dat despre incredibilele arme psihotronice pe care ruşii le-ar deţine.

 

Astfel, abilitatea de a hipnotiza persoane aflate la distanţă şi de plantare a unor sugestii în capetele lor a permis ruşilor să-şi influenţeze inamicii. Ani buni de cercetări în această direcţie au condus la dezvoltarea abilităţii de ucidere la distantă, puterea de a face ca inamicul să cadă mort prin mijloace telepatice. Vladimir Jironovski a declarat la televiziunea britanică faptul că Rusia dispune de persoane care pot ucide pe oricine aflat la mii de kilometri distanţă.

 

Eduard Naumov, un vestit parapsiholog rus, declara: „Un generator psihotronic poate influenţa un individ sau o mulţime de oameni. Acesta poate afecta memoria şi mecanismul de funcţionare a atenţiei. Un aparat psihotronic poate provoca oboseală fizică, dezorientare sau poate altera comportarea unei persoane.”

 

Ziarul rus „Izvestia” din 24 septembrie 1997 prezenta un articol intitulat „Ei puteau produce zombi în URSS”. Articolul descria experimentele KGB-ului şi ale Armatei Roşii cu scopul pregătirii unor arme hipnotice împotriva Occidentului. Erau prezentaţi sateliţi psihotronici sovietici capabili să emită semnale care aveau capacitatea de a controla şi corecta comportamentul populaţiei de pe o suprafaţă egală cu suprafaţa Angliei. Exista o zonă de transmiţătoare psihotronică pentru controlul minţii, care conţinea cel mai puternic transmiţător nonionizant din lume, alimentat cu energie de la complexul de centrale nucleare Cernobîl. S-a afirmat că acest transmiţător ar fi schimbat starea mentală a întregii populaţii din Occident. Semnalele sale acţionând de-a lungul unei perioade de zeci de ani asupra populaţiei sănătoase a dus la apariţia a numeroase cazuri de dezordini mentale – toate prin mijloacele modificării psihotronice.

 

Vladimir Jirinovski a afirmat la televiziunea BBC că ruşii posedă arma psi, capabilă ca prin intermediul telepatiei să ucidă la distanţă. De fapt, sovieticii descoperiseră cum să ucidă la distanţă cu câteva decenii în urmă. Dr. Nicolai Koklov, un fost agent KGB care s-a mutat în Occident, a fost „închiriat” de CIA în 1976 pentru a primi informaţii despre stadiul de pregătire a războiului psihologic în URSS. El a adus dovezi asupra cercetărilor psihice negative în 20 de laboratoare secrete, în care lucrau sute de cercetători de prim rang.

 

Aparatura psihotronică, destinată uciderii sau îmbolnăvirii oamenilor, a fost testată pe duşmanii statului. Experimentele telekinetice au fost produse pentru a demonstra cât de mult poate influenţa în rău un adept paranormal, o persoana neantrenată prin folosirea minţii asupra materiei. Deţinuţii din închisori care au fost supuşi unor astfel de teste aveau vasele capilare ale creierului sparte prin telekinezie, ceea ce provoca embolisme masive în creiere. Telekinezia a mai fost folosită pentru a opri bătăile inimii, astfel încât să poată induce un atac de cord.

 

 

https://www.lovendal.ro/wp52/armele-psihotronice-mortale-ale-rusilor-oamenii-pot-fi-omorati-de-la-distanta-prin-telepatie/

 

 

 

////////////////////////////////////////////

 

 

Călătoria astrală, un procedeu malefic, promovat de mişcarea New Age, prin care demonii şi Satana pătrund în trupul uman! Iar serviciile secrete folosesc un procedeu asemănător: vizualizarea la distanţă…

 

 

     Astăzi, vom prezenta şi un alt punct de vedere, care susţine că aceste călătorii astrale sunt chiar malefice!

 

Există acum în lume zeci de mii, dacă nu sute de mii de oameni care învață să-şi părăsească trupurile lor fizice și să se aventureze în planul astral. Există, totodată, mii de site-uri, sute de cărți și înregistrări video care pregătesc oamenii pentru această călătorie astrală. Această creștere necontrolată a forțelor demonice este zdrobitoare pentru fiinţa noastră; este o vrăjitorie înfiorătoare şi satanică! Ea a fost introdusă de către mișcarea satanistă New Age şi înşeală anual sute de mii de oameni.

 

Proiectarea astrală nu este un lucru nou; ea a fost practicată de mult timp. Satana și slujitorii săi au învățat rasa umană să comunice cu lumea spirituală demonică. Călătoria astrală apare atunci când o persoană îşi proiectează sufletul din corpul său adormit (în timpul somnului); atunci când sufletul (corpul astral) călătoreşte oriunde şi peste tot, trupul este lăsat nelocuit. Dar, călătorii astrali nu realizează faptul că, atunci când sufletul unei persoane părăsește corpul, se deschide o poartă prin care demonii pătrund în mintea adormită. Acesta este şi motivul pentru care Satana promovează proiecţia astrală, căci lasă subiectul uman venerabil, și, prin urmare, forțele demonice sunt în măsură să posede corpul neînsuflețit temporar. După ce se întoarce sufletul în trup, acesta va fi locuit şi de demoni. Acum, oamenii vor împărţi trupul şi cu demonii; aşadar, ei vor deveni mai receptivi la tărâmul malefic. Călătorii astrali pot vorbi cu demonii, pot ajunge în locuri și face lucruri pe care omul obişnuit nu ar fi în stare să le facă. Evident, acest lucru face mai mult rău decât bine, și, deși persoana se poate simţi mai puternică, ea, de fapt, nu este conştientă că a semnat un pact cu diavolul.

 

Proiectarea astrală a fost studiată şi folosită şi de marile servicii secrete ale lumii (CIA, FBI sau KGB), fiind însă promovată şi practicată sub numele de „vizualizarea la distanţă”. Vizualizarea la distanță este definită ca „utilizarea controlată de percepţii extrasenzoriale, printr-o metodă specifică. Folosindu-se un set de protocoale (reguli tehnice), privitorul la distanță poate percepe o țintă – o persoană , obiect sau eveniment – care se află la distanță în timp și spațiu. Un vizualizator la distanță, se spune că poate percepe o țintă în trecut sau în viitor, care se află în alt spaţiu. În vizualizarea de la distanță, timpul și spațiul nu mai au sens.”

 

Dar, vizualizarea la distanţă, ca şi proiecţia astrală, sunt tehnici la fel de demonice. Despre „vizualizarea la distanţă” puteţi citi un articol cuprinzător pe care l-am publicat în 2012, intitulat „Cercetările secrete ale CIA în domeniul parapsihologiei: proiectul Grillflame şi vederea la distanţă”. CIA, organizaţia americană de spionaj, aflată în slujba Ocultei Mondiale, a finanţat proiectul „vizualizarea la distanţă” sub numele de Grillflame. Cei de la CIA întotdeauna au avut scopuri malefice, aşa că un asemenea proiect era vital pentru ei. Dar, Oculta Mondială doreşte să introducă în lume religia unică luciferică, aşa că ea acţionează pe două direcţii: promovarea călătoriei astrale pentru publicul larg şi cercetări secrete în proiectul „vizualizării la distanţă”.

 

 

https://www.lovendal.ro/wp52/calatoria-astrala-un-procedeu-malefic-promovat-de-miscarea-new-age-prin-care-demonii-si-satana-patrund-in-trupul-uman-iar-serviciile-secrete-folosesc-un-procedeu-asemanator-vizualizarea-la-distan/

 

 

 

/////////////////////////////////////////////

 

 

Omul – geniu înnăscut, prostit apoi de Școală

 

 

Publicat   de Lupul Dacic

 

Gavin Nascimento  

Motto: „Ești mai puternic decât știi, iar ei se tem de ziua în care vei descoperi asta!”

NASA, gazdă a celui mai important program spațial din Lume și a unora dintre cei mai inteligenți oameni de pe planetă i-a angajat pe dr. George Land și Beth Jarman în scopul de a dezvolta un test ultra-specializat, în scopul de a se măsura într-un mod cât mai eficient potențialul creativ al cercetătorilor și inginerilor săi. Ca urmare, cei doi specialiști au conceput un test axat pe procesul de gândire diferențiată, proces ce constă în abilitatea de a privi un anume subiect și de a propune apoi soluții multiple de rezolvare. NASA a fost foarte mulțumită de rezultate și a considerat testul ca fiind un mare succes.

Drept urmare, Land și Jarman, care au explorat prin acest test conceptul de creativitate, au decis că vor să aprofundeze și să încerce să înțeleagă mai bine adevărata sursă a creativității umane…este ea o trăsătură genetică, este rezultatul experienței de viață, ori reprezintă altceva?

Deoarece testul Land și Jarman creat pentru NASA era unul foarte simplu, el putea fi aplicat pe orice grup de vârstă. Astfel, au găsit 1.600 de copii cu vârste între 4 și 5 ani, și au decis să le măsoare progresul cognitiv. Ceea ce au descoperit i-a șocat: 98% dintre cei 1.600 de copii care au participat la test au evidențiat nivelul de geniu uman.

Încurajați de această descoperire incredibilă au decis să transforme acest test într-un studiu întins pe o perioadă lungă de timp și, după 5 ani, au invitat același grup de copii să participe la același test. Ceea ce au constatat i-a șocat din nou: doar 30% dintre copii, acum în școala primară, au mai trecut testul…cu 68% mai puțin decât cu 5 ani înainte! După alți 5 ani, același studiu, pe același grup de copii, acum liceeni, a evidențiat că doar un procent de 12% a reușit să-l treacă!

Deranjat dar încă intrigat de rezultatele acestui studiu fascinant, Land a decis să efectueze același test pe o grupă de adulți în vârstă de peste 25 ani (vârsta medie a grupului – 31 de ani). Rezultatul, invariabil, a fost că mai puțin de 2% dintre adulți a atins nivelul de geniu uman. Pentru cei care ar pune la îndoială aceste rezultate răspunsul este că testul a fost făcut de peste un milion de ori! [1]

Implicațiile acestui studiu ce s-a întins pe o perioadă atât de lungă de timp sunt mai mult decât evidente: toți ne naștem având potențialul unui geniu creativ, însă după ce intrăm în Sistemul de educație și învățământ suntem prostiți în mod dramatic. Motivul nu este prea dificil de înțeles: școala este o instituție creată să servească nevoilor clasei conducătoare, și nu adevăratei cunoașteri. Fie că discutăm de Sparta, Prusia, ori Sistemul Industrial modern, educația a servit dintotdeauna ca un mijloc „legal” de îndoctrinare în masă a populației umane. [2]

Dacă doriți să aflați mai multe despre această istorie a manipulării deliberate a omului vă recomand să citiți cartea lui John Taylor Gatto, „Istoria neștiută a educației americane”, care descrie cum anume a fost creat modelul modern al școlarizării obligatorii și demonstrează clar modul în care acesta a fost folosit împotriva noastră.

Copiii reprezintă cea mai mare amenințare la adresa întregului Sistem corupt. Imaginația lor este atât de debordantă încât, dacă ar fi lăsată necontrolată, ar conduce către o revoluție creativă care, în cele din urmă, ar compromite monopolul clasei conducătoare. Pentru ca așa-numita Elită sa-și mențină stilul luxos de viață, stil la care contribuie foarte puțin dar de care beneficiază în cel mai înalt grad cu putință, ea știe că copiii trebuie să fie spălați pe creier de la o vârstă foarte fragedă acceptând astfel exploatarea fără de sfârșit și războaiele neîncetate.

Creativitatea și imaginația se nasc datorită minții umane. În ciuda eforturilor Elitei de a degrada și suprima geniul nostru interior, vestea bună este că imaginația nu poate fi ucisă. Imaginația ne este stimulată permanent, mai ales în timpul somnului. [3] Prin urmare, potențialul creativ, geniul interior, trebuie doar să fie (re)adus la suprafață în viața noastră de zi cu zi.

Pe baza tuturor studiilor pe care le-a condus și a tuturor scanărilor creierului uman pe care le-a analizat, George Land afirmă că „Trebuie să învățăm să judecăm mai puțin și să căutăm să înțelegem mai mult. Trebuie să criticăm mai puțin și să fim curioși mai mult”. De asemenea, citează frica și anxietatea ca „fiind extrem de contraproductive”.

Unele dintre cele mai bune modalități de a face față acestor neajunsuri mentale sunt practici precum yoga, meditația și exercițiile fizice…toate astea ajută la diminuarea stresului și a anxietății. De asemenea, aceste practici generează în creier un proces fizic denumit neurogeneză, respectiv crearea de noi celule neuronale. Dieta joacă și ea un rol important în menținerea forței mentale și a bunăstării organismului: aproximativ 10% din serotonină, hormonul care ajută la reglarea stării de spirit, este produsă în creier…restul de 90% este produs în stomac.

De o mare importanță este și cum anume ne-am setat sistemul personal de credință. Este important să înțelegem că oricare ar fi părerea noastră despre Lume, ea este parțial, dacă nu chiar în întregime, rezultatul îndoctrinării culturale și/sau sociale; și, că indiferent de cât de mult credem că știm, de fapt suntem toți niște ignoranți…mai mult sau mai puțin. Avem încă de rezolvat multe dintre problemele vieții și avem încă multe de explorat și de descoperit. Învățarea și cunoașterea reprezintă o călătorie fără de sfârșit.

De asemenea, trebuie să adoptăm și o anume poziție vizavi de cei ce ne înconjoară: sunt de evitat oamenii cu mintea și vederea înguste, știrile ce inoculează frica, bârfele despre celebrități, emisiunile TV de divertisment și videoclipurile muzicale, etc…toate acestea contribuie la consolidarea stupidelor stereotipuri ce ne-au fost inoculate și a stilului superficial de viață pe care ni-l servește Elita. Imaginația este cel mai important bun pe care îl putem cultiva.

De reținut următorul aspect: Sistemul în care trăim este construit pe imagistică: banii au o valoare imaginară…Guvernul are o autoritate imaginară…și avem și limite ale imaginației. Dacă vrem să schimbăm lucrurile trebuie să începem cu propria imaginație.

Bibliografie:

1] George Land, Beth Jarman (1992), Breakpoint and Beyond: Mastering the Future – Today

2] John Taylor Gatto (2000), The Underground History of American Education

3] Nir, Y., & Tononi, G. (2010). Dreaming and the brain: from phenomenology to neurophysiology. Trends in Cognitive Sciences, 14(2), 88.

 

 

 

 

 

////////////////////////////////////////////

 

Armele cu energie dirijată și războiul psihotronic

 

 

Publicat   de Lupul Dacic

 

 

 

„Este vorba despre un nou tip de criminalitate, necunoscut, pentru care nu exisă legislaţie, nici specialiști sau măsuri de evaluare și care provine din scăparea de sub control a armelor cu energie dirijată prin folosirea lor pe civili, arme neconvenţionale antipersonale cu tir invizibil cu ochiul liber, care distrug de la distanţă nelasând urme, pătrund prin orice material, produc grave prejudicii fizice si psihice victimelor, fiind letale. Aceste arme neconvenţionale permit actualmente tortura și crima perfectă, făptuitorii scăpând de sub incidenţa legii din lipsă de urme.” (Lect. univ. Laura Petrescu)

 

 Despre aceste lucruri vom vorbi în noul episod al emisiunii MISTERE LA GRANIȚELE CUNOAȘTERII, pe care îl puteți vedea mai jos. Vizionare cu folos!

           Daniel Roxin

 

 

 

 

 

/////////////////////////////////////////////

 

 

Armata americană a dezvoltat o armă teribilă care va putea face aerul să-ți vorbească, fără să știi de unde vin sunetele…

 

 

Posted   by Radu Ungureanu

 

 

 

 

 

Departamentul Apărării din Statele Unite desfășoară de mai mulți ani un program prin care încearcă să creeze tot felul de arme non-letale (JNLWP), folosite, în caz de conflict armat, pentru descurajarea inamicului. Potrivit Bigthink.com, un astfel de dispozitiv recent creat și aflat încă în teste este o armă care poate să transforme atomii din atmosferă în sunete. Pentru moment, mașinărie este capabilă de a răspândi, pe distanțe de câțiva km, sunete ciudate, dar în următorii trei ani, susțin surse din cadrul armatei, arma va putea converti atomii în cuvinte inteligibile. Cu alte cuvinte, am putea auzi voci venind dinspre nori, păduri sau câmpuri fără să le putem detecta sursa.

 

Acest sistem de arme este alcătuit din două lasere speciale: unul care poate genera explozii de lumină focalizată timp de aproximativ 10-15 secunde și un al doilea, un nano-laser, care prelucrează zonele impregnate de primul. Primul laser rupe electronii din moleculele de aer și creează o minge de plasmă, care este apoi lovită de cel de-al doilea laser, reglat într-o gamă foarte specifică de lungimi de undă. În acest fel, dispozitivul poate controla câmpul de plasmă, producând lumini și zgomote din ce în ce mai clare.

 

David Law, responsabil de divizia de tehnologie a JNLWD, este foarte încrezător în tehnologia lor: „Suntem foarte aproape de a ajunge să vorbim la distanțe foarte mari cu ajutorul acestui dispozitiv”.

 

traducere șia daptare: Radu Ungureanu

 

 

 

 

sursa: http://bigthink.com/paul-ratner/the-us-military-has-a-weapon-that-can-create-human-speech-miles-away

 

 

 

//////////////////////////////////////////////

 

 

 

 

O nouă ARMĂ SECRETĂ instalată de Rusia în Siria. NATO este îngrijorată…

 

 

 

Posted   by Daniel Roxin

 

 

 

 

Thierry Meyssan, un jurnalist francez care a fost ani de zile corespondent la Damasc, sustine ca Rusia a instalat in Siria cel mai performant sistem de aparare aeriana, care „orbeste” radarele si ataca sistemele de comunicatii ale NATO.

 

Sistemul de bruiaj Richag-AV, care actioneaza impotriva radarelor aeriene, navale si de la sol, a sonarelor si a sistemelor electromagnetice de ghidare a rachetelor si bombelor, ii ingrijoreaza pana si pe generalii NATO.

 

Richag-AV, care nu are echivalent in lume, poate fi montat pe elicoptere, nave de lupta sau masini blindate si are o raza de actiune de cateva sute de kilometri. Sistemul poate „orbi” chiar si performantele rachete Patriot MIM-104, destinate doborarii avioanelor de lupta.

 

Generalul NATO Philip Breedlove si-a exprimat in mod deschis ingrijorarea cu privire la utilizarea de catre rusi in Siria a sistemului de bruiaj Richag-AV, cunoscut si ca A2/AD.

 

„Dupa cum vedem deja, sisteme de aparare aeriana foarte performante incep sa apara in Siria si suntem destul de ingrijorati cu privire la un nou sistem care ar fi fost creat in estul Mediteranei. Aceste sisteme foarte performante de aparare aeriana n-au legatura cu Statul Islamic, ci cu altcineva”, a spus Breedlove, potrivit 21stcenturywire.com.

 

Sursa articol: http://www.aktual24.ro/o-noua-arma-secreta-instalata-de-rusia-in-siria-general-nato-nu-are-legatura-cu-isis-ci-cu-altcineva/

 

 

 

//////////////////////////////////////////////

 

 

Armele cu energie dirijată și războiul psihotronic. Ținta ești tu!

 

https://www.youtube.com/watch?v=pzBgYJ9zPSI

 

 

 

 

////////////////////////////////////////////

 

(Iata o fantana  CANCERIGENA…)Armele cu energie dirijată și războiul psihotronic. Ținta ești tu!

 

 

„Este vorba despre un nou tip de criminalitate, necunoscut, pentru care nu exisă legislaţie, nici specialiști sau măsuri de evaluare și care provine din scăparea de sub control a armelor cu energie dirijată prin folosirea lor pe civili, arme neconvenţionale antipersonale cu tir invizibil cu ochiul liber, care distrug de la distanţă nelasând urme, pătrund prin orice material, produc grave prejudicii fizice si psihice victimelor, fiind letale. Aceste arme neconvenţionale permit actualmente tortura și crima perfectă, făptuitorii scăpând de sub incidenţa legii din lipsă de urme.” (Lect. univ. Laura Petrescu)

 

Despre aceste lucruri vom vorbi în noul episod al emisiunii MISTERE LA GRANIȚELE CUNOAȘTERII, pe care îl puteți vedea mai jos. Vizionare cu folos!

 

 

Daniel Roxin

 

https://daniel-roxin.ro/armele-cu-energie-dirijata-si-razboiul-psihotronic-tinta-esti-tu/

 

 

 

////////////////////////////////////////////

 

 

 

Si….””TERORISMUL INVIZIBIL””

 

…………………………………..                        cont. de aici

https://www.facebook.com/leonard.chesca/posts/10230089205642614

 

Dar nu asta este tema despre care doresc să discut acum, ci despre formele de unde care ne pot perturba sau manipula la nivel psihologic.

Impactul produs însă la nivel psihologic ține de inducerea prin diferite metode a unor semnale complexe ca formă și frecvență, identice sau similare cu undele cerebrale și chiar sintetizate în mod artificial.  Prin inducerea formei de undă dorită se pot schimba parametri biologici precum pulsul, tensiunea arterială, echilibrele hormonale etc. unei ființe, i se poate altera sau manipula modul de gândire sau i se pot induce diferite stări emoționale, i se poate altera percepția timpului și cam toate aspectele vieții normale.

O să încerc deci să mă fac cât mai bine înțeles.

Undele cerebrale, acele semnale electrice de forme și frecvențe specifice oricărei activități cerebrale, cele care sunt captate prin acei electrozi plasați pe pielea capului atunci când se face un EEG.

Aceste semnale electrice de putere infimă, frecvența și forma lor pot releva informații prețioase despre funcționarea creierului uman.

Începutul.

E, de prin anii 1945, odată cu debutul Proiectului Montauk, se tot lucrează la decodarea formelor de undă cerebrale. Au fost înregistrate și stocate inițial formele de undă cerebrale specifice unor anume stări de activitate cerebrală, somn, vis, repaus etc. Ulterior au fost înregistrate formele de undă specifice diferitelor stări emoționale, iar mai apoi unor stări de activitate mintală prezentă diferite situații specifice.

De exemplu, un lucru foarte interesant e legat de faptul că undele cerebrale emise atunci când subiectul privește un obiect, nu sunt de loc diferite de cele când subiectul își imaginează acel obiect.

Pas cu pas au fost înregistrate zeci de mii de forme de unde cerebrale corespondente a tot atâtor stări distincte, fie că vorbim de stări emoționale, stări declanșate de simțuri sau de imaginarea unor percepții senzoriale, de activitate conștientă specifică, etc.

Transmiterea directă a formelor de undă cerebrală dorite, unui subiect.

Chiar din cadrul Proiectului Montauk au început cercetările de inducere a acestor stări cerebrale înregistrate în prealabil, în cortezul cerebral al altor subiecți.

De exemplu, închipuiți-vă că EEG-ul (Electro Encefalo Graful) ar putea să transmită semnalele înregistrate, adaptate ca nivel de potențial electric, înapoi către subiect. Ca să zic așa, electrozii folosiți inițial pentru a capta micile semnale electrice care ajung la nivelul pielii, să fie folosiți pentru a induce semnalele înregistrate către creier, cumva pe aceeași cale prin care ele s-au transmis de la structurile neuronale către scalp.

E, aceste lucruri au funcționat și în acest mod s-au putut induce subiecților, stări, gânduri, emoții străine lor, dar pe care aceștia le-au considerat ca fiind ale lor.

Transmiterea la distanță (fără fir) a formelor de unde cerebrale specifice, direct în cortexul cerebral al subiectului.

Ulterior, în cadrul aceluiași Proiect Montauk s-au putut transmite aceste unde cerebrale înregistrate, prin intermediul unor emițătoare radar modificate, către subiecți civili aflați la distanță.

Civilii din centrul orașului Montauk, au fost foat folosiți fără să știe, pentru astfel de experimente. De exemplu, atunci când se transmitea forma undă specifică unei stări euforice, toți deveneau foarte veseli, iar când se transmitea o formă de undă corespondentă a unei stări de anexietate, toți deveneau apatici și tot așa.

Sper că până aici m-am făcut înțeles despre modul în care aceste înregistrări de forme de undă cerebrală pot fi folosite pentru inducerea la distanță a unor stări, emoții, gânduri conformee cu interesul manipulatorului.

Aceată metodă de inducere direct în cortexul cerebral al unor astfel de unde, face parte din ceea ce numim control psihotronic, deși modalitățile de transmitere a unor astfel de semnale sunt mult mai diversificate. pentru asta sau folosit și se pot folosi mai multe canale de acces către creierul subiecților. Controlul prin unde sonore sau prin unde luminoase a fost și este folosit, mai ales prin intermediul televizorului. Nu intru aici prea mult în amănunt, dar modularea acestor unde specifice pe undele sonore audibile sau peste un semnal luminos sau de imagine, face posibilă, chiar dacă frecvențele specifice acestor unde sunt în afara celor perceptibile de simțurile noastre să se stecoare, să fie purtate către creierul nostru de cele pe care le putem percepe.

Proiectul Blue Beeam se pare că împinge lucrurile și mai departe, respectiv inducerea la distanță către mințile unor grupuri foarte mari de oameni, a unor gânduri, senzații auditive, voci și chiar imagini vizuale. Bazele de date cu înregistrările specifice ale undelor cerebrale, vor putea fi astfel folosite după dorință, adică după interesul celui care controlează aceste instalații.

Cum m-am jucat în tinerețe cu undele mele cerebrale.

În tinerețe am construit un aparat care reușea să mențină creierul în frecvența alfa. Frecvența alfa este specifică unei stări de odihnă, de repaus, iar frecvența acestor unde cerebrale e sutuată între 8 și 12 Hz., deci e imperceptibilă simțurilor noastre. Principiul de funcționare era bazat pe canalul auditiv. Aparatul reda în căști un semnal sonor de frecvența notei Fa, similar cu cel de la mirele TV. Un electrod plasat pe scalpul capului în punctul memoriei și al atenției, atunci când creierul începea să intre în starea alfa, prelua acest semnal, îl amplifica și prin intermediul unor circuite operaționale îl suprapunea peste semnalul sonor al notei Fa. unda sonoră de frecvența notei Fa, era modulată astfel de semnalele cerebrale specifice stării alfa. Ca să spun așa, unda sonoră de frecvență audibilă, era modulată de frecvența undelor cerebrale situate în spectru inaudibil, (infrasonic). Unda sonoră Fa, era deci undă purtătoare pentru unda cerebrală, iar în acest mod se realiza un feedback care făcea ca creierul să rămână mai mult timp în stare alfa. În condiții normale, starea alfa e întreruptă de orice zgomot, lumină, stimul tactil / termic., sau durere, ceea ce face ca perioadele de stare alfa să fie adesea întrerupte.

VIRUȘII PSIHOTRONICI (poate nu am dat cea mai inspirată denumire)

Un pas mai departe, inducerea la distanță a stării de boală, un virus propagat cu ajutorul tehnologiei.

Dacă admitem că tot ce-am spus mai sus e absolut posibil, că prin astfel de tehnici se pot induce la distanță unde cerebrale străine subiectului, înregistrate și stocate în prealabil sau poate chiar procesate sau sintetizate cu ajutorul tehnicilor computerizate sau de Inteligență artificială, atunci putem înțelege și ceea ce o să descriu mai jos ca fiind perfect posibil.

Așa cum undele cerebrale ale unei ființe aflate într-o stare de sănătate perfectă, au un anume tipar, tot așa putem presupune (eu sunt convins de asta) că diferitelor boli și afecțiuni le corespund unde cerebrale cu un tipar specific. Nu greșim deci dacă am numi aceste forme de unde cerebrale specifice bolii, VIRUS, adică un program informatic ce face rău.

E foarte posibil ca aceste forme de undă să fie deja înregistrate și stocate în baze de date secrete (eu sunt convins de asta), ba mai mult, sunt convins că există deja sintetizate forme de unde cerebrale corespondente a unor boli (simptomatologii) cu totul noi, care nu au un corespondent în cazuistica medicală de până acum.

Adică … boli vechi sau nou create pot să fie induse pe diferite canale la distanță subiecților țintă vizați. Dacă vorbim de transmiterea prin unde electromagnetice a acestor forme de undă alterate sau specifice unor boli, putem numi asta VIRUS PROPAGAT ELECTROMAGNETIC (prin unde radio).

Să corelăm informațiile timpurilor noastre, respectiv o boală nouă și extinderea pe repede înainte a rețelelor 5G.

O boală nouă apare și se răspândește foarte repede în întreaga lume. probabil că au fost mai mulți factori responsabili de asta, unii de natură toxicologică, alții de natură bacteriologică, psihologică …

Gândiți-vă cum ar fi ca aceste minți diabolice să înregistreze pentru a le folosi la nevoie, semnalele cerebrale ale unui subiect aflat în frica de moarte sau fica de contagiozitate sau cele specifice unei ființe aflate în momentul unui infarct, AVC sau a morții subite. Sau cum ar fi să generăm forma de undă cerebrală a unei boli groaznice închipuite (cu simptomatologie închipuită), care nu are un corespondent real în bolile cunoscute până acum.

Mai țineți minte că orice asociere a carcalacului cu 5G, era blocată de toate platformele media ?!

Asta doar pentru că exista suspiciunea legată de frecvențele folosite de 5G, care se suprapuneau în diferite zone cu frecvențele folosite de armele electromagnetice.

Da, există anumite frecvențe electromagnetice cu impact nociv asupra biologicului, dar … nu cred că doar despre asta este vorba, ci de mult mai mult de atât.

Așa cum intuiți, o cooperare între companiile de telecomunicații și firme care dețin baze de date cu înregistrări de unde cerebrale sau chiar dezvoltatori de forme sintetice de unde cerebrale, ar putea căpăta sens.

Faptul că tehnologiile 5G și instalarea în teren a acestora se face într-un mod ascuns, ferit vederii noastre, noaptea sau ascuns în alte echipamente, precum lămpile de iluminat stradal, sau antene mascate în hornuri false de fum sau copaci, ne trimite cu gândul că au ceva important de ascuns.

Sună sinistru, înfiorător, dar e foarte posibil ca aceste lucruri să se fi și folosit în diferite zone.

Să zicem așa, dezvoltatori de software de boală lucrează intens pentru a mai crea o nouă boală ce poate fi indusă la distanță pe calea undelor electromagnetice sau chiar prin alte canale.

Există un punct de intersecție dintre software și boli, un personaj ce e implicat în amândouă, la care în mod sigur că ne zboară tuturor gândul.

Și dacă tot am deschis cutia Pandorei, să mai avansez o supoziție, chiar dacă risc să fiu blamat și luat drept nebun.

Software-uri prin care se transmit instrucțiunile de (auto) asamblare a nanostructurilor artificiale prezente tot mai des în sângele oamenilor.

”Cărămizile” de contrucție a unor paraziți sau prioni sintetici au fost răspândite pe Pământ, prin chemtrails, prin alimente și în cea mai mare măsură prin ”vaccinurile” novatoare, iar softuri dedicate cu instrucțiunile de asamblare sunt transmise de la distanță prin relee de unde electromagnetice folosite aparent doar pentru comunicații.

Supoziții, un scenariu Stiințifico-Fantastic, asta gândim marea majoritate dintre noi, cu gândirea raportată la stadiul nostru de evoluție, dar dacă înțelegem că cei care uneltesc toate astea nu sunt ca noi și nu sunt de aici … ni se schimbă percepția.

Umanitatea ar putea fi victima unei ”civilizații” mult mai avansată tehnologic, cu mii de ani de evoluție înaintea noastră.

Ne vor casa, adică vor Terra, dar Terra e locuită, așa că … trebuie depopulată.

Prima parte a articolului se bazează pe informații reale și pe experiențe propri, cea de-a doua parte reprezintă supoziții bazate pe ceea ce am descris în prima parte a articolului, supoziții care din punctul meu de vedere sunt perfect posibil de realizat.

Leonard Chesca

10 aprilie 2023

Vedeți și:

CONTROLUL PSIHOTRONIC – PAVEL CORUŢ

https://www.facebook.com/100046353016864/videos/217199114282127/

Controlul mintal la distantă – arme neconvenționale

https://www.facebook.com/…/a.2104502056…/632562536794737

Manipularea psihotronică în masă – Proiectul Blue Beam

Continuarea în cel mai mare secret, a proiectului Montauk.

https://www.facebook.com/100046353016864/videos/3439290089731333

Fost angajat Vodafone avertizează !

https://www.facebook.com/leonard.chesca/posts/10230089835538361

Vă prăjește Fănică !

https://www.facebook.com/george.negoita86/videos/742965793858829

Interacțiunea Gând, Materie, Mașină

https://www.facebook.com/100046353016864/videos/1174263185958000/

Antene camuflate în România

Copac

https://www.facebook.com/leonard.chesca/posts/10222256165101496

Horn de fum

https://www.facebook.com/…/pcb…/543896107779090

INSTALAȚII PSIHOTRONICE ?

https://www.facebook.com/leonard.chesca/posts/10211938160117820

”ARME” PSIHOTRONICE.

https://www.facebook.com/leonard.chesca/posts/10221017916506055

Antene 5G ?!

https://www.facebook.com/leonard.chesca/posts/10221988434488398

IMPACTUL RADIAȚIILOR ELECTROMAGNETICE ARTIFICIALE.

https://www.facebook.com/leonard.chesca/posts/10225011527463833

Conspirația frecvențelor undelor electromagnetice.

https://www.facebook.com/leonard.chesca/posts/10214928263188528

Percepția Timpului

https://www.facebook.com/leonard.chesca/posts/10229721044918826

Copți încet la microunde !

https://www.facebook.com/leonard.chesca/posts/10216018986815937

60 Ghz, oxigenul și biologia umană.

https://www.facebook.com/leonard.chesca/videos/10221993173526871/

Raza Invizibilă – Advanced Denial System – arme neletale de control a mulțimii :

https://www.facebook.com/leonard.chesca/videos/10217512756679250/

ARMELE CU ENERGIE DIRECTĂ

https://www.facebook.com/leonard.chesca/posts/10217506956014237

Armele cu energie dirijată și războiul psihotronic. Ținta ești tu!

 

 

https://www.facebook.com/leonard.chesca/posts/10230089205642614

 

 

 

 

///////////////////////////////////////////////

 

 

 

 

 

Cristian Pațurcă – un simbol al Bucureștiului

By George Micu

 

 

Se implinesc pe 18 ianuarie 13 ani de cand s-a stins bucuresteanul Cristian Pațurcă, creatorul Imnului golanilor de la prima incercare de a-l indeparta pe Ion Iliescu de la carma tarii. Eu cred ca aproape toti am fost pacaliti in decembrie 1989 ca am participat la o revolutie, dar o parte dintre noi si-au dat seama ca am fost pacaliti si ca a fost de fapt o lovitura de stat, ca de fapt voiau sa ne duca in NeoComunism! Nascut pe 10 septembrie in anul 1964 avea doar 25 de ani in decembrie ’89, deci nu apucase sa „guste” din viata de comunist. A fost in centrul „golaniadei” din capitala in 1990 [ aprilie – iunie 1990 ].

 

Cristian Pațurcă – un simbol al Bucureștiului

In 1990 eram cu doar cateva luni mai tanar decat Cristian Pațurcă si m-am intalnit nas in nas cu minerii cand au venit chemati de Iliescu sa ne tunda [ eu veneam din Militari in Baneasa la munca ]. Imi dau seama de ce se speriase FSN-ul de bucuresteni, pentru ca in fiecare zi se strangeau in jur de 50 de mii sa protesteze, pentru ca nu puteai sa nu observi ca in fruntea tarii erau de fapt aceleasi cadre ale PCR-ului, trase pe dreapta  ( azi stim ca au fost devarcati pentru ca erau documentati ca „spioni” rusi! ). Ne-au trebuit inca 10 ani ca sa ne dam seama cine este Iliescu si ce vrea el, dar hidra construita de el dainuie si azi, sub numele de PSD. Alti oameni, aceleasi idealuri.

 

 

Din pacate azi Cristian Pațurcă nu mai este printre noi, sa ne cante Imnul golanilor, dar cine mai are azi timp sa se gandeasca la trecut sau viitor, cand prezentul ne ocupa tot timpul? mai tineti minte primul discurs a lui Ion Iliescu? Cand ne explica ce este de fapt socialismul si comunismul ( adevarat ). Asta dupa ce lumea strigase „jos comunismul” ca sa-l alunge pe Ceausescu. Dar ce le pasa lor? Petre Roman se face ca nu stia ce va urma, dar eu sunt sigur ca stia ca a participat la o lovitura de stat si nu la o revolutie. Anul acesta vin alegerile peste noi, ne vom alege de la presedinte si pana la europarlamentari. Cine stie cum se va termina 2024, poate va fi mai bine, sau poate o sa-i avem pe Sosoaca si Simion in guvern. Nimeni nu stie, e mizez insa pe mostenirea lui Cristian Pațurcă, pe mintea romanului de pe urma.

 

O avea Cristian Pațurcă o strada, un monument in Bucuresti? Ma gandesc ca NU, pentru ca asa suntem noi, uitam repede dupa ce ne-am emotionat la fel de repede. In 1989 ne-a furat Iliescu idealurile, sper sa nu ni le mai ia zi azi cineva, pentru ca nu poti tine istoria pe loc, mai trebuie sa platesti cumva pentru ca nu stii ce ai de facut ( ma refer la vot, evident ).

 

https://bucuresti.info.ro/cristian-paturca/

 

 

 

////////////////////////////////////////////////

 

 

 

„Dacă fără Google nu știm nimic, înseamnă că suntem 0”

 

 

by Ion Andrieş

 

 

 

Competența este criteriul numărul 1 pentru a ne reveni ca țară. Învățământul românesc are nevoie de oameni competenți începând de la cei care conduc ministerul respectiv până la ultimul învățător din cel mai sărac sat din România. Rezultatele elevilor români la olimpiadele inter­naționale sunt foarte bune, dar, conform curbei lui Gauss, am avea nevoie ca media școlarilor să depă­șească nivelul satisfăcător. Învățătura înseamnă lumină și neputința de a fi manipulat înseamnă libertate și cunoaștere. Cine știe carte are parte. Interviul cu acad. Ioan Aurel Pop, președintele Academiei Române, ne descoperă cum și ce ar trebui să facem pentru a fi reprezentativi în Europa și în lume privind educația școlară.

Datele unui sondaj făcut la tinerii cu vârsta între 16 și 25 de ani din lumea întreagă (10.000 de res­pon­denți) au înregistrat un răspuns îngrijorător la întrebarea: Cum vedeți viitorul vostru? Răspunsul a fost în proporție de 75% același: Înfricoșător. Ce îi înfri­coșează pe tineri atât de tare în zilele noastre? Sunt ei pregătiți să înfrunte provocările societății în care vor trăi?

 

Da, pentru mine este „înfri­coșător” rezultatul sondajului, nu neapărat viitorul tinerilor. Tinerii sunt influențați de mai mulți factori negativi. În primul rând, mulți dintre ei sunt neglijați de familii, care au încetat să mai fie un cadru de educație preșcolară, de echilibru, de dialog, de basme minunate, de leagăn al credinței. În al doilea rând, școala nu mai face educație temeinică, ci face, în schimb, una superficială, formală, la nivelul minimei re­zistențe. Familia și școala deopotrivă îi îndrumă pe elevi să se realizeze în alte părți, să-și ia lumea în cap. „Educația” prin mijloace digitale – atât de la modă azi – prezintă „catastrofele” trecutului românesc și „nimicnicia” prezentului. Dacă așa este lumea noastră trecută și prezentă, cum să fie cea viitoare altminteri decât „întunecată”?

 

Dar încă nu este totul pierdut. Eu cred că ne putem reveni și să impunem în societate ceea ce se cuvine, adică echilibrul sau cumpătarea vieții trăite întru bine și adevăr, sub semnul credinței. Este de ajuns să ne uităm în trecut și să vedem cum am ajuns până aici, într-o lume frământată în care multe nea­muri s-au stins, s-au topit în altele, au dispărut. Românii, totuși, există încă și asta nu datorită nouă, epigonilor, ci părinților, moșilor și stră­moșilor noștri.

 

Se discută despre elita intelectuală care ar trebui să conducă țara noastră. Cum ar putea această elită să intre în viața politică, să obțină poziții decizionale când vedem că sita este atât de deasă? Adică dacă nu execuți ordinele, dacă știi să-ți faci meseria, dacă ești patriot, nu ai cum să te califici.

 

Societății românești i-a mers bine și foarte bine, în acord cu modelul avansat de dezvoltare a lumii, atunci când meritul a început să fie criteriul fundamental de promovare, inclusiv în politică. Înaintașii au fost capabili să făurească România unită fiindcă au ridicat în fruntea lor lideri în care națiunea avea supremă încredere. Actualmente se pun miniștri ne­cunoscuți, care nu au fost capabili să conducă o echipă de lucrători, un grup de elevi ori de studenți, care nu au făcut un drum, un pod, o casă, care nu au sădit un pom. Or, ca să fii un bun politician, trebuie să ai o „istorie” în spate, să fi dobândit încrederea comu­nității, să te cunoască lumea de bine. Este suficient să schimbăm elita aceasta falsă și să impunem elita cea bună. De spus este ușor, dar practic este foarte greu, fiindcă răul cel mare este făcut. Cei buni nu mai îndrăznesc, ci stau ­deoparte și se crucesc (iată că îmi ies și versuri!). Asta nu înseamnă că nu putem face schimbarea.

 

Vă rog să vorbiți despre proiectul burselor acordate tinerilor de către Academia Română. Câți tineri vor beneficia de aceste burse, care este cuantumul sumelor, cine se poate califica la aceste burse etc.?

 

Academia are – dincolo de scopurile sale de consacrare a valorilor intelectuale și de cercetare – și menirea de a promova valorile tinere și de a face bine. Ba, unii donatori și mecenați ai Academiei ne-au chiar impus prin testamentele lăsate să facem acest lucru. Este cazul lui Jacques Elias, din banii căruia Academia a creat Fundația „Elias”, spre propășirea culturii româ­nești, inclusiv prin burse. Dar bursele recente, la care vă refe­riți, sunt de alt gen. Am acordat recent 21 de burse pentru elevi foarte buni la învățătură, dornici de carte înaltă, dar cu posibilități materiale limitate. A fost un concurs, în urma căruia s-au calificat la burse cei mai buni. Cuantumul unei burse este de 1.000 de lei pe lună, acordați pe durata școlarizării, cu revizuiri anuale, spre a stimula perfor­manța. Am fost foarte mulțumit să-i văd pe unii dintre acești adolescenți la așezământul Academiei de la General Berthelot (un sat frumos de lângă Hațeg), în tabăra de vară gândită pentru a-i îndemna la odihnă și la cunoașterea istoriei locurilor.

 

Să abordăm puțin și problema studiilor universitare. A fost o mișcare bună reducerea anilor de studiu de la 4 la 3 ani în cadrul multor facultăți? Majoritatea studenților nu mai fac studii de master fiindcă ele durează 2 ani, iar masterul nu îți aduce nici un leu în plus la salariu.

 

Masteratul le dă, însă, anumite drepturi profesionale tinerilor și nu se face degeaba. De exemplu, fără masterat, un absolvent de istorie nu poate preda decât la gimnaziu, pe când cu masterat are dreptul să predea și la liceu. Păcat că ne-am obișnuit cu doctoratul plătit care ne dă și drepturi de avansare în meserie. Dar societatea noastră nu este pregătită pentru așa ceva, adică nu poate asigura onestitatea în dobândirea acestor titluri și nici prețuirea lor deplină.

 

Dacă mă întrebați de durata studiilor la nivel de licență, eu, fiind de modă veche, nu am fost de acord cu reducerea anilor de studiu la nivel de licență. În trei ani nu se poate face o specializare și nici un modul pedagogic cum se cade. După trei ani de studii universitare, nu ești capabil să predai – dacă ­vorbim de dascăli – nici la nivel de gimnaziu. Iar masteratul, chiar dacă ar veni cât mai mulți să-l facă, nu este eficient, pentru că nu este o specializare superioară în com­parație cu licența. Nici nu are cum să fie, din moment ce un absolvent de agronomie poate să facă masterat în filosofie! Cu acești nou-veniți la masteratul de un anumit fel trebuie să o iei de la capăt și nu-i poți perfecționa pe ceilalți.

 

În general, credeți că preocuparea pentru studiu, pentru lectură mai este aceeași ca acum 35-40 de ani? Dacă nu, de ce? S-ar putea schimba această situație?

 

Preocuparea pentru studiu este mult scăzută față de trecut, din mai multe motive. Unul este ideea greșită că poți avansa bine în viață fără școală serioasă. Or, acest lucru înseamnă moartea civilizației și culturii. Trebuie reinstaurată încrederea în carte, în școală, în educație. Școala serioasă nu înseamnă dobândirea deprinderilor practice pentru viață – acestea se asigură altfel -, ci o cultură generală serioasă. Iar cultura generală se face prin lecturi extinse. Mai există prejudecata că nu avem ­nevoie de literatură beletristică, de poezie, de romane, de nuvele, de dramaturgie, fiindcă toate se găsesc pe Google! Ce absurd! Dacă ele nu se află în capul nostru, este ca și cum nu ar fi. Situația s-ar schimba abandonând preju­de­cățile, limitând accesul la „memoria digitală” și la apelul permanent la cunoștințele altora.

 

Cu referire la școala generală, s-a zis: nu trebuie văzută ca o corvoadă, ca o competiție, ci ca o distrac­ție, o joacă, ceva plăcut și recreativ. Dacă la școală copiii se joacă, atunci când trebuie să se joace, oare ce vor mai face?, se întreba Andrei Pleșu, într-o con­fe­rință. Este această viziune una care ne duce în direcția cea dorită, cea bună?

 

Viziunea aceasta este greșită. Firește, „înțelepciunea și iubirea” copilului – cum ar fi spus Lucian Blaga – înseamnă jocul, dar doar până la vârsta școlară. Jocul copilului nu poate să fie infinit, fiindcă, după împlinirea celor șapte sau șase ani, urmează jocul cel cumpătat, jocul din timpul liber. Școala este muncă și nu joc, evident muncă adecvată vârstelor copiilor. Dacă facem din școală distracție, dacă transferăm ­memoria din capul elevilor în ­computere, laptopuri, tablete, dacă îi învățăm pe copii numai „sfaturi practice” (igienă, sex, nutriție, circulație publică, pro­tecția mediului, antreprenoriat, digitalizare, sport etc.), în loc de limba și literatura română și universală, religie, matematică, fizică, biologie, chimie, istorie, geografie, muzică, desen, educație fizică, atunci ne asigurăm decăderea, afundarea în neant, barbarizarea.

 

Problema digitalizării învățământului

Statele scandinave, la care ne uităm cu admirație tâmpă, deși rezultatele copiilor lor la olimpiadele interna­ționale sunt cvasinule, au descoperit că tabletele, device-urile duc la analfabetism. Adică dacă tu, elev, scrii lecția pe laptop, nu mai știi să scrii de mână. Și nici de citit nu prea mai știi bine. Ideea că trebuie să imităm pe alții fiindcă noi suntem proști și înapoiați ar trebui părăsită. Ce părere aveți?

 

Noi suntem, între popoarele europene, aceia care ne turnăm cea mai multă cenușă în cap. Eu nu am întâlnit în drumurile mele vreun popor care să se nimicnicească singur în felul în care o facem noi. Nici la imitație nu ne întrece nimeni și nici la lipsa de demnitate. Ne ploconim în fața celor care ne înjură, care ne tratează cu insulte, îi ridicăm în slăvi pe cei care ne falsifică istoria, care ne stâlcesc limba, care ne dis­prețuiesc credința. Este frumos că, din secolul al XVIII-lea încoace, am făcut mari eforturi ca să ne adecvăm Occidentului avansat, ca să fim ca ei, deși asta nu se putea decât cu renunțări dureroase pentru noi, cei dăruiți de Dumnezeu cu altă zestre spirituală decât catolicii și protestanții. Noi nu am trăit neapărat pe lumea asta prin spiritul concurențial-individualist și nici prin competiții înver­șunate care să meargă până la eliminarea fizică a celui care nu era ca noi. Nici nu am fost intole­ranți și nici cei mai rasiști, cum insinuează unii interesați să semene vânt. Noi am trăit cu „veșnicia” de la sat, cu pacea și liniștea munților, văilor și câmpiilor, cu biserici și case de lemn, cu turme mutătoare în locuri de vărat și de iernat, cu buciume sunătoare „sara pe deal”. Ne-am făcut viața după ritmurile și rânduielile noastre și am luat Occidentul ca model la momentul potrivit, numai că Occidentul era cam ostenit. Azi, când îi vedem bine „osteneala”, nu ar mai trebui să ne ploconim inclusiv în fața erorilor lui, ci să păstrăm ceea ce este bine de la acea mare civili­zație și să ne prețuim binele nostru. Dacă eram doar proști și înapoiați, nu ajungeam ca popor până în secolul al XXI-lea, ci ne risipeam în neant, ne topeam în alte neamuri. Faptul că am rămas este un semn că putem birui răul. Dacă vom reveni la virtuțile și la valorile verificate prin credință, atunci vom putea semăna în sufletele tinerilor încredere și speranță în viitorul Țării Ro­mânești și al lumii.

 

Sursa: Ziarul Lumina

 

 

 

https://foaienationala.ro/daca-fara-google-nu-stim-nimic-inseamna-ca-suntem-0.html?fbclid=IwAR3SxVIJgDWHbGRA4DCeHlrPJKLH0QC4ksz0OTlcDWYict2M7Up35exzX-4

 

 

 

//////////////////////////////////////////////////

 

…………………………………………………………………………………………Cont. aici

Tehnologii de control climatic și geofizic.

 

Lăsând la o parte aceste aspecte, vreau să vorbim despre tehnologiile de control climatic și geofizic.

 

Tesla vorbea în una din scrierile sale de posibilitatea tehnică de a schimba hysterezisul mediului ambiant, prin creșterea sau descreșterea acestuia, deci oricum valoarea hysterezisului rămâne pozitivă, doar că există o diferență mai mare sau mai mică față de 0 absolut. Modificarea hysterezisului mediului în care urma să fie astfel controlată temperatura, se făcea electromagnetic. Dispozitivul, revoluționar chiar și pentru timpurile noastre, nu avea deci piese în mișcare, era un dispozitiv care se folosea de modificări electromagnetice în mediul de control a temperaturi.

 

Lovitura sub centură.

 

De ceva timp, mai multe state au dezvoltat un sistem care reușește într-un mod similar să producă schimbări climatice. La bază rămâne modificarea prin unde electromagnetice a temperaturii in zona de focusare, iar prin asta se pot produce o mulțime de alte schimbări climatice și chiar geofizice, gen uragane și cutremure. Dacă inițial aceste sisteme de control geoclimatic erau folosite de armată, în ultima perioadă, în spiritul capitalismului exacerbat, aceste sisteme au ajuns să fie adevărate arme economice și chiar de șantaj sub toate aspectele. Să presupunem că în sistemul concurențial, unul din statele (sau poate chiar una din corporații) care sunt afectete de concurența agricolă a unui alt stat, prin aceste mijloace poate să producă în climatul statului concurent schimbări majore de climă, care îi pot compromite total sau afecta major producția agricolă (scetă, grindină, inundații, etc.). În același mod se pot produce uragane care pot afecta activitatea economică și chiar civică în ansamblul ei.

 

Santajul statal.

 

Cutremurele rămân totuși arma de șantaj cel mai des folosită (pe lângă amenințările armate), pentru obținerea diverselor facilități sau chiar a controlului total a unor sectoare de interes. Astfel Japonia a fost deseori amenințată de către ”cea mai democrată națiune de pe pământ ” cu un cutremur cu epicentrul in una din centrelele nucleare nipone. Amenințările au fost adreste aproape direct primului ministru nipon și vizau cedarea sistemului fiscal japonez, către americani. Înțelegeți acum că în spatele întâlnirilor cordiale prezentate de mass-media, dintre reprezentanții diverselor state, sunt și astfel de ”negocieri” în forță. Ministrul nipon, avea astfel de ales între a ceda americanilor frâele sistemului fiscal nipon, sau o mare catastrofă nucleară. Sub aceste presiuni, au fost ”negocieri” timp de câțiva ani, după care știți bine ce a urmat. România cu siguranță că nu a fost ferită de aceste șantaje, un cutremur major în România, ar putea arunca România in urmă cu câțiva zeci de ani. De curând Rusia, acuză SUA de folosirea unor astfel de ”arme” de control climatic împotriva ei, seceta din Rusia fiind se pare legată de un astfel de atac climatic.

 

HAARP, la noi acasă.

 

În urma ”parteneriatelor”, de cele mai multe ori foarte păguboase pentru noi, România a permis instalarea unui astfel de sistem HAARP, în județul Constanța, comuna Corbu. Sistemul este administrat integral de către SUA, adică România poate să fie ea însăși țâinta unor asemenea atacuri. Am suspiciunea că la anumite nivele, diverși politicieni români au putut solicita și chiar au primit ajutor prin folosirea tehnologiei de lșa Corbu. Se apropie ziua votului, cân e foarte posibil ca românii să fie iarăși ținta acestu sistem. Acest sistem poate creea stări depresive, dureri de cap, decizii surprinzătoare, adunarea în grupuri a oamenilor sau rospândirea lor și altele. Deci avem o armă de control a comportamentului meselor de oameni, chiar la noi acasă !

 

Cum ştim că au pornit HAARP-ul ?

 

Dacă nu avem destul de activate simțurile extrasenzoriale și nici nu citim corect semnalele primite de la simțurile noastre active, putem totuși să ne ghidăm după alte semne. În afară de modificările de stare emoțională, neliniște, agitație sau din comntră o stare de letargie totală, somnolență inexplicabilă sau dureri de cap, dureri în piept sau senzația de încălzire a tămplelor, avem și alte semne care ne spun că HAARP-ul este pornit și activ în zona noastră. Animalele simt și ele acțiunea acestor unde, devin agitate sau somnolente în mod inexplicabil. Păsările zboară haotic, aproape dezorientate, memifere marine eșuează pe uscat în număr foarte mare și altele.

 

Nori ciudați pe cerul României, dar și în multe alte locuri din lume.

 

Formațiunile de nori, sunt influiețate de undele HAARP. Astfel, această materie aerată, vaporii de apă, se ordonează diferit sub acțiunea undelor electromagnetice emise de HAARP. De multe ori arată ca niște franje de interferență, formate între două unde sau ca și cum fromațiunile noroase se dispun succesiv la distanțe egale, probabil dependente de lungimea de undă a undelor folosite. Astfel pe cerul Româniai, de o perioadă de timp se observă formațiuni de nori cu aspect ciudat. Nori care brăzdează cerul ordonați în cosițe, pâcluri aproape similare de nori distribuiți pe suprafețe întinse, nori întunecați înfiorători asemănători unui val ce înaintează pe cer și chiar curcubee neobișnuite, adică zone pe cer colorate asemănător unui curcubeu, dar care nu formează binecunoscutul arc al curcubeului natural, manifestarea fiind pe o zonă restrânsă de pe cer.

 

Leonard Chesca

25 Octombrie 2014

 

Sursă 

http://newsconspy.wordpress.com/…/cine-controleaza…/

 

Cu ceva timp în urmă am scris despre aceste aspecte în descrierea atașată unui filmuleț despre HAARP, vedeți aici :

 

” Razboiul Geofizic” :

https://www.facebook.com/video.php?v=538588952858763&set=vb.210417089009286

 

Adaug aici câteva fotografii surprinse de mine în care puteți observa aceste aspecte.

 

Nori în formă de costițe :

https://www.facebook.com/photo.php?fbid=10202687357533537&set=a.10200285117919048.2200985.1486561754

 

Pâlcuri de nori :

https://www.facebook.com/photo.php?fbid=10204482596773396&set=a.10200285117919048.2200985.1486561754

Foto de pe net :

 

”Curcubeu” straniu :

http://socalskywatch.files.wordpress.com/…/20120713frp0…

 

Nor înfiorător, în forma unui val :

http://www.tmpress.ro/…/uploads/2013/05/nor-timisoara.jpg

 

http://trailerparkmafia.files.wordpress.com/…/galveston… Vezi mai puţin

 

 

https://www.facebook.com/photo/?fbid=10205045887895322&set=a.10206599815382538

 

/////////////////////////////////////////////////

 

 

Mafia rusă, gruparea criminală cel mai bine infiltrată în instituțiile statului. Ce se știe despre Frăția

 

 

Autor: Maria Pană

 

 

Mafia rusă, gruparea criminală cel mai bine infiltrată în instituțiile statului. Ce se știe despre Frăția

 

Considerată una dintre cele mai puternice și crude grupări criminale din lume, mafia rusă ridică mari probleme autorităților. Organizată diferit față de celelalte grupări criminale, are printre membri ei oameni care lucrează în poliție, guvern, și alte instituții ale statului.

 

Bratva, așa cum este cunoscută mafia rusă, respectiv Frăția, este una dintre cele mai vechi organizații criminale. La baza ei au stat vory v zakone care se traduce prin ”hoți în lege„. Este vorba despre răufăcători care au fost în gulaguri și care au devenit lideri ai grupurilor din închisori. Ca element distinctiv aveau diferite tatuaje.

 

Fiecare dintre aceste tatuaje însemna ceva, iar cel care și le făcea fără să le merite, era omorât de către cei din grupare. După cel de-al doilea război mondial, mulți dintre cei închiși au avut acces la putere. O parte direct, altă parte indirect. Cert este că în acest moment în Rusia nu se știe exact cine face parte sau nu din mafie având în vedere că sistemul este profund corupt.

 

Ba mai mult există voci care spun că serviciile de informații rusești se folosesc ocazional de grupările mafiote pentru a obține informații sau pentru a executa dintre cei pe care îi consideră dușmani.  De altfel, mafia rusească a fost numită de către FBI o superputere criminală. Ceea ce o diferențiază de alte organizații mafiote este și faptul că nu are un lider prestabilit.

 

El se poate schimba în funcție de nevoile grupării. Traficul de arme, traficul de uraniu, de droguri, de persoane, nimic ce poate avea în comun cu o activitate criminală nu îi scapă mafiei ruse.

 

 

Mafia rusă la nivel mondial

În acest moment la nivel mondial acționează peste 200 de grupări rusești. În America există mafia Odessa, este cel mai dominant grup rusesc care operează în SUA. Sediul său este în Brighton Beach. Tot în SUA mai există Armenian Power, sau AP-13, este un sindicat criminal din California care este condu de ruși și armeni. În Rusia există Cercul Fraților care este condus de Temuri Mirzoyev.

 

Este „alcătuit din lideri și membri seniori ai mai multor grupuri criminale eurasiatice care operează în Europa, Orientul Mijlociu, Africa și America Latină. Organizația Semion Mogilevich are sediul în Budapesta, Ungaria și este condusă de șeful criminalității cu același nume. Acest grup număra aproximativ 250 de membri începând cu 1996.

 

Afacerile sale sunt adesea legate de cele ale Solntsevskaya Bratva și ale Organizației Vyacheslav Ivankov. Cel mai mare grup mafiot din Moscova este Solntsevskaya Bratva condus de Serghei „Mikhas” Mikhailov. Are aproximativ 5.000 de membri, și poartă numele districtului Solntsevo.

 

 

Mafia italiană și cea rusă, inspirație pentru interlopii români. Ingredientul secret ce ține clanurile în picioare

Cine sunt capii din mafia rusă. Unul dintre ei a avut legături cu România

 

https://evz.ro/mafia-rusa-gruparea-criminala-infiltrata-institutiile-statului.html

 

 

/////////////////////////////////////////////////

 

 Hoti si asasini. Super mafia rusa – Mark Galeotti

 

 

Vândut si livrat de:  Elefant

 

 

 

 

DESCRIERE

Atunci cand vine vorba despre lumea infractorilor rusi, de la hotii marunti la crima organizata, expertul in domeniu este Mark Galeotti. Familiarizat cu istoria, dar si cu problemele contemporane ale Rusiei, autorul lucrarii de fata este consultant pentru diverse guverne si structuri de politie din intreaga lume. Pentru ca mafia rusa este prezenta pe toate continentele!

 

Exceptional analist si narator, Mark Galeotti ne infatiseaza, cu o rigoare aproape didactica, istoria vori v zakone („lumea hotilor”), un grup care a supravietuit pentru ca a stiut sa se adapteze la schimbarile politico-istorice: de la tarism la stalinism, de la Al Doilea Razboi Mondial la Razboiul din Afganistan, ajungand pana in zilele noastre.

 

Cititorul va fi aruncat cu brutalitate in mijlocul mafiei ruse. O va insoti in cartierele sarace si rau-famate, dar si pe marile bulevarde ale oraselor din Rusia tarista, Uniunea Sovietica sau Rusia contemporana.

 

Bineinteles, ii va cunoaste pe hoti si in spatele gratiilor, in temutul gulag. Va afla, cu surprindere poate, ca hotii si asasinii au un cod al lor. Mentalitatea, comportamentul, loviturile, ierarhia, tatuajele, poreclele – toate acestea si multe altele sunt parte a unei culturi specifice lumii interlope ruse, pe care Mark Galeotti a reusit s-o descifreze in urma a doua decenii de documentare, in biblioteci si arhive, dar si direct, pe teren, in discutii si interviuri.

 

Asadar, ce se intelege prin onoare in randurile mafiei ruse? Care au fost retelele acesteia si cum s-au infiltrat in viata politica? Este mafia rusa un pericol pentru lumea in care traim? Va lasam sa decideti singuri…

 

 

https://www.elefant.ro/vori-hoti-si-asasini-super-mafia-rusa_e60dd457-c4bf-4847-8555-d47a9df00ad0

 

 

//////////////////////////////

 

 

 

Prefață la „Lovitură de stat planetară”. Philippe Bourcier de Carbon

 

 

postat de Liliane Held

 

Politehnician, Philippe Bourcier de Carbon (X61), membru din 1964 până în 2007 al corpului cercetătorilor INED unde a colaborat îndelung cu Alfred Sauvy și Jean Bourgeois-Pichat. A predat Demografia economică la Universitatea din Nancy, apoi Paris II (Assas-Melun) și a predat Demografia dezvoltării la Institutul Universitar de Studii pentru Dezvoltare din Geneva. A fost detașat la Consiliul Populației din New York și la OIM la Geneva. Fost consilier tehnic al guvernelor lumii a treia (inclusiv Algeria), a efectuat misiuni de consultare cu organizații internaționale (OIM, OCDE, UNESCO etc.). A fost membru al Comisiei de Demografie-Sociologie a CNRS, și a fost membru al juriilor pentru examenele de admitere ENA și Saint-Cyr. (Continuare AICI) Președinte fondator al AIRAMA, Alianța Internațională pentru Recunoașterea Contribuțiilor lui Maurice Allais în Fizică și Economie. Prin urmare, a colaborat îndeaproape cu el. http://combats-maurice-allais.info/

După „Deposedarea, cum hiperputerea unei elite financiare îngenunchează statele și cetățenii” pe care Liliane Held-Khawam tocmai l-a publicat în 2018, ea ne-o oferă anul acesta sub titlul „  Lovitură de stat planetară, cum o elită financiară arogă absolutul”. putere pentru sine prin captarea universală a resurselor ” a doua dintre cele trei părți ale eseului pe care intenționează să o dedice descifrării mutațiilor accelerate și uluitoare ale lumii noastre actuale, care ne lasă perplexi, perplexi și în curând greu de înțeles. .liniștit și plin de îngrijorare, ca „Oedip” modern confruntat cu enigma noului Sfinx al mutațiilor contemporane.

 

După cum majoritatea analiștilor încep acum să realizeze, de la sfârșitul celui de-al Doilea Război Mondial, societățile umane, de-a lungul celei de-a doua jumătate a secolului al XX-lea, au fost locurile unor transformări foarte profunde și rapide, fără precedent în istoria Umanității, ale lor. populațiile, ale economiilor și sistemelor lor productive, ca fundamente ale structurilor lor sociale și ale mecanismelor lor politice. Toate aceste răsturnări au fost accelerate, dacă nu chiar induse, de adevărate revoluții tehnologice (de exemplu, calculul) și de creșterea fără precedent a rețelelor internaționale de telecomunicații (de exemplu, sateliți), finanțe și comerț, aviație, audiovizual, turism și migratie…etc…

 

În acest context, abordarea lui Liliane Held-Khawam ne poate convinge într-adevăr atunci când, trecând peste cele trei părți ale analizei sale, ea distinge în esență trei etape pentru a rezuma pe parcursul ultimelor două generații, adică în ultimele șase decenii, aspectul actual, deoarece sfârșitul anilor 1950, al unei societăți care se dovedește a fi absolut fără precedent în lunga istorie a Umanității. Am putea rezuma această viziune după cum urmează:

 

Prima etapă (1960-1986) : de la începutul anilor 1960, caracterizată prin ascensiunea petrodolarilor gestionați de City și crearea rețelelor de paradisuri fiscale ale Coroanei Britanice, până în 1986, anul marelui boom financiar  care urmează . dereglementarea financiară impusă de Actul Unic European , un an marcat și de dezastrul de la Cernobîl care a destabilizat lumea sovietică. Acești douăzeci și cinci de ani au văzut faza finală a Războiului Rece și ascensiunea internaționalizării accelerate a lumii prin comerțul între continente, în timp ce noi piețe s-au deschis în Coreea și Japonia. Și-au păstrat în continuare atributele de centre reale de luare a deciziilor, statele în formele lor istorice și-au păstrat relevanța tradițională.

 

A doua etapă (1986-2006): apoi din anul 1986 (vezi mai sus) până în anii 2006-2007 s-au aprins cei ai crizei sistemului monetar și financiar global, grație noilor instrumente financiare (CDS și alte CDO) , prin orgia internaționalizată a „  subprime-urilor  ” sau a creditelor ipotecare imobiliare din Statele Unite. Această perioadă a fost de fapt cea a globalizării însăși, o perioadă de douăzeci de ani în care peste tot pe planetă, schimburile internaționale au luat, sub ascensiunea irezistibilă și bruscă a grupurilor financiare și bancare monetare transnaționale, o pondere crescând organic în sistemele de producția și schimbul de popoare, care, golind rapid structurile tradiționale de stat de conținutul lor real decizional, au inițiat dizolvarea statelor. Această scurtă perioadă a fost marcată de un dublu eveniment istoric extraordinar: dizolvarea și dispariția bruscă și în mare măsură neașteptată a Colosului sovietic (8 decembrie 1991), urmată imediat ca urmare de adoptarea Tratatului de la Maastricht din septembrie 1992, a constituției. a unei noi entități administrative, economice și politice, Uniunea Europeană, care anunță apariția la începutul noului mileniu a unei noi monede, euro.

 

A treia etapă (de la criza din 2006-7): Cu ocazia crizei sistemice globale, monetare, bancare și financiare din anii 2006-7, declanșată de factorii de decizie ai marilor grupuri financiare transnaționale, elitele statului. ale autoproclamatei „  comunități internaționale  ”, au demonstrat, sub controlul strâns al elitelor financiare transnaționale, populațiilor lor incapacitatea totală a statului lor tradițional și a structurilor politice puse sub controlul lor de a le proteja, așa cum era până atunci principalul lor istoric istoric. funcţie, a consecinţelor din ce în ce mai crude ale datoriei tot mai mari a statelor lor, în urma acestei catastrofe financiare. Această scădere crudă a prestigiului statului în rândul oamenilor este cea care inaugurează cu adevărat faza crucială a globalizării . Aceasta este de fapt perioada în care începe să apară o nouă societate, care promite să fie omogenizată, globalizată și din ce în ce mai robotizată de ascensiunea Inteligenței Artificiale și a Big Data. Se pare că trebuie să fie organizată într-un fel de sistem-mond alcătuit din oligopoluri și monopoluri private, construit datorită puterii de însuşire privată a creaţiei monetare asociate noilor tehnologii, şi care au devenit un fel de instituţii tehnice transnaţionale. guvernează, sub stăpânirea vigilentă a unui centru financiar unificat și foarte concentrat, sectoarele majore care vor reuni de acum înainte cea mai mare parte a vieții și activităților populațiilor reduse la turme administrate riguros după legile productivității contabile: și anume, în esență sectorul aparatul de producție în sens larg, inclusiv pe cel al serviciilor sociale, precum și un sector care gestionează unități teritoriale cu populațiile care le raportează, scăldându-se atât în ​​cadrul unui al treilea sector transversal care să le iriga intim, cel al informației în cel mai larg sens, standarde și proceduri și digitalizare. Deci, după cele de „  Democrație” și „  Politică” , noțiunile tradiționale de „  piață economică  ”, „  preț  ” și „  concurență liberă  ” în sensul clasic al teoriei economice în numele cărora, totuși, primele vor fi ajuns să fie sacrificate, vor fi și ele la rândul lor abandonate, pentru că au devenit învechite, inutile dacă nu dăunătoare managementului eficient al populațiilor în cadrul noului sistem mondial instaurat pe planetă.

 

Atunci, fără îndoială, se va realiza pe deplin celebrul vis împrumutat în 1825 lui Claude-Henry Rouvroy de Saint Simon „Pentru a înlocui în sfârșit guvernarea oamenilor, administrarea lucrurilor” , care a devenit foarte repede, datorită fervorii discipolilor săi mesianici Saint- Simoniens, copiii îndrăgiți ai bancherilor parizieni Laffitte, Eichtal, Rothschild, Pereire… (însă la vremea aceea erau ocupați cu dezvoltarea rețelelor feroviare și fluviale în Franța și a canalelor maritime internaționale), cuvântul de ordine a ceea ce avea să devină în secolul al XX-lea. secolul „  tehnocrația  ” care, odată cu succesul global al Globalizării , ar fi reușit să transforme în cele din urmă omenirea într-un fel de hiper-mașină digitală în sensul ciberneticii lui Norbert Wiener, condusă de o oligarhie hiperrestrânsă.

 

Dar tocmai pentru următoarea a treia parte a eseului său autorul își rezervă mai precis examinarea caracteristicilor și structurilor acestui sistem mondial globalizat, prin evaluarea posibilelor contradicții pe care pare să le poarte, precum și a consecințelor posibilei sale orgolii. .

 

Anul trecut, Liliane Held Khawam a dedicat deja prima parte „  Deposedarea  ” a studiului său pentru a-i arăta cititorului cum, odată cu apariția cu treizeci de ani în urmă a  „revoluției neo-conservatoare” anglo-saxone  a lui Reagan și Thatcher, o mică elită a finanțatorii internaționali au putut să-și rezerve discret exclusivitatea virtuală a creației monetare care le-a dat în două decenii hiperputerea care le permite astăzi să îngenuncheze statele, afacerile și cetățenii. Deja ne-a dezvăluit, în capitolul XVI, cum, între ele, patru firme anglo-saxone de administratori de active ( primary dealers ) BlackRock , Vanguard , Fidelity și State Street , ai căror clienți sunt investitori instituționali și companii centrale bănci, administraseră acum. să coordoneze discret fluxurile financiare pentru a guverna acum întreaga piață globală!

 

Anul acesta, cu partea sa „  Lovitură de stat planetară ”, autorul completează și clarifică procesele de globalizare care transformă rapid stările tradiționale în cochilii goale. În același timp, populațiile sunt abandonate de protecția publică, că și acum sunt livrate de un sistem media strâns controlat unui singur discurs neoliberal impus, care, chiar mai mult decât misticismul, se învecinează acum aproape cu isteria, ceea ce face posibil şi chiar facilitează foarte mult jefuirea bogăţiei naţionale în beneficiul oligarhiei financiare transnaţionale.

 

Acest transfer extraordinar de bogăție reflectă de fapt un transfer de putere care nu poate fi recunoscut ca atare. Totuși, spre deosebire de toată istoria omenirii, pe măsură ce se concentrează și se consolidează în cadrul Globalizării, această putere transferată în același timp dispare sub invizibilitatea conferită de principiul anonimatului capitalului.

 

Cu toate acestea, știm bine că stabilitatea societăților umane a cerut întotdeauna vizibilitatea puterii reale, fără de care responsabilitatea ei, care stă la baza autorității și a politicii, dispare. O punere în scenă apare așadar încă necesară pentru a restabili în noua societate sensul sacrului care stabilește tocmai principiul legitimității și al autorității. Poate așa ar trebui să înțelegem de fapt celebrul aforism pe care îl atribuim lui André Malraux: „secolul XXI va fi religios!” „.

 

Principiile actualei mutații în organizarea societății care, în urma Globalizării, pare acum gata să cuprindă planeta, își găsesc de fapt sursa în lumea anglo-saxonă, așa că nu putem fi surprinși de accentele mesianice care ne sunt familiare. lui şi pe care acesta îl poartă inevitabil. Aceste accente, evident, nu i-au putut scăpa autorului care în capitolul 5 subliniază că este într-adevăr o globalizare cu caracter mesianic care ancorează originile conceptuale ale acestui nou sistem-lume în gestație, citând discursurile lui Roosevelt apoi ale lui Truman din anii 1940. .

 

Printre aspectele paradoxale, chiar de-a dreptul perverse ale conceptelor propuse pentru a face populațiile să accepte și să facă dezirabilă pentru ele, apariția acestui nou sistem-lume, cititorul poate fi edificat de devierea pricepută a principiilor Ecologiei conform conceptele de „  dezvoltare durabilă  ”, care în realitate facilitează gestionarea teritoriilor asigurând în același timp managementul coordonat al populațiilor acestora (capitolele 9 și 10) la mișcările puse sub control, în cadrul privatizării și corporatizării spațiilor naționale (cap. 24). ). De asemenea, capitolul 14 îi va învăța cum în numele liberalismului, al libertății și al respectului pentru oameni, bunurile și proprietățile private ale cetățenilor de rând vor fi, de fapt, chemate în curând să fie confiscate.

 

Maurice Allais, care a rămas multă vreme singurul francez care a câștigat Premiul Nobel pentru Economie, a prevăzut, din anii 1980, liniile principale ale schimbării sociale și economice care ne mătură astăzi și, cu autoritatea care i-a fost conferită Premiul său Nobel și, după ce a încercat inițial în zadar să motiveze liderii politici la cel mai înalt nivel, a căutat apoi să-și alerteze cât mai larg contemporanii cu privire la amenințarea care cântărește asupra țării.

 

Pe lângă rubrica economică lunară (pe atunci citită pe scară largă), dedicată cel mai adesea politicii economice de la Bruxelles, pe care a publicat-o în anii 1990 de la Tratatul de la Maastricht în rubricile Le Figaro, și plecând de la obiceiurile sale de cercetător riguros. și maestru în disciplina sa care până atunci și-a publicat nenumăratele lucrări exclusiv în lucrări masive și foarte specializate, a decis în acest scop să publice în 1999 cu edițiile Clément Juglar două lucrări foarte ușor de înțeles deoarece scrise pentru un public foarte larg, prima, „  Criza globală de astăzi: pentru reforme profunde ale instituțiilor financiare și monetare  ”, dedicată exceselor sistemului financiar internațional enunțând și demonstrând principiile [1] absolut necesare oricărei reforme efective, a doua, „ Globalizarea [2]  : distrugerea a locurilor de muncă și a creșterii – dovezile empirice  ” care descifrează daunele politicii economice și comerciale impuse de Bruxelles și GATT-OMC în cadrul Tratatului de la Maastricht. Astăzi, douăzeci de ani mai târziu, aceste două lucrări epuizate încă nu au fost reeditate.

 

Maurice Allais va fi dispărut pe neașteptate pe 9 octombrie 2010, sub tributurile oficiale pe care Republica i le va fi plătit solemn în curtea pătrată a Invalizilor. Și totuși, fapt unic în cronica laureaților Nobel, acest premiu Nobel pentru Științe Economice de renume mondial a fost atunci, în propria sa țară, în vizorul colegilor săi, în Franța, deja de un deceniu, de facto feroce interzis. de mass-media, nefiind de fapt să ezite să publice aceste lucrări care au îndrăznit astfel să pună sub semnul întrebării interese private atât de colosale și să caute să-și alerteze concetățenii cât mai era timp.

 

Într-adevăr, prin extraordinara sa luptă intelectuală indomabilă, care i-a câștigat retrogradarea în Franța în mass- media Gulag , acum ni se permite să-l considerăm pe Maurice Allais drept Soljenițînul francez al capitalismului financiar și al actualului ultraliberalism globalist.

 

La douăzeci de ani de la apariția acestor cărți și la aproape un deceniu de la dispariția autorului lor, mecanismele monetare, financiare, comerciale, economice și sociale, denunțate atunci în zadar, vor fi acum în stare să desfășoare liber toate măsurile lor perverse. , în timp ce acum desființează societățile de sus în jos în fața ochilor noștri, deoarece analiza riguroasă a Lilianei Held-Khawam ne prezintă aici un tablou implacabil.

 

Citind „  Lovitură de stat planetară ” care explică forțele de transformare care lucrează în prezent peste tot în jurul nostru, Liliane Held-Khawam ne explică cum, de fapt, societățile noastre au intrat fiecare într-un fel de criză, în „muncă  ”, pentru a da se ridică, în următoarele două-trei decenii, la o nouă și încă fără precedent formă planetară de organizare a Umanității, conturul liniilor principale și „Excesul  ”  din care Liliane Held-Khawam își rezervă a treia și ultima parte a analizei sale.

 

Dar, fără să mai așteptăm aceste detalii, concluzii și dezvăluiri viitoare, imediat ne cuprinde un sentiment de îngrijorare când terminăm de citit „  Lovitură de stat planetară ”: deoarece, în timp, mecanismele expuse tind să devină inexorabile și dincolo de întinderea colectivului. decizii, unde ar trebui să căutăm posibilitatea ca acestea să fie oprite?

 

Încă de la început, toate societățile umane au fost, și vor mai fi probabil în timpul următoarei generații, adică până în 2050, posibile și menținute peren prin exercitarea a două forțe permanente care constituie însăși esența condiției umane și a ei. construcții religioase, simbolice și culturale: mortalitatea și fertilitatea, prima la originea necesității conviețuirii părinților și copiilor, iar a doua infuzând sens și ierarhie în societatea generațiilor conviețuitoare. În timp ce mortalitatea privește toate vârstele vieții pentru ambele sexe, fertilitatea este încă apanajul exclusiv al sexului feminin redus la vârstele pubertății (în jur de 15 ani) până la menopauză (50 de ani). În timp ce mortalitatea a vizat de obicei nou-născuții, copiii și persoanele în vârstă, ea își reduce acum impactul, pe măsură ce ratele mortalității scad în societățile avansate, concentrându-l în principal asupra persoanelor cu vârsta peste 70 de ani. La fel, în societățile noastre avansate reînnoirea generațiilor se concentrează acum pe vârsta de cincisprezece ani a populației feminine: pe femeile de peste 25 de ani și sub 40 de ani, care constituie 90% din forța de muncă.mamele care nasc un nou-născut în fiecare an. Acest lucru este suficient pentru a sublinia importanța extremă a structurilor în funcție de sex și vârstă a populațiilor făcute vizibile prin piramidele lor demografice (sau tabelul numerelor populațiilor lor distribuite după sex și vârstă) pentru înțelegerea evoluției societăților. deceniile următoare.

 

Astfel, piramidele demografice fac vizibile cifrele relative a trei mari categorii de conviețuire care condiționează aproximativ funcționarea societăților avansate: vârstnici sau persoane în vârstă de 50 de ani și peste (au părăsit fiziologic procesul de fertilitate și sunt în proces social de a părăsi și cel de crearea valorii de piață), adulții în vârstă de 20 de ani și peste și sub 50 de ani (acestea sunt vârstele procesului de producție economică și de reînnoire a generațiilor) și, în sfârșit, tinerii, cu vârsta sub 20 de ani (încă nu au intrat social în proces). a reproducerii, nici cea a creării valorii de piață). În sensul generațiilor, aceste trei categorii principale reprezintă și în sens larg, copiii și minorii, părinții acestora, precum și bunicii lor și generațiile anterioare care continuă să trăiască împreună în societate.

 

Când fertilitatea sparge permanent podeaua reproducerii simple a generațiilor (pragul fatidic de 2,1 copii pe femeie în societățile avansate în care speranța de viață depășește 70 de ani), noile generații devin numeric inferioare celor ale părinților lor și piramidei de vârstă a acestor societăți. este inversat. Ceea ce înseamnă că pe termen lung, Seniorii de 50 de ani și peste vor ajunge, în aceste societăți cu piramide inversate, să devină mai numeroși decât Adulții (aceștia din urmă înșiși fiind deja mai numeroși decât Tinerii ). Dar Seniorii devenind din ce în ce mai predominanți față de Adulți (raportul de vechime mai mare de 50%, adică Seniorii de 50 de ani și peste reprezintă mai mult de jumătate dintre persoanele de 20 de ani și peste), ponderea lor în deciziile colective [3] continuă să crească în fiecare an. , acordând nevoilor lor o prioritate din ce în ce mai mare față de cele ale familiilor și femeilor tinere susceptibile de a accepta o sarcină, o preponderență tot mai mare care exercită o presiune din ce în ce mai mare pentru a reduce fertilitatea în Companie.

 

Cititorul va fi înțeles că se declanșează astfel o formidabilă buclă CUMULATĂ , un sistem IMPLOZIV [4] al întregii societăți care, pe măsură ce vârsta medie a sistemelor sale de decizie colectivă crește, abandonează preocuparea pentru propriul viitor și pentru viitorul său vital. investiții pe termen lung, adică își abandonează chiar misiunea de a asigura reînnoirea și sustenabilitatea societății în ansamblu. Astfel, persistența neînlocuirii generațiilor ajunge singură să ducă la inversarea piramidei vârstelor (raport de îmbătrânire [5] mai mare de 100%) care declanșează procesul cumulativ de implozie a populației.

 

Cele mai recente publicații ale Diviziei demografice ale Națiunilor Unite estimează numărul actual de oameni de pe planetă la 7,7 miliarde, dintre care 55% trăiesc în medii urbane. Potrivit ONU, în spațiul unei generații, adică în următoarele trei decenii, populația lumii, apoi aproape 70% urbană în 2050, ar fi trebuit să crească și mai mult.circa 2 miliarde de oameni, mai mult de jumătate din aceștia din doar nouă țări: India, Nigeria, Pakistan, Republica Democrată Congo, Etiopia, Tanzania, Indonezia, Egipt și Statele Unite ale Americii, numai populația întregii Africi sub-sahariane s-a dublat până la numărul de 2 miliarde de oameni în 2050. Datorită îmbătrânirii lor demografice deja foarte avansate și a inversării confirmate a piramidelor populațiilor lor [6] , 27 de țări sunt astăzi deja angajate într-un declin al populației lor, inclusiv China, iar numărul lor crește în timp ce ponderea lumii populația care încă își înlocuiește generațiile ținând cont de mortalitatea reziduală [7] nu se va opri să se reducă.

 

În ultimele trei decenii a avut loc apariția sistemului mondial global fără precedent, gestația oarecum monstruoasă pe care Liliane Held-Khawam o descrie aici. Dar tocmai în tabelul structurilor, evoluțiilor și mecanismelor demografice care tocmai au fost expuse trebuie introdusă eliberarea finală a acestei noi societăți umane care pare periculos de fără precedent în istoria oamenilor.

 

Acest context demografic dezvăluie că acest nou sistem mondial va trebui, într-adevăr, să-și găsească echilibrul într-o societate umană dominată în mare măsură de seniori, unde va fi deosebit de dificil pentru juniori și adulți tineri să-și găsească locul potrivit, considerați că vor avea tendința în mod natural să fi din ce în ce mai mult ca simple resurse, material uman sau variabile de ajustare de către factorii de decizie.

 

Evident, îmbătrânirea universală a societăților ca urmare a răspândirii răspândite a piramidelor populației va răspândi eutanasia peste tot pe pământ în următoarele decenii, promovând pe scară largă în aceste societăți ceea ce Papa Benedict al XVI-lea încă a denunțat nu cu mult timp în urmă drept creșterea falselor „  valori ale morții  ” către în detrimentul „  valorilor umaniste  ”, în special a celor ale libertății umane personale care trebuie supuse acestora.

 

Să punem pariu că conținutul conceptual al Drepturilor Omului, precum și sfințenia vieții umane, cu greu ar putea ieși nevătămați.

 

Ar fi un astfel de sistem capabil de durabilitate? Sau ar putea omenirea să supraviețuiască atunci acestei noi utopie?

 

Dar acest domeniu de previziune nu aparține acestei părți prezente a abordării Liliane Held-Khawam.

 

Prin tripticul analizei sale asupra formidabilei mutații a căreia suntem acum, alături de copiii noștri, atât martori, cât și actori forțați, Liliane Held-Khawam întreprinde o muncă fundamentală de anunțător, o adevărată operă de siguranță publică! Fie ca opera lui să fie răspândită pe scară largă foarte repede, astfel încât ochii să fie în sfârșit deschiși, în ciuda blocării viclene și feroce de informații despre care am ajuns să știm despre aceste subiecte.

 

Cu cât va fi percepută mai devreme și mai pe scară largă orgoliul, pe care ea o descrie și o expune aici, a acestei noi încercări babeliene de a construi astfel o nouă ordine transumană prometeică, cu atât mai devreme va fi, fără îndoială, pusă acolo, așa cum o învață Scripturile, un termen salvator prin manifestarea Nemesisului inevitabilului autocontradicție și confuzie a limbilor a căror purtător este intim.

 

Philippe Bourcier de Carbon

 

NOTE:

[1] Pentru a preveni, a explicat el, reapariția crizelor monetare și a catastrofelor care deranjează societățile actuale, este necesar ca:

„  Crearea monetară trebuie să fie responsabilitatea statului și numai a statului. Orice creație monetară, alta decât moneda de bază de către Banca Centrală, trebuie făcută imposibilă, astfel încât „drepturile false” rezultate în prezent din crearea monetară de private banking să dispară.

Orice finanțare a investițiilor pe un termen dat trebuie să fie asigurată prin împrumuturi pe termene mai lungi, sau cel puțin pe același termen . »

„  Această dublă condiție ”, scrie el, „ implica o modificare profundă a structurilor bancare și financiare bazată pe disocierea totală a activităților bancare așa cum există în prezent și repartizarea acestora în trei categorii de instituții distincte și independente :

băncile de depozit asigurând numai, cu excluderea oricărei tranzacții de împrumut, încasări și plăți, precum și păstrarea depozitelor clienților lor, comisioanele corespunzătoare fiind facturate acestora din urmă, iar conturile clienților nu pot include niciuna descoperită  ;

bănci împrumutate care se împrumută la termene date și care împrumută fondurile împrumutate la termene mai scurte, valoarea totală a împrumuturilor nefiind permis să depășească suma totală a fondurilor împrumutate;

băncile comerciale care se împrumută direct de la public sau de la băncile care împrumută și investesc fondurile împrumutate în afaceri. »

[2] El a dedicat chiar această lucrare „ nenumăratelor victime din întreaga lume a ideologiei globaliste de liber-schimb, o ideologie pe cât de fatală, pe atât de eronată, și tuturor celor care nu sunt orbiți de pasiunea partizană  ”

[3] În societățile avansate de astăzi, datorită practicilor de înregistrare electorală și de prezență la vot, care sunt mult mai urmărite în rândul seniorilor decât în ​​rândul tinerilor adulți, voturile seniorilor reprezintă de obicei majoritatea buletinelor de vot exprimate în partea de jos a urnei. de îndată ce gradul de vechime în muncă depăşeşte 43%.

[4] Scăderea fertilității populațiilor are ca rezultat scăderea ratei de fertilitate, ceea ce duce la scăderea natalității, ceea ce duce la o scădere a ratei de creștere naturală a populației, ducând apoi la scădere. în numărul nașterilor anuale, apoi asupra scăderii excesului de nașteri față de decesele anuale în populație, care ajunge să devină negativă și duce în final la scăderea numărului populației (ceea ce pentru o vreme poate fi încă mascat de imigrație), decesele depășesc apoi în mod durabil nașterile, datorită structurii de vârstă pe atunci foarte îmbătrânite a populației, formată în mare parte din vârstnici depășiți de vârsta reproductivă, unde ratele mortalității cresc mecanic sub efectul îmbătrânirii piramidei vârstei.

Tocmai aceasta este tragedia cu care se confruntă liderii Republicii Populare Chineze care, după ce au impus compatrioților lor timp de aproape patru decenii politica penală, și contrar Drepturilor Omului,  a „singurului copil  ” pe care îl recomandaseră cu fermitate de către internaționale. Experții anglo-saxoni își descoperă acum neputința de a opri scăderea natalității, care persistă, ceea ce duce la îmbătrânirea în creștere a populației și la tendința spre implozia societății lor a cărei populație tocmai a început declinul în 2018, tehnologia digitală care va accelerarea mecanică în următorul deceniu.

[5] Numărul de seniori cu vârsta de 50 de ani și peste comparativ cu cel de juniori cu vârsta sub 20 de ani.

[6] Dintre țările cu peste 30 de milioane de locuitori, cele 13 țări a căror piramidă demografică a fost deja inversată cu datele inversării lor: Germania 1970, Regatul Unit 1972, Italia 1981, Ucraina 1983, Franța (cu Dom) 1984, Japonia 1987, Spania 1988, Federația Rusă 1994, Statele Unite ale Americii 1996, Polonia 1999, Republica Coreea 2004, Thailanda 2010, China 2011.

 

 

https://reorganisationdumonde.com/preface-de-coup-detat-planetaire-philippe-bourcier-de-carbon/

 

 

 

///////////////////////////////////

////////////////////////////////////////////

 

 

Revizuirea deposedării și a loviturii de stat planetare. De Bernard Gensane

 

Cum o elită financiară își arogă puterea absolută prin captarea universală a resurselor. Ediții Reorganizarea lumii. 2019.

 

În 2018, Liliane Held-Khawam – care a publicat aproximativ cincizeci de articole în Le Grand Soir – ne-a explicat în Dépossession cum hiperputerea unei elite financiare aducea statele și cetățenii în genunchi. Cu această lucrare magistrală, foarte analitică și superb documentată, ea merge mai departe descriind instaurarea unei tiranie globale care nici măcar nu pretinde că se ascunde în spatele nasului fals al unei „democrații” care nu mai există.

 

Economist, antreprenor, Liliane Held-Khawam are o cunoaștere reală a sistemului din interior. Pentru ea, această tiranie a luat stăpânire în trei momente. O primă etapă din 1960, cu ascensiunea petrodolarilor gestionați de înaltele finanțe care au dezvoltat paradisuri fiscale până în 1986, anul big bang- ului financiar în urma dereglementării financiare impuse de Actul Unic European. A doua etapă a durat până în 2007, cu criza sistemului monetar și financiar care a culminat cu scandalul subprime . Această perioadă a fost pentru LH-K cea a globalizării însăși, care a văzut structurile clasice de stat golite de puterile lor de decizie. A treia etapă ne aduce astăzi. Nu numai că aleșii au acceptat să fie deposedați de orice putere de către grupurile financiare transnaționale, dar s-au străduit să convingă oamenii că sunt incapabili să-i protejeze împotriva efectelor devastatoare ale îndatorării planificate și programate ale statelor.

 

De aproximativ treizeci de ani, o mică oligarhie financiară și-a însușit aproape toată creația monetară, ceea ce i-a permis să coordoneze fluxurile financiare care guvernează piața mondială, industria, comerțul, industria în ținuta sa. Anterior un atribut al suveranului, creația monetară a fost până de curând apanajul statelor. De îndată ce organismele private pot bate bani, suntem în plină abatere neconstituțională. Băncile centrale doar au păstrat creația monetară în numerar. Cea mai mare parte a monedei a fost predată băncilor comerciale. Consecința este că „deținătorii creației monetare sunt depozitari de bogății incomensurabile datorită îndatorării larg răspândite a societăților. […] Prin transferarea creării de credit monetar către persoane private, statele se lipsesc de profituri semnificative, sunt împovărate cu datorii imposibil de rambursat și pun în pericol moștenirea lor comună. Ei se înrobesc oligarhiei monetare. » Statele Unite nu fac excepție de la această regulă de fier, datoria ei fiind în prezent de 22 de trilioane de dolari.

 

LH-K pune o întrebare serioasă: mai poate un stat să fie suveran? Privit din dreapta lucidă, răspunsul este „nu”. Astfel, pentru Marie-France Garaud, alegerile prezidențiale nu au absolut nicio importanță deoarece suveranitatea se bazează pe patru puteri de care statele și politicienii au scăpat treptat: baterea banilor, deciderea asupra păcii și războiului, luarea deciziilor, legi, administrarea justiției. .

 

Economia este acum organizată în monopoluri. Este cazul, de exemplu și din păcate, al industriei farmaceutice care vede momeala profitului venind cu mult înaintea sănătății pacienților. Medicamentele nu se mai produc, altele nu se vând pentru că prețurile lor nu sunt suficient de mari conform trusturilor. Aceleași trusturi, sau lobby-urile lor, sunt cele care țin condeiul atunci când vine vorba de elaborarea de legi care creează lacune fiscale. Aceleași trusturi care nu recunosc instanțele naționale sau le sfidează atunci când este necesar, cum ar fi atunci când multinaționala Lone Pine a cerut guvernului canadian să îi acorde 250 de milioane de dolari în „reparații” pentru profiturile pierdute din cauza moratoriului privind extracția gazelor de șist din St. Valea Lawrence. Am văzut companii străine luând măsuri legale împotriva creșterii salariului minim în Egipt sau împotriva limitării emisiilor toxice în Peru. Peste 450 de proceduri de acest tip sunt în curs de desfășurare în întreaga lume. Toate Codurile Muncii sunt atacate frontal.

 

Am trecut, explică Liliane Held-Khawam, la stadiul globalizării prin transformarea cetățenilor în consumatori. În Europa, nu este nevoie de ideologia thatcherită pentru asta deoarece consumul apare în textele oficiale ale UR: „Cu 502 milioane de consumatori de la extinderea din 2007, este cea mai mare piață din lume. » Căderea Zidului Berlinului a coincis cu sfârșitul celor treizeci de ani glorioși și a permis trecerea de la internaționalizare la globalizare, pe care UNESCO o definește drept „procesul de integrare a pieței care rezultă din liberalizarea comerțului, extinderea concurenței și impactul a tehnologiilor informaţiei şi comunicaţiilor la scară globală. » Că pentru Organizația Națiunilor Unite pentru Educație, Știință și Cultură, cultura și competiția sunt în perfectă simbioză, adică un întreg program, sau mai bine zis o ideologie.

 

Pentru a fi parte a globalizării, marile companii vor deveni transnaționale, „construindu-se independent de granițe”. Vor denaționaliza, „șterge ceea ce îi leagă de țara lor de origine”. Filiala „franceză” a unui gigant american își va stabili sediul la Haga și își va plăti (de fapt, cu greu) impozitele în Luxemburg. Orice încercare de rezistență din partea lucrătorilor francezi sau a autorităților publice va duce la mutarea promptă în Polonia sau Vietnam. În cazul unui super gigant precum Amazon, compania va colecta de 10 ori mai multe date decât Administrația și le va vinde.

 

Stăpânii acestor companii vor prelua treptat guvernarea statelor (cu privire la conceptul de „guvernare” care este departe de a fi neutru, citiți absolut acest articol al lui Bernard Cassen din 2001 ) devenind guverne parteneri privilegiați și oficiali (infamul PPP, public -parteneriatul privat, sunt practicate acum la scară globală). Autorul acestei cărți cunoaște misterele lobby-urilor din Bruxelles, începând cu Business Europe, o organizație care reunește Bayer, BMW, Google, Microsoft, Shell, Total, printre altele. Un lobby capabil să organizeze 170 de întâlniri în trei ani cu elita Comisiei. Când există un hol, apare rapid o reclamă. Așa sponsorizează Coca Cola președinția română a UE.

 

O altă caracteristică a globalizării: practicile companiilor transnaționale se impun treptat asupra modalităților de funcționare a funcțiilor publice. Cu ajutorul, în ceea ce ne privește, al șefilor UE. În primul rând, trădătorii sociali în stil Moscovici pentru care „foarte bine putem avea servicii publice gestionate de companii private. » Când statul îngenunchează în fața serviciului privat, se găsește în genunchi, ca atunci când acordă – din propria voință, nu? – 205 milioane de euro către SNCM când a fost privatizată de fondul Butler Capital Partners și Veolia Transport.

 

Orice s-ar întâmpla, interesele private înving întotdeauna. Autostrăzile pe care întreaga clasă politică guvernantă franceză le-a privatizat reprezintă 15% din activitățile lui Vinci, dar 60% din profiturile sale. Companiile lor generează o marjă brută de 73%.

 

Nava pleacă . Nu neapărat în perete…

 

Sursa „  Liliane Held-Khawam. Lovitură de stat planetară  » Bernard Gensane, le Grand Soir

De asemenea pe:

 

https://blogs.mediapart.fr/bernard-gensane/blog/261119/liliane-held-khawam-coup-d-etat-planetaire

http://bernard-gensane.over-blog.com/

https://www.lef-online.be/index.php/forum/19926-le-coup-d-etat-planetaire Pierre Verhas

 

 

https://lilianeheldkhawam.com/2019/11/29/coup-detat-planetaire-vu-par-bernard-gensane/

 

 

///////////////////////////////////////////////

 

 

 

NEURO-ARMELE -BATALIA PENTRU CONTROLUL CREIERELOR

 

Leonard Chesca

 

Creierul este câmpul de luptă al viitorului – Dr. James Giordano

„Dr. James Giordano, șeful programului de studii de neuroetică și student în rezidență în Centrul Pellegrino pentru bioetică clinică de la Universitatea Georgetown, vorbește cu cadeții și profesorii despre modul în care progresele în neuroștiință și neurotehnologie vor avea un impact asupra viitorului războiului. Acest eveniment a fost găzduit de Modern War Institute din West Point.”

 

Traducere și subtitrare automată.

Sursa video:

 

Link Facebook:

https://www.facebook.com/story.php?story_fbid=pfbid02gSKG8snRXsLeeHm7Ce5vWHpbjVji8fYczcZ2eyVfujxMdmxEFvahrEcCMvRzXDKUl&id=1486561754

 

Leonard Chesca

16 octombrie 2023

 

Vedeți și:

Știința creierului de la bancul de proba pe câmpul de luptă

https://www.facebook.com/story.php?story_fbid=pfbid026tdNeunZs5RKqDvSSFymwTAmGmoHP1VRoRNryotwNEfRspZB4yF5CRgMRpKo8mxql&id=1486561754

 

Membru DARPA – Suntem în pragul unei descoperiri cataclismice.

https://www.facebook.com/story.php?story_fbid=10230212166516559&id=1486561754

 

Controlul oamenilor de la distanță prin undele de radio-frecvență.

Căteva date despre acestă tehnologie dezvoltată iniţial de DARPA

https://www.facebook.com/leonard.chesca/videos/10225784843476250

 

Implanturile mici ale DARPA se vor conecta direct la sistemul nervos, vor trata bolile și depresia fără medicamente.

https://www.facebook.com/leonard.chesca/posts/10225960012615369

 

DARPA, 5G și vaccinarea.

https://www.facebook.com/leonard.chesca/videos/10225759224315787/

 

CONTROLUL PSIHOTRONIC – PAVEL CORUŢ

https://www.facebook.com/100046353016864/videos/217199114282127/

 

Neuralink planifică un test uman în 2020 pentru interfața creier-mașină

https://www.facebook.com/leonard.chesca/videos/10222819192976841

 

O maşină manevrată doar cu puterea minţii, realizată la o universitate din China

 

Pierderea liberului arbitru – telecontrolul acțiunilor tale

https://www.facebook.com/leonard.chesca/videos/10213732383532284/

 

Telepatia Digitală

https://www.facebook.com/photo?fbid=10206597656528568&set=a.10206599815382538

 

Oamenii de știință japonezi au reușit să creeze un aparat RMN care poate înregistra visele tale, iar apoi reconstituinudu-le le poți vedea când ești treaz.

https://www.facebook.com/leonard.chesca/posts/10225869016540524

 

BOALA INDUSĂ LA DISTANȚĂ – „VIRUȘII PSIHOTRONICI”

https://www.facebook.com/leonard.chesca/posts/10230089205642614

 

Controlul mintal la distantă – arme neconvenționale

https://www.facebook.com/210417089009286/photos/a.210450205672641/632562536794737

 

Manipularea psihotronică în masă – Proiectul Blue Beam

 

Continuarea în cel mai mare secret, a proiectului Montauk.

https://www.facebook.com/100046353016864/videos/3439290089731333

 

Interacțiunea Gând, Materie, Mașină

https://www.facebook.com/100046353016864/videos/1174263185958000/

 

”ARME” PSIHOTRONICE.

https://www.facebook.com/leonard.chesca/posts/10221017916506055

 

Arme autonome inteligente

https://www.facebook.com/story.php?story_fbid=616589346145366&id=1486561754

 

Conectarea wireless a ființelor umane.

https://www.facebook.com/story.php?story_fbid=953909345254216&id=100019054794929

 

 

Oficial am depășit punctul fără de întoarcere – Max Igan

https://www.facebook.com/story.php?story_fbid=10227813468950619&id=1486561754

 

Conectarea Inteligenței Artificiale la creierul uman

https://www.facebook.com/story.php?story_fbid=10228355590103309&id=1486561754

 

Ce este internetul corpurilor

https://www.facebook.com/leonard.chesca/videos/420689116066519

 

Controlul total prin internetul corpurilor.

https://www.facebook.com/leonard.chesca/posts/10226805932882847

 

Internetul Corpurilor

https://www.facebook.com/story.php?story_fbid=10226661245665757&id=1486561754

 

Internetul Obiectelor

Cei din urmă vor fi cei dintâi:

https://www.facebook.com/story.php?story_fbid=10226658131987917&id=1486561754

 

Nano Rețeaua Intra-Corporală

 

De ce cei „vaccinați” emit semnal bluetooth.

https://www.facebook.com/story.php?story_fbid=266413659664038&id=1486561754

 

 

Articol:

https://www.facebook.com/story.php?story_fbid=10231135573641160&id=1486561754

 

Adevărul Albastru

https://www.facebook.com/story.php?story_fbid=10231274537955181&id=1486561754

 

 

Praful inteligent.

https://www.facebook.com/leonard.chesca/posts/10219921229369562

 

Morgellons şi Praful Smart infectează indivizii ca să fie urmăriți prin satelit.

Interviu Miles Johnston cu Harald Kautz Vella

https://www.facebook.com/leonard.chesca/videos/10225292791855267

 

Cu bluetooth-ul la vânătoare de vaccinați. 😀🤔😲😡

https://www.facebook.com/photo?fbid=10225883905112729&set=a.10206599815382538

 

ȘI DACĂ SERINGILE AU CIP PE ”ȚEAVĂ” ?

 

ID Digital și chiar mai mult de atât.

https://www.facebook.com/leonard.chesca/videos/10225821601835186

 

Despre nano-cipurile de identitate

https://www.facebook.com/story.php?story_fbid=10229615083669861&id=1486561754

 

 

NANO-STRUCTURI AUTO-ASAMBLABILE IN SANGE

 

CE CONTINE VACCINUL !

 

Identitatea Digitală, Scorul Social, Drepturile, Libertățile, Pedepsele și Inteligența Artificială și Armata Digitală Adică Controlul Total.

https://www.facebook.com/leonard.chesca/posts/10226612377724089

 

Percepția Timpului

https://www.facebook.com/leonard.chesca/posts/10229721044918826

 

Cum să construiești un gândac cyborg

https://www.facebook.com/story.php?story_fbid=10225832405425269&id=1486561754

 

Insectos Cyborg de Singapur

 

Un român printre liderii proiectului cu gândacii bioboți

https://www.stiripesurse.ro/gandacii-bioboti-sunt-viitorul-in-cazul-unor-dezastre-un-roman-printre-liderii-proiectului-care-revolutioneaza-actiunile-da-salvare_2799310.html? 

 

Oamenii de știință pregătesc lăcustele cyborg pentru a mirosi bombele

https://www.facebook.com/693504594115135/videos/3955568801177886

 

Țânțarii lui Bill Gates

https://www.facebook.com/story.php?story_fbid=10231070791621650&id=1486561754

Raza Invizibilă – Advanced Denial System – arme neletale de control a mulțimii :

https://www.facebook.com/leonard.chesca/videos/10217512756679250/

 

Armele cu energie dirijată și războiul psihotronic. Ținta ești tu!

 

Și dacă… corpurile umane sunt doar capcane ademenitoare pentru suflete ?!

https://www.facebook.com/leonard.chesca/posts/10230171687104599

 

IMAGINEA DE ANSAMBLU A NOII SOCIETĂŢI HIPERCONTROLATE CE NI SE PREGTĂTEŞTE.

https://www.facebook.com/leonard.chesca/posts/10226612377724089

 

„Următorul lor pas” – Viitorul care ni se pregăteşte.

https://www.facebook.com/dranoel.chesca/posts/948672825777868

 

 

 

 

///////////////////////////////////////////////

 

 

ORGANIZATIILE SECRETE SI PUTEREA LOR IN SECOLUL XX

Powered By

VDO.AI

 

 

CAPITOLUL I

Imaginati-va ca sunteti un locuitor de pe o alta planeta sau galaxie, ati strabatut cu nava dumneavoastra cativa ani lumina si va indreptati catre planeta noastra. Misiunea dumneavoastra este sa cercetati aceasta planeta, sa luati contact cu locuitorii ei, sa schimbati informatii stiintifice si de orice alta natura. Daca totul se desfasoara pozitiv si v-ati convins de sinceritatea si caracterul pasnic al locuitorilor, atunci planeta noastra ar putea intra in comunitatea intergalactica. Deci, s-ar putea lua contact cu alti locuitori ai altor planete pe baza deschisa, ceea ce ar insemna un salt imens in constiinta pamantenilor, dar si in domeniul tehnologic si al societatii.

 

Cand ati intrat pe orbita pamantului, deschideti radioul sa prindeti o lungime de unda. Ati prins intamplator un canal ce transmite stiri. Constatati deodata ca aveti de-a face cu o planeta razboinica, ai carei locuitori nu se razboiesc cu o alta planeta, ci se omoara intre ei. Constatati ca la prima vedere nu exista o motivatie la baza acestor razboaie: unii se lupta pentru credinta lor, altii pentru probleme rasiale. Unii nu sunt multumiti cu marimea teritoriului lor, altii se lupta pentru a supravietui, sau pentru ca nu au ce manca. Unii urmaresc numai banii, dar toti au in vedere interesul propriu. Va dati seama ca aceasta planeta nu este in masura sa se ocupe cu schimburi de informatii sau tehnologii, pe care dumneavoastra ati vrea sa i le oferiti. Indiferent in ce tara v-ati duce, darurile dumneavoastra nu vor fi date in folosinta binelui public, ci conducatorii acestor tari le vor folosi pentru interesele lor egoiste.

 

 

V-ati pus vreodata intrebarea, de ce oamenii poarta mereu razboaie, unii contra altora?

 

 

Jean Jacques Babel, om de stiinta elvetian, a stabilit ca in ultimii 5600 de ani omenirea a purtat 14500 de razboaie, in care au murit trei miliarde si jumatate de oameni. Aceasta cifra reprezinta jumatate din populatia globului. In 1991 s-au inregistrat, spre exemplu, 52 de razboaie, respectiv, 52 de focare de razboi pe acest pamant.

 

In secolul nostru putem numara 104 ideologii contradictorii care se combat si care justifica omorarea altor milioane de oameni.

 

Ce scop au razboaiele pentru omenire?

 

Cu aceasta tema s-au ocupat de-a lungul secolelor filozofii si organizatiile pacifiste si au constatat ca, din cand in cand, aproape toate vietuitoarele pamantului se lupta pentru hrana si pentru teritorii. Dar purtarea agresiva a animalelor nu poate fi acceptata la oameni, acestia din urma avand inteligenta, constiinta si etica.

 

Ca luptele pot folosi ca amuzament, am vazut in antica Roma, unde gladiatorii erau pusi sa se lupte pentru a distrage plebea de la problemele ei. Acelasi principiu il au astazi televiziunea, video, fotbalul, pentru a-l distrage pe cetateanul superficial de la ganduri legate de existenta lui fara sens.

 

De la ce ganduri ne sustrage pe noi mass-media?

 

Ce ar putea omul sa afle sau sa descopere, daca n-ar fi incontinuu distras? Zicala veche „cand doi se cearta, al treilea castiga” este cunoscuta. Daca o aplicam la persoane sau tari de pe planeta noastra, vom vedea ca acest proverb este perfect aplicabil. De exemplu, un sistem bancar care a acordat un credit unei tari ce poarta razboiul, este desigur foarte interesat ca razboiul sa nu se termine repede. Prin razboi si situatii care creeaza neliniste, natiunile pot fi aduse in situatia sa accepte, de exemplu, intrarea in NATO, in ONU, lucru pe care nu l-ar fi facut in conditii normale, de liniste.

 

Pentru majoritatea celor neinteresati de mersul istoriei, afara de cei morti, nu este vizibila o coerenta intre ultimele razboaie ale secolului nostru. Poate ca razboaiele, in afara industriei de armament, aduc si altcuiva un folos?

 

Sunt intr-adevar, numai motive ideologice ale unor grupuri care dezlantuie conflicte, sau poate se afla altcineva in culise? Cine poate fi a treia persoana, sau al treilea grup? De unde provin imaginile dusmanoase de care suntem asaltati prin intermediul religiei, cartilor sau mass-mediei? Cine poate profita de ura si degenerarea oamenilor? In aceasta carte vom arata cateva persoane foarte reale.

 

In anul 1773, la o adresa de pe o strada evreiasca din Frankfurt, s-au planuit in mare secret trei razboaie mondiale, care urmau sa batatoreasca drumul catre instaurarea unui guvern mondial, pana la sfarsitul anului 2000.

 

Ideea de a instaura un guvern mondial nu este noua. Vaticanul a incercat, pana in zilele noastre, sa faca din omenire o lume catolica, in acest scop sacrificand milioane de oameni.

 

Islamul si-a fixat de asemenea acest tel, iar prin faptul ca are cea mai numeroasa si mai fanatica religie din lume, are si cele mai mari sanse de succes. O alta formatiune este cea panslavista, a carei ideologie a fost fondata de Petru cel Mare. Telul ei era neutralizarea Germaniei si Austriei, dupa inrobirea Europei, cucerirea Indiei si a Persiei. Merita mentionata si ideologia „Asia asiaticilor”, lucru cerut de Confederatia statelor asiatice, in frunte cu Japonia. Apoi mai exista cea pangermana, care tinde sa controleze Europa, cu scopul de a se extinde mai tarziu.

 

 

Dar persoanele despre care va fi vorba in aceasta carte, sunt absolut independente de orice religie si nu apartin nici unei natiuni. Ei nu sunt nici de dreapta si nici de stanga, nici liberali, nici social-democrati, dar folosesc toate institutiile pentru scopurile lor. Sunt membri ai unei sau altei organizatii, dar numai cu scopul de a ingreuna orice investigatie, de a produce deruta printre cei ‘curiosi’ si a-i aduce pe o filiera gresita. Ei se folosesc de crestini ca si de evrei, de fascisti ca si de comunisti, de sionisti ca si de mormoni, de atei ca si de satanisti, de cei bogati ca si de cei saraci DE TOTI!

 

Acesti oameni mai sunt numiti in cercurile lor „Iluminati”, „big Brother”, „guvern din umbra”, „eminenta cenusie”, „guvern shadow”, ‘guvern secret’.

 

Activitatea acestor „Iluminati” a inceput inca demult in Mesopotamia sub numele de „Fratia sarpelui”. Daca vrem sa integram undeva sistemul lor de activitate si gandire, atunci cel mai potrivit ar fi in machiavelism, o politica ce nu respecta normele etice: o politica fara scrupule.

 

Cateva exemple (cu privire la putere):

 

Sunteti noul rege al unei tari si vreti sa va asigurati pentru totdeauna tronul.

 

In acest scop, chemati la dumneavoastra doua persoane, independente una de alta, persoane de care sunteti sigur ca vor face ceea ce le cereti. Pe una o orientati spre stanga si o finantati sa formeze un partid, pe cealalta o finantati de asemenea si, o sprijiniti sa formeze un partid de dreapta. Acum aveti doua partide in opozitie: dumneavoastra finantati propaganda, alegerile, actiunile si sunteti cel mai bine informat asupra planurilor lor. Ceea ce inseamna ca le controlati pe amandoua. Doriti ca unul dintre partide sa aiba mai mari sanse, ii alocati deci sume mai mari de bani decat celuilalt partid. Ambele partide sunt convinse ca dumneavoastra sunteti de partea lor. Poporul se afla atat de prins in acest joc ‘stanga sau dreapta’ si invers, incat niciodata nu-si va da seama ca dumneavoastra sunteti cauza neintelegerii dintre aceste partide. Dimpotriva, poporul va va chema in ajutor si va va cere sfatul.

 

Un alt exemplu (cu privire la bani):

 

In razboiul de secesiune american (1861-1865) au luptat statele din nord (care erau impotriva sclaviei) contra statelor din sud (care erau pentru sclavagism). Inainte de razboi, agentii familiei Rotschild au dus o mare propaganda pentru ‘Uniune’ in statele din Nord. In acelasi timp, alti agenti ai aceleiasi familii Rotschild duceau o campanie contra ‘Uniunii’ in statele din Sud. La izbucnirea razboiului, Banca Rotschild din Londra a finantat razboiul in statele din Nord, iar Banca Rotschild din Paris a finantat statele din Sud. Singurii care au castigat razboiul au fost numai membrii familiei Rotschild.

 

Expun mai jos principiile sistemului, pe scurt:

 

  1. A crea conflicte in care oamenii lupta unii contra altora si nu contra adevaratei cauze a conflictului.

 

  1. A nu aparea la vedere ca autor al conflictului.

 

  1. A sustine cu bani toate partile beligerante.

 

  1. A aparea ca o instanta impaciuitoare, care doreste terminarea conflictului.

 

‘Iluminatii’ doresc stapanirea lumii si atunci trebuie sa provoace cat mai multa neintelegere intre popoare, acestea fiind cat mai incurcate in plasa dezinformarii. Mijloacele cele mai puternice prin care Iluminatii raspandesc neintelegerea intre oameni sunt aceste ‘organizatii secrete internationale’.

 

 

Si aici ni se dezvaluie Planul. Instanta ‘impaciuitoare’ va fi chemata sa aplaneze conflictul si cine este pe aceasta planeta ‘Instanta Impaciuitoare’? ONU!

 

Trebuie sa privim cine sta in spatele ONU. Iluminatii nu sunt oameni de rand, ei sunt cei mai bogati oameni de pe pamant. Nu apar nici la televiziune, nici in mass-media, ei sunt cei care controleaza aceste foruri. In cazul ca vreodata se pomeneste vreo vorba despre ei, atunci aceasta se face numai absolut neutral sau pozitiv. Cea mai mare parte a omenirii nici nu a auzit de numele lor. Cei care au descoperit masinatiile lor si le-au publicat, nu au devenit celebri, cu toate ca ar fi meritat premiul Nobel. Sa se intreprinda ceva impotriva Iluminatilor ar fi foarte bine, dar cum sa intreprinda ceva sase miliarde de oameni, impotriva cuiva despre a carui existenta nu a auzit nimic?

 

Este un fapt cert ca aproape toti oamenii sunt atat de prinsi in ‘problemele lor personale’, incat nu au vazut sau nu mai vad ce se intampla in jurul lor. Cea mai mare parte a civilizatiei noastre sufera de boala numita ‘apolitica’, si nu vor sa aiba de-a face cu politica.

 

Din lipsa de timp, din lipsa de interes, din lipsa de spirit critic, din cauza lipsei de informatii de specialitate, se ajunge la aceasta absenta din viata politica. Prin absenta nu se obtine nimic. Dimpotriva, fiecare individ care se resemneaza, ii ajuta pe Iluminati sa-si atinga scopul. De aceea, primul pas este de a se oferi cat mai multe informatii despre acest domeniu.

 

‘Cautati adevarul, deoarece adevarul va va aduce libertatea!’

 

Putem imparti oamenii in trei categorii:

 

  1. Cei ce au posibilitate de actiune.

 

  1. Cei ce privesc pasivi evenimentele.

 

  1. Cei ce se mira numai, de cele ce se intampla (de ceea ce vad).

 

Aceasta carte este o contributie la elucidarea unor fapte, o incercare de a face cunoscute fapte ce sunt tinute secrete de oamenii care trag sforile. Poate ca, in urma lecturii cartii, unii dintre cititorii din categoria a treia vor trece in categoria a doua, sau poate chiar in prima. Am dori ca informatiile sa nu fie inghitite ca niste povesti ce ne sunt zilnic prezentate de mass-media. Oamenii care actioneaza superficial si sunt multumiti de starea lucrurilor, ar face mai bine sa inchida cartea aceasta.

 

Se poate intampla ca unii oameni sa nu mai poata iesi din dogmele odata insusite, avand o imagine deja formata asupra acestei lumi, ei nemaiputand asimila informatii noi, avand spiritul blocat si nemaiavand loc pentru un alt adevar.

 

Pe acestia ii rugam sa fie deschisi si sa lase, pentru un timp, la o parte ideile preconcepute, sa faca apel la intuitie, la sensibilitatea proprie si sa judece daca informatiile date corespund cu realitatea, sprijinindu-se numai pe fapte istorice care sunt in buna parte cunoscute.

 

Realitatea istorica se desfasoara pe doua planuri. Un plan este general, asa-zisa opinie publica, adusa noua, marelui public, la cunostinta de catre mass-media si, mai tarziu, de persoane care consemneaza aceste informatii sub numele de ‘istorie’. Pe alt plan se afla evenimentele ce nu se aduc la cunostinta opiniei publice. Aceasta este lumea in care isi duc activitatea lojile secrete, asociatiile secrete, marele capital, politica, economia, religiile, toate impletite intre ele. De la acest nivel se creeaza natiuni, se provoaca conflicte, se numesc presedinti, iar in cazul ca nu functioneaza, tot de aici sunt eliminate.

 

Dar mai ales cetateanul care-si formeaza imaginea lumii si parerile de la televiziune si radio, din ziare, de la scoala si din literatura curenta, este cel mai putin informat despre faptele pe care le voi descrie mai jos.

 

Este de la sine inteles ca secretele sau activitatea unei loji secrete isi indeplinesc scopul, daca raman, intr-adevar, secrete. Existenta unei loji secrete demonstreaza ca exista ceva care li se pare ‘fratilor masoni’ destul de important pentru a fi tinut secret fata de restul oamenilor.

 

Ce poate fi aceasta?

 

Vom arata mai departe ca multi frati masoni ai diverselor organizatii secrete, ocupa pozitii despre care numai in vis ne putem inchipui, o asemenea pozitie ‘de vis’ avand-o una din cele mai importante organizatii din America, The Council of Foreign Relations. Aceasta organizatie semisecreta este condusa de Sindicatul Rockefeller si de catre o organizatie europeana cu numele de ‘Comitetul celor 300’.

 

Printre membrii Comitetului celor 300 se afla si sir John J. Louden.

 

El este reprezentantul Bancii N.M. Rotschild din Londra, ocupand si pozitiile de: presedinte al Bancii ‘Chase Manhattan’ a lui Rockefeller, presedinte al ‘Royal Dutch Petroleum’, director al ‘Shell Petroleum Company’ si administrator al ‘Fundatiei Ford’.

 

Acestea demonstreaza puterea extraordinara si influenta unei singure persoane. Dar cum a ajuns in asemenea pozitie? Acest lucru este in legatura cu organizatiile secrete, in acest caz ‘Comitetul celor 300’. In Comitet sunt 300 persoane de acest calibru, iar el nu este cu siguranta, cel mai influent. Va puteti inchipui ca deciziile, hotararile, decretele ce se adopta cand se intrunesc acesti oameni, au o influenta hotaratoare asupra mersului lucrurilor pe plan mondial. Acesti oameni detin secrete ce nu se spun in afara. Ei cunosc ceea ce noi nu cunoastem, de aceea ei, cei ‘Iluminati’, sunt atat de puternici. Ati vrea sa aflati despre ce secrete este vorba?

 

Aceste secrete au mai toate de-a face cu trecutul planetei noastre, cu aparitia speciei umane, cu nasterea omului, chiar cu asa-numitele farfurii zburatoare UFO (obiecte zburatoare neidentificate).

 

Ne inchipuim ca la cuvantul UFO multi nu reactioneaza cu placere. De aceea, este extrem de important sa ne ocupam de ceva ‘nou’. Desi tema nu este noua, fiecare a auzit despre aceste obiecte formate din doua discuri metalice ce se rotesc in sens invers, formand doua campuri magnetice de natura terestra si extraterestra. Dar, oamenii in Europa sunt la fel de dezinformati ca si ceilalti din lumea intreaga si acest lucru are de-a face cu Iluminatii care controleaza mass-media.

 

A existat in cel de al treilea Reich o societate numita VRIL, care s-a ocupat exclusiv de construirea acestor obiecte zburatoare. Din ea faceau parte printre altii: inginerul Viktor Schanberger, dr. W.O. Schumann, Schriewer, Habermohl, Miethe, Belluzo, de care inca-si amintesc desigur, pilotii americani si englezi ai celebrelor ‘Foo-Fighters’. Construirea lor a fost extrem de rapid fortata dupa ce o farfurie zburatoare de natura extraterestra cazuse in Europa in 1936, si care, in cadere nu s-a avariat. Dupa ce s-a studiat acest obiect zburator, coordonat cu cele cunoscute in domeniul imploziei si al antigravitatiei, s-a trecut la construirea unui prototip. Richard Miethe a construit V7 (a nu se confunda cu V1 sau V2). Acest V7, echipat cu 12 turboagregate BMW 028, a facut un zbor de incercare pe data de 14 februarie 1944 la Peenemnde, la o inaltime de 24.000 de metri, cu o viteza la zbor orizontal de 2.200 km pe ora. La sfarsitul anului 1942 s-au construit mai multe exemplare de avioane in forma de disc numite RFZ 6 ‘Hanebu II’. Aveau un diametru de 32 m, o inaltime la axa mijlocie de 11 m si zburau cu o viteza de 6.000 km/h. Puteau zbura 55 de ore incontinuu, cu start vertical, puteau sa zboare orizontal, vertical si in unghi drept, tipic pentru farfuriile zburatoare. In 1945 s-a reusit un inconjur al pamantului in cateva ore.

 

Multi se vor intreba, de ce Hitler nu a castigat razboiul, daca a posedat o asemenea tehnologie? Pentru ca aceste obiecte zburatoare nu puteau fi intrebuintate in scopuri militare. Campul magnetic nu permite lansarea de pe nava a proiectilelor si nici macar folosirea armelor conventionale. Un alt motiv este ca lumea nu cunoaste pana azi cine a fost Hitler, care a fost scopul lui adevarat, unde a fost recrutat, de cine a fost finantat, cum a ajuns in pozitia pe care a avut-o, in ce loja a fost membru si care au fost motivele celui de al doilea razboi mondial.

 

De aceea, toate cartile, toate scrierile, toate documentele care contineau date despre aceste lucruri, au fost foarte repede confiscate, indepartate de aliati, cu scopul de a manipula mai departe omenirea. Toate planurile si multi oameni de stiinta ca Werner von Braun, in operatia ‘Paperclip’, au trecut in mana americanilor (a se vedea rolul lui Maxwell).

 

Dezvoltarea obiectelor zburatoare in forma de disc, constituie un secret de categoria I in America. Acesta a fost unul din motivele pentru care a trebuit sa moara Kennedy. Mai sunt multe fapte ramase secrete, de care nimeni nu a auzit nimic.

 

De exemplu, despre infiintarea unui stat german in Antarctica, de catre Hitler, in timpul celui de al doilea razboi mondial. De ce a trebuit amiralul E. Byrd in 1947 sa faca o expeditie armata cu 4000 de soldati, portavioane si armament in acest tinut, de unde s-au intors numai cateva sute? Multe intrebari fara raspuns.

 

Tema farfuriilor zburatoare este mai incitanta si mai reala decat isi inchipuie multi oameni. Degradarea acestui fapt pana la ridicol de catre ‘Establishment-ul’ anglo-american, a costat pana acum miliarde, pentru ca mass-media sa nu o popularizeze si sa o ridiculizeze*. Va imaginati ce ar insemna pentru omenire aceasta noua energie fara cablu, fara benzina, fara poluare, fara reactoare atomice si care nu costa nimic?

 

Oamenii pot fi controlati si stapaniti prin energie, prin hrana si prin dezinformare. Una din legile unei loji secrete este faptul de a nu aparea in public. Chiar pronuntarea numelui unui frate din loja este pedepsita cu moartea, de exemplu in loja 99 a. In antichitate pronuntarea ‘octogonului’ din teoria lui Pythagora era pedepsita cu moartea. Octogonul este cheia pentru a intelege ‘Merkabah’ (este denumirea campului magnetic al omului).

 

Mer-ka-bah = doua campuri luminoase ce se rotesc invers, transportand spirit si materie. Secretul este o forta. El da posibilitatea de a conduce operatiuni fara adversari. Date stiintifice de mare importanta raman numai in cerc restrans.

 

Activitatea Iluminatilor a inceput inca din epoca sumeriana.

 

————-

 

* Vezi serialul ‘Dosarele X’.

 

Este de ajuns sa studiem ultimii trei sute de ani, deoarece, chiar daca numele si institutiile se schimba de-a lungul istoriei, puterea care sta in spatele lor este aceeasi. Merita sa fie mentionata insa, o scena din piesa lui Umberto Eco:

 

De ce este atat de periculos daca oamenii rad si se amuza? Calugarul orb ii raspunde lui Baskerville: ‘Rasul ucide frica, fara frica nu exista credinta. Cine nu se teme de Diavol, nu are nevoie nici de Dumnezeu’.

 

Masoneria este una din cele mai vechi organizatii care exista pana in zilele noastre. Foi de papirus gasite in Libia cu ocazia unor sapaturi din 1888 mentioneaza date despre intruniri secrete inainte de Cristos, in anul 2000. Masonii organizati in bresle au luat parte si la construirea templului lui Solomon si aveau menirea sindicatelor noastre de astazi. Alte indicatii se gasesc in scrieri necrologice din Egipt, marele maestru fiind zeul Toth.

 

Masonii foloseau simboluri pentru a comunica unii cu altii, cifre (3, 7, 13, 33), embleme. Cel mai important simbol a fost un sort scurt, care a fost inlocuit cu o blanita alba de miel in timpul preotilor din Melchisedec in anul 2000 i.Ch. si astazi se foloseste acest sort de blana. In Egiptul antic zeii erau pictati cum zboara in niste nave aeriene (UFO) si purtau si ei sorturi. Inca din anul 3400 i.Ch. cei din ‘Fratia sarpelui’ purtau sorturi, iar zeii lor erau aratati cum coboara din cer pe roti zburatoare.

 

La inceputul sec. XIV s-a format o organizatie impotriva lumii musulmane: Ordinul Cavalerilor Templieri. In urma cu 150 de ani, acest ordin al templierilor a fost invaluit intr-un secret, deoarece anumite cercuri au dorit acest lucru. Templierii au intrat in conflict cu Vechiul Testament. La inceput a fost un grup mic sub conducerea lui Geoffroy de Saint Omer si Hugo de Payn, care s-a hotarat in anul 1117, de Craciun sa faca de paza in Ierusalim, pentru apararea pelerinilor. In primavara ei s-au prezentat patriarhului din Ierusalim si regelui Balduin I, care i-au laudat si le-au permis sa-si construiasca acolo o cazarma proprie. Istoria templierilor ar fi decurs desigur altfel, daca in ruinele din Ierusalim nu s-ar fi facut o descoperire. S-au gasit vechi scrieri ebraice cu care, la inceput, templierii nu prea au stiut ce sa faca. Aceste scrieri au fost date invatatului din Provence, Etienne Harding, care le-a tradus. S-a constatat ca aceste fragmente de hartie contineau rapoartele evreilor Essaimin (spioni), pusi de rabinii de atunci, rapoarte in care ei aduceau la cunostinta activitatea blestematului Mamzer (fiu de curva) Iisus, care incita impotriva dumnezeului evreilor, Jahwe. Acolo se spune ca Isus Cristos l-a asemanat pe Jahwe cu Satana, din cauza invataturilor lui. O dovada clara despre acest lucru se poate citi in Evanghelia dupa Ioan (Ioan, 8, 44), unde Iisus le spune evreilor: ‘Voi v-ati ales ca Dumnezeu pe Diavol’.

 

A avut loc deci o falsificare puternica a invataturii adevarate a lui Iisus! Templierii au avut un soc cand au aflat ca adevarata invatatura a lui Cristos si Vechiul Testament erau in totala contradictie. El ii invata sa combata vechiul Dumnezeu ca pe Satana, ordinul templierilor sub Bernhard de Clarivaux avand deja un ‘secret’ si o vointa: sa cunoasca adevarul. Bernhard insa i-a sfatuit sa nu cerceteze aceste lucruri, deoarece isi vor face dusmani; astfel, secretul a inceput sa fie uitat si, in anii urmatori, templierii s-au ocupat de probleme militare.

 

Viata din Orient le lasa putin timp sa se ocupe de acest ‘secret’. Dar in contact cu lumea islamica, au descoperit niste scrisori ale lui Abu Thalile (Imamul Ali) din Damasc. In aceste scrisori, Ali dezvaluie ca atat Coranul cat si Evanghelia lui Cristos au fost falsificate.

 

Aceste scrisori au starnit valva si au fost trimise in Franta. De aceasta data, cercetarile nu au mai putut fi oprite. Comandamentului ordinului templierilor i-a cazut in mana un document al cartaginezilor. Acest document era o evanghelie straveche a lui Ioan, transcrisa de ereticul Marcion in anul 94 d.Ch. Documentul contine si o biografie a lui Marcion. Acesta, intre anii 90-130 d.Ch. a infiintat o miscare crestina a lui Iisus, fiind in contact strans cu apostolul Ioan. Dupa omorarea lui, aceasta miscare s-a distrus. Iisus le-a propovaduit oamenilor ca fiecare poate sa se mantuiasca prin el insusi, avand nevoie numai de bunavointa, fara temple sau organizatii bisericesti. De acum incolo s-a format in cadrul ordinului templierilor ‘ordinul marcionitilor’.

 

Simbolul initial al templierilor, crucea rosie simpla pe fond alb, a fost transformat de marcioniti intr-o cruce rosie cu spini pe fond alb. Inca se pastra secretul descoperirilor facute de ordinul templierilor, cu speranta ca se vor gasi noi dovezi despre adevarata credinta a lui Iisus, a crestinismului.

 

Intr-adevar, doi cavaleri templieri au gasit in ruinele Cartaginei, unde a trait un timp Marcion, documente din era precrestina. Aceste documente erau originalele Evangheliilor lui Ioan si Matei si o traducere a lui Marcion din greceste ‘Ilu Aschera’, in care se afla adevarata invatatura a lui Cristos.

 

Cei trei stalpi pe care se sprijina credinta crestina sunt:

 

1 – religia ebraico-crestina;

 

2 – permisiunea de a lua camata, preluata din Vechiul Testament si sistemul monetar si economic bazat pe acest principiu;

 

3 – principiul admiterii absolutismului.

 

Templierii au incercat sa zdruncine si sa darame acesti stalpi. De indata ce timpurile vor fi propice, ordinul templierilor va elimina biserica iudeo-crestina si va constitui o religie a stravechiului crestinism, eliminand principiile Vechiului Testament.

 

De aici vor rezulta: rasturnarea sistemului monetar si bancar actual, desfiintarea absolutismului si introducerea unui sistem de ordine republican aristocratic. Dar templierilor nu le-a mers bine, ei n-au putut salva locurile sfinte si, incepand din 1307, din ordinul lui Filip al IV-lea cel Frumos si al Vaticanului, au inceput sa fie persecutati. Au fost acuzati de practici satanice si de alte minciuni.

 

Au parasit Franta si s-au refugiat in Portugalia. Aici si-au luat numele de ‘Cavaleri ai lui Cristos’ si au fost reabilitati de Papa Clement al V-lea. Marele lor maestru Jacques de Molay a fost ars public, in fata catedralei Notre Dame din Paris in anul 1314, in 11 martie, din ordinul lui Filip al IV-lea.

 

Cavalerilor Ordinului Sf. Ioan le-a mers mai bine. Dupa invingerea musulmanilor, s-au stabilit in insula Rodos sub numele de cavaleri de Rodos, sau pe insula Malta sub numele de cavaleri de Malta, azi o organizatie puternica malteziana. Unii membri pot fi enumerati: William Casey (ex-seful CIA 1981-1987), Alexander Haig (fost ministru de externe american), Lee Jaccoca (presedintele Corporatiei Chrysler), James Buckey (Radio Europa Libera), John McCone (sef al CIA sub Kennedy), Alexandre de Marenches (seful Serviciului francez de informatii), Valery Giscard d’Estaing (fost premier francez)*.

 

Alte doua organizatii din timpul cruciadelor au fost:

 

1) Ordinul Franciscanilor, care au preluat de la fratii egipteni Al Amarna vesmantul cu funia (impletita pentru cordon) si modul in care isi tundeau parul. Acest ordin parea foarte uman.

 

Contrariul a fost

 

2) Ordinul Dominicanilor, uneltele inchizitiei, institutie inspaimantatoare creata de biserica catolica.

 

In secolul al XIV-lea au aparut pentru prima data cei din ‘Fratia sarpelui’, sub numele de ‘Iluminati’. In aceasta organizatie au intrat si fratii din ‘Rosacruce’, intemeiata de imparatul Carol cel Mare, in secolul IX. Acestia pretindeau a cunoaste originea omului si stiintele secrete ale egiptenilor.

 

Legatura intre Rosacruce si Iluminati a fost foarte stransa. Rosacruce nu a putut fi identificata, deoarece ei au hotarat sa-si duca activitatea cate 108 ani, alternand cu o intrerupere de 108 ani, in care dispareau din viata politica. O persoana care era strans legata de Iluminati si de Rosacruce a fost Martin Luther, semnul sigiliului sau fiind o cruce si un trandafir, in timpul papei Leon al X-lea, fiul lui Lorenzo di Medici. Lorenzo di Medici a fost seful unei bogate banci in Florenta si al unei familii ce fusese imputernicita de Papa Ioan al XXIII-lea sa incaseze pentru biserica cele zece procente si impozite. Luther a fost mai ales impotriva afacerilor banesti ale bisericii, care nu mai era un lacas primordial al credintei.

 

* Dupa 1990 si in Romania au fost nominalizati Adrian Nastase, Presedinte al Camerei Deputatilor, Vicepresedintele PDSR, Adrian Motiu senator PUNR, regele Cioaba, gen. maior

 

Dupa moartea lui Luther, cel ce a dus Reforma mai departe a fost sir Francis Bacon, unul dintre cei mai importanti membri ai Rosacrucei, regele James I al Angliei numindu-l coordonatorul proiectului de elaborare a unei Biblii anglicane. Aceasta versiune a Bibliei, cunoscuta sub numele de ‘Versiunea King James’, din anul 1611, este Biblia cea mai folosita in lumea de limba engleza.

 

Contrareforma a fost condusa de o organizatie nou formata a iezuitilor.

 

Aceasta a fost o organizatie militara, cu simboluri si ritualuri secrete, initiata in 1534, de Ignatiu de Loyola. Cei din gradul al doilea cereau in juramantul lor moartea protestantilor si masonilor. Iezuitii au fost trimisi in Anglia, ca sa-i urmareasca pe protestanti. In acel timp, masonii si protestantii din Anglia trebuiau sa-si apere secretul, daca nu voiau sa-si piarda capul. Masonii au lucrat in mare secret in Anglia, Irlanda si Scotia. Unul dintre maestri, impreuna cu marele maestru al templierilor, au luat parte la semnarea ‘Magnei Charta’.

 

In anul 1717 Loja masonica din Londra incepe o activitate la suprafata: situatia in Anglia se schimbase, masonii isi puteau duce activitatea nestingheriti. Aceasta este data cand, in multe carti care trateaza istoria masoneriei, este consemnat inceputul ei.

 

Oficial este adevarat, dar activitatea secreta a masonilor incepuse cu mult inainte; activitatea secreta nu si-ar fi avut rostul, daca fiecare om ar fi stiut cand, unde si cine sunt acesti oameni.

 

Activitatea deschisa a lojei londoneze a starnit consternare in randul lojilor masonice, care au considerat aceasta ca o tradare. Dupa ce spiritele s-au potolit, lojile au inceput sa se imprastie in toata Europa si in Lumea Noua.

 

Declaratia de Independenta a fost semnata aproape exclusiv de masoni, George Washington si generalii sai fiind mai toti masoni.

 

O alta organizatie secreta, cu mare influenta, se crease in Anglia si cauta sa castige controlul asupra vietii politice engleze: evreii rabini, bogati conducatori politici si spirituali ai poporului evreu din diaspora, si-au unit fortele intr-o grupare cunoscuta sub numele de ‘Inteleptii Sionului’.

 

Din anul 1640 pana in 1689, ei au planuit in Olanda revolutia engleza (inlaturarea de pe tronul Angliei a Stuartilor), dand sume mari de bani diverselor parti, reusind prin bani si influenta sa-l puna in fruntea armatei olandeze pe Wilhelm cel Tacut din casa Nasau-Orania, care apoi a devenit printul Wilhelm al Oraniei. Inteleptii Sionului au aranjat o intalnire intre acesta si Mary, fiica cea mare a ducelui de York, care era si sora regelui Carol al II-lea al Angliei, fratele si urmasul lui Jacob al II-lea.

 

In 1677 ei s-au casatorit si au avut un fiu, pe Wilhelm al III-lea, care mai tarziu s-a casatorit cu Maria a II-a, fiica lui Jacob al II-lea. Astfel s-a inrudit casa regala olandeza cu cea engleza. Cu ajutorul unor partide influente in Anglia si Scotia, Stuartii au fost indepartati de pe tron si in locul lor a fost pus in 1689, Wilhelm al III-lea al Oraniei. Acest mason a format ordinul Oraniei, organizatie anticatolica, sprijinitoare a protestantismului, ordin care exista si astazi si care are in Irlanda peste 100.000 de membri, care poarta actualul razboi religios. Regele Wilhelm al III-lea a implicat Anglia in razboaiele costisitoare impotriva Frantei catolice, ceea ce a facut ca Anglia sa intre in datorii mari. Cu ajutorul agentului sau William Paterson, Wilhelm al III-lea a convins trezoreria engleza sa imprumute 1,25 milioane lire sterline de la bancile evreiesti. Aceasta a fost recompensa oferita Inteleptilor Sionului. Conditiile acestui imprumut au fost urmatoarele:

 

  1. Numele celor ce imprumuta sa ramana secret, apoi li se da dreptul sa infiinteze ‘Banca Angliei’ (o banca centrala).

 

  1. Directorilor acestei Banci li se da dreptul sa fixeze pretul aurului la paritatea monedei de hartie.

 

  1. Le este permis ca pentru fiecare 500 g aur depus sa imprumute 10 lire sterline.

 

  1. Li se da imputernicirea sa ‘consolideze’ datoriile nationale ale statului si pentru acest lucru, sa incaseze impozite directe de la popor.

 

Astfel a luat fiinta Banca Nationala a Angliei. Acest soi de afaceri bancare au dat posibilitatea bancherilor evrei sa castige 50% la o investitie de 5%. Poporul englez trebuia sa plateasca. Creditorii nu au fost niciodata interesati ca datoriile sa fie platite, deoarece astfel aveau mereu influenta si presiune asupra debitorilor si asupra vietii politice engleze.

 

Datoria nationala a Angliei a crescut de la 1.250.000 lire sterline in 1604 la 16 milioane lire sterline in anul 1698. Dupa Wilhelm al III-lea, tronul a fost ocupat de Casa de Hanovra, deoarece dinastia Windsor descinde din linia Hanovra si ei detin tronul pana astazi. Ca englezii nu au fost fericiti sa aiba un rege de origine germana se intelege de la sine, deoarece s-au creat mai multe grupuri care se luptau sa aduca Stuartii din nou pe tronul Angliei.

 

Din cauza acestui pericol, regii din linia Hanovra nu au alcatuit o armata nationala, ci au angajat mercenari germani. Acestia au fost platiti bineinteles din casieria statului englez, aducand indirect profit bancherilor evrei de la Banca Angliei. Cei mai multi mercenari au fost pusi la dispozitie de catre printul Wilhelm al IX-lea din Hessen-Hanau, un prieten al Casei Hanovra.

 

In anul 1567, lojile engleze s-au impartit in doua: lojile masonice yorkeze si cele londoneze. La inceputul secolului al XVII-lea s-a schimbat caracterul lojilor masonice, devenind oculte, secrete, iar in ele au intrat diverse bresle. In anul 1717, pe 24 iunie s-au intrunit reprezentantii a patru mari loji londoneze, care au creat o mare loja engleza, numita si ‘Loja mama a lumii’.

 

Sistemul era bazat pe trei grade: ucenic, calfa, maestru, care se mai numea si gradul albastru. Aceasta mare loja ‘a sustinut’ dinastia Hanovra, acordandu-i lui Frederic, print de Wales, in 1737, amandoua gradele masonice. Mai tarziu, in urmatoarele generatii, a fost acordat membrilor familiei regale gradul de maestru: lui Frederic August, regelui George al IV-lea, regelui Eduard al VII-lea si regelui George al VI-lea. Dusmanii casei domnitoare Windsor s-au organizat (in favoarea aducerii la tron a Stuartilor) in grupul militant al jacobinilor in 1688.

 

Pentru a sprijini pe Jacob al III-lea, fiul lui Jacob al II-lea (cel alungat de pe tron), jacobinii au creat o loja noua masonica, cu numele ‘loja templierilor scotieni’ in 1725; ea a fost creata de catre templierul Michael Ramsey.

 

In 1736 a fost infiintata ‘Marea loja Scotiana’. Cum vedem, avem de-a face cu doua mari loji, in opozitie una fata de cealalta: „marea loja londoneza” a liniei Hanovra si „marea loja scotiana” a liniei Stuartilor. Cine este oare cel de-al treilea necunoscut interesat in discordia dintre aceste doua organizatii? Nu cumva Iluminatii?

 

Familia Rotschild

 

Multe enigme acopera centrul ascuns al Bancii internationale a Rotschilds-ilor.

 

In anul 1750, Mayer Amschel Bauer a preluat banca tatalui sau in Frankfurt, dandu-i numele Rotschild (dupa placheta rosie de deasupra usii de la intrare, care reprezenta semnul revolutionar al evreilor din Europa de est).

 

Mayer Rotschild a avut 5 baieti si 5 fete. Numele fiilor sai au fost Amschel, Salomon, Nathan, Carol, Jacob (James). Prosperitatea lui Mayer a inceput sub protectia printului Wilhelm al IX-lea de Hessen-Hanau, cu care a luat parte la sedintele masonice din Germania. Wilhelm, un prieten al casei domnitoare engleze de Hanovra, primea sume enorme de bani prin inchirierea de mercenari germani casei regale engleze. Aceasta armata a fost aceeasi care a luptat contra lui George Washington in Valley Forge, Mayer Rotschild devenind bancherul personal al printului Wilhelm al IX-lea.

 

Din cauza unor tulburari politice, printul Wilhelm a trebuit sa fuga din Germania in Danemarca si a depus in banca lui Rotschild 600.000 lire sterline, solda mercenarilor.

 

Nathan Rotschild, fiul cel mare al lui Mayer, a luat acesti bani, a plecat in Anglia si a deschis acolo o banca. Aurul care servea de garantie provenea de la ‘East India Company’. Nathan obtinea profituri impatrite, imprumutind bani ducelui de Wellington, care isi finanta operatiile militare. Au mai fost scoase profituri imense din vanzarea mai tarziu a aurului (depus ca garantie) in mod ilegal.

 

Aceasta a fost originea averii imense a familiei Rotschild. Acum s-a dat startul unui consortiu bancar international, cand fiecare fiu al lui Mayer a deschis o banca in capitalele europene: Amschel in Berlin, Salomon la Viena, Jacob la Paris si Carol in Neapole. Salomon devenise si el mason, ca tatal sau.

 

Mayer Amschel Rotschild a lasat prin testament cum sa se administreze averea de catre urmasi. Averea va fi administrata exclusiv de membrii familiei barbati, cel mai mare avand un vot hotarator in cazul unor diferente sau decizii importante. Toate conturile urmau sa fie tinute absolut secret, mai cu seama fata de guvernele tarilor unde se aflau.

 

In 1773 a avut loc in casa lui Mayer Amschel Rotschild o intalnire foarte importanta la care au participat 12 evrei bogati, ce acordau credite sume foarte mari. La aceasta intalnire, bineinteles secreta, s-a discutat elaborarea unui plan spre a putea controla averea intregii lumi. Ei au constatat ca prin infiintarea Bancii din Anglia au reusit sa controleze economia intregii tari, dar planul lor era sa poata avea un control absolut asupra averii lumii intregi. Un asemenea plan a fost discutat in astfel de cercuri cu cateva secole inainte. La aceasta data, Rotschild l-a prelucrat din nou.

 

Acest plan poarta numele de „Protocoalele Inteleptilor Sionului’. Ele au fost secrete pana in anul 1901 cand, printr-o intamplare, au cazut in mana unui profesor rus, S. Nilus, care le-a publicat. Victor Marsden le-a tradus in engleza in anul 1921, un exemplar aflandu-se la British Museum din Londra.

 

Protocoalele Inteleptilor Sionului

Controlul asupra finantelor il vom avea in mod sigur in toate tarile, daca vom crea mari monopoluri particulare, care sa fie rezervoarele imenselor bogatii ale lumii. In ziua cand va avea loc prabusirea politica, se vor prabusi si finantele impreuna cu creditele acordate de State. Vom provoca crize economice, ca sa destabilizam Statele ce ni se impotrivesc, sustragand banii depusi acolo. Prin acumularea de mari capitaluri private care au fost sustrase din circuitul financiar al Statelor, vom sili aceste State sa ia bani de la noi sub forma de credit. Creditele impovareaza Statele cu procente care le transforma in sclavi fara vointa. Impozitele cuvenite nu vor satisface nevoile si astfel sefii acestor State vor cersi la usa bancilor noastre. Creditele straine sunt lipitori ce nu pot fi indepartate de pe corpul statului, ci numai daca vor cadea de la sine sau statul se scutura de ele. Dar Statele goimi nu se scutura de ele, ci dimpotriva, pun mereu altele deasupra, ceea ce duce inevitabil la prabusirea lor. Prin datorii de stat, acesti sefi de guverne devin coruptibili si astfel cad in sfera noastra de control, din ce in ce mai adanc.

 

Controlul presei. Presa are functia de a dezlantui si de a inflacara pasiunile unui popor; marea masa nu are nici cea mai mica idee cui ii serveste presa intr-adevar. Printre ziare vor fi unele care ne vor ataca. Pe acestea tot noi le fondam, iar punctele in care ne ataca, tot noi le alegem. Nici o stire nu ajunge in public fara permisiunea noastra. Acest lucru este posibil chiar acum, deoarece toate stirile din lume se centralizeaza la cateva agentii de stiri. Aceste agentii sunt controlate de noi. Ziarele noastre vor fi de toate nuantele: aristocratice, socialiste, republicane, chiar anarhiste, bineinteles atata timp cat exista constitutie. Comisia trilaterala impreuna cu CFR, controleaza azi aproape toate agentiile de stiri din lume (nota red.).

 

Extinderea puterii o vom practica aparand in public ca prieteni ai tuturor. Noi ii vom sustine pe toti: anarhisti, comunisti, fascisti, dar mai ales clasa muncitoare, sindicatele, care vor castiga increderea noastra si vor deveni unealta noastra.

 

Controlul asupra credintei. Noi le vom lua oamenilor adevarata credinta. Noi vom modifica stalpii legilor spirituale sau ii vom dezradacina. Lipsa lor va slabi credinta in sufletele oamenilor, deoarece religiile vor fi lipsite de argumente. Aceste goluri le vom umple noi, cu teze materialiste si calcule matematice.

A zapaci mintile este o metoda. Pentru a fi stapani pe opinia publica, trebuie s-o aducem intr-o stare de zapaceala. Noi vom folosi presa ca sa prezinte oamenilor stiri atat de diverse, incat ei sa se piarda in labirintul acestor informatii. Oamenii vor ajunge la concluzia ca este mai bine sa nu aiba nici o parere (politica)

Dorinta de a trai in lux. Pentru a accelera ruina industriei goimilor, le vom stimula dorinta de a face lux. Cetateanul de rand insa nu isi va putea permite bucuria de a cumpara articole de lux, pentru ca noi vom avea grija sa ridicam mereu preturile. Astfel, fiecare va trebui sa munceasca mai mult, daca va voi sa capete ceea ce doreste. Pana cand isi vor da seama cu ce sistem au de a face, vor fi deja prinsi in capcana lui.

Politica, instrument de manipulare.Prin propagarea de catre noi a liberalismului in organismele statale, intreaga structura politica va fi modificata.

O constitutie nu este decat marele for al neintelegerilor, al certurilor si toanelor partidelor, intr-un cuvant un for care are numai functia de a distruge personalitatea institutiilor de stat.

 

In ‘epoca republicana’ noi ii vom inlocui pe stapanitori cu o caricatura de guverne, cu un presedinte din popor, adica din randurile ‘papusilor’ noastre, ale ‘sclavilor nostri’. Vom organiza alegeri in asa fel incat, cu ajutorul lor, vom reusi sa preluam stapanirea intregii lumi. Celui mai neinsemnat alegator ii vom da iluzia ca, prin intruniri si coalitii, el poate influenta mersul politic in stat.

 

In acelasi timp, vom elimina importanta familiei si rolul ei educativ, de asemenea formarea personalitatii independente.Este de ajuns ca un popor sa fie lasat sa traiasca in ‘democratie’ un oarecare timp, pentru ca el sa se transforme intr-o plebe dezordonata. Puterea plebei este oarba, fara scop si fara ratiune, mereu gata sa fie influentabila dintr-o parte sau alta. Dar orbul nu-l poate conduce pe orb, fara sa-l conduca in prapastie. Numai cine de la nastere a fost crescut sa fie stapan independent, este instruit in ABC-ul politic.

 

Reusita noastra va fi usurata de faptul ca, in relatiile cu oamenii de care vom avea nevoie, noi vom specula punctele slabe ale acestora: lacomia de bani si de bunuri materiale, precum si pasiunile de orice natura.

 

Controlul asupra hranei. Puterea noastra rezida si in faptul ca hrana pe acest pamant devine din ce in ce mai insuficienta. Capitalul are puterea de a provoca foamete, ceea ce tine mai bine in frau pe muncitor decat au putut-o face aristocratii prin legile din timpul monarhiei.

Provocand lipsuri, invidie si ura, noi vom stapani masele. Numai taranul ce poseda pamant ar putea reprezenta un pericol pentru noi; deoarece el este autonom. De aceea, trebuie cu orice pret sa-l deposedam de pamant. Acest lucru ne va reusi daca vom impovara cu datorii pe cei care detin pamant.

Functia razboaielor. Ca sa determinam pe cei setosi de putere sa faca abuz de ea, vom face ca aceste puteri sa ajunga in conflict. In toata Europa, ca si in sferele de influenta ale Europei, noi trebuie sa insuflam si sa raspandim framantari, invrajbire, dusmanie. Trebuie sa fim capabili sa intampinam cu razboi orice rezistenta a unui stat vecin. Daca state vecine pornesc contra noastra, atunci vom provoca un razboi mondial.

Controlul prin educatie. Pe goimi ii vom educa sa nu traga concluzii practice din observatiile faptelor istorice, ci sa faca teoretizari, fara spirit analitic, ale evenimentelor. In acest sens, noi le vom sugera sa se orienteze spre cercetarea stiintelor. Cu ajutorul presei vom propaga increderea oarba in teoriile stiintifice. Goimii intelectuali se vor mandri cu cunostintele lor stiintifice. Astfel poporul fiind mereu educat de a nu gandi si de a nu-si forma o parere proprie, vor vorbi toti limba pe care dorim noi sa o vorbeasca.

Controlul asupra lojilor masonice. Noi vom infiinta in toate tarile din lume loji masonice, le vom mari numarul si vom atrage toate personalitatile ce pot urca sau sunt deja in functii publice. Noi vom dirija toate aceste loji de la o administratie centrala, pe care numai noi o vom cunoaste si care va ramane pentru toti ceilalti, in principiu, necunoscuta.

Ce sau cine poate lupta cu o putere necunoscuta? Exact aceasta este puterea noastra. Masonii neevrei ne folosesc noua drept paravan, atat pentru noi cat si pentru telurile noastre. Planul de actiune al puterii noastre va fi pentru toti, chiar si pentru fratii nostri din loji, un secret, deci va fi necunoscut.

Moartea. Moartea este sfarsitul inevitabil al fiecaruia, deoarece nu este gresit ca pe cei ce ni se impotrivesc sa-i aducem mai repede spre acest sfarsit.

Dupa elaborarea acestui plan pentru dominatia mondiala – ‘Noua ordine mondiala = Novus Ordo Seculorum’, Casa bancara Rotschild l-a delegat pe evreul bavarez Adam Weishaupt sa intemeieze ‘Ordinul secret al Iluminatilor bavarezi’

 

Iluminatii bavarezi ai lui Adam Weishaupt

Adam Weishaupt a fost educat intr-o manastire de iezuiti, unde a dobandit titlul de profesor al canonicilor. In decursul catorva ani, el a intrat in conflict cu biserica catolica si a devenit elevul personal al filozofului evreu Mendelssohn, care l-a initiat in gnosticism (erezie care are alte vederi despre natura si Dumnezeu).

 

In anul 1770 a fost contactat de bancherul Rotschild si insarcinat sa fondeze ‘Ordinul secret al Iluminatilor bavarezi’ in Ingolstadt. Sa nu-i confundam pe Iluminatii bavarezi ai lui Weishaupt cu primii Iluminati din ‘Fratia sarpelui’ din Mesopotamia. Acestia din urma nu au aparut niciodata cu nume sau ca persoana in public. Weishaupt a folosit aceasta denumire spre a crea confuzie intre cei ce cerceteaza aceste organizatii secrete.

 

Iluminatii Weishaupt erau organizati in cercuri; interiorul cercurilor era structurat aidoma foilor unei cepe.

 

Daca un cerc se dovedea capabil sa pastreze intacte secretele, atunci treceau intr-un cerc mai mic, mai adanc in interior, spre secrete mai adanci. Membrilor din gradele inferioare li se spunea ca nu exista grade superioare, iar identitatea marilor ‘maestri’ era tinuta secret. Iluminatii erau impartiti in 13 grade, cele 13 trepte ale piramidei masonice, care este tiparita si pe bancnota de un dolar. De la iezuiti au preluat sistemul de a spiona si a face rapoarte; de asemenea, membrilor numiti ‘patriarhi’ le puneau la incercare slabiciunile. Acest gen de politica in sanul ‘Ordinului’ le dadea posibilitatea de a pune patriarhii in posturi adecvate talentelor lor.

 

Tactica de a defaima era folosita pentru a-i pune la incercare daca acestia nu parasesc ‘ordinul’. Weishaupt a reusit ca pe cei mai iscusiti si mai destepti oameni din sfera finantelor, din industrie, educatie si literatura sa-i atraga in sanul Iluminatilor. El folosea orice mijloc: coruptie, mituire, sex, bani, spre a putea controla aceste persoane care ocupau cele mai inalte posturi. Folosea si santajul spre a se convinge ca detine controlul asupra acestor nefericite personalitati din conducerea societatii.

 

Prin intermediul ‘Adeptilor’ (grade mai inalte), Iluminatii incepusera sa faca pe ‘sfetnicii’ celor ce guvernau. Bineinteles, din culise. ‘Expertii’ dadeau guvernantilor asemenea sfaturi, incat politica ce o duceau era in perfecta concordanta cu vederile Iluminatilor, fiind facuta atat de discret si ingenios, incat cei sfatuiti credeau ca ideile dupa care conduceau le apartineau.

 

Scopul oficial al Iluminatilor in activitatea lor era eliminarea conditiilor negative din societate, spre a le reda oamenilor o viata fericita si normala. Aceasta insemna insa combaterea indirecta a monarhiei si a bisericii, ceea ce bineinteles le-a adus dusmani. Secretul era conditia primordiala a Ordinului.

 

Adevarata ideologie a Iluminatilor lui Weishaupt a iesit la iveala cand s-a publicat ‘Noul Testament Diabolic’, cunoscut in urma unui incident. O larga publicitate a capatat acest document abia in anul 1785, cand un curier al Iluminatilor calarind din Frankfurt spre Paris, a fost lovit de un trasnet si politia a gasit asupra lui tolba cu documentele compromitatoare. Pe 11 octombrie 1785, principele bavarez a ordonat o perchezitie la domiciliul lui Zwack, asistentul lui Weishaupt. S-au gasit multe documente, precum si planul Iluminatilor bavarezi cu privire la rasturnarea monarhiilor si instaurarea ‘noii ordini mondiale’.

 

Principele bavarez s-a hotarat sa publice aceste documente, spre a preveni casele regale europene. Lui Weishaupt i s-a luat titlul de profesor, dupa care a disparut impreuna cu ducele de Saxonia-Gotha, un membru al Iluminatilor. Ei si-au dus insa mai departe activitatea, in noua loja creata in Franta, ‘Loja Marelui Orient’. Aici s-a nascut lozinca: ‘Libertate, egalitate, fraternitate’. Monarhii europeni nu au sesizat insa pericolul, ceea ce a dus la izbucnirea revolutiei franceze si la instaurarea regimului de teroare. Contele de St. Germain a avertizat-o pe Maria Antoaneta de complotul ucigas; din nefericire, sfatul sau nu a fost ascultat.* La 16 iulie 1782 a avut loc congresul de la Wilhelmsbad, unde au fuzionat Iluminatii lui Weishaupt si masonii din lojile engleze si franceze. Numarul membrilor s-a ridicat la 3.000.000.

 

Evreii au fost masiv admisi in toate lojile, lucru care pana la aceasta data se facea discret. Publicul a aflat putine din cele discutate la congres, deoarece congresul s-a tinut foarte secret. Contele de Virieu, un mason participant, a fost intrebat de catre un prieten al sau daca nu poate dezvalui ceva din cele hotarate la congres. Acesta a raspuns: ‘Eu nu pot sa ti le impartasesc. Pot numai sa-ti spun ca este mult mai grav decat crezi tu. Conspiratia care s-a pus aici in miscare este atat de perfect organizata, incat nu este scapare pentru monarhie si biserica’.

 

In ‘Noul Testament Diabolic’ se spune:

 

Primul secret privind felul in care se poate manipula societatea este suprematia asupra opiniei publice. Prin aceasta, se poate semana intre oameni atata sciziune, indoiala si pareri contradictorii, incat ei nu se mai pot descurca in zapaceala colectiva si sunt convinsi ca nu pot avea o parere personala.

 

Trebuie dezvaluite pasiuni in randul maselor si raspandite scrieri murdare si lipsite de spiritualitate. Menirea presei este sa dovedeasca neputinta neiluminatilor in domeniul treburilor publice si in cel religios.

 

Al doilea secret este de a pune in miscare toate slabiciunile si defectele omenesti, patimile, greselile, pana ce oamenii nu se mai pot intelege intre ei.

 

Trebuie combatuta taria personalitatii; nimic nu este mai periculos pentru noi ca aceasta. Daca aceasta calitate este dublata de putere spirituala creativa, atunci ne poate dauna mai

 

* Mirabeau a pus in legatura pe ducele d’Orleans si pe Talleyrand cu Weishaupt in anul 1773.

 

mult decat milioane de oameni la un loc. Prin invidie, ura, discordie si razboi, prin foamete, lipsuri si molime, toate popoarele vor fi atat de slabite, incat nu vor sti cum sa iasa din impas, decat daca se supun vointei noastre, a Iluminatilor. Un stat care este epuizat de prefaceri sau conflicte interne va fi, in orice caz, o prada usoara pentru noi. Vom obisnui popoarele sa ia aparentele drept adevaruri, sa fie multumite cu superficialitati, sa alerge numai dupa placeri, sa se epuizeze cautand mereu ceva nou, pentru ca in sfarsit sa asculte de noi, Iluminatii. Iar noi vom rasplati masele cu venituri adecvate pentru supunerea lor. Prin degradarea morala a societatii, oamenii vor pierde credinta in Dumnezeu. Prelucrate prin scrieri si comunicari directe, discursuri, discutii, masele vor fi educate in spiritul nostru, al Iluminatilor.

 

Prin sarlatanii si vorbe goale, oamenii trebuie distrasi pentru ca sa nu poata gandi cu mintea lor proprie. Oratorii politici instruiti de Iluminati trebuie sa bata atata moneda pe conceptele de libertate si democratie, incat oamenii sa fie dezgustati de discursuri, de orice nuanta politica ar fi ele. Insa ideologia Iluminatilor trebuie sa le fie inoculata necontenit. Masele sunt oarbe, nesocotite si lipsite de critica, deoarece nu au ce cauta in treburile statului. Ele trebuie stapanite facandu-li-se dreptatea cuvenita, dar extrem de sever si cu brutalitate.

 

Dominatia mondiala se obtine numai pe cai ocolite, prin subminarea selectiva a libertatilor electoratului prin legi, prin ordine, prin presa, prin educatie si metode de invatamant, prin stricta tinere in secret a tuturor activitatilor noastre. Guvernele trebuie hartuite pana cand, de dragul linistii, vor fi dispuse sa cedeze puterea. Vom atata in Europa contradictii individuale si nationale, rasiale si religioase, astfel incat statele sa nu mai gaseasca punti de intelegere intre ele. Nici un stat crestin nu va capata sprijin adevarat din partea noastra, a Iluminatilor. Fiecare resort in stat sa aiba o functie importanta si bine definita, astfel ca prin provocarea de perturbari intr-un resort, sa poata fi stagnat intregul sistem statal.

 

Presedintii de stat vor fi alesi de noi, din randul celor ce ne dau ascultare. Fiecare dintre ei trebuie sa aiba cate un punct negru, vulnerabil in trecut, pentru ca sa putem exercita presiuni asupra lor, spre a putea da legilor sensul dorit de noi si pentru a putea modifica inclusiv constitutiile. Dandu-i presedintelui drepturi depline, ca si dreptul de a declara razboi, vom capata influenta asupra armatei.

 

Pe aceia din guvern care nu au fost recrutati dintre noi, ii vom invita politicos sa primeasca alte insarcinari, misiuni onorifice, spre a-i indeparta de la treburile statului. Vom corupe inaltii functionari ca sa sporeasca datoriile externe ale statului, spre a deveni sclavii datornici ai bancilor noastre. Vom provoca crize economice prin speculatii de bursa, pentru a distruge puterea monedei. Moneda trebuie sa fie atotstapanitoare in industrie si comert. Societatea spre care tindem sa fie alcatuita, in afara de noi, dintr-o mana de milionari ce depind de noi, din politie si soldati, iar in rest din cetateni lipsiti de avere. Prin introducerea dreptului de vot general si individual, vom instaura suprematia absoluta a maselor. Prin propagarea dreptului de a dispune de sine insusi a fiecarui individ, vom diminua importanta familiei si valoarea ei educativa. Printr-o educatie bazata pe principii false, ideologii mincinoase, vom face ca tineretul sa fie indus in eroare, usor de condus si depravat.

 

Intemeierea cat mai multor organizatii cu nume diferite, ademenirea cat mai multora in loji publice, au ca scop sa le arunce la cat mai multi nisip in ochi.

 

Prin toate toate metodele expuse, natiunile vor fi silite sa cedeze Iluminatilor dominatia lumii.

 

Noul guvern mondial (de ex. ONU), va trebui sa apara ca patronul si binefacatorul popoarelor. Daca un popor se opune, trebuie mobilizati vecinii si instigati la o actiune armata.

 

Dupa cum vedeti, in acest Testament satanic gasim aproape aceleasi teze ca in Protocoalele Inteleptilor Sionului. Mereu se gasesc oameni care se indoiesc de existenta si de autenticitatea Protocoalelor Sionului. Ar fi bine ca acesti oameni sa studieze planul din Testamentul satanic gasit de politia bavareza, testament care se afla in arhivele statului Bavaria.

 

Protocoalele Sionului se afla la Londra, la British Museum. Deputatul evreu Malone din Camera Deputatilor englezi a cerut in 1906 ca Parlamentul sa ordone distrugerea acestei carti.

 

Guvernul englez nu a putut satisface aceasta cerere, motivand in scris: ‘ne temem ca legea nu ne da nici o posibilitate de a suprima aceasta publicatie’.

 

Pentru a va intari convingerea ca limbajul Iluminatilor, al sionistilor este acelasi in Protocoalele Sionului si in Testamentul satanic, avem nenumarate exemple. Unul dintre ele il reprezinta cartea sionistului Jules du Mesnil-Marigny ‘Istoria economiei politice a popoarelor vechi’, aparuta in 1878, la Paris, volumul 2, pagina 275.

 

Scriitorul evreu Mesnil-Marigny prezicea in 1878 atotputernicia statului Israel. El scria: „In aceasta perioada de inceput, aurul are putere nemarginita. Nu este aurul acela care decide intre pace si razboi? In consecinta, stapanul aurului va fi stapanul lumii. Cine altii vor fi stapanii lumii, daca nu evreii? Ei sunt aceia care au azi monopolul bancilor, monopolul cailor ferate, monopolul comertului. Puternici in calitate de stapani ai aurului, ei transmit copiilor lor misiunea de a se ridica tot mai sus. Ei vor asigura copiilor lor primele locuri in arta, literatura, stiinta si posturi publice. La Sorbonne sau Collge de France nu sunt ei cei mai buni profesori? Cine sunt cei mai marcanti autori de teatru? Evreii. Cine sunt cei mai cunoscuti filozofi si literati? Evreii. Coruptia in presa nu este o enigma pentru nineni.

 

Cine sunt aceia care pun in miscare aceasta teribila masinarie, a carei putere poate sa distruga sau sa inalte? Evreii.

 

Apropiata ascendenta a Ierusalimului pe culmile gloriei este aproape sigura. Noi lucram de secole in aceasta directie, nimeni nu ni se poate impotrivi. Noi vom vedea curand, chiar daca pare fenomenal, ca statul Israel, dupa ce va ajunge in posesia tuturor averilor lumii, va domina, se va extinde si va creste, alungand popoarele ca pe o cireada (2 Moses, 23, 30). Daca profetia se va implini, ca fiii lui Iacob, prin superioritatea lor sa isi asigure pe acest pamant tot ce este mai bun, mai bogat, mai datator de viata lunga, si daca ei vor supravietui tuturor raselor, atunci nimeni nu va contesta ca evreii au reusit sa infaptuiasca acea epoca minunata atat de dorita de prietenii omenirii, atat de dorita de toti aceia ce au o inima larga. Numai orbul nu vede viitorul minunat ce sta in fata poporului evreu’.

 

Batalia de la Waterloo

Aceasta a fost cea mai mare lovitura data de familia Rotschild, care, la timpul acela, avea cea mai perfectionata retea de spionaj si cel mai bine organizat sistem de curieri din intreaga Europa. In 20 iunie 1815, unul din curierii lui Nathan Rotschild, care venea direct de pe campul de lupta, ii adusese stirea ca francezii sunt invinsi. Nathan, cu o repeziciune nemaipomenita, a aruncat pe piata bursei londoneze actiunile sale ‘English Consul’ simuland ca englezii ar fi cei invinsi. Zvonul s-a raspandit ca un fulger si actionarii, de teama sa nu piarda totul, au pus in vanzare si ei actiunile lor ‘English Consul’.

 

In aceasta panica, cursul unei actiuni scazuse la 5 centi. In secret, Rotschild le cumparase pe toate la acest pret derizoriu. Putin timp dupa aceea, a sosit stirea oficiala despre operatiunile militare de pe campul de lupta. In cateva ore, cursul actiunilor ‘English Consul’ a crescut peste valoarea lui initiala, iar mai tarziu, chiar mai mult. Peste noapte, averea lui Nathan Rotschild, care si asa era imensa, a crescut de douazeci de ori.

 

Dupa infrangere, francezii au fost confruntati cu mari greutati financiare si s-au imprumutat cu o suma foarte mare la bancile Ouvrard din Paris si Baring Brothers din Londra. Nu insa si de la Banca Rotschild. In 15 noiembrie 1818, s-au intamplat urmatoarele: dupa ce hartiile de imprumut ale statului francez fusesera cotate timp de un an intreg la un curs ridicat, deodata cursul lor incepuse sa scada.

 

La curtea lui Ludovic al XVIII-lea domnea o atmosfera de tensiune. Fratii Kolman si Jacob Rotschild, cu imensele lor rezerve banesti, au cumparat in octombrie un numar imens de obligatiuni ale statului francez, emise de banca Ouvrard si Baring Brothers. Astfel, cursul lor a crescut in octombrie. La 5 noiembrie insa, au inceput sa vanda aceste titluri la toate bursele din capitalele europene, creand o mare panica. Guvernul francez si-a dat seama ca Nathan Rotschild are o mare influenta asupra pietei financiare franceze. De aceea, a intrat din nou in legatura cu banca Rotschild, aceasta devenind din nou favorita. Curtea regala a inceput sa-i acorde din nou lui Rotschild cea mai mare atentie, si nu numai in probleme banesti.

 

Masoneria in America

Dupa ce ‘Cavalerii Rosii’ au infiintat prima lor colonie in Pennsylvania, Loja masonica engleza a intemeiat si aici o loja in 1730. Razboiul de independenta american a fost organizat si dus de masoni, iar constitutia au conceput-o si au semnat-o masonii. O treime din presedintii americani au fost masoni, ei fiind de asemenea reprezentati in Camera si Senat.

 

Pecetea americana, piramida cu un ochi la mijloc, pe verso pasarea Phoenix, drapelul american cu 13 dungi si 13 state, cele 13 trepte ale piramidei, toate acestea sunt simboluri masonice instaurate de familia Rotschild si aplicate in practica de Weishaupt. Macheta piramidei de pe bancnota de un dolar a fost facuta de Filip Rotschild impreuna cu iubita sa Any Rand, asa cum scrie ea insasi in cartea ei ‘Atlas Shrugged’. Mai tarziu, loja masonica americana s-a impartit in alte doua loji: ‘Ritul york’ si ‘Ritul scotian’, impartite in 33 de grade. Majoritatea masonilor cred ca cel de al 33-lea grad este ultimul. Dar gradele superioare lojei a 33-a sunt gradele Iluminatilor. Toate lojile ‘Marelui Orient’ din Europa au fost patrunse de iluminismul lui Weishaupt, la fel si in America.

 

90% din masonii organizati nu stiu nici in zilele noastre, ce scopuri au Iluminatii din gradele de sus. Aceste organizatii ale gradelor inferioare sunt grupuri umanitare, utilitare. Ei se dau drept localnici de vaza, folosesc simboluri secrete si alte scamatorii. Tot ceea ce fac aduc avantaje carierei si afacerilor. Sotiile lor se aduna si ele in organizatii sociale sau de caritate, unde preocuparea principala este barfa. Fratele mason nu are idee de ce se intampla in varf. Interesant este de remarcat ca o parte din masonii germani au sustinut pe americani, iar altii au trecut in slujba englezilor, obtinand mari profituri. 30.000 de soldati germani au fost imprumutati ca mercenari englezilor in batalia de la Trenton, unde au fost mai multi soldati germani decat englezi.

 

Dar cum stateau finantele in America? Benjamin Franklin si Thomas Jefferson, ambii presedinti, erau impotriva crearii unei banci centrale dupa modelul celei engleze. Dupa moartea lui Franklin, agentul lui Rotschild, Alexander Hamilton a fost numit ministru de Finante si a intemeiat ‘First National Bank of the United States’. Aceasta banca a fost controlata de Rotschild. In 1811, cand concesiunea acestei banci s-a sfarsit, nu a mai fost prelungita pe cinci ani, deoarece economia americana era intr-o stare de destabilizare.

 

Rotschild, prin presiuni asupra parlamentului englez, a facut ca englezii sa ceara americanilor coloniile. Aceasta a dus la razboiul dintre 1812-1814. Dupa razboi, America a trebuit sa faca datorii, astfel incat nu a avut alta posibilitate decat sa prelungeasca mandatul bancii.

 

In 1836 presedintele Jackson i-a retras din nou concesiunea, pentru ca in 1836 sa i se dea din nou dreptul sa functioneze. In sfarsit, in 1913, a devenit ‘Federal Reserve Bank’ (FED), care exista pana astazi ca puternica banca particulara. Cum functioneaza aceasta FED? Comitetul de bancheri ai acestei banci tipareste ‘Federal Reserve Bancnote’, adica dolari. Guvernul american nu are dreptul sa tipareasca bancnote. Banca FED da guvernului acesti dolari, in schimbul unor obligatii (polite de imprumut), care folosesc bancii ca garantie. Aceste obligatiuni sunt tinute de cele 12 filiale ale bancii FED, care incaseaza anual procente si muntele datoriilor creste si iar creste.

 

In 1982, ministerul de finante american facea publica suma de 1.070.241.000.000 de dolari, pentru care FED incasa de la contribuabilul american 115.800.000.000 de dolari procente anual. Aceasta enorma suma de procente se scurge in buzunarul bancherilor particulari ai FED. Ei detineau in 1992 obligatiuni in valoare de 5.000.000.000.000 dolari. Pe acesti bancheri ii costa numai vopseaua, hartia si tiparitul dolarilor! Charles Lindbergh, un membru al Congresului de atunci, este primul care a supranumit Federal Reserve Bank ‘guvernul invizibil’.

 

Detinatorii actiunilor acestei banci erau:

 

  1. Bancile Rotschild din Paris si Londra;

 

  1. Banca Lazard Brothers din Paris;

 

  1. Israel Moses Seif Bank din Italia;

 

  1. Banca Warburg din Amsterdam si Hamburg;

 

  1. Banca Lehmann din New York;

 

  1. Banca Kuhn si Loeb din New York;

 

  1. Banca Chase Manhattan din New York;

 

  1. Goldman Sachs Bank din New York.

 

Este de mentionat ca toate aceste banci sunt evreiesti.

 

Aceste banci imprumuta bani guvernului american prin FED, iar procentele le suporta contribuabilul, platind impozite. Aceasta este cea mai mare talharie din istoria Statelor Unite si trece aproape neobservata. Prin obligatiunile pe care le poseda, FED are drept de zalog pe intreaga avere a Americii de Nord. O multime de incercari de a anula legea prin care se asigura existenta acestei banci, au dat gres. S-a incercat prin instante ale justitiei. De drept, cetateanul american nu poate cere acesti bani inapoi, deoarece FED nu este o institutie de stat, ci o structura particulara.

 

De fapt, aceasta banca este anticonstitutionala, de aceea noua state americane au intentat o actiune judecatoreasca pentru anularea concesiunii acestei banci.

 

Nathan Rotschild a infiintat, dupa moartea tatalui sau, in 1812, banca ‘Nathan Mayer Rotschild si Fiii’ la Londra, cu filiale la Viena, Berlin si Paris. In America, banca lui a fost reprezentata de bancile Kuhn Loeb &Co, J.P. Morgan &Co, August Belmont &Co. Familia Rotschild isi castigase o influenta imensa in economia americana prin tranzactii bancare, bursiere, asigurari, credite acordate guvernului, finantarea cailor ferate, fabrici de otel si armament etc. Ei au finantat razboiul dintre 1861-1865, provocand conflicte prin intermediul unor agenti. Un agent al lor, George Bickley, fondatorul lojii ‘Cavalerii cercului de aur’ a incitat statele din sud sa formeze o confederatie si sa se separe de Uniune. Un alt agent al lor, din partea bancii Morgan agita spiritele in statele nordice. Presedintele Lincoln, care a aflat jocul, a incetat in 1862 si 1863 sa plateasca dobanda imensa bancilor lui Rotschild si a dat Congresului insarcinarea sa tipareasca acei dolari numiti ‘Green Buck’ cu care sa plateasca armata Uniunii. Acest lucru, bineinteles, nu a fost pe placul Rotschilds-ilor, care au pus un agent al lor, John Wilkes Booth, sa-l asasineze pe Lincoln. Acesta a fot ucis pe 14 aprilie 1865. ‘Cavalerii cercului de aur’ l-au scos mai tarziu pe ucigas din inchisoare. Acesta a fugit la Londra, unde si-a petrecut restul vietii fara lipsuri, fiind platit de Rotschild. Dupa moartea lui Lincoln, dolarii ‘Green Buck’ s-au scos din circulatie, fiind cumparati pe nimica de banca Morgan si Belmont.

 

In rezumat, putem spune ca Banca N.M. Rotschild si Fiii controleaza: City-ul din Londra, coloniile coroanei engleze, guvernele englez si francez, Comitetul celor 300, toate lojile Iluminatilor din Europa si America. Prin bancile Kuhn-Loeb, al caror director este Jacob Schiff (fiica acestuia a fost sotia lui Trotzki) si prin banca Morgan, Belmont si Warburg au ridicat imperiul Rockefeller ‘Standard Oil’, liniile ferate Harriman si fabrica de otel Carnegie. Aceste banci sunt cele mai puternice din lume. Establishment-ul Coastei de Rasarit cu mafia ei financiara, politica, academica si mass-media este stapanita de Rockefeller.

 

Karl Marx

 

Evreul Moses Mordecai Marx Levi (alias Karl Marx) si prietenul lui, Friedrich Engels, au devenit membrii unei organizatii numita ‘Liga celor drepti’. Aceasta grupare revolutionara si secreta din Franta provenise dintr-o alta organizatie, ‘Societatea celor patru anotimpuri’. Toate acestea erau filiale ale Iluminatilor lui Weishaupt. Ideologia Manifestului Comunist a fost conceputa in ‘Liga celor drepti’ si era de multi ani in circulatie, inainte de a se face cunoscut Marx ca autorul manifestului. Marx a modernizat si sistematizat planurile revolutionare scrise cu 70 de ani inainte de Adam Weishaupt. Luptei contra capitalismului nu-i mai statea nimic in cale. Marx a reusit sa transforme liga in liga comunista (1847). Astfel, se vede limpede cum Iluminatii puneau in America si Anglia bazele unor sisteme capitaliste, iar in alta parte instaurau sisteme anticapitaliste, zise comuniste, pentru a naste un conflict. Machiavelli descrie scopul acestui sistem: omenirea sa fie in permanenta discordie si buimaceala.

 

Planul pentru un guvern mondial

 

In anul 1830 a murit Weishaupt in varsta de 82 de ani. Conducerea Iluminatilor bavarezi a fost preluata de Giuseppe Mazzini. El a ocupat acest loc din 1834 pana in 1872. In timpul acesta, Mazzini a avut contacte cu Albert Pike, suveranul maestru al ritului scotian, loja americana si fondatorul Ku-Klux-Klanului. Loja ‘Marelui Orient’ din Europa a fost privita la un moment dat intr-o lumina proasta, din cauza activitatilor revolutionare ale lui Mazzini. De aceea Mazzini si Pike au hotarat sa schimbe organizarea lojilor.

 

Ei au hotarat sa creeze un for suprem absolut secret, care sa fie centrala internationala. Despre acest lucru se poate citi in cartea ‘Occult Theocracy’ scrisa de Lady Queensborough, paginile 208-209. In acest for suprem se vor alege numai masoni de la al 33-lea grad in sus.

 

Intr-o scrisoare din 15 august 1871, Albert Pike, expune Iluminatului Mazzini un plan, in care demonstreaza in linii mari modul cum isi vor atinge Iluminatii scopul de a forma un guvern mondial: Pentru aceasta vor fi necesare trei razboaie mondiale.

 

Primul razboi mondial va fi inscenat pentru ca Rusia tarista sa intre sub controlul nostru, al Iluminatilor. Pe rusi ii vom folosi de sperietoare pentru activitatile noastre in restul lumii.

 

Al doilea razboi mondial va avea loc prin manipularea neintelegerii dintre nationalistii germani si sionistii politici si provocarea unui conflict. De aici, va rezulta extinderea sferei de influenta ruseasca si intemeierea statului Israel in Palestina.

 

Al treilea razboi mondial se va naste din contradictia de pareri dintre sionisti si arabii islamici. Planul nostru prevede extinderea foarte mare a conflictului.

 

Un aspect in acest al treilea razboi mondial il constituie provocarea unui conflict intre atei si nihilisti, pentru a crea o tulburare sociala de o brutalitate nemaiintalnita. Dupa combaterea crestinismului si a ateismului, vom prezenta oamenilor adevarata credinta a lui Lucifer. Declaratia facuta in parlamentul israelian din 1980 ca Ierusalimul sa fie capitala Israelului, are la baza planul sionistilor de a face din Ierusalim capitala unui guvern mondial. Acest fapt l-a anuntat prima data public Ben Gurion in 1862. Asemenea planuri ambitioase pot dezlantui un razboi mondial, fapt prezis in scrisoarea lui Pike catre Mazzini. El a prevazut ca al treilea razboi mondial se va sfarsi prin instaurarea unui guvern mondial. A numi in cadrul ONU, spre exemplu, un guvern care-si va stabili sediul in Ierusalim, cred ca va trece neobservat de majoritatea oamenilor, ca si numirea sediului UNESCO la Geneva sau a controlului international al energiei atomice de la Viena. Instaurarea unei asemenea dictaturi mondiale a fost anuntata si de bancherul Warburg*, directorul bancii FED, pe 17 februarie 1950: ‘Noi vom avea in viitor un guvern mondial indiferent daca ne convine sau nu! Singura intrebare este numai daca acest lucru se va instaura prin violenta sau pe cale pasnica’. William Cooper din Serviciul de informatii al marinei americane (Naval Intelligence) a dat la iveala in cartea sa ‘Behold a pale horse’ ca al treilea razboi este planuit la mijlocul anului 1996. El a fotografiat documente ale acestui plan. Unul din orasele mari ale Americii va fi bombardat. Acest lucru se va pune pe seama extremistilor din Orientul Apropiat, poate din Irak, motiv pentru a dezlantui un razboi.**

 

Albert Pike si Ku-Klux-Klanul

 

Din 1840 structura organizatorica a masoneriei americane sta sub strictul control al ‘Ritului Scotian’, fiind impartita in doua sectoare, cel nordic cu centrul la Boston si cel sudic cu centrul in Arkansas.

 

—– —– —–

 

* Bancheri evrei din Hamburg: unul a fost seful Serviciului de informatii pe timpul ultimei monarhii in Germania, celalalt a ajuns directorul FED in New York.

 

** New York, 11.09. 2001, apoi razboaiele din Afganistan si din Irak.

 

‘Ritul Scotian’ a fost un instrument de strategie al coroanei engleze in secolul al XIX-lea, activitatea acestui rit ducand la conflicte rasiale si acte teroriste.

 

Exemple: ocuparea Mexicului in razboiul american dintre 1846-1848, campania armata a Ku-Klux-Klanului contra statelor americane sudice intre anii 1867-1870.

 

‘Ritul Cercului de aur’ cu seful lui, George Bickley, a aparut pentru prima oara in Cincinnati. Ei voiau sa intemeieze o noua zona a sclavagismului cu centrul in Cuba.

 

Aceasta sub mantaua crearii primei zone de ‘liber schimb comercial’. Ku-Klux-Klan-ul, pe scurt ‘KKK’, a fost intemeiat in anul 1867 la Nashville; dupa marele kyklos (cerc) ii avem deci iar, pe cei din ‘Cercul de aur’. KKK avea emblema cavalerilor de Malta.

 

In 1843 a fost intemeiat Ordinul B’nai B’rith format din comunitatile evreiesti. Este de asemenea o loja masonica secreta.

 

Este interesant de citat un pasaj din cuvantarea lui Albert Pike din 4 iulie 1889:

 

‘Religia noastra, a masonilor celor mai inalti in grad, este credinta neprihanita in Lucifer. Daca Lucifer nu este Dumnezeu, atunci nici Cristos nu este Dumnezeu. Dar ei sunt amandoi Dumnezei. Deoarece stiinta ne invata ca nu exista lumina fara umbra, frumusete fara uraciune, alb fara negru. Absolutul poate exista numai prin doi Dumnezei. Lucifer este Dumnezeul luminii’.

 

Pike era satanist. El i-a acordat presedintelui american Andrew Johnson gradul al 32-lea in ‘Ritul Scotian’. In ierarhia ordinelor era o lege, ca cel dintr-un ordin inferior trebuie sa se supuna orbeste ordinului superior, fara sa faca uz de propriul lui discernamant.

 

In concluzie: contemporanii nostri care, in mod constient, renunta la vointa lor proprie, cedeaza raspunderea lor personala in favoarea altei persoane, organizatii sau conducator, nu merita sa fie tratati civilizat, deoarece in zilele noastre nu este obligatoriu sa se intre cu forta intr-o organizatie sau sa se adere la o religie sau o secta.

 

Anatole France a scris:

 

„O prostie rostita de cinci milioane de oameni, ramane totusi o prostie’.

 

Bill Clinton, ex-presedinte al Statelor Unite ale Americii si fost guvernator al Arkansas a avut ca educator si parinte, care l-a crescut, pe preotul Vaught, care era membru al Ritului Scotian in gradul al 32-lea. Clinton este de asemenea membru in CFR, Comisia trilaterala Bilderberg si al Lojii masonice ‘De Molay’.

 

Un alt ordin masonic american este ‘Skull & Bones’ (craniu si oase), intemeiat in 1862 de William Hunting Russel, general al Garzii nationale si de Alfons Taft, care a fost in 1876 general, ministru de razboi, in 1884 ambasador in Rusia, judecator al Curtii Supreme si mai tarziu, presedinte al Statelor Unite.

 

Prin traditie, acesti masoni isi pun pe piatra mortuara imaginea unui craniu si doua oase. O banca importanta, W.A. Harriman Company fondata de Averall Harriman, a fost integrata in Ordinul Skull & Bones. In anul 1920, Harriman a fost cel care i-a finantat pe rusi prin Ruskombanc, prima banca comerciala sovietica. Directorul ei, Max May, a fost membru in Skull & Bones. Ruskombanc a fost controlata de Morgan Bank, partenera bancii Rotschild.

 

Spre sfarsitul secolului al XIX-lea, Rusia tarista era singurul obstacol al Iluminatilor de a ajunge la controlul si guvernarea intregii lumi.

 

In 1881, evreul Theodor Herzl a intemeiat la Odesa ‘miscarea sionista’, cu scopul de a ajuta crearea statului Israel in Palestina. In 1916, cu ocazia unui congres B’nai B’rith la New York, a fost ales bancherul Jacob Schiff ca presedinte al miscarii revolutionare ruse. Jacob Schiff era presedintele bancii Kuhn Loeb & Co.

 

Pe 13 ianuarie 1917 a venit in America Leon Bronstein, alias Trotzki, unde i s-a eliberat un pasaport american. El a devenit ginerele lui Schiff, iar in palatul bancii socrului sau era la el acasa. Jacob Schiff a finantat ‘rebelii’ ce se pregateau pentru revolutia din Rusia si care erau recrutati dintre evreii ce locuiau in partea de rasarit a New Yorkului. Ei s-au antrenat pe terenurile lui ‘Standard Oil Company’ a lui Rockefeller in New Jersey. Trotzki si Schiff au elaborat planul revolutiei bolsevice in Rusia.

 

Dupa ce revolutionarii au fost bine pregatiti prin antrenamente, au parasit America finantati cu 20 de milioane de dolari aur din partea bancii lui Schiff.

 

Acesti revolutionari evrei, impreuna cu Trotzki, au calatorit cu vaporul S.S.Christiania Fjord, special angajat pentru aceasta cursa spre Rusia, pentru a dezlantui acolo revolutia bolsevica.

 

Aceasta revolutie a fost finantata de multi bancheri din America si din Europa. Punerea la punct a Ohranei, serviciul de informatii tarist, alcatuit din multe organizatii secrete, agenti secreti, agenti dubli, politie si informatori, pe scurt, o organizatie subversiva si criminala, nu a fost o problema prea complicata pentru Iluminati.

 

Alfred Milner, seful ‘Mesei rotunde’, o grupa a Ohranei, a intrat in miscarea bolsevica ca si alti agenti ai ei, care au intrat in partidul bolsevic. Infiltrarea a fost atat de puternica, incat in 1908, din cinci membri ai comitetului din Petersburg al partidului bolsevic, patru erau din Ohrana.

 

O imensa suma de bani au dat bancherii internationali si prin Milner. Bolsevicii bine finantati cu bani, au fost superiorii mensevicilor si socialistilor. Doi agenti ai Ohranei au intemeiat ziarul ‘Pravda’, prima fituica comunista. Josef Stalin a fost si el membru al Ohranei si facea legatura intre politia tarista si bolsevici. Banul, catalizatorul coruptiei, a fost de cea mai mare importanta.

 

In 1917, dupa rasturnarea tarului, Ohrana a fost desfiintata si a fost organizata CEKA, cu membri de zece ori mai numerosi ca Ohrana; apoi, in 1920, si-a schimbat numele in GPU, iar in 1934 in NKVD. In lagarele de concentrare ale NKVD-ului au murit 4 milioane de oameni. In razboi au murit 10 milioane de soldati rusi, iar sub guvernul comunist, pana in 1950, au fost omorati 40 de milioane de civili.

 

NKVD-ul, ulterior KGB, a avut in 1982, 90.000 de ofiteri si 175.000 de graniceri, devenind cel mai puternic aparat represiv din lume.

 

‘Gosbank’, banca rusa, functioneaza dupa principiul ‘Federal Reserve Bank’. Ea aduna bani din ‘nimic’ si controleaza orice tranzactie comerciala din Rusia.

 

Dupa revolutia bolsevica, imperiul lui Rockefeller ‘Standard Oil’, a cumparat 50% din campurile de petrol de la rusi, cu toate ca oficial s-a spus ca au fost nationalizate.

 

In 1927 Standard Oil a construit prima rafinarie in Rusia, pentru ca rusii sa vanda petrol in Europa. Banii rezultati sunt impartiti intre rusi si Rockefeller.

 

Traficul cu opium al casei regale engleze

 

in secolul al XVIII-lea

 

Inainte de a descrie o serie de aspecte din Anglia, trebuie sa clarificam cateva situatii si notiuni.

 

Regina Angliei este capul familiei regale engleze si al imperiului colonial englez. Capitala este Londra, unde se afla sediul primului ministru si al cabinetului sau de ministri.

 

In Londra exista insa un stat independent, ‘City’-ul, la fel ca statul Vatican de la Roma. City-ul, care este socotit cel mai bogat areal din lume, ocupa in inima Londrei 2,7 kilometri patrati.

 

Guvernul City-ului se numeste ‘Coroana’, compus din 13 barbati, iar regele Coroanei este ‘Lordul Mayor’. Aici se afla cele mai bogate si cele mai influente institutii economice din lume ca: Banca Angliei controlata de Rotschild, Societatea londoneza Lloyd, Bursa de actiuni din Londra, birourile concernelor de comert, ‘Fleet Street’-ul, inima lumii ziarelor si a editurilor etc. City-ul nu apartine Angliei.

 

El nu este subordonat monarhiei engleze, nici parlamentului, nici guvernului englez. City-ul este adevaratul guvern englez, regina si primul ministru sunt subordonati ‘Lordului Mayor’ de care asculta. La suprafata, guvernul englez se straduieste sa lase impresia ca el este suveran, dar in realitate este numai marioneta City-ului. Daca regina face o vizita in City, Lordul Mayor o intampina la ‘Temple Bar’, poarta simbolica a City-ului. Regina se inclina si cere permisiunea Lordului Mayor de a intra pe teritoriul ‘statului’ lui suveran. El ii da aceasta permisiune, inmanandu-i spada statului. Lordul Mayor straluceste in roba sa, poarta si un lant si paseste inainte, iar regina il urmeaza la o distanta de doi pasi.

 

Banca Angliei a luat fiinta datorita unui agent al lui Rotschild, William Paterson. Ea este si astazi controlata de imperiul Rotschild.

 

Aici, in City, in fiecare dimineata, se fixeaza preturile pentru toate bursele din lume la: cacao, cafea, aur, diamante, bumbac, canepa, porumb si absolut tot felul de marfuri.

 

In Anglia au existat doua imperii separate: unul era imperiul colonial britanic sub stapanirea casei regale, al doilea, imperiul sub stapanirea ‘Coroanei’ (City-ul).

 

Toate coloniile cu popoare de rasa alba (Africa de Sud, Australia, Noua Zeelanda, Canada) erau supuse autoritatii guvernului englez. Celelalte colonii (India, Egipt, Bermude, Malta, Singapore, Hong Kong, Gibraltar, coloniile Africii Centrale) erau coloniile ‘Coroanei’, proprietatea City-ului.

 

Aceasta nu inseamna ca nu a existat o cooperare. East India Merchant Company (BEIMC) a adunat o avere fabuloasa din comertul cu opium. BEIMC a infiintat ‘Misiunea Inland’, a carei functiune a fost sa angajeze mana de lucru ieftina din China.

 

Acesti muncitori chinezi, consumatori de opium, au creat astfel societatii o piata de desfacere a acestui stupefiant. Casa regala engleza era atat de activa in acest comert cu opium, incat a infiintat un impozit aplicat producatorilor de opium din India. Imense cantitati de opium au fost transportate pe vasul ‘China Tea Clippers’ din India spre China.

 

Aceste transporturi au format 13% din venitul national al Indiei si s-au efectuat toate sub controlul ‘Coroanei’, in colaborare cu casa regala. Veniturile au fost astronomice, rezultate din vanzarea opiumului bengal in China. Bineinteles, casa regala engleza nu dorea publicitate in aceasta afacere, de aceea a mobilizat Serviciul secret englez, pe ‘British Military Intelligence Department’ si pe ‘Secret Intelligence Service’.

 

Din anul 1791 pana in 1891, plantatiile de opium au crescut de la 67 la 663, toate concesionate de ‘Coroana’. Anual se produceau in India 6.358.495 kilograme de opium, din care 6.144.132 importate in China. Acest trafic a durat un secol. In 1843 guvernul chinez a interzis importul de opium, ceea ce a dus la razboiul cunoscut sub numele de ‘razboiul opiumului’.

 

In 1729, BEIMC a infiintat ‘Comitetul celor 300’. Astazi, aceasta organizatie este una din cele mai influente din lume si are ca scop tot formarea unui ‘guvern mondial’, fiind asa-zisa ‘elita’ a City-ului.

 

Imperiul bancar Rotschild si bancile aliate au fost toate implicate in comertul cu opium: Banca Hong Kong si Shanghai, The British Bank of the Middle East, Midland Bank, National and Westminster Bank, Barclays Bank, The Royal Bank of Canada si Baring Brothers Bank.

 

Toate aceste banci sunt in ‘Comitetul celor 300’. Mana de lucru ieftina din China a fost folosita la construirea caii ferate Harriman care a facut legatura intre California si Coasta de Est a Americii. Acesti lucratori chinezi erau consumatori de opium in America. Imperiul feroviar Harriman a fost finantat de N.M. Rotschild & Sons Bank din Londra.

 

Rotschild si plutonul de executie

 

De-a lungul istoriei, regii si dictatorii au avut faima de a cheltui mai mult decat puteau sa ia supusilor prin impozite. De aceea, banii de care aveau nevoie erau imprumutati de la banci. Insa prin ce mijloace percepea banca banii de la datornici, daca acestia nu voiau sau nu puteau sa plateasca?

 

Metoda era razboiul! Finantarea unui guvern functioneaza ca si finantarea unei persoane pentru a-si cumpara un automobil. Daca clientul nu-si poate plati ratele lunare, banca ii ia masina, remorcandu-i-o. Cu ce se remorcheaza o masina? Cu o alta masina. La finantarea guvernelor este acelasi lucru. Nu se finanteaza numai un guvern, ci se dau bani si altor guverne. Debitorul are grija ca ambele tari sa fie la fel de puternice, inegalitatea fiind produsa numai prin finantare. Daca o tara nu-si plateste datoriile, va fi amenintata de o alta tara cu razboi.

 

De 160 ani lucreaza Rotschild dupa acest principiu.

 

Nathan si fratii lui au inceput in Europa acest joc, dupa profitul rezultat din razboaiele lui Napoleon. In acest timp s-a instaurat in Europa asa-numitul ‘echilibru intre puteri’ sau ‘echilibru de forte’.

 

Pentru a-si consolida pozitia de stapan din umbra, Rotschild a trebuit sa cladeasca doua grupari de putere in Europa, cam de acelasi calibru. El trebuia sa fie sigur ca regii ‘A’ puteau fi amenintati de regii ‘B’. Bineinteles, si A si B erau finantati de el. Dar, mai trebuia o a treia putere, ca o ‘polita de asigurare’, daca unele natiuni nu se aliniaza. Aceasta a treia putere era Anglia lui Nathan. Anglia avea suprematia in Europa. Sansele unei parti in razboi erau masurate de partea cui se afla Anglia. Anglia se afla totdeauna de partea celui ce castiga razboiul. Prin eficienta acestei politici, puterea casei Rotschild a crescut asa de mult, incat la inceputul secolului al XX-lea controla jumatate din averea intregii lumi.

 

Cum se insceneaza un razboi mondial?

Unirea statelor germane sub Bismark a tulburat ‘echilibrul de forte al marilor puteri’, echilibru care a durat in Europa cam peste doua sute de ani. Pana in anul 1871, Anglia a detinut suprematia pe continentul european. Aceasta suprematie a fost mereu atacata de Franta si Spania, dar Anglia a iesit aproape totdeauna biruitoare. Germania devenise puternica datorita coloniilor si dezvoltarii potentialului militar. Iluminatii vedeau in aceasta o primejdie, iar Anglia isi pierdea stapanirea asupra Europei, din punct de vedere economic si militar.

 

Pentru a contracara acest lucru, bancile internationale, care nu aveau legatura cu economia germana, au cautat cai de a stavili si de a controla Germania. Intre anii 1894 si 1907, Franta, Anglia, Rusia si alte natiuni au incheiat o serie de aliante pentru ca, in cazul unui razboi, sa mearga toate contra Germaniei. In continuare, Comitetului celor 300 i-a revenit sarcina sa puna in scena primul razboi mondial. Din Comitetul ‘mesei rotunde’ s-a nascut o organizatie, RIIA (Royal Institute for International Affairs).

 

RIIA, cunoscuta si sub numele de ‘Chatham House’ a avut ca membri fondatori pe: Lordul Albert Grey, Lordul Toynbee – eminenta cenusie din MI6, scriitorul H.G. Wells, Lordul Alfred Milner – seful ‘Round Table’ si H.J. Mackinder – inventatorul asa-zisei ‘geopolitici’. RIIA a primit misiunea din partea Comitetului celor 300 sa analizeze modul in care se putea inscena un razboi. Personal au fost insarcinati cu aceasta problema Lordul Northcliff, Lordul Rothmere si Arnold Toynbee. Primii doi lorzi erau frati si dominau presa din Anglia, iar Arnold Toynbee era cunoscut istoric, toti trei fiind evrei.

 

Acestia au tinut multe sedinte in ‘Wellington House’ unde s-au conceput strategii si metode de a influenta opinia publica si de a o pregati pentru dezlantuirea unui razboi.

 

Specialistii americani ca Edward Bernays si Walter Lippman si-au dat si ei concursul. Lordul Rothmere a folosit ziarul sau in acest scop si, dupa un test de sase luni, a constatat ca 87% din populatie nu mai gandea rational si critic, ci se lasa influentata. Acesta era si scopul urmarit.

 

Proletariatul englez a fost de asemenea manipulat prin propaganda, astfel incat a fost convins sa-si trimita fiii cu miile la macelul unui razboi.

 

Theodore Roosevelt, presedinte al Statelor Unite intre 1901-1909, s-a exprimat in felul urmator: ‘In spatele guvernului, la vedere, troneaza un guvern invizibil, care nu este credincios si nici raspunzator fata de popor. A distruge acest guvern invizibil, alianta fara Dumnezeu intre afacerile corupte si politica marsava, este datoria sefului statului’.

 

Primul razboi mondial din perspectiva Iluminatilor

Aparent, la inceputul secolului al XX-lea, intre popoare domnea pacea. Dar numai aparent. In culise insa, era de mult programat un macel pe care lumea nu avea sa-l uite repede.

 

Iluminatii erau convinsi ca pentru a ajunge sa instaleze un ‘guvern mondial’ trebuie sa provoace o stare de devastare barbara, de care nici o natiune sa nu aiba scapare.

 

Istoricii sunt toti de aceeasi parere, ca motivul razboiului a fost un conflict trivial intre Austria si Iugoslavia. Asasinarea mostenitorului la tronul Austriei, a printului Ferdinand si a sotiei sale Sofia, de catre organizatia secreta ‘mana neagra’, la Sarajevo, a fost motivul inceperii razboiului. Evreul Gavril Princip, atentatorul, a executat ceea ce Albert Pike scrisese in programul sau cu 40 de ani inainte.

 

Mersul razboiului este binecunoscut, trebuie numai de remarcat situatia Rusiei. Desi avea cea mai mare armata pe atunci, era foarte slab pregatita pentru un razboi.

 

In 1914, Anglia a promis Rusiei ajutor in cazul unui razboi. Ajutorul militar a fost precizat de Coroana engleza. La inceputul razboiului, Anglia a redus imediat ajutorul cu 10%. Probabil, planul Iluminatilor a fost sa puna Rusia in primejdie. Cu cat razboiul inainta, cu atat ajutorul devenea mai slab.

 

In timp ce milioane de rusi cadeau pe campul de lupta, agentii lui Rotschild pregateau terenul pentru revolutia pe care planuiau sa o extinda si asupra Germaniei infrante.

 

Revolutia a izbucnit in Rusia in 1917 si tarul a fost alungat. Un guvern provizoriu sub printul Georgi Luvov nu a putut opri mersul revolutiei. Trotzki impreuna cu rebelii lui au parasit New Yorkul pe vasul Cristiania Fjord, cu 20 de milioane dolari, pornind spre Rusia.

 

Vasul inchiriat de bancherul Jacob Schiff a fost oprit de autoritatile canadiene pe 3 aprilie 1917 intr-un port in Noua Scotie. Pentru un moment, planul Iluminatilor parea ca da gres. Dar bancherul Schiff, prin influenta sa, a facut posibila calatoria spre Europa a lui Trorzki. Acesta s-a oprit mai intai in Elvetia, unde s-a intalnit cu Lenin, Stalin, Kaganowitsch si Litvinov, pentru a definitiva planul strategic. Interesant de mentionat ca mai toti agentii natiunilor aflate in conflict se intalneau in Elvetia. In 1815, dupa Congresul de la Viena, Elvetiei i se acordase acest statut de neutralitate. Din intamplare? Sau un locsor sigur in centrul Europei era pe placul celor ce trag sforile din umbra?

 

Din Elvetia, drumul mai departe spre Rusia al agentilor, al revolutionarilor cu bani si echipament, a fost asigurat de Max Warburg, fratele evreului bancher Paul Warburg, seful serviciului secret german sub regele Wilhelm. Acesta a procurat un vagon sigilat si convoiul a trecut prin Germania. Fratii Warburg erau originari din Hamburg. Unul a devenit seful bancii ‘Federal Reserve’ in America, celalalt seful Serviciului secret german.

 

In Rusia, Lenin a fost seful activitatilor politice, iar Trotzki, seful armatei. El a organizat Armata Rosie. Numele nu este intamplator. Armata Rosie bolsevica sub conducerea lui Trotzki a fost unealta ucigatoare a lui Rotschild, emblema rosie a bancherilor internationali.

 

Este un adevar istoric recunoscut ca majoritatea revolutionarilor lui Lenin au fost evrei. ‘Times’ scria in anul 1929, pe 29 martie, ca fenomenul interesant in revolutia bolsevica este procentul mare de elemente straine si nu rusesti. Din cei 30 de comisari ce au avut rol conducator, trei sferturi au fost evrei.

 

Generalul rus A. Nechvolodov scria ca Jacob Schiff a dat in continuare 12 milioane de dolari acestor revolutionari. Serviciul secret francez da la iveala pe toti bancherii care au finantat revolutia rosie: Felix Warburg, Otto Kohn, Mortimer Schiff, Jerome Hananer, Max Breitung din America si Max Warburg, Olaf Aschburg, Jivtovski din Europa.

 

In acelasi timp, Bakhmetiev, ambasadorul rus din America, da la iveala transportul aurului rusesc intre 1918 si 1922 din Rusia spre New York. Datorita agentului Max Warburg si Germania a transferat bani revolutionarilor bolsevici. Pana in 1918 au fost transferate 40.580.997 marci, iar dupa luarea puterii de catre Lenin, trezoreria germana a dat 15 milioane de marci bolsevicilor.

 

Masacrul sangeros al milioanelor de rusi si inrobirea multor milioane de oameni sub comunism, i-a lasat indiferenti pe bancherii internationali in actiunea lor spre hegemonia lumii.

 

…………………………………………………………………….

 

Finantarea revolutiei bolsevice

 

Colonel House

 

Max Warburg Paul Warburg

6.000.000 Jacob Schiff

 

20.000.000

 

Trotzki

 

Lenin

 

Rotschild Vanderlip

 

5.000.000 Morgan Harriman

 

Alfred Milner Rockefeller

 

Declaratia Balfour

Stabilirea regimului marioneta sub Lloyd George in Anglia, a adus o schimbare radicala in atitudinea acesteia fata de sionisti. Noul ministru de externe, Arthur Balfour, scrie lui Lionel Rotschild pe 2 noiembrie 1917, urmatoarea scrisoare:

 

Dragul meu Baron Rotschild,

 

Cu deosebita bucurie va pot aduce la cunostinta din partea guvernului Majestatii sale, urmatoarea declaratie: cabinetul a aprobat sfortarile evreilor sionisti si le-a acordat totala simpatie.

 

Guvernul Majestatii Sale priveste cu bunavointa formarea unui Stat evreiesc in Palestina si va sustine acest proiect cu putere.

 

Bineinteles, este clar ca drepturile civile si religioase ale cetatenilor neevrei din Palestina nu vor fi incalcate, precum si statutul politic al evreilor din alte state nu va fi influentat.

 

Va sunt indatorat daca transmiteti acestea congresului sionist.

 

Cu salutari cordiale,

 

Arthur James Balfour

 

Interesant este ca, la data cand a fost scrisa aceasta scrisoare, Palestina se afla sub turci.

 

Unora le promite un guvern, altora un teritoriu ce se afla in posesia unei a treia puteri. Cativa ani mai tarziu, turcii au fost invinsi. Anglia capatase protectoratul asupra Palestinei si Egiptului, iar Franta asupra Siriei si Libanului.

 

Rotschild a folosit influenta sa asupra Americii, ca sa treaca de partea aliatilor in primul razboi mondial: aliatii, in acest timp, aveau de furca cu turcii si germanii.

 

Cartierul general al sionistilor a fost transferat de la Berlin la New York. Seful era judecatorul Louis Brandeis.

 

Doi agenti importanti ai lui Rotschild au fost Edward House si Bernard Baruch. Acestia doi au jucat un mare rol in Statele Unite. Baruch a fost instrumentul cel mai important in alegerea presedintelui Woodrow Wilson, iar House a fost consilierul intern al presedintelui Wilson si seful lui ‘State Department .

 

De la sine inteles ca presedintele Wilson devenise, sub influenta lui House, marioneta lui Rotschild.

 

Dovada este faptul ca Wilson nu are nici un veto la infiintarea bancii particulare ‘Federal Reserve’ si a cerut Congresului aprobarea de a intra in razboi contra Germaniei. Congresul si poporul au votat pentru, datorita si propagandei duse in acest scop.

 

Oameni de stiinta ca Thomas Beardon sau Preston Nichol au scris carti care au tratat tehnica de propaganda dusa in Statele Unite spre a pregati opinia publica pentru un razboi in Europa.

 

Propaganda sub titlul ‘sa faca lumea mai sigura prin democratie’ a fost lansata de Iluminati, care il vedeau pe Woodrow Wilson drept reprezentantul ‘noii libertati’ cu scopul de a atrage America in razboi.

 

Primul razboi mondial a fost o afacere foarte buna pentru Iluminati. Bernard Baruch a fost presedintele Comitetului industriei de razboi si averea lui a crescut de la un milion dolari la doua sute de milioane de dolari.

 

O alta actiune a presedintelui Wilson a fost ideea data Congresului de a fonda ‘Liga Natiunilor’, ceea ce s-a si intamplat, cu scopul ca mai tarziu Liga Natiunilor sa se transforme in ONU.

 

Politica de neutralitate a Americii, atat de aparata de George Washington, a fost ingropata. Washington, in mesajul lui de adio, a predicat sus si tare neutralitatea Americii, care a fost exprimata si in doctrina Monroe.

 

America devenise, prin sarlatanie, o unealta militara in mana bancherilor internationalisti.

 

Rusia tarista, un spin in ochii Iluminatilor, fusese rasa de pe scena lumii. Primul razboi mondial a adus tarilor beligerante datorii astronomice. Bancherii doresc datorii cat mai mari, acestea aducandu-le castiguri fabuloase din dobanzi.

 

Tratatul de la Versailles a fost conceput dupa planul Rotschilds-ilor. De partea americana era Woodrow Wilson, marioneta lui Rotschild, cu sfetnicii sai, si agentii Baruch si House.

 

Din partea Angliei, mai bine-zis a ‘Coroanei’, era Lloyd George si Comitetul celor 300. Consilierul lui a fost sir Philip Sasoon, ascendentul direct al lui Aneschel Rotschild si membru in ‘Privy Council’ (Consiliul de stat secret).

 

Din partea Frantei au fost in delegatie primul ministru Clemeneau si George Mandel. Mandel, nascut Jerobeau Rotschild, era adesea numit si Disraeli al Frantei.

 

Colonelul House a fost persoana cea mai de vaza in tratatul de la Versailles. Este cunoscut un caz cand Clemeneau a intrat in biroul lui House, unde tocmai se gasea Wilson. Wilson a trebuit sa paraseasca biroul, pentru ca Clemeneau si House sa se poata intretine nestingheriti.

 

Acest tratat satisfacea pe militaristii imperialisti si pe hoti. A fost o lovitura de moarte pentru toti cei ce credeau ca dupa razboi va urma pace si intelegere.

 

Nu a fost un tratat de pace, ci o declaratie de razboi. Lloyd George declara: ‘Avem un document scris care garanteaza un nou razboi in douazeci de ani; daca se impun unei natiuni conditii pe care nu le poate indeplini, atunci ea este silita sau sa incalce tratatul, sau sa faca razboi’.

 

Cunoastem acum grupurile de persoane care erau in spatele tratatului de la Versailles si ce scop au urmarit.

 

Unii ignoranti poate ca si astazi pun la indoiala Protocoalele Sionului, dar prezenta agentilor lui Rotschild in acest tratat, in nici un caz nu se poate spune ca a fost intamplatoare.

 

Masa Rotunda

The Round Table (Masa Rotunda) a luat nastere din dorinta magnatului aurului si diamantelor, Cecil Rhodes, de a instala un nou ‘guvern mondial’.

 

Biograful sau, Sarah Millin, o numeste mai concret ‘dorinta de a guverna lumea’. In anul 1890, Cecil Rhodes avea un venit anual de un milion de lire sterline. El cheltuia sume enorme. Rhodes a lasat mai multe testamente.

 

Frank Avdelotte, in cartea sa ‘American Rhodes Scolarship’ arata ca din primul testament se desprinde dorinta lui Rhodes ca Anglia sa stapaneasca intreaga lume cu o singura limba, cea engleza. Puterea ei sa fie atat de mare, incat sa faca razboaiele imposibile.

 

De fapt, primul care a conceput o asemenea organizatie de dominatie a lumii a fost Weishaupt Iluminatul. Aceasta a servit ca model comunistilor.

 

Aceeasi carte ne arata ca in 1888 Rhodes a scris un al treilea testament, in care lasa intreaga lui avere lui Rotschild. In testament se refera si la intelegerea lor in scris, care contine ‘ceea ce am vorbit noi intre patru ochi’.

 

Intr-un post scriptum catre Rotschild, Rhodes scrie: ‘Cu privire la constituirea unui asemenea plan, luati modelul Iluminatilor’.

 

In ultimul sau testament, Rhodes il numeste pe ginerele lui Rotschild sa dispuna de intreaga sa avere. Cu acesti bani s-a infiintat in 1891 nucleul organizatiei conduse de Lordul Alfred Milner. Ea s-a numit ‘Masa Rotunda’ si isi ducea activitatea in spatele guvernului englez.

 

Acesti oameni au provocat primul razboi mondial, pentru a fauri guvernul mondial. Daca acest lucru s-ar fi infaptuit, omenirea ar fi fost scutita de nenorocirile ce au urmat.

 

Dupa incetarea ostilitatilor, in noiembrie 1918, Woodrow Wilson a venit in Europa cu consilierul sau, colonelul House, pentru a constitui Liga Natiunilor. House a luat contact cu membrii ‘Mesei Rotunde’, care au fost convocati la Conferinta de Pace de la Paris in 1919.

 

Acest grup a plecat apoi in America, unde au constituit in 1921 CFR (Council of Foreign Relations), CFR si ‘Masa Rotunda’ aflandu-se sub influenta Bancii Morgan.

 

Fundatii:

 

Rhodes Rockefeller

Rotschild Carnegie

Milner Ford

 

The Round Table

 

Kun Loeb Executive

 

Baring Brothers Department

 

Dillon, Read

 

Lehmann, Bros Rand

 

Goldmann, Sachs Hudson Institute

 

Chase Manhattan Brookings Institute

 

Rockefeller Fund for Republic

 

Banca Schiff Lovestone

 

Banca Warburg Dubinsky

 

Banca Vanderlip Reuther

 

Banca Baruch

 

Banca Morgan Standard Oil

 

IBM, Xerox

 

Pan American

 

Eastman Kodak NBC, CBS, Time,

 

Firestone Fortune, Look

 

U.S.Steel Newsweek

 

New York Times

 

Washington Post

 

Simon & Schuster

 

Saturday Review

 

Business Week

 

Pregatirea celui de al doilea razboi mondial

In 6 februarie 1929, Montague Norman, presedintele bancii engleze, a plecat la Washington pentru a purta convorbiri cu ministrul de finante american, Andrew Mellon. Consecinta a fost ridicarea imediata de catre Federal Reserve a dobanzii oficiale.

 

La 9 martie 1929, Paul Warburg scria in Financial Chronicles: ‘daca speculatiilor nelimitate li se da posibilitatea de a se extinde, atunci falimentul este sigur’. Cei initiati s-au retras de la bursa si au cumparat aur si argint.

 

In toamna anului 1929 a sosit momentul cand bancherii internationali au apasat pe buton. Agentii lor au pregatit propaganda actiunilor la bursa, tranzactiile au fost enorme, dupa care a urmat ruina financiara. Ea a aruncat America in depresiune si in scurt timp, in toata lumea s-a instalat stagnarea si somajul.

 

Iluminatii au putut cumpara pe nimic firme si terenuri si au avut posibilitatea de a influenta guvernul american. CFR a inceput sa atraga in sfera lui de influenta oameni importanti din lumea afacerilor guvernului, presei si armatei.

 

Germania, in adanca depresiune economica, ramasese in urma cu platile stipulate in tratatul de la Versailles si ceruse un moratoriu. Acesta a fost respins de aliati: ca urmare Franta a ocupat regiunea Ruhr. Muncitorii insa au declansat greva generala si ocupantii si-au dat seama de esecul acestei actiuni.

 

Dupa ce Germania a acceptat planul Dawes (conceput de Morgan), trupele straine au parasit regiunea Ruhr.

 

Germaniei i s-au acordat credite de 800 de milioane de dolari. A urmat planul Young (Owen Young – un agent al lui Morgan), apoi infiintarea Bancii internationale de plati in Elvetia.

 

Sistemul Dawes, Young si Banca internationala de plati au fost toate infiintate cu scopul de a realiza profituri. Este un sistem machiavelic: pe de o parte bancherii imprumuta bani celor aflati in razboi, pentru ca, pe de alta parte, tot ei sa le dea credite, cu care sa-si plateasca datoriile de razboi.

 

Sumele enorme date de capitalul american sub forma de credite, au folosit pentru a pune pe picioare masinaria de razboi a lui Hitler. Sectorul economic american, ce avea o mare influenta, a cunoscut natura nazismului; cu toate acestea, l-a sustinut masiv in toate domeniile unde a fost posibil, constient fiind ca la sfarsit va avea loc un razboi in care va intra si America. Acest lucru este astazi dovedit. Au fost publicate si stau la dispozitia tuturor celor ce vor sa se informeze, toate protocoalele si rapoartele ‘Hearings’ ale comisiilor congreselor guvernului american si Camerei reprezentantilor intre 1928-1946. Unele dintre acestea sunt: ‘House Subcommittee to Investigate Nazi Propaganda 1934’, ‘House Temporary National Economic Committee 1941’, ‘Senate Subcommittee on War Mobilization 1946’.

 

Istoricul Edward Griffin demasca anii dinaintea celui de al doilea razboi mondial, cand s-a format un Cartel international cu centrul principal in Germania, care controla intreaga industrie chimica si farmaceutica din lume, cu filiale in 93 de tari, cu numele de I.G. Farben.

 

Acest Cartel este unic in istorie. Rockefeller a vandut 546.000 actiuni ale Standard Oil catre I.G. Farben. Doi ani mai tarziu, I.G. Farben a semnat un contract cu Alcoa Aluminium.

 

Acest Cartel a fost controlat de Rotschild si prin el s-au dat sume imense si SS-ului. In consiliul de conducere al Cartelului I.G. Farben se aflau Max si Paul Warburg (Federal Reserve), C.E. Mitchell (Federal Reserve) si H.A. Metz (Bank of Manhattan).

 

Herman Schimitz, presedintele Cartelului, a fost in acelasi timp in consiliul de conducere al Deutsche Bank si al Bancii internationale de plati din Elvetia. Averell si fratele sau, Roland Harriman, au finantat SS-ul prin Union Bank, asociata cu Thyssen.

 

Din opt directori ai acestei aliante Thyssen-Harriman, patru erau din organizatia ‘Skull & Bones’ si doi national-socialisti. Harriman a finantat in acelasi timp pe sovietici si pe nazisti prin Brown Bros Harriman Bank. In consiliul acestei banci era Prescott Bush, tatal lui George Bush senior.

 

Pana in 1936 au fost peste 100 firme americane angajate in economia hitlerista. Conventia acestora a fost sa nu se ia nici un venit din Germania, toti banii sa fie creditati lui Hitler.

 

Abia dupa atacul japonezilor la Pearl Harbor firmele americane au incasat aceste venituri.

 

Dupa cum se vede, totul a fost planuit pana in cele mai mici amanunte. Ele insa au fost cunoscute numai Iluminatilor.

 

Desi s-au scris sute de carti despre tragedia celui de al doilea razboi mondial, foarte putini oameni cunosc adevaratele motive ale acestui razboi, cel mai costisitor dintre toate. Istoria, asa cum este scrisa in cartile oficiale de istorie din SUA, Germania, Anglia sau Japonia, are foarte putina asemanare cu realitatea, cu adevaratele motive si scopuri ale acestui razboi.

 

Mass-media, creatoare de imagini cu pensula, in numele informatiei si al educatiei, a realizat intreaga opera de a arunca nisip in ochii opiniei publice si poarta raspunderea pentru nivelul ei de gandire atat de scazut, incat poate fi caracterizat ca o ‘incalceala lipsita de capacitatea de reactie’.

 

Incet si sigur, insa, adevarul iese la iveala. Ceea ce avem la indemana sunt date istorice, insa numele celor care trag sforile nu sunt pomenite nicaieri.

 

Conform pactului Hitler-Stalin, urma ca Polonia sa fie impartita in doua, fapt implinit de Hitler in septembrie 1939.

 

Dupa tratatul semnat cu douazeci de ani in urma (clauze in spiritul Iluminatilor), Anglia si Franta erau obligate sa intre in conflict de partea Poloniei.

 

Chamberlain, socotit un las, a fost inlocuit cu masonul si ex-sionistul Churchill. Acesta a inceput jocul, dispunand bombardarea Germaniei. Hitler nu a fost pregatit pentru un razboi cu Anglia, de aceea a cautat cu orice pret sa-l opreasca. In 1933, intr-o cuvantare, Hitler a asigurat Anglia ca, daca aceasta va fi amenintata de comunism, el este gata sa o apere.

 

In mai 1940, germanii au permis englezilor sa-si retraga 335.000 de soldati din Dunkerque. Hess a sosit in Anglia cu scopul de a face pace intre aceste doua natiuni. Dar, alianta Churchill-Baruch a fost mai puternica.

 

Baruch l-a convins pe Churchill sa infiinteze statul Israel. Churchill a dat ordin pe 23 mai 1939 ministrului coloniilor, lordului Lloyd, sa retraga trupele engleze din Palestina si sa permita evreilor sa se organizeze militar pentru propria aparare.

 

Adolf Schicklgruber si Organizatia Thule

Ca sa aducem putina lumina in istoria celui de al treilea Reich, precum si in rolul lui Adolf Hitler, trebuie sa pornim mai dinainte. Se vorbeste mereu de doctrina rasiala, de nimicirea evreilor, de criminalul Hitler, insa nicaieri nu se pomeneste cum si-a format ideologia sa, cine l-a pus in pozitia pe care a avut-o si cine l-a finantat.

 

Cartile ce contin asemenea informatii sunt imediat interzise sau indepartate.

 

In 1890, personalitati proeminente din Anglia au format ‘Ordinul ermetic al amurgului de aur’ (The Hermetic Order of the Golden Dawn). Membrii erau masoni din loja Rosacruce ca: Florence Farr, laureatul Nobel pentru literatura – B.Yeats, autorul cartii Dracula – Bram Stoker, Gustav Meyerink, autor cunoscut, Allister Crowley, cel mai cunoscut magician al secolului si altii.

 

Aceasta organizatie se ocupa cu magia si cu stiinta esoterica.

 

O ramura a acestei organizatii s-a format in Germania in 1917. Rudolf von Sebottendorf a venit in 1917 din Turcia (unde a fost recrutat de masoni) si, impreuna cu alti patru membri, printre care preotul Gernot, s-au intalnit la Viena, unde s-au hotarat sa cerceteze misterul Templierilor.

 

Din anul 1307, Templierii transmit din tata in fiu secrete legate de invatatura lui Cristos si intrarea noastra in mileniul Varsatorului. Pater Gernot le-a explicat ca trecerea din mileniul Pestelui in cel al Varsatorului sta in legatura cu rotirea Soarelui.

 

Asa cum Luna inconjoara Soarele in 12 luni, tot asa si Soarele inconjoara ‘Soarele negru’ (un soare central) in 12 perioade. O asemenea perioada cosmica numara 2155 de ani care fac ‘anul cosmic’ cam de 25.860 de ani.

 

Dupa spusele Templierilor, pe noi ne asteapta la schimbarea de mileniu un sfarsit de an cosmic si inceputul altui an cosmic. Dupa 25.860 de ani se termina anul cosmic al Pestelui, care este caracterizat prin radiatii slabe ale Pamantului.

 

In anul cosmic cu care incepe epoca Varsatorului, Pamantul are radiatii mai puternice. Totodata, cand are loc aceasta schimbare, au loc si perturbari religioase, politice, sociale si chiar geologice.

 

Dupa prezicerile Templierilor, anii cu date importante sunt 1934, 1962 (cand incep radiatii puternice), 1990. Important este pentru ei pasajul din Noul Testament unde Cristos spune evreilor: ‘Imparatia lui Dumnezeu vi se va lua si se va da altui popor care va aduce fructele asteptate’ (Matei 21, 43, Noul Testament).

 

Acest ordin a convins ca poporul despre care este vorba este poporul german. Dupa Vechiul Testament, Yahwe este Dumnezeul raului, este satana (Moses scrie: ‘Ani ha El Schaddai’ El Schaddai = Satana, Moses 17, 1).

 

Cu asemenea informatii, pentru templieri pozitiile erau clare: Dumnezeul din Vechiul Tesament este rau, distrugator, cei ce cred in el (evreii) distrug lumea, natura si pe oameni. Templierii erau convinsi si de textul Evangheliei lui Ioan, capitolul 8, 30-45, in care Cristos spune evreilor:

 

‘Voi spuneti ca Abraham este tatal vostru. Daca voi spuneti ca sunteti copiii lui Abraham, atunci trebuie sa impliniti faptele lui. Dar voi incercati sa ma ucideti pe mine, care v-am adus adevarul de la Dumnezeu. Daca Dumnezeu este tatal vostru, voi ar trebui sa ma iubiti, eu sunt trimisul lui Dumnezeu. De ce nu vreti sa intelegeti vorbele mele? De ce nu vreti sa le auziti? Voi aveti ca tata pe diavol si faceti ce vrea el! El este un ucigas si nu are de partea lui dreptatea. El este tatal mincinosilor si voi vorbiti limba lui.’

 

Grupul din jurul lui Sebottendorf a format in 1918 la Bad Aibling ‘Organizatia Thule’. In octombrie 1918, un anume Adolf Schicklgruber (Hitler era numele de fata al mamei lui), se face remarcat prin talentul lui oratoric. Ocultist si esoteric, adera la aceasta organizatie, care intemeiaza DAP (grupul de activitate german), din care mai tarziu se nasc NSDAP si SS. Acestia sunt cei din loja ‘Soarelui negru’ (schwarze Sonne).

 

Membrii organizatiei Thule (Thule este un oras, asa spune legenda, in nordul Europei, populat de rasa ariana si scufundat o data cu Atlantis), pe langa practicile luate de la ‘Golden Dawn’ se ocupau cu yoga, Tantra, magia, ocultismul, stiintele Templierilor, astrologia.

 

Foarte pronuntata era stiinta ariana, in mod special combaterea evreilor. Emblema lor era svastica si salutul lor era ridicarea mainii drepte. Teoria si practica celui de al treilea Reich era bazata pe principiile organizatiei Thule.

 

Membrii cei mai importanti ai organizatiei Thule au fost: R. von Sebottendorf, Guido von List, Adolf Hitler, Rudolf Hess, H. Gring, Alfred Rosemberg, Hans Frank, prof.dr. Hanshofer, Theo Morell, Rudolf Steiner, Contesa Westrop si Treibisch Lincoln. Treibisch Lincoln, evreu ocultist, amic al lui Hitler, i-a dat acestuia 100.000 marci in anul 1920, cu care Hitler a devenit proprietarul ziarului ‘Observatorul popular’.

 

Organizatia Thule mai credea ca pamantul este gol in interior (ceea ce cred si tibetanii lui Dalai Dama), iar aici se afla o permanenta lumina a unui Soare: intrarile in interiorul lui erau prin Polul Nord si Polul Sud. In timpul celui de al doilea razboi mondial s-au facut doua expeditii la poli pentru cercetari. Aceasta lumina a unui Soare interior da nastere Aurorei Boreale, apa ghetarilor este apa dulce si vantul de la 76 latitudine este un vant cald, de aceea pasarile zboara spre nord peste ghetari si, la topirea ghetarilor, iese la iveala polen de flori. Membrii Thulei luau aceste mituri in serios: ideologia guvernantilor celui de al treilea Reich cu tema El-Schaddai, persecutia evreilor, proorocirea lui Isaia, secretul Templierilor care, se pare, aveau mintea tulburata.

 

Medicul personal al lui Hitler, Theodor Morell, scrie ca inca de la varsta de 20 ani acesta a fost inclinat spre misticism si ca lua droguri. Impreuna cu librarul Pretoche din Viena, Hitler lua stupefiante ‘Peyotl’, pentru ca prin halucinatii sa poata patrunde misterele. Morell spune ca in ultimii sase ani ai vietii lui, a luat stupefiante si calmante.

 

Dupa nereusita lovitura de stat din Mnchen in 1924, Rudolf Hess s-a ocupat de instructia politica a lui Hitler. Haushofer, cel mai de seama magician de pe vremea aceea, l-a initiat in ocultism.

 

Haushofer a avut o viziune: Hess pasind in salile castelelor englezesti si cautand sa faca pace intre Anglia si Germania. De aici zborul lui Hess in Anglia.

 

Hess s-a ocupat si de textul manuscrisului cartii ‘Mein Kampf’, pe care l-a redactat la masina de scris. Se spune ca Hitler a fost si membru al lojii ‘Centuria de aur’, o loja de gradul 99.

 

Pe glob exista 99 de loji de acest fel. Fiecare loja are ca sef un demon: acestia sunt foarte periculosi si in stransa legatura cu magia neagra a tibetanilor. Numai astfel se poate explica discursul lui Hitler din 30 ianuarie 1945: ‘In aceasta lupta nu va iesi biruitoare Asia, ci Europa. In fruntea ei va sta natiunea care de 1500 de ani a ridicat Europa mai presus de Orient, natiunea germana, marele nostru Reich!’

 

Cu privire la disparitia lui Hitler, faptele sunt neclare. Miguel Serranos, ambasadorul Republicii Chile la Viena, povesteste ca loja a 99-a l-a ajutat pe Hitler sa fuga in America Latina. In martie 1979 unele ziare au scris ca s-a gasit avionul sau personal in America de Sud. Inginerul austriac de aviatie Joseph Greiner a publicat in Elvetia in 1945 o carte, unde afirma ca l-a vazut personal pe Hitler imbarcandu-se intr-un avion la Berlin Tempelhoff la ora 2 dupa amiaza, pe 30 aprilie 1945.

 

Organizatia Thule si SS-ul au conlucrat intens cu o colonie tibetana din Berlin. Se cunoaste faptul ca Hitler avea contact cu un calugar tibetan care purta manusi verzi si spunea ca are cheile tunelului Arianei (tunel ce duce prin Himalaia spre interiorul Pamantului).

 

Pe 25 aprilie 1945, cand rusii au intrat in Berlin, intr-o cazemata au fost gasiti sase tibetani morti, asezati in cerc, in mijloc aflandu-se un tibetan cu manusi verzi. Se pare ca a fost o sinucidere colectiva. Pe 2 mai 1945, rusii au descoperit in Berlin peste o mie de soldati tibetani morti, care au luptat de partea germanilor.

 

Care a fost pozitia Americii?

Majoritatea americanilor nu voiau sa auda de o participare la razboi. Dar Iluminatii erau de alta parere. Al 32-lea presedinte, Franklin, declara: ‘Roosevelt era primul maestru al unei loji, membru al CFR si al Comitetului celor 300’. Consilierii lui intimi au fost Baruch si House.

 

Iluminatii i-au plasat bine pe acestia doi, ceea ce a avut drept rezultat faptul ca Roosevelt a fortat promulgarea unei legi anticonstitutionale, care obliga, cu incepere de la data de 30 aprilie 1933, pe fiecare cetatean sa depuna aurul la banca FED, sub pedeapsa de 10.000 de dolari sau 10 ani inchisoare pentru nesupunere. Pentru o uncie, banca a platit 20,67 dolari, cu toate ca pretul pe piata era de 35 de dolari uncia.

 

Roosevelt i-a provocat pe japonezi sa intre in razboi, cerandu-le in ultimatumul din 26 noiembrie 1941 sa-si retraga trupele din Indochina si Manciuria. Sunt date istorice exacte, dar tinute in secret.

 

Congresul american a aflat de acest ultimatum dupa atacul de la Pearl Harbor. Japonezii au intreprins totul pentru a evita un razboi cu America. Printul Konoye, ambasadorul Japoniei in America, a cautat de nenumarate ori sa vorbeasca cu presedintele la Washington si la Honolulu, dar acesta nu l-a primit niciodata.

 

In acelasi timp, presedintele si-a mintit propriul popor intr-o cuvantare in care a spus:

 

‘Ma adresez mamelor si tatilor, facandu-va o promisiune: am spus totdeauna si o spun si acum, ca fiii vostri nu vor fi trimisi in razboaie straine’.

 

Militarilor americani le-a fost cunoscut faptul ca japonezii vor ataca Pearl Harbor. Ambasadorul american la Tokio, Joseph Grew, i-a scris lui Roosevelt, pe 27 ianuarie 1941, ca in cazul unui razboi, Japonia va ataca Pearl Harbor. Membrul Congresului, Dies, a adus acest fapt la cunostinta lui Roosevelt, inmanandu-i si o harta strategica, cu planul de atac asupra Pearl Harbor. El a fost obligat sa nu vorbeasca despre acest lucru.

 

In 1941, serviciul secret american a descifrat Codexul militar japonez. Roosevelt si consilierii lui au stiut exact data, ora si locul unde vor ataca japonezii. Al Bielek si Nikola Tesla, care lucrau si erau stationati in Pearl Harbor, au fost evacuati inainte de atac. Acesti doi ingineri erau prea importanti ca sa fie sacrificati – ei lucrau la ‘experimentul Philadelphia’, care cerceta energia magnetica. Au murit multi americani la Pearl Harbor, iar presedintele putea acum sa-i numeasca pe agresorii japonezi ‘porci vicleni’ si sa intre in razboi.

 

Pentru a duce intreprinderea la bun sfarsit, Roosevelt l-a numit ca sef al armatei pe Eisenhower. Cariera acestui soldat american merita sa fie studiata, pentru a vedea cat de sus poate ajunge cineva care ii are in spate pe Iluminati. El a fost si amic cu Baruch.

 

In 1941 a fost inaintat la gradul de colonel, iar trei luni mai tarziu, seful armatei a treia. Peste alte trei luni, a fost numit general de brigada. Pe 12 decembrie in acelasi an, la Washington, i-a fost incredintata strategia intregii operatiuni de razboi, pe 16 februarie 1942 a fost inaintat la gradul de sef al statului major al ‘War Plans Division’, iar peste doua luni a preluat comanda. Peste alte trei luni a preluat comanda peste ‘European Theatre of Operations’. O luna mai tarziu, a fost numit general locotenent, iar sase luni mai tarziu general – cinci stele. Pe 24 decembrie 1942 ajunsese cel mai mare comandant peste operatiunile din Europa.

 

Dupa ce trupele germane au fost respinse in Roma, soldatii lui Mark Clark au fost retinuti, desi ei puteau cu usurinta sa inainteze spre Iugoslavia, Viena, Budapesta si Praga. In locul executarii acestei operatiuni, soldatii americani au fost trimisi in Normandia, unde aveau sa piara peste 100.000. Acest lucru a avut consecinte nefaste pentru Europa de Est. In 1943, la Conferinta aliatilor de la Quebec, la staruinta generalului Marshall, a fost adoptata o rezolutie numita ‘pozitia rusa’, in care se spunea: ‘pozitia ruseasca dupa razboi va avea un rol dominant’.

 

Roosevelt, Marshall si Eisenhower au dus razboiul in spiritul Iluminatilor, dand posibilitatea armatei rosii sa se desfasoare.

 

Ginerelui lui Roosevelt, col. Curtis B. Dall, ii datoram aflarea multor amanunte extrem de importante, care erau tinute secret. Tot el a dat la iveala cazul George Earle, fost guvernator in Pennsylvania, ambasador la Viena intre 1935-1939, apoi in Bulgaria intre 1940-1942, iar apoi atasat personal al lui Roosevelt la Istanbul.

 

Inca din primavara anului 1943, a fost contactat seful serviciului german de informatii, care i-a adus la cunostinta lui Earle ca Hitler este gata sa capituleze, daca armatei germane i se da posibilitatea sa se retraga.

 

Dupa aceasta intalnire, Earle a fost contactat de catre von Pappen, care i-a comunicat acelasi lucru. Lui Earle nu i-a venit sa creada, dar vazand ca nemtii iau acest lucru in serios si il doresc urgent, a trimis lui Roosevelt trei depese la rand, ramase toate fara raspuns. Iluminatilor nu le convenea o capitulare a Germaniei in 1943.

 

Pe 24 martie 1945, Roosevelt s-a adresat lui Earle, interzicandu-i sa pomeneasca vreo vorba despre aceasta afacere.

 

Pentru a intelege mai bine interdependentele celui de al doilea razboi mondial, este foarte importanta cartea ‘From Major Jordans Diaries’ (Din jurnalele maiorului Jordan). Aceasta carte este jurnalul maiorului Jordan si este tinuta la secret in America: ea a fost scoasa de pe piata, nimeni nu o mai editeaza, iar bibliotecile o tin ascunsa.

 

Maiorul Jordan a fost un veteran american din primul razboi mondial, care a primit postul de ‘om de legatura’ intre guvernul american si cel rus. Primii doi ani a facut serviciul in New York, Montana, iar din 10 mai 1942 in United Nations Dept. nr. 8, Lend Lease Division, New York Airport, New Jersey, International Section, Air Corps, U.S. Army.

 

Maiorul Racey Jordan a fost foarte surprins de influenta colonelului rus Anatoli Kotikov asupra asistentului lui Roosevelt, Harry Hopkins. De cate ori rusii aveau nevoie de ceva, era de ajuns un telefon al lui Kotikov catre Hopkins si livrarea urma imediat. Mai tarziu, Jordan a remarcat niste cufere negre, care insoteau aproape fiecare transport. Curios, el a reusit sa deschida cateva cufere, in ele gasind acte despre energia nucleara, o lista de materiale destinate Uniunii Sovietice, cum ar fi: un kg uraniu 92, Yyklotron, Proton, Deuterium. Jordan nu stia ce inseamna toate acestea.

 

In Siberia s-a prabusit un avion care transporta marci germane false. Stalin a primit de la inceput din America 20.000 de avioane, 400.000 de camioane (Opel, construite in Germania), 800.000 de tancuri, locomotive, automobile, alimente, echipament si documente secrete.

 

De ce au fost ajutati comunistii atat de masiv?

 

Iluminatii au fost fauritorii regimului rosu. Cu ajutorul lui au putut sa arunce in sclavagism atatea natiuni.

 

Asa cum au zadarnicit capitularea Germaniei, tot asa au procedat si cu Japonia. Japonezii au capitulat fara conditii in martie 1945. In aceasta luna, seful armatei japoneze a transmis ambasadei americane din Moscova, ambasadei ruse din Tokyo, Pentagonului la Washington ca guvernul majestatii sale doreste capitularea neconditionata.

 

Guvernul Roosevelt a ignorat aceasta. De ce? Insulele inca nu erau distruse, spectacolul abia avea sa inceapa. Au intrat in functiune bombardierele B 29, care au distrus cat au putut. A fost bombardat Tokyo, apoi in august au urmat catastrofele de la Hiroshima si Nagasaki.

 

Reconstructia Germaniei si a Japoniei a adus bancherilor internationali venituri astronomice. Aceste tari au luat credite imense. Cele doua popoare harnice au lucrat si au platit incontinuu pana astazi datorii, datorii Dar guvernele german si japonez, ca si cel american, nu sunt decat marionete ale Iluminatilor, la fel ca si guvernantii rusi.

 

Ce s-a obtinut prin cel de al doilea razboi mondial?

Din punct de vedere uman, acest razboi a fost un mare dezastru. Din punctul de vedere al Iluminatilor, un mare succes.

 

Acest razboi cu 30 milioane de morti, face parte din programul de asanare al Iluminatilor si de instaurare a unei noi ordini mondiale, ‘Novus Ordo Seculorum’.

 

Lenin a fost pentru Iluminati persoana cea mai potrivita din Rusia. Din punct de vedere politic si psihologic, comunismul a fost o sperietoare pentru ca natiunile vestice sa faca concesii si, intr-un fel, sa se oblige.

 

In 1920, Lenin a lasat sa se inteleaga planul Iluminatilor: ‘Mai intai vom pune mana pe Europa de Est, apoi va urma Asia’. Acest tel s-a indeplinit prin China, Vietnam si Cambodgia.

 

Al doilea razboi a adus Iluminatilor inca ceva: in ordinea natiunilor, a societatii s-au creat rupturi: bazele financiare si sociale ale moralei traditionale au fost inlaturate. America a renuntat la propria ei politica.

 

Al doilea razboi mondial a costat pe contribuabilul american 400 de miliarde de dolari. America era intrata adanc in ghearele bancherilor internationali. Socialismul s-a strecurat ca o molima in Anglia si America. Acest razboi a pregatit platforma pentru instaurarea in 1945 a ONU, care se afla pe terenul facut cadou de Rockefeller, in New York. Nu mai putin de 47 membri din CFR au fost fondatorii ONU. ONU este cea mai mare loja masonica din lume, emblema ei o arata clar.

 

C.I.A., dupa spusele lui William Bransley, a integrat Gestapoul german in frunte cu R. Gehlen. In organizatia lui Gehlen au intrat o sumedenie de oameni din SS, ea fiind o ramura importanta a C.I.A. in Europa de Vest.

 

C.I.A. a preluat de la nazisti sistemul de ‘spalare a creierului’. Interpolul a fost pana in 1972 organizat de fosti membri SS.

 

Bancherilor nu le-a fost insa de ajuns castigul enorm de pe urma razboiului. Dupa razboi, au gasit o noua sperietoare: ‘razboiul rece’. In virtutea acestei gaselnite si datorita propagandei ‘Europei Libere’ si a altor posturi de radio, a fost influentata opinia publica, iar parlamentele au votat din nou sume astronomice pentru inarmare. Timp de 40 ani dupa razboi, fiecare cetatean a dat din munca lui obolul pentru constructia armamentului costisitor. In 40 de ani, nu a existat tara care sa nu aiba datorii imense. Acesti bani nu vor putea fi platiti de generatiile urmatoare niciodata, dar dobanzile sunt un tribut permanent catre bancherii lacomi. Si tarile mici precum Cehoslovacia au fabricat armament, dar 80% din exportul de armament al lumii a fost efectuat timp de 40 de ani de catre ‘unchiul Sam’.

 

Al doilea razboi mondial a deschis drumul infiintarii statului Israel. Acest lucru era planuit din 1871. Ranile in Europa de Vest incepeau sa se inchida, cand opinia publica a fost canalizata catre Orientul Mijlociu.

 

La Congresul sionistilor din 1946, la Geneva, terorismul a fost legalizat pentru fondarea statului Israel. O organizatie terorista a fost sub conducerea lui Menachem Begin (Irgum zvai leum), a doua sub Yitzhak Shamir (banda stelei). Aceste bande au fortat instaurarea statului Israel. Atentatele au fost nenumarate, ca exemplu, asasinarea lordului Moyne, ce a perturbat foarte puternic pe englezi: a curs mult sange pana ce ONU a hotarat, la 29 noiembrie 1947, impartirea Palestinei in doua.

 

Sistemul de a imparti un stat in doua este bine cunoscut din timpurile Romei antice: ‘Divide et impera’. Arabii s-au opus, bandele lui Shamir si Begin au masacrat pe toti cetatenii localitatii Deir Yasin, ca un avertisment catre toti arabii care nu vor sa se supuna.

 

Arabii s-au refugiat in tarile vecine, doar un grup mic a ramas in jurul lui Arafat, sub numele de OEP. Data independentei Israelului, 14 mai 1948, a fost din nou motiv de masacru sangeros.

 

Pana in prezent, aceasta regiune trece printr-o perioada de adancire a urii si a mizeriei financiare in lumea araba, cu exceptia statelor care au petrol. Numai Egiptul primeste anual 4 miliarde de dolari de la Iluminati, pentru bunele servicii in lumea araba si pentru pacea incheiata cu Israelul.

 

Dar, iata ca planul diabolic conturat de Albert Pike merge mai departe. Se stie ca toate muncile in Israel au fost efectuate de palestinieni, care in felul acesta isi asigurau existenta, altfel fiind sortiti sa moara de foame. Acordarea autonomiei le este fatala palestinienilor. Sunt inchisi intr-o enclava, fara nici un venit, banii acordati de diverse natiuni ale lumii trec prin banca Morgan. Arafat nu are cu ce plati salariile putinilor functionari.

 

Zonele sunt ermetic inchise de israelieni, iar pe calea apei, palestinienii nu pot fi ajutati, deoarece nu exista nici un port. Statul Israel, din cauza actiunilor teroriste, inchide in mod repetat granita, iar palestinienii nu pot veni la lucru si nu au cum sa-si asigure painea zilnica. Statul Israel a si anuntat ca in locul celor 70.000 de palestinieni care lucrau in Israel, va dispune in continuare de cei 35.000 de romani care se afla acum la lucru in Israel si va aduce inca atatia lucratori din China.

 

Actiunile teroriste, unele indoielnice, altele motivate din cauza urii acumulate in patru decenii, il obliga pe Arafat sa ia masuri. El face arestari in masa in randul propriilor sai oameni, iar rezultatul este o confruntare intre arabi, razboi civil, lucru dorit si planificat de Iluminati. Prin pacea cu Iordania si probabil cu Siria, cei avantajati vor fi numai israelienii. Desigur, Islamul este o nuca tare in dintii Iluminatilor, dar cu perseverenta si siretlicuri isi vor atinge scopul.

 

Pacea din Orientul Apropiat, pusa acum in lumina rampei politice a lumii cu mare zgomot, are urmatoarele consecinte:

 

1) Cel mai mare si mai important avantaj din pacea intre Israel si Iordania este revizuirea reglementarii cantitatii de apa din raul Iordan. In acest tratat, se asigura Israelului o mai mare cantitate de apa ca pana acum. In schimb, Israelul a promis sa instaleze fabrici de desarare a apei de mare. Se intelege de la sine ca apa proaspata este mult mai pretioasa decat cea desarata, dar apa este un factor vital.

 

2) Prin cooperarea si deschiderea granitelor, israelienii vor avea posibilitatea sa patrunda in sfera vecinilor lor: cooperarea cu fiii Sionului si cu Iluminatii stim la ce duce.

 

3) Israelul va lucra asiduu spre a incita pe arabi intre ei: Hammad contra Arafat, Arafat contra regelui Iordaniei, Asad contra Libanului si contra lui Arafat; de mentionat este ca, deocamdata, este vorba despre regiunea invecinata Israelului.

 

Islamul intra astazi din ce in ce mai mult in sfera de activitate a Iluminatilor. Putem enumera punctele de atac ale mass-mediei asupra Islamului:

 

  1. a) Provocarea tarilor europene, obligandu-le pe acestea sa integreze musulmani. Musulmanii in Europa de Vest (turcii, marocanii, algerienii), avand pe evrei ca lobby in spate, au pretentii si chiar se afla acum in cadrul politiei si in parlamente. Ei au din ce in ce mai multe activitati religioase, politice si traditionaliste in tarile gazde. Expansiunea musulmana se inregistreaza si in Europa de Est.

 

  1. b) In acelasi timp, opinia publica este pregatita in sensul ca Islamul este o mare primejdie.

 

  1. c) Emanciparea femeilor din lumea islamica.

 

  1. d) Diminuarea cresterii populatiei. Nu intamplator a avut loc Conferinta mondiala de la Cairo, care s-a ocupat de problema cresterii populatiei globului. Clubul de la Roma este foarte activ.

 

  1. e) Pregatirea in Europa a unei armate multinationale, probabil pentru al treilea razboi mondial, ce se va duce contra Islamului. Manevre militare multinationale sunt in curs.

 

  1. f) Economic, lumea araba are un venit important din petrol, desi pretul este voit tinut mic; o lege insa obliga tarile exportatoare de petrol sa investeasca 80% din banii realizati in bancile internationale. Tarile arabe care au petrol dispun numai de 20% din banii cu care finanteaza standardul de viata foarte ridicat al populatiei si luxul propriu. Restul banilor sunt blocati in bancile din America.

 

  1. g) Daca Iluminatii dau la iveala secretul energiei magnetice, cu intrebuintarea ei practica, atunci petrolul devine lipsit de importanta, un factor mortal pentru lumea araba, cu centrul in Islam.

 

Important este ca fiecare om initiat sa vada limpede ca in spatele unei prefacute prietenii din partea anglo-americanilor, care aplica politica Iluminatilor fata de musulmani, nu se afla decat zgandarirea lumii vestice si provocarea unui conflict.

 

Un rol hotarator il are mass-media, prin mijloacele ei de propaganda. Din timpul revolutiei franceze, Iluminatii au infiintat cluburi unde se citeau si se raspandeau stiri. Mai tarziu, in secolul al XIX-lea, cand Rotschild a preluat Banca Angliei, au infiintat agentia evreiasca de stiri Reuters, prin care se influenteaza opinia publica. Acesteia i s-au adaugat mai tarziu agentia Wolf si agentia franceza Havas.

 

Un mijloc de a controla opinia maselor este RIIA (Royal Institute for International Affairs). Aici a fost promovat maiorul Rawlings Rees, care a deschis o agentie in Sussex, Anglia, Institute for Human Relations. Aceasta agentie este centrul psihologic al strategiei de razboi engleze.

 

In America, Council of Foreign Relations (CFR) si Comisia Trilaterala au 100% in mana opinia publica: Reuters, Associated Press, United Press, Wall Street Journal, Boston Globe, New York Times, Los Angeles Times, Washington Post, ABC, NBC, CBS, RCA.

 

Prin cresterea populatiei, Iluminatii trebuie sa fie mai activi in domeniul manipularii opiniei publice. Prin agentiile de stiri, presa, ziare, telefon, radio, avioane, care sunt toate controlate de Iluminati, pot fi transmise stiri si opinii pe intreg globul. Manipularea constienta si inteligenta a mass-mediei, este un factor de seama in societatea democratica. Cei ce au in mana aceste mecanisme sunt, propriu-zis, cei ce stapanesc aceasta lume.

 

Televiziunea, unde se vad foarte clar stiri negative, orori, filme brutale, influenteaza pe spectator, sugereaza pareri, cum trebuie sa gandim, sa ne imbracam, cum sa actionam, ce trebuie sa posedam, cum sa ne orientam politic. Astazi, cine este atent, poate observa cum, prin cele mai mici detalii ce par inofensive, se face propaganda pentru internationalism, distrugerea sentimentelor si a gandirii nationale, emanciparea femeii si a copiilor (merg atat de departe, incat prezinta foarte des copii mai destepti, mai inteligenti decat parintii), abaterea de la cultura clasica si artele de valoare indiscutabila si prezentarea frecventa de arta ‘pop’ suprarealista si degenerata, pentru a orienta mai ales tineretul in aceasta directie.

 

Se difuzeaza pe toate canalele audiovizualului muzica, numai in limba engleza, ce o putem numi pe drept cuvant zgomot electronic, lesin si miorlait pe douasprezece tonalitati.

 

‘Muzica de astazi nu este nimic altceva decat un laborator monstruos al Nimicului’, spune Jean Cau.

 

Politic, ni se prezinta pe tava: Hussein este rau, Bush si Clinton sunt buni, Germania domina Europa, sex-filme, Coca Cola, toate sunt bune pentru tineret etc Astazi, daca ai o parere proprie risti sa fii luat in deradere.

 

Prin filme in care, spre exemplu, apare (pe fond printr-o tehnica fotografica speciala) o cutie de Coca Cola, care este invizibila pentru ochiul liber, dar subconstientul o inregistreaza, se obtine stimularea consumului acestei bauturi. Strategii o numesc ‘subliminal messages’. In muzica si in industria de discuri se lucreaza cu sistemul ‘backward masking’, unde se inregistreaza anumite mesaje pe frecventa inalta, atat de sus, incat urechea nu o aude, dar subconstientul o percepe, inregistreaza si integreaza!

 

Cateva exemple:

 

Kiss-cantecul God of Thunder – mesajul – Demonul este Dumnezeul tau

 

Madonna -Like a Virgin -Eu ma cufund in pacat

 

Police -Every Little Thing -Raul se combate She Does Is Magic cu violenta

 

Queen -Crazy Little Thing -La naiba cu Biblia,

 

Called Love eu vreau magie!

 

Rolling Stones -Tops -Te iubesc, spune Satana

 

Prince -Purple Rain -Indata bombardam cerul!

 

Cindy Lauper -The Bop -Esti neputincios in fata raului, ha, ha, ha!

 

Beatles Revolutia nr.9 -Incepe sa fumezi marijuana!

 

John Todd, directorul firmei Zodiaco, o fuziune grandioasa a industriei de discuri, cu societati de inregistrare a concertelor din SUA, spune ca fiecare disc original, fiecare matrita a oricarei muzici (clasica, country, rock, melodramatic, meditativa, disco, heavy), era prelucrata de 13 persoane, care foloseau magia neagra. Ei nu o fac din spirit comercial, ci din dorinta de a stapani si controla psihicul oamenilor.

 

Deverul industriei de discuri este de milioane: in spatele ei se afla unii dintre cei mai bogati oameni din lume. Acesti manipulanti care s-au imbogatit, si-au castigat atata putere, atata influenta asupra tineretului in general si asupra fiecarui auditoriu in parte.

 

Dupa Zodiaco, a aparut in California o a doua intreprindere cu numele ‘Maranata’. Maranata a cautat sa coopteze tineretul crestin si de alte confesiuni. Ei au compus melodii si texte pozitive, in care au integrat mesaje satanice si distructive. Primul proiect s-a numit ‘Iisus Cristos Superstar’. Noi nu avem inca posibilitati si cai de a ne apara de acesti sarlatani, dar totusi mai putem alege muzica pe care dorim sa o ascultam.

 

Razboiul bio-psihologic

Cei mai multi au auzit despre razboiul bio-psihologic. In timp de razboi, dusmanul otraveste apa potabila sau raspandeste virusi si bacterii. Ati auzit insa ceva, despre experientele bio-psihologice din America?

 

Iata cateva exemple:

 

In 1950, de pe un vapor al U.S. Navy au fost pulverizate timp de sase zile bacterii de tipul Serratia asupra orasului San Francisco. Aproape toti cei 800.000 de locuitori au avut simptome. Serratia produce tulburari ale aparatului respirator. Indiscretii din randul armatei americane, au dezvaluit ca intre anii 1949 si 1969 s-au facut 239 de experiente sub cerul liber.

 

Dar americanii au suferit si alte experiente, nu numai bacteriologice. NBC-ul a facut cunoscut la 16 ianuarie 1981 ca nord-vestul SUA a fost bombardat mai multi ani cu unde de frecventa micro de catre sovietici. Aceste unde au fost programate pe lungimi bio-electronice de frecventa. In limbajul specialistilor se numesc ‘electrified low frequence’. Ele au fost descoperite in 1884 de un european, Nicola Tesla. Acesta a venit in America la Edison, apoi a lucrat impreuna cu George Westinghouse. In 1892 ei au construit prima centrala electrica de curent alternativ. Undele de frecventa micro se mai numesc si Tesla effect sau ELF. Aceste unde, proiectate asupra unui om, provoaca decuplarea impulsurilor electrice in creier, functiunile neurologice si psihologice sunt diminuate si indivizii devin sugestionabili.

 

Si sovieticii au lucrat din 1960 (cum spune articolul din Associated Press din 20 mai 1983) la proiectul ‘Sida’, cu unde radio de 40 megahertzi, pentru a produce indivizilor o stare de transa. Cu aceste unde s-a incercat sa se combata nevrozele, hipertensiunea, problemele psihice dar, in acelasi timp, aceste unde pot produce agresiuni sau depresii.

 

In razboiul rece, cand a fost cercetata ambasada americana din Moscova, daca are aparate-spioni in pereti, s-a descoperit ca un anumit ‘signal’ moscovit de unde micro a fost indreptat ani de zile de catre rusi asupra ambasadei. Dupa Raportul Defense Intelligence Agency din 1962, cu aceste unde s-a cautat sa se provoace dureri de cap si de ochi, vomismente, oboseala, depresii, reducerea functiunilor intelectuale, reducerea memoriei si cancer. Zbigniew Brzezinsky dezvaluie ca in randul personalului ambasadei exista un numar ridicat de cazuri de cancer. Cu ‘psichotronics’ se poate reduce sau anihila vointa de atac a soldatilor in lupta. Revista ‘Magazine 2000’, din decembrie 1993, nr. 97 descrie cum, cu ajutorul acestor ‘psichotronics’ mii de soldati irakieni au iesit din transee si s-au predat chiar ziaristilor. Armele ‘Psichotronics Mind Control’ au neutralizat total armata irakiana, dand-o prada tancurilor americane. Revista de aviatie americana ‘Aviatron Week and Space Technology’ din ianuarie 1993, informeaza ca Ministerul american al apararii doteaza rachetele cu instrumente care emit pulsatii electromagnetice (EMP), cu care se anihileaza total inamicul, sau produc perturbarea instinctului de orientare si aceasta cu actiune pe o raza de 2500 km.

 

Autoritatile cele mai cunoscute care lucreaza in acest sector sunt colonelul si fizicianul Thomas Bearden din armata americana, fizicianul american Sidney Hurwitz si fizicianul american Guy Obelensky. Hurwitz si Obelensky lucreaza din 1969 si pentru armata israeliana.

 

Despre factorii climatici cu care se poate purta un razboi nu se vorbeste deloc in lume. Noi credem ca astazi motivele principale in anomaliile climei sunt racirea pamantului si dublarea emisiilor de dioxid de carbon care incalzesc atmosfera.

 

Meteorologii si oamenii de stiinta de seama au ajuns la concluzia ca, in urmatorii 50 ani, se va simti inceputul erei glaciare. Aceasta epoca glaciara nu are nimic comun cu incalzirea atmosferei sau cu poluarea ei. In cateva decenii, coborarea temperaturii va egala fenomenul incalzirii, cunoscut sub numele de ‘efectul de sera’. Un procent mai scazut de caldura solara poate declansa o epoca glaciara.

 

Cu privire la clima, mai exista un aspect pe care mass-media nu-l comenteaza. Este vorba de experientele de influentare a climei. Nu toate fenomenele naturii sunt de origine naturala. Oamenii intind bratele spre nori si isi pun singuri in pericol existenta. In 1975 s-au efectuat numai in SUA noua programe de modificare a climei. In alte tari au fost 66 programe. S-au stropit norii cu condensate pentru a produce ploaia, s-a estompat grindina, s-a dispersat ceata, s-a cautat a se impiedica uraganele, viscolele, cutremurele si inundatiile, s-au incercat captari de fulgere. Nu exista legi care sa impiedice un monopol asupra climei. Honduras a protestat in 1973, invinovatind SUA ca prin captarea ploilor a provocat seceta. Americanii au schimbat cursul uraganului Fifi, pentru a salva turismul in Florida. A protestat si El Salvador. De asemenea, Japonia, Rhodesia si Israel au fost invinovatite ca fura ploile.

 

In 1987 s-au intalnit la Conferinta din Alabama oameni de stiinta de calibru mare, care au comentat datele culese de satelit. Dr. Gerstein a facut cunoscut ca, datorita poluarii atmosferei, clima va suferi influente catastrofale, incat in mileniul III va fi imposibila viata pe pamant.

 

UFO

Fiecare om va raspunde prompt, daca este intrebat, ca pe planeta Marte nu este posibila viata. Dar, ce stim noi exact?

 

Noi stim numai ceea ce ni se spune de catre NASA, sau ce aflam din cartile de astronomie. O dovada ca pe Marte a existat candva viata inteligenta, ne furnizeaza fotografiile luate de Viking 1 la 31 iulie 1976.

 

Viking 1 a zburat deasupra planetei Marte la o inaltime de 1500 de km, de unde au fost fotografiate piramide simetrice. Aceasta dovada este revolutionara si dovedeste ca omul nu este singur in Univers si ca nu este nicidecum ‘coroana creatiei’.

 

In 1959 a inceput proiectul explorarii planetei Marte. Americanii au construit farfurii zburatoare cu ajutorul oamenilor de stiinta germani ca Victor Schanberger, care s-a ocupat de tehnologia farfuriilor zburatoare cazute in vestul SUA si care a lucrat la construirea celor americane.

 

In 1960 au fost instalate doua baze pe Luna in partea de est, care s-au numit ‘baza lui Arhimede’ si ‘baza lui Cassini’. De pe aceste baze s-a proiectat explorarea planetei Marte. In 22 mai 1962 s-a trimis o nava cu oameni. Totul a fost filmat din interiorul farfuriei zburatoare.

 

Toate aceste proiecte au fost tinute strict secret: ele mergeau in paralel cu programul oficial al zborurilor spatiale. In ianuarie 1977, a cazut in mana radioastronomului William Ballantine filmul efectuat din farfuria zburatoare in mai 1962. Acest film a ajuns si in mina unui colaborator de la NASA, Harry Carmell. Pe 6 februarie 1977, Ballantine a avut o intalnire cu John Hendry, managerul unui ziar international, cu care dorea sa discute difuzarea filmului. Pe drum spre intalnirea sa cu Hendry, Ballantine a murit intr-un misterios accident de automobil. Sotia sa, impreuna cu Carmell au dat acest film societatii de televiziune ‘Science Report’, care apartine canalului englez de televiziune ‘Secpeter TV’. Acest film a fost difuzat de Science Report.

 

La scurt timp, canalul de televiziune a fost avertizat ca i se va lua licenta, daca va continua sa comenteze aceasta tema.

 

Filmul a fost realizat din cockpitul pilotului, arata pe scurt instrumentele de bord, presiunea atmosferei de afara era de 700 milibari si temperatura de 40C. Pilotii strigau:

 

‘Ura! Este 22 mai 1962, noi suntem pe planeta Marte si avem aer!’

 

Pana astazi nu s-a dat o explicatie miscarii unor canale martiene observate de astronomi.

 

O alta intrebare este, unde a disparut sonda sovietica ‘Phobos II’, care in 1989 a aterizat pe Phobos, un satelit al planetei Marte. Din momentul in care a aterizat, contactul a fost intrerupt pentru totdeauna, din motive necunoscute.

 

La fel a disparut sonda Observer trimisa spre Marte in 24 august 1993.

 

Aceste fapte sunt suspecte. Se cheltuiesc sume enorme pentru cercetari speciale, sunt angajati cei mai buni oameni de stiinta, dar cetateanului de rand nu i se spune aproape nimic despre cele cercetate. Instrumentele livreaza milioane de fotografii si informatii, insa la televiziune sau radio nu se prezinta aproape nimic. Nu este acest lucru suspect? Fiti siguri ca in cercetarea astrospatiala s-a format un monopol, care lucreaza numai pentru o ‘elita’. Posibil ca aceasta elita sa-si faca programe, pentru ca in momentul in care va incepe epoca glaciara, care va veni sigur, sa se instaleze pe o alta planeta!

 

Dupa cum vedeti, tema farfuriilor zburatoare este mult mai ‘terestra’ decat am stiut pana acum. Se cheltuiesc sume mari pentru tinerea in secret a acestei energii magnetice, care nu este monopolul nici unui concern.

 

Aceste obiecte zburatoare se afla acum si in constructia unor particulari. Acest lucru nu este pe placul ‘Multis-ilor’. Nu toti oamenii de stiinta pot fi corupti cu bani. Dar aceste tehnologii nu pot fi patentate si trebuie imediat date in productie, cu riscul ca a doua zi sa apara anumiti indivizi care sa ceara cumpararea patentului, chiar prin amenintare si santaj.

 

Ne intrebam, cat timp vor putea tine in secret aceste masini libere de energie si care pot zbura?

 

Interesant ar fi de mentionat doua fapte foarte recente. Pe data de 3 septembrie 1994, televiziunea austriaca a aratat intr-o emisiune de stiri la ora 20.00, o masina de gatit cu energie magnetica, prezentata la expozitia de obiecte casnice de larg consum, tinuta la Viena la 1 septembrie 1994. A fost aratata o oala unde fierbea puternic apa, fara electricitate, fara gaz, fara lemne, numai cu doua discuri magnetice.

 

Interesant este ca aceasta stire senzationala nu a fost difuzata nicaieri pana acum, iar firme mari din Germania, care livreaza bucatarii complete, nu stiu nimic despre aceasta masina de gatit care costa 26.000 de shillingi.

 

Un alt fapt neobisnuit, este ca televiziunea germana ARD a difuzat (pentru prima data!) un program dedicat farfuriilor zburatoare, UFO, pe data de 25 octombrie 1994.

 

Au fost intervievati doi piloti ai companiei aeriene Lufthansa, care au povestit in mod foarte serios ca, in timpul zborurilor lor au vazut de multe ori masini zburatoare rotunde, cu o viteza enorma (pe verticala sau cu viraje in unghi de 90

 

Dupa cum vedeti, mass-media este unealta principala pentru a tine lumea in ignoranta. Din acest motiv, foarte putini oameni cunosc adevarul despre politica, economie, religie, istoria omenirii, adevarata fata a Lunii si a planetei Marte.

 

Nimeni nu a auzit si nu este preocupat de adevaratul program cosmic, energia libera, adevarata viata a lui Cristos, aura corpului uman, campul sau magnetic, tehnologia extraterestra.

 

Numarul raporturilor UFO creste mereu. In iunie 1952 au fost inregistrate de aviatia americana 250 de zboruri.

 

Proiectul lor de cercetare, numit ‘Blue Book’, contine in actele sale peste 2000 de rapoarte de observatie UFO. Majoritatea sunt adnotate ca ‘necunoscute’.

 

Fenomenul a atins o dimensiune care a atras si alte foruri spre cercetari. CIA a inceput sa cerceteze oficial farfuriile zburatoare, din punctul de vedere al sigurantei statului american, in ceea ce priveste spatiul aerian si pentru a stabili daca sunt necesare cercetari si studii pe aceasta tema.

 

O parte din documentele elaborate de CIA au fost date publicitatii de catre presedintele Carter. La 11 septembrie 1952 vicedirectorul sectiei stiintifice CIA, Marshal Chadwell, a facut un raport despre toate punctele de inregistrare de pe glob, cu privire la ordinul care s-a dat tuturor bazelor de aviatie, pentru a raporta observatiile legate de obiectele zburatoare UFO.

 

Acest fenomen implica doua probleme: periclitarea spatiului aerian si reactia psihologica asupra maselor. S-a ordonat o stricta cenzura, pentru a se anihila credinta oamenilor in aceste farfurii zburatoare.

 

Intre 14-18 ianuarie 1953, sub conducerea dr. H.P Robertson de la Universitatea din California, s-au intrunit personalitati de vaza din Pentagon pentru o analiza. Aceasta tema, sub numele ‘Robertson Panel’, continea materiale si dovezi asupra UFO, pentru a fi inaintate presedintelui nou numit.

 

Directorul CIA, amiralul Roscoe Hillenkoetter, comunica presedintelui: ‘Implicatiile care privesc siguranta statului se datoresc faptului ca noi nu cunoastem motivele si intentiile celor ce ne viziteaza in aceste farfurii zburatoare’.

 

Din motive internationale si tehnologice si pentru a se evita panica in randul populatiei, comisia de control ‘Majestic 12’ este de parere sa se continue cercetarea strict secreta, banalizarea fenomenului in ochii opiniei publice, inducerea in eroare prin inventarea unor explicatii (baloane pentru cercetarea climei, meteoriti etc.). ‘Daca nu avem explicatii plauzibile (spune raportul), atunci sa ridiculizam martorii.’ In urma acestui ordin, ofiterii Chop si Rupellt si-au dat demisia din aviatia militara.

 

O scrisoare din 4 septembrie 1987, din partea personalului din aviatia militara, catre presedintele Reagan, contine printre altele:

 

‘Politica CIA de banalizare a fenomenului UFO pe plan national a fost de mare efect’. S-au scris carti si sute de articole in presa prin care s-a falsificat si manipulat tema UFO. Motivele pentru care s-au facut acestea au fost explicate de maiorul Hans Petersen din NATO:

 

  1. Adevarul despre UFO poate periclita sistemul monetar.

 

  1. Toate religiile ar fi nevoite sa-si schimbe dogmele. Nimeni nu doreste acest lucru.

 

  1. Furnizarea de energie va fi data peste cap. Noi vom cunoaste o energie care nu polueaza mediul. Insa concernele multinationale, adeptii energiei atomice, vor pierde influenta asupra omenirii. Trebuie sa avem in vedere cat de mare este puterea gigantilor petrolului!

 

  1. Politicienii care ne-au mintit timp de decenii, isi vor pierde credibilitatea si puterea.

 

‘Berliner Tageszeitung’ a publicat un articol al lui Mathias Brcker, cu ocazia conferintei UFO din Frankfurt in 1990:

 

‘Astazi, ca si inainte, guvernele nu au interes sa aduca la cunostinta populatiei o tehnologie si o autoritate cosmica, poate superioara noua. Cine s-ar mai uita la un sef de guvern sau la un detinator al premiului Nobel, daca ar afla noutati si legi cosmice de la extraterestri?’

 

Existenta lor este este radical si subversiv tinuta in secret, iar ceea ce se spune ca este supranatural, poate este chiar natural.

 

Ca incheiere va pot recomanda:

 

‘Cercetati si aflati adevarul, deoarece adevarul va va da libertatea.’

 

Organizatia VRIL

In anul 1919 s-a constituit organizatia VRIL, din membrii unui ordin Templier. Acestia au avut sediul in Germania, nu departe de granita cu Austria (Ramsau). Ei s-au ocupat foarte intens cu studiul sistemului solar Aldebaran.

 

Sistemul solar Aldebaran, care se afla la o distanta de 68 de ani-lumina de Pamant are, probabil, doua planete locuite, care poarta numele de ‘Sumeran’.

 

In urma unui fenomen cosmic, soarele Aldebaran a inceput sa se extinda, facand imposibila viata pe aceste doua planete. Templierii spun ca acesti locuitori au parasit Aldebaranul, colonizand planeta Marte din sistemul nostru solar. Marile orase-piramide (fotografiate de sonda Viking in 1976), precum si fata planetei Marte, sunt martori ai acestor locuitori inzestrati cu o tehnica extraordinara.

 

Organizatia VRIL a fost convinsa ca acesti locuitori au vizitat si planeta noastra. De aceea si-au propus ca tema construirea unui obiect zburator care sa cerceteze universul.

 

Trei ani, au cercetat energii alternative. Ei spuneau ca o energie bazata pe explozie sau ardere este o energie distructiva si tot ce este distructiv este de origine satanista. O energie constructiva, ca tot ce este constructiv, este o energie dumnezeiasca. Deoarece implozia, spre deosebire de explozie, este o energie dumnezeiasca.

 

Cercetatorii acestei organizatii, in frunte cu Victor Schanberger sau W.O. Schumann de la Politehnica din Mnchen, au preluat stiinta lui Johann Kepler, stiinta secreta a pitagoreenilor, pastrata din tata in fiu de Templieri, iar dupa trei ani de cercetari au inceput sa construiasca acest proiect.

 

In vara anului 1922, au inceput sa construiasca un obiect zburator rotund. Un disc de 8 m diametru, peste care s-a suprapus paralel un alt disc de 6,5 m diametru, avand si un al treilea disc dedesubt, de 7 m diametru. Aceste trei discuri au fost prevazute cu o gaura in mijloc de 1,80 m diametru, in care s-a montat un agregat inalt de 2,40 m. In partea inferioara, s-a montat un pendul care tinea discurile in balanta.

 

Aceste discuri, invartindu-se in sens invers intre ele, dadeau nastere unui camp electromagnetic de rotatie. Ce capacitate avea aceasta farfurie zburatoare nu se stie; cu ea s-au facut experimente doi ani, dupa care a fost demontata si dusa in depozitul fabricii Messerschmidt din Augsburg.

 

In mai multe centre industriale sunt asemenea obiecte, inregistrate sub codul secret JFM.

 

In principiu, s-a cautat ca prin crearea unui camp puternic de energie sa se creeze o independenta fata de fortele cosmice cum sunt: gravitatia, electromagnetismul, razele distale, materia, microcosmosul.

 

In iunie 1934, Schanberger a primit sprijin din partea lui Hitler si misiunea de a lucra mai departe acest proiect. Sub conducerea lui Schumann, s-a construit in fabrica de avioane Arado din Brandenburg primul obiect zburator rotund experimental RFZ 1.

 

Acest avion s-a ridicat vertical 60 m, dupa care a inceput sa danseze cateva minute; sistemul de conducere Arado 196 s-a dovedit ineficace. Cu mare greutate a reusit pilotul Lolthar Waiz sa aduca pe pamant acest obiect. El a reusit sa sara din cabina, inainte ca discurile care se roteau vertiginos sa rupa in bucati intreaga masina.

 

Spre sfarsitul anului 1934, a fost gata prototipul RFZ 2, care era prevazut cu o comanda de impuls magnetica de 5 m diametru si avea urmatoarele caracteristici de zbor: cu cat viteza era mai mare, contururile optice deveneau confuze, in culorile tipice ale UFO, rosu, oranj, galben, verde, alb, albastru sau violet, in functie de viteza.

 

In 1941 RFZ 2 a fost fotografiat in sudul Oceanului Atlantic, in timpul zborului spre Polul Sud. Tot in 1941, s-a incercat sa fie folosit ca avion de recunoastere, in Anglia.

 

Nu a putut fi folosit ca avion de lupta, pentru ca zborul permitea viraje numai la 90, 45 sau 2230′.

 

Dupa acest succes, organizatiei VRIL i s-a dat un camp de experimentare propriu in Branderburg.

 

La sfarsitul anului 1942 s-a construit VRIL 1, de 11,5 m diametru, cu o viteza de 2900 km/h. La schimbarea cursului cu 90, pilotii nu erau afectati. Din acest model s-au construit 17 bucati, multe fiind prevazute cu o cupola de sticla.

 

In acest timp, s-au construit V7 si RFZ 7, o combinatie de discuri rotative si motoare conventionale. RFZ 7 avea un diametru de 42 m si a fost construit de grupurile Schriever-Habermohl si Miethe-Belluzo. La o aterizare la Polul Nord, una dintre aceste nave s-a distrus.

 

Un alt aparat RFZ 7 a fost fotografiat mai tarziu, langa Praga. In iulie 1941, ambele grupuri de constructori au construit un corp zburator rotund, RFZ 7T, care s-a dovedit foarte bun.

 

In interiorul SS-ului a existat un grup, care se ocupa de energii alternative, pentru a nu mai fi dependenti de petrol. Capitanul inginer Coler a construit un motor numit Thule-tachionator.

 

In august 1939, s-a dat pentru zbor RFZ 5, numit si ‘Hanebu I’ cu 8 oameni la bord si viteza de 4800-17000 km/h; a fost echipat la bord cu 2 tunuri de 6 cm si 4 MK 106.

 

In 1942 a urmat Hanebu II, cu un zbor de 55 ore, 9-20 persoane la bord si o viteza de 6000 km/h. Au existat planuri pentru un avion VRIL 7 cu spatiu mare si un diametru de 120 m.

 

Dupa scurt timp, s-a construit Hanebu III, prototipul cel mai superb, 71 m diametru, care a fost filmat in zbor. Capacitatea era de 32 de oameni, un zbor permanent de 8 saptamani si 7000 km/h viteza, ajungand in cazuri exceptionale si la 40.000 km/h.

 

CIA si serviciul englez de informatii cunosteau aceste lucruri, numind aceste obiecte ‘Foo-Fighters’. Ei urmareau inca din 1942 dezvoltarea acestor avioane.

 

Au mai fost construite asa-numitele ‘broaste testoase zburatoare’, fara oameni la bord, cu menirea sa deranjeze orice circuit electric. Particularitatea, la aparitia unui UFO, este intreruperea oricarui curent electric.

 

  1. Stevens, pilot al Fortelor Aeriene ale SUA, descrie ca in timpul celui de al doilea razboi mondial, a vazut Foo-Fighters de culoare gri-verde sau rosu-portocaliu, care zburau cateodata la distante foarte mici de alte avioane.

 

La inceputul anului 1943 a fost proiectat un avion tip tigara, numit Andromeda (139 m lungime).

 

In 1943, de Craciun, a avut loc o sedinta importanta a societatii VRIL in Colberg, Marea Nordului. Aici s-a discutat efectuarea unor zboruri in cosmos.

 

In 14 februarie 1944, Schriever si Habermohl au lansat un avion ce se ridica vertical 800 m pe minut si zbura orizontal cu 2200 km/h, la o inaltime de 24.200 m, de asemenea cu energie magnetica. Acest avion nu a mai putut zbura, deoarece a fost bombardat in Peenemnde.

 

Englezii si americanii au gasit la inceputul anului 1945, in arhive, toate planurile UFO si au dat ordin sa se transporte tot materialul existent in America.

 

In martie 1946, din ordinul lui Truman (operatiunea ‘Paperclip’), oamenii de stiinta si inginerii germani urmau sa fie angajati in Statele Unite. Victor Schanberger, Werner von Braun si altii au fost adusi in America pe cale ‘particulara’.

 

Multe din aceste avioane rotunde au fost scufundate intr-un lac din Austria, altele au fost demontate si duse in America de Sud, altele au fost luate de aliati. Experienta ‘Phonix’ din 1983 in America a folosit aceasta tehnologie, ca urmare a proiectului Philadelphia din 1953.

 

Hanebu I, II si III si VRIL 1 au disparut in mai 1945. In 1946 in nordul Suediei au fost vazute corpuri luminoase zburatoare, care au starnit panica aliatilor in est si vest.

 

La o conferinta in Arizona in septembrie 1991, au fost aratate timp de 3 ore obiectele zburatoare construite de nemti, planurile si bazele subterane.

 

Atentatul asupra lui Kennedy

Din anul 1963, se duce o disputa vehementa cu privire la motivele care au dus la asasinarea lui Kennedy. Un lucru este clar: tanarul presedinte era pe cale de a urma in politica un drum propriu. Ceea ce a provocat o dura opozitie din partea Establishmentului a fost, pe de o parte, destituirea sefului CIA Allan Dulles, dupa invazia nereusita a cubanezilor din exil (Golful Porcilor, in Cuba) din 1961, iar pe de alta, rechemarea mai multor ‘advisors’, consilieri militari SUA, din Vietnam.

 

Hotararea lui Kennedy de a pune capat conflictului din Asia de sud-est si a activitatii CIA in aceasta parte a lumii, i-a nemultumit foarte tare pe Iluminati.

 

De asemenea, in 18 iulie 1963 presedintele a informat Congresul ca doreste sa micsoreze deficitul Statelor Unite. El a vrut sa forteze exportul si sa introduca un impozit asupra procentelor incasate de cetatenii americani care au depus bani la bancile din strainatate. Investitiile de capital american in strainatate urmau sa fie impozitate cu 15% anual. Aceste lucruri nu erau pe placul bancherilor internationali.

 

Acest presedinte, singurul de pana acum care nu a fost mason, ar fi fost un adevarat ales al poporului american.

 

Un alt motiv al asasinarii lui Kennedy nu este de natura politica, ci se refera la dezvaluirea fenomenelor legate de farfuriile zburatoare.

 

In sustinerea acestei idei, vom aminti cateva fapte reale tinute in secret. Astfel, in anul 1947, pe 2 iulie, la Rosewell, New Mexico, s-a prabusit un obiect zburator extraterestru. Au existat 92 de martori si 35 de rapoarte.

 

In 1949, s-a raportat din nou un eveniment UFO. A existat un supravietuitor, care a fost transportat la Los Alamos, (centru de cercetari secret si foarte pazit al armatei americane), caruia i

 

s-a dat numele EBE (extraterrestrial biological entity), fiind considerat un reptiloid uman. El a fost ingrijit si prin proiectul ‘Sigma’, s-a incercat o comunicarea cu EBE, dar fara succes.

 

EBE nu a putut fi tinut in viata, datorita unor greutati de asimilare, care la el se facea pe baza de clorofila. A murit pe data de 18 iunie 1952. Colonelul care l-a ingrijit il indragise si a descris intreaga poveste in ‘Cartea galbena’.

 

Un alt fapt s-a petrecut pe 20 februarie 1954, la baza aeriana Muroc, California.

 

Ofiterii si comandamentul bazei de la turnul de observatie au vazut zburand un disc cam de 60-100 m diametru. Acest disc a fost observat chiar si de catre ultimul ofiter al bazei, timp de aproape o ora. Presedintele Eisenhower a fost chemat de urgenta si adus cu un helicopter.

 

Toti cei de fata au vazut aterizarea discului, din care au coborat oameni cam de 1,30 m inaltime, cu parul blond.

 

Acest episod este povestit si de astronautul american Gordon Cooper.

 

Gerald Light de la CBS, un concern mass-media si Paul Solomon de la baza aeriana, confirma cele intamplate. Calatorii din nava rotunda au luat contact cu pamantenii, au facut demonstratii tehnice si pe urma au parasit baza. Anumite zvonuri au afirmat ca acesti calatori au demonstrat ca se pot face invizibili.

 

Toate acestea au fost tinute insa in mare secret pana astazi si cei care au incercat sa le dezvaluie au pierit. In 1949 ministrul apararii Forrestal a incercat sa informeze opinia publica despre UFO; aceasta intentie a platit-o cu viata: a fost aruncat pe fereastra, dupa ce a fost sugrumat. S-a afirmat ca s-a sinucis, aruncandu-se de la etaj.

 

Kennedy era hotarat sa dezvaluie opiniei publice toate secretele in legatura cu farfuriile zburatoare. El a fost asasinat pe data de 22 noiembrie 1963. Primul glonte a fost tras intr-adevar de pe acoperisul depozitului, dar aceasta lovitura nu a fost fatala. Glontele mortal a venit de la soferul automobilului in care se afla Kennedy, un agent CIA.

 

Originalul filmului atentatului arata pe sofer cum se intoarce, il impusca, iar capul lui Kennedy este zdrobit.

 

In filmele ce au circulat in alte tari, locul unde statea soferul este retusat. John Lear, unul dintre cei mai buni piloti americani (detinator a 17 recorduri de zbor) si William Cooper, membru al Naval Intelligence, au analizat cu ajutorul computerului, in Japonia, trei filme originale.

 

Aceasta analiza a aratat clar cum a fost impuscat presedintele, arma a fost identificata ca fiind o arma a CIA, de asemenea glontele special cu explozie intarziata (dupa explozie, creierul lui Kennedy nu a fost gasit).

 

Atentatul a fost pregatit de agentii CIA Orlando Bosch, Howard Hunt, Frank Sturges, Jack Rubenstein (Ruby), Lee Harvey Oswald.

 

Toate detaliile in legatura cu atentatul se afla in arhivele Serviciului American de Securitate si vor fi tinute secret pana in anul 2029. Intre timp, aproape toti martorii si conspiratorii atentatului au murit in mod misterios.

 

Povestea oficiala a Comisiei Warren a fost comunicata in presa la 9 ore dupa atentat, singurul vinovat fiind gasit Lee Harvey Oswald.

 

Fratele presedintelui, Robert Kennedy, statea de asemenea in calea Iluminatilor. El a fost asasinat pe 5 iunie 1968, cu putin inainte de a castiga alegerile prezidentiale. Protocolul, la Capitolul 12, spune: ‘Cine sta in calea planului va fi adus mai aproape de moarte’.

 

Amanuntele cu privire la aceste doua atentate sunt descrise foarte bine in cartea lui William Cooper ‘Behold a pale horse’.

 

Vaticanul

La sfarsitul celui de al doilea razboi mondial, aproape toti monarhii au fost inlaturati. O buna parte din planul Iluminatilor a fost realizat. Care a fost situatia bisericii catolice? Serviciul secret al Vaticanului a fost de secole Ordinul Iezuitilor. Acest ordin a fost infiintat in anul 1534 de Ignatiu de Loyola care, ca si ceilalti trei sefi ai ordinului, a fost de origine evreiasca.

 

Puterea acestor sefi ai Iezuitilor era atat de mare, incat ei au fost numiti ‘Papii negri’.

 

In timpul celui de al doilea razboi mondial, in Vatican s-au infiltrat si alte loji masonice: OSS, MI6, Loja P2, care este cea mai mare loja din Italia. In 1976 a fost un scandal public cand s-a aflat ca in loja P2 se afla 121 de prelati ai Vaticanului ca: Jean Villot, Agostino Casaroli (ministru de externe al Vaticanului), Sebastiano Baggio, Ugo Poletti si directorul bancii Vaticanului, Paul Marcinus. Dar in loc sa fie trase la raspundere aceste persoane, mai intai a fost asasinat Papa Paul I si apoi a urmat persecutia ziaristilor si publicistilor.

 

Dupa cum am vazut, Iluminatii sustin totdeauna amandoua partile aflate intr-un conflict sau razboi. Absolut clar s-a vazut acest lucru dupa al doilea razboi mondial: sprijinul dat organizatiei CIA prin Allan Dulles, si sprijinul fata de SS, organizatie secreta, cu seful ei Gehlen.

 

Biserica catolica a transferat clandestin multi membri SS in Elvetia. Unii dintre ei s-au transformat in preoti si s-au imprastiat in alte tari ca Argentina, Paraguay sau SUA.

 

Dupa razboi, Gehlen a primit insarcinarea sa organizeze postul de radio ‘Europa Libera’, care a vehiculat tot timpul minciuni in legatura cu ‘razboiul rece’, pentru a camufla dorinta de a inarma ambele parti, din banii cetatenilor, cu sudoarea muncii lor.

 

Din inarmarea vestului si a estului, Iluminatii au realizat profituri astronomice. Dupa aceste pseudo-revolutii ‘de catifea’, se pot arunca rachetele la gunoi. Cu acesti bani nu era mai bine sa se faca ceva pentru popor?

 

In sfarsit, o buna parte din membrii SS au fost preluati direct de CIA. Un alt membru clerical din ‘Comitetul celor 300’ este Josef Retinger (Ratzinger), care era in stransa legatura cu CIA. El se consulta cu Luigi Gedda, medicul Papei Pius VII, apoi al Papei Paul VI, si lucrau mana in mana cu Oficiul Serviciilor Strategice al CIA. Retinger era in stransa legatura si cu printul Bernhard al Olandei, cu premierul italian, cu Sir Collin Grubbin (membru in serviciul secret britanic) si cu directorul CIA, generalul Walter Bedell.

 

Printul Bernhard era inainte de razboi membru SS si avea o functie in concernul I.G. Farben. Dupa casatoria si intrarea sa in casa regala a Olandei, a primit o functie la Shell Oil. Acest grup a fost samburele din care, in mai 1954, s-a constituit Organizatia Bilderberg, in hotelul din Osterbeek, Olanda. Printul Bernhard a fost primul director al Organizatiei Bilderberg. Un alt membru CIA cu mare influenta in Vatican a fost cardinalul Spellman. Acesta a jucat un rol in rasturnarea democratiei in Guatemala, in 1954, de catre CIA.

 

Spellman a fost acela care l-a adus pe preotul Paul Marcinus (crescut la periferia Chicago-ului), facandu-l cardinal si sef al bancii Vaticanului. Sub conducerea lui, prin aceasta banca, s-au facut cele mai criminale tranzactii de bani si actiuni.

 

Cu Michelle Sindona (cunoscut mai tarziu ca un escroc de talie mondiala si arestat in SUA), Roberto Calvi, seful bancii Ambrosiana (mai tarziu, gasit mort sub un pod din Londra) si Licio Gelli, seful lojii P2, s-au facut cele mai spectaculoase afaceri, dar si cele mai dubioase din istoria Vaticanului.

 

Banca Vaticanului a inlesnit scoaterea in strainatate a unor imense sume de devize din Italia, ruinand economia italiana.

 

In 1966, magazinul ‘Look’ a publicat articolul ‘Rolul evreilor in schimbarea gandirii bisericii catolice’, in care sunt descrise detalii ale consultatiilor secrete intre loja evreiasca B’nai B’rith si cardinalul Bea care reprezenta Biserica Catolica.

 

Vaticanul este probabil cea mai bogata organizatie din lume. Averea Vaticanului este administrata de Banca Rotschild.

 

Orice om politic il viziteaza pe Papa, fie el Bush sau Gorbaciov.

 

Daca luam in consideratie evenimentele petrecute numai in ultimele trei decenii, observam intamplari demne de romane criminale. Asasinarea Papei Ioan al XXIII-lea: anuntul mortii lui a fost tiparit in ziarul masonic mexican ‘El informator’, din eroare, pe data de 3 iunie 1963, iar Papa a murit in seara zilei de 3 iunie 1963, la ora 19.49.

 

Asasinarea Papei Paul I, dupa numai 33 de zile de pontificat, constituie un alt fapt concludent. Acest papa a fost botezat de popor ‘Papa zambitor’, iar in timpul cat a fost patriarhul Venetiei, oamenii l-au indragit si apreciat. El voia sa transforme radical politica Vaticanului si sa faca ordine in finantele Vaticanului. Acest om integru, incoruptibil, luptator pentru cei saraci, hotarat sa lupte contra mafiei si hotarat sa faca reforme drastice, a fost asasinat.

 

Felul cum au reactionat varfurile din Vatican, nepermiterea unei autopsii, graba imbalsamarii si inmormantarii cadavrului, informatiile false si contradictorii au demascat evenimentul tragic.

 

Papa Ioan Paul al II-lea, alias Carol Voityla Katz, actualul papa, este un Iluminat si membru al clubului Rotary. El este seful lojii secrete ‘Opus Dei’ si guvernatorul clanului Rockefeller. El este de origine evreu si pseudo-regentul ‘Noii biserici mondiale romano-iezuite’.

 

Misiunea sa este de a subordona biserica catolica religiei ‘mozaice’, de a recunoaste ‘vina seculara’ a catolicismului fata de poporul mozaic, de a recunoaste participarea religiei crestine la holocaust si de a slabi biserica ortodoxa, propunand ortodocsilor ‘unirea credintelor crestine’. El este pregatitor unei ‘One World Religion’ (religii mondiale). In cuvantarea sa din 15 noiembrie 1982, intr-o audienta generala, cu ocazia mortii presedintelui libanez Gemayel, a spus urmatoarele:

 

Ierusalimul, orasul Domnului, poate deveni si un oras al oamenilor – ‘City of man’. Aceasta denumire este intrebuintata de Iluminati cand spun ‘guvern mondial’ sau ‘dictatura mondiala’.

 

In 18 aprilie 1983, a fost primita in audienta papala intreaga ‘Comisie trilaterala’, infiintata de Zbigniew Brzezinski si Rockefeller. Aici a fost criticat mersul prea incet al fauririi ‘Noii Ordini Mondiale’. Ne putem imagina ca aceasta intalnire intre Papa si o asemenea Comisie nu s-a rezumat la consumarea impreuna a unei cesti de cafea.

 

Fondul Monetar International

Noi centre financiare ca FMI, Banca Mondiala, Bank of International Settlement, au fost create pentru a controla economia intregului glob.

 

Cotizatiile tarilor membre se ridica anual la miliarde de dolari. Daca o natiune are greutati in a plati cotizatiile, imediat aceasta se resimte la nivelul omului de rand, al omului muncitor, platitor de impozite. Fondul Monetar International lucreaza dupa un model de lucru realizat de Ditchley, numit Ditchley Plan, care obliga tarile sa se subordoneze fara drept de veto politicii monetare financiare a FMI.

 

FMI are ca scop sa centralizeze sau sa reuneasca toate bancile nationale ale lumii. In 1982, bancile importante din Wall Street au hotarat fiecarei natiuni datornice conditii draconice, ceea ce s-a pus si in practica prin ‘Kissinger Associates Inc.’. In acest comitet sunt trei presedinti: Robert Anderson, Lordul Carrington, Lordul Roll Ipsden, directorul bancii engleze si bancii Warburg.

 

FMI, Federal Reserve Bank si Bank of England sunt socotite ca perceptori pentru incasarea datoriilor in lume. Conditiile inumane ale FMI au fost elaborate de Irving Friedman, care are o pozitie remarcabila in City Bank. Creditele din FMI sunt prezentate natiunilor ca o momeala. Dupa ce FMI are toate informatiile economice ale statului respectiv, acestuia i se comunica:

 

1) cand si cu ce suma poate fi creditat de la o banca internationala;

 

2) reducerea drastica a importurilor;

 

3) reducerea drastica a cheltuielilor;

 

4) taierea subventiilor pentru marfuri de prima necesitate (alimente);

 

5) taierea ajutoarelor in domeniul social;

 

6) devalorizarea monedei nationale sub motivul ieftinirii exporturilor, dar prin aceasta masura se scumpeste importul si astfel creste suma datorata.

 

Acesta este primul pas.

 

Al doilea consta in acceptarea unui program de refinantare pentru plata dobanzilor. In aceasta faza, bancile straine isi asigura o multime de drepturi de proprietate in statul respectiv. Amanuntele tranzactiei nu sunt divulgate niciodata populatiei.

 

In numele bancilor internationale, FMI-ul are functia unei politii. El face tranzactii cu diversele state si stabileste ‘modele de amanare’ a platii datoriiior.

 

Dupa statistica Bancii Mondiale, intre anii 1980-1986 s-au incasat procente de 326 de miliarde de dolari din 109 tari, iar ratele datoriilor s-au ridicat la o suma de 332 de miliarde de dolari. Deci s-au platit 658 de miliarde de dolari, la o suma initial datorata de 430 de miliarde de dolari. Totusi, aceste 109 tari datoreaza bancilor particulare internationale inca 882 de miliarde de dolari. Pentru banci aceasta reprezinta o spirala de aur pe care se invartesc popoarele datornice.

 

Prin liberul schimb de marfuri spre dominatie mondiala

Dupa semnarea acordului conventiei ‘liberului schimb’ a zonei nord-americane NAFTA, care cuprinde un teritoriu economic imens, intre SUA, Mexic si Canada, in decembrie 1993 117 state au incheiat un acord GATT, care a creat o zona mondiala de comert liber, fara vama si subventie. Dupa cativa ani va adera si Africa.

 

Se spune ca liberul schimb favorizeaza bunastarea popoarelor, in realitate este exact invers. Aceasta inseamna constrangere, deoarece prin desfiintarea vamilor si a subventiilor, obliga statele sa lase economia lor prada celui mai puternic din punct de vedere financiar, adica celui mai puternic concurent strain.

 

 

 

 

Expresia ‘liber schimb’ este de fapt un paravan ideologic sub care se ascunde lupta celui mai tare contra celui mai slab. Liberul schimb se poate asemana cu o masura luata de un stat, de a se dezarma dintr-o lovitura si de a distruge armamentul. Imediat va incepe o cursa de intrecere intre alte state, spre a cuceri statul dezarmat. ‘Liberul schimb’ nu este altceva decat o metoda de a cuceri un stat fara razboi. Liberul schimb nelimitat, asa cum este el astazi propagat, este la fel ca dobanda: instrumentul celei mai riguroase exploatari si distrugeri de catre financiarii internationalisti.

 

Conventia NAFTA, Conventia zonei Pacificului din ASIA APEC, Conventia GATT, precum si asocierea la Uniunea Europeana a statelor EFTA, constituie impreuna ultima etapa care duce la un ‘Stat mondial multinational unitar’.

 

Aceasta dominare cu forta, nu se va deosebi prea mult de economia planificata comunista, instaurata de Iluminatii internationalisti.

 

Ambele sisteme au fost dirijate de capitalistii monopolisti internationali.

 

Energia este tot o arma in mana bancherilor internationali. In 1974, tarile din OPEC (tarile arabe producatoare de petrol) au ridicat pretul petrolului. In culise, bancherii au incheiat un contract cu tarile arabe din OPEC. Principiul a fost foarte simplu. Arabii si concernele Arco, Shell, Mobil, Exxon, in legatura cu Banca Chase Manhattan (Rockefeller), au incasat profituri considerabile. Contractele cu tarile arabe au fost efectuate prin Banca Chase Manhattan. Banii rezultati au fost dati imprumut tarilor din America Latina, pe dobanzi grase.

 

Mexic, Brazilia si Argentina neputand sa plateasca datoriile din economia curenta, au permis o influenta tot mai mare in interiorul tarilor lor, atat in plan politic, cat si economic.

 

Mediile au propagat imaginea negativa a arabilor, nesufland o vorba despre adevaratii vinovati de criza din 1974, cand in scurt timp, pretul petrolului avea sa creasca cu 400%.

 

Interesant este de analizat situatia din Argentina. Aici, in aproape patru decenii, s-a incheiat un proces dupa modelul Iluminatilor internationalisti. Ei au adus Argentina la numitorul dorit de ei.

 

In timpul erei Peron, intai ca vicepresedinte din 1942, iar apoi ca presedinte, situatia era stabila, moneda nationala bine cotata. Desi mediile de pe atunci pregateau inlaturarea lui sub motivul ‘dictaturii’ (mai intai este necesara o campanie de mai multi ani in sens negativ), totusi in aceasta dictatura s-a efectuat o migratie a evreilor din Europa, care au beneficiat acolo de o viata comoda si prospera in afaceri. Peron a dus insa o politica de tip national si social. La rasturnarea lui s-a produs haosul, toti cetatenii si-au pierdut economiile, iar tara cu toate bogatiile ei a ajuns la sapa de lemn: datorii, devalorizarea monedei, lipsa totala de bani in vistieria statului, astfel incat pensionarii nu primeau pensie aproape cate o jumatate de an.

 

In sfarsit, presedintele Menem a promulgat o lege in martie 1994, prin care a scos la vanzare bogatiile subsolului.

 

Finanta internationala a pus mana pe minele de cupru, argint, aur, zinc si plumb, de asemenea, pe petrol, wolfram si mangan. In prezent, mediile raspandesc stiri pozitive si aprecieri laudative la adresa guvernului. Este interesant a se studia toate etapele prin care trece o tara, pana este in totala posesie a Iluminatilor.

 

In 1979, revolutia din Iran l-a alungat pe Sah, care a fost adus pe tron cu ajutorul CIA in 1953. Este cunoscut faptul ca majoritatea personalului ambasadelor americane este in organizatia CIA, de aceea, drept razbunare, rebelii iranieni i-au luat ostatici pe diplomatii ambasadei americane.

 

Drept raspuns, CIA a dat semnalul lui Saddam Husein sa intre pe teritoriul iranian, pe motiv ca la acea data era momentul cel mai prielnic. Invazia lui Hussein a decurs cu succes, iar rebelii au transmis presedintelui Carter ca vor elibera pe ostatici, in schimbul unor livrari de arme. Deoarece armele existente in Iran erau de provenienta americana, era oricum nevoie de piese de schimb din SUA. Carter nu a acceptat aceasta tranzactie si a initiat o expeditie secreta pentru eliberarea americanilor.

 

Toate acestea s-au intamplat cu putin inaintea alegerii unui nou presedinte in America. Deoarece s-a planuit alegerea lui Reagan si nu realegerea lui Carter, CIA a sabotat actiunea de eliberare a ostaticilor, numita ‘Desert One’ pentru a-l compromite pe Carter. In acelasi timp, William Casey, fost director CIA, a luat contact cu Ayatollahul Khomeini. Casey era directorul bancii Export-Import si Khomeini a gasit ca foarte nimerita aceasta luare de contact.

 

In octombrie 1980 a avut loc o intalnire intre Bush si emisari ai organizatiei iraniene extremiste Hesbollah, in hotelul Rafael din Paris. S-a perfectat o intelegere intre acestia si anume: americanii sa livreze armament prin Israel, iar ostaticii sa fie eliberati imediat dupa alegerea lui Reagan ca presedinte. Livrarea armamentului urma sa inceapa trei luni dupa aceasta data, adica in martie 1981. Totul a decurs perfect.

 

Pe 24 iulie 1981 s-a semnat un acord de livrare de armament intre negustorul evreu Yacov Nimrodi si Iran, in valoare de 135 milioane dolari, pentru 50 de rachete ‘Missiles’, 50 ‘Mobile’ si 68 ‘Hawk Anti Missiles’, 360 tone piese de tancuri in valoare de 27 milioane dolari, transmise pe calea aerului din Israel in Iran.

 

Razboiul intre Irak si Iran s-a terminat si a avut ca singur scop imbogatirea negustorilor internationali de armament.

 

La inceputul anului 1980, SUA a furnizat Irakului date false, prezicandu-i o victorie sigura si imediata asupra Iranului.

 

In anul 1989, Saddam a invitat la Bagdad o delegatie compusa din presedintele bancii ‘Trust Mobil’ si Alan Stoga, de la biroul lui Saddam, ca sa privatizeze macar o parte din exploatarea petrolului. Dupa negocieri, Saddam a refuzat. La sfarsitul lui 1989, Bush a promis lui Saddam un credit de 2,3 miliarde de dolari, pe care insa Banca Nazionale del Lavoro l-a blocat. Saddam a inteles ca este exclus de a mai primi credite de la banci din Vest.

 

Acum intra in arena Al-Sabah, seicul Kuweitului. In timpul razboiului de opt ani, acesta a finantat Irakul dupa indicatia Washington-ului. In 1990 Kuweitul a inceput sa livreze petrol sub pretul fixat de OPEC si sa exploreze petrol pe teritoriul Irakului.

 

Prin ambasadoarea lor din Bagdad, americanii au transmis lui Saddam ca nu se vor amesteca in conflictul dintre Irak si Kuweit.

 

La intalnirea Iluminatilor la Conferinta Bilderberg din 6-9 iunie 1990, au fost puse la punct operatiunile ce au urmat. Trupele irakiene au invadat Kuweitul, familia domnitoare kuweitiana a fost informata dinainte de CIA, parasind la timp Kuweitul cu automobilele Rolls Royce, luandu-si bijuteriile.

 

A urmat un scenariu bine pregatit: la 11 septembrie 1990 Bush a anuntat ‘Noua Ordine Mondiala’ si a urmat interventia din Golful Persic. William Cooper a stiut si a comunicat cu un an inainte data exacta a interventiei trupelor americane.

 

Razboiul din Golf a adus initiatorilor americani un profit de o suta de miliarde de dolari.

 

Problema Serbiei

Razboiul inceput in anul 1991 in Iugoslavia, nu ar fi putut lua amploare, daca sarbii nu ar fi fost incurajati de Moscova si de administratia Bush. Lawrence Eagleburger, viceministrul de externe de atunci si partener proeminent al firmei ‘Kissinger Associates’ (biroul de avocatura al lui Kissinger), impreuna cu Lord Carrington, de asemenea Kiss-Ass-Partner (partener al lui Kissinger), au dat mana libera sa porneasca un razboi de curatire etnica si de genocid. In acelasi timp, pentru a finanta acest razboi, s-au pus in functiune planuri de transfer al banilor in mod masiv si ilegal. Cu acesti bani, Belgradul urma sa plateasca importul de arme, petrol si alte marfuri.

 

Intre 1992-1994 bancile particulare din Belgrad au surprins lumea finantelor, oferind 15% lunar procente pentru depunere de devize si 200% procente lunare pentru depunere de dinari, la o inflatie de 25.000% pe an. Acest gest a fost o inlesnire pentru populatia in mare masura somera si fara venituri si a parut a fi o manevra politica. Cineva a spus: ‘se pare ca o mana din umbra finanteaza aici un sistem de ajutor social’.

 

Unele aspecte au iesit la lumina zilei, cand s-au descoperit practici dubioase. Astfel, in martie 1993, Jesdomir Vasilievici, seful bancii Jugoskandik Bank, s-a refugiat in Israel. Banca avea in depozit 4 milioane de conturi, cu un volum de devize de doua miliarde dolari. De unde acesti bani?

 

Inainte de razboi, Iugoslavia a avut o industrie de armament si venituri din turism, dar dupa plata urgenta a 14 miliarde de dolari datorii externe, in tara nu mai erau devize.

 

Belgradul joaca un rol important in reteaua de droguri ce tranziteaza Balcanii si, datorita acestui lucru, are acces la sistemul international ‘offshore’ de spalare a banilor. Activitatea mafiei sarbesti in Europa de Vest, urmareste sa aiba fonduri disponibile, necesare pentru razboi. Petrolul rusesc si armamentul rusesc se platesc cu bani gheata. Petrolul importat din Vest de la rafinaria ‘Mobil Oil’ de la Thessaloniki are un pret (la negru) de 400% peste pretul pietei.

 

Sarbii mai au mari capturi de razboi, au si regiunile ocupate de ei, apoi in Belgrad este o scoala de instruire a delincventilor ce dau lovituri mari in tarile din vestul Europei. Ei livreaza veniturile unor retele bine organizate, dar toate acestea nu sunt suficiente pentru a acoperi cheltuielile imense de razboi.

 

Bancile Jugoskandik si Dafiment Bank au scos multora bani din buzunar prin practicile lor necinstite. Dar nu aceste banci atrageau capitalul international dubios, ci aceiasi care au dat mana libera pentru razboi si au aranjat si finantarea lui. Nu Serbia este cea care a aranjat aceasta sursa de bani, ci ea este profitoarea acestui transfer. Bancile interne din Belgrad si Offshore canale, contra unor taxe, iau bani ce rezulta din vanzari internationale de droguri, pentru a-i ‘spala’. Procente intre 3 si 7%, ba chiar si 30%, sunt platite de traficantii de droguri care vor sa bage banii in circuitul financiar. ‘Defia Milanovici’ il are ca asociat pe seful bancii Dafiment Bank, Israel Kelman din Tel Aviv, care detine 25% din actiuni. Vasilievici de la Jugoskandik Bank a jucat un rol important in tehnica de finantare inspirata de anglo-americani.

 

Prin aceste metode, unele banci private din SUA s-au salvat de la faliment, prin infuzia banilor proveniti din droguri, dupa ce dadusera credite neacoperite tarilor latino-americane in 1982.

 

Toate acestea au foarte putine in comun cu o piata libera. Interpolul european a remarcat ca Serbia nu doreste cooperarea in depistarea acestei mafii si deci, este o tara mai comoda pentru spalarea banilor decat Elvetia sau Cipru. Reprezentantii bancilor cipriote precum si diplomatii din Belgrad, erau in cunostinta de cauza la aceste tranzactii.

 

Razboiul din Iugoslavia face parte din scenariul Iluminatilor. Ei doresc in flancul sudic al Europei un al doilea Orient Apropiat.

 

In Pale, o localitate olimpica nu departe de Sarajevo, locuieste intr-o vila splendida, usa in usa cu Karadzic, un anume sir Alfred Sherman. Acest evreu englez este cunoscut ca eminenta cenusie a Doamnei Thatcher. In Pale se stie ca Sherman este sfatuitorul lui Karadzic. Observatori locali confirma ca nu exista zi in care cei doi sa nu se intalneasca.

 

Cea mai mare parte din omenire crede intr-adevar ca, daca azi incepe un razboi, atunci vinovat este poporul care l-a inceput. Altii cred ca anumite popoare sunt predestinate sa poarte razboi, ca de pilda ‘rusii imperialisti’ sau ‘rasa galbena’ sau ‘nemtii nazisti’, ceea ce este o teza absolut gresita.

 

Ce parere aveti dvs., de unde iau banii pentru a se inarma guvernele rus, chinez, arab, sarb, german sau american? Credeti cu adevarat ca exista o natiune care, din propriile ei economii, sa poata dezvolta o inarmare pentru a duce un razboi?

 

Astazi nu exista aproape nici o natiune in lume care sa nu aiba datorii externe si care sa poata exista fara credite de la bancherii internationali. Credeti ca sarbii au bani proprii pentru a duce acest razboi? Sau, daca rusii ar fi inceput un razboi in ultimele decenii (razboiul rece), de unde credeti ca ar fi luat banii necesari? Bineinteles, tot de la bancherii internationali. Rotschild poseda o banca la Kremlin. De aceea se si numesc bancheri internationali. Pentru ei nu are importanta despre ce natiune este vorba. Acolo unde se pot castiga bani, acolo sunt prezenti. Si cum razboiul este o afacere foarte lucrativa, ei sunt totdeauna interesati in declansarea de conflicte. Daca bancherii nu doresc razboi, atunci acesta nu va izbucni. Acest lucru este foarte simplu. Daca o natiune doreste razboi, trebuie mai intai sa trateze cu acesti bancheri. Desigur, daca natiunea nu are bani, i se dau credite, amanet fiind patrimoniul national, iar daca creditele nu pot fi platite, se adauga procente. Astazi se observa pe intreg teritoriul lumii, din Africa pana in India, o vanzare a patrimoniilor nationale, care poarta numele de ‘privatizare’. Bineinteles, se vand numai intreprinderi de stat lucrative: bancile internationale nu cumpara ceea ce nu aduce venit. Anglia, Germania, Olanda, Belgia etc. vand posta, telefonul, caile ferate, asigurarile, bancile, societatile aeriene, fabricile, automobilele etc. In fostele tari comuniste, este mai simplu: ei pun mana pe intreprinderi aproape pe degeaba, inclusiv pe terenuri. Poate da odata Dumnezeu sa nu mai posede un popor nimic de vandut, si atunci poate vor inceta imprumuturile, camata, razboaiele.

 

Bolsevicii, nazistii, Saddam Husein etc. si-au procurat banii pentru razboi din aceeasi sursa.

 

De aceea, razboaiele sunt intotdeauna planificate, banii necesari trebuind pusi la dispozitie. Scopul este unul si anume: guvern mondial. Iluminatii contesta aspectul negativ al guvernului mondial, spunand ca este nevoie de el doar pentru a aduce pacea pe Pamant.

 

Interesant este ca numai prin razboaie se poate ajunge la acest tel! Credeti ca acesti indivizi se vor schimba si vor actiona altfel daca, in sfarsit, vor introna acest guvern? Faptele vor vorbi! Acest guvern mondial este plamadit de si pentru o elita secreta, restul sunt tinuti in nestiinta si dezinformare si vor constitui sclavii moderni.

 

Pentru fiecare este prevazuta o tatuare cu laser pentru a purta in palma un numar (un cod).

 

Noua ordine mondiala este ‘societatea fara bani’. Elementele premergatoare sunt: carnetul de CEC, cartea de credit, cartela pentru telefon, cartea de asigurare de boala sau cartela pentru benzina; toate acestea se citesc electronic. Masele trebuie sa fie convinse ca este mult mai simplu, eficient., usor si fara risc sa faci plati cu aceste carnete, decat cu bani.

 

Al doilea pas este de a convinge masele ca, decat sa porti in buzunar atatea carduri, este mai bine sa ai unul singur, asa-zisa carte debitoare pentru Canada, Noua Zeelanda, Australia, care exista deja (Debit Card).

 

Scopul final este tatuarea prin laser. Invizibila pentru ochiul liber, contine cifra de cod care se citeste cu un scanner. Chiar daca nu va fi obligatoriu, nu vei avea insa o alternativa, pentru ca nicaieri nu vei putea cumpara sau plati cu bani.

 

Acesta este un control absolut asupra fiecarui individ. Prin satelit, fiecare persoana poate fi depistata pe acest glob. Si raufacatorii, desigur. Pot fi controlate orice deplasari, orice cumparaturi, orice bun pe care il dati, orice intalnire cu prietenii, orice informatie.

 

In Apocalipsa lui Ioan, cap. 13, versetele 16-18, se spune: ‘Va veni vremea cand cei mici si cei mari, cei bogati ca si cei saraci, cei liberi si sclavii, vor purta un semn pe mana dreapta sau pe frunte, pentru ca nimeni sa nu poata sa cumpere sau sa vanda daca nu are acest semn, adica numele fiarei sau numarul numelui fiarei. Cine are minte, sa vada ca numarul este 666’.

 

Pe orice Bar Code de pe marfuri, vom observa in toata lumea linii subtiri scurte si linii subtiri lungi. O linie subtire lunga inseamna 6. Gasim totdeauna 3 linii subtiri lungi, adica 666.

 

In Vechiul Testament putem citi: (Cartea Regilor, cap. 10) ‘Gramada aurului care s-a adunat intr-un an pentru Solomon a fost de 666 talanti de aur’.

 

666 este semnul puterii banului evreiesc.

 

Codul Bancii Mondiale este 666. Credit cardul Bancii australiene poarta cifra 666. Cecurile Bancii din Bombay spre exemplu, poarta cifra 666. Credit cardurile noi in America poarta codul 666. Sistemul de calculatoare Olivetti poarta numarul 666, la fel si calculatoarele din SUA. Pe fiecare loz de loterie in Israel este tiparit numarul 666. Numarul de cod pentru convorbiri telefonice al Israelului este 666. ‘Exxon’ a lui Rockefeller poarta cifra 666.

 

Desi in aceasta carte am amintit pe scurt date din Protocoalele Sionului si din Noul Testament Satanic, fiecare om trebuie sa analizeze in mod critic faptele celor ce trag sforile.

 

Orice om care vede astazi discordia si ura, razboaiele si conflictele, foamea si saracia din aceasta lume, destramarea natiunilor, ura rasiala in crestere in toate tarile, tendinta de libertate si independenta a popoarelor, neputinta celor ce guverneaza, coruptia politicienilor, perversiunea si violenta in educatia oamenilor, datoriile fara granite ale statelor la banci, instabilitatea monezilor nationale, crizele economice, falimentul in agricultura, somajul, nemultumirea si zapaceala in societate, placerea crescanda pentru petreceri si castig fara munca a oamenilor, lipsa de credinta si manipularea tineretului si a sexului feminin, poate sa afirme ca numai din intamplare toate acestea au fost concepute in Protocoalele Sionului? Putem cita pe Roosevelt: ‘In politica nu se petrece nimic intamplator! Cand se petrece ceva, putem fi siguri ca a fost planuit!’

 

CAPITOLUL II

 

Josef Landovski

 

Rakovski – Interogatoriu

 

Interogatoriul ambasadorului sovietic

Cristian Jurevitsch Rakovski

 

luat de catre functionarul GPU, Gabriel G.

 

Kuzmin, la 26 ianuarie 1938, la Moscova

 

Tiparit dupa manuscris

 

Titlul originalului spaniol: Sinfonia en Rajo Mayor

 

Capitulo XI: Radiografia de la Revolucion

 

INTRODUCERE

 

In timpul marsului din est, in al doilea razboi mondial, un voluntar din divizia albastra spaniola a gasit, intr-o casa din Rusia, cadavrul medicului dr. Josef Landovski, multi ani medicul oficial al NKVD-ului, precum si o multime de manuscrise.

 

Aceste manuscrise au fost traduse in spaniola in anul 1950, de catre Mauricio Carlavilla, sub titlul ‘Sinfonia en Rajo Mayor’. Cartea, dupa aparitia ei, a dezlantuit efecte alarmante si a fost retrasa de pe piata de anumite puteri.

 

Senzational este protocolul dupa interogatoriul luat lui Cristian Rakovski, fostul ambasador sovietic la Paris. Acesta, un vechi bolsevic din garda lui Trotzki, a fost arestat in cadrul marii ‘Tischistka’ impreuna cu Gomornik, Jakir, Tuhacevski si altii, dar spre deosebire de acestia, in mod surprinzator, el nu a fost ‘lichidat’.

 

De ce? Acest lucru se poate explica, daca vom analiza cu atentie acest interogatoriu.

 

Cititorul sa nu treaca usor peste pasajele mai dificil de inteles, ci sa le aprofundeze minutios. Ar fi bine, de asemenea, sa compare neintrerupt descrierea cu evenimentele petrecute in realitate. Efortul acesta merita pe deplin sa fie facut, pentru a se putea intelege importanta majora a acestor documente.

 

Interogatoriul luat lui Cristian Jurevitsch Rakovski -ambasadorul sovietic la Paris – de functionarul GPU Gabriel G. Kuzmin, la 26 ianuarie 1938, la Moscova

 

Kuzmin: Dupa cum ne-am inteles la Lubjanka, eu mi-am dat osteneala sa obtin o ultima sansa pentru dumneavoastra; prezenta dumneavoastra aici este o dovada ca aceasta mi-a reusit. Sa vedem daca nu ne veti insela.

 

Rakovski: Eu sper ca nu.

 

Kuzmin: Inainte de toate insa, un sfat ca de la om la om: aici este vorba numai de adevarul curat. Nu de ‘adevar pentru proces’, care, in lumina marturisirilor celorlalti inculpati, trebuie sa fie conform cu cerinta politica a ‘ratiunii de stat’, cum se spune in Occident.

 

Cerintele politicii internationale ne fac sa tinem secret adevarul, ‘adevaratul adevar’. Indiferent cum va decurge procesul, popoarele si oamenii vor afla numai ce trebuie sa afle; unul singur trebuie sa stie totul: Stalin. Cuvintele dumneavoastra aici, indiferent cum vor fi, nu va pot agrava propria situatie. Aceasta, dupa cum stiti, nu poate fi mai grava. Va puteti numai imbunatati situatia. Va puteti recastiga viata pierduta. Asadar, vrem sa vedem: voi toti ati recunoscut ca sunteti spioni ai lui Hitler, in slujba Gestapoului si a OKW*, nu-i asa?

 

Rakovski: Da!

 

Kuzmin: Si sunteti in adevar, spioni ai lui Hitler?

 

Rakovski: Da!

 

Kuzmin: Nu, Rakovski, nu! Spuneti adevarul, un adevar pentru proces!

 

Rakovski: Noi nu suntem spioni ai lui Hitler, noi il uram pe Hitler, asa cum il urasti dumneata, asa cum il poate ura Stalin, poate chiar mai mult. Dar problema este foarte complicata.

 

Kuzmin: Incerc sa va ajut. Poate stiu si eu ceva. Voi trotzkistii, ati luat contact cu Statul major german, nu-i asa?

 

Rakovski: Da!

 

Kuzmin: De cand?

 

Rakovski: Data exacta nu mi-o amintesc, dar curand dupa rasturnarea lui Trotzki, cu mult inainte de venirea lui Hitler la putere.

 

Kuzmin: Atunci, nu sunteti spioni personali ai lui Hitler sau ai regimului lui?

 

Rakovski: Exact, am fost cu mult inainte.

 

Kuzmin: Cu ce scop? Poate sa-l ajutati intr-o victorie si sa cedati teritorii rusesti Germaniei?

 

Rakovski: Nu, bineinteles ca nu.

 

Kuzmin: Atunci, ca spioni ordinari, pentru bani?

 

Rakovski: Pentru bani? Noi nu am primit nici o marca de la germani. Hitler nu are nici pe departe atatia bani ca sa cumpere

 

—– —– —–

 

* Comandamentul General al Wermachtului

 

un comisar al poporului Uniunii Sovietice, insarcinat cu afaceri externe, care are insa la dispozitia lui un buget mai mare decat averea lui Ford, Morgan si Vanderbilt la un loc, fara sa dea socoteala.

 

Kuzmin: Atunci, din ce motive?

 

Rakovski: Imi permiteti sa vorbesc liber?

 

Kuzmin: Va rog chiar, pentru acest lucru v-am chemat.

 

Rakovski: N-a avut si Lenin un motiv mai important sa accepte ajutorul Germaniei, ca sa poata ajunge in Rusia? Trebuie acceptate calomniile care s-au indreptat impotriva lui? Nu l-au numit si pe el, un spion al Kaiserului?

 

Legaturile lui cu Kaiserul, interventia Germaniei care a favorizat intrarea bolsevicilor in Rusia, bolsevicii fiind instigatorii care au facilitat infrangerea Rusiei, sunt doar fapte evidente.

 

Kuzmin: Daca ele sunt adevarate sau false, aceasta nu face parte din discutia noastra.

 

Rakovski: Nu, permiteti-mi sa inchei cu acestea. Nu este sigur ca felul de a actiona al lui Lenin a fost de folos statului german? Permiteti-mi: aici este vorba de pactul Brest-Litovsk, prin care teritorii imense au fost puse la dispozitia Kaiserului.

 

Cine a proclamat inca in 1913, ca infrangerea este favorizata de bolsevism? Lenin. Eu cunosc pe de rost scrisoarea lui, adresata lui Gorki:

 

‘Razboiul dintre Austria si Rusia va fi pentru Revolutie de mare folos, dar nu este sigur ca Franz Josef si Nikita ne vor oferi acest prilej’.

 

Observati? Noi, asa-zisii trotzkisti, am planuit infrangerea in 1905, Lenin referindu-se, chiar, la aceasta metoda, in 1913, iar noi urmam pana azi aceasta tactica, tactica lui Lenin.

 

Kuzmin: Cu mica deosebire, Rakovski, ca azi in Uniunea Sovietica domneste socialismul si nu tarismul.

 

Rakovski: Sunteti convins de durata socialismului in Uniunea Sovietica?

 

Kuzmin: Nu este Uniunea Sovietica socialista?

 

Rakovski: Pentru mine, numai cu numele. Aici este adevaratul motiv al Opozitiei. Trebuie sa-mi ingaduiti – daca urmarim o logica pura – trebuie sa-mi dati dreptate ca noi, teoretic si rational, avem acelasi drept sa spunem ‘Nu’, cand Stalin a spus ‘Da’?

 

Si daca victoria comunismului cere provocarea unei infrangeri, atunci cei ce socot ca comunismul a fost tradat de bonapartismul lui Stalin, au tot atata drept sa provoace o infrangere, cum a facut-o Lenin.

 

Kuzmin: Eu cred, Rakovski, ca acest stil inalt dialectic va atrage spre teoretizari. In public, bineinteles, va voi contrazice; eu recunosc ca in situatia dumneavoastra este singurul argument plauzibil, insa cred ca pot dovedi ca este un sofism. Dar aceasta o lasam pe alta data, vom avea cu siguranta ocazia si sper ca imi veti acorda o revansa. Pentru moment insa, numai atat; daca actiunea dumneavoastra vizeaza infrangerea insasi a Uniunii Sovietice si are ca scop instaurarea socialismului, a adevaratului socialism, dupa dumneavoastra – trotzkismul, in momentul de fata o asemenea infrangere este lipsita de scop si sens, toate cadrele si promotorii acestei actiuni vor fi consecvent ‘lichidati’, asa cum o facem noi acum. Infrangerea va avea ca urmare intronarea unui ‘Fhrer’ sau a unui tar fascist, nu-i asa?

 

Rakovski: Desigur, concluzia dumneavoastra este justa.

 

Kuzmin: Asadar, cred ca noi am ajuns departe. Eu, stalinist, dumneavoastra trotzkist, am facut din imposibil posibil si am ajuns la un punct in care suntem de acord. Noi suntem amandoi de parere ca astazi Uniunea Sovietica nu are voie sa fie invinsa.

 

Rakovski: Trebuie sa recunosc, ca n-am crezut sa am inaintea mea un om atat de inteligent. Intr-adevar, acum si inca multi ani de acum inainte, nu avem voie sa dorim infrangerea Uniunii Sovietice sau sa o provocam, pentru ca astazi – acest lucru este sigur – nu am fi in masura sa tragem folos dintr-o acaparare a puterii. Noi, comunistii, nu am avea nici un avantaj.

 

Aceasta este intr-adevar situatia, sunt de acord cu dumneavoastra. Nimicirea statului stalinist nu ne poate interesa pe noi. Eu spun aceasta, subliniind ca acest stat este, dintre toate, cel mai anticomunist. Dupa cum vedeti, eu sunt sincer.

 

Kuzmin: Recunosc, aceasta este singura cale ca sa ne putem intelege. Dar va rog sa-mi dati o explicatie intr-o chestiune pe care eu o calific drept contradictie: daca pentru dumneavoastra statul sovietic este cel mai anticomunist, de ce nu doriti azi distrugerea lui? Altul va fi mai putin anticomunist, obstacolul va fi mai mic si ati putea instaura comunismul dumneavoastra adevarat.

 

Rakovski: Nu, aceasta este o deductie prea simplista. Chiar daca bonapartismul lui Stalin sta in contradictie cu comunismul, ca Napoleon fata de Revolutie, este clar ca Uniunea Sovietica are mai departe o doctrina si o forma comunista, ea are un comunism formal si nu real. Asa cum disparitia lui Trotzki a permis automat lui Stalin sa transforme comunismul real in unul formal, tot asa disparitia lui Stalin va permite transformarea comunismului sau formal intr-unul real. Intr-o ora am realiza aceasta. M-ati inteles?

 

Kuzmin: Da, bineinteles. Mi-ati spus un adevar clasic, nimeni nu distruge ce doreste sa mosteneasca. Ei bine, aceasta este o prezentare sofisticata. Se bazeaza pe presupuneri, care nu corespund faptelor si anume, anticomunismul lui Stalin. Avea Uniunea Sovietica proprietate privata? Exista un plan individual, o plusvaloare? Existau clase? Nu vreau sa enumar mai mult, ce reprezinta toate acestea?

 

Rakovski: Eu am admis existenta unui comunism formal. Tot ceea ce enumerati, sunt forme goale.

 

Kuzmin: Asa? Dintr-un pur capriciu?

 

Rakovski: Nu, este o necesitate! Nu este posibil sa tinem in loc evolutia doctrinei materialiste, chiar daca dorim sa o incetinim. Si cu ce pret! Cu pretul ca in teorie o propagam, iar in practica o combatem. Puterea ce mana omenirea spre comunism este de neinvins, aceasta putere insa, in cazul unei intorsaturi, sta in calea revolutiei permanente.

 

Kuzmin: Un exemplu?

 

Rakovski: Hitler. Este exemplul cel mai vadit. El s-a folosit de socialism pentru a combate socialismul. De aici, socialismul lui antisocialist – acesta este national-socialismul.

 

Stalin are nevoie de un comunism pentru a invinge comunismul.

 

De aici comunismul lui anticomunist, acesta este national-comunismul sau. Paralela bate la ochi. Totusi, antisocialismul lui Hitler si anticomunismul lui Stalin reusesc, chiar fara voia lor, sa instaureze un socialism si un comunism. Cu vointa sau cu stiinta lor, acestia cladesc un socialism si un comunism formal, pe care noi, mostenitorii lui Marx, trebuie sa le acceptam.

 

Kuzmin: Mostenire? Cine mosteneste si pe cine? Lichidarea trotzkismului este definitiva.

 

Rakovski: Chiar daca dumneavoastra o spuneti, eu nu sunt convins, cu toate ‘lichidarile’ enorme ce au loc; noi, comunistii, le vom supravietui. Cat de lungi ar fi tentaculele Ohranei lui Stalin, ele nu pot cuprinde pe toti comunistii.

 

Kuzmin: Rakovski, va rog, la nevoie va ordon, sa va abtineti de la aluzii jignitoare. Nu faceti uz, va rog, de imunitatea dumneavoastra diplomatica.

 

Rakovski: Cum, inca sunt ministru plenipotentiar? Sau ambasador? Al cui?

 

Kuzmin: Exact spus, al statului stalinist, acest trotzkism esuat, daca il pot numi astfel.

 

Rakovski: Acestia, la care faceti aluzie, nu m-au imputernicit si nici nu sunt reprezentantul lor. Dv. m-ati numit.

 

Kuzmin: Incep sa am incredere. Eu notez in favoarea dumneavoastra ca, atunci cand am pomenit de trotzkism, dumneavoastra nu l-ati negat. Acesta este un start bun.

 

Rakovski: Cum as putea eu sa-l neg? Eu l-am adus in discutie.

 

Kuzmin: Dupa ce noi amandoi am ajuns la o intelegere, ca exista un anumit trotzkism, va rog sa-mi dati cateva detalii ca sa le pot preciza in raportul meu.

 

Rakovski: Eu pot face aluzie la fapte, care cred eu ca fac parte din tema, insa nu pot fi sigur ca sunt ideile ‘acelora’.

 

Kuzmin: Deci, asa trebuie sa inteleg.

 

Rakovski: Suntem de acord ca acum Opozitia nu are interes sa-l rastoarne pe Stalin, deoarece nu-l poate inlocui fizic. Suntem de aceeasi parere. Insa, un fapt sigur este ca agresorul potential exista. Este marele nihilist Hitler, care-si indreapta pistolul Wermachtului contra intregului orizont. Cu sau fara ajutorul vostru – va deschide el focul contra Uniunii Sovietice? Pentru noi este enigma hotaratoare. Am pus problema bine?

 

Kuzmin: Problema este bine pusa, pentru mine insa nu este o enigma hotaratoare. Eu consider agresiunea lui Hitler asupra Uniunii Sovietice mai mult ca sigura.

 

Rakovski: De ce?

 

Kuzmin: Foarte simplu, pentru ca cei ce-i dau instructiuni, ordona astfel. Hitler nu este decat condottierul capitalismului international.

 

Rakovski: Recunosc existenta acestui pericol, dar de aici si pana la certitudinea ca Hitler va ataca Uniunea Sovietica, sunt prapastii adanci.

 

Kuzmin: Agresiunea sta insasi in natura fascismului; afara de aceasta, toate statele capitaliste, care l-au ajutat sa se inarmeze, il imping spre acest lucru. De asemenea, i-au inlesnit insusirea diferitelor baze strategice si economice. Acest lucru este evident.

 

Rakovski: Dumneavoastra uitati un lucru important: reinarmarea lui Hitler si nerespectarea tratatului de la Versailles au fost favorizate de statele capitaliste, intr-o vreme cand in Rusia Opozitia (trotzkistii) era prezenta si noi am fi putut fi urmasii unui Stalin invins. Socotiti aceasta o simpla coincidenta?

 

Kuzmin: Eu nu vad nici o legatura intre faptul ca actiunile tratatului de la Versailles i-au permis lui Hitler reinarmarea si existenta opozitiei in Rusia. Insemnatatea hitlerismului este clara si logica. Agresiunea lui Hitler asupra Uniunii Sovietice se afla de mai mult timp mentionata in programul sau. Distrugerea comunismului si intinderea lui spre est este dogma in ‘Mein Kampf’, acest talmud al national-socialismului, iar politica ‘invingerii’, al carei adept sunteti, ar voi sa faca uz de aceasta amenintare, fiind pe linia ideologiei dumneavoastra politice.

 

Rakovski: Da, la prima vedere toate acestea par logice si de la sine intelese, dar sunt prea logice si simple, ca sa fie adevarate.

 

Kuzmin: Ca sa impiedicam acest lucru, ca sa nu ne atace Hitler, ar fi intelept sa mizam pe alianta Frantei; dar este o copilarie sa ne inchipuim ca capitalismul ar face sacrificii pentru salvarea comunismului.

 

Rakovski: Daca discutam ca la o intrunire populara, fara sa avem prea multe cunostinte politice, aveti perfecta dreptate. Dar, daca dumneavoastra credeti serios ce spuneti, sunt deziluzionat. Eu am socotit ca fortele de securitate ale lui Stalin au un inalt nivel politic.

 

Kuzmin: De altfel, agresiunea hitlerista asupra Uniunii Sovietice este o necesitate dialectica, adica ea va ridica soarta luptei de clasa la nivel international. De partea lui Hitler va sta de nevoie intreaga lume capitalista.

 

Rakovski: Privind dialectica dumneavoastra scolastica imi fac o imagine si mai saracacioasa a nivelului politic al stalinistilor. Va aud vorbind cum ar vorbi Einstein unor elevi de liceu despre fizica cuantica. Eu constat ca v-ati insusit din marxism numai ce este elementar: demagogia si populismul.

 

Kuzmin: Daca nu se intra prea mult in amanunte, va rog sa-mi dezvaluiti ceva din ‘teoria relativitatii’ si ‘teoria cuantica’ a marxismului.

 

Rakovski: Fara ironie! Eu vorbesc in numele unor idealuri inalte. In marxismul elementar, care se invata in universitatile lui Stalin, puteti gasi motivul care contrazice teza dumneavoastra, a necesitatii agresiunii lui Hitler asupra Uniunii Sovietice. Azi marxismul este inca piatra de hotar, contradictie in sanul capitalismului, boala incurabila si distructiva a capitalismului. Nu-i asa?

 

Kuzmin: Asa este.

 

Rakovski: Daca intr-adevar capitalismul sufera economic din cauza contradictiilor interne? Economia si politica sunt entitati de sine statatoare, ele sunt factori sau dimensiuni ale elementului social luat in intregime. Contradictiile interne se manifesta pe taram social si influenteaza factorul economic sau politic, sau pe amandoua. Ar fi absurd sa numim ca insucces in economie, dar succes pe taram politic, teza dumneavoastra cu privire la atacarea Uniunii Sovietice.

 

Kuzmin: Constructia dumneavoastra se bazeaza numai pe contradictia sau soarta inevitabila a burgheziei, de a pieri inainte de a se ajunge ca Hitler sa atace Uniunea Sovietica. Eu sunt marxist, Rakovski, dar intre noi fie vorba, si fara sa jignesc un luptator, cu toata credinta mea in Marx, nu pot admite, la fel ca Stalin, ca existenta Uniunii Sovietice se bazeaza pe eroarea dusmanilor ei.

 

Rakovski: Eu insa da, nu ma priviti va rog asa, eu nu glumesc si nici nu sunt nebun.

 

Kuzmin: Permiteti-mi cel putin sa fiu sceptic, atata timp cat nu-mi aduceti argumente care sustin aceasta teza.

 

Rakovski: Vedeti cata dreptate am avut sa consider pregatirea dumneavoastra marxista, mediocra? Dumneavoastra reactionati ca un luptator oarecare din randul maselor.

 

Kuzmin: Si nu am dreptate?

 

Rakovski: Da, aidoma unui sef de cadre, unui birocrat sau marii mase populare. Ei trebuie sa creada asa si sa scandeze incontinuu. Va rog sa ma ascultati in mod confidential – marxismul se aseamana cu religiile esoterice din antichitate: credinciosii trebuiau sa cunoasca numai lucrurile elementare, de suprafata, daca se urmarea impunerea credintei; deci, in revolutie la fel ca in religie.

 

Kuzmin: Nu cumva doriti sa-mi dezvaluiti un marxism misterios, cam in felul unei noi masonerii?

 

Rakovski: Nu, nimic din esoteric. Dimpotriva, va voi explica clar, ca lumina zilei. Marxismul, inainte de a deveni un sistem filozofic, politic sau economic, a fost o conspiratie in vederea revolutiei.

 

Si fiindca pentru noi revolutia este o realitate absoluta, politica, economia sau filozofia sunt adevaruri numai in masura in care folosesc revolutiei. Adevarul subiectiv, intim, in filozofie, politica, economie si in morala nu exista, el este adevar sau eroare numai ca o componenta abstracta in marxism. Componenta abstracta este insa, pentru noi, subordonata dialecticii revolutionare; de aceea, asa trebuie sa gandeasca fiecare revolutionar adevarat, chiar si Marx. Va amintiti citatul lui Lenin, prin care raspunde cuiva care-i reproseaza ca tinta lui sta in contradictie cu realitatea? ‘Eu cunosc realitatea’, a spus el. Credeti ca a spus o prostie? Nu, pentru ca realitatea era relativa fata de o alta realitate absoluta: revolutia.

 

Marx a fost un geniu. Daca opera sa ar fi numai o critica solida a capitalului, ar fi deja o lucrare desavarsita; dar maiestria lui se transforma in ironie: ‘Comunismul trebuie sa triumfe, pentru ca dusmanul sau, Capitalul, ii aduce triumful’. Aceasta este teza lui Marx. Vreti o ironie mai mare? Ca sa se faca crezut, a fost de ajuns sa depersonalizeze capitalismul si comunismul, sa transforme fiinta umana intr-o fiinta rationala, ca un trisor.

 

Aceasta a fost metoda lui geniala, sa arate capitalistilor, celor ce reprezinta capitalul, ca triumful comunismului se datoreaza numai idioteniei lor innascute. Fara o idiotenie permanenta a lui ‘homo economicus’ nu poate sa existe in sine contradictia de care vorbeste Marx. Ca un ‘ homo sapiens’ sa se transforme in ‘homo stultus’, trebuie o putere magica, o putere care sa-l faca pe om sa coboare pe scara zoologica acolo de unde a pornit, adica de la animal.

 

In epoca aceasta a capitalismului, existenta lui ‘homo stultus ‘fiind o realitate, Marx are posibilitatea sa formuleze axioma lui: contradictie interna + timp = comunism. Va rog sa ma credeti cand noi, cei initiati, privim portretul lui Marx, chiar daca se afla deasupra portalului de la Lubjanka, ne apuca un ras in hohote – il vedem deasemenea, in umbra barbii lui, cum isi bate joc de toata omenirea.

 

Kuzmin: Sunteti cu adevarat in stare sa va bateti joc de cel mai minunat invatator al epocii?

 

Rakovski: Eu, sa-mi bat joc? Nu, acesta este un semn de admiratie! Marx a reusit sa pacaleasca atatia oameni de stiinta, el a fost mai presus ca ei. Acum insa, daca vrem sa-l masuram in toata grandoarea lui, trebuie sa-l privim pe adevaratul Marx, revolutionarul, promotorul ‘Manifestului comunist’. Marx, conspiratorul, a trait tot timpul revolutia din conspiratie. Nu degeaba revolutia ii datoreaza succesul si victoria.

 

Kuzmin: Asadar, tagaduti procesul dialectic al contradictiei interne a capitalismului ca fiind triumful comunismului?

 

Rakovski: Fiti sigur ca daca Marx ar fi crezut ca triumful comunismului sta in contradictia capitalismului, n-ar fi pomenit nici o singura data, in miile lui de pagini stiintifice, acest lucru. Acesta este imperativul unui revolutionar si nu al unui teoretician. Un revolutionar, un conspirator, nu dezvaluie niciodata dusmanului sau secretul victoriilor sale. El nu furnizeaza niciodata ‘informatii’, ci ‘dezinformatii’, ca in contraspionaj. Nu-i asa?

 

Kuzmin: Expunerea dv. ne duce deci, la concluzia ca nu exista contradictii interne in capitalism si, daca Marx vorbeste despre ele, este numai o strategie revolutionara. Asa este? Daca marile si permanentele contradictii in capitalism sunt evidente, inseamna ca Marx a mintit spunand adevarul.

 

Rakovski: Ca dialectician, care rupe cu dogma scolastica, deveniti primejdios! Este adevarat, Marx mintea spunand adevarul. El a mintit cand a spus ca in istoria economiei capitaliste contradictia interna este o ‘constanta’ indubitabila si predestinatoare. Dar el a stiut ca aceste contradictii se pot provoca din ce in ce mai mult, pana la punctul culminant.

 

Kuzmin: Acum sustineti o antiteza.

 

Rakovski: Nu este nici o antiteza. Marx inseala din motive tactice cand este vorba de cauzele ce duc la contradictii in capitalism. Marx stia cum se provoaca acestea, cum se pot ascuti si, in sfarsit, cum pot duce la totala anarhie a productiei capitaliste, care duce inevitabil la revolutia comunista. El a stiut ca toate acestea vor avea loc, pentru ca ii cunostea pe cei care le pot produce.

 

Kuzmin: Este o noutate stranie sa descopar acum ca nu contradictia in sine duce la ‘sinuciderea capitalismului’, cum a formulat Schmalenbach, un mare om de stiinta, care l-a interpretat atat de bine pe Marx.

 

Dar acum ma intereseaza sa ajungem la problemele personale.

 

Rakovski: N-ati bagat inca de seama? N-ati observat cum se contrazice Marx intre vorba si fapta? El proclama necesitatea si predestinarea contradictiei interne in capitalism si face aluzie la acumularea de capital. El indica o realitate. O concentrare mai mare a mijloacelor de productie inseamna, spune el, o concentrare in masa a proletariatului, o concentrare de munca, de forta pentru a instaura comunismul. Dar, in acelasi timp, cand el proclama acestea, punea si bazele Internationalei.

 

Internationala este in lupta de clasa, ‘reformatoare’, ceea ce inseamna o organizatie care sa opreasca, sau chiar sa desfiinteze acumularea de capital. Obiectiv, privind prin teoria lui Marx, ‘Internationala’ este o organizatie contrarevolutionara, anticomunista.

 

Kuzmin: Asta inseamna ca Marx era un contrarevolutionar, un anticomunist?

 

Rakovski: Vedeti cum se poate manevra o teza elementara marxista? Sa formulam Internationala ca un factor anticomunist si contrarevolutionar, cu claritate logica si doctrinara, inseamna sa privim numai efectele imediate, sa vedem in text numai literele. La asemenea concluzii absurde ajungem pentru ca vorbele si faptele in marxism sunt subordonate unor legi stricte: legile conspiratiei si revolutiei.

 

Kuzmin: Putem ajunge la un sfarsit?

 

Rakovski: Imediat. Daca lupta de clasa, pe plan economic, in efectul ei imediat este reformista si deci opusa raspandirii comunismului, importanta ei reala si adevarata este totusi revolutionara. Dar, dupa cum am mai repetat, este supusa regulilor conspiratiei, ceea ce inseamna trecerea sub tacere si ascunderea telului ei adevarat. Ingradirea acumularii de capital si a plusvalorii cu ajutorul luptei de clasa este numai fatada, un fel de sarlatanie pentru a razvrati primele mase revolutionare.

 

Greva este deja un inceput de mobilizare revolutionara. Indiferent daca reuseste sau nu, consecintele ei pe plan economic sunt anarhice. In sfarsit, acest mod de a imbunatati starea economica a unei clase, are deja in sine o slabire a economiei generale; indiferent daca greva este generala sau nu, rezultatul ei inseamna totdeauna o scadere in domeniul productiei.

 

Ca rezultat general: o mai mare mizerie, din care clasa muncitoare cu greu poate iesi. Acest lucru inseamna mult. Dar acesta nu este singurul defect, nici macar efectul principal.

 

Asa cum stim, singurul scop al luptei de clasa pe plan economic este munca mai putina si castig mai mult. Tradus in sens economic, consum mai mare, la o productie mai scazuta.

 

Un asemenea procedeu economic absurd – dupa lexicul nostru, o asemenea ‘contradictie interna’, ignorata de masele orbite pe moment de ridicarea salariului – aduce cu sine ridicarea preturilor, chiar daca acestea sunt ingradite de stat. Contradictia, a voi sa consumi mai mult, dar sa produci mai putin, va fi compensata prin inflatie. Si astfel se invarte cercul vicios – greva, foame, inflatie, foame si asa mai departe

 

Kuzmin: In afara cazului in care greva este dusa pe socoteala plusvalorii capitalismului.

 

Rakovski: Teorie, pura teorie! Intre noi fie spus, sa luam bilantul unui stat oarecare, sa impartim venitul pe cap de salariat si veti vedea ce coeficient anormal va iesi. Acest coeficient este cel mai contrarevolutionar din lume si noi trebuie sa-l pazim ca pe cel mai mare secret. Deoarece, daca din venit scadem salariile si veniturile propietarilor pe care noi i-am desfiintat, atunci ramane pentru masa proletara aproape totdeauna o dividenda pasiva. Mai mult, daca punem la socoteala scaderea volumului productiei si scaderea calitatii. Dupa cum vedeti, grevele despre care se afirma ca sunt un mijloc de a imbunatati traiul proletariatului, constituie numai un paravan indispensabil pentru sabotarea productiei in capitalism. Astfel, se unesc contradictiile sistemului proletar cu cele ale puterii de mijloc si fauresc o arma dubla pentru revolutie. Este usor de inteles ca acest lucru nu vine de la sine, aceasta necesita o organizare, un conducator, o disciplina si mai ales putine greseli. Nu vi se naste banuiala ca celebrele ‘contradictii interne ale capitalismului’ mai ales ale Finantei, ar putea fi organizate de cineva?

 

Ca idee fundamentala, va reamintesc ca Internationala proletara a fost la declansarea inflatiei in concordanta cu Finanta Internationala. Acolo unde este concordanta, este posibil si un pact. Acestea sunt cuvintele dumneavoastra.

 

Kuzmin: Vad in toate acestea o absurditate si o incercare de a crea un nou paradox, incat nu-mi pot inchipui nimic. Imi face impresia ca dumneavoastra sustineti existenta unei Internationale Comuniste opusa Kominternului.

 

Rakovski: Exact. Cand am spus Finanta Internationala am personificat-o exact asa cum numim Kominternul. Enuntarea acestui Komintern nu spune ca este dusmanul

 

Kuzmin: Daca doriti sa pierdem timpul aici cu sofisticari sau lucruri fantastice, ati ales prost momentul.

 

Rakovski: Credeti poate, ca eu sunt sclava din povestile celor 1001 nopti, care seara de seara isi risipeste imaginatia ca sa isi salveze viata? Nu, daca sunteti de parere ca eu bat campii, gresiti.

 

Dar, ca sa ajungem acolo unde ne-am propus, trebuie sa limpezesc anumite lucruri importante, avand in vedere nestiinta dumneavoastra totala in materia ‘marxismului superior’. Eu nu pot renunta la aceasta clarificare, pentru ca eu cunosc nestiinta care domneste la Kremlin. Va rog sa-mi spuneti daca pot continua.

 

Kuzmin: Puteti continua, dar eu va spun deschis: daca totul se reduce la o discutie fantasmagorica, placerea dumneavoastra va avea un epilog amarnic. V-am prevenit.

 

Rakovski: Continuu, ca si cand nu as fi auzit nimic. Deoarece sunteti scolastic in domeniul ‘Capitalului’, iar eu as dori sa trezesc in dumneavoastra aptitudini inductive, am sa va amintesc ceva special. Luati seama va rog, cu ce spirit ascutit descrie Marx industrialismul rudimentar in Anglia de pe vremea sa, si cat de respingator face portretul industriasului. Fantezia dumneavoastra, ca si a maselor, cand cauta sa-si reprezinte monstruosul ‘Capital’, arata asa cum l-a descris Marx: un industrias burtos, tigara de foi in gura, ghiortaind satisfacut, care incearca sa seduca fiica sau nevasta lucratorului. Nu este asa? Pe de alta parte, amintiti-va cat de ponderat si de bine crescut apare Marx cand descrie Finantele. La bani nu apar renumitele lui ‘contradictii interne’.

 

Lumea financiara, ca unitate, nu exista pentru el, comertul si moneda sunt pentru el consecintele sistemului capitalist de productie, caruia ii este subordonat si de care depinde.

 

In problema banilor, Marx apare reactionar. Este surprinzator ca era asa, cu toate ca avea inaintea ochilor steaua cu cinci colturi, steaua sovietica, care stralucea peste toata Europa; cei cinci frati Rotschild cu bancile lor, domnind peste cea mai mare acumulare de capital pe care a vazut-o omenirea.

 

Pe langa aceasta monstruoasa realitate care orbea imaginatia acelei epoci trece Marx cu vederea. Nu este curios? Poate ca din aceasta atitudine a lui Marx reiese un fenomen comun in revolutiile ultimilor ani. Noi toti putem dovedi ca atunci cand masele pun mana pe un oras sau natiune, au o frica aproape superstitioasa de banci si bancheri. Ei au ucis regi, generali, patriarhi, politisti, preoti si alti reprezentanti ai privilegiatilor dusmaniti, au jefuit si au dat foc bisericilor, palatelor si chiar locurilor stiintifice, dar acesti revolutionari economico-sociali au respectat viata bancherilor, iar bancile le-au lasat neatinse. Pana in ziua cand am fost arestat, se petrecea la fel

 

Kuzmin: Unde?

 

Rakovski: In Spania. Nu stiati aceasta? Va rog sa-mi raspundeti: nu vi se pare acest lucru curios? Nu-mi dau seama daca ati observat asemanarea miraculoasa intre Internationala finantelor si Internationala proletariatului. Putem spune ca una este oglinda celeilalte, Proletariatul fiind mai nou decat Finantele.

 

Kuzmin: Unde vedeti o asemanare la o asemenea contradictie?

 

Rakovski: Obiectiv sa spunem, ele sunt identice. Da, asa cum am aratat, Kominternul, sustinut de reformisti si intregul aparat sindical, produce anarhie in productie, inflatie, mizerie si disperarea maselor. Internationala Finantelor, constient sau inconstient, sprijinita de financiarii particulari, creeaza aceleasi conditii, numai ca in numar mult mai mare. Noi ne putem inchipui de ce Marx a trecut sub tacere ‘contradictiile interne’ ale lumii Finantelor, lucruri care cu siguranta n-au putut ramane neobservate de catre el. Finantele erau aliatul sau, ele actionau irevolutionar si jucau de pe atunci un mare rol.

 

Kuzmin: O coincidenta inconstienta, nu o alianta care presupune un pact.

 

Rakovski: Daca sunteti de acord, suspendam acest aspect. Este mai bine sa trecem la analiza subiectiva a Finantei si sa privim personajele care o reprezinta.

 

Este bine cunoscut ca banii, prin puterea lor, sunt internationali. Din acest adevar putem deduce ca banul este cosmopolit. Finantele in varf, adica Internationala Finantei, neaga nationalitatea si nu o recunoaste. Ea nu recunoaste nici Statul, de aceea, obiectiv privind, ea este anarhica, si asa va fi intotdeauna: Stat in Stat. Acest Stat exclude Puterea, Banul este Puterea, Banul este Statul. Suprastatul comunist pe care-l cladim de peste o suta de ani, a carui schema este Internationala lui Marx (prototipul este Uniunea Sovietica), nu este nimic altceva decat Puterea curata. Identitatea ambelor creatii este perfecta. Este o predestinare, deoarece personajele care le-au creat au fost identice: financiarul si comunistul sunt amandoi internationalisti. Ambii, din motive diferite si cu mijloace diferite, duc razboi impotriva statului national burghez. Marxistul care face parte din statul comunist este un internationalist. Financiarul neaga statul national burghez, ca scop in sine; putem spune ca nu este internationalist, ci un cosmopolit anarhic. Astazi el se prezinta in felul acesta, dar vom vedea mai departe cine este el si ce vrea. In sens negativ, dupa cum vedeti, este o analogie intre comunistul internationalist, financiarul cosmopolit, deci intre Internationala comunista si Internationala finantei.

 

Kuzmin: Analogie subiectiva, intamplatoare, care insa la radacina, nu tine.

 

Rakovski: Permiteti-mi sa nu va raspund, ca sa nu pierd firul logic. Eu vreau numai sa subliniez axioma de baza. Banul inseamna puterea. Banul este si centrul gravitatiei in lume. Nu-i asa?

 

Kuzmin: Continuati, va rog.

 

Rakovski: Ca sa intelegem cum a fost posibil ca Internationala Finantei sa devina stapana peste Bani, acest talisman magic, care a devenit azi pentru oameni ceea ce odata a fost Dumnezeu si Natiunea, acest lucru este mai mult decat arta strategiei revolutionare, acest lucru este in acelasi timp arta si revolutie. Eu va voi explica.

 

In timp ce masele si istoricii erau orbiti de racnetele si succesul Revolutiei Franceze, regele si privilegiatii detronati de putere si nimiciti, nu au observat ca o mana de oameni tacuti, prudenti si din umbra au pus mana pe putere, pe adevarata putere monarhica, aproape dumnezeiasca. Masele n-au observat ca strainii au pus mana pe putere si aveau sa introduca un sclavagism mai mare decat cel de pe timpul regilor. Regele, prin religiozitate, prin principii morale, prin neghiobia lui, nici nu a fost in stare de un asemenea sclavagism. De aceea au si fost in stare acesti oameni sa smulga regilor puterea, prin calitatile lor intelectuale si cosmopolite. Bineinteles, acesti oameni, din nastere, nu sunt crestini ci cosmopoliti.

 

Kuzmin: Care sa fie puterea magica pe care si-au insusit-o?

 

Rakovski: Si-au insusit privilegiul regal de a bate moneda. Va rog nu zambiti, nu-mi vine sa cred ca nu stiti ce inseamna a bate moneda. Ma vad in postura unui medic care trebuie sa explice unuia de la Institutul Pasteur bacteriologia Dar nu va acuz de aceasta ignoranta. O limba care a jonglat cu cuvinte ce au ascuns adevarate fapte si teluri nu poate mijloci notiuni exacte. Eu am vorbit despre moneda; am vazut in ochii dumneavoastra ca v-ati gandit la moneda fizica, din metal sau hartie. Nu, insa! Acesta nu este Banul! Banul fizic care este in circulatie este un adevarat anacronism. Daca acesta este inca in circulatie, numai datorita unui atavism practic, unei iluzii, unei fictiuni a fanteziei se mai mentine.

 

Kuzmin: Un paradox fantastic, aproape poetic!

 

Rakovski: Fantastic, daca vreti, dar nu paradox. Eu stiu ca in zilele noastre se bat monezi cu insigne regale sau bancnote cu insigne nationale, dar ce insemnatate mai au acestea?

 

Marea masa a banilor circula in lume, banii marilor tranzactii, contravaloarea bogatiilor nationale o au ‘Aceia’ la care fac mereu aluzie. Titluri, obligatiuni, cecuri, polite, note bancare, conturi, cursuri, cifre si mereu cifre, au cazut ca niste imense cascade de apa si au inundat popoare. ‘Aceia’, ca niste psihologi foarte subtili, si-au permis inca mai mult, datorita lipsei generale a sanctiunilor si datorita ignorantei totale.

 

Peste imensele sume financiare au creat ‘Creditele’, inzestrandu-le cu un caracter infinit si cu iuteala gandului. O abstractiune, o cifra, un credit, o credinta puteti intelege? Escrocherie, bani falsi la un curs legal Cu alte cuvinte, ca sa ma intelegeti mai bine, banci, burse, intregul sistem financiar sunt o masinarie gigantica care este o monstruozitate contra naturii, cum a spus Aristotel: banul sa produca iar ban, este o nelegiuire fata de economie; in cazul financiarilor e nelegiuire fata de Codul penal, deoarece este o afacere camatareasca.

 

Imi dau seama ce argument vor aduce: ca lucreaza cu procente legale. Dar daca amintim acest lucru, camata ramane aceeasi, deoarece chiar daca procentul este stabilit de lege, ei inseala prin falsul unui capital ce nu exista. Bancile au totdeauna posibilitatea sa dea credite, bani in cifre, care sunt de cinci sau o suta de ori mai mari decat suma pe care o au la dispozitie drept capital fizic. Lasand la o parte creditele ce depasesc banii depusi la banca, este vorba aici de un capital inexistent care aduce procente, in consecinta, aceste procente sunt indreptatite. Va rog sa tineti seama ca eu vorbesc aici de un sistem care este mai putin culpabil. Imaginati-va, daca puteti, o mana de oameni cu o putere neingradita asupra proprietatii bunurilor reale, dictatori absoluti asupra valorii adevarului, adica dictatori ai productiei si distributiei, deci ai muncii si consumului. Daca aveti putere de imaginatie, inchipuiti-va acest lucru pe plan mondial si veti recunoaste efectul anarhic si revolutionar pe plan social si moral. M-ati inteles?

 

Kuzmin: Nu, inca nu.

 

Rakovski: Desigur, este greu sa pricepi minuni.

 

Kuzmin: Minuni?

 

Rakovski: Da, minuni! Nu este o minune daca o banca de lemn se transforma intr-o catedrala? Asemenea minuni au trait in ultimul timp oamenii de nenumarate ori, fara a clipi din ochi. Este o minune uimitoare ca tarabele unde camatarii negociau cu banii lor, s-au transformat in ‘temple’. La fiecare colt de strada triumfa fatadele lor pagane, catre care alearga multimea stapanita de o credinta pe care nici zeii n-au reusit sa le-o insufle: sa aduca tot ce au zeului ‘Ban’, despre care sunt convinsi ca sta pe tronul safeului bancherului si are puterea dumnezeiasca sa inmulteasca banul la nesfarsit.

 

Kuzmin: Aceasta este noua religie a burgheziei lenese.

 

Rakovski: Desigur, religie. Religia Puterii!

 

Kuzmin: Asadar, dumneavoastra sunteti un poet al economiei?

 

Rakovski: Iti trebuie o doza de poezie ca sa-ti faci o imagine despre finante, opera cea mai geniala si mai revolutionara din toate timpurile.

 

Kuzmin: Este un mod de a vedea gresit. Finantele, asa cum le-a definit Marx si mai ales Engels, sunt determinate de sistemul de productie capitalist.

 

Rakovski: Exact, dar invers: sistemul productiei capitaliste este determinat de Finante. Ceea ce Engels aduce ca argument contrar si ceea ce cauta sa demonstreze, este dovada cea mai convingatoare ca Finantele domina productia burgheza. Si pentru ca asa este, Marx si Engels au evitat sa enunte si sa dea la iveala Finantele, cea mai grandioasa masinarie a Revolutiei, un joc de copil in comparatie cu Kominternul.

 

Dimpotriva, folosindu-se de talentul lor stiintific, au camuflat inca o data adevarul in interesul Revolutiei. Si acest lucru l-au facut amandoi.

 

Kuzmin: Povestea nu este noua. Imi amintesc ca asa ceva a scris Trotzki, acum zece ani cand a proclamat ca Kominformul este o organizatie conservatoare, asemenea bursei din New York si ca marii bancheri sunt promotorii Revolutiei.

 

Rakovski: Da, acest lucru l-a scris intr-o brosura mica, unde a prezis si decaderea imperiului britanic. El se intreba: Cine impinge Anglia de partea Revolutiei? si tot el raspundea: Nu Moscova, ci New Yorkul.

 

Kuzmin: Dar va amintiti ca tot el a afirmat ca, daca oamenii Finantelor au pregatit de la New York Revolutia, acest lucru l-au facut inconstient!

 

Rakovski: Motivul pentru care v-am spus ca Marx si Engels au ascuns adevarul, este valabil si pentru Trotzki.

 

Kuzmin: Am apreciat la Trotzki punctul lui de vedere, prin care se exprima aproape literar: ‘Bancherii indeplinesc irezistibil si inconstient misiunea lor revolutionara’.

 

Rakovski: Si ei indeplinesc misiunea lor, cu toate ca Trotzki ii arata cu degetul? Curios ca nu-si schimba tactica!

 

Kuzmin: Financiarii sunt revolutionari inconstienti, datorita neputintei lor psihice, ei nu vad consecintele pana la sfarsit.

 

Rakovski: Credeti intr-adevar acestea? Credeti ca aceste adevarate genii actioneaza inconstient? Ii considerati pe acesti oameni de care asculta azi o lume intreaga, drept o mana de idioti? Aceasta ar fi o contradictie ingrozitoare.

 

Kuzmin: Adica, ce vreti sa spuneti?

 

Rakovski: Foarte simplu. Eu afirm ca ei sunt, obiectiv si subiectiv, revolutionari constienti.

 

Kuzmin: Bancherii, ati innebunit?

 

Rakovski: Eu nu, poate dumneavoastra; reflectati, va rog. Acesti oameni sunt oameni ca mine si ca dumneavoastra. Ca ei poseda bani, ca ei sunt debitorii creditelor, acestea nu sunt ambitiile lor finale. La ei, ambitia este pentru Putere. De ce sa nu aiba acesti bancheri, acces spre stapanirea totala?

 

Kuzmin: Daca insa ei au deja in mana puterea economica, ce si-ar mai putea dori?

 

Rakovski: Repet, puterea totala. O putere ca a lui Stalin asupra Uniunii Sovietice, dar pe plan universal.

 

Kuzmin: O putere ca a lui Stalin, dar cu scop invers.

 

Rakovski: Puterea, daca este intr-adevar absoluta, este numai una. Gandul la absolut exclude diversitatea. Asadar, puterea spre care tind Kominternul si Kapinternul pentru a avea influenta politica trebuie sa fie identica. Puterea absoluta este scop in sine; altfel nu este absoluta. Pana acum, nu se cunoaste o masinarie a puterii totale mai mare ca statul comunist. Puterea burghezo-capitalista, chiar la apogeul ei, a fost o putere limitata, cand faraonii si cezarii in antichitate au fost intruchiparea zeilor, viata economica era atat de primitiva si aparatul tehnic al statului atat de inapoiat, incat era destul spatiu liber de actiune pentru individ. Intelegeti ca aceia care stapanesc deja natiuni si guverne pe acest pamant doresc sa fie stapani absoluti? Intelegeti ca acesta este singurul lucru pe care inca nu l-au atins?

 

Kuzmin: Interesant, cel putin ca un aspect al nebuniei.

 

Rakovski: Mai putin nebuni decat Lenin, care visa intr-o mansarda in Elvetia sa domine intreaga lume, sau Stalin, care visa acelasi lucru dintr-o coliba de lemn, unde era surghiunit in Siberia. O asemenea ambitie mi se pare mult mai naturala la acesti domni ai banilor, de la nivelul unui zgarie-nori in New York.

 

Kuzmin: Sa ajungem la un final. Cine sunt ‘Aceia’?

 

Rakovski: Credeti ca daca as sti cine sunt ‘Aceia’, m-as afla aici intemnitat?

 

Kuzmin: De ce?

 

Rakovski: Foarte simplu, cine-i cunoaste pe ‘Aceia’ nu se afla in postura sa fie obligat sa-i numeasca. Aceasta este o regula elementara a conspiratiei inteligente, stiti si dumneavoastra.

 

Kuzmin: N-ati spus dumneavoastra ca ei sunt bancheri?

 

Rakovski: Eu nu, amintiti-va ca eu am spus totdeauna ‘Finanta Internationala’ si cand voiam sa-i numesc am spus mereu ‘Aceia’ si nimic altceva. Daca vreau sa va informez, ma pot referi numai la fapte, nu pot numi persoane, deoarece eu nu-i cunosc. Cred ca nu va insel, daca spun ca ‘Aceia’ nu sunt persoane care ocupa functii in politica sau banci, in lume. Dupa cate stiu, de la omorarea lui Rathenau – Rathenau de la Rapallo – ei folosesc in politica si in Finante numai intermediari. Bineinteles, barbati in care au deplina incredere, care garantat le sunt fideli, din o mie de motive. De aceea putem fi siguri ca politicienii si bancherii sunt oamenii lor ‘de paie’, oricat de mare ar fi rangul lor sau oricat ar voi sa para ca sunt Independenti.

 

Kuzmin: Totul este logic si de inteles, dar nu cumva dumneavoastra incercati sa camuflati si sa va jucati de-a v-ati ascunselea? Dupa cele ce cunosc eu din acte si despre persoana dumneavoastra, ati jucat un rol mult prea mare in aceasta conspiratie, ca sa nu stiti mai multe. Nu banuiti cel putin o persoana dintre ‘Aceia’?

 

Rakovski: Da, dar poate n-o sa ma credeti. Eu cred ca sunt personalitati mistice ale Puterii absolute, un fel de Gandhi, dar nu atat de batatoare la ochi. Nume sau adrese ale ‘Acelora’ nu cunosc. Imaginati-va: Stalin ar stapani azi Uniunea Sovietica ca un simplu cetatean, fara ziduri si fara garda personala. Care ar fi mijlocul prin care s-ar putea feri de atentate? Mijlocul fiecarui conspirator, indiferent cata putere are, este anonimatul!

 

Kuzmin: Este foarte logic ceea ce spuneti, totusi eu nu va pot crede.

 

Rakovski: Va rog sa ma credeti, eu nu stiu! Daca as sti, ce fericit as fi eu azi! N-as sta aici pe scaun sa-mi apar viata! Eu inteleg indoiala dumneavoastra si ca meseria de politist va impinge sa aflati lucruri mai concrete. Ca sa va fac pe plac si ca o necesitate in discutia pe care o ducem, voi incerca sa va initiez.

 

Stiti ca istoria nescrisa, pe care o cunoastem numai noi, il da pe Adam Weishaupt, in secret, ca intemeietorul primei Internationale comuniste. El era seful Iluminatilor, ordin mason cunoscut; numele l-a purtat de la a doua conspiratie comunista, anticrestina a epocii noastre. Acest mare revolutionar, semit si iezuit, a prevazut triumful Revolutiei franceze; el s-a decis (sau a fost insarcinat) sa creeze o organizatie absolut secreta – se spune ca seful lui a fost filozoful Mendelssohn – si sa conduca mai departe telurile politice ale Revolutiei franceze, spre a o transforma intr-o revolutie sociala, pentru infaptuirea comunismului. In acele timpuri era un mare pericol enuntarea comunismului ca scop.

 

De aici toate masurile de precautie ale Iluminatilor. A trebuit sa treaca inca un secol, pentru ca cel ce se intitula comunist sa nu fie aruncat in inchisoare sau executat. Ceea ce a ramas un mister, este legatura intre Weishaupt cu aderentii lui si primul Rotschild. Acesti renumiti bancheri au finantat primul Komintern (Revolutia franceza).

 

Este cunoscut ca, de indata ce cei cinci frati Rotschild si-au impartit intre ei imperiul financiar european, o putere secreta i-a ajutat sa-si sporeasca averea legendara. Poate au fost primii comunisti din catacombele bavareze (Weishaupt si Co. in 1790), care s-au raspandit apoi in intreaga Europa.

 

Altii spun, ceea ce cred si eu, ca Rotschild a fost nu numai trezorierul, ci si capul acelor primi comunisti misteriosi. Aceasta teorie se sprijina sigur pe faptul ca Marx si capeteniile de varf deja cunoscute (printre altii Heine, Herzen), ale primei Internationale, ascultau de baronul Lionel Rotschild. Disraeli, evreu, primul ministru englez, a format imaginea revolutionara a lui Lionel Rotschild, acest multimilionar de care asculta o gloata de spioni: carbonari, masoni, evrei, tigani, revolutionari etc

 

Acestea par fantasmagorii, dar este dovedit ca fiul batranului Nathan Rotschild a dus o lupta contra tarului Nikolai in favoarea lui Herzen, pe care a castigat-o.

 

In lumina acestor fapte adevarate, putem spune pe drept cine este intemeietorul masinariei Acumularii si Anarhiei ce reprezinta Internationala Finantei; este acelasi care a creat Internationala revolutionara.

 

Ceva genial: prin capitalism, sa creezi acumularea capitalului in cel mai inalt grad, sa impingi proletariatul spre greve si sa-l aduci la disperare si in acelasi timp sa creezi organizatia care sa uneasca proletariatul si sa-l puna in miscare spre revolutie.

 

Acesta este capitolul cel mai ‘sublim’ din istorie. Si inca mai mult: va amintiti de spusele mamei celor cinci frati Rotschild ‘daca fiii mei nu doresc, nu vom avea razboi’. Adica ei au fost arbitrii si stapanii pacii si ai razboiului, nu regii. Puteti sa va imaginati un fapt de o asemenea importanta cosmica? Nu vedeti deja ca razboiul a capatat o functie revolutionara? Razboi – Comuna! De atunci, oricare razboi a devenit un pas urias spre Comunism. Cu o putere magica a fost ajutat Lenin in dorinta lui impartasita de Gorki intre 1905-1914! Recunoasteti cel putin, ca doua din cele trei parghii care au dus lumea spre Comunism n-au fost si nu au putut fi manuite de proletariat. Razboaiele n-au fost initiate si purtate de Internationala a III-a si nici de Uniunea Sovietica, care nu exista atunci. Nici acele grupari minore de bolsevici din exil n-au putut sa duca sau sa provoace razboaie, cu toata dorinta lor arzatoare. Acest lucru este limpede. Mai mult, Internationala sau Uniunea Sovietica n-au putut ajunge la acumularea capitalului, si anarhia nationala sau internationala a productiei capitaliste este capabila sa distruga imense cantitati de hrana, in loc sa le-o dea celor ce mor de foame, este capabila sa determine ca ‘jumatate din mapamond sa produca gunoi, iar cealalta jumatate sa fie obligata sa-l cumpere’ – citat din Rathenau*.

 

Proletariatul nu-si poate asuma progresia geometrica a inflatiei galopante, devalorizarea, furtul perpetuu al plusvalorii, nerefinantarea capitalului economisit, lipsa procentelor adecvate la capital, scaderea continua a puterii de cumparare, care duc la pauperizarea clasei de mijloc, principalul dusman al Revolutiei.

 

Nu proletariatul are in mana parghia razboiului sau a economiei. El este parghia a treia, vizibila si care, printr-un ultim salt asupra fortaretei statului capitalist, il cucereste. Desigur, il cucereste daca ‘Aceia’ ii permit.

 

Kuzmin: Toate acestea, expuse atat de literar, au un nume: contradictia capitalismului – in discutia noastra am repetat-o de o suta de ori. Dar daca faceti aluzie la o Putere sau o Actiune pe care proletariatul nu o cunoaste, eu va cer concret sa-mi numiti acum un fapt anume.

 

Rakovski: Sunteti multumit cu un singur exemplu? Asadar, ‘Aceia’ au izolat politic pe tar in razboiul ruso-japonez. America a finantat Japonia, mai bine spus, Jakob Schiff seful casei bancare Kuhn Loeb & Co., cel mai mare urmas al bancii Rotschild. Puterea lui era atat de mare, incat a reusit ca natiunile ce posedau colonii in Asia (Franta, Anglia, Olanda), sa treaca de partea imparatiei japoneze xenofobe; aceasta xenofobie o simte acum Europa. In lagarele japoneze, prizonierii rusi au fost instruiti de

 

* Ministru de externe, evreu, in Germania, 1922

 

americani revolutionari si trimisi inapoi la Petrograd ca luptatori perfecti; cei ce au finantat pe japonezi, au obtinut invoirea Japoniei in aceasta actiune.

 

Razboiul ruso-japonez, prin infrangerea organizata a armatei tariste, a fost un prolog spre revolutia din 1905. Chiar daca revolutia a fost prematura, era aproape sa triumfe. Ea a creat conditiile politice necesare pentru victoria din 1917.

 

Mai mult inca. Ati citit biografia lui Trotzki? Va amintiti de perioada lui de inceput ca revolutionar? Era inca un baietas, dupa fuga lui din Siberia, cand s-a aciuat printre emigranti in Londra, Paris, Elvetia; Lenin, Plechanov, Martov, vad in el un novice foarte promitator. Dar el, la prima sciziune isi permite sa ramana independent si ia rol de arbitru. In anul 1905, la doar 25 de ani, se intoarce singur in Rusia, fara de partid si fara organizatie proprie. Cititi rapoartele ‘nefrizate’ ale lui Stalin despre revolutia din 1905, rapoartele lui Lunatscarski, care nu este trotzkist. Trotzki sta in fruntea revolutiei din Petrograd. Acesta este adevarul. Numai el se ridica cu prestigiu si popularitate dintre revolutionari. Nici Lenin, nici Martov, nici Plechanov, nu sunt la inaltimea lui. Cum si de ce se ridica acest necunoscut Trotzki si capata deodata autoritate peste cei mai cunoscuti si vechi revolutionari? Foarte simplu. El s-a casatorit. Cu el vine in Rusia sotia sa, Sedova. Stiti cine era ea? Fiica lui Jivtovski, din cercul bancherilor Warburg, companionii si verii lui Jakob Schiff, ai grupului financiar care a finantat Japonia si care prin Trotzki, a finantat revolutia din 1905. Aici aveti motivul pentru care Trotzki se afla deodata pe treapta de sus a revolutionarilor. Si aveti de asemeni, cheia pentru a va explica persoana lui Trotzki. Facem un salt in 1914. In spatele atentatului contra mostenitorului tronului, a stat Trotzki; acest atentat a dezlantuit primul razboi mondial. Credeti ca atentatul si razboiul au fost simple intamplari? Analizati, va rog, in lumina ‘neintamplarii’, mersul operatiunilor din Rusia. ‘Manevrarea’ infrangerii este o capodopera. Ajutorul aliatilor pentru tar a fost asa de dozat si regulat, incat ambasadorii aliatilor de pe atunci spuneau ca prostia tarului duce ofensive de automasacrare. Carnea de tun a rusilor era imensa, dar fara importanta. Ofensivele organizate au dus la revolutie. Incoltiti din toate partile, au gasit solutia in proclamarea unei Republici democrate. O republica a ‘soliilor’, cum a numit-o Lenin, si a asigurat nepedepsirea tuturor revolutionarilor. Kerenski mai organizeaza inca o ofensiva de masacru, ca sa dea republica democrata peste cap si, mai mult, Kerenski trebuie sa predea puterea totala a statului, comunistilor. Trotzki preia ‘neobservat’ intregul aparat de stat. Acesta este adevarul despre mult cantata Revolutie din Octombrie. Bolsevicii au luat puterea pe care ‘Aceia’ le-au permis sa o ia si le-au predat-o.

 

Kuzmin: Indrazniti sa afirmati ca Kerenski a fost complicele lui Lenin?

 

Rakovski: Nu al lui Lenin, ci al lui Trotzki, mai bine-zis complicele ‘Acelora’.

 

Kuzmin: Absurd!

 

Rakovski: Nu puteti intelege? Tocmai dumneavoastra? Ma uimiti. Daca dumneavoastra, ca spion, v-ati afla comandant intr-o fortareata pe care inamicul vrea sa o cucereasca, nu ati deschide portile celor ce o asalteaza si in serviciul carora sunteti? Nu veti risca sa muriti in timpul asaltului, daca un agresor va crede dusman? Credeti-ma, fara monumente si mausolee, comunismul datoreaza mai mult lui Kerenski decat lui Lenin.

 

Kuzmin: Vreti sa spuneti ca Kerenski s-a lasat de buna voie invins?

 

Rakovski: Da, pentru mine este sigur. Intelegeti, va rog, eu am fost la toate prezent. Va spun mai mult: stiti cine a finantat revolutia din Octombrie? ‘Aceia’ au finantat-o, mai bine spus, aceiasi oameni care au finantat Japonia, revolutia din 1905. Jakob Schiff si fratii Warburg, adica marele cuplu al bancilor, una din bancile Federal Reserve, banca Kuhn Loeb & Co. la care au participat si banci europene: Gugenheim, Hanauer, Breitung, Aschberg de la ‘Nya Bank’ din Stockholm. Am fost martor la predarea banilor. Pana a venit Trotzki, eu am fost singurul dintre revolutionari. La sfarsit a venit Trotzki. Aliatii l-au expulzat din Franta pentru actiuni subversive si tot ei l-au lasat liber sa mearga in Rusia aliata, unde sa organizeze infrangerea. Tot fapte intamplatoare? Cine a dirijat aceasta? Aceiasi oameni care au reusit, prin intermediul lui Rathenau, sa-l faca pe Lenin sa treaca liber prin Germania. ‘Aceiasi’ oameni au reusit in Anglia, ca Trotzki sa iasa dintr-un lagar canadian si, cu pasaport, sa treaca liber toate granitele pana in Rusia. Daca veti studia odata istoria revolutiilor si razboaielor civile cu spiritul cercetator al unui politist, veti gasi o sumedenie de fapte ‘intamplatoare’.

 

Kuzmin: Bine, sa spunem ca toate acestea n-au fost la intamplare; ce consecinte practice reies din ele?

 

Rakovski: Lasati-ma sa ispravesc aceasta scurta poveste, apoi tragem concluziile. Trotzki, de la venirea lui la Petrograd, este acceptat fara rezerve. Dupa cum stiti, divergentele de pareri intre el si Lenin in timpul revolutiei au fost mari. Totul s-a dat uitarii si Trotzki este maestrul triumfator al revolutiei, chiar daca Stalin o doreste sau nu. De ce? Secretul il pastreaza sotia lui Lenin, Krupskaia. Ea stie cu adevarat cine este Trotzki, ea l-a convins pe Lenin sa-l accepte pe Trotzki. Ea l-a deblocat pe Lenin in Elvetia. Lenin a stiut cat de imens a fost ajutorul material din afara adus de Trotzki; vagonul plombat a fost dovada. Apoi unirea tuturor acelora de stanga revolutionara, socialisti, anarhisti, este opera lui Trotzki si nu incapatanarea lui Lenin. Nu degeaba este liga veche a proletarilor evrei adevaratul ‘partid’ al lui Trotzki cel fara partid, ‘liga’ din care au fost recrutate 90% din capeteniile revolutiei. Bineinteles, nu liga publica, ci liga conspirativa, care patrunsese in toate partidele socialiste si ai caror sefi stateau sub conducerea acestei ligi.

 

Kuzmin: Si Kerenski?

 

Rakovski: Si Kerenski impreuna cu alti sefi de partide nationaliste, partide conservatoare.

 

Kuzmin: Cum asa?

 

Rakovski: Nu uitati rolul masoneriei in prima faza burghezo-democratica a revolutiei!

 

Kuzmin: Ascultau si ei de ‘liga’?

 

Rakovski: Cu o treapta mai presus de ei, dar ascultau de ‘Aceia’.

 

Kuzmin: Cu toata miscarea marxista care se ridica si le periclita drepturile si viata?

 

Rakovski: Cu toate acestea. Desigur ei n-au recunoscut pericolul. Tineti seama, fiecare mason crede ca stie mai mult decat realitatea, imaginatia lui se orienteaza dupa dorintele lui. Apoi, numarul mare de masoni in guvernele statelor burgheze, este pentru ei dovada puterii lor politice. Tineti cont ca, pe vremea aceea, toti sefii de guverne ai aliatilor, cu mici exceptii, au fost masoni. Ei toti au crezut ca revolutia se va desfasura ca revolutia franceza. Masonii n-au invatat lectia intai, ca in revolutia cea mare, in care ei au jucat un rol important, majoritatea lor a fost inghitita: marele maestru, principele de Orleans, regele, care era tot mason, apoi Girondinii, Herbertistii, Iacobinii Daca vreo cativa au scapat cu viata, aceasta a fost datorita lui Napoleon si loviturii lui de stat din Brumaire.

 

Kuzmin: Vreti sa spuneti ca masonii au fost sortiti sa moara de mana revolutiei pe care ei insisi o initiasera?

 

Rakovski: Exact Ati pronuntat un adevar secret. Eu sunt mason, va voi destainui secretul care li se spune masonilor ca il vor afla. Dar nici a 25-a, sau a 33-a, sau a 93-a loja nu-l afla.

 

Kuzmin: Si ce poate sa fie?

 

Rakovski: Organizatia masonica a fost creata cu scopul de a pregati revolutia comunista mondiala, lichidarea clasei burheze si a clasei de mijloc, lichidarea fizica a conducatorilor burgheziei, care inseamna sinuciderea fiecarui mason mai important. De aceea, spre a li se ascunde adevarul, este nevoie de atata teatru, mistere, secrete etc Nu pierdeti ocazia sa priviti trasaturile fetei ce exprima stupoarea si spaima fiecarui mason, cand intelege ca trebuie sa moara pentru revolutie. Este un spectacol de ras.

 

 

 

 

Kuzmin: Si mai negati inca, prostia din nastere a burgheziei?

 

Rakovski: Neg prostia clasei burgheze, nu a anumitor indivizi ai ei. Prezenta caselor de nebuni nu demonstreaza ca nebunia este generala. Masoneria este o casa de nebuni, dar in libertate. Eu continuu. Dupa victoria revolutiei, s-a ivit prima problema: pacea, si cu ea, prima sciziune in partid. Nu vreau sa discut despre lupta de la Moscova, intre adeptii si adversarii pacii de la Brest-Litovsk. Vreau sa spun ca gruparea care s-a numit mai tarziu ‘opozitia lui Trotzki’, cei lichidati si cei ce urmau sa fie lichidati, toti fusesera sau erau contra semnarii pacii. Aceasta pace a fost o eroare, o tradare inconstienta a lui Lenin fata de revolutie. Inchipuiti-va pe bolsevici la Natiunile Unite sau la Conferinta de pace de la Versailles, in spatele lor cu armata rosie, dotata si intarita de aliati. Dar Lenin, orbit de putere, sustinut de Stalin, urmati de aripa national-rusa a partidului, au izbandit. Astfel s-a nascut national-comunismul, sub care Stalin a ajuns azi la apogeu. Desigur, au fost lupte interne, dar numai in masura in care nu distrug statul comunist – aceasta este conditia sine qua non a opozitiei, pana azi. Acesta a fost motivul esuarii noastre si al insucceselor ce au urmat. Dar a fost o lupta salbatica, chiar daca a fost camuflata, pentru a nu pierde puterea. Trotzki a organizat atentatul lui Kaplan contra lui Lenin. Din ordinul lui, Blukim a ucis pe ambasadorul Von Mirbach. Puciul Spiridonovei si al social-revolutionarilor ei, era in intelegere cu Trotzki. Sotul ei nu fusese banuit, era acel Rosenblum, un evreu din Lituania cu numele O’Reilly, unul din cei mai buni spioni ai Intelligence Service. L-au ales pe Rosenblum, ca in cazul unui esec, vina sa cada pe englezi si nu pe trotzkisti. Asa s-a si intamplat. Razboiul civil ne-a dat posibilitatea sa renuntam la metodele conspirative si teroriste, el ne-a dat puterea in mana, cand Trotzki a fost numit organizatorul si seful armatei rosii. Armatele sovietice, care se retrageau mereu din fata ‘armatei albe’ si au redus Uniunea Sovietica la marimea principatului Moscovei, au inceput ca prin minune sa fie victorioase. Pe ce cale credeti, prin minune sau intamplare? Va pot spune: nouazeci la suta este datorita ‘Acelora’. Sa nu uitam ca armata alba era formata din ‘democrati’ cu restul de mensevici si din alte partide liberale, in mijlocul carora ‘Aceia’ au avut foarte multi oameni in serviciul lor. Cand a preluat Trotzki puterea, ei au capatat ordin sa tradeze pe ‘albi’, cu promisiunea ca vor face parte din viitorul guvern sovietic. Maiski a fost unul dintre acestia, unul din putinii fata de care ‘Aceia’ si-au tinut cuvantul si aceasta numai pentru ca s-a aratat loial fata de Stalin. Prin aceste acte de sabotaj, impreuna cu diminuarea ajutorului pentru generalii ‘albi”, sarmanii idioti au suferit infrangeri peste infrangeri. In sfarsit, Wilson a luat decizia sa se puna capat ostilitatilor prin punctul 6 din cele 14. In timpul razboiului civil, Trotzki a fost prezumtivul urmas al lui Lenin. Lenin, care scapase de glontul lui Kaplan, nu va mai scapa cu viata din eutanasia care s-a complotat impotriva sa (si care a fost aplicata de medicul sau, Levin).

 

Kuzmin: Trotzki i-a scurtat viata? Un ‘clou’ in procesul dumneavoastra!

 

Rakovski: Trotzki? Poate a actionat si el. ‘Aceia’ au atatea canale si posibilitati, incat executia tehnica este lipsita de importanta. Cert este ca si-au atins scopul.

 

Kuzmin: Oricum, uciderea rafinata a lui Lenin este de o mare importanta, incat ar trebui adusa in discutie la primul proces.

 

Rakovski: Va sfatuiesc sa nu va atingeti de acest fir rosu, este prea periculos, chiar pentru Stalin insusi. Puteti face cu propaganda dumneavoastra ce voiti, dar ‘Aceia’ au si ei propaganda lor si ei sunt mult mai puternici decat eventuala marturisire a lui Stalin. Zicala ‘qui prodest’ lasa sa cada banuiala ca Stalin este ucigasul lui Lenin.

 

Kuzmin: Adica, ce voiti sa spuneti?

 

Rakovski: Metoda clasica ca sa descoperi un ucigas, trebuie sa afli cui i-a folosit crima. In cazul lui Lenin, Stalin a fost acela care a smuls puterea, Stalin, seful dumneavoastra. Este un secret cunoscut. Daca Trotzki nu i-a urmat lui Lenin, cauza nu a fost de natura umanitara. In timpul ultimei boli a lui Lenin, Trotzki poseda mai multa putere decat avea nevoie. Noi aveam deja condamnarea la moarte a lui Stalin; scrisoarea pe care Krupskaia a smuls-o barbatului ei, a fost motiv indeajuns pentru Trotzki sa-l lichideze pe Stalin. Dar o intamplare neprevazuta a cauzat esuarea planurilor noastre. Trotzki s-a imbolnavit, o boala ca din senin, luni de zile. Nu a fost in stare de nici o activitate in momentul decisiv, cand Lenin murea. Natural ca un Trotzki pregatit pentru misiunea sa nu putea fi deodata improvizat. Nici unul din noi, nici Zinoviev, nici Kamenev n-a avut instructiunile sau parghiile necesare in mana. De altfel, Trotzki, gelos, n-ar fi lasat pe nimeni sa-l inlocuiasca. Asa ca, la moartea lui Lenin, ne aflam in fata lui Stalin (care dusese o nemaipomenita activitate secreta) si am intrevazut, pentru noi trotzkistii, viitoarea infrangere in Comitetul Central. Deci, trebuia sa improvizam o solutie: aceia dintre noi care se puteau alatura lui Stalin, trebuiau sa se alature, sa devina mai stalinisti decat el, sa exagereze, adica sa-l saboteze. Restul il cunoasteti, lupta noastra subversiva si esecul permanent fata de Stalin, care s-a dovedit un geniu in materie politieneasca. Mai mult inca: dintr-un atavism nationalist, Stalin pune accent pe elementul rusesc si se inconjoara de indivizi pe care noi am fost hotarati sa-i nimicim, promotori ai comunismului national in contradictie cu comunismul international pe care-l reprezentam noi. Stalin a pus Internationala in slujba Uniunii Sovietice; aceasta este in slujba lui, deci Internationala ii slujeste lui. Daca vom cauta in istorie o paralela, o putem gasi in bonapartism si daca mai cautam o personalitate asemanatoare lui Stalin, nu o vom gasi. Eu cred ca am gasit o paralela: Fouch si Napoleon. Daca lasam la o parte a doua jumatate din viata lui Napoleon, cu lucruri fara importanta ca uniforme, ierarhie militara, coroana, care pe Stalin nu-l interesau, si luam ceea ce este important: sugrumarea revolutiei, careia el nu-i aduce nici un serviciu, ci se foloseste de ea, identificarea cu vechiul imperialism rusesc, ca Napoleon cu cel galic, crearea unei paturi aristocratice, nu din militari, caci nu a avut victorii, ci din patura birocratico-politieneasca

 

Kuzmin: Destul. Nu sunteti aici ca sa faceti propaganda trotzkista. Vreti in sfarsit sa deveniti concret?

 

Rakovski: Desigur, voi ajunge acolo. Dar, cand voi reusi sa fac sa aveti macar o mica idee despre ‘Aceia’ cu care avem de-a face concret? Tin foarte mult la acest lucru.

 

Kuzmin: Atunci deveniti mai concis.

 

Rakovski: Esecul nostru, care din an in an devenea mai concret, se explica si prin faptul ca, tot ce s-a intreprins dupa razboi pentru continuarea revolutiei de catre ‘Aceia’, a fost fara tel. Tratatul de la Versailles, pe care politicienii si economistii nu l-au inteles, pentru ca nimeni nu-i vedea scopul, a fost conditia hotaratoare pentru revolutie.

 

Kuzmin: Teoria este foarte nebuloasa. Cum voiti sa o explicati?

 

Rakovski: Nici unui popor nu i-a servit impunerea reparatiilor si embargoului economic de la Versailles. Calculele absurde erau atat de elocvente, incat chiar tarile invingatoare

 

le-au criticat. Numai Franta revendica o suma care era mai mare decat averea ei nationala, de parca pamantul ei se transformase intr-o Sahara. O nebunie au fost revendicarile catre Germania, sume ce nu putea niciodata sa le plateasca, cerand toata munca nationala si intreaga ei avere. In plus, au lansat contra ei un dumping, ceea ce a dus la foamete in Germania, subconsum si somaj. Asadar, a fost sau nu, tratatul de la Versailles, revolutionar? S-a incercat mai mult. O reglementare pe plan international a productivitatii, ca si cand clima, resursele naturale, calificarea tehnica erau egale intre natiuni. Anarhia a constat in faptul ca tarile mai sarace trebuiau sa lucreze mai mult, pentru a egala lipsa resurselor naturale. Reglementarea impusa de Liga Natiunilor, reglementarea muncii pe principii abstracte, a adus cu sine o inegalitate economica; consecinta imediata a fost o productie scazuta, importuri masive care trebuiau platite in aur, aceasta cat timp Europa a avut aur, iar America era coplesita de aur. Ca orice anarhie in productie – unica in istorie – si aceasta a fost exploatata de Finanta, de ‘Aceia’, in felul urmator: sub masca de a o insanatosi, au provocat o inflatie a monedei nationale si o inflatie de o suta de ori mai mare a banilor de credit, bani falsi. Una dupa alta, tarile si-au devalorizat moneda. Rezultatul a fost peste treizeci de milioane de someri. Credeti acum, ca tratatul de la Versailles si Liga Natiunilor au creat conditiile revolutiei?

 

Kuzmin: Asta se poate, fara intentie. Nu-mi puteti spune, de ce mereu va abateti de la cursul normal al dezvoltarii comunismului si revolutiei si faceti front comun cu fascismul care triumfa in Italia si Europa? Ce aveti de spus?

 

Rakovski: Daca nu tinem seama de scopul ‘Acelora’, aveti dreptate; dar noi nu avem voie sa ignoram existenta si telul ‘Acelora’ si faptul ca Stalin detine puterea in URSS.

 

Kuzmin: Nu vad nici o legatura intre acestea.

 

Rakovski: Pentru ca nu voiti! Puncte de reper sunt o multime. Stalin este pentru noi (trotzkistii) un bonapartist, nu un comunist.

 

Kuzmin: Dar fascismul este anticomunism curat, atat contra comunismului stalinist, cat si contra celui trotzkist. Daca ‘Aceia’ au atata putere, de ce nu au impiedicat aceasta?

 

Rakovski: Pentru ca ‘Aceia’ l-au propulsat pe Hitler.

 

Kuzmin: Acum bateti recordul in absurditati.

 

Rakovski: Eu am recunoscut ca opozitia a esuat. ‘Aceia’ au recunoscut ca Stalin nu poate fi rasturnat printr-o lovitura de stat, de aceea, cu experienta lor istorica, au gasit alta solutie: sa procedeze cu Stalin, ca odinioara cu tarul. Era insa o piedica care ni se parea noua de neinvins: in Europa nu era o tara care ar fi putut savarsi invazia, nici una nu avea o armata asa de mare si nici pozitia geografica care sa permita o invazie in Uniunea Sovietica. Deoarece lipsea adversarul, ‘Aceia’ trebuiau sa-l gaseasca. Numai Germania, din punct de vedere numeric si strategic ca pozitie, era in stare sa navaleasca in Uniunea Sovietica si sa-l doboare pe Stalin. Dar republica de la Weimar nu era in acel moment in stare de asa ceva.

 

Pe cerul foametei din Germania incepea sa straluceasca steaua lui Hitler. Priviri ascutite s-au indreptat asupra lui. Lumea a admirat ridicarea lui fulminanta. Eu nu vreau sa afirm ca aceasta a fost numai opera noastra. Tratatul revolutionaro-comunist de la Versailles aduna din ce in ce mai multe mase in jurul lui. Versailles a adus Germaniei proletarizare, foamete, somaj, toate nu puteau sa aduca decat triumful revolutiei comuniste.

 

Deoarece aceasta a esuat sub Stalin, pentru ca Germania sa nu cada sub acest nou Bonaparte, s-au imaginat planul Dawes si planul Young, care au ameliorat putin situatia Germaniei.

 

Determinismul economic a silit proletariatul german sa recurga la revolutie.

 

Dar, fiindca sub Stalin revolutia social-internationala a fost zadarnicita, proletariatul german a fost canalizat spre revolutia national-socialista. Aceasta a fost o fapta dialectica (arta de a actiona cu metoda). Cu toate conditiile propice, national-socialistii n-ar fi izbandit in Germania fara ajutorul nostru. In 1929, cand partidul national-socialist se afla intr-o criza de descrestere si mare lipsa de bani, ‘Aceia’ au trimis un mesager; eu ii cunosc chiar numele, acesta a fost Warburg. Fiind in tratative cu Hitler, s-au inteles asupra finantarii partidului national-socialist. Hitler primeste in cativa ani, milioane de dolari trimise de Wall Street si milioane de marci procurate de Schacht, cu care intretine serviciile SA si SS si cu care se finanteaza alegerile urmatoare, care aduc triumful lui Hitler. Cu dolari si marci date de ‘Aceia’.

 

Kuzmin: Dupa spusele’dumneavoastra, cei ce tind spre un comunism perfect, sa inarmeze tocmai pe unul ca Hitler, care jura sa nimiceasca prima natiune comunista? Ce sa spun, halal logica la acesti oameni ai finantelor!

 

Rakovski: Dumneavoastra uitati mereu bonapartismul lui Stalin. Amintiti-va ca, in comparatie cu Napoleon, care a anihilat efectele revolutiei franceze, chiar un Ludovic al XVIII-lea, un Wellington, un Metternich, chiar un autocrat ca tarul, apar ca revolutionari. Aceasta este teza adevarat stalinista. Teza lui, despre relatiile coloniilor vis-a-vis de tarile imperialiste, cred ca o cunoasteti pe de rost. Dupa aceasta teorie si emirul Afganistanului si regele Faruk sunt comunisti, deoarece ei lupta contra coroanei britanice. De ce sa nu fie si Hitler in lupta lui contra lui Stalin, obiectiv, un comunist? In sfarsit, ca sa n-o lungesc, il vedeti acum pe Hitler cu o putere militara crescanda, care-si intinde Reichul al III-lea pana va fi destul de puternic sa-l atace pe Stalin si sa-l doboare.

 

Nu observati ce mielusei s-au facut lupii de la Versailles, care se rezuma la un usor marait? Sunt acestea tot intamplatoare? Hitler va invada URSS si, asa cum in 1917 l-au izgonit pe tar dupa infrangere, asa il vom izgoni si inlocui pe Stalin. Si din nou va suna ceasul revolutiei mondiale. Natiunile democratice, azi adormite, vor simti un vant nou, cand va veni iar Trotzki la putere, asa cum au simtit o schimbare prin razboiul civil. Hitler va fi atacat din vest, iar generalii lui il vor lichida. Este deci actiunea lui Hitler, obiectiv, comunista?

 

Kuzmin: Eu nu cred in fabule si nici in minuni!

 

Rakovski: Asadar, daca dumneavoastra nu vreti sa credeti ca ‘Aceia’ sunt in stare sa realizeze ceea ce doresc, atunci pregatiti-va sa traiti invazia in Uniunea Sovietica si sfarsitul lui Stalin in decurs de un an. Chiar daca acum considerati acestea drept minuni sau hazarduri, sa fiti pregatiti sa le traiti. Dar, chiar in cazul ca acestea sunt ipoteze, intr-adevar refuzati sa credeti ceea ce v-am povestit?

 

Kuzmin: Bine, sa privim lucrurile ipotetic, ce propuneti?

 

Rakovski: Pe noi nu ne intereseaza atacul asupra Uniunii Sovietice, deoarece doborarea lui Stalin inseamna distrugerea acestui comunism; chiar daca el este formal, noi vom reusi inca o data sa-l transformam intr-un comunism real.

 

Kuzmin: Minunat, care este solutia?

 

Rakovski: In primul rand, trebuie sa avem grija ca pericolul potential din partea lui Hitler sa dispara.

 

Kuzmin: Daca dumneavoastra spuneti ca ‘Aceia’ l-au adus in varf ca Fhrer, ei trebuie sa aiba putere asupra lui, iar el trebuie sa-i asculte.

 

Rakovski: In graba, nu m-am exprimat indeajuns de limpede si nu m-ati inteles. Chiar daca ‘Aceia’ l-au finantat, poate ca scopul final al ‘Acelora’ este diferit de al lui.

 

Warburg s-a intalnit cu Hitler sub un nume fals, nu stiu daca Hitler a stiut ca el este evreu. Apoi, el i-a spus o minciuna, ca un grup de financiari ai Wall Street-ului l-au trimis ca sa finanteze national-socialismul impotriva Frantei, deoarece Franta duce o politica economica care provoaca o criza in America.

 

Kuzmin: Si Hitler a crezut aceasta poveste?

 

Rakovski: Nu stiu, nu este important. Pentru noi a fost important ca el sa vina la putere, telul nostru a fost sa provocam razboiul si Hitler inseamna razboi. Intelegeti?

 

Kuzmin: Inteleg. Dar acum eu nu vad alta cale decat un pact intre Uniunea Sovietica si tarile democratice, pact care sa-l intimideze pe Hitler. Eu cred ca puterea lui nu este atat de mare, incat sa se indrepte impotriva tuturor statelor lumii, dar destul de mare sa lupte cu ele rand pe rand.

 

Rakovski: Nu vi se pare aceasta o solutie prea simpla, pot spune chiar, contrarevolutionara?

 

Kuzmin: Ca sa impiedicam un razboi contra Uniunii Sovietice?

 

Rakovski: Taiati aceasta fraza in doua: ‘sa impiedicam un razboi’ nu suna contrarevolutionar? Ganditi-va: fiecare comunist adevarat, avand in fata pe Lenin ca idol si pe alti mari strategi, trebuie sa doreasca totdeauna razboi. Nimic nu grabeste pasii revolutiei mondiale, ca razboiul. Aceasta este o dogma marxist-leninista. Acest comunism national, acest bonapartism, este capabil sa intunece de asa maniera mintea comunistului pur, incat acesta nu-si da seama de intorsatura. Stalin tinde sa subordoneze Revolutia Natiunii, in loc sa subordoneze Natiunea Revolutiei.

 

Kuzmin: Ura dv. fata de Stalin va intuneca mintea si va face sa va impotmoliti in controverse. N-am fost noi de parere ca un atac impotriva Uniunii Sovietice trebuie evitat?

 

Rakovski: Si de ce un razboi trebuie sa fie indreptat neaparat impotriva Uniunii Sovietice?

 

Kuzmin: Ce alt popor ar fi tinta atacului lui Hitler? Este clar ca in urma discursurilor lui, atacul este indreptat contra Uniunii Sovietice. Ce dovezi ne mai trebuie?

 

Rakovski: Daca dv. si barbatii de la Kremlin credeti fara discutie acest lucru, atunci de ce ati provocat razboiul civil in Spania? Sa nu-mi spuneti ca motivele au fost exclusiv revolutionare. Stalin nu este capabil sa realizeze o oarecare teorie marxista. Daca la baza ar fi fost un motiv revolutionar, atunci nu era corect sa se jertfeasca atatea minunate forte revolutionare. Este natiunea cea mai indepartata geografic de Rusia si o cunoastere elementara a regulilor strategice ar fi impus sa nu se iroseasca acolo atata putere. Cum ar fi putut Stalin sa aprovizioneze o republica sovietica spaniola si sa o sustina din punct de vedere militar? Dar, sa fim seriosi: alti factori au stat la baza razboiului din Spania. Acolo este un punct strategic important, o rascruce a intereselor tarilor capitaliste. Teoretic, a fost just, dar nu si in practica. Dupa cum vedeti, nu are loc un razboi intre capitalismul democratic si cel fascist. Daca Stalin este capabil sa creeze un motiv care sa duca la un conflict intre statele capitaliste, atunci de ce sa nu fie posibila o situatie inversa?

 

Kuzmin: Putem admite ipoteza, in cazul in care conditiile sunt aceleasi.

 

Rakovski: Deci, suntem de acord ca un razboi contra Uniunii Sovietice trebuie evitat si ca acesta trebuie provocat intre statele capitaliste.

 

Kuzmin: Noi doi suntem de acord, sau aceasta parere o au ‘Aceia’?

 

Rakovski: Este parerea mea. Eu nu am de la ‘Aceia’ nici o insarcinare si nici nu am contact cu ei. Dar va pot asigura ca ‘Aceia’ au la acest punct aceeasi parere, la fel si Kremlinul.

 

Kuzmin: Este important sa stabilim de la inceput acest lucru. Totusi as vrea sa stiu, pe ce va bazati cand credeti sigur ca ‘Aceia’ sunt de aceeasi parere?

 

Rakovski: Daca as fi avut timp sa expun in intregime Planul lor, atunci ati fi cunoscut motivele pentru care ei sunt de acord. Acum voi numi numai trei motive.

 

Kuzmin: Care sunt acestea?

 

Rakovski: Unul este ca Hitler, acest incult si primitiv individ, a creat din intuitie naturala si chiar impotriva opozitiei tehnice a lui Schacht, un sistem economic periculos in cel mai inalt grad. Analfabet in orice teorie economica, tinand seama numai de necesitati, el a facut ca noi in Uniunea Sovietica: a exclus Finanta internationala si cea particulara. Aceasta inseamna ca el si-a luat dreptul si privilegiul sa faca bani, nu numai moneda fizica, ci si moneda financiara pentru tranzactii contabile (moneda fictiva); el si-a insusit astfel instrumentul de a produce in exclusivitate pentru stat. El ne-a intrecut, deoarece noi in Rusia am desfiintat acest sistem si l-am inlocuit cu un aparat greoi, numit capitalism statal; aceasta a fost o victorie foarte costisitoare in slujba demagogiei prerevolutionare. Soarta i-a fost favorabila lui Hitler; el nu a avut nici un gram de aur, de aceea n-a fost ispitit sa puna aurul la paritatea sau la baza monedei lui. Singura paritate a monedei sale au fost capacitatea tehnica si munca sustinuta a germanilor; tehnica si munca au fost tezaurul lui. Acestea sunt atat de contrarevolutionare, incat, dupa cum stiti, a desfiintat ca prin minune si radical somajul in randul milioanelor de germani.

 

Kuzmin: Printr-o inarmare galopanta.

 

Rakovski: Ah, nici gand! Hitler ar fi fost singurul in stare, spre deosebire de celelalte state, sa puna fara greutate economia lui in slujba unei productii pacifiste. Puteti sa va imaginati ce inseamna un asemenea sistem, daca de el s-ar molipsi si alte popoare si ar forma un sistem autarchic intr-un cerc inchis? Ca, spre exemplu, Commonwealth-ul britanic? Imaginati-va, daca ar functiona ceva atat de contrarevolutionar? Pericolul inca nu este amenintator: noi am avut noroc ca Hitler a construit acest sistem fara o baza teoretica, absolut empiric, nicaieri formulat stiintific. Aceasta inseamna ca sistemul nu a trecut un examen rational deductiv, nu exista nici o teza stiintifica, nu este inca nicaieri formulata o instructiune. Dar pericolul este latent: in fiecare clipa, pe calea inductiei, se pot crea formule. Acesta este un lucru foarte serios, mai serios decat intreg teatrul si cruzimea national-socialismului. Propaganda noastra nu se atinge de aceasta tema; din controverse polemice s-ar putea naste formularea si sistematizarea acestei stiinte economice contrarevolutionare! Avem o singura scapare: Razboiul!

 

Kuzmin: Si al doilea motiv?

 

Rakovski: Daca Thermidorul revolutiei ruse a triumfat, atunci acest lucru a fost posibil nurnai datorita existentei anterioare a unui nationalism rus. Fara un asemenea nationalism, bonapartismul rus nu ar fi fost posibil. Daca in Rusia s-a intamplat asa, unde nationalismul era embrionar in persoana tarului, atunci va inchipuiti ce obstacole ar fi intampinat marxismul intr-o Europa cu un nationalism perfect dezvoltat! Marx a facut o mare greseala in alegerea locului in care sa invinga revolutia. Marxismul nu a biruit in tarile puternic industrializate, ci in Rusia, unde proletariatul a fost aproape inexistent. Vedeti cum se ridica nationalismul puternic in centrul Europei si se transforma in fascism? Vedeti cat este de molipsitor? Veti intelege ca acum este momentul sa traga Stalin foloase si deci, este posibila zdrobirea nationalismului in Europa printr-un razboi. Acest razboi ar fi foarte profitabil.

 

Kuzmin: Ca s-o luam sistematic, Rakovski, ati numit un motiv economic si unul politic. Care este al treilea?

 

Rakovski: Usor de ghicit. Mai avem un motiv religios. Fara sa zdrobim ceea ce a ramas din crestinism, este imposibila victoria comunismului. Istoria ne arata ca, revolutiei i-au trebuit saisprezece secole pana la un prim succes, cand i-a reusit o prima sciziune a bisericii. Intr-adevar, crestinismul este singurul nostru dusman: politicul si economicul, in natiunile burgheze, sunt numai consecintele lui. Crestinismul care defineste individul este capabil sa asfixieze statul ateist sau laic cu toata poleiala lui revolutionara, asa cum o traim in Rusia. Crestinismul poate produce un nihilism spiritual, care inca traieste in masele asuprite si crestine: acesta nu a fost biruit nici in douazeci de ani de marxism. Trebuie sa recunoastem ca, pe plan religios, Stalin nu a fost un bonapartist. Nici noi nu am fi putut face mai mult. Daca Stalin, ca si Napoleon, ar fi indraznit sa treaca Rubiconul crestinismului, atunci nationalismul cu efectul lui antirevolutionar ar fi crescut inmiit.

 

Kuzmin: Intr-adevar, parerea mea personala este ca ati enuntat trei puncte, care formeaza linia unui plan. Cu aceasta pot fi de acord. Dar eu am rezerve si neincredere in ceea ce priveste expunerea dv. cu privire la oameni, organizatii si fapte. Dar, continuati cu linia generala a planului dv.

 

Rakovski: Da, acum da. Momentul a sosit. Cu o rezerva: eu expun cele trei puncte ca pareri ale ‘Acelora’; dar este posibil ca pentru acest scop ei sa aiba alt plan, poate mai eficient. Tineti cont de acest lucru. Sa fiu cat se poate de scurt. Pentru armata germana nu mai exista motivul pentru care a fost conceputa, anume distrugerea comunismului (finantata fiind de ‘Aceia’, dar cu alt scop si anume: instaurarea trotzkistilor in locul lui Stalin). Cu alte cuvinte, noua, opozitiei, sa ni se dea posibilitatea de a lua puterea, sa schimbam frontul, iar agresiunea lui Hitler sa aiba loc de la est spre vest.

 

Kuzmin: Excelent. Aveti un plan pentru realizarea practica?

 

Rakovski: Pentru acest lucru, am avut destul timp in Lubjanka. Acolo am gandit. Vedeti dv., daca la inceput a fost dificil sa fim de acord, acum intelegerea intre noi este posibila si naturala; tot asa, ar trebui sa gasim ceva, unde Stalin si Hitler sa fie de acord.

 

Kuzmin: Da, dar aceasta este o problema grea.

 

Rakovski: Dar nu atat de greu de realizat. Numai contradictii dialectice subiective fac problemele greu de rezolvat. Hitler si Stalin ar putea sa fie de acord. Desi opusi, la origine sunt cam identici. Amandoi sunt egoisti, nici unul nu este idealist, amandoi bonapartisti, adica imperialisti clasici. Si pentru ca este asa, usor se poate obtine intre ei o concordanta. De ce nu, daca intre un tar si un rege prusac a fost posibila o concordanta?

 

Kuzmin: Rakovski, sunteti incorigibil

 

Rakovski: Nu ghiciti? Daca Polonia a fost motivul unei neintelegeri intre Ekaterina a II-a si Friederich al II-lea, de ce sa nu fie tot Polonia, motivul unei intelegeri intre Hitler si Stalin? Pe aceeasi linie istorica, de la tari la bolsevici si de la monarhi la national-socialisti, Hitler si Stalin s-ar putea juca pe pamantul Poloniei. Cred ca este in spiritul ‘Acelora’, mai ales ca polonezii sunt un popor crestin si catolic. Daca se obtine o concordanta, se poate obtine si un pact.

 

Kuzmin: Intre Hitler si Stalin? Aberant! Imposibil!

 

Rakovski: In politica nu exista nici termenul de aberant, cu atat mai putin imposibil.

 

Kuzmin: Sa admitem ipoteza: Hitler si Stalin ataca Polonia.

 

Rakovski: Imi permiteti o intrerupere: atacul poate insemna ‘razboi sau pace’.

 

Kuzmin: Da, si?

 

Rakovski: Credeti ca este posibil ca Franta si Marea Britanie, cu inferioritatea lor in trupe si aviatie, sa atace pe Hitler si Stalin, cand acestia sunt uniti?

 

Kuzmin: Intr-adevar, mi se pare greu fara ajutorul Americii.

 

Rakovski: Lasam pentru moment America afara din joc. Deci, imi dati dreptate ca un atac al lui Hitler si Stalin asupra Poloniei, va dezlantui un razboi european?

 

Kuzmin: Logic, imi pare foarte posibil.

 

Rakovski: In acest caz, ar fi un atac aproape fara sens asupra Poloniei. Acesta nu ar duce decat la distrugerea intre ele a statelor burgheze. Dupa impartirea Poloniei, amenintarea Rusiei de catre Hitler ar aparea din nou, chiar daca ambele ar castiga forta. Germaniei ii trebuie resurse naturale, Rusia are nevoie de Germania.

 

Kuzmin: Nu vad o alta solutie.

 

Rakovski: Exista o solutie.

 

Kuzmin: Care?

 

Rakovski: Democratiile sa atace si sa nu atace pe agresor.

 

Kuzmin: Sa atace, sa nu atace, nu inteleg nimic.

 

Rakovski: Credeti? Linistiti-va. Nu sunt amandoi agresori? N-am stabilit ca agresiunea sa fie savarsita de amandoi? De ce ar fi de neconceput ca democratiile sa atace numai un agresor?

 

Kuzmin: Ce vreti sa spuneti?

 

Rakovski: Simplu, democratiile sa declare razboi numai lui Hitler.

 

Kuzmin: Este o ipoteza ieftina.

 

Rakovski: Ipoteza, dar in nici un caz ieftina. Ganditi-va: fiecare popor care trebuie sa lupte impotriva unei coalitii dusmane, are ca tel strategic sa le bata separat, una dupa alta. Este o regula cunoscuta, care nu are nevoie de dovezi. A crea aceasta posibilitate, nu ar fi fals. Stalin nu se va simti atacat, daca democratiile ii declara lui Hitler razboi si nici nu are nevoie sa-i sara in ajutor.

 

Franta si Anglia nu vor fi atat de naive sa lupte in acelasi timp impotriva a doua puteri, din care una este gata sa ramana neutra si alta reprezinta un adversar greu. Apoi din ce parte sa o atace pe Uniunea Sovietica, ele nu au granita comuna: peste Himalaia?

 

Kuzmin: Da, daca conflictul il marginiti numai intre aceste patru puteri. Dar nu sunt patru, ci mai multe. Intr-un conflict atat de mare, neutralitatea este greu de pastrat.

 

Rakovski: Desigur, dar posibilitatea intrarii intr-un conflict a altor popoare, nu schimba echilibrul de forte. Nici o natiune care ar intra in razboi de partea Angliei si a Frantei nu poate lua un rol conducator.

 

Kuzmin: Dumneavoastra uitati Statele Unite.

 

Rakovski: Veti vedea indata ca nu le-am uitat. America nu poate sili Franta sau Anglia, sa intre in conflict cu Hitler si cu Stalin in acelasi timp. In acest caz, ar trebui ca America sa intre din prima zi in razboi. Este insa imposibil. America inca nu a intrat pana acum intr-un razboi, daca nu a fost atacata. Daca provocarea nu are succes, atunci agresiunea trebuie inventata. In 1898, agresiunea contra Spaniei, a carei infrangere era aproape sigura, a fost nascocita, mai bine-zis ‘Aceia’ au nascocit-o. In 1914, provocarea a avut succes. Aceasta minunata tactica americana, pe care o admir, pune totdeauna o conditie: ca agresiunea sa fie bine plasata; adica, atunci cand ii convine celui care a fost ‘atacat’, deci atunci cand America este destul de inarmata. Este cazul acum? Nu. America are azi mai putin de 100.000 de oameni sub arme si o aviatie mediocra; considerabila este numai marina. Cu aceasta, America nu poate convinge pe aliati sa declare razboi Rusiei. Franta si Anglia au numai o flota aeriana buna. Deci, nici America nu schimba echilibrul de forte.

 

Kuzmin: Va rog sa-mi expuneti realizarea tehnica.

 

Rakovski: Cum v-am aratat, interesele lui Hitler si Stalin coincid in ceea ce priveste agresiunea asupra Poloniei; ramane de vazut cum se poate formula acest pact.

 

Kuzmin: Va imaginati ca este usor?

 

Rakovski: Cert ca nu este simplu. Este nevoie de o diplomatie mai mare decat cea a lui Stalin. Ar trebui diplomati ca aceia care zac azi in Lubljanka. Litvinov ar fi fost unul potrivit, dar in cazul lui, fiindca este evreu, tratativele cu Hitler sunt un handicap: azi, el este un om sfarsit, cuprins de panica, se teme mai mult de Molotov decat de Stalin. Talentul lui este ca s-a putut face credibil ca nu este trotzkist. Nu vad deocamdata omul potrivit; afara de aceasta, el trebuie sa aiba sange curat de rus.

 

Pentru primele tatonari, imi ofer eu serviciile. Si accentuez, oricare ar fi aceasta persoana, tratativele trebuie sa aiba loc pe o platforma de incredere perfecta si plina de sinceritate.

 

Concret, vreau sa spun ca trebuie jucat cu Hitler. Trebuie sa fie asigurat ca aici nu este vorba de un joc dublu, nu este vorba de o provocare, care sa-l incurce intr-un conflict pe doua fronturi. De exemplu, sa i se promita si sa i se arate ca mobilizarea noastra se va reduce numai la trupele necesare intrarii in Polonia, ceea ce necesita intr-adevar oameni putini. Influenta noastra trebuie sa actioneze intr-atat, incat Hitler sa-si concentreze fortele in vederea unui atac anglo-francez. Stalin trebuie sa fie mai generos in exportul petrolului catre Germania, petrol cerut de Hitler.

 

Deocamdata, atat imi trece prin minte. Se vor ivi pe parcurs mii de probleme, care insa, toate trebuie rezolvate in felul acesta. Hitler sa aiba toata siguranta ca noi nu dorim partea noastra din Polonia. Asta inseamna a-l insela pe Hitler cu un adevar.

 

Kuzmin: Dar unde vedeti inselaciunea?

 

Rakovski: Va pot face sa vedeti singur, in ce consta inselarea lui Hitler. Dar, mai intai vreau sa accentuez si, va rog sa uitati ca eu am expus pina acum un plan logic si normal. Cu acest plan, putem reusi ca statele capitaliste sa se distruga intre ele, in conflictul fascisto-burghez. ‘Aceia’ ramin in umbra, ca sa realizeze planul. Ei nu intervin. Ghicesc in ochii dv. ca socotiti o prostie faptul ca eu vreau sa va demonstrez mereu existenta ‘Acelora’.

 

Kuzmin: Adevarat.

 

Rakovski: Fiti sincer. Nu vedeti interventia ‘Acelora’? Ca sa va ajut, interventia lor este evidenta si hotaratoare. Intr-devar nu-i recunoasteti pe ‘Aceia’?

 

Kuzmin: Ca sa fiu sincer, nu!

 

Rakovski: Natural si logic ar fi ca Hitler si Stalin sa se nimiceasca reciproc. Un lucru usor pentru democrati, usor de obtinut, chiar daca permit – notati, va rog – ‘permit’ lui Hitler sa-l atace pe Stalin. Germania nu va putea castiga. Intinderea teritoriala a Rusiei, lupta disperata a lui Stalin, sunt factori suficienti sa doboare Germania; in caz contrar, democratiile il vor ajuta metodic pe Stalin, pana cand ambele armate vor fi epuizate. Acesta ar fi telul natural al democratilor, asa precum multi oameni o cred. Dar nu este asa, aceste fapte sunt numai pretexte. Exista numai un singur tel – victoria comunismului – si pentru acest tel sunt silite sa actioneze democratiile, dar nu de Kominternul si de ‘Kapintern-ul’ din New York sau de catre Wall Street. Cine, in afara de acestia, ar putea sa-i impuna Europei o asemenea contradictie (sa-l ajute pe Stalin)? Puterea care este in stare sa puna in aplicare aceasta manevra sunt banii. Banii inseamna Putere*.

 

Kuzmin: Cu ce trebuie sa incepem?

 

Rakovski: Eu voi incepe chiar maine sa sondez Berlinul.

 

Kuzmin: Pentru o intelegere in atacarea Poloniei?

 

Rakovski: Nu voi incepe asa. Ma voi arata conciliator, deziluzionat de democrati. In legatura cu Spania, voi fi mai moderat apoi voi aborda problema poloneza.

 

Kuzmin: Sa fiu sincer, dupa cum gandesc oamenii Kremlinului, astazi este greu sa-mi inchipui o asemenea intorsatura in politica internationala. Numai cu dezvaluirile, cu argumentele si cu ipotezele dv., nu putem invinge pe nimeni. Eu personal, care v-am ascultat si, recunosc, sunt foarte impresionat de cele spuse de dv., nu-mi pot imagina un pact intre Uniunea Sovietica si Hitler.

 

—– —– ——–

 

* In anul 1940, Churchill era ministrul marinei. Chamberlain era prim-ministru. Churchill era deja de partea ‘Acelora’ si voia sa ocupe postul de prim-ministru, pentru a forta razboiul contra lui Hitler. Ca persoana particulara, Churchill era falit. El datora 8 milioane de lire sterline (copii lui erau mana-sparta), lucru care constituia o mare piedica pentru a ajunge prim-ministru, fapt comentat in presa londoneza. ‘Aceia’ – Benes (presedintele Cehoslovaciei) – indeamna un milionar ceh evreu, proprietar al mai multor mine de aur sud-africane, sa-i plateasca datoriile lui Churchill. Acesta executa planul, Churchill este ales prim-ministru. Asa se manifesta actiunea ‘Acelora’.

 

Rakovski: Evenimentele internationale vor sili aceasta.

 

Kuzmin: Dati-mi ceva concret, ceva care dovedeste autenticitatea spuselor dv.

 

Rakovski: Este de ajuns daca cineva neoficial ar lua contact cu o persoana importanta?

 

Kuzmin: Da, este mai concret. Ati vorbit de omeni de finante importanti, de un anume Schiff sau de un altul care a vorbit cu Hitler si-l finanteaza.

 

Exista politicieni sau personalitati de rang care apartin ‘Acelora’ sau sunt in slujba ‘Acelora’. Cunoasteti pe vreunul?

 

Rakovski: Voi incerca sa va satisfac, desi v-am spus, eu nu-i cunosc pe ‘Aceia’.

 

Trotzki mi-a spus odata, ca unul era Walther Rathenau. Apoi altul, Lionel Rotschild. As putea sa va enumar persoane care, banuiesc eu, sunt din tabara ‘Acelora’, dar daca ei comanda sau asculta de comenzi, nu pot spune.

 

Kuzmin: Spuneti-mi cativa.

 

Rakovski: Din casa bancara Kuhn Loeb & Co., in Wall Street, familia Schiff, Warburg, Loeb si Kuhn. Cei inruditi cu ei: Baruch, Frankfurter, Altschul, Cohen, Benjamin, Strauss, Steinhardt, Blum, Rosenman, Lippmann, Lehman, Dreyfus, Lamont, Rotschild, Loed, Mandel, Morgenthau, Ezechiel, Lasky.

 

Sunt convins ca fiecare din cei enumerati vor duce un mesaj ‘Acelora’, daca nu sunt chiar ei insisi. Pe urma, nu se asteapta raspuns. Raspunsul il constituie faptele. Este o tehnica de care trebuie sa tineti seama. Spre exemplu, daca doriti sa faceti un pas diplomatic, nu este nevoie de o forma directa, ci numai de o aluzie si apoi se asteapta

 

Kuzmin: Veti intelege ca nu am nici o cartoteca sa caut aceste persoane pe care le-ati enumerat. Unde se afla?

 

Rakowski: In America.

 

Kuzmin: Daca noi incepem o actiune, aceasta costa mult timp, si noi ne grabim, mai bine spus nu noi, ci dumneavoastra.

 

Rakovski: Eu?

 

Kuzmin: Amintiti-va: procesul dumneavoastra incepe curand. Hotarator este ca planul pe care l-ati expus sa intereseze Kremlinul inaintea procesului. Eu cred ca trebuie, in interesul propriu, sa ne furnizati foarte repede o dovada ca ati spus adevarul. Daca puteti sa ne dati, va asigur ca va pot salva viata In caz contrar, nu garantez pentru nimic.

 

Rakovski: Bine, voi incerca. Stiti daca Davies se afla la Moscova? Ambasadorul american.

 

Kuzmin: Cred ca da, cred ca s-a intors.

 

Rakovski: Aceasta ar fi o cale. Un asemenea caz neobisnuit imi da dreptul sa calc uzantele diplomatice.

 

Kuzmin: Putem presupune ca guvernul american sta in spatele tuturor?

 

Rakovski: Nu in spate, ci dedesubt.

 

Kuzmin: Roosevelt?

 

Rakovski: Banuiesc. Urmariti cele ce va spun. Cu mania dumneavoastra pentru romane de spionaj, eu as putea sa inventez o poveste intreaga, atata imaginatie am, si sa fie credibila. Pentru fapte si date cunoscute public, nu sunt dovezi mai plauzibile.

 

Amintiti-va de acea dimineata de 24 octombrie 1929. Va veni vremea, cand aceasta data va fi mai importanta pentru revolutie decat 24 octombrie 1917. A fost crahul bursei din New York, inceputul asa-numitei ‘depresiuni’, a adevaratei revolutii, 15 milioane de someri!

 

In februarie 1933, ultima lovitura a crizei a fost inchiderea bancilor. Mai mult n-a putut face ‘Finanta’, decat sa-i dea una in cap americanului clasic, care mai statea in reduta industriei sale, si sa-l faca sclavul Wall Street-ului.

 

Este cunoscut ca fiecare pauperizare a economiei duce la inflorirea parazitismului si ‘Finanta’ este marele Parazit. Dar aceasta revolutie americana n-a avut numai scop camataresc, sa sporeasca puterea banului, ea a urmarit mai mult.

 

Puterea banului ca putere politica a fost exercitata pana acum indirect. Acum, aceasta putere se va exercita direct, barbatul care va intruchipa aceasta putere va fi Franklin Delano Roosevelt.

 

In anul 1929, in februarie, in primul an al acestei revolutii americane, Trotzki pleaca din Rusia. Finantarea lui Hitler incepe in iulie 1929 si crahul bursei are loc in octombrie. Credeti ca acestea au fost intamplatoare?

 

Cei patru ani ai presedintiei lui Hoover sunt folositi de ‘Aceia’ spre a-si consolida puterea in America, prin revolutie economica, iar in Rusia prin pregatirea unui razboi care sa-l detroneze pe Stalin. Un asemenea plan trebuia pus in aplicare de un barbat perfect in organizare si hotarat.

 

Franklin Delano Roosevelt si Eleanor Roosevelt, acest cuplu formidabil, au fost executantii.

 

Kuzmin: Roosevelt facea parte dintre ‘Aceia’?

 

Rakovski: Nu stiu. N-are importanta, el isi cunoaste misiunea si o indeplineste cu mare constiinciozitate.

 

Kuzmin: In cazul contactului cu Davies, ce forma alegeti?

 

Rakovski: Mai intai, trebuie bine aleasa persoana. Cineva ca ‘Baronul’. Mai traieste inca?

 

Kuzmin: Nu stiu.

 

Rakovski: Bine, alegerea persoanei este treaba dumneavoastra, el trebuie sa fie discret si intim si sa se deghizeze ca facand parte din opozitie.

 

Pozitia gresita a Uniunii Sovietice trebuie comparata cu pozitia gresita a democratiei americane, acesta ar fi punctul de apropiere. Daca Rusia si America nu au interes sa sustina imperialismul si colonialismul european, atunci vor folosi amandoi, politic si economic, distrugerea acestui imperialism colonial, direct sau indirect.

 

Daca Europa pierde toata puterea sa intr-un razboi, atunci Anglia, cu imperiul ei de limba engleza, va gravita imediat catre America. Hitler comite o agresiune, el este prin fire un agresor.

 

Atunci trebuie pusa intrebarea: ce atitudine trebuie sa ia Statele Unite si Uniunea Sovietica fata de un razboi care, indiferent de motiv, este un razboi intre imperialisti?

 

Iata mersul planului:

 

1) Pact cu Hitler si impartirea Cehoslovaciei sau a Poloniei. Preferabil a Poloniei.

 

2) Hitler va urma planul.

 

3) Statele democratice (aliatii) vor declara razboi lui Hitler si nu lui Stalin. Oficial, se va spune ca ambii sunt agresori dar, strategic si din punct de vedere al intaririi, trebuie invinsi pe rand, mai intai Hitler, apoi Stalin.

 

Kuzmin: Dar daca Hitler invinge si invinge rapid? Daca la fel ca Napoleon, mobilizeaza intreaga Europa contra Uniunii Sovietice?

 

Rakovski: Nu este posibil. Uitati factorul decisiv: SUA. Nu va fi normal ca SUA sa sustina pe Stalin si pe aliati? Daca sprijinim cu ajutoare ambele parti care se afla in conflict, asiguram prelungirea razboiului.

 

Kuzmin: Si Japonia?

 

Rakovski: Japonia are destul de furca cu China.

 

Kuzmin: Credeti ca ambasadorul Davies

 

Rakovski: Nu am fost lasat sa iau contact cu el. Dar tineti minte un amanunt – numirea lui Davies ca ambasador a fost anuntata oficial in noiembrie 1936; presupunem ca Roosevelt a planuit numirea lui mai inainte. Se stie ca de la numire pana la inscaunarea unui ambasador trece mult timp, deci cred ca inca din august a fost de acord cu numirea lui. Ce a fost in august? Sinoviev si Kamenev au fost impuscati.

 

Pot sa jur ca numirea lui Davies are ca singur scop sa revizuiasca din nou politica ‘Acelora’ fata de Stalin. Sunt convins. Cu cata ingrijorare a urmarit Davies caderea unuia dupa altul a sefilor opozitiei in ‘lichidarea’ (curatirea) lor din Partid! Stiti ca el a fost prezent si la procesul lui Radek?

 

Kuzmin: Da.

 

Rakovski: Il vedeti. Vorbiti cu el, asteapta de luni de zile acest lucru.

 

Kuzmin: Pentru azi trebuie sa incheiem. Dar inainte de a ne desparti, vreau sa stiu mai mult.

 

Presupunem ca toate cele ce am discutat sunt adevaruri si totul se va realiza. In acest caz, ‘Aceia’ vor pune anumite conditii. Banuiti care pot fi acestea?

 

Rakovski: Nu este greu de ghicit. Prima conditie este ca executarea comunistilor, asa-zisii trotzkisti, cum suntem numiti noi, sa inceteze. Apoi se vor fixa sfere de influenta, granita ce va desparti comunismul formal de comunismul real. Apoi se va discuta despre asigurarea ajutorului reciproc pe perioada executarii planului.

 

Veti trai paradoxul ca o multime de oameni, dusmani ai lui Stalin, il vor sprijini, acestia nefiind nici proletari, nici spioni de meserie. In paturile cele mai de sus ale societatii se vor ridica, plini de curaj, oameni care vor sustine comunismul formal al lui Stalin. Este cunoscut ca marxismul este numit si hegelianism.

 

Idealismul lui Hegel este adaptarea vulgara la misticismul lui Baruch Spinoza. ‘Aceia’ sunt adeptii lui Spinoza si viceversa. ‘Acela’, adica Marx, ca adept al lui Spinoza, n-a fost credincios invataturii sale din motive tactice. Marxismul nu are dreptate cand spune ca din contradictie se naste sinteza.

 

Dupa integrarea reusita a tezei si antitezei ca sinteza, se naste o realitate, un adevar care culmineaza intr-un acord final intre subiectiv si obiectiv.

 

Nu vedeti? La Moscova – comunism, la New York – capitalism. Teza si Antiteza. Analizati-le pe amandoua. Moscova: comunism subiectiv si capitalism obiectiv = capitalism de stat. New York: capitalism subiectiv si comunism obiectiv.

 

In rezumat: Finanta Internationala, Capitalism, Comunism si, deasupra tuturor, in ultima instanta: ‘ACEIA’.

 

CAPITOLUL III

DESPRE PERSOANA AUTORULUI

Evreul Revici s-a nascut la 25 iunie 1884 la Barlad (Romania), fiind fiul lui Loeb Revici si al sotiei sale, Bella Rosenthal. In anul 1900 a emigrat in America, luand numele Ravage. Intre anii 1909 si 1913 a studiat la Universitatile din Missouri, Illinois si Columbia din New-York, unde si-a luat doctoratul. Pe data de 2 decembrie 1915 s-a casatorit cu Jeanne Louis Martin din Paris. Au avut 5 copii: Suzana, Anna, Louise, Bella si Mark.

 

A publicat:

 

‘An American in the Making’, ‘The Jew Pazs’, ‘The Milady of Europe’, ‘The Storz of Teamport Donee’, ‘Scandalul petrolului american’ (1924), ‘Cinci din Frankfurt’, ‘Istoria Rotschilds-ilor’.

 

Cartea ‘Un adevarat act de acuzare impotriva evreilor’ (A Real Case Against the Jews) a aparut in anii 1930 si 1931, in limbile germana, olandeza, franceza, spaniola si ceha.

 

UN ADEVARAT ACT DE ACUZARE

 

IMPOTRIVA EVREILOR

 

Un evreu da la iveala intreaga profunzime a vinovatiei lui

 

Pe buna dreptate au (goimii) ciuda pe noi. Nu are nici un sens sa afirm contrariul. De aceea sa nu pierdem timp cu minciuni sau alibiuri. Este cunoscut ca aceasta provoaca numai neintelegere. Multi goimi au prieteni evrei, mi s-a spus; pe mine personal, desi sunt un evreu din cei mai indoctrinati, nu vor sa ma atace direct cand pornesc atacul contra noastra, ceea ce inseamna ca ei ma considera aproape unul de al lor. Insa aceasta exceptie nu ma obliga deloc sa le fiu indatorat. Goimii sunt artagosi, tind sa ajunga sus, sunt necinstiti si materialisti, exact precum evreii pe care ii urasc, dar eu nu doresc sa-i critic.

 

Doamne fereste, eu nu reprosez nimanui faptul de a nu putea suferi pe cineva. Ceea ce insa mi se pare curios in aceasta afacere antisemita este lipsa totala de materie cenusie din capetele lor. Umbla pe ocolite si folosesc scuze fantasmagorice si transparente. Sunt teribil de aroganti si, daca jocul nu ar fi grotesc, as putea cu adevarat sa ma supar. Nu afirm ca voi (goimii) ati fi lipsiti de profesionalism in ceea ce priveste activitatea antisemita; de cincisprezece secole va indeletniciti cu aceasta treaba. Dar cand ma uit la voi, cand aud argumentele voastre copilaresti, am impresia ca nu aveti nici cel mai mic habar despre ceea ce se petrece in jurul vostru. Sunteti plini de ura contra noastra, dar nu sunteti in stare sa spuneti de ce! Va bateti capul o zi intreaga sa formulati un pretext, sau cum il numiti voi: dovada. De secole, ati adunat dovezi una peste alta pentru actiunile voastre antisemite, dar fiecare gaselnita noua este mai ridicola decat cea veche, pretextele voastre se contrazic si astfel se reduc la zero.

 

Nu demult, s-a putut auzi ca (noi evreii) suntem vanduti banului si cand facem afaceri ne gandim numai la punga noastra.

 

Acum, se vorbeste la fiecare colt de strada, ca nu exista domeniu in care evreii sa nu fi patruns. Noi suntem, dupa parerea voastra, in acelasi timp sociabili si neasimilabili, pentru ca nu vrem sa ne incuscrim cu voi! Noi suntem ambitiosi si tindem sa ne cataram sus si suntem un pericol pentru puritatea rasei voastre. Noi suntem atat de saraci, incat v-am ajutat sa intrati in posesia unor intreprinderi in care puteti exploata si insela si suntem atat de bogati, incat v-am alungat din cartierele cele mai nobile.

 

In razboi ne eschivam de la datoria fata de patrie, pentru ca firea noastra este pacifista.

 

Noi suntem insa initiatorii conflictelor si tragem cele mai mari foloase din razboaiele locale si mondiale (Protocoalele Sionului). Noi intruchipam in aceeasi persoana pe intemeietorul si pe reprezentantul capitalismului. In acelasi timp, noi suntem mecanismele care invartesc roata revolutiilor contra capitalismului. Istoria nu cunoaste un alt exemplu pentru o asemenea diversitate. Dar, stai! Era aproape sa uit motivul tuturor motivelor.

 

Noi suntem poporul cel mai indaratnic, care nu a adoptat niciodata crestinismul si suntem poporul nelegiuit care am crucificat pe intemeietorul crestinismului. Dar eu va spun ca va inselati, sau suferiti de necunoasterea proprie, sau va lipseste curajul sa priviti faptele fatis si sa recunoasteti adevarul. Ii urati pe evrei, nu pentru ca au trimis la moarte pe Cristos, dupa cum cred multi, ci pentru ca dintre noi, din poporul nostru s-a nascut.

 

Adevaratul motiv al luptei voastre contra noastra, nu este faptul ca noi nu am devenit crestini, ci acela ca v-am silit pe voi sa deveniti crestini. Si pentru ca istoria a consemnat demult nelegiuirea noastra, acuzatia voastra nu face doi bani.

 

Ne acuzati de a fi instigatorii revolutiei din Moscova. Sa presupunem ca este adevarat. Ei si ce? In comparatie cu ceea ce a inscenat evreul Paul din Tarsus in Roma, revolutia bolsevica este numai o banala rafuiala pe ulita. Faceti mare scandal, ca noi evreii avem influenta nefasta asupra teatrelor si cinematografelor voastre. Perfect! De acord! Aveti dreptate. Dar ce importanta are acest lucru, in comparatie cu influenta noastra asupra bisericii voastre, asupra scolilor voastre, asupra legislatiei voastre, asupra guvernelor voastre, chiar si asupra intregii voastre vieti spirituale!

 

Un prostanac rus a tiparit o carte numita Protocoalele Sionului. In ea scrie ca noi am complotat spre a dezlantui primul razboi mondial. Da! Recunoastem ca dovezile sunt autentice. Dar ce inseamna aceasta, pe langa activitatea conspirativa de netagaduit, dusa de noi de-a lungul istoriei?

 

Daca voi luati in serios vorbaria despre comploturile evreiesti, atunci dati-mi voie sa va atrag atentia asupra unui lucru demn de comentat. Ce sens are sa ne aduceti acuzatii privind controlul nostru asupra opiniei publice prin oameni ai finantelor sau jurnalisti si magnati evrei ai cinematografiei, cand intreaga voastra civilizatie este bazata pe mitul evreiesc!

 

Nici nu va dati seama de adevarata imensitate a vinovatiei noastre. Noi suntem penetranti, suntem distructivi, suntem revolutionari. Am luat in posesie si intregul vostru univers. Am introdus raul in idealurile voastre, in soarta voastra.

 

Suntem cauza, nu numai a ultimului razboi, ci a tuturor razboaielor. Am fost initiatorii nu numai ai revolutiei bolsevice, ci a tuturor revolutiilor din istoria voastra. Am introdus in viata particulara, politica si sociala, neintelegere si haos. Acest lucru il facem si astazi. Nimeni nu stie cat timp o vom mai face. Priviti in trecut o clipa si veti vedea ce s-a intamplat.

 

Acum douazeci de secole ati fost o masa de oameni nevinovati, fara grija si pagani. V-ati inchinat mai multor zei si zeite, zei ai luminii, ai apelor si ai padurilor. Fara sa va rusinati, ati fost mandri de goliciunea voastra mareata. Ati faurit zeilor chipuri cioplite, dupa infatisarea voastra. Ati gasit placere in lupte si razboaie. Bataliile si sclavagismul erau inscrise pe stindardele voastre politice. Ati strabatut si cercetat natura si ati aflat misterele vietii, punand temelia stiintelor naturale si a filozofiei.

 

V-ati insusit cultura, prin rafinament o constiinta sociala si viziune sentimentala cu privire la egalitatea indivizilor.

 

Cine stie la ce apogeu sublim si inalt ati fi ajuns, daca noi v-am fi lasat singuri si in pace. Dar noi nu v-am lasat singuri.

 

Noi v-am luat in clestele nostru si am daramat ceea ce ati cladit voi frumos si solid.

 

Noi am schimbat intregul curs al istoriei voastre. Noi v-am injugat la carul nostru, atat de tare, cum nici un popor din Africa sau Asia nu a fost injugat. Aceasta am realizat-o fara arme, fara gloante, fara sange si batalii zgomotoase, fara violenta. Noi am savarsit aceasta numai prin puterea irezistibila a spiritului, a inteligentei, a ideilor si a propagandei noastre. Noi am facut din voi purtatorii ingaduitori si inconstienti pe intreg globul ai misiunii noastre.

 

Fara sa va dati seama la ce v-am supus, v-ati transformat in mijlocitorii principali ai traditiilor rasei noastre si ati raspandit in cele mai indepartate colturi ale pamantului mitologia noastra.

 

Poruncile clanului nostru stramosesc constituie samburele vietii voastre morale. Legile stramosilor nostri sunt fundamentul tuturor constitutiilor voastre si jurisprudentei voastre.

 

Legendele si povestile noastre sunt soliile sfinte pe care le soptiti copiilor vostri cu o voce plina de mister. Cantecele si cartile voastre de rugaciuni sunt pline de scrieri ale poetilor nostri.

 

Istoria noastra nationala face parte neaparat din invatatura pe care preotii si invatatorii vostri o propaga. Regii si profetii nostri sunt eroii vostri. Tarisoara noastra din trecut este pamantul vostru sfant. Literatura noastra traditionala este Biblia voastra.

 

Ceea ce poporul nostru a gandit si propovaduit, ati impletit indisolubil in limba si traditia voastra, incat niciunul din voi nu poate fi considerat cult, daca nu cunoaste valorile ereditare ale poporului nostru. Pescarii si pastorii evrei sunt sfintii vostri, ale caror chipuri sunt imortalizate in mii de statui si icoane si pentru care ati ridicat nenumarate catedrale. O tanara evreica* reprezinta pentru voi simbolul maternitatii si al feminitatii.

 

Un evreu rebel este punctul cardinal al religiei voastre. Noi am daramat zeii vostri si am indepartat mostenirea voastra stramoseasca si v-am substituit dumnezeul nostru si traditia noastra. In istoria lumii, nu exista o cucerire asemanatoare cu aceasta prin care v-am facut supusii nostri.

 

Cum se explica aceasta reusita? Pot sa afirm ca aproape din

 

—– —– ———-

 

* Celebra Mona Lisa (Gioconda).

 

intamplare. Acum doua mii de ani in Palestina, religia noastra a cazut prada ruinei si materialismului. Camatarii erau stapanii templelor noastre. Preotii nostri depravati si egoisti storceau vlaga poporului nostru si inotau in bogatie.

 

Deodata s-a ridicat din popor un patriot idealist, care a inceput sa cutreiere tara, pentru a purifica credinta. El nu a voit o noua biserica. Vointa sa a fost sa propovaduiasca si sa dea viata noua credintei. El a pornit contra preotilor si i-a alungat pe camatari din templu.

 

Aceasta l-a pus in conflict cu stapanirea. Reprezentantii Romei, care stapaneau Palestina, s-au temut de agitatia lui revolutionara, l-au arestat, l-au judecat, l-au condamnat la moarte pe cruce, pedeapsa pe atunci obisnuita. Adeptii lui Iisus din Nazaret, sclavi si meseriasi dezamagiti si parasiti, s-au retras din viata de toate zilele si s-au grupat intr-o fratie de oameni pacifisti.

 

Dupa daramarea Ierusalimului de catre romani, credinta lui Iisus a iesit din nou la suprafata. Un evreu cu numele Paul si-a pus in gand sa predice pentru soldatii romani pacifismul, iubirea aproapelui etc., pentru a submina Imperiul Roman. El a devenit apostolul paganilor, si si-a dus activitatea atat de bine, incat in patru sute de ani, jumatate de glob a devenit un morman de daramaturi si legea mozaica izvorata din Sion a devenit religia oficiala a Romei.

 

Acesta a fost inceputul puterii noastre in lumea voastra. Dar acesta a fost doar inceputul. De la aceasta data, istoria voastra este lupta neintrerupta intre spiritul vostru stramosesc pagan si spiritul nostru iudaic.

 

Jumatate din razboaiele voastre mari sau mici au fost razboaie religioase, care s-au purtat numai in numele unei doctrine sau alteia. Sa privim cele trei revolutii recente din istorie, cea franceza, cea americana si cea bolsevica. Ce altceva au fost decat triumful ideilor evreiesti, bazate pe dreptate, ordine sociala, politica sau economica.

 

Sfarsitul este inca departe. Noi suntem inca stapanii. In momentul de fata, credinta voastra va intra in conflict cu fundamentalistii, pe de o parte, si internationalistii, pe de alta.

 

Un razboi intre cei ce incearca sa ne combata si sa ne inlature (fundamentalisti) si voi care tineti de invatatura noastra. Neincetat se duce o lupta pentru interesele noastre deosebite, fara ca oamenii sa bage de seama contradictia. Neincetat se manifesta puritanismul iudaic, sub forma de cenzura in teatru, legislatie, presa si biserica, la fel ca si alte interdictii la nivel national.

 

Si in timp ce aceasta se intampla sub ochii nostri, voi palavragiti despre influenta evreilor asupra cinematografiei. Este de mirare ca ne urati? Noi v-am pus un bolovan in calea progresului vostru. Noi v-am pus in mana o carte si o credinta straina, pe care voi nu le puteti digera si din care cauza sunteti in permanenta nelinistiti. In acelasi timp, nu aveti taria sufleteasca nici sa le respingeti, nici sa le acceptati cu toata inima. Bineinteles, voi nu ati aderat sufleteste niciodata total la religia crestina. In fundul inimii voastre sunteti inca pagani. Voi iubiti inca razboaiele si sculpturile in lemn. Voi sunteti mandri de goliciunea corpului omenesc. Cu toate democratiile si rasturnarile sociale, ordinea voastra sociala este inca intr-o stare de imperfectiune, de plans. Noi am produs sciziune in sufletele voastre, v-am tulburat simturile, am facut ca dorintele voastre sa fie de neindeplinit.

 

In valtoarea neajunsurilor zilnice, a luptei pentru bani si pentru existenta, trebuie sa va amintiti de predica de duminica: ‘sa nu ai grija de ziua de maine’, in lupta pentru un salariu mai bun, trebuie sa va amintiti: ‘fericiti cei saraci’

 

Daca incercati sa cadeti in ispita, atunci, in spiritul invataturii iudaice, o mana nevazuta va atinge pe umar si va ia paharul de la gura.

 

Totusi, voi nu veti fi niciodata crestini adevarati. In aceasta privinta noi v-am ales rau. Insa noi v-am stricat pentru totdeauna placerea de a fi pagani. Noi, in locul vostru, am face la fel. Numai ca noi nu ne vom pierde timpul cu explicatii pentru aceasta ura. Noi nu vom cauta sa formulam pretexte sau sa invocam motive cusute cu ata alba.

 

Tinand seama de milioanele de oameni de afaceri evrei, nu vom vorbi mereu despre comunism ca despre o inventie evreiasca; tinand seama de milioanele de lucratori evrei, nu ne vom face noi insine ridicoli, vorbind despre capitalismul international ca fiind un monopol evreiesc.

 

Nu, noi vom merge direct la tinta. Vom analiza de aproape brambureala confuza, amestec de crestinism si paganism care se numeste civilizatie si vom declara sus si tare:

 

Nu, multumim, pentru acest talmes-balmes, pentru profetii vostri, pentru Biblia voastra!

 

UN MESAJ CATRE NEEVREI

Voi crestinii, va jeliti si ne acuzati pentru influenta evreilor in cultura voastra. Voi afirmati ca noi suntem o natie internationalista, o minoritate unitara in mijlocul vostru, cu traditii, interese, nazuinti si scopuri care se deosebesc mult de ale voastre. La aceasta, voi adaugati ca aceasta situatie este in pericol pentru dezvoltarea voastra normala, ea slabeste puterea voastra de actiune si intuneca drumul pe care trebuie sa-l urmati. Eu nu vad deloc in acestea un pericol. Voi ati fost totdeauna guvernati de o minoritate si mie mi se pare absolut neimportant de unde vine cheia care va guverneaza si ce credinta are aceasta minoritate.

 

Influenta noastra este insa adevarata si este mult mai mare si mai vicleana decat sunteti in stare sa pricepeti. Aceasta lupta a voastra contra evreilor, ne provoaca durere de cap, ne intristeaza, dar ne si amuza. Voi faceti pe grozavii. Alergati incoace si incolo si vorbiti peste tot, ingroziti ca influenta evreiasca este pretutindeni.

 

Acest lucru ne face sa ne ‘tremure’ tot corpul. Noi recunoastem nedreptatea ce v-am facut-o silindu-va sa luati o traditie straina.

 

‘Tremurand’, va pun aceasta intrebare: cand veti intelege, in sfarsit, ca credinta voastra, educatia voastra, morala voastra, sistemul vostru social, administrativ si legislativ sunt de la origine croite dupa modelui iudaic ‘judisch’.

 

Apoi, scoateti la iveala detalii si vorbiti despre financiarii evrei si regii evrei ai cinematografului.

 

Deodata incetam sa ‘tremuram’ si ne apuca rasul. Respiram usurati si constatam ca goimul nu va cunoaste niciodata gravitatea crimei noastre. Pentru noi acest lucru este inexplicabil. Sau sunteti prosti, sau va lipseste curajul sa ne acuzati de aceasta nelegiuire, care se vede limpede si pe care orice avocat inteligent sau judecator poate sa o examineze linistit si fara enervare.

 

De ce sa ne contrazicem pentru maruntisuri fara sens, cand este mult mai lesne sa ne acuzati pentru fapte capitale?

 

De ce ne acuzati de un fals vizibil si grosolan ca Protocoalele Sionului, cand ne puteti confrunta cu Apocalipsul Sf. Ioan?

 

De ce pierdeti timpul cu acuzatiile la adresa lui Marx si Trotzki, cand puteti sa ne puneti in incurcatura cu Iisus din Nazaret si Paul din Tarsus.

 

Voi ne numiti revolutionari instigatori si provocatori ai revolutiilor. Aveti dreptate, ma inchin in fata acestei descoperiri! Se pot aduce dovezi, fara sa mistificam lucrurile, ca noi suntem cei ce am tras sforile in toate revolutiile voastre. Este de necontestat ca in revolutia lui Luther noi am avut un amestec. Este un lucru dovedit ca in revolutiile burghezo-democratice din ultimele secole, cum este cea franceza sau americana, noi am facut inceputul. Daca n-am fi facut aceasta, insemna sa nu ne cunoastem interesele. Imaginatia voastra ne acuza de marele razboi mondial si revolutia bolsevica, dar si un copil putea sa vada ca lucrurile nu puteau lua decat o astfel de intorsatura.

 

Insa toate aceste comploturi si revolutii nu inseamna nimic, in comparatie cu marea noastra conspiratie de la inceputul acestei ere, cand am reusit sa facem ca religia unei mici secte evreiesti, sa fie preluata de intreaga lume apuseana. Prin Reforma noi am asezat Biblia noastra la loc de cinste. Revolutiile republicane antimonarhice ale secolului al XVIII-lea ne-au eliberat de ingradirile politice si sociale. Noi am avut castig de cauza, iar voi ati fost lasati in pace. Dimpotriva, ati devenit bogati si ati ajuns in posturi inalte. Acestor revolutii le datorati suprematia voastra in lume. Dar rasturnarea pe care a adus-o crestinismul in Europa, lucru usor de dovedit, a fost pusa la cale si realizata de evrei, drept razbunare contra unui Stat neiudaic.

 

Si daca tot vorbiti mereu despre aceste comploturi, nu inteleg de ce nu mentionati si distrugerea Romei si a civilizatiei antice, care au pierit de mana crestinismului iudaic. Este greu de inteles ca voi, crestinii, nu cunoasteti originea religiei voastre si nu va intrebati ‘de ce’ si ‘cum’ in legatura cu religia. Istoricii vostri, cu exceptia catorva, nu va povestesc nimic. Cat despre documentele in cauza care alcatuiesc Biblia voastra, nu faceti decat sa le cautati, dar nu le cititi cu atentie.

 

Noi am facut o treaba buna. Voi ascultati orbeste propaganda noastra. Crestinismul, pentru voi, nu este un eveniment obisnuit, istoric, care a reiesit din mersul timpului, ci implinirea unei profetii dumnezeiesti, evreiesti. Crestinismul nu a distrus, dupa cum vedeti, cultura noastra inalta evreiasca si nici nu a aruncat omenirea pentru o mie de ani in barbarie si intuneric.

 

Crestinismul a fost o mare miscare revolutionara, pornita din Palestina, raspandita prin agitatori evrei, finantata cu bani evreiesti, raspandita in popor prin toate mijloacele posibile si asta intr-o epoca cand iudaismul si Roma erau dusmani de moarte; a fost o lupta pe viata si pe moarte, care s-a terminat cu prabusirea statului neevreiesc.

 

Dar voi nu vedeti nimic din toate acestea, desi un copil inteligent, care inca nu este indobitocit de vrajitorie teologica, prin simpla studiere a faptelor, poate sa va spuna despre ce este vorba. Voi insa o luati razna si vorbiti intr-una despre comploturi in legatura cu revolutia rusa si razboiul mondial.

 

Nu este de mirare ca am luat usor antisemitismul vostru, atata timp cat nu recurgeti la violenta. Amintiti-va, nimeni altul decat un om de incredere ca Gibbon, a incercat de mult sa va faca lumina.

 

Acum 150 de ani a aparut cartea ‘Descompunerea si caderea Imperiului Roman’ care a dat cartile pe fata. Gibbon, care nu era un neprofesionist in istorie, n-a incercat sa explice sfarsitul unei ere, sfarsitul Imperiului Roman, prin caderea morala a acestuia, n-a sustinut o prostie ca aceasta explicand sfarsitul unui imperiu prin degradarea credintei si a vietii lui tocmai cand se afla la apogeu.

 

Gibbon a trait in Londra intr-un timp cand, ca si in Roma, moravurile erau decazute. Gibbon a fost de rasa ariana si admirator al culturii pagane a vestului, un istoric cu minte si cu vederi clare. Pentru el nu a fost greu sa arate cauza prabusirii culturii antice.

 

Crestinismul, legea pornita de la Sion si porunca lui Dumnezeu pornita de la Ierusalim au fost cauzele, scrie Gibbon, care au pierdut Roma si unele dintre valorile culturale ale ei.

 

Pana aici, este totul in regula. Dar Gibbon n-a dezvoltat problema in profunzime. Dupa cum stiti, el s-a nascut si a murit cu o suta de ani inainte de aparitia ‘antisemitismului stiintific’. El a descris religia ce a venit de la rasarit si s-a raspandit repede peste toate popoarele infloritoare ale vestului. Nu se gandea ca acest plan, ce parea ca duce la mantuire, ducea la distrugere.

 

Dati-mi voie sa expun pe scurt intreaga poveste, fara sa o impodobesc cu minuni, profetii si magii. Pentru o mai clara expunere, trebuie sa ma intorc in trecut. Totul se poate imparti in patru acte, punctul culminant fiind actul 3.

 

Cortina se ridica, suntem in anul 65 i.Ch. Drama se petrece in Iudeea si Roma. Iudeea este o tarisoara mica in estul Marii Mediterane, de 500 de ani nu a fost altceva decat un punct geografic. Mereu a fost parjolita aceasta tarisoara de razboaie, iar locuitorii trimisi in exil sau luati ca sclavi de catre vecinii ei puternici. Dupa lege era independenta, dar se afla in pragul unui razboi civil. Imperiul Roman, cu capitala republicii lui, Roma, era pe cale de a deveni stapanul lumii. El era cea mai mare putere militara, mostenitorul Greciei antice si centrul civilizatiei.

 

Pana la aceasta data, aceste doua tari nu nu venit deloc sau aproape deloc in contact. Iata ca Roma, fara voia ei, a fost impinsa sa se amestece in treburile Iudeei. A izbucnit o cearta intre doi frati, pentru tronul acestei tari mici. Pompeius, un general roman aflat tocmai in Damasc cu treburi importante, a fost chemat sa medieze intre acesti frati. Pompeius, un soldat al republicii, drept si corect, a trimis pe unul din frati in exil, a pus in capul statului un rabin si a desfiintat dintr-o lovitura tronul. Intentia a fost sa faca din Iudeea o provincie romana. Bineinteles, evreii s-au opus unui asemenea plan.

 

Pentru a-i linisti si pentru a domoli rezistenta locala, romanii au introdus din nou demnitatea regala, dar Roma a pus un rege ales de ea. Acesta era fiul unui perceptor nascut din neamul Idumitilor, cu numele Herodes. Evreii nu erau multumiti si au creat noi tulburari. Autoritatile din Roma s-au aratat prea putin binevoitoare.

 

Aceste evenimente au fost numai prologul celor ce aveau sa urmeze. Nemultumirea evreilor a devenit din ce in ce mai puternica si a dus la impotrivire si revolta deschisa. Stapanii neevrei au inceput sa introduca in Ierusalim binecuvantata cultura apuseana: idoli sculptati, lupte in arena, drame grecesti si lupte intre gladiatori, toate nefiind pe placul evreilor.

 

Evreul habotnic vedea acestea ca pe un afront la adresa lui Iehova, chiar daca functionarii romani responsabili afirmau ca acestea sunt pentru amuzamentul si consolidarea garnizoanelor neevreiesti. De asemenea, evreii s-au opus vehement sosirii asprilor perceptori romani. Dar, mai ales, doreau un rege din rasa lor regala.

 

Masele in stare de rebeliune au inceput din nou sa spere in venirea lui Mesia, credinta veche la ei. Un mantuitor trimis de Dumnezeu sa dezrobeasca poporul de jugul strain. Nu putini au fost aceia care s-au dat drept mintuitori. In Galileea, un anume Iudas a provocat o revolutie puternica, sustinuta de popor; Ioan Botezatorul actiona in regiunea Iordanului. Un alt barbat din nord, care se numea Iisus din Nazaret, impreuna cu primii doi, a actionat ca un maestru, declansand activitati politice, razmerite, toate intr-un iscusit invelis teologic. Toti trei foloseau aceeasi lozinca: ‘Timpul a sosit’, si curand toti trei au fost arestati si condamnati la moarte. Cei doi din Galileea au fost crucificati. Iisus din Nazaret a fost, la fel ca si inaintasii lui, un instigator politic care voia sa-si elibereze patria de asupritorii straini.

 

Exista dovezi ca el voia sa se instaureze cu forta pe tronul Iudeei independente. El, sau biografii lui, au pretins ca la origine era din familia regelui David. Dar linia lui dupa tata este confuza. Acelasi biograf, care sustinea originea lui dupa mama, dupa regele David, scrie ca Ilisus este fiul lui Iehova si recunoaste ca Iosif nu a fost tatal lui. Se pare ca Iisus a intrevazut lipsa de perspectiva in misiunea sa politica, deoarece a folosit popularitatea lui mare si talentul oratoric pentru o alta cauza.

 

El incepuse sa predice in mod primitiv si populist socialismul si pacifismul.

 

Aceasta schimbare in program i-a adus ura claselor alese si bogate, a preotilor si patriotilor si a redus numarul adeptilor sai la cei saraci, lucratori si sclavi.

 

Dupa moartea sa, apostolii s-au unit intr-o ascociatie comunista. O predica pe care a tinut-o odata conducatorul lor, pe un deal, a devenit pentru ei cadrul atotcuprinzator al invataturilor lui, din care ei si-au croit programul vietii. A fost o ideologie valabila mai ales pentru niste oameni subjugati. Ea promitea, in schimbul suferintelor lor pe acest pamant, fericire dincolo de mormant. Ea facea din nevoi si neputinta o virtute. Oamenilor fara perspectiva in viitor li s-a spus sa nu-si faca griji pentru ziua de maine.

 

Cei ce erau supusi ofenselor si oprelistilor, cei fara aparare, erau invatati sa nu raspunda raului cu rau. Oamenilor condamnati o viata intreaga la chinuri si nevoi, li se arata demnitatea saraciei si a muncii. Cel slab, cel dispretuit, cel dezmostenit, cel calcat in picioare, urma sa fie pe lumea cealalta cel ales si cel iubit de Dumnezeu.

 

Fructul misiunii lui Iisus a fost nasterea unei noi secte in Iudeea. Ea nu a fost nici prima, nici ultima. Iudeea a fost, ca si America moderna, un teren propice pentru forme religioase curioase. ‘Ebionimii’, cersetorii, cum se intitulau ei, au privit credinta lor nu ca pe o noua religie. Ei au fost nascuti evrei si au ramas evrei.

 

Invatatura mesterului lor era mai mult de natura social-filozofica, o forma etica a vietii, o calauza in viata. Crestinismul modern nu inceteaza sa se intrebe de ce evreii nu au luat credinta lui Iisus si nu l-au acceptat pe el. Raspunsul este ca la inceput, numai evreii au fost adeptii lui. Nu este de mirare ca intregul popor evreu nu s-a alaturat Ebionimilor (primii crestini palestinieni).

 

Putem compara cu americanii, care nu toti s-au alaturat Unitaristilor, Baptistilor sau altor secte. In timpuri normale, nimeni nu ar fi bagat in seama aceasta adunatura de zdrentarosi. Ei erau sclavi si lucratori si atitudinea lor era influentata de purtarea claselor sus-puse. Dar intr-o lupta ce se duce cu o putere straina in propria tara, parerea despre lume poate lua forme periculoase. A fost o credinta a dezamagirii, a resemnarii. Era un pericol ca morala celor ce aparau patria sa fie, in razboi, subminata.

 

Mantuirea sufletului celor vesnici, a intinde si cealalta parte a obrazului, aceasta invitatie la a face concesii sau: ‘iubeste-ti propriul dusman’, aveau caracterul unei slabiri a vointei poporului in timpuri de criza, usurand astfel victoria dusmanului.

 

Astfel, nu este de mirare ca autoritatile evreiesti au inceput cu oprimarea Ebionimilor. Adunarile lor au fost imprastiate, capeteniile lor au fost aruncate in inchisoare, invatatorii lor au fost judecati. S-a crezut ca aceasta secta a disparut cu desavarsire.

 

Cortina s-a ridicat pentru actul 3 si evenimentele au luat o alta intorsatura.

 

Cel mai aprig dusman al acestei secte a fost Saul din Tarsus (Paul), care avea o educatie bazata pe cultura greaca. El dispretuia aceasta noua invatatura, considerand-o contrara vietii si lumii. Ca evreu patriot, s-a temut ca ea sa nu influenteze cauza nationala. El facuse multe calatorii si cunostea mai multe limbi, era omul potrivit de a porni contra acestei doctrine pacifist-sociale si de a uni comunitatile evreiesti atat de risipite.

 

Varfurile autoritatilor din Ierusalim l-au numit principalul conducator in urmarirea si persecutia Ebionimilor.

 

Intr-una din zile, pe cand era in drum spre Damasc, spre a aresta o grupa din aceasta secta, i-a venit o idee. In descrierea minunata a apostolilor este descrisa aceasta intamplare ca o viziune pe care a avut-o Paul. El a vazut clar cat de mici erau sansele de izbanda pentru Iudeea minuscula intr-un conflict armat cu cea mai puternica forta militara din vremea aceea. In al doilea rand, ceea ce era mai important, el a vazut clar ca aceasta noua doctrina a vagabonzilor, pe care el o combatea, ar putea fi o arma impotriva dusmanului.

 

Pacifismul, supunerea oarba, resemnarea, iubirea aproapelui erau arme periculoase. Raspandite in legiunile romane, le puteau submina caracterul barbatesc al acestora si astfel Ierusalimul ar putea triumfa.

 

Cu un cuvant, putem afirma ca Paul a fost probabil primul om care a intuit posibilitatile de a purta un razboi prin propaganda.

 

El a sosit la Damasc si spre marea uimire a celor pe care ii persecutase, a anuntat ca se converteste la credinta lor si a cerut sa fie primit in comunitatea lor frateasca. Intors in Ierusalim a expus planul sau inteleptilor Sionului. Dupa dezbateri si discutii pro si contra, acest plan a fost aprobat. In randul capeteniilor Ebionimilor a intampinat o mare impotrivire. Ei au fost foarte banuitori in ceea ce priveste intentiile, metodele si obiceiurile preluate spre a raspandi aceasta noua invatatura, precum si teama ca mor pe jumatate convertiti, vor face iluzorie exactitatea noii credinte.

 

Pana la urma insa, Paul i-a convins si pe acestia. Si asa s-a transformat Saul, cel mai inversunat prigonitor al lui Iisus, in Apostolul Paul, convertitor al paganilor. Asa a inceput sa se imprastie peste tarile pagane din vest o noua religie orientala.

 

Din nefericire, campul de actiune al lui Paul s-a dovedit foarte propice. Aceasta dogma, carpacita si cu multe inflorituri, a adunat mai repede mai multi adepti decat s-a sperat si s-a dorit. Planul sau, sa nu uitam, a fost urzit numai pentru aparare. In intentia lui nu a fost sa dea lumii o noua Evanghelie; el a sperat numai sa-si descurajeze inamicul din interior. Dupa ce si-a atins scopul si garnizoanele romane au parasit Palestina, el a fost gata sa incheie un armistitiu. Sclavii si asupritii imperiului, exilatii nefericiti si proletariatul nevoias din capitala au gasit in invatatura bine croita a lui Paul mai multa alinare decat in invatatura de odinioara, a invatatorului lor crucificat.

 

Rezultatul a fost ca dusmanului i s-au deschis ochii. Stiri alarmante din partea comandantilor despre nesupunerea trupelor romane veneau necontenit dinspre Palestina si altele dinspre Roma. In loc sa se amelioreze atitudinea autoritatilor imperiale, acestea au devenit si mai rigide in hotararile lor.

 

Precum o pasare rapitoare, Roma s-a aruncat asupra Ierusalimului cu foc si spada si, dupa un asediu inversunat de patru ani, a distrus cuibul conspiratorilor (70 d.Ch.).

 

Cel putin asa au crezut ei. Istoricii din acea vreme ne arata exact intentiile Romei. Ei ne povestesc ca Nero a dat ordin lui Vespasian si fiului sau Titus sa distruga Palestina si crestinismul.

 

Pentru romani, crestinismul nu a insemnat nimic altceva decat iudaism militant, o parere care nu difera mult de realitate.

 

In ceea ce priveste planul lui Nero, jumatate s-a indeplinit. Palestina a fost total distrusa si a ramas pana astazi o ruina. Crestinismul insa nu s-a putut distruge usor.

 

Programul lui Paul s-a realizat in intregime dupa caderea Ierusalimului. Cum am mai spus, tactica lui a avut ca scop sa-i sperie pe cuceritori, asa cum a facut Moses cu Faraonii. El a pornit la actiune prudent si ezitant, ferindu-se sa-si enerveze adversarul puternic.

 

Paul a fost hotarat sa ascuta noua sa arma sub nasul lui Nero si sa-l faca sa simta ascutimea ei, dar nu a avut curajul sa o foloseasca cu toata forta. Acum, cand raul se intamplase si Iudeea nu mai avea ce sa piarda, Paul a renuntat la orice scrupule si a parjolit cu razboi tara inamicului. Scopul lui a fost sa ingenuncheze Roma, asa cum a fost ingenuncheat Ierusalimul si sa o rada de pe harta asa cum a fost ras Ierusalimul. Daca scrierile lui Paul nu vor reusi sa va dea un tablou complet asupra activitatii lui, atunci doresc sa va atrag atentia asupra tovarasului sau mai sincer si mai obiectiv, Ioan.

 

In timp ce Paul, actionand in umbra Palatului Imperial si jumatate din timp ca prizonier in inchisorile romane, incerca sa se faca inteles prin parabole si aluzii camuflate, Ioan, care se adresa cetatenilor nemultumiti din Asia, putea sa-si permita sa vorbeasca deschis. In orice caz, brosura lui ‘Apocalipsa lui Ioan’, este o descriere exacta a celor intamplate si adevarata fata a lucrurilor. Roma, numita cu fantezie Babilon, este descrisa, in limba lui plina de ura, ca mama tuturor prostituatelor si oroarea intregului pamant, ca o femeie beata de sangele celor sfinti (crestini si evrei), opresoare a ‘popoarelor, natiunilor si limbilor’ si – pentru a nu lasa vreun dubiu asupra identitatii ei – ca ‘orasul cel mare care domneste peste regii acestui pamant’. Un inger striga triumfator: ‘Babilonul cel mare a cazut, a cazut!’

 

Apoi urmeaza descrierea unei distrugeri, un tablou al orgiei. Comertul si industria, precum si navigatia, au fost blocate. Arta si muzica, ca si ‘vocea mirilor si mireselor’, au amutit. Intunericul si jalea acopera totul, ca un giulgiu. Cuceritorii crestini inotau in sange pana la hatul cailor: ‘Bucurati-va de caderea ei, tu cerule si voi sfintilor apostoli si profeti, Dumnezeu v-a razbunat!’

 

Care este sfarsitul si scopul final al acestui haos si al acestei pustiiri? Ioan nu este atat de reticent si ne spune totul. El isi incheie profetia sa cu o viziune minunata a noului, adica recladirea Ierusalimului. Nu este, va rog frumos, o alegorie fantastica, ci o realitate, Ierusalimul adevarat, capitala unui regat mare ce cuprinde ‘cele 12 semintii ale Israelului’.

 

Poate spune cineva exact?

 

Desigur, nici o civilizatie nu poate tine piept unui asemenea asalt de durata. In anul 200, straduintele lui Paul si Ioan, precum si ale urmasilor acestora au facut progrese atat de mari in randul tuturor claselor societatii romane, incat crestinismul a devenit cultul dominant al intregului imperiu. Asa precum Paul a prezis, morala si disciplina se degradasera complet, astfel incat, din ce in ce mai mult, legiunile imparatesti, care fusesera odinioara spaima intregii lumi si sira spinarii a intregii culturi vestice, fiind in continua decadere, nu au mai putut face fata navalirilor barbare.

 

In anul 326, imparatul Constantin s-a supus convertirii la crestinism si a declarat crestinismul ca religie oficiala, sperand insa sa poata tine in frau aceasta boala vicleana. Dar era prea tarziu. Dupa el, imparatul Iulian a mai incercat, inca o data, sa o stapaneasca prin asuprire. Dar nici impotrivirea si nici concesiile nu au mai fost de nici un folos.

 

Aparatul de stat roman a devenit, prin propaganda venita din Palestina, total gaunos si mancat de viermi. Victoria a fost de partea lui Paul.

 

Aceasta a fost metoda prin care o credinta iudaica modificata a patruns in lumea vestica. Cel putin, asa as argumenta eu, daca as fi antisemit si daca as cauta un exemplu de conspiratie subversiva evreiasca demn de crezare.

 

 

https://www.scrigroup.com/istorie-politica/istorie/ORGANIZATIILE-SECRETE-SI-PUTER14398.php

 

 

 

//////////////////////////////////////////////////

 

 

Nick Rockefeller despre terorism, microcipuri, Noua Ordine Mondială, Guvernul Mondial și sfârșitul libertății umane

 

 

BY DEPARTAMENTUL NAȚIONAL DE INFORMAȚII (DNI)

 

 

 

Nick Rockefeller a făcut aceste afirmaţii în conversaţiile avute cu regizorul american Aaron Russo, pe care a încercat să-l recruteze în această elită. Regizorul şi realizatorul de documentare american Aaron Russo analizează în detaliu pentru prima dată mărturisirile uluitoare ale lui Nick Rockefeller, inclusiv predicţiile sale legate de evenimentele de la 11 septembrie şi înscenarea terorismului, fondarea de către familia Rockefeller a mişcării feministe şi planul ultim al elitei mondiale de reducere a populaţiei şi de implanturi cu microcipuri.

 

Într-un interviu, regizorul Aaron Russo povesteşte cum a verificat mărturisirile şocante ale lui Nick Rockefeller care i-a spus personal că scopul ultim al elitei mondiale este de a se ajunge la o populaţie controlată prin microcipuri şi că războiul împotriva terorismului e o înscenare. Rockefeller a prezis cu unsprezece luni înainte ״evenimentul״ din 11 septembrie care a declanşat invadarea Irakului şi Afganistanului. De asemenea, Rockefeller i-a spus lui Russo că familia sa a fondat şi finanţat mişcările feministe cu scopul de a distruge familiile şi că reducerea numărului populaţiei este un scop fundamental al elitei mondiale.

 

 

 

Rockefeller a încercat să-l recruteze pe Russo în elită

 

Aaron Russo este probabil cunoscut mai ales pentru realizarea filmului „Trading Places” – „Pariul”, în care joacă Eddie Murphy. Un alt proiect, însă, l-a adus în atenţia opiniei publice: documentarul său „America – From Freedom to Fascism” – „America – de la libertate la fascism”, despre infracţiunile de delapidare din sistemul de rezervă federală.

 

 

 

Deşi bolnav de cancer, Russo şi-a făcut timp între tratamente să realizeze interviuri cu Alex Jones, realizator de emisiuni radio şi documentarist ca şi el, lansând astfel o serie de declaraţii incendiare despre ceea ce Rockefeller îi spusese referitor la direcţia în care este lumea orientată în prezent de către elita mondială.

 

Cum a ajuns Russo să afle toate aceste informaţii de la Nick Rockefeller? După difuzarea unuia dintre filmele sale de succes, „Mad as Hell”, Russo s-a implicat în politică. În timpul campaniei electorale pentru fotoliul de guvernator al statului Nevada, Russo a fost remarcat de către Rockefeller şi i-a fost prezentat acestuia de către o femeie procuror. Observând pasiunea şi capacitatea lui Russo de a declanşa schimbări, Rockefeller a început o misiune subtilă de recrutare a lui Russo în această elită.

 

Ca membru al elitei, lui Russo i se promite un cip marcat special

 

În timpul unei conversaţii, Rockefeller l-a întrebat pe Russo dacă este interesat să intre în Consiliul Relaţiilor Externe (CRE) – Council on Foreign Relations (CFR), dar Russo a refuzat invitaţia, spunând că nu este interesat să asuprească oamenii; în replică, Rockefeller l-a întrebat cu sânge rece de ce i-ar păsa de „sclavi”.

 

„L-am întrebat care este rostul acestor lucruri”, spune Russo, „aveţi toţi banii din lume, aveţi toată puterea necesară, care e scopul final, atunci?” Rockefeller a răspuns (parafrazând): „Scopul final este să fie toţi implantaţi cu cipuri, să controlăm întreaga societate, iar bancherii şi elita să controleze lumea”.

 

Rockefeller chiar l-a asigurat pe Russo că dacă ar intra în elită, cipul său ar fi marcat special astfel încât să se evite controlul nedorit de către autorităţi.

 

Russo susţine că Rockefeller i-ar fi spus cu 11 luni înainte de 11 septembrie: „trebuie să se producă un eveniment în urma căruia să invadăm Afganistanul, să construim conducte de petrol prin marea Caspică, să invadăm Irakul, să ocupăm Orientul Mijlociu şi să mergem după Chavez în Venezuela”.

 

Rockefeller i-ar mai fi vorbit lui Russo despre faptul că în curând soldaţii îl vor căuta prin peşteri pe Osama bin Laden şi că va fi un „un război nesfârşit al terorii, în care nu va exista niciun duşman şi totul va fi o imensă cacealma, astfel încât guvernul să domine poporul american”, susţine Russo, care a mai precizat că Rockefeller râdea într-un mod cinic în timp ce îi făcea această predicţie uluitoare.

 

Mişcarea feministă sprijinită pentru distrugerea familiei tradiţionale

 

Într-o discuţie ulterioară Rockefeller l-a întrebat pe Russo ce crede despre mişcările de emancipare feministe. Russo a răspuns că el consideră că aceste mişcări luptă să obţină pentru femei drepturi egale cu cele ale bărbaţilor, de a munci şi de a fi plătite în mod egal, aşa cum s-a obţinut şi dreptul la vot. Acest răspuns i-a stârnit râsul lui Rockefeller: „Eşti fraier! Să-ţi spun despre ce este vorba, de fapt: noi, clanul Rockefeller am fondat mişcările feministe: noi! Noi deţinem toate ziarele şi toate televiziunile – Fundaţia Rockefeller”.

 

Rockefeller i-a explicat lui Russo care sunt cele două motive principale pentru care familia sa a finanţat mişcarea feministă: în primul rând, înainte de luptele pentru drepturi ale femeilor, bancherii nu puteau impune taxe pentru jumătate de populaţie; în al doilea rând, aceasta mişcare determină ca şcolarizarea copiilor să se facă de la vârste mult mai mici, devenind posibilă mult mai uşor îndoctrinarea copiilor care sunt învăţaţi să privească statul drept prima familie, desfiinţând astfel modelul familiei tradiţionale.

 

Această revelaţie completează afirmaţiile anterioare ale pionierei feministe Gloria Steinem, conform cărora CIA a finanţat revista Ms. Magazine, în cadrul aceleiaşi strategii de distrugere a modelelor tradiţionale de familie.

 

Reducerea populaţiei la jumătate

 

Rockefeller a subliniat în repetate rânduri că „oamenii trebuie să fie conduşi” de o elită, iar unul din mijloacele care ar duce la această stăpânire este reducerea populaţiei. „Sunt prea mulţi oameni în lume” zicea el şi numărul oamenilor trebuie redus la cel puţin jumătate.

 

O problemă care a scăpat de sub controlul elitei, după cum reiese din conversaţiile lui Rockefeller cu Russo, este conflictul dintre Israel si Palestina. La un moment dat soluţia gravita în jurul ideii de a da fiecărui cetăţean israelian câte un milion de dolari şi de a-i muta în statul Arizona.

 

SURSE

 

http://www.prisonplanet.com/

 

https://www.dni.org.ro/nick-rockefeller-despre-terorism-microcipuri-noua-ordine-mondiala-guvernul-mondial-si-sfarsitul-libertatii-umane/

 

 

/////////////////////////////////////

 

 

 

 

 

 

De la marxism-leninism la neomarxism, marxismul cultural și corectitudinea politică

“Sub lozinca: „Proletari, din toate țările, uniți-vă!” marxismul clasic a promovat lupta de clasă a clasei considerate oprimate, proletariatul, împotriva capitalismului. Marx considera proletariatul clasa oprimată „cea mai revoluționară `care nu are de pierdut decât lanțurile!” Teoria marxistă prezicea că revoluția mondială va izbucni în țările cele mai dezvoltate economic, cum ar fi Germania sau Imperiul britanic.

 

După primul război mondial, singura țară în care revoluția comunistă a reușit a fost Rusia țaristă, țară subdezvoltată economic și nu prea a avut nici o legătură cu proletariatul. Marea Revoluție Socialistă din Octombrie, cum o nume a istoriografia comunistă a fost mai degrabă o lovitură de palat realizată de un grup de conspiraționiști bolșevici, lipsiți de scrupule, în frunte cu Lenin și Troțki care a reușit datorită dezorganizării generale a Rusiei și în primul rând a armatei. unde moralul și voința de luptă erau la pământ.

 

 

 

Această dezorganizare a urmat revoluției burghezo- democratice din februarie, care a l-a detronat pe țar iar cele două guverne provizorii care au urmat (Lvov și Kerenski) nu au făcut față situației și au creat serioase nemulțumiri în țară.

 

De acestă situație „revoluționară” cum a numit-o Lenin au profitat conspiratorii bolșevici mai hotărâți, mai bine organizați și mai lipsiți de scrupule. De fapt, deviza bolșevicilor era „cu cât mai rău, cu atât mai bine”, adică dezorganizarea, lipsurile, nevoile și scăderea dramatică a moralului populației favorizează revoluția socialistă.

 

 

 

Oare ce a fost, de fapt, Lenin? O butadă de pe vremea comunismului ne spunea că Lenin nu a fost, în mod sigur, savant căci atunci ar fi știut că socialismul nu trebuie experimentat pe oameni și probabil că a fost un filozof! Dar patriarhul social-democraţiei ruse, Gheorghi Plehanov, ne spune că Lenin nu a fost în niciun fel un filosof. Dar se dorea el a fi? Poate merită să ne reamintim ideea lui Louis Althusser, un filosof francez care ne spune:

 

“Lenin nu a întemeiat o nouă filosofie a practicii, ci o nouă practica a filosofiei”. O practică a filozofiei, soldată cu asasinate în masă.

 

Înainte de primul război mondial teoria marxista spunea că dacă în Europa va începe un război, atunci clasa muncitoare de pe continent se va revolta, va declanșa revoluția socialistă, va înlătura guvernele şi va forma o nouă Europă Comunistă. Când a izbucnit războiul în vara anului 1914 acest lucru nu s-a întamplat ci din contra, muncitorii din toate tările au luptat fiecare în armata țării lor ca să-şi apere propriile ţări de inamic.

 

Revoluţia comunistă din Rusia nu s-a extins în alte tări, nefiind susţinută de muncitori. După terminarea primului Război Mondial teoreticienii marxisti s-au întrebat – oare ce n-a funcționat? Răspunsurile au fost diferite! Lenin a creat Internaționala III, comunistă și o nouă teorie a revolutiei socialiste mondiale, care poate izbucni și într-o țară dezoltată politic, unde apare o situație revoționară, cu referire la Rusia, nu neapărat într-o țară dezvoltată economic cum a prorocit Marx!

 

In schimb, doi dintre conducătorii intelectuali marxisti, Antonio Gramsci în Italia şi Georg Lukacs în Ungaria (considerat cel mai stralucitor gânditor marxist, după Marx încoace), în mod independent au venit cu acelaşi răspuns : ‘cultura occidentală şi religia creştină au facut ca muncitorii occidentali să fie orbiţi, să nu mai vadă interesele propriei lor clase’.

 

Au concluzionat astfel că o revoluţie comunistă va fi posibilă în occident numai după ce vor fi distruse atât cultura occidentală cât şi religia creştină. Ca urmare acestea sunt cele două obiective principale ale marxismului cultural şi nu s-au schimbat de atunci.

 

Gramsci a fost cel care a pus bazele unei noi şi faimoase strategii de distrugere a reperelor morale tradiţionale şi care s-a dovedit a fi de un real succes. Această strategie a constat din înlocuirea revoluţiei comuniste ca mijloc de preluare a puterii (cum a fost în Rusia) cu un ‘lung marş’ al marxistilor prin institutiile occidentale care formează cultura: şcoli, mass-media, biserici şi oricare altă instituţie.

 

Georg Lukacs s-a dovedit a fi şi mai influent. În 1918 el a devenit deputat-comisar pentru cultură în timpul scurtului regim bolsevic Bela Kun din Ungaria. În această postura el îşi punea întrebarea : „Cine ne va salva de la civilizaţia occidentală?” şi a instituit în cele din urmă, ceea ce el a numit ‘terorismul cultural’.

 

Una din principalele componente ale acestuia a fost introducerea educaţiei sexuale în şcolile maghiare. Lukacs şi-a dat seama că dacă va putea distruge morala sexuală tradiţională a ţării atunci ar face un pas uriaş către distrugerea culturii tradiţionale şi a credinţei creştine în Ungaria. România a salvat Ungaria de comunism și de „terorismul cultural” al lui Lukacs intrând cu armata în Ungaria, ocupând Budapesta și alungând Guvernul bolșevic al lui Bela Kun. Lukacs a dispărut, dar a reapărut, în 1923, la ‘Săptămâna de studiu marxist’ din Germania.

 

Georg Lukacs este filosoful marxist care afirma, prin 1970, deci la bătrînețe, într-un dialog cu sociologul italian Franco Ferraroti, că preferă cel mai rău socialism celui mai bun capitalism. Această afirmație venea după milioanele de victime ale gulakurilor și după eșecul vizibil al socialismului, în toate domeniile. Mai rar atâta consevență în promovarea răului, ca în cazul acestui neomarxist! Oare ce așteptări să avem de la epigonii săi?

 

În Germania fiind finanțat de către un tânăr marxist cu numele Felix Weil, care mostenise o avere imensa și care după modelul lui Frederich Engels, care cheltuise averea părinților capitaliști pentru a finanța utopiile periculoase ale lui Marx, dorea să și-o cheltuiască sponsorizând revoluția socialistă mondială. Georg Lukacs a întemeiat Şcoala de la Frankfurt, care avea să devină locul unde a aparut şi s-a dezvoltat conceptul de corectitudinea politică, aşa cum îl ştim şi astăzi.

 

Aici, alături de Max Horkheimer, Theodor Adorno, care va deveni cel mai creativ colaborator al lui Horkheimer şi doi psihologi, Eric Fromm şi Wilhelm Reich, care au devenit promotorii feminismului şi ai matriarhatului şi un student tânăr absolvent pe nume Herbert Marcuse, Lukacs a pus bazele marxismului cultural.

 

Horkheimer şi alti membri ai Scolii de la Frankfurt , au decis că soluţia pentru distrugerea culturii occidentale este să intersecteze filozofia lui Marx cu psihologia lui Freud. Ei au argumentat că aşa cum muncitorii erau oprimaţi în timpul capitalismului, în cadrul culturii occidentale, fiecare individ traieste într-o stare constantă de represiune psihologică. Eliberarea tuturor de aceasta represiune devine unul din obiectivele principale ale marxismului cultural.

 

Chiar şi mai important, ei au inţeles că psihologia le ofera un instrument cu mult mai puternic decât filozofia pentru distrugerea culturii occidentale: condiţionarea psihologică prin care oamenii absorb o lectie de marxism cultural fără ca să-şi dea seama. De exemplu pentru a promova homosexualitatea realizezi un film în care homosexualul este personajul pozitiv, oprimat de heterosexuali!

 

Un exemplu de conditionare psihologic „probabil involuntară” căci nu credem că pe Lennon l-au preocupat prea mult studiile școlii de la Frankfurt dar, în același timp, a fost produsul epocii sale, adică un „flower-power” cât se poate de sincer!

 

În 1934, Şcoala de la Frakfurt, inclusiv membrii conducători din Germania se stabilesc in orasul New York cu ajutorul Universităţii Columbia. Astfel obiectivul Şcolii de la Frankfurt s-a schimbat curând de la distrugerea culturii occidentale din Germania la realizarea aceluiaşi lucru in Statele Unite. Ceea ce se va dovedi ca fiind un real succes.

 

Pentru a servi scopului său de „negare” a culturii occidentale, Şcoala de la Frankfurt a dezvoltat un instrument puternic care se numeşte „teoria critică„. Această teorie spune că trebuie criticat orice la nesfârşit. Se critică prin punerea la îndoială și relativizarea și a oricărei instituţii, începând cu familia, care trebuie criticată fără neîncetate.

 

Şcoala de la Frankfurt a căutat să definească atitudinile tradiţionale faţă de orice aspect al vieţii ca aducandu-i un „prejudiciu”. Astfel au fost făcute o serie de studii universitare care au culminat cu o carte a lui Adorno care pretindea că leaga, credinţa tradiţională privind morala sexuală, relaţiile dintre bărbaţi şi femei cu chestiuni care demonstrau sprijinul familiei faţă de fascism. Astăzi, termenul preferat, utilizat de personajul care se pretinde ”corect politic”, faţă de oricine nu este de acord cu el, este – ”fascist”!

 

Şcoala de la Frankfurt a plecat de la marxismul ortodox, care sustinea că istoria e determinată de cei care deţineau mijloacele de producţie. În acelaşi timp însă, istoria a fost determinată de grupuri de bărbaţi, femei, rase, religii care au avut puterea de „dominaţie” asupra celorlalte grupuri.

 

Anumite grupuri şi în mod special cel al bărbaţilor de culoare albă au fost catalogate ca fiind „asupritori”, în timp ce alte grupuri au fost definite ca şi „victime„. „Victimele„ au fost definite automat ca fiind ‘bune’, iar ‘asupritorii’ ca fiind răi, fără a se analiza comportamentul fiecărui individ în parte. Adică bărbatul alb, creștinul, heterosexualul sunt automat opresori iar femeia (feministă, căci celelalte femei nu există), omul de culoare, ateul, musulmanul, membrul LGBT sunt automat victime!

 

La inceputul anilor 1930, Horkheimer a lăsat deschisă intrebarea cine ar înlocui clasa muncitoare ca agent al revolutiei marxiste? În anii ’50 Marcuse a raspuns acestei întrebari spunând că ar putea fi înlocuită de o coaliţie de studenţi, negri, femei feministe şi homosexuali, exact cei care au fost nucleul revoltelor studenţeşti ai anilor ’60 şi victimele „sacre” ale corectitudinii politice ale zilelor noastre.

 

Marcuse a preluat apoi un alt termen favorit şi anume cel denumit „toleranţă” pentru a fi extins la toate ideile şi mişcările venite dinpre stânga, inducând antonimul de intolerantă pentru toate ideile ce veneau dinspre dreapta. Astfel, atunci cand îi auziţi astăzi pe marxiştii culturali că fac apel la „toleranţă”, aceasta înseamnă de fapt, referirea la termenul lui Marcuse „toleranţă eliberatoare”. Este acelaşi lucru ca atunci când se vorbeste despre „diversitate”, aceasta însemnand uniformitatea credinţei în ideologia lor stângistă.

 

Se poate spune despre marxismul cultural că a realizat un „nou limbaj” cu „nou vorbe”, exact ca în romanul avertisment „1984”, al lui George Orwell, unde Ministerul adevărului stabilise că: RĂZBOIUL ESTE PACE, LIBERTATEA ESTE SCLAVIE iar IGNORANȚA ESTE PUTERE!

 

Herbert Marcuse a rămas in Statele Unite ale Americii şi este cel care s-a ocupat de traducerea într-un limbaj simplu, usor de inteles pentru omul de rand al scrierilor academice foarte dificile ale membrilor Şcolii de la Frankfurt.

 

Cartea sa „Eros şi civilizaţie„ a utilizat conceptul Şcolii de la Frankfurt, de intersectie a lui Marx cu Freud pentru a argumenta că, dacă am elibera „erosul non-procreativ” prin intermediul „perversiunii polimorfe” , s-ar putea crea un paradis nou în cazul în care ar exista doar joacă şi nu muncă. ‘Eros şi civilizaţie’ a devenit unul dintre principalele texte ale Noii Stângi, în anii 1960.

 

Deci dacă ești bărbat alb și pe deasupra creștin și heterosexual ești automat triplu opresor și nu ai dreptate niciodată iar dacă ești femeie de culoare, lesbiană și eventual atee sau musulmană ești de patru ori victimă și ai dreptul să te adresezi justiției catalogând tot ce nu-ți convine drept discriminare!

 

Nu întâmplător un „progresist” român, ecologistul Remus Cernea, declara, în 2009, că „România va fi cu adevărat liberă şi democratică atunci când va avea preşedinte o femeie romă, lesbiană şi atee pentru că atunci oamenii înseamnă că vor alege un preşedinte trecând peste prejudecăţile lor. Nu degeaba se spune că ecologiștii sunt ca pepenii adică VERZI la exterior și ROȘII la interior!”[1]

 

SURSE

 

http://www.fortamoldova.ro/traian-ranja/De+la+marxism-leninism+la+neomarxism%2C++marxism+cultural+%C8%99i+corectitudine+politic%C4%83

 

 

 

 

 

 

Marxismul – „o filosofie a francmasoneriei, o ştiinţă socială pentru controlul maselor”

 

“Marxismul – „o filosofie a francmasoneriei, o ştiinţă socială pentru controlul maselor” fragment din cartea Arhitecţii decepţiei, de Juri Lina

 

 

 

„Anarhistul şi revoluţionarul Lenin reprezintă idealul politic al francmasoneriei internaţionale.“ Această declaraţie a fost înregistrată la întrunirea Marii Loji a Germaniei din anul 1917. (Arhiva specială din Moscova 1421-1-9064 şi 815; Viktor Ostretsov – Francmasoneria, cultura şi istoria Rusiei, Moscova, 1999, p. 585).”[1]

 

 

https://www.dni.org.ro/marxismul-o-filosofie-a-francmasoneriei-o-stiinta-sociala-pentru-controlul-maselor/

 

 

 

////////////////////////////////////////////////

Guvernul Mondial: Elitele mondiale ale francmasoneriei urmăresc să conducă treptat umanitatea prin unificarea tuturor superputerilor lumii şi instituirea supravegherii generalizate

 

 

“Elitele mondiale ale francmasoneriei urmăresc să conducă treptat umanitatea prin unificarea tuturor superputerilor lumii şi instituirea supravegherii generalizate către instaurarea aşa-numitei Noi Ordini Mondiale, care de fapt presupune sfârşitul democraţiei şi distrugerea suveranităţii naţiunilor, reducerea masivă a populaţiei.

 

Deja s-a constituit Parlamentul Noii Ordini Mondiale. Publicaţia sa este Planuri şi Acţiuni pentru o Lume Nouă (Designs and Actions for a New World). Până în anul 1991, în ea au fost tipărite 11 legi votate în Parlamentul Mondial (5 la Bringhton, în septembrie 1982, 3 la New Delhi, în martie 1985 şi 3 la Miami Beach, Florida, în iunie 1987). Ele vor intra în vigoare atunci când Constituţia Statelor Unite va fi abolită.

 

 

 

Pe prima pagină a publicaţiei respective se face publică şi o „listă parţială cu probleme globale”, în număr de 49, pe care Guvernul Noii Ordini Mondiale le va rezolva. Dintre acestea, 15 privesc mediul înconjurător, referindu-se la două probleme total opuse: „pericolul unei noi glaciaţiuni sau a topirii calotei polare de gheaţă”. Oricare dintre ele va avea loc, Guvernul Mondial o va rezolva, cu condiţia ca popoarele să renunţe la „libertate şi suveranitate naţională”.

 

„Bătălia pentru protejarea mediuluiˮ înconjurător a devenit sloganul cel mai des invocat de organizaţiile secrete finanţate de marea industrie şi marea finanţă internaţională. În realitate, cine face o analiză mai profundă a situaţiei în care a ajuns omenirea, îşi dă seama că pentru obţinerea de profituri imense, tot marea industrie şi marile finanţe au distrus natura.

 

 

 

De mii de ani, ţăranii, în epoca modernă – fermierii, s-au hrănit pe ei şi restul naţiunii. Agricultura era în mâinile lor, foloseau îngrăşămintele naturale şi rotaţia culturilor. De când micilor producători le-au fost acaparate pământurile şi vitele, de când au apărut adevărate fabrici şi uzine agricole, datorită chimicalizării intensive a produselor agricole în aceste concerne agro-industriale, datorită pompării continue cu hormoni, antibiotice şi cortizon a animalelor şi păsărilor pentru hrana oamenilor, de când îngrăşămintele chimice şi pesticidele au otrăvit solul, de când au fost poluate râurile şi lacurile cu scurgerile nocive şi concentrate ale reziduurilor de la aceste complexe, de când s-au defrişat în mod intensiv pădurile seculare ale continentelor, cancerul şi infecţiile alimentare au proliferat într-o proporţie îngrijorătoare.

 

Din ce în ce mai mulţi oameni se îndreaptă spre alimentele naturale, nechimicalizate, lipsite de otravă. Ideea că Guvernul Mondial va rezolva problema din acest domeniu este o absurditate care nu-i bună nici de adormit copiii…

 

Iar despre poluarea atmosferică a coloşilor industriali, ori a autovehiculelor de toate tipurile şi tonaje ce să mai vorbim? Este cunoscută de toată lumea. Ceea ce nu ştie opinia publică este că, atunci când, în anumite ţări (inclusiv în România) anumiţi cercetători, oameni de ştiinţă ori autodidacţi construiesc diferite tipuri de autovehicule sau alte utilaje, din pasiune, cu mult efort şi fără niciun sprijin financiar, care au un consum foarte redus de combustibil (s-a construit chiar un autovehicul care consumă doar 0,5 l benzina la 100 km) şi doresc să fie produse în serie, sunt refuzaţi şi li se pun tot felul de piedici.

 

Un exemplu elocvent îl constituie expoziţia comercială de la Viena, când, în cadrul unui pavilion, a fost prezentat un disc, un simplu disc, care produce curent electric pentru o perioadă foarte lungă. Pe acest disc se poate prepara mâncarea în cele mai bune condiţii, fără nicio poluare. Un prestigios post de televiziune britanic a prezentat a doua zi invenţia respectivă.

 

 

Ei bine, pe lângă faptul că discul respectiv a fost retras imediat de la expoziţie, directorul postului britanic ce a prezentat emisiunea respectivă a primit imediat „vizita” a doi bărbaţi, care foarte hotărâţi l-au pus în faţa următoarei alternative: sau dezminte şi nu mai dă pe post emisiunea respectivă, sau postul va fi desfiinţat! Bineînţeles că directorul a optat pentru prima variantă. Cine erau cei doi vizitatori? Dar, mai ales, pe cine reprezentau? Este uşor de înţeles.

 

S-au făcut descoperiri chiar şi în domeniul transmiterii curentului electric de la producător la beneficiar fără intermediul liniilor de înaltă şi joasă tensiune. Toate acestea şi multe altele sunt ţinute secrete de cei care dirijează din umbră soarta omenirii. Nu sunt deloc interesaţi ca aceste descoperiri să fie puse în slujba omului, deoarece atunci toate marile întreprinderi şi concerne care construiesc aragaze, frigidere şi alte obiecte de uz casnic ar da faliment. Faliment ar da şi industria extractivă de ţiţei şi cea care prelucrează acest produs natural. Din aceste exemple reiese clar că problema mediului înconjurător nu este cu adevărat o preocupare pentru conducătorii lumii.

 

Argumentul favorit în favoarea Guvernului Mondial, prezentat în publicaţia amintită, este ameninţarea omenirii cu o nouă glaciaţiune de care doar un Guvern Mondial ne-ar putea salva. Bazându-se pe teorii şi ipoteze enunţate de anumiţi oameni de ştiinţă, dar nedovedite, Philip Isely spune că această glaciaţiune are loc o dată la 90.000 de ani. Iar acest interval de când a avut loc ultima glaciaţiune aproape s-a scurs, mai afirma el.

 

Dar argumentul forte care să-i încânte pe cetăţenii lumii – câţi vor mai rămâne – este moneda unică internaţională şi concentrarea finanţelor lumii într-un singur sistem mondial. În publicaţia Planuri şi Acţiuni pentru o Lume Nouă se menţionează că fiecare cetăţean al globului va avea salariul asigurat de Guvernul Mondial. Resursele necesare vor reveni de la renunţarea la înarmare, care înghite sume colosale, ceea ce va duce şi la eliminarea războaielor.

 

În acest sens a fost deja emis Actul Legiferativ Mondial nr. 11, care va intra în vigoare atunci când va fi ratificat în cel puţin 10 state. Însă articolul 3 al actului respectiv prevede că fiecare naţiune va primi fonduri/credite invers proporţional cu natalitatea, fapt ce va ameliora explozia demografică. Iar articolul 5 prevede că naţiunile care nu au ratificat Constituţia Mondială, nu vor primi nimic.

 

Adevăraţii stăpâni ai lumii s-au dat de gol: în publicaţie se specifică faptul că cererile de bani se vor adresa Corporaţiei Creditului Financiar Bancar – o superbancă mondială particulară. Deci, iată-i pe adevăraţii stăpâni ai lumii! Moneda unică internaţională va fi globo-dolarul. Instituţiile financiare şi naţiunile care se vor afilia în primii doi ani la această corporaţie îşi vor schimba moneda la paritate de 100%, iar cu cât întârzie mai mult, acest schimb va scădea cu 10%, astfel încât după 12 ani valoarea capitalului va fi zero.

 

O altă promisiune a Guvernului Mondial este la fel de cinică. Zice-se lumea va fi condusă de un comitet în care vor participa delegaţii primelor 25 de ţări care au aderat, plus 30 de membri numiţi de către diverse agenturi ale Guvernului Mondial. În felul acesta, cei 25 de delegaţi vor face doar figuraţie, ei fiind mereu în inferioritate.

 

Am aderat, deja, la un Guvern Mondial?

 

Departamentele Executiv, Judiciar şi Legislativ ale Guvernului Statelor Unite au aplicat politica aprobată de Tratatul Naţiunilor Unite, respectiv Actul de Participare semnat în 1945 de Statele Unite ale Americii, respectiv Harry S. Truman, şi Senatul Statelor Unite, care tratat înlocuieşte Constituţia Statelor Unite şi termenii Articolului VI al Constituţiei Statelor Unite.

 

Consiliul pentru Relaţii Externe a creat Naţiunile Unite. Cei care s-au ocupat de actele legislative ale acestei organizaţii au fost mereu membrii-agenţi, Alger Hiss şi Leo Pasvolsky, dar onorurile au revenit unui comitet special numit de preşedintele Roosevelt, care a elaborat prima formă a Cartei.

 

Membrii Comitetului erau: Sumner Wells, Isaiah Bowman, Hamilton Fish Armstrong, Benjamin Cohen şi Clark Eichelberger – cu toţii membri ai Consiliului pentru Relaţii Externe şi membri ai organizaţiei secrete Ordinul Cuceritorilor, ramură a Societăţii JASON.

 

Carta a trecut prin Senatul Statelor Unite într-un singur exemplar, fără să existe copii care să poată fi studiate de fiecare senator în parte: conţinutul le-a fost Explicat de revoluţionarul de origine rusă Leo Pasvolsky.

 

Carta nu conferea Adunării Generale nicio putere reală: toată puterea se afla în mâinile Consiliului de Securitate, care avea drept de VETO. Articolul 25 inclus în această Cartă menţionează:

 

„Membrii Naţiunilor au căzut de acord să accepte şi să îndeplinească hotărârile Consiliului de Securitate, conform Cartei prezente.”

 

Fără restricţii, fără rezerve, acesta este Articolul 25. Observaţi cuvântul „prezente”, care indică faptul că ar putea fi şi alte Carte. VETO reprezintă o piedică în calea instaurării Guvernului Mondial – astfel că se dorea să fie anihilat cumva.

 

În 1950, Adunarea Generală, fără a fi autorizată legal, s-a întâlnit şi a adoptat ceea ce membrii au numit Rezoluţia „Unire în Scopul Păcii”. Prin intermediul acesteia, care de atunci a fost larg extinsă, Adunarea Generală avea permisiunea să-şi execute puterea de Consiliu de Securitate. Deci, Guvernul Statelor Unite recunoaşte Carta ilegală, amendată ca fiind „legea lumii”, fără a ţine cont de Constituţie.

 

Adunarea Generală a făcut legea în lume prin intermediul Rezoluţiilor Ratificate prin 2/3 vot majoritar. După ce o Rezoluţie este ratificată, este trimisă la Şeful Executiv al Statului Membru, iar Executivul este obligat să accepte şi să îndeplinească prevederile Rezoluţiei.

 

Guvernele implicate este nevoie să ignore, să desfiinţeze, să revizuiască şi să anuleze legile de pe teritoriile lor, care sunt în conflict cu rezoluţiile Adunării Generale şi să adopte alte legi prin care Rezoluţiile să fie impuse cu forţa. „Un om, un vot” este o lozincă ce aparţine Rezoluţiei nr. 1760.

 

Până acum s-au aplicat mai mult de 2.000 de astfel de rezoluţii. Acestea sunt adevăratele Legi ale Pământului. Legile noastre, din domeniul drepturilor civile, al agriculturii, sănătăţii, muncii, al ajutorului străin – toate sunt, de fapt, rezoluţii adoptate de Adunarea Generală sau tratate ale Naţiunilor Unite, ratificate de Senat. Dacă sunt în conflict cu Rezoluţiile Adunării Generale, toate legile statului vor fi anulate.

 

Fără a avea cea mai mică umbră de îndoială, se poate afirma că toate organizaţiile de securitate şi informaţii din Statele Unite lucrează pentru Naţiunile Unite, împreună cu Guvernul Secret, în scopul distrugerii suveranităţii Statelor Unite ale Americii şi instaurării Guvernului Mondial Unic.

 

Toate acestea ar fi necesar să ne ajute să înţelegem cum sunt elaborate legile noastre şi cine le elaborează. Întrebaţi-i pe senatorii votaţi de dumneavoastră, pe legislatori, dacă li s-au adus la cunoştinţă aceste fapte…

 

Vă invităm să reflectaţi asupra legilor adoptate de Parlamentul României, a Ordonanţelor de Urgenţă adoptate de Guvernul României după 1990. Asupra nenumăratelor vizite cu care ne-au „binecuvântat” şi ne vor „binecuvânta” comisarii din Occident. Apoi trageţi concluziile. Accentuăm doar faptul că, fără ca opinia publică din România să fie informată, întregul nostru sistem de guvernământ s-a schimbat:

 

– Parlamentul şi Guvernul nu mai sunt îngrădite de sistemul constituţional. Unica lor obligaţie este să promoveze drepturile omului, mai ales în domenii importante, cum ar fi: domeniul civil, politic, economic, social şi cultural. Acestea se regăsesc în Articolele 55 şi 56 ale Cartei Naţiunilor Unite, un tratat ratificat şi aprobat, şi sunt promovate de Naţiunile Unite în întreaga lume.

 

– Parlamentul şi Guvernul pot elabora legi fără a fi îngrădite de Constituţie. Iată o dovadă grăitoare a slalomului care se poate face printre legile României. Constituţia României este un contract pe care noi, cetăţenii României, l-am făcut unii cu ceilalţi pentru ca, prin Guvern şi Parlament, să se aplice acest contract.

 

Nicio instituţie, nicio oficialitate publică nu are dreptul să încalce prevederile contractului. Este necesar ca Preşedintele României să ştie că nu poate legaliza niciun tratat avansat cu Naţiunile Unite sau cu orice altă putere străină, dacă încalcă prevederile Constituţiei, fără să se expună acuzaţiei de trădare. Procedând astfel, ridiculizează jurământul sacru de respectare a Constituţiei.

Astăzi, mai mult ca oricând, sunt de actualitate cuvintele lui Abraham Lincoln:

„Cei mai periculoşi trădători sunt cei care, deşi se pretind a fi loiali Drapelului, se îmbogăţesc pe seama nenorocirilor care se abat asupra naţiunii.”

 

Merită să reflectaţi asupra celor de mai sus!”

 

Sursa: https://yogaesoteric.net/schimbarile-climatice-o-minciuna-globala-taxarea-globala-reducerea-populatiei-si-noua-ordine-mondiala-ii

 

 

////////////////////////////////////////////

 

 

Frumusețea literaturii mondiale stă în puterea ei de a deschide mințile“, Interviu cu David DAMROSCH, director Harvard Institute for World Literature

 

Cezar GHEORGHE

 

 

©Stephanie Mitchell

 

În perioada 4-28 iulie, am avut posibilitatea de a reprezenta revista Observator cultural și Universitatea din București la cea de-a 12-a ediție a Harvard Institute for World Literature (IWL), eveniment desfășurat anul acesta la Universitatea din Mainz. În cadrul școlii de vară, am avut privilegiul de a conduce colocviul dedicat temei „World Literature and Cinema“ și, poate mai important, am avut posibilitatea de a-l întîlni pe profesorul David Damrosch.

 

David Damrosch este Ernest Bernbaum Professor of Comparative Literature la Universitatea Harvard și director IWL. Este autorul mai multor studii seminale în domeniul literaturii mondiale (World Literature Studies), printre care se numără What is World Literature? (2003), The Buried Book: The Loss and Rediscovery of the Great Epic of Gilgamesh (2007), How to Read World Literature (2009), Comparing the Literatures: Literary Studies in a Global Age (2020), și editorul unor antologii extrem de influente în studiile de literatură mondială, precum The Longman Anthology of World Literature (2004), Teaching World Literature (2009), The Routledge Companion to World Literature (2011, editată împreună cu Theo D’haen și Djelal Kadir), World Literature in Theory (2014), Recent, David Damrosch a publicat Around the world în 80 books (Ocolul lumii în 80 de cărţi, 2021), un exerciţiu inovator, o carte scrisă iniţial zilnic, sub formă de blog, și publicată online, care este adresată unui public larg, nespecializat în studiile literare. Am discutat cu David Damrosch despre provocările scrierii unei cărţi adresate unui public larg, despre obstacolele pe care studiul literaturii mondiale le întîmpină în epoca globalizării accelerate și despre modul în care, în cadrul IWL, a reușit să creeze, împreună cu Delia Ungureanu (Associate Director IWL), o atmosferă cosmopolită și extraordinar de diversă, favorabilă atît schimbului creativ de idei pentru cercetare, cît și unei critici lucide a teoriilor și pedagogiilor literaturii mondiale (Cezar Gheorghe).

 

Podcastul cu David Damrosch, varianta integrală, în limba engleză, a interviului poate fi accesată mai jos: 

Stimate domnule profesor Damrosch, în luna iulie a avut loc cea de-a XII-a ediție a Harvard Institute for World Literature. Am regăsit în cadrul programului o atmosferă cosmopolită efervescentă, potrivită cercetării și discuțiilor din domeniul World Literature Studies. Vă amintiți prima sesiune a programului din 2011? Cum ați avut ideea de a înființa un astfel de program?

 

Am publicat, la începutul anilor 2000, o carte intitulată What is World Literature?. Călătoream mult, susținînd conferințe despre acest volum în foarte multe universități din lume, și am realizat că mulți oameni erau interesați, dar nu aveau o pregătire în acest domeniu – World Literature Studies (studiile de literatură mondială). M-am gîndit că, dacă am avea o școală de vară cu un program care să se întindă pe mai multe săptămîni, pentru a da o șansă celor interesați să citească, să se gîndească în mod serios și să lucreze împreună asupra teoriei și pedagogiei literaturii mondiale, aceasta ar fi o inițiativă bună. Am ajuns la Harvard în 2009 și am început să mă gîndesc la această idee. Iar atunci cînd am pregătit și am lansat acest proiect, în 2011, am decis nu doar să vorbim despre literatura mondială, despre această perspectivă globală asupra literaturii, ci și să fim în lume. Așa că ne-am imaginat un program care se desfășura prin rotație la Harvard, apoi la o universitate europeană și apoi la o altă universitate din lume, de obicei în Asia. Și s-a întîmplat că prima ediție, despre care m-ai întrebat, a avut loc la Universitatea din Peking.

 

Sînteți printre puținii oameni care pot spune că au inaugurat o disciplină de studiu. Cartea pe care ați menționat-o, What is World Literature?, publicată în 2003, este, împreună cu Republica mondială a literelor de Pascale Casanova și, poate, și „Conjectures on World Literature“ al lui Franco Moretti, unul dintre studiile seminale ale domeniului. Ce sfat ați da unui cercetător tînăr care devine interesat de studiul literaturii mondiale? 

 

Ceea ce pe mine mă frapează la multe tipuri de studii literare este că încă se bazează pe un model de secolul al XIX-lea, în care statul-națiune și limba în care e scrisă literatura reprezintă centrul de interes esențial, dar odată ce depășim relațiile imediate, directe ale unei țări cu vecinii săi sau cu modelul pe care îl emulează literar, există foarte multe tipuri de studii care pot fi făcute și care sînt mai variate și acoperă o tematică mai largă decît cele din propriul spațiu sau din spațiile învecinate. Așa că multe dintre studiile comparative care mă interesează pe mine presupun să analizezi fie cum o operă călătorește în alte circumstanțe și contexte, devenind cu totul altceva, prin traducere sau diferite tipuri de cercetare, fie cum diferiți scriitori se pot raporta unul la celălalt sau la operele lor chiar dacă nu s-au cunoscut personal.

 

Ați dat un exemplu foarte puternic despre articolul inițial publicat de Franco Moretti în New Left Review în anul 2000, „Conjectures on World Literature“. Mi-ați spus: „Vezi? Nu trebuie neapărat să vii cu o carte, trebuie să ai o idee extraordinară ca aceasta, să o publici chiar și în această formă comprimată, de articol. Și aceasta poate genera multe polemici și discuții interesante sau poate revigora un întreg domeniu de studiu, poate deschide noi moduri de cercetare“. Credeți că acest model, reprezentat de articolul publicat de Moretti, mai este potrivit astăzi?

 

Aș spune că, într-un anumit sens, astăzi, mai mult ca oricînd, în spațiul online, se poate experimenta cu diferite tipuri de scriitură, adresată multor tipuri de cititori. Ideea că monografia este publicația-fetiș în studiile literare nu mai este actuală. Există multe tipuri de publicații și multe cărți foarte influente sînt, la bază, colecții de articole care apoi sînt reunite în jurul unei teme comune. Se pot spune multe despre ce înseamnă să lucrezi raportîndu-te la unități de măsură diferite și contează foarte mult să te gîndești la ceea ce este important și să lucrezi asupra acelui aspect. Există un comentariu interesant al lui George Bernard Shaw în una din prefețele la una dintre piesele sale de teatru, în care, în modul său comic, spune de ce el este cel mai important scriitor în viață din Anglia în acel moment. Respinge două posibile răspunsuri, pe care nu le-ar respinge dacă ar fi cu adevărat narcisist. Spune: „nu e vorba doar despre faptul că sînt atît de deștept și atît de prolific“. Și bineînțeles că știm că e foarte deștept și foarte prolific. Shaw spune: „Există foarte mulți oameni care sînt foarte deștepți și care nu produc nimic, există foarte mulți oameni prolifici a căror muncă nu înseamnă nimic. Un scriitor bun este cel care poate vedea importanța anumitor lucruri“. Întotdeauna am crezut că ăsta e un bun scop pentru orice cercetător. Vezi ceea ce este important, de ce este important și pentru cine este important și concentrează-te asupra acelui lucru!

 

Cea mai recentă carte pe care ați publicat-o, Around the world in 80 books, se adresează unui public larg, nu doar cercetătorilor din studiile literare. A fost o provocare să scrieți pentru un public general? Ce se pierde și ce se poate cîștiga într-o carte care se adresează unui public nespecializat?

 

Vorbim despre o experiență foarte diferită, care trebuie înțeleasă într-un mod foarte diferit. Îmi amintesc că vorbeam cu un coleg medievist, care a scris o carte adresată unui public larg despre Tapiseria de la Bayeux, și acesta se plîngea că editorul l-a obligat să facă această carte mult mai accesibilă și să elimine toate notele de subsol. Asta mi-a sugerat că începuse cu o abordare greșită. Pentru un public general trebuie să deschizi un subiect. Și există o adevărată plăcere și provocare să te gîndești cum să scrii despre un subiect pe care îl îndrăgești și care nu e foarte bine cunoscut publicului. Și asta este cea mai mare diferență față de scrisul academic, unde presupui că cititorul cunoaște deja materialul și problematicile despre care vorbești, pe cînd, în cazul unui public general, trebuie să creezi interesul pentru lucruri despre care acești cititori nici nu știu că ar trebui să îi intereseze.

 

Topografia acestei cărți este și ea interesantă. Începeți cu „Londra: inventarea unui oraș“ și cu Virginia Woolf. Care a fost principiul de structurare? Cartea nu pare să aibă o logică liniară. Aproape că ai impresia că ai putea începe să citești cartea cu orice capitol. A fost aceasta o modalitate de a sugera un model de lectură precum cel propus de Cortázar în Șotron, unde poți sări de la un capitol la altul nu neapărat într-o ordine cronologică sau printr-o geografie clasică?

 

Cortázar este chiar unul dintre cei 80 de autori și discut despre el în partea dedicată Parisului, unde sărise deja ca la jocul de șotron, scriind acolo mare parte din opera sa. Atunci cînd mă gîndeam la carte, aveam nevoie de o linie narativă pentru un cititor general. Aceasta este cea de-a doua carte a mea scrisă pentru un public general. Prima a fost o carte despre Epopeea lui Ghilgameș, și acolo a trebuit să creez un interes pentru oameni care poate că nu aveau o idee despre Mesopotamia antică. În acel caz m-am gîndit la problema timpului. Am făcut analogia cu săpăturile arheologice, în care începi în prezent și cobori din ce în ce mai mult în trecut. În acest caz, m-am gîndit la spațiu și l-am organizat pornind de la o analogie literară, faimoasa carte de călătorie a lui Jules Verne. În mare, încep de la Londra și mă întorc la Londra, așa cum o face eroul său, Phileas Fogg. Evident că merg mai departe, deoarece astăzi lumea este mai largă, nu se întinde doar pînă la limitele Imperiul Britanic. Dar a fost vorba despre a sări de la un loc la altul și mă gîndeam cum să creez un interes pentru un cititor general față de opere pe care poate că nu le-ar fi cunoscut sau chiar să îl determin să recitească opere foarte cunoscute. M-am gîndit că orașele sînt interesante și că e interesant cum operele creează lumi sau lumea creează opere. Și mai ales în timpul pandemiei, mi s-a părut folositor să urmăresc cum reacționează scriitorii la traumă, la catastrofe globale, și asta a devenit un fir ce trece prin întreaga carte. Am ales 16 orașe, 5 opere pentru fiecare oraș, pentru ca apoi să ai 80 de opere în 80 de zile, pentru a avea 16 săptămîni, 5 opere pe săptămînă. Am scris întîi sub formă de blog și apoi proiectul a devenit o carte.

 

În „Prefață“ ați scris că statul pe loc al lumii în pandemie a creat această reacție a metaforei călătoriei dintr-un oraș în altul, dar ați spus și că revirimentul discursului populist în Europa și în SUA a influențat parcursul scrierii. În ce sens s-a manifestat această influență asupra cărții? Cum poate fi un astfel de proiect un răspuns dat discursului populist?

 

O mare parte a discursului lui Trump în SUA era naționalist într-un mod rudimentar și era împotriva emigrației sau despre puritatea etnică. Așa cum a spus Oscar Wilde despre literatura modernă, aceasta nu e niciodată pură și este foarte rar simplă, și cred că frumusețea literaturii mondiale stă în puterea ei de a deschide mințile celor care închid cărțile în interiorul granițelor unui stat-națiune sau care sînt captivi ideii de puritate a națiunii. Una dintre temele mele este că nici o națiune nu și-a creat propria sa literatură de una singură, ci întotdeauna a fost conectată cu alte literaturi, cu alte tradiții literare care circulau în jurul său.

 

Selecția în sine este foarte interesantă. Aveți autori canonici precum Cortázar, Borges, Virginia Woolf, dar aveți și autori precum Olga Tokarczuk și alți scriitori foarte recenți. Care a fost principiul de selecție?

 

În mare parte a fost vorba despre principiul plăcerii. Am vrut să comunic senzația generată de plăcere a lecturii unor opere distribuite pe o întindere geografică mare. Apoi a fost și un interes strategic de a readuce în prim-plan opere clasice la care aveam niște sugestii noi de lectură, fie că vorbim despre Biblie, despre Dante sau despre Boccaccio, Decameronul era aproape o alegere inevitabilă, sau Povestea lui Genji, dar și despre autoare precum Tokarczuk sau scriitori mai puțin cunoscuți legați de un anumit loc. Am vrut de asemenea să am și mai multe legături între literatura populară și literatura înaltă. Ca rezultat, avem tema policierului cu Donna Leon la Veneția sau cu Dror Mishani în Israel, deci este foarte interesant să vezi cum călătorește lumea prin intermediul acestui gen.

 

Există o prejudecată potrivit căreia studiile literare ar trebui să se ocupe numai de acele opere cu o anumită valoare estetică, deși cum definim acest concept de valoare estetică este problematic. De multe ori, pare să fie o mișcare sigură să lucrezi cu operele care fac parte din canon. Dar ați menționat că includeți și literatura polițistă sau literatura de gen. Este aceasta o modalitate de a înțelege literatura ca sistem?

 

Personal, nu voi lucra niciodată cu o operă care nu îmi place. Există multe tipuri de plăcere pe care o operă o poate genera. Așa că putem vorbi despre literatura înaltă, despre canon, dar o operă de literatură populară care este convingătoare poate avea și ea o valoare literară. Există literatură populară care nu are o valoare literară, dar există și opere care aparțin canonului care nu mai sînt interesante astăzi. De exemplu, un clasicist din mijlocul secolului al XIX-lea nu ar fi crezut vreodată că Statius nu va mai fi citit. Ei bine, nimeni nu îl mai citește astăzi pe Statius. Și vorbim despre o operă foarte prestigioasă și cu valoare literară, dar lucrurile acestea vin și trec. Deci cred că literatura ca sistem ar trebui să includă atît opere de literatură populară, cît și acele opere care aparțin literaturii înalte, dar operele despre care merită să vorbești sînt cele care conving, care au ceva de spus.

 

Jules Verne, la care trimiteți în titlul cărții, este un bun exemplu în acest sens.

 

Da, este o operă care a călătorit bine. Dar, în același timp, nu e una dintre cele 80 de cărți despre care vorbesc, deoarece cartea lui Jules Verne nu este o mare operă literară din punctul meu de vedere. Probabil că este mult mai cunoscută astăzi prin intermediul adaptării cinematografice decît prin romanul inițial.

 

Cartea publicată înainte de Around the world in 80 books este intitulată Comparing the Literatures. Aceasta se adresează specialiștilor în literatura comparată, dar, așa cum spuneți, și altor cercetători interesați de metoda comparativă. La ce alți cercetători v-ați mai gîndit?

 

Atunci cînd eram student, în anii ’70 ai secolului trecut, exista asumpția că literatura comparată este o disciplină foarte specializată și elitistă, opusă literaturilor naționale și separată de acestea, dar vedem din ce în ce mai mult o conexiune între tradițiile naționale și studiile comparative, în parte datorată globalizării și internaționalizării. Din punctul meu de vedere, cineva care lucrează asupra literaturii române va avea de cîștigat dacă va ști mai multe nu numai despre literatura franceză, dar și despre alte literaturi est-europene, alte literaturi din spații care au făcut parte din imperii. Se pot învăța multe de la autori care au întîmpinat aceleași obstacole, dar care au trăit în alte zone ale lumii.

 

În Comparing the Literatures, vorbiți și despre un joc video, Dante’s Inferno, produs pe baza Infernului lui Dante. Credeți că o astfel de „adaptare“ este folositoare receptării literaturii? Ce se poate cîștiga din studiul unei adaptări de acest tip?

 

Jocul poate fi o alegere strategică necesară pentru a ajunge la studenți care petrec mult timp cu jocurile pe computer și puțin timp citind poezia Renașterii, poate fi un mod de a-i atrage de partea studiilor literare. Mi s-a părut interesant că cel care a creat jocul era cu adevărat interesat de tradiția asupra căreia lucra și a gîndit într-un mod extraordinar de creativ cum să adapteze opera la lumea sa (lumea gaming-ului). Nu m-a interesat atît de mult gameplay-ul, care presupunea uciderea de creaturi cu ajutorul armelor, dar creatorul a subliniat faptul că și-a dorit un personaj feminin puternic. În Infernul nu ai un astfel de personaj, fiindcă pe Beatrice o întîlnim abia la sfîrșitul Purgatoriului, așa că a suprapus mitul Persefonei peste opera lui Dante pentru a o transforma pe Beatrice într-un personaj mai apropiat de Persefona lui Ovidiu. Deci a lucrat într-un mod creativ cu mitul, pentru a ne ajuta să înțelegem textul, pentru a-i ajuta pe studenți să înțeleagă textul și, în mod ideal, să îi determine pe studenți să îi citească pe Dante și pe Ovidiu.

 

În cadrul ediției IWL de anul acesta, au fost multe discuții despre relațiile dintre limbile și culturile dominante cu limbi și culturi mai puțin dominante. Una dintre criticile aduse perspectivei de cercetare impuse de World Literature Studies vine dinspre teoriile postcoloniale, care argumentează că există o poziție hegemonică a englezei globale, care generează efecte de putere asupra configurației și macrostructurilor impuse în studiile de literatură mondială. Mă gîndesc acum la studii de tipul celor conduse de Franco Moretti, dar și la ideea de a gîndi global în interiorul unui sistem care impune o anumită configurație de putere. Cum răspundeți unor astfel de critici? Cum poate fi depășită această hegemonie a englezei?

 

Engleza globală devine un fel de mediu de tranziție pentru scriitorii foarte creativi care o folosesc, dar și pentru traducători. Este cazul lui Orhan Pamuk, care scrie numai în limba turcă, dar care a fost tradus în peste 60 de limbi. El a spus că cel puțin jumătate dintre aceste traduceri nu vor fi făcute pe baza originalului scris în limba turcă, ci cu ajutorul traducerii existente în limba engleză. Preferă să aibă o traducere bună făcută de un traducător bun care știe engleză și vietnameză, în loc să nu aibă o traducere în limba vietnameză sau să aibă  o traducere proastă făcută de cineva care nu cunoaște îndeajuns de mult limba turcă sau care nu are o minte literară foarte sclipitoare în limba sa maternă. Și atunci el redactează împreună cu traducătorul său în limba engleză traducerile cărților sale. În acest caz și în multe alte cazuri, engleza devine un fel de stimulent pentru circularea unor opere din alte limbi nu doar pentru cititorii anglofoni, ci și pentru traducerile care vor fi făcute în alte limbi mai puțin cunoscute. Un astfel de caz inclus în cartea mea, Around the world in 80 books, a fost Penelopiada de Margaret Atwood, o mare autoare canadiană care rescrie povestea Odiseei lui Homer din punctul de vedere al Penelopei sau, mai degrabă, din perspectiva Penelopei și a servitorilor ei, care sînt omorîți la finalul cărții, o turnură satirică extrem de interesantă și un mare roman. Acest roman a fost publicat de o mică editură scoțiană, Canongate, într-o serie dedicată rescrierii miturilor. Ei au invitat mai mulți scriitori să rescrie anumite mituri. Este o serie în care au inclus-o și pe Olga Tokarczuk, care a rescris o versiune feministă a mitului sumerian al zeiței Inanna. Printre cei care urmăreau cartea mea Around the world in 80 books în versiunea inițială de blog era o editoare chineză care a început să se intereseze de cartea scrisă de Margaret Atwood. După care a cumpărat drepturile de traducere pentru toate cărțile din serie, pentru a fi traduse în chineză, iar asta s-a întîmplat cu ajutorul acestui mediu de tranziție care este engleza.

 

Fiindcă ați menționat problema traducerilor, vreau să deschid această discuție a traductibilității/intraductibilității unor opere, deoarece am vorbit înainte de interviu despre cartea scrisă de Emily Apter, The Translation Zone. Vreau să încep de la această afirmație făcută de ea: „Nimic nu se poate traduce, orice se poate traduce“. Există opere imposibil de tradus?

 

Una dintre temele mele legate de literatura mondială ca un corpus variat de texte care iau diferite forme în diferite locuri este că există opere excelente care călătoresc bine în traducere. Și, de asemenea, există alte opere care nu călătoresc foarte bine în traducere și, deci, nu figurează în literatura mondială, chiar dacă sînt foarte importante în țara lor de origine. Așa că nu este doar o chestiune legată de valoarea literară universală a operelor, ci și o chestiune legată de posibilitatea traducerii fără prea multe pierderi și schimbări. Unele texte pur și simplu nu se traduc foarte bine nu neapărat din motive lingvistice, ci mai degrabă din motive culturale. Un astfel de exemplu vine din literatura medievală islandeză. Edda în proză a lui Snorri Sturluson este foarte cunoscută și tradusă peste tot în lume, dar Istoria regilor Suediei (Heimskringla) de același autor este necunoscută în afara Islandei. Este o operă de mare calitate literară, o operă importantă, dar trebuie să fii foarte interesat de istoria Suediei medievale ca să îți pese de acea carte. Deci acea operă nu se traduce foarte bine fiindcă avem un cadru cultural foarte diferit. Există și tradiții poetice care sînt foarte greu de tradus, dar cred că acum există foarte mulți traducători extraordinar de creativi, care traduc opere ce păreau imposibil de tradus acum cîteva generații. Eu tind să cred că orice operă se poate traduce în mai multe moduri, și nu neapărat printr-o singură traducere.

 

Vreau să abordăm și problema circulației literaturii. În cartea dumneavoastră din 2003, What is World Literature?, vorbiți despre acele opere ale literaturii mondiale care „călătoresc“ dincolo de punctul lor de origine fie prin intermediul traducerii sau prin intermediul altor forme. Am văzut că vă interesează și cinemaul. Credeți că literaritatea unor opere poate fi „tradusă“, poate „călători“ în alte medii de expresie artistică, fie că vorbim despre film sau despre noile media? Ce a stat la baza acestui nou interes de cercetare?

 

Din păcate, unii profesori de literatură află ultimii unde se îndreaptă o cultură. Și cred că mulți dintre profesorii de literatură modernă de azi se aseamănă cu profesorii de limbi și literaturi clasice din secolul al XIX-lea, care credeau că e de ajuns să studiem la școală doar latina și greaca veche și operele literare scrise în aceste limbi vechi. Și le spuneau studenților că pot să citească Balzac pe cont propriu, fiindcă ei considerau că nu e nevoie să studiem romanele acestea la clasă. Aceștia ar fi surprinși să afle că literatura antică clasică reprezintă un procent foarte redus din materia studiată astăzi, pe cînd literatura modernă reprezintă un procent mult mai mare. Dar același lucru se poate spune și despre literatură în general. Profesorii de literatură ar fi surprinși să vadă cum narațiunea și narativitatea pot circula prin intermediul cinemaului sau cum poezia poate circula prin intermediul cîntecelor populare. Faptul că Bob Dylan a cîștigat Premiul Nobel pentru Literatură este o recunoaștere tîrzie a acestui fapt, care era o realitate de mai multe secole. În ceea ce privește literaritatea, cînd vorbim despre o adaptare cinematografică care pornește de la o operă literară, mă interesează cum „traduc“ cineaștii elementele literare în propriul lor mediu și cum au ales ce anume să „traducă“. De exemplu, mă interesează adaptarea romanului Amantul de Marguerite Duras, și provocarea pentru cineastul care face acest film la 20 de ani după roman este că Duras se bazează, în construcția narațiunii, pe niște fotografii pe care nu ți le arată, în timp ce regizorul nu se poate baza decît pe imagini și nu se poate baza foarte mult pe text. Este foarte interesant să vezi cum un cineast va „traduce“ o pagină sau două de proză într-un plan cinematografic care ne arată, spre exemplu, un pantof și cum acel plan poate sugera relații și stări economice și raporturi de clasă. Sau avem exemplul lui Ang Lee, care reușește să traducă pagini întregi de dialog și narațiune neutră dintr-o nuvelă de Eileen Chang în priviri mute pe care un personaj le aruncă în direcția altui personaj.

 

Fiindcă ați spus că unii profesori de literatură află ultimii unde se îndreaptă cultura, există o anumită anxietate de secolul al XIX-lea, legată de identitatea națională, atunci cînd anumiți profesori de literatură se confruntă cu perspectiva literaturii mondiale pe care ați impus-o. Aceștia cred că, dacă extindem domeniul de studiu și spațiul cultural la care acesta se referă, ceea ce se va pierde prin această trecere dincolo de spațiul lingvistic național va fi specificitatea literaturii naționale și a limbii naționale. Acea limbă literară va pierde din puterea acumulată. Mărturisesc că eu întîlnesc această prejudecată în spațiul cultural românesc. Există această anxietate, transmisă chiar de instituții precum Academia Română sau de alte forumuri mai tradiționale care se ocupă de cercetare. Cum putem răspunde acestei anxietăți?

 

Eu cred că e o problemă la care se poate răspunde printr-o construcție de tipul și-și, în loc de sau-sau. Pentru mine ceea ce este interesant în studiile de literatură mondială este să vezi forța pe care o națiune și naționalul o pot avea cît timp înțelegem națiunea și naționalul ca fiind în același timp infuzate de aspectele internaționale. Dacă în cartea din 2003 mă refeream la circulația în străinătate a operelor, acum sînt din ce în ce mai interesat de modul în care scriitorii dintr-un anumit spațiu, dintr-un anumit loc pot scrie literatură mondială acasă, în țara lor. Am scris un articol despre Mircea Cărtărescu, care mi se pare un scriitor mondial și care era deja un astfel de scriitor sub regimul lui Ceaușescu, înainte de a fi călătorit în afara țării, cînd nu putea fi citit în străinătate. Așadar, putem vedea cum un scriitor poate fi, în același timp, un scriitor român și un scriitor mondial, această intersecție fiind interesantă. Și cred că există un interes din ce în ce mai mare să se facă legături între două tradiții literare locale și între două limbi locale prin intermediul unei perspective globale.

 

Interviu realizat de Cezar GHEORGHE

 

 

https://www.observatorcultural.ro/articol/frumusetea-literaturii-mondiale-sta-in-puterea-ei-de-a-deschide-mintile/

 

 

////////////////////////////////////////////

 

 

 Familia și ideologia marxistă – Interviu cu prof.dr. Iosif Țon

 

 

Azi trăim o epocă similară cu cea dinainte de 1989. Ne reîntâlnim cu marxismul care ne-a nenorocit 40 de ani. Nu credeam că marxismul va reînvia și că va trebui să vorbim din nou românilor despre el. Aduceți-vă aminte ce ne-a adus marxismul!

 

Lenin aștepta ca, după ce comuniștii vor birui în Rusia, țările din Apus vor urma și ele. Spre suprinderea lor, nimeni nu a îmbrățișat marxismul în Europa. Întemeietorul partidului comunist italian, Antonio Gramsci, s-a dus la Moscova în 1921 ca să înțeleagă ce să facă pentru ca marxismul să triumfe și în Europa Apuseană. După un an și ceva, a revenit în Italia și a pasat unui grup de marxiști de la Frankfurt noua idee că aici nu se începe cu revoluția violentă, ci trebuie demolată mentalitatea care se opune revoluției marxiste. 

Ei au pus la punct un plan ca să distrugă mentalitatea europeană, creștină. Pentru a pregăti revoluția marxistă, trebuia întâi distrusă ideologia creștină. Propaganda marxistă propulsată de grupul de la Frankfurt a dat rezultate vizibile. Un rezultat este expresia „corectitudine politică”.  De exemplu, un profesor care nu se ține de definiția științifică materialistă a lumii nu mai e „politically correct” și nu mai primește fonduri și beneficii.

 

Grupul de la Frankfurt s-a refugiat în SUA pentru o vreme, stând în New York la Columbia University, dar în 1946 s-au reîntors la Frankfurt și au continuat. În America, ei au semănat ideile lor, iar rezultatul e că acum, în SUA, universitățile sunt pline de profesori marxiști. Iar consecința este că la ultimele alegeri primare din America, rivalul lui Hillary Clinton a fost un socialist (Bernie Sanders, contracandidat la nominalizarea Partidului Democrat pentru alegerile prezidențiale, n.red), care s-a declarat deschis socialist și nimeni nu a sărit în sus. Dimpotrivă, tineretul a alergat să-l susțină. În America, dintr-o dată, creștinii evanghelici (marea majoritate), s-au simțit asaltați. Când a venit Trump cu promisiunea că va reda creștinilor libertățile, creștinii s-au coalizat lângă el. Se știe că 70% dintre evanghelici au votat cu Trump, ceea ce a dus la victoria lui în alegeri.

 

Marxiștii au pornit în Europa mai masiv după Război. Țelul principal a fost distrugerea creștinismului. Pentru acest lucru, trebuia distrusă familia prin convingerea lumii că familia e o închisoare pentru femei. Simone de Beauvoir, celebra feministă din Franța, spunea: „Familia e o închisoare și femeia trebuie să se elibereze din închisoare”. Apoi tinerii trebuie îndoctrinați că sunt liberi să facă ce vor, fără limite. Toate aceste lucruri au început să fie mai vizibile în Uniunea Europeană.

 

UE a fost creată de câțiva oameni foarte religioși, inclusiv Robert Schuman, prim-ministru al Franței. Întemeietorii Europei au stabilit de la început că religia e absolut liberă în UE și că te poți atinge de orice, dar de religie nu. Acesta e un principiu pe care trebuie să îl înțelegem. Polonezii, atunci când au intrat în Uniunea Europeană și au văzut acolo propaganda împotriva creștinismului, și-au spus că dacă se luptă cu marxiștii doar pe principii de drept european, vor pierde, deoarece drepturile omului sunt sacrosante. Și atunci au hotărât să facă din această problemă una a religiei. Au avut înțelepciunea să Îl declare pe Isus Hristos rege al Poloniei (19 noiembrie 2016, într-o ceremonie simbolică în Cracovia în care au participat președintele Poloniei și parlamentari polonezi ai partidului PiS – Lege și Justiție, n.red.). Care era mesajul? „În Polonia să nu veniți cu idei marxiste și cu așa-zisele drepturi ale omului ale LGBTQ! Primează religia și regalitatea Domnului Isus asupra noastră. Nu vă atingeți de noi, pentru că acestea sunt probleme ale religiei noastre”. Același lucru l-au făcut și ungurii. Când faci din această problemă una a religiei, ceilalți nu te mai pot ataca. 

Dintr-o dată, în România apare o coaliție a tuturor religiilor creștine, care adună 3 milioane de semnături pentru a se scrie în Constituție că familia e formată de un bărbat și o femeie. În Matei 19, Domnul Isus spune „De la început, Domnul a făcut bărbat și femeie și i-a unit, iar ceea ce a unit Dumnezeu, omul să nu despartă”. Când scriem în Constituție că familia e uniunea între un bărbat și o femeie, noi scriem acolo cuvintele lui Isus Hristos. Domnul Isus devine regele României, simbolic desigur, la polonezi e declarat rege în Parlament. Dar, de fapt, facem același lucru: spunem Europei de Apus că ne-am săturat de marxism, că nu vrem să fim manipulați și că dorim să scriem în Constituție cuvintele Domnului Isus. Cu orice legi și drepturi ați veni, noi declarăm că problema aceasta e o problemă de religie. Și subiectul e închis. În acest fel ne apărăm.

 

De 10 ani aud prorocii care spun că din România va începe o trezire care va impacta și Europa de Apus, atât de înghețată față de religie. Am fost sceptic inițial. Românii nu au niciun mecanism prin care să spună ceva Europei, și orice am spune, nu ne ascultă. Dar dintr-o dată, avem un mecanism. Putem spune Europei că nu îi ascultăm pe ei să ne pervertească familia și copiii, ci punem în Constituție cuvintele lui Isus și spunem că problema aceasta a familiei e o problemă a religiei creștine din România.

 

Toți cei care sunt la originea ingineriei sociale marxiste tremură deoarece, pe lângă Ungaria și Polonia, apare și România, și împreună spunem Europei de Apus că au avut destul de suferit în întunericul marxist numit de voi iluminism. E o construcție diabolică și nu mai dorim să intrăm în jugul acesta. Ca să ne apărăm familia și religia noastră creștină, trebuie să scriem în Constituție că familia e alcătuită pe baza lui Dumnezeu, formată dintr-un bărbat și o femeie. Familia e o problemă a religiei noastre creștine. Facem din ea o problemă de religie tocmai ca să nu se vină cu alte legi și reguli. Câtă vreme e o problemă de religie, nu te poate ataca nimeni în Europa. Ieșiți la vot și votați DA la referendumul pentru familie. În acest fel, ne apărăm de o nouă revoluție marxistă.

 

Nu limităm drepturile omului sau dreptul la liberă exprimare prin modificarea Constituției. Noi iubim pe toți oamenii, inclusiv pe homosexuali și le respectăm dreptul de a face ce vor în dormitorul lor. Ce nu vrem este ca ei să facă o familie, ca mai apoi aceasta să primească dreptul de a adopta copii. Noi nu le negăm niciun drept, dar nu le dăm drepturi mai multe decât ar trebui să aibă. Îi respectăm așa cum sunt, dar nu le dăm drepturi. Ei vor vrea mai apoi ca toată societatea să își aleagă sexul, inclusiv copiii.

 

Și alte demersuri legislative, cum ar fi avorturile sau căsătoriile între sexe, se leagă atâta vreme cât noi ținem la religia noastră creștină, cât timp facem din acestea un element de religie. Avortul e uciderea unui prunc în pântece și încălcarea poruncii de a nu ucide. În momentul în care noi, ca români, avem demnitate creștină, atunci putem face corp comun spunând că avem niște valori pe care Dumnezeu ni le-a dat și vrem să le păstrăm, indiferent ce ar zice Consiliul sau Parlamentul Europei, unde se fac legile pe care vor să ni le impună. Nu avem cum ne apăra decât în acest fel. Nu putem accepta acele legi pentru că încalcă dreptul nostru la religie.

 

Citește Predica de pe Munte (Evanghelia după Matei cap. 5-7). Cum ar fi dacă această predică, considerată Constituția Împărăției lui Dumnezeu, ar deveni Constituția mea personală și a familiei mele, și apoi ca țară am trăi după Predica de pe Munte? N-ar mai fi corupție, hoție sau huliganism… Să ne întoarcem la Isus Hristos, regele României. Și dacă trăim după învățăturile Lui, vom fi alți oameni și o altă societate. Citiți cartea mea, O țară ideală, acolo descriu cum ar fi schimbate toate sectoarele societății românești dacă am trăi după învățăturile lui Isus.

 

Sunt credincioși care vor doar să se roage, fără a ieși în spațiul public pentru a-și spune părerea în probleme de interes național. În 1974, am scris o cărticică numită Manifestul creștin, în care explicam falimentul marxismului de a produce omul nou și cum numai Domnul Isus poate schimba natura omului. Am avut tupeul să duc un exemplar la biroul lui Ceaușescu pentru fostul președinte. Răspunsul a fost 7 polițiști la casa noastră din Ploiești la 6 dimineața, percheziție și arest la domiciliu și 6 luni de anchetă penală pentru că puneam în primejdie securitatea statului.

 

Dar Dumnezeu a lucrat în așa fel încât au renunțat la proces și mi-au dat drumul. M-am dus la Cluj, unde m-am întâlnit în Piața Păcii cu un dentist. Când m-a văzut, din cauză că auzise la Europa Liberă prin câte am trecut, m-a întrebat despre ce anume am scris. I-am spus. M-a întrebat: „Vezi tu toată lumea asta din piață? Toți ar fi de acord cu tine. Dar nu se bagă, tu de ce te bagi? Nu poți să stai în pătrățica ta și să-ți vezi de viață?”

 

E ceva tipic românesc – de ce să mă implic eu? Dacă sunt român și dacă iubesc adevărul lui Dumnezeu indiferent de cei alții îmi fac, eu îmi ridic capul și vorbesc. Și mă tem că și acum la referendum ne vor spune: „stai în pătrățica ta și vezi-ți de ale tale”. Dar nu vedem la ce se expune țara noastră.  Și e mare lucru e să te ridici în picioare, să mergi și să te implici!

 

Mai e o obiecție la care aș vrea să răspund. Unii se întreabă de ce să ne impună statul ce fel de familie să avem. Dragii mei, nu statul ne impune, ci ar vrea mai degrabă să ne ia tot ce e creștinesc. Noi trebuie să ne apărăm drepturile noastre de creștini și să ne afirmăm credința noastră în spațiul public. Dumnezeu zice: Caut un om care să mijlocească pentru țară și, dacă aș găsi unul, nu aș nimici țara. Dar nu găsesc niciunul.Oare astăzi nu sunt 6 milioane, câți trebuie să meargă la vot, care să nu considere că e prea mare efort să meargă să voteze DA? Și să spunem statului că asta zice Dumnezeu, să spunem statului ce fel de țară vrem să avem.

 

Biserica Îl reprezintă pe Domnul Isus Hristos. Isus nu a spus să ne închidem într-un ghetou, ci să predicăm Evanghelia la toate națiunile și să-i învățăm ceea ce El ne-a învățat. Trebuie să formăm gândirea cristică a națiunii în care trăim. E porunca Domnului Isus, să ducem învățătura Domnului Isus în medicină, învățământ, justiție, economie sau politică, peste tot. Noi așa evanghelizăm și ucenicizăm națiunea, învățând-o să trăiască după învățăturile Domnului Isus.

 

Bătălia pentru familie este o șansă de a alege între Isus și Marx. Ori acceptăm ingineria socială marxistă ce vrea să pervertească familia și copiii, ori Îl acceptăm pe Domnul Isus, a cărei trăsătură primordială a fost valoarea fiecărui om. Singurul care ne prețuiește cu adevărat este Isus Hristos. Marx și Lenin au omorât 60 de milioane de oameni în lagărul socialist.

 

Extras din Emisiunea Realități și perspective – Familia și ideologia marxistă, cu Iosif Țon.

 

Karl Marx

Cine a fost Karl Marx?

A trăit între anii 1818-1883. În anii de liceu, Karl Marx a fost devotat relaţiei lui cu Isus dar, după absolvirea liceului, la 18 ani, ceva teribil s-a întâmplat în viaţa lui, poate o experienţă traumatică, dar asta l-a făcut să devină un revoltat împotriva lui Dumnezeu. Marx n-a devenit ateu, ci un revoltat împotriva lui Dumnezeu şi împotriva tuturor oamenilor.

 

Să ne uităm acum la „măreţul” plan al lui Karl Marx de a transforma omenirea. Împreună cu colaboratorul lui, Friedrich Engels, începând din 1844, au pornit la îndelungata şi perseverenta lor lucrare de a transforma fundamental natura şi societatea umană. Pentru asta, şi-au stabilit ca ţel primordial transformarea căsătoriei şi a familiei naturale, tradiţionale şi biblice.

 

Iată, pe scurt, ce obiective au formulat ei: Abolirea (desfiinţarea) proprietăţii private, abolirea dreptului la moştenire, terminarea oricărei educaţii în familie, inclusiv orice educaţie religioasă, dizolvarea monogamiei în căsătorie, introducerea vieţii sexuale înainte de căsătorie şi a sexului în afara căsătoriei, introducerea şi tolerarea vieţii sexuale a femeilor necăsătorite, naţionalizarea lucrărilor din casă, trecerea femeilor la lucrul în fabrici, mutarea copiilor în „crescătorii” de copii, separarea copiilor de părinţi şi integrarea lor în comunităţi colective, separat de părinţii naturali şi, mai presus de toate, dreptul şi datoria statului de a creşte şi educa copii. În cuvintele lui Engels, „familia unitară încetează să mai fie unitatea economică a societăţii. Lucrul în casă încetează să mai fie o funcţie a soţului și a soţiei şi devine o industrie socială, societatea are grijă de toţi copiii, fie că ei sunt născuţi legitim sau nu.”

 

O idee fundamentală este că copiii nu sunt ai părinţilor care i-au făcut, ci sunt proprietatea statului. De aceea, statul trebuie să-i preia de la părinţi şi să-i educe cum crede el de cuviinţă. Statul decide ce fel de oameni vrea să producă şi o face printr-un nou fel de educaţie, făcută în instituţii speciale de creştere a copiilor.

 

Desigur, Marx era conştient că majoritatea oamenilor nu vor accepta un asemenea sistem şi spune deschis că lucrul acesta trebuie făcut prin „mijloace despotice”. Dictatura şi forţa brută, duse până la distrugerea fizică a celor ce se opun, era prevăzută deja din planul iniţial al lui Marx şi Engels.

 

Alte elemente ale acestui plan de distrugere a societăţii umane, aşa cum o cunoaştem noi, vor fi adăugate de neomarxiştii din secolul al XX-lea, dirijaţi de şcoala de la Frankfurt. Printre aceste noi elemente: încurajarea pornografiei şi a sexulul fără limite la tineri şi distrugerea familiei prin dominarea societăţii de către homosexuali şi lesbiene şi, mai nou, de transgender. În grădiniţele din Franţa (promotoarea nr.1 a neomarxismului) copiii sunt învăţaţi să nu mai folosească termenii de „tată” şi „mamă”, ci cei de „provider nr. 1” şi „provider nr. 2” (traduse în româneşte, probabil, ca „îngrijitorul nr. 1” şi „îngrijitorul nr. 2”).

 

Această totală transformare a societăţii umane este numită „inginerie socială”, planul marxist de totală degradare şi dezumanizare a omului şi a societăţii umane.

 

Sursa: www.iosifton.ro

 

 

//////////////////////////////////////////////

 

(Elitele se pornografiau si pacaleau pe amarasteni sa munceasca si sa creasca prunci,pentru a-i batjocori-exploata ei…)Cum au mutilat comuniştii familia românească. Divorţul, sexul şi copilăria erau la mâna partidului

 

 

Autor: Cosmin Pătraşcu Zamfirache

 

 

Regimul Ceauşescu a provocat o adevărată dramă socială prin cea mai cruntă politică dictatorială pronatalistă din istoria Europei secolului XX. Printre altel mii de femei au murit, alte mii de copii au ajuns în adevărat case de copii transformate în tabere de exterminare.

 

O caracteristică definitorie a regimurilor totalitare a fost dorinţa statului dictatorial de a controla demografic populaţia. Atât naziştii, cât şi comuniştii şi-au dorit o populaţie cât mai numeroasă şi familii cu cât mai mulţi copii.

Motivele era diverse, de la dorinţa de a avea o forţă de muncă cât mai numeroasă şi o armată aşişderea, potrivite planurilor megalomanice ale dictatorilor, până la motive ideologice şi obsesia obţinerii ”omului nou”, a unei generaţii pătrunse încă de la naştere de idealurile statului totalitar şi a partidului unic.

 

România nu a făcut excepţie. În anii dictaturii ceauşiste, în ţară a fost implementată una dintre cele mai crunte politici dictatoriale pronataliste din istoria Europei. Ceauşescu a dorit o nouă generaţie de muncitori socialişti, care să umple uzinele şi să contribuie la proiectele sale megalomanice. Preţul a fost o catastrofă socială care a răpit numeroase vieţi, la propriu şi la figurat, care a mutilat viaţa a generaţii.

 

Totul a începe în anul 1966, cu un decret care dorea să refacă demografic România după planurile lui Ceauşescu.

Ziua în care Ceauşescu a decis viaţa privată a românilor

 

În mai toate cazurile de politici demografice pronatalitate ale statelor totalitariste, avortul era cel mai mare duşman. Aşa cum Himmler a decis în Germania Nazistă interzicerea avortului pentru a avea cât mai mulţi soldaţi şi mai apoi pentru a înmulţi ”rasa ariană”, aşa şi comuniştii români s-au concentrat pe reglementarea legală a avorturilor.

 

Odată cu venirea comuniştilor la putere, în 1948, avortul a fost interzis prin lege. Explicaţia oferită la aceea dată era refacerea sporului demografic afectat puternic de cel de-al doilea război mondial, dar şi de foamete. În 1957, comuniştii au revenit asupra acestei măsuri şi au liberalizat avortul, cu o singură condiţie, operaţia să fie efectuată de un medic specialist.

 

Odată cu venirea lui Nicolae Ceauşescu la putere, în 1965, lucrurile aveau să se schimbe radical. Acesta şi-a exprimat nemulţumirea privind scăderea sporului demografic coroborat şi cu emanciparea femeii. Aşa că a decis să i-a măsuri şi a pus la punct un plan de creştere a natalităţii, prin măsuri deosebit de dure.

”În anul în care Ceauşescu a preluat puterea în România, 1965, rata brută de natalitate coborâse pentru prima dată sub pragul de 15 la mie continuându-şi declinul şi în anul următor(14,3 la mie). În aceste împrejurări dictatorul decide să intervină în problemele de populaţie pentru a-şi materializa cât mai grabnic ambiţiile sale demografice, de a conduce o ţară ”corespunzător” populată.”, precizează Ioan Bolovan în lucrarea ”Aspecte privind relaţia politică-demografie în timpul regimului comunist din România”.

 

În plan legislativ cea mai importantă măsură s-a concretizat în decretul 770/1966 prin care se interzicea avortul în România. Prin acest decret întreruperea sarcinii era interzisă, dar putea fi autorizată doar în următoarele situaţii: sarcina punea în pericol viaţa mamei, unul dintre părinţii suferă de boli genetice grave care pot da malformaţii grave nou-născutului, femeia însărcinată are invalidităţi grave psihice sau fizice, sarcina a apărut în urma unui viol sau incest, mama are deja patru copii în grijă sau a depăşit vârsta de 45 de ani. În cazurile mai sus menţionate avortul putea avea loc doar în primele trei luni de sarcină.

 

Mai mult decât atât, urmându-şi visul demografic, Ceauşescu a interzis şi importurile de anticoncepţionale, motivând public că şi el vine dintr-o familie cu 10 copii care au trăit într-o singură cameră. Practic românii nu mai aveau la îndemână nicio soluţie legală de a controla sarcinile în cuplu.

 

Pe deasupra, membrii PCR care aveau divorţuri la activ sau soţiile avorturi primeau interzis la promovări sau funcţii. Evident existau şi norme legislative care doreau să pună frână şi divorţurilor. Ceauşescu spera ca în 1990, populaţia României să ajungă la 25 de milioane iar în 2000 la 30 de milioane de locuitori. ”Înainte de toate, regimul comunist din România a avut obsesia absurdă de a spori populaţia ţării într-un ritm alert atribuind potenţialului uman un rol important în misiunea de construire a unei societăţi ideale”, precizează Ion Bolovan în aceeaşi lucrare.

În lipsa unor mijloace contraceptive, legale, de găsit pe piaţă, femeile introduceau în vagin lămâie, muştar sau făceau duşuri reci pentru preveni o sarcină. Mai mult decât atât, în România erau alte realităţi sociale şi demografice de care Ceauşescu nu dorea să ţină seamă. Tocmai din această cauză şi în ciuda eforturilor partidului creşterea demografică a stagnat şi mai apoi a involuat.

 

Generaţia copiilor nedoriţi şi mutilarea familiei româneşti

 

Practic în urma acestor măsuri pronatalitate, femeile dacă nu doreau să ajungă în puşcărie sau să moară în urma unui avort făcut ilegal, în condiţii greu de imaginat, trebuiau efectiv să nască atunci când rămâneau gravide.

 

Pentru a se asigura că toată lumea respectă planurile demografice ale lui Ceauşescu, partidul comunist a intrat cu bocancii în viaţa privată a românilor.

 

A apărut o nouă clasă de turnători – fie medici, fie colegi de muncă, fie directori de fabrici care trebuiau să semnaleze sarcini care dispăreau subit sau care trebuiau să comunice orice activitate suspectă în acest sens. Muncitoarele erau supuse unor controale ginecologice periodice pentru a se depista un posibil avort.

 

În acest contex, în anul 1967, planurile lui Ceauşescu păreau că dădeau roade. Practic numărul de copii născuţi s-a dublat faţă de anul 1966. Erau acei ”decreţei”, mulţi dintre ei nedoriţi, dar care au fost păstraţi pentru a fi evitate puşcăria sau moartea.

 

Era o dramă a familiei româneşti care ajungea fie să accepte şi să iubească pe copilul care a venit pe lume prin decretul de stat, fie să trăiască o frustrare cu consecinţe traumatizante mai ales asupra copilului, implicând violenţă verbală, fizică, indiferenţă.

 

Relaţiile sexuale deveneau programate şi reprezentau un motiv de teamă. De asemenea, divorţurile au scăzut spectaculos. Multe cupluri rămâneau împreună doar fiindcă aşa spunea partidul, mutilând în alt mod familia românească.

 

Moarte şi eşec în planurile lui Ceauşescu

 

Planul lui Ceauşescu nu a funcţionat multă vreme. Din contră, cuplurile au găsit metode de a scăpa de copiii nedoriţi. Mai ales femeile singure, cu sarcini nedorite, riscau totul. Aşa s-a ajuns la situaţia în care au murit mii de femei în regimul comunist în urma unor avorturi făcute în mod ilegal şi în condiţii inumane.

 

S-a ajuns la concluzia că numărul femeilor moarte în urma chiuretajelor făcute la moaşe şi tot felul de femei fără specializare, pe mesele din bucătărie sau în debarale depăşea numărul deceselor în rândul deţinuţilor politici. Se presupune că din anul decretului anti-avort şi până la căderea regimului comunist în România, au murit, mai ales din cauza septicemiei sau a hemoragiei, provocate de avorturi pe furiş, peste 9.000 de femei.

 

Pe de o parte, unele femei mureau acasă după ce apelau la tot felul de moaşe care provocau avortul cu metode barbare, pe de altă parte multe femei mureau la spital după astfel de avorturi ilegale. Unii medici nu le ajutau şi le lăsau să moară, de frica puşcăriei. Existau şi medici care acceptau cu toate riscurile să salveze viaţa acestor femei.

 

De obicei, traseul în aceste cazuri era următorul. Femeile aflau din vecini sau de la colegi de moaşe dispuse să provoace avortul. De obicei operaţiunea avea loc acasă. Dacă nu reuşea, şi cazurile erau dese, femeile ajungeau în chinuri la spital, mai ales cu infecţie şi hemoragie. Acolo li se decidea soarta.

”Cu toată intervenţia brutală a autorităţilor în viaţa privată a cetăţenilor, fertilitatea nu a putut fi menţinută artificial la valori înalte, ea continuându-şi declinul în anii 1969-1973. Practic această tendinţă era inevitabilă, fiind expresia firească a derulării unei noi faze a tranziţiei demografice în ţara noastră, însă regimul comunist a refuzat să accepte faptul că fenomenele sociale sau economice nu pot fi dirijate de la centru”, adaugă Ioan Bolovan în lucrarea deja menţionată.

 

https://historia.ro/

 

 

 

 

///////////////////////////////////////////////

 

 

 

Dacian Cioloş răspunde acuzaţiilor PSD privind litigiul Roşia Montană: Marcel Ciolacu, dă-l afară pe Ponta imediat din Guvern!

 

 

Scris de Valentina Postelnicu

 

 

Dacian Cioloş răspunde acuzaţiilor PSD privind litigiul Roşia Montană: Marcel Ciolacu, dă-l afară pe Ponta imediat din Guvern!

Europarlamentarul REPER Dacian Cioloş a răspuns, luni, acuzaţiilor aduse de PSD privind situaţia critică în care se află România în litigiul cu firma care deţine dreptul de exploatare minieră la Roşia Montană, arătând că formaţiunea ”a ales să îl apere pe Ponta pentru prejudiciile şi dezastrul Roşia Montană, unde orice om de bun-simţ vede în documente că este singurul vinovat, şi să se scufunde împreună cu el”.

 

 

”PSD-ul lui Marcel Ciolacu ar trebui să-i ceară scuze poporului român pentru acest prejudiciu, iar cei care au pus la cale toată afacerea să plătească până la ultimul leu. Marcel Ciolacu, aflat în campanie, ar vrea ca altcineva să plătească prejudiciile pentru oalele sparte de prietenul său Ponta, care s-a angajat, în 2013, în numele statului român, să dea în exploatare acel zăcământ ştiind că este protejat prin lege. Angajament pe care tot Ponta şi tot PSD-ul l-au trântit în Parlament şi au dat ocazia companiei miniere să le ceară bani românilor”, afirmă Dacian Cioloş.

 

”Îl întreb pe Marcel Ciolacu oare cine beneficiază din jongleriile pe bursă cu acţiunile firmei canadiene, care cresc după ce el a spus public, înainte de o decizie a tribunalului, că statul român va pierde procesul? Oare nu tot ei, pesediştii, cu Ponta şi prietenii lui beneficiază?”, mai spune Cioloş.

 

Potrivit eurodeputatului, ”preocuparea PSD, în loc să fie expunerea lui Ponta drept vinovat, este o eventuală candidatură a sa”.

 

”Ştiu că ar vrea să tremur de frica lor şi să nu mai candidez, ca să le rămână ţara pe mână total şi să facă cu ea ce le trece prin cap. Acest lucru nu se va întâmpla”, mai afirmă Cioloş.

 

PSD îl acuză pe fostul premier Dacian Cioloş că este principalul vinovat pentru situaţia critică în care se află România în litigiul cu firma care deţine dreptul de exploatare minieră la Roşia Montană şi la fel de vinovat este şi premierul Orban care a dispus reluarea procedurii de înscriere în Patrimoniul UNESCO, după ce Guvernul PSD solicitase întreruperea procedurii până la soluţionarea litigiului.

 

 

https://www.news.ro/politic-intern/dacian-ciolos-raspunde-acuzatiilor-psd-privind-litigiul-rosia-montana-marcel-ciolacu-da-l-afara-pe-ponta-imediat-din-guvern-1922401305002024021721483340?utm_source=News&utm_medium=Click%2BCitesteSi&utm_campaign=CitesteSi%2Bnews

 

 

 

///////////////////////////////////////////

 

 

Complotul mondial impotriva sanatatii

 

Autor: Claire Severac

Editura: Lucman

 

DESCRIERE

…cum ii numim pe oamenii care se intalnesc in secret intr-un scop ce nu poate fi marturisit? De ce problemele vitale pentru noi sunt dezbatute si hotarate de oameni nealesi in comitete fara nicio legimitate populara? De ce guvernantii nostri iau decizii, ce par uneori venite de nicaieri, impotriva intereselor noastre? Care sunt cei care dau ordine? O minoritate infima de oameni super-bogati, care au format o alianta apatrida prin intermediul catorva transnationale cu puteri exorbitante au facut din oamenii politici servitorii acestor insatiabili seniori ai razboiului economic, iar din noi, sclavii vremurilor moderne, rugati sa ne indopam pana la moarte cu otravuri fabricate de ei, pentru a le umple pana la refuz buzunarele! Dupa luni de investigatii, Claire Severac ne explica interconexiunile acestor sisteme mafiote. Omul este in pericol, pentru ca, pana acum, niciodata nu i-a fost impus la scara mondiala un plan organizat atat de funest, niciodata nu i-a fost intinsa o capcana intr-un mod atat de perfid. Oricat de incredibil ar parea, complotul mondial impotriva sanatatii exista. O demonstreaza in mod cutremurator aceasta carte.

 

CUPRINS:

 

Prefata Fictiuni si realitati. Lovitura de stat impotriva democratiei. Calatoria interzisa.

  1. Noua ordine mondiala ONU, capcana cu oglinzi de prins ciocarlii. Nasterea caracatitei sau incredibila dinastie. Piesele jocului de puzzle. Care este pozitia Europei fata de OMC? Dar fata de OMS? FAO Organizatii non guvernamentale (ONG) Unde se situeaza adevarata putere? CFR, Bilderberg De la George Bush la Nicolas Sarkozy…
  2. Aceste transnationale care ne conduc Ombilicul unei alte lumi.
  3. Cartelul industriilor farmaceutice Comertul cu medicamente. Medicii neinformati. Lobbysmul, independenta agentiilor si a puterii Sanatatea industriei farmaceutice… inainte celei a pacientilor. Remediul care omoara. Hormonii de substitutie. Marea ipocrizie. Vaccinurile. Gripa A. Un mic istoric al gripei A. Business-ul fricii. Gripa A/H1N1 in versiunea 2009. „Oare se pregatesc pentru o pandemie de gripa sau pregatesc o pandemie de gripa?”. Cine stie ce este in acest vaccin? Pana unde merge complotul? De ce nu un mic razboi bacteriologic?
  4. Cartelurile agrochimice si biotehnologice Mancati peste de doua ori pe saptamana. Pentru sanatatea voastra consumati trei produse lactate pe zi. Mancati cel putin 5 fructe si legume zilnic… Aceste cokteiluri mortale. OMG o cotitura periculoasa pentru omenire. Hormonul de crestere a bovinelor. Taci si mananca!
  5. Controlul cartelurilor asupra agriculturii mondiale Jefuirea viului. Zambiti, sunteti contaminati! Oroarea cresterii industriale a animalelor. Pasarile in baterii. Nici iepurii nu sunt mai rasfatati de soarta. Viata trista de porc. Lume bolnava.
  6. Consecintele cresterii industriale asupra sanatatii noastre Ceea ce faci tu celui mai mic dintre ai mei, imi faci mie. Explozia industriei carnii este o calamitate pentru planeta.
  7. Marea minciuna
  8. Marea distributie si cartelurile agro-alimentare Oare profitul cu orice pret si inainte de orice este chiar visul nostru? Vorbind despre peste. O mica mentiune utila despre oua, daca nu stiati… Petro-rosiile. Epidemia de obezitate. „Mancarea proasta”. Sfarsitul nutrimentelor. Mafia apei. Apa de la robinet. Pericolul materialelor plastice.

 

Concluzie Note

 

https://www.cartiminunate.ro/carte/complotul-mondial-impotriva-sanatatii–i32542

 

 

///////////////////////////////////////////

 

 

Jurnalele pierdute ale lui Nikola Tesla

 

Autor: Tim R. Swartz

ISBN: 978-606-8293-01-1

Editura: Solaris

 

DESCRIERE

Stim acum ca Tesla a fost interesat si a experimentat „idei salbatice” precum energia libera, antigravitatie, invizibilitate si chiar calatoriile in timp… …ne rotim intr-un spatiu infinit, cu o viteza imposibil de imaginat, totul se roteste in jurul nostru, totul se misca, peste tot exista energie. Trebuie sa existe o modalitate prin care sa ne folosim de aceasta energie mai direct. Apoi, cu lumina obtinuta din mediu, cu energia rezultata din acesta, cu fiecare forma de energie obtinuta fara efort, din „depozitul” inepuizabil, umanitatea va face mari progrese. Simpla contemplare a acestor minunate posibilitati ne largeste orizontul, ne intareste speranta si ne umple sufletele de incantarea suprema. Nikola Tesla …daca aceste insemnari uluitoare se dovedesc a fi adevarate, ele ar putea demonstra faptul ca Tesla a fost intradevar primul om care a primit mesaje de la forme de viata care nu sunt de pe aceasta planeta! Aceste mesaje l-au inspaimantat atat de mult pe Tesla incat si-a petrecut ultimii ani de viata dedicandu-se in secret descoperirii adevaratului scop al pretinsilor extraterestrii si concepand noi tehnologii care sa-i permita omenirii sa se protejeze de o posibila subjugare de catre o rasa de creaturi care numeau candva Pamantul „acasa” si considerau omenirea „copiii lor”. …cand Tesla a murit pe data de 7 ianuarie 1943, la varsta de 86 de ani, reprezentanti ai Biroului Proprietatii Extraterestre la cererea FBI s-au deplasat la hotelul New Yorker si au confiscat toate bunurile personale ale acestuia. Se stia deja de catre FBI ca Serviciul German de Inteligenta sustrasese un numar insemnat de documente continand cercetari, cu cativa ani inainte de moartea acestuia. Se credea ca aceste materiale furate ar fi contribuit la dezvoltarea farfuriei zburatoare naziste. Pe baza ideilor lui Tesla ar fi fost construit un Generator Tesla de Armonie Violeta. Testele neaprobate de FDA (Administratia Alimentelor si Medicamentelor din SUA) au aratat ca procesul de vindecare este accelerat in cazul arsurilor si al fracturilor osoase atunci cand cel ranit, prin purtarea unuia dintre generatorii autonomi, devine punctul focal al campului de forta generat de placile violete. Durerile si suferintele dispar, calitatea somnului se imbunatateste, apa si mancarea devin mai gustoase… Au mai fost realizate teste cu acest generator pentru alungarea daunatorilor (gandaci, sobolani), pentru a inlocui in felul acesta pesticidele folosite (periculoase pentru sanatatea oamenilor), cu rezultate foarte bune. CUPRINS: Capitolul 1. Viata secreta a lui Nikola Tesla. Ce credea Tesla? Capitolul 2. Semnale bizare in noapte. Fragmente din memoriile personale ale lui Tesla. Puterea mintii pusa in practica. Semnale straine in noapte. Frica de extraterestrii. Capitolul 3. Comunicarea cu alte planete. Viata pe Marte. Civilizatiile de pe Marte. Capitolul 4. Experiente extraordinare. Ecouri cu intarziere mare. In cautarea inteligentei extraterestre. Semnalul WOW! Capitolul 5. Tesla si fenomenele vocii electronice. Contact radio cu cei morti? Transcomunicatia instrumentala (TCI). Capitolul 6. Ozn-uri si propulsia electrogravitationala. A descoperit Tesla secretele antigravitatiei? Cum sa construiesti o farfurie zburatoare. Este antigravitatia deja in folosinta. Metalul misterios al lui Art Bell, cheia antigravitatiei. Farfuria zburatoare a lui Tesla. Conexiunea dintre Tesla si Proiectul Curcubeu. Capitolul 7. Energia libera – realitate sau fictiune? Energie electrica fara ardere de combustibil. Studii actuale privind energia libera. Pe urmele lui Tesla. Misterul automobilului electric al lui Tesla. Adevaratul motiv al interesului lui Tesla pentru energia neconventionala. Capitolul 8. Adevarul despre proiectul Alternative 3. Mai exista ceva pe Luna si pe Marte. Esecul Alternativei 3. Capitolul 9. Haarp – Direle mortii – Alternativa 4. Misterul urmelor chimice. Pulverizarea substantelor chimice asupra Americii. Compozitia urmelor chimice. Evaluarea schimbarilor climatice devastatoare. Diversificarea culturilor. Capitolul 10. Tesla si timpul. Teoria lui Tesla asupra dinamicii gravitationale. Capitolul 11. Tesla – alternative de conexiune de energie. Tesla valorifica energia cosmica. Cercetari moderne pe marginea ideilor lui Tesla. Inventiile ascunse ale lui Tesla. Motorul rotativ cu turbina in forma de disc. Generatorul de cutremure al lui Tesla. Efectul Hutchinson. Raza mortii a lui Tesla. Intreruperea mersului tehnologiei. Vieti amenintate, inovatii distruse. Capitolul 12. Discurile zburatoare si tehnologia Tesla. Spionajul nazist si tehnologia avansata a lui Tesla. Tehnologia discurilor zburatoare care paraseste Germania. Concluzii Final. Inventiile pierdute ale lui Tesla si secretul Generatoarelor de armonie violeta.\

 

https://www.cartiminunate.ro/carte/jurnalele-pierdute-ale-lui-nikola-tesla–i32590

 

 

//////////////////////////////////////

 

 

Proiectele ascunse ale guvernului mondial secret

 

Autor: Tim R. Swartz

ISBN: 978-606-8293-09-7

Editura: Solaris

 

DESCRIERE

Proiectele ascunse ale guvernului mondial secret – Tim R. Swartz

…am lecturat de mai multe ori această carte comparându-i cu atenţie conţinutul cu alte surse documentare, unele chiar clasificate, ce se refereau la acelaşi tip de informaţii încercând să fac o analiză pertinentă şi obiectivă a conţinutului său. Lovitura de graţie am primit-o însă prin conţinutul unuia din recentele discursuri ale preşedintelui SLA, Barack Obama, la întâlnirea cu reprezentanţi ai marilor finanţe, corporaţiilor transnaţionale şi agenţiilor secrete, discurs în care a cerut explicit să se dea liber pe piaţă noilor tehnologii aflate de ani buni în seifuri, puse la secret, deoarece continuarea politicii de embargo şi ascundere a acestor descoperiri este contraproductivă pentru dezvoltarea civilizaţiei umane. Cartea de faţă se prezintă ca o vitrină abundentă în realizări ştiinţifice şi tehnologice pe care le vom putea folosi în curând. Dar totul în măsura stratificării capacităţii de acces a fiecăruia dintre noi, cuantificată de… Controlorii lumii! (Dr. Emil Străinu) ……….

…in 1967, Lincoln Lawrence a scris o carte despre asasinarea lui JFK, Suntem oare comandaţi?, care afirma că Oswald era un asasin hiperprogramat cu un implant disfuncţional în creier. Lawrence a fost primul care a dezvăluit metoda RHIC-EDOM (Comanda Inter-cerebrală Radio-Hipnotică/Disoluţia Electronică a Memoriei), care în principiu poate transforma oamenii în roboţi comandaţi electronic pentru a ucide la comandă. RHIC constă în condiţionarea victimei pentru a intra în transă la auzirea unui ton specific transmis unui implant din creier. „Sub RHIC, o «persoană adormită» poate fi folosită ani mai târziu fără să realizeze că «persoana» este comandată. Poate fi determinată să întreprindă acţiuni de care memoria sa nu are cunoştinţă că le-a efectuat… nimic din ce spune nu va implica grupul sau guvernul care o posedă şi o controlează”. Al doilea stadiu al procesului, Disoluţia Electronică a Memoriei, implică interferenţa electronică a neuro-transmiţătoarelor pentru a crea amnezia. „Este în folosinţă deja un mic transmiţător generator care poate fi ascuns pe corpul unei persoane. Contactul cu persoana, o strângere obişnuită de mână sau chiar şi o atingere transmit o mică încărcătură ultrasonică plus un semnal de ton care pentru un scurt timp va perturba orientarea în timp a persoanei afectate”. In 1975, jurnalistul James L. Moore a pretins că i-au fost date informaţii despre RHIC de la doi agenţi CIA care au detaliat cum trebuie să fie utilizată metoda. „O persoană poate fi controlată-comandată fără a avea cunoştinţă de acest lucru, programată să întreprindă anumite acţiuni şi să menţină anumite atitudini care pot dura o viaţă. Comanda poate fi declanşată după luni sau chiar ani de la prima hipnoză şi programare. Sentimentul de mânie poate fi creat prin semnale artificiale radio trimise spre creierul tău”. Dacă RHIC-EDOM există, ar putea explica simptomele răpiţilor, cum ar fi implanturi, timp lipsă, personalităţi multiple şi răpiri repetate. Totuşi, dacă nu există, mai sunt şi alte metode de a interfera cu mintea umană. Ultimii ani au proliferat „maşinile minţii”, furnizând „înălţimi” fără droguri. Un dispozitiv este Hemisynco …

CUPRINS:

PARTEA I INTRODUCERE

CAPITOLUL I TOVARĂŞI CIUDAŢI. EXISTENŢA PROIECTULUI PAPERCLIP OPERAŢIUNEA PAPERCLIP REINHARD GEHLEN JOCURILE PE CARE LE PRACTICAU SPIONII

CAPITOLUL II DOCTORII MORŢII. PARTEA ÎNTUNECATĂ A ŞTIINŢEI DOCTORUL MENGELE DOCTORUL HORST SCHUMANN DOCTORUL RASCHER DOCTORUL KARLCLAUBERG DOCTORUL JOHANN PAUL KREMER CERCETAREA ARMELOR CHIMICE SULFALINAMIDE FOSFORUL OTRAVA REGENERAREA APA DE MARE ICTERUL

CAPITOLUL III GRUPUL INTERNAŢIONAL AL TĂCERII, CINE CONDUCE CU ADEVĂRAT LUMEA? GRUPUL SECRET RĂZBOIUL ECONOMIC ŞL DROGURILE SUPRAVIEŢUIREA DUPĂ RĂZBOI

CAPITOLUL IV GOANA CELUI DE-AL TREILEA RE1CH PENTRU DOMINAŢIE ŞI DESCOPERIREA FISIUNII ATOMICE

CAPITOLUL V FAPT SAU FICŢIUNE? FOO-FIGHTERS, RACHETELE-FANTOMĂ ŞI ALTE TEHNOLOGII NAZISTE OZN FOO-F1GHTERS FARFURIILE SCHAUBERGER OZN-URI NAZISTE: FAPT SAU FICŢIUNE? ZBURĂTOAREA LUI SCHRIEVER OZN-URI SOVIETICE? NAVE SPAŢIALE NAZISTE

CAPITOLUL VI PROIECTE SECRETE ÎN ANTARCTICA. DESCHIDERI ŞI DISCURI ANTIGRAV1TAŢIE HITLER: MORT SAU ÎNVIATĂ? RĂZBOIUL SECRET AL AMIRALULUI BYRD ÎN ANTARCTICA

CAPITOLUL VII CONTROLUL MINŢII, SPĂLAREA CREIERULUI, EXPERIMENTE GENETICE ŞI RĂPIRI GLOBALE SINDROMUL ZEILOR-TOURETTE MESAJE SECRETE POSTFAŢĂ CEVA A OPRIT ÎNSĂ INVAZIA

PARTEA A II-A

CAPITOLUL I TEHNOLOGIA STEALTH – PĂMÂNTEANĂ SAU EXTRATERESTRĂ? TEHNOLOGIA STEALTH LEGĂTURA CU OZN-URILE FOTOGRAFIA MISTERIOASĂ SECRETE NAZISTE

CAPITOLUL II AVION EXOTIC UTILIZAT ÎN RĂZBOIUL DIN GOLF BOMBARDIERUL B-2

CAPITOLUL III MISTERIOSUL DOCTOR BROWN CAPITOLUL IV PROIECTE NEGRE: AURORA… OARE EXISTĂ? SUNETE SON1CE PULSER PROIECTELE SUPERNEGRE LUCRĂRI „SKUNK” NAVE SPAŢIALE THUNDERDART NUME DE COD ŞI DEZINFORMARE FACTORUL KOOK

CAPITOLUL V BAZELE SUBTERANE ALE NOU ORDINI MONDIALE NIVELUL ŞAPTE

CAPITOLUL VI ELICOPTERE NEGRE ŞI TRIUNGHIURI ZBURĂTOARE STRANII TRIUNGHIURILE NEGRE

CAPITOLUL VII NOILE APARIŢII BRITANICE INEXPLICABILE ÎNTRE TIMP, ÎN AMERICA

CAPITOLUL VIII TEHNOLOGIA INTERZISĂ A ŞTIINŢEI NAZISTE CERCETAREA GERMANĂ

CAPITOLUL IX „STEAUA MOARTĂ” A RUŞILOR ŞI BAZA LOR LUNARĂ

CAPITOLUL X SPOROVĂIALĂ CIA ŞI KGB… CARE ERA „VÂRFUL”? VIRUŞI SOFTWARE

CAPITOLUL XI EXPUNEREA REALITĂŢII „NIVELULUI ŞAPTE”

CAPITOLUL XII IMPLANTURI EXTRATERESTRE ŞI RĂPIRI. CINE-I RESPONSABIL?

CAPITOLUL XIII MISIUNEA PĂMÂNT: CÂND VA LOVI DIN NOU GUVERNUL SECRET?

 

 

https://www.cartiminunate.ro/carte/proiectele-ascunse-ale-guvernului-mondial-secret–i33198

 

 

////////////////////////////////////////////

 

 

 

Experimente medicale pe oameni

 

În urmă cu vreo doi ani, canalul de televiziune National Geographic a difuzat, în cadrul emisiunii „Secretele istoriei”, un cutremurător film privind experienţele medicale pe oameni. Auzisem până acum doar despre nefericiţii care, în timpul celui de-al doilea Război Mondial au fost supuşi, în lagărele germane ale morţii, la cele mai odioase încercări de către călăi care aveau diplomă universitară de medic. Iată însă că istoria poate produce oricând surprize. Şi multe evenimente petrecute în perioada Războiului Rece constituie asemenea surprize.

Dezvăluirile făcute de National Geographic se referă la activităţi desfăşurate în Marea Britanie şi, de către CIA, pe teritoriul american şi în Germania de Vest. De fapt asemenea dezvăluiri au o oarecare vechime. La ordinul Congresului SUA, William Colby, directorul CIA, a prezentat acţiunile pe care CIA le întreprinsese, abătându-se de Ia normele legale, în perioada 1950-1974. Raportul său de 693 de pagini a devenit cunoscut sub numele „Bijuteriile de familie” (Family Jewels) şi a generat o furtună în Agenţie, Colby fiind acuzat în şoaptă că spală rufele murdare în public şi chiar că ar fi agent sovietic. După mai bine de trei decenii, la 25 iunie 2007, raportul lui Colby a fost desecretizat şi pus la dispoziţia publicului.

Unul dintre capitolele acestui raport se referă la Proiectul MKUltra, care viza controlul asupra minţii, spălarea creierului, inducerea unor modificări comportamentale, desfiinţarea personalităţii umane şi subordonarea ei prin comenzi transmise de un coordonator.

Dar nu doar televiziunea a produs asemenea dezvăluiri. A apărut, în limba română, volumul semnat de Gordon Thomas intitulat „Annele secrete ale CIA — Tortură, manipulare, arme chimice”, volum care în mare parte se referă la aceleaşi experienţe făcute la comanda CIA pe fiinţe umane. Din acest volum vom extrage în continuare unele date. Şi pentru a nu lăsa nici un dubiu asupra conţinutului experimentelor efectuate în cadrul proiectelor CIA, precizăm că în multe cazuri erau folosiţi „subiecţi de unică folosinţă”, mai exact oameni care dacă nu mureau în timpul tratamentului erau ucişi imediat după aceea.

Cine erau nefericiţii care înainte de moarte trebuiau să treacă prin toate chinurile iadului sub ochii indiferenţi ai unor medici care uitaseră că primul principiu al meseriei lor este „Să nu faci rău” (Primum non nocere)? Erau deţinuţi încarceraţi în Germania Occidentală pentru că fuseseră ofiţeri SS sau Gestapo, erau norvegieni care îi susţinuseră pe nazişti (quislingi), erau fugari din Est adăpostiţi in lagărele de refugiaţi. Aceştia din urmă puteau fi ucişi pe motiv că erau „indivizi de loialitate îndoielnică sau bănuiţi a fi agenţi dubli sovietici”.

A nu se crede cumva că, într-un act de aşa-zisă dreptate înfăptuită sub Legea Talionului, doctorii americani veneau să răzbune crimele comise de medicii nazişti sau japonezi. Nici pe departe. La Fort Detrick, statul Maryland, unde se creau şi se testau cele mai temute arme bacteriologice şi chimice „savanţii americani erau asistaţi de oameni de ştiinţă japonezi” (…) care „în schimbul totalei imunităţi pentru crimele lor de război dezvăluiseră toate testele pentru armele biologice pe care le făcuseră pe prizonierii inamici în timpul celui de al doilea Război Mondial”.

De asemenea, în faza finală a războiului şi imediat după acesta, în cadrul operaţiunii Paperclip, au fost aduşi în SUA peste şapte sute de cercetători nazişti, inclusiv unii dintre aceia care făcuseră experienţe pe oameni în lagărele de concentrare. Aşa se face că la Fort Detrick a lucrat şi Kurt Blome, unul dintre conducătorii programului biologic nazist, acuzat în Procesul de la Nurnberg. În 1943 acesta omorâse mii de oameni în lagărele de concentrare, în experimente în timpul cărora le injectase ciuma, antraxul şi alţi microbi mortali. În 1951 la Fort Detrick el lucra „cu aceiaşi agenţi biologici pe care îi folosise în lagărele de concentrare”. Alături de indivizi precum Kurt Blome lucra şi Frank Olson, director adjunct al Sectorului „Operaţii speciale” al CIA.

La începutul anilor ‘50, Frank Olson a făcut mai multe vizite în Germania, în cadrul operaţiunii „Artichoke”, în care se experimenta folosirea drogurilor pentru interogatorii. În cadrul unei noi vizite în Germania, din august 1953, a fost martor la studierea efectelor unor medicamente în interogarea şi torturarea unor deţinuţi sovietici şi a unor persoane suspectate a fi agenţi dubli. A fost profund impresionat şi a mărturisit unui coleg că ar vrea să plece din sistem. Colegul a raportat starea de spirit a lui Olson. Lui Olson i s-a recomandat să meargă la New York pentru un consult medical, dar acolo a fost drogat şi aruncat de la etajul 10, pe fereastra hotelului din Manhattan unde locuia. În 1975, guvernul a admis că Olson a fost drogat cu LSD fără ştirea lui şi a oferit familiei 750.000 de dolari în cadrul unei înţelegeri în afara tribunalului.

Fiul lui Olson, Eric, consideră că tatăl lui a fost ucis pentru „a proteja” poporul american de cunoaşterea faptului că propriul său guvern a preluat şi a extins experimentele naziste privind controlul asupra minţii umane, tortura psihologică şi războiul chimic şi că efectua aceste experienţe, asemenea naziştilor, pe subiecţi care nu aveau ştiinţă de tratamentul care li se aplica, pe deţinuţi sau pe oameni “dispensabili” până se ajungea în faza terminală.

https://zpl.ro/experimente-medicale-pe-oameni/

 

//////////////////////////////////////////////

Experimentul Tuskegee: Studiul infamul sifilisului

Pentru a urmări evoluția completă a bolii, cercetătorii nu au oferit nicio îngrijire eficientă, deoarece participanții afro-americani la studiu s-au confruntat cu probleme grave de sănătate, inclusiv orbire, tulburări mintale sau deces.

 

DE: ELIZABETH NIX

 

Experimentul de la Tuskegee a început în 1932, într-o perioadă în care nu exista un remediu cunoscut pentru sifilis, o boală venerică contagioasă. După ce au fost recrutați prin promisiunea de asistență medicală gratuită, 600 de bărbați afro-americani din comitatul Macon, Alabama au fost înscriși în proiect, care a avut ca scop studierea progresiei complete a bolii.

 

Participanții au fost în primul rând mârșări și mulți nu au vizitat niciodată un medic. Medicii de la Serviciul de Sănătate Publică din SUA (PHS), care conducea studiul, i-au informat pe participanți – 399 de bărbați cu sifilis latent și un grup de control format din alți 201 care nu sufereau de boală – că erau tratați pentru sânge rău, un termen folosit în mod obișnuit în zonă la acea vreme pentru a se referi la o varietate de afecțiuni.

Bărbații au fost monitorizați de lucrătorii din domeniul sănătății, dar au primit doar placebo, cum ar fi aspirina și suplimente minerale, în ciuda faptului că penicilina a devenit tratamentul recomandat pentru sifilis în 1947, la aproximativ 15 ani de la începutul studiului. Cercetătorii PHS au convins medicii locali din județul Macon să nu trateze participanții și, în schimb, cercetarea a fost făcută la Institutul Tuskegee. (Denumită acum Universitatea Tuskegee, școala a fost fondată în 1881 cu Booker T. Washington ca prim profesor.)

 

Pentru a urmări evoluția completă a bolii, cercetătorii nu au oferit îngrijiri eficiente, deoarece bărbații au murit, au devenit orbi sau nebuni sau au experimentat alte probleme grave de sănătate din cauza sifilisului lor netratat.

 

La mijlocul anilor 1960, un investigator al bolilor venerice PHS din San Francisco pe nume Peter Buxton a aflat despre studiul Tuskegee și și-a exprimat îngrijorarea superiorilor săi că nu este etică. Ca răspuns, oficialii PHS au format un comitet pentru a revizui studiul, dar în cele din urmă au optat pentru a-l continua – cu scopul de a urmări participanții până când toți vor muri, au fost efectuate autopsii și datele proiectului au putut fi analizate.

 

 

 

Buxton a divulgat apoi povestea unui prieten reporter, care i-a transmis-o unui coleg reporter, Jean Heller de la Associated Press. Heller a spus povestea în iulie 1972, provocând indignarea publică și forțând studiul să se închidă în cele din urmă.

 

Până la acel moment, 28 de participanți au murit de sifilis, alți 100 au murit din cauza complicațiilor asociate, cel puțin 40 de soți au fost diagnosticați cu acesta și boala a fost transmisă la 19 copii la naștere.

 

În 1973, Congresul a organizat audieri privind experimentele de la Tuskegee, iar în anul următor participanții supraviețuitori la studiu, împreună cu moștenitorii celor care au murit, au primit o înțelegere extrajudiciară de 10 milioane de dolari. În plus, au fost emise noi linii directoare pentru a proteja subiecții umani în proiectele de cercetare finanțate de guvernul SUA.

Ca rezultat al experimentului de la Tuskegee, mulți afro-americani au dezvoltat o neîncredere persistentă și profundă față de oficialii de sănătate publică și vaccinuri. În parte pentru a promova vindecarea rasială, președintele Bill Clinton și -a emis scuze în 1997, afirmând: „Guvernul Statelor Unite a făcut ceva care a fost greșit – profund, profund, moral greșit… Nu doar amintindu-ne acel trecut rușinos, putem repara și reparați națiunea noastră, dar amintindu-ne acel trecut, putem construi un prezent mai bun și un viitor mai bun.”

 

În timpul scuzelor sale, Clinton a anunțat planuri pentru înființarea Centrului Național pentru Bioetică în Cercetare și Îngrijire a Sănătății al Universității Tuskegee .

 

Ultimul participant la studiu a decedat în 2004.

 

 

Herman Shaw vorbește în timp ce președintele Bill Clinton îl privește în timpul ceremoniilor de la Casa Albă din 16 mai 1997, în timpul cărora Clinton și-a cerut scuze supraviețuitorilor și familiilor victimelor Studiului Tuskegee asupra sifilisului.

Tuskegee nu a fost primul studiu neetic asupra sifilisului. În 2010, președintele de atunci Barack Obama și alți oficiali federali și-au cerut scuze pentru un alt experiment sponsorizat de SUA, desfășurat cu zeci de ani mai devreme în Guatemala. În acel studiu, din 1946 până în 1948, aproape 700 de bărbați și femei – prizonieri, soldați și pacienți psihici – au fost infectați intenționat cu sifilis (încă sute de oameni au fost expuși la alte boli cu transmitere sexuală în cadrul studiului) fără știrea sau acordul lor.

 

Scopul studiului a fost de a determina dacă penicilina ar putea preveni, nu doar vindeca, infecția cu sifilis. Unii dintre cei care s-au infectat nu au primit niciodată tratament medical. Rezultatele studiului, care a avut loc cu cooperarea oficialilor guvernamentali din Guatemala, nu au fost niciodată publicate. Cercetătorul american de sănătate publică responsabil de proiect, dr. John Cutler, a devenit cercetător principal în experimentele de la Tuskegee.

 

După moartea lui Cutler în 2003, istoricul Susan Reverby a descoperit înregistrările experimentelor din Guatemala în timp ce făcea cercetări legate de studiul Tuskegee. Ea și-a împărtășit concluziile oficialilor guvernamentali americani în 2010. Curând după aceea, secretarul de stat Hillary Clinton și secretarul pentru sănătate și servicii umane Kathleen Sebelius și-au cerut scuze pentru studiul BTS, iar președintele Obama l-a chemat pe președintele guatemalei să-și ceară scuze pentru experimente.

 

AutorElizabeth Nix

 

https://www-history-com.translate.goog/news/the-infamous-40-year-tuskegee-study?_x_tr_sl=en&_x_tr_tl=ro&_x_tr_hl=ro&_x_tr_pto=sc&_x_tr_hist=true

 

 

//////////////////////////////////////////////

Cinci teorii ale conspiraţiei care s-au dovedit a fi adevărate

Radu Eremia

 

O parte din poveştile de necrezut ale lumii sunt numite şi „teorii ale conspiraţiei” datorită conţinutului lor, care arată că oamenii pot depăşi uneori anumite limite şi pune la cale planuri suspecte.

 

Pe lângă numeroasele poveşti fanteziste privind oamenii care deţin puterea din umbră, agenţi secreţi al căror nume nu-l vom afla poate vreodată şi care  sunt consideraţi cei care realizează operaţiuni periculoase în războiul ascuns, există anumite proiecte, studii sau experimente care, oricât de necrezut par la prima vedere, sunt adevărate.

 

Truthseekerdaily.com aduce în atenţia cititorilor cinci asemenea teorii ale conspiraţiei.

 

1.Experimentul Tuskegee

 

 

 

În perioada 1932-1972, Serviciul de Sănătate Publică din SUA, împreună cu Institutul Tuskegee, au efectuat un studiu pentru a analiza evoluţia naturală a sifilisului netratat la bărbaţii de culoare.

 

Subiecţii, de obicei oameni foarte săraci, au fost atraşi în cadrul programului sub pretextul că primesc asistenţă medicală gratuită din partea guvernului. Nu numai că participanţilor la studiu nu li s-a spus că sunt bolnavi de sifilis, dar nici nu au fost trataţi corespunzător. Pentru boala lor li s-a dat în majoritatea timpului aspirină, potrivit truthseekerdaily.com.

 

Experimentul a reunit 600 de bărbaţi afro-americani, 399 de bolnavi şi 201 sănătoşi. 28 de persoane au murit din cauza sifilisului, aproape o sută din cauza diferitor complicaţii care au avut legătură cu boala.

 

Experimentul a fost întrerupt în 1972, iar în 1997 preşedintele Bill CLinton a confirmat această episod întunecat din istoria americană.

2.Operaţiunea Northwoods

 

La sfârşitul anilor 90 americanii au desecretizat ceea ce în anii 60 trebuia să fie operaţiunea Northwoods. În 1962, după preluarea puterii în Cuba de Fidel Castro, Departamentul Apărării din Statele Unite a pus la cale Operaţiunea Northwoods. În cadrul acesteia, serviciile americane voiau să se folosească de mai multe măsuri, chiar şi acţiuni „teroriste”. Scopul era  câştigarea sprijinului opiniei publice americane şi internaţionale şi pentru a justifica o intervenţie armată în Cuba..

 

 

Măsurile includeau, printre altele: răspândirea unor zvonuri, distrugerea unei nave americane în golful Guantanamo şi chiar organizarea de înmormântări pentru victimele fictive, sau chiar deturnarea unor avioane comerciale sau vase de croazieră. Operaţiunea a fost anulată datorită opunerii preşedintelio John Fitzgerald Kennedy.

3.Mărturia făcută de Nayirah

 

În august 1990 au început marile tensiuni între Irak şi Kuwait, problema principală fiind resursele de petrol din zonă. Mai precis, cei din Kuwait erau acuzaţi de irakieni de furt de petrol.

 

Două luni mai târziu, o fată de 15 ani din Kuwait, a depus o mărturie, în faţa Congresului din Statele Unite, împotriva soldaţilor din Irak. Nayirah, aşa cum a fost numită fata, a spus că militarii au ucis cel puţin 300 de copii mici dintr-un spital.

 

Mărturia lui Nayirah a fost una care a emoţionat opinia publică. În urma acesteia, dar şi din alte motive geostrategice, Statele Unite au decis intervenţia în războiul din Golf.

 

Ulterior a fost demonstrat Nayirah era fiica ambasadorului din Kuwait în Statele Unite şi că discursul ţinut l-a ţinut a fost gândit de o mare companie de relaţii publice Hill & Knowlton şi, mai mult.

4.Operaţiunea Paperclip

 

Statele Unite au următir în preajma terminării celui de-al Doilea Război Mondial să poate convinge o parte din specialiştii germani pe diferite ramuri ştiinţifice să treacă peste ocean şi să lucreze pentru Washington.

 

În urma Operaţiuni Paperclip un grup de oameni de ştiinţă de elită din domeniile industriei de armament, medicinei sau armelor chimice au fost aduşi pe teritoriul american. Numărul total al acestora s-a ridicat la 700 de persoane.

5.Proiectul MK-Ultra

 

La începutul anilor ’50, Washingtonul  a autorizat CIA să înceapă un studiu care urma să analizeze efectele hipnozei, torturii, izolării şi ale LSD-ului, asupra pacienţilor umani.

 

 

MK-Ultra, aşa cum a fost numit proiectul, a inclus numeroase persoane în studiu. O parte dintre subiecţi nu ştiau că sunt parte a unui proiect periculos.

 

În 1973 este încheiat acest studiu. În jur de 30 de universităţi au fost implicate în proiect.

 

Ken Kesey, autorul cărţii „Zbor deasupru unui cuib de cuci”, a fost unul dintre voluntarii proiectului.

 

 Citește și: Atentat terorist în Franţa. Top 10 cele mai dramatice atacuri teroriste ale ultimului secol

 Citește și: Apostolii lui Stalin. Teohari Georgescu, comunistul care a prescris crimele torţionarilor

 

 

 

https://adevarul.ro/stil-de-viata/cultura/cinci-teorii-ale-conspiratiei-care-s-au-dovedit-a-1591726.html

 

 

//////////////////////////////////////////////

 

Tavistock – Cel mai bine păstrat secret în America

  

 

Insitutul criminal de manipulare a maselor a pus bazele ideologiei fundaţiilor non-profit şi „ştiinţelor comportamentale”

 

de dr. Byron T. Weeks

traducere din limba engleză de Anca Munteanu

 

Motto: „Cred că Tavistock a avut întotdeauna legături secrete cu francmasoneria britanică” – Byron T. Weeks

 

 

Istoria şi adevăratele scopuri ale Institutului Tavistock din Londra şi a numeroaselor sale institute şi organizaţii subiacente au fost deconspirate în 1992 de John Coleman în cartea sa Conspirators’ Hierarchy: The Story of The Committee of 300 (Ierarhia conspiratorilor: Istoria Comitetului celor 300). Mulţi dintre cei care au scris apoi despre acest subiect s-au inspirat din cercetările sale. Articolul pe care îl prezentăm este tradus din ziarul NewsHawk. Acesta aduce noi informaţii despre propaganda insidioasă, manipularea opiniei publice şi proiectele de control mental realizate de către Institutul Tavistock. Acest raport, ce demască activităţile sinistre ale puternicului institut britanic, a fost realizat în urma unor cercetări temeinice, minuţios documentate.

 

Tavistock – un institut criminal de manipulare a maselor

 

Fondat în anul 1947, Institutul Tavistock este o organizaţie independentă non-profit, care îmbină cercetările din domeniul ştiinţelor sociale cu practica în sfera socială. Sub pretextul dezvoltării unor noi programe experimentale, în cadrul acestui institut s-au realizat o gamă largă de studii în domeniul sănătăţii, educaţiei şi dezvoltării comunităţii. Institutul Tavistock deţine şi editează lunar jurnalul Human Relations publicat de Plenum Press, care a ajuns azi la cel de-al 48-lea an de existenţă. Recent, a lansat împreună cu Sage Publications încă un jurnal,  Evaluation.

 

Trei elemente combinate fac ca acest institut să fie unul neobişnuit, dacă nu chiar unic. În primul rând, Tavistock are independenţă maximă datorită autofinanţării, nedepinzând de subvenţii de la guvern sau din alte surse. Apoi, orientarea acţiunilor de cercetare pe care le realizează îl plasează între domeniul academic şi domeniul de consultanţă. În al treilea rând, gama de discipline pe care le abordează include domenii extrem de variate: antropologia, economia, comportamentul organizaţional, ştiinţele politice, psihanaliza, psihologia şi sociologia. Ideologia fundaţiilor americane a fost creată de Institutul Tavistock pentru Relaţii Umane din Londra.

 

În 1921, ducele de Bedford, care totodată era şi marchiz de Tavistock, a donat o clădire pentru Clinica Tavistock, clinică ce era destinată studiului efectelor pe care traumele suferite le aveau asupra soldaţilor britanici care supravieţuiseră Primului Război Mondial. Scopul era acela de a se stabili care era „limita de rezistenţă” a bărbaţilor aflaţi sub influenţa acestor traume. Aceste studii au fost realizate sub conducerea Biroului Britanic de Arme însărcinat cu Problemele Psihologice legate de Război – British Army Bureau of Psychological Warfare, comandat de Sir John Rawlings-Reese. Figurile cheie ale Clinicii Tavistock au creat apoi Institutul Tavistock pentru Relaţii Umane.

 

Biroul central al Institutului Tavistock se află în Londra. Mentorul acestui institut, Sigmund Freud, s-a mutat în Anglia stabilindu-se în Maresfield Gardens, într-un castel pe care i l-a dăruit prinţesa Bonaparte. Munca de pionierat a Institutului Tavistock în ştiinţele comportamentale, având drept linii directoare teoriile freudiene şi controlul oamenilor, a consacrat acest institut ca centru mondial al ideologiei fundaţiilor. Reţeaua sa cuprinde acum:  Universitatea Sussex din SUA, Institutul de Cercetări Stanford, Esalen, Institutul Tehnologic Massachusetts (MIT), Institutul Hudson, Fundaţia Heritage, Centrul pentru Studii Internaţionale şi Strategice  din Georgetown, unde sunt instruiţi angajaţii departamentelor de stat, US Air Force Intelligence şi corporaţiile RAND şi Mitre. Personalul angajat al acestor corporaţii are obligaţia să treacă printr-un proces de îndoctrinare care se realizează într-una sau în mai multe instituţii controlate de Tavistock. O reţea de grupări secrete, Societatea Mont Pelerin, Comisia Trilaterală, Fundaţia Ditchley şi Clubul de la Roma sunt organizaţii care execută instrucţiunile primite de la institutul Tavistock.

 

Tehnici de spălare a creierului de origine nazistă

 

Institutul Tavistock a dezvoltat tehnici de spălare a creierului, în masă, care au fost experimentate pentru  prima dată pe prizonierii americani de război, în timpul războiului din Coreea. Experimentele realizate de acest institut în ceea ce priveşte metodele de control al mulţimilor au fost folosite în mare măsură asupra publicul american. S-a realizat astfel un asalt ascuns, imoral şi inuman asupra libertăţii umane, prin modificarea comportamentului individual cu ajutorul tehnicilor psihologice.

 

Germanul Kurt Lewin, cunoscut şi drept fondatorul psihologiei sociale, a devenit directorul Institutului Tavistock în anul 1932. El a ajuns apoi în SUA în 1933, fiind unul dintre numeroşii nazişti care au fost „infiltraţi” acolo cu statutul de refugiaţi. Lewin a fost cel care a înfiinţat Clinica Psihologică Harvard, care, printre altele, a iniţiat campania de propagandă şi manipulare a publicului american împotriva germanilor şi de implicare a SUA în cel de-al Doilea Război Mondial.

 

În 1938, Roosevelt a realizat o înţelegere secretă cu Churchill, care a permis ca în timpul războiului SUA să fie subordonată Comitetului Executiv al Operaţiunilor Speciale (Special Operations Executive – SOE) englez. Înainte de a plasa Biroul de Servicii Strategice american (Office of Strategic Services – OSS), precursorul CIA-ului de astăzi, sub protecţia Comitetului Executiv al Operaţiunilor Speciale britanic, Roosevelt l-a trimis pe generalul Donovan, directorul OSS la Londra, pentru a fi supus procesului de îndoctrinare de la Institutul Tavistock. Aceasta a făcut ca întregul program al OSS şi apoi al CIA să funcţioneze sub ghidarea Institutului Tavistock.

 

Institutul Tavistock este cel care a comandat criminalele raiduri de bombardare în masă a civililor, iniţiate de Roosevelt şi Churchill, pentru experimentarea clinică a terorii în masă; au fost realizate rapoarte care înregistrau reacţiile acelor oameni, folosiţi pe post de „porcuşori de Guineea”. Tavistock şi tehnicile fundaţiilor americane au un singur ţel: să „spargă” limita puterii psihologice a individului şi să îl predea astfel, neajutorat, fără capacitatea de a se opune în vreun fel, dictaturii Noii Ordini Mondiale. Orice tehnică care duce la dezmembrarea unităţii familiei sau la implementarea din familie a unor principii religioase rigide sau legate de o aşa-zisă onoare, ori de un comportament sexual deviat, este folosită de către oamenii de ştiinţă ai Institutului Tavistock ca armă de control a mulţimilor.

 

Metodele psihoterapiei freudiene induc tulburări mentale permanente în fiinţa care se supune unui astfel de tratament, prin destabilizarea caracterului acesteia. Victima acestor metode de degradare psihică este apoi sfătuită să „stabilească modalităţi noi de interacţiune personală”, care în realitate o debusolează, datorită lipsei relaţiilor personale stabile şi profunde în viaţa ei. Institutul Tavistock a dezvoltat o asemenea putere de influenţă în Statele Unite, încât nimeni nu poate ajunge să se afirme într-un domeniu, dacă nu a fost supus mai întâi îndoctrinării cu ştiinţa comportamentală promovată de Institutul Tavistock sau de filialele acestuia.

 

Henry Kissinger, a cărui ascensiune extraordinară la putere este inexplicabilă în alt mod, a fost, la rândul său, refugiat german şi elev al lui Sir John Rawlings-Reese. Dr. Peter Boure, psiholog al institutului Tavistock, l-a selectat pe Jimmy Carter pentru a fi candidat la Preşedinţia Statelor Unite, numai datorită faptului că acesta fusese supus unui program intensiv de spălare a creierului, administrat de Amiralul Hyman Rickover la Annapolis. Experimentul realizat în domeniul integrării rasiale obligatorii în Statele Unite a fost organizat de Ronald Lippert, membru al OSS şi director al programului de instruire a copiilor la Comisia de Relaţii Comunitare. Acest program avea scopul de a distruge sentimentul identităţii personale, precum şi cel al moştenirii rasiale a individului.

 

Provocarea de căderi psihice în masă prin intermediul drogurilor

 

Prin intermediul Institutului de Cercetări Sociale, Tavistock controlează, printre altele, Asociaţia Naţională a Educaţiei. Institutul de Cercetări Sociale din cadrul Laboratorului Naţional de Instruire are rolul de a programa, prin spălarea creierului, personalităţile marcante din domeniul afacerilor şi din guvern.

 

Puterea Institutului Tavistock este atât de mare încât, la comanda acestuia, întregul program de cercetare spaţială al SUA a fost anulat timp de nouă ani, pentru a permite sovieticilor să îi ajungă din urmă. Stoparea cercetărilor în domeniul spaţial a fost cerută într-un document semnat de dr. Anatol Rapport, fiind prompt aprobată de către guvern. O altă operaţiune proeminentă a institutului Tavistock este Şcoala de Finanţe Wharton a Universităţii Pennsylvania.

 

Una din strategiile criminale folosite de institutul Tavistock este folosirea drogurilor. În cadrul sinistrului program MKULTRA realizat de CIA, unor oficiali CIA, care nu aveau cunoştinţă despre acest program, li s-a administrat fără ca ei să ştie, LSD, iar reacţia pe care ei au avut-o în urma administrării acestui drog – care a fost studiată exact ca în cazul cobailor de laborator – a însemnat, pentru unii dintre ei, moartea. Guvernul SUA a trebuit să plătească daune de milioane de dolari familiilor victimelor, dar vinovaţii nu au fost niciodată puşi sub acuzare. Programul a demarat atunci când Sandoz AG, o firmă suedeză de medicamente, al cărei proprietar era S.G. Warburg  Co. din Londra, a descoperit Acidul Lisergic (LSD). Consilierul lui Roosevelt, James Paul Warburg, fiul lui Paul Warburg – autorul Federal Reserve Act – şi nepot al lui Max Warburg – finanţatorul lui Hitler – a înfiinţat Institutul pentru Studii Tactice (Institute for Policy Studies) în vederea promovării acestei substanţe. Rezultatele nu s-au lăsat aşteptate: „contra-cultura” LSD din anul 1960 şi „revoluţia” studenţilor, care a fost finanţată de către CIA cu 25 de milioane de dolari.

 

O parte a finanţării proiectului MKULTRA a fost făcută din fondul Human Ecology; de asemenea, CIA l-a finanţat pe dr. Herbert Kelman, de la Universitatea Harvard, pentru realizarea unor experimente de control al minţii. În anii ’50, CIA a finanţat experimente în masă cu LSD, realizate în Canada. Dr. D. Ewen Cameron, preşedintele Asociaţiei Canadiene de Psihologie şi director al Spitalului Royal Victorian din Montreal, a primit sume enorme de la CIA, pentru a administra unui număr de 53 de pacienţi doze foarte mari de LSD şi a le înregistra reacţiile; pacienţii astfel drogaţi au dormit săptămâni în şir, după care au fost treziţi prin administrarea de şocuri electrice.

 

Una dintre victime, soţia unui parlamentar canadian, a dat în judecată companiile americane care au distribuit acest drog pentru CIA. Toată baza de date a CIA ce cuprindea programul de testare a drogurilor, a fost distrusă la ordinul liderului programului MKULTRA. Datorită faptului că toate eforturile Institutului Tavistock sunt îndreptate pentru a produce periodic căderi psihice în masă, efectele programelor CIA sunt în mod evident tragice şi dramatice pentru populaţie.

 

Aceasta este moştenirea pe care au lăsat-o americanilor familia Warburg şi CIA-ul. Principalul lor agent de operare, Institutul pentru Studii Tactice, a fost fondat de James Paul Warburg; cofondatorul său a fost Marcus Raskin, protejatul lui McGeorge Bundy, preşedintele Fundaţiei Ford. Bundy l-a numit pe Raskin în  postul de reprezentant personal al preşedintelui Kennedy în Consiliul Naţional de Securitate, iar în 1963 ei au fondat Students for Democratic Society, organizaţie prin care CIA a controlat răspândirea drogurilor.  Ziaristul R. Emmett Tyrell Jr. scria, pe 20 august 1984: „consecinţele mizerabile ale mişcării radicale a anilor ’60, Mişcarea Studenţilor pentru o Societate Democratică (Students for a Democratic Society, SDS) au fost creşterea ratei nelegiuirilor, a dependenţei de droguri, a bolilor venerice şi a bolilor mintale”.

 

O reţea internaţională de peste 3000 de organizaţii satelit

 

Institutul Tavistock administrează anual diferite reţele de fundaţii în SUA, în valoare de  6 miliarde de dolari, toate fondate din banii contribuabililor. Zece instituţii principale se află sub controlul direct al acestui institut care are 400 de filiale şi 3000 de grupuri de studii şi „think tank-uri”. Acestea au creat diverse programe pentru creşterea controlului exercitat asupra poporului american de către reprezentanţii Noii Ordini Mondiale. Institutul de Cercetări Stanford, învecinat cu Instituţia Hoover, operează anual cu 3300 de angajaţi şi 150 de milioane de dolari. Acesta conduce programele de supraveghere pentru Bechtel, Kaiser şi alte 400 de companii multinaţionale, precum şi vastele operaţiuni de spionaj ale CIA. Este cea mai mare instituţie de pe Coasta de Vest care promovează controlul minţii şi ştiinţele comportamentale.

 

Una din agenţiile cheie în transmiterea instrucţiunilor secrete primite de la Tavistock este Fundaţia Ditchley, fondată în 1957. Filiala americană a Fundaţiei Ditchley este condusă de Cyrus Vance, fost secretar de stat şi director al Fundaţiei Rockefeller şi Winston Lord, preşedinte al Consiliului de Relaţii Externe (Council on Foreign Relations), membru Bilderberg şi Skull & Bones. Soţia lui Winston Lord, Bette Bao Lord, la rândul ei membru al Consiliului de Relaţii Externe  şi al Bilderberg, este preşedinte al Consiliului Freedom House. Acest consiliu este răspunzător de manipularea drepturilor creştinilor prin ridicarea problemei persecuţiei religioase.

 

Distrugerea fermierilor independenţi, o metodă stalinistă aplicată în capitalism

 

Una dintre principalele, dar mai puţin cunoscutele, operaţiuni realizate de Fundaţia Rockefeller sunt tehnicile de control a mediului rural-agricol. Directorul acestei fundaţii, Kenneth Wernimont, a implementat programele Rockefeller de control al agriculturii în Mexic şi America Latină. Fermierii independenţi sunt o mare ameninţare la adresa Ordinii Mondiale, pentru că ei produc alimente pentru ei înşişi şi astfel producţia lor poate fi transformată în capital, ceea ce le conferă independenţă financiară.

 

În Rusia sovietică, bolşevicii credeau că au obţinut controlul total asupra poporului, însă planurile lor au fost puse în pericol de independenţa încăpăţânată a unor mici fermieri, numiţi apoi chiaburi. Stalin a ordonat OGPU (Serviciile secrete şi poliţia politică a URSS, premergătoare KGB-ului) să confişte toate alimentele şi animalele chiaburilor şi să îi lase să moară de foame. The Chicago American scria, pe 25 februarie 1935, pe prima pagină: „Şase milioane de morţi ai foametei sovietice. Recolta ţăranilor porţionată. Oamenii şi animalele mor de foame.” Pentru a distrage atenţia de la această atrocitate, s-a spus mai târziu că germanii, şi nu sovieticii au omorât 6 milioane de persoane în acest fel.

 

Partidul Comunist, care se intitula partid al ţăranilor şi muncitorilor, a exterminat ţăranii şi a înrobit muncitorii. Multe regimuri totalitare au considerat că micul fermier reprezintă o piedică serioasă în calea monopolizării agriculturii. Regimul francez al terorii a fost condus nu împotriva aristocraţilor, pe care mulţi chiar îi agreau, ci împotriva micilor fermieri care refuzau să îşi predea recoltele tribunalelor revoluţionare, în schimbul unei bucăţi de pământ. În prezent, în Statele Unite, fundaţiile menţionate sunt angajate în acelaşi tip de exterminare a fermierilor americani, pentru a-i forţa pe aceştia să devină mână de lucru pentru marile trusturi agricole. Instituţiile Brookings şi alte asemenea fundaţii au creat programul monetar implementat de Sistemul de Rezervă Federală (Federal Reserve System), pentru a distruge fermierii americani – o reluare a tragediei din Rusia – cu precizarea că fermierul american va fi lăsat în viaţă, dacă va fi de acord să devină sclavul muncitor al trusturilor agricole gigant.

 

Sinistrele scopuri politice, economice şi sociale ale fundaţiilor „caritabile”

 

Dacă cetăţeanul de rând ar deveni conştient de adevăratul rol al fundaţiilor, ar putea înţelege de ce dobânzile şi impozitele pe care le plăteşte sunt atât de mari, de ce fiecare agent al guvernului federal este împotriva sa; FBI, IRS, CIA şi BATF trebuie să se războiască cu cetăţenii pentru a aplica programele fundaţiilor.

 

Fundaţiile îşi încalcă în mod flagrant propriul statut, prin care se angajau iniţial să realizeze acţiuni de „caritate”, pentru că ele nu fac nicio donaţie care nu serveşte vreunui scop politic.  Angajarea de spioni pe post de „lucrători caritabili”, cum s-a procedat în cazul misiunii Crucii Roşii în Rusia, în 1917, expune sinistrele scopuri politice, economice şi sociale ale Noii Ordini Mondiale, pe care aceasta le duce la bun sfârşit prin intermediul fundaţiilor.

 

Statul şi cetăţeanul de rând sunt fraudaţi prin neplata impozitelor de către fundaţii, acestea fiind scutite pe motiv că fac acte de caritate. Ceea ce fac ele este sindicalism criminal, ofensivă conspiraţionistă împotriva Statelor Unite şi împotriva Constituţiei. Unul dintre principalii fondatori ai acestor fundaţii criminale este Daniel Coit Gilman, care a creat Fondul Peabody şi Fondul John Slater şi a devenit membru al comitetului de conducere al General Education (azi Fundaţia Rockefeller). Gilman a fondat împreună cu Andrew Dickson White şi Frederic A. Delano, Trustul Russell în 1856, devenit mai târziu parte a Institutului Carnegie. Delano, a fost de asemenea, unul dintre fondatorii principali ai Instituţiei Brookings şi a Fundaţiei Carnegie pentru Pace Internaţională (Carnegie Endowment for International Peace). Daniel Coit Gilman a fondat apoi Fundaţia Russell Sage, împreună cu Cleveland H. Dodge de la  National City Bank. Fondatorii acestor fundaţii au legături directe cu Rezerva Federală Americană, cu Consiliul Industriilor de Război al Primului Război Mondial, cu Biroul de Servicii Strategice (OSS) din timpul celui de-al Doilea Război Mondial şi cu CIA. Au de asemenea legături directe cu Corporaţiile Internaţionale Americane care au fost formate pentru a instiga la realizarea revoluţiei bolşevice din Rusia.

 

Delano, unchiul lui Franklin Delano Roosevelt, a făcut parte din primul consiliu al guvernatorilor Rezervei Federale a SUA în anul 1914. Cumnatul acestuia a fondat influenta firmă de avocatură din Washington, Covington&Burling. Familia Delano şi alte familii din conducerea Noii Ordini Mondiale sunt descendenţii direcţi ai lui William de Orange (prinţ  olandez care a trăit în secolul XVI).

 

Institutul Tavistock în Statele Unite

 

Planning Research Corporation, Arthur D. Little, G.E. „TEMPO”, Operations Research Inc. sunt doar câteva dintre cele aproximativ 350 de firme care se ocupă de cercetări şi sondaje şi fac recomandări guvernului. Ele sunt parte din ceea ce preşedintele Eisenhower a numit „un posibil pericol la adresa siguranţei publice, care ar putea deveni ea însăşi prizoniera elitei ştiinţifico-tehnologice.”

 

 

Brookings Institution se ocupă de ceea ce numesc „agenda naţională”. Ei sunt cei care scriu programele electorale ale preşedinţilor. Spre exemplu, au scris programul electoral „New Deal” (Noua Înţelegere) al preşedintelui Hoover, programul „New Frontiers” („Noi Frontiere”) al preşedintelui Roosevelt, programul Administraţiei Kennedy (devierea de la acest program fiind unul din motivele pentru care John F. Kennedy a fost omorât) şi programul „Great Society” („Societatea Măreaţă”) a preşedintelui Johnson. În ultimii 70 de ani, Brookings a dictat Guvernului Statelor Unite cum să-şi conducă afacerile şi îi dictează în continuare ce să facă.

 

Institutul Hudson are sarcina de a modela, prin manipulare în masă, felul în care americanii reacţionează la evenimentele politice şi sociale, felul în care gândesc, votează şi se comportă în general. Institutul Hudson s-a specializat în domeniul cercetării politicii de apărare şi a relaţiilor cu URSS. Mare parte a activităţilor sale din domeniul militar sunt clasificate ca secrete de stat. Hudson este una dintre instituţiile Comitetului celor 300, care se ocupă cu spălarea creierelor. Unul dintre cei mai mari clienţi ai acestui institut este Departamentul de Apărare al Statelor Unite, care se ocupă de probleme privind apărarea civilă, securitatea naţională, politica militară şi controlul armamentului.

 

National Training Laboratories (NTL) a fost fondat în 1947 de către membri ai reţelei Tavistock din Statele Unite. NTL a avut ca scop precis folosirea tehnicilor de spălare a creierului pe lideri ai guvernului, ai instituţiilor educaţionale şi ai birocraţiei corporatiste, prin metoda Tavistock, iar apoi de a-i folosi pe aceşti „lideri” fie pentru a prezida întâlniri de grup gen Tavistock în organizaţiile lor, fie pentru a angaja numai persoane antrenate în acest mod. Mecanismele interne ale operaţiunii NTL se axează în jurul unei forme degenerate de psihologie Tavistock, numită „dinamica grupului”, dezvoltată de agentul nazist al institutului Tavistock, Kurt Lewin, care s-a refugiat în Statele Unite în anii ’30 şi ai cărui studenţi au fondat NTL.

 

Într-un astfel de grup lewinist de spălare a creierelor (lewinite brainwashing group), anumiţi indivizi provenind din medii sociale diferite şi având personalităţi diferite, sunt manipulaţi de un „lider de grup” în direcţia formării unui „consens” de opinii, obţinându-se astfel o nouă „identitate de grup”. Cheia acestui proces este crearea unui „mediu controlat”, în care se introduce factorul de stres (uneori numit disonanţă), pentru a da peste cap sistemul de valori al unui individ. Sub presiunea celorlalţi membrii ai grupului, individul „cedează” şi o nouă personalitate a acestuia iese la lumină, având un set de valori complet nou. Această experienţă ce degradează individul implică negarea faptului că ar fi avut loc vreo schimbare. În acest mod, individul este spălat pe creier fără ca el să ştie aceasta.

 

Această metodă este aceeaşi, cu unele mici modificări, cu cea folosită în aşa-zisele „grupuri sensibile” sau „grupuri T”, de genul celor popularizate înainte de 1960 de Institutul Esalen, iniţiate cu ajutorul celor de la NTL.

 

Începând cu anul 1950, NTL a trecut majoritatea liderilor corporaţiilor naţionale prin astfel de programe de spălare a creierului, în timp ce derula programe similare pentru Departamentul de Stat, Marină, Departamentul Educaţiei şi alte secţiuni din birocraţia federală. Nu există o estimare clară a numărului de americani care au trecut prin acest proces de ştergere a identităţii proprii şi implementare a unei noi identităţi în cadrul NTL, ori în alte instituţii-satelit ale acestuia. Dată fiind amploarea acestor acţiuni, este posibil să fie vorba de milioane de oameni.

 

Unul din grupurile care au trecut prin „moara” NTL în 1950 a fost conducerea Asociaţiei Naţionale pentru Educaţie (NEA), cea mai mare organizaţie a profesorilor din Statele Unite. În acest mod, perspectiva iniţială a NEA a fost „ajustată” de Institutul Tavistock, prin NTL. În anul 1964, Institutul NTL a devenit parte din NEA, iniţiind „sesiuni de grup” pentru toate filialele sale. Cu finanţare de la Departamentul Educaţiei, Institutul NTL a proiectat programe de instruire a profesorilor de stat pentru şcoala primară şi secundară şi s-a implicat, de asemenea, în dezvoltarea reformelor educaţionale.

 

Cunoscut de asemenea ca Institutul Internaţional pentru Aplicarea Ştiinţelor Comportamentale, acest institut este un centru de spălare a creierului prin crearea stresului artificial. În cadrul unor astfel de şedinţe de instruire, participanţii se „trezesc” la un moment dat că trebuie să se apere vehement împotriva unor acuzaţii grave care li se aduc de către conducătorii acestor şedinţe, fiind supuşi astfel unor factori de stres amplificat.

 

Universitatea Pennsylvania, Şcoala Wharton de Comerţ şi Finanţe înfiinţată de Eric Trist, reprezintă unul din „grupurile de experţi” ai Institutului Tavistock. Wharton a devenit pentru Tavistock unul dintre cele mai importante instrumente în cercetarea comportamentală. Wharton atrage clienţi cum este Departamentul Muncii – care învaţă la Wharton Econometric Forecasting Associates Incorporated, cum să producă statistici falsificate. Modelarea econometrică Wharton este folosită în peste 300 de companii din Statele Unite, Europa de Vest, inclusiv de Fondul Monetar Internaţional, Organizaţia Naţiunilor Unite şi Banca Mondială.

 

Institutul pentru Cercetări Sociale (Institute for Social Research) are printre clienţii săi Fundaţia Ford, Departamentul Apărării al SUA, Serviciul Poştal al SUA şi Departamentul de Justiţie al SUA. Dintre studiile sale enumerăm: „Semnificaţia umană a  schimbărilor sociale”, „Tineretul în tranziţie” şi „Care este perspectiva americanilor asupra sănătăţii lor mentale”.

 

Institutul pentru Viitor (Institute For The Future) nu este un institut tipic pentru Tavistock, deşi este iniţiat de Fundaţia Ford. Institutul pentru Viitor proiectează schimbările care vor avea loc în următorii 50 de ani. În cadrul aşa-numitelor „dezbateri delphi” (delphi panels) se decide ce este normal şi ce nu, şi apoi sunt pregătite documentele necesare pentru ca guvernul să poată preîntâmpina apariţia unor grupuri de persoane „care ar putea crea dezordine civică”, adică grupuri care le-ar putea strica planurile.

 

Acest institut a recomandat de-a lungul timpului acţiuni cum sunt: liberalizarea legilor avortului, liberalizarea consumului de droguri, introducerea taxelor pentru maşinile care intră în spaţiul urban, predarea metodelor contraceptive în şcoli, impunerea înregistrării armelor de foc, transformarea consumului de droguri într-o încălcare non-criminală a legii, legalizarea homosexualităţii, realizarea controlului asupra tuturor zonelor numai de către stat, oferirea de prime pentru planificarea familială. Dar cea mai odioasă propunere a acestui institut, în stilul dictatorului Pol Pot din Cambogia, prevede noi comunităţi care să se stabilească în zona rurală, asemănătoare lagărelor de concentrare. După cum putem observa, în prezent multe dintre ţelurile lor au fost pe deplin realizate.

 

Institutul pentru Studii Tactice (Institute For Policy Studies – IPS) este unul dintre „marii arbori” ai Institutului Tavistock. IPS i-a creat şi i-a recreat pe politicienii Statelor Unite, încă de când a fost fondat de James P. Warburg şi familia Rothschild. Reţeaua sa din America include Liga pentru Democraţie Industrială (League for Industrial Democracy). Printre jucătorii de frunte ai acesteia se află Jeane Kirkpatrick, fost ambasador SUA la Naţiunile Unite, Irwin Suall de la ADL, Eugene Rostow, negociator al controlului armelor, Lane Kirkland, Labor Leader şi Albert Shanker. IPS a fost cooptat de către Marcus Raskin şi Richard Barnett, în 1963, amândoi foarte bine instruiţi la Institutul Tavistock. Obiectivele IPS sunt cele stabilite de Institutul Tavistock.

 

IPS are o reţea de susţinători, consideraţi de public ca fiind independenţi, dar care de fapt acţionează împreună, în aşa fel încât congresmanii ajung să fie înconjuraţi din toate părţile de susţinători ai aceloraşi idei. În acest mod, IPS a fost şi încă este capabil să mânuiască cu succes, atât pe reprezentanţii independenţi, cât şi pe senatorii din Congresul american, determinându-i să voteze legile „în direcţia în care merg lucrurile”. Folosindu-se de oameni cheie din Congres, IPS s-a strecurat în infrastructura sistemului legislativ şi manipulează modul de funcţionare al acestuia.

 

IPS a devenit şi este şi în zilele noastre una dintre cele mai prestigioase organizaţii care controlează deciziile politicii externe, despre care oamenii de rând cred în mod prostesc că sunt luate de cei pe care i-au ales. Prin sponsorizarea activismului militar şi a abordărilor revoluţionare, prin manipulare, prin asedierea structurilor corporaţiilor, prin diminuarea credibilităţii unor organizaţii concurente, prin penetrarea organizaţiilor religioase şi semănarea discordiei prin intermediul unor politicieni radicali şi rasiali, prin folosirea mass-media-ei pentru a promova ideile IPS, acesta îşi joacă rolul pentru care a fost creat, chiar sub nasul publicului prostit. Philip Stern, unul din administratorii IPS, a fost preşedintele Fundaţiei Stern, iar directorul acesteia, David R. Hunter, a fost anterior oficial al Consiliului Naţional şi al Consiliului Mondial al Bisericilor.

 

Institutul de Cercetări Stanford (Stanford Research Institute)

Jesse Hobson, primul preşedinte al Institutul de Cercetări Stanford, a spus clar, într-un discurs ţinut în 1952, care este linia pe care o urmează institutul. Stanford poate fi descris ca una dintre „bijuteriile” Coroanei Tavistock, care conduce Statele Unite. Fondat în 1946, imediat după încheierea celui de-al Doilea Război Mondial, a fost condus de Charles A. Anderson, care a acordat o mare importanţă cercetărilor ce ţineau de controlul minţii şi de „ştiinţele viitorului”. Sub umbrela Institutului Stanford a fost inclusă Fundaţia Charles F. Kettering, care a dezvoltat Imaginile schimbătoare ale omului (Changing Images of Man), pe care se bazează mişcarea New Age.

 

Unele contracte ale Institutului Standford au fost iniţial centrate în jurul sistemului de apărare, dar pe măsură ce Stanford s-a dezvoltat, gama de servicii a acestuia s-a diversificat, acoperind şi alte organizaţii: Aplicaţiile Ştiinţelor Comportamentale în Biroul de Gestiune a Cercetărilor Ştiinţifice şi Tehnologice (Applications of Behavioral Sciences to Research Management Office of Science and Technology), SRI Business Intelligence Program, Departamentul Apărării al SUA, conducător al Cercetărilor în Apărare şi Inginerie (U.S. Department of Defense Directorate of Defense Research and Engineering), Departamentul Apărării al SUA Biroul Cercetărilor Aerospaţiale (U.S. Department of Defense Office of Aerospace Research).

 

Printre corporaţiile care caută serviciile Institutului Stanford se află şi Banca Wells Fargo, Bechtel, Hewlett Packard, Banca Americii, Corporaţia McDonnell Douglas, Blyth, Eastman Dillon şi Compania TRW. Unul dintre cele mai secrete proiecte ale Institutului de Cercetări Stanford a fost realizarea armelor chimice şi bacteorologice.

 

Institutul de Cercetare Stanford lucrează cu cel puţin 200 de organizaţii mai mici, care realizează cercetări asupra tuturor faţetelor vieţii americanilor. Aceasta este reţeaua ARPA şi ea reprezintă cel mai amplu efort de a obţine controlul asupra mediului înconjurător, asupra fiecărui individ şi a întregii naţiuni. În prezent, calculatoarele Stanford sunt conectate cu 2500 de calculatoare „surori”, incluzând CIA, Laboratoarele Telefonice Bell, Serviciile Secrete ale Armatei SUA, Biroul Serviciilor Secrete ale Marinei (ONI), Rand Corporation, Massachusetts Institute of Technology, Harvard şi UCLA (University of California, Los Angeles). Stanford este institutul cu rolul central în „biblioteca” ce clasifică toată documentaţia ARPA.

 

Pentagonul foloseşte adeseori dosarele principale ale SRI Business Intelligence Program şi probabil alte agenţii guvernamentale ale SUA fac la fel. Problemele de „comandă şi control” ale Pentagonului sunt rezolvate tot de Institutul Stanford.

 

În timp ce, de ochii lumii, toate aceste cercetări criminale se aplică doar în cazul armelor şi al soldaţilor, nu există absolut nicio garanţie că aceleaşi cercetări nu sunt aplicate la nivelul întregii populaţii civile.

 

Institutul de Tehnologie Massachusetts (Massachusetts Institute of Technology – MIT) şi Şcoala de Management Alfred P. Sloan (Alfred P. Sloan School Of Management)

Acest institut importat nu este recunoscut ca făcând parte din Tavistock SUA. Legătura dintre aceste două instituţii este ţinută secretă. Cei mai mulţi privesc MIT ca pe o simplă instituţie americană, dar această viziune este departe de adevăr.

 

Câţiva dintre cei mai importanţi clienţi ai MIT:

 

– American Management Association (Asociaţia Americană pentru Management);

– Committee for Economic Development (Comitetul pentru Dezvoltare Economică);

– GTE – General Telephone and Electronics;

– Institute for Defense Analysis – IDA (Institutul pentru Analiza Apărării);

– NASA;

– National Academy of Sciences (Academia Naţională de Ştiinţe);

– National Council of Churches (Consiliul Naţional al Bisericilor);

– Sylvania;

– TRW;

– U.S. Army (Armata SUA);

– U.S. Department of State (Departamentul de Stat al SUA);

– U.S. Navy (Marina SUA);

– U.S. Treasury (Trezoneria SUA);

– Compania Volkswagen.

 

Corporaţia RAND de Cercetare şi Dezvoltare (RAND Research and Development Corporation)

Fără îndoială că RAND este „think tank-ul” cel mai îndatorat Institutului Tavistock, iar pentru RIIA (Royal Institute of International Affairs) este cu siguranţă cel mai prestigios instrument de control al politicii Statelor Unite la toate nivelele. Tacticile specifice RAND au fost utilizate pentru realizarea politicii externe a SUA, pentru stabilirea programelor spaţiale, în politica nucleară a SUA, în analizele corporaţiilor, în cadrul sutelor de proiecte pentru armată, în cadrul CIA, în ceea ce priveşte folosirea drogurilor care afectează mintea (cum sunt Peyote şi LSD),  în cadrul acţiunii sub acoperire MKULTRA etc.

 

Fondatorul Corporaţiei RAND, Herman Kahn, a fondat în anul 1961 şi Institutul Hudson. În cartea sa, Educating for the New World Order (Educaţie pentru Noua Ordine Mondială), B.K. Eakman vorbeşte despre un manual de instruire pentru „agenţi de schimb”, realizat pentru guvernul SUA de către Corporaţia RAND.

 

Un alt manual, din 1971, intitulat Instruire pentru agenţi de schimb (Training for Change Agents), conţine numărul de contact al Biroului pentru Educaţie al SUA (U.S. Office of Education) şi are şapte volume de „studii pentru agenţii de schimb”.  El aparţine tot Corporaţiei Rand. Există de asemenea o mulţime de însemnări şi documente care atestă existenţa unor experimente şi metode de a „îngheţa” şi „dezgheţa” valorile morale şi sociale, de a „implementa schimbarea” şi de a transforma, prin diverse strategii de tipul „Tehnicii Delphi”, grupurile şi comitetele potenţial ostile, în grupuri „de cauciuc”,  obediente puterii.

 

Câţiva dintre clienţii RAND:

 

– American Telephone and Telegraph Company – AT&T (Compania Americană de Telegraf şi Telefon);

– Chase Manhattan Bank;

– International Business Machines – IBM ;

– National Science Foundation (Fundaţia Naţională pentru Ştiinţă);

– Republican Party (Partidul Republican);

– TRW – Thompson Ramo Wooldridge Inc.;

– U.S. Air Force (Forţele Aeriene SUA);

– U.S. Department of Health (Departamentul Sănătăţii SUA);

– U.S. Department of Energy (Departamentul Energiei SUA).

 

Există literalmente mii de companii importante, instituţii guvernamentale şi organizaţii care folosesc serviciile RAND. Lista lor completă ar fi imposibil de redat. Printre specialiştii RAND există un grup de studiu care dictează când şi în ce direcţie se îndreaptă războiul termonuclear şi care realizează, în funcţie de concluziile sale, scenarii politice şi sociale care vor fi apoi implementate în societatea americană.

 

La un moment dat, RAND a fost acuzată că ar fi fost însărcinată de către URSS să elaboreze planurile de capitulare a guvernului Statelor Unite. Această acuzaţie a ajuns până în Senatul SUA şi a fost pusă în discuţie de senatorul Symington, care a devenit apoi, la comandă politică, ţinta bătăilor de joc a presei, în vederea discreditării acestuia.

 

Toate aceste instituţii sunt printre cele care au instaurat Fundaţia Legii Uniforme (Uniform Law Foundation), al cărei rol este acela de a menţine instrumentul de conducere al afacerilor în interiorul Statele Unite, în limitele Codului Comercial Uniform (Uniform Commercial Code) stabilit de liderii  Noii Ordini Mondiale.

 

Citiţi şi:

 

MKULTRA. Odioase experimente de control mental şi manipulare comportamentală realizate de CIA

Operaţiunea Paperclip a dus în SUA 1600 de oameni de ştiinţă nazişti

 

https://yogaesoteric.net/tavistock-cel-mai-bine-pastrat-secret-in-america/

 

 

 

//////////////////////////////////////////////////

Sistemul Actual Trebuie Reinventat

 

 

Dragilor,

 

 

Nu mai luati sistemul atata de in serios.

 

 

Da, stiu, trebuie sa munciti, sa faceti bani, sa va platiti facturile, taxele si asa mai departe.

 

 

 

Asta e si ideea … a sistemului. Sistemul a fost facut sa te tina sclav. In antichitate conducatorii nu erau atata de versati si ne-au tinut sclavi pe fata, fara ocolisuri.

 

 

 

In cateva mii de ani de experienta ei au gasit slabiciunile firii umane si au reusit sa ne tina sclavi, in timp ce ne lasa impresia de a fi liberi. Taxele si impozitele sunt de fapt datorii, care te tin indatorat la nesfarsit. Adica sclav!!

 

 

 

Ai casa ta. Ai masina ta. …Pentru care trebuie sa platesti impozite …adica chirie. Deci NU sunt ale tale 100%! Intelegi?

 

 

 

Mai departe… Resursele naturale primare – petrol, gaze, carbuni, pamant, lemn, izvoare, lacuri, ape curgatoare, pesti …in afara de aer, cam toate resursele primare sunt “administrate” de catre firme si companii …dar deoarece sistemul financiar si economic sunt construite pe ideea profitului, ei iti FURA resursele primare care ti le da Mama Natura GRATIS si ei ti le vand tie pe bani, pentru care ai muncit in companiile lor, pe bani creati si administrati tot de ei!! Da stiu, au si cheltuieli de productie, ambalaj, transport, salarii, etc. Toate cheltuielile respective sunt consecinte ale sistemului bazat pe PROFIT!

 

 

 

Cand cineva profita, altcineva trebuie sa piarda! Legile naturii nu se pot fenta cu cuvinte “fancy”, cu “legaleza” sau pasarea pierderilor la “datoria externa” – care by the way, nu e externa ci e tot interna, tot noi trebuie sa o platim!! Insa pierderea nu trebuie sa fie vazuta ca pierdere deoarece populatia s-ar urca in capul lor. Asa ca ei le-au redenumit si acum se numesc “cheltuieli”, “onorariu”, “contract prestari-servicii”, “impozit pe profit”, “salar” si asa mai departe. De asemenea, sistemul a inventat tot felul de mite si pomeni legale pentru a inchide gura si ochii sclavilor, in diverse forme, precum si pentru a lasa impresia ca oamenii “slabi si vulnerabili” au nevoie de protectie din partea sistemului, dupa ce tot tu sistemule ai tras pielea de pe ei!!

 

 

 

Unii vor spune ca bine bine, fara sistem nu se poate, ca un om nu le poate face pe toate si e nevoie de oameni ce muncesc intr-un sistem coerent si eficient pentru a-i servi pe ceilalti.

 

 

 

Perfect de acord!

 

 

 

INSA, Ceea ce vreau sa spun este ca taxele si impozitele imense ce le platim la stat nu se reflecta, cel putin in Romania, in serviciile statului execrabile, in infrastructura subdimensionata si pe alocuri inca la nivel de secol 19, in sistemul scolar care scoate analfabeti functionali pe banda rulanta, in sistemul medical subfinantat unde trebuie sa iti cumperi pana si aspirina, ca sa nu mai vorbesc despre devalizarea si distrugerea programata a industriei romanesti si dependenta totala a Romaniei de institutiile financiare internationale care creaza banii din nimic si ni-i imprumuta cu dobanda! Ca sa nu mai vorbesc despre promovarea non-valorilor, indobitocirea populatiei si mentinerea maselor la un nivel financiar precar, cat sa traiasca de pe o zi pe alta si eventual un mic plus ca sa putem spune ca e ceva mai bine ca in comunism, in timp ce mare parte din plus valoarea creata de forta de munca inca activa, aproape toata este scoasa in exterior prin taxe si impozite sufocante, prin profiturile externalizate ale corporatiilor straine. Si inca nu am inceput sa vorbesc despre politicienii romani, aproape toti cei de la varf, tradatori de tara, vanduti si cumparati in secret si la negru de catre colegii lor cabalisti, zionisti, iluminati, masoni negativi, satanisti si pedofili din exterior.

 

 

 

Sistemul a fost creat acum mii de ani. Noi la nivel de suflet l-am acceptat pentru a ne forta sa ne dezvoltam, sa ne testam limitele, sa ne exersam muschiul creativitatii in conditii de viata extreme. Sa cadem in adancurile intunecate si sa gasim drumul inapoi la Lumina Sursei Primare Adevarate si Autentice al Universului si al Creatiei.

 

 

 

Am vazut, am invatat, am crescut, ne-am dezvoltat.

 

 

 

Sistemul si-a jucat rolul. Timpul sau s-a incheiat. A venit timpul sa plece.

 

 

 

De ce nu pleaca inca? De ce nu pleaca atata de usor?

 

 

 

Deoarece v-ati obisnuit cu abuzurile si cu abuzatorii – basically cu sistemul (treaba de baza a sistemului este sa te abuzeze ca tu sa cresti, sa devii mai puternic). Nu reusiti sa vedeti si sa intelegeti faptul ca se poate trai si fara un sistem abuziv. Putem face sa facem acest sistem sa munceasca pentru noi, in interesul nostru! Putem face ca acest sistem sa nu mai fie stapanul nostru ci noi sa fim stapanii sistemului, sistemul sa ne serveasca pe noi! Acum in anul 2020 avem si tehnologia necesara.

 

 

 

Trebuie sa incepem sa alegem politicieni, NU care isi impart ciolanul inca dinainte de alegeri, ci sa alegem politicieni (as prefera sa-I denumim administratori, personal nu sunt ok cu idea ca altcineva sa decida ce ar trebui sa se faca cu banii mei fara sa fiu intrebat direct si nominal) pe criterii de merit!! Administratori ai bugetului national care au dovedit omenie, compasiune, ca inteleg nevoile umane, care stiu sa faca bine, fiecare in domeniul sau de expertiza.

 

 

 

Cu alte cuvinte, in loc sa alegem conducatori care stiu sa ne minta frumos, sa ne alegem conducatori care stiu si au dovedit ca stiu sa construiasca, sa repare, sa creeze plus-valoare in sanatate, in industrie, in agricultura, in constructii, in bunastarea oamenilor – ATENTIE BUNASTARE REALA, NU DOAR PE HARTIE SI IN CIFRE!!

 

 

 

In loc de demagogi, sa alegem conducatori care vorbesc mai putin si muncesc mai mult, mai bine, mai eficient.

 

 

 

Si exemplele ar putea continua…

 

 

 

Pentru ca toate acestea sa se intample, NOI TOTI trebuie sa ne implicam!! Noi suntem pisica iar ei conducatorii sunt soarecii. Si trebuie sa fim cu totii “acasa”!

 

 

 

Daca ne-am saturat de Romania absurda care ne ocupa tot timpul, trebuie sa ne implicam in actul decizional central. Trebuie sa schimbam sistemul din temelii. Astfel, si Romania se va schimba si va deveni asa cum NOI DECIDEM!

 

 

 

Sa nu ne amagim! Fara implicarea si actiunea noastra a tuturor, sistemul nu se va schimba de la sine niciodata! Nu e in interesul sau!

 

 

 

Insa este in interesul nostru!

 

 

 

Acum stii de ce iti merge prost. Stii ce ai de facut. Nu mai ai scuze.

 

 

 

Iti doresc succes si spor la treaba!

 

 

 

 

 

PS:

 

 

 

– Contractele mele de sclavie si de supunere fata de matrix din toate vietile si din toate timpurile le anulez acum pentru totdeauna.

 

– Toate permisiunile constiente si insconstiente date de mine de a fi pedepsit(a) in cazul in care as decide sa parasesc sistemul si matrixul, in viata aceasta, in toate intruparile mele din trecut si din toate timpurile din trecut prezent si viitor, le anulez toate si in intregime acum pentru totdeauna!

 

– Permisiunea mea de a fi pedepsit de catre sistem sau matrix pentru faptele mele bune, o anulez din trecut, prezent si viitor acum pentru totdeauna!

 

– Decid si aleg sa fiu liber la toate nivelele fiintei mele conform cu setarile de la momentul creatiei mele de catre Creatorul Meu adevarat si autentic, acum pentru totdeauna.

 

– Toate alegerile, deciziile si contractele mele, constiente si inconstiente, de sclavie si de supunere, din viata aceasta, toate vietile mele trecute, toate vietile mele viitoare si din toate timpurile, le anulez total si complet acum pentru totdeauna!

 

– Anulez toate deciziile si contractele mele constiente si inconstiente de a renunta la drepturile mele naturale de a dispune de resursele naturale ale Pamantului necesare traiului corpului fizic pe planeta aceasta, acum pentru totdeauna. Ordon sa am acces la resursele naturale de baza necesare vietii – apa, aer, pamant, lemn, carbuni, petrol, gaze naturale, minerale, piatra – gratis, acum pentru totdeauna!

 

– Ordon Fortelor De Lumina Ale Universului sa implementeze in intregime deciziile acestea ale mele, acum pentru totdeauna!

 

Asa sa fie si asa este! Multumesc!

 

 

http://luminanoua.blogspot.com/?m=1&fbclid=IwAR0S4eufeR4PaNzwFP6VsTjjJQTfThevEVzMYDnu9N5O1gaGBcwuYlkGblw

 

 

//////////////////////////////////////////////

 

 

Stiai Ca Esti Sclavul Statului Cu Acte In Regula?

 

 

Stiai ca statul te-a facut sclavul sau cu muuuult inainte ca tu sa poti decide daca vrei sa-i fii sclav ori ba?

 

…Cam de pe vremea cand te-ai nascut si ai „primit” (a se intelege ai fost obligat de catre stat prin parintii tai) certificatul de nastere.

 

De asemenea, certificatul „tau” de nastere de fapt nu este al tau, CI este un bond de valoare (adica un fel de actiune) in proprietatea statului si ale corporatiilor internationale care crediteaza sau vor credita Romania pana la momentul mortii tale. Bondul de valoare cu numele tau pe el ajunge la maturitate in momentul decesului tau SI, surpriza surpriza, de valoarea sa NU vei beneficia tu ci statul si creditorii statului! Cu alte cuvinte, pentru stat si corporatii tu NU esti om, ci o marfa buna de cumparat si vandut!

 

Ei bine, in aceste conditii TREBUIE sa invatam cum sa ne protejam fata de abuzurile (prezente la tot pasul !!!!) ale statului fata de tine.

 

Cu siguranta ai observat ca numele tau este trecut cu litere de tipar (mari) pe toate actele oficiale: act de indentitate, certificat de nastere, permis de conducere, pasaport, contracte etc.

 

Ei bine, din punct de vedere juridic, este o diferenta foarte mare daca iti scrii numele cu litere mari, prima litera mare, si toate literele mici. De exemplu:

 

– (1) POPESCU ION

– (2) Popescu Ion

– (3) popescu ion

 

De asemenea, exista o diferenta COLOSALA intre drepturile conferite de Constitutie versus cele conferite de legi. TOCMAI din acest motiv exista un cod civil si un cod penal! Codul civil se supune drepturilor NATURALE ale oamenilor conferite de Constitutia tarii, codul penal se supune drepturilor conferite de legile juridice.

 

In cazul (1) POPESCU ION tu iti pierzi toate drepturile naturale si te supui drepturilor si obligatiilor juridice care ti se impun, vrei nu vrei. In acest caz esti o „persoana”.

 

In cazul (2) Popescu Ion tu iti pierzi parte din drepturile naturale. Cu alte cuvinte, din punct de vedere juridic esti parte „persoana” si parte „individ”.

 

In cazul (3) popescu ion tu iti pastrezi TOATE drepturile naturale conferite de Constitutie, esti „individ” si asupra ta nu are niciun drept si nicio jurisdictie ABSOLUT NICIO lege juridica!

 

Mai departe, exista o diferenta TOTALA intre conceptele de „persoana” si cea de „individ”. Statutul de „persoana” se supune AUTOMAT legilor juridice, adica si abuzurilor statului asupra ta prin legile promulgate SI IMPUSE asupra ta! Statutul de „individ” isi pastreaza TOATE drepturile conferite tie de Constitutie si de Creator!

 

Cu alte cuvinte, tu esti un individ cu drepturi naturale si asupra ta statul NU are nicio putere si tu NU ai nicio obligatie!

 

INSA, acum cateva sute de ani Vaticanul a avut o idee geniala: sa confere indivizilor statutul da „persoana” spunandu-le ca din acest statut vor decurge niste drepturi… Hmm, cu pot sa decurga nistre drepturi daca noi DEJA le avem de la Creator!

 

Cu alte cuvinte tie ca „individ” ti-a fost lipit pe frunte o eticheta de „persoana” si nimeni nu ti-a spus asta. De ce? Ca tu sa crezi ca tu „individul” esti egal cu tu „persoana”. Si astfel sa te supui legilor juridice fara ca tu sa stii ca poti refuza asta! Cum? Vei vedea imediat!

 

Toate aceste principii decurg din Dreptul Roman. Avand in vedere ca majoritatea tarilor Europene, de rit latin/catolic si de cultura anglo-saxona inca folosesc principiile Dreptului Roman, aceste principii se aplica tuturor cetatenilor ale acestor tari sau care traiesc in aceste tari! Asadar aici intra toate tarile Europei, Israel, Americile de Nord si de Sud, Africa de Sud, Australia, Noua Zeelanda, insa e posibil ca si alte state! In tarile anglo-saxone s-a mai inclus in secolele trecute si legea amiralitatii, care este de fapt o lege care se aplica pe mare si prin care tarile respective sunt de fapt in stare continua de razboi.

 

Cand de exemplu te angajezi la o firma/patron, tu trecandu-ti acolo numele cu litere mari si semnand de fapt RENUNTI la drepturile tale naturale si accepti cu mana ta sa fii exploatat ca un animal (literalmente!!) de catre acea firma. Ca sa intelegi de ce esti de fapt exploatat ar trebui sa intru in detalii despre cum functioneaza si se integreaza sistemul juridic cu sistemul monetar-financiar-bancar si ar lua un spatiu prea mare aici. La sfarsitul articolului am inclus cateva resurse pentru a te documenta.

 

Mai departe, din aceste principii decurg niste consecinte BENEFICE pentru tine despre care insa NIMENI nu-ti spune! De ce? Deoarece tu ai castiga si ‘ei’ ar pierde – EI reprezentand sistemul si aceia care lucreaza pentru sistem!

 

Ok, cel mai mare beneficiu si drept pe care TREBUIE sa-l stii este ca TU poti refuza sa te supui sistemului si legilor juridice daca asa vrea muschiul tau!

 

Cum?

 

De exemplu, ai observat ca inainte de orice actiune/demers juridic/penal, in primul si primul rand ti se cere sau ti se impune sa te identifici. Ori ti se CERE (retine, ti se CERE!!!, adica in momentul respectiv tu esti seful!!! Si prin asta ei recunosc ca tu esti seful, CHIAR daca iti dau impresia ca ei ar fi si te trateaza intimidant!!!) sa-ti spui numele, ori ti se cer actele. Prin asta esti identificat. Ei bine, in momentul in care esti identificat, TU AI RENUNTAT la drepturile tale naturale de om date de Creator si te-ai supus legilor juridice. Cu alte cuvinte esti obligat sa faci si sa te supui la decizii asa cum vor muschii lor, nu ai tai!

 

Ok, cum poti deci sa refuzi sa te supui legilor lor?

 

Ei bine, foarte simplu!

 

De exemplu, daca ti se cere sa-ti spui numele, trebuie sa raspunzi „Entitatea/persoana virtuala pe  care o cautati momentan nu este aici”. „Individul” popescu ion are dreptul natural si dat de Constitutie sa refuze sa fie prezenta „persoana” POPESCU ION, adica entitatea virtuala!

 

Daca ti se cere sa te legitimezi, „individul” poate refuza prezentarea actelor „persoanei”!

 

Vei spune, bine bine, dar atunci iau amenda!

 

Adevarat, INSA amenda este aplicata „persoanei”, asupra careia ei au jurisdictie, SI NU „INDIVIDULUI” care poate si are dreptul natural de a refuza prezenta „persoanei”! Iar daca „persoana” nu e prezenta, ei n-au DE FAPT pe cine sa amendeze! Intelegi?

 

Ok, imi dau seama ca ceea ce am scris aici suna science-fiction si prea frumos sa fie adevarat. Poate te intrebi de ce juristii, judecatorii, avocatii, politistii nu vorbesc niciodata despre aceste lucruri. Gandeste-te ca daca toti „indivizii” ar refuza ca „persoanele” lor sa fie prezente, sistemul juridic literalmente criminal caruia i ne supunem orbeste ar muri in secunda doi! Adica ei si-ar pierde banii, puterea si influenta asupra mea, a ta, si a tuturor celorlalti! Tocmai din aceste motive va trebuie sa te documentezi din surse de informatii alternative! Eu din asfel de surse am descoperit ceea ce ti-am dat tie mai departe in acest articol…

 

Iata resursele promise:

 

– Ungrip – film documentar despre un domn canadian care a gasit calea legala de a nu se mai supune sistemului iar sistemul nu are ce sa-i faca:

http://www.youtube.com/watch?v=zhLIcPy8MTc

 

– Santos Bonacci – Your Souls Is Owned By The Vatican („Toate drumurile duc la Rim (Roma).” – Mihai Eminescu):

 

– America A British Colony Under The Roman Empire:

http://www.youtube.com/watch?v=1p-q-TgBOWo

 

– The Empire Of The Cities – Inner London, Washington DC & The Vatican

http://www.youtube.com/watch?v=X-iedPkmRRY

 

– Santos Bonacci demascheaza sistemul

 

– Santos Bonacci da sah-mat sistemului in timpul procesului – material audio

http://www.youtube.com/watch?v=xukkou30xWk

 

– Law And Language

http://www.youtube.com/watch?v=dnxO1eU2PX8 (partea 1)

http://www.youtube.com/watch?v=mTHoZyDBDbM (partea 2)

 

– Filmele Zeitgeist, Zeitgeist Addendum si Zeitgeist Moving Forward (cu subtitrare in romana):

http://www.youtube.com/watch?v=aqFdTen0sQQ

 

– Money As Debt / Banii Ca Datori (Documentar) – subtitrat in romana

http://www.youtube.com/watch?v=oRWsJA_vuOo

 

– Carte „Spitalul, Coranul, Talmudul, Cahalul, Franc-Masoneria” de Nicolae Paulescu (descoperitorul insulinei) – o carte care vorbeste despre adevarurile tragige ale omenirii si ale caror cauze sunt ascunse chiar in fata ochilor nostri

http://www.scribd.com/doc/182562379/25418610-Nicolae-Paulescu-Spitalul-Coranul-Talmudul-pdf

 

 

Iti doresc lumina si intelepciune,

 

 

http://luminanoua.blogspot.com/2014/05/stiai-ca-esti-sclavul-statului-cu-acte.html?m=1&fbclid=IwAR0S4eufeR4PaNzwFP6VsTjjJQTfThevEVzMYDnu9N5O1gaGBcwuYlkGblw

 

 

////////////////////////////////////////////////

 

 

 

Memorialul durerii – o istorie care nu se învață la școală

 

 

Memorialul DureriiNumele Luciei Hossu Longin s-a întipărit în memoria fiecăruia prin doza de înfiorare pe care am simţit-o privind episoadele Memorialului durerii. Şi prin curajul cu care spunea lucruri pe care noi abia dacă îndrăzneam să le spunem în şoaptă. Pentru nici o femeie din ţara asta nu s-a stat mai mult în faţa televizorului după miezul nopţii aşa cum s-a stat pentru Lucia Hossu Longin. Fiorii pe care ni i-a strecurat în oase au preschimbat-o într-o vestală a nopţilor noastre albe. Ne-a alungat liniştea şi ne-a risipit ignoranţa, maltratându-ne autosuficienţa şi silindu-ne să ieşim din lâncezeală. Ne-a scos din apatie prin exemplul umilitor de curaj pe care ni l-a dat, căci ne-a umilit teama şi ne-a biciuit orgoliul, arătându-ne că sexul feminin poate fi de o mie de ori mai apt de a spune adevărul istoric.

 

 

Doamna aceasta ne-a scăpat de frică prin simplu fapt că o vedeam expunându-se alături de personaje în privinţa cărora fusesem educaţi de acasă că erau bandiţii ţării. Erau cu toţii nişte ciumaţi, nişte leproşi, şi de aceea trebuia să fie lăsaţi să moară. Îndrăzneala cu care Lucia Hossu Longin s-a încumetat să-i filmeze şi să-i scoată din uitare este o lecţie de temeritate într-o perioadă când majorităţii bărbaţilor nu prea le venea la îndemână să facă un asemenea gest. Din acest motiv, în materie de îndârjire pusă în slujba unei cauze, Lucia Hossu Longin nu poate sta decât alături de Doina Cornea şi Ana Blandiana.

 

Memorialului durerii a fost tocmai leacul de care avea nevoie România pentru a începe să se vindece de pecinginea autoimună a ultimei jumătăţi de veac. A fost genul de trezire pe baza unei traume psihice: ne-am pomenit cum, stând în faţa ecranului, eram asaltaţi de spectre a căror înfăţişare fusese distrusă de abjecţie. Cum să uiţi nepăsarea cinică de pe chipul lui Nicolschi şi seninătatea agramată cu care îşi nega răspunderea crimelor din anii ’50? Cum să nu tresari văzând fizionomia buhăită şi retardată cu care Liviu Borcea ne explica cât de bine trăiseră deţinuţii la Capul Midia, având geamantanele pline cu mezeluri sub pat, posibilitatea de citi ziare şi libertatea de susţine conferinţe ad libitum? Sau uşurinţa cu care Vasile Ciolpan, directorul penitenciarului din Sighet, ridica din umeri motivând decesele din închisoare prin expresia de împiegat: „Aşa era situaţia!” La celălalt capăt, cum să uiţi liniştea gravă cu care Corneliu Coposu îşi descria supliciul izolării, chipul crispat al lui Nistor Chioreanu povestind drama Canalului sau privirea aţintită în gol a rudelor celor care muriseră în rezistenţa din munţi?

 

În fond, morala finală ce se desprinde din filmul Memorialului durerii. şi din cartea omonimă este una simplă: nu se poate minţi la infinit pe seama trecutului. Oricât de concertată şi sistematică este o propagandă menită a măslui trecutul până la a-l face de nerecunoscut, adevărul tot iese iveală. Parţial, ciuntit, cu întârziere, dar tot iese. Nu există nici o pârghie mediatică până într-atât de eficientă ca să acopere definitiv ceea ce s-a întâmplat odată. Pesemne că, privit cu ochii producătorului profesionist, filmul Luciei Hossu Longin are o cu totul altă înfăţişare. Nu mă gândesc la amănuntele tehnice legate de facerea lui, ci la climatul psihologic în care a lucrat: la tracasările şi presiunile la care a fost supusă. La insinuările aparent binevoitoare că ar fi mai prudent să renunţe la Memorialului durerii. şi că, dacă nu înţelege să pună capăt acestui proiect, s-ar putea să aibă soarta celor pe care se încumetase să-i filmeze. În al doilea rînd, numai Lucia Hossu Longin ştie cât din ce a filmat a fost dat spre difuzare şi cât a fost lăsat în afara peliculei. Cine nu ştie câtă cenzură subtilă poate fi exercitată asupra unui producător de film care dă semne că nu e dispus să accepte interdicţia oficială nu are cum bănui câte piedici a avut de depăşit realizatoarea noastră de televiziune. Doar Lucia Hossu Longin ştie cât a putut să spună şi cât a trebuit să tacă. Tocmai de aceea istoria povestită în cuprinsul Memorialului durerii nu este una pe care s-o învăţăm la şcoală.

 

(Sorin Lavric – Ziarul Lumina)

 

 

https://fericiticeiprigoniti.net/memorialul-durerii/

 

//////////////////////////////////////////////

 

„Prădarea României” – Victor Gaetan şi Ciprian Nastasiu

 

Corneliu Florea, Canada 

 

 

„Prădarea României” – Victor Gaetan şi Ciprian Nastasiu 

Cum pradă Traian Băsescu România. Crima organizată. Interesele externe”

 

În  2009, Editura Compania a publicat „Prădarea României”, cu subtitlul  „Cum pradă Traian Băsescu România. Crima organizată. Interesele externe”, cartea autorilor Victor Gaetan, scriitor româno-american şi Ciprian Nastasiu, procuror-şef adjunct la D.I.I.C.O.T.. Ediţia s-a epuizat imediat, procurorul Ciprian Nastasiu a fost, tot imediat, concediat de Laura Codruţa Kövesi, iar eu am primit de la un prieten cartea, pe care, după lectură, am recomandat-o stăruitor. Acestea sunt titlul şi subtitlul volumului care mi-a fost dăruit de un bun prieten. Îi mulţumesc. Mai întâi volumul a apărut în ediţie samizdat, într-un tiraj limitat, ce s-a epuizat imediat. În  2009, Editura  Compania  a scos o nouă ediţie. În noiembrie 2009, la Hotelul Hilton din Bucureşti au avut loc lansarea volumului şi o conferinţa de presă cu autorii, care au răspuns la întrebările presei. Volumul s-a bucurat de un imens interes de la început datorita subtitlului „Cum pradă Traian Băsescu România”, atât de direct şi incitant. Citind cartea, descoperim cu surprindere că şi conţinutul este incitant prin dezvăluirea atâtor fărădelegi din partea celui ce a fost ales tocmai să vegheze la respectarea legilor, iar nu să le nesocotească pentru putere şi avere personală.  Mai mult, Traian Băsescu nu a ripostat cu contraargumente, ci cu insulte într-o conferinţă de presă, ceea ce este o dovadă în plus că lucrurile prezentate de autori sunt adevărate. 

Victor Gaetan – Scriitor româno-american care trăieşte de mulţi ani la Washington, împreună cu familia. S-a stabilit de tânăr în Statele Unite şi s-a realizat prin el însuşi, mai întâi pe plan academic, la Harvard  University, iar apoi la Washington. A rămas sufleteşte ataşat ţării sale, neamului şi este intrigat de ce se întâmplă din cauza impostorilor de la conducere. În introducerea sa semnată, Victor Gaetan îi face un scurt rechizitoriu lui Traian Băsescu, începând cu  suspendarea lui din 2007, când a pretins că este victima parlamentarilor pentru că luptă împotriva crimei organizate. O denaturare grosolană şi o capcană în care au căzut naivii care nu pun faptele înaintea vorbelor. Faptele pe care cei doi autori la expun în volum sunt clare şi dovedesc că Traian Băsescu sprijină din umbră crima organizata de străini în România. De asemenea, ne prezintă oamenii cu diferite funcţii şi poziţii care îl sprijină  pe Traian Băsescu în protejarea celor implicaţi în crima organizată. Numele lui Mihai Răzvan Ungureanu  şi Teodor Baconschi sunt capetele lungului afiş de servili.

 

Ciprian Nastasiu – Timişorean, provine dintr-o familie greco-catolică, ceea ce este foarte important, fiindcă greco-catolicii ăştia sunt întotdeauna mai corecţi şi laborioşi (ora et labora) decât noi, ăştia, ortodocşii ( „Ce-a da Domnu’”). A terminat facultatea de drept la Bucureşti, apoi s-a  întors la Timişoara, unde a devenit procuror la Serviciul de Combatere a Criminalităţii Organizate şi Antidrog Timişoara. Apoi s-a  transferat în Bucureşti la Parchetul General, la biroul procurorului general, rămânând tot în serviciul de cercetare a criminalităţii organizate, ale cărei iţe a început să le dezlege cu ajutorul informaţilor de la SRI şi al Poliţiei. Pe rând, a avut succese în depistarea celor ce se ocupau cu drogurile, cu traficul de persoane, a fost procuror în binecunoscutul dosar Ţigareta. Prin acest caz s-a apropiat, i-a descoperit şi s-a preocupat de cei ce se ocupă ilegal de traficul şi vânzările de armament. Ajuns în această piaţă internaţională a interlopilor veroşi şi fără scrupule, a intrat în cea mai periculoasă junglă a criminalităţii organizate. A fost surprins să afle câţi străini activează în România, ce relaţii şi colaterale au, cât de extinsă şi puternică este reţeaua internaţională a criminalităţii. Prin cercetările făcute, prin informaţiile dobândite, pe dovezi, a ajuns la concluzia că Traian Băsescu este pilonul ei de sprijin în România.

 

Direcţia de investigare a infracţiunilor de criminalitate organizată şi terorism (D.I.I.C.O.T.). A fost înfiinţată şi organizată, central şi teritorial, în 2003. Imediat s-a sprijinit pe Poliţie şi pe Serviciul Român de Informaţii, s-a conectat la serviciile internaţionale cu acelaşi profil. Acest serviciu a fost subordonat procurorului general Ilie Botoş, iar procurorul Ciprian Nastasiu făcea parte din echipa sa. A continuat investigaţile în dosarul Ţigareta, pentru că în spatele fumului de ţigări se făcea un mare trafic ilegal de arme.

 

Shimon Naor. Evreu născut în România, devenit între timp cetăţean israelian, un binecunoscut vânzător internaţional de armament, s-a ocupat de traficul şi vânzarea de armament şi în afacerea Ţigareta. A fost depistat, anchetat şi judecat în România. A fost condamnat la câţiva ani de închisoare în 1999. La scurt timp a fost eliberat pe cauţiune şi imediat a şters-o în Israel, unde e bine mersi şi se ocupă în continuare cu traficul de armament. Statul român nu a cerut extrădarea lui, iar statul israelian are grijă de valoroşii săi cetăţeni. Procurorul şi echipa sa de la Poliţie nu fluieră a pagubă, ci a mirare de la ce înălţime a venit eliberarea pe cauţiune a unui criminal internaţional.

ANUL 2004. Alegeri prezidenţiale în România. În cei patru ani ai tandemului antiromânesc Iliescu-Năstase, dintre care ultimul un adevărat campion al corupţiei, românii s-au săturat şi scârbit de corupţia guvernanţilor şi politicienilor din România. Traian Băsescu a profitat din plin de această stare de spirit a cetăţenilor români şi, cu o abilitate diabolică, şi-a dus toată campania de pe poziţia unui viitor preşedinte ce va stăvili prin lege  corupţia în ţară. Românii au închis ochii la tot trecutul şi la faptele sale şi l-au ales preşedinte. Odată ales, în beţia succesului, amnezia s-a lăsat peste promisiunile de viitor campion al anticorupţiei, noul preşedinte ocupându-se doar de putere şi avere, acoperindu-şi cu grijă trecutul.

 

Omar Hayssam. Om de afaceri siriano-român, etalon al corupţiei, căsătorit cu o româncă cu care are şase copii, plus unul de la o metresă a lui. În urma activităţilor sale infracţionale, a adus statului român o pagubă de două milioane de euro într-o singură afacere. Pentru acest motiv, cazul a fost transferat pentru investigaţii şi anchetă la DIICOT, în sarcina procurorului Ciprian Nastasiu şi a echipei sale de investigaţii. Cu migală şi profesionalism, anchetatorii încep să strângă informaţiile necesare procesului. Pe diferite căi, Omar Hayssam aude şi simte că este în colimatorul incoruptibilului procuror şi atunci pune la cale :

 

Răpirea românilor în Irak. Citind acest volum, rămânem contrariaţi de ceea ce a prezentat mass-media românilor, pe de-o parte, şi de adevărul dezvăluit, pe de altă parte, de procurorul Ciprian Nastasiu şi echipa sa. Pe scurt, Omar Hayssam a pus la cale un plan şi o afacere pe cât de ingenioase, pe atât de diabolice. Planul a fost să sponsorizeze un grup de ziarişti care să viziteze Irakul, Damascul, unde urmau să fie răpiţi de nişte falşi terorişti aranjaţi de el. După răpire, Omar ar fi intervenit ca intermediar, i-ar fi recuperat pe ziarişti, devenind eliberatorul, erou în faţa românilor ! Ar fi câştigat prestanţa ce i-ar fi servit drept scut împotriva celor de la DIICOT. A doua parte era afacerea. Răpitorii trebuiau să se arate duri şi determinaţi la început, dar, odată ce intervenea el, să pară că se înduplecă şi să ceară o sumă substanţială drept răscumpărare. Odată banii primiţi, ei urmau să fie împărţiţi cu Omar, fiindcă era planul lui. Scenariul escrocului internaţional ar fi reuşit dacă nu erau incoruptibilul procuror şi brigada lui, condusă de comisarul Miron, care, intuind imediat planul lui Omar, au cerut arestarea sa preventivă. Fără Omar, a urmat partea dificilă, ziariştii români trebuiau răscumpăraţi cât mai repede, până ce nu apăreau complicaţii din partea răpitorilor, cum se întâmplă în asemenea cazuri.

 

Falsa celulă de criză a lui Traian Băsescu. În plină isterie creată de mass-media pusă să facă rating cu orice preţ, încep negocierile pentru salvarea nefericiţilor jurnalişti care aveau toată simpatia din partea românilor. Traian Băsescu vrea să strălucească din nou şi înfiinţează de urgenţă o celula de criză antitero, şi iar îi impresionează pe votanţii lui. Ciprian Nastasiu, împreună cu comisarul Miron, pleacă la  Damasc pentru informaţii şi investigaţii în timp ce Omar Hayssan este reţinut la Bucureşti.  Răpitorii de la Damasc ameninţă cu moartea sau, în fine, anunţă eliberarea ostaticilor în schimbul unei sume ce depăşeşte zece milioane de euro. Se acceptă. Şi acum intervine ceva cu totul incredibil, dar adevărat, o surpriză repugnantă, oribilă. Statul roman acceptă să-i răscumpere pe ziarişti, banii se iau dintr-un fond special al SRI, trec pe la celula de criză şi de acolo ajung la răpitori, care numără cu trei milioane mai puţin ! Pentru cele de mai sus, vă rog să citiţi dumneavoastră capitolul Răscumpărarea şi milioanele dispărute (paginile de la 87 la 91, ediţia apărută la Compania în 2009). Răpiţii sunt primiţi cu emoţie, iar Traian  Băsescu nu putea să nu fie acolo, să strălucească, să se spună că lui îi aparţine tot meritul în această grea şi nedreaptă luptă cu terorismul internaţional. După care toate documentele negocierilor şi datele despre sumele jonglate au fost secretizate pentru următorii 50 de ani de către Traian Băsescu. Cifrele date de autori vin din informaţii de la sursele speciale irakiene şi americane. De ce se teme Traian Băsescu de pune adevărul sub lacăt ?

 

Următorul scenariu. Omar Hayssam este şi el interesant pentru că ne arată cât de coruptă a ajuns societatea românească la toate nivelurile, cum un escroc internaţional a putut cumpăra aproape pe oricine în Bucureşti. Este şi foarte bine scris, din nou recomand volumul. Citindu-l, putem vorbi în cunoştinţa de cauză. Pe scurt, Omar Hayssam se îmbolnăveşte şi suferă în închisoare. Odată ajuns pe mâna doctorilor, din doctor în doctor, cu asistenţă avocăţească tocmai de la New York şi Ierusalim – nu glumesc, citiţi cartea ! –, este eliberat din închisoare. Procurorul nu mai are drept să-l ancheteze, deţinutul fiind grav bolnav, după cum reiese din certificatele medicale, aşa că este creştineşte să-l redăm familiei în aceste clipe grele. Toată lumea este de acord, în afară de incoruptibilii de la DIICOT, care cer să nu părăsească ţara pe care Omar o jupoaie atât de mult, să fie ţinut sub supravegherea Poliţiei. Omar, cu metresa şi Poliţia după el, pleacă la munte să se refacă şi, surpriză !, aşa, în stare gravă, dispare. I se pierde urma definitiv ! Traian Băsescu face un circ de zile mari, cad demisii la picioarele lui, la insistenţele lui, printre care şi cea a procurorului general Ilie Botoş, cu toate că în acest caz el nu a avut nici o responsabilitate. Traian Băsescu îşi freacă mâinile de bucurie fiindcă îşi aduce o păpuşă-marionetă drept procuror general.

Laura Codruţa Kövesi – tânără, înaltă, muncitoare, şi atât. Era să uit esenţialul: ascultătoare, motiv pentru care Traian Băsescu a fixat-o acolo. Prima ascultare îndeplinită a procuroarei a fost să-l concedieze pe Ciprian Nastasiu din Centrala DIICOT, eliberându-l pe Traian Băsescu de incoruptibilul procuror care-i stătea în coastă. Bine, Codruţa ! O altă ascultare de serviciu a fost sa divorţeze de Eduard Kövesi, care era urmărit  pentru furnizarea de informaţii operative unui ofiţer maghiar de informaţii – un divorţ pe care Codruţa l-a acoperit (cu ce altceva decât) cu motive personale.

 

Omar Hayssam – E bine sănătos, frumos şi rotund la faţă. Între timp, cu ajutorul românilor, care ştim cât de credincioşi şi omenoşi sunt, şi-a dus toată familia cu el, plus copilul metresei, poate şi metresa, dar soţia nu trebuie să ştie asta.  De asemenea, nu se ştie nici faptul că, din când în când, mai face câte o vizită în România, din prietenie şi din dragoste faţă de România jupuită şi de el.

 

Încheierea o iau din volumul celor doi, în care sunt şi alte multe dezvăluiri despre prădarea României sub privirea îngăduitoare a campionului anticorupţie: „Omar a câştigat. Sistemul lui Băsescu a câştigat. România a pierdut!”

 

 

https://www.art-emis.ro/cronica-de-carte/pradarea-romaniai-victor-gaetan-si-ciprian-nastasiu

 

 

 

/////////////////////////////////////////////////

 

(De pupat inca o icoana facatoare de bani si de sarantoci…)Pagina de istorie: Stalin și icoanele ortodoxe în care apare

 

 

 

Bianca Pădurean

 

 

În 5 martie 1953 înceta din viață unul dintre cei mai mari criminali din istorie. Iosif Stalin a organizat crime colective a căror grozăvie îl transformă într-un tovarăș demn de dispreț al lui Adolf Hitler sau Mao Tze Dun. Însă, pentru unii ruși, Iosf Stalin rămâne un model demn de admirat, iar în unele biserici ortodoxe au apărut așa-zise icoane care includ și chipul lui Stalin.

 

Iosif Stalin a fost în tinerețe student la Teologie ortodoxă, apoi, după ce a fost exmaticulat din seminar, s-a transformat într-un gangster sângeros. Ascensiunea comunismului i-a deschis calea spre putere lui Stalin.

 

În anul 1917, a devenit editorul principalului organ de propagandă al Partidului Comunist al Uniunii Sovietice, ziarul Pravda. Tot în același an, Stalin a devenit membru al Comitetului Central al Partidului Comunist. Imediat după aceea, a fost numit și comisar politic al Armatei Roșii. S-a remarcat prin cruzime și încăpățânare. Ascensiunea sa a continuat cu intrarea în Guvernul Uniunii Sovietice, în calitate de Comisar al Poporului pentru Afacerile Naționalităților. Din 1922, Iosif Stalin a devenit secretar general al Partidului Comunist.

 

Brutalitatea sa l-a îngrozit chiar și pe Lenin, care a cerut îndepărtarea gangsterului politic din conducerea partidului bolșevic. Însă Lenin era muribund și nimeni nu îl mai asculta. După moartea lui Lenin, puterea în Rusia sovietică a fost preluată de o troikă, formată din Stalin, Kamenev și Zinoviev. Treptat, Stalin și-a eliminat și ucis toți rivalii politici. În anii care au urmat, Stalin a comis noi grozăvii, printre care Holodomorul, genocidul îndreptat împotriva ucrainienilor. De asemenea, zeci de mii de preoți, călugări și călugărițe au fost uciși fără menajamente sau au fost deportați în lagărele de muncă forțată organizate de comuniști.

 

Nu doar clericii Bisericii Ortodoxe au fost persecutați, ci și preoți și credincioși catolici, adepți ai iudaismului, islamului sau budismului. Au existat mai multe valuri de teroare ordonante de Stalin, care au decimat inclusiv elita comunistă sau corpul de ofițeri ai Armatei Roșii. În cârdășie cu tovarășul său de drum, Hitler, în Cel de-al Doilea Război Mondial, Stalin a atacat Finlanda, a invadat Polonia și a ocupat Țările Baltice, Basarabia și Bucovina de Nord. Însă rivalitatea dintre cei doi tirani a mascat faptul că Rusia lui Stalin era un stat agresor.

 

În timpul războiului, Stalin și-a asigurat sprijinul unor episcopi ortodocși colaboraționști. Stalinismul ortodox a provocat o schismă între episcopii ortodocși ruși din interiorul URSS și ierarhii ruși din exil. Iosif Stalin a transformat Biserica Ortodoxă într-o anexă a partidului, iar după război, când a ocupat Europa Centrală și de Est, a decis să transforme bisericile ortodoxe locale în sateliți ai bisericii rusești. Un alt obiectiv a fost distrugerea Bisericii Greco-Catolice din țări precum România sau Ucraina.

 

Stalin a murit în 1953. Însă sunt ruși care îl consideră drept un model demn de urmat. Printre ei și preoți ortodocși care se autodeclară staliniști. În Moscova au apărut pseudoicoane care îl prezintă pe Stalin binecuvântat de o presupusă sfântă, Matrona, canonizată de fostul patriarh Alexei al II-lea, despre care istoricii cred că a fost general KGB. Alte asemenea reprezentări au fost descoperite la Sankt Petersburg. O altă pseudoicoană, dezavuată de ierarhia ortodoxă, îl reprezintă pe Stalin și pe acoliții săi care ar fi binecuvântați de Fecioara Maria.

 

 

 

Rămâneţi alături de noi la Pagina de istorie pentru a afla poveşti din trecut, dar şi pentru că presa de azi este ciorna istoriei de mâine.

 

Toate edițiile rubricii Pagina de Istorie: http://www.rfi.ro/tag/pagina-de-istorie

 

 

 

///////////////////////////////////////////////

 

O civilizație în criză – TV Libertés,

 

Vincent Held prezintă noua sa carte A Civilization in Crisis. https://www.tvlibertes.com/politique-eco-n-249-loccident-a-lepreuve-de-lintelligence-artificielle…Teme abordate în timpul spectacolului:

Olivier Pichon și Pierre Bergerault îl primesc pe Vincent Held, economist (HEC Lausanne), pentru cartea sa despre revoluția digitală: „O civilizație în criză” (www.reorganizationdumonde.com)

1) De la Big Brother la Big Data – Paul Deheuvels (prefață): „cum poate o societate democratică să coboare în iad” – O descriere a instrumentelor digitale pentru controlul populației – Un nou totalitarism pentru secolul 21 – Despre criza financiară pentru societate revoluție – Inteligență artificială și venit universal – Un potențial de automatizare amețitor – Peste 45% din forța de muncă fiind înlocuită de roboți – Și pe lângă confiscarea economiilor, banii pentru elicopter și sfârșitul numerarului

2) Timpul penuriei – Socul energetic și șoc financiar – Bula americană de gaz de șist – Hidrogenul: o problemă europeană – 5G în discuție – Lipsa de apă: furnizorul Europa va trebui să se limiteze – Companiile mari, Nestlé Coca-Cola manevrând pentru mari profituri cu sprijinul ONG-urilor și ecologiștilor – Fermierii, obiectul tuturor criticilor – Marș către carnea sintetică – Originile anglo-saxone ale veganismului – Spre un stat low-cost, serviciile publice în cauză

3) Când oamenii devin învechiți. Și omul occidental este vinovat – O lume fără muncă și deci suprapopulată – Reducerea populației occidentale care emite mai mult CO2 – Corolarul scăderii populației: feminism – Sfârșitul alocațiilor familiale, avortul, LGBT, sinuciderea asistată, eutanasia, la fel corpus pentru „salvarea planetei” – Egalitatea de gen: noua valoare a economiei globale conform Davos și ONU – Cum Big Data ajută la combaterea sexismului, un instrument represiv formidabil – Inteligența artificială și discriminarea pozitive

Concluzie: continentul care a dat naștere celei mai strălucite civilizații din toate timpurile va fi capabil de o autodistrugere culturală și demografică fără precedent?

 
 
https://reorganisationdumonde.com/une-civilisation-en-crise-tv-libertes/

 

 
Această imagine are atributul alt gol; numele fișierului este 76-1024x657.jpg
 

 

…Teologii și credincioșii erau  „botezaţi” de comuniști prin afundarea în hârdăul cu fecale; Ce spune Biblia despre transsexualism/transgenderism? Guvernarea totală, bio-puterea, controlul și supravegherea; Acesta este creierul tău. Acesta este creierul tău folosit ca armă; REACTIVITATE VS PROACTIVITATE ÎMPOTRIVA ROBOȚILOR UCIGAȘI; ELON MUSK – PROFETUL CARE STRIGĂ ÎN PUSTIE; Instalarea regimurilor totalitare prin permanentizarea stării de urgență; RĂZBOIUL SECU(LA)RIST împotriva Bisericii; Supravegherea în masă; Elon Musk și 1.000 de experți solicită un moratoriu de 6 luni asupra dezvoltării AI; 8 oameni de știință creștini moderni pe care trebuie să-i cunoști; „Nebunia transgenderilor” seduce adolescentele și face „Daune ireversibile”; În „Susține Biblia căsătoria între persoane de același sex?”, Dr. Preston Sprinkle răspunde la 21 de obiecții cu claritate și compasiune; Pentru creștinii care au atins piatra spirituală: o recenzie a „Deeper” de Dane C. Ortlund; Deeper: Real Change for Real Sinners (Union) ediție Kindle- de Dane C. Ortlund (Autor); Matei 10-22, Veţi fi urâţi de toţi din pricina Numelui Meu,……. DOMINIONISMUL-Biserica biruitoare sau Biserica inșelată?Ceea ce spune acest fost preot ortodox aruncă în aer Ortodoxia din România Despărţiţi de Mine nu puteţi face nimic” (Ioan 15,5); Vita si mladitele…

 

 

////////////////////////////////////////////////

 

Vita si mladitele

 

„Eu sunt adevarata Vita, si Tatal Meu este Vierul. Pe orice mladita care este in Mine, si n-aduce rod, El o taie; si pe orice mladita care aduce rod, o curata, ca sa aduca si mai mult rod. Acum voi sunteti curati, din pricina Cuvantului pe care vi l-am spus. Ramaneti in Mine, si Eu voi ramane in voi. Dupa cum mladita nu poate aduce rod de la sine, daca nu ramane in vita, tot asa nici voi nu puteti aduceti rod, daca nu ramaneti in Mine. Eu sunt Vita, voi sunteti mladitele. Cine ramane in Mine si in cine raman Eu aduce mult rod; caci despartiti de Mine nu puteti face nimic. Daca nu ramane cineva in Mine, este aruncat afara, ca mladita neroditoare, si se usuca; apoi mladitele uscate sunt stranse, aruncate in foc, si ard. Daca ramaneti in Mine si daca raman in voi cuvintele Mele, cereti orice veti vrea, si vi se va da. Daca aduceti mult rod, prin aceasta Tatal Meu va fi proslavit; si voi veti fi astfel ucenicii Mei.” – Ioan 15:1-8

 

Sublinierile italice arata ca singur iti poti „taia craca de sub picioare”. Deci, se poate…

 

Sunt in ultima vreme mai multe voci care incearca sa explice prima parte a versetului 2 zicand ca taierea nu este definitiva, ci ca un fel de tunsoare la varfuri, nu taiere categorica. Si ca aceasta tundere este pentru a revigora mladita. Dar cuvantul spune „o taie”, nu „o tunde”.

 

Dar aceasta teorie nu sta in picioare din pricina continuarii versetului care explica cum procedeaza Vierul cu mladita care aduce sau inca aduce rod: o curata. Simplu. Deci una e taiata, alta e curatata. Cea care NU ADUCE rod e taiata, cea care ADUCE rod e curatata.

 

Este vorba despre credincios: „mladita care este in Mine”, spune Domnul Isus. Necredinciosul nu este in Hristos, ci „zace in cel rau”.

 

Deci poti fi in Hristos si sa n-aduci rod. Observa cum spune: „Pe orice mladita care este in Mine, si n-aduce rod…”

 

Apoi „…voi nu puteti aduceti rod, daca nu ramaneti in Mine.”

 

In Hristos, poti aduce rod sau poti sa n-aduci rod. E infricosator! De ce depinde? „Cine ramane in Mine si in cine raman Eu aduce mult rod;…”

 

Intelegi? Tu poti ramane in Hristos si totusi sa n-aduci rod, fiindca te departezi, iar inima ti se impietreste. Si asta nu dintr-odata, ci treptat. Iar Domnul nu te leapada inca. El insista, te cauta, te cheama, bate la usa, iti da dovezi peste dovezi ca te iubeste, ca te vrea, ca esti copilul lui chiar daca ai cazut sau ai alunecat, ca El nu vrea sa renunte la tine etc. Tu esti inca in El dar nu vei mai aduce rod. Rod vei aduce doar daca si El e in tine. Dar Duhul Lui intristat de pacatul tau se stinge cand tu starui in acel pacat, iar El nu mai e in tine, si tu nu mai aduci rod. Esti pe marginea prapastiei si in punctul in care aproape ca ti-ai pierdut mantuirea. Daca nu te intorci, poti muri in pacatul tau, poate veni rapirea si tu vei ramanea jos, poti imbatrani in pacat si nelegiuire. Mantuirea? Da, se poate pierde. Depinde DOAR de tine.

 

Daca nu ramane cineva in Mine, este aruncat afara, ca mladita neroditoare, si se usuca; apoi mladitele uscate sunt stranse, aruncate in foc, si ard. Despre ce foc crezi ca e vorba aici? Te arunca Domnul intr-un foc fizic tu fiind in viata? Sau crezi ca e vreun foc metaforic!

 

Sa fim seriosi. Nu rastalmaci Scriptura. Este vorba despre focul cel vesnic.

 

Doamne, tine-ma Tu si pedepseste-ma aici oricand e nevoie ca sa-mi scoti sufletul din groapa pieirii, sa ma abati de la rau, sa ma dezlipesti de nebunie, sa ma scapi de iad, sa ma faci in stare sa Te iubesc pe Tine mai mult decat pe mine si pe oricine si orice altceva! Amin!

 

Indura-Te de noi, Doamne Isuse!

 

https://doua2vieti.wordpress.com/mantuirea/ioan/vita-si-mladitele/

 

 

/////////////////////////////////////////////

 

 

„Despărţiţi de Mine nu puteţi face nimic” (Ioan 15,5)

 

Doi băieţi se foloseau de un pom fructifer ca să coboare pe fereastra dormitorului lor, aflat la etajul al doilea al casei, pentru a merge la ştrand fără permisiunea părinţilor. Într-o zi, ei l-au auzit pe tatăl lor spunând că avea de gând să taie pomul respectiv, pentru că era uscat. Temându-se că aveau să-şi piardă singura cale de evadare, s-au dus la magazin şi au cumpărat mere artificiale, pe care le-au legat de ramurile pomului uscat. A doua zi dimineaţa, tatăl a rămas uimit când a văzut că, peste noapte, în pom crescuseră mere, mai ales că acela era un păr!

 

Citeşte Ioan 15,1-5 şi răspunde la următoarele întrebări:

 

Ioan, 15

1 Eu sunt adevărata viţă, şi Tatăl Meu este vierul.

2 Pe orice mlădiţă, care este în Mine şi n-aduce rod, El o taie; şi pe orice mlădiţă care aduce rod, o curăţă, ca să aducă şi mai multă rod.

3 Acum voi sunteţi curaţi, din pricina cuvântului, pe care vi l-am spus.

4 Rămâneţi în Mine, şi Eu voi rămâne în voi. După cum mlădiţa nu poate aduce rod de la sine, dacă nu rămâne în viţă, tot aşa nici voi nu puteţi aduceţi rod, dacă nu rămâneţi în Mine.

5 Eu sunt Viţa, voi sunteţi mlădiţele. Cine rămâne în Mine, şi în cine rămân Eu, aduce mult rod; căci despărţiţi de Mine, nu puteţi face nimic.

 

  1. Isus a declarat că El este adevărata viţă. De ce crezi că a subliniat „adevărata” viţă? (Vezi şi Matei 24,24.)

 

Matei, 24

24 Căci se vor scula Hristoşi mincinoşi şi prooroci mincinoşi; vor face semne mari şi minuni, până acolo încât să înşele, dacă va fi cu putinţă, chiar şi pe cei aleşi.

 

  1. Conform celor scrise în Ioan 15,5, ce spune Isus că suntem noi? Ce înseamnă lucrul acesta la nivel practic, adică ce ne spune în legătură cu modul în care ar trebui să trăim?

 

Ioan, 15

5 Eu sunt Viţa, voi sunteţi mlădiţele. Cine rămâne în Mine, şi în cine rămân Eu, aduce mult rod; căci despărţiţi de Mine, nu puteţi face nimic.

 

Versetul 4 arată că o mlădiţă nu poate face roade dacă nu este legată de viţă. Acesta este un aspect esenţial, pe care nu ar trebui să-l pierdem din vedere.

 

Imaginează-ţi o ramură care a căzut dintr-un măr. Să presupunem că aceasta avea deja pe ea câteva mere aproape ajunse la maturitate. Ce se va întâmpla în curând cu ramura? Dar cu merele? Ar schimba cu ceva situaţia, dacă am picta merele cu vopsea roşu aprins? Să presupunem că am uda pământul din jurul ei sau chiar i-am pune o soluţie fertilizatoare. Ar face ramura şi alte mere, dacă i-am înfige codiţa în pământ? Şi atunci, de ce legătura cu trunchiul (cu viţa) este esenţială pentru ramură (mlădiţă)?

 

Tu cum rămâi în Isus? Ce înseamnă aceasta? Ce ar trebui să schimbi în viaţa ta, pentru a face din aceasta o experienţă zilnică? Ce practici şi ce obiceiuri pe care le cultivi în prezent fac astfel încât rămânerea ta în El să fie mai dificilă?

 

Cursuri pentru sănătate spirituală pe SOLASCRIPTURA.RO

 

 

https://studiu-biblic.ro/studiu-majori/2009/12/28/despartiti-de-mine-nu-puteti-face-nimic-ioan-155.html

 

 

//////////////////////////////////////////////////

 

 

Ceea ce spune acest fost preot ortodox aruncă în aer Ortodoxia din România

 

 

 

//////////////////////////////////////////////

 

 

DOMINIONISMUL-Biserica biruitoare sau Biserica inșelată?

 

 Dan Bercian

 

Una dintre învăţăturile care se răspândeşte cu mare viteză în mediul neo-evanghelic este DOMINIONISMUL. Găsiţi pe Internet detalii despre această nouă învăţătură şi nu voi insista asupra ei. Vreau doar să spun că ideea de bază din această învăţătură este că Biserica este chemată să ia, să smulgă din mâna lui Satan, domnia asupra acestei lumi, să facă din această lume un paradis, şi abia când se va întâmpla acest lucru Domnul Isus va reveni ca să ia în stăpânire Pământul şi să domnească 1.000 de ani. Pentru a realiza acest obiectiv Biserica trebuie să recucerească 7 munţi pe care i-a pierdut în timp: educaţia, familia, religia, sistemul de guvernare, media, distracţia şi afacerile. Se insistă asupra afacerilor pentru că, se spune: nu poţi face nimic fără bani, banii fiind principalul mijloc de influenţă. Suntem chemaţi, cu mic cu mare, să luptăm cu abnegaţie pentru realizarea acestui obiectiv, făcând posibilă, în acest fel, revenirea Domnului Isus Hristos.

     Deşi haina în care este îmbrăcată această teorie este strălucitoare şi seducătoare, nu puţini salutând-o şi îmbrăţişând-o cu mare entuziasm şi în România, ea nu este decât o altă amăgire şi un alt mijloc de înşelare. Strălucirea învăţăturii şi tentaţia acceptării ei vine din faptul că sună frumos ca Biserica să militeze pentru a pune stăpânire pe Pământ, să-l cureţe de orice rău şi, în felul acesta, să-L determine pe Domnul Isus să se reîntoarcă în vederea domniei de 1.000 de ani. Sună frumos dar nu găsim nicăieri în Scripturi o astfel de promisiune sau de chemare pentru Biserică. Ea vine din sincretismul religiei New Age şi din formula popularizată de editorii Jurnalului New Age din SUA: “precum sus aşa si jos; precum jos aşa şi sus, această maximă implică faptul că Dumnezeu transcendent dincolo de universul fizic și Dumnezeul imanent din noi înşine sunt una.” Iar „creştinii” ce au lansat această iniţiativă, conformându-se planurilor New Age, şi care au stat la baza noii învăţături nu au descoperit-o în Scripturi ci pretind că au primit-o prin revelaţie de la Dumnezeu.

     Nu intenţionez să fac o analiză în detaliu în legătură cu ceea ce învaţă dominionismul, ar lua prea mult timp şi spaţiu, ci voi atinge doar câteva aspecte, suficiente cred eu, pentru a dovedi nu doar falsitatea acestei doctrine cât, mai ales, pericolul imens ce îl reprezintă.

     Domnul Isus Hristos şi apoi sfinţii Săi apostoli au avertizat mereu poporul lui Dumnezeu să caute să fie gata în orice moment, în orice clipă, pentru că revenirea Domnului Isus se va petrece pe neaşteptate, pe nepregătite şi că aceasta va fi o surpriză pentru cei mai mulţi. Considerăm că este suficient să cităm, spre edificare, doar un pasaj. Matei 24: 24 „Căci se vor scula Hristoşi mincinoşi şi prooroci mincinoşi; vor face semne mari şi minuni, până acolo încît să înşele, dacă va fi cu putinţă, chiar şi pe cei aleşi. 25 Iată, că v-am spus mai dinainte. 26 Deci, dacă vă vor zice: „Iată-L în pustie” să nu vă duceţi acolo! „Iată-L în odăiţe ascunse” să nu credeţi. 27 Căci, cum iese fulgerul de la răsărit şi se vede până la apus, aşa va fi şi venirea Fiului omului. 28 Oriunde va fi stârvul, acolo se vor aduna vulturii.

29 Îndată după acele zile de necaz „soarele se va întuneca, luna nu-şi va mai da lumina ei, stelele vor cădea din cer, şi puterile cerurilor vor fi clătinate.” 30 Atunci se va arăta în cer semnul Fiului omului, toate seminţiile pământului se vor boci, şi vor vedea pe Fiul omului venind pe norii cerului cu putere şi cu o mare slavă. 31 El va trimite pe îngerii Săi cu trâmbiţa răsunătoare, şi vor aduna pe aleşii Lui din cele patru vânturi, de la o margine a cerurilor până la cealaltă. 32 De la smochin învăţaţi pilda lui: Când îi frăgezeşte şi înfrunzeşte mlădiţia, ştiţi că vara este aproape. 33 Tot aşa, şi voi, când veţi vedea toate aceste lucruri, să ştiţi că Fiul omului este aproape, este chiar la uşi.

34 Adevărat vă spun că, nu va trece neamul acesta până se vor întâmpla toate aceste lucruri. 35 Cerul şi pământul vor trece, dar cuvintele Mele nu vor trece.

36 Despre ziua aceea şi despre ceasul acela, nu ştie nimeni: nici îngerii din ceruri, nici Fiul, ci numai Tatăl. 37 Cum s-a întâmplat în zilele lui Noe, aidoma se va întâmpla şi la venirea Fiului omului.

38 În adevăr, cum era în zilele dinainte de potop, când mâncau şi beau, se însurau şi se măritau, până în ziua când a intrat Noe în corabie, 39 şi n-au ştiut nimic, până când a venit potopul şi i-a luat pe toţi, tot aşa va fi şi la venirea Fiului omului. 40 Atunci, din doi bărbaţi care vor fi la câmp, unul va fi luat şi altul va fi lăsat. 41 Din două femei care vor măcina la moară, una va fi luată şi alta va fi lăsată.

42 Vegheaţi, deci, pentru că nu ştiţi în ce zi va veni Domnul vostru. 43 Să ştiţi că, dacă ar şti stăpânul casei la ce strajă din noapte va veni hoţul, ar veghea şi n-ar lăsa să-i spargă casa. 44 De aceea, şi voi fiţi gata; căci Fiul omului va veni în ceasul în care nu vă gândiţi.”

     Orice explicaţii ar încerca să dea susţinătorii dominionismului acestui pasaj biblic, sau altora asemenea, lucrurile sunt clare: revenirea Domnului Isus va avea loc ca o surpriză. Apostolii Pavel, Petru şi Ioan folosesc, în legătură cu revenirea Domnului Isus, expresia „ca un hoţ”.

1 Tesaloniceni 5:2 „Pentru că voi înşivă ştiţi foarte bine că ziua Domnului va veni ca un hoţ noaptea.”

2 Petru 3:10 „Ziua Domnului însă va veni ca un hoţ. În ziua aceea, cerurile vor trece cu troznet, trupurile cereşti se vor topi de mare căldură, şi pământul, cu tot ce este pe el, va arde.”

Apocalipsa 16:15 „Iată, Eu vin ca un hoţ. Ferice de cel ce veghează şi îşi păzeşte hainele, ca să nu umble gol şi să i se vadă ruşinea!”

     Pentru că Domnul Isus va reveni „ca un hoţ”, adică pe neaşteptate, ca o surpriză, într-un ceas la care omul nu se gândeşte, ucenicii Lui sunt îndemnaţi mereu să vegheze. Veghea, în sensul de a fi oricând gata să ne întâlnim cu Domnul Isus, este o cerinţă care se repetă insistent pe tot parcursul Noului Testament. 1 Tesaloniceni 5:6 „De aceea să nu dormim ca ceilalţi, ci să veghem şi să fim treji.”

     Veghea trebuie să crească în intensitate pe măsură ce omul lui Dumnezeu observă că sunt indicii ale revenirii Domnului Isus. Iar aceste indicii nu sunt ca urmare a pocăinţei omenirii întregi şi prin supunerea ei faţă de Dumnezeu ci tocmai contrariul, înmulţirea fărădelegii şi ajungerea păcatului la culme. Dumnezeu nu îi va lumina pe păcătoşii care I se împotrivesc ci îi va orbi efectiv, spiritual vorbind, ca să fie pedepsiţi: 2 Tesaloniceni 2:1 „Cât priveşte venirea Domnului nostru Isus Hristos şi strângerea noastră laolaltă cu El, vă rugăm, fraţilor, 2 să nu vă lăsaţi clătinaţi aşa de repede în mintea voastră, şi să nu vă tulburaţi de vreun duh, nici de vreo vorbă, nici de vreo epistolă, ca venind de la noi, ca şi cum ziua Domnului ar fi şi venit chiar. 3 Nimeni să nu vă amăgească în vreun chip; căci nu va veni înainte ca să fi venit lepădarea de credinţă, şi de a se descoperi omul fărădelegii (Sau: omul păcatului), fiul pierzării, 4 potrivnicul, care se înalţă mai presus de tot ce se numeşte „Dumnezeu” sau de ce este vrednic de închinare. Aşa că se va aşeza în Templul lui Dumnezeu, dându-se drept Dumnezeu.

5 Nu vă aduceţi aminte cum vă spuneam lucrurile acestea, când eram încă la voi? 6 Şi acum ştiţi bine ce-l opreşte ca să nu se descopere decât la vremea lui. 7 Căci taina fărădelegii a şi început să lucreze; trebuie numai ca cel ce o opreşte acum, să fie luat din drumul ei. 8 Şi atunci se va arăta acel Nelegiuit pe care Domnul Isus îl va nimici cu suflarea gurii Sale, şi-l va prăpădi cu arătarea venirii Sale.

9 Arătarea lui se va face prin puterea Satanei, cu tot felul de minuni, de semne şi puteri mincinoase,

10 şi cu toate amăgirile nelegiuirii pentru cei ce sunt pe calea pierzării, pentru că n-au primit dragostea adevărului ca să fie mântuiţi.11 Din această pricină, Dumnezeu le trimite o lucrare de rătăcire, ca să creadă o minciună: 12 pentru ca toţi cei ce n-au crezut adevărul, ci au găsit plăcere în nelegiuire, să fie osândiţi.”

     Sfântul apostol Pavel nu vorbeşte despre un moment când Biserica va supune tot pământul şi-l va aduce la ascultare de Dumnezeu ci de un moment când va fi chiar o lepădare de credinţă! El spune lămurit că Domnul Isus Hristos atunci va reveni! Nu doar că omenirea întreagă nu se va supune lui Dumnezeu ci chiar Biserica va apostazia şi se va lepăda de Domnul Isus Hristos, lucru care începe să se întâmple şi lepădarea de credinţă este tot mai evidentă cu fiecare zi care trece. Acestea sunt semnele care arată că Domnul Isus este gata să revină şi dezacordul cu ceea ce susţin adepţii dominionismului este evident.

     Biblia stă categoric împotriva dominionismului. Un pasaj clar în acest sens (alături de multe altele) este 2 Timotei 3: 1 „Să ştii că în zilele din urmă vor fi vremuri grele. 2 Căci oamenii vor fi iubitori de sine, iubitori de bani, lăudăroşi, trufaşi, hulitori, neascultători de părinţi, nemulţumitori, fără evlavie, 3 fără dragoste firească, neînduplecaţi, clevetitori, neînfrânaţi, neîmblânziţi, neiubitori de bine, 4 vânzători, obraznici, îngâmfaţi; iubitori mai mult de plăceri decât iubitori de Dumnezeu; 5 având doar o formă de evlavie, dar tăgăduindu-i puterea. Depărtează-te de oamenii aceştia.”

     Este evident că vremurile de dinaintea revenirii Domnului Isus nu vor fi vremuri de pocăinţă ci de răzvrătire faţă de Dumnezeu, chiar şi a celor din Biserică. O altă traducere a cuvintelor „să ştii că în zilele din urmă vor fi vremuri grele” este: „să ştii că zilele din urmă vor fi zile cumplite”. Dacă unul dintre cei şapte munţi ce trebuie cuceriţi, şi care ar părea că este cel mai uşor de cucerit, este familia, atunci iată ce spune Biblia în această privinţă (Marcu 13): 8 „Un neam se va scula împotriva altui neam, şi o împărăţie împotriva altei împărăţii; pe alocurea vor fi cutremure de pământ, foamete şi turburări. Aceste lucruri vor fi începutul durerilor. 9 Luaţi seama la voi înşivă. Au să vă dea pe mâna soboarelor judecătoreşti, şi veţi fi bătuţi în sinagogi; din pricina Mea veţi fi duşi înaintea dregătorilor şi înaintea împăraţilor, ca să le slujiţi de mărturie. 10 Mai întâi trebuie ca Evanghelia să fie propovăduită tuturor neamurilor.11 Când vă vor duce să vă dea în mâinile lor, să nu vă îngrijoraţi mai dinainte cu privire la cele ce veţi vorbi, ci să vorbiţi orice vi se va da să vorbiţi în ceasul acela; căci nu voi veţi vorbi, ci Duhul Sfânt. 12 Fratele va da la moarte pe frate-său, şi tatăl pe copilul lui; copiii se vor scula împotriva părinţilor lor, şi-i vor omorî. 13 Veţi fi urîţi de toţi pentru Numele Meu; dar cine va răbda până la sfârşit, va fi mântuit.” Domnul Isus spunea că până şi părinţii credincioşi (unii din ei) vor fi nu doar prigoniţi dar chiar şi omorâţi de copiii sau rudele lor. Dacă nici familiile credincioşilor nu vor fi în totalitate supuse lui Dumnezeu cum stau lucrurile cu afacerile, distracţia, religia, educaţia, guvernele?

     Deci pericolul din învăţăturile dominionismului este că îi face pe creştini să aibă aşteptări înşelătoare, altfel şi în alte condiţii decât învăţa Domnul Isus şi apostolii Săi. Le dă speranţe false şi le canalizează atenţia şi eforturile pe o direcţie ce pare bună dar care este greşită. Ei vor accepta lucrări şi implicări care îi vor demobiliza în adevăratele lucrări şi aşteptări în care ar trebui să se găsească în vremurile din urmă şi, la vremea revenirii Domnului Isus, vor fi total nepregătiţi. Pentru ei Domnul Isus va reveni prea devreme!

     Aşa cum spuneam şi în România sunt tot mai mulţi care susţin dominionismul şi învăţăturile de acest fel vin, în special, din influenţele pe care Noua Reformă Apostolică le aduce prin cei ce agreează cu această mişcare. Din nefericire mulţi tineri astăzi sunt atinşi şi atraşi spre aceste învăţături prin emisiuni TV dar şi prin conferinţe creştine. Unul dintre susţinătorii şi promotorii domnionismului în România este şi Lucian Oniga de la Bistriţa şi conferinţele Peniel, conferinţe cu mare impact în rândul tinerilor evanghelici din România. În link-ul de mai jos Lucian Oniga face elogiu acestei mişcări chiar în biserică. https://www.youtube.com/watch?time_continue=104&v=6NxxCBLhW_4

     Dumnezeu nu ne-a chemat să-I supunem nimic, în afara propriei noastre fiinţe. Noi nici pe cei din familiile noastre sau pe cei apropiaţi şi pe care îi iubim nu-i putem obliga să se supună lui Hristos. Putem doar să-i îndemnăm şi să ne rugăm ca ei să accepte domnia lui Hristos în viaţa lor. Dumnezeu aşteaptă ca fiecare în parte să se supună Lui şi are de-a face cu fiecare dintre noi, personal. Împăratul Contantin, atunci când a creştinat cu forţa Imperiul, nu a făcut decât să slăbească Biserica, prin aducerea înăuntru a profitorilor şi a celor convertiţi doar la suprafaţă şi nu în adâncul inimilor lor, de frica oamenilor şi nu de frica sau dragostea lui Dumnezeu. Mai târziu Biserica Catolică a vrut să-i supună pe toţi, cu forţa, iar pe cei nu au vrut să se supună (în felul înţeles de Biserica Catolică) i-au dat pradă flăcărilor şi torturii. Martori în acest sens sunt Cruciadele, Inchiziţia, martirii Scoţiei din jurul anilor 1550 şi alţii. Să pregătească Dominionismul o altă formă totalitară de supunere şi acceptare? Să aibă ceva de-a face cu globalismul, cu noua ordine economică, cu o nouă formă de marxism – „fericirea” impusă cu forţa tuturor? Toate acestea au fost prezentate şi sunt prezentate într-un limbaj seducător, cu promisiuni de mai bine, sâsâit, dar ademenitor şi distrugător, ca în Eden.

     Susţinătorii dominionismului spun că Biserica a dat înapoi, pierzând cei 7 munţi şi influenţa ei asupra lumii, şi trebuie ca ea să se mobilizeze recucerind acele teritorii pierdute. Nimic mai fals. Biserica a dat înapoi nu pentru că a pierdut cultura şi distracţiile sau finanţele; ea dat înapoi atunci când şi-a pierdut puritatea prin păcat şi amestec cu lumea şi prin idolatria adusă în mijlocul ei, cel mai mare idol fiind Banul – Mamona, pierzând influenţa binefăcătoare a Duhului Sfânt. Nu cu Mamona (cu banul) se rezolvă problemele lumii (ce înşelare!) ci prin acţiunea binecuvânată a Duhului Sfânt şi a oamenilor puşi total deoparte pentru Dumnezeu.

     Creştinii (cei adevăraţi) nu au fost niciodată majoritari în lume şi nici nu vor fi. Şi clar este, după mărturia Scripturii, că nu vor stăpâni finanţele lumii. Au fost perioade minunate de treziri la nivelul unor ţări sau comunităţi dar creştinii, aproape tot timpul, au fost în minoritate şi au fost persecutaţi. Domnul Isus ne-a avertizat în legătură cu lucrul acesta, ca să nu avem surprize atunci când cei mulţi se vor ridica împotriva noastră cu ură. Chemarea noastră, aşa cum mărturiseşte Duhul Sfânt prin Scripturi, nu este să aducem tot Pământul la ascultare de El ci să fim o lumină în întunericul care se face tot mai gros, al păcatului şi înstrăinării de Dumnezeu, şi sare pentru o lume care va fi tot mai fără gust şi mai searbădă, mărturisind fără frică Evanghelia Lui până la marginile pământului. Sfârşitul va veni când Evanghelia lui Isus (nu o invenţie a omului) va fi vestită peste tot, nu când toţi o vor crede şi o vor accepta (Matei 24:14).

 

 

 

(Ideile din materialele postate la rubrica “Editorial” reprezintă punctele de vedere personale ale autorilor şi nu angajează în nici un fel Biserica Harul din Zalău)

 

https://radiounison.ro/dominionismul-biserica-biruitoare-sau-biserica-in%C8%99elata/

 

 

 

//////////////////////////////////////////////

 

Matei 10-22, Veţi fi urâţi de toţi din pricina Numelui Meu,…….

 

 

by john Fischer

 

 

Matei 10-22, Veţi fi urâţi de toţi din pricina Numelui Meu, dar cel ce va răbda până la sfârşit va fi mântuit. 23 Când vă vor persecuta într-o cetate, să fugiţi în alta! Adevărat vă spun că nu veţi termina de străbătut cetăţile lui Israel înainte să vină Fiul Omului!

 

Cineva mi-a trimis o predica pe care o oarecare persoana o tinea din acest loc,Matei 10-22, Aceasta persoana presa decite-va ori in vorbirea lui pe aceste cuvinte  dar cel ce va răbda până la sfârşit va fi mântuit. Ramai stupefiat de ce poate sa spuna. Sunt unii care zmintesc mintile celor increzatori in oameni.Cuvintul acesta de a zminti nu stiu daca mai circula prin vocabularul romanesc.Dar am avut o tangenta cu cineva si des il folosea. L-as inlocui cu a deruta pe cei slabi.Din nou vreau sa spun ca,Fara armonizarea Cuvintului ajungem de a trage concluzii eronate din ceia ce citim.Persoana respectiva este unul din cei care se leaga de cite un verset si o tine asa in continu.Altceva nu stie si nici nu poate aprofunda Cuvintul mai adinc.

 

El nu sesizeaza ca aceste cuvinte au fost spus de Mintuitorul ucenicilor in mod expres.Citind cu atentie Domnul Isus le spune,Veţi fi urâţi de toţi din pricina Numelui Meu,Nu stiu daca putem sa atasam aceste cuvinte in zilele noastre precum Mintuitorul ii atentiona pe ucenici la vremea aceia.Numai prin tarile unde este o alta religie se mai intimpla sa suferi,sa fi urit din pricina ca esti credincios. In tarile desvoltate fiecare is alege credinta(religia) pentruca credinta e una cea pe care o da Dumnezeu ca dar.Si in versetul 23, spune de strabaterea tuturor cetatilor lui Israel apoi v-a veni Fiul omului.Cit de intins ca suprafata era Israel la vremea aceia?Este usor sa aruncam o privire pe harta dela sfirsit ca sa ne putem da seama.Chiar cu piciorul fiind strabatute acele cetati,se termina in timpul vieti lor. Iatane ca suntem dupa peste doua mi de ani si Fiul omului nu a venit inca.

 

Atunci cum sa intelegem aceste cuvinte ale Domnului Hristos ca sa nu zmintim,derutam si pe altii?E deajuns sa fie cel ce spune astfel de lucruri zmintit. Si asta pentruca nu are calauzirea duhului sfint.Nu poti intelege Cuvintul lui Dumnezeu fara a avea lumina de sus.Apoi nu poti aplica capacitatea mintala, fireasca. Dece? Pentruca nu se poate acomoda cu ce aduce duhul sfint in atentie.Un alt cuvint la care vreau sa ne oprim este acesta: va răbda până la sfârşit La care sfirsit se referea Domnul Isus?Cred si sunt convins ca facea referire la invazia Ierusalimului si darimarea Templului de care Romani.Ucenicii carora Mintuitorul le spune aceste cuvinte nu au ramas pina la sfirsitul lumi daca am lua in consideratie ca Mintuitorul ar fi avut in vedere acel timp.

 

Cei mai multi incurca perioada de asuprire a poporului Israel cu sfirsitul tuturor lucrurilor.Când vă vor persecuta într-o cetate, să fugiţi în alta! Iata deci, Mintuitorul facea referire la ucenicii lui pe care ii trimetea sa vesteasca imparatia lui Dumnezeu.Asa s-a intimplat cu ei la vremea respectiva.Daca privim in istoria umana vedem ca, evangelia si azi se vesteste si ca cutrerarea cetatilor s-a terminat de mult si nici unul din ucenici nu mai este.Atunci dece mai suntem inca aici pe pamint si inca se mai vesteste evangelia?.Dece? Pentruca Cuvintul ne arata ca trebuie sa se implineasca numarul celor alesi.Dumnezeu avea in vedere sa mintuiasca si din generatile care urmau sa vina dealungul istoriei umane.Azi mai e persecutie asa cum am spus ? Nu in tarile desvoltate, civilizate.Cei ce vestesc evangelia is pregatesc tema din fotoli confortabile.Unde e persecutia ca sa aplicam acest verset?Ramine sa intelegem ca, Domnul Isus avea in vedere pe ucenicii Lui.

 

Te duci stai frumos pe banca in adunare si pleci acasa si nimeni nu te intreaba unde ai fost si dece ai fost acolo.Putem noi deci sa aplicam aceste versete in zilele noastre la modul literal? Negresit ca nu.Din nou sa ne intoarcem putin inapoi la aceste cuvinte,va răbda până la sfârşit. Sa punem aceste cuvinte supt o alta forma. A rabda pina la sfirsit, este = cu a birui.A iesi biruitor in lupta in care te-ai angajat.In definitiv, viata celui rascumparat este o lupta continua.Si pentruca el este rascumparat are si  puterea de a iesi biruitor.Atentie numai daca esti al Domnului Hristos vei putea sa iesi biruitor in lupta impotriva pacatului.Aceasta e lupta celui rascumparat.Si ca sa vedem ca cel rascumparat este biruitor citim in,Romani 8-37,Totuş în toate aceste lucruri noi sîntem mai mult decît biruitori, prin Acela care ne-a iubit. Pe cel pe care Domnul Isus l-a adus la vita, l-a scos desupt puterea celui rau ii si da putere sa biruiasca, sa rabde pina la sfirsit.

 

Acest sfirsit al celui rascumparat se gaseste la sfirsitul tuturor lucrurilor care este aproape. S-au tot sfirsit este cind te cheama Domnul la El.Este un cu totul alt sfirsit de care vorbea Mintuitorul ucenicilor Lui.Cuvintul ne arata in acest verset din Romani, sîntem mai mult decît biruitori, Cu alte cuvinte rabdarea, s-au biruinta este in Domnul Hristos.Cum si cu ce vom putea sa biruim? Cu puterile noastre? Asa sugereaza acestia care incurca intelegerea Cuvintului.Daca suntem sinceri cu noi insine, care dintre naoi am putea sa rabdam, sa biruim fara a primi ajutor de sus.In general acestia care propaga o astfel de invatatura sunt ei isuisi falimentari.Domul Isus spune,Ioan 15-5,…..căci despărţiţi de Mine, nu puteţi face nimic.Respectivul in cauza uita ca, Cei rascumparati sunt copii ai lui Dumnezeu.

 

El pune aceasta sperietoare pe capul celor care fregventeaza Adunarea.Pentru el toti care vin acolo si stau pe cite un scaun sunt Crestini. Poate se vor gasi si uni dintre acestia care nu vor fi de acord, dar e treaba lor.Eu stiu ca,Domnul Isus nu a platit pretul rascumparari pentru cei pe care ii mintuieste in zadar.Si ca atunci cind v-a veni ,v-a veni sa ia pe cei rascumparati ai Lui.Nu a lasat la discretia celui rau pe cei rascumparati ai Lui.Copii lui Dumnezeu sunt echipati cu tot ce le este necesar ca sa rabde, sa indure, Sa iasa biruitori, pina la venirea Mintuitorului.Acesta care propaga aceasta ideeie nu stie ce inseamna sa fi copil al lui Dumnezeu. Ca esti supt protectia Lui Dumnezeu.

 

John Balarie

 

Los Angeles California.

 

Matei 10-22, Veţi fi urâţi de toţi din pricina Numelui Meu,…….

 

 

 

 

///////////////////////////////////////////

 

 

 

 

Deeper: Real Change for Real Sinners (Union) ediție Kindle

de Dane C. Ortlund (Autor)

 

 

Descrierea cărții 

„Creșteți în harul și cunoașterea Domnului și Mântuitorului nostru Isus Hristos.” — 2 Petru 3:18

 

Cum cresc creștinii?  Puțini pun la îndoială chemarea Bibliei de a crește în evlavie, dar răspunsul la modul exact în care se întâmplă acest lucru este adesea evaziv.

 

În această carte, Dane Ortlund îi îndreaptă pe credincioși la Hristos, susținând că sfințirea nu are loc făcând mai mult sau devenind mai bun, ci aprofundând  în  minunatele adevăruri ale Evangheliei care i-au cuprins atunci când au fost uniți pentru prima dată cu El.

 

Bazându-se pe înțelepciunea figurilor din istoria bisericii, Ortlund încurajează cititorii să-și fixeze privirea asupra lui Isus în lupta împotriva păcatului, aruncându-se asupra harului Său și trăind identitatea lor invincibilă în Hristos. Deeper: Schimbarea reală pentru păcătoșii adevărați

În această carte, Dane Ortlund îi îndreaptă pe credincioși la Hristos, susținând că sfințirea nu are loc făcând mai mult sau devenind mai bun, ci aprofundând în minunatele adevăruri ale Evangheliei care i-au cuprins atunci când au fost uniți pentru prima dată cu El. Bazându-se pe înțelepciunea figurilor din istoria bisericii, Ortlund încurajează cititorii să-și fixeze privirea asupra lui Isus în lupta împotriva păcatului, aruncându-se asupra harului Său și trăind identitatea lor invincibilă în Hristos.

 

Dane Ortlund

Dane C. Ortlund (doctorat, Colegiul Wheaton) servește ca pastor principal al Bisericii Presbiteriane Naperville din Naperville, Illinois. El este autorul cărții Gentle and Lowly: The Heart of Christ for Sinners and Sufferers și Deeper: Real Change for Real Sinners . Dane și soția lui, Stacey, au cinci copii.

 

 

 

https://www-amazon-com.translate.goog/Deeper-Real-Change-Sinners-Union-ebook/dp/B08T6FL8S7/ref=sr_1_1?_x_tr_sl=en&_x_tr_tl=ro&_x_tr_hl=ro&_x_tr_pto=sc

 

 

’’’’’’’’’’’’’’’’’’’’’////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////

 

 

 

Pentru creștinii care au atins piatra spirituală: o recenzie a „Deeper” de Dane C. Ortlund

 

 

MARK LEGG

 

 

Toți cei care citesc această recenzie sunt păcătoși. Si eu sunt.

 

Și dacă acel păcat te-a prins, dacă te trezești blocat sau te-ai rătăcit de pe cale, citește Deeper: Real Change for Real  Sinners .

 

Dane. C. Ortlund ne dă lopata să săpăm atunci când ne-am lovit de piatra de bază în viața noastră spirituală. Această carte este pentru noul adept încântat să crească, dar care nu este sigur de unde să înceapă, pentru preotul obosit care își caută pasiunea spirituală pierdută, pentru mama încărcată care caută sprijin și pentru orice alt credincios care se simte prins în bucla păcatului .

 

Ce este această lopată cu care săpăm mai adânc?

 

Evanghelia. Veștile bune.

 

De fapt, Isus ține lopata și face toate săpăturile, noi pur și simplu ne scăpăm din calea lui — și ne uităm; privind blândul, smeritul și atotputernicul păstor al gloriei infinite care face lucrarea pentru noi în viața noastră spirituală.

 

Depășirea apatiei cu Evanghelia

Am fost un urmaș al lui Isus practic toată viața mea. Învechirea se instalează cu ușurință peste credință, iar apatia își poate atenua spiritualitatea

 

 viața (în acest sens, eu sunt „șeful dintre ei”). Acestea sunt greu de depășit. De fapt, uneori se simte imposibil. Această carte mă ajută să scapi de oboseală și apatie. Te poate ajuta și pe tine.

 

Cum?

 

Dumnezeu l-a înzestrat în mod unic pe Ortlund să scrie simplu, dar substanțial. Proza lui ne atinge viețile cu analogii eficiente și un limbaj ușor de înțeles. El nu compromite profunzimea adevărului pe care îl comunică. Deeper este simplist, dar elocvent.

 

La sfârșitul zilei, ceea ce face această carte excepțională este modul în care Ortlund își scoate scrisul din calea veștii bune a lui Isus.

 

În final, el scrie: „Nu am nouă lucruri de spus [în nouă capitole]. Am un lucru de spus. Privește la Hristos.”

 

El despachetează scripturile și atrage din mari scriitori creștini din tradițiile creștine. Toate acestea indică acel mesaj: „Uită-te la Hristos”. Privește cu adevărat la el.

 

Arătând înapoi spre Isus

El vorbește despre mărturisirea cinstită, despre modul în care justificarea alimentează sfințirea noastră, despre dragostea duioasă a lui Isus, despre cum Dumnezeu folosește durerea pentru a ne falsifica și că Biblia este ca oxigenul. Deeper nu este, totuși, o listă de lucruri de „făcut”. Nu există un program în doisprezece pași aici. Există doar indicii către Isus și lucrarea sa încheiată pentru a ne informa creșterea spirituală.

 

Ortlund atrage cititorul mai aproape de Isus. Pagina după pagină indică înapoi la harul lui Isus. În același mod în care a atins cititorii din Gentle and Lowly, Ortlund oferă din nou o încurajare ascuțită, dar blândă pentru viața noastră creștină. Dacă orice carte din afara Bibliei ar trebui să completeze devotamentul nostru personal, aș recomanda-o pe aceasta.

 

Evanghelia dă o lovitură de moarte mândriei și neprihănirii noastre și descoperă păcatul pentru răutate. Ortlund nu împiedică Cuvântul care străpunge „articulațiile și măduva”, ci îl reflectă într-un mod care m-a făcut să vreau să recitesc Deeper imediat ( Evrei 4:12 ). 

 

Această carte oferă un izvor răcoritor pentru creștinii uzați, care se simt blocați; acei credincioși care sunt „săraci cu duhul” dar care se luptă să-și găsească locul în „împărăția cerurilor” ( Matei 5:3 ). 

 

Dacă sună ca tine sau cu cineva pe care îl cunoști, te-aș încuraja să alegi Deeper, astfel încât Ortland să te poată îndruma înapoi la mesajul lui Isus.

 

https://www-denisonforum-org.translate.goog/popular-culture/book-reviews-excerpts/for-christians-who-have-hit-spiritual-bedrock-a-review-of-deeper-by-dane-c-ortlund/?_x_tr_sl=en&_x_tr_tl=ro&_x_tr_hl=ro&_x_tr_pto=sc

 

 

/////////////////////////////////////////////

 

 

În „Susține Biblia căsătoria între persoane de același sex?”, Dr. Preston Sprinkle răspunde la 21 de obiecții cu claritate și compasiune

 

Preston Sprinkle, dr., nu se aștepta să devină un „expert” în etica sexuală, mai ales în cele mai controversate domenii, așa cum discută cu dr. Mark Turman la The Denison Forum Podcast . Cu toate acestea, vocea lui ia tonul de claritate și compasiune al lui Hristos, trecând prin zgomotul războiului cultural.

 

Lucrările sale, cu titluri precum Oameni de iubit : De ce homosexualitatea nu este doar o problemă , Nonviolența : Calea revoluționară a lui Isus , Trăirea într-o lume gri și Harul scandalos , ar putea sugera pe cineva care primește inima lui Isus pentru cei pierduți sau, dintr-o altă perspectivă, cineva care ar putea fi periculos de aproape de a sacrifica ortodoxia biblică pentru afirmarea iubirii.

 

Dar de-a lungul slujirii sale, Dr. Sprinkle susține interpretarea istorică a Cuvântului etern al lui Dumnezeu.

 

 

 

Gândind cu bunăvoință

 

 

Susține Biblia căsătoria între persoane de același sex, Dr. Preston SprinkleDr. Sprinkle face actul de a gândi cu bunăvoință mai bine decât aproape orice autor pe care l-am citit. Este clar și concis în problemele confuze și iubitor și plin de compasiune în privința celor controversate. Ultima sa carte, Does the Bible Support Same-Sex Marriage? , nu face excepție. Este nevoie de o abordare unică, răspunzând celor douăzeci și una dintre cele mai comune obiecții la interpretarea ortodoxă a căsătoriei.

 

În calitate de vorbitor frecvent despre sexualitate, dr. Sprinkle a acumulat cele mai presante întrebări din public și conversații cu prietenii și cunoscuții săi care nu sunt de acord. În calitate de savant, el insistă asupra celor mai academice obiecții într-un mod care face accesibile dezbaterile despre traducerea punctelor mai fine ale cuvintelor grecești. Un adevărat miracol.

 

Cum să nu fii de acord

Înainte de a despacheta cele douăzeci și una de conversații, el prezintă câteva puncte de plecare fundamentale. Capitolul de fundație merită prețul de intrare. Dr. Sprinkle dezvăluie cum să purtați o conversație înălțătoare și benefică asupra unei poziții controversate și în dezacord.

 

În șapte pași, sfaturile Dr. Sprinkle pentru conversații dificile ar putea acoperi totul, de la politică la religie în general. Este indispensabil pentru întrebările despre căsătoria homosexuală:

 

„Fii dispus să-ți regândești punctul de vedere.

Fii o persoană cu adevărat curioasă.

Fii un bun ascultator.

Pune întrebări bune, sincere.

Găsiți un punct de acord.

Înțelegeți puterea apartenenței.

Nu fi prea încrezător.

Produsul final al Bibliei sprijină căsătoria între persoane de același sex? demonstrează cât de îndeaproape își urmează Dr. Sprinkle propriile reguli. Nu își înjosește adversarii și nici nu înființează bărbați de paie. El prezintă argumente puternice și inteligente ale creștinilor care susțin căsătoria homosexuală. Și, în fiecare caz, le demontează cu putere și smerenie.

 

Susține Biblia căsătoria între persoane de același sex?

În următorul capitol fundamental, Dr. Sprinkle conturează viziunea istorică de bază (tradițională) a căsătoriei. El oferă scopurile biblice ale căsătoriei, expunând pasaje despre uniunea conjugală, trecând prin câteva întrebări dificile despre procreare, scopul sexului și baza teologică a căsătoriei.

 

După ce se pune bazele, fiecare capitol poate fi citit pe cont propriu. Dacă îl citești până la capăt, nu abordează doar provocările majore la adresa poziției biblice privind uniunile gay; de asemenea, ajută la confirmarea planului lui Dumnezeu pentru căsătorie. Susține Biblia căsătoria între persoane de același sex? răspunde obiecțiilor, dar, făcând acest lucru, susține învățăturile Bibliei despre căsătorie mai bine decât aproape orice altă carte despre acest subiect.

 

Conversația a patra, „Paul nu vorbea despre relații consensuale între persoane de același sex”, a fost poate cel mai lămuritor dintre capitole. Nu putem fi cu toții savanți greci și teologi din Noul Testament, dar obiecția este poate cea mai puternică împotriva poziției biblice și are nevoie de o considerație adecvată. Dr. Sprinkle răspunde excelent, menținând din nou nucleul academic fără jargon.

 

În timp ce unii care dețin poziția istorică alături de Dr. Sprinkle ar putea să nu fie de acord cu el pe puncte mai fine, scrierile de bază ale Dr. Sprinkle sunt iluminatoare pentru toți cei interesați de subiect.

 

În final, dr. Sprinkle mărește și solidifică poziția istorică: căsătoria este între un bărbat și o femeie. Ca în toate lucrările Dr. Sprinkle, adevărul este proclamat și dragostea este menținută.

 

Citate notabile

„Pentru a crede în căsătoria între persoane de același sex, trebuie să înțelegi că căsătoria este ceva ca o uniune pe viață între doi oameni consimțiți. Conform viziunii tradiționale, în timp ce căsătoria este mult mai mult decât diferența de sex, ea implică nu mai puțin decât diferența de sex. Mai simplu spus, diferența de sex este o parte intrinsecă a ceea ce este căsătoria.”

 

” Geneza 2:18 și 20 o descriu pe Eva ca fiind un „ajutor potrivit” pentru Adam. Este greu de înțeles în engleză, dar cuvântul ebraic pentru „potrivit” ( kenegdo ) exprimă atât asemănarea, cât și diferența. Kenegdo este o combinație de două cuvinte ebraice: ke , care înseamnă „ca,” sau „ca,” sau „asemănător” și neged , care înseamnă ceva de genul „opus”, „în fața” sau „împotrivă”. Combinația ambelor cuvinte ( ke + neged = kenegdo ) surprinde asemănarea Evei cu Adam și diferența ei.”

 

„Pentru Isus, pasajul Genezei nu este doar începutul unei povești care poate fi schimbată; mai degrabă este modelul pe baza căruia ar trebui măsurate toate celelalte practici.”

 

„De asemenea, este inutil să spunem lucruri precum: „Viziunea tradițională despre căsătorie îi împiedică pe homosexuali să se căsătorească” (deoarece viziunea tradițională se bazează pe diferența biologică de sex, nu pe atracția sexuală) sau „Viziunea tradițională vrea doar ca homosexualii să fie singuratic’ (din moment ce căsătoria nu este soluția biblică la singurătate).”

 

„Contextele diverse din punct de vedere etnic și confesional ne ajută adesea să ne verificăm părtinirile și ne determină să citim textul cu mai multă sensibilitate.”

 

https://www-denisonforum-org.translate.goog/book-reviews/does-the-bible-support-same-sex-marriage-preston-sprinkle/?_x_tr_sl=en&_x_tr_tl=ro&_x_tr_hl=ro&_x_tr_pto=sc

 

//////////////////////////////////////////

 

 

 

 

 

„Nebunia transgenderilor” seduce adolescentele și face „Daune ireversibile”

 

MARK LEGG

 

Adolescenții și fetele trec fiecare prin etape de creștere. Fetele se confruntă adesea cu tulburări emoționale, disconfort de la pubertate, tulburări legate de imaginea corpului și anxietate socială în anii adolescenței. Rețelele sociale fac acest lucru mult mai rău; depresia și anxietatea afectează un număr mai mare de adolescenți în fiecare an .

 

Când fetele sunt izolate și se simt pierdute în frământările din gimnaziu și liceu, s-ar putea să se agațe de orice promite o evadare.

 

Profesorii activiști din școlile elementare, medii și liceale sărbătoresc și stimulează sexualitatea LGBTQ. Emisiunile TV, filmele, rețelele de socializare, profesorii, terapeuții, politicienii și internetul par să laude transgenderismul. Cu atât de multe fete adolescente care caută acceptare și răgaz, este de mirare că se îndreaptă spre a-și pune la îndoială sexualitatea și genul?

 

Cultura noastră face ca disconfortul corporal și rușinea fetelor să sugereze o altă credință: „Nu sunt femeie”.

 

Numărul elevilor cu disforie de gen în liceu a crescut cu o mie la sută într-un deceniu. În Marea Britanie, era de patru mii la sută. Acum, aproximativ 1,5% dintre adolescenții din SUA se identifică drept transgender.

 

Abigail Shrier studiază explozia de fete care pretind că sunt transgender în Irreversible Damage: The Transgender Craze Seducing Our Daughters . Jurnalistă seculară, ea dezvăluie ororile ideologiei transgender care pradă fetițelor tinere. Ea descoperă efectele de durată ale operațiunilor transgender, dezvăluind o lume a ipocriziei, ignoranței intenționate, înșelăciunii trezite și, în cele din urmă, daune ireversibile aduse zeci de mii de fete.

 

De ce mai multe fete adolescente devin transgender?

Shrier subliniază fenomenul de contagiune între egali. Dacă mai mulți adolescenți dintr-un grup de prieteni sunt LGBTQ, în special transgender, fetele vor alege mai ușor acel traseu pentru ele. Conform celor mai multe standarde de medicină și psihologie, cum ar fi Asociația Americană de Psihologie, medicii și terapeuții sunt acum instruiți să afirme adolescenții în interpretarea lor transgender a sentimentelor lor.

 

Shrier scrie: „Terapia afirmativă îi obligă pe terapeuți să susțină o minciună: nu că o adolescentă se simte mai confortabil să se prezinte ca un băiat, ci că ea este de fapt un băiat.” Ei ar putea recomanda să „încercați” un blocant al pubertății sau să folosiți pronumele opus. Medicii promit în mod fals că acestea sunt ușor reversibile dacă adolescentul dorește să se schimbe.

 

Nu așa funcționează terapia reală; terapia afirmativă este o infecție a ideologiei trezite. Luați în considerare, de exemplu, o persoană care se luptă cu anorexie. Un terapeut nu i-ar încuraja niciodată să se înfometeze și să-și afirme sentimentele că „Da, sunteți supraponderal și trebuie să mai scăpați de câteva kilograme”.

 

O adolescentă care își pune la îndoială sexul găsește cu ușurință o comunitate online de susținere pe Tumblr, rețelele sociale și YouTube, toate spunându-i că va fi eliberată de suferința ei devenind băiat. Apoi pășește pe pârtia alunecoasă cu profesori, colegi de clasă, medici, terapeuți și probabil părinți, toți încurajându-i decizia.

 

Cum este tranziția de gen?

Cartea detaliază numeroase interviuri cu fete adolescente transgender și părinții lor, precum și așa-numiții experți, terapeuți și oameni de știință. Shrier explorează cum este procesul de tranziție. Pentru multe fete, când ies și cer să li se spună alt nume cu pronume diferite, primesc laude. Arată diferit pentru fiecare persoană, dar cei care o iau până la capăt vor primi blocanți ai pubertății, apoi vor primi în cele din urmă testosteron.

 

În acest moment, experiențele fetelor vor varia, dar, în general, se simt mai puternice și mai încrezătoare în testosteron – chiar euforice. De asemenea, devin adesea iritabili, furioși și „cu capul de ceață”. E ca și cum ar deveni o persoană diferită.

 

Dar, cel puțin, nu mai poate fi ridiculizată și hărțuită pentru fizicul ei mai puțin decât perfect. Odată cu redistribuirea grăsimii corporale și părul facial, va deveni evident că ea face parte din „echipa băieților”. Acesta este doar începutul, iar daunele devin deja semipermanente. Vocea ei va deveni ireversibil mai profundă, de exemplu.

 

Dacă decide să nu facă operație de top (o mastectomie dublă) sau dorește să se „prezinte” ca un băiat înainte de operația de top, ea va purta un „liant”. Practic sunt corsete care-și turtesc sânii. Dispozitivele pot provoca complicații respiratorii, vânătăi și deteriorarea cuștilor toracice.

 

Ei pot face apoi o operație de vârf sau chiar mai riscantă și mai periculoasă „chirurgie de jos”. Acestea vin cu efecte secundare și sunt permanente. Operațiile pentru a le inversa nu repară complet ceea ce i s-a făcut corpului. În acest moment, va fi sterilă și nu va avea sâni pentru tot restul vieții.

 

În ciuda acestui fapt, nu există loc de critică sau prudență în lumea ideologiei LGBTQ. Chiar și medicii revoluționari care fac cercetări asupra transgenderismului sunt mortificați de valul de adolescenți care doresc să facă tranziție. Cu toate acestea, atunci când vreuna dintre ele pune la îndoială validitatea dorințelor acestor fete, Shrier detaliază din interviurile ei că de obicei își pierd slujba sau sunt dezbrăcate de laudele lor.

 

De ce unii părinți cedează transgenderismului?

O întrebare care apare în toate acestea este: ce fac părinții? Cum ar putea ei să stea deocamdată în timp ce copilul lor face daune ireversibile corpului și psihicului lor?

 

„Experții” vor șantaja părinții cu amenințarea de sinucidere și autovătămare, spunând: „Dacă nu îi afirmi în mod absolut și imediat, îi expui un risc mai mare de sinucidere”. Shrier scrie că „experții” au „puterea de a dezarma și de a dezactiva judecata părintească”.

 

Dorind cu disperare să-și ajute copilul prin durerea lor și au promis că afirmarea tranziției lor va ajuta, mulți părinți cedează. Unii părinți chiar încurajează procesul, în detrimentul fiicei lor.

 

De ce insistă să se țină de armele lor? Shrier sugerează că părinții și medicii care susțin terapia afirmativă au făcut ceva atât de oribil încât nu își pot recunoaște propria nebunie. Făcând asta ar admite că ai făcut ceva rău și rupt dincolo de credință, ceea ce majoritatea oamenilor nu vor face niciodată.

 

Există un alt motiv pentru care părinții nu o opresc, care este și mai înfricoșător: fetele în tranziție nu au nevoie de aprobarea părinților. Comunitatea online și chiar profesorii treziți își vor afirma identitatea și îi vor ajuta să o ascundă. Shrier detaliază povestea unei fete care era băiat la școală, dar fată seara.

 

Adulții care au trecut prin operații adesea dublează înapoi și „de-tranziție”. Efectele sunt cicatrici și adesea provoacă resentimente și tristețe nespuse.

 

Shrier scrie despre realitatea devastatoare: „Se va trezi într-o dimineață fără sâni și fără uter și se va gândi că aveam doar șaisprezece ani atunci. Un copil. De ce nu m-a oprit nimeni? ” Societatea a stabilit deja că majoritatea adolescenților nu sunt apți să decidă dacă ar trebui să se căsătorească, să-și schimbe numele sau chiar să bea alcool. Și totuși, am decis că pot alege o intervenție chirurgicală pentru a-și schimba sexul.

 

Dacă fiica mea crede că este băiat?

Îi încurajez pe toți cei care au un adolescent care se luptă cu sexualitatea lor sau care sunt expuși la aceasta în școlile lor publice să citească tot Daunele ireversibile . Acestea fiind spuse, iată câteva sugestii pe care Shrier le oferă părinților:

 

Nu le oferi copiilor un smartphone.

Nu renunța la autoritatea ta ca părinte.

Nu susține ideologia de gen în educația copilului tău.

Reintroduceți intimitatea în casă.

Nu mai patologizați copilăria.

Nu vă fie teamă să recunoașteți: este minunat să fii fată.

Când fetele adolescente sunt cuprinse de tristețe sau izolare, tu, ca părinte, ar trebui să le arăți compasiune și dragoste. Încurajați-i, da, dar și disciplinați-i. Nu le lăsați să vă împingă. Rebeliunea în anii adolescenței este o parte naturală a dezvoltării. Este în regulă dacă există vreun conflict; e normal. Nu-i lăsa pe copiii tăi să te stăpânească, dar poartă și cu ei conversații sincere și pline de compasiune.

 

Recunoașteți-le sentimentele indiferent de situație și afirmați-le dacă emoțiile lor reflectă realitatea. De exemplu, afirmă-le tristețea când se despart de un iubit. Dar, dacă sentimentele lor se bazează pe minciuni, atunci nu le afirma. Ei caută la tine îndrumare și adevăr (chiar dacă nu ar recunoaște acest lucru într-un milion de ani).

 

Cum ar trebui să răspundă creștinii la tranziția fetelor adolescente?

Shrier are dreptate când identifică o filozofie la rădăcina endemiei: „Dr. Kaufman [un terapeut de afirmare a genului] părea să introducă o ontologie – una în care ADN-ul cromozomial nu este mai determinant pentru identitate decât sentimentele inefabile ale unui copil de opt ani.”

 

Ca o notă din nou, Shrier nu pare să fie creștin. Ea pare să creadă că tranziția de gen pentru adulți este adesea un lucru bun. Deci, opera ei nu reflectă în totalitate viziunea tradițională creștină asupra lumii, dar oferă un exemplu de apologetică culturală. Este o lucrare scrisă în baza unor presupuneri seculare care încă oferă un mesaj care subminează ideologia dăunătoare a lumii.

 

Dumnezeu ne-a creat ca ființe sexuale. Bărbații și femeile împreună reflectă imaginea lui Dumnezeu. Trupul este important, dar Dumnezeu „se uită la inimă”, nu la „înfățișarea exterioară” ( 1 Samuel 16:7 ). Deoarece credințele noastre sunt înrădăcinate în designul lui Dumnezeu, nu trebuie să întărim stereotipurile de gen. Putem îmbrățișa pe deplin „fetele Tom” fără a le nega frumoasa sexualitate creată de Dumnezeu.

 

Este profund trist că fetele se simt atât de rușinate, anxioase și deprimate în corpul lor încât se simt obligate să facă orice pentru a scăpa de asta. Asta ar trebui să rupă inimile tuturor. Ei sunt victimele standardelor perverse ale rețelelor sociale și ale soluțiilor stricate ale lumii.

 

Au nevoie de iubirea lui Hristos.

 

Pentru persoana transgender cu cea mai completă tranziție, Hristos le poate răscumpăra și povestea.

 

Nimic nu este în afara puterii lui.

 

 

https://www-denisonforum-org.translate.goog/current-events/america/the-transgender-craze-seducing-teenage-girls-and-doing-irreversible-damage/?_x_tr_sl=en&_x_tr_tl=ro&_x_tr_hl=ro&_x_tr_pto=sc

 

/////////////////////////////////////////////

 

 

 

8 oameni de știință creștini moderni pe care trebuie să-i cunoști

 

 MARK LEGG

 

 

Oamenii de știință se uită la funcționarea interioară a lumii naturale. Sunt cuibăriți în laboratoare înghesuite, meticuloși și neînduplecați, căutând neobosit adevărul cu care să avanseze medicina, inginerie și minunea umană. Ei și-au acumulat, de asemenea, reputația de a fi anti-religioasă, de a susține naturalul în detrimentul supranaturalului, de a-l ciobi pe Dumnezeu cu telescoape și microscoape.

 

Mișcarea „noului ateu” care ridiculizează credința ca fiind neștiințifică pare să scadă după doar câteva decenii în lumina reflectoarelor. Cea mai tânără generație de americani (Gen. Z) este curioasă despre așa-numita „dezbatere”, deschisă cu încăpățânare către spiritualitate în ciuda eforturilor ateilor. Cu toate acestea, comunitatea științifică pare să rămână un bastion al anti-spiritualității. Proiectul de reconciliere a credinței cu știința continuă cu căldură.

 

Cu toate acestea, de la nanomaterialele de carbon la găurile negre, de la neurobiologie la fizica experimentală, oamenii de știință de toate felurile au o credință creștină puternică.

 

Cine sunt acești eroi ai credinței și științei care inspiră o nouă generație de creștini să se implice în frumoasa creație a lui Dumnezeu?

 

oameni de știință creștini în fizică

Fizicienii studiază lumea fizică cu o precizie de neînchipuit, teoretizând și experimentând pentru a descoperi fapte despre universul creat de Dumnezeu.

 

Dr. Jing Kong este profesor de inginerie electrică și informatică la MIT, concentrându-și cercetările pe nanotehnologie. Ea a crescut ateu, dar s-a întors să-L urmeze pe Hristos la școala absolventă. „Cercetarea este doar o platformă pentru mine pentru a face lucrarea lui Dumnezeu”, spune ea. „Creația lui, felul în care a făcut această lume, este foarte interesantă. Este uimitor, într-adevăr.” Ea își împărtășește credința studenților și profesorilor, făcându-și misiunea de a răspândi Evanghelia în lumea academică.

 

Dr. Russell Cowburn este, de asemenea, expert în nanotehnologie și profesor de fizică experimentală la Cambridge. A primit numeroase premii și este membru al Societății Regale. El proclamă despre munca sa în domeniul nanotehnologiei: „Dumnezeu a ajuns acolo primul – natura este plină de nanotehnologie”. Totul, de la cele mai mici molecule la găurile negre supermasive, face parte din „activitatea creatoare a lui Dumnezeu”.

 

Dr. Decan Daniel Hastings este un fizician american și șeful Departamentului de Aeronautică și Astronautică de la MIT. Are o bursă în Institutul de Științe Aeronautice și Premiul Civil Distinguished al Forțelor Aeriene. El spune: „Există un Dumnezeu care a creat universul și nu este un Dumnezeu impersonal. El s-a declarat ca un Dumnezeu iubitor care caută o relație cu noi.”

 

Mulți mai mulți din rândurile lor de fizicieni studiază cum acționează realitatea în timp ce dă glorie creatorului legilor care o fac așa.

 

Oameni de știință creștini în știința medicală

Doi creștini se remarcă în domeniul științei medicale deasupra celorlalți. Unul este un nume cunoscut, iar celălalt este o inspirație pentru tinerii oameni de știință. Ambii au condus cercetări în timpul pandemiei de Covid-19.

 

Dr. Francis Collins este cel mai cunoscut nume de familie al oamenilor de știință creștini de astăzi. El este medic și doctorat, un om de știință strălucit. A fost directorul Institutului Național de Cercetare a Genomului Uman timp de mulți ani, conducând proiectul care a cartografiat ADN-ul uman. Apoi, a devenit director al Institutului Național de Sănătate în 2009 sub președintele Obama, a continuat sub președinții Trump și Biden și, în cele din urmă, a demisionat în 2021. Președintele Biden a spus despre cariera sa: „Milioane de oameni nu vor ști niciodată că Dr. Collins a salvat viețile lor.” Dr. Collins a fost un fost ateu și a scris The Language of God: A Scientist Presents Evidence for Belief în 2006.

 

El a susținut că genomul uman reflectă scopul lui Dumnezeu și a indicat zonele naturii inexplicabile având în vedere evoluția darwiniană. Într-un interviu, el spune : „Ca om de știință care este și credincios religios, activitățile de cercetare care arată ca știință pot fi considerate, de asemenea, oportunități de închinare.”

 

Dr. Kizzmekia Corbett a condus echipa de oameni de știință care a dezvoltat vaccinul ARNm, în parteneriat cu Moderna pentru a dezvolta și a asambla vaccinul împotriva Covid-19. Este pasionată de egalitatea de sănătate pentru toți americanii și lucrează pentru a sparge bariera dintre credință și medicină, în special în rândul oamenilor de culoare. Potrivit ei, creștinismul este o parte centrală a succesului ei, spunând: „Cred că aceasta este cea mai importantă parte a poveștii – că oamenii conduc cercetarea”.

 

Acum deține un post de profesor asistent la Harvard și a primit mai multe distincții pentru munca ei în imunologie. În copilărie, și-a propus să devină prima femeie de culoare care a câștigat Premiul Nobel pentru Medicină.

 

Un alt creștin deschis studiază cea mai strălucit proiectată și minunat făcută parte din om: creierul.

 

Dr. William Newsome este profesor de neurobiologie la Stanford. El a condus grupul NIH BRAIN, care a format un plan de cercetare neuroștiințifică din SUA de un deceniu. Este membru al Academiei Naționale de Științe și este un „investigator principal în neuroștiința sistemelor și cognitive”. A primit numeroase distincții, inclusiv „Premiul pentru contribuție științifică distinsă al Asociației Americane de Psihologie”. Cercetările sale i-au ajutat pe psihologi să ajungă la o înțelegere mai profundă a creierului. El spune: „Credința ta ar trebui să fie informată de știință. Nu ar trebui să fie înlocuită de știință. Știința nu poate suporta această greutate.”

 

Mulți mai mulți oameni de știință studiază să-i ajute pe oameni ca urmare a apelului de a-și iubi aproapele.

 

Oamenii de știință creștini în apologetică

Apologetica este apărarea rațională a credinței creștine și mulți mari gânditori își transformă strălucirea dată de Dumnezeu pentru a apăra adevărul credinței în Dumnezeu.

 

Dr. Alister McGrath este un erudit cu un accent unitar pe infirmarea ateismului și sprijinirea compatibilității științei și credinței. Dr. McGrath deține trei diplome de doctorat de la Oxford: biofizică moleculară, istorie intelectuală și teologie. El este profesor de știință și religie la Universitatea Oxford, un biofizician și teolog, un pastor anglican hirotonit și un istoric teologic. A scris peste cincizeci de cărți, dintre care cele mai faimoase sunt criticile sălbatice la adresa oamenilor de știință și purtătorul de cuvânt al noului ateism, Dr. Richard Dawkins.

 

Dr. John Lennox este profesor emerit de matematică la Oxford. Deși nu este un om de știință natural în sine, el a primit un master în bioetică și vorbește pe larg despre știință și religie. El a scris pe larg despre credință și știință și sună puțin ca un CS Lewis modern (cum ar fi Dr. McGrath). Și-a făcut o carieră nu doar în matematică, ci și în apologetică. Cel mai remarcabil a scris Gunning for God: Why the New Atheists are Missing the Target . El a scris, de asemenea, o mare introducere în relația dintre știință și credință numită Can Science Explain Everything ? , pe care îl recomandăm cu căldură tuturor celor interesați de știință și credință.

 

Poate știința să-L glorifice pe Dumnezeu?

La fel ca majoritatea activităților profesionale , știința îl poate glorifica pe Dumnezeu. Pe măsură ce oamenii de știință studiază lucrările lui Dumnezeu în creație, cum ar putea ei să nu-l laude pe Cel care a făcut-o? Adam și Eva au fost chemați să conducă pământul ca ambasadori ai lui Dumnezeu, îngrijind și îngrijind creația. Acest lucru ar trebui să-i conducă pe creștinii de astăzi, în special pe oamenii de știință.

 

Ceea ce mi s-a părut interesant la oamenii de știință creștini pe care i-am citit a fost accentul pus pe crearea tuturor lucrurilor de către Dumnezeu . El nu a făcut doar „miraculos” ADN din supa primordială sau a amenajat pământul în așa fel încât să dea naștere vieții umane; acesta este modul greșit de a gândi despre asta pentru unii oameni de știință creștini. În schimb, Dumnezeu a creat totul : supa primordială, găurile negre, materia întunecată, gravitația, bacteriile și tu și cu mine.

 

El este chiar legiuitorul legilor naturii.

 

El nu este doar un „ceasornicar divin” care dă drumul la ceasul universului și îl lasă să meargă; el este mult mai mult.

 

Deși am putea cita nenumărați psalmi care îl laudă pe Dumnezeu, poezia maiestuoasă a Domnului din Iov sau relatarea creației din Geneza, sunt parțial față de poemul lui Pavel de laudă a lui Hristos ca transcendent și implicat: „[Hristos] este chipul Dumnezeului invizibil. , primul născut din toată creația. Căci prin El au fost făcute toate lucrurile, în ceruri și pe pământ, vizibile și nevăzute, fie tronuri, fie stăpâniri, fie stăpânitori, fie stăpâni – toate au fost create prin El și pentru El. Și El este înaintea tuturor lucrurilor și în El toate se țin împreună. Și el este capul trupului, al bisericii. El este începutul, întâiul născut dintre morți, pentru ca în toate să fie preeminent” ( Coloseni 1:15-18 ).

 

 

https://www-denisonforum-org.translate.goog/current-events/science-technology/8-modern-day-christian-scientists-you-need-to-know/?_x_tr_sl=en&_x_tr_tl=ro&_x_tr_hl=ro&_x_tr_pto=sc

 

 

 

//////////////////////////////////

 

 

 

 

 

Elon Musk și 1.000 de experți solicită un moratoriu de 6 luni asupra dezvoltării AI

 

 

 

 

 

 

 

Papa Francisc se află astăzi în spital cu o infecție respiratorie. De asemenea, a făcut știri recent când a purtat ceea ce Atlanticul descrie drept „o jachetă albă plină de stil”. Doar că nu a făcut-o. Imaginea a fost generată de inteligența artificială (AI), la fel și fotografiile cu Donald Trump arestat. Time a oferit sfaturi utile pentru identificarea imaginilor generate de AI, o problemă care va face, fără îndoială, parte din viitorul nostru consum media.

 

Dar acesta este doar vârful aisbergului.

 

Elon Musk și peste o mie de experți în inteligență artificială și directori din industrie au scris o scrisoare deschisă cerând o pauză de șase luni în dezvoltarea unor sisteme mai puternice decât GPT-4 recent lansat de OpenAI. Acest moratoriu AI a fost solicitat pentru că „sistemele puternice de IA ar trebui dezvoltate numai după ce suntem încrezători că efectele lor vor fi pozitive și că riscurile vor fi gestionate”, potrivit scrisorii.

 

Iată un exemplu al necesității unui moratoriu AI în știrile de astăzi: până la trei sute de milioane de locuri de muncă cu normă întreagă din întreaga lume ar putea fi automatizate într-un fel de cea mai recentă IA, potrivit economiștilor Goldman Sachs. Ei estimează că aproximativ două treimi din locurile de muncă din SUA și Europa „sunt expuse la un anumit grad de automatizare AI” și până la un sfert din toată munca ar putea fi realizată complet de AI.

 

 

 

„Transformarea globală a creștinismului este aici”

 

În lucrarea de pe site-ul meu, „ ChatGPT și inteligența artificială: ceea ce trebuie să știi ”, descriu istoria inteligenței artificiale, explic modul în care funcționează „chatboții” și discut despre oportunitățile și provocările prezentate de ceea ce este cu adevărat un moment epocal în istoria umanității. . În articolul cotidian de ieri despre acest subiect, am citat avertismentul apocaliptic al lui Elon Musk: „Inteligenta artificială este un risc fundamental pentru civilizația umană”.

 

Iată ce nu am avut loc de spus: în mijlocul unei astfel de transformări tehnologice și culturale, tu și cu mine trăim într-o zi de transformare spirituală fără egal.

 

De ani de zile, m-am concentrat pe „a cincea mare trezire ” care mătură o mare parte din lume. Vedem progrese fără precedent pentru Evanghelie în lumea musulmană, biserica subterană din China și o mare parte din Sudul Global.

 

În ea New York Times , Tish Harrison Warren a fost de acord. Intitulat „ Transformarea globală a creștinismului este aici ”, articolul ei notează că „secolul trecut a văzut o inversare aproape completă a demografiei globale a creștinismului”. De exemplu, creștinismul din Africa sub-sahariană a crescut de la aproximativ 9% la începutul secolului XX la aproape 45% la sfârșitul acestuia. Warren îl citează pe Sam George, directorul Institutului Global Diaspora de la Wheaton College: „Creștinismul de la începutul secolului XXI este cea mai globală, cea mai diversă și cea mai dispersată credință”.

 

Cea mai mare congregație bisericească din lume este Yoido Full Gospel Church din Seul, Coreea de Sud, cu aproximativ 480.000 de membri. America Latină se mândrește cu paisprezece megabiserici cu un număr total de membri de peste douăzeci de mii. Potrivit unor estimări, China va avea mai mulți creștini decât orice altă națiune până în 2030. Warren citează ceea ce ea numește estimări „conservatoare” conform cărora existau aproximativ 98 de milioane de creștini evanghelici la nivel global în 1970; acum sunt peste 342 de milioane.

 

„O mahala decadentă cu consecințe neprevăzute”

Seculariștii au prezis de foarte multă vreme moartea creștinismului în cultura occidentală, dar Dumnezeu refuză să ne abandoneze. De fapt, după cum notează Os Guinness în noua sa carte minunată, Signals of Transcendence: Listening to the Promptings of Life , Creatorul nostru continuă să ne atragă la sine în moduri la care ne-am putea aștepta și în moduri la care s-ar putea să nu.

 

Guinness ne spune cum au ajuns la credință Malcolm Muggeridge, GK Chesterton, CS Lewis, Leo Tolstoi și câțiva alți lumini culturali. În fiecare caz, ceva din lumea temporală a stârnit sau „a semnalat” dorințele transcendente din inimile lor.

 

Potrivit Guinness, cultura noastră are nevoie cu disperare să asculte aceste „semnale” înainte de a fi prea târziu. El scrie: „Nevoia noastră actuală pentru o trezire spirituală masivă micșorează multe alte probleme ale epocii noastre moderne și reprezintă singura speranță de a răscumpăra modernitatea însăși. Civilizația occidentală se află în momentul civilizațional în care se află pentru că se opune credințelor evreiești și creștine care au făcut-o și nu are un înlocuitor satisfăcător.

 

„Civilizația occidentală este în declin evident. Prin urmare, Occidentul va rămâne sau va cădea în funcție de faptul că experimentează o astfel de trezire și vede reînnoirea credințelor care l-au făcut. Fără o astfel de trezire spirituală, Occidentul este prezentat ca o civilizație cu flori tăiate a cărei viață și frumusețe cândva vibrante nu pot decât să se ofilească și să moară. Oricât de strălucitor ar fi, cea mai înaltă ingeniozitate și măiestrie a noastră nu vor putea conduce lumea înainte și, în urma ei, vor produce o mahala decadentă de consecințe neprevăzute, consecințe necunoscute și probleme sociale și morale insolubile, care variază de la războaie și revoluții. la sinucidere.”

 

„Numai Dumnezeu poate salva lumea acum”

Cel mai mare „semnal al transcendenței” din istoria omenirii a fost lucrarea lui Isus Hristos. Mai mult decât orice persoană care a trăit vreodată, el ne-a îndreptat în mod unic de la temporal la etern, apoi a creat în mod unic o cale pentru ca noi să experimentăm transcendentul astăzi.

 

Comparați Isus cu AI: în timp ce acesta din urmă are acces la datele digitale actuale, primul este atât de omniscient încât cunoaște trecutul, prezentul, viitorul și gândurile fiecărei inimi umane (cf. Matei 12:25 ). Aplicațiile compatibile cu inteligența artificială vă pot ghida călătoria, dar numai Isus vă poate ghida către cea mai bună viață a voastră din această lume ( Ioan 10:10 ) și destinația voastră veșnică când această viață se va termina ( Ioan 14:3 ).

 

AI vă poate instrui; Isus te poate ierta. AI vă poate oferi informații; Isus vă poate oferi prezența Sa iubitoare în fiecare vale și furtună a vieții (cf. Matei 28:20 ).

 

Acesta este motivul pentru care cunoașterea lui Hristos și facerea lui cunoscut sunt prioritățile cele mai urgente din lume. După cum notează Guinness, „Adevărul este că angajamentul nostru occidental față de hedonism s-a dovedit gol și dăunător, iar dependența noastră occidentală de tehnocrație ne va dezamăgi mereu. Numai Dumnezeu poate salva lumea acum.”

 

El adaugă: „Omul nu poate trăi numai prin umbre. Pentru toți cei care au văzut soarele, umbrele nu vor mai înșela și mulțumi niciodată, dar provocarea este atunci și mai mare și mai grea: sarcina de a construi societăți și o civilizație care sunt și ele cu adevărat luminate de soare.”

 

Cum vei aduce lumina soarelui în umbră astăzi?

 

 

https://www-denisonforum-org.translate.goog/daily-article/elon-musk-1000-experts-6-month-ai-moratorium/?_x_tr_sl=en&_x_tr_tl=ro&_x_tr_hl=ro&_x_tr_pto=sc

 

 

//////////////////////////////////////////////

 

 

 

Supravegherea în masă

 

Extras din Data and Goliath: The Hidden Battles to Collect Your Data and Control Your World by Bruce Schneier. Copyright (c) 2015 by Bruce Schneier | via digg.com, traducere de Cuvântul Ortodox (s.m.)

 

În cel mai recent bestseller său, „Date și Goliat” (trad. n.), renumitul expert în securitate și scriitor Bruce Schneier pătrunde adânc în lumea supravegherii, investighează modul în care atât guvernele, cât și corporațiile monitorizează aproape fiecare mișcare a noastră. În acest fragment, Schneier explică maniera în care ni se livrează o narațiune falsă despre modul în care statul nostru care ne supraveghează este capabil de a opri atacurile teroriste înainte ca acestea să se întâmple. De fapt, așa cum susține Schneier, ideea că guvernul nostru este capabil de a analiza toate datele invazive și personale pe care le colectează de la noi este ridicolă. Extragerea de date efectuată în fiecare zi pare doar să preia resurse valoroase și timp ce ar putea fi dedicate studierii tacticilor care ar trebui să fie utilizate pentru a lupta împotriva terorismului.

ilustrație

NSA (Agenția națională de securitate a SUA) folosește în mod repetat metafora „unește punctele” pentru a justifica activitățile sale de supraveghere. Din nou și din nou – după 9/11, după „Underwear bomber”, după atentatele cu bombă de la maratonul din Boston – guvernele sunt criticate pentru că nu pot să „unească punctele”.

 

Cu toate acestea, este o metaforă teribil de înșelătoare. „Unirea punctelor” într-o carte de colorat este ușoară, pentru că toate punctele sunt numerotate și vizibile. În viața reală, punctele pot fi recunoscute numai post factum.

 

Asta nu ne oprește să cerem să știm de ce autoritățile nu au putut uni punctele. Semnele de avertizare lăsate de ucigașul de la Fort Hood, de atentatorii de la maratonul din Boston, sau de cel care a tras la Isla Vista par evidente în retrospectivă. Nassim Taleb, un expert în inginerie de risc, denumește această tendință „eroare narativă.”

 

Oamenii sunt povestitori nativi, iar lumea poveștilor este mult mai ordonată, mai previzibilă și mai coerentă decât realitatea. Milioane de oameni se comportă suficient de ciudat pentru a atrage atenția FBI, și aproape toți aceștia sunt inofensivi. Lista de interdicție aeriană a TSA are peste 20.000 de oameni pe ea. „Terrorist Identities Datamart Environment”, de asemenea cunoscută sub numele de „lista de observație”, are pe ea 680.000 de persoane, dintre care 40% „nu au nici o afiliere cunoscută la un grup terorist.”

 

Extragerea de date („data mining„) este prezentată drept tehnica care va permite „unirea punctelor”. Dar, în timp ce corporațiile extrag cu succes datele noastre personale pentru a direcționa publicitate, a detecta fraudele financiare și a efectua alte sarcini, trei aspecte esențiale fac extragerea de date un instrument nepotrivit pentru identificarea teroriștilor.

 

Primul și cel mai important aspect este rata de eroare. Pentru publicitate, extragerea de date poate fi considerată un succes chiar și cu o rată de eroare mare, dar găsirea teroriștilor necesită un grad mult mai mare de precizie decât pot oferi sistemele de extragere de date.

 

Extragerea de date funcționează cel mai bine atunci când sunteți în căutarea unui profil bine definit, atunci când există un număr rezonabil de evenimente pe an și în cazul în care costul unei alarme false este scăzut. Detectarea fraudelor cu card de credit este una dintre poveștile de succes în domeniul securității ale extragerii de date: toate companiile de carduri de credit caută în bazele lor de date de tranzacții tipare de cheltuieli care ar putea indica o cartelă furată. Există peste un miliard de carduri de credit active în circulație în Statele Unite, și aproape 8% din acestea sunt utilizate în mod fraudulos în fiecare an.

 

Multe furturi de carduri de credit urmează același tipar – achiziții în locații care nu sunt frecventate în mod normal de titularul cardului și achiziții de excursii, bunuri de lux și articole cu ușurință de identificat – și, în multe cazuri, sistemele de extragere de date pot minimiza pierderile prin prevenirea tranzacțiilor frauduloase. Singurul cost al unei alarme false este un apel telefonic către titularul cardului cerându-i să verifice câteva achiziții.

 

În mod similar, IRS utilizează „data mining” pentru identificarea evazioniștilor fiscali, poliția pentru a prezice punctele fierbinți de infracțiune, iar băncile pentru a prezice imposibilitățile de plată a împrumuturile. Aceste aplicații au avut succes datorită datelor și a aplicațiilor, dar sunt toate în interiorul a ceea ce extragerea datelor poate realiza.

 

Comploturile teroriste sunt diferite, în mare parte pentru că în timp ce frauda este des întâlnită, atacurile teroriste sunt foarte rare. Acest lucru înseamnă că sisteme chiar foarte precise de predicție a terorismului vor fi inundate cu alarme false și vor fi, astfel, inutile.

 

Motivul constă în matematica folosită la detecție. Toate sistemele de detectare au erori, iar proiectanții de sisteme le pot regla pentru a reduce la minimum fie estimările pozitive false, fie estimările negative false. Într-un sistem terorist de detectare, un „fals pozitiv” se produce atunci când sistemul identifică greșit ceva inofensiv ca o amenințare. Un „fals negativ” apare atunci când sistemul ratează un atac real. În funcție de modul în care este calibrat sistemul de detectare, puteți crește numărul de alarme false pentru a vă asigura că sunt mai puține riscuri de a rata un atac, sau puteți reduce numărul de alarme false, cu riscul de a rata atacuri.

 

Deoarece atacurile teroriste sunt atât de rare, „falsurile pozitive” copleșesc sistemul, indiferent de cât de bine ar fi calibrat. Și vreau să subliniez că ar fi complet blocat: milioane de oameni vor fi acuzați pe nedrept pentru fiecare complot terorist real găsit de sistem, în cazul în care ar identifica vreunul vreodată.

 

Am putea fi în măsură să facem față tuturor cazurilor de nevinovați marcați de sistem în cazul în care costul „falsurilor pozitive” ar fi fost minor. Gândiți-vă la scanerelor corporale în aeroporturi. Acelea în alertă tot timpul la scanarea oameni. Dar, un ofițer TSA poate vedea cu ușurință dacă e vorba de o alarmă falsă printr-o simplă verificare corporală. Această soluție nu funcționează pentru un sistem mai general bazat pe date de detectare a terorismului. Fiecare alertă necesită o investigație de lungă durată pentru a se stabili dacă este reală sau nu. Aceasta implică timp și de bani și împiedică ofițerii de informații de la a face alte munci productive. Sau, mai sugestiv spus, când te uiți la tot, nu vezi nimic.

 

Comunitatea de informații din SUA compară, de asemenea, găsirea unui complot terorist cu căutarea unui ac în carul cu fân. Și, așa cum a declarat fostul director al NSA, generalul Keith Alexander, „aveți nevoie de carul cu fân pentru a găsi acul.” Această afirmație ilustrează perfect care este problema cu supravegherea în masă și cu colectarea datelor în vrac. Când sunteți în căutarea acului, ultimul lucru pe care doriți să-l faceți este să mai puneți încă o grămadă de fân peste el.

Mai exact, nu există nici o justificare științifică pentru a crede că adăugarea de date irelevante despre oameni nevinovați face mai ușor de găsit un atac terorist, dar există o mulțime de dovezi împotrivă. S-ar putea să prindeți ceva mai bine semnalul, dar adăugați, de asemenea, mult mai mult bruiaj. Și, în ciuda gândirii NSA de a „colecta tot”, propriile lor documente atestă acest lucru. Comunitatea de informații militare chiar vorbește despre problema „băutului dintr-un furtun de pompieri”: având atât de multe date irelevante, este imposibil să găsești cei mai importanți biți.

 

Am văzut această problemă cu programul de interceptare al NSA: „falsurile pozitive” au copleșit sistemul. În anii de după 9/11, NSA a transmis către FBI mii de sesizări pe lună; fiecare dintre ele s-a dovedit a fi o alarmă falsă. Costul a fost enorm și a sfârșit prin a frustra agenții FBI, care au fost obligați să investigheze toate pistele. Am văzut de asemenea aceasta cu baza de date Suspicious Activity Reports – SAR: zeci de mii de rapoarte și nici un rezultat real. Și toate metadatele telefonice colectate de NSA au condus la un singur succes: condamnarea unui șofer de taxi care a trimis 8.500 de dolari la un grup somalez care nu reprezenta o amenințare directă pentru SUA – și care a fost, probabil, fals, astfel încât NSA să aibă ce să prezinte în fața Congresului.

 

A doua problemă cu folosirea tehnicilor de extragere de date pentru a încerca să se descopere comploturi teroriste este că fiecare atac este unic. Cine ar fi ghicit că două bombe din butelii vor fi livrate la linia de sosire a maratonului de la Boston în rucsaci de un copil de colegiu din Boston și de fratele lui mai mare? Fiecare individ separat care realizează un atac terorist va avea un impact disproporționat asupra criteriile utilizate pentru a decide cine e un terorist probabil, ceea ce duce la strategii de detectare ineficiente.

 

A treia problemă este că oamenii pe care NSA încearcă să-i găsească sunt vicleni și încearcă să evite detectarea. În lumea marketing-ului personalizat, subiectul tip al supravegherii nu încearcă să-și ascundă activitățile sale. Acest lucru nu este adevărat în context polițienesc sau de securitate națională. O relație de adversitate face problema mult mai grea și înseamnă că cele mai multe instrumente de analiză a datelor comerciale pur și simplu nu funcționează. Un instrument comercial poate ignora pur și simplu oameni care încearcă să se ascundă și prezumă un comportament benign din partea tuturor. Tehnicile guvernamentale de extragere de date nu pot face asta, pentru că aceștia sunt chiar oamenii pe care-i caută.

 

Adversarii variază în gradul de sofisticare al capacității lor de a evita supravegherea. Cei mai mulți criminali și teroriști – dar și disidenți politici, din păcate – sunt destul de neatenți și fac o mulțime de greșeli. Dar aceasta nu e nicio justificare pentru „data mining”; supravegherea selectivă ar putea să-i identifice la fel de bine. Întrebarea este dacă supravegherea în masă performează semnificativ mai bine decât supravegherea selectivă, pentru a justifica costurile extrem de ridicate. Mai multe analize ale tuturor eforturilor NSA indică faptul că nu.

 

Cele trei probleme enumerate mai sus nu pot fi surmontate. „Data mining” este pur și simplu instrumentul greșit, ceea ce înseamnă că toată supravegherea în masă necesară pentru a-l alimenta nu poate fi justificată. Când a fost director al NSA, generalul Keith Alexander a susținut că supravegherea omniprezentă ar fi permis NSA să prevină 9/11. Pare puțin probabil. El nu a fost în măsură să prevină atentatele cu bombă de la maratonul din Boston în 2013, chiar dacă unul dintre atentatori a fost pe lista suspecților de terorism și amândoi frații au lăsat suficiente urme pe „social media” – și aceasta după o duzină de ani de specializare post-9/11. NSA a colectat date cu privire la Tsarnaevs înainte de atentat, dar nu și-a dat seama că au fost mai importante decât datele pe care le colectaseră despre alte milioane de oameni.

 

Acest argument a fost susținut în Raportul Comisiei 9/11. Acest raport a descris eșecul de „a uni punctele”, pentru care susținătorii supravegherii în masă susțin că e nevoie să se colecteze mai multe date. Dar raportul a spus, în realitate, că toate informațiile despre complot au fost deținute de comunitatea de informații fără a fi nevoie de supravegherea în masă, iar eșecurile au fost rezultatul analizei inadecvate.

 

Supravegherea în masă nu l-a prins pe atentatorul Umar Farouk Abdulmutallab în 2006, deși chiar tatăl său a avertizat în mod repetat guvernul SUA că este periculos. Iar atentatorii cu lichid (aceștia sunt motivul pentru care guvernele interzic pasagerilor aducerea unor sticle mari de lichide, creme sau geluri la bordul avioanelor în bagaj lor de mână) au fost capturați în 2006, în apartamentul lor din Londra, nu din cauza supravegherii în masă, ci prin muncă tradițională de investigație a poliției. Ori de câte ori aflăm despre un succes al NSA, aceasta invariabil vine de la supraveghere orientată, mai degrabă decât de la supravegherea în masă. O analiză a arătat că FBI-ul identifică potențialele comploturi teroriste din rapoartele de activitate suspectă, rapoarte din teren, precum și din investigații ale altor infracțiuni independente.

Acesta este un punct esențial. Supravegherea omniprezentă și extragerea datelor nu sunt instrumente adecvate pentru identificarea criminalilor sau a teroriștilor. Noi, contribuabilii, irosim miliarde pe programele de supraveghere în masă și nu primim siguranța care ni s-a promis. Mai important, banii pe care îi pierdem pe aceste programe ineficiente de supraveghere sunt tot atâția bani care nu se cheltuiesc pe anchetă, analiza de securitate și răspuns de urgență: tactici care s-au dovedit eficiente. Eforturile de supraveghere ale NSA ne-au sporit, de fapt, nesiguranța.

 

 

Supravegherea în masă

 

 

 

//////////////////////////////////////////////

 

 

 

 

 

 

RĂZBOIUL SECU(LA)RIST împotriva Bisericii

Cum arată și de către cine e dus

 

Războiul de redefinire a mentalităților dominante din societatea românească este în plină desfășurare. Episodul orei de religie, cel mai recent, este un exemplu-școală. Nu au lipsit analizele asupra acestui fenomen, însă e necesar, încă și acum, să avem o reprezentare analitică, tehnică, clară și concisă asupra a ceea ce se întâmplă. Am căutat, astfel, să sintetizăm procesul punctând articulațiile, zonele sensibile, actorii cheie.

Am identificat drept actori cheie: structurile asociative de pe frontul umanist-secularist – asociații, ONG-uri, fundații etc. -, autoritățile publice – guvern, parlament, primării -, instituțiile de forță sau/și de ultimă instanță – Curtea Constituțională, servicii secrete, instituții judiciare – instituțiile sociale:  BOR, școala, familia, media tradițională și online – televiziuni, siteuri de știri online, rețele sociale.

 

Ținta este obținerea unor mutații culturale în zona instituțiilor sociale: BOR, școală, familie. De pildă, un astfel de obiectiv ar fi scoaterea Bisericii din școală prin modificarea statutului orei de religie. Mijlocul prin care se poate ajunge la acest obiectiv presupune înlăturarea  influenței Bisericii din zona școlii și a familiei, pentru ca acestea din urmă să fie obiectivul exclusiv al ingineriilor sociale realizate prin celelalte instituții. Abia după ce se obțin aceste lucruri se va putea atinge adevăratul obiectiv: schimbarea mentalităților.

 

Procesul prin care se pune în aplicare această agendă este următorul: de la nivelul structurilor asociative se creează evenimente/incidente/campanii multiplicate de mass-media și prin rețelele sociale, prin care se pune presiune asupra autorităților publice și a instituțiilor sociale. În mod normal, atât autoritățile publice, cât și instituțiile sociale sunt greu de urnit doar prin această formă de asalt, oricât de concertat ar fi.  În momentul în care instituțiile de forță dublează acest cerc al presiunii, atunci se obțin însă victorii importante pentru tabăra umanistă. Exemplul la îndemnână este cel al orei de religie, al cărei statut a fost schimbat în urma unei decizii a CCR.

 

Modelul acestui tip de război de gherilă este de import. Presupune implicarea unor activiști profesioniști, organizați în rețea, care asediază și cuceresc instituțiile mediatice, monopolizează discursul public, iar apoi își instaurează domnia tiranică prin lovitura de grație: transformarea dominației lor în lege prin instituțiile de forță judiciare. Este ceea ce se întâmplă, în prezent, în SUA, pe tema căsătoriilor homosexuale.[1]

 

În continuare, detaliem procesul pentru fiecare actor în parte, urmând să încheiem cu unele sugestii de tip strategic pentru reprezentanții BOR.

Structurile asociative. Activismul profesionist

Care sunt coordonatele definitorii ale acestui palier? Să enumerăm care ar fi funcția și rolul acestor asociații, precum și maniera lor de a acționa în spațiul public.[2]

Monopolizarea reprezentării. Asociațiile au ca scop reprezentarea a diverse interese și grupuri sociale. Ele sunt esențiale într-o societate democratică, unde masa nu are chip, nu are voce, deci nu are agendă și nici identitate. Prin asociații, societatea se recompune la un nivel de reprezentare identificabilă, reperabilă în spațiul public. Efectul pervers este ușor de intuit: dacă fenomenul asociațiilor este generat artificial, atunci avem de-a face cu structuri butaforice, menite monopolizării reprezentării sociale. Trucul a fost aplicat, la noi, încă din anii 90, când doar unii erau ”societate civilă”. Astfel, deși, strict reprezentativ, această ”societate civilă” era minim relevantă, din punct de vedere simbolic beneficia de maxim de expunere și de influență. Același lucru se întâmplă și cu asociațiile seculariste, anticreștine de astăzi.

 

Formularea agendei, definirea problemei/situației, propulsarea de termeni și ideologii. Ne mirăm că activitatea acestor structuri asociative este frenetică și că generează întotdeauna evenimente/incidente reflectate pe larg în mass-media? Asta se întâmplă pentru că în spatele lor există o viziune ideologică bine definită, o strategie de acțiune publică precum și tactici de comunicare și activare.  Beneficiul coerenței ideologice este imens: orice fleac este interpretat conform doctrinei, altfel reductivă și simplistă. E important de înțeles și faptul că strategia lor este, în esență, de tip acționist, nu se reduce și nu vizează doar comunicarea.

 

Obiectiv: crearea unui nou consens cultural. Tactica: intimidare. La nivel de viziune este, evident, vorba de același umanism secularist care are drept unic țel combaterea BOR și care se prevalează de ideea modernizării țării. Pe de o parte, se află ”vechiul”, ”îndoctrinarea”, ”sărăcia”, ”înapoierea”, de cealaltă parte se află ”progresul”, ”știința”, ”civilizația” și Darwin, desigur.  Pe de o parte viitorul luminos, pe de alta ”dușmanul”, ”răul”, țapul ispășitor, cel care trebuie să fie ținta urii, a setei de răzbunare și a frustărilor din popor.

 

Strategia lor este de cucerire a centrului simbolic al României, adică a spațiului public, de creare a unui nou consens sociaI, în care reperele sunt ”valorile europene”, adică ”noile drepturi ale omului” (gay rights),  ”familiile alternative” ș.a.m.d.

 

Tactica este cea a guerillei instituționale – neavând amploarea, magnitudinea unei instituții sociale ca BOR, se bazează pe:

 

acțiuni de hărțuire repetată (plângeri, sesizări, procese), de presiune asupra instituțiilor vizate

”ambuscade” artificiale (crearea de scandaluri prin popularizarea tendențioasă, repetată, manipulatorie a unor fapte ”scandaloase”, reale sau exagerate – vezi cazurile cu manualele religioase, cu teatrul creștin etc.), precum și pe

acțiuni de ”intimidare” (bully) cât se poate de clasice (copiii religioși sunt ”tembeli”, ”idioți” etc.).

acțiuni de legitimare pentru publicul larg: uneori, aceste asociații se implică în cauze conexe pentru a părea ca au o paletă mai largă de preocupări (vezi cazul asociației lui Emil Moise, implicată într-o chestiune socială legată de statutul profesorilor din rural).

acțiuni coordonate ”în lanț”. Deși nu sunt parte a unei structuri formale centralizate, asociațiile enumerate mai sus acționează întotdeauna coordonat.

Prin aceste tactici asociațiile seculariste reușesc să seteze agenda mediatică, ceea ce pune în defensivă autoritățile publice și Biserica. Următorul pas este să influențeze agenda politicilor publice și cea legislativă.

 

Activism profesionalizat. Toate aceste asociații sunt conduse de activiști, militanți profesioniști. Ele nu sunt opera unor actori sociali care să rezoneze la problemele și nevoile reale ale societății. Oamenii lor nu sunt ridicați de la firul ierbii, ci sunt programatic antrenați  și finanțați pentru a împinge înainte o unică agendă.

 

Autoritățile Publice: Guvern, parlament, primării

Sunt autoritățile-țintă pentru exercitarea de presiuni de către palierul asociativ. Autorități alese, politice sau, acolo unde sunt numite, dependente de politic, dar și foarte sensibile la capitolul ”imagine publică”. Sunt cele care fac legile și le aplică, cele care organizează, execută, avizează, aprobă.  De aceea,  ele trebuie convinse să fie receptive la agenda organizațiilor de activiști profesioniști. Dacă nu cedează de ”bunăvoie”, pentru că sunt mai sensibile la opiniile dominante din societate decât la revendicările bolșevice ale asociațiilor seculariste, atunci trebuie forțate. Se întâmplă acest lucru prin două moduri: presiune mediatică și, mai ales, presiunea instituțiilor de forță.

Instituțiile sociale: mass-media, Biserica, Școala, Familia

Înșiruirea, în aceeași zonă socială, a mass-mediei cu Biserica și celelalte este strict formală. În realitate, primul și cel mai important aliat al asociațiilor de luptători anticreștini profesioniști este mass-media: atât cea tradițională (televiziuni, presă scrisă), cât și cea de tip new media (siteuri de știri, portaluri online etc.). Este mediul care face ca agenda asociațiilor să devină relevantă, să conteze, multiplicând mesajele, evenimentele, fabricând știri, inventând campanii, impunand teme.

Prin această mezalianță, atât autoritățile publice, cât și Biserica și școala, sunt nevoite să se raporteze la agenda făcută de asociațiile seculariste și mass-media.

 

Printre instituțiile media care s-au remarcat cu asupra de măsură în aceste jocuri de putere enumerăm: cotidienele online adevarul.ro, gandul.info, portalul hotnews.ro, cotidianul România Liberă, televiziunea Pro TV. Nici celelalte nu sunt mai prietenoase față de Biserică, însă acestea se evidențiează prin zelul sistematic depus.

 

Instituțiile de forță: CCR, instituțiile judiciare, serviciile secrete

Dacă la presiunea mediatică răul maxim făcut de asociațiile seculariste este să fixeze agenda și temele, adevărata schimbare a raporturilor de forță se face doar cu sprijinul instituțiilor de pe acest palier. Este palierul care dictează regulile jocului. Astfel, decizia CCR nu se decriptează doar în aspectul său instrinsec, cel de schimbare a procedurilor de înscriere la ora de religie, ci, mult mai relevant, în schimbarea raporturilor de forță: ”the upper hand” aparține, aici, asociațiilor seculariste. S-a văzut acest lucru din momentul în care Ministerul Educației a cedat presiunilor acestor asociații și a decis să bulverseze întreg sistemul școlar forțând reînscrierea la ora de religie încă din luna martie a.c.

Este un caz care, cel mai probabil, va fi repetat. Pe teme sensibile ca educația sexuală sau legalizarea căsătoriilor homosexuale nu avem a ne teme atât de ceea ce provine de la autoritățile publice, ci de la această presiune suprapusă a asociațiilor seculariste via mass-media care dobândește conținut prin deciziile instituțiilor de forță, a instituțiilor judiciare. Nu este chiar așa greu de imaginat, de pildă, un caz ipotetic în care CCR sau un oarecare tribunal decide că un copil a fost lezat în ”interesele sale superioare” de faptul că e privat de educație sexuală în școală. Ministerul nu va avea altceva de făcut decât să respecte decizia și, în implementarea ei, va fi străjuit drastic de legiunea secularistă și de organele mass-media.

 

Serviciile secrete sunt o specie diferită din regnul instituțiilor de forță. Implicarea lor în actualul mecanism de resetare a raporturilor de forță între instituțiile sociale ale României se face resimțit în mod discret, ca o umbră a proceselor vizibile și descrise până acum. În cele din urmă, resorturile reale ale deciziei CCR nu se cunosc și este improbabil ca la mijloc a fost o pasionată controversă constituțională. Mai mult decât atât, după cum deseori au admis ca fiind un lucru de laudă, mass-media este împânzită de agenți acoperiți. Or mass-media are un rol bine delimitat în acest proces, după cum am văzut. Implicarea cheie a serviciilor, sau a unei părți a serviciilor, în secularizarea României, este, așadar, aproape demonstrată matematic.

 

În fine, să nu uităm că există și alte pârghii de remodelare socială. Recent, un jurnalist cerea DNA-ului să dea iama în ”sfinții părinți”.

 

Elementul geopolitic. Procesul descris, pe scurt, mai sus, nu este unul de inspirație locală. Este legat de actualele confruntări geopolitice în zona de graniță dintre Vest și Est. Era vizibilă, oricum, artificialitatea ONG-urilor seculariste și finanțarea lor din străinătate. În schimb, în prezent e vizibil faptul că agenda schimbării mentalităților și a diminuării influenței Bisericii este asumată de instituțiile de forță, subordonate centrului metropolitan american. De altfel, în ultima perioadă s-a discutat insistent, în mas-media, despre rolul potențial dăunător al Bisericii Ortodoxe Române din perspectiva înfruntării dintre SUA și Rusia.[3]

 

Ce-i de făcut?

Cei din Biserică trebuie, în primul rând, să conștientizeze situația în care se află. Nu avem doar o problemă de comunicare. Nu avem doar o problemă punctuală. Nu este vorba doar despre un proces social, ci de o acțiune premeditată, planificată, concertată. Este o miză care transgresează, cumva, intențiile punctuale ale diverșilor actori sociali implicați. Să nu ne închipuim că Patriarhia Română a fost obtuză și nu știe să colaboreze inteligent. Dimpotrivă, partea americană e surdă și dă semne că nu vrea să aibă un partener și în această instituție socială. Propuneri au existat, din partea română.[4] Din partea americană, tăcere și presiuni pentru secularizare și drepturi gay.

De aceea, BOR nu se poate rezuma, în încercarea de contracarare a ofensivei anticreștine, doar la răspunsuri punctuale, atât pe plan comunicațional, cât și pe plan acțional. Comunicatele de pe basilica.ro sunt insuficiente. Deși binevenită, inițiativa APOR (Asociația Părinților pentru Ora de Religie) este, la rându-i, insuficientă. De altfel, dacă se întreabă cineva de ce este societatea lor civilă mai influentă decât societatea noastră civilă, răspunsul se află în mecanismul descris mai sus. Societatea noastră civilă nu va beneficia niciodată de raporturi privilegiate cu mass-media și cu instituțiile de forță. Lipsa noastră de eficiență se mai explică și prin slaba identitate organizațională, dar și strategia precară pe care o folosim.

 

În al treilea rând, BOR ar putea recuceri acele zone care-i sunt încă accesibile, de la toate palierele amintite. Pentru acest lucru ar trebui să exise un proces de reflecție critică intern, la nivel superior, în care să se identifice, printre altele, și cauzele ce au dus la pierderi majore.

 

Deloc în ultimul rând, BOR ar putea să-și redefinească prezența în societatea românească. În acest moment, Biserica este definită, prin campania asociațiilor seculariste, drept o structură de și pentru putere. Este asociată celor puternici și corupți, celor îndestulați și privilegiați. Este un mit foarte puternic și pervers totodată, pentru că realitatea este, de fapt, că BOR a pierdut legăturile esențiale cu nucleul puterii reale ce se exercită în România.

 

Mai mult decât atât, inclusiv ca organizație, structura sa celulară, descentralizată, flexibilă, fluidă, canalele de comunicare întotdeauna deschise înspre și dinspre societate, au făcut din Biserică, din punct de vedere istoric, o rețea de rezistență, îngrijire, apărare a celor slabi față de cei puternici. Această calitate trebuie recuperată. Preotul poate să-și propună să devină un fel de ombudsman al celor sărmani, dar și al celor care se simt, într-un fel sau altul, abuzați de instituții. Procedând astfel, implicându-se, de pildă, în modul în care funcționează spitalele, în modul în care bolnavii sunt îngrijiți, în modul în care este finanțat un spital, în maniera în care este dotată o școală, preotul va reaminti poporului că el este adevăratul său aliat, ci nu acele organizații care nu dau doi bani pe viața amărâtului, ci se folosesc de suferință doar ca să-i îndepărteze aceluia și pe Bunul Dumnezeu. Este, evident, ușor să dai sfaturi unor oameni deja depășiți de sarcinile de bază ale slujirii lor. Ce este cert e că avem nevoie de o alianță mobilizatoare a clerului cu mirenii (masa) și cu intelectualitatea. O alianță lucrativă, prezentă, misionară, nu una de vitrină.

 

NOTE

[1] Vezi articolele publicate pe siteul nostru:

 

CRESTINII DIN AMERICA SE APROPIE DE VREMEA INCERCARII. Cazul isteriei furibunde starnite impotriva legii libertatii religioase din Indiana. Judecatorii, Mass-media si Corporatiile instaureaza REGIMUL GAY TOTALITAR

 

și

 

CRESTINII DIN AMERICA INCEARCA SA OPUNA REZISTENTA MAFIEI HOMOSEXUALISTE. Editorial in NEW YORK TIMES: bisericile crestine trebuie convinse sa elimine homosexualitatea de pe lista pacatelor

 

[2] Exemple: ASUR, Asociația Solidaritatea pentru Libertatea de Conștiință, Asociația Tinerii Europeni pentru Romania, Asociația Elevilor din Constanta, ACCEPT etc.

 

[3] Există mai multe poziționări pe tema ortodoxiei ca ”vulnerabilitate” a României față de Rusia. Varianta dură este cea care definește ortodoxia drept o vulnerabilitate ca atare, pentru simplul motiv că există ca religie majoritară ce este opusă ”valorilor” occidentale (definite, bineînțeles, nu în sens conservator, ci în sens neoliberal). Alte puncte de vedere, aparent mai nuanțate, fac o diferență între organizația bisericii și masa de credincioși, ce pot fi, la o adică, puse sub control, și presupuși agenți de influență ai rușilor, fie în postura de ”idioți utili” care rostogolesc viziuni favorabile Rusiei, fie în postura de agenți plătiți. Perversitatea acestui punct de vedere este că servește la punerea la index și la stigmatizarea oricărei voci ortodoxe care nu se conformează viziunii ideologice neoliberale. Mai mult decât atât, este dăunătoare chiar și din perspectiva temei războiului informațional, pentru că agenții de influență și propaganda neagră nu lucrează niciodată atât de previzibil – aceștia pot fi plasați inclusiv în surse mediatice pro-occidentale și pot funcționa, de pildă, pe baza principiului exagerării și caricaturizării punctului de vedere occidental pentru a crea polarizări artificiale. În fine, există și unele vederi echilibrate, care resping tema ca fiind una falsă, de propagandă. Un exemplu pozitiv, în acest sens, este Horațiu Pepine, în acest articol publicat pe ediția română a dw.de: Biserica Ortodoxă şi Rusia

 

[4] Conform articolului ”Wikileaks despre întâlnirea lui Taubman cu Patriarhul Daniel (traducerea integrala)”, din cotidianul România Liberă (05 aprilie 2011), care citează o telegramă Wikileaks, Patriarhul Daniel ar fi cerut Ambasadorului SUA de atunci, Nicholas Taubman, implicarea și sprijinul pentru dezvoltarea de relații ”ecumenice” cu organizații religioase din SUA. Dincolo de caracterul problematic, din punct de vedere canonic, al ideilor Patriarhului Daniel, acest lucru arată o disponibilitate a părții române către colaborare. Ambasada SUA a rămas, însă, pe pozițiile sale inflexibile legate de retrocedările proprietăților greco-catolicilor, de promovare a agendei homosexualiste și a celei seculariste.

 

RĂZBOIUL SECU(LA)RIST împotriva Bisericii

 

 

////////////////////////////////////////////

 

 

 

 

 

 

Instalarea regimurilor totalitare prin permanentizarea stării de urgență

 

 

Autor: Giorgio Agamben

 

Sursă: Le Monde

 

Traducere: s.m.

 

Pentru filosoful italian Giorgio Agamben, starea de urgență nu este un scut care protejează democrația. Dimpotrivă, consideră acesta, ea a însoțit întotdeauna dictaturile.

 

Nu putem înțelege adevărata problemă a extinderii stării de urgență [până la sfârșitul lunii februarie 2016] în Franța, dacă nu o privim în contextul unei transformări radicale a modelului de stat care ne este familiar. Trebuie mai întâi de toate demontate mesajele politicienilor iresponsabili, conform cărora starea de urgență ar fi un scut pentru democrație.

 

Istoricii sunt conștienți de faptul că opusul este adevărat. Starea de urgență este tocmai dispozitivul prin care puterile totalitare s-au instalat în Europa. Astfel, în anii care au premers preluarea puterii de către Hitler, guvernele social-democrate de la Weimar au recurs atât de des la starea de urgență (stare excepțională, așa cum este numită în limba germană), încât putem spune că Germania a încetat deja înainte de 1933 să fie o democrație parlamentară.

 

manPrimul act al lui Hitler, după numirea sa, a fost proclamarea stării de urgență, care nu a mai fost apoi niciodată revocată. Fiind uimiți de crimele care au putut fi comise cu impunitate de către naziști în Germania, uităm că aceste acțiuni au fost perfect legale, țara fiind sub stare de urgență și libertățile individuale suspendate.

 

Nu este clar de ce un astfel de scenariu nu se poate repeta în Franța: ne putem imagina fără dificultate un guvern de extremă-dreapta ce se folosește în atingerea scopurilor de starea de urgență cu care guvernele socialiste au obișnuit deja cetățenii. Într-o țară care trăiește într-o stare de urgență prelungită și în care operațiunile de poliție vor înlocui treptat sistemul judiciar, trebuie să ne așteptăm la o deteriorare rapidă și ireversibilă a instituțiilor publice.

Menținerea fricii

Acest lucru este valabil mai ales din moment ce starea de urgență este parte astăzi din procesul care face acum democrațiile occidentale să evolueze spre ceva ce trebuie, deja, numit stat securitar („security state”, cum spun politologii americanii). Cuvântul „securitate” este atât de bine intrat în discursul politic, încât se poate spune, fără teama de eroare, că „motivele de securitate” au luat locul a ceea ce s-a numit odată „rațiune de stat”. O analiză a acestei noi forme de guvernare lipsește, însă. Cum statul de securitate nu este nici statul de drept, nici ceea ce Michel Foucault numește „societăți disciplinare”, ar trebui să punem câteva repere pentru o posibilă definiție.

 

În modelul britanic al lui Thomas Hobbes, care a influențat atât de profund filozofia noastră politică, contractul care transferă puterile suveranului presupune teamă reciprocă și război al tuturor împotriva tuturor: statul este exact cel ce vine să înlăture frica. În statul securitar, acest model este inversat: statul se bazează constant pe frică și trebuie, cu orice preț, să o mențină, căci din ea își trage funcției sa esențială și legitimitatea.

 

Foucault a demonstrat deja că, atunci când cuvântul „securitate” apare pentru prima dată în Franța în discursul politic al guvernanților fiziocrați dinainte de Revolutie, nu e folosit pentru a preveni dezastrele și foametea, ci toate acestea au fost lăsate să se intample pentru a fi apoi guvernate și ghidate într-o direcție considerată profitabilă.

Nici un sens juridic

În mod similar, securitatea în cauză astăzi nu este destinată a preveni actele de terorism (ceea ce este, de altfel, extrem de dificil, dacă nu imposibil, din moment ce măsurile de securitate sunt eficiente doar după evenimente, iar terorismul este, prin definiție, o serie de lovituri neașteptate, în premieră), ci stabilirii unei noi relații cu oamenii, care este cea a unui control generalizat și nelimitat – prin urmare, un accent deosebit se pune pe dispozitivele care permit controlul total al datelor informatice și de comunicare ale cetățenilor, inclusiv prelevarea completă a conținutului computerelor.

 

securitatea nu este destinată a preveni actele de terorism, ci stabilirii unei noi relații cu oamenii, care este cea a unui control generalizat și nelimitat

Riscul cu care ne confruntăm, în primul rând, este deriva spre crearea unei relații sistemice între terorism și securitatea statului: dacă statul are nevoie de frică pentru a se legitima, va produce, în cele din urmă, chiar el teroarea, sau cel puțin nu o va împiedica să se perpetueze. Astfel, vedem țări ce urmează o politică externă care alimentează terorismul împotriva căruia pe plan intern se luptă și mențin relații cordiale și chiar vând arme către state cunoscute că finanțează organizațiile teroriste.

 

Un al doilea punct ce este important să fie înțeles este schimbarea statutului politic al cetățenilor și poporului – care ar fi trebuit să fie titularul suveranității. În statul securitar vom vedea o tendință de neoprit spre o depolitizarea progresivă a cetățenilor, a căror participare la viața politică este redusă la urnele electorale. Această tendință este cu atât mai îngrijorătoare cu cât a fost teoretizată anterior de juriștii naziști, ce defineau poporul ca element fundamental apolitic, statul fiind cel ce trebuie să asigure protecția și dezvoltarea.

 

În conformitate cu acei juriști naziști, exista o singură modalitate de a face viabil in punct de vedere politic acest element apolitic: prin egalitatea de rădăcini și de rasă, care îl va distinge de străini și de inamici. Nu trebuie confundat statul nazist cu cel de securitate contemporan: ceea ce trebuie înțeles este că, dacă vom depolitiza cetățenii, ei nu vor mai putea ieși din pasivitatea lor decât mobilizați de frica împotriva unui inamic străin dar care nu este total exterior (cum a fost cazul evreilor din Germania, sau al musulmanilor din Franța de azi).

Incertitudine și teroare

În acest context trebuie să analizăm sinistrul proiect de privare de naționalitate a persoanelor cu două cetățenii, ce amintește de legea fascistă din 1926 de deznaționalizare a „cetățenilor nedemni de cetățenia italiană” și de legile naziste pe deznaționalizare a evreilor.

 

Un al treilea punct, a cărui importanță nu trebuie să o subestimăm, este transformarea radicală a criteriilor care stabilesc adevărul și certitudinea în sfera publică. Ce frapează mai presus de toate un observator atent la relatările despre crimele teroriste este renunțarea completă la stabilirea adevărului juridic.

 

Ce frapează mai presus de toate un observator atent la relatările despre crimele teroriste este renunțarea completă la stabilirea adevărului juridic.În timp ce într-un stat de drept este de așteptat ca existența unei înfracțiuni  să fie confirmată de o anchetă judiciară, sub paradigma de securitate trebuie să ne mulțumim cu ce spun poliția și mass-media care depind de ea – adică, două organisme care au fost întotdeauna considerate nesigure. De unde urmează valul incredibil de contradicții și de reconstrucții pripite de evenimente care se sustrag cu bună știință oricărei posibilități de verificare și falsificare, semănând mai mult cu bârfele decât cu o anchetă. Acest lucru înseamnă că statul de securitate are un interes ca cetățenii – pe care ar trebui să-i protejeze – să nu cunoască natura reală a amenințării, căci nesiguranța și teama merg împreună.

Aceeași incertitudine se regăsește și în textul legii din 20 noiembrie cu privire la starea de urgență, care se referă la „orice persoană în legătură cu care există motive serioase de a crede că prin comportament reprezintă un pericol pentru ordinea publică și siguranță.” Este evident că expresia „motive serioase pentru a crede” nu are sens juridic și, în măsura îm care se referă la arbitrarul celui care „gândește”, poate fi aplicat în orice moment și asupra oricui. Or, în statul securitar, aceste forme nedeterminate, care au fost întotdeauna considerate de avocați ca fiind contrare principiului securității juridice, devin normă.

Depolitizarea cetățenilor

Aceeași imprecizie și aceleași ambiguități revin în declarațiile politicienilor, ce declamă că Franța este în război împotriva terorismului. Un război împotriva terorismului este o contradicție în termeni, deoarece starea de război este definită de capacitatea de a identifica cu certitudine inamicul lib-secîmpotriva căruia trebuie să luptăm. Din perspectiva de securitate, inamicul trebuie, dimpotrivă, să rămână vag, pentru ca oricine – din interiorul sau din afara granițelor – să poată fi identificat ca atare.

 

Menținerea unei stări generale de frică, de-politizarea cetățenilor, renunțarea la siguranța juridică: iată trei caracteristici ale statului securitar care sunt suficiente pentru a tulbura spiritele. Pentru că aceasta înseamnă, în primul rând, că statul de securitate spre care alunecăm face opusul a ceea ce promite, deoarece – în cazul în care securitatea înseamnă lipsa de griji (sine cura) – el întreține frica si teroarea.

 

Statul securitar este, pe de altă parte, un stat polițienesc, pentru că, prin eclipsarea sistemului judiciar, el generalizează acțiunea discreționară a poliției care pe timpul stării de urgență devine normală și din ce în ce mai suverană.

 

Prin depolitizarea treptată a cetățeanului, devenit un fel de potențial terorist, statul securitar iese în cele din urmă din domeniul firesc al politicii și se îndreaptă spre o zonă incertă, unde zona publică și cea privată se confundă și unde limitele sunt foarte greu de definit.

 

De la statul de drept la statul securitar

 

 

///////////////////////////////////////

 

 

 

ELON MUSK – PROFETUL CARE STRIGĂ ÎN PUSTIE

 

 

Elon Musk a făcut noi declarații legate de spaimele lui față de Inteligența Artificială. Spaime care nu sunt noi, Elon fiind fondatorul unei organizații care încearcă să controleze cumva dezvoltarea IA astfel încât roboții să nu cucerească omenirea (prea curând).

 

Că Elon Musk este un vizionar este puțin spus. Paypal, Tesla, Space-X sunt doar câteva dintre brandurile al căror tătic este. Este evident că Elon nu este doar un geek care a dat lovitura o dată sau de două ori sau nici măcar un business guru ca Steve Jobs care a îmbăcat cu spoială argintie o tehnologie deja existentă și a vîndut-o la supra-preț. Elon Musk este deja disruptor în mai multe domenii dintre care unul de mare interes pentru armata: rachetele spațiale. De unde putem deduce că Elon are acces ușor la guvernul SUA sau este oricum monitorizat, dacă nu este deja angajat al armatei SUA care este compania cu cei mai mulți bani și cu cea mai mare putere, putând dispune discreționar de orice resursă, de orice formă ar fi ea, mai ales pe teritoriul SUA.

 

“Guvernele nu trebuie să respecte legile normale. Ele vor obține IA dezvoltată de companii cu pistolul la tâmplă dacă ar fi cazul”. Dacă o astfel de declarație ar fi venit din partea unui neica-nimeni blogger pe teme IA sau chiar specialist în domeniu, nu ar fi fost nimic. Dar venind din partea lui Elon, lasă loc de multe înterbări. Declarația a venit ca un răspuns la un tweet: “Guvernele nu se pricep la IA, o corporație va construi o armată care va învinge”.

 

Avem deci câteva premize:

 

1) Elon Musk are acces la tehnologie de cel mai înalt nivel, mai ales în domeniul IA; având în vedere complexitatea unei mașini autonome și miza care se află în joc (dominația totală a segmentui auto dar nu numai), se înțelege că frontul de bătălie IA din domeniul auto este probabil depășit doar de cercetările militare.

 

2) Nu e far-stretch să presupunem că Tesla a avut ceva inovații în domeniu dintre care unele poate chiar au atras atentia DOD. Da, Google pare a fi în top, achiziția Boston Dynamics fiind un indiciu, dar și puterea financiară și capacitatea tehnologică extensivă a Google.

 

Nu de puține ori, marile salturi în orice domeniu le fac nu echipele cele mai finanțate cu resursele cele mai puternice, ci unele genii individuale cu viziune, motivație și … noroc. S-a întâmplat și cu Manhattan Project și cu Linux și cu Google (inițial) și chiar cu Windows-ul lui Gates.

 

Acum se pune întrebarea. Oare i-a scăpat păsărica lui Elon cu tweet-ul ala? Altfel, dacă Elon vorbește aiurea, nu e atent și doar face gargară ieftină, chiar nu realizează că bombele lui sunt totuși cam SF dacă nu cumva chiar au ceva acoperire?

 

In his latest frightening/entertaining (depending on one’s viewpoint) tweet storm, Elon predicts that artificial intelligence will be the “most likely cause of WW3” and that robots may actually initiate the outbreak of a global war if they decide that a “prepemptive strike is most probable path to victory.” (sursa)

 

Atrag atenția că a fi gică contra IA-ului nu e o modă și pentru Elon ar fi foarte ușor să stea în banca lui și să facă rachete spre Marte sau mașini electrice cool. Elon are însă copii, e familist convins și e preocupat de viitor. Nu e doar un vizionar, este și un tată și nu consuma marihuana și nici dependent de twitter. Cuvintele lui trebuie luate cu cea mai mare seriozitate, deși oricum resistence is futile, mai ales pentru noi omul de rând. Sau oare nu este?

 

Elon Musk – profetul care strigă în pustie

 

/////////////////////////////////////////

 

 

 

REACTIVITATE VS PROACTIVITATE ÎMPOTRIVA ROBOȚILOR UCIGAȘI

 

 

 

Elon Musk este convins ca inteligența artificială nu doar că va produce unde de șoc pe piața muncii, dar și că va ucide oameni pe stradă înainte să fie reglementată cum trebuie. O oarecare reglementare pe unele domenii există și se fac pași. Un exemplu ar fi mașinile autonome. Însă reglementarea acolo este împinsă de progresele făcute și de nevoia de a crea un cadru cât mai propice dezvoltării domeniului, considerat un pas înainte important.

 

 

 

Elon Musk mai consideră de asemenea că trebuie urgent adoptată o atitudine cât mai proactivă cu privire la dezvoltarea IA din cauza riscurilor. Ne aflăm într-un moment în care tehnologiile IA determină supraviețuirea unei companii. Toți fac asta și cine rămâne în urmă va fi eliminat, iar cine are cel mai mic avantaj poate să domine total un segment sau poate să capete poziții dominante uimitoare, de neconceput chiar în lumea de astăzi a mega-corporațiilor internaționale.

 

Să presupunem prin absurd că o companie inventează un robot care poate face orice sarcina este învățat, echivalentă capacității de percepție a mediului și de comunicare cu mediul unui copil de 5 ani, însă fără riscurile asociate în sensul docilității și a siguranței dar cu o memorie și putere de calcul sporită.

 

Un copil de 5 ani înțelege imens din lumea din jur, știe unde se află, recunoaște persoanele, înțelege unele proceduri, poate îndeplini multe sarcini independent cu puțină învățare.

 

Acest robot ar putea să se ocupe de sarcini cum ar fi curățenia în casă, diverse sarcini gospodărești, aranjarea produselor la rafturi în hypermarketuri, munca agricolă, etc. Lista de aplicabilitate ar fi nelimitată și cu sigurantă compania nu ar face față la producție mai ales dacă produsul nu va avea un preț prohibitiv.

 

Este îndeajuns să ne gândim la mașinile Tesla ca un prototip de robot (având în vedere autonomia) și să vedem cum cererea este cu mult mai mare peste capacitatea de producție, pentru a înțelege că acea companie va domina lumea total. Un astfel de robot, ar putea fi chiar baza de dezvoltare a unor fabrici de construcție de alți roboți și ar putea cu costuri minime să permită creșterea rapidă a capacității de producție – principala limitare în prezent a companiei lui Musk.

 

Principala dilemă care se pune în țările dezvoltate (căci la noi subiectul #1 e salariul minim și impozitele) este ce atitudine să se adopte cu privire la IA. O reglementare prea strictă ar inhiba dezvoltarea. Una prea laxă, ar putea de asemenea dăuna din mai multe motive. Primul ar fi riscurile pentru populație (de exemplu, dacă s-ar da drumul la mașini autonome înainte de vreme, daunele ar putea fi catastrofale și ar crea un curent împotriva extrem de puternic) și al doilea ar fi riscurile pe termen lung ca o luptă acerbă nereglementată între marile companii să ducă la dezvoltarea de tehnologii prea puternice care folosite malefic sau accidental ar putea produce catastrofe.

 

Asupra acestui din urmă punct atrage atenția și Musk. Să ne imaginăm că o companie care cercetează IA poate inventa un bot care poate comenta pe forumuri (sau rețele sociale) la un nivel extrem de avansat și cu capacități de argumentare puternice care nu doar că nu s-ar prezenta a fi bot, dar ar fi adaptabil la mediu, ar înțelege contextul, ar folosi meta-informații pentru a cunoaște publicul din acel mediu și ar putea fi un puternic formator de opinie. The Ultimate Propaganda Machine! Fără o reglementare corespunzătoare, internetul și rețelele sociale ar ajunge un mare câmp de bătălie între diverse centre de putere care ar putea manipula populația la un nivel inimaginabil. Fake news din ziua de astăzi sunt nimica toată pe lângă o lume virtuală în care boții te pot convinge că nu sunt boți. O astfel de unealtă ar putea produce războaie, crize sociale și aharhie. Mai e nevoie să continui cu alte exemple?

 

În final, vă las cu un reportaj despre un AI care a învățat poker și bate profesioniștii la cel mai complicat tip de poker…..

 

Reactivitate vs proactivitate împotriva roboților ucigași

 

//////////////////////////////////////////

 

 

 

 

Acesta este creierul tău. Acesta este creierul tău folosit ca armă

 

 

 

Tehnologiile neuronale de ultimă oră pot șterge amintirile traumatice și pot citi gândurile oamenilor. Ele ar putea deveni însă și următorul câmp de luptă al secolului 21.

 

de Tim Requarth | FOREIGN POLICY | traducere si adaptare de s.m.

 

Într-o zi obișnuită de iulie, intr-un laborator de la Universitatea Duke, două maimuțe rhesus sunt puse în camere separate, fiecare vizionând un ecran de computer care prezenta o imagine a unui braț virtual în spațiu bidimensional. Maimuțele au sarcina de a ghida brațul din centrul ecranului către o țintă, iar când reușesc, cercetătorii le răsplătesc cu înghițituri de suc.

Dar mai este ceva. Maimuțelor nu li s-au dat joystick-uri sau alte dispozitive care ar putea mișca brațul. Ci se bazează pe electrozi implantați în zonele din creierele lor care sunt responsabile pentru mișcare. Electrozii sunt capabili să detecteze activitatea neuronală și să transmită comenzile printr-o conexiune cu fir la computer.

 

Pentru a face lucrurile și mai interesante, primatele își împart controlul asupra brațului digital. În timpul unui experiment, de exemplu, o maimuță poate mișcă brațul numai pe orizontală, în timp ce cealaltă doar pe verticală. Iar maimuțele au început să învețe prin asociație că un anumit mod de gândire duce la mișcarea brațului. După ce au deprins această succesiune de cauză și efect, și-au modelat comportamentul conducând brațul la țintă și câștigând sucul.

 

Specialistul în neuroștiințe Miguel Nicoleliss, care a condus cercetarea amintită mai sus și ale cărei rezultate au fost deja publicate la începutul lui 2015, are și un nume pentru acest parteneriat remarcabil: „BraiNet” (trad. aprox. rețea cerebrală). Nicoleliss speră ca, în cele din urmă, interacțiunea directă de la creier la creier să fie folosită pentru a grăbi reabilitarea persoanelor cu leziuni neurologice – mai precis, ca creierul unei persoane sănătoase să lucreze în mod interactiv cu acela al unui pacient ce a suferit un accident vascular cerebral, pentru a-l reînvăța mai repede să vorbească sau să miște o parte a corpului paralizat.

 

Aceasta este doar ultima dintr-un lung șir de evoluții recente în neuro-tehnologie: interfețe aplicate neuronilor, algoritmi utilizați pentru a decoda sau stimula neuroni și hărți cerebrale care oferă o înțelegere de ansamblu mai bună a circuitelor complexe ale creierului ce guvernează cunoașterea, emoția și acțiunea. Din punct de vedere medical, se așteaptă mari progrese de pe urma folosirii acestor tehnologii, cum ar fi membre protetice cu o mai mare dexteritate și care să poată transmite senzații către purtătorii lor, noi perspective in tratarea bolilor precum Parkinsonul și chiar tratamente pentru depresie si alte tulburări psihice. De aceea, în întreaga lume eforturi majore de cercetare sunt în curs în domeniul neuro-tehnologiei.

 

Dar există o potențială latură întunecată asociată acestor inovații. Neuro-tehnologiile sunt instrumente „cu dublă utilizare”. Aceasta înseamnă că, în afara folosirii lor în domeniul tratamentelor medicale, neuro-tehnologiile ar putea fi aplicate (sau aplicate în mod eronat) și în scopuri militare.

 

 

 

Aceeași mașină de scanare a creierului pentru diagnosticarea bolii Alzheimer sau autismului ar putea citi gândurile personale. Sistemele informatice atașate țesutului cerebral care permit pacienților paralizați să controleze membre robotizate pot fi folosite și de către un stat pentru a ghida soldați bionici sau piloți de aeronave. Iar dispozitivele concepute pentru a ajuta un creier deteriorat ar putea fi utilizate în mod alternativ la implantarea de noi amintiri sau la ștergerea celor existente, asupra dușmanilor și a aliaților deopotrivă.

 

Dusă la ultima sa consecință, ideea BraiNet a lui Nicoleliss de a fuziona semnale ale creierului de la două sau mai multe persoane ar duce la crearea soldatului universal ultim, spune Jonathan Moreno, bio-etician și profesor la Universitatea din Pennsylvania. „Ce s-ar întâmpla dacă ai putea obține expertiza intelectuală a lui, să zicem, Henry Kissinger, care știe totul despre istoria diplomației și politică, și ai adăuga toate cunoștințele cuiva care cunoaște strategia militară, iar apoi toate cunoștințele unui inginer DARPA, și așa mai departe”, spune Moreno făcând referire la Agenția de proiecte avansate de cercetare în domeniul apărării din SUA. „Ai putea să le pui pe toate împreună.” O astfel de BraiNet ar crea aproape o omnisciență militară aplicată în deciziile cu mize mari și cu ramificații umane și politice.

 

Pentru a nu fi înțeleși greșit, astfel de idei țin încă de domeniul științifico-fantastic. Dar este doar o chestiune de timp, spun unii experți, înainte de a deveni realitate. Neuro-tehnologiile progresează rapid, ceea ce înseamnă că lansarea pe piață și comercializarea lor sunt inevitabile, iar guvernele sunt deja implicate în acest proces. DARPA, care se ocupă cu cercetarea științifică revoluționară si de dezvoltare pentru Departamentul Apărării al SUA, a investit masiv în tehnologii ale creierului. În 2014, spre exemplu, agenția a început să dezvolte implanturi care detectează și suprimă nevoile. Scopul declarat este de a trata veteranii care suferă de afecțiuni cum ar fi dependența si depresia. Ne putem, totuși,  imagina cum acest tip de tehnologie poate fi folosită și ca o armă – a cărei proliferare o poate face să aterizeze în mâini greșite. „Întrebarea nu este „dacă”, ci „când” și „cum”  vor folosi actorii nestatali neuro-tehnicile sau neuro-tehnologiile sub o formă sau alta”, spune James Giordano, neuro-etician la Centrul Medical de la Universitatea Georgetown”.

 

Oamenii au fost mult timp fascinați și îngroziți de ideea de control al minții. Ar putea fi prea devreme să punem răul în față – anume că creierul poate fi „piratat” de guvern, de exemplu – dar potențialul de dublă utilizare a neuro-tehnologiilor se apropie amenințător. Unii specialiști în etică se tem că, în lipsa unui cadru juridic care să le guverneze, progresele în laborator ar putea intra în lumea reală periculos de nerestricționate.

 

Cu toate consecințele, bune sau rele, ne spune Giordano, „creierul este următorul câmp de luptă.”

 

Consecință a dorinței de a înțelege mai bine creierul, care este organul uman cel mai greu de descifrat, în ultimii 10 ani a avut loc o explozie a inovației în domeniul neuro-tehnologiilor. În 2005, o echipă de oameni de știință a anunțat că a citit cu succes mintea unui om folosind imagistica prin rezonanță magnetică funcțională (fMRI), o tehnică ce măsoară fluxul de sânge declanșat de activitatea cerebrală. O persoană situată într-un scanner urmărea un ecran mic ce  proiecta stimuli vizuali simpli – o singură secvență aleatoare de linii orientate în direcții diferite, unele verticale, unele orizontale, iar altele diagonale. Orientarea fiecărei linii a provocat o proiectare puțin diferită a funcțiilor creierului. In cele din urmă, doar urmărind acea activitate, cercetătorii au putut determina ce fel de linie a vizionat subiectul experimentului.

 

A fost nevoie de doar șase ani pentru ca această tehnologie de decodare a creierului să fie extinsă spectaculos – cu puțin praf magic din Silicon Valley – într-o serie de experimente desfășurate la Universitatea din California, Berkeley. Într-un studiu din 2011, subiecții au fost rugați să vizioneze trailere de filme de la Hollywood în interiorul unui tub fMRI. Cercetătorii au folosit datele extrase din răspunsurile fluxului cerebral pentru a construi algoritmi de decodare unici pentru fiecare subiect. Apoi, au înregistrat activitatea neuronală în timp ce subiecții au vizionat diverse scene noi dintr-un film – de exemplu, un clip în care Steve Martin traversează o cameră. Folosind algoritmul dezvoltat pentru fiecare subiect, cercetătorii au reușit mai târziu să reconstruiască scena bazându-se doar pe activitatea înregistrată a creierului. Rezultatele fascinante nu au oferit  imagini realiste, ci o copie impresionistă: un Steve Martin în ceață ce plutește pe un fundal ireal în mișcare.

 

Pe baza acestor rezultate, Thomas Naselaris, neurolog la Universitatea de Medicina din Carolina de Sud si co-autor al studiului din 2011, declară: „Capacitatea de a reuși ceva apropiat citirii gândurilor va deveni disponibilă mai devreme sau mai târziu.” Mai mult, „aceasta va fi posibilă în timpul vieții noastre.”

 

Evoluția este urgentată de  avansarea rapidă a tehnologiei din spatele interfețelor creier-mașină (IMC – BMI în engleză) – implanturile neurale si computerele care citesc activitatea creierului si o traduc în acțiuni reale, sau invers, stimulând neuronii pentru a crea percepții sau mișcări fizice. Prima interfață sofisticată și-a făcut apariția în sala de operație în 2006, când echipa neurologului John Donoghue de la Brown University a implantat în creierul lui Matthew Nagle un cip pătrat cu diagonala mai mică de jumătate de centimetru cu 100 de electrozi atașați de el, tânărul de  26 de ani, fostă vedetă de fotbal la nivelul liceului, fiind înjunghiat în gât și paralizat de la umeri în jos. Electrozii au fost poziționați peste cortexul motor al lui Nagle, care controlează, printre altele, mișcările brațelor. În câteva zile, Nagle a putut muta, cu ajutorul dispozitivului său conectat la un computer, un cursor și a putut deschide mesaje e-mail doar folosind puterea gândurilor.

 

Opt ani mai târziu, IMC-urile au devenit mult mai complexe, așa cum s-a demonstrat la Cupa Mondială din 2014, desfășurată în Brazilia. Juliano Pinto, de 29 de ani, cu paralizie completă a trunchiului inferior, a fost îmbrăcat într-un exoschelet robotizat controlat cerebral dezvoltat de Nicoleliss de la Universitatea Duke pentru a oferi lovitura de start la ceremonia de deschidere a turneului din Sao Paulo. Casca de pe capul lui Pinto a preluat impulsurile cerebrale, ce indicau dorința sa de a lovi cu piciorul. Computerul său, legat la spate, a primit aceste semnale și apoi a stimulat costumul robotic să execute acțiunea.

 

Neuro-tehnologiile merg însă și mai departe, ocupându-se cu complexitatea memoriei. Studiile au arătat că ar putea fi posibil pentru o persoană de a insera gânduri în mintea alteia, la fel ca într-o versiune din viața reala a filmului de succes din 2010 Inception (Începutul). Într-un experiment din 2013 condus de laureatul Premiului Nobel Susumu Tonegawa la Massachusetts Institute of Technology, cercetătorii au implantat ceea ce au numit „o memorie falsă” într-un șoarece. In timp ce observau activitatea creierului rozătoarei, cercetătorii au plasat animalul intr-o cutie, urmărind cum șoarecele s-a acomodat cu împrejurimile. Echipa a fost capabilă să aleagă rețeaua precisă din milioanele de celule care au fost stimulate in hipocampul șoarecelui în timp ce și-a format o memorie a spațiului în care a fost plasat. A doua zi, cercetătorii au pus animalul într-o cutie nouă pe care nu o văzuse înainte și a emis un șoc electric, în același timp activând neuronii folosiți de șoarece pentru a-și aminti prima cutie. Asocierea s-a produs: când au pus șoarece înapoi în prima cutie, el a înghețat de frică, deși nu experimentase nici un fel de șoc acolo. La doar doi ani după descoperirea lui Tonegawa, o echipa de la Institutul de Cercetare Scripps a administrat șoarecilor un compus care putea elimina o memorie specifică, lăsându-le pe celelalte intacte. Această tehnologie de ștergere a memoriei ar putea fi folosită pentru a trata stresul post-traumatic, eliminarea unui gând dureros sau îmbunătățirea calității vieții.

 

Probabil că acest impuls al cercetării în domeniul interacțiunii minte-știință nu se va încetini, pentru că această revoluție științifică este finanțată abundent. În 2013, SUA au lansat Inițiativa BRAIN (Cercetarea creierului prin dezvoltarea de neuro-tehnologii inovatoare), cu sute de milioane de dolari deja alocate pentru studiile din primii trei ani; finanțările viitoare nu a fost încă determinate (National Institute of Health (NIH), una dintre cele cinci agenții federale implicate in proiect, a solicitat 4,5 miliarde de dolari repartizate pe o perioadă de 12 ani, doar pentru ceea ce îi revine.). La rândul său, Uniunea Europeană a oferit aproximativ 1,34 de miliarde de dolari pentru proiectul său pe 10 ani Human Brain Project (Proiectul creierul uman), ce a început în 2013. Ambele programe sunt concepute pentru a construi instrumente inovatoare care să cartografieze structura creierului și să surprindă activitatea electrică a miliardelor de neuroni. În 2014, Japonia a lansat o inițiativă similară, cunoscută ca Brain/MINDS (Cartografiere prin neuro-tehnologii integrate pentru studiul bolilor). Și chiar și Paul Allen, co-fondatorul Microsoft, a aruncat sute de milioane de dolari în propriul său Institut Allen pentru știința creierului, o încercare ambițioasă de a crea atlase ale creierului si a descoperi cum funcționează vederea.

 

Trebuie să fim clari, însă, cele mai multe dintre aceste neuro-tehnologii sunt încă în stadiul experimental. Ele nu au autonomie mare in interiorul creierului, pot doar citi sau stimula un număr limitat de neuroni sau necesită o conexiune cu fir. Mașinile de „citit gândurile”, de exemplu, se bazează pe echipamente scumpe, disponibile numai în laboratoare sau în spitale, pentru a produce chiar și doar rezultate rudimentare. Cu toate acestea, angajarea puternică a cercetătorilor și finanțatorilor deopotrivă pentru dezvoltarea neuro-tehnologiilor va însemna apariția de dispozitive din ce în ce mai sofisticate, mai răspândite și mai ușor disponibile cu fiecare an ce trece.

 

Fiecare nouă tehnologie va aduce și posibilități creative de aplicare a sa. Eticienii avertizează, însă, că transformarea neuro-tehnologiilor în arme este una dintre aplicațiile posibile.

 

Nu avem date disponibile care să demonstreze că, până în prezent, instrumentele destinate creierului ar fi fost folosite pe post de arme, ceea ce nu înseamnă însă că valoarea lor pe câmpul de luptă nu a fost evaluată. La începutul lui 2015, de exemplu, o femeie paralizată a reușit să controleze un avion de vânătoare F-35 în cadrul unui simulator de zbor folosindu-se doar de gândurile ei și de un implant pe creier a cărui realizare a fost finanțată de DARPA. Se pare că posibilitatea de transformare în arme nu se află într-un viitor îndepărtat, existând multe precedente privind tranziția rapidă a tehnologiei de la știință la amenințare globală. La urma urmei, doar 13 ani au trecut de la descoperirea neutronului și până la exploziile atomice de la Hiroshima și Nagasaki.

 

Manipularea minților de către guverne ar rămâne în domeniul teoriei conspirației și al thriller-urilor fantastice dacă puterile mondiale nu ar avea un așa trecut compromițător în domeniul neuro-științelor. Într-o serie ciudată de experimente realizate între 1981 și 1990, oamenii de știință sovietici au construit echipamente concepute pentru a perturba funcționarea neuronilor în organism și creier, expunând oamenii la diferite niveluri de radiații electromagnetice de înaltă frecvență. (Rezultatele acestei cercetări sunt încă necunoscute.) De-a lungul mai multor decenii, Uniunea Sovietică a cheltuit mai mult de 1 miliard de dolari pe astfel de sisteme de control al minții.

 

Poate cele mai notorii exemple de abuzuri din SUA în domeniul neuro-științelor au avut loc între anii 1950 și 1960, când Washington-ul a realizat un program amplu de cercetare pentru a găsi modalități de monitorizare și influențare a gândurilor umane. Investigațiile CIA cu numele de cod MK-Ultra au promovat „cercetarea și dezvoltarea de  materiale chimice, biologice și radiologice ce pot fi aplicate în cadrul operațiunilor clandestine cu scopul de a controla comportamentul uman,” potrivit unui raport din 1963 al inspectorului general al CIA. Aproximativ 80 de instituții, dintre care 44 de colegii și universități, au fost implicate în acest program, adesea finanțarea venind sub vălul altor activități științifice, participanții deseori neștiind că  lucrau pentru îndeplinirea obiectivelor lui Langley. Unul din cele mai multe josnice aspecte din cadrul programului a inclus drogarea participanților – unii fără s-o știe – cu LSD. Unui om din Kentucky i-a fost administrat drogul timp de 174 de zile consecutive. La fel de revoltătoare au fost, totuși, și proiectele MK-Ultra care s-au concentrat asupra mecanismelor de percepție extrasenzorială și manipulare electronică a creierului subiecților, precum și încercările de a aduna, interpreta și a influența gândurile altora prin hipnoză sau psihoterapie.

 

Astăzi, nu există nici o dovadă că Statele Unite ale Americii abuzează în mod similar de neuro-tehnologie sub pretenția asigurării securității naționale. Cu toate acestea, forțele armate rămân foarte angajate în domeniu. În 2011, potrivit cifrelor oferite de Margaret Kosal, profesor la Institutul de Tehnologie din Georgia, armata SUA pus deoparte 55 de milioane de dolari, marina 34 de milioane, iar forțele aeriene 24 de milioane pentru a se continua cercetarea în domeniul neuro-științelor. (Trebuie să se știe că armata SUA este principalul finanțator în multe ramuri științifice, inclusiv ingineria și știința calculatoarelor.) În 2014, IARPA (Intelligence Advanced Research Projects Activity), o organizație de cercetare care dezvoltă tehnologie de ultimă oră pentru agențiile de informații SUA, s-a angajat cu 12 milioane de dolari în sprijinul proiectării tehnologiilor de creștere a performanțelor, inclusiv stimularea electrica a creierului pentru „optimizarea raționamentului adaptiv uman”, adică pentru a-i face pe analiști mai inteligenți.

 

Impulsul real provine, totuși, de la DARPA, o agenție ce este subiectul favorit al  teoriilor conspiraționiste și al invidiei internaționale. Ea finanțează aproximativ 250 de proiecte în paralel, recrutând și conducând echipe de experți din mediul academic si cel industrial pentru a lucra la misiuni extrem de ambițioase și bine țintite. Gustul DARPA pentru finanțarea de proiecte vizionare care să schimbe lumea este neegalat: Internetul, GPS-ul, avionul de luptă invizibil – pentru a numi doar câteva dintre acestea. În 2011, DARPA, ce are un buget anual relativ modest (comparativ cu altele din domeniul apărării) de 3 miliarde de dolari, a programat alocarea de 240 de milioane doar pentru cercetarea în domeniul neuro-științelor. S-a angajat deja să susțină cu 225 de milioane de dolari (pentru primii ani) Inițiativa BRAIN, doar cu 50 de milioane de dolari mai puțin decât finanțatorul principal al proiectului, NIH (Institutul Național de Sănătate al SUA).

 

Având în vedere modelul revoluționar și impactul internațional al DARPA, era o chestiune de timp înainte ca alte puteri mondiale să emuleze acest model. În ianuarie 2015, India a anunțat că își va remodela Organizația de Cercetare și Dezvoltare pe modelul DARPA. În 2014, ministerul rus al apărării și-a anunțat sprijinul în valoare de 100 milioane de dolari pentru nou-înființata Fundație pentru cercetare avansată. În 2013, Japonia a făcut publică înființarea unei agenții „cu DARPA Statelor Unite în minte” (poreclită de  unii observatori „JARPA”), citându-l pe Ichita Yamamoto, ministrul științei și tehnologiei. Agenția Europeană de Apărare a fost înființată în anul 2001, răspunzând la solicitarea pentru crearea unei „DARPA europene”. Și există intenția de a exporta modelul DARPA și către unele corporații, cum ar fi Google.

 

Ce rol va juca cercetare neurologiei în aceste centre de rămâne încă de văzut. Totuși, având în vedere progresele recente în domeniul tehnologiei cerebrale, interesul DARPA în domeniu și dorința noului centru de interes de a urma exemplul Pentagonului, probabil că domeniul se va bucura de o atenție crescândă. Robert McCreight, un fost funcționar al Departamentului de Stat SUA specializat de peste două decenii în controlul armamentelor, spune că „mediul competitiv” ar putea alimenta un fel de cursă a înarmării în domeniul neurologic, o competiție pentru a controla și a transforma neuronii în produse de uz obișnuit. Riscul subsecvent este îndreptarea ulterioară a cercetării spre înarmare: transformarea creierului într-un instrument pentru a lupta mai eficient în războaie

 

Nu este greu de imaginat ce va urma. Astăzi, o cască echipată cu electrozi ce adună doar anumite semnalele electro-encefalografice (EEG) de pe scalpul unei persoane pentru un anumit scop, cum ar fi să lovească o minge; mâine, electrozi captând semnalele EEG ce ar putea colecta clandestin coduri de acces la armament. De asemenea, un IMC (BMI) ar putea deveni un sifon de date folosit, să zicem, pentru a pătrunde în mintea unui spion inamic. Încă și mai înfricoșător, dacă teroriștii, hackerii sau infractorii ar putea să dobândească astfel de neuro-tehnologii, ei ar putea folosi aceste instrumentele pentru a crea asasini sau a fura informații personale, cum ar fi parole sau numere de cărți de credit.

 

În mod îngrijorător, nu prea există instrumente pentru prevenirea unor astfel de scenarii. Foarte puține acorduri internaționale sau chiar legi naționale protejează în mod eficient viața intimă, și nici unul dintre acestea nu este special dedicat neuro-tehnologiilor. Când vine vorba de dublă utilizare și înarmare, există bariere încă și mai puține, creierul uman riscând să devină un vast teritoriu în care nu există lege.

 

(…) „Politicienii nu realizează cât de periculoasă este această amenințare”, spune Marie Chevrier, profesor de politici publice la Universitatea Rutgers.

 

„Tendința generală este ca știința și tehnologia să facă pași uriași, iar etica și politicile să se strecoare în spate cu pași mici”, spune Giordano, neuro-etician la Centru Medical Georgetown. „Ele tind să fie reactive, nu să acționeze preventiv.” (eticienii deja au un nume pentru acest decalaj: dilema Collingridge, după David Collingridge, care în cartea sa din 1980, Controlul social al tehnologiei, a argumentat că este dificil de prezis impactul potențial al unei noi tehnologii și, prin urmare, imposibil să se adopte în avans politicile care să o controleze).

 

De asemenea, este îngrijorătoare lipsa cunoștințelor specialiștilor în domeniu cu privire la riscul dublei utilizări al neuro-tehnologiilor. Există o ruptură între cercetare și etică. Malcolm Dando, profesor de securitate internațională la Universitatea din Bradford (Anglia), își amintește de organizarea mai multor seminarii pentru departamentele științifice din întregul Regat Unit în 2005, anul de dinaintea conferinței de revizuire a BWC (Convenția privind armele biologice), cu scopul a educa experții cu privire la potențialul de manipulare a agenților biologici și a dispozitivelor neurologice. El a fost șocat să afle că „experții nu știu foarte multe”; un om de știință, de exemplu, a negat că este posibil ca un microb periculos pe care-l ținea în frigider să fie transformat în armă. Dando își amintește că a fost vorba de „un dialog al surzilor”. Lipsa de informare, explică Dando, „există cu siguranță” printre neurologi.

 

Este încurajator faptul că problemele morale ridicate de neuro-tehnologii au fost recunoscute în unele locuri-cheie, spune Dando. Barack Obama a însărcinat Comisia Prezidențială pentru studierea problemelor bio-etice cu pregătirea unui raport asupra posibilelor probleme etice și juridice legate de tehnologia avansată cuprinsă în Inițiativa BRAIN, iar  Proiectul UE privind creierul uman (Human Brain Project) a înființat un Program de etică și societate pentru a ghida aplicarea sa.

 

Dar aceste eforturi ating doar tangențial problema înarmării. De exemplu, în cele 200 de pagini ale raportului privind implicațiile etice ale Inițiativei BRAIN, lansat în martie 2015, nu apar termenii „dublă utilizare” sau „înarmare”. Dando spune că existența acestui decalaj chiar și în literatura de specialitate în neuroștiințe, unde te-ai aștepta ca subiectul să fie amplu dezbătut, reprezintă regula, nu o excepție.

 

Nicoleliss a mărturisit că își face griji ca, pe măsură ce inovațiile sale obțin succes, acestea să nu fie folosite în scopuri abjecte. După un proiect de la mijlocul anilor 2000 în care a folosit IMC-uri pentru a ajuta veteranii de război să-și recâștige mobilitatea, el refuză acum să accepte bani de la DARPA. Nicoleliss își dă seama că, în Statele Unite cel puțin, el este în minoritate. „Văd ca unii neurologi sunt destul de naivi și se laudă pe la întâlniri cu privire la cât de mulți bani au primit de la DARPA pentru a face cercetare, fără să se gândească la beneficiile pe care le trage DARPA din asta”, spune el. Îl doare gândul că muncă vieții lui, interfețele om-mașină, ar putea fi folosite în scop distructiv.

 

Adevărul este că dezvoltarea unor neuro-arme în paralel cu aplicațiile clinice ale tehnologiei creierului este o concluzie imposibil de evitat. Ce fel de arme vor fi acestea, când vor apărea și în mâinile cui rămâne de văzut. Oamenii nu trebuie să se teamă încă de astăzi că mințile lor sunt pe punctul de a fi piratate. Însă, deși un scenariu de coșmar ce include transformarea creierului uman folosind tehnologiile emergente într-un instrument mai sensibil decât un câine antrenat să depisteze bombe, la fel de controlabil ca o dronă și mai vulnerabil decât un seif deschis poate părea o fantezie distopică, merită să ne întrebăm: se face suficient pentru a restricționa generația următoare de arme letale înainte de a fi prea târziu?

 

 

 

Neurotehnologia și controlul minții

 

 

//////////////////////////////////////////

 

………………………………………………………………………………….http://analize.cuvantul-ortodox.ro/leviathanul-electronic/

 

 

Guvernarea totală, bio-puterea, controlul și supravegherea

 

 

Pentru început, trebuie să înțelegem mai adânc ce înseamnă a guverna în zilele noastre. Acest lucru este important deoarece, pentru noi, atitudinea anti-sistem din principiu, contestarea de-a valma a guvernării, este ceva străin de ethosul creştin. De la bun început, Evangheliile şi Epistolele Apostolului Pavel pun problema funcţiilor legitime dar și nelegitime ale puterii. Este legitim pentru stat de a pretinde taxe și dări de la cetăţeni şi de a păzi cu „spada” (sau prin violență legitimă) legea (care ar trebui să corespundă unui cod moral, etic, al societății). Atunci când statul pretinde de la cetățeni să aducă închinare împăraților sau să își lepede credința, să adopte credințe sau doctrine care contrazic Evanghelia, atunci statul își depășește sfera sa legitimă şi devine uzurpator, tiranic, totalitar.

Problema noastră, a celor ce trăim în acest veac, este că, îndeosebi din modernitate încoace, actul guvernării a devenit mult mai complex și s-a inserat, difuz și profund, în straturile societății (în economie, în social, chiar și în biserică), ale comunității restrânse și chiar în interiorul familiei. Demult guvernul nu mai este restrâns doar la funcțiile de prelevare a taxelor şi de pază armată a legii, ci administrează, din ce în ce mai în detaliu, oamenii și lucrurile din raza sa tot mai amplificată de putere. Încă înainte de experienţele totalitare extreme ale nazismului şi comunismului, despre o astfel de guvernare se spunea că este totală, deoarece ea privește totalitatea proceselor ce se desfăşoară în societate, văzute ca un fel de funcţii ale organismului societal.

 

Prin guvernare totală se înțelege că nu mai există aspect al vieții noastre care să nu intre în sfera puterii: totul sau aproape totul este reglementat, adică normat de guvernare, și nu doar normat, ci și îndreptat către anumite scopuri specifice acesteia, astfel încât obiectul reglementării să împlinească o funcție utilă organismului societal. Pentru a lua un exemplu banal, familia face obiectul unor politici publice în funcție de scopurile stabilite de guvernare: fie când stabilește de la ce vârstă este obligatorie educarea, de către stat, a copilului, fie când descurajează natalitatea prin instrumente specifice.[1]

 

La fel de complex și insinuos s-a dezvoltat şi o altă dimensiune cheie a guvernării: cea a controlării şi supravegherii societăţii, a oamenilor. Există studii care arată că funcţia de supraveghere s-a derulat, încă din secolele trecute, în logica unei „transparentizări” a omului în fața puterii, a unei disciplinări a acestuia, depășindu-se astfel stadiul în care omul respecta legea de frica pedepsei, ci fiind cumva condiţionat să aibă un comportament și o mentalitate girate de guvernare. Fenomenul este denumit în literatura de specialitate panoptism[2] și noua putere este definită ca o bioputere, deoarece se insinuează cumva nu doar în interiorul societății, ci chiar și al persoanei, pe care încearcă să o „programeze” social. Reiterăm faptul că bio-puterea și panoptismul sunt concepte specifice pentru guvernarea din sec. XVIII-XIX.

 

Aceste dimensiuni noi pe care guvernarea le-a dobândit de-a lungul timpului sunt potențate dincolo de orice închipuire în zilele noastre, prin noua revoluție tehnologică și prin noile tehnici de supraveghere: dispozitivele de tip RFID folosite de guvernare pentru identificarea oamenilor, camerele TV, prelevarea datelor biometrice (uneori chiar și a ADN-ului), folosirea sistemelor informatice naționale (care includ baze de date) și trans-naționale.

 

Concluzii

Guvernarea timpurilor noastre a evoluat de la una de tip clasic (prelevarea taxelor, aplicarea legii cu sabia) la una complexă, totală, care are în vedere administrarea amănunţită a oamenilor şi obiectelor;

Guvernarea totală nu mai funcţionează prin frica de pedeapsă, ci prin supravegherea, controlarea şi disciplinarea omului – devenind, astfel, o bioputere;

Bioputerea se perpetuează prin mecanisme fine de condiționare socială;

Noile tehnologii (traduse prin acte electronice, sisteme informatice naţionale şi trans-naţionale) potenţează la maxim bioputerea şi guvernarea totală.

Un prim principiu al acestor noi tehnologii este transparentizarea electronică a omului şi a societăţii, prin crearea posibilităţii de înregistrare informatică a tuturor acţiunilor persoanei, interacțiunilor sociale, tranzacţiilor, călătoriilor etc.

drona statul digital

Acte de identitate, date biometrice, sisteme informatice naționale și supra-naționale, legi big brother

Actul de identitate: atât de banal încât nimeni nu îl mai problematizează. Şi totuşi, introducerea lui generalizată (în forma sa simplă, „clasică”) ţine de aceeaşi logică a unei supravegheri mai intense a persoanelor survenită în veacurile mai de pe urmă ale modernităţii. Aşadar, actul de identitate personal este o inovaţie recentă (dacă privim istoria în desfășurarea ei largă). Iniţial, astfel de acte se eliberau doar pentru situaţii extraordinare (se eliberau cărţi de drum pentru cei ce călătoreau distanţe lungi, ce traversau mai multe imperii) sau chiar, așa cum arată cazul societății americane din sec. XIX, pentru identificarea mai lesne a sclavilor. Ulterior, actele de identitate se eliberau doar în cazuri excepționale, având o funcție de circumscriere, marcare clară a apartenenței unei persoane de o structură/instituție/grup (ID card-urile militarilor, legitimațiile de serviciu, etc.).

 ENLARGE

 

buletin-identitate-american-vechi

act identitate american, WWII

La început rudimentar, actul de identitate a fost, treptat, îmbogățit cu o serie de accesorii tehnice prin care poliţia identifica infractorii. Astfel, fotografia a fost folosită, iniţial, pentru identificarea mai lesne a vagabonzilor. În mod similar, pentru identificarea eficientă şi rapidă a răufăcătorilor au fost dezvoltate diferite tehnici biometrice de recunoaştere a acestora, precum şi primele baze de date ale poliției.

 

Abia ulterior, în sec. XX, fotografia și datele biometrice încep să fie folosite, pe scară largă, și în identificarea populaţiei civile. Şi, dacă altădată, a fost fotografia ca metodă de identificare ce a fost extinsă de la infractori la populația civilă, în zilele noastre același lucru se întâmplă cu amprenta. Într-adevăr, printre datele biometrice care sunt cerute pentru a fi incorporate în actele de identitate electronice se numără, printre altele, și amprenta, amprentarea fiind o măsură care, anterior, ținea strict de domeniul polițienesc al metodelor folosite pentru a ține evidența infractorilor.

 

Așadar, este de reținut patternul: tehnici care, inițial, au fost folosite de instituțiile polițienești pentru identificarea infractorilor sau declasaților sunt, ulterior, extinse pentru identificarea întregii populaţii civile.

 

 ENLARGE

 

act-identificare-german-lagar-munca

act identificare german pentru prizonierii din lagărele de munca (circa 1942)

Dar nu doar pentru funcţia de identificare sunt folosite actele de identitate personale, ci chiar şi pentru diferite scopuri de inginerie socială. Astfel, scriitorul rus Alexandr Soljeniţin menţionează, în Arhipelagul Gulag, faptul că buletinul de identitate a fost folosit de puterea comunistă pentru a aplica mai eficient controlul și mișcarea populaţiei. Şi în alte ţări comuniste buletinul era o metodă eficientă de constrângere, control al circulaţiei, de restrângere implicită a libertăţii de rezidenţă etc.

 

În unele ţări exista o mefienţă atât de mare faţă de posibilităţile deschise de simpla existenţă unui act de identitate personal pentru dezvoltarea unui stat poliţienesc, încât intenţiile de a se introduce carduri de identitate au provocat mişcări de opoziţie masivă din partea populaţiei şi a mişcărilor de promovare a drepturilor la „privacy”.[3]

 

Cu toate acestea, în ultima perioadă, mai ales sub imperiul presiunilor venite în urma agitării pericolului „terorist” („isterie securitară”), există un val de acţiuni guvernamentale, persistent la nivel global, prin care se implementează, pe de o parte, acte electronice de identitate care trebuie să deţină şi date biometrice, programe vaste de informatizare a administraţiei şi guvernării: e-guvernarea, precum și legi care revocă o serie de libertăți civile în favoarea programelor de monitorizare a comunicațiilor prin telefon și internet. Aceste procese sunt faţete ale aceleiaşi monezi, transparentizarea informatică a societăţii, a oamenilor în faţa puterii, scopul fiind ca toate acţiunile, achiziţiile, deciziile oamenilor (spre exemplu, călătoriile, tranzacţiile, cumpărăturile, frecventarea anumitor locaţii, frecventarea anumitor site-uri de internet, comunicarea etc.) să fie: 1) înregistrate electronic şi depozitate într-o bază de date; 2) atribuibile unei persoane anume (prin realizarea acelor acţiuni prin intermediul actului electronic); 3) accesibile celor care controlează sistemul; 4) prelucrate prin algoritmi în profiluri care pot permite predicții comportamentale.

 

Ca acte de identitate, paşapoartele, cardurile personale de identitate, cardurile de asigurat, sunt principalele instrumente folosite, ce conţin, de obicei, dispozitive RFID tip smart card contactless în care sunt introduse datele obişnuite personale şi cele mai nou cerute, de tip biometric, precum şi semnătura electronică. Ele sunt pe cale să fie implementate în majoritatea ţărilor europene (12 ţări le-au introdus deja, 9 sunt pe cale). Dar sistemul în care ele funcţionează este mai complex, deoarece e nevoie şi de o bază de date naţională (un exemplu este SIUI-ul nostru, baza de date care va cuprinde toate datele de sănătate ale populației României) precum şi baze de date supra-naţionale (cum este celebrul SIS – Schengen) între care există inter-operabilitate (datele pot fi manipulate atât dinspre statele membre către bazele supra-naţionale cât şi de structurile supra-naţionale către statele membre).

 

Deocamdată, bazele de date puse la dispoziţia structurilor supra-naţionale sunt trecute doar datele personale ale infractorilor sau a celor consideraţi suspecţi de organele poliţieneşti. Ceea ce contează aici este însă sistemul logistic: actul electronic ce conţine date personale şi biometrice (şi, în cazul cardurilor de sănătate, datele referitoare la istoricul sănătăţii persoanei), bazele de date naţionale şi supra-naţionale pe bază de interoperabilitate. Că deocamdată sistemul care face ca datele personale să fie accesibile guvernanţilor le include doar pe ale infractorilor nu poate reprezenta o garanţie – după cum am văzut, patternul de funcţionare al bioputerii este să extindă asupra întregii populaţii civile metodele de control şi supraveghere folosite, anterior, doar pentru infractori şi declasaţi.

 

Guvernarea electronică este un proces, la rându-i, în plină dezvoltare în toată Europa, constând în crearea unor sisteme electronice care să transfere în virtual, în reţele informatice funcţii de bază precum taxele şi impozitele, derularea procedurilor administrative (de pildă, în România cartea de muncă este transformată în registru electronic), verificarea unor dosare, electronizarea  etc.

 

Legătura dintre actul de identitate electronic şi sistemul de e-guvernare este, după propriile declaraţii ale unor oficiali responsabili de aceste proiecte, faptul că, pe de o parte, primul va deveni cheia de acces către serviciile statale. La rândul lor, aceste servicii statale sunt transferate în sfera virtuală, devenind inaccesibile celor care nu au abilităţi de utilizare a internetului sau acte electronice.[4] Cum spunea un jurnalist, „nu eşti online, nu exişti!” Pe de altă parte, actul de identitate electronic permite statului că colecteze o serie de date personale pe care altfel nu ar fi avut cum să le aibă în gestiune.

 

Conjuncţia dintre actele de identitate electronice şi sistemele informatice de tip e-guvernare se face în măsura în care acestea sunt proiectate să fie multifuncţionale. Deţinând semnătura electronică, varianta românească a cardului de identitate electronic va putea fi folosit, conform oficialilor, şi pentru efectuarea de plăţi, accesarea contului bancar etc. Varianta grecească a acestui card este, de asemeni, multifuncţională, putând fi folosit, conform declaraţiilor oficiale, pentru efectuarea tranzacţiilor cu statul şi, pe viitor, inclusiv a tranzacţiilor private.

 

Aşadar, asistăm la o tendinţă tot mai accentuată de creare a unei reţele informatice electronice care să ecraneze total interfaţa dintre cetăţean şi stat, dar care să se și întrepătrundă cu rețelele sociale propriu-zise,  existând posibilitatea ca această reţea să acopere şi relaţiile/tranzacţiile din sfera privată sau civilă. Reţeaua se compune din trei elemente: cheia de intrare (actul electronic), baza de date (unde există depozitate toate informaţiile persoanei şi unde există posibilitatea să fie înregistrate toate acţiunile înregistrate electronic ale acesteia) şi suprastructura informatică care recompune virtual funcţiile, serviciile statale şi private şi, ceea ce este de maximă importanţă, accesul la resurse.

 

Prin legile intitulate generic ”big brother”, serviciile secrete pot colecta date și informații ce provin din comunicațiile prin telefon și internet sau chiar din simpla folosire a propriului calculator, deseori fără mandat judecătoresc. Prefigurate de operațiunile serviciilor secrete din SUA, făcute posibile în urma legilor ”Patriot Act”, aceste operațiuni fac posibile nu doar înregistrarea punctuală a unor convorbiri verbale sau scrise, ci, printre altele, realizarea unor diagrame ale relațiilor sociale/sferei sociale în care se mișcă oamenii, profiluri comportamentale[5], geolocalizare. O nouă formă de totalitarism, într-adevăr![6]

 

Concluzii

Actul de identitate reprezintă, de la bun început, o inovaţie recentă prin care s-a îmbunătăţit capacitatea de supraveghere a persoanelor de către stat;

Istoria regimurilor comuniste ne arată că aceste acte pot fi folosite şi ca metode de contrângere şi de inginerie socială aplicată populaţiei de către regimuri opresoare;

Patternul prin care statul a folosit actul de identitate de-a lungul timpului constă în: extinderea unor tehnici de identificare tot mai sofisticate ale infractorilor la întreaga populaţie civilă;

Noile tehnologii (dispozitive tip RFID contactless, internet, baze de date electronice) potenţează nemăsurat de mult capacităţile de supraveghere şi control a populaţiei prin intermediul actelor de identitate devenite acum electronice;

În paralel cu introducerea infrastructurii actelor electronice se implementează, pe scară masivă, şi e-guvernarea sau guvernarea electronică, ce presupune transferarea unor funcţii, servicii şi resurse esenţiale ale guvenării societăţii în lumea virtuală;

De vreme ce actele electronice sunt proiectate să fie multifuncţionale, ele vor reprezenta cheia de intrare/de acces la serviciile şi resursele esenţiale pentru cetăţean, precum și instrumentul prin care decidenții sistemului vor colecta datele personale ale persoanei;

O astfel de eventualitate s-ar traduce succint al doilea principiu fundamental al noilor tehnologii folosite de guvernare: condiţionarea radicală a persoanei de identitatea sa electronică sau „nu eşti on-line, nu exişti!”

Prin ”legile big brother”, supravegherea devine ubicuă și intruzivă în gradul cel mai înalt în viața oamenilor obișnuiți, atât în ceea ce privește colectarea datelor și informațiilor personale, cât și în ceea ce privește prelucrarea lor prin algoritmi avansați – și, astfel, cercul se închide;

Teza inevitabilității și condiționarea radicală

Tot acest proces descris mai sus se desfășoară, în prezent, în numeroase zone ale globului. Uneori, introducerea actelor electronice are loc în ţări extrem de sărace, ceea ce face să iasă şi mai mult în evidenţă caracterul gratuit şi finalitatea unor astel de „reforme”. Nu credem că este întâmplător nici faptul că în Grecia introducerea cardului cetăţeanului s-a făcut în condiţiile îngenuncherii acestei ţări prin acorduri financiare cu FMI şi UE, invocându-se datoriile publice. În mod similar, în România, deşi intenţiile de a se introduce astfel de acte erau mai vechi, ele au fost puse în practică tot într-un context de condiţionate şi subordonare fără precedent faţă de instituţiile supra-naţionale FMI şi UE.

Promotorii văzuţi ai acestor sisteme informatice de mare complexitate sunt, îndeosebi, administraţia guvernului american şi cea a a Uniunii Europene. Dincolo de binecunoscutele paşapoarte electronice biometrice, rezultat direct al presiunilor americane şi subiect al unui regulament european, există însă o sumedenie de programe bazate pe folosirea datelor biometrice şi a dispozitivelor electronice pentru a condiţiona accesul în locaţii – publice sau private – social şi economic strategice. Cu toate acestea, cineva se poate întreba în ce măsură sunt aceste programe şi presiuni politice atât de periculoase sau dacă nu cumva, atunci când preconizăm extinderea fenomenului supravegherii totale şi asupra populaţiei civile, exagerăm?

 

Răspunsul la această întrebare poate fi dat referindu-ne la teza inevitabilităţii. O teză din domeniul tehnologic, ea statuează faptul că, odată ce o tehnologie este introdusă în cadrul unei culturi, dezvoltarea acesteia va surveni în mod inevitabil. Sensul tezei nu este un determinism mecanic, deoarece dezvoltarea intervine ca o consecinţă a potenţialului deţinut de tehnologia respectivă şi a faptului că dezvoltarea acesteia trece drept un lucru bun şi de dorit – aşadar, există un imperativ tehnologic al evoluţiei acesteia. Transpunsă în domeniul guvernării, cel care ne interesează, teza are valenţe explicative foarte mari pentru a arăta de ce sistemul informatic tip Schengen nu va rămâne niciodată la nivelul actual, ci se va dezvolta pe coordonatele arătate mai sus: înglobarea în reţeaua sa a întregii populaţii civile, a tuturor tranzacţiilor cetăţenilor, fie publice sau private, şi a tuturor „porţilor de acces” către resursele indispensabile traiului în societate.

 

De ce se poate întâmpla acest lucru? Conform tezei inevitabilităţii, în primul rând, datorită faptului că, potenţial, sistemul tehnologic o permite, o are deja în sine, rămânând doar să se dezvolte în acest sens. Astfel, sistemul logistic actual, fie el la nivel european (Schengen), fie la nivel naţional (acte electronice, baze de date naţionale, e-guvernare) are înscris în sine posibilitatea de a se extine în mod total asupra societăţii şi asupra tuturor tranzacţiilor din cadrul ei. În al doilea rând, deoarece dezvoltarea, în acest sens, a sistemului logistic electronic de identificare şi control a societăţii trece, prin propagandă, drept un lucru bun şi de dorit, chiar necesar şi urgent pentru combaterea terorismului şi reforma economică sau/şi socială.

 

Consecinţa directă, care se poate întrezări încă de acum, a punerii la punct a acestui sistem logistic, este condiţionarea radicală a oamenilor în accesul pe care îl vor avea la resursele necesare vieţii în societate. Dacă actul electronic devine cheia de intrare în sistem, atunci cetăţeanul va depinde în mod radical de deţinerea unui astfel de act – ce implică nu doar certificarea identităţii sale, ci şi conexiunea la o bază de date şi posibilitatea de a înregistra electronic tranzacţiile sale – pentru a beneficia de serviciile de bază ale statului: îngrijire medicală, educaţie, venit.

 

Ce poate însemna acest lucru, altceva decât crearea premiselor slăbirii statutului persoanei în faţa guvernelor, care pot, oricând, exercita şantaj asupra acesteia pentru a accepta necondiţionat diferite ideologii, ordini, conducători? Sigur că acest şantaj, la rigoare, putea fi exercitat şi înainte vreme, aşa cum s-a şi petrecut în istorie. Însă, de această dată, existenta unui sistem logistic care să transparentizeze şi să prindă în pânza de păianjen a reţelei web totalitatea societăţii face ca posibilitatea de sustragere a persoanei faţă de abuz să fie minimă. Într-o astfel de societate nu vor mai exista zone libere, căci toate tranzacţiile sunt supraegheate şi înregistrate, şi oricine vinde şi cumpără o face în văzul electronic al Fratelui Mai Mare.

 

Concluzii

Sistemele logistice de identificare electronică şi de informatizare a administraţiei publice care acum au aplicabilitate încă limitată la anumite domenii se vor dezvolta deoarece au potenţialul să o facă şi acest lucru este văzut/vândut drept panaceul problemelor guvernării;

Edificarea unor astfel de sisteme informatice ubicue creează premisele exercitării unui şantaj fără precedent asupra omului: deoarece nu vor mai exista zone libere, neînregistrate electronic……………………………………..

Det. Aici

 

 

LEVIATHANUL ELECTRONIC

 

 

/////////////////////////////////////////

 

 

 

 

 

Ce spune Biblia despre transsexualism/transgenderism?

 

 

RĂSPUNS

 

Transsexualisul, cunoscut și ca transgenderism, Tulburarea Identității de Gen (TIG) sau disforia de gen, e un simțământ că genul tău biologic/genetic/psihologic nu se potrivește cu genul cu care te identifici/ sau cu genul pe care percepi că îl ai. Transsexualii/transgenderii se descriu adesea pe ei înșiși ca fiind „captivi” într-un trup care nu se potrivește cu genul lor adevărat. Ei practică adesea transvestismul/transvestitismul și pot, de asemenea, să apeleze la terapia cu hormoni și/sau la operații de schimbare a genului, pentru a-și aduce corpul în conformitate cu genul lor perceput.

 

Biblia nu menționează în niciun loc în mod explicit transgenderismul și nici nu descrie pe cineva care să aibă simțăminte de transgender. Totuși, Biblia are o mulțime de lucruri de spus despre sexualitatea umană. Cel mai de bază pentru înțelegerea genului este faptul că Dumnezeu a creat două (și numai două) genuri: „parte bărbătească și parte femeiască i-a făcut” (Genesa 1.27). Toate speculațiile din zilele noastre privitoare la numeroasele genuri sau la fluiditatea de gen – sau chiar un gen „continuu”, cu genuri nelimitate – sunt noțiuni străine Bibliei.

 

Biblia se apropie cel mai mult de menționarea transgenderismului atunci când condamnă homosexualitatea (Romani 1.18-32, 1 Corinteni 6.9-10) și transvestitismul (Deuteronomul 22.5). Cuvântul grecesc tradus adesea cu „homosexuali” sau „bărbați care practică prostituția” în 1 Corinteni 6.9 înseamnă literlamente „bărbați efeminați”. Așadar, deși Biblia nu menționează în mod direct transgenderismul, când menționează alte situații de „confuzii” de gen, în mod clar și explicit le arată ca fiind păcate.

 

Există posibilitatea ca cei care suferă de transgenderism să aibă un creier care funcționează ca aparținând unui gen, și în același timp restul corpului să aparțină, din punct de vedere biologic, celuilalt gen? Biblia nici măcar nu indică o astfel de posibilitate. Totuși, Biblia nu menționează nici hermafroditismul (o situație în care o persoană are atât organe sexuale feminine, cât și masculine), lucru care are loc incontestabil (deși extrem de rar). Mai mult, oamenii se pot naște sau dezvoltă pe parcurs diferite defecte cerebrale sau funcționări defectuoase ale creierului. Cum se poate spune că e imposibil ca un creier de femeie să fie într-un corp de bărbat (sau viceversa)?

 

Având hermafroditismul ca dovadă, nu se poate spune că dacă Biblia nu menționează ceva, acel lucru nu se poate întâmpla. Așadar, poate fi posibil ca o persoană să se nască cu un creier cu conexiuni care contribuie la disforia de gen. Acest lucru poate fi, de asemenea, o explicație pentru unele cazuri de homosexualitate. Însă numai pentru că un lucru poate avea o cauză biologică nu înseamnă că e potrivit să îmbrățișezi efectele. Unii oameni prezintă un apetit mare sexual. Lucrul acesta nu-i îndreptățește să se implice în imoralitate sexuală. Este dovedit științific că unii psihopați/sociopați au un creier cu mecanisme de control al impulsului deosebit de slăbite. Lucrul acesta nu justifică să se implice în fiecare comportament deviant care le trece prin minte.

 

Indiferent dacă distorsiunea de gen are o cauză genetică, hormonală, fiziologică, psihologică sau spirituală, poate fi biruită și vindecată prin credința în Cristos și prin bazarea continuă pe puterea Duhului Sfânt. Vindecarea poate fi primită, păcatul poate fi biruit și viețile pot fi schimbate prin mântuirea pe care Isus o oferă, chiar dacă există factori biologici/fiziologici. Credincioșii corinteni sunt un exemplu de astfel de schimbare: „Și așa erați unii din voi! Dar ați fost spălați, ați fost sfințiți, ați fost socotiți neprihăniți în Numele Domnului Isus Cristos și prin Duhul Dumnezeului nostru.” (1 Corinteni 6.11) Este speranță pentru toți, inclusiv pentru transexuali, transgenderi, cei cu tulburarea identității de gen și travestiți, datorită iertării lui Dumnezeu care este disponibilă în Isus Cristos.

 

 

https://www.gotquestions.org/Romana/transgenderism-transsexualism.html

 

///////////////////////////////////////////

 

 

 

 

Teologii și credincioșii erau erau „botezaţi” de comuniști prin afundarea în hârdăul cu fecale

 

AMINTIRI DIN COMUNISM

 

Autor: Dana Fodor Mateescu

 

 

„Torturile erau bine dozate şi încetau în momentul în care deţinutul era pe punctul de a muri. Ele erau variate: bătaie, înfometare, obligaţia de a sta într-o poziţie fixă 17 ore pe zi – picioarele întinse orizontal, mâinile pe genunchi şi bustul la 90 de grade – la cea mai mică mişcare supraveghetorul intervenind cu bâta; erau forţaţi să bea urină, să mănânce mizeriile din tineta unde îşi făceau necesităţile; siliţi să bea apă cu multă sare şi lăsaţi apoi să se usuce de sete, şi multe altele, inventate de mintea bolnavă a torţionarilor. Cei care cedau erau obligaţi să-şi facă demascarea, adică să spună tot ce nu au declarat la anchetă, să-i trădeze pe deţinuţii care i-au ajutat în închisoare sau pe gardienii care au avut o comportare omenoasă. De asemenea, pentru ca distrugerea să fie completă, în faţa tuturor celor din celulă, fiecare trebuia să batjocorească amintirea a ceea ce era mai important pentru el. Spre exemplu, cineva îşi iubea foarte mult mama sau soţia. În faţa tuturor, trebuia să le defaime, sa facă afirmaţiile cele mai obscene şi absurde la adresa lor. Orice era luminos şi bun în conştiinţa celui torturat trebuia să fie defăimat şi umplut de noroi.

 

Studenţii teologi şi cei evlavioşi – bandiţii mistici, cum erau numiţi – erau forţaţi să apostazieze, să se lepede de Dumnezeu, hulind tot ceea ce ţine de credinţa creştină. De Crăciun sau de Paşti, pe melodiile colindelor sau a Prohodului, erau obligaţi să cânte texte cu obscenităţi şi insulte de nedescris la adresa Mântuitorului şi a Maicii Sale. Totodată erau siliţi să facă procesiuni blasfemiatoare, să săvârşească „liturghii” cu mizeriile din tineta de necesităţi şi apoi să se „împărtăşească” cu ele. Unii erau „botezaţi” prin afundarea în hârdăul cu fecale. Cred că acestea sunt suficiente ca să ne dăm seama de satanismul reeducării.

 

După ce deţinutul îşi făcea „demascarea”, ca să dovedească că s-a reeducat, trebuia, la rândul său, să devină torţionar şi să convingă pe altul, să se lepede de tot putregaiul burghez şi să adopte ideologia comunistă. Se ajungea astfel, sub teroare, la o adevărată spălare a creierului. Cei torturaţi, nemaiputând suporta chinurile continue, neavând nici posibilitatea sinuciderii, fiind supravegheaţi îndeaproape, cedau şi se transformau în nişte roboţi cu inima împietrită, devenind din victime, călăi.

 

Nici după ce ajungeau reeducaţi nu scăpau de teroare, căci la cel mai mic semn de solidaritate cu cei chinuiţi, treceau din nou prin moara torturilor. Astfel, trăind într-o teroare permanentă, suspectându-se unii pe alţii, se prăbuşeau continuu fără posibilitate de revenire.

 

Dumitru Bordeianu, care a cunoscut reeducarea, descriind în ale sale Mărturisiri din mlaştina disperării experienţa prin care a trecut, spune că la un moment dat se crea o comuniune demonică între torţionar şi cel torturat. Spre exemplu, dacă Ţurcanu îl întreba ce gândeşte, nu putea să-l mintă, fiindcă l-ar fi simţit imediat. De aici frica de a gândi ceva considerat rău de Ţurcanu, căci nu puteai ascunde dacă te lua la întrebări, iar spunând adevărul erai pedepsit.

 

Un alt aspect satanic era că tot ceea ce ai ascuns, şi reprezenta un punct de sprijin pe calea prăbuşirii interioare, te chinuia aşa de tare, încât cereai singur să te demaşti, simţind prin aceasta o uşurare, ca după o spovedanie, deşi aceste mărturisiri erau folosite împotriva ta. Avea loc un proces foarte ciudat, producându-se mutaţii în personalitatea celui torturat, care ajungea să nege concepţiile de dinainte şi să adopte ceea ce-i impunea Ţurcanu, cu convingerea că acesta îi face un bine. În procesul acesta de spălare a creierului „i se lumina mintea”, trăia ceva ca o uşurare, „înţelegea” tot ceea ce respinsese înainte şi pornea cu toată convingerea să-i aducă în acelaşi stadiu de „iluminare” şi pe ceilalţi. Pentru noi, care nu am trecut prin asemenea stări demonice, lucrurile sunt de neînţeles.

 

Cei mai mulţi îi torturau pe ceilalţi fiind ei înşişi sub imperiul terorii, fără mutaţiile de care am vorbit mai sus. Sistemul era astfel gândit încât, sub tortură continuă, au fost foarte rare cazurile celor ce au rezistat până la capăt, în general făcându-se compromisuri, mai mari sau mai mici, după structura şi rezistenţa fiecăruia.”

 

Extras din Sfântul Închisorilor – Valeriu Gafencu, Partea a IV-a – Pitești

 

Preluare de pe site-ul Fericiți cei prigoniți/ (Mulțumesc!)

 

Despre Fenomenul Pitești puteți citi și AICI– Historia-

 

Teologii și credincioșii erau erau „botezaţi” de comuniști prin afundarea în hârdăul cu fecale

 

 

//////////////////////////////////////////

 

 

//////////////////////////////////////////////////

 

 

 

 

 

Pregătirea! S-a umplut paharul cu mânia lui Dumnezeu! Iată, turnul Babel al păcătuirilor komuniste, capitaliste- GLOBALISTE… a străpuns Cerul! Orice om să nu-l mai fardeze (în inima nenăscută din nou) nici o secundă pe tatăl minciunii (Ioan 8/44), răutăţii, preacurviei, hoţiei şi altor mizerii din Romani, cap.1/28-32,” Căci din inimă ies gândurile rele, uciderile, preacurviile, curviile, furtişagurile, mărturiile mincinoase, hulele.” (Mat.15/10-20) Satan ne are la mână prin păcatul din omul vechi, adamic, căci nimic bun nu locuieşte în omul neânnoit (Rom. cap.7), dar Dumnezeu ne are în  inimă- prin pocăinţa şi credinţa Cristică; El ÎNCĂ ne cheamă, nu în Arca lui Noe, ci în Sfânta sfintelor, prin botezul, (nu doar în apă de ploaie), ci în moartea Lui purificatoare, transformatoare (Rom. cap.6); Astfel, ne umple cu Plinătatea Duhovnicească şi, prin El, biruim urgiile Apocaliptice-dacă rămânem înzidiţi în Trupul Bisericii, clădită din Mădulare innoite- pietre vii, prin care circulă nestingherit Sângele Cristic- Gândirea, Atotputernicia, Învăţătura Dumnezeiască

 

Această imagine are atributul alt gol; numele fișierului este 7-804x1024.jpg
 
 

La Paște, Isus a mers de-o parte la ucenicul curajos Petru și I-a revelat: „Petru, Satana a cerut să îl las, ca să-ți scuture viața.”

„Domnul a zis:”Domnul a zis: „Simone, Simone, Satana v-a cerut să vă cearnă ca grâul. Dar Eu M-am rugat pentru tine, ca să nu se piardă credinţa ta; şi, după ce te vei întoarce la Dumnezeu, să întăreşti pe fraţii tăi.””Doamne”, I-a zis Petru, „cu Tine sunt gata să merg chiar şi în temniţă şi la moarte.” Şi Isus i-a zis: „Petre, îţi spun că nu va cânta astăzi cocoşul, până te vei lepăda de trei ori că nu Mă cunoşti.”(Luca 22: 31-34).

Petru s-a lăudat spunând că are o credință neclintită în fața celorlalți ucenici: „Doamne, eu nu mă voi îndoi de Tine. Eu mai degrabă aș muri”. Satan era pe punctul de a pregăti un atac supranatural asupra credinței lui Petru. Satisfacția lui era în „a se agita violent”. Pur și simplu, diavolul a vrut să zdrobească bazele credinței lui Petru în cel mai puternic mod posibil.

Petru și-a declarat credința în divinitatea lui Isus, spunând: „Tu ești Hristosul, Fiul Dumnezeului cel viu” (Matei 16:16), astfel se poate vedea credința lui autentică – fiind chiar motivul pentru care diavolul l-a urmărit. Când suntem în mijlocul unei încercări, este greu să vedem că ne aflăm în foc datorită umblării noastre cu Isus. Cu toate acestea, Petru era pe punctul de a deveni un stâlp al bisericii lui Dumnezeu, răspândind Evanghelia în lume la Cincizecime, și puteți fi siguri că Satana nu lăsa ca toate acestea să se întâmple fără luptă.

Isus știa că acest atac satanic care venea asupra lui Petru a fost îndreptat spre credința sa, așa că și-a pregătit ucenicul spunându-i: „M-am rugat pentru tine.” Imaginează-ți – Isus se roagă pentru tine! Mulți dintre noi au experimentat vremuri de cernere, dar puțini își imaginează că atacurile lui Satan sunt atât de puternice încât să ne tenteze să-L negăm pe Isus. Ce consolare să știm că, și dacă trăim o perioadă dificilă în credință, Isus se roagă pentru noi, aducând înapoi putere, astfel încât noi, la rândul nostru, să putem da mărturie altora.
https://worldchallenge.org/ro/isus-se-roag%C4%83-pentru-noi

 

Va fi Antihristul evreu ca să se poată întrona la Ierusalim?

Dintr-un comentariu la articolul “Se va ridica Antihristul din poporul roman sau din seminția lui Dan?”

Totuși, Antihristul va trebui să fie iudeu, altfel nu are cum să fie recunoscut de către iudei ca Mesia, ca apoi să se instaureze în Templul de la Ierusalim. Dar nu cred că e vreo problemă ca un iudeu să ajungă conducător al Imperiului roman.

Într-adevăr nu ar fi o problemă ca un evreu să ajungă conducătorul Imperiului Roman. Totuși, Biblia la Daniel 9:24-27 ne arată clar că Antihristul se va trage din poporul, care a distrus Ierusalimul și Sfântul Locaș, după ce Unsul a fost stârpit, adică după moartea Domnului Isus. Deci, Antihristul nu doar va fi împăratul Imperiului Roman, ci va fi și din poporul care a nimicit Ierusalimul și Sfântul Locaș în anul 70, care, evident, nu erau evrei.

Dar să vedem dacă argumentele aduse de cititorul nostru au suport biblic. În acest comentariu cititorul nostru aduce două argumente ca dovadă că Antihristul trebuie să fie iudeu:

  1. altfel nu are cum să fie recunoscut de către iudei ca și Mesia,
  2. ca să se poată instaura în Templul de la Ierusalim.

Nu știu care este motivul pentru care unii cred că pentru ca cineva să ocupe o anumită poziție este neapărat nevoie de acceptarea autorității lui. Foarte mulți dictatori au ajuns la putere prin uneltire, lupte. Să ne amintim de binecunoscuta vorbă a lui Alexandru Lăpușneanu: “Dacă voi nu mă vreți, eu vă vreau!” Deci, pentru ca Antihristul să se instaureze în Templul de la Ierusalim nu este neapărat nevoie ca să fie recunoscut de iudei ca și Mesia, nici măcar ca și împărat. De altfel, nicăieri în Biblie nu găsim scris că Antihristul să fie acceptat de iudei. Dimpotrivă, Biblia ne învață că Antihristul va face război cu Israelul (Daniel 7, Apocalipsa 11, 13), va cuceri Sfânta Cetate și se va așeza în Templul lui Dumnezeu, dându-se drept Dumnezeu. Când Antihristul va veni la putere, poporul Israel va trebui să fugă la răsărit departe de “fața Balaurului” (Apocalipsa 12), unde vor fi păziți de Dumnezeu pentru perioada de trei ani și jumătate, timp în care la Ierusalim va domni Antihristul.

Relația dintre Antihrist și poporul Israel

Ca să nu zică cineva că vorbesc de la mine, să urmărim care va fi relația Antihristului cu poporul Israel.

Scripturile ne spun că Antihristul va face război cu sfinții, îi va birui și-i va asupri timp de trei ani și jumătate:

În urmă am dorit să ştiu adevărul asupra fiarei a patra, care se deosebea de toate celelalte, şi era nespus de grozavă:avea dinţi de fer şi ghiare de aramă, mînca, sfărîma şi călca în picioare ce rămînea; şi asupra celor zece coarne pe cari le avea în cap, şi asupra celuilalt corn care ieşise, şi înaintea căruia căzuseră trei; asupra cornului acestuia, care avea ochi, o gură, care vorbea cu trufie, şi avea o înfăţişare mai mare decît celelalte coarne. Am văzut deasemenea cum cornul acesta a făcut război sfinţilor, şi i-a biruit, pînă cînd a veni Cel Îmbătrînit de zile şi a făcut dreptate sfinţilor Celui Prea Înalt, şi a venit vremea, cînd sfinţii au luat în stăpînire împărăţia. El mi-a vorbit aşa: „Fiara a patra, este o a patra împărăţie, care va fi pe pămînt. Ea se va deosebi de toate celelalte, va sfîşia tot pămîntul, îl va călca în picioare şi-l va zdrobi. Cele zece coarne, înseamnă că din împărăţia aceasta se vor ridica zece împăraţi. Iar după ei se va ridica un altul, care se va deosebi de înaintaşii lui, şi va doborî trei împăraţi. El va rosti vorbe de hulă împotriva Celui Prea Înalt, va asupri pe sfinţii Celui Prea Înalt, şi se va încumeta să schimbe vremile şi legea; şi sfinţii vor fi daţi în mînile lui timp… de o vreme, două vremi, şi o jumătate de vreme. Apoi va veni judecata, şi i se va lua stăpînirea, care va fi prăbuşită şi nimicită pentru totdeauna. Dar domnia, stăpînirea şi puterea tuturor împărăţiilor cari sînt pretutindeni supt ceruri, se vor da poporului sfinţilor Celui Prea Înalt. Împărăţia Lui este o împărăţie vecinică, şi toate puterile Îi vor sluji şi-L vor asculta. (Daniel 7:19-27)

Același lucru ni-l confirmă și capitolul 11 din Daniel: când va intra în țară zeci de mii vor cădea, arătând prin aceasta că nu va fi acceptat de cei din țară.

La vremea sfîrşitului, împăratul de la miazăzi se va împunge cu el. Şi împăratul de la miazănoapte se va năpusti ca o furtună peste el, cu cară şi călăreţi…, şi cu multe corăbii; va înainta asupra ţărilor lui, se va revărsa ca un rîu şi le va îneca. Va intra şi în ţara cea minunată, şi zeci de mii vor cădea. (…). Îşi va întinde corturile palatului său între mare şi muntele cel slăvit şi sfînt. Apoi îşi va ajunge sfîrşitul, şi nimeni nu-i va fi într-ajutor. (Daniel 11:40-41, 45).

Același lucru îl confirmă și cartea Apocalipsa. În capitolele 11 și 13 din Apocalipsa se vede clar structura celei de-a șaptezecea săptămână rânduită de Dumnezeu pentru poporul Israel și pentru Ierusalim: în prima jumătate a săptămânii la Ierusalim vor proroci doi martori ai lui Dumnezeu care vor avea putere asupra locuitorilor pământului, iar în a doua jumătate a săptămânii la Ierusalim va domni Antihristul și la fel va avea putere mondială. În prima jumătate a săptămânii cei doi martori ai lui Dumnezeu vor avea putere să lovească pământul cu orice fel de urgie, ori de câte ori vor voi:

Dacă umblă cineva să le facă rău, le iese din gură un foc, care mistuie pe vrăjmaşii lor; şi dacă vrea cineva să le facă rău, trebuie să piară în felul acesta. Ei au putere să închidă cerul, ca să nu cadă ploaie în zilele proorociei lor; şi au putere să prefacă apele în sînge, şi să lovească pămîntul cu orice fel de urgie, ori de cite ori vor voi. (Apocalipsa 11:5-6)

Din acest motiv toți locuitorii pământului vor fi foarte supărați pe cei doi martori ai lui Dumnezeu și pe evrei, motiv pentru care ei se vor bucura foarte mult când Antihristul va face război cu acești doi martori ai lui Dumnezeu și-i va omorî:

Cînd îşi vor isprăvi mărturisirea lor, fiara, care se ridică din Adînc, va face război cu ei, îi va birui şi-i va omorî. Şi toţi locuitorii pămîntului i se vor închina, toţi aceia al căror nume n-a fost scris, de la întemeierea lumii, în cartea vieţii Mielului, care a fost jungheat. Şi oameni din orice norod, din orice seminţie, de orice limbă şi de orice neam, vor sta trei zile şi jumătate, şi vor privi trupurile lor moarte, şi nu vor da voie ca trupurile lor moarte să fie puse în mormînt. Şi locuitorii de pe pămînt se vor bucura şi se vor veseli de ei; şi îşi vor trimete daruri unii altora, pentrucă aceşti doi prooroci chinuiseră pe locuitorii pămîntului. (Apocalips 11:7-10)

Din capitolul 13 din Apocalipsa aflăm că Antihristului i-a fost dat să facă război nu doar cu cei doi martori, ci și cu sfinții și să-i biruiască. Având în vedere că la acel moment Biserica este în cer, înțelegem că sfinții în acest context sunt poporul Israel, lucru care îl confirmă și cartea Daniel:

I s-a dat să facă război cu sfinţii, şi să-i biruiască. Şi i s-a dat stăpînire peste orice seminţie, peste orice norod, peste orice limbă şi peste orice neam. (Apocalipsa 13:7).

Tot din capitolul 13 aflăm că lui i s-a dat putere de domnie pentru trei ani și jumătate: din moment ce i-a omorât pe cei doi martori ai lui Dumnezeu, care au prorocit 1260 zile la Ierusalim, se începe a doua jumătate a săptămânii a șaptezecea în care Antihristul domnește la Ierusalim.

I s-a dat o gură, care rostea vorbe mari şi hule. Şi i s-a dat putere să lucreze patruzeci şi două de luni. (Apocalipsa 13:5)

În timpul domniei Antihristului la Ierusalim, cetatea nu va fi a evreilor, ci va fi sub autoritatea neamurilor, după cum găsim scris la Apocalipsa 11:1-2. Din acest text vedem că după ce cei doi martori ai lui Dumnezeu își vor isprăvi mărturisirea lor, cetatea va fi călcată în picioare de neamuri timp de 42 de luni, timp în care Antihristul va domni la Ierusalim.

Un alt argument care dovedește că Antihristul nu va fi în relații bune cu evreii este avertizarea făcută de Domnul Isus înainte de arestarea Sa, ca atunci când vor vedea urâciunea pustiirii în Locul Sfânt (adică în Templu) să fugă la munte și fuga lor să fie rapidă în așa măsură încât cel care este pe acoperișul casei să nu coboare să-și ia lucrurile din casă (Matei 24:14-31).

De aceea, cînd veţi vedea, “urîciunea pustiirii”, despre care a vorbit proorocul Daniel, “aşezată în locul sfînt”- cine citeşte să înţeleagă! – atunci, cei ce vor fi în Iudea, să fugă la munţi; cine va fi pe acoperişul casei, să nu se pogoare să-şi ia lucrurile din casă; şi cine va fi la cîmp, să nu se întoarcă să-şi ia haina. Vai de femeile, cari vor fi însărcinate şi de cele ce vor da ţîţă în zilele acelea! Rugaţi- vă ca fuga voastră să nu fie iarna, nici într’o zi de Sabat. Pentrucă atunci va fi un necaz aşa de mare, cum n’a fost niciodată dela începutul lumii pînă acum, şi nici nu va mai fi. Şi dacă zilele acelea n’ar fi fost scurtate, nimeni n-ar scăpa; dar, din pricina celor aleşi, zilele acelea vor fi scurtate. (Matei 24:15-22)

Martirii înviați la a doua venire a Domnului Isus (Apocalipsa 20:4)

Întrebare:

Am o nedumerire legată de semnul fiarei pe frunte și pe mână, despre care se vehiculează foarte mult că este un semn al sfârșitului. Întrebarea mea este legată de faptul că în Apocalipsa 20:4-5 scrie: “Și am văzut niște scaune de domnie și celor ce au șezut pe ele li s-a dat judecata. Și am văzut sufletele celor ce li se tăiase capul din pricina mărturiei lui Isus și din pricina Cuvântului lui Dumnezeu, și ale celor ce nu se închinaseră fiarei și icoanei ei și nu primiseră semnul ei pe frunte și pe mână. Ei au înviat și au împărățit cu Hristos o mie de ani. Aceasta este întâia înviere.” Vor fi printre ei toți creștinii care au trăit  de-a lungul veacurilor sau numai cei din vremea sfârșitului când se va arăta Antihristul? Eu cred că toți adevărații creștini care au murit și mor chiar în zilele noastre, când încă nu-l vedem pe Antihrist cu semnul lui, trebuie să aibă această caracteristică să nu aibă pe frunte și pe mână acest semn. A avea semnul pe frunte înseamnă să gândești în felul lumii (o potrivire chipului veacului acestuia) și pe mână înseamnă să nu acționezi ca lumea. Altfel eu nu înțeleg din capitolul 20 când vor învia cei morți în Hristos de-a lungul timpului. Am ascultat pe internet o predică de a lui Beni Faragau pe această temă și spunea în acest fel cum și eu gândesc: adică totdeauna de-a lungul timpului acest principiu a funcționat numai că în alte forme. De exemplu, în epoca romană te lepădai de Hristos print-un gest în care vărsai o picătură de băutură în cinstea Cezarului considerat atunci zeu și erai liber să pleci acasă. Aș dori să aflu cum înțelegeți dumneavoastră acest lucru în lumina Bibliei. Vă mulțumesc.

Conceptul cum că semnul fiarei pe frunte ar înseamnă o gândire lumească, iar semnul fiarei pe mână ar însemna a acționa în felul lumii sună interesant, dar este lipsit de logică, chiar dacă la prima vedere s-ar părea că este logic. De ce? Pentru că acțiunile omului sunt potrivite cu felul lui de gândire. Domnul Isus a spus că toate păcatele ies din inima (gândirea) omului. Deci, nu putem separa felul de gândire de felul de acțiune, iar la Apocalipsa 13:16 scrie că oamenii vor primi semnul fiarei pe frunte sau pe mână:

Și a făcut ca toți: mici și mari, bogați și săraci, slobozi și robi, să primească un semn pe mâna dreaptă sau pe frunte, și nimeni să nu poată cumpăra sau vinde, fără să aibă semnul acesta, adică numele fiarei, sau numărul numelui ei. (Apocalispa 13:16-17)

Nu putem spune că unii oameni vor avea o gândire lumească și alții vor acționa în felul lumii. Aceasta a fost doar o scurtă introducere în subiect. Acum să vedem ce are de spus Biblia cu privire la cele de mai sus. Eu am evidențiat trei subiecte care trebuie clarificate:

  1. Ce este semnul fiarei?
  2. Când vor învia cei adormiți în Hristos?
  3. Cine sunt sufletele judecate și apoi înviate în Apocalipsa 20:4?

Fiindcă întrebarea este cu privire la semnul fiarei, voi lăsa acest subiect la urmă. Voi începe cu soarta celor adormiți în Hristos.

Când vor învia cei adormiți în Hristos?

Într-adevăr, în capitolul 20 din Apocalipsa nu găsim scris despre învierea celor adormiți în Hristos și nu avem cum să găsim, fiindcă evenimentele descrise în Apocalipsa 20 au loc după a doua venire a Domnului Isus pe pământ pentru Împărăția de o mie de ani. Dacă ne întoarcem la capitolul 19, înainte de a doua venire a Domnului Isus pe pământ, în cer este anunțată nunta Mielului și soția Lui (Biserica) este pregătită și Îl urmează pe Domnul Isus din cer pe pământ. Aceasta înseamnă că răpirea Bisericii a avut loc mai înainte.

Să ne bucurăm, să ne veselim, și să-I dăm slavă! Căci a venit nunta Mielului; soția Lui s-a pregătit, și i s-a dat să se îmbrace cu in supțire, strălucitor, și curat”. (Inul subțire sunt faptele neprihănite ale sfinților.) … Apoi am văzut cerul deschis, și iată că s-a arătat un cal alb! Cel ce sta pe el, se cheamă „Cel credincios” și „Cel adevărat”, și El judecă și Se luptă cu dreptate. Ochii Lui erau ca para focului; capul îl avea încununat cu multe cununi împărătești, și purta un nume scris, pe care nimeni nu-l știe, decât numai El singur. Era îmbrăcat cu o haină muiată în sânge. Numele Lui este: „Cuvântul lui Dumnezeu”. Oștile din cer Îl urmau călări pe cai albi, îmbrăcate cu in subțire, alb și curat. (Apocalipsa 19:7-8, 11-14)

Potrivit cu textul de la 1 Tesaloniceni 4:13-18 cei adormiți în Hristos vor învia la răpirea Bisericii:

Nu voim, fraților, să fiți în necunoștință despre cei ce au adormit, ca să nu vă întristați ca ceilalți, cari n-au nădejde. Căci dacă credem că Isus a murit și a înviat, credem și că Dumnezeu va aduce înapoi împreună cu Isus pe cei ce au adormit în El. Iată, în adevăr, ce vă spunem, prin Cuvântul Domnului: noi cei vii, cari vom rămânea până la venirea Domnului, nu vom lua-o înaintea celor adormiți. Căci însuși Domnul, cu un strigăt, cu glasul unui arhanghel și cu trâmbița lui Dumnezeu, Se va pogorî din cer, și întâi vor învia cei morți în Hristos. Apoi, noi cei vii, cari vom fi rămas, vom fi răpiți toți împreună cu ei, în nori, ca să întâmpinăm pe Domnul în văzduh; și astfel vom fi totdeauna cu Domnul. Mângâiați-vă dar unii pe alții cu aceste cuvinte. (1 Tesaloniceni 4:13-18)

Deci, creștinii martirizați pentru credința lor în Domnul Isus de-a lungul veacurilor până la răpirea Bisericii nu pot fi parte din grupul sufletelor, care vor fi judecate la a doua venire a Domnului Isus.

Cine sunt martirii înviați la a doua venire a Domnului Isus în Apocalipsa 20:4?

Potrivit cu textul de la Apocalipsa 20:4, martirii înviați la a doua venire a Domnului Isus sunt martirii din perioada activității fiarei. Ei au ratat șansa de a fi mântuiți de „mânia viitoare” prin credință în Domnul Isus și au rămas pe pământ pentru perioada activității fiarei (antihristului).

Și am văzut niște scaune de domnie; și celor ce au șezut pe ele, li s-a dat judecata. Și am văzut sufletele celor ce li se tăiase capul din pricina mărturiei lui Isus și din pricina Cuvântului lui Dumnezeu, și ale celor ce nu se închinaseră fiarei și icoanei ei, și nu primiseră semnul ei pe frunte și pe mână. Ei au înviat, și au împărățit cu Hristos o mie de ani. (Apocalipsa 20:4)

Din acest text aflăm următoarele despre ei:

– au mărturisit pe Domnul Isus și Cuvântul lui Dumnezeu (nu sunt sfinții de până la Hristos, din perioada Vechiului Legământ)

– nu s-au închinat fiarei și icoanei ei (au trăit în perioada activității fiarei, când locuitorii pământului, la indicațiile prorocului mincinos, făcuseră deja icoana fiarei)

– nu au primit semnul fiarei

Toate aceste criterii, care îi descriu pe martiri, care vor învia după a doua venire a Domnului Isus pe pământ, demonstrează că aceștia sunt martirii din perioada activității fiarei (antihristului), care va activa timp de 42 luni înainte de a doua venire a Domnului Isus.

Ce este semnul fiarei?

Despre semnul fiarei găsim scris la Apocalipsa 13. Potrivit acestui text, semnul acesta va fi introdus de fiara a doua, care își va începe activitatea după ce se va descoperi fiara întâi (antihristul). Potrivit acestui capitol, fiara a doua (prorocul mincinos) va face tot posibilul ca toți locuitorii pământului să se închine fiarei dintâi (antihristului).

Apoi am văzut ridicîndu-se din pămînt o altă fiară, care avea două coarne ca ale unui miel, și vorbea ca un balaur. Ea lucra cu toată puterea fiarei dintâi înaintea ei; și făcea ca pământul și locuitorii lui să se închine fiarei dintâi, a cărei rană de moarte fusese vindecată. Săvârșea semne mari, pînă acolo că făcea chiar să se pogoare foc din cer pe pământ, în fața oamenilor. Și amăgea pe locuitorii pămîntului prin semnele, pe cari i se dăduse să le facă în fața fiarei. Ea a zis locuitorilor pămîntului să facă o icoană fiarei, care avea rana de sabie și trăia. I s-a dat putere să dea suflare icoanei fiarei, ca icoana fiarei să vorbească, și să facă să fie omorâți toți cei ce nu se vor închina icoanei fiarei. Și a făcut ca toți: mici și mari, bogați și săraci, slobozi și robi, să primească un semn pe mâna dreaptă sau pe frunte, și nimeni să nu poată cumpăra sau vinde, fără să aibă semnul acesta, adică numele fiarei, sau numărul numelui ei. (Apocalipsa 13:11-17)

Conform acestui text, fiara a doua și-a realizat scopul prin trei căi:

  1. semnele  pe care le făcea (minuni)
  2. a zis locuitorilor pământului să facă o icoană fiarei și, apoi, a dat suflare icoanei ca icoana să vorbească  și să facă să fie omorâți toți cei ce nu se vor închina icoanei fiarei,
  3. a făcut ca toți: mici și mari, să primească un semn pe mâna dreaptă sau pe frunte și nimeni să nu poată cumpăra sau vinde fără să aibă semnul acesta.

Deci, semnul fiarei va fi aplicat în perioada de activitate a fiarei întâi, adică a antihristului, care va dura 42 de luni:

I s-a dat o gură, care rostea vorbe mari și hule. Și i s-a dat putere să lucreze patruzeci și două de luni. (Apocalipsa 13:5)

Atât fiara întâi, cât și fiara a doua vor fi omorâte la a doua venire a Domnului Isus, adică înainte de judecata descrisă la Apocalipsa 20:4):

Și fiara a fost prinsă. Și împreună cu ea, a fost prins proorocul mincinos, care făcuse înaintea ei semnele, cu care amăgise pe cei ce primiseră semnul fiarei, și se închinaseră icoanei ei. Amîndoi aceștia au fost aruncați de vii în iazul de foc, care arde cu pucioasă. (Apocalipsa 19:20)

În concluzie,  putem spune că semnul fiarei nu este un fel de gândire sau un fel de a acționa și martirii înviați la a doua venire a Domnului Isus nu sunt creștinii martirizați de-a lungul veacurilor.

Soarta „creștinilor” care vor rămâne pe pământ după răpirea Bisericii

 

Întrebare:

Care va fi soarta creștinilor care se înșală singuri și care vor rămâne pe pământ după răpirea Bisericii?

Creștinii care nu vor fi găsiți pregătiți la venirea Domnului Isus, adică nu vor fi născuți din nou, vor avea parte de toate urgiile scrise în cartea Apocalipsa, dar ei vor avea încă o șansă de a fi mântuiți, o șansă pentru care va trebui să plătească cu prețul vieții lor. În perioada activității Antihristului toți locuitorii pământului vor fi obligați să primească semnul Antihristului (sau fiarei) pe frunte sau pe mâna dreaptă (fără care nu vor putea cumpăra și vinde nimic) și să se închine fiarei. Cine se va opune și nu va dori să primească acest semn și să se închine fiarei, va fi omorât. După a doua venire a Domnului Isus pe pământ, biruitorii fiarei, adică cei care au ales să fie mai degrabă omorâți decât să se închine fiarei, vor fi judecați, vor învia și vor împărăți cu Hristos o mie de ani:

Și am văzut niște scaune de domnie; și celor ce au șezut pe ele, li s-a dat judecata. Și am văzut sufletele celorce li se tăiase capul din pricina mărturiei lui Isus și din pricina Cuvîntului lui Dumnezeu, și ale celor ce nu se închinaseră fiarei și icoanei ei, și nu primiseră semnul ei pe frunte și pe mînă. Ei au înviat, și au împărățit cu Hristos o mie de ani. Ceilalți morți n-au înviat pînă nu s-au sfîrșit cei o mie de ani. Aceasta este întîia înviere. Fericiți și sfinți sînt ceice au parte de întîia înviere! Asupra lor a doua moarte n-are nicio putere; ci vor fi preoți ai lui Dumnezeu și ai lui Hristos, și vor împărăți cu El o mie de ani.(Apocalipsa 20:4)

Ei vor avea trupuri noi, ei vor împărăți cu Hristos o mie de ani, dar ei nu vor fi parte din Biserică, Mireasa Mielului, fiindcă la acel moment nunta Mielului va fi anunțată deja și Mireasa pregătită (înainte de a doua venire a Domnului Isus pe pământ pentru Împărăția de o mie de ani).

“…Să ne bucurăm, să ne veselim, și să-I dăm slavă! Căci a venit nunta Mielului; soția Lui s-a pregătit, și i s-a dat să se îmbrace cu in supțire, strălucitor, și curat”. (Inul subțire sînt faptele neprihănite ale sfinților.) Apoi mi-a zis: “Scrie: Ferice de cei chemați la ospățul nunții Mielului!” Apoi mi-a zis: “Acestea sînt adevăratele cuvinte ale lui Dumnezeu!” Și m-am aruncat la picioarele lui ca să mă închin lui. Dar el mi-a zis: “Ferește-te să faci una ca aceasta! Eu sînt un împreună slujitor cu tine și cu frații tăi, cari păstrează mărturia lui Isus. Lui Dumnezeu închină-te! (Căci mărturia lui Isus este duhul proorociei”.) Apoi am văzut cerul deschis, și iată că s-a arătat un cal alb! Cel ce sta pe el, se cheamă “Cel credincios” și “Cel adevărat”, și El judecă și Se luptă cu dreptate. Ochii Lui erau ca para focului; capul îl avea încununat cu multe cununi împărătești, și purta un nume scris, pe care nimeni nu-l știe, decît numai El singur. Era îmbrăcat cu o haină muiată în sînge. Numele Lui este: “Cuvîntul lui Dumnezeu”. Oștile din cer Îl urmau călări pe cai albi, îmbrăcate cu in supțire, alb și curat. Din gura Lui ieșea o sabie ascuțită, ca să lovească Neamurile cu ea, pe cari le va cîrmui cu un toiag de fer. Și va călca cu picioarele teascul vinului mîniei aprinse a atotputernicului Dumnezeu. Pe haină și pe coapsă avea scris numele acesta: “Împăratul împăraților și Domnul domnilor”. (Apocalipsa 19:7-16)

Dar dacă nu vor fi gata să plătească prețul (nu vor refuza să se închine fiarei), soarta lor va fi soarta celor necredincioși!

“…Dar cît despre fricoșinecredincioși, scîrboși, ucigași, curvari, vrăjitori, închinătorii la idoli, și toți mincinoșii, partea lor este în iazul, care arde cu foc și cu pucioasă, adică moartea a doua”. (Apocalipsa 21:8)

Eu cred că este un joc periculos pentru cei care amână pocăința și se joacă „de-a credința”: în primul rând nu știi care este numărul zilelor care ți-au fost rânduite de Dumnezeu, iar în al doilea rând, nu cred că ar fi mai ușor să faci față presiunilor dinafară (urgiile care urmează după răpirea Bisericii), dacă nu poți acum face față presiunilor dinăuntrul tău! Ziua de mâine nu este în mâinile tale! Dacă nu ai intrat în odihna Domnului, primindu-L pe Domnul Isus, nu doar ca Mântuitor, dar și ca Domn al vieții tale, fă-o astăzi, fiindcă mâine poate fi prea târziu!

De aceea, cu atît mai mult trebuie să ne ținem de lucrurile, pe cari le-am auzit, ca să nu fim depărtați de ele. Căci, dacă Cuvîntul vestit prin îngeri s-a dovedit nezguduit, și dacă orice abatere și orice neascultare și-a primit o dreaptă răsplătire, cum vom scăpa noi, dacă stăm nepăsători față de o mîntuire așa de mare, care, după ce a fost vestită întîi de Domnul, ne-a fost adeverită de cei ce au auzit-o, în timp ce Dumnezeu întărea mărturia lor cu semne, puteri și felurite minuni, și cu darurile Duhului Sfînt, împărțite după voia Sa! (Evrei 2:1-4)

… și din nou:

Să luăm dar bine seama, ca, atîta vreme cît rămîne în picioare făgăduința intrării în odihna Lui, niciunul din voi să nu se pomenească venit prea tîrziu. Căci și nouă ni s-a adus o veste bună ca și lor; dar lor cuvîntul care le-a fost propovăduit, nu le-a ajutat la nimic, pentrucă n-a găsit credință la cei ce l-au auzit. (Evrei 4:1-2)

De aceea, nu vă mângâiați cu gândul că Dumnezeu este un Dumnezeu care oferă noi șanse! S-ar putea întâmpla să te coste prea scump o nouă șansă sau s-ar putea nici să nu mai ai o altă șansă! Cei din poporul Israel care au ieșit prin credință din robia Egiptului, dar nu au vrut să intre în țara promisă prin credință, nu au mai avut șansa să intre în această țară: Dumnezeu nu le-a mai oferit această șansă, ci a jurat în mânia Sa că nu vor intra în odihna Sa și trupurile lor moarte au rămas în pustie!

Dar voi n-ați vrut să vă suiți în ea (în țara promisă), și v-ați răsvrătit împotriva poruncii Domnului, Dumnezeului vostru. Ați cîrtit în corturile voastre, și ați zis:”Pentrucă ne urăște, de aceea ne-a scos Domnul din țara Egiptului, ca să ne dea în mînile Amoriților și să ne nimicească. Unde să ne suim? Frații noștri ne-au muiat inima, zicînd: „Poporul acela este un popor mai mare și mai înalt la statură decît noi; cetățile sînt mari și întărite pînă la cer; ba încă, am văzut acolo și copii de ai lui Anac” . Eu v-am zis: „Nu vă spăimîntați, și nu vă fie frică de ei. Domnul, Dumnezeul vostru, care merge înaintea voastră, se va lupta El însuș pentru voi, potrivit cu tot ce a făcut pentru voi subt ochii voștri în Egipt. Apoi în pustie, ai văzut că Domnul, Dumnezeul tău, te-a purtat cum poartă un om pe fiul său, pe tot drumul pe care l-ați făcut pînă la sosirea voastră în locul acesta”. Cu toate acestea, voi n-ați avut încredere în Domnul, Dumnezeul vostru, care mergea înaintea voastră pe drum, ca să vă caute un loc de poposire: noaptea într-un foc, ca să vă arate drumul pe care trebuiați să mergeți, și ziua într-un nor. Domnul a auzit glasul cuvintelor voastre. S-a mîniat, și a jurat, zicînd: „Niciunul din bărbații cari fac parte din acest neam rău nu va vedea țara aceea bună pe care am jurat că o voi da părinților voștri, afară de Caleb, fiul lui Iefune. El o va vedea, și țara în care a mers, o voi da lui și copiilor lui, pentrucă a urmat în totul calea Domnului”. (Deuteronom 1:26-34)

Femeia din cartea Apocalipsa 12

 

În ce privește interpretarea capitolului 12 din Apocalipsa, părerile cercetătorilor Bibliei sunt împărțite. Unii cercetători sunt de părerea că femeia din cartea Apocalipsa 12 o reprezintă pe Maria, mama Domnului Isus, alții sunt de părerea că este vorba despre Biserică, iar alții sunt de părerea că este vorba despre poporul Israel, din care s-a născut Domnul Isus după trup.

În acest articol voi răspunde la întrebarea unui vizitator de pe site:

Despre care femeie se vorbeste in Apocalipsa capitolul 12-13?

 

Vom analiza fiecare caz în parte, având în vedere niște reguli, care trebuiesc respectate la interpretarea Apocalipsei:

1. Cartea Apocalipsa este “Descoperirea Domnului Isus” (Apocalipsa 1:1)

Deci, această carte are scopul să ne descopere tainele lui Dumnezeu și nu să ne încurce.

2. Domnul Isus a făcut cunoscut planul Său prin semne

Expresia “le-a făcut cunoscut”, folosită în versetul Apocalipsa 1:1, potrivit cu dicționarul cuvintelor grecești,  are sensul de “a arăta prin semne”  (σημαίνω,v  {say-mah’-ee-no} – a da un semn, a indica, a face cunoscut). De exemplu:

– femeia din capitolul 17 reprezintă o cetate: “Şi femeia, pe care ai văzut-o, este cetatea cea mare, care are stăpînire peste împăraţii pămîntului.” (Apocalipsa 17:18),

 

–  cetatea Noul Ierusalim din capitolul 21 este Mireasa Mielului, adică Biserica: “Apoi unul din cei şapte îngeri, cari ţineau cele şapte potire, pline cu cele din urmă şapte urgii, a venit şi a vorbit cu mine, şi mi-a zis:,, Vino să-ţi arăt mireasa, nevasta Mielului! Şi m-a dus, în Duhul, pe un munte mare şi înalt. Şi mi-a arătat cetatea sfîntă, Ierusalimul, care se pogora din cer dela Dumnezeu…” (Apocalipsa 21:9-10).

Și autorul începe capitolul 12 cu specificarea: În cer s-a arătat un semn mare: o femeie învăluită în soare, cu luna supt picioare, şi cu o cunună de douăsprezece stele pe cap. (Apocalipsa 12:1)

3. Interpretarea trebuie făcută în contextul Bibliei și nu abstract.

Pentru început să vedem ce informație ne dă Apocalipsa 12 despre personajele principale din acest text: femeia, copilul de parte bărbătească, balaurul și Mihail.

1. Femeia din cartea Apocalipsa 12

– este învăluită în soare, cu luna la picioare, cu o cunună de douăsprezece stele pe cap, (Apocalipsa 12:1)
– era însărcinată, țipa în durerile nașterii și avea un mare chin să nască: în timpul acesta balaurul stătea înaintea ei ca să-i mănânce copilul, când avea să se nască. Motivul pentru care – era urmărită de balaur era copilul pe care urma să-L nască!(Apocalipsa 12:2)
– a născut un copil de parte bărbătească (Apocalipsa 12:5)
– a fugit în pustie, într-un loc pregătit de Dumnezeu, ca să fie hrănită acolo o mie două sute șase zeci de zile. (6) Când a fugit Femeia în pustie? Când balaurul este aruncat pe pământ. De ce a fugit femeia în pustie? Pentru că Balaurul văzându-se pe pământ a început s-o urmărească. Cum a fugit Femeia în pustie? Cele două aripi ale vulturului celui mare au fost date femeii, ca să zboare cu ele în pustie, în locul ei unde este hrănită o vreme, vremi și jumătatea unei vremi, departe de fața șarpelui. (Apocalipsa 12:13-14)
– când a fugit în pustie, balaurul a căutat să o nimicească, dar pământul a dat ajutor femeii și ea a reușit să fugă în pustie (Apocalipsa 12:15-16).
– când va fugi femeia în pustie, o rămășiță a seminței ei nu va reuși să fugă în pustie. Despre ei se spune că păzesc poruncile lui Dumnezeu și țin mărturia lui Isus Hristos.

2. Copilul de parte bărbătească:

– născut de femeia urmărită de balaur: problema nu era în femeie, ci în copilul care urma să se nască!
– de parte bărbătească,
– el are să cârmuiască toate neamurile cu un toiag de fier.
– după ce s-a născut, a fost răpit la Dumnezeu și la scaunul Lui de domnie (Apocalipsa 12:5)

3. Balaurul:

– mare, roșu, cu 7 capete, 10 coarne și 7 cununi împărătești pe capete (Apocalipsa 12:3)
– cu coada trăgea după el a treia parte din stelele cerului, şi le arunca pe pămînt (Apocalipsa 12:4)
– stătea înaintea femeii ca să-i mănânce pruncul, când avea să-l nască (Apocalipsa 12:4),
– are îngeri (Apocalipsa 12:7)
– s-a luptat cu Mihail și îngerii lui, dar nu a putut birui și locul lor nu li s-a mai găsit în cer: până atunci se afla în cer (Apocalipsa 12:7),
– Balaurul cel mare, șarpele cel vechi, numit Diavolul și Satana (Apocalipsa 12:9)
– înșeală lumea (Apocalipsa 12:9)
– a fost aruncat jos pe pământ și împreună cu el au fost aruncați și îngerii lui(Apocalipsa 12:9),
– pârăște pe sfinți zi și noapte înaintea lui Dumnezeu (Apocalipsa 12:10),
– în cer s-a făcut un război în care el și îngerii lui s-au luptat cu Mihail și îngerii săi, dar fiindcă nu au putut birui (balaurul și îngerii lui), locul lor nu s-a mai găsit în cer (Apocalipsa 7-8)
– a fost aruncat jos pe pământ (Apocalipsa 12:10)
– când a fost aruncat pe pământ, în cer s-a anunțat că a venit mântuirea, puterea și împărăția lui Dumnezeu și stăpânirea Hristosului Lui (Apocalipsa 12:10)
– a fost biruit prin sângele Mielului și prin mărturia sfinților (Apocalipsa 12:11)
– s-a coborât pe pământ cuprins de o mânie mare, fiindcă știe că i-a rămas puțină vreme: deci, din moment ce este aruncat pe pământ, i-a rămas puțină vreme! (Apocalipsa 12:12)
– când s-a văzut pe pământ a început să urmărească femeia (Apocalipsa 12:13),
– a aruncat apă după femeie ca să o ia apele, dar pământul a dat ajutor femeii (Apocalipsa 12:15),
– mâniat pe femeie s-a dus să facă război cu rămășița femeii care țin poruncile lui Dumnezeu și mărturia lui Isus Hristos (Apocalipsa 12:17).

4. Mihail

– are îngeri (Apocalipsa 12:7)
– este în cer și se luptă cu balaurul și îngerii lui (Apocalipsa 12:7)
– nu a putut fi biruit de balaur și îngerii lui și, ca rezultat a luptei, balaurul și îngerii lui sunt aruncați pe pământ (Apocalipsa 7-10)

Acum că ne-am făcut o imagine de ansamblu a capitolului 12 din cartea Apocalipsa, să încercăm să analizăm fiecare teorie în parte:

I. Femeia este Biserica

Argumentele principale în susținerea acestei teorii este că Biserica 1) este în continuă luptă cu balaurul (diavolul), 2) ea biruiește pe diavol și 3) ea continuu suferă durerile nașterii pentru fiecare suflet născut din nou.

Care sunt argumentele contra?

  • Din textul de la Apocalipsa nu vedem ca femeia să se lupte cu balaurul: cu balaurul se luptă Mihail și îngerii lui, iar protecția femeii vine din partea lui Dumnezeu, care o ajută să fugă într-un loc pregătit, departe de fața balaurului.
  • Biruința vine din jertfa Domnului Isus (Apocalipsa 12:11)
  • Durerile nașterii s-au soldat cu nașterea unui copil de parte bărbătească, care după naștere a fost luat la Dumnezeu și la scaunul Lui de domnie. Despre El se spune că va cârmui Neamurile cu un toiag de fier. Este evident că merge vorba despre Domnul Isus despre care la Apocalipsa 19:15 este scris: “Din gura Lui ieșea o sabie ascuțită, ca să lovească neamurile cu ea, pe care le va cârmui cu un toiag de fier.” și la Apocalipsa 2:26-27 găsim o promisiune a Domnului Isus pentru biruitori: “Celui ce va birui și celui ce va păzi până la sfârșit lucrările Mele îi voi da stăpânire peste neamuri. Le va cârmui cu un toiag de fier și le va zdrobi ca pe niște vase de lut, cum am primit și Eu putere de la Tatăl Meu

ConcluzieFemeia din cartea Apocalipsa 12 nu poate fi Biserica, deoarece nu ea a născut pe Domnul Isus, ci Domnul Isus “a născut Biserica”.

II. Femeia este fecioara Maria, care a născut pe Domnul nostru Isus Hristos

Am demonstrat, deja, că pruncul născut din femeia din Apocalipsa 12 este Domnul Isus și, în ce privește trupul, Domnul Isus s-a născut din fecioara Maria, logodnica lui Iosif, din seminția lui David. Apare întrebarea: când Maria, mama Domnului Isus a fugit în pustie departe de fața balaurului? Este vorba despre fuga lui Iosif cu Maria și pruncul în Egipt (Matei 2:13-15)? Scripturile nu specifică cât timp s-au aflat ei în Egipt. Dar să vedem din Apocalipsa 12, când femeia fuge în pustie:

–       potrivit cu versetele 5 și 6, femeia fuge în pustie după ce copilul a fost răpit la Dumnezeu,

–       potrivit cu versetele 13 și 14, aceasta se întâmplă când balaurul este aruncat pe pământ.

Acum ne rămâne să clarificăm când balaurul sau diavolul este aruncat pe pământ! Potrivit cu Efeseni 6:12, diavolul și îngerii lui până acum se află în locurile cerești:

Căci noi n-avem de luptat împotriva cărnii şi sîngelui, ci împotriva căpeteniilor, împotriva domniilor, împotriva stăpînitorilor întunerecului acestui veac, împotriva duhurilor răutăţii cari sînt în locurile cereşti(Efeseni 6:12)

 

Concluzie: Femeia din cartea Apocalipsa 12 nu poate fi fecioara Maria, fiindcă 1) ea a fugit în Egipt împreună cu Pruncul, înainte ca El (Domnul Isus) să fie luat la cer, 2) diavolul sau balaurul și îngerii lui până în prezent nu a fost încă aruncați din cer pe pământ.

III.  Femeia este Poporul Israel, din care s-a născut Domnul nostru Isus Hristos:

Personal sunt adeptă a acestei teorii. Iată argumentele:

1. Descrierea femeii, și anume, că era învăluită în soare, cu luna sub picioare, şi cu o cunună de douăsprezece stele pe cap. (Apocalipsa 12:1), amintește  un eveniment din Geneza 37:9-10. Iosif, unul din cei 12 fii ai patriarhului Iacov (sau Israel) a avut un vis:

Iosif a mai visat un alt vis, şi l-a istorisit fraţilor săi. El a zis: “Am mai visat un vis! Soarele, luna, şi unsprezece stele se aruncau cu faţa la pămînt înaintea mea. L-a istorisit tatălui său şi fraţilor săi. Tatăl său l-a mustrat, şi i-a zis: ,,Ce înseamnă visul acesta, pe care l-ai visat? Nu cumva vom veni, eu, mama ta şi fraţii tăi, să ne aruncăm cu faţa la pămînt înaintea ta?” (Geneza 37:9-10)

 

Potrivit acestui text, soarele îl simbolizează pe Iacov (Israel), din care se trag cele douăsprezece seminții ale lui Israel, luna este mama și stele sunt frații lui Iosif, adică semințiile lui Israel, din care s-a ridicat poporul Israel.

2. Potrivit cu cronologia cărții Apocalipsa, diavolul este aruncat pe pământ la mijlocul săptămânii a șaptezecea rânduită de Dumnezeu pentru poporul Israel și pentru Ierusalim (Daniel 9:24-27), când poporul Israel, potrivit cu Matei 24:15-22, trebuie să fugă la munte, căci acolo va fi scăparea lor. De ce afirm că diavolul va fi aruncat pe pământ la mijlocul săptămânii a șaptezecea? Răspunsul îl găsim tot în cartea Apocalipsa. La Apocalipsa 11:15 găsim scris:

Îngerul, al şaptelea a sunat din trîmbiţă. Şi în cer s-au auzit glasuri puternice, care ziceau:,, Împărăţia lumii a trecut în mînile Domnului nostru şi ale Hristosului Său. Şi El va împărăţi în vecii vecilor.

 

Aceasta s-a întâmplat după ce, potrivit cu Apocalipsa 11, cei doi proroci au înviat și noi știm că moartea lor marchiază mijlocul săptămânii: în prima jumătate a săptămânii (1260 zile) ei au prorocit la Ierusalim, iar în a doua jumătate a săptămânii (42 luni) urmează ca fiară sau Antihristul să domnească tot la Ierusalim, așezându-se în Templul lui Dumnezeu, dându-se drept Dumnezeu (2 Tesaloniceni 2:4).  

Iar la Apocalipsa 12:10 ni se spune motivul pentru care a venit împărăția lui Dumnezeu și de ce Domnul Isus începe anume atunci să împărățească:

Şi am auzit în cer un glas tare, care zicea: ,,Acum a venit mîntuirea, puterea şi împărăţia Dumnezeului nostru, şi stăpînirea Hristosului Lui, pentrucă pîrîşul fraţilor noştri, care zi şi noaptea îi pîra înaintea Dumnezeului nostru, a fost aruncat jos. (Apocalipsa 12:10)

 

Deci, diavolul este aruncat pe pământ înainte de trâmbița a șaptea, adică la mijlocul săptămânii. De altfel, din Apocalipsa 13, aflăm că diavolul lucrează cu toată puterea prin Fiară sau Antihristul, motiv pentru care și descrierea lor este aseamănătoare: șapte capete, 10 coarne (Balaurul din Apocalipsa 12 și Fiara din Apocalipsa 13 și 17). Diavolul a lucrat pe parcursul istoriei împotriva lui Isrel prin șapte imperii: Egiptul, Asiria, Babilonul, Medo-Persia, Grecia (care în raport cu timpul în care a trait Ioan, autorul Apocalipsei, căzuseră /Apocalipsa 17:10/) Roma (care este), și imperiul, care nu a venit încă este imperiul Roman restabilit prin cei 10 împărați despre care scrie prorocul Daniel în Daniel 7 și despre care găsim scris și la Apocalipsa 17:12. Însăși Fiara este al optulea împărat (Apocalipsa 17:11-12), a cărui imperiu va fi din rândul celor șapte, menționate mai sus și anume din imperiul Roman. El este și  cornul cel mic din Daniel 7, prin care diavolul va lucra cu toată puterea: el va fi întruchiparea diavolului. Care sunt argumentele? La Apocalipsa 13 Fiara este descrisă în felul următor:

Fiara, pe care am văzut-o, semăna cu un leopardavea labe ca de urs, şi gură ca o gură de leu. Balaurul i-a dat puterea lui, scaunul lui de domnie şi o stăpînire mare. (Apocalipsa 13:2)

 

Descrierea acestei fiare amintește descrierea celor patru fiare din Daniel 7:

I. Cea dintîi semăna cu un leu, şi avea aripi de vultur. (Daniel 7:4) – Imperiul Babilonului

II. Şi, iată că o a doua fiară era ca un urs şi stătea într-o rînă; avea trei coaste în gură între dinţi; şi i s’a zis:,, Scoală- te, şi mănîncă multă carne! (Daniel 7:5) – Imperiul Medo-Persan

III. După aceea m’am uitat mai departe şi iată o alta ca un pardos (leopard), care avea pe spate patru aripi ca o pasăre; fiara aceasta avea şi patru capete, şi i s-a dat stăpînire. (Daniel 7:6) – Imperiul Greciei

IV. După aceea m-am uitat în vedeniile mele de noapte, şi iată că era o a patra fiară, nespus de grozav de înspăimîntătoare şi de puternică; avea nişte dinţi mari de fer, mînca, sfărîma, şi călca în picioare ce mai rămînea; era cu totul deosebită de toate fiarele de mai înainte, şi avea zece coarne.  M-am uitat cu băgare de seamă la coarne, şi iată că un alt corn mic a ieşit din mijlocul lor, şi dinaintea acestui corn au fost smulse trei din cele dintîi coarne. Şi cornul acesta avea nişte ochi ca ochii de om, şi o gură…, care vorbea cu trufie. (Danile 7:7-8) – Imperiul Roman, din care urmează să se ridice 10 împărați și pe vremea lor trebuie să se ridice Antihristul căruia acești 10 împărați îi vor da toată puterea lor și vor lucra împreună cu el (Apocalipsa 17:12-13).

3. Un alt moment important este că diavolul va fi aruncat pe pământ de către Mihail și îngerii lui în rezultatul unui război, pe care diavolul nu l-a putut câștiga, în contextul urmăririi femeii.  La Daniel 12 ni se spune că la vremea sfârșitului, când Antihristul (sau împăratul de la miază-noapte, în Daniel 11) “îşi va întinde corturile palatului său între mare şi muntele cel slăvit şi sfînt” (Daniel 11:45), se va scula voievodul Mihail, ocrotitorul poporului lui Daniel, adică a lui Israel, și va veni în ajutorul lor:

În vremea aceea se va scula marele voivod Mihail, ocrotitorul copiilor poporului tău; căci aceasta va fi o vreme de strîmtorare, cum n-a mai fost de cînd sînt neamurile şi pînă la vremea aceasta. Dar în vremea aceea, poporul tău (adică Israel) va fi mîntuit, şi anume oricine va fi găsit scris în carte. (Daniel 12:1)

 

Vreau să menționez că Scriptura specifică clar “poporul tău”, adică a lui Daniel și aume poporul Israel,  și nu scrie “poporul sfinților”, adică Biserica, cum afirmă unii care cred că Dumnezeu a lepădat pe Israel și toate promisiunile făcute lui Israel sunt doar pentru Biserică.

Concluzie: Femeia din cartea Apocalipsa 12 este poporul Israel, din care s-a născut Domnul Isus, și care la vremea sfârșitului va trece printr-un necaz mare cum nu a mai fost, motiv pentru care ei trebuie să fugă din Ierusalim și din Iudea departe de fața diavolului (balaurului). Balaurul sau diavolul a urmărit pe Israel prin imperiile care s-au ridicat pe rând pe pământ și anume: Egiptul, Asiria, Babilonul, Medo-Persia, Grecia, Roma. Faptul că Israel a fost restabilit ca și stat, după aproape 2000 de ani, dovedește că Dumnezeu are un plan pentru poporul acesta și Dumnezeu nu a lepădat pe Israel, după cum scrie și apostolul Pavel, în mod special, în capitolul 11 din epistola sa către sfinții din Roma:

Fraţilor, pentruca să nu vă socotiţi singuri înţelepţi, nu vreau să nu ştiţi taina aceasta: o parte din Israel a căzut într-o împietrire, care va ţinea pînă va intra numărul deplin al Neamurilor.  Şi atunci tot Israelul va fi mîntuit,dupăcum este scris: ,,Izbăvitorul va veni din Sion, şi va îndepărta toate nelegiurile dela Iacov. Acesta va fi legămîntul, pe care-l voi face cu ei, cînd le voi şterge păcatele. În ce priveşte Evanghelia, ei sînt vrăjmaşi, şi aceasta spre binele vostru; dar în ce priveşte alegerea, sînt iubiţi, din pricina părinţilor lor. Căci lui Dumnezeu nu-I pare rău de darurile şi de chemarea făcută. Dupăcum voi odinioară n-aţi ascultat de Dumnezeu, şi dupăcum prin neascultarea lor aţi căpătat îndurare acum,  tot aşa, ei acum n-au ascultat, pentruca, prin îndurarea arătată vouă, să capete şi ei îndurare. (Romani 11:25-31)

 

Ce spune Biblia despre icoanele făcătoare de minuni?

 

Întrebare:

Ce părere aveți despre afirmațiile multor creștini ortodocși in privința minunilor făcute prin icoanele fanatoare de minuni.Ce se întâmpla totuși in realitate?

 

Ca să răspund la această întrebare, este important să vedem…

Ce spune Biblia în general despre icoane?

În porunca a doua din Decalog Dumnezeu spune astfel:

Să nu-ţi faci chip cioplit, nici vreo înfăţişare a lucrurilor care sunt sus în ceruri, sau jos pe pământ, sau în apele mai de jos decât pământul. Să nu te închini înaintea lor şi să nu le slujeşti; căci Eu, Domnul Dumnezeul tău, sunt un Dumnezeu gelos, care pedepsesc nelegiuirea părinţilor în copii, până la al treilea şi la al patrulea neam al celor ce Mă urăsc, şi Mă îndur până la al miilea neam de cei ce Mă iubesc şi păzesc poruncile Mele. (Exodul 20:4-6)

 

Dumnezeu interzice orice fel de închinare înaintea oricărui fel de imagini. Icoanele nu fac excepţie. Călcarea acestei porunci stârneşte gelozia lui Dumnezeu şi atrage după sine pedeapsă până în a patra generaţie.

Sunt minunile singurul criteriu după care poate fi stabilit adevărul divin?

Nu. Prezenţa minunilor nu este unicul criteriu după care poate fi stabilit adevărul lui Dumnezeu. Când Moise făcea minuni în Egipt, şi vrăjitorii lui Faraon tot făceau minuni tocmai pentru a-i abate pe oameni de la adevărul lui Dumnezeu. În Vechiul Testament Dumnezeu a dat şi următoarea poruncă:

Dacă se va ridica în mijlocul tău un proroc sau un visător de vise care-ţi va vesti un semn sau o minune, şi se va împlini semnul sau minunea aceea de care ţi-a vorbit el zicând: „Haidem după alţi dumnezei” – dumnezei pe care tu nu-i cunoşti – „şi să le slujim!” să n-asculţi cuvintele acelui proroc sau visător de vise, căci Domnul Dumnezeul vostru vă pune la încercare ca să ştie dacă iubiţi pe Domnul Dumnezeul vostru din toată inima voastră şi din tot sufletul vostru. Voi să mergeţi după Domnul Dumnezeul vostru şi de El să vă temeţi; poruncile Lui să le păziţi; de glasul Lui să ascultaţi; Lui să-I slujiţi şi de El să vă alipiţi. (Deuteronomul 13:1-4)

 

Dumnezeu avertizează prin această poruncă pe copiii Săi să nu dea crezare nici unei minuni care vine în contradicţie cu poruncile Lui clare lăsate pe paginile Sfintelor Scripturi. Tot aşa şi azi, nu putem accepta ceva drept adevăr numai pe bază de minuni din moment ce contrazice adevărul clar al Cuvântului lui Dumnezeu.

Pot fi minunile instrumentul de manipulare al prorocilor mincinoşi?

În vestita predică de pe munte, Domnul Isus ne-a avertizat cu privire la prorocii mincinoşi şi a spus următoarele:

Păziţi-vă de prorocii mincinoşi! Ei vin la voi îmbrăcaţi în haine de oi, dar pe dinăuntru sunt nişte lupi răpitori. Îi veţi cunoaşte după roadele lor. Culeg oamenii struguri din spini sau smochine din mărăcini? Tot aşa, orice pom bun face roade bune, dar pomul rău face roade rele. Pomul bun nu poate face roade rele, nici pomul rău nu poate face roade bune. Orice pom care nu face roade bune este tăiat şi aruncat în foc. Aşa că, după roadele lor îi veţi cunoaşte. Nu oricine-Mi zice: „Doamne, Doamne!” va intra în Împărăţia cerurilor, ci cel ce face voia Tatălui Meu care este în ceruri. Mulţi Îmi vor zice în ziua aceea: „Doamne, Doamne! N-am prorocit noi în Numele Tău? N-am scos noi draci în Numele Tău? Şi n-am făcut noi multe minuni în Numele Tău?” Atunci le voi spune curat: „Niciodată nu v-am cunoscut; depărtaţi-vă de la Mine, voi toţi care lucraţi fărădelege.” De aceea, pe oricine aude aceste cuvinte ale Mele, şi le face îl voi asemăna cu un om cu judecată care şi-a zidit casa pe stâncă. A dat ploaia, au venit şuvoaiele, au suflat vânturile şi au bătut în casa aceea, dar ea nu s-a prăbuşit, pentru că avea temelia zidită pe stâncă. Însă oricine aude aceste cuvinte ale Mele, şi nu le face, va fi asemănat cu un om nechibzuit care şi-a zidit casa pe nisip. A dat ploaia, au venit şuvoaiele, au suflat vânturile şi au izbit în casa aceea; ea s-a prăbuşit, şi prăbuşirea i-a fost mare.” (Matei 7:15-27)

 

În acest pasaj Domnul Isus spune foarte clar că sunt mulţi care zic “Doamne, Doamne”, care se cred credincioşi adevăraţi, care fac minuni şi totuşi, nu vor întra în Împărăţia lui Dumnezeu pentru că ei au lucrat fărădelege şi auzind şi cunoscând Cuvântul lui Dumnezeu nu au lucrat potrivit cu el.

O icoană făcătoare de minuni este menţionată în Biblie

În Apocalipsa, ultima carte din Biblie, ne sunt relatate următoarele lucruri despre vremea când pe pământ va împărăţi Antihristul şi prorocul mincinos:

Apoi am văzut ridicându-se din pământ o altă fiară, care avea două coarne ca ale unui miel şi vorbea ca un balaur. Ea lucra cu toată puterea fiarei dintâi înaintea ei şi făcea ca pământul şi locuitorii lui să se închine fiarei dintâi, a cărei rană de moarte fusese vindecată. Săvârşea semne mari, până acolo că făcea chiar să se coboare foc din cer pe pământ în faţa oamenilor. Şi amăgea pe locuitorii pământului prin semnele pe care i se dăduse să le facă în faţa fiarei. Ea a zis locuitorilor pământului să facă o icoană fiarei care avea rana de sabie, şi trăia. I s-a dat putere să dea suflare icoanei fiarei, ca icoana fiarei să vorbească şi să facă să fie omorâţi toţi cei ce nu se vor închina icoanei fiarei. Şi a făcut ca toţi, mici şi mari, bogaţi şi săraci, slobozi şi robi, să primească un semn pe mâna dreaptă sau pe frunte, şi nimeni să nu poată cumpăra sau vinde fără să aibă semnul acesta, adică numele fiarei sau numărul numelui ei. Aici e înţelepciunea. Cine are pricepere să socotească numărul fiarei. Căci este un număr de om. Şi numărul ei este şase sute şaizeci şi şase. (Apocalipsa 13:11-18)

 

Dumnezeu să ajute pe oricine se numeşte cu frumosul nume de “Creştin” să cunoască şi să trăiască potrivit cu învăţătura clară a Cuvântului lui Dumnezeu care este scrisă în Biblie.

Când va activa fiara a doua descrisă în Apocalipsa 13:11-17?

 

Întrebare la articolul “Va fi antihristul evreu ca să se poată întrona la Ierusalim?”:

Voi spuneţi că fiara descrisă în Apocalipsa 13:1-10 apare la începutul perioadei de 3,5 ani. Dar puteţi da vreo explicaţie despre altă fiară descrisă la Apocalipsa 13:11-17, deoarece această fiară nu are niciun loc în acest interval de 3,5 ani?

La drept vorbind mă miră întrebarea, fiindcă chiar din acest capitol se înțelege foarte clar că fiara a doua, care este descrisă la Apocalipsa 13:11-17, va activa în perioada Antihristului și ea este aceea care face ca toți locuitorii pământului să i se închine Antihristului, ea va convinge pe locuitorii pământului să facă o icoană Antihristului (Apocalipsa 13:14), va face ca toţi locuitorii pământului să primească un semn pe mîna dreaptă sau pe frunte şi nimeni să nu poată cumpăra sau vinde, fără să aibă semnul acesta, adică numele fiarei sau numărul numelui ei (Apocalipsa 13:16-17).

Apoi am văzut ridicîndu-se din pămînt o altă fiară, care avea două coarne ca ale unui miel, şi vorbea ca un balaur. Ea lucra cu toată puterea fiarei dintîi înaintea ei; şi făcea ca pămîntul şi locuitorii lui să se închine fiarei dintîi, a cărei rană de moarte fusese vindecată. Săvîrşea semne mari, pînă acolo că făcea chiar să se pogoare foc din cer pe pămînt, în faţa oamenilor. Şi amăgea pe locuitorii pămîntului prin semnele, pe cari i se dăduse să le facă în faţa fiarei. Ea a zis locuitorilor pămîntului să facă o icoană fiarei, care avea rana de sabie şi trăia. I s-a dat putere să dea suflare icoanei fiarei, ca icoana fiarei să vorbească, şi să facă să fie omorîţi toţi cei ce nu se vor închina icoanei fiarei. Şi a făcut ca toţi:mici şi mari, bogaţi şi săraci, slobozi şi robi, să primească un semn pe mîna dreaptă sau pe frunte, şi nimeni să nu poată cumpăra sau vinde, fără să aibă semnul acesta, adică numele fiarei, sau numărul numelui ei. (Apocalipsa 13:11-17)

La Apocalipsa 19 aflăm că această fiară, care făcea ca toți locuitorii pământului să se închine fiarei dintâi și icoanei ei și să primească semnul fiarei (în acest text este numită prorocul mincinos) este prinsă împreună cu Fiara dintâi, adică cu Antihristul, și ambii sunt aruncați de vii în iazul care arde cu foc și cu pucioasă, arâtând prin aceasta că își vor sfârși activitatea în același timp:

Şi am văzut fiara şi pe împăraţii pămîntului şi oştile lor, adunate ca să facă răsboi cu Cel ce şedea călare pe cal şi cu oastea Lui. Şi fiara a fost prinsă. Şi împreună cu ea, a fost prins proorocul mincinos, care făcuse înaintea ei semnele, cu cari amăgise pe cei ce primiseră semnul fiarei, şi se închinaseră icoanei ei. Amîndoi aceştia au fost aruncaţi de vii în iazul de foc, care arde cu pucioasă. (Apocalipsa 19:19-20)

Pentru o cunoaștere mai profundă a subiectului, vă recomand să studiați cursul Apocalipsa în patru părți.

Semnul Fiarei (Apocalipsa 13)

Întrebare:

Știu că sfârșitul este aproape. Cunosc că se apropie timpul când se va aplica semnul pe mâna dreaptă ori pe frunte. În acel cip va fi inclusă toată informația despre om și nu vor mai fi bani. Se va plăti totul cu acest cip și nu vor mai fi furturi de bani. Întrebarea mea: de ce Domnul este contra semnului acesta?

Cartea Apocalipsa a fost dată lui Ioan prin semne. Ioan nu putea ști ce este semnul despre care găsim scris la Apocalipsa 13. Tehnologiile moderne ne fac să credem că acel semn ar putea fi cipurile, care, deja, încep a fi implementate în unele organizații.

Temerile multor specialiști în tehnologii informaționale sunt că aceste cipuri ar oferi control total asupra deținătorilor. Oricare ar fi avantajele și dezavantajele acestor cipuri, nu putem spune că acestea sunt semnul despre care scrie la Apocalipsa 13. Cipurile ar putea fi folosite la vremea sfârșitului ca semn pe frunte sau pe mâna dreaptă, dar nu cipurile în general sunt semnul despre care scrie cartea Apocalipsa. Să vedem ce informație ne furnizează cartea Apocalipsa despre acest semn și de ce Dumnezeu interzice oamenilor să primească acest semn.

Semnul fiarei este numele fiarei (a lui Antihrist)

Potrivit acestui text, semnul acesta este numele fiarei întâi sau numărul numelui ei.

Și a făcut ca toți: mici și mari, bogați și săraci, slobozi și robi, să primească un semn pe mâna dreaptă sau pe frunte, și nimeni să nu poată cumpăra sau vinde, fără să aibă semnul acesta, adică numele fiarei, sau numărul numelui ei. Aici e înțelepciunea. Cine are pricepere, să socotească numărul fiarei. Căci este un număr de om. Și numărul ei este: șase sute șase zeci și șase.(Apocalipsa 13:16-18)

Semnul fiarei va fi introdus de fiara a doua (prorocul mincinos)

Acest semn va fi introdus de prorocul mincinos (fiara a doua din Apocalipsa 13), care se va descoperi după Antihrist și va lucra pentru Antihrist (fiara întâi din Apocalipsa 13). Semnul acesta are a face cu icoana fiarei întâi, care va fi făcută de locuitorii pământului la indicațiile prorocului mincinos. Atât icoana, cât și semnul fiarei vor fi o modalitate prin care prorocul mincinos va face ca toți locuitorii pământului să se închine fiarei întâi (Antihristului).

Apoi am văzut ridicându-se din pământ o altă fiară, care avea două coarne ca ale unui miel, și vorbea ca un balaur. Ea lucra cu toată puterea fiarei dintâi înaintea ei; și făcea ca pământul și locuitorii lui să se închine fiarei dintâi, a cărei rană de moarte fusese vindecată. Săvârșea semne mari, până acolo că făcea chiar să se pogoare foc din cer pe pământ, în fața oamenilor. Și amăgea pe locuitorii pământului prin semnele, pe cari i se dăduse să le facă în fața fiarei. Ea a zis locuitorilor pământului să facă o icoană fiarei, care avea rana de sabie și trăia. I s-a dat putere să dea suflare icoanei fiarei, ca icoana fiarei să vorbească, și să facă să fie omorâți toți cei ce nu se vor închina icoanei fiarei. Și a făcut ca toți: mici și mari, bogați și săraci, slobozi și robi, să primească un semn pe mâna dreaptă sau pe frunte, și nimeni să nu poată cumpăra sau vinde, fără să aibă semnul acesta, adică numele fiarei, sau numărul numelui ei. Aici e înțelepciunea. Cine are pricepere, să socotească numărul fiarei. Căci este un număr de om. Și numărul ei este: șase sute șase zeci și șase. (Apocalipsa 13:11-18)

Din textul de mai sus este evident că închinarea la icoană și primirea semnului fiarei este impusă și cine refuză să se închine icoanei fiarei este omorât. Deci, omul va avea alegerea să se închine sau nu fiarei și să primească sau nu semnul fiarei.

De ce Dumnezeu este împotriva semnului din Apocalipsa 13

Când au fost introduse pașapoartele biometrice, foarte mulți au fost cei ce s-au revoltat, considerând că acesta este semnul fiarei. Știm că aceste pașapoarte biometrice nu sunt semnul fiarei, fiindcă am arătat că semnul fiarei va fi introdus după descoperirea Antihristului și oamenii conștient vor accepta sau vor respinge acest semn. Pe de altă parte, acest semn sau cip ar putea deține informația totală despre deținător, inclusiv și cetățenia împărăției fiarei…

Oamenii vor fi avertizați să nu primească semnul fiarei:

Apoi a urmat un alt înger, al treilea, și a zis cu glas tare: „Dacă se închină cineva fiarei și icoanei ei, și primește semnul ei pe frunte sau pe mână, va bea și el din vinul mâniei lui Dumnezeu, turnat neamestecat în paharul mâniei Lui; și va fi chinuit în foc și în pucioasă, înaintea sfinților îngeri și înaintea Mielului. Și fumul chinului lor se suie în sus în vecii vecilor. Și nici ziua, nici noaptea n-au odihnă cei ce se închină fiarei și icoanei ei, și oricine primește semnul numelui ei! (Apocalipsa 14:9-11)

Și fiara a fost prinsă. Și împreună cu ea, a fost prins prorocul mincinos, care făcuse înaintea ei semnele, cu cari amăgise pe cei ce primiseră semnul fiarei, și se închinaseră icoanei ei. Amândoi aceștia au fost aruncați de vii în iazul de foc, care arde cu pucioasă. (Apocalipsa 19:20)

Ca și concluzie,  putem spune că primirea semnului fiarei are de a face cu închinarea înaintea Antihristului. La a doua venire a Domnului Isus cei care nu au fost pregătiți la răpire și au rămas pe pământ pentru perioada de activitate a fiarei, dar au ales mai degrabă să fie martirizați, decât să se închine fiarei, vor fi judecați, dar vor învia și vor împărăți cu Hristos o mie de ani. Ei sunt numiți fericiți și sfinți.

Și am văzut niște scaune de domnie; și celor ce au șezut pe ele, li s-a dat judecata. Și am văzut sufletele celor ce li se tăiase capul din pricina mărturiei lui Isus și din pricina Cuvântului lui Dumnezeu, și ale celor ce nu se închinaseră fiarei și icoanei ei, și nu primiseră semnul ei pe frunte și pe mână. Ei au înviat, și au împărățit cu Hristos o mie de ani. (Apocalipsa 20:4)

Babilonul din Apocalipsa: Ierusalimul sau un alt oraș?

Întrebare:

Am început să studiez cartea Apocalipsa și, ajungând la partea a IV-a, mi-a apărut o întrebare: Babilonul, cetatea cea mare, este Babilonul de pe malul Eufratului sau este Ierusalimul, având în vedere ceea ce este scris la Apocalipsa 11:8 despre Ierusalim? Mulțumesc.

 

În pasajul din Apocalipsa 17:5 este scris că numele Babilonului este o taină, ceea ce îi face pe unii să creadă că este vorba despre un alt oraș decât Babilonul de pe malul râului Eufrat, fie acesta Ierusalimul sau Roma sau un alt oraș, care la vremea sfârșitului va ajunge un centru de importanță mondială:

Pe frunte purta scris un nume, o taină: ”Babilonul cel mare, mama curvelor şi spurcăciunilor pămîntului.”

 

De altă parte, însuși autorul Apocalipsei afirmă că a primit această descoperire prin semne:

Descoperirea lui Isus Hristos, pe care i-a dat-o Dumnezeu, ca să arate robilor Săi lucrurile cari au să se întîmple în curînd. Şi le-a făcut-o cunoscut, trimeţînd prin îngerul Său la robul Său Ioan, care a mărturisit despre Cuvîntul lui Dumnezeu şi despre mărturia lui Isus Hristos, şi a spus tot ce a văzut. (Apocalipsa 1:1-2)

 

Expresia „le-a făcut cunoscut” /δειξαι/ din limba greacă poate fi tradusă și ca „a arăta prin semne”. De altfel, în capitolul 17 Babilonul este prezentat ca și o femeie care șade pe o fiară. Prin această imagine îngerul a transmis un mesaj, care poate fi înțeles doar interpretându-l în lumina întregii Scripturi și cu ajutorul Duhului Sfânt, despre care Domnul Isus a spus:

Cînd va veni Mîngîietorul, Duhul adevărului, are să vă călăuzească în tot adevărul; căci El nu va vorbi de la El, ci va vorbi tot ce va fi auzit, şi vă va descoperi lucrurile viitoare. (Ioan 16:13)

 

Reieșind de aici, nu este exclus că Babilonul din Apocalipsa să fie un alt oraș decât Babilonul din Mesopotamia străveche sau Irakul de astăzi. Totuși, acesta nu poate fi Ierusalimul, chiar dacă în textul din Apocalipsa 11:8 acest oraș este numit ”Sodoma” şi ”Egipt” în sens duhovnicesc:

Şi trupurile lor moarte vor zăcea în piaţa cetăţii celei mari, care, în înţeles duhovnicesc, se cheamă ”Sodoma” şi ”Egipt”, unde a fost răstignit şi Domnul lor. (Apocalipsa 11:8).

 

Voi aduce doar două argumente care dovedesc că Babilonul din Apocalipsa capitolele 17 și 18 nu este Ierusalimul.

I. Ierusalimul va dăinui veșnic, iar Babilonul din Apocalipsa va fi nimicit pentru totdeauna

Cartea Apocalipsa ne spune că Babilonul, al cărui nume este o taină, va fi nimicit cu desăvârșire și pentru totdeauna după al șaptelea potir, adică la sfârșitul săptămânii a șaptezecea a lui Daniel:

Al şaptelea a vărsat potirul lui în văzduh. Şi din Templu, din scaunul de domnie, a ieşit un glas tare, care zicea: „S-a isprăvit!“ Şi au urmat fulgere, glasuri, tunete, şi s-a făcut un mare cutremur de pămînt, aşa de tare, cum, de cînd este omul pe pămînt, n-a fost un cutremur aşa de mare. Cetatea cea mare a fost împărţită în trei părţi şi cetăţile Neamurilor s-au prăbuşit. Şi Dumnezeu Şi-a adus aminte de Babilonul cel mare, ca să-i dea potirul de vin al furiei mîniei Lui. (Apocalipsa 16:17-19)

 

Și iată cum a fost sfârșitul lui:

Atunci un înger puternic a ridicat de jos o piatră ca o mare piatră de moară, a aruncat- o în mare, şi a zis:„Cu aşa repeziciune va fi aruncat Babilonul, cetatea cea mare, şi nu va mai fi găsit! Şi nu se va mai auzi în tine nici sunet de alăute, nici cîntece din instrumente, nici cîntători din fluiere, nici cîntători din trîmbiţe; nu se va mai găsi la tine niciun meşter în vreun meşteşug oarecare. Nu se va mai auzi în tine vuietul morii. Lumina lămpii nu va mai lumina în tine, şi nu se va mai auzi în tine glasul mirelui şi al miresei,- pentrucă negustorii tăi erau mai marii pămîntului, pentrucă toate neamurile au fost amăgite de vrăjitoria ta, şi pentrucă acolo a fost găsit sîngele proorocilor şi al sfinţilor şi al tuturor celor ce au fost jungheaţi pe pămînt. După aceea, am auzit în cer ca un glas puternic de gloată multă, care zicea: „Aliluia! A Domnului, Dumnezeului nostru, este mîntuirea, slava, cinstea şi puterea! Pentrucă judecăţile Lui sînt adevărate şi drepte. El a judecat pe curva cea mare, care strica pămîntul cu curvia ei, şi a răzbunat sîngele robilor Săi, din mîna ei. ”Şi au zis a doua oară: ”Aliluia!.. Fumul ei se ridică în sus în vecii vecilor.” (Apocalipsa 18:21-19:2)

 

În ce privește Ierusalimul pământesc, cartea Apocalipsa ne vorbește foarte puțin (Ierusalimul ceresc fiind Biserica, potrivit cu Apocalipsa 21:9-10). Totuși, Vechiul Testament inundă în profeții care arată că Ierusalimul va dăinui veșnic, chiar dacă pentru un timp va purta consecințele nelegiuirii sale. Iată câteva texte care confirmă lucrul acesta:

  1. Ioel capitolul 3. În acest text se vorbește despre a doua jumătate a săptămânii a șaptezecea, când Ierusalimul va fi înconjurat de oști:

Vin grămezi-grămezi în valea judecăţii, căci ziua Domnului este aproape, în valea judecăţii. (Ioel 3:14)

…apoi este descrisă a doua venire a Domnului Isus:

Soarele şi luna se întunecă şi stelele îşi pierd strălucirea. Domnul răcneşte din Sion, glasul Lui răsună din Ierusalim, de se zguduie cerurile şi pământul. Dar Domnul este scăparea poporului Său, şi ocrotirea copiilor lui Israel. Şi veţi şti că Eu sînt Domnul, Dumnezeul vostru, care locuieşte în Sion, muntele Meu cel sfînt. Ierusalimul însă va fi sfînt, şi nu vor mai trece străinii prin el. În vremea aceea, va picura must din munţi, şi va curge lapte din dealuri, toate pîraiele lui Iuda vor fi pline de apă. Un izvor va ieşi de asemenea din Casa Domnului, şi va uda valea Sitim. Egiptul va ajunge pustiu, Edomul va ajunge o pustie stearpă, din pricina sîlniciei făcute împotriva copiilor lui Iuda, al căror sînge nevinovat l-au vărsat în ţara lor. Dar Iuda va fi vecinic locuit, şi Ierusalimul din neam în neam. Le voi răzbuna sîngele pe care nu l-am răzbunat încă, darDomnul va locui în Sion. (Ioel 3:15-21)

 

  1. Același lucru îl găsim scris și la Zaharia 14. Acest capitol începe cu descrierea cuceririi Ierusalimului la mijlocul săptămânii a șaptezecea și se termină cu descrierea Împărăției de o mie de ani (dar să nu uităm că Babilonul din Apocalipsa va fi nimicit înainte de împărăția de o mie de ani):

Toţi cei ce vor mai rămînea din toate neamurile venite împotriva Ierusalimului, se vor sui în fiecare an să se închine înaintea Împăratului, Domnul oştirilor, şi să prăznuiască sărbătoarea corturilor. Dacă unele din familiile pămîntului nu vor voi să se suie la Ierusalim ca să se închine înaintea Împăratului, Domnul oştirilor, nu va cădea ploaie peste ele. Dacă familia Egiptului nu se va sui, dacă nu va veni, nu va cădea ploaie nici peste ea; va fi lovită cu aceeaşi urgie cu care va lovi Domnul neamurile care nu se vor sui să prăznuiască sărbătoarea corturilor. Aceasta va fi pedeapsa Egiptului, şi pedeapsa tuturor neamurilor care nu se vor sui să prăznuiască sărbătoarea corturilor. În ziua aceea, va sta scris pînă şi pe zurgălăii cailor:… Sfinţi Domnului!… Şi oalele din Casa Domnului vor fi ca potirele de jertfă înaintea altarului. Orice oală din Ierusalim şi din Iuda va fi închinată Domnului oştirilor; toţi cei ce vor aduce jerfe vor veni şi se vor sluji de ele ca să-şi fiarbă carnea; şi nu vor mai fi Canaaniţi în Casa Domnului oştirilor, în ziua aceea. (Zaharia 14:16-21)

  1. Același lucru îl găsim scris și în cartea profetului Mica:

„În ziua aceea, zice Domnul, voi aduna pe cei şchiopi, voi strînge grămadă pe cei izgoniţi, şi pe aceia pe cari-i chinuisem. Din cei şchiopi voi face o rămăşiţă, din cei ce erau risipiţi, un neam puternic; şi Domnul va împărăţi peste ei, pe muntele Sionului, de acum şi pînă-n veacIar la tine, turn al turmei, deal al fiicei Sionului, la tine va veni, şi la tine va ajunge vechea stăpînire, împărăţia fiicei Ierusalimului!” „Pentru ce strigi tu însă acum aşa de tare? N-ai împărat? Nu mai ai sfetnic, de te apucă durerea ca pe o femeie la naştere? Suferă, fiica Sionului, şi gemi ca o femeie la naştere! Căci acum vei ieşi din cetate şi vei locui în cîmp, şi te vei duce pînă la Babilon! Acolo vei fi izbăvită, acolo te va răscumpăra Domnul din mîna vrăjmaşilor tăi. Căci acum multe neamuri s-au strâns împotriva ta, şi zic: „Să fie pângărită, ca să ne vadă ochii împlinindu-ni-se dorinţa faţă de Sion!” Dar ei nu cunosc gîndurile Domnului, nu-I înţeleg planurile, nu ştiu că i-a strîns ca pe nişte snopi în arie. Scoală-te, fiica Sionuluişi treeră! Căci îţi fac un corn de fer şi o copită de aramă, ca să sfărîmi multe popoare, şi să închini Domnului prada lor, să închini Domnului întregului pămînt averile lor. (Mica 4:6-13)

II. Babilonul din Apocalipsa va fi centru mondial în prima jumătate a săptămânii a 70-a, iar Ierusalimul în a doua jumătate a săptămânii

În capitolele 17 și 18 Babilonul este prezentat ca fiind un centru mondial administrativ, economic, religios și cultural. Potrivit cu Apocalipsa 14:8 acest oraș sau cetate își pierde poziția de lider mondial la mijlocul săptămânii a șaptezecea, iar la sfârșitul săptămânii este nimicit cu desăvârșire pentru totdeauna:

Apoi a urmat un alt înger, al doilea, şi a zis: „A căzut, a căzut Babilonul, cetatea cea mare, care a adăpat toate neamurile din vinul mîniei curviei ei. (Apocalipsa 14:8)

 

Pe când Ierusalimul, anume la mijlocul săptămânii odată cu așezarea Fiarei sau Antihristului în Templul de la Ierusalim, ajunge să fie centru mondial. Altfel spus, căderea Babilonului ca și poziție va fi condiționată de trecerea puterii mondiale la Ierusalim. Pe de altă parte, înțelegem că poziția Babilonului din Apocalipsa este legată de guvernarea Fiarei sau a Antihristului, care știm că trebuie să se ridice în Imperiul Roman și care trebuie să fie de origine romană.

Deci, Babilonul din Apocalipsa capitolele 17 și 18 nu este orașul Ierusalim din Israel.

Va trece biserica prin necazul cel mare?

Întrebare: Unii spun că Biserica va fi răpită înainte de necazul cel mare. Alţii cred că biserica va trece prin necazul cel mare. Care este părerea dumneavoastră cu privire la acest lucru?

Pentru început trebuie să ne clarificăm ce este necazul cel mare. În biblie se vorbeşte mult despre necaz, în general, dar se vorbeşte şi despre un necaz mare cum nu a mai fost până la el şi nu va mai fi după el. Sunt puţine textele care vorbesc despre acest necaz mare. Să căutăm răspuns la câteva întrebări despre necazul cel mare: peste cine va veni acest necaz, din partea cui şi când? Să urmărim textele care vorbesc despre necazul cel mare şi să căutăm răspuns la întrebările propuse.

Pentru început să urmărim textul de la Matei 24:14-30

Evanghelia aceasta a Împărăţiei va fi propovăduită în toată lumea, ca să slujească de mărturie tuturor neamurilor. Atunci va veni sfârşitul. De aceea, când veţi vedea “urâciunea pustiirii”, despre care a vorbit proorocul Daniel, “aşezată în locul sfânt” -cine citeşte să înţeleagă! –  atunci, cei ce vor fi în Iudea, să fugă la munţi; cine va fi pe acoperişul casei, să nu se pogoare să-şi ia lucrurile din casă; şi cine va fi la câmp, să nu se întoarcă să-şi ia haina. Vai de femeile, cari vor fi însărcinate şi de cele ce vor da ţîţă în zilele acelea! Rugaţi-vă ca fuga voastră să nu fie iarna, nici într-o zi de Sabat.  Pentru că atunci va fi un necaz aşa de mare, cum n’a fost niciodată dela începutul lumii pînă acum, şi nici nu va mai fi. Şi dacă zilele acelea n-ar fi fost scurtate, nimeni n-ar scăpa; dar, din pricina celor aleşi, zilele acelea vor fi scurtate. Atunci dacă vă va spune cineva: “Iată, Hristosul este aici, sau acolo”, să nu-l credeţi. Căci se vor scula Hristoşi mincinoşi şi prooroci mincinoşi; vor face semne mari şi minuni, până acolo încât să înşele, dacă va fi cu putinţă, chiar şi pe cei aleşi. Iată, că v-am spus mai dinainte. Deci, dacă vă vor zice: “Iată-L în pustie”, să nu vă duceţi acolo! “Iată-L în odăiţe ascunse”, să nu credeţi.  Căci, cum iese fulgerul de la răsărit şi se vede până la apus, aşa va fi şi venirea Fiului omului. Oriunde va fi stîrvul, acolo se vor aduna vulturii. Îndată după acele zile de necaz, “soarele se va întuneca, luna nu-şi va mai da lumina ei, stelele vor cădea din cer, şi puterile cerurilor vor fi clătinate.” Atunci se va arăta în cer semnul Fiului omului, toate seminţiile pământului se vor boci, şi vor vedea pe Fiul omului venind pe norii cerului cu putere şi cu o mare slavă.

 

Potrivit cu acest text, necazul cel mare va veni peste cei din Iudea şi va veni la vremea sfârşitului, când “urâciunea pustiirii” se va aşeza în locul sfânt. “Urâciunea pustiirii”este antihristul, care “se va aşeza în Templul lui Dumnezeu dîndu-se drept Dumnezeu” şi care se va ridica din poporul roman, potrivit cu cartea Daniel. Din text vedem că această perioadă de necaz va începe cu aşezarea antihristului în Templu şi se va sfârşi cu mari calamităţi naturale şi a doua venire a Domnului Isus pe pământ. Textele de la Daniel şi Apocalipsa ne relatează că sfinţii, adică poporul Israel, vor fi daţi în mâinile antihristului timp de 3 ani şi jumătate:

El va rosti vorbe de hulă împotriva Celui Prea Înalt, va asupri pe sfinţii Celui Prea Înalt, şi se va încumeta să schimbe vremile şi legea; şi sfinţii vor fi daţi în mâinile lui timp… de o vreme, două vremi, şi o jumătate de vremeDaniel 7:25

 

I s-a dat o gură, care rostea vorbe mari şi hule. Şi i s-a dat putere să lucreze patruzeci şi două de luni. Ea şi-a deschis gura, şi a început să rostească hule împotriva lui Dumnezeu, să-i hulească Numele, cortul şi pe ceice locuiesc în cer. I s-a dat să facă război cu sfinţii, şi să-i biruiască. Şi i s-a dat stăpânire peste orice seminţie, peste orice norod, peste orice limbă şi peste orice neam. Apocalipsa 13:5-7

La Daniel 12:1 ni se specifică că necazul cel mare va fi anume în perioada aflării antihristului la Ierusalim:

În vremea aceea se va scula marele voivod Mihail, ocrotitorul copiilor poporului tău; căci aceasta va fi o vreme de strâmtorare, cum n-a mai fost de când sunt neamurile şi până la vremea aceasta. Dar în vremea aceea,poporul tău va fi mântuit, şi anume oricine va fi găsit scris în carte.

 

Dacă ne uităm în capitolul 11 din Daniel vom vedea că merge vorba despre timpul în care ultimul împărat (antihristul) “Îşi va întinde corturile palatului său între mare şi muntele cel slăvit şi sfînt”, adică la Ierusalim. (Daniel 11:45)

Cum se raportează biserica la necazul cel mare?

Până aici am văzut că necazul cel mare este pentru poporul Israel. Apare întrebarea: unde va fi biserica în acea perioadă? La Apocalipsa 7 ni se spune că biserica este înaintea scaunului de domnie în cer şi că  vine din “necazul cel mare”

După aceea m-am uitat, şi iată că era o mare gloată, pe care nu putea s-o numere nimeni, din orice neam, din orice seminţie, din orice norod şi de orice limbă, care stătea în picioare înaintea scaunului de domnie şi înaintea Mielului, îmbrăcaţi în haine albe, cu ramuri de finic în mâini; şi strigau cu glas tare, şi ziceau: „Mântuirea este a Dumnezeului nostru, care şade pe scaunul de domnie, şi a Mielului!” Şi toţi îngerii stăteau împrejurul scaunului de domnie, împrejurul bătrânilor şi împrejurul celor patru făpturi vii. Şi s-au aruncat cu feţele la pământ în faţa scaunului de domnie, şi s-au închinat lui Dumnezeu, şi au zis: „Amin.” „A Dumnezeului nostru, să fie lauda, slava, înţelepciunea, mulţămirile, cinstea, puterea şi tăria, în vecii vecilor! Amin.” Şi unul din bătrâni a luat cuvântul, şi mi-a zis: „Aceştia, cari sunt îmbrăcaţi în haine albe, cine sunt oare? Şi de unde au venit?” „Doamne”, i-am răspuns eu, „Tu ştii”. Şi el mi-a zis: „Aceştia vin din necazul cel mare; ei şi-au spălat hainele, şi le-au albit în sîngele Mielului. Pentru aceasta stau ei înaintea scaunului de domnie al lui Dumnezeu, şi-i slujesc zi şi noapte în Templul Lui. Cel ce şade pe scaunul de domnie, îşi va întinde peste ei cortul Lui. Nu le va mai fi foame, nu le va mai fi sete; nu-i va mai dogori nici soarele, nici vreo altă arşiţă. Căci Mielul, care stă în mijlocul scaunului de domnie, va fi Păstorul lor, îi va duce la izvoarele apelor vieţii, şi Dumnezeu va şterge orice lacrimă din ochii lor.” Apocalipsa 7:9-17

 

Dacă aţi studiat cartea Apocalipsa, ştiţi că în această carte evenimentele sunt prezentate în ordine cronologică. Mai întâi merg şapte peceţi, apoi şapte trâmbiţe şi apoi şapte potire. Capitolul 6 din Apocalipsa ne prezintă evenimentele legate de primele şase peceţi, iar capitolul 8 începe cu ruperea celei de a şaptea pecete. Deci, evenimentele descrise la capitolul 7 au loc după pecetea a şasea, respectiv:  la a şasea pecete biserica este deja în cer. Cum a ajuns ea acolo, cartea Apocalipsa nu ne relatează, sunt alte texte care vorbesc despre aceasta. Apare întrebarea când începe necazul cel mare în raport cu evenimentele descrise în Apocalipsa.  Din evanghelia după Matei am văzut că necazul cel mare începe odată cu aşezarea antihristului la Ierusalim. Potrivit cu Apocalipsa 11 antihristul se aşează la Ierusalim du
pă trâmbiţa a şasea, imediat înainte de trâmbiţa a şaptea.

Când îşi vor isprăvi mărturisirea lor (cei doi martori ai lui Dumnezeu), fiara, care se ridică din Adânc, va face război cu ei, îi va birui şi-i va omorî. Şi trupurile lor moarte vor zăcea în piaţa cetăţii celei mari, care, în înţeles duhovnicesc, se cheamă „Sodoma” şi „Egipt”, unde a fost răstignit şi Domnul lor. Şi oameni din orice norod, din orice seminţie, de orice limbă şi de orice neam, vor sta trei zile şi jumătate, şi vor privi trupurile lor moarte, şi nu vor da voie ca trupurile lor moarte să fie puse în mormânt. Şi locuitorii de pe pământ se vor bucura şi se vor veseli de ei; şi îşi vor trimete daruri unii altora, pentru că aceşti doi prooroci chinuiseră pe locuitorii pământului. Dar după cele trei zile şi jumătate, duhul de viaţă de la Dumnezeu a intrat în ei, şi s-au ridicat în picioare, şi o mare frică a apucat pe ceice i-au văzut. Şi au auzit din cer un glas tare, care le zicea: „Suiţi-vă aici!” Şi s-au suit într-un nor spre cer; iar vrăjmaşii lor i-au văzut. În clipa aceea s-a făcut un mare cutremur de pămînt, şi s’a prăbuşit a zecea parte din cetate. Şapte mii de oameni au fost ucişi în cutremurul acesta de pămînt. Şi cei rămaşi, s-au îngrozit şi au dat slavă Dumnezeului cerului. A doua nenorocire a trecut. Iată că a treia nenorocire vine curînd1 . Îngerul, al şaptelea a sunat din trîmbiţă. Şi în cer s-au auzit glasuri puternice, cari ziceau: „Împărăţia lumii a trecut în mâinile Domnului nostru şi ale Hristosului Său. Şi El va împărăţi în vecii vecilor.” Apocalipsa 11:7-15

 

Vedem că înainte ca să se înceapă necazul cel mare biserica este deja în cer, înaintea scaunului de domnie a lui Dumnezeu şi a Hristosului Său!

Vreau să mai menţionez că odată cu necazul cel mare, care va veni asupra poporului Israel din partea antihristului, va veni şi mânia lui Dumnezeu peste locuitorii pământului:

Îngerul, al şaptelea a sunat din trâmbiţă. Şi în cer s-au auzit glasuri puternice, cari ziceau: „Împărăţia lumii a trecut în mâinile Domnului nostru şi ale Hristosului Său. Şi El va împărăţi în vecii vecilor.” Şi cei douăzeci şi patru de bătrâni, cari stăteau înaintea lui Dumnezeu pe scaunele lor de domnie, s-au aruncat cu feţele la pământ, şi s-au închinat lui Dumnezeu, şi au zis: „Îţi mulţămim Doamne, Dumnezeule, Atotputernice, care eşti şi care erai şi care vii, că ai pus mâna pe puterea Ta cea mare, şi ai început să împărăţeşti.  Neamurile se mâniaseră, dar a venit mânia Ta; a venit vremea să judeci pe cei morţi, să răsplăteşti pe robii Tăi prooroci, pe sfinţi şi pe cei ce se tem de Numele Tău, mici şi mari, şi să prăpădeşti pe cei ce prăpădesc pământul!”Apocalipsa 11:15-18

 

Mânia lui Dumnezeu se va sfârşi cu cele şapte potire din urmă, după care va veni Domnul Isus:

Apoi am văzut în cer un alt semn mare şi minunat: şapte îngeri, cari aveau şapte urgii, cele din urmă, căci cu ele s-a isprăvit mânia lui Dumnezeu.Apocalipsa 15:1

 

Cum se raportează biserica la mânia lui Dumnezeu puteţi citi în articolul “Ce spun Scripturile despre răpirea Bisericii şi despre Ziua Domnului” . Vreau să menţionez că la răpirea Bisericii Domnul Isus nu vine pe pământ! La răpire El este întâmpinat de Biserică pe norii cerului şi o ia  în cer, unde va avea loc şi “nunta Mielului” după care va veni a doua oară pe pământ, însoţit de Biserică.

Pașapoartele biometrice şi 666

 

care este legătura dintre pașapoartele biometrice şi numărul 666 ?

Întrebare:

Consideraţi că introducerea paşapoartelor biometrice care conţin în cip cifra fiarei 666 constituie o etapă în drumul împlinirii Apocalipsei? Dacă nu, care ar fi evenimentele concrete prevestitoare? Dacă da, ce atitudine ar trebui să adoptăm faţă de acest proces?

 

Ce sunt paşapoartele biometrice ?

Iată explicaţia care a dat-o Cristian Presura, un cercetător de la Philips care a lucrat pe astfel de sisteme:

Noile paşapoarte biometrice, introduse de la 1 ianuarie 2009, presupun integrarea, în fila informatizată a documentului, a unui CIP electronic ce conţine fotografia titularului, dar în format electronic. Este vorba despre o fotografie color, cu dimensiunile de 35mm/45mm. O altă măsură de identificare constă în încorporarea în CIPul electronic, pe lângă imaginea facială, şi a amprentelor degetelor de la fiecare mână.

 

Fiind întrebat ce legătură este între aceste paşapoarte şi cifra 666 el a mai spus:

În mod normal, informaţia dintr-un astfel de CIP nu are legătură cu numărul 666. Bineînţeles că această combinaţie de cifre poate apărea aleator pe unul dintre milioanele de CIPuri emise, dupa cum poate apărea aleator în orice computer, acolo unde memoria este stocată în diferite colţuri ale sale.

 

Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe din România s-a pronunţat în unanimitate în favoarea paşapoartelor biometrice, iar Constantin Stoica, purtătorul de cuvânt al Patriarhiei a hotărât să fie una dintre primele persoane care îţi va face un astfel de paşaport.

Numărul 666 va fi aplicat în perioada lui Antihrist

Cartea Apocalipsa descrie în cele mai multe detalii şi pe larg ultima din cele 70 de săptămâni profetice descrise în cartea proorocului Daniel. Atunci îşi vor desfăşura activitatea Antihristul şi proorocul mincinos. În capitolul 13 din cartea Apocalipsa Antihristul este numit Fiara întâi şi proorocul mincinos este numit Fiara a doua. Anume în perioada de 3 ani şi jumătate când vor activa aceştia pe pământ va fi aplicat numărul 666, după cum scrie:

Şi amăgea pe locuitorii pământului prin semnele pe care i se dăduse să le facă în faţa fiarei. Ea a zis locuitorilor pământului să facă o icoană fiarei care avea rana de sabie, şi trăia. I s-a dat putere să dea suflare icoanei fiarei, ca icoana fiarei să vorbească şi să facă să fie omorâţi toţi cei ce nu se vor închina icoanei fiarei. Şi a făcut ca toţi, mici şi mari, bogaţi şi săraci, slobozi şi robi, să primească un semn pe mâna dreaptă sau pe frunte, şi nimeni să nu poată cumpăra sau vinde fără să aibă semnul acesta, adică numele fiarei sau numărul numelui ei. (Apocalipsa 13:14-17)

 

Şi totuşi, paşapoartele biometrice sunt un pas spre împlinirea Apocalipsei

După cum aţi văzut din pasajul citat mai sus, numărul acesta 666 va fi aplicat cumva (posibil sub forma unui microcip) pe frunte sau pe mâna dreapta aşa ca oamenii să nu poată cumpăra sau vinde fără să aibă acest semn. Deci, prezenţa acestui număr pe mâna dreaptă sau pe frunte va face imposibil pentru om să se ascundă undeva şi îl va limita în libertăţile lui considerabil. Cei care vor avea semnul 666 vor fi siliţi să se închine lui Antihrist.

Acum, ce legătură are aceasta cu paşapoartele biometrice? Paşapoartele acestea sunt pentru a stoca mai multă şi mai precisă informaţie despre om, aşa ca să poată fi cât mai uşor identificată persoana fiecăruia. Este adevărat că aceasta într-un sens sună bine, că ne va proteja de criminali, de contrabandă, etc. Dar, în esenţă, aceasta pune în mâinile guvernului ţării un control mult mai mare asupra omului. Pe de altă parte, fără să-şi dea seama în ce direcţie se merge, din pricina ameninţărilor actuale, a terorismului mondial, etc. guvernele sunt silite să aplice aceste măsuri de securitate. Şi când va veni Antihrist, toate aceste guverne, ale tuturor ţărilor, vor ajunge să-i fie supuse lui, deci Antihristul va avea controlul asupra tuturor oamenilor.

Un alt moment prin care cred că paşaportul biometric este un pas spre împlinirea Apocalipsei, este că oamenii se deprind cu aceste cipuri, cu acest control care este în continue creştere şi atunci când va veni necazul cel mare, când va veni Antihrist, ei vor accepta mult mai uşor şi fără să stea la discuţii ca să le fie pus pe mâna dreaptă sau pe frunte semnul fiarei, care descifrat este 666.

666 nu este o ameninţare pentru creştinii adevăraţi

Înainte ca să vină necazul cel mare, va avea loc unul din cele mai mari evenimente din istoria omenirii – Răpirea Bisericii. Despre ea este scris cu multe detalii în Epistola I a lui Pavel către Tesaloniceni. Atunci, creştinii adevăraţi, cei care au încheiat legământ cu Isus Hristos, care au fost născuţi din nou, care au avut Duhul Sfânt şi au trăit în ascultare de Dumnezeu fiind călăuziţi de Duhul Sfânt, acei creştini vor fi răpiţi la cer. Iată cum este descris evenimentul în Biblie:

Căci însuşi Domnul, cu un strigăt, cu glasul unui arhanghel şi cu trâmbiţa lui Dumnezeu, Se va coborî din cer, şi întâi vor învia cei morţi în Hristos. Apoi, noi cei vii, care vom fi rămas, vom fi răpiţi toţi împreună cu ei în nori, ca să întâmpinăm pe Domnul în văzduh; şi astfel vom fi totdeauna cu Domnul. (1 Tesaloniceni 4:16-17)

 

Reieşind din aceasta, devine absolute clar că nu prezintă nici un pericol pentru un creştin adevărat să-şi facă paşaport biometric. Iar pentru toţi ceilalţi, care se tem sau le este indiferentă prezenţa acestui cip biometric pe noul paşaport, îi sfătuiesc să caute să-L cunoască pe Dumnezeu, să cerceteze Sfintele Scripturi, să creadă în Domnul Isus şi să se pocăiască ca să primească iertarea păcatelor şi moştenire veşnică împreună cu toţi sfinţii. În felul acesta vor avea parte de Răpirea Bisericii şi nu de necazul cel mare.

 

 

Ce să facem când va veni vremea Antihristului?

 

Recent am primit o întrebare ce ține de vremea Antihristului și situația credincioșilor și necredincioșilor în acea vreme:

Ce o sa facem când va veni vremea Antihristului, cum o sa ne ferim de el? Cred ca ‘minunea’ cu unchiul lui care învie si se va face icoana cu chipul lui la care oamenii sa se închine este Ariel Sharon din Israel care este in coma din 2006. Ce credeți?

 

Necunoaşterea Scripturilor aduce frică şi tulburare

În Epistola II către Tesaloniceni, Apostolul Pavel prezintă adevăruri importante care ţin de venirea și vremea Antihristului. Se pare că cineva le-a trimis creştinilor din Tesalonic o epistolă, ca şi cum semnată de Pavel, prin care le spunea că ziua Domnului a şi venit. Aceasta ar fi însemnat că deja avuse loc venirea a doua a Domnului Isus şi strângerea laolaltă a creştinilor cu El, adică răpirea lor la cer şi deci, creştinii din Tesalonic au crezut că au fost lăsaţi şi că vor avea să se confrunte cu necazurile mari care aveau să vină odată cu ziua Domnului. De aceea, Apostolul Pavel începe capitolul 2 în felul următor:

Cât priveşte venirea Domnului nostru Isus Hristos şi strângerea noastră laolaltă cu El, vă rugăm, fraţilor, să nu vă lăsaţi clătinaţi aşa de repede în mintea voastră şi să nu vă tulburaţi de vreun duh, nici de vreo vorbă, nici de vreo epistolă, ca venind de la noi, ca şi cum ziua Domnului ar fi şi venit chiar. (2 Tesaloniceni 2:1-2)

 

Imediat, după aceasta, Apostolul scrie că ziua Domnului nu va veni înainte ca să vină vremea Antihristului, care aici este numit omul fărădelegii, şi descrie…

Cum va fi venirea lui Antihrist?

După ce spune că ziua Domnului nu a venit încă, Apostolul scrie:

Nimeni să nu vă amăgească în vreun chip; căci nu va veni (ziua Domnului)înainte ca să fi venit lepădarea de credinţă şi de a se descoperi omul fărădelegii, fiul pierzării, potrivnicul care se înalţă mai presus de tot ce se numeşte „Dumnezeu” sau de ce este vrednic de închinare. Aşa că se va aşeza în Templul lui Dumnezeu, dându-se drept Dumnezeu. Nu vă aduceţi aminte cum vă spuneam lucrurile acestea, când eram încă la voi? Şi acum ştiţi bine ce-l opreşte ca să nu se descopere decât la vremea lui. Căci taina fărădelegii a şi început să lucreze; trebuie numai ca cel ce o opreşte acum să fie luat din drumul ei. Şi atunci se va arăta acel nelegiuit pe care Domnul Isus îl va nimici cu suflarea gurii Sale şi-l va prăpădi cu arătarea venirii Sale. (2 Tesaloniceni 2:3-8)

 

Textul acesta scoate în evidenţă următoarele adevăruri importante despre Antihrist:

  • este un om (omul fărădelegii)
  • se va înălţa mai presus de tot ce se numeşte “Dumnezeu” şi de ce este vrednic de închinare
  • se va aşeza în Templul lui Dumnezeu (aceasta implică că trebuie deja să fie construit Templul lui Dumnezeu din Ierusalim)
  • Domnul Isus îl va nimici cu suflarea gurii Sale şi-l va prăpădi cu arătarea venirii Sale

Acelaşi capitol 2 din II Tesaloniceni prezintă clar…

Care va fi soarta oamenilor necredincioşi?

Când zic necredincioşi mă refer la oamenilor de alte religii, sau atei, sau care au fost creştini doar numai cu numele, dar nu au încheiat niciodată legământ cu Domnul Isus, nu au fost născuţi din nou şi nu au trăit în ascultare de Cuvântul lui Dumnezeu. Autorul continue să relateze despre venirea vremii Antihristului şi scrie:

Arătarea lui se va face prin puterea Satanei, cu tot felul de minuni, de semne şi puteri mincinoase şi cu toate amăgirile nelegiuirii, pentru cei ce sunt pe calea pierzării, pentru că n-au primit dragostea adevărului ca să fie mântuiţi. Din această pricină, Dumnezeu le trimite o lucrare de rătăcire, ca să creadă o minciună, pentru ca toţi cei ce n-au crezut adevărul, ci au găsit plăcere în nelegiuire, să fie osândiţi. (2 Tesaloniceni 2:9-12)

 

Iată cine sunt oamenii necredincioşi conform acestui pasaj:

  • cei ce sunt pe calea pierzării
  • cei care n-au primit dragostea adevărului (Evanghelia) ca să fie mântuiţi
  • de aceea, Dumnezeu le trimite o lucrare de rătăcire (toată activitatea lui Antihrist este îndreptată împotriva lor şi pentru chinul şi nimicirea lor)
  • vor crede o minciună (vor crede despre Antihrist că chiar este Dumnezeu pentru că acesta se va prezenta drept Dumnezeu şi se va aşeza în Templul din Ierusalim cerând închinare totală)
  • nu au crezut adevărul (când le era predicată Evanghelia)
  • au găsit plăcere în nelegiuire ( de aceea au respins Evanghelia, chiar şi atunci când îşi dădeau seama că este adevărată)
  • vor fi osândiţi

Este firesc acum să ne întrebăm…

Ce va fi cu creştinii la venirea lui Antihrist?

Apostolul Pavel punea în contrast soarta celor necredincioşi cu soarta creştinilor şi scrie:

Noi însă, fraţi preaiubiţi de Domnul, trebuie să mulţumim totdeauna lui Dumnezeu pentru voi, căci de la început Dumnezeu v-a ales pentru mântuire, în sfinţirea Duhului şi credinţa adevărului. Iată la ce v-a chemat El, prin Evanghelia noastră, ca să căpătaţi slava Domnului nostru Isus Hristos. (2 Tesaloniceni 2:13-14)

 

Deci, credincioşii nu vor fi osândiţi la venirea vremii Antihristului, pentru că pe ei Dumnezeu i-a ales de la început pentru mântuire, prin sfinţirea Duhului şi credinţa adevărului. Aţi observat că atitudinea faţă de adevăr determină soarta oamenilor la venirea lui Antihrist? Cei care au respins adevărul vor fi osândiţi şi cei care au crezut adevărul au fost mântuiţi şi vor căpăta slava Domnului Isus Hristos. Despre faptul că venirea lui Antihrist nu este o ameninţare pentru creştini Apostolul Pavel a scris şi în prima epistolă adresată tesalonicenilor:

Dar noi, care suntem fii ai zilei, să fim treji, să ne îmbrăcăm cu platoşa credinţei şi a dragostei şi să avem drept coif nădejdea mântuirii. Fiindcă Dumnezeu nu ne-a rânduit la mânie, ci ca să căpătăm mântuirea, prin Domnul nostru Isus Hristos, care a murit pentru noi, pentru ca, fie că veghem, fie că dormim, să trăim împreună cu El. De aceea mângâiaţi-vă şi întăriţi-vă unii pe alţii, cum şi faceţi în adevăr. (1 Tesaloniceni 5:8-11)

 

Cu privire la legătura dintre icoana fiarei şi Ariel Sharon

Aceasta este o aberaţie, sau în termeni biblici, basme băbeşti, care nu au nici un temei biblic. Biblia scrie despre Antihrist şi prorocul mincinos care îşi va desfăşura activitatea în acelaşi timp. Învăţătura aceasta este prezentată în detalii în capitolul 13 din cartea Apocalipsa. Aici Antihristul este numit “fiara dintâi” şi prorocul mincinos este numit “fiara  a doua”. Citez capitolul:

Apoi am stat pe nisipul mării. Şi am văzut ridicându-se din mare o fiară cu zece coarne şi şapte capete; pe coarne avea zece cununi împărăteşti, şi pe capete avea nume de hulă. Fiara pe care am văzut-o semăna cu un leopard; avea labe ca de urs şi gură ca o gură de leu. Balaurul i-a dat puterea lui, scaunul lui de domnie şi o stăpânire mare. Unul din capetele ei părea rănit de moarte; dar rana de moarte fusese vindecată. Şi tot pământul se mira după fiară. Şi au început să se închine balaurului, pentru că dăduse puterea lui fiarei. Şi au început să se închine fiarei, zicând: „Cine se poate asemăna cu fiara şi cine se poate lupta cu ea?” I s-a dat o gură care rostea vorbe mari şi hule. Şi i s-a dat putere să lucreze patruzeci şi două de luni. Ea şi-a deschis gura şi a început să rostească hule împotriva lui Dumnezeu, să-I hulească Numele, cortul şi pe cei ce locuiesc în cer. I s-a dat să facă război cu sfinţii şi să-i biruie. Şi i s-a dat stăpânire peste orice seminţie, peste orice norod, peste orice limbă şi peste orice neam. Şi toţi locuitorii pământului i se vor închina, toţi aceia al căror nume n-a fost scris, de la întemeierea lumii, în cartea vieţii Mielului care a fost junghiat. Cine are urechi să audă! Cine duce pe alţii în robie va merge şi el în robie. Cine ucide cu sabia trebuie să fie ucis cu sabie. Aici este răbdarea şi credinţa sfinţilor. Apoi am văzut ridicându-se din pământ o altă fiară, care avea două coarne ca ale unui miel şi vorbea ca un balaur. Ea lucra cu toată puterea fiarei dintâi înaintea ei şi făcea ca pământul şi locuitorii lui să se închine fiarei dintâi, a cărei rană de moarte fusese vindecată. Săvârşea semne mari, până acolo că făcea chiar să se coboare foc din cer pe pământ în faţa oamenilor. Şi amăgea pe locuitorii pământului prin semnele pe care i se dăduse să le facă în faţa fiarei. Ea a zis locuitorilor pământului să facă o icoană fiarei care avea rana de sabie, şi trăia. I s-a dat putere să dea suflare icoanei fiarei, ca icoana fiarei să vorbească şi să facă să fie omorâţi toţi cei ce nu se vor închina icoanei fiarei. Şi a făcut ca toţi, mici şi mari, bogaţi şi săraci, slobozi şi robi, să primească un semn pe mâna dreaptă sau pe frunte, şi nimeni să nu poată cumpăra sau vinde fără să aibă semnul acesta, adică numele fiarei sau numărul numelui ei. Aici e înţelepciunea. Cine are pricepere să socotească numărul fiarei. Căci este un număr de om. Şi numărul ei este şase sute şaizeci şi şase. (Apocalipsa 13:1-18)

 

Şi acum să facem o scurtă analiză a textului ca să scoatem în evidenţă câteva lucruri importante:

  • Toată perioada de activitate a fiarei întâi, adică a Antihristului va fi de 42 de luni, adică 3,5 ani. Ariel Sharon se află în comă din 2006. Acum suntem în 2010. 2010-2006 = 4 ani. A fost cumva în această perioadă construit templul din Ierusalim? S-au întâmplat careva din lucrurile care descriu activitatea lui Antihrist în II Tesaloniceni, sau din ceea ce scrie aici, în capitolul 13 din Apocalipsa? Nu, nu s-a întâmplat nimic şi nu este nici un temei să facem astfel de afirmaţii despre Ariel Sharon.
  • Fiara a doua este prorocul mincinos şi el va face pe toţi oamenii pământului să se închine fiarei dintâi, adică lui Antihrist.
  • Prorocul mincinos a zis oamenilor să facă o icoană fiarei dintâi (Antihrist) şi a dat apoi putere icoanei să vorbească şi să facă să fie omorâţi toţi cei care nu se vor închina icoanei fiarei, dar aceasta se întâmplă doar după ce Antihrist îşi va desfăşura activitatea sa iniţială şi va fi recunoscut de toţi locuitorii pământului.
  • Şi mai este important de menţionat că nicăieri în Biblie nu scrie că prorocul mincinos va fi unchiul lui Antihrist.

Dumnezeu să ne ajute pe toţi să credem adevărul Evangheliei ca să fim mântuiţi de la pierzarea veşnică, dar şi de la necazurile prin care va avea de trecut toată lumea la venirea vremii Antihristului.

 

 

 

Semnul Fiarei (Apocalipsa 13)

Întrebare:

Știu că sfârșitul este aproape. Cunosc că se apropie timpul când se va aplica semnul pe mâna dreaptă ori pe frunte. În acel cip va fi inclusă toată informația despre om și nu vor mai fi bani. Se va plăti totul cu acest cip și nu vor mai fi furturi de bani. Întrebarea mea: de ce Domnul este contra semnului acesta?

Cartea Apocalipsa a fost dată lui Ioan prin semne. Ioan nu putea ști ce este semnul despre care găsim scris la Apocalipsa 13. Tehnologiile moderne ne fac să credem că acel semn ar putea fi cipurile, care, deja, încep a fi implementate în unele organizații.

Temerile multor specialiști în tehnologii informaționale sunt că aceste cipuri ar oferi control total asupra deținătorilor. Oricare ar fi avantajele și dezavantajele acestor cipuri, nu putem spune că acestea sunt semnul despre care scrie la Apocalipsa 13. Cipurile ar putea fi folosite la vremea sfârșitului ca semn pe frunte sau pe mâna dreaptă, dar nu cipurile în general sunt semnul despre care scrie cartea Apocalipsa. Să vedem ce informație ne furnizează cartea Apocalipsa despre acest semn și de ce Dumnezeu interzice oamenilor să primească acest semn.

Semnul fiarei este numele fiarei (a lui Antihrist)

Potrivit acestui text, semnul acesta este numele fiarei întâi sau numărul numelui ei.

Și a făcut ca toți: mici și mari, bogați și săraci, slobozi și robi, să primească un semn pe mâna dreaptă sau pe frunte, și nimeni să nu poată cumpăra sau vinde, fără să aibă semnul acesta, adică numele fiarei, sau numărul numelui ei. Aici e înțelepciunea. Cine are pricepere, să socotească numărul fiarei. Căci este un număr de om. Și numărul ei este: șase sute șase zeci și șase.(Apocalipsa 13:16-18)

Semnul fiarei va fi introdus de fiara a doua (prorocul mincinos)

Acest semn va fi introdus de prorocul mincinos (fiara a doua din Apocalipsa 13), care se va descoperi după Antihrist și va lucra pentru Antihrist (fiara întâi din Apocalipsa 13). Semnul acesta are a face cu icoana fiarei întâi, care va fi făcută de locuitorii pământului la indicațiile prorocului mincinos. Atât icoana, cât și semnul fiarei vor fi o modalitate prin care prorocul mincinos va face ca toți locuitorii pământului să se închine fiarei întâi (Antihristului).

Apoi am văzut ridicându-se din pământ o altă fiară, care avea două coarne ca ale unui miel, și vorbea ca un balaur. Ea lucra cu toată puterea fiarei dintâi înaintea ei; și făcea ca pământul și locuitorii lui să se închine fiarei dintâi, a cărei rană de moarte fusese vindecată. Săvârșea semne mari, până acolo că făcea chiar să se pogoare foc din cer pe pământ, în fața oamenilor. Și amăgea pe locuitorii pământului prin semnele, pe cari i se dăduse să le facă în fața fiarei. Ea a zis locuitorilor pământului să facă o icoană fiarei, care avea rana de sabie și trăia. I s-a dat putere să dea suflare icoanei fiarei, ca icoana fiarei să vorbească, și să facă să fie omorâți toți cei ce nu se vor închina icoanei fiarei. Și a făcut ca toți: mici și mari, bogați și săraci, slobozi și robi, să primească un semn pe mâna dreaptă sau pe frunte, și nimeni să nu poată cumpăra sau vinde, fără să aibă semnul acesta, adică numele fiarei, sau numărul numelui ei. Aici e înțelepciunea. Cine are pricepere, să socotească numărul fiarei. Căci este un număr de om. Și numărul ei este: șase sute șase zeci și șase. (Apocalipsa 13:11-18)

Din textul de mai sus este evident că închinarea la icoană și primirea semnului fiarei este impusă și cine refuză să se închine icoanei fiarei este omorât. Deci, omul va avea alegerea să se închine sau nu fiarei și să primească sau nu semnul fiarei.

De ce Dumnezeu este împotriva semnului din Apocalipsa 13

Când au fost introduse pașapoartele biometrice, foarte mulți au fost cei ce s-au revoltat, considerând că acesta este semnul fiarei. Știm că aceste pașapoarte biometrice nu sunt semnul fiarei, fiindcă am arătat că semnul fiarei va fi introdus după descoperirea Antihristului și oamenii conștient vor accepta sau vor respinge acest semn. Pe de altă parte, acest semn sau cip ar putea deține informația totală despre deținător, inclusiv și cetățenia împărăției fiarei…

Oamenii vor fi avertizați să nu primească semnul fiarei:

Apoi a urmat un alt înger, al treilea, și a zis cu glas tare: „Dacă se închină cineva fiarei și icoanei ei, și primește semnul ei pe frunte sau pe mână, va bea și el din vinul mâniei lui Dumnezeu, turnat neamestecat în paharul mâniei Lui; și va fi chinuit în foc și în pucioasă, înaintea sfinților îngeri și înaintea Mielului. Și fumul chinului lor se suie în sus în vecii vecilor. Și nici ziua, nici noaptea n-au odihnă cei ce se închină fiarei și icoanei ei, și oricine primește semnul numelui ei! (Apocalipsa 14:9-11)

Și fiara a fost prinsă. Și împreună cu ea, a fost prins prorocul mincinos, care făcuse înaintea ei semnele, cu cari amăgise pe cei ce primiseră semnul fiarei, și se închinaseră icoanei ei. Amândoi aceștia au fost aruncați de vii în iazul de foc, care arde cu pucioasă. (Apocalipsa 19:20)

Ca și concluzie,  putem spune că primirea semnului fiarei are de a face cu închinarea înaintea Antihristului. La a doua venire a Domnului Isus cei care nu au fost pregătiți la răpire și au rămas pe pământ pentru perioada de activitate a fiarei, dar au ales mai degrabă să fie martirizați, decât să se închine fiarei, vor fi judecați, dar vor învia și vor împărăți cu Hristos o mie de ani. Ei sunt numiți fericiți și sfinți.

Și am văzut niște scaune de domnie; și celor ce au șezut pe ele, li s-a dat judecata. Și am văzut sufletele celor ce li se tăiase capul din pricina mărturiei lui Isus și din pricina Cuvântului lui Dumnezeu, și ale celor ce nu se închinaseră fiarei și icoanei ei, și nu primiseră semnul ei pe frunte și pe mână. Ei au înviat, și au împărățit cu Hristos o mie de ani. (Apocalipsa 20:4)

Cine va locui pământul nou?

Întrebare:

În  următoarele versete, se observă o expresie comuna: ” pământ nou ” :
” Eu pun cuvintele Mele în gura ta, şi te acopăr cu umbra mânii Mele, ca să întind ceruri noi şi să întemeiez un pământ nou, şi să zic Sionului: „Tu eşti poporul Meu!” (Isaia 51:16)   „Căci iată, Eu fac ceruri noi şi un pământ nou; aşa că nimeni nu-şi va mai aduce aminte de lucrurile trecute, şi nimănui nu-i vor mai veni în minte. (Isaia 65:17)  Dar noi, după făgăduinţa Lui, aşteptăm ceruri noi şi un pământ nou, în care va locui neprihănirea. (2 Petru 3:13) “ Apoi am văzut un cer nou şi un pământ nou; pentru că cerul dintâi şi pământul dintâi pieriseră, şi marea nu mai era.” (Apocalipsa 21:1)

 

Este firesc sa mă întreb: cine va locui acel pământ nou, dacă poporul lui Dumnezeu va fi răpit in Ceruri.?

Dacă vorbim despre Biserică (cred că la biserică s-a referit persoana care a pus această întrebare), la Apocalipsa 5:9-10 se spune că creştinii (adică Biserica) vor împărăţi pe pământ:

Şi cîntau o cîntare nouă, şi ziceau: „Vrednic eşti tu să iei cartea şi să-i rupi peceţile: căci ai fost junghiat, şi ai răscumpărat pentru Dumnezeu, cu sîngele Tău, oameni din orice seminţie, de orice limbă, din orice norod şi de orice neam. Ai făcut din ei o împărăţie şi preoţi pentru Dumnezeul nostru, şi ei vor împărăţi pe pămînt!” (Apocalipsa 5:9-10)

 

Ca să înţelegem cum va ajunge biserica să împărăţească pe pământ, după ce a fost răpită la cer, să urmărim referinţele la biserică din cartea Apocalipsa. Ele nu sunt multe.

1. După pecetea a şasea şi după potirul al şaptelea biserica se află în ceruri

După aceea m-am uitat, şi iată că era o mare gloată, pe care nu putea s’o numere nimeni, din orice neam, din orice seminţie, din orice norod şi de orice limbă, care stătea în picioare înaintea scaunului de domnie şi înaintea Mielului, îmbrăcaţi în haine albe, cu ramuri de finic în mîni; şi strigau cu glas tare, şi ziceau: „Mîntuirea este a Dumnezeului nostru, care şade pe scaunul de domnie, şi a Mielului!” … Şi unul din bătrîni a luat cuvîntul, şi mi-a zis: „Aceştia, cari sînt îmbrăcaţi în haine albe, cine sînt oare? Şi de unde au venit?” „Doamne”, i-am răspuns eu, „Tu ştii”. Şi el mi-a zis: „Aceştia vin din necazul cel mare; ei şi-au spălat hainele, şi le-au albit în sîngele Mielului. (Apocalipsa 7:9-10, 13-14)

După al şaptelea potir, după judecata şi nimicirea Babilonului (capitolele 16-18), în ceruri este anunţată nunta Mielului:

Să ne bucurăm, să ne veselim, şi să-i dăm slavă! Căci a venit nunta Mielului; soţia Lui s’a pregătit, şi i s’a dat să se îmbrace cu in supţire, strălucitor, şi curat.” -(Inul subţire sînt faptele neprihănite ale sfinţilor.) (Apocalipsa 19:7-8)

 

2. Biserica va veni pe pământ împreună cu Domnul Isus la a doua Sa venire

La Apocalipsa 19:11-21 este descrisă a doua venire a Domnului Isus pe pământ. El va veni urmat de oştirile din cer. La versetul 14 scrie că oştirile din cer “erau îmbrăcate cu in supţire, alb şi curat”, la fel cum i s-a dat soţiei Mielului să se îmbrace (Apocalipsa 19:8).

3. Biserica va împărăţi împreună cu Hristos 1000 de ani pe pământ

Apocalipsa 20 ne relatează evenimentele care vor urma după a doua venire a Domnului Isus pe pământ.

– diavolul legat pentru 1000 ani (Apocalipsa 20:1-3)

– Cei ce li se tăiase capul din pricina mărturiei lui Isus şi din pricina Cuvîntului lui Dumnezeu, cei ce nu se închinaseră fiarei şi icoanei ei, şi nu primiseră semnul ei pe frunte şi pe mînă au înviat, şi au împărăţit cu Hristos o mie de ani. (Apocalipsa 20:4-6).

– după 1000 ani diavolul este dezlegat şi înşeală neamurile care vor înconjura tabăra sfinţilor şi cetatea preaiubită, dar din cer se va pogorî un foc, care-i va mistui şi diavolul va fi aruncat în iazul care arde cu foc şi cu pucioasă. (Apocalipsa 20:7-10)

4. Când se va începe judecata de apoi, pământul şi cerul de acum vor fugi dinaintea lui Dumnezeu şi nu se va mai găsi loc pentru ele

Apoi am văzut un scaun de domnie mare şi alb, şi pe Celce şedea pe el. Pămîntul şi cerul au fugit dinaintea Lui, şi nu s’a mai găsit loc pentru ele.(Apocalipsa 20:11)

5. Cerul nou şi pământul nou vor fi altele decât cele de acum

Nu este vorba despre o înnoire a pământului de acum. La Apocalipsa 21:1 sfântul Ioan specifică că cerul dintâi şi pământul dintâi pieriseră:

Apoi am văzut un cer nou şi un pămînt nou; pentrucă cerul dintîi şi pămîntul dintîi pieriseră, şi marea nu mai era. (Apocalipsa 21:1)

 

6. Biserica va locui pe pământul nou

Şi eu am văzut coborîndu-se din cer de la Dumnezeu, cetatea sfîntă, noul Ierusalimgătită ca o mireasă împodobită pentru bărbatul ei. (Apocalipsa 21:2)

Noul Ierusalim este biserica

Apoi unul din cei şapte îngeri, cari ţineau cele şapte potire, pline cu cele din urmă şapte urgii, a venit şi a vorbit cu mine, şi mi-a zis: „Vino să-ţi arăt mireasa, nevasta Mielului!”  Şi m’a dus, în Duhul, pe un munte mare şi înalt.Şi mi-a arătat cetatea sfîntă, Ierusalimul, care se pogora din cer de la Dumnezeu, avînd slava lui Dumnezeu. Lumina ei era ca o piatră prea scumpă, ca o piatră de iaspis, străvezie ca cristalul.

 

Dar pe pământul nou nu va fi doar biserica. Dacă doriţi să cunoaşteţi mai multe despre cine va locui pământul nou vă propun să studiaţi cartea Apocalipsa. Avem un studiu după metoda inductivă în patru părţi. Este important să cunoaştem şi să înţelegem Apocalipsa ca să fim fericiţi:

Ferice de cine citeşte, şi de cei ce ascultă cuvintele acestei proorocii, şi păzesc lucrurile scrise în ea! Căci vremea este aproape! (Apocalipsa 1:3)

 

Nu poţi păzi ceea ce nu cunoşti! De aceea este foarte important să studiem Apocalipsa! Cunoaşterea planului lui Dumnezeu îţi dă pace şi nădejde că ceea ce a promis El va împlini.

Cine este fiara cu zece coarne?

Întrebare:

Cine este fiara cu 10 coarne?

Despre fiara cu 10 coarne găsim scris în capitolele 13 și 17 din cartea Apocalipsa. Fiara este Antihristul care se va descoperi la vremea sfârșitului înainte de a doua venire a Domnului Isus. El este și urâciunea pustiirii despre care a prorocit prorocul Daniel și la care a făcut referință Domnul Isus înainte de arestarea Sa (Matei 24:14).

Începutul activității Antihristului

Antihristul sau fiara cu zece coarne își va începe activitatea cu șapte ani înainte de a doua venire a Domnului Isus:

El va face un legământ trainic cu mulți, timp de o săptămână, dar la jumătatea săptămânii va face să înceteze jertfa și darul de mîncare, și pe aripa urîciunilor idolești va veni unul care pustiește, pînă va cădea asupra celui pustiit prăpădul hotărît. (Daniel 9:27)

La începutul săptămânii a șaptezecea a lui Daniel, Antihristul va face un legământ cu 10 împărați care se vor ridica din a patra împărăție despre care scrie prorocul Daniel:

El mi-a vorbit așa: “Fiara a patra, este o a patra împărăție, care va fi pe pămînt. Ea se va deosebi de toate celelalte, va sfîșia tot pămîntul, îl va călca în picioare și-l va zdrobi. Cele zece coarne, înseamnă că din împărăția aceasta se vor ridica zece împărați. Iar după ei se va ridica un altul, care se va deosebi de înaintașii lui, și va doborî trei împărați. El va rosti vorbe de hulă împotriva Celui Prea Înalt, va asupri pe sfinții Celui Prea Înalt, și se va încumeta să schimbe vremile și legea; și sfinții vor fi dați în mînile lui timp… de o vreme, două vremi, și o jumătate de vreme. (Daniel 7:23-25)

Din acest text este evident că și cei 10 împărați și Antihristul (cornul mic) se vor ridica din a patra împărăție, care se va ridica pe pământ pâna la instaurarea Împărăției lui Dumnezeu, începând socoteala cu Imperiul Babilonean, care stăpânea asupra poporului Israel la momentul când Daniel a avut această vedenie (4 împărății care vor asupri pe Israel până la Împărăția lui Dumnezeu începând cu Împărăția Babilonului).

Despre legământul între cei 10 împărați și Antihristul citim la Apocalipsa 17:

Cele zece coarne, pe cari le-ai văzut, sînt zece împărați, cari n-au primit încă împărăția, ci vor primi putere împărătească timp de un ceas împreună cu fiara. Toți au acelaș gînd, și dau fiarei puterea și stăpînirea lor. (Apocalipsa 17:12-13)

Descoperirea Antihristului

Antihristul sau fiara cu zece coarne se va descoperi doar la mijlocul săptămânii a șaptezecea a lui Daniel, când va omorî pe cei doi martori ai lui Dumnezeu despre care găsim scris la Apocalipsa 11:1-12. Atunci el va face război cu poporul Israel și-i va birui (Daniel 7:21, 22, 25; Apocalipsa 13:7) și se va așeza în Templul lui Dumnezeu, dându-se drept Dumnezeu (2 Tesaloniceni 2).

De ce 7 capete și 10 coarne?

Toată puterea și stăpânirea Antihristul o va avea de la Balaur, adică de la diavol:

Fiara, pe care am văzut-o, semăna cu un leopard; avea labe ca de urs, și gură ca o gură de leu. Balaurul i-a dat puterea lui, scaunul lui de domnie și o stăpînire mare. (Apocalipsa 13:2)

Din prima parte a acestui verset vedem că această fiară amintește cele patru fiare din vedenia lui Daniel, care reprezentau cele patru împărății care aveau să se ridice pe pământ până la instaurarea Împărăției lui Dumnezeu, începând cu Imperiul Babilonean și care aveau să asuprească pe Israel:

Daniel a început și a zis: “În vedenia mea de noapte am văzut cum cele patru vânturi ale cerurilor au izbucnit pe marea cea mare. Și patru fiare mari au ieșit din mare, deosebite una de alta.

Cea dintîi semăna cu un leu, și avea aripi de vultur. M-am uitat la ea, pînă în clipa cînd i s-au smuls aripile; și, sculîndu-se de pe pămînt, a stat drept în picioare ca un om, și i s-a dat o inimă de om.

Și, iată că o a doua fiară era ca un urs și stătea într-o rînă; avea trei coaste în gură între dinți; și i s-a zis: “Scoală-te, și mănâncă multă carne!”

După aceea m-am uitat mai departe și iată o alta ca un pardos (leopard), care avea pe spate patru aripi ca o pasăre; fiara aceasta avea și patru capete, și i s-a dat stăpînire.

După aceea m-am uitat în vedeniile mele de noapte, și iată că era o a patra fiară, nespus de grozav de înspăimîntătoare și de puternică; avea niște dinți mari de fer, mînca, sfărâma, și călca în picioare ce mai rămânea; era cu totul deosebită de toate fiarele de mai înainte, și avea zece coarne. (Daniel 7:2-7)

Nu este întâmplător faptul că Antihristul poartă chipul tuturor acestor împărății, fiindcă el este întruparea diavolului, care a fost aruncat pe pământ (Apocalipsa 12) și care începe să urmărească poporul Israel (femeia) prin acest împărat despre care la Daniel 7:20 se spune că avea o înfățișare mai mare ca celelalte zece coarne, cu toate că era mai mic ca ele. De fapt, diavolul a lucrat prin împărățiile de mai înainte într-un fel sau altul, dar la vremea sfârșitului va lucra cu toată puterea prin acest împărat, care se va ridica din a patra împărăție.

Capitolul 17 din Apocalipsa explică foarte clar ce reprezintă cele 7 capete și cele 10 coarne ale fiarei:

Aici este mintea plină de înțelepciune: Cele șapte capete sînt șapte munți, pe cari șade femeia. Sînt și șapte împărați:

–  cinci au căzut, unul este,

–  celalt n-a venit încă, și cînd va veni, el va rămînea puțină vreme.

– Și fiara, care era, și nu mai este, ea însăș este al optulea împărat: este din numărul celor șapte, și merge la perzare.

Cele zece coarne, pe cari le-ai văzut, sînt zece împărați, cari n-au primit încă împărăția, ci vor primi putere împărătească timp de un ceas împreună cu fiara. Toți au acelaș gînd, și dau fiarei puterea și stăpînirea lor. (Apocalipsa 17:9-13)

Deci, șapte capete sunt șapte împărății sau imperii prin care diavolul a lucrat și va lucra împotriva poporului Israel, poporul ales a lui Dumnezeu. Important este să avem în vedere că la momentul în care Ioan primește această vedenie Israelul era sub stăpânirea Imperiului Roman. Deci, „împărăția care este” este Imperiul Roman. Să vedem acum care sunt împărățiile sau imperiile prin care diavolul a lucrat împotriva poporului lui Israel:

Cinci au fost:

  1. Egiptul
  2. Asiria
  3. Babilonul
  4. Medo-Persia
  5. Grecia

Unul este:

  1. Imperiul Roman

Al șaptelea nu a venit încă:

  1. A șaptea împărăție este împărăția celor 10 împărați, care se va ridica din împărăția a patra, adică din Imperiul Roman (capul rănit de moarte). Ei vor fi contemporani cu Antihristul și împărăția lor nu va dura mult, fiindcă ei se vor învoi și vor da stăpânirea lor Antihristului.

Fiara însăși este al optulea împărat, este din rândul celor șapte și merge la pierzare:

  1. A opta împărăție este reprezentată prin împărăția Antihristului, care și el se ridică din Imperiul Roman cum am văzut la Daniel 7, adică este din rândul celor șapte.

Deci, fiara cu zece coarne este Antihristul, care se va descoperi la vremea sfârșitului, înainte de a doua venire a Domnului Isus și prin care diavolul va lucra cu toată puterea.

Vă recomand să studiați ApocalipsaDaniel și 2 Tesaloniceni pentru o mai bună înțelegere a acestui subiect.

Va trece biserica prin necazul cel mare?

 

Întrebare: Unii spun că Biserica va fi răpită înainte de necazul cel mare. Alţii cred că biserica va trece prin necazul cel mare. Care este părerea dumneavoastră cu privire la acest lucru?

Pentru început trebuie să ne clarificăm ce este necazul cel mare. În biblie se vorbeşte mult despre necaz, în general, dar se vorbeşte şi despre un necaz mare cum nu a mai fost până la el şi nu va mai fi după el. Sunt puţine textele care vorbesc despre acest necaz mare. Să căutăm răspuns la câteva întrebări despre necazul cel mare: peste cine va veni acest necaz, din partea cui şi când? Să urmărim textele care vorbesc despre necazul cel mare şi să căutăm răspuns la întrebările propuse.

Pentru început să urmărim textul de la Matei 24:14-30

Evanghelia aceasta a Împărăţiei va fi propovăduită în toată lumea, ca să slujească de mărturie tuturor neamurilor. Atunci va veni sfârşitul. De aceea, când veţi vedea “urâciunea pustiirii”, despre care a vorbit proorocul Daniel, “aşezată în locul sfânt” -cine citeşte să înţeleagă! –  atunci, cei ce vor fi în Iudea, să fugă la munţi; cine va fi pe acoperişul casei, să nu se pogoare să-şi ia lucrurile din casă; şi cine va fi la câmp, să nu se întoarcă să-şi ia haina. Vai de femeile, cari vor fi însărcinate şi de cele ce vor da ţîţă în zilele acelea! Rugaţi-vă ca fuga voastră să nu fie iarna, nici într-o zi de Sabat.  Pentru că atunci va fi un necaz aşa de mare, cum n’a fost niciodată dela începutul lumii pînă acum, şi nici nu va mai fi. Şi dacă zilele acelea n-ar fi fost scurtate, nimeni n-ar scăpa; dar, din pricina celor aleşi, zilele acelea vor fi scurtate. Atunci dacă vă va spune cineva: “Iată, Hristosul este aici, sau acolo”, să nu-l credeţi. Căci se vor scula Hristoşi mincinoşi şi prooroci mincinoşi; vor face semne mari şi minuni, până acolo încât să înşele, dacă va fi cu putinţă, chiar şi pe cei aleşi. Iată, că v-am spus mai dinainte. Deci, dacă vă vor zice: “Iată-L în pustie”, să nu vă duceţi acolo! “Iată-L în odăiţe ascunse”, să nu credeţi.  Căci, cum iese fulgerul de la răsărit şi se vede până la apus, aşa va fi şi venirea Fiului omului. Oriunde va fi stîrvul, acolo se vor aduna vulturii. Îndată după acele zile de necaz, “soarele se va întuneca, luna nu-şi va mai da lumina ei, stelele vor cădea din cer, şi puterile cerurilor vor fi clătinate.” Atunci se va arăta în cer semnul Fiului omului, toate seminţiile pământului se vor boci, şi vor vedea pe Fiul omului venind pe norii cerului cu putere şi cu o mare slavă.

 

Potrivit cu acest text, necazul cel mare va veni peste cei din Iudea şi va veni la vremea sfârşitului, când “urâciunea pustiirii” se va aşeza în locul sfânt. “Urâciunea pustiirii”este antihristul, care “se va aşeza în Templul lui Dumnezeu dîndu-se drept Dumnezeu” şi care se va ridica din poporul roman, potrivit cu cartea Daniel. Din text vedem că această perioadă de necaz va începe cu aşezarea antihristului în Templu şi se va sfârşi cu mari calamităţi naturale şi a doua venire a Domnului Isus pe pământ. Textele de la Daniel şi Apocalipsa ne relatează că sfinţii, adică poporul Israel, vor fi daţi în mâinile antihristului timp de 3 ani şi jumătate:

El va rosti vorbe de hulă împotriva Celui Prea Înalt, va asupri pe sfinţii Celui Prea Înalt, şi se va încumeta să schimbe vremile şi legea; şi sfinţii vor fi daţi în mâinile lui timp… de o vreme, două vremi, şi o jumătate de vremeDaniel 7:25

 

I s-a dat o gură, care rostea vorbe mari şi hule. Şi i s-a dat putere să lucreze patruzeci şi două de luni. Ea şi-a deschis gura, şi a început să rostească hule împotriva lui Dumnezeu, să-i hulească Numele, cortul şi pe ceice locuiesc în cer. I s-a dat să facă război cu sfinţii, şi să-i biruiască. Şi i s-a dat stăpânire peste orice seminţie, peste orice norod, peste orice limbă şi peste orice neam. Apocalipsa 13:5-7

La Daniel 12:1 ni se specifică că necazul cel mare va fi anume în perioada aflării antihristului la Ierusalim:

În vremea aceea se va scula marele voivod Mihail, ocrotitorul copiilor poporului tău; căci aceasta va fi o vreme de strâmtorare, cum n-a mai fost de când sunt neamurile şi până la vremea aceasta. Dar în vremea aceea,poporul tău va fi mântuit, şi anume oricine va fi găsit scris în carte.

 

Dacă ne uităm în capitolul 11 din Daniel vom vedea că merge vorba despre timpul în care ultimul împărat (antihristul) “Îşi va întinde corturile palatului său între mare şi muntele cel slăvit şi sfînt”, adică la Ierusalim. (Daniel 11:45)

Cum se raportează biserica la necazul cel mare?

Până aici am văzut că necazul cel mare este pentru poporul Israel. Apare întrebarea: unde va fi biserica în acea perioadă? La Apocalipsa 7 ni se spune că biserica este înaintea scaunului de domnie în cer şi că  vine din “necazul cel mare”

După aceea m-am uitat, şi iată că era o mare gloată, pe care nu putea s-o numere nimeni, din orice neam, din orice seminţie, din orice norod şi de orice limbă, care stătea în picioare înaintea scaunului de domnie şi înaintea Mielului, îmbrăcaţi în haine albe, cu ramuri de finic în mâini; şi strigau cu glas tare, şi ziceau: „Mântuirea este a Dumnezeului nostru, care şade pe scaunul de domnie, şi a Mielului!” Şi toţi îngerii stăteau împrejurul scaunului de domnie, împrejurul bătrânilor şi împrejurul celor patru făpturi vii. Şi s-au aruncat cu feţele la pământ în faţa scaunului de domnie, şi s-au închinat lui Dumnezeu, şi au zis: „Amin.” „A Dumnezeului nostru, să fie lauda, slava, înţelepciunea, mulţămirile, cinstea, puterea şi tăria, în vecii vecilor! Amin.” Şi unul din bătrâni a luat cuvântul, şi mi-a zis: „Aceştia, cari sunt îmbrăcaţi în haine albe, cine sunt oare? Şi de unde au venit?” „Doamne”, i-am răspuns eu, „Tu ştii”. Şi el mi-a zis: „Aceştia vin din necazul cel mare; ei şi-au spălat hainele, şi le-au albit în sîngele Mielului. Pentru aceasta stau ei înaintea scaunului de domnie al lui Dumnezeu, şi-i slujesc zi şi noapte în Templul Lui. Cel ce şade pe scaunul de domnie, îşi va întinde peste ei cortul Lui. Nu le va mai fi foame, nu le va mai fi sete; nu-i va mai dogori nici soarele, nici vreo altă arşiţă. Căci Mielul, care stă în mijlocul scaunului de domnie, va fi Păstorul lor, îi va duce la izvoarele apelor vieţii, şi Dumnezeu va şterge orice lacrimă din ochii lor.” Apocalipsa 7:9-17

 

Dacă aţi studiat cartea Apocalipsa, ştiţi că în această carte evenimentele sunt prezentate în ordine cronologică. Mai întâi merg şapte peceţi, apoi şapte trâmbiţe şi apoi şapte potire. Capitolul 6 din Apocalipsa ne prezintă evenimentele legate de primele şase peceţi, iar capitolul 8 începe cu ruperea celei de a şaptea pecete. Deci, evenimentele descrise la capitolul 7 au loc după pecetea a şasea, respectiv:  la a şasea pecete biserica este deja în cer. Cum a ajuns ea acolo, cartea Apocalipsa nu ne relatează, sunt alte texte care vorbesc despre aceasta. Apare întrebarea când începe necazul cel mare în raport cu evenimentele descrise în Apocalipsa.  Din evanghelia după Matei am văzut că necazul cel mare începe odată cu aşezarea antihristului la Ierusalim. Potrivit cu Apocalipsa 11 antihristul se aşează la Ierusalim du
pă trâmbiţa a şasea, imediat înainte de trâmbiţa a şaptea.

Când îşi vor isprăvi mărturisirea lor (cei doi martori ai lui Dumnezeu), fiara, care se ridică din Adânc, va face război cu ei, îi va birui şi-i va omorî. Şi trupurile lor moarte vor zăcea în piaţa cetăţii celei mari, care, în înţeles duhovnicesc, se cheamă „Sodoma” şi „Egipt”, unde a fost răstignit şi Domnul lor. Şi oameni din orice norod, din orice seminţie, de orice limbă şi de orice neam, vor sta trei zile şi jumătate, şi vor privi trupurile lor moarte, şi nu vor da voie ca trupurile lor moarte să fie puse în mormânt. Şi locuitorii de pe pământ se vor bucura şi se vor veseli de ei; şi îşi vor trimete daruri unii altora, pentru că aceşti doi prooroci chinuiseră pe locuitorii pământului. Dar după cele trei zile şi jumătate, duhul de viaţă de la Dumnezeu a intrat în ei, şi s-au ridicat în picioare, şi o mare frică a apucat pe ceice i-au văzut. Şi au auzit din cer un glas tare, care le zicea: „Suiţi-vă aici!” Şi s-au suit într-un nor spre cer; iar vrăjmaşii lor i-au văzut. În clipa aceea s-a făcut un mare cutremur de pămînt, şi s’a prăbuşit a zecea parte din cetate. Şapte mii de oameni au fost ucişi în cutremurul acesta de pămînt. Şi cei rămaşi, s-au îngrozit şi au dat slavă Dumnezeului cerului. A doua nenorocire a trecut. Iată că a treia nenorocire vine curînd1 . Îngerul, al şaptelea a sunat din trîmbiţă. Şi în cer s-au auzit glasuri puternice, cari ziceau: „Împărăţia lumii a trecut în mâinile Domnului nostru şi ale Hristosului Său. Şi El va împărăţi în vecii vecilor.” Apocalipsa 11:7-15

 

Vedem că înainte ca să se înceapă necazul cel mare biserica este deja în cer, înaintea scaunului de domnie a lui Dumnezeu şi a Hristosului Său!

Vreau să mai menţionez că odată cu necazul cel mare, care va veni asupra poporului Israel din partea antihristului, va veni şi mânia lui Dumnezeu peste locuitorii pământului:

Îngerul, al şaptelea a sunat din trâmbiţă. Şi în cer s-au auzit glasuri puternice, cari ziceau: „Împărăţia lumii a trecut în mâinile Domnului nostru şi ale Hristosului Său. Şi El va împărăţi în vecii vecilor.” Şi cei douăzeci şi patru de bătrâni, cari stăteau înaintea lui Dumnezeu pe scaunele lor de domnie, s-au aruncat cu feţele la pământ, şi s-au închinat lui Dumnezeu, şi au zis: „Îţi mulţămim Doamne, Dumnezeule, Atotputernice, care eşti şi care erai şi care vii, că ai pus mâna pe puterea Ta cea mare, şi ai început să împărăţeşti.  Neamurile se mâniaseră, dar a venit mânia Ta; a venit vremea să judeci pe cei morţi, să răsplăteşti pe robii Tăi prooroci, pe sfinţi şi pe cei ce se tem de Numele Tău, mici şi mari, şi să prăpădeşti pe cei ce prăpădesc pământul!”Apocalipsa 11:15-18

 

Mânia lui Dumnezeu se va sfârşi cu cele şapte potire din urmă, după care va veni Domnul Isus:

Apoi am văzut în cer un alt semn mare şi minunat: şapte îngeri, cari aveau şapte urgii, cele din urmă, căci cu ele s-a isprăvit mânia lui Dumnezeu.Apocalipsa 15:1

 

Cum se raportează biserica la mânia lui Dumnezeu puteţi citi în articolul “Ce spun Scripturile despre răpirea Bisericii şi despre Ziua Domnului” . Vreau să menţionez că la răpirea Bisericii Domnul Isus nu vine pe pământ! La răpire El este întâmpinat de Biserică pe norii cerului şi o ia  în cer, unde va avea loc şi “nunta Mielului” după care va veni a doua oară pe pământ, însoţit de Biserică.

 

Când se va produce răpirea Bisericii?- de Mihail Dimitriu

poet și scriitor creștin

            Răpirea Bisericii este descrisă de către Sfânta Scriptură astfel: “Căci dacă credem că Isus a murit şi a înviat, credem şi că Dumnezeu va aduce înapoi împreună cu Isus pe cei ce au adormit în El. Iată, în adevăr, ce vă spunem, prin Cuvântul Domnului: noi cei vii, care vom rămânea până la venirea Domnului, nu vom lua-o înaintea celor adormiţi. Căci Însuşi Domnul, cu un strigăt, cu glasul unui arhanghel şi cu trâmbiţa lui Dumnezeu, Se va pogorî din cer, şi întâi vor învia cei morţi în Hristos. Apoi, noi cei vii, care vom fi rămas, vom fi răpiţi toţi împreuna cu ei, în nori, ca să întâmpinăm pe Domnul în văzduh; şi astfel vom fi totdeauna cu Domnul.” (1 Tes. 4.14-17).

            Din versetele de mai sus, putem deduce că prin răpirea Bisericii, se înţelege acel fenomen prin care creştinii vor fi ridicaţi de pe Pământ (Is. 60.8), pentru a-L întâmpina pe Domnul Isus Hristos în văzduh, înainte de revenirea Sa pe Pământ. Acei oameni care vor fi luaţi de către Domnul Isus Hristos cu El în cer, vor rămâne, începând cu momentul răpirii lor, de-a pururi în prezenţa Sa (Col. 3.4).

            Referindu-se la cunoaşterea momentului precis, când se va produce răpirea Bisericii, Domnul Isus Hristos le-a spus ucenicilor Săi, următoarele cuvinte: “Despre ziua aceea şi despre ceasul acela, nu ştie nimeni: nici îngerii din ceruri, nici Fiul, ci numai Tatăl” (Matei 24.36).

            Cu toate că nici un om nu poate şti care este momentul precis, adică data şi ora, când se va produce răpirea Bisericii, Sfânta Scriptură ne dă totuşi unele indicii, după care s-ar putea încerca să se determine care este acea perioadă limitată de timp, în interiorul căreia va avea loc acest impresionant fenomen.

            Pentru a încerca să stabilim care este acea perioadă de timp, vom căuta să găsim în Biblie anumite momente de referinţă, ce pot fi puse în conexiune cu răpirea Bisericii, care trebuie să fie desigur, evenimente deosebit de importante pentru omenire.

            Analizând versetele Osea 6.2-3, în contextul versetului 2 Petru 3.8, de unde aflăm că “pentru Domnul, o zi este ca o mie de ani, şi o mie de ani sunt ca o zi”, s-ar putea deduce că răpirea Bisericii va avea loc, după trecerea a aproximativ două mii de ani de la venirea Domnului Isus Hristos pe Pământ.

            Analizând evenimentele viitoare, prezentate în versetele: Matei 24.3-35; Marcu 13.4-29; 2 Tes. 2.1-12, am putea deduce că acea perioada de timp, care poate fi considerată ca fiind un moment de referinţă, faţă de care se poate încadra în timp răpirea Bisericii, este cunoscută sub numele de “necazul cel mare” (Ier. 30.7; Dan. 12.1; Matei 24.21; Apoc. 7.14).

            Se crede că a doua parte a acestei perioade, va dura aproximativ trei ani şi jumătate (Dan. 7.25; 12.7; Apoc. 11.2-3; 12.6,14; 13.5), şi va preceda a doua venire a Domnului Isus Hristos pe Pământ.

            Din consideraţiile de mai jos, va rezulta că răpirea Bisericii va avea loc spre sfârşitul acestei perioade de necaz.

            Sfânta Scriptură ne arată că unii dintre “cei aleşi”, vor trăi pe Pământ în timpul “marelui necaz” (Matei 24.22,33; Marcu 13.20; Apoc. 7.13-17; 12.17). Printre aceştia (Dan. 7.21,25; Apoc. 13.7; 18.4), vor fi şi evreii care se vor întoarce la Dumnezeu în timpul “marelui necaz” (Is. 65.8-9; Apoc. 7.3-4; 9.4; 12.17; 14.3).

            În timpul necazului cel mare, Satana îi va da o mare putere unei anumite persoane, la care Domnul Isus Hristos se referă folosind cuvântul “fiară” (Apoc. 13.1-6). Fiara va omorî (Apoc. 6.9; 7.9-17; 14.13) mulţi sfinţi (Apoc. 13.7).

            Momentul răpirii Bisericii, este descris în Apoc. 14.14-16, astfel: “Apoi m-am uitat, şi iată un nor alb; şi pe nor şedea cineva care semăna cu un fiu al omului; pe cap avea o cunună de aur; iar în mână, o secere ascuţită. Şi un alt înger a ieşit din Templu, şi striga cu glas tare Celui ce şedea pe nor: ‘Pune secera Ta şi seceră: pentru că a venit ceasul să seceri, şi secerişul pământului este copt.’ Atunci Cel ce şedea pe nor, Şi-a aruncat secera pe pământ. Şi pământul a fost secerat”.

            Aşa cum ştim, secerişul din agricultură, reprezintă activitatea de desprindere a unor plante de pământ, urmată de strângerea acestora, pentru a fi puse într-un loc sigur, de exemplu, în grânarul proprietarului recoltei, la adăpost de diverse intemperii şi alte evenimente nedorite care ar putea distruge recolta.

            În mod analog cu secerişul din agricultură, secerişul descris în ultimele versete citate, care reprezintă “sfârşitul veacului” (Matei 13.39), simbolizează fenomenul de desprindere a creştinilor de pământ, adunarea acestora de către îngeri (Matei 13.39; 24.31), şi conducerea lor la Domnul Isus Hristos (2 Tes. 2.1), Domnul secerişului (Matei 9.38; Luca 10.2).

            În mod similar cu păstrarea recoltei din agricultură într-un loc sigur, Sfânta Scriptură descrie în mod simbolic momentul răpirii Bisericii, spunându-ne că toţi creştinii care vor fi răpiţi la cer, vor fi strânşi în “grânarul” (Matei 13.30) lui Dumnezeu, pentru a fi puşi la adăpost (Ps. 91.9-10) şi a scăpa (Naum 1.7) “de ceasul încercării, care are să vină peste lumea întreagă, ca să încerce pe locuitorii pământului” (Apoc. 3.10).

            Analizând contextul versetelor Apoc. 14.14-16, aflăm că răpirea Bisericii se va produce după “cea din urmă trâmbiţă”, menţionată în versetele 1 Cor. 15.52 şi Apoc. 11.15. După ce sfinţii, care au murit în Domnul (Apoc. 14.13), vor învia şi vor fi răpiţi, va avea loc şi o judecată (1 Petru 4.17) de răsplătire (2 Cor. 5.10; Ef. 6.8; Apoc. 11.18) a acestora.

            În Apoc. 10.7, citim astfel: “în zilele în care îngerul al şaptelea va suna din trâmbiţa lui, se va sfârşi taina lui Dumnezeu …”.

            Aşa cum am amintit mai sus, pentru toţi oamenii care au trăit sau care trăiesc în prezent, momentul exact al răpirii Bisericii este o taină a lui Dumnezeu. Iată deci, că pentru acei oameni care vor fi în viaţă “în zilele în care îngerul al şaptelea va suna din trâmbiţa lui”, momentul răpirii Bisericii va înceta să mai fie o taină.

            Analizând atent capitolele 6-12 din Apocalipsă, vom constata că Dumnezeu va face ca urgiile descrise în aceste capitole, să acţioneze asupra oamenilor în mod selectiv (Apoc. 6.8; 7.3; 8.9-11; 9.4,18; 11.13; 12.14-16).

            Citind versetul Apoc. 3.10, aflăm că poporul lui Dumnezeu va fi păzit doar “de ceasul încercării, care are să vină peste lumea întreagă”. Iată deci, că va exista o scurtă perioadă de timp, aflată spre sfârşitul marelui necaz, reprezentată în acest verset în mod simbolic, ca durând doar un ceas, adică o oră, când Dumnezeu nu va mai acţiona selectiv, ci va trimite pe Pământ anumite urgii care vor veni “peste lumea întreagă”, adică se vor generaliza, acţionând asupra întregii planete (Is. 13.5-12; Ier. 4.23-26; Ţef. 1.2-3).

            Aşa cum am stabilit mai sus, Biserica va fi răpită înainte de producerea ultimelor şapte urgii (Apoc. 15.1,6-8), numite “cele şapte potire ale mâniei lui Dumnezeu” (Apoc. 16.1), care sunt descrise în capitolul 16 al Apocalipsei.

            Analizând capitolele 15-19 ale Apocalipsei, aflăm că oamenii din poporul lui Dumnezeu, vor fi răpiţi de pe Pământ înainte de producerea acelor mari urgii (Ps. 91.10).

            Analizând atent versetul Apoc. 16.2, s-ar putea deduce că şi în timpul când se vor produce acele mari urgii, vor exista unii oameni care nu vor primi semnul fiarei, şi ca atare vor muri în Domnul (Apoc. 14.13) ca martiri. Se crede că numărul celor care se vor întoarce la Dumnezeu, după răpirea Bisericii, descrisă în Apoc. 14.14-16, va fi foarte mic, căci în loc să se pocăiască (2 Tes. 2.11-12; Apoc. 16.9,11), oamenii vor continua să-L hulească pe Dumnezeu (Apoc. 16.9,11,21).

            Se crede că mesajul Domnului Isus Hristos din Apoc. 22.11: “Cine este nedrept, să fie nedrept şi mai departe; cine este întinat, să se întineze şi mai departe”, se referă, în principal, la această perioadă, şi are semnificaţia că, în momentele când se vor produce acele mari urgii, datorită situaţiei speciale în care se vor afla, oamenii păcătoşi nu prea vor mai putea avea capacitatea fiziologică de a se pocăi.

            Înainte de producerea ultimelor şapte urgii, “biruitorii fiarei, ai icoanei ei, şi ai numărului numelui ei”, nu vor mai fi pe Pământ (Apoc. 15.2-4).

            În intervalul de timp când se vor produce aceste ultime mari urgii, la care Sfânta Scriptură se referă folosind cuvintele “ziua Domnului” (Is. 13.6-13; Ioel 1.15-20; 1 Tes. 5.2-4), pe Pământ vor rămâne doar acei oameni păcătoşi (Is. 13.9,13; Apoc. 16.2), care vor refuza să creadă în Evanghelie, care va fi rostită de către un înger, la nivelul planetei  (Apoc. 14.6-7), respingând astfel ultima şansă care le-a fost oferită înainte de producerea ultimelor urgii.

            Întrucât “Domnul este îndelung răbdător, dar de o mare tărie; şi nu lasă nepedepsit pe cel rău” (Naum 1.3), El a avertizat oamenii să se pocăiască din timp, pentru a nu se afla pe Terra în timpul când se vor produce aceste urgii. Cu toate acestea, în bunătatea Sa fără margini, chiar şi lui Dumnezeu I se pare că lucrarea, prin care-i va pedepsi pe cei răi şi necredincioşi, este ciudată (Is. 28.21).

            În Ps. 27.5-6, citim astfel: “Căci El mă va ocroti în coliba Lui, în ziua necazului, mă va ascunde sub acoperişul cortului Lui, şi mă va înălţa pe o stâncă. Iată că mi se înalţă capul peste vrăjmaşii mei, care mă înconjoară: voi aduce jertfe în cortul Lui în sunetul trâmbiţei, voi cânta şi voi lăuda pe Domnul”. Din proorocia conţinută în aceste versete, aflăm că prin răpirea de pe Pământ, poporul lui Dumnezeu va fi ocrotit “în ziua necazului”, adică o perioadă scurtă de timp, simbolizată ca durând o zi.

            În Is. 26.19-21, citim astfel: “Să învie dar morţii Tăi! Să se scoale trupurile mele moarte! – Treziţi-vă şi săriţi de bucurie, cei ce locuiţi în ţărână! Căci roua Ta este o rouă dătătoare de viaţă, şi pământul va scoate iarăşi afară pe cei morţi. Du-te, poporul meu, intră în odaia ta, şi încuie uşa după tine; ascunde-te câteva clipe, până va trece mânia! Căci iată, Domnul iese din locuinţa Lui, să pedepsească nelegiuirile locuitorilor pământului; şi pământul va da sângele pe faţă, şi nu va mai acoperi uciderile”. Analizând aceste ultime versete citate, aflăm că datorită răpirii, poporul lui Dumnezeu va fi “ascuns” (Ps. 31.20; 91.4), în “odaia” pregătită de către Domnul Isus Hristos (Ioan 14.2-3), doar o perioadă scurtă de timp, simbolizată ca durând doar câteva clipe.

            Din versetele citate mai sus, putem trage concluzia că poporul lui Dumnezeu, nu va fi răpit înainte de începutul perioadei necazului cel mare, ci va fi absent de pe pământ doar un scurt interval de timp, cuprins în această perioadă, şi anume, doar cât timp va dura “mânia” lui Dumnezeu (1 Tes. 1.10).

            Datorită faptului că mesajele cuprinse în versetele: “când veţi vedea toate aceste lucruri, să ştiţi că Fiul omului este aproape, este chiar la uşi” (Matei 24.33), “Şi după cum toţi mor în Adam, tot aşa, toţi vor învia în Hristos; dar fiecare la rândul cetei lui. Hristos este cel dintâi rod; apoi la venirea Lui, cei ce sunt ai lui Hristos” (1 Cor. 15.22-23), “noi cei vii, care vom rămânea până la venirea Domnului” (1 Tes. 4.15), “ţineţi cu tărie ce aveţi, până voi veni” (Apoc. 2.25), sunt adresate creştinilor, putem deduce că momentul răpirii Bisericii ar putea fi extrem de apropiat faţă de momentul revenirii Domnului Isus Hristos pe Pământ (Tit 2.13; Evrei 9.28), când El va fi însoţit de Biserica Sa (Zah. 14.5; 1 Tes. 3.14; 4.14; Col. 3.4; Iuda 14), moment care se crede că va coincide cu sfârşitul marelui necaz.

            Analizând atent versetele: Matei 24.30-31; Marcu 13.26-27; 1 Tes. 4.6-17 şi 2 Tes. 2.1-2, care tratează împreună evenimentul răpirii şi cel al revenirii Domnului Isus Hristos, s-ar putea deduce următoarele:

            – Atunci când Domnul Isus Hristos va veni a doua oară pe Pământ, va fi întâmpinat în văzduh de către cei care alcătuiesc Biserica Sa. Cei care muriseră vor învia, iar cei care vor trăi, vor fi răpiţi “în nori”, împreună cu cei care vor învia.

            – După o scurtă judecată de răsplătire a celor răpiţi, Domnul Isus Hristos îşi va continua coborârea spre Pământ, fiind însoţit de către sfinţii care L-au întâmpinat în văzduh, denumiţi în mod simbolic, “Mireasa Sa”.

            Dacă analizăm sensul cuvintelor greceşti din versetul 1 Tes. 4.17, care au fost traduse în limba română prin cuvintele “ca să întâmpinăm pe Domnul în văzduh”, am putea ajunge la concluzia că după întâlnirea cu sfinţii Săi, Domnul Isus Hristos nu Se va întoarce din drum, ci va continua împreună cu aceştia, coborârea Sa spre Pământ. Examinând construcţia “eis apantesin”, tradusă în limba română prin conjunctivul “să întâmpinăm”, se observă că verbul grecesc este însoţit de o locuţiune prepoziţională.Apantesis este un cuvânt, care, în perioada de timp când a fost scrisă epistola către tesaloniceni (şi în general, în perioada când a fost scris Noul Testament), descria urarea oficială de bun venit, pe care o cetate i-o făcea unui mare demnitar, care urma să viziteze acel loc. În astfel de situaţii, în mod uzual, oamenii ieşeau afară din cetate în întâmpinarea distinsului oaspete, şi apoi se întorceau împreună cu acesta în cetate. Analizând semantica acestui cuvânt, am putea înţelege că apostolul Pavel ne arată în acest verset, că sfinţii care vor fi răpiţi, Îl vor întâmpina pe Domnul Isus Hristos în văzduh, iar după un anumit timp, scurs din momentul întâlnirii cu El, sfinţii vor coborî împreună cu Acesta, care-Şi va continua astfel drumul Său spre Pământ.

            Din cele de mai sus, rezultă că ar exista şi posibilitatea, ca intervalul de timp cuprins între momentul răpirii Bisericii şi momentul revenirii Domnului Isus Hristos împreună cu Biserica Sa, să fie destul de mic, poate chiar de ordinul zilelor (Ps. 27.5), sau eventual chiar mai mic (Is. 26.20).

            Alt verset care ar putea pleda pentru situarea răpirii Bisericii la sfârşitul necazului cel mare, este Matei 25.6, de unde aflăm că cei care vor fi răpiţi, vor ieşi în întâmpinarea Mirelui “la miezul nopţii”, adică în cel mai întunecat ceas al istoriei umane.

            Incertitudinea care există în legătură cu momentul precis (Matei 25.13; Marcu 13.32-35), când se va produce răpirea Bisericii, este după voia lui Dumnezeu (Matei 24.42-44; Luca 12.40; 1 Tes. 5.1-2), întrucât atunci când ucenicii L-au întrebat pe Domnul Isus Hristos despre lucrurile viitoare, El le-a spus următoarele cuvinte: “Nu este treaba voastră să ştiţi vremurile sau soroacele; pe acestea Tatăl le-a păstrat sub stăpânirea Sa” (F.A. 1.7).

            În legătură cu încadrarea în timp a răpirii Bisericii, desigur că un singur lucru este cert, că acest impresionant fenomen va avea cu siguranţă loc, înainte de a doua venire a Domnului Isus Hristos pe Pământ, care va veni însoţit de toţi sfinţii Săi (Zah. 14.5; 1 Tes. 3.13; 4.14; Col. 3.4; Iuda 14).

Ce spun Scripturile despre răpirea Bisericii şi despre Ziua Domnului

 
„După înţelegerea mea, creştinismul are rolul celui de al doilea Israel, care trebuie să-L întîlnească pe Mesia la cea de a Doua Venire. Creştinismul trebuie să fie ca o mireasă pregătită pentru întâmpinarea Mirelui. El va veni şi îşi va lua Mireasa. Dar nu va veni ca să izbească privirele (pe nori), mai degrabă va veni ca un hoţ. De aceea, Biblia ne îndeamnă să stăm la veghere tot timpul. Cu părere de rău, mulţi aşteaptă a doua venire într-un mod miracolos, cu trâmbiţe şi mare gălgie care va fi în ceruri şi toţi îşi vor lua zborul în văzduh şi cred foarte orbeşte în aceasta, fără să vrea să înţeleagă că Biblia, în multe locuri este scrisă în simboluri şi pilde… În loc să aşteptăm răpirea la ceruri, haideţi să cugetăm mai mult asupra Adevărului, mai multă rugăciune şi mai mult efort în desăvîrşirea caracterului (Mat 5:48).

 

Biblia într-adevăr scrie despre Biserică că este Mireasa Domnului Isus şi este Ierusalimul ceresc (Apocalipsa 21:9-11, Efeseni 5:29-32), fiindcă prin credinţă în Domnul Isus noi devenim sămânţa lui Avraam (despre aceasta puteţi citi în articolul „Care este partea neevreilor în Noul Legământ?” ).

În ce priveşte a doua venire a Domnului Isus, se pare că mulţi confundă două evenimente diferite: mă refer la a doua venire a Domnului Isus şi Ziua Domnului. De fapt, iniţial şi eu credeam că a doua venire a Domnului Isus şi Ziua Domnului sunt unul şi acelaşi eveniment. Dar după un studiu profund şi destul de îndelungat a Scripturilor, am înţeles că acestea sunt două evenimente diferite.Vreau să vă recomand manualul de studiu biblic inductiv „Apocalipsa” în patru părţi. Acest studiu o să vă ajute să înţelegeţi aceste două evenimente şi felul cum se raportează ele unul la altul. Acest studiu face parte din seria „Învăţătură peste învăţătură”, studii care te ajută să descoperi singur adevărurile biblice, oferind direcţii cum să faci o bună observare şi interpretare a textului în contextul întregii Biblii. În aceste manuale nu vei afla părerea autorului asupra unui sau altui subiect: tu singur vei descoperi adevărurile biblice. Şi ceea ce vei descoperi singur, nu vei uita niciodată şi nimeni nu te va putea înşela şi abate de la adevăr.

Dar un lucru si mai interesant (dacă ne întoarcem la comentariul de mai sus) este că răpirea Bisericii şi a doua venire a Domnului Isus, la fel sunt evenimente diferite. Când Domnul Isus va veni să-Şi ia Biserica, înainte ca Dumnezeu să-Şi verse mânia Sa peste pământ, Domnul Isus Îşi va lua Biserica la cer, fără să coboare pe pământ. A doua venire a Domnului Isus pe pământ este descrisă în Apocalipsa capitolele 19-20. El va veni a doua oară pe pământ, după ce Dumnezeu Îşi va vărsa mânia peste locuitorii pământului care nu au ascultat de Evanghelia Domnului Isus. Şi va veni însoţit de Biserică, va birui pe Antihrist şi prorocul mincinos şi va împărăţi, împreună cu Biserica, timp de 1000 de ani aici pe pământ pentru ca să se împlinească Scripturile cu privire la poporul Israel. Dar acesta nu este subiectul nostru. Acum vreau doar să vedem ce scriu Scripturile despre Răpirea Bisericii şi Ziua Domnului ca să putem face diferenţă între aceste două evenimente.

Cum va fi răpită Biserica la cer

Prima epistolă a lui Pavel către Tesalonicenieste unicul text din Scripturi în care figurează cuvântul „răpire”. Se pare că credincioşii din Tesalonic erau îngrijoraţi cu privire la cei care au crezut în Domnul Isus şi totuşi au decedat (au adormit în Hristos). De aceea apostolul Pavel le scrie la 1 Tesaloniceni 4:13-18 ce va fi cu cei adormiţi în Hristos (creştinii decedaţi) pentru ca să-i mângâie pe ei şi pentru ca ei să se mângâie unii pe alţii cu aceste cuvinte (1 Tesaloniceni 4:18). Să vedem ce scrie Pavel despre răpirea Bisericii la cer la 1 Tesaloniceni 4:13-18:

Nu voim, fraţilor, să fiţi în necunoştinţă despre cei ce au adormit, ca să nu vă întristaţi ca ceilalţi, cari n-au nădejde. Căci dacă credem că Isus a murit şi a înviat, credem şi că Dumnezeu va aduce înapoi împreună cu Isus pe cei ce au adormit în El. Iată, în adevăr, ce vă spunem, prin Cuvântul Domnului: noi cei vii, cari vom rămânea până la venirea Domnului, nu vom lua-o înaintea celor adormiţi. Căci însuşi Domnul, cu un strigăt, cu glasul unui arhanghel şi cu trâmbiţa lui Dumnezeu, Se va pogorî din cer, şi întâi vor învia cei morţi în Hristos. Apoi, noi cei vii, cari vom fi rămas, vom fi răpiţi toţi împreună cu ei, în nori, ca să întâmpinăm pe Domnul în văzduh; şi astfel vom fi totdeauna cu Domnul. Mângâiaţi-vă dar unii pe alţii cu aceste cuvinte.

 

Aici se vorbeşte despre două grupe de oameni: credincioşii care vor fi în viaţă la venirea Domnului Isus pentru a-Şi lua Biserica la cer şi credincioşii care vor fi adormiţi în Domnul (adică decedaţi). Să vedem cum va fi răpită Biserica la cer pe etape:

I. Răpirea Bisericii va fi anunţată

Căci însuşi Domnul, cu un strigăt, cu glasul unui arhanghel şi cu trâmbiţa lui Dumnezeu, Se va pogorî din cer… (1 Tesaloniceni 4:16)

II. întâi vor învia cei adormiţi în Hristos

Biblia scrie că credincioşii, care au Duhului Sfânt, când mor fizic, trupul lor este supus putrezirii, dar duhul lor merge la Domnul. Lucrul acesta îl vedem bine din cele scrise de apostolul Pavel în epistola sa către Filipeni. El scrie că pentru el moartea este un câştig, fiindcă aceasta ar însemna să se mute şi să fie cu Hristos şi aşa ar fi mult mai bine pentru el decât să rămână în trup(Filipeni 1:21-24). La 1 Tesaloniceni 4:14 apostolul Pavel scrie căDumnezeu va aduce înapoi împreună cu Isus pe cei ce au adormit în El (adică duhurile lor). Iar la versetul 16 scrie că atunci când Domnul Isus „Se va pogorî din cer, întâi vor învia cei morţi în Hristos”. Cum va fi această înviere din morţi apostolul Pavel descrie în prima sa epistolă către Corinteni. El scrie Corintenilor că „într-o clipeală de ochi morţii vor învia nesupuşi putrezirii (1 Corinteni 15:52) şi la versetul 54 scrie „…trupul acesta supus putrezirii se va îmbrăca în neputrezire”.

III. Toţi împreună (cei care vor fi vii la acel moment și cei înviați) vom fi răpiţi la cer

După ce cei morţi în Hristos vor învia „… noi cei vii, cari vom fi rămas, vom fi răpiţi toţi împreună cu ei, în nori, ca să întâmpinăm pe Domnul în văzduh…” (1 Tesaloniceni 4:17). La 1 Corinteni 15:50-54 apostolul Pavel scrie că, în timp ce cei adormiţi în Hristos vor fi îmbrăcaţi în neputrezire, cei care vor fi rămas vii la venirea Domnului Isus, vor fi schimbaţi: „trupul acesta muritor se va îmbrăca în nemurire”. Şi „atunci”, scrie apostolul Pavel, „se va împlini cuvântul scris” la Osea 13:14:„Moartea a fost înghiţită de biruinţă”.

IV. Vom fi totdeauna cu Domnul

După ce vom întâmpina pe Domnul în văzduh, apostolul Pavel scrie: „… şi astfel vom fi totdeauna cu Domnul.” (1 Tesaloniceni 5:17)

Cum va veni Ziua Domnului

Nu doresc să intrăm în detalii prea multe în ce priveşte Ziua Domnului, doresc doar să ne oprim la felul cum va veni ea, fiindcă, anume despre venirea Zilei Do

mnului este scris că va veni va un hoţ noaptea. Despre aceasta este scris tot în prima epistolă a apostolului Pavel către Tesaloniceni. Din 1 Tesaloniceni 5:1-11 vedem că Ziua Domnului pentru cei necredincioşi va veni diferit decât pentru cei credincioşi.

I. pentru necredincioşi

La versetele doi şi trei din capitolul 5 a primei sale epistole către Tesaloniceni apostolul Pavel scrie:

„Pentru că voi înşivă ştiţi foarte bine că ziua Domnului va veni ca un hoţ noaptea. Când vor zice: ,,Pace şi linişte!” atunci o prăpădenie neaşteptată va veni peste ei, ca durerile naşterii peste femeia însărcinată; şi nu va fi chip de scăpare.”

 

Se pare că Ziua Domnului va veni ca un mare prăpăd peste locuitorii pământului. La Amos 5:18-19 Domnul Dumnezeu spune aşa despre Ziua Domnului:

,,Vai de cei ce doresc ,ziua Domnului!” Ce aşteptaţi voi de la ziua Domnului? Ea va fi întuneric şi nu lumină. Veţi fi ca un om care fuge dinaintea unui leu, pe care-l întâlneşte un urs, şi care, când ajunge acasă, îşi reazemă mâna pe zid, şi-l muşcă un şarpe!”.

 

De fapt Ziua Domnului începe cu revărsarea mâniei lui Dumnezeu asupra locuitorilor pământului. La Ţefania 1:15 Ziua Domnului este descrisă în felul următor „ Ziua aceea este o zi de mânie, o zi de necaz şi de groază, o zi de pustiire şi nimicire, o zi de întuneric şi negură…” La Apocalipsa 11:18 scrie: „Neamurile se mâniaseră, dar a venit mânia Ta.” (contextul: după cea de a şaptea trâmbiţă care a sunat după ce cei doi proroci au fost omorâţi de antihrist, iar după trei zile şi jumătate au înviat şi s-au ridicat la cer,). Iar la Apocalipsa 15:1scrie: „Apoi am văzut în cer un alt semn mare şi minunat: şapte îngeri, cari aveau şapte urgii, cele din urmă, căci cu ele s-a isprăvit mânia lui Dumnezeu.”

II. pentru credincioşi

Pentru ei ziua aceasta nu va veni ca un hoţ noaptea: „Dar voi, fraţilor, nu sunteţi în întuneric, pentru ca ziua aceea să vă prindă ca un hoţ.” (1 Tesaloniceni 5:4)

Oare de ce pentru cei credincioşi Ziua Domnului nu va veni ca un hoţ noaptea? Le este lor descoperit timpul când are să vină Ziua Domnului? Se pare că nu, căci după ce sfârşeşte de descris cum va fi răpirea, apostolul Pavel le scrie tesalonicenilor că

„Cât despre vremi şi soroace, n-aveţi trebuinţă să vi se scrie, fraţilor. Pentru că voi înşivă ştiţi foarte bine că ziua Domnului va veni ca un hoţ noaptea.”(1 Tesaloniceni 5:1-2).

 

Deci, pentru cei credincioşi, ca şi pentru cei necredincioşi, timpul venirii Zilei Domnului este ascuns. De ce totuşi apostolul Pavel scrie că pentru cei credincioşi Ziua Domnului nu va veni ca un hoţ noaptea? Răspunsul îl găsim la 1 Tesaloniceni 5:9-10 unde este scris:

„Fiindcă Dumnezeu nu ne-a rânduit la mânie, ci ca să căpătăm mântuirea, prin Domnul nostru Isus Hristos, care a murit pentru noi, pentru ca, fie că veghem, fie că dormim, să trăim împreună cu El.”

 

Deci, prin credinţă în Domnul Isus, noi suntem mântuiţi de mânia pe care Dumnezeu o va vărsa peste locuitorii pământului în Ziua Domnului. Cum? Înainte de Ziua Domnului Biserica va fi răpită la cer şi în modul acesta va fi mântuită (sau scăpată) de mânia lui Dumnezeu. De aceea, cu toate că credincioşii nu cunosc timpul venirii Zilei Domnului, Ziua aceasta nu-i va prinde ca un hoţ noaptea.

Să fim oameni înţelepţi şi să ne grăbim să intrăm în Legământ cu Domnul Isus pentru ca Ziua Domnului să nu ne prindă ca un hoţ noaptea. Dacă doriţi să ştiţi cum poate un om să intre în legământ cu Domnul Isus puteţi citi articolul „Ce este pocăinţa?”.

 Când va avea loc Răpirea Bisericii în relaţie cu Necazul cel Mare?

Răspuns: Localizarea în timp a Răpirii Bisericii în relaţie cu Necazul cel Mare reprezintă unul dintre cele mai controversate subiecte din creştinismul contemporan. Principalele 3 puncte de vedere în acest sens fac referire la Răpirea înainte de Necazul cel Mare (pre-tribulaţională), la Răpirea la mijlocul Necazului cel Mare (răpirea midtribulaţională), respectiv la Răpirea la finele Necazului cel Mare (răpirea post-tribulaţională). Un al 4-lea punct de vedere face referire la Răpirea înainte de vărsarea mâniei lui Dumnezeu peste pământ, acest punct de vedere fiind unul derivat din conceptul răpirii midtribulaţionale.

În primul rând, este important să vedem care este scopul Necazului cel Mare. Conform cu Daniel 9:27, a mai rămas cea de-a 70-a “săptămână” (7 ani) care trebuie să se împlinească. Întreaga profeţie a lui Daniel legată de cele 70 săptămâni (Daniel 9:20-27) vorbeşte despre poporul Israel. Este vorba despre o perioadă de timp în timpul căreia Dumnezeu Îşi va focaliza atenţia în mod special asupra lui Israel. A 70-a săptămână, Necazul cel Mare, trebuie să fie de asemenea o perioadă de timp în care Dumnezeu va lucra în mod specific cu Israel. Deşi aceasta nu înseamnă în mod necesar că biserica nu ar putea exista la acel moment, se pune iată întrebarea de ce ar mai fi nevoie ca biserica să fie pe pământ în acea perioadă.

Principalul verset din Sfânta Scriptură care face referire la Răpire este 1 Tesaloniceni 4:13-18. Acesta spune că toţi credincioşii în viaţă, împreună cu credincioşii deja morţi, se vor întâlni cu Domnul Iisus în cer şi vor fi cu El pentru totdeauna. Răpirea constă concret în faptul că Dumnezeu Îşi va lua pe ai Săi de pe pământ. La numai câteva versete, respectiv la 5:9, apostolul Pavel spune “Fiindcă Dumnezeu nu ne-a rânduit la mânie, ci ca să căpătăm mântuirea, prin Domnul nostru Iisus Hristos.” Apocalipsa, care se ocupă primordial cu perioada Necazului cel Mare, este un mesaj profetic despre cum Îşi va vărsa Dumnezeu mânia asupra pământului în timpul Necazului cel Mare. Ar putea să pară ilogic ca Dumnezeu să promită credincioşilor că nu vor suferi mânia Lui, apoi să îi abandoneze pe pământ în timpul Necazului cel Mare. Faptul că Dumnezeu promite să îi scoată pe credincioşi de sub mânia Lui imediat după ce le-a promis că îi va lua de pe pământ face să pară că cele două evenimente sunt legate.

Un alt pasaj biblic crucial cu privire la momentul Răpirii este dat în Apocalipsa 3:10. Aici, Hristos promite să îi elibereze pe credincioşi de “ceasul încercării” ce se va abate asupra pământului. Aceasta ar putea însemna două lucruri: (1) Hristos îi va elibera pe credincioşi din mijlocul acestor încercări, sau (2) Hristos îi va scuti pe credincioşi de aceste încercări. Ambele versiuni sunt corecte în sensul traducerii expresiei greceşti “din”. Totuşi, este important să recunoaştem că cei credincioşi vor fi feriţi de ceasul încercării. Nu doar de încercare, ci chiar de “ora” încercării. Hristos promite să îi protejeze pe credincioşii care vor experimenta aceste încercări, altfel denumite Necazul cel Mare. Scopul Necazului cel Mare, al Răpirii, înţelesul din 1 Tesaloniceni 5:9, şi interpretarea Apocalipsa 3:10 toate susţin punctul de vedere al răpirii pre-tribulaţionale. Dacă Biblia este interpretată literal şi în context, doctrina răpirii pre-tribulaţionale este cel mai bine argumentat biblic punct de vedere legat de Răpire.

Gânduri asupra experienţei lui Avraam şi a lui Iacov- 

Experienţele inimii ocupă un loc însemnat în gândurile creştinilor. Este totuşi important ca întotdeauna să le cântărim cu Cuvântul lui Dumnezeu. Aceste experienţe reprezintă expresia stării interioare a inimii şi a relaţiilor noastre cu ceilalţi, ca şi a simţămintelor pe care purtarea noastră, în aceste relaţii, le produce în inima şi în conştiinţa noastră.
Nu este nevoie să vorbim aici de experienţa unui om neconvertit, cu toate că nici el nu este lipsit de experienţe. Este adevărat că el nu-L cunoaşte pe Dumnezeu, însă, într-un anumit sens, el se bucură de bunătatea Lui manifestată în lucrurile care-l înconjoară; conştiinţa lui îl poate acuza, poate fi scârbit de păcat şi tulburat la gândul judecăţii. Poate chiar să uite de acest din urmă aspect, bucurându-se de familia şi de societatea sa şi ducând o viaţă morală; dar mai mult de atât nu poate face.
Avem însă o mare varietate de experienţe în oamenii în care lucrează Duhul lui Dumnezeu. Această diferenţă se naşte, pe de o parte, din relaţiile în care noi ne aflăm în raport cu Dumnezeu şi, de cealaltă, din felul în care ne purtăm în aceste relaţii. Fără îndoială că Dumnezeu nu ne-a pus sub lege; totuşi, o conştiinţă trezită este, în ce priveşte relaţia ei cu Dumnezeu, fie sub lege, fie sub har. Duhul lui Dumnezeu, care a trezit-o, a făcut ca lumina să pătrundă şi a produs acolo sentimentul responsabilităţii ei. Suntem sub lege atâta vreme cât facem ca acceptarea noastră de către Dumnezeu să depindă de credincioşia noastră faţă de El, adică de împlinirea îndatoririlor noastre. Dacă, dimpotrivă, dragostea lui Dumnezeu şi lucrarea Lui prin Hristos reprezintă, pentru conştiinţa mea, singura şi desăvârşita bază a acceptării mele, atunci sunt sub har. Duhul Sfânt nu va şubrezi niciodată simţământul responsabilităţii, însă El îmi va arăta că Dumnezeu a mântuit sufletul meu, suflet care era pierdut pentru că viaţa mea nu a corespuns acestei responsabilităţi.
Atâta vreme cât sufletul adus la viaţă rămâne sub lege, el are parte de experienţe triste. Simte că este vinovat potrivit legii şi că n-are putere s-o împlinească. Este conştient că legea este bună dar, în ciuda tuturor eforturilor sale, nu poate atinge scopul ei, care este ascultarea. Sufletele aflate într-o astfel de stare experimentează simţământul păcatului lor – al slăbiciunii şi al puterii păcatului. Chiar presupunând că un astfel de suflet nu se află încă în pragul disperării în aşteptarea judecăţii drepte a lui Dumnezeu, din pricină că experimentează într-o mică măsură dragostea Lui şi că nădăjduieşte în lucrarea lui Hristos, nu va fi totuşi mai puţină incertitudine cu privire la relaţiile lui cu Dumnezeu; iar acest lucru dă naştere la stări alternante de pace şi de tulburare.
În cazul pe care tocmai l-am pomenit, sufletul a fost cu adevărat atras prin har, însă conştiinţa nu a fost curăţită încă, iar inima n-a fost pusă încă în libertate. Aceste experienţe sunt folositoare pentru a ne convinge de păcatul şi de slăbiciunea noastră, nimicindu-ne astfel toată încrederea în noi înşine. Este necesar să ne simţim osândiţi înaintea lui Dumnezeu şi să ajungem să cunoaştem că de acum încolo totul depinde de harul Său nemeritat.
Altfel stau lucrurile când conştiinţa ne este curăţită şi am înţeles care este poziţia noastră în Hristos, înaintea lui Dumnezeu. Osândindu-ne în prezenţa Lui, înţelegem că El ne-a iubit şi că ne îndreptăţeşte prin lucrarea Fiului Său; înţelegem că păcatul este îndepărtat, iar conştiinţa noastră este făcută desăvârşită. Nu mai avem conştiinţă de păcate înaintea lui Dumnezeu, fiindcă El Însuşi le-a înlăturat, pentru totdeauna, prin sângele lui Hristos. Fiind uniţi cu Hristos, care L-a proslăvit deplin pe Dumnezeu cu privire la păcatele noastre, ştim că am fost făcuţi dreptatea lui Dumnezeu în El. Astfel, inima este liberă să se bucure de dragostea Lui, în prezenţa lui Dumnezeu.
De acum încolo suntem sub har. Relaţiile noastre cu Dumnezeu depind de aici înainte de natura şi de dreptatea Lui. Aceste relaţii nu depind de ceea ce suntem noi înaintea Lui ca fiinţe responsabile. Prin urmare, experienţele noastre de acum încolo se vor întoarce întotdeauna spre acest lucru: că Dumnezeu este dragoste, că Hristos este dreptatea noastră şi că Dumnezeu este Tatăl nostru. Avem părtăşie cu Tatăl şi cu Fiul Său Isus Hristos şi ne bucurăm de toate privilegiile unei astfel de relaţii. Bineînţeles că felul în care ne folosim privilegiile influenţează această bucurie. Relaţiile rămân în mod constant aceleaşi, ca şi felul în care noi le percepem; însă savurarea a ceea ce este Dumnezeu în această relaţie depinde de purtarea noastră în poziţia respectivă.
Experienţele sunt întotdeauna bazate pe relaţiile mele cu Dumnezeu. Sunt trist? Aceasta înseamnă că părtăşia cu Dumnezeu – părtăşie care corespunde relaţiilor mele cu El – este întreruptă. Simt că nu mă bucur de comuniunea binecuvântată în care am fost adus şi acest lucru îmi provoacă tristeţe; această tristeţe nu este din pricină că părtăşia în sine ar fi pusă la îndoială. Carnea n-are nici o relaţie cu Dumnezeu. Iar „dragostea lui Dumnezeu a fost turnată în inimile noastre prin Duhul Sfânt, care ne-a fost dat” (Romani 5:5). Prin Duhul avem părtăşie cu Tatăl şi cu Fiul Său Isus Hristos şi suntem chemaţi să umblăm în lumină, aşa cum Dumnezeu Însuşi este în lumină. Părtăşia noastră cu Dumnezeu depinde de umblarea noastră în lumină, deşi, atunci când am pierdut-o, Dumnezeu ne poate cerceta cu harul Său, restabilind astfel comuniunea. Însă Dumnezeu este credincios şi nu îngăduie păcatul în copiii Săi. Dacă ei nu umblă, din punct de vedere practic, în lumină, El îi va face să treacă prin toate încercările şi conflictele necesare pentru a-i aduce să se cunoască pe ei înşişi şi să rămână în lumină, ca astfel părtăşia lor să fie adevărată şi pură.
Este adevărat că aceste încercări şi conflicte nu afectează relaţiile noastre cu Dumnezeu, care sunt potrivit harului şi dreptăţii Sale; însă întreruperea părtăşiei cu Dumnezeu, întrerupere care ne privează de bucuria trăirii în lumină, ne conduce în tot felul de conflicte unde vom experimenta cu durere şi cu umilinţă ce înseamnă cu adevărat inima noastră. Dumnezeu Însuşi foloseşte mijloace de corectare pentru a ne smeri şi a ne frânge voinţa. Nu numai căderea în păcat constituie un prilej pentru ca Dumnezeu să acţioneze în sufletul nostru, ci şi tot ceea ce este împietrit şi răzvrătit înăuntrul nostru. Consecinţa tuturor acestor adevăruri este că experienţele unui suflet care umblă cu Dumnezeu sunt mult mai simple decât cele ale unuia care se poartă cu necredincioşie; şi, nu mai puţin adevărat, cunoaşterea lui Dumnezeu şi a inimii omeneşti vor fi mult mai profunde în primul caz. Câtă vreme umblăm în comuniune cu El, umblăm în lumină şi avem, în prezenţa Lui, simţământul continuu al dragostei Sale părinteşti. Fără îndoială că această prezenţă acţionează asupra sufletului nostru pentru a scoate la iveală tot ceea ce nu este în armonie cu lumina. Judecata noastră de sine are loc în prezenţa lui Dumnezeu, este făcută cu simţământul dragostei Lui şi are ca punct de reper această dragoste. Păcatul poartă caracterul oricărui lucru care nu reprezintă lumină; iar el este judecat nu numai din pricină că nu se află în concordanţă cu sfinţenia, ci şi pentru că nu este compatibil cu dragostea lui Dumnezeu.
Cu inimile curăţite de dragostea lui Dumnezeu şi întărite de părtăşia cu El, harul care lucrează astfel în noi ia locul păcatului care a fost judecat, iar de aici încolo umblarea noastră pe acest pământ reprezintă efectul comuniunii cu Dumnezeu în inimile noastre. Îl purtăm pe Dumnezeu, ca să zicem aşa, prin lume, în inimile noastre umplute de dragostea Sa; şi trăind în puterea vieţii lui Hristos, ceea ce Satan ne oferă nu ne mai tentează. Încercările noastre din lume devin un motiv pentru ascultare, nu pentru păcat, iar prezenţa lui Dumnezeu în inimile noastre ne păzeşte în relaţiile cu oamenii. Vom experimenta dovezile stricăciunii noastre în prezenţa lui Dumnezeu şi în comuniune cu El. Prin urmare, vom judeca păcatul în noi înşine, iar păcatul astfel judecat nu va mai apărea în umblarea noastră.
Dar, dacă nu umblăm în părtăşie cu Dumnezeu şi dacă păcatul nu este judecat în felul acesta, atunci înseamnă că umblăm, mai mult sau mai puţin, cu o voinţă răzvrătită şi cu pofte neosândite. Lucrarea voinţei proprii ne face să fim neliniştiţi, fiindcă nu suntem satisfăcuţi. Dacă suntem satisfăcuţi într-o astfel de stare înseamnă că Dumnezeu a fost uitat. Satan prezintă ispite care corespund cu poftele neosândite; apoi stricăciunea inimii se manifestă printr-o cădere şi prin relaţiile noastre cu Satan, care le iau locul celor cu Dumnezeu. Cunoaşterea stricăciunii inimii noastre nu va fi niciodată aşa de adâncă, aşa de clară şi de adevărată ca cea pe care o obţinem în prezenţa lui Dumnezeu, prin lumina Sa. Putem cunoaşte păcatul prin comiterea lui, printr-o conştiinţă rea, în loc de a-l cunoaşte, aşa cum este de preferat, prin lumina lui Dumnezeu Însuşi. Vom fi umiliţi, în loc să fim umili. Credincioşia lui Dumnezeu ne va restabili sufletul, însă puterea continuă şi lumina crescândă a comuniunii cu El nu vor fi aceleaşi. Este adevărat că vom experimenta răbdarea şi bunătatea Lui, dar nu-L vom cunoaşte pe Dumnezeu aşa cum am face-o umblând cu credincioşie şi în părtăşie cu El. Fără îndoială că Dumnezeu Se slăveşte pe Sine în căile Lui cu un astfel de suflet, fiindcă toate lucrurile concură spre slava Lui veşnică; însă cunoaşterea lui Dumnezeu creşte prin comuniunea noastră cu El.
Viaţa lui Avraam şi cea a lui Iacov se dovedesc a fi nişte exemple interesante, care vin în sprijinul celor spuse până acum. Ştim că nici legea, nici plinătatea harului nu fuseseră revelate în acel timp. Totuşi, aşa cum vedem în Evrei 11, principiile vieţii de credinţă în făgăduinţele lui Dumnezeu erau, în general, aceleaşi.
„Toţi greşim în multe feluri.” Avraam însuşi a eşuat în unele ocazii, însă, în general, viaţa lui a fost una de încredere în Dumnezeu. Acesta este motivul pentru care experienţele lui sunt de o altă natură, de o mult mai mare intimitate cu Dumnezeu şi mai limpezi decât cele ale lui Iacov. Istoria lui Avraam este scurtă, fără prea multe incidente, în timp ce comunicările făcute lui de către Dumnezeu sunt numeroase şi frecvente. În istoria lui găsim mult despre Dumnezeu şi puţin despre om. Cu o singură excepţie, Avraam a rămas întotdeauna în ţara făgăduinţei. Este adevărat că el a fost străin şi călător în ţară deoarece canaaniţii locuiau încă acolo, însă el era în legătură cu Dumnezeu şi umbla înaintea Lui.
Atunci când Dumnezeu îi făcuse pentru prima dată chemarea, el nu răspunsese pe deplin la ea. Este adevărat că şi-a părăsit ţara şi rudenia, dar nu şi casa tatălui său, şi astfel n-a ajuns în Canaan. Fără îndoială că renunţase la multe lucruri; plecase din Ur din Caldeea, însă n-a trecut de Haran. Aşa se întâmplă cu inima care n-a învăţat că aparţine în întregime lui Dumnezeu. Numai dacă ne conformăm chemării lui Dumnezeu putem intra în locul făgăduinţei.
După moartea tatălui său Terah, Avraam şi cei ai lui au pornit la porunca lui Dumnezeu; s-au îndreptat către ţara Canaanului şi au intrat în ea. Aici vedem poziţia oamenilor cereşti. Aşezaţi, prin harul şi prin puterea lui Dumnezeu, într-o poziţie cerească, al cărei simbol este Canaanul, ei locuiesc acolo; ei au totul făgăduit, însă nu posedă nimic încă. Domnul S-a descoperit lui Avraam atunci când l-a chemat. El i Se revelează din nou în locul pe care acum îl cunoştea şi pe care urma să-l aibă în stăpânire. „Toată ţara aceasta o voi da seminţei tale.” Aşa se prezintă în general încrederea noastră în Dumnezeu, anume că vom poseda cu adevărat, în viitor, ceea ce acum cunoaştem ca străini.
„Şi Avraam a zidit acolo un altar Domnului, care i Se arătase.” El Îi slujeşte lui Dumnezeu şi se bucură de părtăşia cu El. De aici pleacă într-un alt loc şi acolo îşi întinde cortul; zideşte din nou un altar Domnului şi cheamă Numele Lui. El este un călător prin ţara făgăduinţei, şi aceasta reprezintă întreaga lui istorie. Noi suntem aşezaţi în locurile cereşti, ne bucurăm de ele prin credinţă şi avem părtăşie cu Dumnezeu, care ne-a aşezat acolo. Cortul şi altarul lui Avraam în acest loc oferă caracterul întregii sale istorii, iar toate experienţele credinţei sunt reprezentate de acest lucru.
Necredinţa îl conduce în Egipt. Acolo n-a avut niciun altar. O roabă egipteancă devine după aceea prilejul căderii sale şi o pricină de necaz pentru el. Ea este, aşa cum citim în Galateni 4: 24,25, o imagine a legii, fiindcă legea şi carnea sunt întotdeauna în relaţie una cu cealaltă. Harul lui Dumnezeu îl aduce pe Avraam înapoi, însă nu-şi recapătă altarul până nu se întoarce în locul unde îşi întinsese prima dată cortul. Acolo are el din nou părtăşie cu Dumnezeu.
Făgăduinţele lui Dumnezeu sunt partea lui Avraam. El îl lasă pe Lot să-şi aleagă ce vrea: „Nu-i oare toată ţara înaintea ta? Te rog desparte-te de mine: dacă tu te duci la stânga, eu mă voi duce la dreapta; dacă tu te duci la dreapta, eu mă voi duce la stânga. Lot şi-a ridicat ochii şi a văzut că toată câmpia Iordanului era bine udată în întregime. Înainte ca Domnul să fi distrus Sodoma şi Gomora, până la Ţoar, era ca o grădină a Domnului, ca ţara Egiptului. Lot şi-a ales pentru sine toată câmpia Iordanului”. Lot este imaginea credinciosului lumesc. El ia ceea ce pentru moment pare să fie partea cea mai bună şi alege locul asupra căruia atârnă judecata lui Dumnezeu. Avraam renunţase la orice lucru care ţinea de carne, iar Dumnezeu îi arată întreaga întindere a făgăduinţei. El îi oferă o dovadă vizibilă a ceea ce îi dăruise şi îi întăreşte promisiunea pe vecie. Lot, credinciosul lumesc, este biruit de împăraţii lumii. Avraam îl eliberează. Cu ajutorul slujitorilor casei sale, el învinge puterea vrăjmaşului şi nu vrea să primească nimic de la lume. El spune către împăratul Sodomei: „Ridic mâna spre Domnul, Dumnezeul Cel Prea Înalt, Stăpânitorul cerului şi al pământului, şi jur că nu voi lua nimic din tot ce este al tău, nici măcar un fir de aţă, nici măcar o curea de încălţăminte, ca să nu zici: Am îmbogăţit pe Avraam”.
Apoi Dumnezeu Se descoperă lui Avraam ca fiind scutul şi răsplata lui cea nespus de mare. El îi făgăduieşte un moştenitor, la o vreme când trupul lui era ca mort. Îndreptăţit prin credinţă, Avraam primeşte confirmarea făgăduinţelor lui Dumnezeu, care Se leagă să-Şi împlinească promisiunea printr-o jertfă, imagine a jertfei lui Hristos. Apoi, lui Avraam îi este arătată moştenirea în amănunt.
Urmând sfaturile cărnii, Avraam doreşte pentru un moment ca făgăduinţa să fie împlinită prin lege, adică prin Agar. Însă el nu face altceva decât să înveţe că este imposibil ca fiul legii să moştenească împreună cu fiul făgăduinţei. După aceea, Dumnezeu i Se descoperă din nou ca Cel Atotputernic. El îi spune că va fi tatăl multor popoare şi că Dumnezeu va fi Dumnezeul său pentru totdeauna. Urmaşul potrivit făgăduinţei îi este promis din nou.
După aceste lucruri Dumnezeu îl vizitează din nou pe Avraam şi îi face făgăduinţa sigură cu privire la apropiata naştere a fiului său. El îl consideră prieten al Său, spunând: „Să ascund Eu oare de Avraam ce am să fac?”. Apoi îi împărtăşeşte gândurile Sale cu privire la această lume, iar Avraam conversează cu El, cu o pace şi o familiaritate desăvârşite. El se roagă pentru cei care-L uitaseră pe Domnul.
Mai târziu, a fost necesar ca Avraam să experimenteze din nou, în cazul lui Ismael, că legea produce tristeţe şi amărăciune; iar la curtea lui Abimelec a învăţat că atunci când necredinţa acţionează, ea nu face altceva decât să producă necazuri şi durere. Însă Dumnezeu, în credincioşia Sa, veghează asupra lui şi asupra mamei urmaşului lui.
După aceea Avraam a fost încercat în cel mai înalt grad, până când a trebuit să renunţe la tot ceea ce era potrivit cărnii, ba chiar şi la făgăduinţe. Însă făgăduinţele aflate într-un Isaac în mod simbolic înviat sunt confirmate lui Hristos Însuşi şi, prin El, întregii posterităţi spirituale a lui Avraam.
Prin urmare, Avraam a învăţat printr-o cădere că nici legea şi nici făgăduinţele nu sunt de vreun folos pentru carne. Totuşi, în general, experienţele lui caracteristice au constat în pelerinaj şi adorare, în tot timpul cât s-a aflat în ţara promisă. Am remarcat mai devreme că viaţa lui a fost caracterizată de un cort şi de un altar. Întreaga experienţă, întreaga viaţă a lui Avraam cel credincios, a fost alcătuită aproape în întregime din închinare, mijlocire şi descoperiri de la Dumnezeu; astfel că el a învăţat să priceapă aceste revelaţii cu o tot mai mare claritate şi acurateţe. Avraam şi-a petrecut viaţa în locul în care Dumnezeu îl chemase. Descoperirile lui Dumnezeu au fost pentru el bogate, plăcute şi admirabile; felul în care el L-a cunoscut pe Dumnezeu a fost intim şi profund; experienţele sale personale au fost fericite şi limpezi; toate acestea din pricină că a umblat cu Dumnezeu, care i Se descoperise în har.
Acum să privim mai îndeaproape la viaţa şi la istoria lui Iacov. El a fost moştenitorul aceleiaşi făgăduinţe pe care, ca şi credincios, a preţuit-o. Însă el nu s-a încrezut doar în Dumnezeu. N-a umblat, ca Avraam, în părtăşie zilnică cu Domnul, aşteptând totul de la El. Este adevărat că a primit făgăduinţa, însă experienţele lui au fost foarte diferite de cele ale lui Avraam. Deşi la sfârşitul vieţii a putut să spună: „Îngerul care m-a răscumpărat din orice rău”, a fost totuşi nevoit să adauge: „Zilele anilor călătoriei mele sunt o sută treizeci de ani. Zilele anilor vieţii mele au fost puţine şi rele şi n-au atins zilele anilor vieţii părinţilor mei, în zilele călătoriei lor”. Varietatea experienţei sale este o dovadă a necredincioşiei.
Ascultând de sfatul mamei sale, el a folosit mijloace lumeşti pentru a obţine binecuvântarea tatălui său şi a fost obligat, de frica fratelui său înşelat, dar lumesc, să părăsească ţara făgăduinţei. Acum poziţia lui era schimbată în totalitate; necredinţa l-a îndepărtat de ţara promisă. Pelerinajul lui nu este prin ţară, ca cel al lui Avraam, ci în afara ei. Este adevărat că Dumnezeu veghează asupra lui, că îl îngăduie şi îl păzeşte; dar el nu umblă cu Dumnezeu. Iacov nu are niciun altar până când se întoarce în ţară, după un periplu de experienţe dureroase. El n-a avut părtăşie deplină cu Dumnezeu până când nu s-a reîntors în locul unde se bucurase ultima dată de descoperirea lui Dumnezeu şi unde fusese întărit prin făgăduinţele Lui. Timp de douăzeci şi unu de ani el a avut de a face cu oameni care l-au înşelat şi care l-au asuprit, în timp ce Dumnezeu l-a păzit în taină; însă nu era cu putinţă ca Iacov să aibă un altar în afara ţării făgăduinţei.
Noi, de asemenea, ne închinăm lui Dumnezeu şi avem comuniune cu El atâta vreme cât ne aflăm în duh în locurile cereşti, acolo unde Dumnezeu Însuşi ne-a oferit locul care ne aparţine prin har. Dar dacă ieşim de acolo, nu putem avea părtăşie cu Dumnezeu, deşi El ştie cum să ne păzească prin harul şi credincioşia Sa.
La sfârşitul celor douăzeci şi unu de ani Dumnezeu îi porunceşte lui Iacov să se întoarcă. El trebuie să fugă de socrul său ca un om vinovat. Este imposibil să nu fim întinaţi de lume dacă am pierdut părtăşia cerească cu Dumnezeu; şi este dificil să nu purtăm vreo trăsătură lumească dacă abandonăm această părtăşie. Însă Dumnezeu este credincios. Din acest moment începe o nouă serie de experienţe pentru Iacov (aşa cum sunt ele numite în general), dar care nu sunt altceva decât efectele depărtării sale de Dumnezeu.
Scăpat de Laban, Iacov îşi continuă călătoria către Canaan, iar Dumnezeu, pentru a-l mângâia şi întări, trimite o oştire de îngeri în întâmpinarea lui. Totuşi, în ciuda acestei încurajări din partea lui Dumnezeu, necredinţa, pe care simpla izbăvire din pericol nu o poate distruge, readuce teama în inima lui Iacov cu privire la fratele său Esau. Nu poţi să scapi de dificultăţile de pe drumul credinţei încercând să le eviţi; trebuie să le depăşeşti prin puterea lui Dumnezeu. Iacov şi-a atras aceste necazuri din pricină că nu se încrezuse în Dumnezeu. Oştirea Lui a fost uitată, iar armata lui Esau, care nu mai purta în inimă ură faţă de fratele său, l-a înspăimântat pe sărmanul Iacov. A folosit apoi tot felul de mijloace pentru a îmblânzi presupusa mânie a fratelui său. A trimis turmă după turmă, iar acest lucru mai mult a făcut ca să se arate starea inimii lui Iacov decât s-o schimbe pe cea a lui Esau. Iacov totuşi se gândeşte la Dumnezeu; Îi reaminteşte că El i-a spus să se întoarcă în ţară; Îl imploră să-l scape din mâinile fratelui său. Se gândeşte la starea în care era când părăsise Canaanul şi recunoaşte că Dumnezeu îi dăduse toate averile. Însă rugăciunea lui scoate la iveală o frică neîntemeiată. Îi reaminteşte lui Dumnezeu de făgăduinţele Lui, ca şi cum ar fi fost posibil ca El să le fi uitat! Este adevărat că există credinţă în această rugăciune, însă efectul necredinţei produce o imagine învălmăşită şi confuză. Sărmanul Iacov nu şi-a trimis doar turmele pentru a-l împăca pe Esau, ci acum îşi trimite întreaga familie peste pârâu iar el rămâne singur în urmă. Inima îi este plină de spaimă. Însă Dumnezeu, care e la cârma tuturor lucrurilor, îl aşteaptă chiar aici. Deşi El nu avea să-i îngăduie lui Esau să se atingă nici măcar de un fir de păr al lui Iacov, a trebuit totuşi să-l judece pe acesta din urmă şi să-l aducă în lumina prezenţei Sale; fiindcă Iacov nu putea în vreun alt fel să se bucure împreună cu Dumnezeu de ţara făgăduinţei. Dumnezeu Se luptă cu el în întuneric până la ivirea zorilor. Iacov nu se luptă aici de bunăvoie cu Dumnezeu, ci Dumnezeu luptă împotriva lui.
El n-a putut să-l binecuvinteze în mod simplu, ca pe Avraam; a trebuit ca mai întâi necredinţa inimii lui să fie corectată. Iacov trebuie să experimenteze efectele purtării sale; trebuie chiar să sufere din pricină că Dumnezeu îl va binecuvânta. Totuşi, dragostea lui Dumnezeu este la lucru în toate aceste împrejurări. El îl întăreşte pe Iacov în timpul conflictului în care trebuie să se angajeze pentru a obţine binecuvântările. De asemenea, Iacov va trebui să poarte o dovadă neîntreruptă a slăbiciunii sale şi a necredincioşiei de dinainte. A fost lovit în încheietura coapsei în timp ce Dumnezeu Se lupta cu el. Şi nu numai atât, însă Dumnezeu refuză să-i descopere numele Său. Îl binecuvintează pe Iacov, îi dă un nume în amintirea luptei credinţei sale, însă nu-Şi descoperă numele. Cât de mare este diferenţa aici între Iacov şi Avraam! Dumnezeu Şi-a descoperit numele faţă de Avraam fără ca acesta să-I ceară acest lucru, pentru ca el să-L cunoască pe deplin; asta fiindcă Avraam a umblat cu El în puterea acestei descoperiri. El n-a avut nici un conflict cu Dumnezeu şi, departe de a se teme de vreuna din rudele lui, el a biruit pe împăraţii acestei lumi. Avraam a fost ca un prinţ printre locuitorii ţării. Dumnezeu a vorbit cu el frecvent şi, în loc să se lupte cu El pentru a obţine o binecuvântare pentru sine însuşi, Avraam a mijlocit pentru alţii. El a văzut judecata lumii de pe locul înalt unde fusese în părtăşie cu Dumnezeu. Să ne întoarcem la istoria lui Iacov.
În ciuda tuturor lucrurilor, frica nu-l părăseşte niciodată. Binecuvântat fiind de Dumnezeu prin acea luptă, el tot tremură înaintea fratelui său Esau. Îşi împarte copiii şi nevestele după măsura afecţiunii sale pentru ei, aşa încât cei pe care-i iubea cel mai mult erau la cea mai mare distanţă de Esau. Numai după toate acestea merge să-şi întâmpine fratele. Totuşi îl înşeală din nou. Refuză oferta unei escorte propusă de Esau şi îi promite că îl va urma până la Seir, însă se duce la Sucot.
Acum Israel (Iacov) este în ţară; din pricină că inima sa a fost îndelung obişnuită cu starea unui călător fără Dumnezeu, el nu ştie cum să devină un pelerin alături de Acesta. Cumpără un ogor lângă Sihem şi se aşează într-un loc unde Avraam a fost doar un străin şi în care, cunoscând voia lui Dumnezeu, el nu posedase nici măcar atât pământ cât să-şi pună talpa piciorului. La Sihem Iacov zideşte pentru prima oară un altar al cărui nume evocă binecuvântările lui Israel, nu însă şi numele Dumnezeului făgăduinţelor. El numeşte altarul “Domnul este Dumnezeul lui Israel”. Gratitudinea, după cum se vede, recunoaşte binecuvântarea pe care Iacov a primit-o, însă Dumnezeul care l-a binecuvântat nu-i este încă descoperit.
Vedem apoi corupţie şi violenţă în familia sa. Mânia fiilor săi, cruzi şi fără frică de Dumnezeu, îl scoate pe Iacov din odihna lui falsă, care nu fusese întemeiată pe Dumnezeu; însă din nou credincioşia Acestuia îl păzeşte. Până acum Iacov nu se gândise la locul unde Dumnezeu Însuşi îi făcuse făgăduinţa atunci când pleca din ţară, şi unde Iacov promisese să se închine atunci când avea să se întoarcă cu ajutorul Lui. Acum Dumnezeu îl trimite la acolo şi îi spune: “Scoală-te, suie-te la Betel, locuieşte acolo şi ridică acolo un altar Dumnezeului care ţi S-a arătat când fugeai de fratele tău Esau”. Dumnezeu, care-l păzise, îl călăuzise şi îl disciplinase, îl pregătise astfel să intre în părtăşie cu El. Însă era nevoie ca mai întâi să-şi părăsească locuinţa falsă, unde Dumnezeu nu Se afla. Trebuia să locuiască la Betel (casa lui Dumnezeu) şi în chiar locul acela să zidească un altar Dumnezeului care i Se descoperise prima oară. Vedem aici efectul instantaneu al prezenţei lui Dumnezeu cu Iacov, o prezenţă pe care încă nu învăţase s-o cunoască, în ciuda tuturor experienţelor sale până în acel moment. Conştienţa acestei prezenţe i-a reamintit imediat de dumnezeii străini care se aflau încă printre lucrurile sale.
Aceşti dumnezei falşi reprezentau efectul legăturii sale cu lumea; Rahela, de frica lui Laban, îi ascunsese sub samarul cămilei. Iacov ştia bine că ei se aflau acolo; totuşi a spus familiei sale şi tuturor celor ce erau cu el: “‘Scoateţi dumnezeii străini care sunt în mijlocul vostru, curăţiţi-vă şi schimbaţi-vă hainele, ca să ne sculăm şi să ne suim la Betel; şi acolo voi ridica un altar Dumnezeului care m-a ascultat în ziua necazului meu şi care a fost cu mine pe drumul pe care am mers’. Ei au dat lui Iacov toţi dumnezeii străini care erau în mâinile lor şi cerceii pe care-i purtau în urechi. Iacov i-a ascuns sub stejarul de lângă Sihem”. Conştienţa prezenţei lui Dumnezeu l-a făcut să-şi aducă aminte de dumnezeii străini şi a trezit în sufletul lui convingerea că aceşti dumnezei, obiectele de închinare ale acestei lumi, nu pot fi niciodată păstraţi împreună cu un Dumnezeu credincios. Nimic altceva nu putea trezi această convingere. Nici o altă experienţă posibilă nu poate avea vreodată efectul pe care prezenţa lui Dumnezeu îl produce într-un suflet. Experienţele sunt de folos pentru a ne smeri; ele sunt un mijloc de a ne dezbrăca de noi înşine. Totuşi numai prezenţa lui Dumnezeu ca lumină este cea care ne poate face să ne osândim pe noi înşine, dându-ne în acelaşi timp putere să ne curăţim de cei mai înrădăcinaţi şi bine ascunşi idoli. Avraam n-a avut nimic de a face fie cu idolii lui Iacov, fie cu experienţele lui.
Groaza lui Dumnezeu s-a răspândit peste vrăjmaşii lui Iacov, aşa încât ei nu l-au urmărit, în ciuda violenţei ucigaşe a fiilor săi. Acum Dumnezeu Se putea descoperi lui Iacov; şi deşi el rămăsese şchiop, totul a mers înainte ca şi cum n-ar fi trecut prin nici o experienţă. Iacov a trebuit să vină la Betel, de unde plecase. Acolo el a zidit un altar Dumnezeului care îi făcuse făgăduinţele şi care îi fusese totdeauna credincios. Numele altarului său nu ne mai reaminteşte de Iacov cel binecuvântat, ci de Cel care binecuvintează şi de casa Lui. Nu mai este numit altarul Domnului, Dumnezeului lui Israel, ci altarul Dumnezeului Betelului, adică al casei lui Dumnezeu. El îi vorbeşte acum lui Iacov, fără să pomenească nimic despre experienţele pe care acesta le avusese. Acestea fuseseră necesare pentru disciplinarea lui Iacov şi pentru a-l goli de sine, din pricină că fusese necredincios. Dumnezeu i Se descoperă acum fără să fie chemat. Citim că Dumnezeu S-a arătat iarăşi lui Iacov după întoarcerea lui din Padan-Aram şi l-a binecuvântat. I-a pus numele Israel, ca şi cum nu i l-ar fi dat înainte, şi îi descoperă numele Său fără ca Iacov să-i fi cerut acest lucru. Acum vorbeşte cu el aşa cum făcuse odinioară cu Avraam. Îi reînnoieşte făgăduinţele şi le întăreşte, cel puţin pe cele cu privire la Israel. Iar după ce i-a comunicat toate aceste lucruri, Dumnezeu S-a înălţat de la el, ceea ce ne indică faptul că îl vizitase.
Iacov deci s-a întors atunci, după o serie de experienţe, în locul unde putea avea părtăşie cu Dumnezeu – s-a întors în poziţia în care, prin harul lui Dumnezeu, Avraam se menţinuse aproape tot timpul. Iacov este un avertisment pentru noi, însă Avraam este un exemplu. Cel dintâi, este adevărat, L-a găsit din nou pe Domnul datorită harului Său, dar n-a avut experienţe aşa de numeroase şi de binecuvântate ca cel de-al doilea, şi nici nu s-a rugat pentru alţii. Cel mai înalt punct atins de Iacov este punctul de început al lui Avraam, starea de suflet normală a acestuia din urmă. Cu excepţia câtorva căderi, aceasta a fost starea obişnuită a lui Avraam, starea în care el a trăit. Avraam “a murit după o bătrâneţe fericită, înaintat în vârstă şi sătul de zile; şi a fost adăugat la poporul său”. Însă Iacov a spus: “Zilele anilor vieţii mele au fost puţine şi rele şi n-au atins zilele anilor vieţii părinţilor mei, în zilele călătoriei lor”. El şi-a sfârşit viaţa în Egipt. Experienţele lui Iacov sunt experienţele a ceea ce înseamnă inima omului. Experienţele lui Avraam sunt experienţele a ceea ce înseamnă inima lui Dumnezeu.
Am descris trei feluri de experienţe: 1, Cele care au loc sub lege, poziţia credinciosului nefiind cunoscută; sau, chiar când este cunoscută, respectivul se află acolo, avându-şi inima tot timpul sub lege. 2, Experienţele pe care cineva le are cu privire la propria-i inimă, din momentul în care umblă departe de poziţia unde Dumnezeu i Se revelează pentru a alimenta şi păstra comuniunea. 3, Experienţele simple şi binecuvântate pe care sufletul le are umblând cu Dumnezeu, în locul în care El ne-a aşezat, pentru a ne bucura de părtăşia cu El, în smerenie şi cu recunoştinţă. Acestea din urmă sunt experienţe a ceea ce înseamnă inima lui Dumnezeu, care ne introduc în cunoaşterea planurilor Sale şi a dragostei pline de credincioşie care este conţinută în ele. Aceste experienţe constau într-o părtăşie intimă cu Dumnezeu Însuşi; celelalte sunt, aşa cum am spus, experienţele dureroase a ceea ce înseamnă inima omului, între care cel mai înalt lucru – foarte preţios pentru noi – este că Dumnezeu rămâne credincios în mijlocul necredincioşiei noastre şi că El este răbdător cu nechibzuinţa noastră prin care ne depărtăm de prezenţa Lui.
Privilegiul nostru este să umblăm ca Avraam; refugiul nostru, atunci când suntem necredincioşi, este că Dumnezeu rămâne credincios şi ne scoate din orice primejdie până la sfârşit. Dumnezeu să ne dea harul să stăm lângă El şi să umblăm cu El, astfel încât experienţele noastre să aibă ca sfârşit o tot mai mare cunoaştere a dragostei şi a naturii Lui (Coloseni 1:9-12).

Piedici în calea părtăşiei – 

1. Hristos, adevăratul Centru al strângerii laolaltă

Blackheath, august 1876

Dragul meu frate,

Ultima dată când ne-am întâlnit m-ai întrebat dacă aş putea să-ţi recomand o broşură care să explice (1) de ce acei credincioşi care sunt strânşi numai pentru Numele lui Hristos nu se întâlnesc cu alţi creştini pentru „adorare“ şi (2) de ce nu se asociază cu alţi creştini în lucrare.

Această chestiune este foarte importantă şi voi răspunde la ea, pentru că eu cred că există mulţi credincioşi, în aceste vremuri speciale, care caută, ca şi tine, adevărul în legătură cu acest subiect. În măsura în care Domnul îmi va da posibilitatea, îţi voi arăta câteva motive simple, dar concludente, pentru care a acţiona altfel ar însemna să pierzi cu totul din vedere ceea ce Îi este cuvenit Domnului. Mulţi vorbesc despre fariseismul nostru şi despre alte lucruri de felul acestuia, dar sper să reuşesc să îţi arăt că, în atitudinea pe care o adoptăm, ne comportăm în conformitate cu voia descoperită a Domnului. Este pur şi simplu o chestiune despre ce ar vrea Domnul să facem.

1. Onoarea lui Hristos

Primul motiv are în vedere onoarea lui Hristos. Sunt sigur că vei fi de acord, la fel cum ar mărturisi orice alt credincios, că ascultarea de Hristos ca Domn este prima responsabilitate a unui creştin. Domnul Însuşi o porunceşte în repetate rânduri (Ioan 8.31; 14.15,21-23; 15.7,10 etc.). De asemenea vei recunoaşte că Hristos este Capul Adunării (Efeseni 5.23; Coloseni 1.18) şi deci El trebuie să aibă control absolut asupra Adunării, adică asupra tuturor membrilor ei, fie individual, fie corporativ, ca Adunare. Apostolul Pavel spune: „Dar, după cum Adunarea este supusă lui Hristos, aşa şi soţiile soţilor lor, în toate“ (Efeseni 5.24). Acceptând aceasta, trebuie ca, atunci când mi se cere să mă întâlnesc cu alţi creştini în „bisericile“ lor, să mă interesez dacă rânduielile lor sunt în supunere faţă de Hristos. Dacă sunt aşa, atunci voi putea să mă întâlnesc cu ei, însă, dacă nu sunt, ar însemna să am părtăşie cu neascultarea lor (1 Corinteni 10).

Predicarea

Dă-mi voie să aplic unul sau două teste. Să ne referim în primul rând la predicarea cuvântului, aşa cum se practică în denominaţiuni. Există cumva vreun verset care să îndreptăţească (în orice fel) rânduirea unui om pentru a «conduce închinarea»? După cum ştii, în cartea Pasul pe care l-am făcut am concluzionat că doctrina predicării făcute de un singur om este în întregime străină de Cuvântul lui Dumnezeu. Este adevărat că găsim bătrâni, dar niciodată unul singur într-o adunare. Lucrarea lor era în primul rând să conducă, deşi unii puteau să aibă şi darul de a învăţa, pentru că citim despre aceia care se străduiesc în cuvânt şi în învăţătură. Ceea ce susţinem este că nu există niciun grup de oameni în Scriptură care să corespundă în cea mai mică măsură cu predicatorii din aceste biserici.

Permite-mi o întrebare simplă: cine desemnează aceşti lucrători? În fiecare caz, omul; desemnarea se face fie prin vot, fie printr-un ierarh sau episcop. Aceste lucruri sunt făcute de om, fără ca acesta să aibă vreo autoritate sau permisiune divină, căci unde am putea găsi vreun verset care să-i autorizeze pe oameni, oricare ar fi ei, să facă un pas atât de solemn? Pavel, fiind apostol, împreună cu Barnaba, a rânduit bătrâni (Fapte 14.23) şi i-a poruncit lui Tit să facă acelaşi lucru (Tit 1.5). Nu găsim nicăieri în Scriptură că adunarea locală sau vreun lider spiritual ar avea autoritatea de a rândui bătrâni, cu atât mai puţin predicatori.

Astfel, predicatorii rânduiţi în felul acesta îşi primesc lucrarea nu de la Hristos, Capul Bisericii, ci de la om (nu neg faptul că în multe cazuri acei predicatori au un dar autentic). Aşadar, dacă i-aş recunoaşte, aş recunoaşte autoritatea omului în opoziţie cu autoritatea lui Hristos.

Slujirea

Aspectul de mai sus ar fi suficient pentru a mă ţine în afara unei astfel de biserici, dar aş aplica încă un test. Să luăm „slujba“ (serviciul), aşa cum este ea denumită. Cine o rânduieşte? Ordinea, numărul de cântări, de versete citite, de rugăciuni etc.? Din nou răspunsul este: omul. Toate acestea, într-adevăr, au la bază acest principiu de fond: că omul are libertatea să facă ceea ce este potrivit în ochii lui în Adunarea lui Dumnezeu. Noi susţinem, contrar acestui principiu, că singura noastră responsabilitate este să fim în ascultare de Hristos. Aşadar, nu avem libertate să inventăm nimic, ci în toate lucrurile trebuie să fim supuşi Cuvântului.

Ca urmare, gelozia1 pentru onoarea lui Hristos ca şi Cap al Bisericii mă va ţine în afara oricărui loc în care autoritatea Sa este trecută cu vederea. Se va spune poate că noi trebuie să uităm micile noastre diferenţe şi să arătam dragoste unii pentru alţii. Voi răspunde: Nu! Nu trebuie să renunţ nici măcar la un singur lucru poruncit de Hristos şi nici să tolerez vreun lucru care nu are permisiunea Lui. Aşadar, în timp ce am responsabilitatea de a-i iubi pe toţi copiii lui Dumnezeu, am şi responsabilitatea de a-L asculta pe Hristos ca Domn al meu; şi este scris: „Prin aceasta cunoaştem că-i iubim pe copiii lui Dumnezeu, când Îl iubim pe Dumnezeu şi ţinem poruncile Lui“ (1 Ioan 5.2).

2. Prezenţa şi conducerea Duhului Sfânt

Îţi cer acum să iei în considerare faptul că, dacă mă strâng laolaltă2 cu alţi credincioşi din oricare denominaţiune, eu particip la negarea practică a prezenţei Duhului Sfânt în Adunarea lui Dumnezeu. Caracteristica acestei dispensaţii creştine este prezenţa Duhului Sfânt pe pământ. Ceea ce defineşte un creştin, potrivit cu Scriptura, este Duhul locuind în el (Romani 8.9): Biserica a fost constituită prin botezul cu Duhul Sfânt (Fapte 2; 1 Corinteni 12.13). Importanţa acestui adevăr se poate vedea prin modul în care Domnul Isus îl accentuează în Ioan 14–16. Ideea asupra căreia îţi solicit atenţia este că, pentru faptul că Duhul Sfânt este prezent, El Îşi cere dreptul ca în adunarea sfinţilor să folosească pe cine doreşte (1 Corinteni 12–14), pentru predicare sau pentru oricare altă slujbă.

Dacă eu deci încuviinţez rânduiala omenească a slujbei ţinute de un singur om şi îmi dau acordul prin prezenţa mea, atunci în mod clar mă port ca şi cum nu aş crede în prezenţa şi în conducerea Duhului. Dacă totuşi cred în aceasta, atunci prin prezenţa mea mă opun în mod conştient acţiunii Sale, încălcând astfel drepturile Sale suverane. Aceasta ar fi într-adevăr o poziţie gravă.

Nu insinuez faptul că preaiubiţii creştini care se află în denominaţiuni ocupă această poziţie în mod conştient. Ştiu că nu este aşa. Realitatea este că mulţi se află în ignoranţă cu privire la acest adevăr binecuvântat. Ca dovadă, voi cita dintr-o publicaţie a denominaţiunii cu care eşti în legătură. Este o expunere a dedicării templului lui Solomon. Una dintre afirmaţii este: «veneraţia pe care ar trebui s-o simţim în închinare ar trebui să fie adâncă, ca şi cum am avea cu noi un simbol(referindu-se la norul care a umplut casa Domnului) al prezenţei lui Dumnezeu. El este cu siguranţă la fel de aproape» (Geneza 28.16). Ce dovadă ar putea fi mai clară că adevărul prezenţei Duhului Sfânt este aproape necunoscut? Iar dacă noi cunoaştem acest adevăr, trebuie oare să ne comportăm ca şi cum nu l-am cunoaşte?

Aşadar, este imposibil ca eu să fiu prezent la „slujbă“ acolo unde acest adevăr este ignorat şi unde, prin aranjamente ale oamenilor, Duhul lui Dumnezeu nu are deloc libertate de a acţiona prin acele mădulare din Trupul lui Hristos care sunt prezente. În acest fel, Duhul Sfânt este stins (1 Tesaloniceni 5.19,20). Cu siguranţă, tu nu m-ai îndemna să mă opun Duhului lui Dumnezeu. Aşadar, gelozia pentru drepturile Lui suverane mă depărtează de credincioşii care se află într-o asemenea poziţie ca cea pe care am descris-o mai sus.

3. Preoţia tuturor credincioşilor

Una dintre cele mai clare învăţături din Scriptură este că toţi credincioşii sunt aduşi în aceeaşi poziţie, în acelaşi loc de aprobare înaintea lui Dumnezeu şi că toţi au aceleaşi drepturi în Hristos. Petru, aşadar, poate să spună tuturor acelora cărora li se adresează: „voi înşivă, ca nişte pietre vii, sunteţi zidiţi o casă spirituală, o preoţie sfântă, ca să aduceţi jertfe spirituale bine primite înaintea lui Dumnezeu prin Isus Hristos“ şi din nou, „voi sunteţi o seminţie aleasă, preoţie împărătească“ (1 Petru 2.5,9). Ioan, în aceeaşi manieră, scrie: „A Aceluia care ne iubeşte şi ne-a spălat de păcatele noastre în sângele Său şi ne-a făcut o împărăţie, preoţi pentru Dumnezeul şi Tatăl Său…“ (Apocalipsa 1.5,6).

În Evrei se face referire în repetate rânduri la acelaşi adevăr. Hristos ca Preot este aşezat la dreapta lui Dumnezeu; perdeaua este ruptă şi toţi suntem îndemnaţi să ne apropiem, „având îndrăzneală să intrăm în locurile sfinte prin sângele lui Isus…“ (Evrei 10.19-22). Consecinţa este că nu mai poate exista o preoţie pământească, acum, bineînţeles, cu excepţia sensului că toţi credincioşii sunt preoţi. Aşadar, desemnarea unei clase speciale de oameni, prin orice denumire ar fi numiţi, indiferent că sunt „preoţi“ sau „predicatori“, pentru a „conduce“ închinarea, nu se potriveşte cu drepturile tuturor credincioşilor şi practic este o negare a preoţiei noastre comune. Nu este oare o ruşine atât de mare că, având lumina Scripturii, totuşi ne-am complăcut în aceste lucruri atât de mult timp? Pentru că, dacă toţi suntem preoţi, ce nebunie este să rânduim pe cineva pentru a se ruga pentru toţi cei adunaţi şi să o facă indiferent de starea sufletului său în acel moment! În fiecare zi a Domnului, la aceeaşi oră, el trebuie să stea înaintea lui Dumnezeu pentru a se ruga acelaşi număr de rugăciuni în calitate de pastor al congregaţiei sau pentru a citi aceleaşi rugăciuni din aceeaşi carte.

Dragul meu frate, nu ţi s-a întâmplat adesea, în timp ce stăteai sau îngenuncheai în banca ta, ca inima să-ţi fie umplută prin puterea Duhului Sfânt şi să tânjeşti a-ţi revărsa mulţumirea şi lauda înaintea lui Dumnezeu? Totuşi nu ai fi avut permisiunea să faci acest lucru, pentru că este cineva la amvon a cărui slujbă este să se roage şi să aducă laudă pentru tine, ca şi cum numai el ar fi preotul, iar tu nu ai fi în aceeaşi poziţie privilegiată de apropiere. Te poţi mulţumi cu un asemenea sistem? Gelozia pentru privilegiile fraţilor mei credincioşi mă împiedică să fiu prezent într-o asemenea întâlnire.

4. Lipsa exercitării disciplinei

Aş mai menţiona un motiv. Aş ajunge în pericolul de a deveni părtaş al lucrărilor rele (2 Ioan 10-11) în multe din bisericile la care aş fi îndemnat să merg pentru „închinare“ sau predică3. Este bine cunoscut faptul că, în majoritatea acestora, nu există niciun fel de disciplină. Imoralităţile grosolane se vor rezolva în unele cazuri, dar învăţăturile rele sunt rareori privite ca fiind necesar să fie supuse disciplinei. Să luăm ca exemplu denominaţiunea din care faci parte. Doar cu puţin timp în urmă am constatat că un predicator bine cunoscut a participat la o conferinţă biblică, unde şi-a mărturisit credinţa în doctrina anihilării celor necredincioşi4. Aceasta însă nu-i afectează nici poziţia, nici părtăşia cu „bisericile“ din acea denominaţiune.

Aş putea arăta mai multe cazuri de acelaşi fel, cum ar fi, de exemplu, acela în care predicatorii care afirmă că pedeapsa iadului nu este veşnică sunt acceptaţi să predice în diferite biserici şi sunt membri ai aceloraşi asociaţii cu cei care sunt, în privinţa aceasta, sănătoşi în credinţă. Într-adevăr, în sistemele denominaţionale nu poate fi exercitată disciplina, pentru că, dacă excluzi un credincios dintr-o biserică, el va găsi cu uşurinţă acces în alta. Şi, după cum ştii, consiliile religioase au hotărât recent că un cleric nu poate refuza „împărtăşania“ unei persoane care neagă eternitatea pedepsei, persoana lui Satan şi care chiar aruncă o ofensă asupra multor porţiuni din Cuvântul lui Dumnezeu.

Ar trebui oare să am părtăşie cu un rău ca acesta? Am părtăşie cu ei atunci când mă strâng5, fie şi ocazional, cu cei care tolerează aceste lucruri. Puţin aluat dospeşte toată plămădeala; o casă care era suspectă de lepră trebuia închisă şi evitată (1 Corinteni 5.6; Levitic 14.34-53). Aşadar, separarea de rău este principiul lui Dumnezeu şi nu îndrăznesc să mă depărtez de acesta sub pretextul fals al dragostei, căci El este un Dumnezeu sfânt şi noi prin harul Său suntem sfinţi. De aici îndemnul „Fiţi sfinţi, căci Eu sunt sfânt“ (1 Petru 1.15,16).

Motivul pentru care de multe ori trecem cu vederea acest aspect este că ne gândim mai mult la drepturile noastre decât la ale Domnului. Gloria lui Dumnezeu nu ocupă primul loc în sufletele noastre. Exact aici suntem cu toţii pasibili de a eşua. Aceste întrebări încurcate abia s-ar mai ivi dacă Domnul Şi-ar ocupa locul cuvenit între noi, însă odată ce privirea mea este distrasă de la El şi îndreptată înspre credincioşi, mă cufund în incertitudine. Nu aş exagera dacă aş spune că majoritatea credincioşilor au căzut în această greşeală de a-i pune pe sfinţi înainte de Domnul. De exemplu, la o „convenţie“ recentă a credincioşilor din toate denominaţiunile, un membru principal al acesteia, la încheiere, a expus pe scurt scopurile pentru care se întâlniseră. Primul, a spus el, era unitatea; al doilea, dragostea frăţească; iar al treilea, slăvirea lui Hristos. Departe de mine a insinua că vorbitorul a intenţionat să îi pună pe sfinţi înainte de Domnul. Totuşi a făcut-o şi, în acest fel, a furnizat în mod inconştient o ilustrare a greşelii indicate mai sus.

Dragul meu frate, ţi-am prezentat câteva dintre motivele care mă împiedică să mă strâng cu alţi credincioşi în „bisericile“ lor. Ar putea fi adăugate mai multe, dar acestea sunt de ajuns pentru a-ţi arăta de ce credem că avem gândul Domnului pentru calea pe care o urmăm; că aceasta nu vine dintr-un duh super-critic de fariseism; că nu este din habotnicie, ci este doar o chestiune despre ceea ce I se cuvine Domnului. Ne-am separat şi rămânem despărţiţi de strângerile altor credincioşi, pentru că suntem convinşi că este calea pe care Domnul doreşte să umblăm; o cale în afara oricărui lucru conceput de om, într-un cuvânt, afară din tabără cu Domnul (Evrei 13)6. Aşadar, a ne comporta altfel ne-ar face necredincioşi convingerilor pe care le avem, ne-ar păta conştiinţa şi ne-ar duce la pierderea comuniunii cu Domnul nostru binecuvântat.

Încredinţând întreg subiectul reflectării tale în rugăciune,

Al tău, cu afecţiune în Hristos,

E. D.

    • 1.Gelozie înseamnă a vrea să păstrez ceea ce îmi aparţine; invidia înseamnă a dori ceea ce are altul.
    • 2.Autorul se referă la a fi adunat „oficial“ pe acelaşi temei pe care se întâlneşte acel grup de credincioşi sau denominaţiune. Atunci când un credincios care ocupă terenul scripturistic al adunării este prezent în clădire pentru obligaţii familiale sau motive sociale, cum ar fi o nuntă sau o înmormântare, aceasta n-ar indica faptul că el se adună cu oamenii din aceea „biserică“ sau grup ca şi cum s-ar afla pe aceeaşi temelie (sectară) cu ei.
    • 3.Referire la învăţături care atacă Persoana sau lucrarea lui Hristos, sau care contrazic adevăruri fundamentale şi esenţiale prezentate în Cuvântul revelat al lui Dumnezeu.
    • 4.]Doctrină care neagă realitatea iadului, a iazului de foc veşnic, unde necredincioşii vor suferi în trup, suflet şi duh mânia lui Dumnezeu, despărţiţi de El în întunericul de afară, aflaţi sub consecinţa alegerii voinţei lor proprii în răzvrătire faţă de Dumnezeu.
    • 5.În special la frângerea pâinii, la rugăciune sau la asocierea cu ei în slujire.
  • 6.Există comentarii şi explicaţii foarte bune pentru aprofundarea acestei idei. Contextul apropiat al acestui pasaj din Evrei se referă la iudaism. Cu toate acestea, ca şi aplicaţie, putem privi ca fiind tabără toate sistemele religioase create de om, faţă de care Domnul Se găseşte practic „afară“, în ceea ce priveşte responsabilitatea omului. Ce face Domnul în harul Său suveran rămâne ca numai El să hotărască. Acest articol se ocupă cu responsabilitatea creştinilor de a se comporta conform învăţăturii Nou-Testamentale referitoare la Centrul Adunării (Matei 18.20).
 

“Iar ei perseverau în învăţătura apostolilor şi în comuniune, în frângerea pâinii şi în rugăciuni” – Fapte 2:42, SCC.

Apostolii au făcut discipoli începând cu Ierusalimul (Fapte 1:8). Petru le predică pe Iesus la evreii și prozeliții care au venit la sărbătoarea Penticostei din Ierusalim, iar unii primesc Cuvântul fiind străpunși în inimă, și îl întreabă pe Petru ce să facă pentru că se simțeau vinvați de moartea lui Iesus. Iar Petru le spune să se căiască și să se boteze, iar 3000 de suflete se botează în urma Cuvântului vestit de apostolul Petru (Fapte 2:37-38).

Învățați de apostoli, toți cei botezați, perseverau în: “învăţătura apostolilor şi în comuniune, în frângerea pâinii şi în rugăciuni”.

Acesta este îndemnul și pentru noi de a persevera în: “învăţătura apostolilor şi în comuniune, în frângerea pâinii şi în rugăciuni”.

Ce înseamnă a persevera?

Conform cu dicționarele a peresevera este sinonim cu: a stărui, a persista,. A rămâne ferm și constant la o idee, la un sentiment, la o atitudine.

Să explicăm aceste elemente din viața creștină:

Perseverența în învățătura apostolilor:

Creștinii perseverau în învățătura Domnului transmisă prin apostolii, astfel apostolii au reprodus fidel predicile, învățăturile, pildele, evenimentele trăite cu Iesus, de aceea învățătura Domnului este numită: “învățătura apostolilor”.

Și noi putem persevera în învățătura apostolilor, dacă regulat învățăm din Scripturile Creștine, ce conțin învățătura apostolilor, putem să învățăm prin predici de diferite tipuri, prin: studiu pe subiecte, studiu pe cărți, etc.

Perseverența în comuniune:

Credincioșii perseverau în comuniune. În limba greaca a Scripturilor Creștine, pentru a defini viaţa credincioşilor a fost folosit termenul grecesc:„koinonia”, care defineşte o relaţie pe baza unor lucruri în comun. Adică, o credință comună, aceleași valori, principii, ținte sau obiective, dorințe, o trăire în scopuri comune ceea ce nu se poate face decât într-o adunare.

Perseverența în comuniune este o peresevernță în unitate, în a ne păstra toți la masa Domnului, pe calea Domnului.

Astfel atât în timpul întrunirilor, unde ne îndemnăm la dragoste și la fapte bune (Evrei 20:23-25), pe baza aceluiași adevăr crezut de toți, și înainte și după întruniri, dar și în vizite la frați putem să perseverăm în comuniune frățească prin încurajări, mângâieri și zidiri în direcția de a ajunge toți, maturi ca și Christos.

Christos este elementul comun al tuturor fraților și surorilor, căci toți suntem în El, și El în noi (Ioan 15:4-7).

Perseverență în frângerea pâinii:

Primii creștini regulat frângeau pâinea, la început: zilnic (Fapte 2:42-48), apoi mai târziu: în fiecare zi întâi a săptămânii (Fapte 20:7).

În noaptea aceea când Iesus a dat cina, conf. cu Luca 22:14-18, El a dat-o în cadrul mesei de paşte. Apoi Iesus i-a spălat pe picioare. Apoi, El a înmuiat bucăţica de azimă în bolul cu vin şi i-a dat-o lui Iuda, acesta a ieşit afară, era noapte (Ioan 13:26-30).

Doar după plecarea lui Iuda, Domnul a dat pâinea (azima) care era corpul Său şi vinul care era sângele Său, sângele Noului legământ, discipolilor fideli (Matei 26:26-28).

Adunarea creştină imitând exemplul Domnului, a considerat că din Cina Domnului, face parte şi aceea masă pascală care în adunare a fost numită: masă de dragoste (2Petru 2:13; Iuda 1:12) în cadrul căreia se frânge pâinea (azima) și se mănâncă cu mâncare (Fapte 2:42) și se bea vin. Nici azima, nici vinul de la masa de dragoste nu sunt corpul și sângele Domnului, de aceea trebuie să nu le amestecăm cu sfânta împărtășanie de după spălarea picioarelor (1Corinteni 11:29).

Perseverând în frângerea pâinii înseamnă să nu lipsim de la adunarea de sâmbătă seara când începe ziua întâi a săptămânii și când conform cuFapte 20:7, noi frângem pâinea și ținem cina Domnescă.

Aceasta adunare are rolul special: 1. Prin frângerea pâinii și masa agape, noi ne bucurăm de Dumnezeu și de binecuvântarea Sa, și de părtășia cu frații la mâncare; 2. Prin spălarea picioarelor primim spălarea de mândrie pregătitoare pentru sfânta împărtășanie; 3. Prin sfânta împărtășanie ne unim cu Christos, împărtășindu-ne din corpul și sângele Lui; 4. Prin cântarea de laudă de la sfârșit, Îi mulțumim lui Dumnezeu pentru prețul de răscumpărare.

Ce minunate sunt aceste haruri, și atunci de ce să nu perseverăm săptămânal în ele?

Perseverența în rugăciuni:

Creștinii perseverează în rugăciuni, aceasta înseamnă că ei au rugăciuni calitative din inimă și cantitative, nu prin repetiții fără rost, ci printr-o dezvoltare adecvată a rugăciunii lor, în domenii ca: în laudă, adorare, mulțumire, căutarea feței lui Dumnezeu, cerere, mărturisire, mijlocire pentru alții, nu înseamnă repetiții de cuvinte, ci o dezvoltare a rugăciunilor noastre pe mai multe direcții, după călăuzirea Spiritului și după nevoile noastre și ale oamenilor pentru care ne rugăm. Stăruința noastră este pentru a-L implica pe Dumnezeu în toate domeniile vieții, nu stăruim ca prorocii lui Baal, pentru un lucru, obsesiv, sau ca anumite culte, care repetă cuvinte în mod egoist crezând că prin repetare de cuvinte și prin multa lor vorbire vor fi ascultaţi” (Matei 6:7, SCC), să primească ceva prin stăruința lor venită din mândrie sau din iubirea de sine.

Observăm în Faptele Apostolilor că rugăciunea lor perseverentă era în funcție de nevoie și căluzire divină: de pildă după persecuția asupra apostolilor din Fapte 4:1-22, adunarea s-a rugat pentru putere de a nu ceda, ci a predica cu îndrăzneală și a face semne și minuni (Fapte 4:23-31).

În Fapte 12:1-5, SCC, după prinderea și închiderea lui Petru în închisoare, relatarea precizează: dar neîncetat era făcută rugăciune la Dumnezeu de către adunare, pentru el”. Ei perseverau în rugăciune pentru eliberarea lui Petru din închisoare, și acest lucru s-a întâmplat în Fapte 12:7-12.

Astfel și noi în adunare să cerem și să primim putere de rugăciune, pentru a persevera în rugăciuni de diferite tipuri, fiind călăuziți în toate de Spiritul Sfânt (Romani 8:14).

Ce minunat este harul rugăciunii, atunci să-l folosim spre gloria lui Dumnezeu și spre zidirea noastră și spre folosul fraților și al oamenilor.

Iubite frate, soră, ce vei face? Vei alege să părăsești comoditatea, iubirea de sine, și vei alege să mergi pe deplin pe calea creștină, perseverând în învăţătura apostolilor şi în comuniune, în frângerea pâinii şi în rugăciuni”?

Dumnezeu să te ajute, și fie ca prin Domnul Iesus El să fie glorificat în viața noastră (1Petru 4:11) și în toți vecii.

 

Întrebare: Este Biblia cu adevărat Cuvântul lui Dumnezeu?

Răspuns: Răspunsul nostru la această întrebare nu numai că va arăta felul cum vedem noi Biblia şi importanţa ei pentru vieţile noastre, ci va şi avea în cele din urmă un impact asupra noastră pentru veşnicie. Dacă Biblia este cu adevărat Cuvântul lui Dumnezeu, atunci noi trebuie să o preţuim, să o studiem, să ne supunem ei şi, desigur, să credem în ea. Dacă Biblia este Cuvântul lui Dumnezeu, atunci a o respinge înseamnă de fapt a Îl respinge pe Dumnezeu Însuşi.

Faptul că Dumnezeu ne-a dat Biblia este o dovadă şi o ilustrare a dragostei Lui pentru noi. Termenul „revelaţie” înseamnă simplu că Dumnezeu a comunicat omenirii cum este El şi cum putem avea o relaţie corectă cu El. Există lucruri pe care noi nu le-am putea cunoaşte dacă nu le-ar fi revelat Dumnezeu în mod divin către noi prin Biblie. Deşi descoperirea lui Dumnezeu în Biblie a fost dată progresiv pe o perioadă de aproximativ 1500 de ani, Biblia a conţinut întotdeauna tot ceea ce oamenii au avut nevoie să cunoască despre Dumnezeu pentru a avea o relaţie corectă cu El. Dacă Biblia este cu adevărat Cuvântul lui Dumnezeu, atunci ea reprezintă autoritatea finală în tot ceea ce priveşte credinţa, practica religioasă şi considerentele morale.

Întrebarea pe care trebuie să ne-o punem este: cum putem şti dacă Biblia este Cuvântul lui Dumnezeu şi nu doar o carte valoroasă? Ce are unic Biblia care o face diferită de toate celelalte cărţi religioase scrise vreodată? Există dovezi că Biblia este cu adevărat Cuvântul lui Dumnezeu? Acestea sunt întrebări la care trebuie să reflectăm dacă dorim să examinăm serios pretenţia Bibliei de a fi chiar Cuvântul lui Dumnezeu, inspirat divin şi total suficient pentru toate aspectele credinţei şi practicii.

Nu poate fi nici o îndoială în faptul că Biblia pretinde că este chiar Cuvântul lui Dumnezeu. Aceasta este foarte clar menţionat în versete precum cele din 2 Timotei 3:15-17, care spun “. . .din pruncie cunoşti Sfintele Scripturi, care pot să-ţi dea înţelepciunea care duce la mântuire, prin credinţa în Hristos Iisus. Toată Scriptura este insuflată de Dumnezeu şi de folos ca să înveţe, să mustre, să îndrepte, să dea înţelepciune în neprihănire, pentru ca omul lui Dumnezeu să fie desăvârşit şi cu totul destoinic pentru orice lucrare bună.”

Pentru a răspunde la aceste întrebări trebuie să examinăm atât dovezile interne cât şi pe cele externe ale faptului că Biblia este cu adevărat Cuvântul lui Dumnezeu. Dovezile interne sunt acele lucruri din însăşi interiorul Bibliei care probează originea divină a acesteia. Una dintre primele dovezi interne ale faptului că Biblia este cu adevărat Cuvântul lui Dumnezeu este unitatea acesteia. Chiar dacă Biblia este formată din 66 de cărţi individuale, scrise pe 3 continente, în 3 limbi diferite, de-a lungul unei perioade de aproape 1500 ani, de către mai mult de 40 autori (care aveau vârste şi stiluri diferite de viaţă), Biblia îşi păstrează unitatea de la început până la sfârşit fără vreo contradicţie. Această unitate este singulară prin comparaţie cu orice alte cărţi şi este o dovadă a originii divine a cuvintelor sale, întrucât Dumnezeu a folosit anumiţi oameni astfel încât ei au înregistrat în Biblie chiar cuvintele Lui.

O alta dovada internă care indică faptul că Biblia este cu adevărat Cuvântul lui Dumnezeu constă în profeţiile detaliate conţinute în paginile sale. Biblia conţine sute de profeţii descrise în detaliu cu privire la viitorul anumitor popoare, inclusiv a Israelului, cu privire la viitorul anumitor oraşe, cu privire la viitorul omenirii şi cu privire la venirea unei Persoane care ar fi Mesia, Mântuitor nu numai al Israelului, ci al tuturor celor ce cred în El. Spre deosebire de profeţiile din alte cărţi religioase sau a celor scrise de persoane precum Nostradamus, profeţiile biblice sunt descrise extrem de detaliat şi nu au dat greş niciodată în a se împlini. Există peste 300 de profeţii cu privire la Iisus Hristos numai în Vechiul Testament. Nu numai că ele au prezis locul unde El s-a născut şi din ce familie va proveni, ci ele au spus şi cum El a murit şi ca El a înviat în a treia zi. Pur şi simplu nu există o cale logică în a explica profeţiile împlinite din Biblie decât prin a accepta originea divină a acesteia. Nu există nici o altă carte religioasă care să conţină profeţii mai detaliate şi de acest tip pe care Biblia le conţine.

A treia dovadă internă a originii divine a Bibliei constă în autoritatea şi puterea unică pe care ea le are. Chiar dacă această dovadă este mult mai subiectivă decât primele două dovezi, nu există o mărturie mai puternică decât aceasta care să susţină originea divină a Bibliei. Biblia deţine o autoritate unică pe care nu o are nici o altă carte scrisă vreodată. Această autoritate şi putere se văd cel mai bine în felul cum nenumărate vieţi au fost transformate şi schimbate prin citirea Bibliei. Prin ea, nenumăraţi dependenţi de droguri au fost vindecaţi, nenumăraţi homosexuali au fost eliberaţi, nenumăraţi delicvenţi şi criminali au fost transformaţi, nenumăraţi păcătoşi sunt mustraţi; prin ea, ura a fost transformată în dragoste. Biblia conţine o putere dinamică şi transformatoare care nu este posibilă decât datorită faptului că ea este cu adevărat Cuvântul lui Dumnezeu.

Pe lângă dovezile interne prezentate mai sus, există de asemenea dovezi externe care indică faptul că Biblia este cu adevărat Cuvântul lui Dumnezeu. Una dintre acestea este legată de evenimentele istorice din Biblie. Întrucât Biblia conţine detalii cu privire la anumite evenimente istorice, acurateţea şi veridicitatea ei pot face obiectul verificării ca în cazul oricărui alt document istoric. Atât prin dovezile arheologice cât şi prin alte documente scrise, evenimentele istorice din Biblie au fost probate de fiecare dată ca fiind acurate şi adevărate. De fapt, toate dovezile arheologice şi documentare susţin faptul că Biblia este cea mai bine documentată carte din lumea antică. Faptul că Biblia descrie cu acurateţe şi veridicitate evenimente verificabile istoric este o indicaţie serioasă cu privire la veridicitatea ei şi în ce priveşte subiectele şi doctrinele religioase şi ajută în a întări pretenţia acesteia de a fi chiar Cuvântul lui Dumnezeu.

O altă dovadă externă a faptului că Biblia este cu adevărat Cuvântul lui Dumnezeu constă în integritatea autorilor săi umani. După cum am menţionat mai devreme, Dumnezeu S-a folosit de oameni de diferite vârste pentru a ne lăsa scris Cuvântul Său. Studiind vieţile acestor oameni, nu există nici un motiv pentru care să credem că ei nu au fost oameni cinstiţi şi sinceri. Văzând vieţile lor şi faptul că ei au fost chiar gata să moară (adesea au murit în urma torturilor) pentru credinţa lor, devine clar că aceşti oameni obişnuiţi şi oneşti au crezut cu adevărat că Dumnezeu le-a vorbit. Cei care au scris Noul Testament şi multe alte sute de credincioşi (1 Corinteni 15:6) cunoşteau adevărul despre mesajul lor pentru că ei L-au văzut şi au petrecut timp împreună cu Iisus Hristos după ce El a înviat din morţi. Transformarea pe care au trăit-o aceşti oameni la vederea lui Hristos cel Înviat a avut un impact extraordinar asupra lor. Ei au trecut de la a se ascunde de frică la disponibilitatea de a muri pentru mesajul pe care Dumnezeu l-a descoperit către ei. Vieţile şi moartea lor mărturisesc faptul că Biblia este cu adevărat Cuvântul lui Dumnezeu.

O ultimă dovadă externă a faptului că Biblia este cu adevărat Cuvântul lui Dumnezeu este caracterul indestructibil al Bibliei. Datorită importanţei sale şi a pretenţiei că este chiar Cuvântul lui Dumnezeu, Biblia a înfruntat atacuri şi tentative de a fi distrusă ca oricare altă carte din istorie. De la împăraţii romani precum Diocleţian, la dictatorii comunişti şi la ateii şi agnosticii zilelor noastre, Biblia a rezistat tuturor atacatorilor săi şi a rămas cartea cu cel mai mare număr de exemplare publicate până în zilele noastre.

De-a lungul timpului, scepticii au privit Biblia ca pe un document mitologic, dar arheologii i-au demonstrat veridicitatea istorică. Opozanţii ei i-au atacat învăţăturile ca fiind primitive şi depăşite, însă conceptele şi învăţăturile sale morale şi legale au avut puternice influenţe pozitive asupra popoarelor şi societăţii peste tot în lume. Ea continuă să fie atacată de ştiinţă, psihologie şi mişcările politice dar rămâne relevantă şi veridică şi astăzi la fel cum a fost din prima zi când a fost scrisă. Este o carte care a transformat nenumărate vieţi şi destinele multor popoare de-a lungul ultimilor 2000 de ani. Indiferent cum încearcă opozanţii ei să o atace, să o distrugă sau să o discrediteze, Biblia rămâne la fel de puternică, adevărată şi relevantă ca şi înainte de apariţia atacurilor la adresa ei. Acurateţea ei s-a păstrat în ciuda atâtor tentative de a o corupe, de a o ataca şi de a o distruge, aceasta fiind o dovadă clară a faptului că este cu adevărat Cuvântul lui Dumnezeu. Nu trebuie să ne surprindă că indiferent cum este atacată Biblia, ea rămâne neschimbată şi nepătată. De altfel, Iisus a spus: “Cerul şi pământul vor trece, dar cuvintele Mele nu vor trece” (Marcu 13:31). După ce ai văzut toate aceste dovezi, poţi să spui fără îndoială: “Da, Biblia este cu adevărat Cuvântul lui Dumnezeu.”

Adevăratul har- 

Adevăratul har al lui Dumnezeu în care staţi – 1 Petru 5.12

Dumnezeu ne este descoperit ca „Dumnezeul oricărui har”, iar poziţia care ni se oferă este aceea în care „gustăm că Domnul este bun” (sau, „plin de har”). Cât de des ne este greu să credem că Domnul este bun! Sentimentul firesc al inimilor noastre este acesta: „Ştiu ca eşti un om aspru”; în fiecare dintre noi este o totală neînţelegere a harului lui Dumnezeu.
Unii gândesc că acest har ar avea în sine ideea că Dumnezeu ar trece cu vederea păcatul. Dar nu este nicidecum aşa: harul arată că păcatul este un lucru atât de îngrozitor, încât Dumnezeu nu-l poate suporta. Dacă ar sta în puterea omului ca, după ce a făcut răul, să-şi îndrepte calea şi să-şi corecteze firea în aşa fel încât să poată fi plăcut înaintea lui Dumnezeu, n-ar mai fi nevoie de har. Însuşi faptul că Dumnezeu lucrează în har dovedeşte că păcatul este un lucru atât de îngrozitor sau de înfiorător, încât starea omului este în întregime ruinată şi fără speranţă, deoarece este un păcătos, şi că nimic altceva decât numai harul pur va putea răspunde nevoilor lui.
Avem de învăţat ce este Dumnezeu pentru noi, iar aceasta nu prin raţionamentele noastre, ci prin revelaţia pe care El ne-a dat-o despre Sine Însuşi, anume că El este „Dumnezeul oricărui har”. Din clipa în care înţeleg că sunt un păcătos şi că Domnul a venit la mine pentru că El cunoştea întinderea şi nenorocirea păcatului meu, înţeleg de asemenea ce mare este harul. Credinţa îmi arată că Dumnezeu este mai mare decât păcatul meu şi nu că păcatul meu este mai mare decât Dumnezeu.
Domnul despre care ştiu că Şi-a dat viaţa pentru mine este acelaşi Domn cu care am de-a face în zilele vieţii mele şi tot felul Lui de a lucra faţă de mine se întemeiază pe acelaşi principiu al harului. Secretul creşterii spirituale este de a privi la Domnul Isus ca fiind Dumnezeul harului. Cât este de preţios şi de încurajator să ştiu că, în orice clipă a vieţii mele, Isus are faţă de mine aceeaşi dragoste ca aceea pe care a avut-o atunci când a murit pe cruce pentru mine!
Iată un adevăr de care ar trebui să ne aducem aminte în împrejurările cele mai obişnuite ale vieţii. Să presupunem, de exemplu, că aş avea un caracter defectuos, care mi s-ar părea greu de corectat. Dacă mă adresez lui Isus ca Prietenului meu, El îmi dă puterea de care am nevoie pentru a mă corecta. Credinţa ar trebui să fie astfel mereu la lucru împotriva ispitelor, nu eforturile mele, care se vor dovedi întotdeauna zadarnice. Izvorul puterii adevărate este sentimentul că Domnul este plin de har. Omul firesc nu-L recunoaşte niciodată pe Hristos ca fiind singurul izvor al puterii şi al binecuvântărilor. Când comuniunea mea cu Domnul este întreruptă, inima mea firească va spune: „Trebuie să-mi îndrept starea, înainte de a putea merge înaintea lui Hristos”. Însă, „El este plin de har” şi, cunoscând aceasta, singurul lucru pe care îl am de făcut este să mă întorc la El de îndată, aşa cum sunt, şi după aceea să mă umilesc adânc înaintea Lui. Numai în El voi găsi ceea ce poate restabili sufletul meu. Smerirea înaintea Lui este singura smerire adevărată. Dacă voi recunoaşte în prezenţa Lui că sunt exact ceea ce sunt, voi descoperi că El arată faţă de mine har şi nimic altceva decât har.
Isus este Cel care dă o pace durabilă sufletelor noastre, nu părerea noastră despre noi înşine. Credinţa nu socoteşte niciodată ceea ce este în noi înşine ca temelie a odihnei. Ea primeşte, iubeşte şi respectă descoperirea pe care o dă Dumnezeu şi gândurile lui Dumnezeu cu privire la Isus, în care El Îşi găseşte toată plăcerea. Dacă El are preţ şi pentru sufletele noastre, dacă ochii noştri şi inimile noastre se preocupă numai cu El, deşertăciunea şi păcatul care ne înconjoară nu vor avea influenţă asupra noastră. Aceasta va constitui, de asemenea, puterea noastră împotriva păcatului şi a stricăciunii propriilor noastre inimi. Tot ce văd în mine, în afară de El, este păcat; dar ceea ce mă face smerit nu este preocuparea cu păcatele mele, nici cu firea mea păcătoasă, ci dimpotrivă, este preocuparea cu Domnul Isus şi cugetarea la perfecţiunea Persoanei Sale. Este bine să terminăm cu noi înşine şi să nu mai avem de-a face decât cu Isus. Avem dreptul să uităm de păcatele noastre şi de orice altceva, în afară de Isus.
Nimic nu este mai greu pentru noi decât să păstrăm un simţământ al harului – să rămânem, în mod practic, conştienţi că nu suntem sub lege, ci sub har. Prin har ne este întărită inima, dar nimic nu este mai greu decât sa înţelegem cu adevărat plinătatea harului, a acestui „har al lui Dumnezeu în care suntem”, şi să umblăm în puterea care decurge din această poziţie.
Numai în prezenţa lui Dumnezeu putem cunoaşte harul, iar privilegiul nostru este să fim în prezenţa Lui. Îndată ce ne depărtăm de prezenţa Lui, gândurile noastre ne năpădesc, iar ele nu pot să ajungă la înălţimea gândurilor lui Dumnezeu cu privire la noi, nu pot să se înalţe până la „harul lui Dumnezeu”.
Dacă aş gândi că aş avea chiar şi cel mai neînsemnat drept la ceva, aceasta n-ar mai fi harul curat şi liber, n-ar mai fi „harul lui Dumnezeu”. Numai în comuniune cu El suntem în stare să măsurăm orice lucru cu harul Său. Când păstrăm simţământul prezenţei lui Dumnezeu, este cu neputinţă ca ceva să ne tulbure – nici chiar starea Adunării – căci ne bazăm pe Dumnezeu şi toate lucrurile sunt atunci pentru noi, într-o sferă în care se arată harul Său.
Adevăratul izvor al puterii noastre de creştini este să avem gânduri foarte clare cu privire la har; iar secretul întregii sfinţenii, al păcii şi al liniştei duhului este să păstrăm simţământul harului, în prezenţa lui Dumnezeu.
Harul lui Dumnezeu este atât de nemărginit, atât de complet, atât de desăvârşit, încât, dacă pentru o clipă ne-am depărta de prezenţa Lui, nu am mai avea o apreciere dreaptă a harului, nu am mai avea puterea să-l înţelegem. Iar dacă am căuta să-l înţelegem în afara prezenţei lui Dumnezeu, n-am face altceva decât să-l schimbăm în desfrâu. Ne întrebăm cum este harul? El nu are hotare. Oricum am fi noi (şi nu am putea fi mai răi decât suntem), Dumnezeu este dragoste faţă de noi. Nici bucuria şi nici pacea noastră nu depind de ceea ce suntem noi pentru Dumnezeu, ci de ceea ce este El pentru noi – şi exact aceasta înseamnă har.
Harul este descoperirea preţioasă că, prin Isus, orice păcat şi tot răul care este în noi au fost înlăturate. Un singur păcat este mai îngrozitor înaintea ochilor lui Dumnezeu decât sunt mii de păcate înaintea ochilor noştri. Totuşi, cu toate că El are o cunoaştere desăvârşită cu privire la ceea ce suntem noi, lui Dumnezeu Îi face plăcere să nu fie altceva faţă de noi decât dragoste.
În capitolul 7 al Epistolei către Romani ne este descrisă starea unui suflet adus la viaţă, dar ale cărui gânduri se concentrează în totalitate asupra lui însuşi. Un astfel de suflet nu cunoaşte harul, nu cunoaşte faptul simplu că, oricare ar fi starea noastră, Dumnezeu este dragoste şi nimic altceva decât dragoste faţă de noi. În loc să privească la Dumnezeu, el nu spune altceva decât „eu”, „al meu”, „mie”, „în mine” etc. Credinţa priveşte la Dumnezeu, aşa cum El însuşi S-a descoperit în har. Eu însumi, persoana mea, starea mea nu pot fi obiecte ale credinţei, deoarece credinţa nu are ca obiect ceea ce este în inima mea, ci descoperirea pe care Dumnezeu a făcut-o despre Sine Însuşi în har.
Harul se referă la ceea ce este Dumnezeu, nu la ceea ce suntem noi, cu excepţia faptului că întinderea pe care o au păcatele noastre nu face altceva decât să slăvească imensitatea „harului lui Dumnezeu”. Trebuie, de asemenea, să ne amintim că harul are ca obiect şi ca efect strâns legat de el să aducă sufletele noastre în comuniunea cu Dumnezeu, să ne sfinţească şi să ne înveţe să-L cunoaştem şi să-L iubim pe Dumnezeu. Cunoaşterea harului este adevăratul izvor al sfinţirii.
Biruinţa harului se arată prin aceasta: atunci când vrăjmăşia omului L-a alungat pe Isus de pe pământ, Dumnezeu a adus mântuirea prin chiar acest fapt. El venise să ispăşească păcatele chiar ale celor care L-au lepădat! Alături de arătarea cea mai completă a păcatului omului, credinţa vede desfăşurarea cea mai completă a harului lui Dumnezeu. Dacă am chiar şi cea mai neînsemnată ezitare cu privire la dragostea lui Dumnezeu, mă depărtez de har. Prin urmare, voi spune: „Sunt nenorocit, pentru că nu sunt ceea ce aş dori să fiu”. Dar, mai degrabă, ar trebui să mă întreb: „Este Dumnezeu ceea ce doresc să fie? Este Isus tot ceea ce mi-aş putea dori?”. Dacă înţelegerea a ceea ce sunt, a ceea ce se află în mine însumi are un alt rezultat decât a mări adorarea mea pentru ceea ce este Dumnezeu, atunci înseamnă că nu mă aflu pe terenul harului curat, chiar dacă această înţelegere a condus la smerirea mea. Există nemulţumire şi neîncredere în duhul meu? S-ar putea ca lucrurile să stea aşa din pricină că spun: „eu”, „al meu”, „mie”, şi pierd din vedere harul lui Dumnezeu.
Este mai de folos să fim ocupaţi cu ceea ce este Dumnezeu, decât cu ceea ce suntem noi. Dacă privim la noi înşine, aceasta este o dovadă de mândrie – arătăm că nu suntem cu adevărat conştienţi de faptul că nu suntem buni de nimic. Şi, până ce nu am înţeles acest lucru, nu ne putem întoarce în întregime privirile de la noi înşine, pentru a le îndrepta către Dumnezeu. Privind la Hristos, privilegiul nostru este de a uita de noi înşine. Adevărata smerenie constă nu atât în a gândi rău despre noi, cât în a nu gândi deloc la noi. Sunt atât de rău, încât nu merit să mă gândesc la mine. Lucrul de care am nevoie este să uit de mine însumi şi să privesc la Dumnezeu, la Acela care este vrednic să-mi preocupe toate gândurile. Şi cu siguranţă că rezultatul acestui lucru va fi că harul Lui ne va smeri.
Preaiubiţilor, dacă am putea spune ca în Romani 7: „Ştiu că în mine, adică în firea mea pământească, nu locuieşte nimic bun”, aceasta ar fi de ajuns pentru noi! Să ne îndreptăm deci gândurile spre Acela care a avut faţă de noi „gânduri de pace şi nu de rău”, cu mult înainte ca noi să ne fi gândit la noi înşine. Să privim atenţi la gândurile Sale de har faţă de noi şi să reţinem acest cuvânt al credinţei: „Dacă Dumnezeu este pentru noi, cine va fi împotriva noastră?”.

 

„Singurul Fiu, care este în sânul Tatălui“ – Ioan 1.18

Cu siguranţă, mă tem de argumente acolo unde afecţiunile ar trebui să fie cele care să ne însufleţească, ca şi de retragerea din locul puterii vii înspre domeniul noţiunilor şi al teoriei. Însă tainele lui Dumnezeu sunt toate de cea mai mare importanţă practică, fie în a ne întări pentru slujire, fie pentru a ne mângâia în încercări, sau pentru a lărgi părtăşia de care se bucură sufletele noastre.

Apostolul vorbeşte despre sine şi despre alţii ca fiind „slujitori ai lui Hristos“ şi „administratori ai tainelor lui Dumnezeu“. La fel şi noi, în măsura noastră, trebuie să fim slujitori cu tot devotamentul şi entuziasmul practic şi personal; să fim răbdători, perseverenţi şi dedicaţi în lucrare; iar în toate acestea unii dintre noi poate că ştim cât de mici suntem în comparaţie cu alţii.

Trebuie însă să fim şi „administratori ai tainelor“, păstrând curate şi intacte caracteristicile revelaţiei divine. Raţionaliştii poate că nu le primesc. Crucea înseamnă nebunie pentru unii ca aceştia; iar „mai-marii veacului acestuia“, adepţi ai filozofiei, care se pretind înţelepţi, nu au cunoscut „înţelepciunea lui Dumnezeu care este în taină“. Însă această taină nu trebuie nicidecum cedată lor. Acesta este scopul administrării noastre, iar ceea ce se cere de la administratori este ca fiecare să fie găsit credincios (1 Corinteni 4.1,2).

Apărarea şi mărturisirea slavei personale a Fiului lui Dumnezeu constituie o parte esenţială a acestei administrări înalte şi sfinte. Îl văd pe Ioan protejând această slavă cu o gelozie caracteristică lui. Există, de exemplu, diverse măsuri şi metode recomandate atunci când am avea de a face cu tendinţe iudaizante sau cu alte lucruri asemănătoare. În epistola către Galateni, unde este apărată simplitatea evangheliei, există o stăruinţă şi o dorinţă arzătoare care străbat discuţia sobră şi absolut necesară a argumentelor. Însă în epistolele lui Ioan totul este categoric şi definitiv. Ele reprezintă o expunere concisă care alungă sau ţine la distanţă tot ceea ce nu aparţine ungerii Celui Sfânt, care propovăduieşte pe Fiul în aceeaşi măsură ca pe Tatăl, care nu admite nici o minciună ca făcând parte din adevăr şi care afirmă distinct că „Oricine Îl tăgăduieşte pe Fiul nu Îl are nici pe Tatăl“ (1 Ioan 2.23).

Această varietate de stiluri, în înţelepciunea Duhului, îşi are valoarea ei particulară; iar noi trebuie să luăm seama la ea. Ţinerea zilelor sau mâncatul verdeţurilor sunt lucruri care depreciază într-adevăr slava şi libertatea deplină ale evangheliei. Totuşi astfel de lucruri trebuie îngăduite (Romani 14). Însă desconsiderarea persoanei Fiului lui Dumnezeu nu trebuie îngăduită astfel, nici nu se bucură de circumstanţe atenuante de acest fel.

Simplul voiaj din Egipt spre Canaan nu ar fi putut constitui adevărata călătorie prin pustie. Mulţi merseseră pe acel drum fără să fie străini şi călători cu Dumnezeu. Ba mai mult, chiar dacă un astfel de voiaj ar fi fost însoţit de toate încercările şi neplăcerile provocate de pustia aridă şi sălbatică, nu ar fi reprezentat totuşi pentru acest simplu motiv o călătorie divină sau cerească. Esenţială nu este o viaţă de eforturi şi de lepădare de sine, chiar îndurată cu acel curaj moral care se potriveşte străinilor lui Dumnezeu pe acest pământ; ci pentru ca acea călătorie să fie călătoria Israelului lui Dumnezeu, chivotul trebuia să fie în mijlocul lor, purtat de un popor răscumpărat prin sânge din Egipt, care năzuia, prin credinţa lui în făgăduinţă, către Canaan.

Aceasta a fost preocuparea lui Israel în pustie. Ei trebuiau să poarte chivotul, să-l însoţească şi să-l venereze. Ei şi-ar fi putut trăda slăbiciunea, ar fi putut suferi pedeapsa şi disciplinarea în multe feluri şi în multe ocazii; însă dacă preocuparea lor fundamentală ar fi fost abandonată, totul era pierdut. Şi lucrul acesta s-a întâmplat cu adevărat. Au purtat cortul lui Moloh şi steaua zeului Remfan, aceasta în detrimentul chivotului Domnului. Ca urmare, taberei i s-a schimbat drumul către Babilon şi Damasc (Amos 5.25-27; Fapte 7.42,43).

Şi care este chivotul acum în mijlocul celor credincioşi, pentru o călătorie sigură, corectă şi sfântă prin pustia acestei lumi, dacă nu numele Fiului lui Dumnezeu? Ce taină este încredinţată administrării şi mărturiei noastre, dacă nu aceasta? „Cine rămâne în învăţătura lui Hristos, acela Îl are şi pe Tatăl şi pe Fiul. Dacă vine cineva la voi şi nu aduce învăţătura aceasta, nu-l primiţi în casă şi nu-l salutaţi“ (2 Ioan 9,10). Dacă este să mai fie un zid de despărţire, acesta trebuie ridicat de către cei credincioşi între ei şi necinstirea adusă lui Hristos.

Am pe inimă să gândim întrucâtva la Domnul Isus ca Fiu al lui Dumnezeu; şi, dacă El va da ajutorul necesar, acest subiect va fi o binecuvântare pentru noi.

Suntem botezaţi „pentru Numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh“ (Matei 28.19). Această formulă poartă în sine declararea oficială a tainei Dumnezeirii; iar Fiul este aici o Persoană divină (aşa cum formula declară), tot aşa cum sunt Tatăl şi Duhul Sfânt.

Există şi alte locuri în Scriptură care ne pun în lumină aceeaşi taină, anume că Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt sunt trei Persoane aflate într-o singură slavă divină, sau Dumnezeire. Aceste alte texte tratează subiectul în mod diferit, punând accentul pe aspectul moral, înfăţişând taina în harul şi în puterea ei, ca şi în aplicaţia pe care ea o are la nevoile, trăirea şi zidirea noastră. În special Evanghelia după Ioan face acest lucru, scoţând taina din forma ei oficială, cum apare în formula botezului, şi oferind-o afecţiunilor, conştiinţei şi înţelegerii noastre ca sfinţi, făcând-o parte integrantă a credinţei şi a comuniunii noastre.

În această ordine de idei voi face observaţia că, în capitolul 1.14, glasurile sfinţilor se fac auzite întrerupând, ca să zicem aşa, enunţarea gloriilor lui Isus şi pecetluind, prin mărturia lor, marele adevăr despre „Cuvântul devenit trup“. Şi, în înflăcărarea care li se potriveşte într-un asemenea moment, ei îşi întrerup firul spuselor în acest verset. Căci ei încep să vorbească despre Cuvântul făcut trup, însă, până să termine această idee, proclamă (într-o paranteză) slava Lui personală, despre care afirmă că o văzuseră, acea slavă „ca a unicului Fiu din partea Tatălui“. Iar despre Singurul de la Tatăl se spune, foarte curând după aceasta, că este „în sânul Tatălui“ – cuvinte ce trebuie păstrate cu grijă în adâncul sufletelor noastre1.

Nu mă îndoiesc că Domnul este numit „Fiul lui Dumnezeu“ sub diferite aspecte. Este numit aşa ca născut din fecioară (Luca 1.35), şi prin hotărâre divină, (Psalmul 2.7; Fapte 13.33). Aceste aspecte sunt adevărate, şi rămân adevărate, chiar dacă ne sunt făcute şi alte descoperiri cu privire la filiaţia Lui divină. El este Fiul, şi totuşi a căpătat numele de Fiu (Evrei 1.1-3). Matei şi Marcu Îl prezintă pentru prima dată ca Fiu al lui Dumnezeu la botezul Său. Luca merge mai înapoi şi Îl prezintă astfel de la naşterea Sa. Însă Ioan merge şi mai în urmă, până la punctul nemăsurat al veşniciei, şi Îi declară poziţia de Fiu „în sânul Tatălui“.

Au existat, fără îndoială, în aceia care au avut de a face cu El, diferite nivele de înţelegere a Lui, felurite măsuri de credinţă vizavi de persoana Sa. El Însuşi recunoaşte, de exemplu, credinţa centurionului, care Îi desluşise slava personală, ca fiind mai presus de tot ceea ce găsise în Israel. Dar aceasta nu afectează nicidecum ceea ce auzim despre El, anume că era Fiul „în sânul Tatălui“, sau „viaţa eternă, care era la Tatăl şi ni s-a arătat“.

Preaiubiţilor, nu trebuie să ne atingem în vreun fel de această taină preţioasă. Ar trebui să ne temem ca nu cumva să întunecăm lumina acelei iubiri în care sufletele noastre sunt invitate să umble în călătoria lor către cer. Şi – ceea ce constituie un gând încă şi mai adânc şi delicat, dacă îmi este îngăduit să-l rostesc – trebuie să ne temem să admitem vreo mărturisire de credinţă (mai degrabă, de fapt, de necredinţă) care ar văduvi sânul divin de plăcerea lui eternă şi inexprimabilă, şi care ar declara că Dumnezeu n-a simţit bucuria de Tată atunci când Şi l-a deschis, sau că Domnul n-a cunoscut bucuria de Fiu, fiind aflat în acel sân din veşnicie.

Nu mă pot uni cu această gândire. Dacă există Persoane în Dumnezeire, aşa cum ştim că există, nu trebuie oare să ştim şi că există relaţii între ele? Ne putem cumva lipsi de un asemenea gând? Nu sunt descoperiţi credinţei şi Tatăl, şi Fiul, şi Duhul Sfânt? Fiul este născut din Tatăl, Duhul iese de la Tatăl. Persoanele din această slavă a Dumnezeirii nu sunt independente, ci în relaţie. Nici nu este deasupra măsurii noastre să afirmăm că simbolul perfect al dragostei, modelul binecuvântat sau exemplul de căpătâi al oricărei afecţiuni, se găseşte în această relaţie.

Poate oare să mă mulţumească gândul necredinţei că nu există Persoane în Dumnezeire, şi că Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt sunt numai diferite aspecte în care este prezentată o singură Persoană? Esenţa evangheliei ar fi distrusă de un asemenea gând. Sau m-ar putea mulţumi gândul că aceste Persoane nu sunt în relaţie? Prin aceasta dragostea cuprinsă în evanghelie ar fi întunecată.

Am fost odată întrebat: n-a existat sânul Tatălui până ce Pruncul n-a fost născut în Betleem? Sunt sigur, după cum şi întrebarea sugerează, că el a existat din veşnicie. Sânul Tatălui a fost o locuinţă veşnică de care Fiul S-a bucurat, înconjurat de plăcerea negrăită a Tatălui – „refugiul secret al dragostei“, aşa cum l-a numit cineva, „al unei dragoste inexprimabile care este mai presus de slavă; căci slava poate fi revelată, acesta însă nu“.

S-ar putea ca sufletul să fie neatins de gânduri ca acestea, însă credincioşii nu pot admite ca ele să fie tăgăduite. Să nu cedăm o astfel de taină gândirii omeneşti. Credinţa se va lupta pentru aceasta împotriva filozofiei şi înşelăciunii deşarte. Chiar iudeii îi pot mustra pe cei care sunt sceptici în a accepta astfel de adevăruri. Ei, iudeii, au simţit că afirmaţia Domnului de a fi Fiu era echivalentă cu a Se face pe Sine egal cu Dumnezeu. Astfel că în loc ca filiaţia să implice o Persoană secundară sau inferioară, în gândurile lor ea însemna egalitate. Şi, într-un mod asemănător, cu o altă ocazie, ei L-au tratat pe Isus ca blasfemitor, fiindcă El Se făcea pe Sine Dumnezeu, într-un discurs în care vorbise despre relaţia dintre un fiu şi un tată(Ioan 5 şi 10). Iată că iudeii, în multe rânduri, au dat dovadă că resping acest jalnic scepticism sugerat de mintea omului. Ei au fost îndeajuns de înţelepţi să nu pretindă că pot cerceta, prin prisma raţionamentelor omeneşti, lumina în care locuieşte Dumnezeu.

„Nimeni nu cunoaşte cine este Fiul, în afară de Tatăl“ (Luca 10.22), este o afirmaţie care poate pune frâu cu succes raţionamentelor noastre. Iar declaraţia că viaţa veşnică ne-a fost arătată, pentru a ne pune în părtăşie cu Tatăl şi cu Fiul (1 Ioan 1.2), prezintă lămurit taina nepreţuită că Fiul este parte din Dumnezeire. Şi de asemenea, după cum bine ştim, este scris: „Singurul Fiu, care este în sânul Tatălui, Acela L-a făcut cunoscut“. Întreb: poate cineva, care nu este Dumnezeu, să-L facă cunoscut pe Dumnezeu? Într-un anumit sens, Dumnezeu poate fi descris. Însă Adunarea nu poate fi satisfăcută cu descrieri ale lui Dumnezeu, măcar că înţelepciunea lumii nu cunoaşte nimic altceva decât descrieri. Adunarea are nevoie de o descoperire a Lui, care nu poate fi decât prin El Însuşi. Prin urmare, nu este Fiul din sânul Tatălui o Persoană divină?

Nimic nu poate explica pe deplin tot ceea ce Scriptura ne spune despre această taină măreaţă, decât credinţa într-un lucru: că Tatăl şi Fiul se află deopotrivă în slava Dumnezeirii, şi că se află acolo în această relaţie de tată şi fiu, deşi sunt egali în această glorie. „Cel care era cu Dumnezeu la început, la fel de veşnic ca şi Dumnezeu, fiind Dumnezeu Însuşi, era de asemenea Fiul lui Dumnezeu“ – aşa cum cineva a exprimat acest lucru – şi apoi el a adaugat: „Dumnezeu lasă ca multe lucruri să rămână taine, unul din motive fiind, cred, punerea la încercare a ascultării minţilor noastre; căci El cere de la noi ascultarea minţii, la fel de mult cum cere ascultare în ceea ce facem. Supunerea minţii faţă de Dumnezeu constituie o parte a sfinţeniei şi numai Duhul Sfânt o poate oferi. El singur este capabil să tempereze şi să smerească acele puteri interioare ale minţii, care înălţându-se se aventurează să judece lucrurile lui Dumnezeu, refuzând să primească ceea ce nu poate fi înţeles şi dând astfel dovadă de o neascultare şi o mândrie care nu-şi găseşte corespondent decât în neascultarea şi mândria lui Satan“.

Sfântă şi oportună avertizare pentru sufletele noastre! „Cine este mincinosul“, întreabă apostolul, „dacă nu cel care tăgăduieşte că Isus este Hristosul?“. Apoi el adaugă imediat: „Acela este Antihristul: cel care tăgăduieşte pe Tatăl şi pe Fiul“. Şi iarăşi: „Oricine Îl tăgăduieşte pe Fiul nu Îl are nici pe Tatăl“ (1 Ioan 2.22,23). Aceste afirmaţii sunt privite de Duhul Sfânt ca foarte serioase. Şi cum altfel poate fi cunoscut Tatăl, decât prin Fiul, şi în Fiul? De aceea este scris: „Oricine Îl tăgăduieşte pe Fiul nu Îl are nici pe Tatăl“. Pot spune: „Ava, Tată“, în duhul înfierii; un poet poate spune: „Suntem neam al Lui“; însă Dumnezeu nu este cunoscut ca Tatăl dacă Fiul din slava Dumnezeirii nu este recunoscut (Romani 8 şi Fapte 17). Avem asigurarea, prin autoritatea divină, că dacă ungerea pe care am primit-o rămâne în noi, şi noi vom rămâne în Fiul şi în Tatăl.

Poate fi Fiul onorat aşa cum este Tatăl, dacă nu este recunoscut ca făcând parte din Dumnezeire? (Ioan 5.23). Ceea ce credem despre El nu este credinţa că El este un Fiu al lui Dumnezeu sau Fiu al lui Dumnezeu născut din fecioară sau înviat dintre cei morţi, măcar că toate acestea sunt adevărate cu privire la El, cu siguranţă. Ci credinţa cu privire la El este credinţa în esenţa Persoanei Sale. Nu ştiu cum L-aş putea numi pe Isus „Fiul lui Dumnezeu“ altfel decât prin credinţa în calitatea Lui divină de Fiu. Priceperea care ne-a fost dată, ne-a fost dată ca să-L cunoaştem pe „Cel care este adevărat“, ca aflându-ne în „Cel adevărat, adică în Fiul Său Isus Hristos“; iar la aceasta se adaugă: „El este Dumnezeul adevărat şi viaţa veşnică“ (1 Ioan 5).

Nu reprezintă oare „adevărul“, în sensul care îi este dat în cea de-a doua epistolă a lui Ioan, „învăţătura lui Hristos“, adică învăţătura pe care o avem în Scriptură cu privire la persoana lui Hristos? Şi nu este cuprins în această învăţătură adevărul despre calitatea de Fiu a lui Hristos în Dumnezeire? Căci ce se spune aici? „Cine rămâne în învăţătura lui Hristos, acela are şi pe Tatăl şi pe Fiul“. Şi ni se cere să închidem uşa în faţa celor care nu aduc această învăţătură, chiar aceeaşi epistolă vorbind despre El ca despre „Fiul Tatălui“, limbaj care nu I se potriveşte ca născut din fecioară prin umbrirea Duhului Sfânt.

Să pătrundem însă şi mai adânc. Poate fi dragostea lui Dumnezeu înţeleasă conform Scripturii, dacă această filiaţie nu este recunoscută? Oare această dragoste nu-şi împrumută caracterul din chiar învăţătura de care vorbim? Nu sunt inimile noastre mişcate pe temeiul ei? „Pentru că atât de mult a iubit Dumnezeu lumea, încât L-a dat pe singurul Său Fiu, pentru ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viaţă eternă“. Şi iarăşi: „În aceasta este dragostea, nu pentru că noi L-am iubit pe Dumnezeu, ci pentru că El ne-a iubit şi L-a trimis pe Fiul Său ca ispăşire pentru păcatele noastre“. Apoi din nou: „În aceasta a fost arătată dragostea lui Dumnezeu faţă de noi, că Dumnezeu L-a trimis în lume pe singurul Său Fiu, ca noi să trăim prin El“. Şi iarăşi: „Şi noi am văzut şi mărturisim că Tatăl L-a trimis pe Fiul ca Mântuitor al lumii“ (Ioan 3 şi 1 Ioan 4).

Nu-şi pierde oare o astfel de iubire strălucirea neasemuită de îndată ce se pune la îndoială acest adevăr? Cum ar răspunde sufletele noastre celui care ne-ar spune că acela pe care Dumnezeu nu L-a cruţat, ci L-a dat pentru noi, nu era propriul Său Fiu? Cum ni s-ar veşteji inima să auzim că El n-a fost Fiul lui Dumnezeu decât ca născut din fecioară, şi că aceste cuvinte: „El, care, în adevăr, nu L-a cruţat pe propriul Său Fiu“, fac referire la filiaţia Lui omenească, nu divină! (Romani 8.32)

Trebuie să luăm bine seama ca nu cumva să diluăm cuvântul lui Dumnezeu pentru a face faţă prejudecăţilor oamenilor. Cu slujitorul său, sau cu vreun străin, ori cu unul doar născut în casa lui, a urcat Avraam muntele Moria? Cu un fiu adoptiv, sau cu propriul său fiu, cu singurul său fiu, pe care-l iubea? Ştim cum să răspundem la astfel de întrebări. Nu ştiu însă cum aş putea să vorbesc despre Fiul care m-a iubit şi S-a dat pe Sine Însuşi pentru mine (Galateni 2.20), dacă nu-L recunosc prin credinţă ca Fiu în sânul Tatălui, ca Fiu în slava Dumnezeirii.

Fiul este Hristosul. Dumnezeu, în persoana Fiului, a întreprins toată lucrarea mesianică pentru noi, toată acea lucrare pentru care ungerea era necesară. Şi a făcut acest lucru în persoana lui Isus. De aceea spunem: „Isus Hristos, Fiul lui Dumnezeu“, Singurul Născut, Hristosul, Isus din Nazaret, reprezintă una şi aceeaşi Persoană. Dar aceste nume reprezintă diferite aspecte: personal, al slavei esenţiale, al slujbei, şi al umanităţii asumate.

Să urmărim drumul Său de o frumuseţe rară de la slavă până la moştenirea tuturor lucrurilor. Preaiubiţilor, ce descoperiri ne sunt făcute cu privire la El! Citiţi despre El în Proverbe 8.22-31; Ioan 1.1-3; Efeseni 1.10; Coloseni 1.13-22; Evrei 1.1-3; 1 Ioan 1.2; Apocalipsa 3.14. Meditaţi la El, aşa cum vă este prezentat în aceste locuri glorioase din Scriptură. Ele vă vor dărui felurite lumini în care să-L priviţi pe Acela în care credeţi, Acela care a renunţat la orice pentru voi, Acela care a mers, şi încă merge, pe un asemenea drum. Apoi spuneţi-mi: „Vă puteţi oare despărţi fie de El, fie de drumul Lui?“

El se afla în sânul Tatălui. El era acolo viaţa veşnică împreună cu Tatăl; Dumnezeu, şi totuşi cu Dumnezeu. A fost aşezat ca Sfătuitor înainte ca pământul să fi fost creat. Apoi, El a fost Creatorul tuturor lucrurilor în rânduiala şi frumuseţea lor de la început; iar după aceea, în starea lor confuză şi ruinată, Reconciliatorul tuturor lucrurilor; şi în cele din urmă, când ele sunt strânse la un loc, El va fi Moştenitorul tuturor lucrurilor. Prin credinţă Îl vedem aşa şi vorbim astfel despre El. S-a aflat în sfaturile veşnice, în pântecele Mariei, în mijlocul suferinţelor din această lume, în învierea dintre cei morţi, în slava şi cinstea unei cununi în ceruri, şi înconjurat cu toată autoritatea şi lauda ca moştenitor şi Domn peste toate lucrurile.

Presupuneţi că El nu S-a aflat în sânul Tatălui din veşnicie şi apoi întrebaţi-vă sufletul dacă n-a pierdut nimic din înţelegerea şi bucuria produse de această taină preţioasă, înfăţişată astfel din veşnicie către veşnicie. Nu pot înţelege cum un credincios poate susţine aşa ceva. Nici nu mă pot alătura vreunui crez care afirmă că ceea ce Tatăl meu ceresc a dat pentru mine n-a fost propriul Său Fiu.

Cât de binecuvântaţi am fi doar dacă am putea să-L urmărim pe Domnul, cu un gând plin de afecţiune, de-a lungul acestui drum până la tronul din glorie.

În fiecare stadiu al călătoriei Sale, Îl vedem cum produce o deplină şi egală desfătare lui Dumnezeu; plăcere completă şi identică, la sfârşitul călătoriei ca şi la începutul ei; doar că la sfârşit va fi însoţită de un privilegiu slăvit, anume că El o va fi produs într-o diversitate sublimă şi negrăită. Scriptura ne ajută să urmărim şi acest gând binecuvântat. Nu este nevoie să vorbim – fiindcă nu putem – despre bucuria stârnită de El fiind în sânul Tatălui din veşnicie. Acel sân este „refugiul secret al dragostei“; iar bucuria care însoţea acea dragoste este la fel de inexprimabilă ca dragostea însăşi.

Dar şi când Preaiubitul Său a fost aşezat ca centru al tuturor lucrărilor divine sau ca temelie a oricărui plan al lui Dumnezeu, El a rămas în continuare plăcerea Sa. Într-un asemenea loc şi caracter, Îl vedem înfăţişat în Proverbe 8.22-31. În acest loc minunat din Scriptură, Înţelepciunea, adică Fiul, este prezentată ca fiind Proiectantul, Creatorul şi Susţinătorul tuturor lucrărilor şi planurilor divine, aşezată ca Sfătuitor înainte de a fi lumea; iar câteva locuri din Noul Testament ni-L arată la fel: Ioan 1.3; Efeseni 1.9,10; Coloseni 1.15-17. În toate acestea El a putut spune despre Sine: „Atunci eu Îi eram meşter şi zilnic eram desfătarea Sa, veselindu-mă întotdeauna înaintea Lui“.

Apoi, când a venit împlinirea timpului, Fiul lui Dumnezeu Şi-a luat locul în pântecele fecioarei. Cine poate lămuri un asemenea mister? Dar aşa a fost. Iar aceasta n-a constituit decât un alt moment, o nouă ocazie, a bucuriei; şi îngerii au venit s-o anunţe şi să vorbească despre ea păstorilor de pe câmpurile Betleemului.

După aceea, într-o formă nouă, Fiul dragostei Sale avea să parcurgă un alt drum. Îl vedem pe pământ, trecând prin dureri şi osteneli ca Fiu al Omului; însă peste tot, şi la fel de limpede, El produce aceeaşi plăcere neasemuită ca odinioară în vremurile ascunse ale veşniciei. „Acesta este Fiul Meu Preaiubit, în care Îmi găsesc plăcerea“; „Iată Robul Meu pe care-L sprijin, Alesul Meu în care sufletul Meu îşi găseşte plăcerea“, sunt grăiri ale Tatălui, care vorbesc despre această bucurie neschimbată, în timp ce privirea Lui urmărea drumul lui Isus de-a lungul acestui pământ întinat (Matei 3, Isaia 42).

Şi aceeaşi voce: „Acesta este Fiul Meu Preaiubit în care Îmi găsesc plăcerea“, se face auzită pentru a doua oară; răsună pe muntele cel sfânt, la fel ca pe malul Iordanului; în ziua transfigurării, ca şi la botez (Matei 17). Iar transfigurarea a fost arvuna şi preînchipuirea împărăţiei, aşa cum botezul a fost intrarea Sa în slujbă şi în mărturie. Însă aceeaşi plăcere este trezită în sânul Tatălui unde Se află Fiul, fie că ochiul lui Dumnezeu Îl urmărea de-a lungul drumului Său solitar de Slujitor într-o lume pângărită sau în grandoarea poziţiei Sale în mileniu ca Împărat al slavei.

Peste tot, de-a lungul drumului din veşnicie către veşnicie, El produce plăcerea, o desfătare egală şi deplină. Nu există întrerupere, nici pauză, în desfătarea lui Dumnezeu în El, deşi bucuria provocată de ea a fost variată. Totuşi a rămas aceeaşi ca plinătate şi profunzime, oricât de felurite şi de complexe au fost ocaziile care au generat-o. Cel care o provoacă este Acelaşi peste tot, şi la fel şi bucuria în sine. Ea nu poate cunoaşte diferite măsuri, deşi poate purcede din izvoare felurite.

Iar El a rămas la fel de imaculat prin tot acest drum din veşnicie către veşnicie. La fel de sfânt în pântecele Mariei ca în sânul Tatălui; la fel de nepătat la sfârşitul călătoriei ca atunci când a început-o; la fel de perfect ca Slujitor, cât şi ca Împărat. Totul este marcat de o perfecţiune infinită, şi o plăcere la fel de infinită se odihneşte peste tot.

Dacă sufletul ar fi fost pătruns de gândul că Cel binecuvântat (văzut oriunde sau în orice caracter) este chiar Acela care Se află din veşnicie în sânul dumnezeiesc şi dacă un astfel de gând ar fi fost păstrat viu în suflet prin Duhul Sfânt, el ar fi pus frâu multor porniri ale minţii care acum o întinează. Cel care era în pântecele fecioarei era Acelaşi care era în sânul Tatălui! Ce gând! Yahve de pe tron văzut de Isaia, căruia serafimii înaripaţi I se închinau, era Isus din Galileea! Ce gând! La fel de nepătat ca Om, cum era ca Dumnezeu; la fel de neîntinat în trupul de carne ca în sânul veşnic; la fel de imaculat în mijlocul necurăţiilor acestei lumi, ca atunci când era zi de zi plăcerea Tatălui înainte de a fi lumea!

Sufletul să fie impregnat cu această taină şi multe gânduri care se nasc în minte îşi vor găsi răspunsul de îndată. Cine, aflat în prezenţa unei astfel de taine, ar vorbi aşa cum au vorbit unii? Numai lăsaţi ca această slavă să fie descoperită sufletului, şi atunci aripa va acoperi iarăşi faţa, iar încălţămintea va fi din nou scoasă din picioare.

Cred că argumentele divine din epistola întâi a lui Ioan ne sugerează că părtăşia de care se bucură sufletul nostru este direct afectată de concepţia pe care o avem despre Fiul lui Dumnezeu. Şi aceasta pentru că în această epistolă dragostea este manifestată prin faptul că Fiul ne-a fost dăruit, şi ea constituie acum locuinţanoastră. Dacă, deci, concepţia mea despre Cel pe care Dumnezeu L-a dăruit este că El nu a fost decât sămânţa fecioarei, atunci atmosfera în care locuiesc este degradată. Dar dacă înţeleg că acest dar este Fiul care Se află în sânul Tatălui din veşnicie, atunci orice simţământ al dragostei se înalţă şi, în consecinţă, aşa se va întâmpla şi cu caracterul locuinţei mele. Vedem deci felul cum părtăşia sufletului este afectată.

Ştiu într-adevăr, din discuţiile cu credincioşii, că multe suflete, datorită unei credinţe simple, se bucură de o măsură scăzută de adevăr mai mult decât se bucură alţii de măsuri mai bogate. Însă lucrul acesta nu poate anula gândurile şi argumentele Duhului din această epistolă. Rămâne la fel de adevărat că dragostea este locuinţa noastră şi că părtăşia noastră îşi va deriva caracterul din acea iubire pe care noi o pricepem. Şi oricum, de ce am căuta să reducem puterea părtăşiei, şi astfel să punem în pericol bucuria pe care o avem în Dumnezeu? Durerea stă în faptul că (dacă mi se permite să vorbesc pentru alţii), nu prea ne pasă de lucrurile preţioase pe care le avem în El.

Fiul, singurul Fiu născut, Fiul Tatălui, S-a golit pe Sine ca să poată împlini buna plăcere divină, slujind sărmanilor păcătoşi. Dar va îngădui oare Tatăl ca aceşti păcătoşi, pentru care toată această umilinţă a fost îndurată, să o întrebuinţeze ca pe o ocazie prin care să-L deprecieze pe Fiul? Nu se poate aşa ceva, după cum Ioan 5.23 ne spune. Isus declarase că Dumnezeu era Tatăl Său, „făcându-Se pe Sine Însuşi egalcu Dumnezeu“. Urmează întrebarea: Îi va sprijini Dumnezeu această afirmaţie? Şi totuşi El cu greu este justificat în ea de către gândul acelora care Îi tăgăduiesc calitatea de Fiu în Dumnezeire. Însă Tatăl nu vrea să primească cinste de la nimeni dacă ea nu Îi este adusă Fiului, aşa cum citim: „Cine nu-L onorează pe Fiul, nu-L onorează pe Tatăl care L-a trimis“.

Duhul a fost dat, a fost suflat, de către Isus înviat (Ioan 20). Duhul Sfânt a ieşit de la El şi în acest fel a devenit ceea ce noi cunoaştem ca Duhul. Dar poate oare crede cineva că El nu a fost „Duhul“ în Dumnezeire şi înainte? Nimeni, cel puţin nici un credincios. La fel stau lucrurile şi cu Fiul. El a fost născut prin umbrirea Duhului Sfânt şi astfel a devenit Fiul lui Dumnezeu; însă, urmând acelaşi raţionament, va afecta acest lucru faptul că El era „Fiul“ în Dumnezeire şi mai înainte?

Priviţi din nou la prima epistolă a lui Ioan. Acolo el le vorbeşte „părinţilor“, „tinerilor“ şi „copilaşilor“ (capitolul 2). Şi iată cum îi deosebeşte:

„Părinţii“ sunt cei care L-au cunoscut „pe Cel care este de la început“. Ei rămân în „învăţătura lui Hristos“, având „şi pe Tatăl şi pe Fiul“. Ungerea se manifestă cu putere în ei, dacă pot să mă exprim aşa. Ei au luat bine aminte, după câte se pare, la felul cum Fiul ni L-a făcut cunoscut pe Tatăl (Ioan 1.18). Văzându-L pe Fiul, ei Îl văzuseră pe Tatăl (Ioan 14.7-11). Ei păzesc cuvintele Fiului şi pe ale Tatălui şi ştiu că Fiul este în Tatăl, ei în Fiul şi Fiul în ei (Ioan 14.21-23). Nu sunt orfani (Ioan 14.18-20).

„Tinerii“ sunt cei care l-au „învins pe cel rău“, pe acel nelegiuit care stârneşte această lume pentru a tăgădui taina lui Hristos. Însă ei nu se află încă în puterea deplină a acestei taine, aşa cum e cazul „părinţilor“, de aceea au nevoie de îndemnuri. Aşa că apostolul îi pune în gardă cu privire la tot ce aparţine acestei lumi, după ce ei fuseseră deja biruitori asupra duhului care o însufleţeşte şi care se opune lui Hristos.

„Copilaşii“ sunt cei care L-au „cunoscut pe Tatăl“. Însă ei nu sunt decât nişte prunci, şi au nevoie de atenţionare, de învăţătură şi de îndemn. Cunoaşterea lor despre Tatăl era întrucâtva imatură; nu era aşa de mult legată de cunoaşterea Fiului, a Celui „care este de la început“, aşa cum stăteau lucrurile în cazul „părinţilor“. Prin urmare apostolul îi avertizează cu privire la antihrişti, descriindu-i ca pe unii care sunt împotriva „adevărului“ sau a „învăţăturii lui Hristos“. Îi învaţă că „oricine Îl tăgăduieşte pe Fiul nu Îl are nici pe Tatăl“; că dacă ceea ce auziseră de la început rămâne în ei, vor rămâne şi ei cu siguranţă în Fiul şi în Tatăl; şi că locuinţa lui Dumnezeu era de aşa natură că nimeni care nu beneficia de o asemenea ungere nu putea rămâne înăuntrul ei. Apoi le reaminteşte că făgăduinţa pe care Fiul ne-a făcut-o este viaţa veşnică. Iar, în final, îi îndeamnă să rămână în ceea ce îi învăţa „ungerea“, ca astfel ei, apostolii, să nu rămână de ruşine în ziua arătării Fiului.

Vedem deci că peste tot epistola se ocupă de persoana Fiului, sau de „învăţătura lui Hristos“. Măsura progresului lor în acest adevăr, poziţia lor vizavi de el, şi nu caracterul lor general de creştin, constituie lucrul care-i deosebeşte ca părinţi, tineri şi copilaşi. Prin urmare aceste adresări au în vedere cu gelozie marele obiect al întregii epistole: anume, Fiul lui Dumnezeu. El este menţionat peste tot de la început până la sfârşit. Sângele Fiului este cel care curăţă. Avem un Mijlocitor la Tatăl, iar acest Mijlocitor este Fiul. Ungerea ne face să rămânem în FiulFiul S-a arătat ca să nimicească lucrările diavolului. În numele Fiului ni se porunceşte să credem. Fiul a fost trimis să ne descopere ce înseamnă dragostea. Credinţa în Fiul ne dă biruinţa asupra lumii, iar mărturia Tatălui este despre Fiul. În Fiul avem viaţa şi Fiul este cel care a venit să ne dea pricepere. Suntem în Fiul, şi Fiul este Dumnezeu adevărat şi viaţa veşnică.

Toate acestea ne sunt declarate în această epistolă care vorbeşte despre Fiul lui Dumnezeu; astfel că Fiul reprezintă marele ei subiect peste tot. Iar părinţii, tinerii şi copilaşii sunt clasificaţi de către apostol conform relaţiei lor cu acest subiect, mai precis, conform măsurii în care era perceput de sufletele lor. Totul este caracterizat, în felul acesta, de o consecvenţă dumnezeiască şi scumpă.

În aceeaşi epistolă Ioan vorbeşte mult despre dragoste şi despre dreptate, ca fiind constituente necesare sau mărturii ale naşterii noastre din Dumnezeu. Însă, în mijlocul unei astfel de învăţături, el pomeneşte despre mărturisirea lui Hristos, greşită sau adevărată. Întreb: tratează el primul aspect ca pe o chestiune vie şi practică, iar pe cel de-al doilea ca pe una speculativă? Ioan nu aminteşte nimic care să ne îndreptăţească să credem aşa ceva. Nu, deloc. Toate sunt tratate ca având acelaşi caracter, şi el ne dă de ştire că exercitarea dragostei şi practicarea dreptăţii nu vor fi suficiente în alcătuirea mărturiei că un suflet este născut din Dumnezeu, fără cunoaşterea şi mărturisirea Fiului.

Dacă ochiul deschis al lui Isaia ar fi urmărit drumul lui Isus prin cetăţile şi satele ţării sale natale, o!, cum ar fi fost ţinut el într-o continuă adorare! El, căruia i se dăduse o viziune a slavei, care văzuse scaunul de domnie, măreţ şi înălţat, care văzuse poalele mantiei Lui umplând templul, şi pe serafimii care îşi acopereau feţele în timp ce-L recunoşteau pe Isus ca fiind în slava Dumnezeirii. Isaia „a văzut gloria Lui şi a vorbit despre El“ (Isaia 6; Ioan 12). De aceeaşi viziune avem şi noi nevoie, prin credinţă – credinţa în Fiul, credinţa în Isus, credinţa în numele Său – avem nevoie de înţelegerea persoanei Lui, de desluşirea slavei care stă ascunsă sub un văl mai gros ca o aripă de serafim, în spatele imaginii unui Galilean smerit şi lepădat de această lume.

Îngăduiţi-mi, în încheiere, să reamintesc ceea ce Domnul spune despre hrana dată celor din casă la timpul potrivit (Matei 24; Luca 12). Trebuie să avem grijă să nu stricăm această hrană. „Păstoriţi (hrăniţi) Adunarea lui Dumnezeu, pe care a cumpărat-o cu sângele propriului Său Fiu“, spune unul dintre apostoli. „Păstoriţi (hrăniţi) turma lui Dumnezeu care este între voi“, spune altul. Iar Biserica lui Dumnezeu sau turma Lui trebuie să crească cu „creşterea de la Dumnezeu“. Minunate cuvinte!

Să veghem, preaiubiţilor, împotriva încercării vrăjmaşului de a strica hrana casei. Dezvăluirile lui Ioan cu privire la Fiul lui Dumnezeu şi cele ale lui Pavel cu privire la Biserica lui Dumnezeu constituie hrana potrivită pentru timpul de acum, iar noi nu trebuie să potrivim această hrană, păstrată de Dumnezeu pentru sfinţii Săi, gusturilor sau raţionamentelor omului. Mana trebuie adunată aşa cum vine ea din cer, apoi adusă acasă pentru a-i hrăni pe călători cu pâinea îngerilor (Psalmul 78.25).

„Şi acum vă încredinţez lui Dumnezeu“, spune cineva prin Duhul Sfânt, „şi Cuvântului harului Său, care poate să vă zidească şi să vă dea o moştenire între toţi cei sfinţiţi“ (Fapte 20.32).

  • 1.El este prototokos, sau întâi-născut, în mai multe sensuri, iar noi suntem însoţitori ai Lui, care este prototokos, sau Întâiul născut dintre mai mulţi fraţi. Însă El este şi monogenes sau Singur-născut, iar în această poziţie este singur.

2. Umanitatea Sa

„Cuvântul S-a făcut trup şi a locuit printre noi“ – Ioan 1.14

De-a lungul istoriei cărnii şi sângelui care ne este oferită în Scriptură învăţăm că moartea a intrat în lume prin păcat. Pentru toţi cei reprezentaţi ca fiind în Adam, sentinţa a fost aceasta: „În ziua în care vei mânca din el, vei muri negreşit“. Cu privire la Sămânţa promisă a femeii, care nu era astfel reprezentată, a fost spus şarpelui: „Tu Îi vei zdrobi călcâiul“. Vedem deci că moartea acestei Seminţe avea să fie la fel de neobişnuită ca şi naşterea Sa. Prin naştere, El urma să fie Sămânţa femeii; în moarte, urma să aibă călcâiul zdrobit. La împlinirea timpului El, Cel făgăduit, a fost „născut din femeie“. Fiul lui Dumnezeu, Cel care sfinţeşte, a luat parte la carne şi sânge; El a devenit „Sfântul“ sau „lucrul sfânt“ (Luca 1.35).

A avut moartea vreun drept asupra Lui? Nici unul. Conform legământului veşnic, călcâiul Lui a trebuit să fie zdrobit, însă moartea n-a avut nici un drept asupra cărnii şi sângelui Său. În El, Cel binecuvântat, a existat capacitatea de a împlini planul divin, pentru ca astfel călcâiul să trebuiască să-I fie zdrobit; altfel însă El n-a fost nicidecum expus morţii în vreun fel.

Sub legământ, pentru a împlini planul dumnezeiesc, El S-a predat pe Sine, de bună plăcere, spunând: „Iată-Mă, vin“. Pentru slava lui Dumnezeu şi pentru pacea celui păcătos, El a luat „un chip de rob“. Şi, prin urmare, la timpul potrivit a fost făcut „asemenea oamenilor“, şi fiind găsit astfel la „înfăţişare“, El a mers pe drumul smeririi de sine, chiar până la „moarte de cruce“1 (Filipeni 2).

Astfel a fost cursul vieţii Lui. El Şi-a ascuns slava, Şi-a ascuns chipul de Dumnezeu sub cel de rob. N-a căutat cinste de la oameni. L-a cinstit pe Tatăl care-L trimisese, nu pe Sine Însuşi. Nu a vrut să Se facă cunoscut şi nu a dorit să Se arate lumii. Aşa citim despre El. Iar toate acestea au ţinut de forma“ pe care El o luase şi sunt desăvârşit ilustrate în istoria din Evanghelii.

El Şi-a ascuns chipul de Domn a tot ceea ce este pe pământ şi în mare sub cel al unui plătitor de taxă. I s-a cerut să plătească taxa, sau cel puţin Petru a fost întrebat dacă Învăţătorul lui nu o plăteşte. Domnul arată că era scutit, însă, ca să nu-i facă să se poticnească, plăteşte taxa pentru Petru şi pentru El. Dar cine era Cel ce făcea aceasta, în tot acest timp? Nimeni altul decât Cel despre care se scrisese: „Al Domnului este pământul şi tot ce cuprinde el“. Căci El porunceşte unui peşte să-I aducă acea monedă de care avea nevoie, pe care apoi o dă celor ce strângeau darea (Matei 17).

Ce ilustrare a tainei scumpe că El care avea „chipul lui Dumnezeu“ şi care „n-a considerat de apucat să fie egal cu Dumnezeu“, – folosind astfel comorile adâncului şi poruncind creaturilor mâinii lui Dumnezeu ca fiind toate ale Sale – a luat „chip de rob“! Ce rază de slavă străbate norul cu ocazia acestei împrejurări atât de banale! Totul s-a întâmplat între Domnul şi Petru, însă a constituit arătarea „chipului lui Dumnezeu“ de sub „chipul robului“ sau al celui supus autorităţilor (Romani 13.1). Tot ce cuprindea pământul era tributar Lui în momentul când El a consimţit să plătească tribut către alţii. La fel s-a întâmplat cu o altă ocazie, când invitatul neobservat la sărbătoarea de nuntă a îngrijit de vin, nu ca şi cum El ar fi fost „Mirele“, ci chiar ca Creatorul tuturor lucrurilor. Acolo El Şi-a arătat din nou slava şi ucenicii Lui au crezut în El (Ioan 2).

Citim de asemenea că El nu S-a luat la ceartă, nici nu a strigat, şi nici nu Şi-a ridicat glasul pe străzi. N-a vrut să frângă trestia ruptă, ci mai degrabă S-a ţinut pe Sine în umbră. Şi toate acestea, din nou, fiindcă El luase „chip de rob“. Prin urmare, în chiar această ocazie, este citat locul din Scriptură care spune: „Iată Robul Meu pe care L-am ales“ (Matei 12).

Toate aceste întâmplări arată într-un fel foarte semnificativ cum a fost drumul Lui. „Arată-ne un semn din cer“ a fost o altă ispită de a-L face să Se înalţe pe Sine (Matei 16). Atunci L-au pus la încercare fariseii, aşa cum diavolul făcuse atunci când Îi ceruse să Se arunce de pe marginea templului; sau rudele Sale, îndemnându-L să se arate lumii (Ioan 7). Dar cum a răspuns Slujitorul perfect? Nici un semn nu le va fi dat decât cel al lui Iona – un semn al umilinţei, un semn că lumea şi prinţul ei vor câştiga o aparentă biruinţă asupra Lui, în locul unui semn care ar fi putut uimi lumea, aducând-o la picioarele Sale.

Cu adevărat excelente sunt aceste urme ale Slujitorului perfect al lui Dumnezeu. David şi Pavel, care stau de o parte şi de cealaltă a Lui, precum Moise şi Ilie pe muntele sfânt, reflectă ceva din slava Lui manifestată prin a Se ţine pe Sine ascuns. David a omorât leul şi ursul, iar Pavel a fost răpit în al treilea cer; însă nici unul din ei nu s-a grăbit să vorbească despre aceste lucruri. Asemenea atitudine reprezintă o frumoasă imagine a Slujitorului desăvârşit. Totuşi ei, şi toţi cei ca ei pe care-i găsim pe paginile Scripturii, ori printre sfinţi, se află faţă de marele Original la distanţe mult mai mari decât avem noi măsuri să măsurăm. El Şi-a ascuns „chipul de Dumnezeu“ sub „chipul de rob“. Isus a fost tăria lui David atunci când acesta a ucis leul şi ursul; şi El era Domnul acelui cer la care a fost răpit Pavel. Însă aici El a fost ca unul care nu avea „unde să-Şi plece capul“.

La fel pe vârful „muntelui sfânt“ şi apoi la poalele lui. Sus pe munte, înaintea privirilor aleşilor Săi, pentru un moment pasager, El a fost „Domnul slavei“; la poalele lui, a fost „Isus singur“, poruncindu-le să nu spună nimănui despre viziunea pe care o avuseseră până când Fiul Omului avea să învie dintre cei morţi (Matei 17).

Priviţi-L din nou în corabie pe mare, în timpul furtunii. Se afla acolo ca un lucrător cu ziua ostenit, al cărui somn este dulce. Acesta era chipul în care El S-a manifestat ochilor oamenilor. Dedesubt însă se afla „chipul de Dumnezeu“. S-a trezit şi, fiind Domnul care adună vântul în pumnii Lui şi adună apele în haina Lui, a certat marea şi a liniştit-o (Proverbe 30.4; Marcu 4).

Isus ni Se înfăţişează adesea în slăvile depline şi felurite ale lui Yahve, Dumnezeul lui Israel. Odinioară acesta poruncise făpturilor din adâncuri şi „un peşte mare“ a fost pregătit pentru a-l înghiţi pe Iona, oferindu-i un mormânt pentru o vreme hotărâtă. La fel, în zilele Sale, Isus a dovedit că El Însuşi este Domnul „mării celei întinse şi largi“ poruncind „vietăţilor mici“ din ea să intre în năvodul lui Petru (Psalmul 104.25; Luca 5). „Vietăţile mari şi mici“ au recunoscut şi acum, precum odinioară, vocea lui Yahve-Isus.

Tot aşa, Dumnezeul lui Israel, Domnul a tot ce cuprinde pământul şi marea, S-a folosit de o măgăriţă necuvântătoare pentru a mustra pe proroc în nebunia lui. Avem un alt exemplu al acestui lucru atunci când chivotul a trebuit să fie adus acasă din ţara filistenilor. Dumnezeul lui Israel a dirijat atunci natura, forţând vacile înjugate la carul pe care fusese aşezat chivotul, să apuce pe drumul bun către Bet-Şemeş, măcar că ele au luat acest drum în totală opoziţie cu instinctul lor natural (1 Samuel 6).

Domnul Isus a acţionat mai târziu demonstrând aceeaşi slavă şi putere a Dumnezeului lui Israel. Fiindcă în zilele vieţii Sale pământeşti, El, adevăratul Chivot, a trebuit să fie purtat către casă. A fost un moment când El a avut nevoie, precum chivotul din zilele lui Samuel, să fie purtat din locul în care Se afla. Trebuia să viziteze Ierusalimul în slava Sa. Era necesar ca El, fiind Împăratul Sionului, să intre în cetatea împărătească. Şi Se foloseşte pentru aceasta de o măgăriţă şi de mânzul ei, însă Se comportă cu toată demnitatea şi autoritatea pe care le are ca Domn a tot ce cuprinde pământul. Proprietarii animalelor au trebuit să asculte de cuvintele: „Domnul are trebuinţă de el“, şi, contrar firii, contrar oricărui sentiment al inimii omeneşti într-o astfel de ocazie, ei l-au trimis „îndată“ (Marcu 11; Luca 19).

Astfel a strălucit Isus din nou în slava proprie Dumnezeului lui Israel. Vălul poate că era foarte gros, şi aşa a şi fost. Era constituit din Isus din Nazaret, tâmplarul, fiul tâmplarului (Matei 13.55; Marcu 6.3). Norul care acoperea totul era opac într-adevăr, însă slava de sub el era infinită. Era slava deplină a lui Yahve, şi nici o rază din întreaga strălucire divină n-ar fi refuzat să o exprime şi să o afirme. El „n-a considerat de apucat să fie egal cu Dumnezeu“ ci „S-a golit pe Sine Însuşi“. Credinţa pricepe această slavă acoperită, iar afecţiunea o protejează ca şi cu un zid de foc. „Cine s-a suit în ceruri şi s-a coborât? Cine a adunat vântul în pumnii săi? Cine a legat apele într-o manta? Cine a întărit toate marginile pământului? Care este Numele Său şi care este Numele fiului Său, dacă ştii?“ (Proverbe 30.4).

Nu vom încerca să răspundem, ci, precum Moise odinioară, vom învăţa şi noi, atunci când trece Isus, să ne plecăm capetele şi să ne închinăm (Exod 34).

Cât de minunate sunt locurile din Scriptură care ne învaţă să observăm cum „chipul de rob“ ascundea „chipul de Dumnezeu“. Însă la fel de minunate, îndrăznesc să spun, sunt acele cazuri în care El pare că a încercat să Se pună la adăpost de pericol, sau să-Şi scape viaţa. A descoperi şi în astfel de situaţii frumuseţea şi slava Lui, care sunt ascunse de ochiul omului, ar trebui să fie o îndeletnicire nespus de plăcută pentru sufletul nostru. Însă mulţi dintre noi, deşi pentru nimic în lume nu am păta această slavă, putem fi încă incapabili de a o pricepe, şi adesea îi înţelegem greşit căile sau forma pe care o ia.

Fiul lui Dumnezeu a venit în lume într-o perfectă contradicţie cu cel care urmează să vină şi despre care citim că toată lumea îl va admira. Aşa cum Domnul Însuşi spune: „Eu am venit în Numele Tatălui Meu şi nu Mă primiţi; dacă va veni un altul, în numele lui însuşi, pe acela îl veţi primi“ (Ioan 5.43). Potrivit cu aceasta, dacă viaţa Lui este ameninţată, El nu face imediat o minune care să uimească lumea, ci dimpotrivă, Se dezbracă pe Sine Însuşi şi vrea să fie nimeni şi nimic. El refuză cu desăvârşire să facă ceva de care oamenii să se minuneze – mare şi slăvită contradicţie cu cel a cărui rană de moarte va fi vindecată, aşa încât întreaga lume se va minuna şi se va închina înaintea aceluia a cărui icoană va avea viaţă şi va vorbi, astfel ca toţi, mici şi mari, să-i poarte numele pe frunţile lor (Apocalipsa 13).

Fiul lui Dumnezeu S-a aflat în totală contradicţie cu toate acestea. El a venit în numele Tatălui Său, nu în al Lui Însuşi. El avea viaţa în Sine. Era egal cu Cel despre care este scris: „Care singur are nemurirea“; însă El a ascuns această strălucire a slavei divine sub chipul unuia care a părut că-şi apără viaţa prin cele mai obişnuite şi mai de dispreţuit metode. Acest gând ne-ar fi preţios dacă am avea inimi gata de închinare. Cel care trebuie să vină „în propriul său nume“ va primi o rană de moarte, şi totuşi va trăi, pentru ca lumea să se minuneze; însă Fiul lui Dumnezeu fuge în Egipt.

Suntem oare atât de lipsiţi de pricepere spirituală încât să nu înţelegem acest lucru? Ar trebui oare să fim forţaţi pentru a înţelege viziunea slavei astfel ascunsă? Chiar şi aşa dacă ar sta lucrurile, Domnul tot ne va îngădui şi ne va da viziunea acestei glorii. Fiindcă sub văl se află o slavă care, dacă ar vrea, ar putea, precum cuptorul caldean, să-şi nimicească vrăjmaşii pe loc. Căci atunci când venise momentul, când era ceasul puterii întunericului, slujitorii acestei puteri, în prezenţa slavei, „s-au dat înapoi şi au căzut la pământ“, lucru care ne învaţă că Isus a fost atunci în întregime un prizonier de bună voie, aşa cum mai târziu a fost victimă de bună voie2.

În legătură cu aceasta, priviţi-L în împrejurarea despre care am pomenit deja, în Matei 12. S-a temut Domnul în acel moment de mânia fariseilor, simţindu-Se ca unul care trebuie să facă ceva pentru a-şi pune viaţa la adăpost? Nu pot întreţine un asemenea gând. El Şi-a început acolo încă o etapă în drumul Său minunat de slujitor, alegând nu un nume de cinste în această lume, ci unul (prin umilinţă şi moarte), în care neamurile să se poată încrede; şi prin credinţa în acest nume păcătoşii să fie mântuiţi.

Priviţi la El în alt moment, atunci când sabia unui Irod L-a ameninţat pentru a doua oară (Luca 13). Cum Se înalţă Domnul deasupra ei? Fiind conştient de aceasta: fie regele oricât de viclean, chiar dacă ar adăuga subtilitatea la forţă, El trebuie să-Şi termine călătoria, trebuie să-Şi încheie lucrarea încredinţată, iar a treia zi va sfârşi. Iar acest sfârşit avea să vină, aşa cum ştim, nu prin biruinţa lui Irod sau a iudeilor asupra Lui, ci prin predarea Sa de bună voie pentru a deveni Căpetenia mântuirii noastre, făcut desăvârşit prin suferinţă. Şi cu aceeaşi ocazie El recunoaşte următorul lucru: că, deşi ca Proroc avea să moară la Ierusalim, aceasta s-a întâmplat pentru ca cetatea să umple măsura păcatelor ei; căci El, în tot acest timp, era Dumnezeul Ierusalimului, care de-a lungul veacurilor Se purtase cu îngăduinţă faţă de cetate, o chemase la pocăinţă, iar acum în curând avea s-o lase pustie prin judecată (versetele 31 şi 35).

Repet din nou: ce glorii sunt ascunse aici sub chipul smerit al Celui care era ameninţat cu mânia unui rege, şi care a trebuit să facă faţă dispreţului şi vrăjmăşiei propriului Său popor!

Voi face însă referire la încă unul sau două cazuri, chiar mai marcante decât acesta. Priviţi-L la începutul lucrării Lui, în cetatea Sa. Acelaşi principiu măreţ este ilustrat; căci muntele Nazaretului este, după părerea mea, nu un loc care punea în pericol viaţa lui Isus, ci exact ceea ce fusese mai înainte streaşina templului (Luca 4.9,29). Diavolul nu s-a gândit deloc că Domnul ar fi căzut în curtea templului şi ar fi murit. Nicidecum. El L-a ispitit – aşa cum o ispitise pe femeie în grădină – să Se mărească pe Sine, să Se facă, dacă pot spune astfel, aşa cum diavolul i-a spus Evei, Dumnezeu. A căutat să corupă izvoarele din Hristos, aşa cum le corupsese în Adam, şi să facă astfel ca „mândria vieţii“ să devină cel mai important dintre ele. Însă Isus Şi-a păstrat „chipul de rob“. N-a vrut să se arunce jos, ci a reamintit, ascultător, cuvintele: „Să nu ispiteşti pe Domnul, Dumnezeul tău“.

La fel s-a întâmplat şi pe sprânceana muntelui din Nazaret. Acel munte nu era mai înalt decât streaşina templului. Isus nu a fost mai în pericol într-un loc decât în celălalt. Ar fi rămas la fel de teafăr la poalele muntelui ca şi în curtea templului. Dar cum ar fi fost astfel împlinită Scriptura, care spunea că El n-a venit ca să Se înalţe pe Sine? De aceea, „trecând prin mijlocul lor, a plecat de acolo“. S-a retras neştiut şi nebăgat în seamă, confirmându-Şi chipul de rob şi manifestându-Şi astfel harul în gândurile sfinţilor Săi.

Nu îndrăznim să spunem un asemenea lucru, cum că El a făcut aceasta ca să-Şi salveze viaţa. Numai gândul la aşa ceva este contrar slavei persoanei Sale, „Dumnezeu arătat în trup“. Isus a fost iarăşi şi iarăşi, în zilele vieţii Sale pământeşti, răcorit în duh atunci când credinţa Îi descoperea slava ascunsă în spatele vălului. Când Fiul lui David, sau Fiul lui Dumnezeu, sau Yahve al lui Israel, ori Creatorul lumii, devenea cunoscut credinţei sub forma lui Isus din Nazaret, Isus Se bucura în duh. La fel şi astăzi, am putea spune, în vremea de acum, când chipul de rob este din nou prezentat gândurilor noastre, El Se va bucura ori de câte ori sfinţii Săi vor descoperi slava de dincolo de nor.

„Fuga“, ca să o numim aşa, în Egipt, în vremea de la început, în zilele „Copilaşului“ din Betleem, constituie un incident de o frumuseţe şi un caracter cu totul speciale. Ne aducem aminte că, în timpul lui Moise, Israel era în această ţară ca un rug în flăcări. Însă din pricina simpatiei şi prezenţei Dumnezeului părinţilor lor, rugul nu se mistuia. Yahve era deasupra lui faraon, iar când acesta din urmă a vrut să nimicească poporul, Yahve l-a păzit şi l-a făcut să se înmulţească chiar în inima ţării acestuia. Şi acest lucru nu s-a făcut „nici prin tărie, nici prin putere“, căci Israel nu era acolo nimic mai mult decât un rug, un rug de mărăcini căruia i-ar fi fost îndeajuns o scânteie ca să fie mistuit. Însă Fiul lui Dumnezeu Se afla în rug. Acesta era secretul. El a fost cu Israel în Egipt, aşa cum apoi a fost în cuptor cu Şadrac, Meşac şi Abed-Nego; iar mirosul de foc, măcar că rugul ardea iar cuptorul era încălzit de şapte ori mai tare, nu s-a lipit de ei.

O „privelişte măreaţă“, aşa încât Moise s-a întors s-o privească. Putem şi noi astăzi, în duhul lui Moise, să ne întoarcem către acelaşi loc. Putem citi Exod 1-15, şi apoi să privim din nou la această privelişte neobişnuită, cum rugul ardea şi totuşi nu se consuma; cum sărmanul rug al lui Israel era păstrat teafăr în mijlocul cuptorului egiptean, din pricina prezenţei Fiului lui Dumnezeu.

Oricât de mare ar fi focul, el niciodată nu va birui. Şi cum părăseşte în cele din urmă Israel Egiptul? La fel cum cei trei tineri au ieşit din cuptorul pe care Nebucadneţar îl încinsese: în triumf, fără nimic altceva ars decât legăturile care-i ţineau. Faraon şi oastea egipteană pier în Marea Roşie, însă Israel porneşte mai înainte sub stindardul Domnului.

A fost însă Israel în Egipt, bucurându-se de simpatia Fiului lui Dumnezeu, mai în siguranţă decât a fost Isus, ca „Dumnezeu arătat în trup“? Va fi rugul israelit o dovadă împotriva tăriei focului egiptean, şi nu va fi trupul smerit al lui Isus, în ciuda vrăjmăşiei depline a omului, a urii regelui, a invidiei cărturarilor şi a furiei mulţimii, de nebiruit atunci când Dumnezeu Însuşi este manifestat în acest trup? Taina deplină a rugului care ardea şi nu se mistuia stă în acest lucru. Israel nu putea fi atins mai mult decât stabilise cerul, din pricina simpatiei Fiului lui Dumnezeu; iar Isus nu putea fi atins de nimeni mai mult decât El Însuşi vroia, din pricina întrupării Fiului lui Dumnezeu.

„Am chemat pe Fiul Meu din Egipt“, a fost la fel de adevărat despre Isus ca şi despre Israel. Şi Isus şi Israel au fost, în zilele lor, ruguri în flăcări care nu se consumau; lucruri slabe, în ochii şi în gândurile oamenilor, însă invulnerabile. Amândoi au avut suferinţele lor în această lume a Egiptului, însă viaţa din ei nu putea fi atinsă; în cazul lui Israel, din pricina simpatiei (ajutorului) de care se bucura, iar în cazul lui Isus din pricina Persoanei care era El.

Prin urmare, pentru a-I fi salvată viaţa a fost dus „Copilaşul“ în Egipt? Israelul din vechime a părăsit Egiptul pentru a-şi salva viaţa? Sau Şadrac şi tovarăşii lui au ieşit oare din cuptorul caldean pentru a-şi scăpa vieţile? Viaţa lui Israel era la fel de în siguranţă în Egipt ca şi afară din el. Tinerii iudei au fost la fel de puţin afectaţi de foc în cuptor ca şi în afara lui. Israel a părăsit Egiptul ca mărturie pentru slava lui Yahve, Mântuitorul lor; şi la fel au ieşit tinerii israeliţi din focul caldean. În aceeaşi manieră, şi cu acelaşi scop, a fost luat „Copilaşul“ din Iudeea, dinaintea mâniei regelui Irod. Fiul lui Dumnezeu luase chipul de rob. El nu venise în numele Lui Însuşi, ci în cel al Tatălui Său. Se dezbrăcase pe Sine, luase un chip de rob, şi potrivit cu acest chip Şi-a început El drumul încă de pe vremea când era doar un „Copilaş“; iar El a fost, printre multe alte umilinţe, ascultător până acolo încât a fugit în Egipt, ca şi cum Şi-ar fi salvat viaţa de mânia regelui. Însă a făcut aceasta pentru slava Celui care-L trimisese.

Trebuie să veghem ca nu cumva să luăm aceste exemple în care s-a arătat chipul Său perfect de slujitor, şi să le folosim pentru a-I deprecia persoana. El a fost cu adevărat invulnerabil. Până nu I-ar fi venit ceasul, până n-ar fi fost gata să Se predea singur, căpeteniile şi cei cincizeci de oameni ai lor ar fi eşuat de fiecare dată să pună mâna pe El; însă, mai degrabă decât aceasta, El a preferat să Se smerească de fiecare dată, plecând în Egipt într-o ocazie, iar în alta într-un alt sat, El, Fiul Omului, batjocorit şi lepădat.

Vom trata oare această taină a supunerii, a supunerii de bună voie a Fiului lui Dumnezeu, cu nebăgare de seamă? Vom da vălul la o parte cu ireverenţă? Şi totuşi, dacă aceste exemple la care am făcut referire, precum şi altele asemănătoare cu ele, sunt citate ca să se dovedească faptul că starea cărnii şi sângelui la care Domnul S-a făcut părtaş era supusă morţii, atunci cu adevărat dăm vălul la o parte cu o mână nepricepută şi lipsită de respect. Da, şi încă mai mult decât atât, Îl nedreptăţim de două ori. Îi degradăm fiinţa folosind acţiuni care de fapt manifestă harul şi dragostea Lui nemărginite pentru noi, precum şi supunerea Sa nestrămutată faţă de Dumnezeu.

Şi totuşi se aud azi voci care spun că scurgerea timpului, ori violenţa, ori accidentul ar fi putut birui carnea şi sângele Domnului Isus, cauzându-I moartea ca în cazul nostru. Întreb însă: oare un gând ca acesta nu-L pune pe Domnul Isus Hristos în legătură cu păcatul? Se poate răspunde că nu aceasta se intenţionează. Probabil. Dar nu este totuşi aşa? Un astfel de gând nu-L leagă oare pe Domnul de păcat, de vreme ce în relatarea inspirată cu privire la carne şi sânge – iar înţelepciunea noastră trebuie să stea numai în ceea ce este scris – moartea este pusă în legătură cu ele numai prin păcat? Dacă sângele şi carnea din persoana Sa erau expuse morţii, sau dacă prin natura şi starea lor erau capabile de a muri (cu excepţia predării Sale de bunăvoie în har), nu se face prin aceasta legătura cu păcatul? Şi dacă e aşa, Se află Hristos cu adevărat înaintea sufletului care face o astfel de afirmaţie? Ea Îl prezintă ca pe unul expus morţii şi oferă o astfel de viziune asupra Lui ca şi cum ar fi putut să moară într-un fel potrivit căruia El nu Şi-ar fi putut niciodată asuma chipul de rob,făcându-Se ascultător până la moarte. Şi în afară de ce Şi-a asumat prin acest caracter, El n-a fost expus la nimic mai mult.

Există în asemenea afirmaţii ceva care te face să te temi că „porţile Locuinţei Morţilor“ atacă din nou „Stânca“ Bisericii, persoana Fiului lui Dumnezeu. Iar dacă se argumentează că ele nu vor decât să ilustreze umanitatea adevărată a Domnului, chiar scopul în sine devine suspect. Fiindcă, întreb, este oare în persoana lui Hristos numai umanitate? Nu se află acolo şi ceva incomensurabil diferit, şi anume „Dumnezeu arătat în trup“? El n-ar fi putut fi Mântuitorul meu, al unui păcătos, dacă n-ar fi fost Însoţitorul lui Yahve. Fiecare creatură datorează tot ceea ce poate ea să aducă. Nimeni altcineva, decât Unul care nu socoteşte ca un lucru de apucat să fie egal cu Dumnezeu, nu poate lua un „chip de rob“; căci respectivul este deja rob, aşa cum am arătat mai devreme. Nici o creatură nu poate pretinde a fi mai mult decât o creatură; numai gândul la aşa ceva ar însemna răzvrătire. Nimeni nu se poate pune garant pentru om decât Acela care a putut fără nici o îngâmfare să Se pretindă egal cu Dumnezeu, fiind prin urmare independent.

Umanitatea adevărată era capabilă de a păcătui. Adam în grădină a fost în starea aceasta, pentru că a păcătuit. Putem spune mai simplu şi mai sigur că el era capabil de a păcătui, decât că era capabil de a muri. Istoria ne confirmă primul aspect, însă nu ne îngăduie să-l determinăm pe cel de-al doilea, de vreme ce tot ea ne spune că moartea a intervenit prin păcat. Exista deci în Adam putinţa de a păcătui, însă nu ni se spune că şi cea de a muri.

Dacă prin urmare cineva ar veni şi ar sugera, cu scopul de a ilustra adevărata umanitate a lui Hristos, că El era capabil să păcătuiască, ce i-am spune? Las ca cei care-L cunosc cu adevărat pe Hristos să răspundă la aceasta. Oricum, putem fi siguri de un lucru: că diavolul este în spatele tuturor acestor atacuri împotriva „Stâncii“ Bisericii, care este persoana Fiului lui Dumnezeu (Matei 16.18). Căci lucrarea Lui, mărturia Lui, suferinţele, moartea însăşi, nu ar însemna absolut nimic pentru noi dacă El nu ar fi Dumnezeu. Persoana Lui este temelia sacrificiului Lui, şi în sensul acesta fiinţa Lui este Stânca noastră. Mărturia despre persoana Sa, adusă de către unul care în momentul acela nu ştia nimic despre lucrarea sau jertfa Lui, a fost cea care L-a condus să vorbească despre „Stânca“ pe care Biserica avea să fie zidită, ilustrând astfel acel adevăr sau taină împotriva căreia „porţile Locuinţei morţilor“, puterea şi viclenia lui Satan, aveau să se năpustească mereu şi mereu.

De la început au tot atacat ele, iar astăzi se întâmplă la fel. Slava deplină a „Dumnezeului arătat în trup“ a fost întunecată cu timp în urmă de către arieni3 şi socinieni4. De curând, natura morală a Omului Isus Hristos, „Dumnezeul binecuvântat în veci“, a fost atacată de irvingnism5, care a pătat-o şi a întinat-o atât cât poate reuşi un asemenea gând rău. Şi încă şi mai curând, relaţiile cu Dumnezeu în care Isus S-a aflat, precum şi experienţele sufletului Său, au constituit obiectul speculaţiilor intelectului omenesc. Iar acum, cel mai recent, carnea şi sângele Lui, „templul“ trupului Său, au fost profanate.

În toate acestea se poate distinge un scop comun, anume degradarea Fiului lui Dumnezeu. De unde vine aceasta? Şi, de cealaltă parte, de unde izvorăşte energia contradictorie şi opusă încercărilor de acest fel? Cu ce este Tatăl ocupat, sau cu privire la ce este El gelos, dacă nu cu privire la slava Fiului Său, în opoziţie cu orice lucru care L-ar putea degrada, fie el mai mult sau mai puţin subtil? Citiţi, dragii mei, cuvântarea Domnului către iudei în Ioan 5. Aici este descoperit secretul, anume că deşi Fiul S-a smerit pe Sine şi, aşa cum El spune, „nu poate să facă nimic de la Sine Însuşi“, Tatăl va avea grijă ca El să nu fie dezonorat sau depreciat în vreun fel, veghind asupra drepturilor Lui, acelor drepturi divine depline, printr-o afirmaţie plină de atenţie şi de gelozie: „Cine nu-L onorează pe Fiul, nu-L onorează pe Tatăl care L-a trimis“.

Răbdarea şi îngăduinţa faţă de cei neştiutori sunt cu siguranţă căi divine, căi ale Duhului în har. Domnul Însuşi le-a folosit: „De atâta timp sunt cu voi şi nu M-ai cunoscut, Filipe?“ Dar lipsa de îngăduinţă faţă de orice încercare de degradare a lui Hristos este de asemenea o cale dumnezeiască. Scrierile lui Ioan ne dovedesc acest lucru. Ele reprezintă cea mai copleşitoare parte din cuvântul lui Dumnezeu, fiind cu totul deosebite şi preţioase, tocmai din pricină că se ocupă atât de mult de slava personală a Fiului. Şi îmi pare că ele arată puţină îndurare, ba chiar deloc, faţă de cei tentaţi să păteze această slavă sau să o trateze cu uşurătate.

Daţi-mi voie să mai adaug că nici alte lucruri din viaţa binecuvântatului nostru Domn, precum foamea, setea sau oboseala, nu pot fi folosite în vreun fel pentru a dovedi că El era expus morţii. Fiul lui Dumnezeu în carne nu a fost expus la nimic. Nimic din afara grădinii Eden nu a fost partea Lui de drept. Îl vedem înfometat şi obosit la fântâna din Samaria. A adormit în corabie după o zi de slujbă obositoare. Însă tot ce El a cunoscut în acest loc al spinilor şi al frunţii asudate, a cunoscut şi a împărtăşit doar pentru a împlini ce se potrivea „chipului de rob“ pe care Şi-l asumase în harul Lui nespus.

Acestui „Om al durerilor“ I s-a spus odată că ar avea aproape cincizeci de ani (Ioan 8.57). Însă din acest lucru înţeleg numai cât de intim a purtat El durerile noastre şi cât de marcat a fost de truda pentru binecuvântarea noastră şi pentru slava Tatălui. Iată de ce s-a spus despre El că înfăţişarea I se deosebea mult de cea a oamenilor, din pricina a ceea ce îndura pentru noi şi a împotrivirii suferite din partea celor păcătoşi. În nici un caz din pricina tendinţelor naturale de degradare care intervin odată cu vârsta, căci astfel de tendinţe n-au fost nicidecum partea Lui.

Iudeii au fost mereu şi mereu acuzaţi că L-au omorât (Fapte 2.36; 3.15; 7.52). Acuzaţia a fost dreaptă, cu siguranţă. Cu toţii suntem vinovaţi de aşa ceva. Vinasângelui vărsat stă culcată la uşile noastre. În sensul juridic deplin, ei au fost „trădătorii şi ucigaşii“ Lui. Dar, oricât de ciudat ar părea pentru raţiune, ceea ce citim în legătură cu aceasta este cu totul limpede în ochii credinţei: „Nimeni nu Mi-o ia, ci o dau Eu de la Mine Însumi. Am putere s-o dau şi am putere s-o iau iarăşi. Această poruncă am primit-o de la Tatăl Meu“ (Ioan 10.18). El a fost liber, şi totuşi a acţionat la poruncă. Pare ciudat, sunt de acord, pentru raţiune şi necredinţă, însă pentru credinţă totul este limpede şi perfect.

Fiul lui Dumnezeu a murit pe cruce, unde mâinile nelegiuite ale omului L-au ţintuit, şi unde scopul etern şi harul lui Dumnezeu prevăzuseră să ajungă. Acolo a murit, şi a murit fiindcă a fost acolo. Mielul a fost înjunghiat. Cine s-ar încumeta să contrazică acest lucru? Mâini nelegiuite L-au ucis, iar Dumnezeu L-a oferit ca pe propriul Său Miel pentru altar. Cine ar îndrăzni să se atingă, fie şi numai pentru un moment, de o taină atât de indispensabilă şi de preţioasă? Şi totuşi Mielul Şi-a dat viaţa de bună voie. Nu epuizarea din pricina suferinţei, nici violenţa crucii, nu I-au provocat moartea, ci Şi-a dat viaţa de la Sine Însuşi. Ca dovadă că era deplin stăpân pe viaţa pe care urma să Şi-o dea, „a strigat cu glas tare“ iar apoi „Şi-a dat duhul“. Felul cum s-au desfăşurat lucrurile în acele momente nu lasă loc vreunui alt gând, şi, aş adăuga eu, nici afecţiunile sfinţilor în închinare nu trebuie să facă altfel. Pilat s-a mirat că Domnul murise deja; nu putea să creadă una ca aceasta; a trebuit să se convingă de acest lucru. Nu trecuse suficient timp ca o viaţă să se sfârşească pe cruce, de aceea fluierele picioarelor celorlalţi au trebuit să fie zdrobite. Însă El era deja mort, iar Pilat trebuie să facă cercetări şi să se convingă printr-un martor înainte de a putea crede.

Astfel deci gândul pe care îl susţinem este singurul care explică derularea istorică literală a evenimentelor. Domnul să dea har sufletelor noastre pentru a-L binecuvânta pe Dumnezeu pentru o astfel de imagine a Mielului Său înjunghiat, a Mântuitorului nostru răstignit şi omorât. Prin faptul că spunem că El Şi-a dat viaţa de la Sine, ignorăm oare faptul că El a fost Mielul înjunghiat, sau facem să nu se mai audă cântarea din ceruri care sărbătoreşte această taină? Istoria Calvarului, pe care Duhul Sfânt a scris-o, susţine gândul nostru; şi din nou spunem: ceea ce susţinem este singura explicaţie pentru ce s-a întâmplat acolo. El a fost liber şi totuşi sub poruncă. Credinţa înţelege pe deplin aceasta. Şi potrivit cu această taină, când ceasul a sosit, citim că: „Plecându-Şi capul, Şi-a dat duhul“ (Ioan 19.30). A recunoscut porunca pe care o primise, şi totuşi Şi-a dat viaţa de la Sine. A fost ascultător până la moarte, însă Şi-a dat viaţa ca unul care era stăpân pe ea.

Credinţa înţelege toate acestea fără dificultate; ba mai mult, ea înţelege că numai aici se află adevărata şi desăvârşita taină. El a murit ca urmare a planurilor ce ţineau de legământul veşnic, cărora S-a supus de bunăvoie, fiind „Însoţitorul“ Domnului Oştirilor.

Însă, cum deja am spus spre lauda Lui, Fiul lui Dumnezeu pe pământ Şi-a ascuns întotdeauna slava, „chipul de Dumnezeu“, sub „chipul de rob“. Slava Lui a fost recunoscută în toate locurile stăpânirii lui Dumnezeu. Demonii au recunoscut-o, trupurile şi sufletele oamenilor au recunoscut-o, moartea şi mormântul, fiarele câmpului şi peştii mării, vânturile şi valurile, grâul şi vinul. Aş putea spune că doar El a fost singurul care nu a recunoscut-o, sau nu Şi-a asumat-o; pentru că El căuta să o acopere. El era „Domnul secerişului“, însă a părut ca unul dintre lucrători; El era Dumnezeul templului şi Domnul sabatului, însă S-a supus atacurilor şi acuzaţiilor unei lumi necredincioase (Matei 9.12).

Aşa a fost vălul, sau norul, sub care El mereu şi mereu Şi-a ascuns slava. Şi în perfectă potrivire cu acest lucru, aşa cum am spus deja, S-a comportat El în acele ocazii când viaţa I-a fost ameninţată. Şi-a ascuns din nou slava şi în astfel de cazuri, sub felurite chipuri de dispreţuit în ochii oamenilor. Uneori a fost ocrotit de favoarea unor oameni obişnuiţi (Marcu 11.32; 12.12; Luca 20.19); alteori S-a retras într-un fel mai mult sau mai puţin obişnuit (Luca 4.30; Ioan 8.59; 10.39); de multe ori vrăjmaşii au fost împiedicaţi să pună mâna pe El, din pricină că nu-I venise încă ceasul (Ioan 7.30; 8.20); iar într-o ocazie anume, aşa cum am văzut, fuga în Egipt Îl fereşte de mânia unui rege care vroia să-I ia viaţa.

În toate aceste cazuri, de la primul până la ultimul, văd un singur lucru – Domnul slavei ţinându-Se ascuns, ca Unul care venise în numele Altuia, nu în al Lui Însuşi. Însă El era „Domnul slavei“ şi „Prinţul vieţii“. A fost un prizonier de bună voie, lucru pe care l-am înfăţişat deja, şi aşa a ajuns să fie în cele din urmă o victimă de bună voie. „El Şi-a dat viaţa ca răscumpărare pentru mulţi“6 (Matei 20.28; Tit 2.14).

Într-o perioadă din vechime chivotul Domnului s-a aflat în mâinile vrăjmaşilor; căzuse în mâna filistenilor în bătălia de la Eben-Ezer. Atunci Dumnezeu „şi a dat puterea Sa în captivitate, şi frumuseţea Sa în mâna asupritorului“; chivotul însă a fost invulnerabil. El era în aparenţă un lucru fragil, un obiect din lemn şi aur. Prezenţa lui a tulburat toată ţara celor necircumcişi şi de asemenea pe dumnezeii lor. Se afla acolo lipsit de ajutor şi singur, în mijlocul vrăjmaşilor înfierbântaţi şi îngâmfaţi din pricina victoriei. De ce, prin urmare, nu l-au rupt ei în bucăţi? Aparent, a-l lovi de o stâncă ar fi însemnat să-l distrugi. Chivotul a stat mereu între ei şi a părut că supravieţuieşte numai din pricina îndurării lor. De ce atunci n-au scăpat ei de el distrugându-l? Nu puteau: acesta este răspunsul. Chivotul în mijlocul filistenilor a fost un alt rug care ardea şi nu se mistuia. Părea că se află la cheremul celor necircumcişi, însă era de fapt invulnerabil. Filistenii au putut să-l trimită de la Asdod la Gat, şi de la Gat la Ecron; însă nici o mână nu-l putea atinge ca să-i facă rău (1 Samuel 4 şi 6).

La fel Adevăratul Chivot, Fiul lui Dumnezeu arătat în trup, a fost, pentru puţină vreme, la dispoziţia celor netăiaţi împrejur. Pilat poate să-L trimită la Irod, iar Ana la Caiafa; mulţimea Îl poate duce la Pilat, iar Pilat Îl poate da din nou mulţimii; viaţa Lui însă nu poate fi atinsă de ei. El era Fiul lui Dumnezeu, şi măcar că era manifestat în trup, era totuşi Fiul din veşnicie. Prin oricâte dureri a trecut, de oricâtă osteneală, foame şi sete a avut parte, toate făceau parte din chipul Său de rob pe care îl luase. Însă El era Fiul care avea viaţa în Sine Însuşi, Chivotul invulnerabil, Rugul care, chiar în mijlocul flăcărilor vii ale urii depline a lumii, nu se mistuia.

Aşa a fost taina, nu mă îndoiesc.

Însă în timp ce privesc la acest episod, nu este nimic de care m-aş bucura mai mult decât să simt ceea ce un israelit adevărat ar fi simţit în ziua când chivotul lui Dumnezeu a fost adus înapoi din ţara filistenilor. El s-ar fi bucurat şi s-ar fi închinat; ar fi fost foarte grijuliu să se asigure că acest mare eveniment a avut loc cu adevărat, chiar dacă ar fi trăit la mare distanţă. Ca israelit din oricare dintre seminţii, acest lucru îl privea în totul, anume că chivotul fusese recuperat şi că netăiaţii împrejur nu-l mai stăpâneau şi nu-l mai trimiteau în sus şi în jos între cetăţile lor. Odată convins însă, trebuia să fie atent ca nu cumva el însuşi să-l atingă sau să-l cerceteze, şi astfel să păcătuiască şi el ca unul dintre acei locuitori din Bet-Şemeş.

Suntem îndreptăţiţi deci, fără îndoială, să refuzăm acele gânduri cum că trupul binecuvântatului nostru Domn ar fi fost expus (supus) morţii. Astfel de cuvinte şi de speculaţii sunt ca şi cum am atinge chivotul cu mâini necircumcise. Trebuie să dăm pe faţă greşeala unui astfel de gând, ca şi lipsa lui de respect; cu alte cuvinte, nimic altceva n-ar trebui să ne mulţumească decât recuperarea chivotului din mâinile vrăjmaşilor. Apoi însă intervine o altă îndatorire: nu trebuie să-l atingem, sau să-l inspectăm, ca pe un lucru obişnuit. Cuvintele noastre trebuie să fie puţine, căci cine vorbeşte mult, într-o astfel de chestiune, nu se poate să nu păcătuiască: „În mulţimea vorbelor nu lipseşte păcatul“. Consideraţiile de ordin fizic asupra acestui subiect nu trebuie îngăduite, chiar dacă par adevărate şi de netăgăduit; căci astfel de consideraţii nu sunt felul de a lucra al Duhului sau al înţelepciunii lui Dumnezeu. Trupul Domnului a fost un templu, şi este scris: „Să vă purtaţi cu respect faţă de locaşul Meu cel sfânt; Eu sunt Domnul“.

Dacă cineva ar refuza să urmeze aceste speculaţii, şi în loc de a le da răspuns le-ar mustra, nu aş avea nimic de zis. Este posibil ca în multe suflete să existe un sfânt şi delicat sentiment de a refuza să se preocupe – într-un mod care depăşeşte propria măsură şi standardul Scripturii – cu ceea ce întotdeauna va fi mai presus de noi oamenii. Mi-aduc aminte de cuvintele: „Nu răspunde unui nebun după nebunia lui, ca să nu fii şi tu asemenea lui“. Însă aceste speculaţii cu privire la persoana Fiului lui Dumnezeu îşi au originea în altă parte. Chivotul a ajuns în mâini necircumcise – iar aceste rânduri pe care le scriu constituie o încercare de a-l recupera de acolo – şi ceea ce doresc cu adevărat este să-l dau jos din „carul cel nou“ cu respectul şi sfinţenia care se potrivesc sufletului ce face un asemenea lucru.

Voi mai adăuga că toată această dezbatere este făcută cu scopul ca sufletul să aibă un beneficiu. Trupul mort al unui leu (deşi trebuia privit ca o urâciune) a fost forţat să producă miere, bună la gust şi hrănitoare. Pavel a trebuit să facă lucrarea neatrăgătoare de a apăra învăţătura despre înviere ca răspuns la convingerile unora dintre corinteni; însă acest lucru s-a dovedit roditor, precum trupul mort al leului. Căci n-a ieşit în evidenţă doar învăţătura respectivă, ci glorii după glorii care aparţin tainei au fost trecute pe dinaintea ochilor noştri. Apostolului i s-a dat, prin Duhul, să vadă învierea în ordinea sau în etapele ei; apoi intervalul dintre aceste etape şi lucrarea de făcut în fiecare din ele, potrivit cu dispensaţiile divine; la fel şi scena care va fi la sfârşitul tuturor acestor etape; şi de asemenea importantul moment al învierii celor sfinţi, în toată puterea şi măreţia lui, împreună cu strigătul de triumf care îl însoţeşte (1 Corinteni 15). Iată mierea ieşită, pot spune, din trupul mort al leului, căci astfel este controversa între fraţi.

Dar aşa cum a fost scris odinioară, aşa este, prin harul îmbelşugat al lui Dumnezeu, şi acum: „Din cel care mănâncă a ieşit ce se mănâncă şi din cel tare a ieşit dulceaţă“.

„Nu nouă, Doamne, nu nouă, ci Numelui Tău dă-i glorie, pentru bunătatea Ta, pentru adevărul Tău!“

    • 1.Dacă El n-ar fi fost egal cu Dumnezeu, n-ar fi putut face acest lucru, deoarece oricine nu este Dumnezeu este deja rob al Creatorului său. Un evreu putea fi de bună voie rob altui evreu – slujitor cu urechea străpunsă (Exod 21) – dar nici o creatură nu poate fi în mod voluntar rob al lui Dumnezeu, de vreme ce toate creaturile au deja datoria de a-I sluji din pricina relaţiei lor cu Cel ce le-a creat.
    • 2.Când îmi amintesc cine era El, Sămânţa femeii, Fiul lui Dumnezeu, Dumnezeu arătat în trup; când de asemenea îmi amintesc că moartea, în orice formă ar fi venit ea, nu avea nici un drept asupra Lui, nu pot gândi altfel decât că El a fost victimă de bună voie. Privit în carnea şi sângele la care S-a făcut părtaş, moartea nu avea nici un drept asupra Lui, fiindcă nu a existat păcat în El; dacă Îl privesc în plinătatea persoanei Lui, moartea nu L-a putut atinge, afară doar că S-a supus ei în mod voluntar sub legământul veşnic. Astfel deci sufletul refuză gândul că El Şi-a salvat viaţa în sensul obişnuit al acestei expresii.
    • 3.Arienii au negat faptul că Domnul Isus are o natură veşnică şi divină ca şi Tatăl, spunând că este o făptură nespus de înălţată, că poate fi numit un Dumnezeu, dar nu Dumnezeu ca şi Tatăl. [n.tr.]
    • 4.Socinienii au negat divinitatea Domnului Isus şi Trinitatea. [n.tr.]
    • 5.Irvingnienii pretindeau că Domnul Isus a avut fire păcătoasă ca şi noi. [n.tr.]
  • 6.Fiul S-a supus poruncii Tatălui, având ca scop slava lui Dumnezeu prin mântuirea noastră (Ioan 10.18; 12.49); iar acum Tatăl ne dă nouă o poruncă, să dăm toată cinstea divină Fiului, sau, cu alte cuvinte, să umblăm în adevărul persoanei Sale (Ioan 5.23; 1 Ioan 3.23; 2 Ioan 4-6).

3. Dependenţa Sa

„Eu Mă voi încrede în El“ – Evrei 2.13

Ce moment trebuie să fi fost când Domnul a liniştit furtuna pe marea Galileii! Ce lucru minunat şi măreţ să fii martor la un astfel de moment; la fel cum ar fi şi acum când ne gândim la el, dacă am avea inimi sensibile la slava lui Hristos. Oamenii pot vorbi despre legea necesară a fenomenelor, despre legile naturii şi despre cursul lucrurilor. Cu siguranţă însă că prima lege a naturii este ca ea să asculte de Creatorul ei. Iar aici, într-o clipeală din ochi, marea Galileii a simţit prezenţa şi a ascultat cuvântul Celui care după buna Sa plăcere schimbă mersul lucrurilor, sau cu o simplă atingere face ca totul să se prăbuşească (Marcu 4).

Acesta era Isus-Yahve. Acesta era Dumnezeul de care, odinioară, Iordanul şi Marea Roşie au ascultat: „Ce ai tu, mare, de fugi? tu, Iordanule, de te întorci înapoi? Voi, munţilor, de săriţi ca berbecii? voi, dealurilor, ca mieii? Cutremură-te înaintea Domnului, pământule!“ Aici se află răspunsul, fie că ascultăm glasul Mării Roşii în zilele Exodului, fie cel al mării Galileii în timpurile evangheliei. Prezenţa lui Dumnezeu constituie secretul. „El a vorbit şi s-a făcut“.

Citim că atunci când soarele şi luna s-au oprit în mijlocul cerului, Domnul ascultase de vocea unui om. Iosua vorbise Domnului atunci, iar Domnul a luptat pentru Israel. A fost cu totul extraordinar acel eveniment. Duhul Sfânt, care-l aminteşte, îi dă acest caracter. „Nu este scris acest lucru în cartea lui Iaşar (sau «Cartea Dreptului»)? Şi soarele a stat în mijlocul cerurilor şi nu s-a grăbit să apună aproape o zi întreagă. Şi n-a fost zi ca aceasta nici înainte, nici după aceea, când Domnul să asculte de glasul unui om, pentru că Domnul lupta pentru Israel“. Însă Isus acţionează îndată, de la Sine Însuşi, fără ca acest lucru să fie consemnat de Duhul Sfânt ca ceva extraordinar. Toată uimirea vine din partea inimilor nepregătite şi necredincioase ale ucenicilor, care nu cunoşteau slava Dumnezeului lui Israel. Însă noi, preaiubiţilor, sub îndrumarea Celui care ia din lucrurile lui Hristos ca să ni le descopere, ar trebui să înţelegem şi să discernem mai bine cine este Acela care a despărţit Marea Roşie sau care a făcut ca Iordanul să se tragă înapoi sau care a liniştit apele mării Galileii.

Descoperim însă mai mult despre Isus la Marea Roşie, decât simpla împărţire a apelor ei. Norul care a apărut de îndată ce Israel fusese răscumpărat prin sânge din Egipt, şi care i-a însoţit prin pustie, a fost călăuza taberei. Însă el a fost şi vălul care acoperea slava. Taina minunată se afla în mijlocul lui Israel. De obicei slava rămânea ascunsă; se manifesta doar ocazional, însă se afla acolo; era călăuza şi însoţitorul lui Israel, dar şi Dumnezeul lor. Cel care locuia între heruvimi a mers prin pustie înaintea lui Efraim, Beniamin şi Manase (Psalmul 80). Slava era în nor pentru folosul lui Israel, însă ea se afla şi în locul sfânt; şi astfel, în timp ce conducea tabăra în forma ei acoperită sau smerită, ea pretindea onorurile divine ale sanctuarului.

Aşa a fost şi Isus, „Dumnezeu arătat în trup“, în mod obişnuit ascuns în spatele „chipului de rob“, totdeauna egal cu Dumnezeu în credinţa şi în închinarea sfinţilor Săi, măcar că n-a socotit aşa ceva ca un lucru de apucat, însă descoperindu-Şi, în răstimpuri, strălucirea harului divin şi a autorităţii Sale.

Chiar când se afla aproape de Marea Roşie, Israel a trebuit să fie adăpostit. Norul a făcut aceasta pentru ei. El s-a aşezat între egipteni şi tabără, şi a fost întuneric pentru unii iar pentru ceilalţi lumină, aşa încât nu s-au apropiat unii de alţii toată noaptea; apoi, dimineaţa, Domnul a privit la armata egipteană prin stâlpul de nor şi a adus confuzia în mijlocul ei. La fel, într-o ocazie înrudită cu aceasta, Isus Se comportă ca nor şi ca slavă. El Se aşează între ucenicii Săi şi cei care-i urmăreau: „Deci, dacă Mă căutaţi pe Mine, lăsaţi-i pe aceştia să se ducă“. Îi adăposteşte cu prezenţa Sa ca în vechime. Şi priveşte prin nor şi din nou, ca odinioară, tulbură armata vrăjmaşului: „Isus le-a spus: «Eu sunt!». Când le-a spus: «Eu sunt!», s-au dat înapoi şi au căzut la pământ.“ Doar a privit şi s-a dovedit că braţul Lui nu se scurtase între timp. Cu aceeaşi uşurinţă şi autoritate, Dumnezeul lui Israel Îşi face lucrarea la Marea Roşie, ca şi Isus în grădina Ghetsimani (Exod 14; Ioan 18). Dumnezeii Egiptului s-au plecat înaintea Lui la Marea Roşie şi cei ai Romei în Ghetsimani, iar când va fi adus din nou în lume se va zice: „Şi toţi îngerii lui Dumnezeu să I se închine!“.

Să pătrundem însă şi mai adânc. De-a lungul istoriei sale, Israel a trebuit să fie mustrat, nu numai adăpostit; să fie şi disciplinat, aşa cum fusese răscumpărat. Vedem acest lucru pe măsură ce părăsim Marea Roşie şi intrăm în pustie. Aceeaşi slavă care era ascunsă în nor avea să facă şi această lucrare divină pentru ei, aşa cum o făcuse pe cealaltă. Cu ocazia manei, în chestiunea iscoadelor, la răscoala lui Core, la apele Meriba, Israel provoacă sfinţenia Domnului, iar razele slavei străpung norul mărturisind despre nemulţumirea divină (Exod 16; Numeri 14; 16; 20).

La fel, din nou, au stat lucrurile şi cu Isus. Când a fost întristat – aşa cum fusese Slava din nor – de împietrirea de inimă şi de necredinţa ucenicilor, El a dat o dovadă, o expresie, a puterii Sale divine, în cuvinte de mustrare, precum în acea ocazie la care am făcut referire, pe lacul Tiberiadei; căci acolo a vorbit către ucenici: „Pentru ce sunteţi fricoşi?“, la fel cum tocmai vorbise mării: „Linişte! Taci!“. Aşa s-a întâmplat, împrejurare după împrejurare, când ucenicii Săi trădau gânduri de neştiinţă sau de necredinţă cu privire la El. De exemplu, într-o ocazie specială, El vorbeşte lui Filip cu tristeţea şi nemulţumirea Slavei din nor: „De atâta timp sunt cu voi şi nu M-ai cunoscut, Filipe? Cine M-a văzut pe Mine L-a văzut pe Tatăl; şi cum spui tu: «Arată-ni-L pe Tatăl?»“ (Ioan 14).

Cu siguranţă că avem de a face cu aceeaşi taină. Nu strălucea acelaşi Domn din nou din spatele vălului, înfruntând neascultarea sau necredinţa lui Israel? Aceasta era slava arătată din nor ca în împrejurarea despre mană, sau ca în cazurile asemănătoare deja pomenite. Asemănarea dintre cele două forme ale puterii divine este foarte exactă. Norul reprezenta lucrul obişnuit; slava din el era când şi când manifestată, însă era întotdeauna acolo. Călăuza şi însoţitorul taberei era Domnul taberei. Şi toate acestea nu reprezintă oare taina care este Isus? Slava era Dumnezeul lui Israel (Ezechiel 43.4; 44.2), iar Isus din Nazaret era Dumnezeul lui Israel, sau slava (Isaia 6.1; Ioan 12.41). Nazarineanul a ţinut ascunsă o lumină, sau a manifestat o slavă în trup, de care, în plinătatea ei adevărată, „nu te poţi apropia“ (1 Timotei 6.16).

Moise, într-un fel demn de apreciat, a refuzat slava, însă Isus Şi-a ascuns-o. „Moise, când s-a făcut mare, a refuzat să fie numit fiu al fiicei lui faraon“ (Evrei 11.24). Iar aceasta a fost o biruinţă frumoasă asupra lumii. Nouă ne place să ne fluturăm onorurile, să arătăm cât mai mult din ceea ce suntem, chiar să ne arogăm ceea ce nu ni se cuvine, dacă oamenii ne-ar considera, din greşeală, mai mari decât suntem în realitate. Moise însă s-a smerit în palatul egiptean, iar aceasta a fost o frumoasă biruinţă a credinţei asupra mersului şi duhului lumii. Dar Isus a făcut mai mult. Este adevărat că El n-a avut servitori şi curteni pe care să-i înveţe, căci a fost un străin pentru palate. Însă sătenii Nazaretului L-au considerat între ei ca pe „fiul tâmplarului“, iar El a fost de acord cu aceasta. Slava slăvilor, Domnul îngerilor, Creatorul marginilor pământului, Dumnezeul cerurilor, a rămas ascuns sub această denumire obişnuită, şi a stat acolo fără să obiecteze vreodată ceva.

Duhul Sfânt, în slujba sa de har, ne dezvăluie în Evrei 2 izvoarele acestei taine mari. Harul lui Dumnezeu îşi găseşte plăcerea – ce gând preţios! – în a prezenta taina, iar lauda Celui „pentru care sunt toate şi prin care sunt toate“ impune prezentarea acestei taine (versetele 9 şi 10). Aici ne sunt dezvăluite aceste lucruri; aici vedem izvoarele îmbelşugate de unde curg marele plan şi lucrarea lui Dumnezeu, acea taină de negrăit a răscumpărării prin smerirea Fiului lui Dumnezeu, care avea să-i imprime caracterul pentru veşnicie. Harul divin a dorit să fie satisfăcut oferind totul, iar slava divină a vrut să se manifeste într-un chip desăvârşit. Totul curge din aceste izvoare. Cel care sfinţeşte a luat parte la carne şi sânge; El a străbătut moartea; a îndurat toate ispitele noastre, dar fără păcat; a cunoscut şi a trăit relaţiile cu Dumnezeu, experienţele de suflet şi suferinţele (simpatiile) împreună cu cei credincioşi. Viaţa de credinţă pe pământ, cu rugăciuni şi lacrimi către Cel care putea să-L scape din moarte; viaţa de mijlocire din cer; toată pregătirea împlinită pentru a fi jertfă şi preot; putinţa de a ajuta, vrednicia de a curăţi, ca şi învierea, înălţarea, aşteptarea prezentă şi împărăţia şi slăvile viitoare – toate acestea îşi găsesc originea şi izvorul aici, în harul şi în slava divină.

Fiul lui Dumnezeu Şi-a luat locul în directă legătură cu toate aceste lucruri. A fost dependent, ascultător, plin de încredere şi de nădejde; a avut parte de durere, a suferit, a fost dispreţuit, răstignit, îngropat; a trecut prin tot ceea ce planul veşnic socotise necesar pentru El. S-a dezbrăcat pe Sine în acest scop, însă tot ce a făcut a fost infinit vrednic de persoana Sa. Cuvântul de la început „«Să fie lumină!» Şi a fost lumină.“, n-a fost mai vrednic de El ca rugăciunile şi cererile „cu strigăt puternic şi lacrimi“, în zilele vieţii Sale pământeşti. N-a fost cu putinţă ca în El să se afle vreodată ceva nevrednic de Dumnezeire, deşi S-a aflat, din belşug şi indiferent de preţul plătit, în stări şi împrejurări în care L-au aşezat vina noastră şi harul Lui manifestat în a o înlătura.

Persoana din iesle a fost aceeaşi cu cea de pe cruce. A fost „Dumnezeu arătat în trup“. Şi în sensul deplin al acestei slave putem spune despre El că S-a smerit de la începutul şi până la sfârşitul acestei călătorii uimitoare. Călăuziţi de Dumnezeu, magii din răsărit s-au închinat înaintea „Copilaşului“ la Betleem. Simeon I s-a închinat mai devreme, în templu. Şi lucru curios – pe care nu-l poate explica decât faptul că Duhul Sfânt îl umpluse în acele momente – el o binecuvântează pe mamă, nu pe Copil. Avea Copilul în braţe şi urma ca, lucru firesc în astfel de ocazii, să-I dea binecuvântarea sa. Dar nu face aceasta. Căci el ţinea acel Copilaş în braţe nu ca pe un prunc neajutorat pe care să-l încredinţeze grijii divine, ci ca pe Mântuirea lui Dumnezeu. În acest caracter glorios, în ceasul slăbiciunii naturale celei mai perfecte, L-a ţinut el în braţe şi s-a lăudat în El. „Cel mai mic este binecuvântat de cel mai mare“. Nu se putea ca Simeon să-L binecuvânteze pe Isus, deşi el a putut, fără a-şi depăşi măsura, s-o binecuvinteze pe Maria.

Ana, profetesa, L-a primit în acelaşi duh. Şi chiar mai devreme, pe când nu era încă născut, I s-a adus închinare prin bucuria pruncului din pântecele Elisabetei, care a săltat la salutul Mariei. Mai mult, încă înainte ca El să fie conceput, îngerul Gabriel Îl recunoaşte ca Dumnezeu al lui Israel, înaintea feţei Căruia avea să meargă fiul lui Zaharia. Apoi Zaharia, prin Duhul Sfânt, Îl proclamă ca Domnul căruia poporul Israel Îi aparţinea, şi ca „Soarele care răsare din înălţime“.

Prin urmare, ascultarea însoţită de lepădare de Sine şi o supunere de un fel cu totul particular, aveau să fie văzute în fiecare stadiu şi acţiune a Lui. Şi care au fost etapele drumului slujirii în ochii Aceluia căruia Îi era adusă? Născut, circumcis, botezat şi uns, slujind, suferind, răstignit, apoi înviat. El a străbătut acest pământ sub ochiul atent al lui Dumnezeu. În locul tainic al pântecelui fecioarei, în singurătăţile Nazaretului, în activităţile şi slujba din toate cetăţile şi satele lui Israel, în sacrificiul suprem de la cruce, apoi în starea nouă de înviere, acest „Om minunat“ a fost urmărit de Dumnezeu, a fost desfătarea Lui – perfect, nepătat – provocând desfătarea divină în om mai mult decât atunci când, în vechime, omul a fost creat după chipul lui Dumnezeu, şi făcând cu mult mai mult decât doar să anuleze părerea de rău a Lui că îl crease (Geneza 6).

Persoana Lui a imprimat o aşa slavă drumului Său de slujire şi de ascultare, încât l-a făcut de valoare inestimabilă. Nu numai că persoana Lui s-a supus la toată această slujire şi ascultare în mod voluntar. A existat mult mai mult în acest drum decât faptul că a fost parcurs de bună voie. Caracterul lui este dat de ceea ce a însemnat Persoana lui Isus („«omul care este tovarăşul Meu», zice Domnul oştirilor“ – Zaharia 13.7), şi cine poate cântări sau măsura aşa ceva? Cunoaştem foarte bine acest lucru din relaţiile dintre noi înşine. Mă refer doar la o asemănare. Cu cât cel care ne slujeşte este mai înalt în demnitate, în demnitatea personală, cu atât serviciile lui ocupă un loc mai înalt în gândurile noastre. Şi aceasta pe drept; pentru că ştim că el s-a angajat cu mult mai mult faţă de noi şi ni s-a devotat nespus mai mult, decât dacă ar fi fost un servitor inferior nouă. Inima noastră pricepe mai bine într-un astfel de caz că binele nostru este căutat cu adevărat şi că dorinţele şi nevoile noastre sunt ţintite de cel care slujeşte astfel. Slujirea nu ne poate face să uităm persoana care slujeşte. Asupra acestei taine dragi medităm acum. Slujirea şi ascultarea lui Isus au fost perfecte; infinit şi complet vrednice de toată acceptarea.

Însă mai presus de aceasta, mai presus de calitatea roadelor, a fost Persoana care le-a adus. Şi aceasta din urmă, aşa cum am spus, împrumută roadelor o valoare şi o slavă care nu se pot exprima. Aceeaşi valoare a caracterizat lucrările vieţii Lui, iar apoi a marcat moartea Sa. Persoana Lui a fost cea care a oferit toate virtuţile posibile jertfei Sale; aceeaşi Persoană care a marcat cu slava ei particulară tot parcursul Său de ascultare în umilinţă. Iar desfătarea lui Dumnezeu în Persoana Sa a fost la fel de perfectă ca acceptarea de către El din punct de vedere juridic a lucrării Domnului. Anumite simboluri (ca de pildă cel al perdelei sfâşiate dinăuntrul templului) sunt văzute de credinţă ca exprimând această desfătare. Simbolul perdelei arată deplina plăcere găsită de Dumnezeu în fiecare episod al vieţii lui Isus1. O, dacă am avea ochi să vedem şi urechi să auzim când contemplăm căile lui Isus de la iesle la cruce! Totuşi aşa au stat lucrurile, fie că le vedem noi sau nu. Desfătarea lui Dumnezeu, într-o măsură mai mare decât tot ce poate fi conceput, s-a odihnit peste tot ce El a făcut şi a fost, de-a lungul vieţii Lui de ascultare. Cineva a spus: „Înţelepciunea divină este modul de recuperare a noastră de către Hristos, «Dumnezeu arătat în trup», menit să glorifice starea de ascultare. Această stare a fost pentru Dumnezeu incomparabil mai plăcută, mai de dorit şi mai superbă decât ar fi fost ascultarea tuturor îngerilor în ceruri şi a tuturor oamenilor pe pământ, dacă ei ar fi continuat în ea. Această stare a fost cea în care a intrat propriul Său Fiu veşnic, care a luat asupra Lui chipul unui rob al lui Dumnezeu“.

Iată gânduri întăritoare despre căile lui Isus. Aceste căi ale slujirii şi ale supunerii faţă de Dumnezeu trebuie să-şi aibă un caracter propriu, deosebit, şi aceasta înaintea ochilor noştri. Ascultarea a fost proslăvită în persoana Lui şi arătată în toată frumuseţea şi oportunitatea ei; aşa că nu vom spune doar că desfătarea lui Dumnezeu în El a fost menţinută totdeauna la cota ei maximă, ci că ea depăşeşte putinţa de pricepere a unei minţi create. „Chipul de rob“ a fost o realitate în El, la fel de mult ca şi „chipul lui Dumnezeu“. Cel dintâi chip a fost la fel de adevărat o realitate asumată aşa cum celălalt a fost o realitate esenţială, intrinsecă. Şi El fiind astfel, căile Sale au fost cele ale unui rob; la fel cum, fiind Fiul, gloriile şi prerogativele Lui erau cele ale lui Dumnezeu. El S-a rugat; a petrecut nopţi întregi în rugăciune. A trăit prin credinţă şi a fost modelul perfect al celui credincios, aşa cum citim despre El: „Căpetenia şi Desăvârşitorul credinţei“. În durere, refugiul Său a fost Dumnezeu. În prezenţa vrăjmaşilor, El S-a încredinţat în mâinile Celui care judecă drept. Nu Şi-a făcut propria voie, oricât de perfectă era ea, ci a făcut voia Celui care-L trimisese. În aceste împrejurări şi în toate cele asemănătoare lor, „chipul de rob“ a fost găsit, dovedit, văzut şi cunoscut ca perfect; a fost o realitate vie şi importantă. Viaţa acestui Rob a fost o viaţă de credinţă de la început până la sfârşit.

În epistola către Evrei suntem învăţaţi să privim la Isus ca la „Apostolul şi Marele Preot al mărturisirii noastre“; şi de asemenea ca la „Căpetenia şi Desăvârşitorul credinţei“ (capitolul 3.1; 12.2,3). În primul caz, El este aşezat înaintea noastră ca sursă de liniştire pentru conştiinţele noastre şi ca sprijin în vremuri de încercare; în cel de-al doilea, ca încurajare pentru inimile noastre într-o viaţă similară de credinţă. Ca „Apostol şi Mare Preot al mărturisirii noastre“ El este singur; în rol de „Căpetenie şi Desăvârşitor al credinţei“ este în legătură cu un nor mare de martori. În primul caz, El este pentru noi; în celălalt, El este înaintea noastră. Dar chiar atunci când este înaintea noastră, precum în lupta şi viaţa credinţei, există o anumită deosebire. Duhul Sfânt ne îndeamnă să privim la această „Căpetenie şi Desăvârşire a credinţei“ într-un fel pe care nu-l foloseşte în alte cazuri. Ni se adresează ca fiind înconjuraţi de martori, însă ne invită să ne fixăm privirile asupra Lui.

Mai departe, „aşa mare împotrivire faţă de Sine, de la păcătoşi“ a fost cea care a făcut din viaţa lui Isus o viaţă de încercare şi de credinţă. Acestea sunt nişte cuvinte deosebite. Alţii, ca şi El, în lupta credinţei au suferit batjocuri şi cruzimi, au avut parte de tăişul săbiei, de peşterile şi de crăpăturile pământului, de tortură, de lanţuri şi de închisoare; toate generate de vrăjmăşia omului. Însă nu ni se vorbeşte la fel despre împotrivirea suferită de ei în astfel de împrejurări. Ea nu este numită „împotrivirea din partea păcătoşilor faţă de ei“. Există o forţă şi o elevaţie în aceste cuvinte care le fac potrivite doar pentru viaţa de credinţă pe care Isus a dus-o şi în care S-a luptat.

Cât de desăvârşite sunt aceste detalii, chiar cele mai minuţioase, ale căilor înţelepciunii Duhului în cuvânt! Psalmul 16 ni-L oferă pe Isus văzut în această viaţă de credinţă. Acolo Fiul lui Dumnezeu este Unul în care „credinţa este siguranţa celor sperate, convingere despre lucrurile nevăzute“, aflat în poziţia Lui din Evrei 12.2,3. Psalmul ni-L înfăţişează ca bucurându-Se de partea prezentă a unui preot. El Îl aşează pe Domnul necurmat înaintea Lui şi ştie că de vreme ce Acesta este la dreapta Lui, nu Se va clătina. De asemenea aşteaptă să vadă cărarea vieţii şi desfătările veşnice de la dreapta lui Dumnezeu într-o altă scenă decât cea a acestei lumi.

Psalmul 116 constituie încununarea vieţii Sale de credinţă, prin înviere, bucurie şi laudă; iar apostolul, în „acelaşi duh de credinţă“, poate împărtăşi aceeaşi bucurie a învierii cu Domnul şi Înainte Mergătorul său (2 Corinteni 4.13,14).

„Eu Mă voi încrede în El“ putem spune că a fost motto-ul vieţii lui Isus. Dar credinţa Lui a fost aur, aur curat şi nimic altceva decât aur. Când a fost încercat în cuptor, a ieşit aceeaşi cantitate care intrase, căci n-a existat zgură. Sfinţii, dimpotrivă, sunt curăţiţi prin cuptor. Nerăbdarea, egoismul sau cârtirea trebuiesc eliminate, aşa cum arată Psalmii 73 şi 77. Iov a fost biruit: l-a atins necazul şi şi-a pierdut inima, măcar că adesea înainte el întărise mâinile slăbite şi susţinuse prin cuvânt pe cei care cădeau. „Cei mai tari“, a spus un scriitor din vechime, „sunt adesea cei care se dovedesc cei mai slabi“. Petru doarme în grădină, iar în curtea marelui preot spune minciuni, întărite cu jurământ; însă a fost Unul pe care cuptorul, încălzit de şapte ori, L-a dovedit a fi de o valoare care nu se poate exprima.

Citiţi Luca 22; urmăriţi-L în acest capitol măreţ; priviţi-L pe Isus acolo, în ceasul încercării credinţei. Mai întâi El Se află în compania durerii care-L aştepta, apoi în cea a ucenicilor, după aceea în cea a Tatălui, iar la urmă în compania vrăjmaşilor Săi. Remarcaţi cât de perfect este totul! Cât de desăvârşită este această credinţă, dovedită prin foc a fi neamestecată şi cu totul preţioasă! Însă toată viaţa lui Isus a fost o viaţă de ascultare şi de credinţă. Într-unul din aspectele ei, ea a fost cu siguranţă viaţa Fiului lui Dumnezeu, cu un „chip de rob“, smerindu-Se până la moarte, măcar că avea „chipul lui Dumnezeu“ şi fără să considere ca un lucru de apucat să fie deopotrivă cu El; însă într-un alt aspect, ea a fost o viaţă de credinţă: „Eu Mă voi încrede în El“. „Am pus întotdeauna pe Domnul înaintea mea; pentru că El este la dreapta mea, nu mă voi clătina.“ Iată cuvintele prin care respira sufletul Său. Toată această viaţă scumpă a credinţei a fost trăită prin grija şi paza lui Dumnezeu. „Cel care locuieşte în locul ascuns al Celui Preaînalt va rămâne la umbra Celui Atotputernic.“ Credinţa Celui care slujea pe pământ era desăvârşită, şi la fel a fost şi răspunsul Celui care locuia în ceruri (Psalmul 91).

Grija care a vegheat asupra Lui a fost necurmată din pântece până la mormânt. Aşa fusese declarat din vechime de către Duhul Său prin profeţi: „Din pântece Ţi-am fost dat Ţie; din pântecele mamei mele, Tu eşti Dumnezeul Meu“, „Tu mi-ai dat încredere [sau, M-ai ţinut în siguranţă] la sânii mamei mele“. Peste tot grija n-a obosit vreodată să vegheze asupra Lui. „Tu Îmi asiguri sorţul … trupul mi se va odihni în siguranţă. Pentru că nu vei părăsi sufletul meu în Locuinţa morţilor, nu vei îngădui ca Sfântul Tău să vadă putrezirea.“ (Psalmul 22 şi 16). Acest ajutor, această grijă şi veghere, într-un episod al vieţii Sale au fost totul pentru El, în acea noapte când îngerul l-a înştiinţat pe Iosif să fugă în Egipt. A fost bucuria nespusă a Tatălui să-Şi arate vegherea în acel ceas. Cel ce păzea pe acel Israel nu putea dormita atunci.

Însă toate acestea, în loc de a fi nepotrivite cu drepturile divine depline ale persoanei Sale, îşi împrumută caracterul din aceste drepturi. Slava acestei relaţii, precum şi a bucuriei şi a desfătării Tatălui care o însoţeau, este pierdută dacă Persoana care S-a aflat în ea nu este apărată şi onorată. Persoana a fost de un aşa fel încât intrarea ei în relaţie a reprezentat un act de dezbrăcare de sine. În loc de a-Şi începe drumul supunerii odată cu fuga în Egipt, sau la ieslea Betleemului, El luase „chipul de rob“, în prisma planului lui Dumnezeu, înainte de întemeierea lumii; şi ca roadă a acestui lucru, El „la înfăţişare a fost găsit ca un om“. Toate faptele şi toată slujirea Sa, de la început şi până la sfârşit, au constituit căile dezbrăcării Sale de Sine. Căci El a fost la fel de adevărat „Dumnezeu arătat în trup“ în braţele mamei Sale în drum spre Egipt, precum în Ghetsimani, în slava şi puterea persoanei Sale, atunci când vrăjmaşii care veniseră să-I mănânce carnea s-au împiedicat şi au căzut (Psalmul 27). A fost acelaşi Emanuel ca prunc în Betleem, aşa cum este acum la dreapta Măririi în ceruri2. Totul a fost umilinţă pentru El, din pântecele fecioarei până la cruce. Dacă mă îndoiesc de aceasta, uit persoana Lui sau cine era El. Privind însă această taină slăvită dintr-un alt unghi, vedem că în relaţia în care S-a aflat, El S-a bucurat întotdeauna de grija perfectă şi de ajutorul Tatălui. Dar aceste lucruri sunt ca feluritele lumini şi caractere sub care cei patru evanghelişti Îl prezintă pe Domnul, pe care le cunoaştem cu toţii în general. El a fost Subiectul purtării de grijă a Tatălui, însă în acelaşi timp Însoţitorul lui Yahve (Zaharia 13.7); iar noi putem privi drumul Lui, în lumina de care este marcat prin grija şi vegherea divină, la fel cum putem contempla acest drum în lumina strălucitoare şi în gloria nespusă care caracterizează drepturile şi cinstea Sa de Fiu al lui Dumnezeu. Dacă El a avut o astfel de relaţie de dependenţă de grija lui Dumnezeu, asumată într-adevăr potrivit cu planurile veşnice, la fel şi toate creaturile, pământeşti şi cereşti, îngereşti şi omeneşti, peste tot în univers, au aceeaşi relaţie cu El.

Datorită unor astfel de adevăruri, El a putut spune: „Dărâmaţi templul acesta şi în trei zile îl voi ridica“; şi totuşi Duhul Sfânt a putut afirma despre El că Dumnezeul păcii L-a adus înapoi dintre cei morţi (Ioan 2.19; Evrei 13.20). Vrăjmaşii care-I căutau viaţa au căzut înaintea Lui la un singur cuvânt; şi totuşi, credinţa Lui perfectă a recunoscut grija desăvârşită şi protecţia lui Dumnezeu într-un aşa fel încât a putut spune: „Gândeşti că nu pot să rog acum pe Tatăl Meu, şi să-Mi pună la îndemână mai mult de douăsprezece legiuni de îngeri?“ (Ioan 18.5,6; Matei 26.53). A putut, cu o atingere, să vindece urechea slujitorului, ba chiar s-o pună la loc după ce fusese retezată, în timp ce foarte curând urma ca fruntea Lui să sângereze sub coroana de spini (Luca 22.51; Marcu 15.17,19). În perfecţiunea poziţiei Sale, ca Cel dezbrăcat de Sine, a căutat simpatie şi a spus: „N-aţi fost în stare un singur ceas să vegheaţi împreună cu Mine?“, iar la scurt timp, într-un moment de şi mai mare întuneric, într-un anumit sens, El S-a putut situa deasupra compătimirii fiicelor Ierusalimului şi a onorat, cu promisiunea raiului, credinţa tâlharului pe moarte Matei 26.40; Luca 23.28,42,43). Căci El străluceşte cu putere chiar şi în cele mai adânci momente ale umilinţei Sale. Iar păcătoşii să ştie că crucea Lui caută nu compasiunea oamenilor, ci credinţa lor; că ea nu cere sensibilităţii lor omeneşti să simtă acele momente, ci ca prin credinţa inimilor lor şi spre pacea deplină a conştiinţelor lor să fie binecuvântaţi prin acele momente; nu să compătimească crucea, ci să se sprijine pe ea, şi să ştie că chiar dacă a fost împlinită în slăbiciune, ea este chiar stâlpul care va susţine creaţia lui Dumnezeu pentru totdeauna.

În aceste două forme, diferite dar consecvente, vedem viaţa Fiului lui Dumnezeu în trup. Este una mai puţin reală din pricină că cealaltă este adevărată? Lacrimile lui Isus cu privire la Ierusalim au fost la fel de reale ca şi cum nu ar fi existat altceva în inima Sa decât durerea unui Domn şi Mântuitor pentru poporul Său răzvrătit şi lipsit de credinţă care-L respingea. Şi totuşi bucuria Lui cu privire la scopul deplin al înţelepciunii şi harului divin a fost caracterizată de aceeaşi realitate neamestecată şi neîmpărţită. „Vai de tine, Horazine!“ şi apoi „Te laud, Tată“ au fost afecţiuni în aceeaşi măsură de vii şi de adevărate în sufletul lui Isus (Matei 11). O realitate deplină le-a caracterizat pe amândouă. În acelaşi fel, „chipul de rob“ cu toate consecinţele lui perfecte şi „chipul lui Dumnezeu“ în întreaga lui slavă, au fost taine reale şi vii într-o singură Persoană.

Să nu ne întoarcem noi oare, în răstimpuri, ca să privim mai îndeaproape la persoana Lui, în timp ce Îi urmărim fie acţiunile din viaţă, fie secretele dragostei şi adevărului Său? A face aşa ceva este parte din ascultarea credinţei. „Teama de Domnul este curată“, însă există o teamă care nu este cu desăvârşire curată, având în ea ceva din duhul robiei şi al necredinţei. Refuzul de a ne întoarce şi a privi la privelişti măreţe ca acestea îşi poate găsi explicaţia într-o astfel de teamă. Este o „Taină“ acolo, sunt de acord, şi ea este „mare“. Însă tot aşa, a fost o privelişte măreaţă şi tainică cea spre care Moise s-a întors ca să privească; iar cu picioarele desculţe a putut-o privi şi asculta. Dacă n-ar fi făcut astfel, s-ar fi îndepărtat fără să fie binecuvântat. Dar a ascultat până când a descoperit că „Eu sunt“ era în rug; ba mai mult, că Însuşi Dumnezeul lui Avraam Se afla acolo. Un loc ciudat pentru revelarea unei astfel de glorii! Totuşi aşa a fost. Într-un rug de mărăcini arzând Se găsea Domnul Dumnezeul Cel Atotputernic (Exod 3).

Iar acum presupunând că merg la Calvar şi privesc acolo pe „Păstorul“ lovit, pe cine altul voi descoperi, dacă am ochii deschişi într-adevăr, decât pe Însoţitorul Domnului Oştirilor? (Zaharia 13). Şi dacă merg în mijlocul gloatei care înconjura pretoriul lui Pilat în Ierusalim, pe cine voi găsi acolo, sub înfăţişarea Celui scuipat, lovit şi batjocorit, decât pe Acela care în vechime a secat Marea Roşie şi a învelit cerurile Egiptului cu un sac? (Isaia 50.3,6).

Iar acum întreb: după ce am privit în felul acesta, şi prin lumina Duhului răspândită prin proroci am făcut asemenea descoperiri, voi fi grabnic să mă retrag? Dar unde voi găsi mai multă înviorare pentru duhul meu? Dacă credinţa mea descoperă în Isus Cel întristat şi insultat, în mijlocul oamenilor lui Irod şi al soldaţilor romani, pe Dumnezeul care a făcut minunile din ţara lui Ham, nu voi zăbovi oare la acel munte al lui Dumnezeu şi, precum Moise, nu mă voi întoarce să privesc mai atent şi să ascult? Nu pot trata o asemenea privelişte ca fiind prea măreaţă pentru mine. Nu cred că acesta ar fi gândul Duhului. Contemplând aceste mari lucruri, va trebui să reprim orice libertate de gândire care ar depăşi limitele – dar dacă voi zăbovi acolo în adorare, nicidecum nu voi greşi. Vorbesc, Domnul ştie aceasta, de principii, nu de experienţe. Exerciţiile de inimă sunt prea adesea amorţite şi reci; iar durerea este (dacă îmi este îngăduit încă o dată să vorbesc pentru alţii) nu că petrecem prea mult timp meditând asupra persoanei Fiului lui Dumnezeu, ci că ne retragem prea curând către alte lucruri.

Această Persoană va fi „minunea veşnică şi podoaba creaţiei lui Dumnezeu“. Unii sunt gata să recunoască, în general, umanitatea şi Dumnezeirea din ea. Însă noi trebuie să recunoaştem şi deplina, nepătata slavă a fiecăreia dintre acestea două. Nici sufletul sau omul moral lăuntric, nici templul trupului nu trebuiesc profanate. Întregul Om trebuie apărat şi cinstit3. Şi deşi relaţia în care Isus S-a aflat cu Dumnezeu, grija pe care aceasta a implicat-o şi ascultarea care a decurs din ea, pot constitui foarte bine o altă privelişte măreaţă la care să ne întoarcem şi să privim, totuşi nu vom fi în stare s-o desluşim cum trebuie şi s-o cântărim în slava ei, dacă uităm în vreun fel persoana Celui care o susţine.

Modul divin de argumentare din epistola către Evrei ilustrează acest lucru, anume că eficacitatea preoţiei lui Hristos depinde în întregime de persoana Lui. Citiţi primele şapte capitole: ce scriere avem aici! În Preotul nostru trebuie să găsim un om, unul capabil să vină în ajutorul fraţilor Săi, fiind ispitit la fel ca şi ei. Aşa că trebuie să-L vedem pe Marele nostru Preot intrând în ceruri din mijlocul suferinţelor şi durerilor de pe acest pământ. Însă în Preotul nostru trebuie să-L vedem şi pe Fiul, fiindcă în nici un alt părtaş la carne şi sânge nu putea exista „puterea unei vieţi nepieritoare“. De aceea Melhisedec reprezintă atât persoana cât şi virtuţile, titlurile, drepturile şi autoritatea adevăratului Preot al lui Dumnezeu, aşa cum citim despre el: „Fără tată, fără mamă, fără genealogie, neavând nici început al zilelor, nici sfârşit al vieţii, dar asemănat Fiului lui Dumnezeu, rămâne preot pentru totdeauna“ (Evrei 7.1-3).

Ce imagine ne oferă toate aceste lucruri despre „Marele Preot al mărturisirii noastre“! El S-a coborât pe pământ în slava deplină, personală, a Fiului, iar la timpul potrivit S-a suit înapoi la cer, purtând cu El virtutea jertfei Sale pentru păcat şi acele compasiuni prin care Se face de ajutor sfinţilor. Credinţa se familiarizează cu tot acest drum al lui Isus. Ea recunoaşte în El pe Fiul care Şi-a făcut cortul printre noi4; iar după ce parcursul Lui de umilinţă şi suferinţă a luat sfârşit, credinţa Îl recunoaşte pe Cel mai înainte lepădat şi răstignit ca Om slăvit în ceruri – o singură Persoană: Dumnezeu manifestat în trup aici, şi Om ascuns în slavă acolo. Aşa citim despre El şi despre calea Lui binecuvântată: „Dumnezeu S-a arătat în trup, a fost îndreptăţit în Duh, a fost văzut de îngeri, a fost predicat între naţiuni, a fost crezut în lume, a fost primit sus în glorie“5 (1 Timotei 3.16).

Sub „chipul de Dumnezeu“, El a fost cu adevărat Dumnezeu; sub „chipul de rob“, a fost un Rob cu adevărat. N-a socotit ca un lucru de apucat să fie deopotrivă cu Dumnezeu; Şi-a exercitat toate drepturile dumnezeieşti şi S-a folosit de toate comorile şi resursele divine cu cea mai deplină autoritate, însă a făcut toate acestea dezbrăcându-Se pe Sine Însuşi şi ascultând. Acest lucru ne descoperă secretul. Tot ce vedem ca istorie se explică prin taină. Găsim din nou aici slava din nor. Norul ce însoţea tabăra şi suferea în toate suferinţele ei, era Domnul taberei. Slava care traversa pustia, întovărăşind pe Israel în toate pelerinajele lui, era Slava care Se odihnea între heruvimii din Sfânta Sfintelor.

Însă cuvintele care urmează celor citate anterior (Filipeni 2.5-11), mă determină să pătrund încă şi mai adânc.

„De aceea şi Dumnezeu L-a înălţat foarte sus“, versetul 9. Citind asemenea cuvinte nu putem decât să ne minunăm din nou. Căci, întreb, ce putea să-L mai înalţe pe El? Până să-Şi înceapă drumul de suferinţe şi de slavă, El era în Sine Însuşi infinit de înălţat şi de binecuvântat. Nimic nu-L putea înălţa mai mult din punct de vedere personal, fiind, aşa cum era, „Fiul“. Slava lui era de natură dumnezeiască. Era infinită şi inexprimabilă. Nici o altă onoare nu-I putea vreodată mări gloria personală. Totuşi Îl vedem parcurgând un drum care Îl conduce către mai multă cinste şi slavă.

Neobişnuită taină şi de o neasemuită frumuseţe! Şi – încă şi mai neobişnuită şi mai frumoasă, ca să zicem aşa – aceste noi glorii dobândite sunt, într-un anumit sens, cele mai dragi Lui. Scriptura ne dă voie să vorbim astfel, aşa cum ne permite să vorbim despre feluritele aspecte ale harului Său, pe care inima omenească n-ar fi fost în stare niciodată să le conceapă de la ea însăşi. Cu toate acestea – dacă vom compara lucrurile divine cu cele din sfera omului, aşa cum procedează Duhul Sfânt când doreşte să ne dea învăţătură – ceea voi spune este cunoscut printre oameni. Dacă un om de rang înalt dintre noi, un prinţ, un fiu de împărat, porneşte şi-şi dobândeşte anumite demnităţi, acestea, deşi nu-l pot înălţa personal, vor fi pentru el cele mai dragi distincţii şi vor forma, în ochii celorlalţi, cele mai alese detalii ale istoriei lui. Un astfel de lucru este în mod instinctiv priceput printre noi. La fel stau lucrurile cu Fiul lui Dumnezeu. Potrivit cu planurile veşnice, El a plecat să dea o bătălie, iar onorurile pe care le-a dobândit, biruinţele pe care le-a câştigat, sau pe care încă trebuie să le câştige, vor constitui bucuria Lui pentru veşnicie. Ele formează lumina în care El va fi cunoscut, şi caracterele în care va fi celebrat pentru totdeauna; măcar că, personal, El locuieşte într-o lumină de care nici un om nu se poate apropia. Iată ce preţuieşte El; Yahve-Iire6, Yahve-Rafa7, Yahve-Şalom8, Yahve-Ţidkenu9, Yahve-Nisi10, toate sunt onoruri dobândite. Cât de importante sunt toate acestea pentru El în căile harului necuprins! În Exod 3, El îi dezvăluie lui Moise numele Său personal, vorbindu-i din rug, „Eu sunt Cel ce sunt“. Însă după aceea îi comunică şi numele Său dobândit, numindu-Se pe Sine „Dumnezeul lui Avraam, Dumnezeul lui Isaac şi Dumnezeul lui Iacov“; iar la acesta din urmă, la numele Său dobândit, El adaugă: „Acesta este Numele Meu pentru totdeauna şi aceasta este amintirea Mea în toate generaţiile“, cuvinte care ne arată din belşug cât de mult preţuia El acea slavă pe care o dobândise în lucrările Lui faţă de cei păcătoşi. La fel şi în cortul întâlnirii, sau în templu, unde numele Lui era pomenit, era scris şi citit numele Lui dobândit, nu cel personal. Tainele acelei case nu vorbeau despre gloriile Sale esenţiale: atotputernicia, atotştiinţa, veşnicia, sau despre alte glorii asemănătoare, ci despre Unul în care îndurarea se slăvise faţă de judecată şi care găsise astfel o cale de a-i aduce pe cei înstrăinaţi înapoi la Sine.

Cu siguranţă că acestea sunt mărturii despre cât de scump este în ochii Lui numele Său dobândit în slujba făcută pentru noi. Însă „Dumnezeu este dragoste“ ne explică totul şi în acelaşi timp ne spune şi secretul. Dacă manifestările sunt excelente şi uimitoare, izvoarele ascunse care sunt deschise în El ne dau soluţia tuturor lucrurilor.

Îl cunoaştem în continuare ca „născut sub lege“, la fel cum Îl cunoaştem în slava Sa personală, mai presus de orice lege. Toată viaţa Sa a fost viaţa Celui ascultător. Şi astfel, deşi Dumnezeu peste toate, Yahve al lui Israel şi Creatorul marginilor pământului, El a fost Omul Hristos Isus. A fost Isus din Nazaret, uns cu Duhul Sfânt, care umbla din loc în loc, făcând bine şi vindecând pe toţi cei care erau înrobiţi puterii Diavolului: căci Dumnezeu era cu El. În astfel de lumini Îl vedem şi citim istoria Sa minunată şi felurită. El Însuşi a împărţit altora Duhul Sfânt suflând asupra lor şi totuşi a fost uns la rândul Lui cu Duhul Sfânt.

Fiul a venit să Se facă părtaş cărnii şi sângelui. Aşa prevăzuseră căile şi harul planului veşnic; aşa cereau nevoile noastre. A fost găsit la înfăţişare ca un om. A fost exersat într-o viaţă de totală dependenţă de Dumnezeu şi S-a supus unei morţi care (printre alte virtuţi) a fost suferită în deplină supunere faţă de El. Aceasta a fost poziţia Lui în ce priveşte legământul veşnic şi într-o astfel de poziţie a acţionat şi a suferit în chip desăvârşit; de aici au izvorât lucrările, necazurile, strigătele şi lacrimile, ostenelile şi durerile Fiului Omului pe pământ.

Mai mult încă, chiar acum când Se află în cer, El continuă, într-un sens important, aceeaşi viaţă. O făgăduinţă Îl aştepta acolo şi către împlinirea ei priveşte El acum. „Şezi la dreapta Mea până îi voi pune pe vrăjmaşii Tăi ca aşternut al picioarelor Tale“, I s-a spus după înălţare; şi în credinţa şi nădejdea acestui cuvânt, El Şi-a luat locul în cer „aşteptând până când vrăjmaşii Lui vor fi puşi ca aşternut al picioarelor Lui“ (Evrei 1.13; 10.13). Avem aici nădejdea ca răspuns la făgăduinţă, şi aceasta o găsim în inima lui Isus după ce S-a înălţat şi S-a aşezat în cer, tot aşa cum fusese Cel credincios, Cel plin de nădejde, Cel ascultător şi Cel care a slujit, atunci când S-a aflat pe acest pământ.

Iar dacă mergem şi mai departe: în căile Lui viitoare de slavă, nu va continua El să fie supus? Orice limbă Îl va mărturisi ca Domn, dar nu va fi aceasta „spre slava lui Dumnezeu şi Tatăl“? Iar când împărăţia se va sfârşi, nu este scris: „Atunci şi Fiul Însuşi va fi supus Celui care I-a supus toate, pentru ca Dumnezeu să fie totul în toţi“? Şi aşa cum Se va supune Celui care I-a pus toate lucrurile sub picioare, tot aşa, în aceleaşi timpuri de slavă viitoare, va fi plăcerea Lui plină de har de a-i sluji pe sfinţii Săi; aşa cum citim: „Se va încinge şi îi va pune să stea la masă şi, apropiindu-se, le va sluji“. Apoi din nou: „Acela care şade pe tron Îşi va întinde cortul peste ei. Nu vor mai flămânzi, nici nu vor mai înseta, nici nu-i va dogori soarele, nici vreo arşiţă; pentru că Mielul, care este în mijlocul tronului, îi va păstori şi-i va duce la izvoarele apelor vieţii şi Dumnezeu va şterge orice lacrimă din ochii lor“ (1 Corinteni 15, Luca 12, Apocalipsa 7).

    • 1.Vorbesc despre perdeaua sfâşiată ca despre simbolul acceptării divine. Ascultarea lui Hristos manifestată în viaţa Sa nu o putea rupe, ci numai moartea Sa.
    • 2.Nu vreau să spun că în împrejurarea călătoriei în Egipt „Copilaşul“ Şi-a exercitat voinţa. Aceasta ar însemna să afirm ceea ce Scriptura nu spune. Însă acest act, precum toate cele de la Betleem până la Calvar, poartă în sine caracterul ascultării în umilinţă.
    • 3.Unul din martirii din zilele reginei Maria a scris astfel pe când se afla în închisoare: „El a făcut totul, a cumpărat totul şi în dragostea Lui a plătit totul. Cu propriul Său trup imaculat a eliberat trupurile noastre de păcat, de moarte şi de iad, iar cu sângele Lui nespus de scump a plătit răscumpărarea noastră şi preţul complet o dată pentru totdeauna“.
    • 4.Vezi forma literală a noţiunii de întrupare în Ioan 1. [n.tr.]
    • 5.El a fost într-adevăr Om adevărat şi Dumnezeul adevărat într-o singură Persoană. Totul depinde de această „mare taină“. Moartea pe cruce n-ar fi nimic fără acest adevăr, aşa cum totul n-ar mai avea valoare fără moartea Lui.
    • 6.Domnul va purta de grijă (Geneza 22.14)
    • 7.„Domnul care te vindecă“ (Exod 15.26)
    • 8.„Domnul păcii“ (Judecători 6.24)
    • 9.„Domnul, Dreptatea noastră“ (Ieremia 23.6)
  • 10.„Domnul, steagul meu“ (Exod 17.15)

4. Înălţarea Sa

„Primit sus în glorie“ – 1 Timotei 3.16

În zilele de odinioară, îngerii doriseră să privească în lucrurile privitoare la Hristos (1 Petru 1.12). Când aceste lucruri au fost manifestate şi împlinite, dorinţa lor a fost satisfăcută; căci, aşa cum vedem din Evanghelii, îngerii au fost martorii oculari a ceea ce doriseră atât de mult să vadă. Ei au avut privilegiul să-şi găsească locul şi plăcerea în istoria lui Hristos – în „taina evlaviei“ – tot aşa cum şi le găsiseră în vremurile de demult, în sanctuarul lui Dumnezeu. Este adevărat că totul în acel sanctuar era pentru folosul şi binecuvântarea celor păcătoşi. Altarele, marea, capacul ispăşirii şi toate celelalte fuseseră toate poruncite în vederea noastră. Lucrarea de jertfire şi harul casei lui Dumnezeu erau pentru cei păcătoşi. Însă heruvimii priveau. Ei erau aşezaţi în acea casă ca să-şi afunde privirile în cele mai adânci taine ale ei. Şi la fel îi vom găsi în ziua când simbolurile şi-au găsit împlinirea, în ziua lucrurilor cereşti, atunci când „Dumnezeu S-a arătat în trup“. Căci şi cu această ocazie totul a fost pentru slujirea şi mântuirea noastră, a celor păcătoşi; pentru ca Dumnezeu, astfel arătat, să poată fi „a fost predicat între naţiuni“ şi „crezut în lume“; însă totul a avut, la fel de sigur, acest scop: ca El să poată fi „văzut de îngeri“.

Astfel că ei au ocupat acelaşi loc în templul din vechime şi în taina cea mare. Au privit, şi-au aţintit privirile, au fost martori oculari. Mai mult, ei au privit cu aceeaşi intensitate şi interes taina, aşa cum făcuseră în trecut în Sfânta Sfintelor. „Şi heruvimii îşi întindeau aripile în sus, acoperind cu aripile lor scaunul îndurării; şi feţele lor erau una către alta; feţele heruvimilor erau spre scaunul îndurării“ (Exod 37). În istoria vieţii lui Hristos, Adevăratul Chivot, vor fi din nou văzuţi privind astfel.

Îngerul Domnului vine, fiind trimis cu însărcinare din cer, să anunţe păstorilor din Betleem naşterea lui Isus. Însă de îndată ce şi-a sfârşit misiunea, „Şi deodată a fost împreună cu îngerul o mulţime de oştire cerească, lăudând pe Dumnezeu şi spunând: «Glorie lui Dumnezeu în cele preaînalte şi pe pământ pace, în oameni bună plăcere!»“ (Luca 2). Iar când a venit timpul unui alt mare eveniment şi „Dumnezeu arătat în trup“ a fost înviat dintre cei morţi, urmând ca în curând să fie „primit sus în glorie“, îngerii sunt din nou prezenţi cu acelaşi interes. La mormânt, când Maria Magdalena a privit înăuntru, doi dintre ei stăteau „unul la cap şi unul la picioare, unde fusese pus trupul lui Isus“. Iar în momentul solemn al înălţării, ei sunt din nou prezenţi, instruindu-i pe bărbaţii din Galileea cu privire la căile viitoare ale Celui care tocmai plecase la cer (Ioan 20, Fapte 1).

Întâlnim deci mereu şi mereu aceeaşi contemplare de deasupra capacului ispăşirii, aceeaşi privire plină de interes. Glăsuirea oştii cereşti pe câmpurile Betleemului nu a fost parte din slujirea lor pentru om, ci un act de închinare înaintea lui Dumnezeu. Ei nu-i instruiau atunci pe păstori, nici nu se adresau lor în mod oficial; ci exprimau încântarea pe care gândul la Cel de curând născut o produsese în duhurile lor. La fel a fost atitudinea lor în mormânt. Este adevărat că atunci când Maria a apărut, ei avut un cuvânt de mângâiere pentru ea; însă erau acolo în mormânt înainte ca ea să fi sosit, şi s-ar fi aflat acolo chiar dacă Maria n-ar fi venit niciodată. La fel cum heruvimii din cort stătuseră deasupra chivotului şi capacului ispăşirii, fiecare la câte un capăt, tot aşa acum în mormânt îngerii stăteau în locul unde fusese culcat trupul lui Isus, unul la cap şi altul la picioare. Ce moduri de a-L vedea pe Isus! Aşa cum citim: „Dumnezeu S-a arătat în trup… a fost văzut de îngeri“. Fie ca şi noi, preaiubiţilor, să tânjim după harul de a privi şi a adora în acelaşi fel! Şi pe de altă parte să ne întristăm şi să ne smerim de lucrurile din inima noastră care ne lipsesc de aşa ceva! Cred că mulţi dintre noi avem nevoie să fim atraşi de aceste lucruri mai mult decât suntem dispuşi s-o facem. Mulţi dintre noi am fost tentaţi să beneficiem (dacă mă pot exprima în astfel de termeni) mai mult de lumina cunoştinţei dispensaţiilor divine, decât de căldura unor astfel de taine precum Betleemul, grădina şi Muntele Măslinilor, descoperite îngerilor în extaz. Dar astfel stând lucrurile n-am avut decât de pierdut, da, de pierdut acea comuniune care a marcat calea şi duhul multora în alte vremuri. Dorinţa mea este să întorc privirile către această privelişte măreaţă, determinat de starea de lucruri din jurul nostru şi dintre noi. Slăvită fără îndoială, nici nu mai e nevoie să spun, este Persoana pe care o privim, „Dumnezeu arătat în trup“, urmărit prin credinţă de la iesle până la cruce, apoi de la cruce la înviere, şi de aici în cerurile de acum şi în veacurile eterne de dincolo de ele.

Duhul Sfânt – într-o manieră de care ne vom ocupa pentru puţin timp – face slujba de har de a ne ajuta să privim această viziune a credinţei, prin faptul că formează cu grijă înaintea noastră legăturile dintre părţile sau stadiile acestei călătorii uimitoare. „Dumnezeu S-a arătat în trup… a fost primit sus în glorie“. Prin apostolul Ioan, aşa cum meditaţiile noastre anterioare ne-au arătat, Duhul revelează sau declară într-un chip foarte special legătura dintre „Dumnezeu“ şi „trup“ în persoana lui Isus. Citim acest lucru la începutul evangheliei şi epistolei sale. Nu mai este nevoie să-l repet. Bineînţeles că toate scrierile divine, nu doar cele ale lui Ioan, fie că lasă să se înţeleagă, fie afirmă direct acest adevăr, în felurite chipuri. Însă ceea ce ne preocupă acum în cursul acestor meditaţii este cealaltă legătură, acea dintre „Dumnezeu arătat în trup“ şi slava (sau ceruri); aşa că vom porni însoţiţi de evanghelişti şi de îngeri de la Betleem la grădina mormântului, iar de acolo la Muntele Măslinilor.

Evanghelia după Matei, într-un fel general, aduce mărturie despre înviere. Îngerii la mormânt declară învierea; femeile pe drumul înapoi către cetate cuprind picioarele Mântuitorului înviat, iar ucenicii Îl întâlnesc pe munte în Galileea.

Marcu vorbeşte despre câteva apariţii ale Domnului, după învierea Sa, către cei ai Lui pe care-i alesese: către Maria Magdalena, către doi dintre ei pe când se duceau la ţară şi către cei unsprezece pe când stăteau la masă.

Luca totuşi analizează mai amănunţit dovezile pe care Isus le-a oferit ucenicilor Săi, cu privire la faptul că El Însuşi Se afla în mijlocul lor din nou, şi nu altul. Mănâncă înaintea lor şi le arată mâinile şi coasta Sa, apoi le spune că un duh nu are carne şi oase, aşa cum puteau vedea că El are, iar în cele din urmă le arată din Psalmi şi din proroci că aşa trebuia să se întâmple.

Ioan are stilul lui încă şi mai particular de a trata această mărturie comună. În evanghelia lui totul cu privire la Domnul este putere şi biruinţă. Aşa stau lucrurile la mormânt, ca şi în celelalte locuri. Când ucenicii vin, ei văd fâşiile de pânză jos şi ştergarul, care fusese pus pe capul lui Isus, împăturit şi pus într-alt loc singur. Nu era dezordine, nu exista nimic care să vorbească despre vreun efort sau despre vreo luptă, nici un semn că evenimentul care avusese loc acolo fusese marcat de vreo dificultate. Totul arăta ca un trofeu şi o mărturie a biruinţei, mai degrabă decât ca un câmp de bătălie. „Slavă, slavă Biruitorului care a fost mort“, este glasul care se aude din mormânt – deschis înaintea noastră de Ioan. Şi dacă locul vorbeşte aşa, la fel face şi Domnul Însuşi mai târziu. El nu Îşi dovedeşte învierea în acelaşi fel ca în Luca. Nu le oferă celor ai Lui semne palpabile că El Însuşi era în mijlocul lor din nou. Nu mănâncă şi nu bea cu ei aici, aşa cum făcuse acolo. Peştele fript şi fagurul de miere nu mai sunt luate ca dovezi. Adevărul învierii Sale este prezentat prin mijloace mai înalte care fac apel la inimile şi conştiinţele ucenicilor Săi. Glasul Lui care răsună în urechea Mariei Îl face cunoscut ei, fiindcă inima i se obişnuise să-şi audă numele de pe acele buze; iar mâinile şi coasta Lui străpunse au fost arătate ca să vestească pacea conştiinţelor celor ai Săi, prin siguranţa că jertfa fusese primită; da, ele chiar au iscat din adâncurile sufletului unuia dintre ei exclamaţia de deplină convingere: „Domnul meu şi Dumnezeul meu!“.

Aşa ne conduc evangheliştii în grădina mormântului. Muntele Măslinilor îşi are şi el mărturiile lui: înălţarea, ca şi învierea lui Isus.

Nici Matei şi nici Ioan nu vorbesc despre înălţare. Domnul este încă pe muntele din Galileea când se încheie evanghelia după Matei. Ioan nu ne conduce nici el la Muntele Măslinilor. Într-o scenă cu caracter de parabolă, după ce ucenicii mâncaseră în prezenţa Lui pe ţărmul Mării Galileii, El lasă să se înţeleagă că urmează să se suie la locuinţa Tatălui Său şi că ei aveau să-L urmeze acolo; însă aceasta nu este înălţarea în sine, nu este scena din Betania, nu este mutarea în fapt a Domnului de pe pământ în cer (Ioan 21).

Marcu însă consemnează împrejurarea: după ce Domnul terminase de vorbit ucenicilor Săi, a fost înălţat la cer şi S-a aşezat la dreapta lui Dumnezeu. Aici deci se declară faptul, momentul în sine, al înălţării. Însă doar atât. Este prezentată în mod simplu înălţarea Celui căruia Îi aparţineau toate drepturile şi onorurile, care-L aşteptau acolo sus; însă nu este arătată printre ucenici comuniunea, în duh, cu acest eveniment. Istoria din Marcu nu merge până acolo încât să ne spună dacă ucenicii au fost sau nu martori oculari ai înălţării.

Dar Luca ne oferă chiar mai mult decât atât. În evanghelia sa, înălţarea Domnului este urmărită de ochi şi inimi care aveau, şi simţeau că au, interesul lor personal şi imediat în ea: „Şi i-a condus până spre Betania şi, ridicându-Şi mâinile, i-a binecuvântat. Şi a fost că, pe când îi binecuvânta El, a fost despărţit de ei şi a fost ridicat la cer. Şi ei, după ce I s-au închinat, s-au întors la Ierusalim cu mare bucurie. Şi erau mereu în templu, lăudând şi binecuvântând pe Dumnezeu“.

Astfel deci, ca Om înviat, din mijlocul unei pleiade de mărturii că era cu adevărat acelaşi Isus, Domnul Se ridică spre ceruri. Şi cu toate că un nor L-a ascuns de privirile lor, ei ştiau El că este acolo, în locurile preaînalte, acelaşi Isus. Domnul, care mâncase cu ei în zilele călătoriei Sale, mâncase acum cu ei în zilele învierii Sale. Isus, care le dăruise pescuiri miraculoase în vremea când călătorea împreună cu ei, le dăruise acum încă o asemenea pescuire după învierea Sa. Isus, care binecuvântase hrana şi le-o dăduse atunci, procedase la fel acum: şi acesta era Cel care acum Se înălţase sub privirile lor. Cum sunt prezentate de clar de către evanghelişti pentru noi, prin acelaşi Duh, deşi în feluri diferite, toate stadiile acestei minunate călătorii! Avem înaintea ochilor pe acelaşi binecuvântat Domn la Betleem, în grădina învierii şi pe muntele înălţării. Manifestat în trup, Fiul a călătorit de la Betleem până la Calvar. Înviat din morţi, cu mâinile şi coasta Sa străpunse, El a mâncat şi a băut cu ucenicii Săi timp de patruzeci de zile; iar apoi, cu aceleaşi mâini şi aceeaşi coastă străpunsă, S-a înălţat la cer. Le-a dat sfaturi după ce a înviat, aşa cum făcuse şi înainte. Le-a încredinţat o misiune şi o lucrare după înviere, aşa cum făcuse înainte de ea. Îi cunoştea şi îi chema pe nume la fel ca înainte. Şi, în cele din urmă, pe când ei priveau după El ca şi cum Îl pierduseră pentru totdeauna, îngerul apare ca să le spună că „acest Isus“, acelaşi, avea încă alte lucruri de împlinit pentru ei: „Bărbaţi galileeni, de ce staţi privind la cer? Acest Isus, care a fost înălţat de la voi în cer, aşa va veni, în felul în care L-aţi văzut mergând spre cer“.

Acesta este secretul sau principiul întregii religii divine. Este „taina evlaviei“. Nimic nu-l poate aduce pe om înapoi la cunoaşterea şi închinarea către Dumnezeu, decât înţelegerea şi credinţa în această taină, prin Duhul. Acesta este adevărul care formează şi umple casa lui Dumnezeu: „Dumnezeu S-a arătat în trup, a fost îndreptăţit în Duh, a fost văzut de îngeri, a fost predicat între naţiuni, a fost crezut în lume, a fost primit sus în glorie“.

Avem şi noi, dragii mei, această Persoană înaintea ochilor, într-un mod viu şi constant, de la început până la sfârşit? El a călătorit prin truda şi durerile acestei vieţi, a murit pe cruce, a înviat din inima pământului şi S-a înălţat în cel mai înalt loc din cer. Legăturile sunt formate ca niciodată să nu poată fi rupte, măcar că ele leagă la un loc lucrurile cele mai înalte şi cele mai de jos. Duhul le ţine în atenţia noastră, aşa cum El le-a format, şi le ţine cu o bucurie şi o plăcere divine. În locuri precum Psalmii 23 şi 24, cât de repede Îşi duce El prorocul din sfera vieţii smerite de credinţă, de dependenţă şi de nădejde, pe care Isus a dus-o aici în zilele întrupării Sale, către zilele intrării Sale ca „Domnul cel puternic în luptă“, ca „Domnul oştirilor“, „Împărat al gloriei“, pe „porţi ale eternităţii“ ale Ierusalimului Său din mileniu!

Ne aflăm şi noi, în duh, pe acelaşi drum cu El? Şi ca o altă întrebare pentru sufletele noastre, care ne poate smeri pe unii dintre noi din nou: suntem noi, în virtutea unei puteri vii şi reale, împreună cu Domnul nostru în perioada prezentă a acestei călătorii tainice? Căci, în această lume, El este încă Hristosul lepădat. Oare cât de departe suntem noi în duh de El în această calitate? Îl înţelegem noi pe „acest sărac“; rămânem noi alături de El în toate încercările Lui? (Psalmul 41.1; Luca 22.28). „Adulteri şi adultere! Nu ştiţi că prietenia lumii este vrăjmăşie faţă de Dumnezeu?“ (Iacov 4.4). Isus n-a fost cineva în lume după învierea Sa mai mult decât fusese înainte să moară. Învierea n-a schimbat nimic în această privinţă. Lumea n-a însemnat mai mult pentru El după ce a înviat decât însemnase în zilele de dinainte, atunci când, aşa cum ştim, nu avea unde să-Şi plece capul. El a părăsit lumea pentru a merge în cer, la fel cum mai înainte o părăsise ca să meargă la Calvar. Când S-a născut, ieslea din Betleem L-a primit; acum, înviat dintre morţi, cerul este cel care-L primeşte. Ca născut în această lume, El S-a prezentat pe Sine credinţei şi acceptării lui Israel; a fost însă refuzat. Ca înviat, Se prezintă din nou pe Sine Israelului prin apostoli; însă iarăşi este respins. De aceea Isus este încă un străin aici pe pământ. Vremea de acum este încă perioada lepădării Sale. A fost la fel de solitar pe drumul de la Ierusalim către Emaus, deşi era Omul Înviat, aşa cum fusese înainte pe drumul de la Betleem la Calvar. Dar, preaiubiţii mei, ne-am alăturat noi oare Lui pe acest drum, într-un astfel de caracter?

Multe dintre aceste gânduri ar însemna prea mult pentru noi dacă n-am fi exersaţi pentru aşa ceva după metoda înţelepciunii divine: „Am încă multe să vă spun, dar nu le puteţi purta acum“, ne spune Învăţătorul nostru divin, şi în felul acesta „bunătatea“ Lui ne face „mari“ (2 Samuel 22.36). Suntem astfel pregătiţi pentru comunicări tot mai mari din partea Lui. Isus poate anula distanţele la fel de bine cum poate stăpâni împotrivirile. Pe lacul Tiberiadei a umblat pe valurile agitate, iar apoi, când a intrat în corabie, aceasta a sosit îndată la locul spre care mergeau (Ioan 6.18-21).

Cât de binevenite sunt razele slavei desluşită de după nor, în momentul când pătrund în suflet! Şi ce avem altceva de făcut decât să deschidem toate porţile sufletului şi să-L lăsăm pe Isus să intre? Credinţa ascultă. Domnul ar fi vrut ca sărmana femeie samariteană de la fântână să fie doar o ascultătoare, de la început până la sfârşit. Ea a putut să vorbească, şi a vorbit; dar ce reprezintă cuvintele ei decât mărturia acestui lucru: că înţelegerea, conştiinţa şi inima îi erau toate deschise la cuvintele Lui? Iar când tot vasul este deschis, Isus Se revarsă în el.

Această atitudine de ascultare a credinţei trebuie să ne preocupe, mai ales când avem de-a face cu subiecte aşa de sfinte şi de profunde.

Am privit pe scurt împreună cu evangheliştii la legăturile dintre părţile acestei taine mari, la momentele de tranziţie de pe drumul Domnului nostru Isus Hristos, Fiul lui Dumnezeu. Cu alte cuvinte, am fost împreună cu îngerii şi cu ucenicii la Betleem, în grădina mormântului şi pe Muntele Măslinilor.

Dacă facem încă un pas şi intrăm în cartea Fapte vom fi izbiţi de un lucru, anume că ceea ce umple gândurile apostolilor şi totodată formează marea temă a întregii lor propovăduiri, este faptul că Isus, Isus din Nazaret, Omul lepădat şi răstignit aici pe pământ, era acum în ceruri. Cea dintâi şi constanta preocupare a lui Petru a fost să lege de actul înălţării tot harul şi puterea care erau atunci (în zilele mărturiei Sale) oferite din ceruri în mijlocul poporului evreu. Cu ocazia coborârii Duhului Sfânt, profeţia lui Ioel devine (lucru normal, ba chiar necesar) textul predicii lui Petru. Însă dezvoltând acest text el Îl prezintă pe Isus din Nazaret, Cel răstignit. Îl înfăţişează pe Omul care fusese aprobat de Dumnezeu în mijlocul lor prin semne şi minuni, ca fiind acum în cer şi, aşa cum Dumnezeu spusese în acea profeţie, ca turnând Duhul făgăduit; şi, mai mult, el arată că Cel înălţat era Domnul de care vorbea profeţia, al Cărui nume dădea mântuirea acum, dar a Cărui zi va aduce judecata mai târziu.

Aceasta este predica şi îndemnul lui Petru bazate pe textul din Ioel. Pe Omul din ceruri Îl declară el de-a lungul acestei întregi cuvântări magnifice. Dacă Ioan a arătat acea slavă deplină, nepătată, în Isus aflat pe pământ, Petru ne îndreaptă acum privirile spre cer, spre locul oricărui har, al mântuirii şi al puterii, spre Fiul Omului, Nazarineanul, care fusese dispreţuit şi lepădat aici jos.

La fel, în capitolul următor, Petru vorbeşte şi acţionează în numele lui Isus din Nazaret (numele cel mai batjocorit şi dispreţuit între oameni cu puţin timp înainte), acum proslăvit în locurile preaînalte. Cerşetorul olog de la poarta Frumoasă a templului este vindecat prin credinţa în acest Nume; apoi apostolul face lămurit mai departe că pe acelaşi Isus cerurile L-au primit, şi-L vor reţine acolo până la vremea când revenirea prezenţei Lui va aduce cu ea înviorare şi restabilire. Şi fiind acuzat de conducători, în capitolul următor, pe baza acestei vindecări miraculoase, Petru proclamă pe acelaşi dispreţuit Isus din Nazaret ca fiind Piatra lepădată de zidari, însă făcută „Cap al unghiului“ în ceruri.

Acesta este Numele şi aceasta este mărturia. Fie că-i vedem pe apostoli faţă în faţă cu puterea lumii, sau în mijlocul durerilor fiilor oamenilor, acesta este singurul lor gând; aici se găseşte toată măiestria, toată virtutea şi toată tăria lor. Şi imediat după aceasta, acelaşi nume al lui Isus este singurul lor drept şi temei de încredere înaintea lui Dumnezeu. Cel slab, aşa cum oamenii ar putea spune, „Robul sfânt Isus“, căruia Israel şi neamurile, Irod şi Pilat, împăraţii pământului şi domnitorii, I se împotriviseră şi-L respinseseră, acesta era nădejdea lor înaintea lui Dumnezeu. Acum ei Îl cunosc în Sfânta Sfintelor, aşa cum mai înainte Îl cunoscuseră printre oameni. Şi remarcaţi stilul lor diferit în care folosesc acest nume. Remarcaţi siguranţa cu care ei îl prezintă celor în nevoie, îndrăzneala cu care se luptă pentru el înaintea lumii, precum şi delicateţeade inimă („Robul Tău cel Sfânt Isus“) cu care Îl amintesc înaintea lui Dumnezeu. Cerşetorul de la poarta templului fusese vindecat prin El; iar locul unde pomeniseră astfel acel Nume înaintea lui Dumnezeu, s-a cutremurat, iar ei au fost umpluţi cu Duhul Sfânt. Cerul arată că toată puterea acum aparţine acestui Nume, aşa cum înainte toată puterea de sus se coborâse prin el pe pământ. Ba mai mult, lumea, iadul însuşi, sunt tulburate de acest Nume, căci marele preot şi saducheii se umplu de mânie şi îi aruncă în temniţă pe cei care-l mărturisesc.

Cu toate acestea Petru, în modul cel mai deplin, prezintă desluşit slăbiciunea şi umilinţa acelui Isus pe care nu conteneşte, de altă parte, să-L arate ca înălţat acum în cel mai înalt loc în ceruri. Lucrul acesta este foarte izbitor în predicile lui de început. Isus fusese omorât, spune Petru, fusese desconsiderat, vândut, lepădat, luat, atârnat pe un lemn. Limbajul lui este fără restricţii în această privinţă şi, în acelaşi duh, el pare că se slăveşte cu numele dispreţuit de „Isus din Nazaret“. Acest Nume se găseşte necontenit pe buzele lui. Toate formele de durere şi de dispreţ pe care „Prinţul vieţii“, „Cel Sfânt şi Drept“, le-a suferit în inima, în trupul sau în împrejurările Sale printre oameni, sunt reamintite şi repetate de el în stilul lui viu şi plăcut, sub proaspăta ungere a Duhului Sfânt. Acesta este Cel cu care Petru se slăveşte de-a lungul acestor capitole ale slujbei sale timpurii printre iudei (Fapte 2-5). Iar pe El, care fusese tratat de o aşa manieră, apostolul Îl prezintă ca pe omul planurilor lui Dumnezeu: „Domn şi Hristos“. Petru proclamă că Omul din ceruri era Domnul lui David; că Sămânţa lui Avraam a fost ridicată pentru binecuvântare; că Prorocul făgăduit odinioară prin Moise era acum în cerurile preaînalte. Iată cuvântul pe care el îl propovăduia cu îndrăzneală.

Şi precum această ungere a Duhului Sfânt l-a condus pe Petru să mărturisească despre Omul din ceruri, despre Isus din Nazaret, lepădat aici, însă înălţat acolo, tot aşa răpirea în viziune de către Duhul Sfânt, imediat după aceasta, face acelaşi lucru pentru Ştefan. Dacă Petru vorbeşte despre El în ceruri, Ştefan Îl vede în ceruri. Propovăduitorul Îl vesteşte fără teamă, iar martirul Îl vede fără piedică, cu cea mai mare limpezime: „Iată, văd cerurile deschise şi pe Fiul Omului stând la dreapta lui Dumnezeu“ (Fapte 7).

Iată cum Duhul Sfânt Îl oferă pe Isus cel din ceruri buzelor şi ochilor feluriţilor Săi martori. Însă este un lucru binecuvântat să adăugăm că Isus în ceruri a reprezentat o realitate la fel de măreaţă pentru Petru ca şi pentru Ştefan, măcar că Petru a cunoscut această taină doar datorită ungerii, în timp ce Ştefan a cunoscut-o ca răpit într-o viziune prin Duhul Sfânt. Fie ca şi noi, dragii mei, s-o cunoaştem tot mai mult în sufletele noastre în aceeaşi putere. Fie ca să ne bucurăm de ea în lumina Duhului acum, aşa cum o vom savura, mai mult decât ca într-o viziune, pentru totdeauna.

Aşa se prezintă prima propovăduire în Fapte, după ce marea legătură fusese formată între „Dumnezeu“ şi „trup“, şi între „Dumnezeu arătat în trup“ şi „cer“. Dar ce privelişte vastă şi minunată se prezintă pentru credinţă de-a lungul acestui drum; şi toată pentru binecuvântarea, lumina şi bucuria noastră! Vedem legăturile dintre cer şi pământ, pe Dumnezeu şi pe cei păcătoşi, pe Tatăl şi ieslea din Betleem, crucea de la Calvar şi scaunul de domnie al Măririi în cele preaînalte. Putea oare vreodată gândul omenesc să conceapă sau să întocmească o privelişte ca aceasta? Dar iat-o înaintea noastră, o realitate măreaţă în timpul de acum şi pentru toată veşnicia. „Cel care a coborât este Acelaşi care S-a şi suit mai presus de toate cerurile, ca să umple totul.“ (Efeseni 4). Duhul Îl revelase pe Dumnezeul slavei în Pruncul din Betleem, iar acum, când toată puterea şi harul sunt manifestate din ceruri, turnarea Duhului Sfânt, vindecarea durerilor fiilor oamenilor, mântuirea păcătoşilor, făgăduinţa zilelor de înviorare şi de restabilire, toate acestea sunt întemeiate şi declarate a fi în, şi de la, Omul glorificat din ceruri.

Ce taine divine sunt acestea, şi cât de mult se ridică deasupra oricărei imaginaţii a inimii! „Cine zic oamenii că sunt Eu, Fiul Omului?“ a fost întrebarea Domnului în zilele umilinţei Sale; iar singurul răspuns corect a fost acesta: „Tu eşti Hristosul, Fiul Dumnezeului Celui viu“. Iar acum, când apostolii sunt întrebaţi în zilele mărturisirii lor: „Cu ce putere sau în numele cui aţi făcut voi aceasta?“, răspunsul divin este: „În Numele lui Isus Hristos Nazarineanul, pe care voi L-aţi răstignit, pe care Dumnezeu L-a înviat dintre morţi, prin El stă acesta înaintea voastră sănătos“.

Acesta este Isus, mereu acelaşi, Unicul. Şi-a dus aducerea aminte în „părţile mai de jos ale pământului“ şi a luat-o cu El „mai presus de toate cerurile“. El umple toate lucrurile. Dumnezeu a fost aici jos; Omul este acolo sus. Că Dumnezeu a fost aici pe pământ în slavă deplină, Fiul printre fiii oamenilor, a fost arătat credinţei în zilele de atunci; că Omul este acum în ceruri, urcând acolo din mijlocul batjocurii şi dispreţului, slăbiciunii şi umilinţei, este arătat acum credinţei, în acelaşi fel, în aceste zile. Iar credinţa înţelege taina că este vorba de Unul şi acelaşi, de Unicul; că Cel care S-a înălţat este acelaşi care S-a coborât; că Cel care S-a coborât este acelaşi care S-a înălţat.

Cineva a spus: „Felul glorios în care El este făcut potrivit pentru toate lucrările şi îndatoririle slujbei Sale de mijlocire, îşi găseşte soluţia în unirea celor două naturi ale Lui în aceeaşi Persoană. Cel care a fost conceput şi născut din fecioară era Emanuel, adică «Dumnezeu S-a arătat în trup»: «Pentru că un Copil ni S-a născut, un Fiu ni S-a dat, şi domnia va fi pe umărul Lui; şi-I vor pune numele: Minunat, Sfetnic, Dumnezeu puternic, Părinte al eternităţii, Domn al păcii» (Isaia 9). Cel care a vorbit iudeilor şi care, ca Om, era doar cu puţin trecut de treizeci de ani, era «înainte de Avraam» (Ioan 8). Lucrarea perfectă şi completă a lui Hristos în fiecare aspect al slujirii Lui, în tot ce El a făcut, în tot ce El a suferit, în tot ce El continuă să facă, este lucrarea întregii Sale persoane“.

Aceasta este taina. Credinţa o înţelege cu cea mai deplină siguranţă a sufletului. Iar ea pricepe mai mult din aceeaşi taină pe măsură ce ascultă cu atenţie şi desfătare la aceste cuvinte: „Îndreptăţit în Duh, … predicat între naţiuni, a fost crezut în lume“. Dumnezeu, deşi arătat în trup, a fost îndreptăţit în Duhul. Totul în El a fost slavă morală perfectă; totul a fost, pentru gândul şi acceptarea divină, drept într-un chip infinit şi inexprimabil. Noi avem nevoie de o îndreptăţire dinafară sau venită prin altul. Nimic în noi nu poate fi îndreptăţit prin sine; El în totul a fost aşa. N-a existat la El nici un cuvânt, nici o suflare, nici o mişcare, care să nu fie o jertfă plăcută lui Dumnezeu, o mireasmă de cel mai bun miros: „El a fost la fel de nepătat ca Om aşa cum era ca Dumnezeu; la fel de neîntinat în mijlocul impurităţilor lumii aşa cum fusese zilnic desfătarea Tatălui înainte de a fi lumea“. Credinţa cunoaşte aceasta, şi o cunoaşte bine, fără nici un gând care s-o umbrească. Şi, prin urmare, ea cunoaşte şi istoria Lui, truda şi durerile, moartea şi învierea Celui binecuvântat. „Dumnezeu S-a arătat în trup, a fost îndreptăţit în Duh“, n-a fost pentru El Însuşi, ci pentru cei păcătoşi, ca astfel El şi istoria scumpă a existenţei Lui să fie propovăduite „printre neamuri“ şi crezute „în lume“. În jertfa pe care a împlinit-o, în dreptatea pe care a lucrat-o, El este prezentat celor păcătoşi, chiar celor mai îndepărtaţi, oricare ar fi ei, neamuri sau iudei, pentru ca astfel să-şi pună încrederea în El, deşi aflaţi încă în această lume, şi să aibă siguranţa îndreptăţirii prin El.

Timpul nu mi-ar îngădui să urmăresc această taină de-a lungul întregului Cuvânt al lui Dumnezeu, însă voi mai adăuga că, dintre toate epistolele, aşa cum urmează ele Faptelor Apostolilor, cea către Evrei face cu precădere slujba privitoare la taină către sufletele noastre. „Primit sus în glorie“, este vocea care se aude de la începutul şi până la sfârşitul acestui oracol divin. O, dacă sufletul ar poseda în putere lucrurile de care mintea se bucură atunci când ascultă un astfel de glas! Nu poţi să scrii fără să simţi aceasta, şi nu trebuie să vrei să scrii fără să o mărturiseşti.

Fiecare capitol al acestei scrieri minunate, sau fiecare stadiu şi perioadă din linia ei de argumente, ne oferă o viziune a lui Isus înălţat. Epistola se deschide brusc şi imediat cu acest lucru. Pare că ea îl forţează cumva asupra noastră. Într-adevăr, aşa ceva este cu totul binevenit pentru sufletul nostru, însă acesta este stilul ei. Fiul, strălucirea slavei lui Dumnezeu şi reprezentarea exactă a Fiinţei Lui, este văzut – după ce a făcut prin Sine Însuşi curăţirea de păcate – în locul Lui înălţat în ceruri, moştenind acolo un nume cu mult mai minunat decât al îngerilor, având dreptul la un scaun de domnie veşnic şi ocupând un loc în cea mai mare demnitate şi putere, până când vrăjmaşii Îi vor fi făcuţi aşternut al picioarelor Sale.

Capitolul al doilea ne oferă o altă vedere asupra aceluiaşi subiect. Sfinţitorul, după ce S-a coborât în ajutorul seminţei lui Avraam, este declarat apoi ca înălţat din nou în ceruri, în umanitatea pe care Şi-a asumat-o, pentru a îndeplini acolo pentru noi lucrarea de Mare Preot milos şi credincios. Iar acest loc din Scriptură, pot spune, este aşa de plin de acest gând încât acest capitol ne prezintă pentru a doua oară acelaşi subiect. El ne arată, citând Psalmul 8, pe acel „Om minunat“, făcut pentru puţin timp mai prejos decât îngerii, acum însă încununat în ceruri cu slavă şi cu cinste.

Următoarele capitole (3 şi 4) sunt doar ca o paranteză, complementare învăţăturii precedente; totuşi această vedere asupra lui Hristos este încă păstrată înaintea ochilor noştri. Se afirmă despre El că a fost aici pe pământ, ispitit în toate felurile ca şi noi, însă fără păcat; dar că acum El S-a urcat la cer, El, Isus Fiul lui Dumnezeu, pentru a ne oferi har şi ajutor din acel sanctuar.

În următorul subiect, cel al preoţiei (capitolele 5, 6 şi 7), Îl avem înaintea ochilor pe acelaşi Domn înălţat. Fiul este declarat a fi făcut Preot, „mai presus de toate cerurile“. El Se coborâse pentru a descinde din seminţia lui Iuda şi pentru a fi făcut desăvârşit în zilele vieţii Sale pământeşti; dar acum a fost înălţat din nou, fiind Autorul mântuirii veşnice pentru toţi cei care Îl ascultă.

De asemenea, în următoarea chestiune importantă care este tratată, anume legămintele (capitolele 8 şi 9). Imediat ce ele se deschid înaintea noastră, Îl vedem pe Isus în cortul din ceruri; acel cort ridicat de Domnul, nu de om; şi de acolo El administrează legământul mai bun.

La fel, în următorul capitol (10), când gândul principal îl constituie victima, aşa cum preoţia şi legămintele îl constituiseră mai înainte, Îl avem înaintea noastră pe acelaşi Isus înălţat. Este Acela care a putut spune: „Iată-Mă, vin!“, adică revelat ca sfinţindu-i pe păcătoşi în trupul pregătit pentru El pe pământ. Însă apoi este prezentat ca Unul care a câştigat cerurile şi ne-a deschis o cale pe care să străbatem cu îndrăzneală acele curţi preaînalte, pure şi strălucitoare ale prezenţei lui Dumnezeu.

Aici se încheie, în mod oficial, partea de doctrină a epistolei; şi, privind astfel, vedem, în felurite lumini şi caractere, aceeaşi Persoană slăvită şi minunată, pe Fiul lui Dumnezeu cel înălţat. Şi, pot adăuga, atât de mult domină gândul acesta întreaga epistolă, atât de îndeaproape urmează ea acest subiect central, încât după ce se încheie partea de învăţătură, descoperim curând aceeaşi mare taină – Hristos în ceruri – în atenţionările practice care urmează. Isus, în rolul Său de „Iniţiatorul şi Desăvârşitorul credinţei“, este văzut în ceruri la sfârşitul vieţii Sale de credinţă: „Privind ţintă la Isus, Iniţiatorul şi Desăvârşitorul credinţei, care, pentru bucuria pusă înaintea Lui, a răbdat crucea, dispreţuind ruşinea, şi şade la dreapta tronului lui Dumnezeu“ (capitolul 12.2). Astfel este văzut El în ceruri în acest caracter nou: viaţa de credinţă Îl conduce într-acolo aşa cum tot într-acolo Îl conduce tot ceea ce a făcut şi a suferit pentru noi în har divin. Şi acolo străluceşte El înaintea ochiului credinţei, iar dacă am avea simţuri gata să discearnă acest lucru, precum şi o inimă ca să ne bucurăm de El, am şti că cerul însuşi străluceşte de o frumuseţe şi o slavă necunoscute lui mai înainte ca Isus să Se suie acolo, în aceste caractere câştigate şi dobândite pe pământ, şi aceasta pentru noi păcătoşii.

Şi aceasta este taina: asumarea cărnii şi sângelui de către Fiul, aşa încât să vină în ajutorul seminţei lui Avraam, iar apoi înălţarea acestei minunate Persoane la cer: „Dumnezeu S-a arătat în trup … a fost primit sus în glorie“. Binecuvântată este sarcina de a cerceta aceste legături tainice, aşa cum încercăm să facem. Ele sunt formate pentru a nu fi niciodată rupte, măcar că ele leagă împreună ceea ce se află la distanţe pe care o minte creată nu le poate cuprinde. Duhul Sfânt le ţine înaintea ochilor noştri, după cum tot El le-a format pentru plăcerea şi slava divină, potrivit cu planurile dumnezeieşti veşnice. „Cuvântul făcut trup“ din Ioan 1 este acel „ceva bun“ din Nazaret (versetele 14,46). Emanuel din Matei era Pruncul culcat în ieslea de la Betleem. În mijlocul scaunului de domnie a fost văzut un Miel, care părea înjunghiat (Apocalipsa 5). În persoana Aceluia ale cărui buze vorbeau înţelepciunea adaptată celor mai obişnuite aspecte ale vieţii, Se găsea Cel care fusese desemnat, în sfatul tainic al Persoanelor divine, ca temelie a tuturor căilor dumnezeieşti (Proverbe 8). În rugul de la Horeb Se afla Dumnezeul lui Avraam; în norul din pustie, Slava; în omul înarmat de la Ierihon, Căpetenia oştirii Domnului; în străinul care l-a vizitat pe Ghedeon în aria acestuia, şi pe Manoah în ogorul lui, era Dumnezeul căruia singur I se cuvine închinarea întregii creaţii.

Acestea sunt unele dintre mărturiile prin care (într-un har negrăit şi pentru plăcerea şi slava divină) lucrurile cele mai de sus şi lucrurile cele mai de jos sunt legate împreună: „Nimeni nu s-a suit în cer, decât Cel care a coborât din cer, Fiul Omului, care este în cer“ (Ioan 3.13).

În ce mod minunat răsare deasupra minţii înnoite, acel gând al apostolului, pe care îl găsim în epistola către Efeseni: „Iar acest «S-a suit», ce este decât că a şi coborât în părţile mai de jos ale pământului?“ (capitolul 4.8). Demnităţile, poziţiile şi slujbele pe care Cel înălţat le ocupă şi le împlineşte, sunt de un caracter atât de eminent încât implică faptul că El este şi Cel care S-a coborât şi Acela care fusese deja în ceruri „mai presus de toţi“; după cum este scris: „Cine vine de sus este mai presus de toţi“ (Ioan 3.31). Demnitatea persoanei Sale este implicată în această taină a urcării şi a coborârii. Provocarea din Efeseni 4.8,9 pare că sugerează aceasta; iar epistola către Evrei ne explică mai pe larg motivele ei. Fiindcă ea ne spune că până când să Se înalţe, El făcuse curăţirea păcatelor noastre; că până să Se ridice la ceruri, El îl nimicise pe cel care avea puterea morţii şi îi eliberase pe captivii lui; că până să urce în înălţime, El fusese făcut desăvârşit ca Autor al mântuirii veşnice pentru cei dintre care facem parte şi noi (capitolele 1, 2 şi 5). În aceste caractere, şi în altele asemenea lor, a mers El la cer; şi când în cele din urmă S-a înălţat, El a umplut adevăratul sanctuar din ceruri, cortul pe care Domnul l-a ridicat, şi nu omul, pentru a ne asigura acolo o moştenire veşnică (capitolele 8 şi 9).

Cine se putea înălţa într-o astfel de glorie şi de putere ca acestea – şi mult mai mari decât acestea – decât Cel care fusese deja în ceruri „mai presus de toţi“? „Iar acest «S-a suit», ce este decât că a şi coborât…?“. Poziţiile pe care le ocupă ne spun cine este El. Suferinţele Lui, îndurate în slăbiciune şi în umilinţă, dezvăluie Persoana Lui în toată slava ei divină.

„Cel care a coborât este Acelaşi care S-a şi suit mai presus de toate cerurile, ca să umple totul“. Aceasta este urmarea şi ea ne vorbeşte despre nemărginirea suveranităţii Lui, aşa cum faptul că Cel ce S-a coborât era în ceruri mai presus de toţi, ne-a descoperit demnitatea persoanei Sale. În lucrările, călătoriile şi biruinţele Lui, a vizitat cele mai înalte şi cele mai smerite locuri. A fost pe pământ, în locurile cele mai de jos ale lui. S-a coborât în mormânt, domeniul puterii morţii. Acum El este în cerurile cele mai înalte, deasupra tuturor domniilor şi stăpânirilor. Astfel sunt arătate ochiului credinţei toate domeniile şi stăpânirile Lui. Nici o streaşină a templului, nici un munte foarte înalt, n-ar putea oferi o astfel de privelişte. Credinţa însă vede: „Cel care a coborât este Acelaşi care S-a şi suit mai presus de toate cerurile, ca să umple totul“.

Aceasta este taina. Este acelaşi Isus, Emanuel, Fiul, şi totuşi Sprijinitorul seminţei lui Avraam. Iar aici vreau să adaug – căci este nevoie de aşa ceva – că nu trebuie să confundăm naturile în această Persoană slăvită şi binecuvântată. Îngenunchez deplin cu credinţă înaintea adevărului că Sfinţitorul S-a făcut părtaş cărnii şi sângelui. Afirm cu tot sufletul umanitatea adevărată din persoana Sa; însă ea nu a fost nicidecum o umanitate nedesăvârşită, în condiţiile sau sub rezultatul păcatului. Întreb dar: nu există oare o necredinţă nesesizată, însă reală, în minţile multora cu privire la taina acestei Persoane? Este indivizibilitatea persoanei Lui păstrată înaintea ochilor sufletului de-a lungul tuturor perioadelor şi tranziţiilor acestei istorii slăvite şi tainice?

Îmi doresc harul de a-mi găsi plăcerea în expresia folosită de Duhul Sfânt, şi să vorbesc despre „Omul Hristos Isus“. „Omul“ care este înviat este declarat a fi pârga învierii pentru noi (1 Corinteni 15.20). „Omul“ care este înălţat este marea asigurare pentru noi că interesele noastre sunt, în orice moment, înaintea lui Dumnezeu în ceruri (1 Timotei 2.5). „Omul“ care Se va întoarce din ceruri în curând va fi siguranţa şi bucuria împărăţiei viitoare (Psalmul 8). Taina „Omului“ – ascultător, mort, înviat, înălţat şi reîntors – susţine astfel, putem spune aşa, întregul plan al lui Dumnezeu. Însă, o spun din nou, trebuie ţinută înaintea ochilor sufletului Persoana în indivizibilitatea ei. „Lucrarea completă şi desăvârşită a lui Hristos în fiecare act al slujbei Sale, în tot ceea ce El a făcut, în tot ceea ce a suferit, în tot ceea ce continuă să facă, constituie actul şi lucrarea întregii Lui persoane“. Da, într-adevăr, şi întreaga Lui persoană a fost pe cruce, ca şi în orice alt loc. Persoana a fost jertfa, şi în această Persoană era Fiul, „peste toate, Dumnezeu binecuvântat în veci“. El este Cel care „Şi-a dat duhul“, deşi a murit sub judecata lui Dumnezeu împotriva păcatului, şi deşi a fost răstignit şi omorât prin mâinile oamenilor nelegiuiţi. Iar aceasta este o îndurare infinită.

A fost El Însuşi, preaiubiţilor, de la început şi până la sfârşit. A străbătut El Însuşi calea tainică, şi a străbătut-o singur şi fără ajutor. Nimeni altul nu putea fi acolo decât El, „Dumnezeu arătat în trup“. Fiul a devenit Mielul pentru altarul de pe acest pământ, iar apoi Mielul care a fost înjunghiat S-a înălţat la locul slavei, mai presus de toate cerurile. Persoana este cea care dă eficacitatea tuturor acestor lucruri. Slujbele n-ar fi nimic, durerile n-ar fi nimic; moartea, învierea şi înălţarea, toate n-ar reprezenta nimic (în caz că le-am putea concepe astfel), dacă Isus n-ar fi fost Cel care este. Persoana Lui este „Stânca“; de aceea „lucrarea Sa este desăvârşită“ (Deuteronom 32.4). Aceasta este taina tainelor. Însă El nu este prezentat ca noi să discutăm despre El, ci să-L înţelegem, să credem în El, să ne încredem în El, să-L iubim şi să ne închinăm Lui.

Dumnezeu şi om, cer şi pământ, se află împreună înaintea gândurilor credinţei în această mare taină. Dumnezeu a fost aici pe pământ, şi chiar în trup; iar acum Omul slăvit este acolo în ceruri. La legăturile dintre aceste lucruri măreţe am căutat să privesc în mod special; iar acest exerciţiu este menit să facă lucrurile cerului şi veşniciei reale şi apropiate pentru sufletele noastre. Distanţele morale sunt infinite; însă distanţele în ele însele sunt nimic acum. Firea, asaltată de pofte şi de starea lumească, face să fie greu pentru suflet să pătrundă în aşa ceva; însă distanţa în sine nu este nimic. Isus, după ce S-a suit la cer, într-un moment, într-o clipeală din ochi, S-a arătat lui Ştefan; şi nu i-a trebuit mai mult ca să strălucească pe drumul lui Saul din Tars, pe când acesta călătorea dinspre Ierusalim către Damasc. Şi deşi noi nu avem vizite din slavă asemănătoare cu acestea, apropierea şi realitatea ei ne sunt din nou împrospătate şi făcute benefice pentru sufletele noastre prin vederea acestor taine mari.

Şi nu va constitui oare împărăţia reprezentarea rezultatelor acestor legături tainice? Căci cerul şi pământul, în felurile lor diferite, le vor fi martore şi le vor celebra. „Să se bucure cerurile şi să se veselească pământul“ (Psalmul 96.11). Biserica, una cu acest Om înălţat şi slăvit, se va situa în înălţime, mult deasupra tuturor stăpânirilor şi puterilor. Scara pe care Iacov a văzut-o va fi aşezată (potrivit acestei taine); Fiul Omului va fi centrul, ca şi sprijinul, acestui întreg sistem predestinat, de slavă şi de cârmuire. Popoarele nu vor mai învăţa războiul. Toiagul lui Iuda şi toiagul lui Efraim vor fi unul singur şi amândoi vor avea un singur Împărat. „«Şi în ziua aceea voi asculta», zice Domnul, «voi asculta cerurile, şi ele vor asculta pământul. Şi pământul va asculta grâul şi mustul şi untdelemnul, şi acestea vor asculta pe Izreel».“ (Osea 2.21,22). Şi ce înseamnă toată aceasta decât rodul fericit, care urmează să fie adunat în zilele împărăţiei viitoare, al acestor legături care, aşa cum am văzut, au fost deja formate? Germenul şi principiile tuturor acestor manifestări în cer şi pe pământ, printre îngeri, şi oameni, şi printre toate creaturile, în creaţia însăşi, se găsesc, am putea spune, la Betleem, în grădina mormântului şi pe muntele Măslinilor.

Fie ca inima şi conştiinţa să înveţe această lecţie. Fie ca să ne aţintim privirile la aceste legături tainice despre care vorbim, tot mai mult în compania îngerilor pe câmpurile Betleemului şi la mormântul lui Isus; sau, pot adăuga aici, tot mai mult în acelaşi duh cu al ucenicilor pe muntele Măslinilor, pe când priveau la legătura glorioasă care se forma în acele momente între Isus şi ceruri. Priviţi-i în Luca 24.44-52. Ei erau acolo, precum Israel în Levitic 23.9-14, sărbătorind legănarea snopului celor dintâi roade. Isus, Adevăratul Rod Dintâi, tocmai fusese atunci adunat şi le explicase, ca Învăţător divin, însemnătatea învierii Sale. Apoi ei au urmărit acest moment tainic. Au privit la Domnul lor înălţat şi au ţinut sărbătoarea ca şi cu o jertfă de ardere de tot. „Şi ei, după ce I s-au închinat, s-au întors la Ierusalim cu mare bucurie“.

Cu siguranţă putem spune: „Mare este taina evlaviei…! Dumnezeu S-a arătat în trup, a fost îndreptăţit în Duh, a fost văzut de îngeri, a fost predicat între naţiuni, a fost crezut în lume, a fost primit sus în glorie“.

El a fost înălţat în mod glorios şi a fost înălţat în glorie. A intrat în lumina celor mai înălţate ceruri; însă a intrat acolo fiind El Însuşi slăvit, şi acolo este El acum, cu un trup de slavă, modelul a ceea ce vor fi şi trupurile noastre. Umanitatea Sa reală este acolo, în cerurile preaînalte; dar este glorificată. Şi deşi astfel glorificată, este aceeaşi natură umană reală. „Isus este în acelaşi trup în ceruri ca cel în care a trăit aici pe pământ. Acesta este acel «Lucru sfânt» care a fost format de către Duhul lui Dumnezeu în pântecele fecioarei. Acesta este «Sfântul» care, atunci când S-a aflat în mormânt, n-a văzut putrezirea. Acesta este acel «trup» care a fost dat pentru noi şi în care El a purtat păcatele noastre pe lemn. Acea natură individuală în care El a suferit tot felul de ocări, de batjocuri şi de insulte, este acum imuabil aşezată într-o slavă care nu poate fi cuprinsă cu mintea. Trupul care a fost străpuns este acela pe care orice ochi îl va vedea, şi nu altul. Acest cort nu va fi niciodată strâns. Persoana lui Hristos, şi în ea natura Lui umană, va fi obiectul veşnic al slavei divine, al laudei şi al închinării. Starea Lui prezentă este o stare a celei mai strălucite glorii ale înălţării, deasupra întregii creaţii a lui Dumnezeu şi deasupra oricărui nume care este sau poate fi numit“. Astfel a vorbit cineva pentru zidirea şi mângâierea noastră.

El a fost primit în slavă cu dragostea inexprimabilă şi cu acceptarea nemărginită, nemăsurată, a lui Dumnezeu Tatăl; aşa cum El realizase şi împlinise scopul harului Său de a-i răscumpăra pe cei păcătoşi. S-a înălţat în triumf, după ce a luat robia roabă şi a dezarmat domniile şi stăpânirile; şi acolo Şi-a ocupat locul la dreapta Măririi în ceruri, cu toată puterea dată Lui în cer şi pe pământ. S-a înălţat în calitate de Cap al trupului Său, Biserica, aşa încât din plinătatea dumnezeirii care locuieşte trupeşte în El, ea „creşte cu creşterea de la Dumnezeu“, prin Duhul Sfânt care ne este dat. S-a înălţat şi a intrat într-un templu, pentru ca să apară acolo în prezenţa lui Dumnezeu pentru noi, pentru a şedea acolo ca Slujitor al adevăratului cort, ca să mijlocească neîncetat pentru noi; şi pentru ca în privinţa aceasta, ca şi în alte privinţe asemănătoare ale harului, să slujească în trup înaintea tronului. S-a înălţat ca Înainte Mergător al nostru, în casa Tatălui, pentru a pregăti acolo un loc pentru copiii Lui, ca acolo unde este El să fie şi ei. Şi mai mult: şederea Lui în ceruri este cea a unuia care este în aşteptare; El aşteaptă să vină şi să-Şi întâlnească sfinţii în văzduh, ca ei să fie cu El pentru totdeauna; El aşteaptă să fie trimis pentru a aduce din nou vremurile de înviorare pe pământ prin prezenţa Lui; şi El aşteaptă până când vrăjmaşii Săi vor fi făcuţi aşternut al picioarelor Sale.

Reci sunt afecţiunile şi mică este energia; însă în principiu nu cunosc nimic vrednic de astfel de viziuni ale credinţei, decât acel duh de devotament care poate spune împreună cu Pavel: „Ştiu să fiu şi smerit, ştiu să fiu şi în belşug“, şi acel duh de tânjire care Îl aşteaptă şi spune: „Vino, Doamne Isuse, vino grabnic!“

Preaiubiţilor, astfel S-a legat Dumnezeul nostru cu legături care niciodată nu pot fi rupte, şi care sunt asigurat pentru totdeauna prin plăcerea pe care Şi-o găseşte în ele, prin gloria Sa pe care o conţin, şi potrivit planului şi puterii Lui. La aceste legături am privit, tainice şi preţioase aşa cum sunt ele. El Însuşi le-a format, ba mai mult, El Însuşi este substanţa lor, şi credinţa le pricepe. Iar pe Stânca Veacurilor se odihneşte păcătosul care crede; se odihneşte în pace şi în siguranţă.

O spun cu tot sufletul meu: Fie ca aceste meditaţii să ne facă mai apropiate şi mai reale aceste subiecte ale credinţei! Ele vor fi fără valoare dacă nu vor conduce la slăvirea Lui în gândurile noastre, la a-L oferi pe El din nou, cu un imbold proaspăt, inimilor noastre.

„Mai lângă Domnul meu, mai lângă El,

Cât mai aproape de El.“

Aceasta să fie atmosfera pe care să o respire sufletele noastre, până Îl vom vedea. Amin.

5. Stăpânirea Sa asupra tuturor lucrurilor

„… toate le-ai supus sub picioarele Lui“ – Evrei 2.8

La începutul Evangheliei după Luca eşti surprins să vezi expresia vie şi adâncă descrisă aici, a intimităţii dintre cer şi pământ. Nevoia şi slăbiciunea omului sunt acelea care deschid poarta cerească; însă o dată urnită, ea se deschide larg.

Zaharia şi Elisabeta erau amândoi drepţi înaintea lui Dumnezeu, umblând fără pată în toate rânduielile şi poruncile Domnului. Făceau parte din familia preoţească, din sămânţa lui Aaron. Însă nu dreptatea lor a fost cea care le-a deschis cerul, ci nevoia şi infirmităţile lor. Elisabeta era stearpă şi amândoi erau înaintaţi în vârstă; iar motivul binecuvântării lor adevărate stătea acolo, stătea în durerea şi în slăbiciunea lor. Pentru soţia stearpă şi pentru soţul lipsit de copii, Gabriel vine cu un cuvânt al făgăduinţei din ceruri. Dar, aşa cum am spus, uşa cerului, odată deschisă, este deschisă de tot. Îngerii acţionează şi sunt plini de bucurie; şi nu contează că e vorba de templul din cetatea împărătească şi sfântă, ori de un sat îndepărtat din dispreţuita Galilee, Gabriel le vizitează pe amândouă cu acelaşi entuziasm. Slava lui Dumnezeu, ca şi oştile de îngeri, umplu câmpurile Betleemului. Duhul Sfânt, prin puterea şi lumina Lui divine, umple vasele Sale alese, iar Fiul Însuşi îmbracă un trup. Cerul şi pământul sunt foarte aproape unul de celălalt. Lucrarea şi bucuria care au început în înaltul cerului sunt simţite de scena de aici de jos şi li se răspunde ca atare. Păstorii, femeile privilegiate, preotul bătrân şi copilul încă nenăscut, au parte de entuziasmul sfânt al momentului; iar sfinţii care aşteptau Mângâierea lui Israel ies din locul aşteptării lor.

Nu cunosc alt loc din Scriptură mai mişcător decât Luca 1 şi 2 în această privinţă. S-a întâmplat într-o clipă, într-o clipeală din ochi; însă a fost împlinită o schimbare binecuvântată. Cerul s-a aplecat spre oameni. Pământul afla, şi afla din gura acestor martori minunaţi, că uşa cerului era cu adevărat larg deschisă către el. Iar intimitatea era adâncă, aşa cum preţioase erau slujbele şi harul. Îngerul îi cheamă pe nume pe Zaharia şi pe Maria şi le vorbeşte despre Elisabeta chemând-o de asemenea pe nume – un limbaj care îndată face inima să-i priceapă înţelesul.

Putem să-L binecuvântam pe Domnul pentru aceasta; şi ar trebui să facem aşa, dacă am umbla cu un pic mai multă simplitate şi credinţă în simţământul apropierii şi realităţii cerului.

Iacov şi Ştefan, în zilele lor, şi în aceeaşi manieră, au avut cerul deschis înaintea ochilor şi li s-a dat să vadă ceea ce-i interesa în mod personal acolo. O scară a fost pusă sub privirile lui Iacov, a cărei capete unul atingea cerul, iar celălalt se afla chiar pe locul unde el stătea culcat. Era un loc neînsemnat şi lipsit de cinste, martor de asemenea al greşelii şi stării nenorocite a lui Iacov. Totuşi scara a fost aşezată pe el, iar glasul Domnului, care Se afla în slavă deasupra lui, a vorbit lui Iacov despre binecuvântare, despre siguranţă, călăuzire şi moştenire.

Ştefan, la rândul lui, a văzut şi el cerul deschis şi slava de acolo; însă Fiul Omului stătea în picioare la dreapta lui Dumnezeu. Iar acest lucru a descoperit martirului, aşa cum scara descoperise patriarhului, faptul că împrejurările sale constituiau chiar în acel moment gândul şi obiectul cerului.

Aşa au stat lucrurile, în două feluri asemănătoare, pe aceste căi depărtate una de alta a lui Iacov şi a lui Ştefan – depărtate între ele şi depărtate de noi. Timpul însă nu contează. Credinţa vede aceleaşi ceruri deschise acum; şi află, de asemenea, precum cei din vechime, că ele sunt ale noastre. Află că există legături între ele şi împrejurările noastre. Pentru ochiul credinţei există o scară; cerul stă deschis înaintea ei, iar „Omul Hristos Isus“ este văzut acolo – Mijlocitorul noului legământ, Marele Preot, Avocatul de la Tatăl, Cel care simpatizează cu noi; de asemenea, Înainte Mergătorul nostru în acele locuri ale slavei.

Isus S-a înălţat, iar lucrarea prezentă din ceruri, acolo unde El S-a dus, este cunoscută prin credinţă ca a fi în întregime „pentru noi“. Nevoia noastră, ca şi durerea noastră, sunt amintite acolo. Suferinţele lui Iacov au fost cele ale unuia care se căieşte; ale lui Ştefan au fost cele ale unui martir; însă cerul a fost cerul lui Iacov, ca şi al lui Ştefan.

Dar, măcar că lucrurile stau aşa într-adevăr, nu aceasta este totul. Credinţa cunoaşte un alt secret, sau taină, în cer. Ea ştie că dacă Domnul Şi-a luat locul acolo în aceste caractere ale harului pentru noi, El l-a luat de asemenea ca fiind Acela pe care omul L-a dispreţuit şi pe care lumea L-a lepădat. Acest lucru face şi el parte din ceea ce credinţa înţelege din sfera cerurilor unde este aşezat acum Domnul Isus, Fiul lui Dumnezeu.

Domnul Isus a murit sub mâna lui Dumnezeu; sufletul Lui a fost făcut o jertfă pentru păcat. „Domnului I-a plăcut să-L zdrobească“ (Isaia 53.10). Apoi El a înviat ca Cel care murise astfel, învierea Lui mărturisind despre primirea jertfei. S-a înălţat la cer în acelaşi caracter, pentru a continua acolo scopul de har al lui Dumnezeu manifestat printr-o astfel de moarte şi înviere.

Însă Domnul Isus a murit de asemenea sub mâna omului; adică, mâna nelegiuită a omului şi-a avut partea în această moarte, la fel de clar şi de sigur ca harul infinit al lui Dumnezeu. El a fost refuzat de către viticultori, urât de lume, aruncat afară, răstignit şi omorât. Acesta este un alt caracter al morţii Sale. Iar învierea şi înălţarea Lui au fost, de asemenea în acest caracter, părţi sau perioade ale istoriei Aceluia pe care lumea Îl lepădase; în consecinţă, învierea Lui este dovada judecăţii viitoare a lumii (Fapte 17.31), iar înălţarea Sa Îl pune în aşteptarea zilei când vrăjmaşii Lui Îi vor fi făcuţi aşternut al picioarelor (Evrei 10.13).

Aceste deosebiri ne fac să înţelegem diferitele imagini în care credinţa, în lumina Cuvântului, Îl vede pe Isus cel înălţat; atunci când Îl vede exercitând harul preoţesc în care mijloceşte pentru noi şi, în acelaşi timp, aşteptând judecata vrăjmaşilor Săi.

Evanghelia proclamă prima dintre aceste taine, adică moartea Domnului Isus sub mâna lui Dumnezeu pentru noi, precum şi învierea şi înălţarea Sa potrivite cu o astfel de moarte. Iar noi ne putem pe drept lăuda cu această evanghelie ca fiind întreaga noastră mântuire1. Însă a doua dintre aceste taine, moartea Domnului sub mâna omului, se întâmplă să fie întrucâtva uitată, în timp ce prima dintre ele este pe drept înălţată aşa de mult. Dar aceasta este o greşeală gravă în sufletul unui sfânt, ori în aprecierile şi mărturia Bisericii. Căci dacă acest mare fapt, această a doua taină, aşa cum am numit-o, este uitată, cum se poate întâmpla pe acest pământ, totuşi cu siguranţă că ea nu va fi uitată în cer. Este adevărat că ea nu este prilejul acţiunii prezente de acolo; moartea Victimei şi mijlocirile Preotului în urma acestei morţi formează acţiunea care se desfăşoară acolo acum. Însă este la fel de sigur că moartea Martirului divin, moartea Fiului lui Dumnezeu sub mâna omului, este cea care va da caracterul acţiunii de acolo în viitor.

Aceste distincţii sunt foarte clar păstrate în Scriptură. Cerul, aşa cum este el deschis în Apocalipsa 4, este un cer foarte diferit de cel care ne este prezentat în epistola către Evrei; la fel de diferit, pot spune, cum este diferită moartea Domnului Isus privită ca survenită sub mâna omului (adică, săvârşită prin noi), de cea suferită sub mâna lui Dumnezeu (adică, împlinită pentru noi). Putem avea aceleaşi obiecte sau materiale în fiecare din ele, însă ele vor fi privite în conexiuni foarte diferite. Avem, de exemplu, un tron şi un templu în fiecare din aceste ceruri, cerul din Evrei şi cerul din Apocalipsa; însă contrastele dintre ele sunt foarte serios păstrate. În Evrei, tronul este un tron al harului, şi orice lucru pe care vremea noastră prezentă de nevoie şi de durere îl solicită, poate fi găsit şi obţinut aici. În Apocalipsa, tronul este unul al judecăţii, iar instrumentele şi agenţii mâniei şi ai răzbunării se pot observa înaintea şi în jurul lui. În Evrei, sanctuarul, sau templul, este ocupat de către Marele Preot al mărturisirii noastre, Mijlocitorul unui legământ mai bun, care slujeşte acolo în virtutea propriului Său sânge preţios. În Apocalipsa, templul oferă impresii de temut ale pregătirii pentru judecată. Fulgere, cutremure de pământ şi voci însoţesc deschiderea lui. Este la fel ca templul văzut de proroc, plin de fum şi cu stâlpii clătinaţi din temelii, în semn că Dumnezeul căruia Îi aparţinea judecata Se afla acolo în slava Sa (Isaia 6).

Imaginea cerului care ne este oferită în Apocalipsa este deci foarte solemnă. Este locul puterii care-şi furnizează singură instrumentele de judecată. Se rup peceţi, se sună din trâmbiţe, se golesc potire; toate acestea însă realizează fiecare în parte introducerea unei judecăţi cumplite a pământului. Altarul care este acolo nu este altarul epistolei către Evrei, unde preoţii cereşti mănâncă din pâinea vieţii, ci un altar care oferă focul de judecată pentru pământ. Este şi război acolo; iar în cele din urmă acest cer se deschide pentru Acela al cărui nume este „Cuvântul lui Dumnezeu“, a Cărui haină este înmuiată în sânge şi din a Cărui gură iese o sabie ascuţită cu care loveşte neamurile.

Cu siguranţă că acesta este cerul într-un caracter nou. Iar contrastul este foarte solemn. Nu este cerul pe care credinţa îl percepe acum, un sanctuar al păcii umplut de resursele şi de mărturiile harului, ci un cer care ne spune că deşi judecata este lucrarea neobişnuită a lui Dumnezeu, totuşi ea este lucrarea Lui atunci când e timpul ei. Căci cerul în diversele lui aspecte este, am putea spune, locul mărturiei harului, al judecăţii şi al slavei. Acum el este cerul harului; va deveni cerul judecăţii în ziua din Apocalipsa 4 şi va continua aşa de-a lungul cărţii Apocalipsa; apoi, la încheierea acestei cărţi, aşa cum vedem în capitolele 21 şi 22, el devine cerul slavei.

Sufletul trebuie să fie familiarizat cu acest adevăr serios, anume că judecata precede slava. Vorbesc despre aceste lucruri în perspectiva desfăşurării istoriei pământului sau a lumii. Cel credincios a trecut din moarte la viaţă. Nu mai este nici o condamnare pentru el. El învie nu pentru judecată, ci pentru viaţă. Însă tot el trebuie să ştie că, în desfăşurarea istoriei pământului sau a lumii prin prisma divină, judecata precede slava. Împărăţia va fi văzută în sabie sau în „toiagul de fier“, până să fie văzută în sceptru. Cel Bătrân de zile stă îmbrăcat în haine albe pe un tron de flăcări de foc cu cărţile deschise înaintea Lui, mai înainte să vină Fiul Omului la El cu norii cerului pentru a primi stăpânire (Psalmul 2; Daniel 7).

Aceste lecţii sunt foarte limpede prezentate şi însemnate în Scriptură. În ziua Apocalipsei 4 gândul şi obiectul ei este Hristos lepădat de om, şi nu Hristos acceptat de Dumnezeu pentru păcătoşi. Prin urmare sunt făcute pregătiri pentru a răzbuna nedreptăţile suferite de Domnul Isus în lume, şi pentru a-I revendica drepturile pe pământ; cu alte cuvinte, cerul este cel care începe acea acţiune de a-L stabili în împărăţia Lui după judecata vrăjmaşilor Săi.

Însă toate acestea ne arată din nou, potrivit cu gândul meu de căpătâi din aceste meditaţii asupra Fiului lui Dumnezeu, cum aceeaşi Persoană este păstrată înaintea ochilor noştri, ca s-o cunoaştem, în fiecare şi în toate perioadele aceleiaşi mari taine. Suntem, în orice punct am ajunge, în compania aceluiaşi Isus. Căci aceste distincţii, pe care le-am scos în relief, ne spun că El S-a înălţat la cer şi este acum aşezat acolo, în chiar caracterele în care fusese mai înainte cunoscut şi manifestat aici pe pământ. Căci El a fost aici ca Cel care a condus către perfecţiune harul lui Dumnezeu manifestat faţă de noi, cei păcătoşi, şi ca Cel care a suferit vrăjmăşia lumii în toată măsura ei; şi în aceste două caractere, aşa cum am văzut acum, este aşezat El în ceruri.

El nu-Şi ia cu grăbire acest al doilea caracter, nici nu apare a fi activ în cer ca Cel care a fost dispreţuit şi lepădat pe pământ. El aşteaptă până când va veni timpul cerului din Apocalipsa. Şi în această trăsătură de caracter, pe când El stă în aşteptarea judecăţii şi zăboveşte în locul caracterizat de har, avem o foarte dulce expresie a acelui Isus pe care credinţa L-a cunoscut deja. Căci, atunci când El a fost aici, S-a apropiat cu paşi foarte înceţi de Ierusalim, în calitate de Dumnezeu al judecăţii. A zis către cetate: „De câte ori am vrut să adun pe copiii tăi cum îşi adună o găină puii sub aripi, şi n-aţi vrut! Iată, vi se lasă casa pustie.“ (Matei 23.37,38). El a zăbovit în câmpiile de jos, vizitând toate cetăţile şi satele ţării, în slujba Sa răbdătoare de har, mai înainte de a-Şi lua locul pe munte pentru a vorbi despre judecata şi pustiirea Sionului (Matei 24.3). Şi despre El care, în această manieră, a călcat cu încetineală pe drumul care Îl ducea la muntele Măslinilor, locul judecăţii, este scris: „Domnul … este îndelung-răbdător faţă de voi, nevrând ca vreunii să piară, ci toţi să vină la pocăinţă“ (2 Petru 3.9)2.

Cum să nu păstrăm înaintea ochilor aceeaşi Persoană, cu acelaşi caracter ataşat Lui, fie atunci când El a fost aici pe pământ, sau cum este acum în cer – aceeaşi Persoană, aceeaşi glorie morală, deşi pe scene şi în condiţii diferite! „Acelaşi har care a fost în Hristos în această lume, este cel care este acum în El în ceruri“. Mângâietoare cuvinte! Cât de real ar trebui să ştim că spunem adevărul atunci când zicem: Îl cunoaştem! L-am privit de la început. S-a coborât din cer; S-a aflat în pântecele fecioarei şi în ieslea de la Betleem; a străbătut complet pământul într-o slavă deplină, nepătată, deşi acoperită; a murit şi a fost îngropat; a înviat, apoi S-a întors la cer; şi, aşa cum am meditat până acum, credinţa Îl vede acolo pe Acela pe care Îl cunoscuse a fi fost acolo, pe Slujitorul şi Martorul harului lui Dumnezeu faţă de om, pe Cel care a suferit întreaga vrăjmăşie a omului faţă de Dumnezeu, pe Cel care este totuşi, în acelaşi timp, Dumnezeul judecăţii care nu Se grăbeşte s-o exercite.

Însă mai trebuie să remarc ceva despre acest acelaşi Isus; un lucru care stă într-o legătură încă şi mai apropiată cu meditaţia mea prezentă.

Când Domnul Isus Hristos S-a aflat aici, El Şi-a revendicat împărăţia. S-a prezentat pe Sine ca Împărat fiicei Sionului, ca Fiul lui David. El a luat chipul Aceluia care din vechime fusese făgăduit prin profeţi şi a intrat în cetate „smerit, călare pe un măgar“. Într-o zi precedentă, steaua Lui, steaua Împăratului betleemit, apăruse în ţările de la răsărit, chemând pe neamuri către Fiul lui David, născut în cetatea lui David. Însă ceea ce a căutat atunci, El n-a găsit: „Ai Săi nu L-au primit“. Însă a dus cu El în cer acest gând, această dorinţă după împărăţia Lui! „Un om de neam ales a plecat într-o ţară îndepărtată“. El Se gândeşte la împărăţia Lui, deşi este acum aşezat pe scaunul de domnie al Tatălui, aşa cum Se gândise la ea şi o revendicase atunci când S-a aflat aici. Spun din nou: cât de strict, în această caracteristică minunată, suntem ţinuţi în comuniune cu acelaşi Isus! El a fost odată pe pământ, iar acum este în ceruri; însă noi Îl cunoaştem, după aceste trăsături, ca fiind acelaşi Domn – unul în persoană, în scopuri şi în dorinţe, măcar că locurile şi condiţiile se schimbă. El a fost Împăratul lui Israel când era aici şi Şi-a revendicat cu dorinţă împărăţia; şi fiindcă cetăţenii ţării I-au refuzat-o, El a primit-o în ceruri, iar la timpul potrivit Se va întoarce, în ziua bucuriei inimii Lui, ca s-o administreze aici, unde a căutat-o prima dată. „Am privit în viziunile de noapte şi, iată, Unul ca un Fiu al Omului venea cu norii cerurilor; şi s-a apropiat de Cel Bătrân de zile şi L-au adus înaintea Lui. Şi I s-a dat stăpânire şi glorie şi o împărăţie, pentru ca toate popoarele, naţiunile şi limbile să-I slujească. Stăpânirea Lui este o stăpânire eternă, care nu va trece, şi împărăţia Lui nu va fi nimicită“ (Daniel 7.13,14).

Privim, în felul acesta, la unica Persoană, la acelaşi Isus; iar inima preţuieşte acest lucru când medităm la el. Şi mai există încă o trăsătură a acestei identităţi, care depăşeşte cu mult tot ceea ce am remarcat deja.

Când S-a aflat aici, El a dorit să fie cunoscut de către ucenicii Săi, să fie descoperit lor, în câteva din gloriile Sale ascunse, aşa păcătoşi cum erau ei. De asemenea El S-a bucurat ori de câte ori a putut să-Şi comunice harul acolo unde a găsit credinţă. Credinţa care se baza pe El fără rezervă, credinţa care apela la El fără ceremonie, credinţa care putea da la o parte aparenta neglijare sau respingere, a fost preţuită de El. Păcătosul care se alipea de El în ciuda dispreţului lumii, sau care se încredea numai şi numai în El, fără aportul sau încurajarea altora, a fost în totul bine primit de El. Sufletul care cerea cu îndrăzneală prezenţa Lui, sau care căuta părtăşia cu El, care stătea la picioarele sau la pieptul Lui, putea obţine de la El ceea ce dorea, sau, precum Avraam mijlocitorul, Îl putea avea cu sine cât de mult timp vroia.

El a dorit uniunea cu aleşii Săi, o uniune permanentă, deplină şi personală, fiind gata să împartă cu ei numele Său de la Tatăl, poziţia de dragoste în care Se afla şi slava al cărei moştenitor era.

A căutat simpatie, a tânjit după tovărăşie în bucuriile şi în necazurile Sale. Iar noi nu putem nicidecum să cântărim dezamăgirile inimii Lui, când a căutat aceste lucruri şi nu le-a găsit; a fost mai greu, cu mult mai greu, decât atunci când El Şi-a revendicat împărăţia, aşa cum am văzut deja, şi nu a primit-o. „Aşa, n-aţi fost în stare un singur ceas să vegheaţi împreună cu Mine?“, a fost glasul unei inimi însingurate.

Mai mult decât atât, El a plănuit, atunci când S-a aflat aici, să împartă tronul cu poporul Său. Nu vroia să fie singur. Dorea să împartă onorurile şi stăpânirile cu aleşii Săi, tot aşa cum vroia ca ei, în simpatie, să înţeleagă şi să împartă împreună cu El bucuriile şi durerile Lui.

Iar acum (lucru la fel de minunat şi de sublim ca şi taina care ni-l destăinuie), toate acestea îşi găsesc, sau îşi vor găsi, împlinirea pentru El în, şi prin, Biserică. Biserica este chemată să răspundă dorinţelor Domnului Isus în toate aceste lucruri, să fie toate acestea pentru El, fie prin Duhul Sfânt acum, fie în împărăţia viitoare; să pătrundă acum, în duh, în gândurile şi în afecţiunile Lui, în bucuriile şi în durerile Lui, iar apoi să strălucească în slava Lui şi să stea pe scaunul Lui de domnie.

Ce taină! Biserica, acum înzestrată cu Duhul care locuieşte în ea, şi destinată să stea, acoperită de slavă, în moştenirea stăpânirii Lui, constituie răspunsul la aceste cele mai adânci dorinţe ale Domnului Isus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, în zilele vieţii Sale pământeşti. Şi din nou spun: ce taină! Putem admira din plin acele armonii care ne vorbesc despre acelaşi Isus, despre Persoana unică în aceste felurite părţi ale căilor Lui minunate. El a căutat şi a revendicat o împărăţie atunci când S-a aflat aici, şi tot atunci a dorit simpatia sfinţilor Săi. Însă poporul Lui nu a fost pregătit să-I recunoască dreptul de împărat, iar sfinţii Săi n-au fost în stare să-I ofere părtăşia dorită. Totuşi, El Îşi primeşte acum o împărăţie în ceruri şi Se va întoarce şi o va administra aici. Părtăşia după care a tânjit începe să o găsească acum prin Duhul care locuieşte în aleşii Săi; şi ea va fi satisfăcătoare pentru El în deplina ei măsură în ziua când ei vor fi făcuţi desăvârşiţi. Împărăţia va fi slava şi bucuria Lui. Ea este numită „bucuria Domnului“, căci se va spune celor care o vor împărţi cu El, „intră în bucuria Domnului tău“. Însă părtăşia pe care o va avea cu Biserica va însemna cu mult mai mult pentru El. Ea a reprezentat cea mai adâncă dorinţă a Lui aici, şi va reprezenta cea mai deplină bucurie a Sa în viitor. Eva a însemnat pentru Adam mai mult decât toate lucrurile peste care era stăpân.

Avem oare, preaiubiţilor, cât de cât putere în sufletele noastre ca să ne bucurăm la gândul că inima Domnului Isus este astfel satisfăcută? Putem urmări cu privirea aceste bucurii care Îl aşteaptă în ceasul nunţii Mielului, în ziua veseliei inimii Lui, însă oare avem capacitatea, în duh, de a face mai mult? Putem mărturisi, cu toată sinceritatea, că asemenea întrebări nu fac decât să ne smerească.

Însă acestea vor fi ale Lui: împărăţia şi Biserica. Împărăţia va fi a Lui în virtutea multor titluri. El o va lua sub legământ, sau, potrivit cu planurile care au fost întocmite în Dumnezeu înainte de întemeierea lumii. O va lua de asemenea în virtutea unui drept personal, căci El, Fiul Omului, niciodată nu Şi-a pierdut chipul de Dumnezeu. Şi nici nu putea să-l piardă, fiindcă, deşi Fiu al Omului, El era Fiul Tatălui. Prin urmare nu l-a pierdut şi, având acest chip, stăpânirea Îi aparţine prin titlul personal, potrivit cu cele dintâi mari reguli stabilite ale puterii şi cârmuirii: „Şi Dumnezeu a zis: «Să facem om după chipul Nostru, după asemănarea Noastră; şi ei să stăpânească peste peştii mării şi peste păsările cerurilor şi peste vite şi peste tot pământul şi peste orice târâtoare care se târăşte pe pământ»“ (Geneza 1). El va lua împărăţia şi în virtutea titlului ascultării, aşa cum citim: „Şi, la înfăţişare fiind găsit ca un om, S-a smerit pe Sine, făcându-Se ascultător până la moarte, şi chiar moarte de cruce. De aceea şi Dumnezeu L-a înălţat foarte sus şi I-a dăruit un Nume care este mai presus de orice nume, ca în Numele lui Isus să se plece orice genunchi“ (Filipeni 2). El o va lua de asemenea în virtutea titlului Morţii; căci citim din nou: „Întregii plinătăţi a Dumnezeirii i-a plăcut să locuiască în El şi, prin El, să împace toate faţă de ea, fie cele de pe pământ, fie cele din ceruri, făcând pace prin sângele crucii Lui“ (Coloseni 1). Iar crucea, pe care El a împlinit această moarte, a avut scrise pe ea, fără putinţă de ştergere sau modificare, prin intervenţia braţului puternic al lui Dumnezeu Însuşi, cuvintele: „Acesta este Isus, Împăratul Iudeilor“ (Matei 27.37).

Astfel, stăpânirea este a Fiului Omului prin legământ, prin titlu personal, prin titlul slujirii sau al ascultării şi prin titlul morţii; şi, aş adăuga de asemenea, prin cel al cuceririi, căci judecăţile care urmează să-I netezească drumul către tron şi să elimine din împărăţie tot ceea ce este pricină de poticnire, sunt, aşa cum ştim, executate prin mâna Sa. „Porţi, ridicaţi-vă capetele! Şi ridicaţi-vă, porţi ale eternităţii, şi va intra Împăratul gloriei. Cine este acest Împărat al gloriei? Domnul cel tare şi puternic, Domnul cel puternic în luptă“ (Psalmul 24).

Ce temelii sunt astfel aşezate pentru stăpânirea Fiului Omului! Cum se angajează orice titlu în a-I cinsti şi glorifica Numele! Aşa cum vedem în Apocalipsa 5, nimeni în cer şi pe pământ nu putea lua Cartea afară de Mielul care fusese înjunghiat şi care era Leul din Iuda; Carte pe care o primeşte îndată din mâna Celui care şedea pe tron, iar apoi Biserica în slavă, îngerii şi toate creaturile din toate părţile marilor stăpâniri, triumfă în proclamarea drepturilor şi titlurilor Mielului. Şi dacă titlul este astfel făcut sigur, pecetluit de mii de martori, şi este de asemenea un titlu minunat, aşa vor fi şi puterea şi împărăţia pe care el o susţine. În Domnul Isus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, „Domnul din ceruri“, ca şi „Fiu al Omului“, întregul mare plan al lui Dumnezeu cu privire la stăpânirea tuturor lucrurilor este reînsufleţit şi consolidat. Putem spune: aşa cum „oricâte promisiuni ale lui Dumnezeu ar fi, în El este da-ul şi în El Amin-ul“, tot aşa toate destinele omului vizavi de Dumnezeu sunt în El „da“ şi sunt în El „Amin“.

Stăpânirea a fost dată lui Adam, guvernarea – lui Noe, titlul de patriarh – lui Avraam, judecata – lui David şi regalitatea – lui Solomon. Toate aceste glorii se vor găsi şi vor străluci împreună în Hristos. În El, şi sub picioarele Lui, se va face „înnoirea tuturor lucrurilor“. El va avea multe cununi şi va purta multe nume. Numele Lui de „Domnul“ din Psalmul 8 nu este numele de „Împărat“ din Psalmul 72, deşi îl poartă şi pe acesta. Forma slavei din fiecare este particulară. Cununile sunt diferite, însă amândouă sunt ale Lui. Şi El este de asemenea „Părintele veşniciei“; un Împărat şi totuşi un Părinte – Solomonul şi Avraamul lui Dumnezeu. În El toţi vor fi binecuvântaţi, şi totuşi înaintea Lui se va pleca orice genunchi. Sabia, de asemenea, este a Lui; „toiagul de fier“ ca şi „sceptrul dreptăţii“. El va judeca după felul lui David şi va cârmui după felul lui Solomon.

Ca Fiu al lui David, El Îşi însuşeşte puterea pentru a o exercita într-o sferă anumită de slavă. Ca Fiu al Omului, El Îşi însuşeşte puterea şi o exercită într-o sferă de slavă mai largă. El vine deopotrivă în slava Lui, în slava Tatălui şi în slava sfinţilor îngeri. Îşi însuşeşte puterea şi ca Om înviat. Acest lucru ne este înfăţişat în 1 Corinteni 15.23-27. Şi în acest caracter El Îşi are de asemenea sfera Lui particulară. El a pus moartea, ultimul vrăjmaş, sub picioarele Sale. Şi acest lucru se potriveşte aşa de mult, ca toate celelalte, şi este perfect la locul şi în timpul lui, căci ca Om înviat trebuia să supună moartea.

Va fi înconjurat de scene cu glorii variate şi va purta trăsături ale unor felurite glorii. Trăsătura specifică a împărăţiei va fi aceasta: ea va fi plină de gloriile lui Hristos; felurite, totuşi armonioase şi împletite. Crucea a prezentat deja o mostră a acestei opere perfecte. „Îndurarea şi adevărul“ s-au întâlnit acolo. Acolo Dumnezeu a fost „drept“ şi totuşi „a îndreptăţit“. Şi după aceeaşi manieră se vor desfăşura lucrurile în zilele viitoare ale puterii, aşa cum au decurs în zilele trecute ale slăbiciunii. Aşa cum îndurarea şi adevărul, dreptatea şi pacea, s-au întâlnit odinioară şi s-au îmbrăţişat, la fel autoritatea şi slujirea, binecuvântarea şi totuşi cârmuirea, un nume al întregii maiestăţi şi al puterii, şi totuşi un aşa nume care va coborî ca ploaia peste iarba cosită, toate vor fi cunoscute şi savurate împreună. Va exista atunci stăpânirea universală a omului peste toată gama lucrărilor lui Dumnezeu; vor fi văzute slăvile împărăţiei care ţine toate popoarele sub cârmuire, împreună cu prezenţa „Părintelui veşniciei“ care le păstrează pe toate în binecuvântare. „Şi-I vor pune numele: Minunat, Sfetnic, Dumnezeu puternic, Părinte al eternităţii, Domn al păcii“ (Isaia 9).

Totul se îndreaptă către această domnie şi conducere binecuvântată şi slăvită a Fiului lui Dumnezeu, deşi pentru unii drumul va fi prin „marea necazurilor“ şi prin judecata deplină a „veacului acesta rău“. Dumnezeu croieşte acest drum şi omul nu se poate opune, deşi el caută să fixeze pământul pe temeliile lui prezente, refuzând să înţeleagă că acestea sunt îmbătrânite şi şubrezite, ca şi cei care-l locuiesc, şi că doar Hristos susţine stâlpii acestui pământ. „Mănunchiul celor vii“ (aşa cum a vorbit Abigail, cea care a mărturisit spre slava lui David în zilele umilinţei lui) este un mănunchi tare, bine închegat şi sigur, fiindcă Domnul Însuşi este în el, aşa cum a fost în vechime în rugul care ardea. Însă dincolo de acest mănunchi (slab şi dispreţuit în ochii oamenilor, ca un rug de mărăcini), totul se clatină; şi fără îndoială că mai este puţin timp până când cei care nu au vrut, nici nu au căutat, n-au vegheat şi nu s-au rugat să înveţe această lecţie în duh, o vor învăţa direct în istorie.

Sabia şi sceptrul zilei viitoare a puterii sunt singulare în gloriile lor. Nu există altă sabie, nici un alt sceptru, care să fie sau să poată fi ca ele. Sabia urmează să fie „îmbătată în ceruri“ Isaia 34.5. Ce expresie! Soarele se va schimba în întunecime şi luna în sânge, puterile cerului vor fi clătinate, întuneric va fi sub picioarele Lui şi nori groşi Îl vor însoţi în ziua când acea sabie va fi scoasă pentru măcel. Iar puterea ei este călcarea teascului aprinderii mâniei Atotputernicului Dumnezeu. Tot ce este înălţat şi ridicat, căpeteniile şi puterile care guvernează întunecimea acestei lumi, fiara şi prorocul ei, împăraţii, căpitanii şi oamenii viteji, ca şi balaurul, acel şarpe vechi, care este diavolul şi Satan, fac parte dintre vrăjmaşii care îi vor simţi tăişul; „oştirea celor mari din ceruri şi împăraţii de pe pământ“. Izvoarele răului şi instrumentele lui sunt deopotrivă cercetate şi judecate de către lumina şi puterea ei.

Nu este o astfel de sabie singulară în slava ei? Putea cea a lui Iosua, sau cea a lui David, să facă cuceriri ca acestea? S-ar fi supus puterile întunericului acestor săbii? S-ar fi supus lor moartea şi iadul?

Întreb deci, în mâna cui trebuie să fie această sabie care poate birui astfel de oşti? Chiar slujba din acea zi a puterii, ca de altfel orice altă slujbă a Lui, fie în slăbiciune fie în putere, ne spune cine este Acela. Această lumină şi această putere, amândouă de la sine grăitoare, frumoase şi divine, în lucrarea lor de a-L înfăţişa în toate ipostazele, chiar în suferinţa Lui cea mai adâncă, le-am urmărit noi în această meditaţie, cu slăbiciune şi cu admiraţie. Ele merită în continuare recunoaşterea şi închinarea noastră. Biruinţele acestui Dumnezeu al bătăliilor, în zilele de odinioară, au fost de acelaşi caracter înalt. Căci din vechime luptele Lui au vorbit despre persoana şi despre slava Sa, aşa cum o vor face şi în viitor. Prin urmare este scris despre El: „Domnul este un războinic: Numele Său este Domnul“ (Exod 15.3). Lupta Lui, în această rostire a Duhului, este arătată ca descoperind calitatea Lui de domn, slava Lui, numele Lui, persoana Lui. În Egipt dumnezeii I-au simţit mâna, aşa cum au făcut mai târziu printre filisteni şi apoi în Babilon. Dagon a căzut înaintea chivotului, Bel a îngenuncheat, Nebo s-a prăbuşit. Acestea au fost zile ale aceleiaşi mâini.

Şi după cum este sabia, aşa este şi sceptrul. Cel al lui Solomon a fost doar o umbră palidă a lui, iar cârmuirea lui Noe şi stăpânirea lui Adam vor fi uitate în comparaţie cu sceptrul Lui.

Toată lumea va fi supusă atunci; creaţia la fel ca şi naţiunile. „Cântaţi Domnului o cântare nouă; cântaţi Domnului, tot pământul! Cântaţi Domnului, binecuvântaţi Numele Lui, vestiţi din zi în zi mântuirea Lui! Istorisiţi printre naţiuni gloria Lui, printre toate popoarele lucrările Sale minunate!“ (Psalmul 96.1-3). În umbra acestui sceptru şi în lumina acestui tron de glorie vor locui de la un capăt al pământului până la celălalt naţiunile „binevoitoare“ şi „drepte“. Va fi un legământ între oameni şi fiarele câmpului. Pustia se va bucura şi ea. Şchiopul va sări ca o căprioară şi limba celui mut va cânta. Soarele acestei împărăţii nu va apune, nici luna nu va dispare de pe cer, căci Domnul va fi lumina ei veşnică. Nici un lucru rău nu se va petrece pe tot muntele sfânt al lui Dumnezeu; căci pământul va fi plin de cunoştinţa slavei lui Dumnezeu ca fundul mării de apele care-l acoperă.

Israel va reînvia, oasele uscate vor trăi din nou. Toiagul lui Iuda şi toiagul lui Efraim vor fi din nou unul singur. Cetatea va fi numită „Domnul este acolo“. Despre ţară se va spune: „Ţara aceasta care a fost pustiită a ajuns ca grădina Edenului“. Şi din nou, ea va fi salutată cu cuvinte care dezvăluie demnitatea ei sfântă: „Domnul să te binecuvânteze, locuinţă a dreptăţii, munte al sfinţeniei!“ (Ieremia 31.23).

Neamurile vor fi aduse să judece din nou bine şi mintea le va reveni. Lumea, în nebunia ei, deşi „făcută prin El“, „nu L-a cunoscut“. Împăraţii pământului şi domnitorii s-au împotrivit Unsului. Au lovit cu piciorul împotriva ţepuşelor, trădându-şi astfel nebunia şi nechibzuinţa. Însă mintea sănătoasă le va reveni. Întâmplarea cu Nebucadneţar se va dovedi a fi o taină şi totodată o istorie. Mintea acelui cap de aur, acelui mare cap al puterii neamurilor, s-a întors la el după perioada lui de nebunie; şi atunci el a cunoscut şi a recunoscut că cerurile împărăţesc. Aşa că lumea în cele din urmă nu va mai fi ignorantă cu privire la Făcătorul ei, ci Îl va recunoaşte într-un mod la fel de profund aşa cum odinioară L-a refuzat cu nebunie. Căci „înaintea Lui împăraţii îşi vor închide gura“, ca semn de recunoaştere adâncă şi plină de închinare. Inima de fiară va fi luată de la ei şi li se va da în loc o inimă de om. Nu vor mai fi mustraţi cu imaginea boului care-şi cunoaşte stăpânul şi cea a cocorului şi rândunicii, care-şi cunosc timpul pe cer, ci vor zbura ca porumbeii spre porumbarul lor. „Iată, aceştia vor veni de departe; şi, iată, aceştia de la nord şi de la apus şi aceştia din ţara Sinim!“ (Isaia 49.12).

Lucrările mâinilor lui Dumnezeu, şi deopotrivă Israel şi neamurile, se vor bucura sub acelaşi sceptru. „Şi lupul va locui cu mielul şi leopardul se va culca lângă ied“ (Isaia 11.6). Chiar pământul se va bucura din nou de ploaia târzie şi de arat, ca de nişte lucruri care vin direct de la Plugarul divin. „Tu ai cercetat pământul, l-ai adăpat şi-l îmbogăţeşti din belşug: râul lui Dumnezeu este plin de apă. Tu le pregăteşti oamenilor grânele, pentru că aşa l-ai rânduit“ (Psalmul 65.9).

Ce sceptru! Nu este un astfel de sceptru, ca şi sabia, unic în gloria lui? A mai fost vreun sceptru ca el? Poate fi o putere asemănătoare în vreo altă mână? Ceea ce Adam a pierdut în ce priveşte pământul; ceea ce a pierdut Israel în ţara făgăduinţei; ceea ce Avraam a pierdut printr-o sămânţă degradată, nerecunoscută şi proscrisă; ceea ce casa lui David a pierdut în ce priveşte tronul; ceea ce creaţia lui Dumnezeu a pierdut din pricina celui care a supus-o la robie şi stricăciune – toate vor fi strânse şi arătate în prezenţa şi puterea zilelor Fiului Omului.

Doar „Fiul“ putea lua în stăpânire o astfel de împărăţie. Valoarea jertfei deja săvârşite, aşa cum am văzut în meditaţiile precedente, stă în persoana Victimei, iar starea binecuvântată a sanctuarului, de acum umplut şi folosit în slujire, se bazează, în aceeaşi manieră, pe persoana Marelui Preot şi a Mijlocitorului care Se află acolo; gloriile şi virtuţile împărăţiei viitoare pot fi desfăşurate şi exercitate doar în, şi de către, aceeaşi Persoană. Fiul lui Dumnezeu slujeşte în locurile cele mai de jos şi în cele mai înalte, în sărăcie şi în bogăţie, în cinste şi în dezonoare; ca Nazarinean şi ca Betleemit; pe pământ şi în cer; şi într-o lume a gloriilor mileniale, deopotrivă pământeşti şi cereşti. În toată slujba Lui, de la început până la sfârşit, în toate stadiile şi schimbările suferite în marea taină, ni se spune cine este El. El n-ar fi putut fi ceea ce a fost pe cruce, dacă n-ar fi fost acolo ceea ce El este dintotdeauna; tot aşa, El n-ar putea şedea acum pe tronul Tatălui, dacă n-ar fi acelaşi cu Cel răstignit pe cruce. Nu contează pentru credinţă unde-L vede, nici unde-L urmează; ea are înaintea ei Obiectul strălucitor şi binecuvântat, şi respinge orice cuvânt care ar avea ca efect necinstirea Lui, chiar când acest lucru este făcut din neştiinţă.

Trebuie însă să privim şi alte glorii ale împărăţiei Sale viitoare. „Al doilea om este din cer“, şi este necesar ca o slavă specială să însoţească ridicarea unuia ca El, slavă pe care tronul lui Solomon n-o putea niciodată măsura. Da, în prezenţa acestui „Domn din cer“, vor fi desfăşurate glorii mult mai strălucitoare decât cea a lui Solomon. Atunci „luna va roşi, şi soarele se va ruşina. Pentru că Domnul oştirilor va împărăţi pe muntele Sion şi în Ierusalim şi înaintea bătrânilor Săi în glorie“ (Isaia 24.23). Vor fi lucruri cereşti în împărăţia Sa, precum şi lucruri pământeşti restabilite. Adam a avut grădina, împreună cu toată frumuseţea şi belşugul ei. Însă, mai presus de aceasta, Domnul Dumnezeu umbla acolo împreună cu el. Noe, Avraam şi alţii, în zilele patriarhale, au avut în stăpânire turme şi cirezi, iar în Noe vedem puterea şi domnia peste pământ. Însă, dincolo decât toate acestea, ei au beneficiat de vizitele îngerilor, ba chiar de vizite, viziuni şi comunicări faţă în faţă din partea Domnului îngerilor. Ţara Canaan era o ţară bună, o ţară a laptelui, a untdelemnului şi a mierii; însă mai mult decât atât, slava se afla acolo, iar mărturia prezenţei divine locuia între heruvimi.

Aşa va fi în zilele viitoare ale puterii Fiului lui Dumnezeu. Cerul, în har, va dărui lucrurilor o slavă nouă şi particulară, la fel de sigur cum Domnul Dumnezeu umbla prin grădina Eden, sau la fel de sigur cum îngerii se suiau şi se coborau înaintea ochilor patriarhului; ori la fel de sigur cum prezenţa divină era cunoscută în sanctuarul din Ierusalim în ţara făgăduinţei. Şi nu numai că pământul va fi astfel vizitat din nou şi slava din cer se va arăta iarăşi, ci toate acestea vor avea un caracter nou şi minunat. Pământul va avea mărturia acestei taine neobişnuite şi copleşitoare, anume că, din ţărâna şi legăturile lui, a fost întocmită o familie pentru ceruri, ceruri care, în slăvile lor, îl vor vizita din nou, fiind mai binevenite decât îngerii, şi care, în autoritatea şi puterea încredinţată lor, vor cârmui peste el în binecuvântare. „Pentru că nu îngerilor le-a supus El lumea locuită care va veni, despre care vorbim. Dar cineva a mărturisit undeva, spunând: «Ce este omul, ca să-Ţi aminteşti de el…?»“ (Evrei 2.5,6).

Ce legături între cele preaînalte şi cele mai de jos! „Al doilea om este din cer“. Cetatea sfântă se va coborî din cer, având slava lui Dumnezeu; şi în prezenţa ei vor fi exercitate cârmuirea şi puterea împărăţiei pe pământ. Aşa ceva va depăşi cu mult suveranitatea lui Adam şi strălucirea lui Solomon.

În scena de pe muntele sfânt în Matei 17 şi în cea a vizitei împărăteşti în cetatea sfântă în Matei 21, suntem introduşi (în chip tainic) în acea zi a puterii Fiului lui Dumnezeu, în acel „veac viitor“, în aspectul lui ceresc şi pământesc. Slava cerească străluceşte pe muntele sfânt. Isus este schimbat la faţă. Faţa Îi străluceşte ca soarele şi hainele Îi sunt albe ca lumina; iar Moise şi Ilie apar în slavă alături de El. La fel, cu ocazia intrării împărăteşti în cetatea sfântă, acelaşi smerit Isus Îşi asumă un caracter al slavei. El devine Domnul pământului şi a tot ce cuprinde acesta, şi Fiul lui David, cel acceptat şi triumfător. Aici, pe drumul dintre Ierihon şi Ierusalim, El este văzut, pentru un moment tainic, în drepturile şi demnităţile Lui care aparţin de pământ; aşa cum, într-un alt moment asemănător, El apăruse pe un „munte înalt, deoparte“, în slava Sa personală şi cerească. Aceste solemne ocazii au reprezentat, fiecare din ele în felul ei, o transfigurare; chiar dacă slava celei cereşti era una, iar a celei pământeşti alta. Însă deopotrivă în fiecare ocazie Isus a fost glorificat; a fost scos pentru o clipă de pe obişnuitul Lui drum smerit şi de trudă, acel drum al Fiului lui Dumnezeu, lepădat şi umil. Cele două mari ţinuturi ale lumii mileniale se desfăşoară înaintea ochilor noştri, în viziune sau în taină. Astfel de imagini au fost trecătoare şi s-au pierdut repede; însă ceea ce ele au vestit şi au prezentat va rămâne în strălucire şi putere în ziua viitoare a slavei. Căci acea zi strălucitoare, acel veac binecuvântat, va fi plin de gloriile Fiului lui Dumnezeu. Acea plinătate va fi cea care îi va oferi greutatea şi importanţa, aşa cum am spus mai înainte. Cap al familiei înviate, sau Fiu al gloriei cereşti, El va fi atunci Domnul pământului şi a tot ce cuprinde acesta; şi va mai fi şi Împăratul lui Israel şi al neamurilor. În chip neobişnuit, tainic, toate vor fi legate împreună în acel sistem al gloriilor – „părţile mai de jos ale pământului“ şi cele „mai presus de toate cerurile“. „Dumnezeu S-a arătat în trup – primit sus în glorie“. „Al doilea Om“ nu este mai puţin decât „Domnul din ceruri3“.

Ce taine! Ce planuri ale lui Dumnezeu care se extind din veacurile ascunse de dinainte de începuturile creaţiei, până la sfârşitul ei!

Fie ca afecţiunea şi închinarea inimii să urmeze meditaţiilor sufletului! Fiul, care este în sânul Tatălui din toată veşnicia, Îşi ia locul în pântecele Fecioarei, asumându-Şi carnea şi sângele împreună cu copiii; ca Fiu al Omului, Dumnezeu arătat în carne, El a pribegit de-a lungul căilor aspre ale vieţii omeneşti, care s-au sfârşit cu moartea pe cruce. El a părăsit mormântul pentru slavă, cele mai de jos locuri ale pământului pentru cele mai înalte locuri în cer; şi va veni din nou pe pământ în demnitate şi laudă, în cinste şi autoritate, într-o măreţie şi strălucire inexprimabilă, pentru a înveseli „veacul viitor“.

Există însă o altă taină înainte ca această scenă de slavă, această lume viitoare, să poată, în felul lui Dumnezeu, să-şi facă apariţia. Biserica trebuie unită cu cerurile, aşa cum Domnul ei a fost unit deja.

Drumul Bisericii pe pământ este cel al unui străin nebăgat în seamă. „Lumea nu ne cunoaşte, pentru că nu L-a cunoscut pe El“ (1 Ioan 3.1). Şi aşa cum drumul ei pepământ nu este marcat în mod vizibil, la fel va fi şi drumul ei de pe el. Totul în ce o priveşte este rezumat în cuvintele „străin aici“. Şi aşa cum lumea dimprejur nu cunoaşte Biserica, nici nu va fi martoră la evenimentul răpirii ei, la fel ea însăşi nu cunoaşte timpul acestei răpiri. Însă ştim că această legătură dintre noi şi ceruri va fi formată înainte ca împărăţia, sau „veacul viitor“, să fie manifestată; deoarece sfinţii vor trebui să fie însoţitorii Împăratului acelei împărăţii în primele faze ale existenţei ei; mai precis, atunci când El poartă sabia judecăţii, care urmează să cureţe scena pentru sceptrul păcii şi al dreptăţii; aşa cum El a făgăduit: „celui care învinge şi celui care păzeşte până la sfârşit lucrările Mele, lui îi voi da autoritate peste naţiuni; şi le va păstori cu un toiag de fier“ (Apocalipsa 2.26,27).

„Şi-i voi da steaua de dimineaţă“ (versetul 28). Nu avem oare aici sugerată o legătură, o acţiune intermediară? Soarele reprezintă acea lumină în ceruri care este legată de pământ, de interesele şi de activitatea fiilor oamenilor. Soarele stăpâneşte ziua, iar luna şi stelele noaptea. Însă „steaua de dimineaţă“ nu-şi are locul într-un astfel de sistem. „El este Cel care a făcut luna pentru anotimpuri; soarele îşi cunoaşte apusul. Tu aduci întuneric şi se face noapte: atunci ies toate fiarele pădurii după pradă; puii de leu răcnesc după pradă şi-şi cer hrana de la Dumnezeu. Soarele răsare, ele se retrag şi se culcă în vizuinele lor. Omul iese la lucrul său şi la munca sa până seara“ (Psalmul 104.19-23). Steaua de dimineaţă (luceafărul) nu are nici un loc în toată această desfăşurare de lucruri. Fiii oamenilor s-au culcat, iar somnul, prin îndurarea divină, le este încă dulce atunci când luceafărul de dimineaţă străluceşte pe cer.

Timpul în care soarele străluceşte este al nostru. Vreau să spun prin aceasta că soarele este însoţitorul omului. Însă luceafărul de dimineaţă nu-l recheamă pe om la lucrul său. El apare la o oră care este cu totul proprie lui, atunci când nu este nici zi nici noapte. Cel ce se scoală foarte devreme dimineaţa, care se trezeşte înaintea soarelui, sau străjerul care a vegheat noaptea, îl văd, însă nimeni altcineva.

Soarele, în limbajul sau gândul Scripturii, are aplicaţie la împărăţie. Aşa cum citim: „Cel care stăpâneşte peste oameni va fi drept, stăpânind în temere de Dumnezeu; Şi va fi ca lumina dimineţii, ca răsăritul soarelui…“ (2 Samuel 23.3,4). Vedeţi de asemenea Matei 13.43, 17.2-5.

Întreb, deci: nu trebuie oare ca noi să aşteptăm o lumină înaintea luminii împărăţiei? Nu sunt aceste semne din ceruri aşezate acolo pentru timpuri şi perioade, şi nu ne vorbesc ele, fiecare din sfera lor? Nu este ascunsă o taină în luceafărul de dimineaţă, în ceasul strălucirii lui solitare, ca şi în soare atunci când acesta răsare în puterea lui deasupra pământului? Nu reprezintă luceafărul de dimineaţă semnul din ceruri al Aceluia a cărui apariţie nu este pentru lume, ci pentru un popor care aşteaptă devreme un Domn nepământesc? Nădejdea lui Israel, poporul pământesc, salută „răsăritul Soarelui“ (Luca 1.78); Biserica însă iese în întâmpinarea Lui. „Eu sunt Rădăcina şi Vlăstarul lui David, Steaua strălucitoare de dimineaţă. Şi Duhul şi Mireasa spun: «Vino!»“ (Apocalipsa 22.16,17). Totul este al nostru; şi din acest tot glorios fac parte „steaua de dimineaţă“ pentru transformarea noastră ca să fim asemenea lui Isus, şi „Soarele care răsare“, pentru ziua noastră de putere împreună cu Isus.

Cum sunt formate aceste legături tainice, şi cum periplurile minunate sunt astfel trasate şi urmate, de la început până la sfârşit, din veşnicie în veşnicie! Niciodată nu le pierdem firul, nici interesul pentru ele, chiar în momentele cele mai sacre şi mai intime.

Am urmărit acum, de-a lungul meditaţiilor noastre asupra acestui drum glorios al Fiului lui Dumnezeu, o lumină în ceruri mai timpurie decât cea a răsăritului soarelui, o lumină pe care Isus, Fiul lui Dumnezeu, printre celelalte glorii ale Sale, Şi-o însuşeşte şi despre care mărturiseşte că o va împărtăşi cu sfinţii Săi: „Şi-i voi da steaua de dimineaţă“.

Şi după ce luceafărul de dimineaţă a strălucit pentru scurta sa perioadă, soarele va răsări la vremea rânduită lui: „Atunci cei drepţi vor străluci ca soarele în Împărăţia Tatălui lor“ (Matei 13.43). „Şi va fi ca lumina dimineţii, ca răsăritul soarelui, o dimineaţă fără nori, când din strălucirea soarelui, după ploaie, iarba verde încolţeşte din pământ“. „Să se bucure cerurile şi să se veselească pământul, să mugească marea şi tot ce o umple! Să se bucure câmpia şi tot ce este pe ea! Atunci toţi copacii pădurii vor cânta de bucurie înaintea Domnului, pentru că El vine, pentru că El vine să judece pământul“ (Psalmul 96.11-13).

Cineva a spus: „Credinţa îşi are o lume a ei“. Cu siguranţă că şi noi putem spune, după ce am urmărit aceste ascensiuni şi coborâri ale Fiului lui Dumnezeu, unindu-le pe toate împreună, cele preaînalte şi cele de jos, şi introducându-le pe toate în strălucirea unei asemenea împărăţii, că aşa stau lucrurile: credinţa îşi are cu adevărat o lume a ei proprie. Ah, de-am avea acea putere în suflet ca să umblăm în acea lume! Iar această putere stă în stăruinţa şi în fervoarea credinţei, care de fapt nu sunt altceva decât simplitatea şi realitatea credinţei.

David şi Abigail au umblat într-o lume care era a credinţei, atunci când s-au întâlnit în pustia Paran. Aparent, sau în ochii oamenilor, David era în acel timp doar o căpetenie al celor nelegiuiţi şi rătăcea prin peşterile şi gropile pământului; s-ar fi putut spune că era dependent de un vecin bogat pentru o bucată de pâine. Însă credinţa descoperea un alt David; iar în ochii Abigailei, totul stătea altfel. În acea clipă binecuvântată, deşi anonimă, când cei doi sfinţi ai lui Dumnezeu s-au întâlnit în pustie, s-a pătruns, în duh, în sfera împărăţiei. Deşertul Paran constituia împărăţia în părtăşia celor sfinţi. Fugarul persecutat, vânat şi în nevoie era, în proprii lui ochi şi în cei ai Abigailei, domnul împărăţiei viitoare şi „unsul Dumnezeului lui Iacov“. Abigail a îngenuncheat înaintea lui ca înaintea împăratului ei, iar el, cu bunătatea unui împărat, a primit-o. Proviziile pe care le-a adus în mâna ei, pâinea şi vinul, stafidele şi turtele de smochine, nu reprezentau generozitatea ei faţă de un David în nevoie, ci tributul unui supus de bunăvoie faţă de regele David. Ea se socotea prea fericită şi prea onorată dacă ar fi putut să slujească servitorilor lui. În felul acesta, prin credinţă, a intrat ea într-o altă lume cu această ocazie binecuvântată; dându-ne mărturie că credinţa are într-adevăr «o lume a ei». Şi că acea lume era cu mult mai importantă pentru inima Abigailei decât toate avantajele casei bogatului ei soţ. Pustia însemna pentru ea mai mult decât păşunile şi turmele muntelui Carmel. Căci acolo duhul ei a sorbit din acele lucruri plăcute pe care credinţa ei le descoperise în sferele pure, deşi îndepărtate, ale slavei.

Preaiubiţii mei, când vom avea şi noi aceeaşi putere de a intra în lumea care ne aparţine de drept? Nu avea şi Noe o astfel de lume atunci când a construit o corabie aparent pentru uscat şi nu pentru apă? Nu a avut Avraam o lume asemănătoare atunci când şi-a părăsit ţara, rudenia şi casa tatălui? Şi Pavel, când a putut spune: „… cetăţenia noastră este în ceruri, de unde Îl şi aşteptăm ca Mântuitor pe Domnul Isus Hristos, care va transforma trupul smereniei noastre în asemănare cu trupul gloriei Sale…“? Nu avem şi noi lumea noastră în acest moment, când prin credinţă sufletele noastre au intrare în „harul acesta în care stăm“? Acest har este locuinţa prezentă, plină de pace şi de fericire a conştiinţei stropite şi curăţite, precum şi strălucitorul locaş al nădejdii, de unde aceasta priveşte către „gloria lui Dumnezeu“ (Romani 5.1,2). Toate acestea sunt într-o slabă măsură cunoscute, dacă îmi este îngăduit să vorbesc în numele altora; însă sunt ale noastre. Şi în mijlocul acestei slăbiciuni de care suntem conştienţi, credinţa noastră nu are altceva de făcut decât să-L slăvească pe Fiul lui Dumnezeu; căci progresul în lucrurile divine înseamnă să te bucuri tot mai adânc de El.

În încheierea acestei meditaţii, în care am privit (potrivit cu măsura noastră) la „veacul viitor“, aş spune că puţine motive sunt mai mişcătoare pentru inimă în vremea prezentă, decât lepădarea lui Hristos. Este naturală o astfel de concluzie; căci dacă El va fi slăvit în felul în care am văzut, în „veacul viitor“, cu siguranţă că este lepădat în „veacul acesta rău“.

Acest lucru însă se uită uşor; şi aceasta este şi dorinţa dumnezeului veacului acestuia. Peste tot sunt văzute o adaptare şi un rafinament în continuă dezvoltare; îmbunătăţiri sociale, intelectuale, morale şi religioase; şi toate îşi dau mâna pentru a face nevăzut un Hristos nelumesc. Credinţa însă vede un Isus lepădat şi o lume judecată. Ea ştie că deşi casa este măturată, goală şi împodobită, aceasta nu şi-a schimbat stăpânul sau proprietarul, ci este doar făcută cu atât mai potrivită pentru scopurile acestuia.

Serioasă greşeală, preaiubiţilor, să gândeşti că poţi rafina şi cultiva „veacul acesta de acum“ pentru Fiul lui Dumnezeu! Dacă David, într-o anume ocazie, n-a ţinut seama de gândul lui Dumnezeu în ce priveşte purtarea chivotului, la fel, într-o altă împrejurare, a fost ignorant cu privire la voia Acestuia în vederea zidirii unei case din lemn de cedru pentru acelaşi chivot. El a căutat să ofere Domnului un locaş stabil într-o ţară necurăţită şi necircumcisă. Prin urmare a greşit mult, necunoscând puritatea slavei Domnului; la fel stau lucrurile şi cu cei care leagă numele Domnului Isus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, de pământ aşa cum este acesta acum, sau de împărăţiile „veacului de acum“. Oricât de sinceră ar fi dorinţa inimii lor, ca în cazul lui David, o spunem din nou (şi cât de siguri suntem de această convingere) că ei greşesc nespus de mult, necunoscând puritatea slavei Domnului. Aceasta este o lecţie pe care trebuie să o învăţăm tot mai mult. Fiul lui Dumnezeu este încă un Străin pe pământ; şi El nu caută acest pământ, ci un popor afară din el, popor care să fie străin acum împreună cu El, declarându-şi pe faţă poziţia în mijlocul tuturor deşertăciunilor şi ambiţiilor care constituie istoria de fiecare ceas a acestei lumi.

„Voi sunteţi aceia care aţi rămas mereu cu Mine în încercările Mele. Şi Eu vă rânduiesc o împărăţie, după cum Tatăl Meu Mi-a rânduit Mie…“ (Luca 22.28,29).

    • 1.Atunci când propovăduim evanghelia, păcatul omului care L-a dat pe Domnul slavei la moarte cu siguranţă că trebuie declarat; însă moartea Domnului ca Mielul lui Dumnezeu este temelia harului proclamat de către evanghelie; şi la acest lucru mă refer aici.
    • 2.„Fiu al Omului“ este caracterul persoanei Lui atunci când este prezentat în slava Lui juridică, ca şi în locul Său de stăpânire asupra pământului. Psalmul 8; Ioan 5.27; Matei 19.28.
  • 3.Fericita şi îmbucurătoarea virtute a acelei lumi mileniale este de asemenea atestată în chip izbitor. Petru, pe muntele cel sfânt, mărturiseşte despre bucuria pe care ea o emana; aşa încât el şi tovarăşii lui ar fi rămas pentru totdeauna acolo, dacă ar fi fost cu putinţă. Însă nu era el cel care vorbea, ci puterea acelui loc vorbea în el. La fel drumul împăratului de la Ierihon la Ierusalim; stăpânul măgăruşului se pleacă cu toată inima înaintea cerinţei Domnului pământului; mulţimile lui Israel se laudă triumfător cu Fiul lui David, iar ramurile de palmieri şi hainele lor, aşternute pe drum, le dau pe faţă închinarea şi bucuria, ca la o sărbătoare a corturilor. Însă şi aici, nu erau atât de mult ei cei care acţionau şi vorbeau, cât puterea ocaziei în care se aflau, putere care se manifesta în ei.

6. El cedează împărăţia

„… atunci şi Fiul Însuşi va fi supus Celui care I-a supus toate…“ – 1 Corinteni 15.28

Este un lucru fericit şi deopotrivă întăritor pentru suflet să înţeleagă printr-o credinţă vie şi să-şi amintească mereu că Isus care a fost aici pe pământ este acelaşi cu Cel care este acum în ceruri şi cu Cel pe care-L vom cunoaşte de-a lungul întregii veşnicii. Când păstrăm acest lucru în minte, fiecare pasaj din viaţa Lui aici jos capătă o nouă prospeţime în ochii noştri şi simţim şi recunoaştem totodată că evangheliile sunt pagini cu mult mai minunate decât am fi crezut vreodată.

În zilele călătoriei Lui printre noi, totul a fost autentic pentru El; totul a fost viu şi personal. El nu s-a mulţumit doar cu lucrurile de suprafaţă. Atunci când a vindecat vreo rană sau a îndepărtat vreo suferinţă, a simţit-o şi El într-un anume fel. „El suferinţele noastre le-a purtat şi durerile noastre le-a luat asupra Lui“. Duhul Lui a sorbit din izvoare, ca şi din albia râurilor; căci nu doar că bucuriile, suferinţele, temerile şi dezamăgirile I-au fost reale, însă El a pătruns fiecare împrejurare în toateaspectele ei. El a cunoscut limbajul nerostit al acelui suflet în nevoie care s-a atins de El în mulţime, şi a simţit tot ceea ce a însemnat acea atingere. A fost foarte satisfăcut la vederea credinţei acelui om dintre neamuri care a străpuns norul gros al umilinţei Lui şi a zărit slava divină care strălucea în persoana Lui dincolo de el. Şi de asemenea s-a bucurat de credinţa îndrăzneaţă a acelei femei păcătoase din cetate, credinţă care a străpuns norul întunecat al propriei ei ruşini şi păcat, ajungând la harul divin ce putea vindeca totul (Luca 7). A înţeles pe deplin gestul grăbit al lui Zacheu de a se urca în copac, precum şi meditaţiile lui Natanael sub smochin. A auzit cearta ucenicilor pe când se suiau la Ierusalim; a auzit-o în tumultul poftelor lor dinăuntru, înainte ca ea să izbucnească în afară în lupte şi încleştări. Şi a cunoscut dragostea, şi totodată încrederea în sine, ale lui Petru, care l-au făcut pe acesta să părăsească corabia şi să meargă pe ape.

Cu siguranţă deci că este partea noastră să tânjim după El, urmărindu-I acţiunile şi calea pe care a parcurs-o pe acest pământ. Orice faptă şi cuvânt vor fi simţite cu trăiri noi; şi aşa stând lucrurile, ce înaintare binecuvântată am avea! N-ar fi oare cu totul ziditor dacă ne-am familiariza mai real cu astfel de lucruri; cu un Isus viu, personal? În vremurile pe care le trăim, preaiubiţilor, poate exista tendinţa de a uita persoana Lui sau pe El Însuşi în conjunctura în care se mărturiseşte atât de mult despre lucrarea Lui. Sfera doctrinei poate fi survolată ca şi cu o riglă sau o nivelă, în loc de a fi privită cu o inimă plină de închinare şi de admiraţie, ca reprezentând locul gloriilor Fiului lui Dumnezeu. Şi totuşi acest din urmă lucru îl preţuieşte El în noi. El ne-a făcut în mod personal obiectele afecţiunii Lui; şi caută în acelaşi timp ca şi noi să facem din El obiectul afecţiunilor noastre.

Şi mă întreb: nu este aceasta adevărata piatră din capul unghiului? Nu reprezintă oare această dorinţă personală a lui Hristos după noi punctul important din căile harului Său? Alegerea, predestinarea, iertarea, înfierea, slava şi împărăţia – nu sunt ele încununate de această dorinţă a lui Hristos după noi, de faptul că El a făcut din noi obiectul afecţiunilor Sale? Cu siguranţă că ea încununează totul; în mod sigur ea este piatra cea mai importantă în acest edificiu, care stă deasupra şi mai presus de toate celelalte; mai deplină şi mai bogată decât oricare. Înfierea şi slava, intrarea în familie şi participarea la împărăţie, ar fi incomplete dacă n-ar exista şi această taină – faptul că Fiul lui Dumnezeu a găsit în noi un obiect al dorinţei Sale. Ea presupune toate celelalte lucrări şi planuri în istoria harului şi se plasează astfel deasupra tuturor acestora.

Duhul Îşi găseşte plăcerea să vorbească despre lucrarea lui Hristos şi să o prezinte inimii şi conştiinţei în valoarea şi plinătatea ei. N-am fi nimic dacă lucrarea n-ar fi fost ceea ce este, plănuită şi hotărâtă de Dumnezeu. Însă se poate întâmpla ca lucrarea Domnului Isus Hristos să fie subiectul important acolo unde El Însuşi nu este decât un obiect palid; iar sufletul suferă astfel o mare pierdere.

Însă aceste meditaţii asupra Fiului lui Dumnezeu, de sfârşitul cărora ne apropiem, îmi sugerează chiar în aceste momente un alt gând.

Când privim la părţile mai depărtate şi mai adânci ale căilor lui Dumnezeu, simţim câteodată că ele ar fi prea mult pentru noi; şi căutăm să scăpăm de greutatea lor prin a ne întoarce la adevăruri mai de început şi mai simple. Nu ar trebui să se întâmple aşa ceva. Dacă ne-am adâncit în aceste taine, trebuie să ştim că nu este nevoie să ne retragem de la ele pentru a deveni uşuraţi; aceasta fiindcă ele reprezintă în realitate doar diferite şi mai adânci expresii ale aceluiaşi har şi ale aceleiaşi iubiri pe care le-am aflat de la bun început. Ele nu sunt decât o revărsare mai abundentă, o albie mai largă, a aceluiaşi râu, prin chiar faptul că se află la mai mare distanţă de izvor.

Până când această siguranţă nu este bine întemeiată în suflet, nu suntem bine pregătiţi să ne gândim la ele. Dacă avem teama că, atunci când privim gloriile, părăsim locul afecţiunilor, prejudiciem deopotrivă adevărul şi sufletele noastre. Lucrurile nu stau deloc aşa. Cu cât gloriile se desfăşoară mai mult, cu atât bogăţiile harului sunt mai descoperite. Izvorul unui râu, acel loc unde putem vedea întregul nostru obiect dintr-o dată, fără efort sau uimire, îşi are, aşa cum ştim, farmecul lui propriu; însă atunci când el devine, sub ochii noştri, un torent puternic, cu feluritele lui vârtejuri şi curenţi, ajungem să vedem de ce a început de fapt să curgă. Este aceeaşi apă; iar noi ne putem plimba privirea în sus şi în jos, de la izvorul ei, de-a lungul canalelor, cu o felurită, însă constantă, plăcere. Nu avem nevoie să căutăm uşurare întorcându-ne la izvorul ei, pe măsură ce-i explorăm cursul de-a lungul veacurilor şi dispensaţiilor. Când, în duh (aşa cum se întâmplă acum în timpul acestor meditaţii), atingem „cerul nou“ şi „pământul nou“, suntem în compania aceleiaşi Persoane glorioase şi în părtăşie cu acelaşi har neţărmurit, pe care le cunoaştem şi pe care le-am aflat de la început.

Unul şi acelaşi făcut real pentru suflet şi adus aproape de el, este ceea ce doresc, prin harul lui Dumnezeu, să fie rodul acestor meditaţii: „Isus Hristos este acelaşi ieri şi azi şi în veci“. El este aşa deopotrivă în slava Sa şi pentru noi.

În zilele de odinioară au avut loc manifestări ale Lui, ale Fiului lui Dumnezeu, câteodată într-o slavă acoperită, alteori descoperită. Lui Avraam la intrarea în cortul său, lui Iacov la Peniel, lui Iosua lângă zidurile Ierihonului, către Ghedeon şi lui Manoah, manifestările au fost acoperite, iar credinţa, cu mai multă sau mai puţină vigoare, prin Duhul, a dat la o parte vălul şi a pătruns până la slava aflată dedesubt. Lui Isaia, lui Ezechiel, lui Daniel, Fiul lui Dumnezeu le-a apărut într-o slavă neacoperită; şi a trebuit, printr-un anume proces al harului Său, să facă în aşa fel ca strălucirea slavei să poată fi îndurată de ei. (Isaia 6, Ezechiel 1, Daniel 10).

Persoana, oricum, a fost una şi aceeaşi, fie acoperită sau nu. La fel, în zilele când El Şi-a asumat cu adevărat (nu ca în acele vremuri de odinioară) carnea şi sângele, slava a fost acoperită, iar credinţa a trebuit să o descopere, ca în timpul lui Avraam sau al lui Iosua; şi după ce S-a înălţat, i-a apărut lui Ioan într-o aşa strălucire a slavei neacoperite, încât a trebuit ca El să întreprindă ceva în har, precum în cazul lui Isaia sau Daniel, pentru ca prezenţa Sa să poată fi îndurată. (Apocalipsa 1).

Timpurile şi vremurile nu fac nici o diferenţă în privinţa aceasta. Bineînţeles, până când n-a sosit plinătatea timpului, Fiul n-a fost „născut din femeie“. Atunci „Cel care sfinţeşte“, aşa cum citim, a luat parte la aceeaşi carne şi sânge ca şi copiii (Evrei 2.11,14). Căci într-adevăr atunci S-a făcut părtaş sângelui şi cărnii, şi nu mai devreme; atunci a devenit Ajutorul seminţei lui Avraam. „Trebuia în toate să fie făcut asemenea fraţilor Săi…“ (versetul 17). Toate acestea au trebuit să aştepte vremea lor, „plinătatea timpului“, zilele fecioarei din Nazaret. Însă acele manifestări ale Fiului lui Dumnezeu în vremurile timpurii au reprezentat arvune ale acestei mari taine, ale faptului că la timpul potrivit Dumnezeu avea să trimită pe Fiul Său, „născut din femeie“. Ele au fost, dacă mă pot exprima aşa, umbrele esenţei ce avea să vină. Şi tot ceea ce am urmărit până acum conţine acest lucru – care este de mare folos pentru sufletele noastre – anume că acele umbre au fost minunat de exacte. Ele au preînchipuit, în forme ale slavei şi ale harului totodată, căile Aceluia care mai târziu a călătorit şi a pribegit aici pe pământ într-o dragoste smerită, plină de slujire şi de simpatie, şi este acum aşezat ca slăvit în ceruri, Fiul Omului, Sămânţa fecioarei, pentru totdeauna.

Este o mare plăcere pentru suflet să urmărească aceste umbre şi preînchipuiri exacte. Dacă avem o slavă acoperită la ogorul din Ofra, la fel avem şi la fântâna Sihar. Dacă avem strălucirea gloriei neacoperite pe malul Hidechelului, la fel avem şi pe insula Patmos. Fiul lui Dumnezeu S-a înfăţişat ca un călător înaintea lui Avraam în zăduful zilei, şi la fel a făcut faţă de cei doi ucenici pe drumul Emausului pe când ziua era pe sfârşite. A mâncat din viţelul lui Avraam, „tânăr şi bun“, aşa cum a mâncat din peştele fript şi din fagurele de miere, în mijlocul ucenicilor la Ierusalim. În zilele de după înviere, El a îmbrăcat diferite forme, pentru a Se adapta, în harul Său divin, nevoilor sau cerinţelor momentului; tot aşa cum a făcut în zilele din vechime, fie ca străin sau oaspete, fie simplu ca „un om al lui Dumnezeu“ arătat lui Manoah şi soţiei sale la câmp, sau ca soldat înarmat lui Iosua la Ierihon.

Şi acesta este lucrul, cred că pot spune din nou, pe care-l preţuiesc în mod deosebit în aceste meditaţii asupra Lui – a-L vedea pe Isus ca fiind acelaşi peste tot; şi, de asemenea, aproape şi real pentru noi. Avem nevoie (dacă mi se permite să vorbesc în numele altora) de ochiul curat care este deprins, şi îşi găseşte plăcerea, în a privi un aşa cer cum trebuie să fie cerul lui Isus. Va fi oare puţin lucru, ne putem cu toţii întreba inimile, va fi oare puţin lucru să petrecem veşnicia cu Acela care Şi-a ridicat ochii, a privit la Zacheu în sicomor, apoi, spre imensa bucurie a sufletului acestuia, a făcut să i se audă numele de pe buzele-I binecuvântate? Cu Acela care, fără nici un cuvânt tăios, a umplut inima osândită şi adusă la viaţă a unei sărmane femei din Samaria cu bucurie şi cu un duh de libertate care era mai mult decât îmbelşugat? Cu siguranţă că nu ne lipseşte altceva decât gândirea simplă şi încrezătoare, ca a unui copil. Căci noi nu suntem strâmtoraţi în El, şi nimic nu valorează pentru El mai mult ca această gândire încrezătoare. Ea Îl slăveşte mai mult chiar decât toată slujirea ce-I va fi adusă în întreaga veşnicie.

Firea omenească, lucru foarte adevărat, nu se poate ridica la o asemenea înălţime. Totul trebuie să vină de la lucrarea interioară şi de la mărturia Duhului Sfânt. Natura omenească se dovedeşte complet depăşită. Întotdeauna ea se trădează a fi aceea care, aşa cum spune apostolul, este „lipsită de gloria lui Dumnezeu“. Când Isaia, în împrejurarea la care deja am făcut referire, a fost chemat în prezenţa acelei slave, n-a putut-o îndura. Şi-a adus aminte de necurăţia lui şi a strigat cu glas tare că era pierdut. Tot ceea ce vedea era slava; şi tot ceea ce simţea şi cunoştea în el însuşi era totala lui inaptitudine de a sta în prezenţa ei. Aceasta era firea. Aceasta era acţiunea conştiinţei care, ca în cazul lui Adam în grădină, caută să scape de prezenţa lui Dumnezeu. Firea în profet n-a descoperit altarul care, în egală măsură cu slava, stătea înaintea lui. El nu a perceput acel lucru care era cu totul în măsură să-i ofere o uşurare şi o siguranţă perfecte, să-l pună în legătură (deşi rămânea încă păcătos în el însuşi) cu prezenţa slavei în toată strălucirea ei. Firea nu putea face această descoperire. Însă trimisul Domnului Oştirilor nu numai că face descoperit altarul, dar îl şi aplică; iar profetul este liniştit în posesia unei curăţii sau sfinţenii care corespunde Locului Preasfânt însuşi şi strălucirii tronului Domnului Oştirilor.

Duhul lucrează deasupra firii, ba chiar în contradicţie cu ea. Firea din Isaia – din noi toţi – stă deoparte, copleşită, incapabilă să-şi ridice ochii; Duhul ne îndreaptă privirea în sus, cu slobozenie. Când Simeon este condus de Duhul Sfânt în prezenţa slavei, el merge de îndată cu toată încrederea şi bucuria. Îl primeşte pe Copilaşul Isus în braţele sale. Nu face nici o rugăminte mamei pentru a-i îngădui aceasta; nu se simte dator cuiva pentru privilegiul de a ţine în braţe „mântuirea lui Dumnezeu“, pe care ochii lui atunci o vedeau. El prin Duhul descoperise altarul; iar gloria, prin urmare, n-a întârziat să i se descopere (Isaia 6; Luca 2).

Tot atât de adevărate, la fel de adevărate ca întotdeauna şi ca în zilele lui Isaia şi ale lui Simeon, sunt aceste lucruri şi acum. Duhul conduce pe un drum pe care firea nu calcă niciodată. Firea stă deoparte şi îi este teamă; ba chiar va mustra credinţa plină de libertate. Am face bine să ne amintim de aceste căi diferite ale firii şi ale credinţei pentru mângâierea şi întărirea noastră, în vreme ce încă privim la Fiul lui Dumnezeu şi medităm la tainele şi planurile lui Dumnezeu în legătură cu El.

Meditaţiile noastre L-au însoţit pe Domnul din eternitatea sânului Tatălui până la zilele viitoare ale împărăţiei milenare. Am privit la înălţările şi coborârile Lui în dispensaţiile intermediare şi am punctat legăturile dintre părţile succesive ale acestei mari taine, sau momentele de tranziţie din stadiile acestor călătorii minunate. Scriptura, singura hartă şi busolă a noastră, ne oferă doar puţină libertate de a-L urmări mai departe de acest punct. Psalmii şi prorocii deschid uşa către împărăţia viitoare, şi o deschid larg, însă nu ne duc mai departe de atât. Tot ceea ce ei pot face, în cel mai bun caz, este să ne arate că mai există regiuni depărtate, dar nu mai mult decât atât. Nu ne oferă nimic cu care să cercetăm aceste regiuni.

Această împărăţie viitoare este constant descrisă în psalmi şi în proroci ca fiind veşnică. Şi pe drept este aşa; pe drept însă în sensul următor: fiindcă ea nu va face loc vreunei alte împărăţii. Aşa cum Daniel vorbeşte despre ea: „Împărăţia aceea nu va trece la alt popor“ (Daniel 2.44). Ea va fi la fel de netransferabilă ca preoţia aceluiaşi Hristos, Fiul lui Dumnezeu. Va dura la fel de mult cât puterea „rânduită de Dumnezeu“; căci ea nu va înceta atâta vreme cât Cel căruia Îi aparţine „toată puterea“ Se va folosi de această putere. Totuşi, la vremea rânduită, ea îşi va preda funcţia şi slujba, iar apoi va înceta.

Despre această taină, această încetare sau predare a împărăţiei, avem o aluzie verbală sau literală în Psalmul 8. Acest psalm celebrează domnia Fiului Omului, în zilele puterii Sale, peste lucrările mâinilor lui Dumnezeu. Însă el conţine o aluzie (aşa cum vedem dintr-un comentariu inspirat asupra ei în 1 Corinteni 15.27,28) că acea zi a puterii va ceda în favoarea unei alte ordini de lucruri.

Avem de asemenea aluzii morale la aceeaşi taină. De exemplu, veacul sau dispensaţia la care privim acum, este arătat a fi o împărăţie, timpul sceptrului; şi, ca atare, ea trebuie să aibă un sfârşit. Poate sceptrul să fie un simbol al eternităţii divine, eternitatea prezenţei lui Dumnezeu? Un sceptru îşi poate exercita prerogativul puterii pentru timpul său; însă Scriptura ne conduce să afirmăm că el nu poate fi un simbol al veşniciei noastre în prezenţa binecuvântată a lui Dumnezeu. Chiar despre Adam nu se poate spune că ar fi avut un sceptru. El a avut stăpânire; dar oare a fost ea exact ca aceea a unui împărat? A lui a fost mai degrabă domnie şi stăpânire, nu în mod exact o împărăţie. Ea n-a reprezentat cârmuirea regală, deşi a existat o supunere completă faţă de el, precum şi cea mai perfectă ordine. Iar toate acestea sugerează faptul că atunci când vine timpul unei împărăţii, sau al cârmuirii unui sceptru, ori al exercitării puterii regale, o astfel de stare de lucruri nu va fi finală sau eternă. Ea nu poate, după părerea mea, da odihnă gândurilor care sunt în mod spiritual sau exersate scripturistic în direcţia lui Dumnezeu şi a căilor Lui. Un sceptru al dreptăţii nu reprezintă un gând atât de înalt sau de etern ca o locuinţă a dreptăţii; şi acesta este gândul confirmat de Scriptură (2 Petru 3.13).

Şi, mai mult, ca o altă aluzie de ordin moral la acest acelaşi adevăr, împărăţia viitoare va fi doar o stare imperfectă de lucruri. Nu avem nevoie să stabilim cât de necesară este ea, sau care este nevoia exercitării împărăţiei; totuşi, puterea va fi prezentă pentru a o impune. Profeţii, aşa cum am spus, au survolat cu largheţe această împărăţie, în puterea, întinderea, durata, slava, pacea şi binecuvântarea ei; însă peste tot este amintită prezenţa răului şi a durerii, în prezenţa autorităţii de a le controla şi a resurselor de a vindeca.

Prin urmare întreb: nu reprezintă încă o aluzie de ordin moral faptul că o astfel de stare de lucruri va ceda în favoarea alteia mai bune? Cu siguranţă că da. Avem însă chiar mai mult decât aceasta: împărăţia este un lucru încredinţat, o administraţie; şi fiind aşa, putem spune, urmând un raţionament scriptural, că ea trebuie să dea socoteală de sine însăşi şi apoi să fie predată. Aici însă se prezintă înaintea sufletului alte meditaţii asupra lui Isus Însuşi, Fiul lui Dumnezeu,.

În acest caracter al ei, la care tocmai m-am referit, împărăţia Sa este ca şi timpul trecut al umilinţei Lui pe pământ şi cel prezent al preoţiei Sale în ceruri. Totul, într-un sens foarte general, a fost, este sau va fi o administraţie. El a venit aici pe acest pământ al nostru ca să facă voia lui Dumnezeu, şi atunci când a împlinit-o a făcut-o în sensul sacrificiului; locul Lui prezent în ceruri constituie o administrare. Ca Mare Preot acolo, El este credincios, „Celui care L-a rânduit, ca şi Moise în toată casa Lui“ (Evrei 3.2; Numeri 12.7). Şi conform acestor modele vor fi împărăţia şi puterea Lui viitoare. Ea va fi, ca şi restul, o administrare, deşi o administrare a ceva nou, a ceva care nu I-a fost încredinţat sau pus în mâini mai înainte; ceva, de asemenea, foarte slăvit şi cu totul excelent; totuşi, va fi o administrare. Şi, fiind aşa, va trebui, la timpul potrivit, să se dea socoteală de ea şi să fie predată. O astfel de taină este plină de binecuvântare, numai noi să avem credinţă şi inimi cu care să ne bucurăm de ea. Căci, potrivit unei astfel de maniere glorioase, supunerea şi ascultarea faţă de Dumnezeu – pe care omul, făptura făcută din ţărână, le-a lepădat şi le-a refuzat – primesc o valoare (din slava negrăită a persoanei Celui care le-a manifestat) pe care slujirea continuă şi deplină a tuturor creaturilor la un loc, de la cele mai înălţate până la cele mai de jos, nu ar fi putut să le-o acorde.

Iar acesta este un adevăr preţios, pe care sufletul îl pierde exact în măsura în care vrăjmaşul îl jefuieşte de simţământul şi înţelegerea persoanei Fiului.

Fiul Însuşi Îşi găseşte plăcerea în a avea un astfel de rol – de Administrator sau Slujitor al voii lui Dumnezeu, fie în har sau în slavă, în umilinţă sau în putere. Şi atunci când, în duh de închinare, privim sau ne amintim cine este Cel care străbate toate aceste schimbări şi stări, putem să spunem, şi sigur vom spune, că schimbările şi stările, fie cele mai înalte sau cele mai joase, nu sunt de fapt nimic. Ce ar putea, vorbind într-un anumit sens, să-L înalţe pe unul ca El? Poate împărăţia şi slava care ţine de ea să-L înalţe? Credinţa poate într-adevăr cu uşurinţă să-L vadă ca fiind un Administrator al puterii, stăpânirii şi onorurilor regale, atunci când El Se aşează pe scaunul de domnie, întocmai cum a fost un Administrator atunci când a traversat în slăbiciune şi umilinţă drumul vieţii. Dar astfel de distanţe, într-un anume sens, nu reprezintă nimic pentru Acela care este „Fiul“. Într-un alt sens însă, aşa cum ştim, distanţa este imensă; căci El a intrat în durere la vremea ei şi va intra în bucurie tot la vremea ei. Totul a fost, este şi va fi real pentru El, aşa cum am spus mai devreme; prin urmare, în acest al doilea sens, distanţa este imensă. „Omul durerii“ va lua „paharul mântuirii“. Va fi nimic oare acest lucru? Înaintea Celui care a fost dispreţuit şi lepădat, insultat şi batjocorit, orice genunchi se va pleca şi fiecare limbă va mărturisi. Însă Persoana este aceeaşi peste tot, Dumnezeu şi om într-un singur Hristos; iar credinţa, în consecinţă, primeşte acest lucru, anume că după ce a fost Administratorul voii şi harului Tatălui în zilele umilinţei, El va fi de asemenea Administrator al împărăţiei Acestuia în zilele înălţării şi puterii.

Şi aşa va fi, după cum Scriptura ne confirmă peste tot. „Când voi primi adunarea,1 voi face judecată dreaptă“ (Psalmul 75.2); El recunoscând astfel că este sub o însărcinare, sau în administraţie, la vremea împărăţiei. La fel, cu acelaşi rezultat, El recunoaşte că timpul primirii de către El a împărăţiei, precum şi împărţirea răsplăţilor şi a onorurilor ei, nu stau în mâinile Lui, ci în ale Tatălui (Marcu 13.32; Matei 20.23). Orice limbă în ziua aceea, lucru cu totul sigur, va mărturisi că Isus Hristos este Domn; însă aceasta va fi „spre gloria lui Dumnezeu Tatăl“. Domnul Însuşi o numeşte constant ca fiind împărăţia Tatălui. Şi, mai mult, El va fi uns pentru slujba care ţine de ea, la fel cum a fost uns pentru slujirea din zilele vieţii Sale pământeşti (Isaia 11.1-3; 61.1,2). Mai mult, dacă mai este nevoie s-o spun, El va fi Unul care depinde de Dumnezeu în vremea zilei Lui de putere, aşa cum a fost deja, odinioară, în ziua Lui de durere şi de slăbiciune. Prin urmare citim: „Se vor ruga neîncetat pentru El“; aşa cum Solomon, împăratul simbol, printr-un act public de mijlocire, a pus în grija Dumnezeului lui Israel împărăţia pe care o primise (Psalmul 72; 2 Cronici 6).

Toate acestea constituie o aluzie de ordin moral la faptul că trebuie să existe o predare a împărăţiei; căci toate ne arată că împărăţia este un lucru încredinţat, o administraţie; şi, aşa cum am spus, această aluzie cu caracter moral este pe deplin afirmată de către raţionamentul divin din 1 Corinteni 15 şi din Psalmul 8. Totul arată supunerea; zilele împărăteşti ale puterii, cele ale golirii de sine şi ale durerii şi cele cereşti ale slujbei preoţeşti, toate reprezintă deopotrivă supunerea şi slujirea. Aşa cum Hristos nu Şi-a luat singur cinstea de a fi Mare Preot, ci a primit-o de la Cel care I-a spus: „Tu eşti Fiul Meu; Eu astăzi Te-am născut“; tot aşa, putem spune, nu Şi-a luat nici cinstea de a fi Împărat, ci ea I-a venit de la Cel care I-a spus: „Şezi la dreapta Mea, până îi voi pune pe vrăjmaşii Tăi ca aşternut al picioarelor Tale“. „Am privit în viziunile de noapte şi, iată, Unul ca un Fiu al Omului venea cu norii cerurilor; şi s-a apropiat de Cel Bătrân de zile şi L-au adus înaintea Lui. Şi I s-a dat stăpânire şi glorie şi o împărăţie…“ (Psalmul 2.7; 110.1; Daniel 7.13,14).

Aceasta este instituirea împărăţiei viitoare a lui Hristos. Şi astfel ea este un lucru încredinţat, primit din mâna Altuia, care la timpul lui trebuie înapoiat. Fiul, cu siguranţă, va fi credincios, acolo unde toţi ceilalţi au eşuat. Despre ei este scris: „Dumnezeu stă în adunarea lui Dumnezeu; El judecă în mijlocul dumnezeilor“, însă despre Fiul se spune: „Tronul Tău, Dumnezeule, este în vecii vecilor; sceptrul împărăţiei Tale este un sceptru de dreptate. Tu ai iubit dreptatea şi ai urât răutatea; de aceea, Dumnezeule, Dumnezeul Tău Te-a uns cu un untdelemn de bucurie mai presus decât pe tovarăşii Tăi“ (Psalmul 82; 45; Evrei 1).

Toate acestea continuă însă să ne spună că El deţine împărăţia ca pe o administraţie. Fie că este vorba de sabie sau de sceptru, fie că acţionează ca un David sau ca un Solomon, El va fi credincios în aceeaşi măsură. Când va porni la judecată, sau să poarte luptele Domnului, aşa vor sta lucrurile; după cum este scris: „Domnul de la dreapta Ta îi va zdrobi pe împăraţi în ziua mâniei Sale“ (Psalmul 110.5). Şi din nou: „Veniţi, priviţi faptele Domnului, ce pustiiri a făcut pe pământ“ (Psalmul 46.8). Când El va şedea pe tron, sau va cârmui împărăţia în pace, aşa vor sta lucrurile. „Voi umbla în curăţia inimii mele“, spune Hristos Împăratul, „înăuntrul casei mele“ (Psalmul 101.2). Şi se spune despre El Domnului: „El va judeca pe poporul Tău cu dreptate, şi pe întristaţii Tăi cu nepărtinire“ (Psalmul 72.2). Spun însă, din nou, toate acestea sugerează o putere încredinţată, deşi încredinţată într-o mână cu totul deosebită. Împărăţia Sa va desăvârşi lucrurile care o privesc, aşa cum a făcut moartea Lui o dată şi pentru totdeauna, şi aşa cum preoţia Sa cerească face acum zi după zi. Apoi sceptrul Său va fi pus deoparte, iar împărăţia va înceta. După cum este scris: „El va da Împărăţia Celui care este Dumnezeu şi Tată“. Şi din nou: „… atunci şi Fiul Însuşi va fi supus Celui care I-a supus toate, pentru ca Dumnezeu să fie totul în toţi“.

„Pentru ca Dumnezeu să fie totul în toţi.“ Da, Dumnezeu, prin Fiul, a făcut lumile şi veacurile. Iar când lumile şi veacurile îşi vor fi sfârşit cursul, când dispensaţiile vor fi manifestat planurile şi lucrările atribuite lor, Fiul, ca Unul în care au fost aşezate şi prin care au fost rânduite toate acestea, se va supune Celui care I-a pus totul sub picioare, pentru ca Dumnezeu să fie totul în toţi.

Este vorba de supunerea ce ţine de slujbă, supunerea Celui care a avut toate lucrurile puse sub picioare, faţă de Cel care I-a pus aceste lucruri sub stăpânire. Iată caracterul acestei supuneri. În ce priveşte Persoana, spre deosebire de slujbă, ea este eternă. Fiul este din slava Dumnezeirii, aşa cum sunt Tatăl şi Duhul Sfânt.

La taina tainelor, la această Persoană, privim noi aici. Atunci când avem gânduri corecte despre El, chiar strălucirea împărăţiei viitoare va fi văzută doar ca un văl. Poate oare splendoarea scaunului de domnie să-L înfăţişeze pe deplin? Nu vor fi onorurile lui Solomon, ale împărăţiilor pământului, un văl peste slava Fiului, la fel de real precum batjocura din sala de judecată a lui Pilat, sau ca spinii Calvarului? Reprezintă Betleemitul măsura vredniciei Sale personale mai mult decât Nazarineanul? Prin urmare, pentru credinţă este uşor să-L vadă tot pe Slujitor, în zilele de înălţare ca şi în cele ale durerii. El a slujit ca Slujitor, slujeşte ca Preot şi va sluji ca Împărat.

Această taină la care privim acum reprezintă legătura legăturilor; şi prin credinţa în ea, toate distanţele şi intervalele dispar. Cerul şi pământul, Dumnezeu şi omul, Sfinţitorul şi cei sfinţiţi, locurile cele mai de sus şi cele mai de jos, sunt prezentate unele către altele pe căi de slavă negrăită pentru Dumnezeu şi de binecuvântare pentru noi.

Ce legături, într-adevăr, ce taine, ce armonii, ce planuri despre sfârşiturile creaţiei, în veacurile ascunse ale înţelepciunii divine şi eterne, înainte de creaţie! „Drumul pe care Scriptura l-a trasat, deşi vast, este totuşi un cerc; şi, potrivit acestei forme geometrice cu totul perfecte, se întoarce la punctul de unde a plecat. Cerul care dispăruse de la al treilea capitol al Genezei, reapare în ultimele capitole ale Apocalipsei. Pomul vieţii stă din nou lângă râul cu apă vie şi din nou nu mai există blestem“.

„Chiar diferenţele de formă sub care împărăţia cerească reapare sunt cu totul caracteristice, arătând nu numai că totul este recâştigat, însă câştigat într-o formă cu mult mai glorioasă decât cea în care a fost pierdut, fiindcă a fost câştigat prin Fiul. Nu mai este un Paradis, ci Noul Ierusalim; nu o grădină, ci cetatea lui Dumnezeu; nu mai este acea grădină, liberă, spontană şi nelucrată, ca binecuvântare pentru omul în starea lui de inocenţă, ci este cetatea mai somptuoasă, mai măreaţă, mai slăvită, însă în acelaşi timp rezultatul trudei şi al suferinţelor, clădită pentru a fi o locuinţă mai splendidă şi mai durabilă, dar alcătuită din pietre care (după modelul «pietrei alese din capul unghiului») au fost, toate la timpul lor, cu grijă şi efort lucrate, fiecare pentru locul ei“.

Ne putem alătura acestor gânduri, însă ajungând la momentul când împărăţia este predată, suntem la graniţele „cerului nou“ şi „pământului nou“. Cerurile şi pământul care sunt acum vor fi fost scena puterilor exercitate de Fiul şi martore ale perfecţiunilor Lui în har şi în slavă, în umilinţă şi în putere, în slujba Slujitorului, a Preotului şi a Împăratului, în viaţa de credinţă şi în domnia peste toate lucrurile. Şi când Fiul a fost astfel înfăţişat, în slăbiciune şi în tărie, pe pământ şi în cer, de la iesle la scaunul de domnie, ca Nazarinean şi ca Betleemit, Mielul lui Dumnezeu şi Domnul uns al tuturor, potrivit cu hotărârea de dinainte a planurilor veşnice, aceste ceruri şi acest pământ care sunt acum îşi vor fi îndeplinit toată menirea; când vor ajunge să-L prezinte astfel pe Fiul, vor fi durat îndeajuns. Ele se vor da la o parte; iar sufletul care le-a privit împlinind o astfel de menire va fi gata să asculte cuvintele profetului lui Dumnezeu: „Şi am văzut un cer nou şi un pământ nou, pentru că cerul dintâi şi pământul dintâi trecuseră“ (Apocalipsa 21).

Dar, aşa cum am spus mai înainte, Scriptura (singura noastră hartă şi busolă) nu ne oferă prea mult pentru a-L urmări pe Domnul mai departe de împărăţie. Există însă caracteristici ale „cerului nou“ şi „pământului nou“, care ne sunt oferite ocazional de Duhul Sfânt.

Isaia vorbeşte de primul cer şi pământ ca nemaifiind amintite atunci când intervine creaţia nouă; şi face aluzie prin urmare la excelenţa celei din urmă. Şi, din nou, el spune: „Cerurile cele noi şi pământul cel nou pe care le voi face vor rămâne înaintea Mea“, sugerând prin aceasta că este vorba de starea veşnică (Isaia 65 şi 66).

Pavel spune că, după predarea împărăţiei, Dumnezeu va fi „totul în toţi“; sugerând prin aceasta, cred, că toată puterea încredinţată, toată administraţia, despre care am vorbit, chiar aflându-se în mâinile Fiului, se sfârşesc, de vreme ce îşi vor fi împlinit în întregime scopul.

Petru vorbeşte despre „cerurile noi“ şi despre „pământul nou“ ca fiind locuinţadreptăţii, conducând minţile noastre printr-un astfel de gând dincolo de timpul sceptrului dreptăţii.

Însă Ioan, în Apocalipsa, vorbeşte mai pe larg: „Şi am văzut un cer nou şi un pământ nou, pentru că cerul dintâi şi pământul dintâi trecuseră; şi marea nu mai era“. Apoi, din nou, Ioan spune despre acelaşi cer şi pământ nou: „Iată, cortul lui Dumnezeu este cu oamenii şi El va locui cu ei, şi ei vor fi poporul Său, şi Dumnezeu Însuşi va fi cu ei, Dumnezeul lor. Şi El va şterge orice lacrimă din ochii lor; şi moarte nu va mai fi, nici întristare, nici strigăt, nici chin nu va mai fi, pentru că cele dintâi au trecut“ (Apocalipsa 21).

Iată binecuvântarea: „Lucrurile dintâi au trecut“. Lacrimile au trecut; moartea a trecut; durerea şi plânsul au trecut şi ele. Nici o urmă nu mai rămâne din cele dintâi lucruri ale păcatului şi morţii. Pământul din mileniu nu va experimenta o stare aşa înaltă ca aceasta.

„Lucrurile dintâi au trecut“. Nu că pierdem ceva din ceea ce a fost oferit sau comunicat în planurile Sale de har şi slavă, în slujirea Fiului şi în lucrările Duhului. Nimic nu se va pierde pentru noi din lucrurile pe care le-am strâns în timpul dispensaţiilor divine. Nu poate fi aşa ceva. Chiar momentele de înviorare oferite prin Duhul, de care prea adesea suntem lipsiţi datorită stricăciunii lăuntrice, nu sunt pierdute pentru noi. Ele sunt martori ai eternului în chiar esenţa lui. Şi, în aceeaşi manieră, toată înţelepciunea manifestată a lui Dumnezeu poate fi admirată pentru totdeauna în rezultatul ei strălucitor. Ea este eternă în esenţa ei şi nu poate fi pierdută pentru noi. Aceste manifestări ale lui Dumnezeu în înţelepciunea şi puterea Lui, precum şi harul şi slava, au apărut şi s-au înfăţişat de-a lungul veacurilor şi au găsit o luptă în mijlocul unei scene ruinate şi degradate, aşa cum este această lume a noastră; însă în „cerul nou“ şi „pământul nou“ toată această încleştare, în orice formă a ei, este încheiată, iar manifestările de care am vorbit vor fi cunoscute în rezultatul lor deplin, triumfător şi glorios.

Înaintea Celui care stă pe calul alb, puterile apostate ale acestui veac rău vor cădea, în ceasul celei mai depline mândrii şi îndrăzneli a lor; iar Domnul şi sfinţii Lui vor prelua cârmuirea dreaptă a pământului pentru perioada mileniului. Înaintea Celui care stă pe tronul alb, cerul şi pământul de acum trec şi nu se mai găseşte loc pentru ele; iar Cel care stă pe tron spune: „Iată, Eu fac toate noi“. Cu siguranţă, acestea sunt deosebiri; însă deosebiri pline de înţelesuri şi semnificative cu privire la desfăşurarea şi progresul din planurile şi căile divine, la fel ca în oricare alt moment mai timpuriu.

Nu va fi sceptrul dreptăţii, ci locuinţa ei; şi, prin urmare, nu va fi scaunul de domnie al Fiului, ci cortul lui Dumnezeu. Nu este autoritatea divină peste toată scena, ci locuinţa lui Dumnezeu apărută în scenă.

Nu va mai fi pământul, odinioară pătat de sângele lui Hristos, şi mormântul a mii de generaţii, ci un pământ nou; nu vor mai fi cerurile care au fost îmbrăcate în sac şi unde furtunile, vântul şi potopul au înfăptuit lucrarea de judecată, şi au dat mărturie despre dreapta mânie, ci vor fi ceruri noi.

Cel care este însetat va bea din fântâna apei vieţii; cel care biruie va moşteni toate lucrurile (Apocalipsa 21.6,7). Binecuvântate caracteristici ale credinciosului! Cât de puţin realizate de sufletele unora dintre noi! Binecuvântate totuşi, atunci când doar putem citi despre ele, sau ne putem gândi la ele; să tânjeşti după Dumnezeu cel viu şi să biruieşti cursul acestei lumi rele.

Voi mai spune totuşi încă ceva. Nu trebuie să speculăm acolo unde nu putem da învăţătură; nu trebuie să ascultăm acolo unde nu putem învăţa de la El. Cuvântul Lui scris este standardul pentru gândurile tuturor sfinţilor Săi, deşi unii posedă mai mult decât alţii acest Cuvânt în sufletele lor, prin Duhul Sfânt. Trebuie să cunoaştem standardul comun, precum şi măsura noastră personală în Duhul. Prin urmare mă voi opri aici; nu înainte de a adăuga încă un singur gând care pe mine m-a făcut fericit, şi anume că, dacă nu vedem aceste regiuni îndepărtate, ne putem încrede în ele – în El, mai degrabă, care este Domnul lor. Ne putem asigura inimile în prezenţa Lui, că aceste timpuri vor fi exact ceea ce dorim să fie, exact ceea ce se va potrivi noii noastre stări.

Întotdeauna cerul a reprezentat ceea ce pământul a avut nevoie. La început, soarele s-a aflat acolo pentru a stăpâni ziua, iar luna şi stelele noaptea. Aceste rânduieli au fost aşezate în cer atunci, fiindcă au răspuns nevoii pământului la acea vreme. Însă n-a fost curcubeu pe cer, fiindcă pământul n-avea nevoie de un semn că Dumnezeu nu-l va mai lovi cu judecata de dinainte. Judecata nu era cunoscută. Însă când conştiinţa fusese trezită şi judecata a fost înţeleasă şi de temut, când Dumnezeu a fost cunoscut (prin lucrările pe care le împlinise) ca fiind drept, şi pământul avea nevoie de o garanţie că El Îşi va aduce aminte de îndurare atunci când va judeca, cerul a purtat semnul acestei îndurări şi l-a arătat pe chiar fruntea lui.

În aceeaşi manieră, cerul s-a schimbat deja, sau s-a înnoit cu schimbarea necesară pământului; iar trecutul este o garanţie a viitorului, deşi „un cer nou şi un pământ nou“ urmează a fi revelate. Ba mai mult, aş adăuga eu, pământul din mileniu, în perioada lui, va cunoaşte aceeaşi credincioşie a cerului faţă de el. Căci locuinţa slavei va fi văzută ca fiind acolo (aşa cum sanctuarul păcii este cunoscut prin credinţă a fi acolo), iar cetatea cerească a acelui veac se va coborî în chiar caracterul de care popoarele pământului, împăraţii, slava şi onoarea lor, deopotrivă vor avea nevoie şi în care îşi vor găsi plăcerea. Dumnezeul cerului şi al pământului, în bunătatea Lui fără margini şi neobosită, va constitui binecuvântarea creaturilor Sale, potrivit acestei maniere vechi, constante şi neabătute, în mod veşnic şi deopotrivă adevărat. „Orice ni se dă bun şi orice dar desăvârşit coboară de sus, de la Tatăl luminilor, la care nu este schimbare sau umbră de mutare“ (Iacov 1.17). Iar „cerul nou“ şi „pământul nou“ vor vesti aceeaşi bunătate felurită, însă inepuizabilă.

Tot ce avem nevoie este credinţa fericită care realizează toate aceste lucruri pentru suflet. Fie ca aceste meditaţii să ne ajute să cunoaştem apropierea şi realitatea lucrurilor binecuvântate ale credinţei. Amin.

  • 1.Sau „Când voi ajunge la timpul potrivit“.
  • Carti  crestine-  Mari amăgiri în vremurile din urmă, de Petru Popovici

    Puteți Downloada cartea aici

     

    Cuprins

    Cuvânt înainte

      1. Amăgirea cu ateism
      1. Amăgirea cu evoluţie
      1. Amăgirea cu formalism
      1. Amăgirea cu plăceri
      1. Amăgirea cu ocultism
      1. Amăgirea cu necredinţă
      1. Amăgirea cu liberalism
      1. Amăgirea cu învăţături rătăcitoare
    1. Amăgirea cu Antihrist

    Încheiere

    Cuvânt înainte

    Semnele vremurilor striga tuturor celor credincioşi că trăim în zilele din urmă. E necesar ca fiecare să-şi dea seama de aceasta.

    Biblia ne înştiinţează că în zilele din urmă, Satan, care ştie că mai are puţină vreme, prin uneltirile lui, va încerca să-i înşele chiar şi pe cei aleşi. El îi supune la fel de fel de teste subtile, aşa cum nu se aşteaptă mulţi din copiii Domnului. Pentru Iosif încercarea a fost prin femeia lui Potifar, pentru Iov prin pierderi şi boală, pentru cei trei tineri din Babilon să se închine chipului de aur, pentru Daniel să nu se roage o lună, pentru Iuda să-L vândă pe Fiul lui Dumnezeu, pentru Petru să se lepede de Domnul, pentru Dima să iubească lumea de acum.

    Fiindcă îmi dau bine seama de această luptă ce se dă ca să ne doboare, am căutat în aceste pagini să demasc planurile vrăjmaşului şi să strig să ne alipim în totul de Domnul. E necesar să fim foarte atenţi la toate amăgirile lui. Indiferent pe ce cale vin, trebuie să ştim că Satan vrea doborârea noastră, vrea să ne despartă de Domnul, de Cuvântul Său sfânt. El caută să ne determine să ascultăm de minciunile lui. Mulţi sunt deja amăgiţi fără să ştie. O, de ar da voie Duhului Sfânt să-i trezească!! Iar cei ce încă nu s-au lăsat amăgiţi, e bine să folosească genunchii, să se roage şi să vegheze, ca să poată înfrunta pe vrăjmaşul. Lupta copiilor Domnului din vremurile din urmă va fi grea, foarte grea, ca a creştinilor din primele veacuri. Fiecare însă trebuie să lupte vitejeşte prin puterea Duhului Sfânt, ascultând în totul de ordinele Celui ce a biruit lumea şi este Împărat al împăraţilor şi Domn al domnilor. Fie prin viaţa noastră, fie prin moartea noastră, a Lui şi numai a Lui să fie toată gloria şi închinăciunea!

    În clişeul de pe copertă, Luther a căutat să redea că fiara roşie poartă biserica apostată, desfrânata cea mare, având fiara cu trei trepte, iar în faţă, mulţimea cu regi şi domnitori li se închină. Puţin mai în spate îngerul îi explică lui Ioan. E bine să nu fim amăgiţi la o aşa închinare

    Petru Popovici

    Sacramento, California, 6 August 1993

    1. Amăgirea cu ateism

    „Ei tăgăduiesc pe Domnul şi zic: „Nu este El” Ieremia 5:12

    „…şi veţi şti că Eu sunt Domnul” Ezechiel 6:7

    Cristos Domnul a spus că în vremurile din urmă vor fi mari amăgiri din partea Satanei, care înşeală lumea şi caută „să înşele, dacă e cu putinţă şi pe cei aleşi” (Matei 24:24). Amăgirile, care se petrec sub ochii noştri, ne spun că trăim vremurile din urmă şi ne strigă să veghem, ca să nu fim înşelaţi. Amăgirile Satanei sunt de mai multe feluri.

    Una din amăgirile subtile a vremurilor din urmă e ateismul, tăgăduirea lui Dumnezeu. Biblia spune clar că înainte de venirea Domnului Isus Cristos va fi lepădarea de credinţă, apostazia (2 Tesaloniceni 2:3). Iar lui Timotei, apostolul Pavel i-a scris: „Duhul spune lămurit că în vremurile din urmă, unii se vor lepăda de credinţă, ca să se alipească de duhuri înşelătoare şi de învăţăturile dracilor” (1 Timotei 4:1).

    De fapt, atei au fost întotdeauna. Pe vremea proorocului Ieremia chiar şi în poporul Israel existau atei. În Ieremia 5:12 este scris: „Ei tăgăduiesc pe Domnul şi zic: „Nu este El! Şi nu va veni nenorocirea peste noi; nu vom vedea nici sabia, nici foametea”. Dar în vremea noastră ateismul s-a răspândit mult. Nicuşor Ghiţescu în cartea sa „Izvorul puterii”, vol. I, Chicago 1986, la pag 13 spune: „În anul 1900, 34 procente din populaţia globului era creştină şi mai puţin de 1 procent era atee. Astăzi 32,8 procente din populaţia globului este creştină şi mai mult de 20 procente este atee”. Progresul acesta mare al ateismului se datorează în mare parte dominaţiei comuniste, care s-a extins mult după cel de-al doilea război mondial, când cei mai mulţi fripturişti, dornici după poziţii, după slujbe mai bune, s-au declarat atei. În cartea proorocului Ezechiel, se spune de peste 50 de ori: „Şi vor şti ca Eu sunt Domnul”. Toţi ateii vor învăţa într-o zi că există Dumnezeu şi că El e Domnul.

    1. Ateismul nu are nici o bază, nici o dovadă că nu există Dumnezeu, ci e amăgire satanică

    Crezul lor nu e bazat pe studii serioase, pe cercetări, pe convingeri, ci doar pe înşelăciunea satanică. Oamenii s-au vândut pe un blid de linte. La Bruyere în cartea sa „Caracterele”, apărută şi în limba română în Editura pentru Literatură, Buc. 1966, vol. II, pag. 298, serie: „Ateismul nu există. Cei mari, cel mai mult bănuiţi de ateism, sunt prea leneşi ca să conchidă în mintea lor că nu există Dumnezeu”.

    E curios şi totodată foarte important de notat că în ţările subjugate de comunism, Satana a amăgit lumea cultă, pe savanţi şi profesori. Aceasta fiindcă de ei s-a putut sluji mai bine spre îndoctrinarea tineretului în ateism. Toţi aceştia au fost trimişi prin sate ca misionari ai ateismului, ca lectori, şi ei n-au avut curajul să zică: „Nu”. Cunosc un profesor din Timişoara, care în câteva rânduri a fost trimis la sate să spună că nu există Dumnezeu, dar el s-a făcut bolnav şi n-a mers, căci el nu era ateu. Toţi lectorii aceştia trebuiau să spună ţăranilor, muncitorilor adunaţi la Casa de Cultură că majoritatea savanţilor din lume sunt atei. Dar aceasta era o minciună, ca atâtea altele. O revistă din Statele Unite a făcut o anchetă trimiţând chestionare cu privire la credinţa în Dumnezeu. Din 1500 oameni de ştiinţă de la Universităţile americane chestionaţi, numai 35 au declarat că sunt atei. Toţi ceilalţi au declarat că ei cred în Dumnezeu.

    Ai tu dovezi că nu există Dumnezeu? Ştii precis că nu există? Ai reuşit tu să cercetezi tot universul acesta mare, ca să poţi face o aşa afirmaţie? Nici dacă ai trăi trei miliarde de ani şi ai avea o rachetă să zbori cu viteza luminii, nu ai putea spune că nu există Dumnezeu. Numai în galaxia noastră există peste o sută de miliarde de corpuri cereşti, unele cu mult mai uriaşe decât globul pământesc. Apoi, în afară de galaxia noastră numită Calea Lactee, nici cei mai mari savanţi ai lumii nu ştiu precis câte alte galaxii mai există. Unii spun că mai sunt o sută de miliarde de alte galaxii. Astronomul Huble, care e o autoritate în astronomie, e de părere că mai sunt vreo cinci sute de miliarde până la un trilion de alte galaxii. Ca să poţi afirma că nu este Dumnezeu, întâi trebuie să le fii cercetat pe toate şi atunci să te pronunţi. Omul care nu a cercetat nici cea mai apropiată stea, cu viaţa lui efemeră de vierme, cum ar putea să cerceteze toate galaxiile, ca în cunoştinţă de cauză să spună că nu există Dumnezeu?

    Ateii sunt nişte amăgiţi la rebeliune faţă de Dumnezeu spre a face lucrarea diavolului. Nici un demnitar nu ar fi dat dispoziţii draconice şi nici un securist nu şi-ar fi torturat fratele cu cele mai oribile mijloace, dacă ar fi crezut în Dumnezeu. Şi milioane de credincioşi în Dumnezeu au fost chinuiţi şi mulţi chiar martirizaţi. Iată cum oameni cu multă pregătire au ajuns scule în mâna diavolului. Vremea era critică. Ei trebuiau să aleagă: să fie prigoniţi sau să prigonească. Şi au ales să prigonească, să se ridice împotriva lui Dumnezeu, căci n-au avut curajul să se ridice împotriva şefilor lor. Nu e izbitoare această amăgire? Dacă ar fi fost la cei de jos, la măturătorii de stradă, ei nu ar fi putut aduce aşa servicii Satanei, cum au adus cei cu multă pregătire. O, cât de mare ar trebui să fie pocăinţa tuturor acestor amăgiţi!

    1. Se vede că e amăgire şi din faptul că ei judecă iraţional

    Amăgirea a prins şi le-a întunecat mintea. Biblia spune: „S-au fălit că sunt înţelepţi şi au înnebunit” (Romani1:22). Iar în Psalmul 14:1 şi Psalmul 53:1 este scris: „Nebunul zice în inima sa: „Nu este Dumnezeu”.

    Biblia e Cuvântul lui Dumnezeu. De ce oare Dumnezeu îi numeşte nebuni pe atei? Se pare că e un cuvânt prea tare, şi totuşi aşa este scris. El nu e pus ca să ofenseze, ci să arate realitatea cum o vede Dumnezeu.

    Există o nebunie mentală şi există o nebunie spirituală. La nebunia mentală omul nu mai poate judeca bine, vorbeşte prostii şi unii devin periculoşi, violenţi. Aceştia sunt internaţi în ospicii de nebuni. Nebunii spirituali sunt sănătoşi mental, dar nu pot face deosebire între lucrurile vremelnice şi cele veşnice, vorbesc în mod nechibzuit de lucrurile spirituale, tăgăduiesc ce nu ştiu, tăgăduiesc pe Dumnezeu, tăgăduiesc că au suflet, tăgăduiesc că va fi o zi a judecăţii, tăgăduiesc că există viaţă veşnică.

    În 2 Samuel 24:10 citim despre împăratul David că a zis: „Am săvârşit un mare păcat… am lucrat în totul ca un nebun!” De fapt, orice păcat e un act de nebunie spirituală. Desfrâul oare nu e un act de nebunie? Omul pentru o plăcere de o clipă îşi dărâmă căminul, îşi nenoroceşte trupul în cele mai multe cazuri şi îşi pierde sufletul, îşi zice că se fericeşte prin desfrâu şi în realitate ei se nefericeşte. Nu e nebunie în gândirea aceasta? Nu e nebunie furtul, crima, beţia? Nu arată nebunie înjurăturile la adresa lui Dumnezeu? Îi faci Lui vreun rău prin înjurături sau ţie? E om sănătos la minte cei ce îşi face rău lui însuşi? Cum numeşti tu pe un aşa om? Şi tot aşa e cu cel ce tăgăduieşte pe Dumnezeu.

    Poate te revoltă această spusă a Bibliei, dar stai şi judecă la rece. Nu e nebunie să te laşi amăgit de diavolul şi să zici că nu există Dumnezeu când Ei există? Cartea „Principiile matematice ale filozofiei naturale”, apărută în traducere la Bucureşti în Editura Academiei 1956, în Prefaţa Editorului la ediţia II-a, semnată de Roger Cotes, pag.23, spune: „Trebuie să fie orb acela care din structurile cele mai bune şi mai înţelepte ale lucrurilor, nu vede imediat înţelepciunea şi bunătatea infinită a Atotputernicului Creator; nebun acela care nu vrea să o recunoască”.

    Dacă ar judeca raţional, logica i-ar constrânge să mărturisească existenţa lui Dumnezeu. Dr. Russel Lowell Mixter este profesor de zoologie şi şeful Diviziei Ştiinţifice la Colegiul Wheaton, Illinois. El mărturiseşte că e constrâns de logică să creadă în Dumnezeu. Iată cuvintele lui: „Logica ne constrânge să spunem că o Minte Divină a conceput, a plănuit şi executat varietăţile şi similarităţile din viaţa animală, mai degrabă decât să zicem că acest material viu a venit în existenţă prin combinaţii accidentale de elemente sau o coeziune a elementelor canalizate mai mult sau mai puţin de împrejurări. Aceeaşi logică ce notează că o minte umană face lucruri complicate, îţi spune că fiinţele vii au fost făcute de o Minte superioară. Nu are importanţă cât de mult se deosebesc între ele vieţuitoarele din cadrul unei specii şi nu are importanţă ce schimbări par să fi fost într-o specie, care e trasată la străbunii ei vii şi la fosile, nu se poate să nu se observe că ea a început ca o creatură foarte bine adaptată. Şi o creatură este opera unui Creator”.

    Renumitul om de ştiinţă Isaac Newton în cartea sa „Principiile matematice ale filozofiei naturale” I, Ed.1964, pag.444, spune: „Cel mai frumos sistem ai soarelui, al planetelor şi al cometelor a putut să apară doar din sfatul şi stăpânirea unei Fiinţe inteligente şi puternice”.

    De altfel, Creatorul nu trebuie căutat în creaţiune. Nici cel mai nepriceput elev de clasa I-a nu îl caută în Abecedar pe autorul Abecedarului. Şi dacă l-ar căuta fără să-l găsească, oare nu ar fi o nebunie să spună că Abecedarul lui nu are autor. Sau poţi tu să te gândeşti că îl poţi găsi pe ceasornicar printre rotiţele ceasului tău? Nu ar fi nebunie să te gândeşti la aşa ceva? Pe de altă parte, trebuie să ştii că Dumnezeu e Spirit” (Ioan 4:24), şi ochiul material nu-L poate vedea, nu-L poate găsi. Deci, afirmarea ateului că nu există Dumnezeu e o nebunie, e iraţională. El nu a cercetat, ci a acceptat amăgirea Satanei.

    1. Ateismul e amăgire căci ei văd plan, scop, ordine, simetrie, dar lor nu le spune nimic

    Ca ateu, îmi spui că tu nu poţi crede în Dumnezeu fiindcă nu-L vezi. Biblia spune despre unii că diavolul a orbit ochii minţii lor ca să nu vadă (2 Corinteni 4:4). Azi sunt mulţi din aceştia. Oamenii cred multe lucruri pe care nu le-au văzut niciodată. Există unde, raze, radiaţii, ultrasunete, atomi, iar în atomi se spune că sunt vreo 150 de particule diferite. Oare tu nu ai considera nebunie dacă eu aş tăgădui existenţa acestora pe motiv că nu le văd? Noi credem în gânduri, în sentimente: dragoste, repulsie, frică, preţuire, deşi acestea sunt nevăzute, sunt lăuntrice. Credem, căci am fost înzestraţi cu raţiune, care trage concluzii. Despre Robinson Crusoe se spune că într-o dimineaţă a văzut urme de paşi pe nisip şi astfel el a ştiut că mai sunt oameni pe acea insulă. El nu a văzut oamenii, ci a văzut urmele lor.

    Urmele lui Dumnezeu se pot vedea pretutindeni în Univers. Apostolul Pavel a scris: „Fiindcă ce se poate cunoaşte despre Dumnezeu le este descoperit în ei, căci le-a fost arătat de Dumnezeu. În adevăr, însuşirile nevăzute ale Lui, puterea Lui veşnică şi Dumnezeirea Lui se văd lămurit de la facerea lumii, când te uiţi cu băgare de seamă la ele în lucrurile făcute de El, aşa că nu se pot dezvinovăţi” (Romani 1:19,20). Deci, în tot ce e în jurul tău, poţi vedea urmele lui Dumnezeu.

    Universul mare cu miliardele de galaxii poţi tu să crezi că s-a făcut singur? Dacă mergi pe drum şi în bătaia soarelui jos sclipeşte ceva, te apleci şi îl iei şi vezi că e un ac. Nimic complicat, dar te poţi tu gândi că acul acela mic s-a făcut singur? Dacă cineva ţi-ar spune aşa ceva, oare nu ai considera nebunie o aşa afirmare? Chiar dacă ai fi din junglă şi n-ai fi văzut niciodată un ac, n-ai putea crede că s-a făcut singur. Privind la urechea acului, raţiunea ţi-ar spune că acea ureche are un scop precis. Astronomul Flamarion arătând spre un instrument, a zis: „Cine e omul de bun simţ care să admită că acest instrument s-a construit singur şi la întâmplare, sub imboldul nu ştiu cărei puteri neroade şi fără nici un scop hotărât pentru construirea sa? Planul şi scopul întot­deauna vorbesc raţiunii noastre de o inteligenţă. Orice floare, prin simetria ei, îţi strigă că ea are un Creator minunat, orice fir de iarbă îţi mărturiseşte aceasta.

    Chiar Voltaire, necredincios cum era, n-a putut tăcea când alţii au tăgăduit cauzalitatea, în „Dicţionarul de Filozofie”, el zice: „În filozofie, Lucreţiu îmi pare mai prost decât un portar de la Colegiu şi decât un paracliser de la o biserică. A afirma că nici ochiul nu e făcut spre a vedea, nici urechea spre a auzi, nici stomacul spre a digera, nu este oare cea mai mare dintre absurdităţi şi cea mai revoltătoare nebunie în care a căzut vreodată spiritul omenesc? … Această prostie îmi pare evidentă şi trebuie să o mărturisesc”. A tăgădui pe Dumnezeu, care a conceput plan şi scop la toate nu vezi şi tu că e nebu­nie? Dacă nu vezi, înseamnă că Satana a orbit ochii minţii tale, te-a amăgit.

    Mergând pe stradă, vezi jos o foaie de caiet scrisă. Te apleci, o iei, şi după felul scrisului, îţi dai seama că cel ce a scris-o e un elev de clasa întâia, căci are o seamă de litere A. Nicidecum nu poţi să te gândeşti că s-a scris singură. În librărie vezi o Enciclopedie nouă. În timp ce te uiţi la ea, sunt vreo 30 de volume, vine un vânzător şi îţi spune că seara trecută el a închis uşa, iar acum dimineaţa a găsit aşezată aici toată Enciclopedia, că ea s-a făcut singură în atâtea volume peste noapte. Poţi tu să crezi o aşa aberaţie? Raţiunea ta nu te lasă să crezi că s-au făcut singure. Acolo sunt atâtea date care au trebuit adunate, sortate, date la tipografie, tipărite, apoi legate. Chiar un nebun mental nu ar putea crede aşa ceva, căci e o nebunie prea mare în acea afirmare. Totuşi orice ateu crede şi susţine aşa ceva. De aceea nu trebuie să te mire cuvintele din Psalmul 14:1: „Nebunul zice în inima sa: ‚Nu este Dumnezeu’”.

    Prof. Dr.J. P. Moreland în cartea „Does God Exist?” Nashville, 1990 la pag.35 a spus: „Argumentul pentru Dumnezeu văzut din plan în Univers… a primit un puternic suport în anii recenţi din astronomie, fizică şi biologie”. Iar la pag.37 spune: „Dumnezeu a creat Universul din nimic într-un timp finit în trecut. Această credinţă este raţională în lumina suportului filozofic şi ştiinţific pentru ea”.

    Dr. F.H. Crich, laureat al Premiului Nobel, spune că în celula umană de reproducere se află peste 100.000 gene. Celula e atât de mică încât în punctul ce îl pun la sfârşitul acestei fraze ar încape 250.000 celule. Genele poartă înscris în ele toate informaţiile genetice. Şi acum fii atent: dacă toate informaţiile ce sunt înscrise în gene ar fi decodificate şi scrise pe hârtie, ele ar umple 1000 de volume cu 500 pagini fiecare. Ele poartă toate informaţiile ereditare de la părinţi, moşi şi strămoşi. Ele au planul sau tiparul cum să fie clădit corpul omenesc spre a avea 198 oase, 639 muşchi, 4.000.000 celule senzorii în piele, 16.000.000.000 neuroni, dimensiuni, format, culoare, etc. În celula aceea mititică se află înscrise toate. Nu e uimitor numai faptul că o aşa mare enciclopedie de 1000 volume e înscrisă pe ceva mult mai mic decât un punct, şi enciclopedia aceasta intră în acţiune şi pregăteşte diferite tipuri de celule: de muşchi diferiţi, de oase, de nervi, de glande, de cartilaje, de smalţ şi multe altele. Toate laboratoarele din organismul omenesc cu proiectul lor sunt înscrise acolo şi pe toate le aşează la locul lor şi le umple cu viaţă. Foaia de caiet, cu scrisul stâlcit, te-a convins că un elev de clasa I-a a scris-o. Enciclopedia din librărie nu poţi să crezi că s-a făcut singură, ci ştii precis că are un autor, aşa îţi spune raţiunea, dar aceasta care e cu mult, cu mult mai uimitoare, înscrisă pe un spaţiu infinit de mic, ateu fiind spui că nu are Autor? Nu-ţi dai seama că aceasta e o nebunie mult mai mare? Înscrisul din gene îţi strigă că există Unul care a conceput tot planul, a dat mădularelor scop, a înscris totul şi a predeterminat în gene realizarea.

    Dacă ajungi în California şi vizitezi Castelul Hearst, îţi dai seama că e o artă în arhitectură. Stilul, aşezarea, ornamentele, toate dovedesc că a fost construit de un arhitect foarte iscusit. Tu nu vezi arhitectul, dar îl vezi lucrarea şi ea spune raţiunii tale aceasta. Tot aşa creaţia ar trebui să-ţi vorbească despre Creatorul, Marele Arhitect al Universului. Prof. dr. doc. Petru Raicu în cartea sa „Ingineria genetică”, apărută la Bucureşti 1983, la pag.22, scrie; „Diferitele tipuri de molecule chimice, care intră în alcătuirea cromozomilor eucariotici, nu sunt dispuse la întâmplare, ci într-o ordine spaţială. Ca urmare, în prezent se consideră că este vorba de o adevărată arhitectură moleculară a cromozomilor eucariotici”. Tu ştii că în nici o ţară nu a apărut arhitectură fără arhitect. Cine e Arhitectul care în microscopica celulă a putut să facă o „adevărată arhitectură moleculară”? În arhitectură trebuie plan şi realizare. Dacă eu ţi-aş spune că acel castel al lui Hearst s-a făcut singur, m-ai considera că nu sunt întreg la minte. Şi totuşi, în ciuda tuturor acestor afirmaţii ale raţiunii, ateul tăgăduieşte pe Dumnezeu. Nu dovedeşte aceasta că el e un amăgit al Satanei?

    1. Amăgirea se vede şi în faptul că ateii recunosc legile din Univers, dar tăgăduiesc pe Legiuitor

    Oricine vede un cod de legi, nici pentru o clipă măcar nu se poate gândi că s-a făcut singur. În Universul mare, în cosmos, şi în universul mic al atomilor există legi precise după care se mişcă giganticele galaxii şi la fel minusculele particule atomice. Cine a întocmit aceste legi? Unde au fost afişate ca să fie cunoscute? Şi cine a avut forţa necesară să le impună materiei din Marele Univers? Ca legea circulaţiei să fie impusă e necesară o armată de poliţişti, care sancţionează pe oricine o calcă, trecând pe roşu la stop sau având exces de viteză.

    Un copil de şcoală a ajuns cu lecţiile la legea gravitaţiei lui Newton şi el nu putea pricepe legea aceasta. Sir Isaac Newton a descoperit legea atracţiei universale în anul 1637. Copilul a cerut tatălui său să-i explice legea aceasta. Tatăl a căutat să-i spună că datorită acestei legi toate lucrurile se ţin împreună. Copilul a stat a cugetat puţin, apoi a întrebat iarăşi: „Dar înainte de a fi fost votată legea aceasta, cum s-au ţinut toate împreună?” Era doar copil, dar ştia că legile se votează, şi raţiunea lui nu putea pricepe cum înainte de 1637, înainte de legea lui Newton lucrurile s-au ţinut totuşi împreună. Toate legile nu pot fi înţelese fără un legiuitor. În cazul acesta, tatăl a trebuit să explice copilului că nu Newton a făcut legea, că ea a fost de la început dată de Creatorul, iar Newton datorită mărului căzut a ajuns să o recunoască.

    În lume există legi ale naturii, legi civile şi legi morale sau spirituale. Dacă sari de la etajul patru, legea gravitaţiei nu te iartă, ci te izbeşte de pământ de te alegi cu picioarele rupte sau cu capul spart, încât nu mai zici nici „au”. Calci o lege penală, eşti dus la tribunal, condamnat şi aruncat în închisoare. Iar ateul crede că nu există nici un Legiuitor şi că încălcarea legilor spirituale sau morale nu au consecinţe, fiindcă nu există Dumnezeu. Acum cugetă, dacă un hoţ în timp ce fură îşi spune că nu există judecători, oare spusa lui anulează realitate? Nu, ci se înşeală pe sine însuşi. Cum numeşti tu pe cel ce se înşeală pe sine?

    Încălcarea oricărei legi atrage după sine pedeapsa. Biblia spune: „Plata păcatului este moartea” (Romani 6:23). Gândeşte-te, ce a fost potopul? Nu o sancţiune pentru păcătoşenia lor? Ce a fost nimicirea Sodomei şi Gomorei prin foc? Ce a fost dărâmarea Ierusalimului şi ducerea poporului evreu în robia Babilonului pe timp de 70 de ani? Nu li s-a spus oare mai dinainte lucrul acesta? (Ieremia 25:8-18). Ce a fost dărâmarea Ierusalimului, incen­dierea templului de către romani în anul 70 d.Cr. şi împrăştierea poporului Israel printre neamuri timp de aproape 2000 de ani? Nu o pedeapsă anunţată de Domnul Isus? (vezi Luca 19:43,44). În Romani 2:3 este scris: „Şi crezi tu omule… că vei scăpa de judecata lui Dumnezeu?” Decât să-L tăgăduieşti pe Dumnezeu, e mult mai bine să te întrebi ce vei face când vei vedea că totuşi El există? Căci ţine minte: tăgăduirea ta nu anulează realitatea. El există fie că vrei sau nu vrei să crezi. Şi „grozav lucru este să cazi în mâinile Dumnezeului Celui viu” (Evrei 10:31). E necesar să-ţi recunoşti vina ta, să dai la o parte amăgirea ce ţi-a pus-o diavolul pe ochi şi să te pocăieşti. Cere iertare Dumnezeului pe care L-ai tăgăduit. El nu vrea condamnarea şi trimiterea ta în iad, în ospiciul de nebuni al veşniciei. Eu am scris aceste rânduri cu dorinţa ca cei amăgiţi cu ateismul să se trezească şi să scape de această amăgire până nu e prea târziu.

    1. Amăgirea ateilor se vede şi din faptul că împotriva ştiinţei de care fac caz, ei susţin că viaţa a provenit din neviaţă

    Biblia afirmă că Dumnezeu a creat viaţa, El e Izvorul vieţii. Ştiinţa a demonstrat în mod clar că viaţa nu poate veni din neviaţă. Experienţele lui Pasteur au rămas epocale. De atunci, ştiinţa, legea biogenezei, afirmă că viaţa provine numai din viaţă anterioară. Dar ateii fiindcă îl tăgăduiesc pe Dumnezeu, ei susţin că toată viaţa a apărut la întâmplare. S-au cheltuit sume mari, s-au străduit capete luminate, s-au folosit laboratoare ultramoderne în care s-au creat fel de fel de condiţii, ca doar, doar, va ţâşni viaţă, chiar un virus sau microb, dar rezultatul a fost zero. Acum gândeşte-te, dacă ar fi apărut viaţa, ar fi fost ea la întâmplare? Nu ar fi fost ea rezultatul unor inteligenţe ce s-au străduit timp de aproape 150 de ani? Dar ei n-au ajuns la cheia vieţii. Şi în ciuda tuturor eşecurilor lor, ei încă afirmă că viaţa nu e de la Dumnezeu.

    Prof. Chandra Wickramasinghe, un astronom din Anglia ce nu e credincios, împreună cu alt savant, Dr. Hoyle, au făcut cercetări amănunţite cu privire la apariţia vieţii pe pământ. În revista „New Scientist”, vol.93,21 Ian. 1982, pag. 140, a scris: „Şansele ca viaţa să fi apărut pe pământ la întâmplare sunt tot aşa ca şi când un uragan suflând peste un cimitir de maşini ar construi un avion Boeing 747″. Calculele lor pentru posibilitatea apariţiei la întâmplare a unei singure celule vii cu cele 2000 de enzime ale ei, sunt de 1 din 10 urmat de 40.000 de zerouri. Deci, ceva cu totul absurd.

    Prin analize amănunţite noi am ajuns să cunoaştem precis din ce e compus bobul de grâu. Deci îl putem face întocmai din aceeaşi compoziţie şi cu aceeaşi formă, încât să nu poţi deosebi care e bobul real şi care e cel realizat de om. Ştiţi care e deosebirea? Când îl pui în pământ, bobul real încolţeşte, cei imitat putrezeşte, nu are puterea de viaţă, de germinare. În acest caz, nu e vorba de a plănui bobul, de a stabili compoziţia iui, căci totul e stabilit, ci e vorba doar de a-l duplica, dar şi acest lucru e imposibil. Principiul de viaţă şi apoi întreg sistemul de duplicare nu pot fi imprimate în bobul de grâu imitat. Ateii ştiu aceasta şi totuşi îl tăgăduiesc pe Dumnezeu. Fiindcă sunt amăgiţi, intră în conflict chiar cu ştiinţa de care ei fac atâta caz. Au ochi, dar nu vreau să vadă.

    1. Ateii sunt oameni amăgiţi de Satana, de aceea nu văd consecinţele nefaste ale ateismului

    Prietenul meu ateu, te rog uită-te doar puţin la roadele ateismului în viaţa oamenilor. Ia o carte de istorie a revoluţiei franceze. În 1793, Dumnezeu a fost scos din Franţa, religia creştină a fost desfiinţată şi orice închinăciune lui Dumnezeu a fost strict interzisă. Mademoiselle Miliard, o actriţă destrăbălată, a fost declarată „zeiţa raţiunii”, şi în alai triumfal a fost dusă şi aşezată pe altar în catedrala Notre Dame din Paris, iar oamenii în frunte cu episcopul catolic şi cu un sobor de preoţi, i-au adus închinare. Dar ce a urmat? Ceea ce istoria numeşte „Domnia Terorii”. Istoricul Lacratelle în cartea sa „Istoria”, vol .II, dă groaznice amănunte. Toţi se spionau unul pe altul, se acuzau şi ghilotina intra în funcţie. Toate atrocităţile din acea vreme sunt prea înfricoşătoare, ca să mai fie redate.

    Tot aşa de bine îţi poţi da seama de urmările nefaste ale necredinţei nu în Franţa, ci în România. Oare nu am gustat noi amărăciunea lor? Nu au suferit mii de persoane torturile securităţii? Minciuna domnea peste tot, chiar şi în unele biserici. S-a proclamat că nu există Dumnezeu şi oamenii s-au dedat la minciună, care era pe toate drumurile şi în toate statisticile, la desfrâu nepotolit, apoi boli venerice, SIDA, avorturi, divorţuri, homosexualitate, lesbianism, violuri, înşelăciuni, hoţii, crime, sinucideri. Ateismul a ridicat zăgazul tuturor relelor, care său revărsat în omenire. Nu e acesta un lucru evident? Nu l-am observat cu ochii noştri?

    Grigore Alexandrescu, marele fabulist român,1810-1885, prevedea aceste urmări nefaste ale ateismului. În poezia sa intitulată „Scrisoare lui Voltaire”, îndurerat de valul năpraznic de păcătoşenie ce-l aducea ateismul asupra generaţiei tinere, spune într-o strofă:

    Toate acestea le ştii, dar furia te-a orbit,

    Tu, ca odată Satana, pe om din rai l-ai izgonit;

    Nădejdea, rodul ceresc în inimi o ai călcat

    Şi care despăgubiri în locul ei ne-ai lăsat?

    Ucideri şi desfrânări, iată ce-ţi suntem datori!

    Viaţa ai făcut-o grea, sărmanilor muritori…

    1. Ateismul e amăgire care face pe oameni să nu ţină seama nici chiar de sfârşitul altor atei

    Atâţia atei la sfârşitul vieţii au mărturisit deschis că au fost înşelaţi de ateism. Căutaţi şi citiţi sfârşitul grozav al lui Voltaire şi al altora. Sir Thomas Scott a fost sfetnicul privat al regelui Iacob al V-lea al Scoţiei, mare ateu şi prigonitor al puritanilor. Când a fost pe patul de moarte, câţiva preoţi anglicani au venit să-l încurajeze şi să-i dea împărtăşania, dar el furios, le-a zis: „Plecaţi de aici cu toate ale voastre. Până acum am crezut că nu există nici Dumnezeu, nici iad. Acum ştiu şi simt că există şi Dumnezeu şi iad, iar eu sunt condamnat la pierzare de dreapta judecată”.

    Căutaţi şi citiţi mărturia Svetlanei, fiica lui Stalin, ca să vedeţi cum a murit Stalin. Învăţaţi de la alţi atei că nici unul nu a fost fericit, nici în viaţă, nici în moarte. În clipa morţii şi-au dat seama de marea lor amăgire, dar a fost prea târziu. Curând vine moartea, care intră cu coasa ei şi în bordei şi în palat şi îţi seceră firul vieţii. Atunci vei vedea ce nebun ai fost că te-ai lăsat amăgit.

    O, atei treziţi-vă din înşelăciunea diavolească. Altfel, urmează cea mai groaznică consecinţă: iadul, ospiciul de nebuni spirituali. Şi nu uitaţi că iadul nu are uşă de ieşire. Condamnarea e pentru veci de veci.

    De aceea, prietenul meu, e bine să-ţi cauţi mântuirea sufletului prin Cristos Domnul înainte de a ajunge acolo. Dă-ţi seama de vina ta. Tu ai trăit respirând aerul lui Dumnezeu, ai băut apa şi ai mâncat pâinea crescută de Dumnezeu, te-ai bucurat de lumina şi căldura lui Dumnezeu, te-ai reconfortat prin somnul dat de Dumnezeu, te-ai plimbat pe pământul creat de Dumnezeu şi totuşi ca un nemernic, fără pic de recunoştinţă, te-ai răsculat împotriva Lui, ai luptat împotriva Lui, l-ai tăgăduit existenţa. Nu eşti tu vinovat? Ce adâncă ar trebui să fie acum pocăinţa ta! Dacă nu vrei acum, să ştii că te vei pocăi o veşnicie întreagă în iad, căci „acolo e plânsul şi scrâşnirea dinţilor”, dar fără posibilitate de scăpare. Ca să scapi de mânia lui Dumnezeu, fugi acum în braţele Dumnezeului pe care L-ai tăgăduit şi n-ai vrut să existe.

    Iar voi, fraţii mei de credinţă, vegheaţi şi vă rugaţi ca să nu fim înşelaţi. Trăim vremuri de mare înşelăciune. Şi e bine să ştiţi că suntem ţinta atacurilor diavolului. Frate, nu te socoti prea înţelept, căci diavolul e foarte viclean, şi a înşelat chiar pe unii din marii înţelepţi ai veacului. Se cere o intensificare a vieţii de rugăciune ca să rămânem în picioare (Luca 21:34-36).

    O, Doamne, deschide-ne ochii să vedem că trăim în zilele din urmă, să nu ne lăsăm amăgiţi de vrăjmaşul sufletelor noastre, ci credincioşi şi pregătiţi să aşteptăm venirea Ta în glorie!

    1. Amăgirea cu evoluţie

    „Pentru că n-au primit dragostea adevărului ca să fie mântuiţi, din această pricină, Dumnezeu le trimite o lucrare de rătăcire, ca să creadă o minciună” (2 Tesaloniceni 2:10b,11)

    Astăzi o mare parte a lumii crede în evoluţie. Evoluţionismul învaţă că nu Dumnezeu a creat lumea, ci toate plantele, vieţuitoarele şi omul provin dintr-o celulă vie, care a apărut la întâmplare pe pământ. Nu se ştie când, nu se ştie unde, nu se ştie datorită cărei cauze, dar se afirmă că a apărut. Natural, nici un evoluţionist n-a fost acolo să fie naş, dar ei ştiu precis că din acea celulă vie au crescut plante, apoi plantele au căpătat picioare, o fi fost o amibă la început, apoi poate râme, şi având condiţii prielnice s-au dezvoltat în peşti, târâtoare, păsări, animale, iar o maimuţă mai deşteaptă a născut un puişor, ba trebuie să fi fost doi, care au devenit oameni. Deci, pe cale de evoluţie s-a ajuns de la amibă la om. Nimeni n-a văzut trecerile acestea, căci ei spun că s-au petrecut cu milioane, ba miliarde de ani în urmă, dar le presupun.

    Evoluţionismul este contra lui Dumnezeu, contra Bibliei şi contra ştiinţei. Gânduri despre evoluţie a avut Hipocrat (460-380 î.Cr.), Teofrast (370-283), Aristotel (384-322), Lucreţiu (99-55 î.Cr.), Lamark (1744-1829 d.Cr.) şi alţii. Dar cel ce a lansat evoluţia ca teorie cu care a amăgit lumea a fost Charles Darwin (1809-1882 d.Cr.).

    1. Amăgirea cu evoluţia e văzuta din înştiinţările Bibliei.Apostolul Pavel a scris fraţilor din Colose:„Luaţi seama ca nimeni să nu vă fure cu filozofia şi cu o amăgire deşartă, după datina oamenilor, după învăţăturile începătoare ale lumii, şi nu după Cristos” (Coloseni 2:8). El îi înştiinţa să fie cu grijă să nu fie înşelaţi. În 2 Tesaloniceni 2:11,11 este scris despre vremurile în prag de venirea Anticristului. „Fiindcă oamenii n-au primit dragostea adevărului să fie mântuiţi, din pricina aceasta, Dumnezeu le trimite o lucrare de rătăcire, ca să creadă o minciună, pentru ca toţi cei ce n-au crezut adevărul, ci au găsit plăcere în nelegiuire, să fie osândiţi”. Evoluţia e o abatere de la adevăr, o lucrare de rătăcire să creadă o minciună. E o lucrare de amăgire satanică pentru toţi cei cărora le-a plăcut păcatul. Prin Evanghelie le-a fost oferit adevărul despre ei că sunt păcătoşi şi despre Dumnezeu că vrea să-i mântuiască, prin credinţa în Cristos Domnul. Ca Anticristul însă să-şi poată ocupa tronul spre a guverna lumea, e nevoie ca oamenii să devină atei, să nu mai creadă în Dumnezeu. Chiar şi cei mai înapoiaţi păgâni credeau că Dumnezeu a creat lumea. Deci, trebuia să vină cineva cu o altă explicaţie privitoare la începuturile lumii şi a vieţii pe pământ. Prin Darwin a venit o aşa explicaţie, care părea ştiinţifică, şi a amăgit lumea.

    Dumnezeu nu forţează pe nimeni să creadă adevărul spus de El, dar sancţionează pe cei ce cred minciuna spusă de Satan, marele înşelător. Mama Eva n-a ascultat de adevărul spus de Dumnezeu, ci a crezut minciuna diavolului şi au urmat consecinţele nefaste ale păcatului pentru ei şi urmaşii lor. Ahab a fost un împărat care a dus pe Israel în rătăcire. În 1 Împăraţi 22:9-23, ni se spune că i-a încolţit gândul să meargă să cucerească Ramotul din Galaad, iar cei aproape 400 de prooroci mincinoşi îl îndemnau să meargă că îl va cuceri. Dar când a venit Mica, proorocul Domnului, el a dat în vileag faptul că un duh de minciună a fost pus în gura acelor prooroci, ca să-l amăgească pe Ahab să meargă la luptă spre a fi răpus. Ahab a iubit nelegiuirea şi Dumnezeu a trimis duhul de înşelăciune spre a-l pedepsi. Şi oamenii vremii noastre iubesc păcătoşenia, care a ajuns la culme, iar Dumnezeu a lăsat lucrarea aceasta de rătăcire cu mai mult de 400 de prooroci mincinoşi ai evoluţionismului, spre a înşela pe cei ce nu primesc adevărul spre a fi mântuiţi, ci preferă minciuna.

    Amăgirea cu ateismul nu prinde la cei cu adevărat credincioşi, ci doar la cei ce au o religie formală, care se numesc creştini, dar trăiesc în toate păcatele; se numesc creştini, dar îl blestemă şi pe Dumnezeu şi pe Cristos. Dar amăgirea cu evoluţia e mult mai subtilă şi prinde chiar şi pe unii credincioşi, dacă nu bagă de seamă. E un ateism deghizat ce intră pe uşa din dos. Căci nu e mare deosebire între a spune că nu există Dumnezeu şi a afirma că nu Dumnezeu a creat lumea. Chiar Darwin nu a tăgăduit direct pe Dumnezeu, ci în „Originea speciilor”, apărută la Bucureşti în Editura Academiei RPR, în 1957, la pp.385,386, a spus că Dumnezeu a pus viaţă în celula primară, apoi ea a făcut totul. Divinizând celula, oamenii au ajuns să-L scoată pe Dumnezeu din lumea lui Dumnezeu. Sir Julian Huxley se bucura de valul de ateism ridicat de teoria evoluţiei predicată de Darwin şi spunea că Supranaturalul a fost măturat din Univers şi Dumnezeu a fost forţat să abdice de a mai fi Conducător al Universului. Nu se poate să fii credincios în Dumnezeu şi credincios în evoluţie. Sunt lucruri ce se exclud. De aceea, caut să sesizez această amăgire. Ea e a vremurilor din urmă şi pregăteşte calea pentru Anticrist, care va face semne şi minuni şi se va da drept Dumnezeu, căutând să primească închinăciunea tuturor locuitorilor pământului. Cei ce nu i se vor închina, vor completa numărul martirilor. Apostolul Pavel spunea că noi „nu suntem în neştiinţă despre planurile lui Satan” (2 Corinteni 2:11). El dă atacuri vehemente, căci mai are puţină vreme şi „caută să înşele, dacă este cu putinţă, chiar şi pe cei aleşi” (Matei 24:24). Un duşman nu poate înşela când îi sunt demascate planurile. Cei din Troia n-ar fi deschis porţile, dacă ar fi ştiut că e amăgire calul acela de lemn, mai degrabă i-ar fi dat foc. Dar n-au ştiut şi au fost înşelaţi.

    Mă rog ca demascarea acestor amăgiri diavoleşti din vremea din urmă să-i facă pe toţi cei credincioşi să fie mai veghetori, mai vigilenţi, ca să nu fie amăgiţi.

    1. Evoluţia e amăgire căci e fundamentată doar pe dovezi aparente.Între anii 1831-36, când Darwin a vizitat insulele Galapagos, a văzut acolo vreo 14 varietăţi de broaşte ţestoase, precum şi alte animale puţin diferite de cele ce le ştia el. Acestea i-au dat ideea că toate vieţuitoarele au un strămoş comun şi au evoluat în diferite forme. Similarităţile, faptul că toate au ochi, urechi, nas, gură, picioare, toate au sistem digestiv, de respiraţie, de circulaţie a sângelui, de reproducere, sistem nervos, anatomia comparată l-au făcut pe el şi pe mulţi alţii să creadă în evoluţie. Au întocmit şi arborele genealogic, arbore fără rădăcini, iar despre om au spus că se trage din maimuţă. Apoi au pornit în căutarea de dovezi. Unii au colindat peşterile, alţii au răscolit pământul să găsească verigile de trecere dintr-un soi în altul. Alţii, mai ales după cel de-al doilea război mondial, s-au apucat de educaţia maimuţelor, a gorilelor, să le facă să devină oameni. O seamă de bărbaţi de ştiinţă la Moscova s-au dedicat acestei munci de emancipare a primatelor. S-au străduit să le înveţe să vorbească, să deosebească culorile, să socotească, să deseneze, dar toată munca a fost un ruşinos faliment.

    Azi maimuţele savante ce au studiat în şcoli speciale şi au fost învăţate să vorbească, vorbesc fără grai împotriva evoluţiei. Căci gândeşte-te cum în perioada preistorică, la voia întâmplării, o maimuţă, ba două, nesilite de nimeni, au sărit pragul şi au devenit oameni, iar acum s-au încăpăţânat, şi-au opus prostia lor împotriva ştiinţei savanţilor şi n-au vrut să devină oameni. Acele maimuţe, care şi după terminarea şcolii speciale urlă ca cele din junglă, prin urletele lor strigă savanţilor şi lumii că nu este evoluţie. Astfel, ei, evoluţioniştii, ne-au furnizat dovada ce nu se poate tăgădui. Cea mai mare dovadă că nu ne tragem din maimuţă e însăşi maimuţa. Dacă ar exista evoluţie, ea nu ar mai fi maimuţă.

    În Decembrie 1954, revista „În apărarea păcii”, nr. 43, ce apărea şi în România, avea un documentar semnat de M. Rouze intitulat „Strămoşii noştri n-au fost maimuţe”. El spunea că azi savanţii dispun de procedee avansate pentru a cerceta gradul de înrudire între două specii. Rezultatul cercetărilor lor arăta că omul nu a descins din nici una din actualele specii de maimuţe superioare. Deci, pe cale ştiinţifică, s-a dovedit aceasta, totuşi evoluţia omului din maimuţă se trâmbiţa mereu în toate şcolile. Şi vai, să nu fii îndrăznit un elev, un student sau profesor să zică altfel că avea ce ispăşi!

    Da, similarităţile există, dar ele nu sunt o dovadă în favoarea evoluţiei, ci a creaţiei. Carul cu boi al lui Grigorescu avea patru roţi; şi mă uit la o maşină Dacia, are tot patru roţi. Această similaritate însă nu spune că Dacia s-a născut din carul cu boi, ci că o minte înţeleaptă a luat ca prototip cele patru roţi pentru a ne da un mijloc de transport mai rapid şi mai comod. Ceasul mic şi ceasul mare au asemănări, dar nici pentru o clipă nu-ţi trece prin cap gândul că cel mic a ieşit din cel mare. Ar fi ab­surd un aşa gând. Ra­ţiunea îţi spune că cea­sornicarul îl poate face şi pe cel mare, şi pe cel mic. Aşa Dumnezeu a folosit .aceleaşi principii în crearea vieţii, principii ce sunt asemănătoare, dar în acelaşi timp a stabilit şi deosebiri prin pecetluirea celulelor fiecărui soi cu un număr specific de cromozomi. Chiar încrucişarea între soiuri apropiate dă urmaşi sterili, deci nu se poate merge mai departe. Încrucişarea între cal şi măgar dă catârul, iar acesta e steril. S-au făcut nenumărate încercări de încrucişare forţată în eprubetă, dar fără rezultat. În vremea din urmă s-a constatat că compoziţia chimică a protoplasmei, a membranei ovulului nu permite penetrarea unui spermatozoid de la altă specie. E un fel de barieră împotriva încrucişărilor între specii. Această incompatibilitate chimică între celulele seminale cauzează falimentul în fertilizarea ovulului de către o altă specie şi îngăduie fertilizarea numai între membrii aceleiaşi specii. Conştienţi de această piedică, care de altfel e o dovadă împotriva teoriei lor, evoluţioniştii au făcut nenumărate încercări să rupă acea membrană, ca spermatozoidul altei specii să facă fertilizarea, dar şi acestea au fost zadarnice, căci prima celulă se multiplica, dar la a doua sau a treia multiplicare murea, nu putea să meargă mai departe. Th. Dobzansky, mare evoluţionist, la 31 Mai 1945, pe atunci genetician la Universitatea Columbia USA, într-o scrisoare personală adresată lui Frank L. Marsh, profesor de biologie la Universitatea Andrews din Michigan, recunoştea că biologii sovietici au încercat să facă în eprubetă încrucişarea între om şi maimuţă, dar toate încercările au falimentat. Asemănări de suprafaţă sunt. Ele au servit ca dovezi aparente, dar ele au înşelat ochiul, căci deosebirile, multe nevăzute, sunt bariere de netrecut. Ele dovedesc că evoluţia e doar o amăgire.

    Varietăţile, rasele la fel sunt dovezi aparente. În faţa casei noastre, au răsărit nişte trandafiri sălbatici cu floarea mică, dar avem şi o seamă de trandafiri cu floare mare, în mai multe culori şi foarte parfumaţi. Cineva ar putea obiecta: Cum nu se vede aici evoluţie? În grădină avem roşii mărunte ca cireşele şi mie îmi plac, dar avem şi roşii mari. La fel: Nu e aici evoluţie? La Firiteaz aveam o seamă de porumbei obişnuiţi, aveam porumbei mari şi porumbei păun. Nu arată ei evoluţie? Viţa de vie de la cea sălbatică până la cea tămâioasă are atâtea varietăţi, nu e evoluţie? La fel câinii au vreo 300 de rase, nu e evoluţie? Toate acestea sunt dovezi aparente. Şi Darwin a fost amăgit de cele 14 varietăţi de broască ţestoasă din Galapagos. Varietăţile nu dovedesc evoluţia, ele nu sunt treceri dintr-un soi în altul, ci îmbunătăţiri în cadrul soiului. Evoluţie înseamnă trecere dintr-un soi în altul, de la amibă la om. Evoluţie ar fi ca ţânţarul să devină armăsar, dar asta nu se întâmplă decât în mintea celor amăgiţi.

    Biologul german Richard Goldschmidt, fost direc­tor a! faimosului Institut Kaiser Wilhelm din Berlin, mai târziu şeful Departamentului de Zoologie la Universitatea Californiei, a făcut cercetări serioase în laborator pentru trecerea dintr-un soi în altul, spre a dovedi evoluţia, dar fără rezultat. În cartea sa: „The Material Basis of Evolution” (Yale University Press) la pag. 29 el mărturiseşte: „…noi nu avem nici o cunoaştere că specii noi au fost formate în acest fel”. Hugh Ross în cartea sa „The Fingerprint of God” (Amprenta degetului lui Dumnezeu) Orange, Ca.1991, ia pag.78 arată că Sir Fred Hoyle, mare savant evoluţionist, după ce a făcut calcule minuţioase în ce priveşte durata de timp necesară pentru apariţia vieţii la întâmplare pe pământ, conform legii probabilităţii, spune că vârsta de zece sau douăzeci miliarde de ani a pământului şi a universului e mult prea mică pentru dezvoltarea la întâmplare a aminoacizilor spre a forma enzime şi apoi viaţă. Deci, evoluţia nu stă în picioare.

    Dovadă că nu e evoluţie arată chiar varietăţile, rasele, prin reversibilitate. Reversibilitatea e revenirea de la treapta superioară a soiului la care s-a ajuns prin cultivare, la treapta de jos prin lăsare în voia sorţii, prin neîngrijire. Porumbei de toate rasele duşi şi lăsaţi pe o insulă să trăiască de a valma, devin sălbatici, după două, trei generaţii, cu penajul cenuşiu şi înfăţişarea porumbelului sălbatic. Dacă ar exista evoluţie, nu ar trebui să se oprească la limita de jos a soiului, ci porumbeii să devină vrăbii sau piţigoi. Dar aceasta nu se întâmplă niciodată.

    III. Evoluţia e amăgire căci se întemeiază doar pe presupuneri, nu pe dovezi. În cartea „Originea speciilor”, (în original) de vreo 800 ori Darwin foloseşte expresia „să asumăm”, „să presupunem”. El nu a fost prezent când a luat fiinţă prima celulă. Unii presupun că a luat fiinţă în mâl, alţii în apă, alţii în spuma mării sau în craterul unui vulcan. E curată bâjbâire. Şi toate presupunerile au avut ca scop să-L scoată pe Dumnezeu din creaţie. Din ură faţă de Dumnezeu, au preferat să spună că maimuţoiul e strămoşul lor, au fost gata să creadă absurdul, să se ridice chiar împotriva ştiinţei. Dacă ar fi fost nişte analfabeţi, am spune că n-au ştiut mai mult, dar ei au fost oameni de ştiinţă, şi totuşi ei au susţinut împotriva ştiinţei generarea spontană, adică pe neaşteptate materia moartă a dat viaţă.

    Ştiinţa, prin bărbaţi de seamă ca Francesco Redi, Lazaro Spallanzani, Liebig, Louis Pasteur, şi experienţe bine verificate ale altor cercetători, a demonstrat că viaţa provine numai din viaţă anterioară de acelaşi soi şi că niciodată materia moartă, neviaţă, nu poate da viaţă. Dar ei presupuneau că ştiinţa nu ştie. De aceea, Oparin, Urey, Fox, Olga Borisovna Lepişinskaia şi alte multe batalioane de savanţi din multe ţări s-au apucat de lucru. Au luat eprubete, au pus materie moartă, le-au învârtit, le-au scuturat, au pregătit retorte, le-au încălzit, le-au bom­bardat cu diferite raze, au creat condiţii, unii au făcut şi ore suplimentare, ca doar, doar va apare o celulă vie. Voiau să silească natura să nască viaţa, ca să dovedească lumii că viaţa a apărut la întâmplare, ca generare spontană. Acum, gândiţi-vă, dacă ar fi apărut, ar fi fost ea la întâmplare? Nu au fost oare la lucru sute, mii de inteligenţe? Vai, cum vreau oamenii să se amăgească pe ei şi să amăgească şi pe alţii, exact cum scria apostolul Pavel despre vremurile din urmă (2 Tesaloniceni 2:11,12). Dar toată munca lor a fost un mare faliment, căci viaţa n-a apărut. Savanţii n-au vrut să creadă nici Biblia, nici legea biogenezei. Astronomul francez Flamarion a scris: „Viaţa nu stă în mâna noastră… Nicăieri planta, chiar cea mai simplă, animalul cel mai jos aşezat pe scara zoologică, nu se nasc din conlucrarea afinităţilor chimice… Nu, dom­nilor, cu toată poziţia dvs. afirmativă şi îndrăzneaţă, nu puteţi crea viaţa. Nu puteţi nici măcar să ştiţi ce este viaţa şi sunteţi siliţi să mărturisiţi neştiinţa voastră… Nu se întâlnesc fiinţe care să nu se fi născut dintr-un tată şi o mamă sau a căror naştere să nu se fi făcut după legile stabilite”.

    Toate strădaniile evoluţioniştilor au dovedit nu evoluţia, ci Biblia. Ei nu ar fi vrut aceasta, dar Dumnezeu prinde pe cei răi în viclenia lor. Încercările lor au eşuat, arătând prin aceasta că ei sunt nişte amăgiţi, iar adevărul afirmat în Biblie că Dumnezeu a creat viaţa a rămas în picioare.

    Lord Kelvin, un mare savant, a afirmat: „Nici un proces artificial, oricare ar fi el, nu ar putea produce materie vie din cea moartă”. Dr. David Star Jordan, Preşedintele Universităţii Stanford, California, institut de învăţământ cu o vechime de peste o sută de ani, a zis: „Nici o protoplasmă n-a putut fi văzută sau probată că a venit în existenţă altfel decât prin intermediul existenţii vieţii anterioare”. Profesorul Trass, renumit paleontolog, tratând despre evoluţie, a scris: „Ea este, cu siguranţă, cea mai nebunatică idee născută vreodată de om”. Iar Arthur N. Field în broşura sa: ”Karl Marx ca evoluţionist” a scris că evoluţia „este bazată pe credinţa în realitatea nevăzută, pe credinţa în fosile ce nu pot fi produse, pe credinţa în evidenţa embriologică ce nu există, pe credinţa în experienţa încrucişărilor ce refuza să se realizeze”. Cuvântul „credinţă” din această frază dă în vileag cum diavolul a înşelat pe atâţia să creadă o minciună, şi nu pe oamenii de jos, ci tocmai pe cei de sus, ca prin ei să înşele pe cei de jos şi tineretul. Ce mare amăgire! Ea arată că trăim vremurile din urmă.

    1. Evoluţia e amăgire diavolească, lucru ce se poate constata din falsificările şi minciunile la care au recurs evoluţioniştii.În general, oamenii de caracter nu mint, chiar dacă nu sunt credincioşi. Rămâi însă stupefiat cum Satan, care e tatăl minciunii, a determinat pe oameni intelectuali să falsifice dovezi şi să mintă cu bună ştiinţă, spre a face pe alţii să creadă evoluţia.
    1. Unul din ei a fost E. Haeckel, 1834-1919. El a studiat medicina şi ştiinţele naturale la Universitatea din Berlin, Würzburg şi Viena. El a fost evoluţionist înfocat şi a căutat să arate că ontogeneza recapitulează filogeneza.

    În anul 1868, el a publicat prima ediţie a lucrării sale: „Naturalische Schöpfungsgeschichte”. Ca să arate că embrionii diferitelor mamifere şi ai omului nu prezintă nici cea mai mică deosebire, el a recurs la fals. La pag. 242 a pus clişeu cu embrioni de om, de maimuţă şi câine, spunea el; iar la pag 248, figuri a embrionilor de câine, găină şi broască ţestoasă, care erau întocmai. Un alt profesor de zoologie şi anatomie din Basel, Elveţia, Rutimeyer, în „Archiv für Anthropologie”, vol.8, pag.300, a dovedit că Haeckel a inventat figurile şi că altele au fost modelate şi generalizate în mod arbitrar. O cercetare amănunţită a celor două rânduri de figuri a dovedit că toate cele trei figuri au fost tipărite pe rând cu acelaşi clişeu. V. His, un alt profesor de anatomie din Leipzig, a reluat chestiunea şi a dovedit alte falsificări ale lui Hae­ckel. Constrâns de adversari cu probe zdrobitoare, Hae­ckel a răspuns: „Recunosc bucuros că în utilizarea figurilor schematice am mers uneori prea departe şi regret că multe din ele (parte din cauza propriei mele greşeli, parte din greşelile lucrătorului de planşe), au ieşit foarte greşite. Iar în altă lucrare „Apologetisches Schlusswort der Antropogenie”, Haeckel mărturiseşte: „Specialiştii experţi ştiu că e vorba de o prostie foarte nesocotită, pe care am comis-o bona fide, la restaurarea pripită a celor câteva ilustraţiuni pentru prima ediţie…”. Falsitatea a fost dată pe faţă şi recunoscută. Omul de ştiinţă se pusese în slujba diavolului să falsifice şi să mintă pentru a amăgi şi pe alţii. Se pare că mai târziu, după peste 50 ani de evoluţionism, el a regretat mult aceasta, căci înainte de moarte, în „Christlicher Hausfreund” nr.45, anul 1919, la pag. 362, Haeckel a mărturisit că „cei mai mulţi cercetători din timpul din urmă au ajuns la rezultatul că teoria evoluţiei, şi mai ales darwinismul sunt o eroare care nu mai poate fi ţinută în picioare”.

    Dar proorocii mincinoşi ai evoluţiei nu au învăţat minte, nu s-au oprit cu falsificările, ci au continuat cu unele mai grosolane, căci dictatorul ce urmează să pună mâna pe puterea lumii, Anticristul, se poate arăta numai într-o lume de minciuni, el, „Fiara”, să apară ca salvator.

    Marii doctrinari ai evoluţionismul aveau nevoie de câteva fosile, ca să arate trecerea de la maimuţă la om. Aceasta considerau ei că va da lovitura de moarte afirmaţiei biblice că „Dumnezeu a făcut pe om”. Şi s-au pus pe lucru. Unii au cercetat peşteri, alţii au răscolit pământul. Era o adevărată goană nebună în privinţa găsirii stră­moşului lor: maimuţoi-om.

    1. Homo Neanderthalensis sau Omul de Neanderthala fost găsit în Germania la Neanderthal, în anul 1856. Vârsta lui a fost stabilită la 100.000 de ani. El a fost considerat veriga lipsă a trecerii de la mai­muţă la om şi l-au aşezat pe piedestal în muzeu. Dar încă în 1939, Prof. Sergio Sergi într-un studiu amănunţit publicat în revista „Science”, 1939, supliment, pag. 13, a dovedit că Omul de Neanderthal a fost om deplin dezvoltat, nu jumătate maimuţă, jumătate om, cum l-au falsificat evoluţioniştii. În 1957, Dr. W.Straus de la Univer­sitatea John Hopkins şi Dr.A.J. Cave de la Colegiul Medical al Spitalului St. Bartholomew, ambii anatomişti, au reexaminat fosilele Omului de Neanderthal şi au scris: „Dacă ar putea fi reînsufleţit şi aşezat în metroul din New York, îmbăiat, bărbierit şi îmbrăcat în haine moderne, e îndoielnic că ar atrage mai multă atenţie decât alţii”. Evoluţioniştii au fost gata să-l degradeze, din om deplin, să-l facă maimuţă-om, ca să corespundă scopurilor lor.
    1. Pitecanthropus erectus sau Omul de Javaa fost găsit în anul 1891, de Dr. Eugene Dubois, medic în armata olandeză, deplasat în Indonezia. În albia râului Solo, el a găsit partea de sus a unui craniu. După un an, la o distanţă de vreo 16-18 metri de primul loc a găsit un femur, după câtva timp a găsit două măsele, iar în 1898 a mai găsit o măsea. El a susţinut că toate aceste fosile au aparţinut aceluiaşi individ şi l-a numit Pite­canthropus erectus (om drept). Vârsta acestor fosile a fost socotită la 750.000 de ani. Dubois a expus fosilele lui Pitecanthropus erectus la Congresul Zoologilor ţinut la Leyden în 1895. Autorităţile evoluţioniştilor l-au felicitat pentru contribuţia sa la dovedirea evoluţiei. Imediat i-au ticluit înfăţişarea şi l-au aşezat în muzeu ca fiind veriga de trecere a maimuţei de la umblarea în patru labe, la umblarea pe două picioare Alţi evoluţionişti i-au redus vârsta la 500.000 de ani. Nimeni nu a întrebat cum de n-au putrezit oasele în albia râului timp de 750.000 de ani. În 1906, o expediţie s-a dus şi a făcut săpături la faţa locului, dar n-au găsit nici urmă de fosile. Înainte de moarte, Dubois a recunoscut că fosilele găsite erau ale unui gibon.
    1. Ramapithecus sau Omul de Heidelberga fost fabricat de către Pilbeam, Simons şi alţii din nişte dinţi şi patru frânturi de falcă. Aceste fosile au fost găsite în anul 1907 într-o groapă de nisip din albia râului Mauer din Germania. Dinţii erau mărunţi, iar frânturile de falcă le-au cârpit şi le-au dat forma parabolică, cum e la om, nu în formă de U cum e la maimuţe. I-au făcut o frunte mică, cu toate că nu aveau nici un indiciu. Dr. Osborn a reconstituit de la această falcă un strămoş primitiv ce poartă pe umeri un mistreţ. Vârsta lui au stabilit-o la 700.000 de ani. Mai târziu l-au întinerit spunând că are 375.000 de ani. Falca a produs discuţii aprinse. Evoluţioniştii susţineau că e tocmai veriga lipsă. Recent, Dr. Robert Eckhard, renumit paleoantropolog a făcut cercetări minuţioase, 24 feluri de măsurători a acelor dinţi şi a constatat că acele fosile erau ale unui soi de cimpazeu ce trăieşte sălbatic şi azi în Liberia, Africa. Deci, nici el nu a consimţit să fie strămoşul evoluţioniştilor.
    1. Eanthropos sau Omul de Piltdowna fost găsit sâmbătă 2 Iunie 1912, de Charles Dawson, un medic şi paleontolog amator, într-o carieră de pietriş de lângă Piltdown, Anglia. De fapt, tot ce a găsit a fost o mandibulă cu două măsele şi o parte de craniu. Falca părea de maimuţă, iar măselele şi partea de craniu păreau a fi de om. Ele au fost declarate că aparţin unui maimuţoi-om. Antropologii i-au şi stabilit vechimea că ar fi de 500.000 de ani. Deci, unul din cei mai vechi strămoşi ai evoluţioniştilor. Imediat i-au fabricat înfăţişarea feţei şi l-au aşezat în muzeu. În 1953, vârsta lui a fost coborâtă la 50.000 ani, iar în 1959 a fost coborâtă la 50 de ani. În 1950 s-a descoperit o nouă metodă de testare a fosilelor după cantitatea de fluor absorbită de oase din pământ. O grupă de savanţi britanici compusă din Ken P.Oakiey, J.S. Weiner şi J.E.Le Gros Clark au testat fosilele Omului de Piltdown şi ele nu aveau pic de fluor. Privite îndeaproape s-a constatat că dinţii au fost umpluţi jos, pentru a se deghiza forma lor originală, iar pentru a avea culoarea închisă au fost tratate cu bicromat de potasiu, dar acesta nu a reuşit să dea culoarea brună şi atunci au folosit compuşi de fier. Revista „Reader’s Digest” în Octombrie 1956, purta pe paginile ei un articol intitulat: „Marea mistificare de la Piltdown”, în care demasca toată falsificarea care a amăgit tineretul timp de 40 de ani să creadă că Eanthropus e maimuţa-om de 500.000 de ani, care a dovedit evoluţia.
    1. Sinanthropus sau Omul de Pekingafost găsit de Dr. Davidson Black, profesor de anatomie la Paking, China. De fapt, nu au fost găsite fosilele unui om-maimuţă, ci doar un dinte. Pe baza lui a fost fabricat Omul de Peking. I s-a dat înfăţişarea feţei, poziţia frunţii, forma nasului, a gurii, etc. Totul era doar imaginaţie. Dr. Black a făcut acelui dinte o casetă de aur pe care a atârnat-o la ceas, căci considera că e descoperire epocală. Marcellin Boule şi H.M. Vallois în cartea lor: „Les Hommes Fossiles”, la pag 141, îl critică pe Black şi îl suspectează de fraudă în fabricarea Sinantropului. Ei consideră că a fost cu idei preconcepute, lipsit de obiectivitate. Mai târziu, în 1928-29 s-au făcut excavaţii şi s-au mai găsit fosile, dar azi sunt dispărute, nu pot fi verificate. M. Bowden în cartea sa: „Ape-Man Pact or Fallacy”, 1981, la pag 16, spune că acel dinte considerat de maimuţă-om era un dinte de rinocer.
    1. Hesperopithecus sau Omul de Nebrascaa fost fabricat tot pe baza unui dinte. În anul 1922, un geolog a găsit în partea de vest a statului Nebrasca un dinte. Atât. Ca să ştie cărei specii îl aparţine, el l-a învelit şi l-a dus la dr. Henry Fairfield Osborn, unul din cei mai mari paleontologi ai lumii. Fac preci­zarea aceasta ca să nu credeţi că a fost un analfabet, ci unul din cei mai de seamă oameni de ştiinţă, dar fără Dumnezeu. Cum a privit dintele a spus că e veriga de tranziţie de la maimuţă la om. L-a şi văzut în imaginaţia sa cum arăta. I-a tăcut o faţă frumoasă şi a publicat marea descoperire în „Illustrated London News”. L-au popularizat şi spuneau că Hesperopithecus a populat America cu un milion de ani în urmă. Profesorul Wilder a publicat o carte despre Omul de Nebrasca. Cu faţa fabricată a fost aşezat pe piedestal în muzeu şi trecut în manualele de şcoală. Sir Smith a scris despre domnul şi doamna Hesperopithecus cum arătau, cum lucrau, le-a făcut şi două clişee, cu toate că nu i-a văzut niciodată. Totul de la un dinte. Ce imaginaţie înfierbântată de evoluţionism! La 27 Aprilie 1927, dr. Osborn în senzaţionala sa cuvântare ţinut în faţa Societăţii Filozofilor Americani, l-a aşezat pe Hesperopithecus la baza arborelui genealogic al strămo­şilor omului. Dar culmea ironiei, tot în 1927, puţin mai târziu, o expediţie a mers în Nebrasca să caute şi alte fosile în acel loc. Săpând cu hârleţul au găsit scheletul întreg căruia îl aparţinea dintele. Scheletul, fără grai, a spus că nu a existat omul de Nebrasca, omul maimuţă, şi fără să dea măcar din picior, a prăbuşit de pe piedestal pe mult lăudatul Om de Nebrasca. Scheletul era al unui pecariu, un fel de porc mistreţ. Nici aceasta nu vă spune cât de puternică e amăgirea evoluţiei? Să fii unul din cei mai mari savanţi şi totuşi să nu fii cinstit, ci să induci pe alţii în eroare e ceva prea grav. Unde e onestitatea ştiinţifică? Dr. Duane T. Gish, în cartea sa: „Evoluţie? Fosilele zic ‚Nu’”, scrie: „Eu cred că acesta e un caz în care un porc a făcut dintr-un evoluţionist o maimuţă”. Mă opresc aici cu falsificările săvârşite de oamenii de ştiinţă cu scopul de a dovedi evoluţia, trecerea de la maimuţă la om. Milioane de copii şi tineri au fost îndoctrinaţi în mod fraudulos că ne tragem din animale. Şi care sunt roadele acestei învăţături? Trăirea ca animalele doar pentru satisfacerea poftelor, sexualismul, lesbianismul, homosexualitatea, incestul, violurile, crimele, avorturile, divorţurile, pornografia, asasinări, terorism, pogromuri, anarhia. Cristos Domnul spunea:„După roadele lor îl veţi cunoaşte”. Nu arată clar aceste demascări că toate falsificările sunt amăgire satanică menită să înşele lumea? Trăim vremuri de mare înşelăciune.
    1. Evoluţia e amăgire diavolească, lucru ce se constată din recunoaşterea falimentelor în experienţele de a o dovedi, dar cu toate acestea o cred.S-au făcut zeci de mii de experienţe cu scopul de a da lumii dovezi pentru susţinerea evoluţiei, dar rezultatele au fost zero; ba nu, ci au confirmat creaţionismul. Dr. Francisc J. Ryan a făcut culturi şi a supravegheat 7000 generaţii de bacterie. A ales bacteria căci ea se înmulţeşte extrem de rapid. Omului îi trebuiesc 20 de ani ca să ajungă la maturitate, bacteria e matură în 20 de minute. Astfel în doi ani, bacteria trece prin mai multe generaţii decât trece omul într-un milion de ani. În fine, el a scris: „Aproape nicăieri evoluţia nu poate fi văzută în acţiune”.

    Revista franceză „Figaro Literaire” nr.574, avea un articol de jelanie cu privire la evoluţie sub semnătura lui Jean Rostand, mare evoluţionist francez. El a scris: „Teoria evoluţiei nu dă nici un răspuns la importanta problemă a originii vieţii şi prezintă numai soluţii false la transformările evolutive… Noi suntem condamnaţi să credem în evoluţie, dar totdeauna aşteptăm sugestii cu privire la motivele transformărilor… Poate că noi acum suntem într-o poziţie mai proastă decât în 1859, fiindcă am făcut cercetări timp de un veac… Nu am găsit nici un mijloc prin care mamiferele au provenit din şopârle, iar şopârlele din peşti”. El recunoaşte că e condamnat să creadă în evoluţie, aceasta împotriva raţiunii sale care vede clar falimentul tuturor experienţelor cu maimuţe, cu drosofila, cu încrucişări, cu iradieri, cu ingineria genelor, cu mutaţii, cu combinaţii chimice în formarea de proteine, în producerea unei celule vii. Pentru a face o celulă vie s-a încercat sinteza de aminoacizi cu raze ultraviolete, cu fotosinteza, cu climat special, cu descărcări electrice de felul trăsnetului, dar totul a fost zadarnic.

    Legea biogenezei afirmă categoric că viaţa vine numai dintr-o viaţă anterioară de acelaşi fel. Ceea ce ei susţin că viaţa s-a produs la simpla întâmplare, iată că zeci de mii de inteligenţe, cu laboratoare uriaşe şi cu aparatură ultramodernă, în timp de peste 130 de ani, nu au putut produce nici măcar o singură celulă vie şi nu au putut forţa pe nici o vieţuitoare să treacă în alt soi.

    Dr. Arlton C. Murray este supranumit „Domnul Fosilă”. Aceasta din pricină că toată viaţa lui, mai bine de 45 ani, a fost un studiu asupra fosilelor. Timp de 27 ani a lucrat pentru Institutul Smithsonian din Washington, apoi pentru muzeul William Penn din Harrisburg, Pa., iar acum de câţiva ani lucrează pentru Muzeul Universităţii Liberty din Virginia. El a fost ateu şi mare evoluţionist. Doctrina evoluţiei îi era până în măduva oaselor, deşi îl vedea falsitatea. Totul a fost însă până într-o zi, când Evanghelia i-a luminat mintea. De atunci, viaţa lui a fost schimbată şi el a devenit un mare creaţionist. El a scris: „Nu s-a găsit nici o singură fosilă intermediară. Toate fosilele găsite arată clar că fiecare s-a dezvoltat ‚după soiul ei’, cum spune Biblia”.

    Dr. Kuzenţov a fost ani de zile amăgit de evoluţie. El a lucrat ca cercetător ştiinţific în biologia moleculară şi în biochimie la Moscova. Cu vreo 10 ani în urmă, i-a ajuns în mână o carte a lui dr. Henry Morris despre creaţionism. Până atunci, nici nu s-a gândit că ar mai putea să fie şi o altă explicare a originii vieţii pe pământ decât cea a evoluţiei. De atunci, a început să cugete asupra problemei. A scris scrisori atât evoluţioniştilor, cât şi creaţioniştilor, iar în cercetările sale a căutat să vadă care din cele două modele face sens din punct de vedere ştiinţific. După multe cercetări stăruitoare şi verificări, s-a convins că explicaţia creaţionistă este cea mai ştiinţifică. Căci ştiinţa adevărată arată clar că viaţa provine numai din viaţă, nu din neviaţă. Creaţionismul arată că viaţă a dat-o Dumnezeu, care e Izvorul vieţii. Abia după doi ani de la această convingere, el a devenit credincios. El a înfiinţat la Moscova „Părtăşia Ştiinţifico-Creştină” cu 12 oameni de ştiinţă, iar la sfârşitul lui August 1991, număra peste 120 membri. El a zis: „Evoluţioniştii cred că imaginarul lor străbunic unicelular s-a transformat în peşte şi palmier, în broaşte, care apoi s-au transformat în prinţi… Dar desigur noi nu vedem aceasta”.

    1. Evoluţia este amăgire cu perioade extrem de lungi, ca să nu le poţi verifica.Spre a se auto-mulţumi pe ei înşişi cu evoluţia şi spre a amăgi pe alţii, evoluţioniştii pretind mereu că evoluţia s-a petrecut în perioade foarte lungi de milioane şi sute de milioane de ani. Fiindcă eu nu am trăit atunci, mi se cere să-i cred pe cuvânt. Eu stau şi cuget. Dacă ei vorbesc de perioade aşa de lungi, raţiunea mea îmi spune că nici ei nu au trăit pe acea vreme când a apărut viaţa pe pământ şi când vieţuitoarele au început să evolueze unele din altele. Pot să-i cred? Mai ales când ştiu ce minciuni au tras unii savanţi şi la ce falsificări grosolane s-au dedat numai ca să înşele pe alţii, cum pot să-i cred?

    Eu nu vreau să fiu amăgit, ci doresc să ştiu dacă Dumnezeu a creat lumea şi toate sunt „după. soiul lor”, cum spune Biblia, sau că toate au apărut la întâmplare şi au evoluat din râme în şopârle, în crocodili, în maimuţe şi apoi în om? Ce pot să fac? Stau şi mă gândesc. Deodată îmi vine în minte îndemnul lui Iov să întreb dobitoacele, nu pe învăţaţii lumii. Iată ce este scris în cartea lui Iov cap.12:7,8: „Întreabă dobitoacele, şi te vor învăţa, păsările cerului, şi îţi vor spune; vorbeşte pământului şi te va învăţa şi peştii mării îţi vor povesti”. Dar eu nu pricep graiul dobitoacelor, cum aş putea să ştiu ceva în privinţa aceasta? Da, pământul e un mare ţarc de dobitoace şi în sânul lui are atâtea mii, ba milioane de fosile, dar cum să-l fac să-mi vorbească?

    După mai multă cugetare iată ce am făcut: am căutat cărţi de botanică şi de zoologie care arată vârsta anumitor plante şi vieţuitoare din cele ce există astăzi pe pământ, că poate, poate să o împlini vremea la unele să evolueze, ca să văd şi să mă conving şi eu că există evoluţia. Apoi am vizitat muzee de ştiinţe naturale din Statele Unite, din Australia, cu scopul să văd şi să verific ce schimbări au survenit la vieţuitoarele de altădată, care sunt expuse ca fosile, şi la forma lor actuală. Am făcut notări mai ales cu privire la vremea când spun savanţii că au apărut pe pământ. Unele sunt de sute de mii de ani, altele de zeci sau sute de milioane de ani. Nu aş vrea să credeţi că eu le-am dat vârsta aceasta, căci nu sunt expert în aşa evaluări. Alţii, care sunt savanţi evoluţionişti, le-au pus eticheta cu vârsta. De fapt, pentru unele vieţuitoare am găsit la diferiţi autori, două, trei diferite vârste. Cifrele nu se prea potrivesc, dar pe atunci desigur nu a fost calendar, iar pe un savant nu i-a costat nimic să dea unei specii un milion sau cincizeci de milioane în plus faţă de evaluarea altui savant. Deci, eu nu am umflat cifrele, ci le-am luat de bune în cercetarea mea, căci cu cât vârsta stabilită de ei e mai mare, cu atât adevărul ajunge să strălucească mai puternic. Este scris în Biblie că Dumnezeu „prinde pe cei înţelepţi în viclenia lor şi planurile oamenilor înşelători sunt răsturnate” (Iov 5:13). Iată acum câteva din rezultatele investigaţiilor mele:

    1. GRÂULeste una din plantele cele mai cultivate pe faţa pământului. Nu am găsit eticheta când a apărut, dar când am studiat arheologia mi-aduc aminte că în mormintele faraonilor şi în piramide au fost găsite boabe de grâu, care erau de vreo cinci mii de ani. Boabele erau întocmai ca cele de azi. Puse în pământ, au germinat şi au dat grâu. Singura deosebire ştiţi care a fost? Paiul era ceva mai înalt decât a grâului de azi, dar boabele erau întocmai. Deci grâul nu a evoluat, şi e bine, slavă Domnului, că aşa avem pâine.
    1. ALUNULe un arbust ce produce ca roadă alunele. În locuinţele palustre, care sunt datate cu o vechime mai mare ca a piramidelor, s-au găsit alune întocmai ca alunele noastre. În toată perioada aceasta de 5-6000 de ani alunul nu a evoluat.
    1. FERIGAse găseşte aici în păduri şi la fel în ghiveci în casele oamenilor, ca plantă ornamentală. În straturile de cărbuni s-au găsit ferigi. Perioada carboniferă se susţine că a început acum 340 milioane de ani. Deci, nici feriga nu a evoluat, ba din contră a devoluat, a descrescut, căci pe acea vreme creştea ca copacii, iar azi e pitică. Când o să evolueze feriga? Tot în straturi de cărbuni s-au găsit frunze de stejar, de ulm, de tei, care sunt exact ca cele de astăzi. Deci nici aceşti copaci n-au evoluat.
    1. RACULeste un animal marin care merge de-a-ndărătelea. Când o fi evoluat animalul acesta pe dos? Will Burnett, profesor la Universitatea Illinois şi Harvey Fisher, şeful Departamen­tului de Zoologie la Southern Illinois University, în cartea lor „Zoology”, apărută în 1958, arată că vârsta racului şi a crustaceelor este de 25.000 de ani. Dar când am vizitat Muzeul de Ştiinţe Naturale din Chicago, pe un panou mare era expus un rac fosilă din Perioada Jurasică ce se susţine că a avut loc cu 100 milioane de ani în urmă. El e expus alături de un rac din vremea noastră şi erau exact la fel. Deci, acum 100.000.000 de ani racii populau mările şi mergeau tot de-a-ndărătelea, ca cei de astăzi. Aceasta îmi spune că nu au evoluat, ci au rămas tot raci. De ce? Probabil fiindcă merg de-a-ndărătelea, racii n-au putut să evolueze. Şi nu prea sunt speranţe să evolueze în viitor, căci nu merg înainte, ci tot înapoi ca racul.
    1. Iau BROASCA ŢESTOASĂ. Oare când o fi apărut ea pe pământ? Cercetez şi găsesc în cartea „The Book of Popular Science”, la pagina 2075 că broasca ţestoasă a ajuns la noi aproape neschim­bată în formă şi obiceiuri din marea epocă a reptilelor, care a fost cu vreo 160 milioane de ani în urmă. Auzi, în o sută şaizeci milioane de ani ea nu a evoluat nici în formă, nici în obiceiuri! Curios!
    1. Mă opresc la GÂNDAC, căci îi găsim peste tot. După ce am cercetat enciclopedii şi cărţi de zoologie, am găsit că gân­dacul a existat cu 200.000.000 ani în urmă. Au fost identificaţi vreo 12.000 feluri de gândaci şi sunt ca cei de azi. Deci nici gândacul nu a evo­luat. Oare câte milioane de ani îi mai trebuie gândacului până evoluează, căci i-ar fi vremea să devină bondar.
    1. Ia să văd ce se spune despre RECHINI.În apele oceanului Pacific sunt mulţi rechini şi uneori vin până aproape de plajă şi înhaţă piciorul câte unui înotător de rămâne schilod pe toată viaţă. T.H. Eaton Jr. spune că rechinii au apărut cu vreo 300-350 milioane de ani în urmă. Nici ei nu au evoluat şi sunt cam demult.
    1. Dar ce zic despre SCORPI­ON?Trebuie să fie de demult, căci şi Biblia vorbeşte despre ei. Îmi răspunde savantul în evaluări de vârste W.J. Gertsch spunând că scorpionii se pot lăuda că au cea mai veche familie dintre toate animalele de pe pământ. În decursul unei perioade de 400.000.000 de ani scorpionul nu s-a schimbat. E tare de cerbice, n-a vrut să evolueze!
    1. Caut să vad ce se spune despre GASTEROPOZI.Îi găsesc în cartea „The living sea”. La pag. 202 autorul îmi spune că gastropozii sunt locuitorii foarte vechi ai mărilor şi au trăit acolo fără să se schimbe mai mult de 300-400 milioane de ani.
    1. Mă uit să văd ce se spune despre MOLUŞTE.(Şi unii oameni sunt fără şira spinării, ca moluştele). Găsesc că ele bat recordul, sunt dintre cele mai vechi grupe de vieţuitoare: au peste jumătate miliard de ani. Oricine a ajuns la putere, ele s-u mlădiat şi au rămas tot moluşte. Acum, staţi şi judecaţi voi, dacă n-au evoluat în jumătate miliard de ani, când vreţi să evolueze???

    După falimentul evoluţioniştilor de a găsi o probă validă pentru susţinerea teoriei lor, ascultaţi-l pe dr. George Wald cum îşi duce cu zăhărelul cititorii: „Timpul cu care avem de a face e de ordinul a două miliarde de ani. Dând atât timp, „imposibilul” devine posibil, posibilul probabil şi probabilul virtual sigur. Unul are doar să aştepte; timpul va săvârşi „minunea”. Citat dat în revista „Scientific American”, August 1954, în articolul „Originea vieţii”.

    Aceste date oferite de ştiinţă mie îmi spun că nu există evoluţie şi că nu am ce aştepta să o văd, căci ea e numai în capul unora, nu în realitate. Marea vechime a acestora dovedeşte că nici una n-a putut sări pârleazul ca să treacă în altă specie, ci că aşa cum spune Biblia toate sunt create de Dumnezeu şi sunt „după soiul lor”.

    Realitatea vieţii nu poate fi tăgăduită, ea are un grai mai puternic decât toate lăudăroşiile evoluţioniştilor. Botanica şi Zoologia îmi demonstrează prin exemplare de milioane şi de sute de milioane de ani, după socotelile lor, care desigur sunt false, că toate au rămas aceleaşi. Atunci unde e evoluţia? Faceţi şi voi cercetarea aceasta, e simplă, nu vă costă prea mult, spre a vă convinge.

    E de ales între spusele evoluţioniştilor şi afirmaţiile Bibliei, să crezi că întâmplarea oarbă le-a făcut să apară toate sau că Dumnezeul cel Atotputernic şi Atotînţelept le-a creat pe toate. Eu am ales să cred în Dumnezeu, căci cealaltă credinţă e amăgire satanică, e evanghelia dracului şi eu nu vreau să o cred. Până şi dobitoacele, în graiul lor, îmi spun să cred în Dumnezeu.

    În ce priveşte vechimea mare a pământului şi a sistemului nostru solar, Biblia nu stabileşte anul creaţiei, ci spune: „La început Dumnezeu a făcut cerurile şi pământul” (Geneza 1:1). Când a fost acest început nu ştiu. Între versetul întâi şi doi din capitolul întâi din Geneza pot fi milioane sau miliarde de ani. De la versetul 2 e redată pregătirea globului pământesc pentru viaţă. Totuşi vârsta reală a pământului poate fi mult diferită. Noi nu avem încă aparatură precisă în privinţa aceasta. De exemplu: multe stabiliri de vârstă se fac cu metoda radioactivităţii pe baza carbonului 14. Mostre de roci aduse de pe lună la unii au dat 4,3 miliarde de ani, la alţii au dat 8,2 miliarde de ani. Care e vârsta reală? S-a constatat că metoda e greşită. Dintr-o stâncă din Rusia, despre care se ştie precis că s-a format în ultimii 200 de ani, s-au adus mostre şi au fost supuse examinării cu carbonul 14. Rezultatul dat a fost că s-a format cu milioane de ani în urmă. Aceeaşi eroare s-a constatat la bucăţi de stâncă care s-a format acum 185 de ani în Insulele Haway, iar aparatul îi dădea milioane de ani.

    Savanţii evoluţionişti susţineau că luna trebuie să aibă o vechime de patru miliarde şi jumătate de ani. Dovezi ale vechimii e răcirea şi solidificarea ei din starea de materie topită, lipsa de un câmp magnetic şi o mare cantitate de praf cosmic colectată în decursul celor patru miliarde de ani. Geofizicienii presupuneau că luna s-a răcit chiar înaintea pământului. Dar testul făcut de astronauţi arată că luna e încă în stadiul de răcire, cu o radiaţie de temperatură la suprafaţă. De asemenea, spre surpriza neplăcută a evoluţioniştilor, s-a constatat un câmp magnetic, ceea ce indică un interior fluid, nu solid. Starea fluidă dovedeşte că luna e tânără, nu are vechimea presupusă de evoluţionişti. Dar cea mai zdrobitoare dovadă pentru aceştia este lipsa stratului de praf cosmic pe lună. S-a calculat că pe pământ cad anual vreo 14 milioane tone de particule, micro-meteoriţi sau praf cosmic. Dacă pământul şi luna sunt de patru miliarde şi jumătate de ani vechime, asta ar fi însemnat ca primii astronauţi coborâţi pe lună, să se înfunde într-un strat de 17 metri de praf cosmic, să se scufunde în el.

    NASA a dat mare importanţă acestei teorii. A cheltuit sume de miliarde dolari, spune William Hartman în cartea sa „Lune şi Planete”, spre a stabili grosimea stratului de praf cosmic, ca să nu pericliteze viaţa primilor astronauţi, care aveau să umble pe lună. Dar Neil Armstrong, primul care a pus piciorul pe lună, a constatat că a pus piciorul pe stâncă. Doar în locurile joase era o acumulare de praf, dar nicăieri n-a găsit un strat mai gros de 3 metri. Astronauţii au lăsat pe lună aparatură seismografică, care să detecteze cutremurele de pe lună şi ele transmit că pe lună se petrec cutremure. Acestea de asemeni indică o vârstă tânără.

    La fel, creşterea populaţiei pe pământ arată un pământ tânăr. În Biblie avem cifra precisă că după potop au rămas în viaţă doar opt persoane. În anul întâi după Cristos toţi statisticienii consideră că populaţia pământului a fost 200 milioane. În anul 1650, populaţia a fost estimată la 600 milioane. În anul 1800 d.Cr. a ajuns la un miliard. Deci în 150 de ani a crescut cu 400 milioane. Media de creştere a populaţiei a fost de 1k3 procente. Socotind această rată de creştere pentru a ajunge la populaţia de astăzi, calculul dă 6100 ani de vechime a omului pe pământ. Această cifră e mult prea mică faţă de cifrele evoluţioniştilor cu miliardele lor de ani. Dar în stabilirea vechimii trebuie luaţi în considerare toţi factorii. Dacă omul ar fi de un milion de ani pe pământ, populaţia ar trebui să fie densă, ce sardelele în cutia de conservă. Populaţia de azi dovedeşte că viaţa omului pe pământ e de dată recentă, nicidecum de miliarde sau milioane de ani. Dar evoluţia are nevoie de perioade lungi, foarte lungi, ca să amăgească pe mulţi.

    VII. Că evoluţia e amăgire diavolească se poate vedea din mărturisirea deschisă a unor lideri de seama ai evoluţionismul a aversiunii, a duşmăniei lor faţă de Dumnezeu. Faptul că însuşi Darwin a recunoscut că evoluţia e „evanghelia dracului” ar fi dovadă suficientă. Totuşi redau citate ale altor vârfuri, ca să vă daţi bine seama că e amăgire.

    Revista „Nature”, vol. 124, pag 231, spune că Dr.D.M.S. Watson, biolog britanic şi persoană marcantă între evoluţionişti, a arătat că evoluţia este o teorie universal acceptată nu pentru că ea poate fi probată prin dovezi logice, coerente, ci fiindcă singura alternativă, creaţia specială, este de neconceput pentru ei. Fiindcă Dr. Watson nu crede în Dumnezeu, de aceea creaţia este de necrezut pentru el.

    Acelaşi lucru l-a mărturisit şi Sir Arthur Keith, mare evoluţionist. Iată cuvintele lui: „Evoluţia nu este dovedită şi nu poate fi dovedită. Noi o credem fiindcă singura alternativă este creaţia specială şi aceea e de neconceput”. Deci, se poate constata din aceste mărturisiri că doar aversiunea, duşmănia satanică faţă de Dumnezeu, îl face să creadă minciuna evoluţiei.

    George Salet, distins bărbat de ştiinţă, în cartea sa „Hazard şi certitudine”, analizează problema transformismului şi dovedeşte că formarea de noi organe sau noi funcţii la fiinţele vii, prin simplul joc al întâmplării, este cu totul imposibilă. Din punct de vedere ştiinţific, afirmă el, teoria evoluţiei nu poate fi susţinută. Ea e bazată doar pe prejudecata ateistă.

    Scott M. Huse în cartea sa „The Collapse of Evolution”, Grand Rapids 1989, la pag.3, dă mărturisirea despre evoluţie a lui Dr. George Wald, câştigător al Premiului Nobel în 1967, din care se constată în mod clar că ateismul, amăgirea e la bază. EI scrie: „Când se vine la originea vieţii pe acest pământ, sunt numai două posibilităţi: creaţia sau generaţia spontană (evoluţia). Nu există o a treia cale. Generaţia spontană s-a dovedit acum 100 de ani că e falsă, dar aceasta ne duce la cealaltă singură concluzie a creaţiei supranaturale. Pe aceasta nu o putem accepta pe baze filozofice (motive personale); deci noi alegem şi credem imposibilul: că viaţa a apărut la întâmplare”. Aceasta înseamnă că se mint pe ei înşişi, căci împotriva tuturor dovezilor ştiinţifice, fiindcă nu vreau să creadă în Dumnezeu, preferă să creadă o minciună. Nu e aceasta amăgire satanică?

    Biblia spune clar că în vremea din urmă vor fi mari amăgiri şi că unii se vor lepăda de credinţă şi se vor alipi de duhuri înşelătoare şi de învăţăturile dracilor (Matei 24:24; 1 Timotei 4:1). Noi trăim vremurile acestea. Aş vrea ca unii care au fost amăgiţi, să se trezească înainte de a fi prea târziu. Căci cine alege să-l creadă pe Satan, va avea parte cu Satan şi cu toţi demoni în iad pentru veci de veci. Tineri studenţi, profesori şi toţi ceilalţi, nu vă lăsaţi amăgiţi, ci rămâneţi lângă adevăr, chiar dacă trebuie să plătiţi un preţ. Satan prin evoluţie pregăteşte lumea să creadă că provine din animale, ca apoi să poată instala Fiara ca dictator al lumii (Apocalipsa 13). Vremea e aproape. Stările de criză în toate domeniile duc la starea de haos, moment prielnic de ridicare a lui Anticrist, care promite să salveze el lumea şi va cere închinarea tuturor. Urmează ca mulţi să fie martirizaţi pentru credinţa lor în Dumnezeu. Dar e mai bine să mori ca erou al lui Dumnezeu, decât să trăieşti ca apostat, ca lepădat de credinţa în Dumnezeu. Biruitorii fiarei vor fi în glorie eternă, apostaţii vor fi în chin veşnic.

    O, Doamne, luminează prin Duhul Sfânt pe mulţi în privinţa aceasta!

    1. Amăgirea cu formalism

    „…având doar o formă de evlavie…” 2 Timotei 3:5

    Biblia îl prezintă pe Cristos Isus, Fiul lui Dumnezeu că e Mântuitorul lumii. Apostolul Ioan a scris: „Noi am văzut şi mărturisim că Tatăl a trimis pe Fiul ca să fie Mântuitorul lumii” (1 Ioan 4:14). El a venit în lumea noastră, a luat asupra Sa păcatele noastre a tuturor şi prin moartea Sa a săvârşit mântuirea noastră şi ne-a deschis o intrare liberă în cer, în locul preasfânt. El e Mântuitorul, dar nu toţi oamenii sunt mântuiţi. Există o cale îngustă care duce la viaţă, la fericire veşnică. Cum se face că deşi există Mântuitor, o mare parte nu sunt mântuiţi? Deşi există cale spre fericire, mulţi ajung în iad, în chinul veşnic? Care e cau­za? Biblia ne dă explicaţia în Apocalipsa 12:9: „Şi balaurul cel mare, şarpele cel vechi, numit Diavolul şi Satana, acela care înşeală întreaga lume, a fost aruncat pe pământ, şi împreună cu el au fost aruncaţi şi îngerii lui”. Acelaşi lucru este scris şi în Apocalipsa 13:14; 19:20; 20:8,10. Textele acestea arată că omenirea e amăgită, e înşelată. Conform Bibliei, toţi oamenii se împart în două: în mântuiţi şi amăgiţi. Gândeşte-te tu din care faci parte? Eşti tu mântuit sau eşti amăgit?

    E curios că cei amăgiţi nici nu îşi dau seama că sunt amăgiţi. Sunt ca peştele prins în mreje, dar încă nu e scos afară din apă. Când e tras afară, îşi dă seama, dar atunci e prea târziu. Apostolului Pavel Domnul i-a spus: „Te trimit ca să le deschizi ochii să se întoarcă de la întuneric la lumină, şi de sub puterea Satanei la Dumnezeu” (Faptele Apostolilor 26:18). Aceasta e slujba tuturor vestitorilor Evangheliei: să deschidă ochii oamenilor, ca ei să vadă amăgirea în care se află, să se trezească şi să se întoarcă la Dumnezeu, înainte de a fi prea târziu. Eu vreau să fiu sincer în vestirea adevărului; oare vei fi şi tu sincer în primirea lui? Cristos Domnul a spus: „Veţi cunoaşte adevărul, şi adevărul vă va face slobozi” (Ioan 8:32). Eu mă rog ca Domnul să-ţi dea lumină de sus.

    Amăgirea cu ateismul nu prinde la toţi, şi nici cea cu evoluţia. Oamenii îşi dau seama că există Dumnezeu şi că e imposibil ca lumea să fii apărut la întâmplare. Tot ce vedem şi ce nu vedem e mărturie monumentală că există Dumnezeu, mărturie mult mai puternică decât mărturia marii piramide din Egipt că a existat Keops. Dar vrăjmaşul nu se dă bătut, ci îşi face lucrarea de înşelare. O plasă mare şi foarte periculoasă de a prinde suflete e formalismul religios, care de fapt e apostazie, lepădare de credinţă, de care oamenii nu îşi dau seama.

    Ce mari ravagii a făcut amăgirea cu formalismul în biserica creştină! Cu durere trebuie să exclamăm şi noi ca David: „S-au stricat oamenii, au săvârşit fărădelegi urâte… toţi s-au rătăcit, s-au stricat; nu este nici unul care să facă binele, nici unul măcar” (Psalmul 53:1,3).

    Israel era poporul lui Dumnezeu, care a fost izbăvit din sclavia Egiptului cu braţ tare, au văzut semne mari şi minuni, au avut prooroci, mesageri ai lui Dumnezeu. Israel era un popor în care trebuia să predomine sfinţenia, dar prin vieţuirea lor, s-au depărtat de Dumnezeu. Preoţii au rămas în slujbă, la Templu a continuat închinăciunea şi jertfele, numele le-a rămas de „popor al lui Dumnezeu”, dar în realitate, ei nu mai erau ai lui Dumnezeu. Prin proorocul Isaia, Dumnezeu a zis: „Când se apropie de Mine poporul acesta, Mă cinsteşte cu gura şi cu buzele, dar inima lui este departe de Mine” (Isaia 29:13). Infecţia a început dinăuntru, de sus în jos. Preoţii, care aveau menirea să apropie poporul de Dumnezeu, să fie pildă poporului, tocmai ei nu-L mai cunoşteau pe Dumnezeu, nu-L slujeau, ci se slujeau pe ei înşişi. Prin proorocul Mica, Dumnezeu spunea: „Preoţii lui învaţă pe popor pentru plată” (Mica 3:11). Orice slujbă sau rugăciune trebuia plătită preotului. Aveau prooroci mincinoşi, iar preoţii stăpâneau poporul cu ajutorul lor (Ieremia 5:3l). Toţi erau interesaţi numai în câştig. „Toţi, de la cel mai mic până la cel mai mare, toţi sunt lacomi de câştig; de la prooroc până la preot, toţi înşeală” (Ieremia 6:13). Poporul lui Dumnezeu a ajuns fără Dumnezeu. „Boul îşi cunoaşte stăpânul şi măgarul cunoaşte ieslea stăpânului său; dar Israel nu Mă cunoaşte, poporul Meu nu ia aminte la Mine” – spunea Dumnezeu (Isaia 1:3). Formalismul lui Israel devenise o scârbă lui Dumnezeu. El a zis: „Nu mai aduceţi daruri de mâncare nefolositoare, căci Mi-e scârbă de tămâie! Nu vreau luni noi, Sabate şi adunări de sărbătoare, nu pot să văd nelegiuirea unită cu sărbătoarea… Când vă întindeţi mâinile spre Mine, îmi întorc ochii de la voi; şi oricât de mult v-aţi ruga, n-ascult, căci mâinile vă sunt pline de sânge” (Isaia 1:13,15). Israel căzuse în apostazie. Atunci Domnul i-a lăsat în mâinile împăratului Babilonului, care a asediat Ierusalimul, i-a înfometat, apoi a pătruns în cetate, a dărâmat-o şi poporul l-a dus în robie. Proorocul Ieremia umbla plângând printre dărâmături şi zicea: „Domnul a făcut să se uite în Sion sărbătorile şi Sabatul, şi în mânia Lui năpraznică a lepădat pe împărat şi pe preot. Domnul Şi-a dispreţuit altarul, Şi-a lepădat locaşul Său cel sfânt… Mi s-au stors ochii de lacrimi, îmi fierb măruntaiele, mi se varsă ficatul pe pământ din pricina prăpădului fiicei poporului Meu… Iată roada păcatelor proorocilor şi a nelegiuirii preoţilor săi” (Plângerile lui Ieremia 2:6,7,11; 4:13). Poporul Israel a păstrat forma religiei, dar a pierdut fondul: ascultarea de Dumnezeu.

    Am dat această apostazie a lui Israel, ca să recunoaştem apostazia zilelor din urmă, proorocită de apostolul Pavel şi a cărei împlinire o vedem sub ochii noştri. Domnul Isus a spus că pomul se cunoaşte după roadă, nu după nume. Mulţi din creştinii de azi au rămas doar cu numele, cu firma că sunt creştini. Mi-aduc aminte că imediat după al doilea război mondial eram la Arad şi pe bulevardul din centru, la o prăvălie era o firmă mare pe care scria „Delicatese”, la alta „Mezeluri”, dar când te-ai apropiat de uşă, era închisă şi rafturile erau goale. A rămas doar firma, şi ea înşela şi decepţiona pe mulţi. Aşa e cu creştinismul multora., a rămas doar firma, căci înăuntru e doar moloz, dărâmături, murdărie. E un creştinism ce nu se deosebeşte de lumea păgână. Ba da, în unele privinţe necreştinii întrec pe creştinii de nume. S-au găsit triburi în pădurile virgine ale Amazonului, care deşi umblă goi, nu trăiesc în desfrâu şi nu divorţează de soţiile lor; alţii nu folosesc deloc băuturi îmbătătoare; dacă mor părinţii, copiii sunt crescuţi de rude sau vecini, bătrânii sunt respectaţi de cei tineri. Luaţi după aspectul moral, mulţi sunt mai creştini decât creştinii de nume.

    Cum aş vrea ca slujitorii altarelor şi ai amvoanelor, preoţii şi pastorii, să-şi dea seama bine de starea reală a membrilor bisericii lor! Şi aceasta până nu e prea târziu. O salcie, copac gros pe marginea unui râu, avea o înfăţişare frumoasă, dar a venit o furtună şi a doborât-o la pământ. Ea avea o coroană frumoasă, dar s-a ţinut numai în scoarţă, căci în interior a fost mâncată de putregai. Ce multe biserici frumoase ca aspect, sunt doar un fel de morgă spirituală. Nu vreau să insult pe nimeni, căci n-am nici un câştig, dar trebuie să privim lucrurile aşa cum sunt. Falsitatea creştinismului mă doare. Oamenii sunt amăgiţi cu formalismul şi ajung în pierzare. De aceea caut să strig, să demasc aceasta amăgire. Oare care vor fi preoţii şi păstorii aceia gata să facă ce a zis proorocul Ioel? „Dar chiar acuma, zice Domnul, întoarceţi-vă la Mine cu toată inima, cu post, cu plânset şi cu bocet. Sfâşiaţi-vă inimile, nu hainele, şi întoarceţi-vă la Domnul Dumnezeul vostru… Vestiţi un post, chemaţi o adunare de sărbătoare. Strângeţi poporul, ţineţi o adunare sfântă… Preoţii, slujitorii Domnului, să plângă între tindă şi altar şi să zică: „Doamne, îndură-te de poporul Tău!” (Ioel 2:12,13,15-17).

    1. Amăgirea cu formalismul îl face pe oameni să se creadă creştini, când în realitate nu sunt.Aici e şiretenia ascunsă a diavolului. Preoţi şi popor se cred bine, în timp ce sunt pe marginea prăpăstiei iadului. Mă rog Domnului ca prin aceste rânduri, Duhul Sfânt să deschidă ochii multora să vadă starea gravă în care se află, cum sub numele de creştin este ascuns cel mai decăzut trai păgân. Până ce nu îşi dau seama de aceasta, nu poate fi nici o îndreptare. O scurtă paralelă între creştinismul biblic primar şi între creştinismul de azi poate convinge pe oricine de amăgirea formalismului religios.

    PARALELĂ

    1. Creştinii au fost oamenii ce şi-au recunoscut păcatele lor faţă de Dum­nezeu, s-au cutremurat de vina lor, s-au pocăit şi s-au despărţit de traiul păcătos (Faptele Apostolilor 2:37-38). 1. Creştinii formali de azi nici nu se consideră păcătoşi, nu se pocăiesc de păcatele lor şi nu se despart de ele.
    2. Creştini au fost cei ce au primit mântuirea prin credinţă în jertfa Domnului Isus Cristos (Efeseni 2:8-9; 1 Corinteni 6:11; Coloseni1:13,14; 1 Ioan 2:12). 2. Creştini amăgiţi de formalism nu au mântuirea, sunt indiferenţi de sufletul lor şi nu caută mântuirea.
    3. Creştinii au avut experienţa naşterii din nou, adică schimbarea vieţii prin Duhul Sfânt. Aceasta i-a făcut creştini, i-a făcut copii ai lui Dum­nezeu (Ioan 1:12,13; 3:3-7; 1 Petru1:23; 1 Ioan 2:29; 3:1,2,9; 4:7; 5:1,4). În viaţa lor se văd roadele Duhului: „dragos­tea, bucuria, pacea, înde­lunga răbdare, bunătatea, facerea de bine, credin­cioşia, blândeţea, înfrânarea poftelor” (Galateni5:22-23). 3. Creştinii amăgiţi de formalism nu ştiu nimic despre naşterea din nou, iar în viaţa lor se văd doar faptele firii pământeşti: „preacurvia, curvia, necurăţia, desfrânarea, închinarea la idoli, vrăjitoria, vrăjbile, certurile, zavistiile, mâniile, neînţelegerile, dezbinările, certurile de partide, pizmele, uciderile, beţiile, îmbuibările şi alte lucruri asemănătoare cu acestea… cei ce fac astfel de lucruri, nu vor moşteni Împărăţia lui Dumnezeu” (Galateni 5:19-21).
    4. Creştinii îndată după pocăinţă, după ce credeau în Domnul Isus, cereau să fie botezaţi oameni mari, nu copii mici (Faptele Apostolilor 2:41; 8:12,36; 10:47; 16:33). 4. Creştinii formali au fost botezaţi ca şi copii mici, care nu s-au pocăit, nu au cerut să fie botezaţi, ci li s-a impus în mod forţat creştinismul. Ei n-au îndeplinit condiţiile pentru botez: pocăinţa şi credinţa.
    5. Creştinii iubeau pe Dumnezeu şi pe Domnul Isus şi dovedeau aceasta prin trăirea lor (Ioan 14:15,21; 1 Petru 1:8,14,15) 5. Cei de azi nu-L cunosc pe Dumnezeu, nu-L iubesc pe Cristos Domnul, nu-l împlinesc voia, ci Îl înjură cum ştiu mai spurcat.
    6. Cei de atunci, după botez, trăiau viaţa de rugăciune şi caldă părtăşie frăţească (Faptele Apostolilor 2:42; 4:23,24; 12:5,12). 6. Cei de azi sunt străini de viaţa de rugăciune, unii nu ştiu nici rugăciunea „Tatăl nostru”, iar părtăşia o ştiu doar la paharul de băutură, unde ajung la ceartă şi chiar la bătaie cu sticlele sau cu scaunele. Sunt aceştia creştini?
    7. Creştinii stăruiau în învăţătura apostolilor pe care o aplicau în viaţă şi erau sfinţi în trăirea lor (Faptele Apostolilor 2:42; 1 Petru 1:15-17; Filipeni 1:1; Coloseni 1:2; Evrei 3:1). 7. Creştinii de azi nu cunosc învăţătura apos­tolilor, unii nu au avut niciodată în mână Noul Testament, de aceea nu au un trai sfânt, ci păgân (Efeseni 4:17-19).
    8. Creştinii de la început aveau disciplina în biserică, când cineva a păcătuit, a fost dat afară (Faptele Apostolilor 5:1-12; 1 Corinteni 5:4-5; Apocalipsa 2:2). 8. Azi bisericile aşa numite creştine au ca membrii şi pe atei, şi pe curvari, şi pe criminali, şi pe toţi mincinoşii. Dacă ar fi să aplice disciplina, preotul ar trebui să-i dea pe toţi afară, probabil şi pe sine însuşi.
    9. Cei de atunci toţi erau martori ai Domnu­lui, toţi spuneau altora despre mântuirea prin Cristos Domnul, spre a smulge şi pe alţii din împărăţia Satanei şi a-i strămuta în Împărăţia lui Dumnezeu (Luca 24:47,48; Faptele Apostolilor 1:8; 4:20; 5:32; 8:1-5;1 1:19-21; 20:19-21). 9. Creştinii de azi nu vestesc nimănui mân­tuirea, căci nici ei înşişi nu o au, sunt sub stăpânirea Satanei şi ar vrea ca şi cei ce-L urmează pe Cristos Domnul să fie târâţi din nou în păcat.
    10. Creştinii credeau în a doua venire a Domnului Isus Cristos, se pregăteau şi o aşteptau (Filipeni 3:20-21; 1 Tesaloniceni 4:15-17; 2 Petru 3:10) 10. Creştinii amăgiţi cu formalismul nu se pregătesc pentru venirea Domnului Isus Cristos şi nu-L aşteaptă (Filipeni 3:19).

    Deosebirea între creştinii de azi şi cei de la început este enormă. E deosebire în fire, în gândire, în crez, în vorbire, în comportare, în vieţuire, iar deosebirea cea mai mare va fi în ziua judecăţii şi în viaţa după moarte, care e pentru veci de veci. Proorocul Maleahi a scris: „Şi veţi vedea din nou atunci deosebirea dintre cel neprihănit şi cel rău, dintre cel ce slujeşte lui Dumnezeu şi cel ce nu-l slujeşte” (Maleahi 3:18).

    Apostazia îl face pe oameni să nu aibă nici o teamă de Dumnezeu, nu cred ce a spus Dumnezeu despre păcat, despre pedeapsa păcatului, nu cred ce a spus despre mântuire, nu cred ce a spus Dumnezeu despre trăirea vieţii sfinte, nu cred Evanghelia, nu cred în iad şi nu cred în fericirea din rai, dar se numesc creştini. De aceea sunt nepăsători de Dumnezeu, nepăsători de jertfa Domnului Isus, nepăsători de sufletul lor, nepăsători de clipa morţii, nepăsători de ziua judecăţii şi nepăsători de soarta lor veşnică. Nu arată tocmai această nepăsare că sunt amăgiţi cu creştinismul formal?

    Probabil că unii citind aceste rânduri se înfurie foc împotriva mea. Ei sunt ca unii negrii din Africa, care atunci când europenii le-au dus oglinda şi său văzut cum arată, au dat cu ea de pământ şi au spart-o, dar aceasta n-a schimbat realitatea. Pe mine mă doare că trebuie să scriu lucrurile acestea! Le scriu din dragoste şi aş vrea să vă ajut să scăpaţi din cursa diavolului, de care aţi fost prinşi să-i faceţi voia (2 Timotei 2:20). Prietenul meu, nu ai avea nici un câştig să-ţi spun că eşti bun creştin în timp ce tu nu ai şi nici nu-ţi cauţi mântuirea sufletului tău. Oare nu aş fi vinovat în faţa lui Dumnezeu, ştiind că eşti în cel mai mare pericol, poate mâine ajungi în groaznicele chinuri ale iadului şi eu să tac? Te rog nu te înfuria pe mine, căci îţi vreau binele tău etern. Stai însă şi cugetă la creştinismul tău, la starea sufletului tău. Fii sincer cu tine însuţi. Timpul zboară şi te poartă spre punctul final, unde vei ajunge?

    Pe apele ce formează cascada Niagara, există un punct unde se află înştiinţarea: „Dincolo nu-i scăpare”. Toţi barcagii ştiu să nu depăşească acel punct, căci apele îşi iau viteză încât nu mai există posibilitate de scăpare. Odată un barcagiu, în timp ce îşi aştepta clienţi pe care să-i treacă de partea cealaltă a fluviului, avea barca legată de un ţăruş la mal, iar valurile legănându-l l-au adormit în barcă. Legănarea bărcii a făcut ca legătura la ţăruş să se desfacă şi barca a pornit în jos. Luată de curenţi, barca a fost dusă spre firul apei. Unii ce erau pe mal, au văzut pericolul şi au început să strige, dar barcagiul dormea dus, n-a auzit strigătele lor. Barca a depăşit punctul cu înştiinţarea şi curând barcagiul şi-a găsit sfârşitul în furtunoasa prăbuşire a apelor în abis. Cauza? El s-a crezut în siguranţă în barca lui, s-a lăsat pradă somnului, dar l-a costat viaţa. Aceasta încerc să fac şi eu să-ţi strig să te trezeşti înainte de a fi prea târziu. Martor îmi este Dumnezeu că îţi vreau binele. Samson a adormit cu capul în poala Dalilei şi a plătit scump aceasta prin pierderea ochilor, prin viaţa de sclavie şi la urmă cu moartea. Vai, pe câţi i-a adormit diavolul în barca bisericii şi duşi de val, curând se vor trezi în pierzarea veşnică. Tuturor celor ce sunt amăgiţi de formalism, indiferent de ce religie aparţin, le strig să se trezească, căci dincolo nu mai e scăpare. Şi din nou te întreb, prietenul meu, nu cumva în timp ce te crezi bine, eşti purtat spre abis?

    1. Amăgirea cu formalismul îl face pe creştinii formali să nu-şi caute mântuirea.În cartea proorocului Isaia 44:22, este scris: „…inima lui amăgită îl duce în rătăcire, ca să nu-şi mântuiască sufletul şi să nu zică: „N-am oare o minciună în mână?” Observaţi, vă rog, că însuşi Dumnezeu spune despre unii că au inima amăgită. Nu cumva şi inima ta e amăgită? De altfel, toţi păcătoşii, care nu au iertarea păcatelor prin Cristos Domnul, sunt nişte amăgiţi. Satan nu vrea mântuirea oamenilor, ci pierzarea lor, de aceea îi amăgeşte. În textul acesta Domnul demască şi scopul ce-l are diavolul prin amăgire: „să nu-şi mântuiască sufletul”. El le-a pus o minciună în mână: formalismul religios. Ei cred ce spun oamenii, nu ce spune Dumnezeu.
    1. Cei amăgiţi cu formalismul religios se bizuiesc pe ereditate.Ei îşi zic: Tata şi mama au fost creştini, deci şi eu sunt creştin. Ei pierd din vedere că creştinismul nu se moşteneşte. Tertulian încă în secolul al treilea a scris răspicat: „Ne facem creştini, nu ne naştem creştini”.

    Şi la evrei era bizuirea pe ereditate. Ioan Botezătorul a strigat fariseilor şi saducheilor, care au venit să fie botezaţi, fără să se fii pocăit: „Pui de năpârci, cine v-a învăţat să fugiţi de mânia viitoare? Faceţi dar roade vrednice de pocăinţa voastră. Să nu credeţi că puteţi zice în voi înşivă: „Avem ca tată pe Avraam!” (Matei 3:7-9). Iar Domnul Isus a fost chiar mai tăios în privinţa eredităţii. El a zis evreilor: „Dacă aţi fi copii ai lui Avraam, aţi face faptele lui Avraam…! Voi aveţi de tată pe diavolul şi vreţi să împliniţi poftele tatălui vostru” (Ioan 8:39,44). Lui Nicodim, care era un fruntaş al evreilor, deci a fiilor lui Avraam, Cristos Domnul i-a spus: „Adevărat, adevărat îţi spun că dacă un om nu se naşte din nou, nu poate vedea Împărăţia lui Dumnezeu” (Ioan 3:3). Naşterea firească e pentru păcat, întreaga omenire e decăzută în păcat. De la părinţi noi moştenim firea păcătoasă cu toate înclinările spre rău. De aceea, copilul ce abia începe să vorbească, fără să-l înveţe cineva, el începe să mintă. Pentru Împărăţia lui Dumnezeu e necesară naşterea din nou prin Duhul Sfânt. Aceasta e o schimbare radicală a vieţii. „Ce este născut din came, este came, şi ce este născut din Duh este Duh. Nu te mira că ţi-am zis: Trebuie să vă naşteţi din nou” – a spus Cristos Domnul către Nicodim. Ea e o experienţă personală prin care se schimbă complet viaţa. Omul capătă o nouă fire, o fire dumnezeiască. Naşterea din nou îl face pe omul pătimaş în ale beţiei să nu mai bea, pe omul mincinos să nu mai mintă, ci să spună adevărul; pe cel desfrânat îl face să părăsească păcatul şi să trăiască în sfinţenie; pe cel ce înjura la fiecare vorbă, să nu mai înjure, ci să-L slăvească pe Dumnezeu; pe cel ce fuma ţigară după ţigară, să nu o mai pună în gura lui. Nu ai văzut tu aşa oameni schimbaţi? Există o forţă eliberatoare din robia păcatului. Oamenii s-au pocăit de păcatele lor, şi-au predat viaţa lor murdară şi robită de patimi Domnului, iar El, prin Duhul Sfânt, o înnoieşte. Uneori colegii de muncă sau de şcoală au căutat să-i provoace la înjurături, la ceartă, dar cel întors la Dumnezeu a devenit alt om. Pe de altă parte, nu ai văzut tu copii născuţi din părinţi buni, foarte buni credincioşi devenind foarte răi? De ce? Simplu, fiindcă ei n-au avut naşterea din nou. Ereditatea nu te face creştin. De aceea, sunt pline cârciumele şi puşcăriile de „creştini”. În Luca 16:19-25, Domnul Isus îl dă ca exemplu pe bogatul nemilostiv, care era „fiu al lui Avraam”, pe cale ereditară, dar aceasta nu l-a ajutat cu nimic să nu ajungă în văpaia iadului. Tot aşa creştinismul tău ereditar, formal, nu te face să intri în cer. Din contră, Domnul Isus spune că fără naşterea de sus, e imposibil să intri în Împărăţia lui Dumnezeu. Te rog, ţine seama de ceea ce spune Cristos Domnul. Predă-i Lui viaţa să ţi-o înnoiască. Adevăratul creştinism începe la naşterea din nou.

    1. Pe alţii vrăjmaşul îl amăgeşte să se creadă creştini datorită faptului că au fost botezaţi când au fost copilaşi.Dar apa botezului nu are puterea miraculoasă să schimbe viaţa. Apa botezului, chiar dacă e numită „apă sfinţită”, în compoziţia ei a rămas tot apă. Pusă la analiză în orice laborator, nu e diferită de cealaltă apă. Oare apa ce o bem e spurcată? O, nu, nicidecum. Dovadă că botezul nu schimbă viaţa sunt sutele de mii de criminali, de pungaşi, de mincinoşi, de desfrânaţi. Toţi au fost botezaţi când au fost copii mici, dar prin aceasta nu au primit naşterea din nou. Şi ţin să precizez că nici cei ce au fost botezaţi oameni mari, apa nu le-a spălat păcatele şi nu le-a înnoit inima. Pot să dau sute de cazuri ca dovezi de netăgăduit în privinţa aceasta. Au fost copii de-ai pocăiţilor, care nu s-au pocăit şi nu au fost botezaţi. Când a fost vremea să se căsătorească au găsit tinere catolice sau ortodoxe şi înainte de a fi cununaţi, au fost botezaţi. Au fost ei născuţi din nou prin apa botezului? Nicidecum, căci după câteva luni unul şi-a bătut soţia, altul a fost prins în desfrâu, apoi a ajuns la divorţ. Acestea sunt cazuri triste, dar adevărate. Avem chiar pe paginile Bibliei un caz în Faptele Apostolilor 8:13, unul numit Simon a fost botezat fiind om mare, şi a fost botezat de Filip, evanghelistul, dar n-a fost mântuit, n-a fost înnoit de Duhul Sfânt, iar când a venit apostolul Petru a trebuit să-i spună: „…văd că eşti plin de fiere amară şi în lanţurile fărădelegii” (Faptele Apostolilor 8:23). De aceea, înţelege, nu te lăsa amăgit că ai fost botezat când ai fost copilaş şi eşti creştin.

    În Biblie nu avem nici măcar un singur caz de botez a copiilor. Ca cineva să fie botezat, se cer cele două condiţii: pocăinţa şi credinţa (Marcu 1:15; Faptele Apostolilor 20:21), ori copiii nu pot îndeplini nici una din ele. Unii, în zelul lor pentru botezul copiilor, spun că temnicerul din Filipi a fost botezat el şi toată casa lui. Da, însă nu se precizează că au fost copii mici. Dimpotrivă, cine citeşte, să înţeleagă, căci acolo se face clar că temnicerul „s-a bucurat cu toată casa lui că a crezut în Dumnezeu” (Faptele Apostolilor 16:34). Or copiii mici nu se ştiu bucura de credinţa în Dumnezeu. Urmarea botezului care a fost bucuria, denotă că toţi cei botezaţi au fost persoane conştiente, care au avut motive să se bucure.

    Mai mult, botezul e un act voluntar. Persoana respectivă vrea şi cere să fie botezat. Famenul etiopian când a fost convins de adevăr şi în drumul lor a văzut apa, a zis lui Filip: „Uite apă, ce mă împiedică să fiu bote­zat? Filip nu îi spune: „Stai, domnule, că nu am apă sfinţită la mine”, ci au coborât amândoi în apă şi a fost botezat. Botezul copiilor nu e un act voluntar, ci un act ce se aplică copilului în mod forţat. Vrea, nu vrea, e făcut creştin. Dar este el creştin? Traiul lui de mai târziu, nu argumentele, îl arată că nu e cu nimic diferit de un păgân. Din contră, sunt păgâni care îşi cinstesc cu mai multă reverenţă zeul lor şi petrec un timp în rugăciune în fiecare zi, pe când creştinii formali nu se roagă, ci îl înjură pe Dumnezeu.

    Ca să te ţină în amăgire, poate veni cineva să-ţi arate că Domnul Cristos a zis că trebuie să fii născut din nou „din apă şi din Duh” (Ioan 3:5), deci aici ar fi vorba de apa botezului. Nu, nicidecum, atât în capitolul 3 cât şi în capitolul 4 din Ioan, când Domnul Isus vorbeşte despre apă, nu se referă la apa naturală, ci la apa vie sau apa vieţii, care e Cuvântul lui Dumnezeu. Spre trezirea păcătosului şi spre schimbarea vieţii lui, Dumnezeu foloseşte Cuvântul sfânt şi Duhul Sfânt. Priviţi la ceea ce spune apostolul Petru în întâia sa epistolă 1:22,23, „…prin ascultarea de adevăr – Cuvântul – v-aţi curăţit sufletele prin Duhul… fiindcă aţi fost născuţi din nou nu dintr-o sămânţă care poate putrezi, ci dintr-una care nu poate putrezi, prin Cuvântul lui Dumnezeu, care este viu şi rămâne în veac”. Aici avem precizate ambele elemente care lucrează naşterea din nou: Cuvântul şi Duhul Sfânt.

    1. Unii amăgiţi se bizuiesc pe faptul că sunt membri întră biserică creştină.Deşi mulţi nu merg la biserică decât la Crăciun şi ia Paşti, ei se consideră membri. În 1972, am fost invitat la aniversarea Unirii Principatelor Române ce avea să se ţină în sala Bisericii Ortodoxe din Los Angeles. Împreună cu fratele Petre Denisiu am mers la slujba religioasă, ca apoi să fim şi la aniversare. Pe acea vreme, preot era Richard Grabowschi. Când am intrat în locaşul de închinăciune era doar preotul ce cânta Evanghelia în altar, cantorul care dădea răspunsurile în strană şi bătrâna Conie Căpăţână din Long Beach. Conform unor statistici, în aria Los Angeles trăiau vreo 12-15.000 de români. Cei care şi-au plătit membralitatea la biserică nu erau decât vreo 400. Am văzut tabelul lor. Spre terminarea slujbei au sosit mai mulţi la biserică. Ştiu că şi preotul s-ar fi bucurat dacă biserica ar fi fost plină, şi eu m-aş fi bucurat să văd pe români că îl caută pe Dumnezeu. Când am trecut în sala alăturată, era plină de români, care fumau, beau, se cinsteau. Ei au venit doar pentru sarmale şi o oră socială, nu să se închine şi să mulţumească lui Dumnezeu.

    Unii spun că biserica e corabia mântuirii, deci cei ce sunt membrii în biserică sunt mântuiţi. Oare aşa să fie? Eu nu am găsit nicăieri în Evanghelie scris lucrul acesta. Asta înseamnă că poţi să înjuri, să bei să minţi, să trăieşti în toate păcatele, dar dacă îţi plăteşti membralitatea, eşti mântuit. Dar mântuirea noastră de păcate a fost plătită mult mai scump. Apostolul Petru a scris: „Căci ştiţi că nu cu argint şi cu aur aţi fost răscumpăraţi din felul deşert de vieţuire pe care îl moşteniserăţi de la părinţii voştri, ci cu sângele scump al Mielului fără cusur şi fără prihană” (1 Petru 1:18,19). Nu, nu biserica mântuieşte, oricare ar fi denumirea ei, ci numai Cristos Domnul, căci aşa au spus apostolii: „În nimeni altul nu este mântuire: căci nu este sub cer nici un alt nume dat oamenilor în care trebuie să fim mântuiţi” (Faptele Apostolilor 4:12). Oricine îţi spune altfel, înseamnă că te amăgeşte să nu-ţi mântuieşti sufletul. În prima biserică creştină oamenii întâi primeau mântuirea, apoi deveneau membri. În Faptele Apostolilor 2:47 este scris: „Şi Domnul adăuga în fiecare zi la numărul lor pe cei ce erau mântuiţi”.

    Mergerea la biserică nu dă iertarea păcatelor ci te ajută să auzi Evanghelia spre a primi mântuirea, iar dacă ai primit-o, te ajută să creşti în har. Biserica nu te naşte din nou. Tu poţi intra în garaj de sute de ori, dar intrarea nu te face maşină. Aici de Crăciun o catedrală, ca să atragă lumea, căci li se părea că Cristos Domnul nu mai are puterea de a-i atrage pe oameni, şi ca Sărbătoarea să fie mai cu moţ, au băgat cămile şi măgar în biserică; dar acestea dobitoace au intrat şi dobitoace au ieşit, clădirea nu le-a făcut creştine.

    1. Unii creştini formali se consideră bine fiindcă iau parte la ceremonialul din biserică, se închină şi sărută obiectele de cult, crucea şi icoanele.Dar în biserica creştină din primele trei secole nu a fost nici un ceremonial şi nici un obiect de cult. Toată închinăciunea lor era simplă: cântau laude lui Dumnezeu, se vestea Evanghelia şi se rugau. Pliniu cel tânăr, guvernatorul Bitiniei, într-o scrisoare adresată împăratului Traian spunea din infor­maţiile pe care le-a primit despre creştini, care erau mulţi în părţile Bitiniei, căci templele păgâne aproape că au rămas pustii, că ei se adună în zorii dimineţii într-o anumită zi şi cântă imnuri lui Cristos ca Dumnezeul lor şi că se îndeamnă să nu comită nici un fel de crimă. La fel „Istoria Bisericii” de A.M.Renwick şi A.M. Harman, Intervarsity Press 1986, la pag.22, spune despre creştini: „Adevărata esenţă a organizaţiei bisericii, a vieţii şi a închinăciunii creştine în primele două veacuri a fost simplitatea. Nu era nici un fel de formalism şi pompă. Acestea au pus stăpânire doar mai târziu, când viaţa spirituală a ajuns în declin… Biserica activa cu putere. Nu numai păstorul, ci mulţi din cei prezenţi luau parte la serviciu, căci pentru ei preoţia tuturor credincioşilor era o puternică realitate”. Iustin Martirul în prima sa Apologie, la cap. 129, spune: „În ziua dedicată soarelui – Duminica – toţi cei ce locuiesc în oraşe sau la ţară se adună într-un anumit loc şi cât le permite timpul, citesc din Memoriile Apostolilor sau din scrierile proorocilor. Când s-a sfârşit cu citirea, cel ce conduce dă îndrumări şi apelează la toţi să imite acele bune exemple. Apoi ne ridicăm cu toţii la rugăciune…”

    Totul era simplu, dar plin de viaţă, de dinamism. Nici Petru, nici Pavel nu au tămâiat şi nu au purtat odăjdii. Aşa ceva au purtat preoţii care L-au răstignit pe Domnul Isus. Ucenicii Domnului au fost în îmbrăcămintea lor simplă, obişnuită. Mândria şi pompa au intrat în biserica creştină odată cu creştinarea forţată a preoţilor păgâni în timpul lui Constantin cel Mare, când creştinismul a fost decretat religie a imperiului şi a cerut păgânilor să devină creştini. Atunci localităţi întregi cu preotul păgân în frunte au trecut prin apa unui râu şi au zis că au fost botezaţi. Ei au făcut aceasta nu pentru că s-au văzut păcătoşi şi au dorit mântuirea, ci pentru că au dorit favorurile împăratului. Se părea că păgânismul a fost înfrânt, dar nu păgânismul a fost înfrânt, ci adevăratul creştinism a suferit înfrângerea.

    Împăratul Constantin a fost trecut în rândul sfinţilor şi mulţi îi sărută icoana, fiindcă nu ştiu. El după ce a dat libertate creştinismului din motive politice, el numai creştin nu a fost. Harry R. Boer în „A Short History of the Early Church”, Grand Rapids 1976, la pag. 106 spune că împăratul Constantin întâi a făcut prizonier pe socrul său, pe împăratul Maximian, pe care l-a făcut apoi să se sinucidă. În 324 şi-a ucis cumnatul pe Lucinius. În 325 şi-a ucis fiul, pe Crispus, apoi şi-a ucis soţia, pe Fausta, iar după aceea l-a ucis şi pe un alt cumnat pe Maxenţiu. Mereu se temea să nu-şi piardă tronul. Constantin însuşi nu a fost botezat decât atunci când a fost pe patul de moarte, dar el e considerat mare sfânt şi e sărbătorit în fiecare an.

    În „Istoria Bisericii”, pomenită mai sus, la pag.51, autorii spun că împăratul Constantin cel Mare a făcut cadou episcopului Ierusalimului odăjdii strălucitoare pe care le purtau numai marii preoţi păgâni. Ei fac precizarea: „Aceasta e prima ocazie de folosire a odăjdiilor în biserica creştină”. Preoţii păgâni au adus cu ei odăjdiile, ceremonialul, altarul, tămâierea şi în locul imaginilor păgâneşti, au făcut icoane de sfinţi pe pereţi. Istoricul Henry C. Sheldon în „History of the Christian Church”, 1988, vol. 1, pag.501, spune: „La sfârşitul secolului IV, a devenit ceva obişnuit să înfrumuseţeze clădirea bisericii cu icoane, în special cu scene din istoria martirilor”. Adevăraţii creştini nu le-au acceptat, considerau aceasta o profanare a locaşului de închinăciune, o idolatrie. Au urmat adevărate lupte pentru şi împotriva icoanelor. Epifaniu a rostit o afurisire împotriva închinării la icoane. La fel Grigore cel mare s-a împotrivit cu dârzenie introducerii icoanelor şi închinării la ele sau cinstirii lor. Până în secolul al IV-lea nici una din bisericile creştine nu a avut nici un fel de icoane. În anul 303, împăratul Diocleţian a dat edictul de stârpire a creştinilor, de dărâmare a locaşurilor de închinăciune şi de ardere a cărţilor sacre. Când Prefectul a intrat cu oamenii săi în marea clădire a bisericii din Nicomedia, capitala imperiului roman de răsărit, au fost uimiţi că n-au găsit înăuntru nici un semn, nici o imagine, nici o icoană. Dumnezeu a spus că acestea sunt urâciuni. În Exod 20:4, este scris: „Să nu-ti faci chip cioplit, nici vreo înfăţişare a lucrurilor…” Aici e interdicţia pentru toate sculpturile de sfinţi, pentru icoane şi pentru cruce, care e înfăţişarea crucii de pe Golgota. Ele erau lucruri de care biserica creştină s-a ferit ca de foc. Ei ştiau că Dumnezeu nu permite aşa ceva.. Azi aproape pe toate locaşurile de închinăciune se văd cruci. Oare s-a schimbat Dumnezeul mântuirii noastre?

    Cineva poate întreba: Dar statuile sfinţilor, icoanele, Madona şi altele, sunt capodopere; vitraliile cu scene biblice înfrumuseţează locaşul, crucile de lemn, lustruite frumos sau de aur, toate sunt excelente, e păcat să le ai? Nu eu, ci Dumnezeu le etichetează ca păcat. Şi El a zis: „Eu sunt Domnul, Eu nu Mă schimb” (Maleahi 3:6). Da, sunt foarte frumoase, şi nu e de loc de mirare că până şi unii protestanţi au încetat de a mai protesta. Noi ne schimbăm, dar Dumnezeu nu se schimbă. Vai, amarnic amăgeşte vrăjmaşul! Israel a căzut în idolatria Baalilor, dar niciodată n-au îndrăznit să şi-L zugrăvească pe Dumnezeul lor sau să facă o icoană a lui Moise, David, Ilie sau a altui mare prooroc. Am vizitat multe sinagogi, dar nicăieri nu am găsit aşa ceva. Şi ţineţi seama că de la darea poruncii pe Sinai sunt vreo 3500 de ani. În privinţa aceasta merită toată aprecierea. Şi pe nici o sinagogă nu vezi toiagul lui Moise cu care i-a scos din robie, cu care a despicat marea şi cu care a lovit stânca. Ţinem noi seama de ce spune Domnul sau de ce spun oamenii?

    Din perioada aceasta a început ierarhia bisericea­scă. Episcopii bisericilor din oraşele de seamă, care erau păstori de biserici ca şi ceilalţi, au început să poruncească celorlalţi. Ierarhia păgână şi superstiţiile au infectat biserica dinăuntru. În biserica creştină nu exista ierarhie, toţi mântuiţii erau fraţi, iar preoţia aparţinea tuturor membrilor, era preoţia universală (vezi 1 Petru 2:9; Apocalipsa 1:6). După convertirea în masă a păgânilor, preoţia a devenit o castă aparte, apoi s-a format ierarhia. Ea a declanşat lupta pentru întâietate.

    Lupta împotriva icoanelor a cuprins bisericile. În anul 726, împăratul bizantin Leo al III-lea a dat un edict de interzicerea închinării la Icoane şi a poruncit ridicarea lor, ca poporul să nu ajungă să le sărute. Fiindcă poporul n-a fost gata să asculte, împăratul a dat al doilea edict pentru distrugerea tuturor icoanelor. Soldaţii au trecut la executarea acestui decret imperial. Atunci unii preoţi şi călugări au aţâţat poporul la răscoală. Papa şi episcopul din Constantinopol au cerut venerarea icoanelor şi l-au excomunicat pe împărat. În anul 754, împăratul Constantin Capronimul a convocat un Sinod la Constantinopol la care au participat 338 episcopi. Acest Sinod a declarat că Satana însuşi a introdus în biserica creştină cultul icoa­nelor şi închinarea la făpturi. „…Cultul şi închinarea la ele – spuneau ei – sunt contrare Sfintelor Scripturi şi citau textele: Ioan 4:24; 1:15; 20:29; Deuteronom 5:8,9; Romani 1:23; 2 Corinteni 5:7; Romani 10:17. Cei 338 episcopi au declarat că închinarea la icoane a fost condamnată de sfinţii părinţi ai bisericii. De aceea, Sinodul a rostit anatemă împotriva celor ce se vor mai închina la icoane. Toţi preoţii au trebuit să semneze această hotărâre a Sinodului şi icoanele au fost scoase din biserici. În anul 769, papa Ştefan a înduplecat Sinodul din Lateran să condamne pe adversarii închinării la icoane şi icoanele iarăşi au fost puse în biserici. La fel, Sinodul din 787 de la Niceea cerea să se dea venerare şi închinare icoanelor. Dar Sinodul din Frankfurt, ţinut în anul 794, deci la 7 ani după cel din Niceea, a respins cu unanimitate hotărârile cu privire la închinarea la icoane ca fiind idolatrie, cu totul contrară Bibliei şi a rostit o gravă afurisenie asupra celor care le-ar aduce vreo cinstire prin slujbe, tămâiere sau sărutare a icoanelor. Timp de 116 ani au fost lupte aprige cauzate de icoane. Împărăteasa Irina a acceptat condamnarea celor ce luptau împotriva icoanelor. Sub Niceforus, succesorul Irinei, icoanele iar au fost scoase din biserici. În anul 842 împărăteasa Teodora le-a introdus din nou în biserici. Biserica Catolică s-a complăcut în această idolatrie şi preoţii au început să le atribuie puteri magice, că sunt făcătoare de minuni. Şi azi se spune că sunt icoane care vindecă, icoane care plâng, icoane care au inimă şi poţi auzi cum bate inima. De altfel, nu e aşa vinovat poporul, cât sunt vinovaţi preoţii şi călugării ce amăgesc poporul şi-l ţin în idolatrie şi în întuneric să nu cunoască Evanghelia, căci Evanghelia aduce eliberare de toate aceste superstiţii şi ar instaura creştinismul primar de care are lumea nevoie. Dar unii ar pierde sursa de câştig.

    Nici acum la sfârşitul secolului al XX-lea, oamenii nu stau să gândească şi să se ridice împotriva idolatriei. Toate icoanele sunt lucrare de minciună. Nici Cristos Domnul, nici apostolii nu au fost fotografiaţi, căci nu era inventat aparatul de fotografiat. La fel nu li s-a făcut nici un fel de pictură, căci aşa ceva în biserica creştină era considerat un sacrilegiu. Atunci de unde ştiu pictorii cum arăta Domnul Isus, cum arăta Ilie, cum arăta Petru şi toţi ceilalţi sfinţi? Din imaginaţia pictorului. Dacă ar veni 100 de pictori şi ar face chipul lui tata Popovici, sunt sigur că nici unul nu ar reuşi să-i redea figura. Ei ar putea să scrie dedesupt Simeon Popovici, dar eu aş spune că e minciună, nu e chipul lui. Toată iconoclastica e o amăgire. În bisericile catolice sfinţii sunt frumoşi, grăsuţi, cu faţa rotundă. În bisericile ortodoxe sfinţii sunt slabi, cu faţa lungă. Dumnezeu care a spus că idolatria e o urâciune, credeţi că azi primeşte o aşa închinăciune? Care vor fi episcopii şi preoţii, care treziţi de Duhul Sfânt, se vor ridica împotriva acestui sistem de idolatrie ce amăgeşte pe atâţia? Cum să se ridice împotrivă că imediat pierd slujba! Dar e mai bine, dacă nu se poate altfel, sa devină cerşitori, însă să aibă conştiinţa curată, decât să fie în cinste şi să fie condamnaţi pentru veci de veci. Biblia spune că „Dumnezeu e Duh şi cine se închină Lui să se închine în Duh şi în adevăr,” deci fără mijlocirea icoanelor (Ioan 4:24).

    Tot idolatrie e şi închinarea la cruce. Nici Domnul Isus Cristos, nici ucenicii nu şi-au făcut semnul crucii şi nu au cerut să avem în locaşurile de închinăciune sau pe turnul bisericii semnul crucii. Îmi veţi spune că e semnul creştinismului. Cristos Domnul nu a spus că crucea e semnul creştinismului, ci dragostea. El a zis: „Prin aceasta vor cunoaşte toţi că sunteţi ucenici Mei, dacă veţi avea dragoste unii pentru alţii” (Ioan 13:35) .

    Da, crucea a fost semn de închinăciune, dar la păgâni. Preoţii egipteni în slujba lui Horus, zeul luminii, purtau pe odăjdiile lor semnul crucii. În mormintele Faraonilor din Teba se află zugrăvite vaci înjugate la plug şi înaintea lor e un viţel ce zburdă. Pe fiecare animal se află în mai multe locuri făcut semnul crucii. Atât zeul Osiris cât şi Jupiter Amon aveau ca monogramă semnul crucii. De asemenea, pe monumentele vechi feniciene se află semnul crucii – spune Unger în Dicţionarul său biblic. Crucea aparţinea idolatriei păgâne. Crucea pentru creştini a fost lemnul pe care Cristos a fost făcut „blestem pentru noi” (Galateni 3:13).

    „Dar crucea Domnului a fost găsită de Sfânta Elena, mama împăratului Constantin” – poate spune cineva. Pe aceştia îl întreb: Ştiţi precis lucrul aces­ta? Legenda spune că în anul 326, Elena în vârstă de 79 ani a mers la Ierusalim, că acolo a găsit trei cruci şi împreună cu episcopul Macarie al Ierusalimului a apropiat pe un bolnav de fiecare din cele trei cruci şi crucea care l-a vindecat pe cel bolnav, ei au ştiut că e crucea Domnului. Ce uşor se îmbată oamenii cu apă rece! Să creadă cine vrea o aşa legendă, căci ea e absurdă. Crucea pentru evrei era o urâciune. Cine credeţi că a dorit să păstreze obiectul torturării, a răstignirii Domnului Isus? Oare dacă tatăl tău sau cineva drag ar fi condamnat la spânzurătoare, te-ai gândi tu să păstrezi ştreangul ca o scumpă amintire? Şi de ce au păstrat şi crucile tâlharilor, nu v-aţi pus întrebarea aceasta? Nu vedeţi nici în aceasta absurditatea legendei? Crucea era ceva de groază pentru evrei. Aproape zilnic pe străzile Ierusalimului evrei condamnaţi de romani îşi purtau crucea spre locul de osândă. Unii istorici relatează că într-o vreme au fost răstigniţi 30.000 de evrei încât nu se mai găseau lemne pentru cruci. Dacă Elena ar fi mers chiar după zece ani, nu după trei sute de ani, nu ar fi găsit-o.

    Chivotul legământului a fost ceva sfânt pentru Israel. El întruchipa prezenţa Domnului în Sfânta Sfintelor la Templul din Ierusalim. Când oştirile Babilonului au asediat Ierusalimul, chivotul probabil a fost scos din Templu şi a fost ascuns (2 Ezra 10:21), ca să nu cadă în mâinile duşmanilor. Evreii, parte au fost omorâţi, parte au fost duşi în robie. Poate că cei ce l-au ascuns au fost omorâţi, căci după 70 de ani când său întors din robie, nu după 300 de ani, chivotul nu a mai fost găsit nici până în ziua de azi. Deşi său făcut cercetări minuţioase, chivotul nu a putut fi găsit nici până azi.

    S-a putut oare găsi crucea Domnului după 300 de ani? Vă rog să ţineţi seama de situaţia istorică. În anii 69 şi 70, Ierusalimul a trecut prin asediul de sub Vespasian şi al doilea asediu sub Titus, A urmat cucerirea Ierusalimului, dărâmarea cetăţii, arderea Templului şi poporul dus în robie. Prin toate aceste situaţii grele cine s-a gândit să păstreze crucea? Cum de nu pomeneşte nici Petru, nici Ioan nimic de ea? Când Ierusalimul a fost pustiit şi toţi au fost duşi în robie, cine a ocrotit cele trei cruci? Cu vremea unii evrei s-au reîntors la Ierusalim şi în anul 135 d.Cr. sub conducerea lui Bar Coceba s-a produs o răscoală care a fost suprimată de armatele împăratului Adrian. Acesta a dărâmat tot ce au început evreii să reconstruiască, a tras brazde cu plugul ca semn de dărâmare totală, a schimbat numele Ierusalimului, numind localitatea Aelia Capitolina şi a pus interzicerea strictă că orice evreu care îndrăzneşte să se mute acolo, va fi pedepsit cu moartea. Elena a mers la Ierusalim după trei sute de ani, cum se putea să se păstreze toate cele trei cruci? Prin absurd vorbind, dacă cineva ar fi vrut să păstreze, ar fi păstrat imediat numai crucea Domnului, nicidecum şi pe ale tâlharilor.

    Ce a urmat după aceea a fost mai fantastic. Multe din bisericile catolice mari au dorit să aibă bucăţi de lemn din crucea Domnului. Atunci au hotărât să o taie, să facă bucăţi, aşchii, pe care le-au vândut ca relicve nespus de preţioase. Am citit o relatare că unii interesaţi au făcut o investigare de inventariere a bucăţilor şi aşchiilor din crucea Domnului ce se află sub sticlă în multe biserici şi au ajuns la rezultatul că azi în lume se află câteva vagoane de lemn din acea cruce. Cu adevărat crucea a fost grea, dar nu chiar aşa! Ce mârşavă slujbă să înşeli pe oameni în numele lui Dumnezeu! Eu cred în Cel ce a murit pe cruce pentru mine, dar nu pot să cred în lemnele acelea.

    E adevărat că Domnul Isus a spus: „Dacă voieşte cineva să vină după Mine, să se lepede de sine, să-şi ia crucea şi să Mă urmeze” (Matei 16:24). Prin luarea crucii, Domnul Isus cerea ca urmaşii Lui să fie gata de suferinţă, de martiraj. Acesta e sensul. Pe vremea inchiziţiei, mulţi credincioşi au preferat să ardă pe rug decât să sărute crucea. Ei îl adorau pe Mântuitorul crucificat, nu obiectul de tortură.

    Apostolul Pavel scrie de propovăduirea crucii (1 Corinteni 1:21), dar nu e vorba de propovăduirea lemnului crucii, ci de propovăduirea Jertfei Sale. Ei propovăduiau un Mântuitor răstignit pe cruce şi asta pentru neamuri era o nebunie. La fel în Galateni 6:14, când scrie de lauda lui „cu crucea Domnului nostru Isus”, e vorba tot de Jertfa Domnului, căci prin ea suntem mântuiţi, nu prin cruce.

    1. Unii trăiesc toată viaţa în amăgirea formalis­mului datorită sucirii adevărului cu privire la iertarea păcatelor.Omul ştie că e păcătos, dar ca să fie iertat, i s-a spus că trebuie să meargă la preot să-şi mărturisească păcatele şi apoi să ia sacramentul, cuminecătura, căci aceasta prin transsubstanţiere, pâinea la ruga preotului se preface în trupul real al Domnului şi vinul se preface în sângele Domnului, iar păcătosul luându-le are iertarea păcatelor. Şi aceasta e tot amăgire, căci pâinea rămâne pâine şi vinul rămâne vin şi după zece rugăciuni ale preotului. Puteţi verifica aceasta la orice laborator, ca să nu ziceţi că vorbesc în vânt. Judecaţi voi, dacă pâinea şi vinul ar da iertarea păcatelor, Cristos Domnul nu mai trebuia să moară, căci El a instituit Cina cea de Taină înainte de moartea Sa. În Luca 22:19 se precizează scopul pentru care a cerut ucenicilor să facă aceasta. El a zis: „Să faceţi lucrul acesta spre pomenirea Mea”. Cele două elemente: pâinea şi vinul sunt simboluri, să spun aşa fotografia suferinţelor Lui, nu realitatea. Oricine vede fotografia mea şi mă cunoaşte, spune: Acesta e fratele Pitt, dar nu sunt eu în realitate. Apostolul Pavel a scris fraţilor din Corint: „Căci am primit de la Domnul ce v-am învăţat că Domnul Isus în noaptea în care a fost vândut, a luat o pâine, şi după ce a mulţumit lui Dumnezeu, a frânt-o şi a zis: „Luaţi, mâncaţi, acesta este trupul Meu, care se frânge pentru voi, să faceţi lucrul acesta spre pomenirea Mea” (1 Corinteni 11:23,24). El nu a spus să facem aceasta spre iertarea păcatelor, ci spre pomenirea Lui. Scopul e reamintirea suferinţelor Lui. Jertfa Lui reală a fost pentru iertarea păcatelor, Cina Domnului e doar amintirea acelei Jertfe.

    Pe de altă parte, apostolul Pavel spune că cel ce se apropie de masa Domnului trebuie să aibă deja iertarea păcatelor, căci dacă cineva mănâncă pâinea şi bea vinul în chip nevrednic, se face vinovat. „Fiecare trebuie să se cerceteze pe sine şi aşa să mănânce” (1 Corinteni 11:27-29). A fi cu păcatele pe conştiinţă şi a te apropia aşa la Cina cea de taină, înseamnă a te apropia în chip nevrednic, a te face vinovat.

    De asemenea e sucit adevărul cu privire la iertarea păcatelor prin amăgirea că iertarea o dă preotul prin dezlegarea ce o face la înmormântare. Omul şi-a zis creştin, dar toată viaţa a trăit-o în tot felul de păcate şi ştie că aşa nu poate ajunge în cer, dar se bizuieşte că vine preotul la groapă, îl face dezlegarea de păcate şi Dumnezeu imediat îl strămută în corturile drepţilor. Omul e un amăgit fiindcă nu stă să se gândească cine îi face dezlegarea. Au fost cazuri când preotul care făcea dezlegarea era mai beţivan şi mai desfrânat decât cel ce era în sicriu. El, sărmanul, nu s-a putut dezlega pe sine de păcate, cum să poată dezlega pe altul? Nu e un secret că sub regimul trecut au fost unii preoţi făcuţi peste noapte. Pe dinăuntru era ateu, era satană, dar pe dinafară a îmbrăcat sutană. Nu era aceasta o amăgire? Numai ziua judecăţii va descoperi toate acestea. Cum putea un aşa preot să dea dezlegarea de păcate? Ce spune raţiunea ta? Nu vreau să insult, ci vreau să ne dăm seama de adevăr. Veţi spune că face aceasta în baza investiturii dată prin hirotonisire de a lega şi dezlega. Dar e bine să analizăm ce spune Cristos Domnul în privinţa aceasta, căci oamenii au sucit adevărul acesta, ca să poată stoarce bani tocmai în clipele de mare durere. Sunt două texte care vorbesc despre aceasta. Primul e în Matei 16:19 unde Cristos Domnul a spus lui Petru: „Îţi voi da cheile Împărăţiei cerurilor şi orice vei lega pe pământ, va fi legat şi în cer; şi orice vei dezlega pe pământ, va fi dezlegat şi în cer”. A avea cheile Împărăţiei însemna că putea vârî pe alţii în această Împărăţie. Şi Petru a făcut aceasta din plin. A vârât o mare mulţime în ziua de Rusalii, apoi a descuiat şi a vârât în Împărăţia lui Dumnezeu casa ofiţerului roman Corneliu. Toţi cei ce predică Evanghelia, deschid uşa Împărăţiei pentru ca alte suflete să poată intra. Misionarii au deschis uşa pentru popoarele păgâne. Al doilea text este Matei 18:18. Aici Domnul Isus a vorbit tuturor ucenicilor Săi despre mustrarea unui frate care a păcătuit. Dacă acela ascultă, primeşte mustrarea şi se îndreaptă, e câştigat, e dezlegat. Dacă nu ascultă, să mai ia doi martori şi dacă nici atunci nu ascultă să fie spus bisericii. Dacă nu ascultă nici de biserică, atunci să fie considerat ca un păgân. Apoi Cristos Domnul a adăugat: „Adevărat vă spun că orice veţi lega pe pământ, va fi legat şi în cer, şi orice veţi dezlega pe pământ va fi dezlegat şi în cer”.

    Întâi, aici e vorba de o împuternicire acordată tuturor urmaşilor Săi. El nu a spus preoţilor lucrul acesta, ci ucenicilor. Noi toţi avem îndatorirea să dezlegăm pe alţii de patimi şi păcate. În al doilea rând, aici e vorba de dezlegarea de păcate a unor oameni vii, nicidecum a unor oameni după moarte. Şi copiii de şcoală dacă fac analiza acestui text, îşi dau seama de adevărul acesta. În al treilea rând, aici e arătat cum se face dezlegarea de păcate. Dezlegarea nu e o formulă magică, nu, ci o cale practică. Să presupunem că fratele a fost văzut cu paharul de ţuică şi cel ce l-a văzut merge şi-l mustră pentru aceasta. Dacă respectivul se pocăieşte, îl pare rău de ceea ce a făcut, omul e dezlegat de păcatul beţiei; dacă nu, el rămâne legat şi pe pământ şi în cer. Dezlegarea nu se face cu forţa. Când un om nu acceptă dezlegarea, atunci păcatele îi sunt legate. Apostolul Pavel a vrut să dezlege pe Imineu şi Alexandru, dar ei n-au vrut şi atunci i-a dat pe mâna Satanei să înveţe să nu hulească (1 Timotei 1:20). În ce priveşte dezlegarea, un caz din Noul Testament ne poate da lumină. Când Domnul l-a înviat pe Lazăr, acesta a ieşit din mormânt cu mâinile şi picioarele legate cu făşii de pânză. Atunci Domnul le-a zis: „Dezlegaţi-l şi lăsaţi-l să meargă” (Ioan 11:41). Un păcătos când devine creştin prin întoarcerea la Dumnezeu, Duhul Sfânt îi naşte din nou. Apostolul Pavel numeşte aceasta înviere din păcat (Efeseni 2:1-6). Acum, acesta e viu, dar mai are unele legături ale păcatului, poate obiceiuri rele de care trebuie să fie dezlegat. Toţi cei credincioşi au îndatorirea să ajute la această dezlegare de legăturile păcatului: de minciună, de vorbire de rău, de fumat, de beţie, de mândrie, de bijuterii, de nervozitate, etc.

    Apostolul Petru caută să facă această lucrare de dezlegare nu rostind o formulă magică, ci prin îndemnul: „Lepădaţi dar orice răutate, orice vicleşug, orice fel de prefăcătorie, de pizmă şi de clevetire” (1 Petru 2:1). Unii din biserică se vede că mai aveau aşa legături de care trebuiau să fie dezlegaţi. Apostolul Pavel la Efes predicând Evanghelia a dezlegat pe vrăjitorii păgâni de vrăjitoriile lor. Dezlegarea aceasta a fost reală, căci ei imediat au fost gata să ardă cărţile lor oculte, deşi acestea costau 50.000 de arginţi (Faptele Apostolilor 19:18-20). Aceasta a fost o dezlegare practică, reală, de păcatele lor. Dacă apostolul Pavel ar fi făcut ceea ce fac preoţii astăzi, rostind formula de dezlegare, credeţi că ar fi fost dezlegaţi? O, nu, ei ar fi continuat în vrăjitoriile lor. Prin ascultarea de ceea ce a predicat Pavel, prin pocăinţă, ei au fost cu adevărat dezlegaţi de păcatele lor nu numai ca vină, ci dezlegaţi de robia păcatului. Apostolul Ioan a căutat să dezlege pe fraţi de dragostea de lume. El a scris: „Nu iubiţi lumea, nici lucrurile din lume. Dacă iubeşte cineva lumea, dragostea Tatălui nu este în el” (1 Ioan 2:15). Dezlegarea de păcate e lucrare spirituală reală pe care o poate verifica oricine. Ea se face aici, nu după moarte. Nicăieri nu veţi găsi că Petru sau Pavel să fii rostit dezlegări după moartea cuiva. Aşa ceva nu se găseşte în Biblie. Dezlegarea doar aduce bani în buzunarul preotului, nimic celui plecat.

    Am citit despre un scoţian, care după înmormântarea tatălui, a mers la preot să-l întrebe în ce stare se află sufletul tatălui său. Preotul a văzut durerea fiului şi imediat s-a gândit că aici e rost de ciupit. El a spus fiului că tatăl său se află în purgatoriu în stare gravă, e în flăcări până la gât. Fiul a izbucnit în plâns, căci ştia că tatăl său a trăit în multe păcate. Preotul însă i-a spus că el, prin rugăciuni, poate interveni să-l scape. Fiul a plătit cât a cerut pentru o săptămână de rugăciuni şi a plecat. După o săptămână a venit să întrebe de starea tatălui. „Acum e în flăcări până la subsuori, deci e mai uşurat” – a zis preotul. Fiul a mai plătit pentru încă o săptămână de rugăciuni. Când a venit a treia oară, preotul bucuros i-a spus că acum e în flăcări numai până la brâu, că s-a făcut progres şi se apropie de marginea lacului de foc. Fiul a scos banii şi i-a mai plătit încă pentru o săptămână de rugăciuni. Data următoare când a venit, preotul i-a spus că acum e numai până la genunchi în flăcări; că trebuie încă puţină răbdare şi va fi scăpat. Fiul se gândea nu la răbdare, ci la bănuţi. I se părea curios că după atâtea rugăciuni, tatăl său încă nu e izbăvit. Fiul era sărac şi avea familie grea, dar l-a iubit pe tatăl său şi a fost gata să se împrumute de bani ca să-l scape. A mai plătit pentru încă o săptămână de rugăciuni. După o săptămână când s-a dus la preot credea că o să-i spună că tatăl său a scăpat din purgator. Dar n-a fost aşa. Acum preotul îl aprecie pentru inima lui bună faţă de tatăl său şi îl spuse că tatăl său e aproape la mal, că în foc e numai până la glezne. Fiul de data asta n-a mai adus bani, căci se gândea că e izbăvit. El stătu puţin pe gânduri, apoi zise: „Dacă e numai până la glezne în foc, acum să mai facă şi el un efort că eu am făcut destule, să sară singur afară”.

    Vai, câtă înşelătorie, câtă amăgire, se face cu Evanghelia în mână! Ce răspundere grea îşi atrag aceştia pentru veşnicie! Ei fac aceasta fiindcă ei înşişi nu cred în veşnicie. La Timişoara se pocăise fratele Daul Traian cu soţia şi cu fiica. Ei se despărţiseră de toată stricăciunea cea lumească şi au devenit buni credincioşi. El era din Seceani, lângă Vinga. La o sărbătoare, s-a dus la sat să­-şi întâlnească prietenii. Toţi au auzit că el s-a pocăit şi se mirau că nu mai cinsteşte cu ei un păhărel de ţuică. Acolo a întâlnit şi pe preotul satului, un om mai în vârstă, care l-a întrebat că de ce s-a pocăit. El a spus că a auzit chiar în biserica ortodoxă de calea pocăinţei, că a citit Evanghelia şi că acolo a găsit că Dumnezeu porunceşte tuturor oamenilor de pretutindeni să se pocăiască (Faptele Apostolilor 17:30), că el a cugetat că decât să fie beţiv, să mintă, să înjure, să trăiască în stricăciune, e mai bine să fie pocăit şi că se pregăteşte pentru viaţa viitoare. La aceasta preotul a zis: „Măi Trăiane, cine ştie dacă mai este ceva dincolo”. Şi fratele. Traian a venit foarte amărât cum se poate ca un preot să nu creadă în viaţa după moarte. Acum cugetă, cum poate un aşa preot să dea altora dezlegarea de păcate? Ei amăgesc pe alţii şi se amăgesc pe ei înşişi (2 Timotei 3:13).

    Cristos Domnul prin jertfa Sa pe Golgota a săvârşit o mântuire deplină, suficientă, pentru toate păcatele şi pentru toţi păcătoşii. Nu aştepta să fii dezlegat de păcatele tale după moarte. Nu te lăsa amăgit cu aceasta, că te vei pomeni în adâncul iadului. Ia şi citeşte Evanghelia. Domnul Isus a zis: „Veţi cunoaşte adevărul, şi adevărul vă va face slobozi” (Ioan 8:32). Mii şi mii de suflete au primit dezlegarea de păcate primindu-L pe Cristos Domnul ca Mântuitor al lor. Fă şi tu aceasta acum, nu după moarte. Eu vreau să te dezleg de aceste amăgiri ale Satanei. E spre binele tău şi vremelnic şi veşnic. Domnul să-ţi dea lumină prin Duhul Sfânt!

    1. Amăgirea cu plăceri spre înmulţirea fărădelegii

    „Să ştii că în zilele din urmă vor fi vremuri grele căci oamenii vor fi… iubitori mai mult de plăceri decât iubitori de Dumnezeu” (2 Timotei 3:1,4)

    Profeţia aceasta a apostolului Pavel se împlineşte sub ochii noştri. Împlinirea e o dovadă că Biblia e adevărată şi ea spune celor credincioşi că trăim în zilele din urmă. Astăzi, în general, oamenii sunt iubitori mai mult de plăceri decât iubitori de Dumnezeu. Nimeni nu poate tăgădui aceasta. Această dovadă că trăim vremea sfârşitului ne-o furnizează nu cei credincioşi, ci tocmai ei, cei necredincioşi. Dar poporul Domnului e bine să ia seama căci această amăgire prin plăceri îi poate înşela şi pe ei.

    Unii poate vor spune că totdeauna oamenii au fost iubitori de plăceri. Da, dar azi e o cultură a plăcerilor, o dezvoltare sistematică a gustului şi o stimulare continuă pentru plăceri, precum şi industrii care exploatează la maximum pentru satisfacerea plăcerilor. Plăcerile au dus societatea umană la o depravare cum n-a cunoscut pământul. Datorită plăcerilor, lumea de azi a întrecut păcătoşenia Sodomei. Şi Sodoma n-a avut Biblie, n-a avut biserici, n-a avut preoţi şi păstori care să vestească Evanghelia în biserică, la radio, la televizor sau pe stadioane. Deci, cu atât vina celor de azi e mai mare. Înmulţirea fărădelegii a ajuns la culme încât te întrebi cum de mai rabdă Dumnezeu aşa ceva. Apostolul Pavel acum două mii de ani ne-a înştiinţat despre aceasta..

    Există forţe specializate ale întunericului mobilizate în această lucrare de amăgire prin plăceri şi există organizaţii drăceşti care activează din umbră şi manipu­lează abuziv o întreagă industrie a plăcerilor, chiar contrar legilor statelor, organizaţii subversive ce deţin fonduri enorme, a căror membrii nici nu îşi cunosc preşedintele, dar lucrează după un plan diabolic bine stabilit să realizeze „taina fărădelegii”, care va culmina cu un singur guvern al lumii, condus de Anticrist, care va putea controla totul, şi o singură religie formală, fără Dumnezeu, condusă de proorocul mincinos.

    Dan E. Stanton, în cartea sa: „Mistery 666″ 1986, la pag. 5 spune: „O clică de elită, formată din intelectuali, bancheri, politicieni, lideri de influenţă şi radicali, au formulat un plan de lungă durată – chiar veacuri. Această clică a antrenat pe mulţi în săvârşirea lucrării conspirative în întreaga lume”. El spune că este imposibil să cunoşti detaliile planului lor, căci e conspirativ, extrem de secret. Unele directive au ajuns cunoscute prin organizaţia „Illuminati”, datorită prof. John Robinson în cartea sa „Proofs of a Conspiracy” (Dovezi ale unei conspiraţii). Iată câteva:

    – Să se lucreze în mod camuflat. Niciodată să nu apară numele lor, ci sub alte nume.

    – Să câştige de partea lor poporul de rând.

    – Să-şi pună în acţiune opiniile prin orice mijloc şi să fie răspândite cu ajutorul scriitorilor tineri.

    – Trebuie să se acapareze direcţia educaţiei.

    – Judecătoriile să fie completate cu oamenii noştri de încredere.

    – Să se obţină influenţă în Academiile militare, în tipografii, în tot ce poate avea efect în dirijarea minţii oamenilor.

    – Cea mai puternică armă în mânuirea oamenilor sunt femeile. Să li se insinueze gândul de emancipare şi asta le va face să lucreze pentru noi cu zel, fără să-şi dea seama.

    Cele două obiective majore ale Organizaţiei Illuminati sunt:

    1. Exilaţi-L pe Dumnezeu din ceruri şi pe creştini de pe pământ. Faceţi ca poporul să urască chiar numele şi gândul despre Dumnezeu şi Cristos.
    1. Corupeţi tineretul. Îndopaţi-l cu sex. Răspândiţi literatură vulgară, imorală, pornografică.

    Aceste ţeluri au fost formulate cu mai bine de două veacuri. Timp de 200 de ani, organizaţii ca Illuminati, Puterea 13, Francmasoneria, Insiders, Comunismul, Mişcarea Era nouă, Noua Ordine a lumii, Societăţile ateiste şi altele au lucrat sistematic, în mod camuflat, la atingerea acestor ţeluri, aşa că corupţia ce o vedem azi e rezultatul lucrării forţelor întunericului. S-au făcut şi se fac eforturi, uneori cu risc, pentru infectarea societăţii. Poate cineva susţine că acestea nu sunt planuri diavoleşti?

    Prin anul 1860, traficanţii cu tutun, băuturi alcoolice şi praf de puşcă din Insulele Mării Sudului, înfuriaţi pe misionari din pricina că unde ajungea Evanghelia, băştinaşii se lepădau de aşa lucruri, deci ei pierdeau piaţa de desfacere, au infectat patru persoane cu pojar, pe care apoi i-au debarcat în patru puncte pe insula Tana din Noile Hebride. Băştinaşii erau foarte sensibili la pojar, nu aveau nici o imunitate şi mureau cu grămada. Pe de o parte ei voiau stârpirea canibalilor, ca să aducă colonişti englezi, iar pe de altă parte, ei doreau să răscoale populaţia împotriva misionarilor şi să-i omoare, răspândind zvonul pe insulă că misionarii au dus pojarul care făcea ravagii.

    Exact aşa au făcut slugoii diavolului. Ei au infectat societatea vremii noastre cu o seamă de plăceri spre a o distruge. Plăcerile sunt doar mijlocul de a prinde oamenii în cursa diavolului. Ceea ce e râma pe care o pune pescarul în undiţă şi seminţele ce le pune păsărarul în laţ, aceea sunt plăcerile în lucrarea ascunsă a Satanei. Niciodată n-au fost pe faţa pământului atâtea plăceri inventate cum sunt astăzi. Şi ele sunt popularizate cu ajutorul a sume mari de bani, pe ascuns şi pe faţă, că fericesc viaţa. De aceea oamenii au ajuns iubitori mai mult de plăceri decât iubitori de Dumnezeu.

    Privind din alt unghi, îţi dai seama că vinovăţia o poartă într-o mare măsură bisericile şi slujitorii lor. Majoritatea au adormit spiritualiceşte, au devenit formale. Cele mai multe spre a avea linişte, au scos copiii din biserică, într-o altă sală, unde altcineva se ocupa de ei, le spunea istorioare, desenau, le arătau filme religioase, şi bisericile s-au pomenit fără tineret. Gândul părea bun, dar rezultatul a fost dezastruos. Bisericile trebuiau să fie lumină şi sare. Sarea opreşte stricăciunea. Câtă vreme sângele cu sarea în el circulă în organism, corpul e păstrat viu, dar de îndată ce sângele nu mai circulă, corpul intră în putrefacţie. Aşa s-a petrecut cu societatea vremii noastre, a ajuns să dorească numai dulcele, fără sare, şi s-a corupt. Prin plăceri amăgitoare, înmulţirea fărădelegii a cuprins lumea de azi. Şi focul plăcerilor nu cunoaşte bariere, graniţe, ci distruge totul. Ce mare amploare a luat această amăgire pe tot rotocolul pământului! Guvernul american cheltuieşte miliarde de dolari spre a stopa unele plăceri, dar e cheltuială zadarnică. Lumea iubeşte focul plăcerilor, şi numai focul din ziua cea mare a judecăţii va pune capăt acestei amăgiri.

    O plăcere e FUMATUL Se fumează cu tutun, cu marijuana şi cu alte ierburi sau produse chimice. Nicotina din tutun ajunge să pună stăpânire pe om şi devine patimă. Paguba mare e că omul îşi arde banii câştigaţi cu multă trudă. Cineva aici a făcut o socoteală că dacă un om cheltuieşte numai 62 cenţi pe zi pentru fumat – în realitate se cheltuieşte mult mai mult – dacă ar depune banii aceia la bancă, cu dobânda ce ar avea, în 54 de ani s-ar ridica la suma de 58.754 dolari. Care om sănătos la minte, dacă ar avea această sumă în faţa sa, ar fi gata să le pună chibritul, să-i ardă? Şi totuşi fumătorii fac prostia aceasta în fiecare zi. Dar nebunia aceasta se constată că e mult, mult mai gravă. Doi bărbaţi de ştiinţă de la Institutul Sudvestic de Cercetări Ştiinţifice din San Antonio, Texas, Dr. Donald E. Johnson şi Dr. John W. Rhoedes au raportat că au găsit prezenţa nitrosaminei în fumul de ţigară. Nitrosamina se ştie că e producătoare de cancer. S-a bănuit mai de mult aceasta, dar acum s-a dovedit pe bază ştiinţifică aceasta – scria revista „The Plain Truth” în numărul 4, Mai 1972. Azi se ştie precis că numărul bolnavilor de cancer e cu mult mai ridicat la fumători. S-a calculat că în 1980 în Anglia şi ţinutul Wales numărul morţilor de cancer pulmonar, cauzat de fumat, s-a ridicat la 50.000 persoane. Acum stai şi cugetă: nu e aceasta o amăgire diavolească să-ţi cumperi cancer pe banii tăi, iar după aceea nici dacă ai avea miliarde să nu mai poţi scăpa de acea boală cumplită? Dar oamenii nu cugetă, ci se fălesc cu fumatul căci sunt nişte amăgiţi.

    Din motive de sănătate, în Statele Unite s-a interzis prin lege fumatul în birouri, în localuri publice, în tren, în autobus sau avion.

    Plăcerea fumatului a fost introdusă în Europa prin anul 1559, iar fumatul cu pipa a ajuns în Anglia după 1585. Sir Walter Raleigh fuma cu pipa sa în ascuns, dar într-o zi, în timp ce fuma, a strigat servitorului să-i aducă ceva lichior. Când a intrat servitorul în cameră, a văzut că din gura şi nările bărbatului de seamă iese fum, i-a aruncat lichiorul în faţă şi înspăimântat a fugit în jos pe scări strigând: „Foc! Ajutor! Sir Walter a studiat până ce i-a luat foc capul, că acum îl iese fum şi pe gură şi pe nas”.

    Industria tutunului din Statele Unite încasează sume fabuloase din vânzarea ţigărilor în ţară şi în străinătate. Ca să vă faceţi o mică idee e de ajuns doar să ştiţi că ei cheltuiesc suma de două milioane şi jumătate anual numai pe reclame la televizor pentru ţigările „Salem”; iar pentru reclame la toate tipurile de ţigări suma se ridică la patru miliarde dolari – scria revista Reader’s Digest pe Apr. 1993, pag.50 şi 53. Toate reclamele lor sunt pentru amăgirea tineretului, amăgire ce se face pe scară mare nu numai în Statele Unite, ci în peste 20 de ţări din patru continente. La Buenos Aires în Argentina, o tânără blondă cu maşina vopsită ca reclamă la ţigările Camel, a oprit în faţa unui liceu şi oferea gratuit ţigări tinerilor de 15-16 ani, ce au primit pauza pentru masă. Aceasta numai să-i seducă în patima fumatului. Reclama la televizorul lor spunea că fiecare american fumează, deşi realitatea e cu totul alta. Aici foarte mulţi fumători au căutat să se scape de această patimă. Fabricile de ţigări sunt obligate să scrie că fumatul produce cancer. Organizaţia Mondială a Sănătăţii a înştiinţat că fumatul omoară prematur 200 milioane din cei ce azi sunt adolescenţi şi bagă în groapă zece procente din populaţia lumii. Vai, ce plăcere diabolică, infernală!

    În patima aceasta sunt prinşi chiar şi profesorii şi mulţi preoţi, care ar trebui să lumineze poporul să se scape din această amăgire. În 1945-46, la Arad încă nu erau taxiuri, ci se călătorea cu birja. Fratele Negrău a mers cu birja la gară să aştepte călători. Cum până la sosirea trenului mai era vreun sfert de oră, fiind iarnă şi-a acoperit calul, iar el a intrat în sala de aşteptare să se încălzească. În sală băncile erau ocupate, dar şi el ca alţii se plimba prin sală. Într-o parte a zărit un preot înalt ce trăgea cu patimă din ţigară. Fratele Negrău, om mic de statură, dar care cunoştea bine Biblia, s-a postat în faţa lui şi se uita în sus fix la el. Cumva incomodat de privirea lui, preotul îi zise: „Ce te uiţi aşa la mine?” Acesta îi răspunse: „Mă uit că în biserică am văzut mulţi sfinţi pe pereţi, dar nu am văzut pe nici unul cu ţigara în gură. Nu credeţi că dacă Dumnezeu ar fi vrut să fumaţi, v-ar fi făcut un horn în vârful capului?” Preotul iritat a spus unele cuvinte urâte şi a plecat afară.

    Fumatul nu e interzis în Biblie, căci pe vremea aceea nu exista în Europa şi nici în Orientul Mijlociu tutunul. Dar Biblia spune categoric: „Să nu mai daţi în stăpânirea păcatului mădularele voastre, ca pe nişte unelte ale nelegiuirii; ci daţi-vă pe voi înşivă lui Dumnezeu” (Romani 6:13). Iar în 1 Corinteni 6:12 este scris: „…nimic nu trebuie să pună stăpânire pe mine”.

    Prietenul meu, dacă eşti robit de această plăcere, medicii îţi spun că e dăunătoare sănătăţii tale, deci renunţă la ea. E spre binele tău. Nu poţi? Există Unul care te poate izbăvi de această patimă. E Cristos Domnul. El a izbăvit pe atâţia alţii, El vrea şi poate să te izbăvească şi pe tine din această robie a păcatului.

    Odată eram pentru evanghelizări la Chicago. Într-o seară, după predică, a venit un tânăr şi a spus că el se predă Domnului, dar el are pachetul de ţigări în buzunar, să-i dăm voie să meargă la amvon şi acolo să lase pachetul, căci nu mai vrea să le pună în gura sa. Apoi s-a predat Domnului. După un timp, când am ajuns din nou la biserica din Chicago, un tânăr a venit la mine şi m-a întrebat: „Mă cunoaşteţi? Eu sunt tânărul care am pus ţigările pe amvon şi am făgăduit Domnului că nu mai fumez. Domnul m-a mântuit şi m-a izbăvit şi de patima fumatului, astăzi sunt frate botezat”. I-am strâns mâna şi m-am bucurat că Domnul a lucrat în viaţa iui. De aceea spun că El poate să te izbăvească şi pe tine din amăgirea şi robia acestei plăceri. Pune ţigările sub picioare, sfărâmă-le şi îngenuncheat spune Domnului că de acum vrei să fii un adevărat urmaş al Lui.

    Fumatul cu marijuana şi cu alte droguri este mult mai periculos sănătăţii şi de aceea este interzis cu desăvârşire. Totuşi spre a vă da seama cât de amăgitoare e plăcerea aceasta e de ajuns să spun că în anul 1980, marijuana a fost o afacere de 57 miliarde pe an. A treia afacere bănoasă din Statele Unite. Fiindcă atâţia nu ţin cont de legi, ci vreau beţia acestei plăceri, când sunt prinşi, ajung condamnaţi la ani de închisoare. Oare nu vă spune chiar faptul acesta că e o mare amăgire şi că oamenii au devenit iubitori mai mult de plăceri decât iubitori de Dumnezeu? Nu dovedeşte aceasta că trăim în zilele din urmă şi că ce a spus Biblia se împlineşte?

    BEŢIA este o altă plăcere ce pune stăpânire pe om, îl face să o dorească în fiecare zi, devine pătimaş, rob al băuturilor. Beţia a fost şi înainte la unii, dar acum a devenit plagă socială, şi aceasta nu într-o ţară, ci pe toată faţa pământului. Prin beţie, diavolul a pus stăpânire pe cei de jos şi pe cei de sus. John Wesley White, în cartea sa: „The Coming World Dictator”, 1981, la pag. 110, dă relatarea lui Dr. Hugh Lelang, redactor din Londra, care a aflat de la un martor ocular că în 1945, când Churchill, Roosevelt şi Stalin erau la Conferinţa de la Yalta şi trebuiau să traseze noua hartă a Europei, toţi trei erau morţi de beţi. Ruşii i-au amăgit cu băuturi tari şi i-au pus să semneze pactul prin care atâtea ţări au ajuns să sufere robia comunistă atâţia ani lungi şi grei.

    Vai, câtă suferinţă produce plăcerea de a bea! Din plăcere, ea devine patimă, omul nu mai poate fără ea. Beţivul îşi risipeşte banii. El nu dă zeciuială lui Dumnezeu, ci dă tot ce a câştigat diavolului pentru această plăcere. Prin alcool îşi întunecă mintea încât nu mai judecă ce vorbeşte sau ce face, nu-şi mai are controlul şi se prăbuşeşte. Mulţi la beţie devin agresivi, se bat între ei, îşi bat soţiile, copiii, unii săvârşesc crime oribile şi sfârşesc în puşcărie. Alţii, după ce au băut urcă la volan şi cauzează accidente cu morţi şi nenorociţi pe viaţă.

    În dosul plăcerii de a bea există o întreagă industrie producătoare de băuturi alcoolice, care sti­mulează această plăcere. Aici când intri la un magazin în sectorul băuturilor, rămâi uimit câte sortimente au, toate frumos etichetate, ca să te atragă. Apoi reclame măiestrit lucrate, puse la loc de frunte în ziare, în reviste, la radio, la TV. Îţi prezintă cum alţii închină cu pahare largi, căutând să trezească şi în tine plăcerea de a bea. Niciodată n-a fost atâta reclamă la băuturi ca astăzi. Nu e mirare că sunt milioane de alcoolici, oameni rataţi, care nu mai sunt folositori nici societăţii, nici familiei, nici lor înşişi. Plăcerea de a bea i-a făcut epave. Altădată era o ruşine să vezi o femeie beată, dar azi numărul femeilor alcoolice a crescut vertiginos. Până şi doamna Betty Ford, soţia fostului preşedinte al Americii, a trebuit să fie internată în spital pentru dezalcoolizare. Nu arată această o realitate tragică? Pe primul loc în statisticile cu milioane de oameni declaraţi alcoolici figurează nu ţările înapoiate ale Africii, ci ţările avansate ca Statele Unite, Franţa, Germania, Rusia. Amăgirea face ravagii.

    Influenţa rea în privinţa băuturilor de multe ori pleacă de la preoţi, care în loc să frâneze plăcerea de a bea, o încurajează prin faptul că ei înşişi sunt gata să închine cu paharul la botezul copiilor, la pomeni, la parastase. Ce pilde pot fi aceştia pentru cei din parohia lor?

    La o conferinţă a bisericilor episcopale, un preot de frunte a luat cuvântul în favoarea folosirii vinului, că nu e mare păcat să bei, dar să nu te îmbeţi. Când şi-a terminat pledoaria lui, s-a ridicat un bătrânel simplu şi a zis: „Domnule Preşedinte de zi, nu e scopul meu să contrazic pe un om învăţat, ci am un cuvânt umil, dar practic. Cunosc pe un tată, care în condiţii grele şi-a dat copilul să înveţe la facultate. Acolo copilul a devenit un beţivan. După ce a terminat studiile, a revenit acasă. Influenţa tatălui şi a mamei l-au ajutat să se scape de patima aceasta. Tatăl său s-a bucurat în mod deosebit de renunţarea sa la băuturi şi spera într-un viitor bun al fiului său. Au trecut câţiva ani şi fiul n-a mai pus băutură alcoolică în gura sa. Schimbând serviciul, înainte de a se muta în altă localitate, a fost invitat la masă la distinsul nostru preot. La acea masă s-a servit şi vin şi tânărul a fost îmbiat să bea, dar el a refuzat. S-au umplut din nou paharele şi iar a fost îndemnat să bea, iar tânărul a refuzat din nou. Atunci preotul a început să-l ridiculizeze că nu e în stare să bea un pahar de vin. Tânărul a biruit plăcerea, dar n-a putut birui ironia; el a luat paharul, l-a băut şi din acel moment patima s-a trezit în el şi a pus stăpânire deplină pe mintea lui. El a fost un beţivan până a intrat în mormânt. El a fost o pricină de mare durere pentru tatăl său”. Pe om l-au podidit lacrimile, a trebuit să stea puţin să se stăpânească, apoi a zis: „Eu sunt tatăl acelui tânăr, iar distinsul preot care a vorbit în favoarea vinului, este cel ce a pus paharul în mâna fiului meu şi l-a ruinat, iar viaţa mea a scăldat-o în lacrimi”.

    În legătură cu plăcerea de a bea, Biblia spune: „Nu te uita la vin, când curge roşu şi face mărgăritare în pahar; el alunecă uşor, dar pe urmă ca un şarpe muşcă şi înţeapă ca un basilic” (Proverbe 23:31,32). Iar apostolul Pavel a scris credincioşilor din Roma: „Să trăim frumos, ca în timpul zilei, nu în chefuri şi în beţii” (Romani 13:13). Vrei să nu cazi pradă amăgirii? Nu pune în gura ta băutură alcoolică. Trupul nostru e Templul Duhului Sfânt şi nu trebuie profanat cu spiritul alcoolului. Eu am luat hotărârea aceasta la 14 ani şi slavă Domnului nici chiar când Prof. Dr. Haţegan din Cluj mi-a indicat să beau câte puţin vin din pricina slăbiciunii organismului meu, nu am cedat, ci i-am spus categoric că nu beau vin. E bine să fim fermi, neclintiţi în hotărârile noastre pentru Dumnezeu.

    Altă plăcere înrobitoare şi foarte dăunătoare sunt DROGURILE. Ele pot fi sub formă de pastile, de bomboane, de praf ce se trage pe nări sau de injecţii. Ele poartă diferite numiri: LSD, PCP, heroină, cocaină, haşiş, opium, marijuana, crac, halucinogene ce au efect dezastruos asupra creierului şi a sistemului nervos. Ele sunt plaga tineretului zilelor noastre. Drogurile luate în organism produc o stare de euforie, de halucinaţie, un fel de beţie fără băutură. Prin droguri ei caută să evadeze de la cele reale. Ele fac captiv pe cel ce le ia încât nu mai poate fără ele. Fiindcă drogurile sunt scumpe, cei robiţi de ele ajung să fure, ca să-şi poată procura droguri. Beţia drogurilor duce la tâmpenie, studentul nu mai poate să înveţe, e tot ca adormit, trezeşte pofta de desfrâu, de viol, de crimă, îl duce la disperare. E un fel de nebunie. Adicţia, înrobirea aceasta, e atât de puternică încât nu se mai poate scăpa de ea. Unii pierd anul şcolar, apoi ajung la închisoare sau la sinucidere.

    Plăcerea drogurilor deşi e interzisă prin lege, face ravagii între tinerii din licee şi universităţi. Fata de 12 ani a unui pastor american din Statul Michigan fusese eminentă la învăţătură, dar după un timp, părinţii au observat că ea era ca pierdută, privea în gol, nu mai avea chef de învăţătură, la şcoală a început să aibă note proaste. Fiindcă nu ştiau ce e cu ea, au dus-o la medic. Atunci au aflat că ea era drogată. Ce se întâmplase? O colegă de a ei îi dădea bomboane cu droguri. Imediat părinţii au oprit-o de la liceu şi numai după un tratament riguros, a putut fi recuperată.

    Plăcerea drogurilor nu a existat pe vremea apostolului Pavel, dar el a profeţit că în vremea din urmă vor fi aşa plăceri captivante. Toţi drogaţii, şi azi sunt milioane de ei, sunt iubitori mai mult de plăceri decât iubitori de Dumnezeu. Oricine îşi poate da seama că drogurile sunt o puternică amăgire satanică ce duce la dezastru. Aceasta trebuie să spună tinerilor credincioşi să se ferească de tot ce se pare rău, chiar şi de bomboana ce ţi-o oferă cineva.

    În perioada 1970-80 la Hollywood, California era o misiune care se ocupa în special de recuperarea drogaţilor. Cel ce a iniţiat misiunea a fost el însuşi un drogat ce s-a pocăit. Era foarte disperat de starea în care a ajuns şi în timp ce se gândea la sinucidere, la un colţ de stradă cineva i-a dat un tractat care îi spunea că Cristos Domnul îl poate izbăvi din robia drogurilor. El s-a predat Domnului, a scăpat de droguri şi a început să salveze pe alţi drogaţi. Din pricină că mai toţi drogaţii erau nespălaţi, bărboşi, neîngrijiţi, când a dus din ei la o biserică, toţi se fereau de ei. Atunci s-a gândit să formeze el o biserică cu aceştia. A închiriat o sală şi Duminica aducea cu grămada drogaţii să asculte Evanghelia, să le spună cum Cristos Domnul l-a scăpat pe el din robia acestei plăceri. Şi fiindcă toţi drogaţii, care s-au pocăit, au devenit activi în lucrarea de salvare a altora, în curând s-a format o biserică frumoasă. Acum însă erau spălaţi, îmbrăcaţi frumos, au înjghebat o orchestră frumoasă şi au început să dea programe religioase la televizor. Ei cântau cu toată bucuria şi mărturiseau cum Cristos Domnul i-a izbăvit din murdara şi nenorocita plăcere a drogurilor, cum i-a salvat din marginea prăpăstiei. Cristos Domnul e un Mântuitor minunat. El vrea şi poate să mântuiască pe orice suflet care în chip sincer vine la El.

    O plăcere dusă la extremă azi este DESFRÂUL cu toate formele de deviaţii, de homosexualitate, de lesbianism, etc. Această depravare sodomică a fost plănuită sistematic şi este stimulată prin filme, casete video, televiziune, prin telefon la un anumit număr, prin discoteci, prin localuri de noapte, prin muzică erotică, prin reviste şi o întreagă literatură pornografică, prin educaţie sexuală în şcoli, prin îmbrăcăminte femeiască deşănţată, cu decolteuri, cu spatele gol, cu fustele crăpate, prin serate, baluri, festivaluri, prin escapade la munte sau la mare. Virusul desfrâului a contaminat lumea. Un foc nepotolit al patimilor mistuie societatea de la sfârşitul secolului al douăzecilea, în mod deosebit tineretul. Unii la manifestaţii sunt fără nici o ruşine, umblă goi ziua în amiaza mare. Obrăznicia lor a depăşit orice limită. Fac lucruri ruşinoase în văzul altora. La o manifestaţie recentă a lor, femei lesbiene despoiate de îmbrăcăminte au defilat pe strada din centru a oraşului Washington şi poliţia a avut ordin să nu le aresteze. În aceasta, cei de astăzi au întrecut păcătoşenia Sodomei şi a Gomorei, care au fost nimicite de Dumnezeu cu foc şi pucioasă.

    Azi nu mai e modern să fii curat, moral, ci cât mai murdar. Nu mai există teamă de Dumnezeu şi nici ruşine de oameni, îşi spumegă pe faţă ruşinile lor. Limbajul a devenit provocator la desfrâu nu numai al bărbaţilor, ci şi al femeilor. Se petrec lucruri ce nu pot fi scrise. E un val năpraznic de destrăbălare. Acum îl înţeleg pe apostolul Petru ce a scris despre Lot că în Sodoma „neprihănitul acesta îşi chinuia sufletul din pricina celor ce vedea şi auzea din faptele lor nelegiuite” (2 Petru 2:8).

    Oricine îşi poate da seama că e amăgire satanică. Fetiţe de 12 ani rămân însărcinate şi milioane de copii sunt ucişi prin avorturi. Familia, celula de bază a societăţii e prăbuşită prin divorţuri datorită desfrâului. Statisticile arată că mai mult de jumătate din căsătoriile încheiate, se desfac prin divorţ. Niciodată nu a fost aşa ceva. Amăgirea divorţurilor atacă crunt şi familiile unor credincioşi. Grozava boală AIDS (SIDA), cauzată de homosexualitate, boală fără leac, contaminează milioane de tineri. Aici a devenit boala Nr.1, care duce pe cei mai mulţi tineri între 20 şi 45 ani la groapă. Spuneţi voi nu e amăgire? Toţi îşi dau seama de consecinţele înspăimântătoare ale acestei boli, şi totuşi merg înainte, „ca boul care se duce la măcelărie” – cum spune Solomon în Proverbe 7:22. Nu arată aceasta că oamenii au devenit iubitori mai mult de plăceri decât iubitori de Dumnezeu, cum spune Biblia? Vai, ce teribilă împlinire!

    În epistola către Romani 1:22-27, apostolul Pavel acum aproape două mii de ani a scris: „S-au fălit că sunt înţelepţi şi au înnebunit; au schimbat slava Dumnezeului nemuritor într-o icoană, care seamănă cu omul muritor, pasări dobitoace cu patru picioare şi târâtoare. De aceea, Dumnezeu i-a lăsat pradă necurăţiei, să urmeze poftele inimii lor; aşa că îşi necinstesc singuri trupurile; căci au schimbat în minciună adevărul lui Dumnezeu şi au slujit şi s-au închinat făpturii în locul Făcătorului, care este binecuvântat în veci! Amin. Din pricina aceasta, Dumnezeu i-a lăsat în voia unor patimi scârboase; căci femeile lor au schimbat întrebuinţarea firească a lor într-una care este împotriva firii; tot astfel şi bărbaţii au părăsit întrebuinţarea firească a femeii şi s-au aprins în poftele lor unii pentru alţii, au săvârşit parte bărbăteasca cu parte bărbătească, şi au primit în ei înşişi plata cuvenită pentru rătăcirea lor”.

    Pentru plăceri unii îşi vând sufletul, dar aceştia îşi vând şi trupul, viaţa aceasta trecătoare. Ce puternică e amăgirea aceasta!

    O altă plăcere ce pare mai puţin păcătoasă este SPORTUL cu diferitele lui ramuri. Milioane şi milioane au ajuns captivaţi de sport. Pentru biserică, unii nu au timp, dar pentru sport îşi fac timp şi plătesc o sumă frumuşică la intrare. Organizaţiile sportive mânuiesc miliarde de dolari. Evanghelistul Billy Graham a spus că într-o după masă în Florida, la o singură cursă, pariurile au fost de peste patru milioane dolari.

    Datorită faptului că pare nevinovat, sportul amăgeşte şi pe mulţi credincioşi. Această plăcere le absoarbe timpul lor preţios. Ei nu mai au timp să citească Biblia, nu au timp să se roage, nu au timp să meargă la biserică, nu au timp să caute pe cei pierduţi în păcate, dar au timp pentru sport. Unii chiar dacă sunt ia biserică, sunt gata, când e ora de sport, să se ridice şi să plece la stadion. Dragostea pentru sport a devenit mai puternică decât dragostea pentru Dumnezeu. Exact cum a spus apostolul Pavel. Aceştia nu se întreabă: oare ar merge Cristos Domnul acolo? Sportul a devenit idolul acestui veac. Şi milioane îl caută şi se încălzesc pentru el, nu pentru Dumnezeu.

    Cu adevărat azi oamenii sunt iubitori mai mult de plăceri decât iubitori de Dumnezeu. Cristos Domnul cere urmaşilor Săi să renunţe la toate aceste plăceri. Ele sunt de factură satanică. Cine nu renunţă la plăceri, cum va putea oare să renunţe chiar la viaţa sa când i se va cere? Apostolul Ioan a scris: „Nu iubiţi lumea, nici lucrurile din lume. Dacă iubeşte cineva lumea, dragostea Tatălui nu este în el” (1 Ioan 2:15).

    Fraţii mei iubiţi, azi amăgirea aceasta e mare, de aceea e bine să ne dăm seama că trăim vremea sfârşitului, prezisă în Biblie. Dominaţia păcatului se intensifică, nu vă lăsaţi înşelaţi. Vegheaţi şi rugaţi-vă să rămâneţi neîntinaţi. Mai bine fără plăcerile acestea trecătoare decât fără de Cristos Domnul. Aduceţi-vă aminte că la dreapta Lui sunt „desfătări veşnice”. Fiţi statornici, credincioşi Domnului până la capăt.

    1. Amăgirea cu ocultism

    „Dar Duhul spune lămurit că în vremile din urmă unii se vor lepăda de credinţă, ca să se alipească de duhuri înşelătoare şi de învăţăturile dracilor” (1 Timotei 4:1)

    Amăgirea cu ştiinţele oculte, cu spiritismul e una din cele mai subtile amăgiri. Această amăgire trece lupta de pe tărâmul firesc al ispitirilor, pe tărâmul spiritual, cum nu se aşteaptă omul. Şi prin aceasta încearcă să înşele chiar şi pe cei aleşi. Sunt o seamă de cazuri când din cei aleşi, oameni buni credincioşi, au fost doborâţi, căci nu se aşteptau la o aşa amăgire. Pentru o aşa amăgire, Satana se preface chiar în înger de lumină (2 Corinteni 11:14). Anumite spirite se prezintă la buni credincioşi şi le propun să caute stări mai înalte după îndrumarea lor. Dacă le asculţi, te prăbuşeşti. De fapt, chiar la primii oameni diavolul le-a dat sugestia să devină ca Dumnezeu, prin ascultarea nu de Dumnezeu, ci de el.

    Bizuirea noastră trebuie să fie totdeauna pe Cuvântul scris, nu pe simţirile noastre, nu pe ceea ce auzim sau vedem. Scriptura spune: „Cel neprihănit va trăi prin credinţă” (Romani 1:17), iar fraţilor din Corint le scrie: „…pentru că umblăm prin credinţă, nu prin vedere” (2 Corinteni 5:7). Firea noastră ar vrea să vadă semne şi minuni, dar pierdem din vedere că în vremea din urmă Biblia spune că vrăjmaşul va face semne şi minuni tocmai ca să înşele (2 Tesaloniceni 2:9,10; Apocalipsa 13:13-15).

    Acum lupta e de domeniul spiritelor din văzduh care au invadat pământul şi îşi desfăşoară cu furie lupta de amăgire. Încă înainte de prăbuşirea materialismului, a comunismului, vrăjmaşul şi-a mobilizat forţele, ca vidul lăsat prin prăbuşirea materialismului, să fie imediat inundat, umplut cu spiritismul secolului al douăzecilea: satanism, ghicitorie, vrăjitorie, prezicerea viitorului, as­trologie, ocultism, necromanţie, etc.

    William R. Goetz, în cartea sa „Apocalypse Next” (Apocalipsa urmează) 1991, la pag. 244-45 scrie că încă din 1970, reviste de seamă ca McCalls, Esquire, Time, dădeau în vileag o „explozie a ocultismului”. Universităţile au început să aibă cursuri de ocultism, vrăjitorie şi „magie albă”. Librăriile au început să fie saturate cu cărţi oculte. Spre sfârşitul anului 1979, Dr.Charles Malik, fost Preşedinte al Naţiunilor Unite, la o conferinţă ţinută la Arrowhead Springs, California, a vorbit despre o reînviere în vremea din urmă a păgânismului şi a spiritismului chiar în sofisticata Americă.

    Un sistem de forţe ale întunericului îşi face intens lucrarea de subjugare a oamenilor. A vrăji e o acţiune a magiei când prin descântece se încearcă a încânta, a fermeca, a înrobi, a influenţa de obicei în rău voinţa altuia şi derivă de la acţiunea unor vrăjitori de a fermeca şerpii să-i asculte. În Galateni 3:1, apostolul Pavel întreabă: „O, galateni nechibzuiţi! Cine v-a fermecat…?’’ Ei erau proaspăt convertiţi la creştinism şi cineva i-a abătut din cale. Azi se face pe scară largă lucrarea aceasta de amăgire. Spirite de mare inteligenţă azi caută să înrobească sufletele oamenilor şi mulţi cad victime. În dorinţa de a şti ceva mai mult, unii întreabă, consultă pe tatăl minciunii, căci nu vreau să întrebe pe Domnul.

    Biblia interzice cu desăvârşire ştiinţele oculte, spiritismul, necromanţia sau chemarea duhurilor morţilor, astrologia, vrăjitoria, ghicirea viitorului cu ghiocul, în palmă, în ceaşca de cafea sau în balonul de sticlă. Biblia spune: „Să nu fie la tine nimeni care să-şi treacă pe fiul sau pe fiica lui prin foc, nimeni care să aibă meşteşugul de ghicitor, de cititor în stele, de vestitor al viitorului, de vrăjitor, de descântător, nimeni care să întrebe pe cei ce cheamă duhurile sau dau cu ghiocul, nimeni care să întrebe pe morţi. Căci oricine face aceste lucruri este o urâciune înaintea Domnului” (Deuteronom 18:10-12). Iar în Levitic 20:6,27 este scris: „Dacă se duce cineva la cei ce cheamă pe morţi şi la ghicitori, ca să curvească după ei, îmi voi întoarce Faţa împotriva omului aceluia şi-l voi nimici din mijlocul poporului lui… Dar dacă un om sau o femeie are duhul unui mort, sau se îndeletniceşte cu ghicirea, să fie pedepsit cu moartea; să-i ucideţi cu pietre; sângele lor să cadă asupra capului lor”. Pentru aşa lucruri în Israel era pedeapsa cu moartea. Împăratul Saul a scos din ţară pe toţi aceştia. Mai târziu a ajuns el să recurgă la vrăjitoare, iar în ziua următoare a fost sancţionat cu moartea. Pentru unii, acestea par lucruri curioase. Ei ar vrea să ştie viitorul şi nu consideră că e mare păcat să i se ghicească după liniile din palmă, din reziduurile de la cafea sau din horoscop. Dar aici e un domeniu strict interzis de Dumnezeu.

    BISERICA SATANEI. Revista „Prophetic News Letters” pe Dec. 1970, relata ştirea că la San Francisco a fost formată prima biserică a Satanei de către Anton Szandor La Vey ca preot. Szandor era de 40 ani şi era instructor de animale de circ, iar aparte de acestea se ocupa cu astrologia, hipnotismul şi magia neagră. El devenise stăpânit de duhuri satanice şi spunea că în fiecare om există un demon căruia trebuie să-i dea voie să-şi facă lucrarea. El credea că poate să le instruiască şi pe duhurile necurate ca pe animale, dar a ajuns el să fie stăpânit şi instruit de demoni ca să le facă lucrarea de amăgire. Astăzi Satanismul a ajuns foarte răspândit. E un fel de explozie în privinţa aceasta. Dan E. Stanton, în cartea sa: „Mistery 666″, Perth, Australia 1986, la pag.143, spune că în Statele Unite sunt peste 5.000.000 de satanişti şi că un singur oraş are vreo 600 biserici dedicate Satanei. John Wesley White în cartea sa „The Coming World Dictator”, p.101, spune că columnistul Max Rafferty a scris încă 1980 că satanismul şi vrăjitoria chiar acum taie o mare parcelă în activitatea tineretului american. Diavolul îi antrenează la torturi, la cruzimi, orori, atrocităţi demonice. Nu e aceasta o izbitoare împlinire a ceea ce a spus Duhul Sfânt prin apostolul Pavel că oamenii se vor alipi de învăţăturile dracilor? Şi amăgirea aceasta creşte cu repeziciune. E necesar ca cei cre­dincioşi să-şi dea seama bine de vremea ce o trăim?

    VRĂJITORIA a fost foarte dezvoltată în Egipt încă pe vremea lui Moise. Primul semn făcut în faţa lui Faraon, prefacerea toiagului în şarpe, a fost imitat şi de vrăjitori, deosebirea a fost că şarpele lui Aron a înghiţit pe ceilalţi şerpi. La fel au imitat plaga întâia şi a doua (Exod 7:11,12,22; 8:7), dar la plaga a treia n-au mai putut, ci au zis: „Aici e degetul lui Dumnezeu” (Exod 8:19). Izabela a adus vrăjitoria în Israel, dar Iehu o sancţionează cu moartea. În Noul Testament îl găsim la Samaria pe Simon, vrăjitorul, la Pafos pe Elima, vrăjitorul şi la Efes pe unii vrăjitori care s-au pocăit.

    Vrăjitoria a fost interzisă prin lege în majoritatea ţărilor. În anul 1692, la Salem, Massachusetts, Statele Unite, a fost un mare proces al vrăjitoarelor şi 19 persoane au fost condamnate la spânzurătoare. În Anglia ultima condamnare pentru vrăjitorie a fost a Janei Wenham în 1712. Dar în Apocalipsa 9:21 se spune despre unii că „nu s-au pocăit de vrăjitoriile lor”. În alte cuvinte, la vremea sfârşitului, vrăjitoria va fi din nou la lucru. Noi asistăm la o redeşteptare a vrăjitoriei. Astăzi vrăjitoria e liberă şi e practicată pe scară largă, nu de câteva ţigănci, ci de profesori, de medici, de oameni cu multă cultură. Ei îşi au organizaţiile lor, congresele lor mondiale, când vrăjitori din toată lumea, ţigănci şi savanţi, se adună şi discută, fac schimb de experienţe şi pun la cale planuri diavoleşti. Amăgirea prin vrăjitorie merge crescendo. Cei mai mulţi nu o consideră păcat, dar în faţa Domnului ea e o urâciune, o desconsiderare a lui Dumnezeu. E o trecere de partea lui Satan şi o consultare a lui în ce priveşte viitorul. Ca să nu fie amăgiţi, credincioşii trebuie să aibă o atitudine categorică de împotrivire faţă de orice tip de vrăjitorie. Nu recurgeţi pentru nimic la serviciile vrăjitoriei. „Fie-vă groază de rău şi lipiţi-vă tare de bine”. Răspândirea ei arată că trăim zilele din urmă a planetei noastre.

    ASTROLOGIA. Această formă de amăgire în prezicerea viitorului pare mai nevinovată în ochii multora. Cunosc pe cineva care citeşte Biblia şi nu ar vrea să ajungă în iad, dar e stăpânit de astrologie în toată gândirea sa. Dumnezeu spune şi despre astrologie că e o urâciune. Când a prevestit prin proorocul Isaia pedepsirea copiilor lui Israel pentru păcătoşenia lor, Dumnezeu le-a zis: „Să se scoale dar şi să te scape cei ce împart cerul, care pândesc stelele, care vestesc după lunile cele noi, ce are să ţi se întâmple” (Isaia 47:13). Aici e o provocare făcută astrologilor. Dicţionarul enciclopedic al lui Candrea şi Adamescu dă următoarea definiţie astrologiei: „Pretinsă ştiinţă de altădată care credea că există o legătură între viaţa omului, între întâmplările de pe pământ şi între stele, şi că observându-se acestea, se poate cunoaşte soarta cuiva şi prezice viitorul”. Astrologia a cunoscut vremuri de înflorire îndeosebi în Asiria şi în Babilon. În cartea lui Daniel cap.2 ne este arătat că astrologii nu au putut spune împăratului Nebucadneţar visul şi au fost condamnaţi la moarte. Astrologii se orientează după mişcarea planetelor şi zodia în care te-ai născut, ca să îţi ghicească ce soartă vei avea. Planetele erau considerate zei şi poartă denumirea de zei: Jupiter, Saturn, Mercur, Marte, Venus, Neptun, etc. Astrologia căuta să întrebe creatura, înlăturând pe Creatorul. Astrologia duce la fatalism, adică dacă te-ai născut în zodie rea, caracterul tău şi toată soarta vieţii, orice ai face, îţi va fi rea. Dar Biblia spune şi experienţa dovedeşte că aceasta e o minciună, căci şi cel mai rău poate fi înnoit de Duhul Sfânt şi poate avea o soartă frumoasă.

    În scurgerea vremii, astrologia aproape că s-a pierdut, doar unii din regi sau conducători căutau să aibă pe lângă ei astrologi. Hitler a avut cinci astrologi cu normă întreagă. Toate mişcările de înaintare sau retragere a trupelor căuta să le facă după cum îl sfătuiau astrologii. Vai, însă, la ce dezastru pentru ţară şi pentru el însuşi l-au dus astrologii! Dumnezeu nu se lasă batjocorit! În vremea noastră s-a petrecut o redeşteptare a astrologiei şi ea a depăşit cu mult astrologia Babilonului. Acolo doar împăraţii şi marii demnitari consultau pe astrologi, pe când astăzi amăgirea astrologiei s-a răspândit peste tot, ca niciodată în istorie. În Statele Unite sunt vreo 10.000 de astrologi, iar în celelalte ţări sunt vreo 15.000 care se ocupă cu astrologia. Horoscoape care îţi prezic viitorul sunt publicate zilnic în peste 300 de ziare. Există agenţii de astrologie care tipăresc lunar peste 30.000 horoscoape personale computerizate. Pe terenul a 2000 de Universităţi din SUA se găsesc chioşcuri, care cu ajutorul horoscopului caută să ghicească studenţilor viitorul. Există chiar şi un serviciu telefonic de 24 ore pe zi, care te serveşte cu horoscop scos din computer. Astrologia a invadat lumea noastră. Chiar mulţi credincioşi sunt ispitiţi şi caută să-şi ştie horoscopul lor. Horoscopul a ajuns atât de obişnuit încât li se pare o nimica toată să consulte astrologia. E o amăgire cum n-a cunoscut pământul. Unui tânăr înainte de a se căsători, horoscopul i-a spus că prima soţie nu îi va da zile bune, dar cu a doua va fi foarte fericit. El a crezut horoscopul. Când s-a căsătorit, a şoptit unui prieten că el ştie că nu va avea viaţă bună cu aceasta, ci abia când se va căsători cu a doua va fi fericit. La puţin timp a divorţat de prima şi s-a recăsătorit, dar a doua în loc să-l fericească, l-a nenorocit. A divorţat şi de aceasta, s-a căsătorit a treia oară şi aceasta i-a pus capac. Zicala românească: „Prostul a dat din lac în puţ”. Amăgirea prinde tocmai prin faptul că astrologia nu mai e considerată ca păcat. Dar ea e o încălcare conştientă a ceea ce a spus Dumnezeu.

    Dr. James Kennedy, în cartea sa „The Real Meaning of the Zodiac”, Florida 1989, un studiu asupra astrologiei, la pag.9 şi 10, demască minciuna lui Satan. El scrie: „Distorsionarea, această falsificare satanică a proclamării originale a Evangheliei este într-adevăr tragică. Întotdeauna Satan a fost marele falsificator, marele amăgitor care a înşelat lumea să se încreadă mai degrabă în semn decât în ceea ce a vrut Dumnezeu prin acel semn. De exemplu: Dumnezeu a creat Biserica să proclame Evanghelia. Dar prea mulţi au ajuns să se încreadă în biserică pentru mântuirea lor. Ei caută să găsească „adevărata biserică”, una care să-i mântuiască. Nici o biserică nu va mântui pe nimeni. Biserica arată spre Cristos, singurul Mântuitor al omului. La fel, la Cina Domnului, Cristos ne-a dat marele simbol pipăibil al morţii Sale pe cruce. Trupul Său frânt şi sângele Său vărsat ne îndrumă la ispăşirea Sa pe cruce pentru toţi în care noi trebuie să ne încredem pentru mântuirea noastră. Dar în loc să facem aceasta, să ne încredem în semnificaţia Cinei, milioane se încred în sacrament, în pâinea şi vinul de la Cina Domnului ca singura lor speranţă de mântuire. Evanghelia în stele este un alt exemplu de pervertire de către Satan a mesajului original al lui Dumnezeu. În loc să se încreadă în Cristos, spre care aşa de glorios ne îndreaptă stelele, cei ce practică astrologia se încred în stele. Moderna corupţie a astrologiei exprimă ideea că un fel de puteri magice, misterioase şi supranaturale emană din cămările zodiacului, care afectează şi controlează viaţa oamenilor. Aceasta e o minciună a Satanei care va distruge pe orice suflet care o crede”.

    Fraţii mei, tineri mai ales, nu intraţi în capcana diavolului. Feriţi-vă ca de focul iadului!

    NECROMANŢIA sau chemarea spiritelor morţilor la fel e interzisă de Biblie. În România e cunoscut cazul lui Bogdan Petriceicu Haşdeu, profesor la Universitatea din Bucureşti, care după moartea fiicei sale Iulia, a căzut în păcatul acesta. În mai multe rânduri a recurs la necromanţie să stea de vorbă cu spiritul fiicei sale.

    Cercetătorii Bibliei sunt de părere că spiritul sau sufletul celor plecaţi nu se poate reîntoarce pe pământ. Există o prăpastie de netrecut, un hotar între cei vii şi cei plecaţi. Dacă ar fi posibilitatea să vină, fiţi siguri că bogatul n-ar fi rugat pe părintele Avraam să trimită pe Lazăr în casa tatălui său, să înştiinţeze pe fraţii săi, să nu vină în locul de chin, ci ar fi mers el, dar aşa ceva a fost imposibil (Luca 16:19-31). Există spirite înşelătoare, care iau înfăţişarea acelei persoane, se deghizează în persoana chemată şi dă răspunsurile cerute. Dumnezeu nu îngăduie ca cei plecaţi să fie la cheremul unei vrăjitoare. Dar amăgirea e mare. Nu vă permiteţi nici măcar în gând să intraţi pe acest teren strict interzis de Domnul.

    Aici, episcopului James Pike al bisericii episcopale pe California i-a murit fiul. În durerea sa, a fost ispitit să recurgă la necromanţie. Printr-un mediu spiritist Arthur Ford din Canada, a căutat să vorbească cu fiul său. Acesta l-a pus în legătură cu un spirit, care a spus că e fiul său. Contactul cu spiritul a prăbuşit credinţa episcopului. Au urmat coşmaruri în viaţa episcopului, era muncit. Spiritistul Ford l-a sfătuit să-şi caute liniştea mergând în Ţara sfântă, în pustia Iudeii din Israel. S-a dus acolo împreună cu soţia şi a rătăcit prin deşert până ce a murit. Nu vă lăsaţi târâţi în amăgirea necromanţiei, căci e pierzătoare de suflete.

    SPIRITISMUL. Biblia spune că în vremurile din urmă duhuri înşelătoare, seducătoare, vor lucra de zor, căci au puţină vreme. Ştiinţele oculte, spiritismul, se bucură azi de toată libertate aproape în toate ţările. Anunţuri în ziare, nume frumos împrejmuite în cartea de telefon, reclame mari, luminoase, te invită să mergi să consulţi spiritele. Un consult la parapsihiatrii care ghicesc cu globul de sticlă se plăteşte cu 65 dolari ora la Sacramento. În alte oraşe se plăteşte mai scump. Ocultismul, fenomenele parapsihice au devenit obiecte de studiu în Universităţi. În vara anului 1974, un grup de 21 savanţi au avut la Toronto în Canada un seminar de studiu şi analiză asupra a trei medii spiritiste. Printre ei a fost şi renumitul profesor Brian Josephson, cercetător ştiinţific la Universitatea Cambridge, Anglia, care cu un an înainte a obţinu Premiul Nobel în Fizică. Ei au reuşit să pună în computer undele psihice ale memoriei de la cei trei spiritişti, care apoi să poată fi transmise altora şi astfel să dezvolte şi să determine dedublarea, adică pentru un timp limitat să ieşi din corpul tău şi cu spiritul să pleci la plimbare. Aceste studii au dovedit că fără ochii aceştia poţi vedea şi fără urechile acestea poţi auzi, că sufletul, spiritul tău, fără trup, fără creier, e conştient de sine, dar trupul în perioada aceasta e mort, deşi toţi nervi şi toate organele sunt acolo.

    E curios cum Dumnezeu în vremea din urmă, în vremea necredinţei, a ateismului, îngăduie ca prin experimente probate ştiinţific să demonstreze necredin­cioşilor că omul are suflet şi că există o altă viaţă decât cea văzută şi pipăită pe pământ. Biblia afirmă şi noi credem aceasta fără să avem nevoie de aşa experienţe. Iar cei ce nu cred Biblia, nu vor avea nici o scuza, căci ştiinţa lor va mărturisi împotriva lor.

    Asistăm la o creştere rapidă a tuturor deviaţiilor spiritismului. Libertatea mare acordată spiritismului, ocultismului, face ca mulţi să cadă pradă, să fie amăgiţi de şarpele cel vechi, de Satana. În anul 1975, la Bogota în Columbia, a fost un congres mondial al spiritiştilor şi vrăjitorilor la care au participat câteva mii de profesori, medici, ingineri şi ţigănci vrăjitoare din toată lumea. Ulterior în Europa a fost un alt congres al lor cu 15.000 de participanţi. Trăim vremea de mare amăgire prin lumea spiritelor. E un fel de asalt. Există organizaţii secrete demonice care trag sforile din umbră, care dirijează crize economice, financiare şi politice; care provoacă greve şi stări de haos; organizaţii care ridică şi coboară preşedinţi de state, care au persoane influente infiltrate până în cele mai înalte foruri. Spiritele căpetenii cu inteligenţe super-umane pregătesc calea lui Anticrist şi aplicarea pe scară mondială a numărului 666. Suntem în prag de evenimente incredibile, apocaliptice. Biblia ne-a avertizat de toate acestea, rău e că noi nu prea luăm seama, nu căutăm să ne întărim în Domnul, nu căutăm să întărim vegherea noastră, ci ne lăsăm absorbiţi doar de cele vremelnice. În timp ce toate acestea se petrec sub ochii noştri, mulţi din conducătorii religioşi şi din vestitorii Evangheliei îşi văd doar de interesele lor meschine şi uneori se răfuiesc între ei, uitând de turma Domnului. Mă simt îndatorat faţă de fraţii mei să trag semnalul de alarmă: Staţi gata! Urmează marea încleştare cu forţele întunericului! O, Doamne ai milă de noi!

    Lucrarea de amăgire a spiritelor se face pe multe căi nebănuite de creştini. Şi uneori credincioşi buni, iubitori de o viaţă spirituală mai înaltă, ajung victime ale celui ce se preface în înger de lumină. Un caz izbitor e al lui George Ritchie. În cartea mea „Există viaţă după moarte”, la capitolul „Mărturia verificărilor”, am dat cum s-a petrecut revenirea sa la viaţă, după ce medicul spitalului semnase documentele de constatarea morţii sale pe data de 20 Dec. 1943. După revenirea sa la viaţă, el s-a pocăit şi a făcut medicina. Ca medic creştin a căutat să se ocupe în mod special de tineret. În iarna anului 1972, Ritchie avea o organizaţie numită „Universal Youth Corp”. El căuta să ajute tinerii să primească mântuirea şi să se pregătească pentru venirea Domnului. El studiase şi era foarte interesat în răpirea Bisericii. La o întrunire cu 200 tineri ţinută la Masaneta Springs, Virginia, l-a invitat şi pe prietenul său Tal Brooke. Acolo Ritchie a istorisit cum într-o noapte, fiind la o retragere în munţi, a avut o experienţă extraordinară. O voce, care el susţinea că era a lui Dumnezeu, l-a chemat să părăsească cortul în care dormea şi să urce pe munte. Desigur lui i s-a părut că e o chemare ca a lui Moise.

    Cerul era plin de lumini strălucitoare. Cel ce l-a chemat era o fiinţă de lumină sclipitoare, el presupunea că e Dumnezeu. Fiinţa i-a spus că acele lumini mari de sus sunt nave, farfurii zburătoare, cu diametrul de cinci mile şi în număr de 60.000 care aşteaptă comanda cerească să-şi ia zborul şi să răpească pe cei credincioşi de pe pământ, înainte de cufundarea planetei în întuneric şi catastrofă. El a fost informat de acea fiinţă că el, George Ritchie, va fi un al doilea Noe al lumii. Brooke, care face relatarea, spune că imediat şi-a dat seama de amăgirea lui Ritchie şi că acea fiinţă luminoasă nu a fost Dumnezeu, ci Satana prefăcut în înger de lumină. Întâi, că răpirea Bisericii nu va fi cu farfurii zburătoare, care după părerea multor cercetători biblici sunt maşinaţii diavoleşti; doi, noi vom fi răpiţi la venirea Domnului ca să-l ieşim în cale, să-L întâmpinăm în văzduh, aceasta fiindcă la venirea Sa, într-o clipeală toţi cei credincioşi vor fi schimbaţi în trupuri proslăvite, care nu au nevoie de farfurii zburătoare, căci nu mai sunt supuşi legii gravitaţiei. Dar diavolul ca să-l amăgească pe Ritchie nu a venit cu o momeală la păcat, ci a venit ca înger de lumină, i-a vorbit după dorinţa adâncă a inimii lui, şi nimeni nu l-a mai putut restabili în credinţă pe Ritchie, căci amăgirea lui a fost mare.

    DROGURILE. Altceva ce contribuie pe scară mare la contactarea spiritelor sunt drogurile. În starea de euforie, de beţie determinată de droguri, omul nu mai e stăpân pe mintea sa şi atunci unii ajung posedaţi de un alt duh. Mulţi din cei ce folosesc droguri afirmă că au avut aşa contacte cu lumea spiritelor. Unii ajung nenorociţi pe toată viaţa. Hal Lindsay, în cartea sa „There’s a New World Coming” la pag. 146 dă cazul scriitorului Carlos Castaneda, care a fost iniţiat în vrăjitorie de un indian din Mexico, care i-a dat droguri halucinogene şi apoi în starea aceea de halucinaţie l-a trecut în lumea spiritelor. El a scris trei cărţi despre acele contacte cu lumea spiritelor ce a avut-o timp de 10 ani.

    Drogurile sunt o epidemie ce contaminează în chip dramatic tineretul şi-l face posedat de spirite. Nu credincioşii, ci ateii, oamenii fără Dumnezeu, ocultiştii, parapsihologiştii, ufologtii susţin că Veacul nou sau Era nouă în lume e proiectată de fiinţe ce nu sunt pe pământ, de inteligenţe uriaşe. Cei credincioşi să nu dorească şi să nu ia droguri, ci să trăiască pentru Domnul în toată curăţia, indiferent cum va fi ziua de mâine.

    MUZICA ROCK e muzică spiritistă. Unii com­pozitori au spus că ei au fost în contact direct cu spirite care le-a dictat muzica. Amăgirea vremii noastre e mult mai mare decât ne gândim. Astăzi există partituri de muzică dictate de spirite, există cărţi dictate de spirite. Cartea „Jonathan Livingston Seagul” de Richard Bach o vreme a fost vândută chiar şi în librăriile creştine. Mai târziu, Bach a mărturisit deschis că a scris-o cum i-a dictat spiritul cu care el are a face. Mulţi compozitori spiritişti au ajuns să recunoască nu doar că au fost inspiraţi de spirite, ci că li s-a dictat muzica aceasta. Astfel, nu e nici o mirare că s-a ajuns la o aşa muzică. Muzica rock provoacă stări de tensiune şi trezeşte poftele carnale. Muzica bisericească linişteşte sufletul. Cu câţiva ani în urmă fiind la New York, am aflat că la o mare biserică baptistă americană, cineva din promotorii muzicii rock, acum pocăit, are să vorbească despre această muzică. Împreună cu câţiva fraţi români ne-am dus să-l ascultăm. Biserica era ticsită de tineret. Vorbitorul a arătat cum ani de zile a fost robit de muzica aceasta. Fiind mare cântăreţ ce dădea concerte în faţa a mii de tineri, a ajuns iniţiat în toate tainele ei. Acum însă mulţumea Domnului că a fost izbăvit din robia acestei muzici drăceşti. De aceea căuta să ajute şi pe alţi tineri să-şi dea seama de robia ei şi să scape la picioarele Domnului. El avea acolo aparatură specială pentru discuri cu care a putut demonstra dedesubturile acestui gen de muzică. El a pus câteva discuri care erau idolatrizate de tineretul american cu muzică rock de Beatles, de John Lennon şi alţii. Pus direct nu îţi dădeai seama, dar pus să meargă invers, auzeai rugăciuni adresate Satanei: „Diavole, vino şi ajută-mă, vino, vino acum” şi atâtea altele. Unele aveau îndemnuri la desfrâu, la perversiuni. Ţi se făcea părul măciucă ascultându-ie. Şi muzica aceasta a pătruns în România şi e îndrăgită de mulţi. Mai ales când Michael Jackson a fost în România, tineretul a fost ca înnebunit după el. Chiar şi unii tineri credincioşi au fost prinşi în plasa lui. E nevoie de mai mult discernământ spiritual. Tineri verificaţi-vă muzica ce o ascultaţi. Grupurile de cântăreţi cu muzică ritmică, cu microfoane, cu tobe şi cu staţii de amplificare date la maximum seamănă mai mult cu muzica unor triburi din Africa ce se pregăteau de război, decât cu cântarea îngerilor la naşterea Domnului. Trebuie să fim cu mare atenţie la cântarea de slăvire din Casa Domnului. Să nu ne lăsăm amăgiţi de muzica tineretului lumii de azi.

    DUHURI DE PROFEŢI MINCINOŞI. Când Ahab a vrut să meargă să cucerească Ramotul din Galaad, un duh de minciună a venit şi a proorocit prin cei patru sute de profeţi ai săi să meargă că va avea reuşită (1 Împăraţi 22:1-28), dar numai reuşită n-a avut. Mica, proorocul Domnului, i-a spus aceasta, dar pe Mica l-a băgat la închisoare. Domnul Isus însuşi ne-a înştiinţat că în vremea din urmă vor fi mulţi prooroci mincinoşi. Şi azi sunt mulţi stăpâniţi de duh de minciună, unii poate fără să-şi dea seama, dar lucrările lor arată aceasta. Spre convingere iată câteva:

    Psihiatrii, spiritişti de seamă, au făcut „preziceri pentru 1987″, publicate în revista „National Enquirer” 6 Ian. 1987, pag.32,33: Economia Statelor Unite se va ridica dramatic. Mihail Gorbaciov va fi împuşcat în timpul paradei de 1 Mai la Moscova. Khadafi al Libiei va fi împuşcat de unul din garda sa şi va rămâne paralizat în partea stângă. Michael Jackson, marele cântăreţ de rock, va renunţa la cariera sa de cântăreţ şi va deveni evanghelist la televiziune. America va lansa un masiv atac asupra Iranului în care Ayatollah va fi omorât. Toate acestea au fost profeţii mincinoase.

    Alte proorocii mincinoase au fost publicate în broşura: „88 motive pentru care răpirea poate fi în 1988″ Nashville,1988, de Edgar C. Whisenant. Cu calcule minuţioase, inspirate de duh de minciună, el a dat următoarele date:

    – 1 Iulie 1987: Mişcarea Era Nouă va avea mari întruniri în toate capitalele lumii.

    – 14 Mai 1988: se va închide uşa pentru neamuri.

    – 12 Sept. 1988: de Rosh-Hash-Ana va fi răpirea Bisericii.

    – 3 Oct. 1988: la apusul soarelui Anticristul va invada Israelul.

    – 4 Oct.1988: la răsăritul soarelui va începe al III-lea Război Mondial.

    – 30 Iunie 1989: se va termina cel de-al III-lea Război Mondial.

    – 9 Martie 1992: cei doi martori din Apocalipsa 11:7 vor fi martirizaţi.

    La fel o mulţime de alte date pe care timpul le-a declarat mincinoase. E bine să fim cu grijă şi ce citim, să nu dăm uşor crezare oricărei cărţi.

    O amăgire de proporţii mari s-a petrecut în 1992, în Coreea. Un predicator a pretins că i s-a descoperit că pe data de 28 Oct. 1992, va fi răpirea Bisericii. La Seul, Coreea, s-au adunat zeci de mii de credincioşi. De asemenea la Naju. Oamenii şi-au vândut bunurile, casele, şi s-au adunat să fie împreună când vine Domnul. A fost veselie, toată seara au cântat. Pentru orice eventualitate, poliţia şi pompierii au fost aduşi la faţa locului. Dar au aşteptat, au aşteptat, şi Domnul n-a venit. La ora 12:16 noaptea au văzut că a fost profeţie mincinoasă de amăgire şi s-au împrăştiat dezamăgiţi, căci unii nu mai aveau case unde să se ducă. Unul din conducători, Lee Jang Rim de 46 ani a fost omul care a adunat vreo patru milioane dolari din aceasta. El a fost arestat şi băgat la închisoare. Aşa păţesc cei ce nu ascultă de cuvintele Domnului Isus. Ei a spus clar: „Băgaţi de seama să nu vă înşele cineva… cad se vor scula Cristoşi mincinoşi şi prooroci mincinoşi, vor face semne mari şi minuni, până acolo încât să înşele, dacă va fi cu putinţă, până şi pe cei aleşi” (Matei 24:4,24). El a spus că ceasul venirii Sale nu-l ştie nimeni, nici îngerii, nici Fiul, ci numai Tatăl. Iar când va fi să se petreacă ceasul acela, Domnul Isus a zis că dacă cineva e pe casă, nici măcar să nu se pogoare; dacă e la câmp, să nu se întoarcă să-şi ia haina. Atunci nu mai are nevoie ţie ea. Totul se petrece într-o clipită. În Coreea au fost amăgiţi unii din cei mai buni credincioşi. Acesta e un semnal roşu. Trăim vremuri de mari amăgiri.

    Acum câteva săptămâni când am plecat dintr-o biserică unde am predicat Evanghelia, un tânăr a ieşit după mine şi m-a întrebat ce părere am despre o altă carte scrisă de unul ce predică la radio, care a dat anul 1994 ca fiind anul venirii Domnului Isus. I-am răspuns scurt şi clar: „Nu cred”. Acest autor pretinde că noi nu putem şti „ziua şi ceasul”, dar că putem şti anul. Cum fac oamenii joc de cuvinte numai să-şi susţină părerea lor, să nu rămână lângă Cuvântul Sfânt! Aceasta iar amăgeşte pe mulţi.

    Fraţii şi prietenii mei, nu vă lăsaţi copleşiţi de afacerile pământeşti! Şi aceasta e o amăgire, căci nu veţi lua nimic cu voi. Smulgeţi de pe calea păcatului pe cei dragi ai voştri, pe atâţia pe câţi îi puteţi. Vremea e târzie! Iar vrăjmaşul cu forţele mobilizate caută să amăgească cu toate şiretlicurile lui. Rugaţi-vă să aveţi putere de discernământ ca să nu fiţi amăgiţi în nici un fel. Diavolul încearcă să vă preocupe cu nimicuri, ca să nu aveţi timp nici pentru biserică, nici pentru citirea Bibliei, nici pentru rugăciune. Şi aceasta e amăgire fără să vă daţi seama. Recunoaşteţi că suntem slabi, de aceea grupaţi-vă pe familii la rugăciune. Nu e vreme de pierdut. Cuvântul sfânt fie-vă singurul îndreptar, ca nici un alt duh să nu vă poată amăgi. Am înşirat aceste date nu ca să vă speriaţi. Vrăjmaşul e înfuriat, dar Cuvântul sfânt ne spune că „Cel ce este în noi, este mai mare decât cel ce este în lume” (1 Ioan 3:4). Bucuraţi-vă în Domnul şi trăiţi cu Domnul din plin în ceasul de faţă, căci numai aşa nimeni şi nimic nu ne va putea despărţi de El. Fiţi cu Cristos Domnul ascunşi în Dumnezeu! El e Cel ce are biruinţa fina­lă! Curând sună trâmbiţa, fiţi gata! Aliluia! El vine pe nori şi orice ochi îl va vedea.

    GLORIE LUI!

    1. Amăgirea cu necredinţă

    „Nu oricine îmi zice: ‚Doamne, Doamne’, va intra în Împărăţia cerurilor” (Matei 7:21)

    Menirea acestui studiu este să ajute pe fraţii mei să dea o mai mare importanţă Cuvântului sfânt, ca să se întărească în Domnul şi în puterea tăriei Lui, să vegheze şi să se roage, pentru ca vrăjmaşul să nu-i poată doborî. E ceva groaznic să devii credincios-necredincios. Pare absurd, dar mulţi din cei ce azi se consideră credincioşi, sunt amăgiţi, şi în ziua cea mare vor fi dovediţi necredincioşi, pierduţi. Leonard Ravenhill, în cartea sa „De ce întârzie trezirile”, a scris: „Probabil Dumnezeu n-a mai avut niciodată un set de aşa „credincioşi-necredincioşi” ca şi generaţia aceasta de creştini. Ce adevăr umilitor!”

    Înştiinţări sfinte

    Atât Domnul Isus, cât şi apostolii Petru, Pavel şi Ioan ne înştiinţează că în zilele din urmă, Satan care înşeală lumea, va înşela şi pe „mulţi” credincioşi să nu mai creadă. Aceasta e una din amăgirile mari, pierzătoare de suflete, a vremii din urmă. Nu sunt pesimist, ci realist. Nu-mi place nici mie cuvântul „mulţi”, dar el e folosit chiar de Domnul Isus. În cuvântarea despre sfârşitul lumii din Matei 24:5, El spune că vor veni mulţi în Numele Lui şi „vor înşela pe mulţi”. La versetul 11, repetă că se vor scula prooroci mincinoşi „şi vor înşela pe mulţi”‘. Nu e vorba de o înşelare a celor ce trăiesc în păcat, căci aceia sunt înşelaţi. Cuvintele acestea au fost spuse apostolilor, celor aleşi de El pentru marea slujbă de vestire a Evangheliei. Versetul 4 arată clar aceasta: „Băgaţi de seama să nu vă înşele cineva”. La fel, în finalul Predicii de pe munte, El a zis: „Mulţi îmi vor zice în ziua aceea: ‚Doamne, Doamne, n-am proorocit noi în Numele Tău?’” Aceştia s-au considerat credincioşi, dar n-au primit intrare în Împărăţia Slavei.

    E necesar să acordăm toată seriozitatea Cuvântului lui Dumnezeu. Unii predicatori îşi leagănă ascultătorii cu cuvinte dulci, mieroase, despre bunăstare aici pe pământ, succes, mari treziri spirituale, cu convertirea a mii de suflete, dar nu spun nimic de zilele critice ce urmează. Noi trăim o vreme de luptă aprigă a Satanei împotriva credinţei şi suntem confruntaţi cu subtile amăgiri diavoleşti.

    În Luca 18:8, Domnul Isus pune o întrebare foarte importantă: „Dar când va veni Fiul Omului, va găsi El credinţă pe pământ?” Mulţi nu dau nici o importanţă acestei întrebări. Cum, în timp ce atâţia vin la credinţă, bisericile sunt ticsite de popor, se ţin evanghelizări în săli mari şi pe stadioane, acolo sute, ba chiar mii de suflete ridică mâna sau trec în faţă, arătând că vreau să-L urmeze pe Domnul; Evanghelia se predică la radio şi la televizor şi mulţi, chiar în casele lor, se întorc la Dumnezeu, mai are sens întrebarea aceasta? Da, e bine să privim lucrurile în mod real, nu superficial. Faceţi o verificare amănunţită să vedeţi câţi din cei ce au ridicat mâna sau au trecut în faţă, au fost născuţi din nou de Duhul Sfânt, câţi s-au despărţit complet de păcat şi trăiesc cu adevărat voia lui Dumnezeu? O mare parte din ei, chiar dacă au primit viaţa nouă, au fost amăgiţi să nu caute creşterea spirituală, sunt ca cei asemănaţi cu sămânţa între spini, care „îşi văd de drum şi lasă ca sămânţa să fie înăbuşită de grijile, bogăţiile şi plăcerile vieţii acesteia”. În final, ei se vor dovedi credincioşi-necredincioşi. Vance Havner, un bătrân predicator de aici, a zis: „Noi am încercat să producem o nouă Evanghelie, care să fie pe gustul poporului, a celor ce vreau să-L recunoască pe Cristos ca Salvator, dar nu ca Domn… În aceste zile de ieftină ucenicie în bisericile pline de păgâni botezaţi, noi trebuie să începem a lua în serios Domnia absolută a lui Cristos Isus”.

    Pocăinţa poruncită de Dumnezeu în Evanghelie nu prea e cerută ascultătorilor, ci li se spune doar să creadă. Fiul risipitor, la porci fiind, a crezut că acasă la tatăl său chiar şi slugile au belşug de pâine, dar ca el să aibă parte de acea pâine, a trebuit să lase porcii şi să se întoarcă acasă la tatăl său. Pocăinţa înseamnă recunoaşterea păcatului, părerea de rău, căinţa de păcat şi părăsirea lui. Noi ne despărţim numai de acele păcate de care ne pocăim cu adevărat. Apoi pocăinţa nu e experienţă de o clipă, ci un proces de o viaţă întreagă: o despărţire zilnică de orice păcat şi trăirea continuă a voii lui Dumnezeu. Da, ea începe cu o clipă binecuvântată, dar apoi e o despărţire totală de lume cu plăcerile şi poftele ei şi o trăire pentru Dumnezeu până la sfârşitul vieţii. Gipsy Smith a zis: „Dacă vrei să-L ai pe Dumnezeu înăuntru, trebuie să scoţi lumea afară”. Despre Democrit se spune că îşi întorcea chiar şi privirea de la vederea lucrurilor deşarte. Iar Alexander Maclaren a scris: „Măsura dezacordului nostru cu lumea e măsura acordului nostru cu Cristos”. Un alt text de înştiinţare să nu fim amăgiţi cu necredinţă e cel din Luca 12:45,46. Aici e vorba despre un „rob al Stăpânului”, care e amăgit în gândirea lui şi zice: „Stăpânul meu zăboveşte să vină”. Atunci începe şi îşi trăieşte voia sa, nu voia Stăpânului. Exact cum fac atâţia credincioşi de azi. Domnul spune că „soarta lui va fi soarta celor necredincioşi în lucrul încredinţat lor”. Şi aici e vorba de credincioşi-necredincioşi. Ei au fost angajaţi de Stăpânul la o lucrare, li s-au trasat sarcini ce au să facă până vine El, dar ei fac cu totul altceva. Într-un sens restrâns, acest text priveşte pe toţi vestitorii Evangheliei, care se lasă amăgiţi că Domnul zăboveşte să vină, şi în loc să dea hrană la vreme celorlalţi, ei se hrănesc doar pe ei, beau, se îmbată, iar pe ceilalţi îi biciuiesc. Ei trăiesc contrar voii Stăpânului şi vor da socoteală. Mă înfior de cuvântul acesta! Cum, unul care a îndemnat pe alţii să creadă, tocmai el să devină necredincios? Da, slujirea îl arată necredincios. E o asemănare cu cel ce a îngropat talantul în pământ. Şi mi se pare că în final mulţi preoţi şi predicatori vor avea soarta celor necredincioşi.

    În alt sens mai larg, cuvintele acestea ne privesc pe toţi, căci toţi suntem robii Lui, toţi am fost cumpăraţi cu un preţ nespus de mare, toţi am avut o zi când am consimţit să fim robii Lui şi toţi am fost însărcinaţi să facem lucrarea Lui până va veni. Ce facem noi? Oare câţi ţin cont de ce El a spus şi caută să împlinească zi de zi? Să luăm şi un alt text. Apostolul Petru în a doua epistolă cap.2, în versetul întâi spune despre unii care se vor lepăda de Stăpânul, care i-a răscumpărat. Ei vor trăi în dezmăţ şi vor căuta să amăgească pe mulţi, dar osânda îi paşte.

    La fel, apostolul Pavel a scris lui Timotei: „Sa ştii că în zilele din urmă vor fi vremuri grele, căci oamenii vor fi… iubitori mai mult de plăceri decât iubitori de Dumnezeu, având doar o formă de evlavie, dar tăgăduindu-i puterea” (2 Timotei 3:1,4,5). Aceştia sunt în biserici, credincioşi fără credinţă, care nu pot să sufere învăţătura sănătoasă şi îşi vor da învăţători după poftele lor… Îşi vor întoarce urechea de la adevăr…” (2 Timotei 4:3,4). Sunt biserici fără credinţă, fără Cristos Domnul, ca cea din Laodiceea. Ce tablou trist!

    Importanţa înştiinţării

    Înştiinţarea cu privire la amăgirea cu necredinţă e din partea lui Dumnezeu, prin Cuvântul sfânt. De aceea, trebuie să-i dăm toată importanţa.

    Importanţa e văzută din mulţimea mare a textelor ce ne avertizează în privinţa aceasta. În Matei 24, Domnul Isus foloseşte de patru ori cuvântul „înşele”. Azi, unii spun că diavolul nu poate să înşele pe cei aleşi. Dar cuvintele au fost spuse tocmai celor aleşi, care trebuiau să bage de seamă să nu fie înşelaţi. Dacă nu ar fi posibilă înşelarea, El nu ar fi spus: „Băgaţi de seamă”. El nu a căutat doar să ne sperie cu înşelarea. Niciodată El nu a făcut aşa ceva, ci a vorbit numai adevărul. Cuvintele acestea au fost o atenţionare serioasă pentru apostoli şi astăzi e pentru noi. Dacă înşelarea nu ar fi posibilă pentru cei aleşi, Domnul Isus le-ar fi spus: „Satan caută să vă înşele, însă voi fiţi fără grijă, căci pe voi nu vă poate înşela”. Dar nicăieri în Biblie nu veţi găsi o aşa asigurare. E bine să nu spunem altora ceea ce nouă ne place, ci ceea ce El a spus. Dacă eu afirm că cei aleşi nu pot fi amăgiţi, tocmai aceasta e amăgire. Însemnează că vrăjmaşul se slujeşte chiar de mine să spun ce nu a spus Cristos Domnul şi astfel să slăbesc vigilenţa, vegherea celor credincioşi. Noi trebuie să luăm cuvântul Domnului aşa cum e scris, nu să-i dăm altă interpretare. Şi nu trebuie să mă iau după părerile oamenilor, ci să rămânem mereu lângă Cuvântul Domnului. Eu îl cred pe Domnul Isus, căci El ştie mai bine decât toţi cum e lupta spirituală. Încercaţi să faceţi o listă cu aşa înştiinţări din partea Domnului Isus şi din partea celorlalţi scriitori ai Noului Testament şi veţi fi izbiţi ce numeroase sunt înştiinţările contra amăgirii.

    Importanţa e văzută din mulţimea victimelor. Cuvântul „mulţi” repetat de Domnul Isus indică aceasta. Textul din Matei 7:21,22 arată că mulţi vor zice în ziua aceea „Doamne, Doamne”, deci e vorba de credincioşi din biserici, care ştiau să se roage, care au fost gata să vorbească în Numele Domnului, au proorocit, au făcut chiar minuni. Domnul Isus nu spune că ei mint, când zic că au făcut acestea. Nu, ci spune că au fost lucrători ai fărădelegii, au fost amăgiţi să-şi trăiască voia lor. De aceea sunt respinşi. Toţi sunt victime ale amăgirii. Mulţimea lor trebuie să-mi spună despre marea importanţă a înştiinţări. Să nu fiu superficial, uşuratic în trăirea mea.

    La fel, gravitatea amăgirii trebuie să mă facă să înţeleg importanţa înştiinţării. Credincioşii-necredincioşi pierd raiul. Cei amăgiţi ajung în iad, ca cei mai mari criminali, ca cei mai murdari desfrânaţi. După ani de zile de viaţă bisericească, să ajungi în iad, e ceva grozav!

    John Wesley, întemeietorul metodismului, într-o noapte a avut un vis în care a fost dus de o fiinţă necunoscută la poarta iadului. Acolo a întrebat dacă în iad se află catolici. Un înger al întunerecului, cu un rânjet sarcastic, a răspuns: „Da, sunt mulţi”. Apoi a întrebat dacă sunt protestanţi în iad. Din nou acelaşi răspuns: „Da, sunt mulţi”. Cumva cu strângere de inimă a întrebat dacă sunt şi metodişti în iad. Răspunsul a fost: „Şi din aceştia sunt mulţi”. El s-a întristat foarte. Apoi fiinţa care-l conducea i-a dus la poarta de mărgăritar a cerului. Acolo a întrebat pe portar aceleaşi întrebări: „Sunt aici catolici?” Răspunsul a fost: „Nu, aici nu sunt catolici”.- „Dar protestanţi?” – „Nu, nu avem protestanţi”. Şi din nou întrebarea de ai lui: „Dar metodişti se află aici?’ – „Nu, nu este nici unul” – a răspuns portarul. El a fost foarte uimit, căci ştia că metodiştii pe vremea aceea erau buni credincioşi. A stat puţin pe gânduri, apoi nedumerit a întrebat: „Dacă nu sunt catolici, nici protestanţi, nici metodişti, atunci cine se află aici în fericire?” La aceasta, portarul a răspuns: „Aici au intrat numai cei ce şi-au spălat hainele în sângele Mielului”. Atunci a învăţat clar adevărul că nu numirea unei religii îţi dă dreptul de intrare în cer şi că mulţi din cei ce se bizuiesc pe o religie oarecare sau pe faptul că se numesc credincioşi vor ajunge în iad. Azi trăim vremea de mare înşelăciune în privinţa aceasta. William Booth, întemeietorul Armatei Mântuirii, a scris: „Principalele pericole ale secolului al XX-lea vor fi: religie fără Duhul Sfânt, creştinătate fără Cristos, politică fără Dumnezeu, cer fără iad”. Şi tocmai acestea îl fac pe mulţi să ajungă în iad. Aceasta e cea mai groaznică dezamăgire, fiindcă s-au lăsat amăgiţi de vrăjmaşul. O, de am învăţa să ţinem seamă de înştiinţări, ca să nu plângem la urmă „şarpele m-a amăgit!”

    Scopul amăgirii

    E natural să ne întrebăm: „De ce Satan, în şiretenia lui, recurge la amăgirea credincioşilor cu necredinţa? Ce urmăreşte ei? El e duşmanul lui Dumnezeu şi a copiilor Săi şi ştim că poartă o luptă continuă. Dintre toate armele lui, amăgirea e cea mai periculoasă.

    Prin amăgire, vrăjmaşul voia împiedicarea lucrării de mântuire a păcătoşilor prin Cristos Domnul. El a încercat să-L înşele pe Domnul Isus să nu moară pentru mântuirea lumii. Imediat după botez, i-a sugerat o cale mult mai uşoară decât crucea de a câştiga lumea: „Închină-te mie” – a zis diavolul. Dar a fost înfruntat cu cuvintele: „Pleacă, Satano, căci este scris: ‚Domnului Dumnezeului tău să te închini şi numai Lui să-l slujeşti” (Matei 4:8-10). După un timp, vine cu aceeaşi ispită de amăgire, dar nu direct, ci prin Petru. Şi pe El îl înfruntă cu cuvintele: „Înapoia mea, Satano” (Matei 16:22,23). Ce mare băgare de seamă trebuie să avem chiar la cuvintele fraţilor noştri, ca să nu fim înşelaţi! Iar mai târziu, chiar în prag de suferinţe, vin câţiva greci, care voiau să-L vadă. Se pare că ştiau că evreii îl urăsc pe Isus. Dr. Stanley Jones, mare misionar în India şi autor al mai multor cărţi, e de părere că grecii dornici de cunoştinţă, ar fi vrut să-L invite să meargă în Grecia, ca să scape de cruce. Din text se subînţelege lucrul acesta. Era o altă ispită deghizată, să-L facă să nu moară. Nu ni se spune că Cristos Domnul ar fi stat de vorbă cu grecii, ci imediat El a zis că „grăuntele de grâu dacă nu moare, rămâne singur; dar dacă moare, aduce multă roadă”. El a trecut printr-o înfiorare, apoi a exclamat: „Şi ce voi zice? Tată, izbăveşte-Mă de ceasul acesta? Dar tocmai pentru aceasta am venit până la ceasul acesta!” Iar în noaptea arestării, a trecut prin agonia din Ghetsemani, unde la fel a repurtat victoria şi a mers să moară, ca noi să fim mântuiţi. Diavolul a fost înfrânt, a fost biruit prin cruce. Mântuirea lumii a fost săvârşită.

    Satana e neînduplecat, a rămas vrăjmaş, el vrea azi stagnarea lucrării de mântuire a păcătoşilor prin cei ce cred. Prigoanele n-au putut să închidă gura robilor Domnului să nu vestească Evanghelia. Au vestit-o şi în închisori şi pe ruguri. Când lui Bunyan i s-a oferit eliberarea din închisoare, fiindcă acasă îi murise soţia, iar fiica oarbă ce o aveau a rămas fără ajutor, i s-a cerut nu lepădarea de credinţă, ci doar să tacă, să nu mai spună nimănui de mântuire, dar el a zis: „Dacă azi îmi daţi drumul, azi voi vesti Evanghelia, căci prefer mai bine să-mi mucegăiască oasele în temniţă, decât să fiu liber şi să nu spun altora de dragostea lui Dumnezeu”. Vrăjmaşul a constatat în atâtea rânduri că vântul prigoanelor nu a stins focul sfânt, ci l-a aprins mai tare şi i-a purtat până la mari depărtări. De aceea, ca să oprească lucrarea de mântuire a păcătoşilor, caută să amăgească pe robii Domnului să nu-şi facă lucrarea, să amăgească pe credincioşi cu necredinţă. În alte cuvinte, vrea să le fure credinţa primită de la Dumnezeu, dându-le o credinţă falsă, care de fapt e necredinţă.

    Iată câteva săgeţi arzătoare ale celui rău, iar dacă tu nu foloseşti scutul credinţei, ele îţi străpung inima şi devii o victimă, un înşelat. Ele sunt cuvinte dulci, plăcute firii pământeşti, şi dacă nu ai discernământ spiritual, ajungi să le dai crezare.

    1) el îţi şopteşte că starea păcătoşilor nu e chiar aşa de gravă;

    2) că Dumnezeu nu e chiar aşa de rău încât să-i trimită în iad;

    3) că nu eşti chiar tu răspunzător de sufletul lor, de salvarea lor;

    4) că şi dacă le spui, ei sunt prea împietriţi şi nu se pocăiesc de păcatele lor;

    5) că tu eşti prea slab să faci o aşa lucrare;

    6) că această lucrare nu se face de oricine, ci doar de păstori;

    7) că nu se face oricând, ci doar Duminica;

    8) că nu se face oriunde, ci doar în biserică;

    9) că nu se face faţă de oricine, ci e doar pentru cei aleşi, iar aceia îl caută ei pe Dumnezeu. Astfel că nu are rost să cauţi tu pe cei păcătoşi.

    Vrăjmaşul a venit şi la mine de atâtea ori cu aceste amăgiri. Nu mă mir că a venit şi la tine. Ţinta lui e să te convingă să taci, să nu faci lucrarea sfântă. Şi reuşeşte la atâţia cu aceste amăgiri, îi scoate de pe făgaşul lucrării de salvare a păcătoşilor. La început se mulţumeşte cu atât. Şi cei ce au înghiţit pastila amăgirii, în loc să-L asculte pe Domnul, să spună altora vestea bună a mântuirii, ei îl ascultă pe diavolul.

    Păianjenul, când îi cade o muscă mai mare în plasa lui, aleargă şi o injectează cu otrava lui, iar musca ce s-a zbătut cumplit, devine paralizată şi abia atunci se aruncă asupra ei şi o devorează. Aşa face diavolul cu cei credincioşi. Întâi îi injectează şi ei devin nepăsători de starea altora. Văd starea celui căzut între tâlhari, dar trec înainte pe alături. Nu-i doare nici de starea copiilor lor, care au apucat calea păcatului, dar cum să-i doară de vecini sau de ceilalţi oameni? Omul îşi zice că e credincios fiindcă nu merge la cârciumă, ci la biserică; el nu înjură pe Dumnezeu, ci îi cântă laude; nu trăieşte în certuri cu vecinii, dar e complet nepăsător de soarta lor veşnică.

    Într-o Duminică, un credincios a mers la biserică. Acolo a văzut pe vecinul lui, care era necredincios. S-a dus şi s-a aşezat lângă el. Vecinul a fost foarte atent şi inima lui a fost mişcată. Vestitorul Evangheliei a arătat că toţi oamenii sunt păcătoşi, dar că Dumnezeu a pedepsit păcatele oamenilor în Fiul Său, iar toţi cei ce cred aceasta şi se pocăiesc, au iertarea păcatelor şi ajung în fericirea veşnică. Dacă însă cineva nu primeşte această iertare prin Jertfa lui Cristos Domnul, va ajunge în chinul veşnic. Tot ce a spus, a arătat că aşa e scris în Evanghelie. La terminare, au mers împreună spre casă. Vecinul avea o frământare lăuntrică şi era tăcut. După un timp, cel credincios îl întrebă: „Ei, cum v-a plăcut la biserica noastră?” La aceasta vecinul răspunse tot cu o întrebare: „Dumneata aici eşti membru?” – „Da, da” – afirmă el. „Şi dumneata crezi ce a spus păstorul acela?” – „Da, desigur”. – „Nu, dumneata. nu crezi, căci nu se poate să crezi că eu merg spre iad, şi de atâţia ani treci pe lângă casa mea şi să nu-mi spui nimic. Nu, dumneata nu crezi ce a spus omul acela, nu crezi ce e scris în Evanghelie”.

    La câţi din cei ce îşi zic credincioşi nu ar putea colegii de şcoală sau de lucru să repete aceleaşi cuvinte? Oare credem cu adevărat sau suntem amăgiţi să ne considerăm credincioşi? Satan a reuşit pe mulţi credincioşi să-i facă necredincioşi, necredincioşi în Cuvântul sfânt, care azi e călcat în multe privinţe, necredincioşi în lucrul încredinţat lor. Astfel, sunt pe linie moartă, scoşi din lucrare. Vai, câţi sunt în această stare de amăgire şi nici măcar nu îşi dau seama! Sunt mii de ei, care iau parte la serviciile de închinăciune ale bisericii, cântă, se roagă, dar nu au spus şi nu spun nimănui de mântuirea prin Cristos Domnul. Ba sunt nu numai simpli membrii, ci şi corişti, orchestranţi, dirijori, diaconi şi chiar păstori. Poate cineva obiectează: „Cum, doar preoţii, păstorii vorbesc oamenilor din Evanghelie”. Da, însă când preotul sau păstorul e nepăsător, el vorbeşte numai căci aceasta e slujirea lui, o face ca să fie în treabă, dar el nu suferă durerile naşterii pentru alţii, nu se topeşte în rugăciune pentru cei păcătoşi şi nu-i îndeamnă cu ardoarea sufletului său să părăsească plăcerile păcatului şi să se întoarcă ia Dumnezeu.

    Cu mai mulţi ani în urmă, în Anglia, un capelan a fost trimis să însoţească şi să vorbească unui criminal ce era dus la spânzurătoare. Pe drum, el şi-a făcut datoria şi i-a spus că ar trebui să se pocăiască de faptele lui măcar acum, căci Dumnezeu îl iubeşte şi vrea salvarea lui. După ce l-a ascultat puţin, i-a strigat: „Domnule, dumneata însuţi nu crezi ceea ce spui, căci dacă ai crede, chiar dacă toată Anglia ar fi presărată cu cioburi de sticlă, chiar şi desculţ ar trebui să alergi într-o parte şi alta să spui păcătoşilor de o aşa mântuire. Nu, dumneata însuţi nu crezi ce spui!” Felul rece cum i-a spus Evanghelia arăta nepăsarea. Şi la câţi nu se observă azi această nepăsare? Toată lucrarea o fac în baza rutinei, nu mişcaţi de Duhul Sfânt, căci de El nu ţin seama. Ei sunt ca şi lampagiul orb din nuvela lui George Macdonald, care mergea seara de la stâlp la stâlp să aprindă felinarele oraşului, dar el nu se bucura de lumină, ci trăia în întuneric beznă. Îşi făcea slujba de lampagiu doar datorită rutinei. Aceşti vestitori ai Evangheliei poate altădată au fost calzi, plini de râvnă sfântă în căutarea celor pierduţi, dar azi doar le merge numele că trăiesc. O, Doamne, trezeşte pe toţi aceştia până nu e prea târziu!

    După o vreme de aşa trăire în nepăsare faţă de alţii, vrăjmaşul îi amăgeşte să fie nepăsători şi de propria lor stare. În Matei 24:37-39 avem cuvintele Domnului Isus despre lipsa de credinţă şi starea de nepăsare a oamenilor din vremurile din urmă când îi aseamănă cu cei din timpul lui Noe. Deşi salvarea era la îndemână, căci uşa corăbiei a rămas deschisă şapte zile, nici unui n-a intrat să-şi salveze viaţa căci n-au crezut; n-au crezut că au nevoie de salvare, n-au crezut că vine potopul, n-au crezut că păcatul lor e aşa de grav şi va fi pedepsit, cum le-a propovăduit Noe.

    Când păcatul nu mai e grav în viaţa altora, nu te alarmează, ajungi să-l admiţi şi în viaţa ta. Liberalismul pătrunde în viaţa celui ce a devenit nepăsător. Când îţi spui că asta nu e păcat, că azi trăim vremuri moderne şi îţi găseşti justificări raţionale pentru orice, să ştii că ai devenit lumesc. Prin aşa trai, Cristos Domnul e izgonit din viaţă, Duhul Sfânt e întristat şi pleacă, iar Satan jubilează. În această stare, conştiinţa nu te mai mustră nici pentru privirea nepotrivită, nici pentru vorba rostită, nici pentru acţiunea înfăptuită. Otrava nefastă a necredinţei te-a paralizat, din credincios ai devenit necredincios Eşti ca un vultur împăiat, bun pentru vitrină, dar care nu mai poate să urce înălţimile; e în totul vultur, dar nu mai are viaţă, nu se hrăneşte, nu se mişcă, nimeni nu mai poartă teamă de el. Am văzut păsări împăiate, păsări ce altădată au cântat frumos încât te desfătau cu trilurile lor, dar vrăjmaşul le-a prins în cursele lui, le-a luat viaţa şi le-a împăiat. Pe dinafară sunt în totul ca înainte, cu aceleaşi pene frumoase, dar nu mai cântă. Vai, şi în biserici sunt multe păsări cântătoare, care au fost prinse în cursa mândriei sau a geloziei şi au ajuns împăiate, nu mai cântă. Nu a fost ceva după voia lui sau a ei sau a fost pus altcineva să conducă, să cânte solo sau duet şi a devenit pasăre împăiată. Am văzut şi lei şi tigrii împăiaţi de care nimeni nu mai poartă teamă. Sunt doar de ornament. Nu cumva şi tu eşti un credincios împăiat?

    Aceştia poate continuă să meargă la biserică, se roagă, ca fariseul în Templu, dar ruga lor nu e ascultată căci ei nu mai ţin cont de voia lui Dumnezeu, ci fac ce le place. Toată viaţa lor de credinţă se rezumă la un formalism rece, sunt creştini împăiaţi. Ei se roagă numai de la buze, căci inima lor a încetat să bată pentru Dumnezeu. Ei au o formă de evlavie, dar nu mai au puterea (2 Timotei 3:5). Diavolul le-a schimbat credinţa adevărată cu una falsă şi ei nici nu ştiu. Domnul însuşi spune că biserica din Laodiceea nu ştia nimic de sărăcia şi gravitatea stării în care se afla (Apocalipsa 3:17,18). Ei poate se feresc de păcate pe care le cred grave, şi astfel trăind o viaţă morală de ochii oamenilor, ei nu se consideră căzuţi. Dar sunt nişte amăgiţi.

    Credinţa e legătura vitală între cel născut din nou şi Dumnezeu, Izvorul vieţii. Credinţa e vie, activă, dinamică. „Cel neprihănit va trăi prin credinţă”, dar când aceasta nu mai e, omul e credincios-necredincios. El are impresia că e credincios, dar realitatea vieţii îl arată necredincios, e mort duhovniceşte. Unii poate se grăbesc să spună că e imposibil aşa ceva, dar Domnul spunea îngerului bisericii din Sardes: „Ştiu… îţi merge numele că trăieşti, dar eşti mort” (Apocalipsa 3:1). Cândva a fost viu, dar nu când i s-a spus lui Ioan să scrie. Să dăm voie Domnului să ştie adevărul mai bine decât îl ştiu oamenii. Amăgirea şi-a făcut efectul, omul a pierdut credinţa. Lui Petru înainte de arestare, Domnul Isus i-a spus: „Simone, Simone, Satana v-a cerut să vă cearnă ca grâul. Dar Eu M-am rugat pentru tine, ca să nu se piardă credinţa ta” (Luca 22:31,32).

    Poetul român Vasile Militaru arată în următoarea poezioară valoarea mare a credinţei:

    Poţi să pierzi averi şi ranguri, fericiri cu rai în spic,

    Dacă n-ai pierdut credinţa, încă n-ai pierdut nimic.

    Prin pierderea credinţei, faci inversarea poeziei:

    Poţi să ai averi şi ranguri, fericiri cu rai în spic,

    Dacă ai pierdut credinţa, nu mai ai nimic, nimic.

    Pentru această doborâre finală, Satana îşi foloseşte toată şiretenia. El îl lasă pe om să se considere credincios, când în realitate el a devenit necredincios. Omul ce şi-a zidit casa pe nisip, nu e omul de lume, ci cei din biserică, el aude mereu Cuvântul, dar nu-i crede, nu-l trăieşte. „Cine aude aceste cuvinte ale Mele şi nu le face”, e expresia Domnului Isus (Matei 7:26,27). Omul acesta nu a crezut că trebuie să zidească pe stâncă. El a putut să se fălească ce casă frumoasă are, arătoasă pe dinafară, poate asemănătoare în multe privinţe cu cea zidită pe stâncă, dar în final s-a prăbuşit şi prăbuşirea i-a fost mare. Aceştia ascultă Cuvântul Domnului Duminică de Duminică, se roagă „Doamne, Doamne”, dar tot ce zidesc e pe nisip, pe firea lor. La sfârşit vor vedea prăbuşirea şi vor auzi cuvintele: „Depărtaţi-vă de la Mine”. În alte cuvinte, de la poarta cerului să fii trimis în iad. Va fi ceva din cale afara de groaznic.

    Mă doare că trebuie să repet acest avertisment pentru fraţii mei. Lupta spirituală e cumplită, vrăjmaşul îşi foloseşte azi toate amăgirile. În holda multora, spinii au crescut şi au înăbuşit sămânţa, fiindcă ei nu s-au interesat de creşterea ei, ci „şi-au văzut de drum”, iar grijile de cele trecătoare, bogăţiile şi plăcerile vieţii acesteia au omorât firea nouă care era pentru viaţa veşnică.

    Ce trebuie să facem ca să nu fim amăgiţi?

    Cristos Domnul ne-a înştiinţat tocmai în privinţa aceasta, ca să veghem, să nu ne lăsăm amăgiţi. El a afirmat că slujitorii celui rău „vor înşela pe mulţi”, dar nu pe toţi. Eu nu vreau să fiu înşelat, de aceea trebuie să fiu cu băgare de seamă, trebuie să veghez. Fratele J.S. odată a luat trenul de la Arad spre Şebiş, voia să meargă la Buteni. Era seară şi fiind singur în compartiment şi-a dat jos pantofii şi s-a culcat pe bancă. Spre ziuă când sa trezit, nu mai avea pantofi. A trebuit să parcurgă drumul desculţ şi fiindcă el avea număr mare la pantofi, prăvălia din Buteni nu avea pantofi pentru el. Creştinul lui Bunyan când a dormit, şi-a pierdut mărturia. Ca să nu mi se fure credinţa, trebuie să stau treaz, să veghez. Azi e necesară o stare de trezire la toţi credincioşii, ca să-şi păzească credinţa şi să ajute şi pe alţii să creadă cu adevărat în Domnul Isus ca Mântuitor al lor. Leonard Ravenhill a scris: „Fără discuţie, cea mai mare nevoie a bisericii de azi este să-L întâlnească iarăşi pe Domnul ei Cel înălţat, ca să primească învestitura cu care să intre în trezirea trezirilor, înainta de a se lăsa noaptea nopţilor peste acest secol”. La sfârşitul vieţii, apostolul Pavel a scris: „Am păzit credinţa” (2 Timotei 4:7). Aceasta trebuie să fac şi eu şi tu.

    Apoi trebuie să păstrez un cuget curat, căci credinţa vieţuieşte numai într-un cuget curat. Apostolul Pavel se temea ca nu cumva prin şiretlic, gândurile fraţilor din Corint să se strice de la curăţia şi credincioşia faţă de Cristos Domnul (2 Corinteni 11:3). Lui Timotei îi cere să păstreze credinţa şi un cuget curat, pe care unii l-au pierdut şi au căzut din credinţă (1 Timotei 1:19). Iar despre diaconi spune că trebuie „să păstreze taina credinţei într-un cuget curat” (1 Timotei 3:9). Cugetul multor zişi credincioşi a devenit murdar de plăceri, de imaginaţii păcătoase. Unii şi-au îmbibat cugetul cu germeni de stricăciune citind cărţi murdare, pornografice. Alţii au privit scene de desfrâu la televizor sau au închiriat casete video care le-a murdărit cugetul. Alţii au lăsat ca ura faţă de un frate sau o soră să le fermenteze gândirea şi sunt în starea aceasta de săptămâni sau luni. Odată într-o biserică am auzit că doi fraţi nu vorbesc între ei. Aşa păreau buni credincioşi, dar vrăjmaşul le-a umplut inima de amărăciune unul împotriva altuia. Când am chemat la birou ambele familii, unu! a fugit, nu a vrut să vină, dar le-am pus în faţă: împăcarea sau excluderea din biserică. Duminica următoare au venit la biserică şi mi-au spus că s-au pocăit de păcatul lor, şi-au cerut iertare şi s-au împăcat. Murdăria din cuget trebuie scoasă, altfel omoară credinţa.

    Şi trebuie să lupt lupta cea buna a credinţei (1 Timotei 6:12). Să am toată armura lui Dumnezeu. Nici într-o dimineaţa să nu plec neînarmat. Să mă întăresc în pu­terea tăriei Lui prin ru­găciune. Să cred în totul Cuvântul lui Dumnezeu. Ni­mic în plus, nimic în minus. Deviza ostaşului lui Cristos Domnul este: ,,Să nu trec peste ce este scris”. Mama Eva a pus la îndoială că e chiar aşa cum a zis Dum­nezeu şi toţi ştim con­secinţele grave ce au urmat. Şiretlicurile modernismului azi sunt mai momitoare ca oricând, de aceea se cere eroism să rămâi în cadrul Cuvântului sfânt. Dacă alţi înaintaşi ai credinţei au preferat mai degrabă să moară decât să arunce bobul de tămâie pe altar, oare nu ar trebui noi, care trăim în apropiata venire, să luptăm cu mai mare dârzenie lupta cea bună a credinţei, ca să nu fim amăgiţi nici prin plăceri, nici prin ameninţări? Nu uitaţi cetatea Troia nu a fost înfrântă pe calea armelor, ci prin şiretlic. De aceea fiţi treji, vegheaţi, păziţi-vă cugetul curat, nu admiteţi păcatul nici chiar în gând, oricât vi s-ar părea că e de mic, şi luptaţi cu eroism.

    Doamne, ajută-ne să preţuim credinţa care a fost dată sfinţilor şi să rămânem în ea până la capăt!

    1. Amăgirea cu liberalism

    „…aţi fost învăţaţi cu privire la felul vostru de viaţă din trecut, să vă dezbrăcaţi de omul cel vechi, care se strică după poftele înşelătoare” . „Şi acum, copilaşilor, rămâneţi în El, pentru ca atunci când se va arăta El, să avem îndrăz­neală… să nu rămânem de ruşine şi depărtaţi de El” (Efeseni 4.22; 1 Ioan 2:28)

    Ce frumoasă şi binecuvântată este viaţa de adevărat creştin, credincios copil al Domnului! Trecutul său e iertat, viaţa sa a fost înnoită prin naşterea din nou făcută de Duhul Sfânt, el e alt om. Fiul risipitor când a venit acasă, primit fiind de tatăl său, a fost dezbrăcat de zdrenţele sale şi îmbrăcat cu haina cea mai bună, apoi a fost aşezat la masa dragostei să se înfrupte din belşugul tatălui. Ce mare diferenţă între starea aceasta şi cea nenorocită dinainte! Dar el trebuie să rămână ascultător.

    Aceasta e realitatea cu orice suflet păcătos, care a primit harul lui Dumnezeu. Bucuria mântuirii ce i-a copleşit inima, se revarsă ca nişte ape, faţa îi este străluminată şi nu ştie cum să mulţumească tatălui, care l-a strămutat din împărăţia întunericului în Împărăţia de Lumină a Fiului dragostei Lui. Fiecare ajunge să re­cunoască în sinea lui că nu a meritat aşa ceva, ci „Lui Ti datorăm faptul că prin credinţă am intrat în această stare de har” (Romani 5:2). Beţivanul de altădată se miră de el însuşi: ce a fost şi ce a devenit?! La fel, fiecare păcătos mântuit are pricini de uimire, când cugetă ia lucrarea harului lui Dumnezeu în viaţa sa, la preţul depus de Cristos Domnul pentru salvarea lui. De aici ţâşneşte adânca mulţumire şi adevărata cântare:

    Chiar mii de limbi de aş avea,

    O, Doamne Dumnezeu,

    Oricum deplin eu n-aş putea

    Să laud Numele Tău.

    Căci Tu, Cel Sfânt şi Preaînalt,

    A toate Creator,

    Din moarte m-ai răscumpărat,

    De-aceea Te ador!

    Cătuşele păcatului le-ai rupt

    Şi m-ai salvat,

    Cu tot ce am, eu sunt al Tău,

    Al Tău răscumpărat!

    Apoi, Biblia spune, că Duhul Sfânt îl învaţă pe păcătosul mântuit lecţiile harului: „să o rupă cu păgânătatea şi cu poftele lumeşti şi să trăiască în veacul de acum cu cumpătare, dreptate şi evlavie, aşteptând fericita noastră nădejde şi arătarea slavei Marelui nostru Dumnezeu şi Mântuitor, Isus Cristos” (Tit 2:12,13). Şi viaţa trăită în ascultare deplină de Domnul, în părtăşie cu El, e tot mai frumoasă, tot mai dulce din zi în zi. Eu ştiu aceasta nu numai din Cuvântul sfânt, ci din propria mea experienţă cu Dumnezeu. Pentru nimic în lume nu aş dori roşcovele păcatului. Marele evanghelist George Whitefield spunea că nu mai doreşte să fie în locul păcătosului „nici pentru zece mii de lumi”. Viaţa de adevărat creştin, nu a celui ce poartă doar numele, e binecuvântată, e glorioasă. Cristos Domnul ne este totul îndeajuns. Dragostea Lui ne-a legat de El mult mai puternic decât se leagă soţia de soţul ei. Voia Lui e bună, plăcută şi desăvârşită. Iar aplicând-o în viaţă, spunem împreună cu psalmistul: „Când urmez învăţăturile Tale, mă bucur de parcă aş avea toate comorile” (Psalmul 119:14). Aceştia extaziaţi de bucurie pot cânta:

    „Pentru nimic eu n-aş schimba

    Isuse, fericirea Ta!

    Dar azi, sunt unii care au o viaţă de creştin searbădă, acră, posomorâtă. Ei nu cunosc puterea Duhului Sfânt pusă în slăbiciune. Pentru ei, trăirea voii lui Dumnezeu e ceva greu, e o viaţă de prea multă renunţare. Ei sunt nemulţumiţi. Se străduiesc să facă faţă de ochii altora, dar n-au pic de bucurie. Între ei şi Cristos Domnul a pătruns lumea şi credinţa lor s-a eclipsat, s-a întunecat

    Atunci vine vrăjmaşul şi seamănă neghină şi buruieni, care înăbuşă sămânţa. Le arată strălucirea lumii – cum a arătat chiar şi Domnului Isus – şi le promite că le-o dă lor, dacă i se închină lui. Nu le cere să renunţe la Cristos ca Mântuitor, ci la Cristos ca Domn. Ca Mântuitor, în unele cazuri, el caută chiar să le inspire o încredere falsă, contrară Bibliei, le spune că odată ce Cristos te-a mântuit, de acum poţi să faci ce vrei, căci El e un Mântuitor mare şi te mântuieşte de orice păcat. Ba chiar cu cât păcătuieşti mai mult, cu atât se înmulţeşte harul; că odată fiind mântuit, tu nu îţi poţi pierde mântuirea. Şi cu această evanghelie falsă, cu şiretlic, diavolul amăgeşte pe mulţi. Dacă-l crezi pe el, adevărata credinţă dată sfinţilor ţi-a fost furată, şi înlocuită cu alta falsă, de factură satanică.

    De acum îţi spui că Dumnezeu nu e chiar aşa de rău încât pentru o minciună sau pentru nişte fleacuri să te trimită în iad; că nu tot ce numesc predicatorii păcat, e păcat; ba şi păcatul nu e chiar aşa de grav, că uite şi cutare şi cutare face aşa lucruri şi totuşi îşi zice că e credincios. Când ţi se arată anumite texte din Biblie, care interzic unele lucruri, tu spui că acestea au fost scrise pentru oamenii de pe vremea aceea, care au fost mult mai înapoiaţi, noi trăim într-o lume modernă şi avem un standard mult mai înalt de civilizaţie, nu suntem ca şi baba Floare sau ca şi moşul Veicaş. Şi amăgirea liberalismului a cuprins mintea celui ce a făgăduit Domnului, înaintea multor martori, că îl va urma până la capăt! Azi e o epavă.

    Păstorul unei biserici avea vederi liberale. La un sfârşit de an, un membru i-a făcut cadou o Biblie toată ciopârţită. Predicatorul nedumerit a întrebat că ce înseamnă lucrul acesta? Atunci omul a răspuns: „Aceasta e Biblia dumitale. Eu v-am ascultat predicile şi ori de câte ori aţi spus că textul acesta a fost scris pentru cei din Corint şi nu ne priveşte pe noi, celălalt a fost scris pentru cei din Tesalonic şi nu ne priveşte pe noi, când ajungeam acasă, eu luam foarfeca şi tăiam acea parte din Biblie. Aşa se face că ea are multe tăieturi, dar ea e Biblia dumitale. Eu nu vreau o aşa Biblie, de aceea v-am adus-o”.

    Mulţi, prin liberalism, scot anumite părţi din Scrip­tură, care nu le plac. Ei nu taie filele, ci spun că acele adevăruri nu ni se aplică nouă. Prin acţiunea lor, ei dovedesc că nu cred că „Toată Scriptura este insuflata de Dumnezeu şi de folos ca să înveţe, să mustre, să îndrepte, să dea înţelepciune în neprihănire…” (2 Timotei 4:16).

    Amăgirea liberalismului se petrece în lumea gândirii pe nesimţite, abia mai târziu se reliefează în vieţuire. Voia lui Dumnezeu pentru el sau ea nu mai e bună, plăcută şi desăvârşită. Viaţa de slujire lui Cristos Domnul îi se pare o robie prea grea şi această libertate pe care le-o oferă diavolul să facă tot ce vreau, tot ce la place, îl încântă şi îl atrage în cursă. Aceştia uită că cine nu vrea să fie rob al lui Cristos, se face rob Satanei. Unor aşa oameni diavolul le-a schimbat macazul vieţii de pe firea nouă în Cristos, pe firea veche adamică. Pentru „haina cea mai bună” se cere prea multă grijă şi ei preferă iarăşi zdrenţele. Prin şiretlic, gândurile lor s-au stricat de la „curăţia şi credincioşia faţă de Cristos”, exact cum spunea apostolul Pavel în 2 Corinteni 11:3.

    Când poporul Israel a pierdut credinţa, şi-a zis că „Dumnezeu nu vede”, că nu aude (Psalmul 94:7) şi că nu pedepseşte, „că nu va veni nenorocirea” (Ieremia 5:12). Aceasta l-a făcut să trăiască în toate păcatele şi astfel a ajuns un popor lepădat de Dumnezeu. Acelaşi lucru îl face vrăjmaşul şi azi. Nu e de glumit cu liberalismul.

    Şi totuşi chiar unii vestitori ai Evangheliei zâmbesc când citesc aceste rânduri. Ei se consideră cu vederi largi. Ei nu cred că cei aleşi pot să fie amăgiţi. Dar nu se întreabă: oare nu sunt chiar eu un amăgit? Credeţi oare că Satan e chiar aşa de prost încât şi după mii de ani să încerce să amăgească pe cineva pe care nu-l poate amăgi? Din contră, el ştie şi noi ştim că a amăgit pe mulţi, chiar din cei ce s-au crezut mai tari. O, Doamne, ai milă de noi!

    E foarte important că această amăgire nu are de-a face cu cei necredincioşi, ci ea apelează la cei ce merg la biserică, citesc Biblia, se roagă, dar din lipsă de veghere, din lipsă de discernământ, ajung amăgiţi. Şi semnalez aici că uneori cei cu multă pregătire şcolară, dar cu puţină creştere în har, cu puţină maturitate spirituală, cad mai uşor în cursă decât ceilalţi, cred oferta Satanei, care pentru ei pare foarte raţională. Pentru ei viaţa de simplitate pare absurdă, de aceea nu sunt gata să ţină credinţa într-un cuget curat, şi să o ţină până la capăt, ci se încurcă în fel de fel de motivări. Apostolul Pavel a scris celor din Corint, deci „către cei ce au fost sfinţiţi în Cristos Isus, chemaţi să fie sfinţi” (1 Corinteni 1:2), care se credeau că sunt cineva, lor le-a scris: „Vă fac de cunoscut, fraţilor, Evanghelia pe care v-am propovăduit-o, pe care aţi primit-o, în care aţi rămas şi prin care sunteţi mântuiţi, dacă o ţineţi aşa după cum v-am propovăduit-o; altfel degeaba aţi crezut” (1 Corinteni 15:1-2). Aceste ultime cuvinte nu sunt sperietoare, ci arată o stare tragică în care pot ajunge unii credincioşi, şi unii au ajuns deja fără să-şi dea seama.

    Partea dureroasă e că vestitorii Evangheliei liberalişti îi consideră pe cei cu adevărat credincioşi ce trăiesc Evanghelia ca fiind habotnici, înguşti la minte, înapoiaţi. Probabil că unii şi pe mine mă consideră aşa, n-are importanţă, eu vreau să rămân în cadrul adevărului biblic. Doamne, ajută-mă!

    Prin sinea lui, adevărul e îngust, e ca şi în matematică: doi cu doi face patru; niciodată nu face trei sau trei şi jumătate, nici măcar trei şi nouăzeci şi nouă, ci patru exact. La fel Cuvântul lui Dumnezeu e îngust şi categoric. Nu e cuvânt de târguială, Dumnezeu să mai lase, iar tu să mai pui ceva. Are mare importanţă cum privim Cuvântul lui Dumnezeu. Domnul Isus a zis: „Nimeri nu poate sluji la doi stăpâni… Nu poţi sluji lui Dumnezeu şi lui Mamona” (Matei 6:24). Ori liberalismul tocmai aceasta vrea. Diavolul îţi spune că e mulţumit la început chiar numai cu degetul tău cei mic, căci ştie că dacă tu faci aceasta, întristezi pe Duhul Sfânt (Efeseni 4:30), şi el te părăseşte. El nu-şi împarte Templul cu Satan.

    În epistola către Timotei, apostolul Pavel scria că are să vină vremea când „oamenii nu vor putea să sufere învăţătura sănătoasă… îşi vor întoarce urechile de la adevăr” (1 Timotei 4:3,4), căci adevărul e prea îngust. Noi trăim vremea aceasta. Eu sunt conştient că liberalismul a pătruns azi ca o molimă în multe biserici. La Congresul nostru din Sept. 1992, am spus fraţilor: „Noi ne lăudăm cu înaintaşii noştri: Mihai Brumar, Teodor Clepea, Teodor Sida, Vărşăndan, Igna, Enaşcu, Florian, Ţirban, Mihai Vicaş, Berbecar, Cornea şi alţii, dar dacă aceia ar trăi astăzi pe mulţi i-ar exclude pentru liberalism, căci ei n-au permis în biserici multe lucruri, la care cei de azi închid ochii. De ce? Fiindcă ei au fost rămaşi în urmă? Nu, ci fiindcă ei cereau ca adevărul Evangheliei să fie aplicat în viaţa fiecărui credincios”.

    Căci creştinismul nu-i numai vorbă,

    Ci vieţuire zi de zi”.

    Apostolul Pavel a scris: „Ca unii care cunoaştem deci frica de Domnul, pe oameni căutăm să-i încredinţăm…” Şi eu cunosc frica de Domnul, de aceea vreau să rămân lângă Cuvântul sfânt, de aceea scriu aceste lucruri şi vreau să vă încredinţez de voia lui Dumnezeu. Am ţinut studiul acesta biblic despre amăgirile din vremurile din urmă în biserica noastră din Sacramento, California, şi acum îl scriu pentru copiii Domnului, fraţii mei de pretutindeni. Fraţi predicatori, diaconi, membrii în comitete şi toţi copiii Domnului, e bine să vă daţi seama de lupta aprigă a vrăjmaşului, de victimele ce le amăgeşte şi le nenoroceşte pentru veşnicie! Nu fiţi nepăsători, nu dormiţi în post pe front.

    În 1937, fratele Burlaca Mihail din Noua Suliţă, care făcuse armata la grăniceri, mi-a istorisit cum un soldat în post la un pichet de grăniceri pe graniţa cu Bulgaria, a adormit în post şi comitagii bulgari au venit tiptil, i-au luat arma ce avea baioneta pusă, l-au ţintuit de gheretă, l-au ucis, apoi cu grenade au ucis pe toţi grănicerii ce dormeau în pichet. Domnul spunea proorocului Ezechiel că străjerul, care vede pericolul, trebuie să strige, să dea alarma. De aceea strig şi eu pe această cale. Nu vreau să fiu vinovat de sângele altora. Puteţi să mă numiţi rămas în urmă sau cum vreţi, n-are importanţă, eu sunt robul Domnului, nu al oamenilor. Şi îţi spun că însuşi faptul că această carte a ajuns în mâna ta, înseamnă că Domnul te iubeşte, că are ceva pentru tine, că vrea să te alipeşti mai mult de El şi în totul de adevărul Cuvântului sfânt, să înveţi să nu treci peste ce este scris; iar dacă ai trecut peste ce este scris, trebuie să te pocăieşti de amăgirea aceasta a liberalismului. O, de ai da voie Duhului Sfânt să-ţi cureţe ochii spre a vedea cum e starea ta în faţa Domnului. Doamne, Duhule Sfânt, fă lucrul acesta!

    Să analizăm mai multe laturi în care se vede amăgirea liberalismului la cei credincioşi:

    Întâi, amăgirea cu liberalism se petrece în gândire, în concepţie. Diavolul caută să-ţi strice tiparul gândirii tale. În Psalmul 10:11, psalmistul spune că omul rău îşi zice în inima iui: „Dumnezeu uită! Îşi ascunde Faţa şi în veac nu va vedea” Aici  vorba de lumea lăuntrică a gândurilor. Solomon spunea în privinţa aceasta: „Păzeşte-ţi inima mai mult decât orice, căci din ea ies izvoarele vieţii” (Proverbe 4:23). Satan, vrăjmaşul, vine şi otrăveşte tocmai concepţia ta despre Dumnezeu: că nu trebuie să iei Biblia chiar aşa de serios; că Dumnezeu îţi cere prea mult; că nu e bine să renunţi chiar la toate plăcerile; că Dumnezeu nu e chiar aşa de rău; că şi dacă păcătuieşti, n-o să-ţi dea în cap; că şi alţii îşi permit unele păcate şi Dumnezeu nu-i sancţionea­ză, deci şi tu poţi face la fel.

    Aceasta e vechea metodă a lui de amăgire. Nu a venit el chiar în Eden la primii oameni să le semene germenii de necredinţă, zicând: „Oare a zis Dumnezeu cu adevărat să nu mâncaţi din toţi pomii din grădină?” Aşa vine şi la tine: „Oare cere Dumnezeu cu adevărat aceas­ta?” Eva a căzut la examen şi vai, în ce hohote de plâns a ajuns să recunoască „Şarpele m-a amăgii”. Iar azi câţi nu sunt amăgiţi în gândirea lor în concepţia despre Dumnezeu că nu pedepseşte păcatul, că doar El e bun, e dragoste, şi odată ce ai devenit copilul Lui, îţi tolerează totul. Amăgirea liberalismului schimbă adevărul despre Dumnezeu, schimbă adevărul despre păcat, că nu e chiar aşa de grav şi schimbă adevărul despre tine, că tu eşti destul de tare şi îţi poţi permite unele lucruri. Ce e un pahar de băutură, o privire rea sau o glumă proastă, puţin ruj pus pe buze sau nişte bijuterii? Sunt doar nişte fleacuri. Pentru aşa ceva să te arunce Dumnezeu în iad? Nici un tată nu face una ca aceasta. Cum s-ar putea ca Dumnezeul cei bun să facă aşa ceva? Şi vai, ce uşor prinde momeala aceasta a Satanei!

    Azi există chiar şi preoţi şi predicatori care spun că păcatul nu e vinovăţie în faţa lui Dumnezeu, ci doar o nereuşită să atingi ţinta. Şi pentru aceasta există motivări şi circumstanţe atenuante pentru diminuarea responsabili­tăţii: că tu eşti prea slab, că uneori aşa sunt împrejurările, că alunecări au fost şi sunt, dar omul se ridică, că unele nici nu sunt păcate, ci doar poporul le priveşte aşa. Şi mintea celui ce primeşte amăgirea liberalismului începe să se întunece, şi conştiinţa e amorţită de această otravă. Pentru el nici un păcat nu mai e grav, astfel că îşi poate permite orice. Această permisivitate, trăire voită în păcat, împietreşte inima şi nu mai sunt lacrimi de pocăinţă. Cineva care ajunsese într-o aşa stare de împietrire, spunea că nici sub bombardamentele celui de al doilea război, când în orice moment putea ajunge în veşnicie, el nu a avut nici un pic de căinţă pentru păcatele sale săvârşite în chip voit. E periculoasă din cale afară o aşa stare. În faţa lui Dumnezeu orice neascultare de voia Lui e păcat, iar păcatul atrage după sine pedeapsa. E bine să ni se imprime în minte adevărul acesta prin câteva cazuri. Mama Eva n-a dat în cap nimănui, n-a trăit în desfrâu, ci doar a luat un fruct, o mică neascultare de Domnul şi a urmat pedeapsa, au fost scoşi din rai. Vina lor a fost în faptul că au ascultat de diavolul, nu de Dumnezeu. Fraţii mei, gândiţi-vă cine a fost Moise! El a stat în atâtea rânduri de vorbă cu Dumnezeu. O singură dată în loc să vorbească stâncii să dea apă, a lovit stânca de două ori şi a fost pedepsit să nu intre în Canaan. Noi spunem că neascultarea lui a fost o nimica toată, dar Dumnezeu n-a tolerat neascultarea. Te gândeşti oare că tu vei fi tolerat? Proorocul din Iuda, care a mers şi a avut curajul în faţa împăratului Ieroboam să strige împotriva altarului din Betel, şi deşi a fost chemat de împărat, după ce şi-a putut retrage mâna, să vină la banchet, a refuzat; deci a ascultat de Domnul, iar când bătrânul profet a alergat după el, prin minciună, l-a amăgit şi sa întors să mănânce pâine şi să bea apă, Dumnezeu nu i-a acordat nici o circumstanţă atenuantă, ci a urmat imediat pedeapsa. La fel soţia lui Lot a fost pedepsită pe loc doar pentru o mică privire înapoi. Anania şi Safira erau membrii în prima biserică din Ierusalim şi n-au săvârşit păcate grele, ci doar o mică minciună şi au fost pedepsiţi imediat cu o moarte năpraznică.

    Nu diminuaţi păcatul în mintea voastră, căci el e mult mai grav decât vă gândiţi. În Apocalipsa 21:27 ni se spune despre Cetatea sfântă: „Nimic întinat nu va intra în ea, nimeni care trăieşte în spurcăciune şi în minciună, ci numai cei scrişi în cartea vieţii Mielului”. De aceea nu glumiţi cu păcatul, nu-l permiteţi sub nici o formă în viaţă, căci orice păcat e ascultare de diavolul şi neascultare de. Dumnezeu, şi neascultarea e sancţionată aspru. Păcatul oricât ţi se pare de mic, te face să nu poţi intra în cer.

    Liberalismul îţi perverteşte chiar şi optica ta despre tine însuţi. În America sunt un fel de oglinzi de mână cu două feţe: una te arată aşa cum eşti, iar cealaltă te măreşte mult, te vezi mare. Aşa face liberalismul. Prin pervertirea minţii îţi creşte mândria, orgoliul, te vezi mai frumos, mai deştept, mai talentat, mai învăţat, mai credincios, mai, mai decât alţii. De aceea doreşti întâietatea, doreşti să atragi privirile tuturor spre tine, ai pretenţia toţi să te asculte, te superi foc dacă alţii nu te apreciază. Fiindcă tu eşti cineva, tu îţi poţi permite orice că de, tu eşti mai emancipat decât toţi. Ce amăgire satanică! Mândria luciferică ţi-a fost strecurată în minte şi astfel eşti stăpânit în totul de liberalism. De acum nu mai doreşti să faci „orice gând rob ascultării de Cristos” (2 Corinteni 10.5), ci ai vrea să-L faci şi pe Cristos rob ascultării de tine. Eu-l tău e pe tron ca o păpuşă şi Satan te mânuieşte, iar tu ai ajuns aşa de amăgit în gândirea ta că nici nu îţi dai seama în ce stare groaznică ai ajuns. O, cum aş vrea să te trezeşti din amăgirea aceasta înainte de a fi prea târziu!

    În al doilea rând, amăgirea cu liberalism o poţi constata din vorbire. Cel ce altădată a lăudat pe Domnul, acum se laudă pe sine. Vorbirea cu har, dreasă cu sare, acum lipseşte. Soţul îşi permite să strige la soţie, soţia la soţ, băiatul sau fata la părinţi. În grup de tineri îşi permit cuvinte cu două sensuri, glume proaste, bancuri piperate, minciuni în glumă, vorbiri de rău. Vorbirea e infectată şi infectează şi pe alţii. Toate curg din izvorul infectat al gândirii şi al inimii.

    E adevărat că Biblia spune: „Nici un cuvânt stricat să nu va iasă din gură… orice amărăciune, orice iuţime, orice mânie, orice strigare, orice fel de clevetire şi orice fel de răutate să piară din mijlocul vostru” (Efeseni 4:29,31), dar aceasta a fost pentru credincioşii ce trăiau atunci în Efes, astăzi e necesar să strigi câteodată, şi ca să descreţeşti frunţile altora mai e nevoie de câte o glumă mai, mai… de câte un banc cu spirit – cu spirit drăcesc – ca să faci pe alţii să râdă, mai ales când respectivul îşi dă aere că e cineva. Pentru el astea sunt nimicuri, căci focul gheenei i-a aprins limba cu permisivitate şi se întinează pe sine şi întinează pe alţii (Iacov 3:6).

    Când îl întreabă cineva cu cât şi-a cumpărat pantofii sau altceva, îşi permite să mintă spunând un preţ dublu, ca să arate că el nu cumpără orice. Îşi permite să mintă pe părinţi, pe colegi, pe şef la serviciu şi uneori chiar pe fraţi la biserică. Pentru el minciuna e o nimica. Aceştia uită că diavolul e tatăl minciunii şi uită că pentru o mică minciună Anania şi Safira au fost pedepsiţi cu moartea. La fel pentru o vorbire de rău, Maria, sora lui Moise, a fost pedepsită cu lepră. Dacă între persoanele care vorbesc de rău, la una i s-ar strâmba gura deodată, oare nu s-ar îngrozi? Dar apostolul Pavel spune: „Fie-vă groaza de rău şi lipiţi-vă tare de bine” (Romani 12:9). Deci, fie-vă groază de păcat, nu numai de consecinţa lui, căci păcatul aduce consecinţa.

    În al treilea rând, amăgirea liberalismului se vede în ţinută. Tânărul sau tânăra caută cu tot dinadinsul să îmbrace haine care să atragă privirile altora. Mai ales fiicele amăgite ale Evei iubesc moda deşănţată, ispititoare, le plac pantalonii şi în unele locuri îndrăznesc să vină aşa chiar şi la biserică; iubesc fustele scurte, rochiţele crăpate, să li se vadă piciorul, hainele sclipitoare, luxul. Mary Quant, inventatoarea fustelor scurte a făcut precizarea: „Fustele scurte sunt simbolul acelor fete care vor să seducă un bărbat”. Şi vinovate nu sunt numai fetele care caută să imite pe altele, ci şi părinţii care dau voie.

    În ce priveşte luxul, în unele locuri e o întrecere în risipirea banilor. Aceasta e o ispită puternică atât la bărbaţi cât şi la femei. Nu au bani pentru lucrarea sfântă, dar au bani pentru costumul sau rochiţa cea mai scumpă, pantofii cei mai eleganţi. Fac risipă de bani, în timp ce alţii, ca Lazăr, n-au nici fărâma de pâine. Odată am fost la o nuntă şi cineva avea o rochie care striga tuturor: „Mă vedeţi? Mă vedeţi?” Şi mirarea mi-a fost că se pretindea bună credincioasă. Mă îndurerează aşa lucruri.

    Credincioasele altădată aveau o ţinută potrivită cu crezul, lor şi cu numele de copile ale Domnului. Slavă Domnului, există şi astăzi aşa credincioase, dar sunt şi unele amăgite. E bine fiecare când îşi cumpără îmbrăcămintea să se întrebe: oare îl place Domnului îmbrăcămintea aceasta? Ar purta-o El dacă ar fi în locul meu? O bogătaşă care se purta în mare lux, când s-a pocăit, a întrebat pe păstorul bisericii cum să se îmbrace de acum înainte? Acesta i-a răspuns: „Îmbrăcaţi-vă în aşa fel ca nimeni să nu ştie după plecarea din biserică cum aţi fost îmbrăcată”. El făcea referire la o îmbrăcăminte simplă, care să nu atragă privirile, să fie ca a tuturor celorlalte credincioase.

    Biblia trebuie să fie ghidul nostru şi în îmbrăcăminte. Apostolul Pavel a scris: „Vreau de asemenea ca femeile să se roage îmbrăcate în chip cuviincios, cu ruşine şi sfială” (1 Timotei 2:9). În faţa Domnului nimeni nu are ce căuta în spirit de mândrie.

    Creştinii în Biserica primară au excelat în modestie. Ei său dezbrăcat de felul deşert de vieţuire şi rămânerea la cele smerite era un mod de viaţă zi de zi. În timp ce la femeile romane era o întrecere în lux, la cele creştine caracteristica de bază era simplitatea, chiar şi la soţiile marilor bogătaşi sau senatori. Despre Narcis din Roma se ştie că poseda patru sute milioane sesterţi (aproximativ 20 milioane dolari), dar casa lui este pomenită că era creştină (Romani 16:11). Schimbarea inimii se învedera şi în îmbrăcăminte.

    Tertulian în „Apologia” sa 39.19 afirma că creştinii „observă modestia şi castitatea”. Minucius Felix, un creştin din Roma în cartea sa „Dialog cu Octavius”,31.5, scrisă la 218 d.Cr. spune: „Noi menţinem modestia nu de suprafaţă, ci în minte”. Clement Alexandrinul afirma simplitatea în îmbrăcăminte. A.M. Renwick şi A.M. Hartman în „Istoria bisericii”, 1986, la pag.22, spun: „Adevărata esenţă a organizaţiei bisericii, a vieţii creştine şi a închi­năciunii în timpul primelor două veacuri a fost simplitatea”.

    În cartea „Fabiola sau Biserica din catacombe”, autorul vorbind despre Lucina, o creştină, spune: „Veş­mântul ei îi este de o stofă şi de o culoare deopotrivă de simple, fără broderii… nici o podoabă preţioasă, nici o bijuterie, asemeni acelora cu care se împodobesc atât de bogat femeile romane, nu se vede pe ea”. Iar despre Agnia, o tânără creştină dintr-o familie de seamă, verişoară a Fabiolei, scrie: „Era îmbrăcată într-un veşmânt alb, fără pată, dar neavând nici o bijuterie”. Aşa erau tinerele creştine de la începutul credinţei. În „Qwo Vadis” se spune despre Pomponia, creştină, soţie de general roman, că purta rochii mohorâte şi era gravă.

    Liberalismul în ţinută se vede nu numai în îmbrăcăminte, ci şi în îndrăgirea şi purtarea bijuteriilor. Vreau să fie legate cu lanţul la gât, cu brăţări de aur, cu inele ce au rubine, diamante sau alte pietre preţioase. Unele tinere de azi mai bucuros încalcă Cuvântul sfânt decât să renunţe la bijuterii. Biblia spune: „Podoaba voastră să nu fie în podoaba de afara, care stă în împletitura parului, în purtarea de scule de aur sau în îmbrăcarea hainelor, ci să fie în omul ascuns al inimii, în curăţia nepieritoare a unui duh blând şi liniştit, care este de mare preţ înaintea lui Dumnezeu. Astfel se împodobeau odinioară sfintele femei” (1 Petru 3:4,5). Dar fudulia, aroganţa unora, le face să nu mai asculte de Biblie, ele vreau să fie „ca lumea”. Când lipseşte podoaba lăuntrică, prin liberalism se recurge la podoaba de afară. Cum înşeală vrăjmaşul!

    Când Iacov s-a întors la Betel, locul unde văzuse scara la cer şi unde pentru el era „Casa lui Dumnezeu”, a cerut tuturor din familia lui să scoată dumnezeii străini şi să se curăţească. Apoi ni se spune că „ei au dat lui Iacov toţi dumnezeii străini… şi cerceii pe care-i purtau în urechi. Iacov i-a îngropat în pământ sub stejarul de lângă Sihem” (Geneza 35:4). În faţa lui Dumnezeu nu ai ce veni în duh de mândrie, căci este scris: „Dumnezeu stă împotriva celor mândri, dar celor smeriţi le dă har” (1 Petru 5:5). La Sinai, Dumnezeu a zis lui Israel: „Aruncă-ţi acum podoabele de pe tine!” (Exod 33:5).

    Molima aceasta se observă şi pe feţele şi buzele unora. Nu sunt mulţumite cu frumuseţea naturală ce le-a dat-o Dumnezeu, ci recurg la una falsă. Asta nu e de inspiraţie divină. Gândiţi-vă, de ar trăi Michelangelo şi în timp ce sculptorul ar privi la lucrarea lui, un ţăran din Palermo să vină cu un bidon de vopsea roşie şi să dea pe buzele lui Moise, ce credeţi că ar zice artistul ce a sculptat statuia? Dar ce zice Dumnezeu de toate nemulţumitele vremii noastre? E lucrarea lor o glorie pentru Dumnezeu? Fardurile şi rujurile arată nu numai o faţă falsă, ci o inimă falsă faţă de Dumnezeu. Toate sunt izvorâte din duh de desfrâu, de a atrage şi seduce pe alt bărbat. Niciodată soţia nu se fardează acasă ca să placă soţului ei, ci când pleacă de acasă, atunci vrea să fie văzută şi plăcută altora. Şi e trist că unele au ajuns aşa de amăgite încât fac aceasta şi când vin la Casa Domnului. Ele se aseamănă nu cu sfintele femei de odinioară, pomenite de apostolul Petru, ci vreau să se asemene cu destrăbălată Izabela (2 Împăraţi 9:30). Vorbind despre starea de desfrâu spiritual, Dumnezeu spunea despre Israel: „…te-ai sulemenit la ochi şi te-ai gătit cu podoabele tale… (Ezechiel 23:40b). Iar prin proorocul Ieremia spunea lui Israel: „Şi tu pustiito, ce vei face? Te vei îmbrăca în cârmâz, te vei împodobi cu podoabe de aur, îţi vei sulemeni ochii; dar degeaba te vei înfrumuseţa, ibovnicii tăi te dispreţuiesc…” (Ieremia 4:30). Şi exact aşa privesc tinerii credincioşi pe fetele amăgite! La cei credincioşi, rezultatul e invers: în loc să-i atragă, îl îndepărtează şi-i face să se întrebe cum se poate ca unele copile ale Domnului din vremea din urmă să caute să se asemene cu desfrânatele Hollywoodului şi cu prostituatele? Există o singură explicaţie: au fost amăgite în gândirea lor, de aceea îşi falsifică faţa.

    Oricine foloseşte fardurile doreşte să fie mai frumoasă decât este şi nu îşi dă seama că pe un preţ scump se face mai urâtă. Întrebuinţarea produselor cosmetice produce după câţiva ani acea faţă cu riduri. Americanii îi spun „faţă de prună uscată”. În cartea de meditaţii zilnice „Pâinea cea de toate zilele”, pe data de 12 Iulie se ocupă tocmai de „remediul pentru ‚faţa de prună uscat’” şi arată că un ziar din Detroit oferă o altă soluţie. Autorul spune: „Doamnelor, vreţi să arătaţi mai tinere? Dacă da, atunci înscrieţi-vă în corul bisericii. Femeile care cântă arată mereu mai tinere. Muşchii obrajilor unei femei care cântă sunt atât de bine dezvoltaţi prin exerciţiu că nu vor avea de a face cu ridurile atât de repede ca în cazul celor ce nu cântă”.

    Păstrarea bună a tenului nu stă în alifii şi preparate cosmetice, că multe n-au folosit preparatele cosmetice şi deşi sunt în vârstă au o faţă frumoasă. Faţa arată starea inimii. În India se ştie că e mare sărăcie. Un vizitator într-o zi, a întâlnit o bătrânică de peste 80 de ani ce avea o faţă frumoasă, radiantă, fără riduri. Curios să ştie ce produse cosmetice a folosit în viaţa ei, se gândea că poate a găsit un secret ce îi poate aduce un mare câştig, el o opri şi o întrebă. Bătrânica îi răspunse: „De vreo 65 de ani am dat viaţa mea lui Cristos Domnul să o dăltuiască şi nu-I pot mulţumi îndeajuns pentru tot ce a făcut şi face pentru mine. Bucuria care mi-a pus-o El în inima mea atunci şi părtăşia mea zilnică cu El, Domnul meu, îmi face faţa frumoasă, senină. El fie binecuvântat!

    În broşura „Inima omului” se arată prin imagini că cel mântuit, curăţit de Domnul, a închis ochii pentru lume şi păcat, dar după un timp de ispite, la figura a şasea îl găsim că are un ochi închis şi unul deschis şi astfel începe să îndrăgească iarăşi lumea, că îşi deschide inima şi alte şapte duhuri vin şi ocupă inima ce a fast curăţită, iar starea din urmă devine mai rea ca cea dintâi. E lupta de amăgire a Satanei şi unii cad victime. Scriptura spune: „Nu iubiţi lumea, nici lucrurile din lume. Dacă iubeşte cineva lumea, dragostea Tatălui nu este în el. Căci tot ce este în lume pofta firii pământeşti, pofta ochilor şi lăudăroşia vieţii, nu este de la Tatăl, ci din lume. Şi lumea şi pofta ei trece, dar cine face voia lui Dumnezeu rămâne în veac” (1 Ioan 2:15-17). Acum gândeşte-te, îmbrăcămintea ta, obrazul tău arată că tu îl iubeşti pe Dumnezeu sau că iubeşti lumea? Iar apostolul Pavel a scris: „Să nu mai daţi în stăpânirea păcatului mădularele voastre ca nişte unelte ale nelegiuirii; ci daţi-vă pe voi înşivă lui Dumnezeu, ca vii din morţi cum eraţi; şi daţi lui Dumnezeu mădularele voastre ca pe nişte unelte ale neprihănirii” (Romani 6:13). Citeşte, te rog încă odată versetul acesta şi întreabă-te pe tine, dacă tu asculţi de voia Lui.

    Te rog cugetă cum stai tu în privinţa aceasta? Ai dat tu mădularele tale, viaţa ta în chip deplin Domnu­lui? Este şi faţa ta consacrată Domnului? Este şi punga ta a Domnului său o foloseşti pentru lux, nu pentru El şi lucrarea Sa? Cristos Domnul „S-a dat pe Sine însuşi pentru noi, ca să ne răscumpere din orice fărădelege, şi să-Şi curăţească un norod care să fie al Lui, plin de râvnă pentru fapte bune” (Tit 2:14). E trăirea ta un răspuns la Jertfa Lui? E Cristos Domnul mulţumit de felul cum te porţi?

    Cu mai mulţi ani în urmă, în timp ce eram în aria Los Angeles, o familie s-a mutat acolo şi fata, cu un lănţişor frumos de aur la gât, venise la noi la biserică. La ter­minarea serviciului de închinăciune, am stat de vorbă cu ea şi i-am arătat că Biblia cere să-şi dea jos lănţişorul. Ea s-a iritat, s-a zbârlit la mine că de ce asta, cum în alte biserici americane se poate şi la noi nu-i voie? I-am spus că noi vrem să trăim ce scrie în Biblie, că în felul acesta poate merge la una din acele biserici să se facă membră, dar nu la noi, fiindcă în Biblia noastră se spune „să nu trecem peste ce este scris” (1 Corinteni 4:6). În cursul săptămânii, fetei i-a trecut iritarea şi Duminica următoare a venit tot la noi la închinăciune, dar fără lănţişor.

    Trebuie să recunoaştem că azi vrăjmaşul înşeală pe mulţi şi cei amăgiţi, deşi spun că au părăsit lumea cu plăcerile ei, totuşi caută să fie ca lumea. Biblia ne cere: „Să nu vă potriviţi chipului veacului acestuia, ci să vă prefaceţi prin înnoirea minţii voastre, ca să puteţi deosebi bine voia lui Dumnezeu cea bună, plăcută şi desăvârşită” (Romani 12:2). Dar cei amăgiţi pun mai mare preţ pe voia lor decât pe voia lui Dumnezeu. Cine însă nu renunţă la lume, ajunge să renunţe la Domnul Isus, la însăşi viaţa veşnică. Tocmai aici se dă în vileag grozăvia mare a acestei amăgiri. Domnul Isus a zis: „Cine nu este cu Mine, este împotriva Mea” (Luca 11:23). Nu scriu acestea pentru că pun accent pe lucrurile dinafară. Nu, ci ştiu că lucrurile din afară arată pe cele din lăuntru. Naşterea din nou, schimbarea vieţii, trebuie să se vadă în toate: şi în gândire, şi în vorbire, şi în trăire. Cristos Domnul S-a dat pe Sine însuşi pentru păcatele noastre, ca să ne smulgă din acest veac rău, după voia Dumnezeului nostru şi Tatăl” (Galateni 1:4). Oare cei sau cele ce au o ţinută necuviincioasă arată ei că au fost smulşi sau arată că său înrădăcinat mai tare în acest veac rău? Pot alţii să vadă în ei chipul lui Cristos Domnul sau chipul lumii? Eu nu sunt judecător, ci aş vrea să ajut pe fiecare copil al Domnului să fie la înălţimea chemării, să se poarte într-un chip vrednic de Domnul, nu să fie rebeli faţă de Cuvântul Său, faţă de voia Sa. De aceea, cugetă tu însuţi: e bine cum te îmbraci, cum îţi cheltuieşti banii? E bine cum te împodobeşti? Faci tu cinste Bisericii lui Cristos sau ceilalţi pot spune nu e nici o deosebire între noi şi ei?

    De multe ori, noi, vestitorii Evangheliei purtăm o mare vină în privinţa aceasta, umblăm cu jumătăţi de măsură, căutăm să plăcem oamenilor, ni se pare că vom pierde pe unii, care de altfel sunt deja pierduţi; şi în loc să căutăm să-i smulgem din foc, noi închidem din ochi, nu vrem să supărăm nici pe tineri, nici pe părinţi. Disciplina în multe biserici s-a pierdut şi mustrarea pentru păcat nu se mai face (1 Timotei 5:20). Astfel înghiţim păcat după păcat, spunându-ne că astea sunt fleacuri mărunte.

    Acan n-a făcut nimănui nici un rău, n-a trăit în desfrâu, nu a dat în cap, ci şi-a permis o mică neascultare de Domnul, care părea că nu afectează cu nimic pe alţii. Dar imediat Domnul nu a mai dat biruinţă, căci păcatul ascuns era în tabără. Şi în cele din urmă, după descoperirea păcatului, Iosua îl întreabă: „Pentru ce ne-ai nenorocit?” (Iosua 7:25). Şi mica neascultare ce Acan şi-a permis-o, a fost plătită scump cu viaţa lui şi a familiei sale. Şi dacă un păcat ascuns împiedică binecuvântările Domnului, cu cât mai mult păcate care sunt pe faţă? E necesar să se ia măsuri de însănătoşire a poporului lui Dumnezeu. Unde sunt bărbaţii care trebuie să stea în spărtură ca răul să nu se întindă? Unde sunt robii Domnului care să stea cu faţa la pământ, să agonizeze în post şi rugăciune pentru aceste victime ale amăgirii?

    Cu mai mulţi ani în urmă, la curtea împăratului de la Viena se afla ca şi capelan un bătrân înflăcărat vestitor al Evangheliei. Când vremea s-a încălzit, el a observat ca damele de la curte veneau la biserică cu decolteuri, cu o ţinută necuviincioasă. Ei a pregătit o predică aspră împotriva modei deşănţate a femeilor. Cu texte biblice a tunat împotriva lor, arătând mânia lui Dumnezeu din cauza aceasta, şi într-o peroraţie de apogeu a strigat că cele ce se îmbracă astfel, nu merită nici să fie scuipate. Împăratul a lipsit de ta capelă în ziua aceea. Damele înfuriate de jignirea adusă mândriei lor, în loc să-şi fii recunoscut vina şi să se fii pocăit, au năvălit toate în sala de audienţe, au spus împăratului jignirea adusă de capelan şi l-au rugat să ordone capelanului să-şi retragă cuvintele cu care le-a jignit. Ca să aibă linişte, împăratul a chemat pe capelan, om la care el ţinea mult, şi i-a spus că e bine să le dea satisfacţie şi să-şi retragă acea expresie. Capelanul a stat puţin pe gânduri, apoi l-a asigurat pe împărat că a doua zi va face lucrul acesta. Damele au aflat imediat aceasta şi a doua zi au umplut capela, căci au adus şi pe altele, care nu fuseseră cu o zi înainte, ca să le arate umilirea capelanului. Acesta s-a ridicat la amvon, cu o voce domoală a spus cum a fost chemat la împărat şi i s-a cerut să-şi retragă cuvintele care le-a jignit. Ca să înţeleagă şi cele care nu fuseseră cu o zi înainte, el a repetat predica, iar când a ajuns la expresia că „nu merită nici să fie scuipate”, a spus că îi pare rău de acea expresie şi şi-o retrage spunând cu accent: „Ele merită să fie scuipate!” Unde sunt azi aşa martori neînfricaţi ai Domnului? Unde e un Ioan Botezătorul care să strige liberaliştilor ce totuşi vin la biserică: „Pui de năpârci, cine v-a învăţat să fugiţi de mânia viitoare? Faceţi dar roade vrednice de pocăinţa voastră!” (Matei 3:7,8). Azi e nevoie de „fii ai tunetului”, care să strige şi să-i trezească pe cei amăgiţi, ca „să se desprindă din cursa diavolului de care au fost prinşi să-i facă voia” (2 Timotei 2:26).

    O, Doamne, dă un val de trezire a liberaliştilor!

    Apoi liberalismul se vede şi în faptul că în unele biserici sunt femei care vin la închinăciune cu capul descoperit. Şi aceasta e amăgire. În 1 Corinteni 11:4-16, apostolul Pavel spune că la închinăciune bărbatul trebuie să fie cu capul descoperit, şi femeia căsătorită, ca semn că e supusă soţului ei, că îl cinsteşte, să fie cu capul acoperit, iar în v. 10 spune că „femeia din pricina îngerilor trebuie să aibă pe cap un semn al stăpânirii. E adevărat că unii au dus în extremă această cerinţă şi au legalizat că şi fetele necăsătorite trebuie să aibă capul acoperit. Alţii cer ca toate femeile să aibă capul acoperit numai cu batic, deşi apostolul Pavel nu face precizarea aceasta, căci pe vremea aceea nu exista baticul. În Israel se folosea voalul cu care îşi acopereau capul şi faţa. Cine merge în Israel, la piaţa din Beerşeba poate vedea şi azi femei acoperite pe toată faţa, numai ochii li se văd. Dar Pavel nu cere aşa ceva, ci cere capul să fie acoperit. Deci fie că e batic, bască, turban, voal, pălărioară sau căciulă, Biblia spune să fie cu capul acoperit. Nu e bine să fim nici extremişti, nici liberalişti, ci ascultători de Cuvânt.

    Unele motivează că vara le e prea cald. Dar în Israel, partea sudică, la Beerşeba, temperatura atinge 40-45 grade Celsius, ce ar fi dacă li s-ar fi cerut să poarte voalul pe cap şi pe faţă? Să asculte de Cuvânt le e cald în adunare, dar ce ar face dacă ar fi în câmp la seceriş sub arşiţa dogoritoare? Nu e o greutate să ai capul acoperit, cum cere Scriptura, dacă vrei. Noi trăim în însorita Californie şi soţia nu a fost niciodată cu capul descoperit la biserică şi nici nu s-a îmbolnăvit de cap din pricina căldurii. E bine să dăm importanţă Cuvântului lui Dumnezeu şi să-l ascultăm.

    În al patrulea rând, există un liberalism camuflat. Diavolul a amăgit pe unii ca îi ascuns să citească literatură pornografică, să urmărească la televizor seriale cu stricăciune sau video casete cu scene de desfrâu. Vrăjmaşul a şoptit acestora că ei nu fac nimănui nici un rău, ci doar ei îşi îmbogăţesc cunoştinţele. Cu o aşa ispită a venit şi la primii oameni, dar şi-au făcut rău lor înşişi şi tuturor urmaşilor după ei. O minte hrănită cu stricăciune, se strică ea însăşi.

    Într-o biserică, la o familie, ba la două, s-au ivit necazuri de erau cât pe ci să divorţeze. Biserica i-a exclus. Eu am căutat să-i ajut să nu divorţeze, căci deja se separaseră. Discutând şi cu soţul şi cu soţia am cercetat să văd cum de au ajuns în starea aceasta şi printre altele am aflat şi faptul că şi-au permis să vizioneze mai multe filme porno, astfel gândurile lor s-au stricat de la curăţia şi pacea care e în Cristos Domnul. Vai, câtă amărăciune au îndurat! Ce influenţă rea s-a răsfrânt asupra copii­lor! Abia după câteva luni în care am căutat să le trezesc conştiinţa, am citit Cuvântul lui Dumnezeu, am plâns împreună, ne-am rugat împreună şi Domnul a câştigat biruinţa, iar diavolul nu a avut câştigul dorit de la noi. Ei şi-au refăcut căminul, iar după un timp biserica i-a reprimit ca membrii.

    Vă rog nu vă permiteţi liberalismul acesta camuflat. Nu glumiţi cu păcatul sub nici o formă. Murdăria nu ajută, ci murdăreşte. Păcatul oricât ar fi de camuflat, el nenoroceşte. Nu vă otrăviţi gândirea cu scursurile drojdiei societăţii de azi. Nu citiţi cărţi care nu aţi putea să le citiţi în faţa mamei sau a tatălui, şi cu atât mai puţin în faţa Domnului. Nu le ascundeţi sub saltea. E mult mai bine să nu cunoaşteţi adâncurile depravării lumii de azi, ci să cunoaşteţi culmea bucuriei, a gloriilor şi a splendorilor de sus, oferite nouă prin harul lui Dumnezeu. Hrăniţi-vă mintea cu tot ce e bun, curat şi sfânt. Ca nişte aleşi copii ai lui Dumnezeu, nu vă lăsaţi amăgiţi de domnul întunericului, care uneori se preface în înger de lumină. Nu aveţi părtăşie cu el nici prin cărţi, nici prin video, nici prin televizor. Cine umblă cu petrol să nu se mire că miroasă a petrol, cine lucrează cu hoituri şi cadavre, va răspândi duhoare în jurul său, iar cine lucrează cu parfumuri, va răspândi parfum.

    Tineri, nu vă lăsaţi amăgiţi că nu ştie nimeni ce citeşti sau ce vizionezi. Este Unul care ştie şi vede totul, de ochii Lui nu te poţi ascunde. Pe de altă parte, toate acestea se imprimă pe banda memoriei tale şi îţi infectează gândirea şi simţurile. Gândul de azi e fapta de mâine. Liberalismul acesta pe care diavolul îţi spune că e bine camuflat, foarte curând va fi dat la iveală. Sămânţa lui e acoperită azi, dar mâine va încolţi şi va răsări. Nu daţi prilej diavolului să-şi pună neghina lui în ogorul inimii voastre. Şi atunci când vi se pare că nu vă vede nimeni, rămâneţi copii curaţi ai Dumnezeului Preaînalt, care a plătit scump răscumpărarea voastră. Arătaţi-I recunoştinţa prin ascultare deplină şi nu veţi regreta niciodată. Ştiu aceasta din experienţă, de aceea vă dau îndemnul acesta.

    1. Amăgiri cu învăţături rătăcitoare

    „Dar Duhul spune lămurit că îţi vremurile din urmă, unii se vor lepăda de credinţă, ca să se alipească… de învăţăturile dracilor” (1 Timotei 4:1).

    La capitolul „Amăgirea cu ocultism” am arătat alipirea de duhuri înşelătoare, aici voi căuta să vă înştiinţez despre alipirea de învăţăturile dracilor. Biblia ne înşti­inţează despre aceasta că se va petrece în vremile din urmă. După cum există o învăţătură a lui Dumnezeu, tot aşa există şi o învăţătură a vrăjmaşului lui Dumnezeu, a lui Satan. Semnalarea din partea Duhului Sfânt e că în vremile din urmă, „unii se vor lepăda de credinţa” prin care avem mântuirea şi viaţa veşnică în Cristos Domnul, „ca să se alipească de învăţăturile dracilor”. Nu se poate cu amândouă, căci se exclud. Diavolul nu-l poate lua în şcoala lui, până nu se leapădă de credinţa în Cristos Domnul. Învăţăturile dracilor îţi promit fericirea aici pe pământ, scutirea de batjocuri şi persecuţii, fericirea de o clipă prin pofte şi plăceri prin realizările tale. Învăţăturile Domnului îţi oferă fericirea pentru timp şi eternitate prin ceea ce a făcut Cristos Domnul pentru noi, chiar dacă trebuie să întâmpini aici necazuri, greutăţi, prigoane din partea vrăjmaşului lui Dumnezeu şi poate şi martiraj.

    Noi trăim azi vremea aceasta de mare amăgire. Banii falşi nu sunt făcuţi altfel, ci sunt imitaţi aproape în totul ca cei reali, numai că sunt de altă fabricaţia şi că nu au nici o acoperire. Tot aşa sunt şi promisiunile Satanei, nu au nici o acoperire. El e mincinos, promite fericirea, dar dă nenorocirea. Şi mulţi se pomenesc ca şi Esau că pentru un blid de linte şi-au vândut sufletul. Oare cauţi tu mereu lumina de sus, ca să poţi deosebi bine care e învăţătura lui Dumnezeu şi care sunt învăţăturile dracilor?

    Cuvântul „învăţăturile” arată pluralul, deci sunt mai multe şi sunt diferite. Unii demoni folosesc învăţături din Biblie, dar distorsionate, le accentuează greşit, le schimbă sensul. De aceea cad în cursă chiar şi unii credincioşi. Oare n-a îndrăznit Satan să spună chiar Domnului Isus, când L-a suit pe straşina Templului „aruncă-Te jos, căci este scris: ‚El va porunci îngerilor Săi să vegheze asupra Ta; şi el Te vor lua pe mâini, ca nu cumva să te loveşti cu piciorul de vreo piatră’”? (Matei 4:6). Încerca prin text biblic să îl determine să asculte de el. Nu te mira că vine la tine prin slughiţele lui tocmai cu texte biblice. Aşa consideră că te poate înşela mai uşor. E vremea testării credinţei tale nu prin persecuţie, ci prin învăţături rătăcitoare. Diavolul vrea doborârea ta. Cercetează-te: eşti tu printre cei aleşi, găsiţi credincioşi adevărului sau eşti printre cei înşelaţi. Azi înşelăciunea face ravagii. Fii cu mare grijă şi alipeşte-te mai mult de Domnul şi de Cuvântul Său sfânt.

    Iată câteva curente de învăţături ale dracilor:

    1. TĂGĂDUIREA CAMUFLATĂ A INSPIRAŢIEI DIVINE A BIBLIEI.Aceasta nu e o sectă sau grupare religioasă, ci un curent de învăţătură, care promite să dea lumină asupra Cuvântului Sfânt, dar în realitate întunecă. E o învăţătură drăcească ce caută să submineze credinţa, să aducă apostazia în mintea oamenilor de vârf. Ea se propagă tocmai în seminarii teologice şi se impune prin aşa numite „noi descoperiri”, ce sunt foarte sofisticate. De fapt, nu e decât că acelaşi drăcuşor, care a inspirat „Înalta critică germană” în secolul al XVIII-lea, acum o readuce din nou pe tapet, doar puţin diferit. Atunci pe bază de istorie căutau să tăgăduiască adevărul Bibliei. Fiindcă istoria nu îl avea pe Sargon în lista împăraţilor Asiriei, pe Belşaţar împărat al Babilonului, etc., ei căutau să doboare Biblia spunând că ea conţine nume şi fapte mitologice. Dar hârleţul şi lopata le-a înfundat gura, căci de sub dărâmăturile Ninivei şi Babilonului, Dumnezeu a făcut pe arheologi să scoată la lumină nenumărate dovezi, care i-au făcut pe ei şi ştiinţa lor de minciună şi au arătat că Biblia este adevărată. Aceeaşi învăţătură drăcească, îmbrăcată în alte haine, încearcă acum să amăgească pe mulţi care cred Biblia.

    Revista „The Christian World Report” pe Ian.-Feb.1993, la pag.21 anunţa că a apărut un nou dicţionar biblic numit „The New Anchor Bible Dictionary”, care se intitulează non-denominational, deci nu exprimă vederile unei religii, dar care respinge părerea conservativă fundamentală că Biblia e în totul inspirată şi adevărată; nu afirmă că Cristos este Domnul, ci spune că El printr-o seamă de cazuri nu poate fi demonstrat că e Mesia. Prin analize a rădăcinii unor cuvinte în ebraică, greacă şi latină te trânteşte în labirintul întunecat al necredinţei.

    Am citit două cărţi care tot aşa pe baza cuvântului grec „aionios” = eon, căutau să arate că osânda nu e veşnică, ci doar de un veac. Dar luând sensul acesta înseamnă că nici viaţa veşnică nu e eternă, ci doar de un veac. Cuvântul este folosit şi în legătură cu Dumnezeu, atunci e Dumnezeu doar de un veac, nu e veşnic? Ce înşelăciune e să pretinzi că dai lumină şi ea e întuneric! William Barclay în lucrarea sa „Analiza semantică a unor termeni”, tradusă în limba română de Societatea Misionară Română, Wheaton, 1992, la pag.254 spune: „Platon a fost acela care a luat cuvântul acesta „aionios” – este posibil că el l-a inventat – şi i-a dat sensul acesta misterios, deosebit. Pe scurt, pentru Platon „aionios” este cuvântul care descrie eternitatea, în contrast cu timpul. Platon îl foloseşte, după cum s-a afirmat, pentru a defini ceea ce nu are nici început, nici sfârşit şi care nu este supus nici schimbării, nici decăderii, ceea ce este mai presus de timp şi despre care timpul ne dă o imagine în mişcare”.

    Platon foloseşte acest cuvânt în a doua carte a Republicii, vorbind despre răsplata oamenilor drepţi; în Legi afirmă că eternitatea aparţine zeilor; iar în Timeu unde vorbeşte despre Creatorul şi Universul Său, el arată că în eternitate nu există starea de bătrân sau tânăr, nu există nici un trecut, prezent sau viitor.

    Acum, dacă pentru viaţa veşnică e folosit acelaşi cuvânt care arată eternitatea lui Dumnezeu, eu sunt mulţumit cu o aşa viaţă, chiar dacă unii spun că ea e doar de un veac. Opintelile lor nu mă clintesc de pe cale. În realitate sunt germeni de necredinţă.

    O altă revistă a adus ştirea că un critic a pus Evanghelia lui Ioan în computer să o analizeze şi computerul i-a spus că nu toate cuvintele sunt ale lui Ioan. Şi când cineva citeşte de o aşa analiză ştiinţifică de ultimă modă, vai, cum să n-o creadă! Astfel, în mintea lui începe să nu mai creadă că Evanghelia e în întregime scrisă de Ioan. Dar eu ştiam fără computer că nu toate cuvintele de acolo sunt ale lui Ioan. În acea Evanghelie avem cuvinte ale lui Ioan Botezătorul, ale lui Nicodim, ale femeii samaritene, ale orbului din naştere vindecat, cuvinte ale Domnului Isus, ale marelui preot, ale aprozilor, ale lui Pilat, ale lui Toma, ale lui Petru. Era rău dacă computerul spunea că toate cuvintele sunt ale lui Ioan. Azi e atâta străduinţă să strecoare necredinţa în sufletele oamenilor cu privire la Biblie. Oare te-ai rugat tu azi dimineaţă să te învrednicească Domnul să-ţi păzeşti credinţa?

    Revista „The Biblical Archaeology” arăta într-un număr că s-au făcut cercetări în pustia Sinai şi nu s-a găsit nici o urmă că Israel a fost pe Ia Muntele Sinai. Probabil că după 3500 de ani, se aşteptau să găsească vreun buletin de identitate al lui Moise sau Aaron. Din moment ce ei erau cu corturile, doar în trecere pe acolo, oare doreau să găsească vreun ţăruş de cort pe care să scrie „Israel a trecut pe aici”? Azi necredinţa caută să pătrundă în mintea credincioşilor pe cale de ştiinţă, ca să-i răstoarne. Bătălia vrăjmaşului se dă pentru minte. De aceea, cei mai greu atacaţi sunt cei cu multă pregătire, nu fratele Ion de la Filipeştii de Pădure, căci el ştie doar una, ca orbul din naştere vindecat; că a fost păcătos şi azi e mântuit, şi atât îl este de ajuns, slavă Domnului. El e ca scoica lipită de stâncă dintr-o predică a lui Spurgeon; ea nu ştie cine a făcut stânca, nu ştie când a fost făcută, nu ştie compoziţia ei, ci ştie doar că ea rezistă valurilor şi s-a agăţat de ea încât n-o poţi dezlipi de stâncă. O, de am face şi noi aşa cu Cuvântul sfânt! Fraţii mei, nimic să nu vă dezlipească de Domnul!

    O mare parte a profesorilor de seminarii nu cred şi nu trăiesc tot ce e scris în Biblie. De aceea şi cei ce studiază e bine să fie cu mare băgare de seamă. Liberalismul şi modernismul a contaminat mintea multor profesori. Dr. Oswald Smith, când l-a trimis pe fiul său Paul la Seminar, după Crăciun, a primit o scrisoare în care printre altele îl spunea: „Ca o chestiune, aici ne-am văzut că alunecăm în modernism şi socialism, fără să ne dăm seama. Când am sosit aici se părea că toţi cred lucrurile fundamentale ca noi: în inspiraţia Scripturilor, în salvarea prin credinţă, în naşterea din Fecioară, în înviere şi chiar în a doua venire a lui Cristos. Dar după Crăciun, când am început să discutăm lucrurile, am descoperit că fără să ne dăm seama, noi am ajuns să avem vederi moderniste. Toate învăţăturile fundamentale ne-au fost dezrădăcinate şi nu ne-a mai rămas nimic în ce să credem… În fine, m-am decis că dacă modernismul e în tot ce mi-a rămas să cred, am să trântesc toate şi să nu mai cred în nimic. Timp de vreo zece zile nu am mai citit nici Biblia, nici nu m-am rugat…” El descrie cum a fost şocat în credinţa lui de spusele profesorilor săi, şi cum datorită rugăciunilor tatălui său, s-a echilibrat în credinţă şi în legătura sa cu Dumnezeu. Azi e o bătălie aprigă în câmpul acesta al învăţăturii şi mulţi ajung amăgiţi cu necredinţă în Cuvântul sfânt.

    1. Altă învăţătură amăgitoare mult plăcută firii pământeşti e căMÂNTUIREA NU SE POATE PIERDE.Odată ce eşti mântuit – spun unii – poţi să faci orice, tu nu-ţi poţi pierde mântuirea, căci nu este cădere din har. Dar Biblia nu spune aşa ceva (Galateni 5:4; 1 Timotei 1:19,20; Evrei 6:1-4). Învăţătura aceasta e o supra-accentuare a unor versete biblice în dauna altora. Baza principală a acestei învăţături e Ioan 10:28: „Eu le dau viaţă veşnică, în veac nu, vor pieri, şi nimeni nu le va smulge din mâna Mea”. Dar în Ioan 15:2, tot Domnul Isus spune: „Pe orice mlădiţă care este în Mine şi n-aduce roadă, El – Tatăl, vierul – o taie”. E contrazicere între aceste versete? O, nu, ci amândouă sunt adevărate. Noi trebuie să luăm Biblia ca un întreg, nu să accentuăm unele texte, fără să ţinem seama de celelalte. Noi avem viaţa veşnică în Cristos Domnul (1 Ioan 5:11,12), nicidecum aparte de El. El fiind înăuntrul nostru, vrăjmaşii ne pot lua viaţa aceasta, dar nu viaţa veşnică. Ei nu ne pot răpi din mâna Lui. Martirilor li s-a răpit viaţa aceasta trecătoare, dar nu cea veşnică, căci nu i-au putut despărţi de Mântuitorul lor. Asigurarea Lui e că El e în stare să ne păzească. Al doilea text arată starea noastră: lipsa de roadă şi consecinţele ei. Mlădiţă e în viţă, dar fără roadă, atunci Tatăl însuşi o taie. Cauza nerodirii e în neglijenţa care a lăsat să crească spinii şi ei au înăbuşit sămânţa (Luca 8:14).

    Dumnezeu nu mântuieşte pe nimeni cu forţa şi nu duce cu forţa pe nimeni în cer. Noi avem încă voinţa noastră liberă. După cum avem dreptul să o acceptăm, tot aşa trebuie „să o ducem până la capăt” (Filipeni 2:12). La fel în Ioan 15:6, se arată că noi, ca mlădiţe, avem încă voinţa liberă şi putem să nu rămânem în viţă. De aceea în Ioan 15:1-11, Domnul Isus foloseşte de 13 ori verbul „a rămâne”. Deci rămânerea e acţiunea noastră. Noi suntem îndemnaţi să rămânem în El. Toate înştiinţările şi toate îndemnurile apelează la voinţa noastră. În timp ce nimeni din afară nu ne poate smulge din mâna Lui, noi ne putem smulge, inima noastră rea şi necredincioasă ne poate despărţi de Dumnezeul cel viu (Evrei 3:12). Biserica din Laodiceea, prin felul ei de trai, L-a scos afară pe Cristos Domnul. El, viaţa veşnică, era afară. Învăţătura aceasta e foarte amăgitoare şi înşeală pe credincioşi. Liberalismului îl place o aşa învăţătură. Şi unii, ca să-şi acopere păcatele şi căderile lor, răspândesc această învăţătură. Biblia ne învaţă să ne dăm „toate silinţele”, să fim „credincioşi până la moarte”. Rămâneţi lângă adevărul întreg al Cuvântului sfânt.

    O analiză mai amănunţită a acestei învăţături şi a perseverării în har, cum ne învaţă Biblia, am făcut-o în cartea „Harul lui Dumnezeu”.

    1. O altă învăţătură rătăcitoare este aMARTO­RILOR LUI IEHOVA. Ei se prezintă cu Biblia în mână şi merg din casă în casă, dar ei nu cred ce spune Biblia. Ei nu cred că Domnul Isus e de o fiinţă cu Tatăl, deci nu cred că e adevăratul Fiu al lui Dumnezeu, ci afirmă că a fost adoptat ca Fiu la botez. Ei de fapt nu spun lucrul acesta decât după ce au prins bine pe cineva în plasa lor. La suprafaţă nu pare mare lucru, dar în fond e o tăgăduire a Dumnezeirii Domnului Isus şi atunci Jertfa lui răscumpărătoare nu mai are valoare. Aici e partea gravăa învăţăturii lor. Cristos Domnul, Fiul lui Dumnezeu, e singurul Mântuitor. Biblia spune clar lucrul acesta: „În nimeni altul nu este mântuire, căci nu este sub cer nici un alt nume dat oamenilor în care trebuie să fim mântuiţi” (Faptele Apostolilor 4:12). Apostolul Pavel a scris: „În El avem răscumpărarea, prin sângele Lui iertarea păcatelor, după bogăţiile harului Său” (Efeseni 1:7). La fel afirmă şi apostolul Ioan: „Şi noi am văzut şi mărturisim ca Tatăl a trimis pe Fiul Său, ca să fie Mântuitorul lumii” (Ioan 4:14). Când accepţi învăţăturile lor şi tăgăduieşti că El e de o fiinţă cu Tatăl, aşa cum el a zis: „Eu şi Tatăl una suntem” (Ioan 10:30), ci doar un simplu om, înfiat de Dumnezeu la botez, atunci nu-ţi mai rămâne nici o posibilitate de mântuire, nici o posibilitate a schimbării vieţii, a naşterii din nou prin Duhul Sfânt şi nici o speranţă de viitor.

    Ei nu cred că Domnul Isus a înviat cu trupul, ci spun că a înviat doar în spirit. Ei afirmă: „Omul Isus Cristos a murit şi rămâne mort ca om”. Ei nu cred în a doua Sa venire glorioasă, ci spun că a venit în secret în anul 1914. Ei nu cred în Sfânta Treime, ci spun că e o învăţătură diavolească. Nu cred în răspunderea personală pentru păcat, nici în osânda lui Dumnezeu din ziua Judecăţii, nu cred în pedeapsa veşnică, în iad. Ei nu cred în nemurirea sufletului. Deci, cu Biblia în mână, caută să te abată de la adevăr. Face aceasta Duhul Sfânt? Nu, ci duhul diavolului. Apostolul Ioan a scris: „Prea iubiţilor, să nu daţi crezare oricărui duh, ci să cercetaţi duhurile, dacă sunt de la Dumnezeu; căci în lume au ieşit mulţi prooroci mincinoşi. Duhul lui Dumnezeu să-l cunoaşteţi după aceasta: orice duh care mărturiseşte că Isus Cristos a venit în trup, este de la Dumnezeu; şi orice duh care nu mărturiseşte pe Isus, nu este de la Dumnezeu, ci este de la Anticrist” (1 Ioan 4:1-3), Deci, învăţătura lor este o învăţătură a dracilor, o învăţătură amăgitoare. Fiţi cu mare grijă.

    Ei afirmă că ei sunt cei 144.000 din Apocalipsa (Apocalipsa 7:4-8), deşi textul acolo face precizarea că aceia sunt „din toate seminţiile lui Israel”. Dacă întrebi de care seminţie a lui Israel aparţin, nu pot să-ţi arate spiţa genealogică. Ei merg din casă în casă şi vreau să facă prozeliţi, nu oameni mântuiţi prin sângele Mielului lui Dumnezeu. Nu acceptă să te rogi cu ei. Nu sunt gata să discute decât textele pe care ei le-au învăţat şi ştiu să le sucească. Pun accent pe împărăţia de o mie de ani pe pământ, de aceea li se zice milenişti. Toată lucrarea lor este să te abată de la adevărul biblic la părerile lor, să te lege de ei, nu de Cristos Domnul. Nu Duhul Sfânt face aceasta, ci alt duh, contrar lui Cristos Domnul. Se cere mult discernământ spiritual, ca să nu fim amăgiţi.

    1. Alt curent de învăţătură amăgitoare eMORMONISMUL.Ei spre înşelare vin cu Biblia, dar ei au o altă evanghelie, a lui Joseph Smith, întemeietorul şi profetul sectei mormonilor, care învăţa poligamia şi a practicat-o din plin. Unii istorici spun că el a avut 24 soţii, alţii spun că a avut până la 84 soţii. Învăţătura lor e că toţi mormonii până la urmă vor fi Dumnezei, că în veşnicie se vor căsătorii şi vor avea câte soţii doresc. Şi ei, deşi au învăţături contrare Evangheliei, sunt foarte harnici în câştigarea de aderenţi chiar dintre credincioşi. În dos e un duh de rătăcire de la învăţătura curată şi clară a Sfintelor Scripturi.

    Dave Hunt, scriitor de seamă, bun prieten al românilor, a predicat de mai multe ori în biserica noastră. În cartea sa: „The Cult Explosion”, Irvine, Ca. 1980, la pag. 143, dă cazul lui Joanna Melville, care a fost convertită la mormoni de doi misionari zeloşi ce umblau din casă în casă. La biserica mormonă se spune că spre a-ţi da seama că eşti pe calea bună, că evanghelia lui Smith e adevărată, trebuie să capeţi un semn: începe să-ţi ardă pieptul. Dar Joanna n-a primit semnul acesta. Ea s-a rugat, era sinceră, dar au trecut vreo trei luni şi ea n-a primit semnul acesta. Într-o sâmbătă după masă, îngrijorată de lipsa acestui semn, singură acasă, stătea şi se uita pe geam. Deodată atenţia i-a fost atrasă de o pată luminoasă ce a zărit-o la distanţă, dar care, pe măsură ce se apropia de ea, a devenit tot mai mare, a pătruns înăuntru şi s-a materializat în figura străbunicii ei, la care ea a ţinut foarte mult şi care era moartă de vreo cinci ani. Ea a apărut întocmai cum era şi cu vocea pe care o cunoştea aşa de bine. Aceasta i-a spus să nu mai aştepte semnul, ci să creadă că Joseph Smith e profetul lui Dumnezeu şi să nu părăsească biserica mormonă, căci aceasta e biserica adevărată. Joanna nu şi-a dat seama că a ajuns în necromanţie, fără să vrea, făcuse legătură cu spiritele. De fapt, la mormoni e ceva obişnuit să intri în legătură cu spiritele celor plecaţi. Ea s-a bucurat că însăşi bunica ei, care pe pământ nu a fost mormonă, a venit să o întărească. Nu îşi dădea seama că un spirit a căutat să pună stăpânire pe ea îţi felul acesta. Cu vremea ea a ajuns să-şi dea seama de marea deosebire ce o spune Joseph Smith despre revelaţiile sale şi felul lui de trai în desfrâu nepotolit; a citit despre învăţătura lor de îndumnezeire, despre recăsătorii în lumea de dincolo, şi toate au stârnit nedumeriri. Între timp, soţul a ajuns de s-a predat Domnului şi mergea la o altă biserică. El i-a spus că nu se va face niciodată mormon. Necăjită, ea s-a dus la episcopul lor să-l întrebe ce-i de făcut. Acosta a sfătuit-o să divorţeze şi să se recăsătorească cu un mormon. Sfatul lui a pus-o şi mai mult pe gânduri. Ea îşi iubea soţul şi Biblia îi spunea să nu divorţeze. Apoi a aflat de alte şi alte învăţături ale lor contrare Bibliei. Acum voia să părăsească mormonismul, dar o forţă o ţinea. A început să aibă nopţi de coşmar. Auzea voci nu numai noaptea, ci şi ziua, care îi spuneau să nu părăsească biserica mormonă. După săptămâni de zbucium, a hotărât să se sinucidă, ca să scape, dar Dumnezeu a fost bun cu ea şi a trimis la ea pe un credincios. Acesta a ajutat-o să se predea Domnului şi astfel a scăpat de sub opresiunea spiritului care pusese stăpânire pe ea.

    La ea amăgirea a venit cum nu s-a aşteptat. Ce mare trebuie să fie vegherea noastră în aceste vremuri!! Apostolul Pavel spune: „Căci noi n-avem de luptat împotriva cărnii şi sângelui, ci împotriva căpeteniilor, împotriva domniilor, împotriva stăpânitorilor întunericului acestui veac, împotriva duhurilor răutăţii care sunt în locurile cereşti” (Efeseni 6:12). De obicei noi trecem în mod fugar peste acest verset, dar apostolul ne înştiinţează că în lumea spiritelor sunt grade ierarhice: căpetenii, domnii, stăpânitori şi duhuri ale împărăţiei întunericului. Există inteligenţe super-umane, care în starea aceasta de mare încleştare în lupta spirituală, odată te prăbuşeşte, dacă tu nu eşti înarmat. La luptă dreaptă poate am fi gata să murim pentru Domnul, dar la amăgiri oare putem să rămânem în picioare?

    Sesizez şi insist să veghem cu privire la aceste amăgiri, căci ne privesc pe toţi şi mi se pare că noi suntem prea nepăsători. Ne considerăm deştepţi, tari şi ne bizuim că Dumnezeu trebuie să ne păzească. Dar bizuirea nu e izvorâtă dintr-o încredere totală în Domnul şi o trăire în strânsă părtăşie cu El, ci e doar o camuflare a nepăsării noastre. Aici e pericolul! Apostolul spune că noi trebuie „să ne întărim în Domnul şi în puterea tăriei Lui”. Ce am făcut eu ieri, ce am făcut azi ca să mă întăresc? Am eu toată armura lui Dumnezeu? Iar apostolul Ioan spune: „Preaiubiţilor, să nu daţi crezare oricărui duh, ci să cercetaţi duhurile, dacă sunt de la Dumnezeu” (1 Ioan 4:1). Fiţi cu mare grijă la curentele de învăţături diavoleşti, care îmbracă haină de lumină. Au fost alţii cu mult mai multe cunoştinţe ca voi, dar lipsiţi fiind de lumina de sus, au fost amăgiţi. Rămâneţi lângă Cuvântul Domnului. Nu vă vindeţi sufletul nici pentru bani, nici pentru poziţii. Nu vreau să speri pe nimeni, ci doresc să fim treji şi tari în Domnul, cu atât mai mult, cu cât ştiţi în ce împrejurări ne aflăm.

    1. Altă învăţătură amăgitoare esteMEDITAŢIA TRANSCEDENTALĂ.Meditaţia asupra Cuvântului sfânt, asupra lucrărilor lui Dumnezeu e o metodă de maturizare în viaţa creştină. Ea e necesară. Psalmistul spunea: „Robul Tău cugetă adânc la orânduirile Tale… voi cugeta la lucrurile Tale cele minunate” (Psalmul 119:23,27). A medita înseamnă a cugeta la ceva. Cugetarea la Dumnezeu, ce bun e El, ne face să izbucnim în mulţumire şi în cântări de laudă. Contemplarea lucrărilor Sale minunate ne umplu de uimire, de adoraţie, de închinăciune. Noi trăim într-un veac al vitezei şi nu prea avem timp de meditaţie, asta e ceva rău. Dar meditaţia transcedentală e de inspiraţie diavolească. Ea a ajuns foarte răspândită astăzi chiar şi în România. Ea e o falsificare a meditaţiei. Numirea sună frumos, dar cu atât e mai înşelătoare. Poate chiar şi unii credincioşi au fost prinşi în cursa aceasta. În timp ce meditaţia creştină are ca obiect de gândire pe Dumnezeu, orânduirile Sale, lucrările minunate, meditaţia transcedentală e detaşarea de la orice obiect, plutirea fără ţintă pe aripile gândului, reducerea la tăcere deplină a minţii. Scopul de reclamă spre a amăgi pe cât mai mulţi e că această meditaţie aduce liniştire minţii, destindere omului vremii noastre atât de stresat.

    „E ceva păcătos în aceasta?” – pot întreba unii. Nu destinderea, relaxarea nu e păcătoasă, e binevenită, dar predispoziţia ce se creează, prin aceasta e periculoasă. Experienţa a mii de cazuri e grăitoare. Între meditaţia transcedentală şi spiritism e doar un pas. Transcedental înseamnă ceva ce e deasupra simţurilor noastre. Aceasta e învăţătură orientală prin care oamenii au ajuns la spiritism, au făcut contact cu duhurile răutăţii din văzduh. În mintea mea, să zic în icoană de vorbire, am un pian şi dacă eu renunţ să cânt la el, vine un altul, se aşează şi cântă sau, cum a spus Domnul Isus, că spiritul găseşte casa goală, vine şi aduce cu el alte şapte spirite.

    E bine ca cei credincioşi, copiii Domnului, să se desprindă de la cele trecătoare, să stea muţi înaintea Domnului şi să cugete adânc la ce a făcut Domnul pentru ei, la ce este Domnul pentru ei şi la ce fel de oameni ar trebui să fie ei. O aşa meditaţie vă relaxează, vă umple de bucurie, de adoraţie, de încredere în Dumnezeul nostru mare, precum şi de corectare continuă, de creştere în har. Dar nu vă jucaţi cu focul, cu lumea duhurilor, care sunt gata să năvălească mai rău ca barbarii de altădată. Împletiţi în totul meditaţia cu rugăciunea şi trăirea.

    1. O altă învăţătură rătăcitoare esteUMANISMULzilelor noastre, care a captivat deja mintea multora. Trebuie să facem deosebire între „umanism” şi „umani­tarism”. Umanismul e religia celor ce zeifică omul. Creştinismul e centrat în jurul lui Dumnezeu, umanismul e centrat în jurul omului. Pe el îl consideră capabil să rezolve toate lucrurile, fără Dumnezeu şi fără minuni. Ei zic că omul îşi este atotsuficient lui însuşi şi prin forţele sale e în stare să găsească soluţii la problemele sociale, economice, politice şi financiare. El poate eradica boli, poate alina suferinţa, poate face sateliţi, poate zbura în spaţiu, poate crea bunăstarea, raiul pe pământ. El e stăpânul lumii, deci el e dumnezeu. Vai, însă, ce mare diferenţă este între afirmaţie şi realitate. Omul a adus iadul pe pământ, iadul înainte de iad.

    În general, umanismul este religia intelectualilor care doresc o libertate academică, o independenţă faţă de Dumnezeu, nu vreau să-I fie supuşi. E aroganţa luciferică ce se trâmbiţează în sistemul de educaţie şi se îmbibă în mintea studenţilor până ce va culmina în arătarea lui Anticrist, care pe faţă se va proclama Dumnezeu. Deci umanismul pavează calea pentru ridicarea Fiarei pe tron. Această învăţătură drăcească s-a întins pe toată faţa pământului, atât în ţările capitaliste, cât şi în ţările socialiste sau comuniste.

    În revista „The Humanist” pe Sept.- Oct.1992, la pag. 18, sub titlul „The Great Satan of Humanism”, umanistul Albert J. Menendez dă vederile altora despre umanism. Astfel David A. Fisher în „Istoria lumii pentru şcolile creştine”, descrie umanismul ca „o supra-accentuare a vredniciei şi abilităţii umane, ce duce pe om să se glorifice pe sine în locul lui Dumnezeu… În timp ce formele lui istorice pot varia, umanismul conduce poporul în mod inevitabil la depărtarea de Dumnezeu şi de preocupările spirituale.. El promovează ideea falsă că omul e bun şi că e superior lui Dumnezeu. Umanismul secular al veacului al XX-lea leapădă cu totul credinţa în Dumnezeu şi se închină omului ca dumnezeu. Oricum mândria umanismului nu va scăpa nepedepsită”.

    Glen Chambers şi Gene Fisher în manualul „Istoria Statelor Unite” pentru şcolile creştine, definesc umanismul ca o „religie de tip uman, care înlocuieşte pe Divinul Creator cu evoluţia, cerul cu speranţa unei utopii realizată de om, pe Cristos cu lideri umani, păcatul cu devieri sociale, doctrinele biblice cu cunoştinţa omenească şi Evanghelia cu reforme sociale”.

    Michael R. Lowman în „Istoria Statelor Unite şi perspectiva creştină” spune: „Secularizarea şcolilor pub­lice în timpul decadei precedente a contribuit la revoluţia culturală din decada 60. Şcolile publice au învăţat filozofia umanistă cu permisivitatea ei şi cu teoria evoluţiei, reducând astfel omul la nivelul animalelor, fără să-i dea nici un scop în viaţă”.

    Acestea nu sunt părerile mele, ci ale unor oameni competenţi, care au studiat umanismul în învăţăturile lui, precum şi în consecinţele acestei învăţături. Legea umaniştilor este Manifestul II, redactat în anul 1973. În articolul VI se decretează: „Dreptul de control al naşterilor, avortul şi divorţul să fie recunoscute, iar manifestările sexuale să nu fie interzise. O societate civilizată trebuie să fie tolerantă” (V. Kloes, Vestea bună” L.A. Dec. 1989, pag. 24). Şi după 20 de ani de la acest al II-lea Manifest, Statele Unite au milioane de avorturi, 1.170.000 divorţuri anual şi sute de mii sau milioane de bolnavi de AIDS (SIDA). Învăţătura semănată ieri în şcoli, azi aduce roadă, groaznică roadă: prăbuşirea familiei, alcoolism, desfrâu, violuri, avorturi, divorţuri, crime, sinucideri. Biblia spune: „S-au fălit că sunt înţelepţi şi au înnebunit” (Romani 1:22). Umanismul e o învăţătură a dracilor. Încă în Eden, Satan a îndemnat pe Eva să asculte de el, să mănânce din pomul oprit şi „veţi fi ca Dumnezeu” (Geneza 3:5). Dar el e tatăl minciunii, ascultându-l, a urmat nenorocirea, rezultatul dezastruos pentru timp şi eternitate. Cu cât vedem învăţătura aceasta răspândită, cu atât trebuie să ne dăm seama mai bine că Biblia este adevărată, că proorociile ei se împlinesc sub ochii noştri şi că e bine să ascultăm de învăţătura lui Dumnezeu, nu de învăţăturile dracilor

    Învăţăturile dracilor aduc Era Nouă (New Age), atât de mult trâmbiţată astăzi, când omul va ajunge pe cea mai înaltă culme a amăgirii. Credincioşii e bine să fie cu mare grijă să nu fie amăgiţi şi ei. Domnul Isus a zis: „Vegheaţi şi vă rugaţi ca să nu cădeţi în ispită” (Marcu 14:38).

    1. Amăgirea cu Anticrist

    „Şi tot pământul se mira după fiară. Şi au început să se închine balaurului pentru că dăduse puterea lui fiarei. Şi au început să se închine fiarei… şi amăgea pe locuitorii pământului” (Apocalipsa 13:3,4,14)

    Aici e o mare proorocie. E mult mai mare decât toate previziunile lui Nostradamus sau ale lui Edgar Cayce, mare spiritist american. Şi ale acestora sunt crezute şi popularizate mereu, iar Biblia e desconsiderată. Amăgirea cu Anticrist e culmea şi cea din urmă amăgire. Şi ea e foarte, foarte aproape.

    Mereu se vorbeşte despre globalism, să fie un singur guvern, o singură monedă, o singură religie. În Europa e vorba că deja sunt imprimate noile bancnote. La Bruxeless este deja de câţiva ani giganticul computer poreclit „The Beast” (Fiara), care să fie folosit pentru guvernarea lumii, cu informaţii despre fiecare locuitor al pământului, ca fiecare să poată fi controlat. Henry Spaak fostul secretar general al organizaţiei NATO a zis: „Daţi-ne un om care să poată ţine supuşi pe toţi, şi fie el Dumnezeu, fie diavol, noi îl primim”. Azi suntem purtaţi în mod rapid spre aşa vremuri.

    În legătură cu Anticrist sunt o seamă de întrebări: Cine va fi? Din ce popor se va ridica? Cum va fi posibil să supună şi să conducă o lume întreagă? Biserica, mântuiţii Domnului, vor fi pe pământ în timpul domniei lui Anticrist? Se poate ca Dumnezeu să-Şi lase pe prea iubiţii Lui copii în mâinile fiarei? Ce spun unii oameni? Ce spune Biblia?

    Ce spune profeţia despre prima fiară?

    În Apocalipsa 13 avem descrierea făcută de apostolul Ioan: „Apoi am stătut pe nisipul mării. Şi am văzut ridicându-se din mare o fiară cu zece coame şi şapte capete; pe coarne avea zece cununi împărăteşti şi pe capete avea nume de hulă. Fiara, pe care am văzut-o, semăna cu un leopard; avea labe ca de urs, şi gură, ca o gură de leu. Balaurul i-a dat puterea lui, scaunul lui de domnie şi o stăpânire mare. Unul din capetele ei părea rănit de moarte; dar rana de moarte fusese vindecată. Şi tot pământul se mira după fiară. Şi au început să se închine balaurului, pentru că dăduse puterea lui fiarei. Şi au început să se închine fiarei, zicând: „Cine se poate asemăna cu fiara şi cine se poate lupta cu ea?” I s-a dat o gură, care rostea vorbe mari şi hule. Şi i s-a dat putere să lucreze patruzeci şi două de luni. Ea şi-a deschis gura şi a început să rostească hule împotriva lui Dumnezeu, să-I hulească Numele, cortul şi pe cei ce locuiesc în cer. I s-a dat să facă război cu sfinţii, şi să-i biruiască. Şi i s-a dat stăpânire peste orice seminţie, peste orice popor, peste orice limba şi peste orice neam. Şi toţi locuitorii pământului i se vor închina, toţi aceia al căror nume n-a fost scris de la întemeierea lumii în cartea vieţii Mielului, care a fost junghiat. Cine are urechi, să audă!!” (Apocalipsa 13:1-9).

    Ce spune despre fiara a doua?

    „Apoi am văzut ridicându-se din pământ o altă fiară, care avea două coarne ca ale unui miel, şi vorbea ca un balaur. Ea lucra cu toată puterea fiarei dintâi înaintea ei; şi făcea ca pământul şi locuitorii lui să se închine fiarei dintâi, a cărei rană de moarte fusese vindecată. Săvârşea semne mari, până acolo că făcea chiar să se coboare foc din cer pe pământ în faţa oamenilor. Şi amăgea pe locuitorii pământului prin semnele, pe care i se dăduse să le facă în faţa fiarei. Ea a zis locuitorilor pământului să facă o icoană fiarei, care avea rana de sabie şi trăia. I s-a dat putere să dea suflare icoanei fiarei, ca icoana fiarei să vorbească, şi să fie omorâţi toţi cei ce nu se vor închina icoanei fiarei. Şi a făcut ca toţi: mici şi mari, bogaţi şi săraci, slobozi şi robi, să primească un semn pe mâna dreaptă sau pe frunte, şi nimeni să nu poată cumpăra sau vinde, fără să aibă semnul acesta, adică numele fiarei sau numărul numelui ei. Aici e înţelepciunea: cine are pricepere să socotească numărul fiarei. Căci este un nume de om. Şi numărul ei este şase sute şase zeci şi şase” (Apocalipsa 13:11-18).

    Codul de lămurire a termenilor figurativi

    Apostolul Ioan se află exilat din pricina credinţei în insula Patmos. Acolo Dumnezeu i-a dat descoperiri cu privire la viitor. Ca să le poată trimite afară din lagărul lor, el le-a pus într-un limbaj figurativ. Balaurul e Satan (Apocalipsa 12:9); întâia fiară e Anticrist, cele şapte capete sunt munţi pe care şade femeia, marea desfrânată sau biserica apostată, ce călăreşte fiara; sunt şi şapte împăraţi, cele zece coarne sunt zece împăraţi (Apocalipsa 17:9,10,12); a doua fiară e proorocul mincinos, marea simbolizează mulţimea învolburată a locuitorilor de pe pământ, pământul din care iese a doua fiară e teren stabil, înseamnă creştinismul. Fiara dintâi are rol politic de amăgire. Fiara a doua are rol religios, să facă semne şi minuni spre a amăgi pe cei ce nu i-a putut amăgi prima fiară.

    Marea enigmă: cine e fiara?

    Cine va fi fiara întâi? Nu ştiu. Şi nu e ţinta acestui studiu să stabilesc cine e fiara, ci vreau să previn pe orice credincios, indiferent de religie, să nu se închine fiarei. S-ar putea să fie unul din Piaţa Comună Europeană, ori un evreu care să se dea drept Mesia şi Israel va fi amăgit să-l creadă. El va face un legământ cu Israel şi la urmă ajunge să se aşeze în Templu, spre a i se închina. Sau nu cumva e Sadam Husein din Irak, Babilonul de altădată, care a primit lovitura de moarte, ce se vindecă acum? Sau Gorbaciov, care la fel a primit lovitură de moarte. Eu sunt sincer şi spun: nu ştiu cine va fi. Mulţi au făcut calcule în ce priveşte numărul numelui fiarei 666. Numărul s-a potrivit şi lui Nero, şi papei (Vicarius filli Dei), şi lui Stalin, şi lui Hitler. Spaţiul nu-mi îngăduie să redau socotelile lor. E adevărat că toţi au avut spirit anticristic în ei, dar n-a fost nici unul care să întrunească toate caracteristicile relatate în textul acesta.

    Anticristul va avea ferocitate de fiară. Va fi frumos ca înfăţişare şi sprinten, iute, ca un leopard. Va avea forţă de urs şi gură puternică de leu, care înspăimântă pe toţi. Anticristul va fi un mare dictator al lumii, geniu al răului cu supra-inteligenţă. El va înlătura graniţele dintre ţări, va înlătura patriotismul, va schimba sistemul de guvernământ, va schimba sistemul politic, va schimba sistemul monetar. Probabil peste noapte toate conturile de bancă vor fi îngheţate, toţi vor primi un semn sau cifru pe frunte sau pe mână, fără de care nu poţi să vinzi, nici să cumperi.

    În general, toate ţările se aşteaptă la mai bine. În prima parte a domniei lui se pare că va reuşi, căci el se dă drept salvator al omenirii din stările de crize, care acum se intensifică tot mai mult. Datorită progresului ştiinţei şi tehnicii te-ai aştepta să fie bunăstare şi belşug, dar noi constatăm că vin zile tot mai grele. Sunt ţări în care între 6000 şi 10.000 mor zilnic de foame. Spectrul negru al războaielor locale, al secetei, pe alocuri al inundaţiilor, al cutremurelor de pământ, al milioanelor de refugiaţi, îngreuiază viaţa. Vin zile grele, aşa cum spune Biblia (2 Timotei 3:1-5). Iar beţiile, furturile, crimele, violurile, desfrâul şi boala SIDA (AIDS) pun vârf păcătoşeniei şi nenorocesc suflete scumpe. Societatea umană e bolnavă, suferă din pricina înmulţirii fărădelegii. Omul s-a depărtat de Dumnezeu şi acum Dumnezeu îl lasă pe mâna Satanei. Acesta prin Anticrist le promite fericirea, raiul pe pământ. Dar în perioada domniei fiarei va fi marea strâmtorare, necazul cel mare „cum n-a fost niciodată de la începutul lumii până acum, şi nici nu va mai fi” (Matei 24:21). Anticristul realizează iadul pe pământ.

    El nu se va numi fiara, nici Anticrist, dar credincioşii trebuie să aibă discernământ să-l cunoască ca atare. În prima parte a domniei va fi foarte aclamat de popoarele lumii. Prin iscusinţa şi dibăcia lui în a rezolva unele probleme şi prin felul său de a se impune tuturor va câştiga inima popoarelor, aşa cum a câştigat Lenin.

    Martirizarea sfinţilor

    Una din principalele sarcini trasate lui Anticrist de către Satan, care l-a investit cu putere şi stăpânire, este să facă război cu sfinţii (v.7), nu să-i stârpească, ci să-i biruiască, să-i determine să i se închine lui, nu lui Dumnezeu, căci împotriva lui Dumnezeu, el va rosti hule (v.5,6). Ţinta e să-i amăgească să se despartă de Cristos Domnul, să-i facă să creadă că el e Cristosul. Aşa cum leul cu răcnetul lui îngrozeşte toate animalele, aşa încearcă el cu gura lui de leu. Vor fi unii credincioşi care se vor înspăimânta şi diavolul le va şopti: „Tu poţi în inima ta să crezi mai departe ce vrei, dar ca să scapi cu viaţă, fă forma aceasta de închinare, nu e mare lucru”. Şi unii vor fi amăgiţi să caute să-şi scape viaţa. Ei uită ce a spus Domnul Isus: „Pentru că oricine va vrea să-şi scape viaţa, o va pierde; dar oricine îşi va pierde viaţa pentru Mine, o va câştiga” (Matei 16:25). Vor fi însă mulţi sfinţi care nu cedează, nu i se închină. Atunci se va ridica a doua fiară, dintre oamenii religiei, o altă fiară ce pare blajină, cu două corniţe ca ale unui miel, dar care vorbeşte ca un balaur, deci cu mare autoritate, căci lucrează cu toată puterea fiarei dintâi. Cele două coarne simbolizează unirea a două mari religii creştine sub un singur papă, nu ales de oameni, ci numit de fiara dintâi. Slujba ei este să determine pe locuitorii pământului să se închine fiarei dintâi. Cine e fiara aceasta? Consider că este un papă care va fi întronat şi va reuşi să realizeze ecumenismul, să vâre toate religiile într-o oală. E izbitor faptul că deşi e şeful religios, el va lucra cu puterea Satanei. Ca să amăgească pe credincioşi, el caută să imite pe Ilie să coboare foc din cer, spre a demonstra că el e slujitorul Dumnezeului cel viu, şi va face mari semne şi minuni. Cum unii sunt foarte dornici de semne şi minuni, vor cădea uşor în capcana lui. Biblia nu ne spune că în vremea din urmă Dumnezeu va face semne şi minuni, ci ne înştiinţează că le face fiara a doua, Proorocul mincinos, spre amăgirea unor credincioşi. Aici e o imitare a Trinităţii: Satan, Fiara şi Proorocul mincinos.

    Fiara a doua porunceşte să se facă o icoană a fiarei dintâi, poate un mare ecran de televiziune, care va vorbi şi toţi trebuie să se închine. Cei ce nu se vor închina vor fi omorâţi. Apoi va impune tuturor să primească semnul fiarei pe frunte sau pe mâna dreaptă, tatuat probabil cu laser sau implantat un microcip. Şi din nou ispita va şopti unora care au scăpat de primul val de martiraj, să primească semnul acesta că doar nu e mare lucru, că nimeni nu-l vede, că pot să meargă cu el chiar la biserică. Şi din nou unii vor cădea. Domnul Isus ne-a dat înştiinţarea, vorbind despre zilele din urmă: „Atunci vă. vor da să fiţi chinuiţi, şi vă vor omorî; şi veţi fi urâţi de toate neamurile din pricina Numelui Meu. Atunci mulţi vor cădea” (Matei 24:9,10). Oare tu vei fi printre martiri sau printre cei amăgiţi care vor căuta să-şi scape viaţa?

    Prigoana zilelor din urmă, sub Anticrist, va fi înfricoşătoare şi pustiitoare. Mulţi credincioşi vor fi greu încercaţi. Datorită ştiinţei şi tehnicii avansate, torturile vor fi mult mai cumplite decât în primele veacuri sau chiar decât fioroasele torturi ale Inchiziţiei. Unii vor fi obosiţi de torturi.

    Un strigăt binecuvântat la timp

    O, binecuvântat va fi atunci strigătul îngerului cu Evanghelia veşnică în văzduh – poate un post de radio clandestin, căci este scris: „Din vânturi face îngeri ai Lui; şi dintr-o flacără de foc, slujitori ai Lui” (Evrei 1:7) – care va striga: „Temeţi-vă de Dumnezeu”, deci nu de fiară, „şi închinaţi-vă Celui ce a făcut cerul şi pământul, marea şi izvoarele apelor” (Apocalipsa 14:7). Aceasta va dezmeticii pe unii aleşi ai Domnului din panica în care au ajuns la răcnetul fiarei, şi îl va face să-şi dea seama că numai de Domnul trebuie să se teamă, că numai Lui trebuie să-I dea slavă, că numai Lui trebuie să I se închine. Doamne, ajută-ne la aceasta!

    Mă gândesc însă cu strângere de inimă la acei credincioşi ce azi iubesc lumea şi nu sunt gata să renunţe la unele plăceri, cum vor putea atunci să renunţe la însăşi viaţa lor? Cum vor putea să îndure frigurile foamei cei ce azi nu sunt deprinşi cu postul, ci numai cu mese încărcate? Aurul în cuptor se dovedeşte aur. Atunci Dumnezeu îşi va scoate pe aleşii Săi în faţă, ca să demonstreze lumii dragostea lor faţă de El şi le va oferi onoarea de a deveni martiri, eroi ai credinţei.

    Cristos Domnul nu ne-a chemat la o viaţă uşuratică, ci la slujire serioasă şi jertfă. Vechiul tablou dintr-un muzeu italian cu boul între plug şi altar, zugrăveşte reala viaţă creştină. Unii au tras brazde adânci cu Evanghelia până la marginile pământului, iar alţii au urcat cu bucurie pe altarul jertfei. Numai în catacombele Romei sunt vreo două milioane şi jumătate de oseminte ale martirilor din primele veacuri. Dar mulţi au fost înecaţi în Tibru, în mare, alţii au fost prefăcuţi în scrum, iar alte milioane au fost martirizaţi în alte oraşe ale imperiului roman. La numărul acestora se adaugă marea mulţime a urmaşilor lui Cristos Domnul, care au suferit groaznicele torturi ale Inchiziţiei catolice. Spiritul anticristic şi-a făcut mereu lucrarea. Numai ziua judecăţii va da în vileag câţi credincioşi au suferit şi au fost martirizaţi în ţările comuniste şi în ţările musulmane! Dar ce va fi când fiara va stăpâni lumea prin puterea Satanei? Oare vom suferi cu demnitate pentru Cel ce Şi-a dat viaţa Sa ca noi să avem iertarea păcatelor şi viaţa veşnică? Oare tinerii de astăzi vor dovedi acelaşi eroism care l-au dovedit tinerii de altădată care au fost gata să se prezinte chiar voluntar să fie martirizaţi?

    O, Doamne, învredniceşte-ne să fim gata să suferim mai degrabă moartea decât să fim amăgiţi de fiară!

    Mulţi din fraţii noştri de credinţă în Mântuitorul au suferit foarte greu. Dau aici doar câteva fragmente dintre broşurică a unuia care a vizitat camerele de tortură ale Inchiziţiei, săpate în munte la Nürnberg, Germania. După ce a trecut prin multe camere cu fel de fel de instrumente de tortură, el descrie: „Ne găsim într-o cameră cam de 4 X 4 metri. Aceasta era camera de interogare. De-a lungul unui perete se găseşte o platformă joasă. Aici stăteau inchizitorii, trei la număr: un preot, un cazuist şi un civil… Lanterna noastră ne arăta sălbaticile şi înspăimântătoarele mobile ale acestei camere. În mijlocul ei se află patul orizontal de tortură pe care victima era întinsă până când erau smulse oasele din toate încheieturile lor, întinderea înceta numai când au ajuns la treapta că ameninţa moartea.

    „Rezemat de peretele camerei era patul perpen­dicular de tortură. Colo era lanţul de fier, care se aduna pe un scripete şi care ridica victima spre bolta tavanului. Tot aici erau cele două mari greutăţi de piatră ce se legau de picioarele victimei. Când victima ajungea aproape sus, se dădea drumul lanţului spre a se desfăşura în jos, dar calculat să se oprească cu o violentă smucitură înainte ca picioarele să atingă pardoseala. Astfel, braţele, picioarele şi şira spinării erau smulse din locul lor şi dislocate, iar în cădere trecea pe lângă tăvăluge cu dinţi, care tăiau adânc, îl scrijileau spatele, lăsându-i trupul o dislocată şi sângerândă grămadă de carne.

    La o parte era leagănul de tortură, peste tot cu noduri crude, asupra cărora suferindul, legat de mâini şi de picioare, era legănat cu violenţă de o maşină şi fiecare mişcare îl zdrobea de tot. Când era scos afară era tot vânătăi, umflat, sângerând, dar încă în viaţă. De jur împrejur erau gata la îndemână instrumente mărunte de tortură: şuruburi şi degetare pentru degete, gulere cu ţepuşe pentru gât, bocanci de fier pentru picioare, căluşe pentru gură, cârpe pentru acoperirea feţei spre a permite o înceată strecurare a apei, strop cu strop pe gâtlejul victimei suferind această formă de tortură.

    Dacă credinciosul, ajutat de puterea de sus, nu-şi tăgăduia Mântuitorul nici în urma acestor înspăi­mântătoare suferinţe, era luat şi dus mai departe în inima muntelui într-o altă cameră cioplită în stâncă, camera ’Fecioarei Maria de fier’. În momentul când este atins un resort, idolul îşi deschide larg braţele, care se aseamănă cu uşile unui dulap şi mâinile sunt căptuşite şi pâine cu „poinarde”, un fel de cuţite lungi de 31 cm, cu trei tăişuri. Unele din aceste cuţite sunt aranjate în aşa fel ca să pătrundă în ochii acelora pe care idolul îi înfăşoară în îmbrăţişarea lui; altele pătrund în urechi, în creier, altele îl străpung pieptul, altele îi spinteca abdomenul.

    După această îmbrăţişare a morţii, se deschidea o uşă dedesubt şi victima cădea într-un canal săpat anume, care îl ducea în Pegnitz, apoi în Rin şi în ocean”.

    Am dat numai o parte din această descriere oribilă, ca să vă daţi seama ce au suferit alţii înaintea noastră şi că Domnul Şi-a lăsat pe preaiubiţii Săi copii să treacă prin ele. Acum, dacă papalitatea a recurs la aşa torturi, ce va face Anticristul când va dezlănţui războiul împotriva sfinţilor?

    Va trece Biserica prin Necazul cel mare?

    În privinţa aceasta părerile sunt împărţite, mai ales ale teologilor. Sunt trei păreri:

    1. Unii sunt de părere că Biserica nu va trece prin necazul cel mare, ci Cristos Domnul va veni în secret şi va răpi biserica.Teoria răpirii secrete e destul de nouă. „Timp de 1800 de ani, Biserica nu a crezut aşa ceva” -scrie David MacPhearson, directorul Societăţii Biblice „Inima Americii”, în lucrarea sa: „De ce eu cred că Biserica va trece prin necazul cel mare?” Iată cum descrie el originea acestei teorii: „Edward Irving a fost un predicator în biserica scoţiană. Personalitatea sa magnetică a atras mari mulţimi la biserica sa din Londra. În 1830, Irving a fost exclus de prezbiteriu din Londra fiindcă într-o broşura pe care a scris-o, susţinea că natura umană a lui Cristos a fost păcătoasă. El a nesocotit hotărârea lor şi şi-a continuat slujba. În 1831, au început să aibă loc tulburări în timpul slujbei. Anul următor, el a fost mutat de la biserica sa şi doi ani mai târziu a murit.

    El relatează că în 1830 Irving avea ca membră în biserică pe Margaret MacDonald, o fetiţă de 15 ani, care pretindea că a avut o revelaţie cu privire la răpirea Bisericii înainte de necazul cel mare. „De la această presupusă revelaţie – spune MacPhearson – provine această doctrină modernă; ea nu vine din Scriptură, ci din pretinderea falsă că e din Duhul Domnului. Irving a acceptat aceasta şi a predat-o ca învăţătură la un studiu biblic cu privire la profeţii, la care a luat parte şi Darby. Irving l-a influenţat şi pe C.H. Mackintosh şi pe C.I. Scofield, care a popularizat-o, trecând-o în explicaţiile din Scofield Bible… Înainte de 1830, nu se găseşte nici o urmă de evidenţă că Biserica ar fi crezut într-o dublă venire a Domnului sau în răpirea Bisericii înainte de Necazul cel mare”.

    John T. Sharit, preşedintele Societăţii misionare creştine, om de 77 ani şi 54 ani ca profesor, în cartea sa: „Soon-Coming World-Shaking Events” (Evenimente ce încurând vor zgudui lumea), 1978, Phoenix, Az., carte tipărită în peste patru milioane şapte sute de mii exemplare, la pag 215,217, spune că Irving vorbea în limbi şi preţuia mesajele unor profeţi şi profetese, care dădeau mesaje în duh, dar mai târziu s-a constatat că acele persoane erau sub controlul demonilor. În acele împrejurări a apărut teoria răpirii înainte de Necazul cel mare, căreia C.H. Spurgeon, Dr. Tregelles şi George Müller s-au opus. Lui Darby i-a plăcut teoria aceasta şi a căutat să calculeze data răpirii, care după socotelile lui şi ale altora ar fi trebuit să fie în anul 1844 său 1847 (Darby, Etudes sur l’Epitre aux Hebreux, p. 146). Dar şi socotelile lui, ca şi a altora, au fost greşite.

    John L. Bray, în lucrarea sa: „Originea învăţăturii despre răpirea Bisericii înainte de necazul cel mare”, spune că prima carte care a formulat învăţătura aceasta a fost „Venirea lui Mesia în glorie şi maiestate”, scrisă de Emanuel Lacunza, un preot iezuit catolic din Chile sub gumele de Rabi Juan Josafat Ben-Ezra, evreu convertit la catolicism. Cartea lui a fost tipărită în Spania în 1812 şi apoi a fost tradusă în limba engleză de Edward Irving. şi tipărită în 1827 la Londra. Azi ea e dispărută. Bray a mers la Oxford şi a găsit în biblioteca universităţii această traducere a lui Irving. Margaret MacDonald desigur citise cartea lui Lacunza în traducerea făcută de Irving şi s-ar putea să fi visat că răpirea va fi înainte de Necazul cel mare.

    Toţi cei ce cred în răpire înainte de Anticrist, cred în două veniri ale Domnului Isus şi în două învieri.

    1. A doua părere e că cei credincioşi vor fi pe pământ la arătarea lui Anticrist, dar la jumătatea domniei lui vor fi răpiţi.Deci după trei ani jumătate, pentru Biserică, Domnul va scurta zilele acelea de necaz, căci va veni şi îi va răpi.
    1. A treia părere e că Biserica va fi pe pământ până la venirea în glorie a Domnului Isus, când orice ochiÎl va vedea.Atunci morţii vor învia, atunci biserica îi va ieşi în întâmpinare, atunci fiara va fi nimicită, atunci va fi sfârşitul lumii şi judecata de apoi.

    Ce spune Biblia?

    1. La 2 Tesaloniceni 2:1-4 se precizează că cei credincioşi vor fi pe pământ sub Anticrist.Apostolul Pavel a scris: „Cât priveşte venirea Domnului Isus Cristos şi strângerea noastră laolaltă cu El… nimeni să nu vă amăgească în vreun chip; căci nu va veni înainte ca să fi venit lepădarea de credinţă şi de a se descoperi omul fărădelegii, fiul pierzării, potrivnicul, care se înalţă mai pe sus de tot ce se numeşte Dumnezeu sau de ce este vrednic de închinare. Aşa că se va aşeza în Templul lui Dumnezeu, dându-se drept Dumnezeu”. Aici ni se spune că întâi va fi lepădarea de credinţă, se ridică Anticristul şi numai după aceea e venirea Domnului şi strângerea noastră laolaltă. Orice altă învăţătură apostolul o numeşte amăgire. Şi e dureros că fraţii amăgesc pe fraţi. Tot în acel capitol la v.8 scrie: „Şi atunci se va arăta acel Nelegiuit, pe care Domnul Isus îl va nimici cu suflarea gurii Sale şi-l va prăpădi cu arătarea venirii Sale. Deci, Anticristul a fost pe scaunul de domnie, şi-a făcut lucrarea, iar la venirea Domnului va fi nimicit.
    1. Biblia nu vorbeşte de o venire secretă a Domnului Isus.Cineva poate obiecta că este scris că „va veni ca un hoţ noaptea”. Da, sunt două texte care folosesc cuvintele acestea: 1 Tesaloniceni 5:2 şi 2 Petru 3:10, dar acolo e vorba de „ziua Domnului” că vine ca un hoţ, şi în ambele texte referirea e la elementul surpriză sau cum spune: „o prăpădenie neaşteptată”(v.3), nu e nici o aluzie la furt. E o blasfemie să-L acuzi pe Domnul Isus de furt. În versetul 4 e mai clar: „Dar voi, fraţilor, nu sunteţi în întuneric, pentru ca ziua aceea să vă prindă ca un hoţ”. E bine ca cine citeşte să înţeleagă ce spune Biblia, nu să sucească adevărul.
    1. Venirea Domnului va fi anunţată, nu secretă.Cuvântul „răpire” se află la 1 Tesaloniceni 4:15-17, dar aici se spune: „Cad însuşi Domnul cu un strigăt, cu glasul unui arhanghel şi cu trâmbiţa lui Dumnezeu se va pogorî din cer”.

    Textul arată clar că nu e secretă, ci lumea întreagă, şi vii, şi morţii vor şti că El vine. Atunci morţii vor învia cu alte trupuri, iar noi vom fi schimbaţi. Trupurile proslăvite nu vor mai fi ţinute de legea gravitaţiei, ci îl vom ieşi în întâmpinare. A întâmpina pe cineva la aeroport nu înseamnă că după ce ai întâlnit pe cel întâmpinat să te urce în avion, să te răpească. A întâmpina înseamnă a ieşi în calea cuiva care vine la tine.

    1. Venirea Domnului va fi vizibilă.În Apocalipsa 1:7 este scris: „Iată că El vine pe nori şi orice ochi Îl va vedea; chiar şi cei ce L-au străpuns. Şi toate seminţiile pământului se vor bocidin pricina Lui. Da, Amin!”
    1. Venirea Lui va fi după domnia lui Anticrist şi El va pune capăt Necazului cel mare.El a zis: „Îndată după acele zile de necaz… vor vedea pe Fiul omului venind pe norii cerului cu putere şi mare slavă” Matei 24:29,30. Atunci va prăpădi pe Anticrist „cu arătarea venirii Sale” (2 Tesaloniceni 2:8)
    1. Venirea Lui va fi la cea din urmă trâmbiţă.Atunci morţii vor învia, „cei ce au făcut binele vor învia pentru viaţă, iar cei ce au făcut răul vor învia pentru judecată” (Ioan 5:28,29). Atunci „El va trimite pe îngerii Săi cu trâmbiţă răsunătoare, şi vor aduna pe aleşii Lui din cele patru vânturi, de la o margine a cerurilor până la cealaltă” (Matei 24:31; 1 Corinteni 15:50-53).
    1. Venirea Lui va fi în ziua de apoi.În Ioan 6:39,40,44,54, de patru ori Cristos Domnul afirmă că pe ai Săi îi va învia „în ziua de apoi”. La fel, Marta ştia că învierea e „în ziua de apoi” (Ioan 11:24). În Biblie ziua de apoi e ziua finală, e ziua Domnului când „cerurile vor trece cu trosnet… şi pământul cu tot ce este pe el va arde” (2 Petru 3:10). Atunci va fi judecata şi un cer nou şi un pământ nou (Apocalipsa 20:11-15; 21:1).

    În legătură cu prima părere pomenită că biserica va fi răpită în secret, e bine să cugeţi. Eu nu mă răfuiesc cu nimeni şi nici nu vreau să învăţ pe teologi escatologia, ci aş vrea ca fraţii mei să nu fie amăgiţi. Chiar dacă ai părerea aceasta, trebuie să ştii că Domnul Isus nu vine după programarea făcută de oameni, ci după cea făcută de Tatăl şi înscrisă în Cuvântul sfânt. Dacă e scris că vine în ziua de apoi, El nu vine cu şapte ani sau cu trei ani şi jumătate mai degrabă. Iar dacă vine în ziua de apoi, înseamnă că vei trece prin Necazul cel mare, căci nu te poţi aştepta ca necazul cel mare să fie după ziua de apoi. De asemenea gândeşte-te:

    1. Dacă răpirea ar fi înainte, pe pământ n-ar mai fi sfinţi.
    1. Fiara nu ar avea cu cine face război (Apocalipsa 13:7).
    1. Nu ar fi cine să cadă (Matei 24:10).
    1. Nu ar fi cine să nu se închine fiarei (Apocalipsa 13:15)
    1. Nu ar exista biruitori ai fiarei (Apocalipsa 15:2).
    1. Nu ar mai fi martiri (Apocalipsa 6:11).
    1. Nu ar fi cei ce sosesc din Necazul cel mare (Apocalipsa 7:9).
    1. Nu ar fi cine să ridice capul sus la venirea glorioasă (Luca 21:28).
    1. Ar însemna că Domnul ne-a dus în eroare (Matei 24.29)
    1. Ar însemna că Pavel a scris greşit (2 Tesaloniceni 2:1-8)

    Cercetează-ţi personal părerile în lumina Cuvântului sfânt. În Biblie nu sunt greşeli, ele sunt numai în mintea noastră. Şi mintea noastră de multe ori ne minte. Vine marea strâmtorare! Tu crezi că vei fi scăpat prin răpire, dar dacă Domnul nu vine să te răpească, ce vei face? Oare nu vei avea cea mai amară dezamăgire? E Cristos Domnul de vină? O, nu căci El ne-a spus clar lucrurile acestea. Eu cred Cuvântul sfânt aşa cum este scris, fără răstălmăciri omeneşti. Apostolul Petru spune că unii fac răstălmăciri „spre pierzarea lor” (2 Petru 3:16).

    Biruinţa finală e în Cristos Domnul

    Urmaşii lui Cristos Domnul din vremurile din urmă nu sunt scutiţi de prigoane şi suferinţe, cum n-au fost scutiţi cei de la început. Apostolul Pavel a pus întrebarea „Cine ne va despărţi de dragostea lui Cristos? Necazul sau strâmtorarea sau prigonirea sau foametea sau lipsa de îmbrăcăminte sau primejdia sau sabia? După cum este scris: „Din pricina Ta suntem daţi morţii toată ziua; suntem socotiţi ca nişte oi de tăiat”.

    Dar în acele condiţii critice, el nu deznădăjduieşte, ci strigă: „Totuşi, în toate aceste lucruri, noi suntem mai mult decât biruitori prin Acela care ne-a iubit. Căci sunt bine încredinţat că nici moartea, nici viaţă, nici îngerii, nici stăpânirile, nici lucrurile de acum, nici cele viitoare, nici înălţimea, nici adâncimea, nici o aftă făptură, nu vor fi în stare să ne despartă de dragostea lui Dumnezeu care este în Cristos Isus, Domnul nostru” (Romani 8:35-39).

    Am simţit imboldul Duhului Sfânt să scriu acestea nu să sperii pe nimeni, ci să ne dăm seama de marile amăgiri din vremile din urmă şi să rămânem în picioare. Bătălia va fi cruntă, dar nu e motiv de groază. Credincioşii, pe tărâm spiritual, trebuie să lupte vitejeşte sub comanda Celui ce are toată puterea în cer şi pe pământ. Apostolul Pavel dintr-o aşa bătălie ne strigă: „Pot totul în Cristos care mă întăreşte” (Filipeni 4:13). Dreapta Domnului câştigă biruinţa. Prin El suntem mai mult decât biruitori! Odată un tânăr în Australia m-a întrebat: „Cum se poate ca cei biruiţi de Anticrist să fie numiţi biruitorii fiarei?” I-am răspuns că fiarei i se pare că i-a biruit omorându-i, dar pentru Dumnezeu, ei sunt biruitori ai fiarei căci au preferat să moară, dar nu au renunţat la credinţa lor, nu i s-au închinat. Despre aceştia se spune: „Ei l-au biruit prin sângele Mielului şi prin cuvântul mărturisirii lor, şi nu şi-au iubit viaţa chiar până la moarte” (Apocalipsa 12:11). Iar apostolul Ioan a scris: „Voi, copilaşilor, sunteţi din Dumnezeu; şi l-aţi biruit, pentru că Cel ce este în voi, este mai tare decât cel ce este în lume” (1 Ioan 4:4). În cer intră numai biruitorii: „Cei ce va birui, va moşteni aceste lucruri” (Apocalipsa 21:7).

    Lăsaţi ca „nemărginita mărime a putere Sale” să se arate în neputinţele noastre. Sus capetele, răscumpăraţi ai Lui! Maranata! Domnul nostru vine! Aleluia!

    A Lui şi numai a Lui să fie toată slava şi închinăciunea!

    Încheiere

    Eu mă bucur şi mulţumesc Domnului meu că m-a ajutat să scriu cartea aceasta şi aş vrea să-ţi fie de mult folos, ca să nu fii amăgit în nici un fel. Apostolul Petru a scris: „Astfel dar, fiindcă Cristos a pătimit în trup, înarmaţi-vă şi voi cu acelaşi fel de gândire” (1 Petru 4:1). Aceasta am căutat să fac în paginile ce le-ai citit, să-ţi înarmez gândirea împotriva oricărei amăgiri, să te ajut să te desparţi de orice neascultare, de orice păcat conştient şi să te determin să fii gata să suferi pentru Domnul şi Mântuitorul, care a suferit osânda noastră. Înarmează-ţi gândirea să-I rămâi credincios până la moarte. Decât să mori de cancer sau de SIDA e mult mai glorios să mori ca martir. Suferinţele acestea sunt de o clipă şi ne aşteaptă gloria eternă.

    Preaiubitul meu, leagă-ţi fiinţa în totul cu funiile nevăzute ale dragostei de Domnul Isus, căci El e viaţa vieţii noastre. Îngenunchează chiar acum şi cere Domnului putere pentru o aşa trăire. Spune şi tu cuvintele:

    „Chiar dac’ar fi să-’ndur din greu

    Dureri, şi lanţuri, şi ruşine,

    Ajută-mi, Dumnezeul meu,

    Să nu pot să mă las de Tine!”

     

    Doresc să ne întâlnim în cer, biruitori prin Acela care ne-a iubit şi a murit în locul nostru! Doamne, ajută-ne!

    http://carti-crestineonline.blogspot.com/

     

    Petru Popovici



    Apostoli şi evanghelişti martiri

    Îndureraţi şi părăsiţi trebuie să se fi simţit ucenicii după plecarea Domnului lor. Însă, deşi nu-I mai puteau auzi vocea, ei ştiau că El îi priveşte din cer şi că, în Duhul, va fi cu ei şi cu întreagă Biserica Sa până la sfârşitul lumii. Astfel, apostolii aveau să fie ajutaţi şi călăuziţi zilnic în lucrarea ce El le-a spus că trebuie s-o facă, adică să meargă în toate părţile lumii şi să spună poporului fiecărei ţări că Mântuitorul omenirii a venit şi că a murit pe cruce, ca ei să poată fi mântuiţi.

    Acum au mai rămas numai 11 apostoli, căci Iuda, care L-a trădat pe Isus nu mai era cu ei. De aceea l-au ales pe Matia spre a întregi numărul de 12 apostoli. Nu după mult timp, ei se împrăştiară în toate părţile purtând cu ei vestea bună.

    Noul Testament nu ne spune cât au trăit apostolii şi evangheliştii, nici cum au murit. În Faptele ne este relatată moartea lui Ştefan şi a lui Iacov. Atâta tot. Dar vechii scriitori şi istorici, care în primele veacuri după Cristos s-au apucat să adune şi să aştearnă în scris ce au auzit ei despre aceşti sfinţi, ne spun că aproape toţi au murit moartea de martir.

    Cele ce urmează sunt istorisiri ce au ajuns până la noi.

    Martirul Ştefan

    Diaconul Ştefan a fost primul martir. Istoria lui este relatată în Noul Testament (Faptele apostolilor 6 şi 7).

    Datorită creşterii numărului ucenicilor, mulţi fiind săraci, s-au ivit nemulţumiri, căci unii au fost omişi la împărţirea ajutoarelor. Atunci apostolii au zis: „Nu este bine pentru noi să lăsăm Cuvântul lui Dumnezeu, ca să slujim la mese”. Atunci, au ales şapte administratori ai bisericii, spre a distribui ajutoarele materiale. Ei au fost numiţi diaconi. Unul dintre ei a fost Ştefan. El a ajutat la împărţirea hranei pentru cei săraci şi de asemenea a predicat Evanghelia poporului. El era un bărbat plin de puterea Duhului. Sfântul Ştefan a făcut multe semne şi minuni. El a devenit ţinta atacurilor date de evreii mai de seamă. Dar el a predicat cu atâta putere încât nici evreii învăţaţi din Alexandria nu au putut să-l contrazică.

    Fiind biruiţi prin puritatea doctrinei sale şi forţa argumentelor sale, evreii s-au înfuriat până acolo încât au plătit mărturii false, care l-au acuzat că ar fi blestemat pe Dumnezeu şi pe Moise. Astfel, l-au dus la judecata Soborului. Acolo, el a rostit o apărare nobilă, apărare care i-a înfuriat şi mai mult, încât au sfârşit condamnându-l la moarte. În acel moment, Ştefan a avut o vedenie din cer şi extaziat de fericire, a strigat: „Iată, văd cerurile deschise şi pe Fiul omului stând în picioare la dreapta lui Dumnezeu”. Atunci, evreii au început să răcnească împotriva lui, s-au năpustit asupra lui, l-au apucat şi l-au târât afară din cetate, unde l-au omorât cu pietre. Pe când îl împroşcau, el a îngenuncheat şi s-a rugat zicând: „Doamne Isuse, nu le ţinea în seamă păcatul acesta!” De aici se vede că la primii creştini nu era duşmănie nici faţă de cei mai înverşunaţi vrăjmaşi, ci dorinţa ca şi aceştia chiar să fie mântuiţi.

    După martirajul lui Ştefan, s-a început o mare per­secuţie împotriva creştinilor din Ierusalim şi „toţi, afară de apostoli, s-au împrăştiat prin părţile Iudeii şi Samariei”.

    Nicanor, altul din cei şapte diaconi, împreună cu alţii vreo două mii de creştini se crede că au fost omorâţi în această prigoană.

    Iacov

    Iacov a fost fiul lui Zebedei, un pescar din Galileea, şi fratele mai mare al apostolului Ioan. Într-o zi, fiind cu tatăl său la pescuit, el şi fratele său au fost chemaţi de Isus să devină ucenici ai Săi. Ei au ascultat bucuroşi chemarea şi părăsind pe tatăl lor, L-au urmat pe Domnul.

    Isus i-a numit pe aceşti fraţi „Boanerghes”, adică „Fiii tunetului”, din cauza minţii lor agere şi a tempera­mentului lor năvalnic.

    Dintre apostoli, Iacov a fost primul care a înfruntat moartea de martir. Irod, după ce a fost făcut guvernator al Iudeii de către împăratul roman Caligula, prin anul 44 d.Cr. a pornit o persecuţie împotriva creştinilor şi a ales în special pe Iacov ca obiect al răzbunării sale.

    Când apostolul a fost dus să moară, un om, care a depus mărturie mincinoasă împotriva lui, a mers alături de el până la locul execuţiei. El, fără îndoială, se aştepta să-l vadă pe Iacov palid şi înspăimântat. Dar în loc de aceasta, el l-a văzut senin şi vesel, ca un biruitor care a câştigat o mare bătălie. Martorul mincinos s-a uimit mult de aceasta. A privit şi şi-a dat seama că Mântuitorul în care crede prizonierul, trebuie să fie Dumnezeu ade­vărat, căci altfel nu ar putea dărui atâta bucurie şi curaj unui om ce merge la execuţie. De aceea, el însuşi a devenit un convertit la creştinism şi a fost condamnat să moară împreună cu Iacov, apostolul. Prin urmare, amândoi au fost decapitaţi în aceeaşi zi şi de aceeaşi sabie.

    Cam tot în aceeaşi perioadă, Timon şi Parmena, alţi doi din cei şapte diaconi, au suferit moartea de martir; primul la Corint, iar al doilea la Filipi în Macedonia.

    Filip

    Acest apostol s-a născut în Betsaida din Galileea. El a fost trimis ca misionar în ţările păgâne din părţile Asiei. Acolo a lucrat cu multă sârguinţa în apostolia lui. Apoi a călătorit în Frigia şi ajungând la Hierapolis, a găsit locuitorii atât de cufundaţi în idolatrie, încât se închinau unui şarpe mare. Filip a convertit pe mulţi la creştinism şi a ajuns până acolo că a omorât şarpele. Aceasta a înfuriat atât de mult pe conducători, mai ales pe preoţi, care câştigau bani mulţi din superstiţiile po­porului, încât au prins pe apostolul Filip şi l-au aruncat în închisoare. El a fost bătut crunt, apoi l-au răstignit. Prietenul său, Bartolomeu i-a coborât trupul în groapă şi l-a înmormântat. Pentru aceasta era cât pe aici să îm­părtăşească şi el aceeaşi soartă.

    Apostolul Filip a fost martirizat în anul 52 d.Cr. deci la vreo opt ani după omorârea lui Iacov.

    Matei

    Acest apostol şi martir a fost născut la Nazaret, dar a trăit mai mult la Capernaum. Aici făcea slujba de vameş, adică aduna birul pentru cotropitorii romani. Fiind chemat de Domnul Isus, a părăsit totul şi L-a urmat. După înălţarea Învăţătorului său, timp de nouă ani, el a căutat să predice Evanghelia în Iudeea. Înainte de a părăsi Iudeea spre a merge să predice la neamuri, el a scris pentru evrei evanghelia sa în ebraică. După aceea a fost tradusă în limba greacă de apostolul Iacov cel mic. Matei a plecat în Etiopia, unde a întemeiat biserici, a rânduit prezbiteri şi a convertit multe suflete.

    Apoi s-a dus în Partia. Prin anul 60 d.Cr., Matei a suferit moartea de martir, fiind ucis cu sabia.

    Marcu

    Acest evanghelist şi martir a fost născut din părinţi evrei, ce se trăgeau din neamul lui Levi. Se crede că Marcu ar fi fost convertit de apostolul Petru, pe care apoi l-a ajutat în călătoriile misionare şi i-a servit ca scriitor.

    Fiind rugat stăruitor de credincioşii din Roma să aştearnă în scris vorbirile apostolului Petru despre Cristos Domnul, Marcu a consimţit şi a scris în greacă evanghelia a doua, evanghelie ce poartă numele său. În mod real însă, cuvintele acestei evanghelii sunt ale apostolului Petru.

    Marcu a înfiinţat o biserică în Alexandria. De aici, a trecut în Libia, unde a făcut mulţi convertiţi. La reîntoar­cerea sa în Alexandria, unii egipteni geloşi pe puterea sa, i-au hotărât moartea.

    Evanghelistul Marcu a fost prins, picioarele i-au fost legate împreună şi astfel a fost târât pe străzile cetăţii, apoi zdrobit şi însângerat a fost aruncat într-o celulă. În ziua următoare i-au ars trupul. Oasele lui au fost adunate de creştini şi înmormântate după cuviinţă. O tradiţie spune că mai târziu oasele lui au fost mutate la Veneţia, unde este considerat ca Sfântul protector şi patron al cetăţii.

    Iacov cel mic

    Acest apostol şi martir este supranumit „cel mic”, spre a se deosebi de celalalt apostol Iacov, fratele lui Ioan, care era supranumit „cel mare”. Iacov cel mic, fiul lui Alfeu a lucrat printre evreii din Ierusalim. Aceştia fiind împietriţi şi plini de furie împotriva creştinilor n-au vrut să primească Evanghelia. Atunci unele tradiţii spun că s-a dus în Egipt să predice. Acolo însă a fost prins şi osândit la moarte prin răstignire. După moarte, corpul său a fost tăiat bucăţi cu ferăstrăul. De aceea, ferăstrăul a rămas simbolul lui Iacov cel mic.

    Matia

    Acest apostol şi martir a fost chemat la apostolie după înălţarea Domnului Isus la cer. Alegerea lui s-a făcut imediat de către apostoli, spre a completa locul vacant al lui Iuda, trădătorul. Istoricul Eusebiu şi Epifaniu ne spun despre Matia că a fost unul din cei şaptezeci de ucenici. Noul Testament nu-l mai pomeneşte deloc. O tradiţie spune că a predicat Evanghelia în Iudeea şi că a fost martirizat la Ierusalim prin împroşcarea cu pietre, apoi i-au tăiat capul.

    Iuda

    Apostolul Iuda, fiul lui Iacov, a avut trei nume. Luca îl numeşte Iuda, Matei îl numeşte Levi, iar Marcu îi spune Tadeu. El a fost un naţionalist violent, cu visuri de putere şi dominaţie. În Ioan 14:22, 23 ni se redă întrebarea pusă de el Domnului Isus: „Doamne, cum se face că Te vei arăta nouă şi nu lumii?” El voia un Cristos care să se facă de cunoscut lumii.

    Iuda a mers să predice Evanghelia în cetatea Edesa, pe Eufrat. Acolo a săvârşit multe minuni şi a vindecat pe unii bolnavi. Mulţi au crezut propovăduirea lui şi au părăsit idolii. Aceasta i-a înfuriat pe ceilalţi. Atunci a mers în alte cetăţi să predice. El a fost omorât cu săgeţi la Ararat.

    Simon

    Apostolul Simon Canaanitul, înainte de a fi chemat la apostolic, a făcut parte din partida Zeloţilor. Aceştia erau naţionalişti fanatici, neîmpăcaţi duşmani ai Romei şi a străinilor, precum şi chiar a fraţilor lor care consimţeau să colaboreze cu romanii, să fie în slujba lor.

    După chemarea sa, el învaţă că trebuie să-i iubească, să fie bun cu toţi. Astfel ajunge prieten şi părtaş la apostolie cu Matei, vameşul.

    Pentru mărturia purtată de el printre evrei, a avut de suferit multe, iar în cele din urmă a fost răstignit.

    Andrei

    Apostolul Andrei era din Betsaida Galileii. El a fost fratele lui Simon Petru.

    Andrei a fost omul care s-a mulţumit cu locul al doilea. El nu a făcut paradă de vorbe, ci a fost foarte activ. Menirea lui a fost să conducă pe alţii la Isus.

    El a predicat Evanghelia la multe popoare asiatice. Acolo a făcut mulţi convertiţi. Apoi a trecut în Grecia. Aici a predicat şi a săvârşit minuni. O tradiţie spune că a vindecat chiar şi pe soţia guvernatorului Aepeas din oraşul Patra, Ahaia. După ce a fost vindecată, ea a devenit creştină. N-a trecut mult şi chiar fratele guver­natorului a fost convertit. Aceasta a stârnit furia guver­natorului şi i-a interzis apostolului să mai predice, ameninţându-l cu suferinţe şi cu moartea dacă mai vorbeşte împotriva idolilor la care se închina el şi poporul lui. Fără frică, Andrei a continuat să predice şi mulţi au crezut în Cristos. Din această cauză, guvernatorul a rostit sentinţa de condamnare la moarte prin răstignire pe cruce. Andrei a cerut ca crucea lui să fie în formă de X, spre a fi diferită de crucea Domnului Isus. Cerinţa aceasta i-a fost acceptată. Ca moartea să-i fie mai înceată, nu l-au pironit pe cruce cu cuie, ci doar l-au legat de ea.

    Un vechi scriitor ne povesteşte despre curajul sublim, precum şi liniştea ce a dovedit-o apostolul în faţa morţii, în următoarele cuvinte: „Când Andrei a văzut crucea pregătită, nu şi-a schimbat nici înfăţişarea, nici culoarea, aşa cum se petrece cu slăbiciunea omenească. Nici sângele nu i s-a retras, nici limba nu i s-a încurcat în vor­bire, trupul lui nu a leşinat, mintea nu i s-a turburat, înţe­legerea nu l-a părăsit, ci din belşugul inimii, gura sa a început să vorbească şi căldura dragostei se arăta în cuvintele sale. El a zis: „O, cruce, cea mai binevenită şi de atâtea ori căutată, de bună voie, cu bucurie şi plin de dorinţă acum vin la tine, fiind ucenicul Celui ce a atârnat pe tine. Totdeauna te-am dorit şi am vrut să te îmbrăţişez”.

    Andrei a rămas atârnat pe cruce trei zile, suferind dureri îngrozitoare, dar continua mereu să spună poporului adunat în jurul lui, despre dragostea lui Cristos. Cei ce îl ascultau au început să creadă cuvintele lui şi i-au cerut guvernatorului voie să-l pogoare de pe cruce. Nedorind să-i refuze, în cele din urmă a poruncit să i se taie frânghiile. Dar când ultima funie a fost tăiată, trupul apostolului s-a prăbuşit mort în ţărână.

    Despre Andrei, istoricul Eusebiu spune că a predicat Evanghelia în Sciţia, iar Neceforus spune că a ajuns şi în Asia Mică şi în Tracia. Se susţine că el ar fi înfiinţat biserica creştină din Constantinopol, unde a ordinat ca păstor pe Stache, de care pomeneşte Pavel în Romani 16:9.

    Petru

    Marele apostol şi martir Petru a fost născut în Bet­saida din Galileea. El a fost fiul pescarului Iona, ce şi-a învăţat şi copiii cu această îndeletnicire. De la mreje, Petru a fost chemat să-L urmeze pe Isus, împreună cu fratele său Andrei.

    Petru era aşa de ferm în credinţa lui, încât Isus îi dăduse numele de „Chifa”, ceea ce în limba siriacă înseamnă pietros, stâncă. Deşi a fost înfocat şi zelos în slujba lui pentru Cristos, Petru a avut slăbiciunea să se lepede de Învăţătorul său. Dar sinceritatea pocăinţei sale, l-a ispăşit de vina lepădării.

    După înălţarea lui Cristos, evreii au continuat să persecute pe ucenici şi au poruncit ca unii dintre apostoli să fie biciuiţi. Printre aceştia a fost şi Petru. Pedeapsa au suportat-o cu cea mai straşnică tărie de caracter, ba chiar s-au bucurat că au fost învredniciţi să sufere pentru Mântuitorul lor.

    Prin anul 44 d.Cr., când Irod a poruncit să i se taie capul lui Iacov şi a văzut că lucrul acesta place evreilor, a arestat şi pe Petru. Dar un înger al Domnului a venit noaptea, l-a atins, lanţurile au căzut, uşile temniţei s-au deschis şi el a ieşit liber. Irod s-a mâniat atât de tare, încât a poruncit ca soldaţii care păzeau temniţa, să fie omorâţi.

    Cum la scurt timp după aceasta Irod a murit, se susţine că Petru n-a mai părăsit Palestina. La primul congres creştin, descris în Faptele apostolilor 15, congres ce s-a ţinut aproximativ în anul 51 d.Cr., îl găsim la Ierusalim, ca un membru de seamă al sfatului apostolic, prezidat de Iacov, fratele Domnului. La această consfătuire, care a fost la 14 ani după pocăinţa lui Saul (Pavel) (Galateni 2:1), fraţii stabilesc că Pavel şi tovarăşii acestuia să lucreze printre neamuri, iar Petru să se ocupe de evreii împrăştia­ţi. De aci nu mai avem date biblice despre el.

    Înainte de această dată ştim că a făcut o vizită la Antiohia (Galateni 2:11), la fel se presupune că a fost la Corint, întrucât unii de acolo pretindeau că sunt ai lui Chifa. Apoi din întâia sa epistolă cap. 5 v. 13 se constată că a fost prin Babilon, deoarece acolo rămăseseră mulţi evrei de pe vremea robiei. Nu este nici o dovadă că el ar fi lucrat în Roma. Poate doar ultimul an l-a petrecut acolo, căci e stabilit că acolo a fost martirizat. Clement de Roma scriind înainte de încheierea primului secol, pomeneşte de martirajul său, fără să menţioneze locul, care probabil era bine cunoscut cititorilor săi. Dionisius din Corint în epistola sa către Soter, episcopul Romei, scrisă în veacul al doilea, stabileşte ca un fapt bine cunoscut, că martirajul lui Petru a fost la Roma şi că s-a petrecut cam în acelaşi timp cu martirajul lui Pavel.

    Cava susţine că a venit în anul 63, iar Lardner crede că în anul 63 sau 64 d.Cr. Cei mai mulţi istorici susţin că apostolul Petru a vizitat Roma în timpul persecuţiei. Călătorul modern ce vizitează Roma, cetatea eternă, o găseşte plină cu locuri memorabile legate de viaţa, suferinţele şi martirajul apostolului Petru. Se poate vedea unde a fost întemniţat, precum şi creasta laniculum, unde se susţine că ar fi fost martirizat. La 1 km. de la poarta Apia, se află o bisericuţă, care este asociată cu mişcătoarea povestire a ultimelor clipe din viaţa de libertate a apostolului. Se spune că văzând groaznica prigoană dezlănţuită de Nero, într-o duminică dimineaţa, Petru înspăimântat ar fi căutat să fugă din Roma, ca să-şi scape viaţa. În timp ce cobora pe via Apia, deodată i-a apărut în faţă Mântuitorul. Petru încremenit, a putut doar să strige: „Quo vadis, Domine?” (adică: „Unde mergi, Doamne?”) Binecunoscuta voce a Celui înviat i-a răspuns: „Merg la Roma să fiu răstignit din nou”. Îndată inima lui Petru a fost zdrobită şi ruşinat de slăbiciunea arătată, s-a întors la Roma hotărât să sufere moartea de martir.

    Întors la Roma ar fi fost prins şi aruncat în temniţă, unde a stat vreo nouă luni. Dus la judecată în faţa lui Nerone, a fost osândit la moarte. La locul de execuţie, întâi a fost biciuit, apoi răstignit. Eusebiu, citându-l pe Origen, spune că a fost răstignit cu capul în jos, la cererea sa, căci nu se socotea vrednic să fie răstignit ca şi Domnul său.

    Toma

    Apostolul Toma s-a mai numit şi Didimus, adică Geamăn. Prin atitudinea sa faţă de învierea Domnului Isus, a fost poreclit de popor cu numele de Toma Necre­dinciosul. Se pare că era sceptic din fire. Deşi luase parte ca martor ocular la atâtea minuni săvârşite de Isus, totuşi el e greoi în a crede. Pentru convingere, lui nu-i ajunge văzul şi auzul, ca oricărui martor. El vrea, ca savantul din laborator, pipăirea, cercetarea de aproape. Cristos Domnul îi acordă şi harul acesta.

    După înălţarea Domnului la cer, Toma aşteaptă împreună cu ceilalţi ucenici pogorârea Duhului Sfânt şi apoi devine un martor al învierii lui Cristos.

    Unele tradiţii spun că apostolul Toma a mers să predice Evanghelia în Persia. Alţii spun că a ajuns până în India în împărăţia lui Gundoforus, că a predicat brahmanilor şi că mulţi s-au convertit.

    În anul 190 d.Cr., când Pantaenus a fost trimis să predice Evanghelia printre brahmanii din India, el a găsit acolo o biserică formată.

    Multă vreme s-a crezut că aceasta e doar o legendă. Dar descoperirile moderne au făcut lumină şi au con­firmat că a existat la Punjab, în primul secol, un aşa împărat şi că în anul 68 d.Cr. o colonie de vreo zece mii de evrei a imigrat pe coasta Malabar.

    Faptul că apostolul Toma a botezat mulţi convertiţi, se spune că şi împăratul Gundoforus a fost convertit, a stârnit furia preoţilor păgâni, care i-au hotărât moartea. Apostolul Toma a murit străpuns cu suliţa.

    Bartolomeu

    Bartolomeu a fost unul din cei 12 apostoli. Numele lui se găseşte menţionat în primele trei evanghelii, dar nu este pomenit niciodată în evanghelia a patra. O mare parte din oamenii cu autoritate în cercetarea Scripturilor susţin că el e una şi aceeaşi persoană cu Natanael, pomenit de Ioan şi că acesta i-ar fi adevăratul nume, pe când celalalt ar fi slujit doar la identificarea lui ca fiul lui Tolomeu (Bar însemnează fiu). Aceştia spun că numai Ioan i-a înscris numele adevărat, iar ceilalţi evanghelişti au urmat obiceiul evreiesc de a-l numi fiul lui Tolomeu. El era din Cana Galileii (Ioan 21:2) Primul care i-a spus despre Isus a fost Filip.

    După anumite tradiţii, Natanael a devenit misionar zelos în părţile răsăritului. El a predicat Evanghelia în Persia, Mesopotamia, Egipt şi Armenia.

    Pentru credinţa sa şi pentru mărturia depusă, se spune că a fost martirizat în Albanopolis, Armenia.

    Felul morţii e necunoscut, nu se ştie precis. Unii susţin că a fost crucificat; alţii spun că a fost decapitat sau jupuit de viu. Michael Angelo se pare că a înclinat spre cea din urmă, căci pictura sa celebră „Judecata cea din urmă” îl reprezintă pe Bartolomeu jupuit, ţinându-şi pielea în propriile sale mâini.

    Luca

    Luca, doctorul prea iubit, a fost un convertit dintre neamuri. Aceasta se înţelege din comparaţia textului din Coloseni 4:11 cu 4:14, el nu era dintre cei tăiaţi împrejur. El era medic. Nu ştim când s-a convertit, căci deşi avem scrierile sale: Evanghelia şi Faptele apostolilor, din motive de modestie, niciodată nu se reliefează pe sine. Din stilul literar al scrierilor sale, precum şi din caracterul conţinutului se constată că a fost un grec bine educat. Cercetările moderne au pus în lumină faptul că Luca a fost un istoric de mâna întâi. Precizarea datelor, a împrejurărilor, a locurilor geografice, indicarea funcţiunilor în termenii oficiali ai vremii, terminologia specifică în descrierea bolilor, redarea sinceră a faptelor i-au făcut chiar pe critici să-i acorde o înaltă preţuire.

    El s-a unit cu apostolul Pavel în lucrarea sa misionară la Troa. Amănuntul acesta se observă în Faptele apostolilor 16:10, 11 în expresia „am căutat îndată să ne ducem în Mace­donia”, deci şi el era cu ei. El i-a însoţit până la Filipi, dar acolo nu a avut parte de prigoană, aşa că el n-a părăsit cetatea; lucru ce se înţelege din folosirea verbelor la persoana treia plural. El se uneşte cu ei din nou în lucrarea misionară către sfârşitul celei de a treia călătorii a lui Pavel (Faptele apostolilor 20:6). De aici, în descriere, el foloseşte iarăşi verbele la persoana întâia plural. Se pare că o perioadă de vreo 7-8 ani, el a lucrat prin împre­jurimile cetăţii Filipi, în continuare, el a rămas mereu cu apostolul Pavel, chiar şi în timpul întemniţării sale la Roma. Cu ceva înainte de martirajul său, Pavel scrie mişcătoarele cuvinte: „Numai Luca este cu mine” (2 Timotei 4:11). Aceasta arată adânca credincioşie şi alipire a lui Luca de bătrânul Pavel. Se pare că l-a însoţit până la martiraj.

    Ce s-a întâmplat cu medicul Luca după decapitarea marelui său prieten, nu ştim precis. Faptul că a avut contact apropiat cu Pavel şi cu unii din cei mai de seamă conducători creştini ca Barnaba, Filip, Iacov, fratele Domnului, Marcu, Sila, Timotei şi alţii, precum şi faptul că a vizitat Palestina, a fost la Ierusalim (Faptele apostolilor 21:17), i-au dat cea mai bună oportunitate de a culege datele în legătură cu viaţa Domnului Isus şi a compune evanghelia sa (Luca 1:1-4).

    Se spune că a avut parte de o viaţă lungă, atingând 84 ani. Tradiţia din vremea lui Grigore de Nazianz spune că Luca ar fi suferit moarte de martir.

    Pavel

    Pavel, apostolul neamurilor, a fost evreu din seminţia lui Beniamin, născut în Tarsul Ciliciei. Jerome spune că strămoşii lui au fost galileeni. Nu se ştie dacă au imigrat la Tars pentru scopuri comerciale sau au fost colonizaţi acolo de vreun conducător sirian. Faptul că Pavel avea cetăţenia romană denotă că erau de mult timp acolo.

    El a dobândit o bună pregătire în Ierusalim la şcoala lui Gămăliei. Curând şi-a depăşit toţi colegii săi. Încă de tânăr ajunge în Sanhedrinul lui Israel cu drept de vot, iar datorită râvnei sale pentru religia strămoşească, i se acordă autoritatea de a conduce prigoana împotriva creştinilor. Această slujbă şi-o îndeplineşte cu multă ardoare. Deşi avea mai multe ajutoare, ca şef îşi rezervase sieşi funcţia de bătăuş al creştinilor. El însuşi mărturi­seşte: „Îi băteam prin sinagogi… Îmi dădeam toată silinţa să-i fac să hulească”. După ce a făcut prăpăd între creştinii din Iudeea, a plecat la Damasc, în Siria, căci auzise că şi acolo se află creştini. Pe drum, are vedenia cerească şi se pocăieşte. De acum înainte, prigonitorul devine prigonit. Cu el s-au împlinit cuvintele Domnului Isus, că a primit înapoi o măsură îndesată şi bine clătinată.

    Imediat după ce a fost botezat în Damasc, Saul, că aşa se numea pe acea vreme, a început să predice pe Cristos. Aceasta a stârnit furia evreilor, iar împăratul Areta însărcinează pe un dregător să-l aresteze. El se ghemuieşte într-o coşniţa şi este lăsat printr-o fereastră în afara zidului cetăţii.

    Pe cât a fost de înflăcărat în lupta lui contra lui Cristos, pe atât a devenit acum zelos în lucrarea pentru Cristos. Aceasta a atras asupra lui un şirag întreg de persecuţii şi suferinţe. În a doua epistolă către Corinteni, care este datată de cei mai mulţi cercetători biblici cu anul 54, deci cu zece ani înainte de martiraj, apostolul face un scurt bilanţ al suferinţelor sale spunând: „De cinci ori am căpătat de la Iudei patruzeci de lovituri fără una; de trei ori am fost bătut cu nuiele; odată am fost împroşcat cu pietre..”. (11:24, 25). În 1 Corinteni 15:32 el spune că s-a luptat cu fiarele în Efes. Se ştie că pe acea vreme, unii condamnaţi erau duşi în amfiteatru la anumite spectacole şi puşi să se lupte cu fiarele. Pavel spune că şi de aceasta a avut parte.

    El a făcut trei călătorii misionare. Pe la finele lunii mai a anului 57 d.Cr., Pavel se reîntoarce la Ierusalim. Aici este arestat, dus la Cezareea, apoi la Roma să fie judecat de Cezar. Această primă întemniţare a durat până în anul 62, când se pare că a fost pus în libertate. Din scrierile sale constatăm că în această perioadă a făcut călătoria de care pomeneşte încă din închisoare în Filipeni 2:24 şi Filimon 22, că s-a dus prin Asia Mică, la Efes l-a lăsat acolo pe Timotei (1 Timotei 1:3), a trecut în Creta, unde l-a lăsat pe Tit (Tit 1:5), trece apoi în Macedonia, Corint şi iernează la Nicopoli (Tit 3:12). Unii presupun că a vizitat şi Spania, apoi s-a reîntors la Efes, unde a fost arestat din nou. Trimis la Roma îndură a doua întemniţare, mult mai aspră ca prima. După prima înfăţişare înaintea lui Nerone, el scrie ultima sa epistolă, şi anume a doua către Timotei. La a doua înfăţişare a fost condamnat la moarte prin decapitare. El era pregătit pentru aceasta, căci scrie: „Sunt gata să fiu turnat ca o jertfă de băutură şi clipa plecării mele este aproape. M-am luptat lupta cea bună, mi-am isprăvit alergarea, am păzit credinţa. De acum mă aşteaptă cununa neprihănirii, pe care mi-o va da, în „ziua aceea”, Domnul, Judecătorul cel drept. Şi nu numai mie, ci şi tuturor celor ce au iubit venirea Lui” (2 Timotei 4:6-8). Clement spune că a fost plâns de prieteni care în catacombele subterană i-au luat corpul pentru înmormântare. Aici de-a lungul multor ani de opresiune, Biserica persecutată şi-a găsit refugiu pentru cei vii şi morminte pentru cei morţi (Clement, Romani 1:5).

    Timotei

    Timotei a fost fiul unei evreice pioase şi a unui tată grec. Convertirea lui se crede că s-a produs cu ocazia primei vizite misionare a lui Pavel la Listra. Nu avem nici o menţiune cu privire la el până când apostolul ajunge a doua oară la Listra (Faptele apostolilor 16:1). El cunoştea bine Scripturile şi era vorbit de bine de fraţi.

    Acum Timotei se dedică lucrării sfinte de predicare a Evangheliei şi îl însoţeşte pe apostolul Pavel şi tova­răşii săi în misiune. Deşi tânăr, el devine unul din cele mai folositoare ajutoare ale apostolului în lucrarea misionară.

    Timotei este lăsat la Filipi, apoi apare la Berea, unde rămâne cu Sila (Faptele apostolilor 17:14); se întâlneşte cu Pavel în Atena, de unde este trimis înapoi la Tesalonic (1 Tesaloniceni 3:2). Din Tesalonic se întoarce nu la Atena, ci la Corint şi numele-i apare în amândouă epistolele trimise de aici către fraţii din Tesalonic. Pentru o perioadă de vreo cinci ani nu avem nici un amănunt despre el, apoi îl găsim iarăşi cu Pavel, pe care îl însoţeşte până la Roma. Când bătrânul apostol scrie epistolele către Filipeni, Coloseni şi Filimon, Timotei era cu el la închisoare. Când apostolul scapă din prima întemniţare, merge cu el în misiune prin Asia proconsulară şi cu lacrimi în ochi e lăsat la Efes (2 Timotei 1:4). În a doua epistolă, Pavel îl roagă să vină curând la el. Nu se ştie dacă acesta a putut ajunge la Roma înainte de execuţia vajnicului luptător.

    După unele scrieri, Timotei a lucrat mai departe la Efes şi a suferit martirajul sub Nerva sau Domiţian.

    Aristarh

    Aristarh Macedoneanul a fost unul din tovarăşii de lucru şi de temniţă a apostolului Pavel. El era din Tesa­lonic. El intră în lucrare la a treia călătorie misionară şi îl însoţeşte la Efes. Aici cu ocazia răscoalei produsă de Dimitrie argintarul împotriva lui Pavel, Aristarh a fost prins şi târât în amfiteatru. Era cât pe aici să fie omorât de mulţimea înfuriată, dar a intervenit logofătul şi i-a liniştit. L-a însoţit pe Pavel în Grecia, prin Asia Mică şi chiar la Roma, unde i-a devenit tovarăş de temniţă (Coloseni 4:10).

    Scrierile vechi spun că el a fost martirizat sub Nero.



    Martirii primului val de prigoană

    În primele patru secole ale creştinismului, zece valuri de prigoană generală au fost revărsate asupra urmaşilor lui Cristos. Primul val a fost dezlănţuit de împăratul Nero. El a fost al şaselea împărat al Romei, în mod in­direct, el e pomenit de două ori în Noul Testament. Odată în Faptele apostolilor 25:11, unde Pavel zice lui Festus: „Cer să fiu judecat de Cezarul”. A doua oară e în 2 Timotei 4:17, când tot Pavel spune că a fost izbăvit din „gura leului”.

    Nero a ajuns împărat când avea doar 16 ani. Mamă-sa Agripina, prin uneltiri ticăloase, şi-a otrăvit bărbatul, pe împăratul Claudiu şi pe fiul lui, curăţind astfel calea spre tron lui Nero, fiul ei dintr-o altă căsători. În primii ani, a cârmuit cu înţelepciune, căci a avut sfetnici abili. Crescând mare, firea sa violentă a început să se arate. El a alunecat sub influenţa nefastă a unei femei, renumită în frumuseţe, Popea Sabina, care era proverbială în goana după vanitate, lux şi trai în stricăciune. Despre ea se spune că ţinea 500 de măgăriţe ca să facă baie în laptele lor, spre a-şi menţine frumuseţea. Nero dorea să se căsătorească cu ea, deşi avea o soţie, pe Octavia. Agripina luând partea celei neglijate, Nero a plănuit moartea mamei sale prin înec. În acest scop, a trimis-o la ţară într-o barcă, ce urma să se umple cu apă de îndată ce pleca de la ţărm. Dar Agripina s-a salvat înotând până la ţărm. Totuşi ea a fost omorâtă cu sabia de nişte călăi, ce au fost trimişi de Nero, imediat ce a aflat că a scăpat de la înec. A divorţat de Octavia, apoi a exilat-o pe o insulă, unde a fost omorâtă. S-a căsătorit cu Popea, dedându-se unei vieţi fără frâu şi celor mai sălbatice porniri. Făcea orice, nu mai ţinea cont de demnitatea sa, ci doar să fie aplaudat şi lăudat. Uneori cobora în arenă şi se amesteca cu gladiatorii şi cu luptătorii de profesiune spre a fi aclamat de gloate. Apoi şi-a con­struit un palat măreţ numit „Casa de aur”. Palatul era împrejmuit de grădini mari, lacuri, băi şi locuri de petrecere. Ca să-şi poată termina palatul, aducea acuzaţii imaginare oamenilor bogaţi din Roma, astfel ei erau omorâţi şi averile confiscate treceau în vistieria împăra­tului. Filozoful Seneca, fostul său dascăl, la fel a fost acuzat. Dar el a preferat să moară de mâna sa, decât să fie torturat de călăii lui Nero. Astfel a intrat într-o baie caldă şi şi-a deschis venele spre a-i curge tot sângele. La fel a făcut şi soţia sa. Atât de obişnuită a devenit metoda de a primi mesaje de moarte încât oamenii îşi căutau singuri căile de a muri cât mai uşor, fără să se lase pe mâna călăilor.

    Cam în acest timp, Roma a fost cuprinsă de flăcări. Din cele patrusprezece cartiere ale ei, şase au fost distruse de foc. Abia după şase zile au reuşit să stingă focul. Dar alt foc a izbucnit în partea opusă. Multe temple vechi, monumente, lucrări de artă au fost cu totul nimicite de flăcări. Roma a fost oraşul cel mai mare pe vremea aceea. O inscripţie, descoperită în 1941 la Ostia, conţine date statistice şi indică că populaţia cetăţii imperiale în anul 14 d.Cr. a fost de peste 4.000.000 locuitori (Am. Journ. of Arch, 45, 1941, p. 438). Când flăcările au cuprins oraşul, populaţia a intrat în panică, flăcările se ridicau la mari înălţimi, dar Nero, urcat într-un turn cu harfa sa, cânta arderea Troiei zicând „Doream să văd ruina tuturor lucrurilor”.

    Tacitus, istoric roman, în Analele sale XV, 44, descrie cum Nero, ca să scape de suspiciunea că a dat foc Romei, a aruncat vina pe creştini.

    Se spune că Nero dându-şi seama de-alarmarea poporu­lui şi că tronul îi este în primejdie, începu să alerge pe străzi şi cu mână largă arunca bani mulţimilor adunate până ce şi-a golit punga, apoi acuză pe creştini că ei au incendiat Roma şi porunci să fie vânaţi, torturaţi cum se poate mai groaznic şi omorâţi fără milă.



    Torţele lui Nero

    Pe unii din creştinii prinşi, Nero a poruncit să-i învelească în câlţi, să fie unşi cu smoală, apoi să fie ridi­caţi pe stâlpi înalţi de 4-5 m. În grădina palatului şi să li se dea foc. Astfel, seara, grădina îi era luminată de tru­purile creştinilor, în timp ce Nero sta pe balcon cu curte­nii săi şi se desfăta privindu-i. El spunea că acestea sunt torţele sale.

    Din cauza cruntei prigoane dezlănţuită de împărat, bieţii creştini nu se mai puteau aduna pentru închină­ciune decât în ascuns. La marginea Romei, se aflau nişte galerii de unde s-a scos cândva piatră pentru clădirile Romei. Aceste subterane se numeau catacombe. Cum unii din sclavii care au lucrat în aceste catacombe s-au încreştinat, s-a ajuns la ideea ca să se adune în aceste locuri sub pământ pentru închinăciune. Când se însera, creştinii se strecurau pe furiş spre catacombe. Pe drum mereu se uitau în urmă să vadă dacă nu sunt urmăriţi. La început, duşmanii n-au ştiut nimic despre aceste întruniri. Creştinismul a început să se lăţească ca şi focul în mirişte. Fiecare era o adevărată torţă sfântă şi aprindea pe altul cu acelaşi foc sacru. Soţia creştină îşi convertea soţul; sclavul îşi convertea stăpânul; stăpânul convertea pe alţi sclavi; centurionul îşi convenea soldaţii. Creştinismul pătrunsese până în casa Cezarului. Pavel, în epistola către fraţii din Filipi, spune: „Toţi sfinţii vă trimit sănătate, mai ales cei din casa Cezarului” (Filipeni 4:22). Lanţurile lui Pavel i-a îmbărbătat şi i-a înflăcărat mai mult.

    La Roma erau în totul adevărate cuvintele: „Din pri­cina Ta suntem daţi morţii toată ziua” (Romani 8:36). Dar cu cât îi omorau mai mult, cu atât se înmulţeau şi mai mult. Văzând că nu-i pot stârpi numai cu ajutorul de­nunţurilor particulare, au fost puşi spioni pe urmele lor. Aceştia s-au strecurat printre cei credincioşi, prefăcându-se că şi ei sunt creştini. Astfel au ajuns să cu­noască toate locurile de întâlnire pentru închinăciune din catacombe. Uneori erau ridicaţi cu grămada din cata­combe. Altădată, le zideau intrarea la galeria laterală unde erau adunaţi şi îi lăsau acolo să moară de foame.

    Judecarea celor învinuiţi de creştinism nu dura prea mult. Acuzatului i se cerea să-şi tăgăduiască crezul şi să ardă tămâie în cinstea împăratului, iar dacă nu voia, era osândit la moarte.

    În timpul acestui val de prigoană au fost martirizaţi apostolii Petru şi Pavel, Aristarh Macedoneanul, Trofim Efeseanul, un tovarăş al lui Pavel care a rămas bolnav la Milet, iar după aceea a ajuns la Roma, a luat parte la martirajul lui Pavel, fiind denunţat, a fost decapitat şi el; Iosif, numit şi Barsaba, unul din cei doi propuşi de apostoli să înlocuiască pe Iuda; Anania din Damasc, care l-a botezat pe Pavel, a fost martirizat în cetatea sa; Erast, vistiernicul cetăţii Corint, a fost martirizat la Filipi; şi atâţia alţii pe care îi vom cunoaşte doar în ziua judecăţii. Ei au suferit moartea pe rug, decapitaţi sau sfâşiaţi de fiare sălbatice în arene, din porunca împăratului Nero.

     

    Martirii celui de-al doilea val

    Anul 85 d.Cr.

    Cel de-al doilea val a fost pornit de împăratul Domiţian, prin anul 85 d.Cr. Acest împărat a fost un tiran crud şi sălbatic. El a persecutat nu numai pe creştini, ci şi pe alţi cetăţeni ai Romei.

    Ca să-i poată condamna pe creştini, s-au născocit tot felul de acuze care de care mai năstruşnice. Se spuneau lucruri cu totul neîntemeiate, îi învinuiau că se ţin de turburări şi dezordini, că sunt rebeli, că sunt criminali, îşi ucid copii, că sunt canibali, mănâncă carnea copiilor lor. Acestea toate erau rostite în sălile de jude­cată, apoi erau, fluturate în popor spre a aţâţa opinia publică împotriva lor.

    Dacă foametea, ciuma, grindina sau vreun cutremur de pământ lovea una din provinciile imperiului, toate aceste obişnuite calamităţi se spunea că sunt trimise de zei, spre a pedepsi pe creştini.

    Prigoanele au înmulţit numărul informatorilor. Din dorinţa de câştig mârşav, unii depuneau mărturii false, făcând ca mulţi nevinovaţi să devină victime.

    Când creştinii erau aduşi în faţa magistraţilor, li se cerea să jure pe împăratul, iar dacă refuzau, se pro­nunţa osânda de condamnare la moarte. Dacă mărturi­seau că ei sunt creştini, sentinţa era aceeaşi. Torturile care se aplicau, erau variate: biciuirea, desfacerea în­cheieturilor, arderea, uciderea cu pietre, spânzurarea şi aruncarea la fiare. Unii erau trântiţi din locuri înalte să cadă în cap, iar alţii erau aruncaţi în coarnele taurilor sălbatici. După ce mureau în aceste cruzimi, nu se îngăduia cunoscuţilor sau familiei nici măcar să-i înmormânteze. Iată câţiva care au murit în timpul acestei persecuţii:

    Dionisie Areopagitul

    Dionisie a fost la Atena când apostolul Pavel a predicat în Areopag. Cu acea ocazie el s-a convertit. El a fost educat în toată literatura Greciei. El a călătorit în Egipt spre a studia astronomia şi a făcut observaţii deosebite cu prilejul unei eclipse de soare, ce a avut loc în acel timp. Întorcându-se la Atena, a fost onorat de popor şi nu după mult timp a fost ales senator al acelei cetăţi celebre.

    După ce s-a convertit prin Evanghelia predicată de Pavel, el s-a schimbat dintr-un mândru senator, într-un umil slujitor al lui Cristos. Chiar şi în timp ce trăia în întunericul idolatriei, el a căutat să fie drept cu toţi oamenii; iar acum după convertire, sfinţenia şi puritatea manierelor alese ce le avea, l-au recomandat creştinilor să-l aleagă ca prezbiter al bisericii din Atena. El şi-a împlinit slujba aceasta până în al doilea an al persecuţiei lui Domiţian. Cineva l-a denunţat atunci şi curând a primit coroana de martir, tăindu-i-se capul cu sabia.

    Tot sub împăratul Domiţian a fost martirizat şi Simion, păstorul bisericii din Ierusalim. El a fost răstignit pe cruce. La fel Flavia, fiica unui senator roman, a fost exilată în Pont. Nicomede a fost un creştin care s-a distins la Roma, făcând mari eforturi spre a servi pe cei întristaţi. El a ajutat şi mângâiat pe cei săraci, a vizitat pe cei în­chişi, a întărit pe cei şovăielnici şi a susţinut pe cei credincioşi. Pentru aceasta, el a fost denunţat ca creştin, şi fiind condamnat, a fost biciuit până ce a murit. De asemenea Protasius şi Gervasius au fost martirizaţi la Milano.

    Cam în această vreme, la Efes, Timotei a fost prins de mulţimea ce mergea într-o procesiune idolatră şi l-au bătut cu nuiele până l-au zdrobit de tot. La două zile după aceasta, el moare din pricina vânătăilor.

     

    Martirii celui de-al treilea val

    Anul 108 d.Cr.

    Nerva, care a urmat la tron după Domiţian, nu a domnit decât treisprezece luni, apoi s-a urcat pe tron Traian. Dacă celelalte prigoane dinainte au fost începute doar din patimă, cea a lui Traian e din premeditare şi este aplicată ca o politică imperială severă.

    Pliniu, guvernatorul Bitiniei, un filozof păgân şi prie­ten al împăratului, a scris lui Traian în favoarea creştinilor, spunând că nu a găsit la ei nici un rău, ci că toată suma greşelilor lor constă în aceea că le place să se adune la un timp hotărât, dimineaţa în zori, să cânte anumite cântări unui oarecare Cristos, Dumnezeul lor; promit să se abţină de la furturi, ucideri şi crime; să-şi păzească credinţa şi să nu înşele pe nimeni. Făcând acestea, ei se adună spre a lua împreună pâine şi vin, apoi se despart în linişte, fără a săvârşi vreun rău.

    La această scrisoare, Traian a dat următorul răspuns: „Creştinii să nu mai fie urmăriţi şi nici să nu se ia de bază denunţurile anonime. Dar când sunt învinuiţi de o persoană responsabilă şi sunt aduşi în faţa magistraţilor, să fie pedepsiţi”. Provocat de acest răspuns, Tertulian, avocat din Cartagena, spune mai târziu: „O, sentinţă nejustă! Nu vrea să-i urmărească fiindcă sunt nevinovaţi, şi totuşi îi pedepseşte la fel ca pe cei vinovaţi!”

    Acest răspuns al împăratului cu dublu sens, a slujit unora spre a înteţi persecuţia. Altora, care i-au persecutat înainte cu multă severitate, spre a se mai potoli. Mulţi au fost luaţi de acest val de persecuţie şi trimişi în ceruri spre a fi încoronaţi ca biruitori. Unul dintre aceştia mulţi a fost Foca, un prezbiter din Pont. Din cauza că a refuzat să jertfească lui Neptun, a fost aruncat în var aprins, apoi a fost scos de acolo şi aruncat într-o baie cu apă fiartă, unde a murit opărit.

    Alt martir a fost Ignaţiu, prezbiterul bisericii din Antiohia. O tradiţie spune că el ar fi copilul luat în braţe de Domnul Isus şi dat ucenicilor ca exemplu de nevino­văţie şi umilinţă. El a auzit vestirea Evangheliei din gu­ra lui Ioan, evanghelistul, şi a fost deosebit de înflăcărat în misiunea sa. El a apărat cu îndrăzneală credinţa în Cristos înaintea împăratului, fapt pentru care a fost arun­cat în închisoare şi torturat în chip îngrozitor. După ce a fost biciuit într-un fel oribil, pe coastele sale au fost puse ţăndări înmuiate în ulei şi li s-a dat foc. Carnea astfel prăjită, i-a fost ruptă cu cleştele. Trupul ciopârţit, în cele din urmă, a fost aruncat fiarelor sălbatice.

    Se pare că Ignaţiu a avut o presimţire a suferinţelor grozave prin care avea să treacă, căci scriind lui Policarp de Smirna, el spune: „O, de ar vrea Dumnezeu ca dintr-odată să ajung la fiarele care sunt pregătite pentru mine, şi care doresc să fie gata a veni cu guri căscate, atunci le-aş provoca să mă înghită fără amânare”.

    Altă martiră, care a suferit deosebit, a fost Simforoza, o văduvă creştină cu şapte copii. Adusă fiind înaintea împăratului Traian, acesta le porunci să jertfească zeilor păgâni. Ea a refuzat să facă aceasta. La fel şi copiii, îm­păratul, cuprins de furie, porunci ca femeia să fie dusă în templul lui Hercule, unde a fost biciuită, apoi agăţată sus, spânzurată de părul capului ei. În toate aceste torturi, ea nu a vrut să se lepede de credinţa ei. O, ce scumpă a fost credinţa pentru unii, iar azi ce uşor se leapădă unii de ea! După ce a îndurat aceste suferinţe, i-au legat un pietroi mare de gât şi a fost aruncată în râu.

    Cei şapte fii ai ei au fost legaţi la şapte stâlpi, apoi cu scara cu scripete le-au desfăcut toate încheieturile, întrucât această cumplită tortură nu şi-a atins scopul, căci ei n-au vrut să se lepede de credinţa lor, s-a dat porunca să fie omorâţi. Cel mai mare, Crescenţiu, a suferit decapitarea. Iulian, al doilea, a fost înjunghiat cu un pumnal în piept. Nemesius, al treilea, a fost înjunghiat în inimă. Primiţiu, al patrulea, a fost înjunghiat pe la mij­loc. Justiţiu, al cincilea, a fost înjunghiat pe la spate, Stacteus, al şaselea, a fost junghiat în coastă. Iar Eugenius, cel mai tânăr, a fost tăiat în două cu ferestrăul.

    Alexandru, păstorul bisericii din Roma, a fost marti­rizat tot în această vreme. După ce şi-a îndeplinit slujba timp de zece ani, el a fost dat morţii împreună cu doi diaconi ai săi şi cu multe mii de alţi creştini.

    Eustachius, care era un brav comandant roman, a pri­mit poruncă de la împărat să ia parte la un sacrificiu închinat idolilor, în amintirea unor biruinţe ale sale. Credinţa lui l-a făcut să refuze a lua parte, deşi era în onoarea sa. Înfuriat de o aşa neascultare, împăratul nerecunoscător, uitând de serviciile aduse patriei de acest distins şi dibaci ofiţer, l-a condamnat la moarte cu toată familia sa. Şi omul ce s-a dovedit brav în lupta pentru patrie, acum s-a dovedit tot aşa de brav în lupta sa pentru credinţă.

    Se spune că în timpul martirajului a doi fraţi: Faustines şi Ioviţă, torturile lor au fost atât de îngrozitoare şi răb­darea lor aşa de mare încât Colocerius, un bărbat păgân, copleşit de uimire, într-un fel de extaz a strigat: „Mare este Dumnezeul creştinilor!” Numaidecât mulţimea adu­nată la acel spectacol barbar l-a dat şi pe el morţii.

    După moartea lui Traian, a urmat la tron ca împărat Adrian. Quadratus, păstorul bisericii din Atena, a apelat la Adrian, cerându-i să cruţe pe creştini, împăratul a luat în considerare scrisoarea lui Quadratus, explicarea cre­dinţei, a practicelor lor, încât a poruncit să înceteze persecuţia. Ba a mers până acolo că a dat dispoziţii ca nici un creştin să nu mai fie condamnat din pricina religiei sau a credinţei sale. Dar duşmanii creştinilor n-au cedat. Ei au început să formuleze alte acuze politice, să spună că sunt împotriva autorităţii civile, împotriva statului, ca totuşi să-i poată omorî. Martirii însă au fost mult mai puţini sub Adrian. Biserica a primit clipe de răgaz pentru refacerea rândurilor decimate aşa de cumplit în timpul persecuţiilor.

     

    Martirii celui de-al patrulea val

    Anul 163 d.Cr.

    Antonius Pius, care a urmat la tron după Adrian, s-a distins prin bunătatea sa. El a fost denumit de popor „Părintele virtuţilor”. Imediat după urcarea pe tron, el a dat un edict care sfârşeşte cu cuvintele: „Dacă cineva va nelinişti sau necăji pe creştini, fără să aibă altă cauză decât credinţa lor, creştinii să fie puşi în libertate, iar acuzatorii lor să fie pedepsiţi”.

    Aceasta a oprit cu totul valul de prigoană pornit sub Traian. Nimeni nu mai îndrăznea să-i acuze pe creştini căci ajungea el la închisoare. În această perioadă, Bise­rica a crescut şi s-a întărit tot mai mult.

    Dar regula că după vreme bună, vine şi vreme rea, s-a adeverit şi în istoria creştinilor. Antonius Pius a fost urmat la tron de Marcu Aureliu. Cu toate că el a fost un împărat bun, în timpul domniei sale, a început una din cele mai crâncene persecuţii. Nu este sigur dacă el a dat poruncă să fie prigoniţi creştinii şi nici dacă a tole­rat aşa ceva. Totuşi, mii de creştini au fost martirizaţi. El fie că n-a ştiut – ceea ce greu se poate concepe – fie că a fost indiferent faţă de suferinţele creştinilor. Perse­cuţia a fost însă deosebit de grea în Asia şi în Galia.

    Atât de oribile erau torturile, încât mulţi din specta­tori se înfiorau de groază privind, şi erau înmărmuriţi de curajul celor ce sufereau. Unii martiri erau forţaţi să treacă cu picioarele – deja toate răni – peste spini, cuie sau bucăţi de scoici ascuţite. Alţii erau biciuiţi până ce li se despuia carnea şi le atârnau nervii, venele şi tendoanele. După ce sufereau cele mai înfricoşătoare schingiuiri, erau prăjiţi sau daţi morţii prin ardere. Martiri mai de seamă în această perioadă au fost: Policarp de Smirna, Iustin Martirul şi Blandina.

    Policarp

    Policarp a fost păstorul bisericii din Smirna. El s-a născut la anul 70 d.Cr. Pe el, Ireneu, elevul şi admiratorul său, îl numeşte într-o scrisoare către Florinul: „Binecuvântatul şi apostolicul prezbiter”. Scrisoarea este păstra­tă în lucrarea lui Eusebiu. Se crede că Policarp a fost ordinat în această slujbă chiar de apostolul Ioan. Tot în scrisoarea pomenită, Ireneu spune că îşi aduce aminte de discuţia sa cu Policarp, îşi amintea locul în care binecuvântatul Policarp obişnuia să stea când vorbea… şi cum descria el discuţia cu Ioan şi cu ceilalţi care au văzut pe Domnul. Aşa a primit el învăţăturile şi minunile Domnu­lui de la martori oculari.

    Numele lui Policarp nu este pomenit în Biblie, deşi unii sunt de părere că el ar fi îngerul bisericii din Smirna, căruia i se adresează de către Domnul scrisoarea din Apocalipsa. Ştim precis că el a petrecut mulţi ani îm­preună cu cei ce L-au văzut pe Mântuitorul. Dacă ar fi scris şi s-ar fi păstrat scrierile lui, am avea o imagine clară a stării bisericii din prima parte a secolului al doilea. Dar nu ne-a rămas de la el decât o singură scrisoare scurtă către biserica din Filipi, care conţine îndemnuri practice, pline de duh şi cu foarte multe citate din Scrip­turi. Ea a fost scrisă prin anul 116.

    Mai târziu, Policarp a făcut o călătorie la Roma, unde a stat de vorbă cu Anicetus privitor la sărbătoarea Paştelor. Acolo l-a întâlnit şi pe Marcion pe care l-a înfruntat cu asprime.

    În anul 161 d.Cr., când Marcu Aureliu a devenit împărat, el a căutat să accentueze cultul împăratului. O părere greşit concepută era că numai printr-o religie de stat poţi păstra imperiul. Ideea aceasta a fost sâmburele uneia din cele mai sângeroase persecuţii cunoscute în istorie. De aceea, nu ne-am mirat când aceeaşi idee a fost fluturată şi în România până acum câţiva ani în urmă. Ea a produs aceleaşi rezultate: şicanări, arestări şi condamnări.

    Iată cum descrie un istoric vechi împrejurările care au dus la martirajul lui Policarp.

    Un tânăr creştin numit Germanicus a fost condamnat să fie sfâşiat de fiarele sălbatice din pricina credinţei sale. El a înfruntat moartea cu atâta curaj, încât mulţi din spectatori au fost convertiţi pe loc la credinţa care inspiră atâta tărie. Aceasta a înfuriat pe ceilalţi, care au început să strige: „Moarte creştinilor!” În învălmăşeala care a urmat, un oarecare frigian numit Quintus, venit nu demult din ţara sa, a fost aşa de mişcat de toate cele petrecute, de urletul lacom al fiarelor, încât desprinzându-se din mulţime, a trecut în faţa scaunului de jude­cată, denunţându-se singur în faţa magistraţilor. El fu dat numaidecât morţii. Atunci, unii din duşmanii creşti­nilor au început să strige: „Pierzare tuturor celor răi! Policarp să fie căutat!” Şi a fost o mare turbulenţă.

    Policarp auzind că e în mare primejdie, a fugit şi a reuşit să se ascundă, dar a fost descoperit de un copil. Din aceasta, precum şi dintr-un vis pe care îl avusese că patul lui deodată a luat foc, el a tras concluzia că voia lui Dumnezeu este ca el să sufere martirajul. De aceea, cu toate că a avut o nouă posibilitate să scape, nu a mai fugit. După ce a ospătat pe cei ce au venit să-l aresteze, el a dorit încă odată să aibă ora de rugăciune, lucru care i s-a îngăduit. Se spune că s-a rugat cu atâta înflăcărare încât gardienii veniţi după el, s-au pocăit. El a fost dus înaintea proconsulului. Pe drum, când să se apropie de oraş magistratul opri şi îl luă în carul lui. El îl întrebă: „Ce rău e în cultul şi sacrificiul împăratului?” – „Aceasta e ceva ce eu nu pot face”, răspunse Policarp. Auzind acest răspuns, magistratul îl aruncă jos din carul său şi căzând, bătrânul se lovi la un picior, aşa că în stadion intră şchiopătând, abia târându-şi piciorul. Aici în circ, proconsulul îi oferi libertatea cu condiţia să se lepede de credinţă şi să-L blesteme pe Cristos. „Optzeci şi şase de ani L-am servit pe Cristos – răspunse Policarp – şi nu mi-a făcut nici un rău, cum aş putea atunci să-L blestem pe Regele şi Mântuitorul meu?”

    — Eu am fiare sălbatice care te vor sfâşia într-o clipă -strigă proconsulul.

    — Cheamă-le! – răspunse Policarp.

    — Tu ai vrea fiarele, dar eu vreau să fii ars de viu pe rug – ameninţă proconsulul.

    — De ce mai întârzii? – întrebă sfântul.

    După aceasta un slujbaş a păşit în arenă şi a strigat de trei ori: „Policarp a mărturisit că este creştin”. Mul­ţimea a început să vocifereze, iar proconsulul dădu po­runcă să fie ars de viu.

    Policarp fu dezbrăcat şi cu hainele în spate, fu aşezat pe o grămadă de crengi. Când au pus focul, bătrânul a îngenuncheat acolo şi s-a rugat zicând: „O, Doamne, Dumnezeu Atotputernic, Tatăl preaiubitului Tău Fiu Isus Cristos, prin care am învăţat să Te cunoaştem! Te binecuvântez că m-ai găsit vrednic în această zi, în această oră, să iau loc între martirii Tăi şi să beau potirul Cristosului Tău, pentru învierea vieţii veşnice a trupului şi a sufletului meu. Să fiu primit înaintea Ta ca o jertfă de bun miros. Te laud, Te binecuvântez, Te glorific pentru tot ce ai făcut cu mine”.

    Flăcările se ridicau în lungi limbi de foc, dar parcă ocoleau trupul credinciosului urmaş al lui Cristos. Atunci, unul din călăi a împlântat un pumnal în trupul lui Policarp, care se prăvăli în jăratec.

    Iustin Martirul

    Iustin Martirul a fost principalul apologet al vremii sale. În el, creştinismul a avut un vajnic şi neînfricat apă­rător. Scrierile lui adresate împăratului şi poporului căutau să împrăştie norii acuzaţiilor nedrepte aduse creştinilor.

    Iustin a fost născut în anul 103 d.Cr., la Nicopolis, dintr-o familie păgână, care a imigrat din Grecia în Samaria la începutul secolului al doilea. Deci, încă de mic, din leagăn, a fost aşezat între păgânism şi iudaism, cu care a avut mult de luptat mai târziu. Se pare că părinţii au avut o situaţie bună, ceea ce l-a ajutat să facă mai multe călătorii. Era familiarizat cu toate neca­zurile şi suferinţele vremii sale.

    El a avut un caracter bine format. S-a ferit de corupţie, nu a iubit luxul şi plăcerile, nu a frecventat forul, arena de sport şi nici palatele. De tânăr a îmbrăcat mantia de filozof şi şi-a luat drept ţintă cercetarea adevărului. Prima şcoală care a urmat-o a fost aceea a filozofilor stoici. Acolo s-a deprins cu viaţa aspră. Dar văzând că învăţătorii acestei şcoli nu aprofundează gândirea, ci rămân doar la nişte reguli de viaţă, i-a părăsit şi s-a dus la şcoala peripatetică. Dar şi aici a fost decepţionat când a făcut constatarea că învăţătorul său profesează filozofia numai de dragul onoarei ce i-o aduce aceasta. Nimic nu putea să-i irite mai mult inima şi mintea sa tânără, care căuta cu sete adevărul curat, ca aceasta. De aceea părăsi şi această şcoală şi se duse la una pitagoreană, care avea mare reputaţie datorită misticismului oriental, armonizat cu curentul predominant al vremii. A căutat apoi şi s-a adâncit în doctrinele alese ale lui Plato. Dar lumea ideală prezentată de şcolile acestea era ca o regiune îngheţată, care nu-i putea încălzi inima sau schimba viaţa, încă odată îşi văzu nădejdile înşelate.

    Prin această vreme, ajunse să aibă unele noţiuni vagi despre adevărul creştinismului. El ne spune în „Apologia” sa (a doua), despre adânca impresie care au produs-o asupra sa suferinţele martirilor. El spune: „În timp ce mă desfătam studiind doctrinele lui Plato şi chiar pe când auzeam de calomniile aruncate asupra creştinilor, văzându-i aşa de calmi şi senini în faţa morţii şi în mijlocul pericolelor pe care lumea le socotea aşa de grozave, îmi ziceam că este imposibil ca ei să fie oameni care să trăiască în pofte şi crime”. Aceste spectacole mişcătoare, l-au pregătit să primească chemarea lui Dumnezeu.

    Într-o zi, Iustin se plimba singur în meditaţie pe ţărmul mării. Aici întâlni un bătrân necunoscut, a cărui înfă­ţişare arăta gravitate şi gingăşie. Părea un filozof, care a găsit pace în filozofia lui. Ei au intrat în vorbă. Bătrânul putea citi pe faţa lui Iustin frământările lăuntrului său. Cu o dibăcie deosebită, bătrânul atinse punctul sensibil al lui Iustin, arătându-i că filozofia lui nu are nici o influenţă asupra vieţii morale şi că îl lasă pradă celei mai chinuitoare nesiguranţe cu privire la cele mai serioase probleme. „Unde se găseşte atunci adevărul, dacă nu între filozofi?” întrebă Iustin nedumerit. „Cu mult înainte de filozofi – răspunse bătrânul – au trăit în vechime nişte oameni drepţi şi fericiţi, prieteni ai lui Dumnezeu. Ei vorbeau prin Duhul Său şi se numeau prooroci. Ei spuneau oamenilor ceea ce au auzit şi i-a învăţat Duhul Sfânt. Ei se închinau lui Dumnezeu, Creatorul şi Tatăl tuturor. Ei adorau pe Isus Cristos, Fiul Său. Cere ca porţile luminii să ţi se deschidă şi ţie acum”. De altfel, aceasta era dorinţa lui Iustin din tinereţe. Acum, după ce ascultase pe filozofi, îi părăsi şi se întoarse spre pro­oroci, spre Cel ce este mai mare şi mai presus de pro­oroci – Cuvântul veşnic – al cărui martor credincios avea să fie de acum înainte.

    Convertirea lui Iustin a fost sfârşitul unei lungi şi grele lupte lăuntrice. Niciodată el nu a dispreţuit filo­zofia, pe care o considera un drum greu de urcat în căuta­rea adevărului. El susţinea că platonismul a fost o pre­gătire a lumii păgâne pentru creştinism.

    El, care a experimentat toate luptele şi frământările mintale ale contemporanilor săi, cunoştea deci şi boala şi leacul. A fost admirabil pregătit pentru a fi un harnic misionar. Avea adânc dezvoltat simţul răspunderii de starea altora. Se simţea îndatorat să predice atât iudeilor cât şi paginilor. El declară în „Apologia” sa că s-ar simţi vinovat de ignoranţa paginilor, dacă n-ar face tot ce-i stă în putinţă spre a o înlătura. „Fiecare – spunea el – poate purta mărturia adevărului şi dacă nu o face, va fi judecat odată de Dumnezeu”.

    Credincios convingerilor sale, era neobosit în stră­duinţa de a răspândi învăţătura creştină. Pe lângă predici, el mai ţinea anumite conferinţe cu evreii şi cu păgânii, la fel şi cu ereticii. În aceste discuţii, el dădea dovadă de multă răbdare şi tărie. El a călătorit mult. Astfel îl găsim la Efes, unde a purtat discuţia cu evreul Trifon. Discuţia a scris-o într-o carte intitulată „Dialogul cu iudeul Trifon”. Apoi îl găsim la Roma împotrivindu-se unui filozof fals numit Crescens.

    Cea mai de seamă activitate a lui însă a desfăşurat-o apărând creştinismul împotriva nedreptelor învinuiri de tot felul. Prin scrisul lui, glasul creştinilor s-a auzit îna­intea împăraţilor. Adânc convins de dreptatea cauzei sale, pledează cu toată autoritatea în numele veşnicei legi a justiţiei contra atâtor violenţe făcute creştinismului şi arată clar, că el crede că face un serviciu ţării sale, denunţând aceste nelegiuiri. În introducerea „Apologiei”, el spune:

    „Către împăratul Titus – Aelius – Adrian – Antonius – Pius – Cezar August – şi către fiul său, eminentul filozof şi prieten al ştiinţei, fiul lui Lucius Cezar prin natură şi fiul împăratului prin adopţiune, către venerabilul Senat şi către întreg poporul roman. În numele acestor oameni urâţi pe nedrept şi faţă de care s-au făcut atâtea abuzuri, eu, Iustinian, unul dintre ei, vă prezint acest discurs şi petiţie. Tu, care peste tot eşti proclamat cel pios, paznic al dreptăţii, prieten al adevărului, faptele tale vor arăta dacă meriţi aceste titluri. Ţinta mea nu este nici să te măgulesc prin această scrisoare, nici să obţin vreun favor.

    Eu simplu vă cer să ne judecaţi după regulile unei amănunţite şi luminate echităţi şi nu după o simplă presupunere, nici în numele unei superstiţii sancţionate de voi, spre a place oamenilor, nici după o pornire negândită, nici după o convingere din calomnii. Aceasta ar însemna să vă judecaţi pe voi înşivă, căci noi nu ne temem de nici un rău care ni s-ar face de cineva, atâta vreme cât nu suntem găsiţi vinovaţi de nici o crimă…”.

    Cu o forţă remarcabilă, el se ocupă apoi de acuzaţiile aduse creştinilor, le spulberă una după alta, şi după practica vechilor apologeţi, atacă pe adversar în timp ce se apără pe sine; întorcând împotriva lor sabia pe care le-a smuls-o din mână. Capetele de acuzaţie contra creştinilor erau trei: că sunt atei, că sunt rebeli şi că sunt făcători de rele.

    La prima acuzaţie, el face o acceptare că da, sunt atei, căci ei nu cred în zeii păgâni, dar că aceştia nu sunt dumnezei, ci doar diavoli şi că acest ateism glorios pe care ei îl au, este ca al lui Socrate, care la fel a fost jertfit, ca şi ei, pentru cauza marelui adevăr. Face apoi o res­pingere a acestei acuzaţii, arătând că nu sunt atei, ci că ei cred în Dumnezeul adevărului, Tatăl dreptăţii, a înţelepciunii şi a tuturor virtuţilor, Cel Preasfânt. Că Lui I se închină, pe El îl onorează prin cuvânt şi fapte şi că vreau să împărtăşească tuturor adevărul-pe care ei l-au primit.

    La cea de a doua, acuzaţia de rebeliune, Iustin nu-i cu nimic mai prejos în apărarea sa. El arată că împărăţia întemeiată de Cristos este o împărăţie pur spirituală şi că progresul ei nu stânjeneşte cu nimic pe cel al im­periului. Enunţă apoi principiile înţelepte ale bisericii primitive, atitudinea lor faţă de stat şi faţă de autorităţi. Pomeneşte cuvintele Domnului Isus în legătură cu birul ce trebuie dat Cezarului. Argumentează, în continuare, că nici o doctrină nu este mai bine adaptată spre menţinerea ordinei şi a bunei rânduieli în stat, decât doctrina creştină. Legile omeneşti sunt lipsite de puterea de constrângere, căci totdeauna oamenii năzuiesc să scape de ele. Dar cum vor scăpa de Dumnezeul care vede toate lucrurile şi ştie nu numai ce facem, ci chiar şi ce gândim? Respinge învinuirea de crime şi că sunt făcă­tori de rele, prezentând un admirabil tablou al vieţii lor curate, precum şi a închinăciunii, a învăţăturilor şi a practicilor lor. De altfel intră în prea multe amănunte ale doctrinei, depăşind cadrul unui tratat de apologie. Dar se vede că el a folosit şi această cale de a răspândi în­văţătura creştină.

    În ciuda defectelor, apologia lui a slujit model şi bază de plecare celorlalte apologii creştine, care au urmat de la cea a lui Tertulian până la cea a lui Origen. Nu s-a putut să nu producă o puternică impresie prin francheţa şi curajul vorbirii. Profund convins că lupta dintre Biserică şi imperiu este mai presus de toate o luptă între puterile cerului şi ale iadului, el nu ezită de a spune împăratului, fără ocolişuri, că, în mod inconştient, ei sunt sub influenţa duhurilor rele.

    „Noi suntem pe deplin convinşi – spune el – că condu­ita voastră faţă de noi este inspirată de demoni necuraţi, care caută jertfă şi omagiu de la cei ce au lepădat lumina raţiunii. Prinţi virtuoşi şi înţelepţi cum sunteţi voi, n-ar acţiona contra raţiunii. Luaţi seama ca demonii biruiţi de noi, să nu vă ducă pe voi în robie. Ei caută să vă aibă ca sclavi şi slujitori ai lor”.

    De altfel, Iustin are curajul să spună autorităţii supreme ce a decretat atâţia ani în şir toate persecuţiile că „după toate acestea, prinţii care se complac într-o părere trândavă despre adevăr, îşi folosesc puterea numai ca hoţii de codru”.

    Prima apologie a lui Iustin se susţine de către anu­miţi istorici că ar fi fost scrisă pe la anul 140 d.Cr. şi a fost trimisă împăratului Antoninus Pius. Nu mult după aceasta, în Grecia s-au întâmplat unele nenorociri şi vina de acestea a fost aruncată în capul creştinilor, împăratul auzind de aceste agitaţii şi de un masacru ce se pregătea pentru creştini, a scris magistraţilor unde s-au produs aceste turburări, să nu mai ia nici o măsură nouă contra creştinilor. Se pare că aceste ordine au fost rezultatul primei sale apologii. A doua a fost scrisă prin anul 160 d.Cr. şi adresată împăratului Marcu Aureliu.

    Contribuţia lui Iustin la teologia creştină este de o deosebită valoare. El este unul din cei mai vechi scrii­tori creştini, care a fost bine versat în literatura şi filozofia păgână, prin studiile făcute înainte de convertire, şi de la care ne-au rămas unele scrieri. În dialogul cu iudeul Trifon, el discută mesianismul lui Isus, bazat pe o bogăţie de argumente din proorocii .Într-o altă lucrare tratează despre înviere. Mai tratează despre Sfânta Treime, trinitatea în unitate a dumnezeirii. Iustin este cel ce mărturiseşte, fără înconjur, ceea ce noi azi numim perfecţiunea şi suficienţa Scripturilor ca singura regulă de credinţă. El vorbeşte de necesitatea botezului pentru cei convertiţi, arătând că nu se aseamănă întru nimic cu vechile spălări de curăţire ale evreilor, căci toate apele unui fluviu nu ar putea spăla păcatele noastre. Curăţirea este prin Cristos. Dacă te pocăieşti de păcatele tale – spune el lui Trifon – şi-L recunoşti pe Isus ca Cristos şi dacă în păzirea poruncilor Lui, tu atribui că voia Tatălui a fost ca El să sufere aceste lucruri, spre a putea fi tu vindecat prin rănile Lui, vei obţine iertarea păcatelor. Botezul este folositor numai pentru un păcătos pocăit. Iustin nu vorbeşte nimic despre botezul copiilor, ci numai de instruirea lor. Despre Cina Domnu­lui spune că este un act memorial al răscumpărării. Tăgăduieşte existenţa vreunei caste preoţeşti, declarând că fiecare credincios este un preot al lui Isus Cristos. La fel procedează şi cu Sabatul, spunând că el a fost dat lui Israel. Afirmă că creştinii nu păzesc sâmbăta şi nu ţin legea veche. Face precizarea că legea harului, a libertăţii este legea desăvârşita. Arată că ea se deosebeşte de legea veche prin aceea că uneşte în sine viaţa morală cu o mântuire deja săvârşită.

    În a doua apologie, Iustin mărturiseşte că presimte apropierea sfârşitului său, că va suferi moartea la instigaţia lui Crescens, un filozof păgân cu care a avut o con­troversă la Roma şi căruia i-a închis gura într-o întrunire publică. Eusebiu spune că acesta, în dorul de răzbunare, l-a denunţat şi a fost aruncat în închisoare cu câţiva tovarăşi de ai lui, căutând astfel să înăbuşe în sânge, vocea ce n-a putut-o înăbuşi cu argumentele sale.

    Adus în faţa tribunalului, prefectul cetăţii, Rusticus, un filozof stoic, instructor de a lui Marcu Aureliu, l-a ascultat pe Iustin mărturisind marea filozofie a lui Cristos, în care el spunea: „După o căutare atât de obosi­toare, am găsit pacea şi liniştea”. La cererea magistratului de a defini această filozofie, el a expus, în cuvinte pline de forţă, credinţa lui în Dumnezeul cerului şi al pă­mântului şi în Fiul Său, „Domnul Adevărului”; apoi a adăugat: „Sunt prea mic ca să pot spune ceva mare despre Cristos”. Întrerupându-l, magistratul îl întrebă în bătaie de joc dacă el crede că se va înălţa la ceruri, când i se va tăia capul, îndată Iustin îi răspunse: „Da, ştiu! Şi aceasta depăşeşte orice posibilitate de îndoială. Ştiu că mă voi înălţa”.

    Când a fost îndemnat să aducă jertfă şi va fi eliberat, el spuse: „Dorinţa noastră mare este să suferim pentru Cristos, căci aceasta ne dă încredere înaintea înspăimân­tătorului Său scaun de judecată, la bara căruia va avea să stea lumea întreagă”.

    Sentinţa de condamnare la moarte a fost dată şi exe­cutată în aceeaşi zi. Pe drept cuvânt el a fost supra­numit Iustin „Martirul”. El a fost martirizat în anul 165 d.Cr.

    Puţini martiri au slujit adevărul atât de dezinteresaţi şi de curajoşi ca el. Largheţea inimii sale şi râvna aprinsă a minţii sale îşi aveau izvorul în dragoste. Elocvenţa lui curgea din inima lui. Talentele lui nu au fost prea strălucite, dar cunoştinţele câştigate în tinereţe, luminarea minţii prin descoperire divină, experienţele lui au devenit sugestii mult roditoare pentru sine şi a dat Bisericii o moştenire de gândire, care dezvoltată şi pârguită la Alexandria, a format baza marii apologii a creştinis­mului.

    „Ferice de morţii care mor în Domnul. Da, zice Duhul, ei se vor odihni de ostenelile lor, căci faptele îi urmează” (Apocalipsa 14:13).

     

    Martirii din Galia

    Valul de persecuţii a atins tot imperiul, dar ele au fost deosebit de crunte în Galia. Mai ales în oraşul Lion, torturile care s-au aplicat creştinilor depăşesc puterea de a le descrie. Toate metodele de schingiuire şi pedepsire au fost adoptate: despuierea de bunuri, exilul, gama durerilor, spânzurătoarea şi arderea pe rug. Chiar şi slugile şi sclavii creştinilor au fost torturaţi ca să-i facă să-şi acuze stăpânii. Iată câţiva din cei martirizaţi:

    Blondina a fost o tânără sclavă, slabă ca constituţie fizică, dar puternică în credinţă. Denunţată fiind, ea a fost supusă torturilor. Intenţia era s-o facă să se lepede de credinţă. Dar ea a primit atâta putere de sus, că schingiuitorii au obosit ei torturând-o şi se mirau cum ea poate să rabde toate. A fost chinuită de dimineaţa până seara, fără s-o poată face să se lepede de credinţă. La toate insistenţele lor, ea le răspundea: „Sunt creştină şi nouă nu ne puteţi face nici un rău”. Alţii sub presiunea grozavă a asupritorilor şi a oribilelor torturi s-au lepădat şi au acceptat să jertfească idolilor, dar ea a rămas tare. Atunci a fost dusă în arenă, legată de un stâlp, apoi s-a dat drumul fiarelor sălbatice, dar ele nu i-au făcut nici un rău. A fost dusă din nou la închisoare, unde a vestit celorlalţi credincioşi închişi suferinţele ei. Câteva zile ea a fost supusă la tot felul de chinuri. Prăjită pe jumătate au aruncat-o în coarnele unui bour sălbatic. Fiindcă acesta nu a omorât-o, ci doar a străpuns-o cu coarnele, a venit un călău, care cu o lovitură de pumnal, a pus capăt martiriului ei. Ea a murit în timpul domniei lui Marcu Aureliu, în anul 177 d.Cr.

    Sanctus, un diacon din Viene, a fost dat maltratării tot cam prin această vreme. Toate suferinţele le-a răbdat cu multă tărie, singurul strigăt ce-l scotea era „Sunt creştin!” Farfurii de aramă, înroşite în foc, i-au fost aplicate pe părţile sensibile ale corpului, contractându-i tendoanele. Fiindcă a rămas neclintit, a fost trimis din nou la închisoare. După câteva zile, a fost adus din închisoare şi supus schingiuirii. Cu trupul tot zdrobit, a fost aruncat iarăşi în temniţă, apoi l-au decapitat.

    Vetius Agotus, un tânăr care a pledat pentru cauza creştinilor, întrebat fiind dacă şi el este creştin, a răspuns: „Da!” Numaidecât a fost condamnat şi el la moarte. Mulţi din cei mai slabi au fost întăriţi de curajul acestui tânăr şi au fost gata să-şi mărturisească şi ei credinţa lor şi să împărtăşească şi ei aceeaşi moarte.

    Fotinus, un bătrân prezbiter din Lion, care la vârsta de 90 de ani, a fost atât de brutalizat de mulţimea înfuriată, încât după două zile de la aruncarea sa în temniţă, şi-a dat sufletul.

    Valerian şi Marcelus, doi tineri care erau rude apropi­ate, au fost întemniţaţi la Lion pentru că erau creştini. Datorită unor împrejurări, au fugit. Au apucat drumuri diferite. Marcelus a convertit pe mulţi în regiunile Besanton şi Chalons. Fiind arestat, a fost dus în faţa lui Priscus, guvernatorul acelor părţi. Magistratul cunoscându-l, a poruncit să fie legat de mai multe ramuri ale unui copac, pentru ca prin zmucituri să fie prefăcut în bucăţi. Nereuşind această invenţie, a fost luat şi dus la Chalons să participe la nişte sacrificii idolatre. Refuzând aceasta, a fost dat torturării. După aceea a fost legat de mijloc şi atârnat sus. În această poziţie a fost ţinut trei zile. Moartea a pus capăt suferinţelor sale.

    Valerian a fost prins şi el şi dus înaintea lui Priscus, care îl trimise la scaunul de tortură, apoi l-a decapitat, în acelaşi an cu Marcelus, rudenia sa.

    La Lion s-a folosit mult scaunul înroşit. Condamnatul era ţinut pe el până ce i se prăjea toată carnea. Era o tortură teribilă. Alţii au fost cusuţi în plase, ca să nu poată să se apere, apoi au fost aruncaţi în coarnele taurilor sălbatici. Trupurile celor ce mureau în temniţă, mai înainte de vremea execuţiei, erau aruncate la câini. Răutatea paginilor a mers până acolo ca puneau oameni să păzească trupurile până ce erau mâncate, ca nu cumva să vină cineva din prietenii celor morţi să le fure tru­purile.

    Felicitata a fost o doamnă de rang înalt şi mare abilitate. Era mamă a şapte copii. Ea a devenit o creştină devotată. Pe cei şapte fii i-a educat cu mare grijă. Cam prin acest timp, imperiul a fost bântuit de cutremure, foamete şi inundaţii. Vina a fost pusă pe creştini, că ei ar fi toată cauza acestor dezastre. Felicitata a fost im­plicată şi ea în acuzaţie. Fiind denunţată, împăratul a dat ordin guvernatorului roman Publius, să ia măsurile cuvenite împotriva ei şi a familiei ei. La interogatorii şi cercetări, Publius a început cu mama, crezând că dacă o va determina pe ea să-şi lase credinţa, exemplul ei va fi urmat de fiii ei. Lovindu-se de fermitatea ei, Publius îşi schimbă metoda şi îi spuse că va nimici întâi familia apoi pe ea. Dar ea i-a spulberat şi această ameninţare. Publius a cerut să fie aduşi înaintea lui fiii ei şi i-a cercetat pe fiecare în parte. Toţi au rămas neclintiţi în credinţa lor. Atunci toată familia a fost condamnată la moarte. Ianuarie a fost biciuit şi strivit sub greutăţi. Filip şi Felix au fost omorâţi zburându-le creierii cu măciuca. Silvanus, cel de-al patrulea, a fost aruncat într-o prăpastie, iar ceilalţi trei mai tineri: Alexandru, Vitalis şi Martialis au fost decapitaţi cu sabia. Mama a fost omorâtă de aceeaşi sabie, care era încă roşie de sângele fiilor ei.

    Epipodius şi Alexandru au fost doi creştini renumiţi. Aveau o unitate şi caldă părtăşie frăţească. Primul a fost un tânăr născut la Lion, al doilea a fost născut în Grecia. Ei au fost foarte activi şi buni credincioşi. Când a fost dezlănţuită prigoana la Lion, ei erau în floarea tinereţii. Pentru a se feri de persecuţie, ei au încercat să se ascundă în satul vecin. Aici au fost găzduiţi pentru o vreme de o văduvă creştină. Dar răutatea pri­gonitorilor i-a urmărit şi găsindu-i, au fost aruncaţi în închisoare fără nici o cercetare. După trei zile au fost aduşi în faţa guvernatorului şi anchetaţi înaintea unei mari mulţimi de păgâni. Ei au folosit şi această ocazie spre a-L mărturisi pe Cristos şi divinitatea Lui. Văzând aceasta, guvernatorul se înfurie zicând: „Ce rost au toate persecuţiile, dacă ei totuşi rămân credincioşi şi îndrăznesc să-L mărturisească pe Cristos, iar vechilor zei refuză să le sacrifice?”

    Atunci guvernatorul a încercat să-l ispitească pe Epipodius, care era mai tânăr. El pretindea că are milă de starea lui şi că îl sfătuieşte să nu se ruineze prin încăpăţânare. „Zeilor noştri – continuă el – li se închină cea mai mare parte a lumii şi chiar împăraţii. Noi îi adorăm cu serbări, cu praznice şi veselie, în timp ce voi slăviţi pe un răstignit. Noi îi onorăm aruncându-ne în braţele plăcerilor; voi, prin credinţă, sunteţi fără de această desfătare a simţurilor. Religia noastră se bucură de sărbători, a voastră de posturi; a noastră de bucuriile vieţii, a voastră de sărăcăcioasa virtute a castităţii. De aceea, te sfătuiesc, renunţă la o aşa religie aspră şi bucura­te de acele prilejuri pe care lumea le oferă şi pe care tinereţea ta le pretinde”.

    La acestea, Epipodius i-a răspuns: „Pretinsa ta milă e adevărată cruzime, iar viaţa plăcută pe care mi-ai descris-o, este urmată de osânda veşnică. Cristos a suferit pentru noi, ca plăcerile noastre să fie nemuritoare. El a pregătit pentru urmaşii Săi o veşnicie de fericiri. Omul este compus din două părţi: trup şi suflet; primul este slab şi pieritor, dar trebuie să slujească celuilalt. Sărbătorile voastre idolatre pot să mulţumească partea muritoare, dar ele rănesc pe cea nemuritoare. Deci, acelea ce distrug cea mai de valoare parte a omului, cu adevărat nu pot fi bucurii. Plăcerile voastre vă duc la moarte veşnică; durerile noastre la fericire veşnică”.

    Pentru aceste îndrăzneţe cuvinte, Epipodius a fost bătut aspru şi apoi pus pe scaunul de tortură. Aici a fost chinuit oribil. După ce a suportat totul cu o răbdare minunată, a fost dus şi decapitat.

    Alexandru a fost adus înaintea judecătorului după două zile, şi fiindcă n-a vrut cu nici un chip să renunţe la creştinism, a fost aşezat şi el pe scaunul de tortură, ca şi tovarăşul său şi bătut groaznic de trei călăi, care se schimbau cu rândul până ce l-au omorât în bătăi. Toate suferinţele de nedescris le-a înfruntat cu mult curaj.

    Apolonius a fost un senator roman ce a devenit creştin. El a suferit mult pentru credinţa sa în timpul domniei lui Comodus, fiul lui Marcu Aureliu, care a urcat la tron în anul 180 d.Cr., când a murit tatăl său. Apolonius a fost un bărbat eminent. El cunoştea bine literatura din vremea sa şi tot aşa de bine cunoştea şi perceptele religiei lui Cristos. El a fost acuzat de unul din sclavii săi, numit Sever. Pe baza edictului împăratu­lui Traian, acuzaţia a fost luată de bună. Această lege prevedea că acuzatul să fie condamnat la moarte, dacă nu-şi schimbă religia. Aceeaşi lege prevedea însă ca şi denunţătorul să fie omorât pentru defăimare. În baza acelei legi ridicole, Apolonius a fost luat la cercetări. Nevrând să-şi schimbe convingerile şi credinţa, din ordi­nul senatului roman la care el a apelat, a fost condamnat să fie decapitat, iar sclavului i-au rupt picioarele şi apoi a fost omorât şi el.

    Fructuosus, prezbiter din Taragon, pe coasta de răsărit a Spaniei şi doi diaconi: Augurius şi Eulogius, au fost arşi de vii pentru că au mărturisit că sunt creştini.

    Malcus, Alexandru şi Priscus, trei creştini din Pales­tina şi o credincioasă s-au prezentat de bună voie şi au declarat că sunt creştini, fapt pentru care au fost osândiţi să moară sfâşiaţi de tigri.

    Trei sute în cuptor

    Unul din cele mai înspăimântătoare evenimente descrise în istoria martirilor creştini, atât din punct de vedere al numărului cât şi a felului morţii lor, a avut loc la Utira, una din cele mai mari cetăţi din Africa de Nord. Din ordinul proconsulului, trei sute de creştini au fost aduşi în faţa unui cuptor de ars var. Alături a fost ridicat un altar şi creştinii trebuiau ori să sacrifice zeilor păgâni, ori să îndure înspăimântătoarea moarte prin aruncarea în cuptorul învăpăiat. E minunat de notat faptul că din trei sute de persoane, nici unul n-a fost gata să sacrifice pe altar, spre a-şi salva viaţa, ci toţi au preferat să fie aruncaţi în cuptorul aprins.

    Apologetul Lactanţiu, care a trăit în veacul al doilea, spune că suferinţele creştinilor din timpul său nu pot fi descrise. El zice: „De aş avea cel mai puternic glas din lume şi chiar o sută de limbi, n-aş putea spune toate păcatele săvârşite şi înşira toate uneltele de chin, născocite de mintea ageră a autorităţilor şi folosite contra creştinilor”.

     

    Tertulian apărător neînfricat

    Quintus Septimius Florens Tertulianus a fost cel mai mare scriitor creştin din Africa. El s-a născut în anul 160 d.Cr. Era fiul unui centurion păgân. A studiat filo­zofia, literatura, retorica, medicina şi îndeosebi dreptul. El s-a distins ca avocat şi orator în Cartagena, Africa de Nord. După cum mărturiseşte el însuşi, în tinereţe a trăit o viaţă dezordonată.

    Curajul dovedit de martirii creştini – spune Eusebiu – a impresionat aşa de mult pe tânărul Tertulian, încât a devenit creştin. În calitatea sa de avocat, a asistat desigur la judecarea creştinilor, şi faptul că în cele mai cumplite chinuri, ei preferau mai degrabă să renunţe la viaţă, decât la învăţătura lor scumpă, l-au zguduit pe Tertulian. Cu toate că şi-a dat seama de cele ce avea să înfrunte, el a părăsit păgânismul prin anul 195 şi a apucat calea crucii.

    Prea puţin s-au gândit cei ce mureau pentru Cristos că seninătatea feţei lor şi adânca lor dragoste faţă de Domnul poate ridica din rândul privitorilor pe unul din bărbaţii cei mai de seamă ai Cartagenei, determinându-l să-şi dedice viaţa sa lui Cristos. Dar el a cunoscut această experienţă şi a fost gata s-o spună chiar şi guver­natorilor în nemuritoarele cuvinte: „Ne facem chiar mai numeroşi ori de câte ori suntem seceraţi de voi; sămânţa este chiar sângele creştinilor”.

    Nu după multă vreme de la convertirea sa, prin anul 200, este ales prezbiterul bisericii – prezbiter eclesiae – în Cartagena. El cunoştea cele patru evanghelii şi le afirmă în mod accentuat autoritatea lor, spunând că sunt scrise de apostoli şi de tovarăşii lor. El ne informează cum biserica creştină încă de timpuriu a ştiut să facă deosebire între scrierile autentic inspirate şi între cele false. Dă un caz cum un prezbiter, care a scris o lucrare în numele lui Pavel: „Acta Pauli et Teclae”, mărturisindu-şi vina, a fost pedepsit de biserică cu înlăturarea sa din slujbă. La fel cunoştea Faptele apostolilor,1 Petru, 1 Ioan, cele 13 epistole ale lui Pavel şi Apocalipsa. Deci, cunoştea 21 din 27 cărţi ale Noului Testament.

    El a fost un creştin puritan în convingeri şi în practică. E adevărat că uneori a pus accentul prea mare pe fapte meritorii, pe celibat şi milostenii. De altfel, în biserică deja începuseră unele devieri de la simplitatea Evan­gheliei, în unele locuri începuseră să boteze copiii. El s-a opus acestei abateri şi astfel – spune Neander – biserica din Africa de Nord a susţinut vechea practică.

    Alte abateri au fost: ierarhia bisericească, monahis­mul şi rugăciunile pentru morţi. Încă de prin anul 169 d.Cr. a început să se arate dorinţa unora de a domina, ideea de papalitate. Episcopul Victor al Romei a rupt relaţiile frăţeşti cu bisericile din Asia Mică, pentru că acestea au refuzat să sărbătorească Paştele la data fixată de el. Monahismul era în floare şi un spirit lumesc a început să se arate în biserică datorită faptului că unii fiind botezaţi de mici copii, nu aveau naşterea din nou şi trăiau în felul lumesc.

    În anul 202, pe când era în vârstă de 45 ani, din cauza firii sale neîngăduitoare, el trece la Montanism, o sectă, care după spusele lui Vedder, nu a fost o sectă nouă, ci din contră era o reacţie a vechii biserici primitive la tendinţa învederată de a se asemăna cu lumea în organizare şi în comportare. Montanus, conducătorul sectei, nu voia să facă reforme noi, ci să readucă viaţa de sfinţenie şi să întărească disciplina bisericească, slă­bită în multe locuri. Această grupare cerea ca membrii bisericii să fie numai cei născuţi din nou, deci o în­toarcere la principiul Noului Testament. Ei se numeau creştini spirituali sau duhovniceşti, în contrast cu ceilalţi pe care îi numeau creştini fireşti. Din cauza că Tertulian a îmbrăţişat ideile montaniste, biserica ortodoxă nu-l numără printre aşa numiţii părinţi bisericeşti, ci doar ca scriitor bisericesc.

    El avea un temperament de luptător neînfricat. Prin scrierile sale, el a adus mari servicii cauzei creştinilor. El a luptat pe mai multe fronturi. Pe de o parte, i-a apărat pe creştini prin scrieri către guvernatorii provin­ciilor romane, pe de altă parte, a combătut cu multă râvnă şi pricepere pe păgâni şi pe eretici, atacând fără cruţare orice rău văzut printre creştini. Se cunosc de la el peste 30 de scrieri.

    Din punct de vedere al conţinutului, scrierile lui se împart în trei categorii: 1) scrieri cu caracter apologetic şi polemic, care se referă la relaţiile dintre creştini şi păgâni; 2) scrieri de educaţie morală şi religioasă a creştinilor; 3) scrieri cu caracter polemico-dogmatic, îndreptate împotriva diferitelor erezii şi a iudeilor.

    Cea mai de seamă scriere din prima categorie şi chiar din toate scrierile lui, o adevărată operă, este Apologeticum, o apărare adresată guvernatorilor provin­ciilor romane. Lucrarea are 50 de capitole şi se poate împărţi în trei diviziuni principale: prefaţă, cuprins şi epilog.

    În prefaţă (cap. 1-6), el arată motivele care l-au determinat să scrie această apărare. „Creştinii – zice el – sunt condamnaţi fără nici o cercetare, numai la auzul numelui de „creştin”. Adevărul – pe care el personificându-l îl face apărătorul creştinilor – nu are voie să rostească nici un cuvânt de apărare. Aşa stând lucrurile, trebuie cel puţin pe calea scrisului să ajungă adevărul la guvernatorii provinciilor (cap. 1-3), apoi discută natura legilor pe baza cărora sunt condamnaţi creştinii (cap. 4-6).

    În partea a doua, Tertulian combate toate acuzaţiile, împărţindu-le în două categorii: crime ascunse sau secrete şi crime pe faţă. În primul rând, creştinii erau învinuiţi de unele crime secrete (cap. 7-9), ce s-ar săvârşi odată cu tainele lor religioase. El arată că romanii cred aşa ceva, pentru că ei înşişi săvârşesc adevărate crime la misterele cultului lor. Apoi creştinii erau acuzaţi de unele crime religioase, de sacrilegii pentru că nu adorau zeii păgâni şi de crime contra împăratului pentru că nu sacrificau împăratului (cap. 10-38). Discutarea acestor crime săvârşite pe faţă constituie miezul apologiei.

    De exemplu la învinuirea de ateism, el acceptă învinuirea şi spune că da, creştinii nu cred în zei. Dar arată că zeii nu sunt Dumnezeu. Creştinii îl servesc şi-L adoră pe adevăratul Dumnezeu, dar tocmai ei, păgânii, sunt cei ce îşi blestemă zeii, râd de ei în legende, îi scot la vânzare pe piaţă. Deci, lor li se potriveşte acuza aceasta.

    Tertulian, omul cu o logică ascuţită, cu cunoştinţe juridice bogate, cu spirit înalt de dreptate faţă de fraţii săi de credinţă şi cu un adânc devotament faţă de Dum­nezeul său, a luat cauza creştinilor în mâinile sale şi a întocmit pledoaria aceasta.

    În cap. 39-45, el se ocupă de mesele comune ale creştinilor, numite agape; arată că nu creştinii sunt de vină pentru calamităţile ce se abat asupra imperiului şi precizează că ei iau parte la tot ce e bun cerut de societate.

    În epilog, Tertulian dovedeşte că creştinismul nu este o filozofie, ci este urmarea unei revelaţii divine.

    Apologia sa se deosebeşte de toate celelalte apologii prin documentaţia juridică şi politică. El discută acuzele aduse creştinilor de către păgâni şi apoi, printr-o întor­sătură caracteristică spiritului său, răstoarnă aceste acuze peste capetele acuzatorilor, arătând că tocmai ei sunt cei vinovaţi. Iată câteva pasaje din ea de toată frumu­seţea:

    „Adevărul nu se roagă de nimic în sprijinul cauzei sale, ca unul care îşi cunoaşte menirea sa în lume. El ştie că îşi duce viaţa pe acest pământ ca un adevărat străin, că este ameninţat să-şi afle la fiecare pas duşmani printre străini şi că familia, locuinţa, speranţa, răsplata şi buna sa cinstire se află numai în cer. Aici pe pământ, nu cere decât un singur lucru: să nu fie condamnat mai înainte să fi fost cunoscut” (Apologeticum 1:3).

    El condamnă uşurinţa judecătorilor, care fără să cerceteze cu de-amănuntul, fără să cunoască bine fondul, pronunţă osânde grave împotriva creştinilor. El zice: „Mărturie a necunoaşterii voastre, care în timp ce scuză nedreptatea, o osândeşte de fapt, stă în împrejurarea că toţi care mai înainte ne urau, pentru că nu cunoşteau ce anume este acel lucru pe care îl urau, îndată ce încep a cunoaşte, încetează şi ura lor. Aceştia se fac creştini fără îndoială, în urma celor aflate şi încep a urî ceea ce ei făcuseră mai înainte şi a mărturisi de acum pe faţă tocmai ce urâseră, şi numărul acestora este pe atât de mare, pe cât ne este şi învinuirea” (1:6).

    Cât de răspândit ajunsese creştinismul pe vremea lui Tertulian, se constată din cuvintele: „Se strigă împo­triva noastră că cetatea este ca şi stăpânită de noi; că pe ogoare, în fortăreţe, pe insule, pretutindeni predo­mină creştinii; se întristează, ca de o mare nenorocire, că oricare ar fi sexul, vârsta, starea socială sau rangul, trec de partea acestui nume (de creştin). Sau într-un alt pasaj: „Suntem de ieri, şi totuşi am ajuns să umplem pământul şi toate ale voastre, oraşele, insulele, munici­piile, consfătuirile voastre intime, tribunele, adunările poporului, palatul, senatul, forul; numai templele vi le-am lăsat” (1:7; 37:4).

    Această răspândire ar fi trebuit să-i facă pe con­ducători să gândească puţin. El zice: „Şi cu toate acestea, nici chiar împrejurarea aceasta nu-i face să-şi îndrepte mintea spre existenţa unui oarecare bun ascuns. Nici gând să fie mai drepţi în bănuiala lor. Nu le place a cerceta mai de aproape. Le place a nu cunoaşte, pe când alţii se bucură că au cunoscut” (1:8).

    La fel acceptarea cu bucurie a osândei ar trebui să le dea de gândit. „Cei răi, intenţionat caută să stea în umbră, se feresc de a ieşi la iveală, tremură când sunt învinuiţi, nu mărturisesc cu uşurinţă nici chiar atunci când sunt supuşi torturilor; fără îndoială, se întristează când sunt osândiţi. Dar de ce nu face creştinul la fel? Nimeni nu se ruşinează, nimănui nu-i pare rău, afară numai că n-a fost mai înainte creştin. Este pârât, se făleşte; este acuzat, nu se dă în lături; este cercetat, mărturiseşte de la sine cu voie bună; de este osândit, mulţumeşte. Ce fel de rău este acesta, care nu are nici una din caracteristicile fireşti ale răului: teama, ruşinea, prefăcătoria, căinţa, jeluirea? Ce fel de rău este acesta, când cel învinuit se bucură? Pentru el, învinuirea este ceva de dorit şi osânda este fericire curată. N-ai putea s-o numeşti nebunie, tu care ţi-ai pus în minte să n-o cunoşti?” (1:11-13).

    Apoi ironizează anchetele lor şi folosirea torturilor pentru stoarcerea mărturisirilor de la creştini. „Zilnic suntem spionaţi, zilnic suntem trădaţi” (7:4). „Strigă omul în gura mare „Sunt creştin!” Ce este, el spune. Tu voieşti să auzi ce nu este. Voi, care sunteţi puşi să stoarceţi, prin chinuri, adevărul, de la creştini vă străduiţi să stoarceţi minciuna. „Asta sunt ce mă întrebi dacă sunt, zice creştinul. De ce mă chinuieşti în dispreţul legilor? Mărturisesc de bună voie şi totuşi mă chinuieşti; ce-ai face dacă aş tăgădui?” Desigur, altora care ar tăgădui nu le-aţi da aşa uşor crezare; pe noi, dacă ar fi să tăgăduim, ne-aţi crede îndată. Pe creştin îl socotiţi vinovat de toate nelegiuirile… şi pe el îl constrângeţi să tăgăduiască, ca să-l achitaţi de orice pedeapsă, de care n-aţi putea să-l achitaţi, dacă n-ar tăgădui. Aceasta înseamnă ca vă abateţi de la lege. Voiţi să tăgăduiască că este vinovat, ca să-l declaraţi nevinovat, şi aceasta fără voia lui, fără vreo vină despre trecut” (2:13-16).

    Despre neparticiparea creştinilor la plăcerile şi la distracţiile lor, Tertulian spune: „Cât despre spectacolele voastre, ne lipsim uşor de ele, la fel cum ne lipsim şi de originile lor, despre care ştim că au fost plănuite din superstiţie, cum nu luăm parte nici chiar la lucrurile din care îşi trag începutul. Nu aveţi nimic de zis cu privire la nebunia din circ, la imoralitatea din teatru, la cruzimile din arene, la deşertăciunea din localurile unde se exersează luptătorii înainte de lupte. Epicurienilor li s-a îngăduit să stabilească chiar o realitate a plăcerii, adică egalitatea sufletelor; în ce vă jignim dacă şi noi ne făurim alte plăceri? Dacă, la urma urmei nu ştim să ne desfătăm, este paguba noastră, dacă cumva este aşa, iar nu a voastră. Dar – ziceţi voi – ne lepădăm de ceea ce vouă vă place. Nici pe voi însă nu vă desfătează plăcerile noastre” (38:4, 5).

    Faptul că creştinii erau învinuiţi de toate relele şi calamităţile ce se abăteau asupra imperiului roman, reiese din cuvintele: „Dacă Tibrul se revarsă peste malu­rile sale, dacă Nilul nu adapă ogoarele, dacă norii refuză să plouă, dacă pământul se cutremură, dacă bântuie foametea şi molima, întotdeauna strigătul este: „La lei cu creştinii!”

    În ce priveşte statornicia creştinilor, Tertulian are cuvinte de toată frumuseţea. El spune: „Arşi cu vreascuri, legaţi la jumătatea unui stâlp, aceasta este înfăţişarea biruinţei noastre; aceasta este haina împodobită a victoriei noastre; pe un astfel de podium ne sărbătorim noi biruinţa” (50:3).

    Iar despre zădărnicia şi rezultatul invers al prigoanei, el spune: „Puteţi să ne chinuiţi, să ne ţintuiţi pe cruce, să ne condamnaţi, să ne striviţi… toate vor fi de prisos. Dimpotrivă, va fi un îndemn în plus pentru credinţa noastră. Ne facem chiar mai numeroşi, ori de câte ori suntem seceraţi de martirajul vostru; sămânţa este chiar sângele creştinilor” (50:12-13).

    Apologia lui Tertulian este o lucrare literară excelentă. Antitezele ei sunt măreţe: „Murim, dar învingem”. „Voi ne osândiţi, Dumnezeu ne dă mântuire”.

    Alte lucrări ale lui Tertulian sunt: „De testimonio animae” sau „Despre mărturia sufletului”, „De oratione” (Despre rugăciune), carte care explică rugăciunea „Tatăl nostru”. „De paenitentia” (Despre pocăinţă) are 12 capitole, în prima parte, el tratează pocăinţa dinainte de botez (cap. 1-6) iar în a doua parte, pocăinţa după botez (cap. 7-12). „Ad martires” este o lucrare în 5 capi­tole, prin care mângâie pe cei ce erau aruncaţi în în­chisori şi ameninţaţi cu moartea. De altfel, zice el, lumea aceasta e o închisoare pentru suflet şi numai atunci se eliberează, când părăseşte corpul. Faptul că sunt ameninţaţi cu moartea nu trebuie să-i înspăimânte, ci din contră să-i bucure, căci ajung mai repede în faţa Adevă­rului etern, care este Dumnezeu. În „De fuga in persecutione”, el combate părerea unora că ar fi îngăduit ca cineva să scape de persecuţii prin fugă. Lucrarea cuprinde 14 capitole. În scrierea sa, „De spectaculis”, el combate spectacolele şi îndemnă pe creştini să se ferească de teatre şi circuri. „De idolatria” este o scriere în care arată că slujirea la idoli este cauza tuturor viciilor. Mai are scrieri referitoare la botez, superstiţii, trup şi suflet, înviere, monogamie şi scrieri de combatere.

    Talentul lui de scriitor, pus în slujba lui Dumnezeu, a adus multe binecuvântări creştinilor. Data morţii nu se cunoaşte în mod precis. Se ştie că a trăit până la adânci bătrâneţe. Unii presupun că a murit în anul 250 d.Cr.

     

    Martirii celui de-al cincilea val

    Anul 200 d.Cr.

    Împăratul Comodus a fost succedat de Pertinax şi acesta de Iulian. Fiecare a domnit o perioadă scurtă. După moartea celui din urmă, Sever a devenit împărat.

    La puţin timp după urcarea pe tron, Sever s-a îmbol­năvit rău şi era să moară, dacă n-ar fi intervenit un medic creştin foarte dibaci. Datorită acestui fapt, el a ajuns să favorizeze pe creştini în general şi chiar să permită ca fiul său, Caracula, să fie îngrijit de o doică creştină. Astfel, creştinii au avut o perioadă de linişte, când s-au putut închina lui Dumnezeu fără teama de persecuţie.

    După o vreme, ura împotriva creştinilor s-a reaprins. Vechile legi au fost puse din nou în vigoare. Temniţa, focul, sabia şi fiarele sălbatice au început iarăşi să facă prăpăd între creştini. Ba chiar şi trupurile moarte ale creştinilor erau dezgropate şi supuse insultelor şi batjo­curii. În ciuda persecuţiei duşmanilor, creştinii s-au înmulţit nespus de mult. Tertulian, care a trăit şi în această perioadă, a scris guvernatorului din Cartagena: „Dacă voieşti ca şi mai departe să continui cu persecuţiile contra creştinilor din Africa, te întreb ce ai de gând să faci cu miile de creştini de toate vârstele şi din toate clasele sociale, care se vor prezenta de bună voie înaintea ta şi se vor declara creştini? Vei avea destule ruguri şi săbii să stingi viaţa acestora? Numai din Cartagena va trebui să duci la eşafod o zecime din locuitori. Apoi, printre victime, vei afla rudele şi prietenii tăi cei mai intimi, persoane distinse ale oraşului, bărbaţi şi femei din familii nobile. Dacă nu ţi-e milă de noi, fie-ţi milă de Cartagena şi de provincia cu a cărei guvernare eşti încredinţat”.

    Valul de persecuţie a cuprins tot imperiul. Iată câţiva din martirii mai de seamă din această perioadă:

    Leonida a fost tatăl vestitului scriitor bisericesc Origen. Pentru că a mărturisit că este creştin a fost prins, torturat şi condamnat la moarte. Înainte de execuţie, Leonida a primit din partea lui Origen, care pe atunci era băieţandru, o scrisoare cu remarcabilele cuvinte: „Nu cumva, dragă tată, grija pentru noi să te facă să-ţi schimbi hotărârea”. La câtva timp Leonida a fost deca­pitat. Mulţi din prietenii lui Origen au suferit martirajul în această vreme. Printre ei au fost doi fraţi numiţi Plutarh şi Serenus şi alţi doi, Heron şi Heraclide, care au fost decapitaţi. O credincioasă numită Rais a primit să i se toarne păcură fierbinte pe cap, iar după aceea i-au dat foc şi a fost arsă de vie. La fel au făcut şi cu mama ei Marcela.

    Potamiena, o soră a martirei Rais, a fost arestată, judecată şi condamnată la moarte, ca atâţia alţii. Basilide, ofiţerul însărcinat cu execuţia ei, văzând seninătatea şi fericirea ei, a devenit creştin. După aceea, când i s-a cerut să depună un jurământ oarecare, el a refuzat spunând că pe idoli nu mai poate jura deoarece e creştin. La început, poporului nu-i venea să creadă, dar curând el le dădu dovada, căci fiind tras în faţa judecătorului, el mărturisi din nou. Atunci fu aruncat în închisoare şi a doua zi primi să i se taie capul cu sabia.

    Irineu, prezbiterul bisericii din Lion, a fost martirizat tot cam prin această vreme. El a fost născut în Grecia şi a primit o educaţie creştină. După martirajul lui Fotinus a fost însărcinat el cu păstorirea bisericii, slujbă pe care a îndeplinit-o până la moarte cu multă abilitate.

    În general, se presupune că el ar fi scris suferinţele martirilor din Lion. De la el au rămas câteva scrieri.

    Luptele între gladiatori sau între prizonierii de război, între sclavi sau criminali cu fiarele sălbatice, era o distracţie deosebită pentru locuitorii Romei. Împăratul, care putea să dea mai mult spectacole de acestea, era idolul poporului.

    Un circ imens, clădit din piatră, numit Coloseum, s-a început sub Vespasian şi s-a terminat sub Titus. Aici aveau să se dea spectacole. Ruinele lui se mai văd şi azi. Jos era o arenă, iar de jur împrejur cuştile fiarelor sălbatice, cărora li se dădea drumul în timpul specta­colului. În Coloseum, cei o sută de mii de spectatori ocupau loc pe băncile aşezate în formă de amfiteatru, ca toţi să poată vedea. Rândul ultim de bănci era la vreo 52 m înălţime. În primele rânduri din faţa era loja imperială, unde lua loc împăratul şi curtenii săi. Coloseumul avea o lungime de 200 m şi o lăţime de 170 m. Clădirea era fără acoperiş. Numai în timpul jocurilor din arenă se trăgea sus o perdea de pânză. Se spune că la inaugurarea Coloseumului a fost o serbare de o sută de zile. Pentru acest scop a fost aduse 5.000 de fiare sălbatice din toate părţile, care au fost eliberate din cuşti rând pe rând şi omorâte în cursul luptelor. În această arenă, foarte mulţi urmaşi ai lui Cristos şi-au isprăvit alergarea, înconjuraţi de un nor aşa de mare de martori. Numai sângele lor, ce a îmbibat nisipul arenei, va putea mărturisi în ziua judecăţii, cât de mare a fost numărul lor. Ori de câte ori se abătea asupra imperiului vreo nenorocire, vina se arunca asupra creştinilor şi pe străzile Romei se auzea strigătul mulţimii: „La lei cu creştinii”.

    După anul 200 persecuţiile au fost deosebit de crunte în părţile Africii de Nord. Cartagena, oraş în plină înflorire, cu mare belşug de bogăţii, dar mai mare de păcate şi stricăciuni, era un centru al creştinismului. Încă înainte ca Sever să dea decretul imperial de aspră prigonire, proconsolul Saturninus luă el iniţiativa şi dezlănţui furtuna persecuţiei. Primul martir al acestui val a fost un sărman sclav de origine punică numit Nimfonius. În anul 200, o seamă de creştini din orăşelul Scilita au fost aduşi la Cartagena, în faţa tribunalului lui Saturninus. Printre ei se aflau şi multe femei. Speratus, care a luat cuvânt în numele fraţilor, prin francheţea şi nobleţea spiritului său, a căutat să înlăture toate acuzele nedrepte şi să arate respectul lor pentru legile lui Dumnezeu şi ale împăratului. La cererea proconsulul de a jertfi pe altarul împăratului, au refuzat spunând că ei se roagă pentru împărat, dar nu mai jertfesc idolilor. Când proconsulul a văzut că toţi sunt neclintiţi în credinţa lor, le-a dat trei zile termen de gândire, dar creştinii au spus că nu au nevoie de trei zile de gândire, căci nu se schimbă. Sentinţa de deca­pitare fu dată şi executată imediat. Nu mult după aceasta, persecuţia deveni generală şi un alt grup de 5 creştini fu aruncat în închisoare. Între aceştia erau şi două femei tinere, una se numea Vibia Perpetua, în vârstă de 22 ani din Cartagena şi avea un copilaş mic, neînţărcat. Era născută din părinţi de seamă. Tata era păgân, mama creştină. Avea o educaţie aleasă. Nu ştim nimic despre soţul ei. Cealaltă tânără se numea Felicita şi fiind însărcinată, a născut pe paie în temniţă. Ceilalţi bărbaţi se numeau: Revocatus, se pare frate al Felicitei, Saturninus şi Secundus. Acesta din urmă, a murit în închisoare, înainte de începerea jocurilor în arenă. Locul lui însă a fost completat de Saturus, un diacon, care a fost absent când s-au făcut arestările şi care la înapoiere, s-a prezentat singur, de bună voie la închisoare.

    Citind aceasta nu se poate să nu te întrebi: ce l-a făcut să se predea, din moment ce el a fost ferit de arestare? Trebuie să ştim însă că cei mai mulţi creştini de atunci, considerau martirajul altfel decât noi. Pentru noi, el este o experienţă de groază, poate o datorie necesară, pe care este bine dacă o poţi evita. Pentru ei, martirajul era o ocazie după care râvneau şi o doreau fierbinte, căci ea nu numai că le făcea parte de cea mai înaltă cinste între credincioşi, ci prin moarte scăpau de toate suferinţele şi ajungeau imediat în fericirea eternă. Ce erau acele câteva ore sau minute de suferinţe trupeşti faţă de slava după moarte, de porţile străluci­toare ale Paradisului, deschise larg şi de vocea care-i chema: „Vino, slugă bună!”

    Cele două tinere încă nu erau membre ale bisericii creştine, ci doar catecumene, adică urmau învăţătura creştină şi se pregăteau pentru botez. O mare mângâiere au avut totuşi că au putut fi botezate după arestare. Câtă hotărâre de a-L urma pe Cristos! Mă gândesc la atâţia care azi au libertatea, dar totuşi n-au acest curaj de a-L urma pe Cristos.

    Nici ororile închisorii, nici torturile nu au putut schimba hotărârea acestor femei în floarea vârstei. Perpetua mai ales a avut mult de suferit. Prigonitorii, văzând că toate torturile nu au putut-o clinti din credinţă, au recurs la alte metode mult mai grele pentru inima ei. Într-o zi, au dat voie tatălui ei bătrân să o viziteze în celulă. Acesta i se aruncă la picioare, îi acoperi mâinile cu sărutări şi i le scaldă în lacrimi, cerându-i să-i fie milă de perii lui cărunţi, să-i fie milă de copilaşul ei, care are nevoie de braţele ei şi să renunţe la credinţa creştină. Aceasta a fost cea mai amară picătură în cupa întristări­lor ei. Scena aceasta a rănit-o mai adânc decât toate instrumentele de tortură. Dar a rămas tare. Ea se plecă asupra bătrânului, răspunse cu plâns la plânsul lui, apoi îi zise: „Mă doare, plâng pe capul alb al tatălui meu, gem, fiindcă el e singurul din familia noastră, care nu se bucură de moartea mea. Ştii că noi nu mai suntem ai noştri. Noi suntem în mâinile lui Dumnezeu”.

    Când priveşti la grelele torturi fizice şi psihice pe de o parte şi la slăbiciunile omeneşti pe de altă parte, te întrebi cum de au putut suporta toate? Imaginea redată de Bunyan în „Călătoria Creştinului” cu focul pe care duşmanul căuta să-l stingă, dar nu putea căci cineva, din dosul gardului, turna mereu ulei în foc, dezvăluie un mare secret al credincioşiei. Pe drept cuvânt ei puteau cânta:

    „Când sunt aproape să cad

    În lumea aceasta rea,

    Puterea Ta-mi dai s-o văd,

    Care mă va ţinea”.

    Aşa s-a petrecut cu Cristos Domnul în Ghetsemani, când un înger a venit să-L întărească. Lui Ştefan, în grozavele clipe, când pământul nu-l mai voia, i s-a deschis cerul. Tot aşa şi Perpetua înainte de moarte a fost întărită. Într-o viziune, Perpetua a văzut înaintea ei o mare scară strălucitoare de la pământ la cer. De o parte şi de-alta se aflau numai instrumente de tortură şi un dragon înspăimântător păzea primele trepte ale scării. Ea izbi capul dragonului şi alergă pe treptele scării până ce ajunse sus. Acolo o aştepta Păstorul cel bun. Cu altă ocazie, l-a văzut pe diaconul Pomponius, mort nu cu mult înainte, apropiindu-se de uşa în­chisorii şi zicându-i: „Vino, noi te aşteptăm”. „El mă luă de mână – adaugă ea – şi începurăm să urcăm pe cărări prăpăstioase şi cu torturi”.

    După câteva zile, toţi fură duşi în faţa judecăţii. Judecătorul o rugă să jertfească în cinstea împăratului, arătând prin aceasta milă faţă de perii cărunţi ai tatălui şi de copilaşul ei. Dar ea răspunse: „Nu voi face aceasta”. Procurorul o întrebă „Eşti creştină?” şi ea răspunse: „Da, sunt creştină”. Sentinţa fu dată să fie aruncaţi fiarelor sălbatice. Astfel la festivalurile ce au avut loc în onoarea tinerei Geta Cesar, grupul de condamnaţi a fost dus în Amfiteatru spre a se lupta cu fiarele sălbatice în faţa mulţimii înfuriate. Felicita, înainte de a fi in­trodusă în circ, dădu dovadă de eroism. La cuvintele temnicerului că durerile naşterii agravate de ororile închisorii au fost o nimica faţă de chinurile ce le va îndura în circ, ea răspunse: „Aici am suferit eu, dar acolo altul va suferi pentru mine, căci eu pentru El sufăr”.

    Iată descrierea martirajului lor, prescurtată puţin, dată în cuvintele lui Tertulian: „Ziua victoriei lor se luminase şi ele au mers de la închisoare la amfiteatru, voioase şi cu înfăţişarea senină, ca la o adunare. Pentru tinerele femei, diavolul a pregătit o vacă foarte sălba­tică. Perpetua a fost condusă întâi. Ea a fost apucată în coarne şi aruncată, căzând în şale. Când şi-a văzut tunica ruptă, a tras-o peste ea, ca pe un văl, mai de grabă din băgarea de seamă a modestiei, decât de suferinţă. Apoi se sculă şi văzând-o pe Felicita zdrobită, îi întinse mâna şi o ridică în sus. Brutalitatea poporului fiind potolită, ele au fost chemate la poartă. Dar poporul strigând să fie aduse din nou, ele mai întâi s-au sărutat una pe alta, ca să-şi isprăvească martirajul cu o sărutare a păcii. Cealaltă, într-adevăr nemişcată şi în tăcere, a primit o lovitură de sabie. Perpetua însă, fiind lovită printre coaste, a strigat cu putere şi însăşi ea a pus mâna dreaptă nehotărâtă a tânărului gladiator la gâtul ei”.

    Astfel au avut ocazia să-şi arate iubirea lor pentru Cel ce întâi le-a iubit. Nici crudele torturi, nici cea mai sfântă legătură a familiei nu le-a putut despărţi de Mântu­itorul lor.

    Tertulian în cartea sa „Ad martires” îi îndemna stă­ruitor pe „fericiţii martiri” să-şi umple mintea cu gânduri despre lucrurile de sus şi atunci temniţa şi condiţiile grele de acolo vor fi de neînsemnată importanţă; ba mai mult, le vor socoti câştig.

    „De aceea, fericiţilor, vă puteţi socoti ca fiind mutaţi de la o închisoare – putem spune – la un loc în sigu­ranţă. Că ea e plină de întuneric, dar voi sunteţi lumină; ea are legături, dar Dumnezeu v-a făcut slobozi; acolo este miros greu, duhoare, dar voi sunteţi o mireasmă plăcută. Judecătorul vă anchetează zilnic, dar voi îi veţi judeca până şi pe judecători. Acolo poate fi tristeţe pentru cei ce caută bucuriile lumii. Creştinul însă a renunţat la lume încă înainte de a fi la închisoare. În închisoare, el nu a renunţat decât la o altă închisoare. Nu are importanţă unde eşti în lume, tu care nu eşti al ei. Şi dacă tu ai pierdut unele bunuri ale vieţii, trebuie să ştii că aceasta este calea urmaşilor: să suferi pierderi prezente pentru ca câştigurile după aceea să poată fi mult mai mari…”.

    „Să nu o mai numim închisoare, ci mai de grabă loc de retragere. Deşi trupul este închis, carnea este întemniţată, duhului însă toate lucrurile îi sunt deschise. În duh putem hoinări peste tot. În duh poţi umbla fără să ai înainte-ţi cărări întunecoase sau coloane masive, ci calea care duce la Dumnezeu. De câte ori paşii vă sunt în duh, de tot atâtea ori nu veţi fi în lanţuri. Unde îţi este inima, acolo îţi este comoara”.

    Poate adeseori ne-am gândit care a fost starea creş­tinilor întemniţaţi, cum se simţeau, ce gândeau, cum îşi petreceau ultimele zile, cum aşteptau ei moartea? Iată mai jos o parte din jurnalul scris de Perpetua în închisoare, de la arestare până în ziua dinaintea execuţiei.

    „Încă pe când eram sub supraveghere, tatăl meu a încercat să mă convingă, ca pentru dragostea sa faţă de mine, să renunţ la mărturisirea pe care mi-am propus-o. Dar i-am spus: „Tată, vezi unealta aceea acolo?” „Da”, mi-a răspuns. „Poţi să o numeşti altfel decât sapă?” -„Nu”, zise el. „Tot aşa nici eu nu mă pot numi altfel decât ceea ce sunt, o creştină”. Atunci tatăl meu, iritat de vorbele mele, s-a repezit la mine de parcă ar fi vrut să-mi scoată ochii. Dar a ţipat numai şi a plecat biruit, depărtându-se cu argumentele sale diavoleşti. Apoi, în timp ce a fost plecat de acasă pentru câteva zile, eu am mulţumit Domnului şi absenţa lui a devenit un izvor de mângâiere pentru mine. În acest timp, am fost botezată. Şi eu am fost inspirată de Duhul Sfânt să nu cer altceva la botez decât să pot suferi cu răbdare”.

    „După câteva zile am fost aruncată în temniţă, eu m-am speriat foarte mult. Ce zi grozavă! Niciodată nu am văzut un aşa întuneric şi o căldură aşa înăbuşitoare. Temniţa era tixită cu o mulţime de popor, cei mai mulţi pe baza acuzaţiilor false ale soldaţilor. Afară de toate acestea, eu eram amărâtă din cauza copilaşului meu. Atunci Terţius şi Pomponius, binecuvântată diaconi care ne-au servit, au aranjat plătind daruri, ca să fim transferate într-o celulă mai uşoară a închisorii. Atunci am fost scoşi şi serviţi după dorinţă. Eu mi-am alăptat copilul, care era slăbit de foame. Am vorbit cu mama. Mi-am îmbucurat fratele. Le-am încredinţat lor copilaşul. Dar am fost măcinată de durere, văzându-i pe ei întristaţi din pricina mea. Această îngrijorare am suferit-o multe zile. Dar am obţinut o îngăduinţă să rămână copilaşul cu mine în închisoare. Atunci m-am întărit şi am scăpat de necaz şi de îngrijorarea cu privire la copil. Şi iată, temniţa a devenit palat pentru mine, aşa preferam să fiu acolo mai bine decât oriunde altundeva. „Atunci fratele meu mi-a zis: „Scumpa mea soră, tu te afli deja într-o stare înaltă, aşa că poţi cere o viziune ca să şti dacă vei isprăvi în pătimire sau vei scăpa”. Şi eu care ştiam că am privilegiul să vorbesc cu Domnul, a cărui bunătate am găsit-o aşa de mare, cu îndrăzneală i-am promis zicându-i: „Mâine îţi voi spune”. Astfel am cerut şi iată ce mi s-a arătat. Am văzut o scară de aramă, de o înălţime nemaipomenită, a cărei vârf atingea cerul, dar atât de îngustă de se putea urca numai unul câte unul. Şi pe fiecare parte a scării se aflau fixate săbii, suliţe, cârlige, cuţite şi piroane de toate felurile, aşa că dacă cineva urca nepăsător, fără să bage de seamă, ar fi fost rupt în bucăţi şi carnea i-ar fi rămas lipită acolo”.

    „La picioarele scării era un balaur nespus de mare aşteptând pe acei care ar fi vrut să urce şi îngrozindu-i, astfel ca să nu îndrăznească să se suie. Dar Saturus s-a suit, căci el s-a predat de bună voie în numărul nostru, nefiind prezent când noi am fost arestaţi. Când el a ajuns la vârful scării, s-a întors şi a zis: „Perpetua, eu te aştept, dar fii cu grijă să nu te lovească balaurul”. Şi eu i-am răspuns: „În Numele Domnului Isus Cristos, el nu mă va răni. Şi ca şi cum balaurul ar fi vrut să mă sperie, el şi-a arătat capul la piciorul scării şi eu cum am pus piciorul pe treapta întâi, i-am strivit capul. Şi m-am urcat şi am văzut o foarte mare grădină, iar în mijlocul grădinii un om de statură nespus de înaltă, cu părul alb, îmbrăcat în haine de păstor care mulgea oile. Şi multe mii de suflete stăteau împrejurul lui, îmbrăcaţi în haine albe. Şi ridicându-şi capul m-a zărit şi mi-a zis: „Bine ai venit, fiica mea”. M-a chemat şi cum mulgea, el mi-a dat o turtă de brânză, iar eu am primit-o şi am mâncat-o şi toţi cei ce stăteau împrejur au zis „Amin!” La sunetul vocilor lor, m-am deşteptat cu un gust de dulceaţă în gura mea, pe care nu-l pot descrie. Şi am istorisit viziunea fratelui meu şi am înţeles că asta înseamnă pătimire, suferinţă pentru mine, iar din acel timp ani încetat de a mai avea vreo nădejde în viaţa aceasta”.

    „După câteva zile am auzit că vom fi interogaţi. Tatăl meu sosise din lunga sa călătorie. Sleit de oboseală, a venit la mine şi m-a îndemnat să mă las de mărturisirea mea, zicând: „Ai milă, fiica mea, de perii mei cărunţi, ai milă de tatăl tău, dacă într-adevăr sunt vrednic să mă numeşti tată. Adu-ţi aminte că cu aceste mâini te-am adus până la această floare a vârstei şi te-am preferat pe tine mai mult decât pe ceilalţi fraţi ai tăi. Nu mă face de ruşine în faţa oamenilor. Ţine seama de sora mamei tale, ţine seama de fiul tău care nu va putea trăi fără tine. Dă la o parte curajul şi nu ne împinge pe toţi la distrugere, căci nimeni din noi nu va mai putea vorbi liber, dacă vreo nenorocire ar veni peste tine”.

    „Aşa mi-a vorbit tatăl meu în dragostea sa, sărutându-mi mâinile şi aruncându-se la picioarele mele… Şi eu m-am întristat de starea tatălui meu, că el singur din familia mea nu se bucură de suferinţele mele. Şi eu l-am mângâiat zicându-i: „La judecata tribunalului se va în­tâmpla ceea ce va vrea Dumnezeu, căci fii sigur că noi nu suntem în puterea noastră, ci în a lui Dumnezeu”. Şi el a plecat amărât”.

    „Într-o altă zi, în timp ce eram la prânz, am fost luaţi dintr-odată şi zoriţi să mergem la interogatoriu. Şi când am ajuns în piaţă, deodată s-a dat vestea prin împrejurimi şi o mare mulţime a început să vină alergând. Când am ajuns la locul unde era tribunalul, alţii erau cercetaţi şi au mărturisit. Când era să fiu eu anchetată, a sosit tata cu copilaşul meu şi arătând spre mine, zise cu o voce rugătoare: „Sacrifică, din milă pentru copilaş!” Atunci Hilarianus, procuratorul, care tocmai primi puterea vieţii şi a morţii în locul proconsulului Minucius Timinianus, ce murise, a zis: „Cruţă perii albi ai tatălui, cruţă copilăria băieţelului tău şi adu jertfe în cinstea împăraţilor”. Şi eu i-am răspuns: „Nu voi aduce jertfe”. Hilarianus zise: „Eşti creştină?” Şi eu am răspuns: „Da, sunt creştină”.

    „Când tata s-a lăsat de încercările lui de a mă abate de la credinţă, Hilarianus a poruncit să-l scoată afară şi să-l bată cu vergile. Şi asta m-a întristat de parcă eu aş fi fost bătută, căci îmi era milă de bătrâneţea lui nenorocită”.

    „Atunci procuratorul ne-a condamnat pe toţi să fim aruncaţi pradă fiarelor sălbatice şi cu bucurie am mers la închisoare. Cum copilaşul meu a fost alăptat la pieptul meu şi s-a obişnuit să stea cu mine în temniţă, am trimis pe diaconul Pomponius la tatăl meu să-i ceară copilaşul. Dar el a refuzat să-l dea. Totuşi, aşa a rânduit Dumnezeu, copilaşul de atunci nu a mai dorit să fie alăptat şi nici eu nu am mai avut necaz cu pieptul, probabil ca să nu sufăr din cauza îngrijorării pentru copilaş şi a durerilor de piept”.

    „După câteva zile, Pudens, un soldat care era însărcinat cu paza temniţei, a început să ţină seama cu multă grijă de noi, înţelegând că marea putere a lui Dumnezeu era în noi. El a îngăduit ca mai mulţi fraţi să ne vadă, astfel că şi noi şi ei, toţi am fost învioraţi. Şi când ziua execuţiei s-a apropiat, tatăl meu a venit îmbrăcat de jale şi a început să îşi smulgă barba şi să se arunce pe jos şi zăcând pe faţa sa, a început să-şi reproşeze bătrâneţea cu aşa cuvinte şi acuzări încât desperarea sa ar fi mişcat pe orice făptură. Şi m-am amărât pentru bătrâneţea lui nefericită”.

    „Cu o zi înainte de a fi duşi să ne luptăm cu fiarele, am văzut în viziune pe diaconul Pomponius că a venit la poarta temniţei şi a bătut cu tărie. Eu m-am dus şi i-am deschis. El era îmbrăcat în haine strălucitoare, avea mijlocul încins, în picioare avea sandale cu multe culori şi mi-a zis: „Perpetua, noi te aşteptăm, vino!” şi mi-a întins mână; şi noi am început să mergem prin locuri prăpăstioase şi cu torturi, cu greu am ajuns la amfiteatru. El mi-a zis, conducându-mă în mijlocul arenei: „Nu te teme, eu sunt cu tine aici şi voi împărtăşi lupta ta”. Şi iată am văzut o mare mulţime privind cu nesaţ la spectacol. Şi ştiind că am fost condamnată să fiu aruncată fiarelor sălbatice, m-am mirat că nu li se dă drumul asupra mea. Atunci veni împotriva mea un egip­tean, grozav la înfăţişare, cu apărătorii lui, să lupte cu mine. Tot atunci apăru un tânăr foarte senin la înfă­ţişare, strălucind de frumuseţe şi cu el alţi tineri frumoşi. Ei veniră spre mine să mă ajute şi să mă susţină. Şi eu am fost despoiată şi am devenit bărbat şi ajutoarele mele începură să mă frece cu ulei, cum este obiceiul după lupte. Pe de-altă parte am zărit pe egiptean prăbuşindu-se în ţărână. Apoi, veni un om de o înălţime uimitoare ce întrecea vârful amfiteatrului. El purta o tunică desfăcută şi o haină de purpură cu două banderole peste mijlocul pieptului. El, de asemenea, avea sandale cu multe culori de aur şi argint şi avea un toiag ca de judecător sau instructor de gladiatori şi o ramură cu mere de aur. El a poruncit să se facă linişte şi a zis: „Dacă acest egiptean va birui pe această femeie, o va omorî cu sabia lui; dar dacă ea îl va birui pe el, ea va primi această ramură. Atunci el s-a retras şi noi am înaintat unul împotriva celuilalt ca să dăm lupta. Şi când adversarul a vrut să mă apuce de picioare, i-am dat o lovitură în faţă cu piciorul. Şi iată eu am fost ridicată în aer şi am început să-l lovesc ca şi cum nu aş mai fi călcat pe pământ. Dar văzând că nu l-am rănit încă, mi-am încleştat mâinile şi i-am izbit capul de pământ, apoi l-am călcat pe cap. Atunci, toată mulţimea a început să strige, iar susţinătorii mei să chiuie. Şi venind la judecător, am primit ramura şi m-a sărutat zicându-mi: „Fiică, pacea fie cu tine”. Şi noi ani început să mergem, cu aplauze, spre aşa numita Poartă a Vieţii. Atunci m-am trezit şi am priceput că lupta mea avea să fie nu cu fiarele, ci cu diavolul. Şi am ştiut că îl voi birui. Aceste lucruri le-am scris până în ziua dinaintea execuţiei. Ceea ce se va petrece în amfiteatru să le scrie cine o vrea”.

    Aici se încheie jurnalul.

    În ziua când Perpetua şi Felicita au fost date morţii, alţi trei tineri creştini au fost aduşi în arenă. Numele lor este: Satur, Saturnius şi Secundulus. Când le-a sosit rândul, au fost introduşi înăuntru şi siliţi să fugă printre oamenii ce aveau în grijă fiarele sălbatice. Aceştia erau înşiruiţi pe două rânduri şi creştinii, cum fugeau printre ei, erau loviţi şi zdrobiţi. După aceea au dat drumul tigrilor, care i-au sfâşiat în bucăţi.

    Speratus şi alţi doisprezece creştini au fost decapitaţi în Galia. Aceeaşi soartă a avut-o şi Androclus. Prezbiterul din Antiohia, Asclepiades, a suferit multe torturi, dar viaţa i-a fost cruţată. Cecilia, o tânără creştină dintr-o bună familie din Roma, căsătorită cu un tânăr nobil Valerian, a stăruit ca el să devină creştin. După conver­tirea soţului, a urmat convertirea fratelui său numit Tiburtiu. Vestea despre convertirea lor s-a aflat numaidecât şi au avut de îndurat toată asprimea legilor. Cum făceau parte din societatea de seamă a Romei, prefectul cetăţii a fost foarte furios şi i-a condamnat să fie decapitaţi. Ofiţerul care i-a condus la execuţie s-a convertit şi el şi a suferit aceeaşi moarte. Martirajul lor se află redat mai pe larg şi în româneşte în cartea „Sfintele amintiri”, de Mihail Sadoveanu.

    Fiindcă ea a contribuit la convertirea celor doi, Ceciliei i-au aplicat un tratament şi mai aspru. Ea a fost aşezată într-o baie cu apă fiartă, iar după aceea o sabie a pus capăt suferinţelor, despărţindu-i capul de trup. Aceasta s-a petrecut în anul 222 d.Cr.

    Calist, prezbiterul Romei, a fost martirizat, dar nu avem amănunte. Aceeaşi soartă a împărtăşit-o şi urmaşul său la slujbă, Urban. Un băiat de vreo cincisprezece ani numit Agapetus din Praeneste, Italia, fiindcă a refuzat să jertfească zeilor, a fost bătut crunt, iar după aceea i-au tăiat capul cu sabia. Antiohus, ofiţerul care supra­veghea execuţia, a căzut deodată din scaunul său şi, ţipând de o mare durere, a murit şi el.

     

    Martirii celui de-al şaselea val

    Anul 235

    Împăratul Maximinus, după ce a ajuns pe tron, a pornit o mare persecuţie împotriva creştinilor, poruncind să fie vânaţi şi omorâţi. Mulţi în această perioadă au plătit, cu grele suferinţe şi chiar cu viaţa, credinţa lor în Cristos Domnul. Creştinii erau gata să îndure totul, dar nu se despărţeau de Mântuitorul lor. Ei nu glumeau cu păcatul, nu se complăceau în uşurătate şi nu-şi permiteau să arunce nici măcar un bob de tămâie pe altar. Ce lecţie binecuvântată este aici pentru toţi cei ce de ochii altora fac lucruri neîngăduite, spre a-şi ascunde credinţa lor. Cei de atunci zăreau osânda iadului în orice compromis, îşi iubeau Mântuitorul şi preferau mai bine să moară decât să se lepede de El.

    Un soldat brav a fost răsplătit de împărat cu o cunună de lauri pe care el a refuzat să o poarte, întrebat de ce nu o poartă, el a mărturisit că este creştin. Numaidecât a fost biciuit, întemniţat şi apoi dat morţii.

    Pontianus, un prezbiter din Roma, pentru că a vorbit împotriva idolatriei, a fost exilat în insula Sardinia şi acolo a fost ucis. Anteros, un grec, care l-a urmat pe Pontianus la slujbă, a făcut o colecţie de istorii ale marti­rilor. Faptul acesta a înfuriat atât de mult autorităţile, încât abia după patruzeci de zile de slujbă, a şi fost dat morţii.

    Pamachius a fost un senator roman care a devenit creştin cu toată familia sa. Când s-a aflat lucrul acesta, a fost arestat cu toată familia şi cu alţii, în total patruzeci şi două de persoane. Toţi au fost decapitaţi în aceeaşi zi pentru credinţa lor, iar capetele lor au fost aşezate pe porţile cetăţii.

    Simplicius a fost un alt senator care a crezut Evanghelia şi a împărtăşit aceeaşi moarte. Calepodius, un înflăcărat vestitor al Evangheliei, a fost târât în mod oribil pe străzi. După aceea i-au legat de gât o piatră de moară şi l-au aruncat în râul Tibru. Quiritus, un nobil roman, a primit creştinismul cu toată familia sa. Se pare că şi robii au fost creştini, căci atunci când a fost arestat cu familia sa, au fost arestaţi şi sclavii. Toţi au fost torturaţi în chip barbar şi apoi au fost daţi morţii. Martina, o frumoasă fecioară din viţă nobilă, a plătit cu capul credinţa ei. Un alt slujitor al Evangheliei, Hipolit, a fost legat de coada unui cal sălbatic şi târât prin câmpii peste pietre şi tufişuri, până a murit.

    În timpul acestei prigoane, creştinii au fost omorâţi cu grămada încât nu au mai putut face gropi separate, ci au fost îngropaţi în gropi comune, uneori cincizeci şi chiar şaizeci laolaltă.

    Maximinus a fost urmat la tron de Gordian şi acesta de Filip. În timpul domniei lor biserica creştină s-a bucurat de pace şi linişte. Dar în anul 249 d.Cr., cu ceva înainte de edictul lui Decius, o violentă persecuţie a izbucnit la Alexandria. Ea a fost declanşată de un preot păgân, fără cunoştinţa împăratului. Ea nu a fost generală, ci locală. După cum argintarul Dimitrie a aţâţat mul­ţimea la Efes  contra lui Pavel, aşa a făcut acesta la Alexandria. Mulţimile aţâţate au pornit pe străzi în căutarea creştinilor, au devastat casele, au prădat avutul creştinilor, iar pe ei unde îi prindeau, îi omorau fără nici o judecată. Pe străzi urlau ca înnebuniţi: „Ardeţi-i! Omorâţi-i! Unul să nu scape!” Din numărul mare de martiri, trimişi în veşnicie de această viforniţa, nu ni s-a păstrat numele decât al celor trei de mai jos.

    Metras a fost un foarte bătrân credincios. El a rămas tare sub toate torturile. În cele din urmă, a preferat ca faţa să-i fie spintecată cu spini şi apoi omorât cu pietre, decât să se lepede de credinţă.

    Quinta a fost o credincioasă, fizic slabă dar tare în duh. Ea a fost dusă la un templu păgân, dar refuzând a aduce jertfe, a fost târâtă pe străzile Alexandriei până ce trupul i s-a prefăcut bucăţi, pe pietrele ascuţite şi omorâtă apoi cu lovituri de bici.

    Apolonia a fost o fată tânără credincioasă. Ea a rămas statornică în credinţa ei, cu toate că a văzut cum duşma­nii au aprins rugul pe care avea să fie mistuită. Mai înainte de a o arde, i-au smuls toţi dinţii din gură. Din nou i-au cerut să se lepede de credinţa ei, dar în loc să se lepede, ea s-a aruncat singură în flăcări şi a fost mistuită.

    „Cine va răbda până la sfârşit, va fi mântuit”.

     

    Martirii celui de-al şaptelea val

    Anul 249 d.Cr.

    În timpul domniei lui Decius, o persecuţie înspăimân­tătoare a fost pornită împotriva creştinilor. Ea a fost generală, întrucât creştinii s-au înmulţit nespus, iar templele păgâne au rămas goale. Decius a dat un edict care ordona dezlănţuirea prigoanei contra creştinilor din întreg imperiul roman.

    „Împăratul – se spune în „Viaţa lui Grigore Tauma­turgul” de Grigore de Nisa – a poruncit guvernatorilor din diferitele provincii, sub ameninţarea de pedepse îngrozitoare în caz de neascultare, să supună pe creştini la toate torturile, cu scopul de a-i aduce înapoi la închi­năciunea naţională a demonilor”. Oamenii cărora le-a fost trimis acest decret, nu au fost din aceia care să se dea la o parte, ci cu o râvnă deosebită în cruzimi, au căutat să-l împlinească. Astfel, Biserica s-a pomenit în faţa unei prigoane fără pereche în istoria ei. „Au venit tim­purile – spune Origen – despre care vorbea Domnul când zicea că şi cei aleşi cu greu vor putea scăpa”. Şi el n-a greşit, căci nu peste mult, unii s-au şi lepădat de credinţă.

    Decretul a fost promulgat imediat şi afişat în toate locurile publice. Era fixată o zi după care, toţi cei ce n-au sacrificat zeilor, aveau să fie supuşi torturii. Panica a început să facă ravagii. Mulţi, îngroziţi, au făcut pasul apostaziei. Cei mai mulţi care s-au lepădat de credinţă aparţineau claselor înalte a societăţii romane. „Oamenii şi-au adus aminte atunci – spune Dionisos de Alexandria – de ceea ce a zis Mântuitorul despre greutatea omului bogat de a intra în Împărăţia cerurilor”.

    Uneori apostazia era publică şi trebuia în faţa mulţi­mii să sacrifice zeilor. Altora nu le cerea lucrul acesta, de cât doar mergeau şi cereau să fie înscrişi în lista celor ce revin la păgânism şi fără să sacrifice, primeau din partea magistraţilor un certificat de idolatrie.

    Dacă edictul lui Decius ar fi avut de-a face numai cu astfel de oameni, el şi-ar fi atins ţinta şi creştinismul ar fi fost stârpit din imperiu. Dar vechiul eroism s-a trezit din nou şi s-a manifestat ca în cele mai glorioase zile ale primelor două veacuri.

    Unii creştini au fost gata, ca Ciprian şi Dionisos de Alexandria, să părăsească toate pentru Isus Cristos şi să se condamne singuri la exil, retrăgându-se în pustiuri sau în peşteri. Alţii, în mare număr, au fost aruncaţi în închisori întunecoase, unde au îndurat toate caznele. Magistraţii, dornici de a împlini în totul porunca împăratului, au încercat sute de torturi spre a înfrânge statornicia creştinilor, dar a fost în zadar.

    „Voi aţi rămas statornici – scria Ciprian către cei ce se aflau în închisorile Cartagenei – până la capăt, sub cele mai îngrozitoare încercări. Nu aţi fost doborâţi sub nici o tortură, ci torturile au fost doborâte sub statornicia voastră”.

    Într-adevăr, suferinţele din vremea aceasta au fost înspăimântătoare. Nimeni nu a venit în ajutorul celor ce sufereau, decât moartea. Toate metodele s-au folosit numai ca să-i doboare pe creştini. Uneori încercarea se făcea pe calea plăcerilor şi a poftelor spre a-i seduce. Jerome ne relatează că un tânăr a fost închis cu o femeie desfrânată, care a căutat în toate felurile să-i aţâţe patimile. El a rezistat, a fost biruitor şi împotriva plăce­rilor, cum se dovedise mai înainte biruitor împotriva suferinţelor grele pe care le îndurase.

    Persecuţia s-a lăţit peste tot imperiu, atât în Răsărit, cât şi în Apus. La Roma, printre primele victime a fost episcopul Fabianus. El a fost bine cunoscut în Roma. Împăratul Filip, dinaintea lui Decius, îl făcuse pe el vistiernic al casei împăratului. Când a ajuns Decius pe tron, negăsind în vistierie atât la cât se aştepta în lăcomia lui, l-a înlocuit şi fiind creştin, l-a aruncat în închisoare. Ceva mai târziu, din ordinul împăratului, a fost martirizat prin decapitare.

    Abdon şi Semen, doi persieni, erau socotiţi ca străini, dar aflându-se că sunt creştini, au fost daţi morţii.

    Iulian, un bărbat din Cilicia, după cum ne informează Hrisostom, a fost arestat pe motivul că era creştin. În închisoare a fost torturat în repetate rânduri, dar el a rămas statornic în credinţa sa. Atunci a fost condamnat. Mai de multe ori a fost scos din temniţă şi dus pentru exe­cuţie, ca apoi să-l trimită iarăşi înapoi să sufere alte cruzimi. În cele din urmă, l-au forţat să meargă timp de douăsprezece luni, din oraş în oraş, spre a fi expus batjocurilor populaţiei. Când toate cele întreprinse spre a-l face să-şi renege credinţa s-au dovedit fără efect, a fost adus în faţa judecătorului şi biciuit în mod groaznic. Apoi l-au băgat într-un sac de piele, împreună cu o seamă de şerpi şi scorpioni, l-au legat şi l-au aruncat în mare.

    Petru, un tânăr ce a dat dovadă de calităţi superioare, a fost prins şi dus înaintea lui Optimus, proconsul din Asia. Acesta îi porunci să jertfească zeiţei Venus, dar el răspunse cu mult curaj: „Mă mir că dvs. sacrificaţi unei femei infame, despre a cărei crime vorbesc chiar istoricii voştri şi a cărei viaţa a fost plină de aşa fapte, încât legile voastre ar condamna-o. Nu! Eu îi ofer numai adevăratului Dumnezeu jertfa rugăciunilor şi a laudelor mele”. El a fost dat morţii. Optimus a poruncit să fie legat de o roată, care să fie rostogolită peste pietre, astfel ca să i se frângă toate oasele. Suferinţele acestea se pare că i-au dat un nou curaj. El a zâmbit schingiutorilor şi prin seninătatea feţei sale se părea mai de grabă că îi aplaudă, decât că îi dojeneşte. Atunci proconsulul a poruncit să-i taie capul.

    Nicomachus, alt creştin, poruncindu-i-se să jertfească idolului, păgân, a răspuns: „Nu voi acorda diavolului respectul pe care îl datorez numai lui Dumnezeu”. Răspunsul acesta l-a înfuriat aşa de tare pe Optimus că a poruncit numaidecât a-l pună pe scaunul de tor­tură. La început a suportat cu răbdare durerile, dar după un timp n-a mai putut rezista şi a cerut să-l lase că îşi tăgăduieşte credinţa. Ei l-au scos din scau­nul de tortură, dar el se prăbuşi cuprins de groază şi muri.

    Andrei şi Pavel, doi tovarăşi ai lui Nicomachus, s-au denunţat singuri ca creştini şi au fost condamnaţi la moarte. Ei au fost predaţi gloatelor să-i omoare prin împroşcarea cu pietre. Ei au suferit martirajul chemând Numele Domnului.

    Alexandru şi Epimacus, doi creştini din Alexandria, au fost arestaţi pe baza acuzaţiei că sunt creştini. Fiindcă au mărturisit că sunt creştini, au fost bătuţi cu doage pe care erau prinse potcoave. După ce au fost tot zdro­biţi, au fost legaţi la rug şi arşi. Eusebiu ne spune că patru femei au fost martirizate în aceeaşi zi şi în acelaşi loc, dar nu în acelaşi fel, ci prin decapitare.

    Lucian şi Marcian, doi vrăjitori, au devenit urmaşi ai lui Cristos, pocăindu-se de viaţa lor de altădată. Pentru o vreme, ei au trăit ca şi călugări într-o peşteră, hrănindu-se doar cu pâine şi apă. Acolo şi-au dat seama că trăind aşa, ei numai pierd vremea. Atunci au părăsit peştera şi au început să lucreze pentru convertirea altora la creştinism. Cum perseciţia era în toi, ei au fost arestaţi şi duşi înaintea lui Sabinus, guvernatorul Bitiniei din Asia Mică. Întrebaţi fiind că cine i-a autorizat să predice, Lucian a răspuns: „Legea dragostei şi a umanismului obligă pe toţi oamenii să caute să-şi convertească aproapele la ceva mai bun, să facă tot ce le stă în putinţă spre a-i salva din ghearele diavolului”.

    Marcian a spus că schimbarea inimii lor a fost făcută de acelaşi har care a fost dat apostolului Pavel ca dintr-un prigonitor al Bisericii să devină un vestitor al Evan­gheliei. După ce judecătorul s-a convins că nu-i poate îndupleca să renunţe la credinţa lor, i-a condamnat să fie legaţi la stâlp şi arşi de vii. Sentinţa a fost executată imediat.

    Trifu şi Respicius au fost doi bărbaţi de seamă în societate şi credincioşi urmaşi ai lui Cristos. Ei au fost arestaţi şi întemniţaţi la Nice. Numaidecât au fost puşi pe scaunul de tortură, pe care l-au suportat cu o admira­bilă răbdare timp de trei ceasuri. Tot timpul, ei au lăudat şi slăvit pe Dumnezeul cel Atotputernic. După aceea au fost expuşi goi în frig până ce au amorţit. În cele din urmă, i-au dus iarăşi în celulă pentru o vreme. Nu i-au executat, dar i-au torturat în mod barbar. Le-au străpuns picioarele cu piroane, i-au tras târâş pe străzi, i-au biciuit, i-au pârjolit cu torţe, apoi i-au decapitat.

    Agata a fost o tânără siciliana foarte frumoasă şi atractivă. Într-adevăr frumuseţea ei a fost aşa de mare încât chiar Quintain, guvernatorul insulei, s-a îndrăgostit de ea. Deoarece guvernatorul, vestit în stricăciune, voia s-o ducă la palatul lui, tânăra Agata s-a gândit că e mai bine să părăsească oraşul. Oamenii guvernatorului au descoperit unde s-a retras şi au adus-o la Catana. Aflându-se în puterea vrăjmaşului ei, căci ea era creştină, s-a încre­dinţat ocrotirii Celui Preaînalt şi se ruga pentru moarte. Fiindcă ea a continuat să-i refuze toate cererile de a se căsători cu el, dragostea lui s-a preschimbat în ură; iar când ea a mărturisit că e creştină, el a găsit motivul să se răzbune.

    Quintain a poruncit ca Agata să fie crud biciuită. Cu o răbdare uimitoare, ea a suferit biciuirea. Aceasta l-a înfuriat şi mai tare pe guvernator, care a poruncit să fie aruncată într-un foc mare spre a fi arsă.

    Astfel Agata a preferat mai degrabă curăţia şi moartea decât luxul palatului şi păcătoşenia.

    Ciril din Creta a fost martirizat tot pe această vreme. El a fost arestat din ordinul lui Lucius, guvernatorul insulei. Ciril era un bătrân venerabil în vârstă de optzeci şi patru de ani. Guvernatorul l-a sfătuit că este bine să asculte de porunca împăratului şi să aducă jertfe, spre a scăpa de foc.

    Bătrânul episcop a răspuns că nu poate consimţi la aşa ceva. El, care toată viaţa a învăţat pe alţii să-şi mântuiască sufletul, cum ar putea acum să dea cu piciorul în mântuirea sa? Guvernatorul văzând că încercările îi sunt zadarnice, a rostit următoarea sentinţa: „Eu poruncesc ca Ciril, care şi-a pierdut minţile şi e declarat vrăjmaş al zeilor noştri, să fie ars de viu”.

    Cu multă demnitate, bătrânul a păşit la locul martiriu­lui, unde a fost mistuit de flăcările dogoritoare ale focului.

    În insula Creta, persecuţia aceasta a făcut mulţi martiri. Guvernatorul a fost foarte activ în a împlini decretul imperial şi sângele multor creştini a fost vărsat, ca dovadă a credincioşiei lor faţă de Cristos Domnul.

    Iată numele câtorva dintre credincioşii mai de seamă ce şi-au dat viaţa în perioada aceasta: Teodulus, Saturnius şi Europus din Gortina, iar Eunicianus, Zeticus, Cleomenes, Agatopas, Bastides şi Eurastus au fost aduşi din diferite părţi ale insulei sub acuzaţia că sunt creştini.

    În ziua procesului, li s-a poruncit tuturor să sacrifice lui Jupiter. Din cauza că au refuzat, au fost toţi ame­ninţaţi cu cele mai severe torturi. Ei au răspuns că a suferi pentru Fiinţa Supremă, pentru ei constituie cea mai sublimă plăcere. Când a văzut că ameninţările nu-şi au efectul, magistratul a încercat să le câştige respectul pentru zei, înşirând meritele lor şi vorbind despre unele virtuţi imaginare. Aceasta a dat prilej acuzaţilor de a arăta absurditatea unor aşa poveşti şi nebunia de a te închina unor statui lipsite de viaţă.

    Auzind că idolii săi favoriţi sunt ridiculizaţi, judecă­torul s-a înfuriat şi a poruncit ca toţi să fie puşi pe scaunul de tortură. Durerile le-au pricinuit o stare de nepricepută fericire. La sfârşit, toţi au suferit martirajul tăindu-li-se capul.

    Babylas a fost un creştin din Antiohia cu o excelentă educaţie. În anul 237, după moartea lui Zebinus, a ajuns el în fruntea bisericii din Antiohia. Deşi a fost o vreme foarte critică, el a lucrat cu mult zel şi răbdare.

    Se spune că Decius, împăratul Romei, făcând o vizită la Antiohia, a vrut să meargă şi la biserica creştină, însă Babylas s-a opus să-l lase să intre în biserică. Reţinându-şi furia, împăratul a plecat, dar curând a trimis după Babylas. Când a venit, l-a mustrat aspru pentru obrăznicia sa şi i-a poruncit să jertfească idolilor păgâni.

    Cum Babylas a refuzat categoric aşa ceva, împăratul a poruncit să fie încătuşat cu lanţuri grele, să fie supus torturilor şi la urmă să fie decapitat. Odată cu el au fost condamnaţi şi alţi şase tineri, care urmau la catecheza înainte de botez. După ce a asistat la deca­pitarea celor şase tineri, Babylas îşi plecă singur capul pe butuc înaintea călăului, zicând: „Aici sunt, o, Dumne­zeule, eu şi copiii pe care mi i-ai dat”. La dorinţa sa, lanţurile cu care a fost încătuşat, au fost puse cu el în groapă spre a arăta că ceea ce lumea dispreţuieşte, este gloria creştinismului – zice Cristostom.

    Alexandru, episcopul bisericii din Ierusalim, a fost arestat şi aruncat în închisoare, unde a şi murit, pro­babil în urma schingiuirilor la care a fost supus.

    Cu nimic nu au fost mai uşoare persecuţiile la Efes. Împăratul Decius a ridicat un templu păgân la Efes şi a poruncit ca toţi cetăţenii să sacrifice acelui idol. Primii care au refuzat să asculte de acest ordin au fost şapte ostaşi din armata sa. Numele lor au fost: Maximianus, Martianus, Ioanes, Malcus, Dionisius, Constantinus şi Seraion. Împăratul dorind să încerce stă­ruinţa lor, le-a dat timp de gândit până se va întoarce dintr-o călătorie. Profitând de absenţa lui, ei au fugit şi s-au ascuns într-o peşteră. La reîntoarcerea lui Decius, i s-a spus lucrul acesta. Drept răzbunare, el a poruncit să fie zidită intrarea peşterii, iar cei şapte au murit din cauza foamei. Istoria aceasta poartă trăsătura terorii dezlănţuită împotriva creştinilor, care i-a determinat să-şi caute refugiu în crăpăturile pământului.

    Teodora a fost o tânără credincioasă din Antiohia. Din cauza că n-a vrut să sacrifice zeilor, a fost con­damnată la închisoare. Didimus, un creştin de seamă, logodnicul ei, s-a deghizat în haine de ostaş roman, s-a dus la celula ei şi a convins-o să plece în hainele lui militare ca să scape, iar el să rămână la închisoare în locul ei. După un timp s-a aflat că nu e Teodora în celulă, ci un bărbat. Atunci l-au luat şi l-au dus înaintea guvernatorului. Didismus a mărturisit adevărul, iar pentru fapta sa, guvernatorul l-a condamnat la moarte. Când a auzit Teodora de aceasta, a alergat la guvernator, s-a aruncat la picioarele lui şi i-a cerut să-l libereze pe Didimus şi toată vina să cadă asupra ei. Tiranul însă a condamnat-o şi pe ea la moarte şi au fost executaţi prin decapitare, apoi trupurile le-au fost arse.

    Tot la Antiohia, alte patruzeci de fete, din cauza că erau creştine, au fost ridicate din casele părinţilor lor, aruncate în închisoare, biciuite, torturate ca să se lepede de credinţă. Oricât de grele au fost suferinţele, ele au rămas statornice, n-au fost gata să se despartă de Isus, Mântuitorul lor. Fiindcă n-au putut fi înfrânte în devotamentul lor, cele patruzeci de fete fecioare au fost condamnate la moarte prin ardere de vii. Ele au fost patruzeci de torţe ce au ars în dragostea lor pentru Cristos Domnul.

    La Smirna, martirajul lui Pionius şi a câtorva cu el, confirmă aceeaşi luptă aprigă purtată împotriva creştini­lor ce căutau să trăiască în toată curăţia. Pionius a fost surprins tocmai când făcea frângerea pâinii în amintirea morţii Domnului. Mulţimea înfuriată care căuta pe creştini, a tăbărât asupra lor şi i-au târât în piaţa publică. Pionius a fost un om bine educat. În cuvântarea sa de apărare le-a amintit de cuvintele lui Homer să nu-şi bată joc de cei ce mor, iar evreilor le-a pomenit porunca lui Moise că trebuie să-şi ajute chiar duşmanul, când măgarul acestuia a căzut sub povară. I-a înştiinţat de judecăţile lui Dumnezeu, a căror umbră în nimicirea Sodomei el a văzut-o când a vizitat Marea Moartă. Apoi a încheiat cu cuvintele celor trei din Babilon: „Noi nu ne închinăm dumnezeilor voştri şi nu adorăm statuia de aur pe care voi aţi ridicat-o”.

    Când cineva l-a întrebat dacă nu i-a plăcut, dacă nu i-a fost dulce viaţa – o întrebare atât de naturală sub cerul senin al Asiei Mici – el a răspuns că i-ar place să respire aerul şi să vadă lumina ţării de care este alipită inima lui.

    Funcţionarul care le-a făcut arestarea a cerut să se înduplece şi să meargă cu ei la templul păgân, dar Pionius a spus că idolii n-ar avea nici un câştig din aceasta. Dându-şi seama că nu pot fi înduplecaţi să renunţe la credinţa lor, cineva a strigat că trebuie să fie arşi de vii. La aceasta ameninţare, Pionius a dat replica: „Este mai bine să arzi înainte de moarte decât după moarte”, făcând aluzie la focul iadului.

    Sabina, o tânără credincioasă ce era şi ea arestată, a zâmbit. Aceasta l-a întărâtat pe anchetator şi i-a dat morţii.

    Martirul nemartirizat

    Unul, care a avut mult de suferit în această vreme, a fost Origen. El a fost trecut prin toată gama suferinţelor martirilor, dar nu a fost martirizat, adică nu l-au omorât. El a fost unul din cei mai iluştri bărbaţi ai bisericii creştine.

    Origen s-a născut în anul 185 d.Cr. din părinţi creştini. Încă din anii copilăriei, tatăl său Leonida a căutat să-l instruiască în cuvântul Sfintelor Scripturi, l-a deprins cu gustul studiului, a cercetării. El era dotat cu o predilecţie spre aprofundarea lucrurilor. Chiar pe atunci, de multe ori punea tatălui său întrebări care depăşeau cu mult vârsta lui şi cărora nici tatăl său nu putea să răspundă. H. Kraft în cartea sa „Early Christian Thinkers” zice despre el: „O însemnată erudiţie şi o capacitate de muncă de necrezut erau combinate în el, în slujba unui intelect atotcuprinzător. Gândirea sa şi-a pus amprenta nu numai pe gândirea vremii sale şi a generaţiei imediat următoare, ci chiar şi asupra celor de mai târziu, care doreau să-l uite”.

    Tatăl său Leonida a suferit moartea de martir în anul 202, pe vremea persecuţiei de sub Septimiu Sever. Deşi Origen era doar de 17 ani, persecuţia nu l-a în­spăimântat, ci mai degrabă s-ar putea spune că a aprins în el dorul după martiraj. Iată ce zice istoricul bisericesc Esebiu: „Când Sever a pus în mişcare persecuţia biseri­cilor, peste tot s-au săvârşit martiraje însemnate a celor mai de valoare bărbaţi ai credinţei. Cei mai numeroşi au fost în Alexandria… Printre martiri a fost şi Leonida, tatăl lui Origen”.

    „Focul persecuţiei a ars cu furie şi mulţi au obţinut coroana de martir. Origen era pe atunci doar un copi­landru. Dar el a fost cuprins de o aşa dragoste pentru martiraj încât în mod deliberat voia să alerge spre pericol, să se arunce în luptă. Încercările sale erau cât pe aici să reuşească şi viaţa-i să ajungă la sfârşit, dacă nu ar fi intervenit Providenţa cerească să-l împiedice de la aceasta, spre avantajul multora, prin opunerea mamei sale. Întâi, ea l-a implorat prin cuvinte şi i-a cerut să aibă consideraţie faţă de dragostea ei de mamă. Dar tocmai pe atunci, el a aflat că tatăl său a fost ridicat şi dus de-a dreptul la închisoare. Ea şi-a dat seama că dorinţa lui pentru martiraj a devenit chiar mai puternică, că acum era predat în întregime acestei dorinţe. Aşa că ea a trebuit să-i ia hainele şi să i le ascundă şi prin mijlocul acesta l-a constrâns să rămână acasă… Cum nu putea face nimic altceva, el a scris tatălui său o scrisoare, îndemnându-l să rămână tare în faţa martirajului; în scri­soare sunt cuvintele: „Ia seama, nu cumva din cauza noastră să îţi schimbi hotărârea ta”.

    După ce Leonida a fost martirizat, tot ce au avut a fost confiscat de stat. El cu mamă-sa şi cu alţi şase frăţiori mai mici au rămas săraci, urmând ca din greu să-şi câştige pâinea cea de toate zilele.

    La Alexandria, un creştin învăţat numit Plutarh a deschis o şcoală catihetică, unde instruia pe alţii în cunoaşterea Scripturilor şi trăirea vieţii sfinte. Nu după mult timp a fost martirizat, iar cu grija şcolii a rămas fratele său Haraclas, dar fiind martirizat Demetrius, acesta a fost chemat să devină păstorul bisericii. Atunci şcoala a fost încredinţată lui Origen, care avea doar 18 ani. Fiind foarte talentat, Origen şi-a câştigat foarte mulţi elevi. Faima şcolii din Alexandria a ajuns până departe. Pe vremea împăratului Antonin, Mamea, mama împăratului, fiind la Alexandria, a trimis după el o escortă să-l aducă să stea de vorbă cu el despre lucrurile privitoare la Împărăţia lui Dumnezeu.

    Dar faima aceasta şi numărul mare de discipoli a atras asupra sa ura păgânilor. Ostilitatea faţă de el a mers până acolo că au format o conspiraţie, postând soldaţi în jurul casei sale. Găsindu-se într-o aşa situaţie, el a fost nevoit să se mute cu şcoala de la casă la casă.

    Pe de altă parte, faptul că vizita pe creştinii ce se aflau în închisori, că lua parte la judecarea lor, că le dădea un ultim sărut şi încuraja pe cei ce mergeau spre locul martirajului, a înfuriat mulţimile, care în mai multe rânduri, au luat pietre să-l omoară. Adeseori a fost în faţa morţii, dar Dumnezeu, în Providenţa Sa, în chip minunat i-a ocrotit viaţa. În cele din urmă a fost forţat să părăsească Alexandria, mutându-se la Cezareea în Palestina.

    Deşi a fost o persoană foarte distinsă, în cunoştinţe fără pereche, totuşi a fost de o smerenie rară. Nu punea de loc preţ pe cele din afară, pe îmbrăcăminte, şi pe străzile Alexandriei, care era un oraş foarte vestit pe vremea aceea, el umbla desculţ. Lucra foarte mult. Dormea doar 3-4 ceasuri pe noapte. Nu folosea patul, ci dormea pe pământul tare. Obişnuia foarte des să postească. Nu s-a căsătorit, ci şi-a dedicat viaţa în totul şcolii şi scrisului.

    Convertind pe un bogătaş numit Ambrosie, ce fusese un aderent al învăţăturilor lui Valentin, munca lui Origen a ajuns mult uşurată. Ambrosie din banii lui a plătit şapte scribi în slujba lui Origen şi câţiva copişti. Aşa că Origen de acum nu mai scria, ci doar dicta şi ceilalţi scriau. După unii, în timpul vieţii sale ar fi scris vreo şase mii de volume. Cea mai de seamă lucrare a sa a fost „Hexapla”, Biblia în şase versiuni paralele. Alta a fost „De Principiis”, scrisă înainte de anul 231, care e o prezentare sistematică a credinţei creştine. „Cuvânt adevărat” e o lucrare în opt volume contra lui Celsus, un scriitor păgân. Ea a constituit cea mai ascuţită şi convingătoare apărare a credinţei creştine. „Tratatul despre rugăciune” se ocupă de relaţia dintre capacitatea omului de a cunoaşte şi harul lui Dumnezeu, „Îndemn spre martiraj” e o carte scrisă după anul 235, când împăratul Maximin Tracul a dezlănţuit prigoana împotriva creştinilor, îndeosebi a conducătorilor creştini. Cartea e dedicată prezbiterului Protoctetus şi diaconului Ambrosie, încurajându-i să stea tari, să nu facă nici un compromis. În mod real, cartea e îndreptată către toţi creştinii îndemnându-i să nu se sperie de suferinţele trecătoare, ci să aibă viziunea lucrurilor ce pot fi zărite doar de ochii iluminaţi de dumnezeieştile cuvinte ale Domnului.

    Apoi a lucrat o seamă de comentarii exegetice, un fel de explicare a Scripturilor. Interpretările sale sunt alegorice, dar pline de miez spiritual. Numai asupra lui Isaia a scris 30 de cărţi; asupra lui Ezechiel 25 cărţi; asupra Evangheliei după Ioan 22 cărţi. Din nefericire, nu toate au ajuns până la noi, căci s-au pierdut în scurgerea vremii.

    La vârsta de 64 ani, în prigoana de sub Decius, Origen a fost arestat şi aruncat într-o celulă mucegăită şi murdară, pus în lanţuri şi cu picioarele în butuci. Fiind o persoană atât de marcantă, duşmanii şi-au concentrat toate eforturile să-l determine să se lepede de credinţă. Aceasta ar fi avut o puternică influenţă supra altora. De aceea, magistratul a primit sarcina să nu-l omoare dintr-odată, ci să-l chinuiască până îl doboară din cre­dinţă. Astfel, Origen, care din tinereţe dorea martirajul, a fost supus tuturor caznelor, dar nu a fost executat. Cine ar putea şti ce dureri a avut când i s-a pus un guler de fier la gât sau când zile întregi a fost întins pentru desfacerea încheieturilor pe scaunul de tortură? El a fost supus celor mai umilitoare şi crude torturi. I s-a aplicat chiar şi foc pe coaste. În groaznicele suferinţe prin care l-au trecut, Origen a rămas statornic, neclintit în credinţa sa. În timpul acesta, împăratul prigonitor Decius, împreună cu copiii săi, a fost asasinat, iar Gaius care l-a succedat la domnie, l-a eliberat pe Origen din închisoare. Se spune că s-a retras la Tir şi a murit acolo în al şaptezecilea an al vieţii sale. Nu se ştie dacă moartea sa a fost cauzată de suferinţele din timpul torturării sau de altă boală. Oricum, moartea a pus capăt unui lung martiraj.

    Origen a fost unul din cei mai prolifici scriitori creştini şi unul din cei mai sârguincioşi cercetători în apro­fundarea sensului Cuvântului Sfânt. În perioada de strălucire a faimei sale, el a fost smerit, iar în perioada de întuneric al suferinţelor, el a strălucit în credincioşie faţă de Domnul său.

    Valul de prigoană de sub Decius a fost grozav. Pe un număr restrâns de creştini i-a înfrânt, i-a făcut apostaţi, iar pe alţii nenumăraţi i-a făcut mai mult ca biruitori prin Acela care i-a iubit. Prigoana a fost scurtă, a durat doar doi ani de zile.

    „Ei l-au biruit pe vrăjmaşul prin sângele Mielului şi prin Cuvântul mărturisirii lor, şi nu şi-au iubit viaţa chiar până la moarte”.

     

    Martirii celui de-al optulea val

    Anul 257

    După moartea lui Galiu, generalul Emilian a fost omorât de duşmanii săi şi Valerian a fost ridicat pe tronul Romei. Acest împărat, timp de patru ani, a domnit în linişte şi a tratat bine pe creştini. Cu timpul însă un magician egiptean numit Macrianus a câştigat o mare in­fluenţă asupra împăratului şi l-a determinat să persecute pe creştini. Au fost întocmite legi în sensul acesta şi prigoana a durat trei ani şi şase luni. Suferinţele au fost grele şi variate.

    Rufina şi Secunda au fost două tinere frumoase, fiice ale unui cetăţean bogat al Romei numit Asterius. Rufina, cea mai mare, a fost logodită cu un tânăr nobil numit Armentarius. Secunda, cea mai tânără, a fost logodită cu Verinus, un tânăr de rang. Şi ei amândoi se numeau creştini, dar când a început prigoana, ei au dat înapoi, s-au lepădat de credinţă, întorcându-se la idoli. Tinerele au dovedit însă mult mai mult curaj, rămânând statornice în credinţa lor. Logodnicii au stăruit de ele să urmeze pilda lor, ca să se salveze, dar ele n-au vrut. Atunci le-au luat şi le-au dus afară din Roma, într-o casă la ţară, cu gândul să le pună în siguranţă, dar au fost găsite şi aduse în faţa guvernatorului. Aici, ele şi-au mărturisit credinţa şi n-au vrut să renunţe la ea. Atunci au fost supuse torturilor pe care le-au îndurat cu mult eroism. Văzând că nu cedează, li s-a tăiat capul cu sabia. Au preferat mai bine să moară decât să se despartă de Cristos.

    În această vreme, Ştefan, episcopul Romei, a fost decapitat. Saturnius, prezbiterul de la Toulouse, a fost atacat de gloată şi dus să sacrifice. Refuzând să facă aşa ceva, a fost bătut în chip barbar, apoi a fost legat la picioare de un taur, căruia i-au dat drumul în jos pe treptele templului. Plecând în goană, i-a sfărâmat ţeasta capului de trepte şi i s-au împrăştiat creierii. Furia poporului fiind mare, nimeni n-a îndrăznit să-i ia trupul mort. La urmă două femei i-au târât trupul şi l-au îngro­pat într-un şanţ. Martirul a fost un om foarte învăţat, iar scrierile sale au fost foarte preţuite.

    Sextus a fost un bun diacon în biserica creştină din Roma. Se presupune că ar fi fost grec de origine. El a dat dovadă de multă înţelepciune şi tact. Datorită lui, s-a terminat cu succes o dispută cu unii ce susţineau alte învăţături. După ce a fost martirizat Ştefan, a fost ales el ca episcop. În această slujbă, Sextus a dat dovadă de mult curaj, dezbrăcare de sine şi spirit de jertfă.

    Macrianus, care pe vremea aceasta era guvernator, a obţinut din partea împăratului Valerian şi a senatului aprobarea să dea morţii pe toţi conducătorii creştinilor. Sextus a fost primul care a fost prins, apoi au urmat alţii. El a fost condamnat să fie decapitat. Odată cu el, au mai suferit moartea de martir încă şase diaconi.

    Anchetarea lui Laurenţiu

    Laurenţiu a fost unul din diaconii bisericii din Roma. Când Sextus a fost dus la locul de execuţie, Laurenţiu l-a însoţit şi l-a încurajat. Când s-au despărţit, Sextus l-a înştiinţat că nu peste mult va fi arestat şi el.

    Ca diacon, Laurenţiu administra bunurile bisericii şi purta grijă de ajutorarea celor săraci, a văduvelor şi a orfanilor. Încă de la început, biserica creştină a luat asupra sa întreţinerea nevoiaşilor. Pe listele de ajutoare ale lui Laurenţiu erau aproape 1.500 de nume. Deşi biserica trecea prin focul persecuţiei, credincioşii n-au uitat de cei săraci, ci fiecare îşi dădea contribuţia sa bănească în mod voluntar.

    Macrianus a presupus că biserica creştină trebuie să aibă mari bogăţii, din moment ce ajută pe atâţia. Dorind să pună mână pe ele, a trimis soldaţi să-l aresteze pe Laurenţiu. Aceştia l-au târât în faţa guvernatorului. Când l-a zărit Macrianus, i-a zis: „Am auzit că voi care vă numiţi creştini, posedaţi comori de aur şi argint. Este adevărat?”

    Laurenţiu i-a răspuns: „Da, într-adevăr biserica are mari bogăţii”.

    „Atunci adu aici aceste bogăţii, zise Macrianus. Nu spun cărţile voastre sacre că trebuie să daţi Cezarului ce este al Cezarului? Împăratul are nevoie de aceste comori pentru apărarea imperiului. Deci, trebuie să le predaţi”.

    Laurenţiu a cugetat câteva momente, apoi a zis: „În trei zile voi aduna toate bogăţiile bisericii”.

    Numaidecât guvernatorul a dat ordin să fie eliberat, cu gândul că va primi mari cantităţi de aur şi argint.

    Laurenţiu s-a dus şi a adunat pe toţi neputincioşii, schilozii şi a chemat pe guvernator să vadă bogăţiile bisericii. Acesta când a venit a văzut un şir de orbi, altul de schilozi şi neputincioşi, altul de orfani, de văduve bătrâne. Laurenţiu i-a zis: „Iată acestea sunt bogăţiile bisericii”.

    Guvernatorul, înfuriat, a strigat: „Ce e bătaia aceasta de joc? Unde sunt comorile bisericii? Unde e aurul şi argintul?”

    „Aceştia pe care îi vezi, sunt adevăratele comori ale bisericii, răspunse din nou Laurenţiu. Ei sunt aurul, argintul, perlele şi pietrele preţioase”.

    Aprins de mânie, guvernatorul strigă la soldaţi să-l arunce imediat în temniţă. Acolo a fost greu torturat, dar Laurenţiu a îndurat torturile cu multă răbdare şi chiar cu bucurie. Un soldat numit Romanus, a fost foarte mişcat de comportarea lui şi s-a strecurat în celula lui Laurenţiu, rugându-l să-i spună şi lui despre credinţa creştină. El a fost convertit, apoi plin de bucurie a mărturisit că şi el e creştin. Guvernatorul a poruncit să i se taie capul. Astfel Romanus a fost martirizat cu o zi înainte de Laurenţiu.

    Laurenţiu a fost condamnat să fie prăjit pe grătar. Dezbrăcat de hainele sale, el fu aşezat pe un grătar mare de fier sub care ardea un foc puternic. Crudul guvernator se desfăta privindu-l pe grătar, dar n-a auzit nici un oftat, nici un geamăt. Martirul primise putere să triumfe asupra suferinţelor. El doar se ruga pentru biserică şi pentru convertirea întregului imperiu, în cele din urmă şi-a dat duhul.

    „Ciprian la lei!”

    Ani de zile, persecuţiile au pustiit Africa. Mii de nevinovaţi au fost ucişi. Oraşul Cartagena din nordul Africii a fost un mare centru al creştinilor. În fruntea bisericii era Ciprian.

    Părinţii lui Ciprian erau bogaţi şi de viţă nobilă. De mic copil, el a fost crescut în cultul zeilor Romei. El a fost foarte talentat. A studiat mult şi a devenit bun filozof şi strălucit orator. Când vorbea în public, sute se adunau să-l asculte.

    Fiind bogat, Ciprian trăia în mare splendoare. Se îmbrăca excelent, făcea risipă de lux şi era mândru de poziţia sa. Se desfăta în orice fel de plăceri şi parade. Dar păgânul acesta mândru avea să devină un umil urmaş al lui Cristos.

    Un om numit Cecilius, creştin din Cartagena a fost instrumentul de care s-a slujit Dumnezeu la convertirea lui Ciprian. Uneori, El ia cele mai simple unelte spre doborârea celor mari. E minunat să fii la îndemână Lui.

    Înainte de botez, Ciprian a studiat cu grijă Scripturile. Frumuseţea şi adevărul lor l-au făcut să ia hotărârea ca restul vieţii să-l trăiască după preceptele Scripturilor. De aceea şi-a vândut averea, banii i-a împărţit săracilor, el însuşi s-a îmbrăcat simplu şi a început o viaţă de renunţare şi singurătate. După o vreme, a fost ales prezbiter al bisericii din Cartagena. Grija lui s-a extins nu numai asupra Cartagenei, ci şi asupra Numidiei şi Mauritaniei. Obiceiul lui era ca în orice acţiune, să ceară sfatul celorlalţi. Una din maximele lui spunea că unitatea poate fi păstrată numai printr-o strânsă părtăşie între păstor şi turmă. El a trăit o viaţă curată şi a fost mult respectat de toţi.

    După o vreme însă, unii păgâni au început să-l duşmănească din pricina influenţei sale. Ei au început să-l acuze că e conducătorul bandei celor dispreţuiţi de popor şi care se numesc creştini. Ici, colo, au început să se audă strigăte care cereau arestarea, judecarea şi condam­narea lui Ciprian. Curând a apărut un decret dat tocmai de împăratul Decius. În decret e numit Cecilius Ciprian, episcopul creştinilor. Când s-a aflat de decret, în oraşul unde altădată a fost onorat, acum au început să strige: „Ciprian la lei! Ciprian la lei!”

    Sfătuit de prieteni să se salveze prin fugă, Ciprian a părăsit Cartagena şi s-a dus în deşert. Cu el s-au mai refugiat şi alţi creştini, căci furia duşmanilor era mare. În locul retras unde s-au dus, au început să însămânţeze pământul. Timpul îl petreceau muncind şi rugându-se. După doi ani, au primit veşti că în oraş a izbucnit o ciumă pustiitoare, că mii de persoane au murit, iar alţii contaminaţi se zbat în agonie. Atunci au decis să se întoarcă în oraş, spre a ajuta pe cei care i-au duşmănit atât de mult.

    În Cartagena, molima trecuse de la casă la casă. Acum domnea spaima şi teroarea. Bunătatea şi mila au dispărut. Cei atinşi de molimă erau scoşi în stradă ca să moară. Oraşul era plin de gemete şi strigăte după ajutor, dar de groaza morţii, toţi aveau urechea surdă. Erau ca nişte sălbatici lipsiţi de milă.

    În mijlocul acestei situaţii, a apărut Ciprian cu grupul de creştini ce fuseseră refugiaţi. A adunat în jurul său pe creştinii ce mai rămăseseră în viaţă, unii purtau pe trupul lor semnele torturilor ce le-au îndurat şi Ciprian le-a spus că acum e momentul să-şi arate dragostea faţă de vrăjmaşii lor. Să-şi aducă aminte că sunt urmaşii lui Cristos, care a poruncit: „Faceţi bine celor ce vă prigonesc”. El a împărţit oraşul pe sectoare şi fiecăruia i-a dat locul lui de muncă. Cei mai înstăriţi au contri­buit şi cu bani pentru uşurarea suferinţelor celor lipsiţi. De cei ce nimeni nu mai avea milă, creştinii din Cartagena au dovedit milă. În mijlocul întunericului, ei au fost lumină, unii cu preţul vieţii. Ce frumoasă e mărturia creştinului dezbrăcat de sine şi aprins de dragostea jertfitoare spre binele altora!

    Dar ciuma abia s-a mai potolit puţin şi duşmanii au început să acuze pe creştini că ei sunt cauza ciumei. Valul de prigoană a început din nou, mai năpraznic. Durerea pentru cei pierduţi şi groaza de molimă a în­ceput să se reverse asupra creştinilor. Furia a fost sălba­tică. Ciprian a fost arestat de proconsulul Aspasius Paternus, judecat şi exilat la Curubis. Alţii au fost torturaţi şi omorâţi. După un an, când un nou proconsul numit pentru Africa, a sosit la Cartagena, persecuţia nu încetase. Curând el a poruncit ca Ciprian să fie adus din exil la scaunul său de judecată. Vestea s-a răspândit ca fulgerul. În ziua hotărâtă, o mare mulţime atât de creştini cât şi de păgâni au venit de faţă. proconsulul i-a zis: „Tu eşti Ciprian, episcopul nelegiuiţilor şi al ticăloşilor? Preasfântul împărat îţi porunceşte să sacrifici!”

    „Nu voi sacrifica!” – a răspuns Ciprian.

    „E bine să te gândeşti, înainte de a refuza – i-a zis proconsulul – de ce să dai cu piciorul la viaţă?”

    „Nu pierde vremea, întrebându-mă – a zis Ciprian – ci aplică-mi pedeapsa pe care o crezi justă; n-are rost să mă apăr”.

    Atunci proconsulul a pronunţat sentinţa să fie omorât cu sabia. Singurele cuvinte ce le-a rostit, auzindu-şi sentinţa, au fost: „Îţi mulţumesc, o, Dumnezeule!”

    El a fost dus într-un câmp din apropiere, împrejmuit cu pomi. Mulţimea a venit aici, unii s-au căţărat printre ramuri, ca să poată vedea această scenă. La locul de execuţie, Ciprian a îngenuncheat, şi-a acoperit ochii cu mâinile şi sabia călăului i-a despărţit capul de trup. Martirajul său a avut loc la 14 Septembrie 258 d.Cr.

    Aşa a murit Ciprian, unul din bărbaţii de seamă ai creştinismului. Viaţa lui a fost o mare binecuvântare pentru mulţi. Cuvântul lui a întărit şi îmbărbătat pe cei ce aveau de îndurat suferinţe aşa de grele pentru Cristos Domnul. Chiar retragerea lui în pustie a fost cu scopul de a-şi ajuta fraţii. Pentru cei arestaţi şi torturaţi în timpul prigoanei de sub Decius, Ciprian a avut o mare admiraţie. El a scris: „Cu ce cuvinte aş putea eu să cânt laudele voastre? O, fraţi eroi! Mulţimea martorilor a privit cu admiraţie lupta voastră spirituală pentru Domnul. Ei v-au auzit pe voi robii Lui, mărturisind numele Lui deschis înaintea oamenilor, cu o credinţă nestricăcioasă şi cu un curaj divin. Ei v-au văzut neînarmaţi împotriva furiei lumii, dar apăraţi tot timpul de scutul credinţei.

    Sângele, care era să potolească setea prigonitorilor, a curs în râuri – glorios sânge ce stinge şi flăcările iadului. O, ce spectacol pentru Dumnezeu însuşi! Ce sublim, ce măreţ! Cu câtă bucurie nu a luptat şi a biruit Cristos în cei ce sunt ai Lui. El le dă tot ceea ce se pare că a luat de la ei. El e prezent în luptă, susţinându-i şi înflăcărându-i pe campionii Numelui Său. El, care pentru noi a biruit moartea, nu încetează a birui în noi. Fericită e Biserica noastră luminată cu o aşa glorie divină şi înnobilată în zilele noastre prin sângele martirilor. Mai înainte, ea strălucea albă prin curăţia copiilor ei, acum ea a primit o mantie împărătească de purpură roşie scăldată în sângele lor” (Ciprian X, 3, 6).

    Suferinţele lui Dionisius şi a celor din Egipt

    Eusebiu, în „Istoria Bisericească” cap. XI, redă o scri­soare a lui Dionisius din Alexandria către Germanus, un episcop contemporan al său, care a încercat să-l de­făimeze. Din scrisoare se poate observa cum erau arestaţi creştinii, cum prin ameninţări se încerca coruperea lor, cum erau judecaţi şi condamnaţi numai pentru faptul că se închinau viului Dumnezeu şi nu acceptau compro­misul de a se închina şi zeilor.

    Dionisius, împreună cu alţi patru creştini au fost tri­mişi la judecată înaintea prefectului Emilianus. Iată ce scrie el: „Mă tem că în timp ce sunt forţat să relatez minunata providenţă a lui Dumnezeu, voi fi expus neghiobiei şi insensibilităţii. Dar, după cum s-a zis, e o onoare să ţii tăinuite secretele împăratului şi e o glorie să faci de cunoscut lucrările lui Dumnezeu, eu voi înfrunta violenţa lui Germanus. Am venit în faţa lui Emilianus nu singur, ci însoţit de Maximus, prezbiter, tovarăşul meu de lucru, de diaconii Faustus, Eusebius Ceremon şi de un oare care frate venit din Roma. Oricum, Emilianus nu mi-a spus dintr-odată să nu mai ţin adunări, ca şi cum aceasta ar fi fost de prisos, căci ţintea la ce era de primă importanţă; nu era îngrijorat că adun pe alţii, ci că nu trebuie să fim creştini, de aceea mi-a poruncit să renunţ, crezând, fără îndoială, că dacă eu mă schimb, ceilalţi vor urma exemplul meu. I-am răspuns nu prin scurtele cuvinte că „noi trebuie să ascultăm mai mult de Dumnezeu decât de oameni”, ci în mod direct i-am mărturisit că nicidecum eu nu pot să mă închin la altceva decât Dumnezeului adevărat şi că niciodată nu voi înceta de a fi creştin. Drept urmare, el a poruncit să mergem într-o localitate învecinată cu deşertul, numită Cefro”.

    „Dar ascultă cuvintele care au fost pronunţate de ambele părţi, aşa cum au fost înregistrate. Dionisius şi Faustus, Maximus, Marcelus şi Ceremon fiind aliniaţi, Emilianus, prefectul, a zis: „Chiar eu personal am discu­tat cu voi despre bunătatea majestăţilor noastre, pe care şi voi aţi experimentat-o. Ei v-au acordat şansa de a vă scăpa, dacă sunteţi dispuşi să vă întoarceţi la cursul naturii, să vă închinaţi zeilor, care i-au păstrat în domnie şi să uitaţi acele practici ce sunt aşa de nenaturale. Ce ziceţi la aceste lucruri? Căci nici nu mă aştept ca voi să le fiţi nerecunoscători, din moment ce ei vă vreau binele”. Dionisius a răspuns: „Nu toţi zeii primesc închinare de la toţi oamenii, ci fiecare grupare se închină acelora pe care ei îi cred ca zei. Noi, deci, ne închinăm singurului Dumnezeu şi Creator al tuturor lucrurilor, şi El e Cel ce a încredinţat domnia înaltelor excelenţe şi sacrelor majestăţi Valerian şi Galienus. Lui ne închinăm şi îl adorăm, Lui îi aducem necurmat rugăciuni ca domnia lor să poată continua tare şi nezguduită”.

    Prefectul Emilianus a zis din nou: „Dar cine vă împiedecă de a vă închina şi acestui Dumnezeu, dacă este un zeu împreună cu acei ce sunt zei naturali? Căci vi se porunceşte să vă închinaţi zeilor, acelor zei care sunt cunoscuţi de toţi ca atare”. Dionisius a răspuns: „Noi nu ne închinăm la un altul”. Prefectul Emilianus a zis: „Îmi dau seama că sunteţi în acelaşi timp şi nere­cunoscători, şi insensibili faţă de clemenţa Cezarilor noştri. De aceea, nu veţi mai rămâne în cetatea aceasta, ci veţi fi trimişi în părţile Libiei, în localitatea numită Cefro. Căci acest loc l-am ales conform ordinelor Cezari­lor. Dar nici vouă, nici altora, cu nici un chip nu vi se va îngădui nici să ţineţi întruniri, nici să intraţi în ceea ce voi numiţi dormitoare sau cimitire. (Pe vremea aceea, creştinii numeau „cimitir”, adică „dormitor”, locul unde depuneau morţii. În lumina Evangheliei, moartea e ca un somn. Aceste dormitoare, fie că erau peşteri sau catacombe subterane, erau locul unde se adunau creştinii.) Dar dacă se va găsi că vreunul nu s-a dus unde am poruncit, sau dacă va fi găsit în vreo adunare, va face aceasta spre pierzarea sa. Căci pedeapsa necesară nu va zăbovi. Plecaţi, deci, unde v-am poruncit”. Astfel, m-a constrâns să plec, bolnav cum eram, fără să-mi dea măcar o zi de răgaz. Ce răgaz am avut atunci să ţin sau să nu ţin adunări?”

    După ce scrie alte lucruri, el zice: „Dar departe de noi de a nu ne aduna laolaltă prin ajutorul divin. Din contră, cu atât mai mult am putut să-i adun pe cei ce erau în cetate, ca şi cum aş fi fost în mijlocul lor: absent, într-adevăr, în trup, după cum am spus, dar prezent în duh. În Cefro, s-a adunat o frumoasă congregaţie cu noi, parte din fraţii ce ne-au însoţit din cetate, parte din cei ce au venit din Egipt şi s-au unit cu noi. Astfel Dumnezeu a deschis o uşă pentru Cuvânt ca şi acolo. La început, într-adevăr am fost persecutaţi, am fost împroşcaţi cu pietre; dar în cele din urmă nu puţini dintre păgâni, abandonând idolii, s-au întors la Dumnezeu, căci Cuvântul atunci a fost semănat pentru prima dată între ei, niciodată înainte nu l-au auzit. Astfel, parcă Dumnezeu ne-a condus pentru această cauză la ei, căci după ce ne-am făcut lucrarea, am fost transferaţi în altă parte. De fapt, Emilianus, după cât se pare, a dispus să fim duşi în locuri mai rele, mai pline de orori decât cele din Libia, căci el a poruncit celor din districtul Mareotic să se adune în anumite sate separate. Dar grupa noastră, împreună cu acei ce trebuiau să fie primii deportaţi, el a poruncit să fie lăsată pe drum. Căci, fără îndoială, în planurile şi pregătirile lui era ca oricând ar fi dorit să ne poată uşor lua captivi. Când prima dată mi s-a ordonat să merg la Cefro, deşi nu ştiam unde e localitatea aceasta, căci nici nu auzisem de ea înainte, totuşi am mers calm şi cu bucurie. Dar când mi s-a spus că trebuie să mă mut la Coluthion, cei ce erau de faţă ştiu ce mult m-am necăjit. Pentru aceasta mă acuz singur. La început m-am necăjit, mi-a fost foarte greu. Deşi aceste locuri s-a întâmplat să-mi fie mai cunoscute şi mai familiare mie, se spunea că e mai lipsită de fraţi, de oameni buni şi e mai expusă insolenţei călătorilor şi incursiunilor din partea tâlharilor. Dar am fost mângâiat de fraţi, care mi-au reamintit că e mai aproape de oraş. E adevărat că Cefro ne-a adus un mare număr de fraţi din Egipt, aşa că am fost în stare să lăţim biserica, s-o ducem mai departe, dar aici fiind oraşul mai aproape, vom putea fi mai des vizitaţi de cei ce în mod real ne erau scumpi şi preaiubiţi. Căci ei ar veni şi ar întârzia cu noi şi ca şi în cele mai îndepărtate suburbii, ar fi şi aici întruniri, măcar în parte. Şi aşa a şi fost”.

    Într-o altă epistolă către Domiţius şi Didimus, Dionisius ne dă alte referinţe despre persecuţii. El spune: „Este de prisos să vă înşir fraţii pe nume, deoarece sunt şi numeroşi şi voi nu-i cunoaşteţi. Dar trebuie să ştiţi că sunt bărbaţi şi femei, tineri şi bătrâni, tinere fecioare şi matrone în vârstă, soldaţi şi civili din toate clasele şi toate vârstele, care au primit coroana victoriei sub lovi­turi de bici şi în flăcări, unii chiar sub ascuţişul săbiei. Oricum, pentru mulţi scurgerea unui timp îndelungat nu a fost ceva suficient să-i facă să apară acceptabili în faţa lui Dumnezeu, cum într-adevăr n-a apărut pentru mine până în momentul de faţă. Deci, am fost rezervat pentru un timp pe care El îl cunoaşte mai bine şi mai potrivit, căci a zis: „La vremea potrivită te-am ascultat şi în ziua mântuirii te-am ajutat”. Fiindcă aţi întrebat şi doriţi să fiţi informaţi despre toate cu privire la noi, aţi auzit totul cum am călătorit, cum am fost duşi ca prizonieri de centurioni şi magistraţi, soldaţi şi ofiţeri cu ei, eu şi Caius, Faustus, Petru şi Pavel; deodată a venit o grupă de mareotiţi, care ne-au târât cu ei, noi i-am urmat nu de voie, ci forţaţi. Acum Caius, Petru şi eu suntem singuri, despărţiţi de restul fraţilor noştri, suntem închişi într-un loc sălbatic şi deşert din Libia, la o distanţă cam de trei zile de călătorie de la Paretonium”. După alte câteva remarci, el continuă: „În cetate, câţiva s-au ascuns şi vizitează în secret pe fraţi: prezbiterii Maximus, Dioscorus, Demetrius şi Lucius. Căci Faustinus şi Aquila, care sunt proeminenţi în lume, acum rătăcesc prin Egipt. Diaconii care supravieţuiesc sunt: Faustus, Eusebius, Ceremon. Eusebiu, care de la început a fost întărit de Domnul şi care a fost bine cali­ficat spre a îndeplini grelele îndatoriri ale celor cre­dincioşi ce se aflau în temniţe şi să îndeplinească peri­culoasa slujbă de înmormântare a desăvârşiţilor şi feri­ciţilor ce sufereau moartea de martir. Căci până în pre­zent, guvernatorul n-a încetat să omoare pe unii, după cum am spus mai sus, în cel mai crud mod, ori de câte ori sunt daţi în judecată, torturând pe alţii cu biciuirea, exterminând pe alţii prin întemniţare şi punere în cătuşe. În plus a poruncit ca nimeni să nu se prea apropie de ei. El însuşi verifica să vadă dacă se respectă acestea. Totuşi Dumnezeu, prin vioiciunea şi bunătatea fraţilor, a îngă­duit unele uşurări celor necăjiţi”. Dar Faustus nu la mult timp după aceasta a fost decapitat.

    Martirii din Cezareea

    În timpul persecuţiei de sub Valerian, în Palestina, la Cezareea, trei bărbaţi au strălucit în credinţa lor şi au fost onoraţi cu martirajul, devenind hrană fiarelor sălba­tice. Numele lor a fost: Priscus, Malcus şi Alexandru. Cei doi din urmă au locuit la primul, undeva la ţară. Ei păreau a fi fără grijă, nepăsători, dar când s-a ivit ocazia nimerită, ei deja ardeau de dorinţa de a obţine premiul, coroana de martir. În scopul acesta, ei s-au dus la Cezareea şi s-au prezentat de bună voie judecătorului, care i-a condamnat la moarte.

    Marinus a fost un distins ofiţer din Cezareea. El a primit deosebite onoruri pentru faptele sale militare. Era renumit pentru familia sa, precum şi pentru averea ce o avea. Dar el a devenit creştin. Odată, romanii au vrut să-i încredinţeze un post ce devenise vacant, dar tocmai când era să primească noua funcţie, unul a păşit în faţa judecătorului şi s-a opus, spunând că nu e legal să i se dea această onoare, căci Marinus e creştin şi a refuzat să jertfească împăraţilor. La început, judecătorul Acheus s-a ridicat şi l-a întrebat pe Marinus despre părerile sale. Când acesta a mărturisit cu îndrăzneală că e creştin, i-a dat timp de trei ore să reflecteze asupra problemei. La sfârşitul celor trei ore, fiindcă n-a fost dispus să se lepede de credinţa sa în Isus, a fost decapitat. A renunţat la o glorie trecătoare, ca să primească o glorie eternă.

    O sclavă creştină câştiga pe fiica guvernatorului

    Filipus, guvernatorul din Alexandria, avea o fiică numită Eugenia. Ea era foarte frumoasă şi tatăl său era foarte ataşat de ea. O sclavă creştină din casa guverna­torului i-a vorbit fetei despre bucuria vieţii creştine. Prin această sclavă, Eugenia a fost convertită la creşti­nism.

    Neîndrăznind să-şi arate pe faţa convertirea, de frica pedepsei, Eugenia a fugit de la casa părintească la casa lui Helenus, un bătrân prezbiter al bisericii. Ca să nu fie găsită, ea şi-a schimbat hainele de fată cu nişte haine ce le purtau băieţii pe vremea aceea. Deghizată în felul acesta, fără ca cineva să bănuiască ceva, ea şi-a luat numele de Eugen şi a intrat la o mănăstire de călugări din Alexandria, unde a primit o chilioara a ei. După câtva timp, conducătorul mănăstirii a murit. Fiindcă tânărul Eugen dovedea cunoştinţe deosebite şi devenise stimat de ceilalţi călugări prin comportarea sa, Eugen a fost ales conducător al mănăstirii. După un timp o femeie din Alexandria numită Melania, din sete de răzbunare, a învinuit pe Eugen şi încă pe câţiva de anumite crime. Cei acuzaţi au fost aduşi înaintea guvernatorului Filipus, tatăl Eugeniei. Cum arestaţii erau creştini, ei erau consideraţi vinovaţi de toate păcatele, chiar fără nici o dovadă. Eugenia dându-şi seama de pericol şi ştiind că se poate salva pe ea şi pe ceilalţi, ea se hotărî să divulge guvernatorului că e fiica lui. Astfel, ea îi ceru să-i acorde un timp şi un loc ca să-i spună adevărul. Convingându-se că acuzatul Eugen e fiica lui, el şi-a dat seama de nevino­văţia ei şi de acuzele false ale Melaniei. Atât Eugenia cât şi ceilalţi doi acuzaţi, Proteus şi Hiacintus au fost scăpaţi. Nu la multă vreme după aceasta, însuşi Filipus a devenit creştin şi chiar episcop la Alexandria. La urmă, el a suferit moarte de martir pentru credinţa sa în Domnul Isus.

    După moartea tatălui, Eugenia a mers la Roma. Acolo a fost torturată şi în cele din urmă a fost legată de un pietroi mare şi a fost înecată în Tibru.

    Groaznicul sfârşit al împăratului Valerian

    Acest împărat tiran care timp de mai bine de trei ani a prigonit crunt pe creştini, într-o luptă cu Sapor împăratul Persiei, a fost luat prizonier, dus în Persia şi tratat cu cea mai mare cruzime. Se părea că toate cruzimile exercitate de el împotriva creştinilor, s-au întors asupra capului său. Sapor, ca să-l umilească, i-a cerut să îngenuncheze, ori de câte ori vine în faţa sa. Îl trata ca pe cel din urmă sclav. Când Sapor trebuia să încalece pe calul său, Valerian trebuia să stea pe coate şi genunchi, ca scăunel, şi împăratul urca întâi pe el, apoi pe cal. Ironic, Sapor repeta mereu: „Această formă ghemuită a celui ce a fost cândva împărat, demonstrează mai bine decât toate picturile pe care artiştii Romei le pot desena, cine a câştigat victoria”.

    Timp de şapte ani Valerian a fost ţinut în această stare de sclavie. Apoi Sapor a poruncit să i se scoată ochii. Valerian devenise un sclav orb. Dar nici aceasta nu a putut potoli răzbunarea lui Sapor, căci după un timp porunci ca Valerian să fie jupuit de viu. În timp ce îi jupuiau pielea, în chinuri groaznice, Valerian o sfârşi cu viaţa.

    Pe tronul Romei, după prinderea lui Valerian, a urmat Galienus, fiul său. Sub domnia lui, biserica s-a bucurat de pace.

     

    Martirii celui de-al nouălea val

    Anul 270 d.Cr.

    Lucius Domitius Aurelian a fost împărat roman între anii 270-275. El a urmărit să-şi întărească autori­tatea imperială, proclamându-se oficial „dominus et deus”, adică Domn şi Dumnezeu. Aceasta a declanşat un nou val de persecuţie împotriva creştinilor. Declarându-se Dumnezeu, pretindea închinarea tuturor, iar creştinii refuzând aceasta, au fost supuşi bătăilor, schingiuirilor şi morţii de martir. Din fericire, prigoana aceasta nu a durat prea mult, căci împăratul a fost ucis de proprii săi ostaşi la Bizanţ.

    Prigoana aceasta, propriu zis nu a fost oficială, căci nu exista nici un decret dat împotriva creştinilor de către Aurelian. Unii istorici spun că decretul ar fi fost pregătit şi că urma să-l semneze, dar fiind ucis, a rămas nesemnat. Toate persecuţiile din timpul domniei sale, au fost determinate de faptul că el s-a proclamat zeu şi creştinii nu voiau să i se închine, nici să jertfească în cinstea sa.

    Printre cei ce au primit cununa de martir în vremea aceasta a fost Felix, episcopul Romei. El a căutat să întărească în credinţă pe ceilalţi creştini şi, cum era natural, îi îndemna să se închine numai viului Dumnezeu şi nu împăratului. El a fost adus înaintea împăratului, care l-a condamnat la moarte prin decapitare.

    Agapetus a fost un tânăr roman, credincios. El a avut o inimă miloasă şi plină de dragoste pentru cei săraci. Spre a-i ajuta, el şi-a vândut averea ce o avea de la părinţi şi banii i-a împărţit celor nevoiaşi. Cineva l-a denunţat că e creştin şi că nu se închină împăratului. Atunci l-au arestat şi l-au dus la Praeneste, nu departe de Roma, l-au supus torturilor şi în cele din urmă l-au decapitat.

    Împăratul Aurelian a fost ucis la Bizanţ de proprii săi ostaşi. După el au urmat Tacitus, Probus, apoi Carus, care fiind lovit de un trăznet, a fost urmat la domnie de fiii săi: Carinus şi Numerianus. Toţi au avut o domnie scurtă şi nu au prigonit Biserica creştină.

    În anul 284, a ajuns împărat Diocleţian. El nu a dat imediat decrete imperiale de prigoană până în anul 303, când s-a pornit cel de-al zecelea val. Totuşi, o seamă de creştini au fost martirizaţi fără edicte mai ales după numirea lui Maximilian ca regent în partea de vest a imperiului.

    Felician şi Primus a fost doi fraţi ce au trăit la Roma şi au fost martirizaţi în această perioadă. Ei au fost foarte activi în biserica creştină. Erau săraci, munceau ziua, iar seara căutau să se strecoare în închisori ca să ajute pe fraţii arestaţi pentru credinţa lor. Pe unii mai fricoşi îi încurajau; pe cei slabi îi întăreau; pe cei căzuţi îi ridicau. Ei au trecut şi prin alte prigoane şi au scăpat cu bine. Erau plini de zel sfânt şi experienţa lor căutau s-o împăr­tăşească şi altora. Într-o zi au fost prinşi şi puşi în lanţuri. După ce au fost bătuţi crunt, au fost trimişi într-un orăşel la vreo 20 km de Roma, ca acolo să fie judecaţi. Ei au mărturisit că sunt creştini. Ca să se lepede, au fost supuşi torturii, dar harul lui Dumnezeu i-a întărit în toate în­cercările. Fiindcă n-au fost gata să renunţe la credinţa lor în Cristos Domnul, la urmă, au fost decapitaţi.

    Marcus şi Marcelianus au fost fraţi gemeni. Ei se trăgeau dintr-o familie distinsă a Romei. Părinţii au fost păgâni. Copiii au fost convertiţi în tinereţe prin tutorele lor care era creştin. La arestare, ei erau căsă­toriţi şi aveau copii. La judecată, ei şi-au mărturisit crezul şi au fost osândiţi la moarte prin decapitare. Părinţii au intervenit să se amâne executarea sentinţei cu treizeci de zile, ca în acest timp să-i convingă să jertfească idolilor. Transquilinus şi Martia cu nurorile şi nepoţii au venit la ei, la închisoare şi cu lacrimi au stăruit ca ei să renunţe la credinţă, dar ei au rămas neclintiţi. La închisoare au întâlnit pe un ofiţer din garda imperială numit Sebastian. Acesta venise să întărească pe cei doi fraţi. În urma discuţiilor din temniţă, în loc ca cei doi fraţi să fie doborâţi, ei au reuşit să determine atât pe părinţi cât şi pe soţiile lor să creadă în Cristos. La sfârşitul celor 30 pe zile, tatăl s-a prezentat la prefect să-i spună rezultatul. El a mărturisit că a încercat să-i abată de la credinţă, dar n-a reuşit, din contră şi ei au devenit creştini. Apoi a tăcut. Cromaţiu, prefectul care i-a osândit, a fost foarte surprins. Tatăl a folosit aşa argumente puternice încât însuşi magistratul a fost convertit. El a pus în libertate pe cei doi fraţi. A renunţat la înalta sa slujbă, şi-a vândut averea şi s-a retras în afară de Roma. La fel a fost convertit de cei doi fraţi şi funcţionarul Nicostratus, care era cu evidenţa celor din închisoare. După liberare, Marcus şi Marcelianus au fost ascunşi în apartamentul unui ofiţer de la palat, căci vânătoarea după creştini era în toi. Un apostat creştin, ce s-a lepădat de credinţă, a aflat de la cineva că cei doi fraţi sunt ascunşi la palat. Numaidecât i-a denunţat şi din nou au fost arestaţi. Pre­fectul Fabian, care l-a succedat pe Cromaţiu, i-a con­damnat să fie legaţi la un stâlp, iar picioarele să le fie ţintuite cu piroane. O zi întreagă i-a ţinut în poziţia aceasta, iar în ziua următoare au fost străpunşi cu lancea.

    Zoe, soţia lui Nicostratus, funcţionarul cu evidenţa deţinuţilor, pierduse graiul în urma unei paralizii şi vorbea numai prin semne. Ea căuta să se înţeleagă cu Marcus şi Marcelianus în ce priveşte credinţa. Ei i-au vorbit despre mântuirea prin Cristos Domnul şi au îndemnat-o să se roage chiar şi pentru vindecarea ei. Ea s-a rugat şi a reprimit graiul. Aceasta a întărit mult cre­dinţa ei. De acum spunea tuturor că ea e creştină, îm­preună cu soţul ei. Convertirea lor a stârnit multă zarvă. Prefectul a poruncit arestarea lor. Aduşi la scaunul lui de judecată, el porunci lui Zoe să sacrifice în cinstea lui Marte. Refuzând să facă aceasta, a fost spânzurată de craca unui pom, iar dedesubt au pus un foc lent, ca s-o chinuie cât mai mult. Trupul ei a fost dezlegat de la craca pomului şi de funie a fost legat un pietroi mare apoi a fost aruncată în râu. Soţul ei a fost de asemenea mar­tirizat.

    Alban a fost un păgân din Britania. Odată, el a acordat adăpost unui creştin numit Amfibalus, care era urmărit pentru credinţa sa. Conversaţiile avute cu acesta, au dus la creştinarea lui. Alban a devenit un credincios înflă­cărat. Era conştient ce soartă îl aşteaptă, dar era ferm hotărât să nu se despartă de Cristos. În cele din urmă duşmanii au aflat unde e ascuns Amfibalus şi au venit la casa lui Alban să-l ridice. Dorind să-l scape, Alban făcu în fugă schimbul hainelor. Soldaţii l-au luat pe Alban în locul lui Amfibalus, dar când fu dus în faţa judecătorului, acesta îl recunoscu şi trimise din nou după Amfibalus, care între timp a scăpat cu fuga. În­furiat, magistratul porunci lui Alban să jertfească în cinstea lui Jupiter. Alban refuză categoric şi mărturisi că e creştin. Atunci îi porunci să îngenuncheze la picioa­rele statuii, dar arestatul nu se supuse. Aceasta îl înfurie şi mai mult şi ordonă să fie biciuit. Aspra pedeapsă, Alban o rabdă cu mult curaj. După biciuire, magistratul rosti sentinţa să fie decapitat cu sabia.

    Istoricul Bede, relatând martirajul lui Alban, spune că pe drum, călăul însuşi a devenit creştin. Ajungând la locul de execuţie, el a aruncat sabia şi a cerut îngăduinţă, fie să moară în locul lui Alban, fie să-l omoare împreună cu el. De faţă era adunat mult popor. Ofiţerul însărcinat cu execuţia îi acceptă cea de a doua cerere şi amândoi au fost omorâţi cu aceeaşi sabie. Martirajul lor a avut loc la 22 Iunie, lângă Verulam, azi St. Alban.

     

    Martirii celui de-al zecelea val

    Anul 303 d.Cr.

    Timpul de linişte şi pace pentru biserică a contribuit mult la dezvoltarea ei. Creştinii, au ajuns să fie foarte apreciaţi de societate pentru caracterul şi conduita lor. Unii au ajuns să fie numiţi în posturi înalte. Doroteus şi Gorgonius, dintre cei mai devotaţi credincioşi, au ajuns miniştri în guvern. În toate oraşele, mulţimi mari de oameni au devenit creştini şi s-au alipit de biserică. Serviciile de închinăciune erau de toată frumuseţea. Cum vechile clădiri în care se adunau, nu mai puteau cuprinde mulţimile ce veneau la biserică, creştinii au început, în această perioadă, să-şi zidească clădiri spa­ţioase. Pe nesimţite s-a petrecut însă o deviere. Accentul a început să se pună cu prioritate pe zidirea clădirilor în care se întrunea biserica şi nu pe zidirea sufletească a membrilor. Eusebiu ne spune că clădirile bisericilor au devenit frumoase, împodobite de toată măreţia, dar excesiva libertate i-a făcut pe creştini să se împotmo­lească în nepăsare şi viaţă lumească, ajungând astfel de unde au plecat. Ura şi duhul de dezbinare a început să facă ravagii în rândurile lor. Conducătorii se certau şi se rivalizau între ei. Poporul era învrăjbit şi împărţit. Răutatea şi prefăcătoria a început să macine Biserica creştină dinăuntru. Mulţimile veneau încă la biserică, dar lipsea vitalitatea şi căldura dragostei de-altădată. Atunci a început judecata divină. Dumnezeu n-a mai putut îngădui situaţia în care ajunsese biserică. Persoane dornice de întâietate, oameni plini de mândrie au pus mâna pe slujbele Bisericii. În loc de a sluji, au început să stăpânească. „Ca şi cum am fi fost lipsiţi de orice pic de simţ – zice istoricul Eusebiu, descriind vremea sa – noi nu am fost prompţi în luarea de măsuri spre a linişti, spre a ne împăca cu Dumnezeirea. Unii, într-adevăr, ca ateii, considerau situaţia noastră ca fiind neglijată şi neobservată de Providenţa şi astfel au adăugat o răutate şi mizerie la alta. Unii, care au ajuns să fie păstorii noştri, părăsind legea pietăţii, s-au aprins unii împotriva altora, s-au ţinut de certuri, ameninţări, denunţări, rivalităţi, lupte şi ură… Atunci, aşa cum zicea Ieremia, Domnul a aruncat în mânia Lui aprinsă, fiica Sionului în întunecime. A azvârlit din cer pe pământ podoaba lui Israel, i-a pustiit cortul sfânt, a nimicit locul adu­nării sale” (Plângerile lui Ieremia 2:1,6). Aşa a procedat Domnul şi în vremea aceasta. Valul de prigoană a început din nou. Creştinii au ajuns să-şi vadă falnicele lor clădiri pentru închinăciune dărâmate, Sfintele Scripturi arun­cate în flăcări în mijlocul pieţei, iar păstorii poporului destituiţi din slujbele lor şi arestaţi. Ei au devenit obiectul de excese al duşmanilor lor. Mulţi au fost zdruncinaţi de persecuţie, mulţi au naufragiat în cre­dinţă, mulţi s-au scufundat în adânc. Vai, ce ravagii a făcut persecuţia aceasta! Creştinii n-au mai avut tăria spirituală de altădată şi nu s-au putut bucura de biruinţe, ca fraţii lor de mai înainte. Valul acesta de prigoană a fost mult mai cumplit.

    La 17 Septembrie 284, Diocleţian a fost ales împărat al Romei. Originea lui a fost sărăcăcioasă, se crede că a fost născut din părinţi sclavi. El a îmbrăţişat cariera militară şi a urcat treptele până la tronul Romei. Spre a-şi consolida domnia, el numeşte în 285 pe Maximian, un fost tovarăş al lui de arme, ca regent pentru partea de vest a imperiului, cu titlul de August, pe care şi el îl purta, iar în anul 293 numeşte încă doi cezari, pe Constanţiu Clor pe frontiera de la Rin şi pe Galerius la Dunăre. El a avut talente deosebite de organizare şi mână forte.

    Faptul că biserica în vremea aceasta ajunsese orga­nizată, având grade ierarhice, a făcut ca Diocleţian să vadă un nou stat în stat. Galerius, cezarul din răsărit, a fost ostil creştinilor. El a exercitat o puternică influentă asupra lui Diocleţian, determinându-l a dezlănţui pri­goana. Un accent deosebit a fost pus pe cultul împă­ratului şi pe slujbele vechilor zei.

    În al nouălea an al domniei sale, la începutul lui Februarie anul 303, Diocleţian a dat primul edict de persecuţie al creştinilor, urmat de-alte două edicte în rapidă succesiune. În timp ce creştinii se pregăteau de sărbătoarea Paştilor, care în anul acela cădea în luna Martie, în toate oraşele s-a afişat edictul împăratului de demolarea tuturor locaşurilor de închinăciune ale creştinilor. Alt edict poruncea confiscarea şi arderea în pieţe publice a Bibliei şi a cărţilor sfinte. Alt edict cerea degradarea tuturor creştinilor ce deţineau posturi înalte în dregătorii sau armată, iar ceilalţi să fie depo­sedaţi de drepturi, dacă nu renunţau la credinţa lor. Toţi slujitorii Evangheliei au fost arestaţi şi aruncaţi în închisori. În anul 304 a urmat al patrulea edict care cerea tuturor creştinilor să sacrifice zeilor. Aceste edicte au declanşat o groaznică persecuţie. Mii şi mii de creştini au fost arestaţi, bătuţi, torturaţi şi martirizaţi. Execu­tarea acestor edicte atârna însă în mare măsură de magistraţi. Prigoana a fost mai crudă în Italia, Africa de Nord şi în Răsărit. În partea de apus a imperiului, Galia şi Britania, unde domnea Constanţiu Clor, a fost mai uşoară. El a distrus clădirile creştinilor, dar nu a torturat pe creştini în aşa măsură ca în Răsărit.

    Împăratul Diocleţian şi-a mutat reşedinţa de la Roma la Nicomedia, un oraş în Asia mică. De aici s-a dezlănţuit valul prigoanei. Prefectul oraşului, cu un pluton de soldaţi, s-au dus la biserica creştină, au forţat uşile, au distrus toate cărţile, apoi au dărâmat clădirea până la temelie. Primul martir din această perioadă a fost tot aici. Imediat după ce a fost afişat edictul imperial, un creştin îndrăzneţ a rupt edictul şi a învinuit pe împărat de nedreptate şi cruzime. Cuvintele lui au fost considerate insultă la adresa împăratului. El a fost arestat pe loc, torturat, apoi a fost ars de viu. După aceasta, şiragul martirilor a fost nenumărat. Iată doar câţiva mai de seamă:

    Petru, demnitarul de la palatul imperial. Deşi în zilele dinaintea prigoanei a fost foarte stimat şi iubit chiar de împărat, după edictul de prigoană, nimeni nu l-a cruţat nici pe el, nici pe ceilalţi de la curte. Nici Doroteus nu a fost scutit de valul de prigoană. Petru a fost luat şi dus în mijlocul cetăţii în faţa lui Diocleţian şi Galerius. Acolo i s-a poruncit să sacrifice, dar el nu a vrut şi a refuzat categorie. Ei au pus să-l lege la stâlp spre a fi bătut cu vergi pe tot corpul, până ce se va supune să facă ce i s-a poruncit. În mijlocul suferinţelor, el a rămas neclintit. În unele locuri au apărut oasele goale, căci carnea s-a despuiat de pe ele. Bucăţi de carne ruptă atârnau pe tot corpul. Totul era numai o rană. Atunci au făcut o amestecătură de oţet cu sare şi au vărsat-o peste el. Usturimea şi durerile au fost oribile. Întrucât a suportat şi acestea, fără să se lepede de credinţa sa, schingiuitorii au adus un grătar, au aprins focul sub el şi corpul ciopârţit al lui Petru a fost pus pe grătar. Li s-a poruncit să menţină un foc moale, ca nu cumva să moară dintr-odată, ci să fie torturat cât mai mult. În groaznicele chinuri, el a rămas totuşi statornic în credinţa lui. Nimic nu l-a putut despărţi de Mântuitorul lui. În cele din urmă, sufletul lui a plecat, lăsând pe grătar un morman de carne prăjită. Statornicia lui poate servi drept exemplu multora.

    Doroteus şi Gorgonius şi mulţi alţi demnitari au suferit grele încercări şi au murit strangulaţi.

    Antimus, episcopul din Nicomedia, pentru mărturia lui despre Domnul Isus, a fost decapitat.

    În aceste zile, nu se ştie prin ce împrejurare un in­cendiu a izbucnit în palatul imperial din Nicomedia. Printr-o falsă suspiciune, creştinii au fost acuzaţi că au dat foc palatului. În consecinţă, familii întregi de creştini ce se aflau în slujba palatului au fost adunate, unii omorâţi în masă, alţii aruncaţi în foc. Pe alţii, populaţia i-a legat şi i-a aruncat în adâncul mării. Atât a fost de mare furia încât creştinii ce au servit la palat şi care murind au fost îngropaţi, acum i-au dezgropat din morminte şi osemintele le-au aruncat în mare. Mulţimi, aprinse de ură, au început să alerge pe străzi, ca nebunii, să pună foc caselor creştinilor. Creştinii au fost vânaţi şi fără nici o judecată, erau măcelăriţi. Cruzimile au depăşit orice imaginaţie de a fi descrise. Nu s-a mai ţinut în socoteală nici vârsta, nici sexul, ci femeile şi copiii au fost omorâţi la fel. Din cauza aceasta, nu se ştie numărul celor martirizaţi şi nici cum au murit. Persecuţia a devenit generală şi a durat zece ani grei. Ea a fost pustiitoare mai ales în Siria, Mauritania, Teba şi Egipt.

    Istoricul Eusebiu, vorbind despre scene pe care el însuşi le-a văzut în Tir şi Finicia, spune că nu se putea să nu rămâi uimit de credincioşia martirilor şi de pri­veliştea ce o aveai în faţă. Unii după ce erau biciuiţi, cu trupul tot însângerat, erau daţi ca pradă fiarelor sălba­tice. Atunci ceea ce se petrecea, stârnea înmărmurirea tuturor. Puterea divină a Domnului şi Mântuitorului nostru Isus Cristos se manifesta în ei, nu numai prin seninătatea, răbdarea nobilă şi bucuria ce o aveau, ci şi prin atitudinea fiarelor sălbatice. Era de aşteptat ca leoparzi, tigri, lei, urşi hămesiţi de foame, la mirosul sângelui, să se arunce asupra lor şi să-i sfâşie într-o clipită. Dar lucrurile se petreceau altfel. Creştinii erau aşezaţi în mijlocul amfiteatrului ca să poată fi văzuţi de toţi spectatorii. Din cuştile laterale se dădea drumul fiarelor, după sentinţa dată de magistraţi. Acestea uneori înaintau puţin, apoi se opreau. Alte ori se repezeau în salturi şi la o mică distanţă de creştini, parcă erau oprite de o mână nevăzută şi nu mai voiau să înain­teze. Atunci începea asmuţirea lor. Şi au fost mai multe cazuri, când, în loc să se arunce asupra creştinilor, fiarele se întorceau şi se repezeau asupra asmuţitorilor şi îi sfâşiau în bucăţi. Uneori se apropiau şi le lingeau rănile, şi numai după multă asmuţire, întărâtare, îi sfâşiau pe creştini. Unii martiri trebuiau să fie scoşi de două, trei ori în amfiteatru şi să se dea drumul la diferite soiuri de fiare sălbatice, căci nu erau atacaţi de ele. Aşa scene, în loc să fie în defavoarea creştinilor, deveneau în favoarea lor. Păgânii recunoşteau puterea Dumnezeului celui viu şi unii din ei deveneau creştini. Scenele erau cu adevărat mişcătoare. Uneori era scos un singur tânăr sau tânără de 15-20 de ani şi aşezat în mijlocul circului. Cum să nu rămâi uimit când îi vedeai lipsit de teamă că îşi ridicau mâinile spre cer şi se rugau, iar fioroasele fiare stăteau în jurul lor şi îi admirau? Gingăşia tinerească se întâlnea cu ferocitatea şi sentimentele spectatorilor erau răscolite, iar rezultatele erau contrare celor scontate de autorităţi.

    Odată în Fenicia, tineri creştini au fost daţi pradă unui taur sălbatic. Acesta, ca turbat, a apucat în coarnele sale pe îngrijitori, i-a aruncat în aer şi i-a lăsat aproape morţi, s-a repezit apoi asupra creştinilor, dar deodată s-a oprit. Se părea că nu poate merge mai departe, înfuriat a început să scurme pământul cu picioarele, să lovească cu coarnele într-o parte şi în alta şi de iritat ce era, a început să mugească înfiorător, căuta să se repeadă asupra lor şi iarăşi da înapoi. Atunci au dat drumul altor fiare sălbatice, dar nici acestea nu i-au atacat. După momente de teribilă încordare, după cele două încercări nereuşite, au fost omorâţi cu sabia. Omul s-a dovedit mai fioros decât fiarele.

    La Teba, cruzimile au fost aceleaşi, doar metodele de torturare puţin diferite. În loc de a le rupe bucăţi din carnea trupului cu anumiţi cleşti, aici erau scrijeliţi cu scoici până mureau. Femei dezbrăcate erau legate de un picior şi cu un fel de maşinărie, ca macaraua, erau ridicate în sus şi lăsate cu capul în jos până îşi dădeau sufletul. Alţii erau legaţi de crengile unor copaci şi lăsaţi acolo să moară de foame. Pentru smulgerea braţelor şi desfacerea încheieturilor, aici nu se folosea scripetele, ca în alte locuri, ci cu un fel de maşinărie se apropiau mai multe bârne puternice, iar creştinul era legat cu mână de una, cu alta de-alta, cu picioarele de-altele, ca atunci când se lăsau slobode, să desfacă toate în­cheieturile, ba chiar să smulgă o mână într-o parte piciorul în altă parte, capul în altă parte. La fel s-a practicat uciderea în masă. Adunau şaizeci, optzeci sau o sută de bărbaţi, femei şi copii pentru a le măcelări cu sabia.

    Uneori călăul obosea şi trebuia să-l schimbe altul. Au fost cazuri când s-a frânt chiar sabia şi a trebuit să se aducă alta. Dar nimic din toate acestea nu a înspăimântat pe creştini, nu i-a despărţit de dragostea lui Dumnezeu, care este în Cristos Isus, Domnul nostru. Din contră, cu cât ferocitatea duşmanilor şi cruzimea torturilor apli­cate erau mai mari, cu atât se părea că elanul şi înflă­cărarea creştinilor creştea mai mult. Căci proconsulul sau magistratul abia pronunţa sentinţa de condamnare la moarte împotriva unora ce au fost arestaţi, că alţii de bună voie se grăbeau în sala de judecată, mărturiseau că sunt creştini şi cereau să fie osândiţi şi ei. Şi era cu atât mai frumos şi mai uimitor, cu cât unii nu erau din clasa de jos sau dintre sclavi, ci persoane distinse, oameni învăţaţi, din familii nobile, cu bogăţie. Ei considerau fără importanţă toate celelalte lucruri faţă de credinţa lor în Mântuitorul. Aşa a fost Filoromus ce a deţinut o înaltă funcţie în districtul imperial al Alexandriei. Con­form rangului său roman, el era mereu însoţit de o gardă militară. Era un fel de şef al justiţiei. Fiind creştin, a preferat să moară ca martir spre a fi încununat pentru veci.

    Fileas a fost prezbiterul bisericii din Thmuis/Egipt. El a fost un bărbat eminent pentru conduita sa, om de ştiinţă şi cărturar, un bun cunoscător al literaturii în limbi străine prin studiile sale. El devenise creştin şi a fost adânc devotat credinţei sale. De la el avem o frumoasă descriere a suferinţelor martirilor din Alexandria. El folo­seşte, în limba greacă, termeni de toată frumuseţea cu privire la martiri; îi numeşte „purtătorii lui Cristos”, „sfinţii martiri”. Scrisoarea a fost scrisă din închisoare, înainte de sentinţa finală şi a fost adresată fraţilor din Thmuis pe care i-a păstorit, îndemnându-i să rămână tari în credinţă chiar şi după moartea lui. În ea arată sufe­rinţele la care a fost supus el şi alţi fraţi din Alexandria în perioada întemniţării lor.

    În Egipt, unii au fost îngropaţi de vii, alţii au fost înecaţi în Nil, mulţi au fost spânzuraţi până ce au pierit şi o mare mulţime dintre ei au fost aruncaţi în foc. Biciuirea, scaunul de tortură, pumnalul, sabia, otrava, crucea, înfometarea şi tot ce a ştiut mintea omenească, să născocească a fost folosit spre torturarea creştinilor.

    În Frigia, populaţia unui oraş întreg era creştină. Acest oraş a fost înconjurat de armată şi fără nici o jude­cată, au dat foc oraşului distrugându-l până în temelie, iar locuitorii au fost mistuiţi de flăcări. Cei ce au scăpat de flăcări, au fost măcelăriţi cu sabia. În acest oraş, chiar şi guvernatorul, magistratul, garnizoana şi înalţii funcţionari, toţi erau creştini.

    Tot în Frigia, un demnitar roman numit Adanetus, om dintr-o familie nobilă italiană, ce deţinea înalta funcţie de prim-ministru, administrator general şi şef al impozitelor, era creştin. Conform edictului lui Dio­cleţian, el trebuia ori să jertfească idolilor, ori să moară ca martir. Şi el, ca atâţia alţii, a fost gata să renunţe la onorurile sale, la poziţia sa, la tot ce îi oferea viaţa aceasta trecătoare şi a ales moartea de martir. Ce slabi sunt mulţi din creştinii de azi, care nu sunt gata să renunţe la nimicuri, dar de cum să aleagă moartea de martir!

    În Mesopotamia, creştinii erau spânzuraţi cu capul în jos deasupra unui foc moale, care să nu-i omoare, ci să-i chinuie cât mai mult.

    În Arabia, martirii au fost omorâţi cu securea. În Pont, torturile au fost îngrozitoare. Se făcea smulgerea unghiilor – sau vârârea sub unghii a unor aşchii ascuţite de trestie. Altora se turna plumb topit pe spate sau pe alte părţi sensibile ale corpului. Magistraţii se întreceau, de parcă ar fi fost la un concurs cu premii, spre a desco­peri noi şi noi mijloace de torturare a creştinilor.

    În Antiohia, ca mijloc de tortură mai obişnuit, se folosea grătarul înroşit. Aici mai mulţi creştini când au fost aduşi la judecată şi li se cerea să ia un bob de tămâie şi să-l arunce în focul de pe altar, ei preferau să-şi vâre mâna în foc, decât să sacrifice tămâie în cinstea zeului. O bună credincioasă din Antiohia, renu­mită prin bogăţia ei, precum şi prin virtuţile ei, avea două fete în floarea vieţii. Ele au fost crescute în pietate şi curăţie. Când a venit prigoana, mama, pentru o vreme şi-a ascuns fetele. Nu voia ca alţii să-şi bată joc de castitatea lor. Când duşmanii au aflat ascunzătoarea lor şi era să pună mâna pe ele, fetele au fugit şi cum în apropiere era un râu, au preferat să sară în râu şi să moară înecate decât să cadă în mâinile duşmanilor, pentru a fi necinstite.

    Tot la Antiohia, alte două tinere fecioare, distinse, deosebit de frumoase, adorabile în comportare, serioase în gândire şi aprinse în dragostea lor pentru Domnul Cristos, se trăgeau dintr-o bună familie. Ele erau surori în toate privinţele. Şi ca şi cum pământul nu era vrednic de aşa perfecţiune, duşmanii le-au prins şi le-au aruncat în mare.

    Lucian, prezbiterul bisericii din Antiohia, bărbat proeminent pentru caracterul său excelent şi pentru pietatea sa, a ajuns să proclame Împărăţia lui Dumnezeu în faţa împăratului şi şi-a pecetluit mărturia cu sângele său.

    Din Fenicia, martiri mai însemnaţi au fost păstorii spirituali ai turmei lui Cristos, Tyrannio din Tir, Zenobius din Sidon şi Silvanus din Emisa. Primul a fost înecat în mare, ale doilea, care era un vestit medic, a murit în timpul torturilor aplicate pe coaste, iar al treilea a fost aruncat ca hrană fiarelor sălbatice. Silvan, bătrânul bisericilor din ţinutul Gaz a fost decapitat împreună cu alţi treizeci şi nouă creştini, la minele de aramă din Feno.

    Prezbiterul Pamfiliu a fost unul din cei mai admirabili bărbaţi ai vremii sale şi era gloria bisericii din Cezareea. El s-a tras dintr-o onorabilă familie din Berytus, cetate renumită pentru şcolile ei de pe acea vreme. În tinereţe a urmat toate cursurile de ştiinţe. Apoi i s-a acordat onoarea de a fi magistrat. După ce a primit pe Cristos Domnul, ca Mântuitorul său, el a căutat să se adâncească în învăţătura despre mântuire. Acest magistrat de seamă, cu un capital aşa de mare de cunoştinţe, nu s-a ruşinat să devină din nou discipol. Spre a aprofunda studiul Sfintelor Scripturi, el a urmat şcoala catihetică a lui Pierius, din Alexandria succesorul lui Origen. După aceea s-a stabilit la Cezareea, în Palestina. Pe cheltuiala sa, a procurat multe cărţi şi şi-a făcut o mare bibliotecă, pe care a lăsat-o Bisericii. Aici el a deschis o şcoală publică de literatură religioasă. El a transcris cu mâna sa toată Biblia. Deşi era atât de învăţat, era de o umilinţă extraordinară. Toate bunurile ce le avuse ca moştenire de la părinţi, le-a împărţit săracilor.

    În anul 307, crudul guvernator Urban al Palestinei i-a cerut să se prezinte la scaunul său de judecată. A fost bătut în mod inuman şi tare schingiuit. Cu cleşti de fier înroşite i-au rupt carnea de pe coaste, dar el a rămas plin de pace şi statornic în credinţa lui, încât a uimit până şi pe magistrat. Pamfiliu a mai rămas doi ani în închisoare, în acest timp, guvernatorul a fost decapitat din porunca împăratului Maximinius, care a numit în locul lui ca guvernator al Palestinei pe Firmilian. Dar şi acesta nu a fost cu nimic mai puţin brutal ca înaintaşul său. După mai multe vărsări de sânge, a poruncit să fie adus şi Pamfiliu în faţa sa. Fiindcă a declarat că e creştin, l-a condamnat la moarte, întâi, a pus să fie bătut în chip barbar, până ce a căzut carnea de pe oase, iar intestinele au ajuns să-i atârne în afară. Venerabilul prezbiter a răbdat toate în tăcere, fără să-şi deschidă gura. Apoi l-au pus pe un foc moale, unde a murit proslăvind numele Domnului Isus, Fiul lui Dumnezeu.

    La Roma, valul acesta de prigoană a înmulţit mult numărul martirilor. Creştinii, mulţi la număr în această mare metropolă, au ajuns să fie seceraţi. Cei ce se strecuraseră doar cu anumite scopuri printre creştini, acum au dat bir cu fugiţii. Ei s-au dus şi au sacrificat în cinstea zeilor şi au scăpat de prigoană. Cei cu adevărat credincioşi au dovedit mult devotament şi înflăcărată dragoste pentru Cristos Domnul. Ca şi în celelalte părţi ale imperiului şi aici ei au strălucit pe ruguri şi au cântat amfiteatru în mijlocul fiarelor.

    Sebastian a fost un ofiţer creştin în garda imperială. El s-a născut la Narbonne în Galia. El a venit la Roma prin anul 284. Înainte de a veni la Roma, el a fost con­vertit la Milano şi credinţa mărturisită odată pentru tot­deauna sfinţilor, el a păzit-o până la moarte. El a rămas creştin în mijlocul unei lumi idolatre, nu s-a lăsat orbit de splendorile curţii imperiale şi nu s-a întinat de orgiile palatului. El a fost foarte preţuit de cei mai înalţi demni­tari şi a fost mult stimat de inferiorii săi. În timpul său liber, a fost foarte activ pentru binele fraţilor săi de credinţă şi pentru progresul bisericii. Cerceta pe bolnavi şi nu uita de cei din închisoare. Vestea bună a Evangheliei căuta s-o împărtăşească şi altora. Prin mărturia lui, prefectul Romei, împreună cu fiul său Tiburţiu, au ajuns să cunoască mântuirea prin Cristos Domnul. După convertire, acesta s-a retras pe moşia sa din Cam­pania. La plecare, a luat cu el mai mulţi creştini spre a-i pune în siguranţă. Sebastian a lucrat până ce Torquatus, un informator deghizat sub numele de creştin, l-a denunţat lui Fabian, iar acesta l-a denunţat împăratului Maximian. Împăratul auzind acuza, l-a chemat pe Sebastian şi l-a învinuit de nerecunoştinţa şi trădare. Sebastian a mărturisit că e creştin. Maximian, în furia lui, hotărî să fie dat morţii prin lovituri de săgeţi. Cu executarea sentinţei a fost însărcinat un numidian, căpetenia arcaşilor africani. Porunca împărătească a fost să nu tragă în inimă, ca să nu moară dintr-odată, ci să-i provoace o moarte cât mai chinuitoare, trăgând cât mai multe săgeţi în trupul lui. După execuţie, nişte creştini au venit să-i îngroape trupul şi au constatat că în el era încă viaţă. Astfel, l-au ascuns în casa unui creştin, unde în scurtă vreme s-a refăcut. Dar aceasta numai l-a pregătit pentru un al doilea martiraj. Căci îndată ce a putut să umble, Sebastian a ieşit în calea împăratului, în timp ce aceasta mergea spre templu. Văzându-l, împăratul fu uimit, dar mai uimit fu de cuvintele lui, deoarece Sebastian îl acuză de crime, de omorârea sfinţilor. Îi spuse că ziua răzbunării mâniei lui Dumnezeu asupra sa e aproape şi îi strigă să se pocăiască cât mai are vreme. Din uimire, împăratul trecu în furii. El porunci ca Sebastian să fie omorât imediat cu lovituri de beţe. Porunca se execută. O lovi­tură straşnică în cap îl prăbuşi la pământ pe fostul căpitan al gărzii imperiale şi îl învrednici de cununa vieţii pe neînfricatul luptător al lui Cristos.

    Victor a fost un tânăr creştin din Massilia, un oraş din partea de sud a Galiei. El a fost foarte zelos în lucrarea bisericii, mai ales în ajutorarea săracilor. El a fost învinuit că a ofensat pe preoţii păgâni şi a fost tras la judecată. Magistratul l-a chestionat şi apoi l-a sfătuit să se întoarcă la închinăciunea idolatră spre a se bucura de avantajele ce provin din favoarea împăratului.

    Victor răspunse că el e slujitor al lui Cristos şi că nici o poziţie care i s-ar putea oferi de un împărat pământesc nu poate să-l împiedece de la datoria sa faţă de împăratul cerurilor.

    Auzind răspunsul său curajos, judecătorul îl trimise să fie judecat de cezarul Maximian. Acesta, sub amenin­ţarea cu cele mai severe pedepse, îi porunci să sacrifice idolilor romani. Fiindcă Victor a refuzat, împăratul a poruncit să fie legat şi târât pe străzile oraşului. În timp ce se executa sentinţa, mulţimea l-a supus la multe cazne. Rămânând credincios în ciuda violenţelor mulţimii, împăratul a poruncit să fie pus pe scaunul de tortură. Auzind înfricoşata osânda, îl cuprinse fiori, dar ridicându-şi ochii spre cer, se rugă Domnului să-i dea curaj. După aceasta a suportat totul cu multă bărbăţie. Când călăii au obosit torturându-l, l-au dus şi l-au aruncat într-o celulă a temniţei. În timpul cât a stat în închisoare, a convertit pe temnicerii: Alexandru, Felician şi Longinus. Auzind împăratul despre aceasta a poruncit ca cei trei temniceri să fie decapitaţi. Sentinţa a fost executata imediat, iar pe Victor l-a condamnat să fie pus încă odată pe scaunul de tortură, apoi l-au bătut zdravăn şi l-au aruncat iarăşi în celulă. Când l-au adus la a treia înfăţişare, în sala de judecată au adus şi un mic altar cu un idolaş şi i-au cerut să jertfească, el lovi cu piciorul şi răsturnă şi altarul şi idolul, împăratul Maximian, superstiţios cum era, când a văzut aceasta, a strigat înfuriat ca imediat să i se taie piciorul care a lovit altarul şi idolul, iar el să fie dus în moara de măcinat pietre şi aruncat acolo spre a fi sfărâmat în bucăţi. Sentinţa a fost groaznică, dar trebuia îndeplinită. El a fost aruncat în moară împreună cu pietrişul, dar atunci s-a stricat moara şi Victor a fost scos dintre pietre tot zdrobit, însă era încă în viaţă, împăratul nemaiavând răbdare până ce se repară moara, a poruncit să i se strivească capul. Lucru ce s-a şi făcut imediat. Astfel, după lungi şi groaznice torturi, Victor a plecat la Domnul său pe care L-a slujit cu atâta scumpătate.

    Tiburţiu, fiul lui Cromaţiu fostul prefect al Romei, a fost bănuit că e creştin. Deşi ei s-au retras din Roma pe moşia lor din Campania, au fost urmăriţi şi cineva i-a denunţat cezarului. Acesta porunci arestarea lui Tiburţiu. La judecată, el mărturisi că e creştin. Spre a-l reîntoarce la religia idolilor, i-au oferit poziţii şi onoruri, dar el n-a vrut să se lase de credinţa sa, prin care a primit pacea sufletului său. Atunci l-au supus caznelor şi schingiuiri­lor. Rămânând statornic, împăratul a poruncit să fie decapitat pe calea Lavicană, la trei mile de Roma.

    Sergius a fost un distins ofiţer roman ce l-a însoţit pe împăratul Maximian în Siria. Fiind acuzat că e creştin, i s-a poruncit să jertfească în cinstea lui Jupiter, dar el a refuzat. Atunci a fost despuiat de hainele sale mili­tare şi de armură şi spre batjocură a fost îmbrăcat în haine femeieşti, a fost încălţat în sandale cu cuie şi forţat să parcurgă o bună distanţă pe jos. În cele din urmă a fost decapitat.

    Trei surori, Chionia, Agape şi Irina au fost aruncate în temniţă la Tesalonic. Ele au fost creştine, dar fiind o vreme de grea persecuţie şi spre a rămâne necunoscute, ele s-au retras într-un loc singuratic. Când totuşi au fost găsite şi arestate, ele păreau că şi-au pierdut timiditatea şi îşi imputau că au fost fricoase. De acum se rugau să fie întărite de puterea lui Dumnezeu pentru ziua când tre­buiau să fie duse la judecată.

    Când Agape a fost examinată înaintea lui Dulcatius, guvernatorul, a fost întrebată dacă ascultă sau nu legile statului. Ea a spus că e creştină şi că legile, care cer închinarea la idoli, nu le poate asculta, că e hotărâtă întru aceasta şi că nimic nu o poate face să se schimbe. Sora ei Chionia a răspuns în acelaşi fel. Guvernatorul nefiind în stare să le clintească din credinţa lor, a pro­nunţat sentinţa de condamnare la moarte prin ardere pe rug.

    Irina, cea mai tânără dintre surori, numai de 18 ani, a fost foarte frumoasă. Ea a fost dusă să vadă pe surorile ei arzând pe rug, cu gândul să o înspăimânte, să-i zdro­bească tăria credinţei ei. Dar când a fost adusă de la groaznica scenă în faţa guvernatorului, ea a răspuns fără teamă, ca şi surorile ei. În zadar a încercat Dulcatius să o îndemne să se întoarcă la idoli şi să participe la festivităţile date în cinstea lor, căci ea a refuzat cate­goric, declarând că vrea mai degrabă să fie mistuită de flăcări decât să se lepede de credinţa ei. Văzând stator­nicia ei, guvernatorul porunci să fie expusă în stradă insultelor soldaţilor, apoi să fie arsă pe rug. Astfel au dezbrăcat-o şi au pus-o în stradă ca privelişte trecătorilor. După ce s-a adunat o mare mulţime, au adus lemne, le-au stivuit în jurul ei şi i-au dat foc. Pentru Cristos Domnul, ea a preferat să sufere umilinţa şi ruşi­nea, să îndure chinurile cumplite ale rugului, să-şi piardă viaţa aceasta trecătoare, dar să nu piardă viaţa veşnică. Adânc devotament! Minunată credincioşie!

    În anul 304, la Saragossa în Portugalia, Optatus şi alţi şaptesprezece creştini au fost aduşi în faţa scaunului de judecată al guvernatorului Dacian. Ei au fost supuşi la fel de fel de suferinţe ca să se lepede de credinţă, dar au rămas statornici. Atunci au fost condamnaţi la moarte şi toţi au fost executaţi în aceeaşi zi.

    În anul 304, împăratul Diocleţian s-a îmbolnăvit, dar persecuţia a fost dusă înainte de Galerius, precum şi de guvernatorii provinciilor. Mai ales unii au arătat un deosebit zel întru a prigoni pe creştini.

    În Dalmaţia, Teodotus un creştin devotat, avea un han. O mare parte din timpul său şi-a sacrificat-o ajutorării celor nevoiaşi. Teotecnus, guvernatorul acelor părţi, după ce a primit ordinul de a persecuta pe creştini, a răspuns împăratului că el va dezrădăcina creştinismul din orice loc de sub jurisdicţia sa. Încurajaţi de guverna­tor, păgânii au devenit informatori contra creştinilor. Mulţi au fost arestaţi şi aruncaţi în închisori, iar bunurile confiscate. Unii au fugit în păduri sau peşteri unde s-au hrănit cu rădăcini, iar alţii au pierit de foame. În aceste împrejurări, Teodotus a cercetat pe mulţi la închisoare şi pe unii i-a ajutat cu hrană. Polycronicus, un creştin, fiind prins, în timpul anchetei sub constrângeri a denunţat pe Teodotus. Acesta aflând de trădare, s-a predat singur guvernatorului. Când a fost dus în sala de judecată, guver­natorul i-a spus că încă stă în puterea lui să-şi scape viaţa sacrificând zeilor. Teodotus a refuzat să renunţe la credinţa creştină şi a tratat cu dispreţ idolii lor. Păgânii s-au înfuriat şi au cerut să fie pedepsit. El a fost dat spre biciuire, carnea i-a fost ruptă cu cleştele şi apoi a fost aşezat pe scaunul de tortură. Deoarece nici sub torturi nu a retractat credinţa lui, au turnat oţet peste rănile lui, l-au presărat cu sare şi l-au prăjit cu torţe. Dar nici aceste cumplite dureri nu l-au putut clinti din cre­dinţa sa. Atunci i-au smuls dinţii din gură. Din cauza că nici aceasta nu l-a doborât, l-au trimis iarăşi la închisoare. Pe drum, a zis oamenilor ce-l priveau: „Este drept ca creştinii să sufere pentru Cel ce mai întâi a suferit pentru noi”. Cinci zile după aceea, a fost scos iarăşi din închisoare, torturat şi apoi decapitat.

    În Mauritania era un diacon credincios numit Timotei şi pe soţie o chema Maura. Ei abia au fost căsătoriţi doar de trei săptămâni când au fost ridicaţi de la casa lor şi duşi în închisori deosebite. Arianus, guvernatorul din Tebais a căutat să facă tot ce i-a stat în putinţă să-i despartă de creştinism şi să îmbrăţişeze din nou idolatria, încercările i-au fost zadarnice. Ştiind că el e cel ce are Biblia, i-a cerut să o aducă să fie arsă. La aceasta Timotei a răspuns: „Dacă aş avea copii, mai degrabă ţi i-aş da pe aceştia să-i sacrifici, decât să-ţi dau Cuvântul lui Dum­nezeu. Guvernatorul indignat de acest răspuns a poruncit să i se scoată ochii cu un fier înroşit, zicând: „Cărţile în cele din urmă îţi vor fi fără folos căci nu vei mai vedea să le citeşti”. El a îndurat pedeapsa cu atâta răbdare încât judecătorul a devenit exasperat. A poruncit să fie agăţat de picioare şi să fie ţinut cu capul în jos, iar de gât să i se lege un pietroi mare şi să i se pună un căluş în gură. I s-a făcut şi aceasta, fără nici un succes, căci el a rămas statornic în credinţa lui. Atunci cineva a spus guvernatorului că e proaspăt căsătorit cu o tânără pe care o iubeşte mult. Imediat tactica de doborâre a fost schimbată. Arianus a chemat pe Maura, soţia lui, i-a promis multe, a făgăduit că îi va elibera soţul, dacă ea reuşeşte să-l facă să jertfească doar odată idolilor. Cu vorbe dulci a căutat să o corupă de la credinţa ei şi prin ea să-l corupă şi pe el. Maura mai slabă în credinţă şi din dragoste pentru soţul ei, s-a angajat să facă aceasta. Maura a fost dusă la celula lui. Ea l-a certat pentru statornicia lui, a spus că e încăpăţânat şi cu cuvinte pline de dragoste a căutat să insiste ca el să jertfească idolilor. Când i s-a scos căluşul din gură, el a mustrat-o aspru pentru dragostea ei greşită şi a spus că el e hotărât să moară pentru Cristos. Maura a mai încercat încă odată să-l înduplece, dar el, conştient de ispita diavo­lească, a certat-o că a acceptat o aşa slujbă şi ea a plecat îngândurată. Fiindcă n-a reuşit, guvernatorul a poruncit acum ca ea să fie torturată cu mare asprime. După aceasta a rostit sentinţa de condamnare la moarte. Timotei şi Maura au fost răstigniţi unul lângă altul. Aceasta s-a petrecut în anul 304 d.Cr.

    Filip a fost prezbiterul bisericii din Heraclea, Asia Mică. Un ofiţer numit Aristomacus a fost trimis să în­chidă biserica creştină din Heraclea. Filip i-a spus acestuia că închiderea unei clădiri făcută de mâini omeneşti nu poate distruge creştinismul, de oare ce adevărata credinţă nu este în locaşul unde Dumnezeu este adorat, ci în inimile oamenilor.

    Cum nu mai putea să intre în locaşul de închinăciune, Filip a început să predice în faţa uşii sale. Din această cauză, el a fost luat şi dus în faţa guvernatorului. Acesta a strigat la el şi i-a cerut să aducă vasele sfinte ce le folo­sesc la închinăciune şi să predea imediat Scripturile din care citeşte şi învaţă pe alţii; mai bine să le aducă de bună voie decât să fie forţat prin torturi.

    Filip a ascultat nemişcat, apoi a răspuns: „Dacă îţi face plăcere să ne vezi suferind, să ştii că suntem gata să suferim ceea ce ne poţi face mai rău. Trupul acesta neputincios e în mâinile tale, fă ce-ţi place. Vasele ce le ceri, îţi vor fi predate căci Dumnezeu nu este onorat de aur sau argint ci de credinţa în Numele Său. Cât despre cărţi, nu e în puterea mea să ţi le dau şi nici în puterea ta să le primeşti”. Răspunsul l-a înfuriat pe judecător şi a poruncit torturarea lui. Atunci poporul a alergat la locaşul de închinăciune al creştinilor, au spart uşa, au jefuit ce au găsit, au luat Scripturile, le-au ars şi au dărâmat clădirea.

    Filip a fost luat şi dus în piaţă. Acolo i s-a poruncit să jertfească zeilor romani. În apărarea sa, Filip a vorbit despre adevărata natură a lui Dumnezeu şi a spus că păgânii se închină la ceea ce în mod legal poate fi aruncat sub picioare, că şi-au făcut zei din ceea ce Providenţa a îngăduit să fie pentru uz comun. Atunci mulţimea l-a luat, l-a târât pe străzi, l-au biciuit groaznic şi după o vreme l-au adus iarăşi în faţa judecătorului. Acesta l-a acuzat de încăpăţinare şi neascultare de porunca împăratului. Filip a răspuns că el s-a gândit că e mai înţelept să prefere cerul decât pământul şi să asculte mai mult de Dumnezeu decât de oameni. Judecătorul l-a condamnat să fie ars pe rug. Din mijlocul flăcărilor, Filip a cântat laude lui Dumnezeu până ce a fost mistuit.

    La Ancyra, şapte femei bătrâne au fost arestate pentru credinţa lor. Ele au fost anchetate de guvernator, care şi-a bătut joc de credinţa lor, a râs de vârsta lor şi a poruncit ca ele să ia parte la ceremonia de spălare şi curăţire a zeiţelor Minerva şi Diana. Acest ceremonial se făcea odată pe an cu mare paradă. Ele au fost duse cu forţa la templu, dar au refuzat să facă ceremonialul de spălare a zeiţelor. Atunci guvernatorul a poruncit să li se lege pietroaie de gât şi să fie aruncate ele în bazinul cu apă în care trebuiau spălate statuile zeităţilor şi toate şapte au fost înecate. Au preferat să moară decât să facă cel mai mic compromis. Adevărata dragoste nu cunoaşte compromisuri.

     

    Încheiere

    În primele veacuri ale creştinismului au fost zece valuri de prigoană grea. Forţele fanatismului iudaic coalizate cu cele ale păgânismului, îmbibat de super­stiţii, au căutat stârpirea lujerului slab şi firav al creşti­nismului abia, răsărit în pământul uscat. Clericii şi mili­tarii, cezarii şi gloatele au duşmănit de moarte pe urmaşii lui Cristos şi şi-au revărsat otrava furiei, asupra lor. Apostolul Pavel redă foarte bine situaţia aceasta în cuvintele: „Căci noi cei vii, totdeauna suntem daţi morţii din pricina lui Isus”.

    Willston Walker, profesor la Universitatea din Yale, în cartea sa „O istorie a bisericii creştine”, vorbind despre cauzele care au declanşat prigoanele, zice: „În­vinuirile aduse contra creştinilor au fost ateismul şi anarhia. Faptul că s-au lepădat de vechii zei părea ateism, iar refuzul lor de a lua parte la închinăciune în cinstea împăratului îl considerau trădare. Credulitatea populară i-a bănuit de crime deoarece ei căutau să se întrunească aparte. O înţelegere greşită a învăţăturii creştine despre prezenţa lui Cristos la Cina Domnului (vorbeau de frângerea trupului Lui şi vărsarea sângelui Lui), a dat loc la acuza de canibalism, iar celebrarea şi adunarea lor seara, în secret, a presupus săvârşirea de păcate grosolane. Multe din persecuţiile guvernamentale din această vreme au fost provocate de instigaţia gloate­lor contra creştinilor”.

    În unele cazuri, Cezarii doar au legiferat şi au dat curs liber valului de prigoană pornit de mulţime. Această înţelegere greşită, aceste acuze pe nedrept, au deter­minat pe unii să scrie apologii de o rară frumuseţe prin care căutau să pună în lumină crezul lor.

    Realitatea e că urmaşii lui Cristos Domnul au trebuit să fie purtători de cruci. Şi ei şi-au îndeplinit cu scumpătate această înaltă chemare. Eu am redat doar un număr restrâns de cazuri, dar în istoria martirilor, ele sunt mult mai multe. Chiar dacă aşi fi putut să le înşir pe toate, şi atunci ar fi trebuit să mărturisesc că încă nu ar fi fost toate, fiindcă mii, sute de mii, milioane de martiri nu au fost înscrişi nicăieri pe pământ, ci evi­denţa lor este păstrată doar în cartea vieţii din Cer. Numai în catacombele Romei sunt câteva milioane de oseminte ale martirilor. La numărul acestora trebuiesc adăugaţi cei înecaţi în Tibru, cei înecaţi în mare, cei prefăcuţi scrum pe rug, precum şi şiragul nenumărat de martiri din celelalte oraşe ale Italiei şi din celelalte părţi ale im­periului roman.

    Cred că cei a căror suferinţe le-am redat aici, demon­strează din plin dragostea ce ei au avut-o pentru Mântuitorul lor, dragoste ce azi a răcit în inimile multora. La fel arată curăţia primilor creştini ce preferau mai bine să moară decât să spună o minciună, să arunce un bob de tămâie pe altar sau să semneze o declaraţie de lepădare de credinţă. Şi sângele lor – cum spune Naomi Mitchison în cartea sa „Sângele martirilor” – strigă din pământ împotriva oricărei tiranii.

    Trăim zilele din urmă când urmaşii Celui răstignit vor trebui din nou să fie purtători de cruci. Există încă locuri vacante la martiraj. Numărul lor trebuie completat înainte de arătarea în glorie a Împăratului împăraţilor. În primele veacuri, martirajul era considerat ca cea mai înaltă onoare ce o poate avea un creştin. Era dovada supremă a dragostei pentru Cel ce ne-a iubit şi şi-a dat viaţa Sa, ca noi să avem viaţa veşnică.

    Prietenul meu, care ai citit aceste relatări a suferinţe­lor, eşti tu un adevărat creştin? Eşti tu un creştin de tipul celor din primele veacuri? Ai venit tu la Domnul Isus pentru iertarea păcatelor, ai primit tu darul vieţii? Ai tu aceea Viaţă pe care oamenii să nu ţi-o poate lua? Ai tu bunurile nestricăcioase care să-ţi fie mai scumpe decât toate cele de pe pământ? Dacă ai fi tras la răspundere, dacă ai fi supus torturii, ai fi tu un apostol al lui Cristos sau un apostat?

    Toate prigoanele au avut ca scop stârpirea creştinis­mului. Mai ales cea de sub Diocleţian a fost pustiitoare. Ea a fost dusă cu o furie sălbatică. La un moment dat se părea că toţi creştinii au fost stârpiţi. Împăratul credea că a câştigat biruinţa şi a pus să se ridice o coloană comemorativă şi să se bată o monedă cu in­scripţia: „Pentru că s-a şters numele de creştin”. Dar a fost o amarnică înşelăciune. Răbdarea cu care sufereau creştinii toate schingiurile şi cântările lor din arenă sau din mijlocul flăcărilor arăta de partea cui e biruinţa. Şi n-au trecut decât zece ani de la această aparentă stârpire şi tronul Romei e ocupat de un împărat ce se numeşte creştin. Iar faptul că azi în toate părţile pămân­tului poţi să găseşti credincioşi, care aprinşi de ardoarea dragostei se închină lui Cristos Domnul, demonstrează puternic înfrângerea tuturor prigonitorilor, iar cântarea biruinţei a purtătorilor de cruci, în marşul lor triumfal, a cuprins întreg pământul. Cristos a biruit în ei. Glorie Lui

     

    Capitolul 14 În duhul şi puterea lui Ilie”

    https://sdarm.md/prophecies/profetiregi/regiprofeti14

    De-a lungul veacurilor care s-au scurs din vremea lui Ilie, raportul vieţii şi lucrării lui a adus inspiraţie şi curaj acelora care au fost chemaţi să stea de partea dreptăţii în mijlocul apostaziei. Şi pentru noi peste care a venit sfârşitul veacurilor (1 Cor. 10,11), el are o însemnătate deosebită. Istoria se repetă. Lumea de astăzi îşi are Ahabii şi Izabelele ei. Vremea de azi este o vreme de idolatrie, tot aşa cum a fost aceea în care a trăit Ilie. Desigur, nu se mai văd altare, nu mai sunt chipuri asupra cărora să se oprească ochiul; cu toate acestea, mii slujesc zeilor acestei lumi – bogăţii, renume, plăceri şi poveşti închipuite, care îngăduie omului să urmeze înclinaţiile unei inimi nerenăscute. Mulţimi de oameni au o concepţie greşită despre Dumnezeu şi despre atributele Sale şi slujesc tot aşa un zeu fals, cum făceau închinătorii lui Baal. Mulţi chiar dintre aceia care pretind a fi creştini, s-au unit cu influenţele care se împotrivesc continuu lui Dumnezeu şi adevărului Său. În felul acesta sunt determinaţi să se depărteze de cele dumnezeieşti şi să înalţe ce este omenesc.

    Spiritul predominant al vremii noastre este de necredincioşie şi apostazie – un spirit de pretinsă iluminare din cauza cunoaşterii adevărului dar –  în realitate, în cea mai oarbă încumetare. Teoriile omeneşti sunt înălţate şi aşezate acolo unde ar trebui să fie Dumnezeu şi Legea Sa. Satana îi ispiteşte pe bărbaţi şi pe femei la neascultare cu promisiunea că în neascultare vor găsi libertatea şi independenţa care îi vor face zei. Se vede un spirit de împotrivire faţă de Cuvântul lămurit al lui Dumnezeu, de înălţare idolatră a înţelepciunii omeneşti mai presus de revelaţia divină. Oamenii îngăduie minţii lor să fie întunecată şi încurcată prin conformarea cu obiceiurile şi influenţele lumeşti, încât pare că au pierdut toată puterea de a deosebi lumina de întuneric, adevărul de rătăcire. Atât de mult s-au depărtat de calea cea dreaptă, încât susţin că părerile câtorva aşa-numiţi filozofi sunt mai demne de încredere decât adevărurile Bibliei. Mustrările şi făgăduinţele Cuvântului lui Dumnezeu, ameninţările împotriva neascultării şi idolatriei – toate acestea par fără putere să le înmoaie inimile. O credinţă ca aceea pe care au dovedit-o Pavel, Petru şi Ioan ei o privesc ca fiind demodată, mistică şi nedemnă de inteligenţa gânditorilor moderni.

    La început, Dumnezeu a dat Legea Sa omenirii ca mijloc de a obţine fericirea şi viaţa veşnică. Singura nădejde a lui Satana – de a zădărnici planul lui Dumnezeu este să-i ducă pe bărbaţi şi pe femei la neascultarea de Lege; şi efortul lui continuu a fost şi este să prezinte denaturat învăţămintele ei şi să-i micşoreze importanţa. Lovitura lui principală a fost şi este încercarea de a schimba Legea, astfel ca oamenii să calce preceptele ei, pretinzând că ascultă de ea.

    Un scriitor a asemănat încercarea de a schimba Legea lui Dumnezeu cu un obicei vechi, rău intenţionat, de a îndrepta într-o direcţie greşită un indicator aşezat la o răscruce importantă de drumuri. Încurcătura şi necazurile provocate astfel au fost mari.

    Un indicator a fost înălţat de Dumnezeu pentru ceicare călătoresc prin această lume. Un braţ al acestui indicator arată către ascultarea de bună voie de Creator ca o cale către binecuvântare şi viaţă, în timp ce braţul celălalt îndrumă către neascultare ca fiind calea către mizerie şi moarte. Calea către fericire a fost atât de clar definită ca şi drumurile către cetatea de scăpare din dispensaţiunea iudaică. Dar într-un moment nefericit pentru neamul omenesc, marele vrăjmaş al oricărui bine a schimbat indicatorul, şi mulţi au greşit drumul.

    Prin Moise, Domnul îndrumase pe israeliţi: “ Vorbeşte copiilor lui Israel, şi spune-le: ’Să nu care cumva să nu ţineţi Sabatele Mele, căci aceasta va fi între Mine şi voi, şi urmaşii voştri, un semn după care se va cunoaşte că Eu sunt Domnul, care vă sfinţesc. Să ţineţi Sabatul, căci el va fi pentru voi ceva sfânt. Cine îl va călca, va fi pedepsit cu moartea… Cine va face vreo lucrare în ziua Sabatului, va fi pedepsit cu moartea. Copiii lui Israel să păzească Sabatul, prăznuindu-l, ei şi urmaşii lor, ca un legământ necurmat. Aceasta va fi între Mine şi copiii lui Israel un semn veşnic; căci în şase zile a făcut Domnul cerurile şi pământul, iar în ziua a şaptea S-a odihnit şi a răsuflat” (Exod 31,13-17).

    În aceste cuvinte Domnul a definit lămurit ascultarea ca fiind calea către cetatea lui Dumnezeu, dar omul păcatului a schimbat indicatorul, făcându-l să arate o direcţie greşită. El a întemeiat un sabat fals şi a determinat pe bărbaţi şi pe femei să creadă că odihnindu-se în el ascultau de porunca Creatorului. Dumnezeu declară că ziua a şaptea este Sabatul Domnului. Când “au fost sfârşite cerurile şi pământul”, El a înălţat această zi ca o amintire a lucrării Sale de creaţiune. Odihnindu-se în ziua a şaptea “de toată lucrarea Lui pe care o făcuse, Dumnezeu binecuvântat ziua a şaptea şi a sfinţit-o” (Gen. 2,1-3).

    La vremea ieşirii din Egipt, instituţia Sabatului a fost adusă în mod deosebit în faţa poporului lui Dumnezeu. În timp ce erau încă în robie, supraveghetorii au încercat să-i oblige să lucreze în Sabat, mărindu-le cantitatea de muncă ce se cerea săptămânal. Condiţiile de muncă li se făcuseră din ce în ce mai grele şi cerinţele mai mari. Dar israeliţii au fost eliberaţi din robie şi aduşi într-un loc unde puteau păzi netulburaţi toate preceptele lui Iehova. La Sinai Legea a fost rostită, şi textul ei, “scris cu degetul lui Dumnezeu” (Exod 31,18) pe două table de piatră, a fost dat lui Moise. Timp de aproape patruzeci de ani de peregrinare, israeliţilor le-a fost amintit continuu despre ziua de odihnă rânduită de Dumnezeu, prin faptul că nu a căzut mană în ziua a şaptea şi prin păstrarea minunată a părţii duble care cădea în ziua de pregătire.

    Înainte de intrarea în ţara făgăduită, israeliţii au fost îndrumaţi de Moise să păzească ziua de Sabat şi să o sfinţească (Deut. 5,12). Domnul a rânduit ca printr-o păzire credincioasă a poruncii Sabatului, lui Israel să-i fie amintit continuu despre răspunderile faţă de El ca fiind Creatorul şi Răscumpărătorul lor. Dacă aveau să păzească Sabatul în spiritul cel adevărat, idolatria nu putea exista; dar dacă cerinţele acestei porunci din Decalog aveau să fie date la o parte, ca nemaifiind necesare, Creatorul avea să fie uitat, iar oamenii aveau să se închine idolilor. “Le-am dat şi Sabatele Mele, să fie un semn între Mine şi ei, pentru ca să ştie că Eu sunt Domnul care-i sfinţesc”. Totuşi ei “au lepădat poruncile Mele şi n-au urmat legile Mele şi… au pângărit Sabatele Mele, căci inima nu li s-a depărtat de la idolii lor”. Şi în chemarea către ei de a se întoarce la El, le-a atras iarăşi atenţia la importanţa păzirii cu sfinţenie a Sabatului. “Eu sunt Domnul, Dumnezeul vostru”, zicea El; “umblaţi întocmai după rânduielile Mele, păziţi poruncile Mele şi împliniţi-le. Sfinţiţi Sabatele Mele, căci Ele sunt un semn între Mine şi voi, ca să ştiţi că Eu sunt Domnul, Dumnezeul vostru!” (Ezech. 20,12.16.19.20).

    Atrăgând atenţia lui Iuda la păcatele care au dus în cele din urmă asupra lor robia babiloniană, Domnul spunea: “ Tu îmi nesocoteşti locaşurile Mele cele sfinte, Îmi spurci Sabatele”. “Îmi voi vărsa urgia peste ei, îi voi nimici cu focul mâniei Mele, şi le voi întoarce faptele lor asupra capului lor, zice Domnul, Dumnezeu” (Ezech. 22,8.31).

    La rezidirea Ierusalimului în zilele lui Neemia, călcarea Sabatului a fost întâmpinată cu întrebarea cercetătoare: “Oare nu au lucrat aşa părinţii voştri, şi nu din pricina aceasta a trimis Dumnezeul nostru toate aceste nenorociri peste noi şi peste cetatea aceasta? Şi voi aduceţi din nou mânia Lui împotriva lui Israel, pângărind Sabatul!” (Neemia 13,18).

    Hristos, în timpul lucrării Sale pământeşti, a subliniat cerinţele obligatorii ale Sabatului şi, în toată învăţătura Sa, a dat pe faţă respect pentru instituţia pe care El o întemeiase. În zilele Sale, Sabatul devenise atât de pervertit, încât păzirea lui reflecta caracterul egoist şi arbitrar al oamenilor şi nu caracterul lui Dumnezeu. Hristos a îndepărtat învăţăturile rătăcite prin care aceia care pretindeau a-L cunoaşte pe Dumnezeu Îl reprezentau greşit. Cu toate că a fost urmărit cu ostilitate nemiloasă de către rabini, nici măcar în aparenţă nu S-a conformat cerinţelor lor, ci a mers drept înainte, păstrând Sabatul conform Legii lui Dumnezeu.

    Printr-o vorbire lămurită a mărturisit cu privire la atitudinea Sa faţă de Legea lui Iehova. “Să nu credeţi că am venit să stric Legea sau Proorocii; am venit nu să stric, ci să împlinesc. Căci adevărat vă spun, câtă vreme nu va trece cerul şi pământul, nu va trece o iotă sau o frântură de slovă din Lege, înainte ca să se fi întâmplat toate lucrurile. Aşa că, oricine va strica una din cele mai mici din aceste porunci, şi va învăţa pe oameni aşa, va fi chemat cel mai mic în Împărăţia cerurilor; dar oricine va păzi şi va învăţa pe alţii să le păzească, va fi chemat mare în Împărăţia cerurilor” (Mat. 5,17-19).

    În dispensaţiunea creştină, marele vrăjmaş al fericirii omului a făcut din Sabatul poruncii a patra o ţintă deosebită de atac. Satana spune: Voi lucra împotriva planului lui Dumnezeu. Voi împuternici pe urmaşii mei să dea la o parte memorialul lui Dumnezeu –  Sabatul zilei a şaptea. În felul acesta, voi arăta lumii că ziua sfinţită şi binecuvântată de Dumnezeu a fost schimbată. Ziua aceea nu va mai trăi în minţile oamenilor. Voi şterge amintirea ei. Voi aşeza în locul ei o zi care nu poartă pecetea lui Dumnezeu, o zi care nu poate fi un semn între Dumnezeu şi poporul Său. Voi face ca aceia care acceptă ziua aceasta să pună asupra ei sfinţenia pe care Dumnezeu a aşezat-o asupra zilei a şaptea.

    Prin vicarul meu, mă voi înălţa pe mine. Ziua întâi va fi preamărită, iar lumea protestantă va primi acest sabat fals ca fiind autentic. Prin nepăzirea Sabatului pe care Dumnezeu l-a instituit, voi arunca dispreţ asupra Legii Sale. Cuvintele “Un semn între Mine şi voi şi urmaşii voştri” le voi face să fie folosite în favoarea sabatului meu.

    În felul acesta lumea va deveni a mea. Eu voi fi conducătorul pământului, prinţul lumii. Voi stăpâni minţile sub puterea mea în aşa fel încât Sabatul lui Dumnezeu nu va fi o ţintă specială de dispreţ. Un semn?! Voi face din păzirea zilei a şaptea un semn al necredincioşiei faţă de autorităţile pământeşti. Legile omeneşti vor fi făcute atât de aspre, încât bărbaţii şi femeile nu vor îndrăzni să păzească Sabatul zilei a şaptea. De frica lipsei de hrană şi îmbrăcăminte se vor uni cu lumea în călcarea Legii lui Dumnezeu. Pământul va fi cu totul sub stăpânirea mea!

    Prin rânduirea unui sabat fals, vrăjmaşul a căutat să schimbe vremurile şi Legea. Dar oare a reuşit el să schimbe Legea lui Dumnezeu? Cuvintele din Exodul capitolul 31 constituie răspunsul. Cel care este acelaşi ieri şi azi şi în veci a spus despre Sabatul zilei a şaptea: “Să nu cumva să nu ţineţi sabatele Mele, căci acesta va fi între Mine şi voi, şi urmaşii voştri un semn… Acesta va fi un semn veşnic.”(Exod. 31,13.17). Indicatorul schimbat arată către o direcţie greşită, dar Dumnezeu nu S-a schimbat şi nu Se schimbă. El este încă puternicul Dumnezeu al lui Israel. “lată, neamurile sunt ca o picătură de apă din vadră, sunt ca praful pe o cumpănă; El ridică ostroavele ca un bob de nisip. Libanul nu ajunge pentru foc, şi dobitoacele lui nu ajung pentru arderea de tot. Toate neamurile sunt ca o nimica înaintea Lui, nu sunt decât nimicnicie şi deşertăciune” (Isaia 40,15-17). Şi El este acum tot atât de drept şi de gelos pentru Legea Sa cum a fost şi în zilele lui Ahab şi Ilie.

    Dar cum este dispreţuită această Lege! lată că lumea de azi se găseşte într-o răzvrătire făţişă împotriva lui Dumnezeu. Aceasta este într-adevăr o generaţie neascultătoare şi plină de nerecunoştinţă, nesinceritate, formalism, mândrie şi apostazie. Oamenii neglijează Biblia şi urăsc adevărul. Isus vede Legea Sa lepădată, iubirea Sa dispreţuită, iar pe trimişii Săi trataţi cu nepăsare. El vorbeşte prin bunătăţile Sale, dar ele nu sunt recunoscute; El vorbeşte prin avertizări dar ele nu sunt luate în seamă. Curţile templului sufletului omenesc au fost transformate în locuri de negustorie nesfântă. Egoismul şi mândria, invidia şi răutatea sunt îngăduite.

    Mulţi nu se dau înapoi să batjocorească Cuvântul lui Dumnezeu. Aceia care cred acest Cuvânt aşa cum este scris sunt luaţi în râs. Se vede un dispreţ crescând faţă de lege şi ordine care indiscutabil îşi are izvorul în călcarea poruncilor lămurite ale lui Iehova. Violenţa şi crima sunt urmarea îndepărtării de calea ascultării. Priviţi nefericirea şi suferinţa mulţimilor care se închină la altarele idolilor şi care caută în zadar fericirea şi pacea.

    Priviţi dispreţuirea aproape universală a poruncii Sabatului. Priviţi şi nelegiuirea îndrăzneaţă a acelora care în timp ce emit legi care să apere presupusa sfinţenie a primei zile a săptămânii, fac legi prin care legalizează comerţul cu băuturi alcoolice. Mai înţelepţi decât ce este scris, ei încearcă să forţeze conştiinţa oamenilor în timp ce aprobă un rău care distruge şi abrutizează fiinţele create după chipul lui Dumnezeu. Însuşi Satana este acela care inspiră o astfel de legislaţie. El ştie bine că blestemul lui Dumnezeu va cădea asupra acelora care înalţă întocmirile omeneşti mai presus de cele dumnezeieşti şi face tot ce-i stă în putinţă să determine pe oameni să meargă pe calea largă ce sfârşeşte în distrugere.

    Atât de mult s-au închinat oamenii părerilor lor şi instituţiilor omeneşti încât aproape întreaga lume merge după idoli. Şi acela care a încercat să schimbe Legea lui Dumnezeu foloseşte orice născocire amăgitoare pentru a-i face pe bărbaţi şi femei să se unească împotriva lui Dumnezeu şi împotriva semnului prin care se recunosc cei neprihăniţi. Dar Domnul nu va îngădui la infinit ca Legea Sa să fie călcată şi dispreţuită, fără să aducă pedeapsa. Vine un timp când “omul va trebui să-şi plece în jos privirea semeaţă şi îngâmfarea lui va fi smerită: numai Domnul va fi înălţat în ziua aceea” (Isaia 2,11 ). Scepticismul poate lua în bătaie de joc cererile Legii lui Dumnezeu. Spiritul lumesc poate să-i contamineze pe mulţi şi să pună stăpânire pe cei puţini şi cauza lui Dumnezeu îşi poate menţine terenul numai printr-un efort mare şi prin jertfă continuă; cu toate acestea, până la urmă adevărul va triumfa glorios.

    În lucrarea de încheiere a lui Dumnezeu pe pământ, etalonul Legii va fi din nou înălţat. Religia falsă poate predomina, nelegiuirea poate abunda, dragostea multora se poate răci, crucea Calvarului poate fi pierdută din vedere, întunericul, asemenea unui văl de moarte, se poate întinde peste lumea întreagă, toată puterea curentului zilei se poate întinde împotriva adevărului. Uneltire după uneltire se poate forma pentru a distruge pe poporul lui Dumnezeu, dar în ceasul celei mai mari primejdii, Dumnezeul lui Ilie va ridica unelte omeneşti să ducă o solie care nu poate fi adusă la tăcere. În oraşele populate de pe pământ şi în locurile unde oamenii au mers prea departe vorbind împotriva Celui Prea Înalt, se va auzi glasul unei mustrări aspre. Oameni îndrumaţi de Dumnezeu vor denunţa curajos unirea bisericii cu lumea. Cu stăruinţă ei vor chema pe bărbaţi şi femei să se întoarcă de la păzirea unei sărbători întocmite de om, la păzirea Sabatului adevărat. “ Temeţi-vă de Dumnezeu şi daţi-I slavă”, vor vesti ei fiecărui popor, “căci a venit ceasul judecăţii Lui; şi închinaţi-vă Celui ce a făcut cerul şi pământul, marea şi izvoarele apelor!” “Dacă se închină cineva fiarei şi icoanei ei, şi primeşte semnul ei pe frunte şi pe mână, va bea şi el din vinul mâniei lui Dumnezeu, turnat neamestecat în paharul mâniei Lui” (Apoc. l4,7-l0).

    Dumnezeu nu-Şi va călca legământul nici nu va schimba ce a ieşit de pe buzele Sale. Cuvântul Său va rămâne tare pentru veşnicie, tot atât de neclintit ca şi tronul Său. La judecată acest legământ va fi proclamat, scris clar cu degetul lui Dumnezeu, iar lumea va fi adusă înaintea barei dreptăţii infinite pentru a-şi primi sentinţa.

    Astăzi, ca şi în zilele lui Ilie, linia de despărţire dintre poporul păzitor al poruncilor lui Dumnezeu şi închinătorii dumnezeilor falşi este trasă lămurit. “Până când vreţi să şchiopătaţi de amândouă picioarele? Dacă Domnul este Dumnezeu, mergeţi după El; iar dacă este Baal, mergeţi după Baal!” (l Împ. l8,2l). Şi solia pentru astăzi este: “A căzut, a căzut Babilonul cel mare!… Ieşiţi din mijlocul ei, poporul Meu, ca să nu fiţi părtaşi la păcatele ei, şi să nu fiţi loviţi cu urgiile ei! Pentru că păcatele ei s-au îngrămădit, şi au ajuns până la cer; şi Dumnezeu Şi-a adus aminte de nelegiuirile ei” (Apoc. 18,2.4.5).

    Nu este departe vremea când încercarea va veni pentru orice fiinţă. Păzirea sabatului fals ne va fi impusă. Lupta va fi între poruncile lui Dumnezeu şi poruncile oamenilor. Aceia care se supun pas cu pas cerinţelor lumii şi se conformează obiceiurilor ei se vor supune puterilor existente decât să se expună batjocurii, insultei, ameninţărilor cu închisoarea şi moartea. În vremea aceea aurul va fi despărţit de zgură. Evlavia cea adevărată va fi deosebită clar de cea aparentă şi superficială. Multe stele pe care le-am admirat pentru strălucirea lor se vor prăbuşi în întuneric. Aceia care şi-au asumat podoabele sanctuarului, dar care nu sunt îmbrăcaţi cu neprihănirea Domnului Hristos, se vor arăta atunci în ruşinea propriei lor goliciuni.

    Printre locuitorii pământului, răspândiţi pe tot pământul, sînt cei care nu şi-au plecat genunchiul lui Baal. Asemenea stelelor cerului, care se văd numai noaptea, aceşti credincioşi vor străluci atunci când întunericul acoperă pământul şi negură mare popoarele. În Africa cea păgână, în ţările catolice ale Europei şi Americii de Sud, în China, în Italia, în India, insulele mării în cele mai întunecate colţuri ale pământului, Dumnezeu are în rezervă o constelaţie a celor aleşi, care vor străluci în mijlocul întunericului, făcând cunoscut lămurit unei lumi decăzute puterea transformatoare a ascultării de Legea Sa. Chiar şi acum ei se arată în fiecare popor, în fiecare limbă şi în fiecare naţiune, şi în ceasul celei mai cumplite apostazii, când Satana depune efortul suprem de a face  ca “toţi, mici şi mari, bogaţi şi săraci, slobozi şi robi” (Apoc. 13,16), să primească, sub pedeapsa cu moartea, semnul de supunere pentru o zi falsă de odihnă, aceşti credincioşi “fără prihană şi curaţi, copii ai lui Dumnezeu fără vină” … vor “străluci ca nişte lumini în lume” (Fil. 2,15).

    Ce lucrare neînţeleaptă ar fi făcut Ilie dacă  ar fi numărat pe Israel la vremea când judecăţile lui Dumnezeu cădeau asupra poporului apostaziat! Ar fi numărat numai unul de partea Domnului. Dar atunci când a spus: “am rămas numai eu singur şi caută să-mi ia viaţa”, cuvântul Domnului l-a liniştit: “Dar voi lăsa în Israel şapte mii de bărbaţi, şi anume pe toţi cei ce nu şi-au plecat genunchii înaintea lui Baal” (1 Împ. 19,14.18).

    De aceea nimeni să nu încerce să numere Israelul de astăzi, ci fiecare să aibă o inimă de carne, o inimă plină de simpatie duioasă, o inimă care, asemenea inimii lui Hristos, caută mântuirea unei lumi pierdute.

     

    Capitolul 13 “Ce faci tu aici, Ilie ?”

    Locul de refugiu al lui Ilie pe muntele Horeb, deşi era neştiut de oameni, era cunoscut de Dumnezeu; iar proorocul obosit şi descurajat nu a fost lăsat singur cu puterile întunericului, care îl apăsau. La intrarea în peştera în care Ilie îşi găsise refugiul, Dumnezeu S-a întâlnit cu el, printr-un înger puternic trimis să se intereseze de nevoile lui şi să-i lămurească planul divin pentru Israel.

    Atâta timp cât Ilie nu învăţa să se încreadă pe deplin în Dumnezeu, el nu putea să-şi ducă la bun sfârşit lucrarea pentru aceia care fuseseră amăgiţi să se închine lui Baal. Biruinţa deplină de pe înălţimile Carmelului deschisese calea pentru biruinţe şi mai mari; dar de la aceste ocazii minunate care i se deschiseseră Ilie fusese alungat de ameninţarea Izabelei. Omul lui Dumnezeu trebuia să fie făcut să înţeleagă slăbiciunea stării lui actuale în comparaţie cu poziţia avantajoasă pe care Dumnezeu dorea ca el să o ocupe.

    Dumnezeu întâmpină pe slujitorul Său încercat cu întrebarea: “Ce faci tu aici, Ilie?” Eu te-am trimis la pârâul Cherit şi, după aceea, la văduva din Sarepta. Te-am însărcinat să te întorci la Israel şi să stai înaintea preoţilor idolatri pe Carmel; apoi te-am încins cu putere ca să conduci carul împăratului până la poarta la poarta Izreelului. Dar cine te-a trimis în această fugă grăbită în pustie? Ce misiune ai tu aici?

    În amărăciunea sufletului, Ilie şi-a plâns durerea: “Am fost plin de râvnă pentru Domnul, Dumnezeul oştirilor; căci copiii lui Israel au uitat legământul Tău, au sfărâmat altarele Tale, şi au ucis cu sabia pe proorocii Tăi; am rămas numai eu singur şi caută să-mi ia viaţa!”

    Chemând pe prooroc să părăsească peştera, îngerul i-a poruncit să stea înaintea Domnului pe munte şi să asculte cuvântul Lui: “Şi iată că Domnul a trecut pe lângă peşteră. Şi înaintea Domnului a trecut un vânt tare şi puternic care despica munţii şi sfărâma stâncile. Domnul nu era în vântul acela. Şi după vânt a venit un cutremur de pământ. Domnul nu era în cutremurul de pământ. Şi după cutremurul de pământ, a venit un foc: Domnul nu era în focul acela. Şi după foc, a venit un susur blând şi subţire. Când l-a auzit Ilie, şi-a acoperit faţa cu mantaua, a ieşit şi a stătut la gura peşterii” (1 Împ. 19,11-13).

    Nu în manifestări grandioase ale puterii divine, ci printr-un “susur blând şi subţire” a ales Dumnezeu să Se descopere slujitorului său. El dorea să-l înveţe pe Ilie că nu întotdeauna lucrarea ce se vede în cea mai mare demonstraţie este cea mai reuşită în împlinirea planului Său. În timp ce Ilie aştepta descoperirea Domnului, a venit furtuna, a strălucit fulgerul, a bântuit focul devastator; dar Dumnezeu nu era în toate acestea. Apoi “a venit un susur blând şi subţire” şi profetul “şi-a acoperit faţa” înaintea prezenţei Domnului. Frământarea lui a încetat şi spiritul său a fost îmblânzit şi supus. Acum a învăţat că o încredere liniştită, o nădejde statornică în Dumnezeu aveau totdeauna să-i aducă un ajutor binevenit la vreme de nevoie.

    Nu totdeauna prezentarea cea mai savantă a adevărului lui Dumnezeu este cea care convinge şi converteşte sufletul. Nu prin elocvenţă sau logică sunt atinse inimile oamenilor, ci prin influenţa plăcută a Duhului Sfânt, care lucrează pe tăcute, dar sigur, la transformarea şi dezvoltarea caracterului. Este susurul blând şi subţire al Duhului lui Dumnezeu care are putere să schimbe inima.

    “Ce faci tu aici, Ilie?” a întrebat glasul, şi proorocul a răspuns din nou: “Am fost plin de râvnă pentru Domnul Dumnezeul oştirilor; căci copiii lui Israel au părăsit legământul Tău, au sfărâmat altarele Tale, au ucis cu sabia pe proorocii Tăi; am rămas numai eu singur, şi caută să mi ia viaţa” (1 Împ. 19,14).

    Domnul i-a răspuns lui Ilie că făcătorii de rele din Israel nu trebuia să treacă nepedepsiţi. Urmau să fie aleşi bărbaţi rânduiţi pentru împlinirea scopului divin pentru ca tuturor să li se dea ocazia să ia poziţia de partea Domnului Celui adevărat. Ilie însuşi avea să se întoarcă în Israel şi să împărtăşească cu alţii răspunderea realizării unei reforme.

    “Du-te”, i-a poruncit Domnul lui Ilie, “întoarce-te pe drumul tău, prin pustie, până la Damasc; şi când vei ajunge, să ungi pe Hazael ca împărat al Siriei. Să ungi şi pe Iehu, fiul lui Nimşi, ca împărat al lui Israel; şi să ungi pe Elisei, fiul lui Şafat, din Abel-Mehola, ca prooroc în locul tău. Şi se va întâmpla că pe cel ce va scăpa de sabia lui Hazael îl va omorî Iehu; şi pe cel ce va scăpa de sabia lui Iehu, îl va omorî Elisei” (1 Împ.19,15-17).

    Ilie crezuse că era singurul închinător al Dumnezeului adevărat, în Israel. Dar Acela care cunoaşte inimile tuturor i-a dezvăluit proorocului că erau mulţi alţii care în timpul anilor de apostazie Îi rămăseseră credincioşi. “Dar voi lăsa în Israel”, a zis Dumnezeu, “şapte mii de bărbaţi, şi anume pe toţi cei ce nu şi-au plecat genunchii înaintea lui Baal, şi a căror gură nu l-au sărutat”.

    Din experienţa lui Ilie în acele zile de descurajare şi aparentă înfrângere, se pot învăţa multe lecţii – lecţii deosebit de valoroase pentru slujitorii lui Dumnezeu din acest veac, caracterizat printr-o depărtare generală de dreptate. Apostazia care predomină astăzi se aseamănă cu aceea care în zilele proorocului cuprinsese întregul Israel. Prin înălţarea celor omeneşti mai presus de cele dumnezeieşti, prin preamărirea conducătorilor omeneşti, prin închinarea la Mamona şi prin aşezarea învăţăturilor ştiinţei mai presus de adevărurile revelaţiei, mulţimi de oameni din zilele noastre urmează lui Baal. Îndoiala şi necredinţa îşi răspândesc influenţele dăunătoare asupra minţii şi inimii, şi mulţi înlocuiesc Cuvântul lui Dumnezeu cu teoriile oamenilor. Se susţine public că am ajuns vremea când raţiunea omenească trebuie ridicată mai presus de învăţăturile Cuvântului. Legea lui Dumnezeu, standardul divin al neprihănirii, este declarată a nu mai fi în vigoare. Vrăjmaşul oricărui adevăr lucrează cu putere amăgitoare ca să-i determine pe bărbaţi şi pe femei să aşeze datinile omeneşti acolo unde ar trebui să fie Dumnezeu şi să uite cele rânduite pentru fericirea şi mântuirea omenirii.

    Totuşi, apostazia aceasta, ajunsă atât de răspândită, nu este generală. Nu toţi din lume sunt nelegiuiţi şi corupţi; nu toţi au trecut de partea vrăjmaşului. Dumnezeu are multe mii care nu şi-au plecat genunchiul în faţa lui Baal, mulţi care doresc din toată inima să aibă o înţelegere mai deplină cu privire la Hristos şi la lege, mulţi care nădăjduiesc împotriva oricărei nădejdi că Isus va veni curând pentru a pune capăt domniei păcatului şi a morţii. Şi sunt mulţi care se închină lui Baal din neştiinţă, dar cu care Duhul lui Dumnezeu Se luptă încă.

    Aceştia au nevoie de ajutorul personal al acelora care au învăţat să-L cunoască pe Dumnezeu şi puterea Cuvântului Său. Într-o vreme ca aceasta, fiecare copil al lui Dumnezeu trebuie să se angajeze activ în ajutorarea altora. Când aceia care au ajuns la înţelegerea adevărului Bibliei caută bărbaţi şi femei care tânjesc după lumină, îngerii lui Dumnezeu îi însoţesc. Şi acolo unde merg îngerii, nimeni nu trebuie să se teamă să înainteze. Ca urmare a eforturilor credincioase ale lucrătorilor consacraţi, mulţi vor fi întorşi de la idolatrie la închinarea la Dumnezeu. Mulţi vor înceta să mai cinstească întocmirile făcute de om şi vor lua atitudine fără teamă de partea lui Dumnezeu şi a Legii Sale.

    Mult depinde de activitatea neîncetată a acelora care sunt credincioşi şi sinceri, şi pentru motivul acesta, Satana face toate eforturile posibile pentru a zădărnici planul divin pe care cel ascultător l-ar putea aduce la îndeplinire. El îi determină pe unii să piardă din vedere misiunea lor înaltă şi sfântă şi să se mulţumească cu plăcerile acestei vieţii. El îi determină să se aşeze comod sau, de dragul avantajelor lumeşti mai mari, să se mute din locurile unde ar putea fi o putere spre bine. Pe alţii îi face să fugă descurajaţi de la datorie, din cauza împotrivirii sau a persecuţiei. Dar toţi aceştia sunt priviţi de cer cu milă duioasă. Fiecărui copil al lui Dumnezeu al cărui glas a fost adus la tăcere de vrăjmaşul sufletului, i se adresează întrebarea: “Ce faci tu aici?” Te-am împuternicit să mergi în toată lumea şi să predici Evanghelia, să pregăteşti un popor pentru ziua Domnului. De ce eşti aici ? Cine te-a trimis?

    Bucuria pusă înaintea lui Hristos, bucuria care L-a susţinut în tot timpul suferinţei şi al jertfei, a fost bucuria de a-i vedea pe păcătoşi salvaţi. Aceasta să fie şi bucuria fiecărui urmaş al Său, imboldul râvnei lui. Aceia care-şi dau seama, chiar într-o măsură mică, ce înseamnă răscumpărarea pentru ei şi pentru aproapele lor vor înţelege marile nevoi ale omenirii. Inimile lor vor fi mişcate de milă când vor vedea decăderea morală şi spirituală a miilor de oameni ce se găsesc în umbra unei osândiri teribile în comparaţie cu care suferinţele fizice par o nimica.

    Întrebarea care se pune atât familiilor, cât şi indivizilor este: “Ce faci tu aici?” În multe comunităţi, sunt familii bine educate în adevărurile Cuvântului lui Dumnezeu, care ar putea lărgi sfera lor mutându-se în locurile în care este nevoie de slujirea pe care o pot da. Dumnezeu cere familiilor creştine să meargă în locurile întunecate ale pământului şi să lucreze cu înţelepciune şi perseverenţă pentru aceia care sunt învăluiţi în întuneric spiritual. Răspunsul la această chemare cere jertfire de sine. În timp ce mulţi aşteaptă să fie îndepărtată orice piedică, oamenii mor fără nădejde şi fără Dumnezeu. De dragul avantajelor omeneşti, pentru dobândirea de cunoştinţe ştiinţifice, oamenii sunt gata să rişte, mergând în regiuni vătămătoare, şi să suporte greutăţi şi lipsuri. Unde sunt aceia care sunt gata să facă tot atât pentru a vorbi din iubire altora despre Mântuitorul?

    Dacă în situaţii grele, bărbaţi cu putere spirituală, apăsaţi peste măsură, ajung descurajaţi şi întristaţi, dacă uneori nu văd nimic de dorit pe care să-l aleagă în viaţă, acest fapt nu este ciudat sau nou. Toţi aceştia să-şi amintească că unul dintre cei mai puternici prooroci a fugit să-şi scape viaţa dinain­tea mâniei unei femei înfuriate. Ca fugar obosit de drum şi dezgustat, cu o dezamăgire amară zdrobindu-i inima, el s-a rugat să moară. Dar tocmai atunci când nădejdea îi dispăruse, iar lucrarea vieţii lui părea ameninţată de înfrângere, atunci a învăţat una dintre cele mai preţioase lecţii din viaţa lui. În ceasul celei mai mari slăbiciuni a învăţat nevoia şi posibilitatea încrederii în Dumnezeu în împrejurările cele mai ameninţătoare.

    Aceia care atunci când îşi cheltuiesc energiile vieţii într-o lucrare jertfitoare de sine sunt ispitiţi să cadă în descurajare şi neîncredere, trebuie să dobândească curaj din experienţa lui Ilie. Grija veghetoare a lui Dumnezeu, dragostea Lui, puterea Lui se dau pe faţă în mod deosebit în favoarea slujitorilor Săi, a căror râvnă este greşit înţeleasă sau neapreciată, ale căror sfaturi şi mustrări sunt privite cu uşurinţă, ale căror eforturi pentru reformă sunt răsplătite cu ură şi împotrivire.

    În timpul celei mai mari slăbiciuni, Satana asaltează sufletul cu cele mai aprige ispite. În felul acesta, a nădăjduit să biruiască pe Fiul lui Dumnezeu, deoarece pe această cale a câştigat multe biruinţe asupra omului. Când puterea voinţei slăbise şi credinţa se micşorase, atunci aceia care stătuseră timp îndelungat curajoşi pentru dreptate au fost doborâţi de ispite. Moise, obosit de cei patruzeci de ani de rătăcire şi necredinţă, a pierdut pentru o clipă încrederea in puterea Celui Infinit. El a căzut la hotarele ţării făgăduite. Tot aşa s-a întâmplat şi cu Ilie. El care-şi păstrase încrederea în Iehova în anii de secetă şi de foamete, el care stătuse neînfricat înaintea lui Ahab, el care în acea zi de încercare pe Carmel stătuse înaintea întregii naţiunii a lui Israel, ca singurul martor pentru Dumnezeul cel adevărat, într-o clipă de slăbiciune, a îngăduit fricii de moarte să învingă credinţa lui în Dumnezeu.

    Şi astăzi lucrurile sunt la fel. Când suntem înconjuraţi de îndoială, uluiţi de împrejurări sau apăsaţi de sărăcie şi suferinţă, Satana caută să clatine încrederea noastră în Iehova. Atunci el ne aşează în faţă greşelile şi ne ispiteşte să ne pierdem încrederea în Dumnezeu, să punem la îndoială dragostea Lui. El nădăjduieşte să ne descurajeze sufletul şi să rupă legătura noastră cu Dumnezeu.

    Aceia care se găsesc în prima linie de luptă şi sunt îndemnaţi de Duhul Sfânt să facă o lucrare deosebită, adesea vor simţi o reacţie atunci când apăsarea este uşurată. Descurajarea poate clătina credinţa cea mai eroică şi poate slăbi voinţa cea mai statornică. Dar Dumnezeu înţelege şi are încă milă şi iubeşte. El citeşte motivele şi scopurile inimii. Lecţia pe care conducătorii din lucrarea lui Dumnezeu trebuie să o înveţe este să aştepte cu răbdare să se încreadă atunci când totul pare întunecat. Cerul nu-i va lăsa să cadă în ziua încercării. Nimic nu este în aparenţă mai fără ajutor şi cu toate acestea mai de neînvins ca sufletul care, simţindu-şi nimicnicia, se sprijină pe Dumnezeu.

    Lecţia din experienţa lui Ilie, şi anume – să înveţi din nou cum să te încrezi în Dumnezeu în ceasul încercării –  nu este numai pentru cei din poziţii de mare răspundere. Acela care a fost tăria lui Ilie este şi astăzi puternic pentru a-l susţine pe orice copil al Său care se luptă, indiferent cât de slab este. De la fiecare El aşteaptă credincioşie şi fiecăruia îi dă putere după nevoie. Omul este neputincios în propria lui putere, dar în tăria lui Dumnezeu poate fi puternic să biruie păcatul şi să ajute şi pe alţii să biruiască. Satana nu poate niciodată să aibă un câştig de la acela care face din Dumnezeu apărarea sa. “Numai în Domnul, mi se va zice, locuieşte dreptatea şi puterea” (Isaia 45,24).

    Creştine, Satana îţi cunoaşte slăbiciunea; de aceea, prinde-te de Isus. Rămânând în dragostea lui Dumnezeu poţi face faţă oricărei încercări. Numai neprihănirea lui Hristos îţi poate da putere să opreşti valul păcatului care inundă lumea. Adu credinţă în experienţa ta. Credinţa uşurează orice povară, vindecă orice slăbiciune. Providenţele care acum sunt de neînţeles le poţi rezolva prin încrederea continuă în Dumnezeu. Mergi prin credinţă pe calea pe care El te îndrumă. Încercările vor veni, dar mergi înainte. Acest lucru îţi va întări credinţa şi te va face bun pentru slujire. Rapoartele istoriei sacre sunt scrise nu numai ca să le citim şi să ne minunăm, ci ca aceeaşi credinţă care a lucrat în slujitorii lui Dumnezeu din vechime să lucreze şi în noi. Domnu1 nu va lucra astăzi într-o manieră mai puţin vădită oriunde se găsesc inimi credincioase care să fie canale ale puterii Sale.

    Nouă, asemenea lui Petru, ni se spun cuvintele: “Simone, Simone, Satana v-a cerut să vă cearnă ca grâul. Dar Eu M-am rugat pentru tine, ca să nu se piardă credinţa ta” (Luca 22,31.32).

    Hristos nu va părăsi niciodată pe aceia pentru care a murit. Noi Îl putem părăsi şi putem fi copleşiţi de ispite, însă Hristos niciodată nu Se întoarce de la acela pentru care a plătit răscumpărarea cu viaţa Sa. Dacă viziunea noastră spirituală ar fi trezită, am putea vedea suflete plecate sub apăsare şi împovărate de durere, încărcate ca un car sub greutatea snopilor şi gata să moară în descurajare. Ar trebui să vedem îngerii care zboară repede în ajutorul acestor ispitiţi, împingând înapoi oştile care îi înconjoară şi aşezând picioarele lor pe temelia cea sigură. Luptele care se duc între cele două oştiri sunt tot atât de reale ca şi acelea duse de oştile lumii acesteia, şi de rezultatul acestei lupte spirituale depind urmările veşnice.

    În viziunea proorocului Ezechiel se vedea ceva ca o mână sub aripile heruvimului. Acest fapt trebuie să-i înveţe pe slujitorii lui Dumnezeu că puterea divină este aceea care aduce succesul. Aceia pe care Dumnezeu îi foloseşte ca soli ai Săi nu trebuie să creadă că lucrarea Lui depinde de ei. Fiinţele mărginite nu sunt lăsate să poarte această povară a răspunderii. Acela care nu doarme, care este mereu la lucrul pentru împlinirea planurilor Sale, va duce înainte lucrarea Sa. El va zădărnici planurile celor nelegiuiţi şi va aduce confuzie în sfaturile acelora care complotează să aducă greutăţi poporului Său. Acela care este Împăratul, Domnul oştirilor, stă între heruvimi şi în mijlocul frământărilor şi tumultului popoarelor, El veghează încă asupra copiilor Săi. Când întăriturile împăraţilor vor fi distruse, când săgeţile mâniei vor străpunge inimile vrăjmaşilor Săi, poporul Său va fi sigur în mâinile Sale.

 
 
https://worldchallenge.org/ro/hristos-%C3%AEntr-o-familie-s%C4%83n%C4%83toas%C4%83

În timp ce îi învăț pe alții din Biblie, sunt uimit de fiecare dată de importanța acesteia pentru familii când au de confruntat provocările secolului XXI. La urma urmei, Biblia este singura carte veche al cărui autor este încă în viață. Credința și încrederea mea sunt întărite prin luptele și încercările prin care trecem în familia lui Dumnezeu pentru că „dacă nu zidește Domnul o casă, degeaba lucrează cei ce o zidesc” (Psalmul 127:1) și „binecuvântat este oricine se teme de Domnul, care umblă pe căile Lui!” (Psalmii 128:1).

Psalmistul ne-a învățat că multe promisiuni și binecuvântări sunt pentru cei ce zidesc împreună cu Dumnezeu. Le-am experimentat în casa mea și vă pot asigura că sunt reale.

  • Va fi bucurie și fericire în casă (vezi Psalmul 128:1).
  • Cei din familie se vor bucura de lucrul mâinilor lor. Ei vor prospera și vor fi binecuvântați de Dumnezeu (vezi Psalmul 128:2).
  • Soția, mama va fi roditoare înăuntrul casei (vezi Psalmul 128:3).
  • Copiii vor fi puternici și cu rădăcini în valorile creștine și aceasta va fi diferența în viața lor; veți fi uniți de jur împrejurul mesei voastre (vezi Psalmul 128:3).
  • Vei fi pe pace în ciuda furtunilor din fiecare anotimp al vieții tale, din generație în generație. Nu vei fi făcut de rușine atunci când copiii tăi vor vorbi cu vrăjmașii lor la porți (vezi Psalmul 127:4-5).

Desigur, acest lucru nu înseamnă că familiile noastre vor fi perfecte. Nici părinții lui Isus nu erau perfecți. Vă aduceți aminte de călătoria familiei la Ierusalim? Isus nu avea mai mult de 12 ani, iar părinții Lui pur și simplu L-au uitat în templu.

Imaginați-vă discuția dintre tata și mama din caravana familiei care se întorcea spre casă. Deși a fost lăsat din greșeală în urmă, Isus a crescut în înțelepciune, în statură și era tot mai plăcut înaintea Domnului și înaintea tuturor oamenilor (vezi Luca 2:52). Datorită faptului că Isus a crescut în înțelepciune, totodată și întreaga familie a crescut pe plan emoțional, în relațiile lor și pe plan spiritual.

Deși părinții lui Isus nu au fost perfecți, Biblia ne arată modelul unei familii extraordinare și ne amintește tuturora de această unică și puternică încurajare: o familie puternică nu este o familie perfectă. Mai degrabă, este o familie care crește.

Claude Houde este pastorul lider al Bisericii Viață Nouă din Montreal, Canada. Sub conducerea lui, Biserica Viață Nouă a crescut de la o mână de oameni la mai mult de 3500 de membri într-o zonă a Canadei unde sunt puține biserici protestante de succes.

CRUCEA

de Bob Gordon

Puteți Downloada cartea aici 

Capitolul 1

Iată Mielul

Punctul central al Bibliei îl constituie Golgota! Tot ceea ce este înainte de aceasta ne conduce la Golgota şi tot ceea ce îi urmează derivă din ea. Ceea ce s-a întâmplat pe crucea de pe Golgota este pentru Dumnezeu cel mai important eveniment de la creaţie şi va rămâne pentru totdeauna cel mai important eveniment. Biblia afirmă:

„Acum, la sfârşitul veacurilor, S-a arătat o singură dată, ca să şteargă păcatul prin jertfa Sa.”

(Evrei 9:26)

Credinţa creştină este unică, nu numai pentru problema şi nevoia omului, ci pentru că recunoaşte, de asemenea, faptul că omul nu poate face nimic de unul singur pentru a rezolva problema sau pentru a face faţă nevoii sale. Dumnezeu a făcut acest lucru! Pavel spune:

„Har şi pace vouă de la Dumnezeu Tatăl şi de la Domnul nostru Isus Cristos! El S-a dat pe Sine Însuşi pentru păcatele noastre, ca să ne smulgă din acest veac rău, după voia Dumnezeului nostru şi Tatăl.” (Galateni 1:3,4)

Crucea nu este numai punctul central al Bibliei şi al istoriei; ea este esenţa credinţei noastre. Dacă nu am înţeles adevărul şi nu am trăit puterea crucii, nu am ajuns încă să cunoaştem harul mântuitor al lui Isus în vieţile noastre. A cunoaşte semnificaţia crucii înseamnă a trăi efectul eliberator al puterii lui Dumnezeu în propria noastră viaţă. Înseamnă a pătrunde extraordinarul mister care ne mântuieşte: Dumnezeu a murit pentru noi!

Pentru mulţi oameni crucea a devenit un obiect decorativ sau o podoabă. De fapt, dacă luăm în considerare ceea ce vedem în jurul nostru, aş spune că pare să fie o emblemă care se poartă, fie sub formă de cercei, fie ca un pandantiv atârnat la gât. Clădirile bisericilor sunt decorate cu cruci şi altarele sunt împodobite cu ele. Dar înseamnă toate acestea că adevăratul mesaj şi adevărata putere a crucii sunt înţelese de tot atât de mulţi oameni? Nu cred! De fapt, adevăratul mesaj al crucii este încă o enigmă şi o ofensă pentru majoritatea oamenilor, aşa cum pare să fi fost din totdeauna.

„Fiindcă propovăduirea crucii este o nebunie pentru cei ce sunt pe calea pierzării; dar pentru noi, care suntem pe calea mântuirii, este puterea lui Dumnezeu.” (1 Corinteni 1:18)

O nouă viziune

Îmi amintesc foarte clar cum într-o dimineaţă am văzut într-un mod cu totul nou adevărata semnificaţie a Golgotei. Eram în Olanda, unde conduceam o conferinţă pentru membrii Forţelor Regale Aeriene staţionate în Europa continentală. Stăteam într-o mănăstire romano-catolică, un loc superb care avea toate facilităţile pentru a găzdui astfel de întâlniri. Eu aveam o cameră spaţioasă cu pereţii îmbrăcaţi în lambriuri de lemn. Camera era aranjată în aşa fel încât să se potrivească genului de clădire în care ne aflam şi pe unul dintre pereţi era sculptată în mod splendid un crucifix. Vederea acestuia mi-a provocat un amestec de simţăminte şi pe parcursul zilei următoare m-am surprins devenind din ce în ce mai neliniştit în legătură cu acest crucifix, dar nu puteam spune de ce. Până într-o dimineaţă când, după ce m-am trezit, m-a străfulgerat dintr-o dată. Chipul de pe crucifix era prea drăguţ!

Era o sculptură grozavă, dar chipul de pe cruce arăta ca un model, întrucâtva cuprins de tristeţe, de splendidă bărbăţie. Nu era acolo nimic din groaza, nimic din violenţa, din ruşinea şi profunda degradare care însoţeau răstignirea în vremea romanilor şi, în special, răstignirea lui Isus. Lui Isus I s-au întâmplat lucruri care depăşeau limitele unei execuţii romane obişnuite. Nu puteam vedea nici o dovadă că aceste lucruri au pătruns inima acestui artist pentru a reda evlavia şi pioşenia sculpturii. Ceea ce am văzut a fost un fel de milă cucernică. Şi milioane de oameni s-au identificat cu aceasta.

Iată Mielul

Cum stăteam în pat uitându-mă la crucifix, mi-am amintit cuvintele lui Ioan Botezătorul, atunci când L-a văzut pe Isus venind spre el pe malul Iordanului:

„Iată Mielul lui Dumnezeu care ridică păcatul lumii.” (Ioan 1:29)

El a avut o viziune care era diferită de această adorare. Viziunea lui era una de ucidere, de sacrificiu. O imagine luată din Vechiul Testament şi care exprima realitatea unuia care ia locul unei alte persoane. Şi aceasta este esenţa Golgotei!

Pe acea cruce-a lui Isus,

Ochii mei adesea văd

Trupul sfârşindu-se al Celui

Care a suferit acolo pentru mine;

Şi din inima-mi atinsă,

Cu lacrimi eu mărturisesc

Minunea dragostei Lui măreţe

Şi propria-mi nimicnicie.

Această viziune mi-a cuprins şi mie inima şi ini-am luat Biblia pentru a citi din nou relatarea lui Ioan din Evanghelia sa despre suferinţele lui Isus. Am citit şi cuvintele din Isaia 53:

„Cine a crezut în ceea ce ni se vestise?

Cine a cunoscut braţul Domnului?

El a crescut înaintea Lui ca o odraslă slabă,

Ca un Lăstar care iese dintr-un pământ uscat.

N-avea nici frumuseţe, nici strălucire ca să ne atragă privirile

Şi înfăţişarea Lui n-avea nimic care să ne placă.

Dispreţuit şi părăsit de oameni,

Om al durerii

Şi obişnuit cu suferinţa,

Era aşa de dispreţuit că îţi întorceai faţa de la El

Şi noi nu L-am băgat în seamă.

Totuşi, El suferinţele noastre le-a purtat

Şi durerile noastre le-a luat asupra Lui

Şi noi am crezut că este pedepsit, lovit de Dumnezeu şi smerit.

Dar El era străpuns pentru păcatele noastre,

Zdrobit pentru fărădelegile noastre.

Pedeapsa care ne dă pacea a căzut peste El

Şi prin rănile lui suntem tămăduiţi.”

Stăteam întins şi plângeam văzând încă o dată taina! Dumnezeu murind pentru mine! Şi am mai văzut ceva. Am văzut că fiecare act şi fiecare acţiune implicate în moartea lui Isus au o semnificaţie adâncă. Dumnezeu nu a îngăduit degeaba să se întâmple toate aceste lucruri. Bătăile, batjocurile, scuipatul, smulgerea bărbii, cununa de spini străpungându-i fruntea, goliciunea şi ruşinea, respingerea din partea conducătorilor, apoi mulţimea şi epuizarea fizică. Toate acestea urmate de groaza răstignirii romane şi apoi de suliţă – şi sângele şi apa au ţâşnit. Inima Lui era deja zdrobită.

Astăzi noi îl îmblânzim pe Isus şi îi împodobim crucea. Dar nu a fost nimic de acest fel. Noi vrem să ascundem grozăvia pentru că ne ofensează gândul că Dumnezeu a trebuit să moară pentru noi în acest fel! Sunt eu atât de rău? Asta este ceea ce fac oamenii ca mine celei mai nevinovate fiinţe care a trăit vreodată pe acest pământ? Acesta este rezultatul a ceea ce se află în adâncul inimii omeneşti? Invidia, gelozia, ranchiuna şi mândria? Şi, oricum, nu ne putem mântui singuri? Crucea spune că nu putem.

Un alt gând

Apoi mi-a venit o altă idee. Cât de mult trebuie să mă iubească Dumnezeu dacă a făcut atât de mult pentru mine? Iată ce spune Biblia:

„Şi dragostea stă nu în faptul că noi am iubit pe Dumnezeu, ci în faptul ca El ne-a iubit pe noi şi a trimis pe Fiul Său ca jertfă de ispăşire pentru păcatele noastre.” (Ioan 4:10)

Acesta este lucrul asupra căruia nu aş fi de acord cu ultimul vers din acel imn vechi din care am citat mai sus:

Cu lacrimi eu mărturisesc Minunea dragostei Lui măreţe, Şi propria-mi nimicnicie.

Dacă este adevărat că Dumnezeu m-a iubit atât de mult încât L-a lăsat pe Isus să moară pentru mine, nu se poate ca eu să fiu atât de lipsit de valoare înaintea Lui! Poate că par nefolositor, poate că sunt neajutorat, dar slăvit să fie Dumnezeu că mă consideră valoros – demn de a fi mântuit!

„Voi însă sunteţi o seminţie aleasă, o seminţie împărătească, un neam sfânt, un popor pe care Dumnezeu Şi 1-a câştigat ca să fie al Lui, ca să vestiţi puterile minunate ale Celui care v-a chemat din întuneric la lumina Sa minunată.” (1 Petru 2:9)

Mielul lui Dumnezeu

Dumnezeu pregătise deja scena istoriei pentru acest uimitor act de sacrificiu. De-a lungul experienţelor prin care au trecut evreii, poporul Său şi înaintaşii lor, El a zugrăvit într-un mod profetic lucrarea lui Isus. Am citit deja cuvintele profetului Isaia, scrise cu aproximativ şase sute de ani înaintea timpului în care a trăit Isus. Şi totuşi, cine poate să sugereze, cu seriozitate, că sunt împlinite într-o măsură cât de cât semnificativă în orice altă persoană în afara lui Cristos?

Acelaşi lucru este adevărat şi în ceea ce priveşte unul din cele mai puternice simboluri ale Vechiului Testament. De nenumărate ori ne lovim de imaginea Mielului. Ioan Botezătorul l-a văzut şi evreii acelui timp 1-au cunoscut. Un asemenea limbaj le era familiar, din prezentul şi din trecutul lor. În fiecare zi, la templu erau ucişi miei în ritualuri de sacrificiu; şi într-o zi minunată din an, de Paşte, mielul era tăiat pentru a aminti poporului de marea lor eliberare din robia Egiptului prin harul lui Dumnezeu. Imaginea mielului apare adesea în Vechiul Testament. Chiar înainte ca mielul de sacrificiu să devină de importanţă centrală pentru închinarea israeliţilor, mielul este esenţial în revelaţia Bibliei.

(a) Mielul ca înlocuitor

Geneza 22 ne spune sfâşietoarea istorisire în care Dumnezeu îi spune lui Avraam să-L ia pe fiul său Isaac şi să-1 aducă jertfa pe muntele Moria. Avraam, fiind un om al credinţei, I se supune lui Dumnezeu şi se pregăteşte de călătorie; şi după trei zile ajunge în locul rânduit de Dumnezeu. Lăsându-i în urmă pe slujitori, el s-a dus pe munte împreună cu Isaac, să pregătească jertfa. Atunci Isaac realizează faptul că au foc şi lemne dar nu au miel. Cuvintele nemuritoare ale lui Avraam răzbat peste secole, pline de promisiune:

„Fiule, a răspuns Avraam, ‘Dumnezeu Însuşi va purta de grijă de mielul pentru arderea de tot.'” (Geneza 22:8)

Cuvintele au o profunzime mai mare decât pare la prima lectură. Nu era numai faptul că Dumnezeu va asigura mielul pentru jertfa. Înseamnă ceea ce spune, şi anume că Dumnezeu va asigura un miel pentru Sine Însuşi. Adică, alegerea mielului revine lui Dumnezeu, la fel şi necesitatea unui miel.

Bineînţeles, mulţi, chiar şi din lăuntrul Bisericii organizate, aduc obiecţii acestei idei a substituirii. Dar Biblia este plină de ea. Atât de plină, încât nu-ţi poate scăpa. De fapt, în Isus, Dumnezeu a furnizat un miel pentru Sine Însuşi. Alegerea a fost a Lui, nu a noastră. Şi în aceasta stă toată taina şi măreţia.

Episcopii moderni roşesc în faţa adevărului şi teologii îl desconsideră. Dar adevăraţii oameni ai lui Dumnezeu 1-au ştiut din totdeauna:

Pentru nelegiuirea mea

A îndurat El crucea?

Uimitoare îndurare!

Har neştiut!

Şi dragoste nemăsurată!

Chiar soarele şi-a ascuns faţa,

Şi a închis strălucirea sa în întuneric.

Atunci când Cristos, Creatorul Atotputernic,

A murit pentru om, pentru păcatul creaturii.

Isaac Watts

(b) Mielul pentru jertfă

Un eveniment la fel de important în istoria Israelului este reprezentat de Sărbătoarea Paştelui. Şi aici mielul are un rol central. În seara dinaintea eliberării lor din Egipt, israeliţii au fost instruiţi de către Dumnezeu să pregătească un miel. Acesta a devenit cunoscut sub numele de Mielul de Paşte, pentru că sângele lui a fost folosit pentru a stropi stâlpii uşilor şi pragul de sus al caselor israeliţilor, ca un semn al legământului. Când Domnul a văzut sângele, a trecut de casa aceea şi îngerul morţii nu a lovit familia din acea casă (Exod 12:23).

Moartea lui Isus s-a petrecut în exact aceeaşi perioadă a anului pentru a ne reaminti, cu intensitate, că numai prin sângele lui Isus putem scăpa şi noi de consecinţele morţii. Scriindu-le corintenilor, Pavel îl descrie pe Isus ca fiind „Cristos, Paştele nostru”, care a fost jertfit pentru noi (1 Corinteni 5:7).

Această imagine, atât de însufleţită, ne aminteşte ce contează cu adevărat pentru Dumnezeu, în jertfa lui Isus. Viaţa este în sânge. Păcatul a intrat în lume prin neascultarea omului şi, aşa cum spune Biblia, moartea a venit prin păcat (Romani 5:12). Prima faptă a unui om păcătos a fost una mortală. Cain l-a ucis pe fratele său, Abel şi a vărsat sângele fratelui său. Ceea ce Dumnezeu dăduse pentru a fi viaţă devenea astfel simbol al morţii. De atunci şi până acum, moartea a stăpânit cu mână de fier rasa umană şi făcut loc puterii diavolului, care prin realitatea şi teama de moarte, face să încolţească frica şi întunericul în inimile oamenilor. Dar acum toate celelalte jertfe au fost împlinite. Isus a murit şi ne aduce viata.

„El S-a arătat o singură dată, înlăturând păcatul prin jertfa Sa. Şi, după cum oamenilor le este rânduit să moară o singură dată, iar după aceea vine judecata, tot aşa şi Cristos, după ce S-a adus jertfă o singură dată ca să poarte păcatele multora, Se va arăta a doua oară celor care îl aşteaptă, nu în legătură cu păcatul, ci pentru mântuire.” (Evrei 9:26-28, REV)

(c) Mielul suferinţei

Nu există nici o descriere a suferinţei nevinovăţiei omeneşti care să fie mai plastică decât cea a cuvintelor profetice ale lui Isaia, din capitolul 53. Este rezumată, încă odată, la imaginea unui miel.

„Ca un miel pe care-1 duci la tăiere şi ca o oaie mută înaintea celor ce o tund, nu Şi-a deschis gura.” (Isaia53:7)

În alte locuri, Vechiul Testament este la fel de clar în descrierea suferinţelor lui Mesia. Citiţi cuvintele Psalmului 22, care redă atât de poetic, şi totuşi realistic, suferinţele îndurate de Isus la răstignirea Sa:

„O mulţime de tauri sunt împrejurul meu;

Nişte tauri puternici din Basan mă înconjoară.

Îşi deschid gura împotriva mea,

Ca un leu care sfâşie şi răcneşte.

Sunt vărsat ca apa,

Şi toate oasele mi-au ieşit din încheieturi;

Inima mi s-a făcut ca ceara;

Şi se topeşte înlăuntrul meu.

Mi se usucă puterea ca un vas de lut,

Şi mi se lipeşte limba de cerul gurii;

M-ai adus în ţărâna morţii.

Căci nişte câini mă înconjoară;

O ceată de răufăcători m-a împresurat.

Mi-au străpuns mâinile şi picioarele;

Aş putea să-mi număr toate oasele.

Ei se uită la mine şi mă privesc.

Îşi împart hainele mele între ei,

Şi aruncă sorti pentru cămaşa mea.”

(Psalmul22:12-18)

Nici o persoană care citeşte aceste cuvinte cu o cât de mică măsură de obiectivism, aşa cum au fost scrise ele cu mult timp înainte de Isus, nu poate să nu fie impresionată de marea asemănare cu ceea ce s-a petrecut, cu adevărat, în timpul răstignirii.

De fapt, suferinţele îndurate au însemnătate nu numai ca parte a întregului plan al mântuirii, ci şi prin ele însele. Pentru noi, puterea Crucii stă în faptul că fiecare amănunt al trăirii lui Isus de atunci, în suferinţele Sale, are o referire activă pentru fiecare moment al încercărilor noastre. De la căderea omului în păcat, Satan i-a ţinut pe oameni sub jugul său. Ei au fost legaţi în lanţurile păcatului şi al bolii. Deznădejdea şi tristeţea, deprimarea au constituit semnul distinctiv al vieţii omului. Omul a ajuns să fie supus suferinţelor şi durerilor de tot felul, ca rezultat al neascultării sale faţă de Dumnezeu şi vulnerabilităţii în faţa diavolului. Pe cruce, toate suferinţele sufleteşti, fizice şi spirituale ale rasei umane au fost îndurate de Dumnezeu, prin mila Sa. Puterea acestor lucruri a fost purtată şi distrusă prin moartea şi învierea lui Isus. Prin puterea Duhului Sfânt din noi, putem începe să trăim libertatea pe care Isus a câştigat-o pentru noi prin propria sa suferinţă. Vom mai vorbi despre această libertate cucerită de Isus prin propria suferinţă!

(d) Mielul suveranităţii

Imaginea Mielului străbate Biblia de la un capăt la celălalt. De la Geneza până la Apocalipsa lui Ioan. În cel de-al 5-lea capitol al Apocalipsei vedem Mielul din nou, de data aceasta nu mai este în suferinţă sau zdrobit, ci este triumfător. Scena reprezintă sfârşitul veacurilor, iar acum Mielul lui Dumnezeu este în miezul lucrurilor finale rânduite de Dumnezeu pe pământ şi în ceruri. Este înconjurat de slavă şi împresurat de mari mulţimi de oameni. Punctul principal îl constituie o carte pecetluită cu şapte peceţi. Această carte conţine secretul tuturor lucrurilor care urmează să se întâmple. Dar cine poate sa o deschidă? Cine are dreptul şi autoritatea să facă acest lucru? Pare că nimeni nu are această putere. Apoi are loc o scenă uluitoare. Scriitorul viziunii spune:

„Şi am plâns mult, pentru că nimeni nu fusese găsit vrednic să deschidă cartea, nici să se uite la ea. Şi unul din bătrâni mi-a zis: ‘Nu plânge. Iată Leul din seminţia lui Iuda, Rădăcina lui David, a biruit ca să deschidă cartea şi cele şapte peceţi ale ei.’ Şi în mijlocul scaunului de domnie… am văzut stând în picioare un Miel. Părea înjunghiat…” (Apocalipsa 5:4,5)

Puteţi vedea puterea acestui lucru? Leul lui luda, Rădăcina lui David, acestea sunt denumiri mesianice de putere şi măreţie. Ioan se întoarce să vadă Leul şi „iată… Mielul”.

Aceasta ne spune un lucru foarte important despre răstignirea lui Isus. Poate că imaginea unui miel sugerează ceva slab şi lipsit de apărare. Dar nu acesta este scopul descrierii biblice. Da, este o imagine a suferinţei, a jertfei, dar mai presus de toate, una a victoriei, a biruinţei.

Capul ce de spini a fost acoperit,

De glorie-i încoronat acum.

Coroana-mpărătească împodobeşte

Fruntea celui ce a învins.

  1. Kelly

Capitolul 2

Este totul o taină

De-a lungul secolelor, au existat multe dispute în legătură cu moartea lui Cristos. Cu toate acestea, nu există nici un dezacord în ceea ce priveşte importanţa sa capitală. Fără moartea lui Isus, creştinismul nu este altceva decât o altă religie, al cărei întemeietor pretinde că este o fiinţă omenească şi divină în acelaşi timp şi care are puteri miraculoase. Moartea lui Cristos nu ne poate scăpa – este punctul central al crezului creştin. Disputele au fost centrate pe tema: cum este posibil ca Dumnezeu să mântuiască omul decăzut prin moartea lui Isus? În ce mod este jertfa sa eficientă şi suficientă?

De-a lungul anilor au fost elaborate multe teorii care încearcă să explice cum a făcut Dumnezeu acest lucru uimitor. Unele dintre acestea au fost făcute pentru a se adresa intelectului omului, astfel încât Crucea să fie înţeleasă în mod raţional. Dar acest lucru nu este posibil. Pavel avea dreptate când spunea:

„Dar noi predicăm pe Cristos Cel răstignit, care pentru iudei este o pricină de poticnire şi pentru neamuri o nebunie, dar pentru cei chemaţi, fie iudei, fie greci, Cristos este puterea lui Dumnezeu şi înţelepciunea lui Dumnezeu.” (1 Corinteni 1:23-25)

Cea mai aprigă dezbatere s-a declanşat asupra problemei ispăşirii: cum a satisfăcut Dumnezeu cerinţele naturii Sale sfinte şi în acelaşi timp să manifeste şi adâncimea dragostei Sale faţă de omenire? Gândul că Dumnezeu L-a făcut pe Isus să poarte pedeapsa pentru păcatele noastre şi să ia asupra Sa vina noastră, ca înlocuitor al nostru, pare să-i fi ofensat pe mulţi gânditori de-a lungul vremii. Şi astfel, încă odată, ei au lansat teorii despre moartea lui Isus, teorii care caută să evite această concluzie teribilă. Dar această concluzie nu poate fi evitată! Până la urmă, nu se poate înlătura faptul că scriitorii Noului Testament declară foarte clar că Cristos a fost oferit ca jertfa pentru păcatele noastre:

„El a purtat păcatele noastre în trupul Său pe lemn, pentru ca noi, fiind morţi faţă de păcate, să trăim pentru dreptate; prin rănile Lui aţi fost vindecaţi.” (1 Petru 2:24)

Pavel scoate şi mai mult în evidenţă profunzimea acestui lucru, atunci când, în epistola către Galateni, apelează la limbajul cărţii Deuteronom. Pentru el, problema se pune în felul următor: nu numai că Isus ia păcatele noastre asupra noastră, ci mai degrabă El devine ceva pentru noi! Aceasta este profunzimea Golgotei! Nu este numai ceva făcut asupra lui Isus, ci ceva făcut în El! Pavel spune:

„Cristos ne-a răscumpărat din blestemul legii, făcându-se blestem pentru noi – fiindcă este scris: ‘blestemat este oricine este atârnat pe lemn.'” (Galateni 3:13)

Păcat pentru noi

Nici un fragment din Scriptură nu evidenţiază acest fapt mai bine decât 2 Corinteni 5:21:

„Pe cel care n-a cunoscut păcat, El L-a făcut păcat pentru noi, ca noi să devenim dreptatea lui Dumnezeu în El. „

O notă de subsol în traducerea New International Version sugerează alternativa „jertfa pentru păcat”, adică Dumnezeu 1-a făcut pe Isus jertfă pentru păcat, pentru noi. Aceasta ne-ar trimite cu gândul la modelul jertfelor pentru păcat din Vechiul Testament. Dar trebuie să recunoaştem că acesta nu este decât o umbră a ceea ce va veni şi că această imagine nu corespunde cu ceea ce s-a întâmplat de fapt în viaţa lui Isus. Toţi comentatorii importanţi ai textului sunt de acord asupra faptului că folosirea expresiei „a fi păcat pentru noi” are o semnificaţie mult mai profundă decât gândul exprimat de modelul jertfei pentru păcat. El este jertfa noastră pentru păcat, aşa cum arată în mod clar autorul epistolei pentru Evrei:

„Care n-are nevoie, ca ceilalţi mari preoţi, să aducă jertfe în fiecare zi, întâi pentru păcatele sale, şi apoi pentru păcatele norodului, căci lucrul acesta l-a făcut odată pentru totdeauna, când S-a adus jertfă pe Sine Însuşi.” (Evrei 7:27)

Dar El a făcut ceva ce nici o jertfa” pentru păcat nu a putut face vreodată. El a luat locul nostru, nu numai prin faptul că a luat asupra Lui toate păcatele noastre, ci prin aceea că a luat în El însuşi păcatul nostru. Biruinţa asupra păcatului, asupra morţii şi asupra puterii lui Satan, nu a fost numai o lucrare făcută de El, ci a fost realizată în El.

Acest fragment din Scriptură, de o mare profunzime, conţine întreaga taină şi minune a Golgotei. Cum putem noi să cuprindem ceea ce a făcut Dumnezeu pentru noi prin moartea Fiului Său? Cu siguranţă nu trebuie să greşim prin subestimare! Există câteva idei fundamentale, ridicate de acest fragment din Scriptură şi care ne vor ajuta să înţelegem ceva din puterea şi caracterul minunat al acestei lucrări.

(a) Diferenţa dintre păcat şi păcătos

Este foarte important să înţelegem ce vrea să spună Pavel. Prea multă vreme am trăit cu o imagine mult atenuată despre ceea ce însemna, pentru Isus, a suferi.

Nu ni se spune nicăieri în Noul Testament că Isus însuşi a devenit un păcătos. Aceasta este aspectul pe care doresc să-1 subliniez atunci când mă refer la diferenţa dintre „păcat” şi „păcătos”. Isus nu era păcătos. De aceea noi spunem că El a purtat pedeapsa pentru păcatul nostru şi nu că a fost pedepsit pentru păcat.

El nu a fost pedepsit pentru nici un păcat de al Său; El a purtat în Sine Însuşi pedeapsa pentru păcatele noastre. Autorul epistolei către Evrei ne arată foarte clar, în mai multe ocazii, că Isus S-a dat pe Sine Însuşi ca o jertfa fără cusur şi fără pată:

„Cu cât mai mult sângele lui Cristos, care prin Duhul cel veşnic, S-a adus pe Sine Însuşi jertfă fără pată lui Dumnezeu, vă va curăţi cugetul vostru de faptele moarte, ca să slujiţi Dumnezeului celui viu.” (Evrei 9:14)

Philip Bliss a surprins acest gând atunci când a scris frumoasa meditaţie asupra Crucii intitulată Om al durerii. Una din strofe descrie contrastul dintre ceea ce suntem noi în păcatul nostru şi ceea ce este Cristos în jertfa Sa:

Infami, făr-de-ajutor şi plini de vină eram noi,

El, Mielul fără de prihană al lui Dumnezeu.

‘Ispăşire deplină!’ – Poate fi?

Aleluia! Minunat Mântuitor!

Dumnezeu nu a tratat problema păcatului numai prin constatarea morţii fizice a Fiului Său. Nu, Isus a intrat în acea moarte! Moartea fizică este consecinţa păcatului şi neascultării omului, dar nu este singurul efect al acestora. Judecata divină şi abandonarea omului sunt rezultatul păcatului. Opresiunea şi sclavia lui Satan sunt rezultate ale păcatului. Boala şi maladiile incurabile sunt tot rezultate ale păcatului. Pentru ca omul să fie eliberat de acţiunea şi efectele păcatului său, Fiul a trebuit să ia tot acest păcat în El Însuşi. Acesta este cel mai umilitor adevăr al acestei necesităţi. Nu e de mirare că nu putem să ducem aceste gânduri până la concluzia lor. Ce remarcă îngrozitoare la adresa Fiului lui Dumnezeu! El a devenit păcat! Trebuie să venim la Golgota cu veneraţie, să ne scoatem încălţările, căci locul pe care stăm este sfânt!

(b) Diferenţa dintre omenesc şi muritor

O parte a problemei o constituie faptul că nu ne oprim să gândim asupra înţelesului cuvintelor pe care le folosim. Aceste două cuvinte sunt deseori întrebuinţate în mod greşit, unul în locul altuia. A fi uman înseamnă, în ceea ce ne priveşte, a fi supuşi morţii. Dar este acest lucru adevărat şi în ceea ce îl priveşte pe Dumnezeu? Atunci când Dumnezeu 1-a creat pe om, l-a creat pentru a fi muritor, adică supus morţii? Răspunsul este clar, nu.

Atât cartea Genezei, cât şi Epistola către Romani, sunt foarte clare în ceea ce priveşte sursa morţii. Geneza 3:22 spune clar că Dumnezeu 1-a alungat pe om din grădină pentru ca să-1 împiedice să mănânce din pomul vieţii şi să devină nemuritor. Din acest moment, omul devine supus morţii ca judecată a lui Dumnezeu. Pavel este foarte explicit atunci când le scrie romanilor:

„De aceea, după cum printr-un singur om a intrat păcatul în lume, şi prin păcat a intrat moartea, şi astfel moartea a trecut asupra tuturor oamenilor, din pricină că toţi au păcătuit…” (Romani5:12)

Dar important este faptul că Isus Însuşi nu a fost supus morţii până nu a luat în El păcatul omului, pentru că moartea este consecinţa păcatului. Isus nu era păcătos, prin urmare nu trăia sub ameninţarea morţii ca necesară consecinţă a păcatului. Isus Însuşi Şi-a exprimat clar poziţia în această privinţă. El a fost singurul om care a trăit vreodată şi care a avut în El Însuşi puterea asupra vieţii:

„Tatăl Mă iubeşte pentru că îmi dau viaţa, ca iarăşi s-o iau. Nimeni nu Mi-o ia cu sila, ci o dau Eu de la Mine. Am putere s-o dau şi am putere s-o iau iarăşi; aceasta este porunca pe care am primit-o de la Tatăl Meu.” (Ioan 10:17,18)

Acesta este faptul uimitor care s-a întâmplat pe Golgota: singurul care nu trebuia să moară, nici spiritual, nici fizic, a fost Cel care a luat moartea asupra Sa, pentru a-i învinge puterea:

„Astfel dar, deoarece copiii sunt părtaşi sângelui şi cărnii, tot aşa şi El Însuşi a fost deopotrivă părtaş la ele, pentru ca, prin moarte, să nimicească pe cel ce are puterea morţii, adică pe diavolul, şi să izbăvească pe toţi aceia, care prin frica morţii erau supuşi robiei toată viaţa lor.” (Evrei2:14,15)

Charles Wesley scrie cu o impresionantă pătrundere spirituală, atunci când afirmă profunzimea acestui fapt:

Ce taină mare! Ce e nemuritor piere:

Cine poate înţelege neobişnuitu-I plan?

În van încearcă-ntâiul serafim

Să proclame adâncimea dragostei divine.

Pentru că e toată îndurare! Lăsaţi pământul să dea slavă;

Iar îngerii să nu mai caute să înţeleagă.

Acesta este adevărul! Pe cruce, ceea ce era nepieritor afost pus să moară! Isus a fost uman, dar nemuritor. Numai după ce a luat păcatul omului asupra Sa a intrat în realitatea morţii. Aceasta a fost lupta din Grădina Ghetsimani. Acolo Isus s-a luptat cu groaznica realitate a ceea ce avea să vină. Nici un om, cu toată puterea sa omenească, nu ar fi putut face vreodată faţă la ceea ce a avut de înfruntat Isus. Luca ne spune, cu mare aprindere, ceea ce s-a întâmplat în Ghetsimani:

„Apoi S-a depărtat de ei ca la o aruncătură de piatră, a îngenuncheat şi a început să se roage, zicând: ‘Tată, dacă voieşti, depărtează paharul acesta de la Mine! Totuşi, facă-se nu voia Mea, ci a Ta.’ Atunci S-a arătat un înger din cer, ca să-L întărească. A ajuns într-un chin ca de moarte şi a început să se roage şi mai fierbinte; şi sudoarea se făcuse ca nişte picături mari de sânge, care cădeau pe pământ.” (Luca 22:41 -44)

Aici, în Ghetsimani, Isus S-a supus total voii Tatălui Său şi a luat în El însuşi realitatea păcatului omului. Începând din acel moment, El era supus morţii.

(c) Născut din Dumnezeu, nu din Adam.

De o egală importanţă este şi disputa purtată ani la rând asupra naşterii lui Isus din fecioară: a fost aşa sau nu? Pentru unii acesta este un lucru irelevant, care nu are nici o importanţă pentru evanghelie. Dar înşişi scriitorii Evangheliei sunt foarte clari în această privinţă. Matei şi Luca se străduiesc şi redau întregul arbore genealogic până la naşterea lui Isus. Ioan relatează, în felul său propriu, naşterea lui Isus, în particular atunci când vorbeşte despre cum lucrează Dumnezeu în viaţa celor care îl cunosc pe Isus prin credinţă, atunci el descrie adevărul despre naşterea lui Isus însuşi:

„născuţi nu din sânge, nici din voia firii lor, nici din voia vreunui om, ci din Dumnezeu. ” (Ioan 1:13)

Adevărul naşterii din fecioară este esenţial pentru înţelegerea noastră atât în ceea ce priveşte viaţa, cât şi în ceea ce priveşte moartea lui Isus. Reiese clar din Scriptură faptul că viaţa trăită de Isus a fost trăită în trup de carne. Nu există nici o îndoială asupra faptului că El a avut de înfruntat ispite reale. Aceasta nu era interpretarea unui rol într-o piesă. În această privinţă, substanţa umanităţii sale era aceeaşi cu cea a umanităţii noastre.

„Căci n-avem un Mare Preot care să n-aibă milă de slăbiciunile noastre; ci unul care în toate lucrurile a fost ispitit ca şi noi, dar fără păcat. ” (Evrei 4:15)

Această ultimă frază evidenţiază faptul că era ceva ce îl deosebea pe Isus de toţi ceilalţi oameni. El nu era supus păcatului şi avea puterea de a învinge orice ispită care venea la uşa sa. Capitolul 4

din Evanghelia după Luca este o înfăţişare splendidă a acestui fapt! Dar Isus nu era născut din Adam! El a fost născut din Duhul Sfânt! Nu la fel se întâmplă cu oamenii care sunt născuţi în lume. Ei descind din vechiul Adam, moştenesc slăbiciunile vechiului Adam şi preiau păcatul vechiului Adam! Isus este cel de-al doilea Adam, Omul din ceruri (vezi 1 Corinteni 15:45-49). El este asemenea lor în trup, dar nu în spirit! Oamenii, în general, nu sunt asemenea Omului din ceruri, adică Isus, până ce nu sunt şi ei născuţi din Dumnezeu prin Duhul Sfânt.

Isus a fost născut din Duhul şi a trăit în puterea Duhului. El nu a cunoscut păcatul. De fapt, Isus a trăit la nivelul adevăratei umanităţi, cea creată de Dumnezeu pentru Adam şi în care Adam a trăit până în momentul căderii sale prin neascultare. Umanitatea lui Isus a fost asemenea caracterului nostru omenesc în măsura în care trupul său era un trup real, de carne. Era la fel ca a noastră în măsura în care era supusă ispitei, aşa cum era carnea lui Adam înainte de cădere. Dar nu era asemenea caracterului nostru omenesc prin aceea că era condusă de Duhul lui Dumnezeu şi nu a cunoscut păcatul până la sfârşit. Aici putem vedea imensitatea jertfei Sale pe cruce. În acest moment, El a făcut ceva ce nu mai trăise înainte: S-a deschis realităţii şi efectelor păcatului în propriul Său trup. Nu păcatul Său, ci păcatul întregii lumi; şi a adunat în Sine întregul său efect înfiorător şi, odată cu acesta, judecata:

„Pe Cel ce n-a cunoscut nici un păcat, El L-a făcut păcat pentru noi, ca noi să fim neprihănirea lui Dumnezeu în El.” (2 Corinteni 5:21)

Capitolul 3

Puterea Crucii

O, înţelepciune iubitoare a lui Dumnezeu!

Pe când totul era păcat şi ocară,

Un al doilea Adam veni,

Să lupte şi să biruie.

John Henry Newman

Importanţa Crucii nu este redată de suferinţele fizice prin ele însele. Orice om care era răstignit pe o cruce romană trecea prin cele mai groaznice şi mai devastatoare suferinţe. Răstignirea era recunoscută ca fiind cea mai îngrozitoare formă de execuţie, implicând durere chinuitoare şi umilirea individului. Dar Isus nu a urmat procedura obişnuită a răstignirii. Scriptura arată clar acest lucru. I S-au întâmplat unele lucruri care nu făceau parte, în mod normal, din procesul răstignirii. De exemplu, înainte de a fi trimis pe cruce, El a fost supus umilirii publice în timpul unui proces de batjocură înaintea lui Pilat din Pont, în timpul acesta El fiind bătut, scuipat şi desfigurat.

Barba I-a fost sfâşiată şi pe cap I s-a pus o coroană de spini, ca semn de batjocură la afirmaţia Sa că este împărat. Chiar înainte de apariţia Sa publică la judecata Sa, El a avut de trecut prin câteva suferinţe, atât fizice, cât şi psihice. În Grădina Ghetsimani, El a trebuit să facă faţă adevărului înspăimântător că „paharul acesta” era paharul Său şi nu putea fi băut de nimeni altcineva. Apăsarea, în Duhul Său, era atât de intensă, încât fruntea îi sângera. Sângele îi cădea de pe frunte pe pământ.

De asemenea, la sfârşit lucrurile au fost diferite în cazul Său. Ostaşii au venit şi au zdrobit fluierele picioarelor celor doi tâlhari care au fost răstigniţi odată cu El, dar când au ajuns la Isus, au văzut că era mort deja şi nu i-au mai zdrobit fluierele picioarelor. În loc de aceasta, I-au străpuns coasta cu o suliţă şi a început îndată să iasă sânge şi apă. Aceasta înseamnă că Isus a murit pur şi simplu pentru că inima I-a fost zdrobită. Inima Sa a explodat şi sângele Său s-a coagulat: sângele şi plasma s-au separat şi atunci când a fost străpuns, acestea au izvorât din coasta Sa.

Nu putem să vorbim despre suferinţele spirituale. Aceste lucruri ne sunt ascunse nouă, pentru că nu vom pătrunde niciodată ce a însemnat pentru Fiul lui Dumnezeu să fie părăsit de Tatăl Său. Strigătul care s-a desprins de pe buzele Sale şi care erau ecoul cuvintelor Psalmului 22, „Dumnezeul Meu, Dumnezeul Meu, de ce M-ai părăsit?”, conţine o profunzime a suferinţei pe care noi nu o vom putea înţelege nicicând. Dar ceea ce trebuie să observăm este faptul că aceste lucruri nu au fost întâmplătoare. Nimic din ceea ce s-a întâmplat în timpul răstignirii lui Isus nu a fost întâmplător. Oamenii L-au luat, dar nu ei erau cei care conduceau ostilităţile în acea zi! Acesta este adevărul copleşitor al Golgotei: Tatăl era în control! Tatăl îl oferea pe Fiul Său pentru „fiecare suflet de om”! Noi sărim înapoi cu oroare în faţa acestui fapt, pentru că aceasta nu face decât să sublinieze şi mai mult mărimea vinei noastre. Iată care a fost mărturia lui Petru în prima declaraţie a Cincizecimii:

„Pe omul acesta, dat în mâinile voastre, după sfatul hotărât şi după ştiinţa mai dinainte a lui Dumnezeu, voi L-aţi răstignit şi L-aţi omorât prin mâna celor fărădelege. ” (Faptele Apostolilor 2:23)

Vreme de mai mulţi ani de zile, eu nu am reuşit să observ realitatea acestui fapt. Priveam suferinţele lui Isus într-un sens general. Ştiam că, într-un mod misterios, Tatăl a aşezat vina mea asupra Lui şi că prin suferinţele Sale, printre care se numărau şi durerile fizice, eu am fost eliberat. Dar nu puteam recunoaşte semnificaţia dinamică asuferinţelor lui Cristos. Isaia a prorocit, nu numai că Mesia va suferi, ci şi că va lua asupra Lui păcatul şi boala omului:

„Totuşi, El suferinţele noastre le-a purtat şi durerile noastre le-a luat asupra Lui şi noi am crezut că este pedepsit, lovit de Dumnezeu şi smerit. Dar E1 era străpuns pentru păcatele noastre, zdrobit pentru fărădelegile noastre; pedeapsa care ne dă pacea a căzut peste El, şi prin rănile Lui suntem tămăduiţi.” (Isaia 53:4,5)

Puterea Crucii, pentru noi, stă în faptul că fiecare amănunt al trăirii lui Isus, în suferinţele Sale, are o însemnătate dinamică pentru orice lucru care ne stăpâneşte. De la căderea omului, Satan i-a menţinut pe oameni sub asuprirea sa. Ei au fost legaţi în lanţuri de păcat şi boală. Deprimarea şi disperarea au fost semnele distinctive ale experienţei umane. Omul a fost supus suferinţelor şi nenorocirilor de tot felul, ca urmare a nesupunerii faţă de Dumnezeu. Pe Cruce, orice robie spirituală sau emoţională, pe care Satan le-a adus asupra omului, prin neascultarea omului, a fost suprimată în puterea Golgotei.

Cele şase blesteme ale omului

În cartea Geneza, capitolul 3, ni se dezvăluie efectele păcatului. După căderea omului, ca urmare a neascultării faţă de Dumnezeu, ne sunt prezentate urmările triste ale acestei neascultări. Cu toate că omul a trăit ca o persoană liberă, în părtăşie cu Dumnezeu şi deşi i se dăduse autoritatea de a stăpâni toate celelalte lucruri de pe pământ, acum el era în robie. Satan îl stăpânea acum şi, din acel moment, rasa umană a fost supusă tuturor încercărilor şi maladiilor care decurg din păcat. În Geneza, capitolul 3, aflăm că omul a devenit victima a şase blesteme copleşitoare, care au fost izvorul fiecărei dureri şi al chinului sufletesc şi trupesc îndurat de oameni de-a lungul timpurilor.

Primul dintreaceste blesteme este vinovăţia şi osândirea. Atât bărbatul, cât şi femeia, atunci când au fost întrebaţi de Dumnezeu, au încercat să evite să-şi recunoască vina. S-au acuzat reciproc. De atunci încoace, acesta a fost întotdeauna motivul eşecului omenirii. A fost factorul care a despărţit omul de alt om şi de Dumnezeu. Nu poate exista împăcare fără recunoaşterea vinovăţiei noastre. Însă vina noastră înaintea lui Dumnezeu este de o asemenea natură, încât noi înşine nu putem oferi jertfa pentru ispăşirea ei. Isus a devenit purtătorul vinei noastre. El a purtat păcatele noastre în propriul Său trup, pe cruce.

Acesta este motivul pentru care cuvintele lui Pavel din capitolul 8 al Epistolei către Romani sunt atât de importante:

„Acum dar nu este nici o osândire pentru cei ce sunt în Cristos Isus, care nu mai trăiesc după îndemnurile firii pământeşti, ci după îndemnurile Duhului. În adevăr, legea Duhului de viaţă în Cristos Isus m-a izbăvit de Legea păcatului şi a morţii.” (Romani 8:1,2)

Cel de-al doileablestem este asuprirea exercitată de către diavol. Înainte de cădere, omul nu era supus dominării lui Satan. Acum, când el este despărţit de Dumnezeu, este la dispoziţia lui Satan. Satan, aşa cum spune Noul Testament, a devenit dumnezeul lumii acesteia, care domină şi conduce inimile şi minţile oamenilor. Dar crucea a pus capăt puterii, încă nepusă la încercare, a lui Satan. Pavel vorbeşte despre biruinţa pe cruce a lui Isus împotriva puterii lui Satan, atunci când spune:

„Pe voi, care eraţi morţi în greşelile voastre şi în firea voastră pământească netăiată împrejur, Dumnezeu v-a adus la viaţă împreună cu El, după ce ne-a iertat toate greşelile…. A dezbrăcat domniile şi stăpânirile şi le-a făcut de ocară înaintea lumii, după ce a ieşit biruitor asupra lor prin cruce.” (Coloseni2:13,15)

Cel de-al treileablestem aduce durere şi suferinţă. Acesta este accentuat pentru femei, în particular, pentru că ele vor naşte copii cu durere. Aceasta condensează întreaga durere şi întregul chin căruia îi este supusă întreaga omenire. Nu găsim nicăieri în Biblie scris că bolile şi maladiile sunt voia lui Dumnezeu pentru neamul omenesc. Ele sunt efectele păcatului şi îşi găsesc izvorul în lucrarea lui Satan, ca rezultat al neascultării omului. Aceasta nu înseamnă că Dumnezeu nu poate folosi durerea şi suferinţa pentru un final plin de îndurare în viaţa noastră; este clar că El poate face acest lucru. Dar ştim că nu pentru acest mod de viaţă a creat Dumnezeu copiii Săi, iar în împărăţia desăvârşită a lui Isus, toate aceste elemente străine vor fi date la o parte. Petru face foarte clar această legătură în cele ce urmează:

„El a purtat păcatele noastre în trupul Său pe lemn, pentru ca noi, fiind morţi faţă de păcate, să trăim pentru neprihănire; prin rănile Lui aţi fost vindecaţi.” (1 Petru 2:24)

Cel de-al patruleablestem aduce nelinişte şi grijă. Omul a fost condamnat la o viaţă de muncă din greu. Cu toate că trăise în grădina abundenţei lui Dumnezeu, înconjurat de lot ceea ce avea nevoie pentru a trăi şi pentru a fi sănătos, acum era condamnat la condiţii dificile şi la efort. Pământul însuşi a fost blestemat ca urmare a păcatului omului:

„Spini şi pălămidă să-ţi dea şi să mănânci iarba de pe câmp. În sudoarea feţei tale să-ti mănânci pâinea, până te vei întoarce în pământ, căci din el ai fost luat; căci ţărână eşti şi în ţărână te vei întoarce.” (Geneza 3:18,19)

Din spini a fost alcătuită coroana lui Isus şi El a purtat-o pentru noi. El a luat asupra Lui tot chinul spiritual şi neliniştea inimii, de care are parte omul care încearcă să-şi facă propria voie într-o lume fără de Dumnezeu. Ce contrast puternic: calea lui Isus şi blestemul spinilor! Datorită faptului că El a purtat-o pentru noi, noi suntem acum liberi, prin puterea credinţei, să urmăm calea împărăţiei.

Cel de-al cincileablestem este moartea. Omul a fost deconectat de la sursa vieţii sale din cauza păcatului său. Pavel descrie foarte sugestiv acest lucru, atunci când le scrie romanilor:

„De aceea, după cum printr-un singur om a intrat păcatul în lume şi prin păcat a intrat moartea, şi astfel moartea a trecut asupra tuturor oamenilor…” (Romani 5:12)

Acesta este un fapt care nu mai are nevoie de o confirmare independentă! Cimitirele noastre o spun şi chiar noi înşine o ştim cu adevărat. Moartea este rezultatul păcatului şi soarta comună tuturor oamenilor. Bineînţeles, Scripturile ne duc un pas mai departe. Dacă moartea fizică ar fi fost sfârşitul a tot, poate că nu ar fi fost chiar aşa de rău. De fapt, pentru mulţi ar fi un binevenit final după o viaţă roditoare. Pentru alţii, ar fi o binevenită uşurare după o viaţă de durere şi nefericire. Adevărul obiectiv este exprimat de autorul Epistolei către Evrei:

„Şi după cum oamenilor le este rânduit să moară o singură dată, iar după aceea vine judecata, tot aşa Cristos, după ce S-a adus jertfă o singură dată, ca să poarte păcatele multora, Se va arăta a doua oară, nu în vederea păcatului, ca să aducă mântuirea celor ce-L aşteaptă. ” (Evrei 9:27,28)

Dar, prin moartea lui Isus, judecata morţii a fost îndepărtată. El a suportat judecata pentru noi. Vom vedea mai târziu ce a însemnat acest lucru pentru El. În acest moment putem vedea ce înseamnă pentru noi:

„Astfel dar, deoarece copiii sunt părtaşi sângelui şi cărnii, tot aşa şi El Însuşi a fost deopotrivă părtaş la ele, pentru ca prin moarte să nimicească pe cel ce are puterea morţii, adică pe diavolul şi să izbăvească pe toţi aceia, care prin frica morţii erau supuşi robiei toată viaţa lor.”   (Evrei 2:14,15)

Cel de-al şaseleablestem este respingerea şi despărţirea de Dumnezeu. Omul a fost alungat din grădină. Şi de atunci încoace omul a fost un dezmoştenit spiritual! Este semnificativ faptul că multe dintre rănile spirituale cărora trebuie să le facem faţă în prezent sunt cele ale respingerii. Omul, în inima sa, este o fiinţă respinsă. Păcatul său, aşa cum psalmistul a intuit foarte bine, a provocat o despărţire între el şi Dumnezeu, care este însuşi temeiul existenţei sale.

Cel mai profund strigăt izbucnit de pe cruce a fost un strigăt de abandonare: „Dumnezeul Meu, Dumnezeul Meu, pentru ce M-ai părăsit?” Isus a fost abandonat pentru mine şi pentru tine! Nu se putea întâmpla altfel, pentru că odată ce El luase asupra Lui păcatele noastre şi prin aceasta El se situase în afara graniţelor prezenţei Tatălui.

Puterea Crucii stă în faptul că Isus a luat toate aceste elemente în El pe cruce şi le-a distrus astfel puterea. El a învins toţi factorii negativi care 1-au ameninţat vreodată pe om şi a frânt puterea lui Satan, cel care stăpâneşte aceste forţe cu efecte distructive asupra omului.

Uniţi cu El

Cu toate acestea, nu este îndeajuns să ne minunăm de misterul Crucii. Pentru ca aceasta să fie eficientă în viaţa noastră noi trebuie să o primim în propriile noastre vieţi. Cu câţiva ani în urmă, un frate din biserica a redat acest lucru printr-o profeţie care a adus în inimile noastre o mare provocare:

Da! Mulţi ridică mâinile în adoraţie înaintea a ceea ce Eu am făcut; acea moarte, moarte slăvită, sacrificiu suprem; gurile lor dau laudă. Dar Eu le spun: ‘Veniţi cu Mine. Voi trebuie să intraţi cu Mine în acea moarte; muriţi cu Mine.

Nu înţelegeţi acest lucru? Ştiu că încercaţi să-Mi faceţi pe plac, dar singuri nu puteţi izbândi, ci numai dacă vă alăturaţi Mie în moarte. Apoi veţi intra în viaţa învierii. Vă spun că nici un om nu se poate răstigni pe sine însuşi şi nu-şi poate purifica păcatele. Numai Eu singur am ispăşit pedeapsa pentru păcat.’ Prin urmare, noi putem să spunem acum: Pot totul în Cristos. Nu mai trăiesc eu, ci Cristos trăieşte în mine.’

Aceste cuvinte au avut un impresionant impact în viaţa mea. Ele dezvăluie adevărata esenţă a lucrării lui Cristos. Prin puterea Duhului Sfânt El S-a oferit ca jertfă pentru noi (Evrei 9:14). Numai pe măsură ce îngăduim Duhului Sfânt să facă aceeaşi lucrare de biruire a păcatului, a suferinţei şi a puterii morţii, în noi, ne vom bucura de întreaga biruinţă a Golgotei.

Capitolul 4

Întreaga Acţiune a Crucii

Am fost îndemnat să citesc cartea lui Colin Urquhart intitulată Primeşte-ţi vindecarea. El vorbeşte despre acceptarea în vieţile noastre a tot ceea ce ne-a pus Tatăl la dispoziţie prin crucea lui Isus. Mulţi dintre noi considerăm crucea ca o lecţie de istorie divină. Totuşi, Noul Testament ne spune foarte clar că noi trebuie să cerem, să ne formulăm pretenţiile asupra realizărilor şi asigurărilor care vin de la Cruce şi care sunt făcute reale în noi prin lucrarea actuală a Duhului Sfânt. Credinţa înseamnă a revendica ceea ce Tatăl ne oferă prin jertfa Fiului Său. Colin spune acest lucru în felul următor.

Am învăţat că atunci când primesc pâinea să spun ceva de genul: ‘Doamne, cred că în timp ce mănânc această pâine, am primit întreaga forţă a trupului lui Cristos, îţi mulţumesc pentru puterea fizică şi vindecarea pe care le primesc prin rănile Lui. Îţi mulţumesc pentru asigurările materiale pe care le primesc, pentru toate trebuinţele mele, prin harul Său îmbelşugat.’

Acesta este un act foarte real şi tangibil de acceptare a bunătăţii lui Dumnezeu. Miezul acestuia îl constituie credinţa şi recunoaşterea faptului că Dumnezeu trimite acum Duhul Său, pentru a ne aduce, într-un mod foarte personal şi foarte direct, deplina valoare a Crucii. Este aplicarea a ceea ce este Crucea în viaţa mea şi trăirea acesteia prin credinţă. Au existat şi în viaţa mea multe momente când a fost nevoie să mă întorc la Golgota pentru a vedea că toate nevoile mele au fost împlinite în moartea şi învierea Domnului Isus. Satan vrea ca noi să trăim în necredinţă şi deznădejde şi să încetăm să credem că Tatăl poate purta de grijă de toate nevoile noastre. Însă Dumnezeu şi-a stabilit promisiunile şi principiile în Crucea de pe Golgota. Dacă Dumnezeu nu ar reuşi să-şi susţină poporul Său şi nu ar putea veni în întâmpinarea tuturor necesităţilor lor spirituale, fizice şi materiale, atunci El ar nega lucrarea pe care a realizat-o prin Fiul Său. Noi nu avem nevoie să ne găsim siguranţa în emoţiile noastre, atunci când este vorba de încrederea în Dumnezeu, ci să privim la Mântuitorul nostru şi la ceea ce Tatăl a făcut prin El. Aşa cum spune şi Petru:

„Dumnezeiasca Lui putere ne-a dăruit tot ce priveşte viaţa şi evlavia, prin cunoaşterea Celui ce ne-a chemat prin slava şi puterea Lui.” (2 Petru 1:3)

Scopul lui Dumnezeu este de a ne da belşug în toate privinţele, prin ceea ce a făcut pentru noi în Crucea de pe Golgota.

„Căci cunoaşteţi harul Domnului nostru Isus Cristos. El măcar că era bogat, s-a făcut sărac pentru voi, pentru ca prin sărăcia Lui, voi să vă îmbogăţiţi. ” (2 Corinteni 8:9)

În sens practic, în experienţa noastră zilnică, noi trebuie să ne bazăm pe lucrarea încheiată a lui Cristos pe cruce. Să încercăm să ne amintim încă o dată câteva dintre calităţile de care ni s-a făcut nouă parte prin moartea şi viaţa lui Isus.

A: Iertarea

Auto-osândirea este o caracteristică obişnuită a experienţei noastre. Mulţi credincioşi creştini suferă din cauza osândirii duhului. Realitatea căderilor noastre zilnice în umblarea noastră cu Dumnezeu şi presiunea contactului nostru cu alţi oameni ne fac adesea să ne gândim că nu suntem demni de Tatăl şi că nu am răspuns aşteptărilor Sale. Iertarea este, din punctul de vedere al lui Dumnezeu, un fapt îndeplinit. În Cristos, El ne-a şters toate păcatele şi atunci când venim la El cu pocăinţă, mărturisindu-ne păcatele, El ne curăţeşte din nou şi ne dă acel sentiment al libertăţii şi înviorării, care este dreptul nostru prin moartea Mântuitorului. Dar diavolului nu-i place acest lucru. Lui îi place să se folosească de sentimentele noastre de slăbiciune şi încearcă să ne facă iarăşi să ne osândim şi să readucă robia în inimile noastre. Aici avem noi nevoie să primim iertarea. Este diferenţa dintre ceea ce vechii sfinţi numeau adevărul după lege şi adevărul dătător de viaţă. Se poate ca ceva să fie adevărat fără ca noi să trăim vreodată realitatea acelui fapt. Este trist, dar acesta este cazul multora pentru care Dumnezeu a dus la îndeplinire mântuirea lor deplină în Isus şi care nu trăiesc acest lucru în vieţile lor. Ei trăiesc cu teamă şi se osândesc în inimile lor, în loc să se bucure de libertatea deplină de fii ai lui Dumnezeu. Satan încearcă să ne convingă că noi trebuie să plătim, într-un fel sau altul, pentru păcatele noastre. Dar aceasta contrazice total învăţătura Scripturii şi lucrarea de pe Golgota. Isus a plătit întreaga noastră datorie, iar noi avem nevoie să primim iertarea în El.

El nu va cere de două ori plata, odată din mâna binecuvântată a Mântuitorului şi încă o dată de la mine!

Mulţumiri fie aduse lui Dumnezeu pentru iertarea Lui deplină!

B: Asigurarea că El va purta de grijă

Mă întorc la Golgota ori de câte ori lucrurile se înrăutăţesc. Acestea sunt momentele în care Satan încearcă să-mi şoptească în inimă că Dumnezeu m-a părăsit. Există momente în care El vine şi încearcă să mă convingă că Tatălui meu nu-I pasă de mine şi că nu are nici un sens să cred într-un Dumnezeu pe care nici măcar nu-L pot vedea. Încearcă să-mi arate ce absurd şi prostesc este faptul că îmi pun încrederea într-un Dumnezeu invizibil. El se străduieşte să mă facă să privesc realitatea dură, simplă şi materială şi să mă convingă de desăvârşita mea insolenţă, de a mă încrede într-un Dumnezeu viu în această nereligioasă şi ştiinţifică lume.

Pe diavol nu-1 deranjează faptul că noi credem în Dumnezeu, atâta vreme cât este un Dumnezeu care nu face nimic. La urma urmei, credinţa într-un astfel de Dumnezeu răspunde nevoii spirituale a inimii omului. De aceea oamenii care îl resping pe Dumnezeu Tatăl revelat în Fiul, trebuie să-L înlocuiască cu un dumnezeu făcut de mâinile lor. Ţelul lui Satan este să distrugă acea relaţie de încredere pe care Duhul Sfânt o creează atunci când suntem născuţi din nou prin puterea Sa. Prin Duhul îl cunoaştem pe Dumnezeu ca Tatăl nostru şi prin El venim la Dumnezeu Tatăl cu credinţă şi încredere simplă:

„Şi voi n-aţi primit un duh de robie, ca să mai aveţi frică; ci aţi primit un duh de înfiere, care ne face să strigăm ‘Ava!’, adică ‘Tată!’. Însuşi Duhul adevereşte împreună cu duhul nostru că suntem copii ai lui Dumnezeu.” (Romani8:15,16)

Dar ce legătură are Crucea cu încrederea noastră în Dumnezeu pentru nevoile noastre de zi cu zi? Pavel clarifică acest lucru în Romani, atunci când spune:

„El, care n-a cruţat nici chiar pe Fiul Său, ci L-a dat pentru noi toţi, cum nu ne va da fără plată, împreună cu El, toate lucrurile?” (Romani 8:32)

Aceasta nu este un fel de evanghelie a prosperităţii, care să ne ofere mijloace ingenioase de îmbogăţire. Este pur şi simplu încrederea care vine din cunoaşterea inimii Tatălui care a împlinit cea mai mare nevoie a noastră prin dragostea jertfitoare a Fiului Său. El este, aşa cum a spus Iacov, Cel care ne dă orice este bun şi orice dar desăvârşit, Tatăl luminilor, în care nu este nici schimbare, nici umbră de mutare.

C: Biruinţa

Prin moartea Sa, Isus a obţinut, pentru noi, biruinţa asupra păcatului, asupra morţii, asupra lumii şi asupra puterii lui Satan; cei mai mari duşmani care pândesc în umbra paşilor fiecărei fiinţe omeneşti. Satan se străduieşte, cu perseverenţă, să ne aducă la o stare de defensivă şi de slăbiciune, prin aceste mijloace. Noi avem nevoie să înţelegem foarte clar biruinţa noastră în El, astfel încât să putem înfrânge atacurile lui Satan în vieţile noastre.

El a cucerit pentru noi biruinţa asupra păcatului

El a învins păcatul atunci când a învins moartea. Moartea este rezultatul păcatului care lucrează în noi. Cele două mari arme ale lui Satan, vinovăţia şi teama, nu mai au nici un efect în viaţa credinciosului care se bizuieşte pe lucrarea desăvârşită de Dumnezeu pe cruce.

Isus a câştigat pentru noi biruinţa asupra lumii. Lumea, în acest înţeles, nu înseamnă frumuseţea creaţiei lui Dumnezeu, nici toate lucrurile bune pe care Tatăl le-a creat pentru bucurie copiilor Lui. Ioan ne aminteşte ce înseamnă lumea, atunci când scrie în prima sa epistolă:

„Căci tot ce este în lume: pofta firii pământeşti, pofta ochilor şi lăudăroşia vieţii, nu este de la Tatăl, ci din lume. ” (Ioan2:16)

Lumea este acel sistem satanic al răului care a străbătut ordinea lui Dumnezeu şi a pătruns în societatea omenească, atrăgându-i pe oameni în întuneric şi îndepărtându-i de Dumnezeu. Dar datorită lucrării desăvârşite de Cristos pe Cruce, prin care a învins domniile şi stăpânirile acestei lumi de întuneric, noi putem să avem parte de această biruinţă în puterea prezentă a Duhului Sfânt.

„Pentru că oricine este născut din Dumnezeu, biruieşte lumea; şi ceea ce câştigă biruinţa asupra lumii este credinţa noastră. Cine este cel ce a biruit lumea, dacă nu cel ce crede că Isus este Fiul lui Dumnezeu?” (1 Ioan 5:4,5). El a câştigat pentru noi biruinţa asupra lui Satan.

Aşa cum vom vedea mai târziu, Crucea a fost, de fapt, o luptă de proporţia unui cataclism, între puterea lui Dumnezeu şi puterea lui Satan. Tot ceea ce revarsă pentru noi, de la Cruce, se datorează biruinţei lui Isus. Această biruinţă nu a fost obţinută într-un ungher ascuns şi întunecos, ci într-un loc public, unde toţi puteau să-L vadă. Atunci când Isus a strigat, „S-a sfârşit!”, El nu a spus aceste cuvinte din deznădejde sau din slăbiciune, ci prin ele proclama în mod public măreaţa victorie a lui Dumnezeu. Pavel arată în mod foarte clar că, în Isus, Dumnezeu a învins toate puterile întunericului şi că acestea nu mai constituie o ameninţare pentru cei care sunt în credinţa în Cristos Isus:

„Pe voi, care eraţi morţi în greşelile voastre şi în firea voastră pământească, netăiată împrejur, Dumnezeu v-a adus la viaţă împreună cu El, după ce ne-a iertat toate greşelile. A şters zapisul cu poruncile Lui, care stătea împotriva noastră şi ne era potrivnic şi l-a nimicit pironindu-l pe cruce. A dezbrăcat domniile şi stăpânirile şi le-a făcut de ocară înaintea lumii, după ce a ieşit biruitor asupra lor prin cruce. ” (Coloseni2:13-15)

D: Vindecarea

Trei lucruri importante mă fac să cred că vindecarea trupului este o parte integrantă a scopului Tatălui în lucrarea de pe Golgota.

Primul: Dumnezeu a pus bazele principiului vindecării în moartea şi în învierea lui Isus.

Luaţi spre exemplu, apostolul Ioan şi relatarea sa cu privire la învierea lui Isus din morţi. Ioan scrie ca un evanghelist prin excelenţă. Fiecare afirmaţie pe care o face are un scop. El nu scrie pur şi simplu o biografie sau o istorie. Scopul său nu este numai de a ne informa pe noi despre evenimentele care au avut loc; el scrie cu pasiunea unui evanghelist. Ioan este hotărât să ne pună în faţa puterii adevărului despre Isus. El nu doreşte să ne impresioneze prin elocvenţă sau prin atracţia carismatică a unui mare conducător sau a unui guru. Pentru Ioan, Isus este egal cu întreagă puterea lui Dumnezeu. Scopul lui Ioan era ca, prin cele ce scria, să ne convertească, să ne determine să-L urmăm pe Isus şi să cunoaştem puterea Lui în vieţile noastre:

„Dar lucrurile acestea au fost scrise, pentru ca voi să credeţi că Isus este Cristosul, Fiul lui Dumnezeu; şi crezând, să aveţi viaţa în Numele Lui.” (Ioan 20:31)

Iată de ce mărturia lui este atât de importantă. Pentru el, mormântul era gol. Isus înviase din morţi. Ceea ce vrea să spună el în capitolul 20, versetul 9, este un lucru foarte important. Ucenicii care s-au uitat în mormânt, Petru şi fără îndoială Ioan însuşi, în acel moment ei nu ajunseseră să înţeleagă din Scripturi că Isus trebuie să învie din morţi. Minţile lor nu erau alterate de idei preconcepute. Ei au intrat drept într-un miracol!

După ei, vine Maria, care stă în lacrimi la intrarea in mormânt. Ea se apleacă şi vede doi îngeri stând acolo unde fusese trupul lui Isus. În timp ce ea vorbeşte cu cei doi mesageri divini, apare un alt chip, pe care ea nu-1 recunoaşte. Acesta o întreabă de ce plânge. Maria crede că vorbeşte cu grădinarul şi numai atunci când el o strigă pe nume, i se deschid ochii şi vede cine este. Concluzia este că ea nu L-a recunoscut pe Isus pentru că nu se aştepta să-L vadă aşa cum arăta El atunci. Ultima oară când îi văzuse trupul, atârna pe cruce plin de răni şi de sânge. Trupul îi era frânt, faţa Lui era distrusă, a fost uns cu miresme şi înfăşurat în fâşii de pânză de in. Loviturile au lăsat urme, a fost sfâşiat, aspectul său fizic a fost deteriorat cu sălbăticie de biciuire, răstignire şi înmormântare.

Şi iată-L acum, stând acolo, în faţa ei, în plinătatea puterii Sale de bărbat tânăr. Murise rănit şi zdrobit cu numai câteva zile în urmă şi acum înviase, vindecat şi întreg. Putem să învăţăm o lecţie din faptul că Tatăl I-a lăsat nişte semne pe care El le va purta pentru întreaga veşnicie! Acestea erau urmele rănilor care 1-au adus în genunchi pe Toma, în adorare, când necredinţa sa s-a transformat în credinţă. Dar în afară de acestea, Domnul a înviat biruitor şi întreg!

Când am văzut lucrurile în acest fel, am ştiut în duhul meu, că noi vedem ceva ce era parte integrantă a lucrării de mântuire. Din acel moment, vindecarea era o manifestare a împărăţiei lui Dumnezeu. Noi nu vedem încă împărăţia în slava sa completă, dar când Isus va domni în plinătatea puterii Sale, atunci vom vedea roada acestei mărturii. Acum cunoaştem în parte, dar mulţumiri fie aduse lui Dumnezeu, atunci când vedem acest lucru, deznădejdea noastră este transformată în aşteptare, iar necredinţa în credinţă.

În al doilea rând – Scriptura mărturiseşte foarte clar despre includerea vindecării fizice ca parte a lucrării de pe Golgota, într-un anumit sens.

Vindecarea, la fel ca celelalte asigurări, ne parvine PRIN Jertfa Ispăşitoare, mai degrabă, decât ÎN aceasta. Aceasta înseamnă că: Crucea lui Cristos este temelia pentru orice alte lucruri pe care Dumnezeu poate şi le pune la dispoziţia noastră după voia Sa, dar există şi alţi factori care vor controla dacă acestea vor fi date în fiecare caz. Unii dintre aceşti factori sunt foarte clari, de exemplu, atunci când trebuie să avem o credinţă mai mare sau când vieţile noastre îl împiedică pe Tatăl ceresc să fie atât de generos, pe cât ar dori El să fie. Alţi factori sunt ascunşi şi rămân un mister pentru noi în acest moment. În ceea ce mă priveşte, eu nu am nimic de obiectat cu privire la acest mister. Nu mă împiedică să mă rog prin credinţă sau să cer ajutor de la Dumnezeu în orice moment în care am nevoie de acesta. Eu îndeplinesc porunca dată de El şi atunci când El îmi arată clar acest lucru, eu acţionez prin credinţă pentru vindecare şi pentru multe alte lucruri. Atunci când este mai puţin clar, mă bazez pe Sfânta Scriptură şi mă rog în supunere, ştiind că mă pot încrede în Domnul, însă nu îl pot manipula.

„Lucrurile ascunse sunt ale Domnului, Duinnezeului nostru, iar lucrurile descoperite sunt ale noastre şi ale copiilor noştri, pe vecie, ca să împlinim toate cuvintele legii acesteia.” (Deuteronom 29:29)

Isaia a văzut mai dinainte mărinimia cuprinsă în mântuire când a spus:

„Totuşi, El suferinţele noastre le-a purtat şi durerile noastre le-a luat asupra Lui şi noi am crezut că este pedepsit, lovit de Dumnezeu şi smerit. Dar El era străpuns pentru păcatele noastre, zdrobit pentru fărădelegile noastre; pedeapsa care ne dă pacea a căzut peste El şi prin rănile Lui suntem tămăduiţi.” (Isaia 53:4,5)

Aceste ultime cuvinte îşi găsesc ecoul şi în cele spuse de Petru despre suferinţele lui Cristos.

„El a purtat păcatele noastre în trupul Său pe lemn, pentru ca noi, fiind morţi faţă de păcate, să trăim pentru neprihănire; prin rănile Lui aţi fost vindecaţi.” (1 Petru 2:24)

Cred că este foarte semnificativ faptul că Petru este cel care spune aceste cuvinte, pentru că el a avut parte în viaţa sa de o experienţă personală a acestei puteri mântuitoare a lui Dumnezeu, cu câţiva ani în urmă, în propria familie. Isus a vindecat-o pe soacra lui Petru de friguri. Matei ne relatează acest eveniment în evanghelia sa şi, în acelaşi context, el citează cuvintele din Isaia 53:4;

„Ca să se împlinească ce fusese vestit prin proorocul Isaia, care zice: ‘El a luat asupra Lui neputinţele noastre şi a purtat boalele noastre.‘” (Matei 8:17)

Există multe fragmente biblice, în Vechiul şi în Noul Testament, care mărturisesc despre natura vindecătoare a lui Dumnezeu. Este clar nu numai că este în natura lui Dumnezeu să vindece, dar şi că Tatăl a intenţionat să includă acest atribut în lucrarea de pe Cruce. Isus a murit pentru a ne salva nu numai sufletele, ci întreaga noastră fiinţă: duh, suflet şi trup.

În al treilea rând – mărturia directă a vindecării în prezent, în puterea Duhului Sfânt.

Şi eu, ca şi atâţia alţi creştini, am fost crescut în viaţa mea de creştin cu credinţa că asemenea lucruri erau caracteristice în biserica timpurie, că au dispărut mai târziu şi astăzi nu mai există aşa ceva, iar noi trebuie să acceptăm boala ca parte a suferinţei creştine. Noi am trăit cu o versiune trunchiată a Golgotei. Am văzut puterea Golgotei numai în ceea ce priveşte problema păcatului, dar ne-am mulţumit astfel cu jumătate de evanghelie. Adesea aceasta ne-a condus spre înfrângere.

Lăudat fie Dumnezeu, am ajuns să văd lucrurile în alt fel! Scripturile ne arată clar că scopul lui Dumnezeu nu este numai mântuirea sufletului, ci a omului ca întreg. El ne-a trezit duhul şi ne-a făcut vii pentru El, în Cristos, prin Duhul Sfânt. Acesta este miezul esenţial a ceea ce înseamnă să fii un credincios creştin. Acesta este lucrul care deosebeşte evanghelia creştină, ca mesaj întreg, faţă de oferta parţială a vindecătorului credinţei sau vindecătorului spiritual. Noi nu oferim numai, şi nici în primul rând, vindecare trupească. Vindecarea trupească este parte integrantă a Evangheliei, dar nu este Evanghelia însăşi!

Însă Tatăl doreşte ca noi să cunoaştem efectul mântuitor al Crucii în întreaga noastră viaţă. De aceea în Noul Testament se pune accent pe adevărul conform căruia trupurile noastre sunt temple ale Duhului Sfânt. Scopul lui Dumnezeu este ca noi să trăim acum în bunătatea şi puterea vieţii veşnice.

Acum şi nu încă

Un lucru este sigur: Crucea a fost întâlnirea decisivă în lupta dintre bine şi rău. Acolo, Satan a fost în sfârşit dezbrăcat de puterea sa şi soarta i-a fost pentru totdeauna pecetluită. Şi totuşi se mai poartă încă război! Lucrarea decisivă a fost dusă până la capăt, pentru vindecarea noastră, dar noi încă nu suntem complet vindecaţi. Fiecare minune a harului lui Dumnezeu este minunea unei promisiuni. Este un prototip sau un indicator a ceea ce va fi pe deplin când Isus va veni în slava împărăţiei Sale.

Faptul că bătălia a fost câştigată, dar nu este încheiată încă, nu ne opreşte de la a ne angaja astăzi într-un război spiritual, la toate nivelele. Este mai degrabă stimulator pentru noi. Tot aşa este şi în problema vindecării, pentru că în mod sigur, aceasta este o parte a bătăliei! Noi nu trebuie să ne oprim de la a ne ruga pentru cei bolnavi, numai pentru că ne dăm seama că nimic nu este perfect încă.

Rămâneţi tari în credinţă

Credinţa este principiul uceniciei în această vreme. Dumnezeu ne cheamă să ne punem în practică această credinţă a noastră în ascultare responsabilă, în orice aspect al vieţii noastre. Uneori vindecarea nu este posibilă din cauza eşecului de partea noastră. Noi suntem supuşi greşelii şi priceperea noastră nu este perfectă, adesea nu trăim ceea ce dorim, fie din cauză că am ajuns la concluzii greşite în legătură cu ceea ce aşteptăm, fie pentru că nu credem că Dumnezeu poate face acel lucru.

Plinătatea dragostei lui Dumnezeu

Nicăieri în afara Crucii nu este exprimată dragostea necondiţionată atât de deplin. Ioan subliniază acest lucru, atunci când spune:

„Şi dragostea stă nu în faptul că noi am iubit pe Dumnezeu, ci în faptul că El ne-a iubit pe noi şi a trimes pe Fiul Său ca jertfa de ispăşire pentru păcatele noastre.” (Ioan4:10)

Noi trebuie să fim încurajaţi să venim ca nişte copii la Tatăl nostru ceresc. El ştie cu adevărat ce este mai bun pentru noi. Trebuie să ne apropiem cu încredere de tronul harului, ca să căpătăm îndurare şi să găsim har, pentru ca să fim ajutaţi la vreme de nevoie (Evrci4:16).

Capitolul 5

Domniile şiStăpânirile

Un fapt cu totul remarcabil este acela că nicăieri în Noul Testament, Crucea lui Cristos nu este văzută ca o înfrângere. De fapt, este exact invers. Există peste tot un strigăt de victorie. Există un sentiment dominant de eliberare a celor care au fost făcuţi biruitori prin lucrarea lui Cristos. Întreaga biserică primară spune, odată cu Pavel:

„În toate aceste lucruri noi suntem mai mult decât biruitori prin Acela care ne-a iubit.” (Romani 8:37)

Este evident faptul că această afirmaţie nu a fost rezultatul unei concepţii despre viaţă superficială şi lipsită de realism, de vreme ce primii creştini aveau de înfruntat dificultăţi reale şi chiar opoziţie deschisă şi persecuţii pentru că îşi mărturiseau credinţa. Nu, pentru ei această afirmaţie a fost urmarea unei anumite înţelegeri asupra a ceea ce s-a întâmplat pe Golgota. Da, Crucea a fost locul unde a fost obţinută iertarea păcatelor şi unde au fost învinse vinovăţia şi moartea. Dar a fost ceva mai mult decât atât. Era sentimentul unei mari biruinţe împotriva acelor atât de reale şi de personale puteri ale întunericului, care îi ţineau pe oameni în robie. Isus a fost biruitor! Prin moartea Lui, El a învins puterea morţii şi prin lumina învierii Sale, Dumnezeu a eliminat puterile întunericului.

În prima sa luare de cuvânt, în ziua Cincizecimii, Petru a proclamat puterea acestui fapt:

„Dar Dumnezeu L-a înviat, dezlegându-I legăturile morţii, pentru că nu era cu putinţă să fie ţinut de ea.” (Faptele Aposlolilor2:24)

Ceea ce pentru alţii putea părea a fi o înfrângere, pentru credincioşi aceasta era o mare biruinţă din partea lui Dumnezeu. Ioan merge mai departe şi spune că acesta a fost motivul principal pentru care a venit Isus:

„Fiul lui Dumnezeu S-a arătat ca să nimicească lucrările diavolului.” (1 Ioan 3:8b)

Vom vedea cum ceea ce s-a întâmplat la Golgota, în ceea ce-L priveşte pe Isus însuşi, a fost apogeul unei confruntări care dura încă de la căderea omului. De când Satan îl racolase pe om îndepărtându-1 de Dumnezeu. L-a înşelat pe om cu ideea că omul poate trăi despărţit de suveranitatea lui Dumnezeu şi poate acţiona ca şi când el însuşi ar fi Dumnezeu. Diavolul a apărut în scenariu ca fiind puterea din spatele acţiunilor păcătoase ale omului şi atunci Dumnezeu a promis:

„Vrăjmăşie voi pune între tine si femeie, între sămânţa ta şi sămânţa ei; aceasta îţi va zdrobi capul si tu îi vei zdrobi călcâiul.” (Geneza 3:15)

Ei bine, la Cruce, aceste cuvinte s-au împlinit exact. Isus a fost pe cruce, nu numai pentru a muri pentru fiecare suflet de om, ci şi pentru a pune lucrurile la punct şi a afirma care este puterea care guvernează cu adevărat universul. Aşa a văzut lucrurile Isus Însuşi. Cu puţin înainte de a fi răstignit, El a spus ucenicilor Săi:

„Acum are loc judecata lumii acesteia, acum stăpânitorul lumii acesteia va fi aruncat afară.” (Ioan 12:31)

Persoana lui Satan

În unele cercuri a fost foarte la modă să se respingă ideea existenţei unui diavol personificat sau a realităţii demonilor. Pentru unii, aceste idei erau incompatibile cu un punct de vedere ştiinţific asupra lucrurilor în general. Un renumit teolog scria, pe la începutul secolului 20:

Nu este posibil să utilizăm lumina electrică şi radioul, să ne folosim de medicina modernă şi de descoperirile chirurgiei şi, în acelaşi timp, să credem în lumea de demoni şi spirite a Noului Testament. (R. Bultmann)

Dar încă din acea vreme în care a trăit Bultmann lumea s-a schimbat atât de mult, încât nu mai poate fi recunoscută. Am putut vedea răul războiului ca niciodată înainte în istoria omenirii. Am fost martorii unor impresionante progrese tehnologice ale ştiinţei moderne şi, în acelaşi timp, al deteriorării planetei şi strigătului disperat al milioanelor de oameni care suferă de foame şi de deznădejde. Am observat renaşterea interesului şi implicării în ocultism, în acelaşi timp cu declinul religiei instituţionalizate. Aceste fapte ne oferă motive îndeajuns de serioase şi de convingătoare pentru ca noi să credem că Noul Testament spune adevărul. Nu pare să existe nici un alt motiv credibil care să explice ura autodistrugătoare a omenirii şi robia personală în care se află milioane de oameni, decât lucrarea activă a acelor puteri ale răului pe care Biblia le descrie ca fiind ale lui Satan şi ale îngerilor săi căzuţi.

Încă o dată, scriitorii noului Testament afirmă acest scop în venirea lui Isus şi în moartea Sa:

„Astfel dar, deoarece copiii sunt părtaşi sângelui şi cărnii, tot aşa şi El Însuşi a fost deopotrivă părtaş la ele, pentru ca, prin moarte, să nimicească pe cel ce are puterea morţii, adică pe diavolul, şi să izbăvească pe toţi aceia care, prin frica morţii erau supuşi robiei toată viaţa lor. ” (Evrei2:14,15)

Satan este tiranul, asupritorul care îi ţine pe oameni în ghearele sale rele. Crucea este privită ca fiind punctul culminant al luptei împotriva puterii diavolului. Aici Isus este expus realităţii depline a puterii răului care încearcă să-L distrugă. Dar El biruieşte puterile întunericului şi pecetluieşte definitiv soarta lui Satan pe cruce.

Toate acestea sunt evidenţiate şi mai mult dacă luăm în consideraţie terminologia folosită în Noul Testament cu referire la Satan.

1. Înşelătorul

Pavel descrie înşelăciunea lui Satan atunci când se adresează corintenilor:

„A căror minte necredincioasă a orbit-o dumnezeul veacului acestuia, ca să nu vadă strălucind lumina Evangheliei slavei lui Cristos, care este chipul lui Dumnezeu. ” (2 Corinteni 4:4)

De asemenea, cartea Apocalipsei îl descrie astfel:

„şi balaurul cel mare, şarpele cel vechi, numit Diavol şi Satana, acela care înşeală întreaga lume…” (Apocalipsa 12:9)

Aceasta este esenţa lucrării sale cumplite. El îndepărtează pe oameni de adevărul lui Dumnezeu. Acum, Isus ne-a spus că efectul adevărului lui Dumnezeu este libertatea. Prin urmare, dacă oamenii sunt induşi în eroare, atât intelectuală, cât şi spirituală, ei vor intra în robie. Isus Însuşi îl descrie pe Satan ca fiind „mincinos şi tatăl minciunilor”(Ioan 8:44)

 2. Acuzatorul

Cuvântul „diavol”, în greacă diabolos, înseamnă „defăimător, calomniator”, la fel cum în ebraică Satan implică o foarte puternică idee de acuzaţie. Este descris în Apocalipsa 12:10, ca fiind acuzatorul fraţilor. Interesul său suprem este de a găsi mijloace prin care poate aduce condamnarea şi un sentiment de vină în sufletele noastre. Bineînţeles că pentru el nu este prea greu să găsească, în viaţa fiecăruia dintre noi, teren fertil pentru osândire. În cazurile extreme, aceasta se exprimă într-o revărsare de auto-condamnare şi criticism, până ce unii oameni cred că au comis păcatul de neiertat şi astfel s-au plasat în afara orbitei îndurării lui Dumnezeu. Şi aici nu este vorba de poveşti, ci de realitatea prezentă în vieţile a milioane de oameni. Ei trăiesc într-o închisoare interioară, o închisoare a robiei şi condamnării care ameninţă să-i distrugă. În aceasta constă fatala nebunie a acelei opinii teologice care încearcă să discrediteze ideea credinţei în puterile întunericului. Atunci totul ar trebui interpretat în limitele omeneşti şi, ca urmare, rezolvat în aceiaşi parametri. Eşecul acestui punct de vedere lumesc este prea evident în jurul nostru, în vieţile celor asupriţi şi robiţi.

Noul Testament merge şi mai departe şi mai profund şi recunoaşte efectul profund al atacului demonic şi acuzaţiei şi ne oferă, la fel de sigur, posibilitatea eliberării şi a libertăţii în puterea Crucii lui Isus.

„Acum dar nu este nici o osândire pentru cei care sunt în Cristos Isus, care nu trăiesc după îndemnurile firii pământeşti, ci după îndemnurile Duhului. În adevăr, legea Duhului de viaţă în Cristos Isus m-a izbăvit de Legea păcatului şi a morţii.” (Romani 8:1,2)

3. Asupritorul

Evangheliile, în întreaga lor prezentare, ca şi alte fragmente din Scripturi, înfăţişează lucrarea lui Satan ca fiind o lucrare de înrobire şi de asuprire. În anumite cazuri, cum este cel din Luca 8:26-39, când oamenii sunt în mod deschis înlănţuiţi ca robi de către duhurile rele care îi stăpânesc.

Lucrarea lui Isus este văzută ca un atac frontal asupra puterilor întunericului. Chiar de la începutul lucrării Sale publice, Isus a declarat că aşa stau lucrurile atunci când S-a ridicat în picioare în sinagoga din Nazaret şi a citit cuvintele profetului Isaia:

„Duhul Domnului este peste Mine, pentru că M-a uns să vestesc săracilor Evanghelia; M-a trimes să tămăduiesc pe cei cu inima zdrobită, să propovăduiesc robilor de război slobozirea si orbilor căpătarea vederii.” (Luca 4:18)

John Stott, într-o importantă carte a sa, Crucea lui Cristos, exprimă acelaşi lucru în felul următor:

El a anunţat că împărăţia lui Dumnezeu s-a pogorât prin El… şi că lucrările măreţe pe care le făcea El sunt o dovadă a acestui fapt. Noi vedem cum Împărăţia Lui câştigă teren, iar împărăţia lui Satan pierde teren înaintea acesteia, pe măsură ce demonii sunt scoşi afară, bolnavii sunt vindecaţi şi prin aceea că până şi natura tulburată îl recunoaşte pe Domnul ei. (p.229)

4. Ispititorul

Această descriere a lui Satan, ca „ispititor”, este plină de putere pentru că în acest fel se prezintă el lui Isus la începutul lucrării publice a Lui. Duhul Sfânt îl duce pe Isus în pustie, unde El este ispitit de diavol (vezi Luca 4). Aceasta poate părea a fi o relatare surprinzătoare, dar este foarte importantă, mai ales dacă noi vrem să avem parte de biruinţa lui Isus, noi trebuie să înţelegem că El este acela în care puterea ispititorului este frântă.

Începând cu Eva, de-a lungul timpului, diavolul a avut succes în ispitirea fiecărui fiu al lui Adam. Pavel îşi trădează chiar teama că ucenicii săi creştini vor fi învinşi de ispita lui Satan. El le scrie tesalonicenilor:

„Astfel, în nerăbdarea mea, am trimes să-mi aducă ştiri despre credinţa voastră, de teamă ca nu cumva să vă fi ispitit Ispititorul şi osteneala noastră să fi fost degeaba.” (1 Tesaloniceni 3:5)

Aceasta este strategia lui Satan. Să distragă atenţia şi să desfiinţeze lucrarea lui Dumnezeu prin atragerea oamenilor spre un ţel mai puţin înalt sau prin concentrarea lor asupra unor lucruri de mai mică importanţă. El a încercat de mai multe ori să-L distragă pe Isus de la împlinirea deplină a voii lui Dumnezeu. Puterea lui Isus a stat în ascultarea Sa deplină faţă de voia Tatălui Său, ascultare până la moarte!

5. Nimicitorul

Apocalipsa capitolul 9 ne înfăţişează priveliştea înspăimântătoare a unei oştiri de lăcuste, care aveau drept scop răspândirea chinului şi disperării printre cei pe care îi atacă. Sunt conduse de un înger nimicitor, împăratul lor, al cărui nume în ebraică este Abadon şi în greacă Apolion.

Acesta este numele pe care John Bunyan 1-a folosit, cu un efect atât de puternic, în Călătoria Pelerinului. Înseamnă „nimicitor”. Isus Însuşi 1-a descris în acest fel pe diavol. El a spus despre acesta că a fost de la început un ucigaş (Ioan 8:44). Satan a încercat chiar să-L ispitească pe Isus să se distrugă pe Sine Însuşi, spunându-I să se arunce de pe streaşina acoperişului templului, iar atunci când toate eforturile lui au eşuat, Satan a încercat să-L nimicească pe Isus pe Cruce. Crucea demonstrează ura distructivă a lui Satan împotriva a tot ceea ce este bun şi desăvârşit. Acesta este semnul distinctiv al lucrării sale în vieţile indivizilor, dar şi în lumea în ansamblul ei. Cum altfel am putea să explicăm invidia şi lăcomia care par să invadeze scena omenirii.

O astfel de perspectivă ne ajută să înţelegem caracterul personal al luptei. În Coloseni 2:15, Pavel exprimă realitatea acestei lupte:

„A dezarmat domniile şi stăpânirile şi le-a făcut privelişte pentru toţi, ieşind biruitor asupra lor prin cruce.”

Cuvintele pe care le foloseşte Pavel sunt foarte semnificative. Întâi el spune că pe cruce Isus a dezarmat puterile întunericului. Prin ea însăşi, această afirmaţie este destul de puternică. Aceasta înseamnă că El le-a luat armele şi i-a lăsat fără nici o putere. Dar, de fapt, acest cuvânt are o semnificaţie mult mai adâncă şi mai puternică. Literal, înseamnă a fi deposedat de, sau a lepăda. În felul acesta, imaginea se schimbă întrucâtva. Nu este vorba numai de dezarmare, de luare a armelor. Semnificaţia mai adâncă a cuvântului se referă la Isus atârnat pe cruce, puterile demonice venind şi agăţându-se de El, asemenea unui accesoriu de îmbrăcăminte. Dar El le-a lepădat, aşa cum aruncă cineva nişte haine murdare! Aceasta este semnificaţia acestei biruinţe. Forţele răului, care au stat agăţate cu atâta succes de alţi oameni, au fost dezbrăcate şi aruncate de Isus! El le-a azvârlit ca pe un vraf de haine murdare!

Cea de-a doua expresie pe care o foloseşte Pavel este la fel de semnificativă. El spune că a făcut din aceste puteri ale răului „privelişte pentru toţi”. Această expresie înseamnă „Le-a descoperit goliciunea”. Adică, El a demonstrat pe Cruce adevărata natură a puterilor întunericului, cu scopul lor de a ataca bunătatea lui Dumnezeu, dar dovedindu-se, până la urmă, neputincioase faţă de puterea lui Dumnezeu. Aici era „omul puternic” care era legat de cel mai puternic decât el.

Cel de-al treilea lucru pe care îl spune Pavel este că Isus a biruit pe cruce puterile întunericului. Aceasta este o imagine care este scoasă în evidenţă de multe ori în Noul Testament. Pavel o foloseşte când le scrie corintenilor, referindu-se la faptul că Dumnezeu „ne poartă întotdeauna în carul Său de biruinţă”. Este imaginea unui învingător roman care se întoarce dintr-o campanie victorioasă urmat de armata sa biruitoare.

Cuvintele lui John Henry Newman, din secolul 19, rezumă totul în felul următor:

O, înţelepciune iubitoare a lui Dumnezeu!

Pe când totul era păcat şi ocară,

Un al doilea Adam veni,

Să lupte şi să biruie.

O, dragoste înţeleaptă!

Carnea şi sângele,

Ce pe Adam pierdură,

Se împotrivesc din nou duşmanului,

Rezistă şi triumfă.

Apogeul veacurilor

De bună seamă, Crucea este punctul culminant al unei confruntări care durează de secole. Chiar de pe vremea grădinii Edenului, când Satan 1-a înşelat pe om pentru prima oară, până la venirea lui Isus, acest conflict a fost o realitate. Prin venirea lui Isus, acest conflict s-a intensificat, pe măsură ce Satan realiza că i se apropia ceasul. Şi continuă, de atunci încoace, nu în acelaşi mod, ci ca un duşman în retragere, care ştie că soarta îi este pecetluită, dar care demonstrează o îndârjită hotărâre de a trage după el cât mai mulţi oameni cu putinţă.

Noi trăim acum consecinţele a ceea ce s-a întâmplat la Golgota. Acesta este motivul pentru care avem atâtea necazuri cu diavolul! Odată cu venirea lui Isus – vedem din Scriptură – activitatea demonică s-a intensificat în foarte multe moduri. Duhurile rele au fost confruntate cu puterea naturală a lui Dumnezeu şi rezultatul a constat într-o mare tulburare în ordinea firească a lucrurilor. Noi trăim în umbra Golgotei şi tulburarea continuă şi astăzi şi va continua până când va veni ceasul, conform planului lui Dumnezeu, pentru alungarea finală a puterilor întunericului. Dar atâta vreme cât omul are posibilitatea de a alege, ei vor fi sensibili la atacurile răului. De aceea este atât de important pentru noi să înţelegem şi să luăm pentru noi înşine biruinţa Crucii.

Este interesant de remarcat cuvântul folosit de Ioan în epistola sa:

„Fiul lui Dumnezeu S-a arătat ca să nimicească lucrările diavolului.” (1 Ioan 3:8)

Cuvântul „katargeo”, care este tradus în româneşte prin „a nimici”, nu înseamnă tocmai aceasta. Înţelesul lui este acela de a face ineficient sau inactiv. John Stott spune, arătând că acest cuvânt se foloseşte referitor la pământ neproductiv sau pământ neroditor:

Pământul şi pomul continuă să existe. Nu au fost distruse nici una nici cealaltă. Şi pământul şi pomii sunt însă neroditori. De aceea, când acest verb se referă la diavolul, la starea noastră decăzută şi la moarte, noi ştim că aceste lucruri nu sunt nimicite complet. Căci diavolul este încă foarte activ… Nu înseamnă că ele au încetat să mai existe, ci doar că puterea lor a fost frântă. Aceste lucruri nu au fost abolite, ci au fost răsturnate.(Crucea lui Cristos, pg. 236)

Noi nu suntem lăsaţi în dubiu cu privire la realitatea acestei biruinţe, pentru că Noul Testament nu lasă nici o urmă de îndoială în ceea ce priveşte declararea puterii învierii. Pavel ne spune că prin învierea Sa prin puterea Duhului Sfânt, Isus a fost dovedit a fi Fiul lui Dumnezeu (Romani 1:4). Învierea nu a fost biruinţa, ci confirmarea acesteia. Biruinţa asupra puterilor morţii a fost obţinută pe Cruce. Atunci când Isus striga cu glas tare: „S-a sfârşit”, El nu spunea „M-am sfârşit!” El proclama biruinţa. Lucrarea era dusă la bun sfârşit. A înviat din morţi pentru că pe cruce „El a nimicit pe cel ce are puterea morţii”.

Biruinţa Lui şi a noastră

Cum putem participa noi la biruinţa Crucii? Noul Testament arată clar că aşa trebuie să se întâmple. Noi suntem făcuţi să ne identificăm, într-un anume fel, cu biruinţa lui Isus. În cartea Apocalipsei El este numit Cel ce a biruit şi de şapte ori promisiunile lui Dumnezeu sunt date celui ce va birui.

Într-o foarte scurtă frază, Pavel ne oferă secretul sursei biruinţei noastre:

„Dar mulţumiri fie aduse lui Dumnezeu, care ne dă biruinţa prin Domnul nostru Isus Cristos!”      (1 Corinteni 15:57)

Deci victoria este pentru noi un dar. Nu o putem obţine singuri. Într-adevăr, nu este nevoie nici măcar să încercăm să facem ceea ce Cristos a câştigat pentru noi. Duhul Sfânt este Cel care face reală biruinţa lui Isus în vieţile noastre. El este Cel care vine ca putere a lui Dumnezeu. Aceeaşi putere care a fost la lucru în Isus şi care a învins atât de eficient puterile răului în El, este puterea pe care o eliberează Duhul Sfânt în vieţile noastre, astfel încât noi putem participa la biruinţa lui Isus. Fără lucrarea prezentă a Duhului Sfânt, Crucea nu este altceva decât o lecţie de istorie. Dar în puterea Duhului, noi putem avea parte de puterea lui Isus împotriva lui Satan. Ioan ne spune:

„Voi, copilaşilor, sunteţi din Dumnezeu; şi aţi biruit, pentru că Cel ce este în voi este mai mare decât cel ce este în lume.”  (1 Ioan 4:4)

Aşa cum în viaţa noastră de dinainte simţeam efectul puterii lui Satan, pe măsură ce aplica principiile morţii în viaţa noastră, tot astfel acum putem cunoaşte puterea Duhului Sfânt, pe măsură ce El aplică principiile vieţii în viaţa noastră.

Principiile morţii

Ce sunt principiile morţii? Ele sunt realitatea unei legi încălcate, care duce la osândă şi vinovăţie. Acesta este „blestemul legii”; o singură încălcare, într-o anumită privinţă aduce asupra noastră o povară de greşeli. Apoi mai este şi realitatea slăbiciunii firii omeneşti, pe care Noul Testament o descrie atât de sugestiv prin cuvântul „carne”. Mai există şi realitatea morţii, care induce sentimente de frustrare, neajutorare şi teamă. Satan găseşte prilejuri imense în toate acestea şi multe altele, exercitându-şi prin ele puternica sa influenţă în vieţile oamenilor care nu bănuiesc nimic. Adăugaţi la toate acestea atacul personal şi real al forţelor demonice aducătoare de boală, asuprite şi robie în trupurile, minţile şi experienţele multor oameni şi putem vedea nevoia noastră cumplită de a participa la victoria lui Isus.

Principiile vieţii

Cu toate acestea, Duhul Sfânt aduce în vieţile noastre principiile vieţii şi le face reale în noi. Dacă suntem deschişi pentru El, în ascultare de Cuvântul lui Dumnezeu, noi putem trăi libertatea şi vindecarea pe care le aduce biruinţa lui Isus. Acesta este un lucru pe care mulţi nu reuşesc să-1 înţeleagă referitor la puterea mântuitoare a lui Isus Cristos. Nu avem de-a face cu simple propoziţii. Nu este o problemă de cuvinte. Noi ne aflăm în sfera unei puteri personale. Aşa cum, în Persoană Sa, Isus a învins puterile întunericului, tot la fel, prin puterea personală a Duhului Său în noi, noi participăm la acel triumf divin. Dumnezeu ne conduce în triumf, nu prin ceea ce ne spune, ci prin ceea ce face în noi! Aşa cum a făcut ceva pentru noi pe cruce, acum face ceva în noi prin cruce! Ce anume face El în noi? Răspunsul este următorul: El aplică principiile biruinţei Sale, prin eliberarea dragostei şi puterii Sale, prin faptul că ne face în stare să încercăm sentimente de iertare, în loc de vină, oferindu-ne puterea Sa pentru ca noi să învingem puterea lui Satan şi prin faptul că ne dă un duh prin care noi dorim să urmăm Cuvântul Său şi să ne supunem voii Lui. Pe aceste căi, efectele unei legi încălcate, ale unei firi cuprinse de slăbiciune şi ale unei minţi întunecate sunt înlăturate şi noi suntem eliberaţi în puterea lui Dumnezeu.

Arvuna Duhului

Mai presus de toate acestea, Duhul Sfânt ne înzestrează, de asemenea, cu arme pe care să le folosim împotriva atacurilor continue ale lui Satan.

1. Sângele lui Isus

În Apocalipsa, capitolul 12, Satan este învins prin „sângele Mielului”. Aceasta vorbeşte despre puterea iertării noastre. Noi suntem curăţiţi şi iertaţi prin sângele lui Isus. Satan ne atacă de nenumărate ori în acest punct. El încearcă să ne atragă înapoi sub osândă. Dar, dacă noi mărturisim puterea jertfei lui Isus, îi amintim lui şi nouă înşine că suntem pe un teren nou.

„Căci dacă este cineva în Cristos este o făptură nouă. Cele vechi s-au dus: iată că toate lucrurile s-au făcut noi!” (2Corinteni5:17)

2. Autoritatea lui Isus

Aceasta este conţinută în Numele lui Isus. A cunoaşte Numele înseamnă a cunoaşte Persoana. A trăi în puterea Numelui Său înseamnă a împărtăşi puterea şi autoritatea Sa. Lui I-a fost dat numele care este mai presus de orice nume. Numele Lui înseamnă „eliberator” şi prin Duhul Său El eliberează puterea acestui nume în vieţile celor care cred în El. Pavel subliniază astfel acest lucru:

„Şi orice faceţi, cu cuvântul sau cu fapta, să faceţi totul în Numele Domnului Isus…” (Coloseni 3:17)

3. Duhul lui Isus

Noi nu suntem lăsaţi singuri în luptă. Pavel o spune în felul următor:

„Şi dacă Duhul Celui ce a înviat pe Isus dintre cei morţi locuieşte în voi, Cel ce a înviat pe Cristos Isus din morţi va învia şi trupurile voastre muritoare, din pricina Duhului Său, care locuieşte în voi.” (Romani 8:11)

Aceste cuvinte nu se referă la o înviere viitoare, ci la un fapt prezent. Şi anume că Duhul lui Isus locuieşte în noi şi ne dă puterea de a birui prin puterea Sa.

4. Cuvântul lui Isus

Prin puterea a ceea ce a spus Dumnezeu, a înfruntat şi a învins Isus ispitele celui rău. Duhul Sfânt aduce la viaţă cuvântul lui Dumnezeu în inimile noastre. Isus i-a sfătuit pe ucenicii Săi să rămână în Cuvântul Său. Pavel ne aminteşte de importanţa puterii Cuvântului lui Dumnezeu în menţinerea poziţiei noastre împotriva atacurilor diavolului:

„Luaţi şi coiful mântuirii şi sabia Duhului, care este Cuvântul lui Dumnezeu.” (Efeseni 6:17)

Cuvântul lui Dumnezeu devine mărturisirea noastră şi distruge îndoielile vrăjmaşului. Acesta este secretul biruinţei tinerilor cărora li se adresează Ioan în epistola sa:

„V-am scris, tinerilor, fiindcă sunteţi tari şi Cuvântul lui Dumnezeu rămâne în voi şi aţi biruit pe celrău.” (Ioan2:14)

Capitolul 6

Chinurile lui Cristos

„O! Voi, care treceţi pe lângă mine! Priviţi şi vedeţi dacă este vreo durere ca durerea mea.”

(Plângerile lui Ieremia 1:12)

Suferinţa este o realitate a vieţii. Pentru cei care nu sunt în Cristos, este o enigmă; pentru cei în Cristos, este o necesitate! O abordare a uceniciei, fără a se lua în consideraţie suferinţa, nu este completă. Suntem înconjuraţi de ea la tot pasul şi o trăim zilnic în umblarea noastră cu Dumnezeu.

A. Realităţile vieţii

Suferinţa nu este acelaşi lucru şi pentru credincios şi pentru necredincios. Pentru persoana care nu a simţit dragostea lui Dumnezeu în Cristos, în propria viaţă, realitatea suferinţei din întreaga lume poate fi exact lucrul care îl împiedică pe acel om să-L găsească pe Dumnezeu. De ce îngăduie un Dumnezeu al dragostei să se întâmple toate aceste lucruri? Cum poate să existe un Dumnezeu al dragostei cu toate tragediile şi ororile care au loc? Întrebările de acest gen izbucnesc din inima oamenilor bine-intenţionaţi, care nu cunosc dragostea lui Dumnezeu în mod direct, pentru ei înşişi. Cel care a înţeles realitatea şi semnificaţia Crucii are o cu totul altă atitudine faţă de această chestiune, deşi ar putea să aibă şi el de făcut faţă suferinţei, în propria viaţă.

În timp ce trebuie să arătăm compasiune oamenilor care se află într-un mare necaz, să ne identificăm cu ei în eforturile lor de a atenua suferinţa, nu trebuie să fim ispitiţi să începem discuţia la acelaşi nivel al gândirii umaniste. Crucea ne descoperă câteva fapte care ne vorbesc la un nivel mai profund al realităţii. De exemplu, mai presus de toate, despre faptul cumplit al responsabilităţii omului pentru cea mai mare parte a dezordinii în care ne aflăm astăzi. Biblia face de mai multe ori o legătură directă între lume şi responsabilitatea omului în aceasta. Omul a fost creat de către Dumnezeu ca un agent al Său responsabil şi i s-a dat stăpânirea asupra tuturor celorlalte creaturi. Eşecul omului în purtarea acestei responsabilităţi se reflectă în mod tragic în convulsiile şi tragedia care ne înconjoară.

C.S. Lewis a spus:

Omul, nu Dumnezeu, este cel care a produs instrumentele de tortură, bicele, închisorile, sclavia, armele de foc şi bombele; din cauza avariţiei oamenilor şi a prostiei omeneşti avem astăzi în lume sărăcie şi muncă în exces.

(Problema durerii)

Nu ne-ar fi prea greu să aplicăm aceste teorii şi în zilele noastre. Cu toate că ne arătăm şocaţi şi indignaţi atunci când vedem milioane de oameni ameninţaţi de moartea prin foamete şi boli în ţările din lumea a treia, este limpede că un set diferit de valori în acţiune şi o schimbare în inimile şi mentalităţile oamenilor de toate părţile ar face ca problema aceasta să fie redusă până la insignifianţă.

Mai presus de orice, Crucea ne arată dimensiunile păcatului nostru. Scripturile ne învaţă că Isus a murit din cauza păcatului nostru, dar felul în care a murit ne arată ce înseamnă păcatul. Isus a fost universal recunoscut ca un mare om şi un om neprihănit. Oamenii au văzut în El cel puţin un model de puritate şi bunătate. Şi totuşi oamenii L-au prins şi I-au luat viaţa într-unul din cele mai crude moduri născocite vreodată. Iată ce face păcatul: corupe şi denaturează, distruge şi transformă tot ceea ce este bun în sine. Păcatul este la originea întregii suferinţe în lumea de astăzi, pentru că este o lume care nu mai manifestă armonia, echilibrul şi frumuseţea în care Dumnezeu a creat-o.

La un nivel şi mai profund, Crucea este o luptă pentru control. Lumea se află sub controlul lui Satan. El a devenit „dumnezeul acestei lumi” încă de când omul a renunţat la rolul său de administrator al Creaţiei. Păcatul omului i-a oferit lui Satan prilejul, îndelung aşteptat, de a prelua şi a perverti bunătatea creaţiei lui Dumnezeu. Era aproape ca o răzbunare a răului pentru judecata la care fusese supus la alungarea din rai. Dar Crucea a însemnat răsturnarea acestei puteri şi acum Cristos este Rege, iar împărăţia Sa domneşte peste toate şi peste tot!

Crucea declară, bineînţeles, că Dumnezeu nu este indiferent faţă de suferinţă. Nu este o întâmplare faptul că la baza declaraţiei creştine stă cel mai mare exemplu de suferinţă nevinovată pe care a cunoscut-o vreodată lumea. Dar este mai mult decât un exemplu de suferinţă nevinovată – este Dumnezeu care ia suferinţa în propria Sa inimă! Profetul Isaia a surprins patosul acestei stări de lucruri, când a spus: „El suferinţele noastre le-a purtat şi durerile noastre le-a luat asupra Lui„(Isaia 53:4).

B: Aceste necazuri trecătoare

Noul Testament nu tratează niciodată cu uşurinţă suferinţa; o acceptă ca fiind o realitate a vieţii! Creştinul merge pe calea crucii şi aceasta înseamnă, nu numai să vorbeşti despre aceasta, dar să o şi trăieşti efectiv:

„Căci cu privire la Cristos, vouă vi s-a dat harul nu numai să credeţi în El, ci să şi pătimiţi pentru El. ” (Filipeni 1:29)

Istoria Bisericii a început cu două mari valuri: valul puterii, prin semnele şi minunile Duhului Sfânt, care străbăteau lumea; apoi valul persecuţiei, care urmează pe urma primului val. Noi avem tendinţa să trecem cu vederea faptul că succesul uimitor al mişcării misionare de care vorbeşte cartea Faptele Apostolilor a fost egalată doar de ferocitatea şi împotrivirea întâmpinată.

Creştinii au mers să propovăduiască Crucea, dar o parte reală a vestirii lor era trăirea sub cruce în propriile lor vieţi. Petru subliniază acest fapt atunci când scrie:

„Şi la aceasta aţi fost chemaţi; fiindcă şi Cristos a suferit pentru voi şi v-a lăsat o pildă, ca să călcaţi pe urmele Lui.” (1 Petru 2:21)

(a) Realitatea suferinţei

Nimeni nu a reuşit vreodată să facă ceva pentru Dumnezeu fără a cunoaşte în propria viaţă adevărul a ceea ce Scripturile numesc „suferinţele lui Cristos”. Problema este că noi vedem numai partea vizibilă, exterioară din viaţa oamenilor. Vedem roadele lucrării lor, vedem eficienţa şi succesul lor, dar suferinţa o vedem foarte rar. Suferinţa este arareori văzută ca atare. Este trăită în secret, secretul casei sau secretul inimii. Suferinţa cea mai mare şi mai intensă este o problemă extrem de personală.

Biserica a început, într-adevăr, în mijlocul suferinţei, care era foarte publică în acea vreme. Şi noi vom trăi asemenea momente. Peste puţin timp apostolii au fost trimişi în închisoare. Nu peste mult timp, Ştefan a fost omorât cu pietre şi Biserica din Ierusalim a fost supusă unei intense presiuni. Este clar că primii creştini au avut de înfruntat persecuţii şi suferinţe fizice, pe măsură ce răspândeau Evanghelia. Şi la fel s-a întâmplat mereu de atunci încoace. Toate generaţiile şi-au avut martirii lor, peste tot în această lume. Sângele sfinţilor este sămânţa bisericii.

Citiţi ceea ce scrie Pavel şi ascultaţi chinul inimii sale. Putem să ne dăm seama astfel, într-o oarecare măsură, de profunzimea chinului ascuns al sufletului său. Uneori, el suferă intens din cauza răstălmăcirii sau neînţelegerii lucrurilor. Alteori, duhul său este străpuns de dezamăgirea provocată de un Dima sau de Ioan, numit şi Marcu; aceştia aleseseră un alt drum, diferit de al lui. Este greu de ştiut ce era mai greu de suportat, pentru Pavel: durerea fizică a bătăilor şi a loviturilor de bici sau durerea sufletească şi rănile cauzate de bârfa răutăcioasă sau de gelozia dintre fraţi.

Suferinţa pentru Cristos este o realitate pentru toţi cei care îşi iau în serios ucenicia. Ultima parte a capitolului 11 din epistola către evrei ne arată în ce măsură acest lucru este adevărat uneori în vieţile celor care îi sunt credincioşi lui Dumnezeu:

„Alţii au suferit batjocuri, bătăi, lanţuri şi închisoare; au fost ucişi cu pietre, tăiaţi în două cu ferestrăul, chinuiţi; au murit ucişi de sabie, au pribegit îmbrăcaţi cu cojoace şi în piei de capre, lipsiţi de toate, prigoniţi, munciţi, – ei, de care lumea nu era vrednică – au rătăcit prin pustiuri, prin munţi, prin peşteri şi prin crăpăturile pământului.” (Evrei 11:36-38)

Este limpede faptul că suferinţa nu este totuna cu boala. Nu am nici o îndoială asupra faptului că boala este, câteodată, parte a suferinţei, dar cele două nu se suprapun perfect. Boala poate fi o parte a suferinţei unui creştin, dar însănătoşirea nu înseamnă, în mod necesar, înlăturarea suferinţei, pentru că suferinţa poate implica elemente mult mai cuprinzătoare decât boala.

(b) Prilejurile de suferinţă

„Dimpotrivă, dacă sufere pentru că este creştin, să nu-i fie ruşine, ci să proslăvească pe Dumnezeu pentru numele acesta.” (1 Petru4:16)

Capitolul 4 din prima epistolă a lui Petru vorbeşte foarte mult despre această problemă a suferinţei creştinului. Ne încurajează să nebucurăm în încercările noastre, pentru că prin ele avem parte de patimile lui Cristos (v.13) şi îi îndeamnă pe cei care suferă după voia lui Dumnezeu (v.19) să-şi încredinţeze sufletele Creatorului lor credincios şi să continue să facă binele. Este limpede, deci, că există suferinţă care este după voia lui Dumnezeu; tot la fel de limpede este şi faptul că uneori trecem prin suferinţe care nu sunt voia lui Dumnezeu. De exemplu, atunci când Pavel le-a scris corintenilor, el a trebuit să le reamintească faptul că unii dintre ei sufereau de boli care nu veneau din voia lui Dumnezeu. Aceasta se întâmpla din cauză că ei nesocoteau adevărul cinei Domnului şi făceau de ruşine lucrurile sfinte ale lui Dumnezeu şi pe ei înşişi. Rezultatul acestei stări de lucruri era faptul că unii erau bolnavi şi alţii chiar au murit ca urmare a bolii lor (vezi 1 Corinteni 11:27-32).

Acest lucru ne aminteşte că Dumnezeu va folosi boala şi suferinţa, dacă este nevoie, ca mijloace de disciplinare în vieţile noastre. Aceasta nu înseamnă că toate bolile sunt măsuri disciplinare sau se datorează păcatului, aşa cum vom vedea, dar ne fac să recunoaştem dreptul Tatălui nostru ceresc de a trata îndărătnicia noastră în cel mai bun mod în care El socoteşte că va aduce în vieţile noastre ce este mai bun pentru noi:

„Fiule, nu dispreţui pedeapsa Domnului şi nu-ţi pierde inima când eşti mustrat de El, căci Domnul pedepseşte pe cine-l iubeşte şi bate cu nuiaua pe orice fiu pe care-1primeşte.” (Evrei 12:5,6)

Există anumite motive şi împrejurări care duc la apariţia suferinţei în trăirea noastră. Şcoala suferinţei are multe clase şi se pare că trebuie să trecem prin toate înainte de a putea spune că am absolvit aceasta atât de importantă şcoală a vieţii.

Suferinţa apare uneori din preţul şi rigorile slujirii pentru Domnul. Trebuie să ne fie foarte clar acest lucru. Dumnezeu ne-a făgăduit tot ceea ce avem nevoie pentru a face voia Lui, dar există un preţ care trebuie suportat pentru a face slujba Sa eficientă. Experienţa lui Pavel arată limpede acest lucru, cu atât mai mult cu cât el a suferit multe privaţiuni şi trupul său a purtat semnele lucrării sale. Se poate argumenta faptul că şi Epafrodit, Timotei şi Trofim, despre care se spune că erau bolnavi la un moment dat, purtau în trupurile lor semnele lui Cristos. Poate că, asemenea multora dintre noi, nu se îngrijiseră cum trebuie de trupurile lor sau poate că sufereau de obişnuitul sindrom al lucrătorului creştin de a se suprasolicita până la punctul protestului fizic şi spiritual. Nevoia acestui echilibru este, prin ea însăşi, o parte a presiunii care poate da naştere încercării într-un sens personal şi spiritual.

Adesea suferinţa apare ca urmare a persecuţiei şi împotrivirii deschise. Nu putem citi capitolul 11 din a doua epistolă către corinteni fără să fim mişcaţi de tenacitatea sa de neînduplecat a apostolului Pavel, în lupta sa continuă, în ciuda unor copleşitoare împotriviri, de a vesti evanghelia în toată lumea, în ascultare de Cristos. El scrie, în termeni foarte vii, despre întemniţarea sa, despre loviturile de bici primite, bătaia cu nuiele, împroşcarea cu pietre, despre naufragii, pericole, tâlhari, oboseală, foame şi sete, toate primejdiile pe care le-a avut de înfruntat şi, de asemenea, apăsarea spirituală, interioară, din partea multelor biserici din grija sa. Şi apoi, ca o culme a tuturor acestora, era acel „ţepuş în carne”, pe care el îl descrie ca fiind „un sol al Satanei”. Acest ţepuş a constituit subiectul multor dezbateri, mai multe decât cele pe marginea celorlalte trăsături ale experienţei lui Pavel. Astăzi este la modă să fie socotit ca fiind o persoană mai degrabă, decât o durere fizică. Eu prefer să rămân la punctul tradiţional de vedere conform căruia este vorba de o durere sau suferinţă fizică. Dacă noi adoptăm o atât de fermă poziţie şi spunem că un slujitor al lui Dumnezeu, cum era Pavel, nu ar putea să sufere în mod cronic, fizic vorbind, atunci suntem pe un teren primejdios. Este mai important, cu siguranţă, să înţelegem că Pavel a ştiut cum să obţină biruinţa asupra acestui lucru, ca şi asupra oricărui alt element de suferinţă pe care 1-a trăit el vreodată:

„Deci mă voi lăuda mult mai bucuros cu slăbiciunile mele, pentru ca puterea lui Cristos să rămână în mine. De aceea simt plăcere în slăbiciuni, în defăimări, în nevoi, în prigoniri, în strâmtorări, pentru Cristos: căci când sunt slab, atunci sunt tare.” (2 Corinteni 12:9,10)

Suferinţa vine ca un test al credinţei noastre. Atât Iacov, cât şi Petru au fost de aceeaşi părere şi au spus că aceasta este o trăsătură importantă a vieţii noastre spirituale:

„În Ea voi vă bucuraţi mult, măcar că acum, dacă trebuie, sunteţi întristaţi pentru puţină vreme, prin felurite încercări, pentru ca încercarea credinţei voastre, cu mult mai scumpă decât aurul care piere şi care totuşi este cercat prin foc, să aibă ca urmare lauda, slava şi cinstea, la arătarea lui Isus Cristos.” (1 Petru 1:6,7)

Din propria mea experienţă am observat că acest lucru este adevărat, nu numai în sensul general al încercării asupra a ceea ce cred, ci şi în încercările credinţei, în particular. Ori de câte ori ani fost chemat să fac un pas de credinţă, am găsit că în acesta se afla şi o oarecare încercare. Prin dificultăţile care ne încearcă cel mai mult, noi devenim conştienţi cel mai mult de Dumnezeu şi atunci când suntem eliberaţi din cele mai mari încercări, credinţa noastră se întăreşte şi creşte.

Suferinţa este folosită pentru a ne desăvârşi în lucrare. Evrei 2:10 este un verset care a nedumerit pe mulţi. Se referă la viaţa şi lucrarea Domnului Isus:

„Se cuvenea, în adevăr, ca Acela pentru care şi prin care sunt toate, şi care voia să ducă pe mulţi fii la slavă, să desăvârşească prin suferinţe, pe Căpetenia mântuirii lor.” (Evrei2:10)

Cum este posibil, întreabă ei, ca Domnul Isus, care a fost întotdeauna fără păcat şi perfect, să fie făcut şi mai desăvârşit prin suferinţă? Bineînţeles că răspunsul stă în ceea ce credeţi că implică a fi făcut desăvârşit. Nu este nici o îndoială: Isus nu avea nevoie să fie făcut desăvârşit într-un sens moral; El era neprihănit şi bun în toate privinţele. Însă El a suferit, nu numai pe cruce, ci şi de-a lungul vieţii Sale, când a avut de întâmpinat răutatea şi neîncrederea oamenilor din jurul Lui. El a suferit din cauza neînţelegerii celor de acelaşi neam şi seminţie cu El. Cu mult înainte de a atârna pe cruce, suferinţa interioară şi personală nu îi era străină. Prin aceasta, El a fost perfect înzestrat pentru a fi Mântuitorul oamenilor. El a fost părtaş suferinţelor lor; El le cunoştea inimile şi a avut parte de aceleaşi întristări. Deci El a fost făcut desăvârşit ca autor al mântuirii. În acelaşi mod, suntem şi noi făcuţi desăvârşiţi. Spre deosebire de Isus, noi nu vom fi desăvârşiţi din punct de vedere moral până ce nu vom ajunge în slava. Dar suntem făcuţi desăvârşiţi pentru lucrarea noastră şi slujirea altora. Dumnezeu foloseşte suferinţa ca un mod de a ne aduce în acel punct al biruinţei morale şi spirituale, unde putem sta în puterea lui Cristos şi departe de dependenţa de lucrurile firii pământeşti:

„Astfel dar, fiindcă Cristos a pătimit în trup, înarmaţi-vă şi voi cu acelaşi fel de gândire. Căci Cel ce a pătimit în trup, a sfârşit-o cu păcatul; pentru ca, în vremea care-i mai rămâne de trăit în trup, să nu mai trăiască după poftele oamenilor, d după voia lui Dumnezeu.” (1 Petru 4:1,2)

Suferinţa este un mijloc prin care putem fi de folos altora. Pavel subliniază acest lucru atunci când se adresează corintenilor. Nu suferinţa prin ea însăşi este eficientă, ci suferinţa combinată cu mângâierea şi ajutorul primit de la Dumnezeu. Când acestea sunt simţite de alţi oameni, ei primesc adâncimea şi realitatea aduse de procesul suferinţei şi, de asemenea, primesc revărsarea mângâierii pe care le-o dă Dumnezeu:

„Care ne mângâie în toate necazurile noastre, pentru ca, prin mângâierea cu care noi înşine suntem mângâiaţi de Dumnezeu, să putem mângâia pe cei ce se află în necaz! Căci, după cum avem parte din belşug de suferinţele lui Cristos, tot aşa, prin Cristos, avem parte din belşug şi de mângâiere.” (2Corinteni 1:4,5)

(c) Suferinţele lui Cristos

Impactul deplin al acestei teme poate fi simţit în cuvintele lui Pavel către coloseni. El spune:

„Mă bucur acum în suferinţele mele pentru voi; şi în trupul meu, împlinesc ceea ce lipseşte suferinţelor lui Cristos, pentru trupul Lui, care este Biserica.” (Coloseni 1:24)

Spune cumva Pavel că ceva nu era complet în jertfa lui Isus, în legătură cu iertarea păcatelor? Este nevoie să se mai întâmple încă ceva în Pavel sau în orice alt creştin care îl urmează, pentru a face ispăşire pentru păcat? Cred că nu este aşa. A sugera aşa ceva ar fi o contradicţie flagrantă cu ceea ce spune Pavel în altă parte şi chiar cu ceea ce propovăduieşte el această epistolă, şi anume că prin moartea lui Cristos, Dumnezeu ne-a pus la dispoziţie iertarea deplină a păcatelor noastre şi eliberarea din robia spirituală pentru toţi cei care cred în El.

Atunci ce vrea să spună Pavel? Întâi, să ne amintim incidentul de pe drumul Damascului, prin care Pavel a devenit creştin. Cristos cel înălţat, care îi apare lui Pavel (pe atunci Saul), se prezintă pe Sine, ca fiind „Isus pe care-L prigoneşti” (Fapte9:5). Este limpede faptul că Pavel nu L-a persecutat niciodată pe Isus personal, astfel că aceste cuvinte vor să spună că atunci când Pavel, pe când era Saul din Tars, îi prigonea pe credincioşi, el prin ei îl prigonea, de fapt, pe Isus. Astfel, acum, de câte ori Pavel era prigonit, era ca şi când Isus era prigonit în el.

În al doilea rând, ne amintim cum descrie Pavel propria sa slujba în 2 Corinteni 4, unde spune că această comoară a evangheliei este purtată în vase de lut (v.7). El continuă, în acelaşi fragment, să descrie obstacolele şi restricţiile pe care le are de întâmpinat zi de zi. Este aproape ca şi când dragostea lui Cristos trebuie să se întrupeze în vieţile slujitorilor Lui, astfel încât cei din jur să aibă parte de o lecţie vie a dragostei lui Dumnezeu pentru ei:

„Purtăm întotdeauna cu noi, în trupul nostru, omorârea Domnului Isus, pentru ca şi viaţa lui Isus să se arate în trupul nostru muritor.” (2 Corinteni 4:10)

Îmi amintesc de o împrejurare când un renumit lider creştin american a povestit un incident survenit în propria sa viaţă. Odată, un faimos predicator a venit să predice în oraşul natal al acestui om. El îşi dorise ani de zile să îl asculte pe acel predicator, dar spre dezamăgirea lui a constatat că programul lui era extrem de încărcat în perioada în care urma să vină predicatorul. El 1-a rugat pe fiul său să se ducă în locul lui la această întâlnire. După aceea, tatăl 1-a rugat pe băiat să-i povestească ce impresie i-a creat predicatorul. Băiatul s-a gândit un moment şi apoi i-a spus numai lucruri bune despre predicator. A făcut o pauză, după care a spus: „Un singur lucru era în neregulă cu el. Nu a suferit destul.”

Oamenii au nevoie să vadă nu numai roadele lucrării noastre, ci şi să poată discerne şi procesul desăvârşirii. Acest proces al suferinţei şi efectul lui în vieţile noastre are cea mai mare valoare pentru ceilalţi. Ne fereşte de mândrie şi îi ajută pe ei să vadă cât de profund trebuie să lucreze Dumnezeu în viaţa cuiva înainte ca rodnicia să apară:

„Dumnezeul oricărui har, care v-a chemat în Cristos Isus la slava Sa veşnică, după ce veţi suferi puţină vreme, vă va desăvârşi, vă va întări, vă va da putere şi vă va face neclintiţi.” (1Petru5:10)

Capitolul 7

Luaţi-vă Crucea

Îmi amintesc cum cu mulţi ani în urmă am fost impulsionat de mărturia unui tânăr misionar american. Cu puţin timp înainte de a muri, a scris câteva cuvinte în jurnalul său. Aceste cuvinte au o şi mai mare semnificaţie în lumina morţii sale, mai exact a felului în care a murit. Numele său era Jim Elliot şi a fost ucis de membri ai tribului Auca din Ecuador, în timp ce el şi alţi câţiva misionari încercau să stabilească un contact semnificativ cu tribul. Elliot a scris:

Nu este nebun,

cel care dă ceea ce nu poate păstra,

pentru a câştiga ceea ce nu poate pierde.

1. Preţul dedicării

Cuvintele acelui tânăr misionar au fost întotdeauna vii pentru mine, la fel cum sunt şi cele spuse de Isus:

„Dacă voieşte cineva să vină după Mine, să se lepede pe sine însuşi, să-şi ia crucea şi să Mă urmeze. Căci oricine va vrea să-şi scape viaţa, o va pierde; dar oricine îşi va pierde viaţa din pricina Mea şi din pricina Evangheliei, o va mântui.” (Marcu 8:34,35)

Aceasta este provocarea Crucii. O provocare la o trăire radicală şi la un nou set de valori. Esenţa crucii constă în distrugerea şi moartea în lumina cărora sunt considerate toate celelalte lucruri.

Crucea a devenit simbolul suprem al jertfei de sine. Dar nu este jertfă de dragul ei înşişi. Este semnul ascultării depline de voia lui Dumnezeu. Mulţi au privit răstignirea lui Isus ca pe un nobil sacrificiu, fără a avea nici cea mai vagă idee despre ce înseamnă de fapt. Şi astfel au considerat că este ceva nefolositor şi inutil, o ruşine. Jertfele lui Dumnezeu nu sunt niciodată inutile. Ele produc roade bogate. Autorul epistolei către evrei ştia acest lucru, atunci când îi îndemna pe cititorii săi să urmeze calea lui Isus:

„Să ne uităm ţintă la Căpetenia şi Desăvârşirea credinţei noastre, adică la Isus, care, pentru bucuria care-I era pusă înainte, a suferit crucea, a dispreţuit ruşinea şi şade la dreapta scaunului de domnie al lui Dumnezeu.” (Evrei 12:2)

După fiecare răstignire există o înviere, în ceea ce-L priveşte pe Dumnezeu.

2. Sfârşitul celor vechi

Pavel spune, în epistola sa către galateni:

„Am fost răstignit împreună cu Cristos şi trăiesc… dar na mai trăiesc eu, ci Cristos trăieşte în mine. Şi viaţa pe care o trăiesc acum în trup, o trăiesc în credinţa în Fiul lui Dumnezeu, care m-a iubit şi S-a dat pe Sine Însuşi pentru mine.” (Galateni 2:20)

Într-un sens foarte personal, Pavel se vede pe sine însuşi ca fiind implicat în răstignirea lui Isus. Pentru el răstignirea era sfârşitul principiilor care îi dominaseră vechiul mod de viaţă. Crucea însăşi, care este ca o punte între omul căzut şi un Dumnezeu Sfânt, separă, totodată, noua făptură în Cristos de felul său vechi de viaţă. A. W. Tozer a exprimat foarte bine acest lucru:

Vechea cruce este un simbol al morţii. Reprezintă sfârşitul brusc şi violent al unei fiinţe omeneşti. Pe vremea romanilor, cel care-şi lua crucea şi cobora drumul cu ea în spate, nu se mai întorcea. Nu pleca pentru a da un nou sens vieţii sale, ci mergea să-şi sfârşească viaţa.

Prin lucrarea Duhului Sfânt în noi, noi intrăm în realitatea acestei morţi faţă de cele vechi. Eliberarea puterii învierii lui Dumnezeu nu poate fi o realitate, dacă nu are loc această radicală despărţire de acele puteri care ne dominau şi conduceau vechea noastră viaţă. Acest proces al identificării cu moartea lui Isus, spune Pavel, este cel care duce la trăirea vieţii celei noi în El.

„În adevăr, dacă ne-am făcut una cu El, printr-o moarte asemănătoare cu a Lui, vom fi una cu El şi printr-o în viere asemănătoare cu a Lui. Ştim bine că omul nostru cel vechi a fost răstignit împreună cu EI, pentru ca trupul păcatului să fie dezbrăcat de puterea lui, în aşa fel ca să nu mai fim robi ai păcatului; căci cine a murit, de drept, este izbăvit de păcat.” (Romani 6:5-7)

Crucea implică/atrage după sine sfârşitul vechiului mod de viaţă – urmarea impulsurilor firii celei vechi şi domnia puterilor răului. Prin dislocarea produsă de Duhul Sfânt, pe măsură ce noi ne deschidem pentru El, noi suntem despărţiţi de vechi şi deschişi pentru puterea unei noi vieţi în Isus.

3. Ceva sau nimic

„Dar Dumnezeu a ales lucrurile nebune ale lumii, ca să facă de ruşine pe cele înţelepte. Dumnezeu a ales lucrurile slabe ale lumii, ca să facă de ruşine pe cele tari. Şi Dumnezeu a ales lucrurile josnice ale lumii şi lucrurile dispreţuite, ba încă lucrurile care nu sunt, ca să nimicească pe cele ce sunt.” (1 Corinteni 1:27,28)

Sunt adesea conştient de cât de multe trebuie să schimb dacă vreau să cunosc puterea lui Dumnezeu la lucru în mine, pentru a fi ceea ce El vrea să fiu. Satan apelează mereu la acel îndemn interior, pe care toţi îl avem, de a fi cineva. Chiar şi în viaţa noastră de creştini, acest îndemn esenţial este atât de puternic, încât motivează chiar slujba noastră pentru Dumnezeu. Din prima mea zi de creştin am dorit să fiu ceva pentru Dumnezeu: predicator sau evanghelist, nu conta ce: aceasta era singura mea ambiţie. Ceva pentru Dumnezeu. Privind urmă, văd clar cât de mare era aportul firii mele la acea dorinţă şi cât de des Satan a putut să se folosească de acest îndemn lăuntric. Problema este că până şi creştinii plini de Duhul găsesc firea şi Duhul amestecate adesea şi balanţa încărcată atât de mult în favoarea firii, încât lucrarea Duhului este anulată sau irosită. Aceasta este tragedia vieţilor noastre. Există atât de mult potenţial pentru Dumnezeu, dar noi îi lăsăm atât de puţin spaţiu să lucreze. Uitându-mă în urmă, chiar şi în timpuri mai recente, mă întristez foarte tare, pentru că îmi dau seama că mare parte din viaţa mea de creştin a fost cu adevărat viaţa mea veche trăită sub o formă religioasă sau spirituală. Îmi dau seama cât de departe sunt de ceea ce vrea Dumnezeu să fiu. Cât de închişi suntem noi faţă de realitatea lui Dumnezeu şi a slavei Sale şi cât de pătate sunt vieţile noastre de mândria şi egoismul care ne domină atât de mult trăirea! Uneori acest fapt mă loveşte atât de tare, încât mă distruge la nivel spiritual şi trebuie să mă lupt în duhul meu, pentru a recâştiga echilibrul şi sentimentul că merită osteneala.

Necazul este că Dumnezeu nu poate să folosească „ceva”-uri. Dumnezeu a ales să-Şi manifeste puterea şi slava în vieţile celor care în Biblie sunt descrişi ca fiind „nimic”. Fapt este că noi trebuie să murim faţă de noi înşine într-un mod foarte radical. Chiar o mare parte a aşa-numitei noastre spiritualităţi şi a religiei noastre carismatice nu a făcut decât să dezvolte o exagerată conştienţă de sine, prin care noi nu ne înălţăm niciodată dincolo de noi înşine sau de problemele noastre, pentru a întrezări slava lui Dumnezeu.

Mijloacele vizuale ale lui Dumnezeu

Angie este soţia lui John Hindmarsh, un membru al echipei mele. Într-o zi am întâlnit-o în faţa biroului meu. Am putut vedea dintr-o ochire că se întâmplase ceva serios cu ea. Mi-a spus ce s-a întâmplat şi am ştiut imediat despre ce era vorba.

Angie abia venise, după un drum la volanul maşinii sale. Pe drum fusese martora unui incident care a tulburat-o foarte mult. Un camion tocmai călcase un câine. Era o teribilă neorânduială şi la prima vedere ea a crezut că este vorba de căţeluşa lor, Jess. Acest gând a făcut-o să tresară, dar în timp ce privea acea scenă, s-a întâmplat un lucru uimitor. Era ca şi cum Duhul Sfânt preluase controlul şi folosea incidentul ca un mijloc vizual pentru Angie, care aproape că a auzit glasul Domnului spunându-i la ureche: ‘Tu eşti acolo jos. Eşti moartă.”

Acesta era lucrul care a afectat-o atât de profund când am întâlnit-o. Aflase că nu câinele lor a fost omorât, dar acest lucru nu mai avea importanţă pentru ea. Ea trecuse printr-o transformare în acel moment. Era ca o răstignire personală şi aceasta avusese ca efect un mod cu totul nou de a-L vedea pe Dumnezeu şi dorinţa de a lăsa puterea lui Dumnezeu să pătrundă în viaţa ei. Vechea Angie era foarte preocupată de locul ei în viaţă şi de poziţia soţului ei în lucrare, dar acum înţelegea că pentru a avea o slujbă adevărată, noi toţi trebuie să murim faţă de astfel de atitudini şi să fim deschişi pentru Dumnezeu. Lucrul important pe care ea îl înţelegea acum era că nu asupra punctelor ei slabe trebuia să lucreze Dumnezeu, ci în acele zone despre care ea considera că sunt punctele ei forte.

Ea a atins acea adâncime a priceperii pe care unii dintre noi o trăisem în lunile din urmă; realitatea unei morţi în adâncul spiritului. Nu o moarte a spiritului, ci o conştienţă profundă, interioară, a faptului că dacă vrem să vedem şi să cunoaştem puterea lui Dumnezeu, atunci mare parte din ceea ce noi am considerat de valoare înainte, trebuie să dispară. Dumnezeu a folosit acest incident grotesc pentru a aduce în duhul lui Angie nevoia pentru o asemenea moarte în ea însăşi.

Aceasta ilustrează un adevăr de bază. Cu toţii avem nevoie să răzbatem până ajungem la acel punct de ruptură şi moarte, până când simţim că nu a mai rămas nimic. Numai atunci putem să începem să ne deschidem spre noul pe care Dumnezeu vrea să-1 facă în noi şi prin noi.

Aceasta este exact experienţa mea. Nu cu slăbiciunile noastre trebuie să lupte Dumnezeu, ci cu acele aspecte ale personalităţii şi experienţei pe care noi le socotim a fi puternice. Acestea sunt adesea lucrurile în care noi nu simţim nevoia unei dependenţe totale de Dumnezeu şi în care ne considerăm puternici şi încrezători în noi înşine.

Căile lui Dumnezeu sunt profunde şi misterioase şi încep cu zdrobirea şi moartea tuturor lucrurilor din viaţa noastră şi a ambiţiilor care sunt ale firii pământeşti. Fără nici o îndoială, Noul Testament are dreptate atunci când numeşte firea ca duşmanul nostru cel mai mare şi cea mai mare problemă a lui Dumnezeu. Trebuie să fie încontinuu înfruntată şi învinsă. Chiar dacă noi trebuie să ne socotim morţi faţă de păcat (Romani 6:11), nu este nici o îndoială că, în termeni reali, firea este încă activă. Iar dacă noi vrem să cunoaştem puterea lui Dumnezeu în vieţile noastre, eul nostru firesc are nevoie de o schimbare radicală.

Mirul turnat

Am ajuns să văd într-o lumina complet nouă cuvintele lui Pavel din 1 Corinteni 1:27,28. Dumnezeu a ales lucrurile care nu sunt. Nu numai pe cei care nu au nimic, ci pe cei care nu sunt nimic. Nu este o chestiune de poziţie socială sau de nivel; este mai profund decât atât. Dacă noi vrem cu adevărat să cunoaştem căile puterii lui Dumnezeu în vieţile noastre, trebuie să mergem pe acelaşi drum pe care a mers Isus. Este calea morţii. Trebuie să fim zdrobiţi. Numai după aceea poate Dumnezeu să aducă vindecarea în vieţile noastre, astfel încât să-Şi poată revărsa această vindecare în afară, prin vieţile noastre. Atât de adesea ce se revarsă prin noi nu este un leac alinător al lui Dumnezeu, ci aroganţa complet ostentativă a firii pământeşti – firea cea veche înfăşurată într-un ambalaj religios. Mândria este ambalată frumos pentru a părea evlavioasă şi ambiţiile vechiului eu sunt renovate pentru a suna a lucruri sfinte.

Dumnezeu vrea să pună mireasma Sa în viaţa noastră, dar aşa cum s-a spart vasul atunci când Maria a uns picioarele Domnului, tot astfel trebuie să se întâmple şi cu noi înainte ca mirul Duhului Sfânt să se reverse din noi.

Calea lui Dumnezeu pare atât de absurdă. Dar dacă o cercetezi vezi că este singura posibilă. Dacă nu eşti un nimeni, Dumnezeu nu va face un cineva din tine.

Semnul lui Dumnezeu

Meditez adesea asupra experienţei lui Iacov la pârâul Iaboc (Geneza 32:22-32). Acolo s-a întâlnit el cu Dumnezeu într-un mod atât de deosebit. Singur, în acea noapte, Iacov s-a luptat cu trimisul lui Dumnezeu până la revărsatul zorilor. Iacov nu L-a lăsat să plece până nu a fost binecuvântat. Pentru a rămâne în acea luptă, Iacov a trebuit să plătească şi acest preţ a fost vechiul lui nume şi toată puterea sa. Nu s-a mai chemat Iacov, ci Israel, pentru că a fost cel ce luptă cu Dumnezeu. Dumnezeu 1-a lovit la încheietura coapsei şi începând cu ziua aceea, el a purtat, în trupul său, semnul întâlnirii sale cu Dumnezeu. Noul Iacov şchiopăta, dar acest şchiopătat era puterea lui. Nu-i de mirare că a numit acel loc Peniel, pentru că îl văzuse pe Dumnezeu faţă către faţă şi rămăsese în viaţă pentru a spune povestea.

Nici un alt incident nu zugrăveşte mai bine cât de mult avem nevoie să ne întâlnim cu Dumnezeu, să fim atinşi de puterea lui Dumnezeu şi să fim arşi de sfinţenia lui Dumnezeu. Să ştim că Dumnezeu S-a uitat în vieţile noastre şi, în dragostea Sa, El ne-a lăsat în viaţă, aceasta este adevărata frângere. A fi frânt în felul acesta nu este o slăbiciune. Este izvorul puterii în duhul. După o astfel de întâlnire lucrurile nu mai sunt niciodată la fel. Aş spune chiar că aceasta este sursa celei mai mari puteri din întreaga lume. Nu este nimic mai plin de forţă decât un om care a fost atins de Dumnezeu. El nu mai are nimic de dovedit şi nu mai are de ce se teme. Lupta cea veche a fost înlăturată, focul cel vechi este stins şi vechea agresiune a fost stopată. Înlăuntrul nostru se află acum un gol pe care numai Dumnezeu îl poate umple. Nu este vorba de golul nimicniciei sau al lipsei de sens, ci de golul lui Dumnezeu. În exterior este o slăbiciune pe care numai Dumnezeu o poate face puternică. Eu cred că acesta este mersul înainte. Prea multă vreme ne-am angajat în această lucrarea a împărăţiei lui Dumnezeu în moduri care arătau în mod suspect ca o copie a ordinii de lucruri din trecut.

Vechile valori nu mai contează acum. Un lucru de care trebuie să ne păzim oricum este cealaltă extremă în care ne poate atrage Satan – de a crede că absolut nimic nu mai contează în viaţă, ca şi cum toate lucrurile au fost devalorizate de acest fel de experienţă; nu este deloc aşa. Ceea ce trebuie să înţelegem noi este faptul că Duhul Sfânt vine ca marele evaluator al lui Dumnezeu. El este aici pentru a ne arăta adevăratele valori ale lui Dumnezeu şi pentru a ne conduce spre o apreciere nouă şi profundă a tuturor lucrurilor bune care îşi găsesc sursa în mâna creatoare a Tatălui, nu numai cele religioase sau spirituale, ci orice dar bun şi desăvârşit cu care ne înconjoară El. Aceasta duce la apariţia unui nou sens al aprecierii şi gratitudinii în viaţă şi ne face capabili de a ne bucura de lucrurile pe care ni le-a dat Dumnezeu fără plată.

Într-o asemenea zdrobire există un sens profund de dislocare, de dezorganizare. Pavel a trăit acelaşi lucru. El scrie:

„ Am fost răstignit împreună cu Cristos, şi trăiesc… dar nu mai trăiesc eu, ci Cristos trăieşte în mine. Şi viaţa, pe care o trăiesc acum în trup, o trăiesc în credinţa în Fiul lui Dumnezeu, care m-a iubit şi S-a dat pe sine însuşi pentru mine. “ Galateni 2:20

Capitolul 8

Cea de-a treia zi

„Şi care este faţă de noi, credincioşii, nemărginita mărime a puterii Sale, după lucrarea puterii tăriei Lui, pe care a desfăşurat-o în Cristos, prin faptul ca L-a înviat din morţi şi L-a pus să sadă la dreapta Sa în locurile cereşti. ” (Efeseni 1:19,20)

Esenţa crucii este făcută valabilă în noi prin puterea Învierii. Noul Testament afirmă de mai multe ori această legătură. Pavel spune:

„Dacă n-a înviat Cristos, credinţa voastră este zadarnică, voi sunteţi încă în păcatele voastre.” (1 Corinteni 15:17)

Când se adresează pentru prima dată oamenilor, în ziua Cincizecimii, Petru a predicat învierea ca fiind o parte esenţială a planului de mântuire:

„Dar Dumnezeu L-a înviat, dezlegându-I legaturile morţii, pentru că nu era cu putinţă să fie ţinut de ea. ” (Faptele Apostolilor 2:24)

a. Un fapt istoric

Cu toate că mulţi au încercat să minimalizeze faptul istoric al învierii lui Isus, iar unii s-au străduit să desfiinţeze realitatea fizică a Învierii, înlocuind-o cu un fel de înviere „spirituală”, Noul Testament este clar în această privinţă, prin mărturia sa şi ar fi nevoie de multe modificări pentru a-1 face să spună altceva.

Isus Însuşi a vorbit de învierea trupului Său, atunci când discuta cu oponenţii Săi evrei:

„Stricaţi templul acesta şi în trei zile îl voi ridica.” (Ioan2:19)

Ioan îşi dă toată osteneala să arate limpede că Isus nu se referea la clădirea Templului, ci la templul trupului Său. Isus a susţinut autoritatea absolută în legătură cu viaţa Lui:

„Tatăl Mă iubeşte, pentru că îmi dau viaţa, ca iarăşi s-o iau. Nimeni nu Mi-o ia cu sila, ci o dau Eu de la Mine. Am putere s-o dau şi am putere s-o iau iarăşi: aceasta este porunca pe care am primit-o de la Tatăl Meu.” (Ioan 10:17,18)

Oponenţii adevărului biblic au propus multe teorii care să explice în alt fel învierea fizică a lui Isus. Unii sugerează că Isus ar fi intrat într-o sincopă pe cruce şi apoi, printr-un miracol de forţă supranaturală şi-a revenit în mormânt, S-a eliberat şi a ieşit afară. Alţii au sugerat că cineva a furat trupul lui Isus, fie ucenicii, fie altcineva. Dacă a fost altcineva, ne întrebăm de ce nu a fost făcut public acest lucru câteva zile mai târziu, atunci când ucenicii pretindeau că Isus al lor a înviat. Dacă L-au luat ucenicii, se pune întrebarea: de ce ar fi fost atât de mulţi oameni gata să-şi dea viaţa şi să fie martiri pentru o înşelătorie?

Într-o altă ordine de idei, alţii sugerează că ucenicii ar fi suferit de halucinaţii datorate evenimentelor şocante care au avut loc în jurul răstignirii. Se spune că acestea i-au lăsat într-un fel de ameţeală, ca pe altă lume, şi cu o speranţă deşartă sau visare, care i-a dus la experienţe de „înviere” care nu aveau nici un alt fundament decât propria lor imaginaţie.

Sunt totuşi unii care spun că romanii şi iudeii, cele două părţi implicate în această eliminare a lui Isus, au fost în spatele acestui eveniment. Ei au îndepărtat trupul, pentru a preveni o răscoală sau pentru a încerca să împiedice apariţia unei mişcări mesianice care ar fi dus la destabilizare. Oricare ar fi fost situaţia, şi romanii şi iudeii au fost excesiv de tăcuţi în ziua aceea în care Petru a susţinut că Isus a înviat din morţi. El a spus acest lucru chiar în Ierusalim, centrul acţiunii, unde mii de oameni aveau încă proaspăt în memorie evenimentele petrecute la Cruce. Cu toate acestea, nici un glas nu s-a ridicat să contrazică acest fapt. Tot ceea ce aveau nevoie era un trup, aproape orice trup de bărbat tânăr, pentru că după ce trecuse prin chinurile răstignirii, era atât de desfigurat, încât abia putea fi recunoscut. Nu a fost prezentat nici un trup, pentru că faptele corespundeau afirmaţiei: Isus a înviat din morţi!

Scripturile subliniază atât partea fizică, cât şi cea spirituală a învierii. Momente ca acela în care Isus se întâlneşte cu ucenicii şi îl invită pe Toma să-L atingă pentru ca să vadă dovada. Sau atunci când Isus S-a apropiat de un grup de ucenici care erau speriaţi şi se temeau că văd un duh:

„Uitaţi-vă la mâinile şi picioarele Mele, Eu sunt; pipăiţi-Mă şi vedeţi: un duh nu are nici carne, nici oase, cum vedeţi că am Eu.” (Luca24:39)

În scrierile sale de mai târziu, Pavel îşi aminteşte de puterea acestei mărturii în sprijinul Învierii.

” V-am învăţat înainte de toate, aşa cum am primit şi eu: că Cristos a murit pentru păcatele noastre, după Scripturi; că a fost îngropat şi a înviat a treia zi, după Scripturi; şi că S-a arătat lui Chifa, apoi celor doisprezece. După aceea S-a arătat la peste cinci sute de fraţi deodată, dintre care cei mai mulţi sunt încă în viaţă, iar unii au adormit. În urmă S-a arătat lui Iacov, apoi tuturor apostolilor. ” (1 Corinteni 15:3-7)

Au fost unii, asemenea lui Frank Morrison – un ziarist care investiga totul, fiind la început un sceptic de rând – care a examinat relatarea învierii şi care, sub impactul faptelor evidente a devenit un credincios convins de mărturia Scripturii. Cartea lui, Cine a mişcat piatra? este o mărturie elocventă a faptului istoric al învierii fizice a lui Isus din morţi.

b. O realitate spirituală

Acestea fiind spuse, în ceea ce îi priveşte pe creştini sau pe Dumnezeu, nu numai faptele evidente şi exterioare dau învierii putere şi relevanţă. Adevărurile importante sunt adevărurile spirituale profunde care sunt implicare în înviere.

De exemplu, când Pavel le scrie romanilor, el scoate în evidenţă faptul că învierea lui Isus din morţi a fost o impresionantă afirmaţie a lui Dumnezeu cu privire la cine este Isus cu adevărat.

„Iar în ce priveşte duhul sfinţeniei dovedit cu putere că este Fiul lui Dumnezeu, prin învierea morţilor; adică pe Isus Cristos, Domnul nostru.” (Romani 1:4)

În înviere, Dumnezeu Tatăl spune Amin la tot ceea ce fusese împlinit prin viaţa şi moartea lui Isus. Încă o dată spun, învierea în afara mormântului nu este văzută importantă prin ea însăşi. Ci faptul că Isus este înălţat deasupra tuturor cerurilor, în locul autorităţii absolute, acesta este important. Scriitorii Noului Testament arată de multe ori acest lucru:

„De aceea şi Dumnezeu L-a înălţat nespus de mult şi I-a dat Numele, care este mai pe sus de orice nume; pentru ca, în Numele lui Isus, să se plece orice genunchi al celor din ceruri, de pe pământ şi de sub pământ şi orice limbă să mărturisească, spre slava lui Dumnezeu Tatăl, că Isus Cristos este Domnul.” (Filipeni 2:9-11)

Aceste cuvinte au fost identificate, de unii comentatori, ca fiind un imn sau o mărturisire de credinţă folosite curent în Biserica primară. Dacă acest lucru este adevărat, aceasta nu face decât să întărească credinţa acestor credincioşi în semnificaţia spirituală a învierii lui Isus. Acelaşi gând este semnalat cu putere în viziunea lui Ioan din cartea Apocalipsei:

„Eu sunt Cel viu. Am fost mort şi iată că sunt viu în vecii vecilor. Eu ţin cheile morţii şi ale Locuinţei morţilor.” (Apocalipsa 1:18)

Aceste ultime cuvinte ne arată un lucru esenţial. Aşa cum am văzut deja, Crucea a fost punctul culminant al luptei dintre Satan şi Dumnezeu. Puterile întunericului şi-au găsit potrivnicul potrivit în puterea inegalabilă a Fiului omului.

Hărţuielile continuă încă pe pământ, dar victoria decisivă a fost câştigată şi acum Isus Cristos domneşte în puterea Sa. Tatăl I-a spus Fiului:

„Şezi la dreapta Mea, până voi pune pe vrăjmaşii Tăi aşternut al picioarelor Tale.” (Evrei 1:13)

Noul Testament ne oferă o imagine a activităţii prezente a Fiului lui Dumnezeu în sprijinul fiecărui credincios creştin. Epistola către evrei accentuează această consecinţă a înălţării, pentru noi:

„Dar El, fiindcă rămâne ‘în veac’, are o preoţie care nu poate trece de la unul la altul. De aceea şi poate să mântuiască în chip desăvârşit pe cei ce se apropie de Dumnezeu prin El, pentru că trăieşte pururea ca să mijlocească pentru ei.” (Evrei 7:24,25)

Puterea acestui lucru este subliniată de Pavel atunci când vorbeşte de mijlocire în contextul siguranţei noastre în Cristos.

„Cine-i va osândi? Cristos a murit! Ba mai mult, El a şi înviat, stă la dreapta lui Dumnezeu şi mijloceşte pentru noi’! Cine ne va despărţi pe noi de dragostea lui Cristos?” (Romani 8:34,35) 80

c. O experienţă personală

Noul Testament îşi dă osteneala să ne arate că tot ceea ce s-a realizat la Cruce are efect în viaţa noastră prin puterea învierii. Dacă Isus nu ar fi înviat din morţi, atunci nici mântuirea, nici biruinţa noastră nu ar fi sigure. Fără înviere, noi ne-am închina unui martir, aşa cum fac multe alte religii.

Isus nu este un erou mort, în nici un caz, ci este un Mântuitor viu şi un Domn înălţat. El a fost înviat din morţi prin puterea Duhului Sfânt şi acum El trimite acelaşi Duh în vieţile noastre, pentru a face reale toate acele lucruri pe care le-a realizat şi câştigat pentru noi prin moartea Sa.

Este o parte a lucrării prezente a Duhului Sfânt să transforme în realitate, în vieţile celor ce îi răspund prin credinţă, lucrarea care s-a făcut în şi prin Isus. Aşa cum Isus a murit pentru păcat, tot astfel şi eu pot să mor, în duh, faţă de puterea păcatului (Romani 6:5). Aşa cum Isus a biruit puterea răului în trupul Său, prin suferinţele Sale, pentru că puterea răului să fie învinsă în mine prin acelaşi Duh (1 Ioan 4:4).

Putem considera câteva dintre câştigurile învierii, pe care Duhul Sfânt le aduce la viaţă în noi prin puterea Sa vie, care locuieşte în noi.

– Viaţa spirituală – Isus a spus ucenicilor că şi noi vom trăi, pentru că El trăieşte (Ioan 14:19). Şi acesta este adevărul. Aşa cum Duhul Sfânt a suflat viaţa lui Dumnezeu în Isus şi L-a scos din moarte, tot aşa Duhul ne insuflă şi ne face parte de viaţa lui Dumnezeu înlăuntrul fiinţei noastre.

– Biruinţa asupra păcatului – Isus a avut de-a face pe cruce cu principiul şi puterea păcatului sub toate aspectele sale. Moarte, teamă, robie, opresiune, neascultare, deznădejde, nesiguranţă, şi multe altele, sunt efectele păcatului în vieţile noastre. Păcatul nu este o teorie, este o putere reală. Păcatul devine o forţă personală, care se exprimă prin puterile psihologice şi spirituale care domină minţile şi faptele noastre, De la Adam încoace, fiecare om a fost tras în jos de această influenţă negativă şi, în final, a dus la moarte. Cu toate acestea, Isus a fost diferit. După ce a luat păcatul asupra Sa şi a trecut prin acest proces până la moarte, El a evadat şi S-a eliberat din chingile păcatului şi ale puterii acestuia, trecând în libertatea vieţii de înviere. Acest proces al răscumpărării este făcut real în vieţile noastre de Duhul Sfânt, prin credinţă.

„Dacă deci prin greşeala unuia singur, moartea a domnit prin el singur, cu mult mai mult cei ce primesc, în toată plinătatea, harul şi darul neprihănirii, vor domni în viaţă prin Acel unul singur, care este Isus Cristos! ” (Romani5:17)

– Putere spirituală – Două cuvinte greceşti ale Noului Testament arată mărimea puterii lui Dumnezeu care este pusă la dispoziţia noastră, într-un mod personal, ca rezultat al învierii lui Isus. Isus cel înviat trăieşte şi acţionează în această putere şi prin Duhul Sfânt o face parte a vieţilor noastre.

Primul este exousia, care este puterea de a fi. Este un cuvânt care este tradus prin „autoritate” şi poartă în el ideea de „a avea dreptul să”. Este genul de cuvânt care ar fi potrivit unui ambasador care îşi reprezintă propria ţară în altă ţară. El, în sine însuşi, poate să nu fie o persoană foarte însemnată, dar are putere! El are autoritatea întregului guvern şi a întregii ţări lăsată în urmă. Cu noi, Duhul Sfânt confirmă relaţia noastră cu Dumnezeu prin credinţa în Isus şi sădeşte în inimile noastre încrederea şi siguranţa a ceea ce suntem cu adevărat în Cristos (vezi Ioan 1:12, Romani 8:16 şi 1 Ioan3:l).

Cel de-al doilea cuvânt este dunamis, care este puterea de a face. Este un cuvânt activ şi poartă în el ideea capacităţii şi puterea motivată. Sună aproape ca „dinamită” şi, de fapt, aşa pare câteodată, atunci când lucrează Dumnezeu! Isus a spus ucenicilor Săi:

„Ci voi veţi primi o putere, când Se va pogorî Duhul Sfânt peste voi, şi-Mi veţi fi martori în Ierusalim, în toată ludea, în Samaria şi până la marginile pământului. ” (Faptele Apostolilor 1:8)

Petru spune acelaşi lucru:

„Dumnezeiasca Lui putere ne-a dăruit tot ce priveşte viaţa şi evlavia, prin cunoaşterea Celui ce ne-a chemat prin slava şi puterea Lui.” (2 Petru 1:3)

– Daruri spirituale şi lucrări – Lucrarea darurilor Duhului Sfânt în Trupul lui Cristos constituie o mărturie importantă pentru faptul istoric al înălţării. Pavel arată limpede acest lucru atunci când discută darurile conducerii şi ale lucrării din interiorul Bisericii. El leagă direct activitatea acestora pe pământ de lucrarea Domnului Cel înviat şi înălţat în slavă.

„Cel ce S-a pogorât, este acelaşi cu cel ce s-a suit mai pe sus de toate cerurile, ca să umple toate lucrurile. Şi El a dat pe unii apostoli; pe alţii, prooroci; pe alţii, evanghelişti; pe alţii, păstori şi învăţători. ” (Efeseni 4:10,11)

– Nădejdea slavei – Dumnezeu este un Dumnezeu al nădejdii şi noi participăm la această nădejde prin lucrarea dinlăuntru a Duhului Sfânt. Baza nădejdii noastre este, totuşi, acea lucrare fundamentală pe care Dumnezeu a împlinit-o prin învierea lui Isus din morţi. Este uşa slavei. Trebuie să înţelegem că nădejdea în Scriptură nu înseamnă un optimism promiţător, nu este luarea dorinţelor deşarte drept realitate. Este o experienţă profundă, personală, a încrederii eterne a lui Dumnezeu. El a început lucrarea Sa, El o va duce la bun sfârşit. Învierea lui Isus este o mărturie remarcabilă a acestui fapt!

„Binecuvântat să fie Dumnezeu, Tatăl Domnului nostru Isus Cristos, care, după îndurarea Sa cea mare, ne-a născut din nou prin învierea lui Isus Cristos din morţi, la o nădejde vie, şi la o moştenire nestricăcioasă şi neîntinată şi care nu se poate veşteji, păstrată în ceruri pentru voi!” (1 Petru 1:3,4)

Am putea continua foarte mult timp să explorăm câştigurile Crucii şi ale învierii, pe care Duhul le face reale în viaţa noastră prin credinţă. Căutaţi voi înşivă prin Scriptură şi puneţi stăpânire pe promisiune!

d. O promisiune viitoare

Învierea împlineşte o funcţie importantă pe care trebuie să o examinăm pe scurt. Reprezintă o poziţie interimară a unei lucrări încă incomplete!

Crucea nu a fost numai o zi a biruinţei, a fost şi o zi de judecată. A fost o zi în care Dumnezeu a judecat păcatul şi efectele sale, dar 1-a judecat, de asemenea, şi pe diavol:

„domnul puterii văzduhului, a duhului care lucrează acum în fiii neascultării. ” (Efeseni 2:2)

Unele dintre cele din urmă cuvinte ale lui Isus către ucenicii Săi au subliniat acelaşi lucru:

„Acum are loc judecata lumii acesteia, acum stăpânitorul lumii acesteia va fi aruncat afară.” (Ioan 12:31)

Aici se află împlinirea cuvântului profetic al lui Dumnezeu referitor la şarpe, din Geneza 3:15:

„Vrăjmăşie voi pune între tine şi femeie, între sămânţa ta şi sămânţa ei. Aceasta îţi va zdrobi capul şi tu îi vei zdrobi călcâiul.”

Judecata pronunţată în acea zi este încă în acţiune şi va fi terminată în Ziua cea mare a lui Dumnezeu. Actul învierii în putere este cel care leagă judecata care a trecut de cea care va veni. Învierea lui Isus este ca un semnal care reaminteşte oamenilor şi diavolului, în caz că uită, cine are cu adevărat ultimul cuvânt! Aceasta este esenţa a ceea ce a declarat Pavel în Atena păgânilor:

„Dumnezeu nu ţine seama de vremurile de neştiinţă şi porunceşte acum tuturor oamenilor de pretutindeni să se pocăiască; pentru că a rânduit o zi în care va judeca lumea după dreptate, prin Omul pe care L-a rânduit pentru aceasta şi despre care a dat tuturor oamenilor o dovadă netăgăduită prin faptul că L-a înviat din morţi.” (Faptele Apostolilor 17:30,31)

Acelaşi semn care îi avertizează pe necredincioşi este, desigur, izvorul unei mari bucurii şi speranţe pentru cei în credinţă.

„Prea iubiţilor, acum suntem copii ai lui Dumnezeu. Şi ce vom fi, nu s-a arătat încă. Dar ştim că atunci când se va arăta El, vom fi ca El; pentru că Îl vom vedea aşa cum este. Oricine are nădejdea aceasta în El, se curăţeşte, după cum El este curat.” (1 Ioan 3:2,3)

Adauga un comentariu

You must be logged in to post a comment.