Pentru că El este Bun, Blând, Milos, Atotputernic, Iertător, Atotcunoscător- de ce îl  iconăm  pe  păreţi orbi, muţi şi surzi, la care ne închinăm din an în paşte? De ce îi refuzăm sfaturile, Calea, soluţiile Dumnezeieşti şi Învăţătura desăvârşită? De ce nu ieşim din cazemata amăgitorului gunoier, pentru a intra sub protecţia LUI, căci până la urmă- uzurppatorul nimicitor, dimpreună cu orice urmă de păcat- ajung în iazul cu foc veşnic, iar noi,  cu El rămânem… De aceea a fost trimis Prietenul TUTUROR păcătoşilor, ca să nimicească lucrările diavolului şi, prin Atotputernicia Lui,şi noi să călcăm în picioare păcatul si pe satan, pentru a-i zdrobi şi coada sub călcâiele noastre (Rom.16/20)

Cum să învingem păcatul…Lumea este prea plina de „crestini” care nu vor sa se  lepede de sine, ceea ce înseamnă că NU  aparţin lui Cristos. ,,Dacă vine cineva după Mine, să se lepede de sine, să-şi ia crucea zilnic şi să Mă urmeze.” (Matei 16:24)…Isus este si  pâinea vieţii,plamadita din toate Bunatatile si Frumusetile  Lui Dumnezeu …Ce se întâmplă atunci când mori? CINE este Isus Cristos? Cum să obţii biruinţa asupra păcatului, şi despre strategia de lup tă(un „curs” de luptă împotriva păcatului)Daca disciplinarea nu este plină de dragostea lui Dumnezeu,devine o tinichea zanganitoare Credinţa mântuitoare o avem,daca mustim de Plinatatea Dumnezeirii, intrupata in Iisus…Isus: Singurul Mântuitor…O Evanghelie care schimbă viaţa…Eliberaţi şi glorificaţi pe Pământul cel Nou

 

 

Cum să învingem păcatul

John F. MacArthur, Jr.


Întrebarea se pune: „Cum să nimicesc păcatul din viaţa mea? Cum să fac acest lucru?” Daţi-mi voie să vă dau câteva principii scurte – de bază şi foarte directe.
Dacă trăieşti după Duhul şi eşti condus spre viaţa veşnică datorită mântuirii tale, Duhul care este în tine îţi dă putere să omori faptele cărnii. Întrebarea se pune: „Bine, bine, dar cum fac acest lucru? Sunt de acord cu faptul că puterea se află acolo, către ea înclină viaţa mea, acesta este drumul pe care merg, vreau să văd Duhul lucrând mai mult şi mai mult acest lucru. Dar cum ajung în acel punct? Cum ajung la acea victorie? Cum dobândesc această trăsătură? Cum poate ea deveni o obişnuinţă? Cum să fac acest lucru?”

1. Recunoaşte prezenţa păcatului în firea ta.
Ştii de ce (cred aceasta din toată inima) majoritatea creştinilor este învinsă de păcat în cele mai multe cazuri? Din cauză că păcatul i-a înşelat atât de mult încât nu ajung niciodată cu adevărat în punctul în care să evalueze sincer realitatea. Ei nu tratează problema. Petreci atât de mult timp din viaţă încercând să-ţi justifici păcatul, ca şi când ar fi un obicei al personalităţii tale sau un produs al mediului în care trăieşti. Petreci atât de mult timp îndulcind diferitele tipuri de păcate cu care te-ai deprins, ca şi cum ar fi simple particularităţi ale individualităţii proprii, sau un gen de predilecţie prenatală pe care a avut-o mama ta, sau le dai o altă interpretare. Ai devenit atât de dibace (şi noi toţi am devenit aşa) în acoperirea realităţii păcatului nostru, încât nu-l mai vedem, astfel că nu-l mai tratăm; pentru că, de fapt, nu-l mai recunoaştem ca păcat în primă instanţă. Orice gen de biruinţă spirituală începe atunci când îţi identifici duşmanul. Adică, e vechea poveste, „Dacă nu ştii care îţi este ţinta, cum vei putea s-o atingi?” Cum voi putea elimina din viaţa mea acel ceva pe care nici nu-l consider necesar a fi eliminat?

Păcatul nu este doar rău, este şi înşelător. Este înşelător! Şi este acolo, crede-mă, este acolo. John Owens avea dreptate. El a spus cu privire la păcat:

Nu are uşi pe care să le deschizi. Nu are nevoie de un motor ca să funcţioneze. Zace în mintea, în gândurile noastre. Îl aflăm în voinţa noastră. Se află în înclinaţia afecţiunilor noastre. Se simte atât de acasă în sufletul nostru.

Se află acolo! Dar, fără-ndoială este acoperit. Vă amintiţi când David a spus: „Păzeşte-mă de păcatele secrete, de păcatele ascunse”? Şi pentru a-l nimici, trebuie mai întâi să-l recunoşti, trebuie să-l depistezi. Psalmul 139 versetul 23 este un verset bun, (Psalm 139:23); vă amintiţi? „Cercetează-mă, Dumnezeule, şi cunoaşte-mi inima! Încearcă-mă şi cunoaşte-mi gândurile! Vezi dacă este…”ce anume? „…o cale rea în mine.”(GBV) Ajută-mă să-mi văd păcătoşia. Vreau s-o văd aşa cum este. Vreau să ajung la rădăcina ei. Din acest motiv psihoterapia contemporană este atât de greşită; în loc să trateze realitatea stării spirituale prezente, ea tinde să te târască în trecut şi să găsească pe altcineva vinovat pentru problema ta. Trebuie să tratezi orice lucru care îţi slăbeşte viaţa. Tu trebuie să faci acest lucru. Nu te lăsa înşelat de cât de bun eşti. Crede-mă, păcatul este în tine şi este ticălos şi ţâşneşte prin crăpăturile aşa zisei tale dreptăţi. Iese la suprafaţă prin mânie şi cuvinte amare, gânduri rele, critică, îngâmfare, lipsă de înţelegere, nerăbdare, rugăciuni slabe, gânduri imorale şi chiar păcate făţişe. Ai ajuns să-ţi cunoşti slăbiciunile.

Profetul Hagai în capitolul 1 spune de două ori, în versetele 5 şi 7: „Luaţi aminte la căile voastre! Luaţi aminte la căile voastre!” Priveşte adânc în inima ta. 1Împăraţi 8:38 spune „îşi va cunoaşte rana din inima sa” (GBV). Cunoaşte-ţi rana din inimă! Şi Pavel în Efeseni 4:22 vorbeşte despre poftele înşelătoare. Trebuie să începi prin a-ţi examina propria viaţă pentru a vedea realitatea a ceea ce este cu adevărat acolo.

2. O inimă aţintită asupra lui Dumnezeu.
Al doilea pas. Pentru ca să câştigi această biruinţă, triumful ei, şi pentru ca să vezi puterea Duhului lui Dumnezeu începând să-ţi dea putere asupra firii nerăscumpărate, putere pe care şi tu şi Dumnezeu o doriţi, trebuie să ai o inimă aţintită asupra lui Dumnezeu. O inimă aţintită asupra lui Dumnezeu. Psalmistul spune în Psalmul 57:7 „Inima mea este tare, Dumnezeule, inima mea este tare.” Ce vreau să spun cu asta? Devotament neîmpărţit faţă de Dumnezeu! Atunci vorbim de integritate în viaţa spirituală când suntem predaţi în întregime lui Dumnezeu. Ce vreau să spun cu acest lucru? Ce vreau să spun prin acest context este că nu poţi păstra păcatul în nici un domeniu al vieţii tale. Nu poţi să-l îndepărtezi în cea mai mare parte, şi totuşi, să păstrezi un domeniu neatins. Nu poţi să-l înfometezi şi să-l omori într-un anumit domeniu, şi într-altul să-l hrăneşti pentru ca să crească. Dacă îl laşi să trăiască într-un colţ, se va întinde peste tot, va năpădi întreaga suprafaţă. Este cea mai dăunătoare buruiană din lume, creşte cel mai rapid. Nu se va limita doar la un singur răzor, va cuprinde totul. Psalmistul a spus în Psalmul 119, versetul 6: „Atunci nu-mi va fi ruşine.” Când? Când nu-ţi va fi ruşine? „Când voi lua seama la toate poruncile Tale” (Buc. 2001). Viaţa mea nu va urma un curs drept, nu va fi lipsită de ruşine până ce nu voi lua seama aşa cum se cuvine la fiecare poruncă a lui Dumnezeu. Aceasta înseamnă a trata fiecare păcat din viaţa mea. Singura viaţă care va fi lipsită de ruşine va fi cea care este îndreptată în întregime către Dumnezeu; viaţa în care orice lucru a fost tratat.

3. Meditează asupra Cuvântului.
Meditează asupra Cuvântului. Umplerea cu Duhul este pusă la acelaşi nivel în Coloseni 3 cu a lăsa ca Cuvântul să locuiască din belşug în inimile voastre. Când Cuvântul este cel care te controlează, când îţi controlează gândurile, când se întâmplă ceea ce spune psalmistul: „meditez la el zi şi noapte”, când este ascuns acolo „ca să nu păcătuiesc împotriva lui Dumnezeu”, atunci ai un factor de control în viaţa ta. Calea de a omorâ păcatul în viaţa ta este de a-l hrăni cu Scriptura. Este ca o otravă. Va otrăvi păcatul. Hrăneşte o viaţă păcătoasă cu Scriptura — ea va fi otrăvită! Oricare ar fi lucrul care îţi controlează gândirea, care îţi controlează comportamentul; astfel că înveţi să laşi afară gunoiul şi să hrăneşti păcatul, păcatul care a rămas înăuntru, în viaţa ta, cu o dietă strictă ce constă din adevărul glorios al lui Dumnezeu, adevăr care va otrăvi păcatul. Trebuie să te dedici Cuvântului. Trebuie să te umpli de Cuvânt. Trebuie să asculţi Cuvântul propovăduit şi explicat. Tu însuţi trebuie să-l înveţi şi să meditezi la el zi şi noapte.

4. Ai părtăşie cu Dumnezeu în rugăciune.
Aceste lucruri sunt de bază. Cel de-al patrulea, şi foarte important, este acela de a avea părtăşie cu Dumnezeu în rugăciune. Comunică cu Dumnezeu în rugăciune. Acest lucru presupune a te întoarce la primul punct pe care ţi l-am arătat. Adevărata rugăciune face ca inima să îşi simtă caracterul josnic şi reînnoieşte ura faţă de păcat. Adevărata rugăciune face acest lucru. Jown Owens a spus: „Cel care se roagă lui Dumnezeu pentru îndepărtarea păcatului, se roagă şi pentru inima lui, ca ea să deteste păcatul.” La un moment dat în viaţa ta de rugăciune, vei simţi nevoia să fii sincer. Vei simţi nevoia să fii sincer. Şi va trebui să începi să-I spui lui Dumnezeu: „Vreau să îmi descoperi păcatul, vreau să-l scoţi la suprafaţă. Vreau să mi-l arăţi. Vreau ca să sufli peste praful care îl acoperă. Vreau să dai la o parte toate acele lucruri din viaţa mea care l-au ascuns, pentru ca să devină manifest şi vizibil înaintea ochilor mei. Vreau să văd realitatea păcatului meu. Vreau să mi-l arăţi aşa cum este.” Aceasta face parte din părtăşia ta cu Dumnezeu.

Când te rogi lui Dumnezeu fii sincer în mărturisirea ta. Tu poţi spune că îţi mărturiseşti păcatele, dar până ce nu spui: „Dumnezeule, arată-mi toate păcatele vieţii mele, descoperă-mi-le pe toate, adu la lumină fiecare colţ al vieţii mele. Scoate-l la lumină şi fă ca să fie şi pentru mine la fel de detestabil cum este pentru Tine, şi dă-mi putere ca să-l văd îndepărtându-se.” Acest gen de rugăciuni arată adevăratele rugăciuni de pocăinţă. Am crezut întotdeauna că, atunci când îţi mărturiseşti cu sinceritate păcatele există un mic P.S. (post scriptum) pe care îl adaugi la sfârşit, atunci când spui: „Doamne, iartă-mă pentru acest păcat”, şi întotdeauna adaugi, dacă mărturisirea ta este veritabilă, „Şi Doamne, fă ca niciodată să nu îl mai fac”. Acesta este strigătul inimii mele. Şi atunci, rugăciunea aduce în lumină păcatele ascunse. Rugăciunea slăbeşte puterea de a domina a păcatului. Rugăciunea găseşte în părtăşia cu Dumnezeul cel sfânt puterea de a nimici păcatul în vieţile noastre. Ce trebuie să fac pentru a cunoaşte victoria asupra păcatului? Pentru început, trebuie să recunosc păcatul în viaţa mea. Nu te amăgi, nu te ascunde sub o poleială înşelătoare, nu-ţi subestima starea nenorocită, aşa cum nici Pavel nu a făcut-o în Romani capitolul 7. Apoi focalizează-te în întregime asupra lui Dumnezeu, predă-te Lui în întregime, astfel încât orice lucru din viaţă, din centru sau de la periferie, să fie El. Aşa cum a spus psalmistul în Psalmul 16, „Am pus întotdeauna pe Domnul înaintea mea” (Buc. 2001), şi aceasta este singura cale de a trăi. Apoi, este la fel de important să cultivi cunoaşterea şi înţelegerea, înţelegerea profundă şi punerea în practică a adevărului biblic, să petreci timp în rugăciune sinceră înaintea lui Dumnezeu, aducând în prezenţa Sa, adevărul vieţii. Prin aceste exerciţii spirituale simple vine moartea asupra păcatului. Apoi, mai există cel de-al cincilea lucru şi ultimul, în acest model de biruinţă.

5. Cultivă ascultarea.
Ieşim acum din acel loc tainic unde ai căutat să-ţi vezi păcatul şi unde ţi-ai aţintit privirea asupra lui Dumnezeu. Acolo unde ai meditat asupra Cuvântului, unde ai avut părtăşie cu Dumnezeu în rugăciune, şi mergem acum în loc public, acolo unde modelul tău de viaţă urmează cursul ascultării. Pavel spune: „Nu l-am obţinut încă”, îmi place aceasta, „dar”, spune el, „alerg spre ţintă”. Nu am ajuns încă la ţintă, dar sunt pe drum. Pe ce drum se afla el? Pe drumul ascultării. Petru a spus: „Vieţile noastre trebuie să fie caracterizate”, 1 Petru 1:22, „de ascultarea de adevăr”. Noi mergem pe un drum al ascultării. Dacă vrei să te angajezi în lupta contra păcatului mergi pe drumul ascultării zi de zi, clipă de clipă, pas cu pas. La început pare greu, la început progresul este slab, dar rămâi pe acest drum şi în cele din urmă, ascultarea va deveni un obicei. Ascultarea va deveni un obicei. Devine un obicei! Rămâi pe calea pe care Dumnezeu a arătat-o prin Cuvântul Său. Această cale va face să creşti în har, să îţi desăvârşeşti sfinţirea, să îţi reînnoieşti omul din lăuntru zi de zi, şi astfel vei fi instruit înspre evlavie. Acum, cred că este cinstit să pun întrebarea finală: „Cum mă descurc?” Cum aş putea să mă îndrept spre inima mea şi să-mi spun: „Suflete, suflete, ce faci? Cum te descurci? Faci aceste lucruri?” Pune-ţi câteva întrebări simple.

A. Cât de mare este râvna mea pentru Dumnezeu?
Este inima mea rece faţă de Dumnezeu? M-a făcut păcatul indiferent faţă de timpul pe care-l petrec în comuniune cu Dumnezeu? Mă mai interesează prezenţa Sa câtuşi de puţin sau nu mă mai interesează deloc? Mă mai interesează gloria Numelui Său? Iubesc Cuvântul Său? Iubesc legea Sa? Înţeleg ce a vrut să spună psalmistul în Psalmul 119:136, când a zis: „Ochii îmi varsă şiroaie de apă, pentru că Legea Ta nu este păzită.” Am eu o dragoste aşa de mare pentru legea lui Dumnezeu încât mă simt distrus când ea este încălcată? Lupt cu toată sinceritatea pentru credinţă? Trăiesc eu ca să ţin sus adevărul? Trăiesc eu ca să pun în practică acest adevăr? Trăiesc eu ca să vestesc acest adevăr? La ce nivel se află râvna mea?

B. Iubesc Cuvântul?
Mă simt atras de Cuvânt? Sau sunt prins de el cu un ac de siguranţă de către un luptător divin care m-a ţintuit la podea, şi nu mă pot ridica până ce adevărurile Cuvântului nu au devenit propriile mele convingeri? Mă regăsesc în poziţia de a aprofunda Cuvântul? Să-mi pun această întrebare: „Eu-le, iubeşti timpul de rugăciune? Iubeşti locul mărturisirii? Alergi la locul în care poţi să-ţi mărturiseşti păcatul şi Îi ceri lui Dumnezeu să te examineze în lumina Duhului Sfânt, astfel încât fiecare lucru murdar să fie adus la lumină? Cauţi acest lucru? Este închinarea desfătarea ta? Ai tu marea dorinţă de a fi aici cu poporul răscumpărat al lui Dumnezeu? Este un lucru preţios pentru tine să petreci ziua Domnului în biserică? Este desfătarea cea mai mare a sufletului tău să Îi aduci laude şi să-L cunoşti mai bine, pentru a-I aduce cinste?” Sau spui şi tu împreună cu iudeii din vremea lui Maleahi: „Cât de istovitoare este închinarea!” Pune-ţi această întrebare: Eşti sensibil la prezenţa păcatului în biserică? Eşti sensibil la prezenţa păcatului în lume? Te taie la inimă când vezi păcatul în jurul tău, pretutindeni? Chiar şi în viaţa ta?”

Ceea ce v-am dat sunt doar principii de bază, principii pe care le-am transformat în întrebări orientate către examinarea de sine. Biruinţa spirituală este acolo unde recunoşti că nu mai eşti dator păcatului. Este atunci când înţelegi că Duhul lui Dumnezeu ţi-a deschis drumul către viaţă şi El deja omoară păcatul în viaţa ta, şi puterea de a-l nimici în totalitate este prezentă. Tot ceea ce îţi rămâne de făcut este să trăieşti în realitatea acestor adevăruri şi ţi-am dat principii simple prin care poţi să împlineşti aceste lucruri în viaţa ta, şi un test mic prin care să îţi verifici poziţia.

Nu ştiu cum stau lucrurile cu tine, dar eu unul, vreau să am o viaţă de calitate. Vreau să am o viaţă de bucurie. Vreau să am o viaţă de pace şi vreau o viaţă care să-I fie de folos lui Dumnezeu, iar acesta este drumul către o astfel de viaţă. Dumnezeu să-ţi dea puterea să mergi pe acest drum; şi Dumnezeu să scoată slavă pentru Numele Său prin umblarea ta cu credincioşie. Acesta este scopul tuturor lucrurilor.

Să ne plecăm capetele împreună. Tată, adevereşte în inimile noastre aceste adevăruri, pentru ca toţi să fim ceea ce Tu doreşti să fim.

Tradus de Estera Sandau

A face deciziile grele să fie uşoare

de John MacArthur


V-am spus această dimineaţă că vreau doar să vă împărtăşesc câteva lucruri foarte practice din viaţa mea, legate de ideea de a face deciziile grele mai uşoare. Şi, în acelaşi timp vreau să scot în evidenţă o mulţime de lucruri din Cuvântul lui Dumnezeu. Dar înainte de aceasta aş vrea să fac o mică introducere.

Biblia este foarte explicită în ceea ce priveşte păcatele. Nu există nici un motiv de a ne întreba ce interzice Dumnezeu. Puteţi începe cu decalogul, cele 10 porunci şi veţi vedea că Domnul rosteşte lucrurile pe care nu le permite. Sunt alte lucruri pe care Dumnezeu ne porunceşte să le facem, şi a nu le face înseamnă a păcătui. Noi nu suntem în necunoştinţă de cauză în ce priveşte păcatul. Lucrurile explicate în mod specific în Scriptură ne sunt foarte clare. Noi ştim ce este greşit. Noi, de asemenea ştim ce este bine în ceea ce priveşte multe lucruri, pentru că Dumnezeu ne-a spus foarte clar aceasta.

Dar noi nu vrem să vorbim despre ceea ce este specificat deja în Scriptură referitor la ce este bine şi ce este rău, ci vrem să vorbim despre ceea ce se află între aceste două domenii pentru că aici se află dificultatea reală în luarea deciziilor. Dacă cineva îţi oferă posibilitatea să minţi, să înşeli, să ucizi pe cineva, să comiţi adulter, să pofteşti, aceste lucruri evident că sunt inacceptabile. Dacă cineva îţi propune ideea de a citi Biblia, de a te ruga, a mărturisi, de a-L împărtăşi pe Domnul Isus Hristos şi Cuvântul Lui cu cineva care are nevoie să îl audă, acest lucru cu siguranţă este bun.

Dar cum stau lucrurile cu tot ceea ce este la mijloc şi despre care Biblia nu vorbeşte în mod specific? Şi aceasta este o categorie destul de largă. De exemplu, sunt câţiva oameni care spun că există anumite alimente pe care ar trebui să le mâncăm şi altele pe care nu ar trebui să le mâncăm. Există anumite persoane care doresc să ne constrângă cu dieta legii din Vechiului Testament şi care spun că adevărata spiritualitate este cu adevărat implicată în ceea ce mănânci. Şi desigur, dacă mănânci carne de porc sau orice altceva care nu este declarat „koşer” de Vechiul Testament, păcătuieşti.

Alţii, ar spune că poţi bea numai anumite băuturi. Dacă bei anumite lucruri, păcătuieşti. Dacă bei dintr-o altă categorie, nu păcătuieşti. Sunt multe lucruri de spus în legătură cu aceasta bazat pe Scriptură, dar nu există nici o interdicţie referitor la ceea ce să bem sau nu.

Unii oameni cred, şi acest lucru poate părea ciudat, dar este adevărat, unii cred că sportul constituie un păcat. De fapt, cunosc pe cineva, care este foarte convins în privinţa aceasta, şi care a spus că scrie o carte despre păcatul de a face sport. Pentru unii dintre voi nu este păcat, este un dumnezeu. Şi îngenuncheaţi şi vă închinaţi lui… de câte ori se iveşte ocazia.

Sunt unii care cred că televizorul este păcat. Dacă ai televizor, nu eşti spiritual. Sunt alţii care sunt ca momâile. Stau şi se holbează la el. Nu contează ce se difuzează, chiar şi un simplu test le gâdilă imaginaţia şi îl privesc până le „puşcă siguranţa”.

Unii spun că dacă mergi la film comiţi un păcat. Dacă intri într-o sală de cinematograf, eşti părtaş la fărădelege. Dacă îţi dai banii…deşi habar nu am cât costă un bilet la film… plăteşti industria producătoare de filme neevlavioase. Alţii spun: ,,Ei bine, poţi merge la film, pentru că este un divertisment, este recreativ, şi poţi contempla frumuseţea unui anumit scenariu” şi aşa mai departe.

Sunt oameni care cred că dacă faci şi altceva duminica decât să şezi şi să citeşti din Biblie, comiţi un păcat. Nu comiţi … când eram mic, îmi aduc aminte fiind într-un anumit oraş pe coasta de est în Philadelphia, nu era îngăduit să faci nimic duminica recreativ. Veneam acasă îmbrăcaţi în micile noastre costume Lord Fauntlerroy cu gulerele scrobite şi o cravată micuţă şi şedeam pe canapea toată ziua. Nu aveam voie să citim paginile cu desene pentru copii din ziare, nu aveam voie să citim pagina sportivă, nu aveam voie să ne uităm la TV, nu aveam voie să ieşim în curte să ne jucăm prinsea, nu aveam voie să ne plimbăm. Şedeam. Singurul păcat pe care îl puteam comite şi aveam voie să-l comitem era păcatul lăcomiei. Duminica aveam voie în mod literal să ne umplem burţile sau să ne îndopăm. Şi desigur, cele mai multe dintre femei îşi petreceau toată dimineaţa gătind o masă copioasă cu care păcătuiam toată după amiaza, dar nu … n-o puteam rata. Şi astfel eram prinşi de consecinţa păcatului nostru. Dar păcatul acesta era tolerabil. Şi în cele mai multe dintre cercurile evanghelice este încă tolerat… dovada fiind formatul celor mai mulţi dintre evanghelici. Dar oricum… noi ne abţinem de la el.

Îmi aduc aminte că aveam voie ca şi copil să joc cărţi. Aveai voie să joci cărţi atâta timp cât între ele nu erau jokeri, cărţi de pică, de treflă şi altele de genul acesta. Dacă acestea aveau pe ele orice altceva erau bune. Dar dacă aceste însemne erau tipărite pe ele, deveneau un lucru păcătos şi era exclus ca vreo persoană respectabilă care punea mâna pe o asemenea carte şi să nu o pună imediat jos înainte ca să comită vreun păcat. Aveai voie să joci altfel de cărţi, să strigi şi să arunci din pricina tensiunii anumite lucruri, dar trebuia să fii foarte atent la felul cărţilor pe care puneai mâna.

Au fost oameni care credeau că anumite jocuri sunt păcătoase. Anumite jocuri ca Monopoly învăţau materialismul şi de aceea ar fi trebuit să existe jocuri ca ,,Umilinţă şi Sărăcie” pentru cei care doreau să ajungă la adevărata spiritualitate chiar şi prin lucrurile recreative.

Apoi sunt oameni care cred că este păcat să pui o ţigară în gură, să o aprinzi şi să scoţi fum pe nas. Tocmai am venit din Carolina de Nord şi i-am văzut pe cei mai mulţi dintre diaconi fumând. Şi am întrebat pe cineva cum de acest lucru nu este păcat şi mi-au spus că toţi cultivă tutun pe acolo şi că nu este păcat.

Dar, sunt alţii care spun că dacă ai părul prea lung, este păcat. Şi dacă este prea scurt, acesta nu este un păcat numai dacă este scurt de tot, şi prin asta se înţelege că eşti homosexual, aşa că trebuie găsită calea de mijloc ca să nu păcătuieşti până la urmă.

Sunt alţi oameni care cred că anumite stiluri de îmbrăcăminte sunt oglinda unei societăţi păcătoase. În ceea ce mă priveşte, nu prea înţeleg moda de astăzi. Chiar n-o înţeleg. Personal, cred că Dumnezeu este simetric. Înţelegeţi? Eu cred că Dumnezeu este simetric. Îi place ca ceea ce purtaţi să fie egal în ambele părţi. Dar eu văd haine care atârnă care încotro. Adică, lucruri nebuneşti care parcă explodează în jurul celor care le poartă. Dar eu cred că Dumnezeu este un Dumnezeu al simetriei. Oricum … acesta sunt eu. Îmi place să am buzunare în ambele părţi ale cămăşilor mele. Ce pot să zic?

Şi sunt alţii care cred că anumite stiluri de muzică sunt păcătoase. Muzica rock este păcătoasă. Şi s-ar putea să fim de acord cu acest lucru. Muzica country şi western este prin absolut sanctificată. Dar să te fereşti să asculţi cuvintele.

Sunt unii oameni care cred că e în regulă ca fetele şi băieţii să înoate în acelaşi loc, şi sunt alţii, mai ales în partea de sud, care cred de exemplu că acest lucru este un păcat. Ei îl numesc ,,baie mixtă” şi lucrul acesta este interzis.

Dar sunt mult lucruri ca acestea care intră în categoria celor despre care Biblia nu spune nimic clar şi de aceea sunt lăsate la alegerea şi decizia noastră. Calea cea mai uşoară este să se facă o listă de reguli. Acest lucru este foarte uşor. Noi vom decide doar. Strângem un comitet şi vom spune aceasta este greşit, aceasta este greşit, aceasta este greşit, aceasta este bine. Nu trebuie decât să trăim după aceste reguli. Şi dacă respecţi aceste reguli, spunem că eşti spiritual. Şi dacă nu le respecţi, te numim firesc. Aceasta este soluţia cea mai uşoară.

Ca şi creştini, este necesar să ştim cum să luăm decizii în privinţa acestor lucruri. Sunt lucruri pe care le întâlnim în fiecare zi. Cum decidem? Ei bine, voi începe prin a vă da nişte principii, în regulă? Începem să le prezentăm. Nu voi petrece prea mult timp cu ele, decât că vi le voi împărtăşi. Eu folosesc aceste principii în viaţa mea personală. Într-o zi m-am aşezat pe un scaun şi le-am aşternut pe hârtie. Ele sunt doar rezultatul propriei mele experienţe. N- am studiat pentru a le afla, sunt lucruri cu privire la care mă întreb de câte ori sunt pus în situaţia de a lua decizii care nu sunt „albe” sau „negre” în Biblie. Cu cât învăţaţi să aplicaţi aceste lucruri, cu atât mai repede vă veţi bucura de experienţa voastră spirituală şi veţi înţelege ce înseamnă să fiţi liberi în Hristos şi în acelaşi timp să vă supuneţi pe deplin scopului Său perfect.

Principiul numărul unu, şi vor fi zece cred, dacă avem timp. Numărul unu, şi deja îmi spuneţi că nu vom avea timp, dar vă voi îndupleca eu … primul, prieteni, despre care voi vorbi în următoarele minute… numărul unu: vreau să vă pun această întrebare: va fi profitabil din punct de vedere spiritual? Va fi profitabil din punct de vedere spiritual? Uitaţi-vă împreună cu mine la 1Corinteni 6:12. Un text familiar pe care doresc să îl citim. L-am studiat detaliat în studiul nostru asupra acestei epistole minunate. Dar observaţi cu atenţie versetul 12: ,,Toate lucrurile îmi sunt îngăduite”. Acum daţi-mi voie să vă spun că prin aceasta eu înţeleg că toate lucrurile în afara celor neîngăduite, sunt îngăduite. Asta vrea să spună. Sunt câteva lucruri în Scriptură despre care deja se spune că sunt neîngăduite sau păcătoase. El nu se referă la acele lucruri. Ceea ce spune Pavel aici este că toate lucrurile în afara celor neîngăduite sunt îngăduite. Aţi înţeles? Toate lucrurile aflate pe un teren de mijloc, acel domeniu non-moral sunt îngăduite pentru mine. Toate lucrurile care nu sunt neîngăduite sunt îngăduite pentru mine. ,,Dar nu toate sunt de folos” şi aceasta înseamnă literal că nu toate lucrurile sunt în avantajul meu spiritual, adică nu toate sunt profitabile pentru mine.

Deci îmi pun întrebarea pe care şi-o pune Pavel: va intensifica decizia mea creşterea vieţii mele spirituale? Va cultiva ea evlavia? Aceasta este o întrebare dreaptă, o întrebare de bază. Va încuraja ea evlavia? Va fi ea profitabilă pentru mine? Va fi în avantajul meu? Va fi un beneficiu pentru mine?

Există lucruri care nu sunt rele în sine. Mă gândesc la dormit. Dormitul nu este greşit, este bun. Încerc şi eu să mai dorm câteodată. Mi-ar place să dorm mai mult decât sunt în stare. Dar nu e nimic greşit în a dormi. De fapt, nu e nimic greşit să dormi mai mult. Aţi aşteptat vreodată o dimineaţă în care să puteţi dormi mai mult? Sigur că da. Câteodată se întâmpla că aţi vrea să dormiţi mai mult duminica dimineaţa, dar Domnul v-ar pedepsi pentru asta. Însă vreau să spun că toţi aşteptăm zile în care să putem dormi mai mult, pentru că este un lucru plăcut. Dar acest lucru bun, de a dormi mai mult pentru a recâştiga odihna fizică, dacă este practicat prea des, nu va fi în beneficiul vostru spiritual, pentru că va încuraja, ce anume? Lenea. A dormi mai mult din când în când nu este greşit, dar creează un alt obicei, şi anume cel de moleşeală. Şi aceasta nu este spre beneficiul vostru.

Există multe lucruri ca acestea în viaţă. Indiferent ce este, puneţi-vă întrebarea: este benefic din punct de vedere spiritual pentru mine? Este profitabil pentru mine? Este în avantajul meu? Cultivă lucrul acesta evlavia în viaţa mea?

Cu alte cuvinte, nu tratez viaţa spunându-mi: ,,Pot face asta şi să scap cu faţa curată?” Ci privind la viaţa mea îmi spun: ,,Dacă fac asta, voi fi mai evlavios? Va fi profitabil din punct de vedere spiritual pentru mine?” Haideţi să numim acest principiu, şi îl puteţi nota, principiul utilităţii. Este util pentru beneficiul meu spiritual?

Principiul numărul doi – şi vreau să ştiţi că nu voi trata aceste principii în mod aprofundat – este paralel şi apropiat de primul: mă va zidi? Mă va zidi? Dacă privesc la lucrul acela în mod izolat, este el profitabil din punct de vedere spiritual pentru mine? A doua întrebare: mă pune decizia mea pe calea care mă duce spre o mai mare maturitate spirituală? 1Corinteni 10:23, ne vorbeşte în fond despre aceeaşi idee: ,,Toate lucrurile sunt îngăduite…” , aceasta înseamnă că toate lucrurile în afara celor neîngăduite sunt îngăduite…toate lucrurile care nu sunt bune sau rele în ele însele… ,,toate lucrurile sunt îngăduite dat nu toate sunt de folos” – acelaşi gând. Apoi urmează: ,,Toate lucrurile sunt îngăduite dar nu toate zidesc”.

Deci pun întrebarea: mă zideşte lucrul respectiv? Şi cuvântul este oikodomeo, care înseamnă a zidi o casă. Va atrage această decizie după sine alte lucruri care să crească stabilitatea mea spirituală, tăria mea şi maturitatea mea? 1Corinteni 14:26 spune: ,,… toate să se facă spre zidirea sufletească.” Pavel spune în 2 Corinteni 12:19 ” … toate aceste lucruri le spunem, preaiubiţilor, pentru zidirea voastră”. În 1 Corinteni 9:24, Pavel spune: Nu ştiţi că cei ce aleargă în locul de alergare, toţi aleargă, dar numai unul capătă premiul? Alergaţi dar în aşa fel ca să căpătaţi premiul!” Fiecare om angajat într-o competiţie atletică este temperat, adică se înfrânează în toate lucrurile. De ce? Pentru că doreşte să câştige. Versetul 27: ,,Şi mă port aspru cu trupul meu” (în limba engleză ,,îl supun”). Pavel vrea să spună ,,îmi ţin trupul în frâu” adică îl stăpâneşte cu violenţă. Dacă vreţi ,,învineţesc ochiul trupului meu, îl pocnesc în ochi cu scopul de a-l stăpâni pentru ca ceea ce fac să mă zidească”. O altă traducere ar fi ,,îmi robesc trupul”.

Sincer să fiu, şi trebuie să admitem sincer acest lucru, cei mai mulţi dintre noi suntem sclavii dorinţelor noastre trupeşti, nu-i aşa? Adică vreau să spun că răspundem la impulsurile noastre fizice oricare ar fi ele. De aceea am afirmat mereu că în ceea ce priveşte autocontrolul şi autodisciplina există câteva elemente cheie. Dacă vă aduceţi aminte am vorbit despre ele cu câteva luni în urmă. A deveni o persoană disciplinată, trebuie să te antrenezi în domeniul acesta. Şi eu folosesc o mulţime de lucruri mărunte dar practice în sensul acesta, ca de exemplu, să încep mereu cu cea mai dificilă sarcină. Asta te ajută să înveţi autodisciplina. Un alt lucru care mă ajută, este să fiu punctual. Pentru a face asta, este necesar să-ţi ordonezi diversele elemente ale vieţii, astfel încât să te ajute să ajungi la locul potrivit la timpul potrivit, hotărât mai dinainte. Asta înseamnă control. Adică a pune lucrurile împreună şi coordona. Şi un alt lucru care mă ajută este să învăţ să spun nu, atunci când ai tot dreptul să spui da. Cu alte cuvinte, când ai tot dreptul să ieşi în oraş cu soţia ta, să mâncaţi copios după care să luaţi câte o îngheţată cu sos de ciocolată, sau să mâncaţi orice altceva, să poţi spune nu trupului tău, adică să-i spui ,,Vezi, sunt încă în control”. Cultivă autocontrolul în viaţa ta. Când îţi controlezi dorinţele cu mintea, îţi antrenezi ,,muşchii” potriviţi pentru a fi evlavios.

Deci îmi pun întrebarea: dacă fac lucrul acesta, mă zideşte? Mă întăreşte? Mă va ajuta să mă asemăn mai mult cu Hristos? Mă va direcţiona spre o maturitate spirituală mai mare? Haideţi să numim acest principiu, principiul edificării. Deci până acum au fost principiul utilităţii şi principiul edificării.

Al treilea principiu – şi pentru acesta vă rog să deschideţi împreună cu mine la Evrei capitolul 12 – ne determină să ne punem a treia întrebare. Sunteţi pregătiţi? Aceasta este latura negativă a celor două principii pe care tocmai le-am menţionat. Îmi va încetini alergarea? Dacă alerg aşa cum spune 1Corinteni 9, dacă alerg pentru a câştiga un premiu, atunci trebuie să mă întreb dacă lucrul respectiv îmi încetineşte alergarea. Observaţi versetul 1 din Evrei 12, că noi ne aflăm într-o cursă, o cursă a credinţei. În capitolul 11 am văzut o mulţime de oameni care au trăit prin credinţă şi care sunt mărturii vii ale validităţii trăirii prin credinţă. Ei sunt norul de martori care ne îndeamnă să trăim prin credinţă. Cunoaşteţi pasajul începând cu versetul 4: ,,Prin credinţă Abel… prin credinţă Enoh… prin credinţă Noe … prin credinţă Avraam… prin credinţă Sara… prin credinţă Iacov… Isaac, prin credinţă Iosif… prin credinţă Moise.” Şi continuă să vorbească despre căderea prin credinţă a zidurilor Ierihonului, despre credinţa prostituatei Rahav, şi apoi despre credinţa lui Ghedeon, Barac, Samson, Iefta, David, Samuel, a profeţilor şi aşa mai departe. Bărbaţi şi femei, toţi au trăit prin credinţă.

Având atâţia oameni care mărturisesc despre viaţa de credinţă şi noi trebuie să trăim prin credinţă, să alergăm în cursa credinţei. Pentru a face acest lucru cu succes, observăm din versetul 1 că trebuie să înlăturăm orice piedică şi păcatul care ne înfăşoară atât de uşor, şi să alergăm îndurând în cursa care ne stă înainte privind la Isus care este autorul şi desăvârşirea credinţei noastre şi care pentru bucuria care-I stătea înainte a suferit crucea, a dispreţuit ruşinea şi acum stă la dreapta lui Dumnezeu.

Lucrul important pe care vreau să-l observăm este ,,să dăm la o parte orice piedică şi păcatul”. Ce concluzie rezultă de aici? Că piedica este diferită de ce anume? De păcat. Noi trebuie să lăsăm păcatul deoparte şi trebuie să înlăturăm şi piedica. Ei bine, care este diferenţa? A alerga în această agon (cuvântul grecesc pentru cursă) de unde provine cuvântul agonie, a trăi această copleşitoare viaţă de credinţă cere hotărâre, perseverenţă, autodisciplină. Şi pentru a face acest lucru, noi trebuie să dăm la o parte orice piedică ca de altfel şi păcatul.

Acum ce înseamnă ,,orice piedică”? Cuvântul este ogkos, care înseamnă greutate. Nu este păcat. Este o cantitate în plus, fără rost, ceva care ne trage în jos, care ne distrage de la îndeplinirea priorităţilor, ne distrage atenţia, ne consumă energia, ne diminuează entuziasmul pentru lucrurile lui Dumnezeu.

Să ne gândim la un atlet care concurează la proba de 100 de metri, şi să presupunem că înainte de a alerga cei 100 de metri în cadrul unui eveniment sportiv mondial, iese în oraş, se îmbată, comite păcatul desfrâului, se întoarce şi încearcă să alerge. El ar alerga fără să fi dat păcatul la o parte. El a păcătuit împotriva propriului trup şi şi-a risipit forţa, putere. Dar să presupunem că este antrenat perfect, că a făcut tot ceea ce trebuia în cadrul procesului de pregătire, că a fost în cea mai bună formă fizică, că s-a făcut tot ceea ce era nevoie în antrenarea lui, că viaţa lui morală era curată, că nu a fost indulgent cu trupul lui, dar s-a decis să concureze în ghete de luptă şi într-o haină de lână. Acest lucru nu ar fi păcătos, dar ar fi prostesc. Aceasta ar fi o greutate nefolositoare.

Să mă exprim mai simplu. Este oare păcat să ieşi cu soţia ta sâmbăta seara, să luaţi masa împreună, să mâncaţi copios şi apoi să vă plimbaţi cu maşina şi să staţi în faţa lunii pe plajă, şi să spui soţiei tale cât de mult o iubeşti şi să te întorci acasă la două noaptea? Nu. Veţi spune: ,,Aş vrea ca şi soţul meu să facă aşa”. Dar să dăm o nouă dimensiune lucrurilor. Duminica dimineaţa la ora 8 ai întâlnire de rugăciune, iar la 8:30 trebuie să înveţi din Cuvântul lui Dumnezeu. Daţi-mi voie să vă spun că nu este păcat ceea ce am spus mai sus, dar este o greutate nefolositoare care va avea impact asupra capacităţii tale de acţiune in dimineaţa următoare.

Deci sunt câteva lucruri în vieţile noastre, pe care le restricţionăm pe motivul că ne-ar încetini alergarea, nu-i aşa? De aceea pentru mine, de exemplu, sâmbăta seara este un timp foarte sacru. Este timpul ,,nu fac nimic”. Îmi aduc aminte că pe vremea când băieţii mei jucau fotbal american (şi sunt mulţumitor că ultimul dintre ei, Mark, tocmai şi-a încheiat cariera fotbalistică) în serile fotbal america de sâmbătă, ieşeam împreună cu ei. Şi atunci când joacă fiul tău, te implici şi tu în totalitate în acel joc. Eram implicat oricum, pentru că şi eu am jucat fotbal şi îmi plăcea foarte mult. Aşa că îţi priveşti fiul, emoţiile tale se intensifică la maxim, te întorci de la meci, îl reiei de câteva ori în mintea ta, mai ales dacă fiul tău îşi rupe piciorul şi e la spital, aşa cum s-a întâmplat anul trecut, când şi-a rupt femurul lângă încheietură şi am stat treji jumătate din noapte, iar dimineaţa următoare am predicat din Cuvântul lui Dumnezeu … şi aşa mai departe. Nu faci decât să îţi canalizezi greşit emoţiile şi procesele mentale. Nu este greşit să mergi la meciul de fotbal al fiului tău, decât doar în cazul în care crezi că fotbalul este un păcat. Şi cred că acesta este un privilegiu. Dar problema este că adaugi vieţii tale o greutate nefolositoare. Nu ai nevoie de asta. Nu trebuie să te împovărezi cu lucrul acesta.

Există mai multe forme de greutăţi de acest fel… legalismul, ceremonialul, risipa inutilă a timpului care ne stoarce energia şi ne dă peste cap priorităţile. Deci trebuie să vă puneţi o întrebare simplă: îmi încetineşte alergarea în cursa spirituală? Nu aş face nici un lucru care mi-ar încetini randamentul în slujirea mea pentru Hristos. Poate fi ceva care în sine şi în afara lui nu este rău, dar poate deveni o greutate nefolositoare pe care trebuie să o port. Să numim acest principiu, principiul excesului.

Numărul patru…mă va atrage în robie? Mă va atrage în robie? 1Corinteni 6:12, versetul cu care am început: ,,Toate lucrurile îmi sunt îngăduite, dar nu toate îmi sunt de folos; toate lucrurile îmi sunt îngăduite, dar nimic nu trebuie să pună stăpânire pe mine.” Nu mă voi lăsa adus sub puterea vreunui lucru. Nu voi îngădui nici unui lucru să mă stăpânească.

Nu ar trebui să îngăduim vreodată ca un lucru non-moral să devină stăpânul nostru. Şi cu toate acestea sunt oameni… gândiţi-vă la om, regele creaţiei, aşa cum îl descrie Psalmul 8: ,,Ce este omul ca să Te gândeşti la el? Şi fiul omului, ca să-l bagi în seamă? L-ai făcut cu puţin mai prejos decât Dumnezeu, şi l-ai încununat cu slavă şi cu cinste. I-ai dat stăpânire peste toate lucrările mâinilor Tale, toate le-ai pus sub picioarele lui: oile şi boii laolaltă, fiarele câmpului, păsările cerului şi peştii mării, tot ce străbate cărările mărilor”. Dar nu este uimitor faptul că omul renunţă la suveranitatea lui în schimbul lucrurilor mărunte? Câţi oameni nu s-au transformat în paraziţi pentru că nu se pot controla în ceea ce priveşte vinul? Câţi oameni nu au murit pentru că nu au putut rezista tutunului? Câţi oameni nu sunt care îşi lasă vieţile conduse literal de televizor, care nu este altceva decât o cutie cu o grămadă de fire inventată de om, regele pământului? Dintr-odată televizorul devine rege, suveran şi omul nu este altceva decât sclavul lui. Drogurile inventate şi descoperite de om în beneficiul celor care au nevoie de ele, devin stăpânul atâtor bărbaţi şi femei.

Ce se întâmplă atunci când mori?

„Toţi ne înfăţişăm înaintea scaunului de judecată al lui Cristos”

2 Corinteni 5:1-10


Ştim, în adevăr, că, dacă se desface casa pământească a cortului nostru trupesc, avem o clădire în cer de la Dumnezeu, o casă, care nu este făcută de mână ci este veşnică. 2 Şi gemem în cortul acesta, plini de dorinţa să ne îmbrăcăm peste el cu locaşul nostru ceresc, 3 negreşit, dacă atunci când vom fi îmbrăcaţi nu vom fi găsiţi dezbrăcaţi de el. 4 Chiar în cortul acesta deci, gemem apăsaţi; nu că dorim să fim dezbrăcaţi de trupul acesta, ci să fim îmbrăcaţi cu trupul celălalt peste acesta, pentru ca ce este muritor în noi să fie înghiţit de viaţă. 5 Şi Cel ce ne-a făcut pentru aceasta este Dumnezeu, care ne-a dat arvuna Duhului. 6 Aşadar, noi întotdeauna suntem plini de încredere; căci ştim că, dacă suntem acasă în trup, pribegim departe de Domnul, 7 pentru că umblăm prin credinţă, nu prin vedere. 8 Da, suntem plini de încredere, şi ne place mult mai mult să părăsim trupul acesta, ca să fim acasă la Domnul. 9 De aceea ne şi silim să-I fim plăcuţi, fie că rămânem acasă, fie că suntem departe de casă. 10Căci toţi trebuie să ne înfăţişăm înaintea scaunului de judecată al lui Cristos, pentru ca fiecare să-şi primească răsplata după binele sau răul, pe care-l va fi făcut când trăia în trup.

Dacă credeţi în teoria evoluţionistă, teorie care atrage şi fascinează minţile multor oameni contemporani, atunci înseamnă că, pentru voi, ceea ce vi se întâmplă când muriţi nu are mai multă importanţă decât ceea ce i se întâmplă unui pom atunci când moare. S-a terminat. Treci în nefiinţă. Nu simţi nimic, nu ştii nimic, nu conştientizezi nimic. Opinia dumneavoastră despre această serie de predici ar fi că e absurdă. Nu are nimic de a face cu realitatea – cu ceea ce se întâmplă.
Dar dacă găseşti scris pe tăbliţa inimii tale adevărul că există un Dumnezeu Creator şi că eşti creat ca să ai o relaţie cu El, că ceea ce te deosebeşte de balene, delfini şi cimpanzei nu sunt mutaţiile şi chimicalele, ci persoana în asemănarea lui Dumnezeu, atunci probabil că vei sta treaz în miez de noapte şi te vei gândi la veşnicie. Deoarece în Eclesiastul 3:11 ni se spune că „Dumnezeu a pus gândul veşniciei în inima omului.”
Şi dacă, la fel ca alte milioane de oameni, L-ai întâlnit pe Isus Cristos în paginile Bibliei şi ai fost convins că El merită încrederea ta, atunci nu trebuie să fii nesigur de ceea ce urmează după moarte. El ne-a spus multe pentru a ne încuraja şi a ne elibera de goliciunea teoriei evoluţioniste şi de frica de moarte.

Ceea ce am înţeles este că toţi credincioşii în Isus vor fi cu El atunci când vor muri. Versetul 8: „Ne place mult mai mult să părăsim trupul acesta, ca să fim acasă la Domnul.” Fiindcă pentru aceia dintre noi care se încred în Isus ca Mântuitor şi Domn „a trăi este Cristos şi a muri este un câştig.” (Filipeni 1:21) „…Aş dori să mă mut şi să fiu împreună cu Cristos, căci ar fi cu mult mai bine.” (Filipeni 1:23)
În al doilea rând, am observat că există ceva mai mult decât părăsirea trupului nostru şi plecarea la Cristos. Este şi o înviere a trupului. Asta este ceea ce am înţeles săptămâna trecută: „Toţi vom fi schimbaţi într-o clipă, într-o clipeală din ochi, la cea din urmă trâmbiţă. Trâmbiţa va suna, morţii vor învia nesupuşi putrezirii, şi noi vom fi schimbaţi.” (1 Corinteni 15:51-52) Cristos va veni şi va schimba trupul stării noastre smerite într-unul asemănător cu trupul Său glorios. (Filipeni 3:21) El nu spune că vom fi suflete fără trup pentru totdeauna. Va exista o înviere a morţilor.

Astăzi ne concentrăm atenţia asupra unui al treilea adevăr despre ceea ce se întâmplă atunci când credincioşii mor. Versetul asupra căruia ne centrăm atenţia în această dimineaţă este al zecelea: „Căci toţi trebuie să ne înfăţişăm înaintea scaunului de judecată al lui Cristos, pentru ca fiecare să-şi primească răsplata după binele sau răul pe care-l va fi făcut când trăia în trup.”
Am să fac patru observaţii simple şi clare privitoare la această judecată. Apoi vom aborda problema următoare: de ce vor fi judecaţi şi creştinii dacă Isus Cristos a fost deja judecat pentru ei (Romani 5:8-9), iar acum nu mai este nicio condamnare pentru aceia care sunt în Isus Cristos (Romani 8:1).

1. Toţi creştinii se vor înfăţişa înaintea lui Cristos ca judecător: „Căci toţi trebuie să ne înfăţişăm înaintea scaunului de judecată al lui Cristos.” Nu doar cei necredincioşi, ci şi „noi.” Şi nu doar unii dintre noi, ci „toţi.”

2. Cristos va fi judecătorul nostru. Judecata este şi a lui Dumnezeu (Romani14:10-12 – „Căci toţi ne vom înfăţişa înaintea scaunului de judecată al lui Dumnezeu…”), dar Dumnezeu „I-a dat [lui Cristos] putere să judece” (Ioan 5:27). Deci Dumnezeu Fiul şi Dumnezeu Tatăl sunt una în judecata Lor, dar Fiul este Cel care ne va sta înainte ca Judecător.

3. Judecata noastră va avea loc după ce vom muri. Aceasta se înţelege din text iar Evrei 9:27 clarifică: „Şi, după cum oamenilor le este rânduit să moară o singură dată, iar după aceea vine judecata…” Nu avem nevoie să fim mai expliciţi decât atât. Să specificăm doar că înainte de a intra în starea finală de glorie cu trupurile noastre înviate, pe pământul cel nou, vom sta înaintea lui Cristos ca Judecător.

4. Când ne vom înfăţişa înaintea lui Cristos ca Judecător, vom fi judecaţi după faptele noastre din această viaţă. „Căci toţi trebuie să ne înfăţişăm înaintea scaunului de judecată al lui Cristos, pentru ca fiecare să-şi primească răsplata după binele sau răul pe care-l va fi făcut când trăia în trup.” Aceasta nu este o învăţătură separată în Noul Testament. Isus a spus în Matei 16:27 – „Căci Fiul Omului are să vină în slava Tatălui Său, cu îngerii Săi; şi atunci va răsplăti fiecăruia după faptele lui.” Şi în ultimul capitol al Bibliei Isus spune: „Iată, Eu vin curând; şi răsplata Mea este cu Mine, ca să dau fiecăruia după fapta lui.” (Apocalipsa 22:12) Cu alte cuvinte, e important modul în care îţi trăieşti viaţa.

Acum întrebarea mai grea: de ce este important cum trăiesc? De ce faptele făcute în trup sunt o dovadă în această sală de judecată? Scopul acestei judecăţi este oare acela de a declara cine este pierdut şi cine este mântuit, potrivit cu faptele făcute în trup? Sau acela de a desemna măsura răsplăţii în viaţa viitoare conform cu faptele făcute în trup?
Eu cred că răspunsul Noului Testament le cuprinde pe ambele. Faptele îi vor dovedi pe cei care vor intra în viaţa viitoare dar vor şi arăta măsura răsplăţii lor în viaţa ce va veni. Vă voi arăta într-o clipă de ce cred asta. Acum vreau să mă opresc la cea mai mare problemă a creştinilor când vine vorba de aşa ceva. Pentru mulţi credincioşi, cele spuse mai sus par a fi în contradicţie cu mântuirea prin har şi prin credinţă. Efeseni 2:8-9 spune: „Căci prin har aţi fost mântuiţi, prin credinţă. Şi aceasta nu vine de la voi; ci este darul lui Dumnezeu, nu prin fapte ca să nu se laude nimeni.” Mântuirea nu este „prin fapte.” Asta înseamnă că faptele nu câştigă mântuirea. Faptele nu Îl fac dator pe Dumnezeu cu plata onorariului. Asta ar contrazice harul. „Fiindcă plata păcatului este moartea: dar darul fără plată al lui Dumnezeu este viaţa veşnică în Isus Cristos, Domnul nostru.” (Romani 6:23) Mântuirea se distribuie prin har, fără plată, şi e primită prin credinţă, nu prin fapte.

Atunci, cum pot eu să spun că judecata credincioşilor nu va fi doar o declaraţie publică a măsurii răsplăţii în împărăţia lui Dumnezeu potrivit cu faptele noastre, ci şi o declaraţie publică a mântuirii noastre – a intrării noastre în împărăţie – conform faptelor noastre?
În câteva cuvinte, răspunsul ar fi că faptele vor fi dovada publică adusă înaintea curţii lui Cristos, care va confirma credinţa noastră ca fiind una autentică. Iar faptele noastre vor fi o dovadă publică, adusă ca să arate măsura variată a ascultării noastre în credinţă (Romani 12:3; 1 Tesaloniceni 1:3; 2 Tesaloniceni1:11). Altfel spus, mântuirea este prin credinţă şi răsplata este prin credinţă, însă dovada credinţei invizibile în sala de judecată a lui Cristos va fi o viaţă transformată. Faptele noastre nu sunt baza mântuirii noastre, ci dovada. Ele nu sunt fundamentul, ci proba.

Acum să vă arăt de ce cred asta.
Există o învăţătură atât în scrierile apostolului Pavel cât şi în cuvintele lui Isus, o învăţătură potrivit căreia credincioşii vor primi răsplată variată în funcţie de gradul exprimării credinţei lor în fapte de slujire, dragoste şi dreptate. De exemplu, în 1 Corinteni 3:8 Pavel spune: „Cel ce sădeşte şi cel ce udă sunt tot una; şi fiecare îşi va lua răsplata după osteneala lui.” Iar în Efeseni 6:8 Pavel spune că robul „va primi răsplată de la Domnul, după binele pe care-l va fi făcut.”
Cei mai mulţi dintre noi îşi amintesc pilda polilor din Luca 19:12-27. Isus compară plecarea Sa la cer şi întoarcerea Sa cu întâmplarea unui nobil care, înainte să plece de acasă, a dat câte un pol la zece servitori de ai săi, spunându-le să-l pună fiecare în negoţ, până la întoarcerea sa. Omul le-a cerut socoteală la întoarcerea sa. Unul dintre servitori a pus polul în negoţ şi a câştigat alţi zece. Nobilul îi răspunde că răsplata lui va fi autoritatea peste zece oraşe. Un altul a avut un câştig de cinci poli. Şi nobilul i-a dat ca răsplată stăpânirea a cinci oraşe. Altul a păstrat mina şi nu a făcut nimic cu ea. Acestuia nobilul i-a spus: „Te voi judeca după cuvintele tale.” Şi i-a luat singurul pol ce-l avea.

Ceea ce ne învaţă pilda este acelaşi lucru pe care ne învaţă şi Pavel: sunt diverse niveluri de răsplată în funcţie de credincioşia vieţilor noastre. Dar Pavel merge mai departe arătând că există o pierdere nu numai a răsplăţii, ci şi a veşniciei celor care pretind a fi credincioşi, dar care nu fac nimic să arate că preţuiesc darurile lui Dumnezeu şi că Îl iubesc. Acesta este cazul celui de-al treilea servitor, care nu a făcut nimic cu darul său. El nu numai că şi-a pierdut răsplata, dar şi-a pierdut şi viaţa. Isus spune în Matei 25:30 – „Iar pe robul acela netrebnic aruncaţi-l în întunericul de afară: acolo va fi plânsul şi scrâşnirea dinţilor.”

Aceasta ne conduce la al doilea scop al judecăţii. Primul scop al judecăţii era de a face o demonstraţie publică a diverselor niveluri de răsplată primite de creştini pentru practicarea credinţei lor în ascultare. Al doilea scop al judecăţii este să declare în mod deschis realitatea credinţei şi mântuirii poporului lui Dumnezeu prin dovada faptelor lor. Mântuirea se datorează credinţei. Mântuirea este arătată prin fapte. Când Pavel spune (în v.10) că noi „vom fi recompensaţi… după binele sau răul pe care-l vom fi făcut”, el nu spune că doar răsplata noastră va fi conform faptelor noastre ci şi mântuirea noastră.
De ce cred aceasta?
Există numeroase texte care se îndreaptă în această direcţie. Epistola lui Pavel către Romani 2:5-7 este unul dintre acestea şi se referă la „revelaţia dreptei judecăţi a lui Dumnezeu.” În versetele 6-8 spune: „[Dumnezeu] va răsplăti fiecăruia după faptele lui: va da viaţa veşnică celor ce, prin stăruinţa în bine, caută slava, cinstea şi nemurirea; şi va da mânie şi urgie celor ce […] se împotrivesc adevărului…” Cu alte cuvinte, aşa cum spune textul nostru, judecata este „după faptele fiecăruia.” Dar aici problema este viaţa veşnică în antiteză cu mânia lui Dumnezeu.
Apostolul Pavel a expus de mai multe ori anumite fapte precizând că „cei ce fac astfel de lucruri nu vor moşteni Împărăţia lui Dumnezeu.” (Galateni 5:21; 1 Corinteni 6:9-10) Altfel zis, când aceste fapte sunt expuse la judecată ca mod de viaţă al unei persoane, ele vor fi dovada că credinţa lor este moartă; şi ei vor fi pierduţi. Aşa cum a spus Iacov în cartea sa, în capitolul 2, versetul 26: „…credinţa fără fapte este moartă.” Aşa va arăta la judecată.

Isus a expus lucrurile astfel (şi a folosit exact aceleaşi cuvinte pentru faptele bune şi rele, pe care le găsim aici în 2 Corinteni 5:10): „…vine ceasul, când toţi cei din morminte vor auzi glasul Lui, şi vor ieşi afară din ele; cei ce au făcut binele vor învia pentru viaţă; iar cei ce au făcut răul vor învia pentru judecată.”Ioan 5:28-29 Cu alte cuvinte, modul în care ai trăit va demonstra dacă ai înviat pentru viaţă sau pentru a experimenta judecata ca şi condamnare.
Cu cinci versete mai sus, în Ioan 5:24, El spune: „Adevărat, adevărat vă spun, că cine ascultă cuvintele Mele […] are viaţa veşnică.” A auzi şi a crede înseamnă să ai viaţa veşnică – prin har şi prin credinţă. Dar când această credinţă este reală – nu una moartă – viaţa se schimbă şi Isus poate spune, fără nicio reţinere: faptele acestei vieţi vor fi temeiul public al judecăţii la înviere. Fiindcă faptele noastre sunt dovada realităţii credinţei noastre. Şi credinţa în Cristos ne mântuieşte.

Să închei cu o ilustraţie care cred că va clarifica modul în care faptele au efect la Judecata de Apoi.
Amintiţi-vă istorisirea modului în care cele două femei prostituate au adus copilul în faţa regelui Solomon ca el să acţioneze ca judecător între ele. El a cerut să i se aducă o sabie şi copilul să fie tăiat în două. O jumătate să i se dea uneia dintre femei, iar a doua jumătate celeilalte. Adevărata mamă a strigat printre lacrimi: „O, domnul meu, dăruieşte-i ei copilul şi în niciun caz să nu îl omori.” Solomon a răspuns: „Daţi copilul acestei femei, căci ea este mama.”
Ce urmărea Solomon? El nu urmărea o lucrare prin care să câştige un copil. El dorea un act prin care să dovedească faptul că acel copil aparţinea prin naştere femeii. Acesta este modul în care priveşte Dumnezeu la faptele noastre. El nu aşteaptă fapte care să ne aducă scuze la judecată. El aşteaptă fapte care să dovedească faptul că noi suntem deja în graţia Sa. Însuşirea iertării noastre a fost sângele lui Isus, suficient o dată pentru totdeauna, ca să ne acopere toate păcatele. Şi mijloacele care ne aparţin sunt credinţa şi numai credinţa.

Ce se întâmplă atunci când mori?(2)

„Morţii vor învia nesupuşi putrezirii”

(1 Corinteni 15:50-58)


„Ce spun eu, fraţilor, este că nu poate carnea şi sângele să moştenească Împărăţia lui Dumnezeu; şi că putrezirea nu poate moşteni neputrezirea. Iată, vă spun o taină: nu vom adormi toţi, dar toţi vom fi schimbaţi, într-o clipă, într-o clipeală din ochi, la cea din urmă trâmbiţă. Trâmbiţa va suna, morţii vor învia nesupuşi putrezirii, şi noi vom fi schimbaţi. Căci trebuie ca trupul acesta, supus putrezirii, să se îmbrace în neputrezire, şi trupul acesta muritor să se îmbrace în nemurire. Când trupul acesta supus putrezirii se va îmbrăca în neputrezire, şi trupul acesta muritor se va îmbrăca în nemurire, atunci se va împlini cuvântul care este scris:„Moartea a fost înghiţită de biruinţă. Unde îţi este biruinţa, moarte? Unde îţi este boldul, moarte?” Boldul morţii este păcatul; şi puterea păcatului este Legea. Dar mulţumiri fie aduse lui Dumnezeu, care ne dă biruinţa prin Domnul nostru Isus Cristos! De aceea, prea iubiţii mei fraţi, fiţi tari, neclintiţi, sporiţi totdeauna în lucrul Domnului, căci ştiţi că osteneala voastră în Domnul nu este zădarnică.”

Săptămâna trecută am înţeles faptul că Pavel a avut trei dorinţe privitoare la viaţă şi la moarte – într-o ordine descrescătoare. Prima dorinţă era să nu moară, ci să trăiască până la venirea lui Isus; şi în locul experienţei separării sufletului de trup să experimenteze transformarea trupului său muritor într-unul nemuritor, care să trăiască cu Cristos în Împărăţie pentru totdeauna.

El spune aceasta în 2 Corinteni 5:4 – „Chiar în cortul acesta (acest trup trecător, muritor) deci, gemem apăsaţi; nu că dorim să fim dezbrăcaţi de trupul acesta, ci să fim îmbrăcaţi cu trupul celălalt peste acesta, pentru ca ce este muritor în noi să fie înghiţit de viaţă.” El nu doreşte să fie „dezbrăcat” în sensul de a fi desprins de trupul său. El vrea ca trupul lui să fie înghiţit de unul spiritual, nou, trup nemuritor la ultima trâmbiţă când Cristos va coborî din cer să-Şi stabilească Împărăţia şi să ducă această eră spre un sfârşit. Aceasta este cea dintâi dorinţă a lui Pavel.

El ştie că nu poate afla, nu poate controla venirea lui Cristos. Aşadar, nu este sigur dacă această primă dorinţă i se va împlini. El îşi exprimă a doua dorinţă, şi anume de a muri şi de a fi cu Cristos. În 2 Corinteni 5:8 spune: „Da, suntem plini de încredere, şi ne place mult mai mult să părăsim trupul acesta, ca să fim acasă la Domnul.” Mai degrabă decât a geme şi a purta luptele, bolile şi păcatul acestei vieţi, el preferă să moară şi să fie cu Domnul.

În Filipeni 1:21 spune: „Căci pentru mine a trăi este Cristos, iar a muri este un câştig.” El se luptă cu nevoia de a sta aici pentru cauza slujbei sale în defavoarea dorinţei de a termina luptele şi bucuria prezenţei apropiate a lui Isus. El spune în versetul 23: „Sunt strâns din două părţi, având dorinţa să mă mut şi să fiu împreună cu Cristos, căci ar fi cu mult mai bine.” Deci cea de-a doua dorinţă a sa este aceasta: dacă este voia lui Dumnezeu ca Isus Cristos să întârzie, atunci Pavel preferă să meargă la El, în cazul în care Cristos nu vine încă la noi, chiar dacă trebuie să fie dezbrăcat (chiar o dezbrăcare dureroasă) de trupul său.

A treia dorinţă este ca, prin voia lui Dumnezeu, dacă e mai bine pentru poporul Domnului şi slava lui Cristos, Pavel doreşte să rămână pe pământ umblând prin credinţă şi nu prin vedere. El doreşte să amâne adâncimea şi apropiata intimitate a întâlnirii şi trăirii alături de Isus, dacă aceasta este voia lui Dumnezeu. În 2 Corinteni 5:6-7 el spune: „Aşadar, noi întotdeauna suntem plini de încredere; căci ştim că dacă suntem acasă în trup, pribegim departe de Domnul, pentru că umblăm prin credinţă, nu prin vedere.” El le-a spus filipenilor că rămâne cu ei şi continuă să înainteze cu ei în bucuria şi credinţa lor (1:25). Deci această a treia dorinţă constă în a continua cu slujirea şi folosirea timpului său pe pământ întru avansarea credinţei şi bucuriei altora atât cât îi stă în putinţă.

Acum trebuie să ne întrebăm dacă ne trăim vieţile cu aceste trei priorităţi. Ne gândim noi la lucrurile de sus (Coloseni 3:2)? Trăim noi ca şi cum cetăţenia noastră ar fi în ceruri, aşteptând nerăbdători întoarcerea Mântuitorului (Filipeni3:20)? Simţim noi că moartea este mai mult un câştig decât o pierdere (Filipeni1:21)? Suntem noi atât de implicaţi în această lume încât părăsirea ei ar fi cel mai rău lucru la care ne-am putea gândi?

Când mă rog pentru trezire în biserica „Betleem” (biserica autorului) şi în biserica americană în general, mă gândesc în primul rând la aceasta: Doamne, toarnă Duhul Tău în aşa fel încât poporul Tău să-L dorească pe Cristos mai mult decât orice altceva şi oricine altcineva. Trezirea este flacăra dragostei pentru Cristos. Trezirea nu constă în cele dintâi minuni precum vindecarea, declaraţiile profetice sau vorbitul în limbi, oricât de preţioase sunt acestea (şi chiar sunt preţioase). E posibil să avem darul vindecării şi totuşi să iubim sănătatea mai mult decât a merge şi a fi cu Cristos. E posibil să avem darul profeţiei şi să solicităm pornografia mai mult decât dorim a doua venirea a lui Isus. Se poate să vorbeşti în limbi şi să iubeşti bijuteriile, costumul de 1200$ şi maşinile de 40000$ mai mult decât crezi că moartea este un câştig.

Iată de ce, atunci când mă rog pentru trezire, o fac mai întâi pentru lucrul cel mai important: dedicare totală şi supunerea inimilor voastre lui Cristos. Ca să-L iubiţi atât de mult şi să-L doriţi cu atâta pasiune încât venirea Sa să fie marea voastră nădejde, astfel încât moartea să fie un câştig, iar viaţa să vă fie pentru Cristos şi împărăţia Sa.

Prin urmare, doresc să mă concentrez aici pe învierea trupurilor noastre, ale celor ce sunt în Cristos. Mă adresez credincioşilor şi mă rog ca cei necredincioşi, care aud, să se întoarcă de la drumul de pierzare al încrederii în sine şi să creadă. „Dacă mărturiseşti cu gura ta că Isus este Domnul şi dacă crezi în inima ta că Dumnezeu L-a înviat din morţi, vei fi mântuit.” Vei fi iertat; şi când vei muri, vei învia la o viaţă cu Cristos pentru totdeauna.

Mi se pare că speranţa învierii nu mai are aceeaşi putere şi centralitate astăzi pentru noi aşa cum o avea pentru creştinii din biserica primară. Şi cred că unul din motivele pentru aceasta este că noi avem o perspectivă greşită a veşniciei viitoare. Când vorbim despre viitor şi statutul veşnic, tindem să vorbim despre cer, iar cerul tinde să implice mai degrabă un loc îndepărtat, caracterizat de duhuri imateriale, eterice şi nepământeşti.

Cu alte cuvinte, tindem să acceptăm faptul că situaţia, condiţia ACTUALĂ, fără trup, a sfinţilor trecuţi din viaţa aceasta, va fi întotdeauna la fel. Şi suntem atât de încurajaţi să credem că le este bine aşa încât tindem să uităm că aceasta este doar o condiţie, o stare imperfectă şi că nu va fi aşa întotdeauna, nu în felul în care şi-l dorea Pavel pentru sine însuşi. Da, a muri este un câştig. Şi da, a pleca din trup înseamnă a fi acasă cu Domnul. Dar NU, nu aceasta este ultima noastră speranţă. Nu aceasta este ultima stare a bucuriei noastre. Nu aceasta este principala noastră mângâiere finală atunci când ne pierdem apropiaţii credincioşi.

De exemplu, când biserica din Tesalonic a pierdut credincioşi iubiţi, Pavel nu a folosit faptul că ei erau cu Cristos drept principală mângâiere pentru biserică (oricât de adevărat şi minunat ar fi acesta), ci faptul că ei vor învia trupeşte din morţi la timp pentru a participa în mod fizic la venirea lui Cristos. El a spus (în 1 Tesaloniceni 4:15): „…noi, cei vii, care vom rămânea până la venirea Domnului, nu vom lua-o înaintea celor adormiţi.” Să o luăm înainte? Ce a vrut el să spună cu asta? În ce sens „să o luăm înainte”?

Versetul următor răspunde întrebării: „Căci însuşi Domnul, cu un strigăt, cu glasul unui arhanghel şi cu trâmbiţa lui Dumnezeu, se va pogorî din cer, şi întâi vor învia cei morţi în Cristos.” „Întâi!” O, există explicaţie. Noi nu vom lua-o înaintea lor, căci ei vor învia mai întâi. Vedeţi ce diferenţă este în modul în care tindem să ne mângâiem de la o zi la alta. Noi spunem: „Nu o vom lua înaintea lor, fiindcă ei sunt deja cu Domnul.” Ne gândim mai mult în termenii plecării spre ceruri. Ei merg întâi acolo lăsându-şi trupurile în urmă.

Dar nu asta spune Pavel. Cât de adevărat este că aceasta nu este speranţa noastră fundamentală şi nu este principala noastră mângâiere ca şi creştini. Ceea ce spune Pavel este că noi nu o vom lua-o înaintea lor pentru că ei vor merge primii în rai, ceea ce este adevărat, ci pentru că ei vor fi primii înviaţi.

Cu alte cuvinte, Pavel nu se gândeşte mai întâi la cerul îndepărtat, ci la slava a ceea ce se întâmplă aici: trupurilor lor nu vor fi lăsate în morminte, în timp ce noi ne vom bucura fizic de întâlnirea cu Domnul în văzduh urându-I bun-venit în Împărăţia Sa. Ei nu vor rămânea în morminte în timp ce noi vom fi schimbaţi într-o clipeală de ochi şi îmbrăcaţi cu nemurire. Nu, versetul 17 spune: „Cei morţi în Cristos vor învia mai întâi. Apoi (doar apoi), noi, cei vii, care vom fi rămas, vom fi răpiţi toţi împreună cu ei (nu înaintea lor), în nori, ca să întâmpinăm pe Domnul în văzduh; şi astfel vom fi totdeauna cu Domnul.”

Şi când spune „cu Domnul”, se referă la Cel pe care (prin înviere) Îl putem vedea, auzi şi atinge cu trupurile noastre – cu ochii, urechile şi mâinile, asemănătoare cu cele pe care le avem acum. Aceasta este speranţa noastră – să fim alături de Cristosul înviat cu un trup glorios ca al Lui. Să-L cunoaştem într-o formă ca a Sa. Destinul nostru final şi condiţia veşnică nu este eterică, decorporată într-un cer îndepărtat. Destinul nostru este guvernarea împreună cu Cristos aici pe un pământ nou. Această nădejde avea atâta rezonanţă pentru primii creştini încât se mângâiau nu cu bucuriile condiţiei fără de trup după moarte, ci mai întâi cu nădejdea trupurilor înviate (Filipeni 3:21).

Acum priviţi la textul de astăzi, la unul dintre cele mai măreţe descrieri ale acestui eveniment.

Versetul 50: „Ce spun eu, fraţilor, este că nu poate carnea şi sângele să moştenească Împărăţia lui Dumnezeu.” Ce înseamnă aceasta? E o lepădare uniformă a trupului învierii? Nu. „Carnea şi sângele” înseamnă pur şi simplu „natura umană” aşa cum o cunoaştem – muritoare, pieritoare, întinată de păcat, degradată. Ceva atât de firav şi trecător ca trupurile noastre actuale nu vor fi materia Împărăţiei veşnice, durabile, neclătinate şi indestructibile a lui Dumnezeu. Dar aceasta nu înseamnă că nu vor exista trupuri.

Înseamnă că trupurile noastre vor fi măreţe. Vor fi trupurile noastre, dar diferite şi mai plăcute, minunate. Versetul 52: „…într-o clipă, într-o clipeală din ochi, la cea din urmă trâmbiţă. Trâmbiţa va suna, morţii vor învia nesupuşi putrezirii, şi noi vom fi schimbaţi.” Când spune că „morţii vor învia” înseamnă că noi – cei morţi – vom învia. Dacă Dumnezeu ar fi vrut să înceapă totul din nou, fără nicio legătură între trupul pe care îl am acum şi cel pe care îl voi avea, de ce ar spune Pavel „cei morţi vor învia”? De ce nu spune „morţii nu vor învia” (fiindcă ei sunt descompuşi şi moleculele lor sunt împrăştiate plantelor şi animalelor pe mii de kilometrii), aşa că Dumnezeu va începe din nimic, căci nu mai sunt trupuri pe care să le învieze; şi El va crea trupuri cu totul noi, care nu au nicio legătură cu cele vechi? El nu a spus aceasta, fiindcă nu este adevărat.

El a spus două lucruri: cei morţi vor învia (asta ne arată continuitatea), ei vor fi schimbaţi – ei vor fi nesupuşi putrezirii şi nemuritori. Trupul cel vechi va deveni unul nou. Dar va fi trupul tău. Dumnezeu poate să facă ceea ce nu ne putem imagina. Învierea nu este descrisă în termenii unei creaţii noi în totalitate, ci în termenii schimbării celei vechi. „Noi toţi vom fi schimbaţi.” (v.51b)

Priviţi înapoi acum la versetele 37-38. Pavel compară învierea cu ceea ce i se întâmplă unei seminţe când este pusă în pământ. „Şi când semeni, semeni nu trupul care va fi, ci doar un grăunte, cum se întâmplă: fie de grâu, fie de altă sămânţă. Apoi Dumnezeu îi dă un trup, după cum voieşte; şi fiecărei seminţe îi dă un trup al ei.” Ideea este că există o legătură şi o continuitate între sămânţa simplă şi planta cea frumoasă. Când semeni o sămânţă de grâu, nu vei avea o plantă de orz. Dar pe de altă parte este o diferenţă. O plantă este cu mult mai frumoasă decât o sămânţă.

Versetele 42-44 aplică analogia trupului învierii: „Aşa este şi învierea morţilor. Trupul este semănat în putrezire, şi înviază în neputrezire; este semănat în ocară, şi înviază în slavă; este semănat în neputinţă, şi înviază în putere. Este semănat trup firesc, şi înviază trup duhovnicesc.”

Aud pe cineva spunând: „Ce-mi pasă mie? Cine are nevoie de aceasta? Tot ce contează sunt realităţile spirituale ale dragostei, bucuriei, păcii, dreptăţii, bunătăţii şi adevărului. De ce atâta preocupare pentru braţe, picioare, mâini, păr, ochi, urechi şi limbă? Pare atât de firesc…”

Vom vedea mai mult din răspunsul la aceste întrebări peste două săptămâni, când vom vorbi despre pământul nou. Dar să închei cu partea răspunsului de astăzi focalizându-vă atenţia pe 1 Corinteni 6:19-20. Dumnezeu nu a creat universul fizic la întâmplare. El a avut un motiv – să adauge căi de exteriorizare şi manifestare a slavei Sale. „Cerurile vorbesc despre slava lui Dumnezeu.” Iată de ce le-a creat.

Trupul tău intră în aceeaşi categorie a materiei fizice pe care Dumnezeu a creat-o în acest scop. El nu renunţă la planul Său de slăvire prin fiinţele şi trupurile umane. 1 Corinteni 6:19-20 spune: „Nu ştiţi că trupul vostru este Templul Duhului Sfânt, care locuieşte în voi, şi pe care L-aţi primit de la Dumnezeu? Şi că voi nu sunteţi ai voştri? Căci aţi fost cumpăraţi cu un preţ. Proslăviţi, deci, pe Dumnezeu în trupul vostru.”

De ce trece Dumnezeu prin toate problemele murdărindu-Şi mâinile ca să-ţi restabilească trupul şi să-l îmbrace cu nemurire? Fiindcă Fiul Său a plătit preţul vieţii Sale ca Dumnezeu să fie glorificat în trupul tău pe veci. „Căci aţi fost cumpăraţi cu un preţ. Proslăviţi, deci, pe Dumnezeu în trupul vostru.” Dumnezeu nu va compromite lucrarea Fiului Său. De aceea El va învia trupul tău.

Boldul morţii este păcatul (15:56), dar Cristos a purtat blestemul păcatului. Puterea păcatului este legea (15:56), dar Cristos a îndeplinit cerinţele legii. Aşadar Pavel strigă: „Dar mulţumiri fie aduse lui Dumnezeu, care ne dă biruinţa prin Isus Cristos!” Când Cristos a murit, El a iertat păcatele împlinind legea şi învingând moartea. El a obţinut atât sufletele cât şi trupurile noastre.

De aceea Dumnezeu va onora lucrarea Fiului Său înviind trupul tău din morţi şi tu îl vei folosi ca să-I aduci slavă pe veci. Acesta este motivul pentru care ai acest trup. Şi acesta este motivul pentru care va învia în neputrezire.

Ce se întâmplă atunci când mori?

„Acasă cu Domnul”

(2 Corinteni 4:16-5:10)


„De aceea, noi nu cădem de oboseală. Ci chiar dacă omul nostru de afară se trece, totuşi omul nostru dinăuntru se înnoieşte din zi în zi. Căci întristările noastre uşoare de o clipă lucrează pentru noi tot mai mult o greutate veşnică de slavă. Pentru că noi nu ne uităm la lucrurile care se văd, ci la cele ce nu se văd; căci lucrurile care se văd sunt trecătoare, pe când cele ce nu se văd sunt veşnice. Ştim, în adevăr, că, dacă se desface casa pământească a cortului nostru trupesc, avem o clădire în cer de la Dumnezeu, o casă, care nu este făcută de mână ci este veşnică. Şi gemem în cortul acesta, plini de dorinţa să ne îmbrăcăm peste el cu locaşul nostru ceresc, negreşit dacă atunci când vom fi îmbrăcaţi nu vom fi găsiţi dezbrăcaţi de el. Chiar în cortul acesta deci, gemem apăsaţi; nu că dorim să fim dezbrăcaţi de trupul acesta, ci să fim îmbrăcaţi cu trupul celălalt peste acesta, pentru ca ce este muritor în noi să fie înghiţit de viaţă. Şi Cel ce ne-a făcut pentru aceasta este Dumnezeu, care ne-a dat arvuna Duhului. Aşadar, noi întotdeauna suntem plini de încredere; căci ştim că, dacă suntem acasă în trup, pribegim departe de Domnul, pentru că umblăm prin credinţă, nu prin vedere. Da, suntem plini de încredere şi ne place mult mai mult să părăsim trupul acesta, ca să fim acasă la Domnul. De aceea ne şi silim să-I fim plăcuţi, fie că rămânem acasă, fie că suntem departe de casă. Căci toţi trebuie să ne înfăţişăm înaintea scaunului de judecată al lui Hristos, pentru ca fiecare să-şi primească răsplata după binele sau răul pe care-l va fi făcut când trăia în trup.”

Astăzi doresc să încep o serie de cinci săptămâni, o serie intitulată „Ce se întâmplă atunci când mori?” cu „voi”, adică cu cei credincioşi în Isus Cristos. Dacă nu eşti credincios, scopul acestor mesaje este de a te trezi din somnul indiferenţei la certitudinea morţii, a veşniciei şi pentru a te motiva să-L consideri pe Isus Cristos singura cale spre viaţa veşnică şi singura scăpare de iad şi moarte veşnică. „Eu sunt Calea, Adevărul şi Viaţa, nimeni nu vine la Tatăl decât prin Mine.” (Ioan 14:6) Nu este altă cale către Dumnezeu.

În această predică voi încerca să răspund cu Scriptura la întrebarea „Ce se întâmplă imediat după momentul morţii?” În următoarele patru săptămâni întrebările vor fi:

Ce vi se va întâmpla odată cu venirea lui Cristos?
Ce li se vor întâmpla credincioşilor la Judecată?
Care este locul nostru final: un cer îndepărtat sau un pământ nou, unde leii şi mieii vor convieţui în pace?
Care este elementul esenţial ce leagă viaţa aceasta de cea viitoare?

Există o listă lungă de motive pentru care consider această temă ca fiind una crucială pentru noi toţi. Să menţionez câteva dintre ele:

(1) Posibilităţile de bucurie şi nefericire după moarte sunt de mii de ori mai mari decât cele din puţinii ani petrecuţi pe acest pământ. Biblia compară această viaţă cu un abur care se arată atunci când respiri într-o dimineaţă de iarnă şi pe urmă dispare. (Iacov 4:14) Biblia descrie momentul după moarte ca „vecii vecilor”. Nu este doar o veşnicie, nici două veşnicii de o mie de ani, ci veci de veci, mii şi mii de secole. (Apocalipsa 14:11) Contează enorm de mult ceea ce ţi se întâmplă după ce mori.

(2) Această temă ne obligă să ne punem întrebarea dacă credinţa noastră este una reală, substanţială, biblică, dacă e o credinţă într-o realitate obiectivă, externă înafara fiinţei noastre. Şi dacă aceasta este credinţa noastră în Dumnezeu sau este mai mult o experienţă subiectivă, un cumul de sentimente şi gânduri interioare, care funcţionează doar ca o pernă emoţională care să înmoaie încercările vieţii şi să ne furnizeze o reţea de prieteni. Întâlnirea cu veşnicia are un efect uimitor de a ne dezmetici din iluziile religioase.

(3) Gândul la moarte şi veşnicie ne ajută să Îl păstrăm pe Dumnezeu ca centru al vieţilor noastre, testându-ne totodată dacă iubim mai mult lumea aceasta decât pe Dumnezeu. Ne dă gândul morţii mai multă suferinţă, pentru că pierdem ceea ce iubim pe pământ, sau bucurie, pentru că Îl câştigăm pe Cristos?

(4) Când conştientizezi adevărul biblic al acestei teme, acesta te eliberează de teamă şi îţi dă curaj de a trăi cea mai radicală, autojertfitoare viaţă de dragoste. Persoana care poate spune cu adevărat „a muri este un câştig” va putea, ca nimeni altcineva, să spună „a trăi este Hristos”. (Filipeni 1:21) Dar dacă nu poţi spune „a muri este un câştig”, atunci vei spune probabil, într-un fel sau altul: „Să mâncăm, să bem şi să ne căsătorim, căci mâine murim.” (1 Corinteni 15:32) Este esenţial să fii sigur de ceea ce se întâmplă când mori, ca şi credincios în Cristos, pentru îmbărbătarea de zi cu zi şi pentru a nu cădea de oboseală în suferinţa şi sănătatea tot mai redusă a acestei vieţi.

Aceasta ne aduce la textul nostru:
Ceea ce face apostolul Pavel în 2 Corinteni 4:16 – 5:10 le arată corintenilor motivul pentru care el nu cade de oboseală în ciuda tuturor necazurilor şi întristărilor (4:8-12). În special în privinţa faptului de a şti că va muri. Trupul său se degrada, era tot mai bolnav. Să privim în 2 Corinteni 4:16 – „De aceea, noi nu cădem de oboseală […] Ci chiar dacă omul nostru de afară se trece, totuşi omul nostru dinăuntru se înnoieşte din zi în zi.”

Este absolut vital să nu cădem de oboseală. Unii dintre voi au primit o asemenea lovitură fizică, financiară şi relaţională încât aţi fost deseori tentaţi să „cădeţi de oboseală”, să renunţaţi, să spuneţi: „Nu se merită. Que sera, sera(ce va fi, va fi). Cui îi pasă?” Pavel s-a lovit de aceeaşi tentaţie (v. 8-12). Şi în acest text observăm unul dintre motivele pentru care nu a căzut de oboseală.

Pentru a arăta că acesta este cu adevărat un fapt crucial, în acest punct, priviţi la versetele 6 şi 8 din capitolul cinci, care ţine de acelaşi şir de gânduri. Versetul 6: „Aşadar, noi întotdeauna suntem plini de încredere…” Versetul 8: „Suntem plini de încredere…” Vom reveni la aceste versete la momentul potrivit, dar acum este important să vă arăt că ceea ce face Pavel aici este să pună temeliile trăirii cu încredere şi fără a cădea de oboseală. Acesta este efectul pe care aş vrea să-l aibă asupra voastră.

Acum să ne întoarcem la 4:16 şi să urmărim şirul gândurilor sale pentru a vedea ce îl ameninţa pe Pavel să cadă de oboseală şi să-şi piardă încrederea şi ce anume îl reţinea de la a cădea de oboseală.

Versetul 16: „De aceea, noi nu cădem de oboseală. Ci chiar dacă omul nostru de afară se trece…” Aici este ameninţarea cu care avea de a face: trupul său – „omul de afară” – trece, se degradează. El nu mai putea vedea la fel (şi probabil că nu existau ochelari). El nu mai auzea la fel. Nu se mai refăcea după lovituri la fel ca în trecut. Puterea cu care mergea din oraş în oraş nu îl mai ţinea ca în tinereţe. El îşi vede ridurile de pe faţă şi de pe gât. Memoria nu îi mai era la fel de bună. Încheieturile îi amorţeau când stătea în picioare. Cu alte cuvinte, el ştia, ca oricare altul, că va muri. Omul său din afară se degrada. Aceasta era ameninţarea la curajul şi la bucuria sa.

De ce nu cade Pavel de oboseală?

Prima parte a răspunsului o găsim în versetul 16: „De aceea, noi nu cădem de oboseală. Ci chiar dacă omul nostru de afară se trece, totuşi omul nostru dinăuntru se înnoieşte din zi în zi.” El nu cade de oboseală fiindcă zi de zi inima lui, omul său din interior, este reînnoit. Dacă trupul său îmbătrânit tinde al descuraja, ceva totuşi îl încurajează. Ce anume?

Iinima sa înnoită vine de la ceva foarte ciudat: vine de la privirea spre lucrurile care nu se văd. Versetul 18: „Pentru că noi nu ne uităm la lucrurile care se văd, ci la cele ce nu se văd; căci lucrurile care se văd sunt trecătoare, pe când cele ce nu se văd sunt veşnice.” Din acest motiv Pavel nu cădea de oboseală: deoarece privea la lucrurile care nu se văd.

Amintiţi-vă cum i-a criticat Isus pe liderii religioşi ai zilelor sale: „…pentru că ei, cu toate că văd, nu văd, şi cu toate că aud, nu aud, nici nu înţeleg.” Cu alte cuvinte era ceva „de văzut” în viaţa şi în învăţătura lui Isus, ceva ce ei nu au văzut, dar trebuia observat. Aceasta trebuie schimbat dacă vrem să primim speranţă şi curaj de la Isus şi să nu cădem de oboseală. Trebuie să se spună despre noi: „Cu toate că nu văd, ei văd; şi neauzind ei aud.” Asta este ceea ce făcea apostolul Pavel în versetul 18: el privea la „lucrurile care nu se văd.”

Pavel ilustrează aceasta în capitolul 5, versetul 7: „Umblăm prin credinţă, nu prin vedere.” Aceasta nu înseamnă că ne aventurăm în întuneric fără dovada a ceea ce este acolo. Înseamnă că cele mai preţioase şi mai importante realităţi din lume se află dincolo de percepţia noastră, iar noi „privim” la ele (v.18) prin ceea ce cunoaştem despre Cristos de la martorii credincioşi care L-au văzut şi I-au auzit vocea. Ne îmbărbătăm inimile – ne înnoim curajul – concentrându-ne privirea inimilor noastre pe lucrurile care nu se văd, adevăr obiectiv, despre care învăţăm prin mărturia celor care L-au cunoscut pe Cristos şi au fost învăţaţi de El. (Efeseni 1:18-23)

Care adevăr? Pe ce anume ne fixăm privirea pentru experimentarea zilnică a înnoirii omului interior în faţa morţii?

Ca să răspundem la aceasta ne uităm înapoi la versetul 17 observând o puternică sinteză. Şi privim mai departe în capitolul 5 pentru explicaţia la această sinteză.

Versetul 17 – Ne înnoim omul interior privind în fiecare zi la acest adevăr: „În scurt timp, necazul de o clipă ne aduce o măsură veşnică de slavă dincolo de orice imaginaţie.”

Degradarea trupului nu este lipsită de sens. Suferinţa, stresul, frustrarea şi necazul nu sunt zadarnice. Ele nu dispar pur şi simplu într-o groapă neagră de suferinţe inutile. De fapt acest „necaz de o clipă (îi spune astfel în ciuda faptului că durase ani de zile şi fusese un necaz constant, deseori chinuitor) produce o măsură veşnică de slavă dincolo de orice imaginaţie.”

Cu alte cuvinte, lucrurile nevăzute, spre care privea Pavel ca să-şi înnoiască omul interior constau în acea măsură imensă de slavă pregătită pentru el nu doar după, ci chiar şi prin consumarea trupului său. Există o corelare între degradarea trupului lui Pavel şi arătarea slavei sale. Când este lovit, el nu priveşte la cât de grea este lovitura, ci la măsura slavei cauzată de lovitură.

Ce vede el când priveşte la slava nevăzută? Continuând spre capitolul cinci el lămureşte ceea ce vede privind la lucrurile nevăzute.

Următoarele două mesaje privesc aceste versete: trupul învierii şi judecata credincioşilor. Dar niciuna dintre acestea nu constituie subiectul acestui mesaj. Aşa că, dacă trec peste ceva mai repede, citiţi predica următoare.

Versetele 1-5 privesc speranţa de a primi trupuri noi, glorificate la înviere. Versetele 9-10 privesc judecata şi efortul apostolului Pavel de a fi pe placul Judecătorului – Cristos. Atenţia noastră este la versetele 6-8, nădejdea de a fi cu Cristos imediat după moarte.

Dar să vă citesc versetele privitoare la trupul învierii, căci există o legătură crucială între această nădejde şi nădejdea de a fi cu Cristos (fără un trup înnoit) imediat după moarte. Versetele 1-5:

Ştim, în adevăr, că, dacă se desface casa pământească a cortului nostru trupesc [el vorbeşte despre trupul său care se degrada], avem o clădire în cer de la Dumnezeu [o clădire ca un opus la cort, anume o casă – care este ceva mai durabilă – şi anume un nou trup în înviere], o casă, care nu este făcută de mână ci este veşnică. Şi gemem în cortul acesta [acest „cort” – trupul nostru], plini de dorinţa să ne îmbrăcăm peste el cu locaşul nostru ceresc [care este trupul nostru în înviere; aici alternează metaforele „a fi îmbrăcat” şi „a locui”], negreşit dacă atunci când vom fi îmbrăcaţi nu vom fi găsiţi dezbrăcaţi de el [cu alte cuvinte el nu doreşte să se dezbrace de trupul său actual ca de o haină şi să devină un suflet fără trup – iată la ce se referă goliciunea aici, a se dezbrăca]. Chiar în cortul acesta deci [acest trup muritor], gemem apăsaţi; nu că dorim să fim dezbrăcaţi de trupul acesta [nu dorim să fim un suflet fără trup], ci să fim îmbrăcaţi cu trupul celălalt peste acesta [peste hainele actuale – el vrea ca cea de-a doua venire a lui Cristos să aibă loc astfel încât să nu fie nevoit să moară şi să fie fără trup, ci practic doreşte ca trupul său actual să fie asimilat, înghiţit în viaţa glorioasă de înviere a noului trup], pentru ca ce este muritor în noi, să fie înghiţit de viaţă. Şi Cel ce ne-a făcut pentru aceasta, este Dumnezeu, care ne-a dat arvuna Duhului.

Vom vorbi mai mult despre aceasta în mesajul următor. Deocamdată aici este punctul crucial. Dacă Pavel ar fi avut preferinţe, el şi-ar fi ales noul trup în înviere la a doua venire a lui Cristos fără a mai trece prin moarte. Şi motivul pe care îl dă este că experienţa „goliciunii” – care înseamnă dezbrăcarea de trupul său – nu este acelaşi lucru cu a fi înghiţit de viaţă în timp ce el se schimbă într-o clipire de ochi la a doua venire a lui Cristos.

Aceasta înseamnă că marea nădejde finală a creştinului nu este de a trece prin moarte şi de a fi eliberat de trupul vechi, ci de a învia cu un trup nou, glorios, sau, cel mai bine, de a învia la a doua venire în aşa fel încât să nu trebuiască să-şi piardă temporar trupul şi să fie „dezbrăcat” (suflet fără trup, Matei 10:28; Apocalipsa 6:9; Evrei 12:23) până la momentul învierii.

Asta înseamnă că trecerea prin moarte şi întâlnirea cu Cristos nu are loc sau nu este ceva bun? Categoric nu la asta se referă. Pavel aduce lucrurile înapoi în perspectivă la versetele 6-8:

Aşa dar, noi întotdeauna suntem plini de încredere; căci ştim că, dacă suntem acasă în trup, pribegim departe de Domnul [intimitatea mult dorită nu poate exista aici], pentru că umblăm prin credinţă, nu prin vedere. Da, suntem plini de încredere, şi ne place mult mai mult să părăsim trupul acesta, ca să fim acasă la Domnul.

Acum auziţi doar. În versetul 4 Pavel spune că „nu doreşte să fie dezbrăcat.” Prima sa preferinţă nu este să fie „absent din trup.” El spune acest lucru comparându-l cu faptul de a fi îmbrăcat cu noul trup în înviere, fiind viu la a doua venire a lui Cristos. Aceasta este prima sa alegere. Dar daca aceasta nu e posibilă, dacă trebuie să aleagă între o viaţă mai lungă de credinţă aici şi întâlnirea cu Cristos, el preferă ca Dumnezeu să-l ia la El, CHIAR DACĂ aceasta înseamnă că trebuie să fie dezbrăcat de trupul său.

Şi motivul acestei dorinţe de a-şi părăsi trupul nu este din cauza el este rău (o, ce mult doreşte el experienţa noului trup în înviere), ci fiindcă dorinţa de a fi acasă cu Domnul este irezistibilă pentru Pavel. Versetul 8 spune: „…ne place mult mai mult să părăsim trupul acesta, ca să fim acasă la Domnul.”

Rezumat
Pavel îşi înnoieşte omul său lăuntric privind la lucrurile care nu se văd. El vede trei posibilităţi şi le alege în ordine descrescătoare. Prima – ar prefera ca Isus Cristos să vină şi să-i acopere trupul său muritor cu nemurire, ca să nu mai fie nevoie să treacă prin moarte şi să fie incomplet, un suflet fără trup. Dar, fiindcă Dumnezeu nu vrea aceasta, Pavel preferă să fie fără de trup decât să mai trăiască aici, căci Îl iubeşte pe Cristos mai mult decât orice altceva. A fi fără de trup înseamnă să fie acasă cu Domnul, o intimitate mai profundă şi mai măreaţă decât orice altceva am putea cunoaşte în viaţa aceasta. În final, dacă prin voia lui Dumnezeu nu va fi timpul celei de-a doua veniri, sau nu va fi momentul trecerii prin moarte, Pavel va umbla prin credinţă şi nu prin vedere.

În credinţă va fi curajos şi, chiar dacă trupul din afară se degradează, omul său lăuntric va fi înnoit zi de zi prin această credinţă într-o nemaivăzută măsură de slavă.

Cercetaţi-vă pe voi înşivă. Împărtăşiţi aceste priorităţi şi valori biblice în viaţa voastră? Tânjiţi mai întâi după a doua venire? Şi în al doilea rând, tânjiţi să fiţi acasă cu Cristos, chiar dacă aceasta vă costă părăsirea trupului? În al treilea rând, vă angajaţi să umblaţi prin credinţă până la venirea Sa sau până vă va cheama acasă?

Suferinţele lui Hristos

Citeşte Isaia 53:1-6. Ce spune profetul că avea să experimenteze Domnul întrupat?

Isaia 53:1-6
1. Cine a crezut în ceea ce ni se vestise? Cine a cunoscut braţul Domnului?
2. El a crescut înaintea Lui ca o odraslă slabă, ca un lăstar care iese dintr-un pământ uscat. N-avea nici frumuseţe, nici strălucire ca să ne atragă privirile, şi înfăţişarea Lui n-avea nimic care să ne placă.
3. Dispreţuit şi părăsit de oameni, Om al durerii şi obişnuit cu suferinţa, era aşa de dispreţuit, că îţi întorceai faţa de la El, şi noi nu L-am băgat în seamă.
4. Totuşi El suferinţele noastre le-a purtat, şi durerile noastre le-a luat asupra Lui, şi noi am crezut că este pedepsit, lovit de Dumnezeu şi smerit.
5. Dar El era străpuns pentru păcatele noastre, zdrobit pentru fărădelegile noastre. Pedeapsa care ne dă pacea a căzut peste El, şi prin rănile Lui suntem tămăduiţi.
6. Noi rătăceam cu toţii ca nişte oi, fiecare îşi vedea de drumul lui, dar Domnul a făcut să cadă asupra Lui nelegiuirea noastră a tuturor.

În Isaia 53:4 se spune că Isus a purtat suferinţele şi durerile noastre, deci şi pe ale lui Iov! Şi nu numai pe ale lui, ci şi pe ale întregii lumi. El a murit pe cruce pentru păcatul tuturor oamenilor care au trăit vreodată.

Aşadar, numai prin prisma jertfei lui Isus putem vedea cartea lui Iov în adevărata ei perspectivă. Acolo, Dumnezeul care i S-a descoperit lui Iov, Acela la a cărui poruncă se înalţă vulturii şi care menţine ordinea în interiorul atomilor – a suferit mai mult decât a suferit sau ar putea suferi vreodată vreun om. Suferinţele şi durerile pe care noi le cunoaştem individual, El Şi le-a asumat pe toate la un loc; de aceea, nu-I poate ţine nimeni predici despre suferinţă Aceluia care a purtat, în natura Sa umană, greul tuturor nenorocirilor produse de păcat pe tot pământul. Noi cunoaştem numai durerea proprie, numai suferinţa proprie, dar, pe cruce, El a purtat, a trăit suferinţele noastre, ale tuturor.

Dumnezeul care l-a întrebat pe Iov: „Cunoşti tu legile cerului? Sau tu îi orânduieşti stăpânirea pe pământ?” (Iov 38:33) ni Se înfăţişează a fi şi mai minunat când ne gândim că El, care a adus la existenţă „legile cerului”, a luat asupra Sa trup omenesc şi a murit în acest trup ca „să nimicească pe cel ce are puterea morţii, adică pe Diavolul” (Evrei 2:14).

Privită prin prisma jertfei lui Isus, cartea lui Iov capătă mai mult sens, deoarece jertfa Sa oferă răspuns la multele întrebări neclarificate. Iar cea mai mare întrebare dintre toate e aceasta: Este drept ca Dumnezeu să rămână în cer în timp ce Iov este obligat să sufere pe pământ atât de mult, doar pentru a fi respinse acuzaţiile lui Satana? Sacrificiul de la Golgota ne arată că, oricât de mult a suferit Iov sau altcineva în lumea aceasta, Domnul nostru a suferit de bunăvoie cu mult mai mult, pentru a ne oferi speranţa şi făgăduinţa mântuirii.

Pentru Iov, Dumnezeu era Creatorul; pentru noi, astăzi, El este şi Creatorul, şi Răscumpărătorul sau, mai bine zis, este Creatorul care a devenit Răscumpărător (Filipeni 2:6-8). Pentru aceasta, El a trebuit să sufere din cauza păcatului atât de mult, cât nicio fiinţă umană, nici chiar Iov, n-a suferit şi nici n-ar putea suferi vreodată. În faţa scenei patimilor Sale nu putem decât să exclamăm asemenea lui Iov: „Mi-e scârbă de mine şi mă pocăiesc în ţărână şi cenuşă” (Iov 42:6).

Satana demascat

Citeşte Ioan 12:30-32. Ce a declarat Domnul Isus cu privire la Satana, doar cu puţin înainte de a fi răstignit?

Ioan 12:30-32
30. Isus a răspuns: „Nu pentru Mine s-a auzit glasul acesta, ci pentru voi.
31. Acum are loc judecata lumii acesteia, acum stăpânitorul lumii acesteia va fi aruncat afară.
32. Şi după ce voi fi înălţat de pe pământ, voi atrage la Mine pe toţi oamenii.” –

După ce descrie moartea lui Isus pe cruce, Ellen G. White notează următoarele cu privire la impactul pe care aceasta l-a avut asupra locuitorilor universului: „Acuzaţiile mincinoase ale lui Satana la adresa caracterului lui Dumnezeu şi a guvernării divine au apărut acum în adevărata lor lumină. El îl acuzase pe Dumnezeu că urmăreşte doar să Se înalţe pe Sine atunci când pretinde supunere şi ascultare din partea fiinţelor create şi declarase că, deşi cere din partea tuturor un spirit de jertfire de sine, El nu manifestă acest spirit şi nu face niciun sacrificiu. Acum s-a văzut că, pentru mântuirea omenirii decăzute şi păcătoase, Conducătorul universului făcuse cel mai mare sacrificiu pe care putea să-l facă iubirea, căci „Dumnezeu era în Hristos, împăcând lumea cu Sine” (2 Corinteni 5:19). De asemenea, s-a văzut că, în timp ce Lucifer deschisese uşa pentru intrarea păcatului prin dorinţa lui de onoare şi supremaţie, Hristos, pentru a distruge păcatul, S-a umilit şi S-a făcut ascultător până la moarte.” – Ellen G. White, Tragedia veacurilor, ed. 2011, p. 413

Cum a împăcat moartea lui Hristos lumea cu Dumnezeu?

2 Corinteni 5:19
că adică, Dumnezeu era în Hristos, împăcând lumea cu Sine, neţinându-le în socoteală păcatele lor, şi ne-a încredinţat nouă propovăduirea acestei împăcări.

Lumea noastră a căzut în păcat, în răzvrătire; i-a deschis uşa lui Satana, care a venit cu tot felul de intrigi, cum observăm şi în cartea lui Iov. Dar când a luat asupra Sa natura umană, Fiul lui Dumnezeu a refăcut pentru totdeauna legătura dintre cer şi pământ şi a garantat cu moartea Sa anihilarea definitivă a păcatului şi a lui Satana. La cruce, Isus a plătit pedeapsa pentru păcat cerută de Lege, împăcând astfel lumea căzută cu Dumnezeu. Noi suntem nişte păcătoşi condamnaţi la moarte, dar putem avea, prin credinţă, făgăduinţa vieţii veşnice în Isus.

Isus a plătit pe cruce pedeapsa deplină pentru păcatele pe care le-ai săvârşit. De ce ar trebui ca adevărul acesta uimitor să-ţi schimbe viaţa şi să-ţi dea dorinţa de a trăi în ascultare de El?

Lupta creştinului

Romani 7:22-25

 

Robert Murray M’Cheyne


,,Fiindcă, după omul din lăuntru îmi place Legea lui Dumnezeu; dar văd în mădularele mele o altă lege, care se luptă împotriva legii primite de mintea mea, şi mă ţine rob legii păcatului, care este în mădularele mele. O, nenorocitul de mine! Cine mă va izbăvi de acest trup de moarte?… Mulţumiri fie aduse lui Dumnezeu, prin Isus Hristos, Domnul nostru!… Astfel dar, cu mintea, eu slujesc legii lui Dumnezeu; dar cu firea pământească, slujesc Legii păcatului.” (Romani 7:22-25)

Un credincios trebuie să fie cunoscut nu numai după pacea şi bucuria sa, ci şi după lupta şi suferinţa sa. Pacea sa este deosebită: ea izvorăşte din Hristos, este cerească, este o pace sfântă. Lupta sa este la fel de deosebită: este adânc înrădăcinată, chinuitoare, şi nu încetează până la moarte. Am ales subiectul luptei creştinului ca să poţi cunoaşte, prin ea, dacă eşti un soldat al lui Hristos – dacă lupţi cu adevărat lupta cea bună a credinţei.

I. Credinciosul îşi găseşte plăcerea în Legea lui Dumnezeu: ,,După omul din lăuntru îmi place Legea lui Dumnezeu.” (Romani 7:22)

1. Înainte ca un om să vină la Hristos, el urăşte Legea lui Dumnezeu: întregul său suflet se revoltă împotriva ei – ,,umblarea după lucrurile firii pământeşti este vrăjmăşie împotriva lui Dumnezeu, căci ea nu se supune Legii lui Dumnezeu” (Romani 8:7).

(1) Oamenii neconvertiţi urăsc Legea lui Dumnezeu din cauza purităţiisale. ,,Cuvîntul Tău este cu totul încercat, şi robul Tău îl iubeşte.” (Psalmul 119:140) Din acelaşi motiv oamenii lumeşti îl urăsc. Legea este exprimarea minţii pure şi sfinte a lui Dumnezeu. Este infinit opusă oricărei necurăţii sau păcat. Fiecare rând din Lege este împotriva păcatului. Dar oamenii fireşti iubesc păcatul, şi prin urmare urăsc Legea, pentru că ea li se opune în tot ceea ce ei iubesc. Aşa cum liliecii urăsc lumina şi zboară departe de ea, la fel oamenii neconvertiţi urăsc lumina pură a Legii lui Dumnezeu şi se depărtează de ea.

(2) Ei o urăsc pentru lărgimea sa. ,,Poruncile Tale sunt fără margini” (Psalmul 119:96). Legea se extinde asupra tuturor acţiunilor lor exterioare, văzute şi nevăzute; se extinde asupra oricărui cuvânt nefolositor pe care îl rostesc oamenii; se extinde asupra imaginilor pe care le privesc ochii lor; coboară în cele mai adânci peşteri ale inimilor lor; condamnă cele mai secrete izvoare ale păcatului şi poftei care se cuibăresc acolo. Oamenii neconvertiţi sunt în conflict cu Legea lui Dumnezeu din cauza stricteţii sale. Dacă s-ar extinde doar asupra acţiunilor mele exterioare, atunci aş putea să o suport; dar îmi condamnă cele mai secrete gânduri şi dorinţe, pe care nu le pot împiedica să apară. De aceea oamenii neevlavioşi se revoltă împotriva Legii.

(3) Ei o urăsc pentru caracterul ei neschimbător. ,,Cerul şi pământul vor trece, dar nu va trece o iotă sau o frântură de slovă din Lege” (Matei 24:25 şi 5:18 combinate). Dacă Legea s-ar schimba, sau ar renunţa la unele din cerinţele sale, sau ar muri, atunci oamenii neevlavioşi ar fi foarte mulţumiţi. Dar e la fel de neschimbătoare ca Dumnezeu: este scrisă pe inima lui Dumnezeu, ,,în care nu este nici schimbare, nici umbră de mutare” (Iacov 1:17). Nu se poate schimba decât dacă Dumnezeu s-ar schimba! Nu poate muri decât dacă Dumnezeu ar muri. Chiar în veşnicia iadului cerinţele şi blestemele ei vor fi aceleaşi. Este o Lege neschimbătoare, pentru că El este un Dumnezeu neschimbător. De aceea oamenii neevlavioşi au o ură neschimbătoare faţă de această Lege sfântă.

2. Când un om vine la Hristos, el este schimbat în totalitate. El poate spune: ,,Fiindcă, după omul din lăuntru îmi place Legea lui Dumnezeu” (Romani 7:22). El poate spune împreună cu David: ,,Cât de mult iubesc Legea Ta! Toată ziua mă gândesc la ea.” (Psalmul 119:97). El poate spune împreună cu Domnul Isus, în Psalmul 40 (versetul 8): ,,Vreau să fac voia Ta, Dumnezeule! Şi Legea Ta este în fundul inimii mele.” Sunt două motive pentru aceasta:

Primul motiv: Legea nu mai este un duşman. Dacă vreunul dintre cei ce tremuraţi, apăsaţi de sentimentul nenumăratelor voastre păcate şi de blestemele Legii pe care aţi încălcat-o, veţi fugi la Hristos, veţi găsi odihnă. Veţi descoperi că El a anulat în întregime pretenţiile Legii ca un Garant pentru păcătoşi, că i-a suportat în întregime toate blestemele. Veţi putea spune: ,,Hristos ne-a răscumpărat din blestemul Legii, făcându-Se blestem pentru mine, fiindcă este scris: ‘Blestemat e oricine este atârnat pe lemn'” (Galateni 3:13). Nu trebuie să vă mai temeţi, atunci, de acea înfricoşătoare Lege sfântă; nu sunteţi sub Lege, ci sub har (Romani 6:14). Nu trebuie să vă temeţi mai mult de Lege decât v-aţi teme după Ziua Judecăţii. Imaginaţi-vă un suflet mântuit după Ziua Judecăţii. Când acea scenă îngrozitoare a trecut – când morţii, mari şi mici, au stat înaintea Scaunului de domnie mare şi alb (Apocalipsa 20:11) – când sentinţa suferinţei veşnice a căzut asupra tuturor celor neconvertiţi şi aceştia s-au scufundat în iazul al cărui foc nu poate fi stins niciodată; nu va spune atunci acel suflet mântuit: ,,Nu mai trebuie să mă tem de acea Lege sfântă; i-am văzut potirele mâniei (Apocalipsa 15:7) vărsate; dar nici un strop nu a căzut pe mine”? La fel poţi spune şi acum, o, cel ce crezi în Hristos! Când priveşti sufletul lui Hristos, sfâşiat de trăsnetele lui Dumnezeu, când priveşti trupul Său, străpuns pentru păcat, poţi spune: ,,El a fost făcut blestem pentru mine; de ce să mă mai tem de acea Lege sfântă?”

Al doilea motiv: Duhul lui Dumnezeu scrie Legea în inimă.Promisiunea spune: ,,După zilele acelea, zice Domnul, voi pune Legea Mea înlăuntrul lor, o voi scrie în inima lor; şi Eu voi fi Dumnezeul lor, iar ei vor fi poporul Meu” (Ieremia 31:33). Atunci când vii la Hristos, frica de Lege îţi dispare, dar Duhul Sfânt care îţi intră în inimă te face să iubeşti Legea. Duhul Sfânt nu mai este ţinut departe de acea inimă; El intră în ea şi o înmoaie; El ia inima de piatră (Ezechiel 36:26) şi pune în loc o inimă de carne (Ezechiel 36:26); pe aceasta El scrie sfânta, sfânta Lege a lui Dumnezeu. Atunci Legea lui Dumnezeu e dulce pentru acel suflet; el îşi găseşte plăcerea în ea. ,,Legea este sfântă, şi porunca este sfântă, dreaptă şi bună” (Romani 7:12).El doreşte acum, cu sinceritate, ca fiecare gând, cuvânt şi faptă să fie în conformitate cu acea Lege. ,,O, de ar ţinti căile mele la păzirea orânduirilor Tale! Multă pace au ceice iubesc Legea Ta, şi nu li se întâmplă nici o nenorocire” (Psalmul 119:5 şi 119:165 combinate). Psalmul 119 devine respiraţia acelei inimi noi. Acum va tânji el ca întreaga lume să se supună acelei Legi pure şi sfinte. ,,Ochii îmi varsă şiroaie de ape, pentru că Legea Ta nu este păzită” (Psalmul 119:136). O, de ar şti întreaga lume că sfinţenia şi fericirea sunt unul şi acelaşi lucru! Pune-te la încercare. Poţi spune: ,,După omul din lăuntru îmi place Legea lui Dumnezeu” (Romani 7:22)? O iubeşti acum? Tânjeşti după vremea când vei trăi în întregime sub ea – sfânt, aşa cum Dumnezeu este sfânt, curat, aşa cum Cristos este curat?

O, veniţi, păcătoşi, daţi-vă inimile lui Hristos, ca El să poată scrie pe ele Legea Sa sfântă! Destul aţi avut legea Diavolului întipărită în inimile voastre; veniţi la Domnul Isus, şi El vă va adăposti de blestemele Legii şi vă va da Duhul Sfânt care va scrie toată Legea în inimile voastre; El te va face să o iubeşti din tot sufletul tău. Roagă-L să-Şi ţină promisiunea. Cu siguranţă, destul ai încercat plăcerile păcatului. Vino acum, şi încearcă plăcerile sfinţeniei dintr-o inimă curată. Dacă vei muri cu inima aşa cum e acum, aceasta va fi însemnată ca o inimă păcătoasă pentru întreaga veşnicie: ,,Cine este nedrept, să fie nedrept şi mai departe; cine este întinat, să se întineze şi mai departe” (Apocalipsa 22:11). Vino şi primeşte o inimă nouă până nu vei muri: pentru că, dacă nu te naşti din nou, nu vei putea vedea împărăţia lui Dumnezeu.

II. Un credincios adevărat simte în mădularele sale o lege care se împotriveşte (Romani 7:23)

,,Văd în mădularele mele o altă lege, care se luptă împotriva Legii primite de mintea mea, şi mă ţine rob legii păcatului, care este în mădularele mele” (Romani 7:23). Când un păcătos vine pentru prima dată la Hristos, el se gândeşte adesea că de-acum şi-a luat rămas bun pentru totdeauna de la păcat: ,,De-acum nu voi mai păcătui niciodată.” Se simte deja la poarta cerului. Dar curând o mică ispită îi dă în vileag inima, şi el strigă: ,,Văd o altă lege.”

1. Observaţi că el o numeşte ,,o altă lege”, o lege total diferită de Legea lui Dumnezeu – o lege în totalitate contrară acesteia. În versetul 25 el o numeşte ,,legea păcatului” – o lege care îi porunceşte să păcătuiască – care îl îmboldeşte înainte prin răsplăţi şi ameninţări. În Romani 8:2 este numită ,,legea păcatului şi a morţii” – o lege care nu numai că duce la păcat, dar şi la moarte, la moarte veşnică: ,,plata păcatului este moartea” (Romani 6:23). Este aceeaşi lege numită în Galateni carnea: ,,carnea pofteşte împotriva Duhului” (5:17). Este aceeaşi ca în Efeseni 4:22, unde este numită ,,omul cel vechi”, care se strică după poftele înşelătoare. Aceeaşi lege care în Coloseni 3 este numită ,,mădularele voastre” – ,,De aceea, omorâţi mădularele voastre care sunt pe pământ: curvia, necurăţia, patima, pofta rea, şi lăcomia, care este o închinare la idoli” (versetul 5). Aceeaşi lege este numită în Romani 7:24 ,,acest trup de moarte”. Adevărul este, prin urmare, că în inima credinciosului rămân toate mădularele şi trupul unui om vechi, sau ale unei vechi naturi: rămâne fântâna oricărui păcat care a poluat vreodată lumea.

2. Mai observaţi că această lege face ceva – ,,se luptă”. Legea din mădulare nu stă liniştită, ci întotdeauna luptă. Nu poate fi niciodată pace în inima unui credincios. Există pacea cu Dumnezeu, dar o luptă continuă cu păcatul. Această lege din mădulare are la dispoziţia sa o armată de pofte şi duce un război constant împotriva Legii lui Dumnezeu. Într-adevăr, uneori o armată stă la pândă şi aşteaptă în linişte până soseşte momentul potrivit pentru a ataca. La fel, poftele din inimă aşteaptă adesea în tăcere până în ora ispitei, şi atunci se războiesc cu sufletul. Inima este ca un vulcan. Uneori dormitează şi nu scoate altceva decât fum, dar focul mocneşte în adâncuri şi în curând va erupe din nou. Există doi mari luptători în sufletul credinciosului. Pe de o parte e Satan, având sub comanda sa carnea şi poftele sale; de cealaltă parte e Duhul Sfânt, având sub comanda sa întreaga nouă făptură. Şi astfel ,,firea pământească pofteşte împotriva Duhului, şi Duhul împotriva firii pământeşti: sunt lucruri potrivnice unele altora, aşa că nu puteţi face tot ce voiţi” (Galateni 5:17).

Câştigă vreodată Satan această luptă? În adânca înţelepciune a lui Dumnezeu, uneori legea din mădulare duce sufletul în robie. ,,Noe era un om neprihănit” (Geneza 6:9) şi Noe umbla cu Dumnezeu, cu toate acestea a fost dus în robie: ,,Noe a început să fie lucrător de pământ, şi a sădit o vie. A băut vin, s-a îmbătat şi s-a dezgolit în mijlocul cortului său” (Geneza 9:20-21). Avraam a fost ,,prietenul lui Dumnezeu” (Iacov 2:23) şi totuşi a rostit o minciună, spunând despre nevasta lui Sara: ,,Este sora mea.” Iov a fost un om neprihănit, se temea de Dumnezeu şi ura răul, şi totuşi a fost provocat să blesteme ziua în care s-a născut. La fel stau lucrurile cu Moise, David, Solomon, Ezechia, Petru şi apostolii.

Aţi experimentat această luptă? E un semn clar al copiilor lui Dumnezeu. Mă tem că cei mai mulţi dintre voi nu aţi simţit-o niciodată. Să nu mă înţelegeţi greşit. Fiecare dintre voi aţi simţit uneori un conflict între conştiinţa voastră naturală şi Legea lui Dumnezeu. Dar aceasta nu este războiul din inima credinciosului, care este lupta dintre Duhul lui Dumnezeu din inimă şi ,,omul cel vechi cu faptele sale”.

Dacă vreunul dintre voi geme sub apăsarea acestei lupte, învaţă să te laşi smerit de ea, dar nu descurajat.

Mai întâi, lasă-te smerit de ea. Scopul ei este să te facă să zaci în ţărână şi să simţi că nu eşti altceva decât un vierme. O! Ce ticălos mizerabil trebuie să fii, dacă şi după ce ai fost iertat şi ai primit Duhul Sfânt, inima ta continuă să fie o fântână a oricărei nelegiuri! Cât de respingător poţi fi, dacă în cele mai solemne clipe când te apropii de Dumnezeu, în acele momente emoţionante, tu încă ai în sânul tău toate mădularele vechii naturi! Fie ca aceasta să te păstreze smerit.

Apoi, fie ca aceasta să te înveţe că ai nevoie de Hristos. Ai nevoie de sângele Său preţios la fel de mult acum ca la început. Nu poţi sta vreodată înaintea lui Dumnezeu aşa cum eşti. Trebuie din nou şi din nou să mergi la El pentru a fi spălat. Chiar şi pe patul de moarte trebuie să te adăposteşti sub Iehova, neprihănirea noastră. De asemenea, trebuie să te rezemi de Hristos. Numai El poate birui în tine. Lipeşte-te mai aproape de El în fiecare zi.

III. Sentimentele unui credincios în timpul acestei lupte:

1. El se simte nenorocit. ,,O, nenorocitul de mine!” (Romani 7:24). Nimeni din lumea aceasta nu e mai fericit ca un credincios. El a venit la Hristos şi a găsit odihna. Toate păcatele sale au fost iertate în Hristos. Se poate apropia de Dumnezeu ca un copil. Duhul Sfânt locuieşte în el. El are nădejdea slavei (Coloseni 1:27). În cele mai îngrozitoare clipe el poate rămâne liniştit, pentru că simte că Dumnezeu e cu El. Cu toate acestea, sunt momente în care strigă: ,,O, nenorocitul de mine!” Când simte boala propriei sale inimi – când simte ţepuşul din carne (2 Corinteni 12:7) – când inima sa păcătoasă e descoperită în toată răutatea ei înfricoşătoare – vai, atunci el se aruncă la pământ, strigând: ,,O, nenorocitul de mine!” Un motiv al acestei nenorociri este că păcatul descoperit în inimă îndepărtează sentimentul iertării. Conştiinţa este învăluită în vinovăţie şi un nor întunecat acoperă sufletul. ,,Cum mă voi putea duce din nou înaintea lui Hristos?” strigă el. ,,Vai! L-am îndepărtat prin păcatul meu pe Mântuitorul!” Un alt motiv este caracterul dezgustător al păcatului. Este simţit ca o viperă în inimă. Omul firesc se simte adesea foarte nefericit din cauza păcatului, dar niciodată nu îi simte caracterul respingător; pentru noua făptură însă este cu adevărat scârbos. Vai! Fraţilor, cunoaşteţi voi ceva din nenorocirea credinciosului? Dacă nu, nu-i veţi cunoaşte nici bucuria sa. Dacă nu cunoaşteţi lacrimile şi gemetele lui, nu-i veţi cunoaşte nici cântecul de biruinţă.

2. El caută scăparea. ,,Cine mă va izbăvi?” În trecut, unii tirani obişnuiau să-şi lege prizonierii cu lanţuri de un trup mort; astfel, oriunde mergea prizonierul, trebuia să tragă după el un cadavru în putrefacţie. Se crede că Pavel face aluzie aici la această practică inumană. El îşi simţea vechiul om ca pe un cadavru putred, pe care îl târa neîncetat după el oriunde mergea. Dorinţa lui arzătoare era să fie fie eliberat de acesta. Cine să ne izbăvească? Vă amintiţi cum odată, când Dumnezeu a lăsat ca un ţepuş în carne să-i chinuie slujitorul, un sol al lui Satan care să-l pălmuiască (2 Corinteni 12:7), Pavel căzut pe genunchi. ,,De trei ori am rugat pe Domnul să mi-l ia.” O, aceasta este adevăratul semn al copiilor lui Dumnezeu! Cei din lume au o natură veche; ei nu au altceva în afară de această veche natură. Dar aceasta nu-i duce pe genunchi. Tu cum stai, suflet drag? Oare putreziciunea dinăuntrul tău te face să mergi la tronul harului? Te determină să chemi numele Domnului? Te face să spui, ca văduva insistentă, ,,Fă-mi dreptate în cearta cu pârâşul meu”? Te face să strigi după Domnul Isus, ca femeia canaanită? O, aminteşte-ţi, dacă pofta poate lucra în inima ta şi tu rămâi mulţumit în această stare, tu nu îi aparţii lui Hristos!

3. El mulţumeşte pentru izbândă. Cu adevărat, ,,în toate aceste lucruri noi suntem mai mult decât biruitori, prin Acela care ne-a iubit” (Romani 8:37), pentru că putem aduce mulţumiri înainte de terminarea luptei. Da, chiar în cele mai întunecate clipe ale bătăliei noi putem privi la Hristos şi putem striga: ,,Mulţumiri fie aduse lui Dumnezeu!” În clipa în care un suflet, gemând sub apăsarea depravării, îşi ridică privirea spre Domnul Isus, în acel moment gemetele sale sunt transformate în cântări de laudă. În Hristos descoperi o fântână care te spală de vinovăţia tuturor păcatelor tale. În Hristos descoperi har suficient pentru tine – har care să te susţină până la sfârşit – şi o promisiune sigură că rădăcinile păcatului vor fi smulse în întregime. ,,Nu te teme de nimic, căci Eu te izbăvesc, te chem pe nume: eşti al Meu” (Isaia 43:1). O, aceasta ne transformă gemetele în cântece de laudă! Cât de adesea începe un Psalm cu gemete şi se sfârşeşte cu laudă! Aceasta e experienţa zilnică a poporului lui Dumnezeu. E şi a ta? Pune-te la încercare. Dacă nu cunoşti cântarea de biruinţă a credinciosului, niciodată nu-ţi vei arunca împreună cu el cununa la picioarele Mielului (Apocalipsa 4:10). Scump credincios, mulţumeşte-te să te lauzi cu slăbiciunile tale, pentru ca puterea lui Hristos să rămână în tine (2 Corinteni 12:9).

Marea Însărcinare

Binecuvântări în prezent, împreună cu persecuţii

James Montgomery Boice


Un lucru pe care îl învăţăm la scurtă vreme după ce începem să studiem Biblia este că metodele lui Dumnezeu nu sunt metodele noastre. Gândurile Lui nu sunt gândurile noastre. De aceea ar trebui să ne aşteptăm ca atunci când ne apropiem de Scriptură şi citim despre învăţăturile lui Hristos să descoperim că sunt surprinzătoare. Pur şi simplu nu sunt în concordanţă cu felul în care gândim noi în mod normal. Acest lucru e adevărat în ce priveşte majoritatea învăţăturilor Sale despre ucenicie, pe care le-am studiat împreună, şi în mod deosebit se aplică la cea pe care o studiem acum. Pentru că aceasta e surprinzătoare chiar privită în lumina celor dinaintea ei. Înainte de ea, Isus a vorbit despre ucenicie şi, în general, a pus accentul pe costul uceniciei. A spus că nimeni nu poate fi ucenicul Lui, nimeni nu-L poate urma, nimeni nu poate fi mântuit dacă nu se leapădă mai întâi de sine însuşi, renunţă la tot de dragul lui Hristos şi Îl urmează, luându-şi crucea şi purtând-o până la sfârşit. Asta înseamnă să asculte de Domnul Isus Hristos până la moarte. Am început să înţelegem acest lucru. Şi totuşi, imediat după ce a spus aceste lucruri, Hristos spune în acest pasaj: ,,Aşa e, dar vă promit binecuvântări şi mai mari, chiar în viaţa aceasta.”
Cuvintele Sale exacte sunt acestea: ,,Nu este nimeni, care să fi lăsat casă, sau fraţi, sau surori, sau tată, sau mamă, sau nevastă, sau copii, sau holde, pentru Mine şi pentru Evanghelie, şi să nu primească acum, în veacul acesta, de o sută de ori mai mult: case, fraţi, surori, mame, copii şi holde, împreună cu prigoniri; iar în veacul viitor, viaţa veşnică.” (Marcu 10:29-30)
Aceste cuvinte sunt cu adevărat şocante. Atât de şocante încât, atunci când le citim, aproape că o luăm de la capăt, spunându-ne: ,,Cred că n-am citit ceva corect.” Nu ne-am fi aşteptat la aşa ceva. Sau, dacă am citit corect, am vrea să-I spunem lui Isus: ,,Cu siguranţă e ceva ascuns printre rânduri.” Sau am vrea să-I spunem: ,,Nu se poate, Isuse, dacă mă gândesc la tot ce-ai spus până acum, cu siguranţă glumeşti când spui asta.” Şi totuşi El nu glumeşte. Exact asta vrea să spună: dacă renunţi la tot şi Îl urmezi, El te va binecuvânta material de o sută de ori mai mult decât ai avut înainte, şi o va face în viaţa aceasta. Pe măsură ce analizăm afirmaţia Lui, ea devine tot mai uimitoare.

Mai întâi, El vorbeşte despre răsplăţi. Chiar şi acest lucru e surprinzător, pentru că nu există nimic propriu uceniciei care să implice răsplăţile. Mai mult, El vorbeşte despre răsplăţi în viaţa aceasta. Asta înseamnă răsplăţi materiale, aici şi acum. E adevărat, ştiu că există şi răsplăţi spirituale. Mai ştiu că aceste răsplăţi spirituale, dacă le măsurăm cinstit, sunt mai mari decât cele materiale. Isus spunea că nu-ţi foloseşte la nimic să câştigi întreaga lume, o lume de lucruri materiale, şi să-ţi pierzi sufletul. Lucrurile spirituale sunt întotdeauna mai mari, şi totuşi, cu toate acestea, El vorbeşte aici despre lucruri materiale.
Cuvântul care mă izbeşte pe mine atunci când citesc aceste pasaj este cuvântul ,,holde”. Pentru că, vedeţi, poţi spiritualiza sau cel puţin dematerializa orice altceva. Însă când e vorba de ,,holde”, nu mai poţi face asta. Holdele sunt aici şi acum. Cea mai mare parte a bogăţiei unei persoane din antichitate consta în pământuri. De aceea, El vorbeşte de fapt despre bogăţie, posesiuni, holde. Noi le-am numi terenuri. Iar El spune: ,,Te voi binecuvânta şi cu ele.”
Când începem să ne gândim la aceasta, trebuie să ne întoarcem înapoi la context. Când studiem contextul acestor cuvinte, numai din el devine cât se poate de evident faptul că despre aceasta vorbeşte Isus. Pentru că aici avem întâmplarea cu tânărul bogat care a venit la Isus dar a plecat întristat pentru că avea mari avuţii. În cazul lui, avuţiile erau bariera în calea urmării lui Isus. După ce Isus a vorbit cu tânărul…, (tânărul a plecat întristat pentru că avea mari avuţii iar Isus a rămas probabil întristat pentru că tânărul plecase)…, Petru se pare că a încercat să-l mângăie pe Isus, pentru că Isus îl privise pe tânăr plecând şi acum era trist din cauza aceasta. Petru îi spune cam aşa: ,,Ei bine, Doamne, ai pierdut unul, dar gândeşte-Te la cei mulţi pe care îi ai deja.” ,,De fapt”, îi spune Petru, ,,uită-te la noi, ucenicii, noi am lăsat totul ca să Te urmăm.” Iar Isus, care niciodată nu s-a lăsat copleşit de sentimente ci întotdeauna era preocupat de cei din jur, a folosit ocazia ca pe o oportunitate să-i înveţe, spunând: ,,Nimeni nu a renunţat la ceva pentru Mine şi să nu fie răsplătit de o sută de ori mai mult chiar în viaţa aceasta.”
Vezi, atunci când citeşti contextul pur şi simplu nu poţi evita faptul că El vorbeşte despre binecuvântări materiale aici şi acum, pe lângă toate binecuvântările spirituale pe care ştim că le avem. Şi acestea de o sută de ori mai mult. De o sută de ori. Vreau să spun, chiar şi Iov, în final a primit doar de două ori mai mult decât a avut iniţial. Iar aici Isus vorbeşte despre o sută de ori, chiar în viaţa aceasta.

Sunt sigur că înţelegeţi că trebuie să fim înţelepţi atunci când vorbim despre aceasta. Pasajul acesta nu e singurul din Scriptură la care trebuie să ne gândim. Pe de o parte, ar trebui să fie cât se poate de evident că nu trebuie să privim la această problemă doar din punct de vedere materialist. Isus vorbeşte despre o binecuvântare reală, dar aceasta nu e o formulă pentru a te îmbogăţi. Vedeţi, chiar şi textul ne învaţă asta, pentru că, dacă ar fi o formulă de îmbogăţire… dacă Isus ar spune: ,,Iată, vreau să fii bogat şi aceasta e metoda”… atunci ar însemna să îţi petreci cea mai mare parte a vieţii acumulând cât mai mult iar la momentul potrivit să dăruieşti totul lui Isus, ştiind că înainte să mori El îţi va da înapoi de o sută de ori mai mult. Evident că nu despre asta vorbeşte textul, pentru că ar însemna să renunţi la ucenicie. Aceasta nu ar mai însemna să-L urmezi pe Isus.
Trebuie să mai spunem, când ne gândim la aceasta, că este la fel de evident faptul că Dumnezeu într-adevăr îi cheamă pe unii creştini la sărăcie, sau cel puţin îi cheamă pe unii la o viaţă plină de nevoi. Iar pe alţii, ca în cazul tânărului bogat din această ocazie, îi cheamă să renunţe la acele lucruri care, în cazul lor, sunt o barieră în calea uceniciei şi a ascultării de El. Ştim, de exemplu, că însăşi ucenicii, chiar cei ce stăteau acolo, cei mai mulţi dintre ei s-au răspândit în lume în zone cu probleme şi, din câte ştim, nu au fost bogaţi, deşi, fără îndoială, au avut suficient pentru slujirea lor. Trebuie să privim lucrurile în acest context.
După ce am făcut asta, trebuie să spunem, cu toate acestea, că e o promisiune de binecuvântare. Dacă nu altceva, Isus spune cel puţin că El se va îngriji de ucenicii Săi, şi eu cred că mai spune celor ce Îl vor urma le va da în viaţa aceasta mai mult decât ar fi avut sau decât s-ar fi bucurat de ele dacă nu L-ar fi urmat.
Personal, eu cred că Dumnezeu ne dăruieşte din bunurile acestei lumi atât cât are încredere că nu ne va periclita slujirea creştină sau nu ne va distruge sufletele. Motivul pentru care mulţi dintre noi nu au mai mult este acela că Dumnezeu ştie că am cheltui mai mult pentru noi şi nu am folosi acele bunuri cu folos în slujba Sa.

Totuşi, este o mare promisiune. Şi, ca toate marile promisiuni din Scriptură, are menirea să ne încurajeze în anumite domenii ale vieţii. Această promisiune ne încurajează în mai multe feluri. Primul este acela că ne încurajează să îl slujim pe Isus Hristos. Adică, să pornim în serviciul Său, ştiind (putem spune asta) că Dumnezeu nu datorează nimănui nimic. Uneori expresia ,,a nu rămâne dator cu nimic” e folosită în mod greşit. Sunt unii oameni cărora li se spune: ,,Dacă îi dăruiţi lui Dumnezeu asta şi asta, Dumnezeu vă va dărui asta şi asta.” Deci dacă vrei asta, fă aşa. Aceasta e manipulare. Nu despre acest lucru vorbeşte textul. Nu vorbeşte în acest fel. Dar, cu toate acestea, dacă o înţelegem corect, este o mare încurajare de a-L sluji pe Isus Hristos, ştiind că vom fi binecuvântaţi în această slujire.

Acum, daţi-mi voie să sugerez modurile în care vom fi binecuvântaţi. În primul rând, din text reiese în mod evident că vom avea binecuvântări mai mari, chiar binecuvântări materiale, în slujirea lui Hristos, decât am avea altfel. Dacă vei vorbi cu cei din lume despre aceasta, te vor considera nebun. ,,Să renunţ la tot şi să devin creştin? Asta e pur şi simplu ridicol.” Şi totuşi, când mergi la credincioşi şi îi întrebi, aceasta va fi mărturia lor. Credincioşii îţi vor spune, dacă sunt serioşi în urmarea lui Hristos şi nu I se împotrivesc pe cale, dacă Îl urmează cu seriozitate îţi vor spune că niciodată nu eşti în dezavantaj, chiar din punct de vedere material, atunci când Îl urmezi pe Isus.
Trebuie să-i întrebi: ,,Avraame, ce ai găsit tu? Citim în Scriptură povestea ta, prin câte ai trecut. Ai fost un om căruia Dumnezeu i-a spus să-şi părăsească ţara şi familia şi tot ce are, şi să plece de acolo, să devină un rătăcitor pe acest pământ. Ce ai găsit tu, Avraame? Ai lăsat totul şi ai fost timp de mulţi ani un pelerin. Nu crezi că ai ieşit în dezavantaj? Nu poţi spune că ai fost binecuvântat de o sută de ori mai mult în slujba lui Dumnezeu.” ,,O”, îţi va răspunde Avraam, ,,nu ai citit până la capăt? E adevărat, Dumnezeu m-a chemat să las în urmă toate acele lucruri, care ar fi însemnat moartea sufletului meu. Religia, cultura, ţara, valorile din Ur şi Caldeea. E adevărat că Dumnezeu m-a chemat să fiu un rătăcitor pe pământ şi un pelerin în ţară. E adevărat şi că singurul teren care a fost într-adevăr al meu a fost ogorul cu peştera în care am îngropat-o pe Sara. Dar, o, Dumnezeu a fost mai mult decât credincios promisiunilor Sale! El mi-a promis că îmi va da o familie mare, şi aşa a făcut. Mi-a dat o familie atât de numeroasă, încât, odată, când împăraţii răsăritului i-au atacat pe cei din câmpie, mi-am adunat slujitorii, 318 oameni înarmaţi, pe care i-am folosit ca pe o armată cu care l-am adus înapoi pe Lot. Ei bine, asta nu-i nimic, dacă te gândeşti la marea familie a lui Dumnezeu pe care El mi-a dăruit-o, pentru că eu, într-un fel, sunt tatăl acestei familii. Chiar şi azi, familia mea e mai numeroasă decât nisipul de pe ţărmul mării sau decât stelele de pe cer. În ce priveşte pământul, e adevărat, nu a fost proprietatea mea, în felul în care lumea priveşte lucrurile, dar l-am cutreierat în sus şi în jos. Am putut să mă bucur de el. Am fost peste tot şi de atunci Dumnezeu l-a dăruit în mod literal urmaşilor mei, pentru totdeauna.”

Pavel spunea, din propria experienţă, scriindu-le filipenilor: ,,Dumnezeul meu să îngrijească de toate trebuinţele voastre, după bogăţia Sa, în slavă, în Isus Hristos.” (Filipeni 4:19)
Vorbind despre sine, chiar în finalul vieţii sale, când era în închisoare, Pavel scrie: ,,Am de toate, şi sunt în belşug. Sunt bogat…” (Filipeni 4:18)
Aceasta e mărturia creştinilor. Nici unul dintre apostoli, nici unul dintre martiri nu a putut spune vreodată că faci o afacere în pierdere urmându-L pe Domnul Isus Hristos.

Această promisiune este o încurajare în a-L urma pe Isus Hristos, nu numai din cauză că binecuvântările promise sunt mai mari decât am fi avut altfel, dar este o încurajare şi din cauză că binecuvântările promise sunt sigure, adică vor veni cu siguranţă.
Vedeţi, există o nuanţă de ironie în povestirea tânărului bogat care a renunţat la Hristos din cauza lucrurilor pe care le avea şi la care nu vroia să renunţe. Ironia constă în aceea că a întors spatele acelor posesiuni care erau sigure pentru a se agăţa de acelea care, fără îndoială, erau nesigure. Aurul putea să îi fie furat înainte de sfârşitul anului. Putea să-şi piardă prietenii. La fel ca în cazul fiului risipitor, prietenii puteau să înceapă să îl evite şi să-i întoarcă spatele. Isus spune, dimpotrivă: ,,Dacă vii după Mine, Eu te voi binecuvânta. Iar binecuvântările pe care ţi le voi da, pentru că Eu sunt cel ce ţi le dau, sunt binecuvântări sigure.” O, nu ştiu ce crezi tu despre lucrurile materiale, dar eu aş prefera mai degrabă să le încredinţez în mâinile lui Isus Hristos, să facă ce vrea cu ele, ştiind că acolo sunt mai în siguranţă decât dacă le-aş investi în acţiuni la bursă sau le-aş păstra la bancă. Ştiind că la Isus, aceste lucruri nu numai că sunt în siguranţă, dar se şi înmulţesc. Cred că pot fi şi mai categoric. Nu numai că în serviciul lui Hristos averile noastre sunt în siguranţă, dar putem fi siguri şi că, în cazul în care Isus Hristos ne cheamă şi noi ne împotrivim, El ne va lua, dacă trebuie, chiar şi acele lucruri pe care le avem. Pentru că, vedeţi, Isus nu ne va permite să alegem altceva în afară de El. Dar, iată, vii în serviciul lui Hristos cu toate lucrurile tale, cu averile, cu dorinţele, cu aspiraţiile tale şi spui: ,,O, Doamne, eu vreau să fac asta. Dar nu ştiu cum pot să renunţ la aceste lucruri ca să Te slujesc pe Tine.” Atunci El te cheamă pe nume, tu îţi ridici privirea şi Îl vezi, iar când Îi vezi faţa, dragostea şi gloria Lui, priveşti apoi la lucrurile tale şi ţi se par nişte nimicuri. Apoi spui: ,,Nu, am înţeles greşit. Am privit lucrurile ca un păcătos. Cum aş putea să cred că acestea au vreo valoare, când am ocazia să Te slujesc?” Atunci le laşi deoparte, porneşti după Isus, şi ce se întâmplă? El te primeşte şi începe să te binecuvinteze, iar după ani şi ani, îţi priveşti mâinile şi iată că sunt din nou pline. Nu îţi vine să crezi şi spui: ,,Iată tot ce mi-a dăruit.” Dar, vezi, acum nu mai există acea tensiune între lururile materiale şi Isus, iar tu te poţi întoarce spre El şi-I poţi spune: ,,Îţi mulţumesc, îţi mulţumesc, Doamne, pentru tot ce mi-ai dăruit. Ştiu că aceste lucruri sunt în siguranţă, pentru că le-am primit din mâna Ta.”
Vedeţi, în serviciul lui Hristos chiar şi lucrurile pe care le facem sunt binecuvântate. Familiile creştine sunt cele mai puternice şi mai fericite familii din lume. Părtăşia creştină este mai reală şi mai permanentă decât orice lucru. Prietenii creştini sunt cei mai adevăraţi şi mai fideli prieteni. Nu vreau să spun că lucrurile sunt perfecte. Nici un creştin nu ar putea spune vreodată aşa ceva. Dar sunt mult, mult mai bune decât orice am putea găsi vreodată în afara slujirii lui Hristos.

Apoi mai vreau să spun ceva. Suntem încurajaţi în slujirea noastră pentru că acele binecuvântări pe care Dumnezeu le dă sunt binecuvântate. Vreau să spun, în sensul că El ni le dă, nu doar ca să ne bucurăm de ele ca o răsplată, ci ca să fie binecuvântate atunci când le folosim slujind altor oameni. Şi Dumnezeu le binecuvintează din belşug. Vedeţi, ce face Isus cu averile noastre este ce a făcut cu pâinile şi peştii în Galilea. Au venit la El şi I-au spus: ,,Iată, este aici o mare mulţime care trebuie hrănită, şi tot ce avem noi sunt cinci pâini şi doi peştişori, de la acest băiat.” Dar Isus a răspuns: ,,Aduceţi-i la Mine.” El a luat mâncarea, iar în mâinile Sale, în timp ce o binecuvânta, a înmulţit-o, astfel încât a fost de ajuns să hrănească toată acea mare mulţime. Vedeţi, poate că e bine să fim binecuvântaţi de Isus şi, cu siguranţă, atunci când suntem, trebuie să mulţumim pentru aceasta. Ne bucurăm în bunătatea Lui. Dar, o, să pui acele lucruri în serviciul Său şi El să le binecuvinteze, înmulţindu-le, e o bucurie mai mare decât oricare alta! Iar aceasta, mai presus de toate, ne încurajează să Îl slujim.

Permiteţi-mi să mai spun ceva. Am vorbit despre această promisiune ca o încurajare pentru slujire, dar daţi-mi voie să arăt că e şi o încurajare să ne încredem. Să ne încredem în Dumnezeu, în special când vremurile sunt grele. Cu siguranţă că asta a intenţionat şi Isus, pentru că atunci când a vorbit despre binecuvântările cu case, fraţi, surori, mame, copii şi holde, El le-a menţionat împreună cu persecuţiile. N-a vrut să ascundă acest lucru. El a spus: ,,Doar pentru că vă binecuvintez cu lucruri materiale, cu familii şi cu relaţii, asta nu înseamnă că nu veţi avea parte de persecuţiile care vin peste toţi cei ce vor cu seriozitate să trăiască pentru Mine în această lume rea. Veţi avea parte de persecuţii.” Dar, observaţi: „Iar în veacul viitor, viaţa veşnică.” Ce le spune aici este aceea că îi va călăuzi prin persecuţii şi că la sfârşit vor fi binecuvântaţi în acelaşi fel ca la început.

Persecuţiile vin din mai multe părţi. Persecuţiile vin din partea lumii, pentru că lumea îi urăşte pe urmaşii lui Isus Hristos. Isus a spus că aşa va fi. El a spus: ,,Dacă lumea Mă urăşte pe Mine, puteţi fi siguri că şi pe voi vă va urî.” Şi totuşi, când vin persecuţiile un creştin poate spune cam aşa: ,,E adevărat că vin persecuţii, şi n-ar trebui să fiu surprins de asta. Isus a spus că aceste lucruri se vor întâmpla. Dar, ştii, când privesc la viaţa mea văd atâtea dovezi ale binecuvântărilor lui Dumnezeu, atâtea dovezi ale bunăvoinţei Sale faţă de mine încât sunt încurajat. E adevărat că lumea nu mă vrea, dar Isus mă vrea. E adevărat că lumea mă urăşte, dar Isus mă iubeşte. E adevărat că nu sunt prieten cu lumea, dar, o, sunt prieten cu Cel ce e prietenul păcătoşilor! Chiar faptul că El m-a binecuvântat în aceste feluri, aceste lucruri pe care le pot menţiona specific sunt o mare încurajare pentru mine să merg mai departe prin persecuţii şi să Îi rămân credincios, să fiu o mărturie credincioasă indiferent de consecinţe, ştiind că Cel ce a promis că va fi cu mine până la sfârşit va rămâne cu mine până la sfârşit şi mă va conduce în siguranţă până în glorie.”
Aşa lucrează Dumnezeu cu poporul Său. Dumnezeu nu e un Dumnezeu zgârcit. Dumnezeu nu e un Dumnezeu lipsit de generozitate. Dumnezeu nu e un Dumnezeu care să îşi găsească plăcerea în suferinţa poporului Său. Dumnezeu ne vrea binele şi El ne binecuvintează în multe, multe feluri. De o sută de ori mai mult. Ce spunem noi? De o mie de ori! De un milion de ori mai mult decât am putea avea în această lume despărţiţi de Isus Hristos.
David, în ultimii ani ai vieţii, scria: ,,Am fost tânăr şi am îmbătrânit, dar nu am văzut pe cel neprihănit părăsit sau pe urmaşii lui cerşindu-şi pâinea.” Şi totuşi, trebuie să spun că promisiunea este pentru cei neprihăniţi. Altfel spus, este pentru cei care au găsit neprihănirea lui Dumnezeu, prin harul Său, în urmarea lui Isus Hristos. Dacă te agăţi de lucrurile acestei lumi şi spui: ,,Sunt ale mele”, nu Îl poţi avea pe Isus. Dar dacă renunţi la ele şi îl urmezi pe Isus, împreună cu El vei avea de toate din belşug, mai mult decât vei avea vreodată nevoie.

James Montgomery Boice


Acesta este al 14-lea şi ultimul studiu din seria despre ucenicie pe care am început-o în acest an, şi el mă îndeamnă la reflecţie. Ce mă preocupă este faptul că, după părerea mea, s-a trecut de la ideea de ucenicie personală, care trebuie să aibă loc mai întâi, la cea de ucenicizare a altora. Dacă putem face ucenici din alţii, este doar pentru că şi noi suntem ucenicii lui Isus. Dar, pentru că tendinţa în cultura americană este să gândim metodic, mă tem că adesea înlocuim călcarea noastră pe urmele lui Isus Hristos cu o metodologie.
Acestea fiind spuse, vreau totuşi să recunosc că ucenicizarea este o idee biblică. O găsim în ultimul text de care ne vom ocupa în această serie, Marea Însărcinare, chiar la finalul Evangheliei după Matei (Matei 28:18-20). Ni se spune aici să mergem şi să facem ucenici din toate neamurile. Celor care sunt ucenici ai lui Hristos, celor care Îl urmează în ucenicie personală, Isus le spune să meargă şi să facă ucenici. E un mod potrivit de a încheia. Dacă suntem ascultători de Hristos, aşa cum trebuie să fim dacă vrem să Îl urmăm, atunci vom îndeplini această însărcinare.

Trebuie să recunoaştem că e o însărcinare interesantă. Isus ne spune să mergem, dar înainte să ne spună să mergem şi să facem ucenici din toate neamurile, ne spune ceva important despre El Însuşi. Aceasta e baza pentru porunca ce urmează. Ce spune Isus despre El Însuşi găsim în versetul 18: ,,Toată autoritatea Mi-a fost dată în cer şi pe pământ.” [versiunea în limba engleză – n.trad.] Cuvântul folosit în limba greacă este exousia. Acesta e un cuvânt foarte important. Versiunile mai vechi traduceau aşa: ,,Toată putereaMi-a fost dată în cer şi pe pământ.” Termenul implică puterea, dar cuvântul autoritate este o traducere mai bună, pentru că înseamnă putere exercitată de o autoritate legitimă. Merită să ne gândim la asta. Autoritatea lui Hristos. Isus o explică prin două cuvinte. Toată autoritatea în cer şi pe pământ. Dar, când începem să ne gândim la aceste două cuvinte, observăm că ele pot fi analizate mai în detaliu. Ce vrea să spună Isus prin ,,toată autoritatea Mi-a fost dată în cer„? Ce autoritate există în cer? Autoritatea din ceruri este autoritatea lui Dumnezeu. Dumnezeu este autoritatea în ceruri. Deci, atunci când Isus spune: ,,Toată autoritatea Mi-a fost dată în cer”, El spune de fapt: ,,În tot ce fac, Eu lucrez cu toată autoritatea lui Dumnezeu, peste lume şi peste Biserică.” E o referire puternică la divinitatea Sa. Ce face Isus, face de fapt Iehova. Ce face Dumnezeu Tatăl, face şi Dumnezeu Fiul. E o afirmaţie foarte importantă.
Vreau să mai arăt că atunci când Biblia vorbeşte despre autoritatea din cer, sau despre puterea din cer (în special aşa cum o face Pavel în cartea Efeseni), Scriptura se referă la forţele spirituale demonice care stau în spatele forţelor vizibile ale acestei lumi. Cu aceste puteri spune Pavel că ne luptăm noi (Efeseni 6:12). Nu luptăm împotriva cărnii şi sângelui, ci împotriva acestor forţe spirituale din locurile cereşti.
Aşa că, atunci când Isus spune: ,,Toată puterea Mi-a fost dată în cer”, pe lângă alte lucruri pe care le implică această afirmaţie, cu siguranţă ea înseamnă că Isus are acum autoritate şi peste puterile demonice. Scriptura ne spune că Isus l-a înfrânt pe Satan la cruce. El Şi-a demonstrat puterea prin crucea şi prin învierea Sa.

Isus spune: ,,Toată puterea Mi-a fost dată în cer şi pe pământ.” Ce înseamnă aceasta? Ei bine, înseamnă cel puţin că El are autoritatea providenţei. Altfel spus, lucrurile de pe pământ nu au loc la întâmplare, ci Iehova are controlul asupra lor. Prin urmare, orice s-ar întâmpla în viaţa creştinului individual, sau în istoria Bisericii, sau în dezvoltarea şi expansiunea Evangheliei în lume, are loc sub divina Sa coordonare. Nici unul din aceste lucruri nu are loc accidental. Atunci când Isus spune: ,,Toată autoritatea Mi-a fost dată pe pământ”, îi include pe toţi oamenii de pe pământ, printre care cu siguranţă că îi include şi pe cei ce erau ucenicii Lui. El are autoritate peste noi. De aceea, atunci când ne spune în următorul verset: ,,Mergeţi şi faceţi ucenici din toate neamurile”, o face pentru că el e Domnul nostru. Iar noi trebuie să facem ce ne spune.
Mai trebuie să arăt că El spune: ,,Toată autoritatea pe pământ…” şi, aşa cum indică restul versetului, aceasta se extinde nu doar asupra celor ce Îi erau ucenici, ci şi peste toate neamurile, peste popoarele la care El ne trimite. Vedeţi, naţiunile şi popoarele acestei lumi, poate că nu recunosc autoritatea lui Isus Hristos, dar El are autoritate asupra lor indiferent de aceasta. Asta ne face să sperăm atunci când proclamăm Evanghelia. E lucrul care face din creştinism o religie mondială. Isus nu e Domn doar peste evrei, deşi, din punct de vedere uman, strămoşii Lui erau evrei. El nu e Domn doar peste europeni, americani sau englezi, sau peste vreo altă naţiune în care de-a lungul anilor creştinismul a avut o influenţă puternică. Isus este Domnul tuturor. De aceea, atunci când El ne trimite înaintea popoarelor şi când vorbim despre Isus Hristos Mântuitorul, o facem cu autoritatea lui Dumnezeu, pentru că aceste popoare Îi aparţin şi vor răspunde în cele din urmă înaintea Lui dacă recunosc sau nu acest lucru.

Această Mare Însărcinare din Matei 28 este plină de afirmaţii universale. Sunt patru astfel de afirmaţii. ,,Toată autoritatea.” Aceasta e prima. ,,Toateneamurile.” A doua. ,,Învăţaţi-i să păzească tot ce v-am poruncit.” A treia. Iar, în cele din urmă: ,,Eu sunt cu voi în toate zilele.” În alte cuvinte, toate zilele până la sfârşitul veacurilor. A doua afirmaţie se referea la ,,toate neamurile”. Am vorbit deja despre aceasta în ce priveşte autoritatea lui Hristos. El are autoritate peste toate neamurile. Din cauza aceasta, atunci când noi mergem înaintea lor, o facem cu curaj. Când spune: ,,Duceţi-vă şi faceţi ucenici din toate neamurile”, El nu vorbeşte despre autoritate, ci despre mărimea, întinderea lucrării noastre. Când plecăm în lume, nu trebuie să ne lăsăm limitaţi. Nu trebuie să ne lăsăm reţinuţi de barierele naţionale sau internaţionale, de rasă, de credinţe religioase sau altele de felul acesta. Trebuie să mergem peste tot cu Evanghelia, pentru că autoritatea lui Isus Hristos se întinde peste tot.
E interesant că descoperim aceste lucruri la sfârşitul Evangheliei după Matei. Fiecare Evanghelie are propriile ei caracteristici, aşa cum dacă oricine le studiază cu atenţie le descoperă, şi se spune, pe bună dreptate după părerea mea, că autorii au scris aceste cărţi cu o anumită audienţă în minte. Nu pentru că acea audienţă avea să fie singura care urma să citească acea carte, ci scriitorul avea probabil în vedere un anume tip de audienţă.
Prin contrast cu celelalte Evanghelii şi sublinierile lor particulare, Evanghelia după Matei este considerată în general ca fiind Evanghelia evreilor. Şi totuşi, ajungem la finalul ei şi descoperim că, dintre toate Evangheliile, în paragraful final ea este cea mai universală dintre toate. Vedeţi, ni se spune aici că, deşi Isus a venit la evrei, deşi putem spune că întreaga Sa slujire s-a desfăşurat printre evrei, deşi ucenicii Săi, pe care i-a adunat în jurul Lui şi pe care i-a învăţat, erau evrei crescuţi în iudaism, cu toate acestea lucrarea lor nu urma să se desfăşoare doar printre evrei, ci ei trebuiau să ia acea Evanghelie şi să o ducă înaintea tuturor popoarelor, pentru că El era Domn şi Mântuitor şi pentru aceste popoare.

Dintre aceste patru afirmaţii universale, cred că cea mai importantă, poate cea mai importantă pentru zilele noastre, este a treia. Ea ne spune să mergem şi să facem ucenici din toate neamurile, botezându-i în Numele Tatălui, al Fiului şi al Sfântului Duh, învăţându-i să păzească tot ce ne-a poruncit Isus. Creştinii au această provocare, atunci când merg în lume, să prezinte ceea ce teologii în general numesc toate învăţăturile lui Dumnezeu. Motivul pentru care spun că afirmaţia e probabil mai importantă pentru zilele noastre este acela că, atunci când mă uit la Biserica de azi, anume la cea din America, observ că suntem preocupaţi să facem exact invers. Isus a spus: ,,Când veţi merge, să nu limitaţi conţinutul Evangheliei, aşa cum nu trebuie să vă limitaţi audienţa. Mergeţi la toţi, şi mergeţi cu toată Evanghelia.” Dar noi spunem: Păi, stai puţin, dacă vrem să ajungem la toţi, nu o putem face cu tot ce a spus Isus. Trebuie să-ţi cunoşti audienţa. Şi ştim cât se poate de bine că multe din lucrurile spuse de Isus sunt ofensatoare. Multe sunt greu de înţeles. Nici chiar Isus nu a avut parte de un succes răsunător. Uneori a spus lucruri despre care unii au spus: ,,Nu le înţelegem” şi au plecat. La un moment dat, se gândea că şi ucenicii urmau să-L părăsească. El i-a întrebat: ,,Plecaţi şi voi?” Iar ei i-au răspuns: ,,Noi rămânem. Dar singurul motiv pentru care rămânem este că nu avem unde merge.” Aşa a spus Petru: ,,Doamne, unde să ne ducem?”
Noi gândim astfel: ,,A, ce trebuie să facem noi e să diluăm Evanghelia sau să îi netezim colţurile, să o facem mai simplă, ca oamenii să o înţeleagă.” Aşa că avem predicuţe rostite de predicatoraşi pentru creştinuţi. Acesta e adevărul, şi e motivul pentru care Biserica e atât de slabă. Dacă vrem o Biserică puternică şi un impact mondial, nu vom reuşi doar cu o parte a Evangheliei, ci cu întreaga Evanghelie. Trebuie să predicăm toate învăţăturile lui Dumnezeu. Cineva ar putea spune: ,,Da, aşa e, dar e greu.” Cine a spus că va fi uşor? Altcineva ar putea spune: ,,Da, aşa e, dar mulţi nu vor vrea să asculte.” Cine a spus că lucrurile vor sta altfel? Isus a spus să îi învăţăm să păzească tot ce ne-a poruncit. Motivul pentru care îi învăţăm tot ce ne-a poruncit nu este pentru că pare să fie cea mai bună metodă, din punct de vedere uman. Pare că nu e cea mai bună metodă. Motivul e că aceasta e metoda pe care Isus Hristos o binecuvintează, şi noi avem nevoie de binecuvântările Sale.

Daţi-mi voie să sugerez câteva lucruri pe care trebuie să le avem dacă vrem să îi învăţăm pe oameni tot ce ne-a poruncit Isus. Un lucru pe care trebuie să îl avem este un respect faţă de Scriptură. Isus Hristos i-a învăţat pe oameni din Biblie şi asta vreau să fac şi eu. Vreau să mă bazez pe ea. Ei bine, când facem aşa, când îi învăţăm pe oameni din ea, atunci Isus binecuvintează şi Biserica se întăreşte.

A doua doctrină la care trebuie să ne gândim dacă vrem să îndeplinim cu credincioşie porunca lui Hristos şi Marea Însărcinare este suveranitatea lui Dumnezeu.. Dumnezeu este Dumnezeul suveran. El e suveran peste toate naţiunile. El e suveran peste Biserică. Ce decretează Dumnezeu, se întâmplă. Iar cei ce sunt uniţi cu El prin credinţa mântuitoare în Isus Hristos, pot sta alături de El. Ce le dă creştinilor curajul să meargă într-o lume ostilă şi să vorbească pentru Isus Hristos, dacă nu credinţa lor în suveranitatea lui Dumnezeu? Dacă aş crede că câştigarea oamenilor la credinţa în Hristos depinde de mine, aş renunţa chiar acum. Nimeni nu e suficient de elocvent, suficient de convingător sau suficient de influent ca să aducă un suflet mort la viaţă. Dar dacă Dumnezeu e suveran, Dumnezeul care aduce morţii la viaţă şi care Şi-a demonstrat puterea prin învierea lui Isus Hristos este în stare să mântuiască bărbaţi şi femei, să deschidă ochii orbilor, să atragă o voinţă răzvrătită, să Îşi supună toate gândurile care se ridică împotriva Lui. Suveranitatea lui Dumnezeu şi credinţa într-un Dumnezeu suveran sunt lucrurile care fac Biserica să fie puternică.

A treia doctrină este starea de depravare a omului. Când vorbeşti despre păcat, nu ai prea mari probleme în ziua de azi dacă te referi doar la faptul că nu suntem perfecţi. Cei mai mulţi oameni ştiu că nu sunt perfecţi. Dar nu asta ne învaţă Biblia despre păcat. Biblia ne învaţă că păcatul este răzvrătirea inimii faţă de Dumnezeu. Nu înseamnă că nu avem parte de bunătatea lui Dumnezeu. Înseamnă că noi urâm bunătatea lui Dumnezeu. Nu vrem să fim judecaţi ţinând cont de acel standard. Vrem să venim cu propriul nostru standard. Vrem să aducem standardul nostru pentru bunătate şi să fim judecaţi după acesta. Iar dacă lui Dumnezeu nu-i place asta, n-are decât să se ducă în iad. Aşa vorbeşte inima umană. Trebuie să o spunem. Trebuie să îi învăţăm pe oameni aceasta. Pentru că, dacă îi înveţi aşa, începi să înţelegi câte ceva despre tine însuţi şi câte ceva despre harul lui Dumnezeu. Începi să îţi dai seama că oricât de multă morală i-am face unui suflet, aceasta nu îl va mântui, pentru că ne împotrivim cu îndârjire acestui fel de mântuire. Şi îţi dai seama că, dacă o persoană trebuie să fie mântuită, numai Dumnezeu o poate face.
Trebuie să vorbim despre har. Am vorbit deja despre acest subiect. Dacă pierzi harul, pierzi Evanghelia. Oamenilor le-ar conveni să fie mântuiţi dacă asta ar însemna să primească ceva ajutor. Câtă vreme Dumnezeu recunoaşte că eu mi-am făcut partea, ei bine, mă bucur să-L las pe El să facă restul. Nimeni nu se supără dacă punem problema în acest fel. Când Biblia vorbeşte despre har, Biblia se referă la ceea ce înţelegeau Reformatorii când vorbeau despre sola gratia – numai harul. Nu înseamnă că Dumnezeu adaugă ceva la ce facem noi, înseamnă că Dumnezeu dă la o parte ce facem noi, pentru că e corupt şi nelalocul lui, apoi Dumnezeu, pentru că îi face plăcere acest lucru, asigură sută la sută tot ce avem nevoie. De aceea L-a trimis pe Isus Hristos să moară pentru păcatul nostru, atunci când noi nu I-am cerut să vină, şi L-am omorât când a venit. De aceea Îşi trimite Duhul Său Sfânt să ne apropie de Hristos, deşi noi nu L-am cerut, mai mult, ne împotrivim Lui din toate puterile noastre. Numai harul, harul, harul, de la un capăt la celălalt. ,,Harul”, spunem noi, ,,ne-a adus în siguranţă până aici, şi tot harul mă va conduce spre casă” (un verset din cântarea Măreţul Har). Trebuie să proclamăm acest lucru, pentru că, atunci când o facem, luăm slava de la bărbaţii şi femeile care nu o merită şi o aducem înaintea lui Dumnezeu.

Cred că trebuie să vorbim despre lucrarea pe care Dumnezeu le-a dat-o creştinilor să o facă. Într-un sens, despre asta e vorba în această serie despre ucenicie. Când Isus ne mântuie, El nu o face doar ca să ne salveze de la ceva, El ne salvează pentru ceva. Pentru ucenicie. Pentru fapte bune. E interesant că, în al doilea capitol din Efeseni, unde sunt menţionate faptele bune, mai întâi li se neagă validitatea. Ni se spune că nu suntem mântuiţi prin fapte. Dar, după ce ni se spune asta, după ce se recunoaşte faptul că nu suntem mântuiţi prin vreun lucru făcut de noi… după ce ne spune că suntem mântuiţi prin har, textul continuă şi spune: ,,am fost zidiţi în Hristos Isus pentru faptele bune, pe care le-a pregătit Dumnezeu mai dinainte, ca să umblăm în ele.” Ni se spune chiar că Dumnezeu a pregătit dinainte faptele bune pe care le vom face. Nouă calviniştilor ne place să vorbim despre faptul că am fost predestinaţi pentru mântuire, şi acest lucru e adevărat. E o doctrină foarte importantă. Dar acelaşi cuvânt e folosit şi pentru faptele pe care Dumnezeu ni le-a dat să le facem. Dacă suntem ascultători de Isus Hristos; dacă Îl urmăm într-o ucenicie personală; dacă trăim după standardele Lui, ne aşteaptă o lucrare pe care trebuie să o facem. Trebuie să o spunem. Nu suntem cu adevărat ucenicii Lui dacă nu facem lucrarea Sa în această lume.

În final, trebuie să vorbim despre ceea ce teologia numeşte perseverenţa sfinţilor sau, mai bine zis, perseverenţa lui Dumnezeu faţă de sfinţii Lui. Isus a spus: ,,Oile Mele ascultă glasul Meu; Eu le cunosc, şi ele vin după Mine. Eu le dau viaţa veşnică, în veac nu vor pieri, şi nimeni nu le va smulge din mâna Mea” (Ioan 10:27,28). Cineva ar putea spune: ,,E adevărat că nimeni nu ne poate smulge din mâna Lui, dar noi putem sări de acolo din proprie iniţiativă.” ,,O, nu!”, răspunde Isus. El spune: ,,În veac nu vor pieri.” Ei bine, dar dacă cineva încearcă să ne scoată de acolo? Aşa e, cineva încearcă să o facă. Diavolul încearcă acest lucru fără încetare. Dar Isus spune: ,,În veac nu vor pieri.” ,,În veac nu vor pieri”, spunem noi. ,,Nu”, răspunde Isus, ,,pentru că Eu le-am dat viaţa veşnică şi nu vor pieri niciodată.”
Trebuie să proclamăm acest lucru pentru că el ne oferă libertatea în viaţa creştină. Observaţi că atunci când Isus vorbeşte despre ucenicie, pe de o parte ne avertizează împotriva presupunerilor. El ne spune: ,,Să nu crezi că Mă urmezi, dacă nu vrei cu adevărat să vii după Mine. Să nu crezi că totul e în regulă doar dacă crezi anumite lucruri, că poţi face ce vrei dacă vii şi stai pe o bancă într-o biserică.” Dacă gândeşti în felul acesta, probabil că nici măcar nu ai fost născut din nou vreodată. Oricum ar sta lucrurile, mai bine verifică-ţi starea, pentru că această poziţie e cea mai periculoasă dintre toate. E ca şi cum ai fi vaccinat împotriva adevărului, imun la acesta. Îl trăieşti dar nu eşti schimbat de el. Gândul acesta e înspăimântător. Dar El spune: ,,Nu vreau să ai îndoieli în privinţa aceasta.” Trebuie să fim siguri de chemarea şi alegerea noastră (2 Petru 1:10), iar dacă ne cercetăm pe noi înşine în lumina învăţăturilor Sale şi descoperim în viaţa noastră dovezi ale harului lui Dumnezeu prin Duhul Sfânt… încercăm să Îl urmăm; încercăm să ascultăm de poruncile Lui; dorim să mergem în lume cu Evanghelia; vrem să vorbim despre credinţa noastră cu toţi aceea pe care îi întâlnim… atunci avem dovada faptului că suntem ai Lui, putem fi liniştiţi în privinţa aceasta şi putem spune: ,,Chiar dacă iadul s-ar ridica împotriva mea, nimic nu mă poate smulge din mâna lui Hristos.”
Bărbaţii şi femeile care au avut acest fel de credinţă au trebuit să înfrunte, literal, fălcile morţii şi totuşi au rămas credincioşi lui Isus Hristos până la sfârşit.

Ultima dintre aceste patru afirmaţii universale. Această promisiune că Isus va fi cu noi până la sfârşitul veacului cu siguranţă că îşi are locul ei după celelalte. Vedeţi, suntem trimişi în toată lumea să predicăm Evanghelia în toată plinătatea ei înaintea tuturor naţiunilor, iar Isus ne spune că nu vom fi singuri. El merge cu noi. El ne însoţeşte în prezenţa şi prin puterea Duhului Său Sfânt. De aceea, în drumul nostru, mergem însoţiţi de El. Mergem în puterea Lui. Mergem plini de speranţă, pentru că Domnul care ne trimite e acelaşi Domn care a spus: ,,Cuvântul Meu, care iese din gura Mea, nu se întoarce la Mine fără rod, ci va face voia Mea şi va împlini planurile Mele” (Isaia 55:11).
Vedeţi, ucenicia nu e uşoară. Isus n-a spus niciodată că va fi uşoară. Dar Isus a spus că va fi cu noi atunci când trăim pentru El. Putem merge în locuri dificile şi El va fi cu noi şi acolo. Putem lucra pentru El în Philadelphia, dacă El ne-a chemat în locul acesta. El va fi cu noi şi aici. Putem merge în cele mai rău famate cartiere ale oraşelor, pe cele mai periculoase străzi. Isus va fi cu noi în acele cartiere şi pe acele străzi. Putem merge în acele părţi ale lumii unde creştinismul e întâmpinat cu ostilitate. El va fi cu noi şi în mijlocul acelor împotriviri. Putem merge în zonele îndepărtate ale acestei planete unde oamenii n-au auzit niciodată pomenindu-se numele lui Isus Hristos, iar El va fi cu noi şi acolo, binecuvântând mărturia noastră şi câştigând pe unii pentru El. Putem merge înainte sănătoşi. El va fi cu noi în sănătatea noastră. Putem merge înainte bolnavi fiind. El va fi cu noi în boala noastră. Putem merge împreună cu alţii. El va binecuvânta părtăşia noastră. Putem merge singuri. Pentru că nu vom fi singuri. El ne însoţeşte pe drumul nostru.
Vedeţi, ucenicia, dacă o tratăm cu seriozitate, e dificilă, dar fiecare minut al ei se merită. Se merită, dacă nu pentru altceva, măcar pentru părtăşia pe care o are păcătosul răscumpărat cu Domnul său Isus Hristos. Iar să-L cunoşti pe El… să Îl cunoşti e mult mai valoros decât aurul. Să stai în părtăşie cu El e mult mai preţios decât mărgăritarele.

Calea Ascultării

James Montgomery Boice


Studiul nostru asupra ucenicizării ne-a condus la câteva texte scripturale care cer mult de la noi, pasaje care nu par să fie de suprafaţă. Isus a spus „Urmaţi-Mă”. Acest lucru pare banal până pătrunzi mai adânc. Şi unele pasaje sunt evident grele. „Dacă voieşte cineva să vină după Mine, să se lepede de sine, să-şi ia crucea zilnic, şi să Mă urmeze.” S-ar putea, dacă v-aţi gândit, deja, la aceasta, să vă găsiţi în starea în care era femeia ce a venit să discute cu mine după un anumit studiu individual. Ea a ascultat ceea ce am spus, luând foarte în serios lucrurile, şi mi-a spus că dacă era cu adevărat conştiincioasă în purtarea crucii şi în urmarea lui Cristos, aceasta înseamnă, probabil, credea ea, că trebuie să renunţe la slujba ei (deşi îi plăcea şi îşi făcea treaba foarte bine). Dar credea că trebuie să renunţe la ea. Şi va trebui să renunţe şi la prietenii ei. Avea nişte prieteni creştini foarte buni şi credea că va trebui să renunţe la ei. Apoi, probabil, va trebui să plece undeva, într-o zonă îndepărtată a lumii să trăiască, total nefericită, ca misionară. Ei bine, cunosc o mulţime de misionari care nu sunt chiar atât de nefericiţi. Dar era evident că această femeie era pe drumul greşit. Dumnezeu nu ne cheamă să ne luăm crucea şi să-L urmăm ca să ne facă nefericiţi. Şi, în orice caz, asta are, probabil, prea puţin a face cu renunţarea la o slujbă şi trecerea la o alta. Pe de altă parte, e posibil, totuşi, ca Dumnezeu să îi ceară să facă un astfel de lucru. Această slujbă poate că nu este slujba cu bătaie lungă pe care Dumnezeu o are pentru ea. Acei prieteni poate că nu sunt prietenii cu care Dumnezeu ar vrea ca ea să rămână tot restul vieţii ei. Dumnezeu poate foarte bine să o direcţioneze pe un alt drum. Ceea ce contează este atitudinea inimii şi supunerea ei faţă de călăuzirea lui Cristos, care, dacă există, atunci nu ne face vieţile o călătorie în nefericire ci, dimpotrivă, o mare aventură.
Nu veţi trăi prea mult timp cu Dumnezeu în viaţa creştină fără să descoperiţi că Dumnezeu este un Dumnezeu al surprizelor. Trebuie să fie evident pentru noi prin simpla observare a universului. Universul este plin de surprize. Eşti dintr-o dată surprins de frumuseţea ce nu ai mai văzut-o până acum. Copleşit de frumuseţe. Şi aceasta înseamnă că, dacă Dumnezeu este autorul universului şi El l-a creat ca pe un loc interesant şi surprinzător, ar trebui să privim această viaţă de ucenicie, această urmare a lui Isus, chiar dacă e descrisă în cei mai duri termeni, în termenii lepădării de sine şi a purtării crucii, ca fiind de fapt o măreaţă aventură. Cu siguranţă o aventură mult mai măreaţă decât ceea ce înseamnă o viaţă nefericită.
Dar acum, întrebăm noi, la ce fel de aventură să ne aşteptăm? Şi cine urmează să fie responsabil de această aventură? Imediat ce îţi pui această întrebare înţelegi că această aventură este una planificată de Însuşi Isus Cristos. Asta înseamnă că dacă este să fim parte a aventurii Sale, atunci trebuie să-L ascultăm. Acum, în Luca 6:46, Isus nu vorbea despre aventură când a rostit cuvintele referitoare la ceea ce reprezintă începutul pentru noi: „De ce-Mi ziceţi: ,Doamne, Doamne!’ şi nu faceţi ce spun Eu?” El se gândea, în primul rând, la această problemă a oamenilor care pretindeau că Îl urmează când, de fapt, ei nici nu Îl ascultau. El a întâmpinat această problemă pe vremea Lui, problemă care a existat în toate timpurile istoriei biblice, când oamenii vin şi spun, „o da, da, sunt un urmaş al lui Dumnezeu; o da, da, sunt un credincios; o da, da, sunt un fiu al lui Israel, un copil al legământului; sunt un bun presbiterian, sunt un bun baptist; eu fac toate acele lucruri”, şi totuşi să nu urmeze ceea ce spune Isus. Iar Isus, cu acel fel de precizie uimitoare prin care a putut să-şi pună degetul exact pe rana vieţii atâtor oameni şi faţă de care o face, spunând simplu, „De ce-Mi ziceţi, Doamne, Doamne!” şi nu faceţi ce spun Eu? Dacă nu faceţi ce vă spun, nu mă mai numiţi Domn căci nu sunt Domnul vostru. Domn înseamnă stăpân. Nu veniţi la Mine şi ziceţi, ,O Isuse, Tu eşti stăpânul meu’ dacă nu Mă ascultaţi. Dacă nu Mă ascultaţi, nu Mă mai numiţi stăpân. Mergeţi pe calea voastră. Slujiţi-l pe cel rău. Slujiţi-vă vouă înşivă. Dacă veniţi la Mine şi spuneţi „Doamne, Doamne”, dacă veniţi la Mine şi spuneţi, „Tu eşti stăpânul meu, Isuse”, atunci trebuie să ascultaţi.”

Acum, la acest punct, vreau să pun întrebarea crucială. Cei mai mulţi vor fi de acord la acest punct, dacă într-adevăr Îl urmăm pe Cristos, noi trebuie să ascultăm ceea ce ne spune El. Şi dacă El este stăpânul nostru, atunci noi trebuie să-L urmăm, iar asta are de a face cu ceva specific. Nu poate fi vorba doar de o liberă îndeletnicire. Întrebarea se remarcă pe căi practice, „Cum ne conduce Domnul Isus Cristos, Domnul şi Stăpânul nostru?” Noi spunem că dorim să-L ascultăm, dar cum anume ştim ceea ce doreşte El să facem? El este Domnul nostru, dar cum ştim în ce domenii doreşte El să-şi exercite autoritatea, o domnie specifică, întorcându-ne de la un anumit lucru şi direcţionându-ne pe un nou drum?

Cu câţiva ani în urmă eram în California. Era momentul alegerilor, chiar după prima zi de joi a lunii noiembrie 1980, şi americanii tocmai fuseseră la centrele de vot şi l-au ales pe Ronald Reagan ca preşedinte în locul lui Jimmy Carter. Atunci am auzit următoarea emisiune la radio. Se chema „Aţi avut vreodată o experienţă spirituală?” Niciodată înainte nu mai auzisem o astfel de emisiune. În California auzi absolut orice. Aşadar, tocmai, se difuza emisiunea „Aţi avut vreodată o experienţă spirituală?” S-a făcut anunţ să participăm la emisiune în direct. Oamenii au dat telefoane spunându-şi experienţele lor spirituale. În timp ce ascultam (mergând cu maşina) am auzit două persoane telefonând. Una dintre ele nu s-a referit deloc la ziua alegerilor. Să vă spun cum a fost. Era o tânără. Ea simţise un imbold lăuntric şi a crezut că trebuie să-şi părăsească casa. Aşa a şi făcut. A făcut autostopul de-a lungul drumului pe coasta oceanului. Când ajunsese cam pe la jumătatea drumului între San Francisco şi Los Angeles, a simţit imboldul că acesta era locul. Aşa că s-a dat jos din maşină şi a luat-o pe deal în jos spre ocean. Câteva zile a stat într-o peşteră şi a trebuit să înoate printre stânci şi buruieni. Apoi un animal a trecut pe lângă ea luând-o într-o anumită direcţie. A considerat aceasta ca un semn că era timpul să plece, aşa că a urcat înapoi dealul şi a făcut autostopul înapoi spre casă. Aceasta a fost experienţa ei spirituală.
Apoi a intrat pe fir cealaltă femeie. A început prin a spune: „Eu sunt o democrată.” Apoi a continuat: „Am fost la centrul de votare. Şi fiindcă sunt o democrată evident că trebuia să-l votez pe Jimmy Carter.” Dar apoi a spus: „O putere ciudată m-a copleşit şi din anumite motive l-am votat pe Ronald Reagan.” Nu s-a pronunţat dacă credea că a fost o experienţă demonică sau dacă a fost călăuzită de Dumnezeu. Eu cred că, din moment ce era o democrată, a crezut că a fost o experienţă demonică. Dar, în orice caz, aşa s-a întâmplat. Aceasta a fost experienţa ei.
Acum întrebarea pe care o pun este următoarea: „Este acesta modul în care ne conduce Isus Cristos?” Ne conduce El prin sugestii neînsemnate? Ne conduce prin dorinţe interioare puternice? Ne conduce El prin nişte idei ciudate? La orice nu te-ai mai gândit până acum, şi dacă este destul de bizar, trebuie să fie de la Dumnezeu? Ştiţi foarte bine, unii oameni acţionează în felul acesta. Sau ne conduce El în cu totul alt mod? Acum, reformatorii s-au confruntat cu această problemă. Ştiţi, în zilele lor, conduceau Biserica într-un mod foarte diferit, contrar cu ceea ce ajunsese să stipuleze tradiţia Bisericii din Evul Mediu. Ca lideri religioşi şi conducând ca oameni evlavioşi, aveau nevoie de o temelie pentru ceea ce făceau. Aşa că au lucrat la aceasta foarte atenţi. Reformatorii au spus-o, şi pe bună dreptate, că Dumnezeu conduce în două moduri. Iar cele două moduri merg întotdeauna împreună. Dumnezeu conduce, înainte de toate, prin Cuvântul Său, care este Biblia, şi în al doilea rând ne conduce prin Duhul Sfânt, care ne interpretează Scriptura pe înţelesul nostru. Niciodată nu suntem conduşi de Dumnezeu printr-una fără cealaltă. Reformatorii erau foarte conştienţi de cuvintele Scripturii care aveau tangenţă cu Duhul Sfânt. În special în Noul Testament şi mai ales în cuvântările lui Cristos. „Vântul suflă încotro vrea, şi-i auzi vuietul; dar nu ştii de unde vine, nici încotro merge…” (Ioan 3:8). Tot aşa este şi cu Duhul Sfânt. El este o putere pe care nu o poţi vedea. Merge în direcţia pe care nu o poţi anticipa. Duhul Sfânt lucrează în modul acesta. Sau „Când va veni Mângâietorul, Duhul adevărului, are să vă călăuzească în tot adevărul; căci El nu va vorbi de la El, ci va vorbi tot ce va fi auzit, şi vă va descoperi lucrurile viitoare.” (Ioan 16:13) Reformatorii au fost conştienţi de aceste texte. Şi au devenit oameni călăuziţi de Duhul. Mai mult chiar, în acelaşi timp, au fost conştienţi de multe alte pasaje din Scriptură în care se afirmă că Dumnezeu vorbeşte prin Cuvântul Său căci acesta este adevăratul standard. Noi învăţăm despre Dumnezeu şi mergem cu El prin strângerea Cuvântului Său în inima noastră. Aşa au spus ei, vedeţi, dacă luaţi Cuvântul fără Duh, altfel spus, dacă vă apropiaţi de el numai într-un mod lumesc, dacă nu sunteţi născut din nou, (căci Duhul dă înţelegere spirituală), atunci Biblia este o carte moartă. O, o poţi avea în degetul mic. Luther a spus că poţi deveni un mare doctor în teologie; poţi să predai ceea ce spune Biblia într-un mod academic într-o universitate importantă. Dar, spiritual vorbind, ea este o carte închisă pentru tine. Nu auzi Cuvântul lui Dumnezeu în ea fiindcă Duhul Sfânt nu locuieşte în inima ta. Tu nu ai fost adus la viaţă în aceste lucruri. Dar, pe de altă parte, au spus că dacă găsind afirmaţii absolute, finale crezi că urmezi anumite călăuziri de la Duhul Sfânt fără a fi ancorat în adevărurile obiective ale Cuvântului lui Dumnezeu, atunci tu te laşi indus într-un fel de imprudenţă ca aceea pe care am auzit-o în emisiunea „Aţi avut o experienţă spirituală.” Înţelegeţi, acum, ce înseamnă când noi suntem serioşi în urmarea lui Cristos: dorim să-L ascultăm, atunci trebuie să fim bărbaţi şi femei ai Scripturii. E foarte simplu.

Ne întoarcem, astfel, la Scriptură şi spunem, bine dar cum suntem noi ca să o studiem şi ce anume trebuie această Carte să realizeze în vieţile noastre? Să vă sugerez câteva lucruri.
Înainte de toate, fiecare creştin trebuie să studieze Biblia zilnic. S-a spus în Fapte, în capitolul al 17-lea că şi cei din Bereea făceau asta. Ei cercetau Scripturile, zilnic, să vadă dacă ceea ce li s-a spus, chiar şi de către apostolul Pavel, era adevărat. Şi ei au fost lăudaţi pentru aceasta. Acum s-ar putea, să fie momente în viaţă când aţi dori să studiaţi Biblia mai mult. Dacă aveţi timp şi poate vă aflaţi într-o situaţie stresantă, e necesar să faceţi acest efort. Şi e un lucru bun. S-ar putea ca în anumite circumstanţe, anumite zile, lucrurile să se desfăşoare aşa încât timpul pe care normal l-aţi petrece studiind Biblia, să se scurgă pe nesimţite. Nu ar trebui să se întâmple prea des, dar uneori aşa se întâmplă. Se mai poate întâmpla. Dar ca o regulă generală în viaţa de creştin, Biblia ar trebui studiată ca o preocupare zilnică. La fel ca, în fiecare zi, când ai perioade normale de somn, te speli pe dinţi sau mănânci şi toate celelalte aspecte zilnice. Vorbind de mesele normale, e o paralelă bună. Bineînţeles, că sunt momente, când, dintr-un motiv sau altul, s-ar putea să nu fiţi chiar aşa de regulat în ce privesc mesele de prânz cum v-aţi dori. Se poate să omiteţi masa de prânz fiindcă ceva se întâmplă în acel moment. Nu poţi pur şi simplu să renunţi la ce faci doar ca să mănânci. Asta se poate întâmpla odată la un anumit interval de timp, dar, în general vorbind, nu aţi vrea să fie aşa. Aţi vrea o viaţă ordonată şi constantă. Şi la fel ar trebui să fie cu studiul Bibliei. Ce se întâmplă dacă nu faceţi asta? Dacă nu studiaţi Biblia zilnic? Ei bine, deveniţi neglijent în lucrurile spirituale. Dacă omiteţi o zi, e uşor să omiteţi două zile sau trei zile. Poate trece o săptămână. Ştiţi, foarte curând, nu veţi mai fi condus de Cuvântul lui Dumnezeu şi, deci, nici de vocea lui Cristos, ci de cultură fiindcă asta este ceea ce auzi tot timpul. Asta citeşti în ziare şi auzi la televizor. Comentariile ce le auzi la serviciu şi aşa mai departe. Şi asta vă formează mintea. Aşa că, dacă aveţi de gând să luaţi asta în calcul, trebuie să citiţi zilnic Biblia. Probabil vă întrebaţi: bine dar când ar trebui să-mi fac timp pentru Biblie? Presupun că oamenii sunt diferiţi. Unii sunt oameni eficienţi dimineaţa. Alţii sunt oameni eficienţi noaptea. Unii oameni studiază mai bine seara. Alţii o fac mai bine dimineaţa. Noaptea, în general, nu e cel mai bun timp deoarece suntem obosiţi. Mai bine să o faci când eşti proaspăt. Unii oameni se trezesc devreme. Dar oricum ar fi, ar trebui să fie regulat. Ăsta este primul lucru. Aşa auzim vocea lui Cristos, zilnic, în timp ce ne facem lucrul.

În al doilea rând, ar trebui să studiem Biblia în mod organizatconstant. Asta înseamnă că nu vom face Biblia să spună ceea ce ne place să facem ca şi când nu am avea-o. Asta ar însemna un fel de impresii sau noţiuni care n-au de a face cu ea. Tu nu citeşti Biblia, de fapt, atunci când mergi spre acel fel de experienţe spirituale dubioase. Dar citind Biblia, poţi, cumva, să ajungi să faci chiar şi asta. Ştiţi, alegând de ici şi de colo, asta şi aia şi aşa mai departe, nu ne gândim la acest aspect. Ar trebui să studiaţi în mod constant ca să învingeţi această tendinţă.
Să vă spun ce fac eu. Atunci când citesc o nouă carte din Biblie, când intenţionez s-o predau sau când vreau să o studiez individual, primul lucru pe care îl fac este să o citesc de mai multe ori. Deseori sunt familiarizat cu ea. Dacă nu eşti familiarizat cu ea, trebuie, totuşi, să o citeşti de mai multe ori până când o cunoşti şi îţi faci o idee despre ceea ce este acolo. Apoi al doilea lucru pe care trebuie să îl faci este să o diseci pe mai multe secţiuni. Similar cu modul în care se fac diviziunile pe capitole, dar disecarea ta nu trebuie neapărat să corespundă capitolelor cărţii. Îmi place să disec, însă nu atât de mult pe capitole cât pe paragrafe sau secţiuni care au de a face cu aceeaşi temă. Poate fi o secţiune cu câteva versete sau dacă este o secţiune narativă, poate fi mai lungă. Dar aşa începi să înţelegi Cuvântul lui Dumnezeu într-un ansamblu de părţi mai mici. Şi apoi după ce ai făcut asta, începi să diseci părţile secţiunii în termenii unei afirmaţii. Ce spune? Este o secţiune tematică? Este o dezvoltare a ceea ce se spune acolo? Există o aplicaţie? Cui îi este adresat? Şi aşa mai departe. Începi să faci asta în felul acesta. Şi când termini, începi să diseci termenii afirmaţiilor în cuvintele folosite şi, în unele, cazuri doreşti să studiezi cuvintele separate. Ştiţi că în Biblie, cuvintele sunt extrem de importante. Nu puteţi studia (ca să dăm un exemplu) cartea Romani fără a analiza atent înţelesul cuvintelor pe care le găseşti acolo. Cum ai putea înţelege cartea Romani fără a cunoaşte modul în care Biblia foloseşte cuvântul „dreptate”? Este prezentat acolo în capitolul al treilea. Este o idee-cheie în capitolul zece. În ansamblu, termenul este găsit de 35 ori în cartea Romani. Aşa că trebuie să înţelegi. Şi apoi, acest pas fiind făcut, mergi din ce în ce mai departe şi începi să înţelegi în ansamblu felul cum se potrivesc lucrurile. Aşa am spus, trebuie să doriţi să studiaţi Biblia sistematic.

Un al treilea lucru. Studiaţi Biblia în mod comprehensivcomplet. Ştiţi, sunt unii oameni, cărora le plac, doar, spusele lui Isus. E bine. Este greu să te înşeli în privinţa spuselor lui Isus. Ei bine, alţi oameni, iubesc spusele preaiubitului Pavel. Lor le place să citească ceea ce spune Pavel. Alţi oameni citesc doar Psalmii. Şi asta e bine. E mai bine să facă asta decât să nu citească deloc. Dar ştiţi, Dumnezeu a dat întreaga Biblie.
Eram cu cineva în această ultimă săptămână, care mi-a spus, că, atunci, când va ajunge în cer şi se va întâlni cu Obadia, sigur va dori să afle ce a spus Obadia. Nu va spune: ” O, Obadia, numele acesta îmi sună cunoscut. Nu eşti menţionat, undeva, în Biblie?” El vrea să ştie ce a avut de spus Obadia în această carte. Şi când Dumnezeu ne-a dat cartea Obadia, la fel ca toate celelalte cărţi ce le avem, Dumnezeu a dat-o cu un motiv. Astfel, cântărirea modului de studiu sistematic atent pe marginea unei anumite secţiuni a Cuvântului lui Dumnezeu, ar trebui să fie o încercare de a-l înţelege în ansamblu ca parte a studiului nostru. Astfel până la sfârşit, pe lângă studiul nostru, trebuie să avem o citire progresivă a Cuvântului pentru a deveni familiar cu ceea ce găsim acolo.

Un al patrulea lucru. Ar trebui să studiem Biblia cu devoţiune şi respect. Acest aspect este important fiindcă ceea ce înţelegem când spunem asta, este că Biblia nu este ca alte cărţi. Poţi studia un manual în colegiu în orice domeniu, cu dedicare. Îl poţi avea în degetul mic. Contează doar modul în care trebuie să-l studiezi. Doar citeşti, vezi de ce anume ai nevoie şi asimilezi cunoştinţa. Şi e bine. Acesta este scopul cărţii. Dar nu acesta este şi scopul Bibliei. Ştiţi, noi studiem Biblia, nu pentru a deveni înţelepţi, chiar dacă este înţelepciune în Biblie. Noi studiem Biblia pentru a-L întâlni pe Dumnezeu, Autorul ei, pentru a auzi vocea lui Cristos şi pentru a învăţa ce înseamnă a fi sfânt şi a trăi într-un mod care-L mulţumeşte pe Dumnezeu. Şi asta este cu totul altceva.
Citim astfel Cuvântul şi spunem lui Dumnezeu: „ce vrei să-mi spui?” Trebuie să facem aceasta pe măsură ce studiem. De aceea studiul biblic ar trebui să fie scăldat în rugăciuni. Când stai şi studiezi Biblia ta, vei găsi că Dumnezeu o va binecuvânta în inima ta într-un mod minunat dacă, înainte de toate, începi astfel: îţi spui în mintea ta, „acum intenţionez să studiez cuvântul lui Dumnezeu. E un lucru preţios. Nu e precum manualul meu de algebră. Nu e ca manualul meu de chimie. Aceasta este cartea dată de Dumnezeu. Diferă de toate celelalte cărţi. Aici mă întâlnesc cu Stăpânul meu, Isus Cristos, Salvatorul meu.” Şi trebuie să-mi aduc inima în linişte înaintea Lui. Atunci când încep trebuie să-mi pun întrebarea, „acum când găsesc aici ceva care îmi vorbeşte, vreau, eu, să fac ceea ce îmi spune? Vreau eu să ascult?” Trebuie să-ţi spui, „dacă sunt un urmaş al lui Cristos, trebuie să vreau.” Asta înseamnă a fi urmaşul Său. Şi apoi te întorci spre Dumnezeu şi spui, „acum Dumnezeule, încep să citesc Cartea Ta. Şi nu ştiu ce voi găsi aici. Dar Tu ştii, căci, Tu m-ai direcţionat. Citesc acest pasaj şi Tu ştii ce e aici. Tu ştii modul în care intenţionezi să-l aplici inimii mele. Dă-mi ochi ca să văd, o minte să înţeleg şi o inimă să răspund. Şi voinţă ca să ascult. Şi învaţă-mă ceea ce am nevoie să ştiu ca să-mi pot trăi ziua într-un mod care să-Ţi placă în aspecte concrete.”
Şi apoi o citeşti şi o studiezi cu această idee în minte. Vei găsi, dacă o abordezi în acest fel, că Dumnezeu îţi va vorbi. Dumnezeu este cu mult mai nerăbdător să-ţi vorbească decât eşti tu ca să-L auzi. Şi asculţi… iar El îţi spune, „acolo, e pentru tine, acest verset. Acesta este modul în care Eu vreau să trăieşti. Asta este ceea ce nu faci. Iată unde vreau să te schimbi.” Şi când Dumnezeu vorbeşte, trebuie să spui „da, Doamne.” Rugăciunea ta, înainte de a începe, ar trebui să fie aceea a lui Eli când a zis tânărului Samuel ce să spună. „Vorbeşte, Doamne, căci robul Tău ascultă.” Atunci când vorbeşte Dumnezeu, tu trebuie să spui, „da, Doamne, aşa am să fac.” Trebuie s-o spui dacă Isus Cristos este cu adevărat Domnul tău.
Aceasta mă aduce la ultimul meu punct. De fapt, îl anticipează.

Noi trebuie să studiem Biblia zilnic, în mod sistematic, comprehensiv, cu devotament. Trebuie să o studiem în rugăciune. Deoarece noi îi răspundem lui Dumnezeu. Noi suntem în comuniune cu Dumnezeu. În scriptură suntem în comuniune cu Isus Cristos. Acum, cineva va spune, tu ai început acest studiu special despre ascultare vorbind de aventură. Şi aţi scos în evidenţă că în această aventură măreaţă, care este urmarea lui Cristos ca stăpân al nostru, trebuie să te îmbraci cu ascultare. Şi-L urmez. Dar când încep să mă gândesc la ascultare, încep să mă gândesc la Isus care ne vorbeşte prin Cuvânt, şi când încep să mă gândesc la studiul sistematic asupra Cuvântului lui Dumnezeu, făcând asta, zilnic, în mod comprehensiv, cu devotament şi în rugăciune, toate acestea par ca şi cum ar trebui să o iau ca o imensă povară. Şi, parcă, mi-e frică dacă fac asta, căci tot ce găsesc nu este o aventură, ci o constrângere, ceva care să-mi scurteze viaţa.
Ei bine, unii oameni fac acest fel de observaţie. După mine, oamenii care spun asta sunt, în general, oameni care nu citesc Biblia şi nu-L urmează, cu adevărat, pe Cristos. Ei folosesc aceasta ca un raţionament pentru a nu citi Biblia şi a nu-L urma pe Cristos căci, spun ei, dacă-L urmez, aşa se va întâmpla. Eu nu aud să spună una ca asta creştinii care Îl urmează pe Cristos. Găsesc însă, că oamenii care o iau în serios vorbesc despre bucuria şi libertatea ce o descoperă în slujba lui Cristos.
Eşti obosit de păcatul tău? Eşti obosit de povara neascultării tale? Vino la Cristos. Ascultă-L pe Cristos. El promite libertate şi bucurie în slujba Sa acum şi mult mai mult în veşnicie.

Calea Uceniciei

de James Montgomery Boice


Există un mare neajuns, ba chiar un neajuns fatal în Biserica lui Isus Cristos în zilele noastre. Şi anume, lipsa unei ucenicii adevărate. Creştinii adevăraţi ştiu că ucenicia înseamnă să renunţi la tot pentru a-L urma pe Isus Cristos. Dar pentru mulţi creştini din zilele noastre, există totuşi foarte puţină călcare pe urmele lui Isus Cristos. Şi asta înseamnă (trebuie să o spunem foarte clar) că există foarte puţin creştinism adevărat. Voi spune că, după părerea mea, există mai multe motive pentru care avem această stare deplorabilă în Biserica americană în secolul XX. Eu cred că primul ar fi o teologie defectuoasă. Şi prin aceasta înţeleg o teologie care vorbeşte despre credinţă fără ascultare. Care vorbeşte despre ucenicie fără necesitatea de a purta crucea lui Cristos. Este uşor de înţeles de ce se întâmplă astfel. Se întâmplă în istorie, în perioade de prosperitate a credincioşilor. În vremurile în care există dificultăţi şi când există persecuţie, când te poate costa mult să fii creştin, oamenii nu cedează aşa de uşor acestui tip de Evanghelie uşoară. Ei aud propovăduită calea crucii şi se cercetează cu atenţie în lumina Evangheliei, înainte de a-şi lua un angajament, fiindcă ei ştiu că dacă vor lua un angajament – îi va costa ceva. Dar nu este aşa în vremuri de prosperitate. Acest lucru a fost valabil şi în alte epoci ale Bisericii precum şi în alte zone. Mă gândesc la Biserica din Germania, cu o generaţie în urmă, şi la Dietrich Bonhoeffer care s-a opus aşa de clar acestui lucru în scrierile sale. Ceea ce a văzut Bonhoeffer în zilele sale a fost ceea ce el a denumit ‘har ieftin’. Harul ieftin, spunea el, este a predica iertarea fără a pretinde pocăinţă. Botez fără diciplină în biserică. Cina Domnului fără mărturisire. Harul ieftin este harul fără ucenicie. Har fără cruce. Har fără Isus Cristos, Cel viu şi încarnat.
Mai dau un exemplu de om care, cu o perspicacitate remarcabilă, a văzut problema vremurilor noastre. Acest om este un american, pastor în Chicago şi un mare autor devoţional, A. W. Tozer. Tozer a scris: ‘Întregul transfer al convertirii religioase a fost transformat în ceva mecanic şi fără viaţă. Credinţa poate fi exersată acum fără nici un impact asupra moralităţii şi fără nici o ruşine faţă de identitatea umană. Cristos poate fi ‘primit’ fără a induce o dragoste specială faţă de El în imima celui care Îl primeşte. Individul este ‘mântuit’ dar el nu simte foame sau sete pentru Dumnezeu. De fapt,’ spune Tozer, „el este învăţat în mod specific să fie mulţumit şi încurajat de puţin.”
A doua cauză este o lipsă de, ceea ce vechii scriitori devoţionali numeau o viaţă de cercetare a sinelui sau o viaţă caracterizată de introspecţie personală. Este pur şi simplu o viaţă superficială. Ştiţi ce se întâmplă în biserici. În loc să ţi se ceară să gândeşti, pur şi simplu eşti implicat într-un program. Ţi se cere să slujeşti în acest comitet sau să devii mebru al acelui grup de conducere. Un comitet cu putere de decizie, pentru a duce la împlinire un anumit program. Şi atâta timp cât faci acest lucru, cât timp participi la activităţi, cât timp eşti acolo săptămână de săptămână făcând ceea ce pare a fi bine, după cum se poate observa, nimeni nu se mai întreabă dacă ţi-ai întărit chemarea şi alegerea (2Petru 1:10) şi dacă tu Îl cunoşti cu adevărat pe Isus Cristos ca Domn şi Mântuitor personal. Câte predici aţi auzit care să sugereze oamenilor ce fac parte dintr-o adunare Evanghelică că s-ar putea de fapt să nu fie născuţi din nou? Câte predici aţi auzit care i-ar încuraja să-şi cerceteze vieţile pentru a vedea dacă sunt cu adevărat ai lui Cristos sau dacă nu cumva nu vor fi recunoscuţi ca fiind ai Săi?

De aceea, este intenţia mea să examinez în studiile mele acest aspect al uceniciei. Există multe moduri în care acest lucru ar putea fi făcut. Desigur, există multe texte în Biblie care vorbesc despre ucenicie, dar ce aş dori să fac eu nu este să mă concentrez asupra a ceea ce au de spus Pavel, Ioan sau Petru despre ucenicie, ci mai degrabă aş dori să mă concentrez asupra ceea ce a spus Isus Cristos Însuşi pe măsură ce chema pe oameni la El şi pe măsură ce El a răspuns celor care, judecând superficial, au spus că ar vrea să vină. Dar sunt multe texte şi doar în acea categorie. Dar noi spunem: ‘cu ce ar trebui să încep?’
Se pot găsi multe texte care ne-ar putea răspunde la această întrebare. Din nou, dacă ne ducem chiar la început, la cea mai simplă formă de învăţătură a lui Cristos despre ucenicie, vom ajunge la cuvintele cu care ştim că El i-a invitat pe primii ucenici să vină la El şi să Îl urmeze. Iar cuvintele au fost pur şi simplu: ‘Vino după Mine’. Le găsim în mai mult de o singură întâmplare. Prima trimitere unde le găsim ar fi Matei 4, unde Isus îi cheamă pe primii ucenici. Avem de-a face cu Andrei şi Petru, iar apoi cu Iacov şi Ioan. Isus îi vede când ei se găsesc pe malul mării Galileii. Ei erau pescari. Îşi cârpeau mrejile. El le întrerupe munca şi spune ‘Veniţi după Mine’. Ca urmare, ei lasă ceea ce făceau şi Îl urmează. El le spune: ‘vă voi face pescari de oameni’.
A doua oară când ne întâlnim cu ele ar fi în capitolul 9 din Evanghelia după Matei. Matei era un vameş, lucrând pentru stăpânirea romană. El lucra cu banii la masa unde se strângea vama. Isus a spus ‘Vino după Mine’, iar Matei a lăsat vama şi a pornit spre a-L urma pe Isus. Oamenilor care au asistat la această întâmplare nu le-au plăcut cele văzute fiindcă vameşii erau dispreţuiţi. Ei erau păcătoşi. Aşa că L-au criticat pe Isus pentru asta. Au spus ‘Tu te însoţeşti cu păcătoşii. Este de neacceptat şi numai gândul că Tu chemi un păcătos să vină după Tine.’ Iar Isus a răspuns la aceasta spunând că El este un medic şi că a venit să îi vindece pe bolnavi. El a spus că a venit să îi cheme la pocăinţă pe păcătoşi. ‘N-am venit să chem la pocăinţă pe cei neprihăniţi’, a spus El, ‘ci pe cei păcătoşi’. Răspunsul de aici al Domnului indică că în momentul în care l-a chemat pe Matei să Îl urmeze (şi prin aceasta referindu-se şi la ceilalţi apostoli), El îl chema pe cel căruia i se adresa, la a-şi părăsi păcatul şi de a veni la pocăinţă.

Acest accent care se pune pe a urma nu este mai puţin evident în evanghelia după Ioan. De altfel, în evanghelia după Ioan, el s-ar putea numi ca şi un cadru pentru Evanghelie. Vei afla în capitolul 1, de exemplu, că Ioan Botezătorul care se găsea pe malul Iordanului împeună cu ucenicii săi, când Isus a trecut pe acolo, el şi-a îndeplinit rolul de deschizător de drum/înainte-mergător şi martor prin faptul că a atras atenţia asupra lui Isus Cristos ca şi Fiu al lui Dumnezeu şi ca şi Mielul care ia păcatul lumii. Ca urmare, ucenicii săi au pornit, în sensul fizic, după Isus. Isus S-a întors şi i-a văzut. A întrebat ce vor. A avut loc un schimb politicos de replici şi Isus a spus: ‘Veniţi’, iar invitaţia a fost repetată mai târziu în acelaşi capitol. Era ca şi cum ar fi spus: ‘Vino după Mine’, acolo la începutul capitolului unu. Apoi, ajungem la sfârşitul evangheliei, în capitolului 21, în contextul în care Cristos îl reînsărcinează pe Petru cu ucenicia, după ce acesta s-a lepădat de Domnul în timpul prinderii şi răstignirii Lui. Iar noi Îl găsim pe Domnul chemându-l pe Petru, spunându-i ‘Vino după Mine’. Încă o dată vedem cum Cristos accentuează ideea de ucenicie aici la sfârşitul evangheliei ca şi la începutul ei. Acest lucru ne spune cel puţin că este vorba despre un angajament pe toată viaţa. Şi rezumând ce se spune aici în evanghelie, este în mod evident tiparul/modelul pentru credicioşii care o citesc şi răspund lui Cristos ca şi Mântuitor.

Acele cuvinte ‘Vino după Mine’ apar de 15 ori în evanghelii. Dar, în plus, există şi numeroase ocazii propriu-zise, poate 40 sau 50 de ocazii diferite, când se vorbeşte despre persoane individuale sau grupuri care într-un fel sau altul, au mers după Cristos în modul acesta.
Dar ce vroia să spună Isus când a spus: ‘Vino după Mine’? Ce implică acele cuvinte ale invitaţiei? Eu văd câteva lucruri. Primul dintre ele este ascultarea. Acum, nouă nu ne place ideea de ascultare, fiindcă într-un fel, în modul nostru de gândire vestic, ascultarea este asupritoare. Şi ca urmare, când citim o vorbă a lui Isus de genul ‘Vino după Mine’, ne gândim la ea, nu aşa cum este ea cu adevărat – o poruncă de a-L urma pe El, ci mai degrabă ca şi ceva ce noi am numi o invitaţie. Bine, posibil să aibă tonul unei invitaţii, dar vezi, fiind mai exacţi, acele cuvinte se găsesc în cazul vocativ. Când Isus a spus ‘Vino după Mine’, El nu le dădea celor cu care vorbea o opţiune. De aceea, când citim aceste întâmplări, cei cărora li s-a adresat cu aceste cuvinte, au lăsat imediat ceea ce făceau şi L-au urmat. Când suveranul spune ceva, faci ceea ce îţi cere. Vezi, eu cred că lucrurile trebuie înţelese clar. Fiindcă cuvintele ‘Vino după Mine’ reprezintă o poruncă, ascultarea este legată în mod inevitabil de noua viaţă în Cristos. Iar consecinţa este că dacă nu Îi dai ascultare lui Isus Cristos, nu ai fost chemat de Isus Cristos. Şi dacă nu eşti chemat de Isus Cristos atunci nu eşti mântuit, indiferent ce mărturiseşti despre El. De unde poţi să ştii că cineva e născut din nou? De acolo că acea persoană ascultă şi urmează. ce Isus a spus: ‘Oile Mele ascultă glasul Meu şi ele vin după Mine… în veac nu vor pieri’.
Aşa că prima provocare pentru noi, legat de un astfel de subiect este să ne cercetăm pe noi înşine să vedem dacă ascultăm cu adevărat de Cel despre care mărturisim că Îl avem ca Domn şi Mântuitor.

Acum, al doilea element al uceniciei care derivă din acele cuvinte ‘Vino după Mine’ este pocăinţa. Fiindcă, desigur, a-L urma pe Cristos este a întoarce spatele păcatului. Cum ar putea fi altfel? Vedem acest lucru în câteva din povestirile Sale. Cu siguranţă în chemarea lui Matei, aşa cum ne este ea istorisită în capitolul cinci al evangheliei lui Luca. Acolo, în acel capitol, este foarte limpede că chemarea lui Matei a fost o chemare pentru el de a-şi lăsa viaţa şi de a se pocăi de păcatul său şi a găsi mântuire. Acest lucru este explicat clar, cu un limbaj ce nu poate fi înţeles greşit. Nu există urmare a lui Cristos, nu este ucenicie creştină adevărată, nu există creştinism fără a te pocăi de păcate. Poate întrebi: ‘Poate un credincios să păcătuiască?’. Da, binenţeles, un credincios poate păcătui. Credincioşii păcătuiesc. Dar trebuie să existe şi pocăinţă. Dar dacă eşti o persoană care poate trăi în păcat şi e mulţumit în păcatul său, o persoană care vine la Scriptură şi citeşte, dar o intepretează pentru ca să se potrivească la ceea ce vrea să facă, atunci nu eşti creştin. Fiindcă nimeni nu l-a urmat vreodată pe Fiul fără păcat al lui Dumnezeu, fără să fi întors spatele acelor păcate. Isus nu a făcut niciodată nici un pas spre păcat. Isus nu a avut niciodată nici un gând păcătos. Iar dacă tu Îl urmezi, prin definiţie tu ai întors spatele la orice altceva.

Al treilea lucru pe care aceste cuvinte îl sugerează despre ucenicie este supunerea. Supunere faţă de Cristos. El este Domnul şi noi trebuie să Îl urmăm. Acel cuvânt – supunere, este interesant. Vorbeşte despre cineva care se plasează sub autoritatea altcuiva. Este foarte aproape de cuvântul ‘aservire’ sau ‘aservit’. Dar înţelesul ambilor termeni este acelaşi. Ei sunt legaţi într-un mod interesant de o vorbă pe care Domnul nostru a rostit-o despre ucenicie, unde El a descris mersul după El ca şi supunere sub jugul Lui. ‘Luaţi jugul Meu asupra voastră’, a spus El, ‘şi învăţaţi de la mine’. Acel cuvânt ‘jug’, înseamnă mai multe lucruri. Evident implică să fii legat de Cristos, aşa cum un animal este legat de altul pentru a lucra. Vorbeşte despre muncă şi disciplină, şi despre toate acele lucruri. Dar este important că în timpul antichităţii exista un ritual prin care un domnitor ilustra supunerea faţă de el a celor pe care i-a cucerit. Se înălţau doi stâlpi iar peste ele se aşeza o prăjină, iar acea prăjină era jugul stăpânului. Iar cei pe care el i-a cucerit îşi manifestau supunerea sau aservirea faţă de el prin trecerea pe sub jugul său. Astfel ei îl luau asupra lor, sau erau forţaţi să o facă. Iar ideea era că ei nu mai erau oameni liberi ci erau slujitori aceluia care era stăpânul lor. Şi dacă acest lucru era posibil la nivel uman, cu cât mai adevărat ar trebui să fie el despre oricine care mărturiseşte că Îl urmează pe El care este Domnul slavei, Isus Cristos. Dacă El nu este Stăpânul tău, atunci tu nu eşti al Lui. Iar dacă nu eşti al Lui, atunci tu nu eşti un credincios.

Acum mă voi referi la un al patrulea element. Cel de al patrulea element este dedicarea. Trebuie să fii dedicat lui Cristos, fiindcă, vezi, porunca nu spune doar ‘Vino’, ci spune ‘Vino după Mine’. Nu poţi să-L urmezi pe Cristos fără a fi dedicat Lui. Dacă nu eşti dedicat faţă de El, vei merge altundeva. Vei urma o altă cale. Mărşăluieşti după ritmul altui toboşar. Pe de altă parte, dacă îl urmezi pe Cristos, trebuie să Îi fii dedicat Lui fiindcă va trebui să mergi acolo unde merge El. Dar asta nu înseamnă că vreunul din noi cunoaşte Evanghelia pe deplin sau că înţelege dimensiunile complete ale vieţii de credincios acum sau vreodată. Viaţa noastră este o perioadă de creştere. Dar acest lucru înseamnă cu siguranţă că dacă Dumnezeu, prin puterea Duhului Său cel Sfânt activ în Cuvânt, îţi descoperă ceva ce tu trebuie să faci, şi dacă tu poţi rămâne indiferent la acel lucru, şi dacă poţi spune: ‘Păi, când am devenit creştin, cu siguranţă nu am înţeles nivelul de dedicare ce trebuie să îl am pentru ca viaţa mea să fie schimbată în acel aspect. Eu nu Îi sunt dedicat lui Isus într-o astfel de măsură’, dacă vezi că poţi spune asta, atunci tu nu eşti născut din nou, în sensul biblic. Isus e Dumnezeu, şi fiindcă El este Dumnezeu, El este Domnul. Vezi, dacă în mintea ta crezi că a veni la mântuire înseamnă să vii la un Isus care e mai puţin decât Domn, care e mai puţin decât Stăpân, atunci tu vii la un Cristos fals născut de imaginaţia ta, iar un Isus fals nu a mântuit pe nimeni, niciodată. Acel Isus care mântuieşte, este Domnul. Iar dacă tu vii la El pentru mântuire, tu vii la Cel care este de drept Stăpânul vieţii tale şi revendică acea autoritate peste viaţa ta, dacă va fi să fii ucenicul Său.
Deci, vedeţi, când vorbim despre ucenicie, nu vorbim doar despre ascultare, pocăinţă şi supunere, ci vorbim despre dedicare faţă de Cristos care este totală şi absolută şi pe toată viaţa. Lucru ce mă aduce la punctul final.

Al cincilea element implicat în ucenicie, evident şi în porunca Lui ‘Vino după Mine’, este perseverenţa. Fiindcă, vedeţi, a merge după Isus nu este un lucru pe care îl faci o singură dată. Da, trebuie să existe un punct de început. Trebuie să existe un moment în care să întorci spatele păcatului şi să mergi pe direcţia Lui, când să iei crucea Lui şi să începi să mergi după El. Dar nu se termină acolo. Chiar termenii ‘Vino după Mine’ sugerează un angajament luat pentru întreaga viaţă. Şi de aceea vorbeşte Biblia despre a-ţi întări chemarea şi alegerea. De aceea Isus Însuşi a spus: ‘Cine va răbda până la sfârşit, va fi mântuit.’ Şi ceea ce înseamnă acest lucru este pur şi simplu că ucenicia este o cale pe care trebuie să o urmezi după cum te călăuzeşte Domnul. Adică, să urmezi pas cu pas şi zi de zi făcând tot ceea ce va dori Dumnezeu să faci, până la capăt. Şi înseamnă că calea uceniciei nu se termină decât atunci când trecem prin poarta morţii şi primim coroana pe care Isus o are pentru toţi cei care vor fi iubit venirea Lui. Iar apoi, prin harul Domnului să luăm asta şi toate celelate răsplăţi şi să le punem la picioarele lui Isus Cristos.

Dar nu este uşor. Această cale a uceniciei este o cale presărată cu pietre şi mărginită de mărăcini. Este o cale descrisă ca şi drumul crucii. Este o cale care duce la moartea eului şi înălţarea lui Isus. A umbla pe această cale este cel mai greu lucru la care tu sau eu vom fi chemaţi vreodată să-l facem. Şi totuşi, deşi este greu, această cale este deschisă oricui şi este posibil pentru oricine, fiindcă Domnul Isus Cristos cheamă, iar chemarea Lui dă fiecăruia puterea de a umbla pe ea.
Iar eu pun întrebarea astfel: vei porni tu pe acea cale a uceniciei? Îl vei urma tu pe Isus Cristos? Isus păşeşte în faţa ta. Isus a parcurs calea aceea. Isus se opreşte. Se uită înapoi. Se uită la tine. Privirea Lui are căldura unei invitaţii. Buzele Lui se mişcă. Isus vorbeşte. Îţi vorbeşte ţie. Domnul Isus Cristos spune: ‘Vino’. Domnul Isus Cristos spune: ‘Urmează-Mă’. El îţi spune: ‘vino, şi te voi face pescar de oameni’.

Să ne rugăm.
Tatăl nostru, ne înfiorăm auzind chemarea lui Cristos, fiindcă pe măsură ce ne gândim la ea, aşa cum Tu ne încurajezi să facem, noi recunoaştem preţul ce trebuie plătit. Noi înţelegem, într-o oarecare măsură, ce implică ea. Şi totuşi, pe măsură ce Îl vedem pe Cristos, pe măsură ce Îl auzim pe Cristos, pe măsură ce acele cuvinte răsună prin spaţiu pătrunzând în urechile noastre, ne dăm seama că nu putem face altceva decât să venim. Noi trebuie să venim fiindcă Cel ce cheamă este Isus, Dumnezeul, Domnul slavei.
Tată, cheamă pe mulţi în ceasul acesta şi dă-le urechi să audă şi să răspundă.
De dragul lui Isus. Amin.

Tradus de Gabriela Szabo

Lumea este prea plina de „crestini” care nu vor sa se  lepede de sine, ceea ce înseamnă că NU  aparţin lui Cristos. ,,Dacă vine cineva după Mine, să se lepede de sine, să-şi ia crucea zilnic şi să Mă urmeze.” (Matei 16:24)

 

 

Purtându-ţi Crucea

James Montgomery Boice


Cu mai multe săptămâni în urmă când am început această serie de studii asupra ucenicizării, începusem prin a spune că există, după părerea mea, o eroare fatală în Biserica lui Isus Cristos, şi aceasta este o lipsă a adevăratei ucenicizări. Şi nu se poate spune că nu e mult de vorbit asupra acestui lucru. S-au scris multe cărţi despre ucenicizare, în special acel aspect care are de a face cu ucenicizarea celorlalţi. Acestea fiind spuse, să vorbim privitor asupra acestui fapt al negării de sine exprimat prin imaginea purtării crucii noastre. Aceasta este ceva despre care noi auzim foarte puţin. Aceasta ar fi fost o enigmă pentru creştinii din generaţiile primare. Şi mulţi dintre acei sfinţi bătrâni, dacă ar trăi şi ar putea vedea modul în care ne desfăşurăm noi astăzi, ar fi surprinşi de neglijenţa noastră asupra acestui lucru. Conform modului lor de gândire, negarea sau lepădarea de sine este de o esenţă reală a ceea ce înseamnă să aparţinem lui Cristos. ,,Dacă vine cineva după Mine, să se lepede de sine, să-şi ia crucea zilnic şi să Mă urmeze.” (Matei 16:24) Acestea sunt cuvinte importante ale lui Isus Cristos asupra ucenicizării. Vorbim despre porunca ,,Urmaţi-Mă” a lui Cristos şi cumva putem reuşi cu aceasta. Sau venim la porunca Sa de a lua jugul Său, învăţând despre El şi intrând în şcoala Sa şi să putem face aceasta. Şi în cel mai rău aceasta pare ca o mai multă osteneală din greu. Dar cum rămâne cu acest fapt al lepădării de sine, acest fapt al purtării crucii? Noi spunem, bine, dar asta trebuie că e pentru altcineva. Cu siguranţă nu e pentru mine. Şi sigur nu poate fi de esenţă a ceea ce înseamnă să fii creştin. Din contră, este exact ceea ce spune Domnul Isus Cristos. Ne face să ne întrebăm oare de ce nu auzim mai multe despre lepădarea de sine.
Walter Chantry este pastor al unei biserici baptiste reformate în Carlisle Pennsylvania şi era îngrijorat, la fel ca şi mine, de această situaţie tristă a creştinităţii americane. El a scris o carte despre aceasta, ,,Umbra Crucii – Studii Asupra Lepădării de Sine.” La începutul cărţii începe să speculeze el însuşi asupra motivului pentru care auzim atât de puţine despre asta în predica americană a zilelor noastre. El spune cum că e posibil să fie un anume număr de motive. Unul ar fi că a fost un exces în acest domeniu undeva în trecut. În mod sigur o deviere de la ceea ce înseamnă a se nega pe sine pentru Isus Cristos. În Biserica primară primii călugări sau monastici au început prin a părăsi centrele urbane, civilizaţia, plecând în pustie. Asta a fost o mişcare provenită din Egipt. Ei încercau să trăiască acolo izolaţi de restul lumii. Cel dintâi mare monastic a fost un om numit Anton. El a plecat în pustie, nu departe de civilizaţie deoarece avea prieteni care-i aduceau hrană uscată ca să trăiască. Acesta este modul în care a trăit timp de câţiva ani. Ceea ce nu-şi închipuia el a fost că avea să devină o celebritate. Şi astfel, la fel cum astăzi noi avem excursii în locuri din Ţara Sfântă şi alte regiuni, devenise o situaţie în care se făceau excursii pentru vizitarea acestui monastic, Anton sihastrul (sau pustnicul). Astfel oamenii în mare număr năvăleau în pustie. Aceasta l-a deranjat şi a plecat mai departe. Ei însă continuau să vină.. A plecat şi mai departe. În acea vreme el mai instruia şi pe alţi monastici, iar în final a rupt-o complet cu civilizaţia mutându-se într-o regiune lângă Marea Roşie, şi acolo şi-a trăit ultimii aproximativ 20 de ani ai vieţii sale, murind la mijlocul secolului al patrulea la o vârstă destul de înaintată. În ultimii 15 sau 20 de ani ai vieţii sale nimeni nu l-a văzut vreodată. El se izolase complet.
Ei bine, oamenii de astăzi privesc înapoi la acest fel de negare şi sunt de-a dreptul închişi faţă de aceasta. Dar în acelaşi timp nu realizează că e o deviere a ceea ce înseamnă, totuşi, o lepădare propriu-zisă a sinelui. Ceea ce nu reuşesc să vadă este că această mişcare a fost mai mult o formă a negării celor din jur decât o negare de sine. Şi astfel, poate că asta ar fi o explicaţie.
O altă explicaţie mai recentă. Am avut, în istoria apropiată a Bisericii, o uşoară mişcare caracteristică ce accentuează o a doua lucrare a harului în creştini. Şi uneori în unele forme ale acesteia, negarea de sine a fost scoasă în evidenţă ca un pas pe drumul spre cea de-a doua lucrare a harului.

După părerea mea, cred că adevăratul motiv, motivul profund, motivul fundamental pentru care nu auzim mai mult despre lepădarea de sine şi purtarea crucii este simplul fapt că nouă nu ne place această idee. Lepădarea sau negarea de sine e negare proprie. Nimeni dintre noi nu dorim să ne lepădăm de noi înşine. Noi dorim să ne slujim nouă înşine. Vrem să căutăm lucruri pentru noi, iar purtarea crucii, normal că înseamnă moartea sinelui. Aceasta este chiar mai rău decât negarea proprie, ne gândim şi nu am vrea asta. Aşa că ne întoarcem de la aceasta spre forme ale creştinismului mai uşor de digerat. Nu chiar atât de solicitanţi şi probabil că promitem mult. Iată şi motivul pentru care nu auzim atât de multe predici despre aceasta. Un pastor care accentuează cuvintele grele ale lui Cristos tinde să-şi piardă enoriaşii (membrii bisericii). Şi în loc de a vorbi despre lepădarea de sine, ei vorbesc de stimarea proprie. E mult mai uşor să spui oamenilor că sunt minunaţi, şi să-i ajuţi să se împlinească primind tot ceea ce doresc. Uneori aceasta ia forma unei evanghelii prospere care este de fapt o erezie. Asta, desigur, fiindcă oamenii vor veni în mare număr la acest fel de predică. Şi mai mult de atât, acest model de predică, nu ezit s-o spun, este, probabil neintenţionat, dar este, cu toate acestea, o lepădare faţă de evanghelia lui Isus Cristos.

Ne întoarcem la acest text şi spunem ce anume accentuează Isus şi de ce avem nevoie pentru a-L auzi atunci când El zice, ,,dacă cineva vine după Mine, trebuie să se lepede de sine, să-şi ia crucea zilnic şi să Mă urmeze”? Acum primul lucru ce trebuie să-l vedem în Luca 9:23 este că aceste trei elemente, negarea de sinepurtarea crucii şi urmarea lui Isus sunt toate aspecte ale aceluiaşi lucru şi merg împreună. Fiecare dintre ele defineşte pe cealaltă. Nu sunt doar etape de-a lungul drumului. Voi lua prima parte a acestuia – negarea de sine.

Cu cât începem să ne gândim mai repede la lepădarea de sine, înţelegem de ce este atât de esenţial, şi de ce nu este pus în al doilea rând. Fiindcă, ce este de fapt lepădarea de sine? Lepădarea de sine este opusul căutării de sine. Şi ce este căutarea sinelui? Căutarea sinelui este esenţa păcatului. Iată de ce Biblia ne descrie ca nişte oi căutătoare de sine. Isaia 53:6 – ,,Noi rătăceam cu toţii ca nişte oi. Fiecare îşi vedea de drumul său.”
Iată de ce Petru descrie oamenii nenăscuţi din nou ca cei ce urmează dorinţele corupte ale naturii păcătoase în locui autorităţii. (2 Petru 2:10).
Iată de ce apostolul Pavel descrie ultimele zile spunând că oameni vor fi iubitori de sine. (2 Timotei 3:2)
Iată de ce în 2 Corinteni 5:15 apostolul descrie scopul celor ce au fost înviaţi în Cristos spunând, ,,cei ce trăiesc să nu mai trăiască pentru ei înşişi ci pentru Cel ce a murit pentru ei şi a înviat.” El indică faptul că înainte de a deveni ai lui Cristos ei trăiau într-adevăr pentru ei înşişi.
Şi dacă vrei opusul acestui mod distructiv de viaţă, te întorci la Domnul Isus Cristos şi la acea descriere remarcabilă a Sa în cel de-al doilea capitol al Epistolei lui Pavel către Filipeni. Aceasta spune despre Cristos că a fost egal cu Dumnezeu dar nu s-a considerat la egalitate cu Dumnezeu în faptul de a se reţine de la consecinţe. El s-a golit de Sine Însuşi, devenit ascultător. El a fost ca un om ascultător până la moarte, chiar moarte pe cruce, dar Dumnezeu L-a înălţat nespus de mult şi I-a dar un nume care e mai presus de orice nume, ca în numele lui Isus să se plece orice genunchi.
Acum vedeţi de ce este aşa de important acest fapt al lepădării de sine? Lepădarea de sine este atitudinea lui Isus Cristos. Şi cei ce aparţin lui Cristos trebuie s-o aibă şi să fie ca şi El.

Acum, permiteţi-mi să spun ceva despre ceea ce implică lepădarea de sine şi ce implică purtarea crucii. Lepădarea de sine înseamnă a spune nu sinelui. Purtarea crucii este cealaltă parte a monezii care înseamnă a spune da lui Dumnezeu. Faptul că spunem da lui Dumnezeu este important, deoarece înseamnă că această purtare a crucii, în a-L urma pe Cristos, este, într-un anume sens, o acţiune voluntară.. Motivul pentru care subliniez aceasta este că noi avem un mod de expunere a crucii astăzi care în general reduce totul la acea parte care nu este voluntară. Cineva suferă o nenorocire neputând face nimic, şi atunci ei spun, ,,asta este crucea mea. Trebuie sa o port. E crucea mea. Nu pot face nimic pentru asta.” În mod strict vorbind, asta nu este purtare a crucii. Nu în sensul în despre care vorbeşte Cristos aici. Nu despre asta vorbeşte Isus când spune ,,poartă-ţi crucea.” Când Isus spune, ,,trebuie să-ţi porţi crucea”, se referă evident că tu ai deja opţiunea de a purta sau a nu purta crucea. Şi când ne gândim la aceasta, ne gândim la negarea noastră voluntară şi la purtarea a ceea ce trimite Isus în vieţile noastre spre a-L sluji. Să explic mai clar. Studiul biblic şi rugăciunea, dacă le facem, ele constau în purtarea crucii. Fiindcă nu trebuie să le facem. O, putem sta de-o parte înapoi şi să spunem, ,,ei bine, ştiţi, eu merg la biserică odată pe săptămână. Mereu aud un astfel de lucru. Şi pe lângă aceasta, e tare greu şi necesită disciplină, iar eu nu am fost niciodată acea persoană foarte disciplinată. Ştiţi, dacă veţi citi Biblia şi vă veţi ruga, dacă veţi studia şi veţi creşte în acest fel, va trebui să o faceţi. Şi va trebui să daţi la o parte lucruri care probabil, uman vorbind, mai degrabă aţi prefera să le faceţi. Anumite momente din trecut. O anumită libertate de a-ţi folosi timpul. Implică un anumit număr de inconvenienţe. Trebuie s-o faci.
Purtarea crucii implică lucrurile despre care Isus explica în capitolul 25 al evangheliei lui Matei în pilda Sa cu oile şi caprele. El lăuda pe cei ce hrăneau flămânzii, dădeau să bea celor însetaţi, îmbrăcau pe cei goi, îngrijeau pe bolnavi, primeau pe străini şi vizitau pe cei ce erau în închisoare. Nimeni nu ar fi făcut acestea după bunul plac. Te pui într-o situaţie inconvenabilă pentru cineva care e flămând, setos, bolnav, gol sau în închisoare, faci aceasta pe cheltuiala propriului timp şi uneori chiar pe proprii bani. Aceasta este purtarea crucii. Nu trebuie s-o faci. Dar dacă o faci, o faci cu bucurie căci aparţii lui Cristos.
Purtarea crucii noastre este jertfa spre Dumnezeu a ceea ce El ne dăruieşte. Şi noi dăm, orice ne dăruieşte El. Dacă Dumnezeu ţi-a dat darul de a fi singur, oferă-te lui Dumnezeu. Şi poate vei spune, ,,Nu-mi prea place asta, mai degrabă să am altceva.” Nu, căci aceasta a dat Dumnezeu. Purtarea crucii înseamnă să primeşti acesta de la Dumnezeu şi să-I oferi înapoi spunând, ,,Foloseşte-Te de asta.” Dacă Dumnezeu ţi-a dat o slujbă, ofer-o lui Dumnezeu. Orice ar fi, nu contează cine eşti, nu contează în ce circumstanţe din viaţă te afli, ceea ce a dat Dumnezeu, aceasta ai. Şi oferi totul lui Dumnezeu împlinind în acest fel chemarea lui Isus Cristos.

Acum El foloseşte o ilustraţie puternică. El vorbeşte despre purtarea crucii. Şi o face intenţionat căci, dintre toate ilustraţiile pe care Domnul le-a folosit în acea zi, această imagine a crucii a fost probabil cea mai tare şi mai puternică dintre toate. Ar fi greu să ne gândim la ceva asemănător acesteia astăzi. El a ales această ilustraţie intenţionat. Acum, când vorbim despre asta, trebuie să spunem aceste lucruri.

Mai întâi, această cerinţă de a purta crucea, acest lucru care e atât de dur şi greu de contemplat, este universal. Universal în sensul că este pentru toţi cei ce-L urmează pe Isus Cristos. Isus o spune clar. Dacă mergi după El, trebuie să porţi crucea. Dacă nu porţi crucea, tu nu mergi după El. Nu ştiu cum ar putea fi făcut mai clar aceasta.
Walter Chantry, pe care l-am menţionat cu câteva momente în urmă, scrie foarte categoric referitor la aceasta. El spune, ,,E acest aspect clar al învăţăturii Domnului nostru care a fost uitat sau ignorat de evanghelismul contemporan. Cu nerăbdarea de a aduce păcătoşii la viaţă, pace şi bucurie în Domnul, evangheliştii uită chiar să menţioneze faptul că Cristos insistă asupra lepădării de sine încă de la început. Ne mai împlinind cererea Domnului şi uitând-o, evangheliştii nu s-au întrebat vreodată dacă cei convertiţi de ei cu vieţi centrate pe sine sunt adevăraţi urmaşi ai lui Cristos. Presupunând că e posibil ca un om să fie îngăduitor cu el însuşi şi totuşi aproape de cer, învăţătorii biblici caută modalităţi de a aduce oamenii egocentrici la o mai înaltă culme spirituală. Şi atunci negarea de sine este explicată ca o cerinţă pentru o a doua lucrare a harului. Cei care ignoră texte solicitând o cruce pentru o viaţă mai profundă şi-au înşelat ascultătorii în evanghelizarea lor. Fără cruce nu există a-L urma pe Cristos şi fără a-L urma pe Cristos rezultă în moarte.” Astfel spune Walter Chantry şi îl aprob.

În al doilea rând, această cerinţă de a ne purta crucea şi de a-L urma pe Cristos, este continuă. Trebuie spus că e ceva ce facem nu doar o singură dată, ci ceva care caracterizează fiecare moment al zilelor noastre. Trebuie să-ţi iei crucea zilnic şi să Mă urmezi, a spus Isus. Ce înseamnă aceasta acum? Ei bine, când vorbeşte despre purtarea crucii noastre zilnic, El se referă la faptul că fiecare zi a vieţii noastre vom avea de a face cu această decizie majoră. Vom trăi pentru noi înşine sau, fiindcă acum suntem ai lui Cristos, vom lepăda sinele ca să putem trăi pentru El prin purtarea crucii? Aceasta constă în sacrificiul de sine pentru a trăi aşa cum a trăit Cristos în slujirea celorlalţi şi în slujba lui Dumnezeu. Zilnic!

Al treilea lucru despre purtarea crucii şi urmarea lui Cristos este că aceasta trebuie să fie bine intenţionat. Este un fapt de voinţă. Nimeni nu poate lua crucea pentru noi, aşa că trebuie să o faci. Şi chiar mai mult, trebuie să o faci cu bucurie. Căci în armata lui Cristos nu există sclavi. Armata lui Cristos constă în bărbaţi liberi şi femei libere care-L slujesc fiindcă îşi doresc să facă asta. Şi se angajează în slujba Sa fiindcă, odată mântuiţi prin Duhul Sfânt, vor găsi aceasta ca fiind cel mai mulţumitor lucru din viaţa lor.

Permiteţi-mi să spun că purtarea crucii este dureroasă. Avem o imagine a crucilor de astăzi care este produsul magazinului de bijuterii. Dar nu din zilele lui Cristos. Crucea Sa era făcută din lemn. Un lemn necioplit şi crăpat. Şi persoana care ducea crucea în ziua lui Cristos, ducând-o cu zâmbetul pe buze mergând la execuţie, este acea persoană care, prin simpla purtare a lemnului îşi rănea mâinile şi care, prin purtarea pe umeri şi-a adâncit rănile pe umeri. A purta o cruce este dureros. Şi e dureros când faci aceasta în slujba lui Cristos în zilele noastre.

Şi ultimul lucru despre cruce, cel evident, este că purtarea crucii este fatalămortală chiar. Crucea a existat cu un singur scop. Ea a existat pentru a ucide victima. A fost o moarte lentă. A fost moarte întârziată. Ea a fost o moarte grea. Dar a fost moarte. Căci oricine care îşi va lua crucea pentru a-L urma pe Isus va suferi moartea sinelui astfel ca viaţa lui Cristos, în puterea învierii, să se facă prezentă.

Ce anume ne aduce la negarea sinelui şi purtarea crucii? Lucrul care cu adevărat face aceasta, factorul care motivează cu adevărat în viaţa de creştin este exemplul lui Isus Cristos Cel care a făcut-o mai înainte. Când noi Îl urmăm, noi mergem după un Cristos care Şi-a dus crucea, care a fost la cruce, care a murit pentru noi, şi care, cu mâinile larg deschise, chiar în momentul morţii, a spus, ,,Veniţi la Mine toţi cei trudiţi şi împovăraţi şi Eu (Cel crucificat) vă voi da odihnă” (Matei 11:28). Este acea dragoste a lui Cristos care a întors oamenii de la egocentrism spre timpuri de bunătate şi în istoria creştină. Aceasta este ceea ce arată pe un bărbat sau pe o femeie. Nu este frica de iad, deşi ar trebui să ne fie frică de iad. Nu este promisiunea unor mai răsplătiri sau binecuvântări, chiar dacă sunt cu siguranţă promisiune de răsplată şi binecuvântări. Este, mai degrabă, imaginea lui Isus Cristos care s-a lepădat de Sine Însuşi şi a purtat crucea Sa pentru salvarea noastră. O, bărbaţii şi femeile care înţeleg asta, ei sunt cei care iau împărăţia cerurilor cu năvală. (Matei 11:12). Ei sunt cei care insistă să intre pe poarta cea strâmtă care este mântuirea şi evită poarta cea largă care conduce la pierderea sufletelor.

Să ne rugăm.
Tatăl Nostru. Trăim asemenea vieţi nenorocite. Venim la cuvântul Tău şi vedem că Tu faci exact opusul aşa cum ne-ai arătat în evanghelie. Ne faci să ne gândim şi mergi dincolo de imaginaţia noastră când noi ne forţăm să facem lucrul cel mai greu din viaţă pentru fiinţele umane. Să ne lepădăm şi să-L urmăm pe Isus Cristos într-un mod ce poate însemna moarte, da, pe de o parte moartea sinelui şi pe de altă parte viaţa în înviere.
Tatăl nostru, nu există altceva care ne-ar putea conduce să facem aceasta, ci puterea şi exemplul Domnului nostru Însuşi. Ne rugăm ca Tu să foloseşti acum acest exemplu şi această lucrare în puterea de a împlini aceasta în multe vieţi ale timpului nostru pentru cauza evangheliei şi pentru slava lui Isus Cristos.
Amin şi Amin.

Tradus de Adrian Daniel Ilaş

Fiul omului

În primele capitole din Iov, ni se permite să întrezărim realitatea marii lupte dintre Hristos şi Satana. După cum ştim, lupta aceasta s-a declanşat în cer şi apoi a coborât pe pământ (vezi Apocalipsa 12:7-12). La fel se întâmplă şi în cartea lui Iov: conflictul din cer coboară pe pământ. Însă, din nefericire pentru Iov, conflictul acesta l-a avut „în vizor” pe el.

Citeşte Iov 10:4,5. Care era plângerea lui? Era îndreptăţită?

Iov 10:4,5
4. Oare ai ochi de carne, sau vezi cum vede un om?
5. Zilele Tale sunt ca zilele omului, şi anii Tăi ca anii lui,

Obiecţia lui Iov pare a fi următoarea: Tu eşti Dumnezeu, Suveranul universului, Creatorul. Cum ai putea să ştii ce înseamnă să fii om şi să suferi?

Ce răspuns oferă următoarele texte la aparenta „obiecţie” a lui Iov?

Luca 2:11
astăzi, în cetatea lui David, vi S-a născut un Mântuitor, care este Hristos, Domnul.

Ioan 1:14
Şi Cuvântul S-a făcut trup şi a locuit printre noi, plin de har şi de adevăr. Şi noi am privit slava Lui, o slavă întocmai ca slava Singurului născut din Tatăl. –

Luca 19:10
Pentru că Fiul omului a venit să caute şi să mântuiască ce era pierdut.”

Matei 4:2
Acolo a postit patruzeci de zile şi patruzeci de nopţi; la urmă a flămânzit.

1 Timotei 2:5
Căci este un singur Dumnezeu şi este un singur mijlocitor între Dumnezeu şi oameni: Omul Isus Hristos,

Evrei 4:15
Căci n-avem un Mare Preot care să n-aibă milă de slăbiciunile noastre, ci Unul care în toate lucrurile a fost ispitit ca şi noi, dar fără păcat.

Obiecţia lui Iov că Dumnezeu nu era om şi nu putea şti ce înseamnă suferinţa omului a primit răspunsul deplin prin venirea Domnului Isus în natură umană. Fiul lui Dumnezeu Şi-a păstrat divinitatea, dar a fost om în sensul deplin al cuvântului şi a cunoscut personal ce înseamnă să înduri necazuri şi greutăţi. Cele patru evanghelii ne vorbesc clar despre natura Sa umană şi despre suferinţele pe care le-a îndurat în natura umană. Isus a răspuns obiecţiei lui Iov.

„Natura umană pe care Hristos a luat-o asupra Sa nu era una ireală. El a luat natura umană şi a trăit în natura umană. (…) El nu doar că S-a făcut trup, ci S-a făcut şi după o fire asemănătoare cu a păcatului.” – Comentariile lui Ellen G. White, CBAZŞ, vol. 5, p. 1124

Gândeşte-te ce înseamnă faptul că Isus a luat asupra Sa natura umană. Cât de mult Se poate identifica cu tine în problemele cu care te confrunţi acum?

„Răscumpărătorul meu este viu”

În capitolul 38, Dumnezeu i S-a descoperit lui Iov ca fiind Creatorul care „a deschis un loc de scurgere ploii” şi care „a însemnat drumul fulgerului şi al tunetului, ca să cadă ploaia pe un pământ fără locuitori, pe un pustiu unde nu sunt oameni” (versetele 25,26). Dar Dumnezeu nu este numai Creatorul nostru.

Citeşte Iov 19:25-27. Ce speranţă a exprimat Iov în aceste cuvinte?

Iov 19:25-27
25. Dar ştiu că Răscumpărătorul meu este viu şi că Se va ridica la urmă pe pământ.
26. Chiar dacă mi se va nimici pielea şi chiar dacă nu voi mai avea carne, voi vedea totuşi pe Dumnezeu.
27. Îl voi vedea şi-mi va fi binevoitor; ochii mei Îl vor vedea, şi nu ai altuia. Sufletul meu tânjeşte de dorul acesta înăuntrul meu.

Prin aceste cuvinte devenite celebre, Iov dovedeşte că avea ceva cunoştinţe despre Răscumpărătorul, despre faptul că oamenii, chiar dacă mureau, aveau o speranţă dincolo de mormânt, o speranţă legată de Răscumpărătorul care urma să vină pe pământ într-o zi.

Cuvintele lui ne îndreaptă atenţia spre cel mai important adevăr din Biblie: Dumnezeu ca Răscumpărător al nostru. Da, El este Creatorul nostru. Dar, în lumea aceasta căzută, în lumea aceasta a păcătoşilor condamnaţi la moarte veşnică în păcatele lor, avem nevoie şi de un Răscumpărător (vezi Isaia 48:13-17). De la El, în dublul Său rol, ne vine această mare speranţă a vieţii veşnice.

Citeşte Ioan 1:1-14. Care sunt cele două aspecte ale lucrării Domnului Isus menţionate de Ioan?

Ioan 1:1-14
1. La început era Cuvântul, şi Cuvântul era cu Dumnezeu, şi Cuvântul era Dumnezeu.
2. El era la început cu Dumnezeu.
3. Toate lucrurile au fost făcute prin El; şi nimic din ce a fost făcut, n-a fost făcut fără El.
4. În El era viaţa, şi viaţa era lumina oamenilor.
5. Lumina luminează în întuneric, şi întunericul n-a biruit-o.
6. A venit un om trimis de Dumnezeu: numele lui era Ioan.
7. El a venit ca martor, ca să mărturisească despre Lumină, pentru ca toţi să creadă prin el.
8. Nu era el Lumina, ci el a venit ca să mărturisească despre Lumină.
9. Lumina aceasta era adevărata Lumină, care luminează pe orice om, venind în lume.
10. El era în lume, şi lumea a fost făcută prin El, dar lumea nu L-a cunoscut.
11. A venit la ai Săi, şi ai Săi nu L-au primit.
12. Dar tuturor celor ce L-au primit, adică celor ce cred în Numele Lui, le-a dat dreptul să se facă copii ai lui Dumnezeu;
13. născuţi nu din sânge, nici din voia firii lor, nici din voia vreunui om, ci din Dumnezeu.
14. Şi Cuvântul S-a făcut trup şi a locuit printre noi, plin de har şi de adevăr. Şi noi am privit slava Lui, o slavă întocmai ca slava Singurului născut din Tatăl. –

Aluzia la Geneza 1:1, Dumnezeu în calitate de Creator, este evidentă în Ioan 1:1. Însă cuvintele acestea: „El era în lume şi lumea a fost făcută prin El… Dar tuturor celor ce L-au primit, adică celor ce cred în Numele Lui, le-a dat dreptul să se facă copii ai lui Dumnezeu” (Ioan 1:10-12) leagă strâns calitatea lui Isus de Creator de cea de Răscumpărător. Şi, într-adevăr, doar în virtutea faptului că ne este Creator, poate să ne fie şi Răscumpărător.

Ce îţi spune răspunsul tău despre motivul pentru care calitatea lui Isus de Răscumpărător este atât de importantă pentru noi?

Răscumpărătorul lui Iov

 Totuşi El suferinţele noastre le-a purtat, şi durerile noastre le-a luat asupra Lui, şi noi am crezut că este pedepsit, lovit de Dumnezeu şi smerit.

(Isaia 53:4)

Apariţia imprevizibilă a lui Dumnezeu de la începutul capitolului 38 constituie punctul culminant al cărţii lui Iov. Dumnezeu S-a descoperit într-un mod sonor şi miraculos, iar descoperirea aceasta l-a condus pe Iov la mărturisire şi căinţă. După aceea, Domnul i-a mustrat pe cei trei prieteni ai lui pentru vorbele lor neadevărate şi Iov s-a rugat pentru ei. „Domnul a adus pe Iov iarăşi în starea lui de la început, după ce s-a rugat Iov pentru prietenii săi. Şi Domnul i-a dat înapoi îndoit decât tot ce avusese” (Iov 42:10). Iov a avut apoi o viaţă lungă şi fericită.

Însă istoria lui Iov şi deznodământul ei nu ne aduc totuşi liniştea şi satisfacţia la care ne aşteptam. Se ridică o întrebare: Dumnezeu şi Satana se ceartă în cer şi se luptă aici, pe pământ, pe seama sărmanului Iov? Nu pare drept, nu pare corect ca Iov să ducă greul luptei, iar Domnul să rămână în cer şi să urmărească scena.

Trebuie să Se implice şi El cumva. Şi chiar S-a implicat! Câteva secole mai târziu, Isus a luat chip de om şi Şi-a dat viaţa pe cruce pentru noi. Numai în El găsim răspunsurile liniştitoare la întrebările rămase fără răspuns în cartea lui Iov.

Isus este si  pâinea vieţii,plamadita din toate Bunatatile si Frumusetile  Lui Dumnezeu …

(Ioan 6:37-59) Partea a II-a


1. Voia Tatălui Ceresc : 37-40
2. Prejudecata Iudeilor : 41-42
3. Atracţia divină : 43-47
4. Mâncarea nepieritoare care dă viaţa veşnică : 48-51
5. Cearta Iudeilor : 52
6. Viaţa prin Isus: 53-59

Sunt foarte frumoase cuvintele lui F.B. Meyer…
„Ce tribut minunat este oferit aici originii cereşti (divine) a omului! Natura lui este decăzută şi degradată, dar cu toate acestea ea refuză să se mulţumească cu ceea ce nu vine din cer. Oamenii încearcă să-şi aline foamea sufletului lor din vălăul porcilor sau din vomitatul câinilor, dar realitatea este că dintre toate fiinţele vii de pe pământ, omul este singurul care nu-şi găseşte satisfacţia în roadele pământului. Acest fapt demonstrează că originea omului trebuie căutată în afara pământescului. Cel a cărui natură doreşte hrană cerească trebuie să fie de origine cerească. Iar D-zeu, cel ce l-a făcut aşa s-a asigurat să-i dea mâncarea patriei lui cereşti”

* Aceasta este predica care l-a lăsat pe Isus fără admiratori!? Care a golit „biserica” lui Isus de urmaşii carnali!
* Dar este predica care a adus mulţi oameni la Isus: Exemplul lui Vasile din Cluj! (cu franzelele în mână, ascultând despre Pâinea lui D-zeu!!!)
* Vă reamintesc de concepţia materialistă a gloatei – trăiau de pe o zi pe alta – sub tirania lipsurilor materiale viziunea lor asupra vieţii a fost limitată doar la mâncare!!

Cum „L-au văzut” (vers.36)? I-au văzut minunile, puterea şi autoritatea, dar nu au înţeles semnificaţia acestora! Nu le-au lipsit revelaţiile privitoare la El, dar le-a lipsit priceperea lor.

1. Voia tatălui ceresc: 37-40

În discursul Lui despre Pâinea Vieţii, Isus vorbeşte despre voia Tatălui pentru El şi pentru ei, ascultătorii Lui.

Observaţi cum în ciuda împietririi şi necredinţei lor Isus le oferă această extraordinară asigurare: „Tot ce-Mi dă Tatăl va ajunge la Mine şi pe cel ce vine la Mine, nu-l voi izgoni afară: căci M-am pogorât din cer ca să fac nu voia Mea, ci voia Celui ce M-a trimis”.

Aceasta este afirmaţia pe care poţi să-ţi bazezi viaţa de acum, moartea şi viaţa viitoare. Să-ţi mizezi toată existenţa atât cea trecătoare cât şi cea veşnică. De ce? Pentru că aici Isus spune că voia explicită a Tatălui este ca pe toţi aceia pe care i-a dat să ajungă la El, să nu fie izgoniţi, şi să nu-i piardă pe niciunul dintre cei daţi Lui! Voia Tatălui este ca Isus să-i se asigure ca niciunul din copiii Lui să nu se piardă. Ca El să-i păstreze pe toţi cei ce cred în El!

Aceasta este o referire la doctrina siguranţei veşnice…
Ioan 6:37-39 „Tot ce-Mi dă Tatăl va ajunge la Mine şi pe cel ce vine la Mine, nu-l voi izgoni afară: căci M-am pogorât din cer ca să fac nu voia Mea, ci voia Celui ce M-a trimis. Şi voia Celui ce M-a trimis, este să nu pierd nimic din tot ce Mi-a dat ci să-l înviez în ziua de apoi”.

Să segmentăm această afirmaţie a lui Isus să vedem ce obţinem:

* Tot ce i-a dat Tatăl va ajunge la El: Crezând în El, tu vei fi dat lui Isus. Aceasta este o promisiune mai veche pe care Tatăl a făcut-o Fiului. În urma lucrării lui de ispăşire a păcatului, plătind pentru el în locul omului, Isus va „vedea o sămânţă de urmaşi”, „va vedea rodul muncii sufletului Lui” şi „va pune pe mulţi oameni într-o stare după voia lui D-zeu” (am citat Isaia 53:10-12). Cei ce cred în El sunt cei ce Tatăl i-a dat lui Isus pentru a ajunge la El.

* Pe cel ce vine la Mine, nu-l voi izgoni afară: Odată ce ai venit la Isus, nu poţi să mai fi pierdut. De ce? Pentru că El nu te va respinge. Nu te va lepăda. Nu te va alunga, ci te va primi! Ce este afară? Întunericul, plânsul şi scrâşnirea dinţilor! Pentru cine este rezervat întunericul de afară? Răspuns: 2 Petru 2:4; Iuda 6. De aceea, „înăuntru” la Isus te afli în siguranţă!

* Ce fel de primire este aceasta? Pentru o vreme…temporară…depinde de ceva… dacă păcătuieşti?? Răspunsul ne este oferit de tot Isus în Ioan 10:27-29 … Celor pe care îi cunoaşte Isus le oferă această siguranţă a mântuirii: „nimeni nu-i va smulge din mâna Lui”. Dar pentru a descoperi la cineva siguranţa veşnică, trebuie să ne întrebăm dacă respectivul se află „în mâna Lui”. Dacă nu, acel om nu este în siguranţă indiferent de ce crede despre el însuşi sau despre D-zeu!!

* Vers.39: Şi voia Celui ce M-a trimis este să nu pierd nimic din tot ce Mi-a dat El… Deci „primirea” este pe veci. Este definitivă, sigură, veşnică! Isus mai continuă spunând că voia Tatălui său este să nu piardă pe niciunul dintre cei care au crezut în El. Cu alte cuvinte să păstreze pe sfinţi. Ar contesta cineva că Isus nu este în stare să păstreze tot ce i-a dat Tatăl Lui? Odată ce ai venit la Isus nu te mai poţi pierde!

Pentru a avea siguranţa veşnică trebuie îndeplinită o condiţie: Isus a zis: „Oile Mele ascultă glasul Meu; Eu le cunosc şi ele vin după Mine. Eu le dau viaţa veşnică, în veac nu vor pieri şi nimeni nu le va smulge din mâna Mea”. (Ioan 10:28) Condiţia care se pune ca cineva să posede siguranţă veşnică (adică, „în veac să nu piară”) este ca să asculte glasul Lui, să-l urmeze pe Isus şi El să-l cunoască pe acel credincios (vezi, unor credincioşi aparenţi El le spune în Matei 7:23 „Niciodată nu v-am cunoscut…” şi atunci respectivi îşi „pierd mântuirea”!! Pe care nu au avut-o niciodată!!)
Deci, El te va păstra „dacă” ai venit la El!!

Dar şi opusul este adevărat!
Dar, dacă nu vii nu te poate primi şi nici păstra! Deci şi opusul este adevărat! El nu poate să păstreze pe veşnicie decât pe aceia care sunt de aici din această viaţă, ai Lui. Fără ca ei să vină întâi la El, El nu-i poate păstra după aceea. Dacă ei nu vin, El nu va avea pe cine să păstreze!

Poate creştinul să-şi piardă mântuirea? O întrebare care i-a chinuit pe mulţi

Să recapitulăm câteva pasaje biblice care afirmă această doctrină a siguranţei mântuirii: Filipeni 1:6; 1 Petru 1:5; Colos.3:1-5; 1 Ioan 3:1-2; Iuda 24; Rom.8:30-39; 11:29

Dacă cineva se teme că păcătuind îşi periclitează mântuirea atunci să audă cuvintele lui Pavel din Romani: „Cine va ridica pâră împotriva aleşilor lui D-zeu? D-zeu este Acela care-i socoteşte neprihăniţi! Cine-i va osândi? („Acum dar nu este nici o osândire pentru cei ce sunt în Hristos Isus…8:1) Hristos a murit! Ba mai mult, El a înviat, stă la dreapta lui D-zeu şi mijloceşte pentru noi! („Dar dacă cineva a păcătuit, avem la Tatăl un Mijlocitor, pe Isus Hristos, Cel Neprihănit” – 1Ioan 2:1; „Dacă ne mărturisim păcatele, El este credincios şi drept, ca să ne ierte păcatele şi să ne curăţească de orice nelegiuire” – 1Ioan 1:9) Cine ne va despărţi pe noi de dragostea lui Hristos? Necazul, sau strâmtorarea, sau prigonirea, sau foamea, sau lipsa de îmbrăcăminte, sau primejdia sau sabia? …Căci sunt bine încredinţat (sunt foarte convins!) că nici moartea, nici viaţa, nici îngerii, nici stăpânirile, nici puterile, nici lucrurile de acum, nici cele viitoare, nici înălţimea, nici adâncimea, nici o altă făptură (deci, creatură), nu vor fi în stare să ne despartă de dragostea lui D-zeu care este în Isus Hristos, Domnul nostru”

Este clar că pentru cei care se află în dragostea Lui Isus, nimic nu-i poate despărţi de El şi nimic nu-i poate priva de ea? Nici chiar eu însumi, dacă aş vrea, nu mă pot despărţi de El! Fie ca Domnul Isus să ofere tuturor celor ce sunt ai Lui asigurarea că mântuirea lor este o chestiune definitivată şi că veşnicia le este asigurată! Iar pe ceilalţi, să-i lipsească de o pace amăgitoare ce le poate pune în pericol siguranţa veşnică!

Câteva principii distincte care caracterizează mişcarea puritană din aceea vreme. Printre cele mai renumite se află următoarele:

1. O aderenţă completă la teologia calvinistă, care subliniază absoluta suveranitate a lui Dumnezeu.
2. O recunoaştere a autorităţii supreme a Scripturii.
3. Un crez pasionat în importanţa predicării Cuvântului ca mijloc de aducere a oamenilor la Hristos.
4. O atitudine militantă pentru obţinerea şi păstrarea purităţii Bisericii lui Hristos.
5. O moralitate strictă şi dominatoare.
6. O susţinere ferventă a libertăţii civile.

La aceste principii aş îndrăzni să evidenţiez atenţia puritanilor asupra sublinierii importanţei doctrinei siguranţei veşnice („nu se poate pierde mântuirea”) sau a siguranţei mântuirii. Din inepuizabila literatură puritană I.D.E.Thomas a cules nepreţuite maxime spirituale, adevărate giuvaeruri literare care rezumă în câteva cuvinte studii îndelungate (dar nu le înlocuieşte!!) asupra doctrinei mai sus menţionate. De fapt, ele se doresc să fie servite ca apetisante pentru descoperirea personală de către fiecare creştin a propriei siguranţe veşnice, nu fără efort şi nu fără confruntare în studiu cu Cuvântul scris al lui Dumnezeu. Aceasta este dorinţa celui ce le-a cules şi la ea mă aliniez şi eu!

Ce este siguranţa veşnică?

„Este o nouă convertire; îl va schimba pe un om de cum a fost înainte la fel cum o face convertirea. Este o nouă demonstraţie a tuturor binecuvântărilor pe care le-a primit” (Thomas Goodwin)

„Siguranţa (mântuirii) este fructul care creşte pe tulpina credinţei” (Stephen Charnock)

„Siguranţa veşnică este bobocul slavei; este suburbia paradisului” (Thomas Brooks)

„Siguranţa este spuma credinţei noastre” (Anonim)

„Credinţa este pecetea noastră; dar siguranţa mântuirii este pecetea lui Dumnezeu” (Christopher Nesse)

„Sunt cu totul al Lui; sunt mai ales, al Lui; … sunt pe veci al Lui” (Thomas Brooks)

„Doar credinţa în Hristos, justifică. Siguranţa este savurarea acestei justificări” (Sinclair Ferguson)

„Credinţa ne îndeamnă să umblăm, dar siguranţa (veşnică) ne face să o rupem la fugă!” (Thomas Watson)

„Credinţa ne mântuieşte, iar siguranţa ne linişteşte” (C.H.Spurgeon – nu a fost un puritan!)

Pot să am viaţă veşnică şi să nu ştiu?
„Siguranţa mântuirii este o roadă care creşte din rădăcina credinţei. Fructele nu se culeg din pom iarna. Dar fiindcă nu văd o coroană bogată, să nu recunosc existenţa rădăcinii şi sevei ei? Când Maria a plâns la picioarele lui Isus ea nu a fost sigură de dragostea Lui, însă Hristos o trimite de la El după ce ea îşi demonstrează credinţa şi înainte ca mângâierea să picure de pe buzele Lui!” (Stephen Charnock)

„Noi facem pace cu Dumnezeu de îndată ce credem, dar nu şi cu noi înşine, de îndată. Iertarea s-a dat de mâna şi cu pecetea prinţului şi totuşi se întâmplă să vedem că nu a ajuns în mâna prizonierului” (William Gurnall)

„Siguranţa (mântuirii) nu este esenţa unui creştin. Ea este necesară la bene esse-u (bunăstării) lui, adică stării de linişte şi de bucurie a creştinului. Însă nu este necesară esse-ului, adică, fiinţei lui. Un om poate fi un credincios adevărat şi dacă ar putea ar da toată lumea ca să ştie că este un credincios. Să avem harul şi să fim siguri că avem harul, înseamnă slavă peste slavă, este raiul pe pământ” (Thomas Brooks)

„Mulţi creştini au primit iertarea în curţile Împărăţiei cerurilor, dar încă nu a fost pecetluită în conştiinţele lor” (Thomas Brooks)

Când ne lipsesc mângâierile înseamnă că ne-am pierdut mântuirea? Înseamnă că nu mai avem siguranţa veşnică?
„Ia seama să nu crezi că te-a părăsit harul doar fiindcă eşti lipsit de mângâiere…A triumfat vreodată credinţa mai mult ca atunci când Mântuitorul a strigat „Dumnezeul Meu! Dumnezeul Meu! „? Atunci a fost miezul zilei în privinţa credinţei, dar în privinţa bucuriei, a fost miezul nopţii” (William Gurnall)

„Siguranţa (veşnică) a unui om este tot atât de valabilă atunci când este umilit până la pământ de păcatul lui, cum este atunci când este răpit în al treilea cer şi gustă din slava lui” (John Owen)

„Sentimentul păcatului poate fi mai mare şi mai profund decât cel al harului şi totuşi să nu depăşească harul. Omul poate simţi durerea din deget mai puternică decât sănătatea întregului său corp şi totuşi el poate ştii că durerea din deget e o nimica toată în comparaţie cu starea întregului său organism” (Thomas Adams)

„Într-adevăr mângâierile mari adeveresc realitatea mântuirii tale, dar nu şi măsura ei; copilul firav se trezeşte adesea în poala celui tare” (William Gurnall)

„Este natural ca sufletul să se bizuie pe ceva mai prejos decât Hristos: să se bizuie pe creaturi, pe daruri, pe îndatoriri, pe experienţe, pe consolări cereşti, pe dovezi, şi chiar pe siguranţa mântuirii. Acum, pentru ca Domnul să-i vindece pe ai Săi de această slăbiciune şi pentru ca să-i facă să trăiască bizuindu-se doar pe Isus Hristos, le refuză mângâierea, siguranţa (mântuirii), şi altele şi îi lasă pe copiii luminii să umble în întuneric pentru o vreme. Creştini, ţineţi minte întotdeauna că deşi plăcerea siguranţei înlocuieşte lipsa mângâierii, a trăi doar bizuiţi pe Hristos şi lipsiţi de siguranţă aduce cea mai mare slavă lui Hristos! Cel ce crede ce vede sau ce simte, este fericit, dar de trei ori mai fericite sunt sufletele care cred când nu văd, care iubesc atunci când nu ştiu dacă sunt iubite şi care în lipsa oricărei mângâieri sau siguranţe, pot să trăiască mulţumite doar cu Hristos. Cel ce a învăţat această artă sfântă, nu poate cădea în disperare, dar cel ce nu o cunoaşte nu poate atinge fericirea” (Thomas Brooks)

Paşi în descoperirea siguranţei veşnice

* Apost. Petru ne îndeamnă să pornim la descoperirea acestei laturi a experienţei creştine: „De aceea, fraţilor, căutaţi cu atât mai mult să vă întăriţi chemarea şi alegerea voastră; căci dacă veţi face lucrul acesta, nu veţi luneca niciodată. Într-adevăr în chipul acesta vi se va da din belşug intrare în Împărăţia veşnică a Domnului şi Mântuitorului nostru Isus Hristos” (2 Petru 1:10).

* Această preocupare are un efect bun asupra umblării noastre cu Isus: nu veţi luneca niciodată, şi vi se va da din belşug intrare în împărăţie..

„Cel ce vrea să aibe asigurarea mântuirii sale şi mângâierea pe care ea o aduce, nu poate sta nemişcat şi să spună: „Sunt atât de nesigur şi neliniştit încât nu-mi stă capul la datorie!”. Dimpotrivă, el trebuie să-şi facă datoria (de creştin), să-şi exercite mântuirea până ce îndoielile şi neliniştile sale vor dispărea” (Richard Baxter)

„Intenţia şi scopul întregii Scripturii este ca să aducă suflete la cunoaşterea lui Hristos, după aceea, la acceptarea lui Hristos şi apoi să le întărească cu siguranţa actualei lor poziţii în Hristos” (Thomas Brooks)

„A face din sentimente şi simţuri reperele condiţiei noastre spirituale nu înseamnă decât să ne provocăm linişti sau nelinişti, să ne credem drepţi sau nedrepţi, salvaţi sau pierduţi, timp de un ceas, poate timp de o zi…Nu înseamnă asta a ne arunca sufletele încoace şi-n colo şi să le pierdem într-un labirint de temeri şi scrupule? Nu se aruncă ocară asupra lui Hristos şi i se face pe plac satanei? Nu înseamnă a ne tortura singuri? De aceea, suflete nesigur, sfatul pe care ţi-l dau este acesta: crede şi Scriptura să-ţi fie singurul judecător al condiţiei tale spirituale. Aplică verdictul Cuvântului împotriva verdictului pe care ţi-l dau sentimentele şi simţurile… Dacă decizi să faci din sentimente şi simţuri judecătorul stării tale atunci trebuie să te mulţumeşti să trăieşti în frică şi să te scalzi în lacrimi” (Thomas Brooks)

„Ori de câte ori Dumnezeu iartă păcatul, El îl înfrânge. (Mica 7:9). Doar atunci când păcatului i-a fost distrusă puterea de a porunci, îi este înlăturată puterea lui de a condamna. Dacă un răufăcător este în temniţă cum poate şti că prinţul l-a iertat? Când vine o strajă şi-i dă jos lanţurile şi cătuşele şi îl eliberează din temniţă. Doar atunci poate şti că este iertat. De aceea, cum vom şti noi că Dumnezeu ne-a iertat? Doar dacă lanţurile şi cătuşele păcatelor noastre au fost frânte putând să trăim liberi după voia lui Dumnezeu. Acesta este binecuvântatul semn al iertării noastre! ” (Thomas Watson)

„Mişcarea este cel mai bun indiciu la vieţii. Cel ce îşi poate mişca mădularele nu poate fi mort. Picioarele sufletului sunt sentimentele pe care le are. Nu ai descoperit la tine o ură faţă de păcatul în care ai fost târât? Nu ai descoperit la tine o întristare reală a inimii tale, din cauza indispoziţiei de a face bine? Fără o mântuire adevărată aceste sentimente nu ar exista” (Joseph Hall)

„Un alt semn al credinţei reale şi al mângâierii date de ea este că, cei ce au gustat-o, nu pot fi niciodată săturaţi, ci întotdeauna o doresc mai mult şi trudesc mai mult pentru ea” (Ezekiel Culverwell)

„Nici un credincios nu ar trebui să se mulţumească să spere şi să creadă că este mântuit. El ar trebui să-i ceară Domnului o deplină asigurare pentru ca speranţele de mântuire să devină pentru el certitudini” (C.H.Spurgeon)

Am căutat-o dar n-am găsit-o…
„Poate ai fost mai doritor să dobândeşti siguranţa (mântuirii) şi roadele ei, care sunt bucuria, mângâierea sau pacea, decât ai fost să dobândeşti sfinţenia şi caracterul care să te asemene cu Dumnezeu şi să-ţi asigure părtăşia cu El. S-ar putea ca cererile tale de a avea siguranţă să fie pline de zel şi de intensitate, pe când cererile tale de sfinţenie, de apropiere şi de asemănare cu Dumnezeu să fie rare şi anemice. Dacă aşa stau lucrurile, nu este de mirare că-ţi lipseşte siguranţa! Siguranţa asigură mângâierea ta, dar sfinţenia asigură cinstea lui Dumnezeu. Sfinţenia („cei ce vor să fie fericiţi trebuie mai întâi să fie sfinţi”, a mai spus cineva) omului reprezintă acum cea mai mare fericire a lui, iar în ceruri fericirea cea mai mare a omului va fi sfinţenia lui perfectă” (Thomas Brooks)

„Braţul raţiunii este prea scurt pentru a pune mâna pe comoara siguranţei (mântuirii)” (Thomas Brooks)

„O bine întemeiată asigurare este întotdeauna slujită de trei fecioare: dragostea, umilinţa şi bucuria sfântă” (Thomas Brooks)

„Nu se pot avea semne perfecte ale siguranţei dacă nu se văd semnele perfecte ale mântuirii” (Thomas Brooks)

„Evanghelia este baza siguranţei credinciosului, în timp ce Duhul Sfânt este cauza ei” (J.C.P.Cockerton)

„Teama de a cădea şi siguranţa mântuirii sunt surori vitrege”

„Înţeleasă din punct de vedere biblic, doctrina siguranţei îl ţine pe sfânt în vârful degetelor” (J.A.Motyer)

„Asigurarea credinţei nu se dobândeşte prin faptele legii. Ea este o virtute evanghelică şi ne este oferită doar prin Evanghelie” (C.H.Spurgeon)

Beneficii/roade ale siguranţei mântuirii/veşnice
„A fi într-o stare de har îi va aduce omului multă bucurie după această viaţă, dar a se descoperi pe sine în această stare îi va aduce bucurie atât în această viaţă cât şi în cea care va urma. Îl va face să fie binecuvântat de două ori, binecuvântat în ceruri şi binecuvântat în propria lui conştiinţă” (Thomas Brooks)

„Siguranţa lucrurilor veşnice îl va face pe un suflet să cânte de bucurie lipsit de griji, aşa cum ne spune martirul: „Sufletul meu este pus la odihnă, somnul mi-e dulce la sânul lui Hristos. Voi cânta de bucurie şi nu voi avea griji… ” (Thomas Brooks)

„Dacă o inimă plină de dragoste nu are frică de ziua judecăţii, ei nu-i va fi frică nici de cădere” (John Cotton)

„Un suflet aflat în siguranţă nu va vrea să meargă în ceruri neînsoţit” (Thomas Brooks)

„Există o răsplată nu numai în păzirea poruncilor Sale ci şi pentru păzirea lor (Psalm 119:11). Pentru 13 ani de temniţă, Iosif a avut cinstea de a trăi regeşte timp de 4 ani. Pentru cei 7 ani de izolare, David a avut o glorioasă domnie neîntreruptă de 40 de ani. Pentru că a stat câteva ore printre lei, Daniel este înălţat mai presus de 120 prinţii… O, suflete nesigur, roagă-te serios, luptă-te pentru siguranţa ta şi răsplata îţi va fi pe măsura strădaniilor tale” (Thomas Brooks)

„Creştinul sigur înseamnă mai multă acţiune decât noţiune, mai multă dovadă decât bravadă, mai multe fapte decât cuvinte, mai multă trudă decât vorbă… ” (Thomas Brooks)

„Siguranţa şi mângâierea sunt de dorit, dar rodnicia este absolut necesară…Motivul pentru care Domnul ne oferă mângâierea şi siguranţa iubirii Lui este pentru a avea bucurie în slujirea Sa, pentru a ne încuraja în lucrarea Lui şi pentru a ne angaja cu totul inimile în acestea” (David Clarkson)

„Dându-i siguranţa veşniciei Dumnezeu l-a făcut pe David neînfricat şi nepăsător” (Thomas Brooks)

„După slava lui Dumnezeu cea mai mare dorinţă pe care o putem avea este propria noastră mântuire iar cea mai plăcută experienţă este siguranţa mântuirii noastre…Toţii sfinţi se vor bucura de cer când vor pleca de pe pământ, doar câţiva se bucură de el câtă vreme se află pe pământ” (Joseph Caryl)

„Siguranţa ne va ajuta în toate îndatoririle noastre creştine. Ne va înarma împotriva ispitelor, va răspunde tuturor obiecţiilor şi ne va susţine în orice situaţii… ” (Edward Reynolds)

„Doar cel ce este sigur de dragostea lui Dumnezeu umblă drept înaintea Lui” (Thomas Manton)

„Siguranţa mântuirii îl face pe un copil al lui Dumnezeu să creadă că cea mai importantă afacere a vieţii este încheiată, cea mai mare datorie, achitată, boala cea mai mare, vindecată şi sacrificiul cel mai mare, o lucrare isprăvită” (J.C.Ryle)

Celor ce aţi ascultat aceste citate ale puritanilor despre siguranţa mântuirii vă reamintesc că ele nu pot înlocui cuvintele Scripturii. Vă îndemn să descoperiţi din care pasaje biblice s-au inspirat autorii lor (temă pentru acasă) şi poate în urma auzirii cuvintelor lui Dumnezeu veţi putea şi voi la rândul vostru să spuneţi împreună cu apostolul Ioan (1 Ioan) „ştim”, care este expresia unei extraordinare asigurări pe care Ioan o dobândise personal:

Ştim…
„că îl cunoaştem, dacă păzim poruncile Lui” (2:3) „dar cine păzeşte Cuvântul Lui, în el dragostea lui D-zeu a ajuns desăvârşită; prin aceasta ştim că suntem în El” (2:5) „…dar ştim că atunci când se va arăta El, vom fi ca El, pentru că îl vom vedea aşa cum este” (3:2) „Noi ştim că am trecut din moarte la viaţă pentru că iubim pe fraţi…” (3:14) „ştim că ne ascultă…ştim că suntem stăpâni pe lucrurile pe care I le-am cerut „(4:15) „ştim că oricine este născut din D-zeu nu păcătuieşte…ştim că suntem din D-zeu şi că toată lumea zace în cel rău…ştim că Fiul lui D-zeu a venit şi ne-a dat pricepere să cunoaştem pe Cel ce este adevărat. Şi noi suntem în Cel ce este adevărat, adică în Isus Hristos, Fiul Lui… ” (5:18-20) „V-am scris aceste lucruri ca să ştiţi că voi care credeţi în Numele Fiului lui D-zeu, aveţi viaţa veşnică” (5:13)

Care este voia tatălui? Ca Isus să nu piardă pe niciunul dintre cei ce crezând în El, au venit la El, şi-au încredinţat destinele eterne în Mâna Lui. La care mai putem adăuga şi că voia Lui este să cunoaştem şi să trăim în această binecuvântare a siguranţei veşnice!

Concluzia principală: Ca şi Pâine a lui D-zeu, ca şi hrană spirituală, Isus oferă credincioşilor această asigurare a mântuirii şi a păstrării lor de către El!

2. Prejudecata iudeilor: 41-42

Acest pasaj ne descoperă motivul pentru care Iudeii l-au respins pe Isus Hristos.

Sistemul lor pământesc de valori i-a împiedicat să vadă adevărata valoare a lui Isus. Judecând după standardele exterioare şi omeneşti ei nu l-au putut accepta/recunoaşte pe Isus ca fiind trimis de D-zeu. Cu atât mai puţin să fie Mesia lor!

Un tâmplar, dulgher din nazaret? Reacţia lor la afirmaţiile profunde a lui Isus, că ar fi Pâinea Vieţii, Pâinea lui D-zeu, Pâinea care se coboară din Cer, a fost aceea de a evidenţia că El era doar fiul unui tâmplar din Nazaret pe care l-au văzut cu ochii lor cum a crescut în Nazaret. Au fost incapabili să înţeleagă cum un muncitor care provenea dintr-o familie săracă putea să fie un mesager special al lui D-zeu. De fapt, Însuşi Mesia Israelului!

Prezentă şi astăzi. Această prejudecată este exercitată şi-n zilele noastre! Ca şi cum averea şi poziţia socială sunt cele ce determină chemarea de către D-zeu a unui om!

Asta este ceea ce Iudeii au făcut. Aceasta a fost greşeala lor: au neglijat mesajul lui D-zeu pentru că l-au dispreţuit pe aducătorul lui!

El a fost într-adevăr o „piatră de poticnire” pentru ei

Definiţia cuvântului:„skandalon” – descrie declanşatorul capcanei pe care este aşezată momeala şi care dacă este atinsă prinde victima în captivitate. De asemenea, mai descrie o piatră pusă în drum cu scopul de a împiedica înaintarea – imaginea unei gropi săpate în drum şi acoperită cu crengi!

În NT „skandalon” este întotdeauna folosit în mod metaforic şi de regulă pentru a descrie ceva care stârneşte prejudecata sau devine o piedică, o oprelişte pentru alţii. În NT vedem că Hristos este considerat de către unii ca fiind piatra de poticnire (Mat.21:42, Luca 2:34, Fapte 4:11) sau de către alţii ca fiind însăşi temelia credinţei (1Petru 2:4-7, Mat.7:24-25).

Ceea ce ne spune nouă că în viaţa, lucrarea şi persoana Fiului lui D-zeu se poate găsi ori motiv de credinţă, ori de necredinţă. Că pentru unii, viaţa, moartea şi învierea lui Hristos pot inspira încredere sau pot stârni opoziţie, împotrivire, indignare (mai ales în cei neprihăniţi de sine!). De felul în care ne apropiem de acestă „piatră” se hotărăşte dacă vom merge în viaţă veşnică sau în moarte veşnică. De atitudinea noastră faţă de piatra care Hristos este depinde relaţia noastră cu D-zeu. A găsi un motiv de poticnire, a ne împiedica în Isus reprezintă exact opusul credinţei (1 Petru 2:4, Evrei 11:6), dar credinţa este ceea care biruieşte „piatra de poticnire” care se află în Evanghelie, pentru că necredincioşii vor găsi întotdeauna o pricină de poticnire pe când creştinii îşi află chiar mântuirea şi binecuvântarea!

Aplicaţia: Noi trebuie să avem grijă să nu săvârşim aceeaşi greşeală ca şi ei. D-zeu poate folosi vase aparent neînsemnate în lumea aceasta pentru a-şi comunica mesajul Său.

Contrar tendinţei actuale de a da greutate mesajului Evangheliei dobândind notorietate şi prestigiu în lume obţinând o diplomă în teologie, doar ca mesajul să fie primit mai uşor (?!), personal văzând această prejudecată a Iudeilor nu cred că este necesar. În plus sunt prea multe cazuri în care oameni care au crezut că trebuie întâi să se afirme pe plan social pentru a putea predica Evanghelie cu autoritate, s-au distins printr-o compromitere a mesajului ei!

Dar, recunosc că echilibrul este necesar în această privinţă. Ceea ce este necesar este ca creştinii să fie destoinici pentru orice lucrarea bună (2 Timotei 3:17). Echiparea spirituală este necesară celui ce este trimis să predice Evanghelia.

3. Atracţia divină: 43-47

4. Mâncarea nepieritoare care dă viaţa veşnică: 48-51

5. Cearta iudeilor: 52

Iudeii s-au contrazis între ei. S-au înfierbântat atât de tare în argumentele lor încât nici nu le-a trecut prin cap să lase decizia pe seama lui D-zeu. Fiind atât de preocupaţi în a spune tuturora ce cred ei despre Isus şi care este părerea lor, au omis să fie la fel de preocupaţi în a afla părerea lui D-zeu despre Isus. Aceasta este „cearta” care continuă şi-n zilele noastre! Părerea lui D-zeu despre Isus limpede exprimată în Scripturi este ignorată!

Regenerarea prin decizie

James E. Adams


Introducere

Ce este regenerarea?

„Dacă un om nu se naşte din nou nu poate vedea Împărăţia lui Dumnezeu” (Ioan 3:3). Domnul nostru Isus a propovăduit acest lucru — că naşterea din nou este atât de importantă încât nimeni nu poate vedea cerul fără ea. Greşelile care s-au făcut cu privire la această doctrină au fost foarte distructive pentru Biserica lui Cristos. Regenerarea sau naşterea din nou este o lucrare a lui Dumnezeu. Nu este o lucrare a omului. Nu este ceva ce face omul, ci ceva ce face Dumnezeu. Naşterea din nou este o schimbare lucrată în noi cu mare migală, nu este un act realizat de noi. Acest lucru este afirmat cu măiestrie de către apostolul Ioan, în primul capitol al Evangheliei sale, când face referire la copiii lui Dumnezeu ca fiind „născuţi nu din sânge, nici din voia firii lor, nici din voia vreunui om, ci din Dumnezeu” (vers. 13).

Ce este „regenerarea prin decizie”?

Istoria Bisericii creştine a văzut multe erori legate de naşterea din nou. Aceste învăţături se depărtează de Scriptură prin faptul că atribuie omului abilitatea de a se regenera. Când sunt adoptate aceste concepte false cu privire la om şi la naşterea din nou, bisericile ajung în scurt timp să fie viciate de către aceste practici false. Biserica romano-catolică, biserica anglicană, biserica luterană şi multe altele au fost viciate în perioade diferite de timp şi la nivel diferit de către regenerarea prin botez. Datorită acestei învăţături eronate despre regenerare, aceste biserici au îmbrăţişat practici greşite.

În secolul al XIX-lea s-au purtat numeroase controverse, foarte încinse, cum a fost cea cu privire la regenerarea prin botez. Este interesant de observat că C.H. Spurgeon (1836-1892), predicatorul cel mai eficient al acelui secol, tipărise în 1864 mai multe copii ale predicii sale, în care denunţa regenerarea prin botez, decât ale oricărei alte predici. Regenerarea baptismală învaţă că naşterea din nou este indicată de apa botezului. Acest act sacru este realizat de om şi se află sub controlul omului.

Dar Biserica secolului XX are în „regenerarea prin decizie” o falsitate şi mai subtil de combătut. „Regenerarea prin decizie” diferă de regenerarea prin botez doar prin faptul că leagă certitudinea naşterii din nou de un alt act. Această doctrină, întocmai ca regenerarea baptismală, vede naşterea din nou ca fiind rezultatul unui proces mecanic, ce poate fi realizat de om. Ceea ce numim aici „regenerarea prin decizie” a infiltrat Biserica creştină prin căi înşelătoare.

Scopul nostru

Metodele şi teologia acelora care practică „Regenerarea prin decizie” au nevoie să fie cercetate, nu cu un spirit rău, ci cu dorinţa fierbinte ca toţi copiii lui Dumnezeu să fie una în doctrină şi practică, şi aceasta spre slava lui Dumnezeu. Noi îi iubim pe toţi cei care sunt în Cristos. Dar suntem întru totul de acord cu Charles Spurgeon că:

„Cea mai bună cale de a promova unitatea este aceea de a promova adevărul. Nu ne va ajuta să fim uniţi împreună dacă ne vom trece cu vederea greşelile unii altora. Noi trebuie să ne iubim unii pe alţii în Cristos; dar nu trebuie să fim atât de uniţi încât să nu mai fim în stare să sesizăm greşelile celuilalt, şi mai ales, să nu mai fim în stare să ne sesizăm propriile greşeli. Nu, curăţiţi Casa lui Dumnezeu, şi atunci vor veni peste noi vremuri măreţe şi binecuvântate.”

Prin urmare, noi nu urmărim să punem la îndoială sinceritatea unor creştini sau să-i vorbim de rău, urmărim să-i unim pe creştini în adevărul care este în Domnul nostru. Doar aceasta este unitatea creştină adevărată.

Întrucât noi căutăm cu sinceritate să aducem unitate în Biserica lui Cristos, să ne întoarcem de la falsitate la adevărul lui Dumnezeu. Trebuie arătat modul în care se aplică „regenerarea prin decizie” în biserică, pentru a salva oamenii de la o amăgire vrednică de a fi condamnată; potrivit acesteia, dacă ei ‘s-au decis’ sau ‘au semnat un card’, vor merge în cer şi nu se mai află sub mânia lui Dumnezeu. Puritatea Evangheliei este de o importanţă extremă, pentru că ea singură este puterea lui Dumnezeu spre mântuire şi adevărata bază a unităţii creştine.

Regenerarea prin decizie şi Consilierea

Poate că unii tot nu înţeleg exact ce vrem să spunem cu acest termen — „regenerare prin decizie”. E posibil să existe oameni nefamiliarizaţi cu aceste cursuri de consiliere, ţinute atât în ţară cât şi în străinătate de multe organizaţii, şi cu numeroasele „Conferinţe pentru Câştigarea de Suflete” care au loc. La aceste întruniri, consilierii sunt învăţaţi că o consiliere plină de succes trebuie să aibă ca rezultat siguranţa absolută din partea individului că este mântuit. Consilierii sunt adesea instruiţi să asigure o persoană că este mântuită, pe motivul că s-a rugat o anumită rugăciune şi a răspuns ‘Da’ la toate întrebările adresate.

Găsim o ilustraţie a „regenerării prin decizie” atunci când un predicator popular din ziua de astăzi recomandă o procedură de consiliere. El îl îndrumă pe ‘dl Câştigător de suflete’ să pună o serie de întrebări ‘dlui Goliciune’, care este neconvertit. Dacă „dl Goliciune” răspunde cu ‘Da’ la toate întrebările, este rugat să rostească o anumită rugăciune standard şi apoi este declarat mântuit. Rezultatul acestei consilieri constă în „regenerarea” unei persoane, în cea mai mare parte prin luarea unei decizii. Această metodă de consiliere este în principal aceeaşi în toate marile cruciade evanghelice de pe întreg cuprinsul pământului. Aceste campanii sunt asemenea unor fabrici uriaşe, a căror producţie se ridică la câteva zeci de mii de „decizii” pe săptămână.

În cartea sa de actualitate Spurgeon cel uitat, dl Iain Murray arată că acelaşi tip de consiliere se practică şi în lucrarea cu tinerii:

„De exemplu, un pliant, care circulă foarte bine în evanghelizarea printre studenţi din zilele noastre, arată ‘trei paşi simpli’ pentru a deveni creştin: mai întâi, o recunoaştere personală a păcatului propriu şi în al doilea rând, credinţa personală în lucrarea de substituţie a lui Cristos. Acestea două sunt descrise în prealabil, dar ‘cel de-al treilea este decisiv, pentru că, dacă fac acest pas, devin creştin… Trebuie să vin la Cristos şi să declar participarea personală la ceea ce Cristos a făcut pentru toată lumea.’ Acest pas al treilea, decisiv pentru mine, rămâne la libera mea alegere; Cristos ‘aşteaptă răbdător până ce eu vin şi deschid uşa. Apoi intră…’ Odată ce am făcut acest lucru, mă pot privi imediat ca şi creştin. Un sfat de urmat: ‘Spune cuiva astăzi ceea ce ai făcut.'”

Există multe variante pentru acest tip de consiliere, dar toate au în comun acest element mecanic de repetare a unei rugăciuni sau de semnare a unui card, acţiune pe baza căreia individul este asigurat de mântuirea personală. Drept urmare, regenerarea a fost redusă la o procedură executată de om. Cât de diferit S-a purtat Isus Cristos cu păcătoşii. El nu le-a pus în faţă un proces de mântuire instantanee. El nu s-a adresat oamenilor folosind o vorbire stereotipă. El a abordat fiecare individ în parte, de pe o bază personală. Nu găsim scris nicăieri în Noul Testament cum că El S-ar fi purtat în acelaşi fel cu două persoane diferite. Este edificator să comparăm purtarea Lui faţă de Nicodim, în Ioan 3, cu cea faţă de femeia de la fântână, din Ioan 4. Consilierea trebuie să fie personală.

Mai sunt şi alte probleme legate de această consiliere mecanică. Dl Murray a semnalat faptul că pe baza acestei consilieri:

„Un om poate să exercite o profesie, fără ca încrederea pe care o are în propria abilitate să-i fie vreodată zdruncinată; nu i s-a spus absolut nimic despre nevoia de schimbare a naturii, care nu-i stă în putere, şi, consecutiv, dacă el însuşi nu experimentează o astfel de schimbare radicală, nu a ajuns să fie disperat. Nu i s-a spus niciodată că este esenţial acest lucru, aşa că nu vede niciun motiv pentru care să pună la îndoială veridicitatea creştinismului său. Într-adevăr, învăţătura pe care a primit-o militează puternic împotriva îndoielilor de acest gen, ce ar putea să apară. Se spune adesea că un om care a luat o decizie pentru Isus Cristos, fără ca viaţa lui să fie foarte schimbată, este un creştin „carnal”, care are nevoie să fie îndrumat în ceea ce priveşte sfinţenia, sau, dacă acelaşi individ îşi pierde treptat interesul pentru aceste lucruri noi, vina este adesea atribuită lipsei de „stăruinţă” sau lipsei de rugăciune, sau unei alte deficienţe din partea bisericii. Foarte rar este luată în considerare posibilitatea ca aceste amprente ale caracterului lumesc şi ale căderii să fie cauzate de absenţa la început a unei experienţe aducătoare de mântuire; dacă acest punct ar fi înfruntat, atunci întregul sistem de apeluri, decizii şi consiliere s-ar prăbuşi, pentru că s-ar aduce în prim plan faptul că schimbarea naturii nu stă în puterea omului şi că este nevoie de mai mult de câteva ore sau zile pentru a stabili dacă un pretins răspuns faţă de Evanghelie este veritabil sau nu. Însă, în loc să se înfrunte acest sistem, se protestează, spunând că a pune la îndoială dacă un om care ‘L-a acceptat pe Cristos’ este creştin este echivalent cu a pune la îndoială Cuvântul lui Dumnezeu, iar a abandona ‘apelurile’ şi metodele auxiliare înseamnă a renunţa la evanghelizare pur şi simplu.”

Statisticile realizate cu privire la consilierea „regenerării prin decizie” ar încuraja orice creştin până în momentul în care s-ar urmări evoluţia acestor aşa-numiţi convertiţi. Într-o experienţă sfâşietoare, legată de această consiliere, au fost contactaţi patruzeci de „convertiţi” şi doar unul dintre cei patruzeci s-a dovedit a fi cu adevărat creştin. O singură doamnă a fost atinsă, dar care a fost efectul asupra celor treizeci şi nouă? Unii dintre ei ar putea să creadă că destinele lor veşnice au fost hotărâte de decizia pe care au luat-o, încredere care este fatală, dacă în inimile şi vieţile lor nu s-a produs nicio schimbare. Ceilalţi poate au tras concluzia că ei au experimentat tot ce are de oferit creştinismul. Faptul că nu simt şi nu văd în ei niciuna din schimbările promise i-au dus la convingerea că creştinismul este o falsitate, iar cei care îl practică sunt fie nişte fanatici care se auto-înşală, fie nişte ipocriţi mizerabili.

Robert Dabney, unul dintre marii teologi ai secolului al XIX-lea, a făcut câteva observaţii foarte pătrunzătoare cu privire la deziluzionarea oamenilor care au fost sfătuiţi să ia o astfel de decizie; el a spus:

„Unii dintre aceşti indivizi cred că, datorită lipsei lor de experienţă, slujitorii şi prietenii creştinismului le-au jucat o farsă grosolană, împingându-i, în ceasul confuziei lor, să ocupe poziţii false, ale căror îndatoriri nu le îndeplinesc şi nu pot să le îndeplinească; i-au împins să ocupe profesii sacre, pe care ei, în mod ruşinos, au fost forţaţi să le respingă. Respectul de sine le este profund rănit şi mândria este plină de indignare datorită expunerii umilitoare. Nu-i de mirare că, din acest moment, ei privesc religia şi pe adepţii ei cu suspiciune şi mânie. Adesea, sentimentele lor nu se opresc aici. Sunt conştienţi că, la vremea lor, au privit cu mare seriozitate preocupările religioase şi deciziile luate şi, de asemenea, s-au simţit ciudat şi profund mişcaţi în lăuntrul lor. Totuşi, această experienţă amară şi umilitoare i-a învăţat că noua lor naştere din nou şi religia lor experimentală au fost cel puţin o amăgire. Cât de uşor le este să tragă concluzia că naşterea din nou a tuturor celorlalţi a fost tot o amăgire? Ei spun: „singura diferenţă dintre mine şi aceşti creştini sinceri este că aceştia încă nu au trăit decepţia prin care eu am trecut deja. Ei nu sunt cu nimic mai convinşi de sinceritatea lor şi de realitatea râvnei lor decât am fost eu odinioară. Totuşi, ştiu că atunci nu s-a produs nicio schimbare în sufletul meu; nici în sufletul lor nu cred că s-a produs vreuna.” Acesta este procesul mental dezastruos prin care au trecut mii de oameni, până ce ţara a fost împânzită de necredincioşi care au ajuns în această stare, datorită faptului că au experimentat emoţii religioase lipsite de autenticitate. Este posibil ca, în cea mai mare parte, să ţină pentru ei ostilitatea pe care o resimt, pentru că acum creştinismul este popular, dar nu sunt mai puţin rezistenţi la adevărurile cu privire la mântuirea sufletelor.”

Dabney a scris aceste cuvinte în urmă cu o sută de ani, cu mult înaintea zilelor de „evanghelizare în masă” şi a campaniilor extrem de organizate. Dacă acum o sută de ani ţara era „împânzită de necredincioşi care au ajuns în această stare datorită faptului că au experimentat emoţii religioase lipsite de autenticitate”, care este situaţia astăzi? Este o întrebare foarte importantă, adresată fiecărui creştin. Să fi condus oameni, chiar cu sinceritate, la o nădejde falsă, aceasta va fi o condamnare cumplită pentru un creştin în ziua în care va sta înaintea Dumnezeului Atotputernic.

Regenerarea prin decizie şi Chemările la altar

Cineva ar putea citi mii de pagini din istoria Bisericii creştine, fără să găsească o singură referinţă la „demodata chemare la altar”, şi aceasta înainte de secolul trecut. Cei mai mulţi creştini sunt surprinşi să afle că istoria de dinainte de Charles G. Finney (1792-1875) nu cunoaşte nimic din acest gen de „invitaţie”. Această practică de a încuraja bărbaţii şi femeile să întreprindă acest act fizic la sfârşitul unei întruniri a fost introdusă de dl Finney în cea de-a doua decadă a secolului al XIX-lea. Dr. Albert B. Dod, profesor de teologie la Seminarul din Princeton pe vremea slujirii dlui Finney, a sesizat noutatea practicii şi a arătat faptul că metoda aceasta nu are precedent în istorie. În analiza pe care a făcut-o Lecturilor despre Trezire a lui Finney, profesorul Dod a afirmat că este zadarnică cercetarea volumelor de Istorie a Bisericii pentru a găsi un singur exemplu de această practică, înainte de anii 1820. În schimb, istoria ne spune că oriunde a fost vestită Evanghelia, oamenii au fost chemaţi la Cristos; ei nu au fost chemaţi la finalul unei predici să hotărască dacă vor săvârşi sau nu un act fizic.

Apostolul Pavel, marele evanghelist, n-a auzit niciodată de chemarea la altar; totuşi, astăzi sunt unii care consideră chemarea la altar ca fiind o amprentă absolut indispensabilă a unei biserici evanghelice. De fapt, bisericile care nu o practică sunt acuzate adesea de lipsa de preocupare pentru cei pierduţi. Nici Pavel şi nici Petru nu au culminat în predica lor cu această forţare a auditoriului de a decide dacă să meargă sau nu la altar. Chemarea la altar contrazice nu doar istoria Bisericii dar şi istoria scripturală.

Cineva ar putea întreba: ‘Cum au procedat propovăduitorii Evangheliei în primii 1800 de ani când voiau să cheme oamenii la Cristos, dacă nu au folosit chemarea la altar?’ Au procedat în acelaşi fel ca şi apostolii şi ceilalţi martori ai Bisericii de la început. Mesajele lor erau pline de chemări la Cristos pentru toţi oamenii, de pretutindeni.

Desigur, toată lumea este de acord cu faptul că prima predică a Bisericii creştine nu a culminat cu o chemare la altar. În ziua de Rusalii, Petru şi-a sfârşit predica cu aceste cuvinte: „Să ştie bine dar, toată casa lui Israel, că Dumnezeu a făcut Domn şi Cristos pe acest Isus, pe care L-aţi răstignit voi.” Petru s-a oprit. Apoi, această consemnare inspirată divin ne spune: „După ce au auzit aceste cuvinte, ei au rămas străpunşi în inimă şi au zis lui Petru şi celorlalţi apostoli: ‘Fraţilor, ce să facem?'” (Fapte 2:36-37). Acest răspuns a fost rezultatul lucrării Duhului lui Dumnezeu şi nu al unor apeluri isteţe sau al unei presiuni psihologice. În acea zi, apostolii au fost martorii convertirii a trei mii de oameni.

C. H. Spurgeon îi invita pe oameni să vină la Cristos, nu la un altar. Ascultaţi-l cum îi invita pe oameni să vină la Isus Cristos:

„Înainte de a pleca din acest loc, rosteşte o rugăciune sinceră înaintea lui Dumnezeu spunând: „Dumnezeule, ai milă de mine, păcătosul! Doamne, am nevoie de mântuire. Mântuieşte-mă! Chem Numele Tău… Doamne, sunt vinovat, merit mânia Ta. Doamne, nu mă pot mântui singur. Doamne, vreau să am o inimă nouă şi un duh regenerat, dar ce pot să fac? Doamne, nu pot să fac nimic, vino şi lucrează în mine după buna Ta plăcere!”

Tu Singur ai puterea, ştiu,
Să mântuieşti un păcătos ca mine;
La cine, încotro s-apuc
De-ar fi să mă depart de Tine?

Dar acum, din adâncul inimii chem Numele Tău. Tremurând şi totuşi crezând, mă încredinţez în întregime Ţie, Doamne. Mă încred în sângele şi dreptatea scumpului Tău Fiu… Doamne, mântuieşte-mă în această seară, de dragul lui Isus!” Mergi acasă încrezându-te din toată inima în Isus. „Aş vrea să merg în sala de cateheză”. Îndrăznesc să spun că vei merge, dar nu dorim să te împingem spre superstiţia populară. Ne e teamă că în aceste săli oamenii sunt tentaţi să capete o încredere fictivă. Foarte puţini din aşa-zişii convertiţi ai sălilor de cateheză se dovedesc a fi autentici. Mergi acum la Dumnezeul tău, chiar acolo unde te afli. Aruncă-te în braţele lui Cristos acum, înainte de a face cea mai mică mişcare!”

Astăzi este nevoie de invitaţii de genul celor făcute de Spurgeon, care să-i îndrepte pe oameni spre Cristos şi nu spre culoarul dintre scaune. Predicile lui George Whitefield erau invitaţii lungi adresate oamenilor pentru a veni la Cristos şi nu la altar. Acelaşi lucru se poate spune despre predica lui Jonathan Edwards, a reformatorilor şi a altora din trecut, care au fost binecuvântaţi cu o bogată recoltă de suflete, pentru că au folosit mijloacele scripturale pentru a chema oamenii la Cristos.

Astăzi, chemarea la altar a devenit climaxul şi punctul culminant al întregii întruniri. De obicei, se cântă mai multe strofe dintr-un imn, timp în care se fac tot felul de apeluri pentru ca cei păcătoşi să iasă la interval; păcătosului i se dă impresia clară că destinul său veşnic atârnă de această mişcare a picioarelor lui.

„Aşa cum sunt”, acest imn preţios, probabil cel mai frecvent cântat în timpul chemării la altar, a fost scris în 1836 de Charlotte Elliott:

Aşa cum sunt, fără a-Ţi cere ceva,
Doar datorită sângelui Tău vărsat pentru mine
Şi datorită rugăminţii Tale de a veni la Tine,
O Mielule, eu vin, eu vin.

Porţiunea „O Mielule, eu vin, eu vin” a fost folosită la scară largă pentru a încuraja oamenii să „vină” de-a lungul intervalelor. Dar este semnificativ faptul că dra Elliott a scris imnul pentru cei infirmi şi textul a apărut pentru prima dată într-o carte de cântări destinată celor invalizi. Pentru dra Elliott ‘a veni la Cristos’ nu însemna a ieşi în faţă, străbătând culoarul.

Deşi cei mai mulţi dintre cei care practică chemarea la altar înţeleg că venirea la Cristos nu este sinonimă cu venirea la altar, totuşi, ei dau păcătoşilor impresia că primul pas către Cristos este să vină în faţă. Intenţionat sunt foarte atent să nu afirm ceva greşit. Înţeleg sinceritatea celor care practică chemarea la altar, ea a rămas în memoria mea ca parte integrantă a serviciului divin, încă din fragedă pruncie şi până la colegiu. De fapt, am crescut în cercurile creştine fără a conştientiza faptul că creştinismul evanghelic a existat şi fără chemarea la altar. În tot acest timp, pe parcursul multor servicii, mintea mea era concentrată la Persoana glorioasă a lui Cristos şi la suferinţa Lui pe cruce, şi asta până în momentul în care vedeam că accentul serviciului de închinare se schimbă, dintr-odată, la final şi trece de la imaginea gloriei şi suferinţelor lui Cristos la ieşirea pe interval. Mulţi alţii au vorbit despre aceeaşi experienţă — chemarea la altar şi apelurile iscusite de la finalul întrunirilor, decizia de a merge în faţă sau de a nu merge şi aşteptarea nerăbdătoare pentru a vedea cât de mulţi răspund i-au îndepărtat de la a-L căuta pe Cristos şi de la închinarea în duh şi în adevăr înaintea lui Dumnezeu.

Vă amintiţi cum mulţimile L-au urmat în mod fizic pe Domnul nostru Isus, până ce Acesta a început să predice nişte adevăruri mai puţin populare? Atunci, mulţi dintre ucenicii Săi s-au întors (Ioan 6:66). De ce? Oare nu din proprie iniţiativă veniseră la Isus? Ba da, dar nu aceasta este venirea de care este nevoie pentru mântuire. Cristos a spus: „Tot ce-Mi dă Tatăl va ajunge la Mine; şi pe cel ce vine la Mine nu-l voi izgoni afară” (Ioan 6:37). Şi din nou a spus: „Nimeni nu poate veni la Mine dacă nu îl atrage Tatăl” (Ioan 6:44). În niciunul din aceste cazuri Isus nu vorbea de mişcarea fizică a picioarelor.

Astăzi este nevoie să li se spună oamenilor că a veni la Cristos nu înseamnă a ieşi pe culoarul dintre rândurile de scaune, ci a te arunca în braţele lui Cristos pentru viaţă sau pentru moarte. Facă Dumnezeu ca Biserica să se întoarcă la Scripturi pentru a găsi în ele metodele de câştigare a oamenilor pentru Cristos. Fie ca păcătoşii să nu fie chemaţi să vină în faţă, ci să fie chemaţi să vină la Domnul Isus Cristos.

Regenerarea prin decizie şi Predicarea

Învăţătura falsă a „regenerării prin decizie” a întinat chiar şi structura unei predici. Jack Hyles, considerat de mulţi o autoritate în domeniul predicării, dă tovarăşilor lui de slujbă următorul sfat:

„Mulţi dintre noi, în predicile noastre, facem afirmaţii de genul „Acum, în încheiere”, „În final, daţi-mi voie să spun”, „Ultimul lucru pe care vreau să-l spun…” Astfel de afirmaţii sunt uneori periculoase. Păcătosul ştie cu cinci minute înainte că vei termina, de aceea se hotărăşte şi se pregăteşte să nu răspundă la invitaţia care va urma. Însă, dacă încheierea ta este bruscă şi o persoană pierdută nu-şi dă seama că urmează să termini, te-ai strecurat în inima lui şi el nu va mai avea timp să se pregătească pentru invitaţie. Poţi ajunge la inima multor oameni folosind această metodă.”

Când cineva citeşte pentru prima dată o astfel de învăţătură, ar putea crede sau cel puţin ar putea spera că l-a înţeles greşit pe dl Hyles. Însă o a doua, a treia şi a patra citire confirmă de fapt învăţătura dlui Hyles, potrivit căreia oamenii pot fi convertiţi la Cristos printr-o metodă dibace pe care o foloseşte un slujitor în predica sa, iar destinul veşnic al unei persoane poate fi determinat de impulsul unui moment de neatenţie. Ideea că mântuirea unui om ar putea depinde de „strecurarea în inima lui” şi de consimţământul său, la care nu ia parte voinţa sa, se opune clar la ceea ce învaţă Scriptura cu privire la primirea lui Cristos. În realitate, genul de predică pe care el încearcă să le-o strecoare păcătoşilor rezultă, în cea mai mare parte, din aducerea oamenilor la o religie şi nu la Cristos. Poate o predică să aibă un rezultat mai cumplit decât acela că aduce oameni la un lucru şi nu la Domnul nostru Isus Cristos?

Predicarea adevărată nu constă într-o metodă isteaţă a unui om, ci în arătarea Duhului lui Dumnezeu pe măsură ce adevărul lui Dumnezeu este vestit. N-am să uit niciodată ce a spus Dr. David Martyn Lloyd-Jones când a ilustrat adevărata predicare, amintind de George Whitefield care predica în biserica lui Jonathan Edwards:

„Se afla acolo acest geniu, Jonathan Edwards, ce-l asculta pe Whitefield, care nu era de aceeaşi talie cu el în ceea ce priveşte genialitatea şi abilitatea şi aşa mai departe. Dar pe măsură ce îl asculta pe Whitefield, faţa lui, spune Whitefield, strălucea. Faţa lui Edwards strălucea şi lacrimile îi şiroiau pe faţă. Edwards a recunoscut această notă autentică, plină de autoritate — această predicare. Whitefield se afla în Duhul, Edwards se afla în Duhul, şi cei doi erau înmănunchiaţi. Întreaga congregaţie şi predicatorul erau una în mâna lui Dumnezeu. Aceasta este predicarea. Dumnezeu să ne facă în stare să o practicăm şi s-o experimentăm.”

Predicarea de care vorbeşte Dr. Lloyd-Jones şi de care vorbeşte şi Noul Testament este departe de şmecheria la care se recurge în multe predici moderne. Predicarea potrivit Bibliei afirmă că oamenii nu sunt născuţi din nou din voia cărnii, nici din voia vreunui om, ci din Dumnezeu (Ioan 1:13).

„Regenerarea prin decizie” nu aduce oameni la Cristos într-o măsură mai mare decât regenerarea prin botez. Este adevărat că unii sunt convertiţi în urma unei astfel de predici, dar aceasta se întâmplă în ciuda metodelor folosite şi nu datorită lor. Biblia este clară atunci când afirmă că oamenii pot fi născuţi din nou numai prin Duhul lui Dumnezeu. Pocăinţa adevărată şi credinţa mântuitoare vin ca rezultat al naşterii din nou şi ele nu sunt niciodată cauza unei mari schimbări. Pocăinţa şi credinţa sunt fapte ale omului regenerat şi nu ale omului mort în păcate (Efes. 2:1, 5). Însă Dumnezeu nu acţionează în locul nostru, nu crede în locul nostru şi cu siguranţă nu Se poate pocăi în locul nostru — El nu are niciun păcat pentru care să Se pocăiască. Noi singuri, într-un mod personal, cu bună ştiinţă şi benevol trebuie să ne încredem în Cristos pentru mântuire. Nu spunem că predicatorii nu ar trebui să îndemne stăruitor, din contră, ei trebuie să cheme insistent oamenii la pocăinţă şi la credinţă. Orice predică ce relatează faptele Evangheliei fără a chema oamenii la pocăinţă şi la credinţa în Cristos, aşa cum ar face-o Mântuitorul plin de milă şi de putere al păcătoşilor, nu este o predică după Scriptură.

Apostolii învăţau că Dumnezeu îi mântuieşte pe cei aleşi ai Săi prin nebunia propovăduirii. Toate metodele noi, născocite de om, nu fac decât să se depărteze de mijloacele rânduite de Dumnezeu pentru convertirea păcătosului. Biserica trebuie să părăsească invenţiile sale carnale şi să fie din nou călăuzită de învăţătura Scripturii, dacă vrea ca Dumnezeu să-i binecuvinteze eforturile şi să-i înmulţească recolta. Semnificaţia scripturală a cuvântului „evanghelizare” este aceea de „a-L predica pe Cristos cel răstignit care pentru Iudei este o pricină de poticnire şi pentru Neamuri o nebunie; dar pentru cei chemaţi, fie Iudei, fie Greci, este puterea şi înţelepciunea lui Dumnezeu” (1 Cor. 1:23-24).

Regenerarea prin decizie şi Teologia

Fie că este general recunoscut sau nu, există întotdeauna anumite implicaţii doctrinale care subliniază metodele folosite în evanghelizare. Aşadar, care este genul de învăţătură care a permis Bisericii să se depărteze de creştinismul istoric şi să urmeze aceste noi procedee?

Noua naştere, potrivit Domnului nostru Isus, este o lucrare suverană a Duhului lui Dumnezeu în inima omului (Ioan 3:8). Totuşi, în contradicţie cu învăţătura lui Cristos, unul dintre strămoşii acestui soi nou de evanghelizare afirmă că „religia este lucrarea omului.” Aceasta este o afirmaţie şocantă, mai ales că se află pe prima pagină din Lecturi despre Trezirile din religie, cea mai influentă scriere a lui Charles G. Finney. Marea diferenţă teologică dintre evanghelizarea modernă şi evanghelizarea biblică ţine de această întrebare fundamentală — dacă religia adevărată este lucrarea lui Dumnezeu sau a omului. În cel mai bun caz, doctrina „regenerării prin decizie” atribuie meritele naşterii din nou în parte omului şi în parte lui Dumnezeu.

J. H. Merle d’Aubigne (1794-1872), în cartea sa Istoria Reformei din Anglia, afirmă următoarele:

„A crede în puterea omului pentru lucrarea de regenerare este marea erezie a Romei, şi din această erezie se trag ruinele Bisericii. Convertirea este rezultatul harului lui Dumnezeu, iar sistemul care o pune pe seama atât a omului cât şi a lui Dumnezeu este mai rău decât pelagianismul.”

Unul dintre cei mai mari teologi americani, Charles Hodge (1797-1878), arată şi el pericolul acestei învăţături:

„Nu a fost ticluită nicio altă doctrină mai distrugătoare de suflete decât aceasta, că păcătoşii se pot regenera singuri, se pot pocăi şi pot să creadă când vor ei… Întrucât este un adevăr arătat atât de Scriptură cât şi de experienţă — că omul nereînnoit nu poate face nimic pentru a-şi asigura mântuirea — este esenţial ca el să fie adus la convingerea practică a acestui adevăr. Odată ce este convins, şi nu mai înainte, el caută ajutorul la singura sursă unde îl poate găsi.”

În ambele afirmaţii de mai sus, accentul cade pe neputinţa omului de a se naşte din nou şi pe necesitatea ca Dumnezeu să creeze viaţă. În special aceste două aspecte sunt cele în care doctrina „regenerării prin decizie” deviază de la doctrina biblică a regenerării. Aceasta ne aduce la problema fundamentală care se pune în cazul „regenerării prin decizie”: Care este starea spirituală a omului?

Poate cineva să se nască din nou dacă răspunde „da” la un anumit set de întrebări? Poate cineva să se nască de „sus” mergând în faţa întregului auditoriu? Poate cineva să devină un creştin adevărat atunci când răspunde la invitaţie datorită faptului că a fost luat prin surprindere? Răspunsul pe care îl dai la aceste întrebări este determinat de viziunea pe care o ai cu privire la starea spirituală a omului. Ce este starea spirituală a omului?

Marele şi bătrânul teolog scoţian Thomas Boston (1676-1732) a ilustrat într-un mod foarte grăitor starea spirituală a omului, comparând o persoană neconvertită cu un om într-o groapă. Acesta poate ieşi din groapă pe una din două căi: ar putea escalada cu mare efort şi dificultate pereţii gropii până la suprafaţă, aceasta este calea prin fapte; sau, ar putea prinde frânghia harului lăsată în jos de către Cristos şi astfel să fie tras afară din starea mizeră în care se află. Da, ar putea să se hotărască să se caţere singur pe frânghia Evangheliei, „dar, vai! Omul neconvertit este mort în groapă şi nu se poate ajuta pe niciuna din aceste căi.”

Omul este mort, din punct de vedere spiritual, în fărădelegi şi păcate şi nu poate să placă lui Dumnezeu (Efes. 2:1; Rom. 8:8). Însuşi Mântuitorul nostru a zugrăvit starea omului ca fiind una de o mare neajutorare: „Nimeni nu poate veni la Mine dacă nu îl atrage Tatăl”; „nimeni nu poate să vină la Mine dacă nu i-a fost dat de Tatăl Meu” (Ioan 6:44, 65).

Această stare de moarte şi robie faţă de păcat nu poate fi schimbată prin luarea unei decizii sau prin faptul că mergi în faţă de-a lungul unui culoar. Un om nu se poate face singur creştin. Doar Duhul lui Dumnezeu poate crea un om nou în Cristos. În harul Lui, Dumnezeu dă oamenilor inimi noi. Doar atunci ei se pot pocăi de bunăvoie şi pot crede în Domnul Isus Cristos. Însuşi Dumnezeu a afirmat aceasta spunând: „Vă voi da o inimă nouă şi voi pune în voi un duh nou; voi scoate din trupul vostru inima de piatră şi vă voi da o inimă de carne. Voi pune Duhul Meu în voi şi vă voi face să urmaţi poruncile Mele…” (Ezec. 36:26, 27). Isus Cristos a mai spus un lucru clar: „după cum Tatăl înviază morţii şi le dă viaţă, tot aşa şi Fiul dă viaţă cui vrea.” (Ioan 5:21).

Măreţia puterii lui Dumnezeu în mântuirea păcătoşilor poate fi văzută doar în contrast cu starea disperată în care se află omul. Ce doctrină glorioasă este naşterea cea nouă pentru un păcătos neajutorat! Fie ca Biserica să se întoarcă la doctrina biblică, pentru ca să evanghelizeze din nou spre slava lui Dumnezeu!

Ce trebuie să facem noi?

Nu este vremea de a rămâne tăcuţi, ci de a vorbi. Am păstrat tăcerea prea mult timp, crezând că, dacă ne-am opune acestor practici nebiblice, am împiedica lucrarea bună a evanghelizării, crezând că în multitudinea de „decizii” sunt şi convertiri autentice. Dar cu fiecare săptămână care se scurge ,mii de oameni sunt îndrumaţi către o nădejde falsă! Oamenilor li se spune să străbată culoarul pentru a ajunge în faţă, în loc să fie direcţionaţi doar către Cristos. Chemarea înaltă la a predica a degenerat într-o serie de escrocherii şi şmecherii. Aceste practici false au luat naştere ca urmare a pervertirii doctrinei biblice. În mijlocul acestui întuneric, să ne rugăm ca Dumnezeu să găsească de bine a trezi din nou Biserica Sa. Această trezire nu poate veni decât prin Cristos. Oamenii trebuie să se întoarcă din nou la îndrumările Lui pentru a şti să sfătuiască, la invitaţiile Lui fără plată pentru cei păcătoşi şi la predicarea Evangheliei Sale. Numai atunci truda noastră va aduce slavă lui Dumnezeu; şi cu voia lui Dumnezeu, mulţi păcătoşi vor fi convertiţi spre slava Sa.

Tradus de Estera Sandau

Cristos a murit şi pentru păcatele creştinilor

Dr. Rod Rosenbladt


Orice creştin evanghelic, de altfel orice credincios, ar afirma cu tărie că problema esenţială a vieţii este mântuirea şi relaţionarea omului la Dumnezeu prin Isus Cristos. Modul în care este mântuit omul a fost un subiect de discuţie de-a lungul întregii istorii a Bisericii, şi este şi azi. În centrul acestora stă presupoziţia că orice om născut după Adam şi Eva este pervertit (unii folosesc sintagma ‚total depravat’) datorită căderii în păcat. Pentru a îndrepta răul comis şi pentru a ne restaura relaţia cu Dumnezeul Creator, creştinii susţin că Fiul etern al lui Dumnezeu şi-a asumat o natură umană pentru a putea îndeplini rolul de profet, preot şi împărat al nostru. El a soluţionat problema noastră fundamentală punându-se în locul nostru. Această istorie simplă a vieţii, morţii şi învierii lui Cristos reprezintă de fapt Evanghelia; iar mesajul ei este că Isus Cristos a făcut toate aceste lucruri pentru tine şi pentru mine. Termenul folosit de majoritatea evanghelicilor pentru lucrarea lui Cristos este unul biblic – mântuirea.

Dacă ar trebui doar să răspund la întrebarea ‚Cum pot fi mântuit?’, sarcina mea ar fi simplă, pentru că răspunsul este unul pe măsură: „Crede în Isus Cristos şi vei fi mântuit!” (Fapte 16:31; 1Timotei 1:16). Cu toate că doctrina justificării este încă atacată în unele cercuri, majoritatea evanghelicilor înţeleg problema mântuirii şi rezolvarea ei – moartea lui Isus Cristos în locul nostru. Reala problemă cu care ne confruntăm este rolul Evangheliei în viaţa noastră de creştini. Altfel spus, ‚Ce ne rămâne de făcut, mai credem în continuare în Evanghelie sau de-acum totul este lăsat la buna noastră alegere?’

O Evanghelie „străină”

Una din istorioarele mele favorite, care ilustrează această problemă, este de pe vremea când reformatorul Martin Luther traducea Biblia în germană, la castelul Wartburg, iar singura persoană cu care putea avea contact, printr-un curier, era colegul său Phillip Melanchton. Melanchton avea un temperament diferit de-al lui Martin Luther. Unii l-ar numi timid, alţii, mai puţin amabili, i-ar spune slab de înger. Într-o zi, pe când Luther traducea la castelul Wartburg, Melanchton a trecut printr-unul din momentele sale de îndoială, aşa că i-a scris prietenului său: „M-am trezit azi dimineaţă întrebându-mă dacă mă încred îndeajuns în Cristos.” Luther primea cu regularitate astfel de scrisori de la Melanchton, care avea tendinţa să se autoanalizeze excesiv şi să-şi pună întrebări asupra credinţei sale, dacă ea era suficientă ca să-l salveze. Într-un efort de a-i pune capăt îndoielilor şi de a-l scoate pe Melanchton din această stare, Luther i-a răspuns: „Melanchton, du-te şi păcătuieşte fără teamă! Apoi du-te la cruce şi mărturiseşte fără teamă! Evanghelia este în afara noastră (nu depinde de noi).”

Această istorioară a fost frecvent folosită de unii critici dornici de a caricaturiza reforma şi de-al transforma pe Luther într-un avocat al imoralităţii şi destrăbălării. Aceşti critici susţin că dacă nu suntem justificaţi prin trăirea noastră morală, conform legii, ci prin Cristos, atunci nu ne mai reţine nimic de la a păcătui. Această problemă a fost anticipată de Pavel în Romani 6: ”Ce vom zice, dar? Să păcătuim mereu, ca să se înmulţească harul? Nicidecum!” Sfatul pastoral al lui Luther a fost menit a-l scoate pe Melanchton din introspecţia sa morbidă. Marii păcătoşi profită de libertate atunci când o au, dar Melanchton era un catolic pios, scrupulos; şi cuvintele lui Luther nu i-au adus asigurare, ci numai îndoieli, pentru că siguranţa sa nu depindea de promisiunea făcută de Dumnezeu celor păcătoşi (vezi Romani 4:5), ci de propria-i capacitate de a-şi vedea îmbunătăţită „umblarea creştină”. Sfatul lui Martin Luther nu a fost o invitaţie la păcat, ci o încercare de a-l şoca pe Melanchton, astfel încât să realizeze că adevărata sa neprihănire era externă lui: „Evanghelia este în afara noastră (nu depinde de noi).”

Experienţa lui Melanchton este comună multor creştini pe care îi cunosc. Asemeni lui Melanchton în urmă cu patru sute de ani, mulţi dintre ei caută siguranţa mântuirii în tot felul de locuri nepotrivite. Ei tind să creadă că statutul lor în faţa lui Dumnezeu – în calitate de creştini – are la bază ascultarea lor, propria lor neprihănire. Ei au uitat lucrul fundamental, că Evanghelia este „în afara noastră”. A fost „în afara noastră” atunci când ne-am întors la Cristos întru mântuire şi este „în afara noastră” acum, când înaintăm în procesul de sfinţire.

Această natură „străină” a Evangheliei este o temă predilectă în Noul Testament: moartea lui Cristos este independentă de mine dar pentru mine. După ce sunt declarat neprihănit prin har, prin credinţă, acest har începe să mă transforme (sfinţească), dar nu această transformare este ceea ce mă justifică. În romano-catolicism şi în anumite mişcări evanghelice americane (precum wesleyanismul) accentul cade pe transformarea morală în sine. Cu alte cuvinte, ceea ce ne face pe noi drepţi înaintea lui Dumnezeu nu este declaraţia Sa, externă, de îndreptăţire, ci lucrarea internă de reînnoire a inimii şi vieţii noastre. Astfel, prin influenţa arminianismului şi a wesleyanismului, multe dintre bisericile evanghelice nu se deosebesc cu nimic, din acest punct de vedere, de Roma medievală. Unele mesaje ale predicatorilor evanghelici – şi cu siguranţă multe din materialele pentru studiul biblic al Şcolii duminicale, precum şi mesajele unor vorbitori şi lideri creştini – încearcă să reîntărească acea veche preconcepţie potrivit căreia cei salvaţi sunt oamenii buni din punct de vedere moral, iar cei pierduţi sunt oamenii mai puţin buni din punct de vedere moral.

Primul indiciu al poziţiei în care se situează o persoană vizavi de această problemă constă în ceea ce crede aceasta despre Romani 7, mai exact despre pasaje precum:

19. ”Căci binele pe care vreau să-l fac, nu-l fac, ci răul pe care nu vreau să-l fac, iată ce fac!
24. O, nenorocitul de mine! Cine mă va izbăvi de acest trup de moarte…?” (Romani 7:19,24)

Cei care nu îşi au bazele în Reformă susţin că acest pasaj rezumă experienţa lui Pavel înaintea convertirii sale. Însă aceia dintre noi care vedem lucrurile din perspectiva Reformei putem spune că nu există în toată Scriptura o descriere mai bună a vieţii creştine decât aceasta din Romani 7. Reformatorii au crezut din toată inima că a fi creştin înseamnă a fi simul iustus et peccator – simultan justificat şi păcătos – şi că vom rămâne în această balanţă până la moarte.

Neprihănirea pe care o avem ca şi creştini este un dar şi nu rezultatul ascultării noastre sau al revendicării promisiunilor lui Dumnezeu, a unei „vieţi creştine victorioase” sau al „încredinţării totului în mâna lui Dumnezeu”. Dacă aţi frecventat bisericile creştine americane, s-ar putea să fiţi familiari cu unele din aceste idei. Dar reformatorii nu s-ar fi lăsat impresionţi de aceste învăţături numite uzual învăţăturile „Vieţii înalte”. La începutul secolului douăzeci, teologul presbiterian B.B. Warfield de la Princeton a spus despre Lewis Sperry Chafer (un slujitor presbiterian ale cărui scrieri au deschis drumul acestor idei care au infiltrat bisericile americane):

Domnul Chafer foloseşte frecvent jargonul învăţătorilor „Vieţii înalte”. În mesajul său dumnealui menţionează două categorii de creştini, numiţi „oameni carnali”, respectiv „oameni spirituali”, pe baza interpretării greşite a 1Corinteni 2:9 şi versetele ce urmează. Dumnealui susţine de asemenea că trecerea de la creştinul carnal la cel spiritual este la îndemâna noastră, oricând dorim a „revendica” un grad mai înalt prin „credinţă”. Potrivit dumnealui, bucuria fiecărei binecuvântări ne este amânată până în momentul în care o „revendicăm”. Şi tot dumnealui foloseşte expresii precum „a-i da voie lui Dumnezeu”, „a-L angaja” pe Duhul Sfânt să facă munca în locul nostru (aşa cum am angaja, să zicem, un tâmplar) sau „a-I da posibilitatea lui Dumnezeu să facă anumite lucruri” – o formulare teribilistă. Desigur, subliniază în mod repetat datoria şi eficacitatea „predării” noastre, iar acest act al „predării noastre” e diferenţiat de cel al „consacrării noastre”.

Sfinţirea centrată pe Evanghelie

Au avut reformatorii vreo doctrină referitoare la sfinţire? Bineînţeles că da. Suntem cu toţii familiari cu termenii biblici referitori la cele implicate în procesul de sfinţire: Cuvântul, sacramentele, rugăciunea, părtăşia, vestirea Evangheliei, slujirea lui Dumnezeu şi a aproapelui. Şi tradiţia reformată recunoaşte că există în Scriptură texte care vorbesc despre sfinţenie ca despre un proces finalizat. Aceasta nu este însă o perfecţiune empirică sau observabilă (aşa cum ar fi subliniat Wesley şi alţii), ci o declaraţie definitivă a faptului că, fiind în Cristos, suntem puşi deoparte şi recunoscuţi ca sfinţi, prin sacrificiul Său (1Corinteni 1:30; Evrei 10 etc.). Oricine este în Cristos este sfinţit, deoarece sfinţenia lui Cristos este atribuită credinciosului creştin, exact cum afirmă Domnul Isus în Ioan 17:19: „Şi Eu însumi Mă sfinţesc pentru ei, ca şi ei să fie sfinţiţi prin adevăr.” Dumnezeu îl vede pe credincios ca fiind sfânt. Asta înseamnă că Wesley n-ar fi trebuit să-şi îngrozească fraţii creştini cu texte precum „Urmăriţi pacea cu toţii şi sfinţirea, fără de care nimeni nu va vedea pe Domnul.” (Evrei 12:14) Creştinul este sfânt, sfinţenia îi este atribuită în totalitate. Ce ar fi făcut reformatorii cu texte precum 1Petru 1:16: „Fiţi sfinţi, căci Eu sunt sfânt.” (Levitic 11:44 şi următoarele; 19:2; 20:7)? Ar fi spus că suntem chemaţi la sfinţenie. Dar de ce să fim chemaţi la sfinţenie de vreme ce suntem desăvârşiţi în Cristos, s-ar întreba unii. Această întrebare s-a mai pus şi înainte, iar răspunsul lui Pavel din Romani 6 este – deoarece suntem mântuiţi în vederea faptelor bune, nu întru desfrâu. Faptele bune se nasc din mulţumirea inimii credinciosului mântuit, nu din aceea a omului care se chinuie să fie mântuit prin respectarea legii.

Care era rolul legii în doctrina legată de sfinţenie a reformatorilor? Ei considerau că legea are în Biblie trei uzanţe: una civilă, menită a-i împiedica pe oameni să-şi fure unii altora soţiile, soţii şi pentru a limita influenţa în societate, uzanţă aplicabilă întregii culturi; uzanţa teologică – avea drept scop să-l conştientizeze pe om de starea sa de păcătoşenie (and drive us to despair and terror so that we will seek a savior) într-un asemenea mod încât să-l aducă la disperare şi teroare ca să caute un mântuitor (Luther considera că aceasta e prima uzanţă e legii în Biblie); a treia uzanţă a legii, după cum credeau reformatorii, era cea didactică, menită să-l înveţe pe credincios voia lui Dumnezeu privitoare la o trăire sfântă.

Ce ar trebui să facă creştinul dacă citeşte legea şi spune: ‚Acest lucru nu e valabil pentru mine: nu-L iubesc pe Dumnezeu cu toată inima mea şi în mod cert nu îmi iubesc aproapele aşa cum mă iubesc pe mine. De fapt, chiar azi am ocolit un sărac de pe marginea drumului căruia i se stricase maşina. S-ar putea să nu fiu încă creştin’? Răspunsul mişcării „Vieţii înalte” la frământarea credinciosului ar fi: „Predă-te mai mult!” sau „Ce ascunzi de Domnul?” Dar răspunsul reformatorilor ar fi altul: „Grăbeşte-te la a doua uzanţă a legii şi aleargă la Cristos, unde sfinţenia este adevărată şi completă!” După o asemenea experienţă credinciosul se va simţi mai îndemnat să asculte (astfel împlinindu-se şi a treia uzanţă a legii). Şi aceasta este singura cale prin care cineva se va simţi liber să asculte. Cel mai important lucru de amintit este că Isus Cristos a murit şi pentru eşecurile creştinului. Moartea Sa îl salvează de păcat şi pe creştin. La cruce e mereu loc pentru cei necredincioşi, dar ar trebui să le spunem oamenilor că la cruce este loc şi pentru creştini, de asemenea.

Prea des în cercurile evanghelice legea doar condamnă distrugând încrederea în Evanghelie. Ea poate ameninţa şi condamna şi azi, dar noi ştim că pentru păcătoşi există har şi acest mesaj al harului este cel mai des folosit în evanghelizare. Dar întrebarea dacă mai există har şi pentru creştinul păcătos e o problemă nesoluţionată în multe adunări. Au fost oameni care-au venit la mine după terminarea mesajului şi mi-au zis: „Asta e ultima mea şansă. Educaţia mea creştină mă omoară. Înţeleg că Isus Cristos a murit pentru mine, pe când eram păcătos, dar nu sunt sigur că moartea Sa e valabilă şi pentru păcatele mele de acum, deoarece m-am predat atât de puţin lui Cristos…” Această concepţie denaturată e consecinţa înţelegerii eronate a Evangheliei şi a aplicării greşite a legii.

Ar trebui să se afirme cu tărie şi fără echivoc că siguranţa mântuirii are la bază deplina ispăşire a lui Cristos. Cu alte cuvinte, chiar şi un creştin poate fi salvat. Cealaltă „evanghelie”, în formele sale variate („Viaţă înaltă”, legalism, învăţătura „creştinului carnal” etc.), ne distruge. Trebuie să vă avertizez că răspunsul la această problemă devastatoare nu este disponibil la orice colţ de stradă, ci numai în tradiţia reformată. Aceasta nu se datorează faptului că o anumită tradiţie are acces la informaţii la care alte tradiţii n-au, ci mai degrabă faptului că aceeaşi dezbatere care a avut apogeul în secolul al şaisprezecelea a erupt de-a lungul timpului, în mod repetat, în diverse forme. De fapt, aceasta constituie controversa istoriei creştine încă de pe vremea când Cristos combătea fariseii şi Pavel legaliştii. Dar în nicio perioadă nu a fost mai intens purtată ca în secolul şaisprezece. Să ignorăm înţelepciunea biblică, pregătirea şi profunzimea sclipitoare a unor giganţi ai credinţei precum reformatorii nu înseamnă altceva decât să adaugăm ignoranţei noastre şi viciul mândriei şi al autosuficienţei. Punctul de vedere al reformatorilor este identic cu cel al Evangheliei.

Singura ieşire din problemă o reprezintă expunerea Scripturilor ce include atât legea cât şi Evanghelia – o expoziţie care Îl plasează pe Cristos în centrul mesajului său, un mesaj valabil pentru toţi, inclusiv pentru creştini. Întreaga Scriptură se referă la Cristos. Întreaga Scriptură vorbeşte despre Cristos, fapt relevant şi pentru creştin.

Obişnuiam să le spun studenţilor mei de la un colegiu creştin evanghelic că nu au auzit o predică autentică, cu excepţia unor prelegeri cu tentă evanghelistică. Dieta lor săptămânală din cadrul bisericii a fost deseori doar un îndemn la a deveni ca Isus, Pavel, Daniel sau alt erou din Biblie. Au fost bombardaţi constant cu întrebarea „Ce faci tu pentru Isus?” Predicarea nu a fost aşa cum ar fi trebuit să fie – o proclamare a harului lui Dumnezeu faţă de ei prin moartea ispăşitoare a lui Cristos, harul lui Dumnezeu pentru ei ca şi creştini. Este imperios necesar să subliniem acest lucru. Singurul mod prin care putem recupera acest mesaj este să-L identificăm pe Cristos în Scripturi, pe Cel care-a murit pentru noi şi care este soluţia la trăirea noastră necreştină; şi să nu mai citim Scriptura ca pe o carte de reţete pentru trăirea creştină. Trebuie să experimentăm reînnoirea (care era, nu în mod surprinzător, atât de importantă pentru reformatori), fapt posibil în momentul în care conştientizăm că Evanghelia se adresează şi creştinilor.

Într-o zi, pe când se plimba prin Minneapolis, un prieten de-al meu a fost confruntat de un frate evanghelic cu întrebarea : ‚Frate, eşti mântuit?’ Hal şi-a rotit ochii şi a spus „Da”. Nefiind satisfăcut de răspuns, persoana l-a mai întrebat: ‚Ei bine, când ai fost mântuit?’ Hal i-a zis: ‚În urmă cu vreo două mii de ani, la vreo douăzeci de minute de mers din centrul Ierusalimului.’ Acesta este mesajul Evangheliei. Credinţa în ea este la fel de importantă pentru creştini, în vederea sfinţirii, cum este de importantă pentru necreştini, în vederea justificării. Este acelaşi mesaj, aceeaşi mântuire, aceeaşi lucrare a lui Dumnezeu. Acest lucru este la fel de important pentru Biserica Evanghelică de azi cum a fost pentru reformatori în secolul al şaisprezecelea. Fără acest mesaj simplu dar copleşitor nu există speranţă nici pentru cel păcătos, nici pentru cel sfânt.

Tradus de Lacrisa Novac

Isus Cristos: Suma şi esenţa profeţiei biblice

de Kim Riddlebarger


Mulţi creştini consideră că doar câteva fragmente din Scripturi conţin referiri directe la „lucrurile viitoare”. Prin efectele ei, această perspectivă limitează escatologia doar la acele chestiuni care au legătură cu timpul când va avea loc Răpirea, cu speculaţiile legate de evenimentele politice din Orientul Mijlociu şi Israel, precum şi la dezbaterile referitoare la natura domniei milenare a lui Cristos pe pământ după întoarcerea Sa. Acest mod de gândire creează în mod ironic situaţia în care cei care vorbesc cel mai mult despre escatologie au, în realitate, cel mai puţin de spus. Limitând escatologia şi profeţia biblică la evenimentele Răpirii şi ale Mileniului şi legând profeţiile Vechiului Testament de viitoarea lor împlinire literală se diminuează rolul pe care îl are Cristos în profeţia biblică.

Este important să ne distanţăm de amănuntele profeţiei biblice şi să privim cu băgare de seamă la tabloul general. Trebuie să privim cu multă atenţie la panorama răscumpărării, în ansamblul ei. Povestirea începe cu creaţia. După aceea avem în vedere căderea omenirii în păcat ca fiind un fundal pentru începerea istoriei răscumpărării. Această istorie a răscumpărării este exact ceea ce arată numele ei – o descriere biblică a modului în care Dumnezeu îşi izbăveşte poporul Său din vina şi povara păcatului care a rezultat din căderea lor. Mai apoi, privim înainte pentru a înţelege scopul final. Dar sfârşitul nu este doar paradisul recâştigat. Scopul final este paradisul glorificat! Aşa cum ne aminteşte William Dumbrell: „În termeni foarte generali, dinamica biblică este de la creaţie la noua creaţie, apropo de răscumpărare, iar efectul răscumpărarii este reînnoirea creaţiei”. Această viziune este descrisă în capitolele introductive ale revelaţiei de sine a lui Dumnezeu. Capitolele 1 şi 2 din Geneza vorbesc despre creaţie şi paradis, în timp ce Geneza 3 vorbeşte despre căderea în păcat şi pierderea paradisului. Din momentul în care paradisul este pierdut iar blestemul este deja rostit asupra omenirii, Dumnezeu promite deja răscumpărarea finală (Geneza 3:15). Nu avem nevoie să aşteptăm până la sfârşitul povestirii ca să învăţăm că mila şi dreptatea lui Dumnezeu vor triumfa asupra păcatului omenesc şi a consecinţelor sale pentru poporul lui Dumnezeu. Chiar înainte ca detaliile specifice ale dramei istoriei răscumpărării să înceapă a fi dezvăluite, rezultatul este sigur. Dumnezeu a decretat că va răscumpăra poporul său din păcatele lui şi că într-o zi anume El îşi va reînnoi creaţia. În cele din urmă, niciun indiciu sau urmă a păcatului omenesc nu va mai rămâne. Nu va mai fi niciun fel de blestem.

Pentru a înţelege rolul lui Cristos în profeţia biblică trebuie să înţelegem ceva din legămintele diferite ce se găsesc pe parcursul ambelor Testamente. Legămintele între regi şi slujitorii lor stăteau la baza multora dintre aspectele zilnice ale vieţii din lumea antică a orientului apropiat, mai ales în probleme juridice şi financiare. Acest lucru a fost cu siguranţă adevărat pentru Israelul antic. Din punct de vedere biblic legămintele au o importanţă şi mai mare, din moment ce regele Israelului este marele rege, iar naţiunea sa este supusul său, ales prin voinţa sa suverană.

Atunci când este privit în contextul din Vechiul Testament, un legământ poate fi definit ca o „relaţie supusă unor sancţiuni”. În fiecare dintre legămintele Vechiului Testament există două părţi implicate, Dumnezeu şi poporul Său, respectiv reprezentantul lor ales în mod divin, cum ar fi Avraam sau Moise. În aceste relaţii contractuale, cele două părţi se raportează una la alta în termenii binecuvântării şi ai blestemului, rezultatele fiind în funcţie de fidelitatea faţă de condiţiile stabilite prin legămintele respective. Ca într-un contract, atunci când termenii legământului sunt îndepliniţi, slujitorul primeşte binecuvântarea promisă de măritul rege. Dar dacă obligaţiile legământului nu ar fi îndeplinite, blestemul legământului – sub forma unor sancţiuni convenite anterior între Dumnezeu şi poporul Său – s-ar impune.

Legămintele majore iau în Vechiul Testament două forme de bază, fiind legăminte ale promisiunii şi legăminte de drept. În legămintele promisiunii şi binecuvântării Dumnezeu Însuşi jura să împlinească toate condiţiile şi termenii legământului. În legămintele de drept poporul lui Dumnezeu depunea jurământul de ratificare.

Cazul cel mai proeminent al unui legământ de promisiune este legământul lui Dumnezeu cu Avraam, aşa cum este el înregistrat în Geneza 15. Dumnezeu este Acela care se apropie în mod suveran de Avraam şi-i jură solemn – „Avraame, nu te teme. Eu sunt scutul tău şi răsplata ta cea foarte mare”. Şi în timp ce Avraam cade într-un somn adânc, îi este dată o vedenie a unor flăcări fumegânde trecând printre bucăţile despicate ale animalelor pregătite de Avraam, o capră, un berbec, o turturea şi un pui de porumbel. Implicaţiile vedeniei sunt clare pentru cineva ca Avraam, profund implicat în legămintele şi ritualurile de ratificare practicate în antichitate. În cazul în care Iehova nu reuşeşte să fie scutul lui Avraam şi răsplata lui cea foarte mare, blestemul legământului – înfăţişat vizual prin animalele despicate – avea să cadă asupra lui Iehova Însuşi, Acela care a jurat solemn şi a iniţiat ritualurile legământului.

Când visul se sfârşeşte, ni se spune: „în ziua aceea Dumnezeu a făcut un legământ cu Avraam” (versetul 18). De observat că, în cazul acestui legământ special pe care Dumnezeu îl face cu Avraam, Dumnezeu este Acela care jură în mod solemn făcând din acest legământ un legământ al promisiunii. După cum este tipic în astfel de legăminte antice, Dumnezeu defineşte aria geografică în care se aplică termenii legământului. Asta explică de ce între beneficiarii ratificării legământului din Geneza 15 sunt incluse popoarele care locuiesc între cele două mari râuri, Tigru şi Eufrat. Această promisiune a unui pământ a fost în mod glorios împlinită atunci când Iosua a condus poporul lui Dumnezeu înapoi în Canaan (Iosua 1:2). Aşa cum chiar Iosua o spune: „Astfel, Domnul a dat lui Israel toată ţara pe care jurase că o va da părinţilor lor; ei au luat-o în stăpînire şi s-au aşezat în ea.” (Iosua 21:43, compară cu IÎmpăraţi 4:20).

Probabil cea mai clară ilustrare a tipului de legământ de mai târziu – un legământ al Legii – se găseşte în Exod 24, în care poporul lui Dumnezeu, nu Iehova, rosteşte în mod solemn legământul de ratificare. Potrivit uimitoarei relatări pe care o găsim în Exod 24, Iehova i-a chemat pe Moise, Aaron, Nadab şi Abihu, împreună cu şaptezeci de bătrâni, sus pe Muntele Sinai, unde acest grup de oameni I s-a închinat Lui de la distanţă. Dar Moise – mijlocitorul legământului, cel care îl prefigura pe adevăratul mijlocitor al legământului, Isus Cristos – s-a putut apropia de Dumnezeu, numai el singur. „A luat cartea legământului, şi a citit-o în faţa poporului. Ei au zis: Vom face şi vom asculta tot ce a zis Domnul (Exod 24:7). Spre deosebire de legământul promisiunii pe care l-a făcut Dumnezeu cu Avraam, în legământul dării legii, aşa cum a fost Legământul de la Sinai, nu Dumnezeu a jurat în mod solemn jurământul de ratificare. De fapt, poporul este cel care face asta. Legământul pe care l-a făcut Dumnezeu cu Israel este ratificat de poporul Său, cel care jură în mod solemn să asculte urmând să primească binecuvântările Legământului Mozaic, dacă se supun, ori blestemele legământului, dacă nu se supun. Binecuvântările speciale şi blestemele asociate acestui legământ sunt precizate în Deuteronom 27.

Având în minte distincţia dintre aceste două tipuri de legăminte – promis şi de drept – ne putem întoarce la cele două legăminte primordiale – legământul faptelor/ creaţiei şi legământul harului/ răscumpărării – în care aceste legăminte ale legii şi promisiunii sunt incluse. Acesta este, de asemenea, un aspect foarte important de ţinut minte, pentru că legământul faptelor şi legământul harului sunt dezvăluite progresiv prin tot Vechiul Testament. Felul în care se face lucrul acesta reprezintă un excelent mod de a arăta cum înţelegem escatologia în Biblie şi de ce trebuie să-L păstrăm pe Cristos într-o poziţie centrală.

Aceste două legăminte foarte importante ne permit să înţelegem continuitatea între legămintele individuale pe care le găsim în tot Vechiul Testament. Legământul pe care îl face Dumnezeu cu Avraam şi, ulterior, cu Isaac şi Iacov- urmaşii lui şi mai apoi cu Israel, nu sunt legăminte izolate care să nu aibă o legătură fundamentală cu ceea ce venea înainte sau după. Mai degrabă, legămintele speciale sunt validări individuale şi repetate ale legământului harului, care este promis prima dată în Eden şi este mai târziu ratificat lui Adam, tatăl tuturor celor care cred.

Înţelegerea continuităţii esenţiale între aceste legăminte este importantă pe mai multe nivele. Ea ne împiedică să înţelegem în mod greşit Vechiul Testament ca fiind în esenţă Legea şi Noul Testament ca fiind în esenţă Evanghelia. Mai degrabă, există Lege şi Evanghelie în ambele Testamente. Această structură bazată pe legăminte ne permite să protejăm învăţătura clară a Noului Testament, care arată că există o Evanghelie (Galateni 3:8), un plan de mântuire (Efeseni 1:4), un mijlocitor al legământului (1Timotei 2:5) precum şi o singură credinţă comună (Efeseni 4:4). Acest lucru ne permite, de asemenea, să înţelegem modul în care legămintele individuale din Vechiul Testament sunt adesea formulate în termenii promisiunii, în timp ce în Noul Testament ele sunt structurate în termenii împlinirii. Legămintele individuale cu Avraam, Moise şi David, ca parte a unei structuri mai mari, bazate pe legământ, vestesc mai dinainte ceea ce Noul Legământ a validat prin sângele lui Isus Cristos (Evrei10:11). Evenimentele răscumpărătoare găsite în întreg Vechiul Testament nu pot fi înţelese separat de această structură de legământ şi de accentul pe care promisiunea lui Dumnezeu îl pune pe sosirea unui răscumpărător care este, de asemenea, mijlocitor al legământului.

Prin urmare, aşa cum istoria răscumpărătoare începe să fie dezvăluită, Adam este întâiul reprezentant, biologic şi federal, al întregii umanităţi care a dat greş în a împlini ceea ce a poruncit Dumnezeu în conformitate cu termenii legământului faptelor. Dumnezeu a fost acela care i-a spus lui Adam „…dar din pomul cunoştinţei binelui şi răului să nu mănânci, căci în ziua în care vei mânca din el, vei muri negreşit.” (Genesa 2:17) Acest legământ al faptelor – sau aşa cum unii scriitori ai Reformei l-au mai numit, „legământ al creaţiei” – se află în inima istoriei răscumpărătoare. În conformitate cu termenii acestui legământ, Dumnezeu cere ascultare perfectă de la Adam, care fie va asculta termenii legământului şi va primi binecuvântarea lui Dumnezeu, viaţa veşnică în Edenul cel glorificat, fie nu va reuşi să ţină legământul şi va atrage sancţiunile legământului asupra lui însuşi şi a celor pe care îi reprezintă şi anume întreaga umanitate. Actul de răzvrătire a lui Adam aduce blestemul morţii asupra întregii umanităţi. Acest legământ al faptelor nu este niciodată revocat ulterior în Scripturi, un punct verificat în mod empiric ori de câte ori moartea loveşte. Acest legământ sprijină, de asemenea, învăţătura Scripturii care prevede că, pentru ca oricare dintre copiii lui Adam cel căzut să fie mântuiţi, cineva trebuie să împlinească toate condiţiile din legământul faptelor până acolo încât să nu existe nicio încălcare a acestuia în gândire, în vorbe sau în fapte (Matei 5:48; 1Petru 1:16).

Deşi unii susţin că nu există un astfel de legământ între Dumnezeu şi Adam, deoarece expresia „legământ al faptelor” sau „legământ al creaţiei” nu apare în mod expres în textul biblic, nu numai că există toate elementele unui legământ în înţelegerea dintre Dumnezeu şi Adam, dar scriitorii biblici de mai târziu vorbesc despre ceea ce s-a întâmplat în Eden în tocmai aceşti termeni. Profetul Osea ne spune că Israel va ajunge sub judecata lui Dumnezeu, deoarece „ca Adam, ei au rupt legământul Meu” (Osea 6:7). În Romani 5:18, ascultarea perfectă cerută de acest legământ este menţionată, parţial, când Pavel scrie că păcătoşii sunt declaraţi neprihăniţi datorită ascultării perfecte de care Cristos a dat dovadă în numele lor. Aici întrebarea decisivă este pur şi simplu aceasta: „Ascultător de ce?”. Răspunsul lui Pavel este că Isus Cristos este perfect ascultător de acelaşi legământ de care nu a ascultat primul Adam. Învierea este dovada că Cristos a împlinit condiţiile acestui legământ, pentru că după ce şi-a dat viaţa pentru păcatele noastre, Dumnezeu L-a înălţat, Domn al vieţii (Romani 4:25).

Deoarece Adam este capul reprezentativ al tuturor bărbaţilor şi femeilor care vor ieşi din coapsele sale, odată ce el a încălcat legământul faptelor, a aruncat întreaga umanitate în vinovăţie şi în consecinţele păcatului. Deşi toată omenirea, ca şi întreaga creaţie, a căzut în robia vinovăţiei şi sub puterea păcatului, Dumnezeu a decretat că va răscumpăra poporul Său şi lumea Sa. Încă de la începuturi şi mai apoi, dezvăluirea dramei răscumpărării va fi una în care Dumnezeu caută să salveze bărbaţii şi femeile din vina păcatului lui Adam, precum şi să anuleze consecinţele pe care răzvrătirea lui Adam le-a avut asupra întregii creaţii.

Însuşi faptul că Dumnezeu cere ascultare perfectă de la cei pe care i-a creat, chiar de la începutul dramei răscumpărării, făcea necesară sosirea unui al doilea Adam care va fi ascultător până la moarte (Filipeni 2:8) şi care va deveni „păcat pentru noi, ca noi să fim neprihănirea lui Dumnezeu în El” (2Corinteni 5:21). Căderea necesită sosirea unui Răscumpărător, Răscumpărător care trebuie să împlinească termenii legământului original al faptelor, pe care Adam nu a reuşit să-l ţină. De asemenea, Răscumpărătorul trebuie să instituie un legământ al harului în care Dumnezeu va izbăvi pe copiii căzuţi ai lui Adam. Şi încă el a trebuit s-o facă fără să-şi sacrifice dreptatea Sa ca să-şi manifeste dragostea pentru păcătoşii pierduţi şi căzuţi. Iată de ce Răscumpărătorul promis va muri pe o cruce, ceea ce este dincolo de puterea de imaginaţie a oricărui credincios vechi-testamental aflat în căutarea unui izbăvitor care să vină. Acest adevăr devine cu atât mai remarcabil când ţinem seama de faptul că, atunci când Isus Cristos moare pe cruce, El poartă în trupul Său exact acele blesteme ale legământului pe care Dumnezeu i le-a arătat lui Avraam în Geneza 15 (Galateni3:13).

Când Dumnezeu l-a pus pe Adam sub legământul faptelor, Adam nu a reuşit să-l respecte. Adam şi familia sa au fost alungaţi din Eden şi nu li s-a mai permis niciodată să se întoarcă. Această temă care se repetă, a unui Dumnezeu care face un legământ, neascultarea ulterioară a poporului Său, consecinţele blestemului legământului ducând la alungarea poporului Său de pe pământul făgăduit, reapare de-a lungul dramei răscumpărării. La muntele Sinai Dumnezeu l-a pus pe Israel sub Lege, rezumată prin cele zece porunci, în care au fost cuprinse toate cerinţele legământului faptelor. Poruncile au fost scrise în inimă, deoarece toţi copiii lui Adam poartă chipul divin al lui Dumnezeu. Dar Israel a dat, de asemenea, greş în a respecta legământul lui Dumnezeu, ceea ce a adus un blestem asupra oamenilor sub forma sancţiunii alungării din ţară.

În răbdarea Sa, Dumnezeu şi-a trimis profeţii să-şi cheme poporul neascultător la pocăinţă. Dar Israel, în mod repetat, I-a arătat dispreţ lui Dumnezeu mărind numărul păcatelor lor şi ucigând pe mesagerii Domnului. Ca şi Adam, naţiunea a intrat sub judecata legământului şi a fost alungată din ţară. De data aceasta poporul lui Dumnezeu n-a fost alungat din Eden. Ei au fost alungaţi din Canaan, chiar de pe pământul pe care Dumnezeu i-l promisese lui Avraam. Adam a dat greş. Acum Israel a dat greş. Un Răscumpărător era încă necesar, să împlinească legământul faptelor. „Căci lucru cu neputinţă Legii… Dumnezeu a osândit păcatul în firea pământească, trimiţând, din pricina păcatului, pe însuşi Fiul Său într-o fire asemănătoare cu a păcatului…” (Romani 8:3).

Toate acestea sunt importante de ţinut minte, deoarece ele spun că istoria răscumpărării este dezvăluirea progresivă a legământului faptelor şi a legământului harului prin toată Scriptura. Aceste două legăminte – esenţa a ceea ce este cunoscut ca teologia legământului – vor continua să reapară de-a lungul escatologiei din ambele Testamente. În dezvoltarea progresivă a acestor două legăminte se vede faptul că persoana lui Isus Cristos – singurul mijlocitor între Dumnezeu şi om şi Răscumpărătorul promis de-a lungul întregului Vechi Testament – este dezvăluită.

Această înţelegere explică de ce răscumpărătorul care trebuia să vină este dezvăluit ca un al doilea Adam. El nu este numai mijlocitorul legământului, dar şi acela care – ca nou reprezentant al poporului lui Dumnezeu – este, de asemenea, Domn peste toată creaţia. Este al doilea Adam, Cel care aduce o nouă creaţie atunci când înviază din morţi în dimineaţa primei zile de Paşte. Prin urmare, în persoana şi lucrarea lui Isus Cristos, se adună – în mod evident – diversele teme ale legământului şi noua creaţie, fiind unite împreună în mod desăvârşit. Când cel de-al doilea Adam îi aduce pe mulţi la neprihănire datorită ascultării Sale desăvârşite, El o face în termenii unui legământ nou, mai bun, un legământ în care Dumnezeu va declara pe păcătoşi ca neprihăniţi datorită meritelor lui Isus Cristos, în care Dumnezeu a împlinit toate promisiunile pe care i le-a făcut lui Avraam. Aşa cum spune apostolul Pavel în a doua sa Epistolă către Corinteni, a participa la lucrarea de reconciliere a lui Cristos este un mod de a participa la noua creaţie (2Corinteni 5:17). Această nouă creaţie, care nu-i cu nimic mai puţin decât un paradis glorificat, este de asemenea acel Nou Ierusalim pe care Ioan îl descrie cu următoarele cuvinte: „Nu va mai fi nimic vrednic de blestem acolo. Scaunul de domnie al lui Dumnezeu şi al Mielului vor fi în ea. Robii Lui Îi vor sluji. Ei vor vedea faţa Lui…” (Apocalipsa22:3-4a). Din nou Dumnezeu şi oamenii vor locui împreună, exact cum au făcut-o în Eden, numai că de data aceasta pentru veşnicie.

Legătura între noua creaţie şi legământul harului este important de ţinut minte. Acela care face toate lucrurile noi, Isus Cristos, este de asemenea mijlocitorul legământului harului. Prin urmare, noua creaţie şi legământul harului sunt pentru totdeauna unite în persoana şi lucrarea lui Isus Cristos, care a murit pentru păcatele noastre şi a fost înviat din pricină că am fost socotiţi neprihăniţi. Asta ne aminteşte faptul că, în tabloul de bază al răscumpărării, sunt creaţia, căderea şi răscumpărarea. Iar creaţia, căderea şi răscumpărarea sunt revelate în istoria răscumpărării ca termeni ai felului în care Dumnezeu se raportează la oamenii creaţi de El prin legămintele din cele două Testamente. Asta înseamnă că Isus Cristos este suma şi esenţa întregii profeţii biblice.

Tradus de Iulian Porumb

Patimile lui Cristos

de R.C. Sproul


Ori de câte ori se întâmplă un eveniment în istorie şi este consemnat, vorbim despre fapte. Şi uneori discutăm cele întâmplate – ce s-a spus, ce a fost înfăptuit, cum arăta şi aşa mai departe. Însă, odată ce adunăm datele rămânem probabil cu cel mai important element al înţelegerii noastre, şi anume întrebarea „Care este sensul a ceea ce s-a întâmplat?” V-aţi gândit vreodată la cruce în aceşti termeni? Gândiţi-vă la faptul că, atunci când Cristos a mers la Golgota, când a fost condamnat de romani şi crucificat, însemnătatea acestui eveniment a fost înţeleasă într-o mare varietate de moduri de către cei care au fost martori oculari. Unii dintre cei prezenţi au crezut că ceea ce văd este execuţia legitimă a unui criminal. Ne gândim la Caiafa care a spus că este de folos, pentru binele naţiunii, ca acest om să moară (Ioan 18:14). El l-a văzut ca un act politic de împăciuire. Amintiţi-vă punctul de vedere al lui Ponţiu Pilat. Amintiţi-vă perspectiva celor doi tâlhari care au fost răstigniţi lângă El. Amintiţi-vă impactul asupra sutaşului care L-a străpuns cu suliţa şi a spus „Cu adevărat, acesta a fost Fiul lui Dumnezeu” (Matei 27:54). Se pare că fiecare a înţeles altfel însemnătatea crucii. Şi a fost o temă preferată de speculaţie pentru teologi timp de două mii de ani. Şi dacă veţi merge la librăriile de astăzi şi veţi examina diferitele şcoli de gândire teologică, veţi descoperi o mulţime de teorii diferite care concurează una cu alta în legătură cu ceea ce s-a întâmplat realmente pe cruce şi care a fost adevărata semnificaţie a crucii. Unii spun că a fost un act de ilustrare supremă a revărsării dragostei. Alţii îl văd ca actul suprem de curaj. Alţii spun „NU, este un act supranatural de răscumpărare”. Şi disputa continuă în felul acesta. Dar în Scripturi avem nu numai evanghelii ci şi epistole. Nu avem doar o relatare a ce s-a întâmplat, ci avem, cred, de la Dumnezeu Însuşi, propria Sa interpretare a acelor evenimente. Noi numim Biblia o consemnare a istoriei răscumpărării. Nu este istorie obişnuită, este istoria răscumpărării – istoria cu o semnificaţie răscumpărătoare.

Haideţi acum să acordăm atenţie unui pasaj care este frecvent neglijat atunci când se caută însemnătatea patimilor lui Isus în termenii interpretării Noului Testament. Citesc din cel de-al treilea capitol al Epistolei lui Pavel către Galateni, de la versetul 13. Acest verset cuprinde şi rezumă întreaga învăţătură a capitolului: „Cristos ne-a răscumpărat din blestemul Legii făcându-se blestem pentru noi – fiindcă este scris: «Blestemat e oricine este atârnat pe lemn»”. Tema „blestemului” pe care o accentuează Pavel în Epistola către Galateni cred că era clar înţeleasă de un iudeu învăţat din lumea antică. Dar în zilele noastre ea are o rezonanţă străină pentru noi. La ce ne referim atunci când vorbim despre „Blestemat este oricine atârnă pe lemn”? Ce vrea să spună Pavel atunci când afirmă că Isus a fost blestemat, că El a devenit blestem? Însuşi conceptul de „blestem” ne sugerează ceva superstiţios. Când ne gândim la cuvântul „blestem” avem în vedere comportamentul superstiţios din triburile primitive care folosesc practici de vrăjitorie şi tot felul de lucruri asemănătoare: păpuşi, reproduceri în miniatură ale unor persoane, care sunt străpunse de ace când un blestem este pus asupra cuiva. În zilele şi era noastră un blestem este considerat un lucru care aparţine unei ordini superstiţioase. Dar în termeni biblici are un înţeles foarte diferit.

Blestemul în Vechiul Testament se referă simplu la judecata negativă a lui Dumnezeu. Este antonimul, opusul cuvântului „binecuvântare”. De exemplu, ne întoarcem la darea legii în cartea Deuteronom, când s-a încheiat legământul cu Israel. Nu există niciun legământ fără sancţiunile care-l însoţesc, prevederi pentru răsplătirea celor care păzesc termenii legământului şi, în acelaşi timp, prevederi de pedeapsă pentru cei care încalcă legământul. Prin urmare Dumnezeu spune poporului Său în mai multe ocazii: „Îţi pun astăzi înainte binecuvântarea şi blestemul.” (Deut. 11:26 şi urm.) Binecuvântaţi sunt toţi aceia dintre voi care împlinesc cerinţele legii, care le păzesc, care ascultă. Dar blestemat este orice om care Îl blasfemiază sau Îl huleşte pe Dumnezeu. Şi blestemat este orice om care comite crimă. Şi blestemat este orice om care face asta şi aia. Astfel blestemul este judecata lui Dumnezeu pentru neascultare, pentru încălcarea legii Lui sfinte.

Prin urmare, ce înseamnă că Isus a devenit blestem? Haideţi pentru un moment să cercetăm cuvântul puţin mai mult pe calea contrastului. Cuvântul „binecuvântat” în termeni evreieşti este frecvent definit, nu atât de mult în termeni abstracţi şi de calitate, ci mai degrabă este definit în mod concret. Fericirea pentru iudeu însemna să fie în stare să se apropie de prezenţa lui Dumnezeu. Amintiţi-vă că în Vechiul Testament, după ce părtăşia cu Dumnezeu se destramă, oamenii pot totuşi să aibă un fel de relaţie cu Dumnezeu. Însă există un singur absolut interzis în Vechiul Testament. Adică, nimănui nu i se permite să vadă faţa lui Dumnezeu. Acest privilegiu este păstrat pentru împlinirea finală a răscumpărării noastre. Aceasta este viziunea dătătoare de fericire desăvârşită, speranţa pe care o avem că într-o zi vom putea să privim neînvăluiţi şi în mod direct faţa lui Dumnezeu. Acum ne aflăm încă sub mandatul: „niciun om nu poate vedea pe Dumnezeu şi să trăiască.” (Exod33:20). Dar la evrei exista această speranţă că într-o zi pedeapsa pentru căderea omului va fi înlăturată. Amintiţi-vă binecuvântarea evreiască: „Domnul să te binecuvânteze şi să te păzească. Domnul să facă să lumineze Faţa Lui peste tine şi să Se îndure de tine. Domnul să-Şi înalţe Faţa peste tine şi să-ţi dea pacea.” Există un paralelism aici. Domnul să te binecuvânteze; Domnul să facă să lumineze Faţa Lui; Domnul să-Şi înalţe Faţa peste tine. Iudeul spunea exact acelaşi lucru în toate cele trei stanţe. Şi, prin urmare modul concret în care israelitul înţelegea binecuvântarea sau fericirea era să fie în stare să privească faţa lui Dumnezeu. Şi astfel, în măsuri relative ne putem bucura de binecuvântare. Cu cât te apropii mai mult de relaţia finală personală sau directă cu atât eşti mai binecuvântat. Cu cât te îndepărtezi mai mult de această relaţie personală cu atât eşti mai blestemat.

Aşadar, prin contrast, în Vechiul Testament blestemul lui Dumnezeu însemna să fii cu totul îndepărtat din prezenţa Lui nefiind în stare nici măcar să întrezăreşti de la distanţă lumina Feţei Lui (Ps. 4:6) sau să ai măcar o rază de speranţă a luminii strălucitoare ce radiază din faţa lui Iahve. Mai mult decât atât însă, a fi blestemat însemna să intri în locul întunericului absolut, în afara prezenţei lui Dumnezeu. Iar acest simbolism a fost transmis de-a lungul întregii istorii a lui Israel şi în liturghia poporului evreu. Chiar printr-o asemenea prezentare a tabernacului, acel cort al întâlnirii care era menit să simbolizeze pentru Israel promisiunea că Dumnezeu va fi în mijlocul poporului Său. Acest lucru era evidenţiat însăşi prin aranjarea taberii, pe care o rânduise Dumnezeu, ca triburile să-şi ridice corturile lor de o parte şi de cealaltă a tabernacului. Şi toate triburile se adunau în jurul punctului central al comunităţii unde era aşezat tabernaculul, locul prezenţei lui Iahve. Dumnezeu era în mijlocul poporului Său. Ca să intri până în capătul tabernacului trebuia să fii mare preot. Doar marele preot putea să intre în Sfânta Sfintelor, ultima încăpere, şi numai o zi pe an, la sărbătoarea Yom Kippur. Şi atunci, numai după împlinirea tuturor ritualurilor de spălare şi curăţire era posibil ca el să intre în acel loc sfânt.

Şi amintiţi-vă că în Ziua Ispăşirii era sacrificat un miel pentru păcatele poporului. Însă pe lângă faptul că pe altar era sacrificat un miel, mai era un animal implicat. Vă amintiţi care? Ţapul ispăşitor. Ce se întâmpla cu ţapul ispăşitor? În mod simbolic preotul lua ţapul ispăşitor şi îşi punea mâinile pe el. Iar prin această acţiune liturgică preotul simboliza transferul păcatelor naţiunii asupra acestui ţap. Dar ce se întâmpla mai apoi este şi mai important. De îndată ce păcatele erau transferate asupra ţapului, acesta era izgonit din tabără în pustie, în acel loc arid al dezolării îndepărtate, în întunericul de afară, departe de orice apropiere imediată a prezenţei lui Dumnezeu. Într-un cuvânt, ce se întâmpla era faptul că ţapul primea blestemul. El era îndepărtat din ţinutul celor vii, îndepărtat din prezenţa lui Dumnezeu. Există o dimensiune interesantă a învăţăturii Noului Testament – să privim la Evanghelia după Ioan în care autorul îşi începe evanghelia astfel: „La început era Cuvântul şi Cuvântul era cu Dumnezeu şi Cuvântul era Dumnezeu.” Acest fapt este greu de înţeles. Cum poate ceva să fie cu Dumnezeu şi totuşi să fie Dumnezeu? Şi întregul mister al Trinităţii a pus în încurcătură minţile noastre timp de secole. Ştim că există un sens în care Tatăl şi Fiul sunt una, dar totuşi, ei trebuie să fie diferiţi. Însă ei fiinţează într-o relaţie foarte unică. Iar relaţia, aşa cum o descrie Ioan, este realizată de cuvântul „cu”. „Şi Cuvântul era cu Dumnezeu…” În limba greacă sunt cel puţin trei termeni diferiţi care sunt traduşi prin cuvântul „cu”. Este cuvântul „sun” care înseamnă în mijlocul unei mulţimi, respectiv adunaţi împreună într-o sinagogă. Este cuvântul „meta” – alături sau lângă: doi oameni de mână, ei sunt unul cu celălalt sau unul lângă (alături de) altul. Dar este şi acest sens al lui „cu” definit de cuvântul grecesc „pros”, cuvântul pe care îl foloseşte Ioan în acest prolog. Şi este acelaşi cuvânt de bază care devine cuvânt rădăcină pentru cuvântul grecesc „faţă” – „prosopon”. Literalmente, ceea ce spune Ioan este că Tatăl şi Fiul se aflau într-o relaţie personală, directă, „faţă-n faţă”. Însuşi aspectul care este exclus din relaţia noastră cu Tatăl. Noi putem fi cu Dumnezeu şi iudeul putea fi cu Dumnezeu. El putea merge la tabernacul şi putea să fie cu Dumnezeu, însă ceea ce el nu putea niciodată să fie era „pros” Dumnezeu. El nu putea fi niciodată faţă-n faţă cu Dumnezeu. Însă uniunea perfectă dintre Tată şi Fiu a fost realizată în persoana lui Isus.

De ce insist asupra acestui aspect? Dacă citim naraţiunea patimilor lui Isus, sunt anumite lucruri care ies în relief. În primul rând, Isus este judecat de neamuri. Şi El este dat în mâinile neamurilor, care erau străini de legământ (Efeseni 2:12). El a fost dat în mâinile neamurilor de propriul Său popor, aşa cum ne învaţă profeţii Vechiului Testament. „A venit la ai Săi şi ai Săi nu L-au primit.” (Ioan 1:11). Însă după judecata Lui, făcută iniţial de Caiafa, Ana şi Irod, El este trimis romanilor pentru judecată. Iar romanii erau în afara legământului. Şi ce se întâmplă apoi? El este executat, nu prin mijloacele evreieşti de execuţie (prin lapidare sau împroşcare cu pietre. Şi s-a întâmplat în aşa fel că tocmai circumstanţele istoriei lumii din acel moment interziceau acea opţiune. Dacă pedeapsa capitală avea să fie exercitată acum, sub ocupaţia romană, trebuia să fie prin instanţele romane, aşa că trebuia să fie prin crucificare în loc de lapidare). Şi, prin urmare este semnificativ faptul că El este omorât de către neamuri în afara taberii. El este omorât în afara cetăţii Ierusalim. Este dus afară la Golgota. Toate aceste lucruri împletite împreună indică reconstituirea dramei ţapului ispăşitor, care primeşte blestemul. Pavel ne spune că în legea deuteronomică blestemul lui Dumnezeu este asupra oricăruia atârnă pe lemn. Nu este dat în mod necesar celor care suferă de o moarte prin lapidare. Dar Isus atârnă pe un lemn, împlinind în aceste detalii mărunte toate prescripţiile Vechiului Testament pentru executarea judecăţii divine prin abaterea blestemului lui Dumnezeu asupra unei persoane.

De aceea Noul Testament vede moartea lui Isus nu ca un act izolat de curaj sau dragoste sau oricare din aceste lucruri (indiferent cât de mult ilustrează ele acest fapt), ci mai degrabă este perceput ca un eveniment cosmic, supranatural, o moarte ispăşitoare. Este un blestem care este revărsat asupra Lui pentru noi. Carl Bart, teologul elveţian (unul dintre cei mai mari teologi ai secolului al XX-lea), a spus că cel mai important cuvânt din tot Noul Testamenteste un cuvânt scurt din limba greacă format din patru litere: „uper”. Iar „uper” înseamnă simplu „pentru” sau „în locul”. Domnul Isus Cristos a murit pentru noi sau în locul nostru. El a luat blestemul legii pentru mine şi pentru tine. El a afirmat acest fapt în multe moduri diferite. „Nimeni nu-mi ia viaţa. Eu îmi dau viaţa pentru oile Mele.” „Eu îmi dau viaţa ca preţ de răscumpărare pentru oile mele.” Toate aceste imagini pe care le găsim în Noul Testament accentuează conceptul substituirii.

Îmi amintesc că odată, când am vorbit despre relaţia dintre vechiul legământ şi noul legământ, pe la mijlocul prelegerii mele, un om a sărit în picioare din spatele sălii. El s-a înfuriat şi s-a simţit ofensat când am sugerat că moartea lui Isus Cristos este o moarte ispăşitoare, o moarte substitutivă pentru alţi oameni. Şi acest om a sărit în sus şi a strigat din spatele sălii: „Acest lucru este primitiv şi obscen!” Iar eu l-am întrebat: „Ce aţi spus?” Auzisem ce a spus dar aveam nevoie de timp ca să-mi organizez gândurile, pentru că am fost întrerupt în mijlocul prelegerii mele. Iar el, jenat de izbucnirea lui, nu dorea să repete ce spusese. I-am zis: „Continuă.” El a spus: „Am zis că este primitiv şi obscen.” Iar eu am răspuns: „Acestea sunt două dintre cele mai potrivite cuvinte pe care le-am auzit vreodată pentru a descrie crucea.” Exact. Primitiv. Ce poate fi mai primitiv decât o legiferare sângeroasă ca aceasta, cu toată drama şi ritualurile implicate. Aproape ca tabuurile primitive. Am spus, este atât de simplă încât chiar persoanele cele mai needucate şi deficitare, care au nevoie cu disperare de ispăşire, o pot înţelege. Nu este uimitor că Dumnezeu pregăteşte o cale de răscumpărare pentru noi care nu este limitată la un grup intelectual de elită. Însă este atât de crasă şi elementară că persoana primitivă poate s-o înţeleagă. Şi totuşi, în acelaşi timp, ea este atât de profundă încât produce consternare şi uimire celor mai străluciţi teologi.

I-am spus că îmi place mai ales cel de-al doilea cuvânt folosit de el – „obscen”. Este un cuvânt frumos fiindcă realmente crucea lui Cristos a fost cel mai obscen eveniment din istoria umană. Însuşi Isus Cristos a fost o obscenitate. Gândiţi-vă la momentul în care El se afla pe cruce, păcatul lumii I S-a imputat Lui exact ca în cazul ţapului ispăşitor. Obscenitatea criminalilor, obscenitatea prostituatelor, obscenitatea răpitorilor de copii, obscenitatea defăimătorilor. Toate aceste păcate care sunt atât de obscene încât profanează oamenii din această lume au fost la un anumit moment concentrate asupra unui singur om. Şi odată ce Cristos a acceptat aceasta, El Însuşi a devenit întruparea păcatului, imaginea absolută a obscenităţii. Doar un singur om a simţit durerea plinătăţii blestemului absolut al lui Dumnezeu asupra lui, şi acesta a fost Isus din Nazaret. Şi când a simţit-o, El a strigat: „Dumnezeul Meu, Dumnezeul Meu, pentru ce M-ai părăsit?” Unii spun că El doar a citat Psalmul 22. Alţii spun că El era dezorientat de suferinţa Lui şi nu a înţeles realmente ce se întâmplă, simţind că Dumnezeu L-a părăsit. ‚Dumnezeu sigur nu avea să-L părăsească.’ Cu certitudine Dumnezeu L-a părăsit. Acesta este întregul aspect central al ispăşirii. Fără părăsire nu există niciun blestem. Există un sens foarte real în care Dumnezeu, la acel moment în spaţiu şi timp, a întors spatele Fiului Său. Daţi-mi voi să merg până la limita ereziei şi să spun că relaţia „pros”, pe care cel puţin Isus cel uman a experimentat-o cu natura divină, într-un anumit sens, intimitatea acelei relaţii a fost ruptă şi destrămată în acel moment când Dumnezeu a lăsat să se aştearnă întunericul. Şi Biblia ne spune că lumea a fost cuprinsă de întuneric. Dumnezeu Însuşi a depus mărturie în privinţa traumei acelui moment. Isus a fost părăsit. El a fost blestemat. Şi El a simţit asta din plin. Aceasta e ceea ce înseamnă cuvântul „patimă”, emoţie, simţire. Şi în mijlocul acestei patimi mă îndoiesc că El a fost conştient măcar de cuiele din mâinile Lui sau spinii de pe fruntea Sa, fiindcă El era îndepărtat de Tatăl. Nu pentru totdeauna, ci pentru un timp scurt. Dar lumina s-a aprins pentru tine şi pentru mine. A fost obscen. A fost frumos. Fiindcă prin aceasta într-o zi ca astăzi eu pot să experimentez plinătarea binecuvântării lui Israel. Şi pot privi cu faţa descoperită, direct în lumina feţei Dumnezeului meu. El a murit pentru mine

Ce se întâmplă atunci când mori?

Romani 8:18-25


Romani 8:18 – „Eu socotesc că suferinţele din vremea de acum nu sunt vrednice să fie puse alături cu slava viitoare, care are să fie descoperită faţă de noi. 19 De asemenea, şi firea aşteaptă cu o dorinţă înfocată descoperirea fiilor lui Dumnezeu. 20 Căci firea a fost supusă deşertăciunii – nu de voie, ci din pricina celui ce a supus-o – cu nădejdea însă, 21 că şi ea va fi izbăvită din robia stricăciunii, ca să aibă parte de eliberarea slavei copiilor lui Dumnezeu. 22 Dar ştim că până în ziua de azi, toată firea suspină şi suferă durerile naşterii. 23 Şi nu numai ea, dar şi noi, care avem cele dintâi roade ale Duhului, suspinăm în noi, şi aşteptăm înfierea, adică răscumpărarea trupului nostru. 24 Căci în nădejdea aceasta am fost mântuiţi. Dar o nădejde care se vede, nu mai este nădejde: pentru că ce se vede, se mai poate nădăjdui? 25 Pe când, dacă nădăjduim ce nu vedem, aşteptăm cu răbdare.”

Motivul pentru care Dumnezeu ne-a revelat în Biblie ceea ce se va întâmpla când murim este că această cunoaştere ne eliberează de orice teamă şi ne umple de speranţă, certitudine şi anticipaţie. Atunci când teama dispare, nădejdea în Dumnezeu ne inundă; şi trăim diferit. Vieţile noastre arată faptul că bogăţia noastră în Dumnezeu este mai de preţ decât atracţiile de o clipă ale păcatului.

Când aşteptăm cu bucurie nădejdea slavei lui Dumnezeu (Romani 5:2), nu tânjim după plăcerile de o clipă ale păcatului. Nu suntem absorbiţi de reclamele care spun că cel mai înstărit om câştigă în final. Nu ne irosim energia strângându-ne comori pe pământ. Nu avem dintre cele mai emoţionante vise, cu împliniri şi relaţii care pier. Pe noi nu ne preocupă ceea ce viaţa nu ne poate oferi (căsătorie, bogăţie, sănătate, faimă).

În schimb, noi ne bucurăm de minunea că Stăpânul şi Conducătorul universului ne iubeşte, ne-a predestinat pentru slavă şi lucrează negreşit ca să ne aducă în Împărăţia Sa veşnică. Noi trăim pentru nevoile altora, fiindcă Dumnezeu la rândul Său se îngrijeşte de nevoile noastre. Ne iubim duşmanii, facem binele, binecuvântăm pe cei ce ne blestemă şi ne rugăm pentru cei ce ne dispreţuiesc, căci mare este răsplata noastră în ceruri; şi nu suntem înrobiţi de micile plăceri atunci când întoarcem rău pentru rău.

Toate acestea provin din nădejdea noastră solidă, durabilă. Când ştii adevărul referitor la ceea ce ţi se întâmplă când mori – şi când îl crezi – adevărul te face liber. Eşti liber de plăcerile vremelnice, superficiale, stupide şi distrugătoare ale păcatului.

Vă predic aceste mesaje ca să vă fac liberi să trăiţi pentru slava lui Dumnezeu.

În al patrulea mesaj din această serie vreau să vorbesc despre poziţia finală, veşnică. Unde se va termina totul? Înainte să privim la textul din Romani 8, să vă dau un răspuns dintr-un alt pasaj din Biblie şi să vă expun o problemă care cred că îşi are răspuns în textul nostru.

Să privim mai întâi la Apocalipsa 21:1-4. Ioan spune că va fi un pământ nou iar cerul va coborî pe pământ, iar Dumnezeu Îşi va face locuinţa Sa veşnică printre oameni, pe pământul cel nou.

1 Apoi am văzut un cer nou şi un pământ nou; pentru că cerul dintâi şi pământul dintâi pieriseră, şi marea nu mai era. 2 Şi eu am văzut coborându-se din cer, de la Dumnezeu, Cetatea sfântă, noul Ierusalim, gătită ca o mireasă împodobită pentru bărbatul ei. 3 Şi am auzit un glas tare, care ieşea din scaunul de domnie, şi zicea: „Iată cortul lui Dumnezeu cu oamenii! El va locui cu ei, şi ei vor fi poporul Lui, şi Dumnezeu însuşi va fi cu ei. El va fi Dumnezeul lor. 4 El va şterge orice lacrimă din ochii lor. Şi moartea nu va mai fi. Nu va mai fi nici tânguire, nici ţipăt, nici durere, pentru că lucrurile dintâi au trecut.”

Aceasta este o imagine frumoasă a ceea ce va fi: un pământ nou, poporul lui Dumnezeu care va trăi acolo fără moarte, durere sau lacrimi. Şi cel mai grozav dintre toate, Dumnezeu va fi aproape, Îşi va face cortul Său, aşa cum se spune, în mijlocul nostru şi va locui printre noi pentru veşnicie.

Întrebarea ce decurge de aici este următoarea: atunci când Ioan zice în versetul 1 că „cerul dintâi şi pământul dintâi pieriseră” (comparaţi cu Matei 24:35), vrea să spună că pământul pe care trăim şi cerul de deasupra noastră vor dispărea cu totul şi că Dumnezeu va începe o creaţie cu totul nouă? E o întrebare asemănătoare celei de acum două săptămâni privitoare la trupurile noastre înviate: ne va învia Dumnezeu sau va începe El o creaţie nouă cu trupuri diferite pentru noi? Am susţinut legătura dintre trupurile de acum şi trupurile din înviere. Şi asta voi face şi acum privitor la pământ.

Dar ce vrea Ioan să spună când zice că „cerul dintâi şi pământul dintâi pieriseră”? Petru, în cea de-a doua sa epistolă susţine ceva similar, dar mai real. În 2 Petru 3:10-13 el descrie felul în care pământul şi cerul de acum vor „pieri.”

10 Ziua Domnului însă va veni ca un hoţ. În ziua aceea, cerurile vor trece cu trosnet, trupurile cereşti se vor topi de mare căldură, şi pământul, cu tot ce este pe el, va arde. 11 Deci, fiindcă toate aceste lucruri au să se strice, ce fel de oameni ar trebui să fiţi voi, printr-o purtare sfântă şi evlavioasă, 12 aşteptând şi grăbind venirea zilei lui Dumnezeu, în care cerurile aprinse vor pieri, şi trupurile cereşti se vor topi de căldura focului? 13 Dar noi, după făgăduinţa Lui, aşteptăm ceruri noi şi un pământ nou, în care va locui neprihănirea.

Petru spune că nădejdea noastră cea mai mare pentru starea finală a veşniciei este un cer nou şi un pământ nou în care locuieşte dreptatea – la fel ca Ioan în Apocalipsa 21. El mai vorbeşte şi despre cerurile care trec (v.10). El merge mai departe şi spune de trei ori că va fi o trecere a lumii actuale. Versetul 10: „trupurile cereşti se vor topi de mare căldură.” Versetul 11: „toate aceste lucruri au să se strice.” Versetul 12: „cerurile aprinse vor pieri şi trupurile cereşti se vor topi de căldura focului.”

Atunci putem spune că pământul pe care trăim şi cerul sub care ne aflăm vor dispărea cu totul? Şi va începe Dumnezeu o creaţie nouă?

Mai întâi, aş spune că atunci când Apocalipsa 21:1 şi 2 Petru 3:10 spun că pământul prezent şi cerul vor „pieri”, nu înseamnă neapărat că ele vor înceta să existe, ci că va fi o asemenea schimbare încât starea lor prezentă va trece, va dispărea. Am putea spune ceva de genul: „Când larva trece, apare fluturele.” Este o trecere reală şi totodată o continuitate reală, o legătură concretă. Un alt exemplu ar fi: „Când mormolocul trece, apare broscuţa.”

Şi când 2 Petru 3 spune că cerul acesta şi pământul vor „arde”, nu trebuie neapărat să însemne că ele „vor înceta să existe.” Am putea spune că inundaţiile au distrus multe ferme, dar asta nu înseamnă că fermele au dispărut. Am putea spune că împrejurimile muntelui St. Helen (un munte din Statele Unite ale Americii care se remarcă printr-o erupţie vulcanică avansată) au fost distruse. Dar oricine merge acolo acum şi observă noua vegetaţie va şti că „a fi distrus” nu înseamnă a dispărea de tot.

Şi astfel Petru poate foarte bine să spună că la sfârşitul acestui veac va exista un cataclism (dezastru, catastrofă) care va duce acest veac şi lumea prezentă la un sfârşit. Nu va înceta să existe, ci se va şterge tot ce este rău, aşa cum spune, prin foc, pregătind-o pentru o nouă eră de glorie, dreptate şi pace fără sfârşit.

Ei bine, se poate spune astfel. Dar este oare ceea ce a vrut apostolul să spună?

Acum pregătiţi-vă să citim textul acestei dimineţi, din Romani, cu această întrebare în minte. Sunt cel puţin patru motive în aceste versete care sugerează că lumea, creaţia, aşa cum o ştim noi, şi pământul pe care trăim nu vor fi nimicite, ci reînnoite pentru bucuria noastră veşnică.

1. În Romani 8:19-20 Pavel spune: „De asemenea, şi firea aşteaptă cu o dorinţă înfocată descoperirea fiilor lui Dumnezeu. 20 Căci firea a fost supusă deşertăciunii – nu de voie, ci din pricina Celui ce a supus-o.”

În versetul 19 el ilustrează creaţia – cerurile şi pământul – ca având aşteptări şi dorinţe înfocate. Ceva care vine şi creează lucrurile, aşa cum spune, aşteaptă ca ceva bun să i se întâmple. Apoi versetul 20 oferă o parte a motivului pentru care toată creaţia, toată firea e atât de plină de dorinţă şi aşteptare, şi anume fiindcă deşertăciunea firii – decăderea, dezastrul, necazul şi durerea – e un blestem de o clipă dat de Dumnezeu creaţiei. Dar există şi o nădejde măreaţă viitoare. „Căci creaţia (firea) a fost supusă deşertăciunii – nu de voie, ci din pricina Celui ce a supus-o.” Dumnezeu nu a blestemat creaţia cu deşertăciune ca un ultim cuvânt al Său. El a făcut-o „cu nădejde.”

Aceasta înseamnă că ea, creaţia, nu este pentru nimicire ci pentru restaurare. El a pus-o în contextul nădejdii.

2. Al doilea motiv oferit de Pavel, pentru care nu trebuie să aşteptăm ca lumea, creaţia să fie nimicită, se găseşte în versetul 21 (parte a nădejdii). „Că şi ea va fi izbăvită din robia stricăciunii, ca să aibă parte de slobozenia slavei copiilor lui Dumnezeu.”

Creaţia nu este destinată nimicirii. Ea este destinată eliberării. Ea va fi izbăvită de „robia stricăciunii” – deşertăciunea expusă de Dumnezeu. Cred că aceasta este cea mai clară explicaţie a faptului că cerul şi pământul nu „vor trece” şi nu vor „vor fi distruse” în sensul de a înceta să existe. Pavel spune pur şi simplu că ele vor fi izbăvite de robia stricăciunii. Deşertăciunea va fi distrusă. Robia stricăciunii se va consuma în purificare, focul eliberator al judecăţii lui Dumnezeu. Pământul va rămâne şi nu va mai exista stricăciune, nici deşertăciune, nici plâns, moarte sau durere.

3. Cel de al treilea argument dat de apostolul Pavel împotriva nimicirii creaţiei prezente se găseşte în versetul 22: „Dar ştim că până în ziua de azi, toată firea suspină şi suferă durerile naşterii.”

Ceea ce spune el aici este că suspinul creaţiei este asemeni durerilor facerii în timpul ultimelor momente ale sarcinii.. Altfel spus, ceva din creaţie urmează să existe, nu în locul creaţiei. Creaţia nu va fi nimicită şi recreată fără continuitate. Pământul va deveni, asemenea unei mame la naştere (prin tratamentul cu catastrofe: foc, cutremur, vulcane, molime şi foamete), un pământ nou.

Isus s-a folosit de aceeaşi imagine a durerilor facerii când a spus (în Matei 24:7-8) – „Un neam se va scula împotriva altui neam, şi o împărăţie împotriva altei împărăţii; şi, pe alocurea, vor fi cutremure de pământ, foamete şi ciume. 8 Dar toate aceste lucruri nu vor fi decât începutul durerilor.”

Pământul acesta este ca o mamă gata să dea naştere unui pământ nou unde locuieşte dreptatea şi pe care domneşte Dumnezeu în mijlocul poporului Său.

4. În final, Pavel dă un ultim argument împotriva nimicirii pământului în versetul 23: „Şi nu numai ea (adică nu doar creaţia suspină), dar şi noi, care avem cele dintâi roade ale Duhului, suspinăm în noi, şi aşteptăm înfierea, adică răscumpărarea trupului nostru.”

Motivul pentru care este atât de vital este că leagă răscumpărarea trupurilor noastre – adică, învierea şi zidirea trupurilor noastre după o lungă viaţă de gemete şi dureri – de restaurarea creaţiei. Trupurile noastre sunt părţi ale acestei creaţii. Ceea ce se întâmplă cu trupurile noastre şi ceea ce se întâmplă cu creaţia merg toate împreună. Şi ceea ce se întâmplă trupurilor nu e nimicire ci răscumpărare: „aşteptăm răscumpărarea trupurilor noastre.” Trupurile noastre vor fi răscumpărate, restaurate, reînnoite, iar nu date spre nimicire. Şi la fel este şi cu cerurile şi pământul.

Concluzia mea este că locuinţa noastră finală va fi pe pământul nou, care va fi pământul acesta înnoit.

În Matei 19:28 Isus o numeşte „înnoirea tuturor lucrurilor când Fiul Omului va sta pe tronul Său de slavă.” Creaţia va fi „născută din nou.” În Faptele Apostolilor 3:21 Petru le numeşte „vremurile aşezării din nou a tuturor lucrurilor: despre aceste vremuri a vorbit Dumnezeu prin gura tuturor sfinţilor Săi prooroci din vechime.”

Şi ce au spus profeţii despre pământul nou? Isaia 11:6-11 ne oferă un exemplu.

6 Atunci lupul va locui împreună cu mielul, şi pardosul se va culca împreună cu iedul; viţelul, puiul de leu şi vitele îngrăşate vor fi împreună şi le va mâna un copilaş; 7 vaca şi ursoaica vor paşte la un loc şi puii lor se vor culca împreună. Leul va mânca paie ca boul, 8 pruncul de ţâţă se va juca la gura bortei năpârcii şi copilul înţărcat va băga mâna în vizunia basilicului. 9 Nu se va face niciun rău şi nicio pagubă pe tot muntele Meu cel Sfânt; căci pământul va fi plin de cunoştinţa Domnului, ca fundul mării de apele care-l acopăr. (compară cu Isaia 65:25; Mica 4:3)

Astfel istoria, aşa cum o cunoaştem, se va sfârşi cu Dumnezeu în centru. Slava Sa va fi mai luminoasă decât soarele sau luna (Apocalipsa 21:23). Iar pe pământ va fi o mare a cunoştinţei reflectând slava Domnului Însuşi. Şi la fel cum refuzarea acestei cunoştinţe a adus blestemul creaţiei, la fel restaurarea cunoştinţei va aduce binecuvântare creaţiei şi animalelor eliberate de blestem, reflectând frumuseţea Domnului.

Copyright 1993 John Piper
Tradus şi tipărit cu permisiune de Desiring God Ministries.
Pentru mai multe informaţii despre Desiring God Ministries, contactaţi-ne pe adresa:
Desiring God Ministries
720 13th Avenue South
Minneapolis, MN 55415
612.338-8611 X230
612.338-4372 FAX
mail@desiringgod.org
www.desiringgod.org

Tradus de Daniel Ilaş

.

Evanghelia după Ioan

Studiu biblic


Pentru persoana care face acest studiu:
Răspundeţi la următoarele întrebări uitându-vă la versetele biblice indicate, toate putând fi găsite în Evanghelia după Ioan.

1. DE CE a fost scrisă Evanghelia după Ioan? (Ioan 20:31)

____________________________________________________________
____________________________________________________________
____________________________________________________________

2. CINE este Isus Cristos?

Ioan 1:1 _____________________________________________________

Ioan 1:3 _____________________________________________________

Ioan 4:42 ____________________________________________________

Ioan 10:11 ___________________________________________________

Ioan 10:30 ___________________________________________________

Ioan 11:27 ___________________________________________________

Ioan 19:19 ___________________________________________________

Ioan 20:28 ___________________________________________________

Ioan 20:31 ___________________________________________________

3. Să reflectăm asupra unora dintre cele mai importante versete care conţin expresia „EU SUNT” şi pe care le întâlnim în Evanghelia după Ioan. Domnul Isus a afirmat în mod repetat „EU SUNT…”

Ioan 6:35 EU SUNT ___________________________________________

Ioan 8:12 EU SUNT ___________________________________________

Ioan 10:9 EU SUNT ___________________________________________

Ioan 10:11 EU SUNT __________________________________________

Ioan 11:25 EU SUNT __________________________________________

Ioan 14:6 EU SUNT ___________________________________________

Ioan 8:58 – „ÎNAINTE CA SĂ FIE AVRAAM, _______ _________ .”

4. Problema PĂCATULUI.

Oare iubesc oamenii lumina şi doresc să vină la lumină sau ar sta mai degrabă în întuneric? (Ioan 3:19-20) _______________________________________________________________________

Cum descrie Dumnezeu „faptele” acestor oameni? (Ioan 3:19) ___________
_____________________________________

În conformitate cu ceea ce spune Domnul Isus, câţi oameni păzesc într-adevăr legea sfântă a lui Dumnezeu (decalogul spre exemplu) în mod desăvârşit? (Ioan 7:19)

______________________________

Câţi oameni sunt fără păcat? (Ioan 8:7-10) _________________________

Cine este slujitor sau rob al păcatului? (Ioan 8:34) _____________________________________________________

Cine este singurul care poate elibera pe cineva de păcat? (Ioan 8:36)
_________________________________________

5. Dumnezeu a făcut ceva extraordinar pentru omul păcătos!

„Cuvântul S-a făcut (a devenit) _________________ şi a locuit printre noi.” (Ioan 1:14)

Dumnezeu a devenit om, fiind trimis pentru a fi ______________________ lumii. (Ioan 4:42)

Dumnezeu a venit cu misiunea de a judeca sau cu aceea de a mântui? (Ioan 3:17) ________________________________________________

Dumnezeu te-a iubit atât de mult încât a făcut pentru tine ceva ce L-a costat foarte scump. Ce a făcut El? (Ioan 3:16; Ioan 19:18 şi 19:30) _____________________________________________________

Cristos a murit pentru păcatele noastre! A murit în locul nostru! Mânia şi pedeapsa lui Dumnezeu împotriva păcatului au căzut asupra Lui! El a fost Substitutul celui păcătos! A murit Isus cu adevărat pe cruce? (Ioan 19:32-35) _______

S-a întors El cu adevărat dintre cei morţi? (Ioan capitolele 20-21) ______

A devenit Toma „Necredinciosul” Toma „Credinciosul”? (Ioan 20:24-29) ____________

Cum a ajuns Toma să fie convins? (Ioan 20:29) _______________________________________________

Ţi-a oferit Dumnezeu suficient de multe informaţii pentru a CREDE exact lucrul de care a fost Toma convins? (Ioan 20:29-31) _______________

6. Există un asemenea loc cum este CERUL? (Ioan 14:1-3) ___________

Care este singura cale pentru a ajunge acolo? (Ioan 14:6) _____________________________________________________

Cine este singurul care poate da pace inimii tulburate? (Ioan 14:27) ___________________________________________

Cine este singurul care poate da bucurie sufletului deprimat? (Ioan 15:11) __________________________________________

7. Ce este VIAŢA VEŞNICĂ? (Ioan 17:3) __________________________
______________________________________________

Ce trebuie să facă o persoană pentru a avea viaţa veşnică?

Ioan 3:36 ____________________________________________________

Ioan 5:24 ____________________________________________________

Ioan 6:35, 37 _________________________________________________

Ioan 6:47 ____________________________________________________

Ioan 11:25-26 ________________________________________________

O persoană poate fie să-L primească pe Isus Cristos prin credinţă (Ioan 1:12), fie să-L respingă pe Mântuitorul neprimindu-L (Ioan 1:11). TU CE ALEGERE AI FĂCUT?

8. Ce se va întâmpla cu cei care nu cred în Cristos şi refuză să-şi pună pe deplin încrederea în El?

Ioan 8:24 ____________________________________________________

Ioan 3:36 ____________________________________________________

Ioan 5:28-29 _________________________________________________

Ioan 3:16 ____________________________________________________

ADEVĂRAT sau FALS: _________________ Necredincioşii sunt DEJA CONDAMNAŢI! (Ioan 3:18-19).

9. Citeşte IOAN 3:16 şi scrie-ţi propriul nume în spaţiile libere:
„Fiindcă atât de mult a iubit Dumnezeu ____________________ încât L-a dat pe singurul Său Fiu pentru ___________________ încât dacă ____________________ crede în El, ____________________ nu va pieri, ci ____________________ va avea viaţa veşnică.”

10. Cum poţi fi un adevărat ucenic al lui Isus Cristos? (Ioan 8:31)
____________________________________________________________

Tradus de Tiberiu Pop

Evanghelia lui Isus Cristos 
O Celebrare Evanghelică


Fiindcă atât de mult a iubit Dumnezeu lumea, că a dat pe singurul Lui Fiu, pentru ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viaţa veşnică. (Ioan3:16)
Cântaţi Domnului, căci a făcut lucruri strălucite: să fie cunoscute pe tot pământul! (Isaia 12:5)

PREAMBUL

Evanghelia lui Isus Cristos înseamnă veşti, veşti bune – cele mai bune şi importante veşti pe care le aude vreodată orice fiinţă omenească.

Evanghelia proclamă că singura cale spre a-L cunoaşte pe Dumnezeu în pace, dragoste şi bucurie este prin moartea spre împăcare a lui Isus Cristos, Domnul înviat.

Această Evanghelie este mesajul central al Sfintelor Scripturi şi este adevărata cheie spre a le înţelege.

Această Evanghelie Îl identifică pe Isus Cristos, Mesia lui Israel, ca fiind Fiul lui Dumnezeu şi Dumnezeu Fiul, a doua Persoană a Sfintei Trinităţi, a cărui încarnare, lucrare, moarte, înviere şi înălţare au împlinit voia mântuitoare a Tatălui. Moartea Lui pentru păcate şi învierea Lui din morţi au fost promise mai înainte de către profeţi şi atestate de martori oculari. La timpul potrivit al lui Dumnezeu şi în modul lui Dumnezeu Isus Cristos se va întoarce ca un Domn glorios şi Judecător al tuturor (1Tesaloniceni 4:13-18; Matei 25:31, 32). El dăruieşte acum Duhul Sfânt de la Tatăl tuturor celor ce sunt cu adevărat ai Lui. Cele trei Persoane ale Trinităţii se unesc astfel în lucrarea de mântuire a păcătoşilor.

Această Evanghelie Îl stabileşte pe Isus Cristos ca Salvatorul viu, Stăpânul, Viaţa şi Speranţa tuturor celor ce îşi pun încrederea în El. Ne spune că destinul etern al tuturor oamenilor depinde de faptul dacă au sau nu o relaţie personală, salvatoare, cu Isus Cristos.
Această Evanghelie este singura Evanghelie. Nu există alta. Şi schimbarea substanţei sale înseamnă a o perverti şi a o distruge realmente.

Această Evanghelie este atât de simplă încât copiii mici o pot înţelege; şi este atât de profundă încât studiile efectuate de către cei mai înţelepţi teologi nu vor putea epuiza niciodată bogăţiile ei.
Toţi creştinii sunt chemaţi la unitate în dragoste şi unitate în adevăr. Ca evanghelici, care ne tragem numele din Evanghelie, noi celebrăm aceste veşti bune şi măreţe ale lucrării mântuitoare a lui Dumnezeu în Isus Cristos ca şi adevărata legătură a unităţii creştine, fie între biserici şi denominaţiuni organizate, fie în numeroasele iniţiative cooperative inter-denominaţionale ale creştinilor.
Biblia declară că toţi aceia care se încred cu adevărat în Cristos şi în Evanghelia Lui sunt fii şi fiice ale lui Dumnezeu prin har, deci sunt fraţii şi surorile noastre în Cristos.

Toţi cei ce sunt justificaţi experimentează împăcarea cu Tatăl, ştergerea completă a păcatelor, tranziţia din împărăţia întunericului în împărăţia luminii, realitatea de a fi o nouă creaţie în Cristos şi părtăşia Duhului Sfânt. Ei se bucură de accesul la Tatăl cu toată pacea şi bucuria ce decurg din el.

Evanghelia solicită tuturor credincioşilor să se închine, ceea ce înseamnă a-I aduce constant lui Dumnezeu laude şi mulţumiri, supunerea faţă de tot ce a descoperit El în cuvântul Său scris, dependenţă de El în rugăciune şi veghere ca adevărul Său să nu fie compromis sau acoperit involuntar.

A împărtăşi bucuria şi speranţa acestei Evanghelii este un privilegiu suprem. Este de asemenea o obligaţie continuă, pentru că „marea trimitere” a lui Isus Cristos rămâne valabilă: ‚proclamaţi Evanghelia pretutindeni’, a spus El, ‚învăţând, botezând şi făcând ucenici.’

Acceptând următoarea declaraţie, noi ne afirmăm angajamentul faţă de această sarcină şi totodată dedicarea faţă de Cristos Însuşi, faţă de Evanghelia însăşi şi unii faţă de alţii, ca şi credincioşi evanghelici.

EVANGHELIA

Această Evanghelie a lui Isus Cristos, pe care Dumnezeu o prezintă în Scripturile infailibile, combină propria declaraţie a lui Isus despre realitatea prezentă a împărăţiei lui Dumnezeu împreună cu relatarea apostolilor cu privire la persoana, locul şi lucrarea lui Cristos şi despre cum beneficiază de ea oamenii păcătoşi. Tradiţia orală şi învăţăturile bisericii primare, crezurile istorice, mărturisirile Reformei şi bazele doctrinare ale cultelor evanghelice ulterioare, toate depun mărturie despre substanţa acestui mesaj biblic.

Inima Evangheliei este că Creatorul nostru sfânt, iubitor, confruntat cu ostilitatea şi răzvrătirea umană, a ales în propria libertate şi credincioşie să devină Răscumpărătorul şi Restauratorul nostru sfânt şi iubitor. Tatăl a trimis pe Fiul să fie mântuitorul lumii (1Ioan 4:14): singurul plan de mântuire al Tatălui este implementat prin singurul Său Fiu. Deci Petru a anunţat: „În nimeni altul nu este mântuire: căci nu este sub cer niciun alt Nume dat oamenilor, în care trebuie să fim mântuiţi.” (Fapte 4:12). Şi Cristos Însuşi a spus: „Eu Sunt calea, adevărul şi viaţa. Nimeni nu vine la Tatăl decât prin Mine.” (Ioan 14:6)

Prin Evanghelie învăţăm că noi, fiinţele umane, care am fost create pentru părtăşie cu Dumnezeu, suntem prin natură – adică „în Adam” (1Corinteni15:22) – moarte în păcat, indiferente şi separate de Creatorul nostru. Noi răsucim adevărul Lui în mod constant, încălcăm legea Lui, nu luăm în serios scopurile şi standardele Sale şi ofensăm sfinţenia Lui prin lipsa noastră de sfinţenie; şi astfel suntem într-adevăr „fără speranţă şi fără Dumnezeu în lume” (Romani 1:18-32; 3:9-20; Efeseni 2:1-3,12). Totuşi, Dumnezeu, în harul Său, a luat iniţiativa de a ne împăca cu Sine Însuşi prin viaţa fără păcat şi moartea înlocuitoare a preaiubitului Său Fiu (Efeseni 2:4-10; Romani 3:21-24).

Tatăl a trimis pe Fiul să ne elibereze de stăpânirea păcatului şi a lui Satan şi să ne facă copii şi prieteni ai lui Dumnezeu. Vărsându-şi sângele ca o jertfă, Isus a plătit pedeapsa noastră, în locul nostru, pe cruce, împăcând cerinţele îndreptăţite ale dreptăţii divine. Astfel a făcut posibilă justificarea tuturor celor ce se încred în El (Romani 3:25-26). Biblia descrie această tranzacţie substituţionară ca şi obţinerea unei plăţi, împăcări, răscumpărări, cuceriri a forţelor răului (Matei 20:28; 2Corinteni 5:18-21; Romani 3:23-25; Ioan 12:31; Coloseni 2:15). Ea ne asigură o relaţie restaurată cu Dumnezeu ce aduce iertare şi pace, acceptare şi acces, precum şi adopţie în familia lui Dumnezeu (Coloseni 1:20, 2:13-14; Romani 5:1-2; Galateni 4:4-7; 1Petru 3:18). Credinţa în Dumnezeu şi în Cristos, la care ne cheamă Evanghelia, este o deschidere a inimilor noastre spre a apuca cu încredere aceste beneficii promise şi oferite.

Această Evanghelie mai proclamă învierea în trup, înălţarea şi întronarea lui Isus ca şi dovadă a eficienţei acestei jertfe pentru noi, o dată pentru totdeauna, a realităţii lucrării Sale prezente şi personale faţă de noi şi a certitudinii reîntoarcerii Sale viitoare pentru a ne glorifica (1Corinteni 15; Evrei 1:1-4; 2:1-18; 4:14-16; 7:1-10, 25). În viaţa de credinţă, aşa cum este descrisă de Evanghelie, credincioşii sunt uniţi cu Domnul lor înviat având comuniune cu El şi privind la El în pocăinţă şi speranţă pentru împuternicire prin Duhul Sfânt, astfel încât de acum înainte să nu mai păcătuiască, ci să Îl slujească pe El cu adevărat.

Îndreptăţirea lui Dumnezeu pentru cei care se încred în el, conform Evangheliei, este o tranziţie decisivă, aici şi acum, dintr-o stare de condamnare şi mânie, datorită păcatelor lor, la una de acceptare şi har, prin virtutea supunerii perfecte a lui Isus culminând cu moartea Sa voluntară în care a purtat păcatele lumii. Dumnezeu îi „îndreptăţeşte pe cei nelegiuiţi” (adică pe cei fără Dumnezeu, Romani 4:5) imputând (creditând, socotind) neprihănire în contul lor şi încetând a le mai ţine păcatele împotriva lor (Romani 4:1-8). Păcătoşii primesc prin credinţa doar în Cristos „darul neprihănirii” (Romani 1:17, 5:17; Filipeni 3:9) şi astfel devin „neprihănirea lui Dumnezeu” în Cel care a fost „făcut păcat” pentru ei (2Corinteni 5:21).

În timp ce păcatele noastre Îi erau socotite lui Cristos, neprihănirea lui Cristos ne era socotită nouă. Aceasta este justificarea prin imputarea neprihănirii lui Cristos. Tot ce aducem noi în această tranzacţie este nevoia noastră de a o primi. Credinţa noastră în Dumnezeul care o acordă, Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt, este ea însăşi roada harului lui Dumnezeu. Credinţa ne leagă în mod salvator de Isus, dar, deoarece ea implică recunoaşterea faptului că noi nu avem niciun merit propriu, ea este în mod mărturisit o lucrare ce nu include în sine vreun merit.

Evanghelia ne asigură că toţi cei ce şi-au încredinţat vieţile lui Isus Cristos sunt copii ai lui Dumnezeu, născuţi din nou (Ioan 1:12), împuterniciţi, în care locuieşte Duhul Sfânt, pe care El îi reasigură de starea şi de speranţa lor (Romani 7:6; 8:9-17). În momentul în care noi credem cu adevărat în Cristos, Tatăl ne declară drepţi în El şi începe să ne conformeze după asemănarea cu El. Credinţa adevărată recunoaşte şi depinde de Isus ca Domn şi se vede în supunere tot mai mare faţă de poruncile divine, deşi aceasta nu contribuie cu nimic la baza justificării noastre (Iacov 2:14-26; Evrei 6:1-12).

Prin harul Său sfinţitor Cristos lucrează în noi prin credinţă, reînnoind natura noastră căzută şi conducându-ne la adevărata maturitate – acea măsură a dezvoltării la care se referă expresia „plinătatea lui Cristos” (Efeseni 4:13). Evanghelia ne cheamă să trăim ca slujitori ascultători ai lui Cristos şi ca emisarii Săi în lume – făcând dreptate, iubind mila şi ajutându-i pe toţi cei ce sunt în nevoi, căutând astfel să depunem mărturie pentru împărăţia lui Cristos. La moarte Cristos îl ia pe credincios la El (Filipeni 1:21) pentru bucurie de neimaginat în închinarea fără încetare înaintea lui Dumnezeu (Apocalipsa 22:1-5).

Mântuirea, în sensul ei deplin, înseamnă izbăvire de vina păcatului din trecut, de la puterea păcatului în prezent şi de la prezenţa păcatului în viitor. Astfel, în timp ce credincioşii se bucură de mântuire încă de acum, ei încă aşteaptă plinătatea sa (Marcu 14:61-62; Evrei 9:28). Mântuirea este o realitate triunitară, iniţiată de Tatăl, implementată de Fiul şi aplicată de Duhul Sfânt. Ea are o dimensiune globală, pentru că planul lui Dumnezeu este de a mântui credincioşii din fiecare trib şi limbă (Apocalipsa 5:9) pentru a fi Biserica Lui, o nouă omenire, poporul lui Dumnezeu, Trupul şi Mireasa lui Cristos şi comunitatea Duhului Sfânt. Toţi moştenitorii mântuirii finale sunt chemaţi aici şi acum să-L slujească pe Domnul lor şi pe fiecare în dragoste, să trăiască în părtăşia suferinţelor lui Isus şi să conlucreze întru a-L face pe Cristos cunoscut întregii lumi.

Învăţăm din Evanghelie că toţi au păcătuit, astfel toţi cei ce nu Îl primesc pe Cristos vor fi judecaţi conform meritelor lor măsurate de legea sfântă a lui Dumnezeu; şi ei vor fi confruntaţi cu pedeapsa veşnică.

UNITATEA ÎN EVANGHELIE

Creştinilor li se porunceşte să se iubească unii pe alţii în ciuda diferenţelor de rasă, sex, privilegii şi de mediul social, politic sau economic din care provin (Ioan 13:34-35; Galateni 3:28-29); şi să aibă acelaşi gând pe cât posibil (Ioan 17:20-21; Filipeni 2:2; Romani 14:1-15:13). Noi ştim că diviziunile între creştini diminuează mărturia noastră în lume; de aceea dorim o mai mare înţelegere mutuală şi mai mult adevăr în dragoste. Ştim de asemenea că, fiindu-ne încredinţat adevărul descoperit al lui Dumnezeu, noi nu putem accepta nicio formă de indiferenţă doctrinară, relativism sau pluralism prin care adevărul lui Dumnezeu este sacrificat spre o pace falsă.

Dezacordurile doctrinare cheamă la dezbatere. Dialogul spre o înţelegere mutuală şi, dacă este posibil, spre reducerea diferenţelor, este valoros, cu mult mai mult când scopul este unitatea în lucrurile de primă importanţă, cu libertate în lucrurile secundare şi dragoste în toate lucrurile.

În paragrafele anterioare s-a făcut o încercare de a exprima ceea ce este primar şi esenţial în Evanghelie, aşa cum o înţeleg evanghelicii. Dialogul folositor, totuşi, cere nu numai dragoste în toate atitudinile, ci şi claritate în exprimările noastre. Analiza noastră extinsă a justificării doar prin credinţă şi numai în Cristos reflectă crezul nostru că adevărul Evangheliei este de o importanţă crucială şi nu este întotdeauna înţeles bine şi afirmat corect. Pentru o mai mare claritate, din dragoste pentru adevărul lui Dumnezeu şi pentru biserica lui Cristos, formulăm acum punctele cheie a ceea ce s-a spus mai sus în afirmaţii şi negaţii specifice cu privire la Evanghelie şi la unitatea noastră în ea şi în Cristos.

Afirmaţii şi negaţii:

1. Afirmăm că Evanghelia încredinţată Bisericii este, în primă instanţă, Evanghelia lui Dumnezeu (Marcu 1:14; Romani 1:1). Dumnezeu este autorul ei şi El ne-o descoperă prin Cuvântul Său. Autoritatea şi adevărul ei sunt numai în El.

Noi negăm faptul că adevărul sau autoritatea Evangheliei derivă din orice fel de intuiţie sau invenţie omenească (Galateni 1:1-11). De asemenea, negăm faptul că adevărul sau autoritatea Evangheliei rezidă în autoritatea vreunei biserici anume sau instituţii umane.

2. Afirmăm că Evanghelia este puterea mântuitoare a lui Dumnezeu, în sensul în care Evanghelia produce mântuirea oricărui om care crede, fără deosebire (Romani 1:16). Această eficienţă a Evangheliei este prin puterea lui Dumnezeu Însuşi (1Corinteni 1:18).

Negăm că puterea Evangheliei rezidă în elocvenţa predicatorului, în tehnica evanghelistului sau în insistenţa argumentelor raţionale (1Corinteni 1:21; 2:1-5).

3. Afirmăm că Evanghelia diagnostichează condiţia umană universală ca una de revoltă păcătoasă împotriva lui Dumnezeu, care, dacă rămâne neschimbată, va duce fiecare persoană la pierzare veşnică sub condamnarea lui Dumnezeu.

Noi negăm orice respingere a decăderii naturii omeneşti sau orice declaraţie a bunătăţii prezente sau a divinităţii rasei umane.

4. Afirmăm că Isus Cristos este singura cale pentru mântuire, singurul mijlocitor între Dumnezeu şi omenire (Ioan 14:6; 1Timotei 2:5).

Negăm faptul că cineva poate fi mântuit în orice alt fel decât prin Isus Cristos şi Evanghelia Sa. Biblia nu oferă nicio speranţă ca închinătorii sinceri ai altor religii să fie mântuiţi fără credinţă personală în Isus Cristos.

5. Afirmăm că Biserica este condusă de Dumnezeu şi are astfel obligaţia divină de a predica Evanghelia fiecărei persoane (Luca 24:47; Matei 28:18-19).

Negăm faptul că o clasă sau un grup specific de persoane, oricare ar fi identitatea sa etnică sau culturală, pot fi ignorate sau trecute cu vederea în predicarea Evangheliei (1Corinteni 9:19-22). Intenţia lui Dumnezeu este o Biserică globală alcătuită din oameni din orice trib, limbă sau naţiune (Apocalipsa 7:9).

6. Afirmăm că credinţa în Isus Cristos ca divinul Cuvânt (Logos; Ioan 1:1) sau a doua Persoană a Trinităţii, co-eternă şi co-esenţială cu Tatăl şi Duhul Sfânt (Evrei 1:3) este fundamentală pentru credinţa în Evanghelie.

Negăm faptul că o perspectivă asupra lui Isus Cristos care reduce sau respinge dumnezeirea Sa deplină reprezintă crezul Evangheliei şi că aceasta va avea ca efect mântuirea.

7. Afirmăm că Isus Cristos este Dumnezeu întrupat (Ioan 1:14). Născut din fecioară şi descendent al lui David (Romani 1:3), El a avut o natură umană reală, a fost supus legii lui Dumnezeu (Galateni 4:5) şi a fost ca noi în toate privinţele, cu excepţia păcatului (Evrei 2:17, 7:26-28). Afirmăm că credinţa în adevărata umanitate a lui Cristos este esenţială pentru credinţa în Evanghelie.

Negăm faptul că cel ce respinge umanitatea lui Cristos, întruparea Sa şi lipsa Lui de păcat sau care susţine că aceste adevăruri nu sunt esenţiale pentru Evanghelie va fi mântuit (1Ioan 4:2-3).

8. Afirmăm că ispăşirea lui Cristos, prin care, în ascultarea Sa, a oferit o jertfă perfectă, împăcând pe Tatăl, plătind pentru păcatele noastre şi satisfăcând dreptatea divină în folosul nostru, conform planului etern al lui Dumnezeu, este un element esenţial al Evangheliei.

Negăm că orice opinie asupra ispăşirii, care respinge satisfacerea dreptăţii divine împlinită pentru credincioşi prin substituire, este compatibilă cu învăţătura Evangheliei.

9. Afirmăm că lucrarea salvatoare a lui Cristos a inclus viaţa şi moartea Lui în numele nostru (Galateni 3:13). Declarăm că credinţa în supunerea perfectă a lui Cristos, prin care El a îndeplinit toate cerinţele Legii lui Dumnezeu în numele nostru, este esenţială pentru Evanghelie.

Negăm faptul că mântuirea noastră a fost obţinută doar sau exclusiv prin moartea lui Cristos, fără referinţă la viaţa Lui de neprihănire perfectă.

10. Afirmăm că învierea trupească a lui Cristos din morţi este esenţială pentru Evanghelia biblică (1Corinteni 15:14).

Negăm validitatea vreunei aşa-numite evanghelii care neagă realitatea istorică a învierii în trup a lui Cristos.

11. Afirmăm că doctrina biblică a justificării prin credinţa în Cristos şi numai în Cristos este esenţială pentru Evanghelie (Romani 3:28; 4:5; Galateni 2:16).

Negăm faptul că o persoană poate crede în Evanghelie şi în acelaşi timp poate respinge învăţătura apostolică a justificării doar prin credinţa în Cristos. Negăm de asemenea că există mai mult decât o singură Evanghelie adevărată (Galateni1:6-9).

12. Afirmăm că doctrina imputării (socotirii sau considerării) păcatelor noastre lui Cristos şi a neprihănirii Lui nouă, în care păcatele noastre sunt iertate pe deplin şi noi suntem acceptaţi în mod deplin, este esenţială pentru Evanghelia biblică (2Corinteni 5:19-21).

Negăm faptul că noi suntem justificaţi prin neprihănirea lui Cristos insuflată în noi sau prin orice altă neprihănire care se crede că este proprie nouă.

13. Afirmăm că neprihănirea lui Cristos prin care suntem justificaţi este întru totul a Lui, a dobândit-o separat de noi, în şi prin supunerea Lui desăvârşită. Această neprihănire este socotită, sau imputată nouă prin declaraţia legală a lui Dumnezeu, ca unică bază a justificării noastre.

Negăm că faptele pe care le săvârşim la orice stadiu al existenţei noastre adaugă ceva la meritul lui Cristos sau câştigă pentru noi vreun merit ce contribuie în vreun fel la baza îndreptăţirii noastre (Galteni 2:16; Efeseni 2:8,9; Tit 3:5).

14. Afirmăm că în timp ce în toţi credincioşii locuieşte Duhul Sfânt şi ei sunt în procesul de a fi sfinţiţi şi conformaţi imaginii lui Cristos, aceste consecinţe ale justificării nu sunt baza acestui lucru. Dumnezeu ne declară drepţi, ne şterge păcatele şi ne adoptă ca şi copiii Lui, doar prin harul Său şi doar prin credinţă, doar datorită lui Cristos, în timp ce noi suntem încă păcătoşi (Romani 4:5).

Negăm faptul că credincioşii trebuie să aibă o evlavie proprie în virtutea cooperării lor cu harul transformator al lui Dumnezeu, mai înainte ca Dumnezeu să-i declare justificaţi în Cristos. Noi suntem îndreptăţiţi în timp ce suntem încă păcătoşi.

15. Afirmăm că credinţa mântuitoare rezultă în sfinţire, în transformarea vieţii şi creşterea în conformitate cu Cristos prin puterea Duhului Sfânt. Sfinţirea înseamnă pocăinţă continuă, o viaţă de întoarcere de la păcat pentru a-L sluji pe Isus Cristos în supunere recunoscătoare faţă de El ca Domn şi Stăpân (Galateni 5:22-25; Romani 8:4, 13-14).

Respingem orice vedere a justificării care o separă pe aceasta de uniunea noastră sfinţitoare cu Cristos şi conformarea noastră progresivă cu imaginea Sa prin rugăciune, pocăinţă, purtarea crucii şi viaţa în Duhul.

16. Afirmăm că credinţa mântuitoare include consimţământul mental faţă de conţinutul Evangheliei, recunoaşterea propriului păcat şi a nevoii proprii, precum şi încredere personală în Cristos şi lucrarea Sa.

Negăm faptul că credinţa mântuitoare include doar acceptarea mentală a Evangheliei şi că îndreptăţirea este asigurată doar printr-o declaraţie verbală a credinţei. Negăm mai departe şi că vreun element al credinţei mântuitoare este o lucrare merituoasă şi câştigă mântuirea pentru noi.

17. Afirmăm că, deşi doctrina este vitală pentru sănătatea şi bunăstarea spirituală, noi nu suntem mântuiţi prin doctrină. Doctrina este necesară pentru a ne informa despre cum putem fi mântuiţi prin Cristos, dar Cristos este Cel care ne mântuieşte.

Negăm că doctrina Evangheliei poate fi respinsă fără consecinţe. Negarea Evangheliei aduce ruină spirituală şi ne expune la judecata lui Dumnezeu.

18. Afirmăm că Isus Cristos le porunceşte urmaşilor Săi să vestească Evanghelia tuturor persoanelor în viaţă evanghelizând pe oricine oriunde, şi să ucenicizeze credincioşii în părtăşia bisericii. Un martor adevărat şi credincios al lui Cristos include dovada mărturiei personale, a unei vieţi evlavioase şi a faptelor de milă, caritate faţă de aproapele său, fără de care predicarea Evangheliei apare inconsistentă.

Negăm că dovada mărturiei personale, viaţa evlavioasă şi faptele de milă şi caritate faţă de aproapele nostru constituie evanghelism, separat de vestirea Evangheliei.

ANGAJAMENTUL NOSTRU

Ca şi evanghelici uniţi în Evanghelie, promitem să veghem şi să îngrijim unii de alţii, să ne rugăm şi să ne iertăm reciproc şi să stabilim legături în dragoste şi adevăr cu toţi oamenii lui Dumnezeu de pretutindeni, pentru că suntem o familie, una în Duhul Sfânt şi una în Cristos.

Secole în urmă se spunea că în lucrurile necesare trebuie să existe unitate, în lucrurile mai puţin necesare trebuie să existe libertate şi că în toate lucrurile trebuie să existe dragoste. Noi considerăm că toate aceste adevăruri ale Evangheliei sunt necesare.

Iar acum, lui Dumnezeu, Autorul adevărului şi harului acestei Evanghelii, prin Isus Cristos, subiectul ei şi Domnul nostru, fie lauda şi gloria în veci de veci.
Amin

 

Imputarea

R.C. Sproul


Am studiat împreună, pe parcursul ultimelor zile, documentul intitulat „O celebrare a Evangheliei”, în care liderii evanghelici oferă o afirmaţie a unităţii evanghelicilor în ceea ce priveşte Evanghelia, în special în privinţa justificării doar prin credinţă. Şi după cum am mai menţionat, documentul este împărţit în două părţi: prima parte este un preambul şi a doua este mai precisă şi specifică şi constă în afirmaţii şi negaţii referitoare la natura Evangheliei. Am privit deja la primele unsprezece afirmaţii şi negaţii. Astăzi ne vom îndrepta atenţia asupra articolului doisprezece.

Afirmăm că doctrina imputării (socotirii sau considerării) păcatelor noastre lui Cristos şi a neprihănirii Lui nouă, în care păcatele noastre sunt iertate pe deplin şi noi suntem acceptaţi în mod deplin, este esenţială pentru Evanghelia biblică.

Negăm faptul că noi suntem justificaţi prin neprihănirea lui Cristos insuflată în noi sau prin orice altă neprihănire care se crede că este proprie nouă.

Dintre toate afirmaţiile, aceasta surprinde cel mai precis şi succint diferenţa principală dintre teologia evanghelică istorică a Evangheliei şi cea formulată în mod tradiţional de către Biserica romano-catolică.

În secolul al XVI-lea, după reforma începută prin lucrarea lui Luther, dar înainte de convocarea Conciliului ecumenic romano-catolic din Trent, în care punctul de vedere protestant a fost anatemizat de către biserică o dată pentru totdeauna, a existat o încercare de a aduce aceste două părţi împreună. Şi reprezentanţi ai grupului reformator şi ai Bisericii romano-catolice s-au întâlnit la Regensburg, în Germania, într-o încercare de a încheia un compromis şi o reconciliere între cele două părţi. Şi pentru o scurtă perioadă de timp a părut că încercarea are succes, până când s-a destrămat. Şi punctul asupra căruia cele două părţi pur şi simplu nu au putut fi de acord avea de-a face cu problema temeliei sau bazei supreme a justificării. Pe ce bază va declara Dumnezeu o persoană ca fiind dreaptă în ochii Săi? Disputa şi-a concentrat atenţia asupra a două cuvinte. Primul cuvânt a fost imputare, care era cuvântul preferat al evanghelicilor. Biserica romano-catolică a insistat asupra cuvântului infuzie. Acum, care este diferenţa? Ei bine, din nou, permiteţi-mi să prefaţez aceasta spunând că ambele părţi credeau că, într-un anume sens, noi suntem justificaţi prin neprihănirea lui Cristos. Dar chestiunea critică a devenit în ce sens suntem noi justificaţi prin neprihănirea lui Cristos? Sau în ce mod este folositoare neprihănirea lui Cristos pentru îndreptăţirea noastră? Pentru a înţelege această diferenţă, să privim, pe scurt, mai întâi la punctul de vedere romano-catolic.

Conform Bisericii romano-catolice, începutul îndreptăţirii are loc la botez. Botezul, spune Biserica, ar fi cauza instrumentală a îndreptăţirii sau mijlocul, instrumentul prin care îndreptăţirea începe în viaţa unei persoane. Motivul acestui fapt este că în sacramentul botezului, conform Bisericii romano-catolice, harul care îndreptăţeşte sau neprihănirea lui Cristos este injectată în sufletul recipientului sacramentului. Şi ceea ce se înţelege aici prin infuzie este că acest har este turnat în sufletul credinciosului. Acesta este harul neprihănirii lui Cristos. Apoi, persoana care primeşte această infuzie de har trebuie să coopereze cu acest har şi să se conformeze lui. Şi cuvintele care au fost folosite mai târziu la Trent au fost termenii latini cooperare şi assentire, adică a cooperaşi a consimţi cu această infuzie a neprihănirii lui Cristos până la modul în care persoana devine de fapt neprihănită. Sau, din nou, pentru a folosi limbajul Conciliului de la Trent, până când neprihănirea locuieşte în credincios. Şi numai după ce această neprihănire este inerentă în persoana respectivă, Dumnezeu va declara o astfel de persoană dreaptă în ochii Săi. Iniţial, când cineva primeşte harul îndreptăţirii, cooperează cu el şi consimte cu el, persoana este pusă într-o stare de mântuire unde rămâne, dacă nu sau până când comite păcatul de moarte. Şi ne amintim că păcatul de moarte este numit de moarte pentru că ucide acest har injectat în suflet. Şi odată ce acest har este distrus prin comiterea păcatului de moarte, persoana trebuie să fie iarăşi îndreptăţită. Şi reîndreptăţirea vine printr-un alt sacrament, care este sacramentul penitenţei, pe care Biserica romano-catolică îl defineşte ca fiind al doilea principiu al justificării pentru cei care şi-au ruinat sufletele. Sufletul este ruinat, pierdut prin comiterea păcatului de moarte. Mântuirea este pierdută şi singura cale prin care poate fi restaurată este printr-o infuzie proaspătă de har, care vine prin sacramentul penitenţei.
Nu accidental au existat probleme referitoare la sacramentul penitenţei, în special cel legat de indulgenţe, care au provocat controverse cu Luther la început.

Dar contrar acestei idei a neprihănirii injectate, care locuieşte şi trăieşte în sufletul unei persoane, reformatorii susţineau că îndreptăţirea nu este prin infuzie, ci prin imputare. Imputarea are de-a face cu o declaraţie sau decret legal dat de Dumnezeu, prin care El transferă, recunoaşte sau socoteşte poziţia unei persoane alteia. Şi această imputare are două aspecte, lucrează în două sensuri. Mai întâi, toată pedeapsa pentru păcatele noastre este luată de Cristos asupra Lui Însuşi pe cruce. În ispăşire Cristos este purtătorul păcatului. El devine purtătorul păcatului când Dumnezeu transferă vina noastră de la noi la El, împlinind ceea ce a fost simbolizat în Vechiul Testament de ritualul Zilei Ispăşirii, unde, pe lângă jertfa oferită pe altar, mai era implicat şi un alt animal (ţapul de ispăşire) iar marele preot (ce reprezenta poporul) îşi punea în mod simbolic mâinile pe spatele acestui ţap. Şi acest simbol indica transferul, socotirea, sau, mai specific, imputarea păcatelor poporului asupra ţapului. După ce păcatul şi vina au fost transferate către ţap, acesta era condus în pustie, în întunericul de afară.
Deci această idee a imputării este adânc înrădăcinată în sistemul jertfelor din Vechiul Testament. Şi înţelegem că pe cruce păcatele noastre sunt transferate lui Cristos prin declaraţia legală a lui Dumnezeu. Dar, din nou, aceasta este doar jumătate din povestea îndreptăţirii noastre. Pentru că, după ce Cristos a plătit pentru vina noastră, aceasta ne lasă într-o stare de inocenţă dar nu ne oferă, în şi din ea însăşi, o neprihănire pozitivă. Sau nu ne dă vreu merit în mod specific. Dumnezeu, în actul îndreptăţirii, caută să împlinească legea neprihănirii Sale în noi. Cristos, cum am spus, nu numai că a murit pentru poporul Său dar a şi trăit pentru noi. Răscumpărarea noastră nu a fost realizată doar prin ispăşirea lui Cristos, oricât de esenţială şi crucială ar fi aceasta pentru mântuirea noastră. Realizăm că Isus nu a venit din cer în Vinerea Mare, a mers la cruce şi apoi s-a întors în cer. El a fost născut ca un copil mic şi a fost supus, din momentul naşterii, la întregul principiu al legii lui Dumnezeu. Şi întreaga Sa viaţă El a trăit pentru a împlini legea lui Dumnezeu în cel mai mic detaliu, pentru a câştiga sau merita binecuvântarea lui Dumnezeu prin neprihănirea lui desăvârşită.

Din nou, în îndreptăţirea noastră există o dublă imputare. Pe de o parte, vina noastră este imputată sau transferată lui Cristos; pe de altă parte, neprihănirea Lui, apoi, ne este imputată nouă. Astfel că, reformatorii au afirmat că noi suntem îndreptăţiţi doar prin credinţă, ceea ce înseamnă câteva lucruri. Mai înainte de toate, sintagma „prin credinţă” a fost definită de reformatori ca fiind cauza instrumentală a îndreptăţirii. Acum, vă amintiţi că am spus mai înainte că, pentru Roma, cauza instrumentală a îndreptăţirii este întâi botezul şi apoi sacramentul penitenţei. Pentru reformatori, cauza instrumentală a îndreptăţirii e credinţa. Acesta este instrumentul prin care noi Îl apucăm pe Cristos, prin care suntem conectaţi în Isus şi prin care meritele lui Cristos ne sunt imputate. Astfel, toţi cei ce îşi pun încrederea în Cristos pot avea neprihănirea Lui socotită sau recunoscută, transferată sau imputată în contul lor.

Iată ceea ce face această problemă atât de esenţială şi crucială. Biserica romano-catolică a respins acest concept al imputării spunând că ar implica ceea ce numeau ei ficţiune legală. Dacă Dumnezeu ar face o declaraţie legală prin care El ar urma să socotească neprihănirea altcuiva (neprihănirea lui Isus) ţie, socotită în contul tău, în ochii lui Dumnezeu aceasta ar fi o ficţiune. Nu ar fi real. L-ar implica pe Dumnezeu într-o falsitate, pentru că nu ar fi bazată pe adevăr. Şi întrebarea pusă de Roma era aceasta: ‚Cum poate un Dumnezeu drept şi sfânt să vadă sau să socotească pe cineva ca fiind drept când, de fapt, nu este?’ ‚Cum te poate declara El neprihănit când în şi din tine însuţi tu nu eşti neprihănit?’ Roma vedea aceasta ca o umbră asupra integrităţii lui Dumnezeu Însuşi şi implica un fel de compromis în propria Lui neprihănire. Reformatorii au răspuns la aceasta spunând: ‚Nu, aceasta este o acţiune legală, nu este nimic fictiv în ea. Pentru că, în primă instanţă, neprihănirea imputată nouă prin credinţă este una legală – este neprihănirea lui Cristos şi nu este nimic fictiv în neprihănirea Lui. În al doilea rând, când Dumnezeu impută ceva din contul unei persoane în al alteia, este o imputare reală. Este o imputare reală a unei neprihăniri reale pentru un popor care posedă o credinţă reală.’ Aş adăuga la aceasta, că, dacă obiectăm, în principiu, la ideea imputării, nu va trebui să respingem numai transferul neprihănirii lui Cristos în contul nostru, ci va trebui să respingem şi crucea, de asemenea. Pentru că, în mod clar, pe cruce Cristos moare ca un înlocuitor al nostru. Dumnezeu îşi revarsă mânia asupra Lui în loc să o reverse asupra noastră, pentru că El a transferat vina noastră asupra lui Cristos prin imputare.

Şi astfel articolul doisprezece, în afirmaţia sa spune:
„Afirmăm că doctrina imputării (socotirii sau considerării) păcatelor noastre lui Cristos şi a neprihănirii Lui nouă, în care păcatele noastre sunt iertate pe deplin şi noi suntem acceptaţi în mod deplin, este esenţială pentru Evanghelia biblică.”
Acum, permiteţi-mi să mă opresc un moment şi să comentez. Când se afirmă aici că ceva este esenţial, aceasta înseamnă pur şi simplu că fără lucrul respectiv nu ai o Evanghelie biblică. În urmă cu patru sau cinci ani, când s-a prezentat naţiunii controversatul document intitulat „Evanghelici şi catolici împreună”, urmat la finele lui 1997 de un altul (a doua parte), numit „Darul Mântuirii”, o parte din dezbaterea şi controversa care au apărut pe marginea acelui document se rezumau în întrebarea dacă Evanghelia era esenţial compromisă. Pentru că în primul document nu exista o afirmaţie clară a doctrinei îndreptăţirii doar prin credinţă. Şi cei care au criticat prima lucrare („Evanghelici şi Catolici împreună”) s-au întrebat cum putem avea unitate în credinţă dacă nu avem îndreptăţire doar prin credinţă, lucru care reprezintă afirmaţia centrală a evanghelicilor istorici? Chestiunea care se ridica apoi era următoarea: ‚Au renunţat evanghelicii la ideea fundamentală a identităţii lor istorice în vreo înţelegere anume?’ O parte din ceea ce a fost în spatele eforturilor celei de-a doua iniţiative, numită „Darul Mântuirii”, era ajungerea la o înţelegere pe ideea îndreptăţirii prin credinţă. Şi mulţi au crezut că această a doua parte a iniţiativei a realizat acest scop. Eu unul am fost convins că scopul nu a fost atins, pentru că la sfârşitul documentului problema imputării era lăsată nerezolvată, pentru discuţii ulterioare. Şi aceia dintre noi care au criticat „Darul Mântuirii” au spus că, atât timp cât conceptul imputării rămâne nerezolvat, nu avem doctrina protestantă a îndreptăţirii numai prin credinţă.
Deci, când am vorbit despre ceea ce era esenţial şi despre ceea ce era negociabil, am spus de fapt două lucruri legate unul de celălalt. Primul – că justificarea numai prin credinţă este esenţială pentru Evanghelie. Astfel că fără sola fide nu există Evanghelie. Şi al doilea – conceptul imputării este absolut esenţial pentru doctrina îndreptăţirii numai prin credinţă. Dacă nu ai imputare, nu există sola fide. Şi dacă nu este sola fide, nu există Evanghelie. Ceea ce spunem aici este că fără această doctrină a imputării nu aveţi Evanghelia. Evanghelia se sprijină pe această idee a transferului neprihănirii lui Isus în contul nostru, pe care îl primim prin credinţă. Aici, din fericire, în această nouă iniţiativă a liderilor evanghelici se spune clar, fără vreo ambiguitate, că imputarea este esenţială pentru Evanghelia biblică. Şi pentru a nu exista nicio confuzie, negaţia din articolul doisprezece declară:

„Negăm faptul că noi suntem justificaţi prin neprihănirea lui Cristos insuflată în noi sau prin orice altă neprihănire care se crede că este proprie nouă.”

Aceasta separă clar doctrina evanghelică de ceea ce s-a explicat în detaliu în secolul XVI de către Conciliul de la Trent.

O Evanghelie care schimbă viaţa

R.C. Sproul


Continuăm acum studiul nostru privitor la esenţa Evangheliei, aşa cum este articulată în documentul publicat recent şi intitulat „O celebrare a Evangheliei.” Am privit îndeaproape la porţiunea din acest document unde sunt prezentate optsprezece afirmaţii şi negaţii, cu referiri specifice la esenţa Evangheliei. Şi până în acest moment am acoperit primele paisprezece dintre acestea. Astăzi vom aborda articolul cincisprezece:

Afirmăm că credinţa mântuitoare rezultă în sfinţire, în transformarea vieţii şi creşterea în conformitate cu Cristos prin puterea Duhului Sfânt. Sfinţirea înseamnă pocăinţă continuă, o viaţă de întoarcere de la păcat pentru a-L sluji pe Isus Cristos în supunere recunoscătoare faţă de El ca Domn şi Stăpân.

Respingem orice vedere a justificării care o separă pe aceasta de uniunea noastră sfinţitoare cu Cristos şi conformarea noastră progresivă cu imaginea Sa prin rugăciune, pocăinţă, purtarea crucii şi viaţa în Duhul.

Ceea ce se are în vedere în acest articol este relaţia dintre ceea ce numim justificare şi sfinţire. Aşa cum am văzut în ultima noastră sesiune, justificarea se referă în special la declaraţia legală a lui Dumnezeu prin care El declară oameni ce sunt încă păcătoşi ca fiind drepţi în ochii Lui, în momentul în care ei Îl îmbrăţişează pe Cristos prin credinţă adevărată. Noi suntem drepţi în virtutea imputării sau a transferului neprihănirii lui Cristos nouă, neprihănire care, după cum am văzut, este singura bază prin care Dumnezeu ne declară neprihăniţi. Aşa cum am menţionat în ultima noastră întâlnire, Luther a surprins esenţa acestui concept în binecunoscuta sa frază din limba latină: simul justus et peccator. Astfel, el spune că păcătosul justificat este în acelaşi timp drept şi păcătos în ochii lui Dumnezeu. El este drept prin transferul neprihănirii lui Cristos în contul nostru dar, totuşi, în şi din el însuşi, el rămâne încă un păcătos. Luther voia să afirme că în momentul în care ne punem încrederea în Cristos noi nu suntem vindecaţi imediat de păcat. Altfel spus, creştinii continuă să păcătuiască chiar şi după ce au fost îndreptăţiţi. Şi procesul prin care suntem sfinţiţi şi aduşi în conformitate cu imaginea lui Cristos, care începe în momentul justificării, este numit sfinţire.
Luther a vorbit despre ea astfel: „Când Dumnezeu declară o persoană ca fiind dreaptă, e ca şi cum El ar administra o doză de medicament care, în mod sigur, va vindeca pacientul în mod complet. Dar vindecarea se produce în timp.” Prin urmare, vindecarea de păcat se găseşte în sfinţirea noastră şi sfinţirea este un proces ce durează întreaga viaţă. Ea nu atinge punctul culminant decât în momentul morţii, când intrăm în ceea ce Biblia numeşte glorificare. Glorificarea concluzionează acest proces îndelungat al justificării.

Unul dintre lucrurile pe care doresc să le clarific astăzi, pe care îl găsim în acest document, este că sfinţirea este văzută ca un rezultat necesar sau ca un rod al justificării. Nu este o consecinţă posibilă, ci o consecinţă sigură. Şi acest lucru este important, pentru că există o controversă în prezent: unii oameni declară că o persoană poate fi justificată fără să intre vreodată în procesul sfinţirii, că poate rămâne creştin carnal pe toată perioada vieţii. Carnal nu în sensul căderii în ispitele cărnii, ci în sensul că el rămâne complet în carne.
Doar speculez aici, dar cred că acest lucru se naşte din problema cu care ne confruntăm zilnic: cu oamenii care-şi profesează credinţa în Cristos sau răspund la vreun fel de evanghelizare, dar care nu demonstrează sau manifestă apoi absolut nicio schimbare aparentă în viaţa lor. Şi pentru a fi optimişti în ce priveşte profesiunea credinţei lor, se vehiculează această idee: „Ei bine, ei sunt de fapt creştini, dar pur şi simplu nu şi-au început sfinţirea.” Această idee se află în opoziţie directă cu creştinismul clasic, care afirmă că odată ce o persoană este justificată, aceasta nu purcede doar în mod inevitabil spre sfinţire, ci ia în mod necesar cursul sfinţirii.

Acum, ceea ce vreau să subliniez este că orice persoană justificată este, în ceea ce priveşte lucrurile implicate în justificare, o persoană schimbată. Atunci cum putem spune că o persoană justificată este, în mod necesar, o persoană schimbată? Ei bine, sunt unele diferenţe de bază aici care ar trebui să fie evidente. Prima este că nu poţi fi justificat fără a poseda o credinţă veritabilă. La un moment dat ai fost necredincios, iar acum eşti credincios. Şi aceasta reprezintă o schimbare semnificativă în dispoziţia sufletului tău. Deci, o persoană care este justificată este o persoană schimbată, cel puţin în ceea ce priveşte posedarea credinţei.
Acum, nu toţi creştinii sunt de acord cu ordinea în care sunt prezente credinţa şi naşterea din nou. Sunt mulţi creştini care cred că, în ordinea mântuirii, o personă are întâi credinţă şi apoi, ca o consecinţă imediată a acestei credinţe, are nu doar justificarea ci şi regenerarea sau renaşterea, care se referă la lucrarea Duhului Sfânt prin care o persoană este înviată dintr-o stare de moarte spirituală şi transformată într-o stare de viaţă spirituală. La aceasta ne referim când vorbim despre regenerare. Şi regenerarea descrie o schimbare în natura esenţială a persoanei. Oricine este regenerat, oricine este născut din nou, oricine a trecut prin naşterea din nou este o persoană schimbată.
Aşa cum am spus, există mulţi creştini care cred că trebuie să ai credinţă, iar ca un rezultat direct al credinţei tale tu ai regenerarea. Aceasta presupune două schimbări semnificative legate de justificare. Adică, imediat ce o persoană are credinţă, ea devine credincioasă şi nu mai este necredincioasă; acum este regenerată şi nu neregenerată.
Bineînţeles, credinţa reformată, care nu include tot evanghelismul modern ci doar un segment al acestuia, segmentul în care trăiesc, mă mişc şi exist, ar schimba ordinea acestor două elemente, de credinţă şi renaştere sau credinţă şi regenerare, şi ar spune că regenerarea vine înaintea credinţei. Când spunem că vine înainte nu ne referim la cronologie. Nu este ca şi cum cineva ar fi regenerat şi cincisprezece ani mai târziu ar avea şi credinţă, sau la cinci minunte după ce a fost regenerat ar avea şi credinţă. Vorbim despre acţiuni simultane în ceea ce priveşte timpul. Însă când privim la toate astea dintr-o perspectivă logică putem spune că regenerarea vine înaintea credinţei în sensul că regenerarea este o condiţie necesară pentru prezenţa credinţei. Adică, teologia reformată învaţă că nimeni nu are credinţă din carne. Carnea nu produce niciodată o credinţă adevărată. Ci singura modalitate prin care credinţa adevărată poate fi manifestată în viaţa unei persoane este ca Dumnezeu să înfăptuiască o lucrare de har în sufletul persoanei prin operarea Duhului Sfânt, prin care persoana este adusă din moarte spirituală la viaţă spirituală şi este, deci, renăscută. După cum i-a spus Isus lui Nicodim: dacă un om nu se naşte din nou el nu poate vedea împărăţia lui Dumnezeu, cu atât mai mult nu poate să intre în ea.

Fără să luăm în considerare această controversă sau dispută referitoare la ordinea credinţei şi regenerării, se pare că oricine crede că o persoană care are credinţă adevărată este de asemenea o persoană regenerată, renăscută. Prin urmare, credem că sfinţirea trebuie să urmeze justificării, deoarece, dacă credinţa este prezentă şi o persoană a fost renăscută, înseamnă că acea persoană a fost schimbată în persoana interioară prin lucrarea Duhului Sfânt. Deci procesul sfinţirii a început cu siguranţă.

Repet, credinţa mântuitoare rezultă în sfinţire, care apoi se descrie prin transformarea vieţii în conformare progresivă cu Cristos, prin puterea Duhului Sfânt. Când vorbim despre creştere spirituală şi folosim această metaforă pe care o împrumutăm din natură – creşterea dintr-o sămânţă în fruct – vorbim despre un tip special de creştere: o creştere în conformare. Nu o conformare cu această lume, ci o conformare cu imaginea lui Cristos, care izvorăşte din puterea transformatoare a Duhului Sfânt.
Denumirea programului nostru radio este „Înnoirea minţii”. Am împrumutat-o din Epistola lui Pavel către Romani: „Să nu vă potriviţi chipului veacului acestuia, ci să vă prefaceţi prin înnoirea minţii voastre.”

Sfinţirea înseamnă pocăinţă continuă. În această dimineaţă am un invitat în studio: Nathan. Când a intrat, i-am spus: „O, iată vine Nathan. Sper că nu eşti ca Natan din Biblie. Sper că nu vii să mă confrunţi şi să îmi spui: Tu eşti omul acesta… cum i-a zis proorocul lui David. Am glumit puţin cu Nathan înainte de emisiune. Dar unii creştini tind să creadă că singurul moment în care un creştin este chemat să se pocăiască este la iniţierea vieţii creştine, când răspundem prima oară la Evanghelie şi ne mărturisim păcatele în faţa lui Dumnezeu, când în noi se produce o schimbare a inimii, minţii, pe care o numim cu toţii „pocăinţă”. Dar ideea prezentată în acest document este că pocăinţa este o practică ce durează întreaga viaţă. Viaţa creştină este o viaţă penitentă. Pentru că atâta timp cât rămâne păcat în vieţile noastre, nevoia de mărturisire şi de întoarcere de la acest păcat rămâne şi ea. Astfel că, pocăinţa iniţială, pe care o aducem la piciorul crucii, nu este o pocăinţă o dată pentru totdeauna, care ne poate da o răscumpărare o dată pentru totdeauna. Suntem chemaţi la un proces în care nu permitem păcatului să ne domine. Prin pocăinţă, mărturisindu-ne lui Dumnezeu păcatele zilnic, creştem în sfinţire şi ne depărtăm tot mai mult de obiceiurile şi faptele păcătoase conformându-ne cu Cristos.
Aceasta presupune o viaţă de depărtare de păcat, pentru a-L sluji pe Isus Cristos cu încredere plină de recunoştinţă, ca pe Domnul şi Stăpânul nostru. Această frază îmi aminteşte de o afirmaţie a unui profesor pe care l-am avut, G. C. Berkhower, de la Free University of Amsterdam: „Domnulor, esenţa teologiei este harul. Şi esenţa eticii este recunoştinţa.” Ce voia el să spună este că ajungem la un punct decisiv atunci când înţelegem că suntem mântuiţi prin harul lui Dumnezeu şi numai prin harul lui Dumnezeu. Iar noi nu numai că trebuie să ne bazăm întotdeauna pe acest har, ci atitudinea acestei supuneri, în care Îl slujim pe Cristos ca Domn şi Stăpân, trebuie să fie o atitudine de recunoştinţă, de mulţumire pentru acest har. Deci ceea ce ne motivează la supunere şi la slujire în Cristos nu este vreo dedicare abstractă, ideologică, faţă de lege, nici măcar un simţ al datoriei, ci noi suntem conduşi şi motivaţi de o dragoste pentru Cristos şi o recunoştinţă copleşitoare pentru tot ceea ce a făcut pentru noi în răscumpărarea noastră.
Aţi auzit istorisirea acelui om din închisoare, care a fost convertit în timp ce se afla acolo. El a zis că dacă ar fi eliberat din acea închisoare, ar fi dispus să se târască pe cioburi de sticlă pentru a se întoarce la prietenii săi ca să le spună despre măreţia lui Cristos. Adică, ar fi fost dispus să suporte orice durere sau suferinţă pentru a-şi exprima bucuria şi recunoştinţa faţă de Domnul pentru că l-a răscumpărat, slujindu-L pe El în acelaşi timp.

Respingem orice vedere a justificării care o separă pe aceasta de uniunea noastră sfinţitoare cu Cristos şi conformarea noastră progresivă cu imaginea Sa prin rugăciune, pocăinţă, purtarea crucii şi viaţa în Duhul.

Acum, există câteva elemente în această negaţie asupra cărora aş dori să atrag atenţia. Primul este că ceea ce se respinge aici este o justificare fără sfinţire sau o justificare ce neagă în mod fundamental una dintre cele mai importante roade pe care le avem în urma justificării: unirea cu Cristos. Noul Testament spune multe despre uniunea lui Cristos cu credinciosul, care este dincolo de înţelegerea obişnuită. Şi există două prepoziţii în Noul Testament referitoare la aceasta. Una este cuvântul grecesc eis, care se traduce prin cuvântul în. Şi cealaltă este cuvântul grecesc en, tradus în limba română tot cu în. Când Biblia spune „crede în Domnul Isus Cristos” şi cheamă oamenii să creadă în Cristos, în mod normal prepoziţia folosită aici este cuvântul eis, care înseamnă în. Astfel că ceea ce spune Biblia este să credem în Cristos. Dar apoi, după ce devenim credincioşi, Scriptura vorbeşte în mod repetat despre starea noastră ca oameni ce suntem în Cristos. Cristos este în noi. Noi suntem în El. Şi cuvântul folosit în acest caz în mod frecvent este cuvântul grecesc en sau în. Evident, noi, cei aflaţi în studio, suntem într-o încăpere împreună. Noi suntem cu toţii în interiorul camerei. Dar nu am fost aici cu o oră în urmă. O oră în urmă noi eram în afara camerei şi pentru ca noi să fim în cameră, a trebuit mai întâi de toate să intrăm în ea. Şi pentru a intra în cameră, ce a trebuit să facem? Să mergem în ea. Deci iată ce se petrece în dinamica nou-testamentală a ceea ce numim uniunea mistică cu Cristos. Pentru că atunci când avem credinţă adevărată, avem credinţă în Cristos, în timp ce acum suntem aduşi în uniune spirituală cu El şi El este în noi iar noi suntem în El. Şi datorită acestei uniuni a lui Cristos cu credinciosul, este dus la îndeplinire acest proces de sfinţire.

Comentarii de încheiere

În corum Deo („în faţa lui Dumnezeu”, traducere din lb. latină), permiteţi-mi să amintesc tuturor celor care ne ascultă că, odată ce suntem mântuiţi, sau suntem aduşi într-o relaţie mântuitoare cu Cristos, acesta nu este sfârşitul căutării noastre după neprihănire. Este chiar începutul. Atât de des ne gândim la căutarea lui Dumnezeu ca la ceva ce se încheie când Îl găsim pe El, când, de fapt, Scriptura ne spune că nimeni nu-L caută pe Dumnezeu în starea naturală. Noi nu începem cu adevărat să Îl căutăm pe Dumnezeu până când Dumnezeu nu ne găseşte. Şi căutarea după Dumnezeu şi după împărăţia Sa este o acţiune ce durează întreaga viaţă şi începe cu justificarea noastră. În acel moment devenim dedicaţi în căutarea sufletului nostru după Dumnezeu. Deci, îţi aduc aminte că, dacă eşti creştin, nu ţi-ai atins încă scopul. Eşti într-o stare confortabilă în care ai fost pronunţat şi proclamat drept de către Dumnezeu, dar eşti încă în procesul de a căuta conformarea cu imaginea Lui. Şi această conformare apare prin rugăciune continuă, pocăinţă, purtarea crucii şi trăirea vieţii în prezenţa şi puterea Duhului Sfânt.

Neprihănirea lui Cristos

R.C. Sproul


Astăzi vom continua cu expunerea „Celebrării Evangheliei”, documentul care a fost semnat de mai mult de o sută de lideri evanghelici din America. Am privit deja la primele douăsprezece articole de afirmaţii şi negaţii. Astăzi vom începe cu articolul numărul 13, care sună astfel:

Afirmăm că neprihănirea lui Cristos prin care suntem justificaţi este întru totul a Lui, a dobândit-o separat de noi, în şi prin supunerea Lui desăvârşită. Această neprihănire este socotită sau imputată nouă prin declaraţia legală a lui Dumnezeu, ca unică bază a justificării noastre.

Negăm că faptele pe care le săvârşim la orice stadiu al existenţei noastre adaugă ceva la meritul lui Cristos sau câştigă pentru noi vreun merit ce contribuie în vreun fel la baza îndreptăţirii noastre.

La o primă privire ar părea că tot ce face articolul 13 este să repete cele afirmate în articolul 12, pentru că în articolul 12 s-a precizat că baza îndreptăţirii noastre stă în imputarea neprihănirii lui Cristos şi că temelia îndreptăţirii noastre nu se găseşte în vreo neprihănire ce locuieşte în noi. Dar, din nou, această problemă a imputării şi a rolului lui Cristos în justificarea noastră este esenţială pentru înţelegerea Evangheliei. Astfel, cei ce au întocmit acest document au simţit că era necesar să devină şi mai specifici în articolul 13, pentru a se asigura că nu există vreo neînţelegere cu privire la sensul celor spuse în articolul 12.

Prin urmare, articolul 13 spune: „Afirmăm că neprihănirea lui Cristos prin care suntem justificaţi este întru totul a Lui…” Aceasta înseamnă că neprihănirea lui Cristos nu este în noi, ci că neprihănirea lui Cristos este pentru noi. Lucrarea neprihănirii pe care o face Cristos şi care ne îndreptăţeşte nu este în sufletele noastre, ci, atunci când vorbim despre a fi îndreptăţiţi prin imputarea neprihănirii lui Cristos, neprihănirea despre care vorbim aici este aceea obţinută de Cristos, separat de noi, în afara noastră, în trăirea vieţii Lui.

Documentul spune că El a obţinut această neprihănire în şi prin supunerea Sa perfectă. Din punct de vedere istoric, teologii au făcut deosebire între cele două feluri de supunere ale lui Cristos. Una este numită supunerea pasivă a lui Cristos iar cealaltă se numeşte supunerea Sa activă perfectă. Această distincţie nu a fost inclusă în acest document dar cu siguranţă este deductibilă; şi este fundalul istoric al acestei afirmaţii. Diferenţa dintre supunerea pasivă şi supunerea activă a lui Cristos este aceasta: termenul supunere pasivă are de-a face cu ceea ce s-a întâmplat cu Isus când El a fost recipientul acţiunii. Şi aceasta se referă la supunerea Sa faţă de pedeapsa păcatului, pe care a primit-o din mâna lui Dumnezeu când era pe cruce. Aceasta este supunerea Sa pasivăîn care El se supune şi se conformează chemării lui Dumnezeu de a fi primitorul judecăţii Sale pentru noi. Supunerea activă se referă la cursul întregii Lui vieţi, în care El a urmărit, în mod activ, neprihănirea prin supunerea faţă de legea lui Dumnezeu în orice punct şi în fiecare detaliu.

Când Luther a vorbit despre neprihănirea prin care suntem îndreptăţiţi, el a folosit două sintagme din limba latină, care cred că sunt foarte importante şi instructive pentru a înţelege îndreptăţirea noastră. Prima a fost iustitia aliena(în lb. latină) care, tradus, înseamnă o neprihănire străină sau din afară. Şi când vorbeşte despre o iustitia aliena el se referă la o neprihănire dobândită prin alta. Este neprihănirea altcuiva, nu a noastră, ca să ne exprimăm corect. Dar, din nou, după cum spune documentul, neprihănirea prin care suntem îndreptăţiţi este neprihănirea lui Cristos, care Îi aparţine întru totul Lui. Nu este întru totul a noastră. Noi o primim doar prin imputare şi aşa mai departe.

A doua sintagmă folosită de Luther e chiar şi mai simplă: extra nos. Când ne gândim la extratereştri, ne gândim la cineva de pe un alt tărâm, cineva care este separat de noi, cineva care este diferit şi străin de noi. În prima sintagmă, iustitia aliena, Luther se referă la neprihănirea lui Isus care nu este a noastră. Apoi această îndreptăţire este bazată pe o neprihănire care este extra nos. Aceasta înseamnă din afara noastră sau separată de noi.

Din nou, încercăm să fim foarte clari: neprihănirea, care este fundamentul justificării noastre, nu este o neprihănire găsită în noi, ci este neprihănirea obţinută pentru noi de către Cristos.

Apoi citim că această neprihănire este socotită sau imputată nouă prin declaraţia legală a lui Dumnezeu, ca şi unica bază pentru îndreptăţirea noastră. Neprihănirea lui Cristos este baza îndreptăţirii noastre şi singura bază a îndreptăţirii noastre. Şi nu este ceva la care putem adăuga ceva sau din care putem scoate ceva.

Negaţia articolului 13 spune: „Negăm că faptele pe care le săvârşim la orice stadiu al existenţei noastre adaugă ceva la meritul lui Cristos sau câştigă pentru noi vreun merit ce contribuie în vreun fel la baza îndreptăţirii noastre.” Ce se are în vedere aici? Mai înainte de toate, ceea ce se are în vedere aici este conceptul romano-catolic al meritului, care, în interpretarea Bisericii cu privire la sacramentului penitenţei, este necesar pentru restaurarea unei stări de har pentru cei ce au comis păcatul de moarte şi şi-au ruinat mântuirea sufletelor lor. Ei sunt restauraţi la o stare de îndreptăţire numai după ce au trecut prin diferitele etape ale sacramentului penitenţei, care include acte cum ar fi: mărturisirea, un act de suferinţă pentru păcat, absoluţia preoţească şi apoi aspectul ei final – care stă în centrul controversei din secolul al XVI-lea – comiterea de fapte de satisfacere. Pentru ca sacramentul penitenţei să fie complet şi pentru ca o persoană să fie restaurată la o stare de justificare, persoana aceasta trebuia să comită anumite fapte. Şi aceste fapte erau numite fapte de satisfacere. Şi Biserica a decretat că prin aceste fapte de satisfacere păcătosul dobândeşte ceea ce Roma numeşte meritum de congruo sau „merit potrivit” – în limba română. Termenul „congruo” califică termenul „merit.” Roma a susţinut mereu că, atunci când vorbesc despre merit, se referă la un merit care este unul real; totuşi, este un merit care se bazează pe un har precedent, fără de care niciun merit nu ar fi posibil. De aceea, pot spune, mai precis, că până şi meritul despre care vorbeşte nu este merit în sensul total al cuvântului, pentru că depinde de o porţie de har anterioară pentru succesul său. Şi pe lângă aceasta, Roma face deosebire între „merit cuvenit” şi „merit potrivit.” Meritul cuvenit, în natura lucrurilor, ar fi acel fel de merit care este atât de virtuos încât ar impune o obligaţie asupra unui judecător drept de a-l răsplăti. Şi „meritul potrivit”, despre care vorbim aici, este un fel de merit mai mic. Nu este atât de virtuos încât să Îi ceară lui Dumnezeu să îl răsplătească, însă este destul de merituos, încât să se încadreze ca Dumnezeu să îl răsplătească. Obţinerea unui merit potrivit, cel puţin, prin anumite fapte care sunt săvârşite este absolut necesară pentru ca sacramentul penitenţei să fie împlinit şi ca persoana ce a comis păcatul de moarte să fie readusă în starea de îndreptăţire.

Aceasta se are în vedere aici, în articolul 13, când se spune astfel: „Negăm că faptele pe care le săvârşim la orice stadiu al existenţei noastre adaugă ceva la meritul lui Cristos sau câştigă pentru noi vreun merit ce contribuie în vreun fel la baza îndreptăţirii noastre.”

Singurul merit care contează în îndreptăţirea noastră este meritul lui Cristos. Şi acest merit este perfect, astfel încât este imposibil de a se mai adăuga ceva la el sau de a se scoate ceva de la el. Eu nu mai pot adăuga niciun merit la perfecţiune. Nu pot face mai perfect ceva ce este deja perfect. Eu nu pot contribui cu nimic merituos pentru a îndeplini cerinţele neprihănirii lui Dumnezeu, care să nu fi fost deja obţinut pentru mine prin Isus în supunerea Sa perfectă.

Când privim la articolul 14, citim următoarele:

Afirmăm că în timp ce în toţi credincioşii locuieşte Duhul Sfânt şi ei sunt în procesul de a fi sfinţiţi şi conformaţi imaginii lui Cristos, aceste consecinţe ale justificării nu sunt baza acestui lucru. Dumnezeu ne declară drepţi, ne şterge păcatele şi ne adoptă ca şi copiii Lui, doar prin harul Său şi doar prin credinţă, doar datorită lui Cristos, în timp ce noi suntem încă păcătoşi.

Această parte este mai complicată, pentru că în document se face distincţie între ceea ce numim „îndreptăţire” şi ceea ce numim „sfinţire”. Şi ideea evidenţiată aici, în articolul 14, este că noi suntem declaraţi drepţi în ochii lui Dumnezeu în timp ce suntem încă păcătoşi. De aici, renumita formulă a lui Martin Luther din vremea Reformei: simul justus et peccator (drept şi păcătos în acelaşi timp). Ce vroia el să spună prin aceasta? El a vrut să spună că atunci când o persoană îşi pune încrederea în Cristos, exact în acel moment, Dumnezeu o declară dreaptă în Cristos prin imputarea neprihănirii lui Cristos, în timp ce acea persoană încă este păcătoasă.

Luther a mers mai departe şi a adăugat că, deşi îndreptăţirea vine atunci când suntem îmbrăcaţi, să spunem aşa, în neprihănirea lui Cristos, aceasta nu înseamnă că noi continuăm neschimbaţi. Oricine este îndreptăţit, are în el Dumnezeu Duhul Sfânt. Şi din momentul în care Dumnezeu Duhul Sfânt locuieşte într-o persoană, Duhul Îşi începe lucrarea Sa de sfinţire în sufletul şi în viaţa credinciosului. Chiar dacă noi nu va trebui să aşteptăm până devenim drepţi ca Dumnezeu astfel încât El să ne declare neprihăniţi, totuşi, noi devenim neprihăniţi. Acest proces de conformare cu imaginea lui Cristos şi de creştere spre plinătatea lui Cristos începe cu renaşterea noastră spirituală şi cu îndreptăţirea noastră.

Aici, documentul evanghelic nu neagă faptul că faptele bune ar trebui să fie preocuparea creştinilor. Iacov, de exemplu, a învăţat că oricine poate spune că are credinţă, dar, dacă nu are fapte, credinţa care este lipsită de fapte nu va mântui pe nimeni. Dar credinţa adevărată produce întotdeauna roada ascultării şi a faptelor. Şi astfel, aceasta nu înseamnă că reformatorii erau total dezinteresaţi de faptele bune săvârşite de creştini. Punctul disputat a fost acesta: faptele acestea bune izvorăsc din îndreptăţirea noastră şi nu sunt cauza sau baza justificării noastre. Singurele fapte bune care contribuie la îndreptăţirea noastră sunt faptele bune ale lui Isus. Faptele noastre bune vin după îndreptăţire, ca o consecinţă a acestei îndreptăţiri. Din nou, permiteţi-mi să citez: „Afirmăm că în timp ce în toţi credincioşii locuieşte Duhul Sfânt şi ei sunt în procesul de a fi sfinţiţi şi conformaţi imaginii lui Cristos (aceasta înseamnă să fii sfinţit, să fii făcut sfânt), aceste consecinţe ale justificării nu sunt baza acestui lucru. Dumnezeu ne declară drepţi, ne şterge păcatele şi ne adoptă ca şi copiii Lui, doar prin harul Său şi doar prin credinţă, doar datorită lui Cristos, în timp ce noi suntem încă păcătoşi.” Adică noi trebuie să creştem în asemănarea cu Cristos. Şi în timp ce toate acestea sunt adevărate, cu atât mai mult aceste consecinţe ale justificării nu sunt baza sa. De ce ar spune acest lucru? Pentru că s-a subliniat deja ideea că singura bază a îndreptăţirii noastre nu este neprihănirea noastră, nu sanctificarea noastră, ci, din nou, doar neprihănirea lui Cristos. Dumnezeu ne declară drepţi, ne şterge păcatele (aceasta înseamnă că ne iartă de păcatele noastre) şi ne adoptă ca şi copiii Lui doar prin harul Său şi doar prin credinţă, doar datorită lui Cristos, în timp ce noi suntem încă păcătoşi.

Una dintre problemele controversate apărute în documentul „Evanghelicii şi catolicii împreună” este aceea că, atunci când documentul a fost anunţat prima oară, a exprimat acest punct de acord când a afirmat adevărul că îndreptăţirea noastră este prin har şi prin credinţă, datorită lui Cristos. Şi multe persoane au spus: „O, asta este minunat! Am rezolvat controversa. Am vindecat rana separării care a existat timp de atâtea secole”. Dar au uitat că ambele părţi au crezut întotdeauna că harul era necesar înaintea mântuirii, pentru îndreptăţire; că credinţa era necesară pentru îndreptăţire şi că Isus Cristos era necesar pentru îndreptăţire. Disputa din secolul XVI s-a concentrat asupra acestui cuvânt – „doar” – pentru că Roma are o doctrină a mântuirii prin har şi merit: credinţă plus fapte, Cristos plus eu. Reformatorii spuneau: „Nu. Doar prin har, doar prin credinţă, doar datorită lui Cristos.” Şi astfel acest sola al acestor formulări a devenit atât de controversat.

Să trecem la secţiunea negaţiei din articolul 14.

Negăm faptul că credincioşii trebuie să aibă o evlavie proprie în virtutea cooperării lor cu harul transformator al lui Dumnezeu, mai înainte ca Dumnezeu să-i declare justificaţi în Cristos. Noi suntem îndreptăţiţi în timp ce suntem încă păcătoşi.

Cuvântul cheie în această secţiune de negaţie este cuvântul „înainte”. Din nou, şi Roma şi evanghelicii cred că, în analiza finală, îndreptăţirea este judiciară, în sensul că implică o declaraţie legală. Îndreptăţirea are loc atunci când Dumnezeu declară legal, de pe scaunul Său de judecată, că o persoană este dreaptă în ochii Săi. Ambele părţi cred aceasta. Dezbaterea este legată de când şi pe ce bază va face Dumnezeu o astfel de declaraţie. Faptul asupra căruia au insistat reformatorii, şi care este reafirmat în acest document acum la sfârşitul secolului XX, este că Dumnezeu face această declaraţie înainte de a exista o neprihănire a noastră. El face această declaraţie în momentul în care noi credem, chiar când suntem încă păcătoşi. Aceasta este partea bună a Veştii Bune: că eu pot avea păcatele iertate, pot fi adoptat în familia lui Dumnezeu, pot fi pronunţat drept, justificat, de către Creatorul meu în momentul în care Îl accept pe Isus. Pentru că în acel moment, când îmi pun încrederea în El, tot ceea ce este El şi tot ceea ce a realizat El devine al meu.

Comentarii de încheiere

Noul Testament ne cheamă să ne ducem mântuirea cu frică şi cutremur. Uneori devenim confuzi când citim acest limbaj, pentru că în jargonul creştinilor evanghelici cuvintele „îndreptăţire” şi „mântuire” tind să fie folosite, practic, ca şi sinonime, sau sunt interschimbabile. Cineva ar putea spune: „Am fost mântuit în momentul în care mi-am pus încrederea în Cristos.” Este adevărat că, într-un anume sens, ai intrat în mântuirea ta în momentul în care ţi-ai pus încrederea în Cristos; dar mântuirea, verbul „a mântui” (a salva) este folosit în Noul Testament la timpul trecut, timpul imperfect, timpul prezent, timpul viitor şi aşa mai departe. Şi mântuirea noastră finală şi deplină nu are loc până nu intrăm în cer şi în glorificarea noastră. Şi astfel, o parte a procesului mântuirii este sfinţirea. Şi un alt element al mântuirii noastre este îndreptăţirea. Dar noi spunem că îndreptăţirea vine mai întâi. Apoi, continuarea mântuirii noastre are o referinţă specifică la sfinţirea noastră. Adică, noi nu lucrăm pentru a obţine îndreptăţirea. Noi lucrăm pentru a aduce roadele acestei îndreptăţiri în sfinţirea noastră.

Învierea şi îndreptăţirea

R.C.Sproul


Astăzi continuăm examinarea minunatului document cu privire la unitatea în Evanghelie, care a fost publicat de lideri evanghelici proeminenţi. Documentul cuprinde un preambul de câteva pagini, în care este explicată Evanghelia folosind o terminologie pe înţelesul tuturor. Acesta este urmat de o listă de optsprezece afirmaţii şi negaţii, care stabilesc ingredientele esenţiale sau conţinutul Evangheliei într-un limbaj teologic mai precis. Ceea ce am făcut pe parcursul ultimelor sesiuni este o expunere a acestor afirmaţii şi negaţii. Şi astfel, astăzi am ajuns la a zecea afirmaţie. Iat-o:

Afirmăm că învierea trupească a lui Cristos din morţi este esenţială pentru Evanghelia biblică.

Negăm validitatea vreunei aşa-numite evanghelii care neagă realitatea istorică a învierii în trup a lui Cristos.

Observăm în Noul Testament că, atunci când se afirma proclamaţia publică a bisericii primare, aceasta includea un rezumat al vieţii şi activităţii lui Isus ajungând în mod persistent la cruce şi la ispăşire. Dar apoi, trecând peste acestea, se ajungea la proclamarea glorioasă a învierii. De altfel, propoziţia „El a înviat” este vitală pentru înţelegerea mesajului Noului Testament şi a întregului creştinism istoric.

Acum, în învierea lui Cristos vedem două lucruri. Primul este că Isus Cristos Însuşi este îndreptăţit. În sine, în mod firesc El era fără de păcat. Moartea nu avea nicio putere asupra Lui, pentru că moartea este pedeapsa lui Dumnezeu pentru păcat. Şi dacă o persoană nu are păcat, ar fi nedrept din partea lui Dumnezeu să o pedepsească veşnic pentru păcat. Ştim că Isus Cristos a luat de bună voie asupra Lui acuzaţia păcatului nostru; şi suferinţa pe care El a îndurat-o pe cruce nu era pentru vina Lui, ci a noastră. Dar totuşi, Dumnezeu declară nevinovăţia şi neprihănirea Fiului Său în achitare prin înviere. În această privinţă Scripturile afirmă că era imposibil ca moartea să-L ţină.
Acesta este un punct de vedere asupra învierii complet diferit faţă de cel al contemporanilor sceptici, care afirmă că nu putem crede în înviere pentru că este imposibil ca cineva să se întoarcă vreodată dintre morţi. Ei bine, Noul Testament plasează această imposibilitate de partea opusă, spunând că este cu totul imposibil ca El să nu se întoarcă dintre morţi datorită nevinovăţiei Sale personale.

Dar dincolo de aceasta, al doilea motiv pentru care învierea este atât de importantă pentru Evanghelie este că Noul Testament afirmă că Isus Cristos a înfăptuit o ispăşire pentru păcatele noastre şi că El a fost înviat pentru îndreptăţirea noastră. Justificarea noastră în faţa lui Dumnezeu se bazează pe lucrarea lui Cristos. Acum, să presupunem că El ar fi oferit o jertfă pentru noi şi ar fi oferit perfecţiunea meritului Său şi neprihănirea sa Tatălui; apoi ar fi murit rămânând aşa. Noi nu am avea niciun motiv să credem că jertfa pe care El a oferit-o a fost acceptată vreodată de Tatăl. Dar, după cum ne spune Pavel în cartea Faptelor şi în discursul său în Areopag, Tatăl Îl îndreptăţeşte pe Fiul şi arată adevărul lucrării Sale de împăcare prin înviere. Dumnezeu depune mărturie de mulţumirea şi satisfacţia Sa prin lucrarea Fiului Său înviindu-L din morţi.
Acesta este un punct pe care nu ar trebui să îl trecem cu vederea. Atât de des, ca şi credincioşi, când ne gândim la învierea lui Cristos, principalul beneficiu pe care îl căutăm în aceasta este speranţa pe care ne-o dă că vom supravieţui mormântului. Pentru că Noul Testament cu certitudine nu vede în învierea lui Cristos simplul fapt că El este doar înviat din morţi pentru El Însuşi, ci şi ca primul rod al celor ce vor participa la înviere, demonstrându-ne că Dumnezeu a promis că va împărtăşi binecuvântarea lui Cristos, pe care El a câştigat-o prin supunerea Sa perfectă, cu toţi cei pe care El îi reprezintă. Astfel încât, da, într-adevăr, noi avem speranţa vieţii veşnice ratificată/autorizată pentru noi, confirmată prin învierea lui Isus. Dar când ne gândim la acest beneficiu minunat, că vom supravieţui mormântului, noi nu trebuie să uităm legătura dintre înviere şi îndreptăţire. Motivul pentru care noi vom supravieţui mormântului este pentru că puterea mormântului a fost învinsă de Cristos în ispăşirea Sa şi în viaţa Sa de supunere desăvârşită. În această privinţă, învierea este într-o relaţie inseparabilă cu justificarea noastră şi, prin urmare, este esenţială pentru Evanghelie.

În scrisoarea sa către corinteni, prima Epistolă către Corinteni, Pavel a trebuit să-i confrunte pe cei ce doreau să construiască un creştinism fără înviere. Şi Pavel expune cea mai puternică susţinere a caracterului istoric real al învierii în 1Corinteni 15. Foloseşte acolo un tip de argument numit reductio ad absurdum argument împotriva celor ce ar încerca să susţină un creştinism fără înviere. El a spus: „Dacă nu există înviere, atunci Cristos nu este înviat. Dacă Cristos nu este înviat…” ce urmează? Care sunt consecinţele acestui fapt? El pleacă de la premisa că Isus Cristos nu este înviat şi o duce la concluzia logică arătând că, prin acea concluzie logică, rezultatele sunt absurde. De ce ar adăuga cineva vreo semnificaţie lui Cristos, într-o direcţie religioasă, dacă El este mort? Pavel afirmă: „Dacă Isus Cristos nu este înviat, noi suntem încă în păcatele noastre.” Vedeţi, noi nu avem niciun motiv să credem că am fost îndreptăţiţi. „Noi suntem o mărturie falsă pentru Dumnezeu.” Noi am putea fi numiţi martorii falşi ai lui Iehova, pentru că spunem lumii nu numai că Isus Cristos a înviat din morţi, ci şi că Tatăl L-a înviat din morţi iar credinţa noastră este în zadar, este un lucru inutil. Dintre toţi oamenii noi suntem cei mai vrednici de compătimit. Aceia care au murit au pierit; şi noi nu avem nicio speranţă dincolo de mormânt. Şi Pavel continuă şi explică implicaţiile acestui lucru atunci când spune că este o nebunie să încerci să limitezi creştinismul la un fel de sistem etic ce ignoră afirmaţia centrală a învierii.

Acum, bineînţeles că în acele secole când dumnezeirea lui Cristos a fost negată şi atacată, după cum am menţionat deja (în secolele IV şi V, XIX şi XX), s-au făcut încercări masive de a reconstrui şi demola creştinismul istoric şi de a crea un creştinism fără înviere. Şi eu am fost învăţat mulţi ani de către un pastor care nu credea în învierea istorică reală a lui Cristos. El îi dădea o semnificaţie parabolică, simbolică, spunând că mesajul învierii din Noul Testament este că noi putem să ne trezim şi să înfruntăm zorii unei noi zile cu un curaj logic. Aceasta suna mai mult a Friedrich Nietzsche pentru mine decât a Noul Testament. Şi eu i-am zis: „Dacă Isus Cristos este mort, eu nu mă voi mai trezi mâine dimineaţă. Nu voi mai irosi nici măcar cinci minute din viaţa mea ca şi creştin, dacă aceasta este o speranţă falsă.” De fapt, m-aş număra printre cei care sunt cei mai vrednici de compătimire, pentru că mi-am dedicat viaţa slujirii unui Stăpân mort şi nu unui Domn viu.
În secolul XX s-au făcut tot felul de tentative pentru a se ocoli acest fapt. Un exemplu îl constituie mişcarea „moartea lui Dumnezeu” care oferă o reinterpretare a Noului Testament pentru a arăta că învierea e o experienţă existenţială pe care au avut-o ucenicii atunci când au realizat subit cine era Isus cu adevărat. Şi astfel, ei ar fi spus (într-un limbaj metaforic): „Ha, văd acum ce a însemnat Isus.” Şi astfel, toate pasajele Noului Testament care includ apariţii după înviere sunt doar pilde pentru a indica faptul că ucenicii L-au văzut pe Isus într-un mod cognitiv, în ideea că atunci au realizat cine a fost El. Adică ei nu au avut o experienţă senzorială reală, în care L-au văzut cu ochii lor, cu nervii optici şi aşa mai departe, ca pe o persoană care s-a întors din moarte.

Ceea ce susţine acest document este că, dacă negi învierea reală, istorică, a lui Cristos, negi chiar esenţa Evangheliei, iar această credinţă pe care o ai nu este o credinţă în Evanghelia pe care o primim în Noul Testament.
Repet, noi „negăm validitatea vreunei aşa-numite evanghelii care neagă realitatea istorică a învierii în trup a lui Cristos.”
Observăm aşadar trei calificative folosite referitor la înviere, care sunt importante de reţinut. Învierea este istorică, reală şi trupească.
Afirmaţia de aici spune că în inima Evangheliei Noului Testament stă declaraţia că Isus din Nazaret a venit într-adevăr înapoi dintre morţi. Şi El a venit înapoi cu un trup în care a murit. Nu era un trup nou. Era un trup schimbat. Era un trup glorificat dar exista o continuitate între trupul care fusese pus în mormânt şi trupul care a ieşit din mormânt. A fost o înviere fizică. A fost o înviere reală. Şi a fost o înviere reală care a avut loc în spaţiu şi timp, în ceea ce numim noi „istorie.”

Haideţi să privim acum la a unsprezecea afirmaţie. Ea se referă la doctrina îndreptăţirii.

Afirmăm că doctrina biblică a justificării prin credinţa în Cristos şi numai în Cristos este esenţială pentru Evanghelie.

Negăm faptul că o persoană poate crede în Evanghelie şi în acelaşi timp poate respinge învăţătura apostolică a justificării doar prin credinţa în Cristos. Negăm de asemenea că există mai mult decât o singură Evanghelie adevărată.

Aşa cum am menţionat înainte, cuprinsul Evangheliei, ceea ce noi numim Evanghelie, ceea ce Noul Testament numeşte euangelion (în greacă), include în centrul său informaţie sau conţinut privitor la Persoana şi lucrarea lui Cristos. De aceea o aşa mare parte a acestui document, în special începutul său, reafirmă doctrinele istorice ale Bisericii referitoare la încarnarea lui Cristos, la dumnezeirea lui Cristos, la ispăşirea lui Cristos, la învierea lui Cristos şi toate aceste lucruri care sunt atât de vitale pentru Evanghelie. Dar Vestea Bună nu se referă numai la cine este Isus şi la ce a făcut El în istorie, ci Vestea Bună include totodată şi beneficiile pe care le primim şi care decurg din ceea ce a realizat Isus. Şi nu numai beneficiile, ci şi modul în care intrăm în posesia acestor beneficii, cum suntem legaţi de Cristos şi cum El, apoi, afectează mântuirea noastră – în ce privinţă este El Mântuitorul meu. De aceea, când apostolul Pavel, în scrisoarea sa către romani, anunţă în primul capitol descoperirea din cer a Evangheliei lui Dumnezeu şi parcurge câteva capitole în Romani pentru a exprima conţinutul acestei Evanghelii, el ne conduce spre importanţa centrală a doctrinei justificării. Pentru că justificarea este rodul lucrării pe care Cristos a realizat-o pentru noi. Prin Persoana Sa şi prin lucrarea Sa noi putem fi îndreptăţiţi înaintea lui Dumnezeu. Şi Pavel explică declaraţia sa ca esenţială pentru Evanghelie – ideea că noi suntem îndreptăţiţi prin credinţă şi nu prin lucrările legii.
Şi astfel Biserica a mărturisit, încă de la Reformă, că îndreptăţirea noastră este doar prin credinţa în Cristos şi numai în El. De fapt, termenul sola fide, care este prescurtarea în limba latină a doctrinei îndreptăţirii, înseamnă simplu „numai credinţa” („sola” înseamnă „numai”, „fide” înseamnă „credinţă”), adică noi suntem îndreptăţiţi numai prin credinţă. Aceste două cuvinte sunt o prescurtare a declaraţiei. A fi îndreptăţit numai prin credinţă înseamnă a fi justificat datorită faptului că ne punem încrederea în Cristos şi numai în Cristos. Astfel, „doar prin credinţă” înseamnă într-adevăr doar în şi prin Cristos. Şi în ceea ce priveşte credinţa, reformatorii au învăţat că ea este singurul instrument sau cauza instrumentală a îndreptăţirii noastre, spunând prin aceasta că este mijlocul sau calea prin care eu primesc beneficiile lucrării lui Cristos. Ceea ce a înfăptuit Cristos pentru noi este primit prin credinţă. Ceea ce a realizat Cristos tu nu poţi câştiga, nu poţi cumpăra, nu poţi merita, nu ţi se cuvine. Singura cale prin care vei primi beneficiile vieţii şi morţii lui Isus este punându-ţi credinţa şi încrederea în El şi doar în El.

În negaţie citim: „Negăm faptul că o persoană poate crede în Evanghelie şi în acelaşi timp poate respinge învăţătura apostolică a justificării doar prin credinţa în Cristos. Negăm de asemenea că există mai mult decât o singură Evanghelie adevărată.
Aceasta face referire la cea mai mare controversă din istoria creştinismului, controversa care a izbucnit în secolul al XVI-lea şi a provocat Reforma protestantă. Întreaga dezbatere din secolul XVI s-a orientat asupra Evangheliei. De aceea evanghelicii sunt numiţi „evanghelici”, pentru că ei cred în doctrina sola fide, sau doctrina justificării doar prin credinţă. Ceea ce susţineau ei era nimic mai puţin decât Evanghelia biblică şi apostolică însăşi. Disputa dintre protestanţi şi Biserica romano-catolică în secolul al XVI-lea, în esenţă, a fost o dispută referitoare la ceea ce este Evanghelia. Biserica romano-catolică respingea şi condamna sola fide, îndreptăţirea doar prin credinţă. Ea susţinea că nu Evanghelia ci învăţătura lor referitoare la îndreptăţire era, de fapt, adevărata Evanghelie. Bineînţeles, Pavel ne spune în scrisoarea sa către galateni, când combate ereziile iudaizatorilor, că noi nu trebuie să adoptăm o altă Evanghelie decât cea care este exprimată în Noul Testament. Şi ceea ce vrea să spună apostolul este că „dacă cineva vă predică o altă Evanghelie decât cea pe care aţi primit-o, chiar dacă este un înger din cer, să fie anatema (în greacă)”, adică să fie blestemat. El afirmase mai devreme că există oameni care proclamau o altă evanghelie, dar că nu există o altă evanghelie. Există o singură Evanghelie. Şi această Evanghelie este îndreptăţirea numai prin credinţă.
Deci, ideea acestei negaţii, urmându-l pe Pavel în Galateni şi pe reformatorii din secolul al XVI-lea, este aceasta: dacă susţii că tu crezi în Evanghelie, dar în acelaşi timp negi îndreptăţirea doar prin credinţă, atunci ceea ce crezi tu nu este Evanghelia biblică. Este o altă evanghelie, dar care nu e propriu-zis o evanghelie, pentru că nu există o altă evanghelie. Dacă e altceva, înseamnă că nu este Vestea Bună a Noului Testament şi, în analiza finală, trebuie considerată ca fiind o veste rea. Din nou, aceasta este o formulare restrictivă şi îngustă, dar nu mai restrictivă şi nu mai îngustă decât învăţătura apostolică însăşi, care declară categoric: există o singură Evanghelie. Şi aceasta este Evanghelia îndreptăţirii doar prin credinţa doar în Cristos. Aceste afirmaţii sunt esenţiale pentru Evanghelia biblică, pentru adevărata Evanghelie; şi fără ele îţi lipseşte chiar esenţa Evangheliei.

În zilele noastre, ca şi în secolul XVI, au existat controverse serioase vizavi de doctrina justificării; multe dintre aceste controverse, sunt convins, sunt bazate pe o astfel de neglijare a doctrinei biblice clasice a îndreptăţirii, pentru că noi am devenit ignoranţi faţă de semnificaţia doctrinei îndreptăţirii. Şi mergem fericiţi prin viaţă afirmând Evanghelia, dar suntem în acelaşi timp confuzi şi neglijenţi în ceea ce priveşte doctrina îndreptăţirii prin credinţă. Aceasta este o poziţie foarte instabilă, pentru că Noul Testament leagă îndreptăţirea prin credinţă de Evanghelie într-un mod inseparabil. Deci, dacă nu înţelegem îndreptăţirea, noi nu înţelegem cu adevărat Evanghelia. Şi dacă vom predica Evanghelia, noi trebuie să predicăm îndreptăţirea prin credinţă, pentru că este esenţială, aşa cum subliniază apostolul Pavel în Galateni, pentru Evanghelia biblică însăşi. Orice evanghelie care evită, neglijează sau neagă îndreptăţirea prin credinţă este o evanghelie eronată, care de fapt nu este o evanghelie. Deci, în timp ce vestiţi Evanghelia şi vă afirmaţi credinţa în Evanghelie, vă îndemn să înţelegeţi corect Evanghelia. Şi aceasta înseamnă o înţelegere atentă a doctrinei biblice a justificării.

Jertfa perfectă

R.C. Sproul


Continuăm acum cu studiul nostru asupra documentului care celebrează unitatea evanghelică în Evanghelie. Până în acest moment ne-am uitat la primele şapte din cele optsprezece afirmaţii şi negaţii. Astăzi ne vom îndrepta atenţia către a opta afirmaţie şi negaţie:

Afirmăm că ispăşirea lui Cristos, prin care, în ascultarea Sa, a oferit o jertfă perfectă, împăcând pe Tatăl, plătind pentru păcatele noastre şi satisfăcând dreptatea divină în folosul nostru, conform planului etern al lui Dumnezeu, este un element esenţial al Evangheliei.

Negăm că orice opinie asupra ispăşirii, care respinge satisfacerea dreptăţii divine împlinită pentru credincioşi prin substituire, este compatibilă cu învăţătura Evangheliei.

Însuşi apostolul Pavel, în redarea celui mai scurt rezumat al Evangheliei, a spus că este hotărât să nu predice nimic altceva decât pe Cristos şi El răstignit. (1Corinteni 2:2) În centrul veştii bune a mesajului Noului Testament stă mesajul crucii, în care Cristos a efectuat o lucrare de împăcare între Dumnezeu şi toţi cei care îşi pun încrederea în Cristos. Şi ispăşirea este o plată pentru păcat. Aceasta este o plată care nu este făcută de noi individual, pentru că noi nu suntem capabili să-I oferim niciun fel de jertfă lui Dumnezeu, care să satisfacă toate condiţiile dreptăţii Lui. Lucrul care face ispăşirea necesară este caracterul lui Dumnezeu absolut drept. Şi Dumnezeu este atât de drept încât nu trece păcatul cu vederea, ci mai degrabă nu doreşte să renunţe la devotamentul faţă de integritatea şi neprihănirea Sa. Motivul pentru care Evanghelia este veste bună, aşa cum am menţionat mai devreme, este pentru că răspunde celei mai semnificative dileme pe care o fiinţă umană o va întâlni vreodată. Şi aceasta din cauză că suntem păcătoşi, nu suntem drepţi, nu suntem neprihăniţi şi Dumnezeu rămâne neschimbat şi pentru eternitate drept şi neprihănit. Întrebarea evidentă este: cum poate o fiinţă umană nedreaptă să spere vreodată a supravieţui judecăţii unui Dumnezeu drept şi sfânt? Ei bine, soluţia la această problemă este găsită în planul etern al Lui Dumnezeu de a asigura o cale de salvare pentru poporul Lui, în aşa fel încât păcatele lor să fie acoperite dar şi dreptatea Lui să fie satisfăcută. Dumnezeu nu-Şi negociază neprihănirea. Şi în Evanghelie, aşa cum declară Pavel în Romani, Dumnezeu se revelează pe Sine ca drept şi ca Cel ce-i îndreptăţeşte pe cei fără Dumnezeu (Romani 3:26). Şi, bineînţeles, lucrarea culminantă pe care o are aici în vedere este moartea lui Cristos pe cruce, prin care El a oferit ispăşire poporului Său. Acum, ni se spune că această ispăşire oferită în ascultare de Cristos este jertfa perfectă care îl satisface pe Tatăl – prin plata pentru păcatele noastre şi satisfacerea dreptăţii divine.

Uneori este nevoie să ne oprim şi să explicăm unele cuvinte. În trecut, cu alte ocazii am dat definiţia cuvântului „împăcare” (găsit în Evrei 2:17, 1Ioan 2:2, 1Ioan 4:10) şi am făcut distincţia faţă de un alt cuvânt folosit în Noul Testament, cuvântul „ispăşire.” Diferenţa fundamentală dintre ispăşire şi împăcare poate fi definită în termeni liniari. Voi desena două linii pe tabla mea invizibilă. Una este verticală. Cealaltă este orizontală. Termenul „ispăşire” – „expiaţie” – are prefixul „ex” care înseamnă „din” sau „de la”, are de-a face cu îndepărtarea păcatelor noastre de la noi. Privind înapoi la scenariul Vechiului Testament referitor la Ziua Ispăşirii (Levitic 23:27) observăm că în jertfă era implicat mai mult de un animal. De fapt erau câteva. Acele animale erau sacrificate de preot pentru purificarea personală, înainte ca acesta să poată oferi jertfa substituitivă de ispăşire lui Dumnezeu. Şi dacă vreţi, de asemenea, „ţapul ispăşitor” (Levitic 16:10). Vă amintiţi cum preotul îşi punea mâinile pe spatele ţapului şi apoi ţapul era trimis în pustie, departe de tabără, departe de prezenţa lui Dumnezeu – simbolizând îndepărtarea păcatelor poporului din prezenţa lui Dumnezeu, sau, cum spunem noi, iertarea de păcate. Noi folosim termenul „a remite” în multe feluri. Când primeşti o factură, se poate să vezi la baza ei cuvintele „plată remitentă” într-un fel sau altul, şi înseamnă să o trimiţi înapoi sau să o retrimiţi cuiva. Şi mai vorbim despre absolvirea cancerului. Asta înseamnă că dispare, că este îndepărtat. Şi lucrul la care ne referim aici prin termenul „ispăşire” este îndepărtarea, după cum foloseşte Biblia expresia „cât este de departe răsăritul de apus, atât de mult depărtează El fărădelegile noastre de la noi.” (Psalmul 103:12)
Deci, îndepărtarea păcatelor noastre este îndeplinită pentru că Dumnezeu în mod legal transferă vina şi păcatele noastre din contul nostru în al lui Cristos, care este Cel ce ne poartă păcatele. Nu din întâmplare Isaia 53 joacă un rol atât de crucial în înţelegerea apostolică nou-testamentală a crucii, pentru că acolo vedem imaginea slujitorului lui Dumnezeu care poartă nelegiuirea poporului Său. Şi îi face plăcere Domnului să-L strivească şi să-L pedepsească punând asupra Lui păcatele noastre (Isaia 53:10). Aceasta este partea ispăşirii în care păcatele noastre sunt transferate din contul nostru asupra lui Cristos.

Acum, pe cruce, unde Cristos se oferă pe sine ca jertfă perfectă în locul nostru, El ia asupra Lui ceea ce ni se cuvenea nouă. Noul Testament ne aminteşte că pedeapsa Vechiului Testament pentru încălcarea legii şi violarea înţelegerii noastre cu Dumnezeu este situarea sub blestemul lui Dumnezeu. Astfel încât, dacă am înfrunta judecata noi înşine, am fi expuşi la măsura completă a mâniei lui Dumnezeu, care este blestemul său asupra răutăţii. Pavel ne spune în Galateni că Isus Cristos ia asupra Lui blestemul pe care noi îl merităm şi El face aceasta ca înlocuitorul nostru. Astfel încât blestemul pe care tu sau eu îl merităm este purtat în locul nostru de către Isus. Iată ce vrem să spunem prin ispăşire înlocuitoare. Ispăşirea este efectuată. Preţul este plătit de un înlocuitor, de către o altă persoană decât cea vinovată.
În trecut, când am privit la doctrina ispăşirii, am discutat despre problema pe care o avem înaintea lui Dumnezeu prin datoria noastră. Privind dintr-o perspectivă legală, toţi au păcătuit împotriva lui Dumnezeu şi au atras asupra lor o datorie (o datorie morală) faţă de perfecţiunea Lui. Şi suntem, după cum ne spune Noul Testament, nişte datornici care nu-şi pot achita datoriile. Şi există o diferenţă între ceea ce numim noi o „datorie financiară” şi o „datorie morală.” O „datorie financiară” este acel tip de datorie pe care ne-o asumăm atunci când datorăm bani oamenilor. Acesta este modul în care ne referim de regulă la datorii. De obicei ne referim la obligaţii financiare prin care datorăm cuiva bani. Când rostim rugăciunea Tatăl Nostru şi spunem „Iartă-ne nouă greşelile [datoriile] noastre precum şi noi iertăm greşiţilor [datornicilor] noştri”, nu ne referim la datorii financiare. Vorbim despre datorii morale.

Acum, ilustraţia mea preferată, pe care probabil aţi mai auzit-o, este povestea unui băiat care intră într-un magazin de îngheţată şi merge la casă. Şi eu privesc această scenă. Copilul cere două conuri de îngheţată de ciocolată. Vânzătoarea îi pregăteşte îngheţata şi i-o întinde spunând: „Te costă doi dolari.” Şi deodată observ privirea îngrozită de pe faţa copilului în timp ce îşi introduce mâna în buzunar şi scoate doar o bancnotă de un dolar spunând: „Dar mama mi-a dat doar un dolar.” Deci el nu are destui bani pentru a plăti îngheţata – datoria sa. Şi eu privesc această scenă şi, cum ar face oricine, mă îndrept spre vânzătoare şi îi spun: „Uite, el îţi datorează un dolar, lasă-mă să plătesc eu.” Şi îi înmânez bancnota. Acum, întrebarea care se pune: este vânzătoarea obligată să accepte această plată prin substituire? Da. Eu ofer un mijloc legal de plată – banii – în folosul copilului. Şi vânzătoarea trebuie să primească această plată pentru că datoria a fost plătită. Nu contează cine plăteşte datoria atâta timp cât ea este plătită în numele persoanei. Nicio problemă.
Dar hai să presupunem că situaţia este diferită. Eu stau în magazin şi băiatul intră în magazin iar vânzătoarea este în bucătăria din spate. Şi băiatul aleargă în spatele casei şi fură două conuri cu îngheţată şi începe să alerge spre uşă. În acel moment, vânzătoarea îl prinde de haină şi spune: „Stai o clipă, tinere. Ce crezi că faci?” Şi ea cheamă poliţia pentru că băiatul a furat îngheţată. Poliţistul vine şi vânzătoarea îi explică faptul că l-a surprins pe acest băiat furând îngheţată. Şi eu privesc toate acestea şi le spun: „Staţi o clipă. Hei, luaţi-o încet! Eu am doi dolari. Daţi-mi voie să plătesc aceşti doi dolari pentru îngheţata luată de copil şi haideţi să uităm toată povestea.” Este vânzătoarea sau proprietarul magazinului obligat să accepte această plată acum? Nu. Pentru că ceea ce avem aici nu este o simplă datorie financiară ci şi o datorie morală care, dacă un înlocuitor se oferă să plătească consecinţele sau pedeapsa pentru datoria morală, cel care a fost ofensat ar putea sau nu, în funcţie de discreţia sa, să accepte plata înlocuitoare.
Acesta este motivul pentru care vorbim despre harul lui Dumnezeu. Tatăl acceptă jertfa şi sacrificiul oferite de către Fiul Său. Şi ni se spune că în ispăşirea lui Cristos, dreptatea lui Dumnezeu este împăcată, sau satisfăcută. Şi când mă întorc la tabla mea cu linia verticală şi cea orizontală, linia orizontală se referă la ispăşire – eliminarea sau îndepărtarea păcatelor noastre de la noi. Împăcarea are de-a face cu relaţia noastră cu Dumnezeu, în care ispăşirea lui Cristos satisface cerinţele lui Dumnezeu spre împăcarea lui Dumnezeu, să spunem, şi-I permite lui Dumnezeu, apoi, să extindă beneficiile răscumpărării tuturor celor ce sunt reprezentaţi de Acela care realizează împăcarea, adică de Isus.

Au existat multe teorii asupra ispăşirii în istoria bisericii care au căutat să nege că a existat o astfel de tranzacţie cosmică, ce a implicat o satisfacere şi o substituire în ispăşire. Unii au redus ispăşirea la un simplu exemplu de act eroic, al unui sacrificiu uman de sine sau o lecţie pe care Dumnezeu o dă omenirii prin care ilustrează că El ia în serios păcatul şi neprihănirea, dar că nu are loc de fapt nicio tranzacţie legală.

În a opta negaţie aceste vederi alternative sau eretice ale ispăşirii sunt respinse complet. Aceasta spune:

Negăm că orice opinie asupra ispăşirii, care respinge satisfacerea dreptăţii divine împlinită pentru credincioşi prin substituire, este compatibilă cu învăţătura Evangheliei.

Carl Bart a spus odată că cel mai important cuvânt din Noul Testament este grecescul huper, tradus în limba română prin trei cuvinte: „în numele cuiva.” Aceasta merge drept în centrul credinţei creştine. Proclamaţia Evangheliei este aceea că păcatele tale au fost plătite de altcineva decât de tine însuţi, adică de Domnul Isus Cristos.

În afirmaţia a noua citim:

Afirmăm că lucrarea salvatoare a lui Cristos a inclus viaţa şi moartea Lui în numele nostru. Declarăm că credinţa în supunerea perfectă a lui Cristos, prin care El a îndeplinit toate cerinţele Legii lui Dumnezeu în numele nostru, este esenţială pentru Evanghelie.

Negăm faptul că mântuirea noastră a fost obţinută doar sau exclusiv prin moartea lui Cristos, fără referinţă la viaţa Lui de neprihănire perfectă.

Aceasta ne aduce la punctul de dublă atribuire care stă la fundaţia mântuirii noastre. Pe de o parte, vina şi păcatul nostru sunt transferate sau socotite împotriva lui Cristos şi nu împotriva noastră. Dar pe lângă aceasta, măsura completă a mântuirii noastre are loc atunci când Dumnezeu transferă în contul nostru meritul şi neprihănirea pe care Isus le-a câştigat în viaţa Sa de ascultare totală. Deci, ideea este că Evanghelia nu este doar un mesaj despre moartea lui Cristos, ci este de asemenea şi un mesaj despre viaţa Lui. Noi suntem mântuiţi la fel de mult prin viaţa lui Cristos pe cât suntem prin moartea Lui. Ambele sunt necesare. Răscumpărarea nu a fost efectuată pentru că Isus Cristos a venit pe pământ în „Vinerea Mare”, a murit şi S-a întors în cer. El a fost născut dintr-o femeie şi S-a supus pe El Însuşi fiecărui punct al legii de la începutul vieţii până la momentul morţii Sale, fiind noul Adam sau al doilea Adam. Prin eşecul întâiului Adam, care a reprezentat rasa umană, au intrat în lume moartea şi toate felurile de consecinţe catastrofale – datorită neascultării unui singur om. Tot astfel, Noul Testament vorbeşte despre ultimul Adam, prin a Cărui ascultare putem fi îndreptaţi şi împăcaţi cu Dumnezeu. Deci, în moarte, judecata negativă asupra păcatului este satisfăcută şi împlinită prin ispăşirea Lui, dar în viaţa Lui, El realizează obţinerea pozitivă a meritului şi a neprihănirii.
Vedeţi, noi avem nevoie de două lucruri. Avem nevoie de ceva care va îndepărta vina noastră şi acest lucru este îndeplinit de ispăşire. Dar dacă aceasta este tot ce a făcut Cristos, am fi din nou acolo de unde am început. Ne-ar da inocenţă, dar nu ne-ar da neprihănire. Neprihănirea este ceva ce trebuie realizat. Şi noi nu o putem realiza singuri. Ideea este că Evanghelia declară că Isus Cristos a murit pentru noi şi, de asemenea, a şi trăit pentru noi. El ia vina noastră prin imputare. El ne dă meritul Său de asemenea prin imputare, după cum vom vedea în discuţiile viitoare asupra acestui fapt.

„Noi declarăm că credinţa în supunerea perfectă a lui Cristos, prin care El a îndeplinit toate cerinţele Legii lui Dumnezeu în numele nostru, este esenţială pentru Evanghelie.”
Când ne punem credinţa în Cristos, noi nu ne punem încrederea doar în Persoana ci şi în lucrarea Lui, în ceea ce a realizat în numele nostru. A crede în Evanghelie înseamnă a pierde orice speranţă de a trăi vreodată suficient de drept prin noi înşine încât să putem satisface cerinţele dreptăţii lui Dumnezeu. Dar, a crede în Evanghelie înseamnă şi să ne încredem în ceea ce a făcut Cristos atât în viaţa Lui pentru noi cât şi prin moartea Lui.

Repet, „Negăm faptul că mântuirea noastră a fost obţinută doar sau exclusiv prin moartea lui Cristos, fără referinţă la viaţa Lui de neprihănire perfectă.”

Concluzie
În spatele termenilor clar exprimaţi ai Evangheliei, care declară că suntem îndreptăţiţi prin credinţa în Isus Cristos, este presupunerea negrăită că, în analiza finală, justificarea înaintea lui Dumnezeu este prin fapte şi doar prin fapte. Ai putea zice: „Stai o clipă, ai apărat mereu cu putere doctrina justificării doar prin credinţă şi acum ne spui că justificarea este doar prin fapte.” Da, este, în acest sens. Îndreptăţirea noastră este primită prin lucrarea lui Isus Cristos. Asta vrem să spunem când afirmăm că suntem îndreptăţiţi prin credinţă. Şi aceasta pentru că avem credinţă şi ne încredem în lucrările care au fost făcute de altcineva decât noi înşine. Faptele lui Isus câştigă neprihănirea şi binecuvântarea promisiunilor lui Dumnezeu. Şi prin faptele lui bune acordul original, făcut de Dumnezeu cu omenirea, a fost împlinit. Unde Adam a eşuat în faptele sale, Cristos a fost victorios în ale Sale. Şi prin faptele sale bune noi suntem răscumpăraţi.
Eu spun oamenilor că în analiza finală vei fi judecat după fapte şi vei sta în faţa lui Dumnezeu în unul din două feluri. Fie vei sta la judecata lui Dumnezeu pe baza faptelor tale, fie pe baza faptelor lui Cristos. Dacă te vei prezenta pe baza faptelor tale, îţi garantez că vei avea parte de veşti rele. Dacă vei sta pe baza faptelor lui Cristos, vei experimenta vestea bună a Evangheliei.

Isus: Dumnezeul-Om

de R.C. Sproul


Astăzi vom continua expoziţiunea documentului pregătit de către comitetul principalilor evanghelici cu o chemare la unitate în Evanghelie. Şi o parte din acest document este o listă de optsprezece afirmaţii şi negaţii privitoare la conţinutul Evangheliei biblice. Până în acest moment am tratat primele cinci afirmaţii şi negaţii. Acum vom trece la cea de-a şasea.

Afirmăm că credinţa în Isus Cristos ca divinul Cuvânt (Logos) sau a doua Persoană a Trinităţii, co-eternă şi co-esenţială cu Tatăl şi Duhul Sfânt, este fundamentală pentru credinţa în Evanghelie.

Negăm faptul că o perspectivă asupra lui Isus Cristos care reduce sau respinge dumnezeirea Sa deplină reprezintă crezul Evangheliei şi că aceasta va avea ca efect mântuirea.

Evident, ce se are în vedere aici, în această afirmaţie, este importanţa centrală a dumnezeirii lui Cristos ca fiind un punct esenţial în Evanghelia Noului Testament. După cum am mai spus înainte, conţinutul Evangheliei, aşa cum îl găsim în Noul Testament, îşi concentrează atenţia îndeosebi asupra Persoanei şi lucrării lui Isus Cristos. Deşi putem face distincţie între Persoana lui Cristos şi lucrarea Lui, înţelegem că nu le putem sapara, pentru că este chiar semnificaţia Persoanei Sale ceea ce face ca lucrarea Lui să fie validă şi eficientă. Şi de asemenea, în şi prin lucrarea Sa noi câştigăm o înţelegere mai adâncă a cine este El. Deci, există o legătură strânsă între cine este El şi ceea ce face El, ce realizează El pentru noi.

Acum, observăm că primul lucru care este afirmat despre Isus este că El e Cuvântul divin. Aceasta este o referire explicită la Evanghelia după Ioan, capitolul întâi, în care Cristos este identificat cu Logosul sau „Cuvântul” veşnic. Şi Ioan spune: „La început era Cuvântul, şi Cuvântul era cu Dumnezeu, şi Cuvântul era Dumnezeu.” Şi mai târziu în prolog citim: „Şi Cuvântul S-a făcut trup, şi a locuit printre noi.”
Deci aceasta este o referire la ceea ce noi numim „Cristologia Logosului.” Şi ideea „Cuvântului divin” sau a „Logosului veşnic”, despre care vorbeşte Ioan în Evanghelia lui, a dominat teologia creştină în primele trei secole ale istoriei bisericii. Şi, bineînţeles, au existat motive cruciale pentru aceasta. Probabil că nici nu există un alt loc în Noul Testament unde dumnezeirea lui Cristos este afirmată mai clar decât în cuvintele lui Ioan din capitolul întâi al Evanghelieisale. Şi în al doilea rând, cei ce erau orientaţi spre filozofie, în biserica primară, şi erau familiari cu tradiţiile filosofiei greceşti înţelegeau semnificaţia importantă a acestui termen – „Logos” – în filozofia greacă clasică, fiind principiul coerenţei transcedente (în afara limitelor înţelegerii umane) şi a ordinii care aduce totul împreună într-un cosmos unit, aşa cum înţelegem noi lumea. Bineînţeles, pentru greci, „Logosul” era mai mult un principiu abstract şi cu siguranţă nu era privit ca o persoană. Şi nu vreau să sugerez nicio clipă că Ioan a împrumutat pur şi simplu acest termen din cultura filozofică greacă şi l-a lăsat neschimbat. El a folosit termenul, care era într-adevăr încărcat de semnificaţii filozofice, dar, în proces, a revărsat în el conceptul ebraic al Dumnezeului personal.

Dar în orice caz, aici este afirmată veşnicia lui Cristos care respinge orice încercare de a-L reduce pe Isus la o simplă creaţie. Faptul că aceasta se are în vedere este confirmat mai departe de către afirmaţiile însoţitoare: că Isus Cristos este descris în această afirmaţie ca fiind co-etern şi având aceeaşi esenţă cu a Tatălui şi a Duhului Sfânt. Acum, aceasta defineşte, pe scurt, doctrina Trinităţii. Şi ne întoarcem privirile înapoi la marile concilii ecumenice din primele secole, în special la Conciliul de la Niceea şi la Conciliul din Calcedon. Şi cu anumite referinţe la Conciliul de la Niceea, care ne-a dat Crezul niceean, a fost invocat din pricina crizei cu care se confrunta biserica la începutul secolului al patrulea, şi anume erezia unui om pe nume Arius, care, împreună cu colaboratorii săi, a negat Trinitatea şi divinitatea lui Cristos spunând că Isus Cristos a fost prima creaţie a lui Dumnezeu şi că Isus Cristos (sau Logosul) a creat apoi lumea. Dar deşi El era creatorul lumii, Logosul a fost, El Însuşi, o creaţie – deci a avut un început în timp. Şi fiind o creaţie, era cu siguranţă mai prejos de Dumnezeu. Arius afirma că acest Logos era ca Dumnezeu în unele privinţe şi folosea un termen teologic foarte important în acele timpuri – homoi usias. Termenul „homoi” înseamnă simplu „asemenea” şi cuvântul „usias” este forma principală a verbului grecesc „a fi” şi poate fi tradus „fiinţă”, sau „substanţă”, sau „esenţă.” Şi astfel Arius era de acord că Logosul era asemănător Tatălui în fiinţa Sa, în esenţa Sa dar El nu era din aceeaşi esenţă cu Tatăl. Adică, El nu participa în fiinţa divină. El nu era Dumnezeu. Acum, bineînţeles, grupurile ortodoxe ale bisericii şi cei ce rămâneau fideli Trinităţii condamnau arianismul şi insistau asupra folosirii termenului homo usias. Şi „homo usias” înseamnă „aceeaşi esenţă” sau „aceeaşi substanţă.” Şi prin urmare, formula trinitariană a antichităţii, cea care de atunci a constituit punctul de vedere ortodox asupra Trinităţii, este că cele trei Persoane ale Dumnezeirii sunt una în esenţă, deşi sunt trei în Persoană.
Şi astfel, când afirmaţia vorbeşte despre Cuvântul divin ca fiind co-etern şi co-esenţial cu Tatăl şi Duhul Sfânt, aceasta se are în vedere. Şi ideea este că mărturisirea divinităţii depline a lui Isus Cristos este fundamentală şi esenţială pentru credinţa Evangheliei. Nimeni nu poate privi la Cristos ca Salvator şi în acelaşi timp să nege persoana şi divinitatea Sa, aşa cum făceau arienii, negare ce a persistat, la rândul ei, prin religia mormonă şi cea iehovistă, care Îl plasează pe Isus într-un punct central al exaltării şi preocupării religiei lor, dar, în acelaşi timp, urmând poziţia ariană, neagă veşnicia şi co-esenţa Sa cu Tatăl.

Mormonii, de exemplu, sunt de acord cu aşa-zisa idee a preexistenţei lui Cristos. În principal, ei admit că El a existat înainte de începutul lumii dar neagă faptul că El este din veşnicie. Aici, vedem punctul de contact cu arianismul. Ei susţin că Dumnezeu L-a creat mai întâi pe Cristos şi apoi Cristos a creat lumea. Astfel că Isus Cristos preexistă, există dinaintea lumii, dar El nu a fost dintotdeauna. El rămâne o creaţie, cea mai înălţată Creatură. Ei bine, vedeţi, aceasta a creat o problemă, nu numai pentru teologia bisericii, dar şi pentru închinarea bisericii. Deoarece creştinismul a crescut din iudaismul istoric, Noul Testament nu respinge Vechiul Testament. Şi Vechiul Testament interzicea clar închinarea la orice creatură. Închinarea la creaţie este însăşi esenţa idolatriei, indiferent cât de exaltată ar fi acea creatură. Şi acesta este unul din motivele pentru care Noul Testament (cum ar fi cartea Coloseni şi cartea Evrei) se străduieşte atât de mult să contracareze ideea că Isus era ca un înger suprem. Ideea pe care o subliniază este că fiinţa Sa este deasupra fiinţelor angelice, şi, într-adevăr, împărtăşeşte divinitatea cu Tatăl.

A doua afirmaţie la care vom privi astăzi este afirmaţia a şaptea.

Afirmăm că Isus Cristos este Dumnezeu întrupat. Născut din fecioară şi descendent al lui David, El a avut o natură umană reală, a fost supus legii lui Dumnezeu şi a fost ca noi în toate privinţele, cu excepţia păcatului. Afirmăm că credinţa în adevărata umanitate a lui Cristos este esenţială pentru credinţa în Evanghelie.

Negăm faptul că cel ce respinge umanitatea lui Cristos, întruparea Sa şi lipsa Lui de păcat sau care susţine că aceste adevăruri nu sunt esenţiale pentru Evanghelie va fi mântuit.

Ceea ce este esenţial pentru Evanghelia biblică este nu numai afirmarea clară a divinităţii lui Cristos, dar şi afirmarea clară a umanităţii lui Cristos. Dacă ne întoarcem la secolul al cincilea, după Conciliul de la Niceea din secolul al patrulea, şi mergem la Conciliul din Calcedon, ne amintim că acolo biserica a mărturisit pentru prima oară că Isus Cristos era vera Homo, vera Deus – în adevăr Om şi în adevăr Dumnezeu, având două naturi distincte una de cealaltă: o natură umană şi o natură divină. Şi după cum este de o importanţă vitală să afirmăm natura divină a lui Cristos (aşa cum biserica a avut grijă să proclame în secolul al patrulea), tot de o importanţă vitală este să proclamăm umanitatea lui Cristos. Pentru că în umanitatea Sa Cristos devine „noul Adam”, care devine reprezentantul nostru uman supunându-Se legii şi trăind o viaţă de neprihănire perfectă, oferindu-Se pe El Însuşi ca jertfă pe cruce pentru răscumpărarea păcatelor noastre. Un factor crucial în lucrarea Sa de răscumpărare este obţinerea, în umanitatea Sa, a unei vieţi perfecte, lipsite cu desăvârşire de păcat. Pentru ca El să se califice ca Mântuitor al nostru, Isus Însuşi a trebuit să fie fără păcat. Isus Însuşi a trebuit să trăiască o viaţă de supunere desăvârşită. Pentru că, dacă El ar fi păcătuit, nu S-ar fi putut califica pentru a face ispăşire pentru El Însuşi, cu atât mai puţin pentru noi şi păcatele noastre. Ideea perfecţiunii Sale umane este legată de întregul concept biblic al răscumpărării noastre.

Se afirmă aici că Isus Cristos este Dumnezeu întrupat, din nou, referindu-ne la Ioan, capitolul întâi, unde: „Cuvântul S-a făcut trup şi a locuit printre noi.” Şi El este Emanuel – „Dumnezeu cu noi.” El este descendentul lui David, născut din fecioară. O aluzie la proclamarea biblică despre modul miraculos în care a venit Cristos în lume era prin concepţia Sa în pântecele unei fecioare. El era, în ceea ce priveşte natura Sa umană, parte din linia genealogică a lui David. Noul Testament atrage atenţia la semnificaţia faptului că Isus era fiul lui David, şi, totuşi, în acelaşi timp, Domnul lui David. Ne amintim Psalmul 110: „Domnul a zis Domnului meu: Şezi la dreapta Mea…” Şi Acesta, care a venit din seminţia lui David, era, în acelaşi timp, Domnul lui David. El este numit „Fiul mai mare al lui David” în terminologia biblică. Faptul că El era un descendent al lui David este văzut de asemenea şi în Noul Testament ca un lucru crucial pentru împlinirea de către Cristos a profeţiilor mesianice ale Vechiului Testament, pentru că Mesia trebuia să îndeplinească, printre altele, condiţia unui rege, la fel ca şi în cazul lui David, şi anume să fie din tribul lui Iuda. Împărăţia fusese promisă seminţiei lui Iuda chiar din vremea binecuvântării patriarhale pe care Iacov o dăduse fiilor săi. Şi Noul Testament, din nou, notează atent că în ceea ce priveşte obârşia Sa omenească Isus aparţinea seminţiei lui Iuda şi era, în consecinţă, calificat să fie „Leul” din seminţia lui Iuda, Regele regilor şi Domnul domnilor, în împlinirea profeţiilor Vechiului Testament referitoare la Mesia.

Negăm că cel care neagă umanitatea lui Cristos, întruparea Lui sau lipsa Lui de păcat, sau care susţine că aceste adevăruri nu sunt esenţiale pentru Evanghelie va fi mântuit. Aceasta este o negare foarte puternică. Ea aşază întreaga chestiune a mântuirii cuiva în cumpăna afirmaţiei umanităţii lui Cristos. Şi, evident, ceea ce au avut în vedere cei ce au întocmit acest document era una dintre cele mai timpurii erezii cu care a trebuit să se confrunte biserica – docetismul – erezie abordată chiar şi în Noul Testament. Şi docetiştii, care erau influenţaţi de filozofia greacă şi de concepţii negative asupra lucrurilor fizice, negau faptul că Isus a avut un trup omenesc real. Ei credeau că era de neconceput ca Deitatea să se poată uni vreodată cu carnea omenească, pentru că, ceea ce este fizic este implicit imperfect. Şi astfel, adevărata piedică pentru greci nu era învierea pe cât era încarnarea. Şi Ioan, în epistolele sale, adoptă o poziţie atât de fermă încât atunci când tratează toată problema duhului anticristului leagă acest duh al anticristului de negarea faptului că Isus a venit în trup. Şi aceasta însemna pentru Ioan şi pentru scriitorii Noului Testament că oricine nega adevărata încarnare a lui Dumnezeu şi adevărata umanitate a lui Isus era din anticrist. Din moment ce Noul Testament subliniază atât de mult realitatea naturii umane a lui Isus, la fel şi cei ce au constituit acest document mărturisesc ceea ce este comun istoriei creştine şi creştinătăţii ortodoxe clasice în afirmaţia sa despre divinitatea şi umanitatea lui Cristos. Ne amintim că în articolul cinci ni s-a spus că Isus Cristos este singurul mijlocitor între Dumnezeu şi oameni. Şi aceasta este pentru că El, singur, este Cel ce poartă două naturi: o natură divină şi o natură umană.

Isus: Singurul Mântuitor

R. C. Sproul


Continuăm acum cu expunerea documentului elaborat de liderii evanghelici într-un efort de a reinstaura unitatea între evanghelici în ceea ce priveşte semnificaţia Evangheliei. Şi privim la articolele de afirmaţie şi negaţie. Astăzi am ajuns la articolul patru.

Afirmăm că Isus Cristos este singura cale pentru mântuire, singurul mijlocitor între Dumnezeu şi omenire.

Negăm faptul că cineva poate fi mântuit în orice alt fel decât prin Isus Cristos şi Evanghelia Sa. Biblia nu oferă nicio speranţă ca închinătorii sinceri ai altor religii să fie mântuiţi fără credinţă personală în Isus Cristos.

Nu-mi pot imagina o afirmaţie care s-ar confrunta cu mai multă rezistenţă din partea publicului american decât aceasta, pentru că este atât de îngustă şi absolut ne-americană. Drept vorbind, ea înfige un topor la rădăcina pluralismului şi a relativismului. Am fost luaţi cu asalt de ideea că nu contează ceea ce crezi atâta timp cât eşti sincer. Şi că ar exista mai multe căi ce conduc spre cer, iar Dumnezeu nu este atât de îngust încât să ceară o supunere strictă faţă de o cale şi un mijlocitor anume.
Dar, bineînţeles, la acest punct autorii documentului nu încearcă să-şi declare propriul fanatism sau propria îngustime, ci încearcă să fie credincioşi învăţăturii clare a Bibliei şi, nu în ultimul rând, învăţăturii lui Isus Însuşi, care le-a spus ucenicilor Săi: „Eu sunt Calea, Adevărul şi Viaţa. Nimeni nu vine la Tatăl decât prin Mine.” O altă referinţă din Noul Testament, vitală pentru înţelegerea acestei afirmaţii (că Isus Cristos este singurul mijlocitor între Dumnezeu şi omenire), se află în prima scrisoare a lui Pavel către Timotei, în capitolul 2, versetul cinci:

„Căci este un singur Dumnezeu şi este un singur mijlocitor între Dumnezeu şi oameni: Omul Isus Cristos, care S-a dat pe Sine însuşi, ca preţ de răscumpărare pentru toţi: faptul acesta trebuia adeverit la vremea cuvenită.”

Aici apostolul afirmă unicitatea lui Cristos. Şi termenii acestei unicităţi, menţionaţi în mod special în acest text, se concentrează asupra rolului lui Cristos ca mijlocitor. Există puţină ambiguitate în acest text în ceea ce priveşte declaraţia apostolului când spune că există un mijlocitor între Dumnezeu şi omenire – omul Isus Cristos. Ceea ce este ciudat în legătură cu această declaraţie este că pe întreg parcursul istoriei biblice, în special în Vechiul Testament, sunt menţionaţi câţiva oameni care au avut un rol de mijlocitor. Un mijlocitor este unul care „stă la mijloc”, cineva care stă la mijloc între două părţi/persoane, de obicei între două părţi ce sunt înstrăinate sau sunt implicate într-o anume dispută. Vechiul Testament, de exemplu, îl priveşte pe Moise drept mijlocitorul vechiului legământ. El reprezenta poporul Israel în discuţiile sale cu Dumnezeu şi el era de asemenea purtătorul de cuvânt al poporului. În perioada vechi-testamentară profeţii aveau o funcţie de mijlocire, erau mesagerii lui Dumnezeu pentru oameni. Ei stăteau între oameni şi Dumnezeu; şi astfel Dumnezeu vorbea şi Se descoperea profeţilor. În calitate de intermediari profeţii le spuneau oamenilor: „Astfel vorbeşte Domnul.” De asemenea, şi preoţii Israelului, în preoţia aaronică vechi-testamentară, au avut rolul de intermediari prin faptul că vorbeau cu Dumnezeu pentru oameni. Ei erau mijlocitori pentru popor. Chiar şi împăratul Israelului era văzut ca un fel de mediator, pentru că el nu domnea prin puterea proprie, ci acesta era privit ca reprezentantul lui Dumnezeu în faţa oamenilor. Şi de aceea el era responsabil înaintea lui Dumnezeu de domnia sa în dreptate, conform legii împăraţilor în Vechiul Testament.

Deci, de ce spune apostolul Pavel că este un singur mijlocitor între Dumnezeu şi oameni – omul Isus Cristos? Ei bine, el nu ne spune de ce, deci trebuie să ghicesc şi să speculez. Un lucru pe care l-am putea spune în acest moment este că depinde de însemnătatea cuvântului „este.” Şi că el vorbeşte la timpul prezent. Şi poate că tot ce are în vedere apostolul aici este că la momentul când scrie, este numai un mijlocitor existent, şi anume Isus, pentru că toţi ceilalţi oameni sunt predecesori din timpurile vechi. Dar mă îndoiesc foarte mult că aceasta avea în vedere Pavel. Cred că noi trebuie să înţelegem unicitatea slujbei lui Cristos de mijlocitor prin prisma rolului de mediere pe care L-a avut şi care a fost, într-adevăr, absolut unic. Şi această unicitate nu stă numai în lucrarea Sa de mijlocire, ci în lucrarea Sa de mijlocire datorită persoanei Sale; Isus Cristos şi numai Isus Cristos a fost „Dumnezeu om”, Dumnezeu încarnat, Dumnezeu cu noi. Şi astfel, ceea ce face Dumnezeu pentru a aduce împăcare şi răscumpărare între părţile înstrăinate – Dumnezeu şi omenire – este că Dumnezeu ia asupra Lui Însuşi forma unei fiinţe umane. Şi în omul Cristos, Cristos stă în mijloc pentru a aduce reconcilierea între oameni şi Tatăl Său. Şi în această lucrare de mijlocire, în special lucrarea de ispăşire, Cristos şi numai Cristos are calificările să facă ceea ce este necesar în ultimă instanţă pentru a aduce împăcarea.
Ne amintim de Sfântul Anselm la începuturile istoriei Bisericii, care a scris o cărticică în limba latină intitulată „Cur Deus Homo”, care înseamnă „De ce a devenit Dumnezeu Om?” şi în care Anselm a explicat în detaliu de ce a fost necesar pentru mântuirea noastră ca mijlocitorul nostru să fie o persoană ce poseda şi divinitate şi umanitate.

Ce face credinţa creştină unică şi diferită de toate celelalte religii ale lumii? Răspunsul este simplu. Este Cristos. Nimeni nu mai are un mijlocitor divin şi uman. Nicio altă religie nu are o ispăşire care poate acoperi ruptura dintre Dumnezeu şi om. Niciun alt conducător al lumii sau lider religios nu a înviat vreodată din morţi. Confucius a avut înţelepciune dar el a murit. Mahomed este mort. Buda este mort. Şi aşa mai departe. Numai Cristos a avut puterea de a împăca Dumnezeu şi omul. Şi una dintre celelalte calităţi pe care El le-a avut spre deosebire de toţi ceilalţi a fost lipsa de păcat, la care ne vom referi mai târziu în acest document.
Din nou, motivul afirmaţiei că Isus Cristos este singura cale de mântuire este pentru că numai El, în persoana Sa, are calităţile necesare pentru înfăptuirea acestei lucrări de mijlocire, ce trebuie împlinită pentru a aduce împăcarea.

Din nou, au fost persoane care m-au întrebat: „De ce este Dumnezeu atât de îngust încât să ofere un singur mântuitor?” Întrebarea care se pune este: De ce ne-ar oferi Dumnezeu un mântuitor? De ce nu ne-ar condamna pur şi simplu şi de ce nu Şi-ar exercita dreptatea dându-ne ceea ce merităm? De ce trece Dumnezeu prin toată osteneala, în adâncimile şi bogăţiile harului Său, pentru a ne da un mijlocitor care va sta în locul nostru, care va primi judecata pe care o merităm şi care ne va da neprihănirea de care avem nevoie aşa de disperat? De ce nu are doi sau trei, nu ştiu. Dar ceea ce este uimitor pentru mine e că El s-a deranjat să o facă. Şi cred că oamenii trebuie să fie atenţi, în special creştinii care ignoră cam uşor unicitatea lui Cristos spunând „Păi, ştii, nu contează ce crezi. Poţi să crezi în această religie sau în cealaltă” şi aşa mai departe. Dumnezeu este gelos pentru Fiul Său. Isus este singurul Său Fiu preaiubit. În Noul Testament Dumnezeu vorbeşte de trei ori aşa încât să fie auzit. Şi în fiecare din aceste ocazii El anunţă din cer câte ceva referitor la identitatea Fiului Său. „Acesta este Fiul Meu, de El să ascultaţi.” Şi dacă oamenii substituie poziţia pe care I-a dat-o Dumnezeu lui Cristos din veşnicie, în care El singur este vrednic să primească slavă şi cinste, stăpânire şi putere şi dacă Dumnezeu le declară tuturor oamenilor de pretutindeni să accepte şi să-L onoreze pe Cristos, Dumnezeu nu va accepta un locţiitor. Iar tu spui: „Ei bine, nu contează. Eu pot să-l urmez şi pe Buda”, care de fapt a fost un ateu. În orice caz, problema aici este de natură biblică şi are de-a face cu singurul Dumnezeu adevărat. Observaţi că atunci când Pavel afirmă că există un singur mijlocitor, el prefaţează aceasta spunând că este numai un singur Dumnezeu. Şi aceeaşi unicitate a fost declarată de-a lungul Vechiului Testament, unde Dumnezeu a dezaprobat cu fermitate idolatria. Şi chiar prima poruncă a fost o poruncă de exclusivitate: „Să nu ai alţi dumnezei în afară de Mine.” Şi închinarea la Baal, închinarea la Dagon, închinarea la alte deităţi păgâne nu primeşte recomandarea lui Dumnezeu ci condamnarea lui Dumnezeu. Lui nu Îi era plăcută religia falsă, ci a văzut în aceasta o răzvrătire sistematică împotriva propriei Sale glorii.
Şi astfel Pavel pune toate acestea la un loc. Există numai un singur Dumnezeu şi Dumnezeu are doar un Fiu. Şi există un singur mijlocitor între Dumnezeu şi omenire. Acum, aceasta este foarte dificil de acceptat pentru oamenii care au fost scufundaţi în pluralism. Dar ei vor trebui să se certe cu Cristos şi cu apostolii Săi asupra acestei probleme. Biblia nu oferă nicio speranţă închinătorilor sinceri ai altor religii că vor fi mântuiţi fără credinţă personală în Isus Cristos.

Printre cei care practică alte religii ale lumii există oameni care cred că pot fi mântuiţi de Cristos argumentând că ei, de fapt, se închină Lui în ignoranţă dând închinarea lor la ceva sau cineva. Şi oricui este închinător sincer, sau religios sincer, Dumnezeu îi va aplica beneficiile lucrării lui Cristos. Ceea ce afirmă de fapt această negaţie este: „Nu, nu numai că Cristos este necesar, ci credinţa personală în Cristos este necesară ca o obligaţie că Dumnezeu conduce lumea”. Pavel, când le-a vorbit grecilor în mijlocul Areopagului, a spus: „Dumnezeu nu ţine seama de vremurile de neştiinţă şi porunceşte acum tuturor oamenilor de pretutindeni să se pocăiască…” Şi apoi continuă spunând: „că a rânduit o zi, în care va judeca lumea după dreptate, prin Omul pe care L-a rânduit pentru aceasta şi despre care a dat tuturor oamenilor o dovadă netăgăduită prin faptul că L-a înviat din morţi.” Deci, există cerinţa universală ca oamenii să profeseze credinţa în Cristos.

Haideţi să privim, acum, la articolul cinci.

Afirmăm că Biserica este condusă de Dumnezeu şi are astfel obligaţia divină de a predica Evanghelia fiecărei persoane.

Negăm faptul că o clasă sau un grup specific de persoane, oricare ar fi identitatea sa etnică sau culturală, pot fi ignorate sau trecute cu vederea în predicarea Evangheliei. Intenţia lui Dumnezeu este o Biserică globală alcătuită din oameni din orice trib, limbă sau naţiune.

Partea pozitivă a articolului cinci este afirmaţia misiunii bisericii. Misiunea bisericii este definită, în analiza finală, nu de către biserică sau de către comitetul conducător al bisericii. Misiunea bisericii este definită de Domnul bisericii. Şi El defineşte misiunea noastră şi porunceşte ca biserica să se angajeze în evanghelizare. Evanghelizarea nu este niciodată o opţiune pentru biserică. Misiunile nu sunt niciodată o opţiune pentru biserică, dacă biserica este supusă Domnului şi capului bisericii. Pentru că bisericii i se porunceşte să predice Evanghelia fiecărei persoane.

Unul dintre marile scandaluri din istoria creştinătăţii este împotrivirea cu care biserica a răspuns la această poruncă. Rămân încă multe, multe milioane de oameni în această lume care nu au auzit niciodată de Isus Cristos. De fapt, în ziua de astăzi, în timp ce vă vorbesc, se stabileşte un record. Astăzi, vor muri mai mulţi oameni pe planeta pământ fără să fi auzit vreodată de Isus Cristos decât au murit în orice altă zi din istoria omenirii. Şi recordul pe care îl stabilim astăzi îl întrece pe cel care a fost stabilit ieri. Şi recordul pe care îl stabilim astăzi va fi întrecut mâine. Pentru că noi suntem în punctul în care creşterea populaţiei şi explozia extinderii populaţiei lumii se accelerează într-un ritm mai rapid decât face faţă iniţiativa misionară a bisericii. Şi noi pur şi simplu nu am îndeplinit „marea trimitere”. Nu am făcut ceea ce suntem obligaţi, ca şi biserică, să facem. Pentru că ni se porunceşte să ne asigurăm că Evanghelia este predicată fiecărei persoane.

Găsesc interesantă negaţia. „Negăm că vreo clasă sau grup specific, indiferent de identitatea sa culturală sau etnică, pot fi ignorate sau trecute cu vederea în predicarea Evangheliei…” Ce înseamnă aceasta? Noi cunoaştem expresia „Cine se seamănă se adună.” Istoricii sociali, sociologii, antropologii au observat că există o anume identitate socio-economică a fiecărei denominaţiuni protestante din America. Denominaţiunile noastre nu urmăresc linii teologice pe cât urmăresc linii de demarcaţie socio-economică. Sau linii etnice, de cultură. Olandezii merg într-o direcţie. Germanii merg în altă direcţie. Şi aşa mai departe. Noi avem tendinţa să mergem în acea direcţie. Şi avem tendinţa să ne orientăm evanghelizarea spre oameni ca noi. Noi nu vrem să includem grupurile minoritare. Şi ceea ce spune această negaţie este că noi nu trebuie să fim exclusivişti în aceasta. Ci noi trebuie să predicăm Evanghelia la oameni din orice mediu, din orice grup etnic. Şi nu numai atât, ci din fiecare grup religios. Uneori ne implicăm în evanghelizări interculturale dar nu vrem să evanghelizăm musulmanii sau nu vrem să evanghelizăm oameni care sunt implicaţi în alte religii ale lumii, pentru că într-un fel ne imaginăm că ei trebuie excluşi din misiunea de evanghelizare a bisericii.
Nu. Porunca lui Dumnezeu pentru poporul lui Dumnezeu este să predice Evanghelia la oameni de orice limbă, fiecărei naţiuni, fiecărui trib, fiecărei persoane, fără deosebire. Aceasta este o îndatorire teribilă. Şi una în care am fost, mă tem, foarte neglijenţi în a o îndeplini.

Comentariu de încheiere

Poate astăzi ai fost în vreun fel preocupat sau tulburat sau ai simţit o alarmă când m-ai auzit vorbind în termeni atât de înguşti despre exclusivitatea lui Cristos şi a credinţei creştine. Şi dacă te regăseşti în acest caz, permite-mi să te rog simplu să te gândeşti la aceasta. Gândeşte-te la consecinţele pe care le-ar avea punerea liderilor altor religii pe aceeaşi scară sau la acelaşi nivel cu Cristos. Într-un fel, nu există o insultă mai mare decât să-L menţionăm pe Cristos în aceeaşi categorie cu Mohamed, de exemplu. Dacă, într-adevăr, Cristos este cine pretinde că este, nu există altcineva care să se apropie măcar de El. De fapt, dacă este adevărat că sunt multe căi de a ajunge la Dumnezeu, atunci aş putea trage concluzia că una din ele nu este Cristos. Pentru că nu-mi pot imagina una dintre căile spre Dumnezeu declarând lumii că El este singura cale spre Dumnezeu.
Celălalt lucru la care aş vrea să te gândeşti serios este acesta: dacă s-ar întâmpla să mori în această noapte şi să stai în faţa lui Dumnezeu spunându-i De ce ai fost atât de îngust? De ce ne-ai dat doar un Mântuitor? ce crezi că ţi-ar spune Dumnezeu? De fapt, nu-mi pot imagina vreo persoană care ar putea sta vreodată în faţa lui Dumnezeu sugerându-I că El nu a făcut destul având în vedere ceea ce a făcut pentru noi în Cristos Isus.

.

Putere de a mântui

de R. C. Sproul


În ultima noastră sesiune am prezentat noul document pregătit cu privire la unitatea evanghelică, document ce reprezintă o celebrare a unităţii noastre, ca şi creştini evanghelici, în Evanghelie. Am menţionat că acest document include afirmaţii şi negaţii. După ce am prezentat istoria formulării acestui document, am putut, în ultima noastră sesiune, să discutăm prima afirmaţie şi prima negaţie.

Şi astăzi vreau să încep prin a privi la articolul doi al acestui document:

Afirmăm că Evanghelia este puterea mântuitoare a lui Dumnezeu, în faptul că Evanghelia produce mântuire oricărui om care crede, fără deosebire. Această eficienţă a Evangheliei este prin puterea lui Dumnezeu Însuşi.

Negăm că puterea Evangheliei rezidă în elocvenţa predicatorului, în tehnica evanghelistului sau în insistenţa argumentelor raţionale.

La fel cum primul articol şi-a avut rădăcinile şi fundaţia în afirmaţia nou-testamentală că Evanghelia este a lui Dumnezeu, avându-şi originea în Dumnezeu, după cum declară Pavel în primul capitol din Romani, tot astfel şi articolul doi face o afirmaţie similară cu ceea ce declară apostolul mai târziu în primul capitol din Romani. Poate vă amintiţi că în primul capitol din Epistola către Romani începând cu versetul 14 Pavel afirmă:

14. Eu sunt dator şi grecilor şi barbarilor, şi celor învăţaţi şi celor neînvăţaţi.
15. Astfel, în ce mă priveşte pe mine, am o vie dorinţă să vă vestesc Evanghelia vouă celor din Roma.
16. Căci mie nu mi-e ruşine de Evanghelia lui Cristos; fiindcă ea este puterea lui Dumnezeu pentru mântuirea fiecăruia care crede: întâi a iudeului, apoi a grecului;
17. deoarece în ea este descoperită o neprihănire pe care o dă Dumnezeu, prin credinţă şi care duce la credinţă, după cum este scris: „Cel neprihănit va trăi prin credinţă.”

Şi eu cred că fiecare erudit al Noului Testament care a scris vreodată un comentariu la Epistola cătreRomani este de acord că aceste cuvinte citate mai sus reprezintă afirmaţia tematică a întregii epistole. În Romani Pavel nu face altceva decât să explice cititorilor săi semnificaţia şi conţinutul acestei Evanghelii prezentate în primul capitol şi cu care s-a declarat pe el însuşi dator s-o predice grecilor şi barbarilor; de asemenea a afirmat că nu îi este ruşine de Evanghelie, pentru că Evanghelia este puterea lui Dumnezeu pentru mântuire.
Acum, veridicitatea acestui enunţ este atât de evidentă pentru creştinătatea evanghelică istorică încât ne întrebăm de ce este necesar ca cineva, la sfârşitul secolului douăzeci, să facă o astfel de afirmaţie pentru a atrage atenţia la un lucru evident. Să spui că Evanghelia este puterea lui Dumnezeu pentru mântuire este ca şi cum ai „căra apă la râu”. Tot astfel e şi în negaţie să respingi ideea că puterea de mântuire, puterea salvatoare a lui Dumnezeu stă în tehnicile evanghelistului, în elocvenţa predicatorului sau în isteţimea argumentelor raţionale.
Cred că motivul pentru care acest lucru este necesar în ziua de astăzi şi în timpul nostru este pentru că noi am devenit atât de pricepuţi în a studia tehnici de marketing, în a născoci diferite formule şi rezultatele lor previzibile şi în a ne pune speranţele în programe şi tehnici care, credem noi, vor reuşi să pună oamenii într-o stare de mântuire. Şi este atât de uşor să ne lăsăm prinşi în aceste metode încât începem să credem că puterea de a schimba vieţile oamenilor se găseşte în programele, metodele sau tehnicile noastre. Şi uneori devenim atât de captivaţi de tehnicile şi metodele noastre încât ne temem de vreo influenţă negativă a unei prezentări clare şi îndrăzneţe a Evangheliei însăşi.
Ne amintim de avertismentul lui Luther din secolul XVI – oricând Evanghelia este proclamată cu îndrăzneală şi claritate, rezultatul este conflictul. Şi chiar dacă acel conflict este manifestat de ofensiva care există în Evanghelie şi pe care mulţi oameni caută cu disperare să o evite. Noi nu dorim să aducem vreo ofensă. Noi nu dorim să pierdem membrii bisericii. Noi dorim să creştem la număr. Şi astfel, ceea ce se întâmplă de fapt este că uneori noi facem tot posibilul să obstrucţionăm Evanghelia de teamă că puterea ei de a introduce conflict în biserica noastră va avea o influenţă negativă asupra congregaţiei. Şi în acest fel, pentru a evita conflictele, ne concentrăm asupra oricărui alt lucru în afară de Evanghelie, uitând că ea este Evanghelia căreia Dumnezeu i-a dat puterea Lui şi puterea Duhului Sfânt. Deoarece chiar şi atunci când Pavel spune că Evanghelia este puterea lui Dumnezeu pentru mântuire, ceea ce spune el de fapt aici este că în acest mesaj Dumnezeu a investit resursele Cerului pentru a produce rezultatul dorit al răscumpărării omenirii. Dumnezeu este Cel care împuterniceşte Evanghelia Sa. Evanghelia este cea pe care Duhul Sfânt o însoţeşte şi promite să o folosească spre a convinge lumea de păcat şi neprihănire şi spre a aduce oamenii la credinţă şi viaţă veşnică. Şi dacă noi deconectăm această putere şi căutăm să o substituim cu o altă putere umană, ratăm încă de la început întreaga misiune a bisericii. Şi astfel, avem într-adevăr nevoie să ni se reamintească faptul că această putere este eliberată prin predicarea Evangheliei, dacă dorim să vedem prezenţa puternică a lui Dumnezeu şi prezenţa puternică a Duhului Sfânt în mijlocul nostru şi în mijlocul bisericilor noastre. Şi da, vor apărea conflicte. Da, va fi împotrivire pentru unii. Dar acesta este preţul pe care trebuie să-l plătim pentru credincioşie şi pentru faptul că deschidem uşile bisericii astfel încât vântul Duhului să sufle iar puterea lui Dumnezeu să aducă oameni la mântuire.

Acum, în negaţie citim:

Negăm că puterea Evangheliei rezidă în elocvenţa predicatorului…

Mai înainte de toate, daţi-mi voie să vă reamintesc că nu este niciun păcat în elocvenţă şi nu este nimic rău în faptul că unii predicatori caută să-şi îmbunătăţească darul de vorbire în public. La cursurile noastre se petrece mult timp ajutând şi instruind predicatorii în metode corecte de discurs public şi de organizare a conţinutului predicilor lor şi aşa mai departe. Şi toate acestea sunt bune atâta timp cât nu începem să ne încredem în chestiuni de formă şi elocvenţă considerându-le energia ce alimentează eficienţa Evangheliei.

Ni se aminteşte din nou prin învăţătura lui Pavel din 1Corinteni, capitolul 1, versetul 18:

18. Fiindcă propovăduirea crucii este o nebunie pentru cei ce sunt pe calea pierzării: dar pentru noi, care suntem pe calea mântuirii, este puterea lui Dumnezeu.
19. Căci este scris: „VOI PRĂPĂDI ÎNŢELEPCIUNEA CELOR ÎNŢELEPŢI ŞI VOI NIMICI PRICEPEREA CELOR PRICEPUŢI.”
20. Unde este înţeleptul? Unde este cărturarul? Unde este vorbăreţul veacului acestuia? N-a prostit Dumnezeu înţelepciunea lumii acesteia?
21. Căci întrucât lumea, cu înţelepciunea ei, n-a cunoscut pe Dumnezeu în înţelepciunea lui Dumnezeu, Dumnezeu a găsit cu cale să mântuiască pe credincioşi prin nebunia propovăduirii crucii.

Şi mai târziu, în capitolul 2, apostolul declară:

1. Cât despre mine, fraţilor, când am venit la voi, n-am venit să vă vestesc taina lui Dumnezeu cu o vorbire sau înţelepciune strălucită.
2. Căci n-am avut de gând să ştiu între voi altceva decât pe Isus Cristos şi pe El răstignit.
3. Eu însumi, când am venit în mijlocul vostru, am fost slab, fricos şi plin de cutremur.
4. Şi învăţătura şi propovăduirea mea nu stăteau în vorbirile înduplecătoare ale înţelepciunii, ci într-o dovadă dată de Duhul şi de putere,
5. pentru ca credinţa voastră să fie întemeiată nu pe înţelepciunea oamenilor, ci pe puterea lui Dumnezeu.

Acum, Pavel ne dă un indiciu în ce priveşte dificultatea sa în exprimare. Dar, chiar dacă menţionările din epistolele sale din Noul Testament sunt vreo indicaţie în acest sens, nimeni nu l-ar putea acuza vreodată pe apostolul Pavel că nu s-a exprimat clar şi fluent. Pavel este cu siguranţă elocvent, cel puţin în scriere. Şi Pavel manifestă cu certitudine o înţelepciune ieşită din comun; iar pătrunderea minţii sale şi forţa argumentelor raţionale sunt convingătoare. Cu toate că Pavel era considerat poate cel mai educat om din Palestina la timpul când îşi exercita lucrarea, el nu şi-a pus încrederea în aceste iscusinţe şi abilităţi omeneşti pentru a vedea efectul Evangheliei. El era convins că puterea nu stătea în îndemânarea sau tehnica lui, ci în Dumnezeu. Şi lucrurile pe care Dumnezeu le consideră înţelepte sunt deseori privite ca nebunie de către această lume. Deci, din nou, ceea ce se neagă aici nu este valoarea oratoriei sau valoarea tehnicilor evanghelistice sau valoarea argumentelor raţionale, ci puterea acestor lucruri de a produce mântuire. Din nou, întregul articol (articolul doi) îşi concentrează atenţia asupra necesităţii de a privi la Dumnezeu şi la Evanghelia Sa, dacă dorim să experimentăm putere eficientă în viaţa noastră spirituală.

Haideţi să trecem la articolul trei:

Afirmăm căEvanghelia diagnostichează condiţia umană universală ca una de revoltă păcătoasă împotriva lui Dumnezeu, care, dacă rămâne neschimbată, va duce fiecare persoană la pierzare veşnică sub condamnarea lui Dumnezeu.

Noi negăm orice respingere a decăderii naturii omeneşti sau orice declaraţie a bunătăţii prezente sau a divinităţii rasei umane.

Ei bine, dacă am sta să examinăm conţinutul Evangheliei aşa cum apare el în Noul Testament, Evanghelia este vestea bună şi ea rezumă, mai înainte de toate, persoana şi lucrarea lui Cristos; şi ea ne spune cum putem beneficia de ceea ce a făcut Cristos pentru noi, aşa după cum vom vedea. Evident, declararea condiţiei umane universale de răzvrătire păcătoasă înaintea lui Dumnezeu nu face parte din veştile bune. Deci, de ce ar conţine acest document o afirmaţie despre păcatul omenesc? Ei bine, pentru a răspunde la această întrebare l-am putea întreba mai întâi pe apostolul Pavel de ce a procedat în modul în care a făcut-o, din nou, în epistola sa către Romani. După ce prezintă Evanghelia în capitolul întâi afirmând tematic că Evanghelia este puterea lui Dumnezeu spre mântuire, după ce vorbeşte despre descoperirea acestei Evanghelii şi înainte de a lămuri conţinutul său aproape că deviază acolo unde începe să discute, destul de mult de altfel, despre condiţia umană decăzută. În versetul 18 al capitolului întâi el spune:

18. Mânia lui Dumnezeu se descoperă din cer împotriva oricărei necinstiri a lui Dumnezeu şi împotriva oricărei nelegiuiri a oamenilor, care înăduşă adevărul în nelegiuirea lor.

Şi ceea ce face Pavel, începând cu versetul optsprezece din capitolul întâi şi până la începutul capitolului trei, este că el pune fundaţia pentru necesitatea Evangheliei. Observaţi că această afirmaţie spune că Evanghelia diagnostichează, implicit, condiţia umană, pentru că Evanghelia nu este altceva decât un remediu, este tratamentul pentru maladia ce ne ţine în această ruină. Orice medic, mai înainte de a vindeca o boală sau de a lucra la aceasta, va începe lucrarea de diagnosticare, pentru a cunoaşte, prin examinarea sa, care este condiţia pacientului său. Şi astfel, fundalul pe baza căruia cineva urmează să audă Evanghelia ca veste bună, este ca mai întâi să înţeleagă veştile rele. Să înţeleagă de ce avem nevoie în primul rând de Evanghelie.
În biserica noastră, în fiecare dimineaţă de duminică avem o secţiune din slujbă în care citim o poruncă din Decalog urmată de o expunere a sa din Catehismul Heidelberg şi apoi o rugăciune de mărturisire a încălcării acelei porunci specifice. Şi eu explic congregaţiei că motivul pentru care ne concentrăm atenţia la lege este pentru că legea ne conduce la Evanghelie. Şi până când nu înţelegem legea, faptul că am încălcat legea şi că suntem sub acuzarea sa şi expuşi judecăţii lui Dumnezeu pentru că am încălcat legea, nu este nicio valoare în veştile Evangheliei. Mulţi oameni din ziua de astăzi aud Evanghelia şi spun: „Şi ce?” Aceasta se întâmplă deoarece ei sunt complet insensibili faţă de situaţia primejdioasă în care se găsesc ca şi rebeli în faţa lui Dumnezeu. Chiar în centrul Evangheliei se află mesajul împăcării. Una din condiţiile absolute, una din cerinţele necesare pentru împăcare este alienarea sau înstrăinarea. Nu poţi să ai împăcare decât dacă a existat o înstrăinare iniţială ce necesită reconciliere. Şi oamenii nu devin entuziasmaţi faţă de Evanghelie astăzi pentru că ei nu cred că există o înstrăinare reală între ei şi Dumnezeu. Dar Scripturile, în special Pavel în primele trei capitolele din Romani arată că toate fiinţele umane s-au răzvrătit împotriva lui Dumnezeu. Toţi au distorsionat adevărul Său. Condiţia noastră umană fundamentală ca rebeli în creaţia lui Dumnezeu este de a refuza să-L onorăm ca Dumnezeu sau să fim recunoscători. Acesta nu este un caz izolat de păcătoşi într-o stare gravă sau de criminali. Această stare este universală. Şi el îi aduce pe toţi, mai întâi pe iudei, apoi pe greci şi întreaga lume înaintea tribunalului lui Dumnezeu; şi arată că fiecare persoană este vinovată. Că nu este nimeni neprihănit, niciunul. Că nu este niciunul care să facă binele şi că toţi au păcătuit şi sunt lipsiţi de gloria lui Dumnezeu.
Dacă nu înţelegem aceasta, nu vom înţelege niciodată cu adevărat semnificaţia Evangheliei. De ce este atât de importantă îndreptăţirea numai prin credinţă? Este importantă pentru că Dumnezeu este drept şi noi nu suntem. Şi până când nu înţelegem că Dumnezeul care guvernează cerul şi pământul este un Dumnezeu sfânt, un Dumnezeu neprihănit, care ne va judeca potrivit dreptăţii sale desăvârşite, până când nu înţelegem pe lângă aceasta şi faptul că noi suntem nedrepţi şi că, dacă Dumnezeu ne judecă după standardul Său de dreptate, noi vom fi veşnic sub condamnarea Sa, doctrina îndreptăţirii fiind nesemnificativă sau fără importanţă. Dar dacă Dumnezeu este drept şi noi nu suntem drepţi, atunci întrebarea cum o persoană nedreaptă poate fi îndreptăţită în faţa unui Dumnezeu sfânt şi drept devine cea mai importantă întrebare cu care ne-am confruntat vreodată.
Şi astfel, negaţia articolului trei spune:

Noi negăm orice respingere a decăderii naturii omeneşti sau orice declaraţie a bunătăţii prezente sau a divinităţii rasei umane.

Gânduri de încheiere

Unul dintre cele mai înfricoşătoare lucruri pe care le-am citit în ultimii ani a fost un sondaj desfăşurat printre evanghelici, în care majoritatea intervievaţilor susţineau că sunt de acord cu afirmaţia că omul este în esenţă bun. Şi această negare fundamentală a păcatului originar şi adoptare a umanismului mă înspăimântă. Şi tu poate eşti una dintre aceste persoane care cred că, deşi nu sunt perfecte, deşi au făcut anumite lucruri greşite, totuşi, fundamental, esenţialmente, sunt bune. Dacă te bazezi pe această convingere, îţi promit, te bazezi pe o casă construită pe nisip şi eşti într-un pericol uriaş de eşec în faţa tronului de judecată al lui Dumnezeu. Poate şi mai dramatică este creşterea unei noi forme de gnosticism din zilele noastre, cu influenţa gândirii New Age, care a penetrat la scară largă până şi biserica: oamenii sunt încurajaţi să creadă că ei, într-un anume sens, sunt ei înşişi divini. Şi, bineînţeles, cei ce sunt divini nu au nevoie de Evanghelie. Ei nu au nevoie de răscumpărarea lui Cristos. Pentru că, dacă ei sunt deja Dumnezeu, au ieşit de sub ameninţarea judecăţii.
Dar această negare din articolul trei confirmă negarea oricărei declaraţii sau pretenţii de bunătate prezentă a oamenilor sau a divinităţii lor. Şi v-aş încuraja să reflectaţi la aceste lucruri şi să conştientizaţi că, datorită păcatului nostru, avem nevoie de Evanghelie. Eu am nevoie de Evanghelie. Tu ai nevoie de Evanghelie.

Tradus de Cristian Coţovan

Evanghelia lui Dumnezeu

de R. C. Sproul


În februarie 1998 a avut loc o întâlnire în Washington D.C. la care au participat lideri evanghelici adânc preocupaţi de problemele apărute în ultimii ani, printre evanghelici, cu privire la Evanghelie şi la doctrina istorică a justificării doar prin credinţă. Dialogurile ce avuseseră loc între unii lideri evanghelici şi membri ai Bisericii Romano-Catolice din America, ce au rezultat în afirmaţii publicate în care se cădea de acord asupra problemelor de credinţă şi se declara o unitate a credinţei în Evanghelie, au provocat unele disensiuni între alţi evanghelici, care nu erau de acord cu o astfel de declaraţie a unităţii. Şi astfel, această întâlnire care a avut loc la Washington a implicat reprezentanţi ai acelora ce participaseră la dialogul cu teologii romano-catolici cât şi pe cei ce nu erau mulţumiţi cu o parte a declaraţiei ce derivase din aceasta. Ca rezultat al acestei întâlniri s-a căzut de acord că existau probleme serioase în rândurile lumii evanghelice, ce-au provocat dezintegrarea unei unităţi formate încă de la Reforma Protestantă din secolul XVI, unitate ce rămăsese foarte solidă timp de patru sute cincizeci de ani.
Am văzut biserici evanghelice cu diferenţe mari de teologie în multe, multe puncte. Dar în ciuda acestor diferenţe teologice, se putea simţi mereu acea unitate şi colaborare când era vorba despre afirmarea centrală a doctrinei justificării doar prin credinţă, ce era privită istoric de evanghelici ca esenţială pentru Evanghelia Noului Testament.

Această discuţie iscată în ultimii ani şi unitatea ce a început să se destrame au cauzat atât de multă tulburare încât aceşti lideri, care s-au întrunit în Washington în februarie 1998, au spus că lucrul de care avem cu adevărat nevoie în lumea evanghelică de astăzi este o încercare de a restaura această unitate istorică şi de a căuta această unitate într-o afirmare comună a Evangheliei. Între timp, Alianţa Evanghelicilor, ce s-a întrunit în Philadelphia, a petrecut trei zile străduindu-se să determine care era cea mai presantă problemă teologică a zilelor noastre. Şi acest grup a convenit că cea mai importantă problemă a zilelor noastre, teologic vorbind, era Evanghelia însăşi. Şi au fost exprimate temeri că înţelegerea istorică a Evangheliei era confundată şi era în pericolul de a cădea în obscuritate.

Ei bine, ca un rezultat al acestui lucru, în discuţiile ce au avut loc în Washington a fost numit un comitet de redactare, cu reprezentanţi ai celor ce susţinuseră afirmarea credinţei unificate cu romano-catolicii şi ai celor ce se opuseseră acestei iniţiative, în speranţa că vor emite o afirmaţie referitoare la justificare şi Evanghelie ce va restaura unitatea între liderii evanghelici. Şi acest comitet s-a întâlnit şi a lucrat mai mult de un an de zile pentru a emite un document. Şi sunt bucuros să anunţ că această iniţiativă a fost realizată; şi cred că s-a făcut un pas uriaş spre restaurarea unităţii de care ne-am bucurat atât de mult în trecut.

Ceea ce doresc să fac astăzi şi în zilele ce vor urma este să ofer o expunere a unei părţi din acest document ce a fost formulat de către comitetul respectiv. Mai înainte de a face aceasta, daţi-mi voie să menţionez numele persoanelor ce au participat la redactarea acestui document. Acest comitet se numeşte „Comitetul pentru Unitatea Evanghelică” şi-i include pe: John N. Akers, John Ankerberg, John Armstrong, Keith Davy, Maxie Dunnam, Dr. Timothy George, Erwin Lutzer, Harob Myra, David Neff, Dr. J.I. Packer, R.C. Sproul, Dr. John Woodbridge, Dr. D.A. Carson, Thomas Oden şi Dr. Scott Hafemann.

Şi aceşti bărbaţi, cum am spus, au lucrat împreună un an pentru a produce acest document. Şi chiar acum acesta circulă în rândurile liderilor evanghelici proeminenţi pentru a forma un comitet naţional de aprobare a sa. Documentul este intitulat „Evanghelia lui Isus Cristos, o celebrare evanghelică.” Şi documentul este împărţit în două părţi. Prima parte este un preambul care oferă un rezumat al punctelor cheie afirmate de către toţi şi o exprimare populară a conţinutului Evangheliei. Şi ceea ce vreau să spun prin „expresie populară” este o explicare a Evangheliei în limbajul simplu, al oamenilor de rând, ce caută să evite expresii teologice tehnice. Şi apoi, a doua parte a documentului oferă o afirmaţie confesională într-un limbaj teologic mai precis, după formatul „afirmaţiilor” şi „negaţiilor.” Şi asupra acestor afirmaţii şi negaţii aş dori să mă opresc puţin şi să le comentez în zilele ce vor urma.

Formatul afirmaţiei şi negaţiei are o istorie lungă, lungă în biserică. Ideea este de a crea echilibru între afirmaţia pozitivă a ceea ce se mărturiseşte şi negaţia ei. Unul dintre motivele acestui format este că în zilele noastre, acolo unde a existat o puternică influenţă a filozofiei relativismului şi pluralismului, după cum am aflat, a apărut ceva oarecum ciudat în comunitatea creştină, ce este diferit de două mii de ani de istorie creştină. Şi aceasta se întâmplă când oamenii sunt dispuşi să afirme ceea ce cred în mod personal, dar găsesc incorect, din punct de vedere politic, să nege opusul. Am întâlnit această relativizare a adevărului când o persoană spune: „ei bine, eu cred ceea ce cred şi este adevărat pentru mine; dacă tu crezi opusul, este ok, este adevărat şi pentru tine.” În timp ce, în istoria bisericii, când aceasta era forţată, ameninţată de diferitele erezii să îşi mărturisească public credinţa, nu numai că profesa ceea ce credea, dar de asemenea specifica anumite erori ce trebuiau evitate. Găsim aceasta în Conciliul de la Nicea, Conciliul de la Calcedon şi în alte momente majore din istoria bisericii.
Ei bine, cunoscând acestea, haideţi să ne îndreptăm atenţia acum spre conţinutul acestor afirmaţii şi negaţii.

Noi afirmăm că Evanghelia încredinţată Bisericii este, în primă instanţă, Evanghelia lui Dumnezeu. Dumnezeu este autorul ei şi El ne-o descoperă prin Cuvântul Său. Autoritatea şi adevărul ei sunt numai în El.

Noi negăm faptul că adevărul sau autoritatea Evangheliei derivă din orice fel de intuiţie sau invenţie omenească. De asemenea negăm faptul că adevărul sau autoritatea Evangheliei rezidă în autoritatea vreunei biserici anume sau instituţii umane.

Ceea ce se afirmă în esenţă aici, în primul articol, este paternitatea şi dreptul de proprietate asupra Evangheliei – rămânând în Dumnezeu Însuşi. Citind Epistolalui Pavel către Romani, chiar în primul capitol, în primul rând al epistolei sale găsim scris:

1 Pavel, rob al lui Isus Cristos, chemat să fie apostol, pus deoparte ca să vestească Evanghelia lui Dumnezeu,
2 pe care o făgăduise mai înainte prin proorocii Săi în Sfintele Scripturi.

Pavel foloseşte aici sintagma „Evanghelia lui Dumnezeu.” Când vorbeşte de Evanghelia lui Dumnezeu, structura gramaticală, aici, în limba greacă, indică faptul că ceea ce spune apostolul despre Evanghelie sau Vestea Bună, despre mesajul Evangheliei, nu înseamnă doar că ea este un mesaj despre Dumnezeu. Cu siguranţă este un mesaj despre Dumnezeu, dar cuvântul Lui este o formă a genitivului de posesiune; prin urmare înseamnă că Evanghelia aparţine lui Dumnezeu, este declaraţia Lui, este mesajul Lui. El este originea sau autorul Evangheliei. Şi de asemenea, vedem în limba noastră o strânsă legătură între cuvântul autor şi autoritate. Cuvântul autor este conţinut în cuvântul autoritate. Dumnezeu este Cel care declară Evanghelia în primă instanţă. Este mesajul Său. El este autorul original. Şi ca proprietar şi autor al Evangheliei, El este Cel care îi conferă autoritatea durabilă.
Şi astfel, mesajul pe care noi îl proclamăm ca şi creştini, pe care îl numim Evanghelie, nu este o idee pe care au scos-o la iveală unii învăţători religioşi în antichitate. Chiar şi la începuturile Vechiului Testament întâlnim indicii şi porţiuni ale Evangheliei proclamate în paginile textului şi anunţate de profeţi. Şi cu siguranţă biserica Noului Testament primeşte Evanghelia direct de la Cristos şi de la apostolii Lui. Putem spune că primul mare apostol al evangheliei a fost Cristos Însuşi. Chiar şi atunci când Cristos vestea Evanghelia, El împlinea voia Tatălui. Tatăl L-a trimis să facă această proclamaţie. Tatăl I-a dat autoritatea de a vorbi despre Evanghelie contemporanilor Săi. După cum ştim, Isus a spus: „Învăţătura Mea nu este a Mea, ci a Celui ce M-a trimis pe Mine.” Şi astfel, chiar şi Evanghelia pe care o primim de la Isus îşi are autoritatea ultimă în Dumnezeu Însuşi.

De asemenea, această primă afirmaţie include în ea, ţinând seama de declaraţia sa de autoritate, o slabă referinţă către principiul Reformei Sola Scriptura. Ştim că cele două probleme esenţiale ale reformei din secolul XVI sunt deseori numite factorul material al Reformei şi factorul formal al Reformei. Factorul material, sau ceea ce a constituit principala dispută la acel moment, era doctrina Sola Fide a justificării numai prin credinţă. Şi această cauză a constituit problema centrală a secolului XVI, iar protestanţii au devenit cunoscuţi ca evanghelici – luând numele de la cuvântul Evangel,o traducere acuvântului grec euangelion, care este cuvântul din Noul Testament pentru Evanghelie. Deci, reformatorii protestanţi au fost numiţi evanghelici pentru că ei susţineau în controversa referitoare la doctrina justificării numai prin credinţă că principalul obiect supus riscului era însăşi conţinutul Evangheliei. Dar, bineînţeles, în umbră, pe tot parcursul acestei întregi controverse se defăşura disputa continuă legată de autoritatePe ce bază îndrăznea Luther să se deosebească de învăţătura bisericii sale mamă? Şi în dezbaterile de la Leipzig şi Augsburg cu Cardinalul Cajetan şi Eck Luther a fost obligat să recunoască public faptul că, în raţionamentul său, era posibil ca Papa să greşească şi consiliile bisericii să greşească. Şi el a afirmat că ar fi fost dispus să îşi schimbe poziţia referitoare la justificare dacă i s-ar fi putut demonstra că învăţătura sa nu era conform Bibliei. Pentru Luther autoritatea monumentală era numai şi numai Scriptura. Ne amintim momentul de criză de la Dieta de la Worms, unde Luther a fost judecat şi i s-a cerut să renunţe la învăţătura lui. La aceasta el a răspuns cu renumita afirmaţie: „Dacă nu sunt convins de Sfânta Scriptură, nu pot renunţa la ceea ce cred. Mintea mea este captivată. Conştiinţa mea este subjugată de Cuvântul lui Dumnezeu şi nu este nici drept, nici prudent să acţionez împotriva conştiinţei. Aceasta este poziţia mea. Nu pot face altceva. Dumnezeu să-mi ajute.”
Aici, factorul formal al Reformei era declarat public cu acest principiu: singură Scriptura are autoritate de constrângere asupra conştiinţei credinciosului. Şi în acea dezbatere din secolul XVI Roma a argumentat că, într-un anume sens, autoritatea Scripturii rezidă în autoritatea conferită de Biserică. Deoarece Biserica a fost cea care a declarat iniţial autoritatea Scripturii.

Prin urmare, ce se are în vedere în această primă afirmaţie, când se afirmă că „Dumnezeu este autorul Evangheliei şi El ne-o revelează prin Cuvântul Său – autoritatea şi adevărul ei sunt numai în El”, este acest principiu al autorităţii Scripturii care singură ne poate trage la răspundere totală. Şi aceasta deoarece motivul pentru care Sola Scriptura a fost numit Sola Scriptura este pentru că Scriptura era privită a fi Cuvântul lui Dumnezeu. Şi numai Cuvântul lui Dumnezeu are autoritatea ultimă şi absolută de a ne constrânge, de a ne subjuga conştiinţele.

Şi apoi negaţia: „Negăm faptul că adevărul sau autoritatea Evangheliei derivă din orice fel de intuiţie sau invenţie omenească. De asemenea negăm faptul că adevărul sau autoritatea Evangheliei rezidă în autoritatea vreunei biserici anume sau instituţii umane.”

Autoritatea sa este în Dumnezeu şi numai în Dumnezeu.

Acum, permiteţi-mi să vorbesc un moment despre ramificaţiile practice ale acestui fapt. Când noi declarăm Evanghelia, când predicăm Evanghelia, facem aceasta pe baza autorităţii divine. Nu pot spune nimănui să creadă în Isus Cristos ca şi Salvator pe baza autorităţii mele; ci atunci când predicăm Evanghelia noi suntem simpli mesageri, ambasadori care comunică un mesaj ce îşi are originea în Dumnezeu Însuşi. Aceasta spune Pavel chiar la începutul Epistolei sale către Romani, pe care o va dedica în întregime expunerii conţinutului Evangheliei. El începe prin a se identifica pe el însuşi ca apostol, acela care este chemat de Dumnezeu şi pus deoparte de către Dumnezeu dar care comunică un mesaj ce nu este invenţia lui. Că autoritatea apostolică a lui Pavel nu este autoritatea sa finală, ci mai degrabă este Evanghelia lui Dumnezeu. Dumnezeu o declară. Dumnezeu o posedă. Dumnezeu îi dă autoritatea.

Comentariu final

Am menţionat problema iscată în ultimii ani în lumea evanghelică referitoare la unitatea în Evanghelie, dar, şi mai important, în ce priveşte înţelegerea conţinutului Evangheliei. S-au efectuat sondaje printre evanghelici iar acestea au fost oarecum alarmante deoarece au scos la iveală o ignoranţă răspândită faţă de ceea ce este Evanghelia, faţă de conţinutul său, de ceea ce reprezintă Vestea Bună şi de ce înseamnă să crezi în Evanghelia lui Isus Cristos. Şi astfel, ceea ce găsim în acest document este o expunere nu numai a originii Evangheliei dar şi a însemnătăţii sale. Pentru că cel mai important lucru pentru noi ca şi creştini este să înţelegem Evanghelia corect. Dacă nu înţelegem Evanghelia corect, nu vom ajunge foarte departe în înţelegerea plinătăţii credinţei noastre în Cristos.

Cristos şi doctrina

R.C. Sproul


Astăzi ajungem la sfârşitul studiului nostru, Celebrarea Evangheliei, pe care l-am examinat pe parcursul ultimelor zile. După cum vă amintiţi, acest document a fost semnat de peste o sută de persoane evanghelice proeminente din America. Studiul are două părţi: un preambul, care stabileşte natura Evangheliei în limbaj simplu şi o serie de optsprezece afirmaţii şi negaţii, care tind să fie puţin mai teologice şi mai exacte. Am examinat aceste afirmaţii şi negaţii. Azi suntem la articolul cu numărul şaptesprezece, care spune astfel:

Afirmăm că, deşi doctrina este vitală pentru sănătatea şi bunăstarea spirituală, noi nu suntem mântuiţi prin doctrină. Doctrina este necesară pentru a ne informa despre cum putem fi mântuiţi prin Cristos, dar Cristos este Cel care ne mântuieşte.

Negăm că doctrina Evangheliei poate fi respinsă fără consecinţe. Negarea Evangheliei aduce ruină spirituală şi ne expune la judecata lui Dumnezeu.

Acest articol este similar în unele privinţe cu articolul şaisprezece, care scoate în evidenţă ideea că noi suntem justificaţi prin posedarea credinţei, nu doar printr-o simplă profesare a credinţei. Şi se leagă în acest fel: noi putem avea doctrina corectă a Evangheliei astfel încât să obţinem punctajul maxim la testul teologic despre conţinutul Evangheliei, dar o cunoştinţă a Evangheliei, chiar o acceptare intelectuală a acestei cunoştinţe nu ne mântuieşte. Ceea ce ne mântuieşte, bineînţeles, este Isus Cristos. El este Mântuitorul sufletelor noastre.
Aceasta nu înseamnă că doctrina lui Cristos şi doctrina privitoare la Evanghelie nu sunt importante, după cum spune articolul la început: „Afirmăm că, deşi doctrina este vitală pentru sănătatea şi bunăstarea spirituală, noi nu suntem mântuiţi prin doctrină.” Prin urmare, vedem ceea ce nu face doctrina: nu ne mântuieşte. Totuşi, se afirmă că adevărata doctrină este vitală pentru sănătatea şi bunăstarea spirituală.

Îmi amintesc că în secolul al XVI-lea, în mijlocul controverselor, Martin Luther a făcut o remarcă referindu-se la critica satirică a lui Erasmus din Rotterdam vizavi de corupţia din sânul Bisericii Romano-catolice. El a spus: „Erasmus l-a atacat pe Papă în stomacul său, dar eu l-am atacat în doctrina sa.” Bineînţeles, astăzi ar fi mult mai scandalos să-l loveşti pe careva în stomac decât în doctrină, deoarece trăim într-o vreme în care doctrina se pare că nu contează foarte mult pentru oameni.
Cu o altă ocazie, Luther a fost provocat datorită unor urmaşi ai săi care au expus minciuni scandaloase. El a admis că existau multe persoane în mişcarea Reformei ale căror vieţi erau corupte şi aduceau scandal asupra Evangheliei. El a declarat: „Aceasta este valabil în orice grup care mărturiseşte ceva, dar ceea ce avem noi este doctrină corectă.” Luther nu a spus că doctrina corectă scuză comportamentul corupt. Ceea ce a zis el este că poţi avea o doctrină corectă şi în acelaşi timp o viaţă coruptă. Dar nu poţi avea cu adevărat o viaţă plăcută lui Dumnezeu dacă ignori adevărul lui Dumnezeu, pe care El ni l-a dat în Sfânta Scriptură.
Pentru că în aceasta constă doctrina. Noi avem tendinţa să credem că doctrina este o listă abstractă de propoziţii care sunt ferecate în sălile prăfuite ale bibliotecilor sau claselor lumii academice. Şi că doctrina nu are un impact prea mare asupra trăirii noastre practice, de zi cu zi. Dar aceasta este ca şi cum am spune că Biblia nu are impact asupra vieţilor noastre. Ea este descoperirea adevărului lui Dumnezeu pentru noi şi noi putem face o distincţie între ortodoxie şi ortopractică, adică între doctrină şi practică; şi trebuie să facem această deosebire. Dar, în timp ce facem această distincţie, nu trebuie să le separăm una de cealaltă, pentru că adevărata trăire trebuie să curgă dintr-o înţelegere adevărată a conţinutului pe care ni-l descoperă Dumnezeu în Sfânta Scriptură. Şi aceasta este cu siguranţă adevărat când ajungem la înţelegerea Evangheliei.

Am scris o carte ce tratează criza evanghelică din zilele noastre. Cartea este împărţită în trei părţi. Prima parte este o trecere în revistă, din punct de vedere istoric, a mişcării evanghelice din secolul al XVI-lea până astăzi, precum şi a crizei din evanghelismul de astăzi. A doua parte este o analiză critică a celui de-al doilea Conciliu Ecumenic Romano-catolic din Trent, iniţiativă numită „Darul mântuirii.” Şi a treia secţiune este un comentariu asupra acestor articole de afirmaţie şi negaţie, pe care le-am discutat. Nu sunt sigur cum va fi intitulată cartea în final, dar titlul provizoriu ales de editor este „Să înţelegem Evanghelia corect.” Şi i-am spus că-mi place acest titlu, deoarece este extrem de important pentru noi, ca şi creştini, să înţelegem Evanghelia corect. De vreme ce Evanghelia este puterea lui Dumnezeu spre mântuire (Romani 1:16), de vreme ce ea ne este descoperită în Sfânta Scriptură şi include Persoana şi lucrarea lui Cristos, viaţa Lui fără de păcat, moartea Lui ispăşitoare, învierea Sa – toate aceste lucruri sunt adevăruri care ne sunt descoperite în Scripturi şi ele, împreună, compun conţinutul Evangheliei. Şi ceea ce am văzut pe parcursul acestui document este un accent asupra elementelor specifice conţinute în Evanghelie.

Acum, presupuneţi că doctrina voastră este greşită în partea legată de ispăşire. Presupuneţi că voi credeţi că Isus Cristos a murit pe cruce, dar moartea Lui nu a fost un act de satisfacere a dreptăţii lui Dumnezeu în locul nostru, ci doar o afişare a Lui Însuşi ca un exemplu de moralitate. Având o doctrină greşită a crucii, o perspectivă defectă asupra ispăşirii, nu aveţi o Evanghelie corectă. Doctrina Evangheliei pe care o aveţi eşuează în punctul doctrinei ispăşirii. Dacă negaţi învierea lui Isus Cristos, nu numai că nu aveţi adevărul acestei doctrine, considerată în şi din ea însăşi, ci, în acelaşi timp, voi nu aveţi Evanghelia, pentru că învierea este un ingredient esenţial al acesteia. Dacă credeţi în ispăşirea şi în învierea lui Isus Cristos, dar aveţi o credinţă ce spune că într-un anume fel trebuie să meritaţi sau să câştigaţi beneficiile lucrării lui Isus Cristos pentru a fi mântuit, tot nu aveţi Evanghelia corectă, pentru că aţi pierdut punctul în care lucrarea lui Isus Cristos este aplicată în viaţa voastră.

Aud uneori oamenii spunând: „Nu trebuie să ştiu nicio doctrină. Tot ce am nevoie să ştiu este Isus Cristos.” Şi aşa cum am spus de multe ori înainte, când cineva îmi spune: „Nu am nevoie să ştiu nicio doctrină. Tot ce am nevoie să ştiu este Isus”, întrebarea mea imediată pentru acea persoană este: „Cine este Isus?” Pentru că, dacă vă întreb cine este Isus, în momentul în care începeţi să daţi un răspuns la această întrebare v-aţi angajat în doctrină. Adică, aveţi o doctrină despre Isus Cristos. Aveţi o teologie despre Isus Cristos. Şi astfel, creştinii care cred că ei nu au nevoie să ştie nicio teologie au pierdut toată ideea aici. Nu trebuie să fii un teolog profesionist, un erudit sau un academician de acest fel, dar, totuşi, trebuie să fii un teolog cu „T” mic, în sensul că trebuie să ai o anumită înţelegere despre Dumnezeu, o anumită înţelegere despre Isus Cristos. Trebuie să ai o doctrină despre Dumnezeu, o doctrină despre om, o doctrină despre Isus Cristos pentru a înţelege Evanghelia. Astfel, problema nu este dacă vei avea sau nu o teologie. Problema este dacă vei avea o teologie solidă sau o teologie deficitară, o doctrină bună sau o doctrină falsă.

Una dintre marile dezbateri cu care s-a confruntat mereu Biserica, în toate timpurile, are în vedere doctrinele care sunt absolut esenţiale pentru mântuire. Adică doctrinele pe care, dacă le respingi, nu poţi fi creştin. Pentru că recunoaştem că trăim într-o lume în care Biserica este împărţită, din păcate, în multe, multe denominaţiuni diferite, fiecare cu nuanţele sau vederile sale asupra acestei doctrine sau asupra celeilalte. Şi aceasta înseamnă că în Biserică, larg vorbind, s-au infiltrat erori în multe puncte. Şi orice distorsionare a adevărului lui Dumnezeu este bineînţeles o problemă serioasă. Dar nu toate distorsionările sunt la fel de serioase. Şi astfel noi facem distincţie între ceea ce este esenţial şi ceea ce nu este esenţial.
Cineva m-a întrebat odată dacă eu cred în inerenţa Bibliei şi i-am spus că da. Apoi m-a întrebat: „Credeţi că aceasta este esenţială pentru mântuire?” Şi eu i-am spus că nu cred că o persoană trebuie să creadă că Biblia este inspirată de Dumnezeu, fără eroare, şi toate aceste lucruri pentru a fi mântuită.” Deci, noi folosim termenul latin tehnic esse, care este cuvântul pentru „fiinţă” sau „esenţă.” Aş spune că în ceea ce priveşte esenţa mântuirii nu trebuie să crezi că Biblia este Cuvântul lui Dumnezeu. Şi oamenii sunt uneori foarte uşuraţi când mă aud spunând aceasta. Şi apoi mă întreabă: „O, vrei să spui că nu este important?” Iar eu le răspund: „Nu, nu, nu. Putem face o deosebire între esse al Bisericii sau esse al vieţii creştine şi bene esse.” Şi aceasta este distincţia dintre fiinţa Bisericii sau a creştinului şi bunăstarea Bisericii şi a creştinului. Aş spune că o doctrină solidă a Scripturii este de o importanţă vitală pentru bunăstarea Bisericii şi pentru bunăstarea creştinului. Deşi nu spunem că este o doctrină ce trebuie crezută pentru a putea fi mântuit.
Totuşi, este ispăşirea lui Isus Cristos doar o problemă de bunăstare a creştinului sau a Bisericii? Nu, este mai mult decât atât. Aceasta este ceva în care trebuie să crezi pentru a fi mântuit. Deci, această distincţie a ajutat, cred, de-a lungul istoriei să învăţăm distincţia dintre fiinţa şi bunăstarea Bisericii.

Din nou: „Doctrina este necesară pentru a ne informa cum putem fi mântuiţi…” Pentru că orice informaţie pe care o comunicăm despre Evanghelie este doctrină. Deci, evident, dacă nu avem nicio doctrină, nu avem nicio înţelegere a Evangheliei. Dacă nu avem doctrină, nu avem nicio idee despre ce este ceea ce trebuie să credem. Ne amintim de temnicerul filipean care-a strigat în teamă şi panică, după ce cutremurul i-a distrus închisoarea, întrebându-l pe apostolul Pavel: „Ce trebuie să fac ca să fiu mântuit?” El i-a cerut informaţii. El avea nevoie să ştie care erau cerinţele pentru a putea fi mântuit. Şi apostolul i-a dat răspunsul şi l-a informat cu privire la ceea ce trebuia să facă pentru a fi mântuit.

În final, ajungem la negaţia articolului 17 care spune:

Negăm că doctrina Evangheliei poate fi respinsă fără consecinţe. Negarea Evangheliei aduce ruină spirituală şi ne expune la judecata lui Dumnezeu.

Aceasta este o frază serioasă. Într-un sens, limbajul său este oarecum eufemistic când spune că aduce ruină spirituală şi ne expune la judecata lui Dumnezeu. Ce vor să spună aceste cuvinte? Pentru că am fost implicat în elaborarea acestui document, vă pot spune ce era în mintea redactorilor săi când au scris aceste lucruri. Când ei vorbesc despre ruină spirituală, ei se referă la ruină spirituală deplină. Când respingi Evanghelia, te pui nu doar într-o poziţie în care eşti în pericolul de-a fi judecat de Dumnezeu, ci, după cum se declară în această afirmaţie: „Negarea Evangheliei aduce ruină spirituală şi ne expune la judecata lui Dumnezeu”, tu te afli chiar în câmp deschis şi vei primi judecata lui Dumnezeu asupra sufletului tău.

Evanghelia nu este ceva ce biserica le oferă oamenilor ca o opţiune. Şi motivul pentru aceasta este că Dumnezeu nu oferă Evanghelia ca o opţiune. Am spus că una dintre tehnicile la care recurgem în evanghelizare astăzi, în biserică, este aşa-numita invitaţie care este adresată la sfârşitul unui serviciu evanghelistic: păcătoşii sunt invitaţi să vină în faţă, să-şi dăruiască viaţa Domnului Isus Cristos. Şi înţeleg motivul pentru asta: oamenii nu doresc să fie aroganţi, ci amabili; şi nu vor să fie manipulativi sau ceva de felul acesta. Dar prin limbajul invitaţiei se comunică ceva greşit. În cultura noastră, o invitaţie este ceva ce presupune în mod normal şi primirea unui cartonaş care spune: „Răspundeţi vă rog.” Şi ideea este că eşti liber să răspunzi afirmativ sau negativ la invitaţie. Poţi respinge liber invitaţia.
Dar Dumnezeu ne spune în Cuvântul Său, aşa cum a declarat Pavel în areopag, că zilele de neştiinţă au trecut şi acum Dumnezeu le porunceşte tuturor oamenilor să se pocăiască. Astfel în Noul Testament proclamaţia Evangheliei vine către lume ca un mandat divin. Dumnezeu le porunceşte oamenilor, oamenilor de pretutindeni, să-L primească pe Isus Cristos, să primească Evanghelia. Şi a respinge Evanghelia, odată ce ai auzit-o şi ai înţeles-o, înseamnă să îmbrăţişezi ruina spirituală şi să stai expus la judecata lui Dumnezeu. Acum, aceasta înseamnă că eşti în pericolul de a cădea în judecata lui Dumnezeu dar nu în totalitate sub judecata lui Dumnezeu, atâta timp cât mai eşti viu. Şi speranţa este că, deşi poate vei respinge Evanghelia o dată sau de două ori, sau de o mie de ori, atâta timp cât continui să respingi Evanghelia eşti gol şi descoperit în faţa judecăţii lui Dumnezeu; şi singura modalitate prin care poţi fi acoperit de la această expunere este prin acceptarea Evangheliei, pentru că în miezul ei stă proclamaţia că păcatele noastre sunt acoperite de neprihănirea perfectă a lui Isus Cristos.

Şi astfel aici este punctul unde doctrina întâlneşte viaţa noastră în punctul cel mai critic. De fapt, cea mai critică întrebare la care vei da răspuns vreodată în viaţa ta este întrebarea: „Ce faci cu Domnul Isus Cristos care îţi este oferit în Evanghelie? Nu există o întrebare mai importantă cu care să te confrunţi vreodată în această viaţă. Prin urmare, îndemn persoanele care au urmărit această discuţie despre conţinutul şi semnificaţia Evangheliei, dacă nu s-au supus încă poruncii lui Dumnezeu de a veni la Isus Cristos, de-L primi ca Mântuitor, şi dacă nu au îmbrăţişat încă valoarea completă a acestei Evanghelii, să nu îşi aşeze capul pe pernă în această seară până când nu au făcut-o.

Comentarii de încheiere

Mă întreb unde te afli tu în răspunsul faţă de studiul doctrinei. Doctrina în studiul ei, într-un fel, este o activitate periculoasă. De fapt, în mai multe feluri. Ni se spune în Noul Testament că ştiinţa sau cunoştinţa îngâmfă, pe când dragostea zideşte. (1 Corinteni 8:1). Şi noi putem avea un interes pur intelectual în studiul teologiei sau în studiul doctrinei, doar ca să arătăm lumii că stăpânim materialul şi că am primit note mari şi că avem titluri academice. Adică, studierea doctrinei ar putea fi motivată de o încercare de a ne creşte pe noi înşine în ochii altor oameni. În acest sens, ea ne poate umfla de mândrie, ne poate îngâmfa. Şi de aceea este atât de important ca noi să înţelegem că această doctrină, în şi din ea însăşi, nu a mântuit pe nimeni. Că Domnul nostru Isus Cristos şi numai Isus Cristos este Mântuitorul. Noi ar trebui să urmărim plini de zel şi de perseverenţă o înţelegere a doctrinei, pentru că aceasta înseamnă să urmărim a cuprinde toate acele lucruri pe care Dumnezeu ni le-a descoperit în Cuvântul Său.

Credinţa mântuitoare o avem,daca mustim de Plinatatea Dumnezeirii, intrupata in Iisus 

R.C.Sproul


Continuăm examinarea documentului publicat recent şi intitulat „Evanghelia lui Isus Cristos – o celebrare evanghelică.” După cum am menţionat mai înainte, acest document este împărţit în două. Prima parte este un preambul în care se specifică natura şi esenţa Evangheliei în limbaj simplu, obişnuit. A doua cuprinde optsprezece articole de afirmaţii şi negaţii. Noi am analizat primele cincisprezece. Astăzi ne concentrăm atenţia asupra articolului şaisprezece:

Afirmăm că credinţa mântuitoare include consimţământul mental faţă de conţinutul Evangheliei, recunoaşterea propriului păcat şi a nevoii proprii, precum şi încredere personală în Cristos şi lucrarea Sa.

Negăm faptul că credinţa mântuitoare include doar acceptarea mentală a Evangheliei şi că îndreptăţirea este asigurată doar printr-o declaraţie verbală a credinţei. Negăm mai departe şi că vreun element al credinţei mântuitoare este o lucrare merituoasă şi câştigă mântuirea pentru noi.

Acum, acest articol cu numărul şaisprezece conţine câteva idei critice. Face referire specifică, mai înainte de toate, la consimţământul mental. Şi ceea ce se are în vedere aici este problema ce a apărut în reforma din secolul al XVI-lea, când Luther, după cum ştim, a cristalizat esenţa doctrinei justificării declarând că noi suntem îndreptăţiţi (justificaţi) doar prin credinţă. Aceasta, bineînţeles, a creat tot felul de controverse. A existat multă confuzie vizavi de ce însemna această idee de a fi justificat doar prin credinţă. Pentru că unii oameni i-au auzit pe Luther şi pe reformatori spunând: „Tot ceea ce trebuie să faceţi este să aveţi un fel de afirmare mentală, arogantă, pentru a fi mântuiţi”, voi spuneţi simplu: „Da, afirm adevărul Evangheliei.” Şi aceasta, credeţi voi, vă va duce în cer. Deci a fost necesar ca reformatorii din secolul XVI să privească mai atent la elementele esenţiale ale adevăratei credinţe mântuitoare. Şi după cum am discutat în celelalte programe radio “Reînnoieşte-ţi mintea”, am detaliat aceste elemente. Le voi trece acum din nou în revistă.

Cele trei elemente aduse de reformatori, care compun credinţa mântuitoare, au fost numite notitia (uneori notae) assensus şi fiducia. Aceste trei elemente sunt definite după cum urmează. Notitia sau notae se referă la informaţia sau conţinutul Evangheliei în care credem. Noi nu considerăm că oamenii sunt mântuiţi prin credinţa în orice. Există crezul modern că „Nu contează ceea ce crezi atât timp cât eşti sincer.” Aceasta este în opoziţie cu învăţătura Noului Testament despre credinţă. Ceea ce credem şi cine este acela în care ne punem încrederea contează şi are importanţă veşnică. Astfel, când Noul Testamentvorbeşte despre justificarea prin credinţă, se are în vedere credinţa sau încrederea în anumite adevăruri, şi cel mai important, într-o anumită persoană. Noi trebuie să credem în Cristos. Oamenii din Vechiul Testament credeau în Baal. Dar ei nu erau îndreptăţiţi, pentru că informaţia sau conţinutul credinţei lor nu era plăcut înaintea lui Dumnezeu. Şi atunci când Evanghelia este proclamată, Evanghelia însăşi are anumite informaţii despre Isus, despre cine este El şi despre ceea ce a făcut El. El a murit pe cruce, a înviat din morţi şi aşa mai departe. Toate acestea fac parte din informaţia sau notae sau notitiacredinţei mântuitoare.

Al doilea element este cel din prima parte a articolului şaisprezece, care se numeşte istoric annuo şi care este un cuvânt elegant în limba latină, care înseamnă consimţământ – consimţământ intelectual sau mental. Dacă te întreb: „Crezi că Isus a înviat din morţi?”, ceea ce te întreb este dacă afirmi în mod pozitiv, în mintea ta, adevărul propoziţiei că Isus, care a murit şi a fost înmormântat, s-a întors dintre morţi în mod real şi istoric, că a înviat.
Dacă te întreb: „Crezi că George Washington a fost primul preşedinte al Statelor Unite?”, eu te întreb de fapt dacă îţi dai consimţământul la afirmaţia că George Washington a fost, într-adevăr, primul dintr-o serie de preşedinţi ai naţiunii noastre. Şi dacă spui „Da”, înseamnă că eşti de acord cu adevărul proclamat în această propoziţie.
Deci, cu siguranţă credinţa mântuitoare implică un consimţământ mental. Dacă nu cred că Isus este Mântuitorul, adică, dacă nu sunt convins de adevărul acestei idei, dacă eu cred că El este încă mort, că răstignirea Lui a fost un accident sau o simplă execuţie normală a unui criminal în antichitate, dacă nu cred că moartea Lui a fost o ispăşire, atunci nu posed ceea ce Biblia şi reformatorii au numit „credinţă mântuitoare”. Eu trebuie să fiu de acord în mintea mea cu afirmaţiile despre Isus şi despre lucrarea Lui ca fiind afirmaţii adevărate.

Şi astfel, articolul şaisprezece spune: „Afirmăm că credinţa mântuitoare include consimţământul mental faţă de conţinutul Evangheliei…” Ea include acest lucru. Cu alte cuvinte, nu poţi avea mântuire fără acest consimţământ mental. Dar vom vedea în câteva momente că, deşi include notitia şi include consimţământul mental, faptul că noi avem aceste două elemente ale credinţei nu înseamnă că am obţinut deja credinţă mântuitoare. Pentru că ne amintim de Iacov şi de comentariul său destul de aspru din epistolă când spune: „Tu crezi că Dumnezeu este unul, şi bine faci…” Şi sarcasmul coboară din peniţa lui: „…şi dracii cred şi se înfioară!” Ceea ce spune Iacov aici este că nu înseamnă mare lucru să afirmi propoziţia existenţei lui Dumnezeu. Diavolul ştie că Dumnezeu există. Şi la fel, dacă ai o convingere mentală că Isus a fost cine a afirmat El că este, şi dacă crezi că a murit pe cruce o moarte ispăşitoare şi că a fost înviat din mormânt, dacă crezi că toate acestea sunt adevărate, tot ce face acest lucru este că te califică doar la nivelul de demon, pentru că şi demonii înţeleg toate acestea. Satan a ştiut adevărul acestor afirmaţii. Şi deşi nu poţi fi îndreptăţit fără acest consimţământ mental, doar existenţa lui nu garantează îndreptăţirea. Mai există un element care trebuie inclus; acest element a fost numit de către reformatori fiducia sau „încredere personală”. Aici, când Scripturile vorbesc despre primirea lui Cristos, acceptarea lui Cristos sau venirea la Cristos în credinţă, aceasta înseamnă nu numai că eu cred că El este un Mântuitor, ci mă încred în El ca în Mântuitorul meu. Eu mă bazez pe El, pe lucrarea Lui, pe neprihănirea lui pentru mine, pentru răscumpărarea mea. Aceasta înseamnă încredere sau fiducia.

Şi astfel, articolul şaisprezece spune: „Afirmăm că credinţa mântuitoare include consimţământul mental faţă de conţinutul Evangheliei, recunoaşterea păcatului şi a nevoii noastre.” Eu mă pot încrede în Cristos ca Mântuitor al meu, chiar dacă nu recunosc faptul că am nevoie să fiu mântuit. Şi apoi, în final: „…încredere personală în Cristos şi în lucrarea Sa.”

Negăm faptul că credinţa mântuitoare include doar acceptarea mentală a Evangheliei şi că îndreptăţirea este asigurată doar printr-o declaraţie verbală a credinţei.” Acum, permiteţi-mi să mă opresc la acest punct şi să comentez.
Biblia ne spune că, dacă credem în inima noastră şi mărturisim cu gura noastră că Isus Cristos este Domnul, vom fi mântuiţi. Şi în numeroase ocazii Scripturacheamă oamenii lui Dumnezeu la o declaraţie verbală a credinţei. E posibil să existe biserici în lume care să accepte oameni în rândul membrilor lor fără o declaraţie publică a credinţei. Dar eu nu cunosc niciuna. Fiecare biserică la care m-am alăturat cerea ca persoana care voia să facă parte oficial din ea, voia să devină membră a bisericii, să stea în faţa congregaţiei şi să răspundă la întrebări, sau să depună în vreun fel o mărturie publică a credinţei ei. Acum, acesta este un lucru care are loc fără să se spună că este de aşteptat de la urmaşii lui Cristos să dorească să îşi declare credinţa în mod public. Dar avem, din nou, această idee ce penetrează cultura noastră, care spune că creştinismul este o religie personală şi particulară. Prin urmare, oamenii spun: „Nu doresc să-mi depun vreodată mărturia despre credinţa mea religioasă în Cristos. Aceasta este o problemă personală şi particulară.” Ei bine, nu voi contrazice afirmaţia potrivit căreia creştinismul este ceva personal. Nu mă pot gândi la ceva mai personal decât la legătura pe care o are o persoană cu Cristos, în urma credinţei. Dar o categorie la care creştinismul nu se încadrează sunt lucrurile particulare, oricât de personale ar fi. Noi am fost mereu chemaţi, ca şi urmaşi ai lui Dumnezeu, să fim dispuşi să exprimăm clar în mod public calitatea noastră de slujitori ai lui Cristos. Şi primim avertismente serioase de la Isus în Noul Testament referitor la aceasta: dacă ne ruşinăm de El în public, El se va ruşina de noi în faţa Tatălui. Dacă noi nu suntem doritori să mărturisim înaintea oamenilor că El este Răscumpărătorul nostru, El nu va mărturisi despre noi în faţa Tatălui. Deci, pentru un creştin, declaraţia publică şi mărturisirea credinţei în Cristos nu este o opţiune. Nouă ni se porunceşte să facem aceasta.

Accentul negaţiei cade aici asupra unui alt aspect. Înainte de a continua cu el, daţi-mi voie să adaug că Isus Cristos a dat avertismente serioase celor care fac o mărturisire de credinţă în El, dar care nu este sinceră sau adevărată. Domnul nostru a spus: „Acest popor mă cinsteşte cu buzele dar inimile lor sunt departe de Mine.” Şi probabil cel mai înfricoşător mesaj pe care l-a spus vreodată Domnul Isus şi care a fost apogeul Predicii de pe munte este: „Mulţi Îmi vor zice în ziua aceea: Doamne, Doamne, n-am făcut noi…” asta şi cealaltă în numele Tău? „Şi Eu le voi spune: Depărtaţi-vă de la Mine voi toţi cei care lucraţi fărădelege. Niciodată nu v-am cunoscut.” Domnul nostru ne avertizează cu seriozitate despre posibilitatea foarte reală ca cineva să dea o mărturie verbală a credinţei lui în Cristos, când, de fapt, nu are o credinţă autentică în El. Cu alte cuvinte, aşa cum am mai spus de multe ori, noi nu suntem îndreptăţiţi printr-o declaraţie a credinţei, ci prin posedarea credinţei. Noi o putem declara fără a o poseda. Nu o putem poseda fără a o declara, dar o putem declara fără a o avea. Şi aceasta se are în vedere în această negaţie din articolul şaisprezece, care neagă faptul că îndreptăţirea este obţinută sau asigurată doar printr-o declaraţie verbală a credinţei.

Haideţi să privim practic la aceasta pentru un moment. Motivul pentru care este atât de important să înţelegem bine acest lucru are de-a face cu metodele adoptate în evanghelismul american, în special în tehnicile de evanghelizare în masă unde, după ce este predicată Evanghelia, se face o chemare – noi o numim de obicei o chemare la altar, chiar dacă nu există un altar propriu-zis – prin care le cerem oamenilor să vină în faţă, să-şi ridice mâinile, să semneze un cartonaş sau să spună o rugăciune. Le spunem că, dacă se roagă această rugăciune – presupunerea tacită este că dacă se roagă această rugăciune şi chiar cred ceea ce spun – atunci vor fi răscumpăraţi. Sau, dacă fac această mărturisire de credinţă şi sunt serioşi, atunci vor fi cu siguranţă îndreptăţiţi (justificaţi). Dar în dinamica evanghelizării, chiar dacă este de la persoană la persoană (să nu mai vorbim de evanghelizările în masă), este întotdeauna posibil să-i determini pe oameni să fie într-o anumită stare foarte emoţională; e posibil ca, datorită acestei presiuni, o persoană să fie mişcată pentru moment şi să facă o mărturisire de credinţă exterioară: poate merge în faţă, poate ridica mâna sau poate semna un cartonaş sau spune o rugăciune. Trebuie să înţelegem că Biblia nu ne spune că suntem justificaţi în faţa lui Dumnezeu prin simpla recitare a unei rugăciuni. Noi nu suntem justificaţi doar prin ridicarea unei mâini. Nici nu suntem justificaţi pentru că mergem în faţă, la altar. Noi suntem justificaţi prin credinţă. Aceste elemente pe care tocmai le-am descris sunt indicatori exteriori ai unei mărturisiri de credinţă ce poate avea loc fără ca adevărata credinţă să fie prezentă. Trebuie să avem grijă: faptul că mergem în faţă, ridicăm mâna sau spunem o rugăciune nu presupune că, în consecinţă, suntem în siguranţă în Cristos, pentru că am aplicat aceste tehnici sau am urmat aceste metode speciale. Aceştia sunt doar nişte indicatori ai ceea ce este adevărata cerinţă – credinţa.

În sfârşit, negaţia spune: „…negăm că vreun element al credinţei mântuitoare este o lucrare merituoasă şi câştigă mântuirea pentru noi.” Acum, există puţină confuzie aici. Isus a fost întrebat odată: „Ce înseamnă să faci lucrarea lui Dumnezeu?” El a răspuns: „Să crezi în Acela pe care L-a trimis Dumnezeu.” Unii oameni au luat aceasta drept singura faptă bună care ne îndreptăţeşte şi anume lucrarea credinţei; şi că există vreun fel de merit ataşat de credinţa adevărată. Şi în această privinţă, apoi, distincţia dintre credinţă şi fapte s-ar prăbuşi şi s-ar dizolva în virtutea acestei confuzii când oamenii, în mintea lor, încep să transforme credinţa într-o faptă, şi mai ales o faptă merituoasă.
Când aveţi discuţii teologice cu oamenii şi-i întrebaţi: „Consideri că credinţa este o lucrare merituoasă?”, marea majoritate a creştinilor din această lume ar şti destul încât să spună: „Bineînţeles că nu. Eu nu cred că este o faptă merituoasă. De fapt, încrederea mea este în faptele merituoase ale lui Isus.” Totuşi, noi putem găzdui uşor în inimile noastre ideea că am făcut ceva prin virtutea profesării credinţei, ceea ce-L determină pe Dumnezeu să vadă aceasta ca o virtute pe care El o răsplăteşte datorită meritului credinţei noastre. Deseori îi întreb pe oameni: „De ce eşti creştin şi altcineva nu este?” „De ce tu crezi şi vecinul tău nu crede? Se datorează aceasta faptului că tu eşti mai bun decât vecinul tău? Este pentru că ai făcut un lucru cinstit în timp ce vecinul tău nu a făcut?” Din nou, majoritatea se vor abţine să spună: „Ei bine, sunt creştin pentru că sunt mai bun decât vecinul meu.” Dar uneori această idee se strecoară în mintea noastră şi este o înşelăciune mortală să credem pentru un moment că există vreun merit sau vreo virtute în faptul că am venit la credinţa mântuitoare. Augustus Toplady a spus bine în cântecul Rock of ages, cleft for me când a spus:
„Eu de adus nu am nimic,
Ci doar de crucea Ta mă prind.”
Credinţa este receptorul prin care primim meritul altcuiva, nu ceva ce ne este dat pentru a-I cere harul mântuitor lui Dumnezeu prin virtute sau prin vreun fel de merit.

Comentarii de încheiere

Privind din nou la elementele credinţei mântuitoare, este important să înţelegem că mântuirea noastră este de la Domnul. Şi mântuirea noastră se bazează pe harul lui Dumnezeu şi pe lucrarea lui Cristos. Nu este lucrarea mea. Nu este lucrarea ta cea care satisface cerinţele neprihănirii lui Dumnezeu. Doar lucrarea lui Cristos. Şi ceea ce face credinţa este că se deschide pur şi simplu şi primeşte meritul pe care Altcineva l-a câştigat pentru noi. Şi noi trebuie să ne protejăm cu preţul vieţii împotriva ideii care s-ar putea strecura în mintea noastră şi în inima noastră – aceea că suntem binecuvântaţi de Dumnezeu pentru că, în vreun fel, o merităm, I-am câştigat cumva favoarea. La urma urmei, noi am crezut. Şi chiar la fel de dezastruoasă este siguranţa falsă care vine din gândul că noi suntem mântuiţi pentru că pur şi simplu am ridicat mâna, am răspuns la o chemare la altar sau am recitat o anumită rugăciune. Din nou, cu riscul de a mă repeta până la a vă scoate din minţi, daţi-mi voie să vă reamintesc că noi suntem îndreptăţiţi prin credinţă, prin posedarea credinţei autentice şi nu prin simpla mărturisire a ei.
Şi în cele din urmă, daţi-mi voie să vă reamintesc astăzi că este datoria ta ca şi creştin să nu fii un serviciu secret creştin. Trebuie să fii dispus să nu te ruşinezi de Cristos, ci să le permiţi oamenilor să-ţi cunoască credinţa în El.

Daca disciplinarea nu este plină de dragostea lui Dumnezeu,devine o tinichea zanganitoare 

(Partea a II-a)

de John F. MacArthur, Jr.


Epistola către Evrei, capitolul 12, versetele 5-11. Am încercat să răspundem la o întrebare foarte importantă şi anume: De ce se întâmplă lucruri rele oamenilor lui Dumnezeu? Atmosfera din ziua de azi în rândul mişcării evanghelice — atmosfera în biserica de astăzi — care este, cred, şi în mass-media este dominată de mişcarea moderna carismatică, o perspectivă a creştinismului care, spunând drept, este străină de Scriptură.

Dacă te uiţi la televiziunea creştină şi tragi de aici concluzii despre teologia creştină, poţi concluziona că, din tot ceea ce ai văzut, creştinismul este o cale a vieţii ce duce la bogăţie, la coafuri neruşinate şi garderobe uimitoare, duce la scene elaborate în show-rile de televiziune şi scaune ciudate şi aur pe orice, etc., etc., etc. Duce la bogăţie şi prosperitate şi fericire şi confort şi să te simţi cu adevărat bine. Vei auzi predicându-se, în mass-media creştină, „Evanghelia prosperităţii” că Isus te vrea bogat, şi Isus te vrea confortabil, şi Isus te vrea plin de succes, şi dacă suferi este pentru că eşti slab în credinţă. Dacă suferi, este pentru că nu ceri ceea ce este de drept al tău.

Există, de asemenea, în mişcarea evanghelică contemporană, noţiunea că Isus, în vreun mod sau altul, va rezolva toate problemele vieţii tale. Aşa că, ni se spune din aceea parte a mişcării evanghelice, care este diferită de mişcarea carismatică, că adevărata problemă este că trebuie să ne apropiem de oameni pe baza „nevoilor ce le simt”… Cu alte cuvinte, care sunt neliniştile, durerile, suferinţele, rănile, disconfortul, problemele vieţii din care oamenii se simt rău…Noi trebuie să le confruntăm şi trebuie să le aducem la Isus, ca la unul care le va rezolva toate necazurile vieţii, cel ce-ţi rezolvă toate problemele, cel ce te face să te simţi confortabil, cel ce-ţi aduce pace în viaţa ta plină de probleme; Isus va elimina orice eveniment ce ne deranjează, orice relaţie lipsită de confort şi împlinire –cumva Isus va aduce pace în orice circumstanţă dificilă. Aceasta este evanghelia „nevoi simţite”.

Avem, aşadar, pe de-o parte evanghelia prosperităţii care promite că poţi fii bogat în Isus şi îţi rezolvă toate problemele. Şi avem şi evanghelia „nevoi simţite” care spune că: „Ei bine, Dumnezeu chiar vrea să-ţi rezolve viaţa şi s-o facă calmă cu desăvârşire, plină de pace şi confort şi s-o împlinească şi s-o satisfacă în orice mod imaginabil.” De fapt, ambele puncte de vedere se pot concluziona că dacă vin dificultăţi în viaţa ta, este probabil diavolul. Ceea ce ai putea dori este să afli cum să-l goneşti, pentru că e diavolul cel ce aduce toate aceste lucruri rele în viaţa ta. Ele nu vin de la Dumnezeu; ele vin de la diavol.

Aşa că, asta te duce la un fel de antrenament în care trebuie să te implici prin care să ştii să anihilezi puterea diavolului în viaţa ta sau a altora. Intri în acea notiune nebunească de a pronunţa un fel de condamnări, cel puţin la nivel temporar sau atât cât priveşte viaţa ta, asupra Satanei, încercâd sa-l legi apoi să legi demonii care sunt cauza tuturor problemelor tale. Dacă te poţi angaja cu succes în legarea lui Satan şi a demonilor, atunci poţi elimina disconfortul şi suferinţa şi lipsa liniştii din viaţa ta.

Toate acestea sunt nebiblice. Toată această conceptie este greşită. De fapt, această idee greşită prin care creştini trebuie să fie deasupra suferintei este o tristă dezonoare la adresa tuturor acelor nobili credincioşi care au fost de-a lungul vremurilor — în istoria împarăţiei lui Dumnezeu — care au suferit, au suferit sever, au suferit persecuţia, au suferit martirajul — toţi acei eroi. De exemplu, enumeraţi în Epistola către Evrei, capitolul 11: Abel şi Enoh, şi Noe, şi Avraam, şi Sara, şi Isaac, şi Iacov, şi Iosif, şi Moise, şi Rahab, şi Ghideon, şi Barac, şi Samson, şi Ieftaie, şi David, şi Samuel, profeţii — toţi acei ce au au stins puterea focului şi au scăpat de ascuţişul săbiei, s-au vindecat de boli, au fost viteji în războaie, au pus pe fugă oştirile vrăjmaşe, cei ce şi-au primit înapoi pe morţii lor înviaţi, cei ce au fost chinuiţi nevrând să primească izbăvirea care li se dădea pentru a nu-şi nega credinţa, cei ce au suferit batjocuri şi bătăi şi lanţuri şi închisoare, sau au fost ucişi cu pietre, tăiaţi în două cu ferestrăul, chinuiţi; au murit ucişi de sabie, au pribegit îmbrăcaţi cu cojoace şi în piei de capre, lipsiţi de toate, prigoniţi, munciţi, au rătăcit prin pustiuri, prin munţi, prin peşteri şi prin crăpăturile pământului — şi de nici unul din aceştia, este scris, nu era vrednică lumea.

Ce spuneţi de aceşti oameni? Au fost ei oameni cu credinţa slabă? Au fost ei oameni care nu au pus mâna pe ceea ce era a lor? Au fost ei oameni care n-au beneficiat de ceea ce era a lor? Nu l-au putut ei determina pe Dumnezeu să rezolve tot disconfortul lor? S-au întâmplat astea doar pentru că nu s-au încrezut în Dumnezeu? S-au întâmplat pentru că ei nu ştiau că ei ar fi trebuit să fie prosperi? Poate s-au întâmplat pentru că ei n-au ştiut cum să-l „lege pe Satan.” Poate ei n-au ştiut cum să lege acei demoni.

Ce nebunie! Ce gândire eretică este aceasta! Aceştia sunt barbaţi şi femei dintre cei nobili. Aceştia sunt eroii credinţei. Aceştia sunt cei mai buni dintre oamenii lui Dumnezeu. Aceştia sunt marii credincioşi ai istoriei şi ei au suferit imens. Aţi putea adauga la aceasta listă, şi probabil ar fi fost adaugaţi dacă Epistola către Evrei ar fi fost scrisă astăzi, apostolii ce au fost excutaţi sistematic. Şi în final, ultimul dintre ei, Ioan, care a murit în exil în insula Patmos.

Ce putem spune despre primii creştini? Despre toţi acei creştini care au murit sub persecuţia romană, care au fost arşi în grădina lui Nero la petreceri pentru a lumina în întuneric? Dar ce spuneţi despre toţi acei ce au murit prin groaznică persecuţie înainte de secolul al IV-lea? Dar ce spuneţi despre toţi acei ce au murit în timpul Reformei? Dar ce spuneţi despre toţi acei ce au murit pentru credinţa în Inchiziţia Catolică şi au fost martirizaţi? Dar ce spuneţi despre toţi acei credincioşi de dinaintea reformei protestante ce au fost ucişi sau martirizaţi: hughenoţi, alţii…? Dar ce spuneţi despre toţi acei ce au suferit martiraj din timpul Reformei încoace? Dar ce spuneţi despre toţi acei misionari care au fost ucişi de cătrei cei cărora vroiau să le prezinte evanghelia?

Poate fi şocant pentru tine să ştii că 300.000 de creştini sunt martirizaţi în fiecare an, chiar în zilele noastre, conform unei declaraţii a lui David Barrett, editor la World Christian Encyclopedia. 833 în fiecare zi undeva în lume sunt martirizaţi pentru credinţa lor în Isus Hristos, în ţările ostile care urăsc adevărul. Ce spuneţi despre toţi aceşti oameni? Au fost ei oameni cu credinţa slabă? Au fost ei mai prejos ca marii credincioşi? N-ar fi trebuit ei să ştie că toată această chestiune priveşte confortul şi prosperitatea, şi să aibă toate nevoile împlinite? Nu asta contează? Nu să te simţi bine contează? Ceea ce contează nu e să ai un mediu perfect în care să trăieşti?

Adevăraţii credincioşi de-a lungul veacurilor au suferit şi cu cât erau mai credincioşi cu atât au suferit mai mult; nu cu cât au fost mai credincioşi au suferit mai puţin. Isus a spus:
„În lume veţi avea necazuri” Ioan 16:33. Apostolul Pavel spune: „Toţi cei ce voiesc să trăiască cu evlavie în Hristos Isus, vor fi prigoniţi.” 2 Timotei 3:12. Dacă a înţeles cineva că lucruri rele se întâmplă oamenilor lui Dumnezeu, acela cu siguranţă a fost apostolul Pavel. El spune în 2 Corinteni 4:8: „Suntem încolţiţi în toate chipurile, dar nu la strâmtoare; în grea cumpănă, dar nu deznădăjduiţi; prigoniţi, dar nu părăsiţi; trântiţi jos, dar nu omorâţi. Purtăm întotdeauna cu noi, în trupul nostru, omorârea Domnului Isus, pentru ca şi viaţa lui Isus să se arate în trupul nostru.” El a înţeles că lucruri rele li se întâmplă oamenilor lui Dumnezeu. Lucruri rele s-au întâmplat din todeauna oamenilor lui Dumnezeu. Aceste lucruri rele includ persecuţie; aceste lucruri rele includ martirajul şi pot include şi execuţia.

Cum am mai spus, este o statistică şocantă şi este una cu care guvernul Statelor Unite nu vrea să aibă de-a face. Noi am scris scrisori. Există o organizaţie care încearcă să se implice. Este şocant să realizezi că în toată lumea 300.000 de creştini sunt martirizaţi în fiecare an. Nimic nu s-a schimbat. Există o groznică suferinţă pentru cei ce pronunţă numele lui Hristos şi in final, cei mai credincioşi suferă cel mai mult pentru că ei nu-şi neagă credinţa sub presiunea şi ameninţarea morţii.

Acum, supunând tot ce se întâmplă în această lume, chiar permiţându-i lui Satan să fie activ în anumite lucruri care chiar împiedică cauza lui Hristos, supunând tot ce se întâmplă este legea suverană a lui Dumnezeu. Voi spune ceva la care probabil nu v-aţi gândit, dar este adevărat: Satan este slujitorul lui Dumnezeu. I se permite să facă doar ceea ce Dumnezeu îi permite. El este slujitorul lui Dumnezeu şi scopurilor Lui suverane. Tot ce se întâmplă este sub domnia suverană a lui Dumnezeu. Isaia 45:7 spune: „Eu întocmesc lumina, şi fac întunericul, Eu dau propăşirea, şi aduc restriştea, Eu, Domnul, fac toate aceste lucruri.” Suferinţa, încercările, persecuţia — tot felul de nenorociri sunt sub suveranitatea lui Dumnezeu şi se potrivesc scopurilor Sale, şi în special scopurilor Sale pentru copiii Lui prea iubiţi.

Eroii credinţei din Evrei 11 demonstrează o ascultare extraordinară în faţa încercărilor severe şi în acelaşi timp demonstrează o credinţă neîndoielnică neşovăită în scopurile lui Dumnezeu, o încredere neşovăită în suveranitatea lui Dumnezeu. Scopurile lui Dumnezeu în suferinţă, sunt chestiuni ce trebuiesc înţelese: Dumnezeu are un scop pentru suferinţa noastră.

Având lucrul acesta în minte, să citim textul. Evrei 12, versetul 5: „Şi aţi uitat sfatul pe care vi-l dă ca unor fii: Fiule, nu dispreţui pedeapsa Domnului.” Aceasta este fraza pe care aş vrea s-o reţineţi. Aceasta este disciplinarea Domnului despre care vorbim. „Nu dispreţui pedeapsa Domnului şi nu-ţi pierde inima când eşti mustrat de El. Căci Domnul pedepseşte pe cine-l iubeşte, şi bate cu nuiaua pe orice fiu pe care-l primeşte. Suferiţi disciplinarea sau pedeapsa: Dumnezeu Se poartă cu voi ca şi cu nişte fii. Căci care este fiul pe care nu-l pedepseşte tatăl? Dar dacă sunteţi scutiţi de pedeapsă, de care toţi au parte, sunteţi nişte feciori din curvie, iar nu fii. Şi apoi, dacă părinţii noştri trupeşti ne-au pedepsit, şi tot le-am dat cinstea cuvenită, nu trebuie oare cu atât mai mult să ne supunem Tatălui duhurilor”, adică Dumnezeu, „şi să trăim? Căci ei într-adevăr ne pedepseau pentru puţine zile, cum credeau ei că e bine; dar Dumnezeu ne pedepseşte pentru binele nostru, ca să ne facă părtaşi sfinţeniei Lui.  Este adevărat că orice pedeapsă (disciplinare), deocamdată pare o pricină de întristare, şi nu de bucurie; dar mai pe urmă aduce celor ce au trecut prin şcoala ei, roada dătătoare de pace a neprihănirii.”

Ceea ce identifică pentru noi acest pasaj este disciplinarea Domnului. Putem spune că Dumnezeu aduce încercări dificile în vieţile noastre pentru a-şi îndeplini scopurile. Aceasta face parte din procesul nostru de transformare după imaginea Fiului Său. Perfecţionarea noastră cere disciplinare.

Aşa cum am văzut data trecută, în introducerea făcută acestui pasaj, Dumnezeu are patru scopuri în disciplinare.

Scopul #1: Răsplătire

Unele disciplinări care vin în viaţa ta, unele circumstanţe negative, unele — care la suprafaţă — încercări/lucruri „rele” care vin în viaţa ta sunt deoarece ai păcătuit şi trebuie să fii pedepsit pentru că Dumnezeu este sfânt şi îşi vrea copiii sfinţi. Cu alte cuvinte, e o răsplătire pentru a creea în noi o ură pentru păcat din cauza consecinţelor sale dureroase. Am văzut lucrul acesta data trecută. L-am văzut pe David ca ilustrare. David a suferit imens în viaţa lui pentru că Dumnezeu îl pedepsea pentru păcatul lui pentru ca el să înveţe să fie sfânt pentru al putea onora pe Dumnezeu şi să fie binecuvântat.

Scopul #2: Prevenire

În al doilea rând, Dumnezeu aduce suferinţă în vieţile noastre pentru a ne preveni. Am văzut lucrul acesta în cazul lui Pavel. Dumnezeu, de fapt, i-a înfipt o suliţă chiar prin inimă. „Un ţepuş în carne”, îl numeşte el, pentru al feri de a fi mândru. Dumnezeu aduce anumite lucruri în viaţa noastră pentru a ne smeri. Unele din disciplinările Lui sunt pentru că noi am fi păcătuit şi ne-am face rău nouă înşine şi l-am dezonora pe Dumnezeu dacă El nu ar face anumite lucruri pentru a ne reţine.

Scopul #3: Educare

În al treilea rând, Dumnezeu aduce suferinţă în vieţile noastre pentru a ne educa, astfel încât noi, prin acea încercare, să învăţăm ceva despre noi şi ceva despre măreţia lui Dumnezeu. Pentru a ilustra lucrul acesta l-am folosit pe Iov. Iov a ajuns prin suferinţele lui teribile la o adevărată înţelegere a lui însuşi şi o mai mare înţelegere a lui Dumnezeu decât a avut vreodată. În încercări, în suferinţe şi în dureri discernem noi mai clar cine este Dumnezeul nostru.

Scopul #4: Anticipare

Şi, în al patrulea rând, Dumnezeu aduce suferinţă în vieţile noastre cu scopul anticipării, deoarece noi avem nevoie să tânjim după Împărăţia Lui. Noi avem nevoie să avem o persectivă din ce în ce mai cerească. Avem nevoie să ne desprindem tot mai mult de legăturile pământeşti. L-am văzut pe apostolul Ioan ca o ilustraţie clasică a acestui lucru. Ioan, suferind mult în exil, suferind cu inima frântă din cauza morţii spirituale a celor cinci din şapte biserici din Asia Mijlocie. Ioan, prin suferinţă peste suferinţă din cauza a ceea ce vedea, i sa arătat o frântură din viitor, o frântură din gloria eternă şi a spus: „Chiar şi aşa, vino Doamne Isuse.” El a avut suficient din suferinţele pământeşti. Pavel la fel. El tânjea să fie în prezenţa lui Hristos şi să fie eliberat de suferinţa acestei lumi.

Deci, Dumnezeu este cel ce-şi disciplinează copiii pentru scopurile: retribuţie, prevenire, educare şi anticipare.

Acum, uitaţi-vă la versetul 5 — doar începutul versetului — şi vă voi aminti unde am rămas data trecută. „Şi aţi uitat sfatul pe care vi-l dă ca unor fii?” Şi, autorul continuă în versetul 5 să spună: „Fiule, nu dispreţui pedeapsa Domnului şi nu-ţi pierde inima când eşti mustrat de El…” El le aminteşte de Vechiul Testament. El le citează din Proverbe 3:11 şi următoarele versete. El le citează un pasaj din Vechiul Testament din cauza întrebării care apare aici — o întrebare firească — aţi avut tot acest capitol minunat, capitolul 11, toţi aceşti mari eroi şi toţi au suferit profund pentru cauza lui Hristos.

V-am spus săptămâna trecută despre lectura mea continuă a istoriei lui Wiliam Carey. Suferinţa din viaţa acestui om este mai mult decât îţi poţi imagina că poate să îndure o persoană. Chiar în lectura de câteva ore de ieri am citit că el a avut un fiu numit Felix care avea 37 de ani când a murit. La 37 a murit. El era un mare lingvist şi un mare misionar — care a trecut prin mai multe lupte. Dar, doar amintind de viaţa fiului său şi durerile vieţi…Prima sa soţie a murit la naşterea unui copil; el a rămas cu doi copii. El s-a însurat cu altă creştină drăguţă. După mulţi ani de pregătire el a terminat traducerea Scripturii în limba unei alte ţări din Asia. S-a suit într-o navă cu soţia sa şi cinci copii — doi din căsătoria anterioară, cred, şi trei cu actuala soţie — aveau cinci copii şi mergeau împreună. Avea şi o tiparniţă mică, şi toată munca lui de-o viaţă (din această traducere). Vroiau să ajungă la câmpul de misiune când o furtună a împins nava într-un loc mai larg al râului — s-a scufundat nava — soţia lui împreună cu trei din cei cinci copii au murit. El s-a luptat în apă să-i salveze, dar nu a putut. S-a aşezat pe mal, îşi pierduse familia, munca de-o viaţă, tiparniţa, totul. Atunci, William Carey a auzit că acesta, fiul său, în care investise aşa mult din viaţa lui, care era trimis într-un câmp de misiune, a pierdut tot ce-i era mai preţios, inclusiv munca lui de-o viaţă.

Intrebarea apare: Dumnezeu sau diavolul face lucrul acesta? Nimic nu s-a întâmplat în viaţa lui Felix care să nu i se fi întâmplat lui Iov. Nimic nu s-a întâmplat în viaţa lui William Carey care să nu se fi petrecut şi în viaţa lui Iov. Trebuie să recunoaştem că Felix a trecut printr-o perioadă foarte întunecată şi dureroasa, pierzând două soţii şi majoritatea familiei sale şi toată munca sa. El a trecut printr-o perioadă groaznic de întunecată, dar în sfârşit a fost readus tatălui său şi misunii de acolo şi readus muncii de misiune până la sfârşit. La vâsta de 37 de ani a murit în floarea vârstei, o altă durere mare pentru tatăl său din pricina talentului şi imensei sale priceperi pentru slujire în misiune. Acestă suferinţă peste suferinţă l-a modelat pe William Carey în omul care a fost.

În ce priveşte disciplinarea Domnului, Vechiul Testament ne aminteşte aceasta: este de la Dumnezeu. „Nu dispreţui pedeapsa Domnului şi nu-ţi pierde inima când eşti mustrat de El.” Ţie îti vorbeşte. Uitaţi-vă la prima parte a versetului 5. „Şi aţi uitat sfatul pe care vi-l dă ca unor fii: Fiule, nu dispreţui pedeapsa Domnului…” Acesta este un mesaj pentru credincioşi, înţelegeţi acesta? El vorbeşte unor credincioşi. Li se adresează cu „fiilor”. Acest pasaj nu este adresat necredincioşilor; vă este adresat vouă, fiilor. Vă vorbeşte vouă.

Am văzut deja scopurile lui Dumnezeu; vreau să vă introduc în text şi să vă arăt trei lucruri diferite care apar în acest text care ne vor ajuta să înţelegem disciplinarea Domnului: două pericole în disciplinare, două dovezi în disciplinare şi două roade ale disciplinării. Pericole, dovezi şi roade.

I. Pericole în disciplinare

Hai să ne uităm, în primul rând, la pericolele ce apar în disciplinare. Toţi vom trece prin disciplinare şi împreună cu disciplinarea vin şi câteva pericole: două lucruri care sunt pericole pentru îndeplinirea scopurilor lui Dumnezeu în disciplinare. Dumnezeu vrea să realizeze ceva disciplinându-ne. El vrea să ne asemănăm tot mai mult imaginii lui Hristos. El vrea să ne descopere tot mai mult din El Însuşi — aceasta este educarea. El vrea să ne ferească de păcat. El vrea să ne smerească pentru a fi mai folositori. El vrea să ne pedepsească pentru păcatele comise pentru a nu le mai repeta. El vrea să umple inimile noastre cu anticiparea gloriei… Toate aceste lucruri le-am văzut. Dar, acestea funcţionează dacă evitaţi cele două pericole.

1. Pricolul numărul unu: „Nu dispreţui–„.

Dispreţul este primul pericol în disciplinare. Domnul aduce o disciplinare cu un anumit scop în viaţa ta, Domnul aduce educare în viaţa ta prin dificultăţi, şi tu o dispreţuieşti în loc să o îmbrăţişezi. Asta înseamnă să „judeci greşit”, să „tratezi cu uşurinţă” în loc să o tratezi atât de serios pe cât trebuie. „A nu eşua,” înseamnă să iei în considerare adevăratul scop al acestei disciplinări, adevăratul rezultat ce trebuie să fie şi adevăratul sfârşit. Priviţi disciplinarea nu ca pe o nenorocire temporară, ci ca pe o realizare pe care Dumnezeu vrea să o înfăptuiască pentru binele tău şi gloria Lui.

Drept vorbind, există mulţi care nu văd dincolo de durere pentru că sunt absorbiţi de ei înşişi, sunt centraţi pe sine, sunt preocupaţi doar de confortul propriu… În mişcarea evaghelică din ziua de astăzi, toţi aceşti oameni care pretind că au această mare credinţă, să creadă că Isus îi poate face bogaţi, şi aceşti oameni care vin şi vor ca Isus să le rezolve toate problemele şi demonstrează un fel de credinţă la acest nivel — eu cred că aceşti oameni sunt foarte nepăsători de adevăratele probleme ale vieţii. Aceste probleme chiar îi devastează ca şi cum ar fi o surpriză că ele se petrec, deoarece ei nu au aşteptat decât prosperitate şi confort. Există mulţi oameni care nu pot trece de durere deoarece ei cred că, creştinismul este un fel de cec în alb şi din momentul în care devii creştin Dumnezeu îţi va da tot ceea ce doreşti. Când nu capeţi devii furios. Dispreţuieşti; tratezi cu uşurinţă sau judeci greşit; eşuezi în înţelegerea adevăratului scop a ceea ce se petrece.

Aceasta se poate întâmpla în mai multe feluri. Poţi să ajungi în situaţia în care să nu poţi vedea dincolo de durere, prin împietrire. Acesta este o „împietrire faţă de Dumnezeu”. Devii împietrit. Devii rezistent în loc să devii modelat sub disciplinarea Lui, în loc să faci o examinare a inimii cum am văzut data trecută, spunând: „Este oare răsplata? Oare face parte din prevenirea lui Dumnezeu în viaţa mea? Oare face parte din educarea mea? Oare face parte din dorinţa lui Dumnezeu de a construi în mine anticiparea gloriei?” În loc de a pune aceste întrebări, devii mânios pe Dumnezeu, devii ostil, inima ţi se împietreşte, devii nesimţitor, şi atunci — acesta este pericolul — zădărniceşti realizarea scopului lui Dumnezeu şi fără îndoială îţi va garanta disciplinări mai mari.

Nu numai prin împietrire poţi dispreţui disciplinarea, dar şi prin cârtire. Ca Israel în pustie: a cârtit, s-a plâns. Oamenii au devenit mânioşi pe Dumnezeu; au devenit nemulţumiţi de El. Au devenit furioşi. Erau iritaţi de Dumnezeu ca şi cum El n-ar ştii ce face. Arthur Pink spune: „Dumnezeu întotdeauna pedepseşte a doua oară, dacă nu suntem smeriţi de prima pedeapsă.” Amintiţi-vă câtă impuritate există în aur. Vedeţi-vă corupţia din propria inimă şi minunaţi-vă cum Dumnezeu nu v-a lovit mai puternic.” Este înţelepciune, aşa e? Număraţi-vă binecuvântările şi vedeţi că încercările voastre nu erau cele pe care le meritaţi de drept.

Deci poţi dispreţui disciplinare prin împietrire, prin câtire şi chiar punerea de întrebări. „Ce se întâmplă? De ce se întâmplă? De ce-mi faci asta? De ce eu?” Orice fel de atitudine de genul acesta împiedică îndeplinirea scopului lui Dumnezeu în disciplinare şi duce la o pedeapsă mai mare.

Dar cred că cel mai important — adică, din moment ce este important să amintesc de împietrire şi cârtire şi pus de întrebări, cel mai întâlnit mod prin care se dispreţuieşte, prin care se ia disciplinarea cu uşurinţă este prin indiferenţă, un eşec în a ne schimba. O laşi să vină, să se ducă şi nu se schimbă nimic în viaţă ta. Mergi mai departe păcătuind. Mergi mai departe cu egoismul tău. Prin unul sau prin toate din aceste moduri poţi trata disciplinarea lui Dumnezeu cu indiferenţă, îi poţi arunca o vedere, te poţi gândi un pic la ea…Este exact ce înseamnă termenul. Înseamnă, „să te gândeşti un pic”, nu să o vezi la adevărata valoare.

Cred că din cauza anilor de studiu asupra Scripturii, când o încercare vine în viaţa mea, prin harul lui Dumnezeu — îmi pun imediat întrebarea dacă este un lucru profund. Este ceva ce Dumnezeu vrea să împlinească în mine. Este ceva ce Dumnezeu face în viaţa mea. De fapt, nu v-am menţionat una din experienţele mele recente. Doctorul meu, care chiar mi-a salvat viaţă, era aici duminica trecută şi a spus: „De ce n-ai amintit de întâmplarea prin care tocmai ai trecut?” I-am spus: „Ei bine, nu fac asta prea des.” E unul din lucrurile care le fac destul de rar. El a spus: „Ar fi trebuit să aminteşti.” Aşa că i-am spus: „Poate o să-o amintesc.” Şi i-am spus: „Nu ştiu dacă ştiam cât de grav era. Când am intrat în cabinetul dumneavoastră, pentru a găsi ceva ajutor pentru durerea şi incapacitatea de a respira, pentru că aveam cheaguri de sânge peste tot prin plămâni — şi nu ştiam — dar când am intrat în cabinet n-am ştiut cât de rău eram şi nu-mi amintesc să vă fi întrebat vreodată.” I-am spus: „Cât de grav a fost?” El a spus: „Mai aveai de trăit între două şi 24 de ore maximum.” „Oo,” am exclamat eu. „Deci, a fost destul de grav.”

Am ştiut atunci că este serios m-am gândit că aş putea să mor, dar singurul gând care a persistat în tot acest timp — şi ştiu că este harul lui Dumnezeu şi din cauza constantei expuneri la Cuvântul lui Dumnezeu — gândul era: „Doamne, care este scopul Tău? Ce încerci Tu să realizezi? Ce trebuie eu să ştiu de la Tine?” Acesta este o experienţă foarte profundă şi adâncă; nu este o experienţă obişnuită — nici una din suferinţele vieţii nu este nesemnificativă. Nu vreţi să o trataţi cu uşurinţă; vreţi să o trataţi profund, şi să o priviţi din perspectiva lui Dumnezeu. Nu dispreţuiţi.

Daca disciplinarea nu este plină de dragostea lui Dumnezeu,devine o tinichea zanganitoare 

(Partea I)

de John F. MacArthur, Jr.


Se pare că în ultimul timp s-au petrecut multe tragedii în familia bisericii noastre. Chiar cu câteva săptămâni în urmă eram împreună cu un cuplu tânăr din biserica noastră, Kneadnogles, care erau şi prieteni dragi ai familiei noastre. Ei au suferit pierderea scumpului lor fiu – Steven, un bebeluş nou născut, pe care l-au pus în pătuţ la 7:30 şi pe la 10:30 era albastru – a murit în drum spre spital. Doi prieteni de-ai mei cu care am fost coleg de liceu, au murit de cancer. Unul a trăit trei săptămâni după ce i s-a pus diagnsticul; celălalt opt şi a lăsat în urmă o familie de creştini luptându-se cu motivele acestei pierderi. Am fost în vizită la spital noaptea trecută la Tom Elison, din congregaţia nostră, care a fost operat de urgenţă cu o noapte înainte deoarece avea un tip de infecţie confuză în coloana vertebrală. Bineînţeles, el e foarte încercat să treacă prin acestea, prin atâta suferintă şi durere şi lucruri de felul acesta.

Oamenii care treceau prin astfel de perioade, m-au întrebat de nenumărate ori: „De ce crezi că Domnul lasă să se petreacă astfel de lucruri?” Oamenii m-au întrebat când am trecut recent printr-o boală: „Ce încearcă Domnul să-ţi spună? Ce încearcă Domnul să te înveţe? Chiar înţelegi care este scopul lui Dumnezeu în toate astea?” De fapt, cineva chiar mi-a pus întrebările astea cu două zile în urmă prin telefon. Am avut câteva înmormântări în congregaţia noastră la care familiile erau profund îndurerate… Viaţă e plină de astfel de dificultăţi.

În această dimineată ne-am rugat cu presbiterii pentru dragul Bud Busby – care a făcut parte în biserica noatră pentru mulţi, mulţi ani. De fapt, era aici membru înainte să vin eu şi încă mai este. El va avea operaţie într-o săptămână; îi vor elimina o parte a esofagului, unde au găsit cancer – i l-au radiat şi acum îi vor scoate acea secţiune.

Întrebarea care apare mereu este: „De ce se întâmplă lucruri rele oamenilor lui Dumnezeu? Nu e faptul de a fi creştin un fel de izolare? Nu ar trebui noi să ne aşteptăm, dacă Dumnezeu e de partea noastră, ca astfel de lucruri să nu se întâmple în viaţa noastră? Care este scopul lui Dumnezeu în toate astea, de ce se petrec şi cum trebuie noi să vedem toate astea?” Acestea sunt întrebări foarte importante.

Oamenii m-au întrebat acestea când, cu câţiva ani în urmă, Patricia şi-a rupt gâtul şi mi-au spus că nu are prea multe şanse să trăiască. Oamneii spuneau: „Ce crezi că vrea Domnul să te înveţe prin întâmplarea asta?” Ei bine, toţi ne confruntăm cu astfel de lucruri în viată. Acesta este felul de a fi al lucrurilor. „se naşte ca să sufere, după cum scânteia se naşte ca să zboare,” spune Biblia, „Cât de sigur este ca scânteia iese din foc, la fel de sigur e că necazurile vor veni.” Toţi înţelegem asta. Ştim că cu cât trăim mai mult, cu atât acumulăm mai multă suferinţă. Este foarte important pentru noi să avem o perspectivă asupra acestui lucru şi să răspundem la întrebarea: Ce face Dumnezeu?

Aşa că aş vrea să fac acest lucru în această dimineată. Şi pentru a face lucrul ăsta, aş vrea să vă deschideţi Bibliile la Epistola către Evrei, capitolul 12. Aş vrea să mergem la Cuvântul lui Dumnezeu în această dimineată: Epistola către Evrei, capitolul 12, la ceea ce trebuie să fie pentru mulţi creştini o porţiune foarte familiară din Scriptură şi care cred că răspunde direct la această problemă. Trebuie să vă mărturisesc că pasajul este aşa de important şi problema este aşa de importantă, că nu pot să o acopăr toată în această dimineaţă. Vă voi face o introducere astăzi şi sper că va fi una foarte utilă – cred că aşa va fi – şi săptămâna viitoare ne vom uita mai de aproape la text.

Aş vrea să vă citesc textul care începe de fapt din versetul 5. În Epistola către Evrei, capitolul 12, versetul 5, autorul epistolei spune aşa: „Şi aţi uitat sfatul pe care vi-l dă ca unor fii: Fiule, nu dispreţui pedeapsa Domnului”, sau disciplinrea sau educaţia, „şi nu-ţi pierde inima când eşti mustrat de El. Căci Domnul pedepseşte pe cine-l iubeşte, şi bate cu nuiaua pe orice fiu pe care-l primeşte. Suferiţi disciplinarea sau pedeapsa: Dumnezeu Se poartă cu voi ca şi cu nişte fii. Căci care este fiul pe care nu-l pedepseşte tatăl? Dar dacă sunteţi scutiţi de pedeapsă, de care toţi au parte, sunteţi nişte feciori din curvie, iar nu fii. Şi apoi, dacă părinţii noştri trupeşti ne-au pedepsit, şi tot le-am dat cinstea cuvenită, nu trebuie oare cu atât mai mult să ne supunem Tatălui duhurilor”, adică Dumnezeu, „şi să trăim? Căci ei într-adevăr ne pedepseau pentru puţine zile, cum credeau ei că e bine; dar Dumnezeu ne pedepseşte pentru binele nostru, ca să ne facă părtaşi sfinţeniei Lui. adevărat că orice pedeapsă (disciplinare), deocamdată pare o pricină de întristare, şi nu de bucurie; dar mai pe urmă aduce celor ce au trecut prin şcoala ei, roada dătătoare de pace a neprihănirii.”

Este fundamental pentru noi să înţelegem problemele vieţii. Din moment ce viaţa este plină de necazuri, acest pasaj răspunde la o întrebare foarte profundă şi importantă: „De ce se întâmplă lucruri rele oamenilor lui Dumnezeu?” Lăsaţi-mă să vă fac mai întâi o prezentare. Această carte era adresată evreilor, şi mai precis unei comunităţi de evrei care constituiau o biserică.. Ei au ajuns să înţeleagă Evanghelia – Mesia a venit, a murit şi a înviat din morţi – au crezut-o şi biserica a fost creată. Nu a durat mult de la formarea bisericii şi persecuţia a urmat.

Oricum, ei proveneau dintr-un mediu evreiesc: ar fi fost daţi afară din sinagoga lor, ar fi fost înstrăinaţi (renegaţi) de familie şi prieteni. Dacă erau angajaţi ai evreilor, şi-ar fi pierdut slujbele. Ei probabil şi-au pierdut viaţa „normală” pe care o aveau, adică unde mergeau, ce cumpărau, cu cine interacţionau, pentru că dacă erau în contextul evreiesc, ar fi fost izolaţi. Au suferit şi alte forme de persecuţie şi înstrăinare.

Aşa că aceşti oameni, în această comunitate de evrei credincioşi, au şi început să simtă ce înseamnă să fi identificat cu Isus Hristos. Autorul epistolei vrea să dea o perspectivă asupra acestui lucru, el vrea ca ei să înţeleagă că are loc un proces care nu ar trebui să-i surprindă, este un proces care are loc de veacuri. De fapt, cu un capitol în urmă, el vorbeşte despre eroii credinţei.

Scriitorul epistolei către evrei face o trecere în revistă, înainte de capitolul al 12 -lea, şi le aminteşte despre evreii şi chiar pre-evreii, care au trăit începând cu Adam şi fiul său, Abel. Le vorbeşte despre credinţa lui Abel, a lui Enoh şi a lui Noe. Apoi le aminteşte despre evrei începând cu Avraam: credinţa lui Avraam şi a Sarei (până în versetul 20), Isaac, Iacov, Iosif, Moise, şi apoi chiar despre o prostituată, pe nume Rahav, care era dintre neamuri – şi apoi despre alţi evrei (în versetul 32): Ghedeon, Barac, Samson, Iefta, David, Samuel şi profeţii.

Toţi aceştia sunt oameni ai credinţei. Capitolul 11 este un fel de sală a eroilor credinţei, a marilor eroi ai credinţei, a celor ce L-au crezut pe Dumnezeu. În fiecare caz în parte, cei ce au crezut pe Dumnezeu au şi suferit condamnarea lumii. În fiecare caz când au luat o poziţie de partea lui Dumnezeu, a Adevărului Său, a Cuvântului Său şi a Persoanei Sale, au suferit condamnări în diverse moduri din partea lumii.

Începând cu versetul 33, se face o sumă. Acest grup de oameni „au cucerit … împărăţii, au făcut dreptate, au căpătat făgăduinţe, au astupat gurile leilor” (în mod particular cazul lui Daniel), „au stins puterea focului” cu alte cuvinte, au fost arşi ca cei trei prieteni ai lui Daniel, „au scăpat de ascuţişul săbiei.” Ei „s-au vindecat de boli”, „au fost viteji în războaie”, „au pus pe fugă oştirile vrăjmaşe”, şi unii din ei au fost literalmente ucişi şi au experimentat învierea, „au fost chinuiţi”.. Este scris în versetul 36 că „au suferit batjocuri, bătăi, lanţuri şi închisoare;” în versetul 37 scrie, „au fost ucişi cu pietre, tăiaţi în două cu ferestrăul, chinuiţi; au murit ucişi de sabie, au pribegit îmbrăcaţi cu cojoace şi în piei de capre,” îmbrăcaţi în astfel de piei, atrăgeau prin mirosul lor animalele sălbatice care îi devorau. Ei erau „lipsiţi de toate, prigoniţi, munciţi.” Ei au „rătăcit”, scrie în versetul 38, „prin pustiuri, prin munţi, prin peşteri şi prin crăpăturile pământului…”

Bine aţi venit în familia credinţei, fraţilor. Vrea altcineva să intre? De fapt acesta era ideea. Când intri în familia lui Dumnezeu vei primi şi condamnarea lumii într-un mod sau altul. El tocmai le aminteşte lucrul asta. El doar le spune, „Uitaţi-vă, aşa stau lucrurile”. În capitolul 12, versetul 1, spune, „Acum avem acest mare nor de martori, acest grup de oameni pe care tocmaia i-am identificat. Şi ei sunt martorii vieţii de credinţă, în ciuda dificultăţilor ei.” Ajungem la versetul 5, unde se identifică ce este această suferinţă.. Din punctul de vedere al lumii, este persecuţie şi din punctul de vedere al persoanei care suferă, este durere. Dar din punctul de vedere al lui Dumnezeu, în versetul 5, este numită „pedeapsa (disciplinarea) Domnului”.

El le spune, „Voi nu sunteţi singurii oameni care treceţi prin asta. De fapt, nu sunteţi nici primii care treceţi prin aşa ceva.” Unii din oamenii acestei congregaţii – ştim din citirea epistolei către evrei – au fost sincer convertiţi. Ei L-au îmbrăţisat pe Isus Hristos ca Mesia, şi au fost creştini adevăraţi, dar au început să simtă presiunea persecuţiei şi înstrăinării – această condamnare a lumii din care făceau parte. Astfel au fost împinşi înapoi spre iudaism, câţiva din ei au fost chiar tentaţi să renunţe la Hristos şi să se întoarcă înapoi, alţi stăteau pe margine – un fel de spectatori de pe margine, crezând că Evanghelia este adevărată, dar fiindu-le teamă să o îmbrăţişeze din cauza faptului că ar fi fost persecutaţi.

Domnul nu elimină perspectiva persecuţiei – nu ne spune că aceasta va fi diminuată în vreun fel – El doar o defineşte: din perspectiva lumii e persecuţie, din a noastră durere, din perspectiva lui Dumnezeu este disciplinare. Noi am vrea să o înţelegem din perspectiva lui Dumnezeu, nu-i aşa? Adică astă este modul în care ar trebui s-o înţelegem. Aşa că expresia pe care aş vrea s-o extrag din acest text este în versetul 5, mijlocul versetului: „disciplinarea (pedeapsa) Domnului.” Vrem să înţelegem această chestiune a vieţii din perspectiva lui Dumnezeu, vrem s-o înţelegem din punctul Lui de vedere. Aici este locul în care învătăm despre disciplinarea Lui.

Să discutăm depre cuvântul disciplinare. Unele din Bibliile voastre scriu cumva „pedeapsă”? Sunt sigur că da. Să vă spun cuvântul original – este cuvântul „paideia„. Este cuvântul de la care avem, de exemplu „pedagogie”, care la bază însemna educarea copiilor. Este cuvântul care înseamnă „a educa” şi „pedagogie”, înseamnă „a educa copii”.. Este cuvântul de la care se trage termenul medical „pediatric.” „Pedo” este termenul grecesc original pentru „copii”.

Acesta nu este un cuvânt încărcat cu conotaţii negative. Cuvântul „pedeapsă” sună cam negativ, aproape ameninţător. Cu siguranţa sună ca un sinonim pentru represiune, dar actualul cuvânt „paideia” este un cuvânt cu un spectru larg şi traducătorii Bibliei pe care o citesc, New American Standars, o traduc disciplinare deoarece el are şi conotaţie pozitivă şi negativă, nu numai negativă. Este un cuvânt cu spectru larg – el înseamnă de fapt „să educi copii” şi educarea copiilor este o combinaţie, este o balanţă între transmitere de lucruri pozitive, învăţarea adevărului, virtuţii şi caracterului, şi pe de altă parte le dai suficientă durere să-i redirecţionezi de la lucrurile care sunt rele, care sunt păcătoase, care sunt distructive pentru ei, astfel încât să asocieze acele lucruri cu durerea. Ei înţeleg că este un preţ de plătit pentru acele lucruri rele şi nu vor vrea să-l plătească, şi deci, îl vor evita.

Prin folosirea cuvântului „paideia„, „pedeapsă” sau „disciplinare”… cred că putem concluziona spunând: „se referă la orice efort îndreptat asupra copilului pentru cultivarea sufletului lui.” Aceasta va implica învăţarea adevărului şi virtuţii. Aceasta va implica corectarea greşelilor şi atenuarea pasiunilor. Iată ce înseamnă de fapt acest cuvânt: orice efort îndreptat asupra copiilor pentru cultivarea sufletului lor, şi asta implică învăţarea adevărului şi virtuţii, corectarea greşelilor şi atenuarea pasiunilor. Deci va avea un aspect pozitiv şi unul negativ: va include instructaj şi va include pedeapsă. Le va include pe toate.

Cuvântul nu are numai ideea de pedeapsă, nu are numai ideea de măsuri de corecţie care sunt destinate să elimine răul din viaţă şi încurajarea a ceea ce este bun. El include, de asemenea, şi ideea de învăţare a ceea ce este bun. Este exact termenul potrivit pe care ar trebui sa-l folosească părinţii în procesul de creştere ai copiilor lor. Un părinte iubitor îşi disciplinează, îşi instruieşte, îşi educă copii şi să iubească ce este bun şi să urască ce este rău.

Dumnezeu face acestea în viaţa noastră. Autorul Epistolei către evrei spune, „Voi trebuie să vă uitaţi la toate acestea din perspectiva lui Dumnezeu şi să le vedeţi ca un instructaj.” Adică nu va fi diferit de orice fel de instructaj riguros: instructajul celor din armată cu sarcini riguroase, instructajul celor ce au sarcini riguroase într-o luptă atletică, instructajul celor ce au sarcini riguroase ca mersul în spaţiu. – toţi am fost conştienţi de asta în această săptămână. Oricare din aceste intructaje implică ceva pozitiv şi de asemenea avertizări asupra a ceea ce poate devenii distructiv si compromiţator. Astfel este instructajul – o balanţă între pozitiv şi negativ.

Acum cu privire la instructajul pe care Domnul îl aduce în viaţa noastră, există mai multe motive pentru aceasta. Când am venit în această dimineaţă aveam trei, la serviciul de mai devreme m-am gandit şi la altul şi îl voi include şi pe acesta. Este amuzant când te surprinde astfel vreo idee. Deci, aş vrea să vă arăt patru motive pentru care disciplinarea Domnului apare în viaţa voastră de creştini.

Acum, înainte de a ne uita la aceste patru motive, aş vrea să fac un fel de distincţie clară. Trebuie să fie făcută o distinctie rigidă între pedeapsa divină şi disciplinarea divină, e bine? – între pedeapsa divină şi disciplinarea divină. Să formulez cât de clar pot: oamenii lui Dumnezeu nu pot fi niciodată pedepsiţi deplin pentru păcate lor – în sens judiciar – deoarece Dumnezeu deja a pedepsit deplin pe Hristos pentru păcatele noastre. Aşa e? „El a purtat, în trupul Său, păcatele noastre pe cruce.” „Dumnezeu l-a făcut pe El care n-a cunoscut păcatul, să fie păcat pentru noi.” El a plătit deci vina întreagă, Romani 8:1 spune că noi nu suntem sub nici o condamnare şi nici nu vom mai fi.

Aşa că, atunci când se vorbeşte despre pedeapsa divină, sau disciplinarea divină, noi nu vorbim despre pedeapsa judiciară pentru păcatele noastre care are legătură cu mântuirea (salvarea) noastră.. Noi vorbim despre o disciplinare sau o pedeapsă legată de sfinţirea noastră. Dumnezeu deja l-a pedepsit pe Hristos pentru toate păcatele noastre, care se îngrijeşte de eternitatea noastră. Dar Dumnezeu trebuie să ne pedepsească pentru pacatele noastre aici, în timpul acestei lumi, pentru a ne face din ce în ce mai sfinţi şi mai neprihăniţi, ceea ce ne va aduce o mai mare binecuvântare şi utilitate. Acestea sunt două lucruri pe care trebuie să le distingeţi. Sângele lui Isus Hristos, Fiul, ne-a curăţit de orice păcat în sens judiciar – păcatele noastre sunt plătite, sunt complet acoperite şi nici dreptatea lui Dumnezeu (deoarece a fost pe deplin satisfăcută prin Hristos purtând păcatele noastre), nici dragostea lui Dumnezeu nu va permite să se mai plătească din nou ceea ce Hristos deja a plătit. Aţi reţinut?

Aşa că atunci când sunteţi pedepsiţi de Dumnezeu pentru păcate în această viaţă, nu este din cauză că Isus nu ar fi purtat toată pedeapsa păcatelor voastre. Nu are legătură cu justificarea voastră, adică prezenţa voastră înaintea lui Dumnezeu – care a fost realizată în Hristos – ci are legătură cu sfinţirea voastră, adică, neprihănirea voastră personală, astfel încât să vă puteţi bucura de binecuvântările Lui şi să-I fiţi folositori. Această distincţie trebuie făcută. Cu alte cuvinte, în pedeapsa legată de salvarea noastră, Dumnezeu este Judecător; iar în disciplinarea legată de sfinţirea noastră, Dumnezeu este un Tată iubitor. În pedeapsa legată de salvarea noastră, obiectele sunt păcatele ce trebuie pedepsite – preţul ce trebuie plătit. În disciplinare, obiectul este sfinţirea – pentru a aduce credinciosul la puritate. În pedeapsă, ţinta este condamnarea; în disciplinare, ţinta este neprihănirea.

Acum, haideti să ne uităm la cele patru motive pentru care disciplinarea Domnului are loc în vieţile noastre.

Vreau să vă spun, înainte de a intra în această secţiune, că este în mare măsură un lucru foarte foarte personal. Adică, eu nu pot să mă uit la tine şi să zic, „O! Ştiu de ce Domnul se poartă astfel cu tine,” numai dacă cumva ştiu ceva foarte flagrant despre tine şi ţi l-aş arăta. Dar, în majoritatea cazurilor, este ceva cu care ai de a face personal în inima ta şi câteodată, din moment ce nu este clar pentru nimeni din jurul tău, poate sa nu-ţi fie nici ţie prea clar, aşa cum vom vedea.

Dar acestea sunt motivele pentru care trebuie să ne străduim să înţelegem disciplinarea Domnului.
Motivele:

1. Răsplătire (pedeapsă meritată)

Folosim cuvântul „răsplată” – înseamnând „pedeapsă”. Primul motiv pentru care Domnul te va disciplina, cum un părinte disciplinează un copil, este pentru că ai păcătuit şi păcatul este rău pentru tine. Păcatul îţi dăunează; poate să-ţi devasteze viaţa. Te poate face inutil în slujba Domnului; te poate face să pierzi binecuvântarea lui Dumnezeu – îţi ia bucuria, pacea; produce ruşine, vinovăţie, îngrijorare, teamă, anexietate, şi un părinte iubitor nu vrea ca să ai toate acestea. Cum un părinte iubitor pedepseşte un copil, nu ca să rănească copilul, dar ca să îl ajute, aşa pedepseşte El copilul – nu pentru a produce durere pe terment lung, dar o durere de scurtă durată şi o corecţie pe termen lung.

Aşa că Dumnezeu pedepseşte păcatul în viaţa unui credincios, pentru scopuri pozitive. Am păcătuit, în cosecinţă vom avea nevoie să ne confruntăm cu disciplinarea – acesta este unul din motivele disciplinării. Adevărul este că, atunci când treci prin astfel de disciplinare, vor veni în viaţa ta lupte; poate ţi s-a spus că ai cancer, su o altă boală, poate în căsnicia ta ai conflicte, poate partenerul te-a părăsit şi te lupţi cu durerea – poate te-a părăsit şi ai rămas cu un copil, poate partenerul de căsătorie are o aventură cu cineva, poate ţi-ai planificat să te căsătoreşti cu cineva şi acel cineva te-a părăsit şi te afli în situaţia nenorocită de a avea dragostea neîmpărtăşită, poate te confrunţi cu moartea unui membru din familie… eu ştiu ce mai poate fi … toate lucrurile de genul asta; şi începi să te gândeşti: „De ce mi se întâmplă asta?”

Porneşte cu întrebarea aceasta: „Există vreun păcat în inima mea sau în viaţa mea? Poate fi ceva corectat în viaţa mea? Poate fi aceasta o consecinţă a obiceiului meu păcatos, pe care Tatăl încearcă să mi-l arate, ca eu să-l corectez? ”

Acesta a fost cazul lui David – vă amintiţi de marele împărat al lui Israel, David? Un om remarcabil, un om incredibil, foarte inteligent – un psalmist, un cântăreţ agreabil, un harpist, un mare conducător, un rege nobil, un om care ar câştiga nu numai admiraţia poporului său, dar a fost bărbatul pe care Dumnezeu l-a identificat a fi regele împărăţiei Sale teocratice – naţiunea Israel. David a avut tot ce ar putea avea un om, a avut de toate. Stând în palatul său în una din zile – palatul său fiind mai înalt ca restul caselor din jurul lui – a privit afara şi a văzut o femeie îmbăindu-se la soare pe acoperişul casei ei şi şi-a dorit-o – numele ei era Batşeba…

Bineînţeles, povestea e cunoscută de toţi. David a facut în aşa fel încât să obţină această femeie, s-a unit cu ea – de fapt, ea a rămas însărcinată ca rezultat al acestei uniri. Deci, el a comis adulter, violându-şi propria căsnicie – propriile jurăminte făcute soţiei lui – a păcătuit împotriva naţiunii, împotriva domniei lui ca rege, şi mai mult de atât, a făcut în aşa fel ca soţul ei (Urie), care era unul din cei mai dedicaţi soldaţi ce lupta pentru marele rege David, să fie pus într-un loc în bătălie în care să fie compromis, lăsat singur în voia duşmanului. Urie a fost victima planului lui David fiind ucis în bătălie. David era responsabil nu numai de adulter, dar şi de crimă.

Apoi, porţile pedepsei au fost deschise. Biblia spune despre David cele mai uimitoare lucruri. Dumnezeu a spus lui David: „Sabia nu se va depărta niciodată de casa ta – niciodată. Trebuie să înveţi că nu poţi să te porţi aşa, fără să te aştepţi la consecinţe. În viaţa ta vor veni consecinţele purtării tale.”

Prima consecinţă care a venit imediat a fost moartea nou-născutului. Copilul Bat-Şebei a murit. Vă amintiţi cum se plângea David, cum în durerea lui a făcut o declaraţie melancolică? El a spus: ” El nu se va întoarce la mine, dar eu mă voi duce la el,” ceea ce era o declaraţie plină de speranţă. El ştia că micuţul bebeluş – acea viaţă mică şi inocentă – era în prezenţa lui Dumnezeu. Aceasta era o mică părticică a harului lui Dumnezeu revărsat, peste el bineînteles, chiar daca era un copil ilegitim. Dumnezeu are grijă de toţi micuţii. Dar David a plâns pierderea copilului.

Ca şi cum asta n-ar fi fost suficient, lovitură după lovitură dupa lovitură au venit împotriva lui David, şi astfel sabia nu s-a depărtat niciodată de casa lui. Cea mai grea dintre aceste lovituri a fost cea condusă de propriul fiu, Absalom. Absalom a încercat să-l detroneze pe tatăl său şi să-i ia locul. În cele din urmă, Absalom călărind cu repeziciune prin pădure, a murit lovindu-se într-un copac, rămânând spânzurat acolo, după cum ştiţi. David a plâns: „O! Absalom! Absalom, fiul meu, fiul meu, fiul meu!”

David a suferit atacuri teribile de vinovăţie. În psalmul 32 David scrie: „mi se usca vlaga.” Sistemul sanguin îi era afectat, glandele salivare îi erau afectate; sistemul nervos îi era afectat. Întreg trupul îi era zguduit în neliniştea provocată de necazul, ruşinea, şi vina păcatului sau. Limba i-a fost înţepenită cât timp nu şi-a mărturisit păcatul, a suferit în toată agonia aceea – întreg trupul îl durea de sus până jos.

În final, David a izbucnit în a mărturisi. A scris un psalm similar, psalmul 51, şi a strigat plin de pocăinţă către Dumnezeul împotriva căruia a păcătuit. El a prins mesajul; chiar l-a înţeles. A devenit un om credincios şi neprihănit; a devenit prietenul lui Dumnezeu. El a scris mai mulţi psalmi ca oricare altul. A devenit cântăreţul plăcut al lui Israel. A devenit un om după inima lui Dumnezeu. Dar a trebuit să treacă prin această imensă şi groaznică corecţie.

De aceea, orice s-ar întâmpla în viaţa ta, de aici trebuie să porneşti, cu această întrebare trebuie să începi: Sunt disciplinat datorită păcatului? Vreau sa spun că este punctul potrivit de pornire. Nu-i aşa? Examinează-te: „Este vreun pacat în viaţa mea?” Vă amintiţi de Iov? Iov era un om foarte bogat – unul din cei mai bogaţi oameni din est – a trăit pe vremea patriarhilor, timpul Genezei. Iov poate fi prima carte scrisă a Bibliei. Probabil a fost scrisă chiar înaintea Pentateuhului – Geneza. Vorbind de oamenii din vremea patriarhilor – unul din ei era Iov. Foarte bogat: o mulţime de pământ, o mulţime de recolte, o mulţime de copii şi o nevastă.

Şi dintr-o dată, totul se duce. El a pierdut tot. El a pierdut absolut totul. Toate culturile, toate animalele, toţi copiii. Singurul lucru rămas este soţia care îl ceartă şi adaugă la durerea lui. El a pierdut totul şi apoi a pierdut şi sănătatea. Stă aşezat pe o grămadă de cenuşă, scărpinându-şi bubele cu un ciob – un fel de a-şi alina starea mizerabilă..

Întrebarea îi vine în minte – acesta este un om al credinţei, un om care crede în Dumnezeul viu şi adevărat, un om care l-a slujit pe Dumnezeu cu toată inima lui, un om care a fost absolut credincios şi ascultător, un om bun – cel mai bun om al vremii. De unde ştiu aceasta? Din cauză că în Iov 1 şi 2, satan a mers în cer şi I-a spus lui Dumnezeu: „Ştii, Doamne, nu ai avea pe nimeni credincios dacă nu le-ai da tot felul de bogăţii. Dacă nu i-ai binecuvânta şi nu le-ai da toate aceste lucruri te-ar blestema.” Dumnezeu a raspuns: „Nu este adevărat şi-ţi voi arăta. Uită-te la Iov – este un om al credinţei; un om neprihănit; şi e foarte bogat. Te las să-i iei tot ce are în afară de viaţă dar credinţa nu si-o va pierde.”

Ei bine, Iov nu ştia toate astea. Iov niciodată n-a citit primele două capitole ale cărţii ce-i poartă numele. Ea n-a fost scrisă decât după ce el n-a mai fost. El n-avea nici o idee şi niciodată n-a ştiut ce s-a întâmplat în cer. El n-a ştiut că Dumnezeu şi satan aveau o dispută. El era aici jos şi toate mergeau rău în viaţa lui – el nu ştia.

Aşa că primul lucru pe care l-a făcut a fost să se uite în inima lui. Şi-a făcut o examinare proprie şi a zis: „Uite, Doamne, cred că totul este în regulă. Mi-am mărturisit păcatele şi vreau să-mi rezolv problemele. Vreau să te slujesc. Te iubesc. Doamne, încerc să fiu un om bun şi ascultător şi nu cunosc nici un păcat în viaţa mea de care mă agăţ. Cred că totul este în regulă,” şi era nedumerit. Aşa că, câţiva din prietenii lui au venit şi le-a părut aşa de rău de Iov – care era absolut disperat – că scrie: „Şi au şezut pe pământ lângă el şapte zile şi şapte nopţi, fără să-i spună o vorbă.” Prietenii lui – trei prieteni – au stat doar într-o tăcere mormântală, fiindu-le milă şi compatimind, spunând probabil doar: O…, hmm…”

La sfârşitul celor şapte zile, au spart tăcerea şi, cum au deschis gura, toată înţelepciunea i-a părăsit. Primul lucru pe care l-au spus a fost: „O, Iov. Ai o mulţime de păcate în viaţa ta. Noi ştim, căci avem o bună teologie. Teologia noastră este că dacă ai probleme, înseamnă că ai păcătuit.” „Ei bine, câteodată…” a spus Iov, „Nu, nu am.” Ei au spus: „Mai bine ai mai verifica odată.” Aşa că prietenii lui i-au înmulţit durerea, deoarece îl tot acuzau de ceva ce nu era adevărat şi l-au condus, literalmente, în săptămâni de inventariere personală şi tot n-au găsit nimic. Nu că el n-ar fi avut păcat, dar nu avea nici un păcat ascuns. El îşi dedica de buna voie viaţa Domnului. El nu era ca David: David îşi făcuse inventarul şi ştia că a păcătuit.

Când un credincios este lovit de nuia, poate spune: „Eu am adus asta asupra mea. Dumnezeu mă corectează în dragoste – El nu mă loveşte în mânie – El mă corectează în dragoste.” Aici este locul de la care porneşti: răsplătire. David a ştiut asta toată viaţa lui; şi niciodată nu a căutat altă explicaţie. Dar nu trebuie să te opreşti aici. Dacă după ce îţi faci acest inventar nu găseşti nimic trebuie să mergi mai departe. Să mergem la al doilea motiv pentru care Dumnezeu ne disciplinează.

Cum să menţii liniştea conştiinţei tale, să afli şi să înlături păcatele ajunse obişnuinţă

Cum să obţii biruinţa asupra păcatului, şi despre strategia de luptă
(un „curs” de luptă împotriva păcatului)

Un studiu tematic


Întâi vreau să spun cum nu prefer să fac acest fel de studii, tematice, ci să apelez la Biblie pentru inspiraţia asupra subiectelor pe care să le discutăm în biserică, însă cred de astă dată că Dumnezeu ne îndeamnă să ne aplecăm asupra acestui subiect al biruinţei noastre asupra păcatului şi a luptei împotriva lui în noi, mai înaintea altor cauze pe care să ni le propunem singuri.

În confruntarea cu păcatul toţi creştinii pierdem şi câştigăm bătălii, dar soarta războiului este ştiută de la bun început. Hristos a învins pentru noi! De aceea, viaţa creştină este posibilă, însă doar în puterea învierii lui, şi nu în puterea firii omeneşti pământeşti.

„Drag cititor nu te lăsa înşelat asupra acestei chestiuni vitale. A omorî poftele firii, a fi răstignit faţă de lume, a-l birui pe diavolul, a muri zilnic faţă de păcat şi a trăi pentru neprihănire, a fi blând şi smerit cu inima, credincios şi răbdător, evlavios şi integru, plin de dragoste şi îngăduinţă, într-un cuvânt, să fii un creştin adevărat, sau asemenea lui Hristos, este o sarcină care depăşeşte cu mult slabele resurse ale bietei firi omeneşti.”

Păcatele repetate…

Ca şi creştin de câţiva ani, mărturisesc că uneori mă lupt cu unele păcate care se repetă şi care îmi provoacă multă durere ascunsă şi deznădejde. De aceea, în primul rând îmi propun mie însumi să studiez acest subiect, să aflu cum să întrerup ciclul păcatului din viaţa mea, să mai aflu câteva metode biblice de luptă împotriva lor şi cum se pot învinge, iar dacă din asta mai sunt unii câştigaţi, slavă Domnului.

Studiul acesta rezultă dintr-o experienţă proastă, negativă, a mea. Ştiţi cum unii vin şi spun că au avut nişte experienţe spirituale senzaţionale şi descoperiri nemaipomenite despre care vorbesc creştinilor, fără a-i lăsa cu nimic care să-i ajute în lupta împotriva păcatului…

Experienţa mea proastă în care mă confrunt cu realitatea păcatelor mele repetate şi chiar a celor devenite obişnuinţă îmi aminteşte într-adevăr de harul lui Dumnezeu care este senzaţional, nemaipomenit şi asupra lui vă atrag atenţia.

Însă pentru moment daţi-mi voie să vă vorbesc despre… această constantă bătălie cu păcatul şi cum să învingem în ea! Cu se poate întrerupe ciclul păcatului…

Astfel, iată un motto al studiului:

Evrei 12:4 Voi nu v-aţi împotrivit încă până la sânge, în lupta împotriva păcatului.

În primul rând să recunoaştem că întristarea provocată de păcatul repetat este o dovadă esenţială a unei reale convertiri la Hristos. Când, ea lipseşte, sau când este de formă, sufletul nu este născut din nou şi nu este convertit la Hristos.

Prin a studia cum să o rupem cu păcatul nu facem decât să trecem la o aplicaţie practică directă a mântuirii noastre: Isus a venit ca să-şi mântuiască poporul din păcate. Asta este ceea ce şi înseamnă numele Său:

Matei 1:21 „Ea (fecioara) va naşte un Fiu, şi-i vei pune numele Isus, pentru că El va mântui pe poporul Lui de păcatele sale.”

„Dacă sufletul cuiva este alipit de păcat toată credinţa din lume nu-l va salva pe acela, căci dovada convertirii se vede în urârea păcatului şi-n depărtarea de fărădelege. Hristos nu a salvat încă pe acela care este ataşat, îndrăgostit de păcatul lui! Însă este gata să-i mântuiască pe aceia care s-au scârbit de păcatul lor, care tânjesc să fie curăţiţi de murdăria lui, şi care vor să fie scăpaţi din tirania lui asupritoare.” (Arthur Pink, Saving Faith)

În faţa realităţii aproape omniprezente a păcatului în vieţile noastre de creştini să aflăm,

…Cum putem să avem o conştiinţă împăcată (în sensul de liniştită, totuşi nu amăgită), să menţinem liniştea ei, în plus, cum să întrerupem ciclul păcatului din viaţa noastră.

Cum determinăm când păcătuim sau poftim (doar un sinonim), dacă nu săvârşim acele păcate repetate (de care un creştin adevărat nu ar trebui să fie caracterizat), sau dacă nu cumva este stăpânit de păcat?

Când un creştin în mod obişnuit păcătuieşte, sau pofteşte, cum ştie dacă nu face păcate repetate, sau nu este stăpânit de un anume păcat?

Ştim din 1 Ioan 3 că,

6 Oricine rămâne în El, nu păcătuieşte; oricine păcătuieşte, nu L-a văzut, nici nu L-a cunoscut.
7 Copilaşilor, nimeni să nu vă înşele! Cine trăieşte în neprihănire, este neprihănit, cum El însuşi este neprihănit.
Cine păcătuieşte, este dela diavolul, căci diavolul păcătuieşte dela început. Fiul lui Dumnezeu S-a arătat ca să nimicească lucrările diavolului.
9 Oricine este născut din Dumnezeu, nu păcătuieşte, pentrucă sămânţa Lui rămâne în el; şi nu poate păcătui, fiindcă este născut din Dumnezeu.
10 Prin aceasta se cunosc copiii lui Dumnezeu şi copiii diavolului. Oricine nu trăieşte în neprihănire, nu este dela Dumnezeu;

Suferă oare un creştin adevărat de ambivalenţă (are sentimente contrarii, chiar opuse în această viaţă de credinţă), adică, când este un om al lui Dumnezeu, când este un rob al păcatului?

Cunoaşte când ura faţă de păcat, când plăcerea?

Să fie el oare caracterizat de o viaţă dublă, să fie un om cu două feţe?

Ambivalenţa este chiar şi o tulburare psihică care constă în manifestarea simultană a unor sentimente şi afecte contradictorii, chiar diametral opuse (vezi, iubire şi ură). (Dicţionarul Enciclopedic)

Înainte de a răspunde la o astfel de întrebare, trebuie făcute nişte remarci de introducere.

Toate poftele şi dorinţele stricate îşi găsesc originea şi rădăcina în firea pământească. Apostolul Iacov a spus atunci când a zis,

Iacov 1:14 Ci fiecare este ispitit, când este atras de pofta lui însuşi şi momit.

Astfel fiecare este urmărit de pofta lui însuşi şi fiecare atac al poftelor de care are parte cineva îşi găseşte sursa numai şi numai în el însuşi. Astfel, nu putem da vine pe nimic din exteriorul nostru pentru poftele pe care le avem. Ele sunt manifestările active ale unei naturi păcătoase de care Hristos a început să ne separedacă a venit în viaţa noastră şi ne-am făcut ucenicii Lui.

Aşadar chiar după convertire, creştinului îi rămâne să se confrunte cu această realitate a vieţii lui căci poftele şi toate dorinţele stricate rezidă în firile noastre pământeşti pe care le purtăm încă cu noi. De aceea, Pavel a fost îndemnat să afirme că,

Gal.5:17 …firea pământească pofteşte împotriva Duhului, şi Duhul împotriva firii pământeşti: sunt lucruri potrivnice unele altora, aşa că nu puteţi face tot ce voiţi.

Deci iată că ne găsim foarte adesea într-un impas dramatic în viaţa creştină: Nu putem face tot ce dorim! Uneori dorim răul şi Duhul Sfânt nu ne lasă, iar alteori (sper cât mai des!) dorim binele şi firea nu ne lasă. Aceasta este o realitate cu care orice credincios se poate identifica. Lista lucrurilor pe care firea şi Duhul, fiecare în parte le „pofteşte”, se găseşte mai jos:

19 Şi faptele firii pământeşti sunt cunoscute, şi sunt acestea: preacurvia, curvia, necurăţia, desfrânarea,
20 închinarea la idoli, vrăjitoria, vrăjbile, certurile, zavistiile, mâniile, neînţelegerile, desbinările, certurile de partide,
21 pizmele, uciderile, beţiile, îmbuibările, şi alte lucruri asemănătoare cu acestea. Vă spun mai dinainte, cum am mai spus, că cei ce fac astfel de lucruri, nu vor moşteni Împărăţia lui Dumnezeu.
22 Roada Duhului, dimpotrivă, este: dragostea, bucuria, pacea, îndelunga răbdare, bunătatea, facerea de bine, credincioşia,
23 blândeţa, înfrânarea poftelor. Împotriva acestor lucruri nu este lege.

Să înfruntăm realitatea! În credincios, firea pofteşte toate acele lucruri de mai sus. Cei mai buni, tari, creştini trebuie avertizaţi asupra acestor lucruri şi nu doar cei slabi.

Isus a considerat necesar să avertizeze toţi credincioşii asupra unor păcate greu de crezut că pot pune stăpânire pe nişte urmaşi ai Săi:

Luca 21:34, 35 Luaţi seama la voi înşivă, ca nu cumva să vi se îngreuieze inimile cu îmbuibare de mâncare şi băutură, şi cu îngrijorările vieţii acesteia, şi astfel ziua aceea să vină fără veste asupra voastră. Căci ziua aceea va veni ca un laţ peste toţi ceice locuiesc pe toată faţa pământului.

Este limpede că Dumnezeu ştie cum stau lucrurile cu noi şi sper că pericolul „îngreunării” inimii fiecăruia este unul la care noi luăm seama.

Creştinii declaraţi nu sunt într-un mai mare pericol decât acesta, şi anume de a avea inima îngreunată de păcate aparent neînsemnate, care acţionează ca un laţ şi pentru care nimicirea, judecata, vine ca o surpriză! Este de subînţeles că trebuie să luăm seama la noi înşine.

Sau,

Rom.7:18 Ştiu, în adevăr, că nimic bun nu locuieşte în mine, adică în firea mea pământească,

Este de asemenea un lucru ştiut că această rădăcină a păcatului ce se găseşte în noi, va căuta să profite de slăbiciune pentru a se manifesta în tot felul de rele practice în vieţile noastre. Lucrul acesta ar trebui să ne preocupe să arătăm gelozie după voia lui Dumnezeu pentru sufletele noastre cât şi unii pentru alţii. Lucrul acesta a trebui să facă din îndemnul biblic de a „omorî” mădularele noastre o preocupare zilnică a noastră. Dacă astfel de forţe se găsesc la lucru în firile noastre, omorârea mădularelor de care ele se folosesc devine o necesitate şi îndatorire de bază dusă la îndeplinire în câte zile avem.

Coloseni 3
1 Dacă deci aţi înviat împreună cu Hristos, să umblaţi după lucrurile de sus, unde Hristos şade la dreapta lui Dumnezeu.
2 Gândiţi-vă la lucrurile de sus, nu la cele de pe pământ.
3 Căci voi aţi murit, şi viaţa voastră este ascunsă cu Hristos în Dumnezeu.
4 Când Se va arăta Hristos, viaţa voastră, atunci vă veţi arăta şi voi împreună cu El în slavă.
5 Deaceea, omorâţi mădularele voastre cari sunt pe pământ: curvia, necurăţia, patima, pofta rea, şi lăcomia, care este o închinare la idoli.

„Mădularele” se referă la ceea ce este pământesc, fireşte în noi…exact aşa sună traducerea literară şi-n româineşte, nu? „Mădularele voastre care sunt pe pământ”. Nu se referă la amputarea picioarelor… despre aşa ceva se vorbeşte într-un alt loc unde sugestia este într-adevăr deliberat şocantă pentru a sublinia gravitatea păcatului şi necesitatea măsurilor drastice luate împotriva lui:

Matei 5:27-30 Aţi auzit că s-a zis celor din vechime: ,,Să nu preacurveşti.” Dar Eu vă spun că ori şi cine se uită la o femeie, ca s-o poftească, a şi preacurvit cu ea în inima lui. Dacă deci ochiul tău cel drept te face să cazi în păcat, scoate-l şi leapădă-l dela tine; căci este spre folosul tău să piară unul din mădularele tale, şi să nu-ţi fie aruncat tot trupul în gheenă. Dacă mâna ta cea dreaptă te face să cazi în păcat, taie-o şi leapădă-o dela tine; căci este spre folosul tău să piară unul din mădularele tale, şi să nu-ţi fie aruncat tot trupul în gheenă.

Marcu 9:45-47 Dacă piciorul tău te face să cazi în păcat, taie-l; este mai bine pentru tine să intri în viaţă şchiop, decât să ai două picioare, şi să fii aruncat în gheenă, în focul care nu se stinge, unde viermele lor nu moare, şi focul nu se stinge. Şi dacă ochiul tău te face să cazi în păcat, scoate-l; este mai bine pentru tine să intri în Împărăţia lui Dumnezeu numai cu un ochi, decât să ai doi ochi şi să fii aruncat în focul gheenei…

Creştinul este totuşi un om care trăieşte între două lumi — cetăţean al cerurilor şi „războinic” cu păcatul aici. Biblia ne arată în textul de faţşă ce privilegii am primit pe cealaltă (unde suntem aşezaţi în locurile cereşti împreună cu Isus; Efes.1), în acelaşi timp ne arată ce se întâmplă cu noi aici(aţi murit) şi ce îndatorire ne revine aici: „umblaţi după locurile de sus”„gândiţi-vă la ele”, şi subliniez aici, „omorâţi”.

Cu alte prilejuri am vorbit despre primele, acum, voi vorbi despre cea din urmă.

Un anume păcat nu devine obişnuinţă decât în împrejurările favorabile pe care noi i le creăm. Nu devine obişnuinţă decât dacă profită de nişte avantaje particulare. Firea omenească este stricată în mod egal în toate părţile ei şi nu trebuie să dăm vina pe personalităţile noastre pentru acele păcate cărora le cedăm uşor şi le repetăm.

Exemplu: pentru unele păcate mulţi obişnuiesc să spună, „aşa sunt eu”, sau, „eu am caracter puternic, astfel mă enervez uşor”.

Deci, un păcat nu dobândeşte un statut de obişnuinţă şi prinde putere (ajungând să ne stăpânească) în vieţile noastre decât dacă-i oferim ocazii favorabile specifice. Nu voi stărui asupra lor, dar cineva nu trebuie decât să se întrebe când păcătuieşte şi în ce situaţii, la ce ore, unde, privind la ce, sau în timp ce făcea ce? … pe ce stradă te plimbi? (ghinion că-n Petroşani este doar una)

Particularităţile personalităţilor noastre într-adevăr oferă din start anumite ocazii păcatului să prindă prilej şi să-şi facă „lucrarea” în noi. Astfel, date fiind caracterele lor personale, unii pot fi mai înclinaţi spre invidie, mândrie, mânie, sau senzualitate, alţii, spre lăcomie, beţie, şi altele. Într-adevăr, temperamentul poate agrava păcatele cuiva, însă, niciodată, dar niciodată, nu poate fi prezentat ca scuză, sau cauză a lor. Este o minciună a diavolului să dăm vina pe temperament pentru păcat.

Mai mult, trebuie să recunoaştem că dacă harul lui Dumnezeu nu ne învaţă să o rupem cu păcatele temperamentului, putem spune fără să greşim că nu ne-a învăţat încă nimic. Acesta nefiind un handicap al harului, ci o dovadă a faptului că regenerarea noastră spirituală nu s-a produs.

Exemplu: dacă unul nu se opreşte din înjuratul obişnuit temperamentului său, sau nu se smereşte, ci se poartă în continuare arogant şi nesuferit cu alţii, este foarte probabil ca harul lui Dumnezeu să nu-i fi atins inima, sursa tuturor relelor lui, şi să-i fi luat luat locul pe tron păcatului.

Un caracter „inflamabil”?
Marea schimbare a firii este produsă lăuntric de venirea neprihănirii în sufletele noastre, care se vede în exterior prin renunţarea îndeosebi la „păcatele temperamentale” care de aici încolo nu ar trebui să ne mai caracterizeze. Dacă nu devenim caracterizaţi, mai degrabă de dragostea de Dumnezeu prin interiorizarea neprihănirii, decât de dragostea de sine prin exteriorizarea constantă a temperamentului nostru, nu putem spune că suntem creştini.

Circumstanţele în care ne punem singuri acordă puteri enorme unor păcate ce rezidă în fire. Unele sunt împuternicite de împrejurările nefaste în care ne aducem singuri prin neglijenţa arătată faţă de timp, de prietenii, relaţii, şi priorităţi.

Astfel unele păcate prind prilej de manifestare profitând de educaţie. De pildă, dacă ne educăm copii să fie individualişti şi egoişti („eşti cel mai frumos, cel mai deştept, eşti mai cuminte decât copii altora …, etc.”), „turnăm benzină” pe un foc ce arde mocnit în mădularele lor încă de la naştere, şi care va fi înteţit în clipa când poftele lor proprii îl vor aprinde şi-i vor mistui în flăcările mândriei.

Anumite medii sociale fac anumite păcate „inflamabile” din noi, să ia foc şi să ardă cu putere în mădularele noastre.

Proverbe 30:9 Ca nu cumva, în belşug, să mă lepăd de Tine, şi să zic: ,,Cine este Domnul?” Sau ca nu cumva în sărăcie, să fur, şi să iau în deşert Numele Dumnezeului Meu. –

Drept soluţie să ascultăm ce sfaturi ne dă Biblia:

Efes. 5:16 Răscumpăraţi vremea, căci zilele sunt rele.
Col. 4:5 Purtaţi-vă cu înţelepciune faţă de cei de afară; răscumpăraţi vremea.
1 Cor.15:33 Nu vă înşelaţi: ,,Tovărăşiile rele strică obiceiurile bune”.
Prov. 9:6 Lăsaţi prostia, şi veţi trăi, şi umblaţi pe calea priceperii!”
Prov. 13:20 Cine umblă cu înţelepţii se face înţelept, dar cui îi place să se însoţească cu nebunii o duce rău.
Fereşte-te de cei ce bârfesc : Prov.20:19 Cine umblă cu bârfeli dă pe faţă lucrurile ascunse; ţi cu cel ce nu-ţi poate ţinea gura să nu te amesteci.

Fereşte-te de cei iuţi la mânie, lipsiţi de caracter: Prov.22:24-25 Nu te împrieteni cu omul mânios, şi nu te însoţi cu omul iute la mânie, ca nu cumva să te deprinzi (obişnuinţă?) cu cărările lui, ţi să-ţi ajungă o cursă pentru suflet.

Ce altceva sunt păcatele săvârşite din obişnuinţă, dacă nu o cursă pentru sufletul cuiva? Nu le poate mărturisi, nu scapă de ele, îl ţin sub condamnare, se simte tot timpul vinovat, ce mai, sunt o cursă groaznică, o capcană nemiloasă cum nu s-a mai văzut.

Fereşte-te de cei dedaţi la băutură şi lăcomie: Prov.23:20-21 Nu fi printre ceice beau vin, nici printre ceice se îmbuibează cu carne. Căci beţivul şi cel ce se dedă la îmbuibare sărăcesc, ţi aţipirea te face să porţi zdrenţe.

Fereşte-te de cei schimbători, capricioşi (nesupuşi, rebeli, certaţi cu legea): Prov.24:21-22 Fiule, teme-te de Domnul şi de împăratul; ţi să nu te amesteci cu cei neastâmpăraţi! Căci deodată le va veni pieirea, ţi cine poate şti sfârşitul amândurora!

Fereşte-te de cei mincinoşi, nemiloşi, indiferenţi, lipsiţi de încredere: Prov.25:18-20 Ca nebunul care aruncă săgeţi aprise şi ucigătoare, aţa este omul care înţeală pe aproapele său, ţi apoi zice: ,,Am vrut doar să glumesc!”

Cu această prefaţă încheiată doresc să răspund întrebării de debut: Cum ştim dacă un păcat, sau pofta, au devenit obişnuite şi ne stăpânesc?

Un pericol care ameninţă în fiecare clipă…
Poftele care se găsesc în mădularele noastre, care locuiesc în firea pământească (Pavel: Rom.7:18 „Ştiu, în adevăr, că nimic bun nu locuieşte în mine, adică în firea mea pământească…”), cele mai îngrozitoare chiar asupra cărora Domnul ne-a avertizat să le omorâm, pot lucra chiar acum în gândurile şi inimile celor mai onorabili dintre noi.

O anume poftă poate oprima în mod obişnuit sufletul cuiva, dar să nu se manifeste încă în mod extern din anumite motive. Dacă observi că mintea şi sufletul îţi sunt chinuite frecvent şi apăsate de o anume poftă, sau dorinţă stricată, nu te grăbi să crezi că respectivul păcat a devenit obişnuinţă, sau că a şi pus stăpânire pe tine! Poate să fie doar o perioadă de grea încercare şi ispitire a ta. Păcatul care locuieşte în membrele tale în conjuncţie cu ispitirea ta, vor lupta însă cu putere, constant şi viguros pentru a te subjuga robiei păcatului (când păcătuieşti din obişnuinţă, eşti victimă, o pasăre în laţul vânătorului).

Să presupunem că ai ajuns în această situaţie nefericită (de a te lupta cu ispite şi a fi viguros asaltat).

Cum deosebeşti între ispite în general şi înrobirea ta de către un anume păcat? Poţi să-ţi dai seama că Nu faci păcatul care a devenit obişnuinţă, după următoarele repere:

  1. dacă eşti mai mult întristat de el, decât murdărit, atunci nu-i decât o ispită (încă!). În acest caz, atât harul cât şi păcatul lucrează simultanîn membrele tale, cu toate că au scopuri foarte opuse. Scopul harului este să-ţi smerească sufletul, iar scopul păcatului, este să ţi-l pângărească, murdărească. Sufletul este însă murdărit atunci când păcatului îi este dat consimţământul. O ispitire activă la nivelul gândului, nu produce pângărirea ta spirituală, ci doar ispitirea care obţine consimţământul voinţei tale o face. Fie că voinţa ta a participat de la „bun” început, fie a vrut păcatul după o mai lungă perioadă de ispitire, acest consimţământ al voinţei este cel care te pângăreşte. Cu toate acestea, dacă eşti doar mai mult întristat decât pângărit de el, poţi să-ţi dai seama că păcatul nu a devenit obişnuinţă. Tentaţia poate fi îndelungă, chinuitoare, şi aparent fără sfârşit, dar atâta vreme cât sufletul tău refuză să-i dea acordul, sufletul tău rămâne neprihănit în mijlocul atacului.
  2. dacă poţi să priveşti cu adevărat asupra păcatului tău, ca fiind cel mai mare şi mai ucigător duşman al tău. Dacă acesta este într-adevăr modul în care-ţi priveşti păcatul (să-l urăşti aşa cum Dumnezeu îl urăşte!), atunci te găseşti în puterea ispitei (sub influenţa ei), dar nu în stăpânirea unui păcat repetat.
  3. dacă porţi războiul şi lupta cu el fără încetare, îndeosebi prin acele strategii fără egal ale rugăciunii şi studiului Cuvântului. Când sufletul este ispitit să se depărteze (să se lase) de acestea, în mod sigur păcatul poate fi declarat învingătorul. (Un creştin norvegian a spus că, „această Carte te va ţinea departe de păcat, iar păcatul te va ţine departe de această Carte.”) Totuşi atâta vreme cât conflictul este menţinut prin exercitarea obiceiurilor harului, păcatul respectivului poate fi considerat o ispită şi nu un păcat devenit obişnuinţă.

Teodor Macavei

 

 

 

Adauga un comentariu

You must be logged in to post a comment.