(Articol din seria „Biblia profetică“)

Una din aparițiile insolite de pe paginile Bibliei sunt uriașii. Cine au fost și de unde au apărut ei?  Prima referință o găsim în Geneza 6:4:

„Uriașii erau pe pământ în vremea aceea, și chiar și după ce s-au împreunat fiii lui Dumnezeu cu fetele oamenilor.”

Cuvântul folosit în originalul ebraic este Nefilim, un derivat al verbului nafal, care înseamnă a cădea, cădere.  Uriașii sunt deci cei „căzuți”, sau am zice noi astăzi „cei decăzuți” , „cei degenerați”. Ce fel de făpturi au fost ei putem afla doar din relatările aluzive din Scriptură. Este evident că „uriașii” au fost mari în dimensiuni și la fel de mari în răutate. Ei au fost un fel de supra-oameni, niște anomalii genetice și morale, care au trebuit șterse de pe fața pământului pentru prezervarea sănătății planetei și pentru perpetuarea planului mesianic (Gen. 3:15). Aceasta a fost motivația potopului (2 Petru 2:5), după profeția rostită mai dinainte de Enoh (Iuda 14).

Ceea ce este surprinzător este faptul că citim iarăși despre existența uriașilor și după potop. Iată ce găsim în Numeri 13:33:

„Apoi am mai văzut în ea (țara Canaan) pe uriași, copiii lui Anac, care se trag din neamul uriașilor; înaintea noastră și față de ei parcă eram niște lăcuste.”

Întrebarea firească este: de unde au apărut acești uriași dacă toate ființele decăzute au fost distruse de apele potopului.

Singurul răspuns este că a mai avut loc o altă imixtiune a îngerilor („în vremurile acelea și după aceea”- scrie Gen. 6:4) în treburile umane cu scopul de a-i împiedica pe Avraam și ai săi să ocupe Canaanul. În Geneza 12:6 ni se spune că în timp ce Avraam se îndrepta spre țara promisă: „Canaaniții erau atunci în țară”, iar în Geneza 14:5 îi găsim implicați în conflicte tribale locale. Aici, ei sunt numiți „Refaimi” stabiliți la Așterot-Carnaim și „Emimi” stabiliți la Șave-Chiriataim. În Geneza 15:18-21, „Refaimiții” sunt enumerați între popoarele Canaanului. Toate aceste popoare au fost judecate de Dumnezeu și trebuiau distruse cu desăvârșire de copiii lui Israel (Deut. 20:17; Iosua 3:10). Majoritatea au sfârșit-o așa, iar alții au scăpat probabil în țările din jur, urmele lor făcând și astăzi un subiect de studiu controversat pentru antropologi.

În Geneza 35:27 găsim scris despre Hebron, care mai înainte se numise Chiriat-Arba (fortăreața lui Arba), iar Arba fusese tatăl lui Anac (Iosua 15:13; 21:11). Tot așa și în Num. 13:22: „ … au mers până la Hebron, unde se aflau Ahiman, Șesai, Talmai, copiii lui Anac. Hebronul fusese zidit cu șapte ani înainte de cetatea Țoan din Egipt.” (Acest Țoan a fost capitala Egiptului pe vremea robiei și a exodului).

Este evident că acești umanoizi de statură înaltă erau o spaimă și o pacoste pentru neamurile din jur. Renumele și isprăvile lor ajunsese în cele patru colțuri ale lumii:

„ … niște neamuri mai mari și mai puternice decât tine, … cetăți mari și întărite până la cer, … un popor mare și înalt la statură, copiii lui Anac,  … despre care ai auzit zicându-se: Cine va putea să stea împotriva copiilor lui Anac?” (Deut. 9:1-3)

Nu este de mirare că iscoadele trimise în Canaan s-au întors speriate înapoi: „Dar poporul care locuiește țara este puternic, cetățile sunt întărite și foarte mari. Ba încă am văzut acolo și pe fiii lui Anac.  …  toți aceia pe care i-am văzut acolo sunt oameni de statură înaltă.  … Înaintea lor și față de ei parcă eram niște lăcuste” (Num. 13:28,32,33; Deut. 1:28).

Sub conducerea lui Iosua, evreii au cucerit totuși Canaanul. Statura uriașă și puterea „Anachimilor” a fost strivită sub tăvălugul Dumnezeului oștirilor: „Iosua a pornit și a nimicit pe Anachimi din muntele Hebronului, din Debir, din Anab, din tot muntele lui Iuda și din tot muntele lui Israel; Iosua i-a nimicit cu desăvârșire, împreună cu cetățile lor. N-au rămas deloc Anachimi în țara copiilor lui Israel; n-au rămas decât la Gaza, la Gat și la Azdod” (Iosua 11:21-22; 15:8; 17:15; 18:16).

Despre unul din neamul Refaimiților găsim scris și în Deuteronom 3:1-11: „Numai Og, împăratul Basanului, mai rămăsese din neamul Refaimiților. Patul lui, un pat de fier, este la Raba, cetatea fiilor lui Amon. Lungimea lui este de nouă coți și lățimea de patru coți, după cotul unui om (4,3×1,6m).”

Cei din oștirea lui Saul s-au speriat la vederea unui astfel de om. Puteți citi descrierea lui Goliat din Gat în 1 Samuel 17:4-7. Cămașa de zale cântărea 5.000 de sicli (aproximativ 72 kg), iar sulița era de 600 de sicli (aproximativ 7,5 kg). Toată familia acestui Goliat a fost omorâtă de mâna lui David și de mâna slujitorilor lui: Ișbi-benon, Saf, Lahmi sau Goliat din Gat, fiu al celui ucis de David, Lafni, și unul nenumit, dar grozav la înfățișare, „un om de statură înaltă, care avea șase degete la fiecare mână și la fiecare picior, douzeci și patru de toate” (2 Sam. 21:15-22; 1 Cron. 20:4-8).

Ca nume, uriașii s-au numit Anachimi, descendenți din tatăl lor Anac (Num. 13:22) și Refaimiți, de la Rafa, un alt întemeietor de neam. O altă referință despre ei se află în Deut. 2:10-11: „Mai înainte locuiau aici Emimii; un popor mare, mult la număr și de statură înaltă, ca Anachimii. Ei treceau drept Refaimiți, ca și Anachimii; dar Moabiții îi numeau Emimi.”  „Țara aceasta trecea deasemenea ca o țară a lui Refaim; mai înainte locuiau în ea Refaimiții; și Amoriții îi numeau Zamzumimi: un popor mare, mult la număr și de statură înaltă, ca Anachimii. Domnul i-a nimicit dinaintea Amoriților, care 
i-au izgonit și s-au așezat în locul lor.”

Ca destin, Septuaginta, traducerea originalului ebraic în limba greacă, înlocuiește termenul „refaimiți” cu numirea de „cei morți” și una din explicații este aceea că făpturile acestea stranii nu vor avea posibilitatea învierii, ca toți componenții rasei umane, ci vor intra în pedeapsa veșnică direct din „Șeol” (locuința morților). Texte în care este făcută această substituire sunt: Iov 26:5; Psalm 88:10; Prov. 2:18; 9:18; Isaia 14:9; 26:14. În ultimele două, Refaimiții sunt descriși ca o veritabilă aristocrație a celor morți.

Cercetătorul pasionat de istorie și de arheologie, va putea vedea în combinația dintre forța brută a „Refaimiților” și „inteligența supra-umană” a „gibbror”-ilor (viteji, oameni cu nume din Gen. 6) una din explicațiile posibile ale construcțiilor impresionante din Egipt și din alte părți ale lumii. Aceste amintiri din proto-istoria omenirii, transmise și deformate de tradiția orală a popoarelor a dat probabil naștere mai târziu „semizeilor” din mitologia greacă. Unul dintre aceste personaje mitice, Hercules, este prezentat chiar ca un fiu al lui Zeus cu una din fetele muritorilor de rând.  Concluzia logică este că „Tabletele Creației” găsite în Babilon, „Cartea morții” din Egipt, mitologia greacă și cosmogoniile păgâne, puse de unii pe picior de egalitate cu Biblia sau citate de alții în sprijinul textului sacru, nu sunt la urma urmei altceva decât fragmente de adevăr primar denaturat și corupt de mintea perversă a oamenilor și folosite de Satan pentru a nega chiar sursa din care de fapt provin: Biblia.

Una din cele mai surprinzătoare previziuni ale Domnului Isus este că evenimentele specifice zilelor lui Noe se vor repeta înainte de venirea Fiului Omului (Matei 24:7; Luca 17:26). Oare se vor întoarce și „Nefilimii“? Oare asta să fie invazia de OZN-uri din ultimii ani? Oare aceștia să fie „veghetorii“ despre care vorbesc cei din meditațiile oculte de tot felul? Oare un asftel de Nefilim să fie și viitorul antichrist?

(traducere și adaptare apărută prima dată în ,,Biblia profetică“)

Ceea ce face ca Babilonul să mai aibe o oarecare semnificație, dacă mai are vreuna, este … Biblia. Vom rămâne în continuare în textul ei, de la Geneza la Apocalipsa, urmărind ca un fir roșu o temă despre care foarte mulți nu au nici cea mai vagă idee. Cu ajutorul Domnului, la sfârșitul acestei lucrări, vom înțelege împreună semnificația locurilor geografice despre care vorbim și vom avea o vedere panoramică asupra unei foarte mari părți a Bibliei.

Babilonul – un rebel din naștere

Să începem dela Geneza 10, unde găsim o colecție de nume pe care nimeni nu mai știe cum să le citească corect, lista neamurilor. Când parcurgi această listă, nu se poate să nu observi că în această înșiruire în care Dumnezeu ni-i prezintă pe descendenții lui Noe, există un individ cu numele de „Nimrod”. Sonoritatea acestui nume este foarte asemănătoare cu cea a cuvântului ebraic „Marad”, care înseamnă rebel, răzvrătit, războinic. Textul din Geneza 10:8-9 face un adevărat joc de cuvinte prinasocierea acestor două cuvinte:

„Cuș a născut și pe Nimrod: el este acela care a început să fie puternic pe pământ. El a fost un viteaz vânător înaintea Domnului”

Există chiar și o zicere proverbială răspândită printre cei care i-au cunoscut faima:

„ … iată de ce se zice: „Ca Nimrod, viteaz vânător înaintea Domnului”.

Versetul următor, 10, enumeră orașele peste care s-a întins domnia lui și, primul de care dăm este … Babilonul, prima cetate zidită de oameni după epocala catastrofă a potopului lui Noe.

Gândiți-vă la aceasta: Babilonul a fost prima aglomerare urbană de după potop, iar numele celui care a ctitorit-o are semnificația de „rebel”! Ni se spune că omul acesta a mai zidit și alte cetăți:

„El a domnit la început peste Babel, Erec, Acad și Calne, în țara Șinear” (Gen. 10:10).

Șinear este câmpia aluvionară din sudul Irakului modern, între Bagdadul de azi și golful în care se varsă Tigrul și Eufratul. Șinear este regiunea, Babilon este cetatea, Nimrod este întemeietorul, iar evenimentul este cronologic prima formare urbană a oamenilor de după potop.

Să trecem acum la capitolul 11, pe care-l cunoaștem așa de bine că am ajuns să nu mai băgăm în seamă amănuntele lui semnificative. Iată primele două versete:

„Tot pământul avea o singură limbă și aceleași cuvinte. Pornind ei înspre răsărit, au dat peste o câmpie în țara Șinear; și au descălecat acolo” (Gen. 11:1-2).

Se pune întrebarea: „Cine-i mâna pe ei înspre răsărit?” Cine este acela care s-a pus în fruntea lor și le dirijează mersul. Capitolul precedent ne-a dat deja răspunsul: Nimrod.

Valul omenirii care se deplasează spre răsărit este mânat de Nimrod care formează cea dintâi cetate de după potop: Babilonul. Iată care i-a fost motivația și iată care le-a fost dorința:

„Și au zis unul către altul: „Haidem! Să facem cărămizi, și să le ardem bine în foc.” Și cărămida le-a ținut loc de piatră, iar smoala le-a ținut loc de var. Și au mai zis: „Haidem! Să ne zidim o cetate și un turn al cărui vârf să atingă cerul, și să ne facem un nume, ca să nu fim împrăștiați pe toată fața pământului” (Gen. 11:3-4).

Acest text este o „declarație-program” și ea reprezintă cheia care ne poate ajuta să înțelegem ce înseamnă Babilonul în Biblie. Mulțimea aceea de oameni care s-au hotărât să întemeieze prima cetate de după potop urmărea un scop precis. Textul ne despică acest scop în trei motivații complementare. Sunt trei raționamente pentru care a trebuit să existe o cetate și un turn în locul numit Babilon:

I. Au vrut salvare

„Un turn care să atingă cerul”

Expresia „Turnul Babel” nu se află în textul Bibliei, decât sub forma unui subtitlu adăugat mai târziu. „Babel” se poate traduce prin „poarta lui Dumnezeu” (Babilu în limba acadiană) sau „șarpele inelat”, din pricina formei în spirală pe care se presupune că a avut-o. în ebraică, „balal” înseamnă „încurcătură, confuzie” (Geneza 11:9).

Turnul din valea Șinear a reprezentat încercarea oamenilor de a construi o punte între locul „căderii lor” și „cerul prezenței lui Dumnezeu”. De aici și până acolo! De la pământ până la cer: „un turn al cărui vârf să atingă cerul”. Nimrod și oamenii de atunci nu s-au supus limitărilor stabilite de Dumnezeu după momentul căderii în păcat.

Zidirea turnului a fost echivalentă cu adunarea tuturor resurselor umane de atunci pentru ca, prin puterile lor, oamenii să-L oblige pe Dumnezeu să-i reintegreze în ordinea cosmică. Examinat ușuratic și printr-un complex de falsă superioritate, pasajul ne-ar putea duce pe o pistă falsă, subliniindu-ne aparent „incapacitatea omenirii de atunci de a înțelege legile fizicii și dimensiunile realității în care trăiau”. Este clar că toată masa planetei pământ nu le-ar fi fost deajuns oamenilor de atunci ca să facă un turn suficient de înalt pentru a străbate galaxiile spațiului cosmic.

Turnul Babel n-ar fi putut niciodată să-și atingă scopul, dacă o punte materială între pământ și cer ar fi fost adevăratul scop al construirii lui. Amănuntul care ne arată că turnul a urmărit o altfel de dimensiune și o altfel de incursiune de la pământ la cer este scris în versetul 6. Examinând situația creată, Dumnezeu nu-și bate joc de oameni și nici nu le declară inițiativa drept o imposibilitate. Dumnezeu a înțeles că era vorba despre altceva și acest „altceva” ar fi fost foarte posibil și chiar probabil de realizat:

„Domnul S-a coborât să vadă cetatea și turnul, pe care-l zideau fiii oamenilor. Și Domnul a zis: „Iată, ei sunt un singur popor, și toți au aceeași limbă; și iată de ce s-au apucat; acum nimic nu i-ar împiedica să facă tot ce și-au pus în gând” (Gen. 11:6).

Turnul Babel din cetatea Babilonului așezat în câmpia Șinear a fost un fel de „portal cosmic”, un observator astronomico-religios prin care creaturile de pe pământ urmăreau să se asocieze cu „puterile văzduhului” despre care ne vorbește Noul Testament, extratereștrii supranaturali ostili ordinii lui Dumnezeu și atrași de arhanghelul Lucifer în răscoala lui spirituală.

Nimrod și omenirea de atunci era nostalgică după combinarea dintre „îngerii lui Dumnezeu și fetele oamenilor” care produsese vremuri de nemaiauzit progres, este drept, „cu foarte puternice tente demonice” (vezi anexa „Fiii lui Dumnezeu”). Turnul era și realizabil și profund religios în întrebuințarea lui. Religia lui urmărea însă să fie „închinarea la Satan” și pătrunderea prin această alinață în dimensiunile pierdute ale „supranaturalului”.

„Salvarea” pe care o dorea Nimrod era ieșirea din „starea noastră smerită” despre care vorbește Pavel și reintegrarea prin forță în sferele civilizațiilor cerești:

„El va schimba trupul stării noastre smerite, și-l va face asemenea trupului slavei Sale, prin lucrarea puterii pe care o are de a-Și supune toate lucrurile” (Filipeni 3:21).

„Ba încă, cineva a făcut undeva următoarea mărturisire: „Ce este omul, ca să-ți aduci aminte de el, sau fiul omului, ca să-l cercetezi? L-ai făcut pentru puțină vreme mai prejos de îngeri …” (Evrei 2:6-7).

De ce le-a blocat Dumnezeu calea aceasta spre salvare? Pentru că alternativa Babilonlui n-ar fi fost de fapt o „salvare”, ci o alegere rea cu consecințe nefaste eterne. Oprirea construirii turnului a fost un gest al dragostei și înțelepciunii divine, după cum fusese și alungarea din paradis și potopul de pe vremea lui Noe. Prin toate aceste trei aparente pedepse lucra harul lui Dumnezeu și hotărârea Lui nestrămutată de a ne face bine. Prin alungarea din paradis ni s-a interzis accesul la pomul vieții, care ar fi dat un caracter etern înstrăinării noastre de Dumnezeu; am fi început „moartea a doua” cu consecințele ei ireversibile.

Prin potop, Dumnezeu a selectat o familie necontaminată probabil de morbul încuscririi demonice cu „fiii lui Dumnezeu care nu și-au păstrat locuința”, ci s-au coborât să contamineze zestrea genetică și spirituală a omenirii pentru a bloca planul mesianic al întrupării lui Christos printr-o femeie. Tot restul populației lumii, împreună cu toate viețuitoarele au trebuit omorâte, pentru a da o șansă unui început necontaminat:

„Uriașii erau pe pământ în vremurile acelea, și chiar și după ce s-au împreunat fiii lui Dumnezeu cu fetele oamenilor, și le-au născut ele copii: aceștia erau vitejii care au fost în vechime, oameni cu nume.

Domnul a văzut că răutatea omului era mare pe pământ, și că toate întocmirile gândurilor din inima lui erau îndreptate în fiecare zi numai spre rău. I-a părut rău Domnului că a făcut pe om pe pământ, și S-a mâhnit în inima Lui. Și Domnul a zis: „Am să șterg de pe fața pământului pe omul pe care l-am făcut, de la om până la vite, până la târâtoare și până la păsările cerului; căci îmi pare rău că i-am făcut.“

Pământul era stricat înaintea lui Dumnezeu, pământul era plin de silnicie. Dumnezeu S-a uitat spre pământ, și iată că pământul era stricat; căci orice făptură își stricase calea pe pământ” (Gen. 6:1-12).

Oprirea construirii turnului Babel a blocat accesul omenirii „pe ușa din dos” în universul spiritual cosmic și alianța dintre urmașii lui Noe și aceia care pervertiseră creația de pe pământ înainte de Potop.

II. Au vrut semnificație

„Și să ne facem un nume!”

În Biblie, numele nu sunt doar o colecție plăcută de sunete, ci formulări care ascund în ele destăinuiri despre identitatea și destinul cuiva. Un „nume” reprezintă o anumită „stare”, definește o foarte precisă „calitate a cuiva”. Îndepărtarea de Creator a dus creatura în rătăcire. Alungarea din paradis le-a produs oamenilor o teribilă criză de identitate. Nemaifiind „ai Domnului”, ajunseseră „ai nimănui”. Aceasta era ceea ce simțeau și resimțeau dureros în inimi.

A reintra în sferele cerești prin propriile puteri era echivalent cu a-I spune lui Dumnezeu: „Am făcut-o și fără Tine. Am realizat-o prin puterile noastre. Ne-am făcut singuri un nume mare printre creaturile cerului”.

Dumnezeu știa criza de semnificație prin care trecea omenirea și avea pregătită o cale pentru rezolvarea acestei probleme. În capitolul imediat următor citim că Dumnezeu l-a chemat pe Avraam din mulțimea păgână și i-a propus tocmai să-l scoată din groaznica criză de semnificație:

„Domnul zisese lui Avram: „Ieși din țara ta, din rudenia ta, și din casa tatălui tău, și vino în țara pe care ți-o voi arăta. Voi face din tine un neam mare, și te voi binecuvânta; Îți voi face un nume mare, … “ (Gen. 12:1-2).

Identitatea veritabilă se definește în funcție de ceva sau de cineva. Orice identitate definită față de lucruri sau situații este falsă și efemeră. Numai identitatea definită față de Creatorul universului, este și va rămâne pururi adevărată. Dumnezeu este un punct de reper universal pentru toate făpturile. Problema identității umane, rezolvată pentru Avraam prin chemarea lui, va fi rezolvată de Dumnezeu în final pentru toți aceia care s-au întors prin credință la El. Despre aceasta ne spune Domnul Isus în cartea Apocalipsei:

„Celui ce va birui, îi voi da să mănânce din mana ascunsă, și-i voi da o piatră albă, și pe piatra aceasta este scris un nume nou, pe care nu-l știe nimeni decât acela care-l primește” (Apoc. 2:17).

„Pe cel ce va birui, îl voi face un stâlp în Templul Dumnezeului Meu și nu va mai ieși afară din el. Voi scrie pe el Numele Dumnezeului Meu și numele cetății Dumnezeului Meu, noul Ierusalim, care are să se coboare din cer de la Dumnezeul Meu și Numele Meu cel nou” (Apoc. 3:12).

Semnificația noastră eternă va fi dată de această întreită identitate: pe noi va fi „scris”: Numele Dumnezeului Meu”, „numele cetății Dumnezeului Meu”, și „Numele Meu cel nou”. Un veritabil „Social Securit] Number” cu trei seturi de numere …

Ințiativa lui Nimrod și a oamenilor din Babilon urmărea dobândirea unei identități false obținute prin uzurpare. Era calea propusă de Lucifer.

III. Au vrut siguranță

„ … ca să nu fim împrăștiați pe toată fața pământului”.

Condițiile lumii de după cădere și potop erau grele și locurile erau periculoase. Există o putere în mulțime și un sentiment de siguranță în aglomerația unei mulțimi. Chiar așa a sunat și deviza din Internaționala comuniștilor: „De ce uitați că-n voi e număr și putere”.

Formarea unor mari aglomerări umane era însă în directă contradicție cu porunca pe care le-o dăduse Dumnezeu oamenilor: „Iar voi, creșteți și înmulțiți-vă, răspândiți-vă pe pământ, și înmulțiți-vă pe el!” (Gen. 9:7). Nimrod a ales să nu se supună acestei porunci divine, de parcă i-ar fi spus lui Dumnezeu: „Nu sunt de acord cu planurile Tale. Avem noi unul mai bun. Vom sta aici împreună și nu vom merge nicăieri”.

Babilonul este cel dintâi oraș zidit de oameni după pedeapsa potopului. A fost ridicat de un om care în nume, în porniri și în acțiuni a fost un „rebel” față de Dumnezeu. Nimrod a fost un om plin de mândrie. El și-a ridicat pumnul spre Dumnezeu și i-a zis: „N-avem nevoie de Tine! Nu Te vrem! Vrem să trăim așa cum hotărâm noi. Vom face ce ne place, când ne place și cum ne place. Vom trăi fără Tine”.

Din momentul acesta, Babilonul și-a definit un caracter anume: este cetatea mândriei, a rebeliunii față de Dumnezeu, a împotrivirii față de planurile Lui și a construirii unor alternative proprii pentru soluționarea problemelor omenirii. Știm ce s-a întâmplat atunci. Dumnezeu a venit, a văzut și a spulberat planurile lui Nimrod. Prin încurcarea limbilor, Dumnezeu i-a împrăștiat cu forța pe toată suprafața pământului. Edictele lui Dumnezeu sunt foarte eficiente. Cel dat la babel n-a fost revocat niciodată și, de atunci, oamneirea nu s-a mai putut aduna din fărâmițarea Neamurilor.

Separată de Dumnezeu „mulțimea nu face putere”, ci prostii. Înțelepciunea divină a socotit că este mai bine să o fărâmițeze în fragmentele naționale pe care le vom întâlni chiar și în marea unitate a Împărăției viitoare: „frunzele pomului servesc la vindecarea Neamurilor” (Apocalipsa 22:2). Fiecare națiune a lumii își poate trasa drumul înapoi spre același punct de origine: Babilonul străvechi. De acolo au început toate problemele noastre. Toate au fost puse la cale în această cea dintâi cetate a omenirii care se ridica nesmerită după pedepsirea prin apele Potopului:

„Domnul a zis în inima Lui: „Nu voi mai blestema pământul din pricina omului, pentru că întocmirile gândurilor din inima omului sunt rele din tinerețea lui” (Gen. 8:21).

Alianțele Babilonului beligerant

După capitolul 11, Babilonul dispare puțin din Geneza. Îl regăsim în capitolul 14. Între timp, Geneza se ocupase cu Avraam, omul credinței adevărate. Începuturile umblării lui cu Dumnezeu au fost șovăielnice. Din lectura capitolelor 12-14 aflăm despre înfruntările lui Avraam cu seceta, cu situația creată de ne’nțelegerile cu Lot și cu o selectă alianță militară a popoarelor care locuiau în zonă. Dumnezeu îi promisese țara Canaan luiAvraam, dar mai erau și alții care o râvneau. În Geneza 14 ni se spune că pentru prima dată după ce i-a împrăștiat pe oameni pe suprafața pământului, câteva națiuni au hotărât să intre într-o alianță. Ele nu se unesc însă ca să facă ceva bun, ci pentru a lua în stăpânire țara pe care tocmai i-o promisese Dumnezeu lui Avraam în capitolul 12. Iată cum începe capitolul 14:

„Pe vremea lui Amrafel, împăratul Șinearului …”

Este pentru a treia oară când regiunea Babilonului este menționată în Biblie. Împăratul acelei regiuni intrase într-o alianță cu „’mpăratul Elasarului, lui Chedorlaomer, împăratul Elamului, și lui Tideal, împăratul Goimului”. Acești patru împărați veniseră să cucerească țara promisă lui Avraam. Dintre cei patru, adevăratul lider al grupului era Chedorlaomer. Ni se spune că alianța celor patru împărați a venit să pună la punct o altă alianță locală:

„… s-a întâmplat că ei au făcut război cu Bera, împăratul Sodomei, cu Birșa, împăratul Gomorei, cu Șineab, împăratul Admei, cu Șemeeber, împăratul Țeboimului și cu împăratul Belei sau Țoarului. Aceștia din urmă s-au adunat cu toții în valea Sidim, adică Marea Sărată. Timp de doisprezece ani fuseseră supuși lui Chedorlaomer; și în anul al treisprezecelea s-au răsculat” (Gen. 14:2-4).

Versetul 5 ne spune că „ În anul al patrusprezecelea, Chedorlaomer și împărații care erau cu el au pornit” la război. Este foarte clar că liderul alianței este Chedorlaomer. El i-a chemat pe ceilalți și i-a luat alături de el ca aliați în această campanie de cucerire. Ceea ce este însă și mai clar este că Dumnezeu nu privește istoria cu aceiași ochi cu care o privim noi. El nu-l așează în frunte pe acela pe care îl vedem noi conducând. Narațiunea Bibliei este tematică și Dumnezeu așează în ea un fir roșu pe care suntem îndemnați să-l urmărim.

Dumnezeu privește de la înălțimea cerului și vede popoarele pământului năzuind iar spre puterea pe care le-o dă alianțele, adunarea în număr mare, cu jurisdicție pe suprafețe întinse. El vede în spatele lor mișcarea unei forțe care-i îndeamnă să blocheze planul divin și să ocupe țara pe care El o dăruise deja lui Avraam pentru împlinirea planului profetic. Pe cine-l așează Dumnezeu în fruntea acestei alianțe belicoase? Pe „Amrafel, împăratul Șinearului”! Textul ne spune clar că liderul alianței a fost Chedorlaomer, dar din punctul lui Dumnezeu de vedere, capul răutăților, cel implicat într-o revoltă împotriva planului Său, este împăratul Babilonului din câmpia Șinear. Pe el îl notează Biblia cel dintâi. Știți ce s-a întâmplat. Alianța împăraților invadatori a făcut „greșeala” că, printre prinșii de război l-au luat și pe nepotul lui Avraam, pe Lot:

„Biruitorii au luat toate bogățiile Sodomei și Gomorei, și toate merindele lor, și au plecat. Au luat și pe Lot, fiul fratelui lui Avram, care locuia în Sodoma, au luat și averile lui, și au plecat. A venit unul, care scăpase, și a dat de știre lui Avram, Evreul; acesta locuia lângă stejarii lui Mamre, Amoritul, fratele lui Eșcol, și fratele lui Aner, care făcuseră legătură de pace cu Avram” (Gen. 14:11-13).

Întărit în promisiunile lui Dumnezeu, Avraam a adunat „numai” „treisute optsprezece din cei mai viteji slujitori ai lui, născuți în casa lui și a urmărit pe împărații aceia până la Dan” (Gen. 14:14). Printr-o biruință miraculoasă, mica ceată a lui Avraam a învins toată uriașa alianță, i-a zdrobit în luptă și l-au readus acasă pe Lot împreună cu toate averile sale:

„Și-a împărțit oamenii în mai multe cete, s-a aruncat asupra lor noaptea, i-a bătut, și i-a urmărit până la Hoba, care este la stânga Damascului. A adus înapoi toate bogățiile, a luat înapoi și pe fratele său Lot cu averile lui, precum și pe femei și norodul” (Gen. 14:15-16).

Pe drumul de întoarcere spre Mamre, Avraam se oprește într-o cetate menționată acum pentru prima dată în Biblie:

„Melhisedec, împăratul Salemului a adus pâine și vin: el era preot al Dumnezeului Cel Prea Înalt. Melhisedec a binecuvântat pe Avram, și a zis: „Binecuvântat să fie Avram de Dumnezeul Cel Prea Înalt, Ziditorul cerului și al pământului. Binecuvântat să fie Dumnezeul Cel Prea Înalt care a dat pe vrăjmașii tăi în mâinile tale!” Și Avram i-a dat zeciuială din toate” (Gen. 14:18-20).

Facem cunoștință cu un împărat care nu fusese implicat în conflictul anterior și cu o cetate al cărui nume îl aflăm pentru prima dată. Numele „Melhisedec” este un derivat de la „Melhi”, „împăratul meu” și „zedec”, care înseamnă „neprihănire”. Personajul este și împărat și preot, servind Dumnezeului celui viu și adevărat. Mai târziu, Biblia ni-l va descrie drept un „tip” al Domnului Isus. Este o persoană cunoscută în toată regiunea și recunoscută peuntru activitatea sa, așa că Avraam se grăbește să-i dea zeciuiala cuvenită din toate. Nu acesta este însă lucrul pe care am vrut să vi-l arăt. Ceea ce este important în toată întâmplarea este că Melhisedec stăpânește peste o cetate numită „Salem”. Numele apare numai de două ori în Biblie și noi o cunoaștem sub celălalt nume, mult mai des întâlnit: Ierusalim! Salem înseamnă „pace”, iar Ierusalim înseamnă „cetatea păcii” (Uru – cetate, salem – pace).

Există în teologie așa numita ,,lege a primei menționări“. Locul în care apare pentru prima dată ceva în textul Bibliei este definitoriu și determinant pentru înțelegerea naturii și acțiunilor lui ulterioare. Babilon a apărut ca o cetate a răzvrătirii. Acum, cel de al doilea personaj al studiului nostru, Ierusalimul, apare ca o cetate a păcii și a preoției, un loc în care se pogoară Dumnezeu ca să-i binecuvinteze pe cei care au credința adevărată. Cu scuzele de rigoare aduse lui Charles Diâens, vom prelua titlul uneia din cele mai cunoscute cărți ale sale și-l vom aplica întregii Scripturi. Biblia este: „Istoria celor două orașe”. Cel dintâi este Babilonul, locul unde oamenii și-au ridicat glasul și pumnul împotriva lui Dumnezeu, zicându-I: „N-avem nevoie de Tine, nu Te vrem, ne descurcăm noi și fără Tine!” Cel de al doilea este Salemul, Ierusalimul, locul unde Dumnezeu se coboară ca să-i binecuvinteze pe aceia care se apropie de El cu credință. Babilonul este cetatea cuceritoare. Ierusalimul este cetatea cucernică!

După întâlnirea lui Avraam cu Melhisedec, textul Bibliei se concentrează ca o lupă care scoate în evidență doar un anumit lucru, asupra urmașilor lui Avraam. Ea ne scrie despre istoria patriarhilor, despre coborârea lor în Egipt, despre ieșirea lor de acolo, despre rătăcirile evreilor prin pustie, despre intrarea lor în țara promisă și despre viața lor din vremea judecătorilor. „Pe vremea aceea, nu era împărat în Israel, fiecare făcea ce-i plăcea” (Judecători 21:25). Poporul avea nevoie de un împărat.

Mai întâi, ei l-au ales pe Saul care arăta impunător ca un împărat, dar care n-a avut nici inima credincioasă și nici strategia necesară domniei. Saul s-a comportat mai mult ca un „împărat ocazional” pentru vremurile de război. N-a avut capitală, n-a avut sfetnici deosebiți, n-a avut o armată permanentă și mai ales … n-a avut inima smerită și ascultătoare.

După Saul, Dumnezeu l-a ales pe David ca împărat, pentru că era un om după inima lui Dumnezeu. David a unit și unificat semințiile lui Israel. Când a venit vremea să aleagă o cetate ca să fie capitala regatului, David a ales … Ierusalimul. După David a urmat la domnie Solomon, a cărei principală misiunea fost să zidească Domnului o casă, un templu, un loc în care să locuiască Numele lui Iehova în mijlocul poporului. Unde a trebuit să fie așezat acest loc de întâlnire al lui Dumnezeu cu oamenii? La … Ierusalim (2 Samuel 24;). Templul a fost exact opusul Turnului de la Babel. Turnul urmărea să urce oamenii la cer, Templul urmărea să-L aducă pe Dumnezeu între oameni. Turnul a marcat lucrarea oamenilor, Templul urmărea bunăvoința lui Dumnezeu și lucrarea Lui pentru oameni.

Timp de aproape o mie trei sute de ani, istoria Babilonului nu mai este menționată în Biblie. El revine în scenă numai după moartea lui Solomon, după divizarea împărăției între fiul și slujitorul fiului său și după plecarea celor zece seminții din regatul de nord în robia asiriană. Între timp, Babilonul crescuse și era pregătit să joace din nou un rol important în istoria biblică.

Babilon – dușmanul Ierusalimului

A trecut vremea … Am ajuns la timpul din Isaia 39. Există de fapt trei pasaje care redau același eveniment, dar l-am ales pe Isaia pentru un motiv foarte întemeiat. Dacă vă uitați în context, Isaia 36-37, ne prezintă Ierusalimul asediat de armatele împăratului Asiriei. Veniseră din ținutul aflat astăzi în Iraâul de nord. După ce cucerise cetățile regatului de nord, împăratul Asiriei dorea să facă același lucru și cu Ierusalimul. Dumnezeu a intervenit însă în chip miraculos și Ierusalimul a scăpat. În capitolul 39 ni se spune că Ezechia, împăratul Ierusalimului, s-a îmbolnăvit și aproape a murit. El s-a rugat Domnului și Dumnezeu a hotărât să-i mai adauge încă cincisprezece ani de viață. Vă dați seama ce veste grozavă a fost aceasta pentru Ezechia! Cât de bucuros și exuberant a fost el! Cele mai fericite momente din viața noastră sunt de obicei și cele mai periculoase. Ele aduc clipe de neveghere și de superficialitate. Cele mai înalte vârfuri stau deobicei alături de cele mai adânci prăpăstii. Așa s-a întâmplat și cu Ezechia. Cântarea lui de laudă pentru Iehova (Isaia 38:9-20) a fost urmată de un eveniment în care s-a lăudat pe el însuși.

Capitolul 39 ne spune că Dumnezeu l-a pus la încercare și Ezechia a căzut la examen. Cu cine credeți că ne întâlnim iarăși în această ocazie? Cu Babilonul!

„În același timp, Merodac-Baladan, fiul lui Baladan, împăratul Babilonului, a trimis o scrisoare și un dar lui Ezechia, pentru că aflase de boala și însănătoșirea lui. Ezechia s-a bucurat, și a arătat trimișilor locul unde erau lucrurile lui de preț, argintul și aurul, miresmele și untdelemnul de preț, toată casa lui de arme, și tot ce se afla în vistieriile lui: n-a rămas nimic în casa și în ținuturile lui, pe care să nu li-l fi arătat. Proorocul Isaia a venit apoi la împăratul Ezechia, și l-a întrebat: „Ce au spus oamenii aceia, și de unde au venit la tine?” Ezechia a răspuns: „Au venit la mine dintr-o țară depărtată, din Babilon” (Isaia 39:1-3).

Ezechia „și-a dat în petec” înaintea împăratului Babilonului. Într-un moment de slăbiciune spirituală, el s-a bucurat că se poate lăuda în fața musafirilor cu tot ceea ce avea. Și ochii musafirilor lui nu erau ochi de prieteni …

În versetul 5, ni se spune că Dumnezeu l-a trimis pe Isaia înapoi la Ezechia cu un mesaj năucitor:

„Atunci Isaia a zis lui Ezechia: „Ascultă cuvântul Domnului oștirilor! „Iată, vor veni vremurile când vor duce în Babilon tot ce este în casa ta și tot ce au strâns părinții tăi până în ziua de azi, nimic nu va rămâne, zice Domnul. „Și vor lua din fiii tăi, ieșiți din tine, pe care-i vei naște, ca să-i facă fameni în casa împăratului Babilonului”. (Isaia 39:5-7)

Dumnezeu vedea ceea ce ochii lui Ezechia nu vedeau și știa ceea ce nu știa Ezechia. Adevăratul dușman al Ierusalimului nu era Asiria, ci Babilonul! La o sută de ani de la această profeție, cuvintele ei s-au împlinit cu o exactitate de ceasornic. Nebucadnețar, împăratul Babilonului și-a trimis armatele de trei ori împotriva cetății sfinte și, după cel de al treilea atac, Ierusalimul a fost distrus cu desăvârșire. Împăratul din linia davidică, urmaș al lui Ezechia, a fost dat jos de pe tron și dus la Babilon. De atunci și până la venirea lui Isus Christos ca Împărat, Ierusalimul n-a mai avut și nu va mai avea un împărat pe tron. La prima lui venire, poporul evreu L-a refuzat, strigând:

„Ia-L, ia-L, răstignește-L!” „Să răstignesc pe Împăratul vostru?” le-a zis Pilat. Preoții cei mai de seamă au răspuns: „Noi n-avem alt împărat decât pe Cezarul!” (Ioan 19:15).

Isus va reveni însă ca să-și îndeplinească menirea:

„Și iată că vei rămâne însărcinată, și vei naște un fiu, căruia îi vei pune numele Isus. El va fi mare, și va fi chemat Fiul Celui Prea Înalt, și Domnul Dumnezeu Îi va da scaunul de domnie al tatălui Său David. 33  Va împărăți peste casa lui Iacov în veci, și Împărăția Lui nu va avea sfârșit” (Luca 1:32-33).

Slava lui Dumnezeu, „Shehinah -ul gloriei divine”, care locuia în Templu a părăsit Templul zidit de Solomon cu puțin înainte ca Nebucandnețar să-l distrugă:

„Atunci slava Domnului s-a ridicat de pe heruvimi, și s-a îndreptat spre pragul casei, așa încât Templul s-a umplut de nor, și curtea s-a umplut de strălucirea slavei Domnului” (Ezechiel 10:4).

„Slava Domnului a plecat din pragul Templului, și s-a așezat pe heruvimi” (Ezechiel 10:18).

„Slava Domnului s-a înălțat din mijlocul cetății, și s-a așezat pe muntele de la răsăritul cetății” (Ezechiel 11:23).

Poporul a fost dus în robia babiloneană, iar acest împărat Nebucadnețar a ajuns să fie „capul de aur” al statuii din cartea proorocului Daniel.

Cu acest eveniment a început „vremea Neamurilor”, în care ne aflăm și astăzi. Babilonul a distrus temporar împărăția lui Dumnezeu pe pământ cu poporul Israel și a inaugurat o epocă în care Israelul a intrat într-o eclipsă profundă:

„Vor cădea sub ascuțișul săbiei, vor fi luați robi printre toate neamurile și Ierusalimul va fi călcat în picioare de neamuri, până se vor împlini vremurile neamurilor” (Luca 21:24).

„Șaptezeci de săptămâni au fost hotărâte asupra poporului tău și asupra cetății tale celei sfinte, până la încetarea fărădelegilor, până la ispășirea păcatelor, până la ispășirea nelegiuirii, până la aducerea neprihănirii veșnice, până la pecetluirea vedeniei și proorociei, și până la ungerea Sfântului sfinților.

Să știi dar, și să înțelegi, că de la darea poruncii pentru zidirea din nou a Ierusalimului, până la Unsul (Mesia), la Cârmuitorul, vor trece șapte săptămâni; apoi timp de șaizeci și două de săptămâni, piețele și gropile vor fi zidite din nou, și anume în vremuri de strâmtorare. După aceste șaizeci și două de săptămâni, Unsul va fi stârpit, și nu va avea nimic.

Poporul unui domn care va veni, va nimici cetatea și sfântul Locaș, și sfârșitul lui va fi ca printr-un potop; este hotărât că războiul va ține până la sfârșit și împreună cu el și pustiirile. El va face un legământ trainic cu mulți, timp de o săptămână, dar la jumătatea săptămânii va face să înceteze jertfa și darul de mâncare, și pe aripa urâciunilor idolești va veni unul care pustiește, până va cădea asupra celui pustiit prăpădul hotărât” (Daniel 9:24-27).

Înfruntarea dintre cele două cetăți are dimensiuni epice și se întinde peste multe veacuri. Pe vremea proorocului Daniel a fost ca la un meci în care a câștigat adversarul. Babilonul, cetatea sfidătoare și rebelă, a scuipat în fața lui Dumnezeu, a dărâmat zidurile cetății lui Dumnezeu, i-a luat oamenii în robie și s-a întors triumfător acasă, să domnească asupra lumii. Dacă aceasta ar fi tot ce ne-ar fi spus Biblia despre Babilon totul ar fi trist și depresant. Prin Babilon, răul a învins, iar binele a rămas să zacă rănit de moarte în țărâna pământului.

Slavă Domnului că Biblia nu ne lasă să rămânem cu această imagine înaintea ochilor! Dumnezeu și-a rezervat dreptul să mai spună ceva în istorie și ultimul cuvânt Îi aparține. Nu suntem la sfârșitul meciului, ci doar la pauza dintre reprize. Domnul ne spune: „Știți acum ce s-a întâmplat în istorie. Haideți să vă arăt și restul istoriei …

Babilonul va fi distrus

Ne aflăm iarăși în cartea profetului Isaia. Ne întoarcem puțin la capitolul 13. Îmi place foarte mult această carte și regret din toată inima că mulți preferă să nu dea atenția cuvenită cărților profetice. Recunosc, unele dintre ele sunt dificile. Isaia, de exemplu, este ca un elefant pe care vei încerca zadarnic să-l cuprinzi cu mâinile. Este prea mare! Totuși, este o carte foarte bine sistematizată, cu o structură ușor de înțeles.

În capitolele 1 – 12, Dumnezeu îi spune regatului lui Iuda: „Am să te judec pentru păcatele tale și voi aduce asupra ta o pedeapsă care va ține până când va veni Mesia”. După aceasta, El privește spre națiunile degenerate în păcat din jurul lui Israel și le zice: „Ce vă uitați așa? Ce vă bucurați? Credeți că voi veți scăpa mai ușor? Dacă pe poporul Meu îl pedepsesc cu atâta asprime, ce credeți că vă așteaptă pe voi?”

În capitolele 13-23, Dumnezeu se întoarce împotriva națiunilor din jur și le judecă una după alta: „Iată ce am să-ți fac”, sună verdictul divin. Este ca o listă de acțiuni: Ție am să-ți fac asta; ție am să-ți fac asta, vei urma apoi tu, și tu, și tu …” Ceea ce este interesant este cu cine începe Dumnezeu această listă. Da, ați ghicit bine: cu … Babilonul. Pe timpul lui Isaia, Babilonul nu era decât o putere de mâna a doua, ne’nsemnată în tărie și semnificație. Tartorul cel mare era Asiria. Ea conducea atunci lumea. Asiria dusese în robie cele zece seminții din regatul lui Israel și tot Asiria era atunci puterea care amenința regatul lui Iuda. Asiria nu este însă decât pe locul doi în lista făcută de Dumnezeu. Pe locul întâi este, ca deobicei, Babilonul.

„Proorocie împotriva Babilonului, descoperită lui Isaia, fiul lui Amoț. Ridicați un steag pe un munte gol, înălțați glasul spre ei, faceți semne cu mâna, ca să vină la porțile asupritorilor!” (Isaia 13:1-2).

Proorocul merge mai departe, descriind modul în care va pedepsi Dumnezeu Babilonul:

„Am dat poruncă sfintei Mele oștiri, zice Domnul, am chemat pe vitejii Mei la judecata mâniei Mele, pe cei ce se bucură de mărimea Mea.” Un vuiet se aude pe munți, ca vuietul de popor mult, se aude o zarvă de împărății, de neamuri adunate. Domnul oștirilor își cercetează oastea care va da lupta.

Ei vin dintr-o țară depărtată, de la marginea cerurilor: Domnul și uneltele mâniei Lui vor nimici tot pământul. Gemeți! căci ziua Domnului este aproape: ea vine ca o pustiire a Celui Atotputernic! De aceea, toate mâinile slăbesc, și orice inimă omenească se topește. Ei sunt năpădiți de spaimă, îi apucă chinurile și durerile, se zvârcolesc ca o femeie în durerile nașterii, se uită unii la alții încremeniți; fețele lor sunt roșii ca focul” (Isaia 13:3-8).

Întrebarea care ne stă în minte este: „La ce nimicire a Babilonului se referă profetul Isaia? Numai la cea de pe vremea mezilor sau și la o distrugere viitoare, păstrată pentru „vremurile de la urmă”?

Isaia 13 ne spune clar că cel puțin o parte a pedepsei va fi prin poporul mezilor:

„Iată, ațâț împotriva lor pe Mezi, care nu se uită la argint, și nu poftesc aurul. Cu arcurile lor vor dobor” pe tineri, și vor fi fără milă pentru rodul pântecelor: ochiul lor nu va cruța pe copii. Și astfel Babilonul, podoaba împăraților, falnica mândrie a Haldeilor, va fi ca Sodoma și Gomora, pe care le-a nimicit Dumnezeu. El nu va mai fi locuit, nu va mai fi niciodată popor în el. Arabul nu-și va mai întinde cortul acolo, și păstorii nu-și vor mai țărcui turmele acolo, ci fiarele pustiei își vor face culcușul acolo, bufnițele îi vor umple casele, struții vor locui acolo, și stafiile se vor juca acolo. Șacalii vor urla în casele lui împărătești pustii, și câinii sălbatici în casele lui de petrecere. Vremea lui este aproape să vină, și zilele nu i se vor lungi” (Isaia 13:17-22).

Textul are însă elemente escatologice și apocaliptice care ne obligă să credem că suntem în fața unei profeții cu împliniri multiple, în care planul imediat se suprapune peste planul îndepărtat în panorama profetică. Versetul 6 pomenește despre „ziua Domnului” (]om Adonai), care poate fi orice zi aleasă de Dumnezeu pentru una din intervențiile Sale pe pământ, dar care înseamnă profetic epoca de la sfârșitul veacurilor, când Dumnezeu va pune capăt „zilei Omului” și va inaugura „Ziua Domnului” cea mare și binecuvântată.

Este bine să știm că, la evrei, spre deosebire de alte neamuri care marchează debutul unei zile calendaristice cu miezul nopții sau cu zorile, ziua începea odată cu lăsarea serii. Întâi venea noaptea și lumina era păstrată pentru jumătatea de la urmă. Așa a ales Dumnezeu să măsoare timpul:

„Dumnezeu a numit lumina zi, iar întunericul l-a numit noapte. Astfel a fost o seară, și apoi a fost o dimineață; aceasta a fost ziua întâi” (Geneza 1:5).

Din punct de vedere profetic, „Ziua Domnului” va debuta cu o perioadă de întunecime și de groaznică pedeapsă. Apoi vor răsări zorile neprihănirii …

Ziua Domnului despre care ni se vestește în profeția din Isaia 13 este plină de descrieri apocaliptice. Iată ce citim începând cu versetul 9:

„Iată, vine ziua Domnului, zi fără milă, zi de mânie și urgie aprinsă, care va preface tot pământul în pustiu, și va nimici pe toți păcătoșii de pe el. Căci stelele cerurilor și Orionul nu vor mai străluci; soarele se va întuneca la răsăritul lui, și luna nu va mai lumina.

Voi pedepsi, zice Domnul, lumea pentru răutatea ei, și pe cei răi pentru nelegiuirile lor; voi face să înceteze mândria celor trufași, și voi dobor’ semeția celor asupritori. Voi face pe oameni mai rari decât aurul curat, și mai scumpi decât aurul din Ofir. Pentru aceasta voi clătina cerurile, și pământul se va zgudui din temelia lui, de mânia Domnului oștirilor, în ziua mâniei Lui aprinse” (Isaia 13:9-13).

Dacă vreți să aflați când va fi pedepsit Babilonul astfel, căutați în Biblie descrierea unei zile ca aceasta. Căutați o zi în care Dumnezeu „va nimici pe toți păcătoții” de pe pământ; una în care oamenii vor fi nimiciți în număr așa de mare că vor ajunge „mai rari decât aurul curat de Ofir”. Uitați-vă după o zi care se va preface în noapte, când cerurile (la plural) se vor clătina și pământul se va zgudui din temelia lui”. Dacă sunteți, cât de cât, familiarizați cu Biblia, veți găsi ceva despre această zi în cartea profetului Ioel (capitolele 2 și 3) și mai ales în cartea Apocalipsa (capitolele 6 la 19). Acolo se vorbește despre astfel de evenimente care se vor petrece pe pământ cu foarte puțin timp înainte de revenirea Domnului Isus în slavă.

În esență deci, Isaia ne spune că Dumnezeu va pedepsi Babilonul, dar nu numai cetatea, ci și regiunea întreagă unde se află. Această distrugere masivă se va petrece în „ziua Domnului”. Vor fi semne supranaturale în ceruri, distrugeri nemaintâlnite pe pământ, uriașe pierderi de vieți omenești, toate acestea ca o consecință a faptului că Dumnezeu vine ca să-i judece pe cei păcătoși.

Este drept că Isaia îi menționează pe mezi, dar evenimentele amintite acolo nu s-au împlinit decât parțial. Când Cir, persanul, împăratul mezilor și perșilor a atacat Babilonul în anul 539 î.Ch., el n-a nimicit pe nimeni. El a venit să jefuiască. Neglijent și insolent la umbra impenetrabilelor ziduri ale Babilonului, Belșațar benchetuia fără să se teamă de armatele care se apropiau. ASă fi fost vorba de o „coloană a cincea” (tradători dinăuntru) sau, cum menționează Herodot să fi fost o deviere a apelor Eufratului în amonte, nu știm cu certitudine. Ceea ce știm este că armatele invadatoare au mărșăluit prin albia secată a râului în interiorul cetății, iar populația n-a opus prea multă rezistență. Belșațar a fost ucis (Daniel 5:30). După numai cinsprezece zile de lupte de stradă, în 29 Octombrie 539 î.Ch. Cir însuși a intrat în cetate, ovaționat de mulțmile înșirate de o parte și alta a drumului.

Primul lucru pe care l-a făcut Cir a fost să dea un decret de toleranță religioasă și de reparații față de popoarele ale căror Temple fuseseră jefuite. Cu această ocazie, Ezra a primit dreptul de a duce înapoi la Ierusalim odăjdiile care fuseseră luate de la Templu.

Cir a făcut un tratat de pace cu babilonienii și l-a instalat pe un anumit Gubaru ca vice-guvernator al cetății. Nimicirea viitoare totală despre care vorbește Isaia nu s-a petrecut încă. Uitați-vă la versetul 19:

„Și astfel Babilonul, podoaba împăraților, falnica mândrie a Haldeilor, va fi ca Sodoma și Gomora, pe care le-a nimicit Dumnezeu” (Isaia 13:19).

Astăzi te poți duce în Israel ca să vezi locurile istorice, poți face sute și mii de fotografii cu ruinele care depun mărturie despre trecutul înregistrat în paginile Bibliei. Într-un singur loc nu poți face fotografii. Există un singur lucru pe care nu mai ai cum să-l vezi în Israel: Sodoma și Gomora. Și aceasta pentru că ele nu mai există. Dumnezeu le-a ars cu foc și cu pucioasă și le-a acoperit apoi și cu treimea de la sud a Mării Moarte.

Ceea ce spune Dumnezeu în Isaia este cam așa: „Veți ști că am terminat-o cu Babilonul când va ajunge și el ca Sodoma și Gomora”. Ca să nu ne lase imaginația să rătăcească prea mult, Dumnezeu adaugă câteva descrieri și consecințe ale distrugerii.

„El nu va mai fi locuit, nu va mai fi niciodată popor în el” (13:20).

Multe orașe au fost distruse, dar reconstruite mai târziu. Așa s-a întâmplat cu Ierusalimul, de exemplu. După șaptezeci de ani petrecuți în ruine, cetatea a fost reconstruită de „fiii robiei”. pe vremea lui Zorobabel, Ezra și Neemia. Pentru că temeliile au rămas, pentru că apele treceau tot pe acolo, pentru că existau drumuri în apropiere, cetățile străvechi au fost deobicei reconstruite. Nu tot așa se va întâmpa cu Babilonul! „Nu va mai fi niciodată popor în el!” Asta ne dă o imagine generală. Dumnezeu este însă și mai specific:

„Arabul nu-și va mai întinde cortul acolo.”

Dacă mergeți în Orient, una din curiozități este că-i mai puteți întâlni și astăzi pe beduini, nomazii deșerturilor, care stau într-un loc cât timpul și vegetația le este prielnică și se mută apoi în altă parte. Viața lor nu s-a schimbat prea mult în cele patru mii de ani de când se plimba ca și ei Avraam. Când va sfârși-o cu Babilonul, spune Dumnezeu, nici un nomad nu se va opri prin apropiere, nici măcar pentru o perioadă scurtă. Va fi ca Sodoma și Gomora. Precizarea merge chiar mai departe:

„ … păstorii nu-și vor mai țărcui turmele acolo”.

Când păstorii pleacă cu turmele departe de casă, ei le adăpostesc temporar peste noapte în „țarcuri” improvizate. Ele pot fi îngrădituri de lemn, locuințe abandonate sau peșteri în stâncă. „Când voi pedepsi Babilonul”, spune Dumnezeu, nu va rămâne la un loc nici atât cât să poți face un adăpost temporar pentru câteva oi ale pustiei. Nimeni nu va putea rămâne în el nici măcar pentru o singură noapte. Va fi „ca Sodoma și ca Gomora”! Oare putea să spună Dumnezeu mai clar că Babilonul va înceta să mai existe?

Distrugerea Babilonului va aduce restaurarea Ierusalimului. Începând cu Isaia 14, Dumnezeu daugă încă o piesă la uriașul puzzle al istoriei. Când va cădea Babilonul, va începe reașezarea Israelului în poziția și privilegiile legământului mesianic:

„ Căci Domnul va avea milă de Iacov, va alege iarăși pe Israel și-i va aduce iarăși la odihnă în țara lor; străinii se vor alipi de ei, și se vor uni cu casa lui Iacov. Popoarele îi vor lua, și-i vor aduce înapoi la locuința lor, și casa lui Israel îi va stăpâni în țara Domnului, ca robi și roabe. Vor ține astfel robi pe cei ce-i robiseră pe ei, și vor stăpâni peste asupritorii lor” (Isaia 14:1-2).

Distrugerea Babilonului va semnala începutul unei epoci în care Israelul va domni peste neamurile care l-au ținut odinioară captiv.

Căderea Babilonului n-a avut încă loc

De când a așezat Isaia aceste cuvinte în scris și până astăzi, profeția aceasta nu s-a împlinit. O sută de ani după Isaia, Babilonul a ajuns cea mai mare superputere a lumii. Pe tron se afla Nebucadnețar. La scurt timp, Cir, împăratul medo-perșilor a cucerit cetatea, dar n-a distrus-o, ci a transformat-o într-una din cele câteva capitale imperiale. Daniel a trăit în Babilonul acela al medo-persanilor, sub domnia lui Darius.

Peste alte câteva sute de ani, Alexandru cel Mare a murit în Babilon în timp ce încerca să-i redea slava de odinioară și să-l așeze capitală pentru partea orientală a imperiului său. Iosef Flavius, scriind despre condițiile care au existat doar cu câteva zeci de ani înainte de Christos în lumea de atunci, notează că în Babilon își duceau traiul aproximativ cinci zeci de mii de iudei.

În Faptele Apostolilor 2:9, în ziua Cincizecimii, unii din iudeii sosiți în pelerinaj la Ierusalim veniseră din Mesopotamia, urmași ai acelora care rămaseseră acolo încă de pe vremea robiei.

Informațiile istorice din Noul Testament se opresc la secolul întâi, dar știm că un călător evreu, Beniamin Tudela, care a traversat Orientul Mijlociu în preajma anului 1000 ne-a lăsat o cronică a locurilor pe unde a trecut. Printre ele s-a aflat și Babilonul. El amintește de încă o localitate vizitată acolo, Hila, aflată la numai șapte mile depărtare. Din notițele lui aflăm că, la acea oră trăiau în Babilon în jur de șapte mii de iudei. Ei se închinau într-o sinagogă numită „a lui Daniel” aflată în interiorul perimetrului cetății.

Vălul tăcerii se așterne iar pentru o perioadă de timp și nu se ridică decât la începutul secolului douăzeci. Arheologul german Riberert |olde[eț, a făcut excavații la Babilon și locuit într-unul din cele trei sate alate între zidurile străvechii cetăți. Babilonul și-a pierdut din importanța și puterea pe care o avea altă dată, dar n-a dispărut niciodată până acum cu desăvârșire. Distrugerea lui totală se va petrece în „ziua Domnului”, când Dumnezeu va pedepsi lumea pentru păcat, când vor fi semne în cer și pe pământ și când asupra Babilonului se vor deslănțui forțe uriașe de distrugere. Unii comentatori le aseamănă cu „focul și pucioasa” de pe vremea Sodomei sau cu exploziile nucleare posibile în războaiele supertehnologizate de astăzi:

„Tocmai pentru aceea, într-o singură zi vor veni urgiile ei: moartea, tânguirea și foametea. Și va fi arsă de tot în foc, pentru că Domnul Dumnezeu, care a judecat-o, este tare. Și împărații pământului care au curvit și s-au dezmierdat în risipă cu ea, când vor vedea fumul arderii ei, vor plânge și o vor boci. Ei vor sta departe, de frică să nu cadă în chinul ei, și vor zice: „Vai! vai! Babilonul, cetatea cea mare, cetatea cea tare! Într-o clipă ți-a venit judecata!” (Apocalipsa 18:8-10).

Distrugerea Babilonului este încă în viitor și este asociată de întoarcerea evreilor în vatra lor străbună, de revenirea lui Isus ca Mesia al evreilor și de începutul supremației Ierusalimului asupra Neamurilor.

Aduceți-vă aminte că atunci când Isaia a scris toate acestea despre Babilon, cetatea era încă doar un târg mai răsărit, fără nici un fel de putere.

Să ne ducem acum la textul din Ieremia 50. Este unul din eroii mei preferați. Comentatorii îl numesc „profetul plângător”, dar eu, pentru un motiv foarte bine întemeiat și în sens pozitiv îi spun: „profetul plagiator”.

Cu cât cunoști mai bine textul Vechiului Testament cu atât ajungi să-l îndrăgești pe Ieremia, acest om îmbibat până la saturație cu scrierile sfinte. Ieremia știa Biblia aproape pe dinafară. În capitolele 1 – 45, profetul li se adresează celor din Iuda și le spune în ce fel vor fi pedepsiți de Dumnezeu. După aceea, în capitolele 46 – 51, Ieremia se întoarce spre celelalte popoare din jur și le spune că și ele vor fi judecate la fel ca și poporul ales. Din capetele de acuzare adresate popoarelor din jur, jumătate din ele se referă la un singur popor, haldeii, și la o singură cetate, Babilonul (cap. 50-51).

„Iată cuvântul rostit de Domnul asupra Babilonului, asupra țării Haldeilor, prin proorocul Ieremia: „Dați de știre printre neamuri, dați de veste și înălțați un steag! Vestiți, n-ascundeți nimic! Spuneți:

„Babilonul este luat! Bel este acoperit de rușine, Merodac este zdrobit! … Căci împotriva lui se suie un neam de la miază-noapte, care-i va preface țara într-o pustie, și nu va mai fi locuită: atât oamenii cât și dobitoacele fug și se duc” (Ieremia 50:1-3).

Ieremia spune că Babilonul va fi nimicit de un popor care va veni din nord. Este o ironie divină! Din nord a venit Babilonul atunci când a invadat și distrus Ierusalimul și tot din nord îi va aduce și Dumnezeu pieirea.

Notați ceva foarte important în versetele 4 și 5:

„În zilele acelea, în vremurile acelea, zice Domnul, copiii lui Israel și copiii lui Iuda se vor întoarce împreună; vor merge plângând și vor căuta pe Domnul, Dumnezeul lor. Vor întreba de drumul Sionului, își vor întoarce privirile spre el, și vor zice: „Veniți să ne alipim de Domnul, printr-un legământ veșnic care să nu fie uitat niciodată!”

Când va fi distrus Babilonul, „În zilele acelea, în vremurile acelea, zice Domnul”, atunci va avea loc și restaurarea lui Israel. Nu va fi vorba doar de o refacere fizică a națiunii, ci și de o renaștere spirituală: „Veniți să ne alipim de Domnul, printr-un legământ veșnic care să nu fie uitat niciodată!”

Mai târziu, în versetul 10 din același capitol, Dumnezeu ne spune că iertarea iudeilor va fi desăvârșită:

„În zilele acelea, în vremea aceea, zice Domnul, se va căuta nelegiuirea lui Israel, și nu va mai fi, și păcatul lui Iuda, și nu se va mai găsi; căci voi ierta rămășița, pe care o voi lăsa” (Ieremia 50:20).

Israel și Iuda vor fi aduse înapoi în țară, se vor unii unii cu alții și se vor alipi pentru totdeauna de Domnul. Textul spune „își vor întoarce privirile spre El”. Pentru cei care cunoașteți bine Scripturile, când se va întâmpla aceasta? Răspunsul ni-l dă profetul Zaharia:

„Atunci, voi turna peste casa lui David și peste locuitorii Ierusalimului, un duh de îndurare și de rugăciune, și își vor întoarce privirile spre Mine, pe care L-au străpuns. Îl vor plânge cum plânge cineva pe singurul lui fiu, și-L vor plânge amarnic, cum plânge cineva pe un întâi născut” (Zaharia 12:10).

„În ziua aceea, se va deschide casei lui David și locuitorilor Ierusalimului un izvor pentru păcat și necurăție” (Zaharia 13:1).

Când se vor întoarce deci iudeii la Dumnezeu? Atunci când va reveni Mesia.

Ieremia ne spune că „în zilele acelea, în vremea aceea” va fi distrus și Babilonul. Restaurarea lui Israel și distrugerea Babilonului sunt evenimente strâns legate unul de altul nu numai în cartea profetului Isaia, ci și în cartea profetului Ieremia.

Vreau să vă mai arăt ceva pentru care îmi este tare drag de Ieremia. Vreau să vedeți de unde studiase el în timpul lui de meditație de dimineață. Uitați-vă cu atenție la Ietremia 50:39-40 și vă veți da și singuri seama:

„De aceea, fiarele pustiei se vor așeza acolo împreună cu șacalii, și struții vor locui acolo; nu va mai fi locuit niciodată, ci veșnic va rămâne nelocuit. Ca și Sodoma și Gomora și cetățile vecine, pe care le-a nimicit Dumnezeu, zice Domnul, așa nu va mai fi locuit nici el, și nimeni nu se va mai așeza acolo” (Ieremia 50:39-40).

Ieremia citează din capitolul 13 al cărții lui Isaia! El vorbește la o sută de ani după Isaia și spune: „Hei! Vă mai aduceți aminte de profeția lui despre Sodoma și Gomora? Încă nu s-a împlinit, dar se va împlini cu siguranță într-o bună zi. Dumnezeu va distruge Babilonul și tot atunci își va întoarce copiii acasă și-i va apropia cu inimile lor de El. Atunci li se vor ierta toate păcatele”.

Spre deosebire de Isaia, Ieremia a profețit când Babilonul se afla în culmea puterii și gloriei. La puțină vreme după aceea, Cir a cucerit cetatea, dar n-a distrus-o. Babilonienii au încetat însă să existe ca națiune. I-a înghițit imperiul medo-persan și cincizeci de mii de iudei au primit permisiunea de a se întoarce acasă în Israel. Mulți dintre ei credeau că venise vremea să se împlinească promisiunile despre restaurarea poporului ales. S-au dus acasă așteptându-L pe Mesia, dar n-au găsit decât necazuri, dureri de cap, probleme și suferințe. Nu-i de mirare că unii au început să se întrebe: „Ce rămâne din promisiunile în care am crezut?”

Atunci Dumnezeu a ridicat alți doi profeți care să le vorbească: pe Hagai și pe Zaharia. Ei i-au îndemnat să-și continue munca și să vegheze. Dumnezeu era la lucru pentru împlinirea promisiunilor, chiar dacă în orarul Lui trebuiau să aștepte mai mult decât ar fi vrut ei.

Să mergem împreună la pasajul din Zaharia 5. În primele șase capitole, profetul are o serie de opt vedenii, opt anunțuri făcute despre ordinea cronologică în care va lucra Dumnezeu cu Israelul până când va instaura cu ei împărăția mesianică. Să privim cu atenție la penultima vedenie.

„Îngerul, care vorbea cu mine, a înaintat, și mi-a zis: „Ridică ochii, și privește ce iese de acolo. Eu am răspuns: „Ce este aceasta?” Și el a zis: „Iese efa.” Și a adăugat: „Aceasta este nelegiuirea lor în toată țara” (Zaharia 5:5-6).

Un coș de mărime mijlocie se ridica înaintea lui Zaharia, iar conținutul lui era acoperit de un capac greu ca de plumb, de mărimea unui talant. Când Dumnezeu a dat capacul la o parte, Zaharia a văzut o femeie. „Aceasta este nelegiuirea!” a zis îngerul (versetul 8). Este clar că imaginea ne spune că Dumnezeu ține sub control nelegiuirea și nu o lasă să se manifeste în toată puterea ei. Mai mult, Zaharia vede cum femeia „nelegiuire” este aruncată înapoi în coș:

„Și i-a dat brânci în efă, și a aruncat bucata de plumb peste gura efei. Am ridicat ochii și m-am uitat, și iată că s-au arătat două femei. În aripile lor sufla vântul: ele aveau aripi ca ale cocostârcului. Au ridicat efa între pământ și cer. Atunci am întrebat pe îngerul care vorbea cu mine: „Unde duc ele efa? “ (Zaharia 5:9-10).

Răspunsul este plin de semnificație:

„El mi-a răspuns: „Se duc să-i zidească o casă în țara Șinear, ca să fie așezată acolo și să rămână pe locul ei” (Zaharia 5:11).

Unde am mai auzit noi de câmpia Șinear? În Geneza 10 – 11. „Nelegiuirea” este trimisă înapoi în locul de unde a început. Nelegiuirea este trimisă înapoi în Babilonia, în țara Șinear „ca să fie așezată acolo și să rămână pe locul ei”.

Imperiul Babilonian tocmai căzuse. Iudeii se întorseseră în țara lor și se întrebau dacă venise vremea ca profețiile făcute de Isaia și Ieremia despre restaurarea împărației să se împlinească. Zaharia se ridică și spune: „Nu încă. Nelegiuirea lumii este ținută încă sub control. Va veni însă o zi în care nelegiuirea va fi eliberată din strânsoarea divină și așezată în țara Șinear ca să se manifeste acolo. La vremea potrivită, nelegiuirea se va arăta public acolo. Dacă este ca profeția lui Zaharia să se împlinească, Babilonul va trebui reconstruit încă o dată și va reveni în primul plan al activităților umane.

Am urmărit împreună un rezumat al istoriei lumii și am identificat două cetăți distincte și semnificative: Babilonul care i se împotrivește pe față lui Dumnezeu și Ierusalimul, cetate aleasă și preaiubită de Dumnezeu.

În istoria de până acum, cetatea orgoliului omenesc a distrus cetatea lui Dumnezeu, Ierusalimul. Dumnezeu ne spune însă că meciul nu s-a sfârșit. Cu mult înainte ca evenimentele să se întâmple, Isaia a prevestit nu numai că Babilonul va distruge Ierusalimul, ci și că Dumnezeu va distruge Babilonul, în „ziua Domnului”, când poporul ales va fi reașezat în prerogativele promisiunilor divine.

O sută de ani după Isaia, Babilonul a cucerit și distrus Ierusalimul. Dumnezeu l-a ridicat atunci pe Ieremia ca să spună: „Da, dar acesta nu este sfârșitul! Aduceți-vă aminte și de restul profeției lui Isaia. Dumnezeu va distruge Babilonul și în zilele acelea, în vremurile acelea, El îi va întoarce pe ai Săi în țara lor, le va ierta păcatele și va împlini față de ei toate promisiunile făcute.”

Cei care l-au ascultat pe Ieremia au văzut Babilonul căzând sub atacul lui Cirus. Cincizeci de mii de iudei s-au întors acasă din robie și se întrebau dacă cucerirea Babilonului de către Cir nu însemna cumva începutul împlinirilor profetice. Dumnezeu le-a răspuns prin Zaharia: „Încă nu. Eu țin încă nelegiuirea lumii sub control. Într-o bună zi însă, nelegiuirea aceasta va domni iarăși în câmpia Șinear. Profețiile se vor împlini toate. Ele sunt sigure. Vremea lor n-a sosit însă încă.”

Frumoasa și Fiara

Să mergem acum la Apocalipsa. V-am promis la început că vom traversa Biblia de la Geneza până la Apocalipsa și acum suntem aproape la capăt. Pe drum am sărit câteva locuri în care ne-am mai fi putut opri, dar am ales să zăbovim doar în locurile cele mai importante.

Apocalipsa 6 – 19 descrie o perioadă viitoare de șapte ani înainte de cea de a doua venire a Domnului Isus pentru instaurarea Impărăției. În Apocalipsa 11 găsim istoria celor doi profeți care vor fi uciși de Antichrist. Versetul 8 ne spune:

„Și trupurile lor moarte vor zăcea în piața cetății cea mare, care, în înțeles duhovnicesc, se cheamă „Sodoma” și „Egipt”, unde a fost răstignit și Domnul lor”.

Este foarte semnificativ că, deși poate fi asemuită cu Sodoma și Egiptul din cauza păcatelor ei, cetatea Ierusalim nu încetează să fie în ochii lui Dumnezeu „mare”. Mult a fost păcatul îngrămădit între zidurile ei, dar și mare a fost Jertfa Domnului lor! Cu toate că Ierusalimul a fost profanat de prezența lui Antichrist, Dumnezeu continuă să-l numească „cetatea cea mare”.

Să mergem acum la Apocalipsa 16:7 Aceasta este ultima urgie cu care este lovit pământul înainte de revenirea Domnului Isus.

„Al șaptelea a vărsat potirul lui în văzduh. Și din Templu, din scaunul de domnie, a ieșit un glas tare, care zicea: „S-a isprăvit!”

S-a încheiat seria pedepselor trimise asupra pământului și acum urmează evenimentul final: revenirea Domnului Isus în slavă:

„Și au urmat fulgere, glasuri, tunete, și s-a făcut un mare cutremur de pământ, așa de tare, cum de când este omul pe pământ, n-a fost un cutremur așa de mare” (Apocalipsa 17:18).

Ni se spune care va fi efectul imediat:

„Cetatea cea mare a fost împărțită în trei părți”.

Cetatea aceasta este Ierusalimul. Știam deja din Vechiul Testament că va fi un mare cutremur de pământ chiar cu puțin înainte de revenirea lui Mesia. Pământul de sub oraș se va despica și „cetetea cea mare” va fi împărțită în trei sectoare. Textul continuă cu descrierea efectului cutremurului asupra celorlalte cetăți de pe pământ:

„ … și cetățile Neamurilor s-au prăbușit …”

Ne întrebam unde sunt Parisul, Moscova, Tokyo, Washingtonul și New Yorkul în Biblie. Iată-le. Când Ierusalimul va fi împărțit în trei, toate orașele mari de pe suprafața pământului vor fi dărâmate de teribilele unde de șoc. Ioan adaugă însă ceva special la această descriere:

„ Și Dumnezeu Și-a adus aminte de Babilonul cel mare, ca să-i dea potirul de vin al furiei mâniei Lui” (Apocalipsa 16:19).

Iată cea de a doua cetate care este „mare” în ochii lui Dumnezeu. Toate celelalte mărețe orașe ale diferitelor civilizații de pe pământ sunt numite generic „cetățile Neamurilor”. Numai două cetăți se bucură de o evaluare specială și de un statut de excepție: Ierusalimul și … Babilonul. Ioan vorbește clar și direct, dar sunt oameni care vor să ia aceste numiri doar în sens figurativ, transformântu-le în categorii spirituale, nu în orașe locale reale. Da-ți-mi voie să vă spun părerea mea.

Ori de câte ori avem de a face cu pasaje profetice cel mai bine este să căutăm să le înțelegem mai întâi în sensul lor literal cel mai direct. Numai în cazul când acesta lipsește cu deșăvârșire, putem să căutăm o „spiritualizare” indirectă.

Majoritatea pasajelor profetice au avut și au primordial un sens direct și literal, chiar dacă probabilitatea împlinirilor profetice pare pentru un timp minimă.

Când Dumnezeu a anunțat în Vechiul Testament că Mesia se va naște într-un orășel minuscul ca Betleemul, mulți s-au îndoit. Profeția nu părea realistă. Betleemul nu era băgat în seamă de nimeni. Totuși, atunci când a venit vremea să se nască fiul Mariei și al lui Iosif, unde s-a născut? În Betleemul din Iudeea.

Când Dumnezeu a spus că Isus se va naște dintr-o fecioară, nimeni n-a putut să crează că este vorba despre ceva literal. Au presupus că este vorba despre „o figură de stil”. Când s-a împlinit însă vremea să se nască Mesia, din cine s-a născut? Dintr-o fecioară.

Când Dumnezeu a anunțat că Mesia va intra în Ierusalim pe un măgăruș, mânzul unei măgărițe puțini au fost cei care au crezut, dar în ziua cea mare cum a intrat Isus în Ierusalim? Călare pe un măgăruș, mânzul unei măgărițe.

Este foarte clar că atunci când Dumnezeu anunță mai dinainte ceva, chiar dacă celor din vremea aceea li se pare de necrezut, El se ține de cuvânt, El are și puterea să împlinească.

Când Dumnezeu anunță prin Isaia, prin Ieremia și prin Zaharia că cetatea Babilon, poporul din Babilon și regiunea Șinear unde a fost clădită pentru prima dată cetatea vor fi în ființă înainte de revenirea Domnului Isus și într-o foarte puternică dezvoltare, cu influențe asupra lumii întregi, eu sunt convins că trebuie să-L cred pe cuvânt. Dumnezeu anunță nu numai că Babilonul va exista, dar și că va exista pentru a fi judecat cu toată asprimea. Dumnezeu anunță în cartea Apocalipsei că trebuie să termine ceea ce a început în cartea Genezei.

Să trecem puțin prin conținutul capitolelor 17 și 18. Zece la sută din cartea Apocalipsei se ocupă în mod special cu Babilonul. Dacă este așa de important pentru Dumnezeu, trebuie să studiez cu și mai mare atenție. și să caut să înțeleg. În Apocalipsa 17:5, ne este prezentată o femeie care călărea pe o fiară. Pe frunte avea un nume, o taină: „Babilonul cel mare”.

În capitolul 18, Dumnezeu descrie o putere economică mondială. Care este numele ei? „Babilonul cel mare” (Apoc. 18:2). Conținutul celor două capitole merge în paralel. Iată un tabel care grupează conținutul lor:

Care este concluzia? Ce vreau să arăt cu acest tabel?

În Vechiul Testament, Dumnezeu ne-a spus că Babilonul a fost locul în care a început răul pe fața pământului după potop. Apoi, El ne anuță: „Am să pedepsesc Babilonul pentru tot răul pe care l-a făcut și am să reașez poporul Meu în legămintele făgăduințelor sfinte”. Acum, la sfârșitul Bibliei, în Apocalipsa, Dumnezeu reia aceste două teme și ne spune: „Știți ceva? Vreau să vă spun ce am să-i fac Babilonului, cetății care va fi iarăși mare și tare la vremea sfârșitului. Babilonul va fi o cetate foarte bogată, cu influență puternică asupra întregii lumi. În plus, reputația ei va fi că i-a chinuit și persecutat pe copiii Mei. Am să nimicesc Babilonul cu desăvârșire.”

Pe baza acestor înștiințări venite de la Dumnezeu, sunt convins că Babilonul de odinioară va fi reconstruit. Lucrarea a și început deja cu foarte ambițiosul … Sadam Huseim.

Surpriza lui Sadam: Babilonul se întoarce

În anul 1990, lumea întreagă a fost uimită când Sadam Huseim a invadat Kuveitul. Ceea ce au uitat mulți, sau n-au băgat de seamă, este că în același timp a mai avut loc și o altă invazie: Siria a intrat în Liban. De ce s-a vorbit așa de puțin despre ceea ce a făcut Siria și așa de mult despre ceea ce a făcut Iraâul cu |uveitul? Răspunsul este ascuns într-un cuvânt care este din ce în ce mai mult pe buzele tuturor oamenilor din lume: petrolul.

Lumea internațională a reacționat așa de rapid și de violent pentru că Sadam Husein, omul care stăpânea deja 12% din rezervele mondiale de petrol se făcuse peste noapte proprietar peste 25% din petrolul lumii, iar dacă l-ar fi lăsat să invadeze și Arabia Saudită, cum dorea el, Sadam ar fi ajuns să dețină cam 50% din petrolul lumii.

La bursele lumii, prețul petrolului a explodat pentru câteva zile și n-a coborât la cotele normale decât după ce America și-a trimis forțele armate să apere Arabia. Dacă America n-ar fi vrut sau n-ar fi putut să împiedice planurile lui Sadam Husein, omul acesta ar fi cucerit în doar câteva săptămâni resurse naturale care l-ar fi făcut cel mai bogat și puternic dictator al lumii. Nu-i de mirare că, în fața unei asemenea perspective, țările lumii au acceptat foarte repede să facă parte dintr-o coaliție care să „elibereze” |uveitul.

Obișnuia să se spună: „Cine are puterea militară, are lumea la picioare”. Observația s-a schimbat în: „Cine are supremația tehnologică stăpânește lumea”, iar acum este din ce în ce mai clar că: „Cine are cele mai mari resurse de carburanți va stăpâni lumea”.

Oare de ce a ales Dumnezeu să așeze niște uriașe pungi subterane cu petrol tocmai sub teritoriile din Orientul Mijlociu? Răspunsul este foarte simplu: „Omenirea a clădit timp de secole o civilizație mândră și avansată care are însă un călcâi al lui Ahile … Supercivilizațiile mondiale, de la America, la Europa, la Japonia, la China și la India, au privit de sus înspre „prăfuiții pustiului” din străvechiul leagăn al omenirii. Nimeni nu mai credea ca acele țări și locuitorii lor vor mai avea ceva de spus care să fie demn de luat în seamă pe scena politică mondială. Simetria istoriei lui Dumnezeu cerea însă ca atenția lumii să se întoarcă încă o dată spre Israel, spre Babilon și spre problemele care au început strâmb și au rămas nerezolvate.

Ascunzând petrolul în subsolul țărilor străvechi, Dumnezeu a procedat ca și cu un ceas cu alarmă pe care-l pui să sune la ora fixă. „Cei care au urechi de auzit” și-au dat seama că de curând ceasul istoriei divine a sunat, iar suneria lui a readus atenția întregii lumi asupra regiunilor străvechi. Ce se îmtâmplă astăzi în Israel, Iraâ și în Iran se află pe pagina întâi a marilor cotidiene ale lumii. Motivul: petrolul! Lumea modernă este dependentă de petrol și economiile mondiale flămânde pot fi îngenunghiate peste noapte de o criză petrolieră.

America nu se află în Irak pentru a instala acolo democrația, ci pentru că democrațiile lumii sunt în pericolul de a ajunge la bunul plac al unor tirani orientali asemănători cu satrapii care au stăpânit în antichitate lumea.

Primul lucru pe care l-a făcut Sadam Huseim a fost să înceapă reconstrucția fizică a cetății străvechi. La puțin timp după ce a preluat puterea în 1979, Sadam a demarat un ambițios program de ridicarea zidurilor Babilonului pe chiar temeliile străvechi. Gestul lui a fost un coșmar pentru arheologi, dar asta nu l-a făcut să se oprească. După numai opt ani, Sadam inaugura între noile ziduri ale străvechiului Babilon „Festivalul Babilonului”. Toate zidurile Bagdadului erau împodobite cu un afiș multiplicat parcă la infinit. El purta chipul a două personalități așezate una lângă alta peste secole: prima era Sadam Huseim, iar cealaltă era … Nebucadnețar. Dacă priveai cu atenție observai repede că portretele fuseseră comandate în așa fel încât trăsăturile celor doi, fruntea, nasul, ochii, bărbia, să semene. Sadam a dat ordin ca afișul să-l anunțe lumii ca pe urmașul marelui împărat. Scopul „Festivalului Babilonului” era să pună în mintea tuturor arabilor că el este urmașul de drept, noul conducător care preia mantia stăpânului lumii antice.

În anul 605 î.H. a ajuns împărat în Babilon un om remarcabil, numit Nebucadnețar. În cei patruzeci și doi de ani ai domniei lui, Babilonul și-a clădit un imperiu colosal care se întindea de la Nord-Vestul Mării Mediterane până la porțile Egiptului, p’nă la Marea Roșie și p’nă la Golful Persic. Din punct de vedere religios, Babilonul practica un politeism tolerant, în care fiecare zeu major își avea un templu măreț, construit într-un anume oraș. Zeii lor patronau soarele, luna, aerul, ploaia, iubirea, războiul și bolile. Ceremoniile lor religioase implicau procesiuni fastuoase și elaborate, cu diferite ordine preoțești, cu magicieni, ghicitori în stele, vrăjitori și divinatori, a căror îndeletnicire era citirea viitorului și păzirea imperiului de forțele amenințătoare ale spiritelor rele.

Babilonul poate fi numit un imperiu al magiei. Țara era condusă de un împărat, dar acesta se afla sub totala dominație a magicienilor și vrăjitorilor sfetnici. Nici o hotăr’re și nici un eveniment important nu se punea la cale fără consultarea calendarelor „astrologice”. Zodii astrale și zile favorabile dominau prezicerile cititorilor în stele. Literatura Bibilonului ne pune la dispoziție o legendă despre facerea lumii. Zeul Marduâ ar fi creat tot ce se vede din trupul mort al unei zeițe cu numele Tiamat.

Dacă mergi astăzi în Babilon, poți intra în cetate prin „calea procesiunilor”. A fost reconstruită sala tronului din palatul imperial. În cadrul primului festival, câteva mii de oameni au defilat pe această cale îmbrăcați în uniformele armatelor babiloniene, proclamând renașterea cetății. Au fost deja reconstruite o serie de Temple și de clădiri. Un templu, „Ninmach Temple” a fost ridicat exact pe temeliile de odinioară.

Într-un timp record, două treimi din zidurile care înconjurau Babilonul au fost ridicate din nou. Întreg palatul lui Nebucadnețar a fost reconstruit înainte de „războiul golfului”. De fapt, Sadam a împânzit tot Iraâul cu palatele sale. De unde a avut Sadam atâția bani? Răspunsul este iarăși: petrolul!

Peste 20% din macaralele mari ale lumii sunt înălțate în Orientul Mijlociu. Cele mai multe și mai impunătoare construcții nu se mai înalță astăzi la Paris, Londra, Ne[ }orâ sau Chicago, ci în Dubai, în Arabia Saudită și în Oman. Cine a văzut imagini cu ceea ce se întâmplă în acele zone și-a dat seama că asistăm la o „orgie” a megalomanismului. Realizările spectaculoase de până acum ne îndreptățesc să credem că reconstrucția Babilonului va fi doar … un fleac pentru respursele și tehnologiile care sunt deja la dispoziția celor din Orient.

Care este sursa banilor necesari unor asemenea nemaintâlnite campanii de construcție: petrolul! Preluând terminologia apocaliptică, „grăsimea Neamurilor lumii” se întoarce acum în străvechea vatră a civilizației umane. Reconstruirea Babilonului nu mai este privită astăzi ca o imposibilitate, ci doar ca o simplă problemă de timp și de prioritate.

Al doilea lucru pe care l-a făcut Sadam a fost să încerce să pună mâna pe și mai mult petrol ca să se facă indispensabil economiilor lumii. El n-a reușit, dar unul din cei care-i vor urma vor reuși. Nu mă mir de loc să citesc în Apocalipsa că Babilonul va ajunge în final un centru al economiilor mondiale, iar pieirea lui îi va face pe mulți să-l bocească cu amar. Nici măcar Antichristul, care are puterea administrativă și militară mondială nu se poate descurca fără Babilon. Cetatea rebelă are supremația economică

„Apoi am auzit din cer un alt glas, care zicea: „Ieșiți din mijlocul ei, poporul Meu, ca să nu fiți părtași la păcatele ei, și să nu fiți loviți cu urgiile ei! Pentru că păcatele ei s-au îngrămădit, și au ajuns până în cer; și Dumnezeu și-a adus aminte de nelegiuirile ei.

Răsplătiți-i cum v-a răsplătit ea, și întoarceți-i de două ori cât faptele ei. Turnați-i îndoit în potirul în care a amestecat ea! Pe cât s-a slăvit pe sine însăși, și s-a desfătat în risipă, pe atât dați-i chin și tânguire! Pentru că zice în inima ei: „Șed ca împărăteasă, nu sunt văduvă, și nu voi ști ce este tânguirea!”

Tocmai pentru aceea, într-o singură zi vor veni urgiile ei: moartea, tânguirea și foametea. Și va fi arsă de tot în foc, pentru că Domnul Dumnezeu, care a judecat-o, este tare. Și împărații pământului care au curvit și s-au dezmierdat în risipă cu ea, când vor vedea fumul arderii ei, vor plânge și o vor boci. Ei vor sta departe, de frică să nu cadă în chinul ei, și vor zice:

„Vai! vai! Babilonul, cetatea cea mare, cetatea cea tare! Într-o clipă ți-a venit judecata!”

Negustorii pământului o plâng și o jelesc, pentru că nimeni nu le mai cumpără marfa: marfă de aur, de argint, de pietre scumpe, de mărgăritare, de in subțire, de purpură, de mătase și de stacojiu; nici feluritele lor soiuri de lemn de tiin, tot felul de vase de fildeș, tot felul de vase de lemn foarte scump, de aramă, de fier și de marmură; nici scorțișoară, nici mirodeniile, nici miroznele, nici mirul, nici tămâia, nici vinul, nici untdelemnul, nici făina bună de tot, nici grâul, nici boii, nici oile, nici caii, nici căruțele, nici robii, nici sufletele oamenilor. Și roadele atât de dorite sufletului tău s-au dus de la tine. Toate lucrurile alese, strălucite, sunt pierdute pentru tine, și nu le vei mai găsi” (Apocalipsa 18:4-14).

Al treilea lucru pe care l-am făcut Sadam, deși Irakul are o populație predominant musulmană, chiar fanatică în credința lor, a fost să reîntoarcă țara la idolatria străveche. Unul din lucrurile care a fost reconstruit în Babilonul lui Sadam, dar n-a existat pe vremea lui Nebucadnețar, a fost „teatrul”. Alexandru Macedon l-a construit când a vrut să transforme Babilonul în capitala orientală a imperiului său. Primul „festival” pus la cale de Sadam a avut loc în incinta acestui „teatru” reconstruit pe locul și în dimensiunile vechiului edificiu. Procesiunea s-a încheiat cu un tribut închinat zeiței „Iștar”, zeița mamă a Babilonului, căreia i s-a acordat meritul de a fi patronat renașterea cetății. Un bărbat s-a închinat înaintea unei femei care o întruchipa pe Iștar și cuvinte rostite în limbile franceză, arabă și engleză au proslăvit această cetate eternă aflată acum sub patronajul lui Sadam.

Nu cred că este un accident că Babilonul apocaliptic este descris ca „mama curvelor și spurcăciunilor pământului” (Apoc. 17:5). Babilonul dintâi, ca și Babilonul al doilea de pe vremea lui Daniel, ca și Babilonul apocaliptic trebuie să aibă o puternică componentă de spiritualitate ocultă. Sursa și inspirația „rebeliunii” acestei cetăți este Satan însuși. Cele trei Babiloane istorice au fost tot atâtea încercări demonice de a bloca planul lui Dumnezeu pentru mântuirea lumii. Iată de ce, Babilonul trebuie reconstruit și distrus chiar în preajma revenirii Domnului Isus pentru instaurarea împărăției mesianice.

Curva și Mireasa

Care a fost locul unde au început toate relele de după potop: Babilonul. Care este cetatea cea mai amintită în Biblie după Ierusalim: Babilonul. Care va fi cetatea nimicită înainte de iminenta coborâre „Noului Ierusalim” pe pământ: Babilonul. Paralela biblică dintre Babilon și Ierusalim nu se putea să lipsească tocmai din cartea Apocalipsei. Vreau să o vedem împreună așezând unul lângă altul două pasaje: Apocalipsa 17:1 și Apocalipsa 21:9

În Apocalipsa 17:1 ne este prezentată căderea Babilonului:

„Apoi unul din cei șapte îngeri, care țineau cele șapte potire, a venit de a vorbit cu mine, și mi-a zis: „Vino să-ți arăt judecata curvei celei mari, care șade pe ape mari”.

Identitatea acestei femei stricate a fost disputată de-a lungul istoriei. Reformatorii și cei care au suferit din cauza Bisericii Catolice au fost și unii chiar mai sunt de părere că femeia curvă este religia de Stat, care și-a pervertit loialitatea față de Christos din pricina concubinajului cu „mai marii” vremii”.

Există însă o precizare în caracterizarea făcută de Dumnezeu în textul Apocalipsei care pune la îndoială această interpretare:

„Cu ea au curvit împărații pământului, și locuitorii pământului s-au îmbătat de vinul curviei ei!” (Apoc. 17:2).

„A căzut, a căzut Babilonul cel mare! A ajuns un locaș al dracilor, o închisoare a oricărui duh necurat, o închisoare a oricărei păsări necurate și urâte, pentru că toate neamurile au băut din vinul mâniei curviei ei, și împărații pământului au curvit cu ea, și negustorii pământului s-au îmbogățit prin risipa desfătării ei” (Apoc. 18:2-3)

În cea mai adâncă decădere a ei, Biserica catolică a ajuns într-adevăr ca o religie păgână, dar n-a fost și nu este o religie păgână. În ea însă au pătruns, ca în toate celelalte religii, elementele unei „proto-religii” cu originea, ați ghicit, în … Babilon.

Iată ce ne spune John Walvoord, în cpmentariul său asupra cărții Apocalipsa:

„Mulți scriitori notează faptul că multe ritualuri păgâne, necurate ale Babilonului s-au strecurat în biserica primară, iar mai târziu au fost încorporate în Romano-Catolicism (și Ortodoxie) , de care Protestantismul s-a separat în Evul Mediu.

Texte străvechi din surse extrabiblice indică faptul că soția lui Nimrod, cel care a întemeiat cetatea Babilon, a devenit conducătoarea unei mișcări mistice numite „misterele babiloniene”, care constau în ritualuri religioase secrete. Femeia aceasta, cunoscută sub numele de Semiramis, a ajus mare preoteasă idolatră. Se spune că ea ar fi născut un fiu pe care l-ar fi conceput în chip miraculos.

Acest fiu, numit Tamuz, a fost considerat salvatorul poporului său, un fel de precursor fals al lui Mesia, presupus a fi împlinirea promisiunii făcute de Dumnezeu lui Eva:

„Vrăjmășie voi pune între tine și femeie, între sămânța ta și sămânța ei. Aceasta îți va zdrobi capul, și tu îi vei zdrobi călcâiul” (Geneza 3:15).

Elementele acestei legende babiloniene au fost încorporate în ritualurile religioase din câteva din marile religii ale lumii. Imaginea mamei, regină a cerului, ținând un fiu în brațe este întâlnită în toată lumea antică și a fost introdusă în practici cu semnificația curățirii de păcat.Cu toate că ritualurile practicate în falsa religie a Babilonului erau mult diferite de la o cetate la alta, aproape în fiecare loc exista un ordin de preoți care se închinau mamei și copilului, practicau stropirea cu apă sfântă și au înfințat un ordin al fecioarelor care să practice prostituția religioasă. Despre Tamuz, fiul, se spune că a fost ucis de o fiară sălbatică și apoi a fost readus la viață, ceea ce, evident, este o imitație satanică care anticipează învierea lui Christos.

Religia Babilonului nu este descrisă expres în Biblie, dar avem refetințe clare la conflictul dintre adevărata credință și această pseudoreligie. Profetul Ezechiel s-a ridicat să protesteze din partea lui Dumnezeu față de ceremonia bocirii lui Tamuz:

„Și mi-a zis: „Vei mai vedea și alte urâciuni mari, pe care le săvârșesc ei!” Și m-a dus la intrarea porții Casei Domnului dinspre miază-noapte și iată că acolo stăteau niște femei care plângeau pe Tamuz” (Ezechiel 8:13-14).

Ieremia condamnă practica păgână a facerii de turte în cinstea împărătesei cerului și de a arde tămâie în cinstea ei:

„Nu vezi ce fac ei în cetățile lui Iuda și pe ulițele Ierusalimului? Copiii strâng lemne, părinții aprind focul, și femeile frământă plămădeala, ca să pregătească turte împărătesei cerului, și să toarne jertfe de băutură altor dumnezei, ca să Mă mânie” (Ieremia 7:17-18).

„Nu te vom asculta în nimic din cele ce ne-ai spus în Numele Domnului. Ci voim să facem cum am spus cu gura noastră, și anume: să aducem tămâie împărătesei cerului, și să-i turnăm jertfe de băutură, cum am făcut, noi și părinții noștri, împărații noștri și căpeteniile noastre, în cetățile lui Iuda și în ulițele Ierusalimului. Atunci aveam pâine de ne săturam, eram fericiți, și nu treceam prin nici o nenorocire! Dar, de când am încetat să aducem tămâie împărătesei cerului, și să-i turnăm jertfe de băutură, am dus lipsă de toate, și am fost nimiciți de sabie și de foamete…” ÎDe altfel, când aducem tămâie împărătesei cerului și-i turnăm jertfe de băutură, oare fără voia bărbaților noștri îi pregătim noi turte ca s-o cinstim făcându-i chipul, și-i aducem jertfe de băutură?” …

Așa vorbește Domnul, Dumnezeul lui Israel: „Voi și nevestele voastre ați mărturisit cu gurile voastre și ați împlinit cu mâinile voastre ce spuneți: „Vrem să împlinim juruințele pe care le-am făcut, să aducem tămâie împărătesei cerului, și să-i turnăm jertfe de băutură!” (Ieremia 44:17-19,25).

Pentru cei care privesc cu atenție, închinarea către Baal, foarte răspândită la popoarele Canaanului, a fost o altă formă a aceleași religii a misterelor originară în babilon. Baal este echivalentul perfect al lui Tamuz. Mai toate religiile antice conțin elementele „Tainelor” din religia babiloniană. Europa a fost fascinată de „Mitraism” o religie a acestor „taine” care a lăsat urme adânci în practicile și ritualurile catolicismului și ortodoxiei.

Pe vremea bisericilor din primul secol, cultul misterelor Babilonului ajunsese și în Pergam, locul uneia din cele șapte biserici ale Asiei (Apocalipsa 2:12-17).

Probabil că mulți v-ați întrebat de ce episcopii și cardinalii catolici poartă pe cap acele turnuri asemănătoare cu niște capete de pește.

Ei bine, marii preoți ai cultului babilonian purtau pe cap coroane în formă de cap de pește, ca o recunoașterea lui Dagon, zeul pește. Acești mari preoți se numeau „păzitori ai podului”, adică ai pasajului de trecere dintre oameni și satan, titlu imprimat pe aceste coroane. Echivalentul roman al acestui titplu, „Pontifex Maximus”, a fost folosit de Cezar Augustus și de împărații romani de mai târziu, dar a fost adoptat și ca titlu al episcopului Romei. În primele secole de existența ale bisericii din Roma, confuzia a crescut la cote incredibile. S-a încercat combinarea unor elemente ale religiei misterelor din Babilon (Mitraismul) cu credința creștină. Rezultatul n-a fost încreștinarea păgânismului, cum s-a dorit, ci păgânizarea creștinismului, cum vedem astăzi. Confuzia amalganului de atunci este prezentă și astăzi. Apostazia, vizibilă astăzi în forma ei latentă, va înflori în forma ei finală în vremea acestei „superbiserici” care se pare că va înghiți toate formele religioase după răpirea adevăratei Biserici la cer.

„Babilonul cel mare” va fi ceea ce „turnul din Șinear” a fost încă de la început: o încercare de spiritualitate pervertită, un asalt ilicit al lumii cerești, prin mijloace contaminate de Satan și îngerii lui căzuți.

Apostolul Pavel scrie lămurit că religiile păgâne sunt demonice:

„Dimpotrivă, eu zic că ce jertfesc Neamurile, jertfesc dracilor, și nu lui Dumnezeu. Și eu nu vreau ca voi să fiți în împărtășire cu dracii” (1 Corinteni 10:20).

Curva cea mare reprezintă spiritualitatea pervertită a celor care, dorind să recâștige paradisul pierdut al cerului, sunt gata să facă pact cu orice forță supranaturală care le promite obținerea acestui deziderat.

Ultima religie a lumii nu va fi „catolicismul corupt”, ci religia Babilonului, un sincretism de religii foarte variate, toate încercări de a lua legătura cu ființe supranaturale „amabile” și gata să ne călăuzească pașii pe calea „îndumnezeirii”.

Catolicismul nu mai face astăzi mulți convertiți. Se înmulțesc însă cu grămada adepții a tot felul de religii prin care oamenii iau legătura cu „ființe extraterestre, cu entități angelice și cu reprezentanți ai unor civilizații care spun că veghează de mii de ani asupra noastră și ne dirijează evoluția”.

Iată mărturia uimitoare a unei prințese dintr-una din casele regale ale Europei:

„Prințesa Norvegiei, Martha Louise, a declarat că deține puteri supranaturale și că poate învăța oamenii cum să comunice cu îngerii, informează bbc.co.uâ. Fiica regelui Harald și a reginei Sonja a făcut acest anunț pe un site, unde a mai spus că intenționează să deschidă un nou centru de terapie alternativă. Prințesa, în vârstă de 35 de ani, a mai declarat că încă din copilărie putea să citească gândurile și sentimentele oamenilor și că a reușit să intre în contact cu îngerii prin intermediul cailor.

Martha Loise, care are pregătire de psihoterapeut, a mai spus că întotdeauna a fost interesată de tratamentele alternative. Cei care vor veni să studieze la centrul ei, vor învăța cum să „creeze miracole” în viața lor și cum să utilizeze puterile îngerilor lor. Prințesa descrie îngerii ca fiind „niște forțe care ne înconjoară, care ne dau resursele necesare și ne ajută în tot ceea ce facem pe parcursul vieții”.

„Totul s-a întâmplat pe vremea în care aveam grijă de cai. Atunci am reușit să vorbesc cu îngerii. De abia mai târziu am înțeles cât de important este pentru mine acest dar și vreau să îl împărtășesc și altor oameni”, a mai declarat Martha Loise.

Cursul prințesei se desfășoară pe o perioadă de trei ani și va costa 4150 de dolari pe an (HotNews.ro, S.B., 25 iulie 2007).

Catolicismul, oricât de corupt și greșit ar fi el, mai este încă o religie care-L proclamă pe Isus Christos ca Domn. Înainte de cea de a doua venire a lui Christos, împreună cu apariția „omului fărădelegii” se va produce și tragica „lepădare de credință”:

„Cât privește venirea Domnului nostru Isus Christos și strângerea noastră laolaltă cu El, vă rugăm, fraților, să nu vă lăsați clătinați așa de repede în mintea voastră, și să nu vă tulburați de vreun duh, nici de vreo vorbă, nici de vreo epistolă, ca venind de la noi, ca și cum ziua Domnului ar fi și venit chiar.

Nimeni să nu vă amăgească în vreun chip, căci nu va veni înainte ca să fi venit lepădarea de credință, și de a se descoperi omul fărădelegii, fiul pierzării, potrivnicul, care se înalță mai presus de tot ce se numește „Dumnezeu”, sau de ce este vrednic de închinare. Așa că se va așeza în Templul lui Dumnezeu, dându-se drept Dumnezeu” (2 Tesal. 2:1-4).

Apostazii mai mici sau mai mari, mai banale sau mai spectaculoase s-au petrecut în toate veacurile. Nu despre ele vorbește apostolul Pavel. Un alt loc în care apostolul Pavel vorbește despre vremea „apostaziei” este 1 Timotei 4:1-2, unde apostolul adaugă câteva detalii:

„Dar Duhul spune lămurit că în vremurile din urmă, unii se vor lepăda de credință, ca să se alipească de duhuri înșelătoare și de învățăturile dracilor, abătuți de fățărnicia unor oameni care vorbesc minciuni, însemnați cu fierul roșu în însuși cugetul lor”.

Învățătorii mincinoși nu pot exista într-un vacuum. Ei au nevoie de o audiență binevoitoare. Masele populare vor fi caracterizate la vremea sfârșitului de o fascinație după lucruri neadevărate, care să le satisfacă pornirile lor apostate:

„Căci va veni vremea când oamenii nu vor putea să sufere învățătura sănătoasă, ci îi vor gâdila urechile să audă lucruri plăcute, și își vor da învățători după poftele lor. Își vor întoarce urechea de la adevăr, și se vor îndrepta spre istorisiri închipuite” (2 Timotei 4:3-4).

Evenimentul prevestit de el va avea un caracter mondial. Atunci se vor împlini cuvintele psalmului 2:

„Pentru ce se întărâtă neamurile, și pentru ce cugetă popoarele lucruri deșarte? Împărații pământului se răscoală și domnitorii se sfătuiesc împreună împotriva Domnului și împotriva Unsului Său, zicând: „Să le rupem legăturile și să scăpăm de lanțurile lor!” (Ps. 2:1-3).

Civilizația „post-creștină” va căuta să șteargă din societate orice mărturie despre lucrarea lui Dumnezeu cu oamenii:

„El va rosti vorbe de hulă împotriva Celui Prea înalt, va asupri pe sfinții Celui Prea înalt, și se va încumeta să schimbe vremurile și legea; și sfinții vor fi dați în mâinile lui timp de o vreme, două vremuri, și o jumătate de vreme” (Daniel 7:25).

„Apostazia” despre care ne vorbește apostolul Pavel va fi o lepădare nu numai a „spiritului” creștinismului autentic, ci și a literei lui. Omenirea se va lepăda „in corpore” de Christos, va face legământ cu făpturi spirituale venite din sferele cerești și-L va blestema pe față pe Dumnezeu chiar și atrunci când acesta va trimite asupra ei teribilele plăgi ale Apocalipsei:

„Și au hulit pe Dumnezeul cerului, din pricina durerilor lor și din pricina rănilor lor rele, și nu s-au pocăit de faptele lor” (Apoc. 16:9,11,21).

Nu este de mirare că Dumnezeu ne spune despre Babilonul apocaliptic că:

„ … A ajuns un locaș al dracilor, o închisoare a oricărui duh necurat” (Apoc. 18:2)

„Apoi am văzut ieșind din gura balaurului și din gura fiarei și din gura proorocului mincinos, trei duhuri necurate care semănau cu niște broaște. Acestea sunt duhuri de draci, care fac semne nemaipomenite, și care se duc la împărații pământului întreg ca să-i strângă pentru războiul zilei celei mari a Dumnezeului Celui Atotputernic” (Apoc. 16:13-14).

Notați că cel care se apropie de Ioan cu chemarea din Apocalipsa 17:1 este unul din îngerii care are potirele mâniei în mâini. Uitați-vă acum la Apocalipsa 21:9

„Apoi, unul din cei șapte îngeri care țineau cele șapte potire, pline cu cele din urmă șapte urgii, a venit și a vorbit cu mine, și mi-a zis: „Vino să-ți arăt mireasa, nevasta Mielului!”

Acestea sunt singurele două locuri în care vine la Ioan unul din cei șapte îngeri. Paralela este clară și mesajul este evident.

În capitolul 17 din Apocalipsa i se spune lui Ioan: „Vino să-ți arăt judecata unei curve”. În capitolul 21, lui Ioan i se spune: „Vino să-ți arăt o mireasă!”

O curvă și o mireasă.

Două femei cum nu se poate mai deosebite una de cealaltă în ochii lui Dumnezeu.

„Și m-a dus, în Duhul, pe un munte mare și înalt. Și mi-a arătat cetatea sfântă Ierusalimul, care se cobora din cer de la Dumnezeu, având slava lui Dumnezeu. Lumina ei era ca o piatră prea scumpă, ca o piatră de iaspis, străvezie ca cristalul” (Apoc. 21:10-11).

În Apocalipsa 17:3 ni se spune că Ioan a fost dus să vadă curva în pustie. În Apocalipsa 21:10 găsim scris că Ioan a fost dus „pe un munte mare și înalt”, ca să poată vedea Mireasa.

Babilonul a căzut, Noul Ierusalim se coboară:

„În cetate n-am văzut nici un Templu; pentru că Domnul Dumnezeu, Cel Atotputernic, ca și Mielul, sunt Templul ei. Cetatea n-are trebuință nici de soare, nici de lună, ca s-o lumineze; căci o luminează slava lui Dumnezeu, și făclia ei este Mielul. Neamurile vor umbla în lumina ei, și împărații pământului își vor aduce slava și cinstea lor în ea. Porțile ei nu se vor închide ziua, fiindcă în ea nu va mai fi noapte. în ea vor aduce slava și cinstea Neamurilor” (Apoc. 21:22-26).

Aici se sfârșește în Biblie „Istoria celor două orașe”. Amândouă au început în Geneza.

Una a ridicat pumnul spre Dumnezeu zicând: „N-avem nevoie de Tine! Nu Te vrem! Vrem să trăim așa cum hotărâm noi. Vom face ce ne place, când ne place și cum ne place. Vrem să trăim fără Tine”.

Cealaltă a fost aleasă de Dumnezeu zicând: „Mă voi cobor’ să binecuvântez pe aceia care se vor apropia de Mine cu credință și ascultare smerită”.

Cele două orașe sunt istorice și în istoria de până acum pare că cetatea mândriei omenești biruiește. Dumnezeu ne sfătuiește să așteptăm însă până la sfârșit. În ultima scenă a dramei istoriei umane cele două orașe vor exista iar. De data aceasta însă cetatea rebelilor va fi distrusă pentru totdeauna, iar finalul va încununa Noul Ierusalim cu o slavă strălucită și eternă. Dumnezeu câștigă, iar aceasta n-ar fi trebuit să fie o surpriză pentru nimeni.

Cum să înțelegi dacă nu ți se explică? Cum să fi de acord sau împotrivă dacă nu știi despre ce este vorba?

Vă propun să aruncăm o privire de ansamblu asupra acestui subiect atât de controversat în vremea noastră: Convergența statelor lumii, prin convingere sau constrângere, în procesul de formare a Noii Ordini Mondiale.

Trebuie să spunem de la început că, omenirea a avut, are și va avea întotdeauna doar două alternative: să existe în ordinea stabilită de Dumnezeu sau ,,să-și facă de cap“, implementând propria ei idee de ordine.

Biblia ne spune că oamenii optează de regulă pentru cea de a doua alternativă. Iată cum s-au desfășurat primii pași ai omenirii care n-a învățat nimic din lecția potopului:

,,Tot pământul avea o singură limbă şi aceleaşi cuvinte. Pornind ei înspre răsărit, au dat peste o câmpie în ţara Şinear şi au descălecat acolo. Şi au zis unul către altul: „Haidem să facem cărămizi şi să le ardem bine în foc!” Şi cărămida le-a ţinut loc de piatră, iar smoala le-a ţinut loc de var. Şi au mai zis: „Haidem să ne zidim o cetate şi un turn al cărui vârf să atingă cerul şi să ne facem un nume, ca să nu fim împrăştiaţi pe toată faţa pământului!” 

Domnul S-a coborât să vadă cetatea şi turnul pe care-l zideau fiii oamenilor. Şi Domnul a zis: 

„Iată, ei sunt un singur popor şi toţi au aceeaşi limbă, şi iată de ce s-au apucat; acum nimic nu i-ar împiedica să facă tot ce şi-au pus în gând. Haidem să Ne coborâm şi să le încurcăm acolo limba, ca să nu-şi mai înţeleagă vorba unii altora!” 

Şi Domnul i-a împrăştiat de acolo pe toată faţa pământului, aşa că au încetat să zidească cetatea. De aceea, cetatea a fost numită Babel (încurcătură,  șarpe inelat sau poarta cerului), căci acolo a încurcat Domnul limba întregului pământ şi de acolo i-a împrăştiat Domnul pe toată faţa pământului“ (Gen. 11:1-9).

Noua Ordine Mondială este numirea ,,de cod“ pentru instaurarea unei forme mondiale de guvernământ care să înlocuiască aparenta dezordine de azi a națiunilor. Este un vis milenar pe care omenirea l-a moștenit de la cei din valea Șinear și care mărturisește, așa cum spune și John Milton că omenirea este plecată ,,în căutarea Paradisului pierdut“. Drumul ei nu este însă ordinea stabilită de Dumnezeu, ci o mereu iluzorie și eluzivă Nouă Ordine Mondială, instaurată prin strădaniile proprii.

Sediul celor care urmăresc implementarea Noii Ordini Mondiale se găsește la Bruxell și a fost construit în mod intenționat ca o replică a turnului Babel. Mesajul subliminal este următorul: ,,Vom continua astăzi lucrarea începută atunci !“

1.  Când au apărut unitățile statale ?

Statele au apărut după Turnul Babel, când omenirea a fost împărțită după criteriul lingvistic și s-a răspândit petoată fața pământului. Atunci au apărut “neînțelegerile” între oameni.

Înainte de Babel a fost vremea dictatorilor, cel mai mare dintre ei fiind Nimrod. Acest personaj malefic și-a supus prin forță omenirea de după potop. Pentru cei ce vor să studieze mai mult despre acest personaj, iată cele trei referințe spre cele patru locuri în care apare el în textul Bibliei:

Printr-o simetrie istorică, Noua Ordine Mondială urmărește suprimarea existenței statale, unirea omenirii într-o singură “umanitate” și instaurarea unui dictator mondial. Chiar și limbajul este adaptat acestui plan.

De exemplu, Europa nu se mai ghidează după valorile iudeo-creștine (VT și NT), ci implementează valorile “umanismului”. Într-un răspuns dat premierului maghiar, Viktor Orban , care cere ca țara sa să aibe dreptul la pedeapsa cu moartea și să nu primească o cotă de imigranți africani (Potrivit AP, Janos Lazar, șeful de cabinet al premierului Viktor Orban, a spus că este „în afara discuției” ca Ungaria să primească vreo „cotă” de refugiați și va face tot posibilul să blocheze adoptarea eventualului nou sistem la nivelul UE.) (Partidul Popular European (PPE) i-a dat un ultimatum premierului Ungariei, Viktor Orban, avertizând că partidul său, Fidesz, va fi exclus din acest grup politic dacă dezbaterile privind reintroducerea pedepsei cu moartea vor continua.

Hillary Clinton, în calitate de candidat la președenția USA, confruntată cu incompatibilitatea dintre valorile iudeo-creștine pe care a fost întemeiată America și practica pruncuciderilor (avorturi) a declarat: “Biserica va trebui să-și modifice codul etic pentru a se acomoda noilor valori umaniste.”
(In a speech last week, Hillary Clinton lamented that too many women are supposedly denied abortions. The Democratic presidential candidate came under fire for that pro-abortion comment, but she also is drawing widespread condemnation for another remark in the speech. The comment has Hillary Clinton essentially saying that Christians must be forced to change their religious views to accommodate abortions).

2. Ce sunt statele ?

Statele există pentru protejarea și promovarea unei anumite colectivități lingvistice sau ,,de neam“. Sper să nu supăr pe nimeni când afirm că orice ,,patriotism“ este o formă de egoism generalizat. Deviza ,,Dumnezeu, patria și familia“ poate fi foarte repede transformată practic în ,,eu, familia și patria“. În epoca modernă, statul este structura care asigură protejarea bogaților dintr-o țară de intervențiile nedorite ale bogaților dintr-altă țară, întotdeauna bogații alegând în conducerea statului pe aceia care promit că le vor reprezenta cel mai bine interesele. Dacă cei bogați dintr-un stat se îngrijesc ca majoritatea populației să o ducă satisfăcător de bine, toată lumea este fericită. Avem de-a face cu celebrele ,,stări“ ale societății moderne promovate de exemplul britanic: starea întâi sau upper crust sunt cei bogați care produc și beneficiază direct de progresul economic, starea a doua sau clasa de mijloc, care este forța de muncă din procesul economic și starea a treia, cei neajutorați și cei neputincioși, în imperiul britanic ,,oamenii de casă sau servitorii legați de stăpân“.

În ciuda așanumitului ,,contract social“ care ar trebui să existe între conducători și conduși, în interiorul egoismului de grup al patriotismului există o multitudine de egoisme personale. Anticii au observat bine: ,,Homo homini lupus“ (oamenii se poartă între ei ca lupii). Egoismul personal duce la o inevitabilă lege a junglei, în care ,,peștele cel mare îl înghite pe cel mic“. Și aceasta se întâmplă indiferent de sistemul economico-social care există în interiorul fiecărui stat. Adevărul acesta a fost surprins cel mai bine de celebra butadă de pe vremea bancurilor politice: ,,În capitalism este exploatarea omului de către om, iar în socialism este invers“.

3. Cum sunt numite statele în Biblie?

Biblia împarte omenirea în două categorii: Israelul sau poporul lui Dumnezeu și Neamurile. Este suficient să citim psalmul doi ca să ne dăm seama de lucrul acesta.

„Pentru ce se întărâtă neamurile şi pentru ce cugetă popoarele lucruri deşarte?
Împăraţii pământului se răscoală şi domnitorii se sfătuiesc împreună împotriva Domnului şi împotriva Unsului Său, zicând:

„Să le rupem legăturile şi să scăpăm de lanţurile lor!” 

Cel ce şade în ceruri râde, Domnul Îşi bate joc de ei.
Apoi, în mânia Lui, le vorbeşte şi-i îngrozeşte cu urgia Sa, zicând:

„Totuşi Eu am uns pe Împăratul Meu pe Sion, Muntele Meu cel sfânt.”
„Eu voi vesti hotărârea Lui – zice Unsul. Domnul Mi-a zis: ‘Tu eşti Fiul Meu! Astăzi Te-am născut.
Cere-Mi, şi-Ţi voi da neamurile de moştenire şi marginile pământului în stăpânire!
Tu le vei zdrobi cu un toiag de fier şi le vei sfărâma ca pe vasul unui olar.” 

Acum dar, împăraţi, purtaţi-vă cu înţelepciune! Luaţi învăţătură, judecătorii pământului!
Slujiţi Domnului cu frică şi bucuraţi-vă, tremurând.
Daţi cinste* Fiului, ca să nu Se mânie şi să nu pieriţi pe calea voastră,
căci mânia Lui este gata să se aprindă!
Ferice de toţi câţi se încred în El!  (Psalm 2:1-12)

În timp ce stabilitatea poporului lui Dumnezeu este realizată prin teocrație și prin ascultarea de legile împărăției, Neamurile se frământă și se vor frământa cât va ține istoria lumii. Tronurile lumii s-au simțit întotdeauna suspect de ,,încorsetați“ de deciziile Tronului ceresc, și au urmărit, urmăresc și vor urmări mereu să se ,,elibereze“ spre a-și forma un nume, o cale și un destin propriu. Este, la scară mai mică, o imitație moștenită de la cel care le inspiră, apostatul Lucifer, numit de apostolul Pavel și ,,dumnezeul veacului acestuia“:

 ,,Şi dacă Evanghelia noastră este acoperită, este acoperită pentru cei ce sunt pe calea pierzării, a căror minte necredincioasă a orbit-o dumnezeul veacului acestuia, ca să nu vadă strălucind lumina Evangheliei slavei lui Hristos, care este chipul lui Dumnezeu“ (2 Corinteni 4:3-4).

,,Voi eraţi morţi în greşelile şi în păcatele voastre, în care trăiaţi odinioară după mersul lumii acesteia, după domnul puterii văzduhului, a duhului care lucrează acum în fiii neascultării“ (Efeseni 2:1-2).

4. Care este metafora biblică pentru relațiile dintre state ?

Profetic, statele lumii în frământările lor sunt asemănate cu întinderea mișcătoare a valurilor mării. Când vorbește de apariția sistemelor imperiale care domină lumea, Biblia le vede ieșind ,,din mare“, adică tocmai din această frământare internațională, din această continuă instabilitate.

,,Daniel a început şi a zis: „În vedenia mea de noapte, am văzut cum cele patru vânturi ale cerurilor au izbucnit pe Marea cea Mare. Şi patru fiare mari au ieşit* din mare, deosebite una de alta“ – (Daniel 7:2-3).

,,Apoi am stat pe nisipul mării. Şi am văzut ridicându-se din mare o fiară cu zece coarne şi şapte capete; pe coarne avea zece cununi împărăteşti şi pe capete avea nume de hulă“ (Apocalipsa 13:1).

5. Care este dușmanul modern al statelor ?

Dușmanul tradițional al statelor au fost imperiile. Oricât de mult au încercat ele să desființeze statele naționale, oricâte strămutări de populație au făcut Nebucadnețar și Stalin, statele și națiunile au supraviețuit atacurilor, iar populațiile deplasate temporar s-au întors cu vremea în ,,matca lor strămoșească“.

S-a încercat într-un timp să se înlăture barierele de limbă, crezând că ,,blestemul Babelului se poate anula“. Au luat structuri lingvistice comune, le-au atașat cuvinte de circulație mondială și altele inventate de ,,specialiști“ și li s-a oferit popoarelor limba ,,esperanto“, tradus prin ,,unul care speră“).

(Esperanto (/ˌɛspəˈraːntoʊ/; [espeˈranto] listen(help·info)) is a constructed international auxiliary language. It is the most widely spoken constructed language in the world. Its name derives from Doktoro Esperanto (“Esperanto” translates as “one who hopes”), the pseudonym under which physician and linguist L. L. Zamenhof published the first book detailing Esperanto, the Unua Libro, on 26 July 1887. Zamenhof’s goal was to create an easy-to-learn, politically neutral language that would transcend nationality and foster peace and international understanding between people with different languages. – Wikipedia)

Dușmanul de astăzi al statelor este această mult trâmbițată ,,Nouă Ordine Mondială“. În spatele ,,ideologilor ei“ mai mult sau mai puțin ,,independenți (ideologii, care nu produc nimic material au înclinat întotdeauna în favoarea celor ce le pune pâinea pe masă), stau astăzi mamuții corporațiilor multinaționale.

Multinaționalele sune forțele care au schimbat deviza ,,Proletari din toate țările, uniți-vă!“ în ,,Bogătași din toate țările, uniți-vă!“. După cum bogătașii din interiorul unui stat cereau protecția autorităților, multinaționalele au nevoie acum de foruri internaționale care să-și întindă autoritatea peste granițele statelor independente. Prin mecanisme bancare și economice, statele sunt atrase ca muștele în plasa unor iluzorii ,,avantaje reciproce“. Tendința este ca mai toate autoritățile statale să fie transferate unor conglomerate superstatale, o bancă mondială, o curte europeană, o organizație NATO, un mecanism euro-atlantic sau transpacific, un ONU. Lanțul nu se strâge așa de ușor și ,,păpușarii“ care trag sforile au nevoie să spulbere încrederea în capacitățile fiecărui stat independent prin inventarea unor ,,crize mondiale“, cum ar fi amenințarea unui al treilea război mondial sau o încălzire globală. Când propaganda a creat oamenilor obsesia pericolului, vor apare foruri de conducere mondială, clădind pe precedentele politice ale Ligii Națiunilor și ale Organizației Națiunilor Unite.

Inspirați de experimentul „creuzetului” american, promotorii Noii Ordini Mondiale încearcă să-l generalizeze dând astfel naștere la tot felul de uniri transnaționale: Statele Unite ale Europei, Statele Unite ale Confederației Ruse sau chiar ale Eurasiei (!).

Sub deviza ,,E Pluribus Unum”, (din mai mulți, unul singur), America a reușit să facă o națiune unitară din imigranți veniți din state de pe toată fața pământului. Oameni de naționalități diferite au format o națiune nouă, cu o identitate de sine stătătoare. Deviza americană este compusă din treisprezece litere, adică exact cât au fost la număr statele americane care au format inițial uniunea. Expresia, în original din paisprezece litere, ex pluribus unum, a fost preluată din scrierile marelui teolog Augustin, care a folosit-o în Confesiunile lui (cartea IV.) c. 397-398 d.Ch.

Este evident însă un „excepționalism american”. Dumnezeu a păstrat acest popor și acest continent pentru un rol distinct in istorie (despre aceasta s-ar cuveni să vorbim mai mult cu altă ocazie). Orice încercare de a imita însă America în altă zonă geografică a pământului este sortită eșecului. Experimentul ,,multiculturalismului”, printr-un proces forțat de acceptare a imigranților a eșuat în Europa, după cum arată tulburările sociale de acolo.

Cartea profetului Daniel ne spune că orice ,,colos imperial universal“, chiar și cel de sub conducerea lui Antichrist, nu va putea anula diferențele inerente dintre naționalitățile statelor componente. Nu se poate desființa blestemul Babelului! Singurele alianțe posibile vor fi ca cele ,,dintre fier și lut“:

,,Va fi o a patra împărăţie, tare ca fierul; după cum fierul sfărâmă şi rupe totul, şi ea va sfărâma şi va rupe totul, ca fierul care face totul bucăţi. Şi, după cum ai văzut picioarele şi degetele picioarelor parte de lut de olar şi parte de fier, tot aşa şi împărăţia aceasta va fi împărţită, dar va rămâne în ea ceva din tăria fierului, tocmai aşa cum ai văzut fierul amestecat cu lutul. Şi, după cum degetele de la picioare erau parte de fier şi parte de lut, tot aşa şi împărăţia aceasta va fi în parte tare şi în parte plăpândă. 

Dacă ai văzut fierul amestecat cu lutul, înseamnă că se vor amesteca prin legături omeneşti de căsătorie, dar nu vor fi lipiţi unul de altul, după cum fierul nu se poate uni cu lutul.“ (Daniel 2:40-43)

6. Vor dispare statele în Noua Ordine Mondială ?

Fiți liniștiți, nu vor dispare. Oricât ar încerca omenirea să înlăture consecințele blestemului de la Babel, ele vor rămâne cu noi până la vremea finalului. Nici imperiile, nici esperanto, nici multinaționalele, nici scurta domnie a lui Atichrist nu va duce omenirea înapoi în starea ei de unitate primordială. Mesajele profetice sunt clare și categorice în această privință. Statele lumii vor fi pe tabla de șah a istoriei în vremea de dinaintea revenirii lui Christos:

,,Veţi auzi de războaie şi veşti de războaie: vedeţi să nu vă înspăimântaţi, căci toate aceste lucruri trebuie să se întâmple. Dar sfârşitul tot nu va fi atunci. Un neam se va scula împotriva altui neam, şi o împărăţie, împotriva altei împărăţii şi, pe alocurea, vor fi cutremure de pământ, foamete şi ciumi. Dar toate aceste lucruri nu vor fi decât începutul durerilor“ (Mat. 24:6-8).

Statele lumii nu vor dispare pentru că lumea este încă sub blestem. Egoismul de grup al patriotismului și egoismul personal al ,,elitelor“ care conduc din umbră masele populare vor înfrânge orice încercare de pace mondială. Într-una din cele mai categorice verdicte ale Bibliei, care face țăndări orice ,,optimism“ al conducătorilor actuali, profetul Daniel ne comunică existența unui decret divin în această privință:

,,… este hotărât că războiul va ţine până la sfârşit şi împreună cu el şi pustiirile“ (Daniel 9:26).

Cu adevărat, ,,Cel ce şade în ceruri râde, Domnul Îşi bate joc de ei“.  Providența este ,,mâna lui Dumnezeu în mănușa istoriei“, iar programul după care curge ea este deja făcut ,,mai înainte de întemeierea lumii“.

7. Totuși, când vor dispare statele ?

Nu, omenirea nu este condamnată la infinit.  Refacerea unității ei nu se va realiza prin sforțările proprii. Avanpremiera vremii de unitate a omenirii se realizează acum de toți aceia care trec prin experiența Rusaliilor, inversul evenimentului de la Babel. La Rusalii, oamenii veniți să se închine la Ierusalim din foarte multe state i-au auzit pe apostoli vorbind, în mod supranatural, în limbile lor ,,despre lucrurile minunate ale lui Dumnezeu“ (Fapte 2:11). Toți cei ce cred în Christos și primesc oferta Lui răscumpărătoare trăiesc astăzi, indiferent de cetățenia lor pământească, o fenomenală apartenență la poporul lui Dumnezeu din toate timpurile:

,,Așa dar voi nu mai sunteți nici străini, nici oaspeți ai casei, ci sunteți împreună cetățeni cu sfinții, oameni din casa lui Dumnezeu, fiind zidiți pe temelia apostolilor și proorocilor, piatra din capul unghiului fiind Isus Hristos” (Efeseni 2:19-20).

Unitățile statale exista chiar și pe vremea împărăției viitoare. Iată ce găsim scris în cartea profetului Zaharia, un alt text cu pronunțat caracter apocaliptic:

,,Toţi cei ce vor mai rămâne din toate neamurile venite împotriva Ierusalimului se vor sui în fiecare an să se închine înaintea Împăratului, Domnul oştirilor, şi să prăznuiască Sărbătoarea Corturilor. Dacă unele din familiile pământului nu vor voi să se suie la Ierusalim ca să se închine înaintea Împăratului, Domnul oştirilor, nu va cădea ploaie peste ele“ (Zaharia 14:7).

Apocalipsa ,,mică“ din Matei 24-25 ne vestește judecata finală a statelor și integrarea omenirii în Împărția lui Dumnezeu:

,,Când va veni Fiul omului în slava Sa, cu toţi sfinţii îngeri, va şedea pe scaunul de domnie al slavei Sale. Toate neamurile vor* fi adunate înaintea Lui. El îi va despărţi pe unii de alţii cum desparte păstorul oile de capre; şi va pune oile la dreapta, iar caprele la stânga Lui.  Atunci, Împăratul va zice celor de la dreapta Lui: ‘Veniţi, binecuvântaţii Tatălui Meu, de moşteniţi Împărăţia, care v-a fost pregătită de la întemeierea lumii“ (Mat. 25:31-34).

Apocalipsa descrie statele lumii (neamurile) ca mediu din care a ieșit religia apostată:

,,Apoi unul din cei şapte îngeri care ţineau cele şapte potire a venit de a vorbit cu mine şi mi-a zis: „Vino să-ţi arăt judecata curvei celei mari, care şade pe ape mari. Cu ea au curvit împăraţii pământului şi locuitorii pământului s-au îmbătat de vinul curviei ei!” (Apocalipsa 17:1-2).

Scrisă din perspectivă evreiască, Apocalipsa lasă să se întrevadă harul salvării de care se bucură și se vor mai bucura cei din toate neamurile lumii:

,,După aceea m-am uitat şi iată că era o mare gloată pe care nu putea s-o numere nimeni, din orice neam, din orice seminţie, din orice norod şi de orice limbă, care stătea în picioare înaintea scaunului de domnie şi înaintea Mielului, îmbrăcaţi† în haine albe, cu ramuri de finic în mâini, şi strigau cu glas tare şi ziceau: „Mântuirea* este a Dumnezeului nostru, care** şade pe scaunul de domnie, şi a Mielului!” 

Şi toţi îngerii stăteau împrejurul scaunului de domnie, împrejurul bătrânilor şi împrejurul celor patru făpturi vii. Şi s-au aruncat cu feţele la pământ în faţa scaunului de domnie şi s-au închinat lui Dumnezeu şi au zis*: „Amin. Ale Dumnezeului nostru să fie lauda, slava, înţelepciunea, mulţumirile, cinstea, puterea şi tăria în vecii vecilor! Amin.” 

Şi unul din bătrâni a luat cuvântul şi mi-a zis: „Aceştia, care sunt îmbrăcaţi în haine* albe, cine sunt oare? Şi de unde au venit?”
„Doamne”, i-am răspuns eu, „Tu ştii.” Şi el mi-a zis: „Aceştia vin din necazul cel mare; ei şi-au spălat hainele şi le-au albit în sângele Mielului. Pentru aceasta stau ei înaintea scaunului de domnie al lui Dumnezeu şi-I slujesc zi şi noapte în Templul Lui. Cel ce şade pe scaunul de domnie Îşi va întinde* peste ei cortul Lui. Nu le va mai fi foame, nu le va mai fi sete; nu-i va mai dogori nici soarele, nici vreo altă arşiţă. Căci Mielul, care stă în mijlocul scaunului de domnie, va fi Păstorul lor, îi va duce la izvoarele apelor vieţii şi Dumnezeu va şterge orice lacrimă din ochii lor” (Apocalipsa 7:9-17).

Apocalipasa ne prezintă oameni din statele lumii părtași parțiali la prerogativele celor din Noul Ierusalim:

,,Cetatea (Noul Ierusalim) n-are trebuinţă nici de soare, nici de lună ca s-o lumineze, căci o luminează slava lui Dumnezeu şi făclia ei este Mielul. Neamurile vor umbla în lumina ei şi împăraţii pământului îşi vor aduce slava şi cinstea lor în ea. Porţile ei nu se vor închide ziua, fiindcă în ea nu va mai fi noapte. În ea vor aduce slava şi cinstea neamurilor“ (Apocalipsa 21:23-26).

Mișcarea actuală de omogenizare și unire a omenirii, cunoscută sub numele de ,,Noua Ordine Mondială“ nu-și va ajunge scopul. După ce își va împlini rolul în pregătirea omenirii pentru venirea lui Antichrist, ea va dispare sub teroarea dictaturii acestui ultim ,,Nimrod“ al istoriei. În felul acesta simetria Bibliei va fi completă, iar ceea ce s-a stricat în Geneza se va repara în Apocalipsa.

(Articol din seria „Biblia profetică“)

Biserica nu trebuie confundată cu forma finală a Împărăţiei lui Dumnezeu. Această greşeală au făcut-o şi apostolii Domnului la început (F.A. 1:6). Înainte de înălţarea Sa la Cer, Domnul Isus a vorbit cu ucenicii Săi timp de 40 de zile “despre lucrurile privitoare la Împărăţia lui Dumnezeu” (F.A. 1:3), dar din cauză că Israelul L-a refuzat pe Mesia, instaurarea “Împărăţiei lui Israel” a fost amânată.

(a) Împărăţia lui Dumnezeu este acum, deocamdată, lăuntrică 
Noi  trăim în epoca Harului sau în vremea Bisericii, când Împărăţia lui Dumnezeu este înăuntrul oamenilor. “Nu se va zice: «Uite-o aici!» sau: «Uite-o acolo!» Căci iată că Împărăţia lui Dumnezeu este înăuntrul vostru.” (Lc. 17:21).

(b) Biserica, forma tainică a Împărăţiei 
Într-adevăr, Biserica lui Cristos este o formă tainică a Împărăţiei.lui Dumnezeu. În timp ce evreilor le vorbea în pilde neînţelese, Domnul Isus avea grijă să-i ia deoparte pe apostoli şi să le explice sensul ascuns, pentru că lor “le fusese dat să cunoască tainele Împărăţiei cerurilor” (Mat. 13:11).

(c) Biserica, o avanpremieră a Împărăţiei 
La scară redusă, tot ce se va întâmpla în Împărăţia mesianică se întâmplă astăzi în inimile celor credincioşi. Ei experimentează acum: pacea Împărăţiei, bucuria Împărăţiei, călăuzirea lăuntrică a Împărăţiei, biruinţa asupra Diavolului, şi natura neprihănită a Împărăţiei.

(d) Biserica, o asociaţie secretă 
Oricât de stranie s-ar părea această afirmaţie, ea este absolut reală. Necunoscută şi nebăgată în seamă, Biserica lui Cristos este astăzi cea mai redutabilă “asociaţie secretă” din câte au cunoscut vremurile. Apostolul Ioan exclamă: “Lumea nu ne cunoaşte, pentru că nu L-a cunoscut nici pe El.”(1 Ioan 3:1).

(6) Biserica şi Împărăţia, două entităţi distincte 
Că Biserica lui Dumnezeu este într-un anume sens “Împărăţie”, dar că nu este veritabila Împărăţie, se vede şi din compararea următoarelor două texte din Noul Testament:

Matei 5:9 şi Apocalipsa 1:5-6.

În primul pasaj, Domnul Isus învaţă Biserica să se roage: “Vină Împărăţia Ta”; şi, de aproape două mii de ani, Biserica repetă această invocare.

În al doilea pasaj, Ioan scrie: “A Lui,… care a făcut din noi o Împărăţie şi preoţi pentru Dumnezeu, Tatăl Său…”

Împărăţia, în forma ei tainică, va înceta să mai existe după sfârşitul Necazului celui Mare, la a doua fază a celei de-a doua veniri a Domnului Isus, respectiv “descoperirea Lui” (2 Tes. 1.7), când Împărăţia va fi proclamată public şi instaurată cu putere, “… în zilele în care îngerul al şaptelea va suna din trâmbiţa lui, se va sfârşi taina (misterion) lui Dumnezeu, după vestea bună (Evanghelia) vestită de El robilor Săi, proorocii.” (Apoc. 10:7).

Dar, până atunci, Biserica este reprezentanta lui Dumnezeu pe pământ şi în ea sunt depozitate “tainele Împărăţiei”. Aceste taine sunt cunoştinţe care le aparţin exclusiv copiilor lui Dumnezeu şi nu oamenilor acestei lumi care refuză să accepte mesajul Evangheliei. El este pentru “iudei o pricină de poticnire şi pentru Neamuri onebunie” (1 Cor. 1:23).

Un rezumat al “tainelor Împărăţiei”

Iată, pe scurt, tainele care i-au fost revelate de către sfinţii apostoli Bisericii lui Cristos:

A. Taina întrupării
Coloseni 2:2, 9 şi 1 Timotei 3:16 vorbesc despre această de neînchipuit întrupare a Creatorului în dimensiunile create.

B. Taina locuirii lui Cristos în noi 
Credinciosul nu este numai răscumpărat, ci şi îndumnezeit prin natura lui Cristos pe care a primit-o în momentul naşterii sale din nou (2 Cor. 5:17; 2 Pet. 1:4). Texte referitoare la această prezenţă divină sunt : Coloseni 1:26-27 şi mai ales 2 Tesaloniceni 1:10.

C. Taina împietririi lui Israel 
Biserica nu este Israel şi Israelul nu este scos definitiv din planul lui Dumnezeu. Motivele împietririi lui Israel, durata acestei stări şi revenirea Israelului sunt descrise pe larg de Pavel într-o aparentă polemică cu Biserica îngâmfată şi dispreţuitoare (vezi Rom. 9,10 şi 11:7, 25).

D. Taina fărădelegii
Este amintită în 2 Tesaloniceni 2:7 şi se va manifesta cu toată puterea odată cu apropierea sfârşitului.

E. Taina Babilonului celui Mare
Este istoria unui sistem de organizare politico-religioasă iniţiat în istoria timpurie a omenirii (Gen. 11:1-9) şi reinstaurat cu o amploare surprinzătoare în vremurile din urmă (Apoc. 17:5-7).

F. Taina Bisericii
Amintită în Apocalipsa 1:20 şi nebăgată în seamă de lumea care preferă să stea “în întuneric”.

G. Taina răpirii Bisericii
Eveniment şocant (1Tes. 4:15-19) care va năuci întreaga omenire şi o va prăbuşi într-o spirală fatală de neascultare şi răzvrătire, atitudini care vor fi răsplătite printr-o serie de pedepse cumplite “cum n-a fost niciodată de la începutul lumii până acum şi nici nu va mai fi” (Mat. 24:21).

H. Taina relaţiei dintre Cristos şi Biserica Lui sau Mirele şi Mireasa.
În timp ce vorbea despre  viaţa de familie, apostolul Pavel introduce brusc această temă, prezentând-o drept o “mare taină” (Efes. 5:22- 32). După răpire, Biserica va merge la Nunta Mielului (Apoc. 19:7-9).

I. Taina Bisericii ca Trup duhovnicesc
Tratată în Efeseni 1:9, 3:3, 5-6, 9, este cea mai mare dintre toate tainele. Dumnezeu Îşi formează un trup duhovnicesc: din evrei şi Neamuri, din bogaţi şi săraci, învăţaţi şi neînvăţaţi, bărbaţi şi femei, robi şi oameni liberi.

Tainele descoperite azi celor credincioşi sunt lucrări ale harului. Biserica este mântuită prin har şi tot prin har va fi instaurată şi Împărăţia lui Dumnezeu cu Israelul.

Epistola către Efeseni este un tratat care abordează Biserica lui Cristos ca Trup al Lui. În capitolele 1 – 3 se găseşte învăţătura despre Trup, iar în capitolele 4 –  6 sunt descrise viaţa şi interacţiunea în Trupul lui Cristos. Primul verset din această Epistolă prezintă credincioşii ca fiind aşezaţi “în Cristos”. Noi nu numai că am ajuns să credem în Cristos, dari suntem aşezaţi de Dumnezeu “în Cristos”. Într-adevăr, “în El avem viaţa, mişcarea şi fiinţa” (F.A. 17:27) (vezi şi 1 Cor. 12:12). Israelul va fi şi el mântuit tot prin har.

Epistola către Romani este tratatul de “teologie sistematică” al Bisericii. Apostolul Pavel îşi dă seama foarte repede că fiecare dintre cele două ramuri ale Bisericii, evreii şi Neamurile, riscă să cadă în câte o greşeală caracteristică. Evreii riscau să-şi perpetueze “pricina de laudă” din cauza poziţiei lor privilegiate în planul mesianic, iar Neamurile riscă să ignore orice “întâietate a iudeului”. Pentru a corecta sau a contracara aceste înclinaţii naturale, apostolul Pavel vorbeşte în primele capitole despre “starea de păcat a omenirii” (Rom. 1:18-32; 2:1-29), arătând că “pricina de laudă” a evreilor s-a dus din cauza păcatelor lor, dar “întâietatea lor rămâne” (Rom. 3:1-8), din pricina alegerii pe care Dumnezeu a făcut-o şi nu o regretă (Rom. 11:29). Însă, apostolul subliniază faptul că păcatele evreilor au transformat  “pricina de laudă” într-o “pricină de hulă”:

“Căci, «din pricina voastră este hulit Numele lui Dumnezeu între Neamuri», după cum este scris.” (Rom. 2:24).

Însă, “foloasele iudeilor” rămân mari (Rom. 3:1-2), pentru că ei nu şi-au pierdut, ci doar şi-au amânat destinul mesianic (F.A. 3:19-21). Ca să domolească pretenţiile şi mândria ne-evreilor, după ce a explicat harul prin care au primit Neamurile mântuirea (Rom. 9:30-33),”evreul” Pavel vrea să le descopere cititorilor de la Roma o parte intrinsecă a planului profetic. Acesta este conţinutul capitolelor 9 şi 11 ale Epistolei. “Întâietatea evreilor” rămâne valabilă şi ea este foarte importantă în perspectiva profetică.

“Ei sunt Israeliţi, au înfierea, slava, legămintele, darea Legii, slujba dumnezeiască, făgăduinţele, patriarhii, şi din ei a ieşit, după trup, Cristosul, care este mai presus de toate lucrurile, Dumnezeu binecuvântat în veci. Amin!” (Rom. 9:4)

“Dumnezeu nu l-a lepădat pe poporul Său, pe care l-a cunoscut mai dinainte” (Rom. 11:2).

“Alunecarea lor a fost o bogăţie pentru lume şi paguba lor a fost o bogăţie pentru Neamuri” (Rom. 11:12).

Existenţa Bisericii este rânduită să “stârnească gelozia” evreilor (Rom. 11:11, 14).  Cât despre viitorul evreilor, întoarcerea lor la Dumnezeu este la fel de sigură ca şi legile naturii (Ier. 33:20-21), chiar dacă pentru unii ea pare încă ceva incredibil:

“Fraţilor, pentru ca să nu vă socotiţi singuri înţelepţi, nu vreau să nu ştiţi taina aceasta: o parte din Israel a căzut într-o împietrire, care va ţine până va intra numărul deplin al Neamurilor. Şi atunci tot Israelul va fi mântuit, după cum este scris: «Izbăvitorul va veni din Sion, şi va îndepărta toate nelegiuirile de la Iacov. Acesta va fi legământul pe care-l voi face cu ei, când le voi şterge păcatele.»”  În ce priveşte Evanghelia, ei sunt vrăjmaşi, şi aceasta spre binele vostru; dar în ce priveşte alegerea, sunt iubiţi, din pricina părinţilor lor. Căci lui Dumnezeu nu-I pare rău de darurile şi de chemarea făcută. După cum voi odinioară n-aţi ascultat de Dumnezeu, şi după cum prin neascultarea lor aţi căpătat îndurare acum, tot aşa, ei acum n-au ascultat, pentru ca prin îndurarea arătată vouă să capete şi ei îndurare.

Fiindcă Dumnezeu a închis pe toţi oamenii în neascultare, ca să aibă îndurare de toţi.” (Rom. 11:25-32).

Când se va împlini “numărul deplin al Neamurilor”, Dumnezeu va “altoi” ramurile fireşti în “rădăcina” lor multimilenară şi-l va reaşeza pe Israel în prerogativele sale de popor ales din planul profetic al Împărăţiei mesianice.

Împărăţia lui Dumnezeu cu poporul Israel este tema principală a cărţilor profetice din Vechiul Testament. Majoritatea lor, asemenea simfoniilor lui Bach, se desfăşoară în tonalităţi sumbre, întunecate, dar se termină într-o tonalitate veselă, majoră, a împărăţiei viitoare. Puteţi vedea acest tipar în:

– Isaia 66:18-24

– Ezechiel 40 – 48

– Daniel 3:44; 12:1-3

– Osea 14:4-9

– Ioel 3:18-21

– Amos 9:11-15

– Obadia 21

– Mica 7:11-20

– Ţefania 3:13-20

– Zaharia 12 – 13 – 14

– Maleahi 4:1-3

Cartea profetului Zaharia a fost supranumită “Apocalipsa Vechiului Testament”. Iată cum descrie profetul acesta vremurile Împărăţiei viitoare a lui Israel:

“ În ziua aceea, vor izvorî ape vii din Ierusalim, şi vor curge jumătate spre marea de răsărit, jumătate spre marea de apus; aşa va fi şi vara şi iarna. Şi Domnul va fi împărat peste tot pământul. În ziua aceea, Domnul va fi singurul Domn, şi Numele Lui va fi singurul Nume. Toată ţara va ajunge ca şesul Iordanului, de la Gheba până la Rimon, la miazăzi de Ierusalim; iar Ierusalimul va fi înălţat, şi va rămâne liniştit la locul lui, de la poarta lui Beniamin până la locul porţii dintâi, până la poarta unghiurilor, şi de la turnul lui Hananeel până la teascurile împăratului. Ei vor locui în el, şi nu va mai fi nici un blestem în el; Ierusalimul va fi liniştit”.

“Toţi cei ce vor mai rămâne din toate neamurile venite împotriva Ierusalimului, se vor sui în fiecare an să se închine înaintea Împăratului, Domnul oştirilor, şi să prăznuiască sărbătoarea Corturilor. Dacă unele din familiile pământului nu vor voi să se suie la Ierusalim ca să se închine înaintea Împăratului, Domnul oştirilor, nu va cădea ploaie peste ele. Dacă familia Egiptului nu se va sui, dacă nu va veni, nu va cădea ploaie nici peste ea; va fi lovită cu aceeaşi urgie cu care va lovi Domnul neamurile care nu se vor sui să prăznuiască sărbătoarea Corturilor. Aceasta va fi pedeapsa Egiptului, şi pedeapsa tuturor neamurilor care nu se vor sui să prăznuiască sărbătoarea Corturilor.

În ziua aceea, va sta scris până şi pe zurgălăii cailor: «Sfinţi Domnului!»  Şi oalele din Casa Domnului vor fi ca potirele de jertfă înaintea altarului. Orice oală din Ierusalim şi din Iuda va fi închinată Domnului oştirilor; toţi cei ce vor aduce jerfe vor veni şi se vor sluji de ele ca să-şi fiarbă carnea; şi nu vor mai fi canaaniţi în Casa Domnului oştirilor, în ziua aceea” (Zah. 14:8-21).

Avertismentul Domnului Isus pentru vremea sfârşitului nu are sens decât în acest context religios refăcut al Israelului:

“Rugaţi-vă ca fuga voastră să nu fie iarna, nici într-o zi de Sabat.” (Mat. 24:20).

Biserica şi Israelul au statut egal înaintea lui Dumnezeu. Ce v-a făcut ultima dată să exclamaţi: “Extraordinar!”, “Formidabil!”, “Minunat!”, “Uimitor!” ?

O astfel de reacţie a avut apostolul Pavel la sfârşitul analizei teologice despre asemănările şi deosebirile salvării Israelului şi a Bisericii. Pentru a fi superioară, o gândire trebuie să fie deopotrivă analitică şi integratoare. Unii nu văd pădurea din cauza copacului, în timp ce alţii nu văd copacul din cauza pădurii. Trebuie să le vedem şi pe unul şi pe celălalt.

După ce face o evaluare analitică a aspectelor particulare legate de mântuirea prin credinţa cea adevărată, Pavel îşi încheie dizertaţia cu o concluzie care integrează totul într-o imagine complexă:

“O, adâncul bogăţiei, înţelepciunii şi ştiinţei lui Dumnezeu! Cât de nepătrunse sunt judecăţile Lui, şi cât de neînţelese sunt căile Lui! Şi într-adevăr «cine a cunoscut gândul Domnului? Sau cine a fost sfetnicul Lui? Cine I-a dat ceva întâi, ca să aibă de primit înapoi?» Din El, prin El, şi pentru El sunt toate lucrurile. A Lui să fie slava în veci! Amin.” (Rom. 11:33-36).

Dincolo de amănuntele specifice, apostolul Pavel a descoperit cu uimire că toţi oamenii şi toate neamurile sunt, paradoxal, egali şi egale înaintea lui Dumnezeu! Văzuţi de aproape, din vecinătatea imediată, evreii şi Neamurile, se deosebesc foarte mult între ei. Însă, de la înălţimea Cerului lucrurile se văd cu totul altfel. Şi anume, înaintea lui Dumnezeu, evreii şi Neamurile:

(a) sunt egali în păcătoşenie:

“După cum voi odinioară n-aţi ascultat de Dumnezeu, şi după cum prin neascultarea lor aţi căpătat îndurare acum,

tot aşa, ei acum n-au ascultat, pentruca, prin îndurarea arătată vouă, să capete şi ei îndurare”(Rom. 11:30-31).

Înaintea sfinţeniei divine, cel mai păcătos om şi cel mai puţin păcătos sunt egali în vinovăţie.

(b) sunt egali în faţa îndurării Domnului:

“Fiindcă Dumnezeu a închis pe toţi oamenii în neascultare, ca să aibă îndurare faţă de toţi” (Rom. 11: 32).

(c) sunt egali în neştiinţă:

“Şi într-adevăr, «cine a cunoscut gândul Domnului? Sau cine a fost sfetnicul Lui?» (Rom. 11: 34).

(d) sunt egali în neputinţă:

“Cine I-a dat ceva întâi, ca să aibă de primit înapoi?” (Rom. 11:35).

(e) sunt egali în oportunităţi şi îndatoriri

Evreii şi neevreii sunt egali înaintea lui Dumnezeu în privinţa oportunităţilor oferite de El, dar şi a recunoştinţei datorate Lui:

“Din El, prin El, şi pentru El sunt toate lucrurile. A Lui să fie slava în veci! Amin” (Rom. 11: 36).

Cartea Apocalipsei cuprinde și ultimele cuvinte lăsate de Domnul Isus către Biserica Lui. Mesajul celor șapte scrisori din capitolele doi și trei ale cărții, ar putea fi scrise „cu roșu” ca toate celelalte cuvinte rostite de Domnul Isus în Evanghelii. Biserica locală nu poate fi înțeleasă decât în contextul realității sociale în care există.

Ascunsă la vedere și accesibila tuturor, există o cronică a vremurilor Bisericii mult mai clară și mai corectă decât catrenele lui Nostradamus. Înclinați spre senzational, am dat mai multă atenție unor cronici obscure decât unei istorii detailate și limpezi. Paguba este a noastră …

Vă supun atenției, pentru unii poate pentru prima dată, o analiză a revelației lui Dumnezeu despre vremea Bisericii creștine pe pământ. Istoria o confirmă, teologia o suportă. Numai oamenii o ignoră. Vremurile tulburi revendică însă un astfel de studiu.

„Scrisorile Domnului Isus către cele șapte biserici din cartea Apocalipsei“ ne vorbesc azi mai impresionant ca oricând. Și noi care crezuserăm că Dumnezeu a scapat istoria din mâini, iar ceea ce s-a întâmplat cu Bisericile în cele XX de secole care au trecut este inexplicabil …

Biserica nu este nici triumfătoare, dar nici infrântă. Ea este exact așa cum a știut Dumnezeu că va fi. Destinul ei nu este să instaureze Împărăția până la marginile pământului, ci doar să ducă Evanghelia până acolo și să facă ucenici, nu toate neamurile, ci DIN toate neamurile. Cine citește cu atenție va vedea clar lucrul acesta.

Istoria este a lui Dumnezeu, nu a Bisericii. Biserica poate să se clatine, să se compromită sau să se sufoce sub persecuție sau sub belșug. Dumnezeu știe de mult lucrul acesta și ne-a spus cum să ne raportăm la realitatea contemporană a fiecărei epoci istorice ca să ne putem număra în final printre BIRUITORII vrednici de răsplata cerească !

Vă avertizez că este un studiu dens. Vă promit însă că inima și mintea vi se vor umple de uimire și de admirație față de Dumnezeu, “Cel ce pe toate le stie“ ! Lectură placută și rugăciune inevitabilă !

.

Introducere

Când și-a făcut apariția în lume, creștinismul a apărut pe fundalul existenței imperiului roman, a cultului zeilor păgâni și ai filosofiei grecești. În confruntarea cu aceste trei elemente, creștinismul a părut când biruitor, când biruit. Modelarea a fost reciprocă, așa că până la urmă n-au câștigat nici Imperiul, nici religiile păgâne, nici filosofia și nici creștinismul. Rezultatul n-a fost un Imperiu creștin, ci un creștinism imperial, numit nu întâmplător „catolic” (general, mondial).

Conflictul dintre Imperiu și Biserică s-a încheiat printr-o alianță. Și de o parte și de alta s-au făcut compromisuri: Imperiul a proclamat creștinismul „religie de Stat cu statut preferențial”, iar biserica a acceptat să se supună scopurilor Imperiale. S-a format astfel: „Sfântul Imperiu Romano-Catolic”. Stafia acestui Imperiu a continuat să bântuie Europa, mult după căderea politică a Romei. Carol cel Mare, sau Charlemagne, cum îl preferă francezii, a fost exponentul primordial al Imperiului. Napoleon și Hitler au încercat și ei să restaureze măreția Imperiului. Visul lor de dominație mondială a fost de scurtă durată. Cel de al treilea „reicht”, al germanilor, care trebuia să dureze „o mie de ani” s-a prăbușit și el în țăndări.

Fragmentele Imperiului trăiesc astăzi visând și complotând în secret la o reorganizare mondială. Peste ea stă să apară „Antihristul” pentru o ultimă înfruntare între Dumnezeu și Diavol. Despre această încleștare nemaipomenită și despre deznodământul ei ne vorbește pe larg extraordinara carte a „Apocalipsei”. Cristalizând cele de mai sus, putem spune împreună cu Henr] H. Halle], în „Dicționarul Biblic” că: „Nu vom putea înțelege condiția actuală a creștinătății decât privind-o în lumina istoriei”. Harnac\, un mare istoric al mișcărilor creștine a fost de părere că „Biserica Ortodoxă este creștinismul primitiv plus filosofia greacă, Biserica Romano-Catolică este creștinismul primitiv plus păgânismul grec și roman, iar Biserica Protestantă este încercarea de a elibera creștinismul primitiv pur de sub toate formele de păgânism”.

Pentru a înțelege diferitele tipuri de Bisericii locale așa cum există ele astăzi, cel mai bun lucru pe care-l putem face este să ne întoarcem la cartea Apocalipsei. Conținutul ei ne așează înainte punctul lui Hristos de vedere asupra evoluției Bisericii. Ceea ce șochează în mănunchiul de scrisori din capitolele doi și trei ale cărții este că niciuna nu este adresată Bisericii din Ierusalim sau Bisericii din Antiohia, cele două centre principale de răspândire a creștinismului din primul secol. Surprinzător este și că nici una din scrisori nu este adresată bisericilor din Atena sau Corint. Șocantă, mai ales în lumina pretențiilor catolicismului este și o scrisoare adresată bisericii din Roma …

Fără nici o îndoială, din mulțimea de biserici aflate atunci în existență, Domnul Isus a ales să se adreseze numai și tocmai acestor șapte. Este un act deliberat, selectiv și sugestiv. El scrie doar acestui grup restrâns de biserici locale din Asia Mică, în teritoriul pe care-l ocupă astăzi Turcia. Cum trebuie să analizăm noi aceste scrisori și care trebuie să fie aplicația pentru bisericile contemporane?

Aceste Biserici pot fi analizate:

1.- Istoric, ca șapte Biserici locale reale, cu probleme specifice. Aceste Biserici au existat pe vremea apostolului Ioan și au făcut ținta preocupărilor lui pastorale.

2.- Tipologic, ca șapte „tipuri” de biserici localei. Asemenea Biserici au existat și există pretutindeni pe fața pământului.

3.- Profetic, ca șapte „etape cronologice” prin care va trece Biserica în istoria ei multimilenară dintre Rusalii și Răpire. Din acest punct de vedere, Bisericile Apocalipsei reprezintă șapte condiții specifice anumitor perioade distincte din istorie. În descrierea lor putem recunoaște elemente caracteristice bisericii primare, bisericii din Evul Mediu, bisericii din perioada Reformei, etc.

Toate aceste trei interpretări sunt reale, corecte și recomandabile. Din studiul lor vom putea înțelege mai bine „diversitatea” posibilă a diferitelor Biserici, „suveranitatea” lui Hristos peste Biserica Sa, în orice stare s-ar afla aceasta, „tratamentul” pe care îl recomandă Hristos diferitelor tulburări din viața Bisericii și „perspectivele” veșnice care îi așteaptă ca răsplată pe cei ce, rămânând în Biserică, biruiesc valul apostaziei generale și-I rămân credincioși lui Hristos. 

1. Biserica din Efes

Efesul a fost una din cetățile majore ale Asiei Mici, un important centru de cultură din Imperiul Roman. Deși orașul ajunsese celebru pentru Templul zeiței Diana, mulți din locuitorii lui s-au încreștinat prin mărturia apostolului Pavel. Mai târziu, Pavel l-a trimis pe Timotei să păstorească această biserică (Fapte 19 – 20). Una din cele mai importante epistole ale apostolului Pavel a fost trimisă către biserica din Efes. Tot la Efes a slujit în ultima parte a vieții lui și apostolul Ioan. Nu este de mirare că cei credincioși din Efes erau corecți din punct de vedere doctrinar și rezistaseră necompromiși sub atacul învățătorilor mincinoși. Efesul s-a răcit însă în dragoste, iar aceasta i-a cauzat în final dispariția.

Tipologic, Biserica din Efes reprezintă bisericile cu învățătură corectă, dar lipsite de dragoste și căldură spirituală. Între Marta și Maria, Dumnezeu o laudă întotdeauna pe Maria, pentru că ea „și-a ales partea cea bună“ (Luca 10:38-42). Dumnezeu nu se mulțumește cu faptele noastre, El ne vrea pe noi înșine. „Simone, fiul lui Iona, Mă iubești?” (Ioan 21:16).

Istoric, Efesul reprezintă etapa Bisericii primare (secolul I). Dacă și despre ei, care erau credincioși din generația imediat următoare apostolilor s-a putut spune că și-au pierdut dragostea dintâi, cu cât mai mult ne paște acest pericol pe noi, cei de astăzi?

SECOLUL I

• Cuvintele și faptele Domnului Isus sunt colectate și încredințate spre păstrare în scris. Apar toate cărțile Noului Testament.

• Apare prima generație de lideri ai Bisericii de după apostoli. Stăruiește încă nădejdea în revenirea iminentă a Domnului Isus. Creștinii așteaptă cu nerăbdare „sfârșitul.”

• Evanghelia este răspândită până la marginile Imperiului Roman, în unele instanțe, chiar peste granițele Imperiului.

• Bisericile creștine apar mai ales în preajma sinagogilor evreiești răspândite prin Imperiu. Noua mișcare este considerată de mulți doar o sectă dezidentă a iudaismului.

• Biserica creștină trece printr-o criză majoră în urma căreia își găsește destinul de credință universală, îndepărtându-se și delimitându-se clar de rădăcinile evreiești.

• Creștinismul, după o perioadă de „gestație” în iudaism, își capătă propria identitate. La aceasta contribuie mult criza prilejuită de revolta evreiască din anul 70. Creștinii refuză să participe la luptele împotriva romanilor și se refugiază la Pela (’n Iordania de azi).

• În anul 90, la Jamnia, evreii confirmă canonul scripturilor evreiești. Creștinii își însușesc punctul evreiesc de vedere și acceptă canonizarea acelorași cărți.

• Persecuția lovește crunt. În „Antichitățile” sale, istoricul Iosif Flavius își exprimă mirarea că „acești creștini încă mai există spre sfârșitul primului secol.”

• Persecuții majore sub Nero, care, în anul 64, dă vina pe creștini pentru incendierea Romei. Creștinii sunt folosiți ca torțe vii pentru iluminarea sărbătorilor imperiale din grădinile Romei.

• Împăratul Domițian pretinde ca lumea să i se închine considerându-l „Domn și Dumnezeu”. În timpul domniei lui, Ioan scrie cartea Apocalipsei, iar creștinii de peste tot ’și dau seama cât de potrivite sunt cuvintele ’n care este scris „Cine” este „Singurul vrednic să primească toată cinstea și slava”.

Anul 100, la două generații după Hristos. 0,6% din populația lumii este „creștină” (70% dintre ei sunt din afara rasei albe. 28% din populația lumii este evanghelizată. Biblia este deja tradusă în 6 limbi. Un număr de aproximativ 25.000 de creștini au murit ca martiri (o rată de 37 de martiri pe an).

2. Biserica din Smirna

Smirna a fost un oraș portuar bogat, cunoscut pentru supunerea față de Roma și zeii ei păgâni. S-ar prea putea ca Biserica de acolo să fi luat ființă prin lucrarea apostolului Pavel în călătoria lui spre Efes. (Fapte 19:10). Creștinii de acolo au fost crunt persecutați și de romani și de evrei și forțați să trăiască într-o sărăcie lucie.

Biserica din Smirna este corespondentul simbolic al Bisericii care trăiește sub persecuție. Scrisoarea care i-a fost adresată de Domnul Isus este unică din cel puțin două puncte de vedere: absența oricărei critici din partea Mântuitorului și lipsa unor aparente defecte.

Sigur, nici această Biserică nu a fost perfectă. Totuși, sub focul curățitor al persecuției, se pare că în rândurile ei au rămas numai cei sinceri și gata să „plătească prețul”. Nu este o coincidență că, dintre toate cele șapte biserici amintite în Apocalipsa, numai Smirna și Filadelfia, singurele pe care Hristos nu le mustră, au continuat să existe de-a lungul secolelor. Astăzi, Smirna are o populație de aproximativ 300.000 de locuitori, dintre care un mare procent se declară a fi creștini.

Remarcați cum se prezintă Domnul Isus la începutul acestei scrisori „Cel ce a murit și a înviat”. Este o mângâiere pentru cei chemați să treacă prin chinurile persecuției: după moarte urmează învierea!

În cântarul lui Dumnezeu, această Biserică aparent săracă este foarte bogată. „Smirna” este numele unei substanțe care trebuie zdrobită pentru a împrăștia mireasma. „Sângele martirilor este sămânța creștinilor”.

Istoric, Biserica din Smirna reprezintă biserica sub persecuția cezarilor romani. „Zece zile de necaz” au fost zece valuri de persecuție care s-au abătut asupra creștinilor în secolele II și III. A fost timpul catacombelor, al creștinilor aruncați la fiare sălbatice sau arși pe rug pentru distracția cetățenilor Romei.

SECOLUL II

În ciuda așteptărilor generale ale creștinilor, Domnul Isus încă nu a revenit. Biserica simte nevoia să se organizeze pentru a duce mai departe lucrarea Evangheliei, pentru a înfrunta persecuția și pentru a putea combate răspândirea ereziilor. Rolul și slujba presbiterului (episcopului) devin preponderente. Continuă persecuția, dar, mai mult decât persecuția din afară, Biserica este amenințată de „ereticii” dinăuntru. Învățăturile mincinoase se grupau sub numele de:

GNOSTICISM – Un fel de mișcare „ne[ age” care se pretindea deținătoarea unei forme speciale de „cunoaștere.”

MARCIONISM – O încercare de a reduce numărul scrierilor „inspirate” doar la câteva din cele pe care le avem astăzi.

MONTANISM – O mișcare „carismatică” dinamizată de apariția unor „revelații noi”, cu caracter profetic și cu un caracter de critică ascuțită față de toți ceilalți creștini.

Apar „apologeții”, apărători ai credinței creștine. Doi dintre cei mai importanți sunt Irineu și Iustin Martirul.

Bisericile creștine nu au statut legal, nu sunt îngăduite în deliberările sociale și nu dețin clădiri proprii. Pretutindeni, persecuția este o eventualitate foarte posibilă. Mărturia publică continuă cu o forță irezistibilă. Oamenii sunt puternic impresionați de faptul că adepții lui Hristos nu se leapădă de credință nici atunci când sunt dați la moarte. Exemple: martirajul episcopului Policarp în virstă de 84 de ani (155) și un grup numeros de creștini torturați și aruncați apoi la fiare sălbatice în Lyon (177).

Ariile cu densitatea cea mai mare de creștini continuă să fie Asia Mică și Nordul Africii. Crește numărul creștinilor din Roma. Creștinismul se răspândește ca un foc de miriște în toate păturile sociale. Calistus – un fost sclav – este promovat ca episcop al bisericii din Roma. El este cel dintâi care pretinde că scaunul episcopal din Roma trebuie să se bucure de o importanță specială.

Anul 200, la șase generații după Hristos, 3,5% din populația lumii este creștină (68% dintre ei sunt în continuare din afara rasei albe). 32% din totalul populației lumii este evanghelizată. Biblia este tradusă în șapte limbi. Totalul martirilor din era creștină a crescut la peste 80.000 (rata este acum de „numai” 48 de martiri pe an).

SECOLUL III

La debutul secolului, Edesa (Urfa în Turcia de azi) devine primul „stat creștin.”

Împăratul Septimius Severus (202-211) îi persecută pe creștini. El interzice convertirea la creștinism. Generația de după el trăiește un timp de pace și libertate. O perioadă de extraordinară creștere și răspândire a credinței.

Africa de Nord este un centru cheie al creștinismului. Numai Egiptul are peste un milion de creștini la sfârșitul secolului III. Cartagina și Alexandria sunt două focare de dezvoltare a teologiei creștine. Printre liderii de acolo: Origen, Tertulian, Clement din Alexandria.

248 – Roma aniversează 1.000 de ani de existență. Veselia generală este temperată de invaziile popoarelor migratoare de dincolo de granițele Imperiului.

250 – Decius declanșează cea dintâi persecuție generală a creștinilor. Fiecare persoană este obligată să pună tămâie pe altarul păgân și să prezinte un certificat eliberat cu această ocazie.

Biserica este confruntată cu problema celor care „s-au lepădat” public din cauza persecuției, dar s-au pocăit și vor să fie reprimiți.

Problemele bisericii nu sunt doar de natură politică, ci și filosofică. Porfirius scrie o lucrare intitulată „Împotriva creștinilor”, în care îi atacă pe apostoli, pe liderii contemporani ai bisericii, Evanghelia și Vechiul Testament. În 245, Origen răspunde atacurile unui anumit Celsus, exponent al învățăturii gnostice în urmă cu 70 de ani și, evident, încă un mare pericol pentru integritatea învățăturii creștine.

Crește rolul presbiterului local, numit deja în lumea greacă „episcopos.”

Cu puțin înainte de anul 300, Antonius pleacă în deșert ca „pustnic”, întemeind astfel o treaptă intermediară spre „călugăria” (monasticismul) de mai târziu. Ea avea să se dezvolte ca un protest împotriva creștinismului lumesc și ca o alternativă de apropiere spre Dumnezeu prin „contemplație.”

Anul 300: la 9 generații după Hristos, lumea este încreștinată în proporție de 10,4% (66,4% din afara rasei albe). Lumea este evanghelizată în proporție de 35%. Biblia este tradusă în 10 limbi. Numărul total al martirilor din era creștină se ridică acum la 410.000 (rata secolului este de 1.540 pe an).

Pergam, aflat la nord de Smirna în ceea ce este astăzi Turcia era cunoscut prin mulțimea templelor și prin închinarea senzuală la zeii păgâni. Locașurile de cult păgân era sedii ale prostituției.

3. Biserica din Pergam

Pergam, aflat la nord de Smirna în ceea ce este astqzi Turcia era cunoscut prin mulțimea templelor și prin închinarea senzuală la zeii păgâni. Locașurile de cult păgân era sedii ale prostituției. După căderea Babilonului, Pergamos a devenit centrul mondial al religiei misterelor. Pe lângă aceasta, trei temple impunătoare din oraș patronau închinarea la cezarii Romei. Unul din zeii principali din Pergam era Esculapius, zeul vindecărilor, reprezentat printr-un șarpe. Simbolul circula pe banii orașului și pe sigiliile locale.

Tipologic, Biserica din Pergam reprezintă bisericile „măritate cu lumea”. În traducere, „pergamus” înseamnă „căsătorie”. Sub presiunea sistemului religios și politic, creștinii din Pergam au fost gata să facă orice compromis, numai să supraviețuiască. Cei credincioși adevărului, ca acest „Antipa” amintit în scrisoarea Domnului Isus, au trebuit să plătească cu viața ascultarea și credincioșia lor față de Isus, Mirele etern.

Unei astfel de biserici, Domnul Isus i se prezintă ca „Cel ce are sabia ascuțită cu două tâișuri”. El este gata să se războiască cu nelegiuiții care au intrat în Biserică. Sabia cu două tăișuri este Cuvântul lui Dumnezeu (Evrei 4:12). Un astfel de tip de biserică este îndemnată să se pocăiască. Învățătura lui Balaam, amintită în text, este compromisul spiritual care duce întotdeauna la descompunere morală (Num. 25). „Nicolaiții” despre care se vorbește au fost adepții unui curent de „îngăduință și indulgență față de cei ce trăiau în păcat. Ei au pervertit învățătura harului. Apostolul Pavel a avut mult de luptat cu această grupare (Rom. 6:1,15; 8:1).

Istoric, Pergam este Biserica Romei în secolele IV-VI. Începând cu Constantin cel Mare, cezarii romani și-au schimbat atitudinea față de creștinism. Ei au legalizat Biserica, dându-i chiar un statut preferențial, și au asimilat-o în sistemul politic pentru manevrarea maselor. Termenul folosit a fost „catolică”, cu înțelesul de caracter „general”, „universal”. Ideea era că toți oamenii trebuiau cuprinși cât mai repede în sânul Bisericii. Așa s-a născut Biserica totală și totalitară, după chipul și asemănarea „imperiului”. Este de remarcat că Domnul Isus, în scrisoarea pe care i-o trimite, nu reneagă nici măcar o asemenea Biserică. El îi atrage însă atenția că va veni asupra ei cu „sabia Cuvântului”, ceea ce s-a și întâmplat în timpul Reformei lui Martin Luther.

Dumnezeu nu poate suferi păcatul. Mana ascunsă și piatra cu numele tainic despre care se amintește în promisiunea făcută celor biruitori subliniază relația personală pe care o dorește Dumnezeu cu cei credincioși. În Pergam nu se mai știa cine este adevărat creștin. Între mulțimile creștinilor „de nume” existau însă și unii cărora Domnul era pregătit să le dea „un nume”. Ca și în orice căsătorie, mirele Isus Hristos este gata să-i treacă pe numele Lui pe toți aceia care intră într-o relație personală cu El.

SECOLUL IV

Secolul IV, asemenea secolului XVI și poate chiar secolului XX, reprezintă o perioadă de schimbări monumentale în istoria bisericii. El a fost martorul unor transformări majore în natura relațiilor Bisericii cu Statul și cu societatea. Iată șase dintre ele:

Imperiul persecută Biserica – La debutul secolului, creștinismul a trecut prin ultima și cea mai devastatoare persecuție, declanșată de data acesta de Dioclețian (305). El a încercat să șteargă de pe fața pământului mișcarea creștină. N-a reușit.

Imperiul „tolerează” Biserica – Susținând că el însuși a trecut la creștinism, Constantin acordă Bisericii un statut legal de existență. Adesea se spune că el a făcut din creștinism religia oficială a Imperiului. Nu este adevărat. El a repus-o însă în drepturile pe care le aveau toate celelalte religii acceptate și, în anumite privințe, i-a dat un statut preferențial.

Imperiul înfruntă Biserica – păgânismul nu s-a dat bătut fără luptă. Împăratul Iulian (361-363) încearcă fără să reușească să reîntroneze religia păgână. El intră în istorie ca Iulian „apostatul.”

Imperiul adoptă Biserica – Creștinismul a fost proclamat oficial religie de stat în anul 381, de către împăratul Teodosiu IX.

Biserica confruntă Imperiul – Într-o înfruntare dramatică, ce prevestea răsturnările spectaculoase de putere de mai târziu, episcopul Ambrozie al Milanului îl sfidează pe împărat.

Biserica persecută oponenții – Aflată ea însăși la debutul secolului sub persecuție, Biserica s-a transformat la sfârșitul secolului IV într-o entitate care a început să-și persecute oponenții. Motivele păreau justificate, metodele au fost însă dovada unei Biserici ieșite de sub învățătura Bibliei. Începând cu secolul IV, Biserica a înregimentat Imperiul la luptă împotriva „ereziilor”, a religiilor false și a „forțelor răului.” Din toate punctele de vedere însă era vorba acum de o altfel de „Biserică” și de un alt fel de „Imperiu.”

Confirmarea canonului Noului Testament. În anul 367 în scrisoarea lui Atanasie, ca și în sinoadele din 382 și 397 canonul este fixat în alcătuirea pe care o avem și astăzi. Prin aceste hotărâri nu s-a creat Noul Testament, ci s-a confirmat ceea ce exista deja în circulație mai înainte.

Milioane de noi membri. A deveni creștin nu mai implică nici un fel de risc. Dimpotrivă, îți poate aduce chiar avantaje sociale și politice. Biserica trebuie să se confrunte cu o scădere dezolantă a standardelor de viață creștină de până atunci.

Biserica persecutată începe să persecute. Pe la sfârșitul secolului, reprezentanții bisericii se deprind să folosească puterea imperială pentru a-și intensifica influența asupra populației.

Sinoade majore. Biserica are nevoie de o cristalizare și unificare a crezului. Sub patronajul lui Constantin, primul mare sinod se întrunește la Niceea în 325. Cel de al doilea se întrunește în 381 la Constantinopol.

311- apare „donatismul”. Această controversă doctrinară va dura trei sute de ani și va produce o schismă între Biserica europeană și cea din nordul Africii. Unul din cele mai puternice centre ale creștinismului de până atunci este slăbit de luptele fraticide încât va dispare sub invazia altor religii.

Cuceriri misionare majore, mai ales prin lucrarea lui Ulfilas la mijlocul secolului printre popoarele gotice.

Apar fastuoase clădiri de biserici creștine. Cu sprijinul financiar al Imperiului, creștinii își ridică edificii impunătoare, așezate uneori chiar pe temeliile unor foste temple păgâne.

Capitala Imperiului Roman este mutată de la Roma la Constantinopol. Orașul este fondat în 324 și este dedicat în 11 Mai 330. Roma nu mai este centru de greutate al puterii politice imperiale. Biserica caută să umple golul de autoritate format prin ridicarea scaunului papal.

Eusebius, episcop al Cezareei scrie prima lucrare semnificativă de istorie a creștinismului. Lucrarea lui ne pune și astăzi la dispoziție amănunte fascinante despre viața creștinilor din primele secole.

386 – Augustin se convertește la creștinism. El va deveni unul din cei mai importanți teologi din toată istoria bisericii.

ANUL 400. La 12 generații după Hristos lumea este încreștinată în proporție de 18,6% (64% fiind în continuare din afara rasei albe). 39% din populația lumii este evanghelizată. Biblia este tradusă în 11 limbi. Numărul total al martirilor a crescut la 1.950.000 (rata din acest secol a fost de 5.310 pe an).

SECOLUL V

Concomitent cu intensificarea invaziilor barbare și cu căderea Romei sub stăpânirea lor, Augustin scrie „Cetatea lui Dumnezeu” (413-426), arătând că adevărata mișcare a istoriei se desfășoară în conflictul nevăzut dintre păcat și mântuire, dintre cetatea oamenilor și împărăția lui Dumnezeu.

În biserica răsăriteană se răspândește nestorianismul, erezie care evidențiază o pretinsă distincție între Hristosul uman și Hristosul divin. Sinodul de la Calcedon o combate prin afirmația că Hristos a fost în întregime uman și în întregime divin, cele două naturi coexistând fără nici un fel de confuzie.

Pe măsură ce puterea Împăratului Imperial scade, puterea episcopului de la Roma crește. Papa Leo I (440-461) negociază cu barbarii și salvează Roma din mâinile lui Atila Hunul (452). El așează autoritatea scaunului de la Roma deasupra tuturor celorlalte scaune episcopale, inițiind astfel primatul papal, ca presupus urmaș al apostolului Petru.

Patri\ (cca. 390-460) vândut ca sclav pe când avea doar 16 ani, fuge și pleacă în Irlanda, unde va întreprinde o monumentală campanie misionară de evanghelizare (El va deveni „sfântul Patri\”).

496 – regele franc Clovis este convertit la creștinism și botezat. El cucerește apoi jumatate din Franța, pavând astfel calea pentru ambițiosul „Sfânt Imperiu Romano-catolic” al lui Carol cel Mare (Charlemagne).

• Este introdus calendarul anual creștin. Se răspândește cultul relicvelor (moaștelor) și al martirilor. Se accetuează închinarea la fecioara Maria. Se introduce pentru prima oară folosirea tămâiei în liturghia bisericii apusene.

• Din cauza haosului care domnește în structurile politice ale societății seculare, ierarhia bisericească apare ca un factor de echilibru, amplificându-și structurile și intensificându-și influența.

ANUL 500. La 16 generații după Hristos, lumea este încreștinată în proporție de 22,4% (61,9% din afara rasei albe). 42% din populația lumii este evanghelizată. Biblia este tradusă în 13 limbi. Totalul martirilor ajunge la 2.540.000 cu o rată anuală de 5.540.

4. Biserica din Tiatira

Biserica din Tiatira este urmarea firească a Bisericii din Pergam. Idolatria și imoralitatea începute atunci și-au ajuns acum culmea. Tiatira este Biserica îngropată sub influența lumii. Scrisoarea aceasta, cea mai lungă dintre toate cele șapte, este un rechizitoriu împotriva compromisului și o judecată aspră asupra păcatului.

Domnul Isus se prezintă ca Cel ce are „ochii ca para focului și ale cărui picioare sunt ca arama aprinsă”. Nimic nu rezistă focului; orice acoperământ al păcatului este spulberat de privirea Domnului. Arama este și ea un simbol al judecății. Domnul îi va călca în picioare pe cei păcătoși (Apocalipsa 14:18-20; 19:15).

Aceasta este singura Biserica despre care ni se spune că ar fi avut dragoste. Tragedia Tiatirei a fost însă că această dragoste a fost fără limitele unei învățături sănătoase. Dragostea fără doctrină este ca și râul fără margini: face mlaștini ! Biserica aceasta era părtașă cu lumea la sărbători păgâne (mâncăruri jertfite idolilor erau oferite apoi gratis oamenilor și serbarea se termina cu beții și cu orgii publice (1 Corinteni 10:27-28, 19-22).

Problema Bisericii din Tiatira a început odată cu acceptarea Izabelei. Pentru înțelegerea acestui simbolism este bine să citim 1 Regi 16:31- 33; 19:1-2; 21:1-26; 9:6,10,30-37; 2 Regi 9:6-7,10, 30-37. Tiatira a repetat experiența Israelului de pe vremea lui Ahab. Acest împărat al lui Israel a fost „mai rău ca toți” (capitolul 16:30,31). El a stăruit în păcatele lui Ieroboam (16:31) și a adăugat la ele influența nefastă a Izabelei.

Dar care au fost păcatele lui Ieroboam? În 1 Regi 14:9 ni se spune că Dumnezeu îl mustra astfel: „Tu ai făcut mai rău decât toți dinaintea ta: te-ai dus să-ți faci alți dumnezei și chipuri turnate ca să mă mânii, și M-ai lepădat înapoia ta!”  După ce a rupt împărăția de la fiul lui Solomon, Roboam, Ieroboam a alterat viața de închinăciune a Israelului. Din considerente politice, el a făcut următoarele lucruri: a schimbat Ierusalimul cu cei doi viței de aur dela Betel și Dan ca loc de închinare pentru Israel (1 Regi 12:26-30), a schimbat preoția (1 Regi 12:31), a schimbat calendarul religios (1 Regi 12:32), a intrat el însuși înaintea altarului și a adus jertfe (1 Regi 12:33). Toate aceste păcate au fost repetate de Ahab. În plus el a luat-o de soție pe Izabela, care a adus în Israel idolatria și imoralitatea. Izabela l-a învățat pe Ahab că lui îi este permis să facă orice, chiar și să omoare. Pentru a ilustra lipsa de rânduială de pe timpul lui Ahab și a Izabelei, autorul Bibliei intercalează pasajul din 1 Regi 16:34. În popor dispăruse respectul pentru autoritatea lui Dumnezeu. A fost vremea lui „orice îmi este permis”, dar judecata lui Dumnezeu n-a întârziat să se arate.

Izabela a adus în Biserica din Tiatira „inovații” și „adâncimi” necunoscute înaintea ei. Ea a disprețuit Cuvântul divin scris, proclamându-se „proorociță” și permițându-și să-i învețe pe credincioși lucruri nepermise. Domnul Isus este hotărât să descopere păcatul și să-l elimine din Biserică. Textul ne spune că acest proces de disciplinare se va face în trei faze: mai întâi este acordat un timp de har, în care se dă șansa pocăinței, apoi va urma pedeapsa (o vreme de necaz) pe măsura vinovăției, și în al treilea rând, influența acestei pedepse se va răsfrânge în mod pozitiv asupra tuturor celorlalte Biserici, care vor ajunge să se teamă de Domnul (Apocalipsa 2:21-23).

Nu toți din Tiatira s-au lăsat amăgiți de rătăcirile Izabelei. Ca și în vremea lui Ilie au mai existat și oameni care au stat lângă Domnul. Acestor „biruitori” li se promite un viitor glorios: ei vor fi părtași cu Hristos în stăpânirea Lui peste neamuri, din timpul Mileniului. Luceafărul de dimineață care le este oferit, este însuși Domnul Isus Hristos (Apoc. 22:16).

Cronologic, Tiatira este Biserica din secolele VI-XVI. A fost perioada căderii în marea idolatrie. Maria, mama Domnului Isus a fost proclamată „Mijlocitoare” și „pururea fecioară”. În loc să se suie la Ierusalimul ceresc, creștinii au fost învățați să se închine la tot felul de „viței de aur”. Atunci a apărut închinarea la icoane și la Fecioara Maria. Biserica a fost declarată „deținătoarea tainelor” pretinzând controlul culturii. A fost perioada Evului Mediu numit pe drept cuvânt Evul Întunecat. Biserica a început să imite preoția din Israel, „Ierarhiile eclesiastice”. Regii s-au amestecat la „altar”, dându-L pe Hristos la o parte.

SECOLUL VI.

529 – Ca o contrabalansare a secularizării bisericii, Benedict de Nursa înființează mănăstirea de la Monte Casino și „ordinul benedectic”. „Codul” călugăresc (c. 540) va reglementa călugăria din următoarele secole.

530 – 532 – Bonifaciu al II-lea devine primul papă din descendenți germani.

Biserica și Statul își întrepătrund și mai mult structurile. În anul 529, Împăratul Iustinian (483-565) închide școala de filosofie din Atena, care avea o vechime de 1.000 de ani. El publică un cod de legi care reflectă moralitatea creștină; trimite misionari, folosiți și ca spioni, până în China, urmărind de fapt să fure de acolo viermi de mătase; recucerește de la vandali teritoriile Africii de Nord.

Clădirile care adăpostesc biserici locale devin monumente impunătoare. Iustinian ridică în cinstea lui Hristos, „înțelepciunea cea sfântă, o clădire de biserică în Constantinopol: Hagia Sofia (Sfânta Sofia) (532-537).

Dionisie Exiăuus (m. 550), un călugăr din Roma, stabilește sistemul de datare modern, propunând ca punct de referință data nașterii lui Hristos (anno domini). De fapt, calculele lui sunt greșite cu câțiva ani.

Columba (c. 521-597) pleacă misionar în Scoția, stabilindu-și cartierul general la Iona.

Continuă convertirea popoarelor migratoare. Recaret, regele vizigot al Spaniei, arian de origine, se face romano-catolic.

La sfârșitul secolului, biserica Apuseană începe să tolereze magia și alte forme de exprimare a spiritualității păgâne, proclamându-le culturi încorporate în creștinism.

Papa Grigorie (c. 540-604) organizează „cina Domnului” în forma pe care o păstrează și astăzi biserica Romei.

ANUL 600. La 19 generații după Hristos lumea este încreștinată în proporție de 24% (59% din afara rasei albe). 39% din populația lumii este evanghelizată. Biblia este tradusă în 14 limbi. Totalul martirilor ajunge la 2.700.000 cu o rată medie de 1.000 de martiri pe an.

SECOLUL VII

600 – 636 – Isidor, episcop al Seviliei. Scrierile lui ne pun la dispoziție o neprețuită cunoștință enciclopedică despre Evul Mediu. Este recunoscut, nu numai pentru activitatea 110

de scriitor, ci și pentru eforturile lui de a stăvili invaziile barbare și de a-i încreștina (mai mult sau mai puțin cu forța) pe evrei. A înființat școli și mănăstiri.

609 – Panteonul păgân din Roma este „transformat” în biserică: Santa Maria Rotonda. În procesul dedicării ei, papa Bonifaciu (609-610) proclamă „sărbătoarea tuturor sfinților”. Creștinismul parodiază astfel cultura seculară.

Mănăstirile anglo-saxone devin centre importante de cultură și știință.

648 – Împăratul Constantin al II-lea publică edictul „T]pos”, limitând învățăturile creștine acceptate la conținutul celor adoptate de primele cinci sinoade ecumenice. Papa Martin I (m.655) refuză să semneze acest document, este arestat și deportat în Crimeia. El este ultimul papă venerat ca martir.

664 – După o dispută între biserica celtă și misionarii Romano-catolici, Anglia adoptă romano-catolicismul în sinodul de la {hitb].

Mohamed (c. 570-629) pune temelia islamului, religie care va înlocui treptat creștinismul în Orientul Mijlociu și în nordul Africii.

638 – Islamul cucerește Ierusalimul.

690 – Doi episcopi anglosaxoni, |ilian și {illibord, activează intens ca misionari pe continentul European, printre franci.

ANUL 700. La 22 de generații după Hristos, 23.8% din populația lumii este încreștinată (55% din afara rasei albe). 35% din populația lumii este evanghelizată. Biblia este tradusă în 14 limbi. Numărul total al martirilor ajunge la 3.000.000 (cu o rată anuală de 1.000).

SECOLUL VIII

731 – „Venerabilul Bede” (c. 673-735) termină de scris „Istoria bisericească a poporului englez.”

Spania este invadată de mauri, popor musulman din nordul Africii; Charles Martel îi înfrânge la Tour (732), punând astfel capăt unei încercări de pătrundere a musulmanilor în Europa.

Bonifaciu al Angliei este misionar printre germani pe o perioadă de 40 de ani. Este martirizat de păgâni în 754.

Controversa iconoclastă dezbină împăratul Bizanțului de papa de la Roma în problema venerării imaginilor cu subiect creștin. Între 754 și 787 venerarea icoanelor este interzisă în biserica răsăriteană. La sfârșitul acestei perioade, însușindu-și punctul de vedere al lui Ioan din Damasc, 350 de episcopi hotărăsc că imaginile cu subiect creștin pot fi folosite pentru educarea poporului neștiutor de carte, dar nu pot fi adorate în biserică. Acest fapt, contravine cu decizia sinodului precedent ținut la Constantinopol (754), care prevdea că folosirea imaginilor în serviciile bisericii este sinonimă cu idolatria. După sinodul din 754, Constantin al V-lea încercase să limiteze închinăciunea la sfinți, distrugând o serie de „moaște” și condamnând public închinarea la ele. Pentru Constantin, singurele reprezentări simbolice necesare în biserică sunt crucea, Biblia și elementele Cinei Domnului.

Papalitatea își asumă dreptul de stăpânire pe pământ și înființează statul papal în Italia. Papa Leo al III-lea (m.816) se separă de Imperiul Răsăritean și se autoproclamă episcopul suprem în Apus.

Carol cel Mare ajunge rege unic peste toți francii (771). Mai târziu, el se încoronează ca „sfânt împărat roman”, râvnind să instaureze pe pământ un imperiu cu împărat creștin.

Creștinii nestorieni misionează foarte activ în China și fondează așezăminte monahale.

Sunt înființate școli pentru muzică bisericească în Paris, Cologne, Soissin și Metz.

781 – Alcuin de }or\, Anglia, devine consilier al lui Carol cel Mare și declanșează „renașterea carolingiană.”

ANUL 800. La 26 de generații după Hristos, 22,5% din populația lumii este încreștinată (51% din afara rasei albe). 31% din populația lumii este evanghelizată. Biblia este tradusă în 15 limbi. Numărul martirilor ajunge la 3.300.000 cu o rată recentă de 3.100 pe an).

SECOLUL IX.

800 – De crăciun, papa Leo îl încoronază la Roma pe Carol cel Mare ca cel dintâi „sfânt împărat roman.” Carol cel Mare rămâne în istorie prin campaniile sale de cucerire, prin consolidarea și centralizarea guvernului, prin reforme eclesiastice și prin patronarea sistemului de învățământ.

831 – Radbertus (c. 799-865) publică cel dintâi tratat despre „Eucharistie” (cina Domnului) apărut în biserica Apuseană. Lucrarea lui naște o mare controversă și anticipează prin conținut viitoarea doctrină catolică despre „trans-substanțiere.”111

John Scotus Erigena (c. 810-877), unul dintre cei mai mari teologi ai Evului Mediu, pune bazele scolasticismului. Se implică în controversa cu Radbertus, susținând că, la Cină, ne împărtășim cu trupul și sângele Domnului numai „mental și dental.”

Anskar (801-865), supranumit „apostolul nordului”, duce creștinismul în Scandinavia.

Eforturi misionare intense dau rezultate bune printre popoarele Europei. Cyryl (826-869) și Metodie (c. 815-885), supranumiți „apostolii slavilor”, lucrează în Moravia și inventează alfabetul slavon.

Fotius (c. 820-895) un renumit erudit laic, este instalat ca episcop al Constantinopolului în 858. El este depus și reinstalat în funcție de cel puțin două ori. Intră în conflict cu papa de la Roma pentru jurisdicția spirituală și pentru doctrină (controversa „filioque”), anunțând astfel îndepărtarea treptată și eventuala schismă dintre cele două ramuri ale bisericii: răsăriteană și apuseană.

Alfred cel Mare devine regele provinciei Wessex în Anglia. Își dă seama că numai creștinismul poate ține populația împreună. Face din cele zece porunci, preambul la codul său de legi. El înființează o școală la palat pentru educația creștină a viitorilor demnitari și pune bazele la două mănăstiri, dedicate aprofundării teologiei. Încurajează traducerea Bibliei în limba comună a poporului și traduce el însuși psalmii în limba saxonă. Jumătate din timpul și banii săi sunt cheltuiți în scopuri creștine.

ANUL 900. La 29 de generații după Hristos 20,8% din populația lumii este încreștinată (55% din ei din cadrul rasei albe) 28% din populația lumii este evanghelizată. Biblia este tradusă în 16 limbi.

SECOLUL X.

Este secolul în care creștinismul pătrunde adânc la popoarele din Europa de est.

În răsărit, polonezii și ungurii încep tranziția la creștinism. Același lucru se produce în vest în Islanda și Groenlanda.

Ierarhia eclesiastică este din ce în ce mai prinsă în păienjenișul politic al intrigilor Europene.

909 – se înfințează o mănăstire benedectină la Cluny. Ea va deveni centrul mișcării reformate care a urmărit să curețe biserica dinăuntru de secularism și de practicile instituționale necreștine.

Poporul Boemiei trece la creștinism, dar „bunul lor rege Wenceslaus” este asasinat (c. 929) de rivalii reprezentând rădăcini păgâne ale neamului.

988 – Vladimir, regele unic al rușilor din jurul |ievului este botezat de creștini. De Rusalii, întregul popor rus se botează. În același an, regele Vladimir se căsătorește cu prințesa Ana, sora lui Vasile II, regele Bizanțului (Ah, intrigile și alianțele politice …)

Otto cel Mare (împărat între anii 936-973) vrea să reînvie visul lui Carol cel Mare pentru un Sfânt Imperiu Romano Catolic printre germani. Într-o formă sau alta, structurile imperiale stabilite de Otto vor supraviețui până pe vremea lui Napoleon.

993 – Biserica romano catolică începe canonizarea sfinților.

Apar „mărturisiri de credință” particulare anumitor grupuri locale, derivate din „mărturisirile de credință” public acceptate în biserica apuseană și în biserica răsăriteană.

În Biserica catolică apuseană apare practica „indulgențelor”, ca absolviri de vinovăție prin plata unor anumite sume de bani. (Evidențe concrete despre ele nu avem decât din secolul XI)

Papalitatea atinge cel mai scăzut punct de moralitate.

Pe măsură ce se apropie anul 1.000, mulți se tem că va fi sfârșitul lumii și va veni Judecata de Apoi.

ANUL 1.000. La 32 de generații după Hristos, lumea este încreștinată în proporție de 18,7% (61% fiind albi). 25% din populația lumii este evanghelizată. Biblia este tradusă în 17 limbi. Totalul martirilor din era creștină ajunge cifra de 4.200.000 (o rată de 3.200 pe an).

SECOLUL XI.

Expansionismul islamic continuă să preocupe gândirea și activitățile creștinătății.

1009 – Musulmanii profanează și jefuiesc „sfântul mormânt” din Ierusalim.

1071 – Seleucii cuceresc Armenia, desființând astfel Imperiul Bizantin din Asia Mică.

1095 – Papa Urban al II-lea pornește prima cruciadă pentru eliberarea Ierusalimului.

1099 – Cruciații cuceresc Ierusalimul.

Se sfârșește un secol și jumătate în care papii au fost decăzuți și slabi. Scaunul papal se ridică iarăși. Papa Grigorie al VII-lea (1073-1085), pornește o mișcare de reformă a bisericii, pretinzând celibatul preoților și eliberarea completă a Bisericii de sub autoritatea Statului.

Mișcarea de împrospătare din biserica catolică cuprinde masele. Apar noi ordine și așezăminte monastice.

1098 – Este înființat ordinul cistercian la Citeaux, cu foarte pronunțate accente reformiste.

William, regele Normandiei, cucerește Anglia, și-l numește pe Lanfranc ca arhiepiscop de Cantebur] (1070). Acest Lanfranc, reorganizează și reformează biserica engleză.

Anselm îi urmează lui Lanfranc în postul de arhiepiscop de Cantebury (1093). El scrie lucrarea „De ce a devenit Dumnezeu om?” în care explică motivele morții lui Hristos.

Dezvoltarea muzicii:

1015 – apare scrierea notelor muzicale, folosită prima dată în mănăstirea Pomposa, din apropierea orașului italian Ravena.

Pe la mijlocul secolului, polifonia înlocuiește cântul gregorian. Harpa își face debutul în Europa. Este scris primul „colind” din limba germană.

ANUL 1.100. La 36 de generații după Hristos lumea este încreștinată în proporție de 18,8% (63% fiind albi). 25,5% din populația lumii este evanghelizată. Biblia este tradusă în 19 limbi.

SECOLUL XII.

În arhitectura clădirilor de biserică, se instalează stilul gotic, cu vârful alungit și cu boltele sprijinite pe arcuri armonioase.

1182 – inaugurarea bisericii Notre Dame din Paris.

1194 – terminarea Catedralei din Chartres.

Papalitatea, la apogeul puterii ei medievale, continuă să încurajeze cruciade pentru eliberarea locurilor sfinte de sub stăpânirea musulmanilor.

1104 – Orașul Acra este eliberat de cruciați, dar cade iar sub stăpânirea musulmanilor în 1191

1147 – Cea de a doua cruciadă (finanțată de Bernard de Clairvaux) eșuează. Majoritatea cruciaților mor în Asia Mică.

1187 – Cruciații pierd iarăși controlul Ierusalimului.

1190 – Este înființat ordinul „hospitaler”, transformat mai târziu în „ordinul cavalerilor teutoni.”

Se răspândește credința despre concepția „imaculată” a Mariei.

1170 – Papa Alexander al III-lea stabilește reguli pentru canonizarea sfinților. În același an, în Anglia Thomas Becket este asasinat. El va fi canonizat în 1173.

1173 – Începe în Lyon mișcarea valdenzilor. Ei susțin că adevărul trebuie căutat în textul Bibliei, nu în tradiția medievală a Bisericii. Biserica catolică îi persecută crunt pe valdenzieni, socotiți de unii drept un fel de precursori ai Reformei. Sute de mii sunt martirizați.

În fața abuzurilor de tot felul care se petrec în creștinătate, monasticismul rămâne singura cale de protest și de încercare a unei reforme pașnice.

1115 – Sfântul Bernard înființează o mănăstire la Claivaux. El va deveni cel mai important om al bisericii secolului al XII-lea.

1155 – este înființat ordinul „carmelit.”

ANUL 1.200. La 39 de generații după Hristos, lumea este încreștinată în proporție de 19,4% (64,3 fiind albi). 26% din populația lumii este evanghelizată. Biblia este tradusă în 22 de limbi.

SECOLUL XIII.

Acest secol este numit adesea „momentul de vârf al Evului Mediu.” Papalitatea ajunge la cea mai mare putere. Învățătura scolastică ajunge punctul ei maxim, iar peste tot sunt înălțate catedralele ce-și trimit spre cer turnurile lor amețitoare.

Continuă spiritul și acțiunile cruciadelor.

1204 – Europenii, sub conducerea vienezilor, cuceresc Constantinopolul.

1212 – Cruciada copiilor.

O nouă încercare de reformă a bisericii catolice din interior. Ia ființă ordinul „călugărilor”. Ei subliniază importanța predicilor.

1209 – Francis de Asisi fondează ordinul franciscan (canonizat în 1228).

1220 – Călugării dominicani sunt promovați ca ordin specializat cu învățătura creștină. Ei vor deveni mai târziu, instrumentele prin care Papa va declanșa Inchiziția. Unii dintre acești călugări devin misionari și pleacă să răspândească Evanghelia în Asia centrală, în golful Persic, India și China.

Cu Papa Inocențiu al III-lea (1198-1216) papalitatea atinge apogeul puterii. El pretinde că toate bisericile din lume trebuie să intre sub autoritatea sa. Tot el dezvoltă o teorie teologică prin care își permite să intervină în toate afacerile politice ale națiunilor. Aprobă cea de a patra cruciadă. Instituie Inchiziția ca o asociere a Statului cu Biserica pentru pedepsirea tuturor „ereticilor.”

1215 – Al patrulea sinod lateran sintetizează și reafirmă doctrinele și practicile bisericii medievale (prioritatea tradiției bisericii catolice asupra tradiției apostolilor, Noul Testament).

Thomas Aquinas adună articolele de teologie scolastică în lucrarea: „Cred ca să înțeleg” (opusul lui „Trebuie să înțeleg pentru a crede”).

ANUL 1.300. la 42 de generații după Hristos, lumea este încreștinată în proporție de 23,9% (66% fiind albi). 27% din populația lumii este evanghelizată. Biblia este tradusă în 26 de limbi. La numărul martirilor trebuiesc adăugați din ce în ce mai mulți „frați creștini” uciși de instituțiile bisericii.

SECOLUL XIV.

După ce și-a atins apogeul sub Inocențiu al III-lea (1160 – 1216), papalitatea își începe declinul sub Bonifaciu al VIII-lea (c. 1234-1303).

1302 – Bula (edictul) „Unam sanctum” conține cea mai absolută pretenție de supremație papală.

1309 – 1377 – „Captivitatea babiloniană” a papalității. Scaunul papal este mutat cu forța la Avignon, în Franța, fiind plasat sub un strict control al regelui Franței (în duelul „celor două săbii”, sabia politică are ascendent asupra sabiei eclesiastice). La Roma, concomitent, alți episcopi se autoproclamă „papă”, încercând să salveze „continuitatea apostolică.”

1378 – 1417 – „Marea Schismă”, doi și chiar trei papi pretind concomitent că au drept să stea pe scaunul papal.

„Moartea neagră” sau „plaga bubonică” face ravagii în toată Europa. 25 de milioane de morți, aproximativ 1/4 din totalul populației.

În multe regiuni înflorește „misticismul”, mai ales în Germania și în „țările de jos.” Meister Eckhardt scrie că natura lui Dumnezeu este imposibil de înțeles în lipsa unei „cunoașteri lăuntrice” pe care însuși Dumnezeu o declanșează în fiecare suflet.

Caterina de Siena pretinde că a avut o viziune în care a fost căsătorită mistic cu Isus Hristos. Își petrece apoi toată viața în slujirea altora, mai ales încercând să pună un capăt „marii schizme” din papalitate.

Căutând „iertarea de păcate”, grupuri de „autoflagelatori” se schingiuiesc pe rupte după noua modă născută dintr-o interpretare eronată a textului; „Mă port aspru cu trupul meu”! Astfel de pedepse erau prescrise de biserica catolică ca „acte de penitență.”

1305 – 1314 – Dante Alighieri scrie „Divina Comedia” parodiind înălțările și prăbușirile creștinismului în secolele XIII și XIV.

Din cauza opoziției față de abuzurile și decadența bisericii, John Wycliffe este dat afară de la Oxford, traduce Biblia în limba engleză și formează predicatori „laici” pentru propovăduirea Evangheliei.

1398 – John Hus își începe prelegerile de teologie la Universitatea din Praga. El preia și răspândește ideile lui Wycliffe, propovăduind o întoarcere la „tradiția apostolică a Scripturii”, în detrimentul tradiției bisericești.

ANUL 1.400. La 46 de generații după Hristos, lumea este încreștinată în proporție de 24% (75% fiind albi). 27% din populația lumii este evanghelizată. Biblia este tradusă în 30 de limbi.

SECOLUL XV.

1414 – 1417 – Sinodul de la Constanța încearcă să pună un capăt Marei Schizme, care punea biserica catolică apuseană în rușinoasa situație de a avea doi sau trei autoproclamați papi luptând pentru putere și pentru autoritate asupra întregii biserici. Sinodul hotărăște că Ioan Hus este eretic și-l arde pe rug, iar pe John Wycliffe îl anatemizează „postmortem.”

Disputele asupra crezului creștin sunt ridicate în continuare la nivelul de preocupări politice.

Thomas a |empis scrie celebra „Imitatio Cristi” („Urmând pilda lui Hristos”) lucrare pe care numai Biblia o va depăși în numărul de traduceri.

1431 – Printr-o mascaradă religioasă, luptătoarea patriotă Joan d’Arc este arsă pe rug ca vrăjitoare în Rouen.

1455 – Turcii cuceresc Constantinopolul și transformă impunătoarea clădire a bisericii „Sfânta Sofia” în moschee. Mulțimea de erudiți creștini care se refugiază în apus dau avânt unei mișcări de revitalizare a idealurilor clasice: „Renașterea.”

1453 – Johann Gutenburg pune la punct prima mașină tipografică. Cea dintâi carte tipărită mecanic este Biblia.

1479 – În Spania, Ferdinand și Izabela, dezlănțuie cu aprobarea papei Inchiziția spaniolă. Torquimada, șeful Inchiziției le dă evreilor doar trei luni să se încreștineze sau să părăsească țara.

1498 – Savanarola este spânzurat. El fusese un predicator strălucit care încercase să reformeze, cam cu forța, creștinismul în Florența, Italia.

Sub autoritatea familiei „de Medici” Florența devine centrul umanismului renascentist. Brunelleschi, Donatello, Michelangelo, Boticelli și Leonardo da Vinci crează, fiecare, extraordinare opere de artă cu tematică creștină. Pe de altă parte, familia „de Medici” devine suportera unei papalități mai corupte și mai depravate ca oricând.

Nicolas al V-lea pune bazele bibliotecii Vaticanului.

1492 – Călătoria lui Christofor Columb deschide o eră de explorări geografice și de expansiune a creștinismului.

ANUL 1500. La 49 de generații după Hristos, lumea este încreștinată în proporție de 19% (92,6% fiind albi). 21% din populația lumii este evanghelizată. Biblia este tradusă în 34 de limbi. Totalul martirilor din epoca creștină atinge acum 9.200.000, cu o rată anuală de 24.600.

5. Biserica din Sardes

Sardes a fost capitala provinciei Lidia din Asia Mică. Așezată pe un platou muntos, cetatea a devenit bogată prin exploatările aurifere din apele râurilor din apropiere. Acest oraș așezat pe meterezele unei culmi muntoase, căzuse de douq ori în mâinile dușmanilor din cauza lipsei de veghere. Încrezători în poziția lor de necucerit, locuitorii cetății n-au lăsat straja în timpul asediului. Cele două cuceriri au fost făcute de Cirus (549 Î. H), și de Antiohus cel Mare (214 î. H.).

Biserica din Sardes este corespondentul spiritual al Bisericii aflate pe moarte. Numele cetății înseamnă „rămășițe”. Îndemnul la veghere din versetul 2, este o aducere aminte a trecutului.

Din felul în care se prezintă acestei Biserici, înțelegem că Domnul Isus era supărat pe conducerea acesteia. „Șapte Duhuri și șapte stele în mână” reprezintă intenția Lui de a conduce Biserica prin lucrarea Duhului Sfânt. În Sardes, forma luase loc fondului, iar păcatul înlocuise neprihănirea, separând Biserica de Hristos.

Trei categorii de oameni sunt menționați în această adunare:

– cei morți (despărțiți cu totul de Dumnezeu) – cei aflați pe moarte (care fuseseră ai lui Dumnezeu, dar acum se aflau în pericolul înstrăinării) – cei vrednici (care își păstraseră poziția și părtășia în Hristos).

Fiecărei categorii îi este adresat un mesaj aparte. Celor morți li se spune că faptele lor sunt zadarnice. Ei trebuie să-L caute pe Domnul. Celor aflați pe moarte li se spune că trebuie să se întoarcă la o stare pe care o cunoscuseră altădată. Calea recomandată este pocăința și studiul Cuvântului. Celor vrednici le este adresat un cuvânt de prețuire. Dumnezeu „caută mereu oameni” și este mare lucru să fi declarat de El „vrednic”. (Romani 3:10-12; Psalmi 14:2-4; Iov 4:17- 19; Ezechiel 22:30).

Sardes este urmarea firească a procesului de decădere început în Pergam și continuat în Tiatira. Căsătoria cu lumea a dus la intrarea păcatului în Biserică și urmarea firească a păcatului a fost moartea.

Ca simbolism istoric, Sardes este Biserica prefacerilor din timpul Reformației. Printre cei vrednici care și-au păstrat hainele curate îi putem cita pe „frații Moravieni”, pe Ioan Hus și pe Martin Luther. În vremea lor, Biserica a meritat să poarte numele de Biserica „Rămășițelor”. Influența și lucrarea acestor câțiva reformatori a făcut posibilă apariția Bisericii Filadelfia. Ca timp, epoca despre care vorbim este la sfârșitul secolului XVI și începutul secolului XVII. Remarca din versetul 5 „nu-i voi șterge nicidecum numele din Cartea Vieții” poate fi interpretată și ca o aluzie ironică la „excomunicările” pe care „Biserica” le-a pronunțat împotriva reformatorilor.

Evoluția spirituală a Bisericii în etapele succesive Pergam, Tiatira, Sardes, este ilustrată de viața lui Samson. Tovărășia cu lumea, dragostea pentru femeile străine și apoi orbirea și umilirea lui, sunt etape similare cu decadența prin care a trecut Biserica.

SECOLUL XVI.

Se generalizează tipărirea cărților, pavând astfel calea pentru răspândirea ideilor Reformei.

Michelangelo, Albrecht Durer, Rafael și Lucius Cranach produc capodopere cu teme creștine.

1517 – Martin Luther afișează cele 95 de teze pe ușa bisericii din {ittenburg. Conținutul lor va fi răspândit în doar câteva luni în toată Germania și, peste granițe, în mai toată Europa, producând o nemaiîntâlnită efervescență.

Biblia ajunge în mâinile oamenilor de rând prin traducerile făcute de Luther în germană și Tyndale în engleză (1520).

Reforma Protestanților se întinde în toată Europa. Ea este condusă de Zwingli în Elveția, de anabaptiști în Europa centrală și de John Knox în Scoția. Ca să-și îngăduie un divorț și pentru a-și consolida puterea în stat, Henr] al VIII-lea se rupe de biserica Romei și se autoproclamă ca suveran al bisericii anglicane. Lucrarea „Instituții”, împreună cu activitatea autorului ei, John Calvin, produc în orașul elvețian Geneva o reevaluare a teologiei și a bazelor pe care este așezată societatea.

O mișcare de contra-Reformă se ridică în apărarea bisericii catolice și combate ideile teologilor evanghelici. Sinodul de la Trent (1545 – 1563) reafirmă valabilitatea doctrinelor catolice. Ordinul călugărilor „Iezuiți” devine apărătorul credinței catolice și începe să trimeată misionari în toată lumea.

Puternice convingeri produc martiri, atât în rândul catolicilor, cât și în rândul protestanților. Printre cei din urmă, sunt executați Sir Thomas More, William Tyndale și Thomas Cranmer. În Franța sunt persecutați „hugenoții”.

În Anglia, începe mișcarea puritană, dintr-o dorință de a modela viața creștină și biserica după principii mai apropiate de conținutul Bibliei.

ANUL 1600. La 52 de generații după Hristos, lumea este încreștinată în proporție de 18,9% (86% fiind albi). Lumea este evanghelizată în proporție de 23%. Biblia este tradusă în 36 de limbi.

SECOLUL XVII.

Reforma protestantă începută în secolul precedent continuă să influențeze viața religioasă și politică a Europei.

În Anglia, revoluția puritană îl înlătură de la domnie și-l execută pe regele Charles (Carol), încercând să instaureze o confederație (commonwealth) puritană.

În Franța, hughenoții protestanți se răscoală împotriva regelui Ludovic al XIII-lea.

1618 – 1648 – în Europa centrală, războiul de 30 de ani produce o măcelărire reciprocă între protestanții și catolicii care luptă pentru putere.

Anglia stabilește primele colonii în America de Nord. Jamestown – 1607, Pilgrims Land – 1620, Massachusetts Bay Colony – 1630. Multe din ele s-au născut din dorința de a răspândi creștinismul și de a stabili o ordine politică cu o guvernare mai aproape de valorile biblice.

În Anglia este lansată traducerea „|ing James” a Bibliei (1611). Ea va modela limba engleză folosită în următoarele trei sute de ani.

1633 – Galileo este forțat de Inchiziție să „abjure” teoriile științifice ale lui Copernicus. Apar alți oameni de știință care se apucă să studieze temeinic legile după care a făcut Dumnezeu lumea: Johann Kepler, Isaac Newton, Francis Bacon, Robert Boyle.

Apar lucrări de literatură care vor deveni în scurt timp „clasice” în lumea creștină: John Milton, Paradisul Pierdut, (1667), Blaise Pascal, Cugetări, (1670), John Bunian, Călătoria creștinului, (1678).

În arena gândirii apar „iluminiștii” care contestă valoarea creștinismului și încearcă să așeze toată teoria cunoașterii umane pe temelia „rațiunii”: Leibnitz, Hobbes și Descartes.

ANUL 1700. La 56 de generații după Hristos, lumea este încreștinată în proporție de 22,3% (84,1% fiind albi). Lumea este evanghelizată în proporție de 25,2%. Biblia este tradusă în 52 de limbi.

6. Biserica din Filadelfia

„Filadelfia” înseamnă în traducere: „dragoste de frați”. Biserica aceasta din Asia Mica a fost una din cele mai bune adunări creștine. Domnul Isus nu-i găsește nici un fel de acuzare. Felul în care se prezintă Domnul, este deosebit de vedenia din capitolul 1. De data aceasta El se proclamă în atributele Sale. Remarcăm:

1. Centralitatea lui Hristos în Biserica din Filadelfia. Biserica aceasta era o reflexie a Domnului. Ea era sfântă pentru că El era Sfânt. Ea trăia în adevăr pentru că El este Adevărul. Ea era activă pentru că avea în mijlocul ei pe Acela care a avut puterea „să-i deschidă o ușă”. Ea avea autoritate pentru că Hristos îi încredințase această autoritate. (Matei 16:18)

2. Lucrarea lui Hristos prin Biserica din Filadelfia. Hristos este ușa… „Nimeni nu vine la Tatăl decât prin Mine”. (Ioan 14:6) Domnul Isus este acela care crează oportunitățile. (1 Corinteni 16:9; 2 Corinteni 2:12; Coloseni 4:2; Faptele Apostolilor 14:27.) Ușa deschisă din fața Bisericii din Filadelfia a fost o oportunitate de lucru. Ceva din puterea Bisericii primare s-a manifestat în Filadelfia („ai puțină putere”). Recapitulând cuvintele mesajului, putem sintetiza lucrarea acestei Biserici prin: Cunoașterea Cuvântului, mărturie îndrăzneață, prezența puterii și dovedirea răbdării în încercări.

3. Lucrarea lui Hristos pentru Biserica din Filadelfia. Hristos promite o perspectivă imediată: recunoaștere din partea Iudeilor, …o bogată activitate misionară, …izbăvire din Necazul care va lovi lumea, …și o perspectivă veșnică: o cunună pentru biruitori (2 Ioan 8; Coloseni 2:18; 2 Timotei 4:8), …Un stâlp în Templul etern (sublinierea poziției, lucrării și importanței creștinului în veșnicie), …un nume înscris cu o nouă identitate (din Cine se trage, unde locuiește și al cui este). Domnul Isus ne va trece pe Numele Său ca la orice căsătorie. (El este Mirele, iar noi suntem Mireasa).

Simbolic, Filadelfia este Biserica trezirilor spirituale. Dă-ne Doamne cât mai multe Biserici din acestea!

Istoric, Filadelfia este Biserica trezirilor de după Reformație. A fost vremea Bisericii Misionare. Îndrăgostiți de Hristos și liberi de orice formă sau tradiție, credincioșii secolului XVII-XIX și chiar XX au tradus Biblia punând-o în mâna oamenilor. Valul trezirii a fost răspândit de martorii credincioși care nu s-au plecat sub amenințările „bisericii oficiale”, ci s-au răspândit datorită persecuției pe toată fața pământului. În aceste Biserici credincioșii s-au numit încă odată „frați”, au înlăturat clerul și ierarhiile și au instaurat încă odată în adunări „Cultul lui Hristos” – singurul Mântuitor și Mijlocitor dintre Dumnezeu și oameni.

O astfel de stare spirituală nu este ușor de menținut. Dușmani din afară și formaliști din lăuntru o asaltează mereu. Din acest motiv credincioșii trebuie să fie într-o permanentă stare de vigilență: „Păstrează ce ai ca nimeni să nu-ți ia cununa”. O asemenea Biserică este mereu în așteptarea Răpirii, pe care o vede ca pe o izbăvire promisă din fața Necazului care se va abate asupra întregii lumi. Mireasa nu se mai teme de vremea Judecății, ci se pregătește în așteptarea Nunții !!

SECOLUL XVIII.

Voltaire dezvoltă raționalismul „Iluminismului”, atacând creștinismul și așezându-l pe om în centrul universului, ca „măsură a tuturor lucrurilor.” Călcând pe urmele gândirii lui Revoluția Franceză din 1789 răstoarnă ordinea tradițională, decretează sfârșitul valorilor creștine și întronează pentru o scurtă perioadă domnia „zeiței rațiunii.” Rezultatele sunt catastrofale.

În contrast, Anglia și America trăiesc vremuri de „treziri religioase creștine” produse de predicile înflăcărate rostite de câțiva oameni ai lui Dumnezeu de excepție: George {hitefield, frații Wesley și Jonathan Edwards.

În Germania, „pietismul” (de la latinul „pieta”=evlavie) insuflă o nouă viață în luteranism. Un astfel de Luteran, Johan Sebastian Bach, declară că el compune „doar pentru gloria lui Dumnezeu.”

Contele Zinzendorf proclamă Herrnhut ca teritoriu Moravian în Saxonia. De aici vor pleca mai târziu „frații moravieni” în călătoriile lor misionare și vor înființa biserici evanghelice.

Bisericile protestante acceptă pătrunderea muzicii instrumentale în serviciile divine. Christians Hendel, Mendelssohn și Ha]dn compun piese înălțătoare, în timp ce poeți ca Isaac {atts și frații {esle] scriu imnuri destinate să fie cântate în comun de credincioșii din Biserici.

Creștinismul iese de sub tutela „liturgică” a „sacramentalismului” și produce schimbări radicale de comportament și psihologie. Aceste trăiri sunt examinate în lucrări „de specialitate” devenite foarte repede „clasice” în lumea protestantă: „Începutul și progresul religiei în suflet” de Philip Doddridge, „Principii de filosofie și politică morală” de William Paley, „O analiză practică a sistemelor religioase” de William Wilberforce. Pentru cei ce vor să cerceteze amănunțit Biblia, Cruden publică, pe la începutul secolului, cea din „Concordanță” din istorie.

Se răspândește climatul de libertate religioasă. În Statele Unite sunt eliminate „testele religioase” pentru cei ce vor să ocupe poziții în ierarhia politică. În Rusia, țarina Ecaterina cea Mare acordă libertate tuturor religiilor.

Creștinul Daniel Defoe scrie cărți în care „devenirea spirituală” este reprezentată metaforic prin aventuroase călătorii geografice.

Prin înființarea „Societății misionare Baptiste din Londra” intrăm în epoca misiunii creștine moderne. William Carey este trimis în India.

Anul 1.800. La 59 de generații după Hristos, lumea este încreștinată în proporție de 23,1% (86,5% fiind albi). Lumea este evanghelizată în proporție de 27,2%. Biblia este tradusă în 67 de limbi.

SECOLUL XIX.

Secolul XIX este supranumit adesea „secolul protestanților.”

Misionarii protestanți au plecat spre cele patru colțuri ale lumii, răspândind credința creștină și înființând biserici. Aceste lucrări sunt susținute de eforturi coordonate în organizații misionare protestante dintre care amintim: „Societatea pentru răspândirea Bibliei în Anglia și străinătate”, „Societatea pentru răspândirea Bibliei în America”, și „Uniunea Școlilor Duminicale.”

În America apar mișcări religioase deviate din creștinism: Mormonii, Martorii lui Iehova și „Știința creștină.”

Continuă înfruntarea pe arena ideilor. Apar noi filosofii care atacă punctul de vedere creștin despre istorie și viață: evoluționismul lui Darwin, comunismul lui Marx, psihologia lui Freud. „Criticismul înalt” german contestă validitatea și autenticitatea istorică a Bibliei.

În timp ce catolicismul și ortodoxia stagnează, protestantismul avansează vijelios. Predicatori renumiți printr-un extraordinar dar oratoric adună în jurul lor mulțimi impresionante. Charles Finney ințiază adunări de „trezire spirituală” în care convertirile sunt însoțite de „rededicări ale creștinilor.”

Predicatorul Dwight L. Moodw și solistul Ira Sankey țin uriașe adunări publice pe ambele maluri ale Atlanticului. Charles Spurgeon predică în fața unui auditoriu de peste 12.000 de oameni în „Tabernacolul” din Londra.

Filonul trezirilor spirituale creștine produce un torent de imnuri noi, traduse și răspândite în toată lumea.

David Livingstone și alții deschid căi noi pentru răspândirea creștinismului în Africa. Hudson Taylor misionează cu mare succes în China interioară.

Sub presiunea trezirilor religioase protestante, papa Pius al IX-lea condamnă public liberalismul, socialismul și raționalismul care redusese la niște simple dărâmături structurile și instituțiile catolice europene. Din prea mult zel însă, și ca să sublinieze contrastul dogmatic cu „ereticii” protestanți, papa proclamă nașterea imaculată a Mariei. Pentru a răspunde criticismului protestant, primul sinod al Vaticanului proclamă „infailibilitatea papală” (1870).

Anul 1.900. La 62 de generații după Hristos, lumea este încreștinată în proporție de 34,4% (81% fiind albi). Lumea este evanghelizată în proporție de 51,3%. Biblia este tradusă în 537 de limbi (!!).

7. Biserica din Laodicea

Laodicea a fost un oraș important din Asia Mică. Situat la intersecția a trei drumuri comerciale, acest oraș a devenit o metropolă a luxului și a bogăției. Caravanele de negustori au adus înspre cetate nu numai mărfuri din colțurile pământului, ci și obiceiuri diferite. Din acest motiv, în cetate domnea o toleranță generală. Acest climat de libertinism a dus la instaurarea unei atmosfere de relativism în care normele absolute au fost lăsate la o parte.

„Laodicea” înseamnă în traducere: „Voia poporului, dreptatea poporului, voința celor mulți”, nu mult deosebită de „democrația”. Fiecare era liber să trăiască după mintea lui.

Influența societății din Laodicea asupra Bisericii de acolo a fost devastatoare. Relativismul lumesc a născut relativismul religios, iar bunăstarea materială a creat un climat de auto-mulțumire sufletească. Încet, încet, forma a luat loc conținutului. Sub abundența exterioară se ascundea însă goliciunea spirituală și mai ales lipsa unei relații personale cu Domnul Isus. Biserica din Laodicea a murit fără să bage de seamă. Căutând să-i mulțumească pe oameni, Biserica a păstrat tradițiile creștine, dar a lepădat „flacăra Evangheliei” temându-se să nu fie considerată „fanatică”. Biserica a ajuns să fie plasată undeva între lume și creștinismul adevărat.

Remarcați felul în care se prezintă Domnul Isus Bisericii. El este „AMIN” (Adevărul), Martorul credincios și adevărat, începutul zidirii lui Dumnezeu. Toleranța și relativismul sunt confruntate cu etalonul sfințeniei divine. Cine este al lui Dumnezeu, face parte dintr-o zidire nouă, care a început cu Hristos. „Dacă este cineva în Hristos este o făptură nouă”. (2 Corinteni 5:17) Biserica nu trebuie să asculte mai mult de oameni decât de Dumnezeu (Faptele Apostolilor 4:19). „Nu orișicine-Mi zice : „Doamne, Doamne !” va intra în Împărăția cerurilor, ci cel ce face voia Tatălui Meu care este în ceruri” (Matei 7:21).

Biserica din Laodicea fusese sufocată de influența lumii. Neghina înăbușise grâul (Matei 13:36-43), Laodicea avea cunoștință, avea leac medical pentru boli de ochi (alifia făcută acolo era vestită în toata lumea), dar era oarba în ce privește cunoașterea de sine. Părerea Domnului Isus despre această Biserică era total diferită de ce credeau Laodicienii despre ei înșiși. Lăudăroșenia celor din Biserică era revoltătoare. Domnul Isus nu mai are ce face cu o astfel de adunare. El este hotărât să o „verse” din gura Lui.

Laodicea este Biserica fără Hristos. „Iată Eu stau la ușa și bat”. Hristos este afară. El nu mai este acceptat în Biserica de tip „Laodicea”. Singura speranță este mântuirea prin acceptarea personală a lui Hristos. („Dacă deschide cineva ”) Biserica nu-L mai primește, dar El bate la inima fiecăruia în parte. Pentru cel ce-I deschide, există belșug de binecuvântări. Oare câtă taină de frumusețe se găsește în promisiunea aceasta: „Voi cina cu El, și El cu Mine”? Cina a fost la evrei „masa părtășiei”. Începând cu ea se intra în odihna de seară. Remarcați însă ordinea cuvintelor din această promisiune. Dumnezeu participă la cina celui ce-L primește, dar și cel ce-L primește este oaspetele lui Hristos. „Eu cu el, dar și el cu Mine !”

Este interesant că Biserica din Laodicea nu a ajuns în această stare rea fiind atacată din afară. Nicăieri nu ni se spune că ea ar fi avut ceva de suferit. Lipsa prigoanei însă nu i-a fost de bun augur. Hristos o îndeamnă să cumpere de la El „aur curățit prin foc”. Creștinii din Laodicea n-au vrut să fie considerați „fanatici” și au „lăsat-o mai moale”. Lipsa lor de evlavie le-a adus acceptarea lumii, dar au fost lepădați de Hristos. Pavel le spune celor din timpul lui: „De altfel, toți cei ce voiesc să trăiască cu evlavie în Hristos Isus vor fi prigoniți” (2 Timotei 3:12). Lipsa de împotrivire din partea lumii este un semn că Biserica nu mai este considerată un pericol de către Satana. O Biserică în care nu se văd atacurile celui rău și care nu este batjocorită și prigonită de lume, trebuie să se întrebe cu toată seriozitatea: „Ce se întâmplă?” Aurul pe care-L dorește Hristos pentru Biserica Sa este „aur curățit prin foc”.

Istoric, Biserica din Laodicea, este Biserica modernă. La începutul secolului XX, creștinismul a intrat într-o nouă fază. Teologia liberală s-a năpustit asupra Bibliei și a declarat-o un produs al istoriei, un rezultat al minții omenești în procesul de înțelegere progresivă a realității. Minunile au fost schimbate în evenimente înțelese greșit și înregistrate deformat, Hristos a fost dezbrăcat de dumnezeirea Sa, iar cerul și iadul s-au transformat în „concepte extreme” de trăire, inventate pentru a-i motiva pe oameni înspre o anumită trăire care să asigure bunăstarea tuturor. Societatea de astăzi a fost ridicată deasupra acestui nivel „medieval”. Biserica nu mai pune accent pe Biblie, ci pe filozofie, psihologie, sociologie și pedagogie. Predicile au devenit prelegeri, sfințenia a fost înlocuită cu spectacolul. iar disciplina bisericească a fost eliminată. Într-un climat de toleranță, Hristos a fost izgonit din Biserică.

SECOLUL XX.

Acest secol fost supranumit: „secolul ideologiilor”. Secolul acesta este prea aproape pentru a-l putea privi din perspectiva istoriei. Deocamdată ne mărginim să observăm că „lao-dicea” este sinonimă cu „demos-crația”, iar secolul acesta a marcat abandonarea monarhiilor cu drept divin în favoarea idealului filosofilor greci de „democrație”. Acesta este cuvântul de ordine în societate și, din păcate, … în biserici. „Vox populi” este însă doar arareori „vox dei” (vocea poporului este doar arareori vocea lui Dumnezeu).

„Sunt bogat, m-am îmbogățit și nu duc lipsă de nimic”, s-ar putea prea bine să fie proclamarea obraznică a unei Bisericii îmbelșugate material și libere ca formă de manifestare, dar putredă, oarbă și bolnavă în realitatea ei spirituală.

Cantitatea nu este sinonimă cu calitatea și aceasta nu poate scăpa „Celui ce este Amin, Martorul credincios și adevărat, începutul zidirii lui Dumnezeu”. La examinarea tribunalului divin, mărturia lui Isus Hristos despre această Biserică nu este favorabilă.

1906 – Trezirea din strada Azusa marchează începutul mișcării pentecostale.

1906 – Schweitzer publică Quest for Historical Jesus propunând mijloace istorice, nu religioase, pentru aflarea adevăratei biografii a lui Isus din Nazaret.

1914 – Începutul primului război mondial spulberă credința în bunătatea înăscută a omului.

1934 – Ia ființă organizația {]cliffe Bible Translators, cu scopul traducerii Biliei în toate limbile pământului.

1939 – Începe al doilea război mondial. Mitologia nordică propagată de Hitler duce la un război al raselor.

1941 – Bultmann cere demitologizarea Noului Testament.

1942 – Formarea Asociației Naționale a Evanghelicilor din USA

1948 – Formarea Consiliului Mondial al Bisericilor

1950 – Un val de mari treziri spirituale în Africa și America Latină. Pierderi mari ale Bisericii Catolice în favoarea Bisericilor Evanghelice (pentecostali și baptiști).

1962 – Al doilea Conciliu de la Vatican produce cea mai  mare modificare de atitudini și menifestare în catolicism. Biblia și Liturghia în limbile nationale, o mai mare implicare a laicilor in traburile Bisericii, liber acces la Biblie, inbunatatirea relatiei cu evreii, cu celelalte denominații creștine și cu lumea în general. Nu este o exagerare să spunem că Biserica Catolică s-a schimbat mai mult în după 1962 decât în cei două sute de ani dinainte.

1985 – Mihail Gorbacev declanșează perestroica, urmată de căderea comunismului în țările Europei de Est.

1990-2000 – Pătrunderea evanghelicilor în țările Europei de Est este întâmpinată cu scepticism și suspiciune dincolo de limitele deja existente. După renunțarea la comunismul rusesc ateu impus, populația acestor țări preferă întoarcerea la identitatea Bisericilor tradiționale istorice. Liberalizarea politicii de emigrare și liberă circulație face ca o masă mare de creștini din Europa de Est să se stabilească în țările Europei Occidentale.

1992 – 7 Februarie. Compunerea Tratului de la Maastricht privitor la Uniunea Europeană, pus apoi în aplicare începând ci 1 Noiembrie, 1993

1999 – Finalul de secol este marcat de generalizarea Postmodernismului. Termenul a fost folosit în că din 1914-1917 de alții, termenul este împământenit în 1939 de Arnold J. Toynbee (“Our own Post-Modern Age has been inaugurated by the general war of 1914-1918). Nimic nu mai e clar pentru nimeni. Postmodernismul este o completă reevaluare a întregului sistem occidental de valori (arhitectură, moralitate, religie, structuri sociale, credințe populare) care caracterizează trecerea populației planetei de la etapa industrială la cea serviciilor. Foarte pițini oameni produc foarte mult, iar restul sunt implicați în mijloacele de distribuire și consum. Postmodernismul a provocat un climat general de neîncredere, contestare și individualism foarte puternic.

Laodicea: O biserică plină de toate, dar care nu mai are loc pentru Dumnezeu. El stă afară, la ușă, și bate … O biserică de miopi spirituali care nu mai văd supranaturalul nici în Scriptură, nici în experiența creștină. O Biserică în care aurul credinței este amestecat cu zzgura tuturor necurățiilor. O Biserică cu crez, dar fără caracter și comportament creștin, o sare care și-a pierdut gustul și a ajuns să fie călcată în picioare de oameni. O Biserica în strigentă nevoie de hainele albe ale neprihănirii, ca să nu i se mai vadă rușinea goliciunii ei.

(Articol din seria „Biblia profetică“)

„Dacă există o civilizație superioară care ne-a plasat pe planeta aceasta, ea ne supraveghează și poate să intre în contact cu voi. Responsabilitatea noastră este să-i arătăm că ne dezvoltăm conform cu așteptările ei și că suntem dornici să intrăm în dialog cu ea.” Acestea sunt concluziile celor care caută să intre în legătură cu civilizațiile extraterestre, ultima lor șansă de a ne explica existența noastră pe acest pământ. Anual, omenirea cheltuiește miliarde de dolari pentru a construi observatoare astronomice, stații de ascultare și rachete spațiale care să arate că dorim „să luăm legătura cu cei de departe”.

Ironia situației este că „civilizația superioară” ne-a vorbit deja de multe ori, ne-a vizitat și încă ne vizitează. Creatorul nostru este cu ochii pe noi și ne urmărește de aproape evoluția.

Înainte ca etrnitatea să înceapă să numere timpul planetar în cadența secundelor și mai înainte ca noi să începem să ne măsurăm suferințele în cadența lacrimilor, Dumnezeul etern a făcut un plan desăvârșit pentru tot ceea ce avea să urmeze.

Nu trebuie să ne suim noi în cer, pentru că El a venit la noi. Nu trebuie să privim departe  pentru că El a trăit printre noi. Nu trebuie să construim radare uriașe și stații de ascultare electronice pentru a asculta mesaje codificate în limbaje stranii, pentru că avem aici, cu noi, o carte scrisă și tradusă de El pentru înțelegerea noastră: Biblia. Tragedia stă în faptul că ignorăm sistematic un Dumnezeu care vrea să intre în legătură cu noi, preferând orgolios să umblăm „după cai verzi pe pereți” (sau, dacă vreți, după „omuleți verzi”).

„După ce a vorbit în vechime părinților noștri prin prooroci, în multe rânduri și în multe chipuri, Dumnezeu, la sfârșitul acestor zile, ne-a vorbit prin Fiul, pe care L-a pus moștenitor al tuturor lucrurilor, și prin care a făcut și veacurile.

El, care este oglindirea slavei Lui și întipărirea Ființei Lui, și care ține toate lucrurile cu Cuvântul puterii Lui, a făcut curățirea păcatelor și a șezut la dreapta Măririi în locurile prea înalte”(Evrei 1:1-3).

Formularea planului profetic

Parte din comunicările lui Dumnezeu cu oamenii au fost culese de-a lungul secolelor și așezate într-o colecție (Bibliorum) de cărți care se bucură de un caracter unic: sunt inspirate de Creatorul nostru (2 Tim. 3:15-17). Biblia conține consemnarea  planului profetic, alcătuit de Dumnezeu, este descoperirea voii lui Dumnezeu pentru lumea actuală. În esență, planul profetic este exprimat în aceste cuvinte ale apostolului Pavel:

„În El avem răscumpărarea, prin sângele Lui, iertarea păcatelor, după bogățiile harului Său,  pe care l-a răspândit din belșug peste noi, prin orice fel de înțelepciune și de pricepere;  căci a binevoit să ne descopere taina voiei Sale, după planul pe care-l alcătuise în Sine Însuși, ca să-l aducă la îndeplinire la împlinirea vremurilor,  spre a-Și uni iarăși într-unul în Hristos, toate lucrurile: cele din ceruri și cele de pe pământ” (Efes. 1:7-10).

Realitatea problemei

Fără a ne da toate amănuntele, planul profetic începe de la realitatea „problemei” care există în universul lui Dumnezeu, schizma între lumea lui desăvârșită și domeniul căderii produse de păcat. Biblia ne sugerează că în lumea lui Dumnezeu a apărut păcatul prin atitudinea și activitatea lui Lucifer. Mișcarea inițiată de el împotriva suveranității lui Dumnezeu a contaminat, se pare, a treia parte din mulțimea îngerilor (Apoc. 12:4). Textele care ne vorbesc despre aceasta sunt voalate și aparent incomplete. Dumnezeu nu ne spune deocamdată decât ce trebuie să știm în starea în care ne aflăm. Apostolul Pavel ne spune că nu cunoaștem decât parțial, dar suficient pentru ceea ce trebuie să facem acum:

„Căci cunoaștem în parte, și proorocim în parte;  dar când va veni ce este desăvârșit, acest „în parte” se va sfârși. Când eram copil, vorbeam ca un copil, simțeam ca un copil, gândeam ca un copil; când m-am făcut om mare, am lepădat ce era copilăresc. Acum, vedem ca într-o oglindă în chip întunecos; dar atunci, vom vedea față în față. Acum, cunosc în parte; dar atunci, voi cunoaște deplin, așa cum am fost și eu cunoscut pe deplin” (1 Cor. 13:9-12).

Omul a fost creat de Dumnezeu în interiorul acestui conflict angelic, ca material didactic, cu scopul de a servi drept ilustrație a dreptății divine. În loc să lase ca păcătoasa contaminare să cuprindă toată creația, Dumnezeu a hotărât să facă o creatură nouă, omul, și să-l plaseze între El și Satan. Înfruntarea dintre cei doi avea să se desfășoare astfel pe planeta pământ, iar demonstrația divină va dovedi că principiile oferite de Satan nu pot susține bunăstarea și nu pot da fericire creaturilor.

Nu putea Dumnezeu să-l ferească pe Adam de apropierea dușmanului? Firește că da. N-ar fi putut Dumnezeu să-i facă pe oameni după ce-și rezolva problema cosmică creată de Satan sau să-l plaseze într-un loc în care acesta să nu poată ajunge la el ? Bineînțeles că da. Singura explicație posibilă a realității din cartea Genezei este că Dumnezeu a vrut ca omul să fie parte din rezolvarea problemelor lui Dumnezeu, chiar agentul prin care El va veni pe pământ și va zdrobi „capul șarpelui”. Întreaga evoluție a înfruntării dintre Dumnezeu și Satan, precum și soluția lui finală a fost anticipată de Dumnezeu. Mielul a fost jertfit înainte de întemeierea lumii (1 Petru 1:18-21; Apoc. 13:8).

Creat și plasat de Dumnezeu în interiorul conflictului angelic, omul a avut și a ales posibilitatea să asculte în Eden sau de Dumnezeu sau de Lucifer. Prima scenă a înfruntării dintre Dumnezeu și Satan s-a desfășurat în grădina Edenului. Dumnezeu i-a plasat pe primii oameni acolo și le-a făcut cunoscută voia Sa. Apoi, Dumnezeu a făcut un pas înapoi, dându-i posibilitatea lui Satan să le propună primilor oameni alternativa lui.

Adam și Eva au ales să nu-L creadă pe Dumnezeu și să creadă minciuna oferită de șarpele luciferic. Prin această complicitate, lumea oamenilor a intrat sub sfera de autoritate a lui Lucifer, care a avut astfel posibilitatea să realizeze aici, la scară mică, ceea ce ar fi realizat în universul angelic, dacă Dumnezeu l-ar fi lăsat să o facă.

Ascultarea de Lucifer nu i-a adus însă omului nici împlinire și nici fericire. Trăim într-o lume „bolnavă”. Biblia spune că toată lumea „zace în cel rău” (1 Ioan 5:19). Stricăciunea și nefericirea lumii este demonstrația necesară că „mincinosul”, „ucigașul” și „dușmanul sufletelor” nu poate să ofere o alternativă viabilă fericită la suveranitatea și providența divină. Starea jalnică a lumii de azi nu este „vina” lui Dumnezeu, ci dovada incontestabilă că El are dreptate în controversa stărnită de Lucifer.

Răspândirea problemei

Contaminarea luciferică a dus păcatul în sferele cerești. Activitatea lui nu se reduce doar la ceea ce se întâmplă acum pe pământ. Planul profetic revelat în Biblie face aluzii clare asupra pângăririi care s-a produs în sferele cerului. Lucrarea ispășitoare a lui Hristos a avut implicații mult mai vaste decât umanitatea:

„Dar, deoarece chipurile lucrurilor care sunt în ceruri, au trebuit curățite în felul acesta, trebuia ca înseși lucrurile cerești să fie curățite cu jertfe mai bune decât acestea” (Evrei 9:23).

Cartea lui Iov ne spune că Satan avea acces în cer și că el se plimba liber pe planeta noastră:

„Fiii lui Dumnezeu au venit într-o zi de s-au înfățișat înaintea Domnului. Și a venit și Satana în mijlocul lor. Domnul a zis Satanei: „De unde vii?” Și Satana a răspuns Domnului: „De la cutreerarea pământului și de la plimbarea pe care am făcut-o pe el” (Iov 1:6-7; 2:1-2).

Obrăznicia acestei creaturi căzute, pornită deliberat să-L contrazică pe Dumnezeu și dispusă oricând să-i facă pe oameni să sufere sunt descrise foarte clar în această carte. Nădejdea ieșirii de sub autoritatea Satanei este și ea prezentă în cartea lui Iov. Din adâncul durerii lui, patriarhul strigă:

„Dar știu că Răscumpărătorul meu este viu, și că se va ridica la urmă pe pământ. Chiar dacă mi se va nimici pielea, și chiar dacă nu voi mai avea carne, voi vedea totuși pe Dumnezeu. Îl voi vedea și-mi va fi binevoitor; ochii mei Îl vor vedea, și nu ai altuia. Sufletul meu tânjește de dorul acesta înăuntrul meu”(Iov 19:25-27).

Rezolvarea problemei

În înțelepciunea Sa, Dumnezeu a ales să ofere oamenilor nefericiți o nouă ocazie să aleagă prin trimiterea lui Hristos în lume. El nu numai că a ispășit vinovăția noastră, dar ni L-a și arătat pe Tatăl și a ilustrat printre noi caracterul dumnezeirii. Ori de câte ori un păcătos se întoarce cu pocăință din lume la Dumnezeu prin credința în Isus Hristos, îngerii din cer saltă și strigă de bucurie. Entuziasmul lor nu este doar dovada simpatiei pentru oameni, ci mai ales, bucuria că „Dumnezeu a avut dreptate” în conflictul angelic. Îngerii nu ne aplaudă pe noi, ci Îl aplaudă pe Dumnezeu!

Același lucru îl fac și psalmii și cântările de laudă din Biblie. Sunt expresii ale bucuriei celor care s-au întors din stricăciunea lumii la „legea lui Dumnezeu”, în care-și găsesc acum bucuria și desfătarea (Psalm 119).

Acesta este contextul în care trebuie înțeles și destinul de „împărăție mărturie” al urmășilor lui Avraam, cei din poporul credinței. Dumnezeu i-a așezat ca avanposturi ale împărăției cerurilor, care marchează posibilitatea întoarcerii în lumea binecuvântărilor rezultate din ascultarea de Dumnezeu. Chiar dacă Israelul nu și-a îndeplinit decamdată decât parțial acest destin, în perioada de aur a regatului sub David și Solomon, Biblia ne spune că va veni și vremea împlinirii depline:

„Așa vorbește Domnul oștirilor: „În zilele acelea, zece oameni din toate limbile neamurilor vor apuca pe un Iudeu de poala hainei, și-i vor zice: …Vrem să mergem cu voi; căci am auzit că Dumnezeu este cu voi!” (Zecharia 8:23 ).

Răscumpărătorul

Instrumentul împlinirii acestui plan de recuperare a celor pierduți prin iertare și reintegrare în familia divină a creaturilor este Isus Hristos, Fiu lui Dumnezeu. Prin ceea ce a făcut la Cruce, El a devenit „ușa”sau „portalul” prin care cineva poate trece din sfera lumii în sfera împărăției lui Dumnezeu (Ioan 10:9). Cel ce se întoarce la Dumnezeu prin Hristos este „născut din nou”, sau „născut de sus”, ca să poată face parte dintr-o creație nouă (2 Cor. 5:17).

La prima creație, Dumnezeu a lucrat prin Cuvântul vorbit („să fie!”). La creația nouă, Dumnezeu a lucrat prin Hristos – Cuvântul (Ioan 1:1-23). Prima creație a fost neprihănită. Pentru cea de a doua creație, Dumnezeu a trebuit să verse sângele lui Hristos, pentru ca să o curățească (1 Petru 1:18).

Pentru a înțelege mai bine această trecere este bine să comparăm istoria primei creații cu istoria celei de a doua, pe cea veche cu cea nouă, spre a arăta legătura celei din urmă cu „trupul lui Hristos.”

Prima creație a început prin crearea cerurilor și a pământului. Ele împreună (cerurile și pământul) au constituit parțial marea și întinsa bază (scena) pe care s-au desfășurat evenimentele ulterioare. Prin crearea lui Adam și a Evei, Dumnezeu a încheiat prima creație. Textul Bibliei ne spune că, după ce a terminat de lucrat „Dumnezeu S-a odihnit de toată lucrarea Sa” (Gen. 2:3).

Cea de a doua creație nu începe cu ceruri noi și cu un pământ nou. Acestea nu mai constituie baza pentru următoarele evenimente ale creației. Mai bine zis, creația nouă începe în ordinea inversă. Ea începe cu Omul Isus Hristos (1 Tim. 2:5). Acesta este al doilea Adam, Omul din cer (1 Cor. 15:45,47). El este „piatra din capul unghiului” aleasă pentru creația cea nouă (Isa. 28:16; 1 Petru 2:7). Din El se naște și crește noua creație.

Pentru început se spune: „ … dacă este cineva în Hristos, este o făptură nouă” (2 Cor. 5:17). Orice om care “i aparține lui Hristos, devine o creație („zidire” – ctisis) nouă. Aceasta își găsește prima ei formă în „trupul spiritual al lui Hristos”, în Biserica oamenilor înnoiți (Efes. 2:15). Apoi, ea se extinde în toată natura înconjurătoare, care așteaptă cu o dorință înfocată descoperirea fiilor lui Dumnezeu (Rom. 8:19-22). Această creație se va încheia prin realizarea unui cer nou și a unui pământ nou. După aceea, Dumnezeu se va odihni iarăși, dar de data aceasta „împreună cu oamenii”.

În desenul următor vedem cele două triunghiuri așezate unul peste celălalt. Baza triunghiului de jos reprezintă întinderea primei creații. Baza triunghiului de sus reprezintă cerul și pământul nou din noua creație. Punctul central și de contact al celor două triunghiuri este Hristos, întrupat în chipul celui dintâi Adam. Imaginea ne prezintă o dezvoltare diametral opusă și confluentă a celor două creații, veche și nouă, care se întâlnesc „în Hristos.” Cea veche culminează prin crearea lui Adam, cea nouă începe cu Hristos, ultimul Adam. La formarea creației noi, „trupul lui Hristos” va fi Organismul ceresc-pământesc, care, respins de  creația veche, o va zgudui din temelii și va deveni „unealta” oricărei înnoiri, conform lui Apoc. 2:15: „Iată că Eu fac toate lucrurile noi!”

.

.

În Vechiul Testament, mărturia lui Dumnezeu prin poporul evreu a fost oferta alternativei divine la ceea ce a dat Lucifer Neamurilor. Prin Legea și rânduielile date poporului Israel, Dumnezeu menținea înaintea ochilor lumii existența unui standard diferit de cel inspirat de influența lui Lucifer asupra oamenilor.

În Israelul de după Răpirea Bisericii, domnia lui Hristos la Ierusalim și de acolo asupra lumii întregi va demonstra superioritatea indiscutabilă a principiilor divine în relațiile dintre creaturile Sale.

În Noul Testament, un aspect al planului profetic pe care nu-l cunoscuseră evreii din veacurile trecute a fost că, în Biserică, Neamurile moștenesc împreună cu evreii aceleași binecuvântări în Hristos. Această a fost „isprăvnicia” încredințată lui Pavel, apostolul Neamurilor:

„Dacă cel puțin ați auzit de isprăvnicia harului lui Dumnezeu, care mi-a fost dată față de voi. Prin descoperire dumnezeiască am luat cunoștință de taina aceasta, despre care vă scrisei în puține cuvinte. Citindu-le, vă puteți închipui priceperea pe care o am eu despre taina lui Hristos, care n-a fost făcută cunoscut fiilor oamenilor în celelalte veacuri, în felul cum a fost descoperită acum sfinților apostoli și prooroci ai lui Hristos, prin Duhul. Că adică Neamurile sunt împreună moștenitoare cu noi, alcătuiesc un singur trup cu noi și iau parte cu noi la aceeași făgăduință în Hristos Isus, prin Evanghelia aceea, al cărei slujitor am fost făcut eu, după darul harului lui Dumnezeu, dat mie prin lucrarea puterii Lui.

Da, mie, care sunt cel mai neînsemnat dintre toți sfinții, mi-a fost dat harul acesta să vestesc Neamurilor bogățiile nepătrunse ale lui Hristos, și să pun în lumină înaintea tuturor care este isprăvnicia acestei taine, ascunse din veacuri în Dumnezeu, care a făcut toate lucrurile; pentru ca domniile și stăpânirile din locurile cerești să cunoască azi, prin Biserică, înțelepciunea nespus de felurită a lui Dumnezeu, după planul veșnic pe care l-a făcut în Hristos Isus, Domnul nostru” (Efes. 3:4-7)

Revelația rezolvării

Istoria lumii este o carte cu finalul cunoscut. Viitorul, pregătit deja de Dumnezeu, nu este opțional, ci obligatoriu. Nu ne rămâne decât să decidem locul în care ni-l vom petrece. Revelația Bibliei cuprinde suficiente informații ca să ne convingă despre biruința lui Dumnezeu prin Hristos și despre lucrurile pregătite de Dumnezeu prin El. O mare parte a pasajelor profetice și mai ales cartea Apocalipsei ne descriu pe larg aceste lucruri. Una din cele mai frumoase explicații ale planului profetic ne spune că hotărârile pentru rezolvarea crizei umanității au fost luate în sferele înalte ale cerului, „înainte de întemeierea lumii”, în contextul conflictului angelic:

„Binecuvântat să fie Dumnezeu, Tatăl Domnului nostru Isus Hristos, care ne-a binecuvântat cu tot felul de binecuvântări duhovnicești, în locurile cerești, în Hristos. În El, Dumnezeu ne-a ales înainte de întemeierea lumii, ca să fim sfinți și fără prihană înaintea Lui, după ce, în dragostea Lui, ne-a rânduit mai dinainte să fim înfiați prin Isus Hristos, după buna plăcere a voiei Sale, spre lauda slavei harului Său, pe care ni l-a dat în Prea Iubitul Lui” (Efes. 1:3-6).

Anticiparea rezolvării marelui conflict angelic este bazată pe cunoașterea Scripturilor. Exsită în evanghelia lui Luca un pasaj multistratificat în care „scoaterea de draci” din prezenta creație este proclamată ca împlinire a marii biruințe asupra lui Satan în sferele cerului:

„Cei șaptezeci s-au întors plini de bucurie și au zis: „Doamne, chiar și dracii ne sunt supuși în Numele Tău.”

Isus le-a zis: „Am văzut pe Satana căzănd ca un fulger din cer.”  … În ceasul acela, Isus S-a bucurat în Duhul Sfânt și a zis: „Tată, Doamne al cerului și al pământului, Te laud pentru că ai ascuns aceste lucruri de cei înțelepți și pricepuți și le-ai descoperit pruncilor. Da, Tată, fiindcă așa ai găsit cu cale Tu”(Luca 10:17-21).

Orizontul cel mai îndepărtat al istoriei, puctul cel mai avansat în viitor din toate profețiile Scripturii este tocmai împlinirea deplină a planului profetic, înlăturarea schizmei create de păcat în lumea creaturilor lui Dumnezeu. Textul nu se găsește în Apocalipsa, cum ne-am fi așteptat, ci într-una din scrisorile adresate de apostolul Pavel credincioșilor din Corint:

„Și când toate lucrurile Îi vor fi supuse, atunci chiar și Fiul Se va supune Celui ce I-a supus toate lucrurile, pentru ca Dumnezeu să fie totul în toți” (1 Cor. 15:28).

Responsabilitatea cititorului

Bibla nu este doar o carte de informații, ci un apel la responsabilitate. Revelația este comunicarea binevoitoare și nemeritată pe care Dumnezeu ne-o trimite pentru ca să ne dovedească existența Lui și ca să ne arate posibilitatea salvării din existența tragică în care ne-au băgat protopărinții noștri, Adam și Eva.

Reacția normală în fața revelației planului profetic din Biblie ar trebui să fie bucuria și ascultarea.

„Doamne, Tu ești Dumnezeul meu, pe Tine Te voi înălța! Laud Numele Tău, căci ai făcut lucruri minunate, planurile Tale făcute mai dinainte s-au împlinit cu credincioșie” (Isaia 25:1).

Realitatea planului profetic este o dovadă care ne provoacă să credem că Dumnezeu este singurul viu și adevărat în galeria pluralităților de religii din lume:

„Apărați-vă pricina, zice Domnul, arătați-vă dovezile cele mai tari”, zice Împăratul lui Iacov. „Să le arate, și să ne spună ce are să se întâmple, care sunt proorociile pe care le-ați făcut vreodată? Spuneți, ca să luăm seama la ele și să le vedem împlinirea; sau, vestiți-ne viitorul. Spuneți-ne ce se va întâmpla mai târziu, ca să știm că sunteți dumnezei, faceți măcar ceva bun sau rău, ca să vedem și să privim cu toții”(Isaia 41:21-23).

„Așa vorbește Domnul, Împăratul lui Israel și Răscumpărătorul lui, Domnul oștirilor: „Eu sunt Cel dintâi și Cel de pe urmă, și afară de Mine, nu este alt Dumnezeu. Cine a făcut proorocii ca Mine (să spună și să-Mi dovedească), de când am făcut pe oameni din vremurile străvechi? Să vestească viitorul și ce are să se întâmple!” (Isaia 44:6-7).

„Spuneți-le, și aduceți-i încoace ca să se sfătuiască unii cu alții! Cine a proorocit aceste lucruri de la început, și le-a vestit de mult? Oare nu Eu, Domnul? Nu este alt Dumnezeu decât Mine, Eu sunt singurul Dumnezeu drept și mântuitor, alt Dumnezeu afară de Mine nu este. Întoarceți-vă la Mine, și veți fi mântuiți toți cei ce sunteți la marginile pământului! Căci Eu sunt Dumnezeu și nu altul.

Pe Mine Însumi Mă jur, adevărul iese din gura Mea și cuvântul Meu nu va fi luat înapoi: orice genunchi se va pleca înaintea Mea, orice limbă va jura pe Mine „Numai în Domnul”, Mi se va zice, „locuiește dreptatea și puterea; la El vor veni, și vor fi înfruntați toți cei ce erau mâniați împotriva Lui. În Domnul vor fi făcuți neprihăniți și proslăviți toți urmașii lui Israel” (Isaia 45:21-25).

Împlinirile planului profetic sunt dovezi ale implicării lui Dumnezeu în istoria lumii. El este nu numai transcendent, ci și imanent în tot ceea ce se întâmplă în jurul nostru:

„De multă vreme am făcut cele dintâi proorocii, din gura Mea au ieșit, și Eu le-am vestit: deodată am lucrat, și s-au împlinit” (Isaia 48:3).

Cât de oarbă și de încăpățânată trebuie să fie refuzarea planului descoperit nouă de Dumnezeu în Biblie. Și cât de vinovată …

Preluăm aici un capitol din cartea ,,Ezechiel“ de Eric Scott, curs predat de Eric Scott, la Şcoala Biblică A.M.C. “Golgota”, din Tălmaciu în Ianuarie 2000. Traducerea și adaptarea îi aparțin lui Tim Dubhy. Am primit-o prin E_Mail. Iată cum se prezintă acest om în prefața cărții pe care a scris-o:

,,Eu nu sunt un teolog. De fapt, toată viaţa eu am lucrat pentru o companie de asigurări. Nu am fost niciodată la o Şcoală Biblică. Eu am fost mântuit în 1946 la o evanghelizare a lui Billy Graham. Atunci, împreună cu cei care s-au predat Domnului, am fost dus într-o încăpere pentru a fi consiliat. Billy Graham a venit, a dat mâna cu noi şi a spus: “Vreau să citiţi Evanghelia după Ioan de cinci ori! După aceea puteţi citi restul Scripturii.” M-am gândit că ar fi bine să fac ceea ce a spus Billy Graham şi am citit Evanghelia după Ioan de cinci ori. Atunci Dumnezeu a pus în inima mea o dragoste minunată pentru Scriptură; şi de atunci încoace tot studiez Cuvântul lui Dumnezeu.

Unii dintre voi poate spuneţi: “Nici eu nu sunt teolog; şi nici nu sunt prea inteligent.” …  Atunci când ajungem la studierea Cuvântului lui Dumnezeu, inteligenţa nu mai contează. Ceea ce contează este relaţia cu Domnul Isus şi dependenţa de Duhul Sfânt.“

Trebuie să recunosc realitatea! Cartea este o încrengătură stufoasă și cere multă răbdare pentru a o parcurge. Totuși, conținutul este prezentat coerent și-l va răsplăti din plin pe acela care va avea răbdare să-l parcurgă. N-o citiți dintr-o dată. Luați-vă timp s-o parcurgeți pe îndelete, făcând-o, de exemplu, parte din timpul vostru zilnic de meditație și rugăciune.

Înainte de a vorbi despre ,,legămintele din Biblie“, Eric pleacă de la ,,filosofia istoriei“, prin contextul planului lui Dumnezeu cu lumea, coboară apoi la intențiile lui Dumnezeu în lucrarea de răscumpărare și numai după aceea ia pe rând legămintele, prezentându-le ca trepte integrante de revelație a intențiilor divine. Lectură plăcută și, mai ales, folositoare !

(Dacă știți de probleme cu copyright-ul privind această lucrare, vă rog să-mi comunicați și o voi scoate imediat din circuitul domeniului public).

INTRODUCERE

Dumnezeu ne-a lăsat această carte extraordinară ca să ne dea nişte informaţii incredibile, informaţii cu privire la programul Său cu planeta Pământ, cu privire la ceea ce El vrea să facă cu planeta Pământ. Ne vom facem ceva timp pentru a studia ceea ce teologii numesc …

“Filozofia istoriei” [Filozofia biblică a istoriei]

Trebuie să ştiţi că sunt trei întrebări majore pe care oamenii le pun:

1. “De unde venim noi ?”
2. “De ce ne aflăm noi aici ?”
3. “Unde mergem noi ?”

Pentru a răspunde la aceste trei întrebări este nevoie de o “filozofie a vieţii sau a istoriei”. Biblia răspunde la aceste trei întrebări şi revelaţia biblică este de fapt acea “filozofie biblică a istoriei”. Cu alte cuvinte, Biblia ne spune de unde venim, de ce ne aflăm aici şi încotro mergem noi, care este ţinta noastră.

Un mare învăţător al Bibliei, dr. Showers, spune că, “pentru a înţelege istoria Bibliei, este nevoie de şase elemente”. Haideţi să vedem care sunt cele şase elemente!

1. Filozofia biblică a istoriei trebuie să conţină un scop final

Cu alte cuvinte, trebuie să înţelegem că toată istoria are un scop (o ţintă). Toată istoria se îndreaptă într-o anumită direcţie. Biblia ne spune care este ţinta finală – aducerea Împărăţiei Sale.

2. Pentru a înţelege ce ne prezintă Biblia, trebuie să înţelegem că în Biblie există anumite distincţii.

Domnul Isus a prezentat două Evanghelii distincte:

• în primul rând, Domnul Isus a propovăduit Evanghelia Împărăţiei. Matei 10:7 spune că ucenicii şi Domnul Isus propovăduiau Evanghelia Împărăţiei. Era o Evanghelie, era o veste bună.
• În al doilea rând, Pavel vorbeşte despre cealaltă Evanghelie, Evanghelia Harului (1Corinteni 15:1-5)

Matei 16:21-22 – Înainte de a citi aceste versete aş vrea să vă reamintesc că ucenicii predicaseră Evanghelia Împărăţiei timp de aproape trei ani; şi acum, Domnul Isus le dezvăluie faptul că El trebuia să meargă la cruce [deci propovăduia Evanghelia Harului]. Uitaţi-vă la reacţia lor, în Matei 16:22!

Când eu am citit prima dată versetele acestea din Matei 16, am fost puţin şocat. M-am gândit şi m-am întrebat: “Ce au predicat ucenicii aproape trei ani?” Şi am realizat că timp de aproape trei ani ei au propovăduit Evanghelia Împărăţiei. Iar acum, Domnul Isus le propovăduia Evanghelia Harului. Deci, trebuie să înţelegem că în Biblie există astfel de distincţii.

Domnul Isus a dat ucenicilor două încredinţări [sau două îndatoriri].

• Matei 10:5-6 – Aş vrea să observaţi că aici Domnul Isus îi îndeamnă pe ucenici să predice numai la cei din casa lui Israel. Nu le spune să propovăduiască Evanghelia Împărăţiei şi Neamurilor. Dar după cruce are loc o altă trimitere.
• Matei 28:18-20 – Vedeţi diferenţa dintre cele două trimiteri? Una din trimiteri a fost numai la Israel, iar cealaltă este la întreaga lume.

De asemenea, una din marile diferenţe pe care trebuie să o facem în Scriptură este o distincţie între Israel şi Biserică. Şi lucrul acesta este esenţial, în mod special, când studiem cartea Ezechiel. Deci trebuie să înţelegem că în Biblie există distincţii, lucruri care sunt diferite unele de celelalte. Şi de fapt aceasta a dorit Pavel să comunice, atunci când a spus că “trebuie să împărţim drept Cuvântul adevărului”.

3. Trebuie să înţelegem care este progresul revelaţiei

Dumnezeu a dat Biblia (revelaţia Bibliei) pe o perioadă de mai mult de 1500 de ani. Să vă dau câteva exemple!

• Dumnezeu nu a descoperit venirea Răscumpărătorului decât după căderea omului în păcat.
• Dumnezeu nu a descoperit nimic despre pedeapsa capitală decât după potop.
• Apoi, după înălţarea Sa, Domnul Isus ne mai dă şi alte informaţii.
• De asemenea, Pavel a prezentat o revelaţie nouă cu privire la Biserică.

Efeseni 3:2-6 – Dumnezeu i-a dat o revelaţie lui Pavel cu privire la Biserică; şi Pavel spune aici că Ezechiel, Isaia, Daniel, Ieremia şi ceilalţi prooroci, nu au ştiut niciodată despre aceasta; Dumnezeu nu le-a spus lor aceste lucruri. Dar în această dispensaţie de timp, Dumnezeu crează un trup, Biserica lui Hristos; şi Biserica este total distinsă de Israel. Dumnezeu are un program cu Israel, dar are un program şi cu Biserica. În programul Său de revelaţie, Dumnezeu scoate la iveală aceste adevăruri.

4. Trebuie să existe un principiu care să lege toată Scriptura

Trebuie să avem o cheie care să ne descuie toate uşile Scripturii.

Eu am treisprezece nepoţi. Duminica după-amiaza ei vin cu toţi la bunicii lor ca să servească masa de prânz. Trebuie să vă spun că nepoţii mei îmi întorc casa pe dos. Într-o luni dimineaţa m-am dus la dulăpiorul unde-mi ţin toate sculele mele şi cheia nu mai era acolo. Nepoţii îmi pierduseră cheia. Eu aveam o altă cheie, care arăta foarte asemănător cu cea pierdută. Aşa că am băgat-o în încuietoare şi am putut să o întorc puţin în încuietoare. Mi-am zis: “Ce bine! Înseamnă că-mi pot deschide dulapul cu scule.” Dar după ce s-a întors pe jumătate, dintr-o dată s-a auzit o pocnitură şi cheia nu a vrut să se învârtă mai tare.

Noi avem nevoie de o cheie care să descuie toate uşile Scripturii. Şi teologii au încercat multe chei diferite. Dar singura cheie care va descuia toate aceste uşi este slava lui Dumnezeu.

Ezechiel este marele prooroc al slavei lui Dumnezeu; şi vom descoperi acest lucru în acest studiu. La sfârşitul istoriei Dumnezeu va fi slăvit şi glorificat. Slava lui Dumnezeu include şi răscumpărarea omului, include şi renovarea planetei Pământ; dar Dumnezeu este Cel care primeşte slava. Şi acesta este principiul care uneşte şi leagă toată Scriptura.

5. Trebuie să avem o explicaţie clară şi adevărată cu privire la toate lucrurile din jurul nostru

• trebuie să înţelegem de ce se află lucrurile în starea în care se află acum.
• de asemenea, trebuie să înţelegem de ce anumite lucruri au avut loc în trecut.
• trebuie să înţelegem şi care este direcţia spre care se îndreaptă toate lucrurile în viitor.

Biblia ne dă motivul pentru toate aceste lucruri. Uitaţi-vă la pământ astăzi! Sunt crime în jurul nostru; sunt multe religii false; sunt multe limbi diferite. De ce există antisemitismul?   De ce există Biserica Romano-Catolică? De ce există Biserica Ortodoxă? De ce există acea filozofie a evoluţionismului?

Biblia ne dă o explicaţie clară şi adevărată pentru toţi aceşti factori – din cauza păcatului.

6. Biblia trebuie să ofere răspunsuri la întrebările fundamentale ale omului

De unde vin eu? De ce mă aflu aici? Unde merg eu?

Aceste şase elemente alcătuiesc filozofia Scripturilor.

SCHIŢA PROGRAMULUI LUI DUMNEZEU

,,A Împăratului veşniciilor, a nemuritorului, nevăzutului şi singurului Dumnezeu, să fie cinstea şi slava în vecii vecilor! Amin“ – 1 Timotei 1:17

Aş vrea să observaţi că apostolul Pavel ne dă aici cheia şi vorbeşte despre slava lui Dumnezeu. Apoi Pavel vorbeşte despre Împăratul veşniciilor, vorbeşte despre Dumnezeul nemuritor, nevăzut şi singurul Dumnezeu.

Dumnezeu este un Împărat veşnic. Pentru a avea un Împărat veşnic este nevoie de alte două aspecte:

• în primul rând, un împărat trebuie să aibă o împărăţie peste care să domnească;
• în al doilea rând, un împărat trebuie să aibă supuşi: oameni şi fiinţe care, de bună voie, să i se supună lui şi să-l slujească pe el.

Deci avem trei elemente:

• Împăratul
• împărăţia pe care trebuie să o stăpânească
• supuşii, care-L slujesc de bună voie.

În Scriptură descoperim că sunt două tipuri de supuşi, creaţi de Dumnezeu.

1. Primul tip de supuşi sunt fiinţele angelice.

Îngerii sunt menţionaţi de 265 de ori în Scriptură. Ei sunt supuşi ai Împăratului; Împăratul stăpâneşte peste ei. Îngerii sunt menţionaţi în creaţie. În Ps.148:2-5, psalmistul ne spune că Dumnezeu a creat îngerii; deci este un fapt real. De asemenea, înţelegem că există o Împărăţie cerească.

Deci, am descoperit că există un Împărat, o împărăţie şi supuşi, care-L slujesc de bună voie.

Haideţi să vedem cine a creat îngerii!

,,La început era Cuvântul, şi Cuvântul era cu Dumnezeu, şi Cuvântul era Dumnezeu.El era la început cu Dumnezeu. Toate lucrurile au fost făcute prin El, şi nimic din ce a fost făcut, n-a fost făcut fără El“ Ioan 1:1-3;

,,Pentru că prin El au fost făcute toate lucrurile care sunt în ceruri şi pe pământ, cele văzute şi cele nevăzute: fie scaune de domnii, fie dregătorii, fie domnii, fie stăpâniri. Toate au fost făcute prin El şi pentru El“ – Col.1:16

Aş vrea să observaţi care este agentul în creaţia îngerilor. Domnul Isus a fost Cel care a creat îngerii.

Într-o zi, la uşa mea au bătut nişte “Martori ai lui Iehova”, care voiau să-mi ofere literatură de-a lor. Eu le-am spus că nu vreau să le citesc literatura, pentru că este blasfemie ceea ce scrie în literatura lor. Literatura lor neagă divinitatea Domnului Isus Hristos. Martorii lui Iehova mi-au spus: “Domnul Isus a fost doar un înger. Dumnezeu L-a creat ca şi Fiu, dar El a fost doar un înger.” Nu ştiu ce Biblie citesc Martorii lui Iehova, dar cu siguranţă nu citesc Biblia pe care o citim noi, pentru că Biblia ne spune că îngerii au fost creaţi de Domnul Isus.

Haideţi să vedem când au fost creaţi îngerii! Biblia nu ne spune; dar în Iov 38:7, Cuvântul lui Dumnezeu ne spune că îngerii au fost prezenţi atunci când pământul a fost creat. Deci putem înţelege de aici că îngerii au fost creaţi înainte ca omul să fie creat. Îngerii au fost creaţi să fie sfinţi, asemeni lui Dumnezeu, dar bineînţeles că unii dintre ei s-au răzvrătit împreună cu Satan.

,,Dumnezeu S-a uitat la tot ce făcuse şi iată că erau foarte bune. Astfel, a fost o seară şi apoi a fost o dimineaţă: aceasta a fost ziua a şasea“ – Genesa 1:31;

,,Pentru că de oricine se va ruşina de Mine şi de cuvintele Mele, în acest neam preacurvar şi păcătos, Se va ruşina şi Fiul omului când va veni în slava Tatălui Său împreună cu sfinţii îngeri.” – Marcu 8:38

• în Gen.1:31 ni se spune că tot ce a creat Dumnezeu a fost bun;
• iar în Marcu 8:38 ni se vorbeşte despre îngerii sfinţi.

Sunt mulţi îngeri, dar unii dintre ei au devenit demoni (draci), care s-au alăturat lui Satan în răzvrătirea lui faţă de Dumnezeu. Pentru îngerii răzvrătiţi a fost pregătit iadul. Ştiţi că iadul nu a fost pregătit pentru omenire? Dar datorită faptului că omul i se alătură lui Satan, în răzvrătirea lui faţă de Dumnezeu, o mare parte a omenirii va petrece veşnicia cu Satan, în iad.

Un ultim lucru pe care aş vrea să-l observăm despre îngeri este faptul că îngerii sunt nişte făpturi; nu au evoluat.

,,Nu sunt oare toţi duhuri slujitoare trimise să îndeplinească o slujbă pentru cei ce vor moşteni mântuirea?“ – Evrei 1:14

Nu este extraordinar ce citim aici? Ştiţi că atunci când noi vom fi răpiţi şi vom fi împreună cu Domnul, îngerii vor fi slujitorii noştri?!

Ca şi tânăr creştin, îmi plăcea să ascult predicile unui mare predicator american, Donald Grey Barnhouse. Omul acesta a povestit despre un incident care s-a petrecut când predica în sudul Americii. El locuia la un american bogat, care avea o slujitoare negresă, care era o tânără creştină. Într-o zi, după programul de la Biserică de duminică dimineaţa, Donald Barnhouse s-a întors acasă la americanul bogat. Gazda i-a spus predicatorului: “Îmi pare rău, dar astăzi nu avem mâncare la prânz. Mi-e teamă că predica ta de dimineaţă a supărat-o pe slujitoare şi nu a putut să facă nimic de mâncare.” Donald Barnhouse s-a dus în bucătărie şi a văzut-o pe slujitoarea negresă, care stătea pe un scăunel şi plângea în hohote. Predicatorul s-a aşezat pe un scaun, şi-a pus mâna pe umărul ei şi a întrebat-o: “Ce am spus de te-ai supărat aşa?” Slujitoarea a răspuns: “Eu am crezut totdeauna că atunci când am să ajung în ceruri, am să fiu un înger. Voiam să am şi eu aripi şi să zbor prin ceruri. Şi acum, la Biserică ne-aţi spus că noi nu vom fi îngeri; iar eu sunt foarte supărată din această cauză.” Predicatorul i-a spus: “Hai să cântăm o cântare!” Şi au cântat împreună cântarea care spune:

“Siguranţă binecuvântată, Isus este al meu
O, ce gust minunat din slava divină, moştenitori ai mântuirii …”

Predicatorul a spus: “Hai să ne oprim aici!” şi apoi a făcut referinţă la Evrei 1:14. Apoi a întrebat-o pe slujitoare: “Care sunt moştenitorii mântuirii?” Slujitoarea i-a răspuns: “Eu sunt unul dintre ei!” Atunci predicatorul a întrebat-o: “Vrei să fii o slujitoare toată veşnicia?” şi slujitoarea a răspuns: “Nu, domnule!” Predicatorul i-a răspuns: “Îngerii vor fi slujitori şi ei îi slujesc pe cei care moştenesc mântuirea.” Îngerii nu au evoluat şi îngerii vor fi duhuri slujitoare nouă.

Deci avem un Împărat, avem o împărăţie – care este cerul – şi avem nişte supuşi – care slujesc de bună voie, şi aceştia sunt îngerii. Am spus că sunt şi îngeri care s-au răzvrătit împreună cu Satan.

• Al doilea tip de supuşi sunt oamenii.

Haideţi să discutăm despre crearea omului!

1. Crearea omului a fost, în primul rând, plănuită de Dumnezeu.

Genesa 1:26 – Observaţi că, facerea omului a fost plănuită de toată Trinitatea. Aş vrea să observaţi că Dumnezeu spune: “Să facem om după chipul Nostru …”

Sunt mulţi oameni de ştiinţă – şi din nefericire, unii creştini – care încearcă să ne convingă că, facerea omului nu a fost plănuită de Dumnezeu şi că noi am ajuns şi existăm pe pământul acesta ca şi rezultat al unei serii întregi de accidente. Dar acesta este un lucru absolut imposibil; noi am fost plănuiţi de Dumnezeu.

2. În al doilea rând, crearea omului a fost una directă, specială şi care a avut loc imediat. Uitaţi-vă la Genesa 1:27!

3. În al treilea rând, în crearea omului există două aspecte. Genesa 2:7:

• Vedem că omul a fost creat din ţărână.
• De asemenea, Dumnezeu a suflat în nări suflare de viaţă; Dumnezeu a suflat duh din El în om.

Noi suntem creaţi din ţărâna pământului. Ştiţi că de fapt în aceasta constă slava omului? Ştiţi că vine ziua când noi vom avea trupuri ca ale Domnului nostru? Chiar în clipa aceasta, în slavă este un Om – un Om care are carne şi oase. Noi vom fi asemeni lui Hristos. Aceasta este slava noastră.

Deci am văzut că avem un Împărat; avem o împărăţie – planeta Pământ -, peste care să stăpânească; şi avem supuşi, care slujesc de bună voie; am văzut că printre supuşi se află şi omenirea.

Acum este imposibil ca noi să ne dăm seama cum arăta pământul în momentul creaţiei. Ceea ce noi vedem acum este un pământ distrus şi blestemat. Dar atunci, după creaţie, Biblia ne spune că Dumnezeu S-a uitat la pământ şi a spus că toate lucrurile erau bune. Dumnezeu, omul şi natura erau într-o armonie perfectă. Dumnezeu era slăvit; slava lui Dumnezeu era evidentă atunci. Dar a intervenit o problemă! … Era un Împărat, era o împărăţie [o împărăţie dublă: cerul şi pământul] şi erau supuşi, care slujeau de bună voie. Însă Satan s-a răzvrătit [şi acest lucru s-a întâmplat după crearea omului]. Satan a spus: “Eu voi fi ca Cel Prea Înalt!”

Vom studia lucrul acesta, în mai multe detalii, în Ezechiel. Fraza aceasta: “Cel Prea Înalt” este o formulă şi Cel Prea Înalt este Cel care are în stăpânire cerul şi pământul. Aşa că Satan a folosit această formulă şi a spus: “Voi fi [sau mă voi face] ca Cel Prea Înalt, pentru că planul meu este ca eu să stăpânesc peste cer şi peste pământ.”

Să observăm acum câteva lucruri despre Satan.

Satan a fost creat. Şi cred că lucrul acesta nu-i prea convine lui Satan … Ştiţi de unde cred eu că a apărut teoria evoluţionismului? A apărut de la diavol. Vedeţi, lui Satan nu-i prea place faptul că el a fost creat de fapt de Dumnezeu. Şi omul păcătos este exact la fel. Odată ce noi admitem că Dumnezeu este Creatorul nostru, aceasta înseamnă că noi avem anumite obligaţii faţă de El. Cred că Satan a venit cu teoria evoluţionismului şi probabil şi-a spus: “Şi eu am evoluat! Nu Dumnezeu m-a creat!” Apoi el a transmis mai departe această idee şi oamenilor. De aceea oamenii spun: “Nu am fost creat de Dumnezeu! Am evoluat!”

Deci Satan, unul dintre cei mai mari îngeri ai lui Dumnezeu, care avea responsabilităţi speciale în Împărăţia din ceruri, a hotărât să se răzvrătească împotriva lui Dumnezeu şi a spus că “el vrea să fie ca şi Cel Prea Înalt”. Am descoperit că el a fost creat înainte ca planeta Pământ să fie creată.

,,Stăteai în Eden, grădina lui Dumnezeu, şi erai acoperit cu tot felul de pietre scumpe: cu sardonic, cu topaz, cu diamant, cu hrisolit, cu onix, cu iaspis, cu safir, cu rubin, cu smarald şi cu aur; timpanele şi flautele erau în slujba ta, pregătite pentru ziua când ai fost făcut.“ – Ezechiel 28:13

Vedem aici că Satan a fost creat ca să-L laude pe Dumnezeu. Biblia ne spune că el a fost creat ca să dea slavă lui Dumnezeu.

Vă aduceţi aminte ce spuneam mai înainte? Slava lui Dumnezeu este cheia care deschide toată Scriptura.

,,Ai fost fără prihană în căile tale, din ziua când ai fost făcut până în ziua când s-a găsit nelegiuirea în tine“ – Ezechiel 28:15

Observaţi că Satan a fost perfect, fără prihană, odată. Dar ni se spune că nelegiuirea s-a găsit în el. Acum trebuie să deschidem în Noul Testament şi să vedem care a fost acea nelegiuire.

,,Să nu fie întors la Dumnezeu de curând, ca nu cumva să se îngâmfe şi săcadă în osânda diavolului“ – 1Timotei 3:6

Aş vrea să observaţi că apostolul Pavel vorbeşte aici despre alegerea unui episcop în lucrarea lui Dumnezeu şi spune: “să nu alegeţi un om întors de curând, pentru ca să nu se îngâmfe.” Acesta era păcatul în care a căzut Satan – păcatul mândriei :

,,Ţi s-a îngâmfat inima din pricina frumuseţii tale, ţi-ai stricat înţelepciunea cu strălucirea ta. De aceea, te arunc la pământ, te dau privelişte împăraţilor.“ – Ezec.28:17.

Aduceţi-vă aminte că Satan a avut o poziţie foarte înaltă în conducere printre îngeri. Şi se pare că el se afla în poziţia în care trebuia să ia slava lui Dumnezeu şi să I-o aducă lui Dumnezeu, să I-o dea lui Dumnezeu. Dar Satan a hotărât să ia pentru el un procentaj din acea slavă. Şi acesta a fost păcatul lui. Pentru că din acel moment el a început să meargă în jos.

Există o lecţie pentru noi aici. Dumnezeu vă va pune şi pe voi în lucrarea Sa. Vor fi oameni care vor veni la voi şi vă vor spune: “A fost o predică foarte bună …”; sau: “Ai făcut o lucrare minunată pentru Dumnezeu …” Şi atunci Satan va veni şi va şopti în inima voastră: “Eşti foarte bun şi priceput la aceasta, ştiai? De ce nu-ţi iei tu slava! La urma-urmei a fost rezultatul inteligenţei tale, a fost bunătatea ta. Dă-I şi lui Dumnezeu ceva din slavă, dar păstrează un procentaj şi pentru tine.” Ştiţi că acesta a fost păcatul în care a căzut Satan? Şi aceasta a cauzat ruinarea rasei umane.

,,Cum ai căzut din cer, Luceafăr strălucitor, fiu al zorilor! Cum ai fost doborât la pământ, tu, biruitorul neamurilor! Tu ziceai în inima ta: ‘Mă voi sui în cer, îmi voi ridica scaunul de domnie mai presus de stelele lui Dumnezeu; voi şedea pe muntele adunării dumnezeilor, la capătul miazănoaptei; mă voi sui pe vârful norilor, voi fi ca Cel Preaînalt.’“ – Isaia 14:12-14

Aici găsim o descriere a ceea ce s-a întâmplat cu Lucifer atunci când el s-a răzvrătit. Aş vrea să observaţi declaraţia lui Lucifer: “Voi fi ca Cel Prea Înalt …” (v.14).

,,Melhisedec a binecuvântat pe Avram şi a zis: „Binecuvântat să fie Avram de Dumnezeul Cel Preaînalt, Ziditorul cerului şi al pământului! – Geneza 14:19

Găsim aici acea istorie din viaţa lui Avraam, când el a înfrânt pe toţi împăraţii care-l luaseră prizonier pe Lot. Apoi apare acel împărat al Salemului, Melhisedec, care se întâlneşte cu Avraam şi spune aceste cuvinte extraordinare din versetul 19. Observaţi că este vorba de Dumnezeul Cel Prea Înalt, Ziditorul cerului şi al pământului.

În Scriptură apare ceea ce este numită “doctrina primei menţionări”. Când găsim un cuvânt sau o frază care apare pentru prima oară în Scriptură, se pare că ea are o semnificaţie specială atunci. De exemplu, să luăm cuvântul “dragoste”. Unde credeţi că a fost menţionat cuvântul “dragoste”, pentru prima oară în Scriptură? Poate că spuneţi: “Adam a iubit-o pe soţia lui, Eva.” A iubit-o, este adevărat; dar nu acolo apare pentru prima oară cuvântul “dragoste”! Dumnezeu a păstrat acest cuvânt – “dragoste” – pentru acel incident în care Dumnezeu i-a spus lui Avraam să I-l aducă pe Isaac ca jertfă. Dumnezeu i-a spus: “Ia pe fiul tău, pe care-l iubeşti atât de mult, şi adu-l ca jertfă!” Acolo, în Genesa 22, apare pentru prima oară cuvântul “dragoste” sau “iubire”.

Oare nu este fascinant lucrul acesta? Dumnezeu L-a luat pe Fiul Său şi L-a adus ca jertfă, la Calvar, pentru păcatele nostre. Deci cuvântul “dragoste”, care este legat de jertfirea lui Isaac, are o semnificaţie specială.

Haideţi să ne întoarcem la Genesa 14:19! Aici ne este menţionată, pentru prima oară în Scriptură, această expresie: “Dumnezeul Cel Prea Înalt”. Şi aş vrea să observaţi de ce mai este legată această expresie – de expresia: “Ziditorul cerului şi al pământului”. Acum, oridecâteori citiţi în Scriptură această expresie: “Dumnezeul Cel Prea Înalt”, întotdeauna să vă gândiţi la cea de-a doua jumătate a frazei: “Ziditorul cerului şi al pământului”. Ajungând la declaraţia pe care o face Satan, în Isaia 14:14, deducem faptul că Satan spune aşa: “Voi fi ca Cel Prea Înalt!” sau: “Eu voi fi Ziditorul cerului şi al pământului.”

Vă aduceţi aminte de cele două împărăţii?

• cerul – şi supuşii din ceruri sunt fiinţele angelice;
• pământul – şi supuşii de pe pământ sunt oamenii.

Iată declaraţia lui Satan: “Eu voi fi ca Cel Prea Înalt! Eu voi fi Împăratul veşniciilor! Iar îngerii şi oamenii vor fi supuşii mei.”

Biblia ne oferă toate aceste informaţii uimitoare. Şi numai atunci când înţelegem aceste adevăruri, numai atunci putem percepe ce se întâmplă de fapt pe planeta Pământ, de ce lucrurile sunt aşa cum sunt.

Haideţi să ne întoarcem acum la Genesa! Ordinea pe care Dumnezeu a instaurat-o pe planeta Pământ a fost Teocraţia.

Ştiţi ce înseamnă “democraţia”?

• “demo” = “oamenii”;
• “ocraţia” = “stăpânesc”.

Noi, oamenii, votăm pe cineva şi îi permitem acelui om să stăpânească peste noi. Dacă nu ne place persoana respectivă, data viitoare când sunt alegerile votăm pe altcineva. Deci “democraţia” înseamnă “oamenii stăpânesc”.

Dumnezeu a spus că pe pământ trebuie să existe o Teocraţie.

• “Teos” = “Dumnezeu”;
• “ocraţie” = “stăpâneşte sau conduce”.

Deci, pe planeta Pământ, Dumnezeu a spus că trebuie să fie Teocraţie, adică Dumnezeu să stăpânească.

,,Apoi Dumnezeu a zis: „Să facem om după chipul Nostru, după asemănarea Noastră; el să stăpânească peste peştii mării, peste păsările cerului, peste vite, peste tot pământul şi peste toate târâtoarele care se mişcă pe pământ.” – Genesa 1:26

Obsevaţi ce a investit Dumnezeu în om (în primii noştri părinţi)! Dumnezeu a spus: “… ei să stăpânească …”. Dumnezeu a investit în întreaga omenire această responsabilitate extraordinară. Omul trebuia să stăpânească pe planeta Pământ sub autoritatea şi conducerea lui Dumnezeu. Deci, Dumnezeu a investit în om o autoritate extraordinară. Omul trebuia să stăpânească planeta Pământ în Numele lui Dumnezeu sau sub autoritatea şi conducerea lui Dumnezeu. Acum, Dumnezeu este Împăratul veşniciilor şi Dumnezeu a investit în om o parte din ceea ce El avea.

Haideţi să discutăm puţin despre răzvrătirea omului!

Genesa 3 – În v.1, ni se spune că “şarpele era mai şiret”. Dacă este un lucru care-l caracterizează mai bine pe diavol, aceasta este şiretenia sau viclenia.

În stadiul în care ne aflăm în Genesa 3, în grădina Eden, Satan se răzvrătise împotriva lui Dumnezeu în Împărăţia cerurilor. Şi mulţi îngeri l-au urmat pe Satan în răzvrătirea lui. În acest stadiu Dumnezeu a pregătit iadul, astfel încât, într-o zi, Satan împreună cu toţi îngerii lui să fie aruncaţi acolo [în iad]. Dar acum, în Genesa 3, Satan vrea să atace tot planul lui Dumnezeu, atacând şi planeta Pământ. Observaţi cum a atacat el!

• Genesa 3:1 – Satan îi spune Evei: “Oare chiar ţi-a spus Dumnezeu ceva?” Cu alte cuvinte Satan a pus la îndoială Cuvântul lui Dumnezeu.

În Genesa 3, Dumnezeu ne arată planul după care operează Satan. Şi Cuvântul lui Dumnezeu ne spune că “noi nu trebuie să fim neştiutori în ceea ce priveşte planul lui Satan şi tacticile sale”. Poate că noi spunem: “Eu am Cuvântul lui Dumnezeu!” Şi Satan ne spune: “Oare chiar aşa este? Sunt mulţi oameni de ştiinţă care nu sunt de acord cu acest Cuvânt al lui Dumnezeu. Oare chiar crezi că Dumnezeu a spus lucrul acesta?”

• Geneza 3:2-3 ,, Femeia a răspuns şarpelui: „Putem să mâncăm din rodul tuturor pomilor din grădină. Dar, despre rodul pomului din mijlocul grădinii, Dumnezeu a zis: ‘Să nu mâncaţi din el şi nici să nu vă atingeţi de el, ca să nu muriţi’.”

Observaţi răspunsul femeii.

Răspunsul Evei este cel mai mare dezastru pe care l-ar fi putut provoca ea vreodată. Dumnezeu i-a spus să nu mănânce din pom. Şi apoi Eva a adăugat la Cuvântul lui Dumnezeu. Eva a spus că Dumnezeu le-a zis: “Nici să nu vă atingeţi de pom …” Dar Dumnezeu nu le-a spus niciodată acest lucru. Eva a adăugat la Cuvântul lui Dumnezeu.

• Şi apoi, Eva a mai făcut o greşeală. Ea L-a citat pe Dumnezeu; dar uitaţi-vă cum a schimbat ceea ce Dumnezeu a spus: “… ca să nu muriţi.”!

Dar Dumnezeu nu a spus niciodată acest lucru. Dumnezeu a spus că “vor muri negreşit”. Observaţi ce a făcut Eva:

• a adăugat la Cuvântul lui Dumnezeu
• a schimbat Cuvântul lui Dumnezeu.

Dumnezeu vă va folosi pe voi în lucrarea Sa. Să nu îndrăzniţi niciodată să faceţi ce a făcut Eva!!! Trebuie ca întotdeauna să prezentaţi tot Cuvântul lui Dumnezeu şi să nu prezentaţi nimic altceva decât Cuvântul lui Dumnezeu! Dacă îndrăzniţi să adăugaţi ceva la Cuvântul lui Dumnezeu sau să modificaţi într-un fel Cuvântul lui Dumnezeu, “Satan vă va băga în sac”.

• Geneza 3:4 – ,,Atunci, şarpele a zis femeii: „Hotărât că nu veţi muri, …“

Uitaţi-vă ce spune Satan mai departe! Satan a negat Cuvântul lui Dumnezeu.

Cu alte cuvinte, el a spus: “Este ridicol ceea ce spui tu, Eva! Chiar crezi că Dumnezeu, după ce v-a dat grădina aceasta frumoasă, vă va omorî? Nu fi proastă, Eva! Dumnezeu este un Dumnezeu al dragostei …”

Ştiţi că oamenii spun exact acelaşi lucru astăzi? Ei spun: “Chiar crezi că un Dumnezeu al dragostei va trimite pe cineva în iad? Nu fi prost! Nu trebuie să crezi în Evanghelie. Nici măcar nu ai nevoie de ea …”

• Geneza 3:5 – ,, …dar Dumnezeu ştie că, în ziua când veţi mânca din el, vi se vor deschide ochii şi veţi fi ca Dumnezeu, cunoscând binele şi răul”.

Vă rog să observaţi ce spune Satan mai departe! Aici Satan exagerează când vorbeşte de păcat şi micşorează consecinţele păcatului.

Acestea sunt tacticile lui Satan. Oridecâteori atacă omenirea, el foloseşte aceste tactici. El schimbă şi modifică Cuvântul lui Dumnezeu, adaugă la Cuvântul lui Dumnezeu şi apoi neagă Cuvântul lui Dumnezeu. Apoi, Satan spune: “Păcatul nu va avea consecinţe! Dacă păcătuieşti într-adevăr vei fi mult mai bun, te vei pricepe mult mai bine la aceasta.” Satan a derutat foarte mulţi oameni folosind aceste tactici. Atunci când eşti implicat în lucrarea lui Dumnezeu, trebuie să recunoşti modul în care operează şi acţionează Satan.

Am vrea acum să ne uităm la consecinţele păcatului. Câteva lucruri s-au petrecut cu omul atunci când el a păcătuit, răzvrătindu-se împotriva lui Dumnezeu.

• Omul a murit din punct de vedere spiritual.

Omul nu a fost anihilat din punct de vedere spiritual; pentru că omul este o fiinţă veşnică, omul nu poate fi anihilat. De aceea este atât de important ca noi să propovăduim Evanghelia; pentru că omul va trăi veşnic. Dar a muri din punct de vedere spiritual înseamnă izgonire din prezenţa lui Dumnezeu, separare de prezenţa lui Dumnezeu.

Atunci când a fost creat, omul avea o orientare şi o atracţie către Dumnezeu. El Îl iubea pe Dumnezeu. Nu îi trecea niciodată prin minte să fie neascultător faţă de Dumnezeu. Această orientare şi atracţie către Dumnezeu controla natura lui, firea lui. Dar omul a pierdut această orientare şi atracţie faţă de Dumnezeu în momentul când s-a răzvrătit şi a ascultat de Satan.

Acum, omul are o atitudine de vrăjmăşie faţă de Dumnezeu. Omul are o fire păcătoasă acum. Această stare păcătoasă a omului este numită de teologi o depravare totală. Aceasta nu înseamnă că omul este atât de rău pe cât ar putea să fie.

Unii dintre fariseii din zilele Domnului Isus erau foarte neprihăniţi. Iată ce înseamnă depravarea totală. Ea afectează fiecare parte a fiinţei omului; afectează viaţa mentală, afectează sentimentele. Omul este depravat în toată fiinţa lui; omul are o fire păcătoasă; şi omul a murit din punct de vedere spiritual faţă de Dumnezeu. Există acum un zid care s-a pus între noi şi Dumnezeu. Lucrul acesta ne este prezentat în Genesa 3:8. Atunci când Domnul Dumnezeu a venit în grădină, ni se spune că Adam şi Eva s-au ascuns. Cu alte cuvinte, Adan nu voia să dea ochii cu Dumnezeu. El nu-L mai iubea pe Dumnezeu; între el şi Dumnezeu era o vrăjmăşie acum.

• Omul a murit din punct de vedere fizic.

Imediat a apărut îmbătrânirea. Omul se degradează şi în final moare. Cu toţii suntem supuşi bolilor sau rănirilor. De exemplu, dacă noi cădem de pe scări ne lovim şi ne rănim. De asemenea, noi nu mai avem acces la pomul vieţii. Pomul vieţii era un simbol al ajutorului, al vindecării. Noi nu ne mai putem apropia de el. De aceea astăzi vedem în lume boli şi vedem moarte. Nu contează dacă suntem creştini sau nu; aceste lucruri se aplică tuturor oamenilor.

Cred că cunoaşteţi şi voi ceva despre genetică. Trupurile noastre sunt compuse din miliarde de celule; şi în fiecare celulă din trupul nostru există un cod genetic. În Psalmi ni se spune că Dumnezeu ne-a creat aşa. El a creat cartea în care sunt conţinute toate zilele vieţii noastre. În fiecare an, o parte din aceste informaţii genetice se pierd; şi noi numim acest proces procesul de îmbătrânire. Problema este că în fiecare an noi pierdem nişte informaţii din trupul nostru, noi ne degradăm pe zi ce trece şi în final murim. Însă moartea nu este sfârşitul problemei; pentru că noi transmitem toate informaţiile din organismul nostru generaţiei următoare, copiilor noştri. Dar în următoarea generaţie, acele informaţii genetice nu sunt atât de clare şi de bune pe cât au fost la noi. Vă daţi seama că toate lucrurile merg în jos, din rău în mai rău [a doua lege a termodinamicii]; tot Universul se află într-o stare de decădere.

De aceea această răzvrătire a omului a adus o moarte spirituală şi apoi o moarte fizică. Şi acesta este un dezastru absolut, care s-a petrecut în omenire.

• Omul şi-a pierdut abilitatea de a-şi exercita autoritatea şi şi-a pierdut stăpânirea.

Evrei 2:5-8 – Vedem aici care a fost ordinea pe care Dumnezeu a lăsat-o pentru om. Aş vrea să observaţi ce spune autorul epistolei către Evrei. Spuneam că Dumnezeu a instaurat o Teocraţie pe planeta pământ. Şi toate lucrurile au fost supuse omului, i-au fost date omului în stăpânire. Dar la sfârşitul v.8, ni se spune că astăzi lucrurile nu mai sunt aşa cum au fost.

Evrei 2:9 – Ni se spune că “Îl vedem pe Isus încununat cu slavă”. Acesta este lucrul către care se îndreaptă toată istoria, şi anume – slava lui Dumnezeu. În momentul de faţă noi trăim în împărăţia lui Satan. Dar în viitor slava lui Dumnezeu va fi descoperită. Şi totuşi, între timp, după cum spune şi autorul epistolei către Evrei, omul nu-şi mai exercită stăpânirea lui, aşa cum Dumnezeu a spus că trebuia să o facă, în Genesa 1:26.

Prin neascultarea sa, omul şi-a predat stăpânirea lui Satan, cel care stăpâneşte în prezent pe pământ [Deci pe pământ acum este o satanocraţie].

Omul a murit din punct de vedere spiritual, omul a murit din punct de vedere fizic şi el şi-a pierdut acea stăpânire pe care Dumnezeu i-a dat-o atunci când l-a creat.

• În împărăţia omului – pe planeta Pământ – a fost adusă o mare tragedie.

Genesa 3:17-18 – Ne dăm seama de aici că productivitatea pământului a fost redusă. Aş vrea să observaţi ce ni se spune aici!

v.18 – “… pământul va da spini şi pălămidă …”; şi prin aceasta vedem că productivitatea pământului a fost redusă. Apoi animalele s-au schimbat; ele s-au sălbăticit.

Romani 8:19-22 – Spune că “toată creaţia s-a schimbat” şi ni se spune că “ea aşteaptă şi suspină după acea stare care a existat la început, când totul era perfect”. Răzvrătirea omului a adus deci o mare tragedie pe planeta Pământ.

• Omul a fost transferat din Împărăţia lui Dumnezeu în împărăţia lui Satan. Vă aduceţi aminte că acum există două împărăţii:
• există Împăratul veşniciilor, care este însuş Dumnezeu. Apoi există Împărăţia lui Dumnezeu – cerul.
• dar în momentul în care omul a păcătuit, el a încredinţat lui Satan stăpânirea peste planeta Pământ. Astfel, planeta Pământ a devenit împărăţia lui Satan. Şi fiecare om care se naşte în lumea aceasta, pe pământ, se naşte în împărăţia lui Satan.

• Romani 5:12 – ,,De aceea, după cum printr-un singur om a intrat păcatul în lume şi prin păcat a intrat moartea, şi astfel moartea a trecut asupra tuturor oamenilor, din pricină că toţi au păcătuit…“ Cu toate că versetul acesta este dificil în traducere, ni se spune aici că noi, cu toţii, am participat în păcatul lui Adam. Atunci când Adam a păcătuit şi noi am păcătuit în Adam.

Să vă dau o ilustraţie. Eu m-am născut în nordul Angliei. Oamenii din Scoţia îi privesc pe englezi ca pe nişte inferiori, şi spun: “Mai bine v-aţi fi născut în Scoţia, pentru că noi suntem nişte oameni mai buni!” Dar până la urmă eu am întâlnit o tânără din Scoţia, pe care am cerut-o în căsătorie şi ea a acceptat. Aşa că eu mi-am spus: “Am să mă mut şi am să locuiesc cu ea în Scoţia.” Dar mi-am dat seama că eu voi avem o problemă. M-am născut în Anglia şi aum am să mă mut în Scoţia. Şi mi-am dat seama că am să fiu cam dispreţuit de scoţieni. Dar mi-am adus aminte un lucru pe care mi l-a spus tatăl meu. El mi-a spus că bunicul său, adică străbunicul meu, a fost scoţian. Într-o zi, el şi-a căutat de lucru. Aşa că s-a hotărât să se mute în Anglia şi să lucreze acolo. Acum, dacă străbunicul meu ar fi rămas în Scoţia, eu m-aş fi născut scoţian şi nu ar fi trebuit să suport ruşinea că m-am născut în Anglia. De aceea eu am putut să spun că eu eram în străbunicul meu, atunci când el a trecut graniţa din Scoţia în Anglia. Când el a păcătuit şi eu am păcătuit.

Acesta este gândul pe care-l prezintă apostolul Pavel în Romani 5:12. Cu toţii am păcătuit în Adam; cu toţii facem parte din rasa umană; şi cu toţii am participat la păcatul lui Adam. În felul acesta, cu toţii facem parte din împărăţia lui Satan.

• Efeseni 2:1-3 – ,,Voi eraţi morţi în greşelile şi în păcatele voastreîn care trăiaţi odinioară după mersul lumii acesteia, după domnul puterii văzduhului, a duhului care lucrează acum în fiii neascultării. Între ei eram şi noi toţi odinioară, când trăiam în poftelefirii noastre pământeşti, când făceam voile firii pământeşti şi ale gândurilor noastre şi eram din fire copii ai mâniei, ca şi ceilalţi.“

Aş vrea să observaţi ce spune apostolul Pavel aici. Pavel spune că odată eram cu toţii în împărăţia lui Satan şi trăiam după mersul lumii lui Satan; noi eram o parte din împărăţia lui. Deci, prin răzvrătirea sa, omul a fost transferat din Împărăţia lui Dumnezeu în împărăţia lui Satan şi a devenit membru al acesteia. Şi omenirea este ţinută sub stăpânire de Satan.

• Fapte 26:17-18 – În acest pasaj, Domnul Isus îi vorbeşte lui Pavel. Aş vrea să observaţi că Domnul Isus spune aici că oamenii sunt orbiţi de Satan şi se află în împărăţia lui. Domnul Isus îi spune lui Pavel: “Te-am chemat ca să le propovăduieşti Evanghelia, pentru ca oamenii să se întoarcă de sub puterea Satanei la Dumnezeu, din împărăţia Satanei în Împărăţia lui Dumnezeu.”

• 2 Corinteni 4:4 – ,,… a căror minte necredincioasă a orbit-o dumnezeul veacului acestuia, ca să nu vadă strălucind lumina Evangheliei slavei lui Hristos, care este chipul lui Dumnezeu.“ Oamenii sunt orbiţi de Satan. Şi atunci când noi propovăduim Evanghelia oamenilor, să nu credeţi, nici măcar pentru o clipă, că-i puteţi convinge pe oameni prin argumentele pe care le prezentaţi voi, pentru că ei sunt în împărăţia lui Satan şi sunt orbiţi de Satan. Numai Duhul Sfânt poate să deschidă ochii oamenilor.

• 2 Corinteni 11:14-15 – ,,Şi nu este de mirare, căci chiar Satana se preface într-un înger de lumină. 15 Nu este mare lucru dar dacă şi slujitorii lui se prefac în slujitori ai neprihănirii. Sfârşitul lor va fi după faptele lor.“    Ni se spune că oamenii sunt înşelaţi de Satan. Aş vrea să observaţi cum se deghizează Satan! Ni se spune că se preface într-un înger de lumină şi îi înşeală pe oameni. Aş vrea să observaţi că în Biblie ni se spune că oamenii din lumea aceasta sunt fiii lui Satan. Uitaţi-vă la Ioan 8:44!
• ,,Voi aveţi de tată pe Diavolul şi vreţi să împliniţi poftele tatălui vostru. El de la început a fost ucigaş şi nu stă în adevăr, pentru că în el nu este adevăr. Ori de câte ori spune o minciună, vorbeşte din ale lui, căci este mincinos şi tatăl minciunii.“

• Matei 25:41 – ,,Apoi va zice celor de la stânga Lui: ‘Duceţi-vă de la Mine, blestemaţilor, în focul cel veşnic, care a fost pregătit Diavolului şi îngerilor lui!“. Ni se spune că şi omenirea are aceeaşi destinaţie ca şi Satan – iadul. Iadul nu a fost pregătit niciodată pentru omenire; ni se spune că a fost pregătit diavolului şi îngerilor lui. Dar cei care, în mod deliberat, refuză Evanghelia vor merge şi ei în locul acela groaznic.

• Apocalipsa 20:10,15 – Versetele spun că, din nefericire, oricine nu a fost găsit în cartea vieţii a fost aruncat în iazul de foc (iad). Fiecare om nemântuit îi aparţine lui Satan şi împărăţiei lui.

• 2 Corinteni 6:14-15 – ,,Nu vă înjugaţi la un jug nepotrivit cu cei necredincioşi. Căci ce legătură este între neprihănire şi fărădelege? Sau cum poate sta împreună lumina cu întunericul?15 Ce înţelegere poate fi între Hristos şi Belial? Sau ce legătură are cel credincios cu cel necredincios?“ De asemenea, Satan îi foloseşte pe oamenii nemântuiţi ca să-şi facă lucrarea în împărăţia lui.

• Ioan 8:37 – ,,Ştiu că sunteţi sămânţa lui Avraam, dar căutaţi să Mă omorâţi pentru că nu pătrunde în voi cuvântul Meu“. Iudeii căutau să-L omoare pe Domnul Isus şi să facă lucrarea lui Satan. Uitaţi-vă la Ioan 8:40,44,59! ,,Dar acum căutaţi să Mă omorâţi pe Mine, un om, care v-am spus adevărul, pe care l-am auzit de la Dumnezeu. „Aşa ceva Avraam n-a făcut. … Voi aveţi de tată pe Diavolul şi vreţi să împliniţi poftele tatălui vostru. El de la început a fost ucigaş şi nu stă în adevăr, pentru că în el nu este adevăr. Ori de câte ori spune o minciună, vorbeşte din ale lui, căci este mincinos şi tatăl minciunii. … La auzul acestor vorbe, au luat pietre ca să arunce în El. Dar Isus S-a ascuns şi a ieşit din Templu, trecând prin mijlocul lor. Şi aşa a plecat din Templu.“    Observaţi că Satan ştia că Domnul Isus este “sămânţa promisiunii”, pe care a făgăduit-o Dumnezeu la începutul omenirii, după căderea în păcat. De aceea el a hotărât să-L distrugă pe Domnul Isus. Vă aduceţi aminte că l-a folosit şi pe Irod cel Mare, care a ordonat uciderea copiilor! Şi aici Satan îi foloseşte pe Fariseii religioşi. Ştiţi că Satan foloseşte chiar şi mulţi oameni care stau la amvon?

Satan foloseşte mulţi oameni care să distrugă şi să nege Cuvântul lui Dumnezeu.

Deci omul a fost transferat din Împărăţia lui Dumnezeu în împărăţia lui Satan.

• Pentru că guvernatorul Teocraţiei – Adam – a devenit un membru al împărăţiei lui Satan, pământul a devenit stăpânirea lui Satan [sau a devenit o parte din împărăţia lui Satan]. Satan este stăpânitorul acestei lumi.

Într-o duminică predicam despre acest subiect la Carrubbers. Un tânăr a venit la mine, după predică, şi m-a întrebat: “Cum se face că lucrul acesta e aşa? Biblia spune că “pământul, cu tot ceea ce este pe el, este al Domnului”. Cum poate atunci Satan să fie stăpânitorul acestei lumi?” Să vă dau un exemplu. Când eu eram un băieţel, a început cel de-Al Doilea Război Mondial. În Marea Britanie, toată lumea era îngrijorată. Forţele germanilor au intrat în Franţa şi acolo au aşezat un guvern supus lor, “Regimul de la Vichy”, condus de mareşalul Petain. Unii din liderii Franţei s-au mutat în Marea Britanie. Unul dintre ei a fost generalul Charles de Gaulle. El era conducătorul adevărat al Franţei. Dar acum în Paris era un alt guvern, “Regimul de la Vichy”. El stăpânea peste populaţie, el dădea legile şi el aplica legile. Iar conducătorul adevărat al Franţei era în Marea Britanie.

Este exact ce s-a întâmplat şi pe planeta Pământ. Domnul nostru este Împăratul adevărat. Dar Satan a venit şi a intrat în lumea aceasta cu forţele lui; şi el este acum “domnul acestei lumi”. Vă aduceţi aminte că omului i s-a dat, de către Dumnezeu, stăpânire în această lume. Şi atunci când omul a hotărât să se răzvrătească împreună cu Satan împotriva lui Dumnezeu, omul a renunţat la autoritatea lui şi i-a dat-o lui Satan. Şi astfel, Satan este “domnul acestei lumi” şi pe pământ este satanocraţie.

Haideţi să dovedim acest lucru din Scriptură!

• Ioan 14:30 – Observaţi că atunci când Domnul Isus spune: “El [Satan – “stăpânitorul acestei lumi”] nu are nimic în Mine …”, prin aceasta spunea că El nu are o fire păcătoasă. Domnul Isus nu avea nici un pic de răzvrătire faţă de Dumnezeu în El. Dar fiecare om care păcătuieşte are o fire păcătoasă; şi Satan foloseşte acest lucru pentru a duce omenirea în robie.

• Ioan 16:11 – Observaţi că Domnul Isus spune că “stăpânitorul acestei lumi este judecat”; şi va veni ziua când această judecată va fi dusă la capăt.

• Luca 4:5-6 – De data aceasta, Domnul Isus a fost dus în pustie şi acolo a fost ispitit de diavol. Este o revelaţie extraordinară aici. Satan este stăpânul tuturor împărăţiilor din această lume. Şi aş vrea să observaţi că Domnul Isus nu a negat ceea ce I-a spus Satan aici. Cu alte cuvinte, Domnul Isus i-a spus lui Satan: “Da, recunosc că toată lumea aceasta este sub controlul tău! Tu eşti stăpânitorul acestei lumi! Tu eşti stăpânitorul puterilor din această lume!” Şi nu e numai atât. Satan foloseşte pe îngerii lui, care s-au răzvrătit împotriva lui Dumnezeu odată cu el, ca să stăpânească lumea aceasta.

Efeseni 6:12 – ,,Căci noi n-avem de luptat împotriva cărnii şi sângelui, ci împotriva căpeteniilor, împotriva domniilor, împotriva stăpânitorilor întunericului acestui veac, împotriva duhurilor răutăţii care sunt în locurile cereşti.“  Satan este ajutat de îngerii care s-au răzvrătit împreună cu el şi care acum sunt numiţi demoni sau draci; ei stăpânesc lumea aceasta împreună cu Satan. Şi Daniel ne prezintă nişte lucruri extraordinare cu privire la aceşti îngeri căzuţi. De fapt, sunt nişte lucruri în Biblie care ne sugerează că nu totul merge atât de bine în împărăţia lui Satan. Oridecâteori are loc o răzvrătire sunt multe necazuri care apar acolo. Şi se pare că şi îngerii căzuţi se luptă între ei pentru a obţine o poziţie. Spuneam că tot sistemul acestei lumi este în mâinile lui Satan.

• 1 Ioan 5:19 – Ioan spune aici că “noi suntem ai lui Dumnezeu, că noi aparţinem Domnului Isus, dar că toată lumea sau tot sistemul acestei lumi este în mâna celui rău”.

Pentru a înţelege mai bine aceste lucruri am să vă dau o ilustraţie. Când eu am terminat şcoala şi am început să-mi caut o slujbă, mă întrebam care slujbă ar fi cea mai potrivită pentru mine. Erau foarte mulţi oameni în vârstă în Biserica mea. Şi ei aveau o întreagă listă, în care aveau puse în ordine slujbele potrivite. De exemplu, ei spuneau că cea mai spirituală slujbă pe care ţi-o poţi alege este o slujbă în medicină. Şi fetelor creştine din Biserică li s-a spus: “Trebuie să vă faceţi asistente medicale!” Bineînţeles că lista mergea în jos. Şi o altă slujbă spirituală era slujba de fermier. Când ajungeai la slujba de bancher, aceasta era printre ultimele. După aceea, aproape ultima de pe listă era slujba într-o companie de asigurări. Eu am găsit o slujbă chiar la o comapnie de asigurări. Şi unii dintre bătrânii din Biserică m-au tras la răspundere şi mi-au zis: “Nu ar trebui să lucrezi pentru o companie de asigurări, pentru că nu este un lucru spiritual!” Aceasta s-a întâmplat acum 40 de ani. Şi ghiciţi ce s-a întâmplat mai departe! În spitalele noastre, zeci de mii de copii au fost ucişi înainte ca ei să se nască (prin avort). Cine a făcut lucrul acesta? Medicii! Bineînţeles că era o lege care le permitea să facă acest lucru. Dar care credeţi că a fost starea companiilor de asigurări? Oamenii aceştia sunt foarte conştienţi de mediul înconjurător. Şi acum ei spuneau: “Noi nu ne investim banii decât în acele operaţiuni şi acţiuni care nu distrug mediul înconjurător!” Deci vedeţi? Tot sistemul de valori al acestei lumi a fost întors invers.

Dar haideţi să vedem ce ne spune Biblia! Ni se spune că tot sistemul de valori din această lume este în mâna celui rău. De exemplu, medicina, băncile, companiile de asigurări – toate sunt în mâna lui Satan; guvernele din această lume, Naţiunile Unite – toate sunt în mâinile lui Satan.

Domnul ne-a trimis pe noi în această lume rea nu ca să ne închidem şi să ne izolăm într-o mănpstire, ci ca să înţelegem că noi trăim în lumea diavolului şi noi trebuie să predicăm mesajul glorios al Evangheliei.

Satan domină sistemul acestei lumi; el este stăpânitorul acestei lumi. 2Corinteni 4:4 – Noi credem că astăzi trăim într-o democraţie. Dar noi trăim într-o satanocraţie, unde Satan stăpâneşte. Haideţi să încercăm să tragem o concluzie la ceea ce am spus până acum!

În primul rând, omul a fost înşelat de Satan ca să creadă minciuna. Satan a spus primilor noştri părinţi: “Dacă voi păcătuiţi împotriva lui Dumnezeu, veţi fi mult mai fericiţi şi o veţi duce mult mai bine!” Dar de fapt aceasta a adus o ruină în omenire. Deci omul a fost înşelat de Satan.

În al doilea rând, omul a vrut libertate (slobozenie). Dar prin aceasta omul a devenit un rob. Noi suntem robi ai lui Satan; el orbeşte omenirea. Apoi noi suntem robi sistemului acestei lumi. Tot sistemul din această lume este în mâna celui rău; şi noi suntem robi ai acestui sistem. Iar apoi noi suntem robi firii pământeşti (firii păcătoase). Noi avem înlăuntrul nostru o fire (o natură), care acum a devenit vrăjmaşă împotriva lui Dumnezeu.

În Romani 6, Pavel vorbeşte despre această fire păcătoasă; şi foloseşte un cuvânt foarte specific din limba greacă, pentru a dovedi cum suntem noi robi ai păcatului. Pavel spune că “suntem nişte robi “doulos” ai păcatului”.

În vremea apostolului Pavel, un sclav doulos era sclavul cel mai de jos. Omul acesta nu avea nici un drept. Stăpânul său avea toate drepturile asupra lui. Omul acesta de-abia dacă putea să respire, fără să ceară permisiune de la stăpânul său. Şi singurul mod prin care el se putea elibera din acea stare de sclav “doulos” era moartea. Cuvântul lui Dumnezeu ne spune că noi suntem sclavi “doulos” ai firii pământeşti.

Am văzut că rezultatul răzvrătirii şi a căderii omului a adus moarte atât fizică, cât şi spirituală şi a adus o teamă de moarte.

În Marea Britanie este un om de afaceri foarte bogat. El este proprietarul unui mare magazin din Londra. Omul acesta are un Rolls-Royce foarte frumos. Şi în spatele lui, întotdeauna când merge cu maşina, se află o dubiţă, în care are o echipă de doctori şi tot felul de echipamente medicale. Dacă se întâmplă ca el să facă un infarct sau să aibă un accident de maşină, echipa aceasta de doctori intră imediat în intervenţie şi încearcă să-l aducă înapoi la viaţă. Omul acesta se teme de moarte. Teama de moarte a cuprins toată rasa umană.

Pentru a sumariza aceste lucruri, vom spune că răzvrătirea faţă de Dumnezeu a dus la ruină omenirea. Ştiţi că planeta noastră moare încet? Ascultam, nu de mult [la începutul lui ianuarie 2000], un program la radio. Erau acolo doi oameni de ştiinţă care prezentau o avertizare cu privire la procesul de supraîncălzire a atmosferei. Persoana care le lua interviul a spus: “Ceea ce ne prezentaţi este absolut îngrozitor!” Şi a spus: “Voi aţi scos toate aceste rapoarte din cartea Apocalipsei!” Bineînţeles că a fost mult adevăr în ceea ce a spus reporterul. Dar cei doi oameni de ştiinţă au spus că, conform cercetărilor lor, în 50 de ani planeta Pământ se va confrunta cu un dezastru foarte mare. Şi au spus că, cu toate că guvernele lumii încearcă să se unească şi să salveze planeta, nimeni nu va putea face absolut nimic ca să rezolve această problemă şi să schimbe situaţia. Tot sistemul acestei lumi se ruinează. Omul este ruinat, moare şi se îndreaptă spre o veşnicie pierdută.

Acum începem să vedem, încetul cu încetul, cum Biblia ne prezintă aeastă filozofie a istoriei… Vedeţi? Biblia nu ne spune numai cum am ajuns noi să existăm, ci ea ne spune şi de ce ne aflăm noi aici, în această stare. Şi de asemenea descoperim şi de ce lucrurile sunt aşa cum sunt. Uitaţi-vă la guvernul României! Au încercat tot ceea ce au putut ca să refacă economia ţării, dar încă sunt probleme peste probleme… De ce trebuie să fie lucrurile aşa? Guvernul nostru din Marea Britanie a promis că atunci când ei ajung la putere, vor schimba totul. Dar lucrurile nu s-au schimbat. Vedeţi? Datorită faptului că omul s-a răzvrătit împotriva lui Dumnezeu, omul este ruinat. Şi tot sistemul acestei lumi este ruinat … Dar, Dumnezeu are un remediu.

Vreau să discutăm acum un subiect mai bun, şi vom vedea care este remediul lui Dumnezeu.

Vă aduceţi aminte că sunt două împărăţii oponente: există Împărăţia lui Dumnezeu şi împărăţia lui Satan. Şi aş vrea să observaţi că lupta se dă în ceruri – îngerii s-au răzvrătit – şi apoi lupta se dă şi pe pământ – omul s-a răzvrătit -. Dar Dumnezeu a dat o promisiune. Genesa 3:15 – Aş vrea să observaţi că aici Dumnezeu i se adresează lui Satan. Şi Dumnezeu vorbeşte despre două seminţe aici: vorbeşte despre sămânţa lui Satan şi vorbeşte despre “sămânţa femeii”. Dumnezeu spune că “sămânţa femeii va zdrobi capul şarpelui”. Aceasta este o profeţie extraordinară. Dumnezeu spune că El va găsi un remediu; şi “sămânţa femeii” va veni şi va zdrobi împărăţia lui Satan.

E adevărat că deşi răzvrătirea a avut loc şi în ceruri şi pe pământ, Biblia se concentrează asupra planetei Pământ, deoacere capul sau împărăţia lui Satan va fi zdrobită pe pământ.

,,Şi în cer s-a făcut un război. Mihail şi îngerii lui s-au luptat cu balaurul. Şi balaurul cu îngerii lui s-au luptat şi ei, dar n-au putut birui; şi locul lor nu li s-a mai găsit în cer“ – Apocalipsa 12:7 –

Observaţi că va avea loc un război în ceruri! Uitaţi-vă acum la Apocalipsa 12:13! Apropos, femeia despre care este vorba aici, este Israelul. Balaurul, adică Satana, va persecuta pe Israel [şi acest eveniment va avea loc în timpul Necazului cel Mare].

,,Încolo, fraţilor, întăriţi-vă în Domnul şi în puterea tăriei Lui.11 Îmbrăcaţi-vă cu toată armătura lui Dumnezeu, ca să puteţi ţine piept împotriva uneltirilor diavolului. 12 Căci noi n-avem de luptat împotriva cărnii şi sângelui, ci împotriva căpeteniilor, împotriva domniilor, împotriva stăpânitorilor întunericului acestui veac, împotriva duhurilor răutăţii care sunt în locurile cereşti.“ – Efeseni 6:10-12

Vedeţi unde se dă bătălia? Pe pământ, cu fiecare credincios în parte. Vreau să vă avertizez că Satan nu se joacă în lupta aceasta! Satan cunoaşte foarte bine care sunt implicaţiile aruncării sale în iad şi el are doar două opţiuni: să-L înfrângă pe Dumnezeu şi să devină împăratul suprem sau să fie aruncat în iad. Nu există o a treia opţiune pentru Satan. Vreau să vă spun că Satan va lupta până la capăt, până la ultima sa putere ca să distrugă scopul lui Dumnezeu. Şi îndată ce ţi-ai dedicat inima şi viaţa ta Domnului Isus, Satan devine vrăjmaşul tău. Dar mă bucur să vă dau o veste bună: noi suntem de partea victorioasă şi victoria este sigură pentru noi, pentru că Satan este înfrânt. El ştie aceasta, dar totuşi în nebunia lui el luptă împotriva lui Dumnezeu. Dar nu va avea nici o şansă!

Satan are şi el un scop în istorie – şi scopul său este să-şi aşeze împărăţia lui în istoria acestei lumi. El va încerca să-şi aşeze împărăţia lui prin sămânţa şarpelui.

Vă aduceţi aminte că am citit despre aceasta în Genesa 3:15! Am văzut că există “sămânţa femeii”, care este Hristos; şi apoi există sămânţa şarpelui. Cine este sămânţa şarpelui? Este Anticristul! Şi Satan îl va folosi pe omul său, pe Anticrist, îşi va investi toată puterea lui în el şi, prin sămânţa lui, el va încerca să-şi aşeze împărăţia sa definitiv. Satan va încerca să facă acest lucru, în ultimii şapte ani din istoria lumii [ultima săptămână din cele 70 de săptămâni profeţite de Daniel]. Aceşti şapte ani alcătuiesc perioada Necazului cel Mare. De aceea cartea Ezechiel este atât de importantă: pentru că şi ea prezintă aceste lucruri.

Aş vrea să ne uităm puţin la schiţa profeţiei lui Daniel cu privire la cele 70 de săptămâni!

În Daniel 9, Dumnezeu a trimis pe îngerul Gabriel şi i-a dezvăluit lui Daniel o proorocie incredibilă. El i-a spus: “Daniele, tu ştii că prin poporul Meu, Israel, se va aşeza Împărăţia Mea!” Dar de asemenea i-a spus că poporul Israel va fi sub stăpânirea Neamurilor timp de 490 de ani [70 săptămâni-ani]. Şi în această perioadă lungă de timp, Dumnezeu a spus că El va lucra la evrei; îi va modela şi îi va schimba, astfel încât la sfârşit ei să-L accepte pe Isus ca Mesia.

Îngerul Gabriel i-a spus mai departe lui Daniel: “Ascultă-mă cu atenţie! Va fi dată o poruncă, prin care Ierusalimul să fie reconstruit. După ce această poruncă a fost dată, începe să numeri, pentru că după 69 de săptămâni de ani, adică după 483 de ani, Mesia va veni. Dar El va fi ucis; El va muri de o moarte violentă. Dar nu va muri pentru Sine, ci moartea Sa va fi pentru alţii.”

S-a dat o poruncă – ca Ierusalimul să fie reconstruit. Această poruncă (decret) a fost dată de împăratul Medo-Persiei, Artaxerxes I Longimanus. Şi citim despre aceasta în Neemia. Împăratul acesta l-a trimis pe Neemia [ca şi guvernator] ca să reconstruiască zidurile Ierusalimului. Data la care a fost dat decretul a fost însemnată în istorie ca o dată fixă; decretul s-a dat în 14 martie 445 î.Hr.

În anii 1890 a trăit un creştin extraordinar, în Marea Britanie. Numele lui a fost Sir Robert Anderson. El a fos şeful poliţiei din Londra. Dar el a fost un om foarte evlavios. Până atunci, nimeni nu reuşise să înţeleagă proorocia din Daniel 9. Omul acesta, Sir Robert Anderson, a fost un bun matematician, a fost expert în ebraică şi în greacă şi a fost un bun astronom. Sir Robert Anderson a socotit 483 de ani, începând cu 14 martie 445 î.Hr., când s-a dat decretul de reconstruire al Ierusalimului. Cred că i-a fost dificil să o facă, pentru că pe vremea aceea nu existau computere. Toate calculele lui au fost verificate mai târziu de astronomul regal, cel mai mare astronom din Marea Britanie. Prin calculele lui Robert Anderson, s-a descoperit că cei 483 de ani s-au încheiat în 6 aprilie 32 d.Hr. 6 aprilie 32 d.Hr. a fost ziua în care Domnul Isus a intrat în Ierusalim [conform proorociilor făcute în zaharia şi în alte cărţi profetice]. Atunci Domnul Isus a intrat triumfal în Ierusalim şi S-a prezentat ca Mesia al Iudeilor.

Vedeţi cât de plin de acurateţe este Cuvântul lui Dumnezeu? Această proorocie a fost făcută cu mulţi ani în urmă; şi uitaţi-vă că ea s-a împlinit în ziua exactă. În vinerea din acea săptămână, în 11 aprilie 32 d.Hr., Domnul Isus a fost răstignit, a rezolvat problema păcatului, astfel încât oricare dintre oameni să poată fi mântuit, şi apoi El S-a înălţat la ceruri. În 16 iunie 32 d.Hr., ucenicii şi iudeii se aflau la Ierusalim, pentru a sărbători Rusaliile. Aceasta era cea de-a patra sărbătoare a poporului Israel.

Sunt şapte sărbători ale Israelului; şi toate cele şapte sărbători ne prezintă planul profetic cu privire la Israel şi ne arată cum în final Israelul Îl va accepta pe Isus ca Mesia; şi astfel vom intra în Împărăţia de 1000 de ani. Dar exact în ziua Rusaliilor, Duhul Sfânt S-a pogorât şi atunci a avut loc formarea Bisericii; a avut loc inaugurarea Noului Legământ. Sunt două date, care au apărut în perioada Bisericii.

• prima dată este 14 mai 1948, când Israelul a devenit din nou un stat naţional. Şi avem să vedem că Ezechiel a proorocit exact această dată.
• a doua dată este 5-10 iunie 1967, când a avut loc “Războiul de Şase Zile”. În timpul acestui război, Israelul a recucerit Ierusalimul. Şi avem să vedem că Ezechiel a proorocit acest lucru până la data exactă.

La sfârşitul perioadei Bisericii, Biserica va fi răpită şi va fi dusă împreună cu Hristos în cer.

Apoi urmează cea de-a 70-a săptămână-an a lui Daniel [Vă aduceţi aminte că erau 70 de săptămâni-ani sau 490 de ani!]. Această săptămână-an este perioada Necazului cel Mare. În această perioadă de 7 ani, Satan va scoate la iveală sămânţa lui, Anticristul, şi va încerca să-şi stabilească împărăţia lui. La sfârşitul celor 7 ani, Hristos Se întoarce pe pământ, împreună cu Biserica Sa. Capul lui Satan va fi zdrobit şi Hristos Îşi va aşeza Împărăţia Sa [Împărăţia de 1000 de ani]. Pământul va fi schimbat în întregime şi va fi exact aşa cum a fost la început. Iar noi vom fi asemeni lui Hristos şi vom domni împreună cu Hristos. În sfârşit, pe pământ va fi iarăşi Teocraţie.

După 1000 de ani, Satan, care a fost legat în această perioadă de 1000 de ani, se va răzvrăti pentru ultima oară; dar va fi zdrobit definitiv. Apoi, Marele Tron Alb va fi aşezat. Cei morţi care au murit fără Hristos vor fi înviaţi, vor fi judecaţi şi vor fi condamnaţi la o veşnicie pierdută, în iad. După aceea Dumnezeu Îşi va aşeza Împărăţia Lui cea veşnică; după ce va face un cer nou şi un pământ nou.

Motivul pentru care v-am dat această schiţă este că Ezechiel tratează evenimente care au loc înainte de perioada Bisericii, evenimente care au loc în perioada Bisericii, dar de asemenea vorbeşte şi despre cea de-a doua venire a Domnului Isus, când El Îşi va aşeza Împărăţia de 1000 de ani şi ne va prezenta puţin din ceea ce se va întâmpla în timpul Împărăţiei de 1000 de ani.

Deci, am vorbit despre Satan. Pentru ca el să-şi aşeze împărăţia sa şi să fie ca Cel Prea Înalt, el trebuie să producă o sămânţă, şi anume – pe Anticrist, omul său, şi trebuie să câştige închinare de la toată omenirea. În revelaţia pe care o are, Daniel ne spune că, pentru aceasta, Satan va folosi un idol – sămânţa lui, Anticristul – şi îl va folosi şi pe Proorocul Mincinos. Dar Cuvântul lui Dumnezeu ne arată că Satan va eşua în planul său.

Acum, pe lângă aceasta [încercarea de a câştiga închinarea omenirii], Satan mai trebuie să facă două lucruri:

• trebuie să zdrobească Biserica pentru că Biserica va fi unită cu Hristos, va conduce împreună cu Hristos şi va stăpâni peste acest pământ. Ca şi Mireasă a lui Hristos, Biserica va împărţi tronul cu Hristos.
• în al doilea rând, Satan trebuie să distrugă Israelul pentru că Împărăţia va veni prin Israel. Proorocia cu privire la acest lucru i-a fost făcută lui Israel. De aceea Satan trebuie să distrugă Israelul.

În ultimii 7 ani, Biserica nu va fi pe planeta Pământ; ea va fi răpită şi va fi împreună cu Hristos. Aşa că Satan va folosi orice putere a lui ca să distrugă Israelul. Dar, slavă Domnului că va eşua şi în acest plan!

Deci acesta este scopul lui Satan în istorie.

Ajungem acum să vedem care este scopul lui Dumnezeu în istorie.

Vă aduceţi aminte că scopul lui Dumnezeu este slava; noi trebuie să vedem slava Lui pe planeta Pământ.

Ezechiel se concentrează asupra acestui aspect. Pe lângă aceasta, Dumnezeu trebuie să zdrobească capul lui Satan şi trebuie să-Şi aşeze Împărăţia Lui. Cu alte cuvinte, Teocraţia lui Dumnezeu trebuie să fie reaşezată pe planeta Pământ.Pentru ca Dumnezeu să îndeplinească acest lucru, El trebuie să facă şase lucruri:

1. Dumnezeu trebuie să-l readucă pe om la viaţă, din punct de vedere spiritual.

Noi avem o fire păcătoasă în noi şi firea aceasta este răzvrătită împotriva lui Dumnezeu. De aceea trebuie să avem în noi o fire nouă, o natură nouă, care să-L iubească pe Dumnezeu şi care să fie ascultătoare de Dumnezeu. Cu alte cuvinte, Dumnezeu trebuie să găsească o modalitate prin care noi să fim născuţi din nou.

Vă aduceţi aminte ce i-a spus Domnul Isus lui Nicodim? Domnul Isus i-a spus: “Dacă un om nu se naşte din nou, cu nici un chip nu va vedea Împărăţia lui Dumnezeu.”Cei care vor intra în Împărăţie vor fi născuţi din nou.

2. Dumnezeu trebuie să distrugă moartea.

În momentul de faţă este distrugere şi moarte pe pământ. Sunt boli, deformităţi, accidente, violenţă şi moarte. Şi Dumnezeu trebuie să distrugă moartea. Dar tot aici, legat de aceasta, Dumnezeu trebuie să-i învie pe cei care au murit. Mulţi din prietenii mei au murit şi s-au dus să fie împreună cu Domnul. Dar trupurile lor trebuie să fie înviate.

3. Dumnezeu trebuie să restaureze Teocraţia, astfel încât pământul să fie stăpânit din nou de om; şi este vorba de Omul Isus Hristos.

De aceea a trebuit ca Domnul Isus să vină în trup, pe pământ. El este ultimul Adam. Primul Adam a eşuat, dar ultimul Adam va triumfa.

Deci pământul acesta trebuie să fie stăpânit de om, aşa cum a intenţionat Dumnezeu. În momentul de faţă se face atât abuz de acest pământ. Dar lucrurile acestea vor înceta sub stăpânirea ultimului Adam.

4. Dumnezeu trebuie să restaureze mediul, astfel încât el să ajungă la o stare perfectă.

Vă aduceţi aminte că pământul a fost blestemat; animalele au devenit carnivore, sălbatice; există corupţie. Toate lucrurile sunt în decădere, merg din rău în mai rău.     De aceea Dumnezeu trebuie să restaureze mediul înconjurător şi el să fie într-o stare perfectă.

5. Dumnezeu trebuie să-i transfere pe oameni din împărăţia lui Satan în Împărăţia lui Dumnezeu; şi lucrul acesta poate să fie făcut doar prin naşterea din nou, pentru că avem nevoie de o natură nouă.

6. Satan trebuie să fie detronat şi Mesia Dumnezeu [ultimul Adam] trebuie să fie întronat; Teocraţia trebuie să fie restaurată pe planeta Pământ.

Vom vedea cum va face Dumnezeu aceste lucruri!

Dumnezeu a încheiat cinci legăminte cu omul; şi prin aceste legăminte, El va instaura Împărăţia Sa [după ce va corecta situaţia de decădere a omului].

Aceste cinci legăminte sunt foarte importante. Dacă înţelegeţi aceste legăminte, veţi înţelege Scriptura. Şi motivul pentru care trecem prin toate aceste informaţii este să înţelegem mai bine cartea Ezechiel; deoarece Dumnezeu i-a descoperit lui Ezechiel cel de-al cincilea legământ [Noul Legământ]. Bineînţeles că Satan a atacat această învăţătură [lucru care era de aşteptat din partea lui Satan].

În momentul de faţă, citesc o carte scrisă de un evreu. Bineînţeles că el cunoaşte importanţa acestor legăminte. Şi el, într-un fel, combate multe din teoriile teologilor care au studiat cele cinci legăminte. Satan s-a folosit chiar şi de teologi, ca să distrugă însemnătatea acestor legăminte. Dacă vrem să înţelegem semnificaţia acestor legăminte, trebuie să le credem aşa cum le-a dat şi le-a prezentat Dumnezeu.

Sunt unii teologi care spun aşa: “Când Vechiul Testament vorbeşte despre Israel, nu vorbeşte într-adevăr despre Israel, ci vorbeşte despre Biserică …” Dar acest lucru nu este adevărat! Este o prostie să afirmi acest lucru.

Ceea ce Dumnezeu spune este ceea ce vrea să spună, este ceea ce are de gând. Şi trebuie să credem aceste lucruri. De aceea legămintele acestea sunt foarte semnificative.

I.  LEGĂMÂNTUL AVRAAMIC

Vă spuneam mai înainte despre Sir Robert Anderson. El a făcut o afirmaţie foarte semnificativă. El a spus că “Biblia este istoria poporului lui Dumnezeu, a evreilor”.

Istoria lumii a început cu sute de ani înainte ca Avraam să existe; şi cu toate acestea, doar 11 capitole sunt dedicate perioadei de timp dinainte de Avraam. Restul Scripturii vorbeşte despre poporul lui Dumnezeu, despre descendenţii lui Avraam.

Dacă a fost un popor măreţ şi puternic, care a existat înainte de poporul Israel, este menţionat şi acel popor în Biblie, dar este menţionat doar în legătură cu poporul Israel. Israel a fost în Egipt. Egiptul a fost atunci un imperiu extraordinar de puternic. Dar este menţionat în Biblie doar datorită faptului că Israel a fost în Egipt. Babilonul a fost un imperiu extraordinar de puternic. Dar este menţionat în Biblie doar pentru că ei au distrus Ierusalimul. Deci vedeţi? Biblia este istoria evreilor.

Acum să discutăm puţin despre legământul avraamic. Avraam a fost tatăl poporului Israel.

• Părţile implicate în legământ

Genesa 15:18 – Care sunt părţile implicate în legământ? Avraam – şi descendenţii fizici ai lui Avraam – şi Dumnezeu.

Genesa 17:4,6-7 – Legământul a fost încheiat între Dumnezeu şi Avraam; şi odată cu Avraam au fost implicaţi şi descendenţii lui.

În Genesa 15, citim despre un lucru ciudat care i s-a întâmplat lui Avraam. Dumnezeu i-a spus lui Avraam să ia anumite animale, să le taie în două şi apoi să separe cele două jumătăţi din fiecare animal.

Pentru noi, aceasta este o procedură ciudată. Dar pentru Avraam nu era ceva ciudat. Când cineva încheia un legământ în lumea veche, exact aşa făceau şi ei: tăiau în jumătate un animal sau mai multe şi separau cele două jumătăţi; apoi se luau de mână, treceau printre cele două jumătăţi de animale şi spuneau unul altuia: “Aşa să facă Dumnezeu cu mine, adică să mă taie în două, dacă eu încalc legământul!”

Aş vrea să observaţi ce s-a întâmplat în legământul acesta! Ni se spune că Avraam   s-a uitat şi a văzut ceva ca un foc, care a trecut printre cele două jumătăţi şi care a mistuit cele două jumătăţi de animale. Dumnezeu a fost Cel care a trecut printre jumătăţile de animale. Dumnezeu nu i-a cerut lui Avraam să meargă împreună cu El, ci Dumnezeu a mers singur printre jumătăţile de animale.

Deci, legământul avraamic a fost un legământ unilateral, adică a fost încheiat de o singură Persoană. Cu alte cuvinte, legământul acesta a fost confirmat de Dumnezeu; şi numai Dumnezeu a confirmat legământul acesta.

Dumnezeu i-a spus lui Avraam: “Ascultă, Avraame! Tu Mă vei dezamăgi pe Mine şi nici nu-ţi vei da seama cât de păcătoşi vor fi descendenţii tăi, poporul Israel. Dar Eu închei acest legământ! Şi cu toate că descendenţii tăi – poporul Israel – vor păcătui, datorită faptului că Eu închei acest legământ, legământul va fi dus la îndeplinire.”

• Legământul avraamic a fost încheiat de Dumnezeu, pe o juruinţă făcută de Dumnezeu.

Când slava lui Dumnezeu a trecut printre cele două jumătăţi de animale, Dumnezeu garanta că El duce la îndeplinire acest legământ.

Promisiunile [termenii] legământului avraamic

Promisiuni personale [făcute lui Avraam]

• Dumnezeu i-a promis lui Avraam că el va fi o binecuvântare pentru alţii.De exemplu, Avraam a avut un nepot, care se numea Lot.

Ştiţi că Lot, încă de când era copil, făcea tot felul de probleme şi dădea de necaz? Când locuia în Sodoma, Lot a fost luat prizonier de nişte împăraţi care au invadat Sodoma. Avraam a strâns o mică armată şi i-a înfrânt pe cei care-l luaseră prizonier pe Lot. Atunci când Sodoma a fost distrusă, Avraam a fost cel care a mijlocit pentru nepotul său. Apoi în multe alte feluri Avraam a fost o binecuvântare pentru cei din jurul său.

• Dumnezeu i-a spus că numele lui va fi un nume mare; Dumnezeu i-a spus că-i va face numele său un nume mare. Lucrul acesta a avut loc deja.
• Dumnezeu i-a promis descendenţi fizici.

Trebuie să înţelegem că în momentul în care Dumnezeu a încheiat cu Avraam acest legământ, Avraam nu avea copii. El îmbătrânea şi soţia lui, Sara, depăşise vârsta la care putea să aibă copii. Dar Dumnezeu i-a spus: “Îţi voi da descendenţi fizici! Te voi înmulţi nespus de mult…”

Dumnezeu i-a promis că-l va face tatăl multor neamuri.

Multe neamuri au ieşit din Avraam. De exemplu, naţiunile arabe.

• Dumnezeu i-a promis că le va da, lui Avraam şi descendenţilor lui, posesiunea ţării Canaan. Dumnezeu a spus că ţara Canaan va fi în stăpânirea lor veşnic.
• Dumnezeu i-a spus că-i va binecuvânta pe cei ce îl binecuvintează pe Avraam şi-i va blestema pe cei ce-l blesteamă.

Aş vrea să mă ascultaţi cu atenţie acum! Lucrul acesta ni se aplică şi nouă. Dacă tu îi dai, lui Avraam şi poporului Israel, locul lor cuvenit în Scriptură, Dumnezeu te va binecuvânta şi te va ajuta să înţelegi Biblia.

Deci acestea sunt promisiuni personale, care au fost date lui Avraam.

2. Promisiuni naţionale [pentru poporul Israel, dar care-l priveau şi pe Avraam

• Dumnezeu a promis că va face o mare naţiune din descendenţii fizici ai lui Avraam. Deci, din Avraam urma să iasă un mare popor, şi anume – poporul Israel.
• Dumnezeu a promis că va da ţara Canaan descendenţilor lui Avraam.

Legământul încheiat cu Avraam era un legământ veşnic. Şi aceasta însemna că Dumnezeu Se angaja să păstreze poporul Israel ca şi naţiune.

Când ne uităm astăzi în lume, acesta este motivul pentru care Israelul se află înapoi în ţara lor. Vedeţi? Când studiem Cuvântul lui Dumnezeu, putem să înţelegem de unde venim noi, de ce suntem aici, de ce lucrurile sunt aşa cum sunt astăzi în lume şi ce se va întâmpla în viitor.

3. Promisiuni universale [care afectează pe toată lumea]

,,Voi binecuvântape cei ce te vor binecuvânta şi voi blestema pe cei ce te vor blestema şi toate familiile pământului vor fi binecuvântate în tine.“ – Genesa 12:3

Aş vrea să observaţi că Dumnezeu spune aici că prin Avraam, prin poporul Israel, El va aduce binecuvântări universale peste toate naţiunile.

Trebuie să fim foarte atenţi şi să nu schimbă sensul acelui cuvânt “binecuvântare”. Noi folosim acest cuvânt cu multă uşurinţă astăzi. Noi spunem: “Doamne, binecuvintează-i pe prietenii mei! Binecuvintează-mă pe mine… Binecuvintează Biserica …”; şi de fapt noi nu gândim ceea ce spunem. Dar când Dumnezeu foloseşte acest cuvânt “binecuvântare”, Dumnezeu de fapt spunea că “va îmbogăţi”. Deci dacă Dumnezeu Îşi va aduce binecuvântarea Lui pe planeta Pământ, pentru a o aduce El trebuie să îndepărteze tot dezastrul şi tot răul care l-a provocat Satan şi omul prin răzvrătirea lor.

Haideţi să ne amintim puţin promisiunile care au fost făcute lui Avraam!

• au fost promisiuni personale, care au fost făcute lui Avraam;
• promisiuni naţionale, care implicau poporul Israel, dar şi pe Avraam;
• promisiuni universale, care afectează pe toţi oamenii din această lume

Aş vrea să observaţi ce a spus Domnul Isus cu privire la aceste lucruri!

Matei 25:41-46 – Vă spuneam despre acea perioadă a Necazului cel Mare şi spuneam că noi avem să fim răpiţi şi avem să fim împreună cu Hristos. Atunci Satan va încerca să distrugă Israelul. Vor fi atunci mulţi oameni care vor apăra pe Israel; şi când Hristos Se va întoarce, El va judeca naţiunile. Unora le va spune: “Nu M-aţi hrănit şi nu M-aţi vizitat atunci când am fost în închisoare …” Şi ei se vor întreba: “Când   Te-am văzut aşa şi nu Ţi-am făcut aceste lucruri?” Domnul Isus le va spune: “Nu aţi făcut-o poporului Meu, poporului Israel, şi deci nu Mi-aţi făcut-o Mie!” De aceea atunci când va avea loc judecata naţiunilor, cei care au blestemat poporul lui Avraam – poporul Israel – vor fi pierduţi.

De aceea, atunci când citim Cuvântul lui Dumnezeu să ne amintim întotdeauna să-l binecuvântăm pe Avraam, să binecuvântăm poporul Israel! Au fost într-adevăr nişte oameni răzvrătiţi şi răi, dar Dumnezeu nu a încheiat încă cu ei. Legământul avraamic a fost împlinit doar parţial.

Dumnezeu într-adevăr l-a binecuvântat pe Avraam. Genesa 24 ne spune că el avea o avere mare; el a fost o binecuvântare pentru alţii. Apoi numele lui Avraam este un nume mare şi respectat printre creştini, printre iudei şi chiar printre musulmani.

Legământul a fost împlinit parţial şi din punct de vedere naţional. După Exod, după ieşirea lor din Egipt, evreii au primit ţara Canaan. Ei au devenit un popor mare. Şi ei nu au pierit niciodată. Ei sunt încă un popor şi astăzi au ţara lor.

Vedem că parţial legământul avraamic a fost împlinit.   A fost împlinit faţă de Avraam, a fost împlinit faţă de poporul Israel – din punct de vedere naţional -, dar a fost împlinit parţial şi în ceea ce priveşte promisiunile universale.

Gândiţi-vă numai la binecuvântarea pe care noi am primit-o din Scriptură! Scriptura a schimbat vieţile atâtor oameni, a schimbat atâtea comunităţi. Şi prin Israel avem noi Scriptura, pentru că mulţi evrei au fost implicaţi în scrierea Scripturii. Dar cea mai mare binecuvântare o avem prin Domnul nostru Isus Hristos, care a venit prin poporul Israel, din sămânţa lui David; şi El a adus binecuvântări omenirii.

Aş vrea să observaţi că această împlinire parţială a fost împlinită literar! Dar mai trebuie să aibă loc o împlinire finală a acestui legământ; şi această ultimă parte a legământului, care încă nu s-a împlinit, va fi împlinită tot din punct de vedere lliterar, adică va fi împlinită până la ultima literă, pe planeta Pământ.

Avraam a căutat un oraş. El nu avea un oraş în care să se aşeze în Canaan. El a rătăcit mult şi a locuit în corturi. Dar Dumnezeu i-a promis un oraş, o cetate lui Avraam.

,,Căci el aştepta cetatea care are temelii tari, al cărei meşter şi ziditor este Dumnezeu.“ – Evrei 11:10

Cetatea aceasta nu era în Canaan. Ezechiel ne va spune totul cu privire la această cetate şi ne va da nişte informaţii fascinante [este vorba despre Ierusalimul din Împărăţia de 1000 de ani].

Din punct de vedere naţional, care este starea Israelului astăzi? Prim-ministrul Israelului, Ehud Barak, cedează teren ţărilor arabe din jur, pentru a obţine pacea. Şi este vorba de pământul pe care Dumnezeu a spus că-l dă poporului Israel. Dar el cedează pământ arabilor, pentru a obţine pacea cu ei. Însă niciodată nu va face pace cu arabii, pentru că arabii plănuiesc să distrugă Israelul, să-l şteargă de pe faţa pământului. Israelul are încă mari probleme şi astăzi şi încă sunt împrăştiaţi. Deci împlinirea legământului avraamic nu a avut încă loc în mod complet.

Dar haideţi să vedem cum stau lucrurile din punct de vedere universal! Uitaţi-vă cum sunt naţiunile noastre astăzi! Prim-ministrul Marii Britanii, Tony Blair, credeţi că se duce la Biserică în fiecare dimineaţă să se roage: “Doamne, vreau să mă călăuzeşti astăzi!”? Bineînţeles că nu se duce! De fapt nici că ar putea să-i pese mai puţin de Dumnezeu. Naţiunile de astăzi trăiesc în întuneric şi trăiesc în satanocraţie, sub stăpânirea lui Satan.

Dar legământul avraamic va fi împlinit atât din punct de vedere naţional – cu Israelul -, cât şi din punct de vedere universal – cu întreaga lume.

• Legământul avraamic a fost un legământ necondiţionat

Genesa 17:1-2 – Avraam şi poporul său a păcătuit; şi de fapt avem un catalog gros al păcatelor lui Israel. Vom citi în cartea Ezechiel ce s-a întâmplat cu poporul Israel pentru că a păcătuit.

Dar legământul avraamic depinde nu de credincioşia omului, ci de credincioşia lui Dumnezeu.

,,Dumnezeu, când a dat lui Avraam făgăduinţa, fiindcă nu putea să Se jure pe unul mai mare decât El, s-a jurat pe Sine Însuşi 14 şi a zis: „Cu adevărat te voi binecuvânta şi îţi voi înmulţi foarte mult sămânţa”. 15 Şi astfel, fiindcă a aşteptat cu răbdare, a dobândit făgăduinţa. 16 Oamenii, ce-i drept, obişnuiesc să jure pe cineva mai mare; jurământul este o chezăşie care pune capăt oricărei neînţelegeri dintre ei. 17 De aceea, şi Dumnezeu, fiindcă voia să dovedească cu mai multă tărie moştenitorilor făgăduinţei nestrămutarea hotărârii Lui, a venit cu un jurământ,18 pentru ca, prin două lucruri care nu se pot schimba şi în care este cu neputinţă ca Dumnezeu să mintă, să găsim o puternică îmbărbătare noi, a căror scăpare a fost să apucăm nădejdea care ne era pusă înainte, … – Evrei 6:13-18

Vă rog să observaţi două lucruri!

• în primul rând, legământul;
• în al doilea rând, juruinţa

Dumnezeu nu poate să-Şi încalce cuvântul Său şi nici nu şi-L va încălca. Şi aş vrea să observaţi ce ni se spune în Evrei 6:19!

,,… pe care o avem ca o ancoră a sufletului; o nădejde tare şi neclintită, care pătrunde dincolo de perdeaua dinăuntrul Templului, …v.19

Versetul spune că “avem această nădejde ca o ancoră a sufletului”.Când lucrurile devin grele, poţi spune: “Doamne, adu-Ţi aminte de promisiunea pe care i-ai făcut-o lui Avraam, pe care ai confirmat-o cu o juruinţă!”

Regele Isus Se întoarce să stăpânească. Şi atunci când vedem lucrurile din acest punct de vedere şi modul nostru de viaţă se schimbă; bucuria apare în inima noastră, este pusă acolo şi ne dăm seama că se merită să-L slujim pe Domnul Isus.

Deci prin legământul avraamic, Dumnezeu Şi-a început programul [planul] Său de răscumpărare a oamenilor. Dumnezeu a spus că “are să aducă înapoi binecuvântarea pe planeta Pământ”.

Am văzut că acest legământ a fost o înţelegere unilaterală. Cu alte cuvinte, nu depindea de Avraam, ci acest legământ depindea numai de credincioşia lui Dumnezeu.

II. LEGĂMÂNTUL MOZAIC

Avem să privim cinci trăsături caracteristice ale legământului mozaic în detaliu. Cele cinci trăsături ale acestui legământ sunt:

• Legământul mozaic a însoţit şi a fost o parte importantă a întemeierii Teocraţiei.
• Legământul mozaic cerea un mijlocitor [era nevoie de un mijlocitor]. Dumnezeu a cerut să existe o persoană care să mijlocească între popor şi Dumnezeu şi o persoană care să facă legătura între oameni şi Dumnezeu, şi între Dumnezeu şi oameni.

• Termenii pe care se baza legământul mozaic impuneau un alt Mijlocitor şi un nou legământ.
• Legământul mozaic a fost un legământ condiţionat, prin natura sa.
• Legământul mozaic a fost temporar [trecător].

Legământul mozaic a însoţit şi a fost o parte importantă a întemeierii teocraţiei

Parcă vă văd cum ziceţi: “Eric, stai aşa! Parcă ziceai că noi trăim în satanocraţie, într-o lume dominată de Satan.” Aşa şi este! Dar Dumnezeu “a invadat” planeta Pământ, care este locul în care domneşte Satan. Dumnezeu a apărut pe muntele Sinai. Şi acolo, pe muntele Sinai, Şi-a arătat slava Sa de Dumnezeu.

,,Înfăţişarea slavei Domnului era ca un foc mistuitor pe vârful muntelui, înaintea copiilor lui Israel.“ – Exod 24:17

Amintiţi-vă că spuneam: scopul lui Dumnezeu în istorie este să-Şi descopere slava. În acest verset se spune despre “înfăţişarea slavei” sau “revelaţia slavei”, care a fost făcută pe muntele Sinai şi care a fost o privelişte măreaţă şi înfricoşătoare. Aşadar, prin această arătare a slavei, Dumnezeu a invadat satanocraţia de pe pământ. Slava sau gloria lui Dumnezeu s-a arătat.

Al doilea lucru pe care vrem să-l observăm este că prin acest legământ s-a arătat o înţelegere.

,,Aţi văzut ce am făcut Egiptului şi cum v-am purtat pe aripi de vultur şi v-am adus aici la Mine. Acum, dacă veţi asculta glasul meu şi dacă veţi păzi legământul Meu, veţi fi ai Mei dintre toate popoarele, căci tot pământul este al Meu;Îmi veţi fi o împărăţie de preoţi şi un neam sfânt. Acestea sunt cuvintele pe care le vei spune copiilor lui Israel“ – Exod 19:4-6

Observaţi că aici se menţionează “o împărăţie”. Vă aduceţi aminte că am vorbit despre doctrina primei menţiuni! Aici, în Exod 19, este prima dată când cuvântul “împărăţie” este menţionat în Scriptură. Şi împărăţia aceasta, despre care este vorba aici, este de fapt Teocraţia care avea să vină pe planeta Pământ; şi anume, slava lui Dumnezeu avea să se coboare şi să conducă printr-o naţiune aleasă; să îl zdrobească pe Satan şi să aducă binecuvântarea înapoi pe pământ.

Vă amintiţi că am vorbit despre cele două Evanghelii! Ţineţi minte că Ioan Botezătorul, Domnul Isus şi ucenicii spuneau: “Împărăţia lui Dumnezeu [Împărăţia cerurilor] este aproape …” Ei vorbeau tocmai despre această Teocraţie.

Legământul mozaic a fost făcut cu o singură naţiune de pe pământ, şi anume – cu naţiunea Israel. Observaţi că poporul Israel nu este un popor abstract, ci un popor lilteral; un popor care se afla pe un munte nu la figurat, ci pe un munte la propriu şi ei au văzut într-adevăr slava Lui Dumnezeu.

Observaţi că acest legământ a avut un început foarte bine definit în istorie! Înainte de acest legământ nu fusese decât o satanocraţie. Dar acum slava lui Dumnezeu s-a reîntors pe planeta Pământ.

Observaţi că această singură naţiune, cu care avea să fie făcut legământul, trebuia să aducă binecuvântare pentru toate celelalte naţiuni de pe pământ! Dumnezeu Se cobora acum pe muntele Sinai ca să Îşi recupereze planeta Pământ. Dar de fapt Dumnezeu este Proprietarul legitim al planetei Pământ. Satanocraţia a invadat planeta Pământ împotriva voii lui Dumnezeu.

Vă rog să observaţi un alt lucru cu privire la naţiunea Israel! În Exod 19:6 spune: “Îmi veţi fi o împărăţie de preoţi …” Cu alte cuvinte, Dumnezeu are să lucreze prin ei. Ei – israeliţii – trebuiau de acum să-L reprezinte pe Dumnezeu. Şi pe de altă parte ei trebuiau să reprezinte poporul [şi omenirea]. Dumnezeu voia să-i aducă laolaltă cu El [să aducă laolaltă cele două părţi: Dumnezeu şi omenirea].

Dumnezeu a spus că Israel avea să fie un fel de “arbitru” între celelalte naţiuni şi un mijlocitor între celelalte naţiuni şi Dumnezeu. Acesta era scopul legământului mozaic.

Apoi Dumnezeu a spus că naţiunea Israel trebuie să fie un “popor sfânt” (Exod 19:6).

,,Căci Eu sunt Domnul, Dumnezeul vostru. Voi să vă sfinţiţi şi fiţi sfinţi, căci Eu sunt sfânt; să nu vă faceţi necuraţi prin toate aceste târâtoare care se târăsc pe pământ“ – Levitic 11:44

Cu alte cuvinte, Dumnezeu a spus: “Dacă vreţi să fiţi poporul Meu, atunci trebuie să fiţi oameni sfinţi, pentru că Eu sunt sfânt!”

• Un alt lucru, pe care vreau să-l observăm, este că legământul mozaic este condiţionat.

Exod 19:5 – Dumnezeu le-a spus: “Dacă veţi asculta glasul Meu şi dacă veţi ţine legământul Meu, veţi fi ai Mei dintre toate popoarele!”

Vă rog să observaţi diferenţa între legământul mozaic şi legământul avraamic! Am spus despre legământul avraamic că a fost un legământ unilateral; şi anume, numai Dumnezeu   L-a făcut şi legământul depindea numai de credincioşia lui Dumnezeu. Dar legământul mozaic este un legământ multilateral; adică depinde odată de Dumnezeu, dar în acelaşi timp depinde şi de oameni – de israeliţi. Dumnezeu a pus condiţia: “Dacă veţi asculta …”, şi apoi a spus ce va face El.   Şi Dumnezeu a spus în alt loc: “Dacă nu veţi asculta, Eu voi călca acest legământ.”

Haideţi să vedem ce anume cerea acest legământ! Legământul mozaic nu se referă la mântuire obţinută prin fapte, ci acest legământ era asociat şi era o parte importantă din întemeierea Teocraţiei. Prin acest legământ mozaic, Israel era într-o poziţie foarte importantă şi Dumnezeu îi spunea: “Dacă veţi asculta de legile Mele, voi veţi avea rolul important în Teocraţie!” Dar oferta lui Dumnezeu prin acest legământ a fost condiţionată.

Acest legământ mozaic nu depindea doar de credincioşia lui Dumnezeu, ci depindea şi de credincioşia lui Israel. Următorul lucru pe care trebuie să-l observăm este că oferta lui Dumnezeu a fost acceptată de popor.

Deuteronom 5:28 – Această acceptare a legământului de către israeliţi a primit aprobarea divină a lui Dumnezeu. Iată ce a spus Dumnezeu: “Tot ce au zis este bine …” Cu alte cuvinte: “Aţi făcut bine!” Dar Dumnezeu a început să Se şi tânguiască cu privire la acest lucru.

v.29 – Dumnezeu le-a spus copiilor lui Israel: “V-am dat legământul, v-am dat termenii legământului, iar voi la rândul vostru aţi acceptat legământul; şi Eu sunt mulţumit de acest lucru.” Dar după aceea Dumnezeu le spune: “Voi aveţi o problemă în inimă …”

Să ne gândim puţin la ce a spus Dumnezeu! Legile pe care Dumnezeu le-a impus asupra copiilor lui Israel erau legi exterioare. Ei nu aveau voie să ucidă; trebuiau să ţină ziua Sabatului; nu aveau voie să fure; nu aveau voie să se închine în faţa idolilor, etc. Toate aceste legi se refereau la probleme exterioare.

Dar vă aduceţi aminte că am vorbit despre natura păcătoasă? Am vorbit despre faptul că omul s-a răzvrătit împotriva lui Dumnezeu şi de faptul că omul are o natură păcătoasă. Aşadar, problema este următoarea: legile date pentru Israel aveau o natură exterioară, care lucrau la exteriorul omului, pe când natura păcătoasă era o problemă interioară, lăuntrică. Legea divină era exterioară, dar problema oamenilor era interioară. Şi Legea exterioară nu a rezolvat problema interioară, nu a avut efect asupra problemei lăuntrice, a naturii (firii) păcătoase.Aşa că legământul mozaic avea să eşueze.

Odată am auzit pe cineva rugându-se: “Doamne, ajută-ne să fim ascultători, ca să trăim vieţi victorioase!” Aceasta înseamnă să inversezi ordinea lui Dumnezeu şi să te bizui pe legământul mozaic.Iată care ar trebui să fie rugăciunea noastră: “Îţi mulţumesc, Doamne, pentru Biruitorul care locuieşte înlăuntrul meu şi că acum eu pot să trăiesc în ascultare!”

În legământul mozaic noi trebuie să ne străduim şi să muncim ca să obţinem victoria; pe când în Noul Legământ noi avem în noi pe Cel biruitor, pe Isus Hristos. Şi de aceea putem să fim ascultători.

Legământul mozaic cerea un mijlocitor

În Fapte 7:35, Ştefan spune că “Moise a fost trimis de Dumnezeu ca să fie un conducător şi eliberator”. Moise a fost acea persoană pe care Dumnezeu a trimis-o să-i scoată din Egipt pe israeliţi, pentru că poporul Israel era prins în robie acolo. Şi Dumnezeu a trimis pe acest mijlocitor, pe Moise, ca să-i izbăvească de sub robia Egiptului.

Tot aşa, lumea este prinsă ca într-o capcană în satanocraţie. Şi Dumnezeu a trebuit să trimită un alt Mijlocitor, pe Domnul Isus, care să scape lumea din satanocraţie şi să o transfere în teocraţie.Deci iată că pentru legământul mozaic era nevoie de un mijlocitor.

Întâi de toate, Moise – mijlocitorul – Îl reprezenta pe Dumnezeu – pe Iehova – în faţa poporului. Şi dacă ţineţi minte, toate legile divine, toate mesajele de la Dumnezeu au venit totdeauna direct prin Moise. Moise, după ce le primea de la Dumnezeu, se ducea la popor şi le spunea ce i-a spus Dumnezeu. Cu alte cuvinte, Moise era în locul lui Dumnezeu sau Îl reprezenta pe Dumnezeu.

Dacă se răzvrătea cineva împotriva lui Moise, era ca şi când se răzvrătea împotriva lui Dumnezeu. La Numeri 16, Biblia relatează despre un incident extraordinar. Biblia ne vorbeşte despre un grup de leviţi, care au venit la Moise şi cu alte cuvinte i-au spus: “Cine te crezi tu, Moise? Noi credem că avem tot atâtea drepturi ca şi tine, să fim conducători peste popor.” Şi alţii s-au alăturat acestor leviţi răzvrătiţi şi s-au răzvrătit şi ei. Dar prin faptul că s-au răzvrătit împotriva mijlocitorului lui Dumnezeu, împotriva lui Moise, ei de fapt s-au răzvrătit împotriva lui Dumnezeu. Şi în Numeri 16 ni se spune că Dumnezeu a trimis foc din cer şi răzvrătiţii au fost mistuiţi (arşi) pe loc.

Deci nu trebuie să uităm faptul că Moise, în calitate de mijlocitor, Îl reprezenta pe Dumnezeu în faţa poporului. Dar în al doilea rând, pe de altă parte, Moise era cel care-i reprezenta pe oameni – pe popor – în faţa lui Dumnezeu.

Când se aflau în pustie şi când Moise a trebuit să se urce pe muntele Sinai şi asta 40 de zile, oamenii au început să spună: “Ce s-a întâmplat cu Moise?” Aşa că s-au adunat şi   l-au rugat mult pe Aaron să le facă un viţel. Orgia care s-a dezlănţuit în tabără a fost groaznică; şi au început să se închine la acest viţel de aur. Când Moise s-a întors de pe munte, Biblia ne spune că s-a mâniat pe popor. Şi când s-a întors înapoi pe munte, la Dumnezeu, a stat de vorbă cu Dumnezeu şi Dumnezeu i-a spus: “Aceştia sunt poporul tău! Am să şterg tot poporul acesta de pe faţa pământului şi am să scot un nou popor din tine, Moise!” Ştiţi ce a făcut Moise atunci? Moise a mijlocit pentru popor şi a spus: “Nu, Doamne! Ei nu sunt poporul meu, ei sunt poporul Tău! Doamne, dacă Tu alegi să distrugi acest popor de pe faţa pământului, ce vor spune egiptenii?” Şi Dumnezeu i-a cruţat pe israeliţi. În momentul acela, pe munte, Moise a reprezentat tot poporul în faţa lui Dumnezeu.

Poziţia aceasta de mijlocitor a lui Moise avea o răspundere extraordinară şi slujba aceasta avea nişte cerinţe extraordinar de mari.

Deuteronom 32:51-52 – Aici Dumnezeu îi vorbeşte lui Moise şi îi spune că “el şi Aaron au păcătuit împotriva Lui şi pentru aceasta el, Moise, nu va intra în ţara Canaan” [Aaron murise între timp]. Uitaţi-vă cu atenţie la ce-i spune Dumnezeu lui Moise, la v.51 şi 52! Răspunderea era mare pentru israeliţi, şi anume – ei trebuiau să fie sfinţi şi să asculte de legile lui Dumnezeu; dar cu privire la Moise, putem spune că răspunderea lui a fost foarte mare – Moise trebuia să-L sfinţească pe Dumnezeu în mijlocul poporului. Şi din nefericire pentru Moise, el a eşuat şi a pierdut binecuvântarea de a intra în ţara promisă, Canaan.

În continuare vrem să observăm anumite semne care însoţeau această Împărăţie, numită Teocraţie.

• Mai întâi de toate, vrem să vedem semnele pentru mijlocitor, semnele pentru Moise.

La Exod 3:1-10 avem incidentul cu rugul aprins. Moise era cu oile în pustie şi dintr-o dată a văzut un rug care ardea şi care nu se mai stingea. Biblia spune că el s-a apropiat şi a auzit că Dumnezeu îi vorbeşte.

Un al doilea semn pe care Dumnezeu i l-a dat lui Moise a fost când Dumnezeu i-a descoperit lui Moise Numele Său. Dumnezeu i-a spus lui Moise: “Eu sunt “EU SUNT”!” Faptul că Dumnezeu i-a descoperit Numele Său a fost un semn pe care Moise trebuia să-l ţină minte.

• În al doilea rând, au fost anumite semne pentru israeliţi.

Dacă ţineţi minte, Dumnezeu i-a spus lui Moise să se ducă în faţa lor şi să arunce toiagul, care s-a prefăcut în şarpe. Apoi Dumnezeu i-a spus: “Apucă de coadă şarpele!”; şi din nou acesta s-a transformat în toiag. Acest semn făcut de Moise era pentru Israel.

Ceea ce am să vă spun acum este doar părerea mea personală şi s-ar putea să nu am dreptate. Dar eu cred că oamenii aceştia cunoşteau prea bine textul din Genesa 3:15, unde spune că “sămânţa femeii va zdrobi capul şarpelui”.     Eu cred că toţi israeliţii ţineau minte această promisiune a lui Dumnezeu. Şi era ca şi când Dumnezeu spunea: “Uite, Moise! Tu pune mâna pe coada şarpelui, dar Eu Mă voi ocupa personal de capul şarpelui, într-o zi.”

Un alt semn pentru Israel a fost lepra. Dumnezeu i-a spus lui Moise: “Bagă-ţi mâna în sân!”; şi mâna lui s-a umplut de lepră. Ştiţi că orice om care avea lepră era exclus din prezenţa lui Dumnezeu, nu avea voie să se apropie de El!   Dar într-un mod miraculos Dumnezeu a îndepărtat lepra de pe mâna lui Moise, spunându-i: “Bagă-ţi din nou mâna în sân!” Această lepră de pe mâna lui Moise a fost un semn pentru Israel. Cu alte cuvinte, Dumnezeu spunea: “Voi aveţi să eşuaţi, aveţi să greşiţi, şi Eu am să vă pun deoparte. Dar la vremea potrivită am să vă curăţ şi am să vă primesc din nou.” Al treilea semn a fost apa care s-a prefăcut în sânge. Acesta a fost semnul sângelui [semn care a fost şi pentru Israel].

• În al treilea rând, au fost anumite semne pentru naţiunile din jur [şi aceste naţiuni includeau în primul rând Egiptul].

Semnele pentru naţiuni [Egipt] au fost cele 10 urgii. Mai ales, în noaptea Paştelui, când au fost ucişi foarte mulţi copii, a fost un semn teribil. Deci legământul mozaic cerea un mijlocitor.Vreau să ţineţi minte ce vă spun acum, fiindcă ne vom întoarce la acest lucru, deoarece este important! Moise, în calitate de mijlocitor, a eşuat. Şi au fost anumite semne, care au însoţit această Împărăţie ce avea să vină, numită Teocraţia. Avem să vedem în Noul Legământ, care va apare, o mare repetiţie a acestor puncte. Aşa că să nu uitaţi ce v-am spus!

Legământul mozaic a fost un legământ condiţionat, prin natura sa

Toate celelalte înţelegeri pe care le-a făcut Dumnezeu au fost necondiţionate, însă legământul mozaic a fost condiţionat. Am văzut deja, la Exod 19:5, că Dumnezeu le-a pus această condiţie: “Dacă veţi asculta de glasul Meu, vă voi face o împărăţie de preoţi!” 

Din nou, daţi-mi voie să accentuez acest lucru pentru voi! Şi anume, prin acest legământ mozaic, Dumnezeu nu arăta o cale prin care noi să fim mântuiţi dacă ţinem Legea sau facem fapte bune; ci acest legământ mozaic a fost o “invadare” din partea lui Dumnezeu în satanocraţie. Şi acest legământ a fost limitat.

Prin ţinerea Legii, Dumnezeu nu a vrut niciodată să arate o cale prin care să obţinem mântuirea; şi prin acest legământ mozaic, Dumnezeu nu a vrut să spună că un individ, în parte, poate să ţină Legea lui Moise şi să fie mântuit. Cu toate acestea, Dumnezeu a instituit un sistem de legi şi ritualuri, prin care israeliţii trebuiau să fie curaţi în faţa lui Dumnezeu. Dar aceste jertfe, în sine, nu aduceau mântuirea pentru israeliţi.

Când Se uită Dumnezeu la noi, chiar şi astăzi, El vede nişte oameni imperfecţi. Moartea este cea care ne atinge trupurile. Şi Dumnezeu este Cel care spune că “nu poate să privească moartea”.

Aşa că, în vechime, dacă cineva se pângărea şi devenea necurat din cauză că atingea un lucru mort, înainte ca să vină în prezenţa lui Dumnezeu, cel ce atingea ceva mort trebuia să se curăţească printr-o jertfă. Dacă un israelit ar fi păcătuit cu voia, de bună voie, nu putea să se ducă el singur, să ia un miel din turmă şi să-l aducă el însuşi ca jertfă şi să spună: “Iată, Doamne, o jertfă pentru curăţirea păcatului meu!” Dumnezeu mi-ar fi spus, dacă eram eu acel israelit: “Îmi pare rău, Eric, dar tu va trebui să mori!”; pentru că aceste jertfe de animale nu aducea curăţirea pentru un păcat cu voia.

Şi atunci noi punem întrebarea: “Cum a reuşit David să trăiască, după ce a păcătuit cu voia? El a păcătuit intenţionat. El a comis adulter şi după aceea a şi omorât un om … Cum a putut să trăiască?” În cartea Psalmi, descoperim ce s-a întâmplat în cazul lui David. David a venit în faţa lui Dumnezeu şi şi-a mărturisit păcatul, s-a pocăit şi el s-a aruncat în faţa îndurării lui Dumnezeu. Natan, proorocul, a venit şi i-a spus: “Păcatul tău a fost iertat!” Deci cum a fost izbăvit sau mântuit de la moarte David? Prin pocăinţa lui şi prin credinţa pusă în îndurarea lui Dumnezeu.

Vreau să vă spun că peste tot în Scriptură această credinţă în Dumnezeu a fost singura cale de mântuire. Noi suntem cei care trebuie să venim la Dumnezeu prin credinţă şi să primim Cuvântul lui Dumnezeu.

Aşadar, ca să înţelegem legământul făcut cu Moise, trebuie să înţelegem ce a realizat acest legământ, dar trebuie să înţelegem şi ce nu a putut să înfăptuiască acest legământ.

Legământul mozaic a fost un legământ temporar

Dovada acestei afirmaţii se numeşte legământul deuteronomic [legământul următor celui mozaic], care este dovada că legământul mozaic nu a durat. În legământul mozaic exista o problemă fatală. Legile erau exterioare, pe când natura păcătoasă era lăuntrică. Chiar şi Moise şi-a dat seama că era neapărat nevoie de un alt legământ. Şi chiar şi Moise şi-a dat seama că era nevoie de un alt Mijlocitor.

,,Domnul, Dumnezeul tău, îţi va ridica din mijlocul tău, dintre fraţii tăi, un prorocca mine: să ascultaţi de el!“ – Deuteronom 18:15

Moise şi-a dat seama că era nevoie să vină un alt Mijlocitor. Şi acest nou Mijlocitor avea să fie într-un nou legământ făcut de Dumnezeu. Pentru că Moise avea să greşească. La Fapte 3:22, Petru confirmă ceea ce a spus Moise în Deuteronom 18:15. Petru a fost cel care a spus că “Mijlocitorul cel nou a fost Isus”.

,,Noroadele luau aminte cu un gând la cele spuse de Filip, când au auzit şi au văzut semnele pe care le făcea.7 Căci din mulţi îndrăciţi ieşeau duhuri necurate şi scoteau mari ţipete; mulţi slăbănogi şi şchiopi erau tămăduiţi. 8 Şi a fost o mare bucurie în cetatea aceasta.9 În cetate era un om numit Simon, care zicea că este un om însemnat; el vrăjea şi punea în uimire pe poporul Samariei. 10 Toţi, de la mic până la mare, îl ascultau cu luare-aminte şi ziceau: „Acesta este puterea lui Dumnezeu, cea care se numeşte mare”. 11 Îl ascultau cu luare-aminte, pentru că multă vreme îi uimise cu vrăjitoriile lui. 12 Dar când au crezut pe Filip, care propovăduia Evanghelia Împărăţiei lui Dumnezeu şi a Numelui lui Isus Hristos, au fost botezaţi, atât bărbaţi, cât şi femei.13 Chiar Simon a crezut şi, după ce a fost botezat, nu se mai despărţea de Filip şi privea cu uimire minunile şi semnele mari care se făceau.“ – Evrei 8:6-13

Observaţi ce spune în acest uimitor pasaj!

v.8 – “Iată, vin zile, zice Domnul, când voi face cu casa lui Israel şi cu casa lui Iuda un legământ nou …”

v.9 – Spune că “nu va fi ca legământul pe care l-am făcut cu părinţii lor …”

v.10 – Spune că “noul legământ va schimba inimile”.

v.12 – “Eu le voi ierta nelegiuirile lor şi nu-Mi voi mai aduce aminte de păcatele şi fărădelegile lor.”

v.13 – Vorbeşte despre “un nou legământ, care arată că cel vechi trebuie să fie desfiinţat”. Aşadar, legământul mozaic a fost un legământ trecător sau temporar.

Termenii pe care se baza legământul mozaic impuneau un alt Mijlocitor şi un nou legământ

• Moise, mijlocitorul vechiului legământ [legământul mozaic], a eşuat.

Atunci când poporul Israel se afla în pustie, a existat o situaţie când nu au mai avut apă. Şi de data aceasta Dumnezeu i-a poruncit lui Moise şi i-a spus: “Vorbeşte stâncii şi va ţâşni apă!” Însă Moise, cu multă aroganţă, şi-a permis să lovească stânca, în loc să-i vorbească. El a spus cu voce tare: “Trebuie să scoatem apă din stâncă pentru voi, răzvrătiţilor!” Şi această atitudine, cuvintele şi fapta lui, nu au fost plăcute în faţa lui Dumnezeu şi el nu a putut să intre în ţara promisă. Aşadar, Moise – mijlocitorul legământului – a eşuat.

• Naţiunea Israel a eşuat.

Evrei 3:7-19 – Înainte să citim acest text, daţi-mi voie să vă dau o explicaţie! Este vorba de israeliţii care trebuie să intre în odihna promisă a lui Dumnezeu. Şi odihna aceea, în cazul lor, se referea la ţara Canaanului. Pe atunci, Dumnezeu a făcut ca ţara Canaan să fie centrul Teocraţiei, a Împărăţiei Lui pe pământ. Acum, să citim Evrei 3:7-19!

v.12 – Spune că “au avut o inimă rea şi necredincioasă”. Israeliţii nu au putut să intre în Canaan [A trebuit ca ei să rătăcească încă 38 de ani în pustie, unde au murit, iar copiii lor au intrat în Canaan].Deci naţiunea Israel a eşuat.

• Un nou legământ era necesar. Şi, mai important, un nou Mijlocitor era necesar.

Acest Mijlocitor nou, care avea să vină, trebuia să rezolve problema păcatului oamenilor. Moise nu a putut decât pur şi simplu să le dea Legea din partea lui Dumnezeu şi să le spună oamenilor: “Ascultaţi Legea!” Dar aceste legi erau exterioare. Iar problema israeliţilor era interioară; ei aveau această natură păcătoasă. Ceea ce înseamnă că trebuie să existe un nou legământ şi trebuie să vină un nou Mijlocitor.

III.  LEGĂMÂNTUL DEUTERONOMIC [Palestinian]

Teologii au fost cei care au numit legământul deuteronomic ca fiind “legământul palestinian”.

În anul 135 d.Hr. domnea la Roma un împărat, numit Hadrian. Hadrian ura foarte mult iudeii. Intenţia lui de a construi un templu lui Zeus pe locul fostului Templu, a determinat răscoala evreilor (132-135 d.Hr.), condusă de Simon Bar-Kochba, care a fost înfrântă. Aşa că Hadrian a construit un templu pe locul ruinelor Templului construit de Irod cel Mare; templul acesta nu a fost construit pentru Dumnezeu, ci pentru un zeu, numit Zeus [Jupiter]. Şi ca să-i insulte şi mai mult pe evrei, Hadrian i-a numit pe israeliţi după denumirea filistenilor. Palestina de fapt este denumirea teritoriului în care locuiau filistenii, duşmanii lui Israel.

Desigur, palestinienii moderni, din zilele noastre, sunt fericiţi că poartă numele de palestinieni, pentru că ei sunt vrăjmaşi ai evreilor, aşa cum erau filistenii în trecut. Din cauza acestor implicaţii ale numelui “palestinian”, mie îmi place să păstrez numele “deuteronomic”.

Să nu uităm care este mediul în care s-a produs acest legământ deuteronomic! Legământul mozaic a fost un legământ multilateral. În legământul mozaic, Dumnezeu a rămas credincios, dar din nefericire israeliţii nu au fost credincioşi legământului. Acum, legământul deuteronomic presupune că cel mozaic a eşuat. Cu alte cuvinte, Dumnezeu a ştiut că era inevitabil ca legământul făcut cu Moise să nu dureze; pentru că după cum am văzut, legământul mozaic se referea la nişte legi exterioare, însă păcatul este o problemă care ţine de interior.

Deuteronom 28 – Moise este cel care vorbeşte, în acest capitol, despre condiţiile din legământul mozaic. În acest capitol 28, Moise pronunţă atât binecuvântările, cât şi blestemele din legământul mozaic.

v.1-2 – După aceste cuvinte, din aceste două versete, Moise a enumerat în faţa lor toate binecuvântările de care aveau să aibă parte, dacă ascultau şi dacă ţineau legile din legământul mozaic.

Uitaţi-vă acum la v.15, unde Moise i-a avertizat cu privire la blesteme! După acest verset, Moise a enumerat toate blestemele de care aveau să aibă parte, în cazul în care nu ascultau de legământul mozaic.

Acum uitaţi-vă la Deuteronom 28:63-66!

,,După cum Domnul Se bucura să vă facă bine şi să vă înmulţească, tot aşa Domnul Se va bucura să vă piardă şi să vă nimicească, şi veţi fi smulşi din ţara pe care o vei lua în stăpânire. 64 Domnul te va împrăştia printre toate neamurile, de la o margine a pământului până la cealaltă, şi acolo vei sluji altor dumnezei pe care nu i-ai cunoscut nici tu, nici părinţii tăi, dumnezei de lemn şi de piatră. 65 Între aceste neamuri, nu vei fi liniştit şi nu vei avea un loc de odihnă pentru talpa picioarelor tale. Domnul îţi va face inima fricoasă, ochii lâncezi şi sufletul îndurerat. 66 Viaţa îţi va sta nehotărâtă înainte, vei tremura zi şi noapte, nu vei fi sigur de viaţa ta“

Pentru o perioadă foarte scurtă, sub domnia lui David, israeliţii au fost în general ascultători de Cuvântul lui Dumnezeu. Şi în timpul domniei lui David, Israel a avut parte de binecuvântări. Însă foarte curând, din timpul domniei lui Solomon, ei au uitat de Dumnezeu. Şi Dumnezeu a început să lase asupra poporului blestemele din Deuteronom 28.

Dar ei au continuat să se răzvrătească şi s-au răzvrătit până la venirea Domnului Isus. Şi ca într-un act de răzvrătire finală, israeliţii au cerut răstignirea lui Mesia. Domnul Isus i-a avertizat şi le-a spus că dacă Îl resping pe El, nu au să aibă o altă soluţie, un alt remediu. Aşa că în anul 70 d.Hr. a venit generalul roman Titus, care avea 12 legiuni, a invadat Israelul, Templul din Ierusalim a fost distrus, Ierusalimul a fost distrus şi el; şi istoria ne spune că 2 milioane de iudei au fost omorâţi atunci.

Din anul 70 d.Hr. şi până în zilele noastre, aceste blesteme din Deuteronom 28 s-au văzut în Israel. A fost ţară după ţară, în care evreii au fost prigoniţi şi omorâţi. În timpul celui de-Al Doilea Război Mondial a fost Holocaustul din Germania, când au murit aproximativ 6 milioane de evrei. Unii dintre evrei s-au întors, în zilele noastre, în Israel; dar chiar şi în ţara lor, evreii se tem şi sunt prigoniţi de popoarele arabe din jurul lor.

Vă spuneam că dacă privim timpul de astăzi, aşa cum este el, putem să înţelegem de ce situaţia lumii este aşa cum este. Dumnezeu a prezis ce se va întâmpla pentru Israel; şi iată că tot ce s-a întâmplat cu Israel a fost exact cum a fost prezis în Cuvântul lui Dumnezeu.

Având în vedere faptul că Dumnezeu ştia dinainte că legământul mozaic avea să eşueze, El – Dumnezeu – a aranjat ca legământul deuteronomic să poată să fie încheiat.

A. Legământul deuteronomic şi părţile [termenii] sale

,,Astăzi staţi înaintea Domnului, Dumnezeului vostru, voi toţi, căpeteniile seminţiilor voastre, bătrânii voştri, mai-marii oştirii voastre, toţi bărbaţii din Israel, copiii voştri, nevestele voastre şi străinul care este în mijlocul taberei tale, de la cel ce-ţi taie lemne până la cel ce-ţi scoate apă. Stai ca să intri în legământ cu Domnul, Dumnezeul tău, în legământul acesta încheiat cu jurământ şi pe care Domnul, Dumnezeul tău, îl încheie cu tine în ziua aceasta, ca să te facă azi poporul Lui şi El să fie Dumnezeul tău, cum ţi-a spus şi cum a jurat părinţilor tăi Avraam, Isaac şi Iacov.Nu numai cu voi închei legământul acesta încheiat cu jurământ, 1ci atât cu cei ce sunt aici printre noi, de faţă, în ziua aceasta înaintea Domnului, Dumnezeului nostru, cât şi cu cei ce nu sunt aici printre noi în ziua aceasta.“ – Deuteronom 29:10-15

Observaţi vremea în care acest legământ s-a încheiat! S-a întâmplat după ce israeliţii au rătăcit timp de 40 de ani în pustie şi erau gata să intre în ţara promisă. Israeliţii [copiii israeliţilor răzvrătiţi, care au pierit în pustie], după aceşti 40 de ani, şi-au dat seama câte probleme aveau în încercarea lor de a ţine cele 10 Porunci.

Locul în care au intrat în legământul deuteronomic a fost tocmai Moab. Şi dincolo de Iordan era ţara promisă, Canaan, în care aveau să intre. Acest legământ avea mai multe părţi: Dumnezeu, israeliţii şi urmaşii israeliţilor.

Dacă ne uităm la sfârşitul v.1 din Deuteronom 29, vedem că Biblia spune că “acest legământ, pe care l-au încheiat în ţara Moabului, este afară de legământul pe care-l încheiase Dumnezeu cu ei la Horeb”. Care a fost legământul de la Horeb? Legământul mozaic, pe care nu l-au putut ţine! Deci legământul deuteronomic a fost încheiat în paralel cu legământul mozaic [după 38 de ani, în timpul celui mozaic].

B. Promisiunile din legământul deuteronomic (Deuteronom 30:1-10)

1. Vremea în care va funcţiona [se va încheia] acest legământ

• Legământul deuteronomic va fi încheiat după ce se vor încheia toate blestemele din legământul mozaic. În momentul când au fost rostite cuvintele din Deuteronom 30, Israelul era încă sub blestemele pe care le găsim în Deuteronom 29. Deci înseamnă că legământul deuteronomic trebuia să fie în viitor.
• Legământul deuteronomic va fi încheiat numai după ce israeliţii vor recunoaşte că legile date lui Moise au fost condiţiile neprihănirii lui Dumnezeu [când îşi vor da seama că cele 10 Porunci au fost cerinţele neprihănirii lui Dumnezeu].
• Legământul deuteronomic va fi încheiat când se va pocăi Israelul.

Vine ziua când Israelul, ca naţiune, va plânge şi se va tângui după Mesia; şi vine ziua când tot Israelul se va pocăi   şi-L va primi pe Mesia.

Deci legământul deuteronomic nu s-a împlinit încă; este încă la viitor. Atunci când Israelul se va pocăi, toate aceste binecuvântări din Deuteronom 30 vor fi asupra poporului Israel.

2. Şase termeni ai legământului deuteronomic

• Israel va fi adunat [din toate părţile] (Deut.30:3-10).
• Israel va intra din nou în posesia ţării promise lui Avraam (Deut.30:3-4)
• Dumnezeu promite regenerare [naştere din nou] (Deut.30:6).

În Deuteronom 30:6, Dumnezeu spune că “le va tăia împrejur inima lor şi inima sămânţei lor”. Vreau să observaţi că “o tăiere împrejur a inimii” este un termen tehnic. Şi avem să vedem, din Ezechiel, că “a tăia împrejur inima” nu este altceva decât “regenerare sau naştere din nou”.

Vă rog să observaţi că în termenii legământului deuteronomic Dumnezeu are să rezolve problema interioară şi Dumnezeu vrea să le dea o natură [fire] nouă; şi ei, israeliţii, au să fie născuţi din nou.

• Va fi o judecată a duşmanilor lui Israel (Deut.30:7).

Toate aceste idei ne duc de fapt în urmă, la legământul încheiat cu Avraam … Mai ţineţi minte ce i-a spus Dumnezeu lui Avraam? Dumnezeu i-a spus: “Voi binecuvânta pe cei care te vor binecuvânta şi voi blestema pe cei care te vor blestema!” Toate aceste blesteme care sunt acum asupra lui Israel, vor fi reîntoarse asupra duşmanilor lui Israel.

• Va fi o ascultare de condiţiile neprihănirii lui Dumnezeu, aşa cum sunt arătate în Legea lui Moise (Deut.30:8).
• Dumnezeu va da o binecuvântare fără egal şi prosperitate asupra naţiunii Israel (Deut.30:9).

Este foarte interesant că atunci când Solomon a terminat de construit Templul, la 1Împăraţi 8, el s-a rugat; s-a rugat de fapt pe baza acestui legământ deuteronomic. Se pare că Solomon şi-a înţeles foarte bine inima.

Noi ştim că spre mijlocul vieţii sale Solomon a comis nişte păcate urâte; şi odată cu el, tot Israelul a coborât pe această pantă.

Atunci când fiul său, Roboam, a venit la tron, naţiunea Israel s-a dezbinat; şi împreună cu Roboam, naţiunea [Iuda] a coborât mai mult. Până la urmă, aceste blesteme din legământul mozaic au venit asupra naţiunii.

Dar Solomon s-a rugat pentru zile mai bune. El şi-a dat seama şi a ştiut de aceste promisiuni necondiţionate, date de Dumnezeu; şi a ştiut că după acest eşec al său şi al naţiunii sale, după ce israeliţii vor fi izgoniţi din ţara lor, va veni vremea când Israelul va fi adunat din nou de Dumnezeu; Solomon a înţeles că vine o vreme când Dumnezeu va restabili Teocraţia.

Haideţi să încercăm acum un mic rezumat!

• mai întâi de toate, aceste promisiuni au fost făcute pentru Israelul etnic [deci pentru poporul Israel]; şi ele vor fi împlinite numai pentru Israelul etnic
• apoi, în ciuda tuturor păcatelor din naţiunea Israel, Dumnezeu are un remediu şi pentru ei, ca naţiune. Va exista şi pentru ei regenerare [naştere din nou].

• un alt lucru pe care trebuie să-l ţinem minte este că acest legământ deuteronomic aparţine de viitor. În momentul de faţă, Israelul suferă încă din cauza blestemelor; şi acest legământ nu va fi încheiat până când nu se vor încheia toate blestemele de care ei au parte.

• în al patrulea rând, acest legământ deuteronomic garantează continuitatea naţiunii Israel… De câte ori vezi un evreu, vezi de fapt o minune care umblă.

Sunt oameni de ştiinţă, numiţi antropologi, care nu fac altceva decât să studieze diferitele naturi omeneşti. Şi ei spun că un evreu sau de pildă oricare altă persoană din altă naţiune care este scoasă afară din ţara sa, foarte curând va fi asimilată de noua cultură a ţării în care va locui.

Eu am vizitat câţiva prieteni în America. Bunicii acestor prieteni au fost olandezi, care au emigrat cândva pe coasta de est a Americii şi au făcut parte dintr-o comunitate de olandezi. Şi toţi aceşti olandezi erau uniţi şi şi-au păstrat tradiţiile cu sfinţenie. Dar peste trei generaţii acestă fostă comunitate olandeză este pur şi simplu americană. Încă mai vorbesc de bunicii lor din Olanda, dar ei nu mai sunt olandezi.

Dar miracolul cu privire la evrei este următorul: timp de 2000 de ani, evreii au fost răspândiţi în toate ţările de pe glob, şi totuşi evreii au fost singurii care şi-au păstrat identitatea lor de evrei.

Antropologii spun că acest fenomen nu poate să aibă loc şi nu se întâmplă aşa ceva. Dar iată că s-a întâmplat! … De ce? Pentru că Dumnezeu a dat acest decret în legământul Său deuteronomic.

• în al cincilea rând, putem spune că nu se ştie încă cine este proprietarul asupra ţării Israel. Cu alte cuvinte, nimeni nu şi-a putut asuma proprietatea … De ce? Pentru că Dumnezeu are să-i pună pe evrei proprietarii ţării în care locuiesc acum.

• în al şaselea rând, acest legământ deuteronomic garantează că vine ziua când israeliţii se vor pocăi.

,,Atunci voi turna peste casa lui David şi peste locuitorii Ierusalimului un duh de îndurare şi de rugăciune şi îşi vor întoarce privirile spre Mine, pe care L-au străpuns. Îl vor plânge cum plânge cineva pe singurul lui fiu şi-L vor plânge amarnic, cum plânge cineva pe un întâi născut.“ – Zaharia 12:10

Potrivit acestui verset, într-o zi evreii Îl vor recunoaşte pe Cel pe care L-au străpuns; şi evreii vor plânge, se vor jeli şi Îl vor primi în inima lor pe Mesia. Şi legământul deuteronomic garantează o zi de pocăinţă.

Aţi început puţin să vedeţi imaginea? … Dumnezeu a făcut mai întâi un legământ cu Avraam; şi prin legământul cu Avraam, Dumnezeu a spus că prin poporul Său – Israel – avea să răstoarne satanocraţia şi să repare tot ce a stricat Satan când a venit în lume.

Apoi Dumnezeu a făcut legământul mozaic [Legământul lui Moise], prin care Dumnezeu a reuşit, pentru o scurtă perioadă de timp, să readucă Teocraţia pe pământ. Şi un lucru a dovedit; şi anume că Teocraţia lui Dumnezeu nu poate fi instaurată decât numai prin harul şi puterea Lui. Oamenii greşesc şi eşuează de fiecare dată, pentru că înlăuntrul lor există o problemă a firii pământeşti, o problemă interioară. Şi Legea este externă, ea acţionează în exteriorul omului.

Însă cel de-al treilea legământ, legământul deuteronomic, este cel care garantează că lui Dumnezeu nu-I poate sta nimeni împotrivă şi că Dumnezeu, în sfârşit, va aduce împărăţia Sa pe pământ.

IV.   LEGĂMÂNTUL DAVIDIC

 A. Prezentarea legământului davidic

Legământul davidic va vorbi despre Mijlocitorul cel nou care avea să vină.

Haideţi să recapitulăm puţin ce am discutat până acum! Am văzut că planeta Pământ a fost ruinată. Şi ruinarea aceasta a fost produsă în primul rând prin răzvrătirea fiinţelor angelice faţă de Dumnezeu, şi apoi prin răzvrătirea omului împotriva lui Dumnezeu. Dar Dumnezeu, în dragostea şi mila Lui infinită, a făcut un lucru în această privinţă.

Vă aduceţi aminte cum El a încheiat un legământ cu Avraam! L-a confirmat cu o juruinţă şi Dumnezeu a spus: “Avraam, Eu voi face ceva! Te voi binecuvânta pe tine şi pe tot poporul care va veni din tine, şi voi veţi restaura binecuvântarea Mea pe planeta Pământ.”

Vă aduceţi aminte că următorul legământ a fost legământul mozaic sau legământul încheiat cu Moise! Şi am văzut că într-un sens limitat, Teocraţia a fost restaurată pe planeta Pământ. Slava lui Dumnezeu s-a arătat şi Moise a văzut-o; copiii lui Israel au văzut-o. Dar ei erau destinaţi eşecului, căderii, pentru că înlăuntrul lor exista o problemă a firii pământeşti, o problemă interioară; şi Legea era de fapt externă, ea acţiona în exteriorul omului.

Aşa că Dumnezeu a spus: “Am să fac un alt legământ, legământul deuteronomic! Şi după ce toate judecăţile Mele vor veni asupra voastră pentru toate relele pe care le-aţi făcut, vă voi aduce înapoi în ţară şi vă voi binecuvânta. Iar legământul pe care l-am încheiat cu Avraam va fi împlinit.”

Dar vă aduceţi aminte că sub legământul mozaic trebuia să existe un mijlocitor, trebuia să existe un alt Adam [care a fost Moise].

Acum, în legământul davidic, Dumnezeu urmează să Se îngrijească de ultimul Adam; să ofere omenirii ultimul Adam, să ofere pe Mijlocitorul de care era nevoie. Vă aduceţi aminte că Moise a eşuat! Dar Fiul lui David nu va eşua!

Legământul davidic a fost încheiat cu David. Aş vrea să vă reamintesc circumstanţele în care a fost încheiat acest legământ!David era un mare împărat; şi Biblia spune că “el avea o inimă după inima lui Dumnezeu”, că “era un om după inima lui Dumnezeu”. Dumnezeu l-a binecuvântat şi a adus în Israel pace şi prosperitate.

David locuia într-un palat foarte frumos, în Ierusalim, iar chivotul legământului, acolo unde locuia slava lui Dumnezeu, era într-un cort, la câteva sute de metri mai sus de palatul regal. Într-o zi, David a început să se gândească: “Oare e corect ca eu să locuiesc în palatul acesta atât de mare şi de frumos, şi slava lui Dumnezeu să locuiască într-un cort?” Aşa că el l-a chemat pe prietenul său, proorocul Natan, şi i-a spus: “Natan, eu vreau să-I construiesc o casă lui Dumnezeu! Am multe bogăţii, mult aur şi mult argint şi voi construi un Templu frumos pentru slava lui Dumnezeu.” Proorocul Natan a spus: “Împărate David, este o idee foarte bună!” şi a plecat de la împărat. Dar în noaptea următoare, Dumnezeu i-a spus proorocului Natan: “Vreau să te duci la David şi să-i spui că nu el Îmi va construi Mie o casă. El a vărsat prea mult sânge. Dar fiul lui Îmi va construi Mie o casă. De asemenea, mai spune-i lui David că cu toate că nu-i permit lui să-Mi construiască Mie o casă, îi voi construi Eu lui o casă, îi voi da o dinastie care va domni veşnic.”

Având în minte toate aceste informaţii, deschideţi la 2 Samuel 7:8-16! …

„Acum sã spui robului Meu David: „Aşa vorbeşte Domnul oştirilor: „Te-am luat de la pãşune, de la oi, ca sã fii cãpetenie peste poporul Meu, peste Israel; am fost cu tine pretutindeni pe unde ai mers, am nimicit pe toţi vrãjmaşii tãi dinaintea ta, şi ţi-am fãcut numele mare ca numele celor mari de pe pãmânt;  am dat un loc poporului Meu, lui Israel, şi l-am sãdit ca sã locuiascã în el, şi sã nu mai fie tulburat, ca sã nu-l mai apese cei rãi ca mai înainte. şi ca pe vremea când pusesem judecãtori peste poporul Meu Israel. Ţi-am dat odihnã izbãvindu-te de toţi vrãjmaşii tãi. Şi Domnul îţi vesteşte cã-ţi va zidi o casã. Când ţi se vor împlini zilele şi vei fi culcat cu pãrinţii tãi, Eu îţi voi ridica un urmaş dupã tine, care va ieşi din trupul tãu şi-i voi întãri împãrãţia. El va zidi Numelui Meu o casã, şi voi întãri pe vecie scaunul de domnie al împãrãţiei lui. Eu îi voi fi Tatã şi el Îmi va fi fiu. Dacã va face rãul, îl voi pedepsi cu o nuia omeneascã şi cu lovituri omeneşti; dar harul Meu nu se va depãrta de la el, cum l-am depãrtat de la Saul pe care l-am îndepãrtat dinaintea ta. Ci casa ta şi împãrãţia ta vor dãinui veşnic înaintea Mea, şi scaunul tãu de domnie va fi întãrit pe vecie.” (2 Sam.7:8-16)

Aţi observat termenii în care a fost încheiat legământul? Dumnezeu spune că Israelul va fi aşezat pentru totdeauna, va exista pentru totdeauna şi că tronul lui David va rămânea în veac.

Aş vrea să observaţi că legământul davidic implica poporul Israel. Şi am văzut lucrul acesta în 2 Samuel 7:10-11. În v.11, Dumnezeu spune că “poporul Israel va avea odihnă, va fi izbăvit de toţi vrăjmaşii lui”. Israelul nu experimentează odihna acum, ci are probleme în toate sensurile cuvântului.

Deci legământul davidic este cu privire la Israel. Dar de asemenea legământul davidic este şi cu privire la urmaşul lui David, la Solomon.

În 2 Samuel 7:12-15, Dumnezeu spune că “El îi va fi Tată lui Solomon şi el Îi va fi fiu. Dacă Solomon va face rău, El îl va pedepsi”. Şi ştim cu toţii că Solomon a fost judecat de Dumnezeu. El s-a abătut mult de la calea lui Dumnezeu; a avut multe soţii şi a început să cheltuie banii ţării pentru a-şi satisface soţiile. Aceasta a distrus economia Israelului şi a dus la o inflaţie enormă; poporul trebuia să plătească taxe tot mai mari şi oamenii au devenit tot mai săraci. De aceea Dumnezeu l-a avertizat pe Solomon şi i-a spus: “Voi lua de la dinastia ta zece seminţii!” După ce a murit, când fiul său Roboam a venit la tron, Roboam a spus poporului că el va mări taxele şi mai mult. Aşa că seminţiile de nord au spus: “Noi avem să ne alegem un împărat al nostru!” Omul care a fost un inginer în construcţii şi care l-a ajutat pe Solomon la construirea Templului, Ieroboam, a devenit împărat peste cele zece seminţii din nord. Şi din acel moment naţiunea Israel a început să decadă. Dumnezeu l-a pedepsit pe fiul lui David, Solomon, pentru că făcuse rău.

Deci legământul davidic era cu privire la Israel, cu privire la Solomon şi cu privire la David.

2 Samuel 7:16 – Dumnezeu spune: “Casa ta, adică dinastia ta, şi împărăţia ta vor dăinui veşnic înaintea Mea …” Şi mai important, mai departe Dumnezeu spune: “… şi “scaunul tău de domnie va fi întărit pe vecie.” Este foarte important acest lucru!

• în primul rând, Dumnezeu i-a făcut o promisiune lui David. Deschideţi la Psalmul 89:3-4!

• în al doilea rând, ni se spune că “împărăţia lui David va dăinui veşnic”, adică întotdeauna există potenţialul ca cineva din dinastia lui David să fie aşezat pe tron.

Tabelele genealogice, pe care avem să le privim în Matei şi în Luca, ne demonstrează faptul că Domnul Isus vine din spiţa neamului lui David; ne demonstrează că se trage din David. Pentru ca unul din fiii lui David să se califice ca şi împărat, trebuia să fie întâiul născut al întâiului născut [deşi Solomon nu a fost întâiul născut al lui David, el a fost ales de Dumnezeu pentru a fi împărat, el fiind primul împărat dinastic al Israelului]; şi Domnul Isus S-a calificat în privinţa aceasta.

Marcu 11:10 – În Duminica Floriilor, oamenii au recunoscut faptul că Domnul Isus era Fiul lui David, că El era calificat ca să şadă pe tronul lui David.

Fapte 1:6 – Vă aduceţi aminte că Domnul Isus după înviere, timp de 40 de zile i-a învăţat pe ucenici despre Împărăţie. Uitaţi-vă la întrebarea pe care o pun ucenicii în acest verset! Aş vrea să observaţi că ucenicii doreau cu disperare să ştie acest lucru; şi de aceea ei L-au întrebat pe Domnul Isus: “Doamne, în aceste zile ai de gând să Te aşezi pe tronul lui David?”

Deci promisiunea a fost făcută lui David. În al doilea rând, împărăţia lui David va dăinui veşnic.

• în al treilea rând, tronul lui David va fi întârit pe vecie. Dumnezeu i-a dat lui David o garanţie şi o promisiune solemnă – că un descendent al său va şedea pe tronul său în Ierusalim.

Haideţi să ne uităm la 2Cronici 7:18! Dumnezeu a garantat aici că tronul lui David va fi întârit veşnic.

Luca 1:32-33 – Îngerul Gabriel a fost trimis din cerul al treilea la Maria şi trebuia să-i transmită un mesaj cu privire la Fiul care urma să i se nască, cu privire la Răscumpărătorul care trebuia să Se nască din Duhul Sfânt. În aceste versete ni se spune că “Dumnezeu I-a dat Domnului Isus tronul lui David”.

• Un alt lucru important este că legământul davidic este necondiţionat; el depinde de credincioşia lui Dumnezeu.

Haideţi să vedem acum faptul că Domnul Isus este Fiul lui David! Matei ne confirmă acest lucru în evanghelia sa, capitolul 1, unde ne prezintă linia genealogică a Domnului Isus, începând cu Avraam până la Domnul Isus. Observaţi că linia genealogică trece prin toţi împăraţii! De aici lipseşte împăratul Ioiachim.

Haideţi să ne gândim puţin la împăratul Ioiachim! Acest împărat a trăit în timpul lui Ezechiel; a fost unul din ultimii împăraţi ai lui Iuda şi a fost un om foarte rău. Dumnezeu i-a dat acestui împărat o proorocie prin proorocul Ieremia, prin care Dumnezeu îi spunea că-l va judeca pe el şi pe poporul Israel dacă ei nu se pocăiau. Lucrul acesta s-a întâmplat în decembrie 606 î.Hr. Împăratul stătea în palatul său de iarnă. Acolo lângă el era un foc cu cărbuni, unde el se încălzea. Atunci când a început să i se citească sulul cu proorocia lui Ieremia şi când a auzit cuvintele proorociei, el a spus: “Nu-mi place mesajul acesta şi nu vreau să-l ascult!” A luat un cuţit ascuţit pe care-l avea lângă el, a tăiat sulul în bucăţele şi apoi l-a aruncat în foc. Ieremia ne spune că tot sulul cărţii sale a fost ars în foc.

Dumnezeu a aruncat atunci un blestem de sânge asupra urmaşilor acestui împărat; Dumnezeu a spus: “Nici un fiu de-al tău nu va mai şedea pe tronul lui David!” Astfel lucrurile au luat dintr-o dată o întorsătură şocantă. Se părea că legământul lui Dumnezeu cu David a eşuat. Din acest motiv numele lui Ioiachim nu este menţionat în această linie genealogică din Matei 1.

Însă fiul lui Ioiachim, Ieconia [sau Ioiachin], este menţionat în lista din Matei 1. Dar nici unul din urmaşii lui Ioiachim nu a putut să fie împărat [Ioiachin a domnit totuşi trei luni], pentru că în toată linia regală a fost aruncat un blestem de sânge.

Cu toate acestea, când ajungem la linia genealogică prezentată de Luca – în Luca 3:23 -, ni se vorbeşte despre Iosif, care era fiul (ginerele) lui Eli. Aş vrea să observaţi că aici spiţa neamului Domnului Isus este prezentată în direcţia opusă, începând de la Iosif şi până la David, şi apoi de acolo până la Adam. Atunci când este vorba de spiţa neamului Mariei – pentru că spiţa neamului din Luca 3 este spiţa neamului Mariei -, când se ajunge la David se face o întorsătură; şi în loc să meargă prin Solomon, Roboam şi până la Ioiachim, linia trece printr-un alt om, şi anume prin Natan, care nu se afla sub blestemul de sânge.

Problema este că Iosif trebuia să vină din spiţa regală – şi el se şi trăgea de acolo -; dar Domnul Isus nu putea să fie sub blestemul de sânge. Şi din acest motiv Domnul Isus a trebuit să se nască prin Maria. Trebuia să fie o naştere din fecioară; fecioară care nu făcea parte din linia blestemată.

Deoarece linia Mariei nu avea dreptul la tron, Domnul Isus a trebuit ca prin Iosif [tatăl său adoptiv] să facă parte din linia regală. Şi Iosif a transferat drepturile regale asupra Domnului Isus [fiul său adoptiv].

Vedeţi? Scopurile lui Dumnezeu nu sunt distruse niciodată. De aceea în legământul davidic, Dumnezeu nu a eşuat şi nu a greşit; şi scopurile lui Dumnezeu vor fi duse la îndeplinire întotdeauna.

Deci atât Matei, cât şi Luca ne confirmă faptul că Domnul Isus este Fiul lui David şi că El Se califică să şadă pe tronul lui David. Iosif, ca şi tată adoptiv, i-a dat Domnului Isus drepturile regale, ca şi rege. Dar Iosif nu putea să fie tatăl firesc al lui Mesia, pentru că Iosif se afla sub blestemul de sânge. Maria se trăgea tot din spiţa neamului lui David, care nu era însă linia regală; dar ea se trăgea din celălalt fiu al lui David şi ea nu se afla sub blestemul de sânge.

Aceste linii genealogice ne dovedesc că Domnul Isus avea dreptul să şadă pe tronul lui David. Am spus deja că îngerul Gabriel a confirmat acest lucru (Luca 1:32-33).

Dar şi Petru confirmă acest lucru. Uitaţi-vă la Fapte 2:30! În acest verset, Petru confirmă că Domnul Isus era calificat să şadă pe tronul lui David.

Cu 150 de ani înainte de proorocul Ezechiel, Isaia a confirmat acelaşi lucru. Uitaţi-vă la Isaia 9:7! Isaia confirmă că acest Mesia care urma să vină – Domnul Isus – va şedea pe scaunul de domnie al tatălui Său, David. Uitaţi-vă că lucrul acesta va fi făcut din punct de vedere politic! Sfârşitul v.7 spune: “… iată ce va face râvna Domnului oştirilor.” Deci vedeţi? Lucrul acesta nu depinde de credincioşia omului, ci depinde de credincioşia lui Dumnezeu.

Unii teologi spun că acest tron al lui David nu va fi un tron ce va fi aşezat pe planeta Pământ, ci este de fapt Tronul lui Dumnezeu din ceruri, pe care şade Dumnezeu Tatăl. Dar sunt multe pasaje în Scriptură care combat de fapt această teorie. Tronul lui David, care este tronul lui Mesia, va fi aşezat în Ierusalim, pe planeta Pământ.

Psalmul 110:1 – În versetul acesta Dumnezeu Tatăl vorbeşte cu Dumnezeu Fiul şi Îi spune: “Şezi la dreapta Mea – adică în ceruri, în cel de-al treilea cer -, până când voi pune pe vrăjmaşii Tăi sub picioarele Tale!” Aici este vorba despre un tron în ceruri, în cel de-al treilea cer.

Dar Dumnezeu a spus că Solomon va şedea pe tronul lui David. Solomon nu a stat niciodată pe un tron în ceruri. Deci ne dăm seama că este vorba de două tronuri separate, diferite.

Apoi, în al doilea rând, tronul lui Dumnezeu este veşnic; pe când tronul lui David a fost aşezat în timpul vieţii sale.

Psalmul 93:1-2 – Aş vrea să observaţi că tronul lui Dumnezeu este din veşnicie, pe când tronul lui David a fost adus în timp.

Apocalipsa 3:21 – Aici vedem că există o diferenţă mare între tronul lui Dumnezeu şi tronul lui David. Observaţi că în acest verset se face distincţie între tronul lui Dumnezeu Tatăl şi tronul lui Dumnezeu Fiul. De asemenea, găsim aceeaşi distincţie în Evrei 1:8.

Vedeţi? Dumnezeu recunoaşte că tronul lui David este un tron diferit.

Un ultim lucru pe care aş vrea să-l observaţi este că tronul lui David niciodată nu a exercitat [şi nici nu va exercita] o autoritate în ceruri, ci tronul lui David este pământesc. Uitaţi-vă la Isaia 66:1!

Haideţi să ne amintim care e problema! Satan şi-a aşezat satanocraţia lui pe pământ. Şi aici, pe pământul acesta, va fi el înfrânt. Dar tot aici, pe pământ, va fi aşezat tronul lui Mesia; şi ultimul Adam va stăpâni pe planeta Pământ.

Legământul davidic încă face parte din viitor; nu a fost împlinit încă. Şi el se va împlini atunci când Domnul Isus Se va întoarce pe pământ ca să împărăţească.

B. Împlinirea legământului davidic, în viitor

1. Împărăţia [Împărăţia de 1000 de ani] va fi dată Fiului Omului la cea de-a doua venire a Sa.

Daniel 7:13-14 – Observaţi că atunci când Domnul Isus va veni, la cea de-a doua venire a Lui, Lui I Se va da stăpânire.

Vă aduceţi aminte ce a primit primul Adam de la Dumnezeu? Şi el a primit stăpânire! Adam a primit stăpânire peste pământ, dar a încredinţat stăpânirea lui Satan, atunci când a căzut în păcat. Şi astfel lumea aceasta a devenit împărăţia lui Satan. Dar stăpânirea aceea Îi va fi dată înapoi Celui de-al doilea Adam.

Apoi ni se spune că Lui I Se va da şi slavă; slava lui Dumnezeu se va întoarce pe planeta Pământ. Şi ni se mai spune că I Se va da şi putere împărătească.

Observaţi că lucrurile acestea se aplică la toate popoarele, neamurile şi oamenii de toate limbile. Şi ni se spune că stăpânirea Lui este o stăpânire veşnică şi nu va trece nicidecum.

Tot Daniel ne spune nişte lucruri foarte interesante, şi anume: când şi cum se vor petrece toate aceste lucruri. Daniel ne spune că vor exista patru mari imperii în lumea aceasta:

• imperiul babilonian;
• imperiul medo-persan;
• imperiul grec;
• imperiul roman.

Daniel ne spune că ultimul imperiu, Imperiul roman, va veni în trei forme:

• prima formă a Imperiului roman este sub cea a unei fiare foarte feroce; şi ea va subjuga toate naţiunile pământului. Lucrul acesta s-a întâmplat în timpul Domnului Isus.
• a doua formă a Imperiului roman este cea a unei “Federaţii de 10 naţiuni”.

Este interesant faptul, dar eu cred că noi vedem formarea acestei “Federaţii de 10 naţiuni” în Europa, în timpul prezent.

• cea de-a treia formă pe care o va lua Imperiul roman este reprezentată de “un corn mic”. “Cornul mic” reprezintă o persoană foarte puternică; şi este vorba de sămânţa şarpelui – Anticristul.

După ce sămânţa şarpelui – Anticristul – va fi zdrobit, Împărăţia lui Mesia va fi aşezată pe pământ.

2. Însuşi Domnul Isus confirmă acest lucru.

,,Când va veni Fiul omului în slava Sa, cu toţi sfinţii îngeri, va şedea pe scaunul de domnie al slavei Sale. Toate neamurile vor fi adunate înaintea Lui. El îi va despărţi pe unii de alţii cum desparte păstorul oile de capre“  – Matei 25:31-32

Aş vrea să observaţi cum aceste două versete fac o legătură cu legământul avraamic, cu legământul deuteronomic şi cu legământul davidic. Când Se va întoarce, Domnul Isus Se va aşeza pe tronul lui David, pe scaunul de domnie al slavei Sale; va judeca naţiunile şi le va despărţi; şi numai cei mântuiţi vor fi introduşi în Împărăţia Lui.

Deci împlinirea legământului davidic în viitor este confirmată chiar de Domnul Isus.

3. Proorocul Zaharia confirmă acest lucru.

Zaharia 14:4,9 – Nişte lucruri incredibile se vor petrece atunci când Domnul Isus Se va întoarce pe planeta Pământ. Vor avea loc nişte schimbări extraordinare în Orientul Mijlociu, în special în ceea ce priveşte Ierusalimul. Dar Zaharia ne confirmă aici legământul davidic. El spune că “Domnul, adică Mesia Isus, va fi Împărat peste tot pământul”.

4. David confirmă acest lucru.

,,Domnul a zis Domnului meu: „Şezi la dreapta Mea
până voi pune pe vrăjmaşii Tăi sub picioarele Tale.” –
Domnul va întinde din Sion toiagul de cârmuire al puterii Tale, zicând:
„Stăpâneşte în mijlocul vrăjmaşilor Tăi!”  –  Psalmul 110:1-2

David ne confirmă şi ne declară aici că Fiul său – Domnul Isus – va şedea pe tronul său.

C. Împlinirea pământească a legământului davidic

• În proorocia lui, Zaharia confirmă acest lucru.

În Zaharia 14:4,9 ni se spune că atunci când picioarele Domnului Isus vor atinge pământul, acela va fi semnalul că El Îşi va aşeza Împărăţia Lui. Revenirea Lui va realiza nişte schimbări extraordinare, în special în Orientul Mijlociu. Şi Domnul Isus va fi Împărat peste tot pământul.

• Domnul Isus va executa judecată şi dreptate pe tot pământul.

În Ieremia 23:5-8, Ieremia confirmă acest lucru.

Haideţi să ne întoarcem înapoi la împăratul Ioiachim! El a fost un urmaş al lui David şi el făcea parte din linia davidică, mesianică. El a comis nişte păcate groaznice împotriva lui Dumnezeu. Aşa că Dumnezeu a pronunţat un blestem de sânge peste linia davidică a lui Ioiachim. Dumnezeu a spus: “Nici un fiu de-al tău nu va mai şedea pe tronul lui David!”

Lucrul acesta a cauzat o problemă extraordinară. Şi se punea întrebarea: “Cum mai poate fi împlinit legământul lui Dumnezeu făcut cu David, dacă linia lui David a fost blestemată cu sânge?”

Domnul Isus a fost născut din Maria, prin naştere din fecioară. Maria era şi ea o urmaşă de-a lui David; se trăgea din linia lui David. Dar ea nu se trăgea din linia lui Solomon, linia regală. Ea se trăgea din linia lui Natan, un alt fiu al lui David. Solomon l-a avut ca fiu pe Roboam, care a devenit rege şi linia sa s-a dus până la Ioiachim, care a adus blestemul de sânge în linia lui David. Dar linia Mariei din David, prin Natan, depăşea (ocolea) blestemul de sânge.

Problema era că drepturile regale la împărăţie veneau prin Solomon, … Ioiachim şi prin Iosif. Deci într-un fel drepturile regale care erau la Iosif trebuiau să-I fie transferate Domnului Isus. Dar Domnul Isus nu putea să fie Fiul lui Iosif, pentru că linia lui Iosif era blestemată. Într-adevăr Domnul Isus nu a fost Fiul lui Iosif, El a fost născut din Duhul Sfânt. Şi atunci când Iosif şi-a dat seama că Maria e însărcinată – ei încă nu erau căsătoriţi, ci erau doar logodiţi -, Iosif a vrut să se despartă de Maria, să rupă logodna. Dar îngerul Gabriel i-a spus: “Iosife, trebuie să te căsătoreşti cu Maria! Pentru că atunci când Domnul Isus Se va naşte, tu trebuie să fii tatăl Lui legal (adoptiv), astfel încât să-I poţi transmite Lui drepturile tale regale, ca El să fie Împărat.”

Înţelegeţi acum cum a depăşit Dumnezeu problema? Nu credeţi că este extraordinar faptul că scopurile lui Dumnezeu nu sunt nimicite niciodată?

În vremea lui Ezechiel, el nu avea de unde să ştie că va avea loc o naştere din fecioară. Dar Ezechiel a trebuit pur şi simplu să se încreadă în Dumnezeu, că Dumnezeu Îşi va împlini Cuvântul Său.

Aceasta este o lecţie şi pentru noi. Ne întrebăm: “Oare cum va ieşi Dumnezeu să rezolve problema aceasta în viaţa mea?” … Dar vedeţi? Dumnezeu a rezolvat deja toate problemele înainte de întemeierea lumii. Şi noi pur şi simplu trebuie să ne încredem în El, să facem câte un pas în credinţă şi să spunem: “Doamne, ştim că Tu vei rezolva aceste lucruri!” Şi El o va face, pentru că toate depind de credincioşia Lui nu de dorinţa noastră sau de credincioşia noastră.

• Daniel 7 confirmă acest lucru.

În Daniel 7:13-14,27, ni se spune că Împărăţia de 1000 de ani [Împărăţia pământească] va fi aşezată sub ceruri.

• Fapte 3:21 confirmă acest lucru.

Vă aduceţi aminte că Israelul L-a respins pe Mesia! Mesia – Domnul Isus – a intrat în Ierusalim în Duminica Floriilor [Proorocul Zaharia a prezis acest lucru; la fel şi proorocul Daniel]. Dar ce au făcut iudeii? L-au respins şi L-au răstignit pe Mesia lor. Înainte de aceste lucruri, Domnul Isus avertizase Israelul. El a spus: “Dacă voi Mă respingeţi, totuşi veţi avea altă oportunitate!” Dar a spus: “Dacă veţi păcătui, dacă veţi huli împotriva Duhului Sfânt, pentru generaţia aceasta nu va mai fi nici un remediu!”

• În Vechiul Testament Israelul L-a respins pe Dumnezeu Tatăl, şi şi-au ales un împărat.
• În Evanghelii, Israelul Îl respinge pe Dumnezeu Fiul.

În Ziua Rusaliilor, S-a pogorât Duhul Sfânt, cea de-a treia Persoană din Trinitate. Petru a ţinut atunci o predică extraordinară israeliţilor din Ierusalim – nu era nici unul dintre neamuri printre ei ; şi Petru a spus: “Dacă vă pocăiţi, Dumnezeu Îl va trimite pe Domnul Isus înapoi!”

Uitaţi-vă ce s-ar fi întâmplat dacă Israelul s-ar fi pocăit după Ziua Rusaliilor! …   Uitaţi-vă în Fapte 3:19-21 ce promite Petru! Vreau să observaţi ce spune Petru lui Israel aici! Petru le spune: “Vă cer să vă pocăiţi! Duhul Sfânt a venit; şi dacă vă pocăiţi Dumnezeu Îl va trimite pe Domnul Isus înapoi.”

Şi în v.21, Petru spune: “… pe care cerul trebuie să-L primească până la vremile aşezării din nou a tuturor lucrurilor.” În limba română, traducerea nu este atât de clară, căci spune: “… până la vremile aşezării din nou a tuturor lucrurilor.” Traducerea mai bună este cea în engleză, care spune: “… până la vremea restituirii tuturor lucrurilor.”

Petru a folosit în v.21 două cuvinte din limba greacă: “palin genesia” – traduse “din nou genesa”. Cu alte cuvinte, Petru spunea: “Adu-ţi aminte, Israele! L-ai respins pe Dumnezeu Tatăl … L-ai respins pe Dumnezeu Fiul … Duhul Sfânt a venit acum! Dacă vă pocăiţi, genesa va avea loc din nou.” Cu alte cuvinte: “Domnul Isus Se va întoarce şi toate proorociile Vechiului Testament vor fi împlinite. Va avea loc “din nou genesa” [“palin genesia”]. Din nou va fi instaurată Teocraţia!

• Din nefericire, în ziua Rusaliilor, Israelul L-a respins pe Duhul Sfânt şi L-a respins din nou pe Hristos.

Şi aşa cum a prezis Domnul Isus, pentru ei nu a mai existat nici un remediu. După aproximativ 38 de ani, în anul 70 d.Hr., generalul Titus a venit şi a distrus Ierusalimul, ştergându-l de pe faţa pământului.

Domnul Isus a spus acest lucru despre Ierusalim; a spus că “va fi şters de pe faţa pământului de către neamuri”, şi a spus: “Voi nu Mă veţi mai vedea din nou, până când nu vă pocăiţi şi nu spuneţi: “Binecuvântat să fie Cel ce vine în Numele Domnului!” Aceste proorocii ale Domnului Isus au fost împlinite până la ultima literă.

Ştiţi că, cu toate că Israelul a capturat din nou Ierusalimul, în 1967, şi cu toate că acum Ierusalimul le aparţine din nou evreilor, zona sacră unde a fost odată Templul nu aparţine evreilor, ci aparţine arabilor? Evreii nu pot să se roage acolo şi nu pot să ridice steagul Israelului acolo. Neamurile au încă în stăpânire acea zonă.

Aceasta pentru că, în timpul Războiului de Şase Zile din 1967, renumitul general israelian, Moshe Dayan, care a capturat Ierusalimul, a făcut un lucru de necrezut: a dat înapoi arabilor muntele pe care a fost Templul. Şi cu toate că prin inteligenţa şi tactica sa militară strălucită generalul Dayan a recuperat Ierusalimul, evreii nu l-au iertat niciodată pentru că a dat muntele Templului arabilor. Generalul Dayan a murit în 1981, şi evreii de abia dacă au pomenit ceva despre moartea lui.

Dar de fapt lucrurile ce s-au întâmplat făceau parte din planurile lui Dumnezeu. Domnul Isus a spus că Ierusalimul va fi nimicit de neamuri … Vedeţi cât de precis este Cuvântul lui Dumnezeu?

De aceea, Fapte 3:21 ne confirmă faptul că Împărăţia lui Mesia va fi o Împărăţie pământească. Versetul acesta spune că “va avea loc din nou genesa”.

Ordinea cronologică a ceea ce se va întâmpla în Împărăţia de 1000 de ani.

1. Blestemul care a fost pus asupra pământului va fi îndepărtat. Vă aduceţi aminte că pământul a fost blestemat după căderea omului în păcat! Dar când va avea loc “din nou genesa”, blestemul acela aruncat asupra pământului va fi îndepărtat (Is.35:1-2; Is.41:18-20; Is.51:3). Deci blestemul care a fost pus asupra pământului va fi îndepărtat atunci.
2. Animalele nu se vor mai devora unele pe altele. Va avea loc “din nou genesa” şi animalele vor fi din nou cum au fost în Eden. Isaia 11:6-9 – Vă daţi seama că pe planeta Pământ vor avea loc nişte schimbări extraordinare? Animalele nu vor mai fi sălbatice şi carnivore, ci vor fi paşnice şi ierbivore. În zilele Împărăţiei, nimic nu te va mai răni sau distruge.
3. Viaţa lungă va fi restaurată (Isaia 65:20).
4. Bolile vor fi vindecate (Is.29:18; Is.35:5-6). Vă aduceţi aminte că atunci când Domnul Isus a fost pe pământ El a făcut aceste minuni despre care vorbeşte Isaia aici; şi a spus: “Aceasta este dovada că Împărăţia vă este oferită vouă!” Acestea erau semne ale Împărăţiei.

Cine va face parte din Împărăţie?

Domnul Isus a spus un lucru ucenicilor, dar se aplica în special la trei dintre ei. Domnul Isus a spus: “Am să vă arăt puţin şi am să vă explic cum va arăta Împărăţia cerurilor [Împărăţia de 1000 de ani]!”; şi i-a dus pe Muntele Schimbării la Faţă – pe Petru, Iacov şi Ioan. Acolo, cei trei ucenici L-au văzut pe Domnul Isus în slavă; L-au văzut pe Domnul Isus glorificat. Iar lângă Domnul Isus au văzut că au apărut doi din sfinţii Vechiului Testament: Moise şi Ilie.

Domnul Isus a spus că ceea ce au văzut ucenicii acolo era ca o prefaţă a Împărăţiei ce urmează să vină. Haideţi să vedem cine era acolo pe munte!

• era Domnul Isus în slavă;
• era Moise, care murise şi fusese îngropat, iar apoi a fost înviat;
• tot acolo se afla Ilie, care nu murise, ci fusese răpit; dar şi el era acolo, în trupul lui de slavă.
• şi mai erau cei trei ucenici: Petru, Ioan şi Iacov, în trupurile lor muritoare.

Domnul Isus le-a spus: “Aceasta este ca o prefaţă a Împărăţiei!” În Împărăţie vor fi sfinţi pe care Dumnezeu i-a înviat, vor fi sfinţii care au fost răpiţi [Biserica] şi vor fi mulţimi de oameni în trupurile lor muritoare. Când Domnul Isus Se întoarce să domnească, noi – Biserica – ne vom întoarce împreună cu El; sfinţii din Vechiul Testament vor fi înviaţi din morţi şi vor fi mulţi alţi oameni care au supravieţuit perioadei Necazului cel Mare şi au ieşit din Necazul cel Mare, care nu   s-au închinat niciodată Fiarei, care i-au apărat pe evrei şi au dovedit că ei sunt născuţi din nou; ei – neamurile – vor intra în Împărăţie împreună cu naţiunea Israel, care s-a pocăit şi care L-a primit pe Mesia.

• Biblia indică faptul că Împărăţia lui Mesia [Împărăţia de 1000 de ani] nu este Împărăţia veşnică.

După Necazul cel Mare va avea loc cea de-a doua venire a Domnului Isus. Domnul Isus Îşi va aşeza Împărăţia Sa, care va dura 1000 de ani [Împărăţia de 1000 de ani] şi care a fost descrisă de Domnul Isus pe Muntele Schimbării la Faţă.

La sfârşitul celor 1000 de ani, Satan – care a fost legat – va fi eliberat şi va veni pe planeta Pământ.

Spuneam că din Necazul cel Mare vor fi oameni care vor supravieţui şi vor intra în Împărăţie în trupurile lor muritoare, dar ei Îl vor accepta pe Isus ca Mântuitor şi ca Mesia şi vor fi mântuiţi. În cei 1000 de ani, mulţi copii se vor naşte din aceşti oameni muritori şi mulţi dintre aceştia nu-L vor accepta pe Domnul Isus ca Mântuitor şi ca Mesia; ei se vor răzvrăti împotriva Lui, împreună cu Satan la sfârşitul celor 1000 de ani.

După ce va fi eliberat, Satan va avea o ultimă încercare nebunească de a-L doborî pe Domnul Isus de pe tronul Său. În această răzvrătire va fi urmat de oamenii nemântuiţi din Împărăţia de 1000 de ani. Bineînţeles că Satan şi aliaţii săi vor eşua în această încercare nebunească. Oamenii răzvrătiţi, aliaţii lui Satan, vor fi mistuiţi de foc pogorât din cer, iar Satan va fi aruncat în iazul de foc.

După aceea va fi aşezat Marele Tron Alb de Judecată. Toţi cei care au murit în păcat, fără Hristos, vor fi înviaţi din morţi, vor fi judecaţi şi vor fi trimişi într-o veşnicie pierdută, în iad.

Acum, trebuie să facem o diferenţă în Scriptură între Împărăţia de 1000 de ani şi Împărăţia veşnică.

1. În Psalmul 72:8 şi în Zaharia 9:10, ni se spune că Domnul Isus va domni de la o mare la alta [de la Marea Mediterană la Marea Moartă]. Apocalipsa 21:1 – Ne spune că în Împărăţia veşnică nu mai există mare.
2. În Împărăţia de 1000 de ani vor fi oameni nemântuiţi (Is.11:4; Apoc.20:8-9). În Împărăţia veşnică nu vor mai fi oameni nemântuiţi (Apoc.21:8).
3. În Împărăţia de 1000 de ani unii oameni vor muri (Is.11:4; Ier.31:29-30; Is.65:20). În Împărăţia veşnică nu va mai exista moarte (Apoc.21:4). 
4. În Împărăţia de 1000 de ani se vor naşte copii, din cei care intră în Împărăţie cu trupurile lor muritoare [cei care au ieşit din Necazul cel Mare] (Ezec.47:22). În Împărăţia veşnică nu se vor mai naşte copii (Mat.22:30).

Acestea au fost diferenţele dintre Împărăţia de 1000 de ani şi Împărăţia veşnică.

Împărăţia de 1000 de ani va fi o Împărăţie politică.

Sunt unii teologi care spun că şi noi trebuie să intervenim atunci când e vorba de guvernul ţării în care trăim. Putem şi trebuie să facem ceea ce ne stă în putinţă ca să-i ajutăm pe oameni. Dar fiţi foarte atenţi! Să nu credeţi că puteţi schimba lumea implicându-vă în politică şi acţionând în politică, în vremurile de faţă, pentru că este imposibil. Noi trăim în lumea lui Satan.

În secolul XIX a existat un mare evanghelist, numit D.L. Moody. El a fondat Biserica din Edinburg. Au fost foarte mulţi oameni care au încercat să-l implice pe evanghelistul Moody în politică şi-i spuneau: “Domnule Moody, ai putea să fii un mare politician, pentru că ai o mare influenţă asupra mulţimilor!” Dar Moody a dat din cap şi a spus: “După mine, lumea aceasta este un vas care se scufundă. Dar Dumnezeu ne-a oferit nouă o barcă de salvare, în Domnul Isus Hristos. Pe mine nu mă interesează altceva în viaţa aceasta decât să iau pe oameni de pe vaporul care se scufundă şi să-i duc în barca de salvare, care este Isus Hristos.”

Dar Împărăţia lui Hristos – Teocraţia – va fi o Împărăţie politică, pentru că Domnul Isus va fi Împărat peste tot pământul.

• Guvernarea [stăpânirea] va fi pe umerii Domnului Isus.

,,Căci un Copil ni S-a născut, un Fiu ni s-a dat şi domnia va fi pe umărul Lui; Îl vor numi: Minunat, Sfetnic, Dumnezeu tare, Părintele veşniciilor, Domn al păcii. 7 El va face ca domnia Lui să crească şi o pace fără sfârşit va da scaunului de domnie al lui David şi împărăţiei lui, o va întări şi o va sprijini prin judecată şi neprihănire, de acum şi-n veci de veci. Iată ce va face râvna Domnului oştirilor.“ –Isaia 9:6-7

Domnul Isus va şedea pe tronul lui David şi domnia sau stăpânirea va fi pe umerii Lui.

• Isus Mesia va controla relaţiile internaţionale.

,,El va fi Judecătorul neamurilor, El va hotărî între un mare număr de popoare; aşa încât din săbiile lor îşi vor făuri fiare de plug şi din suliţele lor, cosoare: niciun popor nu va mai scoate sabia împotriva altuia şi nu vor mai învăţa războiul“ – Isaia 2:4

Domnul Isus va stăpâni peste toate neamurile.

Cu ceva ani în urmă am vizitat clădirea Naţiunilor Unite din New York. Textul din Isaia 2:4b este sculptat pe o placă aflată pe frontispiciul sediului O.N.U. Şi m-am gândit: “Câtă falsitate este aici!” Naţiunile Unite cred că pot să aducă pace, dar niciodată nu va fi pace pe acest pământ decât atunci când Isus Mesia va controla relaţiile internaţionale.

• Ierusalimul va fi centrul de guvernare.

,,Se va întâmpla în scurgerea vremurilor că muntele Casei Domnului va fi întemeiat ca cel mai înalt munte; se va înălţa deasupra dealurilor şi toate neamurile se vor îngrămădi spre el. Popoarele se vor duce cu grămada la el şi vor zice: „Veniţi, să ne suim la muntele Domnului, la Casa Dumnezeului lui Iacov, ca să ne înveţe căile Lui şi să umblăm pe cărările Lui.” Căci din Sion va ieşi Legea şi din Ierusalim, Cuvântul Domnului.“ – Isaia 2:2-3

Ştiţi că va veni ziua când Casa Parlamentului din Londra va fi încuiată şi nu va mai fi folosită? Va trebui să fie pus acolo o plăcuţă, pe care să scrie: “Aici nu mai există nici un guvern … De aici nu se va mai guverna … Dacă aveţi probleme, mergeţi la Ierusalim.”

Aceasta pentru că Ierusalimul va fi centrul de guvernare; de acolo se va guverna pământul. Şi toate naţiunile se vor duce acolo.

• Domnul Isus va fi Judecătorul suprem.

Isaia 2:4; Psalmul 72:1-4 – Isus Mesia va fi Judecătorul suprem pe tot pământul şi, pentru prima oară în istoria omenirii, pe pământ va domni dreptatea.

Nouă ne este imposibil să ne imaginăm cum va fi atunci … Vă puteţi imagina cum pământul se schimbă, animelele se schimbă, situaţia politică se schimbă? Şi ceea ce mă uimeşte pe mine cel mai mult din toate aceste lucruri este faptul că Noul Testament ne arată că noi suntem Mireasa lui Hristos şi noi vom împărăţi împreună cu Hristos. Noi vom fi cei care vom lucra împreună cu El şi noi vom lua parte în organizarea Împărăţiei Sale.

Ştiţi că noi avem un viitor minunat? Pavel numeşte viitorul nostru “nădejdea binecuvântată”. Şi noi trebuie să aşteptăm cu nerăbdare acea nădejde binecuvântată. Lucrurile nu vor fi întotdeauna aşa cum sunt acum, ci vor avea loc nişte schimbări minunate.

Împlinirea legământului davidic este sigură, pentru că ea se bizuie pe credincioşia lui Dumnezeu.

,,Domnul a jurat lui David adevărul
şi nu Se va întoarce de la ce a jurat:
„Voi pune pe scaunul tău de domnie un fiu din trupul tău.“ – Psalmul 132:11

Dumnezeu nu-l va minţi pe David. Dumnezeu a confirmat legământul davidic cu o juruinţă. Este adevărat că descendenţii lui David au fost necredincioşi lui Dumnezeu. Solomon, Roboam, Ahaz, Manase, Ioiachim au fost necredincioşi; dar Dumnezeu este credincios şi Cuvântul Său va fi împlinit.

,,Şi iată că vei rămâne însărcinată şi vei naşte un fiu, căruia îi vei pune numele Isus. 32 El va fi mare, şi va fi chemat Fiul Celui Preaînalt; şi Domnul Dumnezeu îi va da scaunul de domnie al tatălui Său David. 33 Va împărăţi peste casa lui Iacov în veci, şi Împărăţia Lui nu va avea sfârşit.” – Luca 1:31-33

Împăratul vine! Dumnezeu a confirmat acest lucru şi de aceea ne putem bucura.

V.     NOUL LEGĂMÂNT

Este important să înţelegem acest legământ, pentru că legământul acesta i-a fost descoperit lui Ezechiel.

Vă aduceţi aminte că Dumnezeu este Împăratul veşniciilor; şi Împăratul trebuie să aibă o Împărăţie şi supuşi care să-L slujească de bună voie.

Am văzut în legământul davidic că Împăratul vine.

În legământul deuteronomic am văzut că pământul va fi înnoit; vom avea un pământ nou. Dar am văzut că este nevoie şi de un popor răscumpărat. Aşa că Noul Legământ tratează problema răscumpărării poporului.

A. Părţile implicate în legământ

Atunci când face o înţelegere sau un legământ, trebuie să fie două părţi implicate în încheierea legământului.

• Cele două părţi sunt Dumnezeu şi Israel.

,,Iată, vin zile, zice Domnul, când voi face cu casa lui Israel şi cu casa lui Iuda un legământ nou.“ –  Ieremia 31:31

Este un nou legământ şi el e făcut cu casa lui Iuda şi a lui Israel (Is.59:20-21; Ier.50:4-5; Ezec.34:25-30; Ezec.37:21-38).

• Părţile implicate în Legământul cel Nou sunt aceleaşi care au fost implicate în legământul cel vechi.

,,Nu ca legământul pe care l-am încheiat cu părinţii lor în ziuacând i-am apucat de mână să-i scot din ţara Egiptului, legământ pe care l-au călcat, măcar că aveam drepturi de soţ asupra lor, zice Domnul“ – Ieremia 31:32

Aş vrea să observaţi că e vorba de acelaşi popor – Israel! Şi Dumnezeu spune: “Eu am încheiat acel legământ cu voi. Aduceţi-vă aminte că era un legământ multilateral! Adică, amândoi am încheiat legământul; El l-am păstrat, dar voi l-aţi încălcat.”

Deci Legământul cel Nou este încheiat între aceleaşi părţi, cum a fost încheiat legământul mozaic.

• Noul Legământ vorbeşte despre o existenţă veşnică a Israelului.

Legământul cel Nou implică o reconstruire a Ierusalimului, un Ierusalim care va exista veşnic. Iar Israelul va fi o naţiune care va exista toată veşnicia (Ier.31:31-40).

B. Promisiunile Noului Legământ

• Regenerare sau naştere din nou.

Cu alte cuvinte, oamenii vor primi o inimă nouă; vor fi născuţi din nou.

,,Ci iată legământul pe care-l voi face cu casa lui Israel după zilele acelea, zice Domnul: Voipune Legea Mea înăuntrul lor, o voi scrie în inima lor, şi Eu voi fi Dumnezeul lor, iar ei vor fi poporul Meu. “ – Ieremia 31:33

Vă aduceţi aminte care a fost problema cu legământul mozaic? Legea era aplicată la exteriorul omului, dar problema omului era interioară. Oamenii aveau o fire păcătoasă în ei, de aceea au încălcat legământul mozaic.     Pe când, în Legământul cel Nou, Dumnezeu spune: “Voi pune Legea Mea înlăuntrul lor … Ei vor fi născuţi din nou! Ei vor avea o natură nouă!”

• Iertare de păcate.

,,Niciunul nu va mai învăţa pe aproapele sau pe fratele său, zicând: ‘Cunoaşte pe Domnul!’ Ci toţi Mă vor cunoaşte, de la cel mai mic până la cel mai mare, zice Domnul, căci le voi ierta nelegiuirea şi nu-Mi voi mai aduce aminte de păcatul lor.”“ – Ieremia 31:34

Aş vrea să observaţi că ni se spune că păcatele vor fi iertate, nelegiuirea va fi iertată; şi Dumnezeu spune: “Nu Îmi voi mai aduce aminte de păcatul lor “

Ştiţi că Dumnezeu are o memorie rea în ceea ce priveşte păcatele noastre? De fapt, la Dumnezeu aceasta nu este un lucru negativ, o slăbiciune, ci este un atribut al Său. Şi în ceea ce priveşte toate păcatele mele, Dumnezeu spune: “Nu-Mi voi mai aduce aminte de ele!” Aceasta este o iertare măreaţă, dumnezeiască.

Un predicator din Marea Britanie obişnuia să spună: “Dumnezeu a aruncat toate păcatele mele în adâncul oceanului şi acolo a pus un semn pe care scrie: “Pescuitul interzis!” Deci va fi iertare de păcate.

• Duhul Sfânt, care locuieşte în om.

Ezechiel 36:27 – Aş vrea să observaţi că am fost născuţi din nou, am fost iertaţi de păcate şi apoi ne este dăruit şi Duhul Sfânt care să locuiască în noi.

• O cunoştinţă completă şi universală cu privire la Iehova.

Ieremia 31:34 – Va fi o cunoştinţă universală. Toţi evreii şi toate neamurile din Împărăţie, într-un mod miraculos, vor primi o cunoştinţă completă cu privire la Dumnezeu şi la Cuvântul Său.

• Ascultare.

,,Le voi da o inimă şi o cale ca să se teamă de Mine totdeauna, spre fericirea lor şi a copiilor lor după ei.Voi încheia cu ei un legământ veşnic, că nu Mă voi mai întoarce de la ei, ci le voi face bine şi le voi pune în inimă frica de Mine, ca să nu se depărteze de Mine.Ieremia 32:39-40

Haideţi să privim Israelul, ca şi naţiune! Când citim despre Israel în Scriptură, încă din vremea lui Avraam ei au fost neascultători. Şi sunt exact la fel chiar şi în ziua de astăzi. Să vă dau o ilustraţie!

Cu ceva ani în urmă, eu, împreună cu soţia mea Nancy, am vizitat Ierusalimul. Acolo – în Ierusalim – există un muzeu foarte frumos. Aşa că am hotărât să mergem şi să vizităm acest muzeu. Eu bănuiam că dacă muzeul este un muzeu israelit, atunci ceea ce este expus în acel muzeu va fi bazat pe istoria Vechiului Testament. Dar nu am văzut nimic din ceea ce mă aşteptam eu să fie. Acolo erau expoziţii având ca temă evoluţionismul; şi în mod deliberat şi conştient evreii au negat Scriptura.

Lui Ehud Barak, primul ministru al Israelului, nici măcar nu-i pasă de promisiunile făcute de Dumnezeu în Vechiul Testament. El încearcă să negocieze pacea, oferind zone de teren vrăjmaşilor Israelului – arabilor. Şi chiar şi în ziua de astăzi există în poporul Israel o neascultare de Dumnezeu urâtă de tot.

Dar ştiţi că lucrurile acestea vor fi schimbate într-un mod extraordinar şi minunat? La sfârşitul vremurilor, Israelul va fi ascultător de Dumnezeu. La fel şi întreaga omenire.

Vor fi binecuvântări naţionale.

Nu uitaţi că Noul Legământ era de fapt o înţelegere între Dumnezeu şi Israel! Acum, am să vă dau o listă de binecuvântări:

• Duhul Sfânt şi Cuvântul lui Dumnezeu nu se vor îndepărta (abate) de la Israel niciodată (Ps.59:21).
• Israel va avea o reputaţie mare, datorită binecuvântărilor lui Dumnezeu (Is.61:8)

Uitaţi-vă la Israel astăzi! Astăzi, Israelul nu are o reputaţie prea bună. De fapt, politicienii lumii de astăzi ar prefera ca Israelul să nu existe, pentru că ei cred că Israelul cauzează multe probleme în Orientul Mijlociu. Dar lucrurile acestea se vor schimba.

• Fiarele sălbatice vor fi îmblânzite (Ezec.34:25-28)
• Israel va fi poporul special al lui Dumnezeu (Ier.31:33; Ezec.36:28)
• Dumnezeu va face bine poporului Israel (Ier.32:40-42)
• Va fi securitate [siguranţă] naţională (Ezec.34:25-28)

Ştiţi că în toată istoria poporului Israel au existat foarte puţini ani în care evreii să se bucure de o siguranţă naţională? De fapt, mii de ani ei s-au temut şi încă se mai tem de vrăjmaşii lor.

• Nu vor mai fi ameninţări şi insulte (Ezec.34:28-29).

Când eu eram un băieţel, aproape de locuinţa noastră era o comunitate de evrei. După mine, oamenii aceia erau nişte oameni foarte ciudaţi. Erau evrei ortodocşi, purtau acele chipe ciudate şi bărbaţii aveau nişte perciuni lungi. Am observat că foarte mulţi oameni ridicau trei degete la ei [arătătorul, mijlociul şi inelarul]. Aşa că am întrebat pe cineva: “Ce înseamnă să-i arăţi unui evreu aceste trei degete?” Şi omul respectiv mi-a spus: “Aceasta înseamnă: “Tu L-ai omorât pe Hristos!” Evreii aceia, care erau vecini cu mine, erau ameninţaţi şi insultaţi. Dar toate acestea vor înceta odată.

• Edenul va fi restaurat [Aceasta este “palin genesia” – “din nou genesa”] (Ezec.34:29).
• Va fi hrană din belşug (Ezec.34:27,29; Ezec.36: 29-30).
• Vremea va fi stabilă [şi stăpânită] (Ezec.34:26).

Vă aduceţi aminte că atunci când Domnul Isus era pe Marea Galileii a izbucnit o furtună mare, şi ucenicii credeau că corabia lor se va scufunda. Domnul Isus a mustrat atunci vântul şi marea. Dar în Împărăţia de 1000 de ani vremea va fi stabilă şi stăpânită.

• Va avea loc o explozie demografică a populaţiei în Israel (Ezec.36:37-38; Ezec.37:26).
• Israelul va fi reconstruit (Ezec.36:33).
• Naţiunea va fi unită (Ezec.37:21-22).

Ştiţi că de la moartea lui Solomon, în 931 î.Hr., şi până astăzi, Israelul a fost totdeauna o naţiune împărţită. Şi Israelul este împărţit şi dezbinat chiar şi astăzi. Unii vor pace, alţii vor război; unii vor religie, alţii vor ateism. Dar în Împărăţia de 1000 de ani cele 12 seminţii vor fi unite.

• Templul [Sanctuarul] lui Dumnezeu va fi în Israel (Ezec.37:26-28).
• Israelul va locui în ţara lui pentru totdeauna (Ezec.37:25).
• Dumnezeu nu va mai respinge niciodată Israelul (Ier.32:40).

C. Natura Noului Legământ

• Noul Legământ este un legământ necondiţionat.

Noul Legământ va fi împlinit doar datorită neascultării lui Israel. Dumnezeu Şi-a dat seama că Israelul nu putea păstra legământul mozaic, pentru că acest legământ ţinea de exterior, pe când problema era interioară. De aceea Dumnezeu a spus: “Voi face un nou legământ cu voi!” Aş vrea să observaţi că Noul Legământ este necondiţionat; depinde în totalitate de Dumnezeu, de credincioşia Lui.

Ezechiel 36:22 – “Toate aceste lucruri nu le fac din pricina voastră, ci din pricina Numelui Meu cel Sfânt!” Iată care este fraza specială pe care o foloseşte Dumnezeu aici! El spune: “Eu o voi face!”

Deci primul lucru pe care l-am văzut cu privire la natura Noului Legământ este că el este necondiţionat; este un legământ unilateral. Dumnezeu a făcut legământul şi Dumnezeu îl va păstra.

• Noul Legământ este un legământ veşnic.

Vă aduceţi aminte că legământul mozaic era temporar – pentru că depindea de credincioşia lui Dumnezeu, dar şi de credincioşia lui Israel. Pe când Noul Legământ depinde numai de credincioşia lui Dumnezeu – aşa că este veşnic şi nu poate fi distrus niciodată (Is.61:8-9).

Ezechiel 37:26 – Observaţi ce spune acest verset! Spune că “va fi un legământ veşnic cu ei”; un legământ veşnic, care va dura pentru totdeauna.

D. Relaţia dintre Biserică şi Noul Legământ

Am văzut până acum că Noul Legământ a fost încheiat între Dumnezeu şi Israel. Neamurile nu au fost implicate de la început în acest legământ.

În Ziua Rusaliilor, Duhul Sfânt S-a pogorât şi Noul Legământ a fost pus la dispoziţia lui Israel, dar ei l-au refuzat.

Iată ce vreau să subliniez aici: “Ce relaţie avem noi, ca şi Neamuri, ca şi Biserică cu Noul Legământ?” Şi Faptele Apostolilor ne subliniază acest lucru în foarte multe detalii. Israelul L-a respins pe Dumnezeu Tatăl, pe Dumnezeu Fiul şi pe Dumnezeu Duhul Sfânt.

De aceea Israelul a fost pus deoparte. Şi Dumnezeu cheamă acum un alt popor la Sine, care să fie Mireasa lui Hristos şi care să împărăţească împreună cu Hristos în timpul Împărăţiei de 1000 de ani. De aceea, acum trebuie să discutăm relaţia dintre Biserică şi Noul Legământ. Dar trebuie să ţinem minte că Noul Legământ a fost încheiat cu Israel.

• Nu există nici o revelaţie cu privire la Biserică în Vechiul Testament.
• În momentul în care Noul Legământ a fost încheiat cu Israel, Biserica – ca şi trup – nu exista.

De fapt nici unul dintre proorocii Vechiului Testament nu a ştiut nimic despre Biserică, despre Mireasa lui Hristos.

Haideţi să dovedim acest lucru din Efeseni 3:2-9! Atunci când Dumnezeu a făcut această revelaţie a Noului Legământ, atât lui Ieremia cât şi lui Ezechiel, ei nu aveau cum să ştie şi nu ştiau că la un anumit moment dat Dumnezeu va pune Israelul deoparte şi va înfiinţa un nou trup, numit Mireasa lui Hristos sau Biserica.

Pavel a subliniat foarte clar, în Efeseni 3, că revelaţia cu privire la Biserică – Mireasa lui Hristos – a fost complet necunoscută proorocilor Vechiului Testament. Dar Dumnezeu i-a revelat acest lucru lui Pavel.

Aşa că prin revelaţia lui Pavel, noi înţelegem de ce ne aflăm aici, care este scopul cu care ne aflăm noi aici, acum şi care este scopul nostru în viitor. Ezechiel şi Ieremia nu au ştiut absolut nimic despre Biserică.

• Revelaţia Noului Legământ a venit [a fost dată] prin proorocii Vechiului Testament.

Aşa că a fost imposibil ca ei să poată spune ceva despre Biserică atunci, în zilele lor, în Vechiul Testament, pentru că Biserica nici nu exista, ca şi trup.

• Biserica este implicată în Noul Legământ [sau Biserica are legătură cu Noul Legământ].
• Rusaliile erau o sărbătoare evreiască.

Rusaliile [Sărbătoarea Cincizecimii] prezintă de fapt pogorârea Duhului Sfânt. Deci Rusaliile aveau o legătură cu Noul Legământ.

• Incidentul cu Corneliu.

Fapte 11:15 – Vă aduceţi aminte ce s-a petrecut în acest pasaj? Petru a avut acea viziune, în care a văzut cum faţa de masă se pogora din ceruri şi ea era plină de animale pe care iudeii nu aveau voie să le mănânce, pentru că erau considerate necurate. Petru a auzit un glas, care i-a spus: “Scoală-te, taie şi mănâncă!” Şi Petru a spus: “Nu pot, Doamne! Sunt animale spurcate şi au să mă spurce şi pe mine!” Atunci s-a auzit o bătaie la poartă. Nişte mesageri fuseseră trimişi de sutaşul Corneliu. Ei au cerut lui Petru să meargă la Corneliu, pentru că Corneliu a avut o viziune de la Dumnezeu.

Cred că incidentul acesta a fost absolut uimitor pentru Petru. El era iudeu. Şi Petru cunoştea legămintele încheiate de Dumnezeu cu poporul Israel. El mersese la o şcoală iudaică şi cunoştea toate aceste lucruri de la cap la coadă. Îmi imaginez ce gândea Petru în mintea lui … “Stai puţin, Doamne! Legămintele acestea au fost încheiate cu Israel! … Îţi mai aduci aminte, Doamne?” Dar Domnul Isus i-a spus lui Petru: “Lasă aceasta, că nu-i treaba ta! Tu du-te şi vizitează-l pe acest om dintre Neamuri!”

Ţinând în minte lucrurile acestea, haideţi să citim Fapte 11:15! În timp ce Petru povestea acest incident ucenicilor, el spune: “Atunci când vorbeam cu Corneliu şi cu ceilalţi din casa lui, un lucru incredibil s-a petrecut acolo! Duhul Sfânt S-a pogorât peste ei, exact aşa cum a venit peste noi la început.” Cu alte cuvinte, Petru spunea: “Legământul cel Nou a venit şi la Neamuri, exact aşa cum s-a petrecut cu noi la început.” … Care început? La începutul Bisericii, pentru că la Rusalii a avut loc începutul Bisericii.

Pentru prima oară în istoria lumii, cineva dintre Neamuri a experimentat pogorârea Duhului Sfânt peste el, în viaţa lui şi a fost născut din nou, iertat şi Duhul Sfânt a venit să locuiască în inima lui.

• Biserica şi Israel împărtăşesc aceeaşi nădejde.

Fapte 26:6 – Pavel era în lanţuri, în aceste momente. Iudeii au fost cei care au pus pe romani să-l aresteze. Pavel se afla acum în faţa regelui Agripa, care-l judeca. Uitaţi-vă ce-i spune Pavel! – “Ştii de ce sunt eu aici, Agripa? Sunt pentru că părinţilor noştri evrei le-au fost făcute nişte promisiuni. Eu sunt dat în judecată pentru nădejdea aceea a promisiunilor.”

Incidentul acesta a avut loc ceva mai târziu în istoria Bisericii şi Pavel vorbea acum ca şi membru al Bisericii lui Isus Hristos.

De aceea, ca şi creştini, şi noi împărtăşim aceeaşi nădejde pe care o avea Israelul; şi noi vom fi împreună cu ei în aceeaşi Împărăţie. Noi vom avea funcţii diferite în Împărăţie – vom domni împreună cu Hristos -, dar este aceeaşi nădejde pe care o avem, ca şi Israel [nădejdea venirii Împărăţiei].

• Legământul avraamic includea naţiunile dintre Neamuri în ceea ce privea binecuvântarea lor.
• Biserica ia parte la Masa Domnului.

1 Corinteni 11:25 – Versetul spune: “Acest pahar este Legământul cel Nou …” În limba greacă este folosit un articol definit care implică “Legământul cel Nou”, adică este vorba de un singur legământ. Cu alte cuvinte, se face referinţă în mod specific la Legământul cel Nou, singurul care a fost de acest fel.

Deci atunci când noi, ca şi Biserică a Domnului Isus Hristos, luăm parte la Cina Domnului, noi indicăm faptul că suntem părtaşi ai Noului Legământ.

Luca 22:20 – Versetul acesta este o revelaţie minunată pe care Domnul Isus ne-o dă. Din nou, Domnul Isus Se referă la Legământul cel Nou şi spune: “Paharul acesta cu vin reprezintă sângele Meu care se varsă pentru voi …”

Deci Legământul cel Nou este pecetuluit şi este făcut posibil prin sângele lui Hristos.

Atunci când noi ne punem încrederea în Domnul Isus şi privim la Calvar, şi-L acceptăm pe Domnul Isus ca Mântuitor şi Domn al nostru, imediat devenim părtaşi ai Legământului cel Nou. Suntem născuţi din nou şi avem o natură nouă în noi. Avem Duhul Sfânt în noi. Şi vom fi părtaşi ai binecuvântărilor viitoare.

De fiecare dată când noi ne întâlnim la Masa Domnului, ne aducem aminte că prin sângele Domnului Isus noi devenim părtaşi [participăm] la Legământul cel Nou.

• Credincioşii din Noul Testament sunt părtaşi ai aspectului spiritual din Noul Legământ.
  • suntem născuţi din nou (Tit 3:5);
  • păcatele noastre sunt iertate (Efes.1:7; Efes.4:32; Col.1:14; 1Ioan 2:12).
  • Duhul Sfânt locuieşte în noi (1Cor.6:19).
  • am primit o natură nouă, o fire dumnezeiască (2Pet.1:4).

,,Voi sunteţi arătaţi ca fiind epistola lui Hristos, scrisă de noi, ca slujitori ai Lui, nu cu cerneală, ci cu Duhul Dumnezeului celui viu; nu pe nişte table de piatră, ci pe nişte table care sunt inimi de carne“ – 2 Corinteni 3:3

Pavel spune că Legea mozaică a fost scrisă pe table de piatră. Legea privea exteriorul şi nu rezolva problema firii păcătoase din interiorul omului. Pe când Duhul Dumnezeului celui viu a scris în inimile noastre cuvintele dătătoare de viaţă. De aceea noi am fost născuţi din nou şi avem o fire dumnezeiască.

• Funcţia apostolilor a fost cea de lucrători [slujitori] ai Noului Legământ.

2 Corinteni 3:6 – Aş vrea să obsevaţi că Pavel spune că “el este un slujitor al Legământului cel Nou”; şi spune: “Nu al slovei, ci al Duhului.” Pavel face referinţă aici din nou la legământul mozaic. Pavel spune: “Slova aceea sau legile acelea omorau, condamnau omul; dar Duhul dă viaţă.”

Duhul Sfânt a venit în concordanţă cu Legământul cel Nou. Aşa că în momentul de faţă, în timpul prezent, noi vedem o împlinire parţială a acestui legământ. Noi am fost implicaţi [incluşi] în acest legământ.

Pavel vorbeşte despre acest lucru în Romani 11, unde ne spune că “ramurile naturale ale pomului [Israelul] au fost tăiate temporar şi au fost altoite altele [Neamurile]”. Dar spune că Dumnezeu va altoi din nou ramurile naturale ale pomului, şi astfel va avea loc o împlinire finală a Noului Legământ.

• Împlinirea finală a Noului Legământ

Vă aduceţi aminte că Noul Legământ a fost încheiat iniţial cu casa lui Israel!

Ieremia 31:31 – Deci vedem că era un legământ nou, încheiat cu casa lui Israel.

Haideţi să ne gândim puţin şi să ne amintim din nou care a fost scopul legământului mozaic!

Exod 19:6 – Versetul acesta spune că “Israelul trebuia să fie o împărăţie de preoţi”. Dumnezeu voia să lucreze prin ei, ca şi naţiune aleasă, ca să aducă binecuvântare pe tot pământul.

Legământul mozaic a fost încheiat cu casa lui Israel. Scopul legământului mozaic era ca în Israel să fie aşezată o Teocraţie şi ca Israel să fie o împărăţie de preoţi, care să mijlocească între celelalte neamuri şi Dumnezeu.

• • la încheierea legământului mozaic au fost semne – semne care i-au fost făcute lui Moise, semne care au fost făcute în faţa Israelului şi semne care au fost făcute în faţa egiptenilor [Neamurilor].
  • apoi, a fost un mijlocitor – Moise.la încheierea legământului mozaic au fost semne – semne care i-au fost făcute lui Moise, semne care au fost făcute în faţa Israelului şi semne care au fost făcute în faţa egiptenilor [Neamurilor].
  • în al treilea rând, trebuia să fie aşezată Teocraţia. Slava lui Dumnezeu era acolo. Pe muntele Sinai, dacă te uitai, puteai să vezi foc. Prezenţa lui Dumnezeu sau slava lui Dumnezeu era în Cortul Întâlnirii. Era o Teocraţie atunci, în timpul lui Moise; adică, Dumnezeu conducea.

Dar legământul mozaic a eşuat … Şi avem să vedem că Ezechiel ne relatează incidentul când slava lui Dumnezeu a fost îndepărtată de la Israel, din Templul de la Ierusalim.

Atunci când Legământul cel Nou va fi împlinit în mod complet, din nou vor fi semne.

• Semne

Ioel 2:28-32 – Observaţi ce ne spune Ioel aici! Ne spune că la inaugurarea Împărăţiei vor fi semne.

Fapte 2:15-21 – Observaţi că în Ziua Cincizecimii [sau a Rusaliilor], Duhul Sfânt S-a pogorât peste ucenici şi a avut loc împlinirea proorociei cu privire la Noul Legământ. Petru vorbeşte despre aceste semne despre care a vorbit Ioel; şi Petru spune că semnele acestea vor fi vizibile, înainte ca Domnul Isus să Se întoarcă să domnească, ca şi Împărat al pământului.

Poate cineva spune: “Da, dar semnele acestea nu au avut loc încă!” Şi are dreptate; încă nu au avut loc!

Atunci trebuie să ne întrebăm: “De ce nu au avut loc aceste semne?” Pentru că Israelul L-a respins din nou pe Mesia şi L-a respins şi pe Duhul Sfânt. Duhul Sfânt S-a pogorât. Israelul ar fi putut să-L accepte pe Hristos atunci. Astfel, semnele acelea s-ar fi împlinit. Dar Israel L-a respins pe Hristos şi L-a respins şi pe Duhul Sfânt. Însă vine ziua când aceste cuvinte ale lui Ioel şi ale lui Petru se vor împlini, înainte de acea zi măreaţă când Domnul Isus Se va reîntoarce.

Deci odată cu Noul Legământ vor fi şi semne, aşa cum a fost cu legământul mozaic.

• Un Mijlocitor

Evrei 8:6-13 – Parcă înţelegem mai bine pasajul acesta acum! Vedem Noul Legământ şi vedem cum legământul cel vechi este dat la o parte. Şi acum avem un Mijlocitor – pe Isus Hristos, Mesia.

Evrei 12:24 – Domnul Isus este Mijlocitorul Legământului cel Nou. El este ultimul Adam, care va stăpâni şi împărăţi pe planeta Pământ.

Deci asemănător cu legământul mozaic, în Noul Legământ vor fi semne şi va fi un Mijlocitor: Isus Hristos.

• Aşezarea Teocraţiei

În al treilea rând, va avea loc aşezarea Teocraţiei.

Ezechiel 36:22-23,28 – Deci Teocraţia va fi instaurată pe pământ. Slava lui Dumnezeu se va întoarce pe pământ.

După ce am terminat de studiat cele cinci legăminte, haideţi să ne mai uităm la un lucru foarte important!

Galateni 2:20 – Pavel a spus aşa: “Am fost răstignit împreună cu Hristos, şi trăiesc … dar nu mai trăiesc eu, ci Hristos trăieşte în mine …” Vedeţi? Acesta este Legământul cel Nou! Şi în continuare, Pavel spune: “… Şi viaţa, pe care o trăiesc acum în trup, o trăiesc în credinţa [sau prin credincioşia] Fiului lui Dumnezeu, care m-a iubit şi S-a dat pe Sine însuşi pentru mine.”

Traducerea română, ca şi traducerile moderne, nu este corectă. În greacă nu ni se spune: “… în credinţa în Fiul lui Dumnezeu …”, ci:“… în credinţa Fiului lui Dumnezeu …”

Cu câţiva ani în urmă am fost la Conferinţa Keswick, o mare conferinţă creştină. Acolo s-a prezentat o nouă versiune în engleză a versetului din Galateni 2:20, care spunea: “… în credinţa în Fiul lui Dumnezeu …”

La conferinţă era un expert în limba greacă. Şi s-a spus: “Cine vrea, se poate duce şi-i poate pune întrebări acestui om.”   Aşa că eu m-am dus, l-am rugat să deschidă la Galateni 2:20 şi i-am spus: “În versiunea cea nouă spune: “… în credinţa în Fiul lui Dumnezeu …”, pe când în versiunea veche spune: “… credinţa Fiului lui Dumnezeu …” Domnule, aş vrea să vă uitaţi în Noul Testament în limba greacă şi să-mi spuneţi care versiune este adevărată!” El s-a uitat la mine şi mi-a spus: “Dar, care-i diferenţa?” Şi i-am spus: “Cred că este o diferenţă mare între cele două traduceri.” Aşa că s-a uitat în Noul Testament în limba greacă şi a spus: “Trebuie să recunosc că în limba greacă spune: “… în credinţa Fiului lui Dumnezeu …”

Lucrul acesta este un lucru foarte special pentru noi toţi. Pavel spune: “Eu nu trăiesc pe baza credinţei mele în Domnul Isus, ci eu trăiesc datorită credincioşiei Lui.” … Vedeţi? Cu alte cuvinte, Pavel spune: “Eu pot eşua, pot greşi, dar El este credincios şi nu va eşua.”

Ştiţi că atunci când ne uităm la legăminte, toate legămintele depind de credincioşia lui Dumnezeu! … Sunt atât de uimit când mă uit la naţiunea Israel. Este un popor răzvrătit; şi cu toate acestea, Dumnezeu a fost credincios.

De multe ori spun: “Doamne, uită-Te la toate problemele mele!” Şi din Galateni 2:20, Domnul Isus îmi spune: “Eric, tu depinzi de credincioşia Mea! Eu sunt Cel care te iubeşte şi căruia Îi pasă de tine … Eu sunt credincios promisiunilor Mele!”

Apostolul Ioan arată că, deşi Isus ”făcuse atâtea semne înaintea lor”, iudeii tot nu credeau în El. Cum se explică acest mister al necredinţei, această rezistenţă a minţii lor în faţa unor evidenţe atât de clare? Cum este posibil ca, după atâtea minuni, iudeii să aibă ezitări în a vedea în faţa lor dacă nu pe Fiul lui Dumnezeu, măcar pe unul dintre cei mai mari prooroci din istoria lui Israel? Cum de nu au crezut în El, după atâtea mărturii? Reacţiile iudeilor sunt de neînţeles, deoarece ele sfidează logica şi simţul realităţii.

La această atitudine avem o explicaţie, pe care ne-o pune la dispoziţie apostolul Ioan, citând din proorocul Isaia. Astfel, scrie acesta, Dumnezeu „le-a orbit ochii şi le-a împietrit inima, ca să nu vadă cu ochii şi să nu înţeleagă cu inima” (vs.40). În Isaia (6:9-10), Dumnezeu rosteşte următoarele cuvinte: „Într-una veţi auzi şi nu veţi înţelege; într-una veţi vedea şi nu veţi pricepe! Împietreşte inima acestui popor, fă-l tare de urechi şi astupă-i ochii ca să nu vadă cu ochii, să n-audă cu urechile, să nu înţeleagă cu inima, să nu se întoarcă la Mine şi să nu fie tămăduit.”

Necredinţa iudeilor se explică, aşadar, prin împietrirea (întărirea, îngreuierea) inimii lor. Dar ce se înţelege prin acest termen, „a împietri”, utilizat în mai multe locuri din Scripturi şi tradus uneori prin expresii precum ”a (se) îngrăşa” (Isaia, trad. Septuaginta), „a (se) îngreuia” sau „a (se) învârtoșa”?

Cele mai multe referiri cu privire la împietrire se găsesc în cartea Exodului (7:13, 8:15, 8:32, 9:12, 10:20 etc.). În unele dintre acestea se foloseşte expresia „inima lui Faraon s-a împietrit” (7:13), în altele „Faraon şi-a împietrit inima” (8:15), iar în cea de a treia categorie „Domnul a împietrit inima lui Faraon” (9:12). Există, după cum se observă, o anume imprecizie sau inconstanţă în utilizare, cauzalitatea fenomenului fiind incertă. Indiferent cum am privi problema, împietrirea, aici, se referă la lipsa de înţelegere sau de înțelepciune şi implicit de ascultare a glasului raţiunii. De asemenea, în prima carte a lui Samuel (6:6), preoţii cer filistinilor să nu-şi împietrească inima precum egiptenii, ci să înapoieze chivotul copiilor lui Israel. Cauza principală, în ambele situaţii, este mândria, orgoliul unor conducători şi popoare. Orgoliul îl împiedică pe Faraon să vadă adevărata soluţie, cea propusă de Moise.

Ideea mândriei, care se află în strânsă legătură cu împietrirea de acest fel, se regăseşte şi într-un alt caz, similar, atunci când Daniel vorbeşte despre Nebucadneţar căruia ”i s-a îngâmfat inima şi i s-a împietrit duhul până la mândrie” (Daniel, 5:20). Este vorba despre o încăpățânare, o persistenţă nejustificată raţional, o tratare pătimaşă şi lipsită de claritate a unei probleme. În plan psihologic, se traduce ca o rezistenţă internă, ca o presiune iraţională care nu permite reevaluarea, reinterpretarea, recadrarea cognitivă. În raport cu Dumnezeu, problema este gravă deoarece împiedică lucrarea divină în oameni şi popoare.

Împietrirea se însoţeşte, în unele cazuri, de anumite precizări care clarifică şi mai mult ideea exprimată prin acest termen. Astfel, se vorbeşte despre orbirea ochilor şi astuparea urechilor, atât în Isaia (6:9-10), precum şi în numeroase cazuri din NT, despre care vom vorbi mai încolo. Cu alte cuvinte, la o primă privire, pare că Dumnezeu le-a acoperit iudeilor simţurile duhovniceşti şi le-a întunecat facultatea înţelegerii cuvintelor revelate şi a marilor adevăruri rostite de către Isus. Astfel, aceştia nu au putut pătrunde cu mintea revelaţia divină, nu s-au întors la Dumnezeu ca să fie vindecaţi (Ioan 12:40) şi au ratat şansa mântuirii.

Treptat, tema împietririi se mută de la neamuri spre evrei. Astfel, încă din vremea lui Moise, citim în Deuteronom (29:4), poporul nu avea minte să priceapă, ochi să vadă şi urechi să audă glasul lui Dumnezeu, adică capacitatea de a înţelege semnele şi minunile făcute în mijlocul lor, din momentul dezrobirii de sub puterea egiptenilor. Prin proorocul Isaia, sentinţa adusă de Dumnezeu poporului evreu necredincios capătă şi mai mult contur.

Mai târziu, în Noul Testament, în toate cazurile în care este vorba despre împietrire, ea priveşte exclusiv poporul Israel. Este o trecere dramatică, tragică, a acestui handicap sau boală spirituală de la popoarele care nu-L cunoşteau pe Dumnezeu şi cărora El nu li s-a revelat, la poporul ales, care a primit Legea. Astfel, în Evanghelia după Marcu apare de două ori tema împietririi inimii, cu referire la lipsa de înţelegere a celor care au asistat la minunea înmulțirii pâinilor (Marcu 6:52, 8:17).  De asemenea, în Evanghelia după Matei (13:14-15) întâlnim acelaşi reproş făcut iudeilor ca şi în textul de faţă.

În Epistola către Romani (11:7-8) şi în 2 Corinteni (3:14), Pavel vorbeşte despre împietrirea inimii ca despre o lucrare a Domnului care are două dimensiuni aparent contradictorii, păcatul sau căderea oamenilor, dar şi voia sau lucrarea lui Dumnezeu. Apostolul surprinde foarte bine acest fapt în analiza pe care el o face căderii lui Israel şi refuzului multor iudei de a primi evanghelia. Israel a primit de la Dumnezeu „un duh de adormire, ochi ca să nu vadă şi urechi ca să n-audă, până în ziua de astăzi.” (Rom 11:7-8). Prin alunecarea lor, continuă Pavel, s-a făcut cu putinţă mântuirea neamurilor (Rom 11:11), iar dacă nu persistă în necredinţă vor fi mântuiţi (11:23), cum de altfel s-a şi întâmplat cu mulţi dintre ei.

Ce înţelegem, aşadar, prin împietrire? Cine este responsabil şi cum se petrec lucrurile? Dacă privim acest fapt ca fiind doar voia lui Dumnezeu, El Însuşi fiind cauza împietririi inimii omului, intrăm în contradicţie cu două teze mari privind relaţia divinităţii cu omul. Prima contradicţie ar fi că Dumnezeu, prin însăşi natura Sa, este Bunătate şi doreşte binele omului. Dumnezeu nu vrea, şi nici nu este în spiritul Lui, să împiedice venirea unor oameni la credinţă, întunecându-le inima în acest scop. Cea de a doua contradicţie se referă la faptul că, printr-o astfel de intervenţie, Dumnezeu nu ar respecta liberul arbitru al omului, alterând capacitatea sa de alegere.

În realitate, responsabilitatea totală revine omului, iar împietrirea reprezintă puterea legii duhovniceşti aşezată de Dumnezeu în relaţia Sa cu omul. Prin păcatele sale, omul aşează, cum spune Scriptura, un zid între el şi Dumnezeu, o barieră care creează distanţă, taie legătura cu El. Neluminată şi neîncălzită de Duhul Sfânt, inima omului se răceşte, se întăreşte, devine tot mai impenetrabilă luminii dumnezeieşti. Mintea omului se întunecă tot mai mult, căile sale devin tot mai întortocheate şi înțelesuri adânci ale lucrurilor tot mai puțin accesibile.

Partea a doua a textului clarifică înțelesul istoriei cu necredinţa evreilor. Dacă împietrirea este tema în jurul căruia se ordonau celelalte idei exprimate de Ioan în prima parte a textului, acest rol este jucat, în cea de a doua secţiune, de un alt cuvânt, cu foarte multă încărcătură simbolică în gândirea lui Ioan, şi-anume lumina.

Cristos spune: „am venit ca să fiu o lumină în lume” (Ioan 12:46). Ioan scrie că Isus „a strigat şi a zis”, expresie care, în Evanghelii, introduce o sentinţă, o afirmație cu mare greutate. Este de fapt vorba despre o profeţie, Isus fiind aici glasul profetic, glasul lui Dumnezeu auzit prin gura profetului. Ideea de lumină şi adevăr, întruchipată prin prezenţa în lume a Fiului lui Dumnezeu, îi pune pe oameni în faţa unei alegeri fundamentale, a opta între lumină şi întuneric. În faţa omului, Dumnezeu a aşezat binele şi răul, iar omul este obligat la o alegere. Isus spune că misiunea lui în lume nu este de a judeca lumea, ci de a o mântui. El n-a vorbit de la Sine, ci a spus ceea ce Tatăl I-a dat să spună, aşadar Cuvântul adus este cel care judecă. Alegerea făcută de om este însăși judecata sa înaintea lui Dumnezeu.

Fragmentul de faţă face legătura şi cu prologul, deoarece, ca şi la începutul Evangheliei, Isus se prezintă pe Sine ca fiind lumina în lume. Cine crede în El primeşte lumina adevărului şi nu va rămâne în întuneric (Ioan 12:46). Iudeii necredincioşi nu L-au primit pentru că au iubit mai mult lumea, cu ceea ce oferă ea, decât adevărul. Prin patima alipirii de lumea aceasta ei s-au depărtat de adevăr, de adevărata cunoaştere, de lumina divină. Astfel, spune Ioan în prolog, „lumea nu l-a cunoscut, a venit la ai Săi şi ai Săi nu L-au primit” (Ioan 1:10-11).