Tineret –aripă a Cerului si stegul Domnului:Tine vasul curat, în sfinţenie, nu ca feciarele neînţelepte, umplute cu plinătatea fardată a păcătuirii, căci plăcerile de o clipă ale sexualităţii (Matei 5/28) sunt efemere, dar FAMENI (A) ŢINE O VEŞNICIE! Prin botezul în moartea Lui (Rom. cap 6), ÎMPREUNĂ CU Iisus ai îngropat trupul păcătuirilor pentru veşnicie, ai dezbrăcat pe satan de robia ispitelor şi te-ai strămutat în Dumezeu, unde nu se amorează nimeni, căci circumcizia Cristică te-a eliberat de orice demonie! Nu te mai bizuiţi pe nimic ce este al lui Satan căci, în curând va şoma şi va sfârşi în iazul cu foc

12. Toate lucrurile imi sunt ingaduite, dar nu toate sunt de folos; toate lucrurile imi sunt ingaduite, dar nimic nu trebuie sa puna stapanire pe mine.1 Corinteni 71. Cu privire la lucrurile despre care mi-ati scris, eu cred ca este bine ca omul sa nu se atinga de femeie…26. Iata, dar, ce cred eu ca este bine, avand in vedere stramtorarea de acum: este bine pentru fiecare sa ramana asa cum este…
Capitolele 9, 10, 11 – Puterea divină trece la Neamuri ! Capitolele 21-22  – Neînțelegeri pe care trebuie să le înțelegem! Cap. 22 – Ce s-a întâmplat cu ramura creștină a celor ,,tăiați împrejur“ ?“Am încredere în Dumnezeu că se va întâmpla aşa cum mi s-a spus” (Faptele Apostolilor 27:25) Capitolul 15 – Puterea lui Dumnezeu și slăbiciunile noastre… Capitolul 9 – Puterea divină face din „starpitura” Saul un Pavel Indumnezeit…12. Toate lucrurile imi sunt ingaduite, dar nu toate sunt de folos; toate lucrurile imi sunt ingaduite, dar nimic nu trebuie sa puna stapanire pe mine.APOSTAZIA  BISERICII- LEPĂDAREA DE CREDINȚĂ A CREȘTINILOR…Iată încă câteva versete despre vremurile din urmă și despre cât de mare va ajunge necurăția oamenilor.

12. Toate lucrurile imi sunt ingaduite, dar nu toate sunt de folos; toate lucrurile imi sunt ingaduite, dar nimic nu trebuie sa puna stapanire pe mine.

13. Mancarile sunt pentru pantece, si pantecele este pentru mancari. Si Dumnezeu va nimici si pe unul si pe celelalte. Dar trupul nu este pentru curvie; el este pentru Domnul, si Domnul este pentru trup.

14. Si Dumnezeu, care a inviat pe Domnul, ne va invia si pe noi cu puterea Sa.

15. Nu stiti ca trupurile voastre sunt madulare ale lui Hristos? Voi lua eu madularele lui Hristos, si voi face din ele madulare ale unei curve? Nicidecum!

16. Nu stiti ca cine se lipeste de o curva este un singur trup cu ea? Caci este zis: „Cei doi se vor face un singur trup”.

17. Dar cine se lipeste de Domnul este un singur duh cu El.

18. Fugiti de curvie! Orice alt pacat, pe care-l face omul, este un pacat savarsit afara din trup; dar cine curveste pacatuieste impotriva trupului sau.

19. Nu stiti ca trupul vostru este Templul Duhului Sfant care locuieste in voi si pe care L-ati primit de la Dumnezeu? Si ca voi nu sunteti ai vostri?

20. Caci ati fost cumparati cu un pret. Proslaviti, dar, pe Dumnezeu in trupul si in duhul vostru, care sunt ale lui Dumnezeu.” (1 Corinteni 6/12-20)

1 Corinteni 7

1. Cu privire la lucrurile despre care mi-ati scris, eu cred ca este bine ca omul sa nu se atinga de femeie.

2. Totusi, din pricina curviei, fiecare barbat sa-si aiba nevasta lui si fiecare femeie sa-si aiba barbatul ei.

3. Barbatul sa-si implineasca fata de nevasta datoria de sot; si tot asa sa faca si nevasta fata de barbat.

4. Nevasta nu este stapana pe trupul ei, ci barbatul. Tot astfel, nici barbatul nu este stapan peste trupul lui, ci nevasta.

5. Sa nu va lipsiti unul pe altul de datoria de soti, decat doar prin buna invoiala, pentru un timp, ca sa va indeletniciti cu postul si cu rugaciunea; apoi sa va impreunati iarasi, ca sa nu va ispiteasca Satana, din pricina nestapanirii voastre.

6. Lucrul acesta il spun ca o ingaduinta; nu fac din el o porunca.

7. Eu as vrea ca toti oamenii sa fie ca mine; dar fiecare are de la Dumnezeu darul lui: unul intr-un fel, altul intr-altul.

8. Celor neinsurati si vaduvelor le spun ca este bine pentru ei sa ramana ca mine.

9. Dar, daca nu se pot infrana, sa se casatoreasca; pentru ca este mai bine sa se casatoreasca decat sa arda.

10. Celor casatoriti le poruncesc nu eu, ci Domnul, ca nevasta sa nu se desparta de barbat.

11. (Daca este despartita, sa ramana nemaritata sau sa se impace cu barbatul ei.) Si nici barbatul sa nu-si lase nevasta.

12. Celorlalti le zic eu, nu Domnul: daca un frate are o nevasta necredincioasa, si ea voieste sa traiasca inainte cu el, sa nu se desparta de ea.

13. Si daca o femeie are un barbat necredincios, si el voieste sa traiasca inainte cu ea, sa nu se desparta de barbatul ei.

14. Caci barbatul necredincios este sfintit prin nevasta credincioasa, si nevasta necredincioasa este sfintita prin fratele; altminteri, copiii vostri ar fi necurati, pe cand acum sunt sfinti.

15. Daca cel necredincios vrea sa se desparta, sa se desparta; in imprejurarea aceasta, fratele sau sora nu sunt legati: Dumnezeu ne-a chemat sa traim in pace.

16. Caci ce stii tu, nevasta, daca iti vei mantui barbatul? Sau ce stii tu, barbate, daca iti vei mantui nevasta?

17. Incolo, fiecare sa ramana in starea in care l-a asezat Domnul si in care l-a chemat Dumnezeu. Aceasta este randuiala pe care am asezat-o in toate bisericile.

18. Daca cineva a fost chemat pe cand era taiat imprejur, sa ramana taiat imprejur. Daca cineva a fost chemat pe cand era netaiat imprejur, sa nu se taie imprejur.

19. Taierea imprejur nu este nimic, si netaierea imprejur nu este nimic, ci pazirea poruncilor lui Dumnezeu.

20. Fiecare sa ramana in chemarea pe care o avea cand a fost chemat.

21. Ai fost chemat cand erai rob? Sa nu te nelinistesti de lucrul acesta; dar, daca poti sa ajungi slobod, foloseste-te.

22. Caci robul chemat in Domnul este un slobozit al Domnului. Tot asa, cel slobod care a fost chemat este un rob al lui Hristos.

23. Voi ati fost cumparati cu un pret. Nu va faceti, dar, robi oamenilor.

24. Fiecare, fratilor, sa ramana cu Dumnezeu in starea in care era cand a fost chemat.

25. Cat despre fecioare, n-am o porunca din partea Domnului. Le dau insa un sfat, ca unul care am capatat de la Domnul harul sa fiu vrednic de crezare.

26. Iata, dar, ce cred eu ca este bine, avand in vedere stramtorarea de acum: este bine pentru fiecare sa ramana asa cum este.

27. Esti legat de o nevasta? Nu cauta sa fii dezlegat. Nu esti legat de o nevasta? Nu cauta nevasta.

28. Insa, daca te insori, nu pacatuiesti. Daca fecioara se marita, nu pacatuieste. Dar fiintele acestea vor avea necazuri pamantesti, si eu as vrea sa vi le crut.

29. Iata ce vreau sa spun, fratilor: de acum vremea s-a scurtat. Spun lucrul acesta pentru ca cei ce au neveste sa fie ca si cum n-ar avea;

30. cei ce plang, ca si cum n-ar plange; cei ce se bucura, ca si cum nu s-ar bucura; cei ce cumpara, ca si cum n-ar stapani;

31. cei ce se folosesc de lumea aceasta, ca si cum nu s-ar folosi de ea; caci chipul lumii acesteia trece.

32. Dar eu as vrea ca voi sa fiti fara griji. Cine nu este insurat se ingrijeste de lucrurile Domnului, cum ar putea sa placa Domnului.

33. Dar cine este insurat se ingrijeste de lucrurile lumii, cum sa placa nevestei.

34. Tot asa, intre femeia maritata si fecioara este o deosebire: cea nemaritata se ingrijeste de lucrurile Domnului, ca sa fie sfanta, si cu trupul, si cu duhul; iar cea maritata se ingrijeste de lucrurile lumii, cum sa placa barbatului ei.

35. Va spun lucrul acesta pentru binele vostru, nu ca sa va prind intr-un lat, ci pentru ceea ce este frumos si ca sa puteti sluji Domnului fara piedici.

36. Daca crede cineva ca este rusinos pentru fata lui sa treaca de floarea varstei, si nevoia cere asa, sa faca ce vrea: nu pacatuieste; sa se marite.

37. Dar cine a luat o hotarare tare si nu este nevoit, ci este slobod sa lucreze cum vrea, si a hotarat in inima lui sa-si pastreze pe fiica sa fecioara, face bine.

38. Astfel, cine isi marita fata, bine face, si cine n-o marita, mai bine face.

39. O femeie maritata este legata de lege cata vreme ii traieste barbatul; dar, daca-i moare barbatul, este sloboda sa se marite cu cine vrea; numai in Domnul.

40. Dar, dupa parerea mea, va fi mai fericita daca ramane asa cum este. Si cred ca si eu am Duhul lui Dumnezeu.

APOSTAZIA  BISERICII- LEPĂDAREA DE CREDINȚĂ A CREȘTINILOR

Picture

Sunt anumite evenimente care trebuie să aibă loc înaintea Răpirii Bisericii Lui Isus la cer. Indiferent ce spun oamenii, chiar și unii mari predicatori, standardul pentru Adevăr este Biblia și nimic altceva. Cuvântul Lui Dumnezeu spune că înainte de întoarcerea Domnului, trebuie să fie un timp de apostazie (care este numită deseori și „marea lepădare de credință”) și că fiul pierzării (Anticristul) se va fi făcut cunoscut.

Pavel a arătat că apostazia va avea loc prima și apoi se va descoperi Anticristul înainte de „venirea Domnului și strângerea noastră cu El.”

2 Tesaloniceni 2:1-4 „Cât priveşte venirea Domnului nostru Isus Cristos şi strângerea noastră laolaltă cu El, vă rugăm, fraţilor, să nu vă lăsaţi clătinaţi aşa de repede în mintea voastră şi să nu vă tulburaţi de vreun duh, nici de vreo vorbă, nici de vreo epistolă ca venind de la noi, ca şi cum ziua Domnului ar fi şi venit chiar. Nimeni să nu vă amăgească în vreun chip, căci nu va veni înainte ca să fi venit lepădarea de credinţă şi de a se descoperi omul fărădelegiifiul pierzăriipotrivnicul care se înalţă mai presus de tot ce se numeşte „Dumnezeu” sau de ce este vrednic de închinare. Aşa că se va aşeza în Templul lui Dumnezeu, dându-se drept Dumnezeu.”

Să analizăm puțin aceste versete.

Termenul original folosit pentru „strângerea noastră laolaltă” cu Isus, este „episynagoge,” care conform dicționarului „Strong’s Greek and Hebrew,” înseamnă o adunare completă sau strângere împreună, în special pentru închinare.

Se vede clar că această secțiune din scriptură este în legătură directă cu Răpirea. Acum să analizăm expresia „lepădarea de credință.”

Termenul original în limba greacă este „apostasia,” care conform aceluiași dicționar, înseamnă „a renunța la adevăr; apostazie: părăsire, cădere, îndepărtare de anumite convingeri religioase.”

Deci această „lepădare de credință” este părăsirea sau renunțarea la adevăr precum și „schimbarea direcției și îndepărtarea de ținta inițială.”

Ce-i va determina oamenii să părăsească Adevărul?

O povestioară, care este foarte populară în America, spune că dacă pui o broască vie, direct în apă clocotită, va sări imediat afară, ca să scape de pericol, dar dacă vei încălzi apa treptat până la fierbere, broasca nu-și va da seama de pericol decât prea târziu, și va muri. Această analogie e foarte potrivită cu felul în care Satan atrage oamenii la el, îndepărtându-i de adevăr.

Puțin câte puțin, păcatul a acaparat tot mai mult societatea. Toate căile de comunicare, sistemul public de educație și mass-media au ajuns infestate de păcat; răul a crescut gradual, pas cu pas. Tot așa s-a strecurat și în biserica modernă, iar acum diferența dintre cei care se numesc creștini și cei din lume este aproape inexistentă.

Să aruncăm o privire asupra uneltelor din tolba cu trucuri ale Satanei. 

Înșelăciunea este o problemă atât de generală, încât nu mai știm care știre media este demnă de încredere, așa cum nu mai știm nici cât putem crede din ceea ce ne spun cei cu care conversăm. „Presiunile de grup” au înlocuit corectitudinea în politică. Oamenii trăiesc cu teama de a nu ofensa pe cineva și în consecință își modelează atitudinea și luările de poziție, după ceea ce susțin grupările cele mai vocale, și nu după adevăr; tăcerea înseamnă acceptare. Ispitirea, este tot mai prezentă în zilele noastre. Insensibilitatea la păcat, a crescut tot mai mult, pentru că tehnicile de intoxicare cu ce este rău, pe care le folosește diavolul, funcționează pe principiul „puțin câte puțin” și sunt tot mai eficiente, la scară tot mai largă. Idea că „doar EU contez” a depășit orice limite; se face totul pentru măgulirea propriei persoane. Ce contează pentru „mine” trebuie să fie important pentru toți ceilalți (Ce vreau eu, ce-mi trebuie mie, grupul meu, familia mea, rasa mea, drepturile mele inclusiv în fața păcatului, etc.). Fără îndoială, sunt multe alte „unelte” pe care le folosește Satan. Aici le-am menționat doar pe cele care au fost active în toate timpurile și care continuă să funcționeze foarte bine, de pe vremea căderii în păcat, din grădina Edenului.

Domnul ne spune că „prietenia cu lumea este vrăjmășie cu Dumnezeu.” Firea umană este egoistă și împlinirea poftelor ei este exact opusul a ceea ce vrea Dumnezeu. Firea caută împlinirea de sine, și i se pare că e bine ce face. Întunericul acestei lumi, venit din firea umană sau din sursa demonică, urăște Lumina și devine tot mai îndrăzneț în a-și arăta ura pe față.

De ce nu recunosc oamenii planul diavolului și cât de mult îi va costa dacă îl acceptă și-l împlinesc?

Indiferent ce trucuri folosește diavolul, rezultatul acestora este că „cei care Îl resping pe Dumnezeu,” nu mai au aproape nici o șansă să recunoască capcanele care îi pândesc… Dumnezeu a creat un sistem care funcționează după reguli clare. Fiecare persoană se naște având două opțiuni: să-L aleagă pe Dumnezeu și bunătatea Lui sau să-L respingă. Toți suntem chemați să facem această alegere (așa cum citim în pilda nunții Fiului de Împărat). În timpul vieții pe acest Pământ, atâta timp cât omul este deschis la ceea ce are Dumnezeu pentru el, acesta are „rațiune,” adică „gândește corect.” Rațiunea va conduce persoana spre mântuire, pe măsură ce Duhul Sfânt o va convinge de păcat și o va îndruma spre Isus Cristos, prin care primește mântuirea efectivă.

Dar dacă omul căruia i-a fost revelat Isus de către Duhul Sfânt, Îl va respinge, acesta își va pierde rațiunea. Dumnezeu este înțelepciune; respingerea înțelepciunii, înseamnă de fapt alegerea nebuniei. Aceasta se va întâmpla și dacă persoana nu-și dă seama ce face. Vor fi ei „neînțelepți” după standardele lumii? Nu neapărat. Reclamele, politica, marile corporații, științele false, etc. toate au la bază alte standarde, bazate pe exagerări, minciuni sau egoism împins la extrem, iar succesul este al celor care „știu să dea din coate” și „să se descurce”. Dar aceștia nu vor mai putea recunoaște Adevărul Creației, adevărata moralitate și nici vocea Duhului Sfânt (care este Dumnezeu și care este înțelepciunea). De aceea ne spune Scriptura să nu încercăm să-l convingem pe „un nebun,” care este adevărul, pentru că nu-l va recunoaște.

Când o persoană Îl caută pe Dumnezeu, i se deschide ușa înțelepciunii și a adevărului. Ca urmare, inima i se va transforma la auzirea veștii bune a Evangheliei. De aceea, este esențial să fim conduși de Duhul Sfânt când spunem altora despre Isus, pentru că El știe ce are nevoie acea persoană să audă, pentru a se converti. Cuvintele fără ungerea Duhului Sfânt, nu pot aduce pe nimeni la mântuire. Iar cei care nu au inima deschisă spre Dumnezeu, nu vor auzi niciodată ce le spunem. Doar Duhul Sfânt știe totul, iar creștinul care ascultă de conducerea Duhului, va ști când să vorbească, cui să se adreseze, și ce să spună. Aceasta este o slujire înțeleaptă. Dumnezeu știe dacă ceea ce mărturisim azi despre El, va conduce la mântuirea acelei persoane, chiar dacă pe moment nu vedem nici o reacție pozitivă din partea lor. Uneori pare că ne-am pierdut timpul cu o anumită persoană, dar la momentul potrivit, Duhul Sfânt îi va aduce aminte ce a auzit despre Dumnezeu și se va întoarce la Isus.

Trăim într-o lume întunecată, în care întunericul continuă să crească.

​Acum să revenim la Apostazie. Trăim într-o lume întunecată, care devine tot mai întunecată pe zi ce trece. Așa a fost șiînainte de potop și la Turnul Babel. Pe măsură ce întunericul crește, „rațiunea” va fi tot mai greu de accesat. Chiar dintre cei care s-au jucat de-a mersul la biserică sau care chiar au fost membrii serioși ai acesteia, vor ajunge să fie atrași de înșelăciunile tot mai frecvente și mai perfide ale lui Satan. Cei care le cad pradă își vor pierde tot mai mult rațiunea.

Așa cum scria Pavel în 2 Timotei 4:4, mulți „Îşi vor întoarce urechea de la adevăr”. Ca să-și păstreze mântuirea până la sfârșit, creștinii trebuie să fie serioși în relația lor cu Dumnezeu și să cunoască bine Cuvântul Său. 

Când Isus i-a dat instrucțiuni Apostolului Ioan să scrie cartea Apocalipsei, primele lucruri pe care i le-a spus să le scrie, au fost despre dragostea și autoritatea Lui, și abia apoi s-a adresat celor șapte biserici (care reprezintă Biserica), aducând corecție, zidire și încurajare. Ca să poată trece biruitori prin vremurile grele și înșelăciunile acestei lumi, iar la final să ajungă în Rai, creștinii trebuie să aparțină 100% Lui Dumnezeu, să trăiască curat și să nu facă nici un compromis cu lumea.

Cât de departe de adevăr, va fi înșelăciunea?

Foarte departe. Înșelăciunea va fi enormă. Atât de mare încât și unii dintre cei aleși vor cădea în capcana ei. Deja, înșelăciunea este mare în lume și va continua să crească. Trebuie să stăm aproape de Dumnezeu, ca să putem auzi vocea Duhului Sfânt și să continuăm să avem discernământ, ca să nu fim înșelați.

2 Tesaloniceni 2:9-10
„Arătarea lui se va face prin puterea Satanei, cu tot felul de minuni, de semne şi puteri mincinoase şi cu toate amăgirile nelegiuirii, pentru cei ce sunt pe calea pierzării, pentru că n-au primit dragostea adevărului ca să fie mântuiţi.”

Marcu 13:22 
„Căci se vor scula cristoşi mincinoşi şi proroci mincinoşi. Ei vor face semne şi minuni ca să înşele, dacă ar fi cu putinţă, şi pe cei aleşi.

În timpurile sfârșitului, înșelăciunea celui rău va putea părea credibilă chiar și pentru creștini, dacă nu suntem vigilenți. Este esențial să stăm aproape de Dumnezeu, ca să putem auzi ce ne spune Duhul Sfânt și să continuăm să avem o gândire corectă și o minte ageră. Doar astefel vom putea să nu cădem în capcana dușmanului.

Matei 24:11-13
„Se vor scula mulţi proroci mincinoşi şi vor înşela pe mulţi. Şi, din pricina înmulţirii fărădelegii, dragostea celor mai mulţi se va răci. Dar cine va răbda până la sfârşit va fi mântuit.”

„Din pricina înmulţirii fărădelegii, dragostea celor mai mulţi se va răci.” Ce vrea să spună Pavel aici?

Când se înmulțește fărădelegea și nedreptatea, oamenii își vor face și mai mult rău unii altora. Fără Cristos, orice nemulțumire degenerează în răzbunare, iar dacă răul va fi lăsat să crească, va aduce multă suferință și ură.

2 Timotei 3:1-5
„Să ştii că în zilele din urmă vor fi vremuri grele. Căci oamenii vor fi iubitori de sine, iubitori de bani, lăudăroşi, trufaşi, hulitori, neascultători de părinţi, nemulţumitori, fără evlavie, fără dragoste firească, neînduplecaţi, clevetitori, neînfrânaţi, neîmblânziţi, neiubitori de bine, vânzători, obraznici, îngâmfaţi; iubitori mai mult de plăceri decât iubitori de Dumnezeu; având doar o formă de evlavie, dar tăgăduindu-i puterea. Depărtează-te de oamenii aceştia.”

Mulți vor cădea pradă înșelăciunii pentru că „refuză să iubească Adevărul” și ca urmare vor ajunge să iubească mai mult întunericul decât lumina.

2 Tesaloniceni 2:9-12
„Arătarea lui se va face prin puterea Satanei, cu tot felul de minuni, de semne şi puteri mincinoase şi cu toate amăgirile nelegiuirii pentru cei ce sunt pe calea pierzăriipentru că n-au primit dragostea adevărului ca să fie mântuiţiDin această pricină, Dumnezeu le trimite o lucrare de rătăcire, ca să creadă o minciună: pentru ca toţi cei ce n-au crezut adevărul, ci au găsit plăcere în nelegiuire, să fie osândiţi.

Atunci când o persoană dorește ceva sau pe cineva, mai mult decât Îl dorește pe Isus și neprihănirea Sa, dacă continuă să respingă înțelepciunea, atunci este lăsată să aleagă ce-și dorește. Deci, dacă omul iubește răul mai mult decât binele, dacă preferă minciuna în locul adevărului, atuncieste lăsat să facă ce dorește mai mult. Nimeni nu va putea să aleagă corect, până nu recunoaște că a greșit și că ceea ce a ales s-a interpus între propria persoană și Dumnezeu. Oamenii care pot auzi chemarea Lui Dumnezeu în inimile lor, ca să se întoarcă la El, cu sinceritate, pot recunoaște cât de greșite sunt căile pe care merg. Dar cei ale căror inimi sunt egoiste și se împotrivesc cu înverșunare Lui Dumnezeu, care și-au închis urechile spirituale ca să nu-I audă chemarea, vor ajunge și mai împietriți. Să-L iubim pe Dumnezeu cel mai mult și mai presus de orice, este cea mai mare poruncă și este singurul mod în care merită să trăim.  Viața trăită având orice altceva/altcineva pe primul loc și nu pe Dumnezeu, este cea mai mare greșeală pe care o poate face orice om.

Chiar dacă un creștin vrea să creadă „că un anumit păcat sau alegere nu îi face rău”, dacă preferă păcatul sau alegerea greșită mai mult decât să facă voia Lui Dumnezeu și să trăiască curat, va cădea. Dumnezeu nu vrea ca oamenii să cadă și să nu fie mântuiți, dar „cei care aleg să iubească întunericul mai mult decât lumina”, nu pot ajunge în rai. Doar când o persoană vrea să se întoarcă de la întuneric la Lumină, va fi ajutată și mântuirea ei devine posibilă. Și doar atunci când o persoană continuă în lumină, va rămâne mântuită.

Să citim următorul pasaj din Scriptură, despre destinul celor care îl resping pe Dumnezeu și bunătatea Lui. Vă rog să înțelegeți că acest lucru nu se întâmplă doar „corporativ” ci și „individual.”

Romani 1:18-32
„Mânia lui Dumnezeu se descoperă din cer împotriva oricărei necinstiri a lui Dumnezeu şi împotriva oricărei nelegiuiri a oamenilor, care înăbuşă adevărul în nelegiuirea lor. Fiindcă ce se poate cunoaşte despre Dumnezeu le este descoperit în ei, căci le-a fost arătat de Dumnezeu. În adevăr, însuşirile nevăzute ale Lui, puterea Lui veşnică şi dumnezeirea Lui se văd lămurit de la facerea lumii, când te uiţi cu băgare de seamă la ele în lucrurile făcute de El. Aşa că nu se pot dezvinovăţi, fiindcă, măcar că au cunoscut pe Dumnezeu, nu L-au proslăvit ca Dumnezeu, nici nu I-au mulţumit, ci s-au dedat la gândiri deşarte şi inima lor fără pricepere s-a întunecat. S-au fălit că sunt înţelepţi şi au înnebunit şi au schimbat slava Dumnezeului nemuritor într-o icoană care seamănă cu omul muritor, păsări, dobitoace cu patru picioare şi târâtoare. De aceea, Dumnezeu i-a lăsat pradă necurăţiei, să urmeze poftele inimilor lor, aşa că îşi necinstesc singuri trupurile, căci au schimbat în minciună adevărul lui Dumnezeu şi au slujit şi s-au închinat făpturii în locul Făcătorului, care este binecuvântat în veci! Amin. Din pricina aceasta, Dumnezeu i-a lăsat în voia unor patimi scârboase, căci femeile lor au schimbat întrebuinţarea firească a lor într-una care este împotriva firii; tot astfel, şi bărbaţii au părăsit întrebuinţarea firească a femeii, s-au aprins în poftele lor unii pentru alţii, au săvârşit parte bărbătească cu parte bărbătească lucruri scârboase şi au primit în ei înşişi plata cuvenită pentru rătăcirea lor. Fiindcă n-au căutat să păstreze pe Dumnezeu în cunoştinţa lor, Dumnezeu i-a lăsat în voia minţii lor blestemate, ca să facă lucruri neîngăduite. Astfel au ajuns plini de orice fel de nelegiuire, de curvie, de viclenie, de lăcomie, de răutate; plini de pizmă, de ucidere, de ceartă, de înşelăciune, de porniri răutăcioase; sunt şoptitori, bârfitori, urâtori de Dumnezeu, obraznici, trufaşi, lăudăroşi, născocitori de rele, neascultători de părinţi, fără pricepere, călcători de cuvânt, fără dragoste firească, neînduplecaţi, fără milă. Şi, măcar că ştiu hotărârea lui Dumnezeu, că cei ce fac asemenea lucruri sunt vrednici de moarte, totuşi ei nu numai că le fac, dar şi găsesc de buni pe cei ce le fac.”

Asta se întâmplă când oamenii ca și societate (dar și indivizii) îl resping pe Dumnezeu și dacă nu se întorc la El, atunci Domnul îi va lăsa pradă propriei lor răutăți. Aceste fenomen se va extinde pe tot globul pământesc. Creștinii care Îl iubesc cu adevărat pe Dumnezeu, trebuie să-și păstreze credința. Când nu vor accepta să fie părtași la faptele rele ale contemporanilor lor, vor ajunge persecutați. Dar mai bine persecutați pentru Numele Domnului și mântuiți, decât pierduți pentru eternitate. Dacă noi dorim să stăm aporape de Domnul nostru, El nu va lăsa pe „nimeni să ne smulgă din mâna Lui”.

Iată încă câteva versete despre vremurile din urmă și despre cât de mare va ajunge necurăția oamenilor.

Tit 1:15-16
„Totul este curat pentru cei curaţi, dar, pentru cei necuraţi şi necredincioşi, nimic nu este curat: până şi mintea şi cugetul le sunt spurcate. Ei se laudă că cunosc pe Dumnezeu, dar cu faptele Îl tăgăduiesc, căci sunt o scârbă: nesupuşi şi netrebnici pentru orice faptă bună.

1 Timotei 4:1-3
„Dar Duhul spune lămurit că, în vremurile din urmă, unii se vor lepăda de credinţă, ca să se alipească de duhuri înşelătoare şi de învăţăturile dracilor, abătuţi de făţărnicia unor oameni care vorbesc minciuni, însemnaţi cu fierul roşu în însuşi cugetul lor. Ei opresc căsătoria şi întrebuinţarea bucatelor pe care Dumnezeu le-a făcut ca să fie luate cu mulţumiri de către cei ce cred şi cunosc adevărul.”

2 Timotei 4:1-4
„Te rog fierbinte, înaintea lui Dumnezeu şi înaintea lui Cristos Isus, care are să judece viii şi morţii, şi pentru arătarea şi Împărăţia Sa: propovăduieşte Cuvântul, stăruie asupra lui la timp şi nelatimp, mustră, ceartă, îndeamnă cu toată blândeţea şi învăţătura. Căci va veni vremea când oamenii nu vor putea să sufere învăţătura sănătoasă; ci îi vor gâdila urechile să audă lucruri plăcute şi îşi vor da învăţători după poftele lor. Îşi vor întoarce urechea de la adevăr şi se vor îndrepta spre istorisiri închipuite.”

2 Petru 3:3-7
„Înainte de toate, să ştiţi că în zilele din urmă vor veni batjocoritori plini de batjocuri, care vor trăi după poftele lor şi vor zice: „Unde este făgăduinţa venirii Lui? Căci, de când au adormit părinţii noştri, toate rămân aşa cum erau de la începutul zidirii!” Căci înadins se fac că nu ştiu că odinioară erau ceruri şi un pământ scos prin Cuvântul lui Dumnezeu din apă şi cu ajutorul apei şi că lumea de atunci a pierit tot prin ele, înecată de apă. Iar cerurile şi pământul de acum sunt păzite şi păstrate, prin acelaşi cuvânt, pentru focul din ziua de judecată şi de pieire a oamenilor nelegiuiţi.”

Apocalipsa 9:20-21
„Ceilalţi oameni, care n-au fost ucişi de aceste urgii, nu s-au pocăit de faptele mâinilor lor, ca să nu se închine dracilor şi idolilor de aur, de argint, de aramă, de piatră şi de lemn, care nu pot nici să vadă, nici să audă, nici să umble. Şi nu s-au pocăit de uciderile lor, nici de vrăjitoriile lor, nici de curvia lor, nici de furtişagurile lor.

Oamenii Îl mai pot batjocori pe Dumnezeu, și chiar să-L blasfemieze, dar va veni ziua când fiecare va da socoteală de tot ce a făcut. În Ziua Judecății, toți cei care au ales, sau vor alege să fie împotriva Lui Dumnezeu, vor răspunde în fața Lui. Timpul apostaziei vine cu siguranță. Mulți creștini, din lumea întreagă vor renunța la Dumnezeu și se vor întoarce la trăirea în păcat. Dar, slăvit să fie Domnul, suntem la fel de siguri și de victoria finală, pentru că Domnul Isus Cristos a învins și cei ce rămân în El, au învins de asemenea!​

Dragostea lui Dumnezeu şi a noastră

Autor: A.W.Tozer
Dragostea lui Dumnezeu si a noastra          Deoarece Dumnezeu este cine şi ce este El, trebuie să Se iubească pe Sine cu dragoste pură şi perfectă.
Persoanele Dumnezeirii Se iubesc una pe cealaltă cu o dragoste atât de aprinsă, atât de tandră, încât sunt în întregime o flacără arzândă de dorinţă intensă inefabilă.
Singura fiinţă pe care Dumnezeu o poate iubi în mod direct este El Însuşi; toate celelalte fiinţe pe care le iubeşte le iubeşte de dragul Său şi pentru că găseşte o reflectare a Lui Însuşi acolo.
Dumnezeu iubeşte creaţia Sa mută deoarece vede în ea o reprezentare imperfectă a propriei Sale înţelepciuni şi puteri. El iubeşte îngerii şi serafimii deoarece vede în ei o asemănare cu sfinţenia Sa. El iubeşte oamenii deoarece zăreşte în ei o rămăşiţă decăzută a chipului Său.
În mod potenţial, Dumnezeu îi iubeşte pe toţi oamenii la fel, însă dragostea Lui activă se revarsă mai mult peste unii oameni decât peste alţii, gradul depinzând de cât de mult din Sine poate El să le împărtăşească. Sufletul cu adevărat asemenea lui Hristos se bucură mai mult de dragostea lui Dumnezeu fiindcă Dumnezeu vede în el o imagine mai fidelă a Lui Însuşi decât într-un suflet mai puţin purificat. Dumnezeu Îl iubeşte pe Fiul Său cu o desăvârşire infinită fiindcă El este „strălucirea slavei Lui şi întipărirea Fiinţei Lui”.
Dumnezeu doreşte ca toţi oamenii să devină asemenea lui Hristos pentru ca astfel, ei să aducă vase mai mari şi perfecte pentru a primi revărsarea iubirii Sale.
Conformitatea cu natura lui Hristos din partea unui om răscumpărat restaurează imaginea lui Dumnezeu în suflet şi în felul acesta, face posibil ca Dumnezeu să-şi toarne peste suflet fără reţineri toată dragostea Sa nemărginită al cărei izvor original este El Însuşi.
Unui om păcătos îi este greu să creadă că Dumnezeu îl iubeşte. Propria lui conştiinţă care îl acuză îi spune că nu se poate să fie aşa. El ştie că este un duşman al lui Dumnezeu şi înstrăinat în mintea lui prin lucrări păcătoase şi vede în sine însuşi o mie de discrepanţe morale care îl fac incapabil să se bucure pe drept de o iubire atât de pură. Cu toate acestea, întreaga Biblie proclamă dragostea lui Dumnezeu pentru oamenii păcătoşi. Noi trebuie să credem în dragostea Lui pentru că El o declară şi să ne folosim de harul sfinţitor al lui Hristos ca să primim şi să ne bucurăm de acea dragoste din plin.
„Fiindcă sufletul nostru este iubit de El într-un mod atât de special – şi această iubire este cea mai înaltă – încât întrece cunoaşterea tuturor creaturilor… nu există nicio făptură creată care să poate cunoaşte cât de mult şi cât de suav, şi cât de tandru ne iubeşte Făcătorul nostru. Şi astfel, cu har şi cu ajutorul Lui, putem privi cu uimire veşnică această dragoste înaltă, inestimabilă, care întrece totul, pe care Dumnezeul Atotputernic o are faţă de noi, în bunătatea Lui. Şi de aceea, putem cere, cu reverenţă, orice dorim de la Iubitul nostru.”
Dumnezeu este dragoste şi din acest motiv, este sursa întregii dragoste existente. Prima poruncă dintre toate pe care El a stabilit-o a fost aceea de a-L iubi cu toată inima, însă El ştie că dragostea dorită nu-şi poate avea vreodată originea în noi. „Noi Îl iubim pentru că El ne-a iubit întâi”, este modelul scriptural şi psihologic. Noi Îl putem iubi pe El aşa cum trebuie numai în măsura în care El ne aprinde minţile cu dorinţă sfântă.
Cu toate acestea, există de asemenea o dragoste a voinţei, ca şi a simţirii. Chiar dacă s-ar putea să nu fim conştienţi de niciun grad măreţ de sentiment lăuntric, ne putem fixa voinţele să Îl iubească pe Dumnezeu şi sentimentul va veni de la sine. Haideţi să ne aducem pe noi înşine sub ascultare de Cuvântul Său revelat şi dragostea noastră pentru El va creşte. Ascultarea va întări credinţa şi credinţa va spori cunoaşterea. Şi este o lege bine-cunoscută a vieţii spirituale că dragostea noastră pentru Dumnezeu va răsări şi va creşte din abundenţă exact în măsura în care creşte cunoaşterea Persoanei Lui de către noi. A-L cunoaşte înseamnă a-L iubi, şi a-L cunoaşte mai bine înseamnă a-L iubi mai mult.

 

2 TESALONICENI

Aşa cum am arătat deja, cele nouă „Epistole ale Bisericii Creştine” sînt aşezate într-o succesiune de trei grupe de 4 epistole, 3 epistole şi respectiv 2 epistole.

Primele patru vorbesc despre CRUCE ca esenţă a doctrinei despre mîntuire, următoarele trei vorbesc despre BISERICĂ ca trup spiritual armonios, compus din cei care au crezut în Cristos, iar ultimele două, aşezate pereche, prezintă VENIREA DOMNULUI ca eveniment sigur şi sursă de motivaţie pentru perseverenţa sfinţilor.

În primele patru, credinţa priveşte înapoi la Cruce şi este întărită. În cele trei de la mijloc, dragostea priveşte sus la Mirele ceresc şi creste în devotament. În ultimele două, cele scrise tesalonicenilor, nădejdea priveşte înainte spre sfîrşitul care se apropie şi se aprinde de dor.

Titlul:

În originalul grec, cartea poartă numele de „Pros Tessalonikeis B” – „Către tesaloniceni B”.

Autorul:

Pavel scrie această epistolă ca o revenire asupra unor probleme care fuseseră deja discutate (2 Tes. 2:5), dar fuseseră între timp denaturate de interpretări mincinoase.

Data:

Probabil tot în jurul anului 51 d.Cr. la un anumit interval de timp după scrierea primei epistole.

Contextul scrierii:

Pentru circumstanţele istorice, recitiţi ceea ce a fost scris în introducerea făcută primei epistole. Din punct de vedere spiritual, această a doua scrisoare s-a născut datorită unui „fals” viclean prin care „cineva” alterase învăţătura despre ziua revenirii Domnului.

Conţinutul cărţii:

Cea de-a doua epistolă către Tesaloniceni, este o urmare firească a celei dintîi, în care Pavel le prezentase credincioşilor adevărul despre venirea zilei Domnului (1 Tes. 5:1-11). La scurtă vreme după citirea acelei epistole, în Biserica din Tesalonic se întîmplase însă ceva neprevăzut. Profitînd de faptul că Pavel nu-şi scria el însuşi corespondenţa din cauza bolii lui de ochi, ci o dicta altora (Rom. 16:22; 1 Cor. 16:21), „cineva” s-a găsit să scrie o „epistolă” pastorală plină de erezii despre venirea zilei Domnului. Din cauză că nu-i cunoşteau scrisul de mînă, pentru o vreme falsul a trecut neobservat. Cînd Pavel a aflat, s-a grăbit să le scrie cea de a doua epistolă. Aşa a apărut 2 Tesaloniceni.

„Cît priveşte venirea Domnului nostru Isus Cristos şi strîngerea noastră laolaltă cu El, vă rugăm, fraţilor, să nu vă lăsaţi clătinaţi aşa de repede în mintea voastră, şi să nu vă tulburaţi de vreun duh, nici de vreo vorbă, nici de vreo epistolă, ca venind de la noi, ca şi cum ziua Domnului ar fi venit chiar. Nimeni să nu vă amăgească în vreun chip…” (2 Tesal. 2:1-3).

Pentru ca lucrarea de rătăcire să nu se mai repete, Pavel vrea să-i înarmeze pe tesaloniceni cu un semn de recunoaştere şi de verificare a epistolelor sale:

„Urarea de sănătate este scrisă cu mîna mea: Pavel. Acesta este semnul în fiecare epistolă; aşa scriu eu” (3:17).

Erezia adusă de scrisoarea „apocrifă” era aceea că „ziua Domnului ar fi şi venit chiar”.

Sensul era că Domnul nu se va întoarce vizibil şi trupeşte, ci ar fi vorba despre o reîntoarcere „în Duhul”, ca ceea petrecută la Rusalii, în această interpretare, „ziua Domnului” nu ar mai trebui aşteptată ca un eveniment glorios aşezat în viitor, ci ea ar trebui înţeleasă ca o vreme de har, o perioadă de „o zi” în calendarul lui Dumnezeu în care „o zi este ca o mie de ani şi o mie de ani sînt ca o zi”. Din această perspectivă, ziua Domnului era interpretată ca fiind vremea Bisericii.

Dacă veţi asculta cu atenţie în jur, eroarea aceasta mai persistă şi în zilele noastre.

Corecţia făcută de Pavel este energică şi imediată. El spune că „ziua Domnului”, ca eveniment unic în planul lui Dumnezeu, nu va veni decît după ce pămîntul va cunoaşte două evenimente catrastrofice:

a. „lepădarea de credinţă” (2:3), înţeleasă ca un refuz mondial al ofertelor lui Dumnezeu de rezolvare a problemelor lumii, ca o totală apostazie în care umanitatea îi va întoarce spatele lui Dumnezeu şi

b. „descoperirea omului fărădelegii” numit şi, „fiul pierzării, potrivnicul, care se înalţă mai presus de tot ce se numeşte „Dumnezeu”, sau de ce este vrednic de închinare. Aşa că se va aşeza în Templul lui Dumnezeu, dîndu-se drept Dumnezeu” (2:3).

Într-un sens foarte vag, omenirea trăia încă din vremea lui Pavel evenimente pregătitoare acestei apariţii mondiale:

„Căci taina fărădelegii a şi început să lucreze; trebuie numai ca cel ce o opreşte acum, să fie luat din drumul ei” (2 Tes. 2:7)

Totuşi, nimic din ceea ce s-a petrecut atunci sau din ceea ce se petrece acum nu se poate compara cu ce va fi atunci cînd: „…se va arăta acel Nelegiut…” (2 Tes. 2:8)

„Arătarea lui se va face prin puterea Satanei, cu tot felul de minuni, de semne şi de puteri mincinoase, şi cu toate amăgirile nelegiuirii pentru cei cesîntpe calea pierzării, pentru că n-au primit dragostea adevărului ca să fie mîntuiţi” (2:9-10).

Lucrarea acestui „Anticrist” va fi îngăduită de Dumnezeu ca o pedeapsă trimeasă asupra lumii care L-a refuzat pe Cristos. Dumnezeu le va da ceea ce au cerut de-a lungul secolelor, o lume fără Cuvîntul lui Dumnezeu, fără opreliştile prezenţei Duhului lui Dumnezeu; o lume cufundată în părtăşia celui care însumează toate realizările „separării şi împotrivirii faţă de Dumnezeu”: Satan însuşi.

Domnia lui Anticrist va fi pregătirea decorului pentru scena finală a istoriei omenirii, cînd Dumnezeu va aduce pedeapsa divină asupra lumii păcătoase. Lui Satan îi va fi îngăduit să păşească în arenă pe faţă, identificîndu-se cu lumea înşelată de el, conducînd-o şi însufleţind-o într-o ultimă zvîrcolire împotriva dumnezeirii.

„Din această pricină, Dumnezeu le trimite o lucrare de rătăcire, ca să creadă o minciună; pentru ca toţi cei ce n-au crezut adevărul, ci au găsit plăcerea în nelegiuire, să fie osîndiţi” (2 Tes. 2:11-12)

Dumnezeu nu va lăsa nimănui sarcina de a-L confrunta pe „potrivnicul” Său. Înfruntarea finală va fi între Diavol şi Domnul Isus însuşi, iar victoria Domnului va fi deplină: „pe care Domnul Isus îl va nimici cu suflarea gurii Sale, şi-l va prăpădi cu arătarea venirii Sale” (2 Tes. 2:8).

O altă greşală a celor din Tesalonica a fost „trăirea în neorînduială”. Bazaţi pe faptul că venirea Domnului este aproape, cei ce aveau înclinaţii spre „lene” au găsit pretext pentru părăsirea ocupaţiilor zilnice şi pentru începerea unui trai „de pe o zi pe alta”. Astfel de oameni deveniseră o povară pentru adunare şi o proastă mărturie faţă de cei de afară. Nu este de mirare că Pavel i-a mustrat cu asprime: „Cine nu vrea să muncească, nici să nu mănînce” (2 Tes. 3:6-15). Venirea Domnului nu este o scuză pentru leneşi. Creştinul trebuie să-şi slujească Domnul pînă în cea din urmă clipă a existenţei sale.

Cuvinte cheie şi teme caracteristice:

Una dintre cele mai interesante remarci ale lui Pavel este aceea din 2 Tes. 2:7: „Căci taina fărădelegii a şi început să lucreze; trebuie numai ca cel ce o opreşte acum, să fie luat din drumul ei”.

Pe cine prezintă apostolul cu aceste cuvinte? Cea mai probabilă interpretare este aceea că Pavel a vorbit aici despre prezenţa şi lucrarea Duhului Sfînt în dispensaţia Bisericii. Se cuvine să-i mulţumim împreună lui Dumnezeu pentru că în vremea de acum a pus o „piedică” în calea Diavolului. Slavă Domnului că Satan nu poate face tot ceea ce voieşte!

În timpul Mileniului, Satan va fi legat „completamente”, scos din activitate şi ţinut pentru o vreme în „abis”, dar, pînă atunci, la sfîrşitul perioadei de har în care ne aflăm „cel ce o opreşte acum” îi va fi luat din cale. Libertatea de lucrare a Diavolului va creşte şi va fi: „Vai de voi, pămînt şi mare! Căci Diavolul s-a pogorît la voi, cuprins de o mînie mare, fiindcă ştie că are puţină vreme” (Apoc.l2:12).

Abia atunci îşi va da el pe faţă întreaga răutate şi putere de distrugere, căci nu va mai fi limitat să caute să-i înşele pe sfinţi prefăcîndu-se într-un „înger de lumină” (2 Cor.11:14), ci se va putea manifesta în toată cruzimea lui: „ca un leu care răcneşte şi caută pe cine să înghită” (1 Petru 5:8).

Atunci, el va apare ca: „fiara ieşită din mare” şi ca „fiara ieşită din pămînt” cu chipul omului identificat sub taina numărului 666 (Apoc. 13). Întrupat în această fiinţă umană împuternicită cu resurse nemaivăzute în istoria lumii, Diavolul va uimi întîi lumea înşelînd-o, pentru ca apoi să o stăpînească chinuind-o.

De ce „trebuiesc” să se întîmple toate acestea? Pentru că numai în felul acesta omenirea, care L-a refuzat pe Cristos, va învăţa pe propria ei piele ce groaznică este vieţuirea fără prezenţa Domnului, într-o ultimă şi culminantă lecţie, Dumnezeu va arăta tuturor ce înseamnă să te răscoli „împotriva Domnului şi împotriva Unsului Său” (Ps. 2 lămurit în Fapte 4:25-28).

Dar chiar atunci cînd se va părea că 666 a învins toată creaţia, se va arăta din cer desăvârşitul „7” al Dumnezeirii. Mîntuitorul lumii se va coborî în slavă, vizibil „ca fulgerul care răsare de la răsărit şi se vede pînă la apus”, şi-l va nimici pe Diavol „cu suflarea gurii Sale şi cu arătarea venirii Sale” (2 Tesal. 2:8).

SCHIŢA CĂRŢII

„Aşteptînd, veghind şi lucrînd cu răbdare”

Cuvînt de salut (1:1, 2)

I. ALINARE – în nădejdea revenirii Lui (cap. 1) 
Odihni într-o viaţă de încercări (3-7)
Răsplăti în viitor la venirea Lui (8-12)

II. AVERTIZARE – în privinţa timpului venirii Lui (cap. 2)
Cînd şi cum va veni (1-12)
De ce şi cum să aşteptăm (13-17)

III. ANGRENARE – în pregătire pentru venirea Lui (cap. 3) 
Încurajare pentru ce este bun (1-5)
Mustrare pentru ce este rău (6-15)
Benedicţie şi semnătură (3:16-18)

+++

Comentariu aplicativ:

Pavel – asaltat, dar neclintit în învățăturile sale

Se spune că ,,lucrurile se pot schimba peste noapte“. În Tesalonic au fost necesare doar câteva luni. Cea de a doua epistolă a lui Pavel este total diferită de cea dintâi în ton, în conținut și în atitudine. Apostolul este mai rece, parcă mai distant și foarte nemulțumit pentru ceea ce se întâmplase acolo. Veștile primite l-au determinat să le mai scrie odată despre lucruri pe care le credea deja limpezi. A doua epistolă este o revenire asupra unor probleme care fuseseră deja discutate (2 Tes. 2:5), dar care fuseseră între timp denaturate de interpretări tendențioase mincinoase.

Pentru circumstanțele istorice în care au fost scrise aceste două epistole către cei din Tesalonic recitiți ceea ce a fost scris în introducerea făcută primei epistole. Din punct de vedere spiritual, această a doua scrisoare s-a născut datorită unui „fals“ viclean prin care „cineva“ alterase învățătura despre nădejdea creștină, alterând ceea ce le spusese Pavel despre ziua revenirii Domnului.

Nu încape îndoială că apostolul Pavel a fost trist și dezamăgit atunci când s-a văzut silit să le scrie creștinilor din Tesalonic această a doua epistolă. Eu însă, și alături de mine o sumedenie de alți creștini, suntem sunt bucuroși că o putem citi. Vedeți, dacă nu erau greșelile tesalonicenilor, așa cum a fost la vremea ei și greșeala lui Toma, noi n-am fi avut la îndemână azi un îndreptar pentru greșelile noastre.

Deci, la scurtă vreme după citirea primei epistole a lui Pavel, în Biserica din Tesalonic se întâmplase ceva neprevăzut. Profitând de faptul că Pavel nu-și scria el însuși corespondența din cauza bolii lui de ochi, ci o dicta altora (Rom. 16:22; 1 Cor. 16:21), „cineva“ s- a găsit să scrie o altă „epistolă“ pastorală plină de erezii despre venirea zilei Domnului. Din cauză că nu-i cunoșteau scrisul de mână, pentru o vreme falsul a trecut neobservat. Când Pavel a aflat, s-a grăbit să le scrie cea de a doua epistolă. Așa a apărut 2 Tesaloniceni.

„Cât privește venirea Domnului nostru Isus Hristos și strângerea noastră laolaltă cu El, vă rugăm, fraților, să nu vă lăsați clătinați așa de repede în mintea voastră, și să nu vă tulburați de vreun duh, nici de vreo vorbă, nici de vreo epistolă, ca venind de la noi, ca și cum ziua Domnului ar fi venit chiar. Nimeni să nu vă amăgească în vreun chip; …“ (2 Tesal. 2:1-3).

Pentru ca lucrarea de rătăcire să nu se mai repete, Pavel vrea să-i înarmeze pe tesaloniceni cu un semn de recunoaștere și de verificare a epistolelor sale:

„Urarea de sănătate este scrisă cu mâna mea: Pavel. Acesta este semnul în fiecare epistolă; așa scriu eu“ (3:17).

Erezia adusă de scrisoarea „apocrifă“ era că „Ziua Domnului ar fi și venit chiar“. Ea comprima succesiunea de evenimente viitoare, dând naștere la confuzie în înțelegerea Scripturii și neorânduială în viața practică.

Conținutul celei de a doua epistole a fost împărțit pe trei capitole care ar putea purta titlurile: încurajare, corectare și avertizare. Avem nevoie de fiecare dintre ele.

1. Încurajare – capitolul 1

Cum să-i încurajezi pe cei care persecutați dinafară și tulburați dinăuntru? Salutul apostolic din debutul scrisorii este plină de semnificații duhovnicești. Apostolul le vorbește despre „poziția“ lor în raport cu Dumnezeu:

„Pavel, Silvan şi Timotei, către Biserica Tesalonicenilor, care este în Dumnezeu, Tatăl nostru, şi în Domnul Isus Hristos: Har şi pace dela Dumnezeu, Tatăl nostru, şi dela Domnul Isus Hristos! “ (12 Tes. 1:1-2).

Formularea obișnuită folosită în celelalte epistole este: „Către Bisrica lui Dumnezeu care este în cutare localitate“ este însă abandonată. În mod intenționat, apostolul Pavel răstoarnă această formulare în debutul ambelor scrisori către tesalonicenilor. El vrea să fixeze temelia statorniciei lor și statornicia umblării lor de fiecare zi. Pavel le aduce aminte că Biserica nu este plasată doar într-un anumit context social-religios, ci are statut de „extrateritorialitate“ și de eternitate „în Dumnezeu și în Domnul Isus Christos“. Este foarte important să știm cine suntem, ai cui suntem și spre ce ne îndreptăm în viață.

În al doilea rând, apostolul Pavel le scrie ca să-I încurajeze în încercările lor și să-i … laude puțin în raport cu celelalte biserici:

„Trebuie să mulţămim totdeauna lui Dumnezeu pentru voi, fraţilor, cum se şi cuvine, pentrucă credinţa voastră merge mereu crescînd, şi dragostea fiecăruia din voi toţi faţă de ceilalţi se măreşte tot mai mult. De aceea ne lăudăm cu voi în Bisericile lui Dumnezeu, pentru statornicia şi credinţa voastră în toate prigonirile şi necazurile, pe cari le suferiţi“ (2 Tes. 1:3-4).

În această evaluare a bisericii din Tesalonic, deosebim foarte repede că sunt citate clar primele două capitole din teologia lui Pave: „credința“ și „dragostea“. Lipsește însă cea de a treia, „nădejdea“, pentru că acolo era problema tesalonicenilor și ea este motivul pentru care s-a grăbit Pavel să le scrie.

Pavel le scrie apoi despre poziția lor în raport cu „lumea“. Tesalonicenii treceau printr-o cumplită stare de persecuție. Suferința impinge în mod normal spre autocompătimire, iar tesalonicienii erau tentați să-și plângă de milă. Ca unul care a trecut prin focul persecuției de multe ori înaintea lor, Pavel vrea să le împrumute felul lui de gândire. Pentru Pavel, persecuția este o veste bună! Ea certifică ieșirea noastră din lumea și apartenența noastră la civilizația cerului! Persecuția certifică pașaportul nostrum ceresc! Mai mult, persecuția este o ocazie să vedem vinovăția celor care i se împotrivesc lui Dumnezeu. Soarta lor finală va fi groaznică! Ar trebui să începem încă de pea cum să le plângem de milă.

În mintea lui Pavel, persecuția este dovada că Biserica nu este din lumea aceasta și este normal ca cei din afara Bisericii, supuși încă lui Satan, dușmanul de moarte al lui Dumnezeu, să o dușmănească. Ura lumii este inevitabilă. Asta n-ar trebui să ne mire și nici să ne îngrijoreze. Lumea nu va reuși însă să distrugă vreodată ceea ce este etern în noi. Ura lor este cununa noastră. Dușmănia lor este doar certificarea faptului că drumul pe care mergem noi e bun!

„Aceasta este o dovadă lămurită despre dreapta judecată a lui Dumnezeu, întrucît veţi fi găsiţi vrednici de Împărăţia lui Dumnezeu, pentru care şi suferiţi. Fiindcă Dumnezeu găseşte că este drept să dea întristare celorce vă întristează, şi să vă dea odihnă atît vouă, cari sînteţi întristaţi, cît şi nouă, la descoperirea Domnului Isus din cer, cu îngerii puterii Lui, într’o flacără de foc, ca să pedepsească pe cei ce nu cunosc pe Dumnezeu şi pe cei ce nu ascultă de Evanghelia Domnului nostru Isus Hristos. Ei vor avea ca pedeapsă o perzare vecinică, dela faţa Domnului şi dela slava puterii Lui, cînd va veni, în ziua aceea, ca să fie proslăvit în sfinţii Săi, şi privit cu uimire în toţi ceice vor fi crezut; căci voi aţi crezut mărturisirea făcută de noi înaintea voastră“ (2 Tes. 1:5-10).

Apostolul Pavel face o a doua răsturnare de logică și-i îndeamnă pe persecutați să le plângă de milă celor care-I persecute! Urându-ne, cei din lume nu fac altceva decât să-și dea pe față dușmănia față de ceva ce-i aparține lui Dumnezeu, iar pentru asta îi așteaptă o cumplită pedeapsă. Tesalonicenii credincioși au încăput pe mâna oamenilor răi, dar aceștia vor încăpea la rândul lor pe mâna lui Dumnezeu. Suferințele lor eterne vor fi cu mult mai cumplite decât suferințele noastre „ușoare, de o clipă“ (2 Cor. 4:17). Apostolul ilustrează pedeapsa finală a celor necredincioși prin termenii: judecată, întristare, pedeapsă și pierzare veșnică. Biblia spune: „Cine se atinge de voi se atinge de lumina ochilor Mei“.După ce le-a scris despre poziția lor în raport cu Dumnezeu, cu celelalte biserici și cu lumea, Pavelîncheie prin a le descrie poziția lor în perspectiva revenirii Domnului Isus. Pavel plasează Biserica Tesalonicenilor în contextul luptei dintre Dumnezeu și diavol, dintre bine și rău, subliniind responsabilitatea creștinilor-soldați aflați în această încleștare:

„De aceea ne rugăm necurmat pentru voi, ca Dumnezeul nostru să vă găsească vrednici de chemarea Lui, şi să împlinească în voi, cu putere, orice dorinţă de bunătate, şi orice lucrare izvorîtă din credinţă, pentruca Numele Domnului nostru Isus Hristos să fie proslăvit în voi, şi voi în El, potrivit cu harul Dumnezeului nostru şi al Domnului Isus Hristos“ (2 Tes. 1:11-12).

Armele cu care ne luptăm noi nu sunt supuse firii pământești. Mânia omului nu poate împlini neprihănirea lui Dumnezeu. Printr-o a treia răsturnare de logică, apostolul Pavel scrie că cei credincioși sunt o prelungire în timp a vieții Domnului Isus Christos și trebuie să se „lupte“, fără dușmănie. Pavel le spune că Dumnezeu urmărește „să împlinească în voi, cu putere, orice dorinţă de bunătate, și orice lucrare izvorâtă din credință, pentru ca Numele Domnului nostru Isus Christos să fie proslăvit în voi“. Luptătorii lui Christos sunt într-o ofensivă a dreagostei. Ei sunt o reflectare a felului de viață, de luptă și de moarte a Domnului lor.

Dintr-o simplă întoarcere de condei, în doar câteva paragrafe, apostolul Pavel îi transformă pe tesaloniceni din victime, în purători de victorie, din oameni care pătimesc, în oameni care știu să compătimească și din oameni subordonați și subjugați structurilor administrative ale societății în cetățeni ai cerului, oameni din casa atotputernicului Dumnezeu.

2. Corectare – capitolul 2

Adevărul este unul singur; minciunile sunt de toate felurile! Nu există limite în ceea ce privește măsura în care oamenii (și diavolul) distorsionează și falsifică adevărurile lui Dumnezeu! Mai ales în Grecia (de unde vine și mistica ortodoxă de la noi), învățăturile creștine au fost supuse unui adevărat baraj de artilerie din partea filosofiei și a idolatriei. Acest lucru nu s-a întâmplat doar în Tesalonic, ci și în celelalte cetăți în care apostolul a pus bazele unor biserici locale. Iată un extras din sfaturile pe care marele apostol i le dă mai tânărului Timotei, pe care-l pregătește pentru înfruntările cu ereticii:

,,Fereşte-te de vorbăriile goale şi lumeşti; căci cei ce le ţin, vor înainta tot mai mult în necinstirea lui Dumnezeu. Şi cuvîntul lor va roade ca gangrena. Din numărul acestora sînt Imeneu şi Filet, cari s’au abătut dela adevăr. Ei zic că a şi venit învierea, şi răstoarnă credinţa unora. Totuş temelia tare a lui Dumnezeu stă nezguduită, avînd pecetea aceasta: ,,Domnul cunoaşte pe ceice sînt ai Lui“ şi: ,,Oricine rosteşte Numele Domnului, să se depărteze de fărădelege!“ (2 Tim. 2:16-19).

Ca și romanii, grecii au vrut să „înădușe“ adevărul, sufocând creștinismul în haina gnosticismului lor iluminat. Adepții scolilor păgâne de inițiere pretindeau că sunt în posesia unor ,,cunoștințe tainice“ care-i făcea părtași cu divinitatea. Pentru ei, revelațiile ,,iluminatului“ Isus din Nazaret au fost doar o adăugire la procesul de revărsare a vieții divine care se întâmpla deja și în sistemele lor de filosofie idolatră. Plato ne spune, de exemplu, că Socrate era ,,divin“, la fel cum erau venerați și alți exponenți ai sistemelor de gândire grecești. Confruntat cu aceste pretenții ridicole, apostolul Pavel nu intră în panică, dar caută să fie foarte categoric, considerându-le ,,vorbării goale și lumești“, și avertizând că ,,cei ce le ţin, vor înainta tot mai mult în necinstirea lui Dumnezeu“, fiind ca un cancer în trupul Bisericii lui Christos.

La nedumeririle lui Timotei, care nu știa cum să recunoască pe cei adevărați din mijlocul celor mincinoși, apostolul alează pentru Timotei și pentru noi temelia unui dublu postulat. Unul este pe verticală, subliniind limitările noastre în această problemă: ,,(numai) Domnul cunoaște pe cei ce sunt ai Lui“, iar celălalt pe orizontală, care arată un semn vizibil al celor cu adevărat mântuiți (,,oricine rostește Numele Domnului, să se depărteze de fărădelege“). Asupra acestei lupte cu întunerecul și învățătorii mincinoși putem citi mult mai multe detalii în cea dintâi epistolă a lui Ioan.

De la o extremă la alta!

În cea de a doua epistolă scrisă tesalonicenilor, după încurajarea din capitolul întâi, Pavel trece repede la două probleme despre care le scrisese și în prima sa epistolă, numai că, de data aceasta, le ia în ordine inversă: întâi venirea Domnului și apoi atitudinea creștină față de muncă.

„Cît priveşte venirea Domnului nostru Isus Hristos şi strîngerea noastră laolaltă cu El, vă rugăm, fraţilor, să nu vă lăsaţi clătinaţi aşa de repede în mintea voastră, şi să nu vă tulburaţi de vreun duh, nici de vreo vorbă, nici de vreo epistolă, ca venind dela noi, ca şi cum ziua Domnului ar fi şi venit chiar“ (2 Tes. 2:1-2).

Unul din semnele caracteristice ale ereziei este extremismul. De la lipsa de nădejde pentru viitor, tesalonicenii trecuseră la o nădejde exacerbată și … greșită! Unii dintre ei credeau că venirea Domnului s-a și produs sau se va produce peste foarte puțină vreme și își părăsiseră îndeletnicirile într-o exaltare paralizantă.

Așa cum am spus deja, atitudinea lor a fost în parte rezultatul primirii unei epistole apocrife trimisă de dușmanii lui Pavel. Spiritualizările forțate și exagerate din ea ne fac să bănuim că autorii ai adevărați au fost din partida gnosticilor greci. De fapt, ei sunt responsabili pentru majoritatea ereziilor „mistico-religioase“ care dăinuiesc până astăzi în anumite ramuri ale Bisericii.

Pavel este indignat de amnezia voluntară a tesalonicenilor, care primeau acum foarte repede învățături contrare cu cele pe care li le dăduse el când era la ei. Această ridică înaintea noastră un principiu fundamental în hermeneutică, metoda de interpretare a diferitelor informații din Biblie: Scriptura nu se contrazice și trebuie să rămânem credincioși la revelației primare a canonului, în detrimentul oricărei „tradiții“ venite ulterior spre noi din surse dubioase.

Printre izvoarele ereziilor amintite de Pavel sunt:

(1) o interpretare defectuoasă („clătinați în mintea voastră“ ),
(2) un duh de rătăcire („tulburați de vreun duh“),
(3) scrieri apocrife (o vorbă sau o epistolă ca venind de la noi“) și
(4) apariții de îngeri („un înger“ – Gal. 1:8).

Cine se uită cu atenție în jur vede că majoritatea rătăcirilor psudo-creștine au la bază tocmai astfel de izvoare (îngerul Muroni – la mormoni, duhul care inducea o stare de transă la islamul lui Mahomed, revelații superioare la Elena White a adventiștilor, etc.).

Scrierile apocrife

Cât de cinstiți erau cei ce-i tulburaseră pe tesaloniceni se vede din faptul că, dându-se drept Pavel, au făcut recurs la o minciună ca să-și răspândească …„adevărul“! Metoda a fost destul de răspândită de-a lungul secolelor, producând tot felul de scrieri „gnostice“ pseudo-apostolice. S-a vorbit astfel despre o presupusă evanghelie a lui Toma și de o alta scrisă de Matei. Conținutul acestor scrieri le dă însă repede de gol. Textul lor vine în directă contradicție cu textul celorlalte scrieri ale Noului Testament. Pseudo-teologi de astăzi, „însemnați cu fierul roțu în cugetul lor“ (marcați cu semnul de proprietate al diavolului), le tot „descoperă“ și ni le prezintă drept „dovezi“ despre falsitatea creștinismului biblic pe care-l propovăduim în adunările noastre. Pedeapsa unor astfel de oameni va fi teribilă. Lor le-ar fi mai de folos să-și agațe o piatră de oară de gât și să arunce în mare (Luca 17:2).

Apostolul Pavel prezintă atacul venit asupra tesalonicenilor drept o „amăgire“. Diavolul știe că-i poate deturna pe creștini de la anticiparea bucuroasă a venirii Domnului fie printr-o exaltare nesănătoasă, fie printr-o ignorare apatică. El o produce deobicei pe prima ca să ajungă în final la cea din urmă.

Replica apostolului Pavel este rapidă, decisivă și necruțătoare. El operează ca un chirurg cu mâna sigură, neafectat de sentimentalisme ieftine.

„Nimeni să nu vă amăgească în vreun chip; căci nu va veni înainte ca să fi venit lepădarea de credinţă, şi de a se descoperi omul fărădelegii (sau: omul păcatului), fiul pierzării, protivnicul, care se înalţă mai pe sus de tot ce se numeşte ,,Dumnezeu„, sau de ce este vrednic de închinare. Aşa că se va aşeza în Templul lui Dumnezeu, dîndu-se drept Dumnezeu. Nu vă aduceţi aminte cum vă spuneam lucrurile acestea, cînd eram încă la voi?“ (2 Tes. 2:3-5).

Sintagma „Nu vă aduceţi aminte cum vă spuneam lucrurile acestea, cînd eram încă la voi?“ implică două lucruri: primul, că tesaloniceni fuseseră prinși ca niște elevi neatenți la lecția pe care le-o predase învățătorul, iar a doua, că învățătura despre venirea Domnului nu trebuie păstrată doar pentru cei avansați în credință, retrânși la un număr mic de „cunoscători“, ci este destinată convertiților, ca parte integrantă a Evanghelia pe care trebuie s-o primească.

Răpirea nu este totuna cu cea de a doua venire!

Mesajul principal al pasajului citat mai sus este că cea de a doua venirea Domnului pe pământ nu are un caracter iminent, ca „răpirea“. Răpirea este venirea Dommnului „pe nori“, pentru a-i lua la Sine pe cei credincioși. Cea de a doua venire a Domnului nostru pe pământ este pentru declanșarea evenimentelor legate de instaurarea împărăției Lui. Spre deosebire de Răpire, care are un character imminent, venirea Domnului pe pământ este condiționată de împlinirea a două evenimente istorice care o preced: lepădarea de credință și arătarea omului fărădelegii, numit și „omul păcatului“, „potrivnicul“, „cel care se va da drept Dumnezeu“. Cum acest „antichrist“ nu venise încă, apostolul le scrie tesalonicenilor că nici cea de a doua venire nu se produsese încă. Poziția lui Pavel despre aceste evenimente istorice ne ajută să vedem diferența dintre perspectiva Noului Testamentală asupra istoriei și perspectiva altor sisteme filosofice.

Perspectiva Noului Testament este liniară, trecând prin evenimente singulare spre un sfârșit definitiv și foarte bine precizat. Perspectiva sistemelor filosofice este cicliclică, cu reveniri rotitoare eterne. Nu este de mirare că sistemele filosofice au născut învățătura despre reîncarnare, în timp ce învățătura creștină duce spre Judecata finală, în care fiecare va fi răsplătit după faptele lui.

Două semne care preced cea de a doua venire

Există referințe la discuții anterioare între Pavel și tesaloniceni care crează curiozitate și impas. Oare ce a vrut să le amintească apostolul când s-a bazat pe ceva ce le spusese anterior?

„Şi acum ştiţi bine ce-l opreşte ca să nu se descopere decît la vremea lui. Căci taina fărădelegii a şi început să lucreze; trebuie numai ca cel ce o opreşte acum, să fie luat din drumul ei“ (2 Tes. 2:6).

Cum n-am fost de față, nu ne rămâne decât să încercăm să presupunem. Pavel spune că, în secvența de evenimente, arătarea Antichristului este deocamdată împiedicată de „cineva“. Identitatea acestui „cineva“ a rămas până astăzi un prilej de speculații.

Majoritatea comentatorilor spun că ar fi vorba despre „Duhul Sfânt“ prezent în viața Bisericii. Bineînțeles că Duhul Sfânt va continua să lucreze pe pământ și în vremea de după dispariția Bisericii, dar activitatea lui nu va fi la fel de intense ca acum. Duhul Sfânt în Biserică este invincibil!

Tatăl meu, Vasile Brânzei, a împărtășit această convingere. M-am dus odată să-l vizitez când era ieșit la pensie și l-am întrebat ce face. Mi-a răspuns: „Împiedic venirea Antichritului!“ Când mi-a văzut ochii mirați, a continuat: „Mă umplu de Duhul Sfânt, că până Duhul este în noi, Antichristul nu poate să vină!“

A doua informație pe care ne-o dă Pavel în versetul citat mai sus este că lucrarea Antichristului, la scară mai mică, a și început în lume. Expresia „taina fărădelegii a și început să lucreze“ este o aluzie la societățile secrete de atunci și de atunci încoace. Ele au „cursuri de inițiere esoterică“, o cunoaștere tainică și inaccesibilă pentru restul oamenilor. Aceste organizații secrete urmăresc să modeleze din umbră societatea, făcând-o să fie după chipul și asemănarea lor, pentru ca atunci să iasă și ei din umbră.

Urmăriți manipulările pe care o mică minoritate le produce pestea voinței majorității și veți observa singuri această realitate. Cum altfel s-ar putea explica „secularizarea“ Americii, scoaterea Bisericii din arena publică, exilarea credinței creștine între zidurile clădirilor de biserici și în casele private, plus extraordinara ascendență a homosexualilor ? Când majoritatea populației din țările lumii va fi „drogată“ cu astfel de învățături, Biserica va pleca la cer și se va da pe față Antichristul:

„Şi atunci se va arăta acel Nelegiuit, pe care Domnul Isus îl va nimici cu suflarea gurii Sale, şi-l va prăpădi cu arătarea venirii Sale. Arătarea lui se va face prin puterea Satanei, cu tot felul de minuni, de semne şi puteri mincinoase, şi cu toate amăgirile nelegiuirii pentru ceice sînt pe calea pierzării, pentrucă n’au primit dragostea adevărului ca să fie mîntuiţi. Din această pricină, Dumnezeu le trimete o lucrare de rătăcire, ca să creadă o minciună: pentruca toţi cei ce n’au crezut adevărul, ci au găsit plăcere în nelegiuire, să fie osîndiţi“ (2 Tes. 2:8-12).

Aleșii la mântuire nu sunt aleși la mânie!

Cei ce au crezut adevărul vor pleca cu Cel adevărat. Cei care au preferat să creadă o minciună vor rămâne cu cel mincinos. Cei credincioși nu trebuie să se teamă de arătarea Antichristului pentru că ei vor pleca înainte de vremea lui! Apariția Antichristului împreună cu toate grozăviile făcute de el și cu toate plăgile trimise de Dumnezeu pentru cei care-l slujesc sunt pedepsele mâniei lui Dumnezeu pentru lumea necredincioasă:

„Noi însă, fraţi prea iubiţi de Domnul, trebuie să mulţămim totdeauna lui Dumnezeu pentru voi, căci dela început Dumnezeu v-a ales pentru mîntuire, în sfinţirea Duhului şi credinţa adevărului. Iată la ce v’a chemat El, prin Evanghelia noastră, ca să căpătaţi slava Domnului nostru Isus Hristos“ (2 Tes. 2:13-14).

Pavel își încheie această corectare a învățăturii despre venirea Domnului cu un apel la statornicie și veghere. Singura pază pe care ne-a lăsat-o Dumnezeu împotriva ereziilor este Cuvântul viu și adevărat:

„Aşa dar, fraţilor, rămîneţi tari, şi ţineţi învăţăturile, pe cari le-aţi primit fie prin viu grai, fie prin epistola noastră. Şi însuş Domnul nostru Isus Hristos, şi Dumnezeu, Tatăl nostru, care ne -a iubit şi ne-a dat, prin harul Său, o mîngîiere vecinică şi o bună nădejde, să vă mîngîie inimile, şi să vă întărească în orice lucru şi cuvînt bun!“ (2 Tes. 2:15-17).

Pentru cei ce doresc o privire panoramică asupra deosebirilor dintre Răpire și cea de adoua venire a Domnului, iată un tabel cu astfel de date:

RĂPIRE A DOUA VENIRE
Christos vine DUPĂ‚ ai Săi1Tes. 4:13-18 Christos vine CU ai SăiApoc. 19:14
Credincioșii sunt duși în casa TatăluiIoan 14:3 Credincioșii vin pe pământMat. 24:30
Văzut doar de credincioși1 Cor. 15:52 Orice ochi Îl va vedeaApoc. 1:7: 19:11-6, Mat. 24:30
Nici o referire la Satan Satan va fi legatApoc. 20:1-3
Pământul nu este judecat Pământul este judecatApoc. 20:4-5
Este o „taină“1 Cor. 15:51 Vestită în Vechiul TestamentDan. 12:1-3; Zah. 12:10; 14:4

 

3. Avertizare – capitolul 3

Fiecare doctrină creștină coboară din viața lui Dumnezeu și trebuie să atingă viața fiecăruia dintre noi. O doctrină greșită va duce iremediabil la o viață greșită. În Tesalonic, învățătura greșită despre Ziua Domnului s-a tradus în practică printr-o neglijentă atitudine față de muncă. Am putea numi boala din Tesalonic: „spiritualitatea puturoasă“, sau „râvnă teoretică, lene practică“. Să urmărim împreună cum a tratat-o apostolul Pavel. După ce, credincios obiceiului său, Pavel le spune câteva lucruri „de bine“ și-i încurajează, apostolul face apel la deplina lui autoritate ca să le „poruncească“ câteva lucruri.

a. Primatul Cuvântului lui Dumnezeu

„Încolo, fraţilor, rugaţi-vă pentru noi ca, Cuvântul Domnului să se răspândească şi să fie proslăvit cum este la voi, şi să fim izbăviţi de oamenii nechibzuiţi şi răi; căci nu toţi au credinţa. Credincios este Domnul: El vă va întări şi vă va păzi de cel rău“ (2 Tes. 3:1-3).

În Biserică, totul se ridică sau coboară, se clădește sau se dărâmă în funcție de atitudinea pe care o avem față de Biblie, Cuvântul etern al lui Dumnezeu. Când Pavel scrie: „căci nu toți au credința“, el face aluzie la sistemul său teologic, în care „credința“ este înrădăcinarea noastră în revelația Vechiului și Noului Testament.

Îndepărtarea de revelația divină ne lasă pradă fanteziilor mistice ale propovăduitorilor care își predică propriile lor păreri. Însă nu tot ce zboară se mănâncă și nu oricine știe să vorbească despre credință este un adevărat credincios. Și atunci și acum, unii dintre cei mai buni „vorbitori“ despre credință sunt oameni „nechibzuiți și răi“. Ei știu să dea sfaturi tuturor, dar trăiesc alandala. Afirmațiile lui Pavel nasc un postulat creștin. Nu oricine își spune creștin chiar este un creștin veritabil. Practica din trecut, făptuirile noastre de fiecare zi, sunt validarea poziției noastre din viitor!

Este tare greu să dialoghezi cu învățătorii mincinoși; este foarte dificil să te apropii de cei care dau cuvântul lor drept cuvântul lui Dumnezeu. Sunt oameni arțăgoși și plini de ei înșiși. Când sunt confruntați, priceperea lor plesnește ca o fiere amară, plină de puroiul răutății. În lupta cu minciuna, cel mai de nădejde apărător este Dumnezeu. Slavă Domnului că El s-a angajat să-i păzească pe cei care-și pun nădejdea în El.

b. Prioritatea ascultării de rânduielile apostolice

„Cu privire la voi, avem încredere în Domnul că faceţi şi veţi face ce vă poruncim. Domnul să vă îndrepte inimile spre dragostea lui Dumnezeu şi spre răbdarea lui Hristos!“ (2 Tes. 3:4-5).

Pe vremea când această scrisoare era trimisă tesalonicenilor, Noul Testament nu exista încă în forma de culegere de cărți pe care o avem astăzi. El se scria „din mers“ prin mărturia vie a apostolilor. Sfaturile și învățăturile date de Pavel convertiților din Tesalonic, de exemplu, trebuiau luate nu ca simple opinii, ci aveau autoritatea unor veritabile „porunci“. Noile cunoștințe teologice teoretice pe care le dobândiseră tesalonicienii trebuiau urmate de o schimbare corespunzătoare a vieții de fiecare zi.

Așa cum știm, „credința“ se referă la trecut, „nădejdea“ la viitor, iar „dragostea“ la prezent. Apostolul Pavel vrea să le îndrepte atenția celor din Tesalonic la „dragostea lui Dumnezeu“, care este oglindirea frumuseții lui Dumnezeu în viețuirea creștină. Este clar că Pavel îi pregătea pe tesaloniceni pentru o mustrare aspră. Greci fiind, înclinați deci către filosofie, unii din Tesalonic își schimbaseră religia, dar nu și obiceiurile!

Mai mult, ei găsiseră în „scrisoarea otrăvită“ care circula printre ei o scuză pentru a fugi de muncă și de responsabilitate. Pretinzând că venirea Zilei Domnului face orice îndeletnicire lipsită de sens și de viitor, acești oameni trăiau într-un „dolce far niente“, steril și degradant, având pe deasupra și pretenția să fie susținuți de ceilalți din Biserică. Așa ceva era intolerabil. Pavel se năpustește asupra lor cu toată puterea și autoritatea apostolică, recomandând aplicarea neîntârziată a disciplinei bisericești.

c. Prioritatea separării de păcat

„În Numele Domnului nostru Isus Hristos, vă poruncim, fraţilor, să vă depărtaţi de orice frate, care trăieşte în neorînduială, şi nu după învăţăturile, pe cari le-aţi primit dela noi. Voi înşivă ştiţi ce trebuie să faceţi ca să ne urmaţi; căci noi n-am trăit în neorînduială, între voi. N-am mâncat de pomană pâinea nimănui; ci, lucrând şi ostenindu-ne, am muncit zi şi noapte, ca să nu fim povară nimănui dintre voi. Nu că n-am fi avut dreptul acesta, dar am vrut să vă dăm în noi înşine o pildă vrednică de urmat. Căci, când eram la voi, vă spuneam lămurit: ,,Cine nu vrea să lucreze, nici să nu mănânce.“
Auzim însă că unii dintre voi trăiesc în neorînduială, nu lucrează nimic, ci se ţin de nimicuri. Îndemnăm pe oamenii aceştia şi-i sfătuim, în Domnul nostru Isus Hristos, să-şi mănânce pâinea lucrând în linişte“ (2 Tes. 3:6-12).

Exagerări escatologice au avut loc periodic în toată istoria Bisericii. Mai ales în preajma anilor rotunzi, 1.000 și 2.000, mulți neastâmpărați interesanți au propovăduit venirea iminentă a Domnului Isus și au dat peste cap viața multora.

Caraghioslâcuri asemănătoare s-au petrecut și în 1848 și 1948 când „profeți“ fără chemare și fără stăpân au smintit mințile marilor mulțimi de credincioși naivi. Mii de oameni și-au vândut averile, au dat banii la săraci, s-au îmbrăcat în haine albe și s-au urcat pe munți ca să fie „mai aproape“ de cer la venirea Domnului. Când evenimentul mult trâmbițat n-a avut loc, a urmat dezamăgirea, disperarea și, nu în puține cazuri, sinuciderile. Un om din Canada a avut curiozitatea să adune astfel de „date sigure“ pe care unii le-au fixat pentru venirea Domnului și a colecționat nu mai puțin de 200 ! (Le dăm la finalul acestui articol, dar le puteți găsi la adresa: http://www.bible.ca/pre-date-setters.htm).

d. Prioritatea slujirii

Mentalitatea greacă era predispusă la speculații teoretice, gândirea evreiască era predominant practică. Apostolul Pavel are dificultăți să-i facă pe greci să ia în serios Evanghelia. Munca ostenește. Flecăreala este soră bună cu lenea. Iată de ce le scrie Pavel:

„Voi, fraților, să nu osteniți în facerea binelui“ (2 Tes. 3:13).

Apostolul Pavel n-a vrut să-i facă pe cei din Tesalonic să nu mai fie preocupați de venirea Domnului. Dimpotrivă! Pavel a vrut ca tesalonicienii să facă din venirea Domnului o motivație serioasă pentru râvna și slujirea lor. Cuvintele lui s-au străduit să-i învețe cum să aștepte „activ“.

Pavel îi îndeamnă pe vorbăreții din Tesalonic să tacă și să treacă la treabă! „Cine nu vrea să muncească n-are dreptul nici să mănânce!“

Afirmația lui Pavel a fost interpretată greșit de-a lungul vremii. Oamenii au tradus-o prin; „Cine nu muncește, nici să nu mănânce!“ Pavel a spus însă „Cine nu vrea să muncească …“ Există o sumedenie de oameni care, deși vor, nu pot sau n-au unde să lucreze. Aceștia nu intră sub incidența mâniei apostolice, ci sunt obiectul ajutorării Bisericii. De osândit sunt doar aceia care „se țin de nimicuri“ făcând doar ceea ce le place lor, nu însă și ceea ce trebuie. Puturoșenia nu este semn de spiritualitate. Venirea Domnului nu este motiv de pasivitate, ci de intensificarea lucrării. Un mare om al lui Dumnezeu din secolul trecut a spus: „Dacă aș ști că vine Domnul mâine, azi încă aș mai sădi un pom. Vreau să mă găsească în activitate“. Vai de cel ce nu-și pune talantul în negoț! Mare va fi supărarea stăpânului său când se va întoarce!

(O scurtă paranteză despre ziua de odihnă:

Mărturisesc că mă pune pe gânduri disputa dintre cei care vor să aibă ziua de odihnă în Sabat și cei care susțin neapărat că ea trebuie să fie duminica. Oare numai atât putem noi pătrunde în învățătura Domnului Isus despre odihnă și muncă?

Ziua de odihnă este menționată prima dată în Biblie în cartea Genezei:

„Și a  văzut că toate erau bune.  … Astfel au fost sfârşite cerurile şi pământul, şi toată oştirea lor.  În ziua a şaptea Dumnezeu Şi-a sfârşit lucrarea, pe care o făcuse; şi în ziua a şaptea S-a odihnit de toată lucrarea Lui pe care o făcuse. Dumnezeu a binecuvântat ziua a şaptea şi a sfinţit-o, pentru că în ziua aceasta S-a odihnit de toată lucrarea Lui, pe care o zidise şi o făcuse“ (Gen. 1:21-2:3).

Odihna lui Dumnezeu a sărbătorit desăvârșirea lucrurilor realizate prin creație. Desăvârșirea creației a durat însă foarte puțină vreme …  Când a venit pe pământ, Domnul Isus a fost iritat că fariseii Îl făceau prizonier al Sabatului. El le-a spus atunci o taină:

,,Dar Isus le-a răspuns: ,,Tatăl Meu lucrează până acum; şi Eu de asemenea lucrez!“ (Ioan 5:17)

De la căderea omului în păcat, Dumnezeu nu se mai odihnește! Nici Fiul nu se poate odihni atâta vreme cât lucrurile și-au pierdut perfecțiunea dintru-nceput și la fel este și cu Duhul Sfânt.

Dumnezeirea este angajată în realizarea unui plan de reparații capitale în universul căruia îi aparține omul. Fiul n-a venit pe pământ să se odihnească. El n-a avut o piatră pe care să-și poată pleca capul! Isus Christos a venit să muncească, să ostenească și să agonizeze până ce broboanele de sudoare se vor transforma în picături de sânge. Când va sfârși lucrarea pe care a venit să o facă, Fiul ,,va vedea rodul muncii sufletului Său“ și se va înviora. Urzitorul mântuirii noastre a exclamat la Calvar: „S-a sfârșit!“

Care trebuie deci să fie atitudinea creștinilor față de o zi anumită de odihnă? Cine citește tot ce a scris apostolul Pavel vede repede că atitudinea lui în problema aceasta a fost ambivalentă:

„Unul socoteşte o zi mai pe sus decât alta; pentru altul, toate zilele sunt la fel. Fiecare să fie deplin încredinţat în mintea lui. Cine face deosebire între zile, pentru Domnul o face. Cine nu face deosebire între zile, pentru Domnul n-o face“ (Rom. 14:5-6).

În mod absolut însă, creștinii ar trebui să intre în lucrarea desăvârșită de mântuire săvârșită de Isus Christos la Cruce. Asta spune autorul epistolei către Evrei când vorbește despre  „o odihnă ca de Sabat“. Ea nu este o zi, ci o sărbătoare a mântuirii săvârșite de Christos, o stare anumită care permează toate zilele săptămânii. Este „starea de har“ a celor care știu că nu mai pot adăuga nimic la desăvârșirea lucrării lui Dumnezeu. Asta nu înseamnă însă că trebuie să nu mai facem nimic în toate zilele, ci, dimpotrivă, că trebuie să lucrăm în toate zilele săptămânii pentru Dumnezeu.

Nu-i rău să punem deoparte o zi a săptămânii pentru odihna trupului și pentru cultivarea sufletului, dar este categoric rău să facem din ținerea unei astfel de zi un articol meritoriu pentru mântuire. Ținerea unei zile de odihnă este un privilegiu, nu o poruncă. Ca semn distinctive, Sabatul nu este pomenit nicăieri în Geneza, ci apare în Legea mozaică doar ca un element distinctive al relației evreilor cu Iehova. Avraam nu a ținut Sabatul și nici unul din copiii lui spirituali din Biserică nu are obligația aceasta.)

e. Prioritatea disciplinării

„Dacă ceea ce numești tu credință nu te schimbă, schimb-o tu pe ea!“ se spune adesea. O astfel de expresie este izvorâtă din atitudinea categorică a lui Pavel. El face din atitudinea față de muncă un articol de credință sancționat de disciplinarea Bisericii:

„Şi dacă n-ascultă cineva ce spunem noi în această epistolă, însemnaţi-vi-l, şi să n-aveţi nici un fel de legături cu el, ca să-i fie ruşine. Să nu-l socotiţi ca pe un vrăjmaş, ci să-l mustraţi ca pe un frate“ (2 Tes. 3:14-15).

Oare ce înseamnă pentru Pavel „să nu-l socotiţi ca pe un vrăjmaş, ci să-l mustraţi ca pe un frate“? Disciplina creștină trebuie aplicată ca o disciplină de familie. Este una să-l pui pe un copil la colț sau să-l trimiți să stea un timp în camera lui și cu totul altceva să pedepsești un răufăcător care ți-a spart casa.

Disciplina are și ea gradele ei de intensitate, proporționale cu vinovăția pe care o corectează. Iată cum ne ajută W.W. Wiersbe să identificăm ce ne spune Biblia despre arii diferite în care trebue să aplicăm disciplina:

  1. O greșeală personală (Mat. 18:15-17).

Dacă un frate sau o soră mi-a greșit (cu știință sau fără știință), trebuie să mă duc la el/ea personal și să caut să rezolvăm neînțelegerea între noi fără să o aducem în public. Dacă nu vrea să mă asculte, am datoria să mai iau cu mine încă un frate/soră și să căutăm să nu aducem problema spre rezolvare în adunare decât dacă nu se poate rezolva pe nici o altă cale.

„Dacă fratele tău a păcătuit împotriva ta, du-te şi mustră-l între tine şi el singur. Dacă te ascultă, ai câştigat pe fratele tău. Dar, dacă nu te ascultă, mai ia cu tine unul sau doi inşi, pentru ca orice vorbă să fie sprijinită pe mărturia a doi sau trei martori. Dacă nu vrea să asculte de ei, spune-l Bisericii; şi, dacă nu vrea să asculte nici de Biserică, să fie pentru tine ca un păgân şi ca un vameş“ (Mat. 18:15-17).

În activitatea mea pastorală am observat că una din cele mai mari greșeli pe care le fac oamenii este să nu se ducă direct la persoana care le-a greșit, ci să vorbească despre ce a făcut această persoană cu păstorul sau cu alte persoane. Cu cât știu mai mulți oameni despre un conflict cu atât mai greu se rezolvă și cu atât mai greu se uită. O altă greșeală este că oamenii caută să câștige o ceartă în loc să caute, așa cum spune textul citat, să câștige un frate. „Dragostea acoperă o sumedenie de păcate“. Dacă nu este vorba despre un principiu de credință, câștigi uneori pierzând și cucerești mult mai ușor cu smerenia, decât cu orgoliul.

Greșelile marchează de regulă accidente spirituale într-un un proces de creștere. Într-o oarecare măsură ele sunt inevitabile și ar trebui să fim pregătiți pentru ele. O mamă care-și învață fetița să spele vasele știe că riscă spargerea unor farfurii și știrbirea unor pahare, dar asta pălește din importanță în perspectiva hărniciei pe care ea vrea să o întipărească în caracterul fetei ei.

Se spune că un vecin l-a văzut pe un tată jucându-se fotbal cu copiii săi pe peluza din fața casei și i-a zis: „Încă un meci ca ăsta și nu mai crește iarbă pe-aici!“ Înțeleptul tată i-a replicat: „Eu îmi cresc copiii, vecine, nu iarba“. Întotdeauna preocupat cu creșterea noilor convertiți, apostolul Pavel le dă și el un astfel de sfat celor din Galatia:

„Fraţilor, chiar dacă un om ar cădea deodată în vreo greşală, voi, cari sunteţi duhovniceşti, să-l ridicaţi cu duhul blândeţei. Şi ia seama la tine însuţi, ca să nu fii ispitit şi tu. Purtaţi-vă sarcinile unii altora, şi veţi împlini astfel Legea lui Christos“ (Gal. 6:1-2).

  1. O greșeală doctrinară

Majoritatea acestor conflicte se nasc din ignoranță. Caută mai întâi să vezi dacă persoana respectivă caută sincer adevărul. Dacă este așa, propune-i să faceți amândoi un studiu biblic:

„Fereşte-te de întrebările nebune şi nefolositoare, căci ştii că dau naştere la certuri. Şi robul Domnului nu trebuie să se certe; ci să fie blând cu toţi, în stare să înveţe pe toţi, plin de îngăduinţă răbdătoare, să îndrepte cu blândeţă pe potrivnici, în nădejdea că Dumnezeu le va da pocăinţa, ca să ajungă la cunoştinţa adevărului; şi, venindu-şi în fire, să se desprindă din cursa diavolului, de care au fost prinşi ca să-i facă voia“ (2 Tim. 2:23-26).

Dacă persistă și este răuvoitor, mustră-l, cum l-a mustrat și Pavel pe Petru:

„În adevăr, mai ales printre cei tăiaţi împrejur, sunt mulţi nesupuşi, flecari şi amăgitori, cărora trebuie să li se astupe gura. Ei buimăcesc familii întregi, învăţând pe oameni, pentru un câştig urât, lucruri, pe cari nu trebuie să le înveţe. Unul dintre ei, chiar prooroc al lor, a zis: ,,Cretanii sunt totdeauna nişte mincinoşi, nişte fiare rele, nişte pântece leneşe.“ Mărturia aceasta este adevărată. De aceea mustră-i aspru, ca să fie sănătoşi în credinţă, şi să nu se ţină de basme evreeşti, şi de porunci date de oameni, cari se întorc dela adevăr“ (Tit 1:10-14).

„Dar când a venit Chifa în Antiohia, i-am stătut împotrivă în faţă, căci era de osândit. În adevăr, înainte de venirea unora dela Iacov, el mânca împreună cu Neamurile; dar când au venit ei, s-a ferit şi a stat deoparte, de teama celor tăiaţi împrejur. Împreună cu el au început să se prefacă şi ceilalţi Iudei, aşa că până şi Barnaba a fost prins în laţul făţărniciei lor. Când i-am văzut eu că nu umblă drept după adevărul Evangheliei, am spus lui Chifa în faţa tuturor: ,,Dacă tu, care eşti Iudeu, trăieşti ca Neamurile, şi nu ca Iudeii, cum sileşti pe Neamuri să trăiască în felul Iudeilor?“ (Gal. 2:11-14).

Dacă ai de a face cu un om care face partide și dezbină adunarea, izolează-l și identifică-l public înaintea tuturor:

„Vă îndemn, fraţilor, să vă feriţi de ceice fac desbinări şi tulburare împotriva învăţăturii, pe care aţi primit-o. Depărtaţi-vă de ei. Căci astfel de oameni nu slujesc lui Christos, Domnul nostru, ci pântecelui lor; şi, prin vorbiri dulci şi amăgitoare, ei înşală inimile celor lesne crezători“ (Rom. 16:17-18).

„După întâia şi a doua mustrare, depărtează-te de cel ce aduce dezbinări, căci ştim că un astfel de om este un stricat şi păcătuieşte, dela sine fiind osândit“ (Tit 3:10).

Tatăl meu, Vasile Brânzei, avea o vorbă: „Chiar dacă mergem pe aceași stradă și chiar în aceiași direcție cu unii, nimeni nu ne silește să mergem pe același trotuar!“ Rupe părtășia cu cei care refuză mustrarea. Pentru cei porniți pe ceartă, două mustrări sunt suficiente. Dacă nu cedează, dacă sunt încăpățânați în pornirea lor furibundă, nu trebuie să li se acorde o a treia șansă.

Nu există biserică locală în care să nu existe oameni pro și contra, indiferent dacă este vorba de păstor, de program, de muzica aleasă la serviciile divine sau de … coloarea vopselii de pe perete. „Înțelepciunea care vine de sus, spune apostolul Ioan, este curată și ușor de înduplecat“. Când ai de-a face cu cineva care este încăpățânat este semn că ai de-a face cu un om a cărui înțelepciune vine din altă parte. Dacă la mustrare ți se răspunde cu crize de nervi, cu părăsiri intempestive ale adunării, fii intransigent. Cine părăsește adunarea nu mai are dreptul să vină înapoi, decât dacă pocăința lui este la fel de mare ca și furia arătată anterior. Trebuie să rupi orice legătură cu cei care nu se îndreaptă „după întâia și a doua mustrare“.

„Oricine o ia înainte, şi nu rămâne în învăţătura lui Christos, n-are pe Dumnezeu. Cine rămâne în învăţătura aceasta, are pe Tatăl şi pe Fiul. Dacă vine cineva la voi, şi nu vă aduce învăţătura aceasta, să nu-l primiţi în casă, şi să nu-i ziceţi: ,,Bun venit! “ Căci cine-i zice: ,,Bun venit! “ se face părtaş faptelor lui rele“ (2 Ioan 9-11).

Sfatul lui Ioan se aplică mai ales când avem de a face cu cei care răspândesc „noutăți“ fără suport în textul Noului Testament. Într-una din vizitele mele în România, cineva mi-a luat un interviu și căuta să mă atragă spre încurajarea unor ciudățenii harismatice care începuseră să aibă popularitate printre „râvnitorii fără pricepere“. Când am refuzat să recomand astfel de manifestări, interlocutorul meu s-a mâhnit puțin. A trebuit să-mi amintesc de alegerea pe care trebuie să o facem fiecare dintre noi: Să căutăm să placem lui Dumnezeu sau să căutăm să le fim pe plac oamenilor. Apostolul Pavel a fost categoric cu aceia care treceau așa de lesne peste „ceea ce este scris“:

„Mă mir că treceţi aşa de repede dela Cel ce v-a chemat prin harul lui Christos, la o altă Evanghelie. Nu doar că este o altă Evanghelie; dar sunt unii oameni cari vă tulbură, şi voiesc să răstoarne Evanghelia lui Christos. Dar chiar dacă noi înşine sau un înger din cer ar veni să vă propovăduiască o Evanghelie, deosebită de aceea pe care v-am propovăduit-o noi, să fie anatema! Cum am mai spus, o spun şi acum: dacă vă propovăduieşte cineva o Evanghelie, deosebită de aceea pe care aţi primit-o, să fie anatema! Caut eu oare, în clipa aceasta, să capăt bunăvoinţa oamenilor, sau bunăvoinţa lui Dumnezeu? Sau caut să plac oamenilor? Dacă aş mai căuta să plac oamenilor, n-aş fi robul lui Christos“ (Gal. 1:6-10).

  1. O cădere în păcat

Fiecare dintre noi știe că avem de luptat cu un dușman puternic care nu obosește și nu ia pauze. „Păcatul care ne înconjoară așa de lesne“, spune omul lui Dumnezeu. Până și apostolul Petru s-a lepădat de Domnul, iar David a luat nevasta unuia dintre cei mai credincioși ostași ai lui, pe care a trebuit apoi să-l ucidă ca să-și ascundă păcatul. În războiul sfânt avem mulți răniți în tabără. Cineva observa cu tristețe că „Biserica este singura armată care-și omoară răniții“. N-ar trebui să fie așa. Biblia vorbește despre un duh al blândeții care trebuie să se manifeste în toate infirmeriile în care ne îngrijim răniții:

„Fraţilor, chiar dacă un om ar cădea deodată în vreo greşală, voi, cari sunteţi duhovniceşti, să-l ridicaţi cu duhul blândeţei. Şi ia seama la tine însuţi, ca să nu fii ispitit şi tu. Purtaţi-vă sarcinile unii altora, şi veţi împlini astfel Legea lui Christos. Dacă vreunul crede că este ceva, măcar că nu este nimic, se înşală singur“ (Gal. 6:1-3).

  1. O trăire continuă în păcat

Biserica trebuie să-și îngrijească răniții, dar nu trebue să tolereze „trădătorii“. Cine trăiește în păcat, cine persistă în păcătuire, a trecut de partea dușmanului și luptă pentru distrugerea bisericii. Un astfel de om s-a despărțit de Christos; este „mort“ ca relație cu El. Apostolul Pavel a avut un astfel de caz în adunarea din Corint. El se miră că cei de acolo nu au început „bocetul“ și nu simt damful morții:

„Din toate părţile se spune că între voi este curvie; şi încă o curvie de acelea, cari nici chiar la păgâni nu se pomenesc; până acolo că unul din voi trăieşte cu nevasta tatălui său. Şi voi v-aţi fălit! Şi nu v-aţi mâhnit mai degrabă, pentru ca cel ce a săvârşit fapta aceasta, să fi fost dat afară din mijlocul vostru!“ (1 Cor. 5:1-2).

Un cadavru trebuie scos cât mai repede din casă, altfel putrefacția lui răspândește infecții printre cei din jur.

În cazul „puturoșilor duhovnicești“ din Tesalonic, Pavel recomandă aplicarea disciplinei într-un proces progresiv: „îndemnăm pe oamenii aceștia și-i sfătuim“ (2 Tes. 3:12), „Și dacă n-ascultă cineva ce spunem … însemnați-vi-l și să n-aveți nici un fel de legături cu el, ca să-i fie rușine“ (2 Tes. 3:14). Precizarea apostolică „să nu-l socotiți ca pe un vrăjmaș, ci să-l mustrați ca pe un frate“ (2 Tes. 3:15) nu poate fi extrapolată la toate procesele de disciplinare. Ea are valabilitate doar în cazul de acolo și de atunci, când viața dezordonată a unora nu era o abandonare premeditată a neprihănirii, ci doar o proastă înțelegere a așteptării lui Christos, care punea în pericol buna mărturie creștină înaintea celor din jur.

Încheiere: O urare cu tâlc – 2 Tes. 3:16-18

Încrederea creștină nu se sprijină nici pe priceperea lucrătorilor, nici pe destoinicia ucenicilor, ci numai și numai pe Domnul Isus Christos. Am fost uimit deja de viteza cu care a luat ființă adunarea creștină din Tesalonic și am asistat la zbaterile apostolului Pavel care i-a pus bazele. Silit să plece repede din mijlocul lor, marele misionar s-a perpelit de grija lor, a mijlocit în rugăciuni fierbinți și le-a scris două epistole foarte clare și competente. Acum, la finalul celei de a doua epistole, apostolul Pavel îi încredințează în mâna Celui care-i poate duce mai departe. Citite cu atenție, aceste ultime versete ne dau cheia încrederii apostolice, secretul reușitelor fulminante cu care s-a răspândit creștinismul în veacul întâi:

„Însuş Domnul păcii să vă dea totdeauna pacea în orice fel. Domnul să fie cu voi cu toţi! Urarea de sănătate este scrisă cu mâna mea: Pavel. Acesta este semnul în fiecare epistolă; aşa scriu eu. Harul Domnului nostru Isus Christos să fie cu voi cu toţi! Amin“ (2 Tes. 3:16-18).

Răspândirea și supraviețuirea creștinismului de-a lungul secolelor nu pot fi explicate în termeni umani. Dumnezeu a făcut-o, prin Christos! Oamenii au fost doar instrumentele prin care a lucrat Dumnezeu:

„Şi Eu îţi spun: tu eşti Petru (Greceşte: Petros.), şi pe această piatră (Greceşte: petra.) voi zidi Biserica Mea, şi porţile Locuinţei morţilor nu o vor birui“ (Mat. 16:18).

Biserica este a Lui, nu a noastră. Iar Cel care o zidește este El, câteodată prin noi, alteori printre noi și, vai, nu de puține ori „în ciuda noastră“. „Iată ce va face râvna Domnului oștirilor“ este o promisiune a cărei împlinire se poate vedea în mod repetat în toate locurile în care a încolțit Evanghelia. Fie că este vorba de o adunare uriașă dintr-o mare metropolă, fie că este vorba despre o adunare de câțiva bătrâni părăsiți dintr-un sat uitat de lume de pe o coamă de munte, viața și propășirea Bisericii se explică doar prin lucrarea suverană supranaturală a lui Dumnezeu, pentru Christos și prin Duhul Sfânt.

M-am întrebat mereu: În mâna cui l-a încredințat Filip pe famenul etiopian după botez? Cum avea să supraviețuiască noua lui viață spirituală de după botez, fără caticheză, fără suportul părtășiei unui grup local de frați și surori, fără posibilitatea de a asculta predici puternice și fără un proces de discipolizare?

Filip l-a încredințat pe famen Aceluia care l-a adus la Ierusalim. Domnul l-a adus și tot cu Domnul a plecat înapoi spre țara lui. Mirele este în stare să-și poarte de grijă de mireasa Lui. Christos este singurul strict necesar și singurul absolut suficient pentru creștinism. El este sursa, suportul și scopul tuturor lucrurilor.

„Însuş Domnul păcii să vă dea totdeauna pacea în orice fel“. Nădejdea apostolului Pavel este ancorată în acest „însuși Domnul“ care este Emanuel (Dumnezeu este cu noi) pentru toți aceia care-L cheamă dintr-o inimă curată.

„Însuși Domnul“ subliniază contactul personal direct pe care Isus Christos vrea să-l aibă cu fiecare dintre cei care sunt „ai Lui“. Mirele își iubește Mireasa și vrea să stea în părtășie cu ea.

„Domnul păcii să vă dea pacea în orice fel“. El poate da pacea în orice situație; pe timp de liniște, dar și sub persecuție. Apropierea Lui ne este suficientă. Pacea Lui întrece orice pricepere. Toate cărțile lumii n-ar putea explica-o și nici un altul nu ne-o poate da. Când alții caută să ne înșele și să ne tulbure, Domnul păcii poate să intervină de-ndată cu lumina și adevărul Său. Mâna lui Pavel, scrisul lui, alături de mâinile străpunse pentru noi vor reuși întotdeauna să respingă orice atac vrăjmaș și să ne păstreze pe cale.

„Harul Domnului nostru Isus Christos să fie cu voi cu toţi! Amin.“ Pavel știe că nu va putea merge curând în Tesalonic, dar asta nu contează prea mult. Contează că este acolo Acela care are har sufficient pentru fiecare credincios din Biserică. Harul este mult mai mult decât o atitudine binevoitoare. Așa cum spunea Bill Gothard: „Harul este voința și puterea de a face voia lui Dumnezeu cu bucurie!“ Harul este voia lui Dumnezeu turnată în inimile noastre. Harul este energia de sfințenie care biruiește firea pământească și o supune voinței lui Dumnezeu. Harul este viața vieții noastre spirituale. Harul acesta a fost arătat în Christos și de-atunci îi modelează după chipul lui Christos pe toți acei care sunt „ai Lui“:

„Căci harul lui Dumnezeu, care aduce mântuire pentru toţi oamenii, a fost arătat, şi ne învaţă s-o rupem cu păgânătatea şi cu poftele lumeşti, şi să trăim în veacul de acum cu cumpătare, dreptate şi evlavie, aşteptând fericita noastră nădejde şi arătarea slavei marelui nostru Dumnezeu şi Mântuitor Isus Christos. El S-a dat pe Sine însuş pentru noi, ca să ne răscumpere din orice fărădelege, şi să-Şi curăţească un norod care să fie al Lui, plin de râvnă pentru fapte bune“ (Tit 2:11-14).

Pentru pregătire miresei este importantă și preocuparea celor din casa ei, dar cea mai importantă este pregătirea pe care și-o trăiește ea din cauzadragostei pe care i-o poartă viitorului mire. În cazul particular al relației dintre Mirele-Isus Christos și Mireasa-Biserică, iubirea ne determină să ne sfințim pentru El, dar cea mai importantă nu este pasiunea noastră pentru El, ci preocuparea Lui pentru noi. Iar aceasta este și ea, de la un capăt până la celălalt, o lucrare a harului:

,,Bărbaţilor, iubiţi-vă nevestele cum a iubit şi Christos Biserica şi S’a dat pe Sine pentru ea, ca s’o sfinţească, după ce a curăţit -o prin botezul cu apă prin Cuvînt,  ca să înfăţişeze înaintea Lui această Biserică, slăvită, fără pată fără sbîrcitură sau altceva de felul acesta, ci sfîntă şi fără prihană“ – Efeseni 5:25-27

 

Epistolele Noului Testament

Înainte de a trece la un studiu asupra fiecărei epistole în parte, se cade să ne oprim puţin şi să aruncăm o privire de ansamblu asupra locului pe care îl ocupă grupul de epistole în întregul Scripturii.

În Biblie există ordine şi armonie. Cînd vom ajunge în cer, vom continua să ne minunăm de extraordinara complexitate şi frumuseţe a acestei Cărţi scrise de Duhul Sfînt al lui Dumnezeu.

Cei ce au studiat Vechiul Testament ştiu că cele 66 de cărţi ale lui sînt aşezate simetric în grupe distincte. Există un „ritm” al simetriei numerice în care a fost alcătuit Vechiul Testament. Acest ritm este dat de succesiunea de cifre: 17+5+17 sau mai amănunţit: (5+12)+5 + (5+12). În acest ritm, mesajul trece de la cărţile istorice la cele poetico-didactice şi ciclul se încheie cu cele profetice.

Cine studiază Noul Testament căutînd o simetrie numerică va rămîne fără o concluzie mulţumitoare. Cărţile Noului Legămînt nu curg ritmat ca cele ale Vechiului Testament. Ele se întrepătrund într-o construcţie interioară logică alcătuind un monument al biruinţei Evangheliei. Am putea numi această aranjare a celor 27 de cărţi din Noul Testament: „Arcul de triumf al credinţei creştine”.

Iată mai jos reprezentarea grafică a aranjării celor 27 de cărţi:

1 Timotei
      2 Timotei Tit
Filimon
2 Tesaloniceni Apocalipsa
1 Tesaloniceni Iuda
Coloseni 3 Ioan
Filipeni 2 Ioan
Efeseni 1 Ioan
Galateni 2 Petru
2 Corinteni 1 Petru
1 Corinteni Iacov
ROMANI EVREI
MATEI
MARCU LUCA IOAN
FAPTELE A.

Această aranjare ne ajută să exprimăm cu o mai mare uşurinţă mesajul credinţei creştine. Iată numai cîteva din concluziile extrase din această prezentare:

1. Temelia

Credinţa creştină este întemeiată pe fapte concrete, nu pe iluzii sau speculaţii filosofice. Apostolul Pavel le spune credincioşilor din Corint: „Vă fac cunoscut, fraţilor, Evanghelia pe care v-am propovăduit-o, pe care aţi primit-o, în care aţi rămas, şi prin care sînteţi mîntuiţi, dacă o ţineţi aşa după cum v-am. propovăduit-o; altfel, degeaba aţi crezut. V-am învăţat înainte de toate, aşa cum am primit şi eu: că Cristos a murit pentru păcatele noastre, după Scripturi; că a fost îngropat şi a înviat a treia zi, după Scripturi; şi că S-a arătat lui Chifa, apoi celor doisprezece. După aceea S-a arătat la peste cinci sute de fraţi deodată, dintre care cei mai mulţi sînt încă în viaţă, iar unii au adormit. În urmă S-a arătat lui Iacov, apoi tuturor apostolilor. După ei toţi, ca unei stîrpituri, mi S-a arătat şi mie. Căci eu sînt cel mai neînsemnat dintre apostoli; nu sînt vrednic să port numele de apostol, fiindcă am prigonit Biserica lui Dumnezeu” (1 Cor. 15:1-9). Istorisirea acestor evenimente se găseşte în primele 5 cărţi ale Noului Testament.

2. Stîlpul Bisericii dintre neamuri

Învăţătura Bisericii alese dintre neamuri ne este dată nouă prin Pavel, apostolul neamurilor. Despre „isprăvnicia lui Pavel” ca trimis al lui Dumnezeu pentru neamuri puteţi citi în multe locuri ale Noului Testament, dar mai ales în apologia lui din Galateni 1:11 – 2:10. Iată rezumatul apărării sale:

„După 14 ani, m-am suit la Ierusalim… şi le-am arătat Evanghelia, pe care o propovăduiesc eu între neamuri, îndeosebi celor mai cu vază, ca nu cumva să alerg sau să fi alergat în zadar… Cei ce sunt socotiţi ca fiind ceva… Aceştia, zic, ei cei mai cu vază nu mi-au adaus nimic. Ba dimpotrivă, cînd au văzut că mie îmi fusese încredinţată Evanghelia pentru cei netăiaţi împrejur, după cum lui Petru îi fusese încredinţată Evanghelia pentru cei tăiaţi împrejur, căci Cel ce făcuse din Petru apostolul celor tăiaţi împrejur, făcuse şi din mine apostolul neamurilor, mi-au dat miemîna dreaptă de însoţire, ca să mergem să propovăduim; noi, la neamuri, iar ei la cei tăiaţi împrejur.”

Mesajul lui Pavel a fost croit de Dumnezeu după specificul ascultătorilor săi dintre neamuri şi, nu de puţine ori, i-a deranjat pe credincioşii proveniţi dintre evrei. Petru însuşi a avut problemele lui cu Pavel. Totuşi, chiar şi Petru recunoaşte că Pavel şi-a primit mesajul de la Domnul şi că, în esenţă, şi Pavel şi apostolii trimişi de Domnul la evrei propovăduiesc aceiaşi „veste bună”:

„Să credeţi că îndelunga răbdare a Domnului nostru este mîntuire, cum v-a scris şi preiubitul nostru frate Pavel, după înţelepciunea dată lui, ca şi în toate epistolele lui, cînd vorbeşte despre lucrurile acestea. În ele sînt unele lucruri grele de înţeles, pe care cei neştiutori şi nestatornici le răstălmăcesc ca şi pe celelalte Scripturi, spre pierzarea lor” (2 Petru 3:15-16).

Specificul isprăvniciei lui Pavel l-a constituit „taina Bisericii” despre care vorbeşte el în Efeseni 3:1-21. Vă îndemnăm să citiţi întregul pasaj din care noi spicuim doar următoarele:

„Iată de ce eu, Pavel, întemniţatul lui Isus Cristos pentru voi, neamurilor…

(Dacă cel puţin aţi auzit de isprăvnicia harului lui Dumnezeu, care mi-a fost dată faţă de voi. Prin descoperire dumnezeiască am luat cunoştinţă despre taina aceasta… Că adică neamurile sînt împreună moştenitoare cu noi, alcătuiesc un singur trup cu noi şi iau pane cu noi la aceiaşi făgăduinţă în Cristos Isus, prin Evanghelie…”).

Ca un desăvîrşit pedagog, Pavel şi-a aranjat mesajul Evangheliei într-o structură simplă şi clară, uşor de înţeles şi lesne de ţinut minte. Cele trei secţiuni ale mesajului propovăduit de el au fost: Credinţa, Dragostea, şi Nădejdea. Credinţa trata problemele trecutului, Dragostea se ocupa de viaţa de înviere şi de sfinţire, iar Nădejdea grupa învăţăturile despre evenimentele viitoare. Această metodă a lui Pavel se observă din felul în care se adresează bisericilor în epistole, atenţionîndu-le asupra lucrurilor în care erau deficitare:

„Acum dar, rămîn acestea trei: credinţa, nădejdea şi dragostea; dar cea mai mare dintre ele este dragostea” (1 Cor.l3:13).

„De aceea şi eu, de cînd am auzit despre credinţa… şi despre dragostea voastră… mă rog ca să pricepeţi care este nădejdea…”(Efeseni 1:15-18)

„…am auzit despre credinţa voastră… şi despre dragostea voastră… din pricina nădejdii care vă aşteaptă…” (Col. 1:4-5).

„…căci ne aducem aminte… de lucrarea credinţei voastre, de osteneala dragostei voastre şi de tăria nădejdii în Domnul nostru Isus Cristos!” (1 Tesal. 1:3).

„…credinţa voastră merge mereu crescînd, şi dragostea fiecăruia… se măreşte tot mai mult. Aceasta este o dovadă lămurită despre dreapta judecată a lui Dumnezeu, întrucît veţi fi găsiţi vrednici…” (2 Tesal. 1:3-5).

Aceasta „învăţătură a Bisericii creştine” este aşezată în primele 9 Epistole ale Noului Testament, grupate în stîlpul din stînga a schemei prezentate. Structural, primele 4 epistole vorbesc despre Cruce, ca esenţă a doctrinei despre mîntuire. Deasupra lor este clădită apoi grupa următoarelor 3 care se ocupă cu Biserica, ca trup spiritual armonios al celor care au crezut în Cruce. Urmează deasupra grupa ultimelor 2 care prezintă Venirea Domnului ca eveniment sigur şi ca sursă de motivaţie pentru perseverenţa sfinţilor.

3. Stîlpul Bisericii evreieşti

Mesajul adresat creştinilor proveniţi dintre evrei este grupat în cea de a doua parte a Noului Testament. Cei care au fost folosiţi de Domnul pentru această lucrare au fost „stîlpii” bisericii din Ierusalim: Iacov, Petru, Ioan şi Iuda (Galateni 1:18-19; Fapte 15:7, 13).

Epistolele adresate evreilor sînt tot în număr de 9, grupate în stîlpul din partea dreaptă a schemei prezentate. Ele încep cu cea adresată de Duhul Sfînt chiar aşa, „evreilor” şi culminează cu cea adresată de însuşi Domnul Isus, ca o „apocalipsă” („descoperire”) a evenimentelor prin care va trece pămîntul.

Caracterul lor creştin, fac ca aceste epistole să fie abordabile şi folositoare pentru toţi creştinii. Totuşi, la o cercetare mai atentă, fiecare dintre ele îşi va dezvălui aroma ei proprie evreiască. S-a spus, de exemplu, că „Apocalipsa” este o carte neglijată astăzi de Biserică. Conţinutul ei este pentru mulţi obscur şi rupt de lupta noastră de zi cu zi cu păcatul. Sînt predicatori care nu citesc această carte cu anii! Cum se explică aceasta?

Explicaţia este simplă: Biserica trăieşte cu învăţătura dată de la Romani la Tesaloniceni. Apocalipsa este o carte a evreilor. Cînd îi va veni vremea, evreii o vor înţelege şi o vor preţui cum se cuvine. Majoritatea evenimentelor descrise în cartea Apocalipsa se petrec după răpirea Bisericii şi este semnificativ faptul că numele de Biserică nici nu apare dincolo de capitolul 3 al cărţii.

Iacov scrie „către cele doisprezece seminţii care sînt împrăştiate” (Iacov 1:1). Petru trimite scrisori către „aleşii care trăiesc ca străini, împrăştiaţi prin Pont, Galatia, Capadocia, Asia şi Bitinia” (1 Petru 1:1; 2 Petru 3:1). Ioan le scrie unor credincioşi evrei (3 Ioan 7). Iuda şi Apocalipsa sînt evreieşti în aluzii şi conţinut.

4. Frontonul

Cei doi stîlpi ai arcului sînt consolidaţi de epistolele adresate lucrătorilor din Biserică. Ele sînt aşezate semnificativ chiar între cele două grupe de epistole amintite anterior.

În cele 4 epistole pastorale, „Meşterul zidar” Pavel îşi instruieşte colaboratorii, învăţîndu-i cum să „împartă drept Cuvîntul adevărului” (2 Tim. 2:15), şi cum „să se poarte în casa lui Dumnezeu, care este Biserica Dumnezeului celui viu” (1 Tim.3:15) Grija de căpătîi a acestor lucrători din vremea Bisericii trebuia să fie recunoaşterea complexităţii situaţiei, recunoaşterea diferenţelor dintre oamenii cu care aveau de lucrat şi dobîndirea unei strategii de lucru care să-i învrednicească să se poarte în aşa fel încît „să nu fie pricină de păcătuire nici pentru iudei, nici pentru Greci, nici pentru Biserica lui Dumnezeu” (1 Cor. 10:32).

Reprezentarea grafică a cărţilor Noului Testament sub forma unui arc de triumf deschide orizontul unor meditaţii şi comentarii care ar merita scrierea unui volum întreg de studii. Noi ne mărginim aici să sugerăm doar cîteva din ideile generale ale unui astfel de studiu.

a. În întregul scrierilor există un progres continuu dinspre încununarea lui Isus cu spini pe Cruce înspre momentul încununării cu slavă din Noul Ierusalim.

În „Epistolele Bisericii” se desfăşoară o creştere continuă. Primele 4 vorbesc despre Cruce, următoarele 3 despre Biserică, iar ultimele 2 anunţă viitoarea Venire a Domnului.

În „Epistolele creştinilor evrei” creşterea este de la accentul pus pe „credinţă” şi „fapte” din primele 2 epistole (Evrei, Iacov), la accentul pus pe „nădejde” şi „creştere” în următoarele două (1, 2 Petru). Celelalte 4 vorbesc despre „dragoste” şi despre importanţa luptei pentru păstrarea „credinţei” (1, 2, 3 Ioan, Iuda), în timp ce „Apocalipsa” încununează totul, vorbindu-le celor „biruitori” despre „răsplătire”.

b. Între cei doi „stîlpi” ai arcului există corespondenţe fascinante. Ei se contrastă şi se completează reciproc.

Amîndoi „stîlpii” pornesc cu cîte un veritabil tratat de doctrine – pentru Biserica creştină acesta este Romani, iar pentru cei dintre iudei este epistola intitulată chiar aşa: „către evrei”.

Amîndoi „stîlpii” sfîrşesc prin a anunţa revenirea Domnului şi proclamarea „ordinii viitoare” – în primul caz avem Epistolele către Tesaloniceni, iar în al doilea, Apocalipsa.

La începutul primului stîlp, apostolul Pavel prezintă pentru toţi oamenii mîntuirea prin Crucea Domnului Isus drept „singura Cale”, în timp ce stîlpul evreiesc porneşte din contextul legii lui Moise prezentîndu-L pe Isus Cristos drept „calea mai bună” („un eliberator mai bun”, „o preoţie mai bună”, „o jertfă mai bună”, „un legămînt mai bun”, etc.)

La capătul primului stîlp, epistolele scrise către Tesaloniceni prezintă revenirea Domnului Isus în mod special în relaţie cu Biserica (pentru Biserică), în timp ce varianta evreiască a celui de al doilea stîlp ni-L prezintă pe Isus Cristos revenind pentru Israel şi în relaţie directă cu neamurile lumii.

c. Arcul ne arată ordinea în care trebuie să predicăm Adevărul creştin.

Cele trei secţiuni caracteristice din grupul celor 9 epistole ale Bisericii creştine ne arată aceasta, în primele 4, credinţa creştină este îndemnată să privească înapoi la Cruce şi să crească în putere. În grupul celor 3 epistole de la mijloc, dragostea este chemată să-şi îndrepte privirile în sus, înspre Mirele ceresc şi să înveţe să depindă numai de El, iar în ultimele 2, nădejdea este chemată să privească înainte spre aşteptata întîlnire cu Mîntuitorul.

Într-adevăr, cel păcătos nu are nevoie la început nici de doctrina despre Biserică şi nici de cea despre Venirea Domnului. El trebuie să afle despre Cristosul răstignit la Cruce, aşa ca în primele 4 epistole numite şi „Evanghelistice”. După aceea, cel răscumpărat prin sîngele Mielului şi născut din nou prin lucrarea Duhului are nevoie să intre în părtăşia minunată a Bisericii, bucurîndu-se de desăvîrşita unitate a celor mîntuiţi, între pămînt şi cer, credinciosul trebuie să afle acum despre „trupul” mistic al lui Cristos, despre „Mireasa” Mielului, despre „Templul Duhului Sfînt” şi despre viaţa de rodire.

În final, învăţătura creştină trebuie să ne poarte înspre momentul culminant al întîlnirii noastre cu slăvitul nostru Domn, care „va schimba trupul stării noastre smerite şi-l va face asemenea trupului slavei Sale” (Filip. 3:21)

C.J. Ellicott comenta astfel: „În Galateni şi Romani găsim (aşa cum a arătat-o şi Reforma din secolul XVI) un tezaur de adevăr despre creştinismul personal; chiar şi gîndul justificării, dominant în ele, duce orice suflet în situaţia de a sta faţă în faţă cu propriile-i păcate şi cu mîntuirea, în acea criză dintre viaţă şi moarte cînd rămînem conştienţi doar de două existenţe – a lui Dumnezeu şi a noastră înşine. Efeseni, Filipeni şi Coloseni sînt tezaurul de adevăr despre realitatea Bisericii universale a lui Cristos. Ideea centrală este Cristos-Capul trupului mistic alcătuiţi din toţi creştinii veacurilor. Ce mai lipseşte?

1, 2 Tesaloniceni adaugă adevărul despre destinul final al Bisericii, culminînd istoria existenţei ei cu intrarea în odaia de nuntă a Mielului spre săvîrşirea unirii veşnice cu Fiul. În aceste două epistole către Tesaloniceni, doctrina despre Cruce şi aceea despre Biserică nu apar decît foarte vag şi simplist. Accentul se pune pe perspectiva întoarcerii Domnului pentru Biserica Sa.”

 

Textul Noului Testament şi transmiterea lui

Colectarea cărţilor Noului Testament a fost un proces lent din care ne-au rămas puţine urme. Evangheliile şi epistolele au fost scrise în perioade şi locuri diferite şi au fost trimise la destinaţii diferite. Originalele au fost scrise probabil pe papirus, un fel de hîrtie subţire şi fragilă făcută din tulpina plantei de papirus, care creşte în mlaştinile din Egipt şi din Orientul Mijlociu. Ele erau scrise de mînă cu pană şi cu cerneală (3 Ioan 3) şi, de obicei, erau trimise prin mesageri la persoanele sau Bisericile pentru care erau destinate (Rom. 16:1; Efes. 6:21, 22; Col. 4:7-9, 16).

Este imposibil de stabilit cînd au fost create primele colecţii ale cărţilor Noului Testament. Copii ale Evangheliilor şi epistolelor trebuie să fi fost în circulaţie la o dată timpurie, în scrierile lui Pavel există frînturi din cuvintele spuse de Isus, deşi acestea s-ar putea să fi fost luate din tradiţia orală şi nu din relatări scrise. „Toate epistolele [lui Pavel]” sînt menţionate în 2 Petru (3:15, 16) încă înainte de sfîrşitul primului secol, şi ele trebuie să fi fost publicate toate împreună, întrucît nu apar niciodată singure în manuscrise. Pe la mijlocul secolului al doilea, Evanghelia după Luca a fost separată de Faptele şi a fost combinată cu Evangheliile după Matei, Marcu şi Ioan, pentru a prezenta din patru unghiuri viaţa lui Cristos. Iustin Martirul (cca 140) a făcut aluzie la „memoriile apostolilor”, iar Irenaeus (cca 180) a menţionat pe nume cele patru Evanghelii. Tatian (cca 170) le-a combinat în prima armonie a Evangheliilor, numită Diatesaron, care a avut o circulaţie largă în Biserica răsăriteană şi a fost folosită în general pentru citire în public pînă la începutul secolului al cincilea.

Celelalte scrieri ale Noului Testament, cunoscute ca epistolele generale (soborniceşti) şi Apocalipsa, nu au constituit de la început un grup fix, deoarece ele nu au apărut într-o ordine uniformă în lucrările celor mai vechi părinţi ai Bisericii. Treptat, ele au fost incluse în colecţia mai mare alături de celelalte, pînă cînd, la începutul secolului al treilea, a fost conturat Noul Testament aşa cum există astăzi.

Transmiterea textului

Cărţile Noului Testament au fost reproduse la început fie de persoane individuale, pentru a le utiliza ei înşişi, fie de scribi de meserie pentru biserici şi mănăstiri. De obicei, copiile erau făcute cîte una o dată, dar pe măsură ce au crescut cerinţele, probabil că sclavi pregătiţi au transcris mai multe copii simultan, prin dictare, în procesul de transcriere s-au strecurat în manuscrise erori care au fost perpetuate de copişti ulteriori, aşa încît a apărut un număr mare de variante. Pe măsură ce s-au înmulţit copiile, numărul de variante a avut tendinţa să crească, dar însăşi mulţimea documentelor a mărit probabilitatea ca textul original să fie păstrat în cel puţin cîteva dintre ele.

De la începutul secolului al doilea pînă la sfîrşitul celui de-al treilea, Biserica a suferit persecuţii intermitente din partea stăpînirii romane. Creştinii erau arestaţi, judecaţi de judecători locali şi condamnaţi la moarte. Deseori Scripturile lor erau confiscate, şi ca urmare multe manuscrise au fost distruse, iar altele au fost deteriorate, făcînd supravieţuirea lor precară. Pe un manuscris al Evangheliilor, datînd din secolul al cincilea, Codex Washingtoniensis (W), se văd urme care arată că a fost copiat din cîteva surse diferite care s-ar putea să fi fost fragmente mai vechi care au supravieţuit devastării ce a însoţit persecuţia iniţiată de Diocleţian (302-311 d.Cr.), în timpul acestei perioade, producerea de manuscrise trebuie să fi fost sporadică şi probabil că multe copii au fost făcute de persoane care aveau prea puţină educaţie sau deprindere de a scrie. Divergenţele majore în textul Noului Testament datează din perioada dinainte de Constantin şi poate reflecta presiunile şi confuzia care au dominat lumea creştină.

Odată cu încetarea persecuţiei în urma victoriei lui Constantin şi cu adoptarea creştinismului ca religie de stat în anul 313 d.Cr., creştinii au început să pregătească texte scripturale pentru folosinţă publică. Constantin însuşi a comandat cincizeci de exemplare ale Bibliei ca să fie distribuite la bisericile mari din cetăţile imperiului. Aceste „ediţii autorizate” au devenit fără îndoială prototipuri pentru multe manuscrise mai mici, în timp ce alte manuscrise, care s-ar putea să fi fost şi mai vechi, au fost reproduse în mănăstiri şi în comunităţile mai mici. Din secolul al patrulea şi pînă în secolul al doisprezecelea, Noul Testament a fost publicat fie pe porţiuni, cum sînt Evangheliile sau epistolele lui Pavel, fie în volume complete numite pandecte.

În acest proces au fost folosite noi materiale de scris. Papirusul era prea fragil pentru a fi folosit în servicii publice sau în bibliotecile mănăstirilor. Scribii foloseau în general vellum, foi subţiri din piele de viţel, sau pergament, confecţionat din piei de miel. Din vremea lui Constantin şi pînă în epoca tiparului, aceste materiale au dominat; hîrtia a fost necunoscută pînă la o dată relativ tîrzie.

În ciuda capacităţii mediocre şi a cunoştinţelor limitate ale multor scribi, textul pe care l-au reprodus ei a fost surprinzător de corect. Manuscrisele pe care le aveau la dispoziţie pentru copiere conţineau deseori greşeli. Neatenţia şi prejudecăţile au afectat uneori judecata scribului care a modificat sau a „corectat” originalul. Pe de altă parte, unii dintre scribii ale căror nume sînt cunoscute din semnăturile lor erau fenomenal de exacţi şi arată prin exactitatea lor uluitoare că s-au străduit să urmeze cu fidelitate originalul. Deşi nici unul dintre ei nu era infailibil, puţini dintre ei au modificat sau au falsificat textul în mod deliberat.

Sursele textului

În ciuda numeroaselor posibilităţi de eroare, Noul Testament este probabil cea mai demnă de încredere lucrare scrisă care a supravieţuit din antichitate. Pentru reconstituirea textului lui există mai multe resurse decît pentru orice alt document din epoca clasică. Un fragment mic de papirus, Fragmentul Rylands din Evanghelia după Ioan, s-ar putea să fi fost scris la mai puţin de cincizeci de ani de la moartea autorului Evangheliei, în timp ce papirusul Chester Beatty, care a conţinut iniţial o mare parte a Noului Testament, a fost produs în jurul anului 250 d.Cr. Prin contrast, dialogurile lui Platon, lucrările dramaturgilor greci şi poemele lui Virgiliu ne-au parvenit numai prin copii foarte puţine la număr şi care sînt separate de originale prin aproape 1400 de ani. Nu este improbabil ca în viitor să fie descoperit un papirus din primul secol, conţinînd vreo Evanghelie sau vreo epistolă, ducînd astfel textul scris pînă în a doua generaţie a Bisericii creştine.

Pentru reconstituirea textului Noului Testament există în prezent cinci tipuri diferite de surse. Prima şi cea mai importantă dintre acestea o constituie manuscrisele care conţin textul grecesc şi care au fost păstrate din vremuri străvechi. Fragmentul Rylands, care a fost menţionat mai sus, o bucată pătrată de papirus cu latura de 4 cm, papirusul Chester Beatty, care conţine porţiuni din Evanghelii, Faptele, epistolele lui Pavel, Apocalipsa şi Papirusul Bodmer, care conţine scrieri ale lui Ioan, datează din secolul al treilea sau mai de mult. Cele mai vechi manuscrise cuprinzătoare sînt Aleph, sau Codex Sinaiticus, aflat acum în British Museum, şi B, sau Codex Vaticanus, aparţinînd Bibliotecii Vaticanului din Roma. Amîndouă au fost scrise în secolul al patrulea şi s-ar putea să fi fost printre copiile pe care le-a comandat Constantin pentru biserici. Iniţial ele au conţinut întreg Noul Testament, deşi din amîndouă s-au pierdut cîteva pagini.

Manuscrisele amintite mai sus aparţin categoriei cunoscută ca „uncială”, numită astfel pentru că textul era scris cu litere mari de peste doi centimetri. Este evident că ele au fost pregătite pentru citirea în public şi au fost copiate cu multă grijă. Din acest motiv textul uncial este socotit în general cel mai demn de încredere.

Un al doilea text, numit „cursiv”, a folosit scriere cursivă de mînă. Literele, în loc să fie scrise separat, ca în manuscrisele unciale, erau legate prin ligaturi. Multe manuscrise cursive erau pentru folosinţă privată; altele au fost pregătite pentru citire în public, în general, ele aparţin unei perioade mai tîrzii decît uncialele, începînd cu secolul al zecelea şi pînă în secolul al cincisprezecelea, după introducerea tiparului în Europa, în unele cazuri, ele par să fi păstrat un text paralel cu cel al manuscriselor unciale; majoritatea conţin textul larg răspîndit al Bisericii bizantine.

O altă sursă de informaţii o constituie numeroasele „versiuni” sau traduceri care au fost făcute în perioada de expansiune misionară a Bisericii. Pe măsură ce Evanghelia a fost răspîndită în partea de apus a imperiului roman, unde se vorbea limba latină, şi înspre răsărit, în ţinuturile aramaice din Orientul Mijlociu, Scripturile au fost traduse în latină şi în siriană. Aceste două versiuni s-ar putea să fi fost produse deja în a doua jumătate a secolului al doilea şi s-au bazat pe manuscrise greceşti mai vechi decît oricare manuscris care a supravieţuit pînă acum. Deşi nu este posibil întotdeauna să se stabilească prin traducere care a fost cuvîntul exact folosit în scrierea originală, versiunile redau destul de exact ordinea generală şi conţinutul textului original.

Există un mare număr de manuscrise latine care datează din secolul al patrulea pînă în secolul al şaptelea, iar unele sînt chiar mai vechi. Există prea puţină uniformitate Între ele; au existat aproape la fel de multe versiuni cîţi copişti. Explicaţia este că ele au fost produse în mod independent una de alta, sau că prima traducere a fost modificată atît de mult şi copiată atît de neatent încît variantele s-au înmulţit cu repeziciune. Prima alternativă pare mai probabilă, deoarece liderii Bisericii apusene din primele veacuri vorbeau atît greaca cît şi latina şi foloseau într-o mai mare măsură Testamentul grecesc pentru studiu şi pentru învăţătură. Unele dintre manuscrisele vechi, cum este Codex D (Bezae) din secolul al cincilea, erau bilingve, arătînd prin aceasta că persoanele care le-au folosit cunoşteau mai bine latina decît greaca.

Proliferarea traducerilor latine a devenit atît de derutantă încît Papa Damasus, în anul 384 d.Cr., l-a însărcinat pe Ieronim să producă o nouă versiune latină standard. Folosind cele mai vechi manuscrise greceşti pe care le-a putut găsi, el a corectat textul latin şi a produs versiunea Vulgata (obişnuită), care continuă să fie Biblia standard a Bisericii romano-catolice.

Versiunea siriană veche este reprezentată în principal de două manuscrise ale Evangheliilor: Manuscrisul Curetonian siriac, descoperit de Willian Cureton în British Museum printre nişte manuscrise aduse de la o mănăstire din deşertul Nitrian din Egipt, şi Manuscrisul Sinaitic siriac, care a fost găsit în anul 1892 de două surori, Agnes Lewis şi Margaret Gibson, în mănăstirea Sf. Caterina de la Muntele Sinai. Acesta din urmă este un palimpsest, un manuscris care a fost şters parţial şi rescris. Ambele manuscrise datează din secolul al cincilea, şi multe pasaje din ele se aseamănă mult cu vechile manuscrise latine.

Alături de aceste versiuni, ar trebui să notăm şi lucrarea lui Tatian, Diatesaron, prima încercare de a întocmi o armonie a celor patru Evanghelii, datînd din secolul al doilea. Un fragment descoperit recent arată că Diatesaron exista atît în greacă cît şi în siriacă şi că armonia siriacă era o traducere. A fost folosită pe larg mai ales în Biserica răsăriteană, pînă la începutul secolului al cincilea, cînd Rabbula, episcopul de Edesa (411 d.Cr.), a decretat că bisericile trebuie să folosească cele patru Evanghelii independente, cunoscute sub numele de „Cele separate”. El a patronat versiunea Peshitta, un echivalent siriac al traducerii Vulgata, care este în prezent versiunea oficială a Bisericii siriene.

În secolele care au urmat, au fost produse alte versiuni, unele direct din textul grecesc, altele din latină sau siriacă. Versiunea armeniană veche, cunoscută acum numai prin pasaje sporadice care apar într-o versiune armeniană mai nouă, versiunile georgiană, coptică, etiopiana şi gotică au fost produse înainte de începutul secolului al şaptelea. Ele au păstrat asemănări cu textele vechi, dar sînt mai puţin valoroase pentru studiu decît versiunea latină şi cea siriacă. Astăzi există mai mult de o mie de versiuni ale Noului Testament sau ale unor părţi ale lui, dar ele nu afectează caracterul esenţial al textului, care este deja bine conturat.

O a treia sursă importantă de cunoştinţe cu privire la textul primar o constituie scrierile părinţilor Bisericii, conducătorii şi învăţătorii creştinismului din primele şase secole, care au folosit pe larg limbajul Noului Testament în predicile şi în cărţile lor. În multe cazuri, referirile sînt doar aluzii; un mare număr dintre ele par să fie inexacte, dar pot fi identificate; în alte cazuri, sînt citate suficient de multe versete consecutive ca să arate clar care a fost textul original, în ciuda faptului că multe dintre aceste „citate” erau disparate, o parte atît de mare din Noul Testament apare în scrierile patristice încît dacă ar fi pierdute toate copiile Noului Testament, pe baza acestor lucrări textul ar putea fi reconstituit aproape în întregime, cu excepţia cîtorva versete. Armonia dintre aceste aluzii sau citate şi pasajele din diferite manuscrise furnizează indicii valoroase pentru stabilirea datei, locului de origine şi tipului de text pe care îl reproduc.

De exemplu, Ciprian, un predicator creştin care a trăit în Africa de Nord în jurul anului 250 d.Cr., a citat pe larg dintr-o versiune latină. Citatele sale corespund îndeaproape cu pasaje din manuscrisul k, un manuscris latin vechi din secojul al patrulea sau al cincilea. Armonia dintre ele arată că manuscrisul k conţine un text care trebuie să fi fost răspîndit pe larg în Africa de Nord pe la jumătatea secolului al treilea şi, prin urmare, este mai vechi decît Vulgata lui Ieronim.

„Lecţionarele” sau colecţiile de texte folosite în închinarea liturgică a Bisericii, păstrează unele pasaje din Evanghelii şi din epistole. Ele sînt mult mai puţin importante decît sursele menţionate anterior, întrucît este evident că sînt incomplete şi întrucît datează în cea mai mare parte din secolul al nouălea sau mai tîrziu, întrucît ele au fost folosite pentru citirea în public a

Scripturilor, uniformitatea lor a fost păstrată cu grijă şi ele sînt folositoare pentru identificarea tipului de text pe care Biserica medievală l-a decretat oficial.

Cîteva texte disparate au fost găsite scrise pe ostraca, cioburi de lut care au fost folosite de oamenii foarte săraci pentru însemnări. Datorită naturii lor, nu se putea scrie pe ele un text mai mare; este cert că nimeni nu a putut păstra o Evanghelie întreagă sau o epistolă pe ostraca, şi cu atît mai puţin întreg Noul Testament. Ele ne permit să cunoaştem modul în care erau perpetuate citatele populare şi, deşi acestea au fost expuse greşelilor în mai mare măsură decît manuscrisele pregătite cu grijă, uneori ele redau corect pasaje din texte contemporane.

În timpul primelor patrusprezece secole ale erei noastre, Noul Testament a fost transmis prin manuscrise. Majoritatea acestor documente erau în posesia bisericilor centrale mari şi ale mănăstirilor sau în bibliotecile oamenilor bogaţi, deşi nu este imposibil ca oameni de rînd să fi avut copii ale Evangheliilor sau epistolelor, în secolul al cincisprezecelea au avut loc două evenimente care au afectat puternic răspîndirea Noului Testament: inventarea tiparului de către Johann Gutenberg, în anul 1437, şi cucerirea Constantinopolului de către turci, în 1453.

Căderea Constantinopolului a dus la dezmembrarea Imperiului Bizantin, care a fost ultimul moştenitor direct al culturii greco-romane. Curtea imperială a fost un centru de cultură greacă, iar biblioteca ei a conţinut cea mai bună colecţie de manuscrise clasice şi biblice din lumea civilizată. Multe dintre acestea s-au pierdut, dar un mare număr au fost transferate la mănăstiri răspîndite în toată Asia Mică; altele au fost luate de învăţaţi care au fugit spre apus, în Europa, unde au reintrodus educaţia greacă în şcolile Bisericii apusene. Renaşterea interesului faţă de greaca clasică a dus la o nouă familiarizare cu Testamentul grecesc, care fusese înlocuit aproape complet de versiunea latină în Apus. Învăţaţii au început să colecteze şi să studieze aceste manuscrise care fuseseră neglijate timp de secole şi au început să discute valoarea lor.

Prima carte scoasă de Johann Gutenberg din tiparniţa sa din Mainz, în Germania, a fost faimoasa Biblie latină Gutenberg sau Mazarin, care a apărut în anul 1456. Reproducerea mecanică a textului tipărit a garantat uniformitate, a eliminat posibilitatea erorilor pe scară largă şi a redus costul de producţie, aşa încît oamenii de rînd puteau să aibă copii ale Scripturilor, în timp ce copiile în manuscris ale textului grecesc sau ale traducerilor anterioare au circulat cu zecile, copiile tipărite puteau fi distribuite cu sutele. Interesul nou pentru studiul biblic, care a urmat după răspîndirea pe scară largă a Bibliei, a promovat în secolul al şaisprezecelea reforma protestantă sub conducerea lui Luther, Calvin şi a colaboratorilor lor. Biblia germană a lui Luther a fost un agent plin de putere pentru trezirea şi luminarea compatrioţilor săi.

 

Faptele Apostolilor – plan de studiu

Vă propun redescoperirea adevărurilor care au marcat debutul Bisericii creștine pe scena lumii. Schițele acestui studiu vor apare pe măsura în care le voi ține în biserica Bethel din Anaheim, California. Voi aduna informații din surse multiple, dar voi încerca să mă țin de planul de studiu al lui Waren W. Wiersbe. Sper să fiu de folos celor ce nu îl pot citi în limba engleză.

Introducere

Una din spaimele cele mari ale oricărui păstor este să ajungă să păstorească un faliment, o organizație care nu mai este un organism viu, o scoică goală în care se mai aude doar ecoul valurilor și care au legănat-o altădată. Aceasta a fost dintotdeauna și temerea mea.

,,Să ştii că în zilele din urmă vor fi vremuri grele. Căci oamenii vor fi iubitori de sine, iubitori de bani, lăudăroşi, trufaşi, hulitori, neascultători de părinţi, nemulţămitori, fără evlavie,  fără dragoste firească, neînduplecaţi, clevetitori, neînfrânaţi, neîmblânziţi, neiubitori de bine, vânzători, obraznici, îngâmfaţi; iubitori mai mult de plăceri decât iubitori de Dumnezeu; având doar o formă de evlavie dar tăgăduindu-i puterea“ (2 Tim. 3:1-5).

În anul 2014, luna octombrie, am început un studiu la Bethel prin care ne-am propus să ne confruntăm cu biserica primară, așa cum este ea descr isă în cartea Faptele Apostolilor. Știu, prin cartea aceasta se poate trece în multe feluri și se pot ține o sumedenie de studii. Eu mi-am propus doar un scop modest: să studiem cum s-a manifestat ,,puterea“ făgăduită înainte de înălțarea Domnului Isus la cer asupra ucenicilor din primul veac.

Un comentator simpatic și-a intitulat studiul în Faptele Apostolilor ,,Focul de miriște care a cuprins lumea“. Imaginea este potrivită și sugestivă. Creștinismul n-a fost o mișcare ,,de sus în jos“ inițiată de câțiva oameni din elita socială sau filosofico-religioasă a timpului și coborâtă apoi în rândul maselor. Creștinismul a fost o mișcare ,,de jos în sus“, începută în masele de oameni simpli și ajunsă cu vremea până în casele împăraților.

A fost natural (sau ,,supranatural“?) să fie așa pentru că Biserica n-a depins niciodată de oameni, de resurse sau de împrejurări, ci doar de această extraordinară și nepământească ,,putere“ care a dus Evanghelia până la marginile pământului. Mă torturează gândul că am putea ajunge mulțumiți doar cu succesul formelor exterioare, cu lungimea decentă a fustelor la femei și cu eleganța solemnă a costumele de gală la bărbați, obsedați mereu că am fi în pururi ,,în audiență la Stăpânul universului“, nu trăgând murdari și transpirați la brazdă împreună cu El pe câmpul înțelenit al inimilor de piatră.

Iată de ce m-am aruncat asupra acestui studiu cu înfrigurarea celui care se duce la doctor să afle dacă are cancer sau nu. Vă invit să faceți același lucru și voi. Să nu cumva să ajungem să credem că trăim, dar în realitate să fim deja morți de mult (Apoc. 3:1). Să nu cumva să zicem: ,,Sunt bogat, m-am îmbogățit și nu duc lipsă de nimic“ și să nu știm că suntem ,,ticăloși, nenorociți, săraci, orbi și goi“ (Apoc. 3:17).

Prezența la aceste seri de studiu a fost la început obișnuită, devenind apoi din ce în ce mai numeroasă, semn că intenția mea pastorală și-a atins ținta. Vom vorbi așadar despre ,,puterea divină“, așa cum ne-a fost ea promisă, cum a venit și cum s-a manifestat ea în frații noștri de atunci. Știu, condițiile sunt diferite și prospețimea prunciei nu se poate compara cu ridurile de la bătrânețe. Nici greșelile începutului nu pot scuza alunecările de la maturitate. Acesta este și motivul pentru care nu vom zăbovi prea mult asupra circumstanțelor și a frământărilor de atunci. Vom urmări însă înfrigurați și încrezători explozia ,,puterii învierii“ care a lucrat în Christos, cum ne spune Pavel, la lucru în transformarea și transfiguraea oamenilor obișnuiți în creștini neobișnuiți, a sfărâmaților în sfinți și a martorilor slăbicuinilor umane în martori ai lui Christos.

,,Şi mă rog ca Dumnezeul Domnului nostru Isus Hristos, Tatăl slavei, să vă dea un duh de înţelepciune şi de descoperire, în cunoaşterea Lui,  și să vă lumineze ochii inimii, ca să pricepeţi care este nădejdea chemării Lui, care este bogăţia slavei moştenirii Lui în sfinţi,  şi care este faţă de noi, credincioşii, nemărginita mărime a puterii Sale, după lucrarea puterii tăriei Lui, pe care a desfăşurat -o în Hristos, prin faptul că L -a înviat din morţi, şi L -a pus să şadă la dreapta Sa, în locurile cereşti, mai pe sus de orice domnie, de orice stăpînire, de orice putere, de orice dregătorie şi de orice nume, care se poate numi, nu numai în veacul acesta, ci şi în cel viitor. El I -a pus totul supt picioare, şi L -a dat căpetenie peste toate lucrurile, Bisericii, care este trupul Lui, plinătatea Celui ce plineşte totul în toţi“ (Efes. 1:17-23).

Structură și intenție

™Cronica lui Luca acopere o perioadă de aproximativ 30 de ani din viaţa Bisericii primare. Ea consemnează trecerea de la Iudaism la credinţa personală în Isus Cristos ca Mîntuitor. Considerat la început doar ca o „sectă” iudaică”, creştinismul se desprinde încet – încet de graniţele Israelului ducînd vestea despre Domnul Isus Cristos înspre marginile pămîntului.

™Evenimentele petrecute în primii 30 de ani din viaţa Bisericii sînt foarte importante. Doctrinele şi practica Bisericii primare s-au cristalizat în anii aceştia de înaintare a Evangheliei. Astăzi, pentru ca o învăţătură sau practică să poată fi considerată validă în Biserică, ea trebuie să fi fost subiectul unei învăţături a Domnului Isus şi o practică a Bisericii primare. Iată de ce cronica lui Luca a devenit filtrul care reglementează învăţătura şi practica bisericii creştine din toate timpurile.

™Adresată lui Teofil, cartea Faptele Apostolilor este o completarea Evangheliei lui Luca. Departe de a fi o cronică exaustivă a evenimentelor petrecute cu toți apostolii, cartea este mai de grabă o prezentare a ,,unor evenimente“ petrecute cu ,,anumiți apostoli“. Oare de ce?

De departe, atenția cea mai mare este acordată unor evenimente din viața lui Petru și Pavel. Există chiar un paralelism pe care-l respectă cartea între activitatea celor doi, destinat să sublinieze ,,apostolia“ fiecăruia dintre ei.

Am mai putea spune și că această cronică prezintă prioritar lucrarea celei de a treia persoane a Triunități divine: Duhul Sfânt. Faptele apostolilor sunt astfel mai curând ,,faptele Duhului Sfânt“ sau ,,Faptele Lui Christos de după înviere“, iar cel mai complet titlu al cărții ar putea fi ,,O continuare a faptelor lui Isus Christos săvârșite prin Duhului Sfânt și prin viețile apostolilor“. Numirea actuală, ,,Faptele apostlilor“ a fost preluatădin documente scrise cam prin secolul patru al erei creștine.

+++

Faptele Apostolilor – cronica unor tranziții

Este vorba despre câteva forme de tranziție.

Fără cartea Faptele Apostolilor ne-ar fi foarte greu să facem legătura între evangheliile și epistolele Noului Testament. Închipuiți-vă cu ar arăta Noul Testament fără Faptele Apostolilor. Multe din lucrurile, locurile și persoanele pomenite în epistole n-ar putea fi înțelese fără Faptele Apostolilor.

Fără această carte n-am fi putut înțelege cum s-a făcut tranziția de la Iudaism la Creștinism, de la Lege la har, de la exclusivitatea evreiască la universalitatea ,,oricărei făpturi“, de la Împărăția lui Dumnezeu la Biserica lui Christos.

Este apoi tranziția de la grupul celor doisprezece apostoli la Pavel, apstolul nameurilor. Multe din epistolele Noului testament au fost scrise de Pavel, dar cine a fost acest Pavel? El n-a fost unul din cei doisprezece ucenici și nu găsim scris nimic despre el în evanghelii. Fără aptele Apostolilor am fi știut foarte puține despre el și despre lucrarea lui și n-am fi înțeles cum de a ajuns el să scrie atâtea epistole la biserici și persoane, iar asta ne-ar fi împiedicat să cedem importanța lor fundamentală pentru viața creștină.

O altă tranziție clarificată în Faptele Apostolilor a fost de la botezul pocăințe vestit de Ioan Botezătorul a botezul credinței în moartea și învierea lui Domnului Isus Christos. Botezul acesta ,,în apă“ este amintit și practicat DOAR în cartea Faptele Apostolilor. În epistole, apostolul Pavel vorbește mult despre botez. De exemplu, el scrie ,,Nu ştiţi că toţi câţi am fost botezaţi în Isus Hristos, am fost botezaţi în moartea Lui?“ (Romani 6:3 ). Pavel nu scrie în epistole că ar fi vorba de un botez prin coborârea și cufundarea în apă. Asta i-a făcut pe unii să spună că apostolul n-a vorbit despre botez în apă, ci doar de un ,,botez în Christos“ care ar fi ceva pur spiritual. Cartea Faptele Apostolilor ne arată însă foarte clar că Pavel însuși a fost botezat în apă și că el și tovarășii lui de lucru i-au botezat în apă pe alții:

,,Chiar în clipa aceea, au căzut de pe ochii lui un fel de solzi; și el și-a căpătat iarăș vederea. Apoi s-a sculat șia  fost botezat“ (Fapte 9:18).

,,După ce a fost botezată, ea şi casa ei, ne-a rugat şi ne-a zis: „Dacă mă socotiţi credincioasă Domnului, intraţi şi rămâneţi în casa mea.” Şi ne-a silit să intrăm“ (Fapte 16:15 vezi și Fapte 16:33, 18:8, 19:3-5).

Nici expresia ,,botezat cu Duhul Sfânt“, amintită în evanghelii și în epistole nu ne-ar fi clară dacă n-am fi familiari cu evenimentul de la Rusalii, așa cum este el descris în faptele Apostolilor.

Tranziția de la poruncile Legii la trăirea sub legea lui Christos, legea slobozeniei, nu ne-ar fi clară, dacă n-am citi despre lupta apostolului Pavel cu ,,iudaizatorii“ porniți d ela Ierusalim să-i tulbure lucrarea în bisericile dintre Neamuri. Legea lui Moise cuprinde 613 porunci și rânduieli. De unde știm că nu ne mai aflăm sub obligația de a ține seama de ele? Răspunsul se află în Faptele Apostolilor unde ni se spune despre conflictul dintre Pavel și ,,legaliștii iudei“ și de felul în care a fost el rezolvat odată pentru totdeauna la Consiliul care a avut loc la Ierusalim (Fapte 15). Ccartea Faptele Apostolilor ne asigură ci nu mai suntem obligați să respectăm Legea dată de Dumnezeu prin Moise poporului evreu. Bineînțeles că asta nu ne îndreptățește să trăim oricum, ci să respectăm legea lui Christos.

S-ar putea să vă par surprinzător că nici termenul ,,biserică“ sau ,,adunare“ (ekklesia) nu ne-ar fi clar dacă n-am avea la dispoziție cartea Faptele Apostolilor. El apare doar de două ori, într-o singură evanghelie din cele patru, cea  a lui Matei, dar nici acolo nu ni se spune foarte clar despre ce este vorba:

,,Şi Eu îţi spun: tu eşti Petru, şi pe această piatră voi zidi Biserica Mea, şi porţile Locuinţei morţilor nu o vor birui“ (Mat. 16:8)

,,Dacă nu vrea să asculte de ei, spune-l Bisericii şi, dacă nu vrea să asculte nici de Biserică, să fie pentru tine ca un păgân şi ca un vameş“ (Mat. 18:17).

Pe de altă parte, majoritatea epistolelor sunt adresate bisericilor locale și lucrătorilor din ele, dar numai în Faptele Apostolilor ni se istorisește cum au apărut ele, cum s-au născut diferitele tipuri de slujitori din ele, cum au fost plantate, cum au fost promovați presbiterii și care a fost legătura dintre apostoli și bisericile locale înfințate de ei.™

Fără Faptele Apostolilor n-am fi înțeles deplin ce înseamnă ,,convertirea“ și ce se înțelege prin procesul ,,nașterii din nou“. Evangheliile istorisesc evenimente de dinainte de pogorârea Duhului Sfânt, iar epistolele sunt adresate credincioșilor care sunt deja transformați prin credința lor. Nici unele, nici celelalte nu ne lămuresc care este modelul după care vin oamenii la Dumnezeu prin Christos în vremea Bisericii creștine. Trebuie să mergem la Faptele Apostolilor ca să aflăm acest lucru, când citim despre felul în care apostolii i-au condus pe oameni la credința mântuitoare prin etapele atât de cunoscute astăzi: credința în lucrarea lui Christos, pocăința de păcatele trecutului, nașterea din nou prin Duhul Sfânt și botezarea simbolică în apă.

Cartea Faptele Apostolilor i-a ajutat pe creștini de-a lungul veacurilor să stabilească ce este ,,normal“ și ce a fost doar ,,ocazional“ în experiența creștinilor. Există o mare varietate între unele evenimente și învățături din evanghelii și altele pomenite în epistole. Cartea Fatele Apostolilor a fost ghidul practic după care s-au stabilit ,,doctrinele“ Bisericii creștine. Pentru ca să fie doctrină, o învățătură sau o practică trebuie să apară și în învățătura Domnului Isus Christos și în practica primilor creștini din Faptele Apostolilor.

Punând la un loc toate afirmațiile de mai sus, putem trage concluzia că Faptele Apostolilor poate și trebuie să fie pentru noi un veritabil ,,Manual de Misiune“. În ce măsură sunt practicile întâlnite în Faptele Apostolilor normative pentru viața bisericilor creștine de astăzi? Una din cele mai bune lucrări pe această temă a fost scrisă de  Roland Allen, un teolog care a trăit în prima parte a secolului douăzeci și care a modelat gândirea celor care caută să aplice în practică ceea ce scrie în cartea Faptele Apostolilor. Cele trei cărți scrise de el sunt ,,Metodele misionare – ale noasre sau ale lui Pavel?“ (Missionary Methods – St. Paul or Ours?), ,,Expansiunea spontană a Bisericii“ (The Spontaneous Expansion of The Church) și ,,Lucrarea Duhului“ (Mission of the Spirit).

Allen este de părere că Faptele Apostolilor nu sunt doar cronica unor vremuri apuse demult sau doar un model de comportament creștin normal. Cartea trebuie citită și aplicată și ca un adevărat ,,Manual de misiune pentru dezvoltarea Bisericii“. Cartea ne artă cum putem îndeplini ,,Marea Trimitere“ prin predicarea Evangheliei la orice făptură. Din conținutul cărților lui Roland Allen putem identifica șapte componente biblice al strategiei pe care trebuie să o urmăm și astăzi.

1. Să clădim pe temelia apostolilor. Biserica trebuie să se așeze pe autoritatea celor aleși de Dumnezeu să scrie cărțile Noului Testament. În afară de cei doisprezece apostoli ai Domnului și de apostolul Neamurilor, Pavel, nu există nmeni care să poată fi considerat ,,inspirat“ să ne transmită revelație dumnezeiască“ astăzi. Datoria noatră este să nu ascultăm pe nimeni care ar adăuga la cărțile scrise de apostolii primei generații creștine.

Apostolul Ioan scrie că nu trebuie nici să-i primim în casă:

,,Păziţi-vă bine să nu pierdeţi rodul muncii voastre, ci să primiţi o răsplată deplină.Păziţi-vă bine să nu pierdeţi rodul muncii voastre, ci să primiţi o răsplată deplină. Oricine o ia înainte şi nu rămâne în învăţătura lui Hristos n-are pe Dumnezeu. Cine rămâne în învăţătura aceasta are pe Tatăl şi pe Fiul. Dacă vine cineva la voi şi nu vă aduce învăţătura aceasta, să nu-l primiţi în casă şi să nu-i* ziceţi: „Bun venit!” Căci cine-i zice: „Bun venit!” se face părtaş faptelor lui rele“ (2 Ioan 8-11).

Apostolul Pavel scrie să nu ne lăsăm amăgiți de vestitorii unei Evanghelii mai noi decât aceea vestită de apostoli: ,,Mă mir că treceţi aşa de repede de la Cel ce v-a chemat prin harul lui Hristos la o altă evanghelie*Nu doar că este o altă evanghelie, dar sunt unii oameni care vă tulbură şi voiesc să răstoarne Evanghelia lui Hristos. Dar chiar dacă noi înşine sau un înger din cer ar veni să vă propovăduiască o evanghelie deosebită de aceea pe care v-am propovăduit-o noi, să fie anatema! Cum am mai spus, o spun şi acum: Dacă vă propovăduieşte cineva o evanghelie deosebită de aceea pe care aţi primit-o, să fie anatema!“ (Gal. 1:6-9).

2. Să trimitem oameni pregătiți și aprobați de Duhul Sfânt pentru plantarea de noi biserici locale. Dumnezeu nu are nevoie de ,,voluntari“ în lucrarea Lui, ci de oameni ,,chemați special“ să facă lucrarea. Inițiativa alegerii și trimiterii de lucrători trebuie lăsată întotdeauna pe eama Duhului Sfânt. Biserica trebuie, prin post și rugăciune, să identifice astfel de oameni printr-o călăuzire specială (Fapte 13:1-4). Astfel de oameni trebuie trimiși în echipe de cel puțin doi lucrători, așa cum și-a trimis și Domnul isus apostolii. În lucrarea lui Christos nu exostă loc pentru ,,lupi singurateci“ care să meargă singuri, fără suportul și autoritatea unei Biserici și a unui coleg care să-l ajute și să-l echilibreze în lucrare.

3. Să atingem mai întâi orașele mari. Aceasta a fost strategia apostolului Pavel. El s-a concentrat asupra orașelor, știind că mai târziu, cei din orașe vor răspîndi Evanghelia și celor din zonele învecinate. În Efes, apostolul a închiriat ,,școala unuia numit Tiran. Lucrul acesta a ţinut doi ani, aşa că toţi cei ce locuiau în Asia, iudei şi greci, au auzit Cuvântul Domnului“ (Fapte 19:9-10).

4. Să urmărim cu prioritate formarea de noi lucrători. În exemplul cu strategia lui Paevl în Efes, Luca nu ne spune că toți oamenii care locuiau în Asia au auzit Cuvântul Domnului d ela Pavel. Probabil că cei mai mulți l-au auzit de la cei pe care i-a format Pavel ca să ducă mai departe lucrarea Evangheliei.  Nu există succes fără succesori! Iată chiar din cuvintele apostolului Pavel care a fost strategia lui de lucru:

,,Tu dar, copilul meu, întăreşte-te în harul care este în Hristos Isus. Şi ce-ai auzit de la mine în faţa multor martori încredinţează la oameni de încredere, care să fie în stare să înveţe şi pe alţii“ (2 Tim. 2:1-2).

În aceste versete întâlnim patru generații de lucrători, Pavel, Timotei, oameni de încredre care să fie în stare să învețe și pe alții.

5. Să înfințăm grupuri locale de părtășie a celor crdincioși. Faptele Apostolilor ne arată cum a înfințat astfel de grupuri locale apostolul Pavel în călătoriile lui și cum le-a revizitat ca să le întărească în credință, nădejde și dragoste. Credincioșii de atunci s-ai numit ,,ucenici“ sau adepții unui stil de viață nouă numită ,,Cale“:

,,Îţi mărturisesc că slujesc Dumnezeului părinţilor mei după Calea pe care ei o numesc partidă“ (Fapte 24:14),

,,Felix, care ştia destul de bine despre „Calea” aceasta, i-a amânat zicând: „Am să cercetez pricina voastră când va veni căpitanul Lisias” (Faptele Apostolilor 24:22  vezi și Faptele 16:17;18:25-26;19:9; 19:23; 22:4).

Numirea aceasta sublinia că ceea ce trăiau cei d eatunci era o perseverare în umblarea cu Christos, nu doar o hotărâre de moment luată sub influența unei stări emoționale de moment.

6. Să așezăm grupurile locale sub suprvegherea și păstorirea unor conducători cu maturitate duhovnicească numiți bătrâni (presbiteri), supraveghetori (episcopi) sau păstori (Fapte 20:Fapte 20:17, 28).  De regulă, această lucrare cerea un timp mai îndelungat. Era necesar ca oameni să aștepte să identifice felul în care Duhul Sfânt se mișca în fiecare adunare locală și dădea fiecărui credincios anumite daruri pentru anumite slujbe în lucrare:

,,Sunt felurite daruri, dar este acelaşi Duh; sunt felurite slujbe, dar este acelaşi Domn; sunt felurite lucrări, dar este acelaşi Dumnezeu, care lucrează totul în toţi. Şi fiecăruia i se dă arătarea Duhului spre folosul altora.De pildă, unuia îi este dat, prin Duhul, să vorbească despre înţelepciune; altuia, să vorbească despre cunoştinţă datorită aceluiaşi Duh; altuia, credinţa prin acelaşi Duh; altuia, darul tămăduirilor prin acelaşi Duh; altuia, puterea să facă minuni; altuia, prorocia; altuia, deosebirea duhurilor; altuia, felurite limbi; şi altuia, tălmăcirea limbilor. Dar toate aceste lucruri le face unul şi acelaşi Duh, care dă fiecăruia în parte cum voieşte.“ (1 Cor. 12:4-11, vezi și 12:28-30).

Nu era și nu este recomandabil să așezăm în asemenea poziții de autoritate pe unii ,,întorși la Domnul de curând“ (1 Tim. 3:6). Așezarea de presbiteri nu a fost posibilă la bisericile de curând formate, de aceea, uneori, apostolul Pavel a făcut-o doar în vizitele ulterioare:

,,După ce au propovăduit Evanghelia în cetatea aceasta şi* au făcut mulţi ucenici, s-au întors la Listra, la Iconia şi la Antiohia, întărind sufletele ucenicilor. El îi îndemna să stăruie în credinţă şi spunea că în Împărăţia lui Dumnezeu trebuie să intrăm prin multe necazuri. Au rânduit prezbiteri în fiecare biserică şi, după ce s-au rugat şi au postit, i-au încredinţat în mâna Domnului, în care crezuseră“ (Fapte 14:21-23).

Alteori, apostolul și-a lăsat în urmă unul dintre colaboratori ca să facă mai târziu lucrarea aceasta:

,,Te-am lăsat (pe Tit) în Creta ca să pui în rânduială ce mai rămâne de rânduit şi să aşezi** prezbiteri1 în fiecare cetate, după cum ţi-am poruncit“ (Tit 1:5). Acest ,,cum ți-am poruncit“ este detaliat apoi în enumerarea condițiilor pe care trebuie să le împlinească un astfel de lucrător creștin (Tit 1:6-9; 1 Tim. 3:1-13).

7. Să insistăm ca toate grupurile locale de adunări ale sfinților să colaboreze și să-și coordoneze lucrarea de extindere a împărăției lui Dumnezeu în inimile oamenilor prin unitatea de doctrină și practică:

,,După ce va fi citită această epistolă la voi, faceţi aşa ca să fie citită şi în Biserica laodiceenilor; şi voi, la rândul vostru, să citiţi epistola care vă va veni din Laodiceea“ (Colos. 4:16)

,,În Domnul vă rog fierbinte ca epistola aceasta să fie citită tuturor fraţilor“ (1 Tesal. 5:27).

,,Aceasta este rânduiala pe care am așzat-o în toate Bisericile“ (1 Cor. 7:17).

,,Pentru aceasta v-am trimis pe Timotei, care este copilul meu preaiubit şi credincios în Domnul. El vă va aduce aminte de felul meu de purtare în Hristos şi de felul cum învăţ eu pe oameni pretutindeni în toate bisericile“ (1 Cor. 4:17)

,,Şi dacă n-ascultă cineva ce spunem noi în această epistolă, însemnaţi-vi-l şi să n-aveţi niciun fel de legături cu el, ca să-i fie ruşine“ (2 Tesal. 3:14).

Această unitate nu a însemnat și nu înseamnă nici astăzi uniformitate. Citind ce ne spun epistolele despre bisericile cărora le-a scris apostolul Pavel ajungem foarte repede la concluzia că n-au existat nici măcar două la fel. Fiecare a trăit în contextul ei specific, fiecare și-a avut problemele ei specifice și feicăreia i s-au făcut recomandări specifice.  Fiecara  fost călăuzită de Duhul Sfânt să fie o soluție specificaă în circumstanțele speciale în care a existat. Așa cum a remarcat cineva, în unitatea creștină trebuie ,,să avem în probleme fundamentale unitate, în celelalte probleme diversitate, dar toate să fie făcute în toate dragoste“.

Schița cărții

™Luca ne oferă el însuși o structură după care putem împărți conținutul cărții. Cititorul atent va remarca foarte repede cum fiecare secțiune a cărții se încheie cu un sumar/concluzie. Iată-le:

1:1 – 6:7 – secțiune dedicată iudeilor din Ierusalim.

,,Cuvîntul lui Dumnezeu se răspîndea tot mai mult, numărul ucenicilor se înmulţea mult în Ierusalim, şi o mare mulţime de preoţi veneau la credinţă“ (6:7)

6:8 – 9:31 – secțiune dedicată evreilor eleniști și samaritenilor

,,Biserica se bucura de pace în toată Iudea, Galilea şi Samaria, se întărea sufleteşte, şi umbla în frica Domnului; şi, cu ajutorul Duhului Sfînt, se înmulţea“ (9:31)

9:32 – 12:24 – secțiune dedicată Neamurilor și celor din Antiohia

,,Însă Cuvîntul lui Dumnezeu se răspîndea tot mai mult, şi numărul ucenicilor se mărea“ (12:24)

12:25 – 16:5 – secțiune dedicată celor din Asia Mică

,,Bisericile se întăreau în credinţă, şi sporeau la număr din zi în zi“ (16:5)

16:6 – 19:20 – secțiune dedicată pătruderii în Europa

,,Cu atîta putere se răspîndea şi se întărea Cuvîntul Domnului“ (19:20)

19:21 – 28:31 – secțiune dedicată Romei

,,Pavel a rămas doi ani întregi într’o casă, pe care o luase cu chirie. Primea pe toţi cari veneau să -l vadă,  propovăduia Împărăţia lui Dumnezeu, şi învăţa pe oameni, cu toată îndrăzneala şi fără nicio pedică, cele privitoare la Domnul Isus Hristos“ (28:30-31)

++++

™Scopul cărții

Dumnezeu face foarte rar ceva fără scopuri multiple. Cartea Faptele Apostolilor are, pe lângă cele enumerate mai sus, câteva destinații precise:

1.  ilustreze programul de răspîndire a Evangheliei. – Fapte 1:8

™ Faptele Apostolilor debutează cu naşterea Bisericii în ziua de Rusalii şi se încheie odată cu ajungerea lui Pavel la Roma.

™2.  adeverească autoritatea apostolică a lui Pavel

™Această autoritate a fost mult comentată şi contestată în rîndul iudeilor. Luca scrie cronica cu gîndul de a arăta tuturor că Domnul Isus este Acela care l-a chemat pe Pavel, Acela care l-a învăţat şi Acela care l-a folosit pentru trimiterea Evangheliei la neamuri. Mai mult, Luca vrea să spună tuturor că Pavel este egalul lui Petru în lucrarea Evangheliei.Această adeverire a autorității egale dintre Petru și Pavel a fost foarte importantă în biserica primului secol, care s-ar fi putut foarte repede și foarte ușor diviza în două mișcări deosebite, chiar dacă paralele: biserica evreilor creștini și biserica creștinilor dintre Neamuri. Luca ilustrează preocuparea lui Pavel pentru unitatea celor două ramuri ale bisericii, așa cum o va face și Pavel personal în primule două capitole din epistola lui către creștinii din Galatia.

Luca construiește un paralelism între lucrarea lui Petru și a lui Pavel.

PETRU PAVEL
Prima predica (cap.2) Prima predică (13)
Vindecarea slăbănogului (3) Vindecarea slăbănogului (14)
Simon Magul (8) Elima vrăjitorul (13)
Puterea umbrei lui (5) Basmale cu puteri vindecătoare (19)
Punerea mîinilor lui (8) Punerea mîinilor lui (19)
Închinarea către Petru (10) Închinarea către Pavel (14)
Învierea Tabitei (9) Învierea lui Eutih (2)
Întemniţarea lui Petru (12) Întemniţarea lui Pavel (28)

™3. Pentru a arăta cea de a doua refuzare a împărăţiei de către evrei.

™Rusaliile au fost începutul semnelor prevestitoare instaurării acestei împărăţii.

™Semnele, vindecările şi minunile au făcut parte şi ele din acest debut timpuriu al împărăţiei.

™Autorul Faptelor Apostolilor ne arătă însă că evreii nu au primit mesajul apostolilor şi cum, încet – încet, Dumnezeu s-a îndepărtat de la Israel, a făcut să înceteze iarăşi semnele împărăţiei şi l-a trimis pe Pavel „la neamuri” (Fapte 22:21).

+++

Faptele Apostolilor ne pun la dispoziție infirmații despre creștinism direct ,,din gura apostolilor“

PETRU PAVEL
(1) to the ministry of Peter, John, Stephen, Philip, &c., to the People in the Land, (2) to the ministry of Paul, Barnabas, Silas, &c., to the Dispersion outside the Land
Eighteen speeches or addresses are recorded:
Seven by Peter:To the assembled believers, 1:15—22.
On the day of Pentecost, 2:14—40.
In the Temple, 3:12—26.
Before the Sanhedrin, 4:8—12.
In the house of Cornelius, 10:28—43
In the council at Jerusalem, 15:7—11.
same occasion, 15:13—21.
Seven by Paul:In the Synagogue at Antioch, 13:16—41.
At Lystra, 14:15—17.
On Mars’ Hill, 17:22—31.
At Miletus, 20:18—35.
On the stairs before the castle, 22:1—21. 6. Before Felix, 24:10—21.
Before Agrippa, 26:2—29.
Parallelism between the miracles wrought through Peter and through Paul.
Cp. 3:2—85:12, 15, 16;9:36—42. with 14:8—10with 19:11, 12with 20:9—12
Luke nowhere names himself, but what are called the “we” sections (16:10—17; 20:5—15; 21:1—18; 27:1—28:16) indicate where he was in thecompany of the Apostle. Cp. also Philem. 24; 2 Tim. 4:11.

++++

Seminarul de după înviere

În așteptarea puterii de sus, ucenicii de la Ierusalim au trecut prin ceea ce eu numesc ,,seminarul de după înviere“. Primul capitol din Faptele Apostolilor ne pune la dispoziție informații și principi care au marcat apoi toată viața Bisericii primare. Iată câteva lucruri pe care le-au trăit ucenicii Domnului Isus  după înviere:

1. Au fost convinși de înviere.
Oricât pare de necrezut, cei care au trebuit să fie convinși de învierea Domnului Isus au fost … ucenicii Săi.

,,Pe când vorbeau ei astfel, Însuşi Isus a stat în mijlocul lor şi le-a zis: „Pace vouă!” (Marc 16:14Ioan 20:191 Cor 15:5Plini de frică şi de spaimă, ei credeau că văd un duh (Marc 6:49). Dar El le-a zis: „Pentru ce sunteţi tulburaţi? Şi de ce vi se ridică astfel de gânduri în inimă? Uitaţi-vă la mâinile şi picioarele Mele, Eu sunt; pipăiţi-Măşi vedeţi: un duh n-are nici carne, nici oase, cum vedeţi că am Eu.” (Ioan 20:20Ioan 20:27(Şi după ce a zis aceste vorbe, le-a arătat mâinile şi picioarele Sale.) Fiindcă ei, de* bucurie, încă nu credeau şi se mirau, El le-a zis: „Aveţi aici ceva de mâncare?” Gen 45:26Ioan 21:5I-au dat o bucată de peşte fript şi un fagure de miere. El le-a luat şi a mâncat înaintea lor“ (Luca 34:19-44)

Folosind metafora ,,grădinarului“ cu care l-a confundat Magdalena pe Cel înviat, un comentator spune că Marele Grădinar, sculat dincolo de înviere s-a dus să îngrijească florile ofilite de bruma necredinței. I s-a arătat Martiei Magdalena în grădină, i s-a arătat apoi lui Chifa, apoi celor doi ucenici aflați în drum spre Emaus, apoi celor doisprezece, apoi lui Toma, apoi lui Iacov, fratele mai mic al Domnului (1 Cor. 15:5-8). Nu, oamenii aceștia n-au ,,inventat“ istoria învierii! N-ar fi putut pentru că ei înșișși au fost cei dintâi care s-au îndoit de valabilitatea ei!

2. Le-a fost deschisă mintea ca să priceapă Scripturile (Luca 24:45).
Această ,,deschidere a minții“ este o lucrare pe care numai Creatorul o poate când se apleacă pln de har asupra creaturii Sale.

Apoi, le-a zis: „Iată ce vă spuneam când încă eram cu voi, că trebuie să se împlinească tot ce este scris despre Mine în Legea lui Moise, în Proroci şi în Psalmi.” (Mat 16:21Mat 17:22Mat 20:18Marc 8:31Luca 9:22Luca 18:31Luca 24:6Atunci le-a* deschis mintea, ca să înţeleagă Scripturile (Fapte 16:14). Şi le-a zis: „Aşaeste scris şi aşa trebuia să pătimească Hristos şi să învieze a treia zi dintre cei morţi. (Luca 24:26Isa 50:6Isa 53:2Fapte 17:3Şi să se propovăduiască tuturor neamurilor, în Numele Lui, pocăinţa şi iertarea** păcatelor, începând din Ierusalim (Dan 9:241 Ioan 2:12; ** Fapte 12:3Ps 22:27Isa 48:6Isa 48:22Ier 31:34Osea 2:23Mica 4:2Mal 1:11).  Voi sunteţi martori ai acestor lucruri.(Luca 34:45-48)

,,Dar* omul firesc nu primeşte lucrurile Duhului lui Dumnezeu, căci** pentru el sunt o nebunie, şi† nici nu le poate înţelege, pentru că trebuie judecate duhovniceşte. (* Mat 16:23; ** 1 Cor 1:181 Cor 1:23; † Rom 8:5-7Rom 8:36Iuda 1:19) (1 Cor. 2:14).

Folosind o asemănare din cibernetică, un comentator modern a spus că acest ,,computer al minții ucenicilor a trebuit să fie reformat și încărcat cu un alt sistem de operare, ca și cum ar fi fost programat în Windows și a trebuit su sistemul specific lui Apple sau Unix. ,,Schimbarea minții“ este un proces necesar care se petrece în viața fiecărui om care se ,,convertește“ la Christos, adică leapădă felul de gândire al oamenilor și-și însușește felul de gândire al lui Dumnezeu.

,,Să* nu vă potriviţi chipului veacului acestuia, ci să vă prefaceţi** prin înnoirea minţii voastre, ca să puteţi deosebi† bine voia lui Dumnezeu: cea bună, plăcută şi desăvârşită (* 1 Pet 1:141 Ioan 2:15; ** Efes 1:18Efes 4:23Col 1:21Col 1:22Col 3:10; † Efes 5:10Efes 5:171 Tes 4:3).

3. Au fost învățați ,,lucrurile privitoare la Împărăția lui Dumnezeu“ (Fapte 1:3).
Majoritatea cititorilor Bibliei se fac că uită faptul că cei doisprezece ucenici ai Domnului au fost evrei și, ca evrei, erau moștenitori ai promisiunilor Vechi Testamentale despre ,,împărăția lui Israel“.

Nici nu se putea să fie altfel! Aproape toate cărțile profeților, oricât de întunecate au fost unele din ele, se încheie vestind venirea unei împărății viitoare manifestate prin sfințenie și slavă. Eu cred ferm că în acest seminar de după înviere, ucenici au pus toate întrebările posibile despre acest subiect și Domnul le-a răspuns la toate, cu excepția uneia singure, aceia despre ,,data“ la care va veni această împărăție. Este clar că interacțiunea cu Cel înviat nu le-a schimbat părerea despre posibilitatea sau probabilitatea venirii Împărăției, cum greșit înțeleg unii cititori și comentatori superficiali.  Cel care a avut scris până și pe crucea marelui sacrificiu ,,Isus Nazarineanul, Regele iudeilor“ n-avea cum să le spună alceva ucenicilor Săi!

Pentru cei ce sunt familiarizați cu terminologia Scripturii, termenul ,,împărăția lui Dumnezeu“ face parte dintr-o suită de termeni asemănători, dar distincți, care vestesc fazele viitoare ale domniei lui Dumnezeu: Împărăția lumii acesteia, Împărăția lui israel, Împărăția cerurilor, Împărăția viitoare, Împărăția Fiului. etc.

Cititorul atent (și DOAR el) va observacă textul despre seminarul de după înviere amintește despre două împărății: Împărăția lui Dumnezeu și Împărăția lui Israel. Este evident că Domnul Isus le-a vorbit ucenicilor despre perspectiva eternă și atotcuprinzătoare a Împărăției lui Dumnezeu.

Fascinați de o asemenea perspectivă dobândită când Cel înviat le-a vorbit ,,lucrurile privitoare la Împărăția lui Dumnezeu“, ucenicii și-au manifestat nerăbdarea pentru  instaurarea ,,împărăției lui Israel“:

,,Deci apostolii, pe când erau strânşi laolaltă, L-au întrebat: „Doamne, în vremea aceasta ai de gând să aşezi** din nou Împărăţia lui Israel?” (Fapte 1:6)

Spre surprinderea lor, Domnul Isus i-a anunțat că aceasta nu este treaba lor, ci va urma o perioadă de evanghelizare a lumii:

,,El le-a răspuns: „Nu*este treaba voastră să ştiţi vremurile sau soroacele; pe acestea Tatăl le-a păstrat sub stăpânirea SaCi voi veţi primi o putere, când Se va coborî** Duhul Sfânt peste voi, şi-Mi veţi fi martori în Ierusalim, în toată Iudeea, în Samaria şi până la marginile pământului” (Fapte 1:7-8).

Clarence Larkin, în planșele lui despre lucrurile viitoare, arată clar că ,,Împărăția lui Dumnezeu“ este termenul cel mai larg, cel mai cuprinzător, cel în care sunt incluse toate celelalte. În ea există universul creației de acum numit și ,,împărăția cerurilor“ (care va fi și ea schimbată atunci când vor exista ,,ceruri noi și un pământ pe care va fi neprhănirea“.

kofGod

Eu cred că Domnul Isus le-a eplicat planul mesianic în contextul panoramic al împărăției eterne a lui Dumnezeu. Explicațile Lui au trebuit să cuprindă importanța Răstignirii și Învierii, precum și vremea vestirii Evangheliei către Neamuri, ,,Până la marginile pământului“ (Fapte 1:8).

Din cauză că Fiul a fost refuzat la prima Lui venire, împărăția lui Christos nu există acum în formă vizibilă (oricât de ult ar grăi astfel ortodoxia și catolicismul și oricât de greșit s-ar numi adunările creștiine de astăzi ,,biserici“, de la Basilea=împărăție).

Astăzi, adunarea copiilor lui Dumnezeu formează pe pământ grupa ,,ambasadorilor“, ,,trimeșii împuterniciți“ despre care vorbea Pavel în 2 Cor. 5:20. Ei sunt împărăția în forma ei tainică, nevăzută, întronată deocamdată doar în inimile oamenilor. Ea este numită și ,,mărgăritarul, Ecclesia celor întâi născuți, grâul, peștii cei buni, fecioarele cele înțelepte și conviețuiește pe pământul actual alături de fii întunerecului, de muștar, de neghină, de peștii cei răi, de lumea idolatră și de ceea ce se înțelege deobște când se pomenește despre ,,creștinătatea occidentală“.

Împărăția vizibilă, mondială a lui Christos va fi instaurată personal de El, la cea de a doua Sa venire. Ea este numită chiar ,,împărăția Fiului“ sau ,,împărăția lui Christos“ și se va prelungi apoi cu ultima fază, integrându-se în domeniul desăvârșirii dumnezeiești, Vă invit să citiți cu toată atenția descrierea parțială a fazelor împărăției lui Christos și a împărăției lui Dumnezeu, așa cum apar ele în escatologia propovăduită de apostolul Pavel. Este evident că ea este legată de învierea lui Christos și că n-a putut fi înțeleasă decât de cei cărora le-a explicat-o Christos în seminarul de după înviere:

,,Căci, dacă nu învie morţii, nici Hristos n-a înviat. Şi dacă n-a înviat Hristos, credinţa voastră este zadarnică, voi sunteţi încă* în păcatele voastre (Rom 4:25şi, prin urmare, şi cei ce au adormit în Hristos sunt pierduţi. Dacă* numai pentru viaţa aceasta ne-am pus nădejdea în Hristos, atunci suntem cei mai nenorociţi dintre toţi oamenii! (2 Tim 3:12).  Dar acum, Hristos* a înviat din morţi, pârga** celor adormiţi (1 Pet 1:3; ** Fapte 26:231 Cor 15:23Col 1:18Apoc 1:5). Căci dacă* moartea a venit prin om, tot prin** om a venit şi învierea morţilor (Rom 5:12Rom 5:17; ** Ioan 11:25Rom 6:23). Şi după cum toţi mor în Adam, tot aşa, toţi vor învia în Hristos,  dar fiecare* la rândul cetei lui. Hristos este cel dintâi rod, apoi, la venirea Lui, cei ce sunt ai lui Hristos (1 Cor 15:201 Tes 4:15-17). În urmă, va veni sfârşitul, când El va da Împărăţia* în mâinile lui Dumnezeu Tatăl, după ce va fi nimicit orice domnie, orice stăpânire şi orice putere (Dan 7:14Dan 7:27).  Căci trebuie ca El să împărăţească până* va pune pe toţi vrăjmaşii sub picioarele Sale (Ps 110:1Fapte 2:34Fapte 2:35Efes 1:22Evr 1:13Evr 10:13). 26 Vrăjmaşul* cel din urmă care va fi nimicit va fi moartea (2 Tim 1:10Apoc 20:14). Dumnezeu, în adevăr, „a* pus totul sub picioarele Lui”. Dar când zice că totul I-a fost supus, se înţelege că afară de Cel ce I-a supus totul (Ps 8:6Mat 28:18Evr 2:81 Pet 3:22). Şi când* toate lucrurile Îi vor fi supuse, atunci chiar** şi Fiul Se va supune Celui ce I-a supus toate lucrurile, pentru ca Dumnezeu să fie totul în toţi“ (1 Cor. 15:16-28).

Ultimul verset din pasajul citat mai sus este, mai mult decât oricare alrt verset din Apocalipsa, cea mai îndepărtată perspectivă pe care ne-o dă Biblia despre viitor.  ,, … pentru ca Dumnezeu să fie totul în toţi“ reprezintă asimilarea și integrarea lumii noastre, prin domnia biruitoare a lui Christos, în ,,împărăția eternă a lui Dumnezeu“.

4. Au început să funcționeze după un tipar care nu este tiparul împărăției, dar care va caracteriza toată viața adunărilor creștine locale de pretutindeni.

(stăruiau în  învățătura apostolilor, în legătura frățească, în frângerea pâinii și în rugâciuni – Fapte 2:42).

5. L-au înlocuit pe Iuda cu Matia.
Nu ni se spune direct, dar ni se dă de înțeles indirect că această înlocuire pentru refacerea numărului de ,,doisprezece“ a avut loc tot pentru vremuri viitoare. Ultimul cuvânt în alegerea celui de al doisprezecelea L-a avut Dumnezeu, prin tragerea la sorți, astfel ca toți cei doisprezece să fie aleșii lui Dumnezeu (,,ai Tăi erau și Tu mi i-ai dat“ – Ioan 17).

Din procesul alegerii reies foarte clar câteva lucruri.
a. Că Dumnezeu n-a vrut ca femeile să facă parte dintre apostoli, rezervând această poziție de autoritate doar pentru bărbați.
b. Că Maria, mama Domnului, n-a avut nici un fel de poziție de autoritate în Biserica primară.
c. Că nimeni nu mai trebuie și nu mai poate să fie astăzi ,,apostol“ de     celor doisprezece. Dacă apostolia n-ar fi fost legată strict de numărul semințiilor lui Israel și de rolul pe care-l vor juca apostolii în istoria viitoare a poporului ales, adunarea de atunci i-ar fi putut alege pe amândoi bărbații care au împlinit condițiile, și pe Matia și pe Iust. Mai mult chiar, atunci când Irod îi va tăia capul lui Iacov, fratele lui Ioan (Fapte 12:1-2), Biserica n-a mai ales nici un înlocuitor. Cifra de doisprezece nu a reprezentat altcătuirea unui fel de ,,consiliu de episcopi“ permanent pentru funcționarea Bisericii, ci doar un număr de ,,viitori judecători“ care vor avea o poziție și o autoritate privilegiate în istoria viitoare.

++++

™Cap. 1 – Așteptare după puterea de sus

Parafrazând o zicere modernă: ,,Dacă cineva i-ar omorâ pe toți credincioșii, pe tine te-ar omorî degeaba?“

™I. Au crezut în Christosul înviat – Fapte 1:1-11

1. Realitatea învierii – v. 3a

2. Venirea Împărăției – v. 3b

3. Puterea Duhului – v. 4-8

4. Certitudinea revenirii – v. 9-11

Luca este foarte grijuliu să consemneze în detaliu înălțarea Domnului Isus la cer (1:9-11). Evenimentul are o însemnătate deosebită, nu pentru că Domnul Isus ar fi avut nevoie de o călătorie prin spațiu, ca un fel de prim ,,astronaut“.  În tranziția din viața terestră spre existența cerească de după înviere, Domnul Isus ar fi putut ,,dipare“ dinaintea lor, după cum a apărut cu altă ocazie între ei în ciuda ușilor încuiate (Ioan 20:19).  Timp de patruzeci de zile, El a apărut și a dispărut instantaneu.

,,După patima Lui, li S-a înfăţişat viu*, prin multe dovezi, arătându-li-Se deseori timp de patruzeci de zile şi vorbind cu ei despre lucrurile privitoare la Împărăţia lui Dumnezeu“ (Luca 1:3).

Domnul Isus a ales să se înalțe vizibil la cer sub privirile lor pentru că a vrut să-i convingă că de data aceasta El pleacă definitiv dintre ei și nu Se va mai întoarce decât la cea de a doua Sa venire (Parusia). Văzându-L plecând, ei și-au dat seama că nu-L mai pot aștepta printre ei, ci vor trebui să aștepte altceva sau pe ,,altcineva“, pe Duhul Sfânt.

™II. Au crezut unii în alții – Fapte 1:12-14

™Cu un cuget – Fapte 1:14; 2:1,46; 4:24; 5:12, 25

Epoca modernă a dus la atomizarea, la fragmentarea părtășiei frățești. Satan știe și el deviza: ,,Devide et impera“ (sfâție și stăpânește“ și în cearcă din răsputeri să atece unitatea trupului lui Christos. Uneori, caraghios, aceasta este făcută chiar prin membrii acestui trup și este justificată“ de un fel de ,,superspiritualitate“. Iată ce spunea Laurențiu Balcan despre această problemă într-un scurt articol postat pe blogul său:

,,Crestinismul individualist este toxic!“ mai 13, 2015

Din dorinta de a accentua responsabilitatea individuala inaintea lui Dumnezeu, evanghelicii au ajuns in groapa fara iesire a maniei individualitatii. Dorind sa loveasca in teologia bisericilor traditionale – unde individul nu prea are multe de spus – unii evanghelici au ajuns sa neglijeze grosolan rolul comunitatii, transformand individul intr-un mic zeu. Astfel , individul poate decide in multe chestiuni de credinta, fara sa se consulte cu ceilalti, pentru ca – asa predicam noi – fiecare va da socoteala de el insusi inaintea lui Dumnezeu.

Dar de la,,fiecare va da socoteala de el insusi inaintea lui Dumnezeu” pana la,,fiecare face ce vrea, caci mantuirea e personala” e cale lunga. Si daca noi, evanghelicii, trebuie sa accentuam ceva in aceste zile tulburi, atunci trebuie sa accentuam dependenta individului de comunitatea sfintilor rascumparati.

Nu poti ajunge in cer de unul singur si nici nu poti sa te bati cu pumnul in piept ca, daca ai fi fost singurul om de pe pamant, Dumnezeu tot l-ar fi trimis pe Fiul Sau sa moara pentru tine. Lozincile acestea nedigerate produc tot felul de constipatii teologice. Ele promoveaza idolatria si mania individualista.

Hristos a murit pentru toti oamenii, nu doar pentru tine. Dumnezeu si-a rascumparat un popor, nu doar pe tine. Hristos are un Trup, nu te are doar pe tine. Dumnezeu iubeste intreaga lume, nu doar pe tine. In cer va fi o multime din toate neamurile si din toate etniile, nu vei fi doar tu. Tu depinzi de ceilalti, tot asa cum mana sau piciorul au nevoie de intreg trupul ca sa poata functiona. Pana nu vom intelege ca Biserica inseamna unitate, partasie si comuniune ne vom balaci la nesfarsit in groapa individualitatii.

In economia lui Dumnezeu, Biserica – Trupul lui Hristos, Stalpul si Temelia Adevarului – este cea care conteaza cu adevarat, pentru ca Hristos isi pregateste acum Biserica, nu indivizi caposi si egoisti care cred ca sunt asa de importanti incat cerul poate sta la dispozitia lor. Trebuie sa invatam sa ne integram in viata Trupului, a comunitatii crestine, chiar daca asta inseamna renuntarea la multe dintre mofturile si pretentiile noastre personale.

Nu putem face ce vrem noi! Suntem chemati sa facem ce vrea Hristos, Capul Trupului. Dar cum sa recunosc eu autoritatea Capului daca eu imi sunt propriul cap?

Bineinteles ca suntem responsabili in mod individual inaintea lui Dumnezeu de ceea ce facem, dar in niciun caz responsabilitatea personala nu inseamna sfidarea comunitatii si neglijarea Bisericii. Noi suntem responsabili si fata de Biserica lui Hristos, nu doar fata de Dumnezeu si nu exista test mai exact cu privire la devotamentul nostru fata de Dumnezeu ca devotamentul nostru fata de Trupul lui Hristos. Daca viata comunitatii crestine nu inseamna mare lucru pentru mine, inseamna ca nici Dumnezeu nu inseamna mare lucru pentru mine, caci cum pot spune ca il iubesc pe Dumnezeu pe care nu il vad, dar pe fratele meu pe care il vad sa nu il suport?

Ideea de crestinism individualist este toxica. Hristos ne smulge de sub robia egocentrismului si ne pune in mijlocul unei comunitati rascumparate. Nu intotdeauna viata in comunitate este placuta – recunosc! – dar ce alternative avem? Sa stam acasa nepasatori, visand la cerul luminos, in timp ce ne bem cafeaua si ascultam o predica pe net nu este o alternativa, ci o cursa periculoasa.“

Pavel Niculescu, cunoscutul și îndrăgitul păstor  baptist spunea căȘ

,,Este mare deosebire într-un trup plin de viață și mădulare separate de individualism orgolios. Dacă am vedea pe stradă o țeastă cu ochii scoși și cu limba tăiată înfiptă într-un par, un deget aruncat în praful drumului, picioare tăiate și un tors aruncat în șanț am presupune imediat, c oroare și dezgust că a avut loc un asasinat sau un măcel ! Un cap nu este cap decât dacă este legat de trup! Altfel este o țeastă. Mădularele trupului lui Christos nu pot nici ele trăi separate unele de altele. Viața trupului lui Christos există acolo unde există părtășiea frățească și trăirea împreună“.™

III. Au crezut în călăuzirea divină – Fapte 1:16-23

™IV. Au crezut în rugăciune – Fapte 1:15, 24-25

+++++

+++

Cap. 2 – Venirea Puterii de sus

Nu vom schimba lumea nici prin confruntare, nici prin conformare, ci doar prin combustia extraordinară a puterii lăuntrice din cei care au primit Duhul lui Dumnezeu !

I. ™Ucenicii așteaptă putere– Fapte 2:1

II. ™Ucenicii sunt transformați de putere – Fapte 2:2-13

1. Duhul Sfânt se pogoară – v. 2-3

2. Duhul Sfânt botează – Fapte 1:5

3. Duhul Sfânt umple – v. 4

4. Duhul Sfânt vorbește – v. 5-13

™III. Biserica mărturisește cu putere – Fapte 1:14-41

1. ™Explică CE s-a petrecut – v.14-21

™2. Explică CUM s-a petrecut – v.22-35

™     3. Explică PENTRU CE s-a petrecut – v.36-41

™IV. Biserica umblă prin putere – Fapte 2:42-47

O putere care modelează un anumit fel de viață, una dusă în sfințenie.

Unii spun că evenimentul din Fapte 2 îndreptățește ca întreaga carte să poarte un lt nume: ,,Faptele Domnului Isus continuate dupa inviere prin Duhul Sfant in viata celor credinciosi” (Fapte 1:1-2).

Iata enumerate cateva din activitatile Duhului Sfant:

Domnul Isus i-a invatat “prin Duhul Sfant” (1:2).
Duhul a nascut Biserica la Rusalii (1:5, 8; 2:1-4; 11:15-16).
I-a umplut pe apostoli cand au marturisit (1:8; 2:4; 4:8, 31; 11:24; 13:9, 52).
I-a inspirat pe profetii din Israel (1:16; 4:25; 28:25).
Deocamdata o avanpremiera a venirii depline (2:17-18, 33; 10:45).
Convinge inainte de botez (10:44-48).
Altoieste in trupul lui Christos credinciosii (2:38; 15:8; 19:5-6).
Disciplineaza pe cei ce “mint” sau se impotrivesc lui (5:1-11; 7:51).
Imputerniceste lucratorii pentru slujire (6:1-6), si profetie (6:10; 7:55-59; 11:28; 21:4).
Ii calauzeste pe lucratori in decizii si directii
(8:29; 10:19; 11:12; 13:1-4; 21:11;15:28; 16:6-7; 19:21; 20:22-23).

+++

Capitolul 3 – Puterea Numelui lui Isus

Vizionează predica ținută la Bethel aici.

Fapte 3:1 – 4:4

În capitolele trei și patru din faptele Apostolilor, accentul este pus pe Numele Domnului Isus (Fapte 3:6, 16; 4:7, 10, 12, 17-18, 30). Este mult mai mult decât pomenirea unui nume obișnuit. Pomenirea numelui Domnului Isus implică aici autoritatea, reputați și puterea Domnului Isus. După ce i-am văzut ateptând puterea de sus în capitolul întâi și după ce am văzut puterea revărsându-se peste ei în capitolul doi, vedem acum aceastî putere a Duhului Sfânt așezându-se în spatele propovăduiri lucrării Domnului Isus Christos. Puterea Duhului devine astfel puterea Numelui Domnului Isus.

Numele Domnului are toată autoritatea persoanei care l-a purtat, pentru că Isus a fost Fiul lui Dumnezeu (Mat. 28:18). Fiind un nume ,,mai presus de orice alt nume“ (Fil. 2:9-11), el merită închinarea și ascultarea noastră.Primii creștini au fost preocupați ca Numele acesta să fie proslăvit și aceasta trebuie să fie și preocuparea noastră.

Vom observa cî și în acest capitol Evanghelia se învârte însă în cercul evreiesc. Petru se adresează evreilor numindu-i ,,fii ai proorocilor și ai legământului“ (Fapte 3:12, 25). El pomenșete despre ,,Dumnezeul părinților noștri, Avraam, Isaac lși Iacov“ (Fapte 3:13) și ai profeților (Fapte 3:18, 21-25). Expresia ,,vremea așezării din nou a tuturor lucrurilor“ (Fapte 3:21), este o trimitere directă la împlinirile mesianice din împărăția viitoare. Este clar și limpede că apelul este făcut încă ,,mai întâi vouă“ (Fapte 3:26), adică celor din poporul lui Israel (Rom. 1:16).

Observăm trei etape în desfîșurarea evenimentului de atunci, vindecarea unui olog din naștere, fiecare descoperindu-ne câte ceva foarte frumos despre Domnul Isus Christos. Vom vedea împreună cum Numele Domnului Isus are putere să vindece, are putere să acuze și are putere să mântuiască. Evenimentul poate fi studiat și ca o alegorie în care ,,ologul“ simbolizează poporul evreu, paralizat la poarta Templului (fără să intre deci), iar vindecarea devine prilejul unei predici care lămurește această alegorie.

I. Uimire: Domnul Isus, vindecătorul (Fapte 3:1-10).

II. Acuzare: Domnul Isus, Fiul lui Dumnezeu (3:11-16).

III. Încurajare: Domnul Isus, salvatorul (Fapte 3:17-4:4).

+++

Capitolul 4 – Protecția puterii de sus

Vizionează predica ținută la Bethel aici.

,,Nu te teme, turmă mică; pentrucă Tatăl vostru vă dă cu plăcere Împărăţia!“ – Luca 12:32

Niciodată n-a fost mai umil începutul unei lucrări așa de mari! Niciodată n-au părut mai nepotriviți ca lideri, ucenicii speriați de după zilele crucificării. Fără nimic din ceea ce considerăm azi ca strict necesare pentru existența unei biserici, clădiri, bugete, școli de pregătire, ziare, televiziune, sateliți, cărți, scutiri de taxe și ziare, acel grup de oameni a realizat totuși mult mai mult decât credeau posibil cei ce le stăteau în preajmă. Cum se explică? Doar prin faptul că s-au pus sub protecția unei puteri superioare și au avut de partea lor pe Creatoru lumii!

™I. Persecuție 
Împotrivirea față de propovăduirea lor (Fapte 4:1-22), a venit imediat din partea celor ce conduceau poporul Israel:

,,În timp ce Petru şi Ioan vorbeau poporului, au venit la ei preoţii, comandantul gărziiTemplului şi saducheii, foarte supăraţi de faptul că ei dădeau învăţătură poporului şi vesteau în Isus învierea dintre cei morţi. Au pus mâinile pe ei şi i-au aruncat în închisoare până în ziua următoare, căci era deja seară. Însă mulţi dintre cei ce auziseră cuvântarea au crezut, şi numărul bărbaţilor a ajuns la aproape cinci mii. În ziua următoare s-au adunat în Ierusalim conducătorii lor, bătrânii[b] şi cărturarii[precum şi Ana – marele preot –, Caiafa, Ioan, Alexandru şi toţi cei care erau din neamul marilor preoţi. I-au pus pe apostoli să stea în mijloc şi i-au întrebat: Prin ce putere sau în numele cui aţi făcut aceasta?“ (Fapte 4:1-7)

(Iată câteva lămuriri din Noua Traducere Literară a Bibliei: – Saducheii formau gruparea cea mai influentă pe plan politic, membrii ei făcând parte din familiile preoţeşti; respectau legea scrisă, însă respingeau învăţăturile despre înviere, îngeri şi duhuri (vezi 23:8). Probabil că mai marii norodului erau membri laici ai Sinedriului, capi ai celor mai importante familii evreieşti. Cărturarii sunt numiți în limba latină ,,scribi“, în sensul de erudiţi, experţi în Lege.  Ei studiau, interpretau şi învăţau legea scrisă şi orală. Majoritatea erau farisei. Mare preot Ana a slujit din 6 d.Cr. până în 15 d.Cr., când a fost destituit de către romani. Probabil unii dintre iudei nu au acceptat această destituire, considerând că marele preot era numit pe viaţă (vezi Num. 25:13) sau probabil că obiceiul era ca persoana care a fost mare preot să-şi păstreze, din respect, titlul. Este posibil ca Ana să fi deţinut puterea din spatele scenei, chiar dacă nu mai era mare preot. Caiafa, ginerele lui Ana, a fost mare preot între 18-36 d.Cr.)

™II. Petiție
Bazată pe Cuvânt (4:23-30).

™III. Putere
,,Toată puterea Mi-a fost dată în cer și pe pământ“ (Fapte 4:31, Mat. 28:18).

+++

Capitolul 5 – Păcate împotriva puterii de sus

Capitolul ne prezintă patru poziții față de extraordinara putere care lucra prin ,,apostoli“.  Cartea poartă numele ,,Praxis Apostolorum“ și trebuie înțeleasă prin prisma definiției unui apostol: ,,Noi dar, sîntem trimeşi împuterniciţi ai lui Hristos; şi, ca şi cum Dumnezeu ar îndemna prin noi, vă rugăm fierbinte, în Numele lui Hristos: Împăcaţi-vă cu Dumnezeu! “ (2 Cor. 5:20). Este cartea extraordinarei puteri care s-a pogorât peste oameni obișnuiți și i-a transformat în ,,trimiși împuterniciți“ ai cerului!

I. ™ Putere imitată   – 4:23 – 5:1-11

™Episodul întâmplării pline de contraste dintre Barnaba și Anania poate fi supranumit ,,Între frumosul vieții creștine și prefăcătoria imitării ei“. Cheia moralei este în versetul 33 și este ,,puterea învierii“ în viața primilor creștini. Orice original care atrage admirația celor din jur este imitat imediat și de alții. Se spune pe drept cuvânt că ,,pe unii oameni în poți păcăli întotdeauna, pe alții oameni s-ar putea să-i păcălești câteodată, dat pe toți oamenii și întotdeauna nu vei putea.“ cazul de față ne atrage atenția că omenii nu-l vor putea însă niciodată să-L mintă pe Dumnezeu.

În frumoasa viață nouă a ucenicilor, Barnaba este un diamant veritabil care strălucește, dar Anania și nevasta lui sunt diamante false care doar lucesc, încercând să treacă drept ceea ce nu sunt.

,,Mulţimea celor ce crezuseră era una în inimă şi gând şi nici unul nu spunea că vreunul din bunurile lui este al lui, ci aveau toate în comun. Apostolii depuneau mărturie cu mare putere despre învierea Domnului Isus şi un mare har era peste ei toţi. Căci nu era nimeni printre ei în nevoie, pentru că toţi cei care aveau în proprietatea lor ogoare sau case le vindeau, iar banii obţinuţi pe lucrurile vândute îi aduceauşi-i puneau la picioarele apostolilor; apoi erau împărţiţi fiecăruia după cum avea nevoie.

Iosif, numit de apostoli şi Barnabas, care tradus înseamnă „Fiul încurajării“, un levit originar din Cipru,a vândut un ogor care-i aparţinea şi apoi a adus banii şi i-a pus la picioarele apostolilor“ (Fapte 4:32-37).

Capitolul care urmează, cinci, începe cu conjuncția adversativă ,,dar“ semnalând că acțiunea trebuie luată ca o continuare contrastantă a ceea ce se petrecuse cu Barnaba. Întradevăr, probabil vrând să primească și el cinstea și respectul public pe care le-a primit Barnaba, un om numit Anania, împreună cu nevasta sa au pus la cale o minciună prin care să câțtige pe ambele planuri: și ca prestație sociașă ți financiar. El a pierdut însă totul pe plan spiritual, pentru că, fără să știe sau să prețuiască, la palierul acela avea de a face direct cu Dumnezeu, Duhul Sfânt:

,,Dar un om pe nume Ananias, a vândut o proprietate împreună cu soţia lui, Safira,şi a păstrat pentru sine o parte din bani cu ştirea soţiei lui; apoi a adus cealaltă parte din banişi a pus-o la picioarele apostolilor. Petru i-a zis: „Ananias, de ce ţi-a umplut Satan[a] inima ca să-L minţi pe Duhul Sfânt, păstrând pentru tine o parte din preţul ogorului? Dacărămânea nevândut, nu rămânea el al tău? Şi, după ce a fost vândut, nu erau banii la dispoziţia ta? De ce ai pus la cale acest lucru în inima ta? Nu pe oameni i-ai minţit, ci pe Dumnezeu!“ Când a auzit Ananias aceste cuvinte, a căzut la pământ şi şi-a dat duhul. O mare frică i-a cuprins pe toţi cei ce auziseră aceste lucruriCei tineri s-au ridicat, l-au învelit, l-au scos afară şi l-au îngropat.

Cam după trei ore, a intrat şi soţia lui, fără să ştie ce se întâmplase. Petru a întrebat-o:
– Spune-mi, cu atât aţi vândut ogorul?
Ea i-a răspuns:
– Da, cu atât.
Atunci Petru i-a zis:
– De ce v-aţi înţeles între voi să-L puneţi la încercare pe Duhul Domnului? Iată, picioarele celor ce l-au îngropat pe soţul tău sunt la uşă şi te vor duce şi pe tine!
Dintr-odată, ea a căzut la picioarele lui şi şi-a dat duhul. Când au intrat tinerii, au găsit-o moartă; au dus-o afară şi au îngropat-o lângă soţul ei.

O mare frică a cuprins toată biserica şi pe toţi cei ce auziseră aceste lucruri“ (Fapte 5:1-10).

Darul lui Barrnaba (4:36–37) a scos în evidență păcatul lui Anania și Safira, tot așa cum dărnicia Mariei a scos în evidență lăcomia lui Iuda (Ioan 12). Anania și Safira au mințit Duhul Sfânt, l-au mințit pe Petru și au mințit comunitatea celor credincioși.

În text apare pentru prima dată în cartea Faptele Apostolilor expresia ,,păcatul împotriva Duhului Sfânt“. În cazul acesta însă, nu este vorba de necredință, ci de ipocrizie. Reacția finală a celor care au fost martori la aceste evenimente a fost ,,o mare frică“.   Dați-mi voie să cred că ipocrizia nu a fost doar o minciună spusă înaintea lui Petru și a Duhului Sfânt care era în el, ci un păcat mare împotriva Duhului Sfânt care era în Anania și în nevasta sa !!! Aceasta a produs extraordinara frică despre care ni se amintește în v.11-13. Nu era un lucru ușor să fi un om cu Duhul Sfânt, un purtător de Dumnezeu! Morala întâmplării este că această ,,putere a învierii“ te putea sfinții, dar te putea și ucide. Oamenii au tras concluzia că nu este de joacă; ori ești urmași adevărat al Domnului Isus, ori mai bine ferește-te, că în privința aceasta nu există jumătăți de măsură.

™II. Putere manifestată – 5:12-16

™Urmașii Domnului au ,,explodat“ pe scena Ierusalimului, plini de manifestarea extraordinară a puterii învierii. Aici nu mai încăpea discuție dacă să mai discuți sau nu realitatea noii învățături. ,,Viața“ , în toată splendoarea ei, avea să spună mai târziu apostolul Ioan ,,a fost arătată“ (1 Ioan 1:2).

,,Prin mâinile apostolilor se făceau multe semne şi minuni în popor. Toţi se adunau în acelaşi gând în Porticul lui Solomon şi nici unul din ceilalţi nu îndrăznea să li se alăture, deşi poporul îi lăuda foarte mult. Totuşi, tot mai mulţi oameni, o mulţime de bărbaţi şi femei care credeau în Domnul, erau adăugaţi la numărul lorastfel că oamenii îi scoteau pe străzi pe cei neputincioşi şi-i puneau pe tărgi şi pe aşternuturi, pentru ca, atunci când trecea Petru, măcar umbra lui să cadă peste vreunul dintre ei. Mulţimea, de asemenea, se aduna din cetăţile din jurul Ierusalimului, aducându-i pe cei bolnavi şi pe cei chinuiţi de duhuri necurate; şi toţi erau vindecaţi“ (Fapte 5:12-16).

Concluzia onestă care se impunea tuturor ar fi fost cea trasă odinioară de Nicodim: ,,Căci nimeni nu poate face aceste semne pe care le faci Tu, dacă nu este Dumnezeu cu el.“ (Ioan 3:2).

™ III. Putere persecutată (5:17-32)

Scandalizați de puterea învierii, marele preot și toți cei ce erau împreună cu el, adică partida Saducheilor“ au pus mâna pe apostoli cu gând să-i reducă la tăcere. I-au aruncat în temniță și aveau de gând să-i judece a doua zi, …

,,Dar un înger al Domnului a deschis uşile închisorii în timpul nopţii, i-a condus afară şi le-a zis: „Duceţi-vă, staţi în Templu şi spuneţi poporului toate cuvintele vieţii acesteia!“Auzind aceasta, ei au intrat în Templu dis-de-dimineaţă şi au început să dea învăţătură“ (Fapte 5:19-21).

În același capitol, în cazul lui Ananiași Safita, puterea lui Dumnezeu ucide păcatul, iar în cazul apostolilor izbăviți din temniță, aceeași putere a lui Dumnezeu izbăvește de la moarte. ™Încurajați de extraordinarele semne pe care le făcea Duhul lui Dumnezeu prin ei (5:12), și mai ales de porunca primită prin înger de a merge înapoi să vestească ,,cuvintele vieții acesteia“, apostolii ajung la concluzia că ,,trebuie să ascultăm mai mult de Dumnezeu decât de oameni“ (5:29)

,,Dumnezeul strămoşilor noştri L-a înviat pe Isus, Cel pe Care voi L-aţi prins şi L-aţi ucis pironindu-L pe lemn[Pe El, Dumnezeu L-a înălţat la dreapta Sa, ca Prinţ şi Mântuitor, ca să dea lui Israel pocăinţă şi iertare de păcate! Iar noi suntem martori ai acestor lucruri şi, de asemenea, şi Duhul Sfânt pe Care L-a dat Dumnezeu celor ce ascultă de El! Când au auzit ei acestea, s-au înfuriat şi au vrut să-i omoare“ (Fapte 5:30-33).

™IV. Ezitare în fața puterii – 5:33-42

™Gamaliel este un fel de ,,cavaler al tristei figuri“ din Biblie. El n-a fost nici ,,împotrivă“, dar nici ,,pentru“, ori în problemele acestea de salvare a sufletului nu există cale de mijloc. Din superficialitate, Gamaliel a fost de multe ori considerat în acest pasaj un personaj pozitiv. Într-adevăr, citim că a avut o oarecare simpatie pentru apostoli și a intervenit în favoarea lor.

Este vremea să spargem această himeră. Gamaliel nu este aici un personaj simpatic, ci unul tragic. Confruntat cu evidențele Învierii și ale Rusalilor, Gamaliel amînă o poziție personală clară. Greșeala aceasta îl va duce foarte curând în jos. Esența părerilor lui se va vedea în efectul învățăturii lui asupra unuia din cei care au învățat la picioarele lui, Saul din Tars, ajuns martor la asasinarea lui Ștefan și inițiatorul unei prigoane teribile împotriva creștinilor.

Neutralitatea înseamnă să nu te supui adevărului și să-l lași pe Satan să-și facă jocurile (Mat. 12:30, 43–45). “Facem decizii și apoi deciziile ne fac pe noi“ a spus F. W. Boreham, iar Warren Wiersbe a adăugat: ,,Cel mai nenorocit om este cel paralizat nehotărât la răspântia drumurilor“.

Așa cum am spus, Barnaba apare aici ca antiteză pentru Anania, dar și ca necesară punte de legătură de la misiunea lui Petru la misiunea lui Pavel.

Când am ținut acest studiu la Bethel, în Anaheim, fratele Horen Brașov a venit după aceea la mine cu trei compltări: (1) INVIDIA este mai tare ca ,,VIDIA“ (5:17), (2) Safira a fost femeia cu cea mai scurtă văduvie din Biblie, doar 3 ore! (3) Dacă stăm să ne gândim puțin, în Sobor erau și ,,suflători“ ce ne-au lăsat scris ce a zis Gamaliel în adunarea secretă, ținută cu ,,ușile închise“.

+++++

Capitolele 6 și 7 – Puterea de sus mai oferă o dată împărăția

Aceste capitole trebuie luate neapărat împreună. Ele conțin ™un pasaj de rascruce, de o importanta epocala. Cerul și pământul asistă la încă o oferire oficiala a Imparatiei pentru Israel.

Aș vrea tare mult să înțelegem metafora întregii acțiuni din aceste două capitole. Cea de a treia persoană a dumnezeirii, Duhul Sfânt lucrează cu putere printr-unul din creștini ne-apostoli, Ștefan. Omul se numește providențial ,,Ștefanos“ (coroană, cunună) și a fost pregătit probabil încă din pântecele mamei sale pentru acest eveniment. În Ștefan, Iehova ofera încă o dată coroana regala poporului Israel prin Christos. Așa cum vom vedea, pasajul, nealteptat și altfel inexplicabil de lung, este în același timp o oferta si un rechizitoriu (un act de acuzare).

Reacția Sinedriului, cei care conduc poporul Israel este un refuz categoric și ucigaș, ca și în cazul răstignirii Domnului Isus. Dacă veți citi cu atenție, va fi imposibil să nu remarcați simetriile din text. Până și cuvintele lui Ștefan sunt un ecou al cuvintelor rostite pe cruce de Domnul Isus!

iu™In final, într-o scenă cu o deschidere cosmică, Iehova isi retrage ,,coroana“ la cer. Ștefan este primit în slavă de Domnul Isus personal. Refuzul va atrage asupra Israelului prăpădul. Va urma anul 70, distrugerea Ierusalimului si diaspora evreilor, adică amânarea instaurării Împarăției.

™Totul se face prin ,,puterea” cea noua a Duhului, cea de a treia persoana a sfintei trimitati.

™I.  Stefan în diaconie – Fapte6:1-6

™Duhul Sfânt – necesar în orice lucrare a Bisericii. El este puterea care mișcă tot și toate în perimetrul nou al poporului răscumpărat.

™II.  Ștefan în mărturie – Fapte 6:7-15

™Semne și minuni, înțelepciune, față de înger (ironic pentru saducheii care nu credeau în îngeri). Înger=Slujitor. Sunt semnele incontestabile ale unei oferte dumnezeiești. ,,Învățătorule, știm că ești un Îmvățător venit de la Dumnezeu, căci nimeni nu poate face semnele pe care le faci Tu, dacă nu este Dumnezeu cu El“ (Ioan 3:2).

™III.  Stefan în judecată – Fapte 7:1-50

™Cine pe cine judecă ? Acuzatul devine acuzator, recapitulând istoria poporului ales prin prisma ofertelor neprimite la vremea lor. Oamenii tip-mesianic sunt Moise și David. Ștefan nu vorbește ca să-i impresioneze cu cunoștințele lui de istorie. Schița predicii lui este simplă. Tema ei este: ,,Istoria lui Israel arată ofertele lui Dumnezeu și împietrirea inimilor evreilor“. Ilustrațiile alese sunt ofertele lui Dumnezeu prin Iosif și Moise.Ștefan deslușește un ,,tipar“ după care s-au întâmplat evenimentele. Mai întâi Dumnezeu trimite pe cineva la evrei (Iosif, Moise). Evreii nu-l recunisc ca pe un trimis al Domnului și-l refuză. Urmează înrăutațirea stării evreilor și, în marea-i îndurare, retrimiterea celui ales pentru izbăvirea poporului. Ideea este că israel ,,n-a percutat“ la inițiativele lui Dumnezeu. L-au refuzat pe Iosif, l-au refuzat pe Moise, iar acum … L-au refuzat pe Fiul lui Dumnezeu. Există însă o rază de speranță: Israel l-a refuzat prima oară, dar întotdeauna Dumnezeu n-a renunțat la soluția propusă de El și, prin har, i-a izbăvit de fiecare dată. Biblia ne spune c așa se va întâmpla și la cea de a doua venire a Domnului Isus:

,,Atunci voi turna peste casa lui David şi peste locuitorii Ierusalimului un duh de îndurare şi de rugăciune şi îşi vor întoarce privirile spre Mine, pe care L-au străpuns. Îl vor plânge cum plânge cineva pe singurul lui fiu şi-L vor plânge amarnic, cum plânge cineva pe un întâi născut“ (Zaharia 12:10).

Aplicația predicii lui Ștefan este clară și este pronunțată răspicat:

,,Oameni tari la cerbice, netăiaţi împrejur cu inima şi cu urechile! Voi totdeauna vă împotriviţi Duhului Sfânt. Cum au făcut părinţii voştri, aşa faceţi şi voi. Pe care din proroci nu i-au prigonit părinţii voştri? Au omorât pe cei ce vesteau mai dinainte venirea Celui Neprihănit, pe care L-aţi vândut acum şi L-aţi omorât, …“ (Fapte 7:51-52).

™IV. Ștefan în martiraj – Fapte 7:51-60

Cuvântarea lui Ștefan a ajuns la inimile ascultărorilor lui, ca și cuvântarea lui Petru din ziua de Rusalii:

,,După ce au auzit aceste cuvinte, ei au rămas străpunşi în inimă şi au zis lui Petru şi celorlalţi apostoli: „Fraţilor, ce să facem?”  „Pocăiţi-vă”, le-a zis Petru, „şi fiecare din voi să fie botezat în Numele lui Isus Hristos, spre iertarea păcatelor voastre; apoi veţi primi darul Sfântului Duh. Căci făgăduinţa aceasta este pentru voi, pentru copiii voştri şi pentru toţi cei ce sunt departe acum, în oricât de mare număr îi va chema Domnul, Dumnezeul nostru” (Fapte 2:37-39).

Numai că mărturia lui Ștefan nu a produs în iudei pocăință, ci o pornire ucigață:

,,Oameni tari la cerbice, netăiaţi împrejur cu inima şi cu urechile! Voi totdeauna vă împotriviţi Duhului Sfânt. Cum au făcut părinţii voştri, aşa faceţi şi voi. Pe care din proroci nu i-au prigonit părinţii voştri? Au omorât pe cei ce vesteau mai dinainte venirea Celui Neprihănit, pe care L-aţi vândut acum şi L-aţi omorât, voi, care aţi primit Legea dată prin îngeri, şi n-aţi păzit-o!…” 

Când au auzit ei aceste vorbe, îi tăia pe inimă şi scrâşneau din dinţi împotriva lui. Dar Ştefan, plin de Duhul Sfânt, şi-a pironit ochii spre cer, a văzut slava lui Dumnezeu şi pe Isus stând în picioare la dreapta lui Dumnezeu şi a zis: „Iată, văd cerurile deschise şi pe Fiul omului stând în picioare la dreapta lui Dumnezeu.” 

Ei au început atunci să răcnească, şi-au astupat urechile şi s-au năpustit toţi într-un gând asupra lui. L-au târât afară din cetate şi l-au ucis cu pietre. Martorii şi-au pus hainele la picioarele unui tânăr, numit Saul. Şi aruncau cu pietre în Ştefan, care se ruga şi zicea: „Doamne Isuse, primeşte duhul meu!” Apoi, a îngenuncheat şi a strigat cu glas tare: „Doamne, nu le ţine în seamă păcatul acesta!” Şi după aceste vorbe, a adormit“ (Fapte 7:51-60).

Scena martirajului este plină de paralelisme și semnificații spirituale. Ștefan este reprezentantul lui Isus din slavă și scena omorârii lui pare trasă la indigo cu scena răstignirii. Refuzat de cei care conduceau Israelul, Ștefan este dus de ,,puterea de sus“ deasupra celor care-l eliminau de pe pământ.Cununa împărăției este refuzată iar de cei din Israel așa că ,,Ștefan“ este ,,încoronat“ în slavă.

Uciderea lui Ștefan a fost cea de a treia crimă majoră din istoria redată de Noul testament și a marcat un punct major de cotitură în felul în care i-a tratat Dumnezeu pe cei din Israel. Evreii L-au refuzat pe Dumnezeu-Tatăl atunci când au permis ca Ioan Botezătorul să fie ucis. L-au refuzat pe Dumnezeu-Fiul atunci când L-au dat să fie răstignit de Pilat, iar acum l-au refuzat pe Dumnezeu-Duhul Sfânt despre care le-a vorbit Petru la Rusalii și Ștefan acum. Pentru o astfel de națiune nu mai există iertare:

,,De aceea vă spun: Orice păcat şi orice hulă vor fi iertate oamenilor, dar hula împotriva Duhului Sfânt nu le va fi iertată. Oricine va vorbi împotriva Fiului omului va fi iertat, dar oricine va vorbi împotriva Duhului Sfânt nu va fi iertat nici în veacul acesta, nici în cel viitor“ (Mat. 12:10).

În aceste două capitole, ne aflăm în contextul închis al poporului evreu. Oferta este dată de Dumnezeul evreilor, printr-un evreu, pentru evrei. Cu uciderea lui Ștefan, evreii au întrecut măsura răbdării divine. Harul se va lua de la ei, iar Evanghelia va păși dincolo de granițele Iudei, în Samaria. Cu capitolul 8 vom asista la primii pași ai puterii mântuitoare spre cei dinafara poporului evreu, precursori ai Bisericii dintre Neamuri.

+++

Capitolul 8 – Puterea trecedincolo de granițeleevreiești

Vizionează predica ținută la Bethel aici.

Uciderea lui Ștefan a părut o înfrângere pentru Biserică, dar a rezultat în mari biruințe pentru Domnul. Izgoniți din Ierusalim, urmașii lui Christos au răspândit Evanghelia pretutindeni pe unde au ajuns (Fapte 8:1-7: 11:19). Martirajul lui Ștefan a produs o puternică impresie asupra unui tinerel numit Saul din Tars (Fapte 22:20).  Acum, răspândiți printre semi-păgânii din Samaria, ,,puterea lui Dumnezeu“ care lucra cu tărie în ucenicii Domnului a intrat în conflict direct cu ,,puterile demonice“ care lucrau în oameni.

Termenul ,,putere“ apare de două ori în capitolul: în versetul 10, unde este vorba despre puterea vrăjitoriilor demonice și în versetul 27, unde este vorba de puterea relațiilor omenești, politice, diplomatice, etc. Este normal ca între ,,puterea Evangheliei lui Christos“ și aceste ,,alte puteri“ prin care satan guverna lumea să se declanșeze conflicte. În capitolul opt vom asista la două dintre ele.

I. ™ Filip – folosit de puterea Duhului – Fapte 8:1-8

™Persecuția lui Saul scutură cuibul de la Ierusalim. A fost metoda folosită de providența lui Dumnezeu. Iudeii și samaritenii devin acum frați în Christos după 400 de ani de dușmănie interetnică și inter-religioasă. Schimbarea de direcție spre samariteni marchează ieșirea iudeilor misionari din cadrul sanitarizat prin Legea lui Moise spre contextul înfruntărilor cu religiile păgâne. Activitatea de ,,propovăduitor“ a lui Filip ridică o întrebare importantă: ,,Cine sunt vestitorii Evangheliei?“

Seara asta am vorbit în adunarea de la Bethel despre capitolul 8 din Faptele Apostolilor. La sfârșit, fratele Horen Brașov a venit și mi-a pus:

,,A.W. Tozer a stat la ușa după ce a predicat și a dat mâna cu oamenii. A venit la el un tânăr și Tozer l-a întrebat: ,,Tu vestești Evanghelia ?“
,,Dumneavoastră faceți asta, a răspuns tânărul. Este chemarea dumneavoastră specială. Eu …“. A.W. Tozer l-a luat deoparte și i-a citit din Fapte 8:1 și 4:

,,Şi toţi, afară de apostoli, s-au împrăştiat prin părţile Iudeii şi ale Samariei. … Ceice se împrăştiaseră, mergeau din loc în loc, şi propovăduiau Cuvîntul“. Ce s-ar fi întâmplat dacă numai apostolii ar fi vestit Evanghelia?“

Cu Filip ne vom mai întâlni în Faptele Apostolilor, spre finalul cărții. Ni se va spune că a rămas ,,evanghelist“ și că avea patru fete angajate și ele în propovăduirea voii lui Dumnezeu – Fapte 21:8.

II. ™ Simon magul – vrea  cumpere puterea Duhului – Fapte 8:9-25

™Ca și în înfruntarea dintre Moise și preoții lui faraon, Dumnezeu este provocat de atitudinea samaritenilor să eclipseze lucrările lui Simon. Demonstrația este zdrobitoare și pare că-l convertesc până și pe acest Simon, care crede, se botează și stăruiește în părtășia apostolilor (am spune că a fost un baptist convins și corect). Numai că Simon a crezut, s-a botezat, dar … a rămas păgân în inimă. Gestul și cuvintele lui sunt un simbol al pătrunderii păgânismului în creștinism. De atunci, ,,simonia“ a rămas printre noi, ca o constantă a intervenției cu bani în lucrarea lui Dumnezeu. ,,Dați-mi acest monopol al puterii … rugați-vă voi pentru mine …“ sunt dovezi aparente ale faptului că Simon n-avea o relație personală cu Christos și cu puterea Lui. Este discutabil dacă el a primit Duhul Sfânt. Mai degrabă, nu. Deformările din practicile bisericilor cu ,,cler“ seamănă azi foarte mult cu practicile propuse de Simon, dovadă că păgânismul este ,,la el acasă“ în lumea creștină.

III. ™ Famenul etiopian salvat și încredințat în puterea Duhului Sfânt– Fapte 8:26-40

™Un ,,fără nume“ din continentul lui Ham – probabil un negru. ™Un om ,,cu mare putere“, neputincios însă să înțeleagă Scripturile. ™Un om evanghelizat de Duhul Sfânt. Dacă în cazul Samariei, prin Filip, Dumnezeu trece Evanghelia dincolo de evrei spre un popor cu o religie aproximativ asemănătoare în teorie, cu famenul Dumnezeu trece Evanghelia și creștinismul în teritoriul popoarelor păgâne africane.

Cu famenul etiopian, Evanghelia sare spre continentul african. Aparent, convertirea acestui om a fost ,,fără semne și minuni“. Filip nu s-a apucat să întrebe: ,,cine este bolnav sau are vreo problemă în anturajul tău, ca să-ți arăt puterea învierii lui Christos?“ Asistăm la o discuție teologică cu exegetarea unor texte profetice, începând cu Isaia. Filip este elocvent și cumva strecoară ideea botezului, poate din porunca Domnului Isus, poate din practica convertiților de pănâ atunci în Ierusalim. Filip nu face presiuni psihologice, nici apeluri emoționale. Dimpotrivă, el pare că-l temperează pe famen și-l face să înțeleagă seriozitatea botezului (,,Dacă …“ v.37).

Supranaturalul începe imediat după botez. Filip este ,,răpit“(v.39), trăiește o teleportare ca a profetului Ilie (1 Regi 18:12). Azot este cam la 20 de mile, la sud de Gaza.

Convertirea famenului subliniază însă cea mai mare minune din cele amintite până acum. Cu mintea mea de evanghelist de circumstanțe, mă întreb de ce și-a pus Dumnezeu mintea să convertească un om care mergea spre o țară păgână, la două sute de mile în interiorul continentului african? Chiar și în cazul convertiri și al nașterii din nou, cum va supraviețui creștinismul acestui om singular într-un context de religii animiste păgâne? Cum își va putea trăi el crezul sub obligațiile de la o curte împărătească păgână? Noi, dacă avem doar o familie într-un sat sau câteva suflete într-un orășel spunem că acea adunare nu are șanse să meargă mai departe. Fără frați și surori în părtășie, fără cineva cu care să studieze, să se roage sau să cânte împreună cântările credinței, ce șanse are un asemenea ,,famen – creștin“ să persevereze? Pe mâna cui l-a dat Dumnezeu mai departe?

(În aducerea famenului în familia Bisericii Sale, Dumnezeu face țăndări interzicerea din Deut. 23:1 ,,Cel scopit sau famenul să nu intre în adunarea Domnului“! )

Răspunsul este … asurzitor! Dumnezeu l-a dat pe mâna ,,puterii“ extraordinare a Duhului Sfânt. Cele mai potrivite expresii care îmi vin imediat în minte sunt ,,cel care este în noi este mai tare decât cel care este în lume“ și ,,nimeni nu-i va smulge din mâna Mea“. Râvna lui Dumnezeu care-l ia pe Filip din campania de evanghelizare din Samaria ca să-l ducă pe un drum pustiu pentru ca să-i vorbească unui singur om, pe care să-l trimită apoi în întunerecul Africii, ne spune ceva despre încrederea extraordinară pe care o are Dumnezeu în … Sine însuși! El rămâne cea mai mare minune a Universului!

Capitolele 9, 10, 11 – Puterea divină trece la Neamuri !

 

Capitolele 21-22  – Neînțelegeri pe care trebuie să le înțelegem!

Cap. 22 – Ce s-a întâmplat cu ramura creștină a celor ,,tăiați împrejur“ ?

-“Am încredere în Dumnezeu că se va întâmpla aşa cum mi s-a spus” (Faptele Apostolilor 27:25) –

Capitolul 15 – Puterea lui Dumnezeu și slăbiciunile noastre

Capitolul 9 – Puterea divină face din „starpitura” Saul un Pavel Indumnezeit

Dintre toate titlurile care se pot da acestui capitol, încep prin a-l numi:

I. Capitolul crizelor

Crizele sunt ,,pasaje de trecere“ spre o stare superioară. Dumnezeu le rânduiește prin providența Sa ca să nu ne lase să ne blocăm, să ne plafonăm, ci să mergem mai departe, să creștem, să devenim mai buni și mai roditori. În acest capitol observăm:

a. Criza naționalismului care paralizează misiunea creștină. Este o criză istorică a poporului evreu, care se manifestă acum în Biserică. După ce a avut probleme cu Israelul, Dumnezeu are acum probleme cu Biserica! Este o criză în strategia Lui și El este foarte hotărât să o rezolve.

Creștinismul s-a născut în leagănul Ierusalimului și era cât pe ce să moară acolo, confundat doar cu o ,,sectă a Iudaismului“, o ,,partidă“ cum se numeau pe atunci grupurile importante :

,,Îţi mărturisesc că slujesc Dumnezeului părinţilor mei după Calea pe care ei o numesc partidă; eu cred tot ce este scris în Lege şi în Prooroci“. (Fapte 24:14)

,,Însă marele preot şi toţi cei ce erau împreună cu el, adică partidasaducheilor, s-au sculat plini de pizmă …“. (Fapte 5:2)

,,S-a făcut o mare zarvă, şi câţiva cărturari din partida fariseilor s-au sculat în picioare, au început o ceartă aprinsă …“. (Fapte 23:9).

Providența a rânduit pornirea persecuției care a venit peste Biserică asemenea unui vânt menit să-i împrăștie ,,spre marginile pământului“:

,,Saul se învoise la uciderea lui Ştefan. În ziua aceea, s-a pornit o mare prigonire împotriva Bisericii din Ierusalim. Şi toţi, afară de apostoli, s-au împrăştiat prin părţile Iudeii şi ale Samariei“. (Fapte 8:1)

b. Criza persecuției dezlănțuite de Saul împotriva creștinilor. Aceasta este criza creștinilor. Numele lui Saul devenise sinonim cu persecuția. Orice creștin care-l auzea se umplea de frică.

,,Dar Saul sufla încă amenințarea …“. (Fapte 9:1)

c. Criza lui Anania. Este criza unui fricos ales de Dumnezeu să dea față cu dușmanul. Este evident că acest Anania se codește … dă din colț în colț, caută să refuze și se justifică. Observați cât de caraghioase sunt cuvintele lui. El ,,Îl informează“ pe Dumnezeu, Îi atrage atenția că s-ar putea să fie o greșeală …

„Doamne”, a răspuns Anania, „am auzit de la mulţi despre toate relele pe care le-a făcut omul acesta sfinţilor Tăi în Ierusalim, ba şi aici are puteri din partea preoţilor celor mai de seamă ca să lege pe toţi care cheamă Numele Tău”. (Fapte (9:13-14)

Parafrazând, Anania a spus cam așa: ,,Doamne, Tu nici nu știi despre cine este vorba …“ Ți s-a întâmplat și ție să crezi că știi mai mult și mai bine decât Dumnezeu? Eu m-am recunoscut imediat în vorbele lui Anania.

Tot parafrazând, răspunsul lui Dumnezeu este cam așa: ,,Ba știu! Știu tot ce știi și tu și încă mult mai multe! Știu cine a fost și știu și ceea ce tu nu știi. Știu ce planuri am în viitor cu el. Tocmai de aceea te trimit la el, ca să-i comunici din partea Celui ce le știe pe toate care va fi destinul și lucrarea lui printre oameni:

,,Dar Domnul i-a zis: „Du-te, căci el este un vas pe care l-am ales ca să ducă Numele Meu înaintea neamurilor, înaintea împăraţilor şi înaintea fiilor lui Israel, şi îi voi arăta tot ce trebuie să sufere pentru Numele Meu”. (Fapte 9:15-16)

d. Criza creștinilor din Damasc și Ierusalim. O asemenea convertire ca a lui Saul din Tars șochează, duce la o criză de credibilitate, este prea surprinzătoare și parcă prea frumoasă ca să fie adevărată. Nu este de mirare îndoiala ,,prudentă“ a creștinilor de atunci. Dar dacă Saul este același  dușman care doar și-a schimbat acum tactica? Dar dacă Saul este doar un fel de ,,cal troian“ strecurat de marii preoți în sânul Bisericii?

,,Solzii“ care au căzut de pe ochii lui Saul au rămas ca simbol pentru orbirea în care umblase el până atunci, dar au fost și o dovadă vizibilă pentru Anania și creștinii din Damasc despre intervenția miraculoasă a lui Dumnezeu în viața lui.

(Peste veacuri, a ajuns ideea după care un doctor a ,,inventat“ lentilele de contact folosite în loc de ochelari de vedere.)

,,Chiar în clipa aceea, au căzut de pe ochii lui un fel de solzi, şi el şi-a căpătat iarăşi vederea. Apoi s-a sculat şi a fost botezat. După ce a mâncat, a prins iarăşi putere. Saul a rămas câteva zile cu ucenicii, care erau în Damasc. Şi îndată a început să propovăduiască în sinagogi că Isus este Fiul lui Dumnezeu. Toţi cei ce-l ascultau rămâneau uimiţi şi ziceau: „Nu este el acela care făcea prăpăd în Ierusalim, printre cei ce chemau Numele acesta? Şi n-a venit el aici ca să-i ducă legaţi înaintea preoţilor celor mai de seamă?” Totuşi (sau ,,în ciuda acestor lucruri“ – n.a.) Saul se întărea din ce în ce mai mult şi făcea de ruşine pe iudeii care locuiau în Damasc, dovedind că Isus este Hristosul“. (Fapte 9:18-22) 

Criza de credibilitate s-a manifestat și la revenirea lui Saul în Ierusalim.

,,Când a ajuns în Ierusalim, Saul a căutat să se lipească de ucenici, dar toţi se temeau de el, căci nu puteau să creadă că este ucenic“. (Fapte 9:26)

e. Criza marilor preoți. Saul fusese cel mai promițător element din noua generație. Mulți din preoți îl vedeau deja o mare personalitate în Sinedru. Vă închipuiți în ce criză  i-a prăbușit schimbarea lui de atitudine? Cum vor putea spune ca Isus nu e viu când Saul spune acum că s-a întâlnit personal cu El? Ce s-a ales din cel mai proeminent tânăr din școala lor? Se obișnuiseră deja prin răstignirea Domnului Isus și prin executarea lui Iacov să rezolve astfel de crize prin eliminarea totală, prin ucidere. Păstrătorii Cuvântului vieții, preoții, deveniseră niște ucigași:

,,După câtva timp, iudeii s-au sfătuit să-l omoare … dar ei căutau să-l omoare. Când au aflat fraţii de lucrul acesta, l-au dus la Cezareea şi l-au pornit la Tars“. (Fapte 9:23, 29-30)

f. Criza lui Saul din Tars. Bineînțeles că cea mai mare criză, cel mai mare pasaj de trecere, cea mai mare transformare a suferit-o Saul. Iată doar câteva din paradoxurile situației lui:

A crezut că luptă PENTRU Dumnezeu si L-a găsit pe Dumnezeu ÎMPOTRIVA lui.

A crezut că are putere, dar cineva mai puternic a dat cu el de pământ.

A crezut ca vede mai bine ca alții situația, dar Dumnezeu l-a orbit.

A crezut ca știe cel mai bine din generația lui, dar a trebuit să învețe de la un anonim ca Anania.

A venit să-i omoare pe creștinii din Damasc, dar a trebuit să fie salvat de ei de la moarte.

A venit la Damasc ,,călare pe un cal“ și a plecat în taină, nu pe poarta cetății, ci coborât prin zid, ascuns într-o coșniță … (De încăput a încăput pentru că era micuț la trup. S-ar putea ca acesta să fie motivul pentru care, din Saul, a devenit Pavel, nume care se poate traduce prin ,,micuț, pitic, scund.“)

Un emisar plenipotențial a plecat din Damasc umil și umilit, smerit, dar plecat în sfârșit pe drumul adevăratei sfințenii. Și când te gândești că Dumnezeu le știa pe toate acestea și chiar El le pregătise minoțios mai înainte ca ele să se întâmple …

,,Fraţilor, vă mărturisesc că Evanghelia propovăduită de mine nu este de obârşie omenească, pentru că n-am primit-o, nici n-am învăţat-o de la vreun om, ci prin descoperirea lui Isus Hristos. Aţi auzit, în adevăr, care era purtarea mea de altădată, în religia iudeilor. Cum, adică, prigoneam peste măsură de mult Biserica lui Dumnezeu şi făceam prăpăd în eaşi cum eram mai înaintat în religia iudeilor decât mulţi din neamul meu de o vârstă cu mine. Eram însufleţit de o râvnă nespus de mare pentru datinile strămoşeşti. Dar, când Dumnezeu, care m-a pus deoparte din pântecele maicii mele şi m-a chemat prin harul Său, a găsit cu cale să descopere în mine pe Fiul Său, ca să-L vestesc între neamuri, …“ (Galateni 1:11-16).

Nu ne rămâne decât să ne minunăm și noi împreună cu bisericile de atunci de ce s-a petrecut cu Saul și, poate, unii dintre noi, să ne schimbăm total părerea pe care o avem despre … crize:

,,După aceea m-am dus în ţinuturile Siriei şi Ciliciei. Şi eram încă necunoscut la faţă Bisericilor lui Hristos, care sunt în Iudeea. Ele auzeau doar spunându-se: „Cel ce ne prigonea odinioară acum propovăduieşte credinţa pe care căuta s-o nimicească odinioară”. Şi slăveau pe Dumnezeu din pricina mea“ (Galateni 1:21-24).

+++

În contextul larg al studiului nostru despre puterea lui Dumnezeu manifestată în Faptele Apostolilor, este bine să ne reamintim că apostolul Pavel spune despre evreii din neamul său că ,,au râvnă, dar fără pricepere“ (Rom. 10:2 ). Pavel știa ce spune pentru că vorbea ,,din experiență“. După ce am văzut în capitolul opt persecuția teribilă dezlănțuită împotriva creștinilor din Ierusalim, în capitolul nouă vom vedea ce face Dumnezeu cu cel care a dezlănțuit-o: Saul din Tars.

,,Fraţilor, dorinţa inimii mele şi rugăciunea mea către Dumnezeu pentru Israeliţi, este să fie mântuiţi. Le mărturisesc că ei au râvnă pentru Dumnezeu, dar fără pricepere: pentru că, întrucât n-au cunoscut neprihănirea, pe care o dă Dumnezeu, au căutat să-şi pună înainte o neprihănire a lor înşişi, şi nu s-au supus astfel neprihănirii, pe care o dă Dumnezeu“ (Rom. 10:1-3).

,,Saul de partea lui, făcea prăpăd în Biserică; intra prin case, lua cu sila pe bărbaţi şi pe femei, şi-i arunca în temniţă“ (Rom. 8:3).

I. ™putere mai mare decât scrisorile de împuternicire – v.1-22

™Puterea Duhului Sfânt a lucrat pentru salvarea lui Saul prin :
Martirajul lui Ștefan
Mărturia lui Anania
Barnaba – Fapte 11:25-26
Anonimi care au ținut frânghiile – v.25

Ce a descoperit Saul din Tars lângă Damasc?

– Că Isus este viu!
– Că el este un păcătos – ,,pe care-l prigonești“
– Că Isus se identifică cu ucenicii Lui
– Că era orb și nu-și dădea seama – l-a făcut orb de-a-binelea.
– Că are nevoie de Anania
– Că va fi un evanghelist al Neamurilor, al împăraților și al evreilor
– Că va suferi pentru Christos

,,Regionalismele“ Scripturii dau dureri de cap celor ce vor să înțeleagă textul biblic. Exemple sunt nenumărate. Pentru astăzi, vă semnalez un text din 1 Samuel care poate arunca o lumină interesantă asupra dialogului dintre Dumnezeu și Saul din Tars, pe drumul Damascului:

,,Şi fiecare om din Israel se pogora la filisteni ca să-şi ascută fierul plugului, coasa, securea şi sapa, când se tocea sapa, coasa, furca cu trei coarne şi securea, şi ca să facă vârf ţepuşului cu care mâna boii – 1 Sam. 13:21

„Cine eşti Tu, Doamne?” a răspuns el. Şi Domnul a zis: „Eu sunt Isus, pe care-L prigoneşti. Ţi-ar fi greu să arunci înapoi cu piciorul într-un ţepuş” – Fapte 9:5

S-ar părea că Domnul i-a vorbit ironic lui Saul, care s-a trezit că se luptă cu Dumnezeul în Numele căruia credea că merge la Damasc. Și dacă Dumnezeu era înaintea lui, atunci cine-l mâna din urmă, ca pe o vită fără pricepere ?

II. ™putere care ocrotește – Saul – v.23-30

™Prigonitorul plecat din Ierusalim s-a întors acolo ca o pradă urmărită.
Cel ce a cerut putere ca să prigonească, a primit ocrotire din partea Duhului Sfânt.

Suntem doar la începutul mișcării convertițlor la Christos. Numele lor încă nu este acela de ,,creștini“, ci de ,,ucenici“, adică oameni dispuși să învețe de la Christos (Fapte 9:10,19,25,26). Unul dintre acești ,,ucenici“ a fost Anania. Pe el l-a ales Dumnezeu să fie curierul care să-l inițieze și să-l înștiințeze pe Saul de schimbările petrecute în viața lui. Cunoscând faima de prigonitor al lui Saul, Anania s-a arătat la început sceptic și n-a fost bucuros să primească misiunea pe care i-o încredința Domnul:

Se repeta………………….

,,În Damasc era un ucenic numit Anania. Domnul i-a zis într-o vedenie: „Anania!” „Iată-mă, Doamne”, a răspuns el. Şi Domnul i-a zis: „Scoală-te, du-te pe uliţa care se cheamă Dreaptă şi caută în casa lui Iuda pe unul zis Saul, un om din Tars. Căci iată, el se roagă. Şi a văzut în vedenie pe un om, numit Anania, intrând la el şi punându-şi mâinile peste el, ca să-şi capete iarăşi vederea.”
 „Doamne”, a răspuns Anania, „am auzit de la mulţi despre toate relele pe care le-a făcut omul acesta sfinţilor Tăi în Ierusalim, ba şi aici are puteri din partea preoţilor celor mai de seamă ca să lege pe toţi care cheamă Numele Tău.”

Dar Domnul i-a zis: „Du-te, căci el este un vas pe care l-am ales ca să ducă Numele Meu înaintea neamurilor, înaintea împăraţilor şi înaintea fiilor lui Israel; şi îi voi arăta tot ce trebuie să sufere pentru Numele Meu.” (Fapte 9:10-16).

Cât de stânjenitoare trebuie să fi fost această primă întâlnire dintre Saul și ucenicii pe care venise să-i prigonească!

,,Anania a plecat; şi, după ce a intrat în casă, a pus mâinile peste Saul şi a zis: „Frate Saule, Domnul Isus, care ţi S-a arătat pe drumul pe care veneai, m-a trimis ca să capeţi vederea şi să te umpli de Duhul Sfânt.” Chiar în clipa aceea, au căzut de pe ochii lui un fel de solzi, şi el şi-a căpătat iarăşi vederea. Apoi s-a sculat şi a fost botezat. După ce a mâncat, a prins iarăşi putere. Saul a rămas câteva zile cu ucenicii care erau în Damasc“ (Fapte 9:17-19).

Convertirea lui Saul din Tars a urmat toate treptele prin care au trecut și ceilalți convertiți. Mai întâi a fost întâlnirea personală cu Christos prin care a primit credința. Apoi credința aceasta a produs pocăința, iar pocăința a adus ascultarea poruncii de a fi botezat și umplerea cu Duhul Sfânt. Nu ni se specifică dacă apostolul a vorbit în limbi noi ca cei dela Rusalii, dar asta nu înseamnă că a fost mai puțin plin de Duhul Sfânt ca alții. Plinătatea Duhului primit i-a dat ghes imediat să depună mărturie.

Cât de uimiți trebuie să fi fost ucenicii din Damasc să-l audă vorbind despre întâlnirea personală pe care a avut-o Saul cu Domnul lor:

,,Şi îndată a început să propovăduiască în sinagogi că Isus este Fiul lui Dumnezeu. Toţi cei ce-l ascultau rămâneau uimiţi şi ziceau: „Nu este el acela care făcea prăpăd în Ierusalim, printre cei ce chemau Numele acesta? Şi n-a venit el aici ca să-i ducă legaţi înaintea preoţilor celor mai de seamă?” Totuşi Saul se întărea din ce în ce mai mult şi făcea de ruşine pe iudeii care locuiau în Damasc, dovedind că Isus este Hristosul“ (Fapte 9:20-22).

Cât de mânioși trebuie să fi fost iudeii care-l așteptaseră ca asociat în încercarea de reducere la tăcere a mesajului despre Christos și l-au văzut unindu-se cu ei în propovăduirea mesianității Celui înviat:

,,După câtva timp, iudeii s-au sfătuit să-l omoare, şi uneltirea lor a ajuns la cunoştinţa lui Saul. Porţile erau păzite zi şi noapte, ca să-l omoare“ (Fapte 9:23-24).

Prigonitorul a ajuns prigonit, iar vânătorul a ajuns să fie vânat! Cât de repede s-a adeverit înștiințarea trimisă de Dumnezeu prin Anania: ,,Și-i voi arăta tot ce trebuie să sufere pentru Numele Meu“.

Cât de umilitoare a fost plcarea lui Saul din Damasc în comparație cu intrarea făloasă pe care și-a închipuit-o când se apropia de cetate!

,,Dar, într-o noapte, ucenicii l-au luat şi l-au coborât prin zid, dându-l jos într-o coşniţă“ (Fapte 9:25).

De ce a rânduit Dumnezeu astfel? Probabil că toate aceste ,,amănunte“ au avut menirea să-l învețe pe Saul smerenia. Domnul Isus care i s-a rătat pe drum n-a mai revenit ca să-i spună ce trebuie să facă, ci l-a dat pe mâna unui anonim oarecare din Damasc, Anania.  A trebuit să asculte de acesta ca un copil docil și să împlinească tot ce i s-a spus. A trebuit să întâmpine scepticismul fraților lui din Damasc, iar apoi a trebuit să accepte să fie scos pe furiș, noaptea, din Damasc. Cel ce s-a apropiat triumfător de cetate călare pe cal a trebuit să părăsească Damascul ascuns într-o coșniță, scăpat de la moarte de chiar aceia pe care venise să-i condamne la moarte … Semețul Saul din Tars, purtător în simetrie al numelui unui semeț care a refuzat pocăința la vremea lui, împăratul Saul, a devenit peste noapte umil și ascultător. Nu-i de mirare că ucenicii de atunci l-au poreclit foarte repede ,,Pavel“, adică ,,cel micuț“. S-ar putea la fel de bine ca această poreclă să-i fi fost dată și din cauză că era mic de statură. Asta i-a și îngăduit să încapă într-o ,,coșniță“!

,,Atunci, Saul, care se mai numeşte şi Pavel, …“ (Fapte 13:9).

Cineva spunea că oameni de valoare nu se ,,cunosc“, ci se ,,recunosc“. Deși ucenicii din Ierusalim s-au îndoit de autenticitatea convertirii lui Saul, a existat un levit cu ochi ager și cu inimă mare care l-a luat pe creditul lui și l-a ,,impus“ grupului de credincioși din Ierusalim. Se numea Iosif, dar ucenicii l-au poreclit (se vede că era o adevărată modă să-și pună porecle!) după atitudinea lui binevoitoare față de cei aflați în probleme, ,,Barnaba“, adică ,,fiul mângâierii“:

,,Iosif, numit de apostoli şi Barnaba, adică, în tălmăcire, „fiul mângâierii”, un levit, de neam din Cipru, a vândut un ogor pe care-l avea, a adus banii şi i-a pus la picioarele apostolilor“ (Fapte 4:36-37).

Omul acesta a spulberat neîncrederea ucenicilor, l-a dus pe Saul să fie ,,verificat“ la apostoli și l-a promovat în lucrarea de evenghelizare, mai ales în sectorul evreilor care vorbeau limba greacă. Probabil că nici Barnaba, asemenea lui Petru, nu vorbeau prea bine această limbă ,,străină“ în Israel.

Cât de mare trebuie să fi fost ura evreilor din Ierusalim față de Saul! Mai mare chiar decât a evreilor din Damasc! Că doar ei îi dăduseră scrisorile de împuternicire cu care plecase acolo în vânătoarea de ucenici ai Nazarineanului!

,,Când a ajuns în Ierusalim, Saul a căutat să se lipească de ucenici, dar toţi se temeau de el, căci nu puteau să creadă că este ucenic. Atunci, Barnaba l-a luat cu el, l-a dus la apostoli şi le-a istorisit cum, pe drum, Saul văzuse pe Domnul, care i-a vorbit, şi cum în Damasc propovăduise cu îndrăzneală în Numele lui Isus. De atunci se ducea şi venea împreună cu ei în Ierusalim şi propovăduia cu îndrăzneală în Numele Domnului. Vorbea şi se întreba şi cu evreii care vorbeau greceşte, dar ei căutau să-l omoare“ (Fapte 9:26-29).

Toată râvna lui Saul, toată elocința lui și toată îndrăzneala lui n-au folosit aproape la nimic! Saul este exponentul lucrătorilor ,,cu potențial“, dar fără prea mari rezultate la început. Tebuie să o spunem pe față și răspicat: prima încercare de intrare în lucrarea Domnului s-a sfârșit pentru Saul cu un mare ,,fâââsss“ … În primejdie de moarte în Damasc, a ajuns să fie în primejdie de moarte și în Ierusalim … Nu este de mirare că apostolii i-au dat un sfat adecvat: ,,Du-te acasă, băiete! Și stai acolo până ce te vom chema noi. Că dacă Domnul are nevoie de tine, te va chema și de acasă …“

,,Când au aflat fraţii de lucrul acesta, l-au dus la Cezareea şi l-au pornit la Tars“ (Fapte 9:30).

Marele Saul, care ,,sufla amenințare și ucidere împotriva ucenicilor Domnului“ și care ,,făcea prăpăd în Biserică; intra prin case, lua cu sila pe bărbați și pe femei și-i arunca în temniță“ a trebuit să treacă prin filierele modelării divine ca să ajungă să poarte pe drept numele de ,,cel micuț, cel smerit“, de ,,Pavel“.

Dumnezeu știa că Saul are nevoie de un asemena tratament și i-l aplică din dragoste, nu din mânie. Dumnezeu știa din ce este făcut Saul, care este semeția firii lui orgolioase și mândre, predispusă la ,,îngâmfare“. Marele Medic îi va mai aplica de-a lungul vieții astfel de tratamente, ca atunci când, după privilegiul descoperirilor cerești i-a lăsat în carne un țepuș și n-a vrut să i-l scoată oricât de mult a cerut-o ,,pacientul“:

,,Şi ca să nu mă umflu de mândrie din pricina strălucirii acestor descoperiri, mi-a fost pus un ţepuş în carne, un sol al Satanei, ca să mă pălmuiască şi să mă împiedice să mă îngâmf. De trei ori am rugat pe Domnul să mi-l ia. Şi El mi-a zis: „Harul Meu îţi este de ajuns, căci puterea Mea în slăbiciune este făcută desăvârşită.”

Deci mă voi lăuda mult mai bucuros cu slăbiciunile mele, pentru ca puterea lui Hristos să rămână în mine. De aceea simt plăcere în slăbiciuni, în defăimări, în nevoi, în prigoniri, în strâmtorări pentru Hristos, căci, când sunt slab, atunci sunt tare“ (2 Cor. 12:7-10).

Luca îl abandonează intenționat pe Saul la Tars și continuă narațiunea din capitolele 9 -11 cu evenimente din activitatea apostolului Petru. Este clar că Luca vrea să-l lase pe Pavel deoparte o vreme, uitat de toți și de toate la … Tars. Și acolo ar fi rămas el mult și bine, dacă Dumnezeu nu l-ar fi scos din Tars. Prin cine? Prin cine altul? Prin același … Barnaba!

Iosif, levitul pocăit, poreclit de ucenici ,,Barnaba“, adică ,,fiul mângâierii“, a fost trimis de la Ierusalim la Antiohia să verifice ,,trezirea spirituală“ care se petrecuse acolo. Când a văzut Barnaba că printre cei convertiți erau și unii care vorbeau doar grecește, providențial, și-a adus aminte de abilitatea de predicator în limba greacă a lui … Saul. Și cum Tarsul era doar la o aruncătură de piatră de Antiohia, Barnaba s-a dus la Tars ca să-l caute; venise vremea. Lucrarea potrivită are nevoie de omul potrivit, iar Barnaba și-a dat seama foarte repede de aceasta. Ceea ce nu știa el era că Antiohia avea să devină centrul lucrării printre ,,cei netăiați împrejur“, după cum Ierusalimul era centrul lucrării printre evrei, iar Saul era destinat să ajungă apostolul Neamurilor, chemat la o lucrare distinctă de cea a celor doisprezece apostoli.

,,Cei ce se împrăştiaseră din pricina prigonirii întâmplate cu prilejul lui Ştefan au ajuns până în Fenicia, în Cipru şi în Antiohia şi propovăduiau Cuvântul numai iudeilor. Totuşi printre ei au fost câţiva oameni din Cipru şi din Cirene, care au venit în Antiohia, au vorbit şi grecilor şi le-au propovăduit Evanghelia Domnului Isus. Mâna Domnului era cu ei şi un mare număr de oameni au crezut şi s-au întors la Domnul. Vestea despre ei a ajuns la urechile Bisericii din Ierusalim, şi au trimis pe Barnaba până la Antiohia. Când a ajuns el şi a văzut harul lui Dumnezeu, s-a bucurat şi i-a îndemnat pe toţi să rămână cu inimă hotărâtă alipiţi de Domnul. Căci Barnaba era un om de bine, plin de Duhul Sfânt şi de credinţă. Şi destul de mult norod s-a adaos la Domnul. 

Barnaba s-a dus apoi la Tars, ca să caute pe Saul şi, când l-a găsit, l-a adus la Antiohia. Un an întreg, au luat parte la adunările bisericii şi au învăţat pe mulţi oameni. Pentru întâia dată, ucenicilor li s-a dat numele de creştini în Antiohia“ (Fapte 11:19-30).

Titlul de ,,Christos“ este echivalentul grec al termenului ,,Mesia“ și se traduce în românește prin ,,Unsul“:

,,El, cel dintâi, a găsit pe fratele său Simon şi i-a zis: „Noi am găsit pe Mesia” (care, tălmăcit, înseamnă: „Hristos”)“ (Ioan 1:41).

Pentru că Noul Testament a fost scris sau tradus în limba greacă, noi ne-am obișnuit cu varianta grecească a evreiescului ,,Mesia“. În Biserica primară din Ierusalim n-a fost însă așa. Urmașii lui Isus din Israel vorbeau limba aramaică, își spuneau unii altora ,,ucenici“, iar credința lor era ,,mesianică“. Evreii credincioși au fost strămoșii ,,evreilor mesianici“ de astăzi. De abea la Antiohia, unde limba dominantă era greaca, ,,ucenicilor“ Domnului Isus li s-a dat numele de ,,creștini“, nume care se va împământeni pe măsură ce numărul convertiților de limbă greacă se va mări, iar cel al evreilor mesianici va scădea.

Jerusalem-Antioch_300Iată cum capitolul nouă din Faptele Apostolilor istorisește prin convertirea lui Saul din Tars primul pas făcut de Dumnezeu în planul providențial de mântuire a Neamurilor. Este un capitol din marea tranziție: Saul va ajunge Pavel, Ierusalimul va fi înlocuit cu Antiohia, de la Evanghelia vestită de apostolii Domnului din Ierusalim se va trece la ,,Evanghelia mea“, ,,taina“ aducerii Neamurilor în trupul lui Christos, iar ,,ucenicilor“ li se va spune de-acum înainte ,,creștini“.

Antiohia, noul centru misionar al lui Pavel, a fost teatrul unei înfruntări neamintite de Luca în Fatele Apostolilor. Aici, apostolul Petru a fost prins într-o poziție nu tocmai corectă între libertatea practicată de Pavel și legalismul impus de Iacov la Ierusalim:

,,Dar când a venit Chifa în Antiohia, i-am stat împotrivă în faţă, căci era de osândit. În adevăr, înainte de venirea unora de la Iacov, el mânca împreună cu neamurile, dar când au venit ei, s-a ferit şi a stat deoparte de teama celor tăiaţi împrejur. Împreună cu el au început să se prefacă şi ceilalţi iudei, aşa că până şi Barnaba a fost prins în laţul făţărniciei lor. Când i-am văzut eu că nu umblă drept după adevărul Evangheliei, am spus lui Chifa în faţa tuturor: „Dacă tu, care eşti iudeu, trăieşti ca neamurile, şi nu ca iudeii, cum sileşti pe neamuri să trăiască în felul iudeilor?” Noi suntem iudei din fire, iar nu păcătoşi dintre neamuri. Totuşi, fiindcă ştim că omul nu este socotit neprihănit prin faptele Legii, ci numai prin credinţa în Isus Hristos, am crezut şi noi în Hristos Isus, ca să fim socotiţi neprihăniţi prin credinţa în Hristos, iar nu prin faptele Legii; pentru că nimeni nu va fi socotit neprihănit prin faptele Legii“ (Gal. 2:11-16).

Incidentul acesta a fost privit de Pavel drept o încălcare a înțelegerii avute cu Petru, Iacov și Ioan la Ierusalim. ,,Vinul cel nou“ propovăduit de apostolul Pavel nu mai avea nevoie de burdufurile vechi și peticite ale iudaismului.

Nu vreau să trecem mai departe fără să notăm că în perioada imediat următoare convertirii lui Saul, el aplecat o vreme din Damasc ,,în Arabia“, unde a avut probabil celebrele lui ,,vedenii și descoperiri cerești“:

,,Fraţilor, vă mărturisesc că Evanghelia propovăduită de mine nu este de obârşie omenească, pentru că n-am primit-o, nici n-am învăţat-o de la vreun om, ci prin descoperirea lui Isus Hristos. Aţi auzit, în adevăr, care era purtarea mea de altădată, în religia iudeilor. Cum, adică, prigoneam peste măsură de mult Biserica lui Dumnezeu şi făceam prăpăd în ea şi cum eram mai înaintat în religia iudeilor decât mulţi din neamul meu de o vârstă cu mine. Eram însufleţit de o râvnă nespus de mare pentru datinile strămoşeşti.

Dar, când Dumnezeu, care m-a pus deoparte din pântecele maicii mele şi m-a chemat prin harul Său, a găsit cu cale să descopere în mine pe Fiul Său, ca să-L vestesc între neamuri, îndată n-am întrebat pe niciun om, nici nu m-am suit la Ierusalim, la cei ce au fost apostoli înainte de mine, ci m-am dus în Arabia. Apoi m-am întors din nou la Damasc

După trei ani, m-am suit la Ierusalim să fac cunoştinţă cu Chifa şi am rămas la el cincisprezece zile. Dar n-am văzut pe nici un alt apostol decât pe Iacov, fratele Domnului.

În cele ce vă scriu, iată, înaintea lui Dumnezeu, nu mint. După aceea m-am dus în ţinuturile Siriei şi Ciliciei. Şi eram încă necunoscut la faţă Bisericilor lui Hristos care sunt în Iudeea. Ele auzeau doar spunându-se: „Cel ce ne prigonea odinioară acum propovăduieşte credinţa pe care căuta s-o nimicească odinioară.” Şi slăveau pe Dumnezeu din pricina mea“ (Gal. 1:11-24).

În care parte a Arabiei a stat apostolul Pavel în acei trei ani petrecuți între convertirea lui și suirea la Ierusalim nu ni se precizează. Părerea mea este că el a fost o vreme în partea superioară a Arabiei, Edom și Moab, care reprezenta pe atunci Transiordania locuită de nabatieni și de idumeni. Sub Aretas IV, ei au dominat toată regiunea. Știm că acest Aretas a domnit între anii 9 și 40 d.Ch.

Nabateenii erau urmași ai lui Ismael, iar idumenii erau urmați ai lui Esau. Amândouă neamuri au fost cucerite și convertite cu forța de Hircanus, regele hasmoneu al Iudeii. Mama lui Irod cel Mare a fost o prințesă nabateeană (Kypros), iar Irod Antipa s-a căsătorit cu sora lui Aretas IV (Syllaios). Aceasta este femeia de care a divorțat el ca să se căsătorească cu Irodiada, nevasta fratelui său vitreg, Filip. Această mezalianță a fost condamnată vehement de Ioan Botezătorul, iar protestul lui i-a atras ura Irodiadei și tăierea capului:

,,Căci Irod prinsese pe Ioan, îl legase şi-l pusese în temniţă din pricina Irodiadei, nevasta fratelui său Filip; pentru că Ioan îi zicea: „Nu-ţi este îngăduit s-o ai de nevastă.” 

Irod ar fi vrut să-l omoare, dar se temea de norod, pentru că norodul privea pe Ioan ca pe un proroc. Dar, când se prăznuia ziua naşterii lui Irod, fata Irodiadei a jucat înaintea oaspeţilor şi a plăcut lui Irod. De aceea i-a făgăduit cu jurământ că îi va da orice va cere. Îndemnată de mamă-sa, ea a zis: „Dă-mi aici, într-o farfurie, capul lui Ioan Botezătorul!” 

Împăratul s-a întristat, dar, din pricina jurămintelor sale şi de ochii celor ce şedeau la masă împreună cu el, a poruncit să i-l dea. Şi a trimis să taie capul lui Ioan în temniţă. Capul a fost adus într-o farfurie şi dat fetei, care l-a dus la mamă-sa“ (Mat14:3-11).

Există o hartă a regatelor de pe atunci și se poate vedea foarte clar că ,,Arabia“ avea granița de nord aprope de Damasc și includea teritorii din zona nordică a celor zece cetăți grecești (Decapolis) până în peninsula Sinai la sud și la est până în ceea ce se numește astăzi nordul Arabiei Saudite. (Pentru mai multe detalii despre nabateeni puteți citi capitolul ,,Conflicte Iudeo nabateene, din celebrele lui ,,Antichități iudaice“ a lui Iosif Flavius).

ARM6-02-Nabataean-Kingdom

Apostolul Pavel s-a dus în Arabia ca să asculte de porunca Domnului Isus care-l trimisese ,,să vestească între Neamuri“ Evanghelia (Gal. 1:16). Lucrarea lui acolo trebuie datată prin anii 32-33 d.Ch., când tensiunile dintre Iudei și nabateeni erau la culme. Nu-i de mirare că Aretas IV a vrut să-l omoare, pentru că propovăduirea lui Pavel era echivalentă cu o încercare de convertire a populației la dogme evreiești:

,,În Damasc, dregătorul împăratului Areta păzea cetatea damascenilor, ca să mă prindă. Dar am fost dat jos pe o fereastră într-o coşniţă, prin zid, şi am scăpat din mâinile lor“ (2 Cor. 11:32-33).

+++++

Capitolele 9, 10, 11 – Puterea divină trece la Neamuri !

 

Iudaizatorii de atunci și de acum pretind că Pavel a denaturat creștinismul când l-a dus la Neamuri. Luca îi ia apărarea lui Pavel arătându-ne că nu apostolul Pavel a dus creștinismul la Neamuri, ci … apostolul Petru, iar acesta a făcut-o nu de bună voie, ci pentru că a fost planul providențial al lui Dumnezeu!

După ce am făcut cunoștință cu Pavel, Luca ne întoarce iar la Petru. Oare de ce? Motivul este evident: Pavel va deveni apostolul neamurilor, dar Luca vrea să ne arate că inițiativa convertirii Neamurilor nu i-a aparținut lui Pavel, ci a fost o lucrare la care Dumnezeu l-a silit pe Petru !!! Fără această explicație, iudaizatorii de atunci și  evreii mesianici de acum ar fi putut să spună că Pavel s-a îndepărtat de la linia apostolică.

I. Petru lucrează în puterea cerească

™Petru a trăit în puterea minunilor. Ne sunt prezentate trei dintre ele. Care este mai mare?

a. putere care vindecă – Enea – v. 31-35a 
Viață într-un trup însănătoșit

b. ™putere care înviață – Tabita – v. 36-43
Viață din morți

c. ™O putere care dă viața veșnică – Corneliu- 11:1-48
Viața veșnică pentru oameni muritori

™II. Petru deschide ușa pentru Neamuri – 10:1-48

Apostolul Petru a primit cheile ca să deschidă ușile pentru mântuirea oamenilor. Trei uși, trei chei:

Ușa #1 pentru Iudei –Fapte 2 – la rusalii
Ușa #2 pentru Samariteni – Fapte 8:14-25
Ușa#3 pentru Neamuri – Fapte 15:7; cf. Fapte 10.

™- un păgân evlavios – 10:1-7
™- un apostol îndărătnic – 10:8-43
Oricât ar părea de curios, Dumnezeu a avut mai mult de furcă cu apostolul Petru, decât cu sutașul Corneliu!

™- o inițiativă/dovadă divină – 10:46-48

III. ™Petru este luat la rost de iudei – 11:1-18

™- aceeași iudei care îi vor face probleme și lui Pavel
– Petru spune în esență: ,,Nu eu sunt de vină, ci … Dumnezeu!“

+++++

Pasajul din Fapte  9:32—10:48 intitulat ,,Minunile săvârșite de Petru“

Care este cea mai mare minune pe care o poate face Dumnezeu pentru noi? Unii spun că ar fi vindecarea trupului, iar alții că spun că învierea unui mort. Eu însă sunt de părere că cea mai mare minune este salvarea unui păcătos. De ce? Pentru că salvarea aceasta a costat cel mai mare preț, produce cel mai mare rezultat și-I aduce lui Dumnezeu cea mai mare slavă.

În acest pasaj în găsim pe Petru părtaș la toate aceste trei feluri de minuni: îl vindecă pe Enea, o înviază pe Dorca și duce mesajul salvării la Corneliu și la toți ceilalți din casa lui.

O minune mare – vindecarea trupului (9:32–35)

Pe vremea în care apostolul Petru se afla în călătorie misionară (Fapte 8:25) a ajuns să-i viziteze pe sfinții din Lida, o cetate predominant păgână situată cam la 45 de kilometri de Ierusalim. Se prea poate ca zona să fi fost ebvanghelizată anterior de cei care se convertiseră la Rusalii sau de ucenicii care s-au răspândit pretutindeni din cauza persecuției dezlănțuite de Saul. Știm precis că Filip evanghelistul a petrecut un timp acolo (fapte 8:40). Despre Enea știm foarte puține lucruri. Ce vârstă o fi avut? Crezuse deja în Domnul isus? Era evreu sau dintre Neamuri? Luca nu ne spune decât că Enea era un om în suferință:

,,Pe când cerceta Petru pe toţi sfinţii, s-a coborât şi la cei ce locuiau în Lida. Acolo a găsit un om, anume Enea, care zăcea de opt ani olog în pat“ (Fapte 9:32-33).

Enea era o povară pentru el însuși și pentru cei din jurul lui, iar situația nu promitea să se îmbunătățească în viitor. Prima minune săvârșită de apostolul Patru a fost vindecarea unui slăbănog (Fapte 3) și acum este gata să o mai facă o dată:

„Enea”, i-a zis Petru, „Isus Hristos te vindecă; scoală-te şi fă-ţi patul”. Şi Enea s-a sculat îndată“ (Fapte 9:34).

Autoritatea Domnului Isus l-a vindecat deplin pe Enea, transformându-l într-un fel de reclamă ambulantă pentru Evanghelie. Toți cei ce l-au văzut au dat slavă lui Dumnezeu și s-au convins de lucrarea făcută prin Christos:

,,Toţi locuitorii din Lida şi din Sarona l-au văzut şi s-au întors la Domnul“ (Fapte 9:35).

Reacția martorilor oculari este asemănătoare cu cazul din Ioan 12:10-11, unde minunea săvârșită cu Lazăr i-a făcut pe foarte mulți oameni să vină la Christos. Putem fi siguri cî apostolul Petru a făcut mult mai multe în Lida. Probabiul că a stat să-i învețe pe cei convertiți și i-a ajutat să devină o biserică.

O și mai mare minune – învierea unui mort (9:36–43)

Iope este o cetate de coastă situată dincolo de Lida, cale de aproximativ 17 kilometri. Această cetate portuară numită astăzi Jaffa a rămas celebră pentru că de aici a încercat profetul Iona ,,să fugă departe de Fața Domnului“ (Ionah 1:1–3). Iona s-a dus la Iope ca să fugă de Neamuri, dar Petru s-a dus la Iope ca să-i caute pe cei dintre Neamuri! Pentru că Iona n-a ascultatd e Domnul, Dumnezeu a trimis un vânt puternic care i-a înspăimântat pe marinari. Pentru că Petru a ascultat de Domnul, Dumnezeu a trimis ,,vântul Duhului“ care le-a adus oamenilor pace și bucurie. A apărut însă o problemă. Dorca, o femeie a cărui nume era în ebraică ,,Tabita“ și se traduce în românește prin ,,Căprioara, Gazela“, fusese o credincioasă harnică, iar munca ei îmbrăcase pe foarte mulți săraci din jur. Viața ei care adusese bucurie în jur se curmase însă neașteptat și toată lumea era în șoc: Cum de o luase oare Dumnezeu pe o femeie care ear așa de folositoare celor din jur? Când au aflat că apostolul Petru era pe aproape, credincioșii din Iopa s-au pregătit pentru o minune. Au refuzat să o îngroape pe Tabita (obiceiul era ca să fie înmormântată în aceiași zi), i-au spălat trupul și au așezat-o la loc de cinste ,,în camera de sus“. Este clar că în Iope era deja o biserică bine închegată, iar Tabita făcea parte din ceata văduvelor (1 Tim. 5:910; Iacov 1:27).

,,În Iope, era o uceniţă numită Tabita, nume care, în tălmăcire, se zice Dorca. Ea făcea o mulţime de fapte bune şi milostenii. În vremea aceea, s-a îmbolnăvit şi a murit. După ce au scăldat-o, au pus-o într-o odaie de sus. Fiindcă Lida este aproape de Iope, ucenicii, când au auzit că Petru este acolo, au trimis doi oameni la el să-l roage: „Nu pregeta să vii până la noi”. Petru s-a sculat şi a plecat împreună cu ei. Când a sosit, l-au dus în odaia de sus. Toate văduvele l-au înconjurat plângând şi i-au arătat hainele şi cămăşile pe care le făcea Dorca pe când era cu ele. (Fapte 9:36-39).

Nu ni se spune că până atunci ucenicii Domnului ar fi înviat pe cineva, dar este evident că cei din Iope erau convinți de puterea Celui înviat din morți care lucra acum prin mâinile apostolilor Săi.

Întâmplarea trebuie citită în paralel cu pasajul care ne vorbește despre învierea ficei lui Iair (Marcu 5:34–43). Ucenicul face întocmai ce L-a văzut pe Învățătorul său făcând. În ambele cazuri, cei ce boceau au fost scoși afară din cameră, iar cuvintele folosite pentru înviere au fost aceleași: ,,Talita Cumi“ și acum ,,Tabita cumi!“ Ca și Domnul isus, Petru  a luat femeia de mână, fără să-i pese că s-ar fi ,,întinat prin atingerea de un mort“:

,,Petru a scos pe toată lumea afară, a îngenuncheat şi s-a rugat; apoi, s-a întors spre trup şi a zis: „Tabita, scoală-te!” Ea a deschis ochii şi, când a văzut pe Petru, a stat în capul oaselor. El i-a dat mâna şi a ridicat-o în sus. A chemat îndată pe sfinţi şi pe văduve şi le-a pus-o înainte vie“ (Fapte 9:40-41).

Ca și în cazul vindecării lui Enea, învierea Tabitei a produs o impresie deosebită asupra celor din cetate. Petru n-a căutat slava sa, ci slava Celui ce l-a trimis în slujire. Rezultatul a fost că oamenii n-au crezut în Petru, ci în Cel care lucrase cu tărie prin el.

,,Minunea aceasta a fost cunoscută în toată cetatea Iope şi mulţi au crezut în Domnul. Petru a rămas multe zile în Iope, la un tăbăcar numit Simon“ (Fapte 9:42-43).

Fără îndoială că apostolul Petru a rămas în Iope ,,multe zile“, tocmai ca să-i întărească pe noii convertiți în credință, pentru că entuziasmul stărnit de o înviere nu este niciodată suficient. Credința trebuie maturizată prin cunoașterea Cuvântului lui Dumnezeu și prin umblarea sub călăuzirea Duhului.

Dumnezeu mai avea însă și un alt motiv pentru care a trebuit să rămână Petru în Iope. El pregătise pentru marele apostol o a treia ocazie în care să folosească ,,cheile“ pentru a deschide oamenilor poarta spre împărăția lui Dumnezeu. Este important că Petru a locuit în casa unui tăbăcar. Luca vrea să ne arate că Petru trecuse deja dincolo de limitările Legii care-l făceau pe un astfel d eom ,,necurat“ înaintea lui Dumnezeu (vezi Lev. 11:35–40). Dumnezeu îl trecea pe Petru pas cu pas dincolo de legalismul iudeilor înspre libertatea harului Său minunat.

Cea mai mare minune – câștigarea celor păcătoși (10:1–48)

Capitol 10 din Faptele Apostolilor este important pentru că redă prima convertire în masă a color dintre Neamuri (prima converter a unui ne-evreu a fast cea a famenului etiopian). Apostolul Patru folosește pentru a treia și ultima oară ,,cheile“ încredințate de Domnul Isus.

,,Îţi voi da cheile Împărăţiei cerurilor, şi orice vei lega pe pământ va fi legat în ceruri şi orice vei dezlega pe pământ va fi dezlegat în ceruri” (Mat. 16:19).

Prima dată le-a folosit la Rusalii (Fapte 2) iara  doua oară le-a folosit pentru samariteni (Fapte 8). Acum le va folosi pentru a-i primi pe cei dintre Neamuri în Biserică (vezi și Gal. 3:27–28; Efes. 2:11–22).

Evenimentul a avut loc la aproximativ 70 de ani după Rusalii. Oare de ce au așteptat apostolii așa de mult ca s-o facă? Doar primiseră porunca de a merge până la marginile pământului ca să ducă vestea cea bună la orice făptură! (Matt. 28:19–20)

Nu vă grăbiți să dați vina pe apostoli … Dumnezeu are planurile Lui și soroacele Lui, iar tranziția de la evrei la Neamuri a arătat ce greu i-a fost lui Dumnezeu să renunțe la prioritatea evreilor. Executarea lui Ștefan și persecuția dezlănțuită apoi de evrei asupra celor ce purtau mesajul cel nou al Evangheliei a pecetluit soarta celor din poporul ales. Când evreii au închis ușa harului, Dumnezeu a descis-o pentru Neamuri:

,,După venirea lor, au adunat biserica şi au istorisit tot ce făcuse Dumnezeu prin ei şi cum deschisese neamurilor uşa credinţei“ (Fapte 14:27).

Vă propun să privim cu mare atenție acest eveniment și să-i observăm cele patru etape în care s-a produs.

Pregătirea (vv. 1–22).
Înaite de a-i salva pe cei dintre Neamuri, Dumnezeu a trebuit să pregătească instrumentele prin care a făcut-o. Salvarea oamenilor este o lucrare divină supranaturală, dar este făcută prin oameni. Îngeri n-au voie s-o facă! Nu veți întâlni în Biblie nici un înger predicând oamenilor. Sigur, ei ar putea să o facă și ar fi chiar mai pricpuți ca noi, dar Dumnezeu nu le-a dat voie. El vrea să lucreze prin oameni! Singurul lucru pe care au voie să-l facă îngerii este să apară ca să- le vestească oamenilor unde-i pot găsi pe cei care poartă Vestea cea Bună. Salvarea oamenilor este privilegiul și responsabilitatea noastră.

Apostolul Petru se afla, așa cum știm, în casa unui tăbăcar din Iope. Celălalt participant la acest eveniment de o importanță epocală era și el pe aproape.

La numai cincizeci de kilometri depărtare, în Cezareia, trăia un roman numit Corneliu. Cezareia era capitala provinciei romane Iudeia, o cetate romană, cu nume roman și plină de romani; o cetate a Neamurilor. Corneliu era un ,,prozelit“ la credința evreilor. El se săturase de miturile și legendele romanilor și căuta să fie cât putea el de ,,evreu“ în relația cu Dumnezeul evreilor.

,,În Cezareea era un om cu numele Corneliu, sutaş din ceata de ostaşi numită „Italiana”. Omul acesta era cucernic şi temător de Dumnezeu, împreună cu toată casa lui. El făcea multe milostenii norodului şi se ruga totdeauna lui Dumnezeu“ (Fapte 10:1-2).

Corneliu era din numărul ,,temătorilor de Dumnezeu“ care trăiau în regiunile Imperiului roman (Fapte 13:16). Providențial, ei erau pregătiți de Dumnezeu pentru marele seceriș care avea să urmeze. Un prozelit ca și Corneliu n-avea voie să aducă jertfe, ca evreii, dar se putea duce la Templu ca să se roage (Ps. 141:1–2). Corneliu avea o inimă bună și făcea mult bine celor din jur, asemeneaunui alt ,,sutaș“ amintit în Evanghelie (Luca 7:1-10).

Corneliu seamănă și nu seamănă cu oamenii religioși, dar nemântuiți de astăzi. Corneliu își trăiește evlavia stăruind în faceri de bine și în rugăciuni, dar știe, simte, intuiește că acestea nu sunt de ajuns. Textul ne spune că acest om se afla încă în căutarea mântuirii:

,,El ne-a istorisit cum a văzut în casa lui pe înger stând înaintea lui şi zicându-i: ‘Trimite la Iope şi cheamă pe Simon, zis şi Petru, care-ţi va spune cuvinte prin care vei fi mântuit, tu şi toată casa ta“ (Fapte 11:13-14).

L-aș putea asemăna pe Corneliu cu John Wesley, care avea să devină marele predicator al Angliei și Americii. Ca și Corneliu, Wesley era și el un om religios, un membru al bisericii, un păstor și fiu de păstor. Era membru în ,,clubul religios“ de la Oxford, dedicat acelora care doreau să-și îmbunătățească viața creștină. Wesleya  plecat chiar să fie misionar și să ducă altora Evanghelia, dar el însuși n-avea nici o certitudine pentru salvarea lui însuși. În 24 mai, 1738, John Wesley s-a dus cam fără chef la o mică adunare din Londra să asculte pe cineva care citea din comentariul făcut de Martin Luther epistolei către Romani. ,,Cam pe la ora nouă fără un sfert, a notat mai târziu Wesley în jurnalul său, în timp ce omul acela citea despre schimbările produse de Dumnezeu în inima celui ce crede în Christos am simțit dintr-o dată o căldură ciudată în inimă și am simțit certitudinea că El a iertat toate păcatele, chiar și pe ale mele, izbăvindu-mă astfel de sub legea păcatului și a morții.“ Urmarea acelei transformări lăuntrice a fost nu numai ,,marea mișcare de trezire“ care a dus la salvarea mulțimilor, dar și la o reală transformare a societății britanice prin înfințarea centrelor de ajutorare sociale.

Luca ne spune că Dumnezue a trimis un înger cu o poruncă la Corneliu , iar acesta, obișnuit cu disciplina militară s-a grăbit să o execute.

,,Pe la ceasul al nouălea din zi, a văzut lămurit într-o vedenie pe un înger al lui Dumnezeu că a intrat la el şi i-a zis: „Cornelie!” Corneliu s-a uitat ţintă la el, s-a înfricoşat şi a răspuns: „Ce este, Doamne?” Şi îngerul i-a zis: „Rugăciunile şi milosteniile tale s-au suit înaintea lui Dumnezeu, şi El Şi-a adus aminte de ele.  Trimite acum nişte oameni la Iope şi cheamă pe Simon, zis şi Petru. El găzduieşte la un om numit Simon Tăbăcarul, a cărui casă este lângă mare: acela îţi va spune ce trebuie să faci.” Cum a plecat îngerul care vorbise cu el, Corneliu a chemat două din slugile sale şi un ostaş cucernic, din aceia care-i slujeau în tot timpul, şi, după ce le-a istorisit totul, i-a trimis la Iope“ (Fapte 10:3-8).

De ce nu l-a trimis Dumnezeu pe Corneliu la evanghelistul Filip care se afla deja în Cezareia (Fapte 8:40) ? Pentru că lui Petru, nu lui Filip îi fuseseră încredințate ,,cheile“ Împărăției. Avem deci omul potrivit pentru primirea Evangheliei și data precisă la care trebuia să se desfășoare acest eveniment. Ce putem spune despre Petru? Era el gata să facă această lucrare? Vai, nu! Dumnezeu a trebuit să-l pregătească și pe el.

Lui Corneliu, Domnul i se arată când se roagă. Lui Petru, Dumnezeu i se arată când se odihnește și se gândește cu plăcere la masa pe care urma s-o ia. Într-o vedenie cerească, Dumnezeu se oferă să-i dea El însuși de mâncare. Numai că …

,,A doua zi, când erau pe drum şi se apropiau de cetate, Petru s-a suit să se roage pe acoperişul casei, pe la ceasul al şaselea. L-a ajuns foamea şi a vrut să mănânce. Pe când îi pregăteau mâncarea, a căzut într-o răpire sufletească. A văzut cerul deschis şi un vas ca o faţă de masă mare, legată cu cele patru colţuri, coborându-se şi slobozindu-se în jos pe pământ.  În ea se aflau tot felul de dobitoace cu patru picioare şi târâtoare de pe pământ şi păsările cerului. Şi un glas i-a zis:
„Petre, scoală-te, taie şi mănâncă.”
„Nicidecum, Doamne”, a răspuns Petru. „Căci niciodată n-am mâncat ceva spurcat sau necurat.”
Şi glasul i-a zis iarăşi a doua oară:
„Ce a curăţit Dumnezeu, să nu numeşti spurcat.”
Lucrul acesta s-a făcut de trei ori, şi îndată după aceea, vasul a fost ridicat iarăşi la cer“ (Fapte 10:9-15).

Dumnezeu a ales să-l șocheze pe Petru cu o ofertă … neapetisantă. Trebuie să recunosc deschis că nici eu nu mănănc șerpi, șopârle și alte târâtoare … De ce a făcut-o Dumnezeu atunci? De ce  atrebuit un șoc așa de mare? Pentru că Petru era un creștin ,,blocat la jumătate de drum“. Este adevărat că trecuse de multe orpeliști ale legalismului Vechi Testamental: gâzduia la un tăbăcar ,,necurat“ și va fi gata să-i primească pe cei trei mesageri ai lui Corneliu să doarmă în același casă cu el, dar legalistul din el nu murise încă total. Bineînțeles că auzise cum Domnul Isus a declarat toate că ,,nimic din ce intră în om dinafară nu-l poate spurca pentru că nu intră în inima lui, ci în pântece și apoi este dat afară în hazna“ și pricepuse și el că, spunând asta, ,,Domnul Isus făcuse toate bucatele curate“ (Marcu 7:1-23). Totuși, prescripțiile din legea leviticală (Lev. 11) pe care o respectase o viață întreagă îl înlănțuiau și nu-l lăsau să se bucure de ,,toată libertatea pe care o avem în Christos“. În vedenia cu fața de masă, Dumnezeu vrea să-i schimbe lui Petru nu numai meniul, ci toate convingerile. El trebuia pregătit pentru întâlnirea cu cei din casa lui Corneliu! Iar acolo trebuia să ,,depășească“ inhibițiile celor din biserica din Ierusalim (care îl vor certa aspru pentru că ,,a intrat în casă la niște oameni ntăiați împrejur și a mâncat cu ei“ (Fapte 11:3) și să priceapă că, în Christos, iudeii nu mai sunt ,,curați“, iar Neamurile nu mai sunt ,,necurate“, iar înaintea lui Dumnezeu toți oamenii sunt la fel de păcătoși și vinovați:

,,Fiindcă Dumnezeu* a închis pe toţi oamenii în neascultare, ca să aibă îndurare de toţi“ (Rom. 11:32).

Asta înseamnă că unul dintre Neamuri nu mai are nevoie să se facă evreu înainte de a deveni creștin.

Blocajul sufletresc în care se afla acest apostol ,,la jumătatea drumului“ este ilustrat de răspunsul ,,năuc“ pre care-l dă atunci când privește la ceea ce era în fața de masă coborâtă din cer:

,,Nicidecum, Doamne!“ (fapte 10:14).

Acești doi termeni se exclud reciproc! Petru a avut nevoie să fie împins de la spate ca să meargă în casa lui Corneliu, iar Dumnezeu i-o spune clar și răspicat:

,,Pe când Petru nu ştia ce să creadă despre înţelesul vedeniei pe care o avusese, iată că oamenii trimişi de Corneliu, întrebând de casa lui Simon, au stat la poartă şi au întrebat cu glas tare dacă Simon, zis şi Petru, găzduieşte acolo. Şi pe când se gândea Petru la vedenia aceea, Duhul i-a zis: „Iată că te caută trei oameni; scoală-te, coboară-te şi du-te cu ei fără şovăire, căci Eu i-am trimis” (Fapte 10:17-20).

,,Duhul mi-a spus să plec cu ei, fără să fac vreo deosebire“ (Fapte 11:12)

Explicarea(vv. 23–33).

faptul că Petru a acceptat să-i găzduiască peste noapte pe cei trimiși ai lui Corneliu a fost dovada că ,,zidurile prejudiciilor“ lui iudaice începuseră să se clatine.

,,Petru deci s-a coborât şi a zis oamenilor acelora: „Eu sunt acela pe care-l căutaţi. Ce pricină vă aduce?” Ei au răspuns: „Sutaşul Corneliu, om drept şi temător de Dumnezeu şi vorbit de bine de tot neamul iudeilor, a fost înştiinţat de Dumnezeu, printr-un înger sfânt, să te cheme în casa lui şi să audă cuvintele pe care i le vei spune.” Petru deci i-a chemat înăuntru şi i-a găzduit. A doua zi, s-a sculat şi a plecat cu ei. L-au însoţit şi câţiva fraţi din Iope“ (Fapte 10:21-24a).

Zidurile prejudecăților s-au clătinat, dar nu s-au prăbușit încă. Speriat el însuși de ceea ce trebuia să facă, apostolul Petru a luat cu el și șase ,,frați“, adică șase evrei (Fapte 11:12). Erau de trei ori mai mult numărul necesar pentru a întări o mărturie!

De la Iope la Cezareia este un drum de două zile pe jos. Când a ajuns, apostolul Petru a văzut că acest Corneliu îți adunase toate rudele ca să audă ce avea să le spună:

,,În cealaltă zi au ajuns la Cezareea. Corneliu îi aştepta cu rudele şi prietenii de aproape, pe care-i chemase. Când era să intre Petru, Corneliu, care-i ieşise înainte, s-a aruncat la picioarele lui şi i s-a închinat. Dar Petru l-a ridicat şi a zis: „Scoală-te, şi eu sunt om!” Şi vorbind cu el, a intrat în casă şi a găsit adunaţi pe mulţi“ (Fapte 10:24b-27).

Ce ușor i-ar fi fost lui Petru, dacă ar fi fost ca papa de la Roma, să accepte cinstea deosebită pe care era gata să i-o arate Corneliu. Apostolul n-a fost însă decât un om smerit, care și-a cunoscut limitele și menirea (1 Peter 5:1–6).

Trebuie să recunoaștem că ,,introducerea“ n-a fost tocmai reușită. Ce-ați fi spus voi dacă ar fi intrat în casa voastră un om și ar fi vorbit ca Petru?

„Ştiţi”, le-a zis el, „că* nu este îngăduit de Lege unui iudeu să se însoţească împreună cu unul de alt neam sau să vină la el, dar Dumnezeu** mi-a arătat să nu numesc pe niciun om spurcat sau necurat“ (Fapte 10:7).

Este clar că apostolul Patru nu socotește această întâlnire o ocazie de evanghelizare a celor pierduți, deși ar fi trebuit s-o facă, în virtutea mandatului de a duce vestea bună până la marginile pământului (Fapte 1:8). Deși pare ciudat, Petru încă nu știa pentru ce este acolo și doar cuvintele lui Corneliu, care i-a povestit despre vedenia divină l-au făcut să-și deschidă gura și să înceapă să le vorbească despre Christos:

,,De aceea am venit fără cârtire când m-aţi chemat. Vă întreb dar: Cu ce gând aţi trimis după mine?”
Corneliu a răspuns:
„Acum patru zile, chiar în clipa aceasta, mă rugam în casa mea la ceasul al nouălea şi iată că a stat înaintea mea un om cu o haină strălucitoare şi a zis: ‘Cornelie, rugăciunea ta a fost ascultată şi Dumnezeu Şi-a adus aminte de milosteniile tale. Trimite dar la Iope şi cheamă pe Simon, zis şi Petru; el găzduieşte în casa lui Simon Tăbăcarul, lângă mare. Când va veni el, îţi va vorbi.’
Am trimis îndată la tine şi bine ai făcut că ai venit. Acum dar, toţi suntem aici înaintea lui Dumnezeu, ca să ascultăm tot ce ţi-a poruncit Domnul să ne spui“ (Fapte 10:29-33).

Proclamare (vv. 34–43).

Petru a avut privilegiu să se adreseze unei adunări ideale. Care predicator nu și-ar dori o astfel de biserică? Au venit să asculte, erau toți prezenți, au crezut Cuvântul și au fost gata să-l și împlinească!

Atunci, Petru a început să vorbească şi a zis: „În adevăr, văd că Dumnezeu nu este părtinitor, ci că, în orice neam, cine se teme de El şi lucrează neprihănire este primit de El.  El a trimis Cuvântul Său fiilor lui Israel şi le-a vestit Evanghelia păcii, prin Isus Hristos, care este Domnul tuturor. Ştiţi vorba făcută prin toată Iudeea, începând din Galileea, în urma botezului propovăduit de Ioan; cum Dumnezeu a uns cu Duhul Sfânt şi cu putere pe Isus din Nazaret, care umbla din loc în loc, făcea bine şi vindeca pe toţi cei ce erau apăsaţi de diavolul, căci Dumnezeu era cu El. Noi suntem martori a tot ce a făcut El în ţara iudeilor şi în Ierusalim.
Ei L-au omorât, atârnându-L pe lemn. 
Dar Dumnezeu L-a înviat a treia zi şi a îngăduit să Se arate, nu la tot norodul, ci nouă, martorilor aleşi mai dinainte de Dumnezeu, nouă, care am mâncat şi am băut împreună cu El după ce a înviat din morţi. Isus ne-a poruncit să propovăduim norodului şi să mărturisim că El a fost rânduit de Dumnezeu Judecătorul celor vii şi al celor morţi. Toţi prorocii mărturisesc despre El că oricine crede în El capătă, prin Numele Lui, iertarea păcatelor “(Fapte 10:30-43).

Observați că apostolul vorbește mai mult despre ce face el și de ce face ceea ce face. E clar că apostolul este încă stângaci când este să comunice Evanghelia celor ce nu erau evrei. În mormâiala lui plină de introspecții , apostolul caută parcă să se lămurească și să se convingă pe sine că ceea ce i se întâmplase lui Corneliu, arătarea angelică, este un argument pentru o schimbare de atitudine față Neamuri.

Salvarea oamenilor este însă lucrarea lui Dumnezeu, nu a noastră. El ne folosește și pe noi, dar lucrează de multe ori ,,pe lângă noi“, ,,pe deasupra noastră“ și chiar ,,împotriva noastră“. Așa s-a întâmplat și atunci cu apostolul Petru. Este clar că Dumnezeu nu a mai avut răbdare cu el și i-a luat-o ia înainte. S-ar prea putea ca predica lui să fi mai avut și alte puncte principale, dar Dumnezeu îl întrerupe și trece direct la .. aplicare“:

,,Pe când rostea Petru cuvintele acestea, S-a coborât Duhul Sfânt peste toţi cei ce ascultau Cuvântul. Toţi credincioşii tăiaţi împrejur care veniseră cu Petru au rămas uimiţi când au văzut că darul Duhului Sfânt s-a vărsat şi peste neamuri. Căci îi auzeau vorbind în limbi şi mărind pe Dumnezeu“ (Fapte 10:44-46).

Este a treia oară când Petru este întrerupt de Dumnezeu. Prima dată l-a întrerupt Dumnezeu Tatăl pe muntele schimbării la față:

,,După şase zile, Isus a luat cu El pe Petru, pe Iacov şi pe Ioan şi i-a dus singuri de o parte pe un munte înalt. Acolo S-a schimbat la faţă înaintea lor. Hainele Lui s-au făcut strălucitoare şi foarte albe, de o albeaţă pe care niciun înălbitor de pe pământ n-o poate da. Ilie li s-a arătat împreună cu Moise şi sta de vorbă cu Isus.
Petru a luat cuvântul şi a zis lui Isus:
„Învăţătorule, este bine să stăm aici, să facem trei colibe: una pentru Tine, una pentru Moise şi una pentru Ilie.”
Căci nu ştia ce să zică, atât de mare spaimă îi apucase. A venit un nor şi i-a acoperit cu umbra lui. Şi din nor s-a auzit un glas, care zicea: „Acesta este Fiul Meu preaiubit: de El să ascultaţi!” (Marcu 9:2-5).

S-a ales praful din colibele lui Petru! Dumnezeu l-a întrerupt și a schimbat subiectul spre ceea ce era important și ceea ce trebuia învățat din acea extraordinară experiență.

A doua oară l-a întrerupt Dumnezeu Fiul, cu ocazia plătirii impozitului pentru Templu, când Petru s-a găsit iar vorbind despre ce nu înțelegea și presupunând acolo unde ar fi fost mai bine să întrebe ca să afle:

,,Când au ajuns în Capernaum, cei ce strângeau darea pentru Templu1 au venit la Petru şi i-au zis: „Învăţătorul vostru nu plăteşte darea?”
„Ba da”, a zis Petru.
Şi când a intrat în casă, Isus i-a luat-o înainte şi i-a zis: „Ce crezi, Simone? Împăraţii pământului de la cine iau dări sau biruri? De la fiii lor sau de la străini?”
Petru I-a răspuns: „De la străini.”
Şi Isus i-a zis: „Aşadar, fiii sunt scutiţi. Dar, ca să nu-i facem să păcătuiască, du-te la mare, aruncă undiţa şi trage afară peştele care va veni întâi. Deschide-i gura şi vei găsi în ea un ban2 pe care ia-l şi dă-li-l lor, pentru Mine şi pentru tine” (Mat. 17:24-27).

    A treia oară, Petru a fost întrerupt de Dumnezeu-Duhul Sfânt aici, în Cezarea, fără cuvinte, dar printr-o intervenție extraordinară:

,,Pe când rostea Petru cuvintele acestea, S-a coborât Duhul Sfânt peste toţi cei ce ascultau Cuvântul. Toţi credincioşii tăiaţi împrejur care veniseră cu Petru au rămas uimiţi când au văzut că darul Duhului Sfânt s-a vărsat şi peste neamuri“ (Fapte 10:44-45).

 Acceptare (vv. 44–48).

Cei șase ,,frați“ evrei veniți cu Petru au avut nevoie de această dovadă ca să înțeleagă că Dumnezeu dorește să-i salveze și pe cei netăiați împrejur. Ei nu văzuseră vedenia pe care o avusese Petru, dar vedeau acum cum, practic, Duhul Sfânt n-a făcut nici o deosebire între evreii de la Rusalii și Neamurile din casa lui Corneliu. Experiența lui Petru se armoniza acum de minune cu experiențele lor surprinzătoare. De comu acord, apostolul și ,,frații“ s-au hotărât să ducă până la capăt ascultarea lor de lucrarea Duhului Sfânt:

,,Atunci Petru a zis: „Se poate opri apa ca să nu fie botezaţi aceştia, care au primit Duhul Sfânt ca şi noi?” Şi a poruncit să fie botezaţi în Numele Domnului Isus Hristos. Atunci, l-au rugat să mai rămână câteva zile la ei“ (Fapte 10:46).

Cui a poruncit Petru? Bineînțeles că celor șase ,,frați“ evrei. Împreună, ei au făcut pentru Neamurile din casa lui Corneliu ceea ce făcuseră apostolii pentru cei aproape trei mii de evrei convertiți în ziua de Rusalii (Fapte 2:41).

Vestea despre evenimentul epocal a ajuns la urechile credincioșilor evrei din Ierusalim, care ,,l-au musrat“ pe apostolul Petru când s-a întors acasă:

,,Apostolii şi fraţii care erau în Iudeea au auzit că şi neamurile au primit Cuvântul lui Dumnezeu. Şi când s-a suit Petru la Ierusalim, îl mustrau cei tăiaţi împrejur şi ziceau: „Ai intrat în casă la nişte oameni netăiaţi împrejur şi ai mâncat cu ei” (fapte 11:1-3).

Schimbările mari nu se fac ușor, iar oamenii sunt mult mai înguști decât este harul lui Dumnezeu. Acceptarea primiri Neamurilor în Biserică n-a fost ușoară și nici nu s-a produs dintr-o dată. Apostolul Petru a folosit cheia autorități dată de Dumnezeu și a primit Neamurile alături de iudei în trupul lui Christos. Alții n-au făcut așa de ușor pasul acesta. Aparent, cei din Ierusalim s-au lăsat convinși de relatarea lui Petru și a celor șase ,,frați“ care i-au botezat pe cei din casa lui Corneliu. Discuțiile n-au încetat însă și în capitolul cincisprezece vo citi că a trebuit convocat un Consiliu la Iwrusalim pentru lămurirea oficială a acestei probleme:

,,După ce s-a făcut multă vorbă, s-a sculat Petru şi le-a zis: „Fraţilor, ştiţi că Dumnezeu, de o bună bucată de vreme, a făcut o alegere între voi, ca, prin gura mea, neamurile să audă cuvântul Evangheliei şi să creadă. Şi Dumnezeu, care cunoaşte inimile, a mărturisit pentru ei şi le-a dat Duhul Sfânt ca şi nouă. N-a făcut nicio deosebire între noi şi ei, întrucât le-a curăţit inimile prin credinţă“ (Fapte 15:7-9).

Deși a fost hărăzit de Dumnezeu să fie cel care a deschis ușa harului pentru Neamuri, Petru însuși a stat mai mult ,,în prag“, nehotărît și nestatornic în această lucrare mare. La Antiohia, Petru a dat dovadă de ipocrizie, mâncând cu Neamurile când era singur cu ei și mâncând separat cu iudeii când aceștia apăreau în vizite de la Ierusalim (Gal. 2:11-21). Pentru lucrarea printre cei netăiați împrejur, Dumnezeu alesese deja un om, pe care l-a pregătit încă din pntecele mamei lui să fie ,,apostolul Neamurilor“. Numele lui era, așa cum am văzut deja, Saul din Tars sau, cum aveau să-l cunoască toți mai târziu, apostolul ,,Pavel“, ,,micuțul“ prin care Dumnezeu a răsturnat lumea (Fapte 17:6b-7).

++++

Evenimentele legate de salvarea celor din casa lui Corneliu i-au dat ocazia lui Warren W. Wiersbe să facă un studiu psihologic intitulat ,,Tipuri de atitudini față de lucrarea puterii divine“. Vi-l prezentăm și vouă. Wiersbe se oprește asupra caracterului oamenilor descriși cu ocazia acestui eveniment. Dumnezeu are multe uși de deschis, dar are nevoie și de oameni care vor să intre pe ele!

I. Unii sunt oameni ai inițiativei. Petru s-a pus la dispoziția lui Dumnezeu și a fost folosit în mod remarcabil la integrarea Neamurilor în Biserică. S-a prăbușit zidul care separa iudeii și Neamurile (Efes. 2:11 ..). Vestea i-a uimit pe credincioșii iudei, care credeau că cineva trebuie să devină mai întâi prozeliți la iudaism și numai după aceea creștini. Slavă Domnului că petru a făcut parte din rândul oamenilor care fac lucrurile să se întâmple.

II. Unii află din auzite despre inițiativele altora. Majoritatea dintre noi facem parte din această categorie. Se pune însă întrebarea: Cum răspundem atunci când aflăm că Dumnezeu face ceva nou? Ne mulțumim să aflăm ce spun alții sau căutăm să aflăm noi înșine ce s-a întâmplat? Ar trebui să ,,cercetăm toate lucrurile și să oprim doar ce este bun“ (1 Tes. 5:22)

III. Unii oameni se împotrivesc inițiativelor altora.  Legaliștii din biserica de la Ierusalim l-au luat la întrebări pe Petru pentru că aflaseră că a stat la masă cu cei dintre Neamuri. Cât era el de apostol, Petru a fost tras la răspundere și a trebuit să dea explicații. El le-a povestit cum a fost călăuzit de Dumnezeu în cele întâmplate și le-a arătat din Scriptură că aceasta trebuia să se întâmple (Fapte 11:16; 1:5). Pentru o vreme, criticii s-au potolit. Ei se vor scula însă iar să atace lucrarea dintre Neamuri (Fapte 15) căutând să limiteze libertatea evangheliei.

IV. Unii se oferă să-i ajute pe cei cu inițiativă. Barnaba l-a chemat pe Pavel (v.25-26) să-l ajute în lucrarea bisericii din Antiohia. Cei doi au făcut repede o echipă de lucru plină de râvnă să răspândească mesajul mântuirii. Barnaba a dovedit ar că nu în zadar purta numele de ,,fiu al mângâierii“.

Pasivitatea prudentă nu este o virtute. Pasiunea cu discernământ este! Argument care ne pun în mișcare sunt întotdeauna Cuvântul și mișcarea Duhului Sfânt. Când doctorul i-a spus lui Calvin să nu mai muncească atât că va muri repede, el i-a răspuns: ,,Vrei să mă găsască Stăpânul stând degeaba la venirea Lui?“

+++++

Capitolul 12 – Providența la lucru

Fără explicații, Luca rupe firul relatărilor despre Pavel pentru a ne face martori la un episod din viața lui Petru. L-am putea numi ,,providența la lucru“, pentru că Luca combină intervențiile divine din viațile lui Ioacov și Petru cu cele din viața lui Iorod Agripa. Ce s-a întâmplat cu Petru?

Imaginează-ți că te-ai trezi cu o minune și un înger ți-ar fi ceasul deșteptător!

Asta-i exact ceea ce i s-a întâmplat apostolului Petru. El se afla pentru a treia oară în temniță și aștepta să fiecu siguranță  judecat și executat. Peste ani, când și-a scris prim aepistolă, Petru se prea poate să fi avut în minte această izbăvire miraculoasă când a citat ceva din Vechiu Testament:

Căci ochii Domnului sunt peste cei neprihănițiși urechile Lui iau amintela rugăciunile lor. Dar fața Domnului este împotriva celor ce fac rău“ – Psalm 34:15-16; 1 Petru 3:12

Versetul acesta rezumă cum nu se poate mai bine ce a făcut Dumnezeu pentru Petru și ne pune și nouă la îndemână trei minunate promisiuni care ne întâresc în fața încercărilor vieții.

Fapte 12:1-4 corespunde cu prima parte a promisiunii din Psalmi: Căci ochii Domnului sunt peste cei neprihăniți

Fapte 12:5-17 corespunde cu partea a doua a promisiunii: urechile Lui iau aminte la rugăciunile lor

Fapte 12:16-25 corespunde cu cea de a treia parte a promisiunii: Dar fața Domnului este împotriva celor ce fac rău

Acest capitol este o ilustrare a lucrării providenței. Puterea lui Dumnezeu în persoana Duhului Sfânt, este cu noi, dar asta nu înseamnă că nu trecem prin încercări. Cuvântul ,,creștini“ a fost un apelativ de batjocoră și este folosit în tot Noul Testament numai de trei ori: Fapte 11:26, 26:28: 1 Petru 4:16. El este mai degrabă un nume de ocară, o poreclă inventată de cei ostili ucenicilor Domnului Isus. Deși o notează, autorul Faptele Apostolilor preferă să-i numească pe cei convertiți ,,ucenici“:

,,Însă Cuvântul lui Dumnezeu se răspândea tot mai mult și numărul ucenicilor se mărea“ (Fapte 12:24).

I. Domnul vede încercările noastre – Fapte 12:1-4

„Căci ochii Domnului sunt peste cei neprihăniți …

™Dumnezeu veghea și nota ce făcea Irod Agripa cu poporul Său. Răul acesta era nepotul lui Irod cel Mare, care poruncise uciderea pruncilor din Betleem și-i tăiase capul lui Ioan Botezătorul.

O familie de intriganți și de ucigași, cei din dinastia irozilor erau disprețuiți de iudei, care detestau să vadă un idumean domnind peste ei. Irod știa aceasta și s-a apucat să persecute Biserica pentru a le face pe plac iudeilor și ca să-și demonstreze atașamentul personal față de tradițiile strâmoșești.

Acum, că Neamurile fuseseră acceptate în Biserică, iudeii care nu aveau loc în inimile lor pentru ,,păgâni“ îi erau și mai recunoscători lui Irod pentru planurile lui:

,,Cam pe aceeaşi vreme, împăratul Irod a pus mâinile pe unii din biserică, pentru ca să-i chinuiască, şi a ucis cu sabia pe Iacov, fratele lui Ioan. Când a văzut că lucrul acesta place iudeilor, a mai pus mâna şi pe Petru. (Erau zilele Praznicului Azimilor.)“ (Fapte 12:1-3).

Simetric ca timp, persecuția declanșată de Irod coincidea cu data la care fusese omorât și Învățătorul lor. Iacov a devenit deci cel dintâi al Bisericii, deși mulți și eu de multe ori, îi dăm lui Ștefan cinstea aceasta.

Dacă medităm puțin la această întâmplare în lumina pasajului din Mat. 20:20-28, moartea lui Iacov se îmbracă cu o semnificație și mai specială.

Ioan, Iacov și mama lor au cerut de la Domnul isus cinstea de a sta pe tronuri la stânga și la dreapta lui Christos, la instaurarea împărăției Lui, dar Domnul le-a spus că nu există cinste fără suferință:

,,Drept răspuns, Isus a zis: „Nu ştiţi ce cereţi. Puteţi voi să beţi paharul* pe care am să-l beau Eu şi să fiţi botezaţi cu botezul** cu care am să fiu botezat Eu?” „Putem”, I-au zis ei“ (Mat. 20:22).

Nu știau atunci ce vorbesc, dar, pe rând, fiecare dintre ei a descoperit pe propria piele ce preț imens se plătește pentru cinstea din împărăție: Ioacov a fost arestat de Irod și decapitat, iar Ioan a fost exilat pe insula Patmos (Apoc. 1:9). Amândoi au avut parte să bea din paharul pe care l-a băut Christos!

Dacă iudeii s-au bucurat când a fost omorît Iacov, vă dați seama ce entuziaști au fost de arestarea lui Petru! Ca să nu-l mai scape printre degete ca altădată, Irod l-a pus pe apostol sub o pază teribilă:

,,După ce l-a prins şi l-a băgat în temniţă, l-a pus sub paza a patru cete de câte patru ostaşi, cu gând ca după Paşte să-l scoată înaintea norodului“ (Fapte 12:4).

Șaisprezece ostași au primit porunca să-l păzească pe Petru în patru schimburi a câte patru ostași, doi erau legați de lanțuri împreună cu el și alții doi făceau de strajă la ușă. Proverbul românesc spune că ,,cine s-a ars cu ciorbă suflă și-n iaurt!“ Irod a pus o strajă puternică pentru că n-a vrut să se repete rușinea pe care o pățise atunci când îi aruncase pe apostoli în temniță și ei ,,dispăruseră“ ca prin farmec noaptea, iar a doua zi au mers iar să predice în Templu (Fapte 5:17-25).

De ce a îngăduit Dumnezeu ca Iacov să moară, când pe Petru avea de gând să-l izbăvească iar? La urma urmei, amândoi erau din numărul restrâns al celor doisprezece și amândoi erau necesari Bisericii. Singurul rspuns este că ,,nu știm“. Așa a fost voia suverană a lui Dumnezeu! Acesta a fost rezultatul cerut de rugăciunile fierbinți înîlțate la Dumnezeu după cea de a doua lor întemnițare (Fapte 4:28-30). Dumnezeu i-a îngăduit lui Irod să-și întindă mâna și să-l ucidă pe Iacov, dar ,,El și-a întins mâna“ și nu i-a îngăduit să se atingă de Petru. Așa se hotărâse la tronul din cer, iar cel așezat pe tronul de pe pământ nu putea face altfel.

Vă rog să notați că Biserica din ierusalim nu l-a înlocuit și pe Iacov, așa cum făcuse cu Iuda (Fapte 1:15-26). Biserica nu s-a apucat să reîntregească numărul de doisprezece apostoli, deși Iust era probabil încă în viață. Pentru că Evanghelia a fost trimisă ,,întâi la iudei“, a fost nevoie în economia planului profetic de doispreceze apostoli care să fie legați organic de cele doisprezece seminții ale lui Israel. Cei doisprezece apostoli au fost și vor fi un grup special în cetele lui Dumnezeu, cu un rol specific în viitor în judecarea celor doisprezece seminții și domnia peste Israelul lui Dumnezeu. Uciderea lui Ștefan cu pietre a cauzat încetarea mărturiei ,,doar pentru Israel“, așa că de-acu înainte numărul oficial al apostolilor nu mai avea nici o importanță.

Este liniștitor să știm că, orice s-ar întâmpla, Dumnezeu este pe tron și nimic nu se întâmplă fără voia Lui. S-ar puta ca noi să nu înțelegem ce face El, dar suntem convinți că ,,voia Lui este bună, plăcută și desăvârșită“ (Rom. 12:2).

II. Domnul aude rugăciunile noastre – Fapte 12:5-17

„… urechile Lui iau aminte la rugăciunile lor …“ (1 Petru 3:12).

Nu subestimați niciodată puterea rugăciunii! Îngerul l-a adus pe Petru afară din temniță, dar rugăciunile creștinilor l-au adus pe înger la Petru!

,,Deci Petru era păzit în temniţă, şi Biserica nu înceta să înalţe rugăciuni către Dumnezeu pentru el. În noaptea zilei când avea de gând Irod să-l înfăţişeze la judecată, Petru dormea între doi ostaşi, legat de mâini cu două lanţuri, şi nişte păzitori păzeau temniţa la uşă“ (Fapte 12:5-6).

Se pune întrebarea: Cum de a putut dormi Patru când știa că a doua zi urma să i se ia viața? Răspunsul se găsește într-o profeție pe care i-a făccut-o Domnul Isus lui Petru despre vremea bătrâneții lui:

,,Adevărat, adevărat îţi spun că, atunci când erai mai tânăr, singur te încingeai şi te duceai unde voiai, dar, când vei îmbătrâni, îţi vei întinde mâinile şi altul te va încinge şi te va duce unde nu vei voi.” A zis lucrul acesta ca să arate cu ce fel de moarte va proslăvi Petru pe Dumnezeu. Şi, după ce a vorbit astfel, i-a zis: „Vino după Mine“ (Ioan 21:18-19).

Indiferent de ceea ce-i făceau oameni, Petru era încredințat că soarta lui era deja hotărâtă de Domnul. Iar Domnul a trimis un înger să-l scoată din temniță:

,,Şi iată, un înger al Domnului a stat lângă el pe neaşteptate şi o lumină a strălucit în temniţă. Îngerul a deşteptat pe Petru, lovindu-l în coastă, şi i-a zis:
„Scoală-te, iute!”
Lanţurile i-au căzut jos de pe mâini. 
Apoi, îngerul i-a zis:
„Încinge-te şi leagă-ţi încălţămintea.”
Şi el a făcut aşa. Îngerul i-a mai zis:
„Îmbracă-te în haină şi vino după mine.”
Petru a ieşit afară şi a mers după el, fără să ştie dacă ce făcea îngerul este adevărat. I se părea că are o vedenie. După ce au trecut de straja întâi şi a doua, au ajuns la poarta de fier, care dă în cetate, şi ea li s-a deschis singură; au ieşit şi au trecut într-o uliţă. Îndată, îngerul a plecat de lângă el“ (Fapte 12:6-10).

Este cea de a patra ocazie în care îngerii sunt activi în faptele Apostolilor (5:19; 8:26; 10:3,7). Îngerul a adus în celulă lumină și libertate, dar străjerii n-au știut nimic. A fost ceva mai minunat decât în filmele științifico-fantastice de astăzi. Dumnezeu a ,,înghețat“ o fasciculă de timp, i-a scos pe Petru și pe înger în afara ei făcându-i să se strecoare fără urmă printre străjerii din celulă și de la ușă.

Interesant este că îngerul i-a poruncit lui Petru să se încingă, să-și ia haina și să se încheie la încălțăminte. Era timp pentru toate, iar îngerul era parcă preocupat ca Petru să iasă ca un om ordonat și elegant. Trebuia ,,să arate bine“. N-au plecat în grabă. Totul era sub stăpânirea lui Dumnezeu, iar unde este Dumnezeu este ordine (1 Cor. 14:33). Foarte mulți ani m-a șocat amănuntul că, la înviere, prosopul care fusese pus pe capul Domnului Isus era împăturit ci grijă și pus la locul lui:

,,Iar ştergarul, care fusese pus pe capul lui Isus, nu era cu fâşiile de pânză, ci făcut sul şi pus într-un alt loc, singur“ (Ioan 20:7).

Toți întemnițații visează eliberarea așa că nu-i de mirare că Petru credea la început că are ,,o vedenie“. L-a convins însă de realitate răcoarea nopții atunci când au ieșit în stradă. S-a uitat bine în jur, dar … îngerul dispăruse. Atâta fusese misiunea lui. Îngerul nu i-a spus unde să se ducă și nu l-a dus până acolo. Aceasta a fost lăsat la latitudinea lui Petru. iar Petru, intuind pentru prima dată ceea ce se întâmplase, s-a grăbit să se ducă la … locul rugăciunii.

,,Când şi-a venit Petru în fire, a zis: „Acum văd cu adevărat că Domnul a trimis pe îngerul Său şi m-a scăpat din mâna lui Irod şi de la tot ce aştepta poporul iudeu.” După ce şi-a dat bine seama de cele întâmplate, s-a îndreptat spre casa Mariei, mama lui Ioan, zis şi Marcu, unde erau adunaţi mulţi laolaltă şi se rugau“ (Fapte 12:11-12).

Scena care urmează este o ,,comedie cu sfinți“. Când te gândești că (a) mulți se rugau, (b) că se rugau cu stăruință. (c) că se rugau ziua și noaptea probabil de aproape o săptămână și (d) că aceste rugăciuni erau în mod expres pentru eliberarea lui Petru este greu de înțeles reacția lor când apostolul le-a bătut în miez de noapte la ușă:

,,A bătut la uşa care dădea în pridvor, şi o slujnică, numită Roda, a venit să vadă cine e. A cunoscut glasul lui Petru şi, de bucurie, în loc să deschidă, a alergat înăuntru să dea de veste că Petru stă înaintea porţii.
„Eşti nebună!” i-au zis ei. Dar ea stăruia şi spunea că el este. Ei, dimpotrivă, ziceau:
„Este îngerul lui.”
Petru însă bătea mereu. Au deschis şi au rămas încremeniţi când l-au văzut“ (Fapte 12:13-16).

I-a fost mai ușor lui Dumnezeu să-l scoată pe Petru din temniță decât apostolului să intre într-un grup de rugăciune! Reacția lor: ,,Este îngerul lui!“ dă pe față credința lor că fiecare om are un înger păzitor (Mat.18:10; Evrei 1:14), dar este în același timp lipsită de orice logică. De ce ar avut nevoie un înger ca sp bată la ușă?!

Trebuie să recunoaștem că această ,,comedie“ este repetată în foarte multe grupuri de rugăciune ale sfinților de astăzi și că o droaie de rugăciuni ale noastre sunt variațiuni pe tema: ,,Cred, Doamne! Ajută necredinței mele!“ (Marcu 9:24)

Cum nu avea prea mult timp de pierdut, Petru le-a făcut semn să tacă, le-a istorisit cele întâmplate și i-a rugat să aducă știrea eliberării lui la cunoștința celorlalți doi ,,stâlpi“ ai bisericii din Ierusalim, Ioan și Iacov, fratele Domnului:

,,Petru le-a făcut semn cu mâna să tacă, le-a istorisit cum îl scosese Domnul din temniţă şi a zis: „Spuneţi lucrul acesta lui Iacov şi fraţilor.” Apoi a ieşit şi s-a dus într-alt loc“ (Fapte 12:17).

Unde a plecat Petru din mijlocul acelui grup de rugăciune … nimeni nu știe. Secretul a fost păstrat de toți cu strșnicie. Pe apostolul Petru îl vom mai întâlni doar în scurta cuvântare ținută la Consiliul de la Ierusalim (Fapte 15). Luca ne va povesti în continuare doar despre Pavel și despre lucrarea lui printre Neamuri. 1 Corinteni 9:5 ne mai spune că Petru a călătorit împreună ci nevasta lui, iar aluziile din 1 Corinteni 1:12 sugerează că a stat o vreme și pe la Corint. Nu există nici o evidență biblică despr eo vizită a lui etru la IRoma. Dimpotrivă! Dacă apostolul Petru ar fi pus bazele bisericii de acolo, poate că Pavel nu s-ar fi dus la Roma, pentru că el a ales să nu clădească pe temelia pusă de alții (Rom. 15:18-22). Și încă ceva: dacă Petru ar fi avut ceva de-a face cu biserica din Roma, oare nu l-ar fi amintit, măcar în treacăt, și pe el apostolul pavel în epistola sa scrisă pentru creștini de acolo?

Încă o dată, puterea celor tari a fost umilită de puterea lui Dumnezeu. Lanțul păsărarului s-a rupt și vrabia a scăpat! În turbarea sa, Irod Antipa n-a înțeles nici de data aceasta că lupta împotriva unui Dumnezeu al minunilor, nu s-a pocăit,ci s-a apucat să-i pedepsească pe alții pentru vinovăția lui.

,,Când s-a făcut ziuă, ostaşii au fost într-o mare fierbere, ca să ştie ce s-a făcut Petru. Irod, după ce l-a căutat în toate părţile şi nu l-a aflat, a luat la cercetare pe păzitori şi a poruncit să-i omoare. În urmă, s-a coborât din Iudeea la Cezareea, ca să rămână acolo“ (Fapte 12:18-19).

Neamul acesta al irozilor a fost mereu pornit la rău și gata să verse sânge nevinovat! De data aceasta însă, răutatea și îngâmfarea lui Irod aveau să se întoarcă asupra capului lui și să-i aducă pieirea.

II. Domnul ne pedepsește dușmanii – Fapte 12:18-25

„ … Dar fața Domnului este împotriva celor ce fac rău“ (1 Petru 3:12).

Fără să știe că Dumnezeu este supărat pe el, Irod a găsit cu cale să se mânie foarte tare pe locuitorii uneia din regiunile adicente regatului său:

,,Irod era foarte mâniat pe cei din Tir şi din Sidon. Dar aceştia au venit toţi într-un gând la el şi, după ce au câştigat de partea lor pe Blast, care era mai mare peste odaia de dormit a împăratului, au cerut pace, pentru că ţara lor se hrănea din ţara împăratului“ (Fapte 12:20).

Luca își dă toată silința să ne prezinte un Irod arbitrar, orgolios pănâ la nebunie, îngâmfat pănă la delir și ateu până în măduva oaselor. Dușmanul copiilor lui Dumnezeu își devenise astfel, fără să știe, propriul lui dușman. Este portretul unui om copt pentru pedeapsa divină, iar providența nu întârzie s se manifeste:

,,Într-o zi anumită, Irod s-a îmbrăcat cu hainele lui împărăteşti, a şezut pe scaunul lui împărătesc şi le vorbea. Norodul a strigat: „Glas de Dumnezeu, nu de om!” Îndată l-a lovit un înger al Domnului, pentru că nu dăduse slavă lui Dumnezeu. Şi a murit mâncat de viermi“ (Fapte 12:21-23).

Boala lui Irod s-a numit ,,grandomanie“. Asemenea lui Lucifer, Irod s-a îmbrăcat cu ceea ce-l ridica deasupra tuturor celorlalți (haina împărătească) și s-a îmbătat de propria lui voce. În țara unde Dumnezeu s-a dezbrăcat de Sine ca să ia chip de om, un at om, un praf al acestui pământ, a râvnit și a căpătat să fie tratat de ceilalți drept un ,,egal cu Dumnezeu“. Și Dumnezeu n-a întârziat să-i aplice o corecție spre a-i aminti foarte grafic cine este, din ce este făcut și care-i va fi sfârșitul.

,,Eu sunt Domnul, acesta este Numele Meu, şi slava Mea n-o voi da altuia, nici cinstea mea, idolilor“ (Isaia 42:8)

,,Din dragoste pentru Mine, din dragoste pentru Mine vreau să lucrez! Căci cum ar putea fi hulit Numele Meu? Nu voi da altuia slava Mea“ (Isaia 48:11).

Simbolic, pedepsirea lui Irod este un avertisment pentru pedepsirea tuturor oamenilor. Toți vom sfârși mâncați de viermi, fie că ne place sau nu. Cu Irod acesta, Dumnezeu a făcut o excepție, grăbind procesul naturii și viermii au început să-l muncească încă din timpul vieții. Simbolismul acesta al pedepsei divine este păstrat și pentru soarta oamenilor care l-au sfidat pe Dumnezeu în veacu vitor:

,,Şi, când vor ieşi, vor vedea trupurile moarte ale oamenilor care s-au răzvrătit împotriva Mea, căci viermele lor nu va muri şi focul lor nu se va stinge şi vor fi o pricină de groază pentru orice făptură” (Isaia 66:24).

Domnul Isus a preluat această imagine și a folosit-o de trei ori într-una din predicile Sale (Marcu 9:44,46,48). ,,Grozav lucru este să cazi în mâinile Domnului!“ Irod Agripa, dușmanul lui Iacov, al lui Petru și al celolalți ucenici de atunci, a trebuit să simtă pe pielea lui această teribilă avertizare.

Puterea oamenilor este neputincioasă în fața puterii lui Dumnezeu. Mândria omenească piere mâncată de viermi, dar cine face voia lui Dumnezeu rămâne în veac. Luca își încheie acest pasaj cu încă una din ,,strofele“ repetate de el ca să marcheze progresul mișcării inițiate de Duhul Sfânt (vezi și Fapte 6:7; 9:31; 16:5; 19:20; 28:31).

,,Însă Cuvântul lui Dumnezeu se răspândea tot mai mult şi numărul ucenicilor se mărea“ (Fapte 12:24).

+++++

Capitolul 13 – Oportunități în lucrare

 

Cu acest capitol începem cea dintâi călătorie misionară a lui Pavel (Fapte 13-15).

Timp: 2 ani.
Datare: 47-49 D.Ch.
Traseul: 2000 km
Biserici plantate: (4) Antiohia Pisidiei, Iconia, Listra și Derbe
Perioada de timp:
Antiohia Pisidiei = 3-4 luni
Iconia=3-4 luni
Listra=3-4 luni
Derbe=3-4 luni

După cea de a treia constatare generică urmează trecerea într-un cerc mai mare de activitate (6:7; 12:24; 19:20). Lucrarea rurală devine o lucrare citatidă. Peste 40 de localități sunt menționate pe nume în Faptele Apostolilor. Numele lui Saul se schimbă în Pavel (13:9) odată cu trecerea Evangheliei spre Neamuri. Poate că numele lui de cetățean evreu-roman a fost Saul Paulus.

Duhul Sfânt lucrează în providența divină și cauzează ,,oportunități“ pentru noi. Fiecare suntem responsabili de felul în care reacționăm față de aceste ,,oportunități divine“, pe care le-am putea numi și ,,faptele bune pregătite de Dumnezeu pentru ca noi să umblăm în ele“. Iată câteva observații cu aplicații practice despe aceste ,,oportunități“:

I. Oportunitățile vin la cei deja ocupați în lucrare

™ Dacă vrei să dai ceva de facut, caută un o ocupat! Maxima de mai sus se pregătește pentru cei cinci slujitori ai Bisericii din Laodicea. Este ilustrativ că în numărul lor nu se găsește nici unul din cei doisprezece apostoli. Ierusalimul va rămânr baza lucrării cu Evanghelia printre iudei, în timp ce Antiohia devine baza lucrării cu Evanghelia printre Neamuri. Antiohia era, la vremea aceea, cea de a treia cetate ca importanță în bazinul Mediteranei, după Roma și Alexandria.

Dacă înșiruirea celor cinci nume este în ordinea importanței, Barnaba era cel mai respectat, iar Saul era cel mai puțin important între lucrătorii de acolo. În doar scurtă vreme, ordinea aceasta va fi inversată.

Cele cinci nume pot da naștere unui studiu de sine stătător, da n-o vom face acum. Suficient să spunem că acest ..Manaen“ este o ilustrație a faptului că poți trăi în aceleași circumstanțe, dar să ajungi o cu totul altfel de personalitate.

Slujirile identificate în text subliniază importanța ,,postului“ în viața celor care declară că sunt ,,dependenți direct de Dumnezeu“. Chiar și după ce ei primesc un mesaj clar pentru punerea deoparte a lui Barnaba și Saul pentru o lucrare specială, lucrătorii de acolo continuă să ,,postească“ (v.3). Această ,,punere a mâinilor“ care li s-a făcut lui barnaba și Saul ar putea fi considerată ,,singura“ ordinare de care a avut parte marele apostol (peste care mai pusese mâinile și Anania, cu ocazia convertirii lui). De ce este acest lucru important? Pentru că el neagă pretenția celor care presupun existența unui ,lanț“ de autoritate apostolică neîntrerupt de la ucenicii Domnului Isus și preoția de astăzi (!). Apostolul Pavel n-a făcut parte din acest lanț de autoritate apostolic.

II. Oportunitățile produc deobicei opoziție

™Acțiunea și reacțiunea unui sistem fizic echilibrat se manifestă și în domeniul spiritual. Ofensiva lui Dumnezeu prin Evanghelie trezește reacția disperată a diavolului. Întâmplarea cu guvernatorul Sergius Paulus (coincidență cu numele pe care-l va purta Saul din Tars de acum înainte), este demnă de o scurtă analiză. Romanul Sergius Paulus se află între două tabere de evrei: una, la stânga, este acest Bar-Isus (iarăși un nume interesant) care era (surprinzător pentru un evreu) vrăjitor și prooroc mincinos (v.6). În cealaltă rabără erau acești musafiri veniți d ela Antiohia, barnaba și Saul, care vesteau Cuvântul lui Dumnezeu v.7).  Contradicțiile dintre cele două tabere îl puneau într-un impas pe guvernatorul Sergiu Paulus (v.8).

Interesant este că Barnaba îl lasă pe Saul să vorbească (sau Dumnezeu face această alegere). Într-un fel, Saul putea să se raporteze cel mai bine la acest bar_Isus, pentru că prigonitor al Evangheliei fusese și el. Mai mult, pedeapsa vestită de Saul seamănă ca două picături de aă cu pedeapsa de care avusese parte el: ,,Iată că mâna Domnului este împotriva ta: vei fi orb și nu vei vedea soarele până la o vreme“ (v.11 cu referință la Fapte 9:8, 18).

Deși exprimarea lui Saul este categorică și foarte aspră (,,Om pli de toată viclenia și de toată răutatea, fiul dracului (opusul lui Bar-Isus), vrăjmaș al oricărei neprihăniri, …“ (v.10), în rostirea pedepsei există o mare doză de har. ,,Orbirea“ va fi doar ,,pentru o vreme“ (ca și la Saul din Tars). Acest Bar_Isus va avea timp să mediteze la situația lui și să primească eventual Evanghelia vestită de Barnaba și Saul. Până atunci însă este clar că pedepsirea lui Bar-Isus a avut un efect teribil asupta guvernatorului, care s-a grăbit să ,,creadă“, uimit de învățătura Domnului“ (v.12).

III. Oportunitățile dau pe față caracterul

™Ioan Marcu ratează (13:13), dar va recupera în final (2 Tim. 4:11). Este clar că Ioan Marcu a căzut la examenul lucrări. Apostolul Pavel îl va judeca aspru și va refuza să-l mai ia alături de ei în călătoriile misionare (Fapte 15:37-39). Nu-l judecați prea aspru pe acest tinerel (Marcu Marcu 14:51-52). Dumnezeu îi va face cinstea să scrie cea de a doua Evanghelie din cele patru pe care le avem în Noul Testament !

IV. Oportunitățile dezvoltă liderii

™“Barnaba și Saul” (v. 2), devine “Pavel și tovarășii lui“ (v. 13).  În Perga, cel care va predica nu vamai fi barnaba, ci Pavel. Predica lui este notată ,,în extenso“, tocmai pentru a arăta că mesajul lui Pavel a fost aproape identic cu mesajul lui Petru (Fapte 2:22-36). Este clar că același Dumnezeu care L-a făcut purtător de cuvânt pe Petru, îl alesese acum în aceeași poziție și pe Pavel.

Despre predica ținută de Pavel putem să spunem că Luca a ales-o și a citat-o in extenso pentru a sublinia faptul că Pavel nu a avut ,,o altă Evanghelie“, cum era învinuit (Gal. 1 și 2), ci aceeași Evanghelie ca apostolul Petru.

Predica lui Pavel din Fapte 13:16-41 este o paralelă cu predicile lui Petru din Fapte 2 și 3. Luca face acest lucru pentru a confirma apostolialui Pavel.

  • O apostolie confirmată de același mesaj.
  • O apostolie fără punerea mâinilor apostolilor (13:3). Faptul că Pavel na trecut prin acest procedeu este de o importanță covârșitoare pentru neoprotestanți. El arată că nu există și nu trebuie să existe o ,,succesiune apostolică“ și un ,,har apostolic“ dat prin punerea mâinilor. Peste Pavel și-a pus mâinile Anania și ceata de presbiteri din Antiohia. Niciun apostol n-a pus mâinile peste Pavel!

Predica lui Pavel nu este o plagiere a lui Petru. Repetarea aceluiași mesaj prin persoane diferite s-a mai întâmplat de cel puțin două ori în Biblie și, de fiecare dată, acest lucru a avut o semnificație specială. Domnul isus obișnuia să-și înceapă afirmațiile speciale cu acel ,,Amin, amin grăiesc Eu vouă“, ,,Adevărat, adevărat vă spun…“ repetiția atrăgea atenția asupra importanței deosebite a afirmației care urma.

  • Isaia 2:2-5 – Mica 4:1-5 – textul din Mica este aproape cuvânt cu cuvânt preluat parcă din isaia. Repetiția profetică arată că evenimentele viitoare sunt inalterabile. Dumnezeu va face întocmai! Este același procedeu remarcat de Iosif în visele lui faraon: ,,Visul i-a fost arătat lui Faraon în două feluri, pentru că acest lucru este hotărât de Dumnezeu“ (Gen. 41:32). Deși textul din Isaia este preluat parțial (ciuntit) ca emblemă a Națiunilor Unite, evenimentele vestite de Isaia și Mica nu s-au petrecut încă. Împlinirea lor este în vitor. Astfel de evenimente nu încap în schemele unor exegeți care afirmă că Israelul nu va mai juca un rol însemnat în istorie. Ce să facem? Să modificăm Biblia ca s-o facem să spună ca noi sau să modificăm ce spunem noi ca să fim în acord cu Biblia?
  • 2 Petru 2:10b-20 – Iuda 4-13 – textul lui uda este o preluare a unui fragment din epistola lui etru și subliniază unitatea mesajului presbiterilor în vremuri de pierderea discernământului spiritual și de apostazie personală.

+++++

Capitolul 14 – Puterea la lucru în prima călătorie a lui Pavel

 

Capitolele 13 și 14 din faptele Apostolilor redau itinerarul primei călătorii misionare și reacțiile pe care le-a produs intervenția puterii lui Dumnezeu în cetățile vizitate de Barnaba și Pavel. Ca perioadă de timp, dacă punem împreună informațiile din Galateni 1:18 și 2:1 ajungem la concluzia că această primă călătorie misionară în care au fost strîbătuți peste 2.000 de kilometrii a durat între 8 și 11 ani.

Prima călătorie misionară a lui Pavel a prilejuit trecerea puterii Evangheliei spre Neamuri. În fiecare cetate vizitată, reacția cu care a fost întâmpinată puterea de mântuire a lui Dumnezeu a fost diferită. Putem alcătui astfel un mozaic multicolor de reacții posibile la Evanghelie valabil și astăzi.

În Antiohia – puterea lui Dumnezeu a găsit ascultare și supunere. Biserica era în post și rugăciune. Ei au acceptat ca Barnaba și Pavel să plece în misiune.

În Pafos, puterea s-a confruntat cu împotrivirile demonice în vrăjitorul Bar-Isus.

În Perga – Ioan Marcu a dezertat din slujirea puterii Evangheliei.

În Antiohia din Pisisdia, puterea a fost întâmpinată de religiozitatea lipsită de credință a evreilor, confirmând că sosise vremea Neamurilor

În Iconia, vom vedea astăzi, puterea a fost întâmpinată cu divizarea cetății și ci progonirea purtătorilor ei.

În Listra, puterea s-a confruntat cu lipsa de discernământ, cu idolatria și cu nestatornicia oamenilor.

Îm Derbe, puterea a găsit un teren bun în inimile oamenilor.

În drumul de întoarcere spre casă, puterea desăvârșește lucrarea începută în bisericile din aceste cetăți, prin rânduielile așezate de Barnaba și saul. Bisericile au nevoie să fie evanghelizate, maturizate și organizate.

Revenind la studiul nostru din capitolul 14, vedem cum a fost întâmpinată puterea Evangheliei în Iconia, Listra și Derbe.

  • ™Întâmpinată cu divizare – Iconia – 14:1-6
    Toată cetatea asista parcă la un meci ideologic între două partide evreiești. ™Între religiozitatea mozaică și salvarea mesianică, Dumnezeu și-a avut suporterii Lui, iar diavolul suporterii lui.
  • ™ Întâmpinată cu confuzie – Listra – 14:6-20
    Oamenii din Listra au avut privilejul de a asista la o vindecare miraculoasă. Reacția lor a dat însă pe față nestatornicia unor suflete lesne impresionabile. În judecata celor din Listra, Pavel și Barnaba nu puteau fi decât sau zei sau excroci. S-a văzut încă o dată că minunile nu sunt garanția mântuirii, iar entuziasmul nu poate ține loc seriozității și profunzimii credinței adevărate.
  • ™Întâmpinată cu acceptare – Derbe – 14:20-21
    Deși comentariul la lucrarea din această localitate este scurt, el subliniază receptivitatea oamenilor din cetate pentru Evanghelie. Remarcăm încă o dată că cei convertiți n-au fost numiți ,,creștini“, ci ,,ucenici“. Deosebirea de atunci își are semnificai profunde pentru copiii lui Dumnezeu din generaia noastră.

Să-mi fie îngăduit să vă recomand pentru un studiu personal adespre cele trei expresii din Fapte 14:1-3 ( ,,în așa fel“, „au răzvrătit sufletele Neamurilor“, ,,îngăduia să se facă semne“). Ele vorbesc despre abilități ale predicatrilor, despre domeniul în care se duc luptele spirituale și despre ,,excepțiile“ manifestărilor supranaturale (Dumnezeu n-a îngrijit, n-a declanșat, ci doar a ,,îngăduit“, ca o excepție de la regulă).

Capitolul 14 se încheie cu o scurtă trecere în revistă a activităților desfășurate la drumul de întoarcere acasă în bisericile înfințate deja:Listra, Iconia, Antiohia, Pisidia și Perga. Textul ne pune înainte lucrări care sunt necesare în toate bisericile înfințate astăzi:

™Rânduieli în Biserică

  • ™ Evanghelizare – 14:21
  • ™ Maturizare – 14:22
  • ™ Ordinare – 14:23-25
  • ™ Raportare – 14:26-27

Câteva remarci:
Au rânduit presbiteri în fiacre Biserică – vorbește despre necesitatea pluralismului în ceata celor care conduc o biserică locală.

S-au întors să dea o dare de seamă bisericii care i-a trimis în misiune. Oricare lucrător trebuie să fie plasat sun autoritatea unei biserici locale din care să facă parte.

În toată atitudinea tumultoasă din această prima călătorie misionară s-a văzut foarte clar care au fost prioritățile lucrătorior: ei L-au pus pe Dumnezeu pe locul întâi, pe oameni pe locul al doilea și pe ei pe locul al treilea. Aceasta este rânduiala celor care lucrează sub călăuzirea puterii Duhului Sfânt.

 

Capitolul 15 – Puterea lui Dumnezeu și slăbiciunile noastre

 

Acesta este un capitol pentru lucrătorii creștini din Biserică și se intitulează ,,Puterea lui Dumnezeu și neputințele lucrătorilor.“ Capitolul 15 este capitolul ,,neînțelegerilor“, ca să nu le numim de-a dreptul ,,certuri și dispute“. Este important să menționăm că TOATE aceste neînțelegeri s-au prudus între lucrători „creștini“. Cum a fost cu putință?

A fost cu putință așa cum este și astăzi cu putință. Oriunde sunt oameni sunt probleme, iar Dumnezeu trebuie să lucreze cu oameni problemă pentru că altfel de oameni nu … există.

Din capitolul acesta învățăm câteva lucruri.

a. Că este normal, din cauza slăbiciunilor noastre, că în adunarea sfinților să existe și neînțelegeri.

b. Că aceste neînțelegeri pot dura mult, unele dintre ele chiar pentru totdeauna. Nu toate conflictele se rezolvă ! Nici cele legate de preferințele mozaice, nici cele dintre Pavel și Barnaba nu s-au rezolvat printr-o soluție comună. S-a convenit doar ca fiecare să rămână la încredințarea lui. S-a acăzut de acord că nu pot fi de acord !!!

c. Că providența lui Dumnezeu poate trece peste neînțelegerile noastre, folfosindu-le chiar spre un bine la care nu ne-am gândit. Unele neînțelegeri sunt izvor de soluții la care nu ne-am gândit.

Dacă mă veți întreba: ,,Când au început ,,denominațile“ care împarta astăzi Biserica creștină?“, am să vă răspund: ,,În capitolul 15 din Faptele Apostolilor!“

™I. Neînțelegeri între Pavel și lucrătorii de la Ierusalim

  • Creștini prin Moise sau fără Moise

II. ™Neînțelegeri între apostolii și presbiterii la Ierusalim

  • Petru despre trecut
  • Pavel despre prezent
  • Iacov despre viitor

™III. Neînțelegeri între Pavel și Barnaba

  • Ioan Marcu, mărul discordiei
  • Poticnire sau providență ?

Lucrarea lui Pavel a mers bine până ce au venit la Antiohia câțiva creștini de la Ierusalim.  Ei au tulburat atmosfera vorbind despre necesitatea convertirii Neamurilor nu numai la lucrarea lui Christos, ci și la iudaismul lui Christos.

Neînțelegerea a fost despre o problemă fundamentală a credinței și ,,frații l-au sfătuit pe Pavel să se suie la Ierusalim“ (Vom vedea că nu oamenii l-au convins pe Pavel să meargă la Ierusalim, pentru că el nu asculta de oameni, ci o vedenie cerească – Gal. 2:2).

Neînțelegerea s-a generalizat apoi în cadrul adunării presbiterilor și apostolilor bisericii din Ierusalim.  Luca folosește eufemisme atunci când scrie: ,,După ce s-a făcut multă vorbă“. Eu cred că a fost o neînțelegere foarte … activă și zgomotoasă. Luca ne spune că, dintre toți care au vorbit, trei persoane au spus ce trebuia spus.

Petru a avut o mărturie personală plină de pocăință, în care, vorbind despre trecut, a spus cam așa, ,,Mă așez alături de Pavel. Lucrarea lui este cea pe care ar fi trebuit să o fac eu“.

După el au luat cuvântul Barnaba și Pavel care au arătat ce mare este implicația puterii lui Dumnezeu în lucrarea prezentă pe care o fac ei, iar la sfârșit a vorbit Iacov despre o profeție foarte interesantă despre viitor.

Cine era acest Iacov? Nimeni altul decât fratele Domnului Isus, cel căruia I s-a arătat în mod special Cel înviat (1 Cor. 15:7), cel promovat astfel în fruntea bisericii de la Ierusalim fără a fi în numărul celor doisprezece apostoli și cel care este autorul epistolei care-i poartă numele. Probabil că celor care l-ar fi învinuit că el n-a stat alături de Domnul Isus în cei trei ani de lucrare terestră, Iacov le-a răspuns: ,,Dar nici voi nu știți ce a făcut și ce  aspus Isus la 9 ani, la 14 ani, la 20 de ani, la 29 de ani. Într-adevăr, discuțiile cu fratele mai mare, Isus, au format în Iacov un teolog de seamă. Cine-i citește epistola vede repede că acest om are stilul vorbirii publice a Domnului Isus.

Iacov aduce înainte celor din Ierusalim una din profețiile obscure, arătând că era versat în cunoașterea Scripturilor. Este o profeție umbroasă din Amos. Ea spune, lămurește Iacov, că evreii vor intra pentru o vreme într-o ,,cădere, prăbușire“, și că, un timp, Neamurile îl vor cunoaște pe Dumnezeu mai bine decât evreii. La finalul acestei perioade, spune Amos și lămurește acum Iacov, Dumnezeu se va întoarce ca ,,să ridice cortul lui David din prăbușirea lui, pentru ca rămâșița de oameni (evrei) să caute pe Domnul, ca și toate Neamurile peste care este chemat Numele Meu“. Iacov le atrage atenția că această realitate a fost cunoscută de Dumnezeu, ,,care face aceste lucruri și căruia Îi sunt cunoscute din veșnicie“ (Fapte 15:14-18). Vorbirea lui Iacov a înduplecat întreaga adunare de atunci și ar trebui să-i înduplece astăzi și pe toți acei ,,amileniști“ care nu cred că Dumnezeu se va mai întoarce la Israel.

Documentul încheiat și parafat la Ierusalim este o biruință a Evangheliei adevărate, dezbrăcată de hainele ei evreiești în care a apărut. Recomandările din final, cu săracii, carnea fără sânge, lucruri jertfite idolilor au fost sfaturi pentru o bună conviețuire cu evreii în adunările locale. Ele n-au fost însă gândite să constituie doctrine și nici nu au ajuns. Apostolul Pavel va dezvolta acest principiu în epistolele lui, mai ales în Romani 14 – 15 și 1 Corinteni 8 – 10.  De dragul celor mânuiți, fiecare trebuie să evităm să devenim o piatră de potignire pentru un frate de-al nostru, renunțând la libertățile noastre de dragul părtășiei și al ajutorării reciproce.

Pentru cei care vor să pătrundă mai adânc în rostul întânirii de la Ierusalim, recomand parcurgerea evenimentului prin citirea mărturiei personale pe care ne-a lăsat-o Pavel în primele două capitole din Galateni. Este clar că apostolul Neamurior și-a apărat cu tărie cauza și a subliniat că, deși sunt două feluri de manifestări în public, nu există și două Evanghelii. Când și-au dat mâna ca să meargă unii (Petru, Ioan și Iacov) la cei tăiați împrejur, iar alți la Neamuri (Pavel și Barnaba) liderii lucrări lui Dumnezeu de atunci au accetat să existe două denominații, fiecare cu caractersticile ei. A fost prima despărțire din istoria denominațiilor creștine. Asta, arată Pavel cu tărie, nu înseamnă că există și două Evanghelii. Iar atunci când până și Barnaba și Petru au fost prinși în lanțul fățărniciei, Pavel le-a stat categoric și public împotrivă. Despărțirea însă s-a produs. Pentru cei ce au ochi să vadă, chiar și epistolelle Noului testament au fost culese și așezate în această manieră. De la Romani la 2 Tesaloniceni sunt ,,epistolele Neamurilor“, iar de la Evrei, Iacov, 1, 2 Petru, 1,2,3 Ioan și Iuda, plus Apocalipsa sunt ,,epitolele celor tăiați împrejur“. Despărțirea aceasta, neînțelegerea aceasta, se manifestă din nou acum, la sfârșitul istoriei Bisericii, când ramura ,,mesianică“ a creștinilor proveniți dintre cei tăiați împrejur este din ce în ce mai numeroasă, prevestind poate vremea în care Dumnezeu se va întoarce ,,să ridice cortul lui David din prăbușirea lui“.

(Cît de caraghioși ne par acum cei care pretind că această ,,ridicare din prăbușire“ ar vesti o mare trezire … a credincioșilor dintre Neamuri …).

Cea de a treia ,,neînțelegere“ consemnată în capitolul 15 este aceea dintre Barnaba și Pavel. Dacă până șia stfel de oameni pot avea neînțelegeri, ce să mai zicem de noi ?! Subiectul disputei dintre ei a fost atitudinea față de Ioan Marcu. A fost o neînțelegere din care providența a făcut două echipe misionare, una în care Barnaba l-a luat cu el pe Ioan Marcu, iar cealaltă în care Pavel a plecat cu … Sila. Neînțelegerea avea să fie de durată, dar avea să se încheie cu ceea ce îi scrie Pavel lui Timotei: ,,Ia pe Marcu și adu-l cu tine; căci el îmi este d efolos pentru slujbă“ (2 Tim. 4:11). Răbdarea lui Barnaba, arătată prima dată în cazul lui Saul din Tars, l-a format pe Ioan Marcu spre slujire. Harul a mai biruit încă o dată, iar puterea lui Dumnezeu s-a mai dovedin încă o dată, desăvârșită în slăbiciunile noastre. Puterea care l-a făcut pe Pavel un apostol al Neamurilor, l-a făcut și pe Ioan Marcu destoinic să scrie cea de a doua dintre cele patru evanghelii ale Noului Testament.

+++++

Capitolul 16 – Trei lucruri noi prin puterea de sus

Ne aflăm în debutul celei de a doua călătorii misionare a apostolului Pavel.

Timp: 2 ani
Perioada: 50-52 D.Ch.
Traseul: 4500 km (2000 pe mare; 2500 pe uscat)
Biserici plantate: (4) Filipi, Tesalonic, Berea și Corint
Perioada de timp: Filipi=2-3 luni
Tesalonic=2-3 luni
Berea=1 lună
Corint=18 luni

Așa cum am văzut în capitolul precedent, Pavel și Barmaba s-au întors la Antiohia cu scrisoarea care conținea hotărârea bisericii din Ierusalim. Pentru confirmare și pentru eventuale alte lămuriri, cei din Ierusalim i-au trimis împreună cu Pavel și Barnaba pe încă doi din Ierusalim, Iuda și Sila:

,,Am trimis dar pe Iuda şi pe Sila, care vă vor spune prin viu grai aceleaşi lucruri. … Ei deci, şi-au luat rămas bun de la Biserică, şi s-au dus la Antiohia, unde au dat epistola mulţimii adunate. După ce au citit-o, fraţii s-au bucurat de îmbărbătarea, pe care le-o aducea. Iuda şi Sila, care şi ei erau prooroci, au îndemnat pe fraţi, şi i-au întărit cu multe cuvinte“ (Fapte 15:27, 30-32).

Dintre cei doi, Sila nu s-a mai întors la Ierusalim, ci s-a alăturat numărului de predicatori care vesteau Cuvântul în Antionia:

,,După câtăva vreme, fraţii i-au lăsat să se întoarcă în pace la aceia de care fuseseră trimişi. Totuşi Sila a găsit cu cale să rămână acolo. Pavel şi Barnaba au rămas în Antiohia, şi învăţau pe norod şi propovăduiau, cu mulţi alţii, Cuvântul Domnului“ (fapte 15:33-34).

Pe Pavel și Barnaba îi muncea însă gândul că bisericile nou înfințate în Galatia erau încă nelămurite și tulburate de lucrarea iudaizatorilor, așa că s-au gândit să refacă primul lor itinerar misionar.

,,După câteva zile, Pavel a zis lui Barnaba: „Să ne întoarcem, şi să mergem pe la fraţii din toate cetăţile, în care am vestit Cuvântul Domnului, ca să vedem ce mai fac” (Fapte 15:36).

Având în mână scrisoarea cu decizia bisericii din Ierusalim, Pavel s-a grăbit să plece spre bisericile Galatiei, de data aceasta împreună cu Sila, ca să curme neînțelegerile semănate de propovăduitorii iudaizatori.

,,Pe când trecea prin cetăți, învăța pe frați să păzească hotărârile apostolilor și presbiterilor din Ierusalim (Fapte 16:4).

Probabil că cei vizitați l-au întrebat pe Pavel ceva și despre Barnaba. Mă întreb ce oare le-a răspuns Pavel ?

1. Alegerea unui înlocuitor al lui Ioan Marcu.

Fiecare lucrător al Evangheliei trebuie să se dedice total, plenar acestei îndeletniciri. El are nevoie ca cineva să preia grija lucrurilor materiale zilnice.

Aceasta a fost metoda lui Pavel, ori de câte ori, i-a fost la îndemână. Nu că i-ar fi fost rușine sau că s-ar fi dat înapoi de la munca fizică, dar timpul său era mai bine folosit pentru rugăciune, studiu și propovăduire. Vom vedea acest lucru în capitolul 18 din faptele Apostolilor, unde Pavel muncește la facerea corturilor cot la cot cu Aquila și Priscila, dar n-a mai făcut-o, ci ,,s-a dedat cu totul propovăduirii“ de îndată ce au venit alături de el, Sila și Timotei (Fapte 18:1-5).

La începutul primei călătorii misionare, slujba de slujire în lucrurile materiale a fost făcută pentru Barnaba și Pavel de mai tânărul Ioan Marcu. După ce Barnaba și Ioan Marcu s-au despărțit de Pavel și a format o nouă echipă misionară împreună cu Sila, era nevoie de cineva care să-l înlocuiască pe Ioan Marcu. Foarte mulți tineri care se duc astăzi în ,,short term mission“ (misiune pe timp limitat) sunt echipă de suport în lucrurile materiale pe lângă misionarii de carieră. Ei ,, scriu scrisori, pun timbre pe plicuri, lucrează la computer, fac curat, merg la cumpărături, duc lucrurile la spălat, etc. Pavel și Sila erau deci în căutarea unui astfel de ajutor. Credincioșii din Listra și Iconia, care i l-au recomandat lui Pavel pe tânărul Timotei:

,,În urmă, Pavel s-a dus la Derbe şi la Listra. Şi iată că acolo era un ucenic, numit Timotei, fiul unei iudeice credincioase şi al unui tată Grec. Fraţii din Listra şi Iconia îl vorbeau de bine“ (Fapte 12:1-2).

Nu putem să mergem mai departe fără a spune ceea ce știm despre acest tânăr remarcabil:

Timotei a fost copilul unei ,,mezalianțe“, o căsătorie vinovată între o evreică și un grec. Nu știm cum s-a întâmplat această alianță neîngăduită de Scripturile mozaice, mai ales că ni se spune că mama și bunica lui Timotei erau versate în studiul Vechiului Testament:

,,Tu să rămâi în lucrurile, pe care le-ai învăţat şi de care eşti deplin încredinţat, căci ştii de la cine le-ai învăţat: din pruncie cunoşti Sfintele Scripturi“ (2 Tim. 3:14-15).

Timotei a crescut astfel la intersecția a două culturi: cultura greacă, supremă în vremea aceea, și cultura iudaică,  suptă de la mama lui împreună cu laptele matern. În familie, tatăl lui Timotei, al cărui nume nu este considerat suficient de important ca să ni se dea, și-a impus punctul de vedere și cultura pe care o reprezenta. Asta se vede din faptul că numele ales pentru copil a fost grec, Thimoteus, și din faptul că pruncul n-a fost tăiat împrejur, cum era obiceiul la iudei.

Timotei a fost un tânăr cu o alegere bună. Între cultura vremii, cultura grecească la modă până și la Roma imperială,  și cultura prăfuită a mamei și bunicii lui, Timotei a ales cultura evreilor, singura care îl așeza în pas cu eternitatea. Între lumea de acum și lumea viitoare, Timotei a ales cu înțelepciune să se alăture ,,poporului cărții sfinte“.

Timotei pare să fost fost convertit la creștinism împreună cu mama și bunica lui cu ocazia primei călătorii misionare a lui Pavel și Barnaba. Pavel îl numește afecționat mai târziu ,,fiul meu“, o copie a comportamentului deprins de la marele apostol:

,,Îmi aduc aminte de credinţa ta neprefăcută, care s-a sălăşluit întâi în bunica ta Lois şi în mama ta Eunice, şi sunt încredinţat că şi în tine“ (2 Timotei 1:5).

,,Pentru aceasta v-am trimis pe Timotei, care este copilul meu preaiubit şi credincios în Domnul. El vă va aduce aminte de felul meu de purtare în Hristos şi de felul cum învăţ eu pe oameni pretutindeni în toate Bisericile“ (1 Cor. 4:17).

,, … către Timotei, adevăratul meu copil în credinţă“ (1 Timotei 1:2).

Fără îndoială, Timotei a văzut în Listra pățaniiile apostolului din prima călătorie: vindecarea ologului, entuziasmul păgân al locuitorilor, nestatornicia adulării lor, când aproape că l-au omorât cu pietre și curajul nemaipomenit al lui Pavel:

,,Atunci au venit pe neaşteptate din Antiohia şi Iconia nişte Iudei, care au aţâţat pe noroade. Aceştia, după ce au împroşcat pe Pavel cu pietre, l-au târât afară din cetate, crezând că a murit. Când l-au înconjurat însă ucenicii, Pavel s-a sculat şi a intrat în cetate“ (Fapte 14:19-20).

,,Tu, însă, ai urmărit de aproape învăţătura mea, purtarea mea, hotărârea mea, credinţa mea, îndelunga mea răbdare, dragostea mea, răbdarea mea, prigonirile şi suferinţele care au venit peste mine în Antiohia, în Iconia şi în Listra. Ştii ce prigoniri am răbdat; şi totuşi Domnul m-a izbăvit din toate“ (2 Tim. 3:10-11).

Timotei era ,,vorbit de bine“ de cei din mica adunare din Listra, așa că Pavel l-a ordinat și l-a luat alături în cea de a doua călătorie misionară:

,,Nu fi nepăsător de darul care este în tine, care ţi-a fost dat prin prorocie, cu punerea mâinilor de către ceata prezbiterilor“ (1 Tim. 4:14).

,,De aceea îţi aduc aminte să înflăcărezi darul lui Dumnezeu, care este în tine prin punerea mâinilor mele“ (2 Tim. 1:6)

Timotei a aceepta să fie tăiat împrejur la vârsta adultă, nu ca o condiție a mântuirii, ci ca o condiție a lucrării lui printre cei ,,tăiați împrejur“:

,,Pavel a vrut să-l ia cu el; şi, după ce l-a luat, l-a tăiat împrejur, din pricina Iudeilor, care erau în acele locuri; căci toţi ştiau că tatăl lui era Grec“ (Fapte 16:3).

Întrebarea firească este: cum de a putut face Pavel așa ceva când purta în mână scrisoarea libertății în Christos dobândită după o așa de mare luptă la Ierusalim? Explicația acestei ,,elasticități“ de metodă și de acomodare la terenul de lucru se gîsește într-o scrisoare adresată corintenilor:

,,Căci, măcar că sunt slobod faţă de toţi, m-am făcut robul tuturor, ca să câştig pe cei mai mulţi. Cu Iudeii, m-am făcut ca un Iudeu, ca să câştig pe Iudei; cu cei ce sunt sub Lege, m-am făcut ca şi când aş fi fost sub Lege (măcar că nu sunt sub Lege), ca să câştig pe cei ce sunt sub Lege; cu cei ce sunt fără Lege, m-am făcut ca şi cum aş fi fost fără lege (măcar că nu sunt fără o lege a lui Dumnezeu, ci sunt sub legea lui Hristos), ca să câştig pe cei fără lege. Am fost slab cu cei slabi, ca să câştig pe cei slabi. M-am făcut tuturor totul, ca, oricum, să mântuiesc pe unii din ei. Fac totul pentru Evanghelie, ca să am şi eu parte de ea“ (1 Cor. 9:19-23).

Timotei a ajuns apoi colaboratorul favorit al apostolului Pavel, fiind probabil ,,băiatul pe care niciodată nu l-a avut“:

,,Căci n-am pe nimeni, care să-mi împărtăşească simţirile ca el, şi să se îngrijească într-adevăr de starea voastră. Ce-i drept, toţi umblă după foloasele lor, şi nu după ale lui Isus Hristos. Ştiţi râvna lui încercată; cum, ca un copil cu tatăl lui, a lucrat ca un rob împreună cu mine pentru înaintarea Evangheliei. Pe el dar, nădăjduiesc să vi-l trimit, de îndată ce voi vedea ce întorsătură vor lua lucrurile cu privire la mine“ (Filip. 2:19-23).

2. Deschiderea de drum spre Europa

Pentru europeni, faptul că Dumnezeu a ales ca centru al istoriei biblice Israelul și Orientul Mijlociu este și va rămâne un paradox și o mare … greșeală. Într-un mini-muzeu din mănăstirile de la Meteora există o planșă care ilustrează acest lucru. Grecii deplăng că Dumnezeu a greșit când a venit la evrei și usțin că, dacă ar fi venit la nemul lor, Christos n-ar fi trebuit să moară. Mândrii de ,,revelațiile“ filosofilor-preoți greci care au dat omenirii poarta spre ieșirea din sălbăticie spre lumea minunată a democrației, ei nu uită să adauge că Dumnezeu Și-a reparat greșeala făcând ca tote cărțile Noului Testament să fie scrise sau traduse foarte repede în limba greacă, limba culturii europene. Astăzi, spun ei, nu poți fi un teolog dacă nu înveți greaca pentru  pătrunde tainele textului inspirat în ,,original“. Cine a vizionat filmul ,,My Big Fat Greek Wedding“ a putut vedea cât de mândrii sunt și azi grecii de neamul și de istoria lor.

Apostolul Pavel, fin cunoscător al culturii grecești, deși le scrie romanilor, nu-i identifică cu limba latină și cu cultura romană, cu cu apartenența lor la sfera de influență a culturii grecești! Iată ce remarcă el cu parțiaitate: ,,Eu sunt dator şi grecilor şi barbarilor, şi celor învăţaţi şi celor neînvăţaţi .Astfel, în ce mă priveşte pe mine, am o vie dorinţă să vă vestesc Evanghelia vouă, celor din Roma“ (Rom. 1:14-15). N-a fost însă dintotdeauna așa. Inima lui Pavel l-ar fi trimis mai degrabă spre teritoriile Caucazului, dacă ,,Duhul lui Christos“ nu i-ar fi stat împotrivă.

Pavel nu se gândea la Europa și la greci. Se gândea însă Dumnezeu, care i-a trimis apostolului o chemare clară venită printr-un vis:

„Noaptea, Pavel a avut o vedenie: un om din Macedonia sta în picioare şi i-a făcut următoarea rugăminte: ,,Treci în Macedonia, şi ajută-ne!“ După vedenia aceasta a lui Pavel, am căutat îndată să ne ducem în Macedonia, căci înţelegeam că Domnul ne cheamă să le vestim Evanghelia“ (Fapte 16:9-10).

,,Macedonia“ de care se vorbește în text este ceea ce mai rămăsese în continentul european din fostul Imperiu al lui Alexandru Macedon. De exemplu, numele orașului Filipi vine de la Numele lui Filip al doilea, un rege al Macedoniei, iar numele Tesalonic vine d ela o prințesă numită Tesalonica (Tesalos plus ,,nike“ care înseamnă victorie), născută chiar în ziua marii victoria macedoniene de la Tesalia (353/352 î.Ch).

Trecerea lui Pavel în Macedonia a marcat prima confruntare dintre învățătura lui Christos și marea tradiție filosofico-religioasă a Greciei. Creştinismul era încă tînăr, plin de putere şi de entuziasm. Biserica apăruse ca o revărsare de prospeţime într-o lume intrată în putrefacţia păcatului. Totul în jur părea că se prăbuşeşte. Religiile de altădată nu mai erau decît umbre. Filosofiile se transformaseră în păreri discutabile. Deasupra tuturor se aşezase, strivind tot, sandala imperială a Romei. Forţa subjugase încă o dată spiritul. Carnea şi pornirile ei puseseră stăpînirea pe lume. Egoismul, cruzimea, jaful şi uciderea erau răspîndite la culme pe toată faţa pămîntului.

„Ce este Adevărul?” nu mai preocupa aproape pe nimeni. „Adevărul” zilei era dictat de cei care deţineau puterea. Religiozitatea, evlavia şi înfrînarea nu se mai întîlneau decît pe alocuri. „Omul” era în centrul preocupărilor lumii. Cezarul fusese declarat „Zeu” şi astfel de zei dictau destinul popoarelor. În confuzia care domnea pretutindeni, Evanghelia creştină a apărut ca un fulger în noapte, brăzdînd întunerecul care se lăsase greu. Ea se prezenta tuturor ca o veste nouă venită din ceruri şi într-adevăr de aşa ceva aveau nevoie oamenii. Învăţătura ei antagoniza pretenţiile Romei care-l ridicase pe Cezar printre zei. Evanghelia prezenta calea inversă, calea prin care Dumnezeu însuşi coborîse în mijlocul oamenilor. Biserica creştină prezenta lumii, nu o nouă învăţătură şi nici o nouă formă de organizare, ci o Persoană care a trăit o viaţă exemplară. Fusese o viaţă trăită între oameni, dar într-atît de deosebită, într-atît de unică în măreţia ei, în iubirea ei ne-pămînteană, în absoluta ei puritate şi-n completa ei dăruire de sine, încît această viaţă atrăgea cu puterea ei de fascinaţie pe toţi cei care aflau de existenţa ei. Isus-Mîntuitorul, arătase lumii pentru prima dată ce face şi cum este Dumnezeul care a creiat universul.

Viaţa acestui întemeietor al creştinismului nu se sfîrşise odată cu moartea. Ea continua să trăiască dincolo de înviere, manifestîndu-se cu putere în existenţa şi faptele Bisericii. Cristos trăia şi în cer, dar şi în creştinii primului secol.

Filipi era un fel de Romă în miniatură. Limba oficială era latina, dar pretutindeni pe străzi se vorbea greceşte. Numele vechi al cetăţii Filipi fusese mai întîi Datos, iar apoi Krenides, care se poate traduce prin „izvoarele” sau „puţurile”. Numele de „Filipi” îi fusese dat de tatăl lui Alexandru cel Mare, Filip, care îşi făcuse o avere imensă cu aurul scos din minele din împrejurimi. Cetatea se afla într-o regiune extraordinar de bogată. Un sol fertil şi un subsol încărcat de metale preţioase îi aduseseră foarte curînd celebritatea. Dincolo de toate acestea, plasarea oraşului într-o depresiune montană care funcţiona ca o veritabilă „poartă” între Europa şi Asia, îi adusese afluenţă comercială şi-l determinase pe Cezar Augustus să declare cetatea Filipi: „Colonie Romană”. Coloniile din Imperiu nu erau cuceriri noi, ca în terminologiile folosite de noi astăzi. Ele erau mai degrabă oraşe noi, formate din „Legionari” retraşi la pensie după împlinirea datoriilor militare. Aşa se explică faptul că, în ciuda numărului de locuitori greco-macedoneni, majoritatea cetăţenilor din Filipi se numeau „romani”:

„I-au dat pe mîna dregătorilor şi au zis: „Oamenii aceştia ne tulbură cetatea; sînt nişte ludei, care vestesc nişte obiceiuri pe care noi, Romanii, nu trebuie să le primim, nici să le urmăm” (Fapte 16:20-21)

3. Primul convertit european

Ca apostol al lui Christos, Pavel a trebuit să se supună călăuzirii divine. Un om duhovnicesc nu are autoritte asupra lucrării Duhului Sfânt, ci se pune umil la dispoziția autorității Lui dumnezeiești. Pasajul din Fapte 16 este o ilustrare a acestui postulat duhovnicesc. Fără să înțeleagă prea bine cum, unde și de ce, Pavel primește în vis imaginea lui ,,cine“ va fi ținta lucrării lui misionare: vede un om care-i face o chemare clară ,,un macedonean“. Cu un chip în memorie el ia corabia și pornește spre orizonturi noi, unde nu cunoaște pe nimeni și n-are nici cea mai vagă idee despre ceea ce va face.

+++++

  1. Pavel – un apostol plin de răbdare

O chemare din noapte – „Treci în Macedonia și ajută-ne!“

Apostolul Pavel a fost apostolul Neamurilor, iar captolele 16 și 17 din cartea Faptele Apostolilor surprind evenimentele care au marcat trecerea lui Pavel din continentul Asiatic în Europa. Nu că Pavel ar fi avut această strategie de lucru, dar Dumnezeu i-a modificat planurile.

„Fiindcă au fost opriţi de Duhul Sfânt să vestească Cuvântul în Asia, au trecut prin ţinutul Frigiei şi Galatiei. Ajunşi lângă Misia, se pregăteau să intre în Bitinia; dar Duhul lui Isus nu le-a dat voie. Au trecut atunci prin Misia, şi s-au pogorât la Troa.“ (Fapte 16:6-8).

Înainte de a vedea alte lucruri, vă propun să stăruim puțin la un studiu de ucenicie. Succesiunea de întâmplări din capitolul 16 din Faptele Apostolilor ne ajută să privim ca printr-o fereastră în inima acestui lucrător extraordinar al lui Dumnezeu și să vedem cum a acceptat El călăuzirea divină.

Se spune că „Punctualitatea este politețea regilor!“ Monarhii sunt singurii care-și pot permite să întârzie fără să poată fi criticați. O întârziere de câteva minute este chiar de dorit pentru cei ce vor să-și dea importanță și să impună respect. O întârziere îl pune pe fiecare la locul lui, pe rege îl așează deasupra celorlalți, iar pe ceilalți îi așează sub autoritatea regală.

La fel și Dumnezeu l-a făcut pe Pavel de multe ori să aștepte. Chiar dacă Dumnezeu i-a acordat privilegiul de a-l duce o dată „în cel de al treilea cer“ (2 Cor. 12:1-10), asta nu L-a împiedicat să nu răspundă apoi rugăciunilor lui stăruitoare. Pavel ne spune că s-a dus la Dumnezeu „de trei ori“ cu problema „țepușului“ care-i stânjenea activitatea. De ce a trebuit să meargă de trei ori? De ce nu l-a ascultat Dumnezeu de prima dată? De ce nu l-a ascultat nici măcar a treia oară? Răspunsul a fost simplu și ni-l dă chiar Pavel: „ca să nu mă îngâmf“ (2 Cor. 12:7).

Pavel n-a putut să se ducă la Dumnezeu cu îndrăzneala obraznică a celui care tocmai fusese răpit la cer! El n-a putut să spună: „Hei, Doamne! Sunt eu! Nu mă cunoști? Sunt Pavel care am fost acum câteva zile la Tine!“ Dumnezeu l-a ținut în anticamera tronului. Iar artunci când l-a primit l-a pus la punct, așezându-l la locul smereniei:

„Şi El mi-a zis: ,,Harul Meu îţi este de ajuns; căci puterea Mea în slăbiciune este făcută desăvârşită“ (2 Cor. 12:9a).

Când ne răspunde la rugăciuni, Dumnezeu ne mărește credința; când amână să ne răspundă, El ne mărește răbdarea, iar când refuză să ne răspundă, El știe că ne putem descurca cu ceea ce ne-a dat deja. În relația cu Dumnezeu, Pavel a învățat pe propria piele că trebuie să accepte voia divină ca pe autoritatea supremă. Mai mult, Pavel a învățat că Dumnezeu nu are nevoie de lucrători „mari și tari“ ca să-și arate slava. Dimpotrivă, cu cât e mai mic lucrătorul, cu atât este mai mare slava Celui care-Și arată atotputernicia prin el:

„Deci mă voi lăuda mult mai bucuros cu slăbiciunile mele, pentruca puterea lui Christos să rămână în mine. De aceea simt plăcere în slăbiciuni, în defăimări, în nevoi, în prigoniri, în strâmtorări, pentru Christos; căci când sunt slab, atunci sunt tare“ (2 Cor. 12:9b-10).

Din această experiența a izvorât apoi concluzia că Dumnezeu vrea să demonstreze lumii suveranitatea și superioritatea căilor Sale prin oameni mici și neînsemnați:

„Dar Dumnezeu a ales lucrurile nebune ale lumii, ca să facă de ruşine pe cele înţelepte. Dumnezeu a ales lucrurile slabe ale lumii, ca să facă de ruşine pe cele tari“ (1 Cor. 1:27).

Pavel ne spune că unul din „semnele“ adevăratei apostolii este această „răbdare“ pe care trebuie să o manifeste slujitorii lui Dumnezeu. În pasajul care urmează în Biblie celui din care am citat, apostolul ne spune că dovada, atestatul, chemării la apostolie nu sunt „descoperirile cerești“, oricât de senzaționale ar fi fost acelea, ci această umilă deferență în fața inițiativelor divine, numită atât de neatrăgător: „răbdare“.

„Semnele unui apostol le-ați avut printre voi în toată răbdarea, …“ (2 Cor. 12:11).

Iată o trăsătură de caracter care nu se poate învăța în școlile teologice sau din cărți! Vă invit să vedem împreună cum s-a manifestat răbdarea apostolică în prima vizită făcută de Pavel în Macedonia europeană.

Unde-i macedoneanul acela?

Capitolul 16 din cartea Faptele Apostolilor ni-l arată pe Pavel … așteptând, așezat într-o totală dependență de inițiativele divine. A fost o „așteptare activă“, dar tot așteptare a fost. Pavel nu a stat cu brațele încrucișate, ca mulți alți lucrători leneși din vremea noastră, ci, în așteptarea unui mesaj mai clar, a găsit întotdeauna ceva de făcut.

Apostolul a trebuit să aștepte ca Dumnezeu să-i dea un ajutor potrivit pentru călătoriile misionare (Fapte16:1-5). Dumnezeu nu i l-a dat pe Timotei imediat ce Pavel a fost părăsit de Ioan Marcu. A trebuit să aștepte. Iar când l-a primit pe Timotei, n-a primit un om așa cum ar fi vrut el, viteaz, îndrăzneț și tare. Timotei a fost timid, bolnăvicios și cu frică de oameni. Aduceți-vă aminte de sfaturile pe care a trebuit să i le dea Pavel:

„Dumnezeu nu ne-a dat un duh de frică, ci de putere, de dragoste și de chibzuință“ (2 Tim. 1:7)

Și acel controversat: „Să nu bei numai apă, ci să iei și puțin vin din pricina stomacului tău“, ciuruit probabil de nervii timidității …

Așa cum am spus deja, inițiativa trecerii înspre Europa nu i-a aparținut lui Pavel, ci a fost o schimbare de planuri în ascultare de călăuzirea divină. Plin de bucurie după întâlnirea Consiliului dela Ierusalim, apostolul Pavel cutreiera pe atunci bisericile ca să le întărească în Evanghelie și să le spună că nu trebuie să se mai supună și străvechii legi mozaice.

Deși era un apostol, Pavel n-a știut întotdeauna ce dorea Domnul de la el. Oprit să meargă acolo unde ar fi vrut inițial, el a primit în vis o călăuzire surprinzătoare: „Treci în Macedonia și ajută-ne“. Chemarea i-a fost făcută de un om îmbrăcat în straie de macedonean …

„Pe când trecea prin cetăţi, învăţa pe fraţi să păzească hotărârile apostolilor şi presbiterilor din Ierusalim. Bisericile se întăreau în credinţă, şi sporeau la număr din zi în zi. Fiindcă au fost opriţi de Duhul Sfânt să vestească Cuvântul în Asia, au trecut prin ţinutul Frigiei şi Galatiei.  Ajunşi lângă Misia, se pregăteau să intre în Bitinia; dar Duhul lui Isus nu le-a dat voie. Au trecut atunci prin Misia, şi s-au pogorât la Troa.

Noaptea, Pavel a avut o vedenie: un om din Macedonia sta în picioare şi i-a făcut următoarea rugăminte: „Treci în Macedonia, şi ajută-ne!“ După vedenia aceasta a lui Pavel, am căutat îndată să ne ducem în Macedonia, căci înţelegeam că Domnul ne cheamă să le vestim Evanghelia“ (Fapte 16:4-10).

Echipa misionară care a trecut atunci marea dinspre Asia spre Europa a fost alcătuită din apostolul Pavel, Sila, Timotei și doctorul Luca. Oricât s-au uitat ei în jur însă, în Filipi n-au dat de macedoneanul pe care-l văzuse Pavel în vis. Au trebuit deci iar să … aștepte:

Dupăce am pornit din Troa, am mers cu corabia drept la Samotracia, şi a doua zi ne-am oprit la Neapolis. De acolo ne-am dus la Filipi, care este cea dintîi cetate dintr’un ţinut al Macedoniei, şi o colonie romanăÎn cetatea aceasta am stat câteva zile“ (16:11-15).

Nerăbdarea este o așteptare grăbită. Pavel a știut să aștepte. Când timp de trei zile „macedoneanul“ nu s-a ivit, Pavel s-a dus să-i găsească pe evreii săi. Știa două lucruri: că ei trebuie să se adune într-o zi de sabat și că locul de închinare trebuie să fie neapărat acolo unde era o apă curgătoare, ca ei să-și poată îndeplini spălările rituale. S-a dus deci, i-a găsit, a stat de vorbă cu ei și o evreică s-a încreștinat. „Punct ochit, punct lovit“ veți spune, dar n-a fost așa. Aceasta nu era „macedoneanul“ pe care-l văzuse în vis. Se prea poate ca Pavel să fi spus: „Doamne, pentru evrei nu trebuia să vin până în Macedonia! Îi avem acolo, în continentul nostru. Unde-i macedoneanul acela care mă chema în vis?“

Dumnezeu l-a lăsat să aștepte. Pavel și-a făcut de treabă în continuare cu evreii, dar și acolo a avut o problemă. Timp de „mai multe zile“ o roabă din Filipi care avea un duh de ghicire se ținea după el și-i făcea „reclamă“ (Fapte 16:16-18). Pavel n-a mustrat-o din prima zi. A răbdat și a … așteptat. Până la urmă tot a izbucnit. Era la mijloc acceptarea unui compromis care l-ar fi făcut pe Domnul Isus asociatul unor zei păgâni. Domnul Isus n-avea nevoie de reclama binevoitoare a dușmanului demonic!

„Aşa a făcut ea timp de mai multe zile. Pavel, necăjit, s-a întors, şi a zis duhului: ,,În Numele lui Isus Christos îţi poruncesc să ieşi din ea“ (Fapte 16:18).

Tărășenia s-a lăsat însă cu scandal. Evenimentul l-a propulsat pe Pavel în atenția orașului și nimeni nu i-a fost binevoitor. Intrase pe teritoriu străin, declanșând o înfruntare teribilă, nu cu oamenii din cetate, ci cu forțele spirituale care-i țineau robi. Stăpânii roabei, care făcuseră până atunci bani buni din „meseria“ celei cu duh de ghicire au declanșat o prigoană împotriva lui Pavel.

„Norodul s-a ridicat şi el împotriva lor, şi dregătorii au pus să le smulgă hainele de pe ei, şi au poruncit să-i bată cu nuiele. După ce le-au dat multe lovituri, i-au aruncat în temniţă, şi au dat în grijă temnicerului să-i păzească bine. Temnicerul, ca unul care primise o astfel de poruncă, i-a aruncat în temniţa din lăuntru, şi le-a băgat picioarele în butuci“ (Fapte 16:22-24).

Este de remarcat că Pavel nu s-a grăbit să se folosească de drepturile de cetățean roman ca să scape de suferințe. Există situații în care tot ceea ce cere Dumnezeu de la copiii Săi sunt: tăcere, răbdare și … lacrimi. Pavel și-a dus răbdarea până la capăt, așteptând ca Dumnezeu să intervină cumva și să-Și împlinească planurile Lui veșnice. În inima lui însă, cred că apostolul Pavel s-a rugat cam așa: „Doamne, aceasta este Macedonia care „mă așteaptă“? Doamne, unde este macedoneanul acela care are nevoie de ajutorul meu? Să fie oare între oamenii aceștia care se află împreună cu mine în temniță?“

Pavel n-a fost descurajat de întemnițare. Prin aceasta, apostolul ne-a dat o lecție tuturor celor care suferim de boala aceasta grea. Descurajarea se naște din nemulțumirea față de trecut, dezamăgirea față de prezent și neîncrederea în viitor. Ea adună la un loc ingratitudinea față de binecuvântările de ieri, indiferența față de oportunitățile de astăzi și nesiguranța față de surprizele zilei de mâine. Cine este îmbolnăvit de ea este orb la frumusețea din jur, surd la gemetele celor aflați în suferință și fără grai lângă cei care au nevoie de nădejde. Manifestările ei cuprind lipsa de răbdare, imaturitatea în gândire și cârtirea față de Dumnezeu.

În loc să se descurajeze, Pavel a făcut singurul lucru pe care putea-l putea face, bătut măr, plin de răni și de vânătăi, cu picioarele umflate în butuci, el s-a apucat să mărturisească  în temnița Evanghelia prin rugăciuni și cântece. Da, este posibil să evanghelizezi prin rugăciuni și cântece. Oamenii aflați atunci în temniță alături de Pavel și Sila nu mai auziseră niciodată o asemenea veste bună:

„Pe la miezul nopţii, Pavel şi Sila se rugau şi cântau cântări de laudă lui Dumnezeu; iar cei închişi îi ascultau“ (Fapte 16:25).

Unchiul meu, Badragan Vasile, a făcut o asemenea evanghelizare la vama din București. Pe când aștepta la o coadă imensă să-și ridice un pachet trimis din America, unchiu a început să cânte cântări creștine de la adunare. Ofițerul de servici i-a spus: „Termină cu prostiile astea!“ Pe vremea aceea, cântările creștine erau ofensatoare pentru autoritățile comuniste. Unchiu s-a scuzat, a tăcut o vreme, dar când s-a plictisit a luat-o iar cu cântatul. A cântat una, a cântat două, a cântat trei … Oamenii de la coadă îl ascultau cu interes și simpatie. Ofițerul a revenit nervos și i-a spus: „Treci în față, ia-ți pachetul și pleacă imediat de aici!“ Și așa, Vasile Badragan a fost răsplătit de Dumnezeu pentru credincioșia cu care a cântat. N-a mai trebuit să aștepte la coadă!

Socrul meu, Traian Ban a fost condamnat de regimul communist la 20 de ani de închisoare în anul 1958. Vina lui? Pe rechizitoriu a scris clar: „A căutat să răstoarne regimul politic prin … rugăciuni și cântări creștine la întâlnirile de acasă cu prietenii lui“. Nu, nu era o farsă și nici o glumă. Ideologii comuniști erau convinși de eficacitatea mărturiei creștine prin cântece și rugăciuni, chiar dacă nu citiseră … Faptele Apostolilor.

Cântarea și rugăciunea din noaptea petrecută în adâncul temniței n-a fost „excepția“, ci regula vieții apostolului Pavel. El recomandă aceeași metodă tuturor creștinilor:

„Vorbiţi între voi cu psalmi, cu cântări de laudă şi cu cântări duhovniceşti, şi cântaţi şi aduceţi din toată inima laudă Domnului“ (Efes. 5:19).

În Filipi, după ce a cutremurat inimile oamenilor prin mărturia lui Pavel și Sila, Dumnezeu a cutremurat pământul de sub ei. Speriat că deținuții s-au folosit de cutremur și au fugit, temnicerul era cât pe aici să-și pună capăt zilelor. L-a salvat însă glasul lui Pavel:

„Deodată, s-a făcut un mare cutremur de pământ, aşa că s-au clătinat temeliile temniţei. Îndată, s-au deschis toate uşile, şi s-au deslegat legăturile fiecăruia. Temnicerul s-a deşteptat; şi, când a văzut uşile temniţei deschise, a scos sabia, şi era să se omoare, căci credea că cei închişi au fugit. Dar Pavel a strigat cu glas tare: „Să nu-ţi faci nici un rău, căci toţi suntem aici“ (Fapte 16:26-28).

Copleșit de toate cele întâmplate, temnicerul i-a scos pe cei doi din temnița teribilă, le-a spălat rănile, le-a ascultat mărturia și … a crezut în Domnul Isus Christos. Bătut, plin de vânătăi și de răni încă deschise, Pavel a stat în capul mesei în casa temnicerului și s-a uitat probabil fericit la cei din jurul lui, la atenția cu care-i sorbeau cuvintele de pe buze. Eu cred că doar atunci a priceput Pavel cine fusese macedoneanul pe care-l văzuse în vis.  Ce surpriză! Era tocmai … temnicerul.

Ce învățăm noi din această întâmplare? Multe! Suntem o generație care s-a obișnuit să primească totul instantaneu. Caracterul nu se formează însă în pripă. O ciupercă poate apare peste noapte, dar un stejar falnic nu ajunge la maturizare decât după foarte mulți ani de creștere. În relația noastră cu Dumnezeu, nu se poate însă să creștem fără „răbdare“. Creatorul ne va pune în tot felul de situații, total diferite unele de altele. Sunt ceasurile în care trebuie să creștem în răbdare:

„Fraţii mei, să priviţi ca o mare bucurie când treceţi prin felurite încercări, ca unii cari ştiţi că încercarea credinţei voastre lucrează răbdare. Dar răbdarea trebuie să-şi facă desăvârşit lucrarea, pentru ca să fiţi desăvârşiţi, întregi, şi să nu duceţi lipsă de nimic“ (Iacov 1:2-4).

Un creștin trebuie să aibă o răbdare … supranaturală. Un proverb chinezesc spune că „Cu răbdare, frunzele de dud se transformă în mătase!“ Cine s-ar îmbrăca în frunze de dud? Cine ar refuza însă veșminte de mătase? Frunzele de dud se transformă în mătase doar dacă ai răbdare și dacă ai niște … viermi care să lucreze.

Care sunt viermii care te prelucrează pe tine? Care sunt situațiile neplăcute prin care te trece Dumnezeu ca să scoată din tine tot ce este mai bun și mai prețios? Nu le disprețui. Nu te grăbi să scapi de ele. Ai nevoie de … răbdare.

Cuvântul inteligență derivă de la alte două cuvinte: „inter” și „legere”(„inter“ însemnând „între”, iar „legere“ însemnând „a alege”). O persoană inteligentă, prin urmare, este cineva care a învățat „să aleagă între” mai multe variante. El știe că ceea ce este bun este mai de folos ca ceea ce este rău, că îndrăzneala poate depăși frica, că dragostea este superioară urii, că blândețea este de preferat cruzimii, că răbdarea este superioară intoleranței, mila aroganței și că adevărul este mai virtuos decât orice ignoranță. Cine alege să aibă răbdare este un om inteligent. C.H. Spurgeon a spus: „Știți cum a ajuns melcul pe corabia lui Noe? Încet, dar cu răbdare și perseverență“. Răbdarea este o verigă strict necesară în lanțul virtuților creștine:

„De aceea, daţi-vă şi voi toate silinţele ca să uniţi cu credinţa voastră fapta; cu fapta, cunoştinţa; cu cunoştinţa, înfrânarea; cu înfrânarea, răbdarea; cu răbdarea, evlavia; cu evlavia, dragostea de fraţi; cu dragostea de fraţi, iubirea de oameni. Căci, dacă aveţi din belşug aceste lucruri în voi, ele nu vă vor lăsa să fiţi nici leneşi, nici neroditori în ce priveşte deplina cunoştinţă a Domnului nostru Isus Christos“ (2 Petru 1:5-8).

Răbdarea ne face să fim biruitori asupra împrejurărilor și harnici în slujirea lui Dumnezeu:

„Ba mai mult, ne bucurăm chiar şi în necazurile noastre; căci ştim că necazul aduce răbdare, răbdarea aduce biruinţă în încercare, iar biruinţa aceasta aduce nădejdea“ (Rom. 5:3-4).

Cât de mare trebuie să fi fost surpriza temnicerului din Filipi când a aflat că Pavel era cetățean roman! Cât de mult trebuie să se fi mirat el că apostolul s-a lăsat totuși bătut pentru mărturia lui creștină. Ce impresie trebuie să fi lăsat asupra lui acest fapt! Pavel a plecat mai departe, dar a lăsat în urma lui un grup de „frați“ mângâiați de frumosul caracter al apostolului:

„Când s-a făcut ziuă, dregătorii au trimes pe cei ce purtau nuielele (Greceşte: lictori.), să spună temnicerului: „Dă drumul oamenilor acelora“. Şi temnicerul a spus lui Pavel aceste cuvinte: „Dregătorii au trimes să vi se dea drumul; acum dar, ieşiţi afară, şi duceţi-vă în pace“. Dar Pavel le-a zis: „După ce ne-au bătut cu nuiele în faţa tuturor, fără să fim judecaţi, pe noi, cari suntem romani, ne-au aruncat în temniţă, şi acum ne scot afară pe ascuns! Nu merge aşa! Să vină ei singuri să ne scoată afară!“

Cei ce purtau nuielele, au spus aceste cuvinte dregătorilor. Aceştia s-au temut, când au auzit că sunt romani. Dregătorii au venit să-i potolească, i-au scos afară din temniţă, şi i-au rugat să părăsească cetatea. Ei au ieşit din temniţă, şi au intrat în casa Lidiei; şi, după ce au văzut şi mângâiat pe fraţi, au plecat“ (Fapte 16:35-40).

Plin de răbdare în așteptarea unui colaborator, plin de răbdare în așteptarea unei călăuziri, plin de răbdare în identificarea unor posibili convertiți, plin de răbdare sub atacul demonic, plin de răbdare în bătăi și în persecuție, Pavel a putut clădi pe mărturia lăsată în urmă, îndemnându-i pe creștinii din Filipi și Tesalonic să privească viața și suferințele dintr-un foarte surprinzător punct de vedere. Vom vedea asta din textul scrisorilor pe care li le-a trimis ulterior.

+++++

Capitolul 17 –  Atitudini față de Evanghelie

Incursiunea lui Pavel în Europa scoate la iveală trei atitudini caracteristice pe care oamenii le pot avea și astăzi față de Evanghelie.

1. Cei ce refuză Evanghelia – 17:1-9 

Iudeii din Tesalonic n-au fost interesați de credința nouă în ,,împăratul cel nou“ pe care a predicat-o Pavel. Totuși, un număr mic de ,,temători de Dumnezeu“ (v.4) au primit-o și au fost salvați. Citiți în 1 Tes. 1 ca să vedeți schimbările majore pe care le-a produs Evanghelia în viața lor.

2. Cei ce verifică Evanghelia – 17:10-15

Oamenii din Berea au fost exact invers decât cei din Tesalonic. Ei au ascultat cu atenție, au reținut adevărul Evangheliei și l-au verificat acasă cu Scriptura

3. Cei ce batjocoresc Evanghelia – 17:16-34

Oamenii din Atena își petreceau vremea pasionați să audă ceva nou (v.21). Seamănă cu oamenii de astăzi. Informarea nu înseamnă încă și transformarea lăuntrică. Acest fel d eoameni pot cădea în cursa superficialtății și a unui teoreticianism steril. Predica apostului Pavel a fost o capodoperă de tact și de pasiune. Ea nu i-a convind însă decât pe foarte puțini. Ce au refuzat ei? Au refuzat ,,înnoirea vieții prin învierea lui Christos“ (Rom. 6:4), îmbrățișând un fel de ,,vrem să fim informați, dar nu să fim transformaiți“. Știți că nu există în Apocalipsa nici o scrisoare adresată bisericii din … Atena.

Predica apostolului Pavel a fost o capodoperă apologetică. El le vestește atenienilor cum este și cine este acel ,,Dumnezeu necunoscut“ a cărei existență o intuiau. El le vorbește despre

a. Măreția lui Dumnezeu: El este Creatorul (v.24).
Argumentarea lui Pavel corectează imaginea lor despre zei. Creatorul este mai mare decât creația și nu are nevoie de creație. Invers, creația are nevoie de El.

b. Bunătatea lui Dumnezeu: El întreține creația (v.25)

c. Conducerea lui Dumnezeu: El este Legiuitorul tuturor lucrurilor (v. 26-29).

Este uimitor cât de adânc le vorbește apostolul Pavel despre creație, limitări și rânduieli divine în mișcarea providenței care guvernează afacerile oamenilor. Cine bagă de seamă terminologia folosită de Pavel ajunge la concluzia că ,,să locuiască pe toată față pământului … a pus anunite hotare (limite) locuinței lor, ca ei să caute pe Dumnezeu și să se silească să-L găsească bâjbâind, măcar că nu este departe de fiecare dintre noi“ vorbesc despre condițiile unui spațiu multidimensional. Marii oameni de ștință de astăzi au pătruns abea recent tainele acestei ,,necesare“ naturi multidimensionale a universului, precum și limitarea noastă la cele trei dimensiuni ale spațiului terestru. Intuim că ,,majoritatea materie din univers, numită și materie neagră, se află … undeva în jurul nostru“, dar noi suntem neputncioși să pătrundem până la ea. O măsurăm cu ecuațiile și îi demonstrăm necesitatea de a exista pentru a ține în echilibru universul, dar … nu ne putem depăși ,,hotarele“ stabilite de Dumnezeu pentru locuința noastră !

d. Harul lui Dumnezeu: El este Izbăvitorul (v. 30-34).

(Acts 17

RESPONDING TO GOD’S WORD

This chapter describes Paul’s ministry in three cities and how some of the people in those cities responded to the Word of God. These pictures are snapshots, not murals, for Dr. Luke did not give us many details. However, as we study these three differ- ent responses, we can certainly see our modern world and better understand what to expect as we seek to wit- ness for Christ today.

Thessalonica—Resisting the Word (17:1–9)

Following the famous Egnatian Way, Paul and Silas went one hundred miles from Philippi to Thessalonica. (Timothy is not mentioned again until Acts 17:14, so he may have remained in Philippi.) As far as we can tell, they did not pause to minister in either Amphipolis or Apollonia. Perhaps there were no syna- gogues in those cities, and Paul certainly expected the new believers in Philippi to carry the message to their neighbors. It was Paul’s policy to minister in the larger cities and make them centers for evangelizing a whole district (see Acts 19:10, 26; 1 Thess. 1:8).

Paul knew that Thessalonica (our modern Salonika) was a strategic city for the work of the Lord. Not only was it the capital of Macedonia, but it was also a cen- ter for business, rivaled only by Corinth. It was located on several important trade routes, and it boasted an excellent harbor. The city was predominantly Greek, even though it was controlled by Rome. Thessalonica was a “free city,” which meant that it had an elected cit- izens’ assembly, it could mint its own coins, and it had no Roman garrison within its walls.

Paul labored at his tentmaking trade (Acts 18:3; 1 Thess. 2:9; 2 Thess. 3:7–10), but on the Sabbath min- istered in the Jewish synagogue where he knew he would find both devout Jews and Gentiles, “God-seek- ers” and proselytes. This witness went on for only three Sabbaths; then he had to minister outside the syna- gogue. We do not know exactly how long Paul remained in Thessalonica, but it was long enough to receive financial help twice from the church in Philippi (Phil. 4:15–16). Read 1 Thessalonians 1 to learn how God blessed Paul’s ministry and how the message spread from Thessalonica to other places. It was not a long ministry, but it was an effective one.

Four key words in Acts 17:2–3 describe Paul’s approach to the synagogue congregation. First, he reasoned, which means he dialogued with them through questions and answers. He explained (“open- ing”) the Scriptures to them and proved (“alleging”) that Jesus is indeed the Messiah. The word translated “alleging” means “to lay down alongside, to prove by presenting the evidence.” The apostle set before them one Old Testament proof after another that Jesus of

Nazareth is Messiah God. Paul was careful to announce (“preach”) the death and resurrection of Jesus Christ, which is the message of the gospel (1 Cor. 15:1ff.). In the sermons in Acts, you will find an emphasis on the resurrection, for the believers were called to be witnesses of His resurrection (Acts 1:21–22; 2:32; 3:15; 5:32). “Christianity is in its very essence a resurrection religion,” says Dr. John Stott. “The concept of resurrection lies at its heart. If you remove it, Christianity is destroyed.”

As the result of three weeks’ ministry, Paul saw a large number of people believe, especially Greek prose- lytes and influential women. Among the men were Aristarchus and Secundus, who later traveled with Paul (Acts 20:4). Luke’s phrase “not a few” (Acts 17:4, 12) is one way of saying, “It was a big crowd!”

But these results did not bring joy to everybody. The unbelieving Jews envied Paul’s success and were grieved to see the Gentiles and the influential women leaving the synagogue. Paul hoped that the salvation of the Gentiles would “provoke” the Jews into studying the Scriptures and discovering their promised Messiah (Rom. 11:13–14), but in this case, it only provoked them into persecuting the infant church.

The Jews wanted to drag the missionaries before their city assembly (“the people,” Acts 17:5; see 19:30), so they manufactured a riot to get the attention of the magistrates. Unable to find the missionaries, the mob seized Jason, host to Paul and his friends, and took him and some of the believers instead. The Jews’ accusa- tions were similar to the ones used at the trial of Jesus: disturbing the peace and promoting treason (Luke 23:2). Their crime was that of “saying that there is another king, one Jesus.”

The Greek word translated “another” means “another of a different kind,” that is, a king unlike Caesar. When you read Paul’s two Thessalonian letters, you see the strong emphasis he gave in Thessalonica on the kingship of Christ and the promise of His return. Of course, our Lord’s kingdom is neither political nor “of this world” (John 18:36–37), but we cannot expect unsaved pagans to understand this.

The kingship of Jesus Christ is unlike that of the rulers of this world. He conquers with ambassadors, not armies, and His weapons are truth and love. He brings men peace by upsetting the peace and turning things upside down! He conquers through His cross, where He died for a world of lost sinners. He even died for His enemies (Rom. 5:6–10)!

The mob was agitated because they could not find Paul and Silas, so they settled for second best and obtained a peace bond against them. Jason had to put up the money and guarantee that Paul and Silas would leave the city and not return. It is possi- ble that Jason was a relative of Paul’s, which would make the transaction even more meaningful (Rom. 16:21). Paul saw this prohibition as a device of Satan to hinder the work (1 Thess. 2:18), but it certainly did not hinder the Thessalonian church from

“sounding out the word” and winning the lost (1 Thess. 1:6–9).

Berea—Receiving the Word (17:10–15)

Under cover of night, Paul and Silas left the city and headed for Berea, about forty-five miles away. It does not appear that Timothy was with them, as he was probably working in Philippi. Later, he would join Paul in Athens (Acts 17:15) and then be sent to Thessalonica to encourage the church in its time of persecution (1 Thess. 3: 1ff.). Since Timothy was a Gentile, and had not been present when the trouble erupted, he could minister in the city freely. The peace bond could keep Paul out, but it would not apply to Paul’s young assistant.

Paul went into the synagogue and there discovered a group of people keenly interested in the study of the Old Testament Scriptures. In fact, they met daily to search the Scriptures to determine whether or not what Paul was saying was true. Paul had been overjoyed at the way the people in Thessalonica had received the Word (1 Thess. 2:13), so these “noble Bereans” must have really encouraged his heart. All of us should imitate these Bereans by faithfully studying God’s Word daily, discussing it, and testing the messages that we hear.

God used His Word so that many people trusted Christ. One of the men who was converted was Sopater, who later assisted Paul (Acts 20:4). He may be the same man (Sosipater) who later sent greetings to the Christians in Rome (Rom. 16:21).

Once again, Satan brought the enemy to the field as the unbelieving Jews from Thessalonica came to Berea and stirred up the people (note 1 Thess. 2:13–20). How did these men hear that Paul and Silas were min- istering in Berea? Perhaps the growing witness of the Berean believers reached as far as Thessalonica, or it may be that some troublemaker took the message to his friends in Thessalonica. Satan also has his “missionar- ies” and they are busy (2 Cor. 11:13–15).

The believers in Berea outwitted the enemy by tak- ing Paul to the sea and putting him on a ship bound for Athens. Once more, Paul had to leave a place of rich ministry and break away from dear people he had come to love. Silas and Timothy later joined Paul in Athens, and then Timothy was sent to Thessalonica to help the saints there (1 Thess. 3:1–6). Silas was also sent on a special mission somewhere in Macedonia (Philippi?), and later both men met Paul in Corinth (Acts 18:1–5).

Athens—Ridiculing the Word (17:16–34)

Paul arrived in the great city of Athens, not as a sight- seer, but as a soul-winner. The late Noel O. Lyons, for many years director of the Greater Europe Mission, used to say, “Europe is looked over by millions of visi- tors and is overlooked by millions of Christians.” Europe needs the gospel today just as it did in Paul’s day, and we dare not miss our opportunities. Like Paul, we must have open eyes and broken hearts.

The city. Athens was in a period of decline at this time, though still recognized as a center of culture and education. The glory of its politics and commerce had long since faded. It had a famous university and numerous beautiful buildings, but it was not the influ- ential city it once had been. The city was given over to a “cultured paganism” that was nourished by idolatry, novelty (Acts 17:21), and philosophy.

“The Greek religion was a mere deification of human attributes and the powers of nature,” wrote Conybeare and Howson in their classic Life and Epistles of St. Paul. “It was a religion which ministered to art and amusement, and was entirely destitute of moral power” (280–281). The Greek myths spoke of gods and goddesses that, in their own rivalries and ambi- tions, acted more like humans than gods, and there were plenty of deities to choose from! One wit jested that in Athens it was easier to find a god than a man. Paul saw that the city was “wholly given to idolatry,” and it broke his heart.

We today admire Greek sculpture and architecture as beautiful works of art, but in Paul’s day, much of this was directly associated with their religion. Paul knew that idolatry was demonic (1 Cor. 10:14–23) and that the many gods of the Greeks were only characters in stories who were unable to change men’s lives (1 Cor. 8:1–6). With all of their culture and wisdom, the Greeks did not know the true God (1 Cor. 1:18–25).

As for novelty, it was the chief pursuit of both the citizens and the visitors (Acts 17:21). Their leisure time was spent telling or hearing “some new thing.” Eric Hoffer wrote that “the fear of becoming a ‘has been’ keeps some people from becoming anything.” The per- son who chases the new and ignores the old soon discovers that he has no deep roots to nourish his life. He also discovers that nothing is really new; it’s just that our memories are poor (Eccl. 1:8–11).

The city was also devoted to philosophy. When you think of Greece, you automatically think of Socrates and Aristotle and a host of other thinkers whose works are still read and studied today. Newspaper columnist Franklin P. Adams once defined philosophy as “unin- telligible answers to insoluble problems,” but the Greeks would not have agreed with him. They would have followed Aristotle, who called philosophy “the sci- ence which considers truth.”

Paul had to confront two opposing philosophies as he witnessed in Athens, those of the Epicureans and the Stoics. We today associate the word Epicurean with the pursuit of pleasure and the love of “fine living,” especially fine food. But the Epicurean philosophy involved much more than that. In one sense, the founder Epicurus was an “existentialist” in that he sought truth by means of personal experience and not through reasoning. The Epicureans were materialists and atheists, and their goal in life was pleasure. To some, “pleasure” meant that which was grossly physi- cal, but to others, it meant a life of refined serenity, free from pain and anxiety. The true Epicurean avoided

extremes and sought to enjoy life by keeping things in balance, but pleasure was still his number one goal.

The Stoics rejected the idolatry of pagan worship and taught that there was one “World God.” They were pantheists, and their emphasis was on personal disci- pline and self-control. Pleasure was not good and pain was not evil. The most important thing in life was to follow one’s reason and be self-sufficient, unmoved by inner feelings or outward circumstances. Of course, such a philosophy only fanned the flames of pride and taught men that they did not need the help of God. It is interesting that the first two leaders of the Stoic school committed suicide.

The Epicureans said “Enjoy life!” and the Stoics said “Endure life!” but it remained for Paul to explain how they could enter into life through faith in God’s risen Son.

The witness. “Left at Athens alone” (1 Thess. 3:1), Paul viewed the idolatrous city and his spirit was “stirred” (same word as “contention” in Acts 15:39— “paroxysm”). Therefore, he used what opportunities were available to share the good news of the gospel. As was his custom, he “dialogued” in the synagogue with the Jews, but he also witnessed in the marketplace (agora) to the Greeks. Anyone who was willing to talk was welcomed by Paul to his daily “classes.”

It did not take long for the philosophers to hear about this “new thing” that was going on in the agora, and they came and listened to Paul and probably debated with him. As they listened, they gave two dif- ferent responses. One group ridiculed Paul and his teachings and called him a “babbler.” The word liter- ally means “birds picking up seed,” and it refers to someone who collects various ideas and teaches as his own the secondhand thoughts he borrows from others. It was not a very flattering description of the church’s greatest missionary and theologian.

The second group was confused but interested. They thought Paul believed as they themselves did in many gods, because he was preaching “Jesus and Anastasis” (the Greek word for “resurrection”). The word translated “preached” in Acts 17:18 means “to preach the gospel.” Those who say that Paul modified his evangelistic tactics in Athens, hoping to appeal to the intellectuals, have missed the point. He preached the gospel as boldly in Athens as he did in Berea and would do in Corinth.

The defense. The Council of the Aeropagus was responsible to watch over both religion and education in the city, so it was natural for them to investigate the “new doctrine” Paul was teaching. They courteously invited Paul to present his doctrine at what appears to have been an informal meeting of the council on Mars’ Hill. Paul was not on trial; the council members only wanted him to explain what he had been telling the people in the agora. After all, life in Athens consisted in hearing and telling new things, and Paul had some- thing new!

Paul’s message is a masterpiece of communication. He started where the people were by referring to their altar dedicated to an unknown god. Having aroused their interest, he then explained who that God is and what He is like. He concluded the message with a per- sonal application that left each council member facing a moral decision, and some of them decided for Jesus Christ.

Paul opened his address with a compliment: “I see that in every way you are very religious” (Acts 17:22 niv). They were so religious, in fact, that they even had an altar to “the unknown god,” lest some beneficent deity be neglected. If they did not know this god, how could they worship him? Or how could he help them? It was this God that Paul declared.

In this message, which is similar to his sermon at Lystra (Acts 14:15–17), Paul shared four basic truths about God.

The greatness of God: He is Creator (v. 24).

Every thinking person asks, “Where did I come from? Why am I here? Where am I going?” Science attempts to answer the first question, and philosophy wrestles with the second, but only the Christian faith has a sat- isfactory answer to all three. The Epicureans, who were atheists, said that all was matter and matter always was. The Stoics said that everything was God, “the Spirit of the Universe.” God did not create anything; He only organized matter and impressed on it some “law and order.”

But Paul boldly affirmed, “In the beginning, God!” God made the world and everything in it, and He is Lord of all that He has made. He is not a distant God, divorced from His creation, nor is He an imprisoned God, locked in creation. He is too great to be housed in man-made temples (1 Kings 8:27; Isa. 66:1–2; Acts 7:48–50), but He is not too great to be concerned about man’s needs (Acts 17:25). We wonder how the Council members reacted to Paul’s statement about temples, for right there on the Acropolis were several shrines dedicated to Athena.

The goodness of God: He is Provider (v. 25).

Men may pride themselves in serving God, but it is God who serves man. If God is God, then He is self- sufficient and needs nothing that man can supply. Not only do the temples not contain God, but the services in the temples add nothing to God! In two brief state- ments, Paul completely wiped out the entire religious system of Greece!

It is God who gives to us what we need: “life, and breath, and all things.” God is the source of every good and perfect gift (James 1:17). He gave us life and He sustains that life by His goodness (Matt. 5:45). It is the goodness of God that should lead men to repentance (Rom. 2:4). But instead of worshipping the Creator and glorifying Him, men worship His creation and glorify themselves (Rom. 1:18–25).

The government of God: He is Ruler (vv. 26–29).

The gods of the Greeks were distant beings who had no concern for the problems and needs of men. But the God of creation is also the God of history and geography! He created mankind “from one man” (Acts 17:36 niv) so that all nations are made of the same stuff and have the same blood. The Greeks felt that they were a special race, different from other nations, but Paul affirmed otherwise. Even their pre- cious land that they revered came as a gift from God. It is not the power of man, but the government of God, that determines the rise and fall of nations (Dan. 4:35).

God is not a distant deity; “He [is] not far from every one of us” (Acts 17:27). Therefore, men ought to seek God and come to know Him in truth. Here Paul quoted from the poet Epimenides: “For in him we live, and move, and have our being.” Then he added a quo- tation from two poets, Aratus and Cleanthes: “For we are also his offspring.” Paul was not saying that all peo- ple on earth are the spiritual children of God, for sinners become God’s children only by faith in Jesus Christ (John 1:11–13). Rather, he was affirming the “Fatherhood of God” in a natural sense, for man was created in the image of God (Gen. 1:26). In this sense, Adam was a “son of God” (Luke 3:38).

This led to Paul’s logical conclusion: God made us in His image, so it is foolish for us to make gods in our own image! Greek religion was nothing but the manufacture and worship of gods who were patterned after men and who acted like men. Paul not only showed the folly of temples and the temple rituals, but also the folly of all idolatry.

The grace of God: He is Savior (vv. 30–34).

As he brought his message to a close, Paul summarized the clear evidences of God’s grace. For centuries, God was patient with man’s sin and ignorance (see Acts 14:16; Rom. 3:25). This does not mean that men were not guilty (Rom. 1:19–20), but only that God held back divine wrath. In due time, God sent a Savior, and now He commands all men to repent of their foolish ways. This Savior was killed and then raised from the dead, and one day, He will return to judge the world. The proof that He will judge is that He was raised from the dead.

It was the doctrine of the resurrection that most of the members of the Council could not accept. To a Greek, the body was only a prison, and the sooner a person left his body, the happier he would be. Why raise a dead body and live in it again? And why would God bother with a personal judgment of each man? This kind of teaching was definitely incompatible with Greek philosophy. They believed in immortality, but not in resurrection.

There were three different responses to the message. Some laughed and mocked and did not take Paul’s message seriously. Others were interested but wanted to hear more. A small group accepted what Paul preached, believed on Jesus Christ, and were saved. We wonder if the others who postponed their decision eventually trusted Christ. We hope they did.

When you contrast the seeming meager results in Athens with the great harvests in Thessalonica and Berea, you are tempted to conclude that Paul’s ministry there was a dismal failure. If you do, you might find yourself drawing a hasty and erroneous conclusion. Paul was not told to leave, so we assume he lingered in Athens and continued to minister to both believers and unbelievers. Proud, sophisticated, wise Athens would not take easily to Paul’s humbling message of the gospel, especially when he summarized all of Greek his- tory in the phrase “the times of this ignorance.” The soil here was not deep and it contained many weeds, but there was a small harvest.

And, after all, one soul is worth the whole world!

We still need witnesses who will invade the “halls of academe” and present Christ to people who are wise in this world but ignorant of the true wisdom of the world to come. “Not many wise men after the flesh, not many mighty, not many noble are called” (1 Cor. 1:26), but some are called, and God may use you to call them.

Take the gospel to your “Athens.” )

+++++

Capitolul 18 și 19 sunt capitole de tranziție

Conținutul acestui capitol face puntea de trecere dintre cea de a doua și cea de a treia călătorie misionară a lui Pavel. Deși sunt consemnate pe scurt, cumva ,,doar în trecere“, evenimentele din capitolul 17 sunt importante în viața apostolului.

1. De la Atena la Corint – Fapte 18:1-17

Pavel a plecat din Atena ,,izgonit“ de împietrirea lor mândră și orgolioasă. N-avea nici un rost să mai zăbovească pe acele meleaguri. Când a ajuns la Corint, criza lui lăuntrică s-a accentuat. Întâlnirea cu Acuila și Priscila i-a asus aminte că evreii (poporul Domnului) nu sunt priviți cu ochi buni nicăieri în lume. Și-a așteptat colaboratorii pe care-i lăsase în urmă cu noii convertiți în Macedonia și se gândea să plece cât mai repede de pe acele meleaguri. Duă întâlnirea cu religiozitatea goală a filosofilor din Atena, Pavel s-a văzut căzut în ,,cloaca“ de desfrâu din Corint, un port cu cea mai rea reputație în imperiu.

Dacă vreți să înțelegeți ce zbucium se dădea în inima marelui apostol, citiți descrierea stării de păcat a omenirii din Romani 1:18-32. Este descrierea ieți corintenilor. Scrisoarea către Romani a fost trimisă de Pavel prin intermediul diaconiței Fivi, din Chencrea, o suburbiei a Corintului (Rom. 16:1-2).

Scârbit de corinteni, Pavel mai purta încă urmele rănilor primite dela îngmfații din Atena. Fusese tratat ca un gunoi, ca un ,,palavragiu“ (termenul grec este o onomatopee care imită ciuguliti gâinii prin praful pământului). Înfrânt, dezgustat, dezamăgit, descumpănit și descurajat, apostolul se gândea să plece repede mai departe, dar Dumnezeu ,,l-a arestat“ în Corint:

,,Noaptea, Domnul a zis lui Pavel într-o vedenie: „Nu te teme, ci vorbeşte şi nu tăcea, căci Eu sunt cu tine şi nimeni nu va pune mâna pe tine ca să-ţi facă rău; vorbeşte, fiindcă am mult norod în această cetate.”  Aici a rămas un an şi şase luni şi învăţa printre corinteni Cuvântul lui Dumnezeu“ (Fapte 18:9-11).

O observație interesantă: umnezeu nu i-a spus să mai stea în Atena, dar i-a spus să stea în Corint ! Este mai ușor să faci o biserică cu cei mai mari păcătoși decât este să faci una cu filosofi religioși îngâmfați.

Lucrarea din acel un an și jumătate a adus roade pentru Dumnezeu. Harul și sângele Domnului Isus a făcut din păcătoți scârboși făpturi noi pentru împărăția viitoare:

,,Nu ştiţi că cei nedrepţi nu vor moşteni Împărăţia lui Dumnezeu? Nu vă înşelaţi în privinţa aceasta: nici curvarii, nici închinătorii la idoli, nici preacurvarii, nici malahii, nici sodomiţii, nici hoţii, nici cei lacomi, nici beţivii, nici defăimătorii, nici hrăpăreţii nu vor moşteni Împărăţia lui Dumnezeu. Şi aşa eraţi unii din voi! Dar aţi fost spălaţi, aţi fost sfinţiţi, aţi fost socotiţi neprihăniţi în Numele Domnului Isus Hristos şi prin Duhul Dumnezeului nostru“ (1 Cor. 6:9-11).

Cât de greu sau cât de ușor i-a fost apostolului Pavel să lucreze în mijlocul unor asemenea oameni? Mult mai ușor decât în mijlocul celor din Atena! Dacă vreți o incursiune în sentimentele apostolului, citiți împreună cu mine răbufnirea lui în spovedania din 1 Corinteni 2:

,,Cât despre mine, fraţilor, când am venit la voi, n-am venit să vă vestesc taina lui Dumnezeu cu o vorbire sau înţelepciune strălucită. Căci n-am avut de gând să ştiu între voi altceva decât pe Isus Hristos, şi pe El răstignit. Eu însumi, când am venit în mijlocul vostru, am fost slab, fricos şi plin de cutremur. Şi învăţătura şi propovăduirea mea nu stăteau în vorbirile înduplecătoare ale înţelepciunii, ci într-o dovadă dată de Duhul şi de putere, pentru ca credinţa voastră să fie întemeiată nu pe înţelepciunea oamenilor, ci pe puterea lui Dumnezeu.

Totuşi ceea ce propovăduim noi printre cei desăvârşiţi este o înţelepciune, dar nu a veacului acestuia, nici a fruntaşilor veacului acestuia, care vor fi nimiciţi. Noi propovăduim înţelepciunea lui Dumnezeu, cea tainică şi ţinută ascunsă, pe care o rânduise Dumnezeu, spre slava noastră, mai înainte de veci, şi pe care n-a cunoscut-o niciunul din fruntaşii veacului acestuia; căci, dacă ar fi cunoscut-o, n-ar fi răstignit pe Domnul slavei.

Dar, după cum este scris: „Lucruri pe care ochiul nu le-a văzut, urechea nu le-a auzit şi la inima omului nu s-au suit, aşa sunt lucrurile pe care le-a pregătit Dumnezeu pentru cei ce-L iubesc.” Nouă însă Dumnezeu ni* le-a descoperit prin Duhul Său. Căci Duhul cercetează totul, chiar şi lucrurile adânci ale lui Dumnezeu.

În adevăr, cine dintre oameni cunoaşte lucrurile omului, afară de duhul omului, care este în el? Tot aşa, nimeni nu cunoaşte lucrurile lui Dumnezeu afară de Duhul lui Dumnezeu. Şi noi n-am primit duhul lumii, ci Duhul care vine de la Dumnezeu, ca să putem cunoaşte lucrurile pe care ni le-a dat Dumnezeu prin harul Său. Şi vorbim despre ele nu cu vorbiri învăţate de la înţelepciunea omenească, ci cu vorbiri învăţate de la Duhul Sfânt, întrebuinţând o vorbire duhovnicească pentru lucrurile duhovniceşti.

Dar omul firesc nu primeşte lucrurile Duhului lui Dumnezeu, căci pentru el sunt o nebunie, şi nici nu le poate înţelege, pentru că trebuie judecate duhovniceşte. Omul duhovnicesc, dimpotrivă, poate să judece totul şi el însuşi nu poate fi judecat de nimeni. Căci „cine a cunoscut gândul Domnului, ca să-I poată da învăţătură?” Noi însă avem gândul lui Hristos“ (1 Cor. 2:1-16).

Cel călcat în picioare de disprețul atenienilor a venit în Corint cu sechele în suflet, dar a știut să se sprijinească pe puterea nevăzută, dar nemaipomenită a Duhului Sfânt. Interesant, apostolul Pavel n-a făcut nici o minune în Atena sau Corint, dar nu din cauza neputințelor lui sau ale lui Dumnezeu …

2. De la Corint la Ierusalim – Fapte 18:18-22

În Corint, Pavel și-a vărsat focul împotriva filosofiei religioase a grecilor din Atena.

Pe lângă textul citat anterior (1 Cor 2) trebuie să mai cităm și 1 Cor. 1:17-31, care este o confirmare a observației făcute de Domnul Isus din Luca 10:21

,, În ceasul acela, Isus S-a bucurat în Duhul Sfânt şi a zis: „Tată, Doamne al cerului şi al pământului, Te laud pentru că ai ascuns aceste lucruri de cei înţelepţi şi pricepuţi şi le-ai descoperit pruncilor. Da, Tată, fiindcă aşa ai găsit cu cale Tu.”

Interesant și semnificativ, noua credință a Evangheliei a scandalizat iar ,,burdufurile vechi“ ale iudaismului și evreii l-au pârât pe Pavel la autoritățile romane. Luca înregistrează maturitatea judecății lui Gaion, subliniind indirect că valul creștinismului nu este un pericol pentru impeiru, ci doar pentru cei ănchistați în tradiții și rânduieli depășite.

3. De la botezul lui Ioan la botezul cu Duhul Sfânt – Fapte 18:23 – 19:7

Acum începe cea de a treia călătorie misionară a apostolului Pavel:

Timp: 3 ani.
Datare: 54-57 D.Ch.
Traseul: 2200 km
Biserici plantate: (11+) Pavel a plantat biserica din Efes. Epafras a plam=ntat bisericile din Laodicea, Colose, Hierapolis. Alți colaboratori ai lui pavel au plantat bisericile din Asia Mică. Printre ele sunt cele din Smirna, Tiatira, Sardis, Filadelfia și Pergam. Pavel a plantat bisericile din Troa și Iliricum (Dalmatia).
Perioada de timp:
Efes= 3 ani
Celelalte= neprecizat

Pasajul ne prilejuiește întâlnirea cu două cazuri de ,,creștini neterminați“ sau incompleți.

Primul este acest Apolo, din Alexandria, cetatea culturii din nordul Egiptului. Foarte bun orator, omul acesta a avut smerenia să se lase învățat de familia lui Acuila și Priscila, oamenii care colaboraseră cu Pavel la facerea corturilor în Corint.Ni se spune că Apolo ,,nu cunoștea decât botezul lui Ioan“ (18:25b). Apolo a avut nevoie de ,,mai multă revelație“ și a fost învățat ,,cu deamăruntul Calea lui Dumnezeu“ (numele timpuriu al creștinismului).

Al doilea grup este în Efes, unde apostolul Pavel a întâlnit niște ucenici ai lui Ioan Botezătorul care trecuseră prin botezul pocăinței. Este remarcabil că oamenii aceștia rămăseseră ,,suspendați“ la jumătatea unui proces de salvare. Ei nici nu auziseră că fusese dat un Duf Sfânt ! Apostolul le-a completat ,,informarea“ și le-a întregit Evanghelia:

,,Pe când era Apolo în Corint, Pavel, după ce a trecut prin ţinuturile de sus ale Asiei, a ajuns la Efes. Aici a întâlnit pe câţiva ucenici şi le-a zis: „Aţi primit voi Duhul Sfânt când aţi crezut?” Ei i-au răspuns: „Nici n-am auzit măcar că a fost dat un Duh Sfânt.”
„Dar cu ce botez aţi fost botezaţi?” le-a zis el. Şi ei au răspuns: „Cu botezul lui Ioan.”
Atunci Pavel a zis: „Ioan a botezat cu botezul pocăinţei şi spunea norodului să creadă în Cel ce venea după el, adică în Isus.”

Când au auzit ei aceste vorbe, au fost botezaţi în Numele Domnului Isus. Când şi-a pus Pavel mâinile peste ei, Duhul Sfânt S-a coborât peste ei şi vorbeau** în alte limbi şi proroceau. Erau cam doisprezece bărbaţi de toţi“ (Fapte 19:1-7).

 Separarea de păcat este o simplă formă de asceză dacă nu este suplimentată cu unirea cu Christos prin nașterea din nou produsă de lucrarea Duhului Sfânt! 

Cu titlul de observație vreau să vă spun că despre Apolo nu ni se spune că ar fi fost botezat și că ar fi trăit și el o revărsare a Duhului Sfânt asemănătoare cu cea de la Rusalii (fără limbi de foc și sunet de vânt), așa cum s-a petrecut cu uceilalți ucenici ai lui Ioan din Efes (!!!). Să fie vorba doar de o omitere din partea lui Luca sau de încă o dovadă că Dumnezeu lucrează ,,de la caz la caz“, imposibil de anticipat sau de prins într-un anumit tipar cum am vrea noi ?

4. De la Sinagogă la Școala lui Christos – Fapte 19:8-12

Vine o vreme, mai devreme sau mai târziu, când vinul cel nou sparge burdufurile cele vechi și trebuie pus în burdufuri noi. În Efes, apostolul Pavel îi separă pe cei care au apucat pe Calea Domnului de cei care stăruiau orbește în Sinagoga Legii strămoșești ți ia cu chirie o sală din școala unuia numit (cu o sonoritate nu tocmai frumoasă în limba română), Tiran (Fapte 19:10). Noua locație l-a ajutat pe apostolul Pavel să instaureze propria lui scoală de teologie în care s-au format lucrători care au dus mai departe Evanghelia, astfel că în aproximativ doi ani ,,toți cei ce locuiau în Asia, Iudei și greci, au auzit Cuvântul Domnului. Fără nici o îndoială, strategia folosită de marele apostol a fost aceeași pe care i-a recomandat-o mai tărziu și lui Timotei:

,,Tu dar, copilul meu, întăreşte-te în harul care este în Hristos Isus. Şi ce-ai auzit de la mine în faţa multor martori încredinţează la oameni de încredere, care să fie în stare să înveţe şi pe alţii“ (2 Tim. 2:1-2).

Imaginați-vă schimbarea categorică de la atmosfera Templului și a Sinagogi la atmosfera unei școli de educație ! Nu este de mirare cî multe din adunările sfinților de astăzi, din case sau din săli dedicate special seamănă așa de mult cu o sală de … clasă!!! Trebuie să le lăsăm așa, nu să tindem să le transformăm în săli de concerte …

5. De la exorciști iudei la biruința prin Isus Christos – Fapte 19:11-19

Există trei feluri de conflicte în lume:

– conflicte armate (războaie), duse la nivelul fizic al trupului
– conflicte ideologice, psihologice, duse la nivelul sufletului
– conflicte spirituale, duse la nivelul dimensiunilor duhului.

Observăm cu uimire că lumea contemporană este îngrozită de veștile de războaie, preocupată de conflictele ideologice, dar total indiferentă și inactivă în conflictele angelice dintre Dumnezeu și Luciferi, îngerii lui Dumnezeu și duhurile răutății. Întreabă-l pe creștinul de lângă tine; ,,Când a fost ultima oară când ai spus ,,Înapoia mea, Satano!“ și vei vedea ce privire mirată îți va arunca, de parcă între el și Satan relațiile ar fi dintre cele mai bune (,,Eu n-am nimic cu el, el n-are nimic cu mine!“). Oare așa să fie?

Vă sugerez smerit, dar categoric o concluzie personaă, bazată pe studiul Scripturii: ,,Războaiele și conflicele ideologice există doar pentru că sunt cauzate de marea înfruntare cosmică dintre Dumnezeu și Satan. Războaiele există pentru că satan este ucigaș, iar conflictele ideologice există doar pentru că el este mincinos și tatăl minciunii“. Realitatea ultimă a existenței noastre este înfruntarea mortală care se dă pentru destinul nostru etern. Dumnezeu ne vrea în rai. Diavolul ne vrea alături de el în iad. Trăim în arena acestei încleștări telurice și nu există nicăieri teren neutru.

Cea mai mare amăgire contemporană a Diavolului este semănarea ideii că el nu există și că ne-a lăsat de mult în pace. Limbajul biblic despre ,,scoaterea duhurilor rele“ din oameni a fost condamnat la lada de gunoi a istoriei, ca un vestigiu din vremurile întunecate ale antichității și Evului Mediu. Este o tactică parșivă a Diavolului și dă rezultate terifiante. Doar o comparație: Rusia duce astăzi un război intens cu statele occidentale pentru cucerirea țărilor lumii. Deși se înarmează din răsputeri pentru un război convențional, bătăliile nu sunt mai puțin intense în propaganda din spațiul virtual. Mii de salariați plătiți de stat sunt gazduiți în institute specializare de dezimformare. Ei intrî pe majoritatea site-urilor politice și sociale și, sub pseudonime din țara respectivă, critică politica guvernului local. O rusoaică a dat în judecată statul rus pentru că a fost folosită ca ,,mincinoasă deprofesie“ timp d eani d e zile. America se trezește abea acum la realitatea acestui atac teribil. Ea nu țtia csăraca cum s eputeau explica ,,reacțiile“ din presa scrisă și electronică prin care cetățenii lumii îi învinuiau că sunt responsabili de distrugerea moralei mondiale și se află la originea tuturor formelor de agresiune armată de pe glob. Li s-a spus că ei și-au dărâmat singuri turnurile din New York, că ei au înfințat ISIS și că ei iau Europa sub stăpânire sub pretextul unei inventate amenințări a trupelor ruse … Și naivii liumii cred. Parșiva Rusie este specialistă la inormații, contrainformații, zvonaci și răspândaci …

Aceasta este și tactica Diavolului în războiul pentru sufletele oamenilor, Satan pozează drept un mare absent, răspândește teologii nimicitoare prin așa-ziși profesori și predicatori creștini, deschide ochii credincioșilor spre ,,idealuri de liniște, prosperitate, distracții, confort și concedii. Ni se golesc adunările de duminica i nici nu știm de ce. Asta ca să nu mai vorbesc despre adunările din timpul săptămânii. Am intrat fluierând voios în epoca bisericii din Laodicea:

,,Pentru că zici: «Sunt bogat*, m-am îmbogăţit şi nu duc lipsă de nimic», şi nu ştii că eşti ticălos, nenorocit, sărac, orb şi gol, te sfătuiesc să* cumperi de la Mine aur curăţit prin foc, ca să te îmbogăţeşti, şi haine** albe, ca să te îmbraci cu ele şi să nu ţi se vadă ruşinea goliciunii tale, şi doctorie pentru ochi, ca să-ţi ungi ochii şi să vezi. Eu mustru* şi pedepsesc pe toţi aceia pe care-i iubesc. Fii plin de râvnă dar şi pocăieşte-te!“ (Apoc. 3:17-19).

Ne comportăm de parcă între Dumnezeu și Diavol a fost semnat un armistițiu sau chiar o pace mondială. Nu ne mai interesează războiul pentru suflete. Am părăsit linia frontului, ne-am luat (cu de la sine putere) o permisie pe termen nelimitat și ne vedem linșitiți de ,,treburile vieții“, fără să ne mai pese de părerea ,,Celui ce ne-a înscris la oaste“ (2 Tim. 2:4).

Biblia ne spune categoric că, în fiecare zi, în fiecare situație, Diavolul ne dă târcoale și vrea să ne distrugă, iar duhurile rele sunt o realitate. Ele nu ne mai pot stăpâni, ca pe ceilalți oameni, dar ne pot ispiti, se pot agăța de mâinile noastre, de picioarele noastre de ochii noștrii, de umerii noștri și ne trezim dintr-o dată că ,,am obosit“, nu mai avem ,,râvna de altpdată“, nu ne mai atrage postul și rugăciunea, nu ne mai place să mergem la adunarea sfinților, ci abea ne târâm din pat în mașină, din mașină în fotoliu, din casă în parc, din parc la plajă, din tribuna stadioanelor în fața micilor sau marilor ecrane ale fetelor morgana moderne, mereu mai departe de linia frontului, mereu mai indiferenți și ignoranți de ,,marile lupte“ spirituale. Altă dată, sub asaltul frontal al persecuțiilor ateului Ceaușescu umpleam până la refuz casele de rugăciune, clădeam fără autorizație (cine ar fi așteptat ca Satan să dea autorizație?!) alte case de rigăciune mai mari, mai încăpătoare. Astăzi. ne-am pus aer condiționat, avem scaune tapițate și .. stăm acasă sau mergem ,,la plimbare cu familia“. De ,,soarta eternă a celor din jurul nostru“ să se intereseze Dumnezeu. Noi nu vrem să deranjăm pe nimeni. Ne-am pus lacăt la gura mărturisitoare. Realiattea este că suntem dominați de un duh care ne face muți și orbi, ca în cazul din Matei 12:

,,Atunci, I-au adus un îndrăcit orb şi mut şi Isus l-a tămăduit, aşa că mutul vorbea şi vedea“ (Mat. 12:22).

În războiul care se dă pentru izbăvirea sufletelor, Evanghelia Domnului Isus și lucrarea Duhului Sfânt au puterea de a-i scoate pe oameni de sub stăpânirea diavolului și a îngerilor lui (Efes. 6:12-20). Repet, una din marile amăgiri ale vremurilor ,,moderne“ este că suntem mai atenți la războaiele duse corp la corp și la luptele ideologice ale psihologiei sociale, dar am uitat că esența înfruntărilor de pe planetă este de natură spirituală!

Exorciștii iudei din Fapte 19:13-20 au observat repede că Evanghelia Domnului Isus propovăduită de Pavel are o putere deosebită (v.11-12) și s-au gândit că n-ar fi rău să imite și ei lucrarea marelui apostol. I-au învățat predicile și și-au însușit afirmațiile de cuceritor pe care le folosea marele apostol. Mare eroare! Au pățit-o rău pentru aceasta. Din răspunsul dat de duhurule rele reiese foaret clar că în lumea spirituală se cunoaște foarte bine cine este și ce face fiecare.

,,Pe Isus Îl cunosc și pe Pavel îl știu; dar voi cine sunteți?“ (Fapte 19:15).

Cât erau ei de renumiți în sistemul religios iudaic, doi dintre cei șapte fii ai foarte însemnatului preot Sceva, au fost luați la bătaie strașnic de un singur om îndrăcit, care ,,le-a rupt hainele de pe ei și i-a schingiuit“:

,,Şi omul în care era duhul cel rău a sărit asupra lor, i-a biruit pe amândoi şi i-a schingiuit în aşa fel că au fugit goi şi răniţi din casa aceea“ (Fapte 19:16).

Vă închipuiți ce impresia au produs în jur acești doi oameni care fuceau ca apucați pe străzi, în pielea goală și cu sângele curgând șiroaie pe ei? Luca ne spune că toți locuitorii Efesului, Greci și Iudei au aflat lucrul acesta și i-a apucat o mare frică, dar nu de omul îndrăcit, ci de Numele Domnului Isus:

,,Lucrul acesta a fost cunoscut de toţi iudeii, de toţi grecii care locuiau în Efes, şi* i-a apucat frica pe toţi, şi Numele Domnului Isus era proslăvit. Mulţi din cei ce crezuseră veneau să mărturisească* şi să spună ce făcuseră. Şi unii din cei ce făcuseră vrăjitorii şi-au adus cărţile şi le-au ars înaintea tuturor; preţul lor s-a socotit la cincizeci de mii de arginţi. Cu atâta* putere se răspândea şi se întărea Cuvântul Domnului.“ (Fapte 19:17-20).

Nu, deși au văzut ce le-au făcut omul îndrăcit celor doi exorciști de ocazie, cetatea nu s-a temut de duhurile rele, ci de Domnul Isus pe care-l vestea Pavel! Cum să nu te temi de Acela de care până și duhurile rele se tem? Cum să nu fii convins pe existența Aceluia pe care până și demonii îl predică?

(Contra-performanța aceasta este reușită astăzi de unii ,,oameni de cultură“ care regretă autodafe-ul de atunci, spunând că, din cauza convertirilor la creștinism, prin cărțile arse atunci în Efes, omenirea a pierdut o serie întreagă de cunoștințe din patrimoniul universal … Patrimoniul universal al vrăjitorilor și al lumii stăpânite de cel rău!)

Prima parte a acestui capitol ar putea fi studiată și dintr-un alt punct de vedere. W.W. Wiersbe împarte conținutul în jurul întrebării ,,Când se răspândește Cuvântul lui Dumnezeu?“

™I. Când ne confirmăm credința (1–10).

II. Când ne mărturisim păcatele (11–20).

III. Când ne confruntâm cu dușmanii (21–41).

6. De la persecuția idolarilor la protecția autorităților romane – Fapte 19:21-41

+++++

Capitolul 20 – pe scurt, despre lupta creștină

Putem împărți capitolul în trei secțiuni după zone geografice:

™I. Macedonia și Grecia – 20:1-4

Prima parte a capitolului este un rezumat al unei activități care a durat cel puțin trei luni de zile. Macedonia – Grecia și înapoi Macedonia. Acest traseu i-a prilejuit lui Pavel reluarea legăturilor cu bisericile din Corint și Filipi, poate și cu cei din Atena. Lipsa detaliilor se datorează poate faptului că Luca (autorul cărții) n-a fost alături de Pavel. El i se alăturează doar în v.6. Va sta alături de Pavel până la finalul cărții Faptele Apostolilor, anunțând acest lucru cu trecerea de la pronumele ,,ei“, la pronumele ,,noi“.™

Apostolul Pavel se vede silit să se întoarcă în Asia  pe calea usacatului, deoarece evreii care plecau cu corabiile spre praznicul de la Ierusalim l-ar fi asasinat în timpul voiajului (Fate 20:20:3).

O altă observație este că apostolul se îndrepta spre Ierusalim însoțit de o adevărată delegație. Erau în realitateaun grup de ucenici ai apostolului. Luca povestește cu au trecut dintr-un loc în altul până ce au ajuns în Iudeea (Fapte 21:17). Ni se pare evident că Luca vede și ne semnalizează o paralelă între călătoria Domnului Isus spre Ierusalim (de care s-a ocupat pe larg în prima parte a cronicii lui, evanghelia) și călătoria lui Pavel spre Ierusalim (de care se va ocupa în Faptele Apostolilor). Firește, călătoria Domnului Isus a fost unică, dar descrierile lui Luca semnalează o mulțime de amănunte care le-au fost comune.

Ca și Domnul Isus, apostolul Pavel călătorește spre Ierusalim înconjurat de un grup de ucenici și se afla în primejdie din cauza iudeilor care urmăreau să-i ia viața.

Ca și Domnul Isus, apostolul Pavel a primit trei înștințări succesive despre suferințele care-l așteaptă și despre faptul că va fi dat în mâinule Neamurilor.

Ca și Domnul Isus, apostolul Pavel se declară pregătit nu numai să sufere, ci chiar să-și dea viața ca să se împloineascî voia lui Dumnezeu.

Ca și Domnul Isus, apostolul Pavel dorea din toată inima să-și încheie cu bucurie slujirea.

Nu vom forța textul cu alte detalii, dar cred că este destul de clar că narațiunea lui Luca vrea să ni-l prezinte pe apostolul Pavel călcând pe urmele pașilor lăsate de Domnul său:

,,Călcaţi pe urmele* mele, întrucât şi eu calc pe urmele lui Hristos“ (1 Cor. 11:1).

™ II. Troa pentru șapte zile – 20:5-12

™În cele șapte zile petrecute la Troa, Pavel a petrecut o noapte cu creștinii de acolo. ,,Frângerea pâini“ despre care citim în text nu înseamnă neapărat Cina Domnului, fiind o formulă utilizață pentru părtășia de la masă (Luca 24:29-34: și același autor Fapte 2:42,46). Cei care mănâncă noaptea se vor simți bine să citească în text despre foamea care l-a apucat pe apostol la miezul nopții (20:11). Întâmplarea cu Eutih nu ne este prezentată drept o minune, deși se prea poate să fi fost. Ea apare în text doar ca o ,,întrerupere“ a predicilor lui Pavel. Observați cât de repede a trecut apostolul peste incident, de parcă le-ar fi spus celorlalți: ,,Haideți la lucruri mai importante. Lăsați-l pe Eutih.“

,,În ziua dintâi a săptămânii, eram adunaţi laolaltă ca să frângem pâinea. Pavel, care trebuia să plece a doua zi, vorbea ucenicilor şi şi-a lungit vorbirea până la miezul nopţii. În odaia de sus, unde eram adunaţi, erau multe lumini. Şi un tânăr, numit Eutih, care şedea pe fereastră, a adormit de-a binelea în timpul lungii vorbiri a lui Pavel; biruit de somn, a căzut din catul al treilea şi a fost ridicat mort. Dar Pavel s-a coborât, s-a repezit spre el, l-a luat în braţe şi a zis: „Nu vă tulburaţi, căci sufletul lui este în el.” După ce s-a suit iarăşi, a frânt pâinea, a cinat şi a mai vorbit multă vreme până la ziuă. Apoi a plecat. Flăcăul a fost adus viu, şi lucrul acesta a fost pricina unei mari mângâieri.“ (Fapte 20:7-12).

Numele Eutyhus înseamnă ,,noroc bun“. Din curgerea textului se pare că Pavel a plecat înainte ca el să fie adus în mijlocul fraților.

™ III. Miletul în fugă – 20:13-38

După alte câteva popasuri, delegația condusă de Pavel a ajuns la Milet. Știm deja că apostolul Pavel plănuia să ajungă neapărat la Ierusalim de sărbătoarea Cincizecimii.

,,După ce s-au petrecut aceste lucruri, Pavel şi-a pus de gând să se ducă la Ierusalim, trecând prin Macedonia şi Ahaia.  (19:21)

,,Pavel se hotărâse să treacă pe lângă Efes, fără să se oprească aici, ca să nu piardă vremea în Asia, căci se grăbea ca, dacă-i va fi cu putinţă, să fie în Ierusalim de Ziua Cincizecimii“ (20:16).

Se cuvine să ne oprim puțin și să ne întrebăm: ,,De ce neapărat de Cincizecime, dar nu neapărat la Paște ?“  Răspunsul nu poate fi decât unul singur. Primii creștini n-au mai sărbătorit Paștele! Pentru ei, simbolul sărbătorii străvechi s-a împlinit în Christos, care a devenit astfel, o dată pentru totdeauna, ,,Paștele nostru“ (1 Cor. 5:7).  Luca nici nu amintește numele sărbătorii pascale, preferând termenul mai general de ,,sărbătoarea Azimilor“, care dura șapte zile, doar una dintre ele fiind ziua de Paște (FA 20:6)

Cincizecimea însă era sărbătoarea în care Duhul Sfânt a venit ca să le dea aripi evreilor și să-i trimită cu Evanghelia până la marginile pământului. Limba primită de fiecare reprezenta exact ,,viza“ pentru pașaportul dinspre țara respectivă! Nici un misionar de talia apostolului Pavel nu putea să lipsească de la o asemenea aniversare! Nu este de mirare că apostolul dorea cu atâta foc să fie la Ierusalim și să depună mărturie despre harul pe care îl avuse de la Domnul în lucrarea lui printre Neamuri.

™Este impresionant cât spațiu îi acordă Luca întâlnirii dintre Pavel și presbiterii din Efes. El nu s-a dus acolo, ci a preferat să-i cheme pe ei la Milet. Drumul Milet Efes se făceape jos cam în șase zile. Poate că Pavel avea motivele lui datorită conflictelor cu evreii de acolo. În scrisorile adresate corintenilor, apostolul amintește despre niște lupte,,Fiarele din Efes“(1 Cor. 15:32; 2 Cor 1:8). Știm că apostolul pavel a lucrat în Efes trei ani și jumătate (Fapte 20:31). Nu este de mirare deci că între pavel și presbiterii aleși, formați și promovați de el se stabiliseră niște relații foarte puternice.

Cuvântarea lui Pavel către acești presbiteri este singura ocazie în care se adresează ascultătorilor creștini și seamănă foarte mult cu epistolele lui. Apostolul face un veritabil testament apostolic, vorbindu-le de mărturia lucrării lui din trecut (v.18-21, 33-35), despre pericolele care-l pasc în prezent (v. 22-28) și despre pericolele pe care le vor avea ei în viitor (v. 29-31 – împlinite în 1 Tim. 1:3-7, 19-20;6:20-21; Rev. 2:2).

Este ultimul lucru pe care l-am aștepta de la o adunare de bărbați! În mintea noastră este ultimul lucru cu care credeam că se pot lăuda bărbații.Și totuși … există un soi de lacrimi care sunt … secretul marilor biruințe.

Oamenii lacrimilor

Mă gândeam să mă opresc în studiul asupra capitolului la câteva studii ,,doctrinare“. Aș fi vrut să vorbesc despre relația creștinului Pavel cu Dumnezeul trinitar (vezi pocăința față de Dumnezeu-Tatăl, credința în Domnul nostru Isus Christos v.21, călăuzirea prin Duhul Sfânt v.23); mă gândeam să vorbesc despre întreita descriere a slujirii lucrătorilor lui Dumnezeu (presbiterii v.17, episcopii și păstorii v. 28, toate trei nu grade ierarhice, ci descrieri specifice pentru maturitatea, poziția și activitatea acelorași oameni egali între ei); mă gândeam să prezint discursul-testament al lui Pavel în cele trei secțiuni (despre trecut, prezent și viitor); mă gândem, dar … am mai citit odată textul și m-a copleșit situația ,,de viață“ care-l caracterizează.

Întâlnirea apostolului Pavel cu presbiterii veniți la Milet de la Efes conține nu mai puțin de trei pasaje în care ne sunt scoase în evidență lacrimile. Iată-le:

,,Am slujit Domnului cu toată smerenia, cu multe lacrimi şi în mijlocul încercărilor pe* care mi le ridicau uneltirile iudeilor“ (Fapte 20:19)

,,De aceea vegheaţi şi aduceţi-vă aminte că, timp de trei* ani, zi şi noapte, n-am încetat să sfătuiesc cu lacrimi pe fiecare din voi“ (Fapte 20:31)

,,Şi au izbucnit cu toţii în lacrimi, au căzut pe grumazul lui Pavel şi l-au sărutat. Căci erau întristaţi mai ales de vorba pe care le-o spusese el, că nu-i vor mai vedea faţa. Şi l-au petrecut până la corabie“ (Fapte 20:37-38).

Pasajul seamănă cu textul epistolelor lui Pavel, dar nu este așa. Asistăm la o ,,conferință pastorală“ în care Pavel vorbește exclusiv cu presbiteri/episcopi/păstori.

Ne este foarte greu să ne imaginăm o întâlnire a păstorilor, un gen de Congres, la care să se vorbească atâta despre lacrimi …

Pavel, apostolul, îi cheamă pe presbiterii pe care el îi crescuse și-i formase timp de trei ani în Efes, ca să le dea două vești rele: prima, că Dumnezeu îl anunță repetat că se va alege praf din visele lui d ea ajunge până în Spania (coloanele lui Hercule din Gibraltar fiind socotite pe vremea aceea ,,marginile pământului“), iar a doua, că în turma Domnului se vor ridica lupi îmbrăcați în piele de oaie care vor face prăpăd.

În ambele cazuri, lacrimile sunt normale, acceptabile și chiar recomandabile.

Apostolul își prezintă lucrarea folosind câteva metafore. O metaforă este o comparație prescurtată din care lipsește termenul de comparat. Pavel se numește rând pe rând: un contabil (20:24 folfit și în Filip. 3:1-11), un alergător (2-:24 folosit și în Filip. 3:12-14; 2 Tim. 4:8),  un slujitor (20:4 folosit și în 1 Cor. 4:2), un martor vestitor (20:24,25 vezi și 20:21), un veghetor (20:26 o preluare a metaforei din Ezec. 3:17-21; 33:1-9).

Se spune că un detașament de soldați l-ar fi întrebat pe noul lor capelan: ,,Ce zici? Există iad?“. Omul a zâmbit îngăduitor și a zis: ,,Nu“. ,,Atunci n-are rost să ne pierdem vremea cu tine“, i-au răspuns ei. ,,Dacă nu există iad, n-avem nevoie de tine, iar dacă există și ne luăm după tine, ajungem în el. Și-ntr-un caz și-n celălalt, o vom duce mult mai bine fără să te ascultăm pe tine“.

+++++

Capitolele 21-22  – Neînțelegeri pe care trebuie să le înțelegem!

Prima parte a capitolului 21 este un rămas bun care s-ar fi potrivit aparent mai bine în capitolul 20. Totuși, cel care a împărțit cartea pe capitole a vrut să ne spună că el trebuie luat împreună cu alte două evenimente care marchează un punct de cotitură în viața și activitatea apostolului Pavel. Grupându-le așa, capitolul 21 poate fi numit ,,capitolul neînțelegerilor“. Apostolul Pavel este neînțeles, rând pe rând, de colaboratorii săi, de biserica din Ierusalim și apoi de evreii din cetate. Haideți să vedem ce putem înțelege din aceste trei neînțelegeri.

Aș începe prin a spune că aceste neînțelegeri sunt parte integrantă din planul lui Dumnezeu cu Pavel. Nu vă mirați! Lucrările lui Dumnezeu sunt de multe ori neînțelese chiar de aceia prin care ele se împlinesc! Pavel va fi luat prin surprindere de evenimente, dar evenimentele nu-L vor lua prin surprindere pe Dumnezeu. El le știa și le hotărâse mai dinainte. Pavel și-a dat seama că Dumnezeu îl alesese din pântecele mamei lui (Gal. 1:15). În capitolul 9 al cărții, Luca ne spune că Dumnezeu i-a precizat lui Anania care vor fi cele trei etape ale lucrării pe care le va face prin Pavel:

,,Dar Domnul i-a zis: „Du-te, căci el este un vas pe care l-am ales ca să ducă Numele Meu înaintea neamurilor, înaintea împăraţilor şi înaintea fiilor lui Israel; şi îi voi arăta tot ce trebuie să sufere pentru Numele Meu” (Fapte 9:15-16).

Pavel va trebui să ducă Numele Domnului (1) înaintea Neamurilor, (2) înaintea împăraților și (3) înaintea fiilor lui Israel. Până la capitolul 20, apostolul se dedicase evanghelizării Neamurilor. El făcuse foarte clară această misiune a sa cu ocazia Consiliului de la Ierusalim și cu ocazia întâlnirii (,,după patrusprezece ani“) pe care a avut-o cu stâlpii bisericii de la Ierusalim, Iacov, Petru și Ioan (Gal. 2:1-10).

,, … Căci Cel ce făcuse din Petru apostolul celor tăiați împrejur, făcuse și din mine apostolul Neamurilor“ şi când au cunoscut harul care-mi fusese dat, Iacov, Chifa şi Ioan, care sunt priviţi ca stâlpi, mi-au dat mie şi lui Barnaba mâna dreaptă de însoţire, ca să mergem să propovăduim: noi la neamuri, iar ei la cei tăiaţi împrejur“ (Gal. 2:8-9).

În capitolul 21 venise vremea celei de a doua și de a treia etape din destinul apostolului: să ducă Numele Domnului Isus înaintea împăraților și înaintea fiilor lui Israel. Așa cum am mai spus, Luca este foarte grijuliu să arate că Pavel a ajuns să fie judecat de împărații din imperiu numai și numai din cauza conflictelor religioase pe care le-a avut cu evreii. De acum și până la sfârșitul cărții, Luca ni-l va arăta pe Pavel învinuit de evrei și protejat de autoritățile romane.

I. Neînțeles de cei din echipa lui misionară.

Apostolul Pavel a trebuit să se smulgă din brațele presbiterilor din Efes, într-atât de mare le-a fost dragostea. S-a urcat într-o corabie care l-a dus prin Cos, Rodos și apoi la Patara, trei porturi în trei zile. Obosit să meargă cu un marfar care oprea în toate stațiile de pe coastă, apostolul a găsit acolo o corabie care mergea direct în Fenicia, o călătorie de aproximativ patru sute de mile sau 650 km (Luca folosește aici numirea romană pentru provincia în care se găseau Tirul și Sidonul).

Luca ține să menționeze două ocazii în care oameni din anturajul apostolului și prieteni din adunări pe care le-a vizitat au insistat pe lângă Pavel să nu se ducă la Ierusalim. Prima ocazie a fost vizita la ucenicii din Tir.

Este probabil pentru prima dată când apostolul Pavel ajunge în Tir, deși se prea poate ca adunarea de creștini de acolo să se fi format din cei care au fugit de persecuția dezlănțuită de el în Ierusalim (Fapte 11:19). Ce interesante trebuie să fi fost explicațiile pe care a trebuit să li le dea Pavel! Timp de șapte zile, cât s-a descărcat și reîncărcat corabia, apostolul a stat cu acești creștini și între ei s-a creat o dulce părtășie. Nu numai atât, dar Domnul i-a trimis prin ei încă un avertisment lui Pavel:

,,Acolo am găsit pe ucenici şi am rămas şapte zile. Ucenicii, prin Duhul, ziceau lui Pavel să nu se suie la Ierusalim. Dar când s-au împlinit zilele, am plecat şi ne-am văzut de drum; şi ne-au petrecut toţi, cu nevestele şi copiii, până afară din cetate. Am îngenuncheat pe mal şi ne-am rugat. Apoi ne-am luat ziua bună unii de la alţii şi noi ne-am suit în corabie, iar ei s-au întors acasă“ (Fapte 21:4-6).

După ce corabia a ajuns în Tir, grupul lui Pavel a mers până la Ptolemaida, și de acolo, după o ședere de o zi, s-au îndreptat spre Cezarea, ultima lor oprire înainte de Ierusalim.

Aici, în Cezarea, este a doua ocazie în care prietenii lui Pavel insistă pe lângă Pavel și caută să-l înduplece să meargă mai departe. S-a întâmplat în casa lui Filip, diaconul/evanghelist (Fapte 6:1-6, 8:5-40).

,,A doua zi, am plecat şi am ajuns la Cezareea. Am intrat în casa lui Filip evanghelistul, care era unul din cei şapte, şi am găzduit la el. El avea patru fete fecioare, care proroceau“ (Fapte 21:8-9).

Trecuseră cam douăzeci de ani de când Filip se așezase în Cezarea, după ce-l botezase pe famenul etiopian (Fapte 8:40). Este bine să ne aducem aminte că Filip a fost colegul lui Ștefan, în grupul primilor diaconi aleși în Biserică. Pavel (pe atunci Saul din Tars) se învoise la uciderea lui cu pietre și păzise hainele celor ce-l lapidau (Fapte 7:58). Ce interesantă trebuie să fi fost și această întâlnire a lui Pavel. Venită după cea cu ucenicii din Tir, ea părea o repetare a evoluției spirituale a marelui apostol. Vine o zi în care trebuie să ne întâlnim cu tot ce am făcut. Dumnezeu ne crează ocazii ca să mărturism schimbările făcute de El în viața noastră și mărturia noastră să-i întărească pe cei cărora le-am făcut rău odinioară.

Pe când se afla în casa lui Filip, apostolul Pavel primește vizita unei alte vechi cunoștințe, Agab, cu care lucrase împreună ca să adune ajutoare materiale pentru cei greu încercați de seceta din Iudeia:

,,În vremea aceea, s-au coborât nişte proroci din Ierusalim la Antiohia. Unul din ei, numit Agab, s-a sculat şi a vestit, prin Duhul, că va fi o foamete mare în toată lumea. Şi a fost, în adevăr, în zilele împăratului Claudiu. Ucenicii au hotărât să trimită, fiecare după puterea lui, un ajutor fraţilor care locuiau în Iudeea, ceea ce au şi făcut, şi au trimis acest ajutor la presbiteri prin mâna lui Barnaba şi a lui Saul“ (Fapte 11:27-30).

Agab era deci un prooroc în care Pavel putea avea încredere. De data aceasta, Agab folosește un brâu ca să comunice în mod teatral mesajul primit de la Dumnezeu pentru Pavel:

,,Fiindcă stăteam de mai multe zile acolo, un proroc numit Agab s-a coborât din Iudeea şi a venit la noi. A luat brâul lui Pavel, şi-a legat picioarele şi mâinile şi a zis: „Iată ce zice Duhul Sfânt: „Aşa vor lega iudeii în Ierusalim pe omul acela al cui este brâul acesta şi-l vor da în mâinile neamurilor” (Fapte 21:10-11).

Mesajul era foarte clar, dar interpretarea lui a fost diferită. Echipa lui Pavel l-a luat drept o avertizare. Pavel l-a primit însă doar ca pe o înștiințare, un fel de ,,Fi pe pace, îți spun dinainte ce are să se întâmple, ca să nu te pierzi cu firea. Eu, Domnul știu deja ce are să ți se întâmple. Am pregătit circumstanțele pentru tine și acum vreau să te pregătesc pe tine pentru circumstanțele care te așteaptă“.

Este foarte clar că, mânați de dragostea lor pentru Pavel, ci din anturajul lui au ajuns să nu-i mai înțeleagă încăpățânarea cu care dorea neapărat să ajungă la Ierusalim. Raționamentul lor părea să fie acesta: ,,Ce să cauți acolo? Îi au pe Petru, pe Iacov și pe Ioan! N-au nevoie de tine. Oricum, n-au fost niciodată prea încântați de mesajul pe care-l predici tu. Nu vor fi nici de data aceasta … N-ai de ce să te mai duci la Ierusalim! Acolo-i centrul misiunii printre cei tăiați împrejur. Tu ai primit misiunea de a merge la Neamuri. Centrul nostru misionar este Antiohia, nu Ierusalimul!“

Dacă veți citi cu atenție, veți descoperi că aceasta era și părerea lui Luca. Și el a fost unul din cei care au stăruit să-l înduplece pe Pavel. UItați-vă la acest ,,Dacă AM VĂZUT CĂ NU-L PUTEM împiedica“ din versetul paisprezece. Textul este o discretă autocritică a celui care scrie. Și el s-a lăsat târât de sentimente și a vrut să-l oprească pe Pavel de la suferințe. La scară mai mică, ce au făcut Luca și ceilalți a fost un ecou al spuselor lui Petru, tot cam prin regiunea Cezareii:

,,Să te ferească Dumnezeu, Doamne! Să nu Ți se întâmple așa ceva!“ (Mat. 16:22).

Uneori, sentimentele noastre, chiar și cele mai alese, sunt mai degrabă șoapte ale diavolului decât mesaje din partea lui Dumnezeu. Până și cei mai buni prieteni ai noștri, sau chiar tocmai ei, pot fi folosiți ca să împiedice să facem până la capăt ,,voia Domnului“. Ca și Domnul Isus altădată, în ținutul Cezareii, Pavel a stăruit în chemarea sa, fiind gata să meargă până la capăt. Este clar că el primise mesajele prietenilor săi, nu ca pe avertizări să se întoarcă din drum, ci ca pe înștiințări despre condițiile drumului care se vor înrăutăți teribil. Iată reacția apostolului:

,,Atunci Pavel a răspuns: „Ce faceţi de plângeţi aşa şi-mi rupeţi inima? Eu sunt gata nu numai să fiu legat, dar chiar să şi mor în Ierusalim pentru Numele Domnului Isus.” Dacă am văzut că nu-l putem îndupleca, n-am mai stăruit şi am zis: „Facă-se voia Domnului!” (Fapte 21:13,14).

Este ceva în această convingere a lui Pavel care seamănă cu duritatea de oțel a celor gata să calce pe urmele Domnului Isus. Întâmplată parcă simbolic la Cezarea, proclamarea lui Pavel este sigur ecoul cuvintelor Domnului Isus:

,,Atunci, Isus a zis ucenicilor Săi: „Dacă voieşte cineva să vină după Mine, să se lepede de sine, să-şi ia crucea şi să Mă urmeze. Pentru că oricine va vrea să-şi scape viaţa o va pierde, dar oricine îşi va pierde viaţa pentru Mine o va câştiga“ (Mat. 16:24-25).

II. Neînțeles de cei din biserica din Ierusalim

Este adevărat că Pavel a evitat Ierusalimul, dar aceasta este cel puțin a patru vizită pe care o face (Fapte 11:27-30; Fapte 15:1-4; Fapte 18:22). Este la fel de adevărat că, de data aceasta, toate înștiințările primite de curând îl anunțaseră că va avea mari probleme acolo. De la Cezarea la Ierusalim era cale de șaizeci și cinci de mile (105 kilometri), pa care oamenii o făceau în trei zile pe jos sau două zile, dacă mergeau pe măgari.

Prima zi a lui Pavel la Ierusalim a fost foarte bună. Psihologic, apostolul știa că de undeva, prin cineva, într-un fel sau în altul aveau să se reverse asupra lui suferințele. Ni-l putem închipui puțin prudent și îngrijorat, dar hotărât să meargă până la capăt. Luca nu ne dă amănunte despre această primă zi. Ar fi fost interesant să aflăm cum au primit cei din Ierusalim ,,strângerea de ajutoare“ adusă de Pavel din partea bisericilor dintre Neamuri. Nu ni se spune decât atât:

,,Când am ajuns la Ierusalim, fraţii ne-au primit cu bucurie“ (Fapte 21:17).

Necazurile au început doar a doua zi … , deși ziua începuse așa de bine …

,,A doua zi, Pavel a mers cu noi la Iacov şi toţi presbiterii s-au adunat acolo. După ce le-a dat ziua bună, le-a istorisit cu de-amănuntul ce făcuse Dumnezeu în mijlocul neamurilor prin slujba lui. Când l-au auzit, au proslăvit pe Dumnezeu“ (Fapte 21:18-20a).

Dintre liderii bisericii din Ierusalim nu este pomenit cu numele decât, Iacov, fratele Domnului Isus, autorul epistolei care-i poartă numele. Se prea poate ca Petru și Ioan să nu fi fost la vremea aceea acolo. Dialogul dintre Pavel și cei din Ierusalim scoate repede în evidență diferențele dintre evanghelia pentru cei tăiați împrejur și evanghelia pentru cei dintre Neamuri. Deși au acceptat suveranitatea lui Dumnezeu în felul în care lucra printre Neamuri, cei din Ierusalim stăruiau pentru ei în râvna față de ,,Lege“ și de practicile lor strămoșești. Liderii de la Ierusalim i-au dat voie lui Pavel să vestească Evanghelia Neamurilor, dar nu au acceptat că asta îl absolvă pe el personal să fie evreu 100%. Este foarte clar că cei din biserica din Ierusalim nu i-au înțeles niciodată mesajul. Poate că ,,l-au tolerat“, dar nu l-au primit niciodată în întregime. Ce va face Pavel? Pentru a stinge zvonurile ajunse la Ierusalim, liderii creștini din Ierusalim l-au rugat să facă o demonstrație publică a loialității lui Față de Lege.

,,Apoi, i-au zis: „Vezi, frate, câte mii de iudei au crezut şi toţi sunt plini de râvnă pentru Lege (s.n.). Dar ei au auzit despre tine că înveţi pe toţi iudeii care trăiesc printre neamuri să se lepede de Moise, că le zici să nu-şi taie copiii împrejur şi să nu trăiască potrivit cu obiceiurile. Ce este de făcut? Negreşit, mulţimea are să se adune, căci vor auzi că ai venit. Deci, fă ce-ţi vom spune noi. Avem aici patru bărbaţi, care au făcut o juruinţă. Ia-i cu tine, curăţă-te împreună cu ei şi cheltuieşte tu pentru ei, ca să-şi radă capul. Şi astfel vor cunoaşte toţi că nu este nimic adevărat din cele ce au auzit despre tine, ci că şi tu umbli întocmai după rânduială şi păzeşti Legea. Cu privire la neamurile care au crezut, noi am hotărât şi le-am scris că trebuie să se ferească de lucrurile jertfite idolilor, de sânge, de dobitoace sugrumate şi de curvie”. Atunci, Pavel a luat pe oamenii aceia, s-a curăţit şi a intrat cu ei a doua zi în Templu, ca să vestească sfârşitul zilelor curăţirii, când se va aduce jertfă pentru fiecare din ei“ (Fapte 21:8b-25).

A făcut apostolul un compromis ascultându-i? Nu cred. Convingerile lui Pavel era clare, dar metodele lui au dovedit întotdeauna flexibilitate. Epistola către Galateni ne arată care a fost atitudinea lui Pavel față de ,,tăierea împrejur și de ținerea Legii“ ca lucruri necesare pentru salvarea oamenilor. În situații practice însă, ca să nu-i antagonizeze pe evrei, când a avut de a face cu ei, Pavel s-a purtat ca un evreu. Ni se spune că de aceea, l-a ,,tăiat împrejur“ pe Timotei, după ce acest copil dintr-o căsătorie mixtă i s-a alăturat pentru lucrare:

,,Pavel a vrut să-l ia cu el şi, după ce l-a luat, l-a tăiat împrejur, din pricina iudeilor care erau în acele locuri, căci toţi ştiau că tatăl lui era grec“ (Fapte 16:3).

Lucrul acesta n-a fost o excepție, ci o parte integrală a strategiei misionare a apostolului Pavel:

,,Căci, măcar că sunt slobod faţă de toţi, m-am făcut robul tuturor, ca să câştig pe cei mai mulţi. Cu iudeii m-am făcut ca un iudeu, ca să câştig pe iudei; cu cei ce sunt sub Lege m-am făcut ca şi când aş fi fost sub Lege (măcar că nu sunt sub Lege), ca să câştig pe cei ce sunt sub Lege; cu cei ce sunt fără Lege m-am făcut ca şi cum aş fi fost fără lege (măcar că nu sunt fără o lege a lui Dumnezeu, ci sunt sub legea lui Hristos), ca să câştig pe cei fără lege. Am fost slab cu cei slabi, ca să câştig pe cei slabi. M-am făcut tuturor totul, ca, oricum, să mântuiesc pe unii din ei. Fac totul pentru Evanghelie, ca să am şi eu parte de ea“ (1 Cor. 9:19-23).

Pe deasupra, Pavel era el însuși un evreu evlavios și păstra, ,,ca bune“, unele din obiceiurile neamului său. Cererea celor din Ierusalim nu i-a părut exagerată. Practica ,,nazireatului“ nu-i era de loc străină:

,,Pavel a mai rămas destul de multă vreme în Corint. În urmă, şi-a luat ziua bună de la fraţi şi a plecat cu corabia spre Siria, împreună cu Priscila şi Aquila, după ce şi-a tuns capul în Chencrea, căci făcuse o juruinţă“ (Fapte 18:18).

Știind că vor începe de undeva suferințele, apostolul Pavel nu s-a grăbit să aibă un conflict deschis cu frații lui din Ierusalim. Atât cât a ,,atârnat“ de el, Pavel s-a străduit ,,să trăiască în pace cu toți oamenii“ (Rom. 12:18).

III. Neînțeles de poporul evreu

Cea mai dureroasă neînțelegere a lui Pavel n-a fost nici cu colegii săi din echipa misionară, nici cu liderii bisericii din Ierusalim, ci cu … poporul evreu. Restul capitolului 21 din faptele Apostolilor, capitolul 22 și primele 15 versete din capitolul 23 vorbesc despre aceasta.

Dacă tovarășii lui de misiune îl considerau un evreu încăpățânat, iar iudeii încreștinați se întrebau dacă el mai este sută la sută evreu, iudeii neîncreștinați îl declară de-a dreptul un apostat periculos, vrednic de moarte.

Necazul, prevestit de profețiile deja primite de Pavel, a început în cea de a șaptea zi de nazireat când Pavel a trebuit să se întoarcă la Templu. Iudeii din Asia, care erau turbați împotriva lui pentru că-l văzuseră având părtășie cu Neamurile în noua ,,Evanghelie“, au explodat când l-au văzut în Templu. Raționamentul lor a fost șchiop și plin de ură. S-au gândit că unde este Pavel trebuie să fie și colaboratorii lui dintre Neamuri, așa că au început să strige în gura mare:

,,Către sfârşitul celor şapte zile, iudeii din Asia, când au văzut pe Pavel în Templu, au întărâtat tot norodul, au pus mâinile pe el şi au început să strige: „Bărbaţi israeliţi, daţi ajutor! Iată omul care propovăduieşte pretutindeni şi în toată lumea împotriva norodului, împotriva Legii şi împotriva locaşului acestuia, ba încă a vârât şi pe nişte greci în Templu şi a spurcat acest locaş sfânt.”  În adevăr, văzuseră mai înainte pe Trofim, Efeseanul, împreună cu el în cetate şi credeau că Pavel îl băgase în Templu“ (Fapte 21:27-29).

Dacă l-au recunoscut pe Trofim, efeseanul, se prea poate ca acești iudei să fi venit la Ierusalim tocmai din Efes. Strigătul lor a fost ca o scânteie care a aprins focul:

,,Toată cetatea s-a pus în mişcare şi s-a strâns norodul din toate părţile. Au pus mâna pe Pavel şi l-au scos din Templu, ale cărui uşi au fost încuiate îndată“ (Fapte 21:30).

Să stabilim contextul. În templu, separând Curtea neamurilor, de celelalte curți interioare era înălțat un ,,zid de despărțire“ dincolo de care ne-evreii n-aveau voie să treacă (Efes. 2:14-16).

Pe acest zid de despărțire erau puse inscripții care interziceau pătrunderea ne-evreilor dincolo de porțile lui.

772px-xv04_-_roma_museo_civiltc3a0_romana_-_lapide_del_tempio_-_foto_giovanni_dallorto_12-apr-2008 Pe scurt: ,,Nici un străin n-are voie să pătrundă dincolo de acest zid despărțitor care înconjoară clădirea Templului. Oricine care o va face își va atrage asupra capului lui responsabilitatea pentru pedeapsa cu moartea“.

Nevrând să se amestece prea mult în problemele lor religioase, romanii îi autorizaseră pe evrei să-i omoare pe cei ce călcau această restricție. Evreii erau amărâți și revoltați că trebuiau să trăiasă sub stăpânire străină, așa că mânia lor îndreptată împotriva apstolului Pavel trebuie înțeleasă în contextul în care evreii făcuseră și așa destul de multe compromisuri cu ,,străinii“. Mulțimea nebună, stăpânită de fanatism, s-a năpustit asupra lui Pavel, așa cum o făcuse și în cazul uciderii lui Ștefan. Între aceste două situații există simetrii foarte subtile. Apostolul Pavel, pe atunci numit Saul din Tars, își dăduse acordul la acea crimă oribilă. ,,Roata se învârtește“, spune proverbul și cel care păzise odinioară hainele asasinilor lui Ștefan era în pericol el însuși să fie asasinat. Și ar fi făcut-o, dacă n-ar fi fost așa de ,,gălăgioși“. Zarva lor a trezit atenția căpitanului roman care veghea asupra Templului. În cetățuia Antonia, ridicată într-o aripă a construcției Templului erau găzduiți aproximativ două sute de soldați romani, oricând pregătiți să stingă orice revoltă stârnită de un elan patriotic religios.

Scena ne aduce aminte de alte situații asemănătoare prin care trecuse Pavel (Comparați Fapte 21:30 cu Fapte 19:29 și Fapte 21:34 cu Fapte 19:32 și veți vdea că atașamentul formal al evreilor față de Templu a ajuns la fel de idolatru ca și atașamentul efesenilor față de templul zeiței Diana). Capitanul, pe nume Claudius Lisias (Fapte 23:26), s-a speriat de zarva iscată și a coborât cu ostașii în curtea Neamurilor:

,,Pe când încercau să-l omoare, s-a dus vestea la căpitanul oastei că tot Ierusalimul s-a tulburat. Acesta a luat îndată ostaşi şi sutaşi şi a alergat la ei. Când au văzut pe căpitan şi pe ostaşi, au încetat să mai bată pe Pavel. Atunci, căpitanul s-a apropiat, a pus mâna pe el şi a poruncit să-l lege cu două lanţuri. Apoi a întrebat cine este şi ce a făcut“ (Fapte 21:30-33).

Probabil, căpitanul a crezut că Pavel este ,,egipteanul“ căutat de romani pentru că instigase la răscoală și de aceea poruncise ca apostolul Pavel să fie imediat legat ,,cu două lanțuri“:

,,Nu cumva eşti egipteanul acela care s-a răsculat acum în urmă şi a dus în pustie pe cei patru mii de tâlhari?” (Fapte 21:38).

,,Pe când încercau să-l omoare, s-a dus vestea la căpitanul oastei că tot Ierusalimul s-a tulburat. Acesta a luat îndată ostaşi şi sutaşi şi a alergat la ei. Când au văzut pe căpitan şi pe ostaşi, au încetat să mai bată pe Pavel. Atunci, căpitanul s-a apropiat, a pus mâna pe el şi a poruncit să-l lege cu două lanţuri. Apoi a întrebat cine este şi ce a făcut. Dar unii strigau într-un fel, alţii într-alt fel prin mulţime. Fiindcă nu putea deci să înţeleagă adevărul din pricina zarvei, a poruncit să-l ducă în cetăţuie. Când a ajuns pe trepte, Pavel a trebuit să fie dus de ostaşi din pricina îmbulzelii norodului întărâtat, căci mulţimea norodului se ţinea după el şi striga: „La moarte cu el!” (Fapte 21:31-36).

Acesta este mai mult un studiu psihologic, decât unul teologic. Vreau să vă uitați puțin la Pavel. Apostolul fusese înștiințat de suferințele și lanțurile care-l așteaptă, dar nu știa cum și când vor veni. Acum, că le vedea împlinindu-se sub ochii lui, ne-am aștepta ca Pavel să se grăbească să se pună sub protecția Romei, ca cetățean roman. O va face mai târziu, dar deocamdată el nu se gândește la el, ci caută să le vorbească evreilor. Apostolul știe că destinul lui este să poarte o mărturie înaintea lor și folosește prilejul ca să o facă:

,,Tocmai când era să fie băgat în cetăţuie, Pavel a zis căpitanului: „Îmi este îngăduit să-ţi spun ceva?” Căpitanul a răspuns: „Ştii greceşte? „Eu sunt iudeu”, a spus Pavel, „din Tarsul din Cilicia, cetăţean al unei cetăţi nu fără însemnătate. Te rog, dă-mi voie să vorbesc norodului.” După ce i-a dat voie căpitanul, Pavel a stat în picioare pe trepte şi a făcut semn norodului cu mâna. S-a făcut o mare tăcere, şi Pavel le-a vorbit în limba evreiască astfel:…“ (Fapte 21:37,39-40).

Ceea ce urmează este o declarație de dragoste. Uitând de sine, Pavel li se adresează lor. Uitând de căpitanul roman, le vorbește în limba lor, limba aramaică. Dacă a sperat că, lăsându-l să le vorbească evreilor, Lisias va înțelege mai bine ce se întâmplase, s-a înșelat amarnic.

Apostolul Pavel ține unul din cele mai înflăcărate discursuri posibile. Glasul său este clar și inima lui este plină. Încercând să-l înțelegem, vom spune că el depune mărturie despre ce fusese înainte, despre întâlnirea supranaturală cu Dumnzeu în persoana lui Christos și despre misiunea primită prin care i se transformase întreaga viață.

El l-au învinuit de apostazie și de faptul că nu mai este demn să poarte numele de evreu. El a luat cuvântul ca să le arate că este evreu până la măduvă, dar un evreu salvat de Isus Mesia și trimis să vestească salvarea aceasta tuturor oamenilor din lume.

Foarte interesant, apostolul Pavel îi citează ca martori ai apărării pe marii preoți, care știuau ce fel de evreu plin de râvnă fusese el și-i dăduseră scrisori de împuternicire ca să meargă la Damasc și să-i prindă pe creștini, pe Gamaliel, învățătorul șef al lui Israel și pe ,,Anania, bărbat temător de Dumnezeu, după Lege, și pe care toți Iudeii care locuiesc în Damasc, îl vorbesc de bine“.

Iată ce spune apsotolul Pavel despre ceea ce fusese el înainte de întâlnirea cu Christos:

„Fraţilor şi părinţilor, ascultaţi acum cuvântul meu de apărare faţă de voi!”

Când au auzit ei că le vorbeşte în limba evreiască, au ţinut şi mai multă linişte. Şi Pavel a zis:

„Eu sunt iudeu, născut în Tarsul Ciliciei, dar am fost crescut în cetatea aceasta, am învăţat la picioarele lui Gamaliel să cunosc cu de-amănuntul Legea părinţilor noştri şi am fost tot atât de plin de râvnă pentru Dumnezeu, cum sunteţi şi voi toţi azi. Am prigonit până la moarte această Cale, am legat şi am pus în temniţă bărbaţi şi femei: marele preot şi tot soborul bătrânilor îmi sunt martori. Am luat chiar şi scrisori de la ei către fraţii din Damasc, unde m-am dus să aduc legaţi la Ierusalim pe cei ce se aflau acolo, ca să fie pedepsiţi“ (Fapte 23:1-5).

Punctul central al apărării lui Pavel este însă întâlnirea cu Isus Mesia, pe care Pavel li-L prezintă iudeilor ca ,,Dumnezeul părinților noștri, Cel neprihănit, ambele numiri legate de destinul mesianic al poporului Israel. Această întâlnire fusese experimentată parțial și de cohorta care-l însoțise pe Saul din Tars și care erau fără nici o îndoială încă în viață:

,,Când eram pe drum şi mă apropiam de Damasc, deodată, pe la amiază, a strălucit împrejurul meu o mare lumină din cer. Am căzut la pământ şi am auzit un glas care-mi zicea: ,,Saule, Saule, pentru ce Mă prigoneşti?“

,,Cine eşti, Doamne?“’ am răspuns eu. Şi El mi-a zis:,,Eu sunt Isus din Nazaret, pe care-L prigoneşti.“ 

Cei ce erau cu mine au văzut bine lumina şi s-au înfricoşat, dar n-au auzit glasul Celui ce vorbea. 

Atunci, am zis: ,,Ce să fac, Doamne?“

,,Scoală-te“, mi-a răspuns Domnul, ,,du-te în Damasc şi acolo ţi se va spune ce trebuie să faci.“

Fiindcă nu puteam să văd nimic din pricina strălucirii luminii aceleia, cei ce erau cu mine m-au luat de mână, şi aşa am ajuns în Damasc. Şi a venit la mine un om numit Anania, bărbat temător de Dumnezeu, după Lege, şi pe care toţi iudeii care locuiesc în Damasc îl vorbeau de bine“ (Fapte 22:6-12).

Fără nici o îndoială, pronunțarea numelui lui Isus din Nazaret și amintirea unei întâlniri reale cu El, după moartea din Ierusalim. era o proclamare răspicată a învierii Lui din morți și, prin implicații, a dumnezeirii Lui. Apostolul Pavel se pune la adăpostul acestui fapt de netăgăduit, văzut și de alții, urmat de consecințe asupra trupului său, dar și mai mult asupra sufletului său. Cum ar fi putut el să se împotrivească ,,vedeniei cerești“ ? Iată cum descrie el urmările evenimentului asupra vieții lui ulterioare:

,,El (Anania) mi-a zis: ,,Frate Saule, capătă-ţi din nou vederea!“ Chiar în clipa aceea, mi-am căpătat vederea şi m-am uitat la el. El mi-a zis: ,,Dumnezeul părinţilor noştri te-a ales să cunoşti voia Lui, să vezi pe Cel Neprihănit şi să auzi cuvinte din gura Lui; căci Îi vei fi martor faţă de toţi oamenii, pentru lucrurile pe care le-ai văzut şi auzit. Şi acum, ce zăboveşti? Scoală-te, primeşte botezul şi fii spălat de păcatele tale, chemând Numele Domnului.“

Şi mi s-a întâmplat că, după ce m-am întors la Ierusalim, pe când mă rugam în Templu, am căzut într-o răpire sufletească şi am văzut pe Domnul, care-mi zicea: ,,Grăbeşte-te, ieşi iute din Ierusalim, căci nu vor primi mărturisirea ta despre Mine.“ Şi am zis: ,,Doamne, ei ştiu că eu băgam în temniţă şi băteam prin sinagogi pe cei ce cred în Tine şi că, atunci când se vărsa sângele lui Ştefan, martorul Tău, eram şi eu de faţă, îmi uneam încuviinţarea mea cu a celorlalţi şi păzeam hainele celor ce-l omorau.“ Atunci, El mi-a zis: ,,Du-te, căci te voi trimite departe, la neamuri…”

Pavel descrie două experiențe prin care Dumnezeu i-a vorbit în mod direct, lângă zidurile Damascului și în Templul de la Ierusalim. Indirect, apostolul Pavel le spune că ceea ce făceau ei astăzi fusese deja profețit de Dumnezeu prin glasul Celui înviat din morți: ,,căci nu vor primi mărturisirea ta despre Mine“.  Împotrivirea lor ,,de azi“ nu făcea decât să confirme atotștiința Celui ce-i vorbise ,,atunci“.

Mintea lor a fost însă mult prea întunecată de ură ca să-l priceapă. Cel mai mult i-a deranjat afirmația că Dumnezeul părinților lor ar putea să-i abandoneze și să se ducă să se îndure de cei dintre Neamuri. Așa ceva ar fi un atac la destinul lor mesianic și la rolul preferențial pe care erau convinși că-l ocupă în istorie. Pentru ei, discursul lui Pavel n-a fost decât o confirmare că apostolul nu era decât un evreu apostat care nu mai merită să trăiască. Neînțelegând nimic din discursul lui Pavel, căpitanul l-a scos din mâinile lor, hotărât să cerceteze motivele pentru care îl urau ei așa de mult:

,,Ei l-au ascultat până la cuvântul acesta. Dar atunci şi-au ridicat glasul şi au zis: „Ia de pe pământ pe un astfel de om! Nu este vrednic să trăiască!” Şi scoteau strigăte, îşi aruncau hainele şi azvârleau cu ţărână în văzduh. Căpitanul a poruncit să ducă pe Pavel în cetăţuie şi să-l cerceteze, bătându-l cu biciul, ca să afle din ce pricină strigau aşa împotriva lui“ (Fapte 22:22-24).

În fața perspectivei de a fi schingiuit în timpul interogatoriului, apostolul Pavel face, abia acum, uz de drepturile lui de cetățean roman:

,,Pe când îl legau cu curele, Pavel a zis sutaşului care era de faţă:
„Vă este îngăduit să bateţi pe un roman care nu este osândit?”
La auzul acestor cuvinte, sutaşul s-a dus să dea de ştire căpitanului şi a zis:
„Ce ai de gând să faci? Omul acesta este cetăţean roman.”
Şi când a venit căpitanul, a zis lui Pavel:
„Spune-mi, eşti roman?”
„Da”, i-a răspuns el.
Căpitanul a zis: „Eu cu o mare sumă de bani am dobândit cetăţenia aceasta.”
„Şi eu”, a zis Pavel, „sunt chiar născut roman.”
Numaidecât, cei ce aveau să-l cerceteze prin bătaie au încetat să-l mai necăjească, ba căpitanul, când a aflat că Pavel este roman, s-a temut pentru că-l legase“ (Fapte 22:25-29).

Momentul este foarte important. Lepădat de iudei ca ,,evreu adevărat“, Pavel se declară ,,cetățean roman sută la sută“! Este cartea de identitate pe care o va purta până la sfârșitul vieții, măcar că-i iubea pe iudei cu toată ființa și conștiința sa. ,,Apostolul Nemurilor“ se declară răspicat ,,cetățean al lumii“. Cu mărturia lui încredințată de Christos, refuzată oficial de marii preoți și de poporul din Templu, Pavel își deplasează punctul de greutate al ființei spre cetățenia imperială. Va purta însă în suflet mereu durerea pentru neamul său și va căuta mereu să-i ajute să vadă adevărul. Ochii lui orbiți și luminați prin Christos putea fi, în nădejdea lui, o metaforă a ceea ce se putea și trebuia să se întâmple cu fiecare dintre iudei. Despre toate acestea însă … în capitolul următor.

 

Cap. 22 – Ce s-a întâmplat cu ramura creștină a celor ,,tăiați împrejur“ ?

 

În acest studiu delicat, aș vrea să vă provoc la o discuție despre evoluția ,,ramurii creștine a celor tăiați împrejur“. În primul rând vreau să vă arăt o absență condamnabilă.

Dacă ați fost atenți la cele întâmplate în curtea Templului cu Pavel nu se poate să nu fi observat absența celor care l-au pus pe Pavel să dovedească tuturor că încă mai este evreu. Probabil că acesta este cel mai dureros aspect din toată întâmplarea. Niciunul din liderii bisericii din Ierusalim nu l-a însoțit pe Pavel, niciunul n-a sărit să-i ia apărarea. N-au făcut-o acum și n-o vor face niciodată pe durata întemnițării lui. Niciunul din acele ,,mi de Iudei care au crezut“ n-a sărit să-i ia apărarea, niciunul! Nu vom găsi că au făcut o petiție pe lângă autoritățile romane. Nu vom citi că au venit să clarifice lucrurile și să depună mărturie în apărarea lui. Nu vom afla că un grup numeros a venit să-l însoțească în drumul periculos de la garnizoana romană din Ierusalim la temnița din Cezarea. Nu vom citi că l-au vizitat la Cezarea cu ajutoare. Nu vom citi că l-au căutat la Roma ca să-l ajute. Nici Petru, nici Ioan și nici Iacov … niciunul din ceilați presbiteri … nimeni, nicăieri … niciodată.

Probabil că și-au spus: ,,Și-a făcut-o cu mâna lui … A fost toată viața un ,,extremist periculos“ … noi l-am averitizat cât am putut, mai mult de atâta nu putem face. Și așa, poziția noastră în Ierusalim, printre evrei, este foarte șubredă și periculoasă. La urma urmei, dacă ne vom asocia cu el, apostolul Nemurilor, cum vom mai putea să-i câștigăm pe cei din neamul nostru? El cu ale lui și noi cu ale noastre … așa am și hotărât dealtfel împreună. N-a avut nevoie de noi când a străbătut lumea, n-are nevoie nici acum de ajutorul nostru …“

Nu pot spune că cei din Biserica din Ierusalim au gândit chiar așa, dar faptele mă îndreptățesc să cred că n-au fost dispuși să-și riște pielea și poziția lor ,,evreiască“ de dragul apostolului Pavel. Răsplata apostului Pavel pentru că a ascultat de liderii bisericii din Ierusalim a fost … abandonul și singurătatea. Este atitudinea din care se va naște mai târziu oftatul lui nemăsurat:

,,La întâiul meu răspuns de apărare, nimeni n-a fost cu mine, ci toţi m-au părăsit. Să nu li se ţină în socoteală lucrul acesta! Însă Domnul a stat lângă mine şi m-a întărit, pentru ca propovăduirea să fie vestită pe deplin prin mine şi s-o audă toate neamurile. Şi am fost izbăvit din gura leului. Domnul mă va izbăvi de orice lucru rău şi mă va mântui, ca să intru în Împărăţia Lui cerească. A Lui să fie slava în vecii vecilor! Amin“ (2 Tim. 4:16-18).

Al doilea lucru pe care vreau să vi-l arat este o inexplicabilă dezvoltare diferită a celor două ramuri ale Bisericii primare. Ramura creștinilor dintre Neamuri, deși l-a avut doar pe Pavel ca apostol al Domnului, s-a dezvoltat extraordinar de mult, ajungând astăzi să împlinească profeția Domnului Isus:

,,.. şi-Mi veţi fi martori în Ierusalim, în toată Iudeea, în Samaria şi până la marginile pământului“ (Fapte 1:8)

Asta în timp ce ramura evreiască a celor tăiați împrejur, în care au activat Petru, Ioan, Iacov (fratele Domnului Isus) mulțimea de presbiteri s-a ofilit, s-a veștejit și a dispărut cu timpul … rămânând doar o ,,rămășiță“ (pund intended!). Bisericile înființate de apostolul Pavel în tot perimetrul Imperiul Roman au fost la început, mici, mititele și minuscule. Biserica de la Ierusalim, după mărturia din capitolul 21, număra câteva mii de persoane.

Biserica celor dintre Neamuri a trecut prin persecuții foarte mari și s-a dezvoltat în sufocanta atmosferă a idolatriei agresive. Biserica de la Ierusalim a fost umbrită de arșița persecuțiilor idolatre, de mediul steril al iudaismului istoric, al monoteismului favorabil, al spiritualității adunate în tomuri străvechi de teologie.

Cum se poate explica impasul celor din Ierusalim în contextul unui creștinism biruitor pretutindeni în Imperiu?

Explicația poate fi găsită tocmai în evenimentele din aceste capitole. Mărturia lui Pavel a fost direcționat de Cel înviat ,,înaintea Neamurilor“, ,,înaintea Împăraților“ și ,,înaintea fiilor lui Israel“. În evenimentele descrise în capitolele 21, 22 și 23 din cartea Faptele Apostolilor, asistăm împreună la o judecată în care Iudei se dovedesc ,,fără judecată“ , refuzând mărturia lui Pavel. Toate acestea s-au întâmplat simbolic în Templul din Ierusalim, înaintea mai marilor poporului, în arbitrajul imparțial al Imperiului Roman. Ca autor, Luca este foarte atent să arate că problemele căzute pe capul lui Pavel n-au fost produse de un conflict cu autoritatea politică a Romei, ci cu autoritatea religioasă a Ierusalimului.

Care a fost urmarea acestui refuz al Evangheliei petrecut în Templul de la Ierusalim?

Părerile sunt împărțite. Unii cred că tot planul profetic legat de evrei în Vechiul Testament a fost anulat, a intrat într-o stradă înfundată. S-a terminat astfel cu o religie națională și s-a trecut la una universală. Alții cred că toate profețiile legate de planul lui Dumnezeu cu Israelul sunt acum împlinite prin Biserică. Pentru aceștia, Israelul național a fost înlocuit cu Israelul spiritual al tuturor credincioșilor. Există și o altă părere ? Eu zic să-l ascultăm și pe Pavel și să aflăm părerea celui care a trecut el personal prin evenimentele de acolo. Ce ne spune Pavel cu autoritatea lui apostolică?

Poziția lui este foarte clar și solemn explicată în epistola adresată, în mod providențial, tocmai romanilor, a cetățenilor Imperiului care cuprindea atunci toată lumea. După ce a explicat în amănunt planul salvării prin Christos, apostolul Pavel are un apendice în care explică părerea lui despre soarta celor din Israel.

Primul lucru pe care-l aflăm este durerea necurmată pe care a purtat-o în suflet pentru iudei:

,,Spun adevărul în Hristos, nu mint; cugetul meu, luminat de Duhul Sfânt, îmi este martor că simt o mare întristare şi am o durere necurmată în inimă. Căci aproape să doresc să fiu eu însumi anatema, despărţit de Hristos, pentru fraţii mei, rudele mele trupeşti. Ei sunt israeliţi, au înfierea, slava, legămintele, darea Legii, slujba dumnezeiască, făgăduinţele, patriarhii, şi din ei a ieşit, după trup, Hristosul, care este mai presus de toate lucrurile, Dumnezeu binecuvântat în veci. Amin!“ (Rom. 9:1-5).

Trebuie să luăm foarte serios aceste cuvinte ale lui Pavel. Observați cu câtă autoritate le îmbracă el: ,,Spun adevărul în Hristos, nu mint; cugetul meu, luminat de Duhul Sfânt, îmi este martor …“  Durerea apostolului este izvorâtă din durerea lui Dumnezeu.

Al doilea lucru pe care-l aflăm este că, pentru vremea credinței în făgăduința divină, Dumnezeu a suspendat diferența dintre Iudei și Neamuri:

,,Dar aceasta nu înseamnă că a rămas fără putere Cuvântul lui Dumnezeu. Căci nu toţi cei ce se coboară din Israel sunt Israel şi, măcar că sunt sămânţa lui Avraam, nu toţi sunt copiii lui Avraam, ci este scris: „În Isaac vei avea o sămânţă, care-ţi va purta numele.” Aceasta înseamnă că nu copiii trupeşti sunt copii ai lui Dumnezeu, ci copiii făgăduinţei sunt socotiţi ca sămânţă. Căci cuvântul acesta este o făgăduinţă: „Pe vremea aceasta Mă voi întoarce, şi Sara va avea un fiu” (Rom. 9:6-9).

,,Astfel, El ne-a chemat nu numai dintre iudei, ci şi dintre neamuri, după cum zice în Osea: „Voi numi popor al Meu pe cel ce nu era poporul Meu şi preaiubită pe cea care nu era preaiubită. Şi acolo unde li se zicea: ,,Voi nu sunteţi poporul Meu”, vor fi numiţi fii ai Dumnezeului celui viu.” (Rom. 9:24-26).

,,Căci prin credinţa din inimă se capătă neprihănirea şi prin mărturisirea cu gura se ajunge la mântuire, după cum zice Scriptura: „Oricine crede în el nu va fi dat de ruşine.” În adevăr, nu este nicio deosebire între iudeu şi grec, căci toţi au acelaşi Domn, care este bogat în îndurare pentru toţi cei ce-L cheamă. Fiindcă oricine va chema Numele Domnului va fi mântuit“ (Rom. 10:10-13).

Al treilea lucru pe care-l aflăm dela Pavel este că salvarea Neamurilor rămâne un act de mare har. Neamurile au primit ce nu căutaseră, în timp ce Israelul, ca națiune, nu ca indivizi, care se lăuda că așteaptă împlinirea promisiunilor, a pierdut ceea ce s-a oferit acum Neamurilor:

,,Deci ce vom zice? Neamurile, care nu umblau după neprihănire, au căpătat neprihănirea, şi anume neprihănirea care se capătă prin credinţă; pe când Israel, care umbla după o Lege care să dea neprihănirea, n-a ajuns la Legea aceasta. Pentru ce? Pentru că Israel n-a căutat-o prin credinţă, ci prin fapte. Ei s-au lovit de piatra de poticnire, după cum este scris: „Iată că pun în Sion o Piatră de poticnire şi o Stâncă de cădere, şi cine crede în El nu va fi dat de ruşine” (Rom. 9:30-33).

Al patrulea lucru pe care-l aflăm este că toată râvna religioasă a Israeliților (ca națiune) a rămas doar o coajă uscată, goală de conținut vital. Râvna religioasă nu este un substitut pentru o relație reală cu Cel înviat. Isarelul s-a înecat în religie pentru că n-a crezut în Cel înviat. Ei n-au acceptat că Dumnezeu a venit ca să le rezolve problema păcatului și tot caută acum să și-o rezolve ei înșiși.

,,Fraţilor, dorinţa inimii mele, şi rugăciunea mea către Dumnezeu, pentru israeliţi este să fie mântuiţi. Le mărturisesc că ei au râvnă pentru Dumnezeu, dar fără pricepere, pentru că, întrucât n-au cunoscut neprihănirea pe care o dă Dumnezeu, au căutat să-şi pună înainte o neprihănire a lor înşişi şi nu s-au supus astfel neprihănirii pe care o dă Dumnezeu. Căci Hristos este sfârşitul Legii, pentru ca oricine crede în El să poată căpăta neprihănirea“ (Rom. 10:1-4).

Al cincilea lucru pe care-l aflăm din declarația solemnă a apostolului Pavel este că neascultarea iudeilor nu l-a luat prin surprindere pe Dumnezeu, ci a fost dintotdeauna parte integrantă din planul Lui:

,,Dar cum vor chema pe Acela în care n-au crezut? Şi cum vor crede în Acela despre care n-au auzit? Şi cum vor auzi despre El fără propovăduitor? Şi cum vor propovădui, dacă nu sunt trimişi? După cum este scris: „Cât de frumoase sunt picioarele celor ce vestesc pacea, ale celor ce vestesc Evanghelia!” Dar nu toţi au ascultat de Evanghelie. Căci Isaia zice: „Doamne, cine a crezut propovăduirea noastră?” Astfel, credinţa vine în urma auzirii, iar auzirea vine prin Cuvântul lui Hristos.

Dar eu întreb: „N-au auzit ei?” Ba da, căci „glasul lor a răsunat prin tot pământul şi cuvintele lor au ajuns până la marginile lumii”.

Dar întreb iarăşi: „N-a ştiut Israel lucrul acesta?” Ba da, căci Moise, cel dintâi, zice: „Vă voi întărâta la pizmă prin ceea ce nu este neam, vă voi aţâţa mânia printr-un neam fără pricepere.” Şi Isaia merge cu îndrăzneala până acolo că zice: „Am fost găsit de cei ce nu Mă căutau; M-am făcut cunoscut celor ce nu întrebau de Mine.” Pe când, despre Israel zice: „Toată ziua Mi-am întins mâinile spre un norod răzvrătit şi împotrivitor la vorbă” (Rom. 10:14-21).

Al șaselea lucru pe care-l aflăm dela Pavel este că această cunoaștere ,,mai dinainte“, care anticipează, i-a îngăduit lui Dumnezeu să-i iubească pe Iudei așa cum nu merită. El nu i-a ales pentru că știa că vor asculta, ci vor asculta din cauză că El i-a ales. Neascultarea lor ca neam și necredința lor nu este o cădere definitivă, ci doar o alunecare din care El personal îi va ridica. Mai mult, dacă au alunecat din poziția lor ca națiune, asta nu înseamnă că toți sunt necredincioși. Dumnezeu va avea grijă să existe întotdeauna câțiva evrei credincioși dintre evrei care vor fi o binecuvântare pentru lume:

,,Întreb dar: „A lepădat Dumnezeu pe poporul Său?” Nicidecum! Căci şi eu sunt israelit, din sămânţa lui Avraam, din seminţia lui Beniamin. Dumnezeu n-a lepădat pe poporul Său, pe care l-a cunoscut mai dinainte. Nu ştiţi ce zice Scriptura în locul unde vorbeşte despre Ilie? Cum se plânge el lui Dumnezeu împotriva lui Israel, când zice: „Doamne, pe prorocii Tăi i-au omorât, altarele Tale le-au surpat; am rămas eu singur şi caută să-mi ia viaţa?” Dar ce-i răspunde Dumnezeu? „Mi-am păstrat şapte mii de bărbaţi, care nu şi-au plecat genunchiul înaintea lui Baal.”

Tot aşa, şi în vremea de faţă, este o rămăşiţă datorită unei alegeri prin har. Şi dacă este prin har, atunci nu mai este prin fapte; altminteri, harul n-ar mai fi har. Şi dacă este prin fapte, nu mai este prin har; altminteri, fapta n-ar mai fi faptă. Deci, ce urmează? Că Israel n-a căpătat ce căuta, iar rămăşiţa aleasă a căpătat, pe când ceilalţi au fost împietriţi, după cum este scris: „Dumnezeu le-a dat un duh de adormire, ochi ca să nu vadă şi urechi ca să n-audă, până în ziua de astăzi.” Şi David zice: „Masa lor să li se prefacă într-o cursă, într-un laţ, într-un prilej de cădere şi într-o dreaptă răsplătire. Să li se întunece ochii ca să nu vadă şi spinarea să le-o ţii mereu gârbovită.”

Întreb dar: „S-au poticnit ei ca să cadă?” Nicidecum! Ci, prin alunecarea lor, s-a făcut cu putinţă mântuirea neamurilor, ca să facă pe Israel gelos; dacă, deci, alunecarea lor a fost o bogăţie pentru lume şi paguba lor a fost o bogăţie pentru neamuri, ce va fi plinătatea întoarcerii lor? V-o spun vouă, neamurilor: Întrucât sunt apostol al neamurilor, îmi slăvesc slujba mea şi caut ca, dacă este cu putinţă, să stârnesc gelozia celor din neamul meu şi să mântuiesc pe unii din ei. Căci, dacă lepădarea lor a adus împăcarea lumii, ce va fi primirea lor din nou, decât viaţă din morţi? Iar dacă cele dintâi roade sunt sfinte, şi plămădeala este sfântă; şi dacă rădăcina este sfântă, şi ramurile sunt sfinte.“ (Rom. 11:1-16).

Al șaptelea lucru pe care-l aflăm de la Pavel este că Neamurile nu trebuie să se îngâmfe pentru poziția de har pe care o au în locul Israelului, ca națiune, pentru că Dumnezeu îi poate lepăda și pe ei, cu mult mai ușor decât pe Israel. Apostolul Pavel contrazice categoric teoria ,,înlocuirii lui Israel de Biserică“:

,,Iar dacă unele din ramuri au fost tăiate şi dacă tu, care erai dintr-un măslin sălbatic, ai fost altoit în locul lor şi ai fost făcut părtaş rădăcinii şi grăsimii măslinului, nu te făli faţă de ramuri. Dacă te făleşti, să ştii că nu tu ţii rădăcina, ci rădăcina te ţine pe tine.

Dar vei zice: „Ramurile au fost tăiate, ca să fiu altoit eu.” Adevărat: au fost tăiate din pricina necredinţei lor, şi tu stai în picioare prin credinţă: Nu te îngâmfa dar, ci teme-te! Căci dacă n-a cruţat Dumnezeu ramurile fireşti, nu te va cruţa nici pe tine. Uită-te dar la bunătatea şi asprimea lui Dumnezeu: asprime faţă de cei ce au căzut şi bunătate faţă de tine, dacă nu încetezi să rămâi în bunătatea aceasta; altminteri, vei fi tăiat şi tu. Şi chiar ei, dacă nu stăruie în necredinţă, vor fi altoiţi, căci Dumnezeu poate să-i altoiască iarăşi. Fiindcă, dacă tu, care ai fost tăiat dintr-un măslin care din fire era sălbatic, ai fost altoit, împotriva firii tale, într-un măslin bun, cu cât mai mult vor fi altoiţi ei, care sunt ramuri fireşti în măslinul lor?“ (Rom. 11:17-24).

Al optulea punct al doctrinei apostolului Pavel despre Israel, ca neam, este că va veni o zi în care Dumnezeu le va reda israeliților poziția lor privilegiată în planul mesianic. Asta se va întâmpla după ce ,,numărul deplin al Neamurilor“, o cifră finită, nu ca cea din Apocalipsa 7, se va împlini:

,,Fraţilor, pentru ca să nu vă socotiţi singuri înţelepţi, nu vreau să nu ştiţi taina aceasta: o parte din Israel a căzut într-o împietrire care va ţinea până va intra numărul deplin al neamurilor. Şi atunci tot Israelul va fi mântuit, după cum este scris: „Izbăvitorul va veni din Sion şi va îndepărta toate nelegiuirile de la Iacov. Acesta va fi legământul pe care-l voi face cu ei, când le voi şterge păcatele.” În ce priveşte Evanghelia, ei sunt vrăjmaşi, şi aceasta spre binele vostru, dar în ce priveşte alegerea, sunt iubiţi din pricina părinţilor lor. Căci lui Dumnezeu nu-I pare rău de darurile şi de chemarea făcută” (Rom. 11:25-29).

Al nouălea lucru cu care încheie apostolul învățătura despre mântuirea lui Israel este că toată istoria salvării este în esență o istorie a harului nemeritat, așa că cei ce sunt salvați n-au motiv să se certe unul cu altul. Niciunul n-a meritat salvarea lui Dumnezeu. Așa că Pavel izbucnește într-o doxologie a harului și a înțelepciunii divine cu care este administrat oamenilor:

,,După cum voi odinioară n-aţi ascultat de Dumnezeu şi după cum prin neascultarea lor aţi căpătat îndurare acum, tot aşa, ei, acum, n-au ascultat, pentru ca, prin îndurarea arătată vouă, să capete şi ei îndurare. Fiindcă Dumnezeu a închis pe toţi oamenii în neascultare, ca să aibă îndurare de toţi.

O, adâncul bogăţiei, înţelepciunii şi ştiinţei lui Dumnezeu! Cât de nepătrunse sunt judecăţile Lui şi cât de neînţelese sunt căile Lui! Şi în adevăr, „cine a cunoscut gândul Domnului? Sau cine a fost sfetnicul Lui? Cine I-a dat ceva întâi, ca să aibă de primit înapoi?” Din El, prin El şi pentru El sunt toate lucrurile. A Lui să fie slava în veci! Amin“ (Rom. 11:30-36).

Ce-am mai putea adăuga la cele scrise de apostolul Pavel. Doar o mică și necesară observație: Spuneți și voi, nu este oare o tragică ironie că tocmai Biserica Romano Catolică se crede astăzi ,,înlocuitoarea lui Israel“? Oare n-a știut Dumnezeu că trebuie neapărat să-l pună pe Pavel să le scrie aceste cuvinte? Oare papa de la Roma și toți episcopii săi nu citesc ce le-a fost scris lor în mod expres în această epistolă Romani?

În anul 70, prin oștile împăratului roman Titus, providența divină a ras de pe fața pământului și cetatea Ierusalimului și clădirea Templului. Populația țării a fost alungată din teritoriul străvechi și împrăștiată în toate colțurile lumii. Pe unde au ajuns, membrii ramurii Bisericii celor ,,tăiați împrejur“ au continuat să stea lângă Evanghelie și să le vestească celor din neamul lor ,,credința“. Numărului lor a scăzut însă din ce în ce mai mult, până ce a devenit neglijabil. Alunecarea israeliților i-a prăbușit într-o împietrire din care nu vor mai ieși decât atunci când ,,numărul Neamurilor“ se va împlini.

Învățătura lui Pavel despre Israel confirmă că Iacov a avut dreptate la Consiliul dela Ierusalim:

,,Când au încetat ei de vorbit, Iacov a luat cuvântul, şi a zis: ,,Fraţilor, ascultaţi-mă! Simon a spus cum mai întâi Dumnezeu Şi-a aruncat privirile peste Neamuri, ca să aleagă din mijlocul lor un popor, care să-I poarte Numele.  Şi cu faptul acesta se potrivesc cuvintele proorocilor, după cum este scris: ,,După aceea, Mă voi întoarce, şi voi ridica din nou cortul lui David din prăbuşirea lui, îi voi zidi dărâmăturile, şi-l voi înălţa din nou: pentru ca rămăşiţa de oameni să caute pe Domnul, ca şi toate Neamurile peste cari este chemat Numele Meu, zice Domnul, care face aceste lucruri, şi căruia Îi sunt cunoscute din vecinicie” (Fapte 15:13-18).

Așezarea epistolelor în canonul creștin al Noului Testament respectă acest adevăr istoric, așezând epistolele adresate celor ,,tăiați împrejur“ într-o grupă distinctă, după epistolele adresate lucrătorilor din biserică. Ele încep cu ,,Epiatola către Evrei“ și continuă, așa cum ne și așteptam, cu scrieri ale lui Iacov (stâlpul Bisericii din Ierusalim, care i-a cerut lui Pavel să se ducă la Templu), Petru, Ioan și Iuda (un alt frate al Domnului). Citite cu atenție, ele cuprind fraze în care trădează că au fost scrise inițial doar israeliților:

,,Iacov, rob al lui Dumnezeu şi al Domnului Isus Hristos, către cele douăsprezece seminţii care sunt împrăştiate: Sănătate!“ (Iacov 1:1)

,,Petru, apostol al lui Isus Hristos, către aleşii cari trăiesc ca străini, împrăştiaţi prin Pont, Galatia, Capadocia, Asia şi Bitinia, după ştiinţa mai dinainte a lui Dumnezeu Tatăl, prin sfinţirea lucrată de Duhul, spre ascultarea şi stropirea cu sângele lui Isus Hristos: Harul şi pacea să vă fie înmulţite!“ (1 Petru 1:1).

,,Prea iubitule, tu lucrezi cu credincioşie în tot ce faci pentru fraţi; şi pentru străini totodată. Ei au mărturisit despre dragostea ta înaintea Bisericii. Vei face bine să îngrijeşti de călătoria lor, într-un chip vrednic de Dumnezeu; căci au plecat pentru dragostea Numelui Lui, fără să primească ceva dela Neamuri. Este datoria noastră dar, să primim bine pe astfel de oameni, ca să lucrăm împreună cu adevărul“ (3 Ioan 5).

Rădăcina măslinului care te poartă azi pe mine și pe tine, se va îndura, ,,la vremea Lui“, de Israel. O știa Iacov, o știa Petru și o știa mai ales cel care a scris Apocalipsa, Ioan. Apostolul Pavel a purtat însă cu el, toată viața, durerea pentru împietrirea celor din neamul lui.

Poate că avântul mișcării evreilor mesianici de astăzi, să fie începutul … sfârșitului. Este interesant că odată cu înmulțirea lor sunt reluate și tensiunile dintre cele două ramuri ale Bisericii. Cei dintre Neamuri ar vrea ca evreii să se încreștinească și să nu mai facă atâta caz de naționalitatea lor. Dar evrei nu vor în ruptul capului să se lase asimilați, preferând o existență distinctă și separată. Ei nici nu-și spun ,,creștini“, termen derivat din limba greacă pentru ,,Unsul“ (Christos), preferând să-și spună ,,evrei mesianici“, după numirea evreiască originală pentru ,,Unsul“ (Mesia).

„El, cel dintâi, a găsit pe fratele său Simon şi i-a zis: „Noi am găsit pe Mesia” (care, tălmăcit, înseamnă: „Hristos”)“ – Ioan 1:41

„Ştiu”, I-a zis femeia, „că are să vină Mesia (căruia I se zice Hristos); când va veni El, are să ne spună toate lucrurile” – Ioan 4:25

Dacă smochinul înfrunzește, spunea Domnul Isus, înseamnă că vremea finalului de istorie se apropie:

,,De la smochin învăţaţi pilda lui: Când îi frăgezeşte şi înfrunzeşte mlădiţa, ştiţi că vara este aproape. Tot aşa, şi voi, când veţi vedea toate aceste lucruri, să ştiţi că Fiul omului este aproape, este chiar la uşi“ (Mat. 24:32-33).

 

Cap. 23 – Ce mijloace a folosit Dumnezeu ca să-l scape pe Pavel de ura evreilor

1. Integritatea personală – Fapte 23:1-5

2. Înțelepciunea lui strategică – Fapte 23:6-10

3. Încurajarea personală – Fapte 23:11

4. Coincidența fericită – Fapte 23:12-22

5. Protecția autorităților romane – Fapte 23:23-35

+++++

Cap. 24 – Tertipurile lui Tertulus

Începând cu acest pasaj, vom parcurge trei mărturii distincte făcute de apostolul Pavel înaintea lui Felix, a lui Porcius Festus, succesorul lui Felix, și a împăratului Agripa, venit la Cezareia ca să-l felicite pe Festus. Se confirmă astfel intrarea apostolului Pavel în cea de  atreia etapă a mărturiei sale (1) înaintea Neamurilor, (2) înaintea evreilor și (3) înaintea împăraților (Fapte 9:15).

Pe de altă parte, capitolul 24 ne familiarizează cu două numiri date mișcării inițiate de apostolii Domnului: ,,partida Nazarinenilor“ și ,,Calea“. Prima este un nume de batjocoră, pentru că toată lumea știa că din Nazaret ,,n-a ieșit nimic bun“ (Ioan 1:46). Cea de a doua subliniază că urmașii Domnului Isus aveau un anumit fel de a trăi, o alternativă la religiozitatea sterilă a vremii. Creștinismul nu este prioritar o filosofie teoretică, ci un fel de a-ți trăi viața.

Pentru cititori, parcurgerea acestor capitole finale din cartea Faptele Apostolilor este o ocazie rară de a vedea cum a funcționat celebra Justiție Romană. Ea se află până astăzi la baza majorității codurilor de justiție ale lumii. Will Durant scrie în cartea sa ,,Caesar and Christ“ spiritul ,,revoluționar“ care a caracterizat apariția codului roman de justiție: ,,Persoana cea mai importantă din sistemul de legi este cetățeanul, iar responsabilitatea primordială a tribunalului aera să protejeze acest cetățeanu de abuzurile celor ce dețineau puterea, îndeosebi a Statului“.

,,Din păcate, în teritoriile ocupate, guvernarea Romei se exercita pe principiul conducerii indirecte“, scrie Arnold Toynbee. Asta însemna că aplicarea sistemuluijuridic roman era lăsată în seama autorităților locale. Roma nu intervenea decât în cazurile în care era invariabilele abuzuri puneau în pericol liniștea imperială sau soarta unei persoane cu cetățenie romană. Cât de corupt funcționa sistemul juridic în teritoriile imperiate avem ocazia să vedem în aceste capitole care urmăresc judecarea lui Pavel. cele trei persoane active la proces sunt Tertulus, avocatul acuzării, apostolul Pavel, acuzatul și Felix reprezentantul juridic al Romei. Tertulus este avocatul (oratorul) angajat de marele preot Ana și de cei din bătrânii poporului care veniseră împreună cu el (Fapte 24:1).

Absentează vinovat cineva care să reprezinte biserica ucenicilor din Ierusalim. Nici, Ioan, nici Petru și nici Iacov nu vin să depună mărturie în apărarea lui Pavel, deși sfaturile lor l-au băgat pe apostol în necazul acesta. Niciunul din ,,miile de iudei mesianici“ din Ierusalim nu fac deplasarea la Cezarea, nici măcar din … curiozitate. Ei au primit bucuroși banii aduși de apostolul neamurilor din teritoriile Imperiului, dar se pare că nu l-au primit nici o clipă pe Pavel și în inimile lor.

Revenind la procesul lui Pavel, cele trei personaje principale din această ne ajută să vedem limitele unui sistem bun, aplicat însă de oameni răi.

Tertul – o pledoarie plină de minciuni

,,După cinci* zile, a venit marele preot** Anania cu unii din bătrâni şi cu un vorbitor, numit Tertul. Au adus înaintea dregătorului plângere împotriva lui Pavel“ (Fapte 24:1).

Este surprinzător că toată protipendada de conducători s-a ,,pogorât“ de la Ierusalim la Cezarea. Nu era doar o schimbare de altitudine geografică, ci și de o abandonare a sfințeniei lor. Evreii n-aveau voie să intre într-o cetate de-a romanilor și nici într-o curte de tribunal păgână. Aduceți-vă aminte că din această cauză Pilat, demnitarul roman, a trebuit să iasă intre și să iasă din sala de judecată unde era acuzat Domnul Isus (Ioan 18:29,33, 38; 19:4,5,9). Mai marii lui Israel n-au intrat atunci în sala de judecată ,,ca să nu se spurce“ (Ioan 18:28). Cei care l-au urmârit pe apostolul Pavel cu ura lor au trecut peste această barieră.

Este la fel de surprinzător că oamenii aceștia au angajat un avocat care să-i reprezinte. Probabi că și atunci, ca și acum, la proces nu câștiga cel ce avea dreptate, ci cel care avea banii necesari pentru angajarea celui mai bun avocat.

O a treia surpriză, pe care o va evidenția foarte inteligent și abil apostolul Pavel în apărarea sa, a fost că acuzarea n-a reușit să aducă ca martori pe niciunul din cei care-l văzuseră și-l prinseseră pe Pavelîn Templu ,,asupra faptei“. Oamenii aceștia dispăruseră, se … evaporaseră. Capetele de acuzare aveau să se sprijine astfel doar pe lucruri ,,auzite de la alții“. Lipsa evidențelor n-avea însă cum să-l descurajeze pe un avocat de vaaloarea lui Tertulus. Pledoaria lui se împarte în două părți, lingușirealui Felix și calomnierea lui Pavel. Omul acesta a reușit să croiască din vorbe goale o veritabilă pânză de păienjen în jurul lui Pavel.

Lingușire și minciuni – 24:2-9

Ca să-și câștige simpatia lui Felix,  Tertulus folosește lingușirea. Lingușirea, spunea cineva, confirmă părerea noastră falsă despre noi înșine. Nu se poate ca cineva sa-ti fie si lingusitor si prieten în același timp. Lingusirea seamănă cu prietenia, dupa cum si lupul seamana din anumite puncte de vedere cu câinele. Diferența dintre lingușirea fățarnică și aprecierea sinceră este că aprecierea este dezinteresată în timp ce lingușirea urmărește întotdeauna un profit, așteptând ceva în schimb. Aduceți-vă aminte de ceea ce am citit împreună în capitolul doisprezece dn faptele Apostolilor:

,,Irod era foarte mâniat pe cei din Tir şi din Sidon. Dar aceştia au venit toţi într-un gând la el şi, după ce au câştigat de partea lor pe Blast, care era mai mare peste odaia de dormit a împăratului, au cerut pace, pentru că ţara lor se hrănea din ţara împăratului. Într-o zi anumită, Irod s-a îmbrăcat cu hainele lui împărăteşti, a şezut pe scaunul lui împărătesc şi le vorbea. Norodul a strigat: „Glas de Dumnezeu, nu de om!!Îndată l-a lovit un înger al Domnului, pentru că nu dăduse slavă lui Dumnezeu. Şi a murit mâncat de viermi  (Fapte 12:20-23).

Un înțelept a lăsat în umă acest sfat: Lingusirea trebuie tratata ca parfumul: miroaso-o si bucura-te, dar n-o „inghiti.” Tertul minte de îngheață apele.

,,Pavel a fost chemat, şi Tertul a început să-l pârască astfel: „Preaalesule Felix, tu ne faci să ne bucurăm de o pace mare şi neamul acesta a căpătat îmbunătăţiri sănătoase prin îngrijirile tale. Lucrul acesta îl mărturisim cu toată mulţumirea, în toată vremea şi în tot locul. Dar, ca să nu te ţin prea mult, te rog să asculţi, în bunătatea ta, câteva cuvinte. Am găsit pe omul acesta, care este o ciumă: pune la cale răzvrătiri printre toţi iudeii de pe tot pământul, este mai-marele partidei nazarinenilor şi a încercat să spurce chiar şi Templul. Şi am pus mâna pe el“ (Fapte 24:2-6a)

Dacă guvernare a lui Felix a adus o mare pace, cum de au fost necesari aproape cincisute de ostași ca să fie păzit un om dus de la Ierusalim la Cezarea?

Napoleon a spus: ,,Cine știe să lingușească știe și să batjocorească“. De îndată ce a trecut de la Felix la Pavel, tonul lui Tertulus s-a schimbat de la miere la fiere. El prezintă un întreit cap de acuzare. După el, apostolul Pavel este un om cu care nu se merită să pierzi vremea, pentru că este (1) un răzvrătit, (2) un cap al partidei Nazarinenilor și (3) un spurcător de Templu.

Să luăm pe rând cele trei acuzații rostite de Tertul. În prima, el îl preezintă pe Pavel ca pe un foarte cunoscut cap de revolte produse în alte părți ale Imperiului Roman. La suprafață, Tertul are dreptate atunci când spune că activitatea lui Pavel a cauzat tulburare în alte părți ale Imperiului Roman, dar noi știm că ele au fost produse, nu de urmașii lui Pavel, ci de reacțiile evreilor localnici la noutățile pe care le aducea Evanghelia vestită de el. Apostolul Pavel n-a fost un pericol politic, ci doar unul religios și nu pentru romani, ci doar pentru evrei.

A doua acuzație are o nuanță politică. Viclean, Tertul îl numește pe apostolul Pavel ,,mai marele partidei nazarinenilor“. Nimeni n-avea voie să inventeze o religie nouă în Imperiu fără aprobarea Romei. Când Tertul pune alături cele două culpe, tulburări ale păcii romane și inițierea unei religii necontabilizate de Cezar, urechile lui Felix trebuie să se fi ciulit, pentru că îndatorirea lui numărul unu era să păsreze ,,pax romana“ în jurisdicția sa.

A treia acuzație a lui Tertul strecoară o învinuire indirectă la adresa căpitanului Claudiu Lisias, pe care-l acuză că s-a amestecat fără drept într-o dispută religioasă asupra căreia aveau autoritate cei de la Templu:

,,Am vrut să-l judecăm după Legea noastră, dar a venit căpitanul Lisias, l-a smuls din mâinile noastre, cu mare silă, şi a poruncit pârâşilor lui să vină înaintea ta. Dacă-l vei cerceta, tu însuţi vei putea afla de la el toate lucrurile de care îl pârâm noi.” Iudeii s-au unit la învinuirea aceasta şi au spus că aşa stau lucrurile“ (Fapte 24:6b-9).

De regulă, oficialii romani evitau să se amestece în probleme religioase (Ioan 18:28-31; Fapte 16:35-40; 18:12-17). Tertul ți sugerează lui Felix să repare cumva greșeala căpitanului gărzii de la Ierusalim.

Când pui una lângă alta relatarea lui Luca despre cu s-au desfășurat evenimentele în Ierusalim (Fapte 21:27-40 cu felul în care le-a descris căpitanul Claudiu Lisias (Fapte 23:25-30) și cu varianta prezentată de avocatul Tertul îți dai seama de ce juriile de la procese sunt așa de confuze. Tertul pictase o realitate alterată în care Pavel ar fi venit intenționat, ca mai marele partidei nazarinenilor, să pângărească Templul, activitate din care a fost oprit pe drept de autoritățile evreiești, care au fost însă împiedicate să-și exercite autoritatea acordată de Roma de intervenția unui căpitan roman care n-a înțeles situația. Spre nenorocul lui Tertul, în mâinile lui felix era deja procesul verbal încheiat de căpitanul Claudiu Lisias, iar guvernatorul roman era înclinat să dea mult mai multă greutate mărturiei lui.

Apărarea rostită de apostolul Pavel – 24:10-13

Felix nu ascultă de sugestia făcută de Tertul și alege să nu-l ,,cerceteze“ pe Pavel. Felix se mulțumește doar să-i facă un semn ca să se apere. Apostolul a făcut-o într-un mod simplu, dar strălucit, cu o logică mai ascuțită decât lama unui cuțit.

Pavel începe politicos și face apel la rațiune. El arată că în douăsprezece zile nu putea pune la cale nici o răscoală, că a venit din respect pentru Templu să se închine și că nimeni nu l-a găsit cu cineva cu care să facă lucruri rele. Realitatea era că Pavel fusese prins singur adus singur și acuzat singur.

După o scurtă și politicoasă introducere, Pavel răspunde la învinuirile lui tertul (Fapte 24:10-16), la învinuirile evreilor din ASia (Fapte 324:17-19) și la învinuirile Sinedriului din Ierusalim (Fapte 24:20-21).

La învinuirea că ar fi un mai mare al nu știu cărei partide care a venit să facă revoltă în Templu, apostolul aduce în apărarea sa sumele de bani plătite de el și  înscrise în evidențele păstrate la Templu (,,te poți încredința de lucrul acesta“). Ele îl arată drept un om evlavios venit să se închine și să facă o juruință împreună cu alți cinci oameni evlavioși.

,,După ce i-a făcut dregătorul semn să vorbească, Pavel a răspuns: „Fiindcă ştiu că de mulţi ani eşti judecătorul neamului acestuia, voi răspunde cu încredere pentru apărarea mea. Nu sunt mai mult de douăsprezece zile – te poţi încredinţa de lucrul acesta – de când m-am suit să mă închin la Ierusalim“ (Fapte 24:11).

În ce privește mobilizarea altora la o revoltă, apostolul prezintă ca argument ,,tăcerea lui“ și neparticiparea la întrunirile comunității în timpul petrecut la Ierusalim:

,,Nu m-au găsit nici în Templu, nici în sinagogi, nici în cetate stând de vorbă cu cineva sau făcând răscoală de norod. Aşa că n-ar putea dovedi lucrurile de care mă pârăsc acum“ (Fapte 24:12).

Chiar așa, de ce tăcuse Pavel? De ce nu participase la întrunirile din sinagogă? De ce nu luase cuvântul? De ce nu predicase Evanghelia? De ce nu vorbise cu oamenii întâlniți pe străzi, așa cum făcuse în vremea călătoriilor lui misionare? Răaspunsul este simplu. Cu câțiva ani înainte, Pavel, ca apostol al neamurilor, făcuse o înțelegere cu ,,apostolii celor tăiați împrejur“, Petru, Ioan, Iacov. Conform înțelegeri, Pavel s-a angajat să nu propovăduiască iudeilor din Ierusalim:

,,Ba dimpotrivă, când au văzut că mie îmi fusese încredinţată Evanghelia pentru cei netăiaţi împrejur, după cum lui Petru îi fusese încredinţată Evanghelia pentru cei tăiaţi împrejur –  căci Cel ce făcuse din Petru apostolul celor tăiaţi împrejur făcuse şi din mine apostolul neamurilor – şi când au cunoscut harul care-mi fusese dat, Iacov, Chifa şi Ioan, care sunt priviţi ca stâlpi, mi-au dat mie şi lui Barnaba mâna dreaptă de însoţire, ca să mergem să propovăduim: noi la neamuri, iar ei la cei tăiaţi împrejur“ (Gal. 2:7-10).

,,Tăcerea“ lui Pavel i-a servit acum ca argument împotriva învinuirilor de prozelitism și de instigare la răscoală.

În ce privește acuzarea de inițierea unei ,,secte neautorizate“ și de răspândirea unei erezii religioase, apostolul Pavel aduce ca argument ,,diversitatea“ care exista până și în delegația celor veniți din Ierusalim ca să-l acuze. Chiar dacă Marele Preot era Saducheu, în delegație se găseau fără îndoială și farisei și cărturari. Toți își aveau însă răsăcinile în aceleași Scripturi milenare, din care se hrănea și el:

,,Îţi mărturisesc că slujesc Dumnezeului părinţilor mei după Calea pe care ei o numesc partidă; eu cred tot ce este scris în Lege şi în Proroci şi am în Dumnezeu nădejdea aceasta, pe care o au şi ei înşişi, că va fi o înviere a celor drepţi şi a celor nedrepţi. De aceea mă silesc să am totdeauna un cuget curat înaintea lui Dumnezeu şi înaintea oamenilor“ (Fapte 24:14-16).

Religia iudeilor avea deja în sânul ei sămânța diversității, așa că Pavel nu putea fi învinuit că este primul care are păreri diferite de ale altora. În ce privește ,,partidele“ (,,sectele“, cum le-am numi noi astăzi, apostolul va reveni asupra acestei teme când se va apăra de învinuirile iudeilor împotriva împăratului Agripa:

,,Dacă vor să mărturisească, ei ştiu de la început că am trăit ca fariseu, după cea mai îngustă partidă a religiei noastre“ (Fapte 26:5).

Sunt convins că aostolul Pavel trăia încă în contextul ,,a venit la ai Săi“, la ,,oile risipite ale casei lui israel“ și n-a căutat să abandoneze iudaismul. El a vrut să-l reformeze, nu să-l desfințeze (ca mai târziu Martin Luther cu biserica catolică). Convingerea lui că Isus din Nazaret a fost Mesia profețit ca nădejde a neamului lui nu l-a făcut cu nimic mai puțin ,,iudeu“ decât erau cei veniți acum din Ierusalim ca să-l acuze. Apostolul pavel era convins însă că singura relație vitală cu Dumnezeul Scripturilor este prin Fiul Său, Isus Christos (Ioan 5:23), cel care venise să împlinească planul lui Dumnezeu cu poporul Său. Credința în Domnul Isus nu l-au făcut pe Pavel un ,,fost evreu“, ci ,,un evreu împlinit“! Vechiul Testament era acum pentru el o carte privită prin ochii unuia care L-a găsit pe Mesia. El știe că ritualurile religioase simbolice din Vechiul Testament nu-i mai sunt necesare ca să fie primit de Iehova, pentru că a fost deja primit și acceptat în sacrificiul răscumpărător al Fiului Său. Departe de a fi un eretic, Pavel se ,,silește totdeauna să aibă un cuget curat înaintea lui Dumnezeu și înaintea oamenilor“.

Numirea de ,,evreu împlinit“  este folosită și astăzi de evreii mesianici. Ea este bazată pe acceptarea câtorva texte din Noul testament din care cităm doar două:

,,El zicea: „S-a împlinit vremea şi Împărăţia lui Dumnezeu este aproape. Pocăiţi-vă şi credeţi în Evanghelie” (Marcu 1:15 ).

,,Şi acum, fraţilor, ştiu că din neştiinţă aţi făcut aşa, ca şi mai-marii voştri. Dar Dumnezeu a împlinit astfel ce vestise mai înainte prin gura tuturor prorocilor Lui: că, adică, Hristosul Său va pătimi. Pocăiţi-vă dar* şi întoarceţi-vă la Dumnezeu, pentru ca să vi se şteargă păcatele, ca să vină de la Domnul vremurile de înviorare“ (Fapte 3:17-19 vezi și Luca 24:44; Fapte 26:22; Isaia 50:6; Isaia 53:5; Dan. 9:26; 1 Pet. 1:10; 1 Pet. 1:11;).

Când Pavel enumeră articolele mărturisirii lui de credință, (,,eu cred tot ce este scris în Lege şi în Proroci şi am în Dumnezeu nădejdea aceasta, pe care o au şi ei înşişi, că va fi o înviere a celor drepţi şi a celor nedrepţi“), el calcă pe bătăturile saducheilor și ale Marelui Preot.

Saducheii acceptau ca autoritate divină numai cele cinci cărți ale lui Moise, nu și restul Vechiului Testament. Ei refuzau să creadă în învierea morților pentru că, spuneau ei, nu este pomenită nicăieri în cărțile lui Moise. Într-o controversă avută cu ei (Mat. 22:23-33), Domnul Isus dăduse peste cap acest argument al lor, dar, se vede, ei au ales să nu înțeleagă.

Fariseii credeau în inspirația plenară a tuturor cărților Vechiului Testament, așa că aceste cuvinte ale lui Pavel i-au pus iar într-o mare dilemă. Dcaă acest Pavel era ,,eretic“ pentru că propovăduia învierea din morți, atunci la fel de ,,eretici“ erau și ei.

Dând la o parte acuzațiile nefondate ale lui Tertul, apostolul trece mai departe să răspundă acuzațiilor evreilor din Asia.

,,După o lipsă de mai mulţi ani, am venit să aduc milostenii neamului meu şi să aduc daruri la Templu. Tocmai atunci nişte iudei din Asia m-au găsit curăţit în Templu, nu cu gloată, nici cu zarvă. Ei înşişi ar trebui să se înfăţişeze înaintea ta şi să mă pârască, dacă au ceva împotriva mea“ (Fapte 24:17-19).

Cu o logică rece și irefutabilă, apostolul întreabă: ,,Cum poate fi învinuit de dușmanie față e neamul lui unul care a adunat bani de la Neamuri ca să le aducă la Templu poporului său? Cum poate fi acuzat de erezie unul găsit în Templu în timp ce îndeplinea cerințele Legii pentru curățirea lui și a încă cinci iudei? Cum poate fi învinuită ,,închinarea“ sinceră de ,,profanare“? În plus, apostolul nu uită să-i atragă atenția lui felix că cei ce-l acuză nu sunt cei ce l-au ,,prins“ în templu, așa că le lipsește greutatea unor martori oculari. Iudeii din Asia au fost buni la gălăgie, dar slabi la mărturie.

În încheiere, apostolul răspunde și acuzațiilor Sinedriului din Ierusalim. El trece îngăduitor peste incidentul în care Marele Preot a poruncit s fie lovit cu palma peste față, deși știa că nimănui nu-i era îngăduit să se poarte astfel cu un cetățean roman și pomenirea incidentului ar fi trezit indignarea lui Felix. El nu vrea să se răzbune, ci doar să le reamintească ceea ce ei ar fi trebuit să nu uite:

,,Sau să spună aceştia singuri de ce nelegiuire m-au găsit vinovat, când am stat înaintea soborului, afară numai doar de strigătul acesta pe care l-am scos în mijlocul lor: ‘Pentru învierea morţilor sunt dat eu în judecată astăzi înaintea voastră.’” (Fapte 24:20-21).

În acest răspuns există o doză de ironie sarcastică. Este ca și cum apostolul le-ar spune: ,,Dacă sunt vinovat de ceva sunt întradevăr vinovat de aceasta: am reamintit oamenilor cucernici din Sinedriu despre măreața doctrină a învierii“.

Aduceți-vă aminte că Faptele Apostolilor este cronica felului în care biserica primului veac a mărturisit despre învierea Domnului Isus (Fate 1:22). saducheii o abandonaseră, iar fariseii uitaseră să-i acorde importanța cuvenită.

Verdictul lui Felix – Fapte 24:22-27

Ajungem acum la cel de al treilea personaj al acestui proces juridic: guvernatorul roman Felix.

,,Felix, care ştia destul de bine despre „Calea” aceasta, i-a amânat zicând: „Am să cercetez pricina voastră când va veni căpitanul*Lisias.” Şi a poruncit sutaşului să păzească pe Pavel, dar să-l lase puţin mai slobod şi să nu oprească pe* nimeni din ai lui să-i slujească sau să vină la el.

După câteva zile, a venit Felix cu nevastă-sa, Drusila, care era iudeică; a chemat pe Pavel şi l-a ascultat despre credinţa în Hristos Isus. Dar, pe când vorbea Pavel despre neprihănire, despre înfrânare şi despre judecata viitoare, Felix, îngrozit, a zis: „De astă dată, du-te; când voi mai avea prilej, te voi chema.” (Fapte 24:24-25).

Dacă a eșuat vreodată cineva atât ca om, cât și ca slujbaș al Romei, a fost Felix! S-ar putea ca cea care l-a îndemnat pe Felix să stea mai mult de vorbă cu apostolul Pavel să fi fost Drusila, nevasta lui. Familia ei avusese de câteva ori deaface cu aceasta ,,cale“ nouă din iudaism. Străbunicul ei a fost acela care a căutat să omoare toți prunci Betleemului (Mat. 2), un alt unchi al ei i-a tăiat capul lui Ioan Botezătorul și și-a bătut joc de Christos (Luca 23:6-12), iar tatăl ei i-a tăiat capul apostolului Iacov (Fapte 12:1-2). Cert este că amândoi au vrut să stea de vorbă cu Pavel și să examineze mai îndeaproape ce soi de om sunt acei care merg pe ,,Calea cea nouă“ și ce schimbări fundamentale s-au produs într-unul care are ,,credința în Hristos Isus“ (Fapte 24:24b).

Se confirmă încă o dată mintea extraordinar de ordonată a acestui om de excepție. Credincios normelor de retorică, Pavel își ordonează expunerile în așa fel ca să fie ușor de înțeles și lesne de reținut.Toate predicile lui (și ale noastre) pot să conțină elemente de teologie, de sociologie, de psihologie, de astronomie sau alte discipline, dar ele trebuie să fie, în esență, lucrări de pedagogie. Oamenii lui Dumnezeu nu fac niicodată ,,artă pentru artă“, cu orgoliul afișării propriei elocvențe, ci ,,artă cu tendință“, subordonând și ordonând toate ideile unor sfaturi practice cu care trebuie să rămână în minte ascultătorii.

Luca ne dă doar cele trei puncte principale ale predicilor lui Pavel pentru Felix și Drusila: despre neprihănire, despre înfrânare și despre judecata viitoare. Dacă vrem însă, putem foarte ușor să extindem aceste puncte principale cu ceea ce a scris apostolul Pavel despre ele în celelalte scrieri ale lui.

În primul rând, apostolul le-a vorbit ,,despre neprihănire“ și i-a sfatuit să-și rezolve trecutul. Termenul originalului este aici ,,justificare“, ,,îndreptățire“ și definește actul prin care Dumnezeu dclară pe cineva ,,nevinovat“ înaintea Lui.

Trecutul trebuie rezolvat. Nu putem trăi sub povara lui teribilă. În fața lui Felix și a Drusilei, Pavel a putut să le vorbească despre teribilul său trecut. Le-a putut spune că a fost ucigaș, prin acordul și participarea la uciderea lui Ștefan și prin prigonirea celorlalți creștini. Exemplul lui personal a putut fi pus alături de alte exemple cunocute de oameni care au trebuit să-și rezolve trecutul. David a agonizat sub povara răului făcut până când și-a rezolvat prin pocăință trecutul :

,,Ferice de cel cu fărădelegea iertată şi de cel cu păcatul acoperit! Ferice de omul căruia nu-i ţine în seamă Domnul nelegiuirea şi în duhul căruia nu este viclenie! 

Câtă vreme am tăcut, mi se topeau oasele de gemetele mele necurmate. Căci zi şi noapte mâna Ta apăsa asupra mea; mi se usca vlaga cum se usucă pământul de seceta verii. Atunci Ţi-am mărturisit păcatul meu şi nu mi-am ascuns fărădelegea. Am zis: „Îmi voi mărturisi Domnului fărădelegile!” Şi Tu ai iertat vina păcatului meu. De aceea, orice om evlavios să se roage  Ţie la vreme potrivită! Şi chiar de s-ar vărsa ape mari, pe el nu-l vor atinge de loc (Ps. 32:1-6).

,,Ai milă de mine, Dumnezeule, în bunătatea Ta! După îndurarea Ta cea mare, şterge fărădelegile mele! Spală-mă cu desăvârşire de nelegiuirea mea şi curăţă-mă de păcatul meu! Căci îmi cunosc bine fărădelegile şi păcatul meu stă necurmat înaintea mea. Împotriva Ta, numai împotriva Ta, am păcătuit şi am făcut ce este rău înaintea Ta; aşa că vei fi drept în hotărârea Ta şi fără vină în judecata Ta. Iată că sunt născut în nelegiuire şi în păcat m-a zămislit mama mea. Dar Tu ceri ca adevărul să fie în adâncul* inimii: fă dar să pătrundă înţelepciunea înăuntrul meu! Curăţeşte-mă cu isop, şi voi fi curat; spală-mă, şi voi fi mai alb decât zăpada. Fă-mă să aud veselie şi bucurie şi oasele pe care le-ai zdrobit Tu se vor bucura. Întoarce-Ţi privirea de la păcatele mele, şterge toate nelegiuirile mele! (Ps. 51:1-9).

În 1973, DR. Karl Menninger, unul din cei mai renumiți psihiatrii ai lumii, a publicat o carte intitulată ,,Ce s-a întâmplat cu păcatul?“ (What Become of Sin?).  El a supliniat faptul că societatea a eliminat treptat, treptat din vocabularul ei ,,cuvântul și semniifcația lui“. L-am înlocuit cu altceva și vorbim azi despre greșeli, despre slăbiciuni, despre tendințe moștenite de la părinți, despre erori de judecată, dar nimeni nu mai vrea să știe despre păcat.

,,Oamenii de azi nu mai sunt păcătoși“, scrie și Phyllis McGinley, scriitor și poet de limba engleză, ,,Ei sunt imaturi sau provin din medii rele, sunt panicați sau, și mai interesant, bolnavi“.

Un Dumnezeu sfânt cere neprihănire de la oameni, iar aceasta este o veste foarte rea pentru păcătoși. Nu-i de mirare că Felix s-a îngrozit:

,,Dar, pe când vorbea Pavel despre neprihănire, despre înfrânare şi despre judecata viitoare, Felix, îngrozit, a zis: „De astă dată, du-te; când voi mai avea prilej, te voi chema” (Fapte 24:25).

Vestea bună pe care le-a dat-o Pavel celor doi a fost că același Dumnezeu care pretinde sfințenie oferă această sfințenie tuturor celor ce se încred în lucrarea lui Christos. Evreii obțineau justificarea prin sistemul jertfelor pentru vină. Apostolul Pavel i-a putut spune lui Felix cam ceea ce le-a scris și romanilor pe această temă:

,,Ştim însă că tot ce spune Legea, spune celor ce sunt sub Lege, pentru ca orice gură să fie astupată şi toată lumea să fie găsită vinovată înaintea lui Dumnezeu. Căci nimeni nu va fi socotit neprihănit înaintea Lui prin faptele Legii, deoarece prin Lege vine cunoştinţa deplină a păcatului.

Dar acum s-a arătat o neprihănire (Greceşte: dreptate) pe care o dă Dumnezeu, fără lege – despre ea mărturisesc Legea şi prorocii –  şi anume neprihănirea dată de Dumnezeu, care vine prin credinţa în Isus Hristos, pentru toţi şi peste toţi cei ce cred în El. Nu este nicio deosebire. Căci toţi au păcătuit şi sunt lipsiţi de slava lui Dumnezeu. Şi sunt socotiţi neprihăniţi, fără plată, prin harul Său, prin răscumpărarea care este în Hristos Isus. Pe El, Dumnezeu L-a rânduit mai dinainte să fie, prin credinţa în sângele Lui, o jertfă de ispăşire, ca să-Şi arate neprihănirea Lui, căci trecuse cu vederea păcatele dinainte, în vremea îndelungii răbdări a lui Dumnezeu, pentru ca, în vremea de acum, să-Şi arate neprihănirea Lui în aşa fel încât să fie neprihănit, şi totuşi să socotească neprihănit pe cel ce crede în Isus“ (Rom. 3:19-26).

În al doilea rând, apostolul Pavel le-a vorbit celor doi ,,despre înfrânare“ ca despre rezolvarea problemelor prezente. Felix și Drusile erau tare vinovați la capitolul acesta. Drusila se despărțise de soțul ei ca să ajungă cea de a treia soție a lui Felix. Deși era iudeică, se purta de parcă Dumnezeu n-ar fi dat niciodată cele Zece Porunci. Felix era un demnitar lacom de bani, oricând dispus să nedreptățească sau să se compromită pentru a obține ceea ce dorește. Așa s-a purtat și cu Pavel:

,,Totodată el trăgea nădejde că Pavel are să-i dea bani, de aceea trimitea şi mai des să-l cheme, ca să stea de vorbă cu el“ (Fapte 24:26).

Omul trebuie să se înfrâneze și să se împotrivească ispitelor, le-o fi spus Pavel. Nu putem fi stăpâni pe circumstanțele în care ajungem, dar putem să ne stăpânim pe noi înșine!

Trebuie să recunosc admirația pe care o am pentru apostolul Pavel. Aparent, soarta lui era în mâna acestor oameni care aveau puterea să-l condamne sau să-i dea drumul. Asta nu-l face în nici un fel să nu le vorbească pe față despre viața lor trăită în păcat.  Ce le-o fi spus apostolul Pevel pe această temă? Putem găsi răspuns în alte pasaje ale scrierilor marelui apostol.

Apostolu Pavel le-a putut spune că și el are probleme cu prezentul. Le-a putut mărturisi că și el ,,se poartă aspru cu trupul său ca nu cumva după ce a propovăduit altora, el să fie lepădat“, le-a putut mărturisi că ,,nimic bun nu locuiește în el, adică în firea lui pământească“ și că vede în mădularele lui acționând teribila lege a păcatului:

,,Ştim, în adevăr, că Legea este duhovnicească, dar eu sunt pământesc, vândut rob păcatului. Căci nu ştiu ce fac: nu fac ce vreau, ci fac ce urăsc. … Ştiu, în adevăr, că nimic bun nu locuieşte în mine, adică în firea mea pământească, pentru că, ce-i drept, am voinţa să fac binele, dar n-am puterea să-l fac. Căci binele, pe care vreau să-l fac, nu-l fac, ci răul, pe care nu vreau să-l fac, iată ce fac! Şi dacă fac ce nu vreau să fac, nu mai sunt eu cel ce face lucrul acesta, ci păcatul care locuieşte în mine. Găsesc dar în mine legea aceasta: când vreau să fac binele, răul este lipit de mine“ (Rom. 7:14-21).

Metaforic vorbind, un Pavel în lanțuri era mai liber decât Felix și Drusila înrobiți de păcatele lor. ,,Pentru că fiecare om este robul lucrurilor de care este biruit“.Apostolul Pavel le-a putut prezenta apoi rezolvarea acestei crize lăuntrice prin credința în lucrara ispășitoare a lui Christos:

,,Fiindcă, prin moartea de care a murit, El a murit pentru păcat o dată pentru totdeauna, iar prin viaţa pe care o trăieşte, trăieşte pentru Dumnezeu. Tot aşa şi voi înşivă socotiţi-vă morţi faţă de păcat şi vii pentru Dumnezeu, în Isus Hristos, Domnul nostru. Deci păcatul să nu mai domnească în trupul vostru muritor şi să nu mai ascultaţi de poftele lui. Să nu mai daţi în stăpânirea păcatului mădularele voastre, ca nişte unelte ale nelegiuirii, ci daţi-vă pe voi înşivă lui Dumnezeu, ca vii, din morţi cum eraţi; şi daţi lui Dumnezeu mădularele voastre, ca pe nişte unelte ale neprihănirii. Căci păcatul nu va mai stăpâni asupra voastră, pentru că nu sunteţi sub Lege, ci sub har“ (Rom. 6:10-14).

Neputința trupului poate și trebuie să fie rezolvată prin primirea Duhului lui Dumnezeu care inițiază în noi procesul unei nașteri din nou, care are puterea să ,,înfrâneze poftele“ (Gal. 5:22-24).

Când nu-ți place mesajul vrei să scapi de mesager! Nu-i de mirare că Felis s-a îngrozit și a spus: ,,De astădată, du-te; când voi mai avea prilej, te voi chema“.

Primele două puncte ale predicilor lui Pavel i-a îndreptat inevitabil spre cel de al treilea și Pavel le-a vorbit ,,despre judecata viitoare“. Cu alte cuvinte, Pavel i-a îndemnat să-și rezolve viitorul.

Oricât am vrea să nu ne gândim la el, viitorul este inevitabil și împreuna cu el vine și judecata fiecăruia dintre noi ,,după binele sau răul pe care l-a făcut când trăia în trup“.

Recapitulând cele scrise mai sus, putem spune că la curiozitatea lui Felix și a Drusilei, apostolul Pavel le-a spus că un om care crede în Christos este un om care nu se poate lăuda cu trecutul, este foarte grijuliu cu prezentul și încrezător în ceea ce privește viitorul pe care i l-a pregătit Domnul.

Sper că vedeți ironia sitiației: Felix și Drusila credeau că doar Pavel se află în fața judecății, dar apostolul îi îndeamnă să privească mai departe și să vadă că ei înșiși se vor afla înaintea marii și teribilei judecăți de la urmă. Aceasta este perspectiva oricărui muritor. Ce le-o fi spus Pavel lui Felix și Drusilei pe această temă? Probabil că ceva nu foarte deosebit de ceea ce le-a spus și filosofilor din Atena:

,,Dumnezeu nu ţine seama de vremurile de neştiinţă şi porunceşte acum tuturor oamenilor de pretutindeni să se pocăiască, pentru că a rânduit o zi în care va judeca lumea după dreptate, prin Omul pe care L-a rânduit pentru aceasta şi despre care a dat tuturor oamenilor o dovadă netăgăduită prin faptul că L-a înviat din morţi…” (Fapte 17:30-31).

Dovada că Domnul Isus este sau judecător sau Salvator este, în cuvintele lui Pavel, ,,faptul că a înviat din morți“.

Felix, demnitarul roman, este prototipul omului care știe destul, dar nu vrea să se hotărască pentru Christos. Amânarea lui se va lungi și peste continuarea procesului lui Pavel. Cel ce zice ,,Te voi asculta într-o bună zi“, nu va găsi niciodată o zi bună pentru a asculta. Cum spunea cineva, ,,amânara este actul de deces al unei hotărâri care trebuie luată.“ ,,Astăzi“ este singura zi potrivită pentru salvarea sufletului!  (2 Cor. 6:1-2; Is. 55:6-7)

Dr. Clarence MacArtney ți-a imaginat o întâmplare petrecută în iad. Satan i-a chemat pe căpeteniile lui la sfat și le-a cerut o metodă nouă ca să-i împiedice pe oameni să fie salvați de la pierzarea veșnică.

,,Eu știu! a zis unul din ei. ,,Am să mă duc pe pământ și am să le spun oamenilor că nu există Dumnezeu“
,,Nu merge“, i-a răspuns satan. ,,Este sufucient ca oamenii să se uite cu atenție în jur ca să-și dea seama că Dumnezeu există“.

,,Mă duc eu și le voi spune că cerul nu există“ a zis un al doilea.
,,Nu merge,“, i-a retezat-o Satan. ,,tot omul simte că există viață după moarte și toți vor să ajungă în cer“.

,,Să le spunem că nu există iad!“ a propus al treilea.
,,Nu ține. Glasul conștiinței din ei cere ca păcatele să fie pedepsite. Ne trebuie o minciună mai bună ca acestea.“

Calm și sigur pe sine, un altul a șoptit: ,Cred că am rezolvat problema. Mă voi duce pepământ ca să le spun la toți să nu se grăbească“. Și așa au făcut.

Felix, guvernatorul roman al cărui nume înseamnă în traducere ,,fericire“, a fost, este și va fi unul din cei mai nefericiți dintre pământeni.

Primul dintre cei trei înalți demnitari în fața căruia a depus mărturie apostolul Pavel alege să … nu se pronunțe. El motivează cu lipsa lui Claudius Lisias, un roman care a fost martor ocular și care trebuie să-și spună părerea. Nehotărât în procedurile juridice, Felix s-a dovedit însă foarte hotărât în cele mercantile. Știind că apostolul a adus la Ierusalim sume mari de bani ca ajutor pentru cei săraci, dregătorul încerca să dea de înțeles că este deschis pentru o eventuală ,,mituire“:

,,Totodată el trăgea nădejde că Pavel are să-i dea bani, de aceea trimitea şi mai des să-l cheme, ca să stea de vorbă cu el“ (Fapte 24:26).

Admir verticalitatea lui Pavel, dar nu admir, o spun iarăși, lipsa de simpatie și ajutor din partea bisericii celor tăiați împrejur din Ierusalim. M-aș fi bucurat să aflu că ei au venit să-i ofere lui Felix un fel de ,,cauțiune“ prin care să-l elibereze pe Pavel. Deasupra lui Felix lucra însă providența. Dumnezeu știa că Pavel era mai în siguranță în temniță, decât în libertate. Mai mult, Domnul Isus și spusese deja că planul era ca Pavel să ajungă să mărturisească la … Roma (Fapte 23:11).

+++++

Cap 25-26 – Festus, neofitul necredincios

Necredința oamenilor nu poate bloca planurile lui Dumnezeu.

În aceste ultime capitole din Faptele Apostolilor vom vedea cum necredința iudeilor și nepăsarea romanilor nu fac altceva decât să împlinească planului divin. Dumnezeu l-a folosit pe Claudius Lisias ca să-i salveze viața lui Pavel în curtea Templului și ca să-l ducă teafăr la Cezarea. Dumnezeu l-a folosit pe vicleanul Felix ca să-l țină pe apostol doi ani departe de furia ucigașă a iudeilor. Iar acum, Dumnezeu îi va folosi pe Festus și pe Agripa ca să-l trimită pe Pavel la Roma, pe cheltuiala Imperiului și însoțit de o foarte favorabilă recomandare.

Ce vom spune despre Festus?

Nimeni n-a spus că este ușor să fi guvernator în Palestina! Nefamiliarizat cu religia și cultura localnicilor, Festus a trebuit să afle pe pielea lui cât de greu se rezolve ițele unei afaceri evreiești. Ca un novice (neofit) în probleme evreiești, Festus s-a rezemat mult pe părerile celor din jurul său. În capitolele 25 și 26, citim că Festus s-a lăsat influențat: (1) de conducătorii evrei – Fapte 25:1-12, (2) de împăratul Agripa – 25:13-22, dar a refuzat să se lase influențat de apostolul Pavel – 25:23 – 26:32.

a. Festus s-a lăsat influențat de conducătorii evrei – Fapte 25:1-12

Festus a fost un om cu spiritul datoriei și cu o dorință sinceră de a face ceea ce este bine. Probabil că s-a mirat cum de a fost posibil ca apostolul Pavel să fie ținut timp de doi ani în temnița din Cezarea, fără ca Felix să aibă în scris o învinuire serioasă împotriva lui. Metodic, el s-a apucat personal să rezolve această problemă.

Atitudinea și răspunsul lui Festus le spune evreilor ceva despre maniera în care își va exercita el autoritatea: va fi binevoitor, dar nu va face compromisuri. Dreptatea aplicată de el va fi una romană, nu una evreiască, iar scaunul de judecată nu va fi în Ierusalimul religios, ci în Cezarea imperială.

După o scurtă vizită protocolară la Ierusalim, în prima zi după ce s-a întors la Cezarea a poruncit ca apostolul Pavel să fie adus înaintea lui.

,,Doi ani au trecut astfel; şi în locul lui Felix, a venit Porcius Festus. Felix a vrut să facă pe placul iudeilor şi a lăsat pe Pavel în temniţă.

Festus, când a venit în ţinutul său, după trei zile s-a suit de la Cezareea în Ierusalim.  Preoţii cei mai de seamă şi fruntaşii iudeilor i-au adus plângere împotriva lui Pavel. L-au rugat cu stăruinţă şi i-au cerut, ca un hatâr pentru ei, să trimită să-l aducă la Ierusalim. Prin aceasta îi întindeau o cursă, ca să-l omoare pe drum. Festus a răspuns că Pavel este păzit în Cezareea şi că el însuşi are să plece în curând acolo.

„Deci”, a zis el, „cei mai de frunte dintre voi să se coboare împreună cu mine şi, dacă este ceva vinovat în omul acesta, să-l pârască.” Festus n-a zăbovit între ei decât opt sau zece zile, apoi s-a coborât la Cezareea. A doua zi, a şezut pe scaunul de judecător şi a poruncit să fie adus Pavel“ (Fapte 24:27 – 25:6)

Pentru că știm deja foarte bine care a fost situația, Luca a găsit cu cale să ne dea doar un rezumat acuzele evreilor și pledoaria de apărare rostită de Pavel înaintea lui Festus.

,,Când a sosit Pavel, iudeii, care veniseră de la Ierusalim, l-au înconjurat şi au adus împotriva lui multe şi grele învinuiri, pe care nu le puteau dovedi. Pavel a început să se apere şi a zis: „N-am păcătuit cu nimic nici împotriva Legii iudeilor, nici împotriva Templului, nici împotriva Cezarului” (Fapte 25:8).

Veniți la Cezarea, liderii evrei s-au dat într-un trist spectacol. Nimic din învinuirile aduse de acuzatorii apostolului n-a stat în picioare, așa că Festus a catalogat cazul lui Pavel drept o problemă religioasă, nu una politică. Dorința lui de a câștiga respectul și suportul conducătorilor poporului pe care a venit să-l guverneze l-a îndemnat să le facă pe plac și să li-l dea în mâini spre Ierusalim. Luca este atent să mențineze în toate aceste ,,judecăți“ anterioare aceleia din Roma, apostolul Pavel n-a fost acuzat de autoritățile romane, ci doar de fanaticii religioși de la Ierusalim:

Festus, care voia să capete bunăvoinţa iudeilor, drept răspuns a zis lui Pavel: „Vrei să te sui la Ierusalim şi să fii judecat pentru aceste lucruri înaintea mea?” (Fapte 25:7-9).

Întrebarea lui Festus îi dă ocazia lui Pavel să publice un adevăr istoric: urmașii Domnului Isus sunt mai în siguranță la Roma, decât la Ierusalim! Apostolul Neamurilor, convins că va fi ucis de compatrioții săi evrei în drum spre Ierusalim a făcut atuni un lucru de o semnificație providențială majoră, profitând de cetățenia lui romană, Pavel s-a pus sub protecția Romei!

,,Pavel a zis: „Eu stau înaintea scaunului de judecată al Cezarului, acolo trebuie să fiu judecat. Pe iudei nu i-am nedreptăţit cu nimic, după cum ştii şi tu foarte bine. Dacă am făcut vreo nedreptate sau vreo nelegiuire vrednică de moarte, nu mă dau în lături de la moarte, dar, dacă nu este nimic adevărat din lucrurile de care mă pârăsc ei, nimeni n-are dreptul să mă dea în mâinile lor. Cer să fiu judecat de Cezar.”  Atunci, Festus, după ce s-a chibzuit cu sfetnicii lui, a răspuns: „De Cezar ai cerut să fii judecat, înaintea Cezarului te vei duce” (Fapte 25:10-12).

Expresia folosită de Pavel a fost una foarte bine cunoscută: ,,Cer să fiu judecat de Cezar!“ (,,Appello Cesar!“- lat.) Orice cetățean roman avea dreptul să fie scos din tenebrele compromisurilor din curților locale și facă apel, cerând să fie adus în civilizata Romă pentru a i se face dreptate. Procedura există și astăzi în justiție, pentru că, din foarte multe puncte de vedere, trăim încă sub umbra Atenei și a Romei. Și astăzi, cei nemulțumiți de cum au fost tratați de un anumit tribunal pot face ,,apel“ la o Curtea Supremă.

În răspunsul lui Pavel există însă și altceva, un fel de reproș voalat. Apostolul îi atrage atenția guvernatorului că i se face o nedreptate când este dat în mâinile celor gata să-l sfâșie:

,,Pe iudei nu i-am nedreptăţit cu nimic, după cum ştii şi tu foarte bine. Dacă am făcut vreo nedreptate sau vreo nelegiuire vrednică de moarte, nu mă dau în lături de la moarte, dar, dacă nu este nimic adevărat din lucrurile de care mă pârăsc ei, nimeni n-are dreptul să mă dea în mâinile lor“.

Este o învinuire gravă la adresa lui Festus. Probabil că asta i-a făcut să caute să scape de el și să-l trimită mai bine la Roma. Soluția propusă de Pavel i-a surprins probabil pe toți cei implicați. Prietenii și-au văzut năruite speranțele ca apostolul să revină în mijlocul lor, iar dușmanii și-au văzut a doua oară dejucat planul lor diabolic. Festus s-a văzut obligat să-și recunoască neputința. O trimitere la Roma reprezenta și o mică înfrângere personală. De aceea, în această decizie, Festus îl va angaja bucuros și pe împăratul Agripa.

De ce a cerut apostolul Pavel să fie judecat la Roma? Pe vremea aceea, la Roma domnea Nero (A.D. 54-68). Pare ciudat că apostolul Pavel a ales să-și pună viața în mâinile acestui descreierat, dar criza în care se afla nu-i lăsa o altă portiță de scăpare. Pe deasupra mai era și o problemă de credință. Domnul i se arătase și-l înștiințase că va trebui să depună mărturie despre El la Roma (Fapte 23:11). Ce nu i se spusese apostolul era că va ajunge la Roma pe cheltuielile … imperiului.

Oricum, Nero nu ajunsese încă în partea a doua a periodei sale de domnie, când a depășit orice limită. În primii ani de domnie, cezarul Nero s-a aflat sub influența filosofului stoic Seneca și a prefectului gărzii pretoriene, Afranius Burrus. Au fost anii buni ai domniei lui Nero, resimțiți de întreaga cetate ca o ,,epocă de aur“. Nero încă nu o luase de nevastă pe Poppaea, caracterizată de istoricul Iosif Flavius drept ,,o femeie religioasă“ (Antiquities 20:195). Ea a fost o prietenă a evreilor și ar fi fost în stare să-l facă pe Nero să-l pedepsească cu moartea pe acest ,,tulburător al religiei iudaice“.

Politica imperiului față de creștini s-a schimbat după anul 62 d.Ch. Seneca s-a pensionat. Barrus a murit. Nero a divorțat de Octavia și s-a căsătorit cu Poppaea. Ultimii cinci ani de domnie ai lui Nero au fost teribili pentru toți supușii lui. În 64 d.Ch., într-un acces de nebunie, Nero a dat foc Romei, dar a dat vina pe ,,creștini“, pe care și așa nu-i iubea nimeni. Când Pavel a cerut să fie dus la Roma, nimic din toate acestea nu se întâmplaseră încă.

Dorința de a le arăta bunăvoință celor din conducerea lui Israel era cât pe aici să-l facă pe Festus complice la un asasinat. Bunăvoința lui Festus față de evrei, aflat la început de mandat, n-a fost deci nici ,,bună“ și nici ,,voință“, pentru că l-a pus în situația de a fi manevrat de reaua voință a evreilor.

Ispita de a face pe placul oamenilor ne paște pe toți, nu numai pe Festus. Și Pavel a avut de luptat cu ea. Iată cum a biruit-o el:

Caut eu oare, în clipa aceasta, să capăt bunăvoinţa oamenilor sau bunăvoinţa lui Dumnezeu? Sau caut să plac oamenilor? Dacă aş mai căuta să plac oamenilor, n-aş fi robul lui Hristos“ (Gal. 1:10).

Și iată cum trebuie să treacă acest examen toți cei care se află în slujirea creștină:

,,Ci, fiindcă Dumnezeu ne-a găsit vrednici să ne încredinţeze Evanghelia, căutăm să vorbim aşa ca să plăcem nu oamenilor, ci lui Dumnezeu, care ne cercetează inima“ (1 Tesaloniceni 2:4 ).

Întâmplarea ne lasă însă și o învățătură pozitivă: Dumnezeu se ține de cuvânt și-Și împlinește promisiunile! ,,Cum“ și le împlinește este o altă problemă.

În viața și slujirea lui Pavel, călăuzirea divină s-a împlinit mai mult în ceea ce privește comunicarea scopului sau rezultatului unui eveniment, nu și în ceea ce privește căile, mijloacele prin care se va ajunge acolo. Apostolul Pavel a trebuit să-și întrebuințeze în măsuri egale și credința și rațiunea. Călăuzirea divină nu l-a transformat pe Pavel într-un fel de robot rudimentar, chemat doar să împlinească mecanic niște comenzi foarte bine precizate. Voia lui Dumnezeu i-a fost descoperită doar parțial și numai progresiv, lăsându-l adesea să-și întrebuințeze toată înțelepciunea unei minți luminate de Duhul Sfânt. În celebrele vorbe rostite de cineva: ,,Voia lui Dumnezeu nu este o hartă, ci doar o busolă“.

Și încă ceva. Unii dintre noi se așteaptă ca promisiunile lui Dumenzeu să se împlinească imediat, în mod supranatural, dar ele își au ceasul lor și vremea lor potrivită. În loc să intervină direct, vizibil, Dumnezeu preferă să declanșeze ceea ce teologii numesc ,,providență divină“. Aceasta înseamnă că, în aparență, evenimentele își urmează cursul normal, iar oamenii au libertatea să facă oricum voiesc. Nu e de mirare că împlinirea promisiunilor pare adeseori imposibilă sau cel puțin improbabilă. Festus rămâne Festus, mai marii iudeilor rămân mai marii iudeilor, apostolul Pavel rămâne apostolul Pavel, dar prin ei, pe lângă ei și deasupra lor lucrează această extraordinară providență divină. Dumnezeu face ca ,,toate lucrurile să lucreze împreună spre binele celor ce-L iubesc și anume spre binele binele celor ce sunt chemați după planul Său“ (Rom. 8:28).

Un alt lucru surprinzător este că împlinirea promisiunilor lui Dumnezeu pare adesea că atârnă doar de un singur fir de ață. Apostolul Pavel a tremurat pentru viața lui, a trebuit să se apere cu toată iscusința în curtea de judecată și să vadă alarmat cum intrigile iudeilor erau cât pe aici să-l tragă pe Festus de partea lor. Uneori, când împlinim planurile lui Dumnezeu, ne trec toate transpirațiile … Dar tocmai atunci vin și cele mai mari ocazii de mărturie creștină! De ce a trebuit apostolul Pavel să ,,piardă“ doi ani de viață în închisoarea de la Cezarea și să fie de două ori în primejdia de a fi linșat de iudei? Răspunsul îl vom primi numai în capitolul 26 al cărții, când îl vom vedea pe apostol predicând în fața celei mai selecte audiențe din Israel. În izolarea temniței din Cezaream Pavel făcea de fapt anticameră pentru sala de audiențe ca să aibă apoi șansa unică de a vesti Evanghelia unor oameni cu care nu s-ar fi putut întâlni în nici un alt fel de circumstanțe, oricât și-ar fi dat el silința.

b. Festus s-a lăsat influențat de împăratul Agripa – Fapte 25:13-22

,,După câteva zile, împăratul Agripa şi Berenice au sosit la Cezareea, ca să ureze de bine lui Festus. Fiindcă au stat acolo mai multe zile, Festus a spus împăratului cum stau lucrurile cu Pavel şi a zis:

„Felix a lăsat în temniţă pe un om împotriva căruia, când eram eu în Ierusalim, mi s-au plâns preoţii cei mai de seamă şi bătrânii iudeilor şi i-au cerut osândirea. Le-am răspuns că la romani nu este obiceiul să se dea nici un om, înainte ca cel pârât să fi fost pus faţă cu pârâşii lui şi să fi avut putinţa să se apere de lucrurile de care este pârât.

Ei au venit deci aici şi, fără întârziere, am şezut a doua zi pe scaunul meu de judecător şi am poruncit să aducă pe omul acesta. Pârâşii, când s-au înfăţişat, nu l-au învinuit de nici unul din lucrurile rele pe care mi le închipuiam eu.  Aveau împotriva lui numai nişte neînţelegeri cu privire la religia lor şi la un oarecare Isus, care a murit şi despre care Pavel spunea că este viu. 

Fiindcă nu ştiam ce hotărâre să iau în neînţelegerea aceasta, l-am întrebat dacă vrea să meargă la Ierusalim şi să fie judecat acolo pentru aceste lucruri. Dar Pavel a cerut ca pricina lui să fie ţinută ca să fie supusă hotărârii împăratului şi am poruncit să fie păzit până ce-l voi trimite la Cezar.”

Agripa a zis lui Festus: „Aş vrea să aud şi eu pe omul acela.”
„Mâine”, a răspuns Festus, „îl vei auzi.” (Fapte 25:13-22)

Personajele regale din Israel apar în text fără o prezentare corespunzătoare. Ca să aflăm mai mult despre ele, trebuie să facem apel la cărțile istoricului Iosif Flavius. Cine au fost deci acest împărat Agripa și cine a fost această Berenice?

Se spune că o poză face cât o mie de cuvinte. Iată mai jos o schiță a arborelui genealogic al stufoasei familii a ,,Irozilor“, din care au făcut parte Agripa și Berenice:

Herods-family-tree

(Credit here: https://pastorglenn.wordpress.com/2012/05/08/herods-family-tree/)

Și iată ce ne spune Iosif Flavius și alți istorici despre acești ,,idumeni“, ajunși paradoxal și ironic să hotărască soarta celor din Israel:

,,Profeția lui Dumnezeu despre totala distrugere a Edomului (Ioel 3:19) s-a împlinit în secolul I dinaintea erei creștine. Până atunci, edomiții veniseră din ,,muntele lui Edom“ și se așezeraseră în câmpiile Hebronului, înlocuindu-i pe evreii duși în captivitatea Babilonului. Ei au prosperat mult, provincia fiind numită timp de aproape patru sute de ani, atât de greci cât și de romani, nu ,,Iudeia“, ci ,,Idumeia“. Strabo, un istoric din vremea Domnului Isus, susține că idumeini, numiți de el Nabataieni, alcătuiau majoritatea populației din sudul și vestul Iudeii. Dar ei au fost cuceriți în secolul I de evrei, însuflețiți de recentele victorii asupra cotropitorilor greci. Evreii nu i-au masacrat pe idumeni,ci i-au ,,asimilat“, lăsându-i să trăiască alături de ei și să le împrumute obiceiurile și religia. Unul dintre ei, folosind metode iscusite a ajuns apoi să fie ,,indispensabil“ conducătorilor evrei în relațiile lor cu puternica Romă.

Când Israelul este invadat de parți, popor rivali ai Romei, Irod, pentru că acesta îi era numele, scapă și fuge la Roma, unde convinge senatul roman să-i acorde titlul de „Rege al evreilor”, angajându-se să aducă Iudeea înapoi sub stăpânire romană. Se reîntoarce în Israel și, începând din Galileea, cucerește regiune după regiune până ce ajunge, după numai trei ani, reușește să fie stăpân peste tot. Împreună cu noua sa soție Mariamne, nepoata lui Hircanus, care îi legitimează dreptul la domnie, Irod se proclamă ,,rege al iudeilor“. Cu acest Irod cel Mare, ne întâlnim în Evanghelia lui Matei. El este domnitorul gelos care, amenințat de nașterea ,,regelui de curând al iudeilor“, poruncețte uciderea tuturor pruncilor de parte bărbătească din zona Betleemului (Mat. 2:1-23).

Așa cum arată schița de mai sus, după moartea regelui Irod cel Mare, cezarul roman Augustus (19 î.Cr.-14 d.Cr.) a împărțit regatul evreu între patru dintre copiii lui Irod cel Mare: Aristobul, Arhelau, Antipas și Filip. Aristobul a fost tatăl lui Irod Agripa și bunicul lui Irod Agripa II înaintea căruia a stat apostolul Pavel. Ceilalți doi copii ai lui Irod Agripa I au fost Irod Agripa II, Berenice și Drusila.

În Faptele Apostolilor ne întâlnim cu toată această familie de conducători idumeni. Irod Agripa I este cel care l-a omorât pe apostolul Iacov (Fapte 12:1-2) și a murit mâncat de viermi (Fapte 12:20-23). Drusila, fata lui mai mică a fost nevasta lui Felix (24:24)și, iar împreună cu Berenice, au fost surorile singurului copil de parte bărbătească, numit în mod automat, Irod Agripa II. Berenice i-a fost chiar mai mult decât o simplă soră. Relația lor imorală a scandalizat lumea de atunci. Nebădăioasa Berenice a avut mai târziu și o aventură cu Titus, generalul roman venit să distrugă Ierusalimul și să pună capăt unei răscoale evreiești. Beatrice s-a visat chiar împărăteasă la Roma, dar trecutul ei imoral au făcut ca poporul roman să-i interzică titlul de soție a împăratului lor. Acest Agripa II cu care are de a face Pavel a fost ultimul ,,rege“ din controversata dinastie a ,,Irozilor idumeni“.

Când Agripa, a murit, Agripa II avea doar șaptesprezece ani și se afla pe la Roma ca să-și desăvârșească educația. Romanii l-au considerat prea plăpând ca să conducă Iudea, un ținut frământat continuu de tot felul de răscoale, așa că au numit drept conducător pe un guvernator roman. Mai târziu, tânărului ,,împărat“ i-a fost dată autoritatea de a-l numi pe Marele Preot și de a administra un mic ,,regat“ într-o regiune din nordul Israelului, care corespunde cu Libanul de astăzi. De acolo au venit ei la Cezarea ca să-i ureze de bine noului guvernator, Festus.

El a venit însoțit de Iulia Berenice, sora lui, cu care trăia în concubinaj. Tânărul deprinsese, după câte se vede, toate ,,libertățile morale“ ale emancipaților de la Roma.

(Vezi Josephus, BJ 2.217, 220-21, 310-14, 333-34, 405, 426, 595; Ant. 19.276-77, 354; 20:104, 143, 145-146; Life 48.119, 180-81, 343, 355; Juvenal, Satire 6.156-60; Tacitus, Histories 2.2; Suetonius, Titus 7.1; Dio Cassius, History 65.15; 66.18; also G.H. Macurdy, ‘Julia Berenice,’ AJP 56 (1933), pp. 246-53.” Bruce, p. 457, fn. 26.).

Cu toate aceste cunoștințe în minte, ne dăm seama că Festus acceptă influența lui Agripa pentru că guvernatorul roman își arată respectul pentru împăratul de drept al evreilor. Ca proaspăt venit în acest colț de lume, Festus recunoaște autoritatea lui Agripa în probleme legate de religia iudeilor.  Este deci normal ca Festus să se lase influențat de Agripa și în problema lui Pavel.

c. Festus nu se lasă influențat de apostolul Pavel – Fapte 25:23 – 26:32

Festus îl cheamă deci pe apostolul Pavel la o ,,audiență“ regală, la care participă nu numai Agripa și Berenice, ci și întreaga protipendată din Cezareia:

,,A doua zi deci, Agripa şi Berenice au venit cu multă fală şi au intrat înlocul de ascultare împreună cu căpitanii şi cu oamenii cei mai de frunte ai cetăţii. La porunca lui Festus, Pavel a fost adus acolo“ (Fapte 25:23).

Înainte de a vedea ce influență au avut cuvintele lui Pavel asupra celor prezenți, trebuie să menționăm alte câteva lucruri despre această ,,audiență“.

Prima observație este că mărturia depusă de apostolului Pavel înaintea lui Festus și Agripa nu mai reprezintă un act jurudic de apărare, ci o proclamare curajoasă a Evangheliei. Apostolul știe că traseul său a fost hotărât deja din clipa în care apelul său de a fi judecat de Cezar a fost acceptat. Pavel nu mai este preocupat de soarta lui, ci de soarta celor care-l ascultă. Este o întâlnire ,,neoficială“, nu un act juridic.

Cea de a doua observație este că apostolul Pavel și-a dat seama fără îndoială de această extraordinară ocazie hotărâtă de providența divină de a sta înaintea unei asemenea audiențe auguste. Luca ne spune că, pe lângă guvernatorul Festus, împăratul Agripa și Berenice, de față au fost și alți comandați romani, precum și un număr frumos din oamenii de frunte din Cezarea. Apostolul și-a dat seama că Cel care îi convocase pe toți la un loc nu fusese Festus, ci însuși Dumnezeu. Și asta nu ca să evalueze vinovăția sau nevinovăția unui creștin, ci pentru ca fiecare să-și evalueze starea înaintea lui Dumnezeu.

Evanghelizarea cestor demnitari s-a făcut nu ,,în ciuda faptului“ că era oameni măcinați de vicii și păcate, ci ,,tocmai pentru că erau“ astfel de oameni. Evenimentul este o demonstrație a harului divin și a dorinței lui Dumnezeu de a da o șansă tuturor oamenilor. Înaintea lui și ,,cei mici“ și ,,cei mari“ au același preț (Fapte 26:22). Și cei neînsemnați și cei înălțați în dregătorii au nevoie de aceeași salvare de la pierzare veșnică.

Evanghelia adusă de Domnul Isus a pătruns până în palatele regești și a salvat oameni din familiile regale. Apostolul Pavel vorbește în altă parte de ,,sfinții din casa Cezarului“ (Filipeni 4:22). Aceia n-au fost slujitori de casă, cum se crede pe alocuri, ci rude din familia Cezarului. Expresia ,,casa Cezarului“ nu se referă la clădirea în care locuia Cezarul, ci la oameni înrudiți prin legături de sânge. ,,Casa Cezarului“ este folosit aici în același sens în care au fost amintite și alte ,,case“: ,,casa lui Ștefana“ (1 Cor. 16:15), ,,casa lui Onisifor“ (2 Tim. 1:16), ,,casa lui Israel“ (Fapte 2:36), ,,casa lui Aristobul“ (Rom. 10:10), ,,casa lui Narcis“ (Rom. 10:11).

A treia observație este că apostolul are în sfârșit ocazia să mărturisească despre Christos fără bruiajul unei prezențe evreiești care să-l conteste. De la prinderea sa pe treptele Templului din Ierusalim, este pentru prima oară când Pavel poate vorbi cursiv, fără să fie contrazis și întrerupt de alții.

În cuvântul său de introducere, Festus stabilește necesitatea audienței și-i dă credit lui Pavel pentru că numai un om care se știe nevinovat poate îndrăzni să ceară să fie judecat la Roma:

,,Atunci, Festus a zis: „Împărate Agripa şi voi toţi care sunteţi de faţă cu noi, uitaţi-vă la omul acesta, despre care toată mulţimea iudeilor m-a rugat în Ierusalim şi aici, strigând că nu trebuie să mai trăiască. Fiindcă am înţeles că n-a făcut nimic vrednic de moarte şi fiindcă singur a cerut să fie judecat de Cezar, am hotărât să-l trimit. Eu n-am nimic temeinic de scris domnului meu cu privire la el, de aceea l-am adus înaintea voastră, şi mai ales înaintea ta, împărate Agripa, ca, după ce se va face cercetarea, să am ce scrie. Căci mi se pare fără noimă să trimit pe un întemniţat, fără să arăt de ce este pârât” (fapte 25:24-27).

Ca unul cu cel mai mare rang din cei prezenți, împăratul Agripa îi face semn lui Pavel că poate începe să se apere. Puțin știa el că în loc de apărare, apostolul va dezlănțui asupra lui un atac îndrăzneț. Agripa un om cu vaste cunoștințe religioase. Aceasta poate fi o binecuvântare, dar și un blestem. Cunoștințele acumulate, dar nepuse în practică, aduc o și mai mare osândă asupra celui care le are, Dar, să nu anticipăm …

,,Agripa a zis lui Pavel: „Ai voie să te aperi!” Pavel a întins mâna şi a început să se apere astfel: „Mă socotesc fericit, împărate Agripa, că am să mă apăr astăzi înaintea ta pentru toate lucrurile de care sunt pârât de iudei, căci tu cunoşti foarte bine toate obiceiurile şi neînţelegerile lor. De aceea, te rog să mă asculţi cu îngăduinţă“ (Fapte 26:1-3).

Observăm repede că această a treia descriere despre convertirea lui Pavel pe drumul Damascului este ,,altfel“ decât celelalte două. Ea este centrată pe învierea Domnului Isus ca împlinire a profețiilor despre ,,nădejdea“ mesianică a copiilor lui Israel. Secțiunile discursului sunt foarte ușor de distins. Pavel începe prin a se prezenta ca un fost ,,prigonitor“ al nădejdii lui Isurael, continuă prin a prezenta evenimentul prin care s-a întâlnit cu nădejdea lui Israel pe drumul Damascului și încheie prin a-și justifica astfel râvna cu care a ajuns acum un predicator înfocat la împlinirii nădejdii lui Israel. Apostolul ține seamă că vorbește unei audiențe mixte, în care sunt oameni cu grade diferite de familiarizare cu religia evreilor. De aceea el își alege cuvintele cu grijă, construind eșafodajul unei mărturii care să-i cheme la pocăință și la credința salvatoare în Christos pe toți cei prezenți.

Pavel începe prin a se prezenta drept un evreu râvnitor pentru religia străbună, dat acum în judecată doar pentru că propovăduia împlinirea ,,nădejdii“ mesianice. Apostolul este atent să se prezinte drept un evreu bun căzut victimă unor dispute religioase.

,,Viaţa mea, din cele dintâi zile ale tinereţii mele, este cunoscută de toţi iudeii, pentru că am petrecut-o în Ierusalim, în mijlocul neamului meu. Dacă vor să mărturisească, ei ştiu de la început că am trăit ca fariseu, după cea mai îngustă partidă a religiei noastre. Şi acum sunt dat în judecată pentru nădejdea făgăduinţei pe care a făcut-o Dumnezeu părinţilor noştri şi a cărei împlinire o aşteaptă cele douăsprezece seminţii ale noastre, care slujesc necurmat lui Dumnezeu, zi şi noapte. Pentru această nădejde, împărate, sunt pârât eu de iudei!“ (Fapte 26:4-7).

Tema ,,nădejdii“ este un subiect principal în pledoariile de apărare ale apostolului (23:6; 24:15; 26:6-; 28:20). Ea se referă la faptul că toate făgăduințele minunate din profețiile făcute de Dumnezeu pentru Israel în Vechiul Testament și-au așteptat împlinirea și s-au împlinit acum în Isus Mesia.  Este absurd, spune Pavel, ca numai el să fie acuzat și pedepsit pentru cea ce aveau drag toate cele douăsprezece seminții ale lui Israel!

,,În adevăr, făgăduinţele lui Dumnezeu, oricâte ar fi ele, toate în El sunt „Da”; de aceea şi „Amin” pe care-l spunem noi, prin El, este spre slava lui Dumnezeu“ (1 Cor. 1:20).

Pentru cei nefamiliarizați cu conceptul despre înviere, apostolul construiește un pod de simpatie, mărturisindu-și propria lui slăbiciune în această problemă, iar apoi le istorisește evenimentul care i-a schimbat total convingerile:

,,Ce? Vi se pare de necrezut că Dumnezeu învie morţii? Şi eu, ce-i drept, credeam că trebuie să fac multe lucruri împotriva Numelui lui Isus din Nazaret, şi aşa am şi făcut în Ierusalim. Am aruncat în temniţă pe mulţi sfinţi, căci am primit puterea aceasta de la preoţii cei mai de seamă; şi, când erau osândiţi la moarte, îmi dădeam şi eu votul împotriva lor. I-am pedepsit adesea în toate sinagogile şi îmi dădeam toată silinţa ca să-i fac să hulească. În pornirea mea nebună împotriva lor, îi prigoneam până şi în cetăţile străine. În acest scop, m-am dus la Damasc, cu putere şi învoire de la preoţii cei mai de seamă“ (Fapte 26:8-12).

Pavel ține să le istorisească în amănunt întâmplarea de pe drumul Damascului ca să le arate că realitatea convertirii lui n-a fost doar un ,,moft“. Convingerile lui au fost schimbate în urma unor evenimente dramatice. Ele n-au venit împotriva credinței lui ca fariseu, ci au fost singura împlinire normală a lor, consecința credincioșiei lui față de cele scrise în Scipturi. Prin aceasta, apostolul prezintă creștinismul ca o mișcare legată organic cu iudaismul străvechi:

,,Pe la amiază, împărate, pe drum, am văzut strălucind împrejurul meu şi împrejurul tovarăşilor mei o lumină din cer, a cărei strălucire întrecea pe a soarelui. Am căzut cu toţii la pământ, şi eu am auzit un glas, care-mi zicea în limba evreiască: ,,Saule, Saule, pentru ce Mă prigoneşti? Îţi este greu să arunci cu piciorul înapoi în vârful unui ţepuş.“
,,Cine eşti, Doamne?“ am răspuns eu.
Şi Domnul a zis: ,,Eu sunt Isus, pe care-L prigoneşti.
 Dar scoală-te şi stai în picioare, căci M-am arătat ţie ca să te pun slujitor şi martor atât al lucrurilor pe care le-ai văzut, cât şi al lucrurilor pe care Mă vei vedea făcându-le. Te-am ales din mijlocul norodului acestuia şi din mijlocul neamurilor, la care te trimit, ca să le deschizi ochii, să se întoarcă de la întuneric la lumină şi de sub puterea Satanei la Dumnezeu şi să primească, prin credinţa în Mine, iertare de păcate şi moştenirea împreună cu cei sfinţiţi“ (Fapte 26:13-18).

Mesajul lui Pavel este că străvechea credință a evreilor (în înviere) a fost validată acum de Dumnezeu prin faptul că L-a înviat din morți pe acest ,,om“, indicând tuturor că El este Mesia, Cel rânduit pentru iertarea și salvarea tuturor celor care-și pun nădejdea în El, nu numai evrei, ci și dintre Neamuri.

Este singura ocazie în care Pavel spune că Isus Christos i-a vorbit ,,în limba evreiască“ (26:14), pronunțându-i numele în felul specific evreiesc ,,Saoul, Saoul“. Lumina extraordinară de care a fost orbit a fost ceva ,,supranatural“, ,,o lumină din cer, a cărei strălucire întrecea pe a soarelui“. Nu încăpea nici o îndoială, Cel care I se arătase pe drumul Damascului era Isus cel înviat din morți, dovedit prin aceasta că este ,,Christosul“ cel așteptat în lume (Ioan 6:14).

Apostolul își motivează propovăduirea acestei ,,vești bune“ ,,din cauza“, nu ,,împotriva“ credinței și educației lui evreiești. Pavel le dă de înțeles celor prezenți că ,,evanghelia“ creștinilor este o continuare firească a iudaismului Vechi Testamental, iar ceea ce face el ca pe o continuare a ,,râvnei“ pe care a avut-o odinioară ca fariseu:

,,De aceea, împărate Agripa, n-am vrut să mă împotrivesc vedeniei cereşti. Ci am propovăduit întâi celor din Damasc, apoi în Ierusalim, în toată Iudeea şi la neamuri, să se pocăiască şi să se întoarcă la Dumnezeu şi să facă fapte vrednice de pocăinţa lor. Iată de ce au pus iudeii mâna pe mine în Templu şi au căutat să mă omoare. Dar, mulţumită ajutorului lui Dumnezeu, am rămas în viaţă până în ziua aceasta şi am mărturisit înaintea celor mici şi celor mari, fără să mă depărtez cu nimic de la ce au spus prorocii şi Moise că are să se întâmple, şi anume că Hristosul trebuie să pătimească şi că, după ce va fi Cel dintâi din învierea morţilor, va vesti lumină norodului şi neamurilor” (Fapte 26:19-23).

Cuvântările lui Pavel nu le lăsau ascultătorilor decât două răspunsuri posibile, acceptare sau agresare. Este foarte trist că Festus, care s-a lăsat așa de ușor influențat de iudeii de la Ierusalim și de Agripa, a ales calea a doua. Vizat personal de mesajul lui Pavel, ,,neofitul“ pus pentru prima dată în contact cu Evanghelia alege să o refuze. De regulă, când nu ne place mesajul, îl atacăm pe mesager și așa a făcut și Festus:

,,Pe când vorbea el astfel, ca să se apere, Festus a zis cu glas tare: „Pavele, eşti nebun! Învăţătura ta cea multă te face să dai în nebunie” (Fapte 26:24).

Netulburat de intervenția lui Festus, apostolul i se adresează împăratului Agripa, pe care-l pune în fața unei dileme inevitabile. Pe de o parte, dacă Agripa credea cu adevărat într-un Dumnezeu care împlinește profețiile, el trebuia acum să-L accepte pe Domnul Isus ca Mesia. Pe de altă parte, dacă refuza să-L accepte pe Christosul lui Pavel, Agripa se dovedea necredincios Scripturilor evreiești.

„Nu sunt nebun, preaalesule Festus”, a răspuns Pavel, „dimpotrivă, rostesc cuvinte adevărate şi chibzuite. Împăratul ştie aceste lucruri şi de aceea îi vorbesc cu îndrăzneală, căci sunt încredinţat că nu-i este nimic necunoscut din ele, fiindcă nu s-au petrecut într-un colţ! Crezi tu în Proroci, împărate Agripa?… Ştiu că (tu) crezi” (Fapte 26:25-27).

Agripa tace, nu se grăbește să-i răspundă lui Pavel. Atunci când o face, după o ezitare care trădează un proces de deliberare lăuntrică, împăratul îi dă apostolului un răspuns diplomatic, care nu este nici refuz, nici acceptare,ci  doar o diplomatică … amânare:

,,Şi Agripa a zis lui Pavel: „Curând mai vrei tu să mă îndupleci să mă fac creştin!”
„Fie curând, fie târziu”, a răspuns Pavel, „să dea Dumnezeu ca nu numai tu, ci toţi cei ce mă ascultă astăzi să fiţi aşa cum sunt eu, afară de lanţurile acestea” (Fapte 26:28-29).

Este atitudinea lui Agripa o pildă pentru Festus? Pavel se dovedește inclusiv în apelul și oferta pe care o face tuturor celor prezenți: ,,toți cei ce mă ascultă astăzi“. Furat parcă de avântul predicării, Pavel le spune că ar dori din toată inima ca toți să aibă parte de experiențele lui. Dându-și seama însă că aceste cuvinte ar putea fi interpetate ca un afront, apostolul se corectează repede, arătând nevinovat spre lanțurile sale. Precizarea lui a stârnit, fără îndoială, un hohot de râs în toți cei prezenți.

Este ultima cuvântare pe care avem ocazia să o citim în relatările lui Luca. În viziunea lui, acesta este esența mesajului lui Pavel și orice ar fi adăugat i-ar dilua importanța și impactul. Ne vom mai întâlni în următoarele capitole doar cu scurte dialoguri pe care marele apostol le-a avut cu cei care i-au însoțit drumul spre Roma (Fapte 27:10, 21-25, 33) și cu un scurt rezumat al tulburătoarelor discuții pe care le-a avut cu evreii de acolo (Fapte 28:17-28). Este evident că Luca vrea ca această predică, un veritabil rezumat al vieții și lucrării apostolului Pavel Să fie imaginea finală cu care să-și încheie cartea. Iar reacția la o asemenea prezentare, scrie Luca, nu poate fi decât una singură. Luca o așează pe buzele celor prezenți atunci ca pe un veritabil verdict rostit de cele mai auguste autorități romane în fața căror care a stat Pavel:

,,Împăratul, dregătorul, Berenice şi toţi cei ce şedeau împreună cu ei s-au sculat. Şi când au plecat, ziceau unii către alţii: „Omul acesta n-a făcut nimic vrednic de moarte sau de închisoare.” Şi Agripa a zis lui Festus: „Omului acestuia i s-ar fi putut da drumul, dacă n-ar fi cerut să fie judecat de Cezar” (Fapte 26: 30-32).

Așa cum am spus deja, în logica providenției și a istoriei, Irod Agripa II a fost ultimul ,,împărat“ din dinastia idumenilor. Pentru folosul nostru, după ce am spus ce a fost de spus despre Festus, cred că este necesar să aruncăm o privire și asupra lui. Ce l-a împiedicat pe acesta să accepte deschis oferta apostolului Pavel?

Iată ce răspuns ne dă C.H. Spurgeon într-una din strălucitele lui predici:

,,Agripa i-a răspuns lui Pavel ușuratic, dar nu ușor. Cuvintele lui au căutat o ieșire din ,,cursa“ construită de logica de fier a discursului apostolului.

i. De ce a fost Agripa doar ,,aproape convins“ să devină creștin? Un răspuns a fost și în persoana care a stat alături de el, Berenice. Femeia era nu numai sora lui, ci și o parteneră păcătoasă de desfrâu. Dacă ar fi acceptat creștinismul, Agripa ar fi pierdut-o, pe ea și pe toți ceilalți prieteni din lumea lor imorală. Agripa n-a fost gata să facă un asemenea sacrificiu.

ii. De cealaltă parte a lui Agripa ședea Festus, un ,,bărbat adevărat“, un reprezentant al autorității de la Roma, un om al armelor, care îl declarase deja pe Pavel ,,nebun“. Dacă l-ar fi contrazis pe față, Agripa și-ar fi atras antipatia și, poate, dușmania lui. Poate că dacă va accepta creștinismul acest Festus va ajunge să-l creadă și pe el ,,nebun“. Dornic să păstreze simpatia oamenilor, Agripa a refuzat oferta lui Dumnezeu în Christos. Și vai, câți oameni fac același lucru din cauză că le pasă de părerea oamenilor! Fricoșilor! Dar de iad și blestem nu vă temeți ? De frica unor muritori ca voi să pierdeți fericirea voastră eternă? Fricoșilor! Mergeți cu turma la pierzare și nu sunteți în stare să rămâneți singuri de partea adevărului ! Fricoșilor ! Lașilor ! N-aveți destul suflet ca să vă pese de sufletele voastre ! Vă lăsați duși de val spre pieire legați de neputințele altor neputincioși ca și voi !

iii. Al treilea motiv al ezitărilor lui Agripa au putut fi ,,lanțurile“ la care a făcut aluzie Pavel. Având în vedere soarta pe care au avut-o toți creștini din Imperiu, Agripa s-a gândit sigur că aderarea la această mișcare l-ar face și pe el să ajungă un ,,paria“ alungat din lumea bună. ,,Nu pot face așa ceva! Sunt o persoană importanță în Imperiu“ și-o fi zis Agripa. ,,Oh, de-ar vedea oamenii ce cinste este să suferi alături de Trimisul cerului pe această planetă blestemată! De-ar vedea ei ce câștig enorm ai când pierzi totul din pricina lui! Și dacă ar vedea ce cununi îi așteaptă în eternitate pe toți purtătorii de cruce de acum! De-ar înțelege și ei că este mai demn să porți lanțuri pe mâini, decât să le porți pe suflet.“

+++++

Cap. 27-28 – Călătoria lui Pavel spre Roma

Pavel – profilul unui lider – Fapte 27 – 28

După ce s-a îngrijit ca relatarea sa să sublinieze nevinovăția apostolului Pavel, constatată juridic de câteva ori de autoritățile romane din Israel, Luca își încheie cronica cu o surprinzător de amănunțită descriere a călătoriei marelui apostol de la Cezareia la Roma. Scopul acestei  ,,încheieri“ a Faptelor Apostolilor a fost fără îndoială dorința lui Luca de a arăta tuturor ce fel de om era acest Pavel și ce fel de Dumnezeu era Dumnezeul pe care-L slujea.

Pe scurt, putem spune că Luca ni-l prezintă pe Pavel drept un lider înnăscut, imposibil de ținut captiv de împrejurări, oricât de nefavorabile ar fi fost acestea. La începutul călătoriei Pavel ocupă poziția cea mai de jos în structura de autoritate de pe corabie, fiind doar unul dintre întemnițații destinați pentru Roma. Ce-ar putea să știe un teolog și un ,,făcător de corturi“ despre o călătorie pe mare? La finalul călătoriei însă acest neînsemnat Pavel ajunge virtual să fie căpitanul corăbiei, singurul în stare să asigure supraviețuirea celorlalți. Asta s-a datorat firește, unor calități înăscute, dar mai ales unei providențe divine excepționale. Dumnezeul lui Pavel se dovedește a fi stăpân pe valuri și pe vânturi, pe circumstanțe, pe sănătate și pe viețile tuturor oamenilor. El intervine de câteva ori suveran de-a lungul călătoriei ca să-l impună celorlați pe Pavel și să-i facă să accepte sfaturile lui înțelepte.

În lucrarea ,,Paul’s Perilous Journey“, John MacArthur, care predică nu foarte departe de casa mea din Los Angeles, ne împărtășește opt principii pentru rezolvarea oricăror probleme care s-au manifestat în activitatea apostolului Pavel. Le puteți prelua de la el și să le aplicați cu folos acasă, la lucru, la școală și la biserică. Iată în rezumat, ce scrie John MacArthur:

,,După ce s-a hotărât să plecăm cu corabia în Italia, pe Pavel şi pe alţi câţiva întemniţaţi i-au dat pe mâna unui sutaş al cetei de ostaşi Augusta, numit Iuliu. Ne-am suit într-o corabie de la Adramit, care avea să meargă pe coasta Asiei, şi am pornit. Aveam cu noi pe Aristarh Macedoneanul din Tesalonic“ (Fapte 27:1).

Luca reia narațiunea la persoana a doua plural, ,,noi“, pe care a întrerupt-o atunci când Pavel și delegația lui s-au întâlnit cu Iacov în Ierusalim (Fapte 21:18).Povestirea la persoana întâi plural va continua până la capăt, aceasta fiind cel mai lung pasaj din cele patru în care autorul a fost martor ocular la ceea ce s-a petrecut cu Pavel (Fapte 16:10-17; 20:5-15; 21:1-18; 27:1-28:16.)

Luca îl menționează aici și pe Aristarh Macedoneanul, un ucenic din Tesalonic, care a adus împreună cu apostolul daruri la Ierusalim (Fapte 20:4). S-ar putea ca Aristarh și Luca să se fi dat drept sclavul, respectiv, medicul apostolului Pavel, ca să poată călători împreună cu el spre Roma. Coloseni 4:10 ni-l descrie pe Aristarh drept ,,tovarășul de temniță“ al lui Pavel. Și acolo și în epistola către Filipeni, ambele scrise când Pavel se afla în temniță la Roma, îl amintesc pe Aristarh ca pe unul care le transmite salutări celor din biserici.

Luca ne spune că Pavel era împreună cu grupul de întemnițați, aflați sub directa supraveghere a sutașului Iulius. Împreună cu ei, Pavel era considerat doar ,,un bagaj în plus“ pe care trebuia să-l ducă corabia în cala ei. N-aveau nici un drept, nici o autoritate, nici o independență. Corabia avea precis un căpitan, un secund, un navigator și toată cealaltă structură necesară pentru navigație. În plus, pe corabie trebuie să mai fi fost cel puțin o sută de ostași romani, ceea ce-l făcea pe Iulius un ,,sutaș“, adică un conducător peste o sută. Luca ne spune că unitatea de soldați se numea ,,Augusta“, ceea ce ne îndreptățește să spunem că apostolul se afla în compania unei trupe de elită. Altfel, corabia era un fel de ,,marfar“ care mergea din loc în loc de-alungul coastei până la Mira, de unde plănuiau să se îmbarce pe o corabie care mergea direct în Italia (vezi harta).

După un foarte scurt drum, au ajuns la Sidon, unde au trebuit să stea un timp în care corabia să fie descărcată și încărcată iarăși. Acolo s-a întâmplat ceva extraordinar, ceva surprinzător, care ne pune înainte primul principiu din viața unui lider adevărat:

,,A doua zi, am ajuns la Sidon, şi Iuliu, care se purta omenos cu Pavel, i-a dat voie să meargă pe la prietenii săi şi să fie îngrijit de ei“ (Fapte 27:3).

Pedeapsa pentru pierderea unui prizonier era moartea. Cum de l-a lăsat Iulius pe Pavel să meargă pe la prietenii săi și să fie îngrijit de ei? În dosarul pe care-l avea despre Pavel scria clar că omul acesta era un tulburător al ordinii publice, un dușman al ,,Păcii Romane“, Pax Romana, un instigator la răscoală în Ierusalim, unul care a stat în fața celor mai importante autorități romane și iudaice din Israel. Cum de a riscat sutașul? Ce a văzut el la Pavel?

  1. Un lider este un om care câștigă încrederea celorlalți. Este prima caracteristică a unui adevărat lider. El nu se impune, ci iese la suprafață ca untdelemnul, iar cei din jur văd imediat asta. Undeva în preziua plecării sau în acea primă zi de călătorie, Iuliu a priceput că acest cetățean roman, acest om iudeu controversat este un om căruia i s-a făcut o nedreptate și a cerut plin de demnitate să fie trimis la Roma. ,,Iuliu ,,se purta omenos cu Pavel“ și s-a gândit că prietenii din cetate îi vor da resurse pentru drum și ceva haine de iarnă. În inima lui, Iuliu era convins că un om ca Pavel nu va face necazuri. A avut o totală încredere în el. Extraordinar!

Nimeni nu poate fi un lider dacă nu este mai întâi un om de încredere, dacă nu și-a câștigat mai întâi încrederea celorlalți. Când oamenii vor vedea că n-ai de gând să faci nimic care ar putea să-i păgubească, când înțeleg că te preocupi de soarta lor cel puțin la fel de mult ca și de a ta, poți aspira să fii un lider.

2. Un lider este preocupat de binele altora. Uneori credem că un lider este unul preocupat să facă ce și-a pus în gând călcând peste toți și peste toate, dar nu este așa. Un lider nu este unul obsedat întotdeauna cu imaginea sau succesul său, ci unul care-i convinge pe ceilalți că le urmărește binele, că este preocupat de imaginea și succesul lor. Aceasta este caracteristica unui lider adevărat. Un lider se ostenește peste puteri pentru ca cei din jur să aibă ce le trebuie și să le fie bine. Oamenii n-au nevoie de cineva care să-i abandoneze la greu. Dimpotrivă!

Conducătorii adevărați sunt înconjurați imediat de oameni capabili, oameni cu daruri deosebite, oameni harnici și pricepuți care stau cu el tocmai pentru că-l simt preocupat de soarta lor personală. Dacă-i poți convinge pe cei din jur că le urmărești binele, te vor urma cu bucurie și pasiune și îți vor da o mare libertate de mișcare. Pavel a plecat deci la prietenii săi din Sidon. A plecat … și s-a și întors. Iuliu a știut că așa va face, a avut o totală încredere în Pavel. Se spune că oamenii de valori asemănătoare nu se cunosc, ci se recunosc. Se cere un lider ca să recunoască un lider. Obișnuit cu ierarhia militară, sutașul și-a dat seama foarte repede ce fel de om este Pavel. Încrederea lui în Pavel va crește pe durata acestei călătorii, ajungând până acolo încât să-l facă pe Iuliu să-și pună viața lui și a tuturor celor de pe corabie în mâna apostolului Pavel. Încrederea se câștigă. Deocamdată, sutașul are suficientă încredere în Pavel ca să-l lase să se ducă singur pe țărm, să-și vadă prietenii.

3. Cea de a treia caracteristică a unui lider iese și ea foarte ușor la iveală din text. Un lider este un om de inițiativă. Apostolul n-a fost oficial responsabil de nimic. Nimeni nu s-a gândit să-l întrebe ceva, dar Pavel a vorbit imediat ce a apărut o stare de criză.

Dacă ai stat un timp suficient printre oameni știi repede care este un lider și care nu este. Când vine cineva la mine și-mi spune: ,,Frate păstor ai o problemă mare. S-a întâmplat cutare sau cutare lucru și trebuie să faci ceva“ eu știu imediat că omul acela nu este un lider. Nu așa gândește un lider. Unul cu darul de lider vine la mine și-mi spune: ,,Frate păstor, s-a îmtâmplat cutare și cutare și vreau să-ți spun cum am rezolvat situația“. Un lider este un om de inițiativă.

Uitați-vă cum s-a întâmplat cu Pavel:

,,După ce am plecat de acolo, am plutit pe lângă Cipru, pentru că vânturile erau potrivnice. După ce am trecut marea care scaldă Cilicia şi Pamfilia, am ajuns la Mira în Licia. Acolo, sutaşul a găsit o corabie din Alexandria, care mergea în Italia, şi ne-a suit în ea. Timp de mai multe zile, am mers încet cu corabia şi nu fără greutate am atins înălţimea Cnid, unde nu ne-a lăsat vântul să ne oprim. Am trecut pe la capătul Cretei, alături de Salmona. De abia am mers cu corabia pe marginea insulei şi am ajuns la un loc numit „Limanuri bune”, de care era aproape cetatea Lasea. Trecuse destul de multă vreme şi călătoria pe mare se făcea primejdioasă, pentru că trecuse chiar şi „vremea postului”. De aceea Pavel a înştiinţat pe ceilalţi şi le-a zis: „Oamenilor, călătoria văd că nu se va face fără primejdie şi fără multă pagubă, nu numai pentru încărcătură şi pentru corabie, dar chiar şi pentru vieţile noastre” (Fapte 27:4-10).

După ce s-au strecurat între insula Cipru și continent, ca să se pună la adăpost de vânturile potrivnice, corabia a ajuns cu bine la locul numit ,,Limanuri bune“ (iată un nume bun pentru o biserică!). Nu știm precis cât a durat călătoria, dar trebuie să fii trecut multe zile pentru că au ajuns la ,,vremea postului“. În calendarul iudaic, este vorba despre perioada de pregătire dinainte de ,,Ziua ispășirii“, adică în ultima parte a lunii Septembrie sau prima parte a lunii Octombrie. Pavel a văzut că s-ar putea să-i prindă teribilele vânturi din Noiembrie pe mare și a luat inițiativa să le spună că ar fi bine să se oprească la ,,Limanuri Bune“ peste iarnă.

Cititorii capitolelor 27 și 28 din Faptele Apostolilor se miră de exactitatea și bogăția ,,amănuntelor“ pe care le găsesc în text. Pe de o parte este normal să fie așa pentru că Luca a fost martor ocular la toate cele întâmplate. Pe de altă parte, scriitorul Faptelor Apostolilor vrea să-l prezinte pe Pavel ca pe un matelot cu experiență, bun cunoscător al călătoriilor maritime. Este drept să fie așa pentru că Pavel a avut experiențe grele în astfel de călătorii. În ,,necazurile“ îndurate ca slujitor al Evangheliei, Pavel enumeră câteva astfel de peripeții navale:

,, … de trei ori s-a sfărâmat corabia cu mine; o noapte şi o zi am fost în adâncul mării. … Deseori am fost în călătorii, în primejdii pe râuri, … în primejdii pe mare,… “ (2 Cor. 11:25-26).

Dar cum de a îndrăznit el să ia cuvântul ca să-i ,,înștiințeze pe ceilalți“? Cine se credea el? Ce s-a întâmplat în aceste câteva luni de călătorie pe mare de Pavel este acum ,,de la egal la egal“ cu ceilalți de pe corabie? Apelul lui Pavel se bazează pe preocuparea lui pentru binele colectiv. El se arată preocupat de soarta bunurilor de pe corabie, dar mai ales de soarta oamenilor de pe ea. Preocuparea aceasta nu-l lasă să stea deoparte și apostolul ia inițiativa de a-i înștința de pericolul care-i păștea.

Un lider este un om de inițiativă. Mulți văd problemele, dar numai liderii văd și soluțiile necesare. Aflat sub comanda celorlalți, părerea lui Pavel nu este primită și sutașul, care în rang și responsabilitate era deasupra tuturor, ascultă de ceilalți decât de Pavel:

,,Sutaşul a ascultat mai mult de cârmaci şi de stăpânul corabiei decât de vorbele lui Pavel. Şi fiindcă limanul nu era bun de iernat, cei mai mulţi au fost de părere să plece cu corabia de acolo, ca să încerce să ajungă la Fenix, liman din Creta, aşezat spre miazăzi-apus şi spre miazănoapte-apus, ca să ierneze acolo“ (Fapte 27:11-12).

În comparație cu anostul ,,Limanuri Bune“, Fenixul era o cetate romană, iar între perspectiva de a se plictisi câteva luni sau a petrece timpul acela într-un port plin de distracții i-a făcut pe toți să riște să meargă mai departe. Liderii recunosc problemele, analizează situația și propun soluțiile necesare. Ei nu pot sta indiferenți la o parte, așteptând să vadă ce fac alții.

4. Asta ne conduce la cea de a patra caracteristică a unui lider. El propune soluții înțelepte. Așa cum am spus mai devreme, lumea crede că un lider este un om al riscului, dar se înșeală. Adevăratul lider este un om al prudenței și al măsurilor cumpătate. Când propune ceva îndrăzneț este întotdeauna vorba de ,,un risc calculat“.

Liderii buni sunt analitici și știu să cântărească bine alternativele. Ar fi fost mai bine dacă sutașul și căpitanul corăbiei l-ar fi ascultat pe Pavel. În majoritatea cazurilor, graba strică treaba, iar ei, ca romani, ar fi trebuit să știe vorba: ,,Festina lente“ (,,grăbește-te încet“).

Fenix era la numai șaptezeci de kilometrii de ,,Limanuri Bune“ așa că s-au gândit că pot ajunge foarte repede acolo. A dori și a reuși nu este tot una. Deși se părea că totul va merge bine, situația s-a schimbat pe neașteptate:

,,Începuse să sufle un vânt uşor de miazăzi şi, ca unii care se credeau stăpâni pe ţintă, au ridicat ancorele şi au pornit cu corabia pe marginea Cretei. Dar nu după multă vreme, s-a dezlănţuit asupra insulei un vânt furtunos, numit Eurachilon“ (Fapte 27:13-14).

Euraclion era vântul teribil, temut de toată lumea, care venea dinspre munții din nordul Israelului, din ceea ce este Siria de azi și venea năvalnic peste Mediterana; un vânt rece, tăios, nemilos și distrugător cu corăbiile. S-a întâmplat tocmai cum le spusese apostolul Pavel și asta l-a făcut să crească și mai mult în ochii celor de pe corabie.

,,Dar nu după multă vreme, s-a dezlănţuit asupra insulei un vânt furtunos, numit Eurachilon. Corabia a fost luată de el, fără să poată lupta împotriva vântului, şi ne-am lăsat duşi în voia lui. Am trecut repede pe la partea de jos a unui ostrov numit Clauda şi abia am putut să punem mâna pe luntre. După ce au ridicat-o, au întrebuinţat mijloace de ajutor, au încins corabia cu frânghii şi, de teamă să nu cadă peste Sirta, au lăsat pânzele în jos. Astfel s-au lăsat mânaţi de vânt“ (Fapte 27:14-17).

Corabia a început astfel ,,marea derivă“. Neputincioasă împotriva rafalelor nemiloase, corabia n-a putut întoarce să se adăpostească în Fenix, ci a trecut tragic pe lângă port. ,,Luntrea“ despre care ni se amintește era o barcă trasă după corabie. Ea era folosită atunci când ceva sau cineva cădea în apă și trebuia să fie recuperat fără ca întreaga corabie să facă manevre dificile sau atunci când portul era neprimitor și corabia rămânea ancorată în larg.

Sirta care este menționată în text era o regiune temută din nordul Africii, cu bancuri de nisip în care eșueaseră o mulțime de corăbii, un veritabil cimitir al corăbiilor.

Ca să facă corabia mai ușoară au aruncat în mare parte din încărcătură. Vă închipuiți ce speriați erau dacă au acceptat să arunce peste bord până și parte din uneltele strict necesare pentru funcționarea ei:

,,Fiindcă eram bătuţi foarte tare de furtună, a doua zi au început să arunce în mare încărcătura din corabie, şi a treia zi, noi, cu mâinile noastre, am lepădat uneltele corabiei. Soarele şi stelele nu s-au văzut mai multe zile, şi furtuna era aşa de puternică încât la urmă pierdusem orice nădejde de scăpare.“ (Fapte 27:18-20).

Știți cine îi avertizase că li se va întâmpla așa ceva? Apostolul Pavel. Toți regretau acum amarnic încăpățânarea cu care nu l-au ascultat. Nu numai că pierduseră încărcătura și că erau pe cale să piardă și corabia, dar ajunseseră resemnați că-și vor pierde și viața. Negura nopții le prevestea parcă negura morții. Nu se vedea nicăieri o licărire de lumină sau de speranță. Nu mai aveau nici o poftă de mâncare. La ce bun să mânănci când ști că te așteaptă moartea?

Este criza în care Dumnezeu îl ridică iar pe Pavel și-l transformă din condus în conducător, din ascultător supus în ascultat de nevoie. Cele mai mari probleme ale noastre sunt cele mai mari oportunități pentru intervenția divină. Dumnezeu îi dusese exact acolo unde intenționase. Neascultarea lor de Pavel îi făcuse să asculte acum de vânt și de valuri, iar valurile și vântul erau în stăpânirea lui Dumnezeu.

,,Oamenii nu mâncaseră de multă vreme. Atunci, Pavel s-a sculat în mijlocul lor şi a zis:
„Oamenilor, trebuia să mă ascultaţi şi să nu fi pornit cu corabia din Creta, ca să fi scăpat de această primejdie şi de această pagubă. 
Acum, vă sfătuiesc să fiţi cu voie bună, pentru că niciunul din voi nu va pieri şi nu va fi altă pierdere decât a corabiei. Un înger al Dumnezeului al căruia sunt eu şi căruia Îi slujesc mi s-a arătat azi-noapte şi mi-a zis: ‘Nu te teme, Pavele, tu trebuie să stai înaintea Cezarului şi iată că Dumnezeu ţi-a dăruit pe toţi cei ce merg cu corabia împreună cu tine.’
De aceea, oamenilor, liniştiţi-vă, căci am încredere în Dumnezeu că se va întâmpla aşa cum mi s-a spus. Dar trebuie să dăm peste un ostrov” (Fapte 27:20-26).

Toți cei care-i ignoraseră sfatul privesc acum țintă la el și se miră de liniștea nepământească de pe fața lui. El le vorbește în numele unui Dumnezeu care știe până și fundul mării ca pe dosul propriei mâini și care hotărâse să așeze corabia năucă pe ,,un ostrov“, o limbă de pământ, o insuliță.

Ce extraordinară circumstanță pentru evanghelizare! Pavel le vorbește celor care s-au încrezut nebunatic în puterile lor despre Cel Atotputernic, celor aflați pe marginea mormântului de speranță, celor lipsiți de ajutor despre scăpare, celor falimentari în cunoștințele și priceperea lor despre Unul care cunoaște totul, și ziua de mâine și portița de scăpare și …fundul mării.

5. A cincea calitate a unui lider este că el vorbește cu autoritate. Adevărata autoritate nu este intrinsecă, ci derivată din atotputernicia divină. Apostolul nu le-a vorbit despre ce poate să facă el, ci despre ceea ce era hotărât să le facă Dumnezeu. De acolo vine autoritatea lui Pavel!

Un lider este un om de încredere, un om preocupat de binele altora, un om care ia inițiativa, unul care oferă soluții bine cumpătate și, acum, un om care vorbește cu autoritate. La toate calitățile de mai sus, cei de pe corabie află acum și despre extraordinara lui relație personală cu Dumnezeu. De acolo a izvorât autoritatea cu care el le-a vorbit. Autoritatea unui lider mustră și corectează cu blândețe, fără a-i înjosi pe ceilalți.

,,Oamenilor, trebuia să mă ascultaţi şi să nu fi pornit cu corabia din Creta, ca să fi scăpat de această primejdie şi de această pagubă. Acum, vă sfătuiesc să fiţi cu voie bună. Un înger al Dumnezeului al căruia sunt eu şi căruia Îi slujesc mi s-a arătat azi-noapte şi mi-a zis: ‘Nu te teme, Pavele, tu trebuie să stai înaintea Cezarului şi iată că Dumnezeu ţi-a dăruit pe toţi cei ce merg cu corabia împreună cu tine.’  De aceea, oamenilor, liniştiţi-vă, căci am încredere în Dumnezeu că se va întâmpla aşa cum mi s-a spus. Dar trebuie să dăm peste un ostrov” (Fapte 27:22b-26).

Nici acum apostolul nu poruncește, nu caută să se impună cu forța. El doar ,,îi sfătuiește“ și-i asigură că intervenția lui le va face bine, le va readuce zâmbetul pe buze … Ce om minunat a fost acest Pavel!

Observați că autoritatea apostolului este derivată din autoritatea lui Dumnezeu. Pavel ține neapărat să le spună la toți ceea ce i-a spus îngerul Domnului. Oare de ce? Pentru că el a vrut să-i pună pe oameni înaintea Creatorului. În El să se încreadă, nu în zâmbetul lui inteligent!

Până și Fiul, în calitate de Christos întrupat, S-a așezat sub autoritatea Tatălui:

,,Isus deci le-a zis: „Când veţi înălţa pe Fiul omului, atunci veţi cunoaşte că Eu sunt şi că nu fac nimic de la Mine Însumi, ci vorbesc după cum M-a învăţat Tatăl Meu. Cel ce M-a trimis este cu Mine; Tatăl nu M-a lăsat singur, pentru că totdeauna fac ce-I este plăcut.” Pe când vorbea Isus astfel, mulţi au crezut în El“ (Ioan 8:28-30).

La fel trebuie să facă orice lider chemat să facă lucrarea lui Dumnezeu:

,,Dacă vorbeşte cineva,  vorbească cuvintele lui Dumnezeu. Dacă slujeşte cineva, să slujească după puterea pe care i-o dă Dumnezeu, pentru ca în toate lucrurile să fie slăvit Dumnezeu prin Isus Hristos, ale căruia sunt slava şi puterea în vecii vecilor! Amin“ (1 Petru 4:11).

Pe fața apostolului este ceva din umbra și lumina asemănării lui cu Domnul Isus. Aduceți-vă aminte ce au spus oamenii vremii despre El:

,,După ce a sfârşit Isus cuvântările acestea, noroadele au rămas uimite de învăţătura Lui; căci El îi învăţa ca unul care avea putere, nu cum îi învăţau cărturarii lor“ (Mat. 7:28-29).

Un adevărat lider vorbește cu autoritate. Tinerilor care se pregătesc pentru a conduce lucrarea lui Dumnezeu trebuie să li se spună că 75% din călăuzirea celorlalți este verbală, prin voce. Dacă nu știi sau nu poți să vorbești clar, limpede și cu autoritate n-ai ce căuta în fața oamenilor. Aceasta este adevărat și în familie și în afaceri sau la locul de muncă și în societate și în biserică.

Nu-i poți conduce pe alții spunându-le: ,,Cred că am putea face aceasta sau cealaltă … Hai să votăm!“ Nu, un adevărat lider nu face așa ceva. El se bucură de încrederea celorlalți pentru că gândește mai întâi la ce este spre binele celorlalți, ia inițiativa, cumpănește cu înțelepciune în deliberarile lui interioare, iar apoi vorbește cu autoritate. ,,Iată care este situația, iată ce trebuie să facem, iată cum trebuie să acționăm, iată cum vom rezolva problema împreună. Haideți! Fiecare la treabă!“

Câștigi ascultarea celorlalți prin lepădarea ta de sine. Când oamenii vor vedea că ești gata să-ți dai viața pentru ei vor veni bucuroși să te asculte. Iei inițiativa pentru că te preocupă soarta celor din jur. Analizezi situația pe toate părțile și iei hotărâri înțelepte, nu încăpățânate. Iar apoi vorbești cu autoritate. Dacă mai ai și încredințarea că așa vrea Dumnezeu, autoritatea ta va suna și mai bine înaintea celorlați. Acesta este avantajul autorității spirituale asupra tuturor celorlalte forme de autoritate. Cel care poate spune ,,Așa vorbește Domnul!“ știe că are cerul și pământul în spatele vorbelor sale.

Autoritatea unui lider nu-i umilește pe ceilalți, ci-i înalță, le dă avânt și îndrăzneală. Cuvintele unui lider nu sunt niciodată abrazive, corozive, abuzive, ci constructive, pline de blândețe și de bunăvoință. Ele dau aripi celor ce le aud, nu ,,le taie aripile“! Acestea au fost efectele cuvintelor lui Pavel asupra celorlalți din corabie. Asemenea lui Iosif în Egipt, doar Pavel putea oferi o soluție pentru teribil de mortala criză, așa că ceilalți l-au ascultat cu plăcere.

6. Asta ne conduce spre cea de a șasea caracteristică a unui adevărat lider. Un lider îi întărește pe ceilați. El îi face pe toți cei din jurul lui mai tari, mai buni, mai optimiști și mai bucuroși să lucreze.

Urmăriți efectul cuvintelor lui Pavel asupra corăbierilor:

,,În noaptea a paisprezecea, pe când eram împinşi încoace şi încolo cu corabia pe Marea Adriatică, pe la miezul nopţii, marinarii au bănuit că se apropie de pământ. Au măsurat adâncimea apei şi au găsit douăzeci de stânjeni; au mers puţin mai departe, au măsurat-o din nou şi au găsit cincisprezece stânjeni. De teamă să nu se lovească de stânci, au aruncat patru ancore înspre cârma corabiei şi doreau să se facă ziuă“ (Fapte 27:27-19).

În loc să mai stea paralizați de frică ei s-au apucat de treabă. În loc să stea resemnați, paralizați de frica morții, au început să măsoare adâncimea apei. Începuseră să creadă că vor ajunge la un liman. Începuseră să îndrăznească să spere și să aștepte ,,să se facă ziuă“. Încrederea lui Pavel le-a dat și lor încredere.

Gestul corăbierilor a marcat momentul în care ei au început să se încreadă cu adevărat în cuvintele lui Pavel și să-l asculte.

Un lider este respectat, preocupat de binele altora, ia inițiativa, oferă soluții înțelepte, vorbește cu autoritate și, invariabil, îi întărește, îi încurajează și-i inspiră pe ceilalți.

John MacArthur povestește despre un om care continua să vină cu regularitate de un an de zile la serviciile divine ale biserici. Se așeza întotdeauna pe primul rând. Unul din presbiteri l-a întrebat chiar dacă n-ar dori să devină membru al bisericii ,,Grace“. El a refuzat scuzându-se: ,,Sunt evreu, nu sunt creștin“. Celălalt l-a întrebat: ,,Atunci de ce vii?“

,,Vedeți, eu sunt vânzător cu comision și mă încarc cu entuziasmul păstorului vostru. Mă inspiră să vorbesc cu încredere și cu autoritate. Am nevoie de contactul cu personalitatea lui ca să-mi fac bine slujba“.

,,Entuziasm“ vine de la o combinație de cuvinte din limba greacă. ,,En Theos“ înseamnă a fi ,,în Dumnezeu“, atunci când oamenii nu pot găsi nici o altă explicație pentru curajul și îndrăzneala ta.

Nu poți fi un lider cu rezultate dacă nu ești un om optimist. Apostolul Pavel ne-a lăsat declarația lui solemnă, secretul ascuns al îndrăznelii lui nemăsurate:

,,Mulţumiri fie aduse lui Dumnezeu, care ne poartă totdeauna cu carul Lui de biruinţă în Hristos şi care răspândeşte prin noi în orice loc mireasma cunoştinţei Lui“ (2 Cor. 2:14).

Nu poți pune un pesimist într-o poziție de conducere. Un lider pesimist este ca un vampir care suge sângele celorlalți și-i transformă curând în spectre palide, inactive, indiferente și pasive, lipsite de orice fel de inițiativă.

Un lider creștin este optimist pentru că se știe un om invincibil. El știe că, în puterea lui Christos care lucrează în el, nici porțile locuinței morții nu-i pot sta în cale!

7. Ajungem acum la cea de a șaptea carateristică a unui lider despre care vorbește Luca în acest text. Un lider nu face niciodată compromisuri, nu se mulțumește cu jumătăți de soluții. El vrea ori tot, ori de loc! Mai ales în problemele spirituale, care decid viața și moartea, un lider nu face compromisuri. Găsim aceasta în reacția apostolului Pavel la ,,șmecheria“ pe care voiau să o facă corăbierii:

,,Dar, deoarece corăbierii căutau să fugă din corabie şi slobozeau luntrea în mare, sub cuvânt că ar vrea să arunce ancorele înspre partea dinainte a corabiei, Pavel a zis sutaşului şi ostaşilor:
„Dacă oamenii aceştia nu vor rămâne în corabie, nu puteţi fi scăpaţi.”
Atunci, ostaşii au tăiat funiile luntrii şi au lăsat-o să cadă“ (Fapte 27:30-32).

Din momentul acesta, Pavel le spune până și sutașului și ostașilor ce trebuie să facă. Dumnezeu l-a făcut liderul incontestabil al celor de pe corabie. Dovada? Sutașul și ostașii îl ascultă. Luntrea este aruncată peste bord. Singura speranță pentru o eventuală scăpare dintr-un naufragiu nefericit sau dintr-un port neprimitor este sacrificată. De ce? Pentru că oamenii aceia și-au pus de-acum întreaga speranță în Pavel. El a devenit ,,luntrea“ lor de scăpare.

8. Cea de a opta caracteristică a unui lider este că el conduce prin exemplu personal. Așa a făcut apostolul Pavel.

Este greu să ieși din letargia disperării, din inerția resemnării. Mulțimea are nevoie de cineva care nu numai să le spună, ci care să le și arate ce și cum trebuie să facă:

,,Înainte de ziuă, Pavel a rugat pe toţi să mănânce şi a zis: „Astăzi sunt paisprezece zile de când staţi mereu de veghe şi n-aţi luat nimic de mâncare în gură. De aceea, vă rog să mâncaţi, căci lucrul acesta este pentru scăparea voastră şi nu vi se va pierde niciun păr din cap.” După ce a spus aceste vorbe, a luat pâine, a mulţumit lui Dumnezeu înaintea tuturor, a frânt-o şi a început să mănânce. Toţi s-au îmbărbătat atunci şi au luat şi ei de au mâncat.  În corabie eram de toţi două sute şaptezeci şi şase de suflete. După ce s-au săturat, au uşurat corabia, aruncând grâul în mare.“ (Fapte 27:32-38).

Două sute șaptezeci și șase de suflete care și-au aruncat singura hrană pentru a doua zi. De ce? Din pricină că au început să creadă vorbele lui Pavel care le spunea că de mâine vor mânca pe uscat. Extraordinar! Oamenii aceia au devenit ,,poporul lui Pavel“! Erau gata să creadă ce crede el, să facă ce face el și să aștepte ceea ce aștepta el. Nu este uimitor?

9. Cea de a noua caracteristică a unui lider are de a face cu perspectiva lui de viață. Un lider nu se concentrează asupra obstacolelor, ci asupra obiectivelor. El nu caută scuze, ci soluții. De data aceasta, exemplu nostru este sutașul roman. El iese din impasul în care se vedeau ceilalți, pentru că scopul lui devenise scăparea vieții celui ce i-a scăpat de la moarte:

,,Când s-a făcut ziuă, n-au cunoscut pământul, dar au văzut de departe un golf, care avea maluri nisipoase, şi au hotărât să împingă corabia într-acolo, dacă va fi cu putinţă. Au tăiat ancorele, ca să le sloboadă în mare, şi au slăbit în acelaşi timp funiile cârmelor, apoi au ridicat ventrila cea mică după suflarea vântului şi s-au îndreptat spre mal. Dar au dat peste o limbă de pământ, unde s-a înfipt corabia, şi partea dinainte a corabiei s-a împlântat şi stătea neclintită, pe când partea dinapoi a început să se rupă de izbitura valurilor.
Ostaşii au fost de părere să omoare pe cei întemniţaţi, ca să nu scape vreunul prin înot. Sutaşul însă, care voia să scape pe Pavel, i-a oprit de la gândul acesta. A poruncit ca cei ce pot înota să se arunce de pe corabie în apă şi să iasă cei dintâi la pământ, iar ceilalţi să se aşeze unii pe scânduri, iar alţii pe frânturi de corabie, şi aşa s-a făcut că au ajuns toţi teferi la uscat“ (Fapte 27:39-44).

Acolo unde soldații au văzut probleme, sutașul a văzut soluții. Nimeni nu cunoștea locurile străine care se vedeau în depărtare. Nu știau ce fel de oameni trăiesc pe acolo și ce se va întâmpla cu misiunea lor. Evadarea întemnițaților ar fi însemnat moarte pentru ostași, de aceea ei s-au gândit să-și scape pielea omorându-i pe toți. Nimeni din Roma n-ar fi comndamnat o astfel de soluție. Sutașul este însă un om în ochii căruia Pavel câștigase un respect special și în inima cui apostolul își câștigase dreptul la viață. Încă o dată, ne spune Luca, o autoritate romană socotește că viața unui astfel de om nu trebuie curmată.

10. Un lider nu-și încheie niciodată slujirea. El nu se culcă pe laurii victoriei, nu se înfumurează, nu se ridică deasupra celorlalți, ci se pune la dispoziția lor și-i slujește.

Ce s-a întâmplat pe insula Malta, pe care ajunseseră, ne pune la dispoziție material pentru a vedea cea de a zecea caracteristică a unui lider.

,,După ce am scăpat de primejdie, am aflat că ostrovul se chema Malta. Barbarii ne-au arătat o bunăvoinţă puţin obişnuită, ne-au primit pe toţi la un foc mare, pe care-l aprinseseră din pricină că ploua şi se lăsase un frig mare.
Pavel strânsese o grămadă de mărăcini şi-i pusese pe foc; o năpârcă a ieşit afară din pricina căldurii şi s-a lipit de mâna lui. Barbarii, când au văzut năpârca spânzurată de mâna lui, au zis unii către alţii:
„Cu adevărat, omul acesta este un ucigaş, căci Dreptatea nu vrea să-l lase să trăiască, măcar că a fost scăpat din mare.”
Pavel a scuturat năpârca în foc şi n-a simţit niciun rău. Oamenii aceia se aşteptau să-l vadă umflându-se sau căzând deodată mort, dar, după ce au aşteptat mult şi au văzut că nu i se întâmplă niciun rău, şi-au schimbat părerea şi ziceau că este un zeu“ (Fapte 28:1-6).

Închipuiți-vă că tocmai ați scăpat viața a două sute șaptezeci și șase de oameni și trebuie adunate vreascuri ca să se facă un foc. V-ar fi ușor să mergeți alături de ceilalți? Ați prefera să-i lăsați ca măcar atâta să facă și ei înșiși? Ați considera că meritați să vi se facă hatârul acesta? Dacă da, atunci nu sunteți un lider de talia apostolului Pavel. Uitați-vă la el cum se apleacă alături de ceilalți să adune vreascuri și să le pună pe foc. Nimeni din localnici n-ar fi bănuit ce extraordinar om este. De fapt, ei au crezut contrariul! L-au crezut mai păcătos decât toți ceilalți.

Dumnezeu a folosit smerenia apostolului ca să scoată în evidență atotputernicia Lui. Scopul era impresionarea oamenilor pentru Christos și pentru puterea învierii Lui. Aceasta era slujirea lui Pavel și nici o osteneală nu i-a părut prea mare pentru aceasta. Propulsat de întâmplarea cu vipera (mesagerul ,,șarpelui străvechi“ care urmărea să-l împiedice cu orice chip să ajungă cu Evanghelia în inima Imperiului, apostolul a căpătat platforma de pe care L-a vestit pe Christos tuturor locuitorilor din insulă:

,,În împrejurimi erau moşiile mai-marelui ostrovului, numit Publius. El ne-a primit şi ne-a ospătat cu cea mai mare bunăvoinţă, trei zile. Tatăl lui Publius zăcea atunci în pat, bolnav de friguri şi de urdinare. Pavel s-a dus la el, s-a rugat, a pus mâinile peste el şi l-a vindecat. Atunci au venit şi ceilalţi bolnavi din ostrovul acela şi au fost vindecaţi. Ni s-a dat mare cinste şi, la plecarea noastră cu corabia, ne-au dat tot ce ne trebuia pentru drum“ (Fapte 28:7-10).

Luca ne spune că apropierea lui Pavel de Roma a însemnat apropierea unei puteri divine venite să facă bine oamenilor și să-i vindece de neputințele lor. O carte de vizită impresionantă. Vă dați seama cu ce ochi au ajuns să-l privească pe apostolul Pavel toți ceilalți oameni care au călătorit cu el pe corabie? Fără a fi el însuși ,,un zeu“, așa cum erau înclinați să creadă ,,păgânii romani“, evreul acesta era purtător de Dumnezeu, ,,Christosforus“, plecat asemenea lui Columb să ajungă până la marginile pământului“ (Fapte 1:8).

++++++

Sosirea la Roma

Ultimele pasaje din cartea Faptele Apostolilor suprapu două finaluri de călătorie: călătoria lui Pavel de la Cezarea la Roma și călătoria Evangheliei de la Ierusalim la Roma. În ambele, am părăsit țărmul străvechi al Israelului și, după o călătorie învolburată, am ajuns pe țărmul european al Italiei, chintesența culturii și dominației ne-iudaice.

Cel mai mare apostol al Neamurilor a ajuns îm sfârșit în cel mai mare oraș al Imperiului roman. Era o întâlnire dorită, așteptată, anticipată. În acel moment istoric, cel mai imporant om din Roma a fost apostolul Pavel. La nivel uman, Cezarul se credea deasupra muritorilor de rând, dar la nivel ul planului lui Dumnezeu cu lumea, apostolul Pavel era și avea să devină cel mai influent om pentru soarta eternă a mii și milioane de oameni de pe toată fața pământului. Iar Evanghelia vestită de el în procesul de judecată pentru care venise avea să devină mărturia după care se vor judeca și vor fi judecați toți oamenii acestei planete.

V-ați gândit vreodată ce surpriză ar fi avut cititorul Noului testament dacă după ce a parcurs Evanghelia lui Ioan ar fi trecut direct la Epistola lui Pavel către Romani? Cum și de ce? Cine sunt acești oameni din Roma și cine este acest Pavel care depune mărturie înaintea Imperiului despre credința creștină? Dacaă n-ar fi existat lucrarea lui Luca prin care să aflăm despre tranziia de la iudaism șa creștinism și de la Templul din Ierusalim șa bisericile răspândite printre neamurile imperiului roman, astfel de întrebări ar fi rămas fără răspuns.

Din cauza lui Luca, trecerea de la ajungerea apostolului Pavel la Roma la Epistola pe care le-a scris-o marele apostol creștinilor din Roma este firească, naturală, anticipabilă.

Cronologic însă, Epistola către Romania  fost scrisă de Pavel înainte de a ajunge la Roma, în vremea descrisă de capitolele 19, 20 din cartea Faptele Apostolilor. Din preambulul și finalul epistolei către oani aflăm despre dorința, despre intenția, despre planurile apostolului de a călători până la urmă și la Roma:

,,Mai întâi mulţumesc Dumnezeului meu, prin Isus Hristos, pentru voi toţi, căci credinţa voastră este vestită în toată lumea. Dumnezeu, căruia Îi slujesc în duhul meu, în Evanghelia Fiului Său, îmi este martor că vă pomenesc neîncetat în rugăciunile mele şi cer totdeauna ca, prin voia lui Dumnezeu, să am, în sfârşit, fericirea să vin la voi.  Căci doresc să vă văd, ca să* vă dau vreun dar duhovnicesc pentru întărirea voastră sau, mai degrabă, ca să ne îmbărbătăm laolaltă în mijlocul vostru, prin credinţa pe care o avem împreună, şi voi, şi eu. 

Nu vreau să nu ştiţi, fraţilor, că de multe ori am avut de gând să vin la voi, ca să culeg vreun rod printre voi, ca printre celelalte neamuri, dar am fost împiedicat până acum. Eu sunt dator şi grecilor, şi barbarilor, şi celor învăţaţi, şi celor neînvăţaţi. Astfel, în ce mă priveşte pe mine, am o vie dorinţă să vă vestesc Evanghelia vouă, celor din Roma“ (Rom. 1:8-15).

,,În ce vă priveşte pe voi, fraţilor, eu însumi sunt încredinţat că sunteţi plini de bunătate, plini şi de orice fel de cunoştinţă şi, astfel, sunteţi în stare să vă sfătuiţi unii pe alţii.  Totuşi, ici-colo, v-am scris mai cu îndrăzneală, ca să vă aduc din nou aminte de lucrurile acestea, în puterea harului pe care mi l-a dat Dumnezeu, ca să fiu slujitorul lui Isus Hristos între neamuri. Eu îmi împlinesc cu scumpătate slujba Evangheliei lui Dumnezeu, pentru ca neamurile să-I fie o jertfă bine primită, sfinţită de Duhul Sfânt. Eu dar mă pot lăuda în Isus Hristos, în slujirea lui Dumnezeu.  Căci n-aş îndrăzni să pomenesc niciun lucru pe care să nu-l fi făcut Hristos prin mine, ca să aducă neamurile la ascultarea de El: fie prin cuvântul meu, fie prin faptele mele, fie prin puterea semnelor şi a minunilor, fie prin puterea Duhului Sfânt. Aşa că, de la Ierusalim şi ţările de primprejur până la Iliric, am răspândit cu prisosinţă Evanghelia lui Hristos. Şi am căutat să vestesc Evanghelia acolo unde Hristos nu fusese vestit, ca să nu zidesc pe temelia pusă de altul, după cum este scris: „Aceia cărora nu li se propovăduise despre El Îl vor vedea şi cei ce n-auziseră de El Îl vor cunoaşte.” 

Iată ce m-a împiedicat de multe ori să vin la voi. Dar acum, fiindcă nu mai am nimic care să mă ţină pe aceste meleaguri şi fiindcă de ani de zile doresc fierbinte să vin la voi, nădăjduiesc să vă văd în treacăt, când mă voi duce în Spania, şi să fiu însoţit de voi până acolo, după ce îmi voi împlini, măcar în parte, dorinţa de a fi stat la voi. Acum, mă duc la Ierusalim să duc nişte ajutoare sfinţilor. Căci cei din Macedonia şi Ahaia au avut bunătatea să facă o strângere de ajutoare pentru săracii dintre sfinţii care sunt în Ierusalim. Negreşit, au avut bunătatea, dar era şi o datorie faţă de ei, pentru că, dacă neamurile au avut parte de binecuvântările lor duhovniceşti, este de datoria lor să-i ajute şi ele cu bunurile lor pământeşti. După ce-mi voi împlini dar însărcinarea aceasta şi le voi încredinţa aceste daruri, voi pleca în Spania şi voi trece pe la voi. Ştiu că, dacă vin la voi, voi veni cu o deplină binecuvântare de la Hristos. 

Vă îndemn dar, fraţilor, pentru Domnul nostru Isus Hristos şi pentru dragostea Duhului, să vă luptaţi împreună cu mine în rugăciunile voastre către Dumnezeu pentru mine, ca să fiu izbăvit de răzvrătiţii din Iudeea şi pentru ca slujba pe care o am pentru Ierusalim să fie bine primită de sfinţi; şi astfel să ajung la voi cu bucurie, cu voia lui Dumnezeu şi să mă răcoresc puţin în mijlocul vostru.  Dumnezeul păcii să fie cu voi cu toţi! Amin“ (Rom. 15:14-33).

N-a fost însă așa cum și-a dorit Pavel. Importanța lor este în simetria pe care o oferă întregii cărți. În prima parte, Faptele Apostolilor ne arată că venirea puterii lui Dumnezeu în lume prin pogorârea Duhului Sfânt a trezit împotrivirea forțelor demonice care au stârnit mișcările de persecuție. În ultimele două capitole ale cărții Faptele Apostolilor vedem aceleași forțe demonice la lucru, încercând să-l oprească pe Pavel din drum și să-i curme viața. Mesajul acestor relatări este despre providența divină prezentă în lucrarea celor ce se pun la dispoziția lui Dumnezeu.

Apostolul Pavel fusese înștiințat de Domnul ca va ajunge să mărturisească la Roma, dar nu i s-a spus și că va ajunge acolo ca întemnițat. Cu toate acestea, împrejurare după împrejurare s-au năpustit asupra lui Pavel cautând cu tot dinadinsul să împiedice ajungerea lui acolo. Apostolul a fost arestat, amenințat cu asasinarea, aproape înecat în apele Mediteranei, aproape omorât de soldații care-l aveau sub pază, iar după toate acestea și mușcat de o năpârcă veninoasă în insula Malta. În spatele tuturor acestor evenimente se afla Satan (simbolizat foarte bine în furioasa furtună dezlănțuită pe mare). Citim înfrigurați cu inima la gură înfruntarea dintre promisiunea Domnului și încercările disperate ale lui Satan de a-l împiedica să ajungă acolo. ,,Oare va reuși? Oare va ajunge?“ Iată-l că ajunge! Iată-l izbăvit din toate! Dar este în lanțuri! Bineînțeles că este în lanțuri! Altfel cum ar fi reușit să aibe o audiență cu Cezarul (Fapte 27:24)! Dumnezeu îl înștiințase doar că ,,va ajunge“, nu și de felul în care va ajunge la Roma.

În mare, planurile lui Pavel au coincis cu planul lui Dumnezeu, dar amănuntele … amănuntele au fost cu totul altfel decât șia închipuit apostolul când așternea pe hârtie Epistola sa către creștinii din Roma.

Un ultim mesaj al lui Luca pentru cititorii lucrării lui: ,,Ce fel de om este acest Pavel?“

Un om pentru care se merită să mergi pe jos un drum lung ca să-i ieși în întâmpinare.

Unii au mers mai mult iar alții au mers mai puțin, dar toți au vrut să petreacă măcar puțin timp cu Pavel.

Un om care are ceva de spus.

Luca ne spune că ,,mutarea“ la Roma nu l-a redus pe Pavel la tăcere; dimpotrivă. Întemnițarea l-a propulsat pe scena Imperiului, mărindu-i considerabil audiența și impactul. Dacă vreți să vedeți în ce stare de suflet s-a aflat apostolul la Roma, citiți ce le-a scris el celor din Filipi. Parafrazând, Pavel le-a spus: ,,Fraților, să nu cumva să mă plângeți! Aduceți-vă aminte că la voi, întemnițarea mea a dus la convertirea temnicerului și la nașterea bisericii de la voi. Așa mi se întâmplă mereu! Dumnezeu folosește ,,necazurile“ mele ca să nască biserici și să răspândească vestea cea bună. Să vedeți ce va fi în Roma! Ce Biserică va naște Dumnezeu aici! Ce mulțimi de oameni vor ajunge să cunoască Evanghelia! Ce mare centru creștin va deveni această capitală imperială!

,,Vreau să ştiţi, fraţilor, că împrejurările în care mă găsesc mai degrabă au lucrat la înaintarea Evangheliei. În adevăr, în toată curtea împărătească şi pretutindeni aiurea, toţi ştiu că sunt pus în lanţuri din pricina lui Isus Hristos. Şi cei mai mulţi din fraţi, îmbărbătaţi de lanţurile mele, au şi mai multă îndrăzneală să vestească fără teamă Cuvântul lui Dumnezeu“ (Filipeni 1:12-14).

Istoria a dat dreptate entuziasmului lui Pavel. Biserica Romei este centrul unei mișcări creștine care a acoperit azi întreaga lume. Așa se și numește: ,,Biserica Catolică“ (Biserica din întreaga lume).

Mai este însă și alt motiv pentru care apostolul a trebuit să-și aștepte rândul răbdător pentru o audiență cu Cezarul. În răstimpul șederii la Roma, apostolul Pavel a așternut pe hârtie epistolele către Filipeni, Efeseni și Coloseni. Acesta este motivul pentru care ele se mai numesc și ,,epistolele captivității“. Nu spun că altfel Pavel n-ar fi putut să le scrie, dar paradoxul captivității lui la Roma a dat o aromă specifică acestor trei epistole. Ele proclamă într-un fel mai puternic decât în orice altă scriere a lui Pavel domnia supremă, indisputabilă și incontestabilă a lui Isus Christos. Persoana și lucrarea Lui capătă în aceste epistole dimensiuni cosmice, Christos fiind arătat ca Cel ce le-a creat pe toate și le-a răscumpărat acum pe toate. Mai mult! Smerindu-se nespus de mult la Cruce, Domnul Isus a fost înălțat acum tot nespus de mult, deasupra tuturor lucrurile pe care Dumnezeu I le-a pus drept așternut al picioarelor. Prin suferințele detenției romane, apostolul Pavel și-a ajustat perspectiva, și-a lărgit orizontul, și-a limpezit viziunea și și-a înbogățit pe măsură și mărturia.

Pavel nu a ,,tăcut“ în Roma“ și lucrarea lui nu s-a ,,frânt“ acolo. Iată ce știm despre viața și activitatea sa acolo.

Așa cum am amintiti deja, în temniță el a scris epistolele către Filipeni, Efeseni și Filimon. Aștepta să fie eliberat curând (Filipeni 1:23–27; 2:24; Flimon 22) și după cum se pare așa s-a și întâmplat.

În anii de închisoare, apostolul i-a avut alături pe Timotei (Filipeni 1:1; 2:19; Col. 1:1), pe Ioan Marcu, pe Luca, pe Aristarh, pe Epafras, pe Iustus și pe Dima (Col. 4:10–14; Filimon 24). În Roma l-a întâlnit și l-a condus la Christos pe Onisim, sclavul fugit de la stăpânul său (Filimon 10–21). Epafrodit i-a adus un dar de la biserica filipenilor, rămas lângă apostol și era aproape să moară slujindu-l pe Pavel (Filipeni 2:25–30; 4:18). Tihic a fost ,,poștașul“ care i-a dus epistolele la Efes (Efes. 6:21), la Colose și cea scrisă lui Filimon (Col. 4:7–9).

Un om cu o misiune neterminată – o ofertă ,,still standing“

O profeție împlinită ,,și ei o vor asculta“ Răspândirea pe care a cunoscut-o Evanghelia din vremea lui Pavel șâși până azi confirmă profeția făută de apostol. Nu este de mirare. El și-a dat seama că lucrarea lui este doar un fragment dintr-o lucrare cu mult mai mare, pe care Dumnezeu o va face cu alții, prin alții și pentru alții. Bazată pe profeția făcută de Domnul Isus în debutul cărții (,,și-mi veți fi martori până la marginile pământului“0, profeția cu care-și încheie Luca mărturia lui despre apostolul Pavel s-a împlinit prin harul și râvna Duhului lui Dumnezeu. Oriunde au ajuns, purtătorii veștii bune au fost împuterniciți de această extraordinară putere venită asupra urmașilor lui Christos. Mulțimile de credincioși răspândiți prin toată lumea sunt și astăzi pe mâini bune, formând Templele vii în care Duhul umplute de Duhul venit să-L înalțe pe Fiul și să-L proslăvească pe tatăl. Oriunde ar fi însă, mulțimile acestea stăruiesc să învețe din cărțile scrise de acest om extraordinar care a fost Saul din tars, devenit pentru totdeauna ,,apostolul Pavel“.

+++++

Luca și-a încheiat însemnările înaite de data procesului avut de Pavel la Roma. Știm că a fost declarat nevinovat și lăsat liber. S-a dua apoi probabil în Spania, spre coloanele lui Hercules, punctul care marca pe atunci ,,capătul lumii“ (Rom. 15:24, 28).

Cam prin anii 63–66/67 d.Ch., apostolul Pavel a scris epistolele către Timotei și Tit. Îl lăsase pe Tit în Creta (Tit

1:5), pe Trofimu l-a lăsat bolnav în Milet (2 Tim. 4:20), iar pe Timotei l-a plasat strategic în Efes (1 Tim. 1:3). Știm despre intenția lui de a se întâlni cu unii din acești colaboratori în Nicopole (Tit 3:12–13), de unde s-a dus probabil să reviziteze unele dintre bisericile fondate de el. Oriunde a a ajuns, Pavel a căutat să-i unească pe evrei și pe cei dintre Neamuri în credința salvatoare a Domnului isus.

Apotolul Pavel a fost probabil rearestat cam prin anul 67 d.Ch. De data aceasta situația s-a schimbat drastic. N-a mai fost ,,arestat la domiciliu“ într-o casă, ci a fost aruncat în temniță și tratat ca un răufăcător (2 Tim. 1:16; 2:9). Se apropia iarna și apostolul i-a cerut lui Timotei să-i aducă ,,mantaua și cărțile, mai ales pe cele de piele“, prima ca să-l încălzească pe dinafară, celelalte ca să-l încălzească ,,pe dinăuntru“ (2 Tim. 4:13). A fost părăsit de toți din Roma, pentru că orice asociere cu el i-ar fi pus în pericol în fața autorităților romane (2 Tim. 4:16–17). Până și Dima i-a considerat cauza pierdută și s-a dus să se bucure de plăcerile din lume. Numai Luca a rămas credincios până la capăt alături de el (2 Tim. 4:10–11). L-a mângîiat grija primită din partea familiei lui Onisifor, ,,care nu s-a rușinat de lanțurile“ lui (2 Tim. 1:16–18), dar resimțea lipsa lui Timeotei și a lui Ioan Marcu (2 Tim. 1:4; 4:9, 21). De data aceasta, Pavel presimțea că i se apropie sfârșitul (2 Tim. 4:6–8). Tradiția ne spune că ar fi fost executat prin tăierea capului la Roma, în 67 sau 68 D.Ch.

+++++++

Care este importanța acestor două capitole?

DUMNEZEU TE VA SCOATE LA LIMAN

Text: Fapte 27

-“Am încredere în Dumnezeu că se va întâmpla aşa cum mi s-a spus” (Faptele Apostolilor 27:25) –

În drum spre Roma, Pavel – şi alte 276 de persoane au naufragiat. Putem învăţa trei lecţii importante din această relatare.

Prima, că trebuie să-L ascultăm pe Dumnezeu. Dacă nu o facem, vom experimenta suferinţă şi pierdere: “Pavel a înştiinţat pe ceilalţi, şi le-a zis: “Oamenilor, călătoria văd că nu se va face fără primejdie şi fără multă pagubă …”. Sutaşul a ascultat mai mult … de stăpânul corăbiei… cei mai mulţi au fost de părere să plece cu corabia de acolo” (Faptele Apostolilor 27:9-12). Să remarcăm că dacă faci parte din majoritate nu înseamnă că ai dreptate.  De cine ascultăm? Ei îl cunosc pe Dumnezeu? Umblă ei prin credinţă sau se bazează pe mintea omenească? Domnul Isus a spus: “cine primeşte pe acela pe care-l trimit Eu, pe Mine Mă primeşte” (loan 13:20).

A doua lecţie: scopurile lui Dumnezeu vor învinge mereu planurile oamenilor. Dumnezeu poate face ca greşelile să lucreze spre binele nostru. În urma acestui naufragiu, Pavel a acostat în Malta şi le-a prezentat oamenilor de acolo Evanghelia. În loc să ne consumăm din cauza greşelilor sau în loc să ne certăm cine are dreptate şi cine nu, încearcă să vezi mâna lui Dumnezeu.

Şi ultima lecţie ; Dumnezeu poate să ne dea mai mult decât am pierdut. “Ni s-a dat mare cinste; şi, la plecarea noastră cu corabia, ne-au dat-tot ce ne trebuia pentru drum” (Faptele Apostolilor 28:10).

Nu-L limita pe Dumnezeu. El se va folosi de oameni pentru a ne binecuvânta – de oameni pe care nici măcar nu i-am cunoscut încă. Domnul Isus a spus: “Daţi, şi vi se va da; ba încă. vi se va turna în sân o măsură bună, îndesată, clătinată, care se va vărsa pe deasupra” (Luca 6:38). Să ne simţim încurajaţi; Dumnezeu ne va scoate la liman!

 

 

Adauga un comentariu

You must be logged in to post a comment.