Publicat la:
Septembrie 20, 2021
Agricultura din Franta este profitabila si pentru ca are țărani în Parlament- față de România care …Importăm caşcaval din amidon şi grăsime de balenă şi îi falimentam, ii asuprim pe producătorii locali care folosesc doar lapte natural…Dupa 1990,taranul roman a devenit mai sarac , fără școală și fără asigurări medicale!…… Integrarea ne-a absorbit forţa de muncă bine crescută şi gata pregătită şi noi am rămas cu MUNCITORI necalificaţi, nescolarizati-CU O PRODUCTIVITATE MICĂ;
Am reuşit să facem AGRICULTURA ROMÂNIEI neatractivă pentru INVESTITORI, întrucât este marcată de SĂRĂCIE, HOŢIE, multe ferme mărunte; Exportam grâu, dar importam pâine congelată;Prin acest paradox tipic românesc,producem “mult”, dar mâncăm de la alţii…Domnul prof. univ. dr. hab. Nicolae Enciu ne cheama sa luam atitudine:„Cred sincer că instituțiile bancare sunt mai periculoase decât o armată pusă pe atac”. (Thomas Jefferson, 1743-1826)
Asa se globalizeaza CIPuirea – Vaticanul impune certificatul sanitar de la 1 octombrie. Papa Francisc dă de pământ cu… cardinalii: „Sunt împotriva vaccinării!”… (Va tai pensiile daca nu va CIPuiti… )Acuze grave. ”Se intensifică vânătoarea vaccinării copiilor și a tinerilor” printr-o ”discriminare hidoasă”: în sălile de jocuri și cluburi INTRĂ DOAR VACCINAȚII… Parlamentul European cere României să recunoască căsătoriile între persoane de același sex 
131 de crestini care merita cunoscuti … Invatatura Bibliei …Nașterea din nou, de Pierre Oddon… NU‑ŢI RISIPI VIAŢA, de John Piper-TRADUCEREA: MIHAI DAMIAN… Biserica prin pustiul rosu – recenzie … Neo-comunism … Consiliul Mondial al Bisericilor ajunge organ de propaganda comunista … 
Bisericile vis-a-vis de istoria din dosare … Adventistii si modelul penticostal … Lansare de carte: Și cerul s-a umplut de sfinți… „Vă las pacea, vă dau pacea Mea. Nu v-o dau cum o dă lumea. Să nu vi se tulbure inima, nici să nu se înspăimânte.”.. Doctrina Trinitatii, de Caius Obeada…RĂSPUNSURI CLARE, CONVINGĂTOARE LA CELE MAI DIFICILE ÎNTREBĂRI CU CARE NE CONFRUNTĂM… Materie cenușie: un neurochirurg descoperă puterea rugăciunii – David I. Levy și Joel Kilpatrick, Editura Scriptum, Oradea…Necenzurat. 39 de întrebări despre sex la care părinţii tăi speră să nu fie nevoiţi să-ți răspundă – Josh McDowell, Erin Davis, Editura Scriptum
Nașterea din nou, de Pierre Oddon
„Şi viaţa veşnică este aceasta: să te cunoască pe Tine, singurul Dumnezeu adevărat, şi pe Isus Hristos, pe care L-ai trimis Tu“ (Ioan 17:3).
I. Ce este naşterea din nou?
Biblia ne spune: Să fii născut din apă şi din Duh (loan 3:3.5).
Născut din apă
Nu poate fi vorba aici de botezul creştin, pentru că:
– Nicodim, acest învăţător iudeu care a venit să-L întrebe unele lucruri pe Isus, n-ar fi putut înţelege aşa ceva (nici să vadă împărăţia, potrivit versetului 10), pentru că acest botez nu exista încă în momentul acestei convorbiri.
– În Biblie, apa este imaginea bine cunoscută a Cuvântului lui Dumnezeu care curăţă. Câteva exemple vor fi de ajuns:
a) Ezechiel 36:25: „Vă voi stropi cu apă curata şi veţi fi curăţiţi.”
b) Tit 3:5,6: „El ne-a mântuit… pentru îndurarea Sa, prin spălarea naşterii din nou şi prin înnoirea făcută de Duhul Sfînt, pe care L-a vărsat din belşug peste noi, prin Isus Hristos, Mântuitorul nostru.”
c) Efeseni 5:26-26: „Hristos a iubit Biserica şi S-a dat pe Sine pentru ea, ca s-o sfinţească, curăţind-o prin spălarea cu apă prin Cuvânt.”
De altă parte, Cuvântul lui Dumnezeu este cel care ne naşte din nou şi nu botezul cu apă:
– loan 15:3: „Acum – spune Isus ucenicilor Săi – voi sunteţi curati din cauza cuvântului pe care vi l-am spus.”
– lacov 1:18: „Potrivit voii Sale, El ne-a născut, prin Cuvântul adevărului, să fim ca cele dintâi roade ale creaturilor Sale.”
– 1. Petru 1:23: „Fiindcă aţi fost născuţi din nou nu dintr-o Sămânţă care poate putrezi, ci dintr-una care nu poate putrezi, prin Cuvântul lui Dumnezeu, care este viu şi care rămâne.”
Născut din Duh
Aceasta nu poate să însemne botezul Duhului Sfînt, pentru că:
– Nicodim nu l-ar fi putut primi înainte de ziua Cincizecimii (Ioan 7:39).
– În Scriptură aflăm că au fost suflete născute din nou şi care n-au primit Duhul Sfînt ca o Persoană divină, care să locuiască în ele. Aşa este cazul – pentru un timp, este adevărat – cu ucenicii înainte de Cincizecime, cu samaritenii din Fapte 8, cu ucenicii din Efes, în Fapte 19. Şi aşa era starea permanentă a celor credincioşi din timpul Vechiului Testament, cum vom vedea mai departe.
Este vorba despre lucrarea Duhului lui Dumnezeu care foloseşte Cuvântul pentru a atinge conştiinţa şi inima, în vederea producerii naşterii din nou; este o lucrare care a început de la căderea omului în păcat şi care nu se va termina decât atunci când istoria omului pe pămînt se va sfârşi.
Naşterea din nou
Ea este deci rezultatul aplicării Cuvântului lui Dumnezeu unui suflet, prin puterea Duhului Sfînt. Alte expresii sunt folosite pentru a arăta aceeaşi realitate: dacă naşterea din nou ne prezintă partea lui Dumnezeu care dă viaţa, întoarcerea la Dumnezeu ne prezintă partea omenească, răspunderea lui în primirea Cuvântului lui Dumnezeu. Găsim astfel expresiile: „născut din Dumnezeu” (1. loan 3:9), „născut din Duh” (loan 3:6), „părtaşi firii dumnezeieşti” (2. Petru 1:4).
II. Ucenicii lui Isus, erau ei întorşi la Dumnezeu înainte de jertfirea adusă la cruce?
Unii spun în zilele noastre că ucenicii nu erau întorşi la Dumnezeu înainte de învierea Domnului, sprijinindu-se petextul din Luca 22:31 -32: „Simon, Simon, iată, Satan a cerut să vă cearnă ca pe grâu. Dar Eu M-am rugat pentru tine ca să nu ţi se micşoreze credinţa şi, după ce te vei întoarce, să întăreşti pe fraţii tăi“.
Cercetarea textului din Luca 22:31-32
– „Când te vei întoarce”
Cea mai bună traducere a originalului grec este „Când te vei întoarce” sau „vei fi revenit”, „vei fi restabilit”. Folosirea aici de către traducerea dinainte a cuvintelor „te vei întoarce la Dumnezeu” poate duce la confuzie. Acelaşi cuvânt grec este tradus în aceeaşi evanghelie cu „întoarce” (Luca 1:16-17), „s-au întors“ (Luca 2:39, 8:55), „să se întoarcă” (Luca 17:31), „se întoarce” (Luca 17:4).
– „să vă cearnă ca pe grâu”
Dacă cerni grâul, îi separi de pleavă. În evanghelie, grâul reprezintă pe cei răscumpăraţi: „Îşi va strânge grâul în grânar“ (Matei 3:12), „grâul, strângeţi-I în grânarul meu” (Matei 13:30, vezi lsaia 21:10 pentru Israel). Dacă tigaia lămureşte argintul şi cuptorul lămureşte aurul (Proverbe 17:3), nu înseamnă că ele sunt metale proaste, ci tocmai că sunt preţioase; metalele acestea trebuie să fie curăţite, să fie înlăturată orice zgură (Maleahi 3:3). Apostolul Petru, care „a revenit” şi şi-a îndeplinit lucrarea în mijlocul fraţilor săi, nu ne va spune el că încercarea credinţei, mult mai preţioasă decât cea a aurului şi care totuşi este încercat prin foc, are să fie spre laudă? (1. Petru 1:6,7).
– „M-am rugat pentru tine ca să nu ţi se micşoreze credinţa”
Dacă el n-ar fi avut credinţă reală, nici n-ar fi putut avea vreo micşorare a credinţei lui; iar a avea credinţă în Isus înseamnă a fi mântuit (Fapte 4:12).
– „să întăreşti pe fraţii tăi“
Fraţii tăi care sunt neîntorşi la Dumnezeu ca şi tine? Sigur că nu! ci: fraţii tăi în credinţă. De altă parte, am fi avut a face cu un om neîntors la Dumnezeu care ar primi sarcina să îngrijească de starea duhovnicească a unor credincioşi; tot aşa s-ar fi putut cere lui Saul din Tars care sufla ameninţarea şi uciderea împotriva ucenicilor Domnului să aibă grijă de săracii adunării din Ierusalim şi să vegheze asupra binelui lor duhovnicesc!
Cercetarea evangheliilor
– Ioan 2:11: „Ucenicii Lui au crezut în EI„. Loan 20:31 ne spune: „şi crezând, să aveţi viaţa în Numele Lui„.
– Matei 16:16: „Şi Simon Petru, răspunzînd, a zis: „Tu eşti Hristosul, Fiul Dumnezeului Celui viu.” Şi 1. loan 5:1 ne spune: „Oricine crede că Isus este Hristosul este născut din Dumnezeu“.
– loan 16:30: „Noi credem că ai ieşit de la Dumnezeu“. În Ioan 17:8, Isus spune: „Le-am dat cuvintele pe care Mi le-ai dat Tu. Ei le-au primit şi au cunoscut cu adevărat că de la Tine am ieşit şi au crezut că Tu M-ai trimis„. În Ioan 5:24, El spune: „Cine aude cuvântuI Meu şi crede în Cel care M-a trimis are viaţa veşnică şi nu vine la judecată, ci a trecut din moarte la viaţă.”
Şi în loan 1:12-13: „Dar tuturor celor ce L-au primit, adică celor ce cred în numele Lui, le-a dat dreptul să fie copii ai lui Dumnezeu, care au fost născuţi… din Dumnezeu„.
– Ioan 13:10-11: „Isus i-a zis: „Cine are tot trupul spălat, nu are nevoie decât să-i fie spălate picioareie, căci este cu totul curat; şi voi sunteţi curaţi, dar nu toţi.” Căci ştia pe cel care avea să-L vîndă; de aceea a zis: „Nu toţi sunteţi curaţi.” A spune că ucenicii nu erau întorşi la Dumnezeu, că erau la fel ca Iuda, înseamnă – ceea ce este mai grav – a afirma contrariul cuvintelor Domnului.
– Ioan 15:3-4: „Acum voi sunteţi curaţi din cauza cuvântului pe care vi l-am spus. Rămâneţi în Mine şi Eu voi rămâne în voi.” Am încerca noi să spunem unui om neîntors la Dumnezeu să „rămână în Hristos„? Era Domnul mai puţin priceput ca noi?
– Ioan 15:19: „Voi nu sunteţi din lume” (la fel şi în Ioan 17:16). A fi neîntors la Dumnezeu înseamnă a fi din lume, dar iată că Domnul spune încă o dată în ce stare erau ei.
Învăţătura Scripturii este deci foarte clară şi unitară: ucenicii erau întorşi la Dumnezeu, aveau viaţa din Dumnezeu, mai înainte de a fi mers Hristos la cruce.
III. Credincioşii din Vechiul Testament aveau ei viaţa din Dumnezeu?
Subiectul acesta este în strînsă legătură cu cel de dinainte, pentru că ucenicii, înainte de cruce sau, mai exact, înainte de Cincizecime, erau sub vechiul legământ.
Cum vede Dumnezeu lucrurile
Noi avem totdeauna tendinţa să aducem lucrurile la nivelul nostru şi să le facem potrivite cu priceperea noastră, cu gândirea noastră; dar Dumnezeu ne vorbeşte prin revelaţie şi noi nu avem decât să credem, uneori chiar fără să înţelegem. Da, gândurile lui Dumnezeu sunt mai presus de gândurile noastre, aşa cum cerurile sunt mai presus de pământ (Isaia 55:9).
– Matei 25:34: Împărăţia este pregătită de la întemeierea lumii.
– Apocalipsa 13:8: Aici se vorbeşte despre aceia ale căror nume n-au fost scrise, de la întemeierea lumii, în cartea vieţii Mielului înjunghiat.
– 2. Timotei 1:9-10: Harul a fost dat în Hristos Isus mai înainte de vremurile timpului, dar a fost descoperit acum prin arătarea Mântuitorului nostru Isus Hristos.
– 1. Ioan 1:2: „Vă vestim viaţa veşnică, care era cu Tatăl şi care ne-a fost arătată“.
– Romani 8:30-31: „Şi pe aceia pe care i-a predestinat, i-a şi chemat; şi pe aceia pe care i-a chemat, i-a şi îndreptăţit; iar pe aceia pe care i-a îndreptăţit, i-a şi slăvit. Deci, ce vom zice noi în faţa tuturor acestor lucruri?“
Aceste versete arată că, pentru Dumnezeu, lucrarea crucii era un lucru terminat chiar înainte de a interveni căderea omului. În acelaşi fel, Domnul va spune înainte de cruce: „Am sfârşit lucrarea pe care Mi-ai dat-o s-o fac„, atunci când nu se împlinise nimic pentru mântuirea noastră iar viaţa Sa perfectă, dimpotrivă, era o acuzaţie în plus pentru cel păcătos.
Ce ştiau credincioşii Vechiului Testament despre Hristos?
Este greu de spus ceva cu precizie, dar vom cita câteva expresii:
– Ioan 5:46: Isus a zis: „Moise… a scris despre Mine„.
– Ioan 12:41: „Isaia a spus aceste lucruri când a văzut slava Lui (a lui Hristos) şi a vorbit despre EI„.
– 1. Petru 1:11: „Duhul lui Hristos, care era în ei, vestea mai dinainte suferinţele lui Hristos şi slăvile care aveau să urmeze„.
– Ioan 8:56: Isus a spus: „Tatăl vostru Avraam a săltat de bucurie că va vedea ziua Mea; a văzut-o şi s-a bucurat„.
– Efeseni 1:12: „Noi (iudeii) care mai dinainte am nădăjduit în Hristos“.
Grupul celor credincioşi
Expresiile folosite ca să-i arate pe cei credincioşi dovedesc că ei aveau în ei viaţa din Dumnezeu.
– Galateni 3:6: „Avraam a crezut pe Dumnezeu şi aceasta i-a fost socotită ca dreptate„. Deci ei era îndreptăţit.
– Galateni 3:9: „Aşa că cei care se întemeiază pe credinţă sunt binecuvântaţi împreună cu Avraam cel credincios„. (Să notăm că nu sfinţii Vechiului Testament sunt asemănaţi cu cei din perioada harului, ci dimpotrivă!)
– Galateni 3:29: „Şi dacă sunteţi ai lui Hristos, sunteţi „sămânţa” lui Avraam, moştenitori potrivit făgăduinţei„.
– Galateni 4:28: „Şi voi, fraţilor, ca şi Isaac, voi sunteţi copii ai făgăduinţei„.
Dacă ei n-ar fi fost îndreptăţiţi, dacă n-ar fi avut viaţa din Dumnezeu, cum s-ar fi putut ca Dumnezeu să-l numească pe Avraam „prietenul Său” (Iacov 2:23) şi să vorbească faţă către faţă cu Moise, aşa cum un om vorbeşte cu prietenul lui (Exod 33:11)? Ar putea omul mort în greşelile lui şi în păcatele lui să stea înaintea lui Dumnezeu fără să fie nimicit? Nu! dar aceşti credincioşi cunoşteau fericirea pe care-o exprimă David: „Ferice de aceia ale căror fărădelegi sunt iertate şi ale căror păcate sunt acoperite. Ferice de omul căruia Domnul nu-I ţine în seamă păcatul” (Romani 4:7,8).
Un grup de necredincioşi
Dacă prin Cuvânt se arată clar prezenţa unei grupe de credincioşi, aceasta se face în contrast cu o altă grupă de persoane, de oameni necredincioşi; unii au viaţa din Dumnezeu, alţii n-o au.
– Romani 9:6-8: „Nu toţi cei care se coboară din Israel sunt Israel; şi măcar că sunt sămânţa lui Avraam, nu toţi sunt copii; ci „în Isaac vei avea o sămânţă care îţi va purta numele”. Aceasta înseamnă că nu copiii trupeşti sunt copii ai lui Dumnezeu, ci copiii făgăduinţei sunt socotiţi ca Sămânţă„.
– Romani 9:27: „Chiar dacă numărul fiilor lui Israel ar fi ca nisipul mării, numai rămăşiţa va fi mântuită„.
– Luca 16ne arată două locuri după moarte pentru cei din vechea economie:
a) „în sînul lui Avraam„, fără îndoială o imagine evreiască pentru a arăta fericirea din cer (Domnul nu putea încă să spună, ca mai târziu tâlharului pocăit: „Astăzi vei fi cu Mine în rai” – Luca 23:43);
b) „în chinuri„.
Cum să obţii, cât timp eşti pe pămînt, intrarea în fericirea veşnică? Ascultând de Moise şi de proroci şi pocăindu-te (versetul 29-30). După moarte nu mai esteposibilă vreo schimbare (Eclesiastul 11:3)
– Matei 8:10-12: „Adevărat vă spun că nici în Israel n-am găsit o credinţă aşa de mare. Dar vă spun că vor veni mulţi de la răsărit şi de la apus şi vor sta la masă cu Avraam, Isaac şi Iacov în împărăţia cerurilor; iar fiii împărăţiei vor fi aruncaţi în întunericul de afară, unde va fi plînsul şi scrâşnirea dinţilor„.
– 1. Ioan 3:9-12: „Oricine este născut din Dumnezeu nu practică păcatul, pentru că sămânţa Lui rămâne în el; şi nu poate păcătui, fiindcă este născut din Dumnezeu. Prin aceasta sunt arătaţi copiii lui Dumnezeu şi copiii Diavolului. Oricine nu practică dreptatea nu este de la Dumnezeu; nici cine nu iubeşte pe fratele său. Căci vestea pe care aţi auzit-o de la început este aceasta: să ne iubim unul pe altul. Nu cum a fost Cain, care era de la Cel Rău şi a ucis pe fratele său. Şi pentru ce l-a ucis? Pentru că faptele lui erau rele, iar ale fratelui său erau drepte” (conform 1. loan 3:7).
Erau născuţi din nou aceşti credincioşi?
Compararea anumitelor versete ne va permite să dăm un răspuns:
– Ioan 8:56: „Tatăl vostru Avraam a săltat de bucurie că va vedea ziua Mea; a văzut-o şi s-a bucurat„.
– Marcu 9:1: „Unii dintre cei care stau aici nu vor gusta moartea pînă nu vor vedea împărăţia lui Dumnezeu venită cu putere“. Biblia spune: „Dacă un om nu este născut din nou, nu poate vedea împărăţia lui Dumnezeu” (loan 3:3).
– Matei 8:11: „Mulţi vor sta la masă cu Avraam, Isaac şi Iacov în împărăţia cerurilor„. În Marcu 9:4 Moise şi Ilie sunt cu Domnul Isus în slava împărăţiei (conform versetului 1). Biblia spune: „Dacă cineva nu este născut din apă şi din Duh, nu poate să intre în împărăţia lui Dumnezeu“ (loan 3:5). Deci se poate spune că Moise, Ilie, la fel ca Petru, lacov şi loan erau născuţi din nou şi aceasta înainte de cruce.
Bineînţeles, poziţia creştină este deosebit de preţioasă: numai cel credincios din perioada harului poate cunoaşte pe deplin, pe baza lucrării implinite a lui Hristos, siguranţa mântuirii şi bucuria deplină a unei poziţii noi în Hristos. Fiind unit cu un Hristos slăvit, el este binecuvântat cu orice binecuvântare duhovnicească în locurile ceresti, învrednicit să aibă parte de moştenirea sfinţilor în lumină şi strămutat în împărăţia Fiului dragostei Tatălui (Efeseni 2:5-6; Efeseni 1:3; Coloseni 1:12-13). Nici un credincios din Vechiul Testament n-a cunoscut aceste binecuvântări. Şi toate aceste lucruri sigure ne sunt date prin prezenţa binecuvântată a Duhului Sfînt, care a venit, de la Cincizecime, să-Şi facă locuinţa în cel credincios şi în Biserică. Această parte a adevărului va fi dezvoltat în cea de a doua parte a cărţii acesteia.
IV. Concluzie
Într-un fel general, putem spune că întotdeauna Dumnezeu a comunicat, prin Duhul Său, o viaţă nouă celor care au crezut Cuvântul Său. Descoperirea făcută de Dumnezeu, ca obiect al credinţei, a putut să crească în decursul veacurilor, încât şi-a atins plinătatea atunci când S-a arătat Isus Hristos şi când, prin lucrarea Duhului Sfînt, Cuvântul lui Dumnezeu a fost completat. Dar totdeauna au fost, pe de o parte, cei care L-au crezut pe Dumnezeu şi, pe de altă parte, cei care, chiar dacă poate au crezut în Dumnezeu, n-au crezut cuvintele Lui. A fost de ajuns unuia ca Avraam să creadă că sămânţa lui va fi ca stelele cerului şi în felul acesta să se încreadă în Dumnezeu, ca să fie îndreptăţit (Romani 4). Ucenicii lui Isus au trebuit să recunoscă în EI pe Mesia Cel făgăduit de Scripturi. În ce ne priveşte, noi trebuie să primim ansamblul Cuvântului lui Dumnezeu şi să credem că Isus Hristos a murit pentru păcatele noastre, a înviat pentru îndreptăţirea noastră şi a fost slăvit la dreapta lui Dumnezeu. Obiectul credinţei s-a precizat în felul acesta, dar principiul a rămas acelaşi: „Celui care nu face fapte, ci crede în Cel care îndreptăţeşte pe păcătos, credinţa îi este socotită ca dreptate„.
De aceea Domnul putea să spună
– lui Nicodim: „Tu eşti învăţorul lui Israel şi nu înţelegi aceste lucruri?” (loan 3:10).
– iudeilor din Ierusalim: „Adevărat, adevărat vă spun că cine aude cuvântul Meu şi crede în Cel care M-a trimis are (şi nu: va avea) viaţa veşnică şi nu vine la judecată, ci a trecut din moarte la viaţă” (loan 5:24).
Desigur, lucrarea crucii era absolut necesară pentru ca un singur păcătos să poată fi mântuit, dar în ochii lui Dumnezeu lucrarea era săvîrşită (loan 17:4).
– şi chiar iudeilor: „Cercetaţi Scripturile (Vechiului Testament), pentru că socotiţi că în ele aveţi viaţa veşnică (şi era drept să gîndească aşa); dar tocmai ele mărturisesc despre Mine“. Acum, când Mesia Se prezenta poporului, trebuia cu atât mai mult să fie primit Acela care era împlinirea tuturor făgăduinţelor divine şi de aceea EI adaugă: „Şi nu vreţi să veniţi la Mine, ca să aveţi viaţa“ (loan 5:39,40).
https://comori.org/viata-de-credinta/nasterea-din-nou/
Promoție SBRO: Oameni mari din Cuvântul lui Dumnezeu
În perioada 11 – 17 octombrie 20011, oricare dintre cele 8 cărți din seria de Charles R. Swindoll poate fi achiziționată la un preț redus cu 30%.
Isus – cel mai mare Om din istorie
Iov – un om al răbdării eroice
Moise – un om al dedicării altruiste
Pavel – un om al harului și al tăriei de caracter
Ilie – un om al modestiei și al curajului
Iosif – un om al integrității și al iertării
Estera – o femeie îmbrăcată cu tărie și slavă
Relatări fascinante din viața unor personaje uitate
Dacă ai fost mereu convins că istoria e plictisitoare, răsfoiește preț de numai 3 minute cartea 131 de creștini care merită cunoscuți. Alege un singur articol. Ai grijă că s-ar putea să constați că nu te poți opri la unul singur!
Aceste schițe de portret au fost adunate într-un singur volum de către editorii revistei „Christian History” care, de-a lungul timpului, s-au făcut remarcați prin strădania lor – impresionantă sub raport cantitativ – de a readuce la viață istoria pentru publicul contemporan.
Iată ce diversitate: pacifistul Menno Simons alături de generalul (și mai apoi împăratul) roman Constantin; conducătorii Reformei – Luther, Calvin, Zwingli – laolaltă cu cei ai Contrareformei – Ignațiu de Loyola sau Tereza de Ávila; bărbați și femei; adolescenți (precum Ioana d’Arc) sau sfinți ajunși la vârsta senectuții (martirul Policarp).
Sunt incluși creștini cu diferite chemări și vocații:
teologi – Atanasie cel Mare ● Jonathan Edwards
evangheliști și apologeți – Iustin Martirul ● Billy Graham
pastori și predicatori – Ioan Hrisostom ● Richard Baxter
muzicieni – Johann Sebastian Bach ● Georg Friedrich Händel
artiști și scriitori – Rembrandt ● C.S. Lewis
poeți – Dante ● Fanny Crosby
fondatori ai unor denominațiuni – Richard Allen ● Aimee Semple McPherson
reformiști și novatori – Dominic ● John Wycliffe
misionari – Patrick ● David Livingstone
exploratori ai universului interior – Fratele Laurențiu ● Oswald Chambers
activiști – Sojourner Truth ● Lordul Shaftesbury
conducători – Carol cel Mare ● Henric VIII
cărturari și savanți – Eusebiu de Cezareea ● Nicolaus Copernic
martiri – Perpetua ● Dietrich Bonhoeffer
Nu toți au trăit exemplar, dar toți merită cunoscuți!
Fiecare schiță de portret este însoțită și de câteva repere cronologice care situează personajul prezentat în contextul istoric în care a trăit. Cartea conține și un index de subiecte, folositor pentru cei care vor să-și aleagă de aici ilustrații pentru predici.
Dacă vei stărui asupra cărții 131 de creștini care merită cunoscuți, îți vei lărgi pentru totdeauna perspectiva cu privire la „Biserică, pe care o vedem întinzându-se în timp şi spaţiu şi înrădăcinată în veşnicie, cumplită ca nişte oşti sub steagurile lor” (C.S. Lewis) – priveliște care te va determina să-ți aprofundezi și consolidezi credincioșia.
Cuvânt-înainte
Când Henry Ford a declarat că istoria este o prostie, a crezut, fără îndoială,
că spune un lucru înţelept. Maxima lui însă este un exemplu clasic, ei bine, de
prostie și încă o prostie de primă clasă. Atât procesele, cât și personajele istoriei,
ne pot învăţa o mulţime de lucruri. Studierea lor contribuie la maturizarea gân-
dirii noastre și ne eliberează de supunerea oarbă faţă de prejudecăţile zilelor în
care trăim. S-a afirmat adesea că, dacă nu învăţăm din istorie, ne condamnăm
singuri să-i repetăm greșelile. Afirmaţia aceasta își atinge apogeul adevărului
ei în contextul istoriei creștine, care ne prezintă conflictul dintre Cuvântul lui
Dumnezeu și lume, în și prin vieţile slujitorilor săi, și ne arată modalităţi de
trăire pentru Dumnezeu care nu ne-au trecut prin minte niciodată.
Cititorii minunatei reviste Christian History, printre editorii căreia se numără
Mark Galli și Ted Olsen, vor înţelege imediat ceea ce vreau să spun atunci când
afirm lucrul acesta, iar cei care n-au citit revista, dar citesc volumul de faţă, vor
afla și ei destul de curând. Nu există niciun singur rând plictisitor în această
carte. Cele 131 de personaje bine alese prind cu sprinteneală viaţă, ca surori și
fraţi ai noștri în Cristos; iar a învăţa lecţiile care se desprind din activitatea lor
constituie o sarcină la fel de plăcută ca savuratul unui desert. Dacă îţi surâde
ideea unei istorii ziditoare, cu minim de efort, aceasta este, fără îndoială, o carte
pentru tine. Autorii ei îţi vor sluji de minune.
J.I. Packer
Regent College
Vancouver
Introducere
S-a spus că istoria este biografie, cu toate că n-o poţi cunoaște citind teancuri
de cărţi de istorie. De prea multe ori istorisirile, citatele și anecdotele sunt înlocu-
ite de analize, statistici, mari mișcări sociale și date îngămădite unele peste altele.
Nu este de mirare că oamenilor li se pare plictisitoare istoria. Noi nu suntem de
această părere și, prin natura activităţii noastre – publicarea unei reviste de istorie
pentru publicul larg – ne obligă constant să ne punem o întrebare simplă: Care
este partea cu adevărat interesantă a acestui eveniment? De cele mai multe ori,
răspunsul ţine de oamenii care au făcut ca istoria să se întâmple și fără de care
datele importante n-ar fi decât niște numere. Vă prezentăm aici 131 dintre acești
oameni interesanţi și importanţi.
De ce exact 131? Mai întâi am ales câteva dintre vocaţiile pe care creștinii le-au
urmat de-a lungul secolelor, după care am ales zece (sau, într-un caz, unsprezece)
dintre cei mai importanţi și interesanţi reprezentanţi ai fiecărei vocaţii. Cele mai
multe dintre alegerile noastre pot fi justificate cu ușurinţă; admitem însă că unele
sunt arbitrare. Spaţiul limitat ne-a obligat să lăsăm pe dinafară câteva figuri de
seamă (cum ar fi: poetul W.H. Auden, predicatorul penticostal William Seymour
și teologul Reinhold Niebuhr, de exemplu), iar afinităţile personale ne-au dictat
să-i includem pe alţii mai puţin cunoscuţi (cum ar fi teologul Ioan Damaschin
și adventistul William Miller).
În ce privește atributul de creştin, unii dintre cei portretizaţi aici au avut,
din cauza circumstanţelor și a perioadei în care au trăit, o înţelegere limitată a
spectrului credinţei. Dar fiind conștienţi și de propriile noastre limite, ni se pare
că e drept ca, atunci când stabilim cine a fost „creștin”, mai bine să greșim prin
prea multă îngăduinţă.
Aceasta nu înseamnă că am ales 131 de creștini pe care noi îi admirăm cel
mai mult sau cu care suntem de acord. Aceasta este o carte despre 131 de creștini
pe care oricine ar trebui să-i cunoască din pricina contribuţiei pe care au avut-o
la desfășurarea istoriei și din cauza aspectului lor interesant intrinsec – nu 131
de creștini pe care trebuie să-i imităm cu toţii; deși toţi ne pot învăţa câte ceva.
În esenţă, cartea aceasta reprezintă un bun punct de pornire pentru iniţie-
rea unor cercetări, dat fiind faptul că ne-am străduit să rămânem consecvenţi
adevărului pretutindeni, despărţind legenda de istorie, acolo unde era necesar,
și adăugând date importante și citate. Cartea este însă destinată în primul rând
celor care doresc să-și cunoască mai bine moștenirea lor creștină – și să se bucure
de ea.
Mark Galli
Ted Olsen
Christian History
https://www.kerigma.ro/131-de-crestini-care-merita-cunoscuti.html
Necenzurat
“Am scris această carte tocmai pentru a oferi răspunsuri oneste, deschise și intime la cele mai importante întrebări pe care tinerii le au despre sex, dragoste și relații. Nicio întrebare nu este interzisă. Din experiența mea de cincizeci de ani în care m-am adresat la peste 10 milioane de tineri, am învățat că nu ignoranța, ci cunoașterea este cheia care în cele din urmă ne aduce împlinire în căsnicie și în familie.
Răspunsurile societății și ale culturii noastre la întrebările despre sex sunt nesatisfăcătoare, dar aceasta nu înseamnă că nu putem găsi răspunsuri viabile. Biblia are o poziție legată de acest subiect. De aceea, în abordarea celor mai fierbinți întrebări despre dragoste și intimitate mă voi baza pe Cuvântul lui Dumnezeu ca îndrumător.” (p. 11)
CUPRINS
Cuvânt de început
1. Abstinența și puritatea sunt același lucru?
2. De ce Dumnezeu și Biblia se pronunță atât de categoric împotriva relațiilor sexuale?
3. De ce a creat Dumnezeu sexul?
4. Cum definești „dragostea“?
5. La ce se referă Biblia atunci când spune că: „Dumnezeu este dragoste“?
6. Care este cel mai puternic organ sexual uman?
7. Poate sexul să-mi afecteze creierul?
8. Medicina modernă nu a reușit să eradicheze toate infecțiile și BTS?
9. Care este cea mai frecventa BTS?
10. Femeile sunt mai vulnerabile la BTS decât bărbații?
11. Este adevărat că tinerii sunt cei mai expuși infectării cu BTS?
12. Folosirea prezervativului este o modalitate eficientă de protecție?
13. Am putea fi contaminați, chiar dacă niciunul dintre noi nu prezintă niciun simptom al unei BTS?
14. Există vreun tratament eficient, odată ce ai fost infectat cu o BTS?
15. Cum ajungi să fii contaminat cu o BTS?
16. Există vreo legătură între BTS și bolile grave, precum cancerul?
17. Dacă folosesc anticoncepționale, nu sunt protejată?
18. Cum mă pot proteja de BTS?
19. Există vreo legătura între sexul premarital și sănătatea mintală?
20. Sexul anal este sigur?
21. Sexul oral este într-adevar sex?
22. Pot să fac sex oral și totuși să-mi păstrez virginitatea?
23. Sexul oral este mai puțin riscant?
24. Actul sexual nu este o chestiune privată între parteneri?
25. Nu ar fi mai bine să trăim împreună mai întâi?
26. Relația sexuală premaritală nu ar putea fi o pregătire pentru o relație sexuală mai bună în căsnicie?
27. Sexul este atât de minunat, de ce ar fi considerat greșit?
28. Nu sunt hormonii mei prea puternici? Așteptarea pare oarecum nerealistă.
29. Mi-am pierdut virginitatea. Este prea târziu pentru mine?
30. Este sextingul o practică periculoasă?
31. Pot să fiu și să mă simt iertat?
32. Cum pot să știu că cineva mă iubește?
33. Cum pot să aflu voia lui Dumnezeu?
34. Cum pot să spun „nu“?
35. Până unde pot să merg fără să depășesc limita?
36. Ce pot să le spun celor care mă forțează să mă compromit?
37. Cum mă afectează pornografia?
38. Masturbarea este păcat?
39. Ce să fac dacă simt că nu mă pot opri din comportamentul păcătos?
Pentru fete, de Erin Davis
Pentru băieți, de Josh McDowell
Gânduri pentru liderii de tineret
Întrebări pentru discuție
Mulțumiri
Vă rog să deschideţi la Evanghelia lui Ioan, capitolul 14, pentru că în seara aceasta aş vrea să vă vorbesc despre Pace
PACEA PE CARE V-O DAU EU
Să citim deci, din Ioan 14.27:
„Vă las pacea, vă dau pacea Mea. Nu v-o dau cum o dă lumea. Să nu vi se tulbure inima, nici să nu se înspăimânte.”
Mesia nu a spus: „Vă las pacea Mea”, ci a spus: „Shalom”. Ce înseamnă cuvântul „Shalom”? „Shalom” înseamnă „Pace”, dar înseamnă mai mult decât pace, de aceea este important să cunoaştem ebraica.
Aşadar, „Shalom” înseamnă „Stare de pace”, dar înseamnă şi „Stare de siguranţă, de bunăstare, de întregire”, „a fi într-o stare de fericire, de bucurie, de prosperitate”.
Deci, când Mesia a zis: „…vă dau pacea Mea”, El nu a spus: „Pacea Mea”, ci a spus „Shalom-ul Meu”, sau mai clar, El a spus: „Vă dau siguranţa Mea”. De fapt, Numele Său, Ieshuah, înseamnă „Siguranţă”.
Noi spunem că suntem salvaţi, dar trebuie să avem o siguranţă dacă suntem salvaţi.
„Shalom” înseamnă „bunăstare.” „Vă dau bunăstarea Mea”, „Vă dau binecuvântarea Mea”, „Vă dau desăvârşirea Mea, bucuria Mea, fericirea Mea, dar nu aşa cum v-o dă lumea.”
El a mai spus:
„V-am spus aceste lucruri ca să aveţi pace în Mine. În lume veţi avea necazuri, dar îndrăzniţi, Eu am biruit lumea.” (Ioan 16.33).
Cu alte cuvinte, El spunea că noi vom avea pace (Shalom) în mijlocul necazurilor, Shalom în mijlocul situaţiilor în care nu există pace, Shalom atunci când totul se prăbuşeşte.
Ce fel de pace oferă lumea? Lumea oferă o pace care depinde de circumstanţe, adică, dacă lucrurile merg bine, aveţi pace; dacă lucrurile sunt prospere în jurul vostru, în viaţa voastră, şi voi sunteţi prosperi. Dar pacea pe care o dă El nu este aşa, pentru că pacea oferită de lume se poate schimba într-o secundă dacă se prăbuşeşte Bursa de valori.
Pacea Lui este mult mai adâncă şi mai bună, pentru că El a spus: „Eu vă dau Shalom în mijlocul necazului şi a problemelor.” Shalom, Pacea Lui este mai mare decât orice problemă, decât orice necaz; este mai mare chiar decât lumea.
„Eu vă dau Shalom.”
– Shalom este puterea de a sta în pace indiferent ce se întâmplă în jurul vostru;
– Shalom este puterea de a rămâne liniştiţi indiferent ce are loc;
– Shalom este puterea de a fi într-o stare de bunăstare, chiar dacă tot din jurul vostru merge rău;
– Shalom este bucurie, o bucurie plină de pace şi de linişte indiferent de circumstanţe;
– Shalom este puterea de a prospera, de a propăşi, de a trăi în binecuvântarea Lui, indiferent prin ce treceţi.
Cred că înţelegeţi că atunci când mă refer la prosperitate, nu mă refer la bani, la propăşirea firească, ci la propăşirea duhovnicească în Duhul.
Mesia a spus: „Să nu vi se tulbure inima…” Lumea se va tulbura şi se va clătina, dar voi să nu lăsaţi ca inima voastră să se tulbure. De ce? Pentru că dacă inima voastră este tulburată, sunteţi tulburaţi atât înăuntru, cât şi înafară. Dar dacă inima voastră nu este tulburată de nimic, chiar dacă există probleme înafară, în jurul vostru, înăuntrul vostru veţi avea pace şi linişte şi nu veţi fi tulburaţi deloc.
În Biblie există un capitol care oferă Reţeta pentru liniştea sufletească. Desigur, există multe Prescripţii, dar una dintre ele iese în evidenţă în mod deosebit.
Vă rog să deschideţi la Filipeni 4.
Mai întâi, vreau să vă spun că niciuna din situaţiile prin care veţi trece nu vă vor croi calea în viaţă şi nici nu vă vor răpune, dar inima voastră va face aceasta; ea este cea care va birui toate situaţiile şi problemele prin care treceţi. Ce înseamnă aceasta? Că nu situaţiile prin care treceţi constituie viaţa voastră, ci inima voastră.
Am stat de vorbă cu miliardari care nu au nici o bucurie, deşi sunt bogaţi, şi am stat de vorbă cu oameni săraci a căror viaţă este o continuă bucurie pentru că Îl cunosc pe Domnul.
În Filipeni 4.6-7 scrie:
„Nu vă îngrijoraţi de nimic, ci, în orice lucru, aduceţi cererile voastre la cunoştinţa lui Dumnezeu, prin rugăciuni şi cereri, cu mulţumiri.
Şi pacea lui Dumnezeu, care întrece orice pricepere, vă va păzi inimile şi gândurile în Hristos Isus.”
„Nu vă îngrijoraţi de nimic”, este o poruncă a lui Dumnezeu. Aceasta înseamnă că dacă vă îngrijoraţi cu privire la ceva, încălcaţi porunca lui Dumnezeu şi vă răzvrătiţi împotriva Lui, pentru că El spune clar: „Nu fiţi îngrijoraţi!”
De câte ori v-a spus Dumnezeu: „Nu vă îngrijoraţi! Nu vă temeţi!”? Dar voi ziceţi: „Nu mă pot abţine.”
Vă puteţi abţine, dar totul depinde de două lucruri:
- – în cine vă încredeţi? şi:
- – la ce priviţi?
Să mai citim încă o dacă versetul şi să mergem puţin mai adânc:
„Nu vă îngrijoraţi de nimic, ci, în orice lucru…” Ce trebuie să faceţi în orice lucru?
„…aduceţi cererile voastre la cunoştinţa lui Dumnezeu, (Cum?)prin rugăciuni şi cereri…”
Deci, luaţi toate grijile şi îngrijorările voastre şi daţi-le lui Dumnezeu, prin rugăciune. Lăsaţi ca acele lucruri să fie schimbate printr-o viaţă de rugăciune. Poate până acum nu aţi avut o viaţă de rugăciune, dar dacă sunteţi îngrijoraţi, aveţi „materialul” potrivit pentru a deveni un războinic al rugăciunii. Pur şi simplu schimbaţi totul.
Aşadar, problemele şi îngrijorările voastre sunt materialul potrivit care pot face din voi un puternic luptător la rugăciunii.
Auziţi? „…aduceţi-vă cererile la cunoştinţa lui Dumnezeu, prin rugăciuni şi cereri”, dar acest verset mai spune ceva foarte important şi anume: cum să aducem aceste rugăciuni şi cereri înaintea Lui?
Cum? „Cu mulţumiri.” Aceasta este radical. De ce? Pentru că atunci când cerem ceva, când suntem îngrijoraţi, noi ne aducem îngrijorarea înaintea lui Dumnezeu, Îi cerem lucrul de care avem nevoie, dar de prea multe ori ne concentrăm doar pe ceea ce nu avem, şi uităm să Îi mulţumim. Vedeţi? Noi suntem preocupaţi doar să-I spunem că nu avem acel lucru şi să-l cerem, dar întotdeauna când facem aceasta trebuie să-I şi mulţumim.
Pentru ce Îi mulţumim noi lui Dumnezeu? Pentru ceea ce avem şi pentru ceea ce ne-a dat, şi cerem ceea ce nu avem. Dar în textul acesta, Biblia face totul atât de radical încât ne învaţă că atunci când cerem ceva ce nu avem, să-I mulţumim lui Dumnezeu ca şi cum l-am avea deja.
Aceasta este ceva foarte puternic şi deşi sună nebunesc, Acesta este Dumnezeu.
De multe ori când ne rugăm, noi ne concentrăm numai pe ceea ce nu avem, în loc să ne concentrăm pe Puterea lui Dumnezeu.
Eu m-am simţit foarte eliberat când am început să fac lucrul acesta.
Luaţi-vă timp ca să-I mulţumiţi lui Dumnezeu! Mulţumiţi-I pentru că El vă va da un răspuns. Poate nu va face ceea ce Îi cereţi, dar vă va da un răspuns care va schimba totul; El va schimba duhul vostru dintr-un duh care numai cere şi doreşte, într-un duh care binecuvântează. Şi încă ceva: Gândiţi-vă că atunci cânt Îi mulţumiţi lui Dumnezeu, aveţi Pacea Lui, Shalom.
Voi ziceţi: „Doamne, am problema aceasta şi nu pot scăpa de ea…” Câtă vreme veţi continua să rămâneţi în problema aceasta, cât timp veţi insista asupra ei, nu veţi avea pace, dar când veţi începe să-I mulţumiţi lui Dumnezeu pentru că v-a răspuns la rugăciune, veţi avea Pace, Shalom.
Pacea aceasta este ceva puternic, fiindcă este scris că „pacea lui Dumnezeu… vă va păzi inimile şi gândurile…” Este ceva ce trece dincolo de înţelegerea noastră.
Aşadar, noi trebuie să alegem în ce vom persevera, iar pacea lui Dumnezeu ne va păzi inima. Lucrurile care ne preocupă ne vor afecta pacea, fie pozitiv, fie negativ.
Pacea lui Dumnezeu, îndurarea Sa vă vor păzi, dar totul depinde de lucrurile pe care le alegeţi şi asupra cărora vă concentraţi deoarece, cum puteţi aştepta ca pacea Lui să vină peste voi dacă alegeţi şi alergaţi după ceea ce este lumesc? Alegerea voastră va hotărî cât de mult veţi fi păziţi de pacea lui Dumnezeu.
În Proverbe 14.30 scrie:
„O inimă liniştită este viaţa trupului, dar pizma este putrezirea oaselor.”
Ceea ce ne spune versetul acesta este că nu viaţa acestui trup ne dă o inimă liniştită, ci inima liniştită este cea care dă viaţă sufletului. De asemenea, nu scrie că putrezirea din fiinţa noastră ne va aduce o stare de spirit rea, ci scrie că starea de spirit rea: pizma, ura şi răutatea, sunt cele care aduc putrezirea oaselor. Este chiar opusul felului în care gândesc oamenii.
Aceste adevăruri au fost spuse cu mii de ani în urmă, iar ştiinţa de astăzi confirmă că ceea ce se petrece în inima noastră, în sufletul nostru, ne afectează trupul. Aceste lucruri nu erau spuse în vremea când am crescut noi, dar acum le vedem pretutindeni adică: dacă persistăm în ceva rău suntem predispuşi la cancer, la atac de cord şi la alte lucruri la care nici măcar nu ne gândim. Totul depinde dacă avem pace sau nu.
Lărgind tabloul, nu lucrurile din jurul nostru determină sau afectează pacea şi bucuria noastră, ci starea noastră sufletească este cea care ne influenţează vieţile.
Cu alte cuvinte, dacă vă alipiţi sufletul de Dumnezeu, aceasta va influenţa starea şi viaţa voastră, pentru că inima liniştită va avea binecuvântare, pace şi linişte.
În limba ebraică, „marpee” înseamnă „liniştit”, „o inimă liniştită”, dar şi „a vindeca”, „o inimă vindecată”. Şi mai înseamnă ceva: „A fi întregit”, adică: inima liniştită este întregită şi are vindecare”. „Marpee” înseamnă şi „leac” sau chiar „salvare”. Cu alte cuvinte, o inimă liniştită în Domnul aduce vindecare, leacuri şi siguranţa vieţii”, dar o inimă neliniştită nu aduce nimic din toate acestea.
În limba ebraică, „inimă” este „lev”, dar „lev” nu înseamnă numai inimă, ci înseamnă şi „suflet” sau dacă o luăm ad litteram înseamnă „centrul fiinţei umane”.
Aşadar, când centrul fiinţei voastre, sufletul, este liniştit, în viaţa voastră vin toate aceste binecuvântări.
Noi nu vorbim de ceea ce se petrece în jurul vostru, ci vorbim de ceea ce se întâmplă înăuntrul vostru şi care este mult mai important decât toate problemele pe care le puteţi avea în lumea aceasta.
De aceea este scris că „Cel ce este în voi este mai mare decât cel ce este în lume.” (1Ioan 4.4), şi tot de aceea scrie că noi purtăm această comoară în nişte vase de lut, ceea ce înseamnă că a locui cu Dumnezeu este mai important decât orice altceva. (2Corinteni 4.7).
Haideţi să ne oprim puţin la povestea lui Iona. Ce s-a întâmplat cu el când a fugit de Dumnezeu? Nu a mai avut pace. Indiferent ce a făcut, nu a avut pace. Astfel, din momentul în care a pornit greşit, totul s-a dat peste cap în viaţa lui: a pornit furtuna pe mare, a trebuit să fie aruncat de pe corabie, a fost înghiţit de acel peşte mare. Vedeţi?
Această povestire nu este despre peştele acela mare sau despre furtună, ci despre un om care a ieşit din voia lui Dumnezeu şi care fiind conştient că a greşit, le-a spus corăbierilor:
„Luaţi-mă şi aruncaţi-mă în mare, şi marea se va linişti faţă de voi! Căci ştiu că din vina mea vine peste voi această mare furtună!” (Iona 1.12).
Deci, totul se rezumă la a fi sau a nu fi în voia lui Dumnezeu.
Ce ne spune aceasta?
a – Una din cheile pentru a avea o pace necondiţionată este să ne asigurăm că viaţa noastră este în voia lui Dumnezeu. Acesta este începutul păcii. Dacă viaţa noastră nu este în voia lui Dumnezeu, nu ne putem aştepta să avem pace, şi nu o vom avea. Dar este bine că nu o avem pentru că în felul acesta ne vom întoarce în voia Lui Dumnezeu.
În limba greacă, cuvântul „pocăinţă” înseamnă „schimbare”. Este ca şi cum aş spune: „Gata, am renunţat la aceasta.”
a – Aceasta înseamnă că dacă nu sunteţi în voia lui Dumnezeu, o altă cheie pentru a avea pace în viaţa voastră este să intraţi în voia Lui. Chiar dacă totul este împotriva voastră în lume şi nu aveţi pace cu ea, intraţi în pace cu Dumnezeu pentru că Acela este cel mai bun loc în care puteţi fi. Dacă aveţi pace cu Dumnezeu şi sunteţi în voia Sa, nu contează ce se întâmplă în jur pentru că voi sunteţi în voia lui Dumnezeu.
a – O altă cheie pentru a avea o pace necondiţionată este legată de iertare şi har. Aceasta este ceea ce ni se spune în Evrei 10.22:
„…să ne apropiem cu o inimă curată, cu credinţă deplină, cu inimile stropite şi curăţite de un cuget rău şi cu trupul spălat cu o apă curată.”
Aşadar, pot avea pace pentru că am primit harul lui Dumnezeu care-mi dă pacea Sa. Chiar dacă emoţiile şi amintirile mele nu corespund cu aceasta, eu pot să am pace pentru că ştiu că sunt în harul lui Dumnezeu. Înţelegeţi? Dacă stau pe aceasta, pot avea pace indiferent ce se întâmplă.
Dacă nu aveţi pace cu Dumnezeu, mărturisiţi ceea ce aveţi de mărturisit, iar apoi mulţumiţi-I pentru că sunteţi iertaţi. Harul a venit prin Sângele lui Isus, de aceea rămâneţi în pacea pe care v-a adus-o El şi nu-l lăsaţi pe diavolul să vă spună altceva. Totul a fost isprăvit, iar dacă aveţi pace cu Dumnezeu, de acolo vor veni toate celelalte lucruri.
Asiguraţi-vă că orice veţi face, aceea este voia lui Dumnezeu şi în orice situaţie luaţi o poziţie duhovnicească în Domnul! Ţineţi minte că pacea despre care vorbeşte Dumnezeu nu este o pace separată de probleme şi nu este o pace înafara furtunii, ci este o pace pe care o aveţi în mijlocul furtunii.
Dacă credeţi cumva că în lumea aceasta veţi avea exact viaţa pe care aţi visat-o, aceasta nu se va întâmpla niciodată. Dacă credeţi că veţi avea o viaţă lipsită de probleme şi o slujbă lipsită de probleme, aceasta nu se va întâmpla niciodată. Dimpotrivă, cu cât credeţi mai mult că se va întâmpla aşa, cu atât veţi avea tot mai puţină pace.
Înţelegeţi? Oricât veţi aştepta ca pământul acesta să fie un rai, aceasta nu se va întâmpla. Dar dacă veţi realiza că viaţa aceasta nu este deloc perfectă şi că pacea noastră vine din ceruri de la Dumnezeu şi nu este condiţionată de ceea ce se petrece aici, veţi avea pace.
Astăzi, a bătut cineva la uşa noastră, iar când am mers să văd cine era, am văzut că era poliţia. Eliel devine foarte entuziasmat când vede poliţişti, dar ei au venit la noi pentru că în timp ce eram în casă, în casa de peste drum au pătruns hoţii. Aceasta m-a dus cu gândul la cuvintele lui Mesia care a spus:
„Nu vă strângeţi comori pe pământ, unde le mănâncă moliile şi rugina şi unde le sapă şi le fură hoţii.” (Matei 6.19). Vedeţi? În acelaşi ceas o mulţime de oameni care aveau investiţii la bursele din jurul lumii, au pierdut miliarde de dolari. Vedeţi, aceasta se întâmplă în lume şi cu cât investiţi mai mult în lumea aceasta, cu atât veţi fi mai deranjaţi de vrăjmaş, iar în ziua următoare nu veţi mai avea pace.
În versetul următor din Matei 6 scrie:
„…ci strângeţi-vă comori în cer, unde nu le mănâncă moliile şi rugina şi unde hoţii nu le sapă, nici nu le fură.” (v. 20).
Cu alte cuvinte, cu cât sunteţi înrădăcinaţi mai bine în cele cereşti şi strângeţi comori în ceruri, cu atât pacea şi bucuria voastră vor fi mai mari pentru că nu pot fi atinse de nimic.
Aceasta merge mai adânc şi se leagă perfect cu ceea ce scrie în Filipeni 4.8:
„Încolo, fraţii mei, tot ce este adevărat, tot ce este vrednic de cinste, tot ce este drept, tot ce este curat, tot ce este vrednic de iubit, tot ce este vrednic de primit, orice faptă bună şi orice laudă, aceea să vă însufleţească.”
Gândiţi-vă la aceasta şi lăsaţi ca mintea voastră să cugete asupra acestor lucruri.
„Ce aţi învăţat, ce aţi primit şi auzit de la mine şi ce aţi văzut în mine, faceţi. Şi Dumnezeul păcii va fi cu voi.” (v. 9).
Cum am citit în versetul 8? Că în viaţa aceasta, noi trebuie să fim însufleţiţi de tot ce este bun şi de tot ce este vrednic de iubit şi corect. Alegerea este de partea voastră, ceea ce înseamnă că depinde de voi cum veţi trăi în fiecare zi a vieţii voastre.
Aşadar, indiferent ce se întâmplă în viaţa voastră, voi sunteţi cei care alegeţi lucrurile în care vreţi să rămâneţi. Dacă veţi alege tot timpul lucrurile negative, vă garantez că nu veţi avea pace, dar dacă veţi locui tot timpul în dragostea lui Dumnezeu, veţi avea pace indiferent ce se petrece în jurul vostru.
a – Apostolii erau cu barca pe mare când a venit o furtună puternică, iar Biblia spune că au fost cuprinşi de disperare şi au început să strige, să strige şi iar să strige: „Ne vom îneca! Ne vom îneca!” Dacă privim tabloul acesta, ni se pare foarte ciudată purtarea lor pentru că ei erau pescari. Nu ar fi trebuit să fie atât de speriaţi, pentru că Marea Galileii este de fapt un lac.
Am fost şi noi pe Marea Galileii, dar pe o corabie mult mai mare decât a lor şi am prins şi o furtună, ceea ce se întâmplă tot timpul în Israel.
Cineva a spus: „Nu cred că poate veni o furtună fiindcă totul pare foarte liniştit.”, dar eu i-am răspuns:
„Nu te grăbi să spui aceasta.”
Am ieşit în larg şi dintr-o dată a venit o furtună puternică. Nu ne-am mai putut întoarce înapoi şi am fost nevoiţi să trecem pe partea cealaltă, în Gadara, acolo unde a fost omul acela îndrăcit. Totul scârţâia şi se clătina, deşi eram într-o barcă mare, pe când ei fuseseră într-o barcă mică.
Acesta este un tablou al vieţii: într-o zi totul este minunat, iar în ziua următoare totul este pe dos.
Biblia spune că Isus S-a ridicat şi a spus: „Linişteşte-te!” (În limba română acest verset a fost tradus: „Taci! Fără gură!” – Marcu 4.39).
Apoi S-a întors şi spre ucenici şi le-a spus: „Pentru ce sunteţi aşa de fricoşi? Tot n-aveţi credinţă?” (v. 40).
Probabil că ei şi-au zis: „Nu am avut nici un motiv să ne purtăm aşa, dar probabil facem aceasta întotdeauna când ne temem că vom muri.”
Ceea ce a vrut să le spună El a fost de fapt:
„De ce v-aţi temut mai mult de furtună decât să priviţi la Mine, pentru că Eu am fost în corabie cu voi?”
În lume, lucrurile pot s-o ia razna, dar dacă-L aveţi pe Isus în corabie, nu vă veţi scufunda, indiferent ce se va întâmpla.
„Pentru ce sunteţi aşa de fricoşi? Tot n-aveţi credinţă?”
El voia să le spună că ar fi trebuit să aibă pace în mijlocul furtunii pentru că El era cu ei.
„Eu sunt cu voi.” Aici găsim o legătură între pace şi credinţă, deoarece cu cât este mai mare credinţa, cu atât este mai mare şi pacea pe care o veţi avea în fiecare situaţie.
Ceea ce vă predică oamenii când spun că Dumnezeu vă va da tot ceea ce doriţi, este fals. Dacă veţi cere ceva după voia Sa, El vă va da. Eu cred că Dumnezeu este bun şi înţelegător, fie că eu văd aceasta, fie că nu o văd, şi că toate lucrurile vor lucra spre binele meu pentru că mă iubeşte. Da, El va face tot ceea ce este bine pentru mine, fie că-mi place sau nu, pentru că Dumnezeul meu este bun.
Aceasta este credinţa adevărată şi eu cred că puterea ei este mai mare decât lumea, cred că este mai puternică decât întunericul şi că în cele din urmă va învinge binele pentru că este mai puternic.
În Psalmul 62.8 scrie:
„Popoare, în orice vreme, încredeţi-vă în El, vărsaţi-vă inimile înaintea Lui! Dumnezeu este adăpostul nostru.”
Psalmul acesta nu spune să aşteptaţi până când veţi avea credinţă ci spune: „…în orice vreme, încredeţi-vă în El.” Hotărâţi-vă şi spuneţi: „Mă voi încrede în Domnul pentru că aleg să cred în El.”
Noi nu putem avea pace fără credinţă.
Dacă mergeţi la medic, dar nu aveţi încredere în el, nu veţi avea pace. Dacă mergeţi la o operaţie, nu veţi avea pace dacă nu aveţi încredere în medic; dacă nu aveţi încredere în contabilul vostru, nu veţi avea pace. Dacă nu aveţi încredere în avocatul vostru, într-un proces, nu veţi avea pace. Dacă nu aveţi încredere în Dumnezeu, nu veţi avea pace în viaţă.
Chiar dacă nu aveţi încredere în restul lumii, încredeţi-vă în Dumnezeu pentru că El este deasupra tuturor lucrurilor.
Încredeţi-vă în Domnul în orice vreme! Spuneţi: „Mă voi încrede în Domnul, în dragostea Lui iubitoare.”
„Domnul este Păstorul meu: nu voi duce lipsă de nimic.” (Psalmul 23.1).
Încredeţi-vă în Domnul mai ales când vă aflaţi în mijlocul furtunii, a conflictelor şi necazului, fiindcă atunci veţi avea pace. Voi nu trebuie să aşteptaţi până se liniştesc lucrurile ca să aveţi pace, ci trebuie să alegeţi Pacea, Shalom, fiindcă prin aceasta arătaţi că sunteţi din Dumnezeu şi că nu vă bazaţi pe lume. Dacă ajungeţi într-o situaţie mai dificilă, nu îngăduiţi ca ea să vă tragă în jos, pentru că aceasta vrea vrăjmaşul. El se foloseşte de tot felul de probleme, iar problemele nasc teama. Dar Dumnezeu spune: „Adu problema aceasta la Mine! Nu mai privi cât de mare este problema prin care treci, ci ridică-ţi privirea spre Mine! Cine este mai mare: problema sau Eu? Dacă crezi că Eu sunt mai mare, atunci priveşte spre Mine şi încrede-te în Mine!”
Ţineţi-vă privirile aţintite spre Domnul!
„Tu, Doamne, Tu eşti scutul meu, Tu eşti slava mea şi Tu îmi înalţi capul!” (Psalmul 3.3). Ţineţi-vă privirea aţintită spre Domnul! Fixaţi-vă ochii asupra Lui!
Imaginaţi-vă armatele Israelului care mergeau la război. Dacă privim dincolo de ceea ce credem, putem vedea o armată depăşită numeric, iar dacă pierdeau războiul, aceasta avea mai multe implicaţii. Dacă pierdeau războiul erau măcelăriţi, ceea ce înseamnă că vieţile lor erau în pericol.
În general, ei mergeau la luptă împotriva unor armate mult mai numeroase, mult mai bine instruite şi mult mai bine înarmate, aşa că, de multe ori se părea că merg la o moarte sigură.
Odată, când au fost depăşiţi numeric, ei au strigat spre Domnul şi au spus:
„O, Dumnezeul nostru… noi suntem fără putere înaintea acestei mari mulţimi care înaintează împotriva noastră şi nu ştim ce să facem, dar ochii noştri sunt îndreptaţi spre Tine!” (2Cronici 20.12).
a – Cheia este: Atintiţi-vă privirile la El! Spuneţi: „Indiferent ce se întâmplă, Domnul este Stânca mea! Dacă se prăvăleşte un munte în mijlocul mării, eu nu voi fi clătinat pentru că încrederea mea este în Domnul!”
„Celui cu inima tare, Tu-i chezăşuieşti pacea; da, pacea, căci se încrede în Tine.” (Isaia 26.3).
Cui îi dă El pacea Sa? Celui ce se încrede în El.
a – Cine mai reprezintă o cheie pentru a avea pace în orice situaţie? Dragostea. De ce? Pentru că în 1Ioan 4.18 scrie:
„În dragoste nu este frică, ci dragostea desăvârşită izgoneşte frica.”
Dacă în voi locuieşte Dragostea desăvârşită, nu trebuie să vă temeţi de nimic. De ce? Pentru că cu cât veţi locui mai mult în dragostea desăvârşită, cu atât vă veţi teme mai puţin. Dar dacă vă veţi teme mai mult de lucrurile prin care treceţi, cu atât vă veţi concentra mai puţin pe dragostea lui Dumnezeu.
Aşadar:
– prima cheie este în legătură cu ceea ce locuieşte în inima voastră şi în ce locuiţi voi, iar
– cea de-a doua cheie este: cu ce vă hrăniţi inima în fiecare seară.
Dacă noi nu mâncăm, murim. Dar cu ce vă hrăniţi duhul vostru? Voi trebuie să-l hrăniţi cu ceva aşa că hrăniţi-l cu Cuvântul lui Dumnezeu. Hrăniţi-vă cu dragostea lui Dumnezeu în fiecare seară, în fiecare dimineaţă, în fiecare zi.
Dar mai există o faţă a acestui lucru: voi nu trebuie doar să primiţi dragostea desăvârşită, ci să o şi dăruiţi.
Când aveţi dragoste, nu vă veţi mai teme de nimic, iar când vă iubiţi vrăjmaşii, nu vă mai temeţi de ei. Dar când vă temeţi, nu iubiţi. De ce? La ce vă gândiţi când vă este frică? La voi înşivă. Aşadar, când vă este frică, priviţi numai la ceea ce se va întâmpla cu voi, dar când biruiţi frica, puteţi iubi, iar când iubiţi, nu vă mai temeţi şi aveţi pace.
Dragostea. De multe ori când sunteţi în misiune pe câmpul Evangheliei, vedeţi că nu vă temeţi ca în alte circumstanţe şi că sunteţi mult mai curajoşi decât atunci când vă aflaţi în ţara voastră. De ce? Pentru că sunteţi acolo ca să dăruiţi dragoste. Nu ca s-o primiţi, ci ca s-o dăruiţi. Cu alte cuvinte, vă mişcaţi călăuziţi de Duhul dragostei şi nu vă temeţi de nimic.
Îmi amintesc că odată am fost în New York, în locuri de care te temi să te apropii în mod normal. Dar noi eram acolo în misiune, ca să dăruim dragostea adevărată, aşa că nu ne-a mai fost frică. Acolo erau dependenţi de droguri, bătăuşi şi alţi oameni periculoşi, dar nu ne-am temut deloc să mergem în prezenţa lor pentru că îi iubeam. Noi eram în ofensivă, pe când ei erau în defensivă, în retragere.
Vedeţi? Dragostea adevărată, Dragostea desăvârşită alungă teama.
Dar câtă vreme veţi trăi o viaţă egoistă, vă veţi teme tot timpul pentru că vă veţi gândiţi la ceea ce aţi putea pierde, la ce vi s-ar putea lua sau la ce vi s-ar putea întâmpla, dar dacă veţi trăi o viaţă care se află dincolo de voi, de eul vostru personal, o viaţă de Dragoste, nu vă veţi mai teme de nimic.
Scrierile ebraice mărturisesc că Dumnezeu a spus:
„Opriţi-vă, şi să ştiţi că Eu sunt Dumnezeu.” (Psalmul 46.10). Doriţi să-L cunoaşteţi pe Dumnezeu? Staţi liniştiţi. Doriţi să aveţi o inimă liniştită? Trebuie să fiţi liniştiţi cu Dumnezeu. Dacă nu vă liniştiţi, nu-L veţi cunoaşte niciodată pe Dumnezeu. Dacă vreţi să-L cunoaşteţi pe El, trebuie să exersaţi, să aveţi un timp de linişte cu El. De ce? Pentru că indiferent ce se întâmplă sau ce spune cineva, voi v-aţi născut ca să fiţi cu El şi ca El. Tu ai linişte şi pace în inima ta, când ştii Cine este Dumnezeu. Aceasta îţi va da linişte în fiecare clipă şi indiferent ce se întâmplă, eşti ascuns în Dumnezeu.
Vrăjmaşul ne ameninţă tot timpul, ne provoacă tot timpul şi ne pune în pericol tot timpul. Dar ştiţi de ce face aceasta? Ca să vă facă să vă fie frică şi să intraţi în panică. De ce? Pentru că nu vrea să aveţi linişte şi pace. Dar voi trebuie să vă amintiţi că el nu are nici o putere şi nici o autoritate şi că tot ce face este numai să se prefacă. Autoritatea lui este o înşelătorie şi tot ce face este o înşelătorie deoarece toate lucrurile lucrează spre binele celor sunt în Dumnezeu.
Aşadar, vrăjmaşul nu deţine controlul, ci numai se preface şi înşală. El nu deţine controlul, răul nu deţine controlul şi nu va birui, ci Dumnezeu este Cel care a biruit totul. Nu cuvântul vrăjmaşului se va împlini, ci Cuvântul lui Dumnezeu. Înţelegeţi? Vrăjmaşul nu are nimic şi tot ce vă prezintă este doar o minciună, o cacealma.
Voi spuneţi: „Există o mulţime de creştini care sunt prigoniţi.”
Este adevărat, dar ei vor birui în cele din urmă pentru că Dumnezeu a spus că „…toate lucrurile lucrează împreună spre binele celor ce iubesc pe Dumnezeu.” (Romani 8.28), ceea ce înseamnă că indiferent cât încearcă, vrăjmaşul nu poate face ca acele lucruri să lucreze spre răul nostru. Înţelegeţi? Dumnezeu va face ca toate lucrurile să lucreze spre binele copiilor Săi.
Ţineţi aceasta sus! Ţineţi minte că voi păşiţi în autoritatea şi în dragostea lui Dumnezeu, aşa că puteţi să-i spuneţi vrăjmaşului că totul este sub control şi că boldul lui nu mai există. Spuneţi-i că este biruit şi că lucrarea lui se va prăbuşi înaintea Cuvântului lui Dumnezeu, pentru că tot ce face este doar o prefăcătorie.
Tot ce face vrăjmaşul în faţa făgăduinţei lui Dumnezeu este o minciună, aşa că, încetaţi să-l mai credeţi! Ţineţi-vă privirea aţintită spre ceea ce este bine, adică spre Dumnezeu, şi El vă va păstra în pacea Sa desăvârşită. Dacă ne vom concentra să facem voia lui Dumnezeu, nu vom mai privi spre rău.
Ce a spus David? „Domnul este Păstorul meu: nu voi duce lipsă de nimic.” (Psalmul 23.1). Ce înseamnă aceasta? Că dacă Îl ai pe Dumnezeu de partea ta, nu trebuie să te mai temi de nici un rău, pentru că răul este un nimic înaintea Lui.
Tot în legătură cu aceasta, în Noul Testament scrie:
„Dacă Dumnezeu este pentru noi, cine va fi împotriva noastră?” (Romani 8.31).
Dacă ne gândim la aceste cuvinte, probabil vom realiza că mulţi oameni sunt împotriva noastră. Şi dacă vrăjmaşul este împotriva noastră, diavolii sunt împotriva noastră, totul este împotriva noastră, cum se poate adeveri ceea ce spune Biblia? Tot Ea ne spune că cei ce sunt împotriva noastră nu sunt nimic şi că ameninţarea lor nu reprezintă nimic, pentru că Cel ce este de partea noastră este mai tare decât cel ce este în lume.
Aceasta este pacea: să ştii că indiferent ce se ridică împotrivă, în cele din urmă nu este nimic.
Cine ne poate despărţi de dragostea lui Dumnezeu? Există ceva ce ar putea s-o facă? Nu! Dragostea lui Dumnezeu este mai mare decât orice se ridică. Unde era Pavel când a spus că dragostea lui Dumnezeu ne va păzi în orice situaţie? În închisoare. Toate aceste cuvinte minunate pe care le-a scris ca să ne dea pace şi linişte, au fost scrise în timp ce era în temniţă, în lanţuri şi în lipsuri. Dar cu toate că era în acea situaţie, el L-a slăvit pe Dumnezeu şi a stat în rugăciune. Ce a urmat? Dumnezeu a cutremurat locul acela, a deschis uşile temniţei şi Pavel a fost eliberat. Vedeţi? El nu a lăsat ca starea sa de spirit să fie determinată de ceea ce se petrecea în jurul său. Ştia că era voia Domnului să treacă pe acolo şi nu a lăsat nimic să-i ia pacea lui Dumnezeu. Nimic nu a putut să-i ia bucuria în Domnul, nici să-l oprească să-I mulţumească pentru toate lucrurile.
Dacă am fi închişi într-o temniţă şi am scrie o scrisoare, probabil că ne-am tângui şi am spune:
„Mâncarea este oribilă şi pretutindeni mişună şobolani.” Ne-am plânge şi am spune: „Scoateţi-mă cât mai repede de aici!”
Dar Pavel nu a făcut aceasta, ci a scris cuvinte minunate de laudă şi de mulţumire şi s-a bucurat în Domnul. El nu a fost biruit niciodată, ci a biruit totul, iar la urmă, când aştepta să i se taie capul, a spus:
„M-am luptat lupta cea bună, mi-am isprăvit alergarea, am păzit credinţa.
De acum mă aşteaptă cununa neprihănirii…” (2Timotei 4.7).
Şi tot el a spus: „Pacea lui Hristos, la care aţi fost chemaţi ca să alcătuiţi un singur trup, să stăpânească în inimile voastre.” (Coloseni 3.15).
Mă gândesc că dacă Pavel a putut scrie cuvinte de laudă deşi se afla în temniţă, în lanţuri şi în butuci, şi voi veţi putea birui în orice situaţie, dacă veţi lua cuvintele lui în inimile voastre.
Shalom este Pacea care vine din prezenţa lui Dumnezeu.
Mesia a spus: „Vă dau pacea Mea…” Primul lucru pe care L-a spus după ce a înviat din morţi a fost: „Shalom alehem”, adică: „Pacea, binecuvântarea să fie peste voi.”
„Vă dau pacea Mea…”, ceea ce înseamnă că voia lui Dumnezeu cu privire la noi este să avem Shalom pretutindeni şi în orice situaţie. Şi voia Lui este să avem nu numai pace, ci El vrea să avem binecuvântarea şi bunăstare, împlinire şi propăşire, vindecare şi bucurie. Dumnezeu vrea ca noi să avem pacea Sa, pacea care este mai puternică decât lumea.
Dumnezeu vrea ca noi să avem pacea Sa, Shalom, care nu este condiţionată de nimic. Ce înseamnă aceasta? Că indiferent ce se întâmplă, avem garanţia că vom fi oameni ai păcii, fiindcă pacea Sa ne va ţine, ne va păzi şi ne va binecuvânta. Dacă locuim în Mesia, avem pace cu Dumnezeu şi indiferent ce se întâmplă, ştim că suntem în siguranţă şi că vom birui.
Problemele vin şi trec, dar pacea lui Dumnezeu, Shalom rămâne pentru totdeauna. În orice situaţie, oricât de mare va fi încercarea, pacea Sa este mai puternică; oricât de mare ar fi teama, pacea Lui va fi mai mare decât orice teamă pe care o aveţi. Indiferent cum v-a fost trecutul, pacea Lui este mai mare; indiferent ce aduce prezentul sau cum va fi viitorul, pacea Lui este mai puternică. Orice ar încerca să facă vrăjmaşul ca să vă prindă, pacea lui Dumnezeu este mai mare. Orice s-ar întâmpla în lume şi cu lumea aceasta, pacea Sa este mai mare şi mai puternică şi va birui totul.
El a spus: „Vă las pacea, vă dau pacea Mea. Nu v-o dau cum o dă lumea.”
Înrădăcinaţi-vă în pacea lui Mesia, în pacea Celui Preaînalt şi indiferent ce se va întâmpla, veţi fi în siguranţă, veţi fi bine, veţi propăşi, veţi avea bucuria Domnului şi veţi birui această lume. Amin.
Doamne, în seara aceasta Te slăvim şi Îţi mulţumim pentru pacea Ta.
Tată, lasă ca puterea păcii Tale să fie peste poporul Tău şi peste fiecare dintre noi, fiindcă ştii că sunt o mulţime de lucruri pentru care ne-am îngrijorat.
Doamne, Tu cunoşti fiecare inimă şi problemele ei, dar ai spus că ne dai chiar acum pacea Ta care este mai presus de toate lucrurile.
Tată, Îţi mulţumim pentru că Tu eşti Domnul păcii şi dorim să ne concentrăm inimile şi vieţile asupra Ta şi să ne încredem în Tine în orice situaţie şi în orice timp. Îţi mulţumim pentru aceasta, Te binecuvântăm şi Te rugăm să-Ţi reverşi îndurarea peste viaţa fiecăruia dintre noi, peste inima şi sufletul nostru. Tată, lasă pacea Ta asupra poporului Tău şi Îţi mulţumim pentru că nu mai avem de ce să ne temem câtă vreme suntem ascunşi în Tine.
Te slăvim şi te lăudăm pentru aceasta.
Închideţi ochii şi rămâneţi în prezenţa şi în pacea lui Dumnezeu. Amin.
Biserica prin pustiul rosu – recenzie
In peisajul istoric ce vizeaza biserica adventista a aparut recent primul volum semnat de Gheorghe Modoran, Biserica prin pustiul rosu: Rezistenta si compromis in adventismul din Romania in perioada comunista (1944-1965). Subiect controversat, compromisul pare sa ocupe de la bun inceput scena in care rezistenta devine din ce in ce mai palida. Acesta pare sa fie si motivul pentru care cartea recent aparuta a nascut reactii viscerale: pentru cei pentru care imaginea bisericii adventiste este cruciala orice “intinare” sau sugestie de compromis este un act de les-majestate. Acestia pierd, insa, din vedere faptul ca nu a existat nici o perioada din istoria bisericii crestine fara compromis de o natura sau alta. Chiar si istoria curenta este marcata de compromis.
Autorul multumeste Comitetului Uniunii pentru sustinere, ceea ce reprezinta o premiera in ce priveste pozitia bisericilor fata de dezvaluirile mai putin placute legate de colaborarea acestora cu regimul comunist. Din cate stiu nici o alta biserica nu a autorizat publicarea unui astfel de demers istoric la propria editura. Presupun ca decizia nu a fost usor de luat, si ca a contat faptul ca volumul ar fi aparut oricum intrucat constituia o disertatie de doctorat. Din punctul acesta de vedere Comitetul Uniunii, si chiar editura Viata si Sanatate, merita apreciate.
Cartea este impartita in trei sectiuni: prima stabileste contextul, a doua trateaza perioadele principale cu accent pe evenimemtele majore care au afectat biserica, iar ultima parte incearca o completare cu detalii mai mult sau mai putin semnificative. Primele doua parti sunt atent construite, cu ample note de subsol si referinte bogate, ceea ce lasa sa se inteleaga ca au constituit disertatia de doctorat a autorului. Ultima parte, insa, este mai “subtire” si mai putin structurata, incercarile de evaluare si clasificare a nivelului de colaborare cu Securitatea, precum si criteriile pe baza carora anumite persoane au fost plasate intr-o categorie sau alta, fiind adesea neclare.
Documentele pe baza carora a fost alcatuit volumul provin din diverse arhive publice (CNSAS, Arhivele Nationale, Departamentul Cultelor, etc.) precum si din interviuri ale autorului cu diversi martori sau “jucatori” din perioada comunista. Desi chiar si pentru un cercetator avizat criteriul de selectie si includere a unor informatii si excludere a altora nu este intotdeauna clar, capitolele cartii reusesc sa ofere atat o viziune de ansamblu cat si detalii ce ilustreaza diversele momente dificile pe care biserica le-a traversat prin “pustiul rosu”.
Cartea demareaza oarecum greoi si lectura poate parea dificila pentru faptul ca primele 240 de pagini reprezinta introducere si context. Justificarea volumului mare de informatii generale poate fi facuta din perspectiva unei lucrari de referinta, insa pentru cititorul cu timp limitat si interesat de naratiunea istorica prima parte a cartii poate fi arida.
Partea a doua a cartii satisface exigentele diversilor cititori constituind esenta cartii si contributia majora la intelegerea istoriei adventiste intre anii 1944-1965. Personalitatile lui Dumitru Florea, Stefan Nailescu, si Pavel Crisan, cei trei presedinti de Uniune care au acoperit perioada in discutie, sunt bine creionate si ilustrate. Opinez ca folosirea unor pasaje din transcrierile Securitatii pe baza inregistrarilor unor convorbiri private in cazul lui Pavel Crisan nu isi aveau locul in carte. Autorul a depasit in cazul acesta limita academica intrucat informatiile nu sunt nici macar vitale pentru subiect.
A treia parte sufera, insa, de incoerenta. Spre exemplu, biografiile unor conducatori sunt trunchiate sub motivul ca primul volum acopera doar perioada pana in anul 1965. Decizia de a le continua in volumul urmator pare ciudata si neinspirata intrucat dispare exact elementul continuitatii. Poate ar fi fost utila publicarea acestor profiluri doar in al doilea volum, ceea ce ar fi pastrat imaginea de ansamblu si ar fi mentinut momentul dinamic al istoriei. Felul cum este structurat acest fragment lasa mai degraba impresia dorintei de deconspirare a anumitor persoane decat al unui flux istoric.
Orice istorie este, inevitabil, subiectiva. Gheorghe Modoran surprinde, totusi, frecvent prin concluzii care frizeaza certitudinea, de genul “cu siguranta . . .” sau “fara indoiala . . .” acolo unde si alte opinii sau interpretari sunt posibile, sau resursele documentare nu sunt suficiente. De asemenea, este interesant de observat faptul ca, in sectiunea Rezistenta: membri laici si pastori, cronologia este abandonata. In plus, pe masura ce etichetele de colaborare pierd din intensitate se subtiaza si materialul de sprijin documentar. Astfel se ajunge ca in sectiunea Pastori care au respins colaborarea cu Securitatea sa apara doar doua nume, iar materialul de referinta sa fie o autobiografie iar pentru cealalta persoana informatii oferite de familie. Contrastul cu capitolele precedente este inevitabil, precum si impresia de hagiografie. Intamplator, cel din urma mi-a fost ruda si cunosteam detaliile redate in carte, dar ma asteptam sa gasesc si suportul istoric necesar credibilitatii.
Ceea ce surprinde, insa, negativ in carte este utilizarea unor extrase din alt(i) autor(i) la sfarsitul unor sectiuni importante. Voi lua cazul citatelor din Vasile Cojea, un pastor informator zelos si remunerat de Securitate pentru serviciile aduse, in urma delatiunilor caruia persoane au ajuns in inchisoare. Simpla lor vina a fost ca nu impartaseau aceleasi convingeri religioase cu Vasile Cojea, iar ura acestuia impotriva lor a fost speculata perfid de Securitate. Profilul lui Vasile Cojea este acela de politie politica. Nu inteleg de ce aceasta selectie de final, si ce credibilitate ar putea avea oricare din scrierile lui Vasile Cojea atata timp cat motivatia publicarii lor este clara: negarea colaborationismului si rescrierea istoriei. Poate ca in al doilea volum autorul va clarifica si aceasta preferinta ciudata, mai ales ca unele citate contrazic vizibil continutul capitolelor cu pricina.
In concluzie, Biserica prin pustiul rosu este o carte care contine in general informatii de referinta, nu doar utile ci si documentate care indeparteaza ceata ce persista de decenii asupra istoriei tulburi a bisericii adventiste in perioada comunista. Desi nu este o carte perfecta, recomand acest volum, cu speranta ca el va fi continuat nu doar de Gheorghe Modoran ci si de alti cercetatori si istorici onesti si interesati de redescoperirea identitatii adventismului romanesc actual.
Decizie CNSAS in cazul presedintelui “Bordului” ITBB
CNSAS a cerut Curtii de Apel Bucuresti sa constate ca Doinel Octavian Beniamin Poplacean, presedintele Bordului de conducere al Institutului Teologic Baptist din Bucuresti, a colaborat cu Securitatea.
Actiunea CNSAS a fost introdusa in instanta in aprilie, dupa ce, anterior, Cultul Crestin Baptist din Romania – Uniunea Bisericilor Crestine Baptiste din Romania a solicitat verificarea lui Poplacean in baza Legii 187/1999.
Procesul a inceput, in iunie, la Curtea de Apel Bucuresti si va continua pe 22 septembrie.
Doinel Octavian Beniamin Poplacean a fost presedinte al Comunitatii Baptiste Sibiu in perioada 1989-1997 si vicepresedinte al Uniunii Bisericilor Crestine Baptiste din Romania in perioada 1996 -2000.
De asemenea, este membru fondator si pastor al Bisericii Crestine Baptiste “Betania” din Sibiu, dupa cum se arata pe site-ul institutiei. Incepand cu 1991, este presedintele Bordului de conducere al Institutului Teologic Baptist din Bucuresti.
Din actiunea depusa de CNSAS rezulta ca Poplacean a fost recrutat in calitate de colaborator pe 6 august 1981, “pentru supravegherea informativa in cadrul cultului baptist din Sibiu”. La acea data a semnat angajamentul olograf, preluand numele conspirativ de colaborator “Octavian”.
In procesul recrutarii, Poplacean a furnizat informatii despre “cetatenii straini care viziteaza cultul baptist din Sibiu, precum si cu privire la pastorul baptist Teutsch Friederich, care in 1980 a ramas ilegal in RFG”. Colaborarea cu Securitatea a durat pana in 1989.
“Octavian” a declarat in angajamentul semnat cu Securitatea: “cunoscand ca apararea patriei este o indatorire a fiecarui cetatean, ma angajez de a colabora cu organele de Securitate”.
Doinel Octavian Beniamin Poplacean a furnizat note cu valoare operativa referitoare la activitatea mai multor emisari cultici din strainatate sau grupari baptiste care au vizitat comunitatea baptista din Sibiu, informatii privind starea de spirit in randul credinciosilor cu ocazia desfasurarii lucrarilor congresului baptist sau date despre profesorii si pastorii baptisti care aveau legaturi cu strainatatea.
“Dovada importantei paratului pentru organele de Securitate”, arata CNSAS, “este confirmata de recompensele primite sub forma unor aprobari de a calatori in strainatate, fiind de notorietate ca in timpul regimului comunist acest lucru era refuzat majoritatii romanilor”.
Unul din ofiterii de securitate a consemnat, intr-un raport din 1983, ca Poplacean poate pleca in strainatate deoarece “are o situatie materiala buna, se impaca foarte bine in familie, nu are rude in strainatate si nu are de gand sa ramana in alta tara”.
Articol aparut pe ziare.com
Articolul a apărut, cu titlul deformat, pe ziare.com, dar sursa nu este ziare.com, ci NewsIn.
Consiliul Mondial al Bisericilor ajunge organ de propaganda comunista
Elizabeth Braw intervieveaza liderii sectiei XX/4 din cadrul Ministerului pentru Securitatea Statului Est-German. Personajul central este Joachim Wiegand, directorul acestui departament in timpul ultimilor 11 ani de existenta a STASI. Surprinzator (sau nu) Wiegand nu a oferit interviuri anterior. Nu si-a scris memoriile, la fel cum nici alti ofiteri STASI care nu mai sunt in viata nu si le-au scris. Avantajul nostru este ca Wiegand a fost recrutat si instruit de STASI cand avea doar 20 de ani, in 1952. Un alt nume important in carte, Jurgen Kapiske, a fost pastor lutheran si agent STASI in acelasi timp. Kapiske alege sa vorbeasca desi gestul lui deschide rani nevindecate inca si duce la retragerea hirotonirii pastorale. Wolf Krotke vorbeste din perspectiva victimei, descriind nu atat de mult actiunile STASI cat modul in care biserica lutherana germana a functionat si cum i-au fost paralizate structurile, din interior. Referitor la valoarea inestimabila a perspectivei opresorului, Braw scrie ca “istoricii pot, bineinteles, sa citeasca documentele din arhiva STASI si sa vorbeasca cu victimele, dar fara dezvaluirile ofiterilor STASI o parte vitala [a intelegerii istoriei] va lipsi.” Cum a operat STASI, cum au gandit liderii si agentii ei si ce i-a motivat?
Ceea ce autoarea remarca de la inceput este ca viziunea comunismului (STASI) si cea crestina (lutheranismul) au fost in permanenta in competitie. Pentru regimul Germaniei de rasarit crestinismul era un pericol real datorita viziunii globale pe care crestinismul o oferea, atat la nivel de mase cat si la nivel de institutii. Crestinii est-germani erau conectati cu restul lumii de la care primeau informatii si evaluari care ii ajutau nu numai sa supravietuiasca ci si sa aiba speranta si castige adepti.
Comunistii, in general, au sesizat globalismul crestinismului si l-au infiltrat pana la cel mai inalt nivel. Consiliul Mondial al Bisericilor (WCC), de exemplu, a fost impanzit de clerici din fostul Pact de la Varsovia sau prin delegati care erau agenti comunisti infiltrati in randul clericilor. Asa s-a ajuns la ironia ca WCC sa critice deschis si repetat Statele Unite al Americii si politica lor de a sustine drepturile religioase ale omului.
Adventistii si modelul penticostal
Evenimentele recente din istoria cultului penticostal confruntat cu realitatea din dosare nu puteau trece neobservate. Cartea Rascumpararea memoriei a avut un impact dincolo de asteptari. Blogurile evanghelice au inceput sa fiarba. Reactia principala a venit din partea familiei si bisericii pe care Nicky Pop o pastoreste in Portland, Oregon. Desi a negat cu vehementa colaborarea cu Securitatea, pastorul Pop a fost pus in fata documentelor pe care nu le-a putut contesta. In ciuda acestor dovezi, si in pofida recunoasterii colaborarii in fata colegilor pastori din diaspora americana, pastorul Pop a fost reconfirmat la biserica din Portland.
Intre timp, Rascumpararea memoriei este nominalizata si primeste premiul european pentru cartea crestina a anului 2010, si apoi este prezentata in cadrul targului de carte de la Frankfurt.
Interesant este ca Diaspora este cea care initiaza procesul de clarificare istorica a perioadei comunismului in cultul penticostal. In cadrul Conventiei de la Atlanta, pastorii din America semneaza public un document prin care isi afirma necolaborarea cu Securitatea comunista. La semnare, nu-mi amintesc sa-l fi vazut si pe pastorul Pop (clipurile sunt si pe Youtube).
Apoi urmeaza intalnirile de la Brasov si Bistrita, unde au loc alegerile in cultul penticostal din Romania. Desi grupul bisericilor din Dobrogea a revenit cu o noua rezolutie pentru Congres, aceasta nu a avut rezultate datorita “bunei” organizari. Si totusi . . . se propune semnarea unui document.
In urma acestei comotii, se descopera ca la Suceava, unul din cei alesi a colaborat cu Securitatea. Apoi chiar unul din vicepresedintii proaspat re-alesi ai cultului se afla in aceeasi situatie. Cazurile acestea au obligat conducerea centrala sa alcatuiasca o comisie care sa verifice realitatea din dosare vis-a-vis de declaratiile date de pastori.
Desi o paralela intre penticostali si adventisti in ce priveste colaborarea cu Securitatea nu este greu de realizat, incerc sa fiu retinut. Personal nu vad ca pastorii adventisti din diaspora americana sa initieze un astfel de demers. Probabil ca unii dintre ei stiu de ce. Iar o carte scrisa pe aceasta tema din perspectiva adventista s-ar lasa cu revolutie. Una impotriva. Exista teama de a face publice nume, de parca nu am fi trait perioada aceea si nu am fi stiut in mare care era situatia.
Nu vad si nu aud de vreo initiativa din parte vreunei Conferinte sa ceara Uniunii demararea unui astfel de proces de clarificare a istoriei. Dimpotriva. Unul din colegii mei care are acces la dosare si si-a alcatuit disertatia de doctorat pe tema colaborarii dintre bisericile neoprotestante si Securitate nu vad sa fi publicat nimic pana acum. Sa se datoreze asta faptului ca face parte din sistem, iar sistemul l-a amenintat? Incerc sa inteleg . . .
In schimb, personaje care au fost platite pentru informatiile date Securitatii, pe baza carora oameni au avut de suferit si au facut puscarie, scriu emailuri, brosuri si carticele incercand sa rescrie istoria pentru o generatie care nu a trait evenimentele dureroase. Altii avanseaza pe scara ierarhica . . . De parere de rau sau recunoasterea faptelor inca nu am auzit, iar cerere publica de iertare nu s-a vazut.
Discutiile pe forumurile oficiale ale bisericii au fost cenzurate sau abandonate. Nici celelalte forumuri, private, nu au contribuit cu prea mult la elucidarea istoriei. Blogurile adventiste, asa putine cate sunt, evita cu precadere subiectul. Probabil ar trebui sa nu uitam ca de ceea ce ne e frica nu scapam, si ca istoria bagata sub pres va iesi la iveala exact cand nu ne asteptam.
Ar fi o imposibilitate ca Uniunea sa alcatuiasca o comisie care sa verifice realitatea declaratiilor semnate de toti pastorii si angajatii din Romania? In Decembrie 2006 Biroul de Presa al Bisericii Adventiste de Ziua a Saptea a publicat un comunicat. Sa fi fost publicat doar sub presiunea publicarii dosarelor preotilor si pastorilor, asa cum cerea legea Ticu Dumitrescu? Si s-a renuntat la “deconspirare” pentru ca pastorii nu mai cad sub incidenta directa a legii? Sau tinerii din noul comitet al Uniunii considera ca decizia luata si comunicata de precedentul comitet nu se mai aplica? Cu ce e mai buna noua generatie, decat cea trecuta? Va las sa meditati la aceste intrebari in timp ce cititi comunicatul cu pricina:
“Consiliul de Conducere al Bisericii Adventiste de Ziua a Saptea considera ca deconspirarea dosarelor securitatii este un act de dreptate din care cetatenii romani pot invata ca, mai devreme sau mai tarziu, oricine se va confrunta cu raportul faptelor sale si ca orice lucru facut in ascuns va iesi la lumina, motiv pentru care trebuie sa fim atenti la modul nostru de vietuire.
Desi suntem constienti ca aceasta situatie nu va contribui la consolidarea armoniei sociale, ci dimpotriva, va crea noi bariere si nemultumire, rugam pe Bunul Dumnezeu sa Se indure de poporul nostru si sa ajute mai ales tanara generatie sa invete din lectiile istoriei zbuciumate, sa evite greselile trecutului si sa contribuie la construirea unei societati bazate pe incredere si respect reciproc.
Cei saptesprezece ani care au trecut de la caderea regimului comunist au constituit o perioada suficienta pentru ca aceia care au cedat presiunilor si s-au unit cu fortele raului pentru a denigra si a face rau semenilor nevinovati, sustinand pe cale aceasta dictatura comunista, sa isi manifeste regretul fata de faptele savarsite, marturisindu-le si cerand iertare lui Dumnezeu si celor pe care i-au afectat.
Oamenii care nu se tem de Dumnezeu socotesc ca isi pot rezolva problemele, acoperindu-le si negandu-le. Crestinii insa cred ca orice redesteptare si reforma morala si religioasa incepe cu recunoasterea si marturisirea pacatelor si de aceea sunt datori sa dea un bun exemplu, marturisindu-si slabiciunile si greselile in caz ca au avut vreo forma de colaborare cu politia politica a regimului comunist. O astfel de atitudine se cere mai ales din partea personalului eclesiastic, care este responsabil de restaurarea morala a comunitatilor pe care le deserveste.
Credem ca nici un om nu este capabil sa-i judece pe cei car au cazut in greseala colaborationismului, pentru ca nu cunoaste conditiile in care s-a ajuns la astfel de situatii si presiunile la care acestia au fost supusi inainte de a accepta colaborarea. De aceea, ii incurajam pe toti crestinii sa-i priveasca cu ingaduinta si sa faca tot ce pot pentru recuperarea lor si pentru implinirea Rugaciunii Domnesti, astfel incat dezideratul ‘precum in cer si pe pamant’ sa devina realitate.
Cu toate acestea, socotim ca aceia care vor fi dovediti ca au fost colaboratori nu mai pot sluji in responsabilitati eclesiastice.
Ca oameni ai credintei, ne straduim sa contribuim la realizarea unui climat in care omul sa recapete demnitatea pe care Dumnezeu i-a acordat-o prin creatiune si rascumparare si suntem incredintati ca situatia prezenta de revizuire a trecutului poate fi transformata, prin harul lui Dumnezeu, intr-o ocazie de reconciliere si insanatosire a relatiilor interumane.”
Lansare de carte: Și cerul s-a umplut de sfinți…
https://carticrestine.wordpress.com/page/7/
CUPRINS
Notă preliminară
CRISTIAN BĂDILIŢĂ
Cuvânt-înainte
ANA BLANDIANA
Reflecţii despre martiriul creştin în Antichitate
CRISTIAN BĂDILIŢĂ
Mărturisitori şi martiri în Biserica primelor trei secole
CRISTIAN LANGA
Persecuţiile anticreştine de la Nero până la Constantin cel Mare. Antichitatea reflectată în oglinda pătimirilor moderne
ATTILA JAKAB
Faptele și pătimirile martirilor din Antichitatea creștină
LUCIAN DÎNCĂ
Interpretări ale martiriului în Antichitate: Tertulian, Origen și Clement din Alexandria
OTNIEL VEREȘ
Martiri ai Bisericii Greco-Catolice
Episcop VIRGIL BERCEA
Rezistenţa prin credinţă
ROMULUS RUSAN
Constantin Caraman în luptă cu ateismul comunist
VASILICĂ CROITOR
Vladimir Ghika și teroarea istoriei
ANDREI BREZIANU
Martiriu și mărturie: Vladimir Ghika la Jilava
EMANUEL COSMOVICI
Metode de tortură și persecuţie a creștinilor basarabeni, practicate de comuniști în timpul ocupaţiilor sovietice
NINA NEGRU
Tăcere și cuvânt: Biserica ortodoxă mărturisitoare și martiră. Trei sferturi de veac de prigoană în Rusia
MONICA PAPAZU
Un scenariu de tip hold-up: botezul într-o celulă de închisoare (Cazul N. Steinhardt)
GEORGE ARDELEANU
Persecuţia baptiştilor în România comunistă şi cazul pastorilor informatori. În căutarea unei soluţii de reconciliere biblică între informatori şi persecutaţi, cu referire la o istorie personală
MARIUS DAVID CRUCERU
Două ideologii ale morţii, nazismul și comunismul; două morţi spre viaţă: Maximilian Kolbe și Jerzy Popiełuszko
IOAN-IRINEU FĂRCAȘ
Pastorul luteran Dietrich Bonhoeffer, martir al rezistenţei antinaziste în Germania lui Hitler
EMANUEL CONŢAC
Credinţă, mistică și misionarism în Gulagul românesc
RUXANDRA CESEREANU
Persecuţii împotriva creştinilor în lumea de azi
DIDIER RANCE
Bibliografie selectivă
Date biobibliografice
Bisericile vis-a-vis de istoria din dosare
Bisericile vis-a-vis de istoria din dosare
Nu este un secret ca dosarele de la CNSAS (si nu numai) reprezinta un cosmar pentru cei care au fost implicati in colaborarea sub diferite forme cu Securitatea. Ceea ce este inadmisibil este pretentia organizatiilor ca dezvaluirile strica “imaginea” institutiei, “nu da bine”. Este cunoscuta reactia bisericii ortodoxe de a pune capacul pe oala si a pretinde ca judecarea si evaluarea colaborarii la nivel de preoti sau personal bisericesc se poate face doar in cercul acestora. Nu mai mira nici interventiile in forta din toate partile asupra parlamentului la toate incercarile legislative de reglementare a CNSAS-ului pentru ca preotii sa nu fie cercetati din oficiu. Iar toti cei care au indraznit sa “sape” prin arhiva au fost “binecuvantati”. Un preot tanar de la muntele Athos, care isi facea teza de doctorat legat de un preot martir si cerceta dosarele aferente in arhiva CNSAS, imi spunea ca face lucrul acesta deoarece nu este sub jurisdictia BOR ci sub cea greaca. Altfel era, probabil, excomunicat.
Reformatii au abordat cercetarea aceasta necesara si obligatorie de la varf. Lazslo Tokes pare sa fie varful de lance, dar acolo exista si implicatii familiale pe langa cele bisericesti. Au fost publicate liste si continua sa apara nume noi.
Baptistii, ca denominatiune, nu au facut un pas hotarat in privinta cercetarii, initiativele fiind pana acum individuale. Socul de debut a fost produs de Daniel Mitrofan, iar Uniunea baptista a facut ce a facut si i-a blocat accesul la dosare. Acelasi capac pe oala, dupa model ortodox.
Penticostalii sunt acum in fierbere. Diferenta intre ei si ceilalti este initiativa filialei regionale Constanta care acum trei-patru ani in urma a adresat o scrisoare oficiala Conferintei nationale pentru ca subiectul sa fie inclus pe agenda si sa fie alcatuita o comisie. Din pacate nu s-a dat curs acestei solicitari, si se pare ca unii din cei care sunt astazi vizati in cartea lui Vasilica Croitoru au luat atunci cuvantul pentru a amana decizia si in cele din urma a fost abandonata. Oricum, penticostalii au avut initiativa la cel mai avansat nivel organizatoric oficial. In cadrul Conventiei de la Atlanta este posibil sa se discute si acest subiect. Pastorul Croitoru a trimis o scrisoare catre Consiliul pastoral al Conventiei.
Adventistii? Nu doar ca nu exista interes pentru istorie, dar s-a procedat in cel mai descurajator mod posibil: o declaratie obligatorie de necolaborare pe care au semnat-o TOTI! Adica, nici un colaborator! Nici macar BOR nu a avut curajul sa afirme ca nu au existat turnatori printre preoti. Daca penticostalii au avut initiativa oficiala la nivel zonal, mi se aduce la cunostinta ca la una din Conferintele adventiste zonale (si nu doar aici) s-a propus in plen ca cel (sau cei) care au facut publice informatii din dosare sa fie “exmatriculati” din pastoratie si exclusi ca membrii din biserica adventista. In plus, (fosti) agenti si informatori platiti de Securitate sunt cei care astazi publica propriile lor versiuni puternic cosmetizate ale istoriei bisericii adventiste in timpul comunismului. Bineinteles, despre ei, nici un cuvant de rau, doar de bine. Pentru minciuna publica, si fals, care ar trebui sa fie consecinta? Mai ales in biserica adventista unde legea morala este apreciata, cel putin teoretic. Sa nu uitam ca istoria este inregistrata fidel in cartile cerului, si ca se apropie momentul cand acestea vor fi deschise privirilor noastre. Nimic nu poate fi tinut ascuns, indiferent de politica bisericeasca folosita.
Neo-comunism
Cand l-am comparat pe Emanuel Ungureanu, in urma interventiei sale telefonice in emisiunea de la Speranta TV, cu personajul Elihu din cartea lui Iov am crezut ca a fost o interventie meteorica, intamplatoare, determinata de niscaiva amintiri neplacute sau revelatii personale. Scrisoarea “deschisa” imi demonstreaza ca e vorba de cu totul altceva, de o mentalitate. Natura acestei mentalitati o voi discuta in continuare.
Rar mi-a fost dat sa vad o asemenea mostra de ipocrizie ca in scrisoarea amintita. Da, ati citit bine, ipocrizie cat cuprinde ca sa ceri altora “bun simt” si “temeinica pregatire stiintifica,” dar sa nu le posezi tu mai intai. Cu ceva timp in urma ma bucuram ca exista mai multi cercetatori adventisti la CNSAS care pot oferi o perspectiva istorica apropiata de realitate. Partial m-am inselat, mea culpa. Nimeni nu este perfect si 100% obiectiv, nici Gheorghe Modoran, nici Ghiocel Fitzai, nici Adrian Neagu, nici Iosif Suciu, si nici macar eu 🙂 Nici ceea ce publicam nu poate calificat ca fiind perfect. Insa studiul serios si academic al dosarelor din arhive indica destul de clar o anumita directie a evenimentelor care nu poate fi negata. Daca anumite detalii pot fi puse sub semnul intrebarii sau anumite interpretari ale ofiterilor de securitate pot fi discreditate, exista un cadru general care nu lasa loc de dubiu in ce priveste istoria acestei biserici. Am spus ipocrizie pentru ca, in pretinsa sa calitate de jurnalist Emanuel trebuia sa stie ca un principiu jurnalistic de baza presupune o verificare din cel putin trei surse. Iar in linii mari cartea lui Gheorghe Modoran se bazeaza pe Arhivele CNSAS, Arhiva Departamentului Cultelor, Arhivele Nationale, Arhiva Uniunii, si interviuri, documente, si marturii personale. Cu scuzele de rigoare pentru publicatiile la care lucreaza, dar pretentia de jurnalist de investigatie a lui Emanuel este in cazul acesta prima mostra de ipocrizie.
Emanuel ar trebui sa fie mai retinut (ca sa nu amintesc de bunul simt) si din alt motiv: nu este istoric, este un simplu profesor de istorie. Chiar si doctoratul pe care il va obtine (sper) in istorie nu il va pune pe picior de egalitate cu, de exemplu, Gheorghe Modoran in ce priveste analiza perioadei comuniste. Motivul? La cei 35 de ani ai sai Emanuel nu a trait suficient din perioada comunista ca sa poata adauga acest “al saselea simt” istoric pe care alti cativa cercetatori il au. Iar ceea ce pentru el constituie “presupuse” turnatorii, pentru multi din generatiile precedente ele au reprezentat o realitate traita care lui Emanuel ii lipseste. Si, revenind la debutul fulminant al scrisorii, cei doi administratori ai bisericii carora li se adreseaza cu atata tupeu Emanuel cerandu-le “demisia de onoare” beneficiaza de varsta si experienta care le da dreptul la opinie in ce priveste demersul lui Gheorghe Modoran. Niciodata scuzele pentru acuzatii nefondate si lipsa de onoare nu vin prea tarziu.
Emanuel acrediteaza ideea ca o carte nu poate fi publicata la editura Viata si Sanatate decat cu aprobarea comitetului Uniunii. Din cate stiu, aspectul acesta era valabil in perioada comunista a carei mentalitate de control absolut era ceruta si bisericii. Daca nu ma inseala memoria au trecut aproape 25 de ani de la caderea comunismului, insa regret ca si dupa atatia ani Emanuel, reprezentant al unei generatii tinere, recurge la astfel de cereri aberante care il descalifica de a-i cataloga pe altii drept comunisti, turnatori, sau securisti. Pretentia sa nu prea lasa loc de manevra in ce priveste cine este comunistul si securistul de astazi. “Dupa faptele lor ii veti cunoaste.” Cei doi “impricinati” au dat unda verde editurii, Emanuel ar fi dorit cartea cenzurata. Comunism si securism cat cuprinde. Sa-i zicem neo-comunism.
Impresia autorului scrisorii ca volumul ar prezenta doar in alb si negru figurile cheie ale adventismului romanesc in perioada comunismului nu sta in picioare. Emanuel fie nu a citit cu atentie si rabdare cartea, fie dezinformeaza voit. Din cate am citit in carte, sunt amintite si capacitatile si talentele personajelor descrise, insa in cadrul evenimentelor majore asupra carora se focalizeaza Gheorghe Modoran liderii adventisti respectivi au dat pe fata negrul de fum care a manjit si ce era pozitiv. In plus, autorul cartii a incercat, cu mai mult sau mai putin succes, o gradare a colaborarii cu securitatea a diverselor persoane descrise, fie pastori sau laici. Asa ca inca incercarea de discreditare a cartii se dovedeste nefondata. In plus, Emanuel se dovedeste el insusi incapabil sa distinga nuantele termenilor sau gradul de colaborare atunci cand pune semnul de egalitate intre un referat social prezentat la o adunare a pastorilor si turnatorii ce au afectat viata victimelor care au ajuns in inchisoare pentru ani de zile sau chiar au incetat din viata.
Emanuel este foarte deranjat ca, in volumul publicat, Gheorghe Modoran nu face referire “absolut deloc” la propriul sau dosar. Nu pot decat sa concluzionez ca Emanuel Ungureanu are probleme cu perioadele istorice si in general cu notiunea de timp. Volumul publicat indica clar pe coperta si in titlu ca acopera perioada 1944-1965, si autorul s-a straduit, chiar in defavoarea fluentei descrierii unor personaje, sa se limiteze la aceste perioade. Ca un eminent cercetator istoric, Emanuel ar fi trebuit sa stie ca Gheorghe Modoran a absolvit Seminarul Teologic Adventist in 1978 si ca ar fi fost aproape imposibil sa fi avut vreun dosar si activitate de vreo natura sau alta in relatie cu biserica pana in 1965. O sa imi permit sa remarc faptul ca aceasta insistenta, cu majuscule chiar, in scrisoare, asupra dosarului personal al lui Gheorghe Modoran nu mai poate constitui o scapare, nu este o simpla eroare, ci este facuta cinic, cu intentie. Daca ar fi fost onest, Emanuel ar fi trebuit sa prezinte in integralitate natura si continutul dosarului lui Gheorghe Modoran, daca existau intr-adevar argumente. Dar e mai simplu sa manjesti si sa trezesti suspiciuni prin obliterarea unor informatii pe care le cunosti foarte bine dar le omiti. Atacul la persoana este o metoda abjecta si neacademica, in discutie fiind volumul publicat, nu o persoana anume sau autorul. Discrediteaza, insa, autorul, si vei obtine efectul dorit: discreditarea cartii si a istoriei prezentate. Il voi lasa, insa, pe Gheorghe Modoran sa isi prezinte singur dosarul in urmatorul volum pe care, apropos, speram sa il vedem mai curand de 50 de ani 🙂
Este perfect adevarat ca ceea ce se gaseste in dosarele de la CNSAS reprezinta perspectiva securitatii asupra istoriei bisericii, insa il intreb deschis pe Emanuel: are o varianta documentata mai buna, mai credibila? Incercarea de masluire a istoriei adventiste de catre Vasile Cojea, turnator zelos, fidel, si remunerat de securitate? Sau istoria cosmetizata si sterilizata pana la absurd de Dumitru Popa, si el devotat securitatii, crescut de timpuriu, cu misiuni nu doar religioase ci si politice in tari din blocul CAER? Poate, daca istoria scrisa de Gheorghe Graur sau altii care au suferit in comunism, ar fi vazut lumina tiparului am fi avut o alternativa, insa pana la ora aceasta marturiile istorice scrise provin in cea mai mare masura de la securisti, indiferent de institutia in care s-au aflat.
Emanuel este vadit deranjat de “balacarelile ca la usa cortului” intre cei care incercau “sa ajunga la borcanul cu miere.” Un adevarat cercetator al dosarelor din arhive ar fi stiut, insa, ca ceea ce a aparut in cartea lui Gheorghe Modoran reprezinta o infima parte din tabloul pitoresc compus de personajele cheie in istoria bisericii adventiste. Intr-adevar, daca toate “bârfele, calomniile, dejecțiile și abjecțiile umane” care se gasesc in dosare ar fost incluse in carte, deranjul lui Emanuel ar fi fost justificat. Dar autorul a facut o selectie destul de severa si a folosit un minim pentru a exemplifica adevaratul caracter al unora care au condus biserica in anii de trista amintire. Daca ar trebui sa ilustram de cate ori pastorul Cojea i-a agresat fizic pe colegii dumnealui am scrie un capitol doar pentru a acoperi acest aspect, si nici nu am avea nevoie de documente de arhiva, este suficienta consultarea martorilor care mai sunt in viata. Ii propun lui Emanuel sa inceapa cu pastorul Gheorghe Strambu (cine stie diferenta de statura intre cei doi nu cred ca-si va putea retine un zambet). Voluptatea de care acuza Emanuel sta in ochiul cititorului, nu in al cercetatorului sau istoricului serios. Cu atat mai mult “savurarea cu ochii umezi de placere a povestii de amor . . .” denota surprinzator caracterul meschin al autorului scrisorii deschise, pentru ca Gheorghe Modoran insereaza doar o descriere seaca a unor realitati publice cunoscute intregii biserici in perioada in care s-au petrecut.
Intr-adevar, unele din aceste detalii reies din convorbiri personale, inregistrate in viata privata cu tehnica operativa a securitatii. Exista si un astfel de pasaj inclus in carte, si sunt de acord ca putea fi evitat, mai ales ca nu poate fi certificat din alte surse, chiar daca esenta lui era cunoscuta de majoritatea fostilor colegi si prieteni fara sa fie nevoie de tehnica operativa a securitatii. Dar cartea nu este perfecta. Nu pot fi, insa, de acord ca intreg volumul ar trebui discreditat din cauza unei erori care s-a strecurat. Si, apropos, intrucat disertatia de doctorat la care lucreaza Emanuel vizeaza exact aceeasi tema pe care o abordeaza cartea scrisa de Gheorghe Modoran, as fi curios cum ar arata istoria aceea “curata,” fara elemente din viata privata, fara balacareli ca la usa cortului sau alte “deranjamente”? Doar curios, pentru ca nu ar prezenta prea mare interes, si ar putea fi scrisa pe doar cateva pagini.
Emanuel este deranjat si de “credibilitatea” care i s-ar acorda securitatii in ce priveste acuratetea istorica a documentelor. Repet, informatiile din carte sunt insotite de cele mai multe ori in notele de subsol de referintele la sursele din care provin, si care sunt diverse. Din pacate arhiva Uniunii nu este atat de bogata, din varii motive, pentru a te putea baza doar pe ea, dar atunci cand mai multe surse confirma informatiile din dosarele securitatii ar fi un non-sens sa le respingi doar pentru ca apar si acolo. Sigur, asta reprezinta o cunoastere a metodologiei de cercetare istorica, ceea ce nu ii putem cere lui Emanuel care pare sa urmareasca un alt scop in scrisoarea sa deschisa si in cercetarea in dosarele securitatii pe care (n-)o detesta. Curata ipocrizie.
Gheorghe Modoran este acuzat de atitudine dura si resentimentara fata de colegi sau fata de persoanele descrise in carte, iar Emanuel banuieste o motivatie de razbunare pentru vreo turnatorie la care a fost supus autorul. Nu contest, nu am dovezi. Un istoric, insa, nu are voie sa banuiasca, ci trebuie sa se bazeze pe documente, asa ca Emanuel cade din nou la examenul autoritatii de istoric pe care o pretinde. El nu poate intelege ca sentimentele trebuie lasate la o parte cand incerci sa intelegi meandrele si nuantele istoriei complexe a unei biserici care a supravietuit si s-a dezvoltat sub protectie divina in ciuda controlului si interventiei masive prin colaboratori la cel mai inalt nivel administrativ. Un istoric chiar nu trebuie sa se justifice pentru rezultatul unei cercetari sau studiu, face parte din formatia sa academica. Iar aceasta formatie ii este straina lui Emanuel, care considera un act de dreptate si curaj interventia sa in emisiunea de la Speranta TV pentru a-l pune in dificultate pe autorul cartii prin deturnarea de la subiectul emisiunii catre persoana sa si presupusa sustinere a regimului comunist. Un adevarat istoric nu isi permite asa ceva, tine de profesionalism, de bunul simt si de buna crestere.
Sa mai spun ca, pe baza acestei scrisori deschise, publice, Gheorghe Modoran l-ar putea da in judecata pe Emanuel Ungureanu pentru acuzatia ca ar fi fost agent al securitatii si comunist? Falsul sentiment de dreptate si justitie il orbeste pe Emanuel in asa masura incat nu realizeaza cat de departe merge si cat de neprofesional se prezinta. Sper sa nu se ajunga la tribunal, desi justitia pe care o clameaza Emanuel acolo se realizeaza.
Bineinteles, conform mentalitatii lui Emanuel, trebuia sa existe si o justificare pentru aceasta “misiva pierduta.” Cireasa de pe tort si cheia scrisorii o constituie cazul pastorului Ion Buciuman, care ocupa un spatiu considerabil in scrisoare. In esenta, Gheorghe Modoran este acuzat de consultarea dosarului lui Ion Buciuman cu doar o luna inainte de alegerile administrative in cadrul bisericii, desi era acreditat de mai mult timp la CNSAS, si de faptul ca nu i-a comunicat pastorului Buciuman ca ii studiaza dosarul. Din nou, Emanuel Ungureanu se pune intr-o pozitie jenanta pentru un cercetator la CNSAS, dar plina de tupeu pentru ca omite sa precizeze cum se desfasoara activitatea de cercetare a dosarelor acolo. Pe scurt, solicitarea accesului la dosarul unei persoane se face pe baza unor date fie cunoscute fie descoperite in alte dosare. Nu ai cum sa sti daca o persoana are dosar decat daca CNSAS-ul confirma existenta dosarului (dosarelor) si il ofera spre studiu. Ca cercetator am si acum, dupa ani de zile, solicitari la care nu am primit inca raspuns, sau mi se spune ca inca se cauta. Presupusa “coincidenta” a datei accesului la dosarul lui Ion Buciuman de catre autorul cartii este o simpla presupunere lipsita de bunavointa, presupunere pe care o impartaseste si cel vizat de dosar. Sa blamam CNSAS-ul pentru ca a “scos” la lumina dosarul doar cu putin timp inainte de alegeri, si probabil nu ar fi trebuit sa ne uitam in el pentru ca urmau alegerile?
Nu este aici locul si timpul pentru a intra in detaliile dosarului “Basarab” cu care pentru o vreme pastorul Ion Buciuman s-a identificat. Ceea ce este mai putin cunoscut este faptul ca Emanuel Ungureanu se lauda ca a fost cel care l-a convins pe detinatorul dosarului cu pricina sa isi inchida blogul personal unde acesta din urma incepuse sa-si scrie istoria si sa povesteasca contactele avute cu Securitatea si reprezentantii Departamentului cultelor, admitand ca ar fi putut fi, in naivitatea si fara voia sa, informator. Distinsul cercetator al dosarului “Basarab” “uita” sa mentioneze ca printre filele cu pricina exista si documente copiate de pe corespondenta personala a titularului, documente care nu au fost niciodata negate dar nici nu au fost supuse expertizei grafologice pentru a le certifica autenticitatea. Nici nu este de mirare de ce au fost necesari 5 ani pana cand CNSAS-ul sa elibereze un certificat de necolaborare, avand in vedere toate documentele din dosar si implicatiile aferente. Iar pretinsul cercetator omite sa mentioneze ca, in ciuda verdictului CNSAS, raman multe intrebari fara raspuns cu privire la dosar. Interesul sau pare sa fie acoperirea unei parti de istorie (pe care chiar pastorul Buciuman o recunostea o perioada) pentru a prezenta o versiune cosmetizata, convenabila, confortabila. Mai pretinde autorul scrisorii deschise ca verdictul nu a fost contestat in termenul legal, dar nu spune de catre cine si de ce ar fi trebuit contestat. Asa, doar pentru scandal? Domnia sa nu poate admite varianta ca poate nu intereseaza pe nimeni, si ca acuzatiile de colaborare reprezinta doar un cosmar si o cauza de “justitiarism” pentru cel vizat si pentru cei ce se erijeaza in aparatorii lor. E dreptul lor sa o faca, si al nostru sa ne vedem de treburi.
O alta minciuna este acuzatia ca pastorului Buciuman nu i s-a acordat prezumtia de nevinovatie, minciuna prin omisiune pentru ca volumul a fost tiparit cam in acelasi timp cu certificatul de necolaborare emis de CNSAS, si pentru ca descrierea de la paginile 26-27 reprezinta probabil concluziile cunoscuta pana la data predarii manuscrisului. Dar este mai simplu sa acuzi si sa murdaresti in stil securist si neo-comunist decat sa apreciezi o realitate, chiar daca nu iti convine. Autorul mentioneaza clar “mistificari in care cineva ar fi putut sa cada victima Securitatii,” exemplificand cu cazul pastorului Ion Buciuman, caruia nici macar nu ii aminteste numele (bunavointa?), si caruia ii gaseste circumstante atenuante sau chiar il absolva de vina. Dar nu poti cere vajnicului cercetator sa recunoasca ceea ce nu vrea sa admita, in ciuda evidentelor. O citire onesta a cartii este premisa de baza a unui dialog deschis pe subiecte delicate. Ceea ce Emanuel refuza sa faca.
Refuz si eu sa mai comentez toate presupunerile, rastalmacirile, aluziile tendentioase, sau acuzatiile nefondate si nedovedite pe care scrisoarea le contine. Sau credinta autorului acestei misive ca istoria se ocupa si cu “ce ar fi fost daca . . .” Am scris suficient pentru a ilustra ca “bunul simt” si “temeinica pregatire stiintifica” pretinsa unora pe care ii acuza ca fiind turnatori prin asociere ii lipsesc cu desavarsire chiar lui Emanuel Ungureanu, cel cu degetul acuzator ridicat. Un fel de “hotul striga hotii.”
Nu pot sa nu ma intreb, privind tematica propusei disertatii, daca unul din motivele acestei scrisori deschise nu este si faptul ca prin publicarea cartii lui Gheorghe Modoran valoarea, contributia originaa, si impactul disertatiei lui Emanuel Ungureanu nu a fost diminuat? Intrucat Emanuel contesta istoria prezentata in carte, ii sugerez sa scrie el una mai buna. Curat academica. Fara mizeriile securitatii. Si fara (re)sentimentele din scrisoarea deschisa. Aceasta merita . . . pierduta.
P.S. Nu sunt motivat si nici nu mi s-a cerut sa iau apararea administratorilor Uniunii, si nici a lui Gheorghe Modoran. Raspunsul de mai sus nu reprezinta o sustinere neconditionata a cartii, careia sper sa ii fac o recenzie cat de curand.
P.S.S. Observand modul in care Emanuel Ungureanu interpreteaza distorsionat si rauvoitor declaratii si documente asupra carora nu exista nici un dubiu in ce priveste autenticitatea si intentiile autorilor, imi pare rau ca i-am acordat acum cativa ani un interviu. Desi nu am nimic de ascuns sau de ce sa ma tem, il anunt public ca nu are autorizarea de a folosi acel interviu in nici o forma si sub nici o scuza.
Materie cenușie
“Nu am de unde să ştiu câte asistente, medici, chirurgi şi chiar neurochirurgi iau în serios viaţa spirituală a pacienţilor sau se roagă împreună cu ei, aşa cum fac eu. Cu siguranţă că acesta nu este un subiect care se discută la conferinţele medicale sau între colegi în lift sau în sala de mese a spitalului. De fapt, dacă tema spiritualităţii nu este adusă în discuţie într-un fel care să arate respect pentru pacient și pentru convingerile lui, poate să aducă ostracizare din partea comunității medicale sau chiar mai rău – măsuri disciplinare de un fel sau altul. Rolul rugăciunii în îngrijirea medicală este o zonă gri.
Cu toate acestea, atât doctorii cât și pacienții par să admită că o componentă crucială în tratarea bolnavilor este adesea absentă. Deși spiritualitatea lipsește aproape total din interacțiunile medicale, o mare majoritate (75%) din cei peste o mie de medici chestionați recunosc că religia și spiritualitatea sunt importante în ajutarea pacienților de a face față situației dificile și în asigurarea unei atitudini pozitive din partea acestora.
Și pacienții pun mare preț pe religie și spiritualitate, mai ales în momentul critic al bolii lor. Conform unui studiu, optzeci și doi la sută din 124 de pacienți consecutivi la oftalmologie de la Universitatea Johns Hopkins au spus că rugăciunea este importantă pentru bunăstarea lor.
De când am început să mă adresez problemelor spirituale ale pacienților și am făcut din rugăciune o parte importantă a interacțiunilor mele cu pacienții, răspunsul a fost impresionant. Am fost martor la echilibrarea vieții lor din punct de vedere al sănătății spirituale, emoționale și fizice, echilibru pe care pacienții mei nu l-au atins niciodată până atunci. În acest proces, am învățat două lucruri importante: că există o limită până la care pot interveni ca medic chirurg cu o înaltă pregătire profesională și cu multă experiență, și că nu există limite în ceea ce poate să facă Dumnezeu pentru a atinge o persoană și din punct de vedere emoțional și spiritual, nu numai fizic.
Obiectivul meu ca profesionist este să-mi folosesc deprinderile și cunoștințele ca să ajut oamenii să aibă cea mai bună bună viață posibilă, pentru cât mai mult timp posibil. Aici se include atât sănătatea emoțională, cât și sănătatea fizică, fiindcă acestea două sunt interrelaționate. Emoțiile pot să aducă sănătate sau boală, și sănătatea spirituală afectează sănătatea emoțională. Este bine știut că râsul și bucuria restaurează și încurajează sănătatea, în timp ce amărăciunea și resentimentele favorizează boala. Iertarea are efecte bine documentate asupra sănătății. Concepția omului despre Dumnezeu poate să determine bucuria continuă sau anxietatea continuă. Aceste probleme nu sunt individuale, ci mai degrabă centrale pentru sănătate.
Un lucru responsabil pe care medicul îl poate face este să le dea pacienților prilejul să facă alegeri sănătoase în toate domeniile vieții.” (p. 22-24)
RĂSPUNSURI CLARE, CONVINGĂTOARE LA CELE MAI DIFICILE ÎNTREBĂRI CU CARE NE CONFRUNTĂM
https://www.sbro.ro/raspunsul-bibliei-la-100-din-cele-mai-grele-intrebari-ale-vie-ii.html
https://carticrestine.wordpress.com/
„Nu mai trebuie să te îngrijorezi sau să te temi când cineva îți pune o întrebare dificilă despre credința ta. Această carte te va echipa cu răspunsuri convingătoare la întrebările la care mulți dintre creștini se zbat să răspundă. Nu doar că te va ajuta să-ți dezvolți încrederea ca să-ți aperi credința, dar, în același timp, va fi o încurajare pentru tine pe măsură ce crești în credință.” – din cuvânt-înainte de Josh și Sean McDowell
Cu toții avem întrebări despre credință. Dacă există Dumnezeu, de ce există rău în lume? De ce ar trimite un Dumnezeu iubitor oameni în iad? Putem avea încredere în traducerile moderne ale Bibliei? De ce a trebuit Isus să moară? Cum pot cunoaște voia lui Dumnezeu pentru viața mea? Care este poziția lui Dumnezeu cu privire la lucruri precum avortul, clonarea, căsătoria între persoanele de același sex, pedeapsa capitală și eutanasia? Ar trebui creștinii să se implice în politică?
Cu iscusință și precizie, această resursă comprehensivă aduce în discuție o sută de întrebări pătrunzătoare care au nevoie de răspunsuri complete, inclusiv întrebări controversate care se dezlănțuie în sfera publică și întrebări personale despre problemele familiei, scopul și sensul vieții, cât și viitorul lumii.
NU‑ŢI RISIPI VIAŢA, de John Piper-
TRADUCEREA: MIHAI DAMIAN
*********
PREFAŢĂ
Pentru creştini şi necreştini
B |
iblia spune: “Voi nu sunteţi ai voştri? Căci aţi fost cumpăraţi cu un preţ. Proslăviţi dar pe Dumnezeu în trupul şi în duhul vostru, care sunt ale lui Dumnezeu” (1 Corinteni 6:19‑20). Am scris această carte pentru a vă ajuta să gustaţi dulceaţa acestor cuvinte, în loc să le consideraţi amare sau plictisitoare.
Oricine ai fi, tu te găseşti într‑una din următoarele două categorii: Sau eşti creştin, sau Dumnezeu te cheamă acum să devii creştin. N‑ai fi ajuns să citeşti această carte dacă Dumnezeu n‑ar fi deja la lucru în viaţa ta.
Dacă eşti creştin, nu mai eşti al tău. Hristos te‑a cumpărat cu preţul vieţii sale. Acum aparţii de două ori lui Dumnezeu: El te‑a făcut, şi El te‑a cumpărat. Asta înseamnă că viaţa ta nu mai este a ta. Este a lui Dumnezeu. De aceea, spune Biblia, “Proslăveşte pe Dumnezeu în trupul tău.” Pentru asta te‑a făcut Dumnezeu. Pentru asta te‑a cumpărat Dumnezeu. Acesta este înţelesul, scopul vieţii tale.
Dacă nu eşti încă un creştin, iată ce îţi oferă Isus Hristos: să aparţii de două ori lui Dumnezeu, şi să poţi împlini scopul pentru care ai fost creat. Poate că nu ţi se pare prea grozav acest lucru. A‑L proslăvi, sau a‑L glorifica, pe Dumnezeu poate nu înseamnă mare lucru pentru tine. Acesta este motivul pentru care în primele două capitole îţi spun istoria mea, pe care o intitulez “Creat pentru bucurie.” ******** Nu mi‑a fost întotdeauna clar faptul că a căuta slava lui Dumnezeu înseamnă de fapt a‑mi căuta propria bucurie a vieţii ******. Acum văd însă că milioane de oameni îşi risipesc vieţile fiindcă consideră aceste lucruri ca fiind două lucruri distincte, separate, nu unul singur.
Există şi un avertisment. Calea bucuriei de a‑L înălţa pe Dumnezeu te va costa propria viaţă. Isus a spus, “Oricine îşi va pierde viaţa din pricina Mea şi din pricina Evangheliei, o va mântui.” Cu alte cuvinte, este mai bine să‑ţi pierzi viaţa decât s‑o risipeşti. Dacă dăruieşti cu bucurie pentru a‑i face pe alţii bucuroşi în Dumnezeu, viaţa ta va fi grea, riscurile vor fi mari, şi bucuria ta va fi deplină. Aceasta nu este o carte despre cum să eviţi să fii rănit în viaţă, ci despre cum să eviţi să‑ţi risipeşti viaţa. Unii din voi veţi muri slujindu‑L pe Hristos. Asta nu va fi o tragedie. Tragedia este să‑ţi preţuieşti mai mult viaţa decât pe Hristos.
Te rog să înţelegi că eu mă rog pentru tine, indiferent dacă eşti un student care visează pentru propria‑i viaţă o schimbare fundamentală, sau un pensionar care nădăjduieşte să nu‑şi risipească anii din urmă. Dacă te interesează cum şi ce mă rog, citeşte Capitolul 10. Aceea este rugăciunea mea.
Deocamdată, îi mulţumesc lui Dumnezeu pentru tine. Bucuria mea creşte cu orice suflet care caută slava lui Dumnezeu pe faţa lui Isus Hristos. Aminteşte‑ţi, ai o singură viaţă. Doar una. Ai fost creat pentru Dumnezeu. Nu‑ţi risipi viaţa.
31 martie 2003
John Piper
CAPITOLUL 1
CĂUTAREA MEA DUPĂ O SINGURĂ PASIUNE PENTRU CARE SĂ TRĂIESC
T |
atăl meu a fost evanghelist. De fapt, încă este, chiar dacă acum nu mai călătoreşte. Când eram copil, erau rare ocaziile când mama mea, sora mea, şi eu îl însoţeam în deplasările lui şi îl ascultam predicând. Tremuram tot când predica tata. În ciuda umorului deschis caracteristic, întregul mesaj era izbitor de serios. În ochi avea o anumită lucire şi buzele i se strângeau când avalanşa de texte biblice ajungea la culme într-o aplicaţie.
“I‑am risipit, I‑am risipit”
Oh, cum s‑ar fi tânguit tatăl meu! În faţa copiilor, adolescenţilor, tinerilor necăsătoriţi sau proaspăt căsătoriţi, a celor de vârstă mijlocie şi a celor bătrâni—ar fi băgat forţat atenţionările şi vai‑urile lui Hristos în inima fiecăruia. Prezenta istorioare, ştia atâtea istorioare, pentru fiecare grup de vârstă—prezenta întâmplări de convertire glorioasă, dar şi întâmplări îngrozitoare de refuz al credinţei urmate de moartea tragică. Doar de puţine ori se întâmpla ca aceste istorii să nu stoarcă lacrimi.
Pentru mine, copil fiind, una din cele mai captivante istorii povestite de tatăl meu înfocat era cea a unui bătrân întors la Dumnezeu la o vârstă înaintată. Biserica se rugase timp de decenii pentru acest om. El însă fusese tare şi încăpăţânat. De data aceasta însă, nu ştiu cum, apăruse în adunare în timp ce tatăl meu predica. La sfârşitul serviciului, în timpul unei cântări, spre surpriza tuturor, a venit în faţă şi l‑a luat de mână pe tatăl meu. În timp ce adunarea era eliberată, au luat loc pe o bancă din faţă. Dumnezeu îi deschisese inima către Evanghelia lui Hristos, fusese eliberat de păcate şi primise viaţa veşnică. Ştia aceasta, dar totuşi nu se putea opri din plâns, şi spunea, în timp ce lacrimile curgeau pe faţa lui zbârcită—şi vai, ce impact au făcut aceste cuvinte asupra mea ascultându‑l pe tatăl meu povestindu‑ne înlăcrimat această întâmplare reală—“Anii mei! I‑am risipit! I‑am risipit!”
Această istorie m‑a afectat mai mult decât toate celelalte despre tineri care au pierit în accidente de circulaţie înainte de a‑şi preda vieţile Domnului—anume, istoria unui bătrân care plângea în hohote fiindcă şi‑a risipit viaţa. În acei ani ai începutului meu, Dumnezeu a trezit în mine o frică şi o dorinţă de a nu‑mi risipi viaţa. Gândul că aş putea ajunge la bătrâneţe să spun printre lacrimi: “Anii mei! I‑am risipit! I‑am risipit!” îmi era de neconceput.
“Ai doar o viaţă, ce curând va trece”
O altă forţă care mi‑a afectat viaţa tânără—o forţă nebăgată în seamă la început, dar, vai, tot mai puternică pe măsura scurgerii anilor—a fost mesajul din tabloul simplu care atârna deasupra chiuvetei în bucătăria noastră. Ne mutasem în casa aceea pe când aveam şase ani. Deci, presupun că am observat acele cuvinte aproape în fiecare zi timp de doisprezece ani, până când am plecat la colegiu la vârsta de optsprezece ani. Era o simplă bucată de sticlă vopsită cu negru pe spate, cu un şnur gri de jur împrejur, de care şi atârna pe perete. Pe faţă, scrise cu alb în stil englezesc vechi, erau cuvintele:
Ai doar o viaţă ce curând va trece;
Dar ce‑ai făcut pentru Domnul va rămâne.
La stânga, sub aceste cuvinte, era pictat un deal verde cu doi copaci şi o cărare maronie care se pierdea dicolo de vârful dealului. De câte ori, fiind copil, apoi adolescent cu coşuri pe faţă, cu dorinţe neîmplinite şi temeri, nu m‑am uitat poate la cărarea maronie (viaţa mea), întrebându‑mă ce poate fi după dealul acela. Mesajul era clar. Ai doar o singură trecere prin viaţă. Asta‑i tot. Doar o trecere. Şi măsura durabilă a acelei vieţi este Isus Hristos. Acum când scriu am cincizeci şi şapte de ani, iar acea inscripţie atârnă acum pe perete lângă uşa de intrare în casa noastră. O văd oridecâte ori plec de acasă.
Ce însemna să‑mi risipesc viaţa? Aceasta era o întrebare care mă ardea. Sau, mai pozitiv, ce însemna să trăiesc, ei bine—nu să‑mi risipesc viaţa, ci să‑mi…? Problema era: cum să finalizez întrebarea. Nu eram sigur nici cum să exprim în cuvinte întrebarea, cu atât mai puţin care ar putea fi răspunsul. Care era opusul risipirii vieţii? “Să am succes în carieră”? Sau “să fiu fericit la maxim”? Sau “să realizez ceva măreţ”? Sau “să găsesc cel mai adânc înţeles şi sens în viaţă”? Sau “să fiu de ajutor la cât mai mulţi cu putinţă”? Sau “să‑L slujesc pe Hristos cu toată puterea”? Sau “să‑L slăvesc pe Dumnezeu în tot ce fac”? Sau, există oare un punct, un scop, o focalizare, o esenţă în viaţă care ar împlini toate celelalte visuri?
“Anii pierduţi”
Uitasem deja importanţa pe care o avusese pentru mine această întrebare, până când am privit unele lucruri vechi din acei ani de început. Înainte de a părăsi locuinţa din Carolina de Sud în 1964, pentru a nu mai reveni să locuiesc acolo niciodată de atunci, Liceul Wade Hampton a publicat o revistă literară modestă cu poezii şi întâmplări. Către sfârşitul ei, lângă o poezie, stă scris numele Johnny Piper. Vă voi cruţa. Nu era o poezie valoroasă. Jane, editoarea, s‑a îndurat s-o includă acolo. Ce este însă semnificativ pentru mine este titlul şi primele patru versuri. Poezia se chema “Anii pierduţi.” Lângă ea era un desen cu un bătrân care se clătina într-un balansoar. Poezia începea:
Am căutat multă vreme înţelesul ascuns al pământului;
Ca tânăr, mult timp căutarea mea a fost zadarnică.
Acum, când mă apropii de declinul anilor de la urmă
Sunt nevoit să‑mi reîncep căutările.
Peste prăpastia celor patruzeci de ani care mă separă de acea poezie, încă pot auzi refrenul înfiorător, “Anii mei! I‑am risipit! I‑am risipit!” Cumva el a trezit în mine pasiunea pentru a găsi pentru esenţa vieţii, lucrul care este cel mai important în viaţă. Întrebarea etică dacă ceva “este permis” a pălit în faţa întrebării, “este acesta lucrul cel mai important, lucrul esenţial?” Gândul de a‑mi clădi viaţa pe o moralitate minimală sau pe o semnificaţie minimală—o viaţă definită de întrebarea ,”Ce‑mi este permis?”—mi‑a părut de‑a dreptul dezgustător. Eu nu doream o viaţă minimală. Nu voiam să trăiesc la periferia realităţii. Eu voiam să înţeleg lucrul cel mai important în viaţă, şi pe acesta să‑l urmăresc.
Aerul pe care‑l respiram era Existenţialismul
Pasiunea de a nu rata esenţa vieţii, de a nu o risipi, s‑a intensificat în colegiu—în tumultul ultimilor ani ’60. Existau multe motive pentru această atitudine, motive care trec dincolo de neliniştea interioară a unui tânăr în plină maturizare. “Esenţa” era sub asediu peste tot. Aerul pe care‑l respiram era existenţialismul. Şi fundamentul existenţialismului era că “existenţa precede esenţa.” Cu alte cuvinte, întâi exişti, şi apoi, prin existenţă, îţi creezi propria esenţă. Îţi construieşti propria esenţă prin faptul că alegi liber să fii ceea ce doreşti să fii. În afară de tine nu există o altă esenţă pe care s‑o urmăreşti sau căreia să te conformezi. Indiferent că‑i spui acesteia “Dumnezeu” sau “Sens” sau “Scop” al vieţii—ea nu există până n-o creezi tu însuţi prin existenţa ta curajoasă. (Dacă‑ţi încrunţi sprâncenele şi zici, “Teoria asta sună ciudat de asemănător cu ceea ce numim noi azi postmodernism,” nu fii surprins. Nimic nou sub soare. Toate teoriile noi sunt de fapt vechi, dar ambalate la nesfârşit în forme noi.)
Îmi amintesc că stăteam într‑o sală întunecată de teatru urmărind un produs al existenţialismului, “teatrul absurdului.” Piesa era intitulată Waiting for Godot [Aşteptându‑l pe Godot] de Samuel Beckett. Vladimir şi Estragon se întâlnesc sub un copac şi stau de vorbă în aşteptarea lui Godot. Acesta nu vine niciodată. Către sfârşitul piesei un băiat le spune că Godot nu mai vine. Ei hotărăsc să plece, dar nu se mişcă. Nu se duc nicăieri. Cade cortina şi God[ot] nu mai vine (observaţi jocul de cuvinte din limba engleză—unde God înseamnă Dumnezeu—şi implicaţia pe care încearcă piesa s‑o transmită: oamenii Îl aşteaptă pe Dumnezeu, dar El nu mai vine niciodată—n.tr.)
Aceasta era viziunea lui Beckett despre oameni ca mine—care aşteaptă, caută, speră să găsească Esenţa lucrurilor, în loc să‑şi creeze propria lor esenţă prin existenţa lor liberă şi neîngrădită. Nicăieri—acolo ajungi, încerca el să spună, dacă urmăreşti un Punct sau Scop sau Ţintă sau Esenţă transcendentă.
“Omul lui Nicăieri”
Trupa The Beatles şi‑a lansat albumul Rubber Soul [Suflet de Cauciuc] în luna decembrie a anului 1965, exprimând în cântec, cu o putere irezistibilă pentru generaţia mea, existenţialismul în care credeau. Poate că acest lucru se vede cel mai clar în piesa “Omul lui Nicăieri” a lui John Lennon.
El este un om real, omul lui Nicăieri,
Din ţara lui Nicăieri
Făcând planuri spre Nicăieri
Pentru Nimeni.
Nu are un punct de vedere,
Nu ştie încotro se duce
Nu cumva seamănă cu tine şi cu mine?
Acelea erau, mai ales pentru studenţii din colegii, zile ameţitoare. Însă, din fericire, Dumnezeu n‑a rămas mut. Nu toţi s‑au lăsat ademeniţi de momeala absurdului şi seducţia goliciunii eroice. Nu toţi sau prăbuşit în faţa afirmaţiilor lui Albert Camus şi Jean‑Paul Sartre. Chiar şi cei fără rădăcini în Adevăr ştau că trebuie să fie ceva mai mult—ceva dincolo de noi, cineva mai mare, mai puternic şi un scop al vieţii mai înalt decât ceea ce puteam vedea în oglindă.
Răspunsul, răspunsul plutea în aer
Bob Dylan venea cu cântece în care mesaje indirecte de speranţă explodau precis pe scenă, făcând aluzie la o Realitate care nu se va lăsa aşteptată la nesfârşit. Lucrurile nu vor rămâne la nesfârşit aşa. Mai curând sau mai târziu cel lent va fi rapid şi primul va ajunge ultimul. Şi asta nu pentru că noi suntem stăpânii existenţiali ai soartei noastre absurde. Ci lucrurile acestea ni se vor întâmpla, că vrem sau nu. Cel puţin aşa am simţit în cântecul, “The Times They Are A‑Changing’” [Vremurile sunt în schimbare].
S‑a tras o linie,
S‑a rostit o sentinţă,
Cel care este lent acum
Va fi cel mai rapid la urmă.
Şi aşa cum actualul prezent
Va fi mai târziu trecut,
Ordinea se schimbă repede.
Cel care este acum primul
Va fi mai târziu cel din urmă,
Fiindcă vremurile sunt în schimbare.
Cred că îi scotea din sărite pe existenţialişti să‑l audă pe Dylan cum le risipeşte, poate chiar fără să ştie, relativismul generalizat cu repetarea lui îndrăzneaţă, “Răspunsul… Răspunsul” din hit‑ul bombă, “Blowin’ in the Wind” [Pluteşte în vânt].
De câte ori trebuie cineva să privească în sus
Pentru a vedea cerul?
Da, şi câte urechi trebuie să aibă cineva
Pentru a auzi pe oameni cum plâng?
Da, şi câţi trebuie să moară
Până când el va şti că prea mulţi au murit?
Răspunsul, prietene, pluteşte în vânt,
Răspunsul pluteşte în vânt.
De câte ori poate privi cineva în sus fără să vadă cerul? Există deci un cer deasupra. Poţi privi de zece mii de ori în sus şi să spui că nu‑l vezi. Însă acest lucru nu are absolut nici un efect asupra existenţei lui obiective. El este acolo, deasupra. Şi într‑o zi tu îl vei vedea. De câte ori trebuie să priveşti în sus pentru a‑l vedea? Există un răspuns. Acest Răspuns unic, acest Răspuns nu trebuie tu să‑l inventezi sau să‑l creezi. Nu este responsabilitatea ta. El este exterior ţie. Este real şi obiectiv şi sigur. Într‑o zi tu îl vei auzi. Nu‑l creezi tu. Nu‑l defineşti tu. El îţi vine din afară, şi mai devreme sau mai târziu te vei conforma lui—sau te vei pleca în faţa lui.
Aşa ceva înţelegeam eu din cântecul lui Dylan, şi totul în mine reverbera şi răspundea, Da, aşa e! Există un Răspuns cu R mare. Ratarea acestui răspuns însemna o viaţă risipită. Găsirea lui însemna să am un Răspuns unificator la toate întrebările mele.
Cărăruia maronie care suia dealul din tabloul aşezat în bucătăria noastră, îşi urma drumul sinuos—în tot cursul anilor şaizeci—printre capcanele atrăgătoare ale absurdităţilor intelectuale. Oh, cât de curajoşi părea că sunt cei din generaţia mea când părăseau cărările vechi şi¼ călcau în capcanele laterale! Unii chiar făceau paradă cu atitudinea lor şi se lăudau, “Eu am ales calea către libertate. Mi‑am creat propria existenţă. M‑am scuturat de vechile reguli. Priviţi ce diferenţă: priviţi¼ cum îmi atârnă piciorul secţionat!”
Tipul cu plete şi pantaloni scurţi
Însă Dumnezeu, în marea Sa îndurare, a continuat să pună de‑a lungul cărării vieţii mele atenţionări foarte serioase. În iarna lui 1965 Francis Schaeffer a ţinut o serie de prelegeri la Colegiul Wheaton, prelegeri care mai târziu au fost adunate şi publicate în lucrarea, The God Who Is There [Dumnezeul care există].[1] Titlul arată simplitatea şocantă a tezei. Dumnezeu există. Nu aici, definit şi modelat de propriile mele dorinţe. Dumnezeu este acolo. Un fapt obiectiv. O Realitate Absolută (şi Schaeffer avea un anumit mod de a pronunţa cuvântul Realitate). Tot ce nouă ni se pare a fi realitate depinde în fapt de Dumnezeu. Există creaţie şi Creator, nimic mai mult. Iar creaţia îşi primeşte întregul ei sens şi scop de la Dumnezeu.
Iată deci, pe calea vieţii, un indicator obligatoriu: “Rămâi pe calea adevărului obiectiv. În acest fel nu‑ţi vei risipi viaţa. Rămâi pe calea pe care a mers şi înfocatul evanghelist care a fost tatăl tău. Nu uita tabloul de pe peretele bucătăriei.” Aveam o confirmare intelectuală solidă că pe păşunile existenţialismului îţi poţi risipi viaţa. “Rămâi pe terenul ferm. Există un Adevăr. Există un Ţel şi un Scop şi o Esenţă a tuturor lucrurilor. Continuă să cauţi. Le vei găsi.”
Cred că n‑are rost să ne plângem că ne petrecem anii de colegiu studiind lucrurile evidente—că există un Adevăr, că există o existenţă şi o valoare obiectivă. E ca şi cum un peşte s‑ar duce la şcoală să înveţe că există apă, sau ca o pasăre care învaţă că există aer, sau un vierme care învaţă că există gunoi. Însă se pare că, în ultimii vreo două sute de ani, acesta este punctul cel mai important al unei bune educaţii. Şi opusul lui este esenţa unei educaţii greşite. Deci nu mă plâng de anii petrecuţi cu învăţarea lucrurilor evidente.
Omul care m‑a învăţat să văd
Cu adevărat, îi mulţumesc lui Dumnezeu pentru profesorii şi scriitorii care şi‑au dedicat energii creative extraordinare pentru a ne face să credem în existenţa copacilor şi a apei şi a dragostei şi a lui Dumnezeu. C. S. Louis, care a murit în aceeaşi zi cu John F. Kennedy în 1963, şi care a predat la Oxford, a apărut deasupra orizontului micii mele cărărui maronii în 1964 cu aşa o strălucire mare încât este posibil să exagerez impactul pe care l‑a avut asupra vieţii mele.
Cineva mi l‑a prezentat pe Lewis pe când eram boboc, prin intermediul cărţii Mere Christianity [Creştinismul redus la esenţe].[2] Pentru următorii cinci sau şase ani, aproape întotdeauna aveam la îndemână una sau alta din cărţile lui Lewis. Consider că fără influenţa lui nu mi‑aş fi trăit viaţa cu aceeaşi bucurie sau eficacitate. Am motive să cred acest lucru.
El m‑a făcut să fiu precaut la snobismul cronologic. Cu alte cuvinte, mi‑a arătat că a fi nou nu este o virtute şi a fi învechit nu este un viciu. Adevărul şi frumuseţea şi bunătatea nu sunt determinate de perioada în care se manifestă. Nimic nu este inferior prin faptul că este vechi, şi nimic nu este valoros prin faptul că este modern. Această atitudine m‑a ferit de tirania noului şi m‑a făcut deschis la înţelepciunea vremurilor de odinioară. Încă şi în ziua de azi, marea parte a hranei mele pentru suflet mi‑o iau din lucrurile peste care au trecut secolele. Îi mulţumesc lui Dumnezeu pentru demonstraţia convingătoare a lui Lewis referitoare la lucrurile evidente.
El mi‑a demonstrat şi m‑a convins că logica riguroasă, precisă şi pătrunzătoare nu este opusă sentimentelor adânci şi stimulatoare, sau imaginaţiei active, strălucitoare—chiar jucăuşe. El a fost un “raţionalist romantic.” A combinat lucruri pe care aproape toţi cei de azi le consideră că se exclud reciproc: raţionalismul şi poezia, logica rece şi sentimentele calde, proza disciplinată şi imaginaţia liberă. Spărgând stereotipurile vechi, el m‑a făcut liber să gândesc adânc şi să scriu poezie, să argumentez în favoarea învierii şi să scriu imnuri lui Hristos, să zdrobesc părerea cuiva şi să îmbrăţişez un prieten, să pretind să mi se dea o definiţie şi să folosesc o metaforă.
Lewis mi‑a dat un sentiment intens despre “realitatea” lucrurilor. Nici nu pot exprima cât de mult înseamnă asta. Să te trezeşti dimineaţa şi să conştientizezi cât de tare e salteaua, să‑ţi dai seama de căldura razelor soarelui, de sunetul trecerii secundelor la ceas, de substanţa din care sunt făcute lucrurile (“calitatea esenţială” aşa cum o numeşte el[3]). El m‑a ajutat să devin viu faţă de viaţă. M‑a ajutat să văd lucrurile care sunt în lume—lucruri pentru care, dacă nu le‑am avea, am fi în stare să plătim miloane şi milioane, dar pe care, avându‑le, le ignorăm. El m‑a făcut mai viu faţă de frumuseţe. M‑a făcut atent că există minuni cotidiene care m‑ar face să mă închin, dacă mi‑aş deschide ochii. El mi‑a scuturat sufletul aţipit şi mi‑a aruncat în faţă apa îngheţată a realităţii, astfel încât viaţa şi Dumnezeu şi raiul şi iadul m‑au izbit cu glorie sau oroare.
El a dat de gol opoziţia intelectuală sofisticată faţă de existenţa obiectivă şi valoarea obiectivă, arătându‑le ce erau de fapt: o nebunie totală. Conducătorul filozofiei generaţiei mele era gol, n‑avea nici o haină pe el, şi scriitorul cărţilor copiilor de la Oxford a avut curajul să spună acest lucru.
Nu poţi merge la nesfârşit cu “transparenţa.” Rostul de a vedea printr‑un lucru este să vezi ceva prin el. Este bine că geamul este transparent, fiindcă strada sau grădina de dincolo sunt opace. Cum ar fi să vezi şi mai departe prin grădina respectivă? Nu este de folos să “vezi dincolo” de cele dintâi principii. Dacă ai vedea prin toate lucrurile, atunci ar însemna că toate sunt transparente. Însă o lume complet tranparentă este o lume invizibilă. A “vedea prin” toate lucrurile este egal cu a nu vedea nimic.[4]
Oh, câte s‑ar mai putea spune despre modul în care a văzut C. S. Lewis lumea şi despre modul în care s-a exprimat. El îşi are cusururile proprii, unele din ele serioase. Însă eu nu voi înceta să‑i mulţumesc lui Dumnezeu pentru acest om remarcabil pe care l‑am întâlnit în calea mea exact la momentul cel mai potrivit.
O logodnică este o realitate negrăit de obiectivă
A fost încă o altă forţă care mi‑a cimentat încrederea neşovăielnică în existenţa neabătută a realităţilor obiective. Numele ei a fost Noël Henry. M‑am îndrăgostit de ea în vara lui 1966. Mult prea devreme, probabil. Dar până la urmă totul a ieşit bine: încă o mai iubesc. Nu există nici un lucru mai bun, care să aducă din nou la luciditate o imaginaţie filozofică rătăcitoare, decât gândul de a avea o soţie şi copii pe care să‑i îngrijeşti.
Ne‑am căsătorit în luna decembrie 1968. Căsătoria ajută modului în care cineva priveşte relaţia cu oamenii reali. Din acel moment, orice gând a fost privit prin prisma relaţiei. N‑am mai avut doar idei goale, ci idei care o aveau pe soţia mea în ele, iar mai apoi, şi pe cei cinci copii ai noştri. Îi mulţumesc lui Dumnezeu pentru pilda lui Hristos şi a Bisericii, pildă pe care am fost nevoit să o trăiesc în ultimii patruzeci şi cinci de ani. Sunt lecţii în viaţă—în viaţa nerisipită—pe care n‑aş fi avut ocazia să le învăţ fără această relaţie (la fel cum există probabil şi lecţii în trăirea viaţa întreagă în singurătate, pe care cineva nu le‑ar putea învăţa în alt fel).
Te binecuvântez, mononucleoză, pentru viaţa mea
În toamna lui 1966, Dumnezeu mi‑a îngustat şi mai mult cărarea vieţii. Când s‑a întâmplat această schimbare decisivă, Noël s‑a întrebat ce e cu mine. Începuse primul semestru, în toamnă, şi eu nu apăream nici la ore, nici la capelă. În cele din urmă m‑a găsit, stând de trei săptămâni la orizontală în centrul de sănătate, cu mononucleoză. Planul pentru viaţă, de care eram aşa de mândru cu patru luni mai înainte, se destrăma în mâinile mele cuprinse de febră.
În luna mai aveam siguranţa plină de bucurie că viaţa mea va fi împlinită urmând cariera medicală. Iubeam biologia; îmi plăcea idea de a vindeca pe oameni. Îmi plăcea să ştiu, în sfârşit, care este rostul meu în colegiu. Astfel încât am decis rapid în cursul verii să urmez cursuri de chimie generală, pentru a recupera materia şi în toamnă să pot urma cursurile de chimie organică.
Acum, cu mononucleză, am pierdut trei săptămâni din chimia organică. Am pierdut ce recuperasem. Dar mai important a fost că păstorul Harold John Ockenga, de la Biserica Park Street din Boston, predica la capelă în fiecare dimineaţă în timpul unei săptămâni de învăţătură spirituală. Eu ascultam mesajele pe postul de radio al colegiului. Niciodată n‑am auzit o asemenea prezentare expoziţională a Scripturii. Dintr‑o dată toată obiectivitatea glorioasă a Realităţii s‑a centrat în mine pe Cuvântul lui Dumnezeu. Zăceam acolo ca trezit dintr‑un vis, şi ştiam, acum după ce mă trezisem, ce trebuia să fac.
Noël a venit să mă viziteze, şi i‑am spus, “Ce ai zice dacă în loc de o carieră în medicină m‑aş înscrie la un seminar teologic?” Ca de fiecare dată în decursul anilor când am întrebat‑o aşa ceva, mi‑a răspuns, “Dacă asta doreşte Dumnezeu, asta vei face.” Începând din acel moment până acum nu m‑am îndoit niciodată că chemarea mea în viaţă este să fiu slujitor al Cuvântului lui Dumnezeu.
CAPITOLUL 2
CLARIFICAREA—FRUMUSEŢEA LUI HRISTOS, BUCURIA MEA
î |
n 1968 n‑aveam habar ce înseamnă să fii slujitor al Cuvântului. Mă gândeam să fiu păstor tot atât de puţin cât se gândea Noël să fie soţie de păstor. Dar atunci ce să fiu? Să mă fac învăţător, misionar, scriitor, poate profesor de literatură cu un bagaj frumos de teologie? Tot ce ştiam era că Realitatea supremă mi‑a centrat dintr‑o dată viaţa în Cuvântul lui Dumnezeu. Marea Ţintă, marea Esenţă şi marele Scop de care tânjisem să fiu legat se legau acum inseparabil de Biblie. Mandatul era clar: “Caută să te înfăţişezi înaintea lui Dumnezeu ca un om încercat, ca un lucrător care n‑are de ce să‑i fie ruşine, şi care împarte drept Cuvântul adevărului” (2 Timotei 2:15). Pentru mine asta însemna seminarul, cu accent pe înţelegerea şi mânuirea corectă a Bibliei.
Am învăţat să nu‑mi tai singur gâtul
Bătălia pentru învăţarea lucrurilor evidente a continuat. Asaltul modern asupra realităţii—asupra faptului că există o realitate obiectivă reală în afara noastră, realitate care poate fi cunoscută—a făcut din studiul Bibliei o mlaştină de subiectivitate. Acest lucru se poate vedea în biserici când grupuri mici îşi împărtăşesc impresiile lor subiective despre ce înseamnă “pentru ei” textul biblic, fără a fi ancoraţi în înţelesul original. Dar poate fi văzut şi în cărţi academice, unde învăţaţi foarte creativi îşi taie singuri gâtul atunci când argumentează că textele nu au un înţeles obiectiv.
Dacă există doar o viaţă de trăit pe acest pământ, şi dacă aceasta nu trebuie risipită, nimic nu‑mi părea mai important decât să găsesc adevăratul mesaj al lui Dumnezeu prin Biblie, ştiind că El a inspirat pe cei ce au scris‑o. Dacă acesta era rezervat doar pentru unii, atunci nimeni nu putea şti care viaţă îşi merită numele şi care viaţă este risipită. Eram uluit să văd în lumea savanţilor că de foarte multe ori intelectualii îşi folosesc toată puterea intelectuală să combată şi să desfiinţeze ceea ce ei înşişi au scris! Adică, au enunţat teorii ale înţelesurilor prin care să dovedească că nu există nici un singur înţeles valid în texte. Oamenii obişnuiţi care citesc ceea ce scriu acum vor considera (sper) că aşa ceva este imposibil. Nu vă condamn. Aşa este. Însă realitatea este că până în ziua de astăzi profesori bine plătiţi şi bine hrăniţi folosesc taxele pentru educaţie şi banii din impozitele noastre pentru a argmenta că “din moment ce literatura nu transmite în mod fidel realitatea, interpretarea literală nu trebuie în mod necesar să transmită fidel realitatea care este literatura.”[5]
Cu alte cuvinte, din moment ce nu putem cunoaşte realitatea obiectivă din afara noastră, nici în ceea ce scriem nu poate exista vreun înţeles obiectiv. Deci interpretarea nu înseamnă să încercăm să găsim vreun lucru obiectiv pe care autorul l‑a pus în text, ci ea înseamnă doar exprimarea unor idei care ne trec prin minte în timp ce citim. Lucru care nu prea contează, fiindcă atunci când alţii citesc ce am scris noi nu vor avea nici ei nici cea mai vagă idee despre intenţiile noastre. Este doar un joc. Numai că este sinistru, fiindcă toţi aceşti învăţaţi (şi membrii de grupări minuscule) insistă ca scrisorile lor de dragoste şi contractele lor să fie judecate după o singură regulă: după ce au intenţionat să spună. Orice vorbărie goală despre cum trebuie tu să înţelegi “da” când eu am scris “nu” n-ar fi luată în serios la o bancă sau la un consilier marital.
Şi aşa a ajuns Existenţialismul să fie pus sub aceeaşi umbrelă cu Biblia: Existenţa precede esenţa, ziceau ei. Cu alte cuvinte, eu nu găsesc sensul—eu îl creez. Biblia este un bulgăr de lut, dar olarul sunt eu. Interpretarea este creaţie. Existenţa mea ca subiect crează “esenţa” obiectului. Nu râdeţi. Ei erau serioşi. Şi încă sunt. Doar că azi au alte nume.
A susţine strălucirea soarelui la amiază
În această încurcătură de subiectivitate a apărut profesorul de literatură de la Universitatea din Virginia, E. D. Hirsch. Citirea cărţii lui Validity in Interpretation [Validitatea în interpretare] în timpul anilor mei de seminar a fost pentru mine întocmai ca a simţi o stâncă tare sub picioarele mele, în mijlocul oceanului de nisipuri mişcătoare al conceptelor contemporane despre sens. Ca mai toţi călăuzitorii pe care mi i‑a trimis Dumnezeu de‑a lungul căii mele, Hirsch susţinea ceea ce era evident. Da, el argumenta că, da, există un sens original pe care l‑a avut autorul în minte atunci când a scris. Şi, da, o interpretare validă caută acea intenţie în text şi aduce argumente când susţine că a găsit‑o. Lucrul acesta mi se părea tot aşa de evident ca strălucirea soarelui în miezul zilei. Aceasta era premiza tuturor în viaţa de zi cu zi, atunci când vorbeau sau scriau ceva.
Poate că şi mai important, aşa era firesc să fie. Nimeni din noi nu doreşte ca notele noastre, scrisorile şi contractele noastre să fie interpretate diferit de ceea ce am intenţionat. Astfel, bunul simţ, sau Regula de Aur, cere să‑i citim pe alţii aşa cum ne‑ar place nouă să fim citiţi. Mi s‑a părut că multă vorbărie filozofică despre sensul lucrurilor era pur şi simplu ipocrizie: La universitate subminez existenţa sensului obiectiv, dar acasă (şi la bancă) insist asupra lui. Eu nu doream să intru în acest joc. Mi se părea că este o teribilă irosire a vieţii. Dacă n‑ar exista interpretare validă bazată pe un sens real, obiectiv, neschimbător, original, atunci întreaga mea fiinţă ar striga, “Să mâncăm,să bem şi să ne veselim. Şi nicidecum să nu luăm ştiinţele în serios.”
Moartea lui Dumnezeu şi moartea înţelesului lucrurilor
Lucrurile începeau să se clarifice. Într‑o după‑amiază friguroasă din 1965 la Colegiul Wheaton, am luat să citesc numărul nou revistei Time; eram într‑un colţ al bibliotecii, la etajul doi, şi am citit editorialul de pe prima pagină: “E Dumnezeu mort?” (22 octombrie 1965). “Ateii creştini” de felul lui Thomas J. J. Altizer au răspuns, Da, la această întrebare. Nu era ceva nou. Friedrich Nietzsche dăduse anunţul mortuar cu o sută de ani mai înainte: “Unde este Dumnezeu?¼ Vă voi spun. L‑am omorât—tu şi eu. Noi toţi suntem ucigaşii Lui¼ Dumnezeu este mort. Dumnezeu rămâne mort şi noi l‑am omorât.”[6] A fost o afirmaţie care l‑a costat: Nitzsche şi‑a petrecut ultimii ani din viaţă într‑o stare semi‑cataleptică şi a murit în 1900.
Însă “ateii creştini” îndrăzneţi ai anilor ’60 n‑au calculat costurile de a lua locul lui Dumnezeu, în calitate de supermeni [aşa cum îi numeşte Nietzsche]. Băutura tare a existenţialismului a dezlegat limbile acestor teologi creativi, la fel ca ale celor de pe rândurile din spate ale unui avion, după ce au băut prea multe beri. Şi astfel afirmaţia sinucigaşă că Dumnezeu este mort a fost rostită din nou. Şi dacă a murit Dumnezeu, atunci a murit şi orice înţeles al textelor. Dacă moare baza realităţii obiective, atunci moare şi încercarea de a scrie sau a vorbi despre realitatea obiectivă. Toate acestea se ţin una de alta.
Aşa că izbăvirea mea, în ultima parte a anilor şaizeci, de nebunia uciderii lui Dumnezeu m‑a condus în mod natural la izbăvirea la începutul anilor şaptezeci de acea goliciune ipocrită a subiectivismului hermeneutic—noţiunea făţarnică că nu există înţeles în nici o afirmaţie (cu excepţia acesteia). Acum eram pregătit pentru lucrarea reală din seminar: să găsesc ce spune Biblia despre felul cum să nu‑mi risipesc viaţa.
Învăţarea “disciplinei severe” a citirii Bibliei
În acest punct datoria mea faţă de Daniel Fuller este incalculabilă. El preda hermeneutica—ştiinţa felului de a interpreta Biblia. Nu numai că mi l‑a prezentat pe E. D. Hirsch şi m‑a forţat să‑l citesc riguros, dar el m‑a învăţat şi cum să citesc Biblia în felul pe care Matthew Arnold îl numea “disciplină severă.” El mi‑a arătat ce era evident: că versetele Bibliei nu sunt un şirag de perle înşirate pe o aţă, ci sunt verigi într‑un lanţ. Scriitorii au dezvoltat tipare unitare de gândire. Ei au gândit aşa, “Veniţi, totuşi, să judecăm împreună [sau să ne judecăm, în trad. Cornilescu], zice Domnul” (Isaia 1:18). Asta înseamnă că, la fiecare pasaj din Scriptură, cineva ar trebui să întrebe cum se leagă acea parte de toate celelalte părţi pentru a transmite un mesaj coerent. Apoi paragrafele ar trebui legate unele de altele în acelaşi fel. Apoi capitolele, apoi cărţile, şi tot aşa până când unitatea Bibliei este văzută în termenii ei.
Am simţit ca şi cum cărăruia maronie a vieţii mele trecea acum printr‑o livadă, printr‑o vie sau o grădină unde se puteau culege la orice pas fructe nemaipomenite, încântătoare şi cu putere de a schimba existenţa. Niciodată nu mai zărisem atâta adevăr şi atâta frumuseţe condensate într‑un spaţiu atât de restrâns. Biblia mi‑a părut atunci, şi mi se pare şi acum, inepuizabilă. Asta era ce visasem la centrul de sănătate, bolnav de mononucleoză, când Dumnezeu m‑a chemat la slujirea cu Cuvântul. Acum se punea problema: Care este Ţelul, Scopul, Centrul, Esenţa acestei licăriri minunate de Adevăr divin?
O idee despre rostul pentru care eu şi tu existăm
Cu fiecare curs nou la care participam, înţelegeam mai mult. O, ce binecuvântare au fost acei trei ani în seminar! La ultimul curs predat de Dr. Fuller, intitulat “Unitatea Bibliei” (există şi o carte care poartă acest titlu[7]) steagul unificator a fost coborât peste întreaga Biblie.
Dumnezeu a pus la punct o istorie răscumpărătoare a cărei desfăşurare revelează deplin gloria Lui, astfel încât la sfârşit numărul maxim posibil de oameni vor avea antecendentele necesare să producă [cea mai] înfocată dragoste de Dumnezeu¼ unul din lucrurile pe care Dumnezeu le face în toată istoria răscumpărătoare este să‑şi arate îndurarea în aşa fel încât cel mai mare număr posibil de oameni să se desfăteze în El cu toată inima, puterea şi mintea, pentru eternitate¼ Când pământul noii creaţii va fi plin de astfel de oameni, atunci scopul pentru care Dumnezeu şi‑a arătat îndurarea se va fi îndeplinit¼ Toate evenimentele istoriei răscumpărătoare şi sensul lor aşa cum sunt prezentate în Biblie compun o unitate prin faptul că se îmbină pentru a realiza acest scop.[8]
În aceste fraze erau seminţele viitorului meu. Pasiunea care urma să‑mi conducă viaţa îşi avea rădăcinile aici. Una din aceste seminţe era în cuvântul “glorie”—ţelul lui Dumnezeu în istorie era “să‑şi reveleze deplin gloria Lui.” O altă sămânţă era în cuvântul “desfătat”—ţelul lui Dumnezeu era ca oamenii “să se desfăteze în El cu toată inima.” Pasiunea vieţii mele a fost să înţeleg şi să trăiesc şi să învăţ şi să predic despre felul cum aceste două ţeluri ale lui Dumnezeu se leagă unul de altul—în adevăr, cum ele nu sunt două, ci unul singur.
Îmi era tot mai clar că dacă voiam spre sfârşitul vieţii mele să nu spun, “Mi‑am risipit viaţa!” trebuia să mă străduiesc într‑un fel sau altul să înţeleg scopul suprem al lui Dumnezeu şi să mă alătur Lui în acest plan. Dacă viaţa mea trebuia să aibă o pasiune unică, împlinitoare şi unificatoare, aceasta trebuia să fie pasiunea lui Dumnezeu. Şi, dacă Daniel Fuller avea dreptate, pasiunea lui Dumnezeu era revelarea gloriei Sale şi defătarea inimii mele în El.
Toată viaţa mea de atunci încoace mi‑am petrecut‑o gustând şi examinând şi explicând acest adevăr. Mi‑a devenit tot mai clar, mai sigur şi mai provocator în fiecare an. Mi‑a devenit şi mai clar că a‑L glorifica pe Dumnezeu şi a te bucura de Dumnezeu nu sunt din categorii diferite. Acestea două se leagă una de alta nu ca fructele şi animalele, de exemplu, ci ca fructele şi merele. Merele sunt unul dintre felurile de fructe. A te bucura de Dumnezeu în mod în cel mai înalt grad reprezintă unul dintre modurile de a‑L glorifica. A te bucura de Dumnezeu Îl scoate în evidenţă pe El ca valoarea ta supremă.
Un predicator din secolul al optsprezecelea a pecetluit schimbarea
Jonathan Edwards a intervenit în viaţa mea în acea perioadă cu cea mai puternică confirmare a acestui adevăr, după Biblie. A fost o confirmare puternică fiindcă arăta că adevărul este biblic. Acum când scriu, în anul 2003, aniversăm 300 de ani de la naşterea lui. A fost păstor şi teolog din Noua Anglie. Pentru mine el a devenit cel mai important învăţător biblic trecut la Domnul, din afara Bibliei. Nici un alt om din afara Bibliei nu mi‑a dăltuit mai mult viziunea despre Dumnezeu şi despre viaţa creştină, decât Jonathan Edwards.
Îi mulţumesc lui Dumnezeu că Edwards nu şi‑a risipit viaţa. Viaţa lui s‑a sfârşit în mod abrupt în urma unui vaccin neizbutit contra variolei, pe când avea cincizeci şi patru de ani. Dar a trăit frumos. Viaţa lui ne inspiră din pricina zelului arătat pentru a nu şi‑o risipi, şi din pricina pasiunii sale pentru supremaţia lui Dumnezeu. Gândiţi‑vă la unele hotărâri pe care le‑a luat pe când avea doar douăzeci şi ceva de ani, cu scopul de a intensifica viaţa sa pentru gloria lui Dumnezeu.
- Hotărârea nr.5: “ Sunt hotărât să nu pierd niciodată momentele vieţii, ci să le folosesc în cel mai înalt mod posibil.”
- Hotărârea nr.6: “Sunt hotărât să trăiesc cu toată puterea, în tot timpul vieţii mele.”
- Hotărârea nr.17: “Sunt hotărât să trăiesc aşa cum aş dori, în clipa morţii, să fi trăit.”
- Hotărârea nr.22: “Sunt hotărât să mă străduiesc să obţin pentru mine, în lumea cealaltă, toată fericirea care se poate obţine, folosindu‑mi toată puterea, tăria, vigoarea, vehemenţa, şi chiar violenţa, de care sunt capabil, sau pe care mă voi face în stare să le exercit, în orice mod imaginabil.”[9]
Ultima hotărâre (nr.22) ne poate suprinde ca fiind egoistă, chiar periculoasă, dacă nu înţelegem conexiunea adâncă din mintea lui Edwards între gloria lui Dumnezeu şi fericirea creştinilor. Violenţa la care s‑a referit el era ceea ce a spus Isus când a zis, “Mai bine să‑ţi scoţi ochiul pentru a înfrânge pofta, şi astfel să mergi în cer, decât să trăieşti în înţelegere cu păcatul şi să ajungi în iad”(Matei 5:29). În ceea ce priveşte căutarea propriei fericiri, remarcaţi că Edwards era absolut convins că a fi fericit în Dumnezeu era un mod de a‑L glorifica. Acesta este motivul pentru care am fost creaţi. Delectarea, desfătarea noastră în Dumnezeu nu era pentru noi doar o preferinţă sau o opţiune a vieţii; ea era datoria noastră pe care s‑o îndeplinim cu bucurie, şi ar trebui să fie singura pasiune a vieţilor noastre. De aceea, hotărârea de a mări la maximum fericirea în Dumnezeu însemna hotărârea de a‑L arăta pe El mai glorios decât toate celelalte surse ale fericirii. Căutarea fericirii în Dumnezeu şi glorificarea lui Dumnezeu sunt unul şi acelaşi lucru.
Marea înţelegere pentru mine
Iată cum explică Edwards acest lucru. Pe când abia trecuse de douăzeci de ani, el a ţinut o predică cu subiectul principal: “Cei evlavioşi au pregătită pentru ei o fericire neştiută şi de neconceput.” Textul era din 1 Ioan 3:2, “Şi ce vom fi, nu s‑a arătat încă.”
Gloria lui Dumnezeu nu constă doar în perceperea perfecţiunii Sale de către creatura Sa: fiindcă creatura poate să perceapă puterea şi înţelepciunea lui Dumnezeu, şi totuşi să nu se bucure de ea, ci s‑o urască. Cei ce fac asta, nu‑L glorifică pe Dumnezeu. Gloria lui Dumnezeu nu stă nici în simpla discutare despre perfecţiunea Sa: fiincă cuvintele n‑au alt folos decât să exprime sentimentele minţii. Astfel, gloria lui Dumnezeu constă în faptul că creaturile Sale admiră, se bucură şi exultă de frumuseţea şi excelenţa Sa ¼ Esenţa glorificării lui Dumnezeu ¼ constă, astfel, în faptul că creaturile Sale se bucură de manifestarea frumuseţii lui Dumnezeu, care este bucuria şi fericirea de care vorbim. Deci vedem că totul se rezumă la atât: sfârşitul creaţiei este că Dumnezeu poate comunica creaţiei Sale fericirea; fiindcă dacă Dumnezeu a creat lumea pentru a fi glorificat în creaţie, El a creat‑o ca ei să se bucure în slava Lui: fiindcă am arătat că aceastea două sunt unul şi acelaşi lucru.[10]
Aceasta a fost marea înţelegere pentru mine—marea clarificare. Ce era viaţa? Care este rostul ei? De ce exist? De ce sunt aici? Să fiu fericit? Sau să‑L glorific pe Dumnezeu? Fără să rostesc acest lucru, timp de ani şi ani am crezut că acestea sunt opuse. Sau îl glorifici pe Dumnezeu, sau urmăreşti propria ta fericire. Una îmi părea corectă; cealaltă îmi părea imposibil de ocolit. Şi din această cauză am fost încurcat şi frustrat atâta vreme.
O parte a problemei a fost că mulţi din cei ce păreau să se gândească la gloria lui Dumnezeueu păreau să nu se bucure prea mult de El. Şi mulţi din cei ce păreau să se bucure mai mult de Dumnezeu erau greşiţi în modul lor de gândire referitor la slava Lui. Aici însă aveam una din cele mai strălucitoare minţi din America începuturilor, Jonathan Edwards, şi el spunea că scopul lui Dumnezeu pentru viaţa mea era ca eu să am o pasiune pentru slava lui Dumnezeu şi să am o pasiune pentru a mă bucura de acea slavă, şi că acestea două sunt de fapt un singur lucru.
Când am văzut aceasta, am ştiut, în sfârşit, ce înseamnă o viaţă risipită, şi cum să evit acest lucru.
Dumnezeu m‑a creat—şi te‑a creat şi pe tine—să trăiesc cu o pasiune unică, care include totul şi care transformă totul, anume, pasiunea de a‑L glorifica pe Dumnezeu prin a mă bucura şi a arăta excelenţa Lui supremă în toate sferele vieţii. A mă bucura şi a arăta, a afişa, sunt amândouă esenţiale. Dacă încercăm doar să afişăm în faţa altora excelenţa lui Dumnezeu, fără a ne bucura noi înşine de ea, vom afişa doar o crustă de ipocrizie, şi vom produce batjocură sau legalism. Dacă însă pretindem că ne bucurăm de excelenţa Lui, fără a o arăta altora ca s‑o vadă şi ei, ne înşelăm singuri, întrucât caracteristica bucuriei generate de Dumnezeu este expansiunea şi extensia ei către inimile altora. Viaţa risipită este viaţa fără pasiunea pentru supremaţia lui Dumnezeu în toate lucrurile pentru bucuria tuturor oamenilor.
Motivul trăirii, clar ca cristalul
Biblia este clară ca cristalul: Dumnezeu ne‑a creat pentru slava Sa. Aşa zice Domnul, “Adu‑Mi fiii din ţările depărtate şi fiicele de la marginea pământului: pe toţi cei ce poartă Numele Meu şi pe care i‑am făcut spre slava Mea” (Isaia 43:6‑7). Viaţa este risipită când n‑o trăim pentru slava lui Dumnezeu. Şi vreau să spun, toată viaţa. Toată este pentru slava Lui. Din acest motiv se ocupă Biblia de detalii privitoare la mâncăruri şi băuturi. “Deci, fie că mâncaţi, fie că beţi, fie că faceţi altceva: să faceţi totul pentru slava lui Dumnezeu” (1 Corinteni 10:31). Ne risipim vieţile când uităm să‑L ţesem sau să-L includem pe Dumnezeu în mâncarea sau băutura noastră sau în alte aspecte ale vieţii noastre, bucurându‑ne de El şi arătându‑L şi acolo.
Ce înseamnă să‑L glorifici pe Dumnezeu? S‑ar putea să cădem în capcană dacă nu suntem atenţi. Cuvântul glorificare se aseamănă, ca şi construcţie, cuvântului beatificare. A beatifica înseamnă la rădăcină “a face ceva mai frumos,” a‑i mări frumuseţea. Categoric, NU aceasta este ceea ce vrem noi să spunem când folosim cuvântul glorificare în legătură cu Dumnezeu. Dumnezeu nu poate fi făcut mai glorios sau mai frumos decât este. Nu‑L putem îmbunătăţi; El “nu este slujit de mâini omeneşti, ca şi când ar avea trebuinţă de ceva” (Fapte 17:25). Glorificarea nu adaugă mai multă glorie lui Dumnezeu.
Mai degrabă am putea folosi cuvântul mărire. Însă şi aici putem greşi. A mări înseamnă a schimba dimensiunea, şi poate avea două sensuri distincte. În relaţia cu Dumnezeu, unul din sensuri înseamnă închinare, altul nelegiuire. Poţi fi un telescop sau un microscop. Când eşti un microscop, faci ceva minuscul să arate mai mare decât în realitate. Un fir de praf poate arăta ca un mostru. A pretinde că noi Îl mărim pe Dumnezeu în felul acesta este nelegiuire. Dacă eşti un telescop, poţi face lucruri inimaginabil de mari să arate la o scară la care pot fi admirate în adevărata lor splendoare. Cu telescopul spaţial Hubble, poţi face galaxii cât un vârf de ac pe cer să‑şi desfăşoare în faţa ta milioanele lor de stele grandioase care există deşi nu pot fi zărite în mod natural. A‑L mări pe Dumnezeu în felul acesta înseamnă închinare.
Ne risipim vieţile când nu ne rugăm şi nu gândim şi nu visăm şi nu plănuim şi nu lucrăm pentru a‑L mări pe Dumnezeu în toate sferele vieţii. Dumnezeu ne‑a creat pentru aceasta: să ne trăim vieţile într‑un aşa fel încât să‑L arătăm pe El cât mai mult în măreţia şi frumuseţea şi valoarea infinită pe care le are. Pe cerul nopţii lumii noastre, Dumnezeu le apare celor mai mulţi oameni ca un punct, ca un vârf de ac, sau mulţi nu‑L zăresc deloc. El însă ne‑a creat şi ne‑a chemat să‑L arătăm cum este. Asta înseamnă să fim creaţi după chipul lui Dumnezeu. Noi trebuie să transmitem mai departe în lume cum este El în realitate.
A fi iubit înseamnă oare a fi scos în evidenţă?
Pentru mulţi oameni, a trăi pentru a-L mări pe Dumnezeu nu este considerat un act de iubire. Când aud că Dumnezeu i‑a creat pentru slava Sa, ei nu se simt iubiţi. Ei se simt folosiţi. Acest fel de percepţie este de înţeles, văzând felul complet distorsionat în care este percepută dragostea în lumea noastră. Pentru cei mai mulţi oameni, a fi iubit înseamnă a fi scos în evidenţă, a fi lăudat. Aproape totul în cultura noastră Vestică (şi tot mai mult în a noastră Estică – n.tr.) serveşte acestei distorsionări a dragostei. Ni se spune într‑o mie de feluri că dragostea înseamnă creşterea părerii bune despre propria persoană. Dragostea înseamnă să‑l ajuţi pe altul să se stimeze mai mult pe sine însuşi. Dragostea înseamnă a‑i da cuiva o oglindă şi a‑l ajuta să‑i placă propria imagine.
Nu aşa ceva ne spune Biblia despre dragostea lui Dumnezeu. Dragostea înseamnă să faci ce este mai bine pentru altul. Nu ne este de folos să facem din propria nboastră persoană obiectul celei mai înalte afecţiuni. De fapt, aceasta este o deviere fatală. Noi am fost creaţi să‑L privim şi să‑L gustăm pe Dumnezeu—şi gustându‑L, savurându‑L, să fim satisfăcuţi în mod desăvârşit, şi apoi să răspândim în toată lumea mireasma Lui şi valoarea prezenţei Sale. A nu-L arăta oamenilor pe Dumnezeul a‑toate‑satisfăcător înseamnă a nu‑i iubi. A‑i face bucuroşi de ei înşişi când ei au fost făcuţi să se bucure de fiinţa lui Dumnezeu este ca şi când ai duce pe cineva în munţii Alpi, l‑ai închide într‑o cameră plină de jur împrejur cu oglinzi şi i‑ai spune, “Bucură‑te ce ceea ce este‑n jurul tău!”
Patologia tip Grand Canyon
Momentele cu adevărat minunate de bucurie în această lume nu sunt momentele de auto‑satisfacere, ci de auto‑uitare. A sta pe marginea prăpăstiilor de la Grand Canyon gândindu‑te la mărirea şi însemnătatea fiinţei proprii, ar fi ceva patologic. În asemenea momente suntem expuşi unei bucurii magnifice care vine din afara noastră. Şi fiecare din aceste momente rare şi preţioase ale vieţii—lângă Canyon, în faţa Alpilor, sau sub cerul înstelat—sunt ecouri sau umbre ale unei excelenţe cu mult mai mari, anume, excelenţa lui Dumnezeu. De aceea spune Biblia, “Cerurile spun slava lui Dumnezeu, şi întinderea lor vesteşte lucrarea mâinilor Lui” (Psalm 19:1).
Uneori oamenii spun că nu pot crede că, în cazul în care există un Dumnezeu, El ar fi interesat de fărâma minusculă a realităţii numită omenirea de pe planeta Pământ. Universul, spun ei, este aşa de vast, încât omul este cu totul nesemnificativ. Care ar fi motivul pentru care Dumnezeu s‑ar fi deranjat să creeze o aşa fărâmă microscopică numită pământ şi umanitate, şi apoi să se ataşeze de noi?
În spatele acestei întrebări se află o profundă neînţelegere despre univers. Universul are de-a face cu măreţia lui Dumnezeu, nu cu semnificaţia omului. Dumnezeu l‑a făcut pe om mic şi universul l‑a făcut mare pentru a comunica ceva despre Sine însuşi. Şi El ne comunică acest lucru ca să‑l ştim şi să ne bucurăm de el—anume, că El este infinit de mare şi de puternic şi de înţelept şi de frumos. Cu cât telescopul Hubble ne trimite informaţii mai multe despre adâncimile nepătrunse ale spaţiului, cu atât mai mult ar trebui să stăm mai cuprinşi de teamă şi uimire în faţa lui Dumnezeu. Disproporţia dintre noi şi univers este o parabolă despre disproporţia dintre noi şi Dumnezeu. Şi încă nu este o exprimare bună. Ideea este să ne vedem pe noi ca nimic, şi să‑L glorificăm pe El.
A‑i iubi pe oameni înseamnă să le arătăm pe Dumnezeul care‑i poate împlini
Acum să ne întoarcem la ce înseamnă să fii iubit. Ideea a fost complet distorsionată. Dragostea este a arăta unui suflet muribund frumuseţea dătătoare de viaţă a gloriei lui Dumnezeu, în mod deosebit harul Său. Da, după cum vom vedea, noi arătăm gloria lui Dumnezeu în sute de moduri practice care includ preocuparea noastră privitoare la hrană şi îmbrăcăminte şi adăpost şi sănătate. Asta voia Domnul Isus să spună când a zis, “Tot aşa să lumineze şi lumina voastră înaintea oamenilor, ca ei să vadă faptele voastre bune, şi să slăvească pe Tatăl vostru, care este în ceruri” (Mat.5:16).
Fiecare faptă bună ar trebui să fie o revelare a gloriei lui Dumnezeu. Ceea ce transformă o faptă bună într‑un act de dragoste nu este actul în sine, ci pasiunea şi sacrificiul de a‑L face cunoscut pe Dumnezeu ca Dumnezeu glorios. Să nu năzuieşti a‑L face cunoscut pe Dumnezeu înseamnă lipsă de dragoste, fiindcă cea mai mare nevoie a noastră este după El. Şi a avea totul în afară de El înseamnă la urma urmei să te pierzi. Biblia spune că chiar dacă ai da tot ce ai şi dacă ţi‑ai da trupul să fie ars, dar n‑ai avea dragoste, nu‑ţi foloseşte la nimic (1 Corinteni 13:3). Dacă nu‑i îndrepţi pe oameni spre Dumnezeu pentru bucuria lor eternă, nu ai dragoste. Îţi risipeşti viaţa.
Este viaţa veşnică un cer plin de oglinzi?
Să ne gândim acum ce înseamnă dragostea lui Dumnezeu. Cum ne va iubi Dumnezeu pe noi? Chiar logica simplă ne dă răspunsul: Dumnezeu ne iubeşte cel mai mult dacă ne va da ce este mai bun pentru a ne putea bucura veşnic. Ce este mai bun? El însuşi este tot ce poate fi mai bun. Dar noi nu ne bizuim doar pe logică. Biblia este foarte clară. “Fiindcă atât de mult a iubit Dumnezeu lumea, că a dat pe singurul Lui Fiu, pentru ca oricine crede în El, să nu piară, ci să aibă viaţa veşnică” (Ioan 3:16). Dumnezeu ne iubeşte dându‑ne viaţa veşnică cu preţul vieţii Fiului Său, Isus Hristos. Dar ce este viaţa veşnică? Este o veşnică părere bună despre tine însuţi? Este ea un cer plin de oglinzi? Sau de snowboard‑uri, sau de terenuri de golf, sau de fecioare cu ochi negri?
Nu. Isus ne spune exact ce vrea să spună: “Şi viaţa veşnică este aceasta: să Te cunoască pe Tine, singurul Dumnezeu adevărat, şi pe Isus Hristos, pe care L‑ai trimis Tu” (Ioan 17:3). Ce este viaţa veşnică? Este a‑L cunoaşte pe Dumnezeu şi pe Fiul său, Isus Hristos. Nici un alt lucru nu poate satisface sufletul. Sufletul a fost făcut să stea plin de uimire şi de închinare în faţa unei Persoane—singura persoană vrednică de închinare. Toţi eroii biblici sunt umbre ale lui Hristos. Ne place să admirăm excelenţa lor. Cu cât mai mult vom fi satisfăcuţi să‑L cunoaştem pe Cel ce a conceput toată excelenţa şi a personificat toată iscusinţa, tot talentul, toată puterea şi strălucirea şi priceperea şi bunătatea. Asta am încercat să vă spun. Dumnezeu încearcă să ne elibereze de robia eului nostru, astfel încât să putem să ne bucurăm cunoscându‑L şi admirându‑L pe El pentru vecie.
Sau gândiţi‑vă la modul în care se exprimă apostolul Pavel. “Hristos, de asemenea, a suferit o dată pentru păcate, El, Cel neprihănit, pentru cei nelegiuiţi, ca să ne aducă la Dumnezeu” (1 Petru 3:18). De ce L‑a trimis Dumnezeu pe Isus Hristos să moară pentru noi? Ca să ne poată aduce la Dumnezeu—la Sine însuşi. Hristos a murit pentru ca noi să putem să ne întoarcem acasă la Tatăl care ne dă împlinirea deplină. Aceasta este dragostea. Dragostea lui Dumnezeu faţă de noi este Dumnezeu făcând ceea ce trebuia noi să facem, plătind El un preţ mare, pentru ca noi să avem plăcerea de a‑L vedea şi a ne bucura de El pentru vecie. Dacă este adevărat ceea ce Îi spune Psalmistul lui Dumnezeu, “Înaintea Feţei Tale sunt bucurii nespuse, şi desfătări veşnice în dreapta Ta” (Psalm 16:11), atunci ce trebuie dragostea să facă? Trebuie să ne salveze de a fi robi eului propriu, şi trebuie să ne aducă, salvaţi, în prezenţa lui Dumnezeu.
Simţi că eşti folosit?
Iată o întrebare care să‑ţi demonstreze dacă ai fost prins şi tu de distorsionarea dragostei din lumea noastră: Când te‑ai simţi mai iubit de Dumnezeu, dacă El ţi‑ar da ţie mai multă importanţă, sau dacă te‑ar elibera, plătind un mare preţ, de robia părerilor bune şi automulţumirii despre tine însuţi, astfel încât să te poţi bucura neîncetat dându‑i Lui importanţă?
Să presupunem că vei răspunde: “Doresc să fiu eliberat de eul meu şi umplut de bucuria în Dumnezeu; doresc să mă bucur dând lui Dumnezeu importanţă, nu mie, şi doresc ca plinătatea bucurie mele să dureze pentru totdeauna.” Dacă răspunzi în acest fel, vei avea un răspuns şi pentru teama de care am amintit mai înainte, teama că eşti folosit de Dumnezeu atunci când El te crează pentru slava Lui. Vedem acum că atunci când ne crează pentru gloria Lui, El ne crează pentru cea mai înaltă bucurie a noastră. El este cel mai glorificat în noi atunci când noi suntem cel mai satisfăcuţi în El.
Dumnezeu este fiinţa unică din Univers pentru care înălţarea de sine este actul celei mai mari iubiri. Oricine altcineva care se auto‑înalţă îşi abate atenţia de la ceea ce avem nevoie cu adevărat, adică de la Dumnezeu. Când însă Dumnezeu se înalţă pe Sine însuşi, El ne îndreaptă atenţia chiar spre ceea ce avem nevoie mai mult pentru a ne bucura. Dacă picturile renumite ar putea vorbi, şi dacă te‑ar vedea plimbându‑te prin galerie privind podeaua, ele ar striga, “Hei! Priveşte la noi! Noi suntem motivul pentru care ai intrat aici.” Şi atunci când vei privi şi vei exulta de frumuseţea picturilor împreună cu ceilalţi, atunci bucuria ta va fi deplină. Nu te vei plânge că picturile au strigat la tine. Ele te‑au făcut să eviţi să‑ţi risipeşti vizita la galerie. În acelaşi mod nici un copil nu se plânge, “Sunt folosit” când tatăl său este încântat să‑l facă pe copil fericit stând cu el.
În sfârşit, fericit să îmbrăţişez singura pasiune pentru care am fost creat
După ce am făcut aceste descoperiri, în cele din urmă m‑am simţit liber să afirm scopul lui Dumnezeu pentru viaţa mea, aşa cum este revelat în Biblie. N‑a trebuit să‑mi fie teamă că trebuie să aleg între ceea ce este bine şi ceea ce este inevitabil—între a căuta gloria Lui şi a-mi căuta propria fericire. Am fost liber să gust singura pasiune pentru supremaţia lui Dumnezeu în toate lucrurile pentru bucuria tuturor oamenilor. Am fost salvat de la a‑mi risipi viaţa. De acum viaţa avea pentru mine un sens suprem—acelaşi sens ca al lui Dumnezeu: de a mă bucura şi a manifesta măreţia Lui.
Eram liber să îmbrăţişez finalul vechii mele căutări: Sensul, Scopul, Ţinta şi Esenţa tuturor lucrurilor. L‑am găsit acum. Şi el îşi avea rădăcina în însăşi ceea ce era Dumnezeu. El este glorios, frumos şi magnific în perfecţiunea‑I felurită. El este infinit, etern şi neschimbat. El este Adevărul şi Dreptatea şi Bunătatea şi Înţelepciunea şi Puterea şi Dragostea. Din ceea ce este El în Sine însuşi vine scopul existenţei noastre. Pasiunea lui Dumnezeu pentru propria Lui glorie dă naştere pasiunii noastre. Acesta este motivul unic, cuprinzător şi transformator al existenţei: pasiunea de a ne bucura şi de a manifesta supremaţia lui Dumnezeu în toate lucrurile pentru bucuria tuturor oamenilor.
Dumnezeu ne‑a creat să trăim cu o singură pasiune, aceea de a arăta cu bucurie excelenţa Lui supremă în toate sferele vieţii. Viaţa risipită este viaţa fără această pasiune. Dumnezeu ne‑a chemat să ne rugăm şi să ne gândim şi să visăm şi să lucrăm nu pentru a ieşi noi în evidenţă, ci pentru a‑L scoate pe El în evidenţă în fiecare parte a vieţilor noastre.
Acum vine gloria lui Isus Hristos
De la 11 septembrie 2001 încoace am văzut mai clar ca oricând cât de esenţial este să exulţi explicit în excelenţa lui Hristos, Cel răstignit pentru cei păcătoşi şi înviat dintre cei morţi. Hristos trebuie să fie explicit în orice vorbire a noastră cu caracter religios. Nu este destul, în aceste vremuri de pluralism, să vorbeşti despre gloria lui Dumnezeu în termeni vagi. Dumnezeu fără Hristos nu este Dumnezeu. Şi un Dumnezeu incomplet nu poate mântui sau satisface sufletul. A urma un Dumnezeu incomplet—indiferent cum l‑am numi şi în ce religie—ar însemna o risipire a vieţii. Dumnezeu‑în‑Hristos este singurul Dumnezeu adevărat şi unicul drum spre fericire. Tot ce am spus până acum trebuie să se lege de Hristos. Îmi amintesc din nou de tabloul simplu din bucătăria noastră: “Dar ce‑ai făcut pentru Domnul va rămâne.”
Pentru a ne aduce la această cea mai înaltă şi mai durabilă plăcere, Dumnezeu l‑a trimis pe Fiul Său, Isus Hristos, şi ne‑a oferit priveliştea sângeroasă a suferinţelor şi morţii Lui fără vină. Atât de mult a costat salvarea noastră de la a ne risipi vieţile. Fiul etern al lui Dumnezeu “n‑a crezut ca un lucru de apucat să fie deopotrivă cu Dumnezeu, ci S‑a dezbrăcat pe sine însuşi şi a luat un chip de rob, făcându‑se asemenea oamenilor¼ S‑a smerit şi S‑a făcut ascultător până la moarte, şi încă moarte de cruce” (Filipeni 2:6‑8).
Toate lucrurile au fost făcute pentru El
Acest Isus este un personaj istoric real în care “locuieşte trupeşte toată plinătatea Dumnezeirii” (Coloseni 2:9). Fiindcă El este “Dumnezeu din Dumnezeu, Lumină din Lumină, Dumnezeu adevărat din Dumnezeu adevărat,” cum spune vechiul Credeu Niceean, şi fiindcă moartea şi învierea Lui sunt faptul central al lui Dumnezeu în istorie, nu este surpinzător că Biblia spune că “Toate au fost făcute prin El şi pentru El” (Coloseni 1:16). Pentru El! Asta înseamnă pentru gloria Sa. Ceea ce înseamnă că absolut tot ce am spus până aici despre Dumnezeu care ne‑a creat spre slava Lui înseamnă şi că El ne‑a creat spre slava Fiului Său.
În rugăciunea Sa din Ioan 17, primul lucru pe care îl cere Isus este, “Tată, a sosit ceasul! Proslăveşte pe Fiul Tău, ca şi Fiul Tău să Te proslăvească pe Tine” (Ioan 17:1). Chiar de la lucrarea în trup, lucrarea răscumpărătoare a lui Isus, Dumnezeu este glorificat cu bucurie de către oamenii păcătoşi doar prin glorificarea Dumnezeului‑Om, Isus Hristos cel înviat. Moartea Sa şi vărsarea sângelui Său este centrul strălucitor al gloriei lui Dumnezeu. Nu putem ajunge la gloria Tatălui decât prin Fiul. Toate promisiunile bucuriei în prezenţa lui Dumnezeu şi a desfătărilor veşnice în dreapta Sa, ne vin doar prin credinţa în Isus Hristos.
Dacă‑L respingem pe Isus, Îl respingem pe Dumnezeu
Isus este testul realităţii pentru toţi oamenii şi toate religiile. El a spus clar: “Cine Mă nesocoteşte pe Mine, nesocoteşte pe Cel ce M‑a trimis pe Mine” (Luca 10:16). Oamenii şi religiile care‑L resping pe Hristos, Îl resping pe Dumnezeu. Cunosc celelalte religii pe Dumnezeul adevărat? Avem aici testul: Îl resping pe Isus ca singurul Mântuitor pentru cei păcătoşi, singurul care a fost răstignit şi înviat de Dumnezeu dintre cei morţi? Dacă‑L resping, nu‑L cunosc pe Dumnezeu ca să poată fi mântuiţi.
Asta a vrut Isus să spună când a zis, “Eu sunt calea, adevărul şi viaţa. Nimeni nu vine la Tatăl decât prin Mine” (Ioan 14:6). Sau când spune, “Cine nu cinsteşte pe Fiul, nu cinsteşte pe Tatăl, care L‑a trimis” (Ioan 5:23). Sau când a zis Fariseilor, “Dacă ar fi Dumnezeu Tatăl vostru, M‑aţi iubi” (Ioan 8:42).
Asta a vrut Ioan să spună când a zis, “Oricine tăgăduieşte pe Fiul, n‑are pe Tatăl. Oricine mărturiseşte pe Fiul, are şi pe Tatăl” (1 Ioan 2:23). Sau când a zis, “Oricine¼ nu rămâne în învăţătura lui Hristos, n‑are pe Dumnezeu” (2 Ioan v.9).
N‑are nici un rost să speculăm asupra altor religii care resping divinitatea şi lucrarea mântuitoare a lui Hristos. Acestea nu‑L cunosc pe Dumnezeu. Şi cei ce le urmează îşi irosesc în mod tragic vieţile.
Dacă vrem să vedem şi să gustăm, să savurăm gloria lui Dumnezeu, trebuie să-L vedem şi să ne bucurăm de Hristos. Fiindcă Hristos este “chipul Dumnezeului cel nevăzut” (Coloseni 1:15). Să exprimăm în alt fel acest lucru: dacă vrem să acceptăm şi să avem gloria lui Dumnezeu, trebuie să acceptăm Evanghelia lui Hristos. Motivul nu este doar că suntem păcătoşi şi avem nevoie de un Mântuitor care să moară pentru noi, ci şi pentru că acest Mântuitor este El însuşi cea mai completă şi cea mai desăvârşită manifestare a gloriei lui Dumnezeu. El cumpără pentru noi desfătarea veşnică pe care n‑o merităm, şi devine pentru noi Comoara nepieritoare, care merită totul.
Evanghelia este Vestea Bună despre gloria lui Hristos
Aşa se defineşte Evanghelia. Când suntem convertiţi prin credinţa în Hristos, ceea ce zărim cu ochii este “lumina Evangheliei slavei lui Hristos, care este chipul lui Dumnezeu” (2 Corinteni 4:4). Evanghelia este vestea bună despre o frumuseţe atot‑cuceritoare. Sau ca să spunem ca Pavel, este vestea bună a “slavei lui Hristos.” Când Îl acceptăm pe Hristos, Îl primim pe Dumnezeu. Vedem şi ne bucurăm, savurăm gloria lui Dumnezeu. Nu ne putem bucura, nu putem savura gloria lui Dumnezeu dacă n‑o zărim în Hristos. Aceasta este singura fereastră prin care păcătosul poate zări faţa lui Dumnezeu fără a cădea răpus.
Biblia ne spune că atunci când Dumnezeu ne luminează ininmile, la convertirea noastră, El ne dă “lumina cunoştinţei slavei lui Dumnezeu pe faţa lui Isus Hristos” (2 Corinteni 4:6). Sau vedem gloria lui Dumnezeu “pe faţa lui Isus Hristos,” sau n‑o vedem deloc. Şi “faţa lui Isus Hristos” este frumuseţea lui Hristos care‑şi atinge apogeul la cruce. Faţa însângerată a Hristosului răstignit (dar triumfător!) este chipul gloriei lui Dumnezeu. Ceea ce ni se părea odată o nebunie, devine înţelepciunea şi puterea şi motivul nostru de mândrie (1 Corinteni 1:18, 24).
Viaţa este risipită dacă nu înţelegem gloria crucii, dacă nu o preţuim aşa cum se cuvine, şi dacă nu ne ataşăm de ea ca preţ enorm al oricărei bucurii înalte şi ca mângâierea cea mai profundă în orice durere. Despre asta va vorbi capitolul următor.
CAPITOLUL 3
A TE LĂUDA DOAR CU CRUCEA, CENTRUL STRĂLUCITOR AL GLORIEI LUI DUMNEZEU
O |
pusul risipirii vieţii tale este trăirea cu o singură pasiune, pasiunea de a‑L înălţa pe Dumnezeu şi de a‑ţi împlini sufletul prin acest lucru. Viaţa bine trăită va fi într‑adevăr aşa: Îl va glorifica pe Dumnezeu şi te va împlini pe tine, fiindcă astfel ne‑a creat Dumnezeu (Iasia 43:17; Psalm 90:14). Cu asta ne‑am ocupat în Capitolul 2. Şi cuvântul “pasiune” este cuvântul potrivit (sau, poate preferaţi, zel, fervoare, ardoare, convingerea din inimă) fiindcă Dumnezeu ne porunceşte să‑L iubim cu toată inima (Matei 22:37), şi Domnul Isus ne aminteşte că‑i va vărsa, îi va scuipa din gura Sa pe cei căldicei (Apocalipsa 3:16). Opusul irosirii vieţii este să ţi‑o trăieşti cu o pasiune unică şi care să‑ţi satisfacă sufletul, pasiunea pentru supremaţia lui Dumnezeu în toate lucrurile.
Cât de serios este cuvântul “unică”? Poate viaţa avea o astfel de “unicitate” în scop? Pot munca şi distracţia şi relaţiile şi alimentaţia şi dragostea fizică şi lucrarea să curgă toate dintr‑o pasiune unică? Există ceva destul de adânc şi destul de mare şi destul de puternic care să le pună pe acestea toate la un loc? Pot iubirea fizică şi maşinile şi munca şi războiul şi schimbarea scutecelor şi plata impozitelor să aibă ca numitor comun înălţarea lui Dumnezeu şi satisfacţia sufletescă?
Această întrebare ne aduce exact în acelaşi loc în care am sfârşit Capitolul 2, adică la moartea lui Isus pe cruce. Am încheiat cu asta, fiindcă trăirea spre slava lui Dumnezeu trebuie să însemne trăire pentru gloria Hristosului crucificat. Hristos este chipul, imaginea lui Dumnezeu. El este suma gloriei lui Dumnezeu în formă umană. Şi frumuseţea Sa străluceşte mai mult ca oricând acum, în acest moment al întunericului.
Forţat de Biblie să ştiu un singur lucru
În acelaşi loc sângeros ajungem şi prin întrebarea referitoare la pasiunea unică. Biblia ne împinge în aceeaşi direcţie. De exemplu, apostolul Pavel ne spune că viaţa şi lucrarea lui au ca punct comun acelaşi ţel: “Căci n‑am avut de gând să ştiu între voi altceva decât pe Isus Hristos şi pe El răstignit” (1 Corinteni 2:2). Este uimitor acest lucru, dacă ne gândim la varietatea de lucruri despre care discută Pavel. Trebuie să existe un sens în care “Isus Hristos şi El răstignit” este baza şi suma a tot ce spune el. Ne împinge să ne vedem vieţile printr‑o prismă unică, şi să înţelegem că aceasta trebuie să fie crucea lui Hristos.
Nu trebuie să cunoşti o sumedenie de lucruri pentru ca viaţa ta să exercite o influenţă durabilă în lume. Trebuie însă să cunoşti puţinele lucruri mari care sunt cu adevărat importante, poate doar un singur astfel de lucru, şi apoi să fii gata să trăieşti pentru el şi să mori pentru el. Oamenii care influenţează durabil lumea nu sunt acei care stăpânesc multe domenii, ci acei care sunt ei stăpâniţi de o singură cauză măreaţă. Dacă vrei ca viaţa ta să conteze, dacă vrei ca vălurelele produse de pietricele pe care le arunci tu să devină valuri care să ajungă la marginile lumii şi să treacă dincolo, în eternitate, nu trebuie să ai coeficientul cel mai înalt de inteligenţă. Nu trebuie să arăţi deosebit de bine sau să fii bogat sau să provii dintr‑o familie cu vază sau să fi urmat o şcoală renumită. În schimb, trebuie să cunoşti câteva lucruri mari, măreţe, neschimbabile, evidente, simple, glorioase—sau un singur lucru care să le includă pe toate—şi să fii în clocot pentru ele.
O tragedie de construcţie
Poate nu eşti sigur că doreşti ca viaţa ta să aibă o influenţă în jurul tău. Poate nu‑ţi pasă prea mult dacă exerciţi o influenţă durabilă pentru o cauză măreaţă. Vrei doar ca oamenii să te placă. Dacă ei se vor bucura să stea împrejurul tău, tu eşti satisfăcut. Sau dacă ai o slujbă bună şi o soţie sau un soţ bun, câţiva copii drăguţi, o maşină frumoasă şi sfârşituri de săptămână agreabile, şi câtiva prieteni buni, o pensie din care să te distrezi, şi o moarte rapidă şi uşoară, şi fără iad—dacă ai avea toate acestea (chiar fără Dumnezeu)—ai fi satisfăcut. Asta este o tragedie în felul în care eşti făcut. O viaţă risipită.
Aceste vieţi şi morţi n‑au fost tragedii
În aprilie 2000, Ruby Eliason şi Laura Edwards au fost ucise în Camerun, în Vestul Africii. Ruby avea peste optzeci de ani. Necăsătorită în toată viaţa ei, ea şi‑a dăruit viaţa unui singur scop măreţ: să‑L facă cunoscut pe Isus Hristos celor izolaţi, săraci sau bolnavi. Laura era văduvă, doctoriţă, aproape şi ea de optzeci de ani, servind alături de Ruby în Camerun. Frânele n‑au prins, maşina s‑a rostogolit peste stânci, şi amândouă au pierit pe loc. Am întrebat adunarea noastră: A fost asta o tragedie? Două vieţi mânate de o singură pasiune, anume, să slujească fără trâmbiţe şi surle celor ce pier de foame, pentru gloria lui Isus Hristos—la douăzeci de ani după ce colegele lor s‑au pensionat pentru a‑şi risipi restul vieţii pe fleacuri. Nu, aceasta nu este o tragedie. Este o slavă. Aceste vieţi n‑au fost risipite. Aceste vieţi n‑au fost pierdute. “Oricine îşi va pierde viaţa din pricina Mea şi din pricina Evangheliei, o va mântui” (Marcu 8:35).
O tragedie americană: cum să nu‑ţi termini singura ta viaţă
Vă voi spune ce este o tragedie. Vă voi arăta cum să vă risipiţi viaţa. Să ne gândim la o istorie relatată în numărul din februarie 1988 a revistei Reader’s Digest, despre o pereche “care s‑au pensionat anticipat în Nord‑Est în urmă cu vreo cinci ani, pe când el avea 59 iar ea 51. Acum trăiesc în Punta Gorda, Florida, unde călătoresc pe mare cu traulerul proprietate proprie, joacă softball şi adună scoici.” La început, când am citit asta, am crezut că‑i o glumă, o parodie a visului american. Dar nu era. În mod tragic, visul a fost acesta: Să ajungi la sfârşitul vieţii tale—al vieţii tale unice, viaţa preţioasă, viaţa dăruită ţie de Dumnezeu—şi ultima ta activitate măreaţă, înainte de a da socoteala în faţa Creatorului, să fie asta: să joci softball şi să culegi scoici. Imainaţi‑vă că‑i zăriţi pe cei doi în faţa lui Hristos în marea zi a judecăţii: “Priveşte, Doamne, scoicile mele!” Asta este o tragedie. Şi oamenii de azi cheltuie miliarde de dolari pentru a te convinge să îmbrăţişezi acest stil de viaţă, acest vis tragic. Deasupra tuturor reclamelor lor, eu îmi afişez protestul: Nu cumpăra ce‑ţi vând ei. Nu‑ţi risipi viaţa.
Să zicem că sunt tatăl tău
Acum, când scriu, eu am cincizeci şi şapte de ani. Pe măsura trecerii timpului, intru în legătură cu tot mai mulţi oameni care sunt destui de tineri pentru a‑mi fi fii şi fiice. Poate şi tu eşti în această categorie. Eu am patru fii şi o fiică. Puţine lucruri, dacă şi există astfel de lucruri, mă preocupă în viaţă mai mult decât dorinţa ca fiii şi fiica mea să nu‑şi risipească vieţile printr‑un succes¼ fatal.
Această dorinţă o transfer foarte uşor şi asupra ta, mai ales dacă eşti de douăzeci sau treizeci de ani. Te privesc ca şi când ai fi şi tu fiul sau fiica mea, şi în aceste pagini stăruiesc de tine ca un tată—poate că tu ai un tată care te iubeşte mult, sau n‑ai avut niciodată un tată. Poate ai un tată care n‑a avut pentru viaţa ta o viziune, aşa cum o am eu—şi aşa cum o are Dumnezeu pentru tine. Sau poate că ai un tată care are o viziune pentru tine, dar nu are posibilităţile financiare sau nu are statutul necesar pentru a te lansa spre viziunea aceasta. Prin aceste pagini privesc la voi, cititorii, ca la nişte fii şi fiice, şi stăruiesc, mă rog de voi: Doriţi‑vă pentru viaţa voastră un scop înalt, căutaţi să năzuiţi spre ceva măreţ! Doriţi‑vă cu înfocare să aveţi o semnificaţie eternă. Căutaţi asta! Nu treceţi prin viaţă fără să aveţi o pasiune.
Îmi place viziunea lui Louie Giglio
Unul din lucrurile care m‑au inspirat în pregătirea acestei cărţi a fost participarea la conferinţele studenţilor şi tinerilor numite Passion ’97, Passion ’98, Passion ’99, OneDay (2002) şi OneDay (2003). În ascultare de Hristos, motorul şi scânteia acestor întâlniri de închinare şi mobilizare pentru misiune a fost Louie Giglio. El cheamă pe tineri să adopte “Declaraţia 268.” Numărul vine de la Isaia 26:8—“De aceea Te aşteptăm, Doamne, şi pe calea judecăţilor Tale; sufletul nostru suspină după Numele Tău şi după pomenirea Ta [după renumele Tău, în traducerea NIV].” Primul paragraf al “Declaraţiei” spune, “Fiindcă am fost creat de către Dumnezeu şi pentru gloria Lui, Îl voi înălţa şi voi răspunde marei Sale iubiri. Dorinţa mea este să fac din a cunoaşte şi a mă bucura de Dumnezeu ţelul şi pasiunea vieţii mele.”[11]
Această viziune pentru viaţă îi atrage pe studenţi şi tineri mai mult decât lipsa de semnificaţie a unui simplu succes, sau decât orgiile vacanţei de primăvară. Aici nu este vorba numai de trup, ci şi de suflet. Şi nu doar de suflet, ci un suflet plin de pasiune şi dorinţă. Şi nu doar dorinţa de a fi admirat sau de a juca softball şi a colecţiona scoici. Ci dorinţa pentru ceva infinit mai înalt şi frumos şi valoros şi satisfăcător—numele şi gloria lui Dumnezeu—“Sufletul nostru suspină după Numele Tău şi după pomenirea Ta [după renumele Tău].”
Aceasta se potriveşte cu tot ce am scris în ultimul capitol şi se aplică generaţiei care se ridică acum. Pentru asta trăiesc eu, asta doresc eu să văd. Aceasta este de fapt declaraţia de misiune a vieţii mele şi a bisericii pe care o slujesc: “Noi existăm pentru a răspândi pasiunea pentru supremaţia lui Dumnezeu în toate lucrurile pentru bucuria tuturor oamenilor prin Isus Hristos.” Nu e necesar s‑o spui ca mine sau ca Louie Giglio. Dar în tot ce faci, să ai pasiunea centrată în Dumnezeu, pasiunea care‑L înalţă pe Hristos, pasiunea saturată de Biblie a vieţii tale, şi să găseşti modalităţi de a o exprima şi a trăi pentru ea şi a muri pentru ea. Aşa vei lăsa un urma ta ceva durabil. Nu‑ţi vei risipi viaţa.
Omul a cărui pasiune unică l-a făcut să socotească toate celelalte drept gunoaie
Vei fi ca apostolul Pavel, după cum am văzut mai înainte, când a spus că dorea să nu ştie altceva decât pe Isus Hristos şi pe El răstignit. Nimeni n‑a avut vreodată o pasiune mai puternică şi unică, decât Pavel. El şi-a putut exprima pasiunea în diverse feluri. A putut să zică: “Dar eu nu ţin numaidecât la viaţa mea, ca şi cum mi‑ar fi scumpă, ci vreau numai să‑mi sfârşesc cu bucurie calea şi slujba, pe care am primit‑o de la Domnul Isus, ca să vestesc Evanghelia harului lui Dumnezeu” (Fapte 20:24). Un lucru era de valoare pentru el: “Nu‑mi voi risipi viaţa! Vreau să‑mi termin alergarea, şi s‑o termin bine. Voi arăta Evanghelia harului lui Dumnezeu în tot ce fac. Voi alerga până la sfârşit alergarea cea bună.”
Sau ar fi putut spune, “Dar lucrurile, care pentru mine erau câştiguri, le‑am socotit ca o pierdere, din pricina lui Hristos. Ba încă, şi acum privesc toate aceste lucruri ca o pierdere, faţă de preţul nespus de mare al cunoaşterii lui Hristos Isus, Domnul meu. Pentru El am pierdut toate şi le socotesc ca un gunoi, ca să câştig pe Hristos” (Filipeni 3:7‑8). Un lucru este important: Să‑L cunosc pe Hristos şi să‑L câştig pe Hristos. Orice altceva este, în comparaţie cu acestea, un gunoi.
Care este pasiunea vieţii tale care face toate celelalte să pară, prin comparaţie, gunoaie? O, dacă Dumnezeu m‑ar ajuta să trezesc în unii din voi o pasiune unică pentru o realitate măreaţă, care să vă dezlănţuie şi să vă elibereze de lucrurile mărunte, şi să vă trimită, spre slava lui Hristos, în toate domeniile vieţii seculare şi la toate popoarele de pe pământ.
Hristos cel răstignit, centrul strălucitor al gloriei lui Dumnezeu
Rugându‑mă să se întâmple aşa, reiau subiectuil acolo unde l‑am lăsat la sfârşitul capitolului anterior. Acolo am scris, “Viaţa este risipită dacă nu înţelegem gloria crucii, dacă nu o preţuim aşa cum se cuvine, şi dacă nu ne ataşăm de ea ca preţ enorm al oricărei bucurii înalte şi ca mângâierea cea mai profundă în orice durere.” Ce ni s‑a părut odată o nebunie—un Dumnezeu răstignit—trebuie să devină înţelepciunea noastră şi puterea noastră şi singurul nostru motiv de laudă în această lume.
Am argumentat în Capitolul 2 că Dumnezeu ne‑a creat să trăim pentru slava Lui, şi că Dumnezeu este proslăvit cel mai mult în noi atunci când noi suntem cel mai deplin satisfăcuţi în El. Noi scoatem cel mai mult în evidenţă valoarea lui Dumnezeu atunci când EL devine singurul nostru subiect de laudă. Şi am încheiat capitolul afirmând că păcătoşii pot vedea şi se pot bucura de gloria lui Dumnezeu doar prin gloria lui Isus Hristos. Orice altă încercare de apropiere de Dumnezeu este sau iluzie sau văpaie, ardere. Dacă dorim să‑L onorăm pe Dumnezeu, trebuie să‑L onorăm pe Hristos. Jertfa Sa, vărsarea sângelui său este centrul strălucitor al gloriei lui Dumnezeu. Dacă vrem să ne lăudăm cu Dumnezeu, trebuie să ne lăudăm cu ce a lucrat El şi cu ce este El în Hristos.
Chemarea şocantă de a ne lăuda cu un ştreang
În sensul acesta, puţine versete din Biblie sunt mai radicale, mai răsunătoare şi care‑L înalţă mai mult pe Hristos, ca versetul din Galateni 6:14: “În ce mă priveşte, departe de mine gândul să mă laud cu altceva decât cu crucea Domnului nostru Isus Hristos, prin care lumea este răstignită faţă de mine, şi eu faţă de lume!” Sau, dacă ar fi să ne exprimăm la modul pozitiv: Mă laud doar cu crucea lui Isus Hristos. Aceasta este singura idee. Singurul scop în viaţă. O singură pasiune. Lăudaţi‑vă doar cu crucea. Cuvântul “laudă” poate fi tradus cu “exultarenota în” sau cu “bucurie în.” Exultaţi deci numai în crucea lui Hristos. Bucuraţi‑vă numai în crucea lui Hristos. Pavel spune, Aceasta să fie singura voastră pasiune, singura laudă şi bucurie şi exultare. Dacă mă înţelegeţi—şi sper că mă veţi înţelege înainte de a încheia—veţi şti de ce nu se contrazice ci mai degrabă confirmă tot ce am scris în Capitolul 2 când mă rog pentru voi, cititorii mei, Fie ca lucrul pe care‑l preţuiţi cel mai mult, lucrul de care vă bucuraţi şi de care exultaţi, să fie crucea lui Isus Hristos.
Faptul că Pavel ne spune să ne bucurăm în crucea lui Hristos este şocant din două motive.
Unul pentru că este ca şi cum ai zice: Lăudaţi‑vă doar cu scaunul electric. Lăudaţi‑vă doar cu camerele de gazare. Bucuraţi‑vă doar de injecţia care vă ucide. Singura voastră laudă şi bucurie şi exultare să fie ştreangul de spânzurat. “Departe de mine gândul să mă laud cu altceva decât cu crucea Domnului nostru Isus Hristos.” Nici o metodă de execuţie născocită de om n‑a fost mai crudă şi agonizantă decât aceea de a fi ţintuit pe o cruce şi a atârna ca o bucată de carne până la momentul morţii. Era oribil. N‑ai fi în stare nici s‑o priveşti fără să ţipi şi să‑ţi smulgi părul şi să‑ţi rupi hainele. Probabil că ţi s‑ar întoarce şi stomacul. Aceasta, spune Pavel, să fie pasiunea vieţii voastre. Acesta este primul motiv pentru care cuvintele lui sunt şocante.
Al doilea motiv este că el spune aceasta să fie singura laudă a vieţii noastre. Singura bucurie. Singura exultare. “Departe de mine gândul să mă laud cu altceva decât cu crucea Domnului nostru Isus Hristos, prin care lumea este răstignită faţă de mine, şi eu faţă de lume!” Ce vrea oare să spună? Vorbeşte serios? Nici un alt motiv de laudă? Nici o altă exultare? Nici o altă bucurie decât crucea lui Isus?
Cum stăm atunci cu locurile în care însuşi Pavel foloseşte acelaşi cuvânt când vorbeşte despre lauda sau exultarea în alte lucruri? De exemplu, Roamni 5:2: “Ne bucurăm în nădejdea slavei lui Dumnezeu.” Romani 5:3‑4: “Ba mai mult, ne bucurăm chiar şi în necazurile noastre; căci ştim că necazul aduce răbdare, răbdarea aduce biruinţă în încercare, iar biruinţa aceasta aduce nădejdea.” 2 Corinteni 12:9: “Deci, mă voi lăuda mult mai bucuros cu slăbiciunile mele, pentru ca puterea lui Hristos să rămână în mine.” 1 Tesaloniceni 2:19: “Căci cine este, în adevăr, nădejdea, sau bucuria, sau cununa noastră de slavă? Nu sunteţi voi, înaintea Domnului nostru Isus Hristos, la venirea Lui?”
“Lăudaţi‑vă doar în asta” înseamnă “Toată lauda să fie în asta”
Deci, dacă Pavel se poate lăuda şi exulta şi bucura în toate aceste lucruri, ce vrea să spună el—că nu se va lăuda “decât cu crucea Domnului nostru Isus Hristos”? Vorbeşte cu două înţelesuri? Te bucuri doar de un lucru, dar spui că te bucuri de altele? Nu. Există un motiv foarte profund în a spune că toată exultarea, toate bucuria, toată lauda în orice trebuie să fie o bucurie în crucea lui Isus Hristos.
Pavel spune ceva care schimbă orice aspect al vieţii tale. El vrea să spună că, pentru creştin, toate motivele de laudă trebuie să includă şi lauda în cruce. Toată exultarea în orice lucru frumos trebuie să fie o exultare în cruce. Dacă exulţi din pricina nădejdii slavei, trebuie să exulţi în crucea lui Hristos. Dacă te bucuri în necaz fiindcă necazul aduce nădejdea, trebuie să te bucuri în crucea lui Hristos. Dacă te bucuri în slăbiciunile tale, sau în poporul lui Dumnezeu, trebuie să te bucuri în crucea lui Hristos.
Hristos a cumpărat orice lucru bun şi orice lucru rău care se schimbă în bine
De ce stau lucrurile aşa? Din pricină că pentru păcătoşii răscumpăraţi, orice lucru bun—şi orice lucru rău pe care Dumnezeu îl întoarce spre bine—a fost obţinut pentru noi prin crucea lui Hristos. Dacă n‑ar fi moartea lui Hristos, păcătoşii n‑ar avea parte decât de judecată. Dacă n‑ar fi crucea lui Hristos, ar fi doar condamnare. Fiindcă toate lucrurile de care te bucuri în Hristos—ca creştin, ca persoană care crede în Hristos—se datorează morţii lui Hristos. Şi toată bucuria ta în toate lucrurile ar trebui să fie deci o bucurie în crucea prin care ţi‑au fost cumpărate toate binecuvântările, cu preţul morţii Fiului lui Dumnezeu, Isus Hristos.
Unul din motivele pentru care nu suntem atât de centraţi în Hristos şi atât de saturaţi, de plini de cruce, cum s‑ar cuveni, este că nu am realizat încă faptul că toate lucrurile—orice lucru bun, şi orice lucru rău pe care Dumnezeu îl schimbă spre binele copiilor Săi răscumpăraţi—au fost cumpărate prin moartea lui Hristos în locul nostru. Noi pur şi simplu luăm de gata viaţa şi suflarea şi sănătatea şi prieteniile şi totul. Noi credem că sunt de drept ale noastre. Dar adevărul este că nu sunt de drept ale noastre. De două ori nu le merităm.
1) Noi suntem creaturi, şi Creatorul nostru nu este dator şi nu este obligat să ne dea ceva—nici viaţa nici sănătatea nici altceva. El dă, El ia, şi nu ne face nici o nedreptate (Iov 1:21).
2) Şi pe lângă faptul că suntem creaturi fără pretenţii în faţa Creatorului nostru, suntem şi păcătoşi. Am pierdut slava lui Dumnezeu (Romani 3:23). L‑am nesocotit, I‑am fost neascultători şi nu L‑am iubit şi nu ne‑am încrezut în El. Tot ce merităm de la El este judecata (Romani 3:19). De aceea, orice răsuflare pe care o tragem, orice bătaie a inimii, orice zi în care răsare soarele, orice moment în care vedem cu ochii sau auzim cu urechile sau vorbim cu gura sau umblăm pe picioare, sunt, deocamdată, daruri gratuite şi nemeritate făcute unor păcătoşi care ar merita doar judecata.
Îndurare acceptată sau mânie adunată?
Spun “deocamdată” fiindcă dacă refuzi să‑L recunoşti pe Dumnezeu în darurile Sale, ele se vor schimba din daruri în dovezi de nerecunoştinţă în faţa Judecăţii Supreme. Biblia vorbeşte despre acestea mai întâi ca “bogăţiile bunătăţii, îngăduinţei şi îndelungii Lui răbdări” care ne îndeamnă la pocăinţă (Romani 2:4). Dar când abuzăm de ele şi nu preţuim harul lui Dumnezeu în ele, “¼cu împietrirea inimii tale, care nu vrea să se pocăiască, îţi aduni o comoară de mânie pentru ziua mâniei şi a arătării dreptei judecăţi a lui Dumnezeu” (Romani 2:5).
Pentru acei, însă, care văd mâna îndurătoare a lui Dumnezeu în orice gură de aer pe care o respiră, şi care dau creditul datorat cui merită, Isus Hristos va fi privit şi savurat ca Acel ce a cumpărat fiecare gură nemeritată de aer. Fiecare bătaie de inimă va fi primită ca pe un dar din mâna Sa.
Să nu meriţi nimic, dar să moşteneşti totul—De ce?
Cum le‑a cumpărat El? Răspuns: prin sângele Său. Dacă eu nu merit nimic altceva decât condamnare din pricina păcatului meu, în schimb primesc viaţă şi suflare pe pământul acesta, şi bucurie veşnică în veacul viitor, fiindcă Hristos a murit pentru mine, atunci înseamnă că tot ce e bun—şi tot ce e rău, dar Dumnezeu îl schimbă spre bine—este cu siguranţă o răsplată a suferinţei Sale (şi nu meritul meu). Aceasta include toate cele enumerate la începutul acestui capitol. Am întrebat atunci: “Pot munca şi distracţia şi relaţiile şi alimentaţia şi dragostea fizică şi lucrarea să curgă toate dintr‑o pasiune unică? Există ceva destul de adânc şi destul de mare şi destul de puternic care să le pună pe acestea toate la un loc? Pot iubirea fizică şi maşinile şi munca şi războiul şi schimbarea scutecelor şi plata impozitelor să aibă ca numitor comun înălţarea lui Dumnezeu şi satisfacţia sufletescă?” Acum vedem că orice experienţă din viaţă are ca scop înălţarea crucii lui Hristos. Sau, altfel spus, orice lucru bun în viaţă (sau un lucru rău schimbat de Dumnezeu în bine) are ca scop înălţarea lui Hristos şi a Lui răstignit.
Dar mi‑a cumpărat Hristos şi vechea mea maşină Dodge?
De exemplu, ne‑am distrus în urmă cu câţiva ani vechiul nostru Dodge Spirit, dar nimeni n‑a fost rănit. Şi eu mă bucur de această protecţie care ne‑a fost acordată. Mă veselesc în ea. Dar cum de n‑a fost nimeni rănit? Asta a fost pentru mine şi familia mea un dar pe care nici unul din noi nu l‑am meritat. Şi poate nu va fi tot timpul aşa, însă de data aceasta a fost aşa, şi n‑am meritat acest lucru. Noi suntem păcătoşi şi suntem prin fire copii ai mâniei, despărţiţi de Hristos. Deci, cum de am ajuns să avem un astfel de dar, spre binele nostru? Răspuns: Hristos a murit pentru păcatele noastre pe cruce şi ne‑a izbăvit de mânia lui Dumnezeu şi ne‑a asigurat, chiar dacă noi nu meritam, harul atotputernic al lui Dumnezeu, care lucrează totul spre binele nostru. Deci, când mă bucur de siguranţa noastră, mă bucur de crucea lui Hristos.
Apoi asigurările ne‑au plătit maşina, iar soţia mea Noël a luat banii, s‑a dus în Iowa şi a cumpărat un Chevy Lumina mai nouă cu un an decât cealaltă şi a condus‑o prin zăpadă până acasă. Eu exult în harul minunat al atâtor binecuvântări. Pur şi simplu mă bucur. Îţi distrugi maşina. Ieşi nevătămat dintre fiarele controsionate. Asigurarea îţi plăteşte banii. Îţi cumperi altă maşină. Şi te duci mai departe de parcă nimic nu s‑ar fi întâmplat! Şi plin de mulţumire îmi plec capul şi mă bucur în îndurările nespuse văzute chiar în aceste lucruri materiale. De unde vin toate aceste îndurări? Dacă eşti un păcătos mântuit, un credincios în Domnul Isus, acestea îţi vin din cruce. Dacă n‑ar fi crucea, tot ce ar exista ar fi judecata—pentru o perioadă ai beneficia de răbdare şi îndurare, iar apoi, dacă dai cu piciorul în ele, toată îndurarea îţi va sluji doar pentru a intensifica judecata. De aceea, orice lucru bun în viaţă, şi orice lucru rău pe care Dumnezeu îl întoarce spre bine, sunt toate daruri cumpărate cu sânge. Şi orice laudă—orice exultare—ar trebui să fie o laudă în cruce.
Vai mie dacă mă bucur în vreun moment de orice altă binecuvântare, fără ca bucuria mea să fie în crucea lui Hristos.
Un alt mod de a spune acest lucru este că crucea a fost gândită pentru gloria lui Hristos. Scopul lui Dumnezeu în cruce a fost ca Hristos să fie onorat. Când Pavel spune în Galateni 6:14, “Departe de mine gândul să mă laud cu altceva decât cu crucea Domnului nostru Isus Hristos,” el spune de fapt că este voia lui Dumnezeu ca jertfa Domnului Isus să fie totdeauna înălţată—ca Hristosul răstignit să fie întotdeauna pricina noastră de laudă şi exultare şi bucurie şi cântare—ca Hristos să obţină glorie şi mulţumiri şi onoare pentru orice lucru bun şi pentru orice lucru rău pe care Dumnezeu îl schimbă în bine.
Răspândirea pasiunii pentru Hristosul răstignit—prin învăţătură
Dar iată că se ridică o întrebare: Dacă acesta este ţelul lui Dumnezeu în moartea lui Hristos—anume, ca “Hristos răstignit” să fie nonorat şi glorificat pentru toate lucrurile—atunci cum îşi va lua Hristos slava pe care o merită? Răspunsul este că generaţia de azi trebuie învăţată să facă acest lucru. Sau, spus în alt fel: Sursa exultării în crucea lui Hristos este educarea în legătură cu crucea lui Hristos.
Aceasta este lucrarea mea. Nu sunt singur, dar în ce mă priveşte aceasta este pasiunea vieţii mele. Asta cred că m‑a chemat Domnul să fac atunci, în 1966, pe când eram bolnav de mononucleoză în centrul de sănătate din Wheaton, Illinois. În această direcţie m‑au împins toate—mandatul lui Dumnezeu: Trăieşte în aşa fel şi predică în aşa fel şi comunică în aşa fel încât Isus Hristos, Domnul răstignit şi înviat, să fie singura laudă a acestei generaţii. Şi dacă aceasta este slujba mea, şi a ta este aceeaşi, doar într‑un mod diferit: să trăieşti şi să vorbeşti în aşa fel încât valoarea lui “Hristos răstignit” să fie văzută şi gustată, savurată de tot mai mulţi oameni. Lucrul acesta ne va costa, la fel cum L‑a costat şi pe El.
Singurul loc în care te poţi lăuda cu crucea este… pe cruce
Dacă dorim să nu ne lăudăm cu altceva decât cu crucea, trebuie să trăim aproape de cruce—de fapt, trebuie să fim pe cruce. Este şocant, nu‑i aşa? Dar aşa spune Galateni 6:14: “Departe de mine gândul să mă laud cu altceva decât cu crucea Domnului nostru Isus Hristos, prin care lumea este răstignită faţă de mine, şi eu faţă de lume!” Te poţi lăuda în cruce atunci când eşti pe cruce. Nu aşa spune Pavel? “Lumea este răstignită faţă de mine, şi eu [sunt răstignit] faţă de lume.” Lumea este moartă pentru mine, şi eu sunt mort pentru lume. De ce? Din pricină că am fost răstignit. Învăţăm să ne lăudăm cu crucea şi să ne bucurăm de cruce atunci când suntem pe ea. Şi până nu ne‑am răstignit pe noi înşine, lauda noastră va fi în noi înşine.
Dar ce înseamnă acest lucru? Când s‑a întâmplat? Când am fost răstigniţi? Biblia ne dă răspunsul în Galateni 2:19‑20: “Am fost răstignit împreună cu Hristos, şi trăiesc… dar nu mai trăiesc eu, ci Hristos trăieşte în mine. Şi viaţa, pe care o trăiesc acum în trup, o trăiesc în credinţa în Fiul lui Dumnezeu, care m‑a iubit şi S‑a dat pe sine însuşi pentru mine.” Când Hristos a murit, noi am murit. Înţelesul glorios al morţii lui Hristos este că atunci când El a murit, toţi cei ce sunt ai Lui au murit în El. Moartea pe care a suferit‑o El pentru noi toţi devine moartea noastră atunci când ne unim cu El prin credinţă (Romani 6:5).
Dar tu spui, “Nu sunt eu viu? Eu simt că trăiesc.” Ei bine, ai nevoie să înveţi. Să înveţi ce ni s‑a întâmplat nouă. Trebuie să înţelegi aceste lucruri. Pentru aceasta sunt versetele din Galateni 2:20 şi Galateni 6:14 în Biblie. Dumnezeu ne învaţă ce ni s‑a întâmplat, ca să ne cunoaştem pe noi înşine şi modul în care lucrează El în noi, şi să ne bucurăm în El şi în Fiul său şi în cruce, aşa cum se cuvine.
Unindu‑ne cu moartea şi viaţa Hristosului răstignit
Să ne gândim din nou la Galateni 2:19‑20. Vom vedea că, da, noi suntem morţi, şi, da, noi trăim. “Am fost răstignit împreună cu Hristos [deci sunt mort], şi trăiesc… dar nu mai trăiesc eu, ci Hristos trăieşte în mine. Şi viaţa, pe care o trăiesc acum în trup [o, da, deci trăiesc, dar nu mai este acelaşi “eu” ca “eu” care a murit], o trăiesc în credinţa în Fiul lui Dumnezeu, care m‑a iubit şi S‑a dat pe sine însuşi pentru mine.” Cu alte cuvinte, “eu” care trăiesc acum este noul “eu” al credinţei. Noua creaţie trăieşte. Credinciosul trăieşte. Vechiul eu a murit pe cruce cu Isus.
Poate întrebi, “Care este cheia de legătură pentru a mă uni cu această realitate? Cum poate fi a mea? Cum pot fi şi eu între morţii care trăiesc cu Hristos şi care văd şi gustă, savurează, şi răspândesc gloria crucii?” Răspunsul răzbate din cuvintele despre credinţă din Galateni 2:20. “Viaţa, pe care o trăiesc acum¼ o trăiesc în credinţa în Fiul lui Dumnezeu.” Aceasta este veriga de legătură. Dumnezeu te uneşte de Fiul Său prin credinţă. Şi când face acest lucru, există o unire între tine şi Fiul lui Dumnezeu, astfel că moartea Lui devine moartea ta şi viaţa Lui devine viaţa ta.
Moarte, trăire şi laudă în cruce
Acum să legăm acestea de Galateni 6:14, şi vom vedea cum putem trăi în totalitate pentru gloria Hristosului răstignit. “Departe de mine gândul să mă laud cu altceva decât cu crucea Domnului nostru Isus Hristos, prin care lumea este răstignită faţă de mine, şi eu faţă de lume!” Adică, nu te mai lăuda în nimic altceva în afară de cruce. Cum vom deveni atât de radicali în înălţarea crucii? Cum putem deveni acei oameni care îşi ancorează toate bucuriile în Hristos şi în El răstignit? Răspuns: Vechiul eu căruia îi place să se laude şi să se bucure în alte lucruri a murit. Prin credinţă suntem uniţi cu Hristos. Moartea Lui devine moartea vieţii noastre de auto-înălţare. Suntem înviaţi cu El la o viaţă de înnoire. Ceea ce trăieşte acum este o nouă creaţie a cărei singură pasiune este să‑L înalţe pe Hristos şi crucea Lui.
Cu alte cuvinte, când îţi pui încrederea în Hristos, robia ta faţă de lume şi puterea ei copleşitoare de ademenire este înfrântă. Pentru lume eşti un trup neînsufleţit, şi lumea este fără viaţă pentru tine. Sau, dacă ar fi să ne exprimăm pozitiv, conform versetului 15, tu eşti “o făptură nouă.” Vechiul “eu” este mort. Şi noul “eu” este plin de viaţă. Şi omul tău nou este un om al credinţei. Şi lucrarea credinţei nu este să se laude cu lumea, ci cu Hristos, îndeosebi cu jertfa Lui.
În acest fel vei deveni atât de centrat în jertfa lui Hristos încât vei putea spune cu apostolul Pavel, “Nu mă voi lăuda decât cu crucea Domnului Isus Hristos.” Lumea nu mai constituie pentru noi o comoară. Nu mai este sursa vieţii noastre sau a satisfacţiei noastre sau a bucuriei noastre. Toate acestea sunt Hristos.
Să preţuim ce descoperim prin El sau să preţuim imaginea Lui
Dar ce este cu siguranţa de care am avut parte în accidentul de maşină? Ce este cu plata pe care am primit‑o prin asigurări? N‑am spus că ne‑am bucurat de ea? Este acest lucru lumesc? Deci sunt eu cu adevărat mort faţă de lume? Mort faţă de plăţile de asigurări şi faţă de maşinile noi?
Mă rog să fiu mort în sensul corect. Şi cred că sunt. Nu desăvârşit, cu siguranţă, dar sunt într‑un sens real. Cum se poate asta? Dacă mă bucur de siguranţa pe care o am, de sănătate sau de alte lucruri bune, şi dacă aceste lucruri sunt din lume (şi sunt), sunt eu atunci mort faţă de lume? Da, fiindcă a fi mort faţă de lume nu înseamnă că nu ai simţăminte în legătură cu lumea (vezi 1 Ioan 2:15; 1 Timotei 4:3). Înseamnă că fiecare plăcere legitimă din lume devine o dovadă a dragostei lui Dumnezeu, dovadă plătită cu sânge, şi o ocazie de a te lăuda cu crucea. Noi suntem morţi faţă de plata din asigurări atunci când nu banii sunt lucrul care ne satisface, ci Hristos răstignit, Dătătorul a toate.
C. S. Lewis ilustrează ce vreau să spun printr‑o experienţă pe care a avut‑o într‑un şopron.
Stăteam astăzi în şopronul întunecos. Afară strălucea soarele şi pe deasupra uşii se strecura o rază de lumină. De unde stăteam eu, raza aceea de lumină cu fire de praf plutind în ea, era lucrul cel mai strălucitor şi izbitor care se putea vedea. Restul era aproape în totalitate negru ca tăciunele. Eu vedeam raza, nu vedeam alte lucruri prin ea.
Apoi m‑am mutat, astfel încât raza îmi cădea în ochi. Pe loc întreaga imagine de mai înainte s‑a şters. N‑am mai văzut şopronul, şi (mai mult decât atât) n‑am mai văzut nici raza. În schimb am văzut, încadrate în forma neregulată a crăpăturii uşii, frunzele verzi care se mişcau în copacul de afară şi, mai sus de ele, la mii şi miliarde de kilometri distanţă, soarele. A privi pe direcţia razei şi privind la rază sunt experienţe foarte diferite.[12]
Razele binecuvântărilor în vieţile noastre sunt strălucitoare prin ele însele. Ele dau lumină şi pământului pe care umblăm. Dar există şi un alt scop mai înalt al acestor binecuvântări. Dumnezeu doreşte pentru noi ceva mai mult decât să stăm şi să le admirăm cum sunt. Mai mult decât atât, el doreşte ca noi să umblăm în ele şi să vedem soarele de unde ne vin. Dacă razele sunt frumoase, soarele este şi mai frumos. Ţelul lui Dumnezeu este nu doar să‑I admirăm darurile, ci, mai mult să‑I admirăm gloria.
Murim faţă de lume în vâlvătaia gloriei lui Hristos
Adevărul este că gloria lui Hristos, manifestată îndeosebi în moartea şi învierea Lui, este mai presus şi este la baza oricărei binecuvântări de care ne bucurăm. El a cumpărat tot ce e bun pentru noi. Gloria Sa este punctul ţintă al afecţiunii noastre. Toate celelalte lucruri sunt indicatoare care îndrumă spre ţintă—sunt parabole despre frumuseţea Sa. Când inimile noastre se duc înapoi, de‑a lungul razei binecuvântărilor spre sursă, în vâlvătaia gloriei lui Hristos, atunci componenta lumească a binecuvântărilor moare, şi Hristosul răstignit este totul pentru noi.
Singura viaţă care‑L glorifică pe Dumnezeu
O astfel de viaţă nu este diferită de scopul înălţării gloriei lui Dumnezeu, aşa cum am văzut în Capitolul 2. Hristos este gloria lui Dumnezeu. Crucea lui udată de sânge este centrul strălucitor al acestei glorii. Prin ea ne‑a cumpărat El orice binecuvântare—temporală şi eternă. Şi noi nu merităm nici una din acestea. El ni le‑a cumpărat pe toate. Din cauza crucii lui Hristos, aleşii lui Dumnezeu sunt destinaţi să fie fii ai lui Dumnezeu. Din pricina crucii, mânia lui Dumnezeu s‑a îndepărtat. Din pricina crucii toată vina s‑a şters, şi păcatele sunt iertate, şi am fost socotiţi cu totul neprihăniţi, şi dragostea lui Dumnezeu a fost turnată în inimile noastre, şi noi suntem transformaţi după chipul lui Hristos.
De aceea orice bucurie, din viaţa aceasta şi din cea viitoare, care nu este idolatrie este un tribut adus importanţei infinite a crucii lui Hristos—centrul strălucitor al gloriei lui Dumnezeu. Şi astfel o viaţă care are în centrul ei crucea, care preamăreşte jertfa crucii, şi care se satură, se făleşte cu crucea, este o viaţă care‑L preamăreşte pe Dumnezeu— este singura viaţă care‑L preamăreşte pe Dumnezeu. Orice alt fel de viaţă înseamnă o viaţă risipită.
CAPITOLUL 4
ÎNĂLŢAREA LUI HRISTOS PRIN DURERE ŞI MOARTE
A |
trăi pentru a‑L înălţa pe Hristos este un lucru costisitor. Nu este surprinzător. El a fost răstignit. A fost considerat îndrăcit. Şi El ne cheamă să‑L urmăm. “Dacă voieşte cineva să vină după Mine, să se lepede de sine însuşi, să‑şi ia crucea, şi să Mă urmeze” (Marcu 8:34). El ne spune că nu va fi mai uşor de noi decât de El. “Dacă pe Stăpânul casei L‑au numit Beelzebul,[13] cu cât mai mult vor numi aşa, pe cei din casa lui?” (Mat.10:25).
Dar a suferi cu Isus pe drumul Calvarului dragostei nu este doar rezultatul înălţării lui Hristos, ci şi mijlocul de a‑L înălţa. El este înălţat ca Persoană Supremă prin faptul că noi suntem atât de satisfăcuţi în El încât pot “să treacă regate şi împărăţii, să treacă şi viaţa asta” dar noi suntem gata să suferim din pricina dragostei. Frumuseţea Lui străluceşte mai sclipitor când este preţuită mai mult decât sănătatea şi viaţa însăşi. Isus a ştiut acest lucru. El a ştiut că suferinţa (atât lucruri mărunte producătoare de disconfort, cât şi torturi îngrozitoare) este calea din această lume care‑L face cel mai văzut şi înălţat. De aceea ne cheamă El la aceasta. Şi dragostea nu înseamnă să ne scoatem pe noi evidenţă sau să ne facem viaţa uşoară. Dragostea înseamnă să fim în stare să ne bucurăm să‑L scoatem pe El în evidenţă pentru totdeauna—indiferent cât ne costă acest lucru.
Ne lăudăm cel mai bine cu crucea atunci când o purtăm
Şi purtarea crucii costă foarte mult. Viaţa creştină normală este aceea care se laudă doar cu crucea—centrul strălucitor al gloriei lui Dumnezeu—şi o face în timp ce poartă crucea. “Şi oricine nu‑şi poartă crucea şi nu vine după Mine, nu poate fi ucenicul Meu” (Luca 14:27). Purtarea crucii este mijlocul prin care ne eliberăm tot mai mult pentru a ne putea lăuda cu crucea. În această lume îmbibată în păcat, suferinţa este un tipar stabilit de Dumnezeu (Romani 8:20). Suferinţa portretizează în faţa ochilor oamenilor oroarea păcatului. Pentru cei ce nu cred în Hristos, ea pedepseşte vinovăţia păcatului. Pentru cei ce‑şi iau crucea şi‑L urmează pe Isus, ea zdrobeşte puterea păcatului. Şi fiindcă păcatul întunecă strălucirea desăvârşită a gloriei lui Dumnezeu, suferinţa care zdrobeşte puterea lui este o îndurare severă.
Orice lucru care ne face în stare să ne bucurăm tot mai mult de onorarea lui Dumnezeu, este o îndurare. Căci nu există bucurie mai mare decât bucuria în măreţia lui Dumnezeu. Şi dacă trebuie să suferim pentru a vedea acest lucru şi a ne bucura mai mult de el, a‑l savura mai adânc, atunci suferinţa înseamnă îndurare, iar chemarea lui Hristos de a ne lua crucea şi a‑L însoţi pe drumul Calvarului înseamnă dragoste.
Cartea lui Bonhoeffer, radicală pentru generaţia mea
Dietrich Bonhoeffer a fost un dar pentru generaţia mea de studenţi. Mă rog ca mesajul său costisitor să fie redescoperit de fiecare generaţie. Chiar dacă a murit la vârsta de treizeci şi nouă de ani, viaţa lui n‑a fost risipită. Viaţa lui şi moartea lui continuă să vorbească cu putere. El a fost spânzurat în tabăra de concentrare de la Flossenbürg, în Germania, la 9 aprilie 1945. A fost păstor şi învăţător şi conducător al unei mici şcoli de instruire pentru biserica mărturisitoare, şi a participat la mişcarea de rezistenţă protestantă împotriva naziştilor.
Cartea care a înflăcărat credinţa a mii de oameni din generaţia mea se numea Costul uceniciei. Am citit‑o în vacanţa de Crăciun în ultimul an de colegiu. Probabil că fraza cea mai faimoasă şi mai răscolitoare din carte a fost următoarea: “Crucea nu este sfârşitul teribil al unei vieţi altfel fericite şi trăită în frică de Dumnezeu, ci întâmpinarea noastră la începutul comuniunii noastre cu Hristos. Când Hristos cheamă pe cineva, îl pofteşte să vină şi să moară.”[14] Fuga de moarte este calea cea mai scurtă spre o viaţă risipită.
Cartea lui Bonhoeffer a fost o acuzare masivă la adresa “harului ieftin” pe care‑l vedea în bisericile creştine de ambele părţi ale Atlanticului. El credea în îndreptăţirea prin har prin credinţă. Însă n‑a crezut niciodată că credinţa care aduce îndreptăţirea ar putea să‑l lase neregenerat de Hristosul radical în care pretindeau că cred. Acesta era un răspuns ieftin în faţa Evangheliei. “Singurul om,” spunea el, “care este îndreptăţit să spună că este îndreptăţit doar prin har, este acela care a părăsit totul pentru a‑L urma pe Hristos.”[15]
Paradoxurile din viaţă care‑L înalţă pe Hristos
O viaţă devotată onorării lui Hristos este costisitoare. Şi costul este atât o consecinţă cât şi un mijloc de a‑L onora pe El. Dacă nu urmăm calea plină de bucurii a dragostei care doare, ne vom risipi vieţile. Dacă nu învăţăm alături de Pavel paradoxurile din viaţă care‑L înalţă pe Hristos, ne vom cheltui zilele urmărind baloane de săpun care plesnesc. Pavel a trăit “ca un întristat, şi totdeauna sunt vesel; ca un sărac, şi totuşi îmbogăţind pe mulţi; ca neavînd nimic, şi totuşi stăpînind toate lucrurile” (2 Corinteni 6:10). Drumul Calvarului este costisitor şi plin de dureri, dar nu este lipsit de bucurii.
Când acceptăm cu bucurie să plătim costul urmării lui Hristos, valoarea Lui va străluci în lume. Costul însăşi va deveni un mijloc prin care vom face ca Hristos să arate glorios. Apostolul Pavel a avut o mare pasiune în viaţă. L‑am văzut afirmând în câteva feluri: să nu ştiu altceva decât pe Isus Hristos şi pe El răstignit (1 Corinteni 2:2); nu ştiu să mă laud decât cu crucea Domnului Isus Hristos (Galateni 6:14).
Singura pasiune a lui Pavel în viaţă şi în moarte
El a vorbit despre marea lui pasiune şi într‑un alt fel care ne arată modul cum preţul onorării lui Hristos este în acelaşi timp şi mijlocul de a‑L onora. El spune bisericii din Filipi, “Mă aştept şi nădăjduiesc cu tărie că nu voi fi dat de ruşine cu nimic, ci că acum, ca totdeauna, Hristos va fi proslăvit cu îndrăzneală în trupul meu, fie prin viaţa mea, fie prin moartea mea. Căci pentru mine, a trăi este Hristos şi a muri este un câştig” (Filipeni 1:20‑21). Aici se ridică o întrebare şi tot aici i se dă şi răspunsul: Cum Îl proslăveşti pe Hristos prin moarte? Cum poate preţul pierderii oricărui lucru în această viaţă să fie şi mijlocul onorării lui Isus? Să ascultăm cu atenţie cuvintele lui Pavel. Hristos ne‑a chemat să trăim pentru gloria Lui şi să murim pentru gloria Lui. Dacă ştim cum să murim frumos, ştim să şi trăim frumos. Acest text ne arată amândouă aceste lucruri.
Din nou vedem pasiunea unică din viaţa lui Pavel—ca “Hristos să fie proslăvit cu îndrăzneală în trupul meu, fie prin viaţa mea, fie prin moartea mea.” Dacă Hristos nu este proslăvit în trupul meu, viaţa şi moartea noastră sunt irosite. Noi existăm pentru a‑L face să arate în faţa lumii aşa cum e în realitate—măreţ şi glorios. Dacă viaţa noastră şi moartea noastră nu arată vrednicia şi minunăţia lui Isus, ele sunt irosite. Acesta este motivul pentru care Pavel ne spune că ţelul său, atât în viaţă cât şi în moarte, era ca “Hristos să fie proslăvit.”
Ruşinea noastră şi comoara noastră
Remarcă felul neobişnuit în care el exprimă foarte clar în versetul 20: “Mă aştept şi nădăjduiesc cu tărie că nu voi fi dat de ruşine cu nimic.” Să ne oprim doar pentru un moment. Ruşinea este acel sentiment oribil de vinovăţie sau eşec când nu eşti la nivelul aşteptat în faţa oamenilor a căror aprobare o doreşti foarte mult. Este ceea ce simte copilul micuţ la programul de Crăciun când uită versurile, şi le reia în gând de la început şi liniştea i se pare eternă, şi ceilalţi copii chicotesc cu răutate. Îmi amintesc astfel de momente oribile. Sau ruşinea este ceea ce simte un preşedinte când în sfârşit nişte înregistrări secrete sunt făcute publice şi oamenii aud cuvintele sale vulgare şi iese la iveală înşelăciunea, iar el stă dezonorat şi vinovat în faţa oamenilor.
Care este atunci opusul ruşinii? Este când copilul îşi aduce aminte versurile uitate şi aude aplauzele. Este când preşedintele conduce bine şi este reales. Opusul ruşinii este onoarea. Asta de obicei. Însă Pavel este o persoană foarte neobişnuită. Şi creştinii ar trebui să fie persoane neobişnuite. Pentru Pavel, opusul lui “a fi dat de ruşine” nu este să fie el onorat, ci Hristos să fie onorat prin el. “Mă aştept şi nădăjduiesc cu tărie că nu voi fi dat de ruşine cu nimic, ci că¼ Hristos va fi proslăvit cu îndrăzneală în trupul meu.”
Valorile pe care le iubeşti determină lucrurile de care‑ţi va fi ruşine. Dacă‑ţi place ca oamenii să te ridice în slăvi, te vei simţi ruşinat când ei n‑o fac. Dar dacă doreşti ca oamenii să‑L proslăvească pe Hristos, atunci te vei ruşina când ei Îl desconsideră pe Hristos din pricina ta. Şi Pavel l‑a iubit pe Hristos mai mult decât a iubit orice sau pe oricine. “Dar lucrurile, care pentru mine erau câştiguri, le‑am socotit ca o pierdere, din pricina lui Hristos. Ba încă, şi acum privesc toate aceste lucruri ca o pierdere, faţă de preţul nespus de mare al cunoaşterii lui Hristos Isus, Domnul meu” (Filipeni 3:7‑8).
Oridecâte ori ai o deosebită apreciere pentru ceva, şi preţuieşti frumuseţea sau puterea sau unicitatea acelui obiect, ai dori să atragi şi atenţia altora înspre el şi să trezeşti în ei aceeaşi bucurie. Din acest motiv ţelul suprem în viaţa lui Pavel a fost să‑L înalţe, să‑L proslăvească pe Hristos. Hristos era pentru Pavel de o valoare infinită, şi astfel Pavel dorea ca alţii să‑L vadă şi să guste, să se bucure de această valoare. Asta înţelege el prin proslăvirea lui Hristos—să arate mărimea valorii lui Hristos.
Oare moartea nu face imposibilă proslăvirea lui Hristos?
Dar dacă cineva obiectează la ceea ce spune Pavel aici, zicând: “Pavele, vedem cât de valoros este Hristos pentru tine acum—cât te bucuri de părtăşia cu El, cum îţi dă o lucrare roditoare şi cum te ocroteşte de eşec spiritual. Dar ce vor însemna toate acestea în ora morţii tale? Unde va fi atunci valoarea lui Hristos? Dacă faptul de a fi creştin te costă viaţa, cât de mult te ajută să‑L onorezi pe Hristos? Oare nu pierzi prin asta însăşi viaţa care poate să‑L onoreze?”
Aşa că Pavel adaugă la finalul versetului 20 că aşteaptă cu tărie: “Hristos să fie proslăvit cu îndrăzneală în trupul meu, fie prin viaţa mea, fie prin moartea mea.” Moartea este o ameninţare care poate să zădărnicească ţelurile tale principale. Moartea este de temut într‑atât de mult încât ameninţă să‑ţi răpească ce iubeşti mai mult. Însă Pavel Îl iubea mai mult ca orice pe Hristos, iar ţelul său era să‑L proslăvească pe Hristos, şi el privea moartea nu ca o zădărnicire a acestui ţel, ci ca pe o ocazie de a‑l împlini.
Viaţa şi moartea! Ele par să fie într‑o totală opoziţie—doi vrăjmaşi teribili care nu se pot împăca. Dar pentru Pavel—şi pentru toţi cei ce împărtăşesc credinţa lui—între cele două există o unitate, fiindcă aceeaşi mare pasiune este împlinită în ambele—anume, ca Hristos să fie proslăvit în trupul său, şi implicit în trupurile noastre, fie prin viaţă, fie prin moarte.
În Filipeni 1:21, Pavel ne dă scrie o afirmaţie condensată în care explică cum de este aşa de încrezător că Hristos va fi proslăvit în trăirea şi în moartea lui: “Căci pentru mine, a trăi este Hristos şi a muri este un câştig.” Apoi în versetele 22‑26 Pavel ne explică ambele jumătăţi ale acestei afirmaţii, ca noi să putem vedea mai în detaliu cum este proslăvit Hristos prin viaţă şi prin moarte.
Să luăm acestea două pe rând.
Descoperirea de către Pavel a secretului lui Petru
Mai întâi, “Căci pentru mine¼ a muri este un câştig.” Mă întreb, oare Pavel în conversaţiile sale de la Ierusalim, a vorbit cu Petru despre moarte? Mă întreb, oare Petru i‑a povestit despre întâmplarea scrisă în Ioan 21 în care Isus, după înviere, i‑a spus lui Petru, “Adevărat, adevărat, îţi spun că, atunci când erai mai tânăr, singur te încingeai şi te duceai unde voiai; dar când vei îmbătrâni, îţi vei întinde mâinile, şi altul te va încinge şi te va duce unde nu vei voi” (Ioan 21:18). După care Ioan adaugă în Evanghelia sa următoarea explicaţie: “[Isus] a zis lucrul acesta ca să arate cu ce fel de moarte va proslăvi Petru pe Dumnezeu” (Ioan 21:19). Dumnezeu a hotărât că Petru Îl va înălţa, Îl va face pe Dumnezeu glorios, prin moarte. Nu mă îndoiesc că atunci când Petru şi Pavel şi‑au strâns bărbăteşte mâna şi au avut părtăşie împreună, privirea lor a comunicat pasiunea lor comună: de a‑L proslăvi pe Hristosul răstignit—centrul strălucitor al gloriei lui Dumnezeu—chiar şi prin moarte.
Dar cum Îl vom proslăvi noi pe Hristos în moarte? Altfel spus: Cum să murim astfel încât prin moartea noastră valoarea extraordinară a lui Hristos, mărimea vredniciei Sale, să devină mai vizibilă? Răspunsul lui Pavel de aici, din Filipeni 1, se găseşte întâi de toate în cuvântul de legătură dintre versetele 20 şi 21. Aceste versete sunt legate prin cuvântul “căci” sau “fiindcă.” Vorbind despre moarte, Pavel spune, “Nădăjduiesc cu tărie ca Hristos să fie onorat în trupul meu prin moarte, fiindcă pentru mine a muri este un câştig.” Cu alte cuvinte, dacă priveşti moartea ca un câştig pentru El, tu Îl proslăveşti pe Hristos în moartea ta.
Cum poate fi moartea un câştig?
Ce înseamnă asta? Versetul 23 arată de ce moartea era un câştig pentru Pavel: “Aş dori să mă mut [să mor] şi să fiu împreună cu Hristos, căci ar fi cu mult mai bine.” Asta face moartea: Ne duce în intimitatea lui Hristos. Ne mutăm, ne ducem să fim cu Hristos, şi asta, spune Pavel, este un câştig. Şi dacă priveşti moartea astfel, spune Pavel, Îl înalţi, Îl proslăveşti pe Hristos. Faptul de a‑L considera pe Hristos ca un câştig în moartea ta, Îl înalţă. Este “cu mult mai bine” decât a trăi aici.
Adevărat? Mai bine decât toţi prietenii de la şcoală? Mai bine decât să fii îndrăgostit? Mai bine decât să‑ţi îmbrăţişezi copiii? Mai bine decât să ai succes în carieră? Mai bine decât pensia şi joaca cu nepoţii? Da. De o mie de ori mai bine. Când mi‑am ţinut predica pentru poziţia de păstor pe care o am şi acum, acesta mi‑a fost pasajul din Scriptură. Asta s‑a petrecut în 27 ianuarie 1980. Voiam să le arăt oamenilor, prin intermediul Scripturii, pasiunea unică a vieţii mele, pasiunea care le cuprindea pe toate celelalte‑—pasiunea de a‑L înălţa pe Hristos în toate lucrurile, prin viaţă sau moarte.
La acest punct în mesajul meu, s‑a ridicat întrebarea: Este moartea mai bună ca viaţa? Este mutarea pentru a fi cu Hristos mai bună decât rămânerea aici? Le‑am spus:
Dacă nu cred acest lucru, cum aş îndrăzni să aspir la rolul de păstor—oriunde—ca să nu spun de Biserica Baptistă Bethlehem, unde 108 membri au peste 80 de ani şi alţi 171 au peste 65? Dar eu cred acest lucru, şi spun tuturor perilor albi din această biserică, cu toată autoritatea apostolului lui Hristos: ce este mai bun nu s‑a arătat încă! Şi nu mă refer la o pensie grasă sau la proprietăţi de lux. Mă refer la Hristos.
Am avut o înmormântare la fiecare trei săptămâni în primul an şi jumătate a lucrării mele, şi multe multe după aceea. A fost un timp de trezire, de cercetare, un timp dificil pentru un păstor tânăr. Inima mi s‑a lipit de multe familii în timp ce stăteam alături să spunem la revedere multor prieteni, unul după altul. Şi le‑am spus la revedere şi eu, şi cred că şi ei.
Dacă învăţăm să murim cum se cuvine, vom şi trăi cum se cuvine
Ceea ce am învăţat până acum din Filipeni 1 este că moartea (fie ea din cauze naturale sau prin prigoană) este un prilej de a‑L onora pe Hristos. Dacă suferim şi murim pe drumul Calvarului ascultării de Hristos, costul urmării Lui nu este doar un rezultat a‑L onorării Lui, ci şi un mijloc. Moartea arată unde ne este comoara. Modul în care murim scoate la iveală valoarea pe care o dăm lui Hristos în inimile noastre. Hristos este înălţat în moartea mea atunci când sunt satisfăcut cu El în moarte—când consider moartea ca un câştig din pricina Lui. Sau, cu alte cuvinte: Esenţa laudei pentru Hristos este preţuirea lui Hristos. Hristos va fi lăudat în moartea mea dacă în moarte eu Îl preţuiesc mai tare ca viaţa.
Isus a spus: “Cine iubeşte pe tată ori pe mamă, mai mult decât pe Mine, nu este vrednic de Mine şi cine iubeşte pe fiu ori pe fiică mai mult decât pe Mine, nu este vrednic de Mine” (Matei 10:37). Când vine ceasul să fie luate de la noi toate, cu excepţia lui Hristos, Îl vom înălţa spunând, “În El avem totul, şi chiar mai mult. A muri este un câştig.”
Dacă învăţăm să murim în felul acesta, vom fi pregătiţi să trăim. Şi dacă nu învăţăm să murim aşa, ne risipim vieţile. Cei mai mulţi dintre noi mai au cîţiva ani de trăit înainte de a fi cu Hristos. Chiar şi cel mai în vârstă dintre noi trebuie să‑şi pună înterebarea, “Dacă‑L iubesc pe Hristos, cum Îl pot glorifica în comportarea mea în după‑amiaza aceasta, în săptămâna aceasta?” Deci să ne apropiem de cealaltă jumătate a versetului din Filipeni 1:21: “Pentru mine, a trăi este Hristos.”
A trăi este Hristos
Ce vrea Pavel să spună prin “A trăi este Hristos” ? El îşi începe explicaţia în versetul 22: “Dar dacă trebuie să mai trăiesc în trup, face să trăiesc [în alte traduceri: Dar dacă trebuie să mai trăiesc în trup, merită să trăiesc, sau Dar dacă trebuie să mai trăiesc în trup, asta înseamnă pentru mine muncă roditoare].” Este o explicaţie ciudată: “A trăi este Hristos” devine “A trăi este muncă roditoare.” Care era roada ce urma să rezulte în urma muncii lui Pavel? Şi ce înseamnă “să‑L trăieşti¼ pe Hristos”? Răspunsul ne este dat în versetele 24‑26.
În versetul 22 Pavel ne spune: “Dar dacă trebuie să mai trăiesc în trup, face să trăiesc; şi nu ştiu ce trebuie să aleg.” Apoi în versetul 24 el spune: “Dar, pentru voi este mai de trebuinţă să rămân în trup.” Este deci evident că rodul pe care avea să‑l producă viaţa lui Pavel nu era doar pentru el însuşi, ci era foarte folositor pentru credincioşii filipeni. Deci fraza, “Pentru mine, a trăi este Hristos” devine “Pentru mine, a trăi este să aduc rodul de care voi aveţi nevoie aşa de mult.” Iar în versetul 25 ni se spune care era lucrul de care avea nevoie biserica şi pe care viaţa lui Pavel urma să‑l producă: “Şi sunt încredinţat şi ştiu că voi rămâne şi voi trăi cu voi toţi, pentru înaintarea şi bucuria credinţei voastre.” Îl vedem pe Pavel clarificând în mod progresiv înţelesul pe care‑l da el frazei “Pentru mine, a trăi este Hristos.”
Mai întâi el vrea să spună: Viaţa mea este dedicată rodirii (versetul 22). În al doilea rând, el spune: Viaţa mea este devotată producerii unui rod care vouă vă este foarte necesar (versetul 24). În al treilea rând, el spune: Viaţa mea este devotată creşterii credinţei voastre şi înmulţirii bucuriei voastre, încât să aveţi bucurie din belşug (versetul 25).
Acum întrebarea crucială este: De ce pentru Pavel este acelaşi lucru să spună, pe de o parte, “Pentru mine, a trăi este Hristos” şi pe de altă parte, “Viaţa mea este devotată progresului şi bucuriei voastre în credinţă”? Mie mi se pare că pentru Pavel aceste două afirmaţii sunt de fapt sinonime în acest context.
Eu trăiesc pentru progresul vostru şi bucuria voastră în credinţă
Pentru a înţelege această afirmaţie avem nevoie de o definiţie a credinţei. Credinţa obişnuită înseamnă încrederea şi bazarea pe cineva care ţi‑a dat dovezi reale despre faptul că este demn de încredere şi că doreşte şi este în stare să‑ţi dea ce ai nevoie. Dar atunci când obiectul credinţei este Isus Hristos, situaţia este schimbă. Noi avem nevoie de El însuşi. Dacă credem în Hristos doar să ne dea darurile Sale şi nu pe Sine însuşi ca dar atot‑satisfăcător, atunci nu credem în El într‑un fel care să‑L onoreze ca o Comoară a noastră. Atunci noi onorăm doar darurile Sale. Noi umblăm în realitate după darurile Lui, nu după El. Astfel, credinţa biblică în Isus înseamnă că ne încredem în El să ne dea ce avem nevoie cel mai mult—adică, pe El Însuşi. Asta înseamnă că credinţa însăşi trebuie să includă în esenţa ei preţuirea lui Hristos mai presus de toate lucrurile.
Acum putem înţelege cum cele ţeluri ale lui Pavel pentru viaţa sa sunt de fapt unul singur. După cele scrise în versetul 20, ţelul său era să‑L înalţe pe Hristos în viaţa lui; iar conform cu cele scrise în versetul 25, ţelul său era să promoveze progresul şi bucuria în credinţă a filipenilor. El crede că pentru aceasta îl lasă Dumnezeu să trăiască. Viaţa lui era aceasta: să lucreze “pentru înaintarea şi bucuria credinţei” lor.
Dar acum am văzut că credinţa este în esenţă să‑L preţuieşti pe Hristos ca pe o comoară. Cuvântul “bucurie” din versetul 25 (“pentru înaintarea şi bucuria credinţei voastre”) dă idea unei fericiri în preţuirea lui Hristos. Şi dacă El este preţuit cu bucurie, El este înălţat. Aceasta este pasiunea unică, atot‑cuprinzătoare, a vieţii lui Pavel. Cu alte cuvinte, Pavel spune, “Viaţa mea este devotată producerii în voi a acelei stări măreţe a inimii prin care Hristos este înălţat—mai precis, să fiţi satisfăcuţi în El, preţuindu‑L cu bucurie ca pe o comoară mai presus de toate. Asta vreau eu să spun prin cuvintele, ‘Pentru mine, a trăi este Hristos.’ Cu alte cuvinte, pentru mine a trăi înseamnă ca voi să aveţi o credinţă care‑L înalţă pe Hristos.”
Viaţa creştină înseamnă o serie de morţi decese
Am face o mare greşeală în acest punct dacă am separa felul în care Îl onorează pe Hristos moartea de felul în care Îl onorează pe Hristos viaţa. Motivul pentru care acest lucru ar fi o greşeală este pentru că viaţa unui creştin include multe morţi. Pavel a spus, “În fiecare zi eu sunt în primejdie de moarte” [sau, în altă traducere: Eu mor în fiecare zi!] Isus a spus, “Dacă voieşte cineva să vină după Mine, să se lepede de sine, să‑şi ia crucea în fiecare zi, şi să Mă urmeze” (Luca 9:23). Viaţa creştină zilnică înseamnă moarte zilnică. Moartea la care mă gândesc acum este moartea confortului şi siguranţei şi reputaţiei şi familiei şi prietenilor şi bogăţiei şi tihnei de acasă. Acestea pot fi luate de la noi în orice moment al cărării noastre de ascultare şi înălţare a lui Hristos. A muri zilnic în felul în care a murit Pavel zilnic, şi a‑ţi lua crucea zilnic în felul poruncit de Domnul Isus, înseamnă să îmbrăţişezi pentru Hristos acest fel de viaţă de suferinţă, considerând‑o în acelaşi timp un câştig.
Cu alte cuvinte, modul în care Îl onorăm pe Hristos în moarte este să‑L preţuim pe Hristos mai mult decât darul vieţii, şi modul de a‑L onora pe Hristos în viaţă este să‑L preţuim pe Isus mai mult decât darurile vieţii. De aceea Pavel foloseşte acelaşi cuvânt, “câştig,” în relaţie cu Hristos în moarte şi în relaţie cu Hristos în viaţă. El nu spune doar, “A muri este un câştig,” ci spune şi “Dar lucrurile, care pentru mine erau câştiguri [în viaţă!], le‑am socotit ca o pierdere, din pricina lui Hristos. Ba încă, şi acum privesc toate aceste lucruri ca o pierdere, faţă de preţul nespus de mare al cunoaşterii lui Hristos Isus, Domnul meu. Pentru El am pierdut toate şi le socotesc ca un gunoi, ca să câştig pe Hristos” (Filipeni 3:7‑8).
Durerea şi plăcerea, ca moduri de a‑L onora pe Hristos
Întreaga viaţă a creştinului ar trebui să‑L înalţe pe Hristos. Acest lucru se poate întâmpla prin plăcere, sau se poate întâmpla prin durere. Acum ne vom îndrepta atenţia asupra plăcerii. Motivul este nu că o mie de lucruri plăcute ne ocolesc, fiind creştini. Nici că noi nu ne bucurăm de ele ca daruri din partea lui Dumnezeu sau că nu‑i mulţumim pentru ele. Aşa ar trebui să facem; Biblia ne învaţă lucrul acesta. “Căci orice făptură a lui Dumnezeu este bună: şi nimic nu este de lepădat, dacă se ia cu mulţumiri; pentru că este sfinţit prin Cuvântul lui Dumnezeu şi prin rugăciune” (1 Timotei 4:4‑5). Şi este adevărat că “Cine aduce mulţumiri, ca jertfă, acela Mă proslăveşte şi celui ce veghează asupra căii lui, aceluia îi voi arăta mântuirea lui Dumnezeu” (Psalm 50:23).
Motivul pentru care nu insist asupra acestui aspect este că noi suntem gata orişicând pregătiţi să vedem partea plăcută a lucrurilor. Suntem fiinţe căzute, iubitoare de confort. Căutăm întotdeauna justificări pentru acţiunile noastre de auto‑protejare, auto‑asigurare, auto‑satisfacere. Ştiu asta de la mine însumi. Şi mă bucur că toate acestea nu sunt rele. Dumnezeu “ne dă toate lucrurile din belşug, ca să ne bucurăm de ele” (1 Timotei 6:17).
Felul cum primim pierderea arată cine este comoara noastră
Dar ceea ce ştiu şi mai sigur este că bucuria maximă în Dumnezeu ne vine din împărţirea darurilor Sale cu alţii, nu din adunarea lor pentru noi înşine. Este bine să lucrezi şi să ai. Este şi mai bine să lucrezi şi să ai pentru a putea da. Gloria lui Dumnezeu străluceşte mai tare atunci când suntem satisfăcuţi şi mulţumiţi cu El în vremuri de pierdere decât atunci când El ne dă totul în vremuri de belşug. “Evanghelia” sănătăţii, bunăstării şi prosperităţii înfăşoară şi înăbuşă frumuseţea lui Hristos în frumuseţea darurilor Sale, şi schimbă aceste daruri în idoli. Când creştinii se îmbogăţesc lumea nu este impresionată încât să‑I mulţumească lui Dumnezeu. Ei sunt însă impresionaţi când Dumnezeu este pentru noi atât de scump încât renunţăm la bogăţie pentru Hristos şi socotim asta ca un câştig.
Nimeni n‑a spus vreodată că a învăţat lecţiile cele mai importante ale vieţii sau că a avut cea mai dulce şi apropiată întâlnire cu Dumnezeu în zile însorite. Oamenii îşi adâncesc relaţia lor cu Dumnezeu atunci când vine seceta. Aşa a găsit cu cale Dumnezeu să facă. Hristos vrea să fie înălţat în vieţile noastre cel mai clar prin modul în care ne raportăm la El în pierderile de care avem parte. Pavel este exemplul nostru: “În adevăr, fraţilor, nu voim să vă lăsăm în necunoştinţă despre necazul care ne‑a lovit în Asia, de care am fost apăsaţi peste măsură de mult, mai presus de puterile noastre, aşa că nici nu mai trăgeam nădejde de viaţă. Ba încă ne spunea gândul că trebuie să murim, pentru ca să ne punem încrederea nu în noi înşine, ci în Dumnezeu care înviază morţii” (2 Corinteni 1:8‑9). Designul suferinţei lui Pavel are scopul de a face extraordinar de clar, pentru el şi pentru noi, că Dumnezeu şi numai Dumnezeu este singura comoară care rămâne. Când totul în viaţă ne este luat, cu excepţia lui Dumnezeu, şi noi ne încredem mai mult în El datorită acestui lucru, atunci acesta este un câştig, şi El este glorificat.
Risipirea vieţii prin fuga de suferinţă
Designul vieţii creştine este atât de crucial încât ar trebui să ne deschidem ochii pentru a vedea cât de mult vorbeşte Biblia despre el. O mulţime mare din cei ce se declară creştini îşi risipesc vieţile încercând să scape de costul dragostei. Ei nu înţeleg că merită întotdeauna să plăteşti acest preţ. Prin suferinţă putem vedea şi gusta mai mult din gloria lui Dumnezeu decât prin încercările egoiste de a scăpa de ea. Pavel se exprimă astfel: “De aceea, noi nu cădem de oboseală. Ci chiar dacă omul nostru de afară se trece, totuşi omul nostru dinlăuntru se înoieşte din zi în zi. Căci întristările noastre uşoare de o clipă lucrează pentru noi tot mai mult o greutate veşnică de slavă” (2 Corinteni 4:16‑17). “De o clipă” poate însemna chiar perioada unei vieţi întregi, în comparaţie cu veşnicia. “Uşoare” poate însemna suferinţă şi moarte în comparaţie cu bucuria veşnică în prezenţa lui Dumnezeu. Acesta este câştigul nostru dacă rămânem tari lângă Hristos. Asta risipim dacă nu stăm lângă El.
Dumnezeu a lăsat ca încercările să intensifice tânjirea noastră după gloria lui Dumnezeu. Pavel spune în Romani 5:2 că prin credinţă avem accesul la starea de har şi “ne bucurăm în nădejdea slavei lui Dumnezeu.” Apoi în următoarele două versete el ne spune cum această nădejde este păstrată şi îndulcită: “Ba mai mult, ne bucurăm chiar şi în necazurile noastre; căci ştim că necazul aduce răbdare, răbdarea aduce biruinţă în încercare, iar biruinţa aceasta aduce nădejdea” (versetele 3‑4). Această nădejde care creşte şi se adânceşte şi satisface prin suferinţă este nădejdea din versetul 2, “nădejdea slavei lui Dumnezeu.” Noi am fost creaţi să vedem şi să ne bucurăm, să savurăm această glorie. Şi Dumnezeu, în dragostea Lui, va folosi orice încercări pe care le consideră necesare pentru a intensifica bucuria noastră în legătură cu gloria Lui.
Există o diferenţă între o jertfă şi o sinucidere
Nu este rău să te rogi pentru vindecare, să iei medicamente, să‑ţi pui încuietori la uşi şi să fugi din calea mulţimilor dezlănţuite. Biblia nu ne cheamă la sinucidere. Este o îndrăzneală şi o îngâmfare să te arunci de pe streaşina Templului citând versete din Scriptură care spun că Dumnezeu te va prinde. Dumnezeu decide la urma urmei dacă şi când cărarea ascultării te va purta prin suferinţă. Satana îşi are locul său. Lui îi place să ne facă viaţa grea şi încearcă să ne distrugă credinţa. Dar Dumnezeu este suveran şi peste Satana şi toate încercările acestuia de a‑i distruge pe sfinţi sunt folosite de Dumnezeu spre binele celor ce sunt ai Lui şi spre gloria Numelui Său.
Deci este corect să fugi, şi este corect să stai. Unul poate scapă şi altul îndură suferinţe. Când să fugă şi când să rămână, aceasta a fost întrebarea chinuitoare pentru mulţi misionari şi lucrători din oraşe, şi pentru mulţi creştini cu locuri de muncă seculare cu mari oportunităţi dar şi cu mari conflicte. Omul care a gândit la asta mai mult decât majoritatea dintre noi a fost John Bunyan, păstorul care a petrecut doisprezece ani în închisoare şi care a scris Călătoria Creştinului. El ar fi putut fi eliberat din închisoare dacă ar fi fost de acord să nu mai predice. Soţia lui şi copiii lui aveau nevoie de el. Una din fiicele sale era oarbă. A fost o decizie chinuitoare. “Despărţirea de soţia şi sărmanii mei copii mi‑a fost deseori în locul acesta asemeni unei sfâşieri a cărnii de pe oasele mele.”[16]
Iată ce a scris el despre libertatea creştinului de a sta sau de a fugi de pericol.
Să încercăm să scăpăm? Poţi să faci asta dacă asta ai în inimă. Dacă inima ta îţi spune să fugi, fugi; dacă inima îţi spune să stai, stai. Orice, dar să nu te lapezi de adevăr. Cel ce fuge, are dreptul să fugă; cel ce stă, are dreptul să stea. Da, chiar acelaşi om poate şi să fugă şi să stea, după cum este chemarea lui Dumnezeu în inima sa. Moise a fugit, Exodul 2:15; Moise a stat, Evrei 11:27. David a fugit, 1 Samuel 19:12; David a stat, 1 Samuel 24:8. Ieremia a fugit, Ieremia 37:11‑12; Ieremia a stat, Ieremia 38:17. Hristos s‑a retras, Luca 9:10; Hristos a stat, Ioan 18:1‑8. Pavel a fugit, 2 Corinteni 11:33; Pavel a stat, Fapte 20:22‑23¼
Există în acest caz câteva reguli. Omul însuşi este cel mai în măsură să‑şi aprecieze tăria la momentul respectiv, cât şi înrâurirea pe care o are asupra inimii sale un argument sau altul în favoarea rămânerii sau a fugii¼ Să nu fugi niciodată din frică ruşinoasă, dar să fugi dacă aşa îţi porunceşte Dumnezeu şi El deschide uşa de scăpare, o uşă deschisă prin providenţa Lui, şi scăparea este aprobată de Cuvântul lui. Matei 10:23¼ Dacă, deci, după ce ai fugit, vei fi prins, nu te supăra pe Dumnezeu sau pe oameni: nu pe Dumnezeu, fiindcă tu eşti robul Lui, viaţa ta şi tot ce ai sunt ale Lui, nu pe oameni, fiindcă ei sunt doar nuiaua lui Dumnezeu, şi El a hotărât să lucreze în acest fel spre binele tău. Ai scăpat? Bucură‑te. Ai fost prins? Bucură‑te. Vreau să spun, fii bucuros în orice ţi s‑ar întâmpla, ştiind că soarta îţi este în mâna lui Dumnezeu.[17]
Promisiunea şi planul lui Dumnezeu
După tot ce spunem şi facem, promisiunea şi planul lui Dumnezeu pentru cei care nu‑şi risipesc vieţile este foarte clară: “Toţi cei ce vor să trăiască cu evlavie în Hristos Isus vor fi prigoniţi” (2 Timotei 3:12). Şi când persecuţia se opreşte pentru o vreme, suspinele şi durerile veacului de acum rămân, “Şi nu numai ea, dar şi noi, care avem cele dintâi roade ale Duhului suspinăm în noi, şi aşteptăm înfierea, adică răscumpărarea trupului nostru” (Romani 8:23). Suspinăm într‑un fel sau altul. După cum a spus şi apostolul Pavel, “ca nişte întristaţi, şi totdeauna suntem veseli” (2 Corinteni 6:10).
Aceasta este promisiunea. Iată planul sau designul lui Dumnezeu. Isus i‑a spus lui Pavel în durere—şi tuturor acelora dintre noi care Îl preţuiesc mai mult pe El decât o viaţă fără dureri—“Harul Meu îţi este de ajuns, căci puterea Mea în slăbiciune este făcută desăvârşită” (2 Corinteni 12:9). Multor creştini declaraţi nu le place deloc acest design sau plan. Poate că unii se vor revolta, “Ce mă interesează pe mine să‑Ţi desăvârşeşti puterea Ta!? Sunt în suferinţă! Dacă mă iubeşti, scoate‑mă din ea!” Pavel n‑a răspuns aşa. Pavel a învăţat ce este dragostea. Dragostea lui Hristos nu înseamnă cinstirea noastră sau uşurarea vieţii noastre. Dragostea Lui înseamnă să facă tot ce trebuie, plătind El însuşi un preţ mare (şi deseori şi noi), pentru a ne face în stare să ne bucurăm veşnic de înălţarea, de onorarea, de cinstirea Lui. Pavel răspunde planului lui Hristos astfel, “Deci, mă voi lăuda mult mai bucuros cu slăbiciunile mele, pentru ca puterea lui Hristos să rămână în mine. De aceea, simt plăcere în slăbiciuni, în defăimări, în nevoi, în prigoniri, în strâmtorări, pentru Hristos; căci când sunt slab, atunci sunt tare” (2 Corinteni 12:9‑10).
Toate bucuriile durabile se află pe drumul Calvarului
Ce tragic este când oamenii se îndepartă de la drumul Calvarului dragostei şi suferinţei. Toate bogăţiile gloriei lui Dumnezeu în Hristos se află pe acest drum. Şi părtăşia cea mai dulce cu Isus se găseşte tot acolo. Şi toate comorile siguranţei. Orice extazuri ale bucuriei. Cele mai clare privelişti ale eternităţii. Cele mai nobile prietenii. Cele mai umile sentimente de dragoste. Cele mai delicate fapte de bunătate iertătoare. Cele mai adânci revelaţii din Cuvântul lui Dumnezeu. Cele mai fierbinţi şi sincere rugăciuni. Toate acestea sunt pe drumul Calvarului, pe care Isus umblă cu poporul Său. Ia‑ţi crucea şi urmează‑L pe Isus. Pe acest drum, şi numai pe acest drum, viaţa este Hristos şi moartea este câştig. Umblarea pe orice alte căi înseamnă risipirea vieţii.
CAPITOLUL 5
RISCUL ESTE BUN—MAI BINE SĂ‑ŢI PIERZI VIAŢA DECÂT S‑O RISIPEŞTI
D |
acă singura noastră pasiune, pasiunea care le include pe toate, este de a‑L proslăvi pe Hristos în viaţă şi în moarte, şi dacă viaţa care‑L Înalţă pe El cel mai mult este viaţa de dragoste jertfitoare, atunci viaţa noastră este un risc, şi riscul este bun. Să fugi de acest risc înseamnă să‑ţi risipeşti viaţa.
Ce înseamnă un risc?
Eu definesc riscul foarte simplu, ca o acţiune care te expune posibilităţii de a pierde sau de a fi rănit. Dacă rişti poţi să pierzi bani, poţi să‑ţi pierzi reputaţia, poţi să‑ţi pierzi sănătatea sau chiar viaţa. Şi ce este mai rău, dacă rişti poţi să-i pui în pericol şi pe alţi oameni, nu doar pe tine. Vieţile lor pot fi în pericol. Atunci, cineva iubitor şi înţelept va fi gata să‑şi va asume riscuri? Eşti înţelept să te expui unor pierderi? Eşti iubitor când pui în pericol pe alţii? Este pierderea vieţii acelaşi lucru cu risipirea ei?
Depinde. Desigur, tu‑ţi poţi arunca viaţa la gunoi în sute de feluri şi, ca rezultat, să mori. În acest caz pierderea vieţii şi risipirea ei sunt tot una. Dar pierderea vieţii nu este întotdeauna acelaşi lucru cu risipirea vieţii. Cum este atunci când circumstanţele sunt de aşa natură încât neasumarea unui risc duce la o pierdere sau la răni? Sau atunci când riscarea cu succes ar aduce un mare beneficiu multor oameni, şi eşecul te‑ar afecta doar pe tine? N‑ar fi deloc dovadă de iubire să alegi confortul sau siguranţa când ai putea realiza ceva măreţ pentru cauza lui Hristos şi pentru binele altora.
Riscul este întreţesut în structura vieţilor noastre
De ce există un astfel de lucru, ca riscul, în lume? Fiindcă există şi un alt lucru numit ignoranţă. Dacă n‑ar exista ignoranţă, n‑ar exista risc. Riscul vine din faptul că nu ştim cum vor ieşi lucrurile. Asta înseamnă că Dumnezeu nu riscă niciodată nimic.[18] El cunoaşte rezultatul tuturor alegerilor Sale, înainte de a se întâmpla. Asta înseamnă că Dumnezeu este deasupra tuturor dumnezeilor popoarelor (Isaia 41:23; 42:8‑9; 44:6‑8; 45:21; 46:8‑11; 48:3). Şi din moment ce cunoaşte rezultatul tuturor acţiunilor Sale înainte ca ele să aibă loc, El planifică în consecinţă. Atotştiinţa Lui exclude orice posibilitate de a risca.[19]
Nu tot aşa este şi cu noi. Noi nu suntem Dumnezeu; noi suntem ignoranţi. Noi nu ştim ce se întâmplă mâine. Dumnezeu nu ne spune în detaliu ce intenţionează să facă mâine sau peste cinci ani. În mod evident, Dumnezeu ne lasă intenţionat să trăim şi să lucrăm în ignoranţă şi nesiguranţă în ceea ce priveşte rezultatele acţiunilor noastre.
El ne spune, de exemplu, în Iacov 4:13‑15:
Ascultaţi, acum, voi care ziceţi: „Astăzi sau mâine ne vom duce în cutare cetate, vom sta acolo un an, vom face negustorie şi vom câştiga!” Şi nu ştiţi ce va aduce ziua de mâine! Căci ce este viaţa voastră? Nu sunteţi decât un abur care se arată puţintel şi apoi piere. Voi, dimpotrivă, ar trebui să ziceţi: „Dacă va vrea Domnul, vom trăi şi vom face cutare sau cutare lucru.”
Tu nu ştii dacă inima ta nu se va opri înainte de a termina de citit această pagină. Nu ştii dacă nu cumva vreun şofer nu va ieşi de pe banda lui şi te va lovi din faţă în săptămâna care va veni, sau dacă ce ai servit la restaurant nu e contaminat cu vreun virus fatal, sau dacă nu cumva un atac cerebral nu te va paraliza înainte de a se termina săptămâna, sau dacă un om înarmat nu te va împuşca într‑un supermagazin. Noi nu suntem Dumnezeu. Noi nu ştim ce ne este rezervat în ziua de mâine.
Aruncând în aer mitul siguranţei
Astfel, riscul este întreţesut în structura vieţilor noastre finite. Nu putem evita riscul chiar dacă am vrea. Ignoranţa şi nesiguranţa zilei de mâine este aerul cu care ne‑am născut. Toate planurile noastre pentru mâine pot fi spulberate de o mie de evenimente necunoscute, chiar dacă stăm acasă sub plapumă sau călătorim cu maşina pe străzi. Unul dintre ţelurile mele este să arunc cumva în aer mitul siguranţei şi să vă eliberez de sub vraja siguranţei. Fiindcă siguranţa este un miraj. Ea nu există. În orice direcţie te‑ai întoarce dai de lucruri necunoscute şi necontrolate.
Ipocrizia tragică este că vraja siguranţei ne face în fiecare zi să riscăm în ceea ce ne priveşte, şi ne paralizează în acelaşi timp de la a risca pentru alţii pe drumul Calvarului dragostei. Suntem înşelaţi să credem că asta ne‑ar pune în pericol siguranţa pe care de fapt n‑o avem. Felul în care aş vrea să arunc în aer mitul siguranţei şi să vă scot de sub vraja securităţii este să merg pur şi simplu la Biblie şi să vă arăt că este bine să riscăm pentru cauza lui Hristos, şi că a nu face asta înseamnă risipirea vieţii.
“Domnul să facă ce va crede!”
Gândiţi‑vă la contextul din 2 Samuel, capitolul 10. Amaleciţii au batjocorit pe trimişii lui David şi astfel s‑au făcut urâţi lui David. Pentru a se proteja, i‑au plătit pe Sirieni să vină să lupte cu ei împotriva Israeliţilor. Ioab, comandantul oştirii lui Israel, s‑a văzut încercuit de Amaleciţi pe de o parte şi de Sirieni de cealaltă. Atunci şi‑a împărţit oştirea în două tabere, a pus o parte sub comanda fratelui său Abişai, iar cealaltă o comanda el însuşi.
În versetul 11 ei au promis că se vor ajuta unul pe altul la nevoie. Apoi vine acest mare cuvânt în versetul 12: “Fii tare, şi să ne arătăm plini de bărbăţie pentru poporul nostru şi pentru cetăţile Dumnezeului nostru; şi Domnul să facă ce va crede!” Ce înseamnă aceste ultime cuvinte, “Şi Domnul să facă ce va crede”? Înseamnă că Ioab a luat o hotărâre strategică pentru cetăţile lui Dumnezeu, dar nu ştia cum va ieşi totul. N‑a avut o revelaţie specială din partea lui Dumnezeu cu privire la acest subiect. El a trebuit să ia o decizie pe baza unei înţelepciuni sfiinţite. El trebuia să rişte sau să fugă. Nu ştia cum se va sfârşi totul. Astfel el a luat o decizie, şi a lăsat rezultatele în mâna lui Dumnezeu. Şi bine a făcut.
“Dacă va fi să pier, voi pieri”
Împărăteasa Estera este un alt exemplu de risc curajos în slujba dragostei şi pentru slava lui Dumnezeu. Era un bărbat iudeu numit Mardoheu care a trăit în secolul cinci înainte de Hristos, în timpul exilului babilonian. El avea o verişoară mai tânără care era orfană, pe care o chema Estera, pe care el a adoptat‑o ca fiică. Ea a crescut şi s‑a făcut frumoasă, iar mai târziu împăratul Ahaşveroş a luat‑o ca împărăteasă. Haman, unul dintre slujitorii cei mai înalţi de la curtea lui Ahaşveroş, îl ura pe Mardoheu şi pe toţi deportaţii evrei, şi l‑a convins pe împărat să semneze un decret prin care aproba exterminarea lor. Împăratul nici nu şi‑a dat seama că şi soţia lui era evreică.
Mardoheu i‑a trimis vorbă Esterei să se ducă înaintea împăratului şi să pledeze în favoarea poporului. Estera ştia că există o lege împărătească care spunea că oricine se va apropia de împărat fără să fie invitat va fi ucis pe loc, dacă acesta nu‑i întinde toiagul lui de aur. Însă ea ştia şi că vieţile celor din poporul ei erau în primejdie. Ea îi trimite răspuns lui Mardoheu prin aceste cuvinte:
“Du‑te, strânge pe toţi Iudeii care se află în Susa, şi postiţi pentru mine fără să mâncaţi, nici să beţi, trei zile, nici noaptea, nici ziua. Şi eu voi posti odată cu slujnicele mele, apoi voi intra la împărat, în ciuda legii; şi dacă va fi să pier, voi pieri” (Estera 4:15‑16).
“Dacă va fi să pier, voi pieri.” Ce înseamnă asta? Înseamnă că Estera nu ştia care va fi rezultatul acţiunii sale. Nu avea o revelaţie specială de la Dumnezeu în această privinţă. Ea a decis pe baza înţelepciunii şi dragostei pentru poporul ei şi pe baza încrederii în Dumnezeu. Ea putea sau să rişte sau să fugă. Nu ştia cum vor ieşi lucrurile. În consecinţă, ea a luat o hotărâre şi a lăsat rezultatele în mâna lui Dumnezeu. Şi bine a făcut.
“Nu vom sluji dumnezeilor tăi”
Să mai luăm un exemplu din Vechiul Testament. Scena este în Babilon. Iudeii sunt în exil. Împărat este Nebucadneţar. El ridică un chip de aur, apoi porunceşte ca la auzirea sunetelor instrumentelor toţi să se plece în faţa chipului. Însă Şadrac, Meşac şi Abed‑Nego nu s‑au plecat. Ei se închinau singurului Dumnezeu adevărat, Dumnezeul lui Israel.
Nebucadneţar îi ameninţă şi le spune că dacă nu se pleacă în faţa chipului vor fi aruncaţi în cuptorul de foc. Ei răspund:
“Noi nu avem nevoie să‑ţi răspundem la cele de mai sus. Iată, Dumnezeul nostru, căruia Îi slujim, poate să ne scoată din cuptorul aprins, şi ne va scoate din mîna ta, împărate. Şi chiar de nu ne va scoate, să ştii, împărate, că nu vom sluji dumnezeilor tăi, şi nici nu ne vom închina chipului de aur, pe care l‑ai înălţat!” (Daniel 3:16‑18)
Era un risc teribil. “Noi credem că Dumnezeul nostru ne va izbăvi. Dar şi dacă n‑o va face, tot nu vom sluji dumnezeilor tăi.” Ei nu ştiau cum se vor sfârşi lucrurile. Au spus în fapt acelaşi lucru ca Estera: “Dacă va fi să pierim, vom pieri.” Şi au încredinţat rezultatul în mâna lui Dumnezeu în acelaşi fel în care au făcut‑o Ioab şi Abişai: “Domnul să facă ce va crede!” Şi a fost bine. Este bine să rişti pentru cauza lui Dumnezeu.
“Eu sunt gata să şi mor pentru Numele Domnului Isus”
Următorul mare erou din Noul Testament care şi‑a asumat riscuri mari a fost apostolul Pavel. Închipuiţi‑vă mai întâi că‑l vedeţi în prima sa călătorie spre Ierusalim după mulţi ani de suferinţă pentru Hristos aproape peste tot unde a mers. Prin Duhul Sfânt (Fapte 19:21), şi‑a pus în gând să meargă la Ierusalim. Adunase bani pentru cei săraci, şi voia să vadă că se împart cu credincioşie. A ajuns până la Cezarea, şi un prooroc numit Agab s‑a coborât din Iudea, şi‑a legat în mod simbolic mâinile şi picioarele cu brâul lui Pavel, şi a zis, “Iată ce zice Duhul Sfînt: „Aşa vor lega Iudeii în Ierusalim pe omul acela al cui este brîul acesta, şi‑l vor da în mîinile Neamurilor”” (Fapte 21:11).
Când au auzit ucenicii, l‑au rugat pe Pavel să nu se suie la Ierusalim. El a răspuns, “Ce faceţi de plângeţi aşa, şi‑mi rupeţi inima? Eu sunt gata nu numai să fiu legat, dar chiar să şi mor în Ierusalim pentru Numele Domnului Isus” (Fapte 21:13). Apoi, ne spune Luca, prietenii săi s‑au domolit: “Dacă am văzut că nu‑l putem îndupleca, n‑am mai stăruit, şi am zis: „Facă‑se voia Domnului!”” (Fapte 21:14).
Cu alte cuvinte, Pavel credea că această călătorie la Ierusalim era necesară cauzei lui Hristos. El nu ştia în detaliu ce i se va întâmpla acolo sau care va fi rezultatul vizitei sale. Arestarea şi necazul erau sigure. Dar dincolo de acestea? Moartea? Întemniţarea? Exilul? Nimeni nu ştia. Deci ce i‑au spus? Au putut să cadă de acord asupra unui lucru: “Facă‑se voia Domnului!” Sau cum a spus Ioab, “Domnul să facă ce va crede!” Şi a făcut bine.
Din cetate în cetate¼ mă aşteaptă necazuri
De fapt, întreaga viaţă a apostolului Pavel a fost o suită de riscuri stresante, venite unul după altul. El spune în Fapte 20:23, “Numai, Duhul Sfânt mă înştiinţează din cetate în cetate că mă aşteaptă lanţuri şi necazuri.” Dar el nu ştia niciodată în ce formă vor veni acestea, sau când vor veni, sau prin cine vor veni. Pavel a decis să‑şi rişte viaţa în Ierusalim ştiind foarte bine ce i s‑ar putea întâmpla. Lucrurile prin care trecuse deja îi dăduseră o idee despre ce i se putea întâmpla în Ierusalim:
De cinci ori am căpătat de la Iudei patruzeci de lovituri fără una; de trei ori am fost bătut cu nuiele; o dată am fost împroşcat cu pietre; de trei ori s‑a sfărâmat corabia cu mine; o noapte şi o zi am fost în adâncul mării. Deseori am fost în călătorii, în primejdii pe râuri, în primejdii din partea tâlharilor, în primejdii din partea celor din neamul meu, în primejdii din partea păgânilor, în primejdii în cetăţi, în primejdii în pustie, în primejdii pe mare, în primejdii între fraţii mincinoşi. În osteneli şi necazuri, în priveghiuri adesea, în foame şi sete, în posturi adesea, în frig şi lipsă de îmbrăcăminte! Şi, pe lângă lucrurile de afară, în fiecare zi mă apasă grija pentru toate Bisericile (2 Corinteni 11:24-28).
Ce înseamnă asta? Înseamnă că Pavel nu ştia niciodată de unde va veni următoarea lovitură. În fiecare zi şi‑a riscat viaţa pentru cauza lui Dumnezeu. Drumurile nu erau sigure. Călătorind pe râuri nu era sigur. Nu era sigur nici în mijlocul fraţilor săi evrei. Între Neamuri, nu era sigur. În cetăţi, nu era sigur. În pustie, nu era sigur. Pe mare, nu era sigur. Chiar şi între aşa‑numiţii fraţi creştini, nu era sigur. Siguranţa era un miraj. Ea nu exista pentru apostolul Pavel.
A avut două alternative: să‑şi risipească viaţa sau să trăiască în risc. Şi el îşi exprimă foarte clar opţiunea: “Dar eu nu ţin numaidecât la viaţa mea, ca şi cum mi‑ar fi scumpă, ci vreau numai să‑mi sfârşesc cu bucurie calea şi slujba, pe care am primit‑o de la Domnul Isus, ca să vestesc Evanghelia harului lui Dumnezeu” (Fapte 20:24). El n‑a ştiut niciodată ce‑l aştepta în vitorul apropiat. Dar drumul Calvarului îi făcea semn să calce pe el. Şi el şi‑a riscat viaţa în fiecare zi. Şi bine a făcut!
“Dacă M‑au prigonit pe Mine, şi pe voi vă vor prigoni”
Pentru ca să nu credem că acest tip de viaţă cu riscuri a fost rezervată doar pentru Pavel, el ţine să le spună creştinilor care erau la începutul vieţii lor de credinţă că vor avea de înfruntat diverse necazuri. După înfiinţarea unor biserici noi în prima lui călătorie misionară, s‑a întors câteva luni mai târziu pe acolo “întărind sufletele ucenicilor. El îi îndemna să stăruie în credinţă, şi spunea că în Împărăţia lui Dumnezeu trebuie să intrăm prin multe necazuri” (Fapte 14:22). Când scrie tinerei biserici din Tesalonic, el îşi exprimă grija ca nu cumva să se fi clătinat în necazurile cu care se confruntă, şi le spune, “Căci ştiţi singuri că la aceasta suntem rânduiţi” [adică, la necazuri] (1 Tesaloniceni 3:3). Cu alte cuvinte, viaţa creştină este o chemare la o viaţă de risc.
Isus a spus clar acest lucru. El spune, de exemplu, în Luca 21:16, “Veţi fi daţi în mâinile lor până şi de părinţii, fraţii, rudele şi prietenii voştri, şi vor omorî pe mulţi dintre voi.” Cuvântul cheie aici este mulţi. “Vor omorî pe mulţi dintre voi [sau pe unii dintre voi].” Acest cuvânt pune viaţa pământească a ucenicilor lui Isus sub semnul unei mari nesiguranţe. Nu toţi vor muri pentru cauza lui Hristos, dar nici nu vor trăi toţi. Unii vor muri, şi unii vor trăi. Asta e ceea ce vreau să spun prin risc. Este voia lui Dumnezeu ca noi să trăim într‑o doză de nesiguranţă referitor la ceea ce va veni asupra noastră pe acest pământ. Şi astfel, este voia lui Dumnezeu să ne asumăm riscuri pentru cauza lui Dumnezeu.
Pentru Domnul Isus, viaţa a fost grea şi El spune că va fi grea şi pentru urmaşii Săi. “Aduceţi‑vă aminte de vorba, pe care v‑am spus‑o: „Robul nu este mai mare decât stăpânul său.” Dacă m‑au prigonit pe Mine, şi pe voi vă vor prigoni; dacă au păzit cuvântul Meu, şi pe al vostru îl vor păzi” (Ioan 15:20). Astfel că Petru atenţionează bisericile din Asia că prigoana era ceva normal. “Prea iubiţilor, nu vă miraţi de încercarea de foc din mijlocul vostru, care a venit peste voi ca să vă încerce, ca de ceva ciudat, care a dat peste voi: dimpotrivă, bucuraţi‑vă, întrucât aveţi parte de patimile lui Hristos, ca să vă bucuraţi şi să vă veseliţi şi la arătarea slavei Lui. Dacă sunteţi batjocoriţi pentru Numele lui Hristos, ferice de voi! Fiindcă Duhul slavei, Duhul lui Dumnezeu, Se odihneşte peste voi” (1 Petru 4:12‑14).
Acceptarea credinţei creştine însemna asumarea unui risc
Primele trei secole ale bisericii creştine au purtat tiparul creşterii în condiţii de ameninţare. Stephen Neill, în cartea lui Istoria misiunilor creştine, a scris, “Fără îndoială, creştinii din timpul Imperiului Roman n‑a avut dreptul legal de a exista, şi erau expuşi celor severe rigori ale legii¼ Fiecare creştin ştia că mai devreme sau mai târziu este posibil să trebuiască să‑şi mărturisească credinţa chiar cu costul vieţii.”[20] Era posibil. Acesta era riscul. El exista, era prezent întotdeauna: Poate că noi vom fi cei ucişi fiindcă suntem creştini, poate că nu vom fi. Exista un risc. Era ceva normal. Şi trebuia să devii creştin în acele circumstanţe.
De fapt, ceea ce‑i şoca pe ceilalţi din lumea păgână era faptul că creştinii arătau o dragoste care‑L înălţa pe Hristos. Împăratul roman Iulian (332‑363 d.Hr.) a dorit să reaprindă zelul oamenilor pentru religia păgână antică, însă vedea cum tot mai mulţi oameni sunt atraşi de creştinism. Plin de frustrare, el scrie împotriva acestor “atei” (care nu credeau în zeii romani, ci în Hristos):
Ateismul [adică, credinţa creştină] a înaintat îndeosebi datorită slujirii pline de dragoste acordate străinilor, şi prin grija arătată înmormântării celor morţi. Este şocant faptul că nu există nici un evreu care să cerşească, şi că Galileenii fără dumnezei îngrijesc nu doar de săracii lor, ci şi de ai noştri; în timp ce ai noştri aşteaptă degeaba după ajutorul pe care ar trebui să li‑l dăm.[21]
A‑L urma pe Hristos este un lucru care costă. Există risc peste tot. dar, aşa cum am văzut în capitolul 3, chiar acest risc este mijlocul prin care valoarea lui Hristos străluceşte mai tare.
Cum să risipeşti patruzeci de ani şi mii de vieţi
Dar ce se întâmplă când oamenii lui Dumnezeu nu se pot elibera de vraja înşelătoare a securităţii proprii? Ce se întâmplă atunci când încearcă să‑şi trăiască vieţile în mirajul siguranţei? Răspunsul este: îşi risipesc vieţile. Vă amintiţi o astfel de întâmplare?
Erau mai puţin de trei ani de când poporul lui Israel ieşise din Egipt prin puterea lui Dumnezeu. Erau acum la marginea Ţării Promise. Domnul i‑a spus lui Moise, “Trimite nişte oameni să iscodească ţara Canaanului, pe care o dau copiilor lui Israel” (Numeri 13:2). Şi Moise i‑a trimis pe caleb, Iosua, şi alţi zece oameni. După patruzeci de zile ei s‑au întors, aducând cu ei un ciorchine uriaş de struguri, purtat de doi oameni pe o prăjină. Caleb a îndemnat şi a încurajat poporul: “Haidem să ne suim, şi să punem mâna pe ţară, căci vom fi biruitori!” (Nueri 13:30). Dar ceilalţi au spus, “Nu putem să ne suim împotriva poporului acestuia, căci este mai tare decât noi” (v.31).
Caleb n‑a fost în stare să arunce în aer mitul siguranţei. Oamenii erau prinşi de vraja înşelătoare a securităţii lor—ideea că există o cale de a‑ţi trăi viaţa la adăpost şi în siguranţă, altfel decât calea ascultării care‑L preamăreşte pe Dumnezeu. Ei au cârtit împotriva lui Moise şi Aaron şi au decis să se întoarcă în Egipt—mirajul siguranţei.
Iosua a încercat să‑i elibereze din amorţeală.
Ţara pe care am străbătut‑o noi ca s‑o iscodim, este o ţară foarte bună, minunată. Dacă Domnul va fi binevoitor cu noi, ne va duce în ţara aceasta, şi ne‑o va da; este o ţară, în care curge lapte şi miere. Numai, nu vă răzvrătiţi împotriva Domnului, şi nu vă temeţi de oamenii din ţara aceea, căci îi vom mânca. Ei nu mai au nici un sprijin. Domnul este cu noi, nu vă temeţi de ei! (Numeri 14:7‑9).
Însă nici Iosua n‑a reuşit să distrugă mitul siguranţei proprii. Oamenii erau îmbătaţi în lumea viselor de securitate şi siguranţă. Discutau să‑i ucidă cu pietre pe Caleb şi Iosua. Rezultatul? Mii de vieţi risipite şi de ani risipiţi. Este clar că au greşit neasumându‑şi riscul luptei cu uriaşii din ţara Canaan. O, cât de mult se risipeşte atunci când nu riscăm pentru cauza lui Dumnezeu!
Dar tu?
Riscul este bun. Şi asta nu pentru că Dumnezeu promite succesul tuturor aventurilor noastre pentru cauza Lui. Nu ni se promite că toate eforturile pentru cauza lui Dumnezeu vor avea succes, cel puţin nu pe termen scurt. Ioan Botezătorul a riscat numindu‑l pe Irod preacurvar când şi‑a lăsat nevasta şi a luat‑o pe a fratelui său. Pentru asta, lui Ioan i s‑a tăiat capul. Şi totuşi, el a făcut bine riscându‑şi viaţa pentru cauza lui Dumnezeu şi a adevărului. Isus nu‑l dezaprobă, ci are cele mai alese laude pentru el (Matei 11:11).
Pavel a riscat călătorind la Ierusalim pentru a‑şi împlini misiunea începută în slujba celor săraci. A avut parte de bătaie, fiind apoi închis timp de doi ani, apoi a fost trimis la Roma şi peste alţi doi ani a fost executat acolo. Şi a făcut bine riscându‑şi viaţa pentru cauza lui Hristos. O, câte morminte sunt prin Africa sau Asia fiindcă mii de misionari tineri s‑au eliberat prin puterea Duhului Sfânt de mitul înşelător al securităţii şi după aceea şi‑au riscat vieţile pentru a‑L înălţa pe Hristos între popoarele lumii neatinse de mesajul Evangheliei!
Şi acum, tu cum eşti? Eşti prins în vraja siguranţei, paralizat şi incapabil să‑ţi asumi vreun risc pentru cauza lui Hristos? Sau ai fost eliberat prin puterea Duhului Sfânt de mirajul siguranţei şi comfortului Egiptului? Voi, bărbaţilor, spuneţi vreodată ca Ioab, “Pentru Numele lui Hristos voi face asta¼ şi Domnul să facă ce va crede”? Voi, femeilor, spuneţi vreodată ca Estera, ““Pentru Numele lui Hristos o voi face¼ şi dacă va fi să pier, voi pieri”?
Riscând din motive greşite
În chemarea creştinilor la a‑şi asuma riscuri există două pericole. Am menţionat unul din ele în capitolul 4, anume, pericolul ca o persoană să fie atât de pornită spre lepădarea de sine încât să nu mai fie în stare să să se bucure de bucuriile legitime ale vieţii date de Dumnezeu pentru noi. Un alt pericol, şi mai grav, este că putem fi atraşi către o viaţă de risc din motive de laudă personală. Ne place să simţim cum creşte adrenalina eroismului. Îi batjocorim pe cei leneşi şi laşi şi ne simţim superiori. Ne gândim la risc ca la un fel de neprihănire care ne face acceptaţi în faţa lui Dumnezeu. Din toate aceste lucruri greşite lipseşte credinţa copilărească în conducerea suverană a lui Dumnezeu în lume şi în dragostea Lui biruitoare.
Am presuspus până acum că puterea şi motivaţia din spatele asumării de riscuri pentru cauza lui Dumnezeu nu este eroismul, sau pofta de aventură, sau curajul încrederii în sine, sau nevoia de a obţine aprobarea lui Dumnezeu, ci credinţa în Fiul lui Dumnezeu, în care avem totul, care conduce totul, şi care împlineşte totul, Isus Hristos. Puterea de a‑ţi risca reputaţia pentru Hristos este credinţa că dragostea lui Dumnezeu îţi va ridica până la urmă capul în sus şi îţi va apăra cauza. Puterea de a‑ţi risca banii pentru cauza Evangheliei este credinţa că ai o comoară nesecată în ceruri. Puterea de a‑ţi risca viaţa în această lume este credinţa în făgăduinţa că acela care îşi pierde viaţa în această lume o va câştiga pentru veacul care va veni.
Este ceva cu totul diferit de eroism şi încrederea în sine. Când ne riscăm reputaţia sau banii convinşi că Dumnezeu ne va ajuta şi că, în final, el va folosi perderea noastră pentru a ne face să ne bucurăm mai mult de slava Lui, atunci nu noi primim lauda pentru curajul arătat; e Dumnezeu cel care primeşte lauda pentru purtarea Sa de grijă. În acest caz riscul reflectă valoarea lui Dumnezeu, nu valoarea noastră.
Putem greşi însă presupunând că aceasta este motivaţia neînfricării. Noi suntem porniţi să riscăm pentru motivaţii greşite. Fără Hristos, am avea cu toţii inima legalistă, desfrânată—doritori să facem cum poftim noi, sau să facem lucrurile lui Dumnezeu cum ne place nouă pentru a ne demonstra abilităţile proprii. Din moment ce suntem porniţi spre aşa ceva, avem nevoie de protecţie. Dumnezeu ne‑a dat o altă modalitate de a risca. Să facem orice “după puterea pe care ne‑o dă Dumnezeu: pentru ca în toate lucrurile să fie slăvit Dumnezeu prin Isus Hristos, a căruia este slava şi puterea în vecii vecilor! Amin” (1 Petru 4:11). Şi modul în care Dumnezeu ne pune la dispoziţie puterea Sa este prin credinţa în promisiunile Sale. Dumnezeu promite că, orice riscăm să pierdem pentru a‑L înălţa pe Hristos, El ne va da de o mie de ori mai mult, împreună cu o părtăşie atot‑satisfăcătoare.
Puterea de a risca stă în promisiunea lui Dumnezeu
Mai devreme în acest capitol am amintit versetul din Luca 21:16, unde Isus spune ucenicilor Săi, “Vor omorî pe mulţi dintre voi.” N‑am spus însă şi promisiunea care urmează: “Veţi fi urâţi de toţi din pricina Numelui Meu. Dar nici un păr din cap nu vi se va pierde” (versetul 18). Este unul din parodoxurile acelea dureroase ale Bibliei: “Vor omorî pe mulţi dintre voi¼ Însă nici un păr din cap nu vi se va pierde”! Ce înseamnă asta? Ce vrea Isus să ne transmită când ne spune, “Foarte bine, îndrăzniţi şi riscaţi fiind ascultători de Mine; vor da la moarte pe unii din voi, însă nici un păr din capul vostru nu se va pierde”?
Cred că cel mai bun comentariu asupra acestor versete este în Romani 8:35‑39.
Cine ne va despărţi pe noi de dragostea lui Hristos? Necazul, sau strâmtorarea, sau prigonirea, sau foametea, sau lipsa de îmbrăcăminte, sau primejdia, sau sabia? După cum este scris: „Din pricina Ta suntem daţi morţii toată ziua, suntem socotiţi ca nişte oi de tăiat.” Totuşi, în toate aceste lucruri noi suntem mai mult decât biruitori, prin Acela care ne‑a iubit. Căci sunt bine încredinţat că nici moartea, nici viaţa, nici îngerii, nici stăpânirile, nici puterile, nici lucrurile de acum, nici cele viitoare, nici înălţimea, nici adâncimea, nici o altă făptură, nu vor fi în stare să ne despartă de dragostea lui Dumnezeu, care este în Isus Hristos, Domnul nostru.
Comparaţi aceste cuvinte extraordinar de minunate cu cuvintele spuse de Domnul Isus: “Vor omorî pe mulţi dintre voi¼ Însă nici un păr din cap nu vi se va pierde.”
La fel ca Isus, Pavel spune că dragostea lui Hristos pentru noi nu elimină suferinţa. Din contră, însăşi ataşamentul nostru faţă de Hristos aduce suferinţă. Care este răspunsul lui Pavel la propria lui întrebare din versetul 35: “Cine ne va despărţi pe noi de dragostea lui Hristos? Necazul, sau strâmtorarea, sau prigonirea, sau foametea, sau lipsa de îmbrăcăminte, sau primejdia, sau sabia?” Răspunsul din versetul 37 este un NU răsunător! Dar nu uitaţi implicaţiile întrebării: Motivul pentru care aceste lucruri nu ne separă de dragostea lui Hristos nu este pentru că ele nu li se întâmplă acelor iubiţi de El. Nu. Ele vin şi asupra lor. Însăşi citatul lui Pavel din Psalmul 44:22 ne arată că de fapt aceste lucruri vin peste cei ce sunt ai lui Hristos. “Din pricina Ta suntem daţi morţii toată ziua, suntem socotiţi ca nişte oi de tăiat.” Cu alte cuvinte, dragostea lui Hristos nu ne scuteşte de aceste suferinţe. Riscul este real. Viaţa creştină este o viaţă de durere. Nu este fără bucurie, însă nici nu fără durere.
Se îngrijeşte Dumnezeu cu adevărat de toate trebuinţele noastre?
Acesta este înţelesul micului cuvânt “în” din versetul 37: “În toate aceste lucruri noi suntem mai mult decât biruitori¼” Suntem mai mult decât biruitori în toate încercările noastre, nu evitându‑le. Deci Pavel este de acord cu Isus: “Vor omorî pe unii dintre voi.” Ascultarea este un risc. Şi este bine, este corect să rişti pentru cauza lui Dumnezeu. Unele din riscuri sunt menţionate în versetul 35:
- “necazul”—problemele şi oprimarea de diferite moduri prin care Pavel ne spune că trebuie să trecem în drumul către cer (Fapte 14:22).
- “strâmtorarea”—calamităţile care aduc stresul şi ameninţă să ne frângă ca pe un beţişor (2 Corinteni 6:4; 12:10).
- “prigonirea”—opoziţia activă din partea duşmanilor Evangheliei (Matei 5:11‑12).
- “primejdia”—orice fel de ameninţare sau pericol pentru trup, suflet sau familie (2 Corinteni 11:26).
- “sabia”—arma cu care a fost omorât Iacov (Fapte 12:2).
- “foametea, sau lipsa de îmbrăcăminte”—lipsa hranei sau a hainelor.
Am pus “foametea şi lipsa de îmbrăcăminte” ultima fiindcă acestea pun cea mai mare problemă. N‑a spus oare Isus:
Nu vă îngrijoraţi de viaţa voastră, gândindu‑vă ce veţi mânca, sau ce veţi bea; nici de trupul vostru, gândindu‑vă cu ce vă veţi îmbrăca. Oare nu este viaţa mai mult decât hrana, şi trupul mai mult decât îmbrăcămintea?¼ Nu vă îngrijoraţi dar, zicând: „Ce vom mânca?” Sau: „Ce vom bea?” Sau: „Cu ce ne vom îmbrăca?”¼ Tatăl vostru cel ceresc ştie că aveţi trebuinţă de ele. Căutaţi mai întâi Împărăţia lui Dumnezeu şi neprihănirea Lui, şi toate aceste lucruri vi se vor da pe deasupra (Matei 6:25, 31‑33).
“Ei bine, care este adevărul? putem întreba. Au parte creştinii de “foamete şi lipsă de îmbrăcăminte” sau Dumnezeu le va da pe deasupra “toate acestea” atunci când au nevoie de ele? Creştinii nu vor flămânzi niciodată sau nu vor suferi foame sau nu vor fi prost îmbrăcaţi? Oare n‑au fost unii din sfinţii cei mai sfinţi ai lumii goi şi flămânzi? Ce este cu Evrei 11:37‑38? “Au fost ucişi cu pietre, tăiaţi în două cu fierăstrăul, chinuiţi; au murit ucişi de sabie, au pribegit îmbrăcaţi cu cojoace şi în piei de capre, lipsiţi de toate, prigoniţi, munciţi—ei, de care lumea nu era vrednică—au rătăcit prin pustiuri, prin munţi, prin peşteri şi prin crăpăturile pământului.” Pierderile suferite şi mizeriile de care au avut parte aceşti credincioşi nu se datorau necredinţei lor. Ei erau credincioşi—oameni “de care lumea nu era vrednică.”
Tot ce ai nevoie pentru a face voia Lui şi a fi fericit pentru veşnicie
Ce vrea să spună atunci Isus prin cuvintele, “Toate acestea—toată hrana şi îmbrăcămintea voastră—vi se vor da pe deasupra când veţi căuta mai întâi Împărăţia lui Dumnezeu”? A vrut să spună acelaşi lucru ca atunci când a zis, “Vor omorî pe mulţi dintre voi¼ Însă nici un păr din cap nu vi se va pierde” (Luca 21:16‑18). A vrut să spună că vom avea tot ce avem nevoie să facem voia Lui şi a fi, pentru eternitate şi în mod suprem, fericiţi în El.
Cât de multă mâncare şi îmbrăcăminte ne sunt necesare? Necesare pentru ce? putem întreba. Necesare pentru a ne simţi confortabil? Nu, Isus nu ne‑a promis confort. Necesare ca să evităm ruşinea? Nu, Isus ne‑a chemat să purtăm cu bucurie ruşinea pentru numele Lui. Necesare pentru supravieţuire? Nu, Isus nu ne‑a promis că ne scuteşte de moarte—de orice fel ar fi ea. Prigoana şi bolile i‑au decimat pe sfinţi. Creştinii au murit pe eşafod, şi au murit de boli. De aceea a scris Pavel, “Şi noi, care avem cele dintâi roade ale Duhului suspinăm în noi, şi aşteptăm înfierea, adică răscumpărarea trupului nostru” (Romani 8:23).
Ce a vrut Isus să spună este că Tatăl nostru care este în ceruri nu va îngădui să fim ispitiţi peste puterile noastre (1 Corinteni 10:13). Dacă ai nevoie de o fărâmitură de pâine, pentru ca tu, copilul lui Dumnezeu, să‑ţi păstrezi credinţa în închisoarea foametei, o vei primi. Dumnezeu nu promite mâncare suficientă pentru a fi confortabil sau pentru a trăi—El promite mâncare suficientă ca să te poţi încrede în El şi a împlini voia Lui.[22]
Pot totul în Hristos, chiar şi să mor de foame
În momentul când Pavel a promis, “Şi Dumnezeul meu să îngrijească de toate trebuinţele voastre, după bogăţia Sa, în slavă, în Isus Hristos,” el chiar sfârşise de spus, “Ştiu să trăiesc smerit, şi ştiu să trăiesc în belşug. În totul şi pretutindeni m‑am deprins să fiu sătul şi flămând, să fiu în belşug şi să fiu în lipsă. Pot totul în Hristos, care mă întăreşte” (Filipeni 4:12‑13, 19). Pot “toate lucrurile” înseamnă “Pot să sufăr şi foamea prin El, cel ce mă întăreşte. Pot fi lipsit de hrană şi îmbrăcăminte prin El, cel ce mă întăreşte.” Asta promite Isus. El nu ne va lăsa şi nu ne va părăsi (Evrei 13:5). Dacă vom suferi foame, El va fi pâinea noastră veşnică, dătătoare de viaţă. Dacă vom umbla goi, El va fi veşmântul nostru desăvârşit, neprihănit. Dacă vom fi chinuiţi şi vom striga de durere în durerile morţii, El ne va păzi să blestemăm numele Lui şi va transforma trupul nostru zdrobit de lovituri îmbrăcându‑l într‑o frumuseţe care nu va mai trece.
Dincolo de orice risc este dragostea care triumfă
Concluzia care ne mângâie şi ne dă siguranţă oridecâte ori riscăm pentru Hristos este că nimic nu ne poate despărţi de dragostea Lui. Pavel întreabă, “Cine ne va despărţi pe noi de dragostea lui Hristos? Necazul, sau strâmtorarea, sau prigonirea, sau foametea, sau lipsa de îmbrăcăminte, sau primejdia, sau sabia?” (Romani 8:35). Şi răspunsul lui este, NIMIC! Cu alte cuvinte, nici o nenorocire care se abate asupra unui adevărat creştin nu poate dovedi că el a fost despărţit de dragostea lui Hristos. Dragostea lui Hristos triumfă peste toate nenorocirile. Romani 8:38‑39 spune extraordinar de clar acest lucru: “Căci sunt bine încredinţat că nici moartea, nici viaţa, nici îngerii, nici stăpânirile, nici puterile, nici lucrurile de acum, nici cele viitoare, nici înălţimea, nici adâncimea, nici o altă făptură, nu vor fi în stare să ne despartă de dragostea lui Dumnezeu, care este în Isus Hristos, Domnul nostru.”
Dincolo de orice risc—chiar dacă duce la moarte—este dragostea lui Dumnezeu care este triumfătoare. Aceasta este credinţa care ne eliberează pentru a putea risca pentru cauza lui Dumnezeu. Nu eroismul nostru, nu pofta de aventură, nu încrederea curajoasă în noi înşine, nu străduinţele de a obţine favoarea lui Dumnezeu. Ci credinţa copilărească în triumful dragostei lui Dumnezeu—că dincolo de orice risc din pricina neprihănirii, Dumnezeu va fi acela care ne va susţine. În El vom fi atot‑satisfăcuţi pe vecie. Nimic nu va fi risipit.
Poate fi ceva mai bun decât să fii biruitor?
Dar există ceva mai mult în legătură cu promisiunea care ne susţine în perioade de risc pentru cauza lui Hristos. Pavel întreabă, “Dacă Dumnezeu este pentru noi, cine va fi împotriva noastră?” Răspunsul pe care vrea să‑l înţelegem este, Nimeni. Ca şi cum ar spune, “Dacă Dumnezeu este pentru noi, nimeni nu poate fi împotriva noastră.” Pare un lucru naiv. Ca şi atunci când ai spune, după ce ţi s‑a tăiat capul, “Nici un fir de păr din cap nu mi‑a pierit.” Se pare că aceste afirmaţii exagerate înseamnă mai mult decât am spus până acum. Ele spun mai mult decât că sfinţii care mor nu vor fi despărţiţi de Hristos.
Acest “mai mult” apare şi în expresia “mai mult decât biruitori.” “Totuşi, în toate aceste lucruri noi suntem mai mult decât biruitori, prin Acela care ne‑a iubit.” (Romani 8:37). Ce înseamnă “mai mult decât biruitori”? Cum poţi să fii mai mult decât biruitor când îţi asumi riscuri pentru cauza lui Dumnezeu şi eşti rănit pentru El?
Dacă te aventurezi să împlineşti un act de ascultare care înalţă valoarea supremă a lui Isus Hristos, şi făcând acest lucru eşti atacat de unul din vrăjmaşii menţionaţi în versetul 35, de exemplu, de foamete sau sabie, ce trebuie să ţi se întâmple ca să poţi fi numit pur şi simplu “biruitor”? Răspuns: Nu trebuie să te desparţi de dragostea lui Isus Hristos. Ţelul atacatorului este să te distrugă şi să te despartă de dragostea lui Hristos, şi să te aducă la ruina finală despărţit de Dumnezeu. Eşti biruitor dacă zădărniceşti acest plan şi rămâi în dragostea lui Hristos. Dumnezeu a promis că se va întâmpla aşa. Crezând acest lucru, noi riscăm.
Dar ce trebuie să se întâmple în acest conflict cu foametea sau sabia, pentru ca tu să fii numit “mai mult decât biruitor”? Un răspuns biblic este că un biruitor înfrânge duşmanul, însă cel ce este mai mult decât biruitor îl subjugă pe duşman. Un biruitor zădărniceşte scopurile vrajmaşului său, însă cel ce este mai mult decât biruitor îl face pe vrăjmaş să slujească propriilor interese. Un biruitor îşi doboară duşmanul; cel ce este mai mult decât biruitor face din duşmanul său un rob.
Ce înseamnă în mod practic acest lucru? Să folosim chiar cuvintele apostolului Pavel din 2 Corinteni 4:17: “Căci întristările noastre uşoare de o clipă lucrează [efectuează, pregătesc, aduc] pentru noi tot mai mult o greutate veşnică de slavă.” Aici am putea spune că “întristările” sunt vrăjmaşul care ne atacă. Ce s‑a întâmplat în conflictul cu întristările, în cazul lui Pavel? Cu siguranţă că nu l‑au despărţit de dragostea lui Hristos. Ba chiar mai mult, am putea spune că întristările au fost luate captive. Au fost înrobite şi puse să lucreze sau să pregătească o bucurie veşnică lui Pavel. Ele îi pregăteau lui Pavel “o greutate veşnică de slavă.” Duşmanul său îi este acum rob. Nu doar că l‑a biruit. L‑a¼ “mai mult decât biruit,” dacă am putea spune astfel.
Încercarea şi‑a ridicat sabia să taie capul credinţei lui Pavel. Dar în loc de asta, mâna credinţei a smuls arma încercării şi a tăiat cu ea bucăţi din ce mai era lumesc în Pavel. Încercarea este transformată în roabă a evlaviei, umilinţei şi dragostei. Satana a dorit răul, însă Dumnezeu a schimbat răul în bine. Vrăjmaşul a devenit robul lui Pavel şi a lucrat în folosul lui o şi mai mare greutate de slavă dect ar fi avut fără luptă. În acest fel Pavel—şi orice urmaş al lui Hristos—este mai mult decât bituitor.
Singurul drum care duce la bucurie de durată
Aceasta este promisiunea care ne face în stare să ne asumăm riscuri pentru Hristos. Nu este impulsul eroismului, sau pofta după aventură, sau curajul încrederii în sine, sau nevoia de a obţine aprobarea lui Dumnezeu. Este pur şi simplu încrederea în Hristos—că în El Dumnezeu ne va da tot ce ne este de folos astfel înct să putem să ne bucurăm a‑L înălţa pentru veci. Orice bine menit pentru binecuvântarea noastră, şi orice rău care doreşte să ne lovească, ne va ajuta în final să ne lăudăm doar cu crucea lui Hristos, să‑L înălţăm pe El şi să‑L slăvim pe Creatorul nostru. Credinţa în aceste promisiuni ne face liberi să riscăm şi să aflăm din proprie experienţă că este mai bine să‑ţi pierzi viaţa decât s‑o risipeşti.
De aceea, este bine să rişti pentru cauza lui Hristos. Este corect să‑l confrunţi pe duşman şi să spui, “Domnul să facă ce va crede.” Este bine să‑i slujeşti pe oamenii lui Dumnezeu, şi să spui, “Dacă va fi să pier, voi pieri!” Este bine să stai în faţa cuptorului de foc al încercării şi să refuzi să te închini dumnezeilor acestei lumi. Acesta este drumul care duce la bucurie deplină şi la desfătări veşnice în dreapta Lui. La sfârşitul fiecărui drum—drum sigur şi fără riscuri, dar şi fără ţel—ne vom pune faţa în palme şi vom spune, “Oh, anii mei, i‑am risipit!”
CAPITOLUL 6
SCOPUL VIEŢII—A‑I FACE CU BUCURIE PE ALŢII BUCUROŞI ÎN DUMNEZEU
| E |
ste imposibil să‑ţi rişti viaţa pentru a‑i face pe alţii bucuroşi în Dumnezeu dacă eşti neiertător. Dacă ai tendinţa de a vedea slăbiciunile şi greşelile oamenilor, şi de a‑i trata urât, nu‑ţi vei asuma riscuri pentru bucuria lor. Acest fel de a fi—universal în toate fiinţele umane—trebuie dat la o parte. Nu vom risca cu bucurie pentru a‑i face pe alţii să se bucure în Dumnezeu dacă‑i urâm, dacă le purtăm pică, sau dacă îi respingem din pricina metehnelor pe care le au. Trebuie să devenim iertători.
Nu obiecta în legătură cu cazurile dificile. Eu vorbesc despre un spirit, despre un fel de a fi, nu despre o listă cu criterii despre când facem asta sau cealaltă. Nu vorbesc nici despre un papă‑lapte care nu poate mustra pe nimeni, nu poate pune disciplină în nimic sau nu se poate împotrivi la nimic. Întrebarea este: suntem dispuşi să avem milă? Pornirea noastră este spre bunătate, sau nu? Avem un duh iertător? Fără un astfel de duh nu vom fi sensibili faţă de nevoile din jur, şi ne vom risipi vieţile.
Iertarea este bună fiindcă ea ni‑L dă pe Dumnezeu
Motivaţia biblică pentru a fi iertător s‑ar putea să fie mai adâncă decât simplul fapt că şi tu ai fost iertat. Nu greşeşti să spui: Motivul pentru care sunt iertător este că şi eu am fost iertat de Dumnezeu fără să fi meritat. “Fiţi buni unii cu alţii, miloşi şi iertaţi‑vă unul pe altul cum v‑a iertat şi Dumnezeu pe voi în Hristos” (Efeseni 4:32). Însă la baza acestui motiv nu este iertarea lui Dumnezeu, ci ceea ce primim prin iertarea lui Dumnezeu. Prin ea Îl primim pe Dumnezeu.
De ce ne place să fim iertaţi de Dumnezeu? La această întrebare se pot da unele răspunsuri care nu‑I aduc cinste lui Dumnezeu, fiindcă în urma iertării există anumite beneficii pe care unora le‑ar place să le aibă, fără să‑L iubească pe Dumnezeu. Putem spune, “Îmi place să fiu iertat de Dumnezeu fiindcă urăsc chinul unei conştiinţe vinovate.” Sau “¼fiindcă doresc să merg în ceruri să‑i întâlnesc pe iubiţii mei şi să am un trup nou fără boală.” Unde este locul lui Dumnezeu în aceste motivaţii pentru care dorim iertarea Lui? În cel mai bun caz, El este în aceste motivaţii dacă este comoara adevărată a vieţii noastre.
Dacă este aşa, atunci aceste desfătări sunt într‑adevăr moduri de a‑L iubi pe Dumnezeu. O conştiinţă liberă şi curată ne ajută să‑L vedem mai mult pe El şi ne face în stare să ne bucurăm de El. Scăparea de moarte cu preţul sângelui lui Hristos ne arată mai mult din sfinţenia plină de îndurare a lui Dumnezeu şi din dorinţa Lui ca să fim fericiţi. Darul de a‑i putea revedea pe cei iubiţi nouă scoate în evidenţă minunea lui Dumnezeu de creare a unor relaţii de dragoste. Primirea unor trupuri noi, glorificate, adânceşte identificarea noastră cu Hristosul glorificat. Dar dacă din darurile pe care le dorim lipseşte Dumnezeu—şi mă tem că aşa stau lucrurile cu mulţi din cei ce se declară creştini—atunci n‑am înţeles rostul iertării.
Iertarea este în esenţă modul lui Dumnezeu de a îndepărta marele obstacol în calea părtăşiei cu El. Prin anularea păcatului nostru şi plătirea preţului pentru acest păcat prin moartea propriului Său Fiu, Dumnezeu ne deschide uşa ca să‑L putem vedea şi să ne putem bucura de El pentru vecie. Scopul iertării este să‑L vedem şi să ne bucurăm de El, să‑L savurăm. Scopul crucii este părtăşia sufletească cu Tatăl, părtăşia care să ne satisfacă sufletele. Dacă dorim să fim iertaţi doar din alte motive, nu ne vom bucura de iertare, ci ne vom risipi vieţile.
Care este, deci, motivaţia de bază pentru a ierta? “Iertaţi‑vă unul pe altul cum v‑a iertat şi Dumnezeu pe voi în Hristos.” Trebuie să iertăm “cum ne‑a iertat Dumnezeu.” Dumnezeu ne‑a iertat în aşa fel încât bucuria infinită a părtăşiei Sale devine bucuria noastră. Dumnezeu este scopul iertării. El este şi baza şi mijlocul iertării. Ea vine de la El; a fost realizată prin Fiul Său; şi ea conduce pe oameni înapoi la El având păcatele aruncate în cea mai adâncă mare. De aceea motivul pentru a fi iertător este bucuria de a fi în mod liber şi bucuros în regulă cu Dumnezeu. Plătind un mare preţ, Dumnezeu ne‑a dat ce aveam nevoie mai presus de orice: ni s‑a dat pe Sine însuşi ca să fie bucuria noastră veşnică. Iertarea lui Dumnezeu este importantă pentru un motiv: Ea ni‑L dă pe Dumnezeu!
Ce vor să dea cei ce sunt iertători
Impulsul de a ierta este bucuria pe care o avem în Dumnezeul nostru iertător. Nu doar bucuria că am fost iertaţi, ci şi faptul că prin primirea iertării am primit bucuria în Dumnezeu. Dacă nu vedem acest lucru şi dacă nu‑l experimentăm, probabil că vom schimba motivaţiile centrate în Dumnezeu într‑un fel de bunăvoinţă care încearcă să facă bine oamenilor fără să cunoască ce este mai bun—adică, plăcerea atot‑satisfăcătoare în Domnul. Dacă, însă, înţelegem iertarea ca darul gratuit şi nemeritat al bucuriei în Dumnezeu, atunci vom fi purtaţi de această bucurie, cu dragoste, prin lumea păcatului şi suferinţei. Scopul nostru va fi ca şi alţii, prin Isus Hristos, să găsească iertarea şi bucuria veşnică în Dumnezeu.
Bucuria în Dumnezeu se va revărsa spre alţii ca înţelegere şi milă din toată inima, fiindcă bucuria în Dumnezeul îndurător nu poate refuza mila faţă de alţii. Nu poţi dispreţui lucrul de care te bucuri în Dumnezeu, lucrul care‑ţi place la El. Bucuria în Dumnezeul care nu L‑a cruţat pe propriul Său Fiu, ci L‑a dat pentru păcătoşii lipsiţi de merit, nu poate răsplăti răul cu rău. Acea bucurie se va manifesta în a arăta milă (Mica 6:8). Bucuria în Dumnezeul care este încet la mânie nu poate coexista cu propria nerăbdare. Ea se va lupta pentru triumful a ceea ce admiră în Dumnezeu. Bucuria în Dumnezeul care din eternitate arată “nemărginita bogăţie a harului Său, în bunătatea Lui faţă de noi” (Efeseni 2:7) se bucură să fie generoasă, şi caută căi de a dărui.
Nu sunt creştini pentru că nu doresc să dăruiască
Robert Murray M’Cheyne, păstorul scoţian care a murit la treizeci şi nouă de ani în 1843, a vorbit despre mila şi generozitatea creştinilor ca o evidenţă a faptului că erau în adevăr creştini. El îi iubea pe săracii din parohia sa, şi se temea pentru cei care nu căutau moduri de a le arăta mila.
Sunt îngrijorat pentru cei săraci, dar mai tare pentru voi. Nu ştiu ce vă va spune Hristos în ziua cea mare¼ mă tem că mulţi din cei ce mă ascultă ştiu bine că nu sunt creştini, fiindcă nu le place să dăruiască. Dărnicia mărinimoasă şi generoasă, fără părere de rău, presupune o inimă nouă; o inimă veche s‑ar despărţi mai uşor de viaţă decât de bani. O, prietenii mei! Bucuraţi‑vă de bani; ţineţi mult la ei; nu daţi nimănui nimic; bucuraţi‑vă de ei repede căci vă spun, voi veţi fi cerşetori toată veşnicia.[23]
Dilema pe care am depăşit‑o
Care este natura şi ţelul dărniciei creştine făcute cu bucurie? Este efortul—făcut cu atâta creativitate şi jertfă cât este nevoie—de a da altora bucurie durabilă şi mereu mai mare[24]—bucurie în Dumnezeu. Dacă Dumnezeu este cel mai mult glorificat în noi atunci când noi suntem cel mai mult satisfăcuţi în El, aşa cum am argumentat în capitolul 2, atunci trăirea după voia lui Dumnezeu înseamnă că trăim cu bucurie pentru a‑i face pe alţii bucuroşi în Dumnezeu. Bucuria noastră şi faptul că căutăm să‑i facem şi pe alţii să se bucure Îl glorifică pe Dumnezeu. Şi din moment ce bucuria în Dumnezeu este cea mai mare şi mai durabilă fericire, căutarea ei înseamnă de asemenea dragoste. Întrucât aceeaşi bucurie în Dumnezeu aduce satisfacţie omului şi în acelaşi timp Îl glorifică pe Dumnezeu, nu trebuie niciodată să alegem între a‑i iubi pe oameni sau a‑L glorifica pe Dumnezeu.[25] Când căutăm plini de bucurie scopul bucuriei altora în Dumnezeu—chiar cu preţul propriei noastre vieţi—noi îi iubim pe ei şi Îl onorăm pe Dumnezeu. Acesta este opusul unei vieţi risipite.
Noi nu putem face pe nimeni să se bucure în Dumnezeu
Atunci cum putem face pe alţii să se bucure în Dumnezeu? Vom vorbi despre asta în capitolul următor. Dar mai întâi trebuie să fac două clarificări. Prima dintre ele este că, evident, noi nu putem face pe nimeni să se bucure în Dumnezeu. Bucuria în Dumnezeu este o roadă a Duhului Sfânt (Galateni 5:22). Ea este numită “bucuria Duhului Sfânt” [sau bucuria care vine de la Duhul Sfânt] (1 Tesaloniceni 1:6). Este lucrarea lui Dumnezeu: “Dumnezeul nădejdii să vă umple de toată bucuria şi pacea, pe care o dă credinţa” (Rom.15:13). Este efectul harului lui Dumnezeu: “Fraţilor, voim să vă aducem la cunoştinţă harul, pe care l‑a dat Dumnezeu în Bisericile Macedoniei. În mijlocul multelor necazuri prin care au trecut, bucuria lor peste măsură de mare, şi sărăcia lor lucie, au dat naştere la un belşug de dărnicie din partea lor” (2 Corinteni 8:2). Bucuria lui Dumnezeu este trezită în inimile noastre atunci când Dumnezeu în îndurarea Lui ne deschide ochii să vedem gloria lui Hristos în Evanghelie (2 Corinteni 4:4).
Cu toate acestea, chiar dacă bucuria în Dumnezeu este în esenţă darul lui Dumnezeu, El foloseşte mijloace pentru a‑i aduce pe oameni la plinătatea acestei bucurii. Pavel şi‑a descris propria lucrare ca o slujire pentru bucuria altora. “Nu doar că am avea stăpânire peste credinţa voastră; dar vrem să lucrăm şi noi împreună la bucuria voastră” (2 Corinteni 1:24). El spune bisericii din Filipi că motivul pentru care Dumnezeu îi mai îngăduie să trăiască este “pentru înaintarea şi bucuria credinţei voastre” (Filipeni 1:25). Isus a spus că propriile Sale cuvinte erau mijloace prin care Dumnezeu dorea să le aducă ucenicilor bucurie: “V‑am spus aceste lucruri, pentru ca bucuria Mea să rămână în voi, şi bucuria voastră să fie deplină” (Ioan 15:11). El a spus de asemenea că rugăciunea era un mijloc de a obţine bucuria: “Până acum n‑aţi cerut nimic în Numele Meu: cereţi, şi veţi căpăta, pentru ca bucuria voastră să fie deplină” (Ioan 16:24). Lista mijloacelor prin care se capătă bucuria ar putea continua. Însă am vrut doar să arătăm că există anumite lucruri pe care le putem face pentru a‑i face pe oameni bucuroşi în Dumnezeu, atunci când El binecuvântează eforturile noastre prin harul Său care este esenţial.
A‑i face pe alţii bucuroşi în Dumnezeu este un lucru imens
A doua clarificare este că bucuria în Dumnezeu nu este o experienţă religioasă periferică. Când vorbesc despre a‑i face pe alţii bucuroşi în Dumnezeu, mă gândesc la întreaga lucrare mântuitoare înfăptuită de Dumnezeu de la început până la sfârşit. Nu vreau să spun că toată mântuirea stă în bucurie. Spun că bucuria în Dumnezeu este scopul întregei lucrări de mântuire, şi esenţa faptică a ce înseamnă să fii mântuit. Fără această bucurie în Dumnezeu, n‑ar fi mântuire.
Deci, când vorbesc de a‑l face pe cineva bucuros în Dumnezeu, includ planul şi harul lui Dumnezeu “care ne‑a fost dat în Hristos Isus, înainte de veşnicii” (2 Timotei 1:9). Includ lucrarea răscumpărătoare a lui Hristos în moarte şi înviere (Romani 3:24‑26). Includ lucrarea divină a naşterii din nou prin care primim o nouă natură (Ioan 3:3‑7; 1 Petru 1:3, 23). Includ schimbarea minţii care vine de la Dumnezeu, numită pocăinţă, care produce îndepărtarea de păcat şi întoarcea către Dumnezeu pentru a primi ajutor (2 Timotei 2:25; Fapte 3:19; 26:20). Includ credinţa în Isus Hristos care‑L ia pe El de Mântuitor şi Domn şi Comoară supremă a vieţii (Filipeni 3:7‑9). Includ acea schimbare progresivă în a lua chipul lui Hristos, numită sfinţire (Romani 6:22; 8:29). Includ întreaga viaţă de dragoste care socoteşte mai mare binecuvântare în a da decât în a primi (Fapte 20:35). Şi includ înnoirea totală a trupului, minţii, inimii, relaţiilor, şi a societăţii care se întâmplă parţial în vremea noastră prin pătrunderea Împărăţiei lui Dumnezeu, şi care se vor desăvârşi la împlinirea planului lui Dumnezeu în veacul viitor (Fapte 3:21; Romani 8:23).
De aceea, când vorbesc de bucuria în Dumnezeu, eu înţeleg o bucurie care îşi are rădăcinile în hotărârea eternă a lui Dumnezeu, a fost cumpărată de către sângele lui Hristos, răsare prin Duhul Sfânt în inima celui născut din nou, se trezeşte în pocăinţă şi credinţă, constituie esenţa sfinţirii şi asemănării cu Hristos, şi dă naştere unei vieţi de dragoste şi unei pasiuni pentru transformarea lumii după imaginea lui Dumnezeu. Bucuria în Dumnezeu este o realitate imensă plănuită, cumpărată şi produsă de Dumnezeu în vieţile celor aleşi de El pentru gloria numelui Său.
Atunci ce trebuie să facem?
După aceste două clarificări, întreb din nou, ce trebuie să facem noi pentru a‑i face pe oameni bucuroşi în Dumnezeu? Ce căi ale riscului şi jertfirii ar trebui să alegem în pasiunea noastră pentru supremaţia lui Dumnezeu în toate lucrurile, şi în zelul nostru de a‑L înălţa pe El, şi în dedicarea noastră neprecupeţită de a ne lăuda doar cu crucea? Despre aceasta vor vorbi capitolele următoare.
CAPITOLUL 7
TRĂIND PENTRU A DOVEDI CĂ EL ESTE MAI DE PREŢ DECÂT VIAŢA
P |
entru a‑i putea face pe alţii să se bucure în Hristos cu o bucurie veşnică, vieţile noastre trebuie să arate că El este pentru noi mai preţios decât viaţa. “Fiindcă bunătatea Ta preţuieşte mai mult decât viaţa, de aceea buzele mele vor cânta laudele Tale” (Psalmul 63:3). Pentru aceasta trebuie să facem alegeri şi sacrificii în viaţă, bazaţi pe asigurarea că înălţarea lui Hristos prin generozitate şi milă este mai satisfăcătoare decât egoismul. Dacă evităm riscul pentru a rămâne în siguranţă şi fără probleme, ne vom risipi vieţile. Acest capitol se referă la modul de a evita o aşa viaţă.
Cum să nu‑L trădăm pe Isus
Dacă Hristos este o comoară atot‑satisfăcătoare, şi El promite să ne împlinească toate nevoile chiar şi dacă ar fi să trecem prin foamete sau lipsă de îmbrăcăminte, atunci trăirea după aceleaşi valori ca lumea care nu‑L cunoaşte ar însemna să‑L trădăm. Mă gândesc în mod deosebit la modul în care ne folosim banii şi cum ne raportăm la posesiunile noastre. Aud cuvintele obsedante ale Domnului Isus, “Nu vă îngrijoraţi dar, zicând: „Ce vom mânca?” Sau: „Ce vom bea?” Sau: „Cu ce ne vom îmbrăca?” Fiindcă toate aceste lucruri Neamurile le caută. Tatăl vostru cel ceresc ştie că aveţi trebuinţă de ele” (Matei 6:31‑32). Cu alte cuvinte, dacă vieţile noastre sunt devotate câştigării şi păstrării posesiunilor materiale, noi semănăm cu lumea, şi acest lucru nu‑L cinsteşte pe Hristos. El va arăta ca un beneficiu religios suplimentar, folositor pentru a scăpa de iad la urmă, dar care nu este important şi nu influenţează viaţa şi iubirea noastră. El nu va arăta ca o comoară nepreţuită, şi nu‑i va face pe alţii să se bucure în Dumnezeu.
Dacă suntem străini şi călători pe pământ (1 Petru 2:11), şi dacă cetăţenia noastră este în ceruri (Filipeni 3:20), şi dacă nimic nu ne poate despărţi de dragostea lui Hristos (Romani 8:35), şi dacă bunătatea Lui preţuieşte mai mult decât viaţa (Psalmul 63:3), şi dacă întristările noastre uşoare de o clipă lucrează pentru noi tot mai mult o greutate veşnică de slavă (2 Corinteni 4:17), atunci vom da la o parte orice frică şi “vom căuta mai întâi Împărăţia lui Dumnezeu şi neprihănirea Lui” (Mat.6:33). Vom socoti totul ca un gunoi în comparaţie cu Hristos (Filipeni 3:7‑8). Vom primi “cu bucurie răpirea averilor noastre” doar pentru a putea face fapte neobişnuite şi neînţelese de milă (Evrei 10:34). Vom alege “mai bine să suferim împreună cu poporul lui Dumnezeu decât să ne bucurăm de plăcerile de o clipă ale păcatului, şi vom socoti “ocara lui Hristos ca o mai mare bogăţie decât comorile Egiptului” (Evrei 11:25‑26).
De ce nu ne întreabă oamenii despre nădejdea noastră?
Nu este nici o îndoială că dacă am trăi mai mult în acest fel, lumea ar fi mai dispusă să se întrebe dacă nu cumva Isus este Comoara noastră atot‑satisfăcătoare. Aşa li s‑ar părea că este. Când te‑a întrebat ultima dată cineva despre “nădejdea care este în tine [în voi]”? Petru ne spune că trebuie să fim pregătiţi pentru asta: “Fiţi totdeauna gata să răspundeţi oricui vă cere socoteală de nădejdea care este în voi” (1 Petru 3:15).
De ce nu ne întreabă oamenii despre nădejdea noastră? Răspunsul este probabil pentru că arătăm că nădăjduim în aceleaşi lucruri ca ei. Vieţile noastre nu arată ca şi cum am fi pe drumul Calvarului, dezbrăcaţi de noi înşine ca să avem dragoste jertfitoare, slujind pe alţii cu încredinţarea dulce că nu este nevoie să fim răsplătiţi în această viaţă. Răsplata noastră este mare în ceruri (Matei 5:12)! “Ţi se va răsplăti la învierea celor neprihăniţi” (Luca 14:14). Dacă am crede mai mult acest lucru, alţii ar putea vedea vrednicia şi valoarea lui Dumnezeu şi şi‑ar găsi bucuria în El.
Credibilitatea lui Hristos atârnă de felul în care ne folosim banii
Subiectul banilor şi al stilului de viaţă nu este un subiect secundar în Biblie. De el atârnă credibilitatea lui Hristos în lume. “Cincisprezece procente din toată învăţătura lui Hristos se leagă de acest subiect—un procent mai mare decât învăţăturile despre cer şi iad combinate la un loc.”[26] Ascultaţi acest refren care se repetă în toate învăţăturile Lui:
- “Îţi lipseşte un lucru; du‑te de vinde tot ce ai, dă la săraci, şi vei avea o comoară în cer. Apoi vino, ia‑ţi crucea, şi urmează‑Mă” (Marcu 10:21).
- “Ferice de voi, care sunteţi săraci, pentru că Împărăţia lui Dumnezeu este a voastră¼ dar vai de voi, bogaţilor, pentru că voi v‑aţi primit aici mângâierea!” (Luca 6:20, 24).
- “Tot aşa, oricine dintre voi, care nu se leapădă de tot ce are, nu poate fi ucenicul Meu” (Luca 14:33).
- “Fiindcă mai lesne este să treacă o cămilă prin urechea acului, decât să intre un om bogat în Împărăţia lui Dumnezeu” (Luca 18:25).
- “Viaţa cuiva nu stă în belşugul avuţiei lui” (Luca 12:15).
- “Căutaţi mai întâi Împărăţia lui Dumnezeu şi neprihănirea Lui, şi toate aceste lucruri vi se vor da pe deasupra” (Matei 6:33).
- “Vindeţi ce aveţi şi daţi milostenie. Faceţi‑vă rost de pungi, care nu se învechesc, o comoară nesecată în ceruri” (Luca 12:33).
- “Zacheu a stat înaintea Domnului, şi I‑a zis: Iată, Doamne, jumătate din avuţia mea o dau săracilor¼ Isus i‑a zis: Astăzi a intrat mântuirea în casa aceasta” (Luca 19:8‑9)
- “Împărăţia cerurilor se mai aseamănă cu o comoară ascunsă într‑o ţarină. Omul care o găseşte, o ascunde; şi, de bucuria ei, se duce şi vinde tot ce are, şi cumpără ţarina aceea” (Matei 13:44).
- “A văzut şi pe o văduvă săracă, aruncând acolo doi bănuţi. Şi a zis: „Adevărat vă spun, că această văduvă săracă a aruncat mai mult decât toţi ceilalţi”” (Luca 21:2‑3).
- “Dar Dumnezeu i‑a zis: „Nebunule! Chiar în noaptea aceasta ţi se va cere înapoi sufletul; şi lucrurile, pe care le‑ai pregătit, ale cui vor fi?” Tot aşa este şi cu cel ce îşi adună comori pentru el şi nu se îmbogăţeşte faţă de Dumnezeu” (Luca 12:20‑21).
- “Isus i‑a răspuns: „Vulpile au vizuini şi păsările cerului au cuiburi, dar Fiul omului n‑are unde‑Şi odihni capul¼” „Vino după Mine!”” (Luca 9:58‑59).
Generozitate hazardată
Mereu şi mereu Îl vedem pe Isus neînduplecat în chemarea Lui radicală la un stil de viaţă ca în timp de război şi la o generozitate hazardată. Spun “hazardată” din pricina istoriei cu văduva. Ea a dat pentru lucrarea de la Templu şi ultimul ei bănuţ. Cei mai mulţi dintre noi ar numi asta nebunie sau, mai delicat, o imprudenţă. Dar Isus nu o critică defel:
A venit şi o văduvă săracă, şi a aruncat doi bănuţi, care fac un gologan. Atunci Isus a chemat pe ucenicii Săi, şi le‑a zis: „Adevărat vă spun că această văduvă săracă a dat mai mult decât toţi cei ce au aruncat în vistierie; căci toţi ceilalţi au aruncat din prisosul lor, dar ea, din sărăcia ei, a aruncat tot ce avea, tot ce‑i mai rămăsese ca să trăiască” (Marcu 12:42‑44, sublinierea noastră)
Înţelesul aici nu este că fiecare din noi ar trebui să renunţe la tot ce are, ci înţelesul este că Isus apreciază riscurile pline de credinţă asumate pentru gloria lui Dumnezeu. Nu am pentru voi legi privitoare la un anumit mod în care să vă cheltuiţi banii, afară de ceea ce ne‑a spus Isus. Vreau doar să vă îndrept către Isus şi să lăsăm cuvintele Lui să aibă efectul lor şocant şi mântuitor asupra noastră.
Foloseşte banii ca să arăţi că Dumnezeu este comoara ta, nu posesiunile materiale
Punctul de vedere al lui Isus asupra banilor şi posesiunilor materiale se regăseşte în tot Noul Testament. Există relatări în Faptele Apostolilor (“Îşi vindeau ogoarele şi averile, şi banii îi împărţeau între toţi, după nevoile fiecăruia” Fapte 2:45). Găsim cuvintele apostolului Pavel (“În mijlocul multelor necazuri prin care au trecut, bucuria lor peste măsură de mare, şi sărăcia lor lucie, au dat naştere la un belşug de dărnicie din partea lor¼ Pe cine dă cu bucurie, îl iubeşte Dumnezeu,” 2 Corinteni 8:2; 9:7). Avem cuvintele lui Iacov, fratele Domnului Isus (“Răsare soarele cu căldura lui arzătoare, şi usucă iarba: floarea ei cade jos, şi frumuseţea înfăţişării ei piere: aşa se va veşteji bogatul în umbletele lui,” Iacov 1:11).
Subiectul este prezent peste tot, fiindcă este crucial pentru mărturia bisericii. Dacă vrem să‑i facem pe oameni să se bucure în Dumnezeu, vieţile noastre trebuie să arate ca şi cum Dumnezeu este bucuria noastră, nu posesiunile materiale. Vieţile noastre trebuie să arate ca ale unora care‑şi folosesc posesiunile pentru a produce altora bucurie în Domnul—în mod deosebit celor mai în nevoie.
De ce am folosit exprimarea “stil de viaţă ca în timp de război”
Câteodată eu folosesc exprimarea “stil de viaţă ca în timp de război” sau “mod de gândire ca în timp de război.” Este o expresie folositoare—dar şi dezechilibrată. Pentru mine este mai ales folositoare. Îmi comunică faptul că în lume există un război între Hristos şi Satana, între adevăr şi falsitate, între credinţă şi necredinţă. Îmi spune că e nevoie de arme, care trebuie cumpărate şi folosite, însă aceste arme nu sunt săbii şi puşti sau bombe, ci Evanghelia şi rugăciunea şi dragostea care se jertfeşte (2 Corinteni 10:3‑5). Şi îmi spune că miza acestui conflict este mai mare decât a oricărui alt conflict din istorie; este eternă şi infinită: cer sau iad, bucurie eternă sau chin etern (Matei 25:46).
Eu personal am nevoie să aud mereu şi mereu acest mesaj, fiindcă am tendinţa să alunec spre un mod de gândire “ca în timp de pace.” Lucrul acesta este tot atât de sigur pe cât e de sigur că ploaia cade în jos şi flăcările se ridică în sus. Prin natură sunt pornit să iubesc aceleaşi jucării pe care le iubeşte şi lumea. Încep să mă acomodez. Încep să iubesc ce iubesc şi alţii. Încep să numesc pământul “acasă.” Chiar înainte de a‑mi da seama, încep să numesc luxurile vieţii “nevoi” şi încep să‑mi folosesc banii exact cum îi folosesc şi necredincioşii. Încep să uit de război. Nu mă mai gândesc mult la oamenii care pier. Misiunile şi popoarele neatinse de mesajul Evangheliei îmi ies din minte. Încetez să mai visez la triumful harului. Mă cufund într‑o gândire seculară care se uită mai întâi la ce poate omul să facă, nu la ce poate Dumnezeu să facă. Este o boală teribilă. Şi eu îi mulţumesc lui Dumnezeu pentru acei ce mi‑au impus mereu şi mereu să gândesc ca în timp de război.
Cum este în timp de război
Îi mulţumesc lui Dumnezeu, de exemplu, pentru Ralph Winter, care nu doar că a scris cu putere despre stilul de viaţă ca în timp de război, dar a şi trăit astfel ca misionar, profesor, fondator al Centrului U.S. pentru Misiunea Mondială, şi susţinător neobosit al popoarelor lumii neatinse de mesajul Evangheliei. El a spus următoarea ilustraţie vie despre diferenţa dintre mentalitatea timpului de război şi a timpului de pace în folosirea posesiunilor noastre materiale:
Vasul Regina Maria, plutind tihnit în golful din Long Beach, California, este un fascinant muzeu al trecutului. Folosit atât ca vas transatlantic în timp de pace cât şi ca transportor de trupe în Al Doilea Război Mondial, vasul‑muzeu de lungimea a trei terene de fotbal oferă un contrast şocant între stilul de viaţă din timp de pace şi cel din timp de război. Într‑o parte a unei secţiuni, vezi reconstruită imaginea sălii de mese pregătită pentru patronii bogaţi şi cultivaţi pentru care era aranjat un set lucitor de cuţite şi furculiţe şi linguri, atât de obişnuite pentru ei. De cealaltă parte a sălii dovezile austerităţii din timpul războiului prezintă un contrast puternic. O tavă metalică cu mai multe compartimente înlocuia cincisprezece farfurii şi farfurioare. În dormitoare, paturi supraetajate, nu doar câte două, ci câte opt, îţi explică de ce în locul a 3000 de oameni pe timp de pace acelaşi spaţiu putea să primească 15000 în timp de război. O, cât de respingătoare li s‑a părut această transformare şefilor din timpul de pace! Evident că o aşa transformare era determinată de starea de necesitate la nivel naţional. Supravieţuirea naţiunii depindea de ea. În ziua de astăzi, esenţa Marii Compasiuni este că de împlinirea ei depinde supravieţuirea a multe milioane de oameni.[27]
Dată fiind vulnerabilitatea inimii mele la seducţia modului de gândire din timp de pace, mod de gândire care‑mi este vârât în minte în fiecare zi prin mijloacele media şi de divertisment, am nevoie mereu de aceste imagini şi pietre de aducere aminte. Noi suntem într‑un război, când averile ne cresc sau scad, când teroriştii ne lovesc sau se ascund, când suntem sănătoşi sau bolnavi. Atât plăcerea cât şi durerea sunt amestecate cu otravă, gata să ne ucidă cu boala mândriei sau disperării. Avertismentul biblic repetatat de multe ori de “fiţi treji”[28] se potriveşte imaginii războiului. Şi eu simt nevoia acestei atenţionări în fiecare zi.
De ce nu vorbim de un “stil de viaţă simplu”?
Este mai util să vorbim de stilul de viaţă ca în vreme de război. Simplitatea poate avea un nimb de romantism şi o atracţie estetică care sunt străine misiunii milei în locurile periculoase din lume. Simplitatea poate de asemenea să treacă cu vederea faptul că, în vreme de război, sunt necesare cheltuieli majore pentru arme complexe şi pentru antrenarea trupelor. Acestea nu sunt deloc simple, şi pot fi foarte scumpe, însă întreaga ţară face sacrificii pentru ele. Simplitatea poate fi direcţionată spre propria persoană şi poate să nu fie folositoare nimănui altcuiva. Stilul de viaţă din vreme de război înseamnă că există o cauză măreaţă şi importantă pentru care merită să jertfeşti din ce ai şi să te jertfeşti şi pe tine însuţi (2 Corinteni 12:15).
Risipirea vieţii înseamnă pierderea vieţii încercând salvarea ei
“A te jertfi” poate suna foarte dur. Însă nu este. Este ceva dătător de viaţă când ne jertfim pentru a‑i face pe alţii bucuroşi în Dumnezeu. Isus ne‑a învăţat că “Oricine va vrea să‑şi scape viaţa, o va pierde; dar oricine îşi va pierde viaţa din pricina Mea şi din pricina Evangheliei, o va mântui” (Marcu 8:35). Acest lucru se aplică indivizilor în drum spre cer, şi culturilor în drumul lor spre dispariţie. Încă odată Ralph Winter ilustrează:
America de azi este o societate de “auto‑salvare” şi nimic altceva. Dar e acest lucru cu adevărat bun? Societăţile subdezvoltate suferă de un set de boli: tuberculoza, subnutriţia, pneumonia, paraziţii, febra tifoidă, holera, tifosul, etc. America cea îmbelşugată a inventat pur şi simplu un alt set de boli: obezitatea, arterioscleroza, bolile de inimă, atacurile de cord, cancerul de plămâni, bolile venerice, ciroza ficatului, dependenţa de droguri, alcoolismul, divorţurile, copiii abuzaţi, sinuciderile, crimele. Alege. Maşinile care scutesc pe oameni de muncă s‑au dovedit a fi mecanisme ucigaşe. Belşugul ne‑a permis şi mobilitatea dar şi înstrăinarea membrilor de familie, şi ca rezultat, tribunalele care judecă divorţuri, închisorile şi instituţiile de sănătate mintală sunt arhipline. Încercând să ne auto‑salvăm aproape că ne‑am auto‑distrus.”[29]
Folosirea posesiunilor în aşa fel încât cel mai nevoiaş să devină bucuros în Dumnezeu ne‑ar salva în mai multe feluri. Ar confirma faptul că Hristos este Comoara noastră, şi astfel ne‑ar păstra pe cărarea către cer. Şi ar transforma societatea noastră, care este în prezent condusă de o dorinţă sinucigaşă după auto‑satisfacere, fără bucurie în Hristos şi fără dragoste pentru cei în nevoi. Pentru a ne scăpa din această tragedie, ar trebui să luăm în considerare cu seriozitate importanţa unui stil de viaţă ca în vreme de război.
Vremea de război la nivel microbiologic
În ultimii ani, Ralph Winter a ridicat un alt stindard de război. Şi este un lucru merituos. Dumnezeu se poate folosi de acest fapt pentru a îndrepta pe unii din voi într‑o direcţie de lucrare la care nu v‑aţi gândit niciodată ca fiind o lucrare pentu El. Winter ne‑a atras atenţia la efectele păcatului şi ale Satanei la nivel microbiologic, unde se întâmplă unele din cele mai oribile şi devastatoare atacuri împotriva creaţiei lui Dumnezeu, create foarte bine.
Este înspăimântător că Satana şi‑a folosit libertatea răzvrătită în dezvoltarea unor germeni şi viruşi la nivel microbian, care sunt responsabili astăzi de o treime din decesele de pe glob. Ceea ce Biblia numeşte simplu “molimă,” este un chin atât pentru animale cât şi pentru oameni. Cu toate acestea teologia noastră obişnuită nu recunoaşte în mod clar aceasta ca fiind o lucrare a Satanei pe care Dumnezeu vrea să o combatem, ca parte a misiunii Sale.
Dar, dacă misionarii nu predică despre un Dumnezeu care este interesat de toate suferinţele, de toate distorsionările lucrării de creaţie a mâinilor Sale, noi reprezentăm greşit la toate aceste nivele orizontul complet al dragostei şi grijei Sale care cuprinde totul—adevărata Lui natură¼
În Vietnam au murit în medie zece americani pe întreaga durată a celor zece ani de război. Şi guvernul nostru a cheltuit miliarde nenumărate în acel conflict pentru a-i elibera pe ai noştri din el.
Totuşi, în zilele noastre nu zece ci 1500 de americani mor zilnic de cancer. Cu toate acestea guvernul alocă cu adevărat doar mărunţiş pentru această problemă: după ce 80% din suma totală se duce în cercetarea SIDA, cei 20% care rămân se investesc aproape în totalitate în evaluarea diferitelor tratamente, nu spre prevenţia cancerului. Am aflat că toate cele 40 de proiecte finanţate de National Cancer Institute se concentrează spre chemo si radioterapie, nu spre prevenire.
Este ca şi cum am fi implicaţi în 150 de războaie din Vietnam în acelaşi moment—dacă socotim numărul pierderilor suferite. Şi totuşi ne purtăm ca şi cum n-am duce un război! Cum ar putea fi trezită America la realitatea că o treime din femei şi jumătate din bărbaţi se îmbolnăvesc de cancer în viaţă?[30]
Vremea când şi un cui conta
Am văzut sacrificiile pe care le‑au făcut militarii în timp de război în timpul celui de‑al Doilea Război Mondial. Însă nu doar domeniul militar şi‑a schimbat priorităţile. Întreaga ţară a făcut acelaşi lucru, cum ar putea să facă şi întreaga biserică de azi. În timpul celui de‑al Doilea Război Mondial,
întreaga naţiune¼ s‑a părut că a ieşit peste noapte din letargia Depresiunii economice. Fiecare s‑a înghesuit să fie de folos. Era nevoie de cauziuc, de gazolină şi de metal pentru efortul de război. Un meci de basket al fetelor de la Nothwestern University a fost oprit pentru ca arbitrul şi toate cele zece jucătoare să scotocească terenul după un cui pierdut. Americanii au intervenit pentru a sprijini programele de raţionalizare stricte şi băieţii lor s‑au oferit voluntari în diverse “campanii” de colectare. În curând s-au rauionalizat untul şi laptele au fost restricţionate, alături de compoturi şi carne. Încălţămintele erau rare, şi hârtia şi articolele de îmbrăcăminte. Oamenii cultivau “grădini ale victoriei” şi conduceau cu “viteza victoriei” de cincizeci la oră, viteza economiei maxime de combustibil. “Poartă‑le, uzează-le, le faci bune¼ sau mai bine fără ele?” a devenit un slogan popular. Perioadele de alarmă aeriană şi camuflajele erau respectate întocmai. America a făcut sacrificii.[31]
Astfel de imagini sunt foarte puternice pentru mine. Pe plan secundar, ele mă fac să apreciez beneficiile libertăţii şi prosperităţii. Dar pe plan principal ele mă mustră pentru frivolitate în trăire şi mă inspiră să urmăresc în viaţă mai mult decât confortul şi succesul lumesc—să urmăresc ceva care‑L înalţă pe Dumnezeu, ceva veşnic.
Da, da, a vorbi despre război este un lucru dezechilibrat
Admit, însă, aşa cum am spus şi mai înainte, că exprimarea “stil de viaţă ca în vreme de război” sau “stil de gândire ca în vreme de război” este dezechilibrată. După o predică în care am folosit aceşti termeni, cineva mi‑a scris, “Când accentuaţi imaginea vieţii de război, mai lăsaţi loc şi pentru aspectele vieţii care nu au legătură cu războiul, de exemplu pentru artă sau pentru tihnă? Nu există alte imagini ale vieţii creştine care sunt mai liniştitoare ca imaginea războiului?”
Iată răspunsul pe care l‑am dat în următorul mesaj:
Răspunsul este, da, categoric că există alte imagini ale vieţii creştine care sunt mai liniştitoare. “Domnul este Păstorul meu: nu voi duce lipsă de nimic. El mă paşte în păşuni verzi, şi mă duce la ape de odihnă” (Psalmul 23:1‑2). Asta este o imagine cu totul diferită decât cea a bombelor care cad şi a sângelui care curge. “Veniţi la Mine, toţi cei trudiţi şi împovăraţi, şi Eu vă voi da odihnă” (Matei 11:28). “Până la bătrâneţea voastră Eu voi fi Acelaşi, până la cărunteţele voastre vă voi sprijini. V‑am purtat, şi tot vreau să vă mai port, să vă sprijinesc şi să vă mântuiesc” (Isaia 46:4).
Şi, o, da, există un timp şi un loc potrivit pentru creştin ca să se bucure, să evalueze şi să transforme întregul spectru al culturii umane. De fapt, este imposibil să te desprinzi din cultura modernă în care trăieşti; şi dacă nu gândim în termenii unei însuşiri cumpănite a culturii, a unei evaluări biblice a culturii, şi a unei transformări atente, probabil că vom fi consumaţi de către cultură, şi nici nu ne vom da seama că suntem mai mult lumeşti decât creştini.
Deci, da, fără doar şi poate, trebuie să folosiţi toate imaginile din Scriptură (nu doar imaginea războiului) pentru a vă forma viaţa. Apoi trebuie să lăsaţi viaţa voastră radical creştină, viaţa captivată de Dumnezeu, viaţa care‑L are pe Hristos drept comoară, şi viaţa orientată spre dărnicie, să confrunte şi să formeze cultura voastră.
Eu am însă senzaţia că în Apusul prosper pericolul în biserică nu este că există un număr prea mare de oameni supra‑zeloşi care sunt preocupaţi excesiv de cei pierduţi şi investesc cu prea mult curaj în cauza Evangheliei, şi‑şi ruinează vieţile prin prea multă milă faţă de cei săraci. Pentru fiecare sfânt neatent care îşi dăruieşte viaţa şi‑şi chinuie familia pintr‑un zel îndreptat în direcţie greşită, mă aventurez să spun că sunt o mie alţii care cochetează cu lumea, considerându‑L pe Isus ca un supliment util, însă nu un Împărat atotsatisfăcător, cu autoritate deplină în ce priveşte dragostea.
Etica dezastruoasă a evitării
Una din caracteristicile gândirii din vremea de pace este ceea ce eu numesc etica evitării. În vreme de război ne punem întrebări diferite despre ce să facem cu vieţile noastre decât în vreme de pace. Ne întrebăm: Ce pot eu face pentru cauza pentru care luptăm? Ce pot eu face pentru obţinerea victoriei? Ce sacrificiu pot face eu sau ce risc îmi pot eu asuma pentru a aduce bucuria trimfului? În timp de pace avem tendinţa să ne întrebăm, Ce pot face pentru a mă simţi mai confortabil? Pentru a mă distra mai bine? Pentru a evita neplăcerile şi, posibil, pentru a evita păcatul?
Dacă suntem gata să plătim preţul şi să riscăm pentru a‑i face pe oameni bucuroşi în Dumnezeu, depăşim etica evitării. Acest mod de viaţă este total inadecvat pentru a‑i trezi pe oameni să vadă frumuseţea lui Hristos. Evitarea consecinţelor neplăcute şi a faptelor rele nu impresionează aproape pe nimeni. Etica evitării nu‑i face reclamă lui Hristos nici nu‑L glorifică. Există mulţi necredincioşi disciplinaţi care evită faptele rele, la fel ca creştinii. Isus ne cheamă la ceva mult mai radical decât atât.
Întrebările greşite şi întrebările corecte
Oamenii mulţumiţi cu etica evitării pun în general întrebări greşite despre comportament. Ei întreabă, Ce este rău în asta? Ce este rău în filmul acesta? Sau ce e rău cu muzica aceasta? Sau cu jocul acesta? Sau cu aceşti prieteni? Sau cu acest mod de relaxare? Sau cu investiţia aceasta? Sau cu restaurantul acesta? Sau să fac cumpărăturile la acest magazin? Ce este rău să merg la o cabană în fiecare sfârşit de săptămână? Sau să am o cabană? Acest fel de întrebări arată rareori un stil de viaţă care‑i face reclamă lui Hristos ca Domnul care satisface deplin viaţa, sau o viaţă care‑i face pe alţii bucuroşi în Hristos. Astfel de întrebări conduc la o listă de “să nu faci asta sau astălaltă.” Ele hrănesc etica evitării.
Întrebările mai bune pe care le poţi pune în legătură cu comportamentul sunt, de exemplu, următoarele: Cum mă poate ajuta acest lucru să Îl preţuiesc mai mult pe Hristos? Cum mă ajută să arăt că El este comoara mea? Cum mă ajută să‑L cunosc pe Hristos sau să‑L arăt pe Hristos? Biblia spune, “Deci, fie că mâncaţi, fie că beţi, fie că faceţi altceva: să faceţi totul pentru slava lui Dumnezeu” (1 Corinteni 10:31). Întrebarea este, deci, mai mult pozitivă, nu negativă. Cum pot arăta gloria lui Dumnezeu în această acţiune? Cum pot să mă bucur înălţându‑L prin acest comportament?
Curăţenie şi timp de calitate petrecut cu familia nu înseamnă viaţă
O, cât de multe vieţi sunt risipite de oamenii care cred că viaţa creştină înseamnă doar să eviţi să fii rău şi să‑ţi îngrijeşti familia. Deci ei nu comit adulter, nu fură, nu ucid, nu delapidează, nu înşeală—doar muncesc mult, se uită mult la TV şi seara se uită la casete video (în cadrul “timpului de calitate” petrecut cu familia), şi se distrează de minune la sfârşit de săptămână—având activităţi legate de biserică (la cei mai mulţi). Pentru milioane de oameni aceasta este viaţa. Viaţa risipită. Noi am fost creaţi pentru mai mult, mult mai mult.
Există o vorbă de duh mai veche care zice: “Nimeni nu s‑a plâns vreodată pe patul de moarte, ‘O, dacă-aş fi putut în viaţă să petrec mai mult timp la birou, la serviciu.’” Ce vrea să spună acest lucru este că de obicei când ajungi în faţa morţii, banii ţi se par dintr‑o dată că sunt ceea ce sunt de fapt, fără folos pentru fericirea durabilă, în timp ce relaţiile devin preţioase. Este adevărat. Când mama mea a murit în 1954, am scris preşedintelui departamentului nostru, la Colegiul Bethel, unde eram profesor, şi mi‑am anulat cererea făcută anterior, de a preda ore în plus în semestrul următor pentru a primi un salariu mai mare. Faptul de a sta lângă mormântul mamei tale alături de soţia şi copilul tău te face să priveşti lucrurile în mod diferit. Banii îşi pierd puterea de atracţie.
Dar zicala despre mai mult timp petrecut la birou poate să te ducă în eroare. Trebuie să adăugăm următoarele: Nimeni nu va vrea să spună Domnului univesului la cinci minute după moarte, “Doamne, am petrecut seară de seară jucând jocuri la computer şi privind emisiuni frumoase la TV alături de familia mea, fiindcă i‑am iubit aşa de mult”. Cred că Domnul va răspunde, “Asta nu M‑a arătat pe Mine ca fiind comoara ta în oraşul unde ai locuit. Ar fi trebuit să faci mai mult decât doar pentru tine şi pentru familia ta. Şi TV‑ul, după cum s‑ar fi cuvenit să ştii, nu a fost o metodă potrivită de a‑ţi hrăni familia sau sufletul.”
Televizorul, marele risipitor‑de‑vieţi
Televizorul este unul din cei mai mari risipitori‑de‑vieţi ai lumii moderne. Şi, desigur, Internetul se grăbeşte să‑l ajungă din urmă, dacă nu l‑a şi ajuns. Pe Internet poţi fi mai selectiv, dar poţi selecta de asemenea şi lucruri mai rele, atunci când doar Judecătorul universului te vede. Deocamdată televizorul încă conduce, fiind marele risipitor‑de‑vieţi. Problema cea mai mare cu TV‑ul nu constă în numărul mare de obscenităţi, deşi şi aceasta este o problemă. Doar reclamele ar fi îndeajuns să samene în cineva sămânţa fertilă a lăcomiei şi poftei, indiferent la ce program te uiţi. Problema şi mai mare este banalitatea. O minte hrănită zilnic la TV îşi reduce capacitatea. Mintea ta este creată să‑L cunoască şi să‑L iubească pe Dumnezeu. Posibilitatea de a‑şi împlini această mare chemare este ruinată de vizionarea excesivă a TV‑ului. Conţinutul este aşa de trivial şi aşa de superficial încât veştejeşte capacitatea minţii de a gândi lucruri de valoare, iar capacitatea inimii de a simţi emoţii adânci se diminuează. Neil Postman ne arată de ce.
Ce se întâmplă în America este că televiziunea transformă în fleacuri toate chestiunile publice¼ Televiziunea dispreţuieşte expunerea, care este serioasă, secvenţială, raţională şi complexă. În schimb, ea oferă un discurs în care orice este accesibil, simplist, concret, şi, mai mult decât toate, distractiv. Ca rezultat, America este prima cultură din lume în primejdie de a pieri amuzându‑se.[32]
Greutatea lui Dumnezeu
Din moment ce trăim toţi într‑o lume creată de televiziune, este aproape imposibil să vedem ce ni s‑a întâmplat. Singura nădejde este să citim cum erau oamenii în secolele trecute. Biografiile sunt un antidot eficient la miopia culturală şi la snobismul cronologic. Noi am devenit aproape incapabili să privim cu reverenţă şi seriozitate un adevăr important. Lucrurile măreţe, în special gloria lui Dumnezeu, sunt luate, aşa cum spune David Wells, cu un fel de “uşurătate” chiar şi în biserică.
Unul din semnele definitorii ale vremurilor noastre este tratarea cu uşurătate a lui Dumnezeu. Nu vreau să spun prin asta că El este uşor, eteric, ci că a devenit fără importanţă pentru mulţi. A devenit atât de neînsemnat pentru lume încât nici nu e băgat în seamă. Şi‑a pierdut proeminenţa în viaţa omului. Cei ce declară la sondajele de opinie că cred în existenţa lui Dumnezeu pot în acelaşi timp să‑L considere mai puţin important decât televiziunea, poruncile Lui mai puţin obligatorii decât apetitul lor după afluenţă şi influenţă, judecăţile Lui ca ne fiind mai înspăimântătoare decât ştirile de seară, şi adevărul Său nu mai convingător decât ceaţa dulceagă de linguşiri şi minciuni a reclamelor. Asta înseamnă uşurătate. Este o stare pe care I‑am atribuit‑o după ce L‑am împins la periferia vieţii noastre secularizate¼ Uşurătatea nu ne comunică nimic despre Dumnezeu ci numai despre noi înşine, despre starea noastră, despre dispoziţia noastră psihologică de a‑L exclude pe Dumnezeu din realitatea noastră.[33]
Separând Sudanul de pantalonii scurţi de damă
Ne‑am pierdut abilitatea de a vedea şi a gusta complexitatea adevărului şi adâncimea simplităţii. Douglas Groothuis explică conexiunea dintre slăbiciune şi televiziune.
Triumful imaginii televizate asupra cuvântului contribuie la lipsa de profunzime a sensibilităţii postmoderne¼ Cineva nu poate adânci un program de televiziune în aceeaşi măsură în care analizează un caracter dintr‑o scriere a lui William Shakespeare sau C. S. Lewis, sau dintr‑o alegorie a lui Blaise Pascal, sau dintr‑un vers de poem al lui T. S. Elliot, de exemplu ‘Dar soarta noastră se târăşte printre coaste uscate / pentru a le păstra metafizica caldă.’ Nici un program de televiziune n‑ar putea rosti cu seriozitate un asemenea vers.. Ar fi o “televiziune proastă”—prea abstractă, prea poetică, prea adâncă, nedistractivă¼ [Şi nu doar atât] dar imaginile apar şi dispar şi reapar fără un context raţional potrivit. O încercare de conştientizare a publicului despre sclavia în Sudan este urmată imediat de o reclamă foarte vie şi ritmată pentru Disneyland, urmată de invitaţia de a cumpăra o anumită marcă de pantaloni scurţi de damă care fac o femeie irezistibilă, etc., etc., până la dezgust.[34]
De aceea omul care vine înaintea lui Dumnezeu cu etica lui foarte strict respectată de evitare şi cu protestul că n‑a putut petrece mai mult timp la serviciu la birou, ci a venit acasă şi s‑a uitat împreună cu familia la televizor, probabil că nu va scăpa de acuzaţia că şi‑a risipit viaţa. Isus i‑a mustrat pe ucenicii Săi cu cuvinte care i se aplică uşor acestui om: “Chiar şi păcătoşii lucrează mult, evită păcatelele grosolane, se uită seara la TV, şi se distrează în zilele sfârşitului de săptămână. Cu ce sunteţi mai deosebiţi decât ei?” (vezi Luca 6:32‑34; Matei 5:47).
Inspirând sacrificiu pentru cauze mai mărunte
De fapt, în vreme de război păcătoşii se ridică la nivele remarcabile de sacrificiu pentru cauze incomparabile cu cauza lui Hristos. Cauza cea mai înaltă în lume este aceea de a‑i izbăvi cu bucurie pe oameni de iad, împlinindu‑le nevoile pământeşti, făcându‑i bucuroşi în Dumnezeu, şi făcând asta cu o plăcere binevoitoare şi serioasă care‑L face pe Hristos să fie perceput aşa cum este de fapt, ca o Comoară. Nici un război de pe pământ n‑a fost purtat pentru o cauză mai nobilă sau pentru un împărat mai glorios.
Dar, vai, ce riscuri mari şi ce sacrificii curajoase au inspirat aceste cauze mai mărunte! La 19 februarie 1944 a început bătălia pentru Iwo Jima. Era o insulă pustie de vreo 13 kilometri pătraţi la vreo 900 de kilometri sud de Tokio, apărată de vreo 22000 de japonezi pregătiţi să lupte până la moarte (ceea ce au şi făcut). Protejau două piste aeriene de care America avea nevoie în efortul strategic de a limita agresiunea japoneză după Pearl Harbor şi de a păstra libertatea atât de scumpă americanilor. Era o cauză înaltă, şi sacrificiul plin de curaj a fost extraordinar.
Statisticile dure arată sacrificiul făcut de batalionul 2 al colonelului Johnson: 1400 de băieţi (mulţi încă adolescenţi) au aterizat în ziua‑D; 288 de înlocuitori s‑au adăugat în cursul bătăliei, în total 1688. Din aceştia, 1511 au fost ucişi sau răniţi. Doar 177 au părăsit insula. Şi din cei 177 rămaşi, 91 fuseseră răniţi cel puţin odată şi se întorseseră să lupte.
A fost nevoie de 22 nave transportoare arhipline pentru a aduce Divizia a 5‑a pe insulă. Supravieţuitorii au încăput confortabil pe opt vapoare care i‑au evacuat.
Tinerii americani au ucis aproximativ 21000 de japonezi, dar pentru asta au avut mai mult de 26000 de pierderi. A fost singura bătălie din Pacific unde invadatorii au suferit pierderi mai mari decât apărătorii.
Trupele de Marină au luptat în Al Doilea Război Mondial timp de patruzeci şi trei de luni. Şi totuşi într‑o singură lună la Iwo Jima, au avut o treime din numărul total de morţi. Au lăsat în urmă cele mai mari cimitire din Pacific: aproape 6800 de morminte în total; coline de cruci şi stele. Mii de familii n‑au avut consolarea de a‑şi lua rămas bun de la cei dragi, ci doar informaţia abstractă că “soldatul a căzut la datorie” şi a fost înmormântat într‑o anumită parcelă, într‑un şir purtând un număr pe mormânt. Mike era în parcela 3, rândul 5, mormântul 694; Harlon în parcela 4, rândul 6, mormântul 912; Franklin în parcela 8, rândul 7, mormântul 2189.
Când mă gândesc la Mike, Harlon sau Franklin acolo, mă gândesc la mesajul pe care cineva l‑a dăltuit la uşa cimitirului:
Când te duci acasă
Spune‑le din partea noastră
Că pentru ziua de mâine a ta
Noi ne‑am dăruit ziua noastră de astăzi.[35]
O, Doamne, nu lăsa să‑mi risipesc viaţa!
Sunt adânc mişcat de curajul şi carnagiul de la Iwo Jima. Când citesc paginile acestei istorii, totul în mine strigă, “O, Doamne, nu mă lăsa să‑mi risipesc viaţa!” Las’ să ajung la sfârşit—mai devreme sau mai târziu—în stare să spun familiei, bisericii, oraşului şi oamenilor nemântuiţi din lume, “Pentru ziua voastră de mâine eu mi‑am dat ziua mea de azi. Nu doar pentru zilele de mâine care se succed pe pământ, ci pentru nenumăratele zile ale bucuriei voastre fără hotar în Dumnezeu.” Cu cât m‑am gândit mai îndeaproape la soldaţii care au scris această pagină de istorie a celui de‑al Doilea Război Mondial, am simţit mai mult pasiunea ca viaţa mea să aibă o însemnătate şi să pot muri cum se cuvine.
În timp ce dimineaţa ploioasă se transforma în amiază şi luptele începuseră să contenească, numărul victimelor continua să crească. De multe ori chiar sanitarii [medicii] mureau în timp ce încercau să salveze vieţi. William Hoopes din Chattanooga şedea ghemuit lângă un medic numit Kelly, care şi‑a apropiat capul de un zid protector şi şi‑a pus pentru o secundă binoclul la ochi—pentru a zări un lunetist care semăna moartea în zona aceea. Exact în acea secundă lunetistul l‑a împuşcat prin mărul lui Adam. Hoopes, el însuşi farmacist, s-a luptat cu frenezie să‑i salveze viaţa prietenului său. “Mi‑am scos forcepsul şi i l‑am introdus în rana de la gât pentru a-i prinde şi a-i compresa artera,” îşi aminteşte Hoopes. “Sângele îi ţâşnea. Nu avea glas, însă ochii i se uitau spre mine. Ştia că încerc să‑i salvez viaţa. Am încercat tot ce s‑a putut, dar n-am reuşit. Am încercat. Sângele era aşa de lunecos. N‑am putut prinde artera. M‑am străduit din greu, şi în tot acest timp el mă privea. Ultimul lucru pe care l‑a făcut în timp ce sângele curgea tot mai puţin a fost să mă bată cu mâna pe spate ca şi cum ar fi spus, ‘Este în regulă, mulţumesc.’ Apoi a murit.”[36]
În acest moment care‑mi strânge inima aş dori să fiu Hoopes şi aş dori să fiu Kelly. Aş dori să pot spune celor ce suferă şi celor ce pier, “Am încercat tot ce s‑a putut¼ M‑am străduit din răsputeri.” Şi aş dori să pot spune celor din jurul meu când voi muri, “Este în regulă. Pentru mine a trăi este Hristos şi a muri este un câştig.”
Când ceaţa superficială se risipeşte
În astfel de momente, când ceaţa superficială a vieţii se risipeşte şi văd ce trebuie să fac cu adevărat pe pământ, mă doare inima când privesc la îndeletnicirile mărunte care risipesc atâtea vieţi—şi chiar a mea. Gândiţi‑vă doar la importanţa sporturilor—o secţiune întreagă din ziar în fiecare zi. Dar nu există o secţiune pentru Dumnezeu. Gândiţi‑vă doar la resursele pe care le cheltuiţi pentru a vă face casa sau grădina mai confortabile şi atrăgătoare. Gândiţi‑vă la zecile de mii de dolari pe care aţi fi gata să‑i daţi pe o maşină mai bună decât vă trebuie. Gândiţi‑vă la timpul şi energia şi discuţiile referitoare la amuzament şi timp liber şi ceea ce numim “distracţie.” Şi adăugaţi acum la acestea computerul care recrează artificial însăşi jocurile care sunt atât de departe de realitate; este ca o lume multi‑stratificată a visurilor fără semnificaţie care se întinde înspre neant, înspre nimic.
Consumaţi de vestimentaţie
Sau gândiţi‑vă la haine. Ce tragedie să vezi atâţia tineri obsedaţi de ceea ce portă sau de felul cum arată. Chiar şi tinerii creştini par incapabili să pună întrebări mai semnificative decât “Ce‑i rău în asta?” Nu întreabă: Hainele acestea mă ajută să‑L glorific pe Hristos? Îi vor îndrepta ele pe oameni spre El, vor vedea prin ele că El este Comoara evidentă a vieţii mele? Scot ele în evidenţă personalitatea mea creată după chipul lui Dumnezeu pentru a sluji¼ sau vor evidenţia sexualitatea? Sau lenea? Credeţi‑mă, nu sunt prea obsedat de haine. Există însă câteva motive destul de radicale, motive care‑L înalţă pe Hristos, pentru o îmbrăcăminte decentă. Rugămintea mea este ca tu să fii, în marea modei—şi în a contra‑modei (care este tot aşa de puternică)—mai mult ca un delfin, decât ca o meduză.
Să trecem acum peste ce a scris o adolescentă ziarului Star Tribune din Minneapolis ca răspuns la o scrisoare adresată editorului:
Ca adolescentă, ceea ce îmbraci este din păcate tot mai important. Dacă e să fiu sinceră, chiar şi mie unele lucruri pe care le îmbrac mi se par ofensatoare. Scrisoarea s‑a referit la fete care se pot îmbrăca frumos şi sensibil. Arătaţi‑mi cum se poate asta, şi o voi face.
Multe din prietenele mele nu se simt confortabil cu ceea ce se poartă, dar cu toate astea poartă şi ele ce poartă şi alţii. Câteodată nu merită efortul să fii diferită. Societatea ne spune să fim diferiţi, dar pe aceeaşi linie.
Cum să te îmbraci ca să‑ţi placă şi ţie, şi părinţilor tăi şi prietenilor tăi? Nu poţi. Adolescenţii ajung să‑şi compromită valorile pentru a se potrivi cu ceilalţi. Dacă vrem să trecem prin şcoală şi liceu fără să suferim, trebuie să ne îmbrăcăm ca să placem colegilor.
Noi suntem viitorii lideri ai naţiunii noastre, şi avem nevoie să vedem unde am ajuns şi ce trebuie să schimbăm.[37]
Unde sunt Tinerii Radicali pentru Hristos?
Când stau, ca să spun aşa, pe ţărmurile de la Iwo Jima şi retrăiesc acele ore de curaj şi sacrificiu, şi‑mi amintesc că oamenii aceia erau tineri, nu mă pot împăca cu preocupările mărunte şi meschine ale celor mai mulţi tineri de astăzi. Unul din ei era foarte tânăr. Am citit povestea lui şi aş fi vrut să mă adresez tuturor tinerilor din America şi să le spun, Vreţi să vedeţi ce este cu adevărat cool? Vreţi să vedeţi ceva de o mie de ori mai impresionant decât o dublă triplă? Ei bine, ascultaţi povestea lui Jacklyn Lucas.
Şi‑a croit drum în Marină la patrusprezece ani, păcălindu‑i pe ceilalţi cu fizicul său mai musculos¼ Primind misiunea să fie şofer de camion în Hawaii, s‑a simţit frustrat; el voia să lupte. A fugit din Honolulu ascuns pe un transportor de trupe, supravieţuind doar cu hrana pe care i‑o dădeau marinarii miloşi de la bord.
A coborât pe ţărm în ziua‑D [la Iwo Jima] fără să aibă nici măcar o puşcă. A găsit una pe plajă şi şi‑a croit drum spre liniile de bătaie.
În ziua următoare, Jack şi trei alţi camarazi se târau prin tranşee când opt japonezi au apărut în faţa lor. Jack l‑a împuşcat pe unul în cap. Apoi puşca i s‑a blocat. În timp ce se chinuia cu ea, o grenadă i‑a aterizat la picioare. A strigat către ceilalţi avertizându-i şi carnea lui crudă a simţit pe loc fierbinţeala. Imediat o a doua grenadă s‑a rostogolit spre el. Jack Lucas, de şaptesprezece ani, a fost lovit de amândouă exploziile. “Luke, acum s‑a terminat cu tine,” s‑a gândit el¼
Mai încolo, la spital, medicilor le venea greu să creadă. “Poate că a fost prea de tot tinerel şi prea încăpăţânat să moară,” a zis unul. A trecut prin douăzeci şi una de operaţii de reconstrucţie şi a devenit unul din cei mai tineri soldaţi care au primit Medalia de Onoare—şi singurul boboc de liceu care a avut parte de ea.[38]
Când am citit asta, m‑am gândit la toate lucrurile pe care elevii de liceu le consideră “super” sau “cool.” Şedeam în verandă în timp ce citeam şi m‑am gândit, O, Doamne, cine le va ieşi în faţă şi le va da un scop pentru care să trăiască? Îşi risipesc vieţile în extazul nimicurilor, încercând să arate cool sau să vorbească cool sau să trăiască cool. Dar ei nici nu au idee ce înseamnă să fii cool.
Încă o singură istorie pentru a face clar ce înseamnă cool. Este istoria lui Ray Dollins, un pilot de luptă la Iwo Jima.
Primul val de amfibii se îndreptau spre ţărm. Avioanele de luptă ale Marinei îşi încheiau cursa de bombardament la joasă înălţime. Şi în timp ce ultimul pilot a început să‑şi ridice Corsair‑ul spre înalturi, japonezii au sărit spre puştile lor şi i-au ciuruit avionul cu antiaeriana. Pilotul, maiorul Ray Dollins, a încercat să ia altitudine spre a se putea îndrepta spre ocean pentru a evita un impact fatal cu soldaţii care se îndreptau spre ţărm, însă avionul era prea distrus. Locotenentul Keith Wells l‑a privit din vehicolul său amfibie¼ “Puteam să‑l vedem în carlingă,” zice Wells, “şi încerca tot ce se putea. Avionul i se îndrepta direct în jos spre un grup de amfibii pline cu soldaţi. În ultima secundă a săltat avionul peste cap şi l‑a îndreptat spre apele dintre două şiruri de tancuri. Am văzut apa explodând în aer.”
Personalul militar care asculta radioul militar pe vapoare nu numai că l‑au văzut pe Dollins în cădere, ci i‑au putut şi auzi ultimile cuvinte captate de microfonul său. Acestea au fost o parodie dispreţuitoare:
O, ce dimineaţă frumoasă,
O, ce zi frumoasă,
Am un sentiment ciudat
Că totul îmi va ieşi cum doresc.[39]
Este evident că noi nu folosim cuvântul cool pentru a descrie adevărata măreţie. Este un cuvânt scurt—acesta este secretul—este un cuvânt uşor şi ieftin. Şi pentru aşa ceva trăiesc milioane de tineri. Cine‑i va confrunta cu urgenţa şi lacrimile? Cine îi va ruga să nu‑şi risipească vieţile? Cine‑i va lua de guler, ca să zic aşa, şi‑i va iubi aşa de mult încât să le arate o viaţă aşa de radicală şi aşa de reală şi aşa de costisitoare şi aşa de îmbibată de Hristos încât ei să simtă goliciunea şi trivialitatea colecţiilor lor de CD‑uri şi a conversaţiilor lor fără rost despre celebrităţile de o clipă? Cine va trezi ce se găseşte latent în sufletele lor, neexplorat—dorinţa fierbinte de a nu‑şi irosi vieţile?
Rugămintea inimii mele
O, dacă tinerii şi bătrânii şi‑ar stinge televizorul, ar pleca la o plimbare lungă şi ar visa fiecare la o faptă măreaţă de curaj pentru o cauză de o mie de ori mai importantă decât democraţia americană—oricât de preţioasă ar fi ea. Dacă am năzui la astfel de lucruri şi dacă ne‑am ruga, oare nu ne‑ar răspunde Dumnezeu? Oare nu ne‑ar da El o viaţă de dragoste plină de bucurie, de milă şi de jertfă care să‑L înalţe pe Hristos şi să‑i facă pe alţii să se bucure în El? Vă implor, aşa cum mă rog şi pentru mine, întoarceţi‑vă faţa ca cremenea şi alăturaţi‑vă lui Isus pe drumul Calvarului, “Să ieşim dar afară din tabără la El, şi să suferim ocara Lui. Căci noi n‑avem aici o cetate stătătoare, ci suntem în căutarea celei viitoare” (Evrei 13:13‑14). Când oamenii vor vedea dragostea noastră jertfitoare—radiind de fericire—vor spune, “Hristos este minunat!”
CAPITOLUL 8
Înălţându‑L pe Hristos de la 8 la 5
A |
r fi o greşeală să tragem concluzia din chemarea din capitolul trecut la o viaţă ca în vreme de război că creştinii ar trebui să‑şi părăsească locurile de muncă şi să plece la “război”—să zicem, să devină misionari sau păstori sau lucrători cu normă întreagă în servicii de caritate. Ar fi o greşeală fundamentală de înţelegere a locului unde se poartă războiul. Evident, bătăliile se poartă pe plan spiritual (fără bombe sau baionete) printre popoarele necâştigate unde Împăratul Împăraţilor şi‑a trimis “trupele” altruiste cu Evanghelia păcii şi unde El îşi câştigă un popor fericit. Aceasta este lucrarea glorioasă a misiuniilor “de frontieră.” Voi argumenta mai târziu că aceasta este o chemare măreaţă; şi mă rog ca mii dintre voi, cei ce citiţi această carte, să o auziţi şi să plecaţi pentru a fi lângă cei din prima linie.
Războiul nu este geografic
Să nu facem însă o greşeală: “războiul” pe care‑l am în minte când vorbesc de “mod de gândire ca în vreme de război” sau “stil de viaţă ca în vreme de război” nu se poartă pe fronturi geografice. El se poartă în mod deosebit pe frontul dintre bine şi rău existent în inima fiecărui individ, mai ales în inima creştinilor unde Hristos şi‑a formulat revendicarea de proprietate şi doreşte să fie deplin biruitor. “Războiul” se poartă de‑a lungul frontului dintre păcat şi neprihănire în fiecare familie. Se poartă de‑a lungul frontului dintre adevăr şi falsitate în fiecare şcoală¼ între dreptate şi nedreptate în fiecare legislatură¼ între integritate şi corupţie în fiecare birou¼ între dragoste şi ură în fiecare grup etnic¼ între mândrie şi umilinţă în fiecare sport¼ între frumuseţe şi urâţenie în orice artă¼ între doctrina sănătoasă şi doctrina greşită în fiecare biserică¼ între trândăvie şi hărnicie în intervalul dintre pauzele de cafea. Nu este o risipă să duci bătălia pentru adevăr şi credinţă şi dragoste pe oricare din aceste fronturi.
Războiul nu este în primul rând spaţial sau fizic—deşi succesele sau eşecurile sale au efecte fizice. De aceea, profesiile seculare ale creştinilor sunt o zonă de război. Există adversari spirituali care trebuie înfrânţi (mai precis, duhuri rele şi păcate, nu oameni); şi există înălţimi morale deosebit de frumoase care trebuie cucerite pentru slava lui Dumnezeu. Tu nu‑ţi risipeşti viaţa prin locul în care lucrezi, ci prin felul cum te comporţi sau prin motivaţia pentru care te găseşti acolo.
Secular nu înseamnă rău, poate însemna însă strategic
Vă rog să nu consideraţi expresia “profesie seculară” ca fiind nespirituală sau inferioară în comparaţie cu “profesia bisericească” sau “profesia de misiune” sau “profesia spirituală.” Prin termenul “seculară” vreau să mă refer la toate profesiile care nu se află din punct de vedere structural în legătură cu biserica. Există această posibilitate de a fi în lume dar nu din lume, după cum ne învaţă Domnul Isus în rugăciunea Sa din Ioan 17:15‑16, “Nu Te rog să‑i iei din lume, ci să‑i păzeşti de cel rău. Ei nu sunt din lume, după cum nici Eu nu sunt din lume.” Intenţia Domnului Isus, deci, era ca ucenicii Săi să rămână în lume (şi aici sunt cuprinse “activităţile seculare”), dar să nu fie “din lume” (de aceea eu spun că noi suntem într‑un război).
Martin Luther a regăsit înţelesul învăţăturii biblice a preoţiei fiecărui creştin şi a aruncat în aer frontul spiritual dintre statutul de cleric şi cel de laic. El a fost de acord că există o chemare bisericească şi o chemare laică. Dar modul în care el le distigea pe unul de altul nu era bazat pe nici o superioritate de “statut spiritual.”
Este o pură invenţie că papa, episcopii, preoţii şi călugării trebuie numiţi ca fiind o “clasă spirituală”; principii, lorzii, meşteşugarii şi agricultorii ca fiind o “clasă temporală.” Aceasta este într‑adevăr o doză bună de neadevăr şi ipocrizie¼ Toţi creştinii au în adevăr o “clasă spirituală,” şi între ei nu există decât diferenţa rezultată din funcţia deţinută¼ Să explic şi mai clar. Dacă un mic grup de creştini pioşi ar fi luaţi ostatici şi ar fi lăsaţi să locuiască într‑un pustiu, iar între ei nu există nici un preot consacrat de către episcop, şi dacă acolo în pustiu ar trebui să hotărască să aleagă pe unul dintre ei, căsătorit sau necăsătorit, şi l‑ar însărcina să oficieze botezurile, să rostească slujbele, să dezlege şi să predice, un astfel de om ar fi un preot tot aşa de valabil ca şi atunci când l‑ar fi sfinţit toţi episcopii şi papii¼ Nu există nici o diferenţă esenţială între laici şi preoţi, între principi şi episcopi, între “spirituali” şi “temporali,” cum îi numesc ei, decât cea de funcţie şi lucrare¼ Un cizmar, un fierar, fiecare are activitatea şi funcţia breslei lui, şi totuşi ei toţi pot fi preoţi sau episcopi consacraţi, şi fiecare prin munca sau poziţia pe care o are trebuie să fie de folos şi să slujească pe toţi ceilalţi, pentru ca în acest fel multe feluri de activităţi să poată fi desfăşurate pentru binele fizic şi spiritual al comunităţii, prin faptul că toţi membrii trupului se slujesc unii pe alţii.[40]
Biblia arată clar că voia lui Dumnezeu este ca acei ce sunt ai Săi să fie împrăştiaţi ca sare şi lumină în toate profesiile seculare. Enclavele unde creştinii trăiesc doar împreună cu alţi creştini şi lucrează doar între creştini, nu pot împlini întregul plan al lui Dumnezeu în lume. Asta nu înseamnă că ordinele creştine, misiunile sau avanposturile creştine sunt rele. Înseamnă doar că ele sunt excepţiile. Vasta majoritate a creştinilor trebuie să trăiască în lume şi să lucreze între necreştini. Acolo este “biroul” lor, sau “chemarea” lor, aşa cum ar spune Luther. Vom vedea în câteva momente de ce este aceasta voia lui Dumnezeu.
Parteneriatul dintre boi şi oameni
Nu toţi trebuie să fie misionari sau păstori. Trebuie să existe un parteneriat între cei ce merg şi cei ce trimit pe alţii. Referitor la păstorii din biserică, Pavel spune, “Să nu legi gura boului când treieră bucate” (1 Timotei 5:18), însemnând: “Plătiţi‑vă păstorul.” Dar asta înseamnă că unii trebuie să strângă grâu să pună sub gura sărmanului bou care trudeşte. Acesta este şi tiparul pentru misionari în Noul Testament. “Ai grijă de legiuitorul Zena şi Apolo să nu ducă lipsă de nimic din ce le trebuie pentru călătoria lor” (Tit 3:13). Cu alte cuvinte, nu toţi ar trebui să meargă să slujească cu Pavel; unii trebui să rămână în spate, să lucreze, şi să‑i aprovizioneze pe cei ce se duc. Pavel plănuia ca biserica din Roma să fie baza lui de aprovizionare când se îndrepta spre Spania: “Nădăjduiesc să vă văd în treacăt când mă voi duce în Spania, şi să fiu însoţit de voi până acolo, după ce îmi voi împlini, măcar în parte, dorinţa de a fi stat la voi” (Romani 15:24).
El a presupus că ei se vor implica cu folos astfel încât să poată dărui. De aceea el le spune credincioşilor din Tesalonic, “Să lucraţi cu mâinile voastre¼ şi să n‑aveţi trebuinţă de nimeni” (1 Tesaloniceni 4:11‑12). De fapt, Pavel a fost atât de tare provocat de leneşii cu gura mare din Tesalonic încât scrie într‑o a doua epistolă:
N‑am trăit în neorânduială, între voi. N‑am mâncat de pomană pâinea nimănui; ci, lucrând şi ostenindu‑ne am muncit zi şi noapte, ca să nu fim povară nimănui dintre voi¼ Cine nu vrea să lucreze, nici să nu mănânce. Auzim însă că unii dintre voi trăiesc în neorânduială, nu lucrează nimic, ci se ţin de nimicuri (2 Tesaloniceni 3:7‑11).
Tot aşa, el scrie efesenilor, “Cine fura, să nu mai fure; ci mai degrabă să lucreze cu mâinile lui la ceva bun, ca să aibă ce să dea celui lipsit” (Efeseni 4:28).
Stai în slujba ta “cu Dumnezeu”
Chemarea de a fi creştin nu este o chemare de a‑ţi părăsi slujba seculară. Acesta este sfatul clar din 1 Corinteni 7:17‑24. Pavel rezumă învăţătura lui în aceste cuvinte: “Fiecare, fraţilor, să rămână cu Dumnezeu în starea în care era când a fost chemat” (versetul 24). Pavel aprecia foarte mult providenţa lui Dumnezeu—că Dumnezeu a “atribuit” sau i‑a “chemat” pe necredincioşi în anumite poziţii în viaţă unde convertirea lor ar avea un impact semnificativ pentru slava Sa. “Încolo, fiecare să rămână în starea în care l‑a aşezat Domnul, şi în care l‑a chemat Dumnezeu” (versetul 17). Pavel nu vrea să spună că schimbarea locului de muncă este rea pentru viaţa creştină—altfel nimeni n‑ar putea să ajungă păstor şi misionar, decât cei foarte tineri (spre deosebire de Isus, care şi‑a lăsat ocupaţia din tâmplar pentru a se consacra deplin lucrării când avea treizeci de ani, Luca 3:23). Ce vrea Pavel să ne spună este că atunci când un om se converteşte nu trebuie imediat să se precipite să zică, “Trebuie să‑mi schimb ocupaţia.” Mai degrabă ar trebui să se gândească, “Dumnezeu m‑a pus aici, şi ar trebui acum să arăt la locul meu de muncă vrednicia lui Dumnezeu.” După cum spune în versetul 24, “Fiecare să rămână cu Domnul în starea în care El l‑a aşezat.”
Astfel, întrebarea arzătoare pentru cei mai mulţi creştini ar trebui să fie: Cum pot eu, în slujba mea seculară, să fac ca viaţa mea să aducă glorie lui Dumnezeu? Eu cred, din tot ce s‑a scris în această carte până acum, că scopul vieţii este acelaşi, atât într‑o profesie seculară cât şi într‑o profesie bisericească sau de misiune. Ţelul nostru este de a‑L glorifica cu bucurie pe Hristos—să‑L facem să arate glorios prin tot ce facem. Lăudându‑ne cu crucea, ţelul nostru este să ne bucurăm înălţându‑L pe Domnul prin modul în care lucrăm. Întrebarea este, cum? Biblia ne pune în faţă cel puţin şase răspunsuri.
1. Putem să‑L înălţăm pe Dumnezeu la locul nostru secular de muncă prin părtăşia de care ne bucurăm cu El în tot cursul zilei în activitatea noastră.
Cu alte cuvinte, ne bucurăm de prezenţa lui Dumnezeu alături de noi când ascultăm vocea Lui şi comunicăm cu El, şi aruncăm asupra Lui poverile noastre, şi avem parte de călăuzirea şi grija Lui. Versetul biblic care ne arată acest lucru este în 1 Corinteni 7:24. Când te întorci la Dumnezeu, rămâi în serviciul tău şi bucură‑te acolo de prezenţa Lui. “Fiecare, fraţilor, să rămână cu Dumnezeu în starea în care era când a fost chemat.” Cuvintele “cu Dumnezeu” sunt importante. Creştinii nu se duc doar la serviciu. Ei se duc la serviciul lor “cu Dumnezeu.” Ei nu doar că fac o muncă. Ei fac o muncă “cu Dumnezeu.” Dumnezeu este cu ei.
O făgăduinţă mai personală
Această făgăduinţă nu este la fel cu celelalte făgăduinţe generale făcute bisericii la general. Dumnezeu promite bisericii ca trup colectiv, “Eu voi locui şi voi umbla în mijlocul lor; Eu voi fi Dumnezeul lor, şi ei vor fi poporul Meu” (2 Corinteni 6:16). Făgăduinţa făcută ţie în munca ta seculară este diferită. Când sfinţii sunt la locurile lor de muncă seculare, ei sunt împrăştiaţi. Nu sunt împreună ca într‑un serviciu de biserică. Deci porunca de a rămâne acolo “cu Dumnezeu” este o făgăduinţă că pot să simtă părtăşia cu El la modul personal şi individual în activitatea lor.
Aducând necontenit mulţumiri lui Dumnezeu pentru toate lucrurile
Una din modalităţile de a te bucura de prezenţa şi părtăşia lui Dumnezeu este prin conştientizarea cu mulţumire a faptului că abilitatea şi puterea de a face orice fel de muncă, inclusiv a ta, se datorează harului Său. “El dă tuturor viaţa, suflarea şi toate lucrurile” (Fapte 17:25). Toate facultăţile tale de a vedea, a auzi şi a simţi prin atingere, toate capacităţile de mişcare a mâinilor şi picioarelor tale, toată capacitatea mentală de observare, organizare şi evaluare, toată priceperea ta în meseria sau ocupaţia pe care o desfăşori—toate acestea sunt darurile lui Dumnezeu. Cunoaşterea acestui lucru te umple de o mulţumire continuă adusă în rugăciune înaintea lui Dumnezeu. “Te voi lăuda din toată inima mea, Doamne, Dumnezeul meu, şi voi preamări Numele Tău în veci!” (Psalmul 86:12). Câteodată ne vom gândi la minunăţia fiinţei lui Dumnezeu şi, în timp ce lucrăm, vom şopti spre lauda Sa: “Binecuvântează, suflete, pe Domnul! Doamne, Dumnezeule, Tu eşti nemărginit de mare!” (Psalmul 104:1).
Dacă adaugi la acestea conştientizarea faptului că depinzi de Dumnezeu pentru fiecare minut viitor al vieţii tale şi pentru tot ajutorul de care ai nevoie, mulţumirea ta să transformă în credinţă pentru fiecare moment care urmează şi pentru restul zilei, al săptămânii, al lunii, al anului, sau al¼ cincinalului. Asta este credinţa în harul viitor al lui Dumnezeu. O putem exprima în rugăciune folosind cuvinte biblice de felul, “Dar eu mă încred în Tine, Doamne, şi zic: „Tu eşti Dumnezeul meu!”” (Psalmul 31:14). Sau poţi spune, “Dragostea Ta neclintită rămâne în veci; îndurările Tale nu ajung niciodată la capăt; ele se înnoiesc în fiecare dimineaţă (şi în fiecare după-amiază!); mare este credincioşia Ta!” (parafrazare la Plângeri 3:22‑23).
Punând în practică promisiunile
În spatele mulţumirii şi laudei şi încrederii stau promisiunile lui Dumnezeu pe care le poţi lua cu tine la lucru în fiecare zi—scrise în Biblia ta sau memorate în mintea ta. În acest fel Dumnezeu îţi vorbeşte în tot timpul zilei. El te încurajează, “Nu te teme, căci Eu sunt cu tine; nu te uita cu îngrijorare, căci Eu sunt Dumnezeul tău; Eu te întăresc, tot Eu îţi vin în ajutor. Eu te sprijinesc cu dreapta Mea biruitoare” (Isaia 41:10). El îţi aduce aminte că provocările din cursul zilei nu sunt prea grele pentru El: “Iată, Eu sunt Domnul, Dumnezeul oricărei făpturi. Este ceva de mirat din partea Mea? [sau Este ceva prea greu pentru Mine?—vezi şi Gen.18:14 n.tr.]” (Ieremia 32:27). El îţi spune să nu fii îngrijorat, ci să‑I ceri tot ce ai nevoie (Filipeni 4:6), şi spune, “Şi aruncaţi asupra Mea toate îngrijorările voastre, căci Eu însuşi îngrijesc de voi” (parafrază la 1 Petru 5:7). El promite să te călăuzească în tot cursul zilei: “Eu ‑ zice Domnul ‑ te voi învăţa, şi‑ţi voi arăta calea pe care trebuie s‑o urmezi, te voi sfătui, şi voi avea privirea îndreptată asupra ta” (Psalmul 32:8).
În acest fel noi avem părtăşie cu Dumnezeu, ascultând cuvântul lui şi mulţumindu‑I şi chemându‑L pe El în toate nevoile noastre. Îl onorezi pe Dumnezeu când stai în slujba ta seculară “cu Dumnezeu” în felul acesta. În acest mod tu nu îţi risipeşti viaţa. Dumnezeu se bucură să ne încredem în El şi să ne bucurăm de El. Asta arată valoarea pe care I‑o dăm. Şi când ne gândim că nici una din aceste binecuvântări nemeritate n‑ar fi ale noastre dacă n‑ar fi fost moartea lui Hristos în locul nostru, fiecare clipă de bucurie în Dumnezeu devine o laudă a noastră în crucea Lui.
2. Putem să‑L înălţăm pe Hristos la locul nostru secular de muncă prin folosirea cu bucurie şi încredere a creativităţii şi hărniciei noastre, care sunt opera Lui
Este bine să ne întrebăm în ce fel diferă oamenii de castori sau de păsările‑ţesător sau de păianjeni sau de furnici. Este un lucru care ne ajută să înţelegem esenţa modului cum Îl onorează oamenii pe Dumnezeu în munca lor. Aceste creaturi pe care le‑am enumerat sunt foarte harnice şi construiesc structuri foarte complexe şi uimitoare. Deci trebuie în activitatea noastră care‑L măreşte pe Dumnezeu să existe ceva mai mult decât o astfel de creativitate şi hărnicie cum au ele—numai dacă nu vrem cumva să spunem că‑L onorăm pe Dumnezeu printr‑o activitate cu nimic diferită de a animalelor.
Trimişii lui Dumnezeu pentru a supune pământul pentru slava Sa
Care este diferenţa? Să ne gândim la primele cuvinte din Biblie în legătură cu crearea omului. “Dumnezeu a făcut pe om după chipul Său, l‑a făcut după chipul lui Dumnezeu; parte bărbătească şi parte femeiască i‑a făcut. Dumnezeu i‑a binecuvântat şi Dumnezeu le‑a zis: „Creşteţi, înmulţiţi‑vă, umpleţi pământul, şi supuneţi‑l; şi stăpâniţi peste peştii mării, peste păsările cerului, şi peste orice vieţuitoare care se mişcă pe pământ”” (Geneza 1:27‑28). Crearea noastră după chipul lui Dumnezeu ne aduce privilegiul şi datoria de a supune pământul şi a avea stăpânire peste el. Cu alte cuvinte, noi ar trebui să ne implicăm în înţelegerea, transformarea, planificarea şi folosirea creaţiei lui Dumnezeu într‑un aşa fel încât valoarea Lui să iese în evidenţă şi să trezească în oameni închinarea.
A fi după chipul lui Dumnezeu înseamnă cel puţin să‑I transmitem imaginea mai departe. Să reflectăm ce este Dumnezeu cu adevărat. Ş ar trebui să facem asta nu pentru a ne face să arătăm noi grozav (ca reflectori) ci pentru a‑L face pe El să arate măreţ (ca Creator). Oamenii îşi fac imagini cu semeni ai lor faimoşi ca să‑i onoreze. Dumnezeu l‑a făcut pe om după chipul Său pentru a fi văzut şi admirat şi onorat prin ceea ce face omul.
Deci, a spus El, în primul rând omul munceşte. El supune şi stăpâneşte pământul. Asta înseamnă că o parte din ceea ce înseamnă să fii om este să fii stăpân peste creaţie şi să dai lumii formă şi ordine şi plan care să arate adevărul şi frumuseţea lui Dumnezeu. Dumnezeu îl face pe om, ca să spunem aşa, delegatul Său în stăpânire, şi‑l înzestrează cu capacităţi şi cu dreptul de a supune lumea—s‑o folosească şi s‑o modeleze pentru scopuri bune, în special pentru a‑L înălţa pe Creator.
Munca nu este un blestem; irosirea vieţii este blestem
Deci, dacă te duci la început, înainte de originea păcatului, nu există conotaţii negative despre munca seculară. Conform versetului din Geneza 2:2, Dumnezeu însuşi s‑a odihnit de lucrarea [sau de munca] pe care o făcuse. Asta înseamnă că munca este ceva bun, o activitate pe care şi Dumnezeu o practică. Şi culmea lucrării lui Dumnezeu a fost omul, o făptură după chipul lui Dumnezeu, creat să împlinească lucrarea de conducere, de modelare şi de transformare a creaţiei. Astfel, munca are la bază idea de creativitate. Dacă eşti Dumnezeu, lucrarea ta este să creezi din nimic. Dacă nu eşti Dumnezeu, ci eşti după chipul lui Dumnezeu—adică eşti om—lucrarea ta este să iei ce a creat Dumnezeu şi modelezi şi să foloseşti acel lucru pentru a‑L face pe Dumnezeu să arate măreţ, pentru a‑L scoate pe El în evidenţă, pentru a‑L înălţa.
Cum ne deosebim de castori
Dar aici ajungem din nou la castori. Un castor îşi supune şi el zona în care o trăieşte şi construieşte un baraj pentru un scop bun: o casă. Pare să se bucure de ceea ce face; chiar şi hărnicia şi măiestria lui reflectă gloria înţelepciunii lui Dumnezeu.
Toate lucrurile strălucitoare şi frumoase,
Toate făpturile mari şi mici,
Toate lucrurile înţelepte şi minunate,
Pe toate le‑a făcut Domnul Dumnezeu.[41]
Şi Dumnezeu este glorificat în toate. “Să bată din palme râurile, să strige de bucurie toţi munţii¼ şi cerurile spun slava lui Dumnezeu” (Psalm 98:8; 19:1). Care este deci diferenţa între o fiinţă umană care munceşte şi un castor care munceşte? Sau poate o pasăre‑ţesător sau o albină sau o furnică? Toate aceste vietăţi muncesc din greu; îşi supun teritoriul şi îl modelează în structuri uimitoare care slujesc unor scopuri utile. Diferenţa este că oamenii sunt conştienţi din punct de vedere moral şi fac alegeri în ceea ce priveşte munca lor pe baza motivaţiei că aceasta Îl onorează sau nu‑L onorează pe Dumnezeu.
Nici un castor sau o albină sau o pasăre‑ţesător sau o furnică nu se bazează în mod conştient pe Dumnezeu. Nici un castor nu apreciază tiparul divin de ordine şi frumuseţe şi nu face o alegere morală pentru căutarea excelenţei, doar fiindcă Dumnezeu excelează. Nici un castor nu se gândeşte la perfecţiunea lui Dumnezeu şi nu decide, din pricina lui Dumnezeu, să facă un baraj pentru un alt castor, şi nu pentru el însuşi. Dar oamenii au acest potenţial, fiindcă sunt creaţi după chipul lui Dumnezeu. Suntem creaţi să arătăm chipul lui Dumnezeu în toate aceste moduri. Când Dumnezeu ne însărcinează să stâpănim pământul—să‑L modelăm şi să‑L folosim—El nu vrea să o facem asemenea castorilor. El vrea să o facem ca oameni, ca persoane conştiente moral care sunt responsabile să‑şi facă lucrarea intenţionat pentru slava Creatorului.
Fiţi siguri, când Dumnezeu ne trimite să lucrăm ca purtători ai imaginii Sale, trebuie ca şanţurile noastre să fie săpate drept, trebuie ca ţevile la instalaţii să nu ne curgă, căminele să nu ne fie înfundate, inciziile chirurgicale pe care le facem să fie curate, vorbirea să ne fie precisă şi atractivă, mesele să ne fie hrănitoare şi gustoase, fiindcă Dumnezeu este un Dumnezeu al ordinii şi frumuseţei şi competenţei. Dar şi pisicile sunt curate, şi furnicile sunt harnice, şi păianjenii produc lucrări ordonate şi frumoase. Şi toate depind de Dumnezeu. De aceea esenţa lucrării noastre ca oameni trebuie să fie desfăşurarea ei în dependenţă conştientă de puterea lui Dumnezeu, şi în verificarea conştientă a conformităţii cu tiparul excelenţei lui Dumnezeu, şi cu scopul deliberat de a reflecta gloria lui Dumnezeu.
Muncind bine şi dormind liniştiţi
Când munceşti în felul acesta—indiferent care îţi este meseria—poţi avea un sentiment dulce de pace la sfârşitul zilei. N‑ai pierdut timpul. Dumnezeu nu ne‑a creat să fim leneşi. De aceea acei cei abandonează productivitatea creativă pierd bucuria muncii cu scop, a muncii dependente de Dumnezeu, care transformă lumea, şi care‑L reflectă pe Dumnezeu. “Dulce este somnul lucrătorului, fie că a mâncat mult, fie că a mâncat puţin; dar pe cel bogat nu‑l lasă îmbuibarea să doarmă” (Ecl.5:12). Jonathan Edwards avea o regulă care spunea că pioşenia personală care duce la neglijarea responsabilităţilor seculare este ipocrizie. El a dat‑o pe propria lui soţie (“persoana”) drept exemplu opus acestei stări:
“O, cât e de minunat” spunea odată cineva, “să lucrezi pentru Dumnezeu în timpul zilei, iar noaptea să te odihneşti sub zâmbetul Lui!” Experienţele înalte şi sentimentele religioase ale acestei persoane n‑au fost asociate cu nici o tendinţă, cât de mică, de a‑şi neglija preocupările necesare vieţii seculare, sau timpul de citire a Scripturii sau de rugăciune, sau alte activităţi devoţionale, ci activităţile pământeşti au fost îndeplinite cu mare promptitudine, ca parte a slujirii lui Dumnezeu. Această persoană declara că făcând aşa “a găsit acest lucru tot aşa de bun ca şi rugăciunea.”[42]
Adevărata pioşenie personală mai degrabă hrăneşte munca plină de semnificaţie în sfera seculară decât o subminează. Lenevia nu creşte în solul părtăşiei cu Dumnezeu. De aceea, oamenii care îşi petrec vieţile mai mult în lenevie sau în distracţii frivole sunt de puţine ori tot aşa de bucuroşi ca acei ce lucrează. Oamenii pensionaţi cu adevărat fericiţi au căutat căi creative, folositoare şi onorante pentru Dumnezeu de a rămâne activi şi productivi pentru binele oamenilor şi pentru slava lui Dumnezeu
Este clar că trebuie să ne ajutăm unii pe alţii în a găsi şi a ne păstra locurile de muncă. Ar trebui să ne pese de problema mai extinsă a şomajului. Nu este în primul rând o problemă economică, deşi este şi aşa ceva. Este întâi de toate o problemă teologică. Fiinţele umane sunt create după chipul lui Dumnezeu şi sunt dotate de Creator cu caracteristici care‑i fac capabili de activitate creativă, folositoare, făcută cu bucurie şi spre mărirea lui Dumnezeu. De aceea, lenevia multă (atunci când există capacitatea de a munci) aduce după sine povara vinovăţiei şi inutilităţii.
În concluzie, al doilea mod prin care putem să‑L înălţăm pe Dumnezeu la locul nostru secular de muncă este prin folosirea cu bucurie şi încredere a creativităţii şi hărniciei noastre, care sunt opera Lui. Dumnezeu ne‑a creat pentru muncă astfel încât prin bazarea conştientă pe puterea Sa şi prin transformarea conştientă a lumii în conformitate cu excelenţa Sa să putem fi satisfăcuţi în El, şi El să poată fi glorificat în noi. Şi când ne amintim că întreaga creativitate care Îl înalţă pe Dumnezeu şi toată această bucurie este la dispoziţia păcătoşilor nevrednici doar datorită morţii lui Hristos, fiecare oră de muncă devine o laudă în crucea Lui.
3. Putem să‑L înălţăm pe Hristos la locul nostru secular de muncă când el confirmă şi sporeşte imaginea gloriei lui Hristos despre care oamenii aud din Evanghelia scrisă.
Nu are rost să subliniem mai mult decât trebuie valoarea muncii seculare. Ea nu este ca Evanghelia. Prin ea însăşi, munca în domeniile seculare nu mântuie pe nimeni. Da fapt, dacă nu rostim şi nişte cuvinte despre Isus Hristos, nu vom trezi uimirea în legătură cu gloria Lui. Acesta este motivul pentru care Noul Testament numeşte cu modestie munca noastră drept o cinste, o podoabă pentru Evanghelie. Adresându‑se robilor, Pavel spune că ei trebuie “să fie supuşi stăpânilor lor, să le fie pe plac în toate lucrurile, să nu le întoarcă vorba, să nu fure nimic, ci totdeauna să dea dovadă de o desăvârşită credincioşie, ca să facă în totul cinste învăţăturii lui Dumnezeu, Mântuitorul nostru” (Tit 2:9-10). Ideea aici nu este de susţinere a sclaviei (pe care Pavel o subminează în mod indirect numindu-l pe Onisim, sclavul convertit, “nu¼ un rob, ci¼ un frate prea iubit,” Filimon v.16), ci de a arăta că felul în care lucrăm “împodobeşte” învăţătura lui Dumnezeu.
Folosind o altă imagine, munca noastră nu este mireasa cea drăguţă, ci coroniţa care o împodobeşte. Mireasa frumoasă este Evanghelia—“învăţătura lui Dumnezeu, Mântuitorul nostru.” Deci un înţeles crucial al muncii noastre seculare este că modul în care o desfăşurăm sau măreşte sau diminuează în faţa necredincioşilor atractivitatea Evangheliei propovăduite de noi. Evident, facem presupunerea că ei ştiu că noi suntem creştini. Totul este însă degeaba dacă faptele noastre nu au ce să “împodobească.” Să credem că munca noastră Îl va glorifica pe Dumnezeu atunci când oamenii nu ştiu că suntem creştini este ca atunci când am admira o reclamă extraordinar de convingătoare la TV dar care nu menţionează nicăieri numele produsului. Oamenii vor fi impresionaţi, dar nu vor şti ce să cumpere.
Îndepărtarea pietrelor de poticnire din calea credinţei
Mai este un loc unde Pavel exprimă rolul modest al muncii noastre în relaţie cu Evanghelia. În 1 Tesaloniceni 4:11 el spune bisericii, “Să căutaţi să trăiţi liniştiţi, să vă vedeţi de treburi, şi să lucraţi cu mâinile voastre, cum v‑am sfătuit, şi astfel, să vă purtaţi cuviincios cu cei de afară, şi să n‑aveţi trebuinţă de nimeni.” Aici nu se spune că munca noastră va mântui pe cineva. Ci dacă lucrăm cum se cuvine, obstacolele vor dispărea. Cu alte cuvinte, munca corectă şi cinstită nu este tot una cu Evanghelia lui Dumnezeu, însă un vânzător de maşini escroc este o pată asupra Evanghelei şi pune o piatră de poticnire în calea vederii de către oameni a frumuseţii lui Hristos. Şi trândăvia poate fi o piatră de poticnire mai mare ca crima. Este bine să fie cunoscuţi creştinii la locul lor de muncă ca unii la care să te duci când ai o problemă, dar nu când ai o situaţie profesională complexă? N‑ar trebui să fie o situaţie de sau–sau. Mandatul biblic este: “Orice faceţi, să faceţi din toată inima, ca pentru Domnul, nu ca pentru oameni” (Coloseni 3:23; cf. Efeseni 6:7).
Deci al treilea mod în care putem să‑L înălţăm pe Hristos la locul nostru secular de muncă este prin a avea standarde de excelenţă atât de înalte şi o aşa integritate şi o aşa amabilitate încât să nu punem obstacole în calea Evangheliei, ci mai degrabă să atragem atenţia către frumuseţea atotsatisfăcătoare a lui Hristos. Când împodobim Evanghelia cu munca noastră, nu ne risipim vieţile. Şi când ţinem minte că podoaba însăşi (adică munca noastră dependentă de Dumnezeu, modelată de Dumnezeu şi care‑L înalţă pe Dumnezeu) ne‑a fost cumpărată prin sângele lui Hristos, şi că frumuseţea pe care o împodobim este însăşi Evanghelia morţii lui Hristos, atunci chiar şi podoaba noastră plăpândă devine o laudă în crucea lui Hristos.
4. Putem să‑L înălţăm pe Hristos la locul nostru secular de muncă când câştigăm destui bani ca să nu depindem de alţii, concentrându‑ne în acelaşi timp mai degrabă asupra folosului muncii noastre decât a câştigurilor financiare.
De la început Dumnezeu a intenţionat ca munca care satisface să fie mijlocul prin care să ne câştigăm lucrurile necesare vieţii. Dumnezeu a lucrat de la început (Geneza 2:2), şi oamenii pe care El i‑a creat după chipul Său trebuie să lucreze. Înainte de intrarea păcatului în lume, munca era fără frustrări şi fără zădărnicie. Ea se unea foarte frumos cu belşugul purtării de grijă a lui Dumnezeu în a acoperi orice nevoie. Ea supunea pământul la nevoile materiale ale omului fără să strice nimic (Geneza 1:28). La începuturi, locuinţa omului era o livadă cu pomi, nu un ogor înţelenit care trebuia arat şi semănat. “Domnul Dumnezeu a făcut să răsară din pământ tot felul de pomi, plăcuţi la vedere şi buni la mâncare” (Geneza 2:9). Nu doar atât, ci “un râu ieşea din Eden şi uda grădina” (versetul 10).
Înainte de cădere: muncă fericită; după cădere: sudoare şi chin
În acest paradis cu de toate, Dumnezeu a zis la început că “nu era nici un om ca să lucreze pămîntul” (versetul 5). Apoi El l‑a făcut pe om din ţărâna pământului şi, la crearea lui, Adam a devenit fiul care lucra alături de Tatăl la administrarea creaţiei. Esenţa muncii nu era susţinerea vieţii. Dumnezeu era El însuşi susţinătorul. Omul era liber, nu liber de muncă, ci liber în muncă, liber să fie creativ fără să‑şi facă griji pentru hrană sau îmbrăcăminte.
Lucrul care s‑a schimbat odată cu intrarea păcatului în lume nu a fost faptul că omul trebuia să lucreze, ci că munca a devenit grea din pricina zădărniciei şi frustrărilor creaţiei căzute. Domnul i‑a spus lui Adam:
„Fiindcă ai ascultat de glasul nevestei tale, şi ai mâncat din pomul despre care îţi poruncisem: „Să nu mănânci deloc din el”, blestemat este acum pământul din pricina ta. Cu multă trudă să‑ţi scoţi hrana din el în toate zilele vieţii tale; spini şi pălămidă să‑ţi dea, şi să mănânci iarba de pe câmp. În sudoarea feţei tale să‑ţi mănânci pâinea, până te vei întoarce în pământ, căci din el ai fost luat; căci ţărână eşti, şi în ţărână te vei întoarce” (Geneza 3:17‑19, cu sublinierea noastră)
Când omul şi femeia au decis să se încreadă în ei înşişi şi au respins călăuzirea şi grija divină, Dumnezeu i‑a expus însăşi lucrului pe care l‑au ales: încrederea în ei înşişi. De acum încolo, le zice El, mâncarea vă va fi rodul trudei şi sudorii. Şi au fost izgoniţi din grădina muncii fericite în câmpul trudirii pline de griji. Blestemul sub care trăim azi nu este că trebuie să muncim. Blestemul este că, în munca noastră, ne luptăm cu oboseala şi frustrarea şi calamităţile şi neliniştile de tot felul. Şi toate acestea sunt de două ori mai apăsătoare fiindcă prin însăşi această trudă trebuie să ne câştigăm existenţa. “Cu multă trudă să‑ţi scoţi hrana din el¼ În sudoarea feţei tale să‑ţi mănânci pâinea.”
Hristos a luat asupra Sa blestemul, şi noi suntem eliberaţi
Dar n‑a venit oare Hristos pentru a ridica blestemul care era asupra poporului Său? Ba da. “Hristos ne‑a răscumpărat din blestemul Legii, făcîndu‑Se blestem pentru noi, fiindcă este scris: „Blestemat e oricine este atîrnat pe lemn”” (Galateni 3:13). Cu toate acestea blestemul nu este îndepărtat dintr‑o dată în totalitate. Dumnezeu ne mântuieşte în etape. Hristos a dat o lovitură de moarte răului în momentul când a murit pe cruce şi a înviat din nou. Însă nu toţi vrăjmaşii Lui sunt acum sub picioarele Sale. De exemplu, moartea este o parte a blestemului de care avem încă parte. Hristos a biruit moartea pentru poporul Său, însă acum victoria este doar parţială. Noi încă murim, dar “boldul” morţii, lipsa de nădejde a morţii, a dispărut fiindcă păcatele noastre sunt iertate în Hristos şi El a înviat (1 Corinteni 15:54‑55)!
În mod similar, trebuie încă să muncim din greu pentru a ne acoperi nevoile. Hristos ne spune, “Nu vă îngrijoraţi de viaţa voastră, gândindu‑vă ce veţi mânca, sau ce veţi bea; nici de trupul vostru, gândindu‑vă cu ce vă veţi îmbrăca¼ Tatăl vostru cel ceresc ştie că aveţi trebuinţă de ele. Căutaţi mai întâi Împărăţia lui Dumnezeu şi neprihănirea Lui, şi toate aceste lucruri vi se vor da pe deasupra” (Matei 6:25, 32‑33). El ne spune, “Veniţi la Mine, toţi cei trudiţi şi împovăraţi, şi Eu vă voi da odihnă” (Matei 11:28). El ne spune, “Fiţi tari, neclintiţi, sporiţi totdeauna în lucrul Domnului, căci ştiţi că osteneala voastră în Domnul nu este zadarnică” (1 Corinteni 15:58). Cu alte cuvinte, Dumnezeu nu vrea copiii Săi să fie apăsaţi cu frustrările, zădărnicia şi greutatea apăsătoare a muncii. El doreşte să ne elibereze de această parte a blestemului încă de acum.
Paradisul nu este încă aici
Dar aşa cum moartea va rămâne o realitate pentru noi până la sfârşitul vremurilor, tot aşa trebuie în acest veac căzut să ne luptăm cu multe obstacole care fac munca foarte dificilă. Încă nu ne putem întoarce în paradis să culegem roade din grădina sădită de altul. Asta a fost greşeala pe care au făcut‑o cei din Tesalonic. Unii din ei au renunţat la locurile lor de muncă şi leneveau, fiindcă credeau că Hristos va reveni foarte curând. Credeau că paradisul este la uşă. Aşa că Pavel trebuie să le scrie, “Căci, când eram la voi, vă spuneam lămurit: „Cine nu vrea să lucreze, nici să nu mănânce.” Auzim însă că unii dintre voi trăiesc în neorânduială, nu lucrează nimic, ci se ţin de nimicuri. Îndemnăm pe oamenii aceştia şi‑i sfătuim, în Domnul nostru Isus Hristos, să‑şi mănânce pâinea lucrând în linişte” (2 Tesaloniceni 3:10‑12). Oamenii capabili de muncă care aleg să trăiască în lenevie şi să mănânce din rodul câştigat de alţii cu sudoarea feţei s‑au răzvrătit împotriva tiparului lăsat de Dumnezeu. Dacă putem, trebuie să muncim pentru a ne câştiga existenţa.
Cum pot deci creştinii să‑L înalţe pe Hristos muncind pentru a‑şi câştiga pâinea? Mai întâi, prin conformarea voluntară la tiparul lăsat de Dumnezeu pentru acest veac. Făcând aşa ei arată o ascultare care Îi onorează autoritatea. În al doilea rând, înlăturând pricinile de poticnire pentu necredincioşi, care ar considera dependenţa leneşă a creştinilor de alţii drept o evidenţă că Dumnezeu nu merită să fie urmat. “Să lucraţi cu mâinile voastre,¼ şi să n‑aveţi trebuinţă [să nu depindeţi] de nimeni” (1 Tesaloniceni 4:11‑12). Îl onorăm pe Dumnezeu prin faptul că ne câştigăm existenţa, fiindcă în acest fel punem la dispoziţia necreştinilor un mod de a‑L vedea pe Hristos aşa cum este El. Creştinii fără direcţie în viaţă, creştinii neproductivi, sunt exact opusul Dumnezeului nostru creativ, concret, puternic, îndurător, pe care‑L iubim. Astfel de creştini îşi risipesc viaţa.
Lucraţi nu pentru mâncarea pieritoare
În al treilea rând, Îl înălţăm pe Hristos prin câştigarea existenţei atunci când nu ne concentrăm asupra profitului financiar, ci asupra beneficiului pe care produsul sau serviciul nostru îl aduce societăţii. Este paradoxal. Spun, da, trebuie să câştigăm destui bani pentru a ne împlini nevoile. Dar, nu, n‑ar trebui să facem din asta obiectivul primar sau motivaţia muncii noastre. Unul din lucrurile cele mai şocante spuse vreodată de Isus a fost, “Lucraţi nu pentru mâncarea pieritoare, ci pentru mâncarea care rămâne pentru viaţa veşnică, şi pe care v‑o va da Fiul omului” (Ioan 6:27). Lucraţi nu pentru mâncarea pieritoare! “Mâncarea pieritoare” înseamnă exact mâncarea şi proviziile obişnuite. Deci este foarte şocant! Este chiar opusul a ceea ce am spus eu. Ce vrea să zică El?
Ştim din tot ce am văzut până acum că Isus nu spune că este rău să câştigăm şi să mâncăm pâinea noastră înşine. În mod evident, El vrea să spună că atunci când lucrăm pentru mâncarea pieritoare, ar trebui să fie un sens semnificativ în care nu lucrăm doar pentru acea mâncare, ci pentru ceva mai mult decât atât. Cu alte cuvinte, în munca ta nu te concentra doar asupra aspectului material. Nu te strădui doar gândindu‑te la lucrurile pieritoare pe care le poţi cumpăra cu ceea ce câştigi. Lucrează cu un ochi aţintit nu asupra banilor tăi, ci asupra utilităţii tale. Lucrează gândindu‑te la a fi folositor oamenilor cu care ai de a face.
Hristos a ridicat blestemul muncii. El a înlocuit truda plină de nelinişti cu încrederea în promisiunea lui Dumnezeu de a îngriji de toate trebuinţele noastre (Filipeni 4:19) şi astfel a trezit în noi o altă pasiune a muncii. Ne întoarcem cu bucurie către chemarea lui Isus: Căutaţi mai întâi împărăţia lui Dumnezeu şi neprihănirea Lui şi mâncarea pieritoare vă va fi adăugată pe deasupra. Deci nu lucraţi pentru mâncarea pieritoare. Lucraţi pentru binele oamenilor şi pentru a‑L onora pe Dumnezeu. Gândiţi‑vă la noi modalităţi în care să‑i binecuvântaţi pe oameni prin munca voastră. Încetaţi să vă mai gândiţi în special la profit, şi gândiţi‑vă mai mult cât de folositoare poate deveni munca sau slujirea voastră.
Ocupaţi‑vă de afaceri, dar păstraţi‑vă liberi de ele
Cum să te trezeşti dimineaţa şi să mergi la lucru, dar nu pentru mâncarea pieritoare—nu în mod deosebit pentru profit? Aceasta este într‑adevăr o descoperire spirituală, posibilă prin multă rugăciune şi hotărâre. Cuvintele mele explicative n‑o vor face posibilă. Dar poate că Duhul Sfânt va folosi aceste cuvinte pentru înaintarea voastră spre scopul dorit. Pavel spune în 1 Corinteni 7:30‑31 că, datorită faptului că trăim într‑o situaţie de urgenţă, “cei ce cumpără [să fie] ca şi cum n‑ar stăpâni; cei ce se folosesc de lumea aceasta, ca şi cum nu s‑ar folosi de ea.” Eu cred că acesta este un alt mod de a spune, da, lucraţi, dar nu pentru mâncarea pieritoare. Cumpăraţi, dar ca şi cum n‑aţi avea posesiuni. Ocupaţi‑vă de afaceri, dar păstraţi‑vă liberi de ele. Viaţa voastră nu ţine de rezultatul financiar al acestor tranzacţii.
Să zicem că tu eşti agent de bursă
Să presupunem că tu eşti un agent de bursă creştin şi observi piaţa prăbuşindu‑se. Pentru tine a nu lucra pentru mâncarea pieritoare înseamnă că adevărata ta viaţă nu este în pericol. Pacea şi bucuria nu îţi sunt distruse. Hotărăşti să faci tot ce îţi stă în putinţă pentu ca clienţii tăi să rămână la fel—chiar dacă îi sfătuieşti să se retragă de pe piaţă şi să‑şi folosească banii într‑un mod diferit pentru slava lui Dumnezeu. Tu nu lucrezi pentru mâncarea pieritoare. Scopul tău este să te bucuri înălţându‑L pe Hristos în felul în care îţi desfăşori munca. Isus a spus, “Eu am de mâncat o mâncare, pe care voi n‑o cunoaşteţi¼ Mâncarea Mea este să fac voia Celui ce M‑a trimis şi să împlinesc lucrarea Lui” (Ioan 4:32‑34). Niciunul din noi nu trebuie să aibă ca scop principal în activitatea sau munca lui mâncarea care piere—pe asta lăsaţi‑o în seama Domnului. În schimb, ar trebui să fim preocupaţi să facem voia Celui ce ne‑a trimis. Şi voia Lui este să‑L preţuim măi mult decât toate celelalte şi să trăim în consecinţă.
Agentul de bursă creştin va zice în faţa pieţelor care se prăbuşesc, “Mâncarea adevărată pe care o urmăresc în munca mea este aceeaşi. Doresc mai presus de toate să trec cu bine acest test al credinţei şi să rămân deplin liniştit, încrezător în bunătatea şi puterea lui Hristos. Sunt nerăbdător să mă bucur văzând numele Lui cinstit de alţii atunci când văd conduita şi integritatea mea, şi când vor da slavă lui Hristos.” Şi cu acest scop în minte, el lucrează pentru mâncarea care rămâne pentru viaţa veşnică. El lucrează, sculându‑se de dimineaţă pentru rugăciune şi meditaţie, şi păstrându‑L pe Hristos aproape de inima sa în tot cursul zilei. Având această siguranţă, el se gândeşte la binele semenilor şi‑i slujeşte. Aceasta este o minune, nu o viaţă risipită.
Isus ne cheamă la o viaţă de străini şi călători în această lume. Nu ne ia din lume, ci schimbă de la rădăcină felul în care privim lumea şi cum ne desfăşurăm activitatea în ea. Dacă vom lucra doar pentru a ne susţine viaţa—dacă lucrăm pentru mâncarea pieritoare—ne vom risipi vieţile. Dar dacă lucrăm având asigurarea dulce că Dumnezeu va îngriji de toate trebuinţele noastre—că Hristos a murit să ne asigure toate binecuvântările pe care nu le merităm—atunci toată munca noastră va fi o muncă a dragostei şi o laudă în crucea lui Hristos şi doar în ea.
5. Putem să‑L înălţăm pe Hristos la locul nostru secular de muncă câştigând bani cu scopul de a‑i folosi pentru a‑i face pe alţii bucuroşi în Dumnezeu.
Tot ce am spus în capitolul 7 a pornit de la presupunerea că avem bani pe care să‑i folosim în mod radical pentru a arăta că Hristos este Comoara noastră, nu banii. Însă banii nu cresc în copaci; noi lucrăm pentru ei. Prestăm anumite servicii sau confecţionăm anumite produse pentu care alţii plătesc. Iar ideea pe care vreau s‑o scot în evidenţă aici este că, atunci când lucrăm trebuie să ne gândim cum să folosim banii care nu ne sunt de neapărată trebuinţă pentru a‑i face pe alţii bucuroşi în Dumnezeu. Desigur, ar trebui să ne folosim toţi banii pentru scopul de a‑i face pe alţii bucuroşi în Dumnezeu, în sensul că întreaga noastră viaţă este îndreptată spre acest ţel. Însă aici mă refer că munca desfăşurată la locul nostru secular de muncă poate deveni o binecuvântare extraordinară pentru lume, şi un motiv de înalţare a lui Dumnezeu, dacă noi ne punem în gând să folosim tot câştigul de care ne putem dispensa (şi noi avem într‑adevăr nevoie de mult mai puţin decât ne gândim) pentru a împlini nevoile altora în numele lui Isus.
Persoanele capabile de muncă pe cei care au suferit diferite pierderi
Dumnezeu ne spune în mod clar că trebuie să lucrăm pentru a ajuta pe cei ce nu‑şi pot acoperi singuri nevoile. Este adevărat că oricine care poate trebuie să lucreze, şi că, în general, dacă lucrezi vei avea ce‑ţi este necesar. “Cine‑şi lucrează ogorul, va avea belşug de pâine” (Proverbe 12:11). Însă această regulă generală nu este absolută. Peste ferma ta poate veni seceta; hoţii îţi pot fura salariul; o neputinţă fizică îţi poate limita capacitatea de câştig. Toate acestea sunt parte a blestemului adus de păcat în lume. Dar Dumnezeu, în îndurarea Sa, doreşte ca acei ce pot lucra să împlineacsă şi nevoile celor lipsiţi de ajutor, mai ales la momente dificile.
Trei pasaje din Scriptură arată clar acest lucru. În 1 Timotei 5:8 Pavel vorbeşte copiilor şi nepoţilor în legătură cu văduvele în vârstă: “Dacă nu poartă cineva grijă de ai lui, şi mai ales de cei din casa lui, s‑a lepădat de credinţă, şi este mai rău decât un necredincios.” În Fapte 20:35 Pavel se referă la faptul că el însuşi a lucrat cu mâinile şi spune apoi, “În toate privinţele v‑am dat o pildă, şi v‑am arătat că, lucrând astfel, trebuie să ajutaţi pe cei slabi, şi să vă aduceţi aminte de cuvintele Domnului Isus, care însuşi a zis: „Este mai ferice să dai decât să primeşti.”” Apoi în Efeseni 4:28 nu se mulţumeşte să spună, “Nu furaţi, ci lucraţi!” ci el spune, “Cine fura, să nu mai fure; ci mai degrabă să lucreze cu mâinile lui la ceva bun, ca să aibă ce să dea celui lipsit.” Tu poţi să furi pentru a avea. Sau poţi să lucrezi pentru a avea. Sau poţi să lucrezi pentru a fi în stare să dai. Când cea de‑a treia opţiune vine din bucuria ta în bunătatea lui Dumnezeu, ea Îl înalţă, Îl arată pe El măreţ înaintea oamenilor.
6. Putem să‑L înălţăm pe Hristos la locul nostru secular de muncă când socotim reţeaua de relaţii pe care munca le crează drept un dar al lui Dumnezeu, ca să‑i iubim pe acei oameni prin împărtăşirea Evangheliei şi prin fapte practice de ajutorare.
Am pus acest aspect la urmă nu fiindcă este cel mai puţin important ci fiindcă unii care‑l pun la început nu mai văd nici un alt motiv pentru care munca seculară este importantă. Am făcut şi eu aceeaşi greşeală. Evanghlizarea personală este atât de importantă încât este foarte uşor să ne gândim la ea ca fiind singurul lucru important în viaţă. Dar am văzut împreună că Biblia pune un mare accent pe împodobirea Evangheliei, nu doar pe transmiterea verbală sau rostirea Evangheliei. Acum însă vreau să spun că spunerea sau prezentarea în cuvinte a veştii bune a lui Hristos este o parte componentă a motivului pentru care Dumnezeu te‑a pus în serviciul pe care‑l ai. El te‑a introdus în ţesătura vieţiilor altora ca să le poţi spune Evanghelia. Dacă nu faci acest lucru, întregului tău comportament de împodobire îi poate lipsi chiar acel lucru care dă viaţă.
Chemarea creştină include transformarea gurii lui sau a ei într‑o fântână de viaţă. “Gura celui neprihănit este un izvor de viaţă” (Proverbe 10:11). Legătura cu viaţa veşnică este credinţa în Isus Hristos. Nici un gând frumos despre tine ca angajat model nu‑l va mântui pe nimeni. Oamenii trebuie să audă Evanghelia, care este puterea lui Dumnezeu pentru viaţa veşnică (Romani 1:16). “Astfel, credinţa vine în urma auzirii, iar auzirea vine prin Cuvântul lui Hristos” (Romani 10:17).
Biserica primară era o trupă de oameni “evanghelizatori.” Ei vorbeau Evanghelia. Când credincioşii au fost alungaţi din Ierusalim în urma persecuţiei de după martirizarea lui Ştefan, ei “mergeau din loc în loc, şi propovăduiau Cuvântul”—literal, “evanghelizau şi vesteau vestea bună a Cuvântului” (Fapte 8:4). Evanghelia era pe buzele lor în toate noile relaţii pe care le legau cu oamenii. Identitatea lor era de “propovăduitori”: “Voi însă sunteţi o seminţie aleasă, o preoţie împărătească, un neam sfânt, un popor, pe care Dumnezeu şi l‑a câştigat ca să fie al Lui, ca să vestiţi puterile minunate ale Celui ce v‑a chemat din întuneric la lumina Sa minunată” (1 Petru 2:9). Fără plată au primit. Fără plată au dat.
Ei au fost mişcaţi de cuvintele lui Isus referitoare la valoarea fiecărui individ în parte: “Şi ce foloseşte unui om să câştige toată lumea, dacă îşi pierde sufletul? Sau ce va da un om în schimb pentru sufletul său?” (Marcu 8:36‑37). Ei au simţit greutatea despre care a vorbit C. S. Lewis cu secole mai târziu când s‑a gândit la relaţia dintre câştigarea unui suflet pentru Hristos, pe de o parte, şi valoarea propriei slujbe de profesor erudit în Limba Engleză la Oxford, pe de altă parte:
Creştinul priveşte literatura mai puţin serios decât un păgân¼ Păgânul este întotdeauna în stare să facă din experienţele sale estetice o religie¼ şi doreşte în mod obişnuit să îşi menţină superioritatea faţă de marea masă de oameni care se îndreaptă către cărţi doar pentru recreere. Creştinul ştie însă de la început că mântuirea unui singur suflet este mai importantă decât producerea şi păstrarea tuturor capodoperelor epice şi a tragediilor din lume: iar în ce priveşte superioritatea, el ştie că din moment ce oamenii de jos îi includ pe cei mai mulţi săraci, probabil că‑i includ şi pe cei mai mulţi oameni superiori.[43]
Important nu este că Lewis s‑a lăsat de slujba lui şi a devenit evanghelist “cu normă întreagă,” sau că tu ar trebui să faci la fel. Important este că el şi‑a privit activitatea din perspectiva corectă şi a văzut mai multe aspecte care‑i dădeau semnificaţie. La fiecare din cele cinci lucruri menţionate mai sus, Lewis ar fi adăugat că slujba lui a creat o reţea de relaţii unde el putea să vestească Evanghelia. Odată, când a fost criticat că simplifică prea mult Evanghelia, el a răspuns în legătură cu acel ce‑l critica:
Ar fi fost un critic mai bun dacă ar fi sugerat şi un tratament adecvat listei de boli înşirate. Cum face el aceste lucruri? Ce metode, şi cu ce succes, aplică el când încearcă să covertească marea masă a vânzătorilor, juriştilor, agenţilor imobiliari, antreprenorilor de pompe funebre, poliţiştilor şi artizanilor care sunt în oraşul său?[44]
Poate că mai trebuie menţionat un lucru în legătură cu relaţiile create de locul în care trăim şi muncim. Pentru mulţi dintre voi mutarea către misiune şi caritate nu va însemna o ieşire din munca voastră, ci lucrul cu o altă categorie de oameni, mai nevoiaşă, mai puţin atinsă de mesajul Evangheliei. Creştinii ar trebui să se întrebe în mod serios nu doar care le este vocaţia, ci şi unde trebuie să şi‑o exercite. Nu trebuie să credem că profesorii şi tâmplarii şi programatorii de computere şi managerii şi contabilii auorizaţi şi doctorii şi piloţii ar trebui să‑şi facă meseria doar în America sau în ţara lor natală. Meseria lor poate că este mai bine folosită într‑o ţară unde este greu să ajungi, sau într‑un loc unde sărăcia face foarte dificil accesul la Evanghelie. În acest fel, reţeaua de relaţii pe care ţi‑o crează munca ta va fi nu doar strategică, ci şi intenţională.
Concluzie
În concluzie, munca în domeniile seculare nu înseamnă o risipire a vieţii atunci când noi Îl înălţăm pe Hristos de la ora 8 la ora 5. Voia lui Dumnezeu în acest veac este ca poporul Său să fie prezent ca sare şi lumină în toate meseriile şi domeniile legitime. Dorinţa Sa este să fie cunoscut, findcă cunoaşterea Lui este viaţă şi bucurie. El nu ne cheamă să ieşim din lume. El nu înlătură nevoia de a lucra. El nu distruge societatea şi cultura. Prin sfinţii Săi împrăştiaţi în societate El răspândeşte pasiunea pentru supremaţia Lui în toate lucrurile pentru bucuria tuturor oamenilor. Dacă lucrezi în felul în care lucrează lumea, îţi risipeşti viaţa, indiferent cât de bogat ajungi. Însă dacă munca ta crează o reţea de relaţii care duc la izbăvirea unora, la împodobirea Evangheliei slavei lui Hristos, bucuria ta va dura veşnic şi Dumnezeu va fi înălţat în bucuria ta.
CAPITOLUL 9
MĂREŢIA LUI HRISTOS ÎN MISIUNE ŞI CARITATE—UN APEL CĂTRE GENERAŢIA DE AZI
P |
e unii din voi Dumnezeu vă îngrădeşte din toate părţile. Este ca un fel de “hăituire” a cerului, cu scopul de a vă face cu mult mai fericiţi în situaţii periculoase şi nedorite. Misionarii şi lucrătorii de caritate nu apar din nori. Ei vin dintre oamenii ca voi, captivaţi de gloria lui Dumnezeu şi opriţi din drumul lor. Câteodată asta se întâmplă în timp ce ei se îndreaptă în direcţii diametral opuse.
Cum l‑a captivat Dumnezeu pe Adoniram Judson pentru Burma
Aşa s‑a întâmplat cu Adoniram Judson, primul misionar trimis din America în afara graniţelor, care a plecat în călătoria cu vaporul însoţit de soţia sa la vârsta de douăzeci şi trei de ani, la 17 februarie 1812. Erau căsătoriţi de doisprezece zile. Şi‑a trăit restul vieţii restul vieţii, până în 1850, “în multe necazuri, cu bucurie” pentru a aduce Burma sub stăpânirea lui Hristos şi a‑i face pe oameni fericiţi în Dumnezeu pentru totdeauna. Dar mai întâi Dumnezeu a trebuit să‑l întoarcă în loc, şi a făcut‑o într‑un fel care l‑a uluit în aşa fel pe Judson, încât n‑a putut uita niciodată intervenţia providenţială a lui Dumnezeu în convertirea sa.
Fiu de păstor, el a fost un băiat eminent. Mama sa l‑a învăţat să citească în doar o săptămână la vârsta de trei ani pentru a‑i face o surpriză tatălui său când se va întoarce dintr‑o călătorie.[45] La şaisprezece ani s‑a înscris ca student la Colegiul Rhode Island (mai târziu Brown University) şi a absolvit în fruntea clasei trei ani mai târziu, în 1807.
Depărtarea de Dumnezeu
Ce n‑au ştiut părinţii săi evlavioşi a fost că Adoniram era momit de către un coleg al său să se departe de credinţă. Acest coleg, care se numea Jacob Eames, era Deist.[46] La vremea când şi‑a terminat colegiul, Judson nu avea o credinţă creştină. El a ascuns acest lucru de părinţii săi până când a împlinit douăzeci de ani, la 9 august 1808, când le‑a sfâşiat inimile anunţându‑i că nu crede în Dumnezeu şi că‑şi dorea să scrie piese de teatru şi intenţionează să plece la New York, lucru pe care l‑a şi făcut peste şase zile. A plecat călare pe un cal pe care i l‑a dat tatăl lui ca parte din moştenire.
Nu s‑a dovedit însă să fie viaţa la care visase. S‑a ataşat de nişte actori ambulanţi şi, aşa cum a spus mai târziu, a trăit o viaţă “nechibzuită, de vagabond, găsind adăpost pe unde putea, şi înşelând pe oameni oridecâte ori avea prilejul.”[47] Dezgustul faţă de ceea ce a găsit acolo a fost începutul unor intervenţii remarcabile ale providenţei. Dumnezeu se apropia de Adoniram Judson.
S‑a dus să‑l viziteze pe unchiul său Ephraim în Sheffield, dar în schimb a întâlnit acolo “un tânăr pios” care l‑a uimit prin fermitatea sa în convingerile sale creştine, fără a fi “auster şi dictatorial.”[48] I s‑a părut ciudat să‑l întâlnească pe tânărul acesta în locul unchiului său pe care dorea să‑l vădă.
O noapte de neuitat
În noaptea următoare a stat într‑un han mic de sat în care nu mai fusese până atunci. Hangiul şi‑a cerut scuze spunând că s‑ar putea să fie deranjat în timpul nopţii de un om grav bolnav care se găsea în camera alăturată. În timpul nopţii Judson a auzit paşi încoace şi încolo şi voci şoptite şi gemete şi respiraţii întretăiate. Se frământa gândindu‑se că omul de alături s‑ar putea să nu fie pregătit să moară. S‑a gândit şi la el însuşi şi i‑au venit în minte gânduri teribile în legătură cu moartea sa. Se simţea ridicol, fiindcă un bun Deist nu trebuia să aibă astfel de frământări lăuntrice.
Pe când pleca în dimineaţa următoare, a întrebat dacă omul de alături era mai bine. “Este mort,” i‑a spus hangiul. Judson a fost izbit de acest final. În timp ce ieşea a întrebat, “Îl cunoşteaţi pe omul acela?” “O, da. Era un tânăr de la un colegiu din Providence. Numele lui era Eames, Jacob Eames.”[49]
De‑abia s‑a mai putut mişca. A rămas acolo timp de mai multe ore gândindu‑se la moarte şi la eternitate. Dacă prietenul său Eames ar fi avut dreptate, atunci evenimentul care s‑a întâmplat n‑avea nici o însemnătate. Însă Judson nu putea crede asta: “Faptul că iadul s‑a deschis în acel han de ţară şi l‑a înhăţat pe Jacob Eames, prietenul său cel mai drag şi călăuzitorul său, din patul de alături—acesta nu putea fi, efectiv nu putea fi o simplă coincidenţă.”[50] Dumnezeu era real. Şi El îl urmărea pe Adoniram Judson. Dumnezeu ştia prin cine dorea să‑l ajungă la poporul din Burma.
Viu pentru Hristos şi mort pentru America
Convertirea lui Judson nu a fost imediată. Dar de acum era sigură. Dumnezeu era pe urmele lui, ca şi în cazul apostolului Pavel pe drumul Damascului, şi nu era chip de scăpare. Au urmat luni de frământare. A intrat la Seminarul Andover în octombrie 1808 şi în decembrie s‑a dedicat în mod solemn lui Dumnezeu. La 28 iunie 1809, Judson s‑a oferit în cadrul bisericii Congregaţionaliste pentru a sluji ca misionar în Răsărit.
În aceeaşi zi a întâlnit‑o pe Ann şi s‑a îndrăgostit de ea. La o lună de când a cunoscut‑o pe Ann Hasseltine, i‑a declarat intenţia de a o cere în căsătorie. Ştia că viaţa pe care urma să o aleagă era nu doar periculoasă şi murdară, ci şi la distanţă. Nu se aştepta să se mai întoarcă vreodată în America. S‑a mai întors o singură dată, treizeci şi trei de ani mai târziu, şi apoi niciodată. Ann a plecat cu el şi a murit în Burma. Iată scrisoarea pe care Judson i‑a scris‑o tatălui ei, în care i‑o cerea ca parteneră în lucrarea de misiune:
Vreau acum să vă întreb dacă sunteţi de acord să vă despărţiţi de fiica dumneavoastră la începutul primăverii viitoare, pentru a n‑o mai vedea niciodată în această lume; dacă sunteţi de acord cu plecarea ei, şi expunerea ei la greutăţile şi suferinţele vieţii de misionar; dacă sunteţi de acord cu expunerea ei la primejdiile oceanului, la influenţa fatală a climatului sudic al Indiei; la tot felul de lipsuri şi încercări; la degradare, insultă, persecuţie, şi posibil la o moarte violentă. Puteţi fi de acord cu toate acestea, de dragul Celui ce şi‑a părăsit casa cerească şi a murit pentru ea şi pentru dumneavoastră; de dragul sufletelor nemuritoare care pier; de dragul Sionului şi al gloriei lui Dumnezeu? Puteţi fi de acord cu toate acestea în nădejdea unei reîntâlniri apropiate cu fiica dumneavoastră în ţara gloriei, cu cununa neprihănirii, împodobiţi cu aclamaţiile de laudă aduse Mântuitorului din partea păgânilor mântuiţi, prin lucrarea ei, de la chinul şi disperarea veşnică?[51]
Tatăl ei a lăsat‑o pe ea să decidă. Ea a spus, Da.
Dumnezeu nu ne cheamă la ceva uşor, ci la bucurie plină de credinţă. El se apropie de unii din voi, zâmbind şi cu lacrimi în ochi, ştiind cât de mult vă va descoperi din fiinţa Sa—şi cât de mult veţi avea de plătit. În timp ce scriu, mă rog pentru voi să nu‑I întoarceţi spatele.
Mila pentru oameni şi pasiunea pentru Dumnezeu sunt una
Dacă ai milă pentru oamenii care pier şi pasiune pentru reputaţia lui Hristos, trebuie să‑ţi pese de misiunea în lume. Una din sarcinile sau din poverile acestei cărţi este să arate cum arată viaţa când crezi că nu trebuie să alegi—sau între motivaţia iubirii oamenilor sau între aceea de a‑L glorifica pe Hristos. Acestea nu sunt motivaţii separate. Una o include pe cealaltă. De aceea, dacă ţelul tău este să‑i iubeşti pe oameni, îţi vei da şi viaţa pentru a‑i face bucuroşi pentru veşnicie în Dumnezeu. Iar dacă ţelul tău este să‑L glorifici pe Hristos, care este Dumnezeu întrupat, de asemenea îţi vei da şi viaţa pentru a‑i face pe oameni bucuroşi pentru veşnicie în Dumnezeu
Motivaţia pentru aceasta este că orice scop nobil, dacă nu este însoţit de dorinţa de a le da oamenilor bucuria veşnică în Dumnezeu, înseamnă de fapt condamnare cu o faţă frumoasă. Dragostea doreşte întotdeauna ce este mai bun pentru cei nevoiaşi, şi nu este nimic mai bun este decât ca ei să se bucure deplin şi veşnic de Dumnezeu. În mod similar, orice efort de a‑L onora pe Hristos care nu are ca ţel să‑L prezinte pe El, în faţa supuşilor Săi care L‑au trădat, drept Comoară atotsatisfăcătoare, înseamnă complicitate la revoltă. Dumnezeu este lăudat doar atunci când este preţuit. Atunci Îi plătim tributul cuvenit, când El ne este Comoară. Nu poţi să‑i iubeşti pe oameni sau să‑L onorezi pe Dumnezeu fără a face ambele. Această singură pasiune—să vezi că Hristos este glorificat prin faptul că oamenii condamnaţi pieirii ajung să‑şi găsească satisfacţia eternă în El—este motorul marelui efort global pe care îl numim misiunea mondială.
Dacă vii fără interes şi fără cunoştinţă
Nu toţi cei ce citesc acest capitol se apropie de el cu o pasiune clară şi motivatoare pentru slava lui Hristos între popoarele din lume care nu‑L cunosc. Cei mai mulţi dintre noi sunt parohiali şi etno‑centrici şi înguşti, şi poate că uneori chiar egocentrici sau rasişti în felul nostru de viaţă. Rar de tot, sau poate deloc, ne gândim la cauza globală, multinaţională, multietnică, multi‑lingvistică a lui Dumnezeu, şi care sunt dorinţele şi scopurile lui Dumnezeu pentru Guinea sau Indonezia sau Tanzania sau Thailanda sau Kazahstan sau Uzbekistan sau Turcia sau Cehia sau China sau Japonia sau Camerun sau Myanmar sau Somalia sau printre grupurile Hmongi sau Dakota sau Ojibwa din Minnesota.
Deci nu presupun că ai ajuns la acest capitol cu un interes clar şi intens pentru vestea cu adevărat bună în lume—despre care canalele media nu transmit niciodată ştiri—adică, despre răspândirea adevărului şi credinţei creştine printre popoarele lumii prin care se pregăteşte calea către împlinirea lucrării lui Dumnezeu care va face toată istoria lumii să arate exact ce este de fapt—un scurt preludiu înainte de împărăţia veşnică şi glorioasă a lui Hristos. Nu cred că te apropii să citeşti acest capitol cu inima însufleţită de scopul global măreţ al lui Dumnezeu. Deci aş vrea să‑L las pe Dumnezeu să‑ţi spună, cu propriile Lui cuvinte, despre priorităţile Sale.
Toate marginile pământului îşi vor aduce aminte şi se vor întoarce la Domnul: toate familiile neamurilor se vor închina înaintea Ta. Căci a Domnului este împărăţia: El stăpâneşte peste neamuri (Psalmul 22:27‑28)
Există rugăciunile din Vechiul Testament:
Te laudă, popoarele, Dumnezeule, toate popoarele Te laudă. Se bucură neamurile şi se veselesc (Psalmul 67:3‑4)
Există poruncile din Vechiul Testament:
Povestiţi printre neamuri slava Lui, printre toate popoarele minunile Lui! ¼ Spuneţi printre neamuri: „Domnul împărăţeşte! (Psalmul 96:3, 10).
Există Marea Trimitere din Noul Testament, dată de Hristosul înviat:
Isus S‑a apropiat de ei, a vorbit cu ei, şi le‑a zis: “Toată puterea Mi‑a fost dată în cer şi pe pământ. Duceţi‑vă şi faceţi ucenici din toate neamurile, botezându‑i în Numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh. Şi învăţaţi‑i să păzească tot ce v‑am poruncit. Şi iată că Eu sunt cu voi în toate zilele, până la sfârşitul veacului” (Matei 28:18‑20).
Există apoi viaţa extraordinară de dedicare totală pentru misiune:
Şi am căutat să vestesc Evanghelia acolo unde Hristos nu fusese vestit, ca să nu zidesc pe temelia pusă de altul, după cum este scris: „Aceia, cărora nu li se propovăduise despre El, Îl vor vedea, şi cei ce n‑auziseră de El, Îl vor cunoaşte” (Romani 15:20‑21).
Există apoi imaginea magnifică a rezultatului final al scopului lui Dumnezeu în istorie:
Şi cântau o cântare nouă, şi ziceau: „Vrednic eşti tu să iei cartea şi să‑i rupi peceţile: căci ai fost junghiat, şi ai răscumpărat pentru Dumnezeu, cu sângele Tău, oameni din orice seminţie, de orice limbă, din orice norod şi de orice neam. Ai făcut din ei o împărăţie şi preoţi pentru Dumnezeul nostru, şi ei vor împărăţi pe pământ!” (Apocalipsa 5:9‑10).
O declaraţie în rezumat despre credinţa necesară în lucrarea de misiune
Prin aceste versete şi din multe altele, am simţit prin ani imboldul să mă gândesc şi să predic despre marele scop global al lui Hristos numit misiune. Cu câţiva ani în urmă, liderii bisericii noastre au făcut un proiect de mărturisire de credinţă care să ne ghideze în lucrarea de ucenicizare şi în selectarea unor noi lucrători în biserică. Paragraful 13 din acel document sumarizează ceea ce simţim noi despre lucrarea de misiune:
Noi credem că însărcinarea dată de Domnul Isus de a face ucenici din toate neamurile este obligatorie pentru Biserica Sa până la sfârşitul veacului. Această lucrarea constă în proclamarea Evangheliei către fiecare trib şi limbă şi popor şi naţiune, botezându‑i, învăţându‑i cuvintele şi căile Domnului, şi adunându‑i în biserici care îşi pot îndeplini chemarea creştină în mijlocul popoarelor respective. Scopul final al misiunii mondiale este ca Dumnezeu să creeze, prin Cuvântul Său, închinători care să glorifice numele Său prin credinţa şi ascultarea cu bucurie în inimă. Lucrarea de misiune se face acolo unde nu există închinare adevărată. Când veacul acesta va ajunge la capăt, şi mulţimile nenumărate ale celor răscumpăraţi vor cădea cu faţa la pământ înaintea tronului lui Dumnezeu, misiunea va înceta. Ea este o necesitate temporară. Însă închinarea rămâne pentru totdeauna. De aceea închinarea este combustibilul şi scopul misiunii.[52]
Chiar şi civililor le place să urmeze defilarea triumfătoare a celor din prima linie
Iată imaginea generală: Hristos a venit şi a murit şi apoi a înviat pentru a‑Şi strânge pentru numele Său o companie, o mulţime nenumărată de oameni bucuroşi, din toate neamurile care sunt în lume. La aceasta ar trebui să viseze orice creştin. Scriu lucrul acesta cu mare atenţie, în lumina a ceea ce am scris în capitolul 8 despre ocupaţiile seculare. Este un lucru crucial ca milioane de creştini să‑şi împlinească chemarea vieţii lor în slujbele seculare, după cum este crucial ca în vreme de război întreagă ţesătura vieţii şi culturii să nu se destrame. Însă în vreme de război, chiar şi milioanelor de civili le place să audă veşti din primele linii. Le place să audă despre biruinţa trupelor. Visează la ziua când nu va mai fi răboi. La fel este şi cu creştinii. Toţi ar trebui să visăm la asta. Ar trebui să ne placă să auzim despre avansul împărăţiei Domnului Isus. Ar trebui să ne placă să auzim despre biruinţele Evangheliei şi despre modul în care Hristos îşi plantează biserica între popoare care au fost ţinute timp de secole sub puterea străină a întunericului.
Acesta este felul de a lucra în istoria lumii noastre—ca oameni din toate naţiunile şi triburile şi limbile să vină şi să se închine şi să‑L preţuiască pe Hristos mai mult decât orice. Sau, după cum se exprimă Pavel în Romani 15:9, “ca Neamurile [toate popoarele] să slăvească pe Dumnezeu, pentru îndurarea Lui.” Nu este posibil în poporul lui Dumnezeu să existe demisie pe motiv de oboseală, sau retragere laşă, sau mulţumire cu situaţia proprie fără a gândi la alţii, în timp ce mii oameni din popoare ne‑evanghelizate nu‑L au pe Hristos ca Domn. Fiecare creştin (care iubeşte pe oameni şi Îl onorează pe Hristos ) nu poate sta nepăsător în această perspectivă.
Perspectiva neadecvată de copii de mingi
Unii pot spune, “Dar nu învaţă Evanghelia despre iertarea de păcate şi despre primirea nădejdii vieţii veşnice şi despre umplerea cu Duhul sfinţeniei şi despre schimbarea după chipul lui Isus astfel încât să fiu o mamă sau tată sau fiu sau fiică sau prieten sau angajat sau cetăţean mai bun?” Răspunsul, desigur, este Da. Dacă însă aceasta este toată perspectiva noastră în umblarea cu Dumnezeu, ratăm imaginea generală. Ratăm punctul cel mai important din toate. Suntem ca băieţii de mingi de la Stadionul Yankee care se gândesc că lucrul cel mai extraordinar din tot Campionatul Mondial este să arunce repede mingea la jucătorul din teren care o aşteaptă.
Vă rog, deci, în numele Domnului Isus, să vă treziţi din somn, să vă lărgiţi inma şi să vă deschideţi mintea, şi să vă întindeţi aripile. Ridicaţi‑vă deasupra vieţii voastre limitate—da, o viaţă foarte importantă, pe care Dumnezeu n‑o dispreţuieşte—pentru a vedea întreaga imagine, măreaţă şi senzaţională, a ţelului global al lui Dumnezeu în istoria omului, ţel care nu poate fi împiedicat. “Eu zic: „Hotărârile Mele vor rămâne în picioare şi Îmi voi aduce la îndeplinire toată voia Mea” (Isaia 46:10). “În Numele lui Isus, să se plece orice genunchi al celor din ceruri, de pe pământ şi de sub pământ, şi orice limbă să mărturisească, spre slava lui Dumnezeu Tatăl, că Isus Hristos este Domnul” (Filipeni 2:10‑11). “Evanghelia aceasta a Împărăţiei va fi propovăduită în toată lumea, ca să slujească de mărturie tuturor neamurilor. Atunci va veni sfârşitul” (Matei 24:14).
Nu vă simţiţi ofensaţi—uniţi‑vă în parteneriatul bucuriei
Pe măsură ce Dumnezeu vă dă aripi să vă ridicaţi şi să vedeţi lumea în felul în care o vede El, mă rog ca mulţi dintre voi să fie eliberaţi de situaţia voastră prezentă—legaţi de serviciu, de vecini, de situaţia socială sau naţională în care trăiţi, sau de planurile pe care vi le‑aţi făcut—şi să vă simţiţi chemaţi la o angajare directă în acest scop măreţ, istoric, global, al lui Dumnezeu, ca unul care pleacă el însuşi, nu doar ca unul care trimite pe altul în misiune. Fie ca niciunul din cei consacraţi lucrării locale sau unui loc de muncă secular foarte bun să nu se simtă ofensaţi de acest apel. Mai degrabă bucuraţi‑vă. Sunteţi liberi să staţi sau sunteţi liberi să vă duceţi. Mulţi dintre voi vor trebui să rămână acasă. Rămânerea vostră acasă este crucială scopurilor lui Dumnezeu în locul unde sunteţi, şi este crucială scopurilor lui Dumnezeu pentru locurile unde nu sunteţi, dar unde trebuie să se ducă alţii. Nu este nevoie să vă simţiţi vinovaţi sau să aveţi resentimente. Este mare nevoie de un parteneriat cu bucurie.
Acei care rămân acasă—trimiţătorii—ar trebui să ţină minte următorul lucru remarcabil: Validarea tuturor lucrărilor de caritate de acasă este misiunea din afară, fiindcă ea le exportă în alte părţi. Plantarea unei biserici într‑un popor neatins de învăţătura Evangheliei înseamnă crearea unei baze de operaţii pentru împlinirea lucrării de caritate pe care a poruncit‑o Dumnezeu faţă de cei săraci. Dacă nu lăsăm lumina noastră să lumineze înaintea oamenilor acasă “ca ei să vadă faptele noastre bune, şi să slăvească pe Tatăl nostru, care este în ceruri” (Matei 5:16), ce fel de ascultare putem exporta către alte naţiuni? Marea Trimitere include cuvintele, “Învăţaţi‑i să păzească tot ce v‑am poruncit” (Matei 28:20). Şi ce ne‑a poruncit? Ne‑a spus istoria unui om disperat şi rănit şi a unui Samaritean milostiv care “a îngrijit de el,” după care ne‑a zis nouă tuturor, “Du‑te de fă şi tu la fel” (Luca 10:37).
Caritatea de acasă face misiunea externă credibilă
Oamenii care stau în ţara lor de baştină sunt înconjuraţi din toate părţile de nevoi. Avem nevoie doar de ochi să vedem şi de inimi care să nu treacă pe alături nepăsătoare. Această provocare nu este separată de provocarea pe care o pune misiunea. Faptul de a ne arăta în mod practic mila faţă de cei săraci arată la noi acasă frumuseţea lui Hristos şi face exportul credinţei creştine credibil. Suntem ipocriţi dacă pretindem ce suntem entuziaşti în ce priveşte misiunea externă în timp ce neglijăm nenorocirile de acasă. Ceva nu era în regulă cu preotul şi levitul din istoria bunului Samaritean, care aveau fără îndoială ţeluri religioase îndepărtate, dar care nu erau mişcaţi de suferinţa de lângă ei, fiindcă trebuia să‑şi murdărească mâinile. Lucrarea de caritate în imediata noastră vecinătate validează autenticitatea preocupărilor noastre pentru locurile depărtate.
Misiunea în ţări străine şi lucrarea milei de acasă sunt legate prin însăşi natura Evangheliei pe care o propovăduim la oameni. Esenţa Evangheliei este următoarea: “El [Hristos], măcar că era bogat, s‑a făcut sărac pentru voi, pentru ca prin sărăcia Lui, voi să vă îmbogăţiţi” (1 Corinteni 8:9). Mântuirea de care ne bucurăm noi înşine şi pe care o trimitem şi altora, este o lucrare a milei lui Dumnezeu faţă de cei săraci, care ne include pe toţi. Noi ne datorăm viaţa dedicării lui Dumnezeu pentru misiune şi milă. El a venit de departe pentru a ne ajuta, şi ajutorul Său include toate tipurile de nevoi cu care ne confruntăm. El nu S‑a menajat ajutându‑ne. De fapt, El a şi fost omorât. Această suferinţă îndurată din milă pentru noi este atât preţul plătit, cât şi calea mântuirii noastre. “Hristos a suferit pentru voi, şi v‑a lăsat o pildă, ca să călcaţi pe urmele Lui” (1 Petru 2:21). Misiunea şi mila sunt de nedespărţit fiindcă însăşi Evanghelia pe care o ducem noi altora porunceşte şi mandatează mila faţă de cei săraci acasă.
Comparaţia devastatoare a lui Warfield
N‑am citit niciodată vreo declaraţie mai bună în legătură cu această conexiune decât citatul următor din B. B. Warfield, un profesor de la Seminarul Princeton care a murit în 1921. El răspunde la unele din cele mai neplăcute întrebări despre lucrarea pentru săraci, comparând‑o cu lucrarea lui Hristos pentru noi.
Acum, dragii mei creştini, unii din voi se roagă ziua şi noaptea să fie mlădiţe în adevărata Viţă; vă rugaţi să fiţi transformaţi după chipul lui Hristos. Dacă este aşa, atunci trebuie să fiţi ca El în dărnicie¼ fiindcă “El, măcar că era bogat, s‑a făcut sărac pentru voi”¼ Obiecţia nr.1. “Banii mei sunt ai mei.” Răspuns: Hristos ar fi putut spune, “Sângele Meu este al Meu, viaţa Mea este a Mea” ¼ atunci unde am fi fost noi acum? Obiecţia nr.2. “Săracii nu merită.” Răspuns: Hristos ar fi putut spune, “Aceştia sunt nişte răvrătiţi ticăloşi¼ pentru ei să‑Mi dau viaţa? Mi‑o voi da pentru îngerii cei buni.” Dar nu, El a lăsat pe cele nouăzeci şi nouă, şi a venit după oaia pierdută. El şi‑a dat viaţa pentru cei fără merit. Obiecţia nr.3. “Săracii pot abuza de ajutorul dat.” Răspuns: Hristos putea să spună la fel, da, şi cu mult mai multă dreptate. Hristos ştia că mii de oameni vor călca în picioare sângele legământului; ştia că cei mai mulţi îl vor dispreţui; ştia că mulţi vor folosi harul Său drept motiv ca să păcătuiască mai mult; şi totuşi, El şi‑a dat sângele. O, dragii mei creştini! Dacă doriţi să fiţi asemeni lui Hristos, dăruiţi mult, dăruiţi des, dăruiţi fără părere de rău şi celui stricat şi celui sărac, şi celui care nu mulţumeşte şi celui care nu merită. Hristos este glorios şi fericit şi aşa veţi fi şi voi. Eu nu urmăresc banii voştri, ci fericirea voastră. Amintiţi‑vă de cuvintele Sale, “Este mai ferice să dai decât să primeşti.”[53]
Exact cum există un parteneriat între Evanghelie şi mila faţă de săracul de lângă tine, tot aşa există un parteneriat minunat între creştinii care sunt biserica care face caritate acasă şi creştinii care plantează în alte locuri biserica caritabilă. Nici una din acestea două nu înseamnă risipire a vieţii. Într‑adevăr autenticitatea fiecăreia depinde mult de autenticitatea celeilalte. Este ipocrizie să pretinzi să trimiţi altora ceea ce tu nu ai. Şi este ipocrizie să ai o comoară şi s‑o ţii doar pentru tine.
Rădăcinile Mişcării de Voluntariat a Studenţilor
Parteneriatul dintre laicii care slujeau acasă şi misionarii din alte ţări a existat înainte şi se poate lega din nou. În primele decade ale secolului douăzeci, Student Volunteer Movement [Mişcarea de Voluntariat a Studenţilor] a apărut brusc pe scena americană cu un impact misionar imens. Era remarcabilă prin numărul de misionari trimişi şi prin numărul mare de credincioşi din toate domeniile care o sprijineau. A fost un parteneriat magnific.
Rădăcinile Mişcării de Voluntariat a Studenţilor (MVS) erau încă de demult, de la faimoasa Întâlnire de Rugăciune din 1806 din Haystack, Massachusetts. O trezire spirituală i‑a trezit pe studenţii Colegiului Williams şi a făcut un mic grup de tineri să se dedice rugăciunii de două ori pe săptămână pe malul râului Hoosack. Ei se rugau pentru lupta spirituală purtată de ceilalţi studenţi. În luna august 1806 au fost suprinşi de o furtună cu fulgere în timp ce se întorceau de la rugăciune şi s‑au adăpostit sub marginile zdrenţuite ale unei căpiţe de fân. Au folosit timpul petrecut acolo continuând să se roage. De data aceasta s‑au rugat pentru trezirea printre studenţi a interesului pentru misiunea din alte ţări.
Unul din ei, Samuel Mills, i‑a îndemnat pe tinerii din grupul acesta mic să se gândească dacă n‑ar fi ei înşişi dispuşi să fie misionari. Pentru a ne da seama de tensiunea acelui moment trebuie să ne amintim că în acel moment al istoriei americane nici un misionar nu părăsise încă ţărmurile Americii pentru a pleca în alte ţări. Nu existau societăţi misionare. Bisericile în general nu aveau o viziune pentru oamenii nemântuiţi de pe alte ţărmuri ale oceanelor primejdioase. Era, aşa cum spun mulţi şi azi, destul de lucru acasă. Lucru adevărat! Însă acest mic grup de studenţi rugativi n‑au mai fost mulţumiţi cu biserica americană, care nu ardea de dragoste pentru popoarele străine de Evanghelie şi nu ardea de zel pentru gloria lui Hristos între neamuri. N‑au mai fost satisfăcuţi cu o biserică care nu trimetea misionari peste hotare. Dumnezeu i‑a ajutat să biruiască împotriva acestei întregi inerţii spirituale, istorice şi structurale.
Aşa s‑au născut “fraţii”
Rugându‑se sub căpiţa de paie, ei s‑au dedicat slujirii misionare. “La acea întâlnire sub căpiţa de paie mişcarea misionară în Statele unite şi‑a primit impulsul iniţial.”[54] În acel Septembrie, grupul a format “Societatea Fraţilor” pentru a întări hotărârea lor de a se dedica slujirii misionare. Samuel Mills a răspândit viziunea “Fraţilor” cât a studiat la Yale şi apoi la Seminarul Andover. El s‑a transferat la Andover pentru a fi parte la lucrarea lui Dumnezeu sub conducerea studentului Adoniram Judson. Acest grup de “fraţi” de la Andover a dat impulsul celei dintâi agenţii misionare americane (Bordul American de Împuterniciţi pentru Misiunea Externă); şi din acest grup au fost trimişi primii misionari americani plecaţi peste hotare, în 1812.
S‑a născut Mişcarea de Voluntariat a Studenţilor
În 1846, Royal Wilder a plecat în India trimis de acest cel dintâi Bord American de Împuterniciţi. S‑a reîntors în 1877 din motive de sănătate şi s‑a stabilit în Princeton. Acolo fiul său, Robert, a format “Societatea de Misiune pentru Străinătate din Princeton.” Rugăciunile acestui grup au dus la ţinerea unei adunări hotărâtoare organizată de D. L. Moody la Mount Hermon, în Massachusetts, în vara lui 1886. Douăsute cincizeci şi unu de studenţi s‑au adunat pentru o conferinţă biblică care a ţinut o lună întreagă. După o cuvânt convingător adresat de fratele păstor A. T. Pierson în legătură cu misiunea în afara graniţelor, o sută din aceşti studenţi s‑au oferit ca voluntari pentru slujirea peste hotare. Spiritul acestui eveniment a cuprins lumea studenţească. În timpul anului şcolar 1886‑1887, Robert Wilder şi John Forman au călătorit în 167 campusuri studenţeşti pentru a răspândi viziunea. Organizaţia Mişcării de Voluntariat a Studenţilor a luat fiinţă formal doi ani mai târziu, avându‑l pe John R. Mott ca preşedinte.
Scopul ei, aşa cum îl prezenta Mott, avea cinci aspecte:
Scopul în cinci puncte al Mişcării de Voluntariat a Studenţilor este să‑i conducă pe studenţi spre a lua în considerare cu seriozitate chemarea lucrării de misiune peste hotare pentru ei personal ca o lucrare de viaţă; să alimenteze acest scop prin a‑i călăuzi pe studenţii care se înrolează ca voluntari în studiul şi activitatea lor până ajung sub direcţionarea directă a Bordurilor de Misiune; să‑i unească pe toţi voluntarii într‑o mişcare comună, organizată şi energică; să asigure un număr suficient de voluntari bine‑calificaţi care să satisfacă nevoile diferitelor Borduri de Misiune; şi să creeze şi să menţină un interes inteligent, solidar şi activ pentru misiunea în străinătate din partea studenţilor care trebuie să rămână acasă pentru a asigura sprijinirea lucrării misionare prin răspândirea acestei viziuni, prin dărnicie şi prin rugăciune.[55]
“Creşterea MVS din următoarele trei decade a fost de‑a dreptul fenomenală.”[56] Lozinca lor era, “Evanghelizarea lumii in această generaţie.” Pâna în 1891 existau deja 6200 de studenţi voluntari care semnaseră o declaraţie care spunea astfel, “Este scopul meu, dacă Dumnezeu va îngădui, să devin un misionar peste hotare.” Din aceştia, 321 plecaseră deja spre locurile de slujire în diferite zone ale globului. Anul de culme al MVS a fost 1920, când 2738 de studenţi au semnat angajamentul şi 6890 au participat la convenţia care avea loc odată la patru ani. “Până în 1945, după cele mai conservatoare estimări, 20500 de studenţi¼ care au semnat declaraţia, au ajuns în câmpul de lucru.”[57]
Flacăra studenţilor a cuprins afaceri şi biserici
Există multe lucruri remarcabile în legătură cu această mişcare, şi există o bogăţie de învăţătură şi inspiraţie pentru generaţia noastră, la o sută de ani de atunci. De exemplu, Mişcarea de Voluntariat a Studenţilor a aprins nu doar râvna studenţilor, ci şi a multor lucrători laici din biserici. J. Campbell White, cel dintâi secretar al Mişcării de Misiune a Laicilor, scria în 1909, “În ultimii douăzeci de ani spiritul misionar s‑a dezvoltat uluitor de mult în colegiile din Statele Unite şi Canada¼ făcând mii de bărbaţi şi femei de calibru mare să trăiască având drept ţel dominant în viaţa lor misiunea.[58] Atras de acest zel, un om de afaceri tânăr a participat în 1906 la convenţia MVS din Nashville. El se gândea în sine însuşi, Dacă laicii din America de Nord ar privi lumea prin ochii acestor studenţi, s‑ar mobiliza cu toată puterea lor şi ar strânge toate fondurile necesare acestei acţiuni.[59] Cu prilejul unei adunări de rugăciune a oamenilor de afaceri care a avut loc la 5 noiembrie 1906 în New York, a luat fiinţă Mişcarea de Misiune a Laicilor.
Scopul ei declarat era “investigarea, mobilizarea şi organizarea; investigarea de către laici a condiţiilor misionare, mobilizarea laicilor la o politică misionare adecvată, şi organizarea laicilor pentru cooperarea cu lucrătorii şi Bordurile de Misiune în scopul înrolării întregii Biserici în lucrarea ei supremă de mântuire a lumii.”[60]
Darul liderilor cu pasiune
Exact cum Dumnezeu a pregătit o conducere extraordinară a MVS prin Robert Wilder, Robert Speer şi John R. Mott, la fel a ridicat Dumnezeu lideri pentru Mişcarea de Misiune a Laicilor. Aceştia au vorbit cu atâta putere profetică încât mii de laici au înţeles viziunea scopurilor globale ale lui Dumnezeu. Liderul mişcării nu era misionar, nici păstor. Era un om de afaceri. Parteneriatul care s‑a format între studenţi, adică între cei ce plecau, şi oamenii de afaceri, adică cei care trimeteau, a fost foarte profund, datorită faptului că fiecare grup avea lideri vizionari centraţi în Dumnezeu. Amândouă grupurile erau mânate de aceeaşi pasiune de a nu‑şi risipi vieţile. Acest lucru transpare din aproape fiecare frază scrisă de J. Campbell White:
Cei mai mulţi oameni nu sunt satisfăcuţi cu rezultatele concrete ale vieţii lor. Nimic nu poate satisface deplin viaţa lui Hristos existentă în urmaşii Săi decât adoptarea scopului lui Hristos referitor la lumea pe care El a venit s‑o izbăvească. Faima, plăcerea şi bogăţiile sunt doar pleavă şi cenuşă în comparaţie cu bucuria nemărginită şi durabilă de a lucra cu Dumnezeu pentru împlinirea planurilor Sale eterne. Acei ce pun tot ce au în slujirea lui Hristos se bucură de cele mai dulci şi nepreţuite răsplătiri pe care le poate oferi viaţa.[61]
Trimiţătorilor nu le este ruşine de cauza pe care o susţin
Încă odată subliniez că ceea ce spun aici nu este în contradicţie cu ceea ce am afirmat în capitolul 8 despre valoarea muncii seculare. Adevărul este că, în timp de război, indiferent cât de importantă este în ea însăşi munca civililor, fiecare doreşte să ajute, să aibă un impact la efortul de război acolo departe, unde trebuie distruse liniile inamice. Laici, păstori, biserici—noi toţi care stăm în spatele frontului—vom avea parte de “cele mai dulci şi nepreţuite răsplătiri” dacă ne lărgim inimile nu doar pentru nevoile de lângă noi, ci şi pentru locurile tari şi înţelenite din lume.
Oamenii de afaceri de acum o sută de ani au privit chemarea lor seculară şi viziunea lor misionară ca fiind un tot unitar. Modul în care J. Campbell White a articulat viziunea mişcării în fruntea căreia era, i‑a făcut pe oamenii de afaceri să înţeleagă unitatea vieţii sub conducerea lui Hristos. El a spus:
Această mişcare are cele mai mari cerinţe pentru oameni. Ea se luptă să le transmită chemarea divină la o viaţă a cărei scop dominant este să stabileasă domnia lui Hristos în relaţiile umane¼ Ea le reaminteşte¼ că egoismul este sinucidere în timp ce slujirea altora aduce sufletului satisfacţia supremă care poate exista.[62]
Efect motivant asupra bisericii de atunci, dar ce putem spune despre ziua de azi?
White a arătat generaţiei sale că pasiunea pentru misiune nu a fost doar o cale de a salva lumea, ci şi o cale de a salva biserica:
Efortul de evanghelizare a lumii prezintă cele mai rapide şi mai sigure metode de a salva Biserica. Resursele noastre materiale ne pot copleşi într‑atât încât să cădem în pericolul de a ne încrede în bogăţii mai mult decât în Dumnezeu. “Dacă unui om i se măresc bogăţiile, nimic altceva nu‑l poate împiedica să ajungă mic în suflet decât dărnicia costantă.” Evanghelizarea lumii este singura investiţie destul de mare şi destul de importantă pentru a constitui o variantă de cheltuire înţeleaptă a resurselor care sunt la îndemâna Bisericii.[63]
Acest adevăr este încă actual. Misiunea nu este crucială doar pentru viaţa lumii de afară. Misiunea este crucială şi pentru viaţa Bisericii. Noi pierim împreună cu bogăţia noastră dacă nu ne dăruim pe noi înşine în lucrarea de caritate acasă şi în lucrarea de misiune între popoarele nemântuite. În America suntem foarte înstăriţi. Biserica deţine toţi banii necesari trimiterii şi sprijinirii unei armate de ambasadori ai jertfirii de sine şi ai împărţirii bucuriei către alţii. Dar Biserica (adică oamenii care o formează) nu dau din mână aceşti bani.
În 1916 Protestanţii dăruiau bisericilor lor 2,9% din venituri. În 1933, în cea mai neagră perioadă a Marii Depresiuni economice, procentul a fost de 3,2%. În 1955, imediat după ce abundenţa a început să fie simţită, procentul era tot de 3,2%. În 2000, când Americanii erau, după plata taxelor şi inflaţie, cu 450% mai bogaţi decât în timpul Marii Depresiuni economice, Protestanţii dăruiau 2,6% din venituri bisericilor lor.[64]
Mai mult decât atât, “Dacă membrii bisericilor creştine istorice din Statele Unite ar fi dăruit în medie 10% din venitul lor în anul 2000, ar fi existat un fond anual suplimentar de 139 miliarde de dolari care să fie folosit pe canale bisericeşti.”[65] Adăugaţi la acesta faptul cu adevărat şocant că, din banii pe care‑i dăruim bisericii, mai puţin de 6% se duce către misiunea externă, şi din această sumă doar 1% se foloseşte pentru atingerea oamenilor care nu au venit încă în contact cu Evanghelia.”[66] Nu vrem prin asta să spunem că ar trebui să abandonăm un front sau altul. Ce vreau să spun este că există resurse pentru toate acţiunile în folosul celor nemântuiţi dacă trăim astfel încăt să arătăm că Hristos este Comoara noastră.
Nu‑L vom cunoaşte pe deplin decât dacă ne implicăm în misiunea Lui
Pentru folosul ei propriu, biserica trebuie să se implice în misiune. Nu‑L vom cunoaşte pe Hristos în deplinătatea majestăţii Sale până nu‑L vom cunoaşte triumfător printre naţiunile lumii. Nu‑L vom admira şi nu‑L vom lăuda după cum se cuvine până când nu‑L vom vedea adunându‑şi o oştire de închinători din toate grupurile şi popoarele lumii—inclusiv dintre popoarele tradiţional musulmane sau hinduse sau budiste. Nimic nu lărgeşte atât de mult viziunea noastră despre harul triumfător al lui Dumnezeu ca orizontul lucrării Sale de mântuire în cursul istoriei. O, ce istorie măreaţă! “Dar tot voi lăuda lucrările Domnului, căci îmi aduc aminte de minunile Tale de odinioară; da, mă voi gîndi la toate lucrările Tale şi voi lua aminte la toate isprăvile Tale” (Psalm 77:11‑12). “Lăudaţi‑L pentru isprăvile Lui, lăudaţi‑L, după mărimea Lui nemărginită!” (Psalm 150:2). “Lăudaţi pe Domnul toate Neamurile; slăviţi‑L, toate noroadele” (Rom.15:11, care citează Psalmul 117:1).
Care este situaţia în lumea noastră de azi?
Provocările evanghelizării lumii sunt încă foarte mari. Suntem într‑o poziţie mai bună decât oricând înainte pentru a înţelege orizontul şi natura acestei însărcinări. Patrick Johnstone scrie, “Pentru prima dată în istorie avem o situaţie destul de completă a popoarelor lumii şi gradului în care au fost ele evanghelizate.”[67] Există numeroase grupuri care fac muncă de cercetare pentru a ajuta biserica să cunoască grupurile de oameni din lume care au fost preluate, în vederea evanghelizării, de către o biserică creştină sau de o agenţie de misiune.[68] Cartea lui Johnstone ne dă un bun sumar al situaţiei la sfârşitul secolului 20.[69]
Un mod bun de exprimare a situaţiei este să spunem că 1,2–1,4 miliarde de oameni n‑au avut niciodată şansa să audă Evanghelia;[70] cu alte cuvinte, ei trăiesc în nişte culturi unde predicarea Evangheliei în moduri inteligibile nu este la îndemână. Unii analişti estimează la mai mult numărul celor ne‑evanghelizaţi. De exemplu, “Annual Statistical Table on Global Mission 2002” de David Barrett şi Todd Johnson dă drept cifră a celor ne‑evanghelizaţi 1.645.685.000. Asta înseamnă că 26,5 la sută din populaţia lumii trăieşte în grupuri care nu au biserici indigene care să‑i evanghelizeze.[71]
În jur de 95 procente din aceştia trăiesc în aşa‑numita fereastră 10/40 (între latitudinea 10 şi 40 Nord de Ecuator şi între Atlantic şi Pacific). Aceasta este cea mai mare provocare a zilelor noastre.
Johnstone o pune într‑o perspectivă istorică plină de speranţă:
Întorcându‑ne înapoi, vedem un tipar care se înalţă din cei 200 de ani de creştere [a bisericii] pe măsură ce a luat avânt—în anii 1700 Atlanticul de Nord, în anii 1800 Pacificul, în anii 1960 Africa, în anii 1970 America Latină, în anii 1980 Asia de Răsărit, în anii 1990 Eurasia. Acest înconjur odată şi jumătate al globului ne pune în faţă acum provocarea ferestrei 10/40. Asia Centrală şi de Sud, cât şi Orientul Mijlociu, sunt zonele majore de provocare. Unde va fi reuşita¼ primei decade¼ din [noul] mileniu? Între musulmani, hinduşi, budişti? Acestea sunt ultimele bastioane rămase necucerite unde vrăjmaşul ţine sufletele oamenilor. Fluxul tot mai înalt al Evangheliei loveşte tot mai sus în jurul acestei arii, şi deja avem mostre despre cam ce ar putea însemna o reuşită în aceste locuri. Aş vrea să am spaţiul şi libertatea de a vă povesti lucrurile uimitoare care au loc în aceste fortăreţe teologice impenetrabile.[72]
Dumnezeu face o chemare acestei generaţii: Ascultaţi!
Există o chemare către generaţia de azi să asculte pe Hristosul înviat şi să facă ucenici din toate popoarele ne‑evanghelizate ale lumii. Mă rog ca Dumnezeu să ridice sute de mii de tineri şi “absolvenţi” (care îşi termină studiile şi sunt gata să urmeze o carieră în lucrarea creştină). Mă rog ca această chemare divină să‑ţi răsune şi ţie în inimă cu sentimentul bucuriei, nu cu acel al vinovăţiei. Mă rog ca această chemare să‑ţi fie confirmată cu darurile necesare, cu o dorinţă nestăpânită, cu confirmarea bisericii tale şi cu semnele providenţei. Suflă pentru a transforma într‑un foc orice scânteie de dorinţă în acest sens, citind biografii, meditând asupra Scripturii, cercetând despre popoarele străine de Evanghelie, rugându‑te cu pasiune, şi stând de vorbă cu misionari veterani. Nu fugi de chemarea ta. Urmăreşte‑o.
Lasă gândirea ta să se oprească nu numai la indivizii nemântuiţi pe care‑i cunoşti şi care merg în pierzare, ci şi la grupurile întregi de oameni, la popoarele care nu au nici un acces la Evanghelie. Aceasta a fost marea ambiţie a apostolului Pavel: “Să vestesc Evanghelia acolo unde Hristos nu fusese vestit” (Romani 15:20). Întotdeauna vor exista oameni care au nevoie de întoarcere la Dumnezeu chiar şi acolo unde există deja o biserică înfiinţată. Această lucrare nu este doar lucrarea misiunilor de frontieră, adică de la graniţele împărăţiei lui Dumnezeu. Misiunile de frontieră fac ceea ce a dorit Pavel: Plantează biserici acolo unde acum nu există o posibilitate de lucrare. Aceasta este marea nevoie a vremii de acum—nu doar de misionari care să slujească bisericile înfiinţate în alte ţări (lucru de care este o mare nevoie, mai ales pentru creşterea de conducători în aceste locuri), dar şi de misionari care să meargă la grupuri sau triburi sau în locuri unde nu există încă o biserică care să slujească.
Timpul misiunilor nu s‑a sfârşit
Să nu credeţi că s‑a sfârşit timpul în care era nevoie de misiune externă, iar acum naţiunile respective trebuie să continue şi să sfârşească ce mai e de făcut. Mai există sute de grupuri de oameni şi sunt milioane de persoane în locuri unde nu există creştini are să facă evanghelizarea în cadrul proriei culturi. Trebuie să se facă misiune trans‑culturală. E clar, această lucrare nu trebuie făcută neapărat de un om din cultura Apuseană, din moment ce Dumnezeu îşi creşte biserica mai repede în restul lumii.[73] Ar fi minunat să se întâmple aşa. Nu doresc deloc să limitez bucuria dragostei. În plus, se poate ca misionarii Apuseni cu studii înalte dar lipsiţi de experienţă să nu aibă acelaşi succes ca un misionar mai simplu dar mai îndrăzneţ. Referitor la lucrarea între musulmani, Patrick Johnstone spune, “Deseori misionarii cei mai buni sunt acei care au studiat doar puţin despre bazele Islamului, dar au pasiune pentru a‑L împărtăşi pe Hristos. În îndrăzneala lor pentru Isus, sunt gata să se ducă să‑L mărturisească pe Hristos musulmanilor în locuri unde chiar şi islamiştii se tem să meargă.”[74] Dar să nu ne înşelăm. Culturile trebuie depăşite, şi acesta este rolul misiunilor. Marea Însărcinare dată de Domnul Isus va fi sfârşită de misiunile trans‑culturale, nu prin evanghelizarea în cadrul propriei culturi făcută de persoane din aceeaşi ţară.
Deci “roagă‑L pe Domnul secerişului să scoată lucrători la secerişul Lui” (Matei 9:38), şi întreabă‑L dacă nu cumva şi tu trebuie să fii unul din ei. Fii pregătit ca o astfel de rugăciune să te schimbe. Când Domnul Isus le‑a spus ucenicilor să se roage aşa, următorul lucru care s‑a întâmplat a fost că i‑a ales pe cei doisprezece şi i‑a trimis, doi câte doi. Roagă‑te deci pentru secerători, şi poate vei deveni chiar tu unul din ei. Dumnezeu trezeşte de multe ori în noi dorinţa, apoi ne dă daruri, şi deschide uşi atunci când ne rugăm şi luăm în calcul posibilităţile reale şi nevoile reale. Fă‑ţi rost de o copie a uimitorului program de rugăciune numit Operation World [Lumea ca teatru de operaţii], şi roagă‑te şi citeşte şi meditează trecând de la naţiune la naţiune în fiecare zi.[75] Gândeşte‑te la oamenii care trăiesc în locuri ca:
- Libia cu şase milioane de oameni, şi poate doar zece credincioşi indigeni.
- Buthanul, o împărăţie budistă de sihaştri în munţii Himalaya, ruptă de milenii de mărturia creştină, cu doar o mână de credincioşi indigeni în mijlocul celor două milioane şi jumătate de locuitori ai săi.
- Maldivele, în largul coastei de Sud‑Vest a Indiei, şi una din cele mai închise ţări din lume.
- Corea de Nord, “o naţiune proscrisă, flămânzită treptat până la moarte sub conducerea ei comunistă nebună,”[76] fără o mărturie deschisă sau o viaţă bisericească în ultimii cincizeci de ani.
- Arabia Saudită, cartierul general al Islamului, unde, dacă sunt descoperiţi, credincioşii saudiţi sunt executaţi.
- India, poate cea mai mare provocare dintre toate, cu imensele câmpii ale Gangelui care cuprind “cea mai mare concentrare de oameni ne‑evanghelizaţi din lume. De exemplu, numai în Uttar Pradesh în Nordul Indiei populaţia este de aproape 180.000.000 iar procentajul creştinilor este de 0,1% şi în scădere.”[77]
- Turcia, ţara seculară, în principal musulmană, cu mărturie creştină existentă în doar cincisprezece din cele 100 de provincii.
Gândeşte‑te la amnistierea dată de Dumnezeu. Ia‑ţi o pauză
Rostul acestei liste fragmentare este de a arăta populaţii întregi care trăiesc în răzvrătire faţă de Dumnezeul adevărat şi despărţiţi de Singurul care îi poate împăca cu Făcătorul lor. Asta înseamnă pierzare pentru cei necredincioşi şi dezonoare pentru Hristos. El este proprietarul acestei lumi, şi are dreptul la supunerea tuturor oamenilor. Orice suflet şi orice stat sunt ale Sale. Abraham Kuyper a exprimat admirabil acest lucru: “Nu există centimetru pătrat în întreg domeniul existenţei umane despre care Hristos, care este Suveran peste toate, să nu poată spune: ‘Este al Meu!’”[78] Hristos a venit în această lume răzvrătită, lume pe care a creat‑o pentru slava Sa, şi a plătit cu sângele Său o amnistiere. Oricine depune armele necredinţei va fi absolvit de toate ofensele împotriva Suveranului universului. Prin simpla credinţă, duşmanii devin supuşi fericiţi ai împărăţiei dreptăţii şi păcii. Urmărirea acestei cauze nobile împreună cu Hristos este tot aşa de scumpă sau mai scumpă ca viaţa.
Nu, nu trebuie neapărat să fii misionar pentru a admira şi a trâmbiţa scopurile înalte ale lui Dumnezeu, ca ele să fie cunoscute şi lăudate între toate popoarele, şi pentru ca oamenii de pretutindeni să se bucure de ele. Dar dacă doreşti să fii satisfăcut în modul cel mai deplin cu Dumnezeul care triumfă în istoria răscumpărării, tu nu mai poţi să‑ţi vezi ca până atunci de propriile tale afaceri—muncind, câştigând bani, dăruind zeciuiala, mâncând, dormind, distrându‑te şi frecventând biserica, ca de obicei. În schimb, îţi vei lua o pauză şi vei pleca undeva pentru câteva zile cu o Biblie şi un carnet de notiţe; şi te vei ruga şi te vei gândi la modul în care timpul tău şi locul tău concret se potrivesc în marele plan al lui Dumnezeu de a face toate naţiunile să se bucure în El. Cum te vei alătura oare scopului global al lui Dumnezeu exprimat în Psalmul 67:4‑5, “Se bucură neamurile şi se veselesc¼ Te laudă, popoarele, Dumnezeule, toate popoarele Te laudă”?
Ce înţeles are nemulţumirea ta
Mulţi din voi vor trebui să rămână acolo unde sunt, la locul de muncă actual, şi să se gândească cum pot să‑şi folosească de acolo mai strategic priceperea proprie şi relaţiile şi resursele în scopul global al Tatălui ceresc. Însă pentru alţii care citesc această carte lucrurile ar trebui să se schimbe. Mulţi dintre voi pur şi simplu nu sunt satisfăcuţi cu ceea ce faceţi acum. După cum a spus J. Campbell White, rezultatele vieţii voastre nu satisfac ambiţiile voastre spirituale cele mai profunde. Trebuie să fim atenţi aici. Fiecare loc de muncă îşi are propriile descurajări şi propriile perioade de întunecime. Nu trebuie să interpretăm în mod automat astfel de experienţe ca o chemare de a ne părăsi postul.
Însă dacă lipsa ta de satisfacţie referitoare la situaţia ta prezentă este adâncă, recurentă, şi durabilă, şi dacă această lipsă de satisfacţie creşte într‑un mediu saturat de Biblie, poate că Dumnezeu te cheamă către o nouă lucrare. Dacă, în timp ce simţi lipsa mulţumirii, tu doreşti să fii sfânt, să umbli după plăcerea Domnului, şi să‑L înalţi pe Hristos cu viaţa ta scurtă şi unică, atunci poate că într‑adevăr Dumnezeu îţi eliberează rădăcinile pentru a te transplanta într‑un loc şi o lucrare unde dorinţele tale spirituale profunde pot fi împlinite. Este adevărat că Îl poţi cunoaşte şi simţi pe Dumnezeu în orice profesie legitimă; însă când El te ia dintr‑un loc pentru a te pune în altul, toarnă la rădăcina părtăşiei tale cu El apă proaspătă din izvoare mai adânci. Dumnezeu ne cheamă rareori la o viaţă mai tihnită şi uşoară, însă întotdeauna ne cheamă să‑L cunoaştem mai mult şi să ne adăpăm mai din plin din harul Său întăritor.
Trebuie eu să merg înainte şi să fiu păstor?
Personal, eu încerc să‑mi evaluez lucrarea de multe ori în acest fel. În fiecare an la biserica noastră ţinem o “Săptămână de Misiune.” Predic despre misiune; avem musafiri care ne vorbesc. Se face o provocare. Oamenii se orientează spre misiune, fac angajamente, şi se înscriu în programele de educaţie pre‑misionare. Iar eu îmi examinez în fiecare an viaţa ca păstor al acestei biserici. Privesc la ceea ce fac în lumina scopului global al lui Dumnezeu şi în lumina întunericului şi mizeriei spirituale incredibile în care se află popoarele neatinse de Evanghelie pe pământ. Îmi pun întrebarea, Este acesta modul cel mai strategic de a‑mi investi viaţa în vederea scopului lui Dumnezeu de a‑i face pe oamenii din toate neamurile bucuroşi în El? O întreb pe soţia mea, “Noël, simţi cumva că ne trage ceva către primele linii ale lucrării între popoarele ne‑evanghelizate?”
Declaraţia de misiune a bisericii noastre pune cuvântul “răspândire” în poziţia cea mai importantă: “Noi existăm pentru a răspândi pasiunea pentru supremaţia lui Dumnezeu în toate lucrurile pentru bucuria tuturor oamenilor prin Isus Hristos.” Deci mă întreb, Îmi împlinesc eu cel mai bine misiunea în rolul deţinut acum? În ziua de pe urmă, când Domnul îmi va cere să‑i dau socoteală de lucrarea mea, voi fi eu în stare să‑I spun, “Doamne, am stat la biserica Bethlehem fiindcă am crezut că acolo voi fi cel mai de folos în împlinirea scopului Tău de a‑Ţi face numele cunoscut între popoare, şi de a‑Ţi strânge o turmă din toate neamurile pământului”? Când nu voi mai putea răspunde cu “Da” acestei întrebări, atunci conducerea mea în acest loc va fi terminată.
Dar tu?
Şi aşa este şi cu mulţi dintre voi. La orizont se profilează lucruri mari. Fie ca Dumnezeu să vă ajute. Fie ca El să vă elibereze. Fie ca Dumnezeu să vă dăruiască o viziune proaspătă asupra vieţii voastre, o viziune care să‑L înalţe pe Hristos—indiferent că veţi pleca spre popoarele ne‑evanghelizate sau că veţi rămâne pe loc, fideli locului dumneavoastră actual de muncă. Fie ca viziunea voastră să‑şi primească înţelesul din scopul măreţ al lui Dumnezeu de a face toate popoarele fericite în El. Fie ca singura voastră laudă să fie cu crucea lui Hristos, şi să puteţi spune, cu încredere dulce, că pentru voi a trăi este Hristos, iar a muri este un câştig.
CAPITOLUL 10
RUGĂCIUNEA MEA—NIMENI SĂ NU SPUNĂ LA URMĂ, “MI‑AM RISIPIT VIAŢA!”
B |
unătatea Ta, Doamne, bunătatea Ta preţuieşte mai mult decât viaţa. Ne‑ai spus acest lucru în multe feluri. Chiar cu aceste cuvinte ne‑ai spus‑o prin gura robului tău David: “Fiindcă bunătatea Ta preţuieşte mai mult decât viaţa, de aceea buzele mele vor cânta laudele Tale.” Ne‑ai spus‑o şi prin cuvintele apostolului Pavel, când din temniţă el striga, “Aş dori să mă mut şi să fiu împreună cu Hristos, căci ar fi cu mult mai bine.” O, Doamne, cu cât mai bun eşti Tu decât viaţa! Apostolul Pavel nu exagerează când spune nu doar “mai bine,” ci “cu mult mai bine.” Tu eşti cu mult mai bun decât viaţa, încât apostolul spune că muri este pentru el un câştig. “Căci pentru mine, a trăi este Hristos şi a muri este un câştig.” A pierde tot ce poate oferi această lume şi a rămâne doar cu Tine este câştig.
De ce, Doamne, este dragostea Ta mai de preţ decât viaţa? Cu siguranţă David ne dă răspunsul în modul în care se exprimă. El nu spune, “Fiindcă bunătatea Ta preţuieşte mai mult decât viaţa, de aceea buzele mele vor cânta dragostea Ta.” Dar ce spune el? El spune că Te va lăuda pe Tine, nu dragostea Ta. “Fiindcă bunătatea Ta preţuieşte mai mult decât viaţa, de aceea buzele mele vor cânta laudele Tale.” Nu este oare asta aşa din pricină că cel mai frumos lucru în legătură cu dragostea Ta este că ea ne aduce acasă cu Tine—făcându‑ne ochii şi inimile şi minţile în stare să vadă bogăţiile gloriei Tale? Având toată mânia îndepărtată, tot păcatul iertat, ca nu cumva ceva să întunece desfătarea prezenţei Tale. Nu este oare aceasta dragostea Ta—dorinţa şi acţiunea lui Dumnezeu de a ne da nouă, păcătoşilor nevrednici, bucuria nepieritoare în Dumnezeu? Ce altceva ar putea fi dragostea Ta, dragostea Ta nemărginită! Ce alt premiu mai mare am putea primi dacă suntem iubiţi, decât pe Tine Însuţi!
O Doamne, Tu ştii că mă înfior de teamă ca nu cumva mulţi din cei ce Te numesc Domn să fi făcut din ei înşişi premiul şi slava harului Tău. Cât de mulţi, Doamne, nu consideră oare dragostea Ta ca fiind o mărturie a valorii şi vredniciei lor! Şi atunci, este bucuria lor în valoarea Ta sau în a lor? De atât de multe decenii mesajul constant din partea lumii, şi chiar din partea unor slujitori, este acesta: dragostea aceasta înseamnă o ridicare a omului. Şi astfel când oamenii, cu această asigurare în minte, se gândesc la înţelesul dragostei Tale, spun şi ei tot aşa: Dragostea lui Dumnezeu înseamnă înălţarea omului. Drept dovadă ei întreabă: Nu te simţi iubit când cineva scoate în evidenţă valoarea ta?
Eu răspund: Odată aşa am simţit şi eu. Pe când viaţa mea îmi era mai de preţ decât Domnul, nu invers. A fost un timp când aşa mi‑a părut dragostea—un timp când nu cunoşteam o bucurie mai mare decât să‑mi fie rostit numele cu onoare. Când eram aşa absorbit de propria mea persoană încât era de neconceput ca bucuria mea să izvorască din admiraţia faţă de alcineva, nu din admiraţia altora faţă de mine. O, da, ştiu ce înseamnă să numeşti laudele oamenilor din jur “dragoste” şi să‑ţi justifici această lăcomie cu disponibilitatea de a face şi tu la fel. Cât de satisfăcătoare pare această dragoste unul faţă de altul—de fapt o admiraţie reciprocă!
Însă acum (mulţumită harului Tău extraordinbar!) văd totul ca fiind doar o imitaţie, un fals. Rădăcinile sunt în Eden, cu mult timp în urmă. Distrugătorul teribil al dragostei şi bucuriei noastre i‑a spus mamei noastre Eva, “Dumnezeu ştie că, în ziua când veţi mânca din el [din pomul oprit], vi se vor deschide ochii, şi veţi fi ca Dumnezeu.” Ca Dumnezeu! Ea ar fi trebuit să răspundă, “Eu sunt deja ca Dumnezeu.” Ar fi trebuit să sesizeze păcăleala. Dar nu a sesizat‑o, şi, vai, câţi nu o sesizează nici astăzi! Ea era deja ca Dumnezeu! Tu ai creat‑o astfel—purta chipul Tău. Chemarea ei şi designul ei înalt era acesta: să arate, să întruchipeze majestatea Făcătorului ei, şi prin bucuria şi încrederea ei să Te înalţe pe Tine. Dar atunci s‑a semănat gândul cel rău: “Nu pot ajunge în alt mod să fiu ca El. Aş putea ajunge o persoană majestuoasă, şi dragostea s‑ar defini atunci ca înăţarea propriei mele valori.”
Şi astfel a intrat în lume marea răsturnare de valori numită păcat. Şi dragostea a fost pusă cu susul în jos. Mă doare, Doamne, şi să exprim în cuvinte, dar aceasta este realitatea de acum, cu ruşine o spun: Dragostea Ta nu mai înseamnă pentru lumea de azi că Tu faci ce faci pentru a Te face pe Tine bucuria noastră. A ajuns să însemne că Tu faci tot ce faci pentru a ne face pe noi să ne simţim valoarea. Este o răsturnare tristă. Şi încă mai mult decât atât: Nu doar că asta ne‑a lipsit sufletele de singura bucurie stabilită de Tine pentru satisfacţia noastră veşnică, ci mai rău, Te lipseşte pe Tine de locul de onoare, de Comoară a vieţilor noastre.
Şi tot ce ai făcut Tu de atunci, din ziua aceea neagră din Eden, are ca scop tocmai îndreptarea situaţiei. O, ce istorie întreagă de lucrări şi revelaţii, pentru a Te face pe Tine centrul bucurie noastre şi pentru a‑Ţi lua înapoi locul de onoare—să fii Acel pe care poporul Tău Îl preţuieşte mai mult decât viaţa. O, în câte moduri ne‑ai spus şi ne‑ai arătat, ” Eu v‑am creat pentru slava Mea. V‑am întocmit pentru lauda Mea. V‑am făcut pentru onoarea Mea şi pentru Numele Meu.” Şi ca să nu înţelegem altfel, ai adăugat: “Înaintea Feţei Mele sunt bucurii nespuse, şi desfătări veşnice în dreapta Mea. Bucuraţi‑vă în Mine! Bucuraţi‑vă şi săltaţi de bucurie; Eu sunt Scutul vostru, şi Răsplata voastră cea foarte mare! Gustaţi şi vedeţi¼ şi bucuraţi‑vă cu o bucurie negrăită şi strălucită.”
O, ce plan minunat! Să facem bucuria noastră să fie ecoul excelenţei Tale. Să facem desfătarea noastră dovada că Tu eşti Comoara vieţilor noastre. Să facem bucuria sufletelor noastre să fie esenţa închinării noastre, şi oglinda vredniciei Tale. Să Te glorificăm, o, Doamne, prin faptul că suntem satisfăcuţi în Tine. Cum am putut eu, o, Doamne, să fiu atât de orb încât să cred că dragostea Ta înseamnă înălţarea mea, nu a Ta? Cum am putut să‑mi apropii ochiul de un telescop grandios, făcut pentru a mă desfăta privind galaxiile, şi, remarcând pe lentilă o imagine redusă a feţei mele şi să spun, “Acum sunt fericit, acum mă simt iubit”? Cum am putut să privesc apusul soarelui, între culmea munţilor şi imensitatea mării, şi să mă gândesc că pot avea o bucurie veşnică înălţându‑mă pe mine însumi?
Nu, Tată, dragostea este aceasta: Plătind un mare preţ, Tu ai făcut din Tine gloria şi lauda mea. Costul prin care Te‑ai făcut Cooara vieţii mele a fost imens. L‑ai trimis pe Fiul Tău, centrul strălucitor al frumuseţei şi dragostei Tale. L‑ai dat la batjocură, trădare, spini, biciuire, la lovituri, pumni, cuie, ruşine şi moarte. Pentru ce? Pentru a îndepărta mânia Ta, pentru a satisface dreptatea Ta, şi a îndepărta toate păcatele mele cum este răsăritul faţă de apus şi a le arunca în cea mai adâncă mare, ca eu să pot veni acasă şi să mă bucur de galaxii. Aceasta este dragostea Ta, o, Dumnezeule, nu să fiu eu înălţat, ci să faci orice trebuie făcut pentru a trezi în mine bucuria de a Te înălţa pe Tine pentru veşnicie.
Cum ar putea atunci Hristos să nu fie pricina laudelor mele! Nu doar că El mi te‑a dăruit pe Tine însuţi mie, o Doamne, dar El însuşi este imaginea Ta desăvârşită şi centrul strălucitor al luminii Tale. Ce am eu care să nu‑mi fi fost dat prin El? Ce dar de viaţă sau ce suflare? Ce făgăduinţă făcută vreodată nu şi‑a găsit răspunsul în El? Ce lucru frumos—sau ce lucru greu care în curând va fi făcut frumos—am eu, care să nu fi fost cumpărat prin sângele Său? Eu nu merit nimic, decât iadul. Şi totuşi, eu am totul în El, şi totul numai prin jertfa Lui. O, Doamne, departe de mine să mă laud cu altceva decât cu crucea lui Hristos, Domnul meu.
Şi acum, cum am putea noi, cei ce Îl preţuim pe Hristos şi cunoaştem că dragostea Ta este cu mult mai scumpă decât viaţa, să ne strângem, la fel ca întreaga lume, bogăţii pe acest pământ? Oare nu te vom auzi spunând, la fel ca altădată, “Nebunule, chiar în noaptea aceasta ţi se va cere înapoi sufletul; şi lucrurile, pe care le‑ai pregătit, ale cui vor fi?”” Fereşte‑ne Doamne ca, în timp ce lumea este plină de nevoi, noi să stăm nepăsători şi să zicem, “Suflete, ai multe bunătăţi strânse pentru mulţi ani; odihneşte‑te, mănâncă, bea şi veseleşte‑te!” Fiindcă o soartă contrară, teribilă, aşteaptă o astfel de lipsă de dragoste. “Vai de voi, bogaţilor, pentru că voi v‑aţi primit aici mângâierea!” Ne înfiorăm la cuvintele pe care i le‑ai adresat bogatului nemilostiv: “Adu‑ţi aminte că, în viaţa ta, tu ţi‑ai luat lucrurile bune, şi săracul de la uşa ta şi‑a luat pe cele rele; acum aici situaţia este chiar pe dos—aici, el este mângâiat, iar tu eşti chinuit.”
O, Dumnezeule, strângerea de astfel de bogăţii înseamnă risipirea vieţii. Păzeşte‑ne, Doamne. Ajută‑ne să auzim şi să ascultăm o altă chemare: “Nu vă strângeţi comori pe pământ, unde le mănâncă moliile şi rugina, şi unde le sapă şi le fură hoţii; ci strângeţi‑vă comori în cer, unde nu le mănâncă moliile şi rugina, şi unde hoţii nu le sapă, nici nu le fură. Faceţi‑vă comori care nu pier.” Dar apoi când întrebăm, “Ce comori, Doamne?” Te vedem zâmbind. “Eu sunt Comoara ta şi Răsplata ta cea foarte mare. Eu sunt hrana ta şi băutura ta, Eu sunt haina ta de nuntă şi câştigul tău. Eu sunt viaţa ta şi bucuria ta deplină.”
Da, Doamne. Asta‑mi este îndeajuns. Dar întrebăm, Cum ne putem strânge comori acolo sus? Acestea nu ni se strâng prin harul Tău şi nu ne sunt cumpărate odată pentru totdeauna prin sângele lui Isus? Cum putem face din viaţa aceasta—din viaţa aceasta scurtă şi unică pe care o trăim acum—o strângere de comori acolo în ceruri? Tu ştii, Doamne, că motivul pentru care am scris această carte mică a fost pentru a răspunde acestei întrebări. Şi nu am privit la mine nici n‑am ascultat la altul. Ci am încercat să dovedesc adevărul Cuvântului Tău scris şi să spun doar ce ai spus Tu. Aceasta este singura mea pretenţie de a fi spus adevărul—că am repetat cuvintele scrise de Tine.
Răspunsul este că în această viaţă putem începe să‑L preţuim pe Hristos, şi să învăţăm să ne bucurăm în El. O mai mare greutate de slavă îi aşteaptă pe cei ce cresc în dragostea faţă de Hristos. Şi ce înseamnă dragostea faţă de Hristos? Este preţuirea a tot ce eşti Tu pentru noi în El. Este desfătarea în prietenia Lui, mai presus decât de a familiei sau a prietenilor pământeşti. Este încrederea în toate promisiunile Lui, că este mai mare bucurie în prezenţa Lui decât în toate făgăduinţele mincinoase ale păcatului. Este bucuria în gustarea gloriei încă de aici şi în nădejdea plinătăţii viitoare când Îl vom vedea faţă în faţă. Este pacea liniştită în tot cursul cărării alese de El pentru noi, cu toate durerile ei. Este satisfacţia că nimic nu vine asupra noastră fără un scop.
Este o bucurie liniştită, o, Doamne, că Isus ne‑a şi salvat din păcat şi ne‑a şi arătat cum să iubim. Viaţa Lui, după cum ne‑ai spus, a fost atât un bun dat nouă, cât şi o cale de urmat. El a murit pentru noi, iar acum ne cheamă să murim împreună cu El. El a luat asupra Lui sărăcia noastră, pentru ca noi, în El, să avem bogăţiile cerului, şi acum ne cheamă să ne folosim bogăţiile în folosul celor săraci. El n‑a socotit ca un lucru de apucat să fie deopotrivă cu Dumnezeu, ci S‑a dezbrăcat pe sine însuşi şi S‑a făcut punte imensă între cer şi pământ, ca să putem înţelege ce înseamnă misiunea la frontiere şi să ne alăturăm Lui în lucrarea finală. Atunci, nu este oare acesta modul de a ne aduna comori în ceruri—să dăruim banii noştri şi să ne dăruim pe noi înşine pentru a‑i face pe cât mai mulţi bogaţi pentru totdeauna cu Dumnezeu?
Este o bucurie liniştită, spun eu, pentru că există atâta suferinţă. Nu mă pot ridica deasupra marelui apostol Pavel care îşi numea viaţa o moarte zilnică şi se exprima printr‑un paradox: “ca nişte întristaţi, şi totdeauna suntem veseli; ca nişte săraci, şi totuşi îmbogăţim pe mulţi; ca neavând nimic, şi totuşi stăpânind toate lucrurile.” O, Tată, ajută Bisericii Tale să iubească slava Ta mai mult decât aurul—să renunţe la iubirea confortului şi securităţii. Fă‑ne să căutăm mai întâi împărăţia Ta şi să lăsăm celelalte lucruri să ne vină după cum voieşti Tu. Ajută‑ne să ne îndreptăm înspre nevoi, nu înspre uşurătate. Ajută ca siguranţa noastră fermă şi definitivă în Hristos să ne facă în stare să ne riscăm casele şi sănătatea şi banii pe pământ. Ajută‑ne să vedem că dacă încercăm să ne păstrăm bogăţia, în loc s‑o folosim pentru a dovedi că nu constituie un dumnezeu pentru noi, ne vom risipi vieţile, oricât succes am avea.
Doamne scump, mă tem să mă rog pentru cititori în legătură cu lucruri pe care de abia le simt eu însumi. Dar am gustat ce ar putea fi viaţa mea şi a lor dacă am putea umbla la limita morţii atot‑prezente zâmbind deplin încrezători că dacă am cădea, sau am fi împinşi, pentru noi ar fi un câştig. O, ce abandon, ce mare libertate, ce hotărâre de a iubi va fi partea noastră dacă vom umbla în acest fel! Cât de pregătiţi am fi să suferim pentru Hristos! Ce dorinţă fierbinte de a arăta celor săraci că suntem gata să cheltuim cu bucurie şi să ne cheltuim pentru a‑i face pe ei bucuroşi în Dumnezeu pentru întreaga eternitate! Ce umilinţă şi eliberare de dorinţa după laude şi plată! Toate lucrurile sunt ale noastre în Hristos—lumea, viaţa, moartea, prezentul şi viitorul. Toate sunt ale noastre, şi noi suntem ai lui Hristos. Şi toate câte le avem sunt nemeritate.
Astfel, Doamne scump, îndrăznesc să Te rog ca toate lucrurile pe care le-am scris în această carte, dacă sunt adevărate, să explodeze într‑o bucurie care biruieşte teama, o bucurie în Isus Hristos. Lasă ca fiecare inimă şovăielnică să‑şi amintească că Tu însuţi ai promis, “”Nicidecum n‑am să te las, cu nici un chip nu te voi părăsi. ” Aşa că putem zice plini de încredere: „Domnul este ajutorul meu, nu mă voi teme: ce mi‑ar putea face omul?””
Nu îngădui, Doamne, ca vreunul din cei ce citesc aceste cuvinte să ajungă să spună într‑o zi, “Mi‑am risipit viaţa.” Ci fă, prin Duhul Tău atoputernic şi prin Cuvântul care străpunge inimi, ca noi, cei ce‑L numim pe Hristos Domn, să‑L preţuim mai mult decât propria noastră viaţă, şi să simţim în adâncul sufletelor noastre că pentru noi a trăi este Hristos şi a muri este un câştig. Şi astfel să afişăm vrednicia Lui în faţa oamenilor, ca toţi s‑o vadă. Şi prin faptul că‑L preţuim, El să fie lăudat în întreaga lume. Fie ca El să fie înălţat prin viaţa şi moartea noastră. Fie ca fiecare popor şi naţiune să vadă cum bucuria în Isus eliberează pe poporul Său de lăcomie şi frică.
Lasă, Doamne, ca dragostea să curgă prin sfinţii Tăi şi, chiar cu preţul vieţilor noastre, noi, poporul Tău, să ne bucurăm în Tine. “Să Te laude, popoarele, Dumnezeule, toate popoarele să Te laude. Să se bucure neamurile şi să se veselească.” Ia‑ţi locul de cinste, o, Hristoase, locul de Comoară atot‑satisfăcătoare a lumii. Cu mâini tremurânde înaintea tronului lui Dumnezeu, şi cu totul dependenţi de harul Tău, ne ridicăm glasurile şi facem acest legământ solemn: Viu este Domnul, Cel ce este totul pentru mine, că nu‑mi voi risipi viaţa¼
Prin Isus Hristos, AMIN.
nota A exulta vb. I. intranz. A simţi o mare bucurie, a fi foarte fericit [Pr: eg-zul-] – Din fr. exulter, lat. exsultare. (Dicţionarul Explicativ la Limbii Române, ed.a II-a, Editura Univers Enciclopedic, Bucureşti, 1996). (n.tr.)
NOTE
[1] Lucrarea profetică a lui Schaeffer rămâne incredibil de relevantă pentru vremea noastră. Doresc să încurajez pe fiecare din cititori să citească cel puţin o lucrare de Schaeffer. Un mod bun de a începe cu “ce-i mai bun din ce-i mai bun” este The Francis A. Schaeffer Trilogy: The God Who Is There, Escape from Reason, and He Is There and He Is Not Silent [Trilogia lui Francis A. Schaeffer:Dumnezeul care există, Dincolo de raţiune, şi El există şi nu tace] (Wheaton, Ill.: Crossway Books, 1990).
[2] C. S. Lewis, Mere Christianity [Creştinismul redus la esenţe] (New York: Macmillan, 1952).
[3] C. S. Lewis, Surprised by Joy [Surprins de bucurie] (New York: Harcourt, Brace and World, 1955), 199.
[4] C. S. Lewis, The Abolition of Man [Desfiinţarea omului] (New York: Macmillan, 1947), 91.
NOTE
[5] E. D. Hirsch, Validity in Interpretation [Validitatea în interpretare] (New Haven, Conn.: Yale University Press, 1967), ix. Acest citat nu reflectă părerile lui Hirsch, ci părerea căreia i se opune el.
[6] Citatul este din aforismul 125 intitulat “Nebunul,” in The Joyful Science, citat în “Nietzsche’s Truth” [Adevărul lui Nietzsche] de Damon Minker, First Things [Primele Lucruri] 125 (August/Septembrie, 2002): 54; disponibilă online la adresa
http://firstthings.com/ftissues/fr0208/articles/linker.html.
[7] Daniel Fuller, The Unity of the Bible: Unfolding God’s Plan for Humanity [Unitatea Bibliei: Revelarea planului lui Dumnezeu pentru omenire] (Grand Rapids, Mich.: Zondervan, 1992).
[8] Ibid., 453-454.
[9] Jonathan Edwards, Lucrările lui Jonathan Edwards, Vol.1 (Edinburgh: Banner of Truth, 1976), xx-xxi.
[10] Jonathan Edwards, “Nimic de pe pământ nu poate reprezenta gloriile cerului,” în Lucrările lui Jonathan Edwards, Vol.14, ed. Kenneth P. Minkema (New Haven, Conn.: Yale University Press, 1997), 144.
NOTE
[11] Vezi http://www.268generation.com/268generation/268declaration.htm [accesată la 15.03.2003].
[12] C. S. Lewis, “Meditaţii într-un şopron,” în C. S. Lewis: Essays Collection and Other Short Pieces [C. S. Lewis: Colecţie de eseuri şi alte piese scurte] (London: Harper Collins, 2000), 607.
NOTE
[13] În timpul lui Hristos acesta era numele prinţului demonilor—adică Satana sau diavolul.
[14] Dietrich Bonhoeffer, The Cost of Discipleship [Costul uceniciei] (New York: Macmillan, 1967),99.
[15] Ibid., 55.
[16] John Bunyan, Grace Abounding to the Chief of Sinners [Har din belşug pentru cel mai mare dintre păcătoşi] (Hertfordshire, England: Evangelical Press, 1978), 123
[17] John Bunyan, Seasonable Counsels, or Advice to Sufferers [Poveţe nimerite sau Sfat pentru cei în suferinţă], in The Works of John Bunyan, vol.2, ed. George Offor (Edinburgh: Banner of Truth, 1991, orig., 1854), 726
NOTE
[18] Acest punct de vedere este clar şi conştient opus celui numit teism deschis, care crede că Dumnezeu işi asumă riscuri reale în sensul că El nu cunoaşte care va fi rezultatul multor evenimente pe care le hotărăşte. Această părere este reprezentată, de exemplu, de John Sanders, The God Who Risks: A Theology of Providence (Downers Grove, Ill.: InterVarsity Press, 1998) şi Gregory A. Boyd, Satan and the Problem of Evil: Constructing a Trinitarian Warfare Theodicy (Downers Grove, Ill.: InterVarsity Press, 2001) , şi este criticată efectiv, cred eu, de R. K. McGregor Wright, No Place for Sovereignity: What’s Wrong with Freewill Theism? (Downers Grove, Ill.: InterVarsity Press, 1996); Bruce A. Ware, God’s Lesser Glory: The Diminished God of Open Theism (Wheaton, Ill.: Crossway Books, 2000); John M. Frame, No Other God: A Response to Open Theism (Philipsburg, N.J.: Presbyterian & Reformed, 2001); şi John Piper, Justin Taylor, Paul Kjoss Helseth, eds., Beyond the Bounds: Open Theism and the Undermining of Biblical Christianity (Wheaton, Ill.: Crossway Books, 2003).
[19] Vezi mai multe despre motivele pentru care Dumnezeu nu poate risca în John Piper, The Plasures of God: Meditations on God’s Delight in Being God, 2nd edition (Sisters, Ore.: Multnomah, 2000), 54-62.
[20] Stephen Neill, A History of Christian Missions (Middlesex, England: Penguin, 1964), 42-43.
[21] Ibid., 42.
[22] Acesta este felul în care înţeleg eu multe promisiuni generale din Vechiul Testament care spun că nevoile oamenilor neprihăniţi vor fi împlinite întotdeauna. De exemplu, Proverbe 10:3, “Domnul nu lasă pe cel neprihănit să sufere de foame, dar îndepărtează pofta celor răi.” Eu cred că 1) aceasta este în general adevărat în modul cum conduce Dumnezeu lumea—cei drepţi şi harnici prosperă şi au de ajuns; şi 2) totdeauna şi absolut adevărat în sensul că cei neprihăniţi nu vor suferi de foame mai mult decât pot să îndure pentru cauza lui Hristos. Vezi John Piper, “‘No Evil Will Befall You.’ Really?” [Nici un rău nu te va atinge. Oare?”] în A Godward Life, Savouring the Supremacy of God in All of Life, Book Two [O viaţă îndreptată spre Dumnezeu, Savurând supremaţia lui Dumnezeu în întreaga viaţă, Cartea a doua] (Sisters, Ore.: Multnomah, 1999), 53-55.
NOTE
[23] Robert Murray M’Cheyne, Sermons of M’Cheyne [Predici de M’Cheyne] (Edinburgh: n. p., 1848), 482. Sublinierea noastră. Citat în Timothy J. Keller, Ministries of Mercy: the Call of the Jericho Road (Philipsburg, N.J.: Presbyterian & Reformed, 1997), 40.
[24] Spun “mereu mai mare” nu pentru că trecem de la tristeţe la bucuria pe care o vom gusta odată în cer, ci pentru că trecem de la o plinătate la alta. Spun asta pentru că o minte limitată—şi noi vom fi întotdeauna limitaţi—nu poate pricepe plinătatea lui Dumnezeu. Va exista întotdeauna pentru mintea limitată încă ceva de înţeles din Dumnezeul infinit. Când realizăm acest lucru, vom fi tot mai fericiţi, Puteţi citi mai multe gânduri scrise de Jonathan Edwards despre acest subiect în John Piper, God’s Passion for his Glory: Living in the Vision of Jonathan Edwards (Wheaton, Ill.: Crossway Books, 1998), 37.
[25] Pentru o tratare mai detaliată a unităţii acestor două motive în viaţa creştinului, vezi capitolul, “A Passion for God’s Supremacy and Compassion for Man’s Soul: Jonathan Edwards on the Unity of motives for World Missions,” în John Piper, Let the Nations Be Glad: The Supremacy of God in Missions, 2nd edition (Grand Rapids, Mich.: Baker, 2003), 203-214.
[26] Randy Alcorn, The Treasure Principle [Principiul Comorii] (Sisters, Ore., Multnomah, 2001), 8.
[27] Ralph Winter, “Reconsacrarea pentru un stil de viaţă ca în vreme de război, nu ca în timp de pace,” în Perspectives on the World Christian Movement: A Reader 2nd edition, eds. Ralph D. Winter and Steven C. Hawthorne (Pasadena, Ca.,, William Carey Library, 1999), 705.
[28] Matei 24:42; 25:13; 26:41; Fapte 20:31; 1 Corinteni 16:13; Efeseni 6:18; Coloseni 4:2; 1 Tesaloniceni 5:6; 1 Petru 5:8.
[29] Ralph Winter, “Reconsacrarea pentru un stil de viaţă ca în vreme de război, nu ca în timp de pace,” 706.
[30] Citat din http://www.verbo.org/site/winter.htm [accesat la 02-04-2004]. Pentru clarificarea relaţiei dintre libertatea Satanei şi suveranitatea lui Dumnezeu, aş sublinia faptul că Satana este real şi că Dumnezeu îi dă permisiunea [sau lungimea lesei, cum s-ar spune] să exploateze blestemul divin asupra creaţiei în urma păcatului (Romani 8:20-23), însă Dumnezeu rămâne în control asupra lumii în toate componentele ei. Nu este contradicţie între a spune că Dumnezeu controlează toate lucrurile şi a spune că trebuie să ne luptăm să câştigăm biruinţa asupra bolii, să ne împotrivim nedreptăţii şi să câştigăm pe oameni pentru Hristos. Lupta noastră este o parte a modului Său de a-şi împlini planul Său suveran. Vezi John Piper, “God’s Pleasure in All That He Does” [Plăcerea lui Dumnezeu în tot ce face] (Capitolul Doi) din The Pleasures of God: Meditations on God’s Delight in Being God [Plăcerile lui Dumnezeu: Meditaţii asupra desfătării lui Dumnezeu în a fi Dumnezeu] (Sisters, Ore.,: Multnomah, 2000), 47-76.
[31] James Bradley, Flags of Our Fathers [Steagurile părinţilor noştri] (New York, Bantam, 2000), 62.
[32] Neil Postman, “Amusing Ourselves to Death,” Et Cetera (Spring 1985): 15, 18. Vezi cartea cu acelaşi nume, Amusing Ourselves to Death: Discourse in the Age of Show Business (New York: Viking, 1985).
[33] David Wells, God în the Wasteland: The Reality of Truth în a World of Fading Dreams [Dumnezeu în pustiu: Realitatea adevărului într-o lume a viselor care se ofilesc] (Grand Rapids, Mich.: Eerdmans, 1994), 88, 90.
[34] Douglas R. Groothuis, “How the Bombarding Images of TV Culture Undermine the Power of Words [Felul cum imaginile agasante ale culturii TV subminează puterea cuvintelor], Modern Reformation, 10 (ianuarie/ferbruarie 2001), 35-36. Disponibilă online la adresa http://www.modernreformation.org/mr01/janfeb/mr0101bombardingtv.html.
[35] Bradley, Flags of Our Fathers, 246-247. Această carte este istoria bătăliei de la Iwo Jima împletită cu vieţile celor şase purtători de steag în faimosul Iwo Jima Memorial, aşa cum a fost povestită de John Bradley, unul dintre soldaţii eroi.
[36] Ibid., 188.
[37] Megan Heggemeir, “For Teenagers, Fashion Is Key to Fitting in” [Pentru adolescenţi: Moda este cheia integrării], în Minneapolis Star Tribune (16 noiembrie, 2002): A23.
[38] Bradley, Flags of Our Fathers, 174-175.
[39] Ibid., 161-162.
NOTE
[40] Martin Luther, “An Open Letter to the Christian Nobility,” în Three Treatises (Philadelphia: Fortress, 1960), 14-17. Vezi Gene Edward Veith, Jr., God at Work: Your Christian Vocation în All of Life (Wheaton, Ill.: Crossway, 2002) pentru a citi expunerea pentru laici a doctrinei lui Luther despre profesie. Vezi de asemenea Os Guinness, The Call: Finding and Fulfilling the Central Purpose of Your life (Nashville: Word, 1998), şi Paul Helm, Callings: The Gospel in the World (Edinburgh: Banner of Truth Trust, 1998).
[41] Cecil F. Alexander, “All Things Bright and Beautiful” [Toate lucrurile strălucitoare şi frumoase] (1848).
[42] Jonathan Edwards, “Thoughts Concerning the Revival” [Gânduri referitoare la Trezire], în The Great Awakening, The Words of Jonathan Edwards, Vol. 4 (New Haven, Conn., Yale University Press, 1972), 340.
[43] C. S. Lewis, “Christianity and Literature,” în Christian Reflections (Grand Rapids, Mich.: Eerdmans, 1967), 10.
[44] C. S. Lewis, “Rejoinder to Dr. Pittenger” [Răspuns dat lui Dr. Pittenger], în God in the Dock: Essays on Theology and Ethics (Grand Rapids, Mich.: Eerdmans, 1970), 183.
NOTE
[45] Courtney Anderson, To the Golden Shore: The Life of Adoniram Judson [Către ţărmul de aur: Viaţa lui Adoniram Judson] (Grand Rapids, Mich.: Zondervan, 1956), 14.
[46] Deismul era “credinţa, bazată în special pe raţiune, într-un Dumnezeu care a creat universul şi apoi l-a abandonat, neasumându-Şi nici un control asupra vieţii, neexercitând nici o influenţă asupra fenomenelor naturale, şi nefăcând nici o revelaţie supranaturală.” The American Heritage Dictionary (http://www.bartleby.com/61/44/D0104400.html, accesat la 04.03.2003).
[47] Anderson, To the Golden Shore, 41.
[48] Ibid., 42.
[49] Ibid., 44. Sursa acestei istorii este relatarea orală din partea unor membri ai familiei, înregistrată în Francis Wayland, A Memoir of the Life and Labors of the Rev. Adoniram Judson D. D., Vol. 1 (Boston: Phillips, Sampson, and Co., 1854), 24-25.
[50] Anderson, To the Golden Shore, 45.
[51] Ibid., 83.
[52] The Bethlehem Institute Affirmation of Faith [Mărturisirea de credinţă a Institutului Bethlehem] poate fi citită în întregime la http://desiringgod.org/library/what_we_believe/tbi_affirmation. html.
[53] B. B. Warfield, The Person and Work of Christ [Persoana şi lucrarea lui Hristos] (Philadelphia: Presbyterian & Reformed, 1950), 574. Am găsit acest citat în cartea lui Timothy Keller, Ministries of Mercy: The Call of the Jericho Road [Lucrările milei: Chemarea drumului spre Ierihon] (Phillipsburg, N. J.: Presbyterian & Reformed, 1997), 65. Mi-aş dori ca toţi cititorii mei să citească această carte.
[54] Kenneth Scott Latourette, These Sought a Country [Aceştia au căutat o ţară] (New York: Harper and Brothers, 1950), 46.
[55] John R. Mott, Five Decades and a Forward View [Cinci decade şi o privire înainte] (New York: Harper and Brothers, 1939), 8.
[56] David Howard, “Student Power in Missions,” în Perspectives on the World Christian Movement: A Reader, 2nd edition, eds. Ralph D. Winter and Steven C. Hawthorne (Pasadena, Ca.: William Carey Library, 1999), 283. Cele mai multe lucruri scrise aici despre MVS vin din acest articol.
[57] Ruth Rouse and Stephen C. Neill, A History of the Ecumenical Movement, 1517-1948 (Philadelphia: Westminster, 1967), 328.
[58] J. Campbell White, “The Layman’s Missionary Movement,” [Mişcarea de Misiune a Laicilor] in Ralph D. Winter and Steven C. Hawthorne, eds., Perspectives on the World Christian Movement: A Reader, 1st edition (Pasadena, Ca.: William Carey Library, 1981), 222.
[59] Ibid., 223.
[60] Ibid., 224.
[61] Ibid., 225.
[62] Ibid., 224.
[63] Ibid., 225.
[64] http://www.emptytomb.org/research.html [accesat la 28.03.2003].
[65] http://www.emptytomb.org/Chapter6hlites.html [accesat la 28.03.2003].
[66] http://www.missionfrontiers.org/newslinks/statewe.htm [accesat la 28.03.2003].
[67] Patrick Johnstone, The Church Is Bigger Than You Think [Biserica este mai mare decât crezi tu] (Ross-shire, England: Christian Focus, 1998), 229.
[68] Vezi, de exemplu, http://www.ad2000.org/peoples/jpllist.pdf; http://www.joshuaproject.net/; http://calebproject.org/maps.htm
[69] Johnstone, The Church Is Bigger Than You Think, 225-230.
[70] Ibid., 215. Johnstone este mai optimist ca Barrett în estimările sale. În jur de 20% din populaţia lumii este neevanghelizată; 47% sunt necreştini trăind în zone unde este posibil să aibă contact cu Evanghelia; şi 33% sunt creştini declaraţi.
[71] David Barrett şi Todd M. Johnson, “Annual Statistical Table on Global Mission 2002,” International Bulletin of Missionary Research 26 (Ianuarie 2002): 22-23.
[72] Johnstone, The Church Is Bigger Than You Think, 115-116.
[73] Această creştere din secolul XX este documentată de Philip Jenkins, The New Christendom (Oxford: Oxford University Press, 2002).
În ultimul secol¼ centrul de gravitate în lumea creştină s-a schimbat implacabil spre Sud, spre Africa, Asia şi America Latină. Deja în zilele noastre cele mai mari comunităţi creştine de pe glob se găsesc în Africa şi America Latină. Dacă dorim să vizualizăm un creştin contemporan ‘tipic,’ ar trebui să ne gândim la o femeie care trăieşte într-un sat din Nigeria sau într-o suburbie aglomerată şi săracă din Brazilia. După cum a observat învăţatul kenyan John Mbiti, “centrele universalităţii bisericii nu mai sunt în Geneva, Roma, Atena, Paris, Londra, New York, ci în Kinshasa, Buenos Aires, Addis Abeba sau Manila. Orice ar crede europenii sau nord-americanii, creştinismul o duce foarte bine în Sudul globului—nu doar supravieţuind, ci extinzându-se.” (p.2)
[74] Johnstone, The Church Is Bigger Than You Think, 273.
[75] Patrick Johnstone şi Jason Mandrik, Operation World: When We Pray God Works [Lumea ca teatru de operaţii: Când noi ne rugăm, Dumnezeu lucrează] (Waynesboro, Ga.: Paternoster USA, 2001). Vezi versiunea online la http://www.gml.org/ow/.
[76] Ibid., 222.
[77] Ibid., 223.
[78] Abraham Kuyper, “Sphere Sovereignty” in Abraham Kuyper, A CentennialReader, ed. James D. Bratt (Grand Rapids, Mich.: Eerdmans , 1998), 488.
Invatatura Bibliei
I. Biblia – Cuvântul lui Dumnezeu
Noi credem şi mărturisim că Sfintele Scripturi ale Vechiului şi Noului Testament sunt inspirate de Duhul Sfânt. Ele sunt Cuvântul lui Dumnezeu scris, o revelaţie dumnezeiască pentru neamul omenesc, sunt izvorul fără greş al conştiinţei de Dumnezeu.
Galateni 1:11 „…Evanghelia…nu este de obârşie omenească…ci descoperirea lui Hristos”.
2 Petru 1:21 „nici o proorocie n-a fost adusă prin voia omului; ci oamenii au vorbit de la Dumnezeu, mânaţi de Duhul Sfânt”.
2 Timotei 3:16 „Toată Scriptura este insuflată de Dumnezeu…”
Ioan 10:35 „…Scriptura nu poate fi desfiinţată…”
Ioel 2:28 „…voi turna Duhul meu…şi fiii şi ficele vor prooroci…”
Matei 10:20 „…Duhul Tatălui meu va vorbi în voi…”
1Corinteni 2:10 „…Dumnezeu ni le-a descoperit prin Duhul Său…” 11:23 „…am primit de la Domnul ce v-am învăţat”…
Biblia – Cuvântul lui Dumnezeu scris prin inspiraţia Duhului Sfânt este singura regulă şi normă de credincioşie şi purtare în viaţa aceasta.
Efeseni 1:13″…după ce aţi auzit Cuvântul adevărului [Evanghelia mântuirii noastre] aţi crezut…”
2 Timotei 1:13 „Dreptarul învăţăturilor sănătoase…ţine-l cu credinţă”
Rom.10: 17 „…credinţa vine în urma auzirii, iar auzirea vine prin Cuvântul lui Dumnezeu” 2 Timotei 3:17 „Scriptura …este de folos…pentru ca omul lui Dumnezeu să fie desăvârşit şi cu totul destoinic pentru orice lucrare bună”
Psalmul 119:105 „Cuvântul Tău este o candelă pentru picioarele mele”.
Biblia este singura autoritate în materie de religie; ea este suficientă pentru învăţătura noastră. Astfel nu este nevoie de sprijinul tradiţiei.
Matei 15:6 „…aţi desfiinţat Cuvântul lui Dumnezeu în folosul datinei voastre”
Ioan 17:17 „Cuvântul Tău este adevărul”
Ioan 5: 39 „…cercetaţi Scripturile…”
Isaia 34:16 „Căutaţi în cartea Domnului şi citiţi…”
Fapte 17:11 „cercetau Scripturile…”
Ioan 20: 31 „…lucrările acestea au fost scrise pentru ca voi să credeţi că Isus este Hristosul, Fiul lui Dumnezeu şi crezând să aveţi viaţa…”
II. Despre Dumnezeu
Noi credem şi mărturisim că este un singur Dumnezeu, Creatorul, Susţinătorul şi Stăpânitorul tuturor lucrurilor.
Geneza 1:1 „La început Dumnezeu a creat cerurile şi pământul…”
Efeseni 4:6 „Este un singur Dumnezeu şi Tată al tuturor care este mai presus de toţi şi care este în toţi”.
Maleahi 2: 10 „N-avem toţi un singur Tată? Nu ne-a făcut un singur Dumnezeu?”
Iov 31:15 „Oare nu ne-a întocmit acelaşi Dumnezeu…?”
Romani 1: 19,20 „…ce se cunoaşte despre Dumnezeu le este descoperit în ei, căci le-a fost arătat de Dumnezeu…însuşirile nevăzute ale Lui, puterea Lui veşnică şi dumnezeirea Lui se văd lămurit de la facerea lumii când te uiţi cu băgare de seamă la ele în lucrurile făcute de El”.
Romani 11:36 ” Din El, prin El şi pentru El sunt toate lucrurile”.
Psalm 94: 9 ” cel ce a sădit urechea…a întocmit ochiul…”
Fapte 17:24 „Dumnezeu, care a făcut lumea şi tot ce este în ea, este Domnul cerului şi al pământului”.
În Biblie descoperim pe Dumnezeu ca Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt, cu desăvârşire una şi nedespărţiţi în fiinţa lor.
2 Corinteni 13:14 „Harul Domnului nostru Isus Hristos, şi dragostea lui Dumnezeu, şi împărtăşirea Duhului Sfânt…”
Matei 28:19 „…în numele Tatălui, al Fiului şi al Sfântului Duh…”
1 Ioan 5:7 „Căci trei sunt care mărturisesc în cer: Tatăl, Cuvântul şi Duhul Sfânt şi aceştia trei sunt una”.
A) Dumnezeu Tatăl
Ioan 6: 27 „căci Tatăl, adică însuşi Dumnezeu…”
1 Petru 1:2 „…Dumnezeu Tatăl…”
Matei 11: 25 „…Tată, Doamne al cerului şi al pământului…”
Marcu 14: 36 „…Ava, adică Tată…”
Luca 22: 42 „Tată, dacă voieşti…”
Luca 23: 34 „Tată iartă-i…”
Luca 23: 46 „Tată, în mâinile Tale…”
Fapte 2:33″…Dumnezeule…Tatăl…”
Rom. 15:6 „…Dumnezeu, Tatăl de la care vin toate lucrurile…”
B) Dumnezeu Fiul, Isus Hristos
Matei 16: 16″ Tu eşti Hristosul, Fiul Dumnezeului celui viu…”
Ioan 1: 1 „…şi Cuvântul era Dumnezeu”
Luca 1: 32″…Fiul Celui Preaânalt…”
Fapte 8:37 „…Isus Hristos este Fiul lui Dumnezeu”
Fapte 9: 20 „…Isus este Fiul lui Dumnezeu”
2 Corinteni1: 19 „…Fiul lui Dumnezeu…”
1 Ioan 2: 24 „…veţi rămânea în Fiul şi în Tatăl”
1 Ioan 3: 23 „…să credem în numele Fiului Său Isus Hristos…”
1 Ioan 4:15 „Cine va mărturisi că Isus este Fiul lui Dumnezeu…”
Ioan 20: 31″…că Isus este Hristosul, Fiul lui Dumnezeu…”
C) Dumnezeu Duhul Sfânt
Ioan 4: 24 „Dumnezeu este Duh…”
2 Corinteni 3: 3 „…Duhul Dumnezeului celui viu…”
2 Corinteni 3: 17 „Căci Domnul este Duhul; şi unde este Duhul Domnului…”
Iov 33: 4 „Duhul lui Dumnezeu m-a făcut…”
Isaia 48: 16 „…Domnul Dumnezeu m-a trimis cu Duhul Său…”
1 Corinteni 2:10″…Dumnezeu ni le-a descoperit prin Duhul Său…”
1 Corinteni 2: 12 „Duhul care vine de la Dumnezeu…”
Ioan 15: 26 „…Duhul adevărului, care purcede de la Tatăl…”
Ioan 14: 26 „…Duhul Sfânt pe care-l va trimite Tatăl…”
Luca 11: 13″…Tatal vostru din ceruri vă da Duhul Sfânt celor ce Îl cer!”
Fapte 5: 32 „…Duhul Sfânt, pe care l-a dat Dumnezeu celor ce ascultă de El…”
III. Despre om
Noi credem şi mărturisim că omul este creat de Dumnezeu. Trupul omului – partea materială – este făcut din ţărână, iar natura spirituală a omului e din Dumnezeu după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu.
Geneza 1: 27 „Dumnezeu a făcut pe om după chipul Său, l-a făcut după chipul lui Dumnezeu; parte bărbătească şi parte femeiască i-a făcut.”
Geneza 2:7 „Domnul Dumnezeu a făcut pe om din ţărâna pământului, i-a suflat în nări suflare de viaţă şi omul s-a făcut astfel un suflet viu”.
Dumnezeu a făcut pe om fără prihană, perfect, dar nu desăvârşit, cu voinţă liberă de a alege binele sau răul.
Geneza 1: 31″Dumnezeu s-a uitat la tot ce făcuse şi iată că erau foarte bune”
Eclesiastul. 7:29 „Dumnezeu a făcut pe oameni fără prihană…”
Geneza 2: 17 „Poţi să mănânci după plăcere din orice pom…dar din pomul cunoştinţei binelui şi răului să nu mănânci”
Psalm 107: 17″…prin purtarea lor vinovată ajunseseră nenorociţi”.
Deuteronom. 30:15 „Iată, îţi pun azi înainte viaţa şi binele, moartea şi răul.”
Prin căderea în păcat omul a căzut sub blestem şi a devenit incapabil de a trăi voia lui Dumnezeu. Prin naşterea fireasca fiecare moşteneşte sămânţa păcatului, înclinarea spre rău, firea pământească.
Romani. 5:12 „printr-un singur om a intrat păcatul în lume…toţi au păcătuit…”
Romani 5:19 „…prin neascultarea unui singur om cei mulţi au fost făcuţi păcătoşi…”
Romani 7:17 „…păcatul locuieşte în mine…”
Romani 7:18 „ştiu că nimic bun nu locuieşte în mine, adică în firea mea pământească, pentru că, ce-I drept, am voinţa să fac binele, dar n-am puterea să-l fac”
Romani 7:20 „…fac ce nu vreau să fac…”
Romani 7:23 „…văd în mădularele mele o altă lege care…mă ţine rob legii păcatului.”
Omul fiind fiinţa liberă e răspunzător înaintea lui Dumnezeu de toate faptele, vorbele şi gândurile sale. Toţi oamenii trebuie să moară, iar după moarte urmează judecata şi răsplătirea veşnică.
Romani 14:12 „Fiecare din noi are sa dea socoteală despre sine însuşi lui Dumnezeu”
Matei 12:36 „…oamenii vor da socoteală de orice cuvânt nefolositor pe care-l vor fi rostit.”
2 Corinteni 5:10 „Căci toţi trebuie să ne înfăţişăm înaintea scaunului de judecată al lui Hristos, pentru ca fiecare să-şi primească răsplata pentru binele sau răul pe care-l va fi facut când trăia în trup.”
Evrei 9:27 „oamenilor le este rânduit să moară o singură data, iar după aceea urmează judecata.”
IV. Despre păcat
Noi credem şi mărturisim că omul este creat de Dumnezeu după chipul şi asemănarea Sa, pentru preamărirea Sa şi o viaţă fericită în El, a fost ademenit de diavol devenind neascultător de porunca lui Dumnezeu şi astfel a intrat în lume păcatul şi blestemul. Păcatul este lipsa de conformitate faţă de legea morală a lui Dumnezeu fie într-o acţiune, dispoziţie sau atitudine.
Geneza 3:16 ” femeia a răspuns:”Şarpele m-a amăgit şi am mâncat din pom.”
1Ioan5:17 „orice nelegiuire este păcat.”
Romani 14:23 „Tot ce nu vine din încredinţare este păcat.”
Iacov 4:17 „cine ştie să facă binele şi nu-l face, săvârşeşte un păcat.”
Ioan 8:34 „cine trăieşte în păcat este rob al păcatului.”
Romani 6:13 „să nu mai daţi în stăpânirea păcatului mădularele voastre …”
Eclesiastul.7:29 „Dumnezeu a făcut pe oameni fără prihană, dar ei umblă cu multe şiretenii.”
Psalm 51:4 „Împotriva Ta am păcătuit şi am făcut ce este rău înaintea Ta.”
Efeseni 2:1-3 „…morţi în greşelile şi în păcatele voastre…între ei eram şi noi odinioară, când trăiam în poftele firii noastre pământeşti, când făceam voia firii pământeşti…”
Deuteronom 9:7 „…tot răzvrătiţi împotriva Domnului aţi fost!”
1 Ioan 3:4 „Oricine face păcat, face şi fărădelege; şi păcatul este fărădelege.”
1. Universalitatea păcatului: toţi oamenii sunt păcătoşi.
Romani 3:23 „…toţi au păcătuit şi sunt lipsiţi de slava lui Dumnezeu.”
Eclesiastul 7:20 „pe pământ nu este nici un om fără prihană, care să facă binele, fără să păcătuiască.”
Iov 15:16 „…omul care bea nelegiuirea ca apa.”
Romani 5:12 „…şi astfel moartea a trecut asupra tuturor oamenilor din pricină că toţi au păcătuit.”
1 Ioan 1:8 „dacă zicem că nu avem păcat ne înşelăm singuri şi adevărul nu este în noi.”
1 Împăraţi 8:46″…căci nu este om care să nu păcătuiască.”
2. Consecinţa păcatului: moartea spirituală.
Romani 6:23″…plata păcatului este moartea…”
Romani 5:12 „prin păcat a intrat moartea…”
Geneza 2:17″…vei muri negreşit.”
Iacov 1: 15 „…păcatul odată făptuit aduce moartea.”
V. Despre mântuire
Noi credem şi mărturisim că mântuirea este absolvirea omului de urmările călcării legilor divine. Ea are de-a face cu natura omului şi cu faptele făcute de el.
Omul nu se poate mântui pe sine. El nu se poate spăla de păcatele sale, nu se poate dezvinovăţi şi nici nu se poate ascunde de pedeapsa pentru păcat.
Ieremia 2:22 „chiar dacă te-ai spăla cu silistră, chiar dacă ai da cu multa sodă, nelegiuirea ta tot ar rămânea scrisă înaintea Mea, zice Domnul Dumnezeu.”
Romani 1:20 „…nu se pot dezvinovăţi…”
Amos 9:2,3 „De-ar pătrunde chiar pâna în locuinţa morţilor, şi de acolo îi va smulge mâna Mea …de s-ar ascunde de privirile Mele chiar în fundul mării, şi acolo îi voi porunci şarpelui să îi muşte.”
Omul nu-şi poate crea merite, prin fapte bune ca să-şi acopere trecutul vinovat şi să-şi dobândească mântuirea.
Romani 3:20″…nimeni prin faptele legii.”
Isaia 64:6 „toate faptele noastre bune sunt ca o haină mânjită.”
Ieremia 13:23″…aţi putea voi să faceţi binele, voi, care sunteţi deprinşi să faceţi răul?”
Mântuirea e prin harul lui Dumnezeu. Ea este un har care ni se dă gratuit, fără să o merităm. Faptele bune sunt roade ale mântuirii.
Tit 2:11 „harul lui Dumnezeu…aduce mântuire…”
Efeseni 2:8,9 „prin har aţi fost mântuiţi…nu prin fapte.”
Fapte 15:11 „…suntem mântuiţi prin harul Domnului Isus.”
Tit 3:5 „El ne-a mântuit, nu pentru faptele făcute de noi.”
Mijlocul de mântuire este Domnul Isus, care a fost răstignit în locul nostru. Un alt mijloc de mântuire [cruce, taine, sfinţi] nu există.
Fapte 4:12 „în nimeni altul nu este mântuire: căci nu este sub cer nici un alt nume dat oamenilor în care trebuie să fim mântuiţi.”
1 Ioan2:2 „El este jertfa de ispăşire pentru păcatele noastre…”
Isaia 53:5 „El era străpuns pentru păcatele noastre…”
Efeseni 1:7 „În El avem răscumpărarea, prin sângele Lui iertarea ppcatelor…”
2 Corinteni 5:18 „Dumnezeu…ne-a împăcat cu El prin Isus Hristos.”
Romani 3:24,25 „…sunt socotiţi neprihăniţi…prin harul care este în Isus Hristos…Dumnezeu l-a rânduit să fie o jertfă de ispăşire.”
Această mântuire săvârşită pe cruce, care se poate primi în mod gratuit, e pentru toţi oamenii, indiferent de rasă, naţionalitate sau clasă socială.
1 Ioan 2:2 „El este jertfa de răscumpărare pentru păcatele… întregii lumi”
Tit 2: 11 „harul aduce mântuirea pentru toţi oamenii.”
1 Timotei 2:4 „Dumnezeu…voieşte ca toţi oamenii să fie mântuiţi.”
Pentru ca omul păcătos să se poată bucura de această mântuire el trebuie să îndeplinească două condiţii: pocăinţă şi credinţă. Ele sunt totdeauna nedespărtiţe.
– pocăinţa înseamnă recunoaşterea păcatului, părere de rău pentru el, părăsirea lui şi mărturisirea lui în faţa Domnului, adică întoarcerea la Dumnezeu. [Luca 15:11-24]
– credinţa înseamnă primirea de către păcătos a harului divin pe care îl oferă Dumnezeu în Hristos, spre mântuire şi viaţa veşnică.
Marcu 1:15 „El zicea:…pocăiţi-vă şi credeţi în Evanghelie.”
Luca 13:5 „Dacă nu vă pocăiţi, toţi veţi pieri la fel.”
Fapte 2:38 „Pocăiţi-vă , le-a zis Petru, şi fiecare din voi să fie botezat.”
Fapte 17:30 „Dumnezeu nu ţine seama de vremurile de neştiinţă şi porunceşte acum tuturor oamenilor de pretutindeni să se pocăiască.”
Fapte 16:31 „crede în Domnul Isus şi vei fi mântuit.”
VI. Naşterea din nou
Noi credem şi mărturisim că naşterea din nou este regenerarea vieţii, înzestrându-ne cu o dispoziţie şi o atitudine duhovnicească sfântă; ea cuprinde întreg caracterul: intelectul, sentimentul şi voinţa. Astfel, fiecare păcătos, pentru a deveni credincios, trebuie să fie născut din nou.
Ioan 3:7 „trebuie să vă naşteţi din nou.”
Prin puterea sa proprie omul nu se poate naşte din nou, nu se poate schimba.
Ier. 13:23 „poate un etiopian să-şi schimbe pielea…? Tot aşa, aţi putea voi să faceţi binele…?”
Ioan 15:5 „Despărţiţi de Mine nu puteţi face nimic.”
Fără naşterea din nou toate încercările de a face fapte bune pe care să le răsplătească Dumnezeu în ziua judecăţii, de a trăi voia lui Dumnezeu, sunt falimentare, nu pot da nici un rezultat bun. Prin naşterea firească noi moştenim o fire păcătoasă, care dă roadele păcatului.
Suntem ca şi un pădureţ care nu poate aduce roade bune. Numai altoirea e ceea ce poate schimba firea.
Matei 7:16-18″…pomul rău nu face roade bune…”
Romani 8:7 „ea [firea pământească] nu se supune Legii lui Dumnezeu şi nici nu poate să se supună.”
Matei 12:34″…cum aţi putea voi să spuneţi lucruri bune când voi sunteţi răi…?”
Naşterea din nou este lucrarea divină pe care o face Dumnezeu în viaţa păcătosului pentru a corespunde voinţei Sale. Pentru ca un păcătos să fie născut din nou el trebuie să se pocăiască şi să creadă, adică să primească mântuirea prin har. Atunci Dumnezeu face lucrarea naşterii din nou prin Cuvântul Său şi prin Duhul Sfânt.
1 Petru 1:23 „…aţi fost născuţi din nou…prin Cuvântul lui Dumnezeu.”
Iacov 1:18 „El…ne-a născut…prin Cuvântul adevărului.”
Ioan 3:5 „…dacă nu se naşte cineva din apă şi din duh nu poate să intre în Împărăşia lui Dumnezeu.”
Efeseni 2:10 „noi suntem lucrarea Lui…”
Naşterea din nou nu este o îmbunătăţire a vieţii, ci schimbarea radicală a vieţii. Ea nu este schimbarea efectului, ci a cauzei determinante; nu e curăţirea vieţii exterioare, ci a vieţii interioare.
2 Corinteni 5:17 „căci dacă este cineva în Hristos, este o făptură nouă; cele vechi s-au dus: iată că toate lucrurile s-au făcut noi.”
Romani 6:4 „…să trăim o viaţă nouă.”
Coloseni 3:9,10 „…v-aţi dezbrăcat de omul cel vechi cu faptele lui şi v-aţi îmbrăcat cu omul cel nou…”
Naşterea din nou ne dă calitatea de copii ai lui Dumnezeu; ea ne face părtaşi firii dumnezeieşti, capabili de a trăi voia lui Dumnezeu. Ea este a doua fire în viaţa noastră după cum, prin altoire pădureţul nu este stârpit, el continuă să existe însă fără să i se dea posibilitatea de manifestare, tot aşa e şi cu naşterea din nou: firea veche e răstignită – pusă în împosibilitate de acţiune – iar firea noua creşte şi aduce roadă bună. Calitatea altoiului este cu totul deosebită de cea a pădureţului: în esenţa lemnului, în frunze şi în fructe. Aşa e şi cu cel născut din nou: toate lucrurile trebuie să arate calitatea lui de copil al lui Dumnezeu.
Ioan 3:6 „ce e născut din carne e carne, şi ce e născut din duh e duh.”
Galateni5:22-23 „roada Duhului este…”
Matei 7:17 „pomul bun face roade bune.”
Prin naşterea din nou devenim moştenitori ai lui Dumnezeu. Dreptul la moştenire veşnică e pe baza înrudirii noastre cu Dumnezeu. Cine nu e năcut din nou nu este copil al lui Dumnezeu şi nici nu are drept la moştenirea veşnică.
Romani 8:17 „dacă suntem copii, suntem şi moştenitori ai lui Dumnezeu şi împreună moştenitori cu Hristos.”
Ioan 3:3 „dacă un om nu se naşte din nou nu poate vedea Împărăţia lui Dumnezeu.”
VII. Despre Biserica
Noi credem şi mărturisim că, după Noul Testament, totalitatea credincioşilor, fără deosebire de rasă, naţionalitate sau clasă socială, din toate timpurile, din cer şi de pe pământ, formează Biserica lui Hristos; Biserica Universală. Aceasta Biserică nu este o organizaţie pământească vizibilă, ci este organismul viu, spiritual, al celor mântuiţi, adică al celor ce au crezut în Hristos şi au fost născuţi din nou.
Evrei12:23 „…Biserica celor întâi născuţi, care sunt în ceruri.”
Fapte 20:28″…Biserica Domnului pe care a câstigat-o cu însuşi sângele Său.”
Matei16:18 „…pe această piatră voi zidi Biserica Mea.”
Efeseni 1:22,23 „…Bisericii, care este trupul Lui.”
În limba greacă, cuvântul pentru Biserică [ekklesia] a însemnat o adunare a celor chemaţi de acasă şi de la afacerile lor ca să se ocupe cu chestiuni de interes public. Acest cuvânt a fost adaptat pentru a numi nu numai Biserica Universală, ci şi o Biserică Locală, organizată şi independentă, a urmaşilor lui Hristos dintr-o localitate, care se întruneau pentru închinare.
Biserica locală, după învăţătura Noului Testament, este unitatea voluntară a unui grup credincioşi dintr-o localitate, născuţi din nou şi botezaţi pe baza mărturisirii personale a credinţei lor în Domnul Isus Hristos, ca Mântuitorul lor. Ei se unesc împreună cu scopul de a se închina lui Dumnezeu, de a se zidi sufleteşte, de a se păstra curată credinţa şi învăţătura creştină – potrivit cu învăţătura Noului Testament – şi de a colabora la propovăduirea Cuvântului lui Dumnezeu.
La început Biserica se întrunea în case particulare.
Matei 18:20 „Acolo unde sunt 2 sau 3 adunaţi în numele Meu, sunt şi Eu în mijlocul lor.” Romani16:5 „Spuneţi sănătate Bisericii care se adună în casa lor.”
1 Corinteni16:19 „Aquila şi Priscila împreună cu Biserica din casa lor.”
Coloseni 4:15 „Spuneţi sănătate lui Nimfa şi Bisericii din casa lor.”
Fapte 8:1 „Bisericii din Ierusalim…”
Galateni 1:22 „Bisericilor lui Hristos care sunt în Iudeea.”
1 Corinteni 1:2 „Biserica lui Dumnezeu care este în Corint.”
Conducerea directă a Bisericii o are Hristos prin Duhul Sfânt. Nu recunoaştem grade ierarhice. Cei ce primesc anumite însărcinări sunt slujitori ai Bisericii, nu stăpâni care să poruncească.
Coloseni 1:18 „El [Hristos] este Capul trupului, al Bisericii.”
Efeseni 1:22,23 „L-a dat Căpetenie…Bisericii, care este trupul Lui.”
Efesni 5:23 „Hristos este capul Bisericii.”
1 Petru 5:3 „Păstoriţi…nu ca şi cum aţi stăpâni.”
Dreptul de membru al Bisericii nu se moşteneşte, ci se primeşte în mod individual prin naşterea din nou. Acceptarea în rândurile membrilor unei Biserici locale se face în chip voluntar şi personal în urma botezului în apă, pe baza mărturisirii credinţei în Domnul Isus. Membrii, între ei, se numesc fraţi şi sunt egali în drepturi şi îndatoriri indiferent de rasă, naţionalitate, clasă socială sau pregătire educaţională.
Matei 23:8 „Voi toţi sunteţi fraţi.”
Efeseni 5:30 „Noi suntem mădulare ale trupului Lui.”
Fapte 2:41″…au primit propovăduirea, au fost botezaţi şi…la numărul ucenicilor s-au adaos aproape trei mii de suflete.”
Organizaţia Bisericii locale e făcută pe principiul democraţiei autonome.
Programul dumnezeiesc are ca scop stabilirea Împărăţiei lui Dumnezeu în inimile oamenilor, iar Bisericile sunt mijloacele alese de Dumnezeu pentru atingerea acestui scop. Bisericile au menirea de a proslăvi pe Dumnezeu, de a răspândi Evanghelia şi prin părtăşia frăţească de a da creşterea spirituaţă necesară fiecărui membru în parte.
Marcu 16:15 „Duceţi-vă în toată lumea şi propovăduiţi Evanghelia.”
Efeseni 4:11,12 „El a dat pe unii…pentru zidirea trupului lui Hristos.”
1 Corinteni 14:4″…cine prooroceşte zideşte sufleteşte Biserica.”
1 Corinteni 14:5,12″…în vederea zidirii sufleteşti a Bisericii.”
VIII. Despre slujitorii Bisericii
Noi credem şi mărturisim că în Bisericile din Noul Testament au fost diferite categorii de lucrători speciali, dar ele au avut numai două clase de slujire care au condus demersurile spirituale şi materiale ale Bisericii: bătrânii [prezbiteri, păstori, episcopi] şi diaconi.
Filipeni 1:1 „către toţi sfinţii…care sunt în Filipi, împreună cu episcopii şi diaconii.”
1. Păstorii
Titlul de episcop, prezbiter si pastor au fost date celui mai înalt slujitor al Bisericii în Noul Testament. Toate aceste numiri sunt pentru una şi aceeaşi slujbă: supravegherea, păstorirea şi cârmuirea spirituală a Bisericii.
Fapte 20:17,28 „Pavel a trimis la Efes şi a chemat prezbiterii Bisericii…şi le-a zis: Luaţi seama dar la toată turma peste care v-a pus Duhul Sfânt episcopi, ca să păstoriţi Biserica Domnului.”
Pentru ca cineva să fie în slujba aceasta trebuie să aibă calitaţile descrise de Pavel în 1 Timotei 3:1-7 şi Tit 1:5-9.
Metoda alegerii este arătată prin cuvântul grec xeirotonia [rânduit] care înseamnă şi a vota cu ridicare de mână. Această alegere se face de Biserica adunată în acest scop.
Fapte 14:23 „Au rânduit prezbiteri în fiecare Biserică.”
Păstorul este supus şi el disciplinei Bisericii, când învinuirea este bine întemeiată.
1 Timotei 5:19 „împotriva unui prezbiter să nu primeşti învinuirea decât din gura a doi sau trei martori.”
2. Diaconii
Diaconii sunt chemaţi a ajuta pe păstor în administrarea bunurilor materiale ale bisericii. Ei au menirea să cultive dărnicia membrilor, să inspire acţiunile filantropice. Ei trebuie să aibă calităţile arătate la 1 Timotei 3:8-13.
Însărcinarea atât a păstorilor cât şi a diaconilor se face prin punerea mâinilor.
Fapte 6:6, 13:3 „…şi-au pus mâinile peste ei.”
1 Tim.4:14″…cu punerea mâinilor de către ceata prezbiterilor.
Noi credem şi mărturisim că preoţia în conformitate cu Noul Testament nu formează o clasă specială, ci o calitate pe care o are fiecare credincios; ea este universală. Fiecare credincios este un preot. Fiecare are dreptul de a se apropia de Dumnezeu direct prin Domnul Isus, fără alt mijlocitor. Fiecare are dreptul de a oferi jertfe bisericeşti.
1 Petru 2:5 „Voi…sunteţi…o preoţie sfântă să aduceţi jertfe duhovniceşti plăcute lui Dumnezeu prin Isus Hristos.”
1 Petru 2:9 „voi sunteţi …o preoţie împărăţească.”
Apocalipsa1:6 „a făcut din noi…preoţi pentru Dumnezeu.”
IX. SimbolurileBisericii [Nou-Testamentale]
Noi credem şi mărturisim că Biserica Nou-Testamentală are două simboluri: Botezul şi Cina. Ele nu sunt taine.
1. Botezul. Cuvântul grec pentru botez este baptizo şi înseamnă afundare. Deci, însăşi traducerea arată forma botezului că e prin afundare şi nu prin stropire. Afundarea se face o singură dată, în numele Sfintei Treimi.
Matei 28:19 „Duceţi-vă şi faceţi uncenici din toate neamurile botezându-i în numele Tatălui, al Fiului şi al Duhului Sfânt.”
Botezul este simbolul înmormântării omului vechi şi a învierii omului celui nou, a firii noi pentru o altă viaţă.
Romani 6:4 „Noi deci prin botezul în moartea Lui am fost îngropaţi împreună cu El, pentru că, după cum Hristos a înviat din morţi, prin slava Tatălui, tot aşa şi noi să trăim o viaţă nouă.”
Botezul nu are calitatea de a curăţi păcatele; curăţirea păcatelor o face numai sângele Domnului Isus. Botezul însuşi este mărturia publică a individului că a primit deja această curăţire.
Fapte 8:13,21 „Chiar Simon a fost botezat…Dar Petru I-a zis:…inima ta nu este curată înaintea lui Dumnezeu…eşti plin de fiere amară.”
1 Petru3:21 „…botezul, care nu este o curăţire de întinăciunile trupeşti, ci mărturia unui cuget curat înaintea lui Dumnezeu.”
Pentru ca cineva să fie botezat el trebuie să primească mai întăi mântuirea, ca să aibă un cuget curat; trebuie deci să fi indeplinit condiţia mântuirii: pocăinţa şi credinţa. Copiii, întrucât nu pot mărturisi ca au îndeplinit aceste conditii nu pot fi admişi pentru botez.
Marcu 16:16 „cine va crede şi se va boteza va fi mântuit.”
Fapte 2:38 „pocăiţi-vă şi fiecare din voi să fie botezat.”
Fapte 8:36,37 „Uite apa, ce mă împiedică să fiu botezat? Filip a zis: Dacă crezi din toată inima se poate.”
2. Cina Domnului este simbolul morţii Domnului Isus în locul nostru. Ea se compune din pâine şi vin neamestecate. Painea frântă ne aminteşte de trupul Lui frânt pentru noi, iar vinul ne aminteşte de sângele Său vărsat pentru spălarea păcatelor noastre.
Matei 26:26-28 „Isus a luat o pâine şi, după ce a binecuvântat-o, a frânt-o şi a dat-o ucenicilor zicând: Luaţi mâncaţi, acesta este trupul Meu. Apoi a luat un pahar, şi după ce a mulţumit lui Dumnezeu, li l-a dat zicând: Beţi toţi din el; acesta este sângele Meu…”
Cina Domnului nu are calitatea de a ierta păcatele. Ea are doar menirea de a ne aminti că pentru iertarea păcatelor noastre a trebuit ca trului Lui să fie frânt şi sângele Lui să fie vărsat. Pentru acest scop El a poruncit ca noi să facem Cina.
Luca 22:19″…să faceţi lucrul acesta spre pomenirea Mea.”
1 Corinteni 11:24,25″…să faceţi…spre pomenirea Mea…”
Cina se poate lua de către toţi cei ce şi-au mărturisit credinţa în Domnul Isus şi au fost botezaţi.
Fapte 2:41,42″…au fost botezaţi şi stăruiau în frângerea pâinii…”
De fiecare dată, la Cina, credinciosul trebuie să-şi facă cercetarea de sine.
1 Cor.11:28 „Fiecare, dar, să se cerceteze pe sine însuşi şi aşa să mănânce din pâinea aceasta.”
X. Ziua Domnului
Noi credem şi mărturisim că Ziua Domnlui este o rânduială creştină care trebuie ţinută continuu, petrecută în închinăciune şi cugetare spirituală, atât în public cât şi acasă. Spre deosebire de vechiul legământ mozaic, când se ţinea ziua a şaptea, creştinii, ca membri ai noului legământ trebuie să ţină ziua întâi a săptămânii [Duminica] care a fost sfinţită de Dumnezeu prin învierea din morţi a Fiului Său şi prin trimiterea Duhului Sfânt.
Primii creştini au ţinut-o ca zi de închinare. În ea trebuie să ne odihnim de lucrurile şi distracţiile trupeşti, să facem faptele milei şi cele care sunt absolut necesare.
Sărbători închinate sfinţilor nu avem.
Marcu. 16:9 „Isus, după ce a înviat în dimineaţa zilei întâi a săptămânii…”
Luca 24:1-6 „În ziua întâi a săptămânii, femeile…au venit la mormânt…n-au găsit trupul Domnului Isus…doi bărbaţi, îmbrăcaţi în haine strălucitoare…le-a zis:…a înviat.”
Ioan 20:1 „În ziua întâi a săptămânii…”
Fapte 2:1-4 „În ziua Cincizecimii [Duminica] erau toţi împreună în acelaşi loc…şi toţi s-au umplut de Duhul Sfânt…”
Apocalipsa 1:10 „În ziua Domnului eram în Duhul…”
Fapte 20:7 „În ziua întâi a săptămânii eram adunaţi laolaltă ca să frângem pâinea.”
1 Corinteni 16:2 „În ziua întâi a săptămânii fiecare din voi să pună deoparte…”
Psalm 118:24 „Aceasta e ziua pe care a făcut-o Domnul: să ne bucurăm şi să ne veselim în ea.”
Levitic 23:15,16 „de a doua zi după Sabat…să număraţi cincizeci de zile pâna în ziua care vine după al şaptelea Sabat; atunci să aduceţi Domnului un nou dar de mâncare.”
XI. Disciplina în Biserică
Noi credem şi mărturisim că Biserica are dreptul de a exercita disciplina frăţească asupra membrilor care s-au abătut de la învăţătura creştină a Cuvântului lui Dumnezeu prin atitudine, învăţătură sau faptele vieţii. Disciplina constă în mustrare, ridicarea drepturilor şi excluderea din Biserică. Reprimirea unui exclus se va face la fel, pe baza mărturisirii şi îndreptării în urma pocăinţei.
Matei 18:15-17 „Dacă fratele tău a păcătuit împotriva ta, du-te şi mustră-l între tine şi el. Dacă nu te ascultă, mai ia cu tine unul sau doi inşi, ca orice vorbă să fie sprijinită pe mărturia a doi sau trei martori. Dacă nu vrea să asculte de ei spune-l Bisericii, şi dacă nu vrea să asculte nici de Biserică să fie pentru tine ca un păgân şi ca un vameş.”
Tit 3:10 „După întâia şi a doua mustrare, depărtează-te de cel ce aduce dezbinări…” 2Tesaloniceni 3:6 „În numele Domnului nostru Isus Hristos vă poruncesc fraţilor să vă depărtaţi de orice frate ce trăieşte în neorânduiala…”
1 Corinteni 5:11″…să n-aveţi nici un fel de legături cu vreunul care, măcar că îţi zice frate, este curvar, lacom de bani, închinator la idoli, defăimător, beţiv sau hrăpăret…”
1 Corinteni 5:12,13 „…nu este datoria voastră să judecaţi pe cei dinăuntru? …Daţi afară pe răul acela.”
XII. Despre rugăciune
Noi credem şi mărturisim că rugăciunea este starea de părtăşie intimă cu Dumnezeu. Ea este exprimarea sinceră a lăuntrului nostru în faţa Domnului. Din această cauză nu avem cărţi de rugăciuni şi nu îndemnăm pe alţii să înveţe rugăciuni pe de rost.
Psalm. 62:8 „…vărsaţi-vă inimile înaintea Lui!”
Psalm.142:2 „mă rog către Domnul. Îmi vărs necazul înaintea Lui, şi-mi povestesc strâmtorarea înaintea Lui.”
Filipeni 4:6″…în orice lucru aduceţi cererile voastre la cunoştinţa lui Dumnezeu prin rugăciuni şi cereri cu mulţumiri.”
După starea inimii, rugăciunea poate fi de mulţumire, cerere sau mijlocire.
1 Timotei 2:1″…să faceţi rugăciuni, cereri, mijlociri, mulţumiri…”
Efeseni 5:20 „multumiţi totdeauna lui Dumnezeu pentru toate lucrurile.”
Rugăciunea trebuie adresată Tatălui în Numele Domnului Isus. El este singurul Mijlocitor între om şi Dumnezeu. Rugăciunile adresate sfinţilor credem că nu sunt în conformitate cu Sfintele Scripturi.
Ioan 16:23″…orice veţi cere de la Tatăl în Numele Meu, vă va da.”
1 Timotei 2:5″…este un singur mijlocitor între Dumnezeu şi oameni: Omul Isus Hristos.”
Rugăciunea este absolut necesară vieţii spirituale pentru creşterea, întărirea, ferirea de ispite şi biruinţa asupra vrăjmaşului.
Luca. 18:1 „Isus le-a spus o pildă ca să le arate că trebuie să se roage necurmat şi să nu se lase.”
1 Tesaloniceni 5:17 „Rugaţi-vă neâncetat.”
Matei 26:41 „…vă rugaţi că să nu cădeţi în ispită.”
Efeseni 3:16″…şi-L rog…să vă facă să vă întăriţi în putere.”
Rugăciunea privată se poate face oriunde, iar rugăciunea comună se face în părtăşie cu ceilalţi credincioşi din Biserică.
Matei 6:6 „tu când te rogi intră în odăiţa ta…şi roagă-te Tatălui tău care este în ascuns…” Matei 14:23″…s-a suit pe munte să se roage.”
Matei 26:36,39″…Isus a venit…în Ghetsimani…şi s-a rugat.”
Fapte 2:42 „Ei stăruiau…în rugăciuni.”
Fapte 12:5 „Biserica nu înceta să înalţe rugăciuni.”
Rugăciunile pentru cei morţi nu au fost practicate în Biserica creştină. Noi credem că ele nu au nici o valoare, deoarece cel mort a ajuns la locul lui imediat după moarte, fără să mai fie posibilitatea de schimbare de la un loc la altul.
Luca.16:26 „…între noi şi între voi este o prăpastie mare aşa că cei ce ar vrea să treacă …de acolo la noi să nu poată.”
XIII. Despre sfinţenie
Noi credem şi mărturisim că sfinţirea este lucrarea progresivă pe care o face Dumnezeu prin Duhul Sfânt în viaţa păcătosului mântuit. Ea începe la naşterea din nou şi prin ea suntem făcuţi potriviţi voii Lui.
1 Tesaloniceni 4:3 „voia lui Dumnezeu este sfinţirea voastră.”
1 Petru 1:16 „Fiţi sfinţi căci Eu sunt sfânt.”
1 Tesaloniceni 4:7 „căci Dumnezeu nu ne-a chemat la necurăţie, ci la sfinţenie.”
Ea înseamnă curăţirea de păcat şi punerea deoparte a vieţii pentru Dumnezeu, prin despărţirea de lume. Curăţirea de păcat este făcută de sângele Domnului Isus.
1 Ioan 1:7 „…sângele lui Isus, Fiul Său, ne curăţeşte de orice păcat.”
1 Corinteni 6:11″…aţi fost spălaţi, aţi fost sfinţiţi…”
Evrei 13:12″…Isus ca să sfinţească norodul cu însuşi sângele Său…”
Despărţirea de lume şi punerea la o parte pentru Dumnezeu se face prin Cuvântul lui Dumnezeu şi prin Duhul Sfânt, care ne dă putere să ne împotrivim ispitelor şi să trăim voia Lui.
Ioan 17:17 „sfinţeşte-I prin Cuvântul Tău: Cuvântul Tău este adevărul.”
Fapte 2:40 „Mântuiţi-vă din mijlocul acestui neam ticălos.”
2 Corinteni 6:17″ Despărţiţi-vă de ei, zice Domnul.”
1 Petru 1:2″…prin sfinţirea lucrată de Duhul, spre ascultare”
2 Corinteni 3:18 „…suntem schimbaţi în acelaşi chip al Lui, din slavă în slavă prin Duhul Domnului.”
Sfinţirea este o lucrare la care Dumnezeu îşi are partea Lui, iar omul pe a lui. Dumnezeu, prin Duhul Sfânt influenţează voinţa noastră şi ne dă puterea, iar omul acceptă pentru sine, în totul, voia şi puterea lui Dumnezeu.
Filipeni 2:13 „Căci Dumnezeu…vă dă, după plăcerea Lui şi voinţa şi înfăptuirea.”
Evrei 13:20,21 „Dumnezeul păcii…să vă facă desăvârşiţi în orice lucru bun, ca să faceţi voia Lui.
Coloseni 4:12″…pentru ca desăvârşiţi…să stăruiţi în voia lui Dumnezeu.”
Coloseni 1:22,23, 2 Tesaloniceni 1:11, etc.
XIV. Despre căsătorie
Noi credem şi mărturisim că, în conformitate cu Sfintele Scripturi, căsătoria este orânduită de Dumnezeu.
Geneza 1:27,28 „Dumnezeu a făcut pe om…parte bărbătească şi parte femeiască. Dumnezeu I-a binecuvântat şi le-a zis:,,creşteţi şi înmulţiţi-vă, umpleţi pământul şi stăpâniţi-l.”
Căsătoria este actul de bună voie prin care un bărbat şi o femeie consimt să trăiască
împreună toată viaţa. Bărbatului îi este îngăduit să aibă o singură femeie, ca soţie; la fel şi femeii îi este îngăduit să aibă un singur bărbat, ca soţ. După moartea unuia din soţi, cel rămas se poate căsători.
1 Corinteni 7:39, Romani 7:2 „O femeie măritată este legată de lege câtă vreme îi trăieşte bărbatul; dar dacă-i moare bărbatul, este slobodă să se mărite…”
Întrucât şi căsătoria este o orânduială cetaţenească, ea trebuie întâi încheiată cu acte după legile statului, apoi urmează binecuvântarea Bisericii. Noi ţinem ca cei ce sunt creştini să încheie o căsătorie numai în Domnul, adică numai cu credincioşi.
2 Corinteni 6:14 „Nu vă înjugaţi la un jug nepotrivit cu cei necredincioşi.”
1 Corinteni 7:39 „…este slobodă să se mărite cu cine vrea, numai în Domnul.”
Căsătoria nu trebuie desfăcută prin divorţ. Divorţul este un lucru oprit pentru cei credincioşi.
Maleahi 2:16 „Căci Eu urăsc despărţirea în căsătorie.”
Matei 19:6 „Deci, ce a împreunat Dumnezeu, omul să nu despartă.”
În cazul de adulter dovedit sau a unei părăsiri răutăcioase a căminului, credem că Sfânta Scriptură admite divorţul.
Matei 19:9 „Isus le-a răspuns:…oricine îşi lasă nevasta, afară din pricină de curvie, şi ia pe alta, preacurveşte.”
1 Corinteni 7:15 „Dacă cel necredincios vrea să se despartă, să se despartă; în împrejurarea aceasta, fratele sau sora nu sunt legaţi.”
XV. Dărnicia creştină
Noi credem şi mărturisim că, potrivit cu învăţătura Sfintei Scripturi şi practica primilor creştini, membrii Bisericii sunt datori, în chip moral, să contribuie din bunurile lor pământeşti de bună voie şi după putinţă la susţinerea cauzei Evangheliei.
2 Corinteni 9:6,7 „Să ştiţi: cine seamănă puţin, puţin va secera; iar cine seamănă mult, mult va secera. Fiecare să dea după cum a hotărât în inima lui, nu cu părere de rău sau de silă, căci pe cine dă cu bucurie îl iubeşte Dumnezeu.”
Exod 25:2″…să-Mi aducă dar; să-l primiţi pentru Mine de la orice om care-l va da cu tragere de inimă.”
Exod 35:5″…fiecare să aducă prinos Domnului ce-l lasă inima.”
1 Cronici 29:5 „cine vrea, să-şi aducă de bună voie darurile înaintea Domnului.”
Romani 12:8 „cine dă să dea cu inima largă.”
1. Susţinerea persoanelor ce se află în slujba Evangheliei pentru a nu duce lipsă.
Filipeni 4:16,18 „Căci mi-aţi trimis în Tesalonic…pentru nevoile mele. Am de toate şi sunt în belşug…”
Tit 3:13 „Ai grijă de legiuitorul Zena şi Apolo să nu ducă lipsă de nimic din ce le trebuie pentru călătoria lor.”
3 Ioan 6 „vei face bine să îngrijeşti de călătoria lor într-un chip vrednic de Dumnezeu.”
1 Corinteni 9:14 „Domnul a rânduit ca cei ce propovăduiesc Evanghelia să trăiască din Evanghelie.”
Matei 10:10″…vrednic este lucrătorul de hrana lui.”
1 Timotei 5:18 „Căci Scriptura zice: să nu legi gura boului când treieră bucate, şi vrednic este lucrătorul de plata lui.”
2. Ajutorarea săracilor, orfanilor şi văduvelor.
Fapte 11:29 „Ucenicii au hotărât să trimită fiecare după puterea lui un ajutor fraţilor care locuiau în Iudeea.”
Romani 15:26 „căci cei din Macedonia şi Ahaia au avut bunătatea să facă o strângere de ajutoare pentru săracii dintre sfinţii care sunt în Ierusalim.”
1 Corinteni 16:1 „cât priveşte strângerea de ajutoare pentru sfinţi…”
Ioan 12:7,8 „Isus a zis: …pe săraci îi aveţi totdeauna cu voi…”
Matei 25:40 „Adevărat vă spun că ori decâte ori aţi făcut aceste lucruri unuia din aceşti foarte neânsemnaţi fraţi ai Mei, Mie Mi le-aţi făcut.”
Deuteronom 14:29 „…orfanul şi văduva…să mănânce şi să se sature pentru ca Domnul Dumnezeul Tău să te binecuvinteze…”
Iacov 1:27 „Religiunea curată…este să cercetăm pe orfani şi pe văduve în necazurile lor…”
3. Construirea de locaşuri de închinăciune.
Exod 35:21 „Toţi cei cu tragere de inimă şi bunăvoinţă au venit şi au adus prinos Domnului pentru lucrarea cortului…”
1 Cronici 29:1,9 „…lucrarea este însemnată, căci casa aceasta nu este pentru om, ci pentru Dumnezeu. Poporul s-a bucurat de darurile de bună voie, căci le dădeau cu dragă inimă Domnului…”
Ezra 2:68,69″…au adus daruri de bună voie pentru Casa lui Dumnezeu…au dat la visteria lucrării, după mijloacele lor…”
XVI. Mijlocitorul nostru în faţa lui Dumnezeu
Noi credem şi mărturisim că Isus Hristos este mijlocitorul nostru rânduit în mod divin între Dumnezeu şi om. Luând asupra Sa natura omenească, totuşi fără păcat, El a suferit şi a murit pe cruce pentru mântuirea păcătoşilor. El a fost îngropat, a înviat a treia zi şi s-a înalţat la Tatăl, la dreapta Căruia trăieşte pururea ca să mijlocească pentru poporul Său. El este singurul mijlocitor, Profet, Preot şi Împărat al Bisericii Sale.
1 Timotei 2:5″…este un singur Mijlocitor între Dumnezeu şi oameni, Omul Isus Hristos.” Evrei 8:6 „…Hristos a căpătat o slujbă atât de înaltă cu cât legământul al cărui mijlocitor este El e mai bun.”
Evrei 9:15 „…El este Mijlocitorul pentru că prin moartea Lui să capete veşnicia…”
Evrei 9:24 „Hristos…a intrat chiar în cer, ca să se înfăţişeze acum pentru noi, înaintea lui Dumnezeu.”
Evrei 12:24 „…de Isus, Mijlocitorul…”
Evrei 7:25 „…trăieşte pururea ca să mijlocească pentru ei…”
Fapte 7:56″…văd cerurile deschise şi pe Fiul Omului stând în picioare la dreapta lui Dumnezeu.”
Psalm 110:1 „Domnul a zis Domnului meu ,,şezi la dreapta Mea…”
1 Petru 3:22″…Isus Hristos, care stă la dreapta lui Dumnezeu, după ce s-a înalţat la cer…” Romani 8:34 „Hristos…stă la dreapta lui Dumnezeu şi mijloceşte pentru noi.”
1 Ioan 2:1 „Dar dacă cineva a păcătuit avem la Tatăl un mijlocitor, pe Isus Hristos…”
XVII. Păstrarea sfinţilor în har
Noi credem şi mărturisim că un credincios mântuit prin jertfa salvatoare a Domnului Isus Hristos în urma pocăinţei persoanle şi a credinţei, este păstrat în această stare de har prin puterea lui Dumnezeu până în clipa de necredincioşie [când de bună voie părăseşte aceasta păstrare]. În acest scop a dăruit credincioşilor Duhul Sfânt să-I mângâie, lumineze, călăuzească şi să-I desăvârşească. Această conlucrare între Duhul Sfânt şi om se vede în toate laturile vieţii. În rămânerea în har, se împlineşte voinţa omului cu voinţa divină, lupta lui, care e sprijinită de puterea lui Dumnezeu, pentru a birui ispitele şi încercările păcatului.
Isaia 41: 10-13 „…Eu sunt cu tine…eu îţi vin în ajutor.”
Iuda 24 „Iar a Aceluia care poate să vă păzească de orice cădere…”
1 Petru 1:5 „Voi sunteţi păziţi de puterea lui Dumnezeu, prin credinţă, pentru mântuire…”
2 Petru 2:9″…Domnul ştie să izbăvească din încercare pe oamenii cucernici.”
1 Corinteni 10:13 „Dumnezeu, care este credincios, nu va îngâdui să fiţi ispitiţi peste puterile voastre…”
Filipeni 1:6″…Acela care a început în voi aceasta lucrare, o va isprăvi până în ziua lui Isus Hristos.”
Ioan 10:28 „Eu le voi da viaţa veşnică, în veac nu vor pieri, şi nimeni nu le va smulge din mâna Mea.”
Romani 8:26 „Duhul ne ajută în slăbiciunea noastră.”
XIX. Biserica şi statul
Noi credem şi mărturisim că autoritatea statului este de la Dumnezeu, fiind îmbrăcată cu putere pentru păstrarea dreptului, ordinii şi pedepsirea răufăcătorilor, potrivit cu învăţătura Cuvântului lui Dumnezeu suntem datori de a ne supune legilor, a ne îndeplini îndatoririle cetăţeneşti şi a ne ruga pentru toate autorităţile statului.
Tit 3:1 „Adu-le aminte să fie supuşi stăpânirilor şi dregătorilor…”
Romani 13:1-7 ” Oricine să fie supus stăpânirilor celor mai înalte căci nu este stăpânire care să nu vină de la Dumnezeu. Şi stăpânirile care au fost rânduite de Dumnezeu…”
1 Petru 2:13,14 „Fiţi supuşi oricărei stăpâniri omeneşti şi dregătorilor…”
1 Timotei 2:1-3 „…rugăciuni…pentru toţi cei ce sunt înălţaţi în dregătorii.”
XX. Lucrările vieţii de apoi
1. Starea intermediară [starea sufletului între viaţă şi moarte]
Noi credem şi mărturisim că la moartea fizică trupul, care e din ţărână este coborât în mormânt, iar sufletul care este de la Dumnezeu se duce la cer. În acea lume sunt două stări diferite şi complet despărţite: una de fericire, odihnă şi desfătare, numită rai, sânul lui Avraam, casa din cer, etc. şi alta de pedeapsă, de chin şi suferinţă, numită iad, loc de chin, întunericul de afară, adâncul, etc.
După moarte sufletele celor mântuişi şi împăcaţi cu Dumnezeu se duc în rai, iar ale celor nemântuiţi se duc în iad. Ambele din aceste stări sufleteşti sunt pe deplin conştiente şi în aşteptarea judecăţii. Ele sunt fără trupuri.
A) starea celor mântuiţi
Luca 16:22 „Cu vremea, săracul a murit şi a fost dus de îngeri în sânul lui Avraam.”
Luca 23:43 „adevărat îţi spun că azi vei fi cu mine în rai.”
2 Corinteni 5:1,7,8 „…ca să fim acasă la Domnul…”
Apocalipsa 6:9,10 „…am văzut sub altar sufletele celor ce fuseseră jungheaţi din pricina Cuvântului lui Dumnezeu…fiecăruia I s-a spus să se mai odihnească…”
Apocalipsa 7:9,14″…m-am uitat şi era o mare gloată pe care nu putea s-o numere nimeni…şi-au spălat hainele şi le-au albit în sângele Mielului.”
B) starea celor nemântuiţi
Luca 16:23 „a murit şi bogatul…era în locuinţa morţilor, în chinuri…
2 Petru 2:9 „…Dumnezeu ştie…să păstreze pe cei nelegiuiţi ca să fie pedepsiţi în ziua judecăţii.”
Matei 8:12 „iar fiii Impărăţiei vor fi aruncaţi în întunericul de afară, unde va fi plânsul şi scrâşnirea dinţilor.”
Matei 13:49,50 „…vor despărţi pe cei răi din mijlocul celor buni şi-I vor arunca în cuptorul aprins…”
2 Petru 2:17 „…lor le este păstrată negura întunericului.”
2. Venirea Domnului
Noi credem şi mărturisim că, potrivit învăţăturii Noului Testament, Domnul nostru Isus
Hristos care s-a înălţat la cer, va veni cu slavă şi strălucire pentru a face judecata celor vii şi a celor morţi. Venirea Sa va fi văzută de toţi şi se va petrece în clipa pe care o ştie numai Dumnezeu Tatăl. La venirea Sa, morţii vor învia, iar cei credincioşi, care au rămas în viaţă, vor fi schimbaţi într-o clipă şi răpiţi în întâmpinarea Mirelui.
Fapte 1:11 „Acest Isus, care s-a înălţat la cer din mijlocul vostru, va veni în acelaşi fel cum l-aţi văzut mergând la cer.”
Matei 24:30, Marcu 13:26, Luca 21:27″…vor vedea pe Fiul omului venind pe norii cerului cu putere şi cu o mare slavă.”
Ioan 14:3″…Mă voi întoarce şi vă voi lua cu mine, ca acolo unde sunt Eu să fiţi şi voi.”
1 Tesaloniceni 1:10 „…şi să aşteptaţi din ceruri pe Fiul Său…”
1 Tesaloniceni 4:16 „Căci însuşi Domnul…se va pogori din cer…să întâmpinăm pe Domnul în văzduh…”
Apocalipsa 1:7 „Iată că El vine pe nori. Şi orice ochi Îl va vedea…”
Matei 24:36 „Despre ziua aceea şi despre ceasul acela nu ştie nimeni: nici îngerii din ceruri, nici Fiul, ci numai Tatăl.”
3. Învierea morţilor
Noi credem şi mărturisim că la venirea Domnului morţii vor învia pentru a se înfăţişa
înaintea scaunului de judecată; trupurile înviate vor fi schimbate în nemurire, vor fi asemenea trupului înviat al Mântuitorului. Cu acest trup se va moşteni viaţa de veci, cei mântuiţi în fericirea veşnică, iar cei nemântuiţi în pedeapsa veşnică.
Ioan 5:28,29 „…cei ce au făcut binele vor învia pentru viaţa, iar cei ce au făcut răul vor învia pentru judecată.”
Fapte 24:15″…va fi o înviere a celor drepţi şi a celor nedrepţi.”
1 Corinteni 15:42 „aşa este şi învierea morţilor…”
1 Corinteni 15:52,53″…la cea din urmă trâmbiţă. Trâmbiţa va suna, morţii vor învia nesupuşi putrezirii şi noi toţi vom fi schimbaţi. Căci trebuie ca trupul acesta supus putrezirii să se îmbrace în neputrezire, şi trupul acesta muritor să se îmbrace în nemurire.”
Filipeni 3:21 „…El va schimba trupul stării noastre smerite şi-l va face asemenea trupului slavei Sale.”
Apocalipsa 20:13 „Marea va da înapoi pe morţii care erau în ea; Moartea şi locuinţa morţilor au dat înapoi pe morţii care erau în ele…”
4. Judecata de apoi
Noi credem şi mărturisim că fiecare om va fi judecat în mod drept de Dumnezeu prin
Domnul Isus Hristos, pentru a primi răsplata sau pedeapsa, după felul de vieţuire în viaţa pământească.
Fapte 17:30,31 „Dumnezeu…a rânduit o zi în care va judeca lumea după dreptate, prin omul pe care l-a rânduit pentru aceasta, şi despre care a dat tuturor oamenilor o dovadă de netăgâduit prin faptul că L-a înviat din morţi.”
Romani 2:16 „Şi faptul acesta se va vedea când, după Evanghelia mea, Dumnezeu va judeca, prin Isus Hristos, lucrurile ascunse ale oamenilor.
2 Corinteni 5:10 „Căci toţi trebuie să ne înfăţişăm înaintea scaunului de judecata al lui Hristos, pentru ca fiecare să-şi primească răsplata după binele sau răul pe care-l va fi făcut când trăia în trup.”
Apocalipsa 20:12″…şi am văzut pe morţi mari şi mici stând în picioare înaintea scaunului de domnie. Nişte cărţi au fost deschise şi a fost deschisă o altă carte, care este cartea vieţii. Şi morţii au fost judecaţi după faptele lor, după cele ce erau scrise în cărţile acelea.”
Fapte 24:25″…pe când vorbea Pavel…despre judecata viitoare…”
5. Starea de după judecată
Noi credem şi mărturisim că după judecata, potrivit Noului Testament, cei mântuiţi vor moşteni viaţa de veci în fericirea cerească, iar cei nemântuiţi vor fi lepădaţi de la faţa lui Dumnezeu în chinul veşnic spre pedeapsă veşnică. În aceste stări va fi fiinţa întreagă, atât trupul înviat schimbat în nemurire, cât şi sufletul.
A) starea celor mântuiţi
Matei 25:46″…cei neprihăniţi vor merge în viaţa veşnică.”
Apocalipsa 21:3,4 „Iată cortul lui Dumnezeu cu oamenii. El va locui cu ei, şi ei vor fi poporul Lui şi Dumnezeu însuşi va fi cu ei. El va fi Dumnezeul lor. El va şterge orice lacrima din ochii lor. Şi moartea nu va fi. Nu va fi nici o tânguire, nici ţipăt, nici durere pentru că lucrurile dintâi au trecut.”
Apocalipsa 22:3-5 „Scaunul de domnie al lui Dumnezeu şi al Mielului vor fi în ea. Robii Lui îi vor sluji. Ei vor vedea faţa Lui şi numele Lui va fi pe frunţile lor. Acolo nu va fi noapte, şi nu vor mai avea trebuinţă nici de lampă, nici de lumina soarelui, pentru că Domnul Dumnezeu îi va lumina, şi vor împărăţi în vecii vecilor…”
Matei 25:34 „Veniţi binecuvântaţii Tatălui Meu de moşteniţi Împărăţia, care v-a fost pregătită de la întemeierea lumii.”
B) starea celor nemântuiţi
Matei 25:46 „…aceştia vor merge în pedeapsa veşnică.”
Matei 25:41 „Duceţi-vă de la Mine blestemaţilor în focul cel veşnic, care a fost pregătit diavolului şi îngerilor lui.”
Apocalipsa 14:10,11 „…va bea…din vinul mâniei lui Dumnezeu…şi va chinuit în foc şi pucioasa…şi fumul chinului lor se suie în sus în vecii vecilor.”
Apocalipsa 21:8 „Dar cât despre fricoşi, necredincioşi, scârboşi, ucigaşi, curvari, vrăjitori, închinători la idoli şi toţi mincinoşii, partea lor este iadul, care arde cu foc şi pucioasă, adică moartea a doua.
Apocalipsa 20:15 „Oricine n-a fost găsit scris în cartea vieţii a fost aruncat în iazul cu foc.”
Partea a II-a:
Doctrina Trinitatii
de Caius Obeada
https://www.voxdeibaptist.org/formula_botezului_part2.htm
Doctrina Trinitati este una din cele mai grele subiecte teologice, si nu este de mirare incercarile care s-au facut in explicarea ei. Au trebuit aproape 4 secole ca doctrina Trinitati sa fie cu unanimitate aprobata la sinodul de la Nice. Majoritatea ereziilor referitor la aceasta doctrina au iesit in perioada primelor 4 secole. Ne-intelegerea care exista si astazi se datoreaza in mare parte faptului ca in incercarea de a explica Trinitatea, folosim argumete rationale, care nu pot sa justifice toate datele pe care Biblia ni le da in privinta Trinitati. Unii au incercat sa spuna ca aceasta doctrina nu este Biblica. Cu toate ca cuvintul TRINITATE nu se gaseste in Biblie, substanta si baza acestei doctrina este gasita pe paginile Bibliei. Unii au sustinut ca sint peste 70 de pasaje Biblice care demonstreaza doctrina Trinitati, pe cind Robert M. Brown a folosit 700 de versete ca sa demonstreze in scurt doctrina Trinitati. In general studentii de teologie sint invatati ca TRINITATEA, este un termen tecnic care include ideia Trinitati, referindu-ne la o trinitate in unitate, si o unitate in trinitate. ( 29)
Inainte de a prezenta si explica pe scurt doctrina Trinitati, folosind o serie de texte Biblice, am sa expun 3 exemple a cea ce cred Baptisti Romani cu referinta la Trinitate, expuse in trei Marturisiri de Credinta.
„Din vesnicie Dumnezeu exista in Trinitate: Dumnezeu Tatal, Fiul si Duhul Sfint (Matei 28:19). Aceste trei persoane sint absolut egale in esenta, iar aceasta esenta exist nedespartita, simultan si etern. In aspectul „Trinitatii economice,” Dumnezeu Tatal actioneaz ca autoritate, iar Fiul si Duhul Sfint sint subordonati (Ioan 14:26; 1 Cor 11:3). „Trinitate Economica” este termenul dat aspectului Trinitatii in perioada ce a inceput la nasterea Domnului Isus in aceasta lume, si se va incheia dupa ce se va termina imparatia de o mie de ani.” (30)
„Exista un singur si numai un singur Dumnezeu viu si adevarat. El este o fiinta personala, inteligenta de natura spirituala, Creatorul, Rascuparatorul, Sustinatorul si Conducatorul Universului. Dumnezeu este infinit in sfintenie si desavirsit in toate celelalte atribute ale Sale. Lui ii datoram cea mai mare dragoste, adorare si supunere. Dumnezeul etern ni se reveleaza ca Tatal, Fiul si Duhul Sfint, cu atribute personale distincte dar fara deosebire in natura, esenta sau fiinta.” (31)
„Noi credem si marturisim ca este un singur Dumnezeu, Creatorul, Sustinatorul si Stapanitorul tuturor lucrurilor.
Geneza 1:1 „La inceput Dumnezeu a creat cerurile si pamanul…” Efes. 4:6 „Este un singur Dumnezeu si Tata al tuturor care este mai presus de toti si care este in toti”. Maleahi 2: 10 „N-avem toti un singur Tata? Nu ne-a facut un singur Dumnezeu?” Iov 31:15 „Oare nu ne-a intocmit acelasi Dumnezeu…?” Romani 1: 19,20 „…ce se cunoaste despre Dumnezeu le este descoperit in ei, caci le-a fost aratat de Dumnezeu…insusirile nevazute ale Lui, puterea Lui vesnica si dumnezeirea Lui se vad lamurit de la facerea lumii cand te uiti cu bagare de seama la ele in lucrurile facute de El”. 11:36 ” Din El, prin El si pentru El sunt toate lucrurile”. Ps. 94: 9 ” cel ce a sadit urechea…a intocmit ochiul…” Fapte 17:24 „Dumnezeu, care a facut lumea si tot ce este in ea, este Domnul cerului si al pamantului”.
In Biblie descoperim pe Dumnezeu ca Tatal, Fiul si Duhul Sfant, cu desavarsire una si nedespartiti in fiinta lor.
2Cor. 13:14 „Harul Domnului nostru Isus Hristos, si dragostea lui Dumnezeu, si impartasirea Duhului Sfant…” Matei 28:19 „…in numele Tatalui, al Fiului si al Sfantului Duh…” 1 Ioan 5:7 „Caci trei sunt care marturisesc in cer: Tatal, Cuvantul si Duhul Sfant si acestia trei sunt una”. (32)
Ca sa explic aceasta doctrina am sa ma folosesc de un studiul sistematic a doctrinei Trinitati facut de Robert M. Bowman, Jr. Ca sa se poate face o evaluare a evidentelor Biblice a Trinitati, trebuiesc luate in considerare doua principii;
- trebuie explicat implicit in lumina a cea ce este explicit. Asta inseamna ca textul care spune explicit ca „asa si asa s-a intimplat” este adevarat, ar trebuie sa ne ajute sa intelegem cea ce nu este scris direct in text, ci este sub o forma indirecta. De exemplu, daca Biblia spune ca Pavel a fost arestat, asta inseamna ca a fost la puscarie? Explicit stim ca Pavel a fost arestat, dar implicit stim ca el a fost dus la puscarie. O sa intelegem mai bine acest principiu cind o sa ajungem sa facem exemple Biblice referitor la Trinitatea lui Dumnezeu.
- al doilea principiu este ca in teologie se fac interpretari logice, dar nu rationale. De exemplu daca Dumnezeu stie toate lucrurile de mai inainte, asta inseamna ca El a stiut ca Adam si Eva v-or cadea in pacat. Asta ar fi insemnat ca Dumnezeu a fost iresponsabil sa fi lasat pe Adam si Eva sa cada in pacat, cind El a stiut mai dinainte acest lucru. Aceasta interpretare este o interpretare rationala ci nu logica. Este greu de inteles cum aceste persoane sint responsabile pentru actiune pacatoasa pe care au luat-o avind in vedere ca Dumnezeu a stiut de ce sa va intimpla mai dinainte, dar asta nu este un lucru ilogic (sa se contrazica singur).
Folosind aceste doua principii o sa incercam sa intelegem aceasta doctrina, folosind textele care sustin explicit sau implicit Trinitatea. Un lucru important de notat este faptul ca Trinitatea nu trebuie luata in afara contextului naturii lui Dumnezeu.
- ESTE UN SINGUR DUMNEZEU
- Un Dumnezeu: Afirmatii Explicite
Vechiul Testament: Deut. 4:35; 39; 32:39; 2 Sam. 22:32; Is. 37:20: 43:10; 44:6-8; 45:5; 14; 21-22; 46:9
….Sa stii dar in ziua aceasta, si pune-ti in inima ca numai Domnul este Dumnezeu, sus in cer si jos pe pamint, si ca nu este alt Dumnezeu afara de El….(Deut. 4:39)
Noul Testament: John 5:44; Rom. 3:30; 16:27; 1 Cor. 8:4-6; Gal. 3:20; Ef. 4:6; 1 Tim. 1:17; 2:5; Iacov 2:19; Iuda 25
…. A Imparatului veciniciilor, a nemuritorului, nevazutului si singurului Dumnezeu, sa fie cinstea si slava in vecii vecilor! Amin….(1 Tim. 1:17)
- Nimeni nu este ca Dumnezeu (in esenta)
Afirmatii explicite: Ex. 8:10; 9:14; 15:11; 2 Sam. 7:22; 1 Kgs. 8:23; 1 Cro. 17:20; Ps. 86:8; Is. 40:18, 25: 44:7; 46:5, 9; Ier. 10:6-7; Mica 7:18
…Niciunul ne este ca Tine, Doamne! Mare esti Tu, si mare este Numele Tau prin puterea Ta….(Ier. 10:6)
Fiind ca Dumnezeu, o minciuna a Satanei: Gen. 3:5; Isa. 14:14; Ioan 8:44
….ma voi sui pe virful norilor, voi fi ca cel Prea Inalt….(Isa. 14:14)
- Este un singur Dumnezeu adevarat: 2 Cron. 15:3; Ier. 10:10; Ioan 17:3; 1
Tesl. 1:9; 1 Ioan 5:20-21
….Dar Domnul este Dumnezeu cu adevarat, este un Dumnezeu viu si un Imparat vecinic…..(Ier. 10:10)
Prin aceste pasaje si inca multe altele pe care nu le-am expus din cauza spatiului, noi intelegem ca Dumnezeu este un Singur Dumnezeu. Toti ceilalti dumnezei, fiind dumnezei falsi, incluzind oameni sau ingeri.
- DUMNEZEU ESTE UNIC, ESTE O FIINTA CARE NU POATE FI EXPLICATA
- Un singur Dumnezeu, care este unic. (aceleasi versete de la 1:a)
- Nimeni nu este ca Dumnezeu. (aceleasi versete de la 1:b)
- Dumnezeu nu poate fi inteles pe deplin: 1 Cor. 8:2-3
….Daca crede cineva ca stie ceva, inca n’a cunoscut cum trebuie sa cunoasca. Dar daca iubeste cineva pe Dumnezeu, ste cunoscut de Dumnezeu…..
- Dumnezeu poate fi inteles in masura in care Fiul ne reveleaza despre El: Mat. 11:25-27; Ioan 1:18
….Nimeni n’a vazut vreodata pe Dumnezeu; singurul Lui Fiu, care este in sinul Tatalui, Acela L-a facut cunoscut…..(Ioan 1:18)
- O limba analogica a trebuit sa fie folosita sa poata descrie pe Dumnezeu figurativ: Ezec. 1:26-28; Apoc. 1:13-16
….Am mai vazut iaras o lucire de arama lustruita ca niste foc, inlauntrul caruia era omul acesta, si care stralucea de jur imprejur; dela chipul rarunchilor pina sus, si dela chipul rarunchilor pina jos, am vazut ca un fel de foc, si de jur imprejur era inconjurat cu o lumina stralucitoare…..(Ezec. 1:27)
Trinitatea este o taina, nu numai in sens Biblic (ca nu este relevata pe deplin), dar in sensul ca omul nu poata sa o inteleaga intr-un sens inteligibil. Este inteligibil in ce priveste relatiile si modurile de manifestare, dar este nu este inteligibil in ce priveste natura existentei lui Dumnezeu. Cea mai mare dificultate este in relatia in care persoanele Dumnezeirii sint in esenta divina si legata una de alta. Teologi nu au incercat sa explice misterul Trinitati, dar au formulat o doctrina a Trinitati in asa fel ca sa se poata explica si intelege relatiile intre pasajele Biblice gasite in Sfinta Scriptura. (33)
- ESTE DUMNEZEU O PERSOANA?
- Dumnezeu este un Dumnezeu (asa cum am precizat mai sus), este Yahweh (Deut 6:4), un Domn (Marcu 12:29), un singur Spirit (Ioan 4:24)
…..Dumnezeu este Duh, si cine se inchina Lui trebuie sa I se inchine in duh si in adevar….(Ioan 4:24)
- Biblia nu face nici o referinta la Dumnezeu a fi o singura persoana.
- In Evrei 1:3 se vorbeste despre intiparirea FIINTEI Lui. Cuvintul grecesc care este folosit in acest verset este HUPOSTASIS, care se traduce substanta (esenta).
….El, care este oglindirea slavei Lui si intiparirea Fiintei (hupostasis / substanta) Lui, si care tine tote lucrurile cu Cuvintul puterii Lui, a facut curatirea pacatelor….(Ev.1:3)
Acelasi cuvint il gasim folosit si in Evrei 11:1. Am sa fac o traducere din versiunea in greaca ca sa se vada asemanarea cuvintelor.
…..Si credinta este o SUBSTANTA (hupostasis) a lucrurilor nadajduite, evidenta lucrurilor nevazute…..(Evrei 11:1)
- In Galateni 3:20 pavel scrie despre Dumnezeu ca fiind unul singur in legamintul intre Dumnzeu si om, nu ca si cum ar fi o singura persoana.
…Dar mijlocitorul nu este mijlocitorul unei singure parti, pe cind Dumnezeu, este unul singur….(Gal. 3:20)
- In Iov 13:8 gasim folosit cuvintul evreiesc PANIYM, care in limba engleza este tradus persoana, insa in realitate inseamna FETE. Paniym este un substantiv la plural care literar s-ar traduce FETE, insa care este folosit totdeauna in singular FATA. (34) Traducerea versetului din Iov ar fi un felul urmator:
…O sa accepte ei FETELE ( paniym / fete / persoane) Lui, o sa sustina ei pe Dumnezeu?….(Iov 13:8)
- Uzanta pronumelui la singular si la plural cind se face referinta la Dumnezeu.
-
- In peste 7000 de locuri Dumnezeu vorbeste sau i se vorbeste la singular ( Eu, El, ect.), si este normal sa se foloseasca pronumele singular pentruca Dumnezeu este o fiinta. Forma singulara a pronumelui nu inseamna ca nu exista in forma a 3 persoane, atita timp cit cele 3 persoane nu sint 3 fiinte separate. In aceasta Fiinta Divina sint 3 Persoane sau 3 individuale subexistente, Tatal, Fiul si Duhul Sfint. Este recunoscut in general, ca termenul de persoana, folosit in a explica una din formele divine, este o forma imperfecta de a exprima o idee. In o uzanta generala acest cuvint (persoana) denota un rationamet separat cu un moral individual, care posedeaza o constiinta, care este constient de personalitatea sa indiferent de schimbarile prin care trece. (35)
-
- In cel putin 3 locuri Dumnezeu vorbeste despre El insusi folosind pluralul:
…Apoi Dumnezeu a zis: Sa facem om dupa chipul Nostru, dupa asemanarea Nostra……(Gen 1:26)
In ebraica, cuvintul pentru Dumnezeu in Geneza 1:3, este ELOHIYM ( pluralul lui ELOWAHH), care se traduce dumnezei in sens ordinar. Chipul nostru este folosit in contextul pluralui ELOHIYM / Dumnezeu. Deci nu putea fi vorba de pluralitatea pe care Dumnezeu (singular) plus ingerii, ar fi alcatuit o pluralitate, identificat prin expresia asemanarea noastra.
…Domnul Dumnezeu a zis: Iata ca omul a ajuns ca unul din Noi, cunoscind binele si raul. Sa-l impiedicam…(Gen.3:22)
In acest verset cuvintul pentru Domnul in ebraica este YHOVAH, care se traduce Auto-existent, Etern, Domnul. Pentru cuvintul Dumnezeu, este folosit din nou cuvintul la plural ELOHIYM, Dumnezei.
….Haidem! sa Ne pogorim si sa le incurcam acolo limba, ca sa nu-si mai inteleaga vorba unii altora….(Gen.11:7)
Pluralul care este folosit, indica o hotarire a Dumnezeirii.
- TATAL LUI ISUS HRISTOS ESTE DUMNEZEU
- Afirmatie explicita:
….Tata, a sosit ceasul! Proslaveste pe Fiul Tau, ca si Fiul Tau sa te proslaveasca pe Tine…(Ioan 17:1)
….totus pentru noi nu este decit un singur Dumnezeu: Tatal, dela care vin toate lucrurile si pentru care traim si noi, si un singur Domn: Isus Hristos, prin care sint toate lucrurile si prin El si noi….(1 Cor. 8:6)
- Deasemenea gasim expresia; Dumnezeu, Tatal Domnului nostru Isus Cristos.
…Binecuvintata sa fie Dumnezeu, Tatal Domnului nostru Isus Hristos, Parinytele indurarilor si Dumnezeul mingaieri…( 2 Cor. 1:3)
….Binecuvintat sa fie Dumnezeu, Tatal Domnului nostru Isus Hristos…….( Ef. 1:3)
….Binecuvintata sa fie Dumnezeu, Tatal Domnului nostru Isus Cristos…….(1 Petru 1:3)
- ISUS HRISTOS ESTE DUMNEZEU
- Afirmatie explicita:
….caci un Copil ni s-a nascut, un Fiu ni s-a dat di domnia va fi pe umarul Lui, il vor numi: Minunat, Sfetnic, Dumnezeu tare, Parintele veciniciilor, Domn al pacii…. (Is. 9:6)
…. la inceput era Cuvintul, si Cuvintul era cu Dumnezeu, si Cuvintul era Dumnezeu…( Ioan 1:1)
….Drept raspuns Toma I-a zis: Domnul meu si Dumnezeul meu….. (Ioan 20:28)
Fara sa mai mai citez in detaliu restul versetelor, sugerez sa se citeasca si sa se studieze urmatoarele versete: Fapt. 20:28, Rom. 9:5, Tit 2:13, Evrei 1:8, 2 Pet. 1:1, 1 Ioan 5:20. Pentru o traducere corecta, si un studiu linguistic, este bine sa se foloseasca versiunea in limba greaca care se poate gasi foarte usor pe internet. Din cauza ca unele versete si cuvinte in limba romana nu au fost traduse exact, este bine sa se faca comparatia pentru studiu unui student mai serios.
- Isus este Jehovah / Yahweh
….Daca marturisesti deci cu gura ta pe Isus (Yhowshuwa) ca Domn (Kurios / Yhovah / Jehovah) si daca crezi in inima ta ca Dumnezeu (Theos / Yahweh) L-a inviat din morti, vei fi mintuit…. (Rom. 10:9)
….Findca oriine va chema Numele Domnului ( Yhovah / Jehovah) va fi mintuit….(Rom. 10:13)
….Deaceea Dumnezeu (Yahweh) L-a inaltat nespus de mult, si I-a dat Numele, care este mai pe sus de orice nume….si orice limba sa marturiseasca, spre slava lui Dumnezeu (Yahweh) Tatal, ca Isus Hristos este Domn (Yhovah / Jehovah)…. (Filipeni 2:9-11)
In afara de cele 3 versete citate mai sus, mai sint urmatoarele versete care ar trebui sa fie luate in considerare; Evrei 1:10, 1 Pet. 2:3-4, 1 Pet. 3:14-15.
Mai sint o serie de versete in care lui Isus i se adreseaza ca singurul Domn; Deut. 6:4, Marcu 12:29, 1 Cor. 8:6, Efe. 4:5, Rom. 10:12, 1 Cor. 12:5.
- Isus are titlul lui Dumnezeu
- Titlul care apartine numai lui Dumnezeu
….. Cind L-am vazut, am cazut la picioarele Lui ca mort. El Si-a pus mina dreapta peste mine, si a zis: Nu te teme! Eu sint Cel dintii si Cel de pe urma…. (Apoc. 1:17)
….. Eu sint Alfa si Omega, Cel dintii si Cel de pe urma, Inceputul si Sfirsitul….. (Apoc. 22:13)
……Asa vorbeste Domnul, Imparatul lui Israel si Rascumparatorul lui, Domnul ostirilor: Eu sint Cel dintii si Cel de pe urma, si afara de Mine, nu este alt Dumnezeu….(Isaia 44:6)
In Isaia 44 vedem ca Dumnezeu tatal isi asuma titlul de Cel dintii si cel de pe urma, pe cind in Noul Testament Isus isi asuma acelasi titlul scotind in evidnta unitatea Dumnezeirii.
- Titlul care apartine in ultima instanta numai lui Dumnezeu
MINTUITOR: Luca 2:11, Ioan 4:42, 1 Ioan 4:14, Tit 2:13 (Isa. 43:11, 45:21-22 titlul lui Dumnezeu). Isus sursa mintuirii; Evrei 5:9 ( Exod 15:2, Ps. 118:14, 21 Dumnezeu sursa mintuirii)
Pastor: Ioan 10:11, Evrei 13:20. In Vechiul Testament Dumnezeu este Pastorul: Ps. 23:1, Is. 40:11
Stinca: 1 Cor. 10:4, in Vechiul Testament Isa. 44:8
- Isus primeste onoarea care este numai a lui Dumnezeu
Cinste: Ioan 5:23 ….pentru ca toti sa cinsteasca pe Fiul cum cinstesc pe Tatal. Cine nu cinsteste pe Fiul, nu cinsteste pe Tatal, care L-a trimis….
Dragoste: Matei 10:37
Rugaciune: Ioan 14:14 …Daca veti cere ceva in Numele meu, voi face…. fapte 1:24-25, 7:59-60 (referinta la Luca 23:34, 46), Rom 10:12-13, 1 Cor. 1:2, 2 Cor. 12:8-10, 2 Tes. 2:16-17, ect…
Inchinare (proskuneo): Matei 28:17, Evrei 1:6. Referintele de inchinaciune lui Dumnezeu Matei 4:10, Ps. 97:7.
Lauda Doxologica: 2 Tim. 4:18, 2 Pet. 3:18, Apoc. 1:5-6, 5:13
Credinta: Ioan 3:16, 14:1
- Isus face lucrarea lui Dumnezeu
- In creatie: Ioan 1:3, 1 Cor. 8:6, Col. 1:16-17. Evr. 1:2, Apoc. 3:14. Prin El si pentru El…Rom. 11:36, Evr. 2:10, Fapt. 17:28, si Isa. 44:24
- Sustine Universul: Col. 1:17, Evr. 1:3, 11-12
- Mintuirea: Ioan 4:42 si restul versetelor de la C.2. Iertarea pacatelor: mat. 9:1-8. Marcu2:1-12, Lica 5:17-26. Ce este de remarcat in aceste versete este faptul ca Isus iarta pacatele care nu au fost facut impotriva Lui.
- Isus lucreaza la fel ca si Tatal: Ioan 5:17-29, mat 25:31-46, 2 Cor. 5:10.
- Isus are atributele lui Dumnezeu
- Toate atributele lui Dumnezeu: Ioan 1:1, Filp. 2:6, Col. 1:15, 2:9, Evrei 1:3
- Are viata in sine insusi: Ioan 5:26
- Este de neschimbat: Evr. 1:10-12, 13:8
- Etern: Ioan 1:1, 8:58, 17:5, Col.1:17, Ev. 1:2
- Omniprezent: Mat 18:20, 28:20, Ioan 3:13, Efe. 1:23, 4:10, Col. 3:11
- Atotstiutor: Ioan 16:30, 21:17
- De neinteles: Mat. 11:25-27
- Isus este egal cu Dumnezeu
In Ioan 5:18 isus spune:….dar si pentruca zicea ca Dumnezeu este Tatal Sau, si Se facea astfel deopotriva cu Dumnezeu….. In pasajul de la versetul 19-29, Isus spune ca face voia Tatalui, si merita aceasi onoare ca si Tatal.
In Filipeni 2:6 Isus nu a incercat sa se prezinte lumii egal cu Dumnezeu, dar printr-o smerenie in fata Tatalui, El a fost inaltat de Tatal (versetele 7-11).
- Isus este Fiul lui Dumnezeu
- Fiul in Scriptura poate insemna cineva care natura la ceva, indiferent daca literal sau figurativ, cum ar fi expresiile Fiul omului, fii neascultarii
- Deobicei cind intilnim expresia fiul lui, in relatie cu o persoana (fiul omului, fiul lui David, ect…) fiul are aceasi natura (trasaturi) ca si tatal.
- Isus este clar ca nu este Fiul lui Dumnezeu in sens literar. El nu a fost creat de Dumnezeu, asa cum a fost creat omul sau ingerii.
- Pe dealta parte Isus este Fiul lui Dumnezeu intr-un sens unic (Ioan 1:14, 3:16, 18) si proeminent.
- Biblia este destul de explicita ca Fiul are natura (trasaturile), esenta lui Dumnezeu.
- Modul in care Isus a repetata de mai multe ori ca El este Fiul lui Dumnezeu, a dus sa irite pe Evrei in asa fel ca i-au dorit moartea. Isus nu a negat niciodata ca este Fiul lui Dumnezeu (Ioan 5:17-23, 8:58-59, 10:30-39, 19:7, Mat. 26:63-65).
- Isus prin natura Sa este Fiul lui Dumnezeu, El nu este creatia lui Dumnezeu, sau servitorul lui Dumnezeu. Isus este Fiul lui Dumnezeu care s-a facut un servitor in dragoste fata de noi si pentru slava Tatalui (Ioan 13:13-15. 17:4, Fil. 2:6-11, Ev. 1:4-13, 3:1-6, 5:8, ect..)
- DUHUL SFINT ESTE DUMNEZEU
- Egal cu Dumnezeu:
…..Anania, pentruce ti-a umplut Satana inima ca sa minti pe Duhul Sfint, si sa ascunzi o parte din pretul mosioarei?….N’ai mintit pe oamnei, ci pe Dumnezeu…. (Fapt. 5:3-4)
….Caci Domnul este Duhul; si unde este Duhul Domnului, acolo este slobozenia. Noi toti privim cu fata descoperita, ca intr-o oglinda, slava Domnului, si sintem schimbati in acelas chip al Lui, din slava in slava, prin Duhul Domnului…. (2 Cor. 3:17-18)
- Are atributele lui Dumnezeu
- Etern: ….cu cit mai mult singele lui Hristos, care prin Duhul cel vecinic… (Evrei 9:14)
- Omniprezent: ….unde ma voi duce departe de Duhul Tau, si unde voi fugi departe de Fata Ta?…. (Ps. 139:7)
- Atotstiutor: ….Caci Duhul cerceteaza totul, chiar si lucrurile adinci ale lui Dumnezeu….. Tot asa nimeni nu cunoaste lucrurile lui Dumnezeu afara de Duhul lui Dumnezeu…. (1 Cor. 2:10-11)
- A fost implicat in toate lucrarile lui Dumnezeu
- In Creatie: Gen. 1:2, Ps. 104:30
- In Intruparea lui Cristos: Mat. 1:18, 20, Luca 1:35
- In Inviere: Rom. 1:4, 8:11
- In Mintuire: Rom. 8:1-27
- Este o persoana
Calificarea unei fiinte de a fi o persoana trebuie sa aibe cel putin 3 caracteristici:
- Minte ( intelect)
- Vointa proprie
- Emotii
Ca o persoana umana, o fiinta trebuie sa aibe cel putin aceste 3 caracteristici. Abilitatea de a gindi, a rationa, a alege, a avea dorinte, sint asociate cu o constiinta care sint exclusive unei Persoane. Toate aceste calitati sint vazute in Duhul Sfint, asa cum sint vazute in Fiul si Tatal. Duhul Sfint este identificata ca o persona de apostolul Ioan in Ioan 16:13:
…Cind va veni Mingiiatorul (EKEINOS), Duhul adevarului, are sa va calauzeasca in tot adevarul: caci El nu va vorbi de la El, ci va vorbi tot ce va fi auzit, si va va descoperi lucrurile viitoare…
Ioan a folosit cuvintul grec (masculin) EKEINOS, facind referinta la o persoana care are o identitate, si e diferita fata de Tatal sau de Fiul. In plus Tatal si Fiul fac distinctie cind vorbesc despre Duhul Sfint. Isus nu ar fi putut sa vorbeasca despre duhul Lui sau al Tatalui, care ar fi venit. Dumnezeu care etse atotstiutor, nu ar fi stiut cite probleme a creat facind o observatie vaga, pe care sa nu o intelegem si sa ne contrazicem de 2000 de ani? Daca cea ce Isus a spus face referinta la o putere spirituala, inpersonala, ar fi spus, si Ioan impreuna cu Apostolii ar fi inteles-o. Faptul ca noi nu vrem sa aceptam, sau sa putem intelege acest mister a personalitatii Duhul Sfint, nu inseamna ca El nu este o Persoana, si este Dumnezeu. Faptul ca nu inteleg cum se produce un uragan, de unde vine, nu inteleg date specifice despre acest fenomen, asta nu inseamna ca nu exista si ca nu se manifesta. Cea ce face ca Duhul Sfint sa fie o Persoana, este relatia icare exista in Dumnezeire intre cele 3 Persoane, Tatal, Fiul si Duhul Sfint. Unitatea celor 3 si modul in care lucreaza impreuna este descrisa pe paginile Bibliei, indiferent daca vrem sa acceptam sau nu.
-
- Are un Nume: Mingiiatorul (EKEINOS) Ioan 16:13
-
- Este un alt Ajutor (PARAKLETOS, in greaca folosit todeauna ca o persoana):
….Si Eu voi ruga pe Tatal, si El va va da un alt PARAKLETOS (Ajutator), care sa ramina cu voi in veac…. (Ioan 14:16)
-
- Este trimis de Dumnezeu in numele lui Isus:
….Dar Mingaietorul, adica Duhul Sfint, pe care-l va trimete Tatal, in Numele Meu, va va invata toate lucrurile, si va va aduce aminte de tot ce v-am spus Eu…. (Ioan 14:26)
-
- Este trimis sa marturiseasca despre Hristos:
…..Cind va veni Mingaietorul, pe care-L voi trimete dela Tatal, adica Duhul Adevarului, care purcede dela Tatal, El va marturisi despre Mine….. (Ioan 15:26)
-
- Este trimis sa dovedeasca lumea vinovata de pacat:
…..Si cind va veni El, va dovedi lumea vinovata in ce priveste pacatul, neprihanirea si judecata…. (Ioan 16:8)
-
- Are calitatile necesare sa fie considerat o persoana:
- Aude; …ci va vorbi tot ce va fi auzit…. (Ioan 16:13)
- Vorbeste; …Dar Duhul spune lamurit ca in vremurile din urma…. (1 Tim. 4:1)
- Se intristeaza: ….Sa nu intristati pe Duhul Sfint al lui Dumnezeu… (Ef. 4:30)
- Proslaveste: ….El Ma va proslavi, pentruca va lua din ce este al Meu…. (Ioan 16:14)
- Descopera: …Tot ce are Tatal, este al Meu: deaceea am zis ca va lua din ce este al Meu, si va va descoperi…. (Ioan 16:15)
- Este un martor: …Insusi Duhyl adevereste impreuna cu duhul nostru ca sintem copii ai lui Dumnezeu…. (Rom. 8:16)
- Un mijlocitor: ….Dar insusi Duhul mijloceste pentru noi cu suspine negraite… (Rom. 8:26)
- O calauza: …Caci toti ceice sint calauziti de Duhul lui Dumnezeu sint fii ai lui Dumnezeu…. (Rom. 8:14)
….Atunci Isus a fost dus de Duhul in pustie…. (Mat. 4:1)
- Da inspiratie: …oamneii au vorbit dela Dumnezeu, minati de Duhul Sfint…. (2 Pet. 1:21)
- Duhul comanda: …Pe cind slujeau Domnului si posteau, Duhul Sfint a zis: Puneti-Mi deoparte pe Barnaba si pe Saul pentru lucrarea la care i-am chemat… (Fapt. 13:2)
- Duhul interzice sau permite: …Findca au fost opriti de Duhul Sfint sa vesteasca Cuvintul in Asia……se pregateau sa intre in Bitinia: dar Duhul lui Isus nu le-a dat voie…. (Fapt. 16:6-7)
- Duhul invata: ….ci cu vorbiri invatate de la Duhul Sfint, intrebuintind o vorbire duhovniceasca pentru lucrarile duhovnicesti…. (1 Cor. 2:13)
….. Duhul Sfint, pe care-l va trimete Tatal, in Numele Meu, va va invata toate lucrurile…… (Ioan 14:26)
- Duhul cerceteaza: …caci Duhul cerceteaza totul, chiar si lucrurile adinci ale lui Dumnezeu…. (1 Cor. 2:10)
- Duhul condamna: … Si cind va veni El, va dovedi lumea vinovata….. (Ioan 16:8)
- Duhul reveleaza: …Duhul Sfint il instiintase ca nu va muri inainte sa vada pe Hristos Domnul…. (Luca 2:26)
- Duhul ia decizii: …Caci s-a parut nimerit Duhului Sfint si noua, sa nu mai punem peste voi alta greutate decit ceeace trebuie…. (Fapt. 15:28)
In baza acestor versete Biblice, si caracteristicile necesare ca aceasta fiinta sa fie considerata o persoana, este greu sa dai alte explicatii certitudinii cu care sintem confruntati in privinta persoanei Duhului Sfint. Gramatica limbii greaca, ca si cea evreiasca indica ca este vorba de o persoana in aceasi categorie cu Tatal si Fiul. Faptul ca prezenta Duhului Sfint in Vechiul Testament nu este vizibila asa ca a Tatalui, nu inseamna ca Duhul este mai putin o persoana ca si Tatal. In Noul Testament faptul ca prezenta vizibila a lui Isus a fost simtita, nu inseamna ca Duhul nu a fost prezent, sau ca nu a exista ca persoana a Dumnezeirii. Luind contextul tuturor versetolor care vorbesc de Duhului Sfint, este mult mai usor de explicat prezenta unei persoane in Dumnezeire, ca si cum ar fi o putere inpersonala. Sint prea multe versete care sa fie explicate altfel. Ar fi de nexplicat ca Isus sa prezinte pe Mingiietorul ca o alta persoana distincata, cind in realitate ar fi facut referinta la Duhul lui, sau Duhul tatalui. Duhul Sfint in baza acestor dovezi Scripturale implineste toate caracteriticile necesare sa poata fi considerat o persoana. Ca o persoana Divina, introdusa de Tatal si de Fiul, nu ne ramina altceva decit sa intelegem ca este parte din misterul Dumnezeirii, al naturii de nexplicat sau de neconceput al lui Dumnezeu.
- TATAL, FIUL SI DUHUL SFINT SINT 3 PERSOANE DISTINCTE
-
- Dumnezeu Tatal si Fiul Isus Hristos sint 2 persoane:
- Se poate vedea in saluturile lui Pavel, Iacov, Petru si Ioan: Rom. 1:7, 1 Cor. 1:3, 2 Cor. 1:2, Gal. 1:3, Ef. 1:2, 6:23, Filp. 1:2, 1 Tes. 1:1, 2 Tes. 1:1-2, 1 Tim. 1:1-2, 2 Tim. 1:2, Tit 1:4, Filimon 3, Iacov 1:1, 2 Pet. 1:2, 2 Ioan 3.
- Marturia a doi martori: Ioan 5:31-32, 8:16-18, facind referinta la necesitatea a doi martori dupa legea lui Moise (Num. 35:30, Deut. 17:6, 19:15).
- Tatal a trimes pe Fiul: Ioan 3:16-17, Gal. 4:4, 1 Ioan 4:10, ect…
- Tatal si Fiul se iubesc unul pe altul: Ioan 3:35, 5:20, 14:31, 15:9, Mat 3:17, 17:5, 2 pet. 1:17.
- Tatal vorbeste Fiului, si Fiul vorbeste Tatalui: Ioan 11:41-42, 12:28, 17:1-26, ect…
- Tatal cunoste pe Fiul, si Fiul cunoaste pe Tatal: Mat. 11:27, Luca 10:22, Ioan 7:29, 8:55, 10:15
- Isus este Mijlocitorul in fata Tatalui: 1 Ioan 2:1
-
- Isus nu este Dumnezeu Tatal
- Isaia 9:6 …. caci un Copil ni s-a nascut, un Fiu ni s-a dat, si domnia va fi pe umarul Lui, il vor numi: Minunat, Sfetnic, Dumnezeu tare, Parintele veciniciilor, Domn al pacii….
Cuvintul Parintele in ebraica este AB, care se traduce tata intr-un sens literar imediat, sau in mod figurativ se traduce fara-tata, capetenie (conducator). Urmarind limbajul si cuvintele folosite de Isaia, termenii folositi nu fac referinta la Dumnezeu Tatal. Parintele veciniciilor face referinta la Dumnezeu Etern, in sensul eternitatii lui Isus.
- Ioan 10:30 … Eu si Tatal una sintem….
- Isus nu a spus: Eu sint Tatal, sau: Fiul si tatal sint o persoana.
- Cuvintul SINTEM (la plural), in greaca ESMEN (tradus noi sintem) indica cel putin 2 persoane.
- Cuvintul una, in greaca HEN, indica o unitate esentiala, dar nu personala. Se poate compara cu pasajul din Ioan 17:21-23.
- Ioan 5:43 ….Eu am venit in Numele tatalui meu, si nu Ma primiti….
Isus a spus ca a venit in numele Tatalui, dar nu a dat indicatia ca El este Tatal. Isus a venit in autoritatea Tatalui.
Sint o serie de versete care merita un studiu mai profun in a intelege diferenta facuta intre Tatal si Fiul. Pentru o continuare studiului comparativ al versetelor mai importante care face o distictie intre cele doua pesroane se pot studia urmatoarle pasaje: Ioan 8:19, 16:3, Ioan 14:6-11, 14:18, Col. 2:9, gal. 1:1, Ioan 2:19-22, 5:21, 6:39-40, 44, 54, 1 Cor. 6:14, ect…
-
- Isus nu este Duhul Sfint
- Duhul Sfint este introdus de Isus ca Mingaietorul: Ioan 14:16 comparat cu 1 Ioan 2:1
- Isus a trimes Duhul Sfint: Ioan 15:26, 16:7
- Duhul Sfint arata umilinta in relatie cu Isus, si aduce proslavire: Ioan 16:13-14
- Duhul Sfint s-a pogorit peste Isus: Luca 3:22
-
- Tatal nu este Duhul Sfint
- Tatal a trimes Duhul Sfint: Ioan 14:15, 15:26
- Duhul Sfint mijloceste impreuna cu tatal pentru sfinti: Rom. 8:26-27
- Tatal si Duhul Sfint sint activi in diferite activitati: in invierea lui Isus (Gal. 1:1, Rom. 8:11), mingii pe sfinti (2 Cor. 1:3-4, Ioan 14:26), sfinteste pe crestini (Iuda 1, 1 Pet. 1:2). Sint numai citeva exemple care ne arata ca cei doi lucreaza impreuna in creatie, mai ales in viata copiilor lui Dumnezeu.
- BIBLIA INVATA DOCTRINA TRINITATII
- Toate elementele necesare doctrinei Trinitati sint gasite pe paginile Bibliei
- Un Dumnezeu.
- Tatal este Dumnezeu.
- Fiul este Dumnezeu.
- Duhul Sfint este Dumnezeu.
- Tatal, Fiul si Duhul Sfint sint 3 persoane.
- b. Noul Testament prezinta cu consistenta o multitudine de versete prezentind Tatal, Fiul si Duhul Sfint.
2 Cor. 13:34; Luca 1:35; 3:21-22; 4:1-12; Ioan 4:10-25; 7:37-39; 14-16; 20:21-22; Fapt. 1:4-8; 2:33, 38-39; 5:3-4, 9, 30-32; 7:55-56; 10:36-38, 44-48; 11:15-18; 15:8-11; 20:38; 28:25-31; Rom. 1:1-4; 5:5-10; 8:2-4, 9-11, 14-17; 1 Cor. 6:11; 12:4-6, 11-12, 18; 2 Cor. 1:19-22; 3:6-8, 14-18; Gal. 3:8-14; 4:4-7; Efes. 1:3-17; 2:18, 21-22; 3:14-19; 4:4-6, 29-32; 5:18-20; Filip. 3:3; 1 Tes. 1:3-6; 2 Tes. 2:13-14; Tit. 3:4-6; Evr. 2:3-4; 9:14; 10:28-31; 1 Pet. 1:2; 1 Ioan 3:21-24; 4:13-14; Iuda 20-21; Apoc. 2:18, 27-29.
Biografie:
- Systematic theology / L. Berkhof. Pg. 84
- Ce credem noi? / O scurta marturisire de credinta scrisa de Beniamin Cocar – doctor in teologie, Detroit
- MESAJUL SI CREDINTA BAPTISTA / Aprobata de Conventia Baptista de Sud (SUA) in 9 Mai 1963 si revizuita in 9 Iunie 1998.
- Marturisirea de credinta a Cultului Crestin Baptist din Romania.
- Systematic Theology, L. Berkhof, pg.89
- King James Bible, Strong Dictionary
- Systematic Theology, L. Berkhof, pg.87
DUTE SI CITESTE :
PARTEA a I-a sau PARTEA a III-a
Studiul Biblic: NAȘTEREA DIN NOU
„A venit la ai Săi și ai Săi nu L-au primit. Dar tuturor celor ce L-au primit, adică celor ce cred în Numele Lui, le-a dat dreptul să se facă copii ai lui Dumnezeu, născuți nu din sânge, nici din voia firii lor, nici din voia vreunui om, ci din Dumnezeu” (Ioan 1:12-13). Iar la întrebarea lui Nicodim, un fruntași al Iudeilor „Drept răspuns Isus a zis „Adevărat, adevărat îți spun că, dacă un om nu se naște din nou, nu poate vedea Împărăția lui Dumnezeu” (Ioan 3:3)
Prin cuvintele versetelor de mai sus, Ioan ne arată în modul cel mai profund scopul Evangheliei, menționând care este adevărata Lumină venită în lume, Lumină ce nu poate fi biruită de întuneric. Această Lumină este Fiul lui Dumnezeu care poate lumina pe orice om venit în lume. Așa cum la creație, prima lucrare pe care a făcut-o Dumnezeu, a fost să facă lumină pe fața pământului, unde era întuneric. Tot așa orice om care vine din întunecimea păcatului la Dumnezeu, are nevoie mai întâi de lumină pentru a crede în Domnul Isus, iar Duhul Sfânt îl va convinge de starea de păcat .
Ioan este primul care ne vorbește de ce-a mai mare schimbare de care are nevoie orice om păcătos și se produce doar în cei ce cred și primesc Cuvântul Evangheliei. Biblia echivalează credința, prin care se primește lumina și viața veșnică, cu ascultarea de Dumnezeu „Cine crede în Fiul, are viață veșnică; dar cine nu ascultă de Fiul nu va vedea viața, ci mânia lui Dumnezeu rămâne peste el” (Ioan 3: 36)
Intenția mea prin acest studiu este de a vă împărtăși din descoperirile de care Domnul mi-a făcut parte în timpul meditațiilor asupra Cuvântului din Scriptură. Și vreau să vin în sprijinul celor ce nu au o înțelegere clară asupra acestei învățături a nașterii din nou, arătată de Ioan și confirmată de Domnul Isus, necesară oricărui om care crede. Ioan amintește patru feluri de nașteri. Primele trei nu dau nici o garanție de schimbare cum interpretează unii, care ne spun că dacă te naști dintr-un popor creștin, moștenești credința lor, învățătură ce nu este biblică. Sfânta Scriptură ne spune că; fie că te-ai născut dintr-un popor creștin, dintr-o familie creștină, sau din dorința vreunei persoane, nu te ajută cu nimic la mântuire. Fiecare om, personal este responsabil de a primi sau nu Cuvântul. De aceea Singura naștere ce te face cetățean al Cerului este nașterea din nou, din Dumnezeu. Această înnoire o primesc prin credință toți cei ce acceptă a se uni cu Domnul Isus în moartea, îngroparea și în învierea Sa. Recomand citirea versetelor ce nu le-am scris fiind mai lungi.
Nașterea din nou este actul prin care suntem scoși din Adam și introduși în Cristos prin moartea Sa, în familia lui Dumnezeu. Acum suntem scoși de sub condamnare și izbăviți de puterea păcatului Rom.8:1-2. Pentru că:„Ne-a rânduit mai dinainte să fim înfiați prin Isus Hristos, după buna plăcere a voi Sale” (Efes.1:5-7) Înfierea are în vedere răscumpărarea trupului, moștenirea Împărăției lui Dumnezeu și ne dă dreptul de a spune lui Dumnezeu Tată (Gal.4:4-7) Referitor la evreii care primesc pe Mesia și se pocăiesc, după Rom. 9:4, ei au nevoie numai de nașterea din nou. Iată unele din schimbările ce le aduce nașterea din nou, care m-au schimbat radical și pe mine „Ca unii care am lepădat meșteșugurile rușinoase și ascunse, nu umblăm cu vicleșug și nu stricăm Cuvântul lui Dumnezeu, ci prin arătarea adevărului, ne facem vrednici să fim primiți de orice cuget omenesc, înaintea lui Dumnezeu (2Cor.4:2). Aceștia sunt făcuți o Împărăție și preoți pentru Dumnezeu Apo.1:5b-6. Această schimbare ar trebui să cerceteze pe toți creștini care mai practică minciuna, viclenia etc. nefiind născuți din nou.
Subiectul nașterii din nou nu se abordează la valoare necesară în biserică, ci doar îl amintim tangențial în predici, lucru ce este o pagubă, de aceea mulți creștini nu înțeleg, sunt în confuzie și nu fac diferență între pocăință, primirea Duhului Sfânt, nașterea din nou, umplerea cu Duhul Sfânt și actul înfierii, toate acestea nu se produc în același timp, ci în perioade diferite, depinde de sinceritatea și creșterea fiecărui. Sunt uni creștini ce au idei preconcepute despre acest subiect, pentru a putea înțelege va trebuie să renunțe la această poziție ce aduce confuzie, cerând Domnului lumină, altfel va fi spre propria lor pagubă. Ei au doar o stare firească, nu au nașterea din nou și nu vor avea parte de Împărăția Lui Dumnezeu.
Nașterea din nou nu este același lucru cu pocăința și nici nu se produce în același timp. Mai întâi vine pocăința în urma auziri Cuvântului și se produce în minte „Astfel credința vine din cele auzite, iar cele auzite prin Cuvântul lui Hristos” (Rom.10:17). Pocăința aduce iertarea păcatelor pe care le face omul împins de păcatul adamic „Iată că sunt născut în nelegiuire și în păcat m-a zămislit mama mea” (Ps.51:5) De aceea și Petru îi îndemna pe ascultători: „Pocăiți-vă” le-a zis Petru „și fiecare din voi să fie botezat în Numele lui Isus Hristos, spre iertarea păcatelor voastre; apoi veți primi darul Sfâtului Duh” (Fap.2:37-40). Care e o făgăduința a Domnului. Deci în urma auzirii Cuvântului și a convingerii făcută de Duhul Sfânt care-L primești când crezi Efe.1:13-14 vine pocăința, pentru că este o problemă de voință ce se produce în minte, în suflet „Știu, în adevăr, că nimic bun nu locuiește în mine, adică în firea mea pământească, (în trup) pentru-că ce-i drept, am voință să fac binele, dar n-am putere să-l fac. Căci binele pe care vreau să-l fac, nu-l fac, ci răul pe care nu vreau să-l fac, iacă ce fac! (Rom.7:18-19) În aceste versete ne arată că una este voința care este în minte, unde omul primește Cuvântul și alta este firea pământească care este în trup și se cere a fi izbăviți de această fire pentru că ne robește. Lucru ce apostolul îl repetă și în versetul 23, același capitol „Dar văd în mădularele mele o altă lege, care se luptă împotriva legii minții mele și mă ține rob legii păcatului, care este în mădularele mele” Să fim atenți a nu face greșeala ce o fac cei mai mulți, confundă păcatele făcute de om cu păcatul adamic cu firea în care ne-am născut. Pentru păcate e nevoie de iertare, pentru păcat e nevoie de dezbrăcare sau izbăvire „Știm bine că omul nostru cel vechiu a fost răstignit împreună cu El, pentru ca trupul păcatului să fie dezbrăcat de puterea lui, ca să nu mai fim robi ai păcatului. Căci cine a murit, de drept, este izbăvit de păcat. Acum dacă am murit împreună cu Hristos, credem că vom și trăi împreună cu El” (Rom. 6:6-8).
Unde este Hristos omul e izbăvit de păcat ca să nu-l mai robească, aceasta înseamnă că cei izbăviți au o imunitate spirituală de a nu mai păcătui dacă practică și Luc.9:23. Iertarea se aplică păcatelor, izbăvirea se aplică firii vechi sau păcatului adamic care este pomul, păcatele fiind fructele. Cei ce s-au pocăit trebuie să practice lepădarea, crucificarea sinelui și a firi vechi, ca dovadă a izbăviri pentru a trăi în sfințenie.
Dar creștinii în care nu a fost crucificat omul cel vechi, încearcă mereu a fi mai buni, însă scopul lui Dumnezeu nu este ca prin efortul nostru să ne facem mai buni, întrucât atunci când am crezut, El ne-a socotit deja neprihăniți „Deci fiindcă suntem socotiți neprihăniți prin credință, avem pace cu Dumnezeu, prin Domnul nostru Isus Hristos”. Ce vrea Dumnezeu de la noi este să ne socotim morți față de păcat pentru ca Domnul să ia chip în noi „Tot așa și voi socotiți-vă morți față de păcat și vii pentru Dumnezeu, în Hristos Isus Domnul nostru” (Rom. 6:11). Acesta este faliment. Pentru a înțelege și mai bine, Domnul confirmă ce aminteam mai sus: „Atunci Isus a zis ucenicilor Săi: „Dacă voiește cineva să vină după Mine, să se lepede de sine, să-și ia crucea și să mă urmeze” (și va fi înnoit) (Mat.16:24) și ucenicii aveau iertarea dar nu nașterea din nou, ei au primit-o după înviere. Și pe vremea lui Pavel mulți nu înțelegeau și confundau păcatele cu păcatul și iertarea cu izbăvirea, de aceea iată ce spune biserici din Colose: „În El ați fost tăiați împrejur, nu cu o tăiere împrejur făcută de mână, ci cu tăierea împrejur a lui Hristos, în dezbrăcarea de trupul poftelor firii pământești” (Col. 2:11). De acum avem datoria (nu să fim mai buni), ci să ne smerim și să umblăm în faptele pregătite mai dinainte de Dumnezeu aducând roadă prin Duhul Sfânt. „Căci noi suntem lucrarea Lui și am fost zidiți în Hristos Isus pentru faptele bune pe care le-a pregătit Dumnezeu mai dinainte, ca să umblăm în ele” (Efeseni 2:10)
Totuși unii creștinii nu înțeleg, ei s-au pocăit, au iertare dar nu sau dezbrăcat de trupul poftelor, ei încearcă a fi mai buni prin silința lor ca să fie lăudați, dar mereu cad, fiind încă stăpâniți de păcat de care nu au fost izbăviți. Ei nu înțeleg ce spuneam mai sus, că a te socoti mort față de păcat (Rom.6:11), este a avea imunitate spirituală, a fi protejat de influența păcatului care te îndeamnă în a păcătui. De aceea unii sunt sub robia păcatului, au chiar un egoism fără egal și nu se pot suporta unul pe altul! „Căci nu știu ce fac: nu fac ce vreau, ci fac ce urăsc (Rom.7:15) Astfel de persoane ce credeau, dar fără a birui păcatul de care nu erau dezbrăcați, erau și pe vremea Domnului, dar El nu se încredea în ei (Ioan 2:23-25) Dar când ști că ești dator să umbli în faptele bune pregătite de Dumnezeu, pentru că ai fost socotit neprihănit, atunci lauda se cuvine numai lui Dumnezeu și nu nouă.
Nașterea din nou nu aparține unei religii sau unei firme, ci este lucrarea lui Dumnezeu și se produce când omul renunță la planurile și străduințele lui de a fi mai bun, acceptând planul și voia lui Dumnezeu, atunci nu mai iubește nimic și pe nimeni mai mult de cât pe Domnul și voia Sa. Falimentul nostru este începutul trăirii Lui Cristos în noi „Cine nu-și ia crucea lui și nu vine după Mine, nu este vrednic de Mine” (Mat.10:37-39) Falimentul nostru mai este și a ne smeri, a ne face ca un copilaș „Isus a chemat la El un copilași, l-a pus în mijlocul lor și le-a zis: „Adevărat vă spun că, dacă nu vă veți întoarce la Dumnezeu și nu vă veți face ca niște copilași, cu nici un chip nu veți intra în Împărăția Cerurilor. De aceea, oricine se va smeri ca acest copilaș, va fi cel mai mare în Împărăția Cerurilor” (Mat.18:1-5) Creștinul smeri se poate supune lui Dumnezeu și Satana va fugi de la el și asta înseamnă a avea imunitate ce te protejează de păcat și de ispititorul. „Dumnezeu stă împotriva celor mândri, dar dă har celor smeriți” Supuneți-vă dar lui Dumnezeu! Împotriviți-vă diavolului și el va fugi de la voi” (Iacov4:5-7) Atunci nu mai împlinim poftele firii și nu mai trăim după îndemnurile simțurilor, pentru că; „Așa dar, fraților, noi nu mai datorăm nimic firii pământești, ca să trăim după îndemnurile ei. Dacă trăiți după îndemnurile ei, veți muri; dar dacă, prin Duhul, faceți să moară faptele trupului, veți trăi” (Romani 8:12-17).
Atunci dorim și înnoirea minții („metanoia” din gr.) pentru a avea o nouă mentalitate „Să nu vă potriviți chipului veacului acestuia, ci să vă prefaceți, prin înnoirea minți voastre, ca să puteți deosebi bine voia lui Dumnezeu cea bună, plăcută și desăvârșită” (Romani 12:2) Citind zilnic Biblia cu rugăciune, uneori și cu post mintea se înnoiește.
Și lăsând pe Duhul Sfânt să ne călăuzească, vom avea o nouă mentalitate, nu vom mai iubim lumea și lucrurile lumii care nu sunt de la Dumnezeu „Căci tot ce este în lume, pofta firii pământești, pofta ochilor și lăudăroșia vieții, nu este de la Tatăl ci din lume. Și lumea și pofta ei trece, dar cine face voia lui Dumnezeu rămâne în veac” (1Ioan 2:16)
A ști să trăiești aceste versete, este a lepăda și crucifica sinele din suflet ca să poată fi condus de Duhul Sfânt. Atunci mândria și aroganța nu mai împiedică Duhul Sfânt a produce o nouă viață în noi, și vom căuta să plăcem lui Dumnezeu.
Dumnezeu nu poate lucra cu cei mândri și înțelepți în felul lumi, care se vor independenți „Fiindcă propovăduirea crucii este o nebunie pentru cei ce sunt pe calea pierzării; dar pentru noi, care suntem pe calea mântuirii, este puterea lui Dumnezeu. Căci este scris: Voi prăpădi înțelepciunea celor înțelepți și voi nimici priceperea celor pricepuți” (1Corinteni 1:18-19) Dumnezeu lucrează numai cu cei născuți din nou și smeriți care sunt robi de bună voie „Maria a zis „Iată roaba Domnului; facă-mi-se după cuvântul tău!” Și îngerul a plecat de la ea” (Luca 1:38; Sau „Pavel, rob al lui Isus Hristos chemat să fie apostol, pus de o parte ca să vestească Evanghelia lui Dumnezeu” (Romani 1:1).
Nașterea din nou nu este ca nașterea fizică. Noi am venit în lume fără să ne întrebe cineva, fără voința noastră, dar nașterea din nou implică acceptul fiecărei persoane în parte, căci nu poate fi cineva născut din nou dacă el nu dorește, pentru că trebuie să-ți faci bine socotelile „Și oricine nu-și poartă crucea și nu vine după Mine, nu poate fi ucenicul Meu. Căci cine dintre voi, dacă vrea să zidească un turn, nu stă mai întâi să-și facă socoteala cheltuielilor, ca să vadă dacă are cu ce să-l sfârșească? Tot așa, oricine dintre voi care nu se leapădă de tot ce are nu poate fi ucenicul Meu” (Luca 14:27-28,33) Se înțelege și din discuția cu Nicodim „Nu te mira că ți-am zis: trebuie să vă nașteți din nou” (Ioan 3:7). Repet, numai prin lepădarea și crucificarea eului se produce înnoirea ce ne schimbă, ne dă o natură din Dumnezeu, ne dă putere spirituală și ne pune sub autoritatea noului legământ de care eram străini (Efeseni 2:12-13).
Cei născuți din nou umblă sub călăuzirea Duhului Sfânt, care ne dă și identitatea de copii ai lui Dumnezeu prin Cristos, cu drept de a moșteni Împărăția Tatălui „Căci toți cei ce sunt călăuziți de Duhul lui Dumnezeu sunt fii ai lui Dumnezeu” (Rom. 8:14). Numai prin nașterea din nou suntem scoși de sub robia păcatului adamic, de sub condamnare, iar Domnul prin moartea Sa ne-a unit cu Sine (Rom.6:3-5). Și când Biblia ne cere să facem ce este scris, ne cere să facem ce am primit prin învierea cu Cristos, adică a fi conștienți că suntem izbăviți de păcatul adamic, de firea veche și să trăim ca oameni liberi o viață nouă cu Dumnezeu „Știm bine că omul nostru cel vechiu a fost răstignit împreună cu El, pentru ca trupul păcatului să fie dezbrăcat de puterea lui, ca să nu mai fim robi ai păcatului. (nu ai păcatelor) Căci cine a murit, de drept, este izbăvit de păcat”(nu de păcate, nu acestea stăpânește pe om, ci păcatul adamic) (Romani 6:6-8).
Este regretabil că uni dintre predicatori vorbesc credincioșilor doar de pocăință și de iertarea păcatelor, nu și de izbăvirea de păcatul în care ne-am născut. De aceea sunt mulți membrii în bisericii care au o vechime, dar ei încă nu sunt născuți din nou și păcătuiesc, se văd prin felul cum se comportă, având o stare firească, (când zic stare firească, sau fire veche care este în mădulare) mă refer la ce a spus Pavel „În adevăr, cei ce trăiesc după îndemnurile firii pământești, umblă după îndemnurile firii pământești; pe când cei ce trăiesc după îndemnurile Duhului, umblă după îndemnurile Duhului. Și umblarea după lucrurile firii pământești este moarte, pe când umblarea după lucrurile Duhului este viață și pace” (Romani 7:18-23;8:4-8) De aceea, Biblia confirmă: „Ferice de omul, căruia nu-i ține Domnul în seamă păcatul (nu păcatele)” Îi fericește pe cei ce au fost izbăviți de păcat. (Rom.4:8). Dar cei ce nu au fost izbăviți de firea veche, când le faci observație pentru greșeli, se supără ca niște copii.
Aceștia umblă după daruri și nu după Dăruitor, sunt sentimentali, nu au o statornicie în credință și sunt firești „Dar omul firesc nu primește lucrurile Duhului lui Dumnezeu, căci, pentru el, sunt o nebunie; și nici nu poate să le înțeleagă, pentru că trebuiesc judecate duhovnicește. Omul duhovnicesc, dimpotrivă, poate judeca totul și el însușii nu poate fi judecat de nimeni” (1Cor. 2:14-15). Unii dintre acești creștini își dau seama că sunt încă robi firii vechi, pentru că mereu sunt biruiți de pofte și cad pradă ispitelor. La astfel de creștini Pavel le zice: „Copilași mei, pentru care iar simt durerile nașterii, până ce va lua Hristos chip în voi” (Galateni 4:19). După pocăință, oare creștinul nu ar trebui mai întâi să fie interesat de nașterea din nou, de înnoirea minți, de creșterea spirituală și umplerea cu Duhul Sfânt și nu de poziție și de daruri? Darurile le primește creștinul când are maturitatea pentru a le aplica, iar cei ce sunt încă robi firii vechi să fie interesați ca să trăiască dezbrăcarea de trupul poftelor și de lepădarea sinelui ca să învețe smerenia.
Nașterea din nou nu este empirică (bazată pe experiențe) sau aleatorie (la întâmplare), nici facultativă, (adică lăsată la alegere) ci este viabilă (folositoare), este biblică. Sunt biserici care nu abordează acest subiect al nașterii din nou, cum este biserica catolică și ortodoxă.
Aceștia spun că nașterea din nou se produce la botezul copiilor la șase săptămâni, alții dintre ei spun că se produce după moartea omului, întrucât nu poate omul să fie născut din nou în acest trup. Ei nu recunosc nici că acei creștinii care merg la biserică și sunt născuți din nou Dumnezeu îi numește sfinți, cum îi recunoștea și Pavel pe creștinii din Efes „Pavel, apostol al lui Isus Hristos, prin voia lui Dumnezeu, către sfinții care sunt în Efes și credincioșii în Hristos Isus” (Efes. 1:1). Mai mult, nu recunosc nici că pe cei ce trăiesc în păcat, Dumnezeu îi socotește morți „Voi erați morți în greșelile și în păcatele voastre, În care trăiați odinioară, după mersul lumii acesteia, după domnul puterii văzduhului, a duhului care lucrează acum în fiii neascultării” (Efeseni 2:1-5)
Pentru acești învățători, Scriptura nu este importantă, numai tradiția, astfel se pierd în învățăturile lor omenești ducând și pe cei ce îi ascultă în rătăcire! Este trist că nici noi prezbiterii, păstorii și învățătorii din bisericile baptiste, penticostale și creștine după Evanghelie, nu tratăm cum cere Biblia acest subiect de care ar trebui să vorbim începând de la cateheză, noi ne ocupăm mai mult în a evangheliza pe oameni, neglijând creșterea spirituală. În Fapte 20:26-35, avem model pe ap. Pavel, care evangheliza, dar el a procedat și la creșterea spirituală a celor ce se întorceau la Domnul.
Aceasta însemnează și a împlini ce este scris; „Și El a dat pe unii apostolii, pe alții prorocii, pe alții evangheliști, pe alții păstori și învățători, pentru desăvârșirea sfinților, în vederea lucrării de slujire, pentru zidirea trupului lui Hristos, până vom ajunge toți la unirea credinței și a cunoștinței Fiului lui Dumnezeu, la starea de om mare, la înălțimea staturii plinătății lui Hristos; ca să nu mai fim copii bătuți de valuri, duși încoace și încolo de orice vânt de învățătură prin viclenia oamenilor și prin șiretenia lor în mijloacele de amăgire; ci, credincioși adevărului, în dragoste, să creștem în toate privințele, ca să ajungem la Cel ce este Capul, Hristos” (Efes.4:11-16) Învățătorul și păstorul ar trebui să se ocupe mai mult de creșterea spirituală a noilor convertiți. Dar se știe că este mult mai greu să vorbești celor ce au pretenții că sunt creștini, care au devenit oameni morali, știu teologie, sunt religioși, dar nu sunt născuți din nou, de aceea complicăm lucrurile în biserici. Creștinii trebuie învățați că după pocăință, urmează nașterea din nou, care aduce adevărata schimbare, când Cristos ia chip în ei, ca să devină cetățeni ai Cerului. Creștinii care doresc nașterea din nou au în vedere mai întâi Împărăția lui Dumnezeu „Căutați mai întâi Împărăția lui Dumnezeu și neprihănirea lui” (Matei 6:33). Ioan Botezătorul este primul care ne descopere rostul nașterii din nou, cât și promisiunea Împărăției lui Dumnezeu de care evrei nu știau. „El zice:„Pocăiți-vă căci Împărăția cerurilor este aproape” (Matei 3:2), iar Domnul Isus o confirmă tot în Matei 10:7;26:28. Și o dă cu plăcere Luca12:31-32.
De ce este atât de necesară nașterea din nou?
A ști cine suntem, de unde venim, încotro ne îndreptăm, a ști că prin nașterea fizică omul este robul păcatului adamic, că are nevoie de eliberare și de a primi dreptul de copil al lui Dumnezeu, pentru a moșteni Împărăția Cerurilor.
„Nașterea din nou este baza vieții creștinismului”.
Dacă un pretins creștin, care spune că s-a pocăit și este membrul unei biserici, dar prin mărturia de zi cu zi nu dă dovadă că este înnoit și nici nu o dorește, el este asemenea lui Esau care și-a vândut dreptul de întâi născut și când a dorit să-l primească, nu i-a mai fost dată „Vegheați să nu fie între voi nimeni curvar sau lumesc ca Esau, care pentru o mâncare și-a vândut dreptul de întâi născut” (Evrei 12:16-17). Biblia consideră această poziție a disprețui Cuvântul și consecințele sunt arătate în Efeseni 5:6 „Nimeni să nu vă înșele cu vorbiri deșarte, căci din pricina acestor lucruri vine mânia lui Dumnezeu peste oamenii neascultători”
De reținut: astăzi în biserici sunt mulți oameni care de frica iadului s-au pocăit, dar ei nu înțeleg necesitatea nașterii din nou, unii au și o activitate în biserică, dar Cristos nu a luat chip în viața acestora, ei nu au trăit lepădarea și crucificarea eului, pentru că ei nu sunt uniți în moartea și învierea Domnului, la care se referea Pavel și prin care se face înnoirea „Ca să-L cunosc pe El și puterea învierii Lui, și părtășia suferințelor Lui, și să mă fac asemenea cu moartea Lui” (Filipeni 3:10). Slujirea în biserică nu este o activitate culturală și nici business, sau a urmări îmbogățirea, ci o dăruire, un sacrificiu. Creștinii neregenerați sunt lipsiți de calitățile ce însoțesc doar pe credinciosul duhovnicesc.
Iată codul creștinului născut din nou: „Încolo, fraților, tot ce este adevărat, tot ce este vrednic de cinste, tot ce este drept, tot ce este curat, tot ce este vrednic de iubit, tot ce este vrednic de primit, orice faptă bună și orice laudă, aceia să vă însuflețească” (Filipeni 4:8) Aceasta însemnează a fi înnoit, a fi călăuzit de Duhul Sfânt, a avea puterea învieri și a nu te mai lăsa ispitit și manipulat de Satana. Dar cine nu se lasă călăuzit dovedește că este încă un robul al firii, al sinelui și al lăcomiei care este o închinare la idoli, cu care Satana înșeală și azi pe mulți. Aceștia fac glume cu tentă, vorbesc de rău pe frați, sunt ambițioși, nervoși, ridică tonul la cei din familie, sau chiar la un străin, ei nu se pot stăpâni la nervi și nu au rușine, nu ascultă când sunt sfătuiți, ajungând la imoralitate și chiar la divorț, pentru că sunt robi păcatului și ai propriilor lor vicii. Dacă sunt mustrați pentru păcate, ei se supără repede și se mută la altă biserică.
Să nu asemănăm nașterea din nou nici cu felul cum
Dumnezeu a făcut pe Adam.
Adam a fost creat ca să stăpânească pământul și a ajuns rob, iar creștinii sunt născuți din nou, ca să fie liberi de păcatul adamic, să devină copii ai lui Dumnezeu și să moștenească Împărăția Sa. Este o mare diferență; și este confirmată în 1Cor.15:46-50. „Dar întâi vine nu ce este duhovnicesc, ci ce este firesc; ce este duhovnicesc vine pe urmă” Domnul Isus a fost făcut un Duh dătător de viață și El dă această viață celor ce cred în El lepădând eul și dorind nașterea din nou.
Acest subiect, prin importanța ce o are, ne cere să ne punem câteva întrebări: Evreii, care au trăit în vechiul legământ, oare cunoșteau nașterea din nou? Un răspuns îl găsim în Ps.51:10: „Zidește în mine o inimă curată, Dumnezeule, și pune în mine un duh nou și statornic!” Știm că David era și prooroc. Acest verset este o anticipare la nașterea din nou, poporul nu cunoștea această regenerare.
A doua întrebare, dacă acest subiect este atât de important, în Vechiul Testament avem vreo profeție referitoare la actul nașterii din nou? Ezechel.11:19; 36:26-28.
O a treia întrebare, dacă poporul evreu avea vreo practică religioasă ce ar putea fi ca un simbol al nașterii din nou? Avem în Gen.17:9-14;Iere. 4:3-4. Tăierea împrejur era dată lui Avraam ca o pecete a neprihănirii în urma credinței, ca semn al legământului dintre Dumnezeu și seminția lui (Romani 4:11). Cei netăiați împrejur nu făceau parte din poporul Domnului și erau socotiți dușmanii evreilor, îi priveau ca spurcați, de aceea David a spus: „Cine este Filisteanul acesta, acest netăiat împrejur?” (1Sam.17:26) Este cazul să ne dea de gândit aceste întrebări în legătură cu înnoirea și ce ne spune Biblia! Pentru că uneori și noi suntem puși în situație să spunem: Cine este acest nenăscut din nou?
Pastorul Haward în cartea sa „The tripatrit nature of men”, din 1882, la pag. 22, spune că fără distincția dintre duh, suflet și trup, nașterea din nou nu este accesibilă. Afirmația sa este temeinică, de aceea se cere să analizăm cele trei componente ale omului: duhul, sufletul și trupul cu atributele lor ce formează un întreg și sunt o dovada că omul este creat după chipul lui Dumnezeu. Sintagma „i-a suflat în nări” Geneza 1:26; 2:7) în ebraică este la plural, duh și viață. Prin această suflare în contact cu trupul a rezultat viața, adică duh și suflet, componente ce nu pot fi distruse, pe care le recunoaște și Isaia 42:5, iar Pavel se roagă pentru aceste trei componente ca să fie sfințite; „Dumnezeul păcii să vă sfințească El însușii pe deplin; și duhul vostru, sufletul vostru și trupul vostru să fie păzite întregi, fără prihană, la venirea Domnului nostru Isus Hristos” (1Tesalo. 5:23). Tocmai în aceste trei componente trebuie să acționeze Cuvântul pentru a le înnoi „Căci Cuvântul lui Dumnezeu este viu și lucrător, mai tăietor de cât orice sabie cu două tăișuri; pătrunde până acolo că desparte sufletul și duhul, încheieturile și măduva, și judecă simțurile și gândurile inimii” (Evrei 4:12) Adică Cuvântul acționează în duh, suflet și în trup, cum ne arată în versetul de mai sus, chiar dacă unii nu vor să recunoască ce spune Biblia. Ei ne spune că duhul cu suflet sunt una, foarte greșit, prin a nu recunoaște Cuvântul, ei nu pot desființa adevărul arătat în Sfânta Scriptură, aceștia singuri se rătăcesc.
Stenlei M. Harton în cartea sa „Doctrine biblice” spune referitor la suflarea lui Dumnezeu, că așa cum firul de curent plus, punându-l în contact prin filament cu firul minus, produce lumină în bec, tot așa duhul pus de Dumnezeu în trupul omului a produs viață, adică sufletul și fiecare are rolul lor. „Este semănat în trup firesc și înviază trup duhovnicesc. Dacă este un trup firesc, este și un trup duhovnicesc” (1Corinteni 15:44-50). Omul după creare avea o stare inocentă și comunica cu Dumnezeu, dar după păcătuire, cugetul (nu conștiința) l-a mustrat și ca dovadă a vinovăției omul s-a ascuns de fața Domnului. Aceasta este ceea ce a spus Domnul Isus în Ioan 6:63: „Duhul este acela care dă viață, carnea nu folosește la nimic; cuvintele pe care vi le-am spus Eu sunt duh și viață.
Acum iată cele trei componente cu atributele lor.
1) Duhul omului este prima componentă. Este superior sufletului și trupului, căci prin duhul putem lua legătură cu Dumnezeu care este Duh și ne dă cunoașterea Sa, față de care să ne supunem, El este Tatăl duhurilor (Evrei 12:9). Animalele nu au duh, doar suflare. Această componentă, duhul, are trei atribute: cuget, intuiție și comuniune, care sunt lampa lui Dumnezeu în om, cu care îl controlează (Prov. 20:27), sau „camera de luat vederi care înregistrează tot ce facem și vorbim” Duhul cu atributele lui are misiuni diferite și superioare față de suflet, acționând prin aceste trei atribute, cuget, intuiție și comuniune.
- a) Cugetul, primul atribut al duhului, este cel mai activ, mustră pe om când nu face voia lui Dumnezeu, îi dă liniște când ascultă de Cuvânt. În cuget, (nu în conștiință, cuvânt împrumutat din limba Engleză și nu apare în Biblie traducerea Cornilescu, din engleză a fost scos cuvântul cuget și altele) sunt înregistrate păcatele sau șterse, când omul le mărturisește „Cu cât mai mult sângele lui Hristos, care, prin Duhul Cel veșnic, S-a adus pe Sine însușii jertfă fără pată lui Dumnezeu, vă va curăța cugetele voastre de faptele moarte, ca să slujiți Dumnezeului celui viu” (Evrei 9:11-15). Deci, cugetul fiecărui om, este cel care depune mărturie pentru om (Rom. 2:15; 9:1). Cugetul este cel mai drept judecător ce nu poate fi mituit, dar și cel mai cinstit și nepărtinitor martor. Când cugetul este curat, acolo se păstrează adevărata credință (1Timotei 1:19). Oare cum ar fi să atribuim sufletului, sentimentului (conștiinței) aceste misiuni superioare așezate de Dumnezeu în duh! Cine nu gândește nu le deosebesc.
- b) Intuiția, al doilea atribut, este parte din duh care pătrunde, înțelege esența lucrurilor, descoperă instantaneu necesitatea unei acțiuni, simte să ajute pe cineva când are nevoie, fără a fi anunțat de vreo persoană, sau a nu te duce când un dușman a întins o cursă (Prov.14:16) Prevede un pericol fără ajutorul rațiunii (Prov.22:3; 27:12; 29:16.
- c) Comuniunea, din gr. „koinonia” poate fi și părtășie, înțelesul clar este comuniunea în care ne-a pus Tatăl cu Fiul Său, Isus Hristos „Credincios este Dumnezeu, care v-a chemat la părtășie (comuniune) cu Fiul său Isus Hristos, Domnul nostru” (1Cori.1:9) „Deci, ce am văzut și am auzit, aceia vă vestim și vouă, ca și voi să aveți părtășie cu noi. Și părtășia (comuniunea) noastră este cu Tatăl și cu Fiul Său, Isus Hristos” (1Ioan 1:3) Comuniunea este dovada legături strânse, indestructibile prin Duhul, bazată pe adevăr, sinceritate și statornicie. Creștinii înnoiți au comuniune prin Duhul cu Domnul Isus și între ei. Comuniunea este la nivel de duh. Să nu o confundăm cu comunicarea dintre oamenii.
2) A doua componentă este sufletul, despre care Iov zice: „Duhul lui Dumnezeu m-a făcut și suflarea Celui Atotputernic îmi dă viață” (Iov 33:4) Sufletul este între duh și trup și el are trei atribute voință, sentiment (conștiința) și rațiune sau locul deciziilor. Ca dovadă că este creat după chipul lui Dumnezeu, omul are voință liberă.
Voința este primul atribut ce acceptă sau respinge ce să faci și ce să nu faci. Al-doilea este sentimentul (conștiința) Este elementul ce ne dă cunoașterea de noi și de ce este împrejur, să nu o confundăm cu cugetul, care este atribut al duhului (greșeală ce o practică cine nu studiază mai atent Biblia, conștiința nu cugetul a pus și pe Petru în confuzie), iar rațiunea este aceea care ia decizii „Femeia a văzut că pomul era bun de mâncat și plăcut de privit, și că pomul era de dorit ca să deschidă cuiva mintea. A luat deci (a decis în conștiință ) din rodul pomului, și a mâncat; a dat și bărbatului ei, care era lângă ea, și bărbatul a mâncat și el” (Geneza 3:1-6). Sufletul este pivotul la întreaga ființă a omului „Și Maria a zis: „Sufletul meu mărește pe Domnul” (Luca 1:46) sau „Și voi zice sufletului meu: Suflete, ai multe bunătăți strânse pentru mulți ani; odihnește-te, mănâncă, bea și veselește-te”Dar Dumnezeu i-a zis: Nebunule! Chiar în noaptea aceasta ți se va cere înapoi sufletul; și lucrurile pe care le-ai pregătit ale cui vor fi?” (Luca 12:19-20). Iată acțiunile și deciziile sentimentului, a conștiinței care nu știe a deosebi valorile spirituale de cele firești pământești, ca bogatul de mai sus.
Duhul și sufletul cu atributele lor nu pot fi distruse ele continuă viața unindu-se cu trupul după înviere. Așa cum am mai amintit, în suflet este personalitatea omului și după căderea în păcat, aici s-a instalat sinele sau eul, care nu se supune duhului și pe care numai Domnul Isus l-a dat pe față.
Mântuitorul a vorbit prima dată ucenicilor despre sine arătându-le că trebuie lepădat și crucificat, fiind implementat de Satana (să nu-l confundăm cu firea veche) „Atunci Isus a zis ucenicilor Săi: Dacă voiește cineva să vină după Mine, să se lepede de sine, să-și ia crucea și să Mă urmeze” Mat.16:23-24) Sinele din suflet este factorul prin care Satana înșeală pe om, îl pune în confuzie ca pe Petru, sau ca pe bogatul arătat mai sus, pentru a nu ști să deosebești valorile! Sau ca pe: „Nevasta lui Lot s-a uitat înapoi și s-a prefăcut într-un stâlp de sare” (Gen.19:26) Dacă nu se uitat înapoi avea viață!
Alegerea între lepădarea de noi înșine și viețuirea pentru dorințele noastre egoiste, o practicăm în fiecare zi. Această alegere va hotărâ destinul nostru veșnic. „Fiindcă oricine va voi să-și scape viața, o va pierde; dar oricine își va pierde viața pentru Mine, o va mântui” (Luca 9:24), Când asculți de îndemnurile sinelui și a firii de-vii vrăjmașul lui Dumnezeu „Fiindcă umblarea după lucrurile firii pământești este vrăjmășie împotriva lui Dumnezeu, căci ea nu se supune legi lui Dumnezeu și nici nu poate să se supună” (Rom.8:7)
Când cineva nu vrea să renunțe la „sine” (în gr. „sorx”) nu poate fi născut din nou, el rămâne doar un om religios și nu va fi mântuit „Cine va căuta să-și scape viața, o va pierde; și cine o va pierde, o va găsi” (Luca 17:33). Sinele sau eul se manifestă prin atributele sufletului, având dorința de a decide singur, nu acceptă ca cineva dinafara lui să decidă pentru el, asta ar considera-o sinucidere. Din mândrie se vrea a se conduce singur, a fi independent, manifestare pe care Biblia o numește rebeliune, sau înțelepciune sufletească drăcească, care este izvorul la toate relele (Iacov 3:14-16).
Sinele este haina sub care se ascunde ura, viclenia, disprețul, aroganța etc. Dezbracă această haină a sinelui, leapăd-o, crucific-o. „Dar dacă aveți în inima voastră pizmă amară și un duh de ceartă, să nu vă lăudați și să nu mințiți împotriva adevărului. Înțelepciunea aceasta nu vine de sus, ci este pământească, sufletească, drăcească” (Iacov 3:14-15).
În Țefania 1:8 Domnul spune că va pedepsi în Israel pe voivozi și pe fiii împăratului care purtau haine străine, sau în (Matei 22:11-14). „Împăratul a intrat să-și vadă oaspeți și a zărit acolo pe un om, care nu era îmbrăcat în haina de nuntă. „Prietene,” i-a zis el, „cum ai intrat aici fără să ai haina de nuntă?” Omul acela a amuțit. Atunci Împăratul a zis slujitorilor săi: Legați-i mânile și picioarele și luați-l și aruncați-l în întunericul de afară! Acolo va fi plânsul și scrâșnirea dinților. Căci mulți sunt chemați, dar puțini sunt aleși” Să nu ni-se pară glumă, sub această haină a firi se ascund multe fățărnici! Sau chiar când vi cu faptele tale bune de care aminteam mai la început, sunt haine străine și vei fi scos afară! Dar când începi să te lași condus de Duhul Sfânt, de legea iubirii, El te ajută să-ți controlezi până și gândirea, vorbirea și trupul îl poți ține în frâu „Așa dar fraților, noi nu mai datorăm nimic firii pământești, ca să trăim după îndemnurile ei. Dacă trăiți după îndemnurile ei, veți muri; dar dacă prin Duhul, faceți să moară faptele trupului, veți trăi”(aici fiind vorba de firea din mădulare, nu de sinele din minte, din suflet) (Rom. 8:12-17). Lepădarea sinelui tocmai această stare de independență o elimină, dorind să depinzi de cineva dinafara ta, de Duhul lui Dumnezeu pe care îl primești când crezi ca să ai putere de a respinge poftele firi vechi, ale cărnii. „Și voi, după ce ați auzit cuvântul adevărului, Evanghelia mântuirii voastre, ați crezut în El și ați fost pecetluiți cu Duhul Sfânt care fusese făgăduit” (Efes.1:13-14). Acum cred că înțelegem de ce Iov a spus „De aceea mi-e scârbă de mine (de sine) și mă pocăiesc în țărână și cenușă” (Iov 42:6). Deci, numai după lepădarea și crucificarea sinelui, dezbrăcarea de trupul păcatului, a firii vechi, poți să cunoști pe Dumnezeu. După acest faliment, ești născut din nou, umplut cu Duhul Sfânt, primești și înțelepciunea de Sus care te ajută să înțelegi și să trăiești Biblia. „Înțelepciunea care vine de sus, este mai întâi curată, apoi pașnică, blândă, ușor de înduplecat, plină de îndurare și de roduri bune, fără părtinire, nefățarnică” (Iac. 3:17). Când între două persoane cu mintea înnoită, ce au o nouă mentalitate, niciodată nu va fi o discuție fără împăcare, chiar când numai unul a fost înnoit. Dar între cei ce pretind că sunt creștini, dar nenăscuți din nou, aceștia când ajung la ceartă nu se pot împăca și merg chiar la tribunal, lucru ce Biblia îl condamnă. (1Corinteni 6:1-8).
3) A treia componentă este trupul, care este materie, este purtătorul duhului și al sufletului, este și el o trinitate: carne, sânge și oase, unde sunt așezate cele cinci simțuri, prin care ne dă cunoașterea de ce este în jur, informând atributele sufletului de a împlini poftele simțurilor, a cărni; „Femeia a văzut că pomul era bun de mâncat și plăcut de privit, și că pomul era de dorit ca să deschidă cuiva mintea. A luat deci din rodul lui, și a mâncat; a dat și bărbatului ei, care era lângă ea, și bărbatul a mâncat și el” (Geneza 3:6).
De aceea, în suflet, tot timpul este o luptă, dar cei regenerați și cu mintea înnoită nu acceptă păcatul, fiindcă sunt conduși de Duhul Sfânt „Prea iubiților, vă sfătuiesc, ca pe niște străini și călători, să vă feriți de poftele firii pământești, care se războiesc cu sufletul” (1Pet. 2:11).
Acesta este omul cu cele trei componente care formează un întreg, sau trinitate, pe care dicționarul (DEEX) o mai numește trihotomie. Referitor la duh și suflet, unii creștinii sunt în confuzie, pentru că atunci când a apărut credința în România, Biblia era greu de înțeles, datorită limbajului vechi, nu puteau deosebi sufletul de duh și le confunda ca fiind una. În această confuzie mai sunt și azi unii care se numesc dihotomiști. Aceștia trebuie să recunoască adevărul Scripturii, anume, că duhul cu cele trei atribute este separat de suflet prin misiunea lui superioară sufletului și atunci vor înțelege și necesitatea nașterii din nou. Știu că din orgoliu le va fi greu de a se lăsa convinși de Biblie.
Biblia ne arată că omul a fost scos din Eden datorită neascultării. Prin separarea omului de Dumnezeu se înțelege „moarte”, întrucât omul prin duhul nu a mai avut comuniune cu Creatorul și a fost considerat mort în duh, dar viața lui Adam în aceste condiții a continuat afară din Eden încă 930 de ani (Geneza 5:5). Din acel moment, toți urmașii lui Adam, care trăiesc în păcat, sunt considerați morți și au nevoie să creadă în Domnul Isus, să primească iertare, mântuire și astfel să fie născuți din nou „Voi erați morți în greșelile și în păcatele voastre, în care trăiați odinioară, după mersul lumii acesteia, după domnul puterii văzduhului, a duhului care lucrează acum în fiii neascultării” (Efeseni 2:1-6)
După ce omul a fost scos din Eden, Creatorul tot timpul i-a oferit posibilitatea unei comunicări cu El, iar, în cele din urmă, așa cum știm, Dumnezeu ne-a trimis pe Fiul Său, adevărata Lumină de care ne vorbește Ioan în Evanghelia sa ca să scape prin credință pe om de judecată (Ioan 5:24), Lumină care aduce celor ce cred adevărata mântuire, care constă în iertarea păcatelor și în izbăvirea de păcatul adamic în care ne-am născut. Și ne face copii ai Săi prin nașterea din nou, ca să moștenim Împărăția lui Dumnezeu Ioan 1:9-13, Iacov 2:5.
Încă trei întrebări, car vor elimina multe confuzii.
1) Prima întrebare: În ce constă mântuirea omului păcătosului? (în iertarea păcatelor) unde se produce ? (în inimă, în suflet) cum poate să o primească omul? (prin credință) Iată răspunsul: „Ce zice ea deci? Cuvântul este aproape de tine, în gura ta și în inima ta; și cuvântul acesta este cuvântul credinței, pe care-l propovăduim noi. Dacă mărturisești deci cu gura ta pe Isus ca Domn și crezi în inima ta că Dumnezeu L-a înviat din morți, vei fi mântuit. Căci prin credința din inimă se capătă neprihănirea și prin mărturisirea cu gura se ajunge la mântuire”(Roma. 10: 8-10) (Evrei 9:13-14). Aceasta este pocăința, adică „tașubah” din ebraică; sau a se întoarce cineva de la rătăcirea căii lui la Dumnezeu, de Care s-a înstrăinat. Deci, pocăința se produce în minte și să nu o confundăm cu nașterea din nou sau cu izbăvirea de păcatul adamic ce este în trup și robește omul. S-a cerut să repet.
2) A doua întrebare: Unde se face nașterea din nou?
Răspunsul îl avem în Rom. 2:28-29: „Ci Iudeu este acela care este Iudeu înăuntru și tăiere împrejur este aceea a inimii, în duh, nu în slovă; un astfel de Iudeu își scoate lauda nu de la oameni, ci de la Dumnezeu” Deci, nașterea din nou se face în duh. Iar Cuvântul ne cere „Să nu vă potriviți chipului veacului acestuia, ci să vă prefaceți prin înnoirea minții voastre, ca să puteți deosebi bine voia lui Dumnezeu: cea bună, plăcută și desăvârșită” (Romani 12:2).
Tăierea împrejur în noul legământ este numită regenerare: „În El ați fost tăiați împrejur, nu cu o tăiere împrejur făcută de mână, ci cu tăierea împrejur a lui Hristos, în dezbrăcarea de trupul poftelor firii pământești”(Col. 2:11) Omul înainte de regenerare este fără Dumnezeu (Efes.2:11-13), dar prin ascultarea de Cuvânt se înnoiește mintea și nu mai acceptă gânduri de ale lumii sau de la Satana ca Petru înainte de nașterea din nou. Mintea înnoită nu-i mai place păcatul „Căci neprihănitul acesta, care locuia în mijlocul lor, își chinuia în toate zilele sufletul lui neprihănit, din pricina celor ce vedea și auzea din faptele lor nelegiuite” (2Petru 2:8). Înnoirea curăță și trupul „Deci, fiindcă avem astfel de făgăduințe, iubiților, să ne curățim de orice întinăciune a cărnii și a duhului și să ne ducem sfințirea până la capăt, în frica de Dumnezeu” (2Cor.7:1) Atunci trupul îl face templul Duhului Sfânt „Nu știți că trupul vostru este Templu Duhului Sfânt, care locuiește în voi și pe car L-ați primit de la Dumnezeu? Și că voi nu sunteți ai voștri?” (1Cor. 6:19-20). Creștinii născuți din nou încep să trăiască (Matei 16:23-24).
Conceptul „purtarea crucii” arătată mai sus, apare prima dată în Mat.10:38. De ce, ne spune Mântuitorul că este necesar acest concept? Pentru că sinele (eul), ce este în suflet, a fost implementat de Satana, el acopere duhul omului pentru a nu putea să intre Duhul Sfânt în a face înnoirea. Dar a lepăda sinele sau eul, mai este a nu te socoti singur înțelept și a nu mai disprețui „Aveți aceleași simțăminte unii față de alții. Nu umblați după lucrurile înalte, ci rămâneți la cele smerite. Să nu vă socotiți singuri înțelepți” (Rom.12:16).
Deci se înnoiesc și simțămintele „Am avut o mare bucurie în Domnul că, ați putut să vă înnoiți iarăși simțămintele voastre față de mine” (Fil. 4:10). Cei născuți din nou nu mai urmăresc scopul lor, ci a face voia lui Dumnezeu „Iată ce vă spun și mărturisesc eu în Domnul: să nu mai trăiți cum trăiesc păgânii, în deșertăciunea gândurilor lor, având mintea întunecată, fiind străini de viața lui Dumnezeu din pricina neștiinței în care se află în urma împietririi inimi lor, având mintea întunecată, fiind străini de viața lui Dumnezeu din pricina neștiinței în care se află în urma împietriri inimi lor” ”(citiți și vers. următoare) (Efes.4:17-30) Dar pentru cei ce cunosc pe Dumnezeu s-a schimbat scopul vieții, primind al șaselea simț, comunicăm cu Dumnezeu „Nouă însă Dumnezeu ni le-a descoperit prin Duhul Său. Căci Duhul cercetează totul, chiar și lucrurile adânci ale lui Dumnezeu” (1Cor.2:10-13) Adevărata țintă a devenit „Isus Hristos” Creștinii înnoiți practică adevărata închinare „Ce este de făcut atunci? Mă voi ruga cu duhul, dar mă voi ruga și cu mintea; voi cânta cu duhul, dar voi cânta și cu mintea” (1Cori.14:15) Asta fiind ceea ce a spus Domnul Isus femei din Samaria „Dar vine ceasul și acum a și venit, când închinători adevărați se vor închina Tatălui în duh și adevăr; fiindcă astfel de închinători dorește Tatăl. Dumnezeu este Duh; și cine se închină Lui, trebuie să i se închine în duh și adevăr” Ioan 4:23-24). Cuvintele „în duh și adevăr” se referă la duhul omului în care să nu fie viclenie, adică ceia ce spunea David „Ferice de omul căruia nu-i ține în seamă Domnul nelegiuirea și în duhul căruia nu este viclenie” (Ps.32:2) Fac această precizare, pentru a ne gândi foarte serios că rugăciunea este actul intim de relație a creștinului cu Dumnezeu. Dar tocmai aici Satana înșeală cel mai mult pe unii creștini de a fi vicleni chiar în rugăciune, a da impresii față de cei ce îi ascultă când se roagă! De aceea să nu ne lăsăm înșelați, să fim sinceri cu noi înșine și cu Dumnezeu.
Cine face schimbările nașterii din nou?
Și această întrebare cere cercetarea Scripturii cu mare atenție.
- a) Învierea Domnului Isus este primul factor pe care îl folosește Duhul Sfânt pentru a ne naște din nou. „Binecuvântat să fie Dumnezeu, Tatăl Domnului nostru Isus Hristos, care, după îndurarea Sa cea mare, ne-a născut din nou, prin învierea lui Isus Hristos din morți, la o nădejde vie” (1Petru.1:3) Învierea este puterea creștinilor sau plinătatea dată de Duhul pentru a trăi separați de lume pentru a ieși biruitori. Învierea este puterea pe care o dorea și ap. Pavel (Fili.3:10).
- b) Al doilea factor este Cuvântul Scripturii pe care se cere să-l cercetăm, să medităm la el și să-l împlinim. „Fiindcă ați fost născuți din nou nu dintr-o sămânță care poate putrezi, ci dintr-una care nu poate putrezi, prin Cuvântul lui Dumnezeu, care este viu și care rămâne în veac” (1Petru 1:23; Iacov 1:18, 23-26). Apoi Duhul Sfânt, care conduce regenerarea, este agentul ce lucrează înnoirea, făcând toate aceste schimbări, prin puterea învierii, prin Cuvânt și ne dă din plinătatea Sa „El ne-a mântuit nu pentru faptele făcute de noi în neprihănire, ci pentru îndurarea Sa, prin spălarea nașteri din nou și prin înnoirea făcută de Duhul Sfânt” (Tit 3:5) Dacă ne lăsăm conduși de El, ne pune și în părtășie cu Tatăl și cu Fiul Său Isus Hristos.
Astfel prin această înnoire, suntem făcuți părtași naturii lui Dumnezeu ce este implementată în duhul nostru, eliminând sinele „Dumnezeiasca Lui putere ne-a dăruit tot ce privește viața și evlavia, prin cunoașterea Celui ce ne-a chemat prin slava și puterea Sa, pe care El ne-a dat făgăduințele Lui nespus de mari și scumpe, ca prin ele să vă faceți părtași firii dumnezeești, după ce ați fugit de stricăciunea care este în lume prin pofte” (2Petru 1:3-4). Apoi Cuvântul ne cheamă ca și noi să ne dăm toate silințele dedicându-ne și cum altădată dădeam mădularele noastre păcatului, acum să le dăm Domnului „Să nu mai dați în stăpânirea păcatului mădularele voastre ca unelte ale nelegiuirii, ci dați-vă pe voi înșivă lui Dumnezeu ca vii din morți cum erați; și dați lui Dumnezeu mădularele voastre ca unelte ale neprihănirii” (Rom.6:13-19) Să nu stăm cu mâinile în buzunar cum spun unii, că Domnul face totul, acestora le zic leneși, ci să facem cum ne îndeamnă Cuvântul „De aceea dați-vă și voi toate silințele ca să uniți cu credința voastră fapta; cu fapte, cunoștința; cu cunoștința înfrânarea, cu înfrânarea, răbdarea; cu răbdarea evlavia; cu evlavia dragostea de frați; cu dragostea de frați, iubirea de oameni. Căci, dacă aveți din belșug aceste lucruri în voi, ele nu vă vor lăsa să fiți nici leneși nici neroditori în ce privește deplina cunoaștere a Domnului nostru Isus Hristos. Dar cine nu are aceste lucruri, este orb, umblă cu ochii închiși și a uitat că a fost curățit de vechile lui păcate:” 2Pet.1:5-11. Ca dovadă a înnoirii, creștinul nu se lăsa atras de lume, ci el influențează lumea spre Dumnezeu, ferindu-se de rău. (Iacov 1:25.
Răspunsurile acestea ne ajută să înțelegem care este dovada puternică a nașterii din nou, pe care nici ucenicii nu au avut-o înainte de învierea Domnului Isus (Luca 22:31-32).
Acum vă întreb, dacă aceștia sunt factorii ce aduc nașterea din nou și creștere duhovnicească în viața creștinului: Învierea și Cuvântul prin Duhul Sfânt, posibilitate pe care o are oricine crede și se cunosc după roade, atunci de ce sunt așa de puțini creștini în biserici cu această maturitate? Oare ceilalți care nu au această stare duhovnicească nu știu căci „Cu privire la felul vostru de viață din trecut, să vă dezbrăcați de omul cel vechi, care se strică după poftele înșelătoare” nu gândesc sau nu le pasă? Să ne concentrăm serios și la această întrebare! Sau nu cumva și pentru faptul că prin mesajele ce noi, păstorii și predicatorii, nu le vorbim și nu îi învățăm cele de mai sus? Îi învățăm pe oameni mai mult teologie și subiecte cu care să nu-i supărăm le vorbim doar că Dumnezeu e bun, ne iartă păcatele. Noi creștem oameni morali și religioși să fie doar la număr, noi nu vorbim de nașterea din nou, de unirea cu Domnul în moartea și în învierea Sa, de a fi duhovnicești; nu vorbim nici de drumul împărătesc, drumul smereniei pe care a mers Domnul și pe care trebuie să meargă orice creștin, cu lepădarea și crucificarea sinelui. Dar și cu dezbrăcarea de puterea păcatului adamic care ne împinge în a păcătui. Aici nu mă refer la sinele din suflet de care am vorbit, ci la dezbrăcarea de trupul păcatului, a firii vechi în care ne-am născut, care stăpânește trupul. Iată de ce avem creștini lumești! „Fiindcă umblarea după lucrurile firii pământești este vrăjmășie împotriva lui Dumnezeu, căci ea nu se supune Legii lui Dumnezeu și nici nu poate să se supună. Deci cei ce sunt pământești nu pot să placă lui Dumnezeu” (Rom.8:7-8)
Ai reținut că firea nu se poate supune lui Dumnezeu? Atunci nu încerca s-o faci mai bună prin educație religioasă, ci ascultă de Cuvânt, lepădând-o și crucificând-o, socotindu-te mort! „Căci cine a murit, de drept, este izbăvit de păcat. Acum, dacă am murit împreună cu Hristos; credem că vom și trăi împreună cu El, v.18 Și prin chiar faptul că ați fost izbăviți de sub păcat, v-ați făcut robi ai neprihănirii” (Rom. 6:3-8,11-14,18,22). Ce este dureros, chiar unii predicatori nu împlinesc aceste imperative!
Aceste imperative nu se confirmă în viața practică a unor predicatori. Ei vor să iasă doar în evidență prin acțiunile lor, ei nu împlinesc Cuvântul „Păstoriți turma lui Dumnezeu, care este sub paza voastră, după voia lui Dumnezeu; nu pentru un câștig mârșav, ci cu lepădare de sine; nu ca și cum ați stăpâni peste cei ce v-au căzut la împărțeală, ci făcându-vă pilde turmei” (1Pet. 5:2-3). Dacă nu este lepădare de sine, nu pot fi îmbrăcați cu putere în omul cel nou „care (ar trebui) să se înnoiește spre cunoștință, după chipul Celui ce l-a făcut„ (Col.3:10-14) și nu pot avea maturitate spirituală de a crește și pe alții! Sunt greșeli ce pleacă chiar de la amvon, dar ne este greu să recunoaștem și să ne pocăim de ele.
Un alt răspuns ar fi că unii creștini nu sunt interesați, sau confundă nașterea din nou cu pocăința și astfel rezultă doar un creștinism moral și religios! Stare firească.
A fi un adevărat credincios, născut din nou, se cere ca mai întâi să împlinești Cuvântul: „Dacă deci ați înviat împreună cu Hristos, să umblați după cele de sus, unde Hristos șade la dreapta lui Dumnezeu. Gândiți-vă la cele de sus, nu la cele de pe pământ. Căci voi ați murit și viața voastră este ascunsă cu Hristos în Dumnezeu” (Col. 3:1-5) ca să nu atragi pedeapsa lui Dumnezeu, căci „Din pricina acestor lucruri vine mânia lui Dumnezeu peste fiii neascultării” (v.6)! (Dacă nu vă uitați peste trimiterile ce vi le dau din Biblie, veți păgubi!)
A ne deosebi de cei ce nu sunt poporul lui Dumnezeu este a depune o bună mărturie, cum arătam mai sus. Atunci, nu mai este nici o condamnare, întrucât păcatele făcute de noi sunt iertate, iar de păcatul adamic în care ne-am născut am fost izbăviți, sau dezbrăcați, păcatul fiind pomul, iar păcatele sunt roadele. Dacă ai tăiat pomul pădureț și îl altoiești cu o mlădiță dintr-un pom bun, vei obține roadă bună.
Noi trebuie să știm că Dumnezeu nu a iertat păcatul adamic, (numai păcatele făcute de noi) ci l-a pedepsit în Fiul Său „Căci – lucru cu neputință Legii, întrucât firea pământească o făcea fără putere – Dumnezeu a osândit păcatul în firea pământească, trimețând, din pricina păcatului, pe însuși Fiul Său într-o fire asemănătoare cu a păcatului” (Rom. 8:3) ca să ne dea izbăvirea de păcat și să nu ne mai robească, pentru că cei ce au crezu, au fost uniți în moartea și în învierea Sa „Căci dragostea lui Hristos ne strânge, fiindcă socotim că, dacă Unul singur a murit pentru toți, toți deci au murit. Și El a murit pentru toți, pentru ca cei ce trăiesc, să nu mai trăiască pentru ei înșiși, Ci pentru Cel ce a murit și a înviat pentru ei. Așa că, de acum încolo, nu mai cunoaștem pe nimeni în felul lumii; și chiar dacă am cunoscut pe Hristos în felul lumii, totuși acum nu-L mai cunoaștem în felul acesta. Căci dacă este cineva în Hristos, este o făptură nouă; cele vechi s-au dus, iată că toate s-au făcut noi” (2Cor.5:14-21) Iar în 2Tim. 2:11-13 se confirmă acest adevăr: „Adevărat este cuvântul acesta: dacă am murit împreună cu El, vom și trăi împreună cu El: dacă răbdăm, vom și împărăți împreună cu El; dacă ne lepădăm de El și El se va lepăda de noi; dacă suntem necredincioși, El rămâne credincios, căci nu se poate tăgădui pe Sine însușii” Astfel, socotindu-ne morți față de păcat și vii pentru Dumnezeu avem biruință și vom fi pilde și pentru alții. (Rom. 6:11-13). Deci, sângele Domnului tratează păcatele, iertându-le, iar crucea și moartea Sa tratează păcatul adamic, dând izbăvire sau dezbrăcare de firea veche.
Aceasta este a fi izbăvit sau slobod; este a zidi casa pe stâncă (Mat.7:21-22), sau a fi ca cele cinci fecioare înțelepte, care au avut ulei în candele, când a venit Mirele, (Matei 25). De aceea, se cere să ne cercetăm dacă avem cu adevărat nașterea din nou, pentru că responsabilitatea este a fiecăruia în parte. Să învățăm și din greșeala lui Moise și noi să nu o repetăm. El a plecat cu soția și copilul spre Egipt ascultând de Domnul, pentru a scoate pe Evrei din robie, dar Dumnezeu l-a întâlnit pe drum și a vrut să-l omoare. Culmea! De ce? „Sefora a luat o piatră ascuțită, a tăiat prepuțul fiului său, și l-a aruncat la picioarele lui Moise, zicând: „Tu ești un soț de sânge pentru mine„ Și Domnul la lăsat. Atunci a zis ea: „Soț de sânge!”din pricina tăieri împrejur (Ex.4:24-26) Pentru că Domnul nu se uită la ce se vede, ci se uită la inimă (1Sam.16:7) Oare nu pentru că a ascultat de soția lui, care era o madianită și Moise nu a tăiat copilul împrejur, procedură care era obligatorie, era un semn al evreilor ce îi deosebea de toate popoarele și un simbol al acestei înnoiri. Să fim atenți cu nașterea din nou, să nu ne mai facem iar robi sinelui și firii!
Să nu înlocuim porunca lui Dumnezeu cu anumite planuri de ale noastre, să ne mărturisim orice păcat, ca să fim liberi împlinind astfel Cuvântul „Dacă ne mărturisim păcatele, El este credincios și drept ca să ne ierte păcatele și să ne curățească de orice nelegiuire” (1Ioan 1:9; Gal.5:13) Oare cum ar fi dacă astăzi Dumnezeu ar pedepsi pe toți cei ce s-au pocăit, dar trăiesc tot în firea veche? Adică nu-i interesează înnoirea! Totuși unii suportă consecințele acestei neglijențe, având încercări pe care ar trebui să le socotească ca o binecuvântare! Uneori numai printre lacrimi cunoaștem pe Dumnezeu, El mai ne dă o șansă. Și totuși să nu uităm că în Împărăția lui Dumnezeu se intră prin multe necazuri care ne desăvârșesc (Fapte 14:22; 2Cor.4:10) A mărturisi orice păcat este a spăla paharul pe dinlăuntru (Matei 23:23-26). Pentru că din interior, din inimă ies gândurile rele (Matei 15:16-20), dar când sufletul cu atributele lui sunt curate și supuse duhului, atunci prin credință și cu trupul poți face slujiri sfinte ce vor fi răsplătite de Domnul „Și fără credință este cu neputință să fim plăcuți Lui. Căci cine se apropie de Dumnezeu, trebuie să creadă că El este și că răsplătește pe cei ce-L caută (Evrei 11:6).
O cugetare spune că mulți creștini urmează pe Domnul cu dorința de a ajunge în Împărăția lui Dumnezeu, dar nu toți dintre aceștia poartă crucea zilnic. Oare de ce se tem de cruce, dacă acesta este drumul ce duce la Cer?
Să studiem și discuția Domnului cu Nicodim (Ioan 3:1-13)
„Între Farisei era un om cu numele Nicodim, un fruntași al Iudeilor. Acesta a venit la Isus noaptea și i-a zis: „Învățătorule, știu că ești un Învățător venit de la Dumnezeu, căci nimeni nu poate face semnele pe care le faci Tu, dacă nu este Dumnezeu cu El. Isus a răspuns și i-a zis: „Adevărat îți spun că, dacă un om nu se naște din nou, nu poate vedea Împărăția lui Dumnezeu” Nicodim nu s-a așteptat ca la întrebările lui, din vers.1-2, Mântuitorul să-i dea așa un răspuns, în care el nu vedea nici-o legătură. Dar Nicodim, pentru că era evreu, avea pretenția că are dreptul de a moșteni împărăția lui Dumnezeu fără a mai fi nevoie de vreo schimbare în scopul mântuirii. Poporul Evreu la această dată încă nu era familiarizat cu cuvântul „Împărăția lui Dumnezeu” Ce cunoșteau ei era expresia „viață veșnică” (Mat.19:16). În Vechiul Testament nu era o promisiune a Împărăției lui Dumnezeu pentru evrei. Sunt doar două profeții în Daniel 2:44;7-18, pe care și împăratul Dariu o recunoaște ca singura Împărăție ce nu va fi distrusă (Daniel.6:26).
Această promisiune a Împărăției avea în vedere noul legământ, Evreii nu o înțelegeau. De aceea, la nedumerirea lui Nicodim, Domnul, în v.5-8, îl face să înțeleagă, căci, chiar dacă este din seminția lui Avraam, asta nu-l ajută în a obține intrarea în împărăția Tatălui, numai nașterea din nou. Nicodim mai târziu a devenit ucenic al Domnului pe ascuns „ (Ioan 19:39). El a crezut și a fost născut din nou.
Sintagma nașterii din nou poate fi înțeleasă și naștere de sus, pentru a deveni cetățean al Cerului cu drept de a moșteni Împărăția lui Dumnezeu, iar prin verbul din vers.
7„ Trebuie” Domnul voia să-l facă pe învățătorul legii să înțeleagă că, deși este evreu, el este robul propriilor lui convingeri în care se pierde, așa ca fiul cel mare din pildă care își pierduse bunul simț atât față de fratele lui cel mai mic, cât și față de tatăl său „Fiul cel mai mare era la ogor. Când a venit și s-a apropiat de casă, a auzit muzică și jocuri. A chemat pe unul din robi și a întrebat ce este. Robul acela
i-a răspuns: „Fratele tău a venit înapoi și tatăl tău a tăiat vițelul cel îngrășat, pentru că l-a primit sănătos și bine” El
s-a mâniat și nu voia să intre în casă. Tatăl său a ieșit afară și l-a rugat să intre. Dar el a răspuns și a zis tatălui său: Iată eu îți slujesc ca un rob de atâția ani și niciodată nu ți-am călcat porunca; și mie niciodată nu mi-ai dat măcar un ied să mă veselesc cu prieteni mei…„Fiule i-a zis tatăl.„tu totdeauna ești cu mine și tot ce am este al tău. Dar trebuia să ne veselim și să ne bucurăm, pentru că acest frate al tău era mort și a înviat, era pierdut și a fost găsit” (Luca 15:25-32)
Nicodim trebuia să înțeleagă că are nevoie să fie eliberat de prejudecăți prin înnoire, fără de care nu poate intra în împărăția lui Dumnezeu, căci nu există îndreptățire fără regenerare. Dacă noi am face o comparație cu evreii ieșiți din Egipt și v-aș întreba: tu unde ești? În Egipt, în trup în poftele firi, în pustia sufletului, a sinelui, a eului, sau în Canaan, adică născut din nou? Analizează-te și vezi, tu pe unde te afli!
Asemenea lui Nicodim sunt și azi mulți printre creștini, care și-a pierdut bunul simț, cu toate că acum Cuvântul este mult mai clar. Apoi prin pilda cu „Vântul suflă încotro vrea, și-i auzi vuietul, dar nu ști de unde vine, nici încotro merge. Tot așa este cu oricine este născut din Duhul” (vers.8) este simbolul Duhului Sfânt, Domnul a vrut să-i arate lui Nicodim puterea și disciplina ce o aduce Duhul Sfânt în cei născuți de sus, pentru că numai unde este înnoire, este și plinătatea Duhul Sfânt, disciplină arătată și în (1Ioan 2:20,27) „Dar voi ați primit ungerea din partea Celui Sfânt și știți toate” adică, ungerea ne învață și ne dă putere, când ne lăsăm conduși, ceea ce amintește și Pavel „Zic dar: umblați cârmuiți de Duhul și nu veți împlini poftele firii pământești. Căci firea pământească poftește împotriva Duhului, și Duhul împotriva firii pământești: sânt lucruri protivnice unele altora, așa că nu puteți face tot ce voiți” citiți toate vers. (Gal. 5:16-26), unde este arătată această disciplină de care trebuie să țină cont cei regenerați, cu mențiunea importantă din vers. 24. „Cei ce sunt ai lui Hristos Isus și-au răstignit firea pământească împreună cu patimile și poftele ei” Drumul lepădării este drumul smereniei sau drumul împărătesc pe care a mers Domnul Isus și pe care se cere să meargă toți cei născuți din nou, căci numai cei smeriți se pot supune lui Dumnezeu și Satana va fugi de la ei și nu îi va mai manipula! Cum am mai arătat. Cuvântul smerenie apare prima-dată în Matei 11:29. Să analizăm și intervenția lui Pavel din vers. 24 (arătat mai sus) după frumoasele versete de roadă ale Duhului. Nu întâmplător se referă la lepădarea și crucificarea sinelui, este a avea imunitate prin rămânerea în smerenie, ca eul să nu oprească pe Duhul Sfânt de a ne conduce și a aduce roadă în noi.
A neglija nașterea de sus, repet, este a aduce pedeapsa lui Dumnezeu. Să învățăm și din neascultarea evreilor, adică leatul de bărbați care au ieșit din Egipt, cărora li s-au născut copii în pustie și părinții nu i-au mai tăiat împrejur și acesta a fost unul dintre motivele pentru care au fost pedepsiți de nu au intrat în țara Canaan. Dacă citim cu atenție în cartea Iosua 5:2-8, vom vedea că după ce au trecut Iordanul, Însuși Dumnezeu a spus lui Iosua ca primul lucru ce trebuie să-l facă este să taie împrejur pe toți bărbații ce s-au născut în pustie; ceea ce au și făcut. În Canaan nu se putea fără acest semn. Oare tu crezi că poți fi cetățean al Cerului fără nașterea din noi? Deci, fie că este vorba de Nicodim, cât și de toți cei din timpul noului legământ, care cred în Domnul Isus, să nu neglijăm acest act, având nevoie de înnoire, de înfiere, de umplerea cu Duhul Sfânt și numai astfel se împlinește Ioan 1:12-13; 3:1-18. Versetele ce sunt mottoul studiului.
Atunci toți cei din jurul celor născuți din nou vor cunoaște că suntem poporul lui Dumnezeu care se pregătește pentru noua Împărăție, adică pentru Canaanul Ceresc și mulți vor fi cercetați, vor căuta pe Domnul și se vor pocăi. Iată ce a spus Domnul Isus referitor la Împărăție lui Dumnezeu: „Nu se va zice:„Uite-o aici” sau: Uite-o acolo” Căci iată că Împărăția lui Dumnezeu este înlăuntrul vostru” (Luca 17:21) Aici, Domnul nu se referea la toți cei ce merg la biserică, ci numai la cei născuți din nou, care au fost înfiați și au primit cetățenia cerească, aceștia vor moșteni Cerul. Dar cine iubește păcatul, care are rădăcini adânci în omul neregenerat, acel om face doar ce-i place, pentru că în suflet, în mintea în care este mândrie, simțurile împreună cu atributele sufletului nu se supune duhului, acești oameni sunt legați de pământ, de păcat, nu de Împărăția lui Dumnezeu. Când mă refer la simțuri, mă refer la auz, văz etc. ce dau naștere la pofte, la care Domnul a spus: „Și dacă ochiul tău te face să caz în păcat, scoate-l; este mai bine pentru tine să intri în Împărăția lui Dumnezeu numai cu un ochi decât să ai doi ochii și să fi aruncat în focul gheenei” (Marcu 9:47).
Este necesar să repet Marcu 8:34, anume, numai unde este lepădarea sinelui și izbăvirea de firea veche (scoaterea ochiului) acolo este detronarea eului, izbăvirea de puterea păcatului adamic, acolo pe tron este Domnul și nu sinele, înțelepciunea acelui om va fi cea de sus. „Înțelepciunea care vine de sus, este mai întâi curată, apoi pașnică, blândă, ușor de înduplecat, plină de îndurare și de roduri bune, fără părtinire, ne-fățarnică. Și roada neprihănirii este semănată în pace pentru cei ce fac pace” (Iacov 3:17-18)
Mai trebuie să știm că avem mult de învățat și din ispitirea Domnului Isus, mai ales din a treia ispitire unde Satana oferă împărățiile lumii Domnului Isus cu condiția de a i se închina lui, deși această ispitire avea de a face cu un exercițiu în duh. În realitate scopul diavolului era ca prin actul închinării, Domnul să primească împărățiile lumii, înainte de suferință, făcând apel la simțuri, la ochi, la a privi și a pofti. (Noi știm că oricum Domnul Isus la urmă va fi Împărat peste toate împărățiile pământului). Dar din aceasta învățăm că prin ispitirile cu care amăgește Satana pe oameni vrea să-i determine să piardă Împărăția lui Dumnezeu, amăgindu-i cu lucrurile lumii. Deci, mare atenție, pentru că sinele nelepădat este puntea de legătură prin care diavolul ademenește pe mulții creștini, dar prin lepădarea sinelui și dezbrăcarea de păcatul adamic, este ca și cum am spune lui Satana „pleacă de la mine”, așa cum i-a spus Domnul Isus.
Dumnezeu va răsplăti pe toți cei ce se smeresc și se lasă conduși de Duhul Sfânt „În adevăr, cei ce trăiesc după îndemnurile firii pământești, umblă după lucrurile firii pământești; pe când cei ce trăiesc după îndemnurile Duhului, umblă după lucrurile Duhului. Și umblarea după lucrurile firii pământești este moarte, pe când umblarea după lucrurile Duhului este viață și Pace” Continuă citirea Rom.8:5-17, pentru că numai astfel Cristos poate să fie prin Duhul în noi desăvârșind-ne (Matei 5:48) Răsplătirea va fi mare.
Cei înnoiți, în împărăția lui Dumnezeu, vor fi chiar mai mari ca Ioan Botezătorul (Ioan 11:11). Creștinii înnoiți trebuie să trăiască ca străini în lume; singurul lor ajutor și speranță fiind Dumnezeu. De aceea să dorim și noi ca și; „Moise i-a zis: Dacă nu mergi Tu însuți cu noi, nu ne lăsa să plecăm de aici. Cum se va ști că am căpătat trecere înaintea Ta, eu și poporul Tău? Oare nu când vei merge Tu cu noi, și când prin aceasta vom fi deosebiți, eu și poporul Tău, de toate popoarele de pe fața pământului?Domnul a zis lui Moise; „Voi faci și ceea ce-mi ceri acum, căci ai căpătat trecere înaintea Mea, și te cunosc pe nume” (Exod 33:15-17)
De ce oare unii creștini solicită ajutorul lui Dumnezeu doar la necaz? Iar în restul timpului trăiesc după poftele lor? Oh Doamne, ajută-ne să trăim principiul separări „Să nu cumva să faceți legământ cu locuitorii țării unde ai să intri, ca să nu fie o cursă pentru tine, dacă vor locui în mijlocul tău. Dimpotrivă să le dărâmați altarele, să le sfărâmați stâlpii idolești și să le trântiți la pământ idolii” (și icoanele) (Exodul 34:8-17). Să renunțăm la relațiile păcătoasă cu lumea și să ne cunoaștem statutul „În Cristos” „El ne-a izbăvit de sub puterea întunerecului și ne-a strămutat în Împărăția Fiului dragostei Lui (Col.1:113)
Să ne bazăm pe puterea Duhului Sfânt (Rom.8:5-17) și să fim atenți la felul cum trăim. Dacă oamenii înregistrează instantaneu prin camera de luat vederi cuvintele și faptele, cu atât mai mult, prin cuget, Dumnezeu înregistrează tot ce vorbim și facem. De aceea, o clipă să nu ne permitem a exclude prezența lui Dumnezeu din gândirea și viața noastră zilnică, să se vadă pe fața noastră pacea și liniștea ce o avem în suflet în urma înnoirii (Exod 33:15-16).
Cei născuți din nou au o nădejde vie „Însă nădejdea aceasta nu înșeală, pentru că dragostea lui Dumnezeu a fost turnată în inimile noastre prin Duhul Sfânt care ne-a fost dat” (Rom. 5:5) Această nădejde fiind legată de învierea și de venirea Domnului și este numită „Așteptând fericita noastră nădejde și arătarea slave marelui nostru Dumnezeu și Mântuitor Isus Hristos” (Tit 2:13) Citește și Evrei 12:28.
Poate că este important să vă mărturisesc că acest studiu a avut un impact puternic și asupra vieții mele, aducând schimbări mari și acum mă lupt să împlinesc ce am învățat și v-am arătat și d-voastră. Mă rog ca și tu să te lași cercetat, pentru a deveni cetățean al Împărăției lui Dumnezeu: Astfel vom cunoaște rostul existenței pe pământ și vom ști cine suntem, de unde venim, unde mergem, vom ști că nu mai suntem robii păcatului, avem o nouă mentalitate, o identitate de copii ai lui Dumnezeu și cetățeni ai împărăției ce o vom moșteni cu Domnul în curând. Pe pământ suntem în treacăt, patria noastră este în Ceruri. Credința îl onorează pe Domnul, iar Domnul onorează pe cel ce crede. Credința mică te poate duce în Cer, dar credința mare poate aduce Cerul la tine.
Credința se termină unde începe îngrijorarea, dar îngrijorarea se sfârșește unde începe credința. „Cel neprihănit va trăi prin credinț㔄Pentru că veți dobândi ca sfârșit al credinței voastre, mântuirea sufletelor voastre”(1Petru 1:9)
În încheiere Sfânta Scriptură ne salută cu „Pe când vorbea Isus astfel, mulți au crezut în El. Și a zis Iudeilor care crezuse în El: „Dacă rămâneți în cuvântul Meu, sunteți în adevăr ucenicii Mei, veți cunoaște adevărul și adevărul vă va face slobozi” Ioan 8:30-32. Ba mai mult vezi Matei 25:34.
Câteva gânduri despre cum arată omul moral, (chiar creștin) dar fără nașterea din nou
Chipul moral al unui om religios, dar nenăscut din nou este o confuzie. Acesta are o educație manierată. Moralitatea aparține intelectului și include voință sufletească manifestată fără controlul duhului, în sfera liberă, educație ce o face știința. El își exercită puterea în relație cu alții pe care îi poate inferioriza cu scopul de a se înălța pe sine. Chipul moral este ansamblul facultăților psihice în cei ce privește bunele maniere, favorizând o bună purtare, în scopul de a fi cinstit, poziție ce o are omul moral, o pot avea chiar și unii creștini, care știu mult și trăiesc puțin. Și cei ce nu au nimic comun cu biserica, mai ales intelectuali. Ei se bazează pe cunoștințele lor, ei cred că nu au nevoie de Dumnezeu, se încred doar în înțelepciunea lor! Diferența dintre starea morală și nașterea din nou este mare. Dacă vreți să aveți o concluzie, citiți 1Cor.1:17-31; 2:1-16. și vedeți cum acționează înțelepciunea celor înnoiți în comparație cu înțelepciunea omului moral dar neregenerat. Bine este să fii om moral, dar și născut din nou.
Pastor Sandu Dobrescu
Chicago, Iun-Oct-11
NAŞTEREA DIN NOU
https://www.davidservant.com/other_languages/romanian/tdmm/tdmm_romanian_10
Când oamenii se pocăiesc şi cred în Domnul Isus Hristos, sunt „născuţi din nou“. Ce anume înseamnă a fi născut din nou? Acesta este subiectul dezbătut în continuare.
Pentru a putea înţelege ce înseamnă a fi născut din nou, ne este de ajutor să înţelegem mai întâi natura oamenilor. Scriptura ne spune că nu suntem doar persoane fizice, ci şi spirituale. De exemplu Pavel a scris:
Dumnezeul păcii să vă sfinţească El însuşi pe deplin; şi: duhul vostru, sufletul vostru şi trupul vostru, să fie păzite întregi, fără prihană la venirea Domnului nostru Isus Hristos (1 Tes. 5:23; sublinire personală).
Aşa cum indica şi Pavel, ne putem considera fiinţe alcătuite din trei părţi: spirit, suflet şi trup. Scriptura nu defineşte exact aceste trei părţi, deci trebuie să ne dăm silinţa să facem diferenţa între ele prin înţelegerea cuvintelor în sine. Atfel, concluzionăm că trupul nostru este partea fizică – oase, carne, sânge ş.a.m.d. Sufletul reprezintă intelectul şi emoţiile – mintea noastră. Spiritul este evident fiinţa spirituală sau, aşa cum a descris-o apostolul Petru, „omul ascuns al inimii“ (1 Pet. 3:4).
Deoarece spiritul este invizibil ochiului fizic, oamenii nemântuiţi tind să îi nege existenţa. Totuşi, Biblia spune foarte clar că toţi suntem fiinţe spirituale. Scriptura ne spune că atunci când o persoană moare, numai trupul încetează să mai funcţioneze, în timp ce duhul şi sufletul sunt veşnice. La moarte, ele părăsesc trupul (ca întreg) şi stau în faţa tronului de judecată a lui Dumnezeu (vezi Evr. 9:27). După judecată, ele merg în Rai sau în Iad. În cele din urmă sufletul şi duhul fiecărei persoane vor fi reunite cu trupul lui/ei, la inviere.
Definirea mai detaliată a sufletului uman
În 1 Petru 3:4, Petru face referire la suflet ca la „omul ascuns“, indicând că sufletul este o persoană. Pavel, de asemenea, s-a referit la suflet ca la „omul dinăuntru“, indicând convingerea lui că sufletul uman nu este doar un concept sau o forţă, ci o persoană:
De aceea, noi nu cădem de oboseală. Ci chiar dacă omul nostru de afară se trece, totuşi omul nostru din lăuntru se înnoieşte din zi în zi (2 Cor. 4:16).
„Omul din afară“ descrie în mod cert trupul, în timp ce „omul dinăuntru“ defineşte sufletul. În timp ce trupul îmbătrâneşte, duhul nu îmbătrâneşte niciodată, deoarece este etern.
Observă că Pavel se referă atât la trup, cât şi la duh ca fiind om. Deci, atunci când te gândeşti la duhul tău, nu te gândi la un nor spiritual. Este mai bine să îţi imaginezi o persoană cu o formă care seamănă cu tine. Totuşi, dacă trupul tău este bătrân, nu te gândi că şi duhul este la fel. Imaginează-ţi cum arătai în floarea tinereţii, deoarece duhul nu îmbătrâneşte niciodată! Este reînnoit în fiecare zi.
Duhul este acea parte din tine care este născută din nou (când crezi în Domnul Isus). Duhul tău se uneşte cu Duhul lui Dumnezeu (vezi 1 Cor. 6:17) şi El este Cel care te călăuzeşte atunci când Îl urmezi pe Isus (vezi Rom. 10:14).
Biblia ne spune că şi Dumnezeu este duh (vezi Ioan 4:24) şi că la fel sunt şi îngerii şi demonii. Cu toţii au forme şi se află pe tărâmul spiritual. Totuşi, tărâmul spiritual nu poate fi perceput prin simţurile noastre fizice. A încerca să luăm contact cu tărâmul spiritual prin simţurile noastre este echivalentul încercării de a simţii undele radio cu mâinile. Nu putem percepe undele radio din cameră prin intermediul simţurilor noastre, dar asta nu înseamnă că nu sunt acolo. Singura cale de a prinde frecvenţele radio este aceea de a deschide radioul.
Acelaşi lucru este valabil şi pentru tărâmul spiritual. Doar pentru că acesta nu poate fi perceput prin simţurile noastre, nu înseamnă că nu există. El există şi, fie că oameni sunt conştienţi sau nu, ei sunt parte din acest tărâm spiritual deoarece sunt fiinţe spirituale. Fie sunt legaţi spiritual de Satan (dacă nu s-au pocăit), fie sunt legaţi spiritual de Dumnezeu (dacă sunt născuţi din nou). Unii spiritişti au învăţat să intre în legătură cu lumea spirituală prin intermediul spiritelor lor, dar aceştia contactează tărâmul diavolului – împărăţia întunericului.
Trupuri veşnice
Dacă tot suntem la acest subiect, permite-mi să menţionez ceva despre trupurile noastre. Deşi în cele din urmă vor muri, moartea noastră fizică nu va fi permanentă. Va veni o zi când Dumnezeu Însuşi va învia toate trupurile umane moarte. Isus a spus:
„Nu vă miraţi de lucrul acesta; pentru că vine ceasul când toţi cei din morminte vor auzi glasul Lui şi vor ieşi afară din ele. Cei ce au făcut binele, vor învia pentru viaţă; iar cei ce au făcut răul, vor învia pentru judecată“ (Ioan 5:28-29).
Apostolul Ioan a scris în cartea Apocalipsa că învierea trupurilor celor nedrepţi va avea loc la cel puţin o mie de ani după învierea celor neprihăniţi:
Ei [sfinţii care au fost martiri în timpul Necazului cel Mare] au înviat, şi au împărăţit cu Hristos o mie de ani. Ceilalţi morţi n-au înviat până nu s-au sfârşit cei o mie de ani. Aceasta este întâia înviere. [1] Fericiţi şi sfinţi sunt cei ce au parte de întâia înviere! …vor fi preoţi ai lui Dumnezeu şi ai lui Hristos, şi vor împărăţi cu El o mie de ani“ (Apoc. 20:4b-6).
Biblia ne informează, de asemenea, că atunci când va reveni Isus pentru a-Şi răpi biserica, toate trupurile moarte ale celor neprihăniţi vor fi înviate şi reunite cu duhurile lor care se vor întoarce pe pământ împreună cu Isus.
Căci dacă credem că Isus a murit şi a înviat, credem şi că Dumnezeu va aduce înapoi împreună cu Isus [ca duhuri] pe cei ce au adormit în El. Iată, în adevăr, ce vă spunem, prin Cuvântul Domnului: noi cei vii, care vom rămânea până la venirea Domnului, nu vom lua-o înaintea celor adormiţi. Căci însuşi Domnul, cu un strigăt, cu glasul unui arhanghel şi cu trâmbiţa lui Dumnezeu, Se va pogorî din cer, şi întâi vor învia cei morţi în Hristos [trupurile lor]. Apoi, noi cei vii, care vom fi rămas, vom fi răpiţi toţi împreună cu ei, în nori, ca să întâmpinăm pe Domnul în văzduh; şi astfel vom fi totdeauna cu Domnul (1 Tes. 4:14-17).
La început Dumnezeu a creat omul din ţărâna pământului şi nu va fi nici o dificultate pentru El să ia elementele trupului fiecărei persoane şi să le reformeze într-un trup nou din aceleaşi materiale.
Referitor la înviere Pavel a scris:
Aşa este şi învierea morţilor. Trupul este semănat în putrezire, şi înviază în putere; este semănat în ocară, şi înviază în slavă; este semănat în neputinţă şi înviază în putere. Este semănat trup firesc, şi înviază trup duhovnicesc…Ce spun eu, fraţilor, este că nu poate carnea şi sângele să moştenească Împărăţia lui Dumnezeu; şi că, putrezirea nu poate moşteni neputrezirea. Iată, vă spun o taină: nu vom adormi [muri] toţi, dar toţi vom fi schimbaţi, într-o clipă, într-o clipeală din ochi, la cea din urmă trâmbiţă. Trâmbiţa va suna, morţii vor învia nesupuşi putrezirii, şi noi vom fi schimbaţi. Căci trebuie ca trupul acesta, supus putrezirii, să se îmbrace în neputrezire, şi trupul acesta muritor să se îmbrace în nemurire (1 Cor. 15:42-44a, 50-53).
Observă că trăsătura minunată a noilor noastre trupuri este aceea a imortalităţii şi neputrezirii. Nu vor îmbătrâni niciodată, nu se vor îmbolnăvi, nu vor muri! Noile noastre trupuri vor fi ca noul trup pe care l-a primit Isus după înviere:
Dar cetăţenia noastră este în ceruri, de unde şi aşteptăm ca Mântuitor pe Domnul Isus Hristos. El va schimba trupul stării noastre smerite, şi-l va face asemenea trupului slavei Sale, prin lucrarea puterii pe care o are de a-Şi supune toate lucrurile (Fil. 3:20-21; subliniere personală).
Apostolul Ioan a afirmat, de asemenea, acest adevăr minunat:
Prea iubiţilor, acum suntem copii ai lui Dumnezeu. Şi ce va fi, nu s-a arătat încă. Dar ştim că atunci când Se va arăta El, vom fi ca El; pentru că Îl vom vedea aşa cum este (1 Ioan 3:2; subliniere personală).
Deşi minţii noastre îi este imposibil să înţeleagă pe deplin aceste lucruri, putem crede şi ne putem bucura de ceea ce ne stă înainte! [2]
Isus vorbeşte despre naşterea din nou
Isus a vorbit o dată cu un lider evreu pe nume Nicodim despre necesitatea naşterii din nou din punct de vedere spiritual prin Duhul Sfânt:
Drept răspuns, Isus i-a zis [lui Nicodim]: „Adevărat, adevărat îţi spun că, dacă un om nu se naşte din nou, nu poate vedea Împărăţia lui Dumnezeu.“ Nicodim I-a zis: „Cum se poate naşte un om bătrân? Poate el să intre a doua oară în pântecele maicii sale şi să se nască?“ Isus i-a răspuns: „Adevărat, adevărat îţi spun, că, dacă nu se naşte cineva din apă şi din Duh, nu poate să intre în Împărăţia lui Dumnezeu. Ce este născut din carne, este carne, şi ce este născut din Duh, este duh. Nu te mira că ţi-am zis: «Trebuie să vă naşteţi din nou»“ (Ioan 3:3-7).
La început Nicodim a crezut că Isus vorbea despre o naştere fizică atunci când i-a zis că pentru a putea intra în Împărăţia lui Dumnezeu o persoană trebuie să se nască din nou. Totuşi, Isus a precizat foarte clar că Se referea la o renaştere spirituală. Cu alte cuvinte, duhul omului trebuie născut din nou.
Motivul pentru care avem nevoie de o naştere din nou spirituală este acela că duhul nostru a fost infectat de natura rea şi păcătoasă. Această natură păcătoasă este deseori numită în Biblie moarte. Pentru a înţelege, vom numi această natură moarte spirituală pentru a putea face diferinţa între ea şi moartea fizică (care apare atunci când organismul uman încetează să mai funcţioneze).
Definirea morţii spirituale
Pavel a descris în Efeseni 2:1-3 ce înseamnă să fii mort din punct de vedere spiritual:
Voi eraţi morţi în greşelile şi în păcatele voastre, în care trăiaţi odinioară, după mersul lumii acesteia, după domnul puterii văzduhului, a duhului care lucrează acum în fiii neascultării. Între ei eram şi noi toţi odinioară, când trăiam în poftele firii noastre pământeşti, când făceam voile firii pământeşti şi ale gândurilor noastre, şi eram din fire copii ai mâniei, ca şi ceilalţi (Efes. 2:1-3).
Este evident că Pavel nu se referea la moartea fizică deoarece el scria unor oameni vii din punct de vedere fizic. Totuşi, el a spus că erau „morţi în greşelile şi în păcatele lor“. Păcatul este cel care deschide uşa morţii spirituale (vezi Rom. 5:12). A fi mort din punct de vedere spiritual înseamnă a avea o natură păcătoasă în duhul tău. Observă că Pavel le-a spus că erau „din fire copii ai mâniei“.
În plus, a fi mort spiritual înseamnă într-un anume sens a avea în natura ta însuşi duhul Satanei. Pavel a spus că cei care sunt morţi spiritual au duhul „domnului puterii văzduhului“ care lucrează în ei. Acest „domn al puterii văzduhului“ este fără îndoială diavolul (vezi Efes. 6:12), iar duhul lui lucrează în toţi cei care nu sunt mântuiţi.
Isus, vorbind despre cei ce nu sunt născuţi din nou, a spus:
„Voi aveţi de tată pe diavolul; şi vreţi să împliniţi poftele tatălui vostru. El de la început a fost ucigaş; şi nu stă în adevăr, pentru că în el nu este adevăr. Ori de câte ori spune o minciună, vorbeşte din ale lui, căci este mincinos şi tatăl minciunii“ (Ioan 8:44).
Din punct de vedere spiritual, cei care nu sunt născuţi din nou nu numai că au natura Satanei în duhul lor, dar Satan le este, de asemenea, tată spiritual. În mod natural acţionează ca diavolul. Sunt ucigaşi şi mincinoşi.
Nu toţi oamenii nemântuiţi au comis omor, dar sunt animaţi de aceeaşi ură ca şi ucigaşii şi ar ucide dacă ar putea scăpa nepedepsiţi. Legalizarea avortului în multe ţări dovedeşte acest adevăr. Oamenii nemântuiţi îşi vor ucide chiar şi copii nenăscuţi.
De aceea este nevoie ca omul să fie născut din nou. Când se întâmplă acest lucru, acea natură păcătoasă, satanică, este îndepărtată din duh şi este înlocuită cu natura sfântă a lui Dumnezeu. Duhul Lui Sfânt vine să locuiască împreună cu duhul acelei persoane. Aceata nu mai este „moartă spiritual“ ci este transformată într-o persoană „vie din punct de vedere spiritual“. Duhul ei nu mai este mort, ci viu împreună cu Dumnezeu. În loc să fie copilul spiritual al Satanei, devine copilul spiritual al lui Dumnezeu.
Reformarea nu este un substitut al naşterii din nou
Deoarece oamenii nemântuiţi sunt morţi din punct de vedere spiritual, aceştia nu pot fi mântuiţi prin autoreformare, indiferent de cât de mult încearcă. Oamenii nemântuiţi au nevoie de o nouă natură, nu doar de un nou mod de a acţiona. Poţi lua un porc, îl poţi spăla şi curăţa, îl poţi parfuma şi îi poţi lega o fundiţă roz în jurul gâtului, dar tot ce ai în faţă este un porc spălat! Natura lui rămâne aceeaşi. Şi nu va dura mult până va mirosi urât şi se va târî din nou prin noroi.
Acelaşi lucru este valabil în privinţa oamenilor religioşii care nu au fost niciodată născuţi din nou. Ei pot fi curaţi în exterior, dar în interior sunt la fel de murdari ca întotdeauna. Isus le-a spus câtorva oameni relegioşi ai zilelor Sale:
„Vai de voi, cărturari şi Farisei făţarnici! Pentru că voi curăţiţi partea de afară a paharului şi a blidului, dar înăuntru sunt pline de răpire şi de necumpătare. Fariseu orb! Curăţă întâi partea dinăuntru a paharului şi a blidului, pentru ca şi partea de afară să fie curată. Vai de voi, cărturari şi Farisei făţarnici! Pentru că voi sunteţi ca mormintele văruite, care, pe dinafară se arată frumoase, iar pe dinăuntru sunt pline de oasele morţilor şi de orice fel de necurăţie. Tot aşa şi voi, pe dinafară vă arătaţi neprihăniţi oamenilor, dar pe dinăuntru sunteţi plini de făţărnicie şi de fărădelege“ (Mat. 23:25-28).
Cuvintele lui Isus sunt o descriere pertinentă a tuturor celor care sunt religioşi, dar care nu au experimentat naşterea din nou a Duhului Sfânt. Naşterea din nou spală oamenii în profunzime, nu doar la suprafaţă.
Ce se întâmplă cu sufletul atunci când duhul este născut din nou?
Atunci când duhul unei persoane este născut din nou, sufletul rămâne în esenţă neschimbat (în afara faptului că a luat o decizie în mintea sa de a-L urma pe Isus). Totuşi, Dumnezeu Se aşteaptă să facem ceva cu sufletele noastre odată ce am devenit copiii Lui. Sufletul (mintea) nostru ar trebui să fie reînoit de Cuvâtul lui Dumnezeu pentru a gândi aşa cum doreşte Dumnezeu să gândim. Numai prin reînnoirea minţii noastre ne poate fi transformată şi modelată viaţa, determinându-ne să ne asemănăm mai mult lui Isus:
Să nu vă potriviţi chipului veacului acestuia, ci să vă prefaceţi prin înnoirea minţii voastre, ca să puteţi deosebi bine voia lui Dumnezeu: cea bună, plăcută şi desăvârşită (Rom. 12:2; subliniere personală).
Şi Iacov a scris despre acelaşi proces care are loc în viaţa credinciosului:
…primiţi cu blândeţe Cuvântul sădit în voi, care vă poate mântui sufletele (Iacov 1:21b).
Observă că Iacov le scria creştinilor – oameni deja născuţi din nou. Însă aveau nevoie să aibă sufletele mântuite şi acest lucru nu se putea întâmpla decât atunci când, cu blândeţe, primeau Cuvântul sădit în ei. De aceea noilor convertiţi trebuie să li se dea învăţătură din Cuvântul lui Dumnezeu.
Rămăşiţele vechii naturi
După ce sunt născuţi din nou, creştinii descoperă repede că au două naturi, experimentând ceea ce Pavel numeşte războiul dintre „duh şi firea pământească“:
Căci firea pământească pofteşte împotriva Duhului, şi Duhul împotriva firii pământeşti: sunt lucruri potrivnice unele altora, aşa că nu puteţi face tot ce voiţi (Gal. 5:17).
Pavel numeşte „fire pământească“ vechea natură păcătoasă care rămâne în noi. Aceste două naturi din interiorul nostru produc dorinţe diferite care, dacă sunt împlinite, produc acţiuni şi stiluri de viaţă diferite. Observă că Pavel face diferenţă între „faptele firii pământeşti“ şi „roadele Duhului“.
Şi faptele firii pământeşti sunt cunoscute, şi sunt acestea: preacurvia, curvia, necurăţia, desfrânarea, închinarea la idoli, vrăjitoria, vrăjbile, certurile, zavistiile, mâniile, neînţelegerile, desbinările, certurile de partide, pizmele, uciderile, beţiile, îmbuibările, şi alte lucruri asemănătoare cu acestea. Vă spun mai dinainte, cum am mai spus, că cei ce fac astfel de lucruri, nu vor moşteni Împărăţia lui Dumnezeu. Roada Duhului, dimpotrivă, este: dragostea, bucuria, pacea, îndelunga răbdare, bunătatea, facerea de bine, credincioşia, blândeţea, înfrânarea poftelor. Împotriva acestor lucruri nu este lege (Gal. 5:19-23).
Fără îndoială că este posibil ca creştinii să urmeze firea pământească; altfel Pavel nu i-ar mai fi
avertizat că dacă fac o practică din împlinirea poftelor firii pământeşti, atunci nu vor moşteni Împărăţia lui Dumnezeu. În scrisoarea sa către romani, Pavel a scris, de asemenea, despre cele două naturi existente în fiecare creştin şi le-a atras atenţia asupra aceloraşi consecinţe ale umblării după îndemnurile firii pământeşti:
Şi dacă Hristos este în voi, trupul vostru, da, este supus morţii, din pricina păcatului; dar duhul vostru este viu, din pricina neprihănirii… Aşadar, fraţilor, noi nu mai datorăm nimic firii pământeşti, ca să trăim după îndemnurile ei. Dacă trăiţi după îndemnurile ei, veţi muri; dar dacă, prin Duhul, faceţi să moară faptele trupului, veţi trăi. Căci toţi cei ce sunt călăuziţi de Duhul lui Dumnezeu sunt fii ai lui Dumnezeu (Rom. 8:10, 12-14; subliniere personală).
Iată un avertisment clar adresat creştinilor. A trăi (ceea ce indică o practică regulată) după îndemnurile firii pământeşti duce la moarte. Probabil că Pavel s-a referit la moarte spirituală, deoarece fizic murim cu toţii mai devreme sau mai târziu, chiar şi creştinii care „fac să moară faptele trupului“.
Un creştin s-ar putea să cadă temporar într-unul din păcatele pe care le-a enumerat Pavel; dar, atunci când păcătuieşte, se simte vinovat şi (sperăm că) se va pocăi. Oricine îşi mărturiseşte păcatele şi cere iertare lui Dumnezeu va fi, bineînţeles, curăţit (vezi 1 Ioan 1:9).
Atunci când un creştin păcătuieşte nu înseamnă că a încheiat relaţia cu Dumnezeu – înseamnă că a întrerupt părtăşia. Este în continuare copilul lui Dumnezeu, dar acum este copilul neascultător al lui Dumnezeu. Dacă credinciosul nu îşi mărturiseşte păcatul, se pune în postura de a fi disciplinat de Domnul.
Războiul
Dacă te-ai surprins dorind să faci lucruri care ştii că sunt greşite, atunci ştii ce înseamnă „dorinţa firii pământeşti“. Fără îndoială că ai descoperit, de asemenea, că atunci când eşti ispitit de firea pământească să faci ceea ce este greşit, uneori, ceva în sinea ta te-a făcut să rezişti tentaţiei. Aceea este „dorinţa Duhului Sfânt“. Şi dacă ştii sentimentul de convingere care vine din interior când vrei să răspunzi ispitei, atunci recunoşti vocea duhului tău, pe care îl numim „conştiinţă“.
Dumnezeu a ştiut prea bine că firea noastră pământească ne va ispiti să facem răul. Totuşi, aceasta nu este o scuză pentru a ne îndreptăţi umblarea după poftele firii pământeşti. Dumnezeu încă Se aşteaptă să acţionăm în ascultarea şi cu sfinţenie pentru a învinge natura firii noastre:
Zic dar: umblaţi cârmuiţi de Duhul, şi nu împliniţi poftele firii pământeşti (Gal. 5:16).
Aceasta nu este o formulă magică prin care învingi firea pământească. Pavel a spus pur şi simplu că ar trebui să „umblăm cârmuiţi de Duh“ şi să nu „împlinim poftele firii pământeşti“ (Gal. 5:16). Nici un creştin nu este mai bun decât altul în acest domeniu. A merge prin Duhul Sfânt este o decizie pe care trebuie să o luăm fiecare dintre noi, iar devotamentul nostru faţă de Domnul poate fi măsurat în funcţie de măsura în care nu împlinim poftele firii pământeşti.
Pavel a scris, de asemenea:
Cei ce sunt ai lui Hristos Isus, şi-au răstignit firea pământească împreună cu patimile şi poftele ei (Gal. 5:24).
Observă că Pavel a spus că cei care aparţin lui Hristos şi-au crucificat (perfect compus) firea pământească. Acest lucru s-a întâmplat când s-au pocăit şi au crezut în Domnul Isus Hristos. Am crucificat natura păcătoasă, luând decizia de a asculta de Dumnezeu şi a ne împotrivi păcatului. Deci, acum nu mai este vorba despre crucificarea firii pământeşti, ci despre a o ţine crucificată.
Nu este întotdeauna uşor să ţii firea pământească crucificată, dar este posibil. Dacă vom acţiona conform îndrumărilor date de persoana din interiorul nostru şi nu conform impulsurilor firii, atunci vom trăi viaţa lui Hristos şi vom merge în sfinţenie înaintea Lui.
Natura duhului născut din nou
Există un cuvânt care descrie cel mai bine natura duhului născut din nou şi acest cuvânt este Hristos. Prin Duhul Sfânt, care are o natură identică cu cea a lui Isus, avem de fapt natura lui Isus care trăieşte în noi. Pavel a scris: „nu mai trăiesc eu, ci Hristos trăieşte în mine“ (Gal. 2:20).
Deoarece avem abilitatea şi natura Lui în noi, avem potenţialul extraordinar de a trăi asemenea lui Hristos. Nu ne trebuie mai multă dragoste, răbdare, sau autocontrol – în noi trăieşte cea mai iubitoare, răbdătoare şi stăpână pe sine Persoană. Tot ceea ce trebuie să facem este să-I permitem să trăiască prin noi.
Totuşi, noi toţi avem un adversar principal care luptă împotriva naturii lui Isus, împiedicând-o să se manifeste în noi; şi acesta este firea pământească. Nu-i de mirare că Pavel a spus că trebuie să ne crucificăm firea. Este responsabilitatea noastră să facem ceva referitor la firea noastră şi este o pierdere de timp să Îi cerem lui Dumnezeu să facă ceva în acest sens. Pavel, de asemenea, a avut probleme cu natura sa pământească, dar şi-a asumat responsabilitatea şi a învins-o:
Ci mă port aspru cu trupul meu, şi-l ţin în stăpânire, ca nu cumva, după ce am propovăduit altora, eu însumi să fiu lepădat (1 Cor. 9:27).
Şi tu va trebui să îţi faci trupul rob al duhului dacă vrei să fii sfânt înaintea Domnului. Poţi să faci acest lucru!
[1] Deoarece Ioan spune că aceasta este „prima înviere“, suntem determinaţi să credem că nu au mai existat alte învieri în masă în afară de aceasta. Deoarece este localizată la sfârşitul Necazului cel Mare, când Isus Se va reîntoarce, aceasta contrazice idea unei răpiri pretribulaţionale, întrucât ştim că învierea în masă va avea loc când va veni Isus din ceruri pentru a-Şi răpi biserica, după cum scrie în 1 Tes. 4:13-17. Vom discuta acest subiect mai în detaliu în capitolul intitulat Răpirea şi sfârşitul veacurilor.
[2] Pentru un studiu mai aprofundat despre subiectul învierii vezi Dan. 12:1-2; Ioan 11:23-26; Fapte 24:14-15; 1 Cor. 15:1-57.
Suntem campioni continentali la vanzarea de materii prime ;Le dam de lucru la altii- vindem furaje, care ingrasa porcii olandezi, pe care apoi ii cumparam de la ei transati din supermarketuri ,la preturi mai mici fata de carnea autohtona,ca sa falimentam in lant
Importurile de produse alimentare au explodat din nou. Astfel, anul trecut deficitul comercial de produse agroalimentare a fost de aproape o jumătate de miliard de euro, după ce, cu un an înainte, deficitul fusese de șase ori mai mic.
Nu este pentru prima dată când asistăm la acest fenomen. În perioada de boom economic, în anii 2007 și 2008, deficitul comercial era la niveluri substanțiale. În criză, în anii 2009 și 2010, a avut loc o echilibrare a schimburilor comerciale, ajungându-se chiar la un ușor excedent.
Iată însă că acum lucrurile se întorc. O dată cu creșterea consumului care se bazează pe creșteri de salarii și pe scăderea TVA, importurile s-au reinflamat. Această evoluție arată o problemă nerezolvată în economia românească. Adică, producătorii români nu au capacitatea ca atunci când consumul crește să vândă la nivelul cererii de pe piață.
Întrebarea firească este: care sunt produsele agroalimentare cu importurile cele mai mari? Există mai multe categorii de produse. Astfel, pentru citrice și banane, România este o piață captivă pentru importuri, din motive obiective. Există o altă categorie, respectiv tomatele și, în general, legumele și fructele, pentru care România are o producție sezonieră și din acest motiv importurile cresc spectaculos în anumite perioade.
În fine, există o serie de produse pentru care nivelul importurilor arată problemele care există în economia românească. Este vorba despre producția de carne de porc, producția de carne de pui și cea de lapte și branzeturi.
Creșterea importurilor de aceste produse arată că, mai important decât simpla constatare a creșterii deficitelor comerciale, este analiza domeniilor în care importurile cresc. De ani de zile, reprezentanții companiilor procesatoare din domeniul cărnii afirmă că este mai ieftin să cumpere carne de porc sau de pui din import decât din România. De ce? Este clar că producătorii germani, de exemplu, sunt mai competitivi decât cei români în ceea ce privește raportul calitate-preț. În ultimii zece ani, o parte din producătorii români de carne de porc au fost nevoiți să își închidă afacerea sau să își micșoreze producția.
Asemănător stau lucrurile și în ceea ce privește industria laptelui. După o perioadă în care, în special cu fonduri europene, s-au dezvoltat fabrici de lapte, în ultimii ani, tendința s-a inversat. O parte din fabrici s-au închis, altele s-au consolidat pe piață și unele afaceri naționale au fost preluate de companii multinaționale. În esență, însă, piața laptelui din România este puternic concurată de producătorii din Ungaria și Polonia. Dar, de exemplu, în Polonia s-au dezvoltat companii mari care reușesc să aibă un cuvânt important pe piața regională. Acestea sunt doar câteva explicații pentru care producătorii europeni sunt mai competitivi decât cei români.
În altă ordine de idei, săptămâna trecută, institutul de statistică european a prezentat datele privind comerțul internațional pe prima lună a anului. Ele arată că Uniunea Europeană are un deficit comercial de 16 miliarde euro, în creștere cu 4 miliarde euro, față de aceeași perioadă a anului 2015. În același timp, comerțul intracomunitar a crescut cu 10%, până la 262 miliarde euro. Trebuie remarcat că mașinile și vehiculele sunt cea mai importantă sursă de excedent comercial pentru Europa, în vreme ce produsele alimentare au un mic deficit în raport cu economiile din afara Uniunii Europene. Cei mai importanți parteneri comerciali ai Europei rămân, în ordine, Statele Unite ale Americii, Elveția și China. Interesant este că în luna ianuarie, Uniunea Europeană înregistrează cel mai mare deficit comercial în relația cu China (18 miliarde euro), urmată de Rusia, minus 4,4 miliarde euro. Mai există deficite și față de India și Norvegia.
Dincolo de deficite sau excedente, important pentru economia europeană și cea globală este să existe în continuare o dezvoltare a comerțului. Din păcate, Brexitul și viziunea președintelui american aduc semne de întrebare în privința deschiderii piețelor.
…Exportam grâu, dar importam pâine congelată;Prin acest paradox tipic românesc,producem “mult”, dar mâncăm de la alţii
Am avut unul din cei mai buni ani agricoli, dar importurile de alimente ale României au bătut un nou record istoric. Aşa se face că frigiderele noastre sunt pline de legume, fructe, carne şi chiar pâine aduse de peste hotare. Autorităţile nu au dat o explicaţie, în schimb producătorii sunt convinşi că totul pleacă de la faptul că fermierii români nu sunt ajutaţi de stat.
În hipermarketuri găsim roşii din Spania şI Olanda, ardei gras din Turcia, conopida vine din Franţa iar verdeţurile din Italia.
Importurile de alimente au crescut cu 11,8% în 2016 faţă de anul precedent şi au atins o valoare istorică: 6,51 de miliarde de euro.
În topul importurilor se află carnea de porc. În 2016, românii au consumat 200.000 de tone de carne de porc din afara ţării, în valoare de 350 de milioane de euro. Creşterea faţă de anul precedent este semnificativă, de peste 16 procente.
Până şi pâinea vine de afară. Grâul produs în România este exportat, iar de acolo se întoarce ca pâine congelată. De altfel, grâul se află pe primul loc în topul produselor agroalimentare exportate anul trecut. Au plecat din ţară peste 7 milioane de tone de grâu.
Ionel Baciu, preşedinte LAPAR: „Pâinea congelată care a intrat în România în ultimul an se cifrează undeva la 800.000 de tone, deci vă daţi seama cam ce înseamnă. Practic, aproape jumătate din consumul de pâine al românilor. Aici se pierd locuri de muncă”.
Mulţi români spun că gustul şi calitatea legumelor româneşti sunt mult mai bune, dar se plâng că e greu să le găsească în magazine mai ales în această perioadă a anului .
Producătorii spun că s-a ajuns în această situaţie şi din cauza subvenţiilor mici pe care le primesc românii în comparaţie cu fermierii europeni
Emil Dumitru, preşedinte Pro Agro: „Consumatorul român finanţează dezvoltarea agriculturii altor state membre şi lucrul acesta trebuie să ne îngrijoreze. Ce semănăm asta culegem, este foarte clar acum – România are un deficit de competitivitate şi prin prisma subvenţiilor pe care fermierii le primesc”.
Valeriu Tabără, fost ministru al agriculturii: „Este extrem de negativ pentru ce înseamnă ansamblul agriculturii României şi cred că Ministerul Agriculturii şi nu numai ar trebui să lucreze mai mult pe acest sistem în care să exportăm. Este inadmisibil să produci mult şI să obţii valori mici.”
România a înregistrat anul trecut un deficit de peste 550 milioane de euro în comerțul cu produse agroalimentare, de peste șase ori mai mare decât cel din 2015. Până la această oră, Ministerul Agriculturii nu a comentat situaţia
Romania a importat din nou mai multe alimente decat a exportat. Topul produselor cumparate din afara granitelor
Datele Institutului Naţional de Statistică (INS) arată că efectivul vacilor de lapte a fost diminuat si nu s-a vrut ca vacile existente sa fie sustinute cu subventii semnificative
Numai în cazul laptelui, importurile au crescut cu aproximativ 25%, achiziţiile de peste graniţă ajungând la o pondere maximă istorică de 45% din consumul naţional. Concret, la un consum de lapte de 276.359 de tone, importurile au însumat 126.151 de tone în 2016 – an în care mai multe ferme locale s-au închis ori şi-au restrâns activitatea, iar la nivelul procesatorilor au avut loc cele mai intense fuziuni şi achiziţii.
În aceşti ultimi ani, România a consemnat încă un fenomen inedit, care a impulsionat importurile de alimente: necesarul de consum al familiilor din micile gospodării rurale a depăşit producţia din propria grădină chiar şi la tradiţionalele fructe, legume şi alte produse agricole, astfel că ţăranii au ajuns să le cumpere tot de la retaileri, pe lângă alimentele de bază. Iar retailerii se aprovizionează cu precădere din import.
„Orice gospodărie care administrează mai puţin de trei hectare de pământ ajunge inevitabil aici, pentru că pe o suprafaţă mai mică nu poţi obţine decât culturi forţate.
Şansa acestor gospodării ar fi solariile şi verdeţurile. În plus, în mediul rural s-a încetăţenit şi un anumit comportament, oamenilor le place să arate că au bani şi că vin de la oraş cu sacoşele pline“, a explicat Costel Olteanu, preşedintele Uniunii Naţionale a Patronatelor cu Capital Privat, federaţie relevantă pentru setorul agricol.
La toate aceste cauze am putea adăuga şi creşterea continuă a salariilor mici, câştigate cu precădere de angajaţii din mediul rural. Avem, astfel, reţeta aproape completă a importurilor de mâncare accelerate chiar şi de ţăranii care ar trebui să fie, de fapt, susţinătorii producţiei agricole autohtone. Deocamdată, sunt zone întregi din ţară neacoperite de reţelele mari de retail, din cauza drumurilor proaste, investiţiilor reduse în logistica necesară şi, nu în ultimul rând, concurenţei acerbe făcute, încă, de micii comercianţi. Aceştia au încă un cuvânt greu de spus pentru că, dincolo de proximitate, oferă servicii pe care supermarketurile nu le pot asigura, cum ar fi plata la salariu sau pensie, cunoscută sub numele de plată pe caiet. Chiar şi aşa, comerţul tradiţional începe să piardă teren încet, dar sigur.
Am reusit sa facem AGRICULTURA ROMÂNIEI neatractiva pentru INVESTITORI,intrucat este marcata de SĂRĂCIE , HOŢIE , multe ferme marunte,cu o PRODUCTIVITATE REDUSĂ
Ţara noastră are a şasea cea mai mare suprafaţă agricolă utilizată dintre ţările Uniunii Europene, însă terenurile sunt fragmentate şi ne lipsesc fermele medii. Stăm rău cu tehnologizarea, irigaţiile, centrele de stocare a producţiei agricole şi lucrătorii agricoli calificaţi. Statul investeşte puţin în agricultură, în timp ce evaziunea este foarte mare. Aşa suntem prezentaţi de către una dintre cele mai mari companii de consultanţă pentru afaceri din lume.
România este pe locul şase în Uniunea Europeană la suprafaţa agricolă utilizată, însă ponderea agriculturii în Produsul Intern Brut (PIB) a scăzut de la 22,6% în 1993, la sub 5% din PIB în 2015. Principalele cauze sunt fragmentarea masivă a suprafeţelor agricole, lipsa tehnologizării, a irigaţiilor şi a centrelor de stocare a producţiilor agricole, pregătirea oamenilor care lucrează în agricultură, dar şi evaziunea fiscală.
Asta arată o analiză privind sectorul agricol din ţara noastră, prezentată pe 7 martie 2017 de PricewaterhouseCoopers (PwC) România. Reţeaua internaţională de firme PwC oferă servicii de audit, consultanţă fiscală şi consultanţă pentru afaceri în 157 de ţări.
NE LIPSESC FERMELE MEDII
În 2013, România avea o suprafaţă agricolă utilizată de 13,9 mil. ha, după Franţa (29 mil. ha), Spania (23,6 mil. ha), Marea Britanie (17,3 mil. ha), Germania (16,7 mil. ha) şi Polonia (14,4 mil. ha), dar mai mare decât Italia (13,1 mil. ha), Ungaria (5,3 mil. ha) sau Bulgaria (5,1 mil. ha). Cca. 60% (8,2 mil. ha) o reprezintă terenul arabil.
Mărimea medie a exploataţiilor agricole din România este similară cu Malta sau Cipru, ţări insulare cu suprafeţe agricole mult mai mici decât cea a României. Aproape 75% dintre fermele din România au sub 2 ha. 98% din ferme au sub 10 ha şi exploatează 39% din suprafaţă agricolă, în timp ce fermele peste 100 ha reprezintă doar 0,5% din total, dar exploatează 49% din suprafaţa agricolă. În contrast cu alte state europene, fermele mijlocii, de 10 – 100 ha, sunt puţine în România, în timp ce Franţa şi Cehia, ţări cu randamente mari la producţia agricolă, au peste 29% din totalul de ferme peste 50 ha.
Deşi două treimi din terenul arabil din România sunt folosite pentru producţia de cereale, aceasta generează sub 25% din valoarea producţiei agricole totale, de 14,2 mld. euro în 2015, mai arată raportul PwC. Randamentele României sunt sub media europeană cu 37,1% la producţia de grâu şi cu 49,3% la porumb. Totuşi, România este pe locul 9 în lume la exportul de grâu şi pe locul 6 la cel de porumb.
Dupa 1990,taranul roman a devenit mai sarac , fără școală și fără asigurări medicale!
O treime din populaţia din România este angajată în agricultură, similar cu nivelul anilor ’90, dar productivitatea pe persoană este foarte mică, sub 20% din media europeană. Mai exact, în 2014, agricultura angaja 27,3% din populaţia activă a României, de peste 6 ori mai mult decât media europeană (4,4% din populaţia activă), însă valoarea adăugată brută pe persoană ocupată în agricultură se ridica, în 2013, la doar 18% din media UE.
Şi la valoarea adăugată brută la hectar România este tot pe una din ultimele poziţii, cu 600 euro/ha în 2013, în timp ce în ţările din Europa de Vest valoarea adăugată brută la hectar depăşeşte 1.000 euro/ha.
Raportul PwC mai arată că aproximativ 85% din cei care muncesc în agricultură nu sunt salariaţi, lucrând în propriile exploataţii de subzistenţă, dar şi că majoritatea angajaţilor din sector au învăţat agricultură în practică şi nu au o pregătire minimă în domeniu.
FINANŢARE REDUSĂ, EVAZIUNE MARE
România este pe penultimul loc din UE şi din perspectiva cheltuielilor din bugetul de stat pentru agricultură. O mare parte din investiţiile în agricultura din România vin din fonduri europene, însă şi acestea sunt insuficient folosite din cauza lipsei de transparenţă, de informare, a lipsei de capabilităţi de a scrie dosarele şi de garantare a creditelor pentru investiţii.
Deşi contribuţia agriculturii la PIB este în scădere, România are în continuare cea mai mare pondere a sectorului agricol în PIB dintre toate ţările din UE, de 3 ori şi jumătate mai mare decât media europeană.
Evaziunea fiscală din sectorul agricol are a doua cea mai mare pondere din evaziunea fiscală totală din România, 9% sau aproximativ 1,7 mld. euro, potrivit datelor Consiliului fiscal, mai arată analiza PwC
Dupa 1990,taranul roman a devenit mai sarac , fără școală și fără asigurări medicale!
Peste 73% dintre fermierii români trăiesc în exploatații de subzistență, 97% din totalul de 3.000.000 de fermieri nu sunt eligibili în Programul Național de Dezvoltare Rurală, așa cum a fost aprobat de fostul guvern.
Cei mai mulți fermieri lucrează într-o economie de tip informal și nu au asigurări medicale.
Doar 1% dintre fermieri sunt membri ai unei asociații, față de peste 50% media UE si peste 90% în statele cele mai dezvoltate.
Studiile ar arăta că fermierii sunt reticenți la asocierea în cooperative din pricină că asta ar însemna o dublă impozitare și nu din pricina mentalității care există în legătură cu asocierea.
Lipsesc instrumentele financiare dedicate fermelor mici și medii și/sau dobânzile practicate sunt prohibitive (cei mai mici / săraci producători din România plătesc cele mai mari dobânzi pentru credite operaționale).
Marginalizarea și lipsa accesului la servicii de bază precum educația și sănătate afectează semnificativ calitatea vieții în mediul rural și reduc șansele de ieșire din sărăcie.
Cum ar trebui să trăiască fermierul nostru?
Fermierul ar trebui să aibă toate mijloacele necesare să-și întrețină familia. Să câștige din agricultură comparabil cu valoarea medie a altor ramuri economice.
Membrii familiei să fie angajați formal în fermă (normă întreagă și jumătate de normă) sau raportează venituri din fermă care aduc asigurări sociale și medicale.
Fermierul să fie membru într-o o asociație prin care achiziționează input-uri agricole (semințe, îngrășăminte) și prin care vinde producția sau o procesează pentru a-i crește valoarea.
Fermierul să aibă acces la credite pentru dezvoltare și co-finanțare, la dobânzi echivalente cu celelalte ramuri economice. Instrumente de microcreditare pentru micii fermieri.
Fermierul să aibă condiții și servicii apropiate de cele oferite de mediul urban (școală, servicii de sănătate etc).
Ce vrea să facă Guvernul ca să ajungă fermierul român să trăiască mai bine?
Să le permită mai multor fermieri să ceară bani europeni,la dobinza stimulative . Din pricina unui prag de eligibilitate fixat la 8.000 de euro producție standard stabilit în Programul Național de Dezvoltare Rurală (PNDR), doar 64.000 de fermieri români au dreptul să ceară bani europeni pentru dezvoltarea fermelor mici.
Se vrea să coboare pragul la 4.000 de euro și evaluează că 374.000 de fermieri vor avea acces la banii din PNDR. Guvernul vrea să elimine dubla impozitare, să stimuleze grupurile de producători și cooperarea pe lanțuri scurte, să crediteze anumite proiecte ale fermierilor și să înființeze centre suport în mediul rural.
Supermaketurile nu ne ajuta ,pentru că retailerii îi obligă pe procesatori să vândă la preţuri mici. Ei fixează preţul
Numărul de bovine a scăzut dupa aderarea la Uniunea Europeană, iar producţia de lapte per capita a scăzut de la 305 litri în 2006 până la 248 de litri în 2016, în timp ce numărul de supermarketuri din economie a crescut de la 271 în 2006 la 1.692 în 2015, arată o analiză pe baza datelor Institutului Naţional de Statistică (INS).
Aceste date sunt relevante în contextul discuţiilor privind aşa-numita lege a supermarketurilor, adoptată la presiunea producătorilor români şi mai ales a fermierilor cu vaci de lapte. Legea prevede ca 51% din marfa prezentată la raft să fie din lanţul scurt de aprovizionare, adică în primul rând producători locali.
Datele INS arată cum în timp ce suprafeţele moderne de comerţ au crescut exponenţial în ultimii 10 ani după aderarea la Uniunea Europeană, numărul de vaci de lapte a scăzut, iar importurile de lapte, de brânză, caşcaval unt şi chiar zer au crescut exponenţial între 2006 şi 2015.
„Părerea mea este că fermierii au avut de pierdut din cauza expansiunii retailerilor pentru că supermaketurile îi obligă pe procesatori să vândă la preţuri mici, prin taxele de raft pe care le impun. În plus, importă o mare parte din laptele vrac din Polonia la preţuri de ne mirăm noi cum produc polonezii aşa ieftin, îl duc la procesatorii români şi le cer să-l transforme în brânză, lapte procesat, sub marca proprie, cum face şi Metro cu brandul Aro”, a declarat pentru ZF unul dintre cei mai mari crescători de vaci de lapte, sub protecţia anonimatului, de teamă că nu o să mai aibă cui să vândă laptele.Importul de lapte a crescut de aproape trei ori în 10 ani, de la 6,5 mil. euro în 2006 la 18,6 mil. euro în 2015, iar importul de iaurt a crescut de aproape şapte ori, de la 3,7 mil. euro în 2006 la 25,6 mil. euro în 2015.
În 2006 România importa zer de 5,1 mil. euro, iar în 2016 importurile au ajuns la peste 9 mil. euro. Cu un an înainte de aderarea la UE România importa unt de 10 mil. euro, iar în 2015 a importat de 2,5 ori mai mult, potrivit INS.
Importurile de brânzeturi au crescut de peste 9 ori în zece ani, de la 15,3 mil. euro în 2006 la 142,6 mil. euro în 2015, o creştere exponenţială
Per total, importurile de lapte şi brânzeturi au crescut de peste 5 ori în zece ani, de la 40,9 mil. euro în 2006 la 221,6 în 2015, generând un deficit comercial de aproape 140 mil. euro în 2015.
Şi fermierii români au reuşit să îşi crească valoarea exporturilor în această perioadă, potrivit INS. Exportul total de lapte şi brânzeturi a crescut tot de 5 ori în zece ani, de la 15,4 mil. euro în 2006 la 82,7 mil. euro în 2015.
Retailerii au gasit noi taxe sub formă de discounturi şi retururi pentru a ocoli „legea supermarketurilor“ (Legea 150/2016) care le interzice acestora încasarea de taxe şi servicii de la furnizor
Unul dintre cei doi acţionari români ai fabricii de lactate Producţie Milkcom din judeţul Covasna, susţine că retailerii „au inventat“ noi taxe sub formă de discounturi şi retururi pentru a ocoli „legea supermarketurilor“ (Legea 150/2016) care le interzice acestora încasarea de taxe şi servicii de la furnizor.
„Principalele dificultăţi pe care le-am întâmpinat în 2016 au fost legate de bâlbâielile legislative generate de neaplicarea Legii 150/2016. În luna iulie au fost anulate toate taxele, urmând ca la finele lunii septembrie acestea să fie transformate în risturne şi discounturi, iar sub presiunea excluderii din lanţurile de magazine am fost nevoiţi să acceptăm plata acestora. De asemenea, doi dintre retailerii cu care lucrăm ne-au exclus de la raft produsele vândute cu brand propriu procesator, cerându-ne orientarea spre marca proprie a magazinului“, a declarat pentru Z Adrian Broanar, director de producţie şi acţionar al companiei Producţie Milkcom.
Producătorul de lactate marca Milkcom procesează zilnic câte 40.000 de litri de lapte, materie primă care provine de la fermele din judeţele Braşov şi Covasna şi pe care o transformă în brânzeturi şi alte produse lactate.
Importăm caşcaval din amidon şi grăsime de balenă şi îi falimentam,ii asuprim pe producătorii locali care folosesc doar lapte natural
Interviu în exclusivitate cu Daniel Rudişteanu, preşedintele Asociaţiei Producătorilor „Caşcavalul de Săveni”, despre chinurile autorizării unui preparat tradiţional autentic
Producătorii locali spun că am ajuns lada de gunoi a Europei în ceea ce priveşte produsele alimentare. În timp ce importăm caşcaval făcut din grăsime de balenă şi ulei de palmier, producătorii locali care folosesc doar lapte sunt purtaţi pe drumuri, amânaţi, obligaţi să cheltuiască sume mari pentru a li se spune NU -la final.
„Mafia gulerelor albe” dictează ce produs intră pe raftul unui hipermarket, preţul, iar profitul ajunge la intermediar şi la multinaţională, producătorul fiind cel asuprit în acest „lanţ trofic”. Am discutat despre toate aceste probleme cu Daniel Rudişteanu, preşedintele Asociaţiei Producătorilor „Caşcavalul de Săveni”.
Noi am încercat de două ori până acum. În primul proiect am vrut să obţinem Denumire de Origine Protejată, DOP, dar am fost refuzaţi de Ministerul Agriculturii fără a ni se spune un motiv
Imaginaţi-vă că am participat cu proiectul de denumire de origine protejată la Master Food în Italia, la Piacenza, în 2015 şi din 24 de proiecte din toată lumea noi am luat cel mai mare punctaj. Cei mai mari specialişti din domeniu de la nivelul Comisiei Europene au fost încântaţi de proiectul nostru, la Ministerul Agriculturii proiectul a fost incomplet. Acum încercăm să obţinem protecţie europeană la produs pe altă variantă, respectiv Indicaţie Geografică Protejată (IGP). Mergem la Direcţia de Industrie Alimentară din cadrul ministerului şi încercăm să obţinem ce ne-am propus, să fim postaţi pe site-ul ministerului şi să intrăm în perioada de opoziţie,dar…Urmează demersurile la Bruxelles. La primul dosar am lucrat eu ca maistru de stagiu, un masterand de la Şcoala Superioară de Agricultură din Angers, Franţa, şi un coordonator de specialitate de la Facultatea de Medicină Veterinară din Cluj. Am lucrat toţi 7 luni ca un proiect de master. În Italia am fost foarte bine primiţi, felicitaţi, în schimb în România suntem mai catolici decât Papa. Asta este România, noi trebuie să avem o viaţă complicată când este aşa uşor să trăim bine. Asta este!
– Dacă Ministerul Agriculturii vă acceptă, ce urmează?
– Noi din asociaţie, împreună cu Certim, organul de certificare, am fost controlaţi pentru certificarea produsului. Acum încercăm să-i convingem pe cei de la minister să ne dea avizul. Îl postează pe site pentru ca oricine vrea să facă opoziţie timp de 30 de zile, dar opoziţia trebuie să fie justificată, apoi totul va fi trimis la Bruxelles şi va sta şi acolo şase luni. Ceea ce vrem să facem noi este pentru judeţul Botoşani, pentru că asociaţia noastră este deschisă, şi oricine din judeţ poate intra în asociaţia noastră şi poate produce respectând caietul de sarcini şi statutul asociaţiei. Ca şi Salamul de Sibiu, care are IGP, asociaţia este la Bacău, dar el se fabrică şi la Salonta şi la Sibiu.
Caşcavalul de Săveni este singurul produs de la noi din judeţ care are tradiţie la nivel european. Fabrica de caşcaval din Săveni a făcut export în Siria, Libia, Canada, în SUA, în fosta Uniune Sovietică. Noi asta vrem, să ducem tradiţia mai departe, noi respectăm reţeta cu care s-a lucrat de la început.
– Care ar fi diferenţa între caşcavalul produs de membrii asociaţiei dumneavoastră şi cel produs în fabricile mari?
– Sistemul nostru de prelucrare este tradiţional, iar materia primă este lapte crud. Asta este diferenţa dintre noi şi industrie, fabricile mari, comunitare. Acestea sunt obligate să pasteurizeze laptele, adică este vorba despre o fierbere. Când pasteurizezi laptele câştigi garanţie mai mare, dar prin pasteurizare distrugi flora laptelui. Sunt nişte bacterii în lapte care dau gustul şi culoarea produsului. O comparaţie clasică între un caşcaval produs în sistem tradiţional şi unul industrial este la fel ca diferenţa între un borş de găină de ţară şi un borş de pui congelat.
– Cum v-au susţinut politicienii, parlamentarii judeţului, mai ales că am avut şi în legislatura trecută un parlamentar botoşănean într-o Comisie parlamentară de agricultură, dar avem şi în actuala legislatură unul?
– Acum avem un pic de susţinere. De-a lungul timpului am apelat la foarte mulţi oameni cu relaţii din judeţul Botoşani să ne sprijine pentru că la nivelul Bucureştiului eram trataţi foarte urât. Sprijinul pe care l-am avut nu am crezut că o să îl am şi mă refer la doamna Federovici de la PSD (senatorul Doina Federovici, preşedintele PSD – n.r.). Eu nu sunt membru de partid şi nu am crezut că mă va sprijini. Soţia mea s-a plâns ei de problemele pe care le avem. A fost primul politician din judeţul Botoşani care s-a dus la Ministerul Agriculturii, la secretarul de stat Morărescu, care era şeful Direcţiei de Industrie Alimentară, şi a cerut să nu îşi bată nimeni joc de producătorii din Botoşani. Mi l-a dat la telefon şi o oră am discutat pe marginea caietului de sarcini şi omul s-a convins că noi avem dreptate. Acum cel mai mare sprijin îl avem în domnul senator Trufin (Lucian Trufin, senator PSD, fost primar de Vlăsineşti – n.r.). El este în stare să se bată pentru noi.
– Ce a făcut mai exact?
– Am fost în Comisia de agricultură din Senat, am fost invitat ca preşedinte al asociaţiei, când s-a dezbătut Legea 321 cu produsele alimentare. Am fost dezamăgit de cum se discută la nivel central de problemele noastre. În schimb, el era în stare să se bată cu toţi de acolo pentru a sprijini producătorii locali. El e de la ţară şi ştie problemele şi durerile noastre. De asta avem acum un pic de curaj şi sperăm ca de această dată toţi parlamentarii judeţului Botoşani să ne sprijine. Eu m-am plâns şi domnului Şoptică (Costel Şoptică, senator PNL – n.r.) în legislatura trecută, când era secretar în Comisia pentru agricultură, dar nu a vrut să ne ajute cu nimic. Am fost tare dezamăgit. Acum parcă am prins un pic de curaj.
– Câţi producători are asociaţia?
– Suntem şase producători în asociaţie şi mulţi sunt dezamăgiţi pentru că au trecut atâţia ani şi noi am cheltuit nişte bani pe deplasări, contractele pentru certificare, contractul cu Certim. Mulţi sunt dezamăgiţi că noi tot cheltui, tot cheltuim, tot cheltuim şi nu se concretizează nimic. Eu nu vreau să renunţ, vreau să merg înainte. Am speranţa că acum avem câţiva oameni care sunt dispuşi să se bată pentru noi, să ne sprijine. Fără sprijinul lor nici nu se uită la noi cei de la Bucureşti. Joi sper să îi conving pe cei din minister că ar fi frumos să ne pună pe site şi să mergem mai departe şi să hotărască cei de la Comisia Europeană dacă este în regulă sau nu proiectul nostru.
– Vi s-au cerut şpăgi la Bucureşti pentru a vi se accepta documentele?
– Nu mi s-a cerut bani, nu mi s-a cerut şpagă. La nivelul Ministerului Agriculturii nu sunt specialişti pe protecţie europeană a produselor alimentare. Eu le-am recomandat să apeleze la mediul academic, sunt profesori universitari la Iaşi, la Cluj, foarte bine pregătiţi, doxa de carte. Să facă o comisie de atestare a produselor alimentare şi să apeleze la universităţi. Avem trei produse recunoscute european, celelalte ţări au sute de produse. Noi avem Magiunul de Topoloveni şi Salamul de Sibiu cu IGP şi Telemeau de Ibăneşti cu DOP. A trecut de perioada de opoziţie Scrumbia de Dunăre, iar în studiu sunt Cârnaţii de Pleşcoi şi Caşcavalul de Săveni. Nouă bani nu ne-a cerut nimeni, dar birocraţia e uriaşă şi nu te sprijină nimeni.
– Mai exact?
– Spre exemplu, mi-au cerut să demonstrez că produsul nostru, Caşcavalul de Săveni, a fost cunoscut, a fost vândut în lume. Am căutat un an de zile să intru în posesia actelor, documentelor prin care să se ateste că marfa a plecat la export. Toată lumea ştia asta, dar mie îmi trebuia un document. Am aflat că exportul se făcea printr-o firmă din Bucureşti, m-am dus acolo, i-am rugat pe cei de la Certim să caute şi ei. Nu am găsit nimic. Nu mai există nicio arhivă, nimic. Am avut noroc că am găsit în monografia oraşului Săveni şi încă o lucrare de la Botoşani în care se spune clar cam unde se exporta caşcavalul de Săveni. Dar un document din arhivă, o factură, nimic nu am găsit. Cei de la minister, ei trebuiau să mă sprijine şi să vină cu acte din arhivă. O chestie birocratică, toată lumea ştie de realitate, dar nu avem un act.
– Care ar fi principalul avantaj al obţinerii recunoaşterii europene a Caşcavalului de Săveni, atât pentru producători, cât şi pentru consumatori?
– Care ar fi câştigul nostru? Vom putea vinde un pic mai bine produsele noastre şi la rândul nostru putem plăti mai bine materia primă la amărâţii care cresc vaci de lapte de la noi. Românul îşi dă şi el seama ce înseamnă un produs de calitate. În piaţă este dezastru. Nici nu mi-am imaginat că o să ajungem ladă de gunoi. Am lucrat cinci ani în străinătate şi ştiu ce vorbesc. Produsele care vin la noi sunt dezastru. La lactate consumăm amidon, grăsime de balenă, grăsimi vegetale, ulei de palmier, tot ce vreţi numai lapte nu.
– De ce produsele dumneavoastră nu sunt găsite în marile lanţuri de supermarketuri şi hipermarketuri?
– Noi, producătorii cei mici, nu avem acces în supermarketuri. Nu am reuşit de 20 de ani să intru pe nicio reţea. Totul se face doar prin intermediari. Pe mine nimeni nu mă acceptă, eu trebuie să intru prin intermediar, care este omul lor, şi eu trebuie să-i dau marfa lui de pomană şi el să câştige, nu eu producătorul. E dureros ce se întâmplă. Noi nu avem loc, nu încăpem de ei şi toată lumea ştie ce se întâmplă dar nimeni nu a intervenit să ne sprijine până la această Lege 321, care este atât de atacată. Noi avem o producţie mică pentru că suntem producători tradiţionali de caşcaval şi producem 150 de kilograme produs finit pe zi media anuală, adică vara mai mult şi iarna mai puţin. Noi ne desfacem marfa pentru că suntem vechi pe piaţă, de 20 de ani, dar acces în reţelele mari nu avem.
Domnul prof. univ. dr. hab. Nicolae Enciu ne cheama sa luam atitudine:„Cred sincer că instituțiile bancare sunt mai periculoase decât o armată pusă pe atac”. (Thomas Jefferson, 1743-1826)
În chiar debutul secolului al XX-lea, eminentul jurist și om politic I.G. Duca (1879-1933), într-o culegere de studii în care examina diverse aspecte ale „Lumii la început de veac”, avertiza asupra inadmisibilității și erorii de a trata progresele Statelor Unite ale Americii în manieră ironică. Am adoptat, menționa I.G. Duca, drept armă în contra americanilor ironia: „E o armă slabă, căci nu e decât conștiința unui neputincios, neputința de a combate pe un mai puternic și subterfugiul prin care scapi cu fața curată dintr-o așa critică poziție, sau neputința de a combate absurdul și dorința de a-i arăta deșertăciunea”[1]. Și nu era vorba doar de o națiune megalomană, – mare prin întindere, mare prin putere și, mai ales, prin bogăție, ceea ce provoca o adevărată perturbare în concertul Puterilor și amenințând serios echilibrul vechii lumi economice – ci de „ciocnirea între două lumi, între lumea nouă tânără, plină de speranțe și de viață și între lumea veche, ajunsă la apogeul ei, destul de obosită de luptă pentru a reclama pacea universală, destul de decepționată pentru a râde de un entuziasm”. În concluzie: „Nu sunt în prezență două state sau două grupuri de state, sunt în prezență două civilizații sau, mai mult, două moduri de a concepe viața, una care a trăit, și alta care vrea să trăiască. Acestea sunt motivele pentru care trebuie să vedem în progresele S.U.A., în milionarii lor și chiar în excentricitățile lor, un pericol american”[2].
Avertismentele lui I.G. Duca aveau să se adeverească întocmai în chiar anii imediat următori: după 1918, S.U.A. s-au plasat ferm în topul puterilor economice mondiale, cunoscând succese cum nu mai cunoscuse nici o țară până atunci. În 1900, S.U.A. realizau peste 30 % din producția industrială a lumii, în 1913 s-a ajuns la 35,8 %, iar către mijlocul anilor ’20, SUA realizau deja 46 % din producția mondială, venitul lor național fiind egal cu cel al următoarelor 23 de state luate la un loc și deținând 60 % din stocul mondial de aur! [3]. La rândul său, Europa pierduse încă înainte de război monopolul producției industriale, iar efortul de redresare postbelică s-a produs în folosul S.U.A. și al Japoniei. Conform estimărilor Dresdner Bank din anii ’20, după războiul mondial, Europa în ansamblu pierduse 200 miliarde de mărci germane dintr-un total de 1.600. Aceeași instituție constata că țările neutre și cele din afara continentului european realizaseră, între 1914 și 1918, cea mai mare sporire a averilor, atât în mod absolut cât și pe cap de locuitor. Țările cu peste 10.000 de mărci germane pe cap de locuitor erau acum: S.U.A., Canada, Australia, Noua Zeelandă, Marea Britanie și Elveția. Bogăția respectivelor țări se datora, în mare parte, investițiilor de capitaluri în străinătate, după cum se poate constata din datele din tabelul alăturat (în miliarde de mărci germane) [4]: Tabel tari N. Enciu
De rând cu ascensiunea și afirmarea neașteptată a Statelor Unite ale Americii pe arena politicii mondiale, una din cele mai spectaculoase schimbări produse în consecința Primului Război Mondial a constat în răsturnarea ierarhiei valorilor, vestind intrarea lumii contemporane într-o nouă epocă istorică. Strâmtorând în mod hotărât „ascetismul pământesc” al creștinătății reformate, în care se îmbinase imperativul muncii metodice ca principală îndatorire a vieții cu cel al delectării limitate cu roadele acestei munci (Max Weber, Etica protestantă și spiritul capitalismului, 1904-1905), bogăția devine, după 1918, unul din criteriile definitorii ale puterii și influenței în lume. Cel puțin în primul deceniu interbelic, până la declanșarea crizei economice mondiale, s-a considerat că averile mari începeau de la 200 mln. $ SUA în sus, iar cei cu „doar” 150 mln. $ erau considerați bogătași „de mâna a doua”. Mai mult chiar, nu era suficient doar să deții importante averi, mai era necesar să fii acceptat în anumite asociații și grupări selecte de influență.
Un clasament făcut public la mijlocul anilor ’20 arăta că în fruntea listei miliardarilor se afla familia Henry Ford tatăl (1863-1947) și Edsel Ford fiul (1893-1943), a căror avere era estimată la fabuloasa sumă de 1 mlrd. 150 mln. $ SUA. Mare industriaș american și unul dintre primii producători de automobile, Henry Ford a construit prima mașină experimentală în 1896, iar în 1903, împreună cu câțiva parteneri, a înființat compania Ford Motor. Este adevărat că, în primii ani postbelici, datorită unei conjuncturi economice nefavorabile, familia Ford fusese nevoită să-și închidă câteva uzine și să ceară o reducere de impozite. Cu toate acestea, a refuzat cu hotărâre oferta de 1 mlrd. $ pentru vânzarea industriei sale. Familiei Ford îi urma, la o distanță respectabilă, dinastia Rockefeller. Și în acest caz, tatăl, John Davison (1839-1937) și fiul său, Jonh D. Rockefeller, Jr. (1874-1960), dețineau o avere estimată la 600 mln. $. Din punct de vedere juridic, bătrânul John Rockefeller nu poseda decât câteva milioane de dolari, toată averea fiind trecută pe numele fiului său. Se știa, însă, că fără avizul bătrânului nu se lua nici o decizie importantă în casa Rockefeller.
Faptul că Ford îl întrecuse pe Rockefeller în privința bogăției deținute, se explica prin natura filantropică a acestuia din urmă, care oferise mai bine de jumătate din averea sa pentru activități cu obiective de acest fel. A înființat în 1892 Universitatea din Chicago, în 1901 Institutul Rockefeller pentru cercetări în domeniul medicinei (devenit ulterior Universitatea Rockefeller), iar în 1913, Fundația Rockefeller. Respectiva fundație reprezenta o valoare estimată la 500 mln. $, „regele petrolului” mai donând și alte 250 mln. $ pentru diferite instituții care nu-i purtau numele. Cumulate cu toate acele activități de binefacere, averea lui Rockefeller reprezenta suma de 1,3 mlrd. $, sau, în valuta românească a anilor ’20, de circa 200 miliarde de lei.
„Regelui motorului” și celui al petrolului le urmau, iarăși, la o distanță respectabilă, – după estimările ziarului „New York Times”, – 13 familii considerate, la mijlocul anilor ’20, în rândul celor mai bogate din lume: Frații Mellon, cu afaceri de bancă și aluminiu în valoare de 200 mln. $; Eduard și Anna Harkness – moștenitorii fostului asociat al lui Rockefeller, cu 200 mln. $; Sir Basil Zaharoff, levantin de origine, căruia îi aparțineau întreprinderile de armament „Vickers Limited” și jumătate din cazinoul din Monte Carlo – cu 125 mln. $.
Următoarele familii posedau câte 100 de milioane de dolari, și anume: Payne Whitney (căi ferate, petrol, bănci); George F. Baker, tatăl și fiul (afaceri bancare); Vincent Astor (blănuri, terenuri, industria hotelieră); F.W. Vanderbilt (căi ferate); Thomas Walker (lemne și gelatină); baronul Mitsui, cel mai mare armator japonez; S.Y. Patinn, regele zincului din Bolivia și Alfred Loevenstein, belgian, proprietar de mine și mare armator.
Pe lista ziarului „New York Times” nu se regăsea nici un francez sau german. „Din motive bine cunoscute”, lipsea familia Stinnes și chiar familia Rotschild, dat fiind că nici un membru al ei nu putea fi evaluat la 200 mln. $, deși întreaga familie, foarte numeroasă, deținea cu mult peste suma respectivă. Aceeași situație era caracteristică familiei marelui industriaș german Guggenheim. Considerând averile pe familii, Astor și Vanderbilt figurau cu câte 500 mln. $. În același timp Stinnes, care fusese evaluat la un miliard de dolari, nu lăsase la moartea sa decât 100 mln. $. Averea lui Carnegie fusese evaluată la 350 mln. $, fără a se cunoaște cu exactitate situația sa la mijlocul anilor ’20.
Din punct de vedere statistic, numărul milionarilor din S.U.A. crescuse în felul următor: în 1855 nu erau decât 27 de milionari; în 1914, numărul lor era deja de 4.500, pentru ca în anii războiului mondial să ajungă la 11.800. În 1923, ca urmare a crizei din 1921-1922, numărul milionarilor americani s-a redus la cifra de 8.600, pentru ca deja în 1924 să crească la 11.000, iar către 1927 – la 15.000. În anul 1923, cei 8.600 de milionari americani dispuneau de o avere cumulată de 30 miliarde de dolari, reprezentând 1/8 din averea națională a Statelor Unite. Deja în mandatul președintelui Woodrow Wilson din anii 1913-1921, președintele Comisiei Bancare a Congresului american putea să declare că, „în prezent, în Statele Unite avem de fapt două guverne… Unul legal constituit și altul independent, care nu poate fi nici controlat, nici coordonat; acesta este sistemul Rezervei Federale”[6].
Așa cum tentația mediului de afaceri de influențare a deciziilor guvernamentale a fost întotdeauna și pretutindeni extrem de puternică, manifestându-se ca o legitate a vieții politice, Statele Unite au reușit să concentreze, încă din anii interbelici, inclusiv puterea conceptuală și strategică a Occidentului în ansamblul său, finanțând și încurajând diverse fundații și cluburi de orientare globalistă și mondialistă, mai ales cele care proclamă ba moartea ideologiilor, ba moartea politicii, ba moartea statului. Un prim „Consiliu pentru problemele relațiilor internaționale” a fost creat în 1921, avându-l ca fondator pe marele bancher american Morgan. Având statut de filială a „Fondului Carnegie pentru pace universală”, scopul respectivei grupări consta în „elaborarea strategiei americane la scară planetară”, respectiv, „unificarea planetei și Guvern Mondial unic”, toți membrii acestuia împărtășind principiile concepției mondialiste și fiind demnitari ai Lojei masonice scoțiene[7].
După Al Doilea Război Mondial, în 1954, se constituie o a doua structură mondialistă – „Clubul Bilderberg” sau „Grupul Bilderberg”. Prima întrunire oficială a Clubului a avut loc între 29 și 31 mai 1954, în localitatea olandeză Oosterberg, în Hotelul „Bilderberg”, al cărui proprietar era Prințul Bernhard. „Clubul Bilderberg” unea nu doar analiști, politicieni, oameni de afaceri și intelectuali americani, ci și colegi din țări europene, urmărind „a uni sub egida atlantismului și a S.U.A. cele trei mari spații, care sunt lideri în dezvoltarea tehnologică și în economia de piață”. În fruntea respectivei grupări s-a aflat bancherul David Rockefeller, proprietarul Manhattan Bank. A fost creată și o structură paralelă constând din ziariști, politicieni, intelectuali, oameni de afaceri, analiști, cu scopul de a neutraliza rezistența psihologică a popoarelor și statelor la procesul de dizolvare în preconizatul melting pot planetar[8].
Așa cum au subliniat mai mulți autori, pe cât de îndoielnic este că sistemul actual al statelor se poate opune, de unul singur, ofensivei în forță a problemelor globale contemporane, pe atât de adevărat este că statele rămân, totuși, un element indispensabil de stabilitate a vieții internaționale. Din punct de vedere teoretic, cert este că globalizarea oferă cheia spre progres, însemnând transparență, standarde înalte ale calității, protecția mediului etc., – altfel spus, tot ceea ce contribuie la îmbunătățirea condițiilor de viață la nivel global. Totodată, la fel de evident este și faptul că procesul de globalizare tinde tot mai mult să se transforme într-o ideologie falsă, într-o dogmă în ultimă instanță. Cum ar fi, se întreba în acest context Chateaubriand, o societate universală fără granițe între țări, nici franceză, nici engleză, nici germană, nici spaniolă, nici portugheză, nici italiană, nici chineză, nici americană sau, mai curând, toate aceste societăți la un loc? Cum ne-am găsi locul pe pământ prin forța ubicuității și strâmtați de proporțiile reduse ale unui glob scotocit prin fiecare ungher?[9].
În altă ordine de idei, este evident că efectele pozitive ale globalizării nu sunt resimțite de toți, cu atât mai puțin sunt aceste beneficii distribuite în mod echitabil între state și cetățeni. Dincolo de dezbaterile controversate asupra globalizării și mondializării lumii contemporane, cert este faptul că, în prezent, puterea trece preponderent și tot mai mult dinspre politic spre economie, finanțe, informații și medii de comunicare. Astfel, din primele 100 de puteri economice ale lumii, 51 sunt corporații multinaționale; primele 200 de astfel de corporații dețin 28 % din activitatea economică a lumii, iar primele 500 realizează 70 % din comerțul mondial. Corporațiile devin, în așa mod, un fel de Leviathan corporatist, care acționează global, împreună cu mediile academice, politice și comunicaționale, bazat foarte mult pe noile tehnologii[10].
Se ajunge tot mai mult la ceea ce prevestea gânditorul Claude-Henry de Saint-Simon (1760-1825): „guvernarea oamenilor va fi înlocuită de administrarea bunurilor”. În condițiile în care asistăm la constituirea unei societăți postmoderne, programate de cei circa 3 mii de miliardari care conduc planeta, – mai ales prin cele 3-4 organizații secrete mondialiste, – când 1 % din populația planetei deține o avere echivalentă cu aceea deținută de 57 % din locuitorii planetei, constituind cel mai mare decalaj din istoria lumii între bogați și săraci, devine evidentă gravitatea sfidărilor globalizării și ale altor procese specifice lumii postmoderne, la care știința nu a oferit, deocamdată, răspunsuri și interpretări pertinente.
S-au scurs mai mult de 260 de ani din ziua în care Jean-Jacques Rousseau (1712-1778) îndemna ca „nimeni să nu fie atât de bogat încât să poată cumpăra pe altul și nimeni nu trebuie să fie atât de sărac, încât să se vândă”. În pofida acestor evidențe, 225 de familii dispun de o avere însumată egală cu venitul anual al celei mai sărace jumătăți a populației globului, sau cele mai bogate 3 familii au o avere mai mare decât veniturile anuale ale celor mai sărace 48 de țări. 200 dintre societățile transnaționale existente dezvoltă o cifră de afaceri, care depășește P.I.B.-ul realizat de circa 150 de țări membre ale O.N.U. Așa cum lumea contemporană urmează, ostentativ, un curs diametral opus celui afirmat de Jean-Jacques Rousseau, cert este că îndemnul marelui filozof moral și politic francez din secolul al XVIII-lea rămâne un imperativ pentru întreg secolul al XXI-lea.
———————————————
[1] I.G. Duca, Lumea la început de veac, Editura Eminescu, București, 1994, p. 47-49.
[2] Ibidem.
[3] Pierre Milza și Serge Berstein, Istoria secolului XX. Vol. 1: Sfârșitul „lumii europene” (1900-1945). Traducere: Marius Ioan, Editura BIC ALL, București, 1998, p. 17-21, 127 și urm.
[4] Forțele economice ale lumii. Averea națională a principalelor țări. State debitoare și state creditoare, în „Adevărul” din 18 mai 1930.
[5] Cele mai mari averi din lume // „Dimineața”, anul XXIII, nr. 7293, luni 21 martie 1927.
[6] Miguel Pedrero, Corupția Corupția marilor puteri. Strategii și minciuni în politica mondială. Traducere: Graal Soft SRL, Editura Litera Internațional, București, 2008, p. 19.
[7] Cristina Martín, Clubul Bilderberg. Stăpânii lumii. Traducere: Ioana Ionescu, Editura Litera Internațional, București, 2007, p. 92.
[8] Ibidem, p. 36 și urm.
[9] Ioan Bari, Globalizarea economiei, Editura Economică, București, 2005, p. 463.
[10] Tiberiu Brăilean, Cine va salva democrația?, în „Săptămâna”, an. XII, nr. 14 (641), 8 aprilie 2005.
= Cateva soluții pentru îmbunătățirea productivității agriole
- Optimizarea dimensiunii exploatațiilor agricole prin înregistrarea proprietăților în sistemul național de cadastru, îmbunătățirea modului de acordare a subvențiilor pentru exploatațiile mici, stimularea asocierii fermierilor, introducerea unei dimensiuni minime comerciale și a unor măsuri fiscale țintite.
- Creșterea gradului de capitalizarea exploatațiilor agricole prin facilitarea accesului fermierilor la credite prin mecanisme de garantare a creditului agricol, stimularea utilizării sistemelor de irigații și modernizarea acestora, facilitarea accesului la fonduri europene și naționale relevante.
- Creșterea gradului de pregătire profesională a fermierilor prin modernizarea și promovarea învățământului profesional și tehnic agricol, creșterea gradului de implicare a tinerilor în agricultură prin implementarea unor scheme de susținere a acestora (sau facilitarea acces la fonduri europene relevante, oferirea de servicii adecvate de consultanță și formare profesională.
- Reducerea evaziunii fiscale din sectorul agricol prin licențierea depozitarilor de cereal, optimizarea taxării în sectorul agricol, măsuri reglementare de reducere a evaziunii fiscale.
- Dezvoltare rurală durabilă prin adoptarea ultimelor inovații din alte țări europene prin integrarea verticală și orizontală a activităților exploatațiilor și formarea de clustere rurale, promovarea fermelor ce pun accent pe impact ecologic redus și generare de energie sustenabilă, promovarea unor modele moderne de gestionare a fermelor pentru a crește valoarea adăugată în agricultură, prin metodologii de rotație sau diversificare a recoletelor dar și prin aplicații de IT sau de robotică, promovarea inovării prin colaborare între universități, entități publice și private.
„Prin implementarea unui astfel de set de măsuri, România ar putea sa-și sporească producția totală de cereale cu aproximativ 70%” etc
= Sa ne pregatim,pentru ca globalizarea va fi mult mai groaznica decat colectivizarea sangeranda inca…
Subminarea făţişă a Justiţiei, în istoria modernă, isi are adanci radacini de când rusii ne-au instalat la putere, prin lovitură de stat,marionetele lor . S-a lăsat cu furt de proprietate – sub acoperişul “naţionalizărilor”, furtului de pământ, case etc., terorism de stat şi crime în masă. Parte din toată nebunia au fost şi aministiile acordate din când în când de liderii comunişti, preocupaţi mereu de menţinerea unui nivel minim de crimă pe străzile României.
Si dupa 1989 s-a trecut la confiscarea Revoluţiei şi Mineriadei. Violatorul de atunci era urmaşul violatorului de dinainte. Crima se moşteneşte, în politică.
La acel moment, sufletul nostru era deja malformat de grozăviile prin care alesesem să supravieţuim. Dar la nivel personal, odată cu al doilea viol s-a produs pierderea speranţei. Motiv pentru care, poate, un segment important de oameni au devenit ne-oameni – căci fără speranţă şi direcţie oamenii o iau razna.
Consecinţele celui de-al doilea viol al României, pe termen lung, pentru noi ca ţară, au fost invadarea societăţii şi a conducerii de către grupuri criminale organizate, scoaterea din nou a României din Europa (de care aparţinem inclusiv fiziologic) şi pierderea unei generaţii care a luat calea exilului economic. Întârzierile produse bunăstării noastre? Cel puţin 30 de ani, poate mult mai mult.
În trecut, banda criminală încerca menţinerea aparenţei unei legalităţi – deşi era o minciună.
Acum, a treia oară, a devenit evident: la cârma României nu se află un guvern, ci un grup criminal organizat, care asigură continuitatea hoţiei şi apără criminalii. Mănuşile au fost date jos, indiferent cât de mult încearcă oficialii să arunce cu praf în ochi.
******
Noi, românii, am fost învăţaţi să trăim alături de criminalii noştri, ca sclavi ai lor. Am fost dresaţi să nu ne mai respectăm pe noi înşine, şi ni s-a inoculat ideea că singurul mod de supravieţuire, la noi acasă, este să devenim la rândul nostru criminali, hoţi, delatori etc. Putem pleca, dacă vrem să ne schimbăm soarta. Însă casa noastră rămânea – a rămas – controlată de Întuneric.
Deoarece am acceptat să trăim în aceşti termeni, sufletul nostru a suferit enorm. Am devenit retraşi, oportunişti, dedublaţi, agresivi – pentru că ne apasă sclavia. Am devenit părtaşi. Am devenit stockholmizaţi, victime care îşi adoră torţionarul.
Azi Întunericul a devenit oficial. Suntem conduşi, pe faţă, de grupuri criminale organizate. Gândiţi-vă la grozăvia asta timp de 30 de secunde.
= Dupa colectivizarea catastrofala,urmeaza globalizarea mortala
Colectivizarea a fost un prolog al Apocalipsei ţărăneşti din România. S-a distrus proprietatea, s-au distrus elitele, s-a ucis libertatea, s-a ucis viitorul. În 13 ani, (martie 1949- aprilie 1962) satul românesc a fost trecut prin încercări inimaginabile: tortură, crime, deportări,deposedari.
Satul românesc era un univers în sine. Păstrător al tradiţiilor româneşti, supus ciclurilor naturii şi ordinii cosmice, acesta a fost mereu un pol de echilibru şi stabilitate de-a lungul tranziţiilor istoriei.
Ce este cel mai valoros în lumea satului românesc tradiţional? E sentimentul comunităţii, sentimentul că un grup de oameni, un grup de familii trăiesc împreună şi ştiu să-şi construiască, să-şi adapteze mediul la nevoile lor, ştiu să reacţioneze în comun la bucurii sau la necazuri, sunt acolo, unii pentru alţii şi au grijă ca omenia, credinţa, demnitatea şi alte valori care i-au ajutat să se menţină, să fie date mai departe.
Tocmai acest sentiment al comunităţii a fost zguduit din temelii, atunci când s-a trecut la bolşevizarea ţării, smuls şi înlocuit cu ceva golit de conţinut şi străin de firea umană.
Colectivizarea a fost Apocalipsa lumii ţărăneşti din România. S-a distrus proprietatea, s-au distrus elitele, s-a ucis libertatea, s-a ucis viitorul. În 13 ani, satul românesc a fost trecut prin încercări inimaginabile: tortură, crime, deportări. Sufletul ţăranului român, cel care crea cântece, dansuri, ştergare şi cămăşi înflorate, a fost jupuit, a fost călcat în picioare. Lumea satului s-a schimbat dramatic.
Procesul de colectivizare a agriculturii, spun istoricii, a fost unul dintre cele mai violente aspecte ale instaurării regimului comunist în România şi a dus la transformarea ireversibilă atât a lumii tradiţionale a satului românesc, cât şi a societăţii româneşti în ansamblu.
Totul se pare că a început de la “Directiva NKVD NK/003/47 (emisă în 1947 pentru toate ţările lagărului comunist) stipulează la punctul 13: «Politica faţă de mica gospodărie ţărănească urmează acest curs pentru a face gospodăria particulară nerentabilă. După aceea, trebuie începută colectivizarea. În cazul în care ar interveni o rezistenţă mai mare din partea ţăranilor, trebuie redusă împărţirea mijloacelor de producţie repartizate lor, concomitent cu creşterea obligaţiilor de predare a cotelor. Dacă nici aşa nu se ajunge la rezultatul scontat, trebuie organizat ca agricultura să nu poată asigura aprovizionarea cu alimente a ţării, astfel că necesarul să trebuiască să fie acoperit prin import».”
Ţărănimea trebuia să dispară, trebuia să fie aneantizată. În scurt timp, ţăranii au ajuns muritori de foame, pentru că trebuia să dea la stat, totul, până la ultimul bob de grâu. Cei care aveau pământuri multe, moşieri şi ţărani înstăriţi, au fost declaraţi chiaburi, duşmani ai poporului, li s-a expropriat avutul iar ei au fost fie deportaţi fie închişi în centre de exterminare.
Întreaga politică comunistă a primilor corifei ai regimului: Ana Pauker, Gheorghe Gheorghiu-Dej, Vasile Luca, Teohari Georgescu, Miron Constantinescu, Alexandru Moghioros etc., nu face decât să pună într-o teribilă operă această gândire ideologică maniheistă, care face din clase de oameni clase de duşmani, de criminali, care trebuie exterminaţi. Comunizarea românească va fi permanent guvernată de această teribilă crimă istorică: distrugerea ţărănimii ca factor istoric, social şi economic.
Concret, colectivizarea este o operaţiune represivă care ţine de furtul proprietăţii particulare, pentru formarea proprietăţii de stat şi cooperatiste. Cooperativizarea este, în esenţa sa, o operaţiune de represiune care vizează simultan scopuri politice şi economice. Ţelul final este formarea unei clase de muncitori agricoli lipsiţi de orice conştiinţă istorică, capabili să producă hrană pentru întreaga societate comunistă. Deşi ridicat în slăvi drept „fiu al poporului”, ţăranul este, pentru comunism, clasa care poartă cu sine cea mai mare legătură cu tradiţiile şi valorile umane. Prin urmare, trebuia eliminat, anihilat în substanţa sa. Ţărănimea poartă, din punctul de vedere al comunismului, toate vinile istorice- este religios, este legat de pământ şi de legile naturii, este conservator, poartă cu sine întreaga umanitate şi spiritualitate care coagulează societatea. Or, comuniştii tocmai asta voiau să distrugă- umanitatea. Astfel, colectivizarea este totodată o operaţiune de dez-umanizare, de distrugere a normalităţii tradiţiilor umane, un fel de „re-educare” şi spălare pe creier, cum s-a folosit şi în centrele de exterminare şi închisorile comuniste, prin intervenţia represivă a politicului.
Iată câteva etape ale acestei terori (prezentate de Cosmin Budeancă, de la Institutul de Investigare a Crimelor Comunismului):
“Unele dintre cele mai importante momente şi măsuri în domeniul colectivizării, cu efecte majore asupra lumii tradiţionale româneşti, au avut loc în martie 1949. Astfel, Decretul nr. 83 din 2 martie prevedea “naţionalizarea pământurilor moşiereşti rămase în urma reformei agrare din 1945”. Practic, toate proprietăţile de peste 50 de hectare care mai existau au fost expropriate, pământul fiind preluat de stat, iar foştilor mari moşieri şi familiilor acestora li s-a fixat domiciliu obligatoriu pe o perioadă nelimitată, chiar dacă măsura deportării nu era prevăzută de document. Actul normativ prevedea, în schimb, luarea de măsuri dure împotriva celor care s-ar fi opus exproprierii, respectiv pedepse cuprinse între 5 şi 15 ani de muncă silnică şi confiscarea averii. Conform statisticilor Securităţii, 2 000 de familii au fost afectate de aceste deportări.”
Au fost emise tot felul de legi, decrete care identificau o infracţiune aproape în orice activitate a ţăranului. De exemplu, Decretul nr. 183 din 30 aprilie 1949, care “califica drept infracţiune dosirea, distrugerea ori denaturarea produselor sau mărfurilor, pedepsele variind de la 5 la 15 ani de muncă silnică şi amendă între 50 000 şi 100 000 de lei.” Tentativa se pedepsea ca infracţiunea consumată. “Complicii şi tăinuitorii se pedepsesc ca şi autorii.”
“Acest decret a reprezentat, de altfel, baza pentru o serie întreagă de condamnări care s-au pronunţat în acei ani pentru nepredarea cotelor, iar lui i s-a adăugat ulterior Decretul nr. 312/1949, care prevedea confiscarea averii şi în baza căruia s-au efectuat o serie de rechiziţii de produse, bunuri şi confiscări de pământuri, în cazul nepredării cotelor”, arată Cosmin Budeancă.
Din studiul istoricului Cosmin Budeancă aflăm :”In procesul de transformare socialistă a agriculturii din România se pot distinge trei etape majore, cuprinse în următoarele perioade: 1949 – 1953; 1953 – 1956, 1957 – 1962.
Între 1949 şi 1953, s-a încercat impunerea structurilor colectiviste în special prin măsuri violente sau persuasiune, dar din cauza reacţiei populaţiei, au existat şi momente în care autorităţile au manifestat prudenţă. Rezistenţa populaţiei s-a dovedit mult peste nivelul aşteptărilor şi în vederea intensificării colectivizării s-a apelat la Miliţie şi Securitate, care s-au implicat în mod deosebit în sprijinirea activiştilor de partid. Potrivit documentelor de arhivă, doar în vara anului 1950, aproximativ 30.000 de familii de ţărani au fost obligate să se înscrie în colective şi, odată cu consolidarea acestora, foarte mulţi alţii au fost nevoiţi să îşi părăsească proprietăţile, ele fiind absorbite de noile structuri. Dar (…) în perioada 1949 – 1953 rezultatele nu au fost spectaculoase. (…)”
În a doua etapă (1953 şi 1956) a existat o oarecare relaxare în privinţa implementărtii colectivizării, spun cercetătorii, dar era o altă faţetă a terorii. “(…) la şedinţa Biroului Politic al Comitetului Central al Partidului Muncitoresc Român din 19 noiembrie 1952, când s-a aprobat “în unanimitate propunerea ca cei arestaţi pentru fapte fără caracter politic – pentru că n-au însămânţat la timp, n-au plătit la timp impozitele, n-au achitat cotele de colectare la timp, nu s-au priceput să mânuiască gestiunea la cooperative, au comis mici delicte silvice şi de păşunat, precum şi micii meseriaşi arestaţi – să fie puşi în libertate.” Dar a venit Hotărârea nr. 4172 din decembrie 1953, privitoare la cotele de carne, lapte şi lână, «(…) care îi avantaja pe membrii întovărăşirilor sau ai gospodăriilor agricole colective, în timp ce ţăranii aflaţi în afara acestora şi care deţineau peste două hectare de pământ trebuia să predea obligatoriu o parte din cote în carne de porc, indiferent dacă aveau sau nu porcine.»(…) Chiar dacă violenţele au scăzut ca intensitate, starea de spirit a populaţiei din mediul rural era permanent monitorizată de Miliţie şi Securitate.”, spune Cosmin Budeancă.
Ultima etapă, 1957 – 1962 “s-a caracterizat în special prin folosirea unor mijloace violente pentru atingerea scopului final, înregimentarea definitivă a ţărănimii. (…) La 30 martie 1959, se publica Decretul nr. 115, prin care se interzicea darea «în parte» sau în arendă a terenurilor, iar terenurile care nu vor mai putea fi cultivate urmau să treacă în «folosinţa gospodăriilor agricole colective sau a altor organizaţii agricole socialiste». Acest nou act normativ instituia o presiune suplimentară asupra celor care nu se înscriseseră în gospodăriile agricole colective, viaţa acestora în afara sistemului fiind din ce în ce mai dificilă. După 13 ani în care lumea rurală a fost supusă la multiple violenţe şi diferite măsuri legislative cu vădit caracter coercitiv, în 1962 comuniştii au reuşit să îşi atingă obiectivul.
(…) În sesiunea extraordinară a Marii Adunări Naţionale (27 – 28 aprilie), Gheorghe Gheorghiu-Dej anunţa în mod oficial încheierea procesului de colectivizare a agriculturii. (…)”
Ţăranii deveniseră muritori de foame, dar trebuiau să dea cotele. Ajungeau să se sustragă de la predarea acestora, metodele fiind diverse: “Ascunderea produselor agricole în gropi săpate în diverse locuri din apropierea casei, mituirea celor care se ocupau de colectarea cotelor, pentru a fi impuşi cu o cantitate mai mică de produse, udarea cerealelor pentru a cântări mai mult sau amestecarea lor cu diverse impurităţi, recoltarea în timpul nopţii.
Printre cele mai importante măsuri cu caracter represiv îndreptate împotriva ţăranilor s-au numărat deportările şi dislocările de populaţie. (…) Măsura deportării şi a dislocării s-a folosit adesea, în special ca măsură represivă în urma revoltelor şi a mişcărilor de protest ale ţăranilor. Spre exemplu, în vara anului 1949, au fost evacuate 236 de familii din regiunile Arad, Bihor, Baia Mare şi Sibiu, iar în vara anului următor, alte 94 de familii din judeţele din sudul ţării, ca urmare a revoltelor de aici.
Dar cel mai mare val de deportări a avut loc în iunie 1951, când peste 12.000 de familii, respectiv peste 43.000 de persoane, din peste 250 de localităţi din zona frontierei de vest a României, au fost deportate şi li s-a fixat domiciliu obligatoriu în Bărăgan. (…) Chiar dacă nu se cunosc cifre exacte, numărul celor care au fost deportaţi în Bărăgan, în Dobrogea sau în alte zone din ţară în perioada 1949 – 1962 este estimat la aproximativ 200.000 de persoane.”
Iată colectivizarea-represivă în cifre: “Pentru o mai bună ilustrare a nivelului la care a ajuns represiunea politică îndreptată împotriva ţăranilor în acei ani, menţionăm că între 1 septembrie 1948 şi 7 noiembrie 1949, Securitatea reţinuse 23.597 de persoane, 10.152 de ţărani (4.518 de mijlocaşi, 2.979 de săraci, 2.655 de chiaburi), iar între 1951 şi 1952, Ministerul Afacerilor Interne efectuase în rândurile ţăranilor un număr de 34.738 de arestări. Dintre aceştia, 22.088 erau chiaburi, 7.226 aveau gospodărie mijlocie, iar 5.504, gospodărie mică.
Din păcate, nu se cunoaşte cu exactitate numărul de ţărani care, datorită opoziţiei la colectivizare, au fost arestaţi şi trimişi în închisoare, dar, spre exemplu, istoricul Dennis Deletant aproximează la 80.000 numărul acestora, dintre care 30.000 ar fi fost judecaţi public.
În această perioadă au existat şi numeroase răscoale ţărăneşti şi mişcări de revoltă, când Securitatea şi Miliţia au intervenit, de cele mai multe ori violent, rezultatul fiind morţi, răniţi, numeroşi arestaţi şi deportaţi. Cele mai cunoscute astfel de reacţii violente din ale ţăranilor au fost cele din judeţele Bihor, Arad, Suceava (1949), Giurgiu (1950), Vrancea şi Argeş (1960), Olt (1961), Dâmboviţa (1962).
(…) Între anii 1949 şi 1962, au fost şi multe cazuri de execuţii demonstrative, numeroşi ţărani fiind ucişi de Securitate fără a fi fost condamnaţi, doar pentru că se declarau împotriva regimului şi a colectivizării agriculturii. În majoritatea cazurilor, victimele erau expuse în mod public, execuţiile având un evident rol de a intimida populaţia”, ne arată acelaşi studiu al lui Cosmin Budeancă.
Colectivizarea a învins, oraşele au fost sufocate de oameni veniţi în căutarea unei vieţi mai bune, satul românesc a murit puţin câte puţin.
Dar procesul acestei dispariţii proiectate a fost unul care s-a dovedit imposibil de realizat conform comandamentelor leniniste şi staliniste asumate. Comunismul a învins la sate în măsura în care şi-a impus formele de producţie şi de proprietate, în măsura în care a creat hibrizi umani fără identitate, care au asigurat industrializarea masivă a unei Românii agrare, dar atât. Satul, ţărănimea, a rezistat asaltului comunismului într-un chip plin de tenacitate. Desigur, nimic nu a mai fost ca înainte.
= Agricultorii muncesc,dar administratorii tarii de dupa 89 au construit în 27 de ani doar 3centimetri de autostrada pe cap de locuitor
Dacă ne raportăm la toți cei 730 de kilometri de autostradă funcționali din țară, rezultă că ne plasează pe ultimul loc în Uniunea Europeană la acest capitol.Din pacate,după 1989, România a construit puțin, dar scump. Recordul absolut îl deține contractul cu americanii de la Bechtel, care au încasat peste 1,3 miliarde de euro pentru doar 52 de kilometri din Autostrada Transilvania, adică 25 de milioane de euro pe kilometru. Contractul a fost semnat în 2004, pe vremea Guvernului Adrian Năstase.
Din 1989 până în prezent, în România s-au construit 570 de kilometri de autostradă, care au costat 14 miliarde de lei. Reiese că, la o populație de 19 milioane de locuitori, fiecărui român îi revin 3 centimetri de autostradă, care l-au costat, în medie, 736 lei.
În acest moment, în România sunt aproximativ 730 de kilometri de autostradă funcționali. Cei mai mulți, în jur de 570 de kilometri, au fost construiți după 1990, dar la prețuri peste media europeană și la o calitate mult sub această medie. Ultimul exemplu este lotul de 22 de kilometri Cunța-Săliște, inaugurat în no-iembrie 2014 de Victor Ponta, cu două zile înainte de turul doi al alegerilor prezidențiale, care s-a surpat la doar un an de la darea în folosință, deși a costat aproape 183 de milioane de euro.
Acești 570 de kilometri construiți în ultimii 27 de ani au costat România 14 miliarde de lei, adică 3,1 miliarde de euro, excluzând costurile de întreținere și reparații. Alte aproape 40 de milioane de euro au fost irosite pe studii de fezabilitate care nu au fost folosite niciodată.
România are, potrivit ultimului recensământ din 2011, o populație de 19 milioane de locuitori. Rezultă că fiecare român a plătit, în medie, 736 de lei pentru construirea celor 570 de kilometri de autostradă, din care-i revin, per capita, doar 30 de milimetri.
La coada Europei
Per total, dacă ne raportăm la toți cei 730 de kilometri de autostradă funcționali din țară, rezultă că, în prezent, în România sunt 38 de milimetri de autostradă pe cap de locuitor, ceea ce ne plasează pe ultimul loc în Uniunea Europeană la acest capitol.
În Bulgaria, de pildă, cu care tot concurăm pentru ultimele locuri în topurile europene, sunt peste 8,5 centimetri de autostradă pe cap de locuitor, iar în Ungaria peste 18 centimetri, arată ultimele date Eurostat. De asemenea, unui croat îi revin, în medie, aproape 31,5 centimetri de autostradă, iar unui eston aproape 11 centimetri.
Pe de altă parte, campioanele europene la numărul de kilometri de autostradă sunt Spania, cu 15.000 km, Germania, cu 13.000 km, și Franța, cu 11.600 km.
“Gaura” Bechtel
La capitolul infrastructură, după 1989, România a construit puțin, dar scump. Recordul absolut îl deține contractul cu americanii de la Bechtel, care au încasat peste 1,3 miliarde de euro pentru doar 52 de kilometri din Autostrada Transilvania, adică 25 de milioane de euro pe kilometru. Contractul a fost semnat în 2004, pe vremea Guvernului Adrian Năstase.
Ulterior, premierul Călin Popescu Tăriceanu s-a lăudat că a scăzut prețul cu 126 de milioane de euro la renegociere, deși, în realitate, contractul a fost scumpit cu aproape 10 milioane de euro, după cum a dezvăluit “România liberă”. În 2013, contractul cu Bechtel a fost reziliat, iar din Autostrada Transilvania, care trebuia să lege România de culoarele europene de transport, a rămas doar proiectul și un -“ciot” de 52 de kilometri.
An de an se importa mere,pentru ca se obtin bani negri din comisioane,dar fructele noastre raman in depozite
Avel Macxn, producator: „Mergem la concurenta cu marul importat,fruct obtinut cu niste stimulente mult mai consistente decit la noi .”
In primavara anului trecut, am ajuns in baza de date a unui mare lant de supermarketuri, dar nu mi s-a cerut marfa. Acum, fructele se strica in depozit.
Scenariul este similar si in cazul altui producator de mere. Omul se plange ca va fi nevoit sa arunce 30 la suta din productie.
Producator: „La ora actuala am cel putin 60 de toane de mere. 80% din ele numai mere extra. Noi producatorii ar trebui sa avem prioritate sa ne putem preda marfurile. Si asociatia cand am infiintat-o a fost un numar mare de membri si s-au retras. Am fost in jur de 70 de persoane si acum, daca suntem 20.”
Cei care nu au posibilitatea sa ajunga la targuri sau in alte judete, in cautarea de noi piete, stau la poarta casei si vand mere de aproximativ 10-50 lei pe zi – prea putin insa, spun ei.
Producator: „In livada noastra numai balegar bagam la ele, sunt mere eco. Cel mai bun ar fi ca sa le vindem in magazine.”
Legea care cerea ca pe rafturile magzinelor de la noi sa existe 51% produse romanesti sau din „lantul scurt de aprovizionare” a fost adoptata in iulie anul trecut, dar nu are inca norme de aplicare.
Ce nu stim despre “colectivizarea” trecutului:Pe 20 și 23 martie 1950, alti deținuți politici erau executați la Pitești- la ceas de noapte și în locuri rămase necunoscute
16 deținuți politici dobrogeni, făcând parte din loturile 1 și 2 ale rezistenței armate dobrogene, au fost executați lângă Pitești acum 67 de ani, pe 20 și 23 martie 1950.Decizia condamnării a fost luată la cel mai înalt nivel al Ministerului de Interne al Republicii Populare România, scrie muzeulrezistentei.ro.
În vara anului 1949, într-o ședință secretă, la care au participat Teohari Georgescu (ministru al M.I. între anii 1945-1952), Marin Jianu (ministru adjunct al M.I.), Gheorghe Pintilie (sau Timofei Bodnarenko, cunoscut cu porecla Pantiușa, general de Securitate, care a condus Direcția Generală a Securității Poporului între anii 1948-1963) și Alexandru Nicolschi (născut Boris Grunberg, general, spion sovietic și șef al Securității, care a avut funcțiile de subdirector general al Direcției Generale a Securității Poporului, între 1948-1953, și secretar general al Ministerului Afacerilor Interne, între 1953-1961), s-a luat decizia ca toți deținuții condamnați, care făcuseră parte din grupurile de rezistență anticomunistă și care primiseră pedepse de peste 15 ani de închisoare, să fie și ei executați extrajudiciar, în condiții cât mai discrete.
Decizia a fost luată deoarece se pronunțaseră deja prea multe condamnări la moarte și opinia publică internațională făcea presiuni ca România să înceteze execuțiile celor condamnați la sentința capitală. Soluția găsită și aplicată de Statul român-criminal a fost să se continue represiunea asupra tuturor românilor care se opuneau „zorilor și binefacerilor comunismului”, iar condamnările la moarte să fie executate cu cât mai mare discreție, la ceas de noapte și în locuri rămase necunoscute.
În 1950, numărul celor care se încadrau criteriului de condamnare la peste 15 ani de închisoare, urmând să fie asasinați, era de circa 70 de personae condamnate, dintre care 13 făceau parte din Lotul 3 al luptătorilor dobrogeni (mai existau lotul lui Spiru Blănaru din Teregova – 6 persoane, lotul maiorului Nicolae Dabija din zona Cluj – 13 persoane, și arestații dobrogeni din loturile 1 și 2, deținuți la Pitești – 16 persoane).
A DEVALIZAT banii din privatizări! Cifrele CUTREMURĂTOARE care arată că Tăriceanu a fost cel mai “harnic” premier al României!
Vă miră că nenorocitul de Tăriceanu este iarăși la butoanele deciziilor? Statul nu mai are nici jumătate din sumele încasate de România începând cu anii 2000 din privatizări. Deşi s-au promis investiţii, banii s-au dus în principal către finanţarea cheltuielilor explodate ale statului în principal în perioada 2007 -2008. Când Tăriceanu conducea Guvernul care duduia România! Nici până astăzi sumele nu au fost returnate în întregime în contul Fondului Naţional de Dezvoltare.
Potrivit datelor ministerului de Finanţe, citate de Capital.ro, statul român mai are 2,3 miliarde de euro în contul de privatizări, deschid la BNR, respectiv în condul Fondului Naţional de Dezvoltare. În perioada 2000-iulie 2016, în contul deschis la trezorerie Statului pentru sumele rezultate din vânzarea pachetelor de acţiuni deţinute de stat, au fost virate 21,6 miliarde de lei (4,8 mld. euro). banii au fost însă cheltuiţi pentru finanţarea deficitului în perioada crizei. În vara lui 2007, 600 mil. euro s-au luat din acest fond pentru achitarea unei datorii dintr-o emisiune de eurobonduri lansată în 2001. Şi în 2005 Finanţele răscumpăraseră euroobligaţiuni de 300 mil. euro tot din încasările din privatizare. În 2007, circa 2,6 mld. lei din Fondul de Dezvoltare s-au dus în contul curent al Trezoreriei, pentru ca în 2008 suma să se tripleze, la 8,5 mld. lei.
Din aceşti bani astăzi, Guvernul vrea să dea autorităţilor locale credite totale de 500 de milioane de lei (11 mil euro) pentru asigurarea cofinanţării la proiectele europene.
Înscriere
Autoritatea pentru Administrarea Activelor Statului, fosta AVAS, a încasat 14,4 miliarde de lei, iar Departamentul pentru Privatizare şi Administrarea Participaţiilor Statului, fostul OPSPI, a primit din privatizări 4,7 miliarde de lei. Cel mai productiv an a fost 2006, iar cele mai mici venituri au venit în perioada 2014-2015.
Cele mai mari încasări în contul Trezoreriei au fost înregistrate în anul 2006, urmat de anul 2004 şi, respectiv, 2013, conform răspunsului furnizat de către MFP, iar cele mai mici venituri obţinute şi încasate efectiv din privatizări au fost înregistrate în perioada 2014-2015, când statul român a încasat efectiv 3 milioane de lei din privatizări. Statul român a încasat peste un miliard de euro din privatizări, din anul 2003 până în prezent, din contractele monitorizate de către Departamentul pentru Privatizare şi Administrarea Participaţiilor Statului din cadrul Ministerului Economiei. Cea mai mare sumă încasată a fost obţinută la vânzarea Petrom către OMV, din anul 2004, când România a obţinut 707,87 milioane euro
Generalul Chelaru : „În jurul nostru BATE CRIVĂŢUL, se fac poduri peste România, iar noi NE BATEM ÎNTRE NOI CA IDIOŢII”
Chiar dacă protestele din Piaţa Victoriei s-au mai redus în intensitate, în aer pluteşte încă o atmosferă tulbure, ceţoasă, ca o prevestire de furtună ce poate veni oricând şi de oriunde. Se vehiculează tot felul de teorii ale conspirtaţiei privind ameninţări geopolitice, geostrategice şi de altă natură. Ba, colac peste pupăză, azi, vine şi o declaraţie a unui înalt diplomat rus care spune că România reprezintă o ameninţare pentru Moscova. Să fie toate acestea semne că românii, de la cei din stradă până la cei din înaltele fotolii ale puterii, trebuie să se trezească până nu e prea târziu?
O analiză de adevărat profesionist a mişcărilor de stradă şi a întâmplărilor de tot felul care bântuie, din toate direcţiile, România acestui început de an o face, în exclusivitate pentru ziarulring.ro, generalul Mircea Chelaru, fost şef al Marelui Stat-Major al Armatei, şi expert în domeniul sensibil al informaţiilor secrete, atât în zona de analiză, cât şi în cea operativ-strategică.
„Sunt multe interese deasupra naţiunii, iar noi sunem la o vânătoare interinstituţională”
Pornind de la observarea dezbinărilor interne, analiza generalului strateg Mircea Chelaru ajunge repede la provocări externe iminente care vizează direct sau indirect România. Şi spune: „Întreaga economie şi finanţele româneşti sunt ciuruite de pompele sugative de vlagă românească ale transnaţionalelor. Dacă o luăm de la controlul bogăţiilor subsolului şi până la exploatarea criminală a pădurilor, până la controlul tuturor resurselor de apă, până la, dacă vreţi, controlul şi subminarea întregii teritoriatăţii agricole a României. Şi pot continua cu enumerările. Mă miră faptul că oamenii aceşti nu ies cu sutele de mii în stradă să întrebe de ce ni se taie pădurile, de ce ni se scoate aurul din subsol, de ce nu mai avem flotă, de ce nu mai avem nicio bancă românească, de ce copii noştri sunt captaţi, ca inteligenţă, şi se duc înafară. Şi aşa mai departe. Aşadar, sunt multe interese deasupra naţiunii române (…) Iar noi sunem la o vânătoare interinstituţională, a unor instituţii faţă de alte instituţii, lustruindu-ne care suntem cei mai prolifici în a arăta naţiunii cât de grozavi suntem”.
„În aerul pe care îl respirăm, sunt bacilii ticăloşi ai războiului şi răzbunării”
Iar analiza continuă cu tuşe din ce în ce mai groase în jurul multor tabuuri geopolitice pe care mulţi le ocolesc sau se fac că nu le văd. „La ora actuală, echilibrul între puteri este grav zădărnicit. Este competiţia între puteri care duce la distrugerea şi vlăguirea de energie a naţiunii. Se distruge ultimul reazem de coeziune naţională. Pentru că, dacă aţi văzut acum, românii sunt cei mai dezbinaţi chiar în momente în care la frontierele noastre, deasupra noastră, în aerul pe care îl respirăm, sunt bacilii ticăloşi ai războiului şi ai răzbunării. Putin se întâlneşte la Budapesta, urmează să vină Trump acolo, aţi văzut iniţiativa societăţii secuieşti de a produce Republica Interioară Secuiască. Am primit şi eu telefon din Budapesta, de la prietenii noştri, că şi în Budapesta sunt foarte mulţi români, aşa cum în Bucureşti sunt foarte mulţi unguri. Iar acolo, pe panourile publicitare, s-au transmis continuu imagini de la protestele din Capitală şi din alte oraşe ale României, iar în limba maghiară se subtitrează că sunt proteste pentru autonomia ţinutului secuiesc. Asta este realitatea. Deci, pe panourile publicitare din Budapesta se întâmplă asta. Nu pe toate, doar pe unele dintre ele. Dar e suficient. Aşa începe nenorocirea. Să ştiţi că niciun război nu a început dintr-o dată. Toate au fost pregătite, iar indicii de identificare ai acestor consecinţe sunt cât se poate de nefavorabili nouă”, spune generalul Chelaru.
Despre servicii şi despre secretele… legii tăcerii
Călit în teatrele de război, dar şi în tranşeele nevăzute ale structurilor secrete, militar pursânge, dar şi fin analist al domeniilor informaţiilor sensibile, generalul Chelaru nu ezită să pună degetul pe rană şi când vine vorba despre rolul serviciilor de informaţii în tot ce se întâmplă important în România acestor zile. „Eu sunt convins că cei care sunt din interiorul serviciilor, direcţiilor, diviziunilor, a departamentelor, a serviciilor pe domenii şi-au făcut treaba. Însă degeaba îşi fac treaba dacă informaţia ajunge în locurile unde trebuie să se ia decizia, dar chiar acolo este cauza neacţionării sau a trecerii sub tăcere. Unii trec sub tăcere din perspectiva înţeleaptă care spune: «Haideţi să nu amplificăm!», pespectivă care este deja falimentară. Iar alţii nu o trec sub tăcere pentru că este în interesul lor să se producă acele fenomene. Vreau să vă spun cu toată gravitatea şi îmi asum întreaga răspundere. Pe un parcurs de 20 de ani, aşa cum atrăgeam atenţia în cartea «O posibilă soluţie», s-au înstilat, s-au inseminat în toate structurile în cercul doi de supraveghere şi în cercul unu de consiliere agenţii operativi ai altor interese. Că sunt români sau neromâni, nu contează, dar ei sunt ai altor interese. Bine plătiţi, bine configuraţi, cultivaţi foarte atent în diferite medii externe, care au încăput şi sunt convinşi că fac bine, numai că fac bine la comandă, adică binele cu ghilimele de rigoare. Ele individual luate neavând o semnificaţie extraordinară de depreciere a statu-quo-ului instituţional românesc. Dar, însumate, ele dau un întreg foarte periculos pentru naţiunea română. Asta este situaţia. Şi ştiţi care este culmea? Cei din supravegherea serviciilor, parţial, în jur de 70-80 la sută, cunosc treaba asta, dar sunt legaţi de mâini şi de picioare, pentru că legea nu le permite nici să facă demscare publică, nu le permite nici să intervină pentru a-i anihila, legea nu le permite să intervină la decident şi aşa mai departe. Iar parchetul de legi pentru securitatea României a fost amânat, din 2006, sine die, tocmai pentru ca naţiunea română să fie amputată, văduvită de acest instrument de protecţie”.
„O contramanifestaţie cu 200.000-300.000 de oameni ar fi un lucru dezastruos”
Până unde se poate merge cu mişcările de stradă, dar şi cu provocările interne şi/sau externe, l-am mai întrebat pe generalul Chelaru. Iar acesta a găsit imediat răspunsul: „Se poate ajunge până la conflicte majore între grupări de viziuni diferite. Eu mă feresc să spun că s-ar putea produce o contramanifestaţie ca în anii `20. Din acest punct de vedere, cei de la guvernare s-au abţinut maximal ca să nu-şi cheme electoratul şi să ajungă şi ei cu 200.000-300.000 de oameni în Bucureşti şi să spună: «Iată că şi noi suntem poporul care vrea altceva!». Dar o astfel de contramanifestaţie ar fi un lucru dezastruos, criminal. Numai că, mergând pe o singură parte, se dezechilibrează adevărul şi încep unii să creadă că numai acesta este adevărul. Deci, lipsa de comunicare, insufcienţa comunicării instituţionale, argumentarea prealabilă şi pregătirea întregului sistem pentru măsurile luate a fost gafa monumentală a Ministerului Justiţiei şi nu ştiu dacă doamna Hăineală are vreo legătură cu aşa ceva sau nu. Şi cu asta cred că am spus mai multe (…) Şi încă ceva: cine i-a pus în braţe şi l-a grăbit pe domnul Iordache (n.r. – proaspătul demisionat ministru al justiţiei) să vină cu cu proiectul pus pe masă într-un mod vulnerabil într-o sedinţă de guvern în care nu se afla pe ordinea de zi, şi la miez de noapte?!… Au uitat legea celebră a dacilor care făceau toate legile în miezul zilei, ca să fie iluminaţi de măritul împărat Soare?!…”.
„Să facă Sfatul Ţării, să se dea cap în cap până le-or sări capacele…”
Generalul Chelaru are şi sfaturi pentru stârnirea înţelepciunii de pe urmă a guvernanţilor noştri. În stilu-i caracteristic, el spune: „Îl rog foarte mult pe domnul preşedinte Iohannis, pentru că îi stă în putere, să invite la o şedinţă informală, mă rog, aproape informală, pe preşedinţii celor două Camere, pe premier, pe preşedintele CSM, pe Avocatul Poporului şi să facă Sfatul Ţării. Să se dea cap în cap până le-or sări capacele, metaforic vorbind, şi să vină cu pacea socială. Asta este calea. Până când ei care au primit investitura neamului să ne conducă nu-şi vor găsi calea de împăcare, nici naţiunea nu se împacă. Şi în jurul nostru bate crivăţul. Un mare crivăţ al nenoricirii războiului. Uitaţi-vă că în Ucraina de Est a început din nou războiul! În inima ţării noastre se cere secesiune. Se vor întâlni Putin şi Trump la Budapesta. Se fac poduri peste România, iar noi ne batem între noi ca idioţii”.
„Domnilor, ce muşchi al alianţelor să pui pe un schelet golit de însăşi esenţa sa?”
Cu toate aceste previziuni sumbre, e posibil să se întâmple ceva rău cu România? „Faptul că Putin i-a dat harta Moldovei de la 1812 lui Dodon îi sugerează proiectul Moldovei Mari. Partidul moldoveniştilor şi al stataliştilor tind către aşa ceva. Aşadar, ne aşteptăm la o escaladare a propagandei antiromâneşti, iar prin faptul că, acum, se emite ideea că în România sunt manifestaţii prosecesiune etnică este o altă formă de propagandă criminală cre este înghiţită de superficialii de la Bruxelles şi din alte părţi. Când spun superficiali mă refer la cei care chipurile iau cuvântul, dar sunt foarte bine avizaţii celor care conduc Uniunea Sovietică Europeană”, e de părere generalul Chelaru. Îl întrebăm şi dacă, totuşi, ţinând cont de faptul că suntem în UE şi în NATO, şi mai avem şi scutul de la Deveselu pe deasupra, aşadar, dacă, în aceste condiţii s-ar mai putea întâmpla vreo nenorocire pentru România începutului de secol XXI sau ar trebui să stăm liniştiţi, să nu ne facem griji. Iar răspunsul generalului pare mai degrabă un semnal de alarmă care nu trebuie neglijat: „Să nu uităm ceea ce scriam eu în cartea «Şubrezenia aliaţilor», unde spuneam că totul se poate dărâma printr-o înţelegere peste noapte. Aşa am avut asigurate graniţele şi în 1940, dar după Pactul Ribentrop-Molotov, totul s-a prăbuşit. Apoi a venit Ciano-Molotov şi s-a dus şi Ardealul. Aşadar, nu (n.r. – nu trebuie să stăm liniştiţi). Eu vă spun că singura certitudine pentru apărarea şi existenţa statului naţional unitar este puterea naţiunii. Puterea diplomatică, mentală şi înţelepciunea liderilor şi puterea armată de reacţie a propriei naţiuni. Nu există în modelul istoric altă soluţie. Că ea se îmbracă ulterior cu argumente, cu relaţii, cu UE, cu scut, cu parteneriat strategic, acesta este suplimentul la putere al unei naţiuni. Este augumentarea puterii naţiunii. Domnilor, ce muşchi al alianţelor să pui pe un schelet golit de însăşi esenţa sa? Să se înţeleagă bine ce stă în spatele acestei metafore!”.
Venind la putere, noii guvernanţi sesizează cu stupoare că cei vechi au golit conturile, ba mai mult, i-au lăsat şi descoperiţi
Practic vreo doi ani nu ar mai avea de unde să fure deoarece efectiv nu au de unde. Atunci vin organismele internaţionale şi se oferă în mod darnic să ajute şi să mai dea ceva bani în împrumut. Deci practic, guvernanţii ajung să fure din Viitor, pentru că acei bani vor fi returnaţi din munca celor de după, deoarece au terminat de furat deja munca care s-a prestat sau care se prestează acum(sună cumva SF- fură din viitor, dar iată că ei, politicienii, pot orice). Să nu credeţi că organismele internaţionale vin să dea bani aşa oricui. Dacă nu au ceva populaţie de sclavizat sau ceva resurse naturale pe care să ţi le exploateze, nici nu se gândesc să vină să ajute. Doar nu vă imaginaţi că se înghesuie să împrumute ţările bananiere din Africa şi care o parte nu au resurse naturale. De acelea se ocupă China. Politicianul, ştiind că din împrumut o bună parte din bani vor ajunge la el în buzunar, îşi propune că merită să rişte doi, trei ani de puşcărie pentru o viaţă de lux ( spuneţi şi voi -doi ani de puşcărie sau o viaţă în sărăcie?). Şi iată cum de fapt organismele internaţionale corup oamenii politici să facă aceste împrumuturi în numele poporului. E ca şi cum acţionarii de la firmă au ales un administrator iar acesta le înşeală încrederea furând din banii companiei şi semnând acte false în bună ştiinţă cu ceilalţi. De fapt, ce vreau eu să arăt, este că la fel ca orice bancă, cel care împrumută este pe deplin responsabil de faptele sale şi ştie prea bine că mulţi bani se vor fura. De exemplu, dacă te împrumuţi, să zicem cu 20 miliarde de euro şi dacă s-ar lua clasicul comision de 10% din investiţie(bani la negru), ajungem la concluzia că peste 2 miliarde de euro se vor scurge pe undeva. Eu cred că este o sumă suficient de mare ca să acopere multe guri. Se iau cu adevărat aceşti bani pentru popor? Nu. Dacă băncile ar vrea să dea banii direct pentru popor ar face aceste lucru pe proiecte concrete şi date direct către beneficiarul final. Fac o paranteză: China ne-a propus să ne dea bani să facem autostrăzi dar a pus o condiţie: le face ea şi noi doar plătim, binenţeles la sume cu mult sub cele cu care noi ne lăudăm. Care a fost răspunsul? Vă las să presupuneţi. În ultimul timp acest fenomen de cămătărie s-a extins la nivel global. Cei care îl susţin sunt de fapt persoane care eu presupun că sunt bolnave psihic, din moment ajung să deţină sume pe care niciodată nu ar putea să le cheltuie, în detrimentul unei majorităţi care se chinuie să lupte cu sistemul. Acum să revenim la problema din titlul articolului. De vreo câţiva ani, politicienii din Islanda, la fel ca cei de peste tot, s-au tot împrumtat în numele poporului, dar fără ca acesta să beneficieze de investiţii care să genereze profit şi care să crească economia. Nu, banii au fost luaţi şi cum spun unii „sparţi” printre cei de sus. Dar iată că a venit şi termenul la care aceste sume au trebuit să fie date înapoi. Cam cu cât se împrumutase guvernul Islandez? Cam cu peste 3,5 miliarde de euro la o populaţie de vreo 300 000 de locuitori. Dacă ar fi să păstrăm proporţiile cu populaţia României am putea spune cu mâna pe inimă că ai noştri sunt mai responsabili decât ai lor- e ca şi cum România s-ar fi împrumutat cu vreo 200 de miliarde de euro(nu e nimic, mai e timp că nu suntem departe). Binenţeles că sistemul bancar a început să aibe probleme şi ce s-a gândit guvernul să facă: a naţionalizat cea mai importantă bancă din ţară, că de, parcă poporul nu era suficient de îndatorat, era nevoie acum să salveze şi pe Hoţi. Imediat după acest lucru moneda naţională a căzut(acea monedă în care ei erau plătiţi) iar statul a intrat în faliment. Acest lucru s-a întâmplat în 2008. Islandezii, mai nervoşi decât românii, au ieşit atunci în stradă şi au cerut socoteală guvernului, lucru care a dus la demiterea acestuia. Vine un alt guvern şi propune o lege despre cum să se returneze datoriile făcute, în vreo 15 ani, adică cam o generaţie (adică au schimbat hoţul). Oamenii au ieşit încă o dată în stradă cerând ca banii să fie plătiţi de cei care au beneficiat de ei şi nu de popor(mi se pare o cerere de bun simţ). Preşedintele ţării a respins legea şi a chemat poporul la referendum: peste 93% au votat ca legea să fie respinsă. Eu chiar mă întreb dacă restul de 7% erau politicieni sau o parte semnificativă din cetăţeni nu au ştiut unde să pună ştampila. Noul guvern începe să facă cercetări şi toţi bancherii sunt puşi sub cercetare şi aruncaţi după gratii, excepţie cei care au reuşit să fugă din ţară. Dacă tot au pus de o revoluţie atunci s-a format şi o comisie apolitică(nu prea văd eu cum ar fi putut fi apolitică că doar nu iei omul de la sapă ca să faci o constituţie) pentru a rescrie total constituţia, astfel încât situaţii precum cele întâmplate să nu mai apară. Aş mai aminti aici de o altă situaţie similară, asta dacă nu cumva mi se va tăia firul pe blog(glumesc deoarece aici la Adevărul pe blog e libertate totală, nu ca în partea de ziar unde se simt anumite direcţii). Cam acelaşi lucru s-a întâmplat prin 2002 în Argentina. Moneda a căzut dar cetăţenii, poporul care este suveran, a decis că nu mai dă nici un ban înapoi. Şi aici în spate s-a aflat tot preşedintele. Dacă ar fi dat banii înapoi vreo 20 de ani nu mai puteau face nici o investiţie iar decalajul faţă de celelalte state ar fi crescut. Binenţeles că marile puteri au decis să izoleze Argentina, dar partea proastă pentru ei a fost că cu banii de dat înapoi aceasta şi-a relansat economia care a devenit independentă faţă de legăturile ciudate cu lumea financiară mondială. De asemenea există ţări neafiliate care nu au respectat ceea ce au spus puterile financiare şi ai ţinut relaţia cu Argentina. Acum ţara are o economie foarte competitivă, nu mai are datorii, ba invers, doamna preşedinte a recomandat Fondului că dacă are nevoie de bani să împrumute să vină că oferă Argentina. Izolarea internaţională a ţinut doar câţiva ani deoarece politica de stat e una, dar marile companii au vrut să se înfrupte din bunăstarea noii economii Argentiniene şi nu au mai ascultat ordinele de sus. Dar când aceste lipitori au venit ştiţi ce condiţie le-a pus? Pentru fiecare import de 1 dolar făcut este obligatoriu aceeaşi companie că exporte produse argentiniene de 1 dolar. Aşa s-a ajuns ca mari producători de automobile din Europa să exporte pe vechiul continent vin argentinian. Concluzia acestui articol, care nu are nici o legătură cu Unirea Basarabiei cu România şi este doar un punct de vedere personal, dar are legătură cu suveranitatea poporului: Să plătească banii înapoi cei care i-au luat. Acum câţiva ani s-au micşorat pensiile şi salariile că nu mai erau cică bani (normal că doar nu era să taie din investiţii, adică de unde ei furau). De parcă drama nu era de ajuns s-au gândit să mai ia vreo 20 de miliarde în numele poporului(adică ei au luat ca noi să plătim). V-aţi pus vreodată întrebarea unde s-au dus aceşti bani? Haideţi să vedem ce s-ar fi putut face cu ei: vreo 3300 km de autostradă la preţuri şi calitatea europeană(cred că e pe sub pământ de nu o vedem), sau vreo 40 000 de noi şcoli, sau vreo 1000 de spitale super dotate, sau vreo 400 000 de apartamente…. Domnilor, le vedeţi dumneavoastră pe undeva? Voi ştiţi că cineva a luat în numele dumneavoastră, a fiecărui cetăţean, câte 1000 de euro în împrumut? Ţineţi cumva minte să vă fi dat cineva aceşti bani? Nu sunt pasionat de politică deoarece nicăieri în lume politicienii nu mai reprezintă poporul, dar oare mă întreb, cât o să mai meargă aşa?
Targuri si expozitii in desfasurare-Agricultura, alimentar, viticultura
In perioada 20 – 29 ianuarie 2017 a avut loc, la Berlin, R.F. Germania, cea de a 91- a editie a expozitiei internationale „Saptamana Verde”.
La aceasta editie, Ministerul Agriculturii si Dezvoltarii Rurale a inchiriat un stand, in cadrul caruia vizitatorii vor putea degusta produse precum: Magiun de prune TOPOLOVENI (Indicatie Geografica Protejata), Salam de Sibiu (Indicatie Geografica Protejata), Telemea de Ibanesti (Denumire de Origine Protejata). De asemenea, printre produsele romanesti expuse la standul MADR se vor regasi Cascavalul de Saveni, branza de burduf in coaja de brad si pastravul afumat in cobza de brad. Din categoria bauturilor, Romania va oferi spre degustare Tuica de Arges precum si vin alb si rosu. Merele de Voinesti vor putea fi, de asemenea, degustate de vizitatori.
Conducerea MADR va fi reprezentata in acest an la nivel de secretar general adjunct, iar prezenta in cadrul standului va fi asigurata de experti din cadrul directiilor tehnice ale MADR.
De asemenea, in acest an, Romania va fi reprezentata la expozitia internationala “Saptamana verde 2017”, prin intermediul Camerei de Comert Romano-Germane, de noua producatori, care vor expune miere, produse din carne, produse din lapte, mancare romaneasca (carne de porc la garnita, zacusca etc.), lavanda si produse din lavanda, cat si obiecte de artizanat realizate de mestesugari.
Conform datelor primite de la organizatori, in anul 2016 la Expozitie au participat 65 de state, din care 29 au avut standuri nationale, fiind estimati 380.000 de vizitatorii. Incepand cu anul 2003, MADR a participat cu stand propriu, in fiecare an.
In perioada 19 -21 ianuarie 2017, are loc Forumul ministrilor agriculturii. Tema intalnirii se refera la agricultura si apa, elemente cheie pentru asigurarea necesarului de hrana. Forumul Global pentru Alimentatie si Agricultura si Conferinta Ministrilor Agriculturii au avut loc din 2009 si au pastrat nivelul ridicat al unui format central ce se adreseaza aspectelor globale referitoare la agricultura si securitate alimentara.
Cele doua evenimente reprezinta repere pentru agenda internationala a sectorului agricol, la inceputul fiecarui an. Editia din anul 2017 a Forumului are ca obiectiv o provocare cheie a secolului 21: lipsa de apa. Ca un utilizator de apa important, agricultura din intreaga lume are, pe de o parte, o responsabilitate, in principal in ceea ce priveste gestionarea responsabila a acestei resurse importante. Pe de alta parte, agricultura are un potential enorm, in cooperare cu alte politici, pentru a face fata provocarilor actuale la nivel international.
Discutiile din cadrul Forumului se vor referi la un subiect deosebit de important – “Agricultura si apa – chei pentru hranirea planetei”.
Intalnirea are ca scop furnizarea unui stimul la nivel global pentru dezvoltarea viitoare in domeniul “agricultura si apa”. Se doreste consolidarea rezultatelor editiei precedente a Forumului si agrearea unor masuri privind gestionarea responsabila a resurselor de apa si a resurselor naturale, in special solul si apa.
Produs de Cluj in capitala Germaniei
Asociatia ‘Produs de Cluj’, entitate aflata sub autoritatea Consiliului Judetean Cluj, va participa in perioada 20-29 ianuarie 2017 la cea de-a 82-a editie a Expozitiei Internationale ‘Saptamana Verde’ (Die Internationale Grune Woche sau I.G.W.) de la Berlin, Clujul fiind, astfel, reprezentat pentru a treia a oara consecutiv la una dintre cele mai prestigioase expozitii internationale dedicate alimentatiei, agriculturii si horticulturii.
La editia din acest an a I.G.W., Asociatia ‘Produs de Cluj’ va fi prezenta cu cinci producatori si mestesugari locali, unii dintre cei mai reprezentativi intreprinzatori din judet. Vizitatorilor expozitiei le vor fi prezentate mierea de albine si produsele apicole provenite din stupinele locale, precum si articole pe baza de lavanda realizate de cultivatorii primei plantatii din judet. Lor li se vor alatura doi artizani populari care vor pune la dispozitia cunoscatorilor costume populare din zona Transilvaniei si obiecte decorative si uzuale sculptate in lemn.
‘Remarcam cu satisfactie faptul ca, in demersul sau constant de promovare a celor mai alese si autentice produse, traditii si valori ale Clujului, Asociatia Produs de Cluj a completat seria de reprezentari pe plan judetean si national cu participari la cele mai renumite targuri si manifestari internationale de profil. Sunt mai mult decat convins ca reprezentantii Clujului vor impresiona, din nou, vizitatorii acestei manifestari expozitionale de mare traditie, contribuind la promovarea imaginii judetului’ considera presedintele Consiliului Judetean Cluj, domnul Alin Tise.
Prezenta clujeana, cu acest tip de exponate, are la baza experienta editiilor anterioare, ocazii cu care Asociatia Produs de Cluj a reusit sa convinga publicul berlinez de calitatea si valoarea acestora. De altfel, standul clujean s-a bucurat, la fiecare editie, de vizita, aprecierea si sprijinul misiunii diplomatice a Romaniei la Berlin, precum si a Ministerului Agriculturii.
Amintim in acest context faptul ca Expozitia Internationala ‘Saptamana Verde’ a fost organizata pentru prima data in anul 1926 si este locul de desfasurare al Forumului Global pentru Alimentatie si Agricultura, eveniment la care participa 60 de ministere de profil. Cu o medie de peste 400 de mii de vizitatori pe editie, I.G.W. este considerata a fi un barometru al tendintelor in domeniu.
Asociatia ‘Produs de Cluj’
Salonului International al Agriculturii din Maroc – SIAM s-a inchis,dar interesul pentru mediul de afaceri din lume creste
Consiliul National al Intreprinderilor Private Mici si Mijlocii din Romania CNIPMMR transmite informatiile primite de la E.S. d-na Daniela Bazavan, ambasadorul Romaniei in Maroc, privind organizarea Salonului International al Agriculturii din Maroc – SIAM, principala si cea mai importanta manifestare expozitionala sectoriala organizata in Africa si Orientul Mijlociu. La editia din acest an, si-au anuntat pana in prezent participarea 60 delegatii oficiale, peste 1200 expozanti, fiind asteptati peste 1.000.000 vizitatori, dintre care 300.000 profesionisti.
Peste 60 tari din cele 4 continente vor participa cu pavilion national, expunand pe o suprafata de 17,2 Ha, din care 14 Ha suprafete acoperite. In timpul desfasurarii manifestarii, se vor organiza reuniuni bilaterale intre participanti, fiind programate conferinte, seminarii, mese rotunde, diverse prezentari tehnice si demonstratii.
Ca si la editiile anterioare, pe durata desfasurarii manifestarii din acest an, se vor organiza in colaborare cu Camerele de Comert Regionale si diversele entitati sectoriale marocane si straine, forumuri de afaceri si reuniuni bilaterale intre societatile romanesti participante si societatile omoloage marocane si straine.La ultimele 5 editii ale manifestarii, Romania a participat cu standuri proprii, fiind expuse printre altele, diverse produse agroalimentare (mezeluri, conserve de legume, conserve de carne, branzeturi si cascavaluri, biscuiti, napolitane, dulciuri, miere, cereale), echipamente diverse (sisteme pentru irigatii, pompe submersibile, motoare electrice, mori diverse, sisteme fotovoltaice integrate, implemente agricole), servicii (foraj puturi de apa de adancimi diverse).
Dintre produsele de interes pentru mediul de afaceri din Maroc, mentionam:
-
- Cereale (grau pentru panificatie, porumb, orz) si furaje pentru animale. Marocul este dependent de importul de cereale, productia medie anuala fiind de 7 milioane tone, iar necesarul de peste 14 milioane tone. In mod exceptional, in cursul anului 2015, productia de cereale a inregistrat un record, totalizand 11,5 milioane tone. Pentru anul 2017, perspectivele nu sunt foarte favorabile datorita conditiilor climatice din aceasta perioada;
- Forajul de puturi de apa, furnizarea de echipamente si sisteme pentru irigatii (pompe submersibile si de suprafata, panouri fotovoltaice, motoare electrice si diverse accesorii);
- Furnizarea de implemente agricole;
- Furnizarea de produse alimentare diverse (branzeturi, cascavaluri, mezeluri Halal, conserve din carne Halal, conserve de legume, semipreparate Halal, miere, biscuiti, napolitane, dulciuri diverse).
Va atragem atentia asupra avantajelor naturale de care beneficieaza Marocul (apropierea geografica fata de Europa – principalul partener economic, mare varietate de ecosisteme) asupra politicii de atragere a investitiilor straine in sectorul agroindustrial, imbunatatirii mediului de afaceri, liberalizarii schimburilor de produse agricole cu Uniunea Europeana si acordarea de subventii si diverse alte facilitati, prin care se creaza premize reale pentru societatile romanesti de a furniza diverse produse si servicii.
Pentru detalii suplimentare asupra evenimentului, recomandam consultarea site-ului organizatorului: www.salon-agriculture.ma
De asemenea, pentru informatii suplimentare, va recomandam sa va adresati BPCE Tanger, mobil: 00212 664 815 494, e-mail: remusradulescu@yahoo.com.br, persoana de contact Remus RADULESCU.
Sursa: Ambasada Romaniei in Maroc
Consiliul National al Intreprinderilor Private Mici si Mijlocii din Roman
Au trecut peste 20 de ani de haos,pentru a pareticipa la prima LICITATIE DE BOVINE ANGUS din Romania!
Descopera totul despre o afacere Angus: de la ferma la farfurie. Nu ratati seria de evenimente dedicate zootehniei organizate de Asociatia Aberdeen Angus Romania in cadrul targului de zootehnie Agraria 2017! Noutatea este faptul ca in fiecare zi de pe parcursul targului desfasurat in perioada 6 – 9 aprilie 2017, am venit cu noutati deosebite, atat in intampinarea iubitorilor de carne de vita cat si a celor care vor sa isi dezvolte o afacere cu bovine de carne Angus.
Sambata va fi ziua ANGUS, zi in care veti fi placut surprinsi cu un incendiar show culinar cu preparate exclusive din carne de vita Angus si va culmina cu un moment inedit pentru Romania si anume: 1a licitatie de bovine de carne din Romania in cadrul careia veti avea posibilitatea sa vedeti si sa licitati cele mai valoroase exemplare din rasa Angus de pe teritoriul Romaniei.
“1a licitatie de bovine de Angus din Romania” infatiseaza necesitatile de pe piata nationala: o noua imagine a dezvoltarii zootehniei romanesti, sustinerea sectorului bovinelor de carne si in acelasi timp a pietei de carne din Romania.
In baza celor enumerate am dezvoltat un sistem integrat prin care sa infatisam bovina de carne Angus din ferma pana in farfurie. Astfel vom transpune in practica cele mai utile si aplicabile actiuni necesare in fermele cu directia cresterii spre carne, vom supune atentiei publicului cele mai noi informatii din sectorul bovinei de carne, dar mai ales vom prezenta animale din rasa Angus cu cele mai exceptionale calitati genetice care vor fi si licitate in cadrul evenimentul.
Asadar, in cadrul Agraria 2017, Asociatia Aberdeen Angus Romania va promite o serie de evenimente care ii vor surprinde si pe cei mai pretentiosi vizitatori ai targului.
ASOCIATIA ABERDEEN ANGUS ROMANIA
http://aberdeenangus.ro/
Agricultura de la noi face primii paşi în era digitală
Printre sapă şi arat cu tracţiune animală, pe ogoare şi-a făcut apariţia şi un utilaj din viitor: tractorul inteligent pentru tractorişti conectaţi cu tehnologia. Şeful unei asociaţii agricole din Harghita şi-a dotat parcul auto cu primul tractor coordonat prin GPS din judeţ şi intentionează să-şi construiască o flotă de utilaje superinteligente.
Ferencz Bela din Gheorgheni are 68 de ani şi, de când se ştie, a condus destinele agricultorilor din zonă. Are o asociaţie care lucrează peste 600 de hectare de teren agricol. Acum, vrea să demonstreze că şi la noi agricultura trebuie să intre în era digitală. A achiziţionat deja primul tractor ghidat prin satelit din Harghita – unicat în tot judeţul.
Nici tractoristul nu mai e ce a fost. Fără cunoştinţe de informatică, utilajul rămâne pe loc.
În cazul în care un tractor cu autoghidare lucrează prima oară o parcelă, operatorul trebuie să introducă în computerul de bord coordonatele topo care definesc colțurile acelui teren. Dacă fermierul nu ştie coordonatele GPS, e obligat să se suie la volan și să se plimbe cu tractorul pe conturul parcelei, astfel încât utilajul inteligent să memoreze perimetrul zonei respective.
Un astfel de tractor are 230 cp şi costă peste 100.000 de euro. Randamentul lui este cu 25-30 % mai mare faţă de unul obişnuit. În plus, poate executa simultan mai multe lucări agricole.
Ferencz Bela vrea să continue modernizarea fermei agricole şi să-şi formeze o flotă auto din cel puţin şase tractoare.
Si in anul 2017 a fost depasit recordul de vizitatori si de expozanti in cele 4 zile de BioFach – Targul international in domeniul produse alimentare bio si Vivaness – Targul international pentru produsele cosmetice naturale si organice.
Deoarece a existat o cerere mare de participare in ultimii ani, la targul din 2018 vor fi puse la dispozitile salile cu numerele 4A si 8. La lansarea targului BioFach 2017, Ministrul Federal al Agriculturii, Christian Schmidt, a prezentat punctele cheie din viitoarea strategie pentru Agricultura Ecologica si a confirmat ca obiectivul ministerului este de a vedea 20% din terenurile agricole gestionate ecologic, impreuna cu un nivel corespunzator de vanzari de produse bio. El a declarat ca sectorul de catering, ca si canal de vanzari, va fi important sa se dezvolte si in continuare.
Oferta celor 87 de tari reprezentate la Nurnberg este ceea ce i-a interesat pe vizitatori, dornici sa vada diversitatea produselor bio din Europa si din alte continente. Tarile active pe plan international in sectorul ecologic utilizeaza pe deplin comertul echitabil, dublat de o platforma de asistenta pentru clienti si de mentinerea a unui contact permanent cu ei. Peste tot in lume, pietele ecologice nationale sunt in curs de dezvoltare, conform rapoartelor prezentate de organizatiile de certificare ecologica. In Vivaness-Halle, standuri mari de prezentare au avut Franta, Spania, Italia si Rusia.
Pietele internationale organice sunt foarte bine dezvoltate in prezent. SUA, are cea mai mare piata organica, cu o cota de piata de 36 de miliarde de euro (in 2015), urmata de Germania, cu 9.48 miliarde de euro (in 2016), Franta, Italia si Scandinavia. BioFach si Vivaness 2017, a venit cu o oferta larga si abundenta de noi produse, care au confirmat stabilitatea, confortul si tendinta vegetariana, iar marile companii tinere de produse cosmetice, au venit la targ cu aproape 260 de produse noi ecologice si naturale
Asociatia ‘Produs de Cluj’, entitate aflata sub autoritatea Consiliului Judetean Cluj, a participat, in perioada 6-9 aprilie 2017, la cea de-a XXIII-a editie a Targului Agraria 2017, eveniment ce va avea loc in incinta Parcului Industrial Tetarom III, din localitatea Jucu, judetul Cluj.
Astfel, producatorii si mestesugarii parteneri ai Asociatiei ‘Produs de Cluj’ vor expune, in cadrul editiei din acest an a targului de profil ‘Agraria’, produse pe baza de lapte, carne, fructe de padure si miere de albine, toate acestea fiind realizate dupa retete vechi, preluate din generatie in generatie. Totodata, pe perioada evenimentului vor fi expuse si costume populare si podoabe realizate manual, inspirate din modele purtate la dantul de la sura de catre locuitorii satelor traditionale. Toate retetele si produsele prezentate in cadrul targului sunt considerate bunuri de patrimoniu pe care tinerele generatii le duc inainte, prezentandu-le publicului larg.
‘Agraria constituie prilejul ideal pentru a reuni traditia si modernul, oferind producatorilor si mestesugarilor clujeni ocazia de a-si prezenta produsele celor ce azi aduc noul si tehnologiile inovatoare in satul traditional romanesc. Sunt convins ca aceasta noua participare a Asociatiei ‘Produs de Cluj’ la Agraria va contribui la cresterea vizibilitatii produselor traditionale, vizitatorii avand oportunitatea de a aprecia calitatea si ineditul acestora si de a lua acasa o parte din ceea ce avem mai reprezentativ’, a declarat domnul Alin Tise, presedintele Consiliului Judetean Cluj.
La fel ca si in anii precedenti, editia din acest an a targului gazduit de parcul industrial de la Jucu, administrat de societatea de profil a Consiliului Judetean, va constitui o platforma ideala de comunicare intre participanti, fie ei fermieri, specialisti, manageri sau autoritati din domeniul agriculturii, care vor putea sa incheie contracte noi de colaborare, sa consolideze relatiile cu clientii traditionali si sa discute despre tendintele si inovatiile aparute in agricultura, industria alimentara si zootehnie.
Revista de specialitate RO.aliment lanseaza invitatia la cea de-a doua editie a Expo – Conferintei dedicata produsului romanesc in perioada 10 — 11 mai, la Clubul Diplomatic Bucuresti. Sub genericul ‘Produsul romanesc – realitati si perspective in 2017’, evenimentul anual dedicat industriei agro-alimentare va deschide un dialog intre reprezentanti ai producatorilor, procesatorilor si furnizorilor cu autoritatile de profil, specialisti, experti si cercetatori.
Anul 2017 este unul extrem de important pentru industria alimentara romaneasca, in general, si pentru produsul romanesc, in special, potrivit datelor si vocilor din piata. Cresterile resimtite pe mai multe sectoare ale industriei alimentare, dar si oportunitatile conferite de pietele externe sunt semne ca perspectivele sunt pozitive pentru produsul romanesc.
‘In lumina realitatilor cu care se confrunta industria romaneasca si produsul romanesc din primul trimestru al anului, si ma refer aici la viziunea autoritatilor versus pozitia producatorilor si procesatorilor, ne dorim sa cream, prin acest eveniment, o platforma Business-to-business pentru a facilita un dialog deschis si genera relatii de buna colaborare la nivel inalt intre marii si micii jucatorii ai pietei si autoritatile de profil, specialisti, experti, cercetatori’, declara Claudia Bocean, publisher RO.aliment.
Prin Expo-Conferinta ‘Produsul romanesc — realitati si perspective in 2017’ se cauta solutii si in directia de a face functionala parghia pentru dezvoltarea economiei romanesti pe baza capitalului privat autohton, oferind procesatorilor romani cadrul de a valorifica aceste oportunitati.
Un moment inedit al conferintei ramane concursul ‘Gustul Ales’, desfasurat sub genericul ‘Ora de bun gust’. Astfel, cei prezenti vor putea degusta, dar si juriza cele mai interesante, inovatoare si gustoase produse romanesti. Participantii la Expo-Conferinta vor alege prin vot, in timp real, produsele castigatoare ale premiilor ‘Gustul Ales’. Juriul concursului va fi format din specialisti din cadrul Institutului National de Cercetare — Dezvoltare pentru Bioresurse Alimentare si va oferi premii speciale. Se vor lua in calcul trei categorii de criterii: gust si miros, caracteristici specific fiecarei grupe (textura, limpiditate, palatabilitate, etc), aspect. Data limita de inscriere a produselor in concurs este 15 aprilie 2017.
La eveniment au fost invitati sa intre in dialog cu producatorii si procesatorii reprezentanti ai Comisiei Europene, Parlamentului European, Ministerului Agriculturii si Dezvoltarii Rurale (MADR), Autoritatea Nationala Sanitara Veterinara si pentru Siguranta Alimentelor (ANSVSA), Autoritatea Nationala pentru Protectia Consumatorului (ANPC), reprezentanti ai asociatiilor de profil ROMALIMENTA, APRIL, ARC, PROAGRO, APAR, APCPR, PRODCOM, reprezentanti ai companiilor de top din industria alimentara, dar reprezentanti ai ambasadelor si camerelor de comert.
Printre temele care vor fi atinse in cadrul evenimentului organizat de revista RO.aliment, dar si in sectiunea Business Academy se numara:
-
- Contextul regional in care evolueaza industria romaneasca;
- Adevaruri nespuse ale L 150; Cai de acces pe rafturile retailerilor;
- Covalact — trecut, prezent si viitor ‘Prea bun, prea ca la tara’;
- Etichetarea nutritionala, Reg.1169 — realitati si perspective, la 3 luni de la aplicare;
- ‘Taxa pe ambalaje’;
- Cum putem sprijini productia locala (finantari, subventii etc);
- Strategii de promovare a produsului romanesc;
- Clean label — produse fara E-uri pe eticheta si in realitate;
- Export — cum putem valorifica aceasta oportunitate;
- Tehnologii ce imbunatatesc termenul de valabilitate si siguranta alimentara;
- Lantul fermier/producator — procesator — retail — consumator;
- Ambalajul si provocarile legate de logistica, distributie si prezenta la raft;
- Importanta respectarii cu strictete a conditiilor de igiena in procesul de productie;
- Tehnologii ce imbunatatesc termenul de valabilitate si siguranta alimentara;
- Certificarea ECO/HACCP;
- Profilul consumatorului roman; Branding si rebranding; Povesti de succes.
NOUTATILE de la Expo-Conferinta RO.aliment 2017
-
- mese rotunde cu retailerii, dar si intalniri cu reprezentanti ai HoReCa;
- evenimentul va putea fi urmarit si live pe Facebook intalnirea cu autoritatile si alte mici secvente din programul evenimentului;
- doua workshopuri gandite cu scopul de a oferi participantilor informatii complete despre noutatile din piata ‘De la materie prima la produs finit’ si ‘De la produs finit la consumatorul final’.
Pentru ca importam si lalele din Olanda, serele de flori ne pot scoate din saracie, daca…
România produce si flori, dar chiar și așa tot este sufocată de importuri. Majoritatea vin din Olanda, țară renumită pentru producțiile fabuloase și pentru bursele de flori de unde pleacă zilnic zeci de milioane de fire către țările europene.
Iulian Chira are 23 de ani, este din Copăceni, judeţul Ilfov, și se ocupă de flori . O face cu pasiune, mai ales că toată familia se ocupă de asta. În cele două sere din Ilfov pe care le deține, „Avem două solarii de câte 1.000 mp. Punem în total pe sezon în jur de 80 mii de bulbi. Acum, nu vă gândiți că avem producție sută la sută din ce cultivăm. Nu! Vorbim și de pierderi, undeva spre 40%. Am avut noroc cu vremea ceva mai blândă iarna asta. Vă dați seama, plantăm în noiembrie și recoltăm în martie.
Din sere, zambilele lui Iulian Chira iau drumul Capitalei. Ajung în Piața de flori „George Coșbuc”, unde începe negocierea. Ia bulbul de zambilă cu un preț de maximum 1 leu, iar firul de floare îl vinde apoi în piață cu 2,2-3 lei. Zonele Ilfov și Giurgiu sunt pline de horticultori. La Adunații Copăceni și Copăceni, mai bine de 2.000 de gospodării, din cele peste 5.000, au în grădină câte un solar. În Adunații Copăceni, doar un singur horticultor are solarii pe mai bine de un hectar și jumătate, unde produce, pe sezon, 300 mii de flori. Așa se face că din sudul țării, milioane de flori pleacă primăvara către București. Sunt, însă, ani și ani. Ani când afacerea merge și profiturile sunt generoase, și ani când, din cauza iernii, de exemplu, abia scoți ce investești. Iar cheltuielile sunt destul de mari, pornind de la bulbii din care răsar florile, până la asigurarea căldurii în sere, care este una costisitoare. Ajungi pe seră chiar și la 6.000 lei cheltuială pentru asigurarea unei clime favorabile florilor.
Fondurile europene sunt puţine
Și noile programe europene prevăd fonduri pentru culturile de flori, dar nu prea mulți. Horticultura nu este un sector aparte în noul PNDR, ci este băgat, la grămadă, cu legumicultura. Banii pot fi accesați fie pe programul „Tânărul fermier”, fie pe modernizarea exploatațiilor agricole, unde plafonul este mai ridicat. Vlad Gheorghe (foto), cultivator în Vidra, spune că au fost proiecte identice care la București nu au trecut, dar la Timișoara, da! Este vorba despre oameni care lucrează în instituțiile care primesc și procesează proiectele.
„Trag concluzia amară că cei de la AFIR (Agenția pentru Finanțarea Investițiilor Rurale) București nu sunt profesioniști. Nu prea știu cu ce se mănâncă domeniul ăsta și le este și teamă. Altfel cum să-mi explic decizii diferite pe proiecte identice?”
În România, 20% dintre plante sunt hibrizi, modificate genetic. Provin din Olanda. Restul încă mai sunt soiuri românești. Județul Arad este zona în care se produc astfel de materiale săditoare.
Supermarketurile au standuri speciale unde se vând flori, dar horticultorii autohtoni nu prea își fac loc aici
Importurile susţin piaţa
Pepinierele de flori, înlocuite de imobiliare
Din cele peste 2.000 de hectare de sere construite înainte de 1989, azi dacă mai sunt 250. Hectare întregi, cum ar fi cele de la Ișalnița, Popești Leordeni, Codlea, Arad sau Pitești, au fost lăsate în paragină. Pământul era prea scump ca să fie irosit pe flori. În locul lor, au apărut marile investiții imobiliare.
Lecția predată de Țara Lalelelor
Orice horticultor dornic să pornească o afacere cu flori ar trebui să dea mai întâi o raită prin Olanda, să vadă ce înseamnă industria florilor cu adevărat. Ceea ce produce un român în seră, pe sezon, face olandezul într-o zi. Este adevărat că are și tehnologia, și tot lanțul de vânzare la îndemână, astfel că nu-și face nicio grijă că nu poate suporta cheltuielile. Inima industriei olandeze de profil bate cu siguranță la cea mai importantă bursă europeană de flori, cea din Alsmeer. Un fel de Wall Street al florarilor, cu brokeri, licitaţii și expedieri rapide, în doar câteva ore. Producătorii olandezi taie florile în zori, până la prânz, mașinile le sortează după specii și lungimea cozilor, iar apoi primesc etichete de calitate. Până seara, florile ajung la bursă, unde sunt depozitate în frigidere peste noapte, iar a doua zi sunt duse în camerele de licitații. Pe panoul bursei din Alsmeer, ceasurile computerizate de licitație oferă cumpărătorilor informații cu privire la producător, produs, moneda în care este exprimat prețul, calitatea și cantitatea minimă ce poate fi achiziționată.
Piaţa românească a florilor este dominată de importuri pentru că la noi serele au fost înlocuite cu proiecte imobiliare
90% dintre florile care se vând în România sunt din import. Dintre acestea, mai bine de jumătate provin din Olanda. Piața florilor de
import în România este estimată la peste 20 milioane de euro pe an. Cheltuielile de producție în România sunt mult mai mari decât în străinătate, luând în calcul și pierderile.
Cum poți scapa de saracie cu o mini-sera de flori?
Indiferent ca este vorba de intersectia de langa casa unde locuiti, de piata de unde va aprovizionati, de holul aeroportului (garii, autogarii) sau de intrarea in hoteluri, in supermarketuri si in centrele comerciale, ei bine, in oricare din aceste locatii sunt foarte usor de observat micile florarii.
O prima concluzie ar fi ca romanii iubesc florile si au mare nevoie de frumos. Iar o a doua concluzie vine si ea in mod logic: cultivarea florilor si a plantelor ornamentale reprezinta o buna oportunitate de afaceri, iar demararea acestei afaceri necesita o investitie modica.
Tot timpul oamenii vor avea nevoie de flori!
Unul dintre avantajele acestei afaceri, pe langa existenta unei clientele constante si a faptului ca nu este o afacere sezoniera (florile se cauta tot timpul), este si acela ca se pot dezvolta si alte afaceri adiacente, pe orizontala.
Puteti avea un spatiu de productie (sere), puteti vinde seminte, ustensile pentru gradinarit, ghivece, rasaduri si ingrasaminte. Totul depinde bineinteles de nisa pe care va decideti sa activati.
Ca in orice alta afacere si in cazul productiei de flori exista mici secrete, dar si conditii pe care trebuie sa le respecti cu strictete. Un rol important il are pamantul pentru rasaduri, care in mod popular se numeste „pamant de flori“ si in a carui componenta se gasesc turba, mranita, nisip, pamant de frunze.
Dar pamantul nu este de ajuns. Plantele decorative necesita spatii de productie in care atmosfera este cvasicontrolata, fiind necesar sa fie respectate conditiile de temperatura, umiditate si lumina. Fata de toate celelalte plante cultivate, productia florilor necesita cea mai minutioasa si complexa tehnologie.
Exista specii pentru care e recomandabila folosirea unei lupe la operatiunea de semanat, semintele fiind de mici dimensiuni. Adancimea de semanat variaza de la zecimi de milimetru la cativa milimetri. Vechile metode traditionale de semanat sunt inlocuite de cele moderne.
Acum se folosesc alveolele biodegradabile – un mic ghivecel in care se pune planta , urmand ca la un anumit stadiu de dezvoltare alveola sa se resoarba. Durata ciclului de evolutie, de la semanat la recoltat este intre 60 si 180 de zile, in functie de specie.
Agricultura din Franta este profitabila si pentru ca are țărani în Parlament față de Parlamentul din România unde nu este nici samanta de taran
Faptul că P.A.C. (Politica Agricolă Comună) în Uniunea Europeană are un buget de peste 50 de miliarde de euro se explică şi prin aceea că o mare parte dintre parlamentarii europeni sunt ţărani în același timp..
Existenţa structurilor organizatorice profesionale în ţările europene a creat un “efect de piramidă”, în care agricultorul european a fost obişnuit cu situaţia de a fi ales în diferite funcţii de reprezentare, în instanţe agricole la nivel comunal, judeţean, regional, naţional şi evident european.
În România, am înlocuit din păcate, în parlament şi în alte structuri de decizie, țăranul cu profesorul de agronomie sau cu fostul director de IAS, care, cu toate calităţile lui, nu poate să aibă o calitate esenţială: fibra de ţăran prin care este legat sufletește cu pământul.
Lipsindu-i această caracteristică, venitul lui nefiind legat direct de rodul pământului, acesta, din păcate, nu a fost capabil să influenţeze decizia politică în sprijinul ţăranului român.
Această ruptură a decidentului politic de “rodul sevei pământului” poate fi motivația deciziilor uneori inexplicabile ale acestora față de soarta agriculturii româneşti.
Cum este definită noțiunea țăran în agricultura celor două țări?
Franța: De regulă să ai părinți țărani și să fi locuit în copilărie la țară; Să locuiești la țară în fermă; Să ai statut juridic și fiscal de șef de exploatație; Să ai un venit de minim 50% din fermă;Să fii de regulă proprietar de pământ;
România: Nu există statut juridic și fiscală pentru țărani (proprietari) și nici pentru fermieri (arendași);
Care este piramida profesională de alegere a parlamentarilor în cele 2 țări?
Franța: După un mandat de președinte sau vicepreședinte la Camera agricola județeană, regională și națională (APCA) ești propus candidat la unul din cele două parlamente (N sau E);
România: Nu există un sistem profesional piramidal de propulsare!
Care sunt țăranii care au ajuns în parlamentele naționale sau în cel european?
Cel mai cunoscut țăran ex. parlamentar francez este Joseph Daul ex. Președinte al Partidului Popular European (P.P.E.).
Franța (N): Brigitte Allain; Chantal Berthelot; Jean-Luc Bleunven; Yves Daniel; Lucien Degauchy; Rémi Delatte; Antoine Herth; Christian Jacob; Philippe Le Ray; Patrick Lemasle; Philippe Armand Martin; Gérard Menuel; Dominique Potier; Catherine Quéré; Jean-Marie Sermier; M. Jean Lassalle
Franța (E): Eric ANDRIEU; Jose BOVE; Michel DANTIN; Jean-Paul DEdouard FERRANDENANOT; Philippe LOISEAU; Jean ARTHUIS; Angélique DELAHAYE;
Romania (E): Daniel Buda http://www.danielbuda.ro/ro/primapagina/(PNL);
Chiar dacă în parlamentul național din Romania avem parlamentari legați de agricultura vorbim de regula de oameni de afaceri (care printre altele au si bussinesuri în agricultură, în special având ca motivație subvențiile APIA) și nu de țărani.
Cum sunt evaluați săptămânal țăranii parlamentari din cele două țări de către mediul socioprofesional?
Franța: În fiecare săptămână (sâmbăta) țăranii parlamentari francezi au ședință de raportare a activității din săptămâna în curs la Federația Națională de care aparțin și preiau propunerile de acte normative pentru săptămâna viitoare.
România: Nu există un sistem săptămânal de raportare și analiză datorită inexistenței piramidei profesionale.
Cât pământ național a vândut străinilor Franța și România?
Franța: sub 100 000 de ha și doar pentru ferme familiale (până la 100 de ha);
România: campioană europeană la vândut pământul strămoșesc (peste 4 milioane de ha);
Într-o situație similară cu cea din România în Franța ai fi judecat pentru trădare națională ca Ministru de Agricultură sau ca membru în comisia agricolă din parlament pentru o astfel de inițiativă legislativă.
Care este ponderea țăranilor francezi în structurile de lobby din jurul Comisiei Europene (Copa-Cogeca, ALO, etc…)?
Franța: de regulă conduc aceste structuri în ultimii 60 de ani;
România: membri recenți și evident fără importanță în luarea deciziilor;
Care este astăzi situația agriculturii din cele două țări?
Franța: campioană europeană la export materie primă și procesată; campioană europeană la sistemul de organizare a structurilor agricole;
România: campioană europeană la import de mâncare procesată; campioană europeană la export de materie primă; codașă europeană la sistemul de organizare a structurilor agricole;
Avram Fițiu
Secretar General ,
Federația Națională de Agricultură Ecologică (F.N.A.E.)
Pentru ca le este frica de noi, Romania a fost integrata pentru a nu procesa si rentabiliza agricultura…Si anul trecut a importat cu 6% mai multe produse agroalimentare fata de 2019
Romania a importat anul trecut 10,9 miliarde de tone de produse agroalimentare, in crestere cu 21% fata de 2019, iar valoarea a crescut cu 6% la 8,93 de miliarde de euro, fata de 8,43 miliarde de euro in 2019.
Primele trei tari din care Romania a importat in 2020 produse agroalimentare cu cele mai mari valori au fost Germania cu 1,4 miliarde de euro (in crestere cu 3,3 %, fata de 1,35 miliarde de euro in 2019), Ungaria cu 1,38 miliarde de euro (in crestere cu 14,4%, fata de 1,2 miliarde de euro in 2019) si Polonia cu 912 de milioane de euro (in crestere cu 5% fata de 868 de milioane de euro in 2019).
In ceea ce priveste exporturile, Romania a trimis anul trecut 16,4 miliarde de tone de produse agroalimentare catre alte tari, in scadere cu 17,4% fata de 2019 cand cantitatea a ajuns la 19,8 miliarde de tone. Valoarea exporturilor din 2020 a scazut cu 2,7%, la 6,9 miliarde de euro, fata de anul anterior.
Primele trei tari catre care Romania a exportat in 2020 produse agroalimentare cu cele mai mari valori au fost Italia cu 770 de milioane de euro (in scadere cu 8,5% fata de 842 de milioane de euro in 2019), Bulgaria cu 507 milioane de euro (in crestere cu 3%, la 492 milioane de euro in 2019) si din Olanda 394 de milioane de euro (la acelasi nivel cu valoarea inregistrata in 2019).
Romania a exportat anul trecut 11,4 milioane de tone de cereale, in scadere cu 19% fata de 14,1 milioane de tone in 2019. Valoarea exporturilor de cereale a scazut in 2020 cu 16,1% la 2,1 miliarde de euro, fata de 2,58 de miliarde de euro in 2019.
Anul trecut, Romania a importat o cantitate de 3,4 milioane de tone de cereale, in crestere cu 96% fata de 1,75 milioane de tone in 2019. Valoarea importurilor de cereale a crescut cu 77% in 2020 la 704 milioane de euro, fata de 397 de milioane de euro in 2019.
Asa se globalizeaza CIPuirea – Vaticanul impune certificatul sanitar de la 1 octombrie. Papa Francisc dă de pământ cu… cardinalii: „Sunt împotriva vaccinării!”
Certificatul verde devine obligatoriu la Vatican din 1 octombrie. Decizia a fost luată de Comisia Pontifică pentru statul Vatican. De la 1 octombrie, intrarea în Vatican va fi permisă numai cu „green pass-ul”, scrie agenția ANSA. „Începând cu 1 octombrie 2021 este permisă intrarea în Vatican exclusiv cu certificatul verde european sau cu un test COVID-19 negativ”, se arată în decizie. Vaccinul anti-COVID-19 pare să se transforme din medicament în armă a dezbinării, nu doar în mediul laic, ci și în cel clerical. La Vatican, de exemplu, Papa Francisc a obligat pe toată lumea să se vaccineze, iar de la 1 octombrie introduce certificatul sanitar obligatoriu pentru lucrători şi vizitatori. Exceptați sunt doar credincioşii care participă la slujbe. După vizita din Slovacia, Sfântul Părinte a lansat un atac fără precedent la adresa propriilor cardinali anti-vacciniști. El a recunoscut că au existat diverse abordări, chiar și în diecezele catolice. „Este un pic ciudat”, a răspuns pontiful, „pentru că omenirea are o istorie de prietenie cu vaccinurile: rujeola, poliomielita… Poate că această virulență se datorează incertitudinii, nu doar a pandemiei. Există diversitatea vaccinurilor, dar și faima unor vaccinuri de a fi doar un pic de apă distilată, iar acest lucru a generat o frică. Alții spun că este un pericol pentru că spun că, prin vaccin, îți intră virusul. Chiar și în rândul cardinalilor există unii negaționiști și unul dintre ei, sărmanul, este internat cu virusul. Ironia vieții. Nu știu să explic bine, unii spun pentru că vaccinurile nu sunt experimentate suficient. Trebuie să se clarifice. În Vatican sunt cu toții vaccinați, în afară de un mic grup și se caută soluții pentru a-i ajuta”, a spus Papa Francisc. Italia a devenit joi prima țară din Europa care a impus obligativitatea certificatului verde pentru toți angajații. Măsura va fi introdusă din 15 octombrie și va rămâne în vigoare până la sfârșitul anului.
Citește mai mult: https://tomisnews.ro/vaticanul-impune-certificatul-sanitar-de-la-1-octombrie-papa-francisc-da-de-pamant-cu-cardinalii-sunt-impotriva-vaccinarii/ | TOMIS NEWS
Va tai pensiile daca nu va CIPuiti… Acuze grave. ”Se intensifică vânătoarea vaccinării copiilor și a tinerilor” printr-o ”discriminare hidoasă”: în sălile de jocuri și cluburi INTRĂ DOAR VACCINAȚII
Profesorul universitar Bogdan Glavan l-a critit recent pe șeful DSU, Raed Arafat. Potrivit celor scrise pe pagina sa de socializare, „se intensifică vânătoarea vaccinării copiilor și a tinerilor”.
Raed Arafat, criticat de profesorul universitar Bogdan Glavan: Iată! Discriminare în toată hidoșenia
Astfel, Bogdan Glavan scrie că „în sălile de jocuri și în cluburi nu se mai întră decât dacă ești vaccinat”, lucru pe care profesorul universitar îl consideră o „aberație” și „discrimare în toată hidoșenia”.
„Se intensifica vânătoarea vaccinării copiilor și a tinerilor, autor Arafat. Iată ce a stabilit CNSU, ca in sălile de jocuri și în cluburi nu se mai întra DECAT DACA ESTI VACCINAT.
Aberația de intervenție, menita doar sa asigure consumul celor 120 milioane de vaccinuri comandate cine-stie de ce. În urma cu câteva zile, Arafat însuși spunea, referindu-se la certificatul covid, ca: „Discriminare era dacă ziceam „Dacă eşti vaccinat, intră” – şi nici asta nu e discriminare dacă e măsură de sănătate publică.”
Pai iată! Discriminare în toată hidosenia. Domnule Arafat, nu suntem toți niște oi proaste. Ce faceți acum este lipsit de etica, nu are fundament științific, ci unicul scop de a va ascunde incompetența care a dus la estimarea complet nerealista a valului 4 și la ignorarea impactului pandemiei asupra vârstnicilor și a persoanelor care au deja probleme de sănătate. Sunteți plătit din banii mei pentru a salva vieți, dar exact asta nu faceți. Părăsiți funcția de demnitate publica de care sunteți nedemn”, a scris Bogdan Glăvan pe pagina sa de Facebook.
Bogdan Glăvan: Rata de infectare este mai mare în cazul populației vaccinate
Anterior, Bogdan Glăvan, profesor universitar de economie, a scris recent pe pagina sa de socializare că vaccinarea nu împiedică transmiterea virusului. Citând estimările oficiale are guvernului din Marea Britanie, acesta a punctat că rata de infectare este mai mare în cazul populației de peste 40 de ani care s-a vaccinat.
În acest context, Bogdan Glavan susține că „pașaportul de vaccinare este inutil”, fiind „o restricție care jignește inteligența” și „antagonizează societatea”.
„Conform estimărilor oficiale DIN TEREN ale guvernului UK, vaccinarea nu împiedică transmiterea virusului. După cum se observă, în cazul populației de peste 40 de ani rata de infectare este mai mare în cazul populației vaccinate.
Rata deceselor, însă, este mult mai mică în cazul persoanelor vaccinate, fenomen relevant în cazul persoanelor de peste 60 de ani. Morala? Pașaportul de vaccinare este inutil. O recunosc inclusiv politicienii din Israel sau UK. O restricție care jignește inteligența, ignoră tot ce știm despre CORONA-viruși, antagonizează societatea, servește doar POLITRUCILOR. Muuult mai importantă este convingerea vârstnicilor să se vaccineze”, a scris Bogdan Glavan pe Facebook.
Acuze grave. ”Se intensifică vânătoarea vaccinării copiilor și a tinerilor” printr-o ”discriminare hidoasă”: în sălile de jocuri și cluburi INTRĂ DOAR VACCINAȚII
Parlamentul European cere României să recunoască căsătoriile între persoane de același sex
https://www.digi24.ro/stiri/externe/ue/parlamentul-european-cere-romaniei-sa-recunoasca-casatoriile-intre-persoane-de-acelasi-sex-1667339
