MINCIUNI TACTICE ALE DIAVOLULUI PE CARE LE CRED ADOLESCENȚII… MINCIUNI TACTICE ALE DIAVOLULUI PE CARE LE CRED CREȘTINII… ROMANI 6 – HARUL NE ELIBEREAZĂ DE SUB STĂPÂNIREA PĂCATULUI…Sa invatam si din  gingășie- în răbdarea lui Isus cu oamenii, cu noi! Prin Rabdarea crestinilor sa iradieze numai Iisus;  Peter Masters – Trei volume valoroase… Două recomandări… B.S. Poh – Cheile Împărăţiei… Martin Luther – Dreptatea pe care o dă Dumnezeu… Charles Spurgeon – A doua venire a lui Hristos… Daniel Chamberlin – Un portret al lui Dumnezeu…Thomas Brooks – Remedii de preţ împotriva şiretlicurilor diavoluluiJ.C. Ryle – Rugăciunea în taină…Edward A. Hartman – Centralitatea zilei Domnului în familia evlavioasă…Bryan Chapell – Puterea Cuvântului lui Dumnezeu aplicată în predicare  Pentru că „votăm”  ca tată pe diavol, (Ioan, cap.8/44) ne certăm, furăm, curvim, minţim, cârtim, şi… zacem în cel rău; Dar adevăratul Tată ne-a învăţat s-o rupem cu păgânătatea, să ascultăm de Iisus, să mâncăm şi să bem Pâinea vieţii, plămădită din Învăţătura Lui-singura care ne goleşte de zestrea omului adamic, prin botezul în moartea Lui (Rom. cap.6), pentru a ne umple cu Plinătatea Dumnezeirii, ca să rămânem în El, unde ne dă dreptul să devenim copii LUI (Ioam 1/12)! EL, la Golgota, ne-a scos din întuneric la lumină (1 Petru 2/9), ne-a strămutat în Sine (Col.1/13), pentru ca TOŢI cei 8 miliarde de oameni să-şi deschidă ochii duhovniceşti, „să se întoarcă de la întuneric la lumină, şi de sub puterea Satanei la Dumnezeu; şi să primească, prin credinţa în Mine, iertare de păcate şi moştenirea împreună cu cei sfinţiţi… să se pocăiască şi să se întoarcă la Dumnezeu şi să facă fapte vrednice de pocăinţa lor”.F.A.26/18-20Plante care alina durerile stomacale; Ce efecte grave au trezirile dese asupra sănătăţii? Bautura care iti pastreaza inima sanatoasa si te protejeaza de cancer; Boli pe care le poti depista cu usurinta daca acorzi mai multa atentie picioarelor; Ceaiuri care te ajuta sa elimini apa din organism; Talpa-gastii, o planta cu efecte spectaculoase; Ceaiuri care te ajuta sa ameliorezi celulita; Noua arma anti-cancer. Perioada de supravietuire s-a dublat in cazul bolnavilor cu leucemie acuta; Cauzele si simptomele hipotensiunii; Fructe si legume pentru nervi de otel…etcPoftele (demonice)Kremlinul şi expansiunea „lumii ruse”. Vladimir Putin a aprobat o nouă doctrină de politică externă; Cât de benefice sau de riscante au fost și sunt raporturile ROMÂNILOR cu marele vecin de la Răsărit? Condei.ro: Eliminarea Ucrainei de la Marea Neagră poate deveni realitate; Rusia în expansiune narativă. Istoria se răzbună – geopolitic; (Cu ganduri de expansiune…)Ungaria și Rusia, acțiuni concertate împotriva României cu sprijinul UDMR – partea II; Anexarea Basarabiei la Rusia: 1774-1828. Studiu asupra expansiunii imperial; Igor Boțan: Ambițiile imperiale ale Rusiei au existat dintotdeauna; Decizie istorică: Renaște o mare putere militară. Ambasadorul Japoniei în România: China încearcă să schimbe status quo-ul prin forță. Războiul din Europa se poate repeta în Asia; Expansiunea teritorială a Rusiei: cronologia extinderii statului; De ce se amplifică tensiunile din relația Serbia – Kosovo; America trebuie să înfrunte expansiunea Chinei comuniste și să o oprească. Cu sau fără baletul european.De preferat ar fi ca Borrelliada de la Bruxelles să înceteze; Alarmate de expansiunea militară a Chinei, SUA și Japonia anunță o colaborare mai intensă în domeniul Apărării; Comentariu: Marșul dubios al Chinei în Europa; Ascensiunea Chinei căte statutul de superputere; Spionajul – o călătorie în timp;Din Rusia, fără dragoste. O poveste cu final trist; Uniunea Europeană drumul spre pierzanie; Cele zece națiuni și venirea lui Antihrist ! Blestemul Babelului – Statele și Noua Ordine Mondială;Noua Ordine Mondială, un plan al nebunilor; Am terminat resursele Pământului și consumăm din capitalul generaţiilor viitoare; Șeful de spital și-a pontat 25 de ore pe zi în gărzi. Acum, după deces, familia trebuie să plătească pagubele; Christine Lagarde: „Bătrânii trăiesc prea mult și este un risc pentru economia globală, trebuie făcut ceva”;Cine este, cu adevărat, Klaus Schwab, inițiatorul „Marii Resetări“(Amintiri despre rusii care nu vor sa mai plece…)La 30 de ani de la Revoluție apar noi informații: „Minciună. Generalul Milea a fost ucis”;Cum au fost ucişi generalii de încredere ai lui Nicolae Ceauşescu! (De neuitat) 17 decembrie 1989, Ziua masacrului de la Timișoara: „Să fi tras în ei, să fi căzut, pe urmă luaţi şi băgaţi în beci. Unul să nu iasă!”Cum au fost ucişi generalii de încredere ai lui Nicolae Ceauşescu!

Ce spune Apocalipsa despre o nouă ordine mondială și despre sfârșitul lumii; Crislamul – sincretismul dintre credinţă și știrile false; Vremea fiarelor – Fiara cu coarne de miel; Fiara Balaurul şi Femeia, By Joe Crews; UE e Babilonul pe care-l va manca fiara –ANTIHRISTUL; ECUMENISMUL ESTE CONDUS DE CĂTRE MASONERIE ŞI PREGĂTEŞTE CALEA LUI ANTIHRIST; „Dăruind vei dobândi”, de Nicolae Steinhardt; „Jurnalul fericirii“ de N.Steinhardt… DUHUL SFÂNT care locuieşte în noi (2 Timotei 1.14)

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Poftele (demonice)Kremlinul şi expansiunea „lumii ruse”. Vladimir Putin a aprobat o nouă doctrină de politică externă; Cât de benefice sau de riscante au fost și sunt raporturile ROMÂNILOR cu marele vecin de la Răsărit? Condei.ro: Eliminarea Ucrainei de la Marea Neagră poate deveni realitate; Rusia în expansiune narativă. Istoria se răzbună – geopolitic; (Cu ganduri de expansiune…)Ungaria și Rusia, acțiuni concertate împotriva României cu sprijinul UDMR – partea II; Anexarea Basarabiei la Rusia: 1774-1828. Studiu asupra expansiunii imperial; Igor Boțan: Ambițiile imperiale ale Rusiei au existat dintotdeauna; Decizie istorică: Renaște o mare putere militară. Ambasadorul Japoniei în România: China încearcă să schimbe status quo-ul prin forță. Războiul din Europa se poate repeta în Asia; Expansiunea teritorială a Rusiei: cronologia extinderii statului; De ce se amplifică tensiunile din relația Serbia – Kosovo; America trebuie să înfrunte expansiunea Chinei comuniste și să o oprească. Cu sau fără baletul european. De preferat ar fi ca Borrelliada de la Bruxelles să înceteze; Alarmate de expansiunea militară a Chinei, SUA și Japonia anunță o colaborare mai intensă în domeniul Apărării; Comentariu: Marșul dubios al Chinei în Europa; Ascensiunea Chinei căte statutul de superputere; Spionajul – o călătorie în timp;Din Rusia, fără dragoste. O poveste cu final trist; Uniunea Europeană drumul spre pierzanie; Cele zece națiuni și venirea lui Antihrist ! Blestemul Babelului – Statele și Noua Ordine Mondială;Noua Ordine Mondială, un plan al nebunilor; Am terminat resursele Pământului și consumăm din capitalul generaţiilor viitoare; Șeful de spital și-a pontat 25 de ore pe zi în gărzi. Acum, după deces, familia trebuie să plătească pagubele; Christine Lagarde: „Bătrânii trăiesc prea mult și este un risc pentru economia globală, trebuie făcut ceva”;La 30 de ani de la Revoluție apar noi informații: „Minciună. Generalul Milea a fost ucis”;Cum au fost ucişi generalii de încredere ai lui Nicolae Ceauşescu! (De neuitat) 17 decembrie 1989, Ziua masacrului de la Timișoara: „Să fi tras în ei, să fi căzut, pe urmă luaţi şi băgaţi în beci. Unul să nu iasă!”Cum au fost ucişi generalii de încredere ai lui Nicolae Ceauşescu!

 

 

Șeful de spital și-a pontat 25 de ore pe zi în gărzi. Acum, după deces, familia trebuie să plătească pagubele

 

de Gabriela Iordache

Medic, pontat 25 ore pe zi (sursa: ziaruldeiasi.ro)

 

 

Spitalul Municipal de Urgenţă Paşcani încearcă să stoarcă bani de la moştenitorii fostului său director.

 

 

Costică Pânzariu a decedat anul trecut, lăsând încurcată problema gărzilor ce i s-au plătit nelegal.

 

Acţiunea în instanţă a spitalului a fost înaintată în aprilie 2021.

 

Citește și: Un alt caz „domnul Lăzărescu”:  șapte medici de la Spitalul Judeţean Galați, trimişi în judecată după ce au lăsat un pacient să aștepte până când a murit de frig

 

Dar, când a ajuns pe masa magistraţilor Tribunalului, deja unitatea medicală se judeca cu un mort.

 

Continuarea, în Ziarul de Iași.

 

https://defapt.ro/medic-pontat-25-ore-pe-zi/?fbclid=IwAR3LYcefoH5K9i3KYBXkOBfiaDvswsvwQenntB8il4CV0u6zSafBHAMj110

 

////////////////////////////////////////////////////////////////////

 

 

Christine Lagarde: „Bătrânii trăiesc prea mult și este un risc pentru economia globală, trebuie făcut ceva”

 

 

Imbatranirea populatiei este o provocare cunoscuta. Si FMI Fondul Monetar International ii acorda o analiza ampla in fiecare intalnire trimestriala. Ceea ce atrage atentia este agresivitatea si cruzimea cu care pune in relief problema. Fondul reclama, intre alte masuri, ca beneficiile sa fie reduse si varsta de pensionare sa fie prelungita din cauza „riscului de a trai mai mult decat era de asteptat”.

 

De asemenea, propune solutii de piata pentru a reduce acest „risc”. In ceea ce priveste economistii FMI, spaniolul José Viñals numeste „risc de longevitate”. „Daca longevitatea creste cu trei ani peste ceea ce este prevazut, pana in 2050, costul imbatranirii – care deja este enorm pentru Guverne, intreprinderi, societati de asigurari si particulari – va creste cu 50% in economiile avansate luand ca referinta PIB-ul din 2010. Pentru tarile emergente, acest cost suplimentar ar fi de 25%. In termeni absoluti, costul prevazut va creste cu zeci de miliarde de dolari la scara globala. Acest lucru pune in pericol viabilitatea finantelor publice prin declansarea nivelurilor datoriei publice intr-o proportie similara. In paralel, este un risc pentru solvabilitatea entitatilor private.”

 

Citește și: David Rockefeller: Tot ce avem nevoie este o criză majoră iar națiunile vor accepta Noua Ordine Mondială!

 

Dupa cum a explicat Viñals la conferinta de presa in care a prezentat raportul, „a trai mai mult este bine, dar are un risc financiar semnificativ. Ne va costa mai mult ca indivizi, corporatii si guverne. De aceea, trebuie sa ne ingrijoram acum pentru riscurile longevitatii, astfel incat costurile sa nu ne sufoce pe viitor„, a spus Viņals, seful Departamentului Piete de Capital.

 

Christine Lagarde: ”Batranii traiesc prea mult si este un risc pentru economia globala, trebuie facut ceva”

 

In 1750, speranta de viata in tarile Europei Occidentale nu ajungea la 40 de ani. Din 1900 a crescut ajungand la 80 de ani in 2010. La scala globala a trecut de la 48 in anii 1950 la 70 de ani in ultimul an de referinta. Dar ceea ce schimba calculele, conform FMI, este speranta de viata cand au implinit 60 de ani. Natiunile Unite prevad ca pentru 2050 speranta de viata, plecand de la aceasta varsta, 60 de ani, va creste cu 26 de ani in economiile avansate si cu 22 de ani in tarile in curs de dezvoltare. Traind mai mult populatia, va trebui sa se plateasca mai multe pensii si prestari la siguranta sociala. In acest caz pune ca exemplu planul de pensii private din SUA. „Companiile ar trebui sa-si multiplice contributiile de mai multe ori pentru a putea face fata acestor datorii suplimentare”, spune el. „Recunoasterea si atenuarea acestui risc este un proces care ar trebui lansat acum”.

 

Christine Lagarde, directoarea FMI, vrea ca reuniunea din primavara de la Washington sa serveasca pentru a privi inainte. In acest context, cere Guvernelor sa admita ca imbatranirea le poate crea probleme serioase in viitor si ca este un risc. Pentru a neutraliza efectele, recomanda combinarea cresterii varstei de pensionare cu alte masuri. Pentru prelungirea varstei de pensionare propune ca aceasta sa fie legata de speranta de viata, astfel ca numarul de ani in care pensionarul incaseaza pensia sa nu creasca. Dar asta nu e de ajuns. FMI crede ca trebuie luate si alte masuri, si intre ele, reducerea pensiilor, cresterea cotizatiilor si posibilitatea ca Statele membre sa angajeze asiguratori privati pentru a acoperi acest „risc pentru persoanele care traiesc mai mult decat se astepta”.

 

Citește și: Cei 2.153 de miliardari ai lumii deţin cumulat o avere mai mare decât 4,6 miliarde de oameni la un loc ! EGALITATE?

 

Economistii FMI prevad ca proprii cetateni sa-si creasca economiile prin planuri de pensii, recomanda chiar sa fie obligati sa contracteze utilizarea ipotecilor inverse, pentru care casa in proprietate este livrata Bancii in momentul decesului, in schimbul primirii pana la acea data a unui venit lunar pentru aceasta. Fondul solicita tarilor, de asemenea, o mai mare transparenta atunci cand raporteaza tendinta de imbatranire si modul in care se pregatesc sa finanteze pensionarea.

 

FMI conchide, reamintind ca toate aceste reforme „vor dura ani ca sa dea roade”, iar orice intarziere in acest proces va face dificila confruntarea cu aceasta provocare asa cum ar trebui. „A acorda atentie imbatranirii populatiei si riscului de longevitate suplimentara face parte din setul de reforme necesare pentru a restabili increderea in viabilitatea bilanturilor sectorului public si privat”.

 

Sursa: gandeste.org

 

Christine Lagarde: „Bătrânii trăiesc prea mult și este un risc pentru economia globală, trebuie făcut ceva”

 

////////////////////////////////////////

 

 

 

Am terminat resursele Pământului și consumăm din capitalul generaţiilor viitoare

 

 

By Adriana Trocea

 

 Comunicate de presă

Azi am terminat bugetul pe care natura ni-l oferă în fiecare an, conform datelor Global Footprint Network (GFN). Ziua în care se termină resursele generate de Pământ, Earth Overshoot Day (n.r. EOD – Ziua Suprasolicitării Pământului), marchează data când solicitările umanității depășesc capacitatea de regenerare a Pământului în acel an. În ultimii 20 de ani, această zi a ajuns să fie cu trei luni mai devreme, recordul fiind anul acesta, pe 29 iulie. Asta înseamnă că umanitatea folosește în prezent natura de 1,75 ori mai rapid decât ecosistemele planetei noastre se pot regenera, echivalentul a 1,75 planete.

 

Acest lucru devine din ce în ce mai vizibil: culorile care ne definesc dispar și, odată cu ele, natura pe care ne bazăm. Impactul consumului excesiv se vede: lipsa apei în anumite zone, deșertificarea, eroziunea solului, scăderea productivității solurilor, defrișările și fenomenele negative cauzate de dispariția pădurilor, dispariția speciilor, colapsul unor stocuri de pește și schimbările climatice. Consumul excesiv diminuează resursele pe care le avem, dar și capacitatea de refacere a acestora. Iar epuizarea stocurilor și acumularea de deșeuri și emisii, în special cele de dioxid de carbon, pot continua pe o durată limitată până când ecosistemele încep să se degradeze și, în final, să colapseze. De aceea este important să acționăm acum, la toate nivelurile.

 

Dacă reușim să mutăm Earth Overshoot Day  câte 5 zile în fiecare an, umanitatea se va putea încadra din nou în limitele resurselor unei singure planete pe an, până în 2050. GFN oferă date cu privire la impactul pe care l-ar avea schimbările din fiecare sector.

 

Transpotul personal contribuie cu 17% la amprenta ecologică a umanității. Dacă am reduce utilizarea mașinilor cu 50% la nivel mondial și ne-am asuma că o treime din distanța parcursă, în prezent, cu mașina este înlocuită cu transportul public, iar restul de mersul pe jos sau bicicleta, EOD s-ar muta cu 11,5 zile mai târziu.

 

Hrana contribuie cu 26% la amprenta umanității. O treime din hrana produsă în lume, pentru consumul uman, este risipită și înseamnă 9% din amprenta noastră. Dacă la nivel global am reduce risipa alimentară la jumătate, la nivel de retail și consumatori, EOD ar fi cu 10 zile mai târziu. Dacă am înlocui 50% din consumul de carne cu hrană vegetariană, am muta data 15 zile (din care 10 zile doar pentru că am reduce emisiile de metan de la animale).

 

În prezent,  emisiile de carbon sunt principalul motiv pentru care vom lăsa moștenire datorii uriașe generațiilor viitoare: amprenta de carbon reprezintă 60% din cererea omenirii asupra naturii. Dacă am reduce emisiile de carbon din amprenta noastră cu 50%, am ajunge să consumăm resursele a 1,2 planete, în loc de 1,75, iar EOD ar fi mai târziu cu 93 de zile. De asemenea, dacă ar fi folosite corespunzător, tehnologiile existente pentru clădiri, procese industriale și producerea de electricitate ar putea muta EOD cu 21 de zile, fără să se piardă din productivitate sau confort.

 

Împreună, putem proteja biodiversitatea din România

 

WWF a lansat recent campania Culori pe cale de dispariție, ce aduce în atenția publicului cinci cauze pentru care WWF acționează în România – păduri, Dunăre și Deltă, ursul brun, sturionii și zimbrii. Campania faciliteaza implicarea și acțiunea, începând cu simplul gest de a adopta culoarea preferată din natură și de a vorbi, în rețeaua socială proprie, despre cauza pe care o simbolizează această culoare sau de a face o donație pentru a susține proiectele WWF.

 

Notă pentru editori:

– Mai multe detalii despre Earth Overshoot Day la www.overshootday.org

– Calculează-ți amprenta ecologică: http://www.footprintcalculator.org/

– Soluții: https://www.overshootday.org/solutions/

– Vezi informații detaliate despre fiecare țară: http://data.footprintnetwork.org/index.html#/

– Harta cu soluții: https://movethedate.overshootday.or

 

 

https://wwf.ro/noutati/comunicate-de-presa/am-terminat-resursele-pamantului-si-consumam-din-capitalul-generatiilor-viitoare/

 

///////////////////////////////////////////

 

Noua Ordine Mondială, un plan al nebunilor

 

Publicat   de searchnewsglobal

 

 

Teoriile conspiraţioniste conduc la ideea că Terra, devenind suprapopulată, va avea resurse de hrană din ce în ce mai puţine şi este necesară o stăvilire a exploziilor demografice, mai ales în ţările sărace. Capitalişti zeloşi, artizani ai Noii Ordini Mondiale, elogiau China pentru politicile ei de control al creşterii populaţiei. Henry Kissinger spunea prin 1974: „Depopularea ar trebui să fie prioritatea principală a politicii externe faţă de ţările lumii a treia“.  România nu este o ţară a lumii a treia. Face parte din UE şi NATO, face parte din experimentele de orice fel. Este adevărat.

O duduie, Diane Francis, scria, laudativ, în „Financial Times“ despre „recalibrarea“ umanităţii prin otrăvirea lentă prin intermediul alimentelor modificate genetic, prin fluorurarea apei şi a „epurării“ ei cu agenţi chimici care provoacă sterilitate şi prin deteriorarea constantă a mediului înconjurător. Pentru oamenii de rînd, cu acces limitat la informaţie, toate acestea par de domeniul SF, deşi declaraţiile unor înalţi oficiali ai naţiunilor care conduc lumea sînt cît se poate de limpezi. Aceste elite psihopate, în goană după resurse naturale, după zone încă neatinse de poluare şi efectele idustrializării forţate, încearcă inducerea ideii că populaţia Planetei este deja prea mare pentru a fi hrănită cu ceea ce dispune la ora actuală. Bătălia nu se opreşte aici. Stoparea natalităţii îmbracă şi alte forme: distrugerea familiei ca reper moral fundamental, prin promovarea avortului, divorţului, libertinajului, prostituţiei şi a homosexualităţii. Aceste formule au ajuns şi la noi, în România, atingînd, în ultimii ani, un apogeu condamnabil şi periculos. Inconştientă sau nu, de ceea ce face obedienţa unor ordine directe, aservită arginţilor şi ratingului facil, mass-media românească (exceptînd publicaţiile noastre şi altele cîteva) promovează, direct sau indirect, depopularea României şi genocidul împotriva Poporului   Român.

 

Cu o emisiune ici-colo, cu un articolaş ici-colo despre pericolele din oala cu ciorbă, nu se face primăvară şi nici nu li se deschid ochii celor interesaţi dacă Bahmuţeanca sau madam Marin-Bănică se împacă, sau nu, cu vremelnica lor pereche, dacă Cruduţa revine în televiziune sau dacă rămîn să trăiască în ţară ori ba. Suntem martorii pregatirii ultimei mai revolutii, cea care vrea sa zguduie lumea pe care o stim din temelii, sa rastoarne integral si iremedial valorile pe care le recunoastem, sa mature din calea ei structurile si organizatiile existente. Mai corect spus, s-a declansat faza finala a unei revolutii continue ce a inceput acum peste 200 de ani si al carui efect se doreste a fi instaurarea NOII ORDINI MONDIALE a unui GUVEN MONDIAL. Iar acest ultim capitol se doreste a fi cel mai cumplit si sangeros din intreaga istorie a omenirii …

 

“Foarte multi oameni vor uri NOUA ORDINE MONDIALA si vor muri protestand impotriva ei”

 

Personajul nu a fost doar futurolog si autor SF de succes, ci si unul din cei mai vocali promotori ai eugeniei. Ca si iubita lui, evreica Margaret Sanger, care incepand cu 1923 primeste fonduri masive din partea familiei Rockefeller in acelasi scop.

 

Cu alte cuvinte, era un om al SISTEMULUI. Voi incerca in cele ce urmeaza sa explic ce a vrut sa spuna in acea fraza.

 

Desigur cu totii ati observat o “explozie” de articole si documentare ce trateaza chestiunea GUVERNULUI MONDIAL, a NOII ORDINI MONDIALE precum si tot soiul de teme anti sistem. Cei care le-ati studiat un pic mai amanuntit, ati putut constata ca doar par a fi la fel insa in fapt sunt grupate in doua mari categorii apartinatoare unor tabere ce sunt diametral opuse. Ele par la fel pentru cititorii neavizati deoarece temele comune sunt cu mult mai multe decat cele divergente. Asta face si ca pe frontul de lupta anti sistem sa para a fi aliate.

 

SISTEMUL a creat mereu “alternative”: teorii si grupuri de actiune ce pareau foarte luptatoare impotriva SISTEMULUI, pentru ca cea mai mare parte a celor nemultumiti sa se buluceasca sub stindardul lor. Actualmente insa s-a pus in miscare cea mai mare cacealma din istoria manipularii maselor, ce va depasi prin grozavie tot ce s-a petrecut pe glob in perioada aparitiei, stralucirii si infrangerii national-socialismului (NOTA 1): s-a creat imaginea falsei noi ordini mondiale (pe care o voi denumi in continuare fNOM) si se incurajeaza pe fata sau subtil actiunile de lupta impotriva ei, intr-un razboi ce se va duce sub toate formele, atat cu pixul si discursul, cat si pe baricade sau cu arme.

 

Aceasta manevra este necesara din doua motive:

 

1) sa se distraga atentia multimii de la adevaratii dusmani si sa se canalizeze furia acesteia spre demolarea vechii societati si odata cu ea chiar si a instrumentelor folosite pana acum de catre ELITE pentru acumularea de capital sau pentru coordonarea etapelor pre-instaurare guvern mondial.

 

2) ELITELE fiind toate practicante ale cultului paladin (fie ca inteleg sau nu motivul real al actiunilor lor) fac tot ce le sta in putinta spre a elimina din mentalul cat mai multor oameni nadejdea in Domnul nostru Iisus Hristos. Astfel li se prezinta strict “alternative” lumesti: revolutii si sperante de schimbare a fNOM. Mai mult, aceste “alternative” postuleaza ca sigur faptul ca vremurile pe care le traim nu pot fi sub nici un chip inceputul adeveririi profetiilor din Sfanta Scripura sau ale Sfintilor Parinti. Astfel, SISTEMUL doreste sa se asigure de faptul ca un numar cat mai mic de oameni se pregatesc pentru singura lupta mantuitoare: marturisirea si mucenicia. Astfel, un numar destul de mare de crestini sunt strict adeptii actiunior umane impotriva SISTEMULUI, ba mai mult, ii acuza pe adevaratii crestini de lasitate …

 

Asa se face, de exempul, ca inainte de declararea oficiala a crizei, a fost promovat agresiv documentarul Zeitgeist care ataca Federal Reserve, dar si crestinismul, promovand insa NOUA ORDINE MONDIALA (reala), asa cum a fost ea teoretizata de varfurile masoneriei si de catre stalpii care au pus acum 100 de ani temelia new age.

Apoi, dupa declararea oficiala a crizei, auzeam politicieni de marca aratand cu degetul spre bancile cele rele si promovand o schimbare de sistem si o … NOUA ORDINE MONDIALA.

Trebuie inteles ca Federal Reserve le-a fost un instrument necesar si atat. Vor pune tunurile pe ea si vor renunta la ea pentru a construi ceva cu mult mai maret.

 

Desigur, se va evita atingerea adevaratelor ELITE ce au creat-o si care au beneficiat de pe urma ei.

 

Pentru a intelege si mai bine, sa definim separat NOUA ORDINE MONDIALA (reala) si fNOM si de asemenea sa vedem cum vor proceda.

 

NOUA ORDINE MONDIALA – definitie

 

La 1 mai 1776, sub conducerea evreului Mayer Amschel Rothschild (in traducere SCUTUL ROSU – inainte chemandu-l Mayer Amschel Bauer, dar si-a schimbat numele in mod special pentru ce avea in plan sa faca), cu sprijinul altor familii de evrei germani bogati: Wessely, Moses, Mendelsson si a unor bancheri: Itzig, Friedlander, evreul Weishaupt fondeaza in secret societatea “Vechii cautatori de lumina din Bavaria”, care va deveni mai cunoscuta sub denumirea “Ordinul Iluminatilor”. Weishaupt a sustinut ca numele provenea din vechi scrieri si insemna “cei care detin lumina”.

 

Primul profet al “Ordinului”, cel care intocmise o doctrina de la care mai tarziu s-au inspirat alte societati secrete influente – “Carbonarii” lui Giuseppe Mazzini, “Liga Dreptilor” lui Karl Marx sau “Decembristii” lui Cernisevski – a fost Adam Weishaupt, din acest punct de vedere poate cel mai influent om al secolului XIX. Doctrina lui, Novus Ordo Seclorum, a supravietuit veacului si a schimbat lumea in secolul XX.

 

1) Abolirea monarhiei si a oricarei puteri ordonate;

 

2) Abolirea proprietatii private;

 

3) Abolirea mostenitorilor;

 

4) Abolirea patriotismului;

 

5) Abolirea familiei (a casniciei si instruirea in comun a copiilor);

 

6) Abolirea religiilor teiste

 

Intre 16 iulie si 29 august 1782, la Wilhelmsbaden a avut loc al doilea Congres Masonic, sub presedintia baronului de Braunswick. Congresul de la Wilhelmsbaden a incercat sa faca o conciliere intre diverse secte francmasonice: rosicrucieni, necromanti, cabalisti si umanitaristi. La Congres a fost prezent si Adam Weishaupt, care a reusit sa fuzioneze Ordinul Iluminatilor cu masonii din lojile engleze si franceze. Congresul mai este important si pentru ca a coincis cu emanciparea evreilor din Imperiul Habsburgic. Totodata, a fost pus la punct in mare secret planul Revolutiei franceze care se va declansa sapte ani mai tarziu . Contele de Virieu, un mason care a participat la congresul secret de la Wilhelmsbaden , i-a dezvaluit ulterior unui prieten: “Nu pot sa-ti spun ce s-a hotarat acolo. Pot doar sa-ti spun ca este mult mai grav decat iti inchipui tu. Conspiratia care s-a pus in miscare la Wilhelmsbaden este atat de perfect organizata, incat nu au scapare nici monarhia, nici biserica“.

 

Aceasta doctrina este baza celei de STANGA . De aceea si simbolurile … Rosu caracteristic stangismului, 1 mai celebrata de intreaga stanga, etc.

 

In fapt, NOUA ORDINE MONDIALA reprezinta faza finala a unei revolutii continue ce a inceput atunci si care a cuprins incet-incet toata omenirea. Iar aceasta doctrina va sta la baza GUVERNULUI MONDIAL. O mare revolutie punctata in cursul istoriei de multe revolutii mai mici: industriala, 1848, bolsevica, sexuala, etc. necesare pentru schimbarea din temelii a vechilor structuri statale, politice, sociale, a traditiilor si a conceptiilor despre lume si viata. Incepand cu sfarsitul secolului 18, ELITELE ce au initiat aceasta actiune au mers pe doua fronturi a) economic: banci, finante, industrializare, acumulare de aur si pietre pretioase, controlul zacamintelor de cupru sau petrol si b) activitatea masoneriei: crearea unei noi clase politice, revolutii, cultura, ideologii, crearea de „alternative”.

 

1. a) economic

 

Mayer Amschel Rothschild (1744 – 1812), a fost insa si fondatorul imperiului bancar Rothschild, cea mai de succes familie din istorie. Acesta si mai apoi fii sai au creat acest imperiu cu intindere europeana determinand explozia revolutiei industriale pe continent, au influentat dezvoltarea economica a sa pe directia deja cunoscuta a folosirii combustibililor fosili, inclusiv dezvoltarea transporturilor, au modernizat si stapanit sistemul bursier, bancar, financiar, au influentat direct politicul, au finantat mereu ambele tabere ale unui razboi, au pus la punct un sistem continental de informatii rapide, etc. La sfarsitul secolului 19 controlau peste jumatate din intreaga bogatie a planetei. Desigur, ei au fost varful unui ice-berg, partea vizibila a unui sistem piramidal in care au fost ajutati de prieteni mai putin vizibili opiniei publice. In SUA i-au finantat pe colosii Rockefeller (petrol), Andrew Carnegie (otel), Harriman (cai ferate), J. P. Morgan si pe bancherii ce au pus bazele Federal Reserve.

 

Sa vedem cine au fost fii sai :

 

Salomon Mayer (1774-1855) – fondatorul Rothschild banking family of Austria, care a determinat dezvoltarea economica a Austriei.

 

Nathan Mayer (1777-1836) – fondatorul Rothschild banking family of England. Ca o paranteza, s-a casatorit cu o ruda a lui Karl Marx. In afara de domeniul financiar-bancar pe care au ajuns sa-l stapaneasca in insula, a colaborat direct cu guvernul in politica externa si de securitate a statului. De asemenea au dezvoltat un serviciu de informatii privat. Au finantat tabara anti Napoleon.

 

Folosindu-se de sistemul propiu de informatii, de influenta si de credibilitate, dupa batalia de la Waterloo, pierduta de francezi, au adus in Anglia stirea falsa ca ar fi fost de fapt invers, panicand populatia. Bursa a cazut si ei au cumparat pe nimic tot ceea ce i-a interesat. La scurt timp stirea adevarata a venit. Astfel averea lor a crescut fabulos. La scurt timp, influenta lor in Bank of England era deja determinanta. A mai lucrat cu guvernul prusac si cel spaniol.

 

Fiul lui Nathan Mayer, Lionel de Rothschild (1808-1879), a finantat si influentat guvernul britanic in chestiunea Canalului Suez. A investit masiv in Franta. Fiul sau, Alfred de Rothschild (1842-1918), a devenit director of the Bank of England si a reprezentat guvernul britanic la International Monetary Conference din Bruxelles in 1892.

 

Au mai dezvoltat afaceri in Africa de Sud.

 

Calmann (Carl) Mayer (1788-1855) – fondatorul Rothschild banking family of Naples (Napoli).

 

James Mayer de Rothschild (1792-1868) – fondatorul Rothschild banking family of France. A determinat transformarea Frantei intr-o putere industriala. La vremea sa a fost cel mai bogat om al planetei.

 

A fost sustinatorul lui Gioacchino Rossini, Frédéric Chopin, Honoré de Balzac, Eugène Delacroix si Heinrich Heine.

 

SPECIFICATIE:

 

Cand cititi mai sus ca au facut afaceri, ganditi-le ca pe ceva mega, la nivel national sau continental.

 

In tarile unde erau prezenti direct, reprezentau o forta bancara mult superioara intregii „concurente„ luate la un loc.

 

Familia avea obicieiul sa se casatoreasca intre membrii sai. In cazul in care pe o line a arborelui genealogic aceasta practica o faceau consecutiv 2-3 generatii, rezultau sinucigasi sau nebuni.

 

Cei mai sus numiti au fost prieteni cu conducatorii politici din tarile respective.

 

Dupa dramaticul al doilea razboi mondial familia a intrat intr-un OBLIGATORIU si NECESAR con de umbra, lasand unui grup prieten o buna parte a domeniului de activitate. Asta nu inseamna ca au devenit minusculi.

 

Actualmente, banca Rothschild este una din cele mai mari banci de investitii din lume.

 

http://www.rothschild.com/

 

1. b) activitatea masoneriei

 

Cu toate ca s-au folosit intens de formidabila structura piramidala a acesteia si in economic, principala sarcina a ramas totusi crearea unei noi clase politice, revolutii, cultura, ideologii, crearea de „alternative”. Totul trebuia sa apara insa ca fiind rodul unui proces firesc evolutiv al omenirii, de aceea au incurajat de exemplu teoria evolutionista.

 

Uneori activitatile a) si b) mergeau pe fata mana de mana, alteori efectele activitatilor din b) pareau diametral opuse, fiind in fapt vorba de acele „alternative”. Dar mereu exista un dusman comun: crestinismul. Nu permite spatiul sa dezvolt aici o analiza detaliata a intregii acestei miscari, insa cine citeste cea mai mare parte a articolelor acestui bolg, va intelege. Iar pentru a usura acest lucru, mentionez ca, cuvintele scrise cu albastru, ingrosat si subliniate reprezinta hiperlink-uri spre materiale amanuntite. Veti descoperi astfel ca regasim la capitolul finantare sau fondare a tuturor acestor actiuni sau institutii, aceleasi nume de familii dominante.

 

Pe scurt, ELITELE au creat Federal Reserve, Council on Foreign Relations, Bilderberg Group, Comisia Trilaterala, au generat razboaiele mondiale pentru a veni apoi cu solutiile salvatoare: Liga Natiunilor si ONU, ca etape ale viitorului GUVERN MONDIAL, au creat instrumentele financiare necesare in aceste etape: BANCA MONDIALA, FMI, au creat crizele economice, au format UE. Asta pe de o parte.

 

Pe de alta parte, au sutinut, initiat si finantat revolutiile 1848, Simon Bolivar, Garibaldi, bolsevica, nazista, sexuala (inclusiv promovarea homosexualitatii), au promovat avorturile si eugenia. Ideologic, au aparut socialismul si comunismul, ce uneori au figurat a fi “alternative” la capitalism. Si aici apare necazul caci maselor li se arata cu degetul sistemul financiar-economic corupt si li se oferea solutia unei societati stiintifice egalitariste anti teiste. In fapt insa, la varf, ELITELE le conduc pe amandoua.

 

La sfarsitul secolului 19 si inceputul secolului 20 ia avant Theosophical Society, thule si inceputurile a ceea ce mai tarziu avea sa fie cunoscut ca new age, initiate de personaje cu o puternica influenta asupra societatii contemporane precum Madame Blavatsky, Alice Bailey, Aleister Crowley. Voi prezenta cateva detalii despre aceste ultime personaje, ce toate au vorbit despre GUVERNUL MONDIAL al NOII ORDINI MONDIALE:

 

 

.

 

Jackson Spielvogel si David Redles de la Simon Wiesenthal Center, au fost nevoiti sa accepte ca lucrarile maleficei femei l-au influentat decisiv pe Adolf Hitler.

 

Nascuta in imperiul rus, emigreaza in 1873 in New York si incepe o “cariera“ in spiritism si mai mult agita teorii decat face demonstratii de extracorporalitate, levitatie, telepatie si altele din zona paranormalului.

 

In 1875 fondeaza Theosophical Society.

 

 

In 1886 se stabileste in Germania unde scrie o mare parte din Secret Doctrine, o lucrare plina de teorii rasiste, ce spunea ca i-a fost inspirata de maestrii non umani din zona Tibetului . (acei asa numiti sefi secreti).

 

Dupa deces a fost INCINERATA.

 

Aceasta scria in „The Secret Doctrine„, vol. 1, pag 319 – 320:

 

„In antichitate si realitate, lucifer sau luciferus, este numele unei entitati angelice ce stapaneste absolut peste lumina adevarului si peste lumina zilei.„

 

„lucifer este lumina divina si terestra, „spirit sfant„ si „satan„ in acelasi timp„

 

DOAMNE IARTA-MA CA AM CITAT ASEMENEA BLASFEMII.

 

Din Theosophical Society pornesc doua ramuri ale unei malefice unitati in diversitate: new age (Alice Bailey) si Thule Society.

 

Thule Society (Rudolf Steiner, Rudolf Sebottendorff (mason), Philipp Stauff, Anton Drexler, Rudolf Hess) din Germania, a fost piatra de temelie a Nationalsozialistische Arbeiterpartei lui Hitler …

 

 

 

Alice Bailey (1880–1949), initiatoarea amplei miscari new age, continuatoarea Theosophical Society ale carei baze au fost puse de catre Madame Blavatsky.

   Sotul ei, Foster Bailey (1888 – 1977), a fost mason grad 32.

   Intre 1919 si 1949 a scris multe lucrari dictate de catre “maestri ai intelepciunii“, non oameni din zona Tibetului. A considerat ca lucifer este un zeu al intelepciunii considerat pe nedrept de catre crestinism ca inger cazut.

   In 1940 a prevazut victoria aliatilor (intr-o perioada in care multe state inca nu intrasera in razboi iar tabara acestora inca nu se formase oficial) si stabilirea de catre acestia dupa marea conflagratie a unei NOI ORDINI MONDIALE ce va duce umanitatea la un foarte ridicat nivel de civilizatie … Sa ne amintim ca la 14 august 1941, intr-un moment in care SUA inca nu intrase in razboi, a fost schitata ATLANTIC CHARTER, adevarata fundatie pentru majoritatea tratatelor si organizatiilor internationale (inclusiv Natiunile Unite si cele financiare) de dupa cel de al doilea razboi mondial, cu ocazia Atlantic Conference (nume de cod Riviera) la care au participat presedintele SUA Franklin D. Roosevelt si premierul britanic Winston Churchill (ambii masoni) insotiti de consilierii lor apropriati. Interesant este ca in cadrul sau se specifica necesitatea unei “noi ordini mondiale”.

Este intemeietoarea Lucifer Publishing Company redenumita mai apoi Lucis Trust

 

Lucis Trust este Non-Governmental Organization in cadrul Natiunilor Unite !!! La indicatia ei, in cladirea ONU se afla o camera de rugaciune cu insemnele acesteia, unde greii se aduna inaintea fiecarei sedinte generale.

 

Un astfel de „sef secret„ non uman i-a dat in 1937 lui Bailey “Marea invocatie “. Aceasta a fost folosita inclusiv dupa evenimentele din 11.09.2001 de catre Findhorn Foundation (pe care o invoca de la infiintare ei). Este o invocatie folosita si de miscarea new age UFO.

   Findhorn Foundation a fost fondata in 1972. In 1997 devine membru Conference of Non-Governmental Organizations in Consultative Relationship with the United Nations (CONGO) si membru fondator al mai multor grupuri active in UN Headquarters, intre care amintim The Spiritual Caucus in al carei site oficial gasiti fotografia United Nations Meditation Room, camera de rugaciune de care aminteam mai sus si careia ii face propaganda.

   Cuvinte de lauda adresate camerei, precum unui templu, i-a adus si misticul Dag Hammarskjöld (1905–1961), al doilea Secretar General al Natiunilor Unite. Individul avea planuri marete cu ONU dar a murit intr-un accident neelucidat nici pana in zilele noastre.

   Alt greu al Natiunilor Unite, mare iubitor de draci este Robert Muller (1923-). Asistent al  Secretarului General de peste 40 de ani. Poreclit “filosoful“ UN pentru liniile directoare pe care le traseaza. E plin de idei despre guvernarea mondiala . Recunoaste ca este influentat de Alice Bailey pe care o admira caci a fost contactata de “maestri ai intelepciunii“ …

   Analistii fenomenului sunt de acord ca lucrarile lui Bailey, Rudolf Steiner (Thule Society din Germania, alta “fiica“ a Theosophical Society, care a fost piatra de temelie a Nationalsozialistische Arbeiterpartei a lui Hitler …) si ale Theosophy-ei in general au influentat crearea “ religiilor “ UFO, inclusiv Order of the Solar Temple.

   In lucrarea sa “The Externalization of the Hierarchy”, Alice Bailey scria:

   „NOUA ORDINE MONDIALA va recunoaste ca productia lumii, resursele naturale ale planetei si bogatiile sale nu apartin nici unei natiuni, ci vor fi impartasite tuturor. Nu vor mai exista natiuni la categoria „a avea” iar altele la polul opus. Printr-un proces echitabil si corect se va organiza distributia graului, al petrolului si a mineralelor, in functie de nevoile fiecarei natiuni si popor.Toate acestea vor fi stabilite in raport cu intregul planetar.”

   „NOUA ORDINE MONDIALA se va baza pe recunoasterea faptului ca toti oamenii sunt egali la origine, doar ca se afla la diferite stadii ale dezvoltarii evolutive. Integritatea personala, inteligenta, viziunea si experienta, la care se va aduaga si bunavointa, vor indica viitorii conducatori.”

   „NOUA ORDINE MONDIALA va fi fondata pe un sentiment de responsabilitate. Regula va fi „toti pentru unul si unul pentru toti”

   „In perioada de pregatire a NOII ORDINI MONDIALE se va reglementa dezarmarea. Aceasta nu va fi optionala. Nici unei natiuni nu-i va fi permis sa produca echipamente in scopuri distructive sau sa violeze integritatea altei natiuni. „

   „NOUA ORDINE MONDIALA trebuie sa fie destinata pentru o lume care a trecut printr-o criza distrugatoare. NOUA ORDINE MONDIALA trebuie sa puna bazele pentru o viitoare lume, posibila doar dupa o perioada de timp de recuperare si reconstructie.”

 

 

Edward Alexander Crowley (1875–1947) a fost maestru mason si bisexual. In 1947, inainte de a muri, a lasat o schita a infatisarii unui  “sef secret “, creaturi non umane din zona Tibetului ce au influentat si au dictat lucrari theosofice precum cele ale lui Madame Blavatsky, Alice Bailey (toti trei considerati a fi stalpi ai new age) sauBenjamin Creme (cel ce spunea in 1959 ca acestia i-au transmis ca dupa aproximativ 20 de ani va apare pe pamant “maestrul maestrilor“, iar in 1982 declara: “Cristul este printre noi“ … In acea schita, bipedul arata aidoma extraterestrilor din “cultura UFO “.

 

Ca si ceilalti, Crowley si-a numit clar stapanul: lucifer. A influentat organizatiile oculte Golden Dawn si Ordo Templi Orientis. Cea mai cunoscuta lucrare a sa este The Book of the Law, al carei text central este noua filosofie a vietii denumita Thelema, a carei lozinca “Do what thou wilt” (faceti ce doriti, in engleza veche) a influentat decisiv mentalul colectiv al generatiei tinere incepand cu anii 60. Aceasta filosofie a primit-o in Egipt in timpul unei experiente mistice din 1904, ocazie cu care zeul (dracul) horus l-a informat ca a inceput o noua epoca magica, al carei profet va fi Crowley. Tot atunci horus (autonumit zeul vazduhului, stapanul noii ere si bestia printul-preot) i-a dictat si textul cartii

   A practicat ritualuri magice sexuale cu femei si barbati.

   Stranse legaturi cu iluminatii.

   Pentru foarte mult timp a mai fost si agent al serviciilor secrete britanice, avand la un moment dat misiunea de a compromite idealurile germane sau irlandeze, prin propaganda aberanta. A fost unul din cei ce s-a ocupat cu intoxicarea serviciilor secrete germane cu “informatia” ca luxosul si gigantul transoceanic RMS Lusitania ar transporta cantitati urisase de materiale de razboi si ca incearca sa pacaleasca blocada submarinelor nemtesti. Acest fapt a dus la dramatica scufundare a vasului civil (al doilea dezastru ca marime dupa Titanic) si a reprezentat motivul intrarii SUA in razboi. In acelasi timp, isi promova articole in ziarele nemtesti The Fatherland si The International.

   A folosit un spectru larg de stupefiante in cadrul experientelor sale magice.

   Vedetele rock, inclusiv miscarea hippie il considera un soi de zeu-patron al lor.

 Pentru cititorii atei, chiar daca nu cred in existenta diavolului, trebuie inteles ca personajele de mai sus, precum si varfurile masoneriei sau ale camatariei planetare sunt de alta parere, mai mult, sunt practicanti ai cultului paladin (inchinarea la lucifer).

Acest aspect este foarte important in intreaga ecuatie, deoarece tot ei incurajeaza ateismul cu un singur scop: pentru a avea la dispozitie o masa de manevra cat mai mare …

   In toata aceasta lucrare generala, dominarea componentei a) economic (banci, finante, industrializare, acumulare de aur si pietre pretioase, controlul zacamintelor de cupru sau petrol) nu este un scop in sine, ci o unealta. ELITELE conducatoare din varful piramidei nu acumuleaza strict dintr-o lacomiei fara sfarsit, ci pentru a controla. De fapt deja au ajuns sa aiba atat de mult, incat au hotarat declasarea ultimei etape, un cumul de crize (recesiune, foamete, mari miscari stradale, razboi cumplit) pentru ca mai apoi sa prezinte solutia: instaurarea GUVERNULUI MONDIAL al NOII ORDINI MONDIALE de STANGA. De aceea s-a pus in miscare in intreaga lume, in mare forta, monstrul rosu, cel ce se considera a fi primit o rana de moarte dupa caderea blocului comunist. De aceea tuturor politicienilor de stanga li s-a ordonat sa urle pentru necesitatea schimbarii. Pe diferite tonalitati, de la Obama si pana la anarhisti.

falsa Noua Ordine Mondiala – definitie

   Actualmente este reprezentata de intreaga categorie de unelte ce le-au fost necesare de-a lungul timpului pentru acumularea de capital si realizarea etapelor intermediare edificarii GUVERNULUI MONDIAL:

   institutii financiar bancare

   organizatii internationale considerate a fi in slujba grupurilor de interese avide de bani si putere

   organisme de tip Bilderberg

   masoneria

   etc.

   Toate acestea sunt prezentate a fi conduse de indivizi ce urmaresc strict o acumulare masiva de capital si care au o avida dorinta de a conduce intreaga planeta.

 

   CARE ESTE DIFERENTA DINTRE NOM SI fNOM?

   fNOM este prezentata a dori o un imperiu mondial al raului, condus de bancheri si corporatii, uneori acceptandu-se ca au interese in aceasta stapanire si evreii si/sau masoneria. Dorintele acestora sunt insa prezentate a fi strict de natura materiala.

   NOM insa, foloseste acumularea de capital si resurse strict ca mijloc si nu ca scop. NOM actioneaza, precum am aratat mai sus la programul iluminatilor, pentru schimbarea din temelii a societatii, pentru rasturnarea valorilor, pentru indobitocirea maselor, pentru promovarea avorturilor, sexualitatii, homosexualitatii, intr-un cuvant actioneaza impotriva celor descrise in Sfanta Scriptura a fi bune si promoveaza tot ce este descris a fi rau. NOM este prin definitie anti crestina. Dar aceste diferente sunt aproape imposibil de inteles pentru ne crestini si foarte greu de inteles pentru crestinii ce nu realizeaza ca vremurile apocaliptice bat la usi.

   CUM VOR PROCEDA?

   Alice Bailey:

   „NOUA ORDINE MONDIALA trebuie sa fie destinata pentru o lume care a trecut printr-o criza distrugatoare. NOUA ORDINE MONDIALA trebuie sa puna bazele pentru o viitoare lume, posibila doar dupa o perioada de timp de recuperare si reconstructie.”

   Henry Kissinger, la conferinta Bilderberg Group din Evian, Franta, 1991:

   “Azi, America ar fi scandalizata daca trupele ONU ar intra în Los Angeles pentru a restabili ordinea [referindu-se la protestele din 1991]. Mâine – ea ne va multumi! Asta este cu atât mai evident daca li s-ar spune ca exista o amenintare externa [o invazie extraterestra, sau de ordin terorist], fie ea reala sau doar declarata, care ar ameninta existenta Americii. În acest fel toate popoarele lumii ne vor ruga sa îi scapam de aceasta nenorocire. Toate lumea se teme de necunoscut. Când le vom pune pe tapet acest scenariu, drepturile omului vor fi cedate de bunavoie în favoarea garantarii bunastarii si a sigurantei de catre Guvernul Mondial.“

   David Rockefeller la 5 iunie 1991, spunea cu privire la prestatia presei fata de deciziile Bilderberg Group:

   “Suntem recunoscatori conducerilor publicatiilor The Washington Post, The New York Times, Time Magazine si altor mari publicatii ai caror directori au participat la intalnirile noastre si au respectat promisiunea lor de discretie pentru ultimii 40 de ani. Ar fi fost imposibil pentru noi sa dezvoltam planul nostru global daca am fi devenit subiecti ai luminilor presei in toti acesti ani, dar lumea este mult mai sofisticata si mai pregatita acum sa inainteze spre o guvernare globala …“

   David Rockefeller:

   „Tot ce avem nevoie este o criza majora, iar natiunile vor accepta Noua Ordine Mondiala „

   Guvernatorul Nelson Aldrich Rockefeller (New York), într-un articol intitulat “O chemare la construirea uneinoi ordini mondiale” – New York Times, Feb. 1962:

   “Natiunile Unite, nu au fost si nu sunt capabile sa aduca o noua ordine mondiala, ceruta de evenimentele actuale. Este necesar ca SUA sa preia conducerea tuturor popoarelor si sa puna în practica conceptele si aspiratiile de suveranitate nationala printr-o viziune federala.“

   George Soros, la Forumul Economic de la Davos, Elvetia, 27 Ian. 1995:

   “Lumea are nevoie de o noua ordine mondiala si va avertizez ca urmeaza o perioada de puternica dezordine în întreaga lume.“

   George Soros, despre actuala criza:

   “Aş putea declara în mod oficial că aceasta este o criză care se diferenţiază în mod categoric de celelalte, este cea mai mare criză cu care ne-am confruntat până acum şi cu siguranţă va avea repercusiuni de lungă durată. Este finalul unei ere şi se vor întâmpla multe transformări. Cei care se aşteaptă să îşi reia afacerile ca până acum este clar că nu înţeleg ce se întâmplă“.

   James Paul Warburg, declaratie în fata Senatului SUA pe 7 Feb. 1950:

    “Vom avea un Guvern Mondial, fie ca ne place, fie ca nu ne place. Singura întrebare este daca acest Guvern Mondial va fi adoptat prin cucerire sau prin accept“

   Deci au nevoie de o mega criza … iar aceasta deja a inceput odata cu cea financiara. Dar dupa cum am mai spus, este de fapt vorba despre un cumul de crize ce va mai include: foamete, pandemii, schimbari climatice, ample miscari de strada, razboi. Pentru ca asa poti controla masele, pentru ca doar astfel le poti prezenta apoi “solutia”: GUVERN MONDIAL al NOII ORDINI MONDIALE.

   Asa au procedat in cazul tuturor etapelor majore de pana acum: revolutia franceza, cea bolsevica, razboaiele mondiale. Aceste crize erau atat de mari, incat lumea terifiata accepta “solutiile” prezentate, in fapt pasi in edificarea GUVERNULUI MONDIAL.

   Presedintele Woodrow Wilson, chiar daca ascultator, a spus totusi ceva remarcabil (cand s-a trezit si a regretat rolul de marioneta in mana unor ELITE prea ticaloase):

    “Unii dintre cei mai mari oameni din Statele Unite, din domeniul comertului si productiei, se tem de ceva. Ei stiu ca undeva exista o putere atât de organizata, atât de subtila, atât de atenta, atât de completa, de perseverenta încât nu au curajul sa o vorbeasca de rau sau sa o condamne, decât în soapta.“

   PAPUSARII au creat crize si razboaie si au finantat mereu ambele tabere. Se spune ca iluminatii doreau trei razboaie mondiale pentru asezarea lucrurilor pe fagasul dorit de ei. Albert Pike a si confirmat-o.

    Primul razboi a fost declansat pentru destramarea marilor imperii suspecte ca fiind neloiale noii forte, pentru capitalizarea PAPUSARILOR, pentru pregatirea celui de al doilea si pentru primul pas spre GUVERNUL MONDIAL, anume Liga natiunilor (1919).

   Al doilea razboi a pornit in jurul chestiunii evreiesti, ELITELE folosind, dupa terminarea lui, etnia precum un zid protector, un formidabil sistem datorita caruia nu poti zice ceva de ei caci se declanseaza automat reactii de combatere a “anti semitismului“. Sa ne amintim si de dr. Nahum Goldman, (1894-1982), presedinte al World Zionist Organization, ce avertiza in 1958 la World Jewish Conference in Geneva:

   „Un declin al puternicului curent anti-semitism sincer , ar putea constiutui un nou pericol pentru supravietuirea evreiasca . Disparitia anti-semitismului va avea efecte foarte negative asupra activitatii noastre„

   Apoi pentru formarea ONU (1945) si toate organismele financiare mondiale din ce in ce mai centralizate: BANCA MONDIALA (1945), FMI (1944) si Uniunea Europeana.         

   Uneori crizele erau mai mititele, functie si de ceea ce se urmarea, insa pentru ca efectul sa fie maxim, aveau grija sa “avertizeze”:

   In 1907 Jacob Schiff declara intr-un discurs la New York ca fara o banca centrala care sa aiba un control adecvat, tara va aluneca inspre cele mai severe crize din istorie.

   Dupa criza artificiala din 1907,  “rezolvata“ de J. P. Morgan, in 1908 congresul il insarcineaza pe Nelson W. Aldrich cu descoperirea cauzelor si cu cautarea solutiilor pentru prevenirea crizelor …

   Acesta, dupa o vizita la greii din finante banci europeni (Rothschild si prietenii), in noiembrie 1910 la Jekyll Island Club, se intalneste cu Paul Warburg (Kuhn, Loeb & Co.), Frank A. Vanderlip (din partea National City Bank of New York), Henry P. Davison (din partea companiilor J. P. Morgan), Charles D. Norton (din partea First National Bank of New York), Benjamin Strong (reprezentant J. P. Morgan),in cel mai mare secret posibil, si pun bazele Federal Reserve, in conformitate cu intelegerea prealabila Aldrich , Warburg, JP Morgan,Rockefeller. Secretul era necesar deoarece opinia publica nu ar fi acceptat o “banca nationala“ creata de banci private. De abia in 1913 este recunoscuta oficial de catre Woodrow Wilson, influentat fiind de Bernard Baruch.

Odata cu anarhismul si revolutiile bolsevica si national-socialista, apar principalele „alternative” la SISTEM. Ele pareau a lupta impotriva capitalismului, al sistemului financiar-bancar, insa toate au fost finantate de catre ELITE … Toate acestea au avut ca element comun anti-crestinismul, promovand ateismul sau paganismul. Toate promovau o lume noua, populata de oameni noi si egali intre ei. N-au fost insa decat sinistre laboratoare si etape in edificarea viitorului GUVERN MONDIAL.

   Momentul de a se pune ultimele caramizi a sosit insa. Cumulul de crize va scoate lumea in strada iar furia ei va fi directionata, ca si in trecut, impotriva pietei libere, a sistemului politic cunoscut ca democrat, a sistemului financiar bancar, a corporatiilor, a oricui este bogat. Trebuie mentionat aici ca ELITELE nu figureaza in ochii maselor a fi printre bogati, ci doar unii din locotenentii lor. Dupa al doilea razboi mondial, ELITELE nu sunt in topurile 300 si nu auzi de ele in presa la rubrica „ce au mai cheltuit VIP-urile”. Ele si-au creat la varful piramidei o cooperativa a lor, unde au ingramadit intreaga avere acumulata si lucreaza in liniste. Pentru a da de ele este necesar un studiu indelungat al istoricului bancilor si corporatiilor, insa masele n-au timp de asa ceva. 

   Insa cele de mai sus nu vor fi suficiente, caci nu vor genera o schimbare totala. Si aceasta deoarece exista destul de multi oameni care nu se vor lasa pacaliti atat de usor, care au mai auzit cate ceva despre Federal Reserve,Bilderberg sau masonerie, de exemplu, si care vor reprezenta astfel un pericol pentru revolutia ce a inceput, caci vor avertiza pe cat mai multi spunandu-le: “Ce schimbare este asta? Organismele ce au condus lumea veche raman intacte?” Iar in acest moment se va vedea importanta fNOM, caci se vor buluci impotriva ei si multi se vor lasa astfel pacaliti.

   Insa nici chiar cele de mai sus nu sunt suficiente. Pentru ca miscarea maselor sa fie cat mai ampla, tambalaul cat mai mare si rezultatul cat mai “glorios”, trebuie sa existe cineva care sa apere ceea ce revolutia ataca. Doar din aceasta lupta ce va parea castigata de popor, va putea rezulta adevarata NOUA ORDINE MONDIALA. Si ce poate declansa o tulburare mai mare decat ca pe fondul nemultumirilor sa se instaureze:

   LEGEA MARTIALA

   Si astfel intelegem toate semnalele care arata ca SUA se pregateste intens pentru legea martiala si ce-i cu agitatia foarte mare de la DHS, FEMA, Pentagon, Garda Nationala, serviciile secrete. Nu intru in prea mari detalii aici, caci internetul este plin de asemenea avertismente: texte si materiale filmate.

   Pentru declansarea ei se va folosi un cumul de probleme: sociale, pandemie, terorismul, schimbarea climei, etc.

https://fbcdn-sphotos-d-a.akamaihd.net/hphotos-ak-ash3/936611_558871214181312_124289657_n.jpg

Deja se definesc dusmanii „sistemului”:

 

Un nou “manual” de lupta impotriva terorismului ii indica a fi periculosi inclusiv pe militantii anti NOUA ORDINE MONDIALA …

 

Este foarte posibil sa se foloseasca de o lege care daca va intra in vigoare, alaturi de masuri pentru reconsiderarea notiunii de stat, va crea din SUA un colos asemanator Germaniei naziste, dar fara componenta anti-semita:

 

National Security and Homeland Security Presidential Directive

 

La 9 mai 2007, apare pe site-ul Casei Albe textul pe care il gasiti la (NOTA 2) a articolului Teribila arma in mana stapanilor presedintelui BARACK Hussein OBAMA II incapand cu 20 ianuarie 2009: The National Security and Homeland Security Presidential Directive, fara un anunt prealabil sau o conferinta de presa. Desigur, nu reprezinta produsul gandirii lui Bush, ci al celor ce-l coordoneaza si care au pregatit terenul pentru perioada optima (in care presedinte va fi evident o alta marioneta a lor)

 

Aceasta directiva prezidentiala pentru securitatea natiunii si a patriei prevede ca in caz de urgenta decretata de catre presedinte, sa fie inlocuita formula normala de guvernare a tarii cu un amalgam condus de presedinte. Potrivit acesteia, presedintele are puterea de a declara o urgenta catastrofala, dar nu se specifica cine are puterea de a declara ca aceasta urgenta a incetat …

 

Nu este clar cum de va putea functiona din moment ce oarecum intra in contradictie cu mai vechea National Emergencies Act din 1976. De asemenea are anexe secrete pe care nici macar Peter DeFazio, membru al Homeland Security Committee nu le-a putut afla, cu toate ca a cerut de doua ori oficial acest lucru …

 

Si cine va figura in ochii opiniei publice ca este in spatele acestei actiuni? Desigur fNOM …

 

Mentalul opiniei publice a fost deja pregatit din timp pentru a inghiti cele de mai sus. Cititi și

 

Declaraţii pe faţă despre Noua Ordine Mondială

Noua Ordine Mondială, un plan al nebunilor

 

 

///////////////////////////////////////

 

 

 

Blestemul Babelului – Statele și Noua Ordine Mondială

 

 

Cum să înțelegi dacă nu ți se explică? Cum să fi de acord sau împotrivă dacă nu știi despre ce este vorba?

 

Vă propun să aruncăm o privire de ansamblu asupra acestui subiect atât de controversat în vremea noastră: Convergența statelor lumii, prin convingere sau constrângere, în procesul de formare a Noii Ordini Mondiale.

 

Trebuie să spunem de la început că, omenirea a avut, are și va avea întotdeauna doar două alternative: să existe în ordinea stabilită de Dumnezeu sau ,,să-și facă de cap“, implementând propria ei idee de ordine.

 

Biblia ne spune că oamenii optează de regulă pentru cea de a doua alternativă. Iată cum s-au desfășurat primii pași ai omenirii care n-a învățat nimic din lecția potopului:

 

,,Tot pământul avea o singură limbă şi aceleaşi cuvinte. Pornind ei înspre răsărit, au dat peste o câmpie în ţara Şinear şi au descălecat acolo. Şi au zis unul către altul: „Haidem să facem cărămizi şi să le ardem bine în foc!” Şi cărămida le-a ţinut loc de piatră, iar smoala le-a ţinut loc de var. Şi au mai zis: „Haidem să ne zidim o cetate şi un turn al cărui vârf să atingă cerul şi să ne facem un nume, ca să nu fim împrăştiaţi pe toată faţa pământului!”

 

Domnul S-a coborât să vadă cetatea şi turnul pe care-l zideau fiii oamenilor. Şi Domnul a zis:

 

„Iată, ei sunt un singur popor şi toţi au aceeaşi limbă, şi iată de ce s-au apucat; acum nimic nu i-ar împiedica să facă tot ce şi-au pus în gând. Haidem să Ne coborâm şi să le încurcăm acolo limba, ca să nu-şi mai înţeleagă vorba unii altora!”

 

Şi Domnul i-a împrăştiat de acolo pe toată faţa pământului, aşa că au încetat să zidească cetatea. De aceea, cetatea a fost numită Babel (încurcătură,  șarpe inelat sau poarta cerului), căci acolo a încurcat Domnul limba întregului pământ şi de acolo i-a împrăştiat Domnul pe toată faţa pământului“ (Gen. 11:1-9).

 

Noua Ordine Mondială este numirea ,,de cod“ pentru instaurarea unei forme mondiale de guvernământ care să înlocuiască aparenta dezordine de azi a națiunilor. Este un vis milenar pe care omenirea l-a moștenit de la cei din valea Șinear și care mărturisește, așa cum spune și John Milton că omenirea este plecată ,,în căutarea Paradisului pierdut“. Drumul ei nu este însă ordinea stabilită de Dumnezeu, ci o mereu iluzorie și eluzivă Nouă Ordine Mondială, instaurată prin strădaniile proprii.

 

Sediul celor care urmăresc implementarea Noii Ordini Mondiale se găsește la Bruxell și a fost construit în mod intenționat ca o replică a turnului Babel. Mesajul subliminal este următorul: ,,Vom continua astăzi lucrarea începută atunci !“

 

1. Când au apărut unitățile statale ?

Statele au apărut după Turnul Babel, când omenirea a fost împărțită după criteriul lingvistic și s-a răspândit pe toată fața pământului. Atunci au apărut “neînțelegerile” între oameni.

 

Înainte de Babel a fost vremea dictatorilor, cel mai mare dintre ei fiind Nimrod. Acest personaj malefic și-a supus prin forță omenirea de după potop. Pentru cei ce vor să studieze mai mult despre acest personaj, iată cele trei referințe spre cele patru locuri în care apare el în textul Bibliei:

 

Geneza 10:8-11 Cuş a născut şi pe Nimrod: el este acela care a început să fie puternic pe pământ.  El a fost un viteaz vânător înaintea Domnului; iată de ce se zice: „Ca Nimrod, viteaz vânător înaintea Domnului.” El a domnit la început peste Babel, Erec, Acad şi Calne, în ţara Şinear. Din ţara aceasta a intrat în Asiria; a zidit Ninive, Rehobot-Ir, Calah şi Resen între Ninive şi Calah; aceasta este cetatea cea mare.

1 Cronici 1:10 Cuş a născut pe Nimrod; el a început să fie puternic pe pământ.

Mica 5:6 Ei vor pustii ţara Asiriei cu sabia şi ţara lui Nimrod cu sabia scoasă din teacă. Ne va izbăvi astfel de asirian când va veni în ţara noastră şi va pătrunde în ţinutul nostru.

Printr-o simetrie istorică, Noua Ordine Mondială urmărește suprimarea existenței statale, unirea omenirii într-o singură “umanitate” și instaurarea unui dictator mondial. Chiar și limbajul este adaptat acestui plan.

 

De exemplu, Europa nu se mai ghidează după valorile iudeo-creștine (VT și NT), ci implementează valorile “umanismului”. Într-un răspuns dat premierului maghiar, Viktor Orban , care cere ca țara sa să aibe dreptul la pedeapsa cu moartea și să nu primească o cotă de imigranți africani (Potrivit AP, Janos Lazar, șeful de cabinet al premierului Viktor Orban, a spus că este „în afara discuției” ca Ungaria să primească vreo „cotă” de refugiați și va face tot posibilul să blocheze adoptarea eventualului nou sistem la nivelul UE.) (Partidul Popular European (PPE) i-a dat un ultimatum premierului Ungariei, Viktor Orban, avertizând că partidul său, Fidesz, va fi exclus din acest grup politic dacă dezbaterile privind reintroducerea pedepsei cu moartea vor continua.

 

Hillary Clinton, în calitate de candidat la președenția USA, confruntată cu incompatibilitatea dintre valorile iudeo-creștine pe care a fost întemeiată America și practica pruncuciderilor (avorturi) a declarat: “Biserica va trebui să-și modifice codul etic pentru a se acomoda noilor valori umaniste.”

(In a speech last week, Hillary Clinton lamented that too many women are supposedly denied abortions. The Democratic presidential candidate came under fire for that pro-abortion comment, but she also is drawing widespread condemnation for another remark in the speech. The comment has Hillary Clinton essentially saying that Christians must be forced to change their religious views to accommodate abortions).

 

2. Ce sunt statele ?

Statele există pentru protejarea și promovarea unei anumite colectivități lingvistice sau ,,de neam“. Sper să nu supăr pe nimeni când afirm că orice ,,patriotism“ este o formă de egoism generalizat. Deviza ,,Dumnezeu, patria și familia“ poate fi foarte repede transformată practic în ,,eu, familia și patria“. În epoca modernă, statul este structura care asigură protejarea bogaților dintr-o țară de intervențiile nedorite ale bogaților dintr-altă țară, întotdeauna bogații alegând în conducerea statului pe aceia care promit că le vor reprezenta cel mai bine interesele. Dacă cei bogați dintr-un stat se îngrijesc ca majoritatea populației să o ducă satisfăcător de bine, toată lumea este fericită. Avem de-a face cu celebrele ,,stări“ ale societății moderne promovate de exemplul britanic: starea întâi sau upper crust sunt cei bogați care produc și beneficiază direct de progresul economic, starea a doua sau clasa de mijloc, care este forța de muncă din procesul economic și starea a treia, cei neajutorați și cei neputincioși, în imperiul britanic ,,oamenii de casă sau servitorii legați de stăpân“.

 

În ciuda așanumitului ,,contract social“ care ar trebui să existe între conducători și conduși, în interiorul egoismului de grup al patriotismului există o multitudine de egoisme personale. Anticii au observat bine: ,,Homo homini lupus“ (oamenii se poartă între ei ca lupii). Egoismul personal duce la o inevitabilă lege a junglei, în care ,,peștele cel mare îl înghite pe cel mic“. Și aceasta se întâmplă indiferent de sistemul economico-social care există în interiorul fiecărui stat. Adevărul acesta a fost surprins cel mai bine de celebra butadă de pe vremea bancurilor politice: ,,În capitalism este exploatarea omului de către om, iar în socialism este invers“.

 

3. Cum sunt numite statele în Biblie?

Biblia împarte omenirea în două categorii: Israelul sau poporul lui Dumnezeu și Neamurile. Este suficient să citim psalmul doi ca să ne dăm seama de lucrul acesta.

 

„Pentru ce se întărâtă neamurile şi pentru ce cugetă popoarele lucruri deşarte?

Împăraţii pământului se răscoală şi domnitorii se sfătuiesc împreună împotriva Domnului şi împotriva Unsului Său, zicând:

 

„Să le rupem legăturile şi să scăpăm de lanţurile lor!”

 

Cel ce şade în ceruri râde, Domnul Îşi bate joc de ei.

Apoi, în mânia Lui, le vorbeşte şi-i îngrozeşte cu urgia Sa, zicând:

 

„Totuşi Eu am uns pe Împăratul Meu pe Sion, Muntele Meu cel sfânt.”

„Eu voi vesti hotărârea Lui – zice Unsul. Domnul Mi-a zis: ‘Tu eşti Fiul Meu! Astăzi Te-am născut.

Cere-Mi, şi-Ţi voi da neamurile de moştenire şi marginile pământului în stăpânire!

Tu le vei zdrobi cu un toiag de fier şi le vei sfărâma ca pe vasul unui olar.”

 

Acum dar, împăraţi, purtaţi-vă cu înţelepciune! Luaţi învăţătură, judecătorii pământului!

Slujiţi Domnului cu frică şi bucuraţi-vă, tremurând.

Daţi cinste* Fiului, ca să nu Se mânie şi să nu pieriţi pe calea voastră,

căci mânia Lui este gata să se aprindă!

Ferice de toţi câţi se încred în El!  (Psalm 2:1-12)

 

În timp ce stabilitatea poporului lui Dumnezeu este realizată prin teocrație și prin ascultarea de legile împărăției, Neamurile se frământă și se vor frământa cât va ține istoria lumii. Tronurile lumii s-au simțit întotdeauna suspect de ,,încorsetați“ de deciziile Tronului ceresc, și au urmărit, urmăresc și vor urmări mereu să se ,,elibereze“ spre a-și forma un nume, o cale și un destin propriu. Este, la scară mai mică, o imitație moștenită de la cel care le inspiră, apostatul Lucifer, numit de apostolul Pavel și ,,dumnezeul veacului acestuia“:

 

 ,,Şi dacă Evanghelia noastră este acoperită, este acoperită pentru cei ce sunt pe calea pierzării, a căror minte necredincioasă a orbit-o dumnezeul veacului acestuia, ca să nu vadă strălucind lumina Evangheliei slavei lui Hristos, care este chipul lui Dumnezeu“ (2 Corinteni 4:3-4).

 

,,Voi eraţi morţi în greşelile şi în păcatele voastre, în care trăiaţi odinioară după mersul lumii acesteia, după domnul puterii văzduhului, a duhului care lucrează acum în fiii neascultării“ (Efeseni 2:1-2).

 

4. Care este metafora biblică pentru relațiile dintre state ?

Profetic, statele lumii în frământările lor sunt asemănate cu întinderea mișcătoare a valurilor mării. Când vorbește de apariția sistemelor imperiale care domină lumea, Biblia le vede ieșind ,,din mare“, adică tocmai din această frământare internațională, din această continuă instabilitate.

 

,,Daniel a început şi a zis: „În vedenia mea de noapte, am văzut cum cele patru vânturi ale cerurilor au izbucnit pe Marea cea Mare. Şi patru fiare mari au ieşit* din mare, deosebite una de alta“ – (Daniel 7:2-3).

 

,,Apoi am stat pe nisipul mării. Şi am văzut ridicându-se din mare o fiară cu zece coarne şi şapte capete; pe coarne avea zece cununi împărăteşti şi pe capete avea nume de hulă“ (Apocalipsa 13:1).

 

5. Care este dușmanul modern al statelor ?

Dușmanul tradițional al statelor au fost imperiile. Oricât de mult au încercat ele să desființeze statele naționale, oricâte strămutări de populație au făcut Nebucadnețar și Stalin, statele și națiunile au supraviețuit atacurilor, iar populațiile deplasate temporar s-au întors cu vremea în ,,matca lor strămoșească“.

 

S-a încercat într-un timp să se înlăture barierele de limbă, crezând că ,,blestemul Babelului se poate anula“. Au luat structuri lingvistice comune, le-au atașat cuvinte de circulație mondială și altele inventate de ,,specialiști“ și li s-a oferit popoarelor limba ,,esperanto“, tradus prin ,,unul care speră“).

 

(Esperanto (/ˌɛspəˈraːntoʊ/; [espeˈranto] About this sound listen (help·info)) is a constructed international auxiliary language. It is the most widely spoken constructed language in the world. Its name derives from Doktoro Esperanto (“Esperanto” translates as “one who hopes”), the pseudonym under which physician and linguist L. L. Zamenhof published the first book detailing Esperanto, the Unua Libro, on 26 July 1887. Zamenhof’s goal was to create an easy-to-learn, politically neutral language that would transcend nationality and foster peace and international understanding between people with different languages. – Wikipedia)

 

Dușmanul de astăzi al statelor este această mult trâmbițată ,,Nouă Ordine Mondială“. În spatele ,,ideologilor ei“ mai mult sau mai puțin ,,independenți (ideologii, care nu produc nimic material au înclinat întotdeauna în favoarea celor ce le pune pâinea pe masă), stau astăzi mamuții corporațiilor multinaționale.

 

Multinaționalele sune forțele care au schimbat deviza ,,Proletari din toate țările, uniți-vă!“ în ,,Bogătași din toate țările, uniți-vă!“. După cum bogătașii din interiorul unui stat cereau protecția autorităților, multinaționalele au nevoie acum de foruri internaționale care să-și întindă autoritatea peste granițele statelor independente. Prin mecanisme bancare și economice, statele sunt atrase ca muștele în plasa unor iluzorii ,,avantaje reciproce“. Tendința este ca mai toate autoritățile statale să fie transferate unor conglomerate superstatale, o bancă mondială, o curte europeană, o organizație NATO, un mecanism euro-atlantic sau transpacific, un ONU. Lanțul nu se strâge așa de ușor și ,,păpușarii“ care trag sforile au nevoie să spulbere încrederea în capacitățile fiecărui stat independent prin inventarea unor ,,crize mondiale“, cum ar fi amenințarea unui al treilea război mondial sau o încălzire globală. Când propaganda a creat oamenilor obsesia pericolului, vor apare foruri de conducere mondială, clădind pe precedentele politice ale Ligii Națiunilor și ale Organizației Națiunilor Unite.

 

Inspirați de experimentul „creuzetului” american, promotorii Noii Ordini Mondiale încearcă să-l generalizeze dând astfel naștere la tot felul de uniri transnaționale: Statele Unite ale Europei, Statele Unite ale Confederației Ruse sau chiar ale Eurasiei (!).

 

 

 

Sub deviza ,,E Pluribus Unum”, (din mai mulți, unul singur), America a reușit să facă o națiune unitară din imigranți veniți din state de pe toată fața pământului. Oameni de naționalități diferite au format o națiune nouă, cu o identitate de sine stătătoare. Deviza americană este compusă din treisprezece litere, adică exact cât au fost la număr statele americane care au format inițial uniunea. Expresia, în original din paisprezece litere, ex pluribus unum, a fost preluată din scrierile marelui teolog Augustin, care a folosit-o în Confesiunile lui (cartea IV.) c. 397-398 d.Ch.

 

Este evident însă un „excepționalism american”. Dumnezeu a păstrat acest popor și acest continent pentru un rol distinct in istorie (despre aceasta s-ar cuveni să vorbim mai mult cu altă ocazie). Orice încercare de a imita însă America în altă zonă geografică a pământului este sortită eșecului. Experimentul ,,multiculturalismului”, printr-un proces forțat de acceptare a imigranților a eșuat în Europa, după cum arată tulburările sociale de acolo.

 

Cartea profetului Daniel ne spune că orice ,,colos imperial universal“, chiar și cel de sub conducerea lui Antichrist, nu va putea anula diferențele inerente dintre naționalitățile statelor componente. Nu se poate desființa blestemul Babelului! Singurele alianțe posibile vor fi ca cele ,,dintre fier și lut“:

 

,,Va fi o a patra împărăţie, tare ca fierul; după cum fierul sfărâmă şi rupe totul, şi ea va sfărâma şi va rupe totul, ca fierul care face totul bucăţi. Şi, după cum ai văzut picioarele şi degetele picioarelor parte de lut de olar şi parte de fier, tot aşa şi împărăţia aceasta va fi împărţită, dar va rămâne în ea ceva din tăria fierului, tocmai aşa cum ai văzut fierul amestecat cu lutul. Şi, după cum degetele de la picioare erau parte de fier şi parte de lut, tot aşa şi împărăţia aceasta va fi în parte tare şi în parte plăpândă.

 

Dacă ai văzut fierul amestecat cu lutul, înseamnă că se vor amesteca prin legături omeneşti de căsătorie, dar nu vor fi lipiţi unul de altul, după cum fierul nu se poate uni cu lutul.“ (Daniel 2:40-43)

 

6. Vor dispare statele în Noua Ordine Mondială ?

Fiți liniștiți, nu vor dispare. Oricât ar încerca omenirea să înlăture consecințele blestemului de la Babel, ele vor rămâne cu noi până la vremea finalului. Nici imperiile, nici esperanto, nici multinaționalele, nici scurta domnie a lui Atichrist nu va duce omenirea înapoi în starea ei de unitate primordială. Mesajele profetice sunt clare și categorice în această privință. Statele lumii vor fi pe tabla de șah a istoriei în vremea de dinaintea revenirii lui Christos:

 

,,Veţi auzi de războaie şi veşti de războaie: vedeţi să nu vă înspăimântaţi, căci toate aceste lucruri trebuie să se întâmple. Dar sfârşitul tot nu va fi atunci. Un neam se va scula împotriva altui neam, şi o împărăţie, împotriva altei împărăţii şi, pe alocurea, vor fi cutremure de pământ, foamete şi ciumi. Dar toate aceste lucruri nu vor fi decât începutul durerilor“ (Mat. 24:6-8).

 

Statele lumii nu vor dispare pentru că lumea este încă sub blestem. Egoismul de grup al patriotismului și egoismul personal al ,,elitelor“ care conduc din umbră masele populare vor înfrânge orice încercare de pace mondială. Într-una din cele mai categorice verdicte ale Bibliei, care face țăndări orice ,,optimism“ al conducătorilor actuali, profetul Daniel ne comunică existența unui decret divin în această privință:

 

,,… este hotărât că războiul va ţine până la sfârşit şi împreună cu el şi pustiirile“ (Daniel 9:26).

 

Cu adevărat, ,,Cel ce şade în ceruri râde, Domnul Îşi bate joc de ei“.  Providența este ,,mâna lui Dumnezeu în mănușa istoriei“, iar programul după care curge ea este deja făcut ,,mai înainte de întemeierea lumii“.

 

7. Totuși, când vor dispare statele ?

Nu, omenirea nu este condamnată la infinit.  Refacerea unității ei nu se va realiza prin sforțările proprii. Avanpremiera vremii de unitate a omenirii se realizează acum de toți aceia care trec prin experiența Rusaliilor, inversul evenimentului de la Babel. La Rusalii, oamenii veniți să se închine la Ierusalim din foarte multe state i-au auzit pe apostoli vorbind, în mod supranatural, în limbile lor ,,despre lucrurile minunate ale lui Dumnezeu“ (Fapte 2:11). Toți cei ce cred în Christos și primesc oferta Lui răscumpărătoare trăiesc astăzi, indiferent de cetățenia lor pământească, o fenomenală apartenență la poporul lui Dumnezeu din toate timpurile:

 

,,Așa dar voi nu mai sunteți nici străini, nici oaspeți ai casei, ci sunteți împreună cetățeni cu sfinții, oameni din casa lui Dumnezeu, fiind zidiți pe temelia apostolilor și proorocilor, piatra din capul unghiului fiind Isus Hristos” (Efeseni 2:19-20).

 

Unitățile statale exista chiar și pe vremea împărăției viitoare. Iată ce găsim scris în cartea profetului Zaharia, un alt text cu pronunțat caracter apocaliptic:

 

,,Toţi cei ce vor mai rămâne din toate neamurile venite împotriva Ierusalimului se vor sui în fiecare an să se închine înaintea Împăratului, Domnul oştirilor, şi să prăznuiască Sărbătoarea Corturilor. Dacă unele din familiile pământului nu vor voi să se suie la Ierusalim ca să se închine înaintea Împăratului, Domnul oştirilor, nu va cădea ploaie peste ele“ (Zaharia 14:7).

 

Apocalipsa ,,mică“ din Matei 24-25 ne vestește judecata finală a statelor și integrarea omenirii în Împărția lui Dumnezeu:

 

,,Când va veni Fiul omului în slava Sa, cu toţi sfinţii îngeri, va şedea pe scaunul de domnie al slavei Sale. Toate neamurile vor* fi adunate înaintea Lui. El îi va despărţi pe unii de alţii cum desparte păstorul oile de capre; şi va pune oile la dreapta, iar caprele la stânga Lui.  Atunci, Împăratul va zice celor de la dreapta Lui: ‘Veniţi, binecuvântaţii Tatălui Meu, de moşteniţi Împărăţia, care v-a fost pregătită de la întemeierea lumii“ (Mat. 25:31-34).

 

Apocalipsa descrie statele lumii (neamurile) ca mediu din care a ieșit religia apostată:

 

,,Apoi unul din cei şapte îngeri care ţineau cele şapte potire a venit de a vorbit cu mine şi mi-a zis: „Vino să-ţi arăt judecata curvei celei mari, care şade pe ape mari. Cu ea au curvit împăraţii pământului şi locuitorii pământului s-au îmbătat de vinul curviei ei!” (Apocalipsa 17:1-2).

 

Pentru cei ce susțin teoria ,,înlocuirii“, care spune că Biserica este Noul Israel, iată ceva la care trebuie să ne gândim împreună: profețiile mențin distincția dintre Israel și neamurile mântuite și în vremurile așezării Noii Ordini Cerești! Scrisă din perspectivă evreiască, Apocalipsa lasă să se întrevadă harul salvării de care se bucură și se vor mai bucura cei din toate neamurile lumii:

 

,,După aceea m-am uitat şi iată că era o mare gloată pe care nu putea s-o numere nimeni, din orice neam, din orice seminţie, din orice norod şi de orice limbă, care stătea în picioare înaintea scaunului de domnie şi înaintea Mielului, îmbrăcaţi† în haine albe, cu ramuri de finic în mâini, şi strigau cu glas tare şi ziceau: „Mântuirea* este a Dumnezeului nostru, care** şade pe scaunul de domnie, şi a Mielului!”

 

Şi toţi îngerii stăteau împrejurul scaunului de domnie, împrejurul bătrânilor şi împrejurul celor patru făpturi vii. Şi s-au aruncat cu feţele la pământ în faţa scaunului de domnie şi s-au închinat lui Dumnezeu şi au zis*: „Amin. Ale Dumnezeului nostru să fie lauda, slava, înţelepciunea, mulţumirile, cinstea, puterea şi tăria în vecii vecilor! Amin.”

 

Şi unul din bătrâni a luat cuvântul şi mi-a zis: „Aceştia, care sunt îmbrăcaţi în haine* albe, cine sunt oare? Şi de unde au venit?”

„Doamne”, i-am răspuns eu, „Tu ştii.” Şi el mi-a zis: „Aceştia vin din necazul cel mare; ei şi-au spălat hainele şi le-au albit în sângele Mielului. Pentru aceasta stau ei înaintea scaunului de domnie al lui Dumnezeu şi-I slujesc zi şi noapte în Templul Lui. Cel ce şade pe scaunul de domnie Îşi va întinde* peste ei cortul Lui. Nu le va mai fi foame, nu le va mai fi sete; nu-i va mai dogori nici soarele, nici vreo altă arşiţă. Căci Mielul, care stă în mijlocul scaunului de domnie, va fi Păstorul lor, îi va duce la izvoarele apelor vieţii şi Dumnezeu va şterge orice lacrimă din ochii lor” (Apocalipsa 7:9-17).

 

Apocalipasa ne prezintă oameni din statele lumii părtași parțiali la prerogativele celor din Noul Ierusalim:

 

,,Cetatea (Noul Ierusalim) n-are trebuinţă nici de soare, nici de lună ca s-o lumineze, căci o luminează slava lui Dumnezeu şi făclia ei este Mielul. Neamurile vor umbla în lumina ei şi împăraţii pământului îşi vor aduce slava şi cinstea lor în ea. Porţile ei nu se vor închide ziua, fiindcă în ea nu va mai fi noapte. În ea vor aduce slava şi cinstea neamurilor“ (Apocalipsa 21:23-26).

 

Mișcarea actuală de omogenizare și unire a omenirii, cunoscută sub numele de ,,Noua Ordine Mondială“ nu-și va ajunge scopul. După ce își va împlini rolul în pregătirea omenirii pentru venirea lui Antichrist, ea va dispare sub teroarea dictaturii acestui ultim ,,Nimrod“ al istoriei. În felul acesta simetria Bibliei va fi completă, iar ceea ce s-a stricat în Geneza se va repara în Apocalipsa.

 

Sursa articol

 

Blestemul Babelului – Statele și Noua Ordine Mondială

 

 

 

 

//////////////////////////////////////////////

 

Cele zece națiuni și venirea lui Antihrist !

 

 

Zece națiuni din Europa, a propus crearea unui super- președinte al Uniunii Europene . Aceste două entități – 10 națiuni și un singur lider puternic – pare a se potrivi perfect cu profețiile biblice . Dar este ea posibila ?

 

Să ne uităm la problema mai îndeaproape . Săptămâna trecută, o întâlnire a avut loc între reprezentanții a 10 națiuni europene , în palatul regal de la Bruxelles a fost de a dezbate cu privire la crearea unei poziții prezidențiale nou puternic , care va ghida cel mai mare bloc comercial din lume , Uniunea Europeană .

 

Site-ul EUobserver.com a raportat că ” ideile răspândite și calculate în mod serios de miniștrii de externe selectate ale statelor membre ale UE includ fuziunea a rolurilor de presedinte al Consiliului Uniunii Europene și Comisia Europeană . ” O sursă de mare prestigiu în UE menționat în acest site , după întâlnirea dintre miniștrii de externe a avut locEstate Val Duchesse la Bruxelles la 19 aprilie și joi , că noile yperproedros vor avea mai multă putere și autoritate atât care deține în prezent Herman Van Rompuy sau Jose Manuel Barroso ( 20 aprilie ) .

 

Grupul format din 10 reprezentanți a fost reunit sub conducerea Germaniei si este compus din Austria , Belgia , Danemarca , Franța , Italia , Luxemburg , Țările de Jos , Polonia , Portugalia și Spania . Deși numărul 10 este foarte importantă pentru profețiile biblice referitoare la Europa in viitorul apropiat ( Apocalipsa 13:17 ) , este extrem de îndoielnic că acest grup de 10 națiuni care va lua conducerea prin hegemonia germană în viitorul restructurat al Uniunii Europene .

 

Un motiv pentru care există o îndoială cu privire la acest lucru , este ca o profeție în paralel de 13:17 Apocalipsa ceea ce este conținute în capitolul 2 din profeția lui Daniel arată că finala zece se va împărți între estul și vestul Europei . Singurele doua tari care pot fi considerate ca Europa de Est, între nivelul actual de 10 sunt Austria și Polonia ..

 

Cu toate acestea , efortul de convergență și fuziunea celor 10 state membre sau națiuni autoritatea tripartit al Uniunii pentru o conducere puternică la nivel mondial a unui președinte este în mod clar profetică . Problema actuala conducere a UE este că acesta este de multe ori un complex proces de luare a deciziilor – există o problemă serioasă în rezolvarea responsabilitățile instituționale . Primele trei instituții care conduce Uniunea de 27 de națiuni au tendința de a se ciocnii continuu și a se întrepătrunde în luarea deciziilor .

 

După cum sa menționat de către EUobserver.com ” Președintele Consiliului Uniunii Europene creată prin Tratatul de la Lisabona în 2009 . Cu toate acestea, strategia din tratat, este complexa, cu Van Rompuy , de exemplu , pentru a monitoriza cele mai recente evoluții și consultări reforma fiscală a UE , în timp ce Comisia Europeană sub Baroso stabilește propriile idei și să pună în aplicare deciziile finale . Un Van Rompuy și Barroso reprezintă , de asemenea, Uniunea la conferințe și organizații internaționale . cu toate acestea , în timp ce Van Rompuy este o figură de frunte în protocolul oficial , un alt post- Lisabona monstruozitate , reprezentantul suprem al UE , ocupat în calitate de Catherine Ashton , să relatiile de zi cu zi externe și contacte . “

 

Reveal profeția din timpul nostru cu privire la condițiile globale care va apărea înainte de a doua venire a lui Hristos , este clar că un singur lider politic puternic în ” colaborare ” cu un mare lider religios unic va domina partea de nord mare forță , care va ține frâiele globale dată perioadă vApocalipsa 13 ) .

 

Unele surse sugerează că acest lider religios poate sa fi luat luat deja postul său . În ceea ce privește viitorul lider puternic TIE Europa , faptul că toate cele trei actual lider , Herman van Rompuy , José Manuel Barroso, și Katherine Ashton , sunt gata să ia serios în considerare fuzionarea forțelor lor într-o unitate cu un super – presedinte al R . E. este foarte important !Așteptăm evoluțiile în ceea ce privește punerea în aplicare a acestei propuneri …

 

Cu toate acestea viziunea alegerii unui puternic super- președinte nu ar trebui să fie ignorata . Spre deosebire de sursa spune Euobserver.com – ceea ce indică faptul că poziția unui european super- președinte va da mai multă legitimitate în Europa și va avea loc prin alegerea de către instituții – profeții biblice indică faptul că viitorul lider politic al 10-lea nu nu va fi ales ci va fi așezat în poziția de onoare al președinției absolute a Uniunii Europene ( Daniel 11:21) .

 

Întrebarea care rămâne este ce figură politică harismatica avad un impact politic pe scară largă și potențial prin profilul dinastic să ajunga sa conduca prin mijloace nedemocratice ?Cred că deocamdata nu s-ar putea insa deja fiara este in așteptare pentru momentul potrivit iar in anii viitori poate ne vom da seama mai bine.

 

666

„Numarul Fiarei” este scris in Apocalipsa lui Ioan (13:18): „Aici este intelepciunea. Cine are pricepere sa socoteasca numarul fiarei; caci este numar de om. Si numarul ei este sase sute saizeci si sase„.

 

Interesant este ca in limba ebraica (una din limbile in care a fost scrisa Biblia), 666 apare scris ca www. Deoarece in limba ebraica nu exista spatiu intre cuvinte sau litere, literele fiind folosite ca si cifre. Asa cum a spus si Archimonde, echivalentul lui w din limba engleza este in ebraica vav sau waw. Si cum valoarea numerica al lui vav este 6, Atunci inseamna ca vav vav vav sau www reprezinta 666. Mai multe cuvinte ce au valoarea numerica egala cu 666, veti afla in video-urile de mai jos.

 

Ingerul Digital

Ingerul digital este un documentar realizat de un grup de crestini ortodocsi din Serbia. Este pana acum singurul film de acest gen care aduce o perspectiva duhovniceasca ortodoxa in aceasta privinta. Filmul este tradus in romana, cu subtitrarea integrata in fisierul video.

 

Antihrist

In crestinismul popular, Antihrist (sau Anticrist) personifica intruchiparea raului absolut intr-un singur individ, adversar al crestinismului, sau un epitet cu care poate fi numit un activist eterodox cu scop dispretuitor.

 

Cu toate ca am 16 ani, am aflat multe despre Antihrist. Nu stiu daca sunt mituri sau chiar e adevarat, dar va voi spune cate ceva:

 

Bunul meu prieten, Flavius (Flafstar pe forum) mi-a povestit ca antihrist-ul ar fi presedintele organizatiei Francmasoneria, aceasta fiind cei ce au creat dolarul american.

 

Pe bancnota de un dolar se poate observa o piramida care are in varf un ochi. Acel ochi reprezinta Ochiul care vede tot iau scrisul de jos , Novos Ordo Seclorum inseamna Noul Ordin Mondial.

 

Pe langa mitul cu Francmasoneria, am mai aflat si ceva legat de Uniunea Europeana (UE). Daca am trasa cateva drepte peste sigla Uniunii Europene, ar iesi doua driunghiuri ce se suprapun, asta insemnand semnul diavolului.

Antihristul va fi viitorul conducator al Uniunii Europene. Biblia spune următoarele:

 

1) Antihristul există încă din secolul I d.Hr.:

 

– “Copii, este ceasul de pe urmă, şi precum aţi auzit că vine antihrist, iar acum mulţi antihrişti s-au arătat; de aici cunoaştem noi că este ceasul de pe urmă.” (1 Ioan 2:18);

 

– “Şi orice duh, care nu mărturiseşte pe Iisus Hristos, nu este de la Dumnezeu, ci este duhul lui antihrist, despre care aţi auzit că vine şi acum este chiar în lume.” (1 Ioan 4:3).

 

2) Antihristul încă se va afla aici, când Iisus Hristos se va întoarce pe Pământ:

 

– “Şi atunci se va arăta cel fără de lege, pe care Domnul Iisus îl va ucide cu suflarea gurii Sale şi-l va nimici cu strălucirea venirii Sale.” (2 Tesalonicieni 2:8)

 

Aşadar, Antihristul nu poate fi o singură persoană, întrucât el se află aici de cel puţin 2.000 de ani. El poate fi, astfel, o instituţie sau o autoritate. Tot conform Bibliei, Antihristul nu va ocupa un templu din Ierusalim, ci un loc ce ar putea părea iniţial a fi trupul lui Hristos: “Potrivnicul, care se înalţă mai presus de tot ce se numeşte Dumnezeu, sau se cinsteşte cu închinare, aşa încât să se aşeze el în templul lui Dumnezeu, dându-se pe sine drept dumnezeu.” (2 Tesaloniceni 2:4).

 

Există o singură posibilitate prin care aceste profeţii se pot împlini. Şi papa este singurul prin care se pot împlini toate aceste profeţii biblice. Şi cum Iisus Hristos este singurul care a împlinit profeţia venirii Mesiei, tot aşa şi papa este singura posibilitate în a fi Antihristul.

 

Romano-catolicii îl văd pe papă ca fiind “vicarul lui Hristos”, adică înlocuitor. În latină, numele papei este “Vicarius Filii Dei”, adică “Înlocuitorul fiului lui Dumnezeu”. În greacă, “antihrist” înseamnă “în locul lui Hristos”. Aşadar, şi prin definiţie, papa este Antihristul.

 

Pe de altă parte, “papă” înseamnă “tată”. Dar “tată” e un cuvânt interzis de Iisus Hristos: “Şi tată al vostru să nu numiţi pe pământ, că Tatăl vostru unul este, Cel din ceruri” (Matei 23:9)

 

“Papa este Antihristul”: o istorie din secolul al XVI-lea

 

Image  Toate rândurile scrise mai sus reprezintă punctul de vedere al site-ului Bebaptized.org. Dar ideea că Papa este Antihristul este una nouă? Nu, în nici într-un caz. Ideea are cel puţin câteva sute de ani vechime. Primul care a avut o asemenea idee este Martin Luther (1483-1546), cel care s-a revoltat împotriva Vaticanului şi care a dovedit, folosindu-se de Noul Testament, că domnia lui Antihrist, prezisă şi descrisă în Biblie, era papalitatea. Iată ce spunea Luther pe 18 august 1520: “Avem convingerea că papalitatea este scaunul adevăratului Antihrist”.

 

John Calvin (1509-1564), un alt reformator important al creştinităţii, avea şi el opinia conform căreia Vaticanul este sediul lui Antihrist, aşa cum afla din opera sa “Instituţiile religiei creştine”: “Unele persoane cred că suntem prea severi şi necruţători când îi spunem Pontifului roman Antihrist. Dar cei care au această opinie nu-şi dau seama că aduc aceeaşi acuzaţie şi împotriva apostolului Pavel (..) a cărui Epistolă a doua către Tesaloniceni nu poate fi capabilă de o altă interpretare decât aceea că ea se aplică papalităţii”.

 

John Knox (1505-1572), un alt reformator creştin crede şi el că Papa este “Antihristul, fiul pierzării de care apostolul Pavel vorbeşte”. Aceeaşi părere o are şi anglicanul Thomas Cranmer (1489-1556) care în operele sale crede că “Roma este scaunul Antihristului, iar papa este însuşi Antihristul. Şi pot dovedi acest lucru prin alte scripturi, alte scrieri vechi şi motive puternice”.

 

Roger Williams (1603-1683), , vorbeşte despre papă ca fiind “pretinsul vicar al lui Hristos pe Pământ, ce stă ca Dumnezeu deasupra Templului lui Dumnezeu, glorificându-se a fi deasupra a ceea ce se cheamă Dumnezeu, deasupra conştiinţei şi sufletelor vasalilor săi, deasupra Spiritului lui Hristos, deasupra Sfântului Duh şi deasupra lui Dumnezeu (…) dar el nu este altceva decât fiul pierzării din Epistola a doua către Tesaloniceni a Sfântului Apostol Pavel.”

 

Confesiunea credinţei de la Westminster din 1647 (The Westminster Confession of Faith) – confesiunea de bază a calvinismului spune următoarele: “Nu există alt cap al Bisericii decât Domnul Iisus Hristos. Astfel, nici papa de la Roma nu poate fi capul Bisericii, ci Antihristul, omul păcatelor şi fiul pierzării, care se preamăreşte împotriva lui Hristos şi împotriva a ceea ce este Dumnezeu”.

 

John Napier (1550-1617) care a fost un mare matematician scoţian, devotat protestanţilor, a scris despre Apocalipsa lui Ioan: “Cele 42 de luni, cele 1.260 de zile, o vreme, vremurile şi jumătate de vreme menţionate în Daniel şi în Apocalipsa lui Ioan, se referă la unul şi acelaşi număr şi se referă la faptul că Biserica lui Hristos a fugit în pustie (…) şi târfa, care apare în Apocalipsă ca fiind Babilonul, nu reprezintă de fapt Babilonul, ci Roma. Acolo este regatul apostatic, unde domneşte Anticristul, şi pe care Sf. Pavel îl denumeşte omul tuturor păcatelor.”

 

Fiara şi-a început regatul în anul 1077, odată cu papa Grigore al VII-lea

 

Image  Vorbind despre papalitate, teologul metodist John Wesley (1703-1791) spune următoarele: “El este omul păcatului, pentru că el înalţă păcatul peste măsură. Şi el este, de asemenea, şi fiul pierzării, pentru că el a cauzat moartea a numeroşi oameni, atât opozanţi, cât şi susţinători.” În monumentala sa lucrare “Note explicative asupra Bibliei”, Wesley explică pe larg de ce papalitatea este Antihristul.

 

În această analiză, Wesley porneşte de la Apocalipsa după Ioan, versetul 13:1: “Şi am văzut ridicându-se din mare o fiară, care avea zece coarne şi şapte capete şi pe coarnele ei zece cununi împărăteşti şi pe capetele ei: nume de hulă.” Wesley crede că această fiară nu reprezintă altceva decât Papalitatea de la Roma care este opusă regatului lui Hristos. Iar papalitatea nu este o putere spirituală sau eclesiastică, ci una seculară. Wesley crede că Fiara din Biblie şi-a făcut apariţia în anul 1073 atunci când papa Grigore al VII-lea a venit la putere. Grigore al VII-lea e cel care a statuat atotputernicia papalităţii, în anul 1077, prin următoarele doctrine:

 

– doar papa de la Roma poate numi şi demite episcopi;

– doar papa poate face noi legi pentru Biserică;

– toţi prinţii trebuie să sărute picioarele papei;

– doar numele papei trebuie recitat în biserici;

– numele papei este singurul scris în Paradis;

– papa poate detrona împăraţi;

– nicio carte nu poate fi canonică fără acceptul papei;

– nimeni de pe Pământ nu poate anula o sentinţă decât papa;

– papa nu poate face subiectul judecăţii umane. Caracteristicile Fiarei din Biblie

 

Dacă am combina cele spuse în Apocalipsa 13:1-3 “Şi am văzut ridicându-se din mare o fiară, care avea zece coarne şi şapte capete şi pe coarnele ei zece cununi împărăteşti şi pe capetele ei: nume de hulă. Şi fiara pe care am văzut-o era asemenea leopardului, picioarele ei erau ca ale ursului, iar gura ei ca o gură de leu. Şi balaurul i-a dat ei puterea lui şi scaunul lui şi stăpânire mare. Şi unul din capetele fiarei era ca înjunghiat de moarte, dar rana ei cea de moarte fu vindecată şi tot pământul s-a minunat mergând după fiară”, cu Apocalipsa 17:15 “Şi mi-a zis: Apele pe care le-ai văzut şi deasupra cărora şade desfrânata, sunt popoare şi gloate şi neamuri şi limbi.” şi Daniel 7:17-23: “Aceste fiare, patru la număr, înseamnă că patru regi se vor ridica pe pământ. Şi sfinţii Celui Preaînalt vor primi regatul şi îl vor ţine în stăpânire în veci şi în vecii vecilor. După aceasta l-am rugat să-mi spună adevărul despre fiara a patra, care se deosebea de toate celelalte şi care era afară din cale de înspăimântătoare, cu dinţi de fier şi cu gheare de aramă şi care mânca, sfărâma, iar ceea ce rămânea călca în picioare. Şi despre cele zece coarne care erau pe capul său şi despre celălalt care creştea şi înaintea căruia au căzut cale trei şi avea ochi şi gură care grăia lucruri mari şi care era mult mai mare decât celelalte. M-am uitat, şi cornul acela purta război cu cei sfinţi şi i-a biruit, până ce a venit Cel vechi de zile şi a făcut dreptate sfinţilor Celui Preaînalt, până ce s-a împlinit vremea şi împărăţia a ajuns sub stăpânirea sfinţilor. El a răspuns astfel: “Fiara a patra înseamnă că un al patrulea rege va fi pe pământ, care se va deosebi de toate celelalte regate, care va mânca tot pământul, îl va călca în picioare şi îl va zdrobi.” – atunci am putea spune că Bestia / Fiara / Antihristul are următoarele caracteristici:

 

(1) Are influenţă mondială;

(2) Este o putere religioasă;

(3) Apare din Europa Occidentală;

(4) Are un om la conducerea sa;

(5) Vorbeşte blasfemii;

(6) Apare după căderea Romei (476 d.Hr.);

(7) A smuls trei regate;

(8) Îi persecută pe sfinţii lui Dumnezeu.

 

Nu-i aşa că toate aceste caracteristici aduc aminte de papalitate?

 

Arhimandrit Daniil Gouvalis: despre 666

 

Adesea, în ultimii ani, creştinii întreabă ce atitudine trebuie să aibă faţă de 666. Duhovnicii şi, în general, clericii, sunt adesea întrebaţi despre aceasta. În anumite momente, episcopii chiar au fost nevoiţi să dea enciclice speciale pentru turma creştinilor.

 

Trebuie să spunem că subiectul privind cifra 666 trece prin două faze. O gravitate şi o semnificaţie are prima fază şi o alta, a doua fază.

 

PRIMA FAZĂ

În prima fază, cifra 666 o întâlnim ici şi colo, fie pe monede, fie pe haine sau vase, fie pe buletinele unor organizaţii, fie pe calculator etc.

 

În cea de-a doua fază, cifra 666 va avea sens pur religios şi va fi legată de poziţia religioasă a fiecăruia dintre noi. Ea va arăta că este primită credinţa în dumnezeirea proorocului mincinos, că este adoptat ritualul şi închinare înaintea sa. Atunci proorocul mincinos va încerca să îi convingă pe toţi să îl accepte ca stăpân, ca domn şi dumnezeu. Desigur, însemnarea sau pecetluire cu numărul 666 se va face în bisericile antihristului de către preoţii săi, în cadrul unei ceremonii religioase oficiale. Nu trebuie să ne scape această distincţie între faze. Cât timp ne aflăm ii prima fază, nu merită să pornim lupta împotriva faptului că cifra 666 se află pe o sticlă, pe o oală sau pe o cămaşă. Să nu ne temem acolo unde nu avem a ne teme de ceva. Ce importanţă are faptul că este pe o bancnotă? Noi cumpărărm cu acea bancnotă cinci cărţi de suflet folositoare pe care le împărţim unor oameni care astfel se mântuiesc. Ce importanţă are faptul că pe o cartelă de transport se află cifra 666? Nu cumva luarea şi folosirea acestei cartele au folosit la o acţiune religioasă?

 

Dacă Cezarul, adică statul, doreşte să pună ici şi colo, la vedere sau mai ascuns, numărul 666, să fie sănătos. N-are decât. Atâta timp cât aceasta nu are legătură cu vreo pretenţie de natură religioasă, ne este indiferent. «Daţi Cezarului cele ce sunt ale Cezarului şi lui Dumnezeu cele ce sunt ale lui Dumnezeu» (Matei 22, 21).

 

Să mai fim atenţi şi la aceasta. Un creştin are paşaport şi călătoreşte în mai multe ţări. Inevitabil, pe paşaport i se vor pune diferite ştampile. Multe dintre ele au embleme şi semne musulmane, atee, idolatre, budiste etc.. Şi ce-i cu asta? A păţit creştinul ceva? Acelaşi lucru este valabil şi în ce priveşte timbrele pe care le folosim când trimitem scrisori.

 

Prin urmare, nu trebuie să ne înfricoşăm de lucruri neînsemnate şi care nu-şi au acum locul. Să nu cădem victime unei astfel de temeri. Există oameni, cu diferite obiective şi interese care caută să semene în sufletele creştinilor o frică prematură şi tulburare sufletească. După aceea, exploatează foarte bine situaţia creată şi le iau acelor oameni toată averea. Ba chiar unii reuşesc să convingă o mulţime de creştini să le dea bani ca să cumpere terenuri potrivite unde să ridice case în care să se refugieze în vremea antihristului! Şi încă spun că venirea antihristului este foarte aproape. Aşa că cei păcăliţi trebuie să dea imediat mari sume de bani!…

 

Unii, excesiv de «ortodocşi», n-au altă treabă decât să cultive o frică prematură şi neîntemeiată. Atâta timp cât nu se face nici un ritual religios, cifra 666 nu are nici o semnificaţie. Conform tradiţiei apostolice a Bisericii noastre, semnarea cu cifra 666 se va face, aşa cum am spus, în cadrul unui ritual religios oficial. Însă aceasta nu s-a petrecut încă.

 

Va trebui însă să susţinem cele spuse şi cu texte consacrate. De aceea trimitem la scrierile Sfântului Ipolit al Romei, care menţionează numeroase tradiţii apostolice. Să vedem ce scrie:Â «I-a trimis Domnul pe Apostoli la toate neamurile, iar el (antihristul) la fel îşi trimite apostolii săi mincinoşi. Mântuitorul a adunat oile risipite. Tot aşa şi antihristul adună poporul risipit al ideilor. A pecetluit Domnul pe cei ce cred în El. Şi antihristul va face la fel» (Despre Hristos şi despre antihrist, 6).

 

Peceţile pe care le dă Domnul creştinilor sunt Botezul şi Mirungerea. În Vechiul Testament era tăierea-împrejur. Desigur, este vorba despre ritualuri religioase oficiale. Sfântul Ipolit subliniază, aşadar, că şi antihristul va lucra în acelaşi fel -Â «şi el va face la fel». Adică, primirea pe mână sau pe frunte a ei 666 va constitui un ritual oficial, o taină a anti-botezului şi a anti-mirungerii, a anti-bisericii antihristului. Aceasta va arăta vădit că individul respectiv l-a primit pe antihrist ca dumnezeu adevărat şi ca mântuitor.

 

Să cunoaştem bine lucrurile. Să nu facem ce spun toţi nepricepuţii. Există unii ce propovăduiesc că deja s-a născut mesia cel mincinos. Ba chiar susţin că știu numele său, data naşterii şi data apariţiei sale. Dragi cititori, cei ce dau date cronologice în privinţa celor de pe urmă, fiţi încredinţaţi că sunt rătăciţi sută la sută. Fie şi numai precizarea unei date exacte constituie indiciu fără greş după care identificăm rătăcirea. Din sec. I d.Hr. şi până astăzi au tot apărut oameni preziceau, cu date, evenimente eshatologice. Toţi s-au dovedit rătăciţi. Nimeni nu poate spune date exacte. Poate antihristul va veni în cincizeci de ani, dar poate apărea şi în trei mii de ani. Aceasta numai Dumnezeu o cunoaşte.

 

Printr-o stranie coincidenţă, toţi cei ce în trecut vesteau date eshatologice, erau membri ai unor schisme sau secte.

 

Neîndoios, în zilele noastre se dezvoltă o eshatologie maladivă. În enciclica sa, Mitropolitul Antim de Alexandroupolis, exprimă aceasta foarte plastic:Â «Dacă toate aceste zvonuri răspândite şi dacă toată «teologia» iresponsabil circulând în popor despre antihrist şi 666 ar fi fost cât de puţin adevărate, credeţi că Bisericile Ortodoxe recunoscute, din întreaga lume, ar fi rămas nepăsătoare şi n-ar fi spus nimic? Atâtea sinoduri, atâtea facultăţi de teologie, atâţia clerici, atâţia oameni cucernici şi sfinţi nu ar fi spus nimic?».

 

Într-o publicaţie cu conţinut religios s-au publicat următoarele: «Atenţie la exegeţii improvizaţi ai proorocirilor şi ai Apocalipsei… Se remarcă la aceştia contradicţii flagrante, interpretări şi răstălmăciri, cugetări şi idei aberante, care ajung la extremisme, ducând chiar la despărţirea familiilor. Şi cel mai trist este că se publică numeroase lucrări, cărţi, reviste şi altele, care îi fac pe cititori să devină fanatici, provocând confuzie şi tulburând conştiinţe… Numărul 666 nu ucide şi nici nu poate vătăma pe nimeni. Nimeni nu se leapădă de Hristos şi de sufletul său, dacă nu o face în chip voit, după cum ne spune Sfântul Cosma Etolianul.Credinţa nu este un număr teoretic, ca să poată fi distrusă şi anulată automat de un alt număr. Credinţa este legătura noastră nemijlocită şi vie cu Mântuitorul nostru Iisus Hristos şi, când suntem legaţi de El în smerenie şi dragoste, absolut nici o forţă nu ne poate despărţi de El şi nu ne poate vătăma» («Orthodoxos Typos», 21. 11. 1986).

 

Trebuie să pricepem că forţa răului este un lucru profund, o dimensiune ce priveşte cele lăuntrice şi nu cele exterioare. Poate omul să-şi umple de însemne creştine toate obiectele pe care le foloseşte – cartea de identitate, paşaportul carnetul de sănătate, carnetul de depuneri, etc…. poate pune cruci pe ele… şi totuşi, gândurile sale, sentimentele şi dorinţele sale să lucreze răul.Pe dinafară pare creştin, însă lăuntric s-a robit păcatului. Aşadar, ce folos?

 

A DOUA FAZĂ

Când însă vom intra în a doua fază a lui 666, atunci când va fi întemeiată noua religie cu un nou dumnezeu, şi când se va pretinde un nou botez, atunci lucrurile se vor schimba. Atunci666 nu va mai fi o simplă cifră, ci un om-satană, care va face pe dumnezeul, care va săvârşi un ritual religios şi îi va pecetlui (însemna) pe închinătorii lui cu numărul menţionat. Atunci 666 va însemna mărturisirea divinităţii antihristului şi primirea ritualului botezului și ungerii de către clerul dumnezeului mincinos. Atunci, dacă primeşti numărul 666, te lepezi de adevăratul Mesia şi te închini, religios, unui hristos mincino­şi atunci, antihristul nu se va mai interesa dacă 666 este pus ici şi colo, indiferent unde, ci va voi să fie marcat, însemnat pe trupul omului, în cadrul unui ritual religios.

 

Se înţelege de la sine că adevăratul creştin nu va primi niciodată acest număr satanic. Ci îl va lepăda, deşi se aşteaptă la consecinţe dintre cele mai grave, chiar de-ar fi să moară.

 

Aici însă trebuie iar să menţionăm ceva. Dacă în această a doua fază, te apucă trei-patru bărbaţi puternici, te imobilizează şi, cu de-a sila, te pecetluiesc cu semnul (antihristului), tot nu se întâmplă nimic rău. Lăuntric vei rămâne neatins şi nevătămat. Chiar de ţi-ar însemna pe tot trupul numele sau numărul fiarei, nu vei fi vătămat. În sufletul tău va flutura tot steagul lui Hristos, iar buzele tale vor cânta «Unul Sfânt, Unul Domn, Iisus Hristos».

 

Dacă noi, creştinii, am prinde un ateu sau un om ce s-a lepădat de Domnul, om a cărui lume lăuntrică este sălaş satanei, chiar dacă l-am însemnat cu crucea pe tot trupul, cu peşti, cu cifra 888, cu iniţialele HS sau cu literele A și Ω, la nimic n-ar folosi. Căci contează doar voinţa. Iar voinţa izvorăşte din adâncurile fiinţei noastre. Jocul se joacă în profunzime şi nu la suprafaţă. De aceea şi David spune «duh drept înnoieşte întru cele dinlăuntru ale mele». Prin urmare, trebuie să voieşti a-L urma pe Hristos. Inima ta trebuie să-ţi ceară aceeasta. Acelaşi lucru este valabil şi în privinţa antihristului.

 

Întotdeauna accentul trebuie să cadă pe controlul inimii. Să ne întoarcem voința şi dragostea către Dumnezeul nostru, şi să nu stăm să cercetăm dacă pe bancnota de 5.000 de drahme este marcat numărul 666. Ţelul nostru este să ne sădim în grădina inimii florile blândeţii, răbdării, cumpătării, smereniei şi dragostei. Astfel, fiinţa ni se umple de lumina lui Hristos. Şi-această lumină alungă departe tot întunericul aşternut de lumea antihristului.

 

https://i0.wp.com/www.ortodoxia.md/images/stories/000111000.jpg Faptul că în zilele noastre vedem că numărul 666 este tot mai prezent, nu trebuie să ne facă să ne gândim doar la lucruri rele. Situaţia aceasta are şi ceva aspecte pozitive. Acceptăm faptul că, pe ce se înmulţeşte în jurul nostru apariţia numărului 666, ne apropiem de vremea celui fară de lege, deşi nimeni poate stabili cu exactitate momentul cronologic al evenimentului. Ştim însă, in a doua Epistolă a Sfântului Apostol Pavel către Tesaloniceni, că apariţia sa echivalează cu o garantare a celei de-a doua veniri a Domnului – «până ce mai întâi nu va veni lepădarea de credinţă şi nu se va da pe faţă omul nelegiuirii, fiul pierzării» (II Tesaloniceni 2, 3).Mai întâi vine lepădarea prin antihrist şi apoi a doua venire a lui Hristos.

 

Aici unii interpretează greşit. Susţin că întâi este vremea lepădării de credinţă, a apostaziei, şi apoi cea a antihristului. Explicaţia corectă este aceea că vremea antihristului se identifică cu cea a apostaziei. Scrie Theodoret Cyrul: «Lepădare l-a numit pe însuşi antihristul, luând numele de la lucru şi dându-i-l lui» (Erminia la II Tesaloniceni). Şi altundeva: «Apostazie numeşte însăşi prezenţa antihristului». Acelaşi lucru îl susţine şi Fericitul Augustin. El identifică apostazia cu antihristul, pe care îl numeşte apostat (Despre cetatea lui Dumnezeu 20, 19). Şi Teofilact al Bulgariei interpretează la fel: «Nu va veni – spune – a doua venire (Parasia) a Domnului, dacă nu va veni mai întâi lepădarea de credinţă, adică antihristul. Şi l-a numit «lepădare de credinţă» (apostazie), fiindcă este el însuşi apostazia şi pe mulţi îi va îndepărta de Hristos, putând a-i îndepărta chiar şi pe cei aleşi» (Erminie la II Tesaloniceni).

 

Odată cu venirea antihristului, se apropie a doua venire a lui Hristos (Parusia), cea mult aşteptată de creştini. Atunci va începe a se trâmbiţa: «Domnul este aproape» (Filipeni 4, 5). Domnul se apropie şi nu întârzie. Vine în slavă să-i ia pe ai Săi în cămara de nuntă a negrăitei bucurii.

 

Propoziţia: «Ei vor porni război împotriva Mielului», dă impresia că ar avea o legătură cu legile Consiliului Europei ce contravin credinţei şi moralei creştine. De exemplu, scoaterea desfrâului de sub incidenţa legii, libertatea avorturilor, libertatea pornografiei, protejarea homosexualilor şi altele asemenea.

 

Mulţi zâmbesc, poate, la gândul că ar putea fi o legătură între Europa Unită şi antihrist, însă cine a studiat cu atenţie Cartea Proorocului Daniel, îr paralel cu Apocalipsa, acceptă cu uşurinţă această idee. La Daniel, marile împărăţii de pe pământ, cea a Babilonului, cea a Perşilor, cea a succesorilor lui Alexandru, cea romană, sunt prezentate ca fiare. Citiţi capitolul 7. De asemenea, împăraţii sunt reprezentaţi ca nişte fiare cumplite. În capitolul împăratul perşilor este reprezentat ca un berbec înfricoşător, iar Alexandru cel Mare ca un ţap groaznic.

 

Având în vedere toate acestea, cumplita fiară a Apocalipsei, cu cele zece steme împărăteşti, nu poate să reprezinte decât o împărăţie puternică a zilelelor de pe urmă. Ba chiar o «împărăţie» puternică, alcătuită din mai multe împărății separate, simbolizate de cele zece steme.

 

Situaţia actuală arată că superputerea viitorului va trebui să fie Comunitatea Europeană, doar dacă nu cumva într-un viitor mai îndepărtat va apărea o nouă conjunctură şi se va ivi o altă «împărăţie».

 

Dacă însă apariţia celui fără de lege este legată direct de Comunitate Europeană (azi Uniunea Europeană), atunci se clarifică şi un pasaj dificil din Apocalipsa, privitor la două cetăţi; în anii antihristului se vorbeşte despre «oraşul cel mare», precum şi despre «Babilon, cetatea cea mare».

 

Antihristul, ca stăpân religios, îşi va avea sediul la Ierusalim – oraşul prin excelenţă. Ca lider al Europei Unite, adică în calitate de lider politic, îşi va avea sediul în oraşul în care îşi va avea sediul atunci Parlamentul Europei.

 

În orice caz, «oraşul cel mare» de la 11, 8 este, neîndoios, Ierusalimul. Reproducem aici fragmentul respectiv:Â «Şi trupurile lor vor zăcea pe uliţele cetăţii celei mari, care se cheamă, duhovniceşte, Sodoma şi Egipt, unde a fost răstignit şi Domnul lor» (Apocalipsa 11,8). Desigur, Domnul a fost răstignit la Ierusalim.

 

Iar celălalt oraş, «Babilon, cetatea cea mare», este Roma. Dar Roma din vechime, capitala antihristului imperiului roman, preînchipuie pe teritoriul european tot capitala Europei Unite, care Europă, după unii comentatori a Apocalipsei, evoluează aşa cum am spus, foarte sigur, spre o împărăţie anticreştină. Aşa cum aceea a fost sediul împăraţilor romani care au prigonit Creştinismul în prima fază, tot astfel din ea vor ieşi alţi împăraţi şi stăpâni care vor prigoni Biserica Creştină, în ultima sa fază pământească. «Iar femeia pe care ai văzut-o este cetatea cea mare care are stăpânire peste împăraţii rământului» (Apocalipsa 17, 18). «Şi s-a găsit în ea sânge de prooroci şi de sfinţi şi sângele tuturor celor înjunghiaţi pe pământ» (Apocalipsa 18, 24). Bărbaţi prooroci ca Sfinţii Apostoli Petru şi Pavel şi mii de alţi creştini au fost înjunghiaţi în Roma şi poate ei preînchipuie viitoare junghieri în capitala Europei Unite…

 

Care va fi capitala politică a statului antihristului nu putem spune cu certitudine. Oricum, în această capitală vor exista multe ministere şi toate conducerile, dotate cu calculatoare uriaşe, ce vor controla orice mişcare pe tot pământul.

 

Deja există o clădire a Comunităţii Europene în Bruxelles, unde se află cel mai mare computer din lume. Supraveghetorul său, Harry Edelman, evreu, îi spune «fiara». După cum se vede, fără să vrea, prooroceşte. Poate că această «fiară» este menită a sluji altei fiare, cea cu şapte capete. Acest calculator are posibilitatea de a întocmi dosarele a cinci miliarde de oameni, dând fiecăruia număr alcătuit din optsprezece cifre.

 

https://i0.wp.com/i99.photobucket.com/albums/l287/3dpdk/tower.png

 Unele versete din Apocalipsă, dacă sunt bine interpretate, dau senzaţia că există o deplasare şi o accentuare a evenimentelor. La început, cel fară de lege va fi liderul Europei Unite, dar apoi va fi liderul unui stat mondial. Iar capitala politică a Europei se va dizolva, astfel încât să fie cinstit Ierusalimul, care va deveni centrul politic şi religios al lumii întregi.

 

”Profeții și mărturii creștine pentru vremea de acum”, pag.378

 

Vremurile Sfarsitului Lumii sunt aproape – Pregateste-te pentru ce o sa vina – Profetii ale Bibliei

 

http://www.jesus-is-savior.com/End%20of%20the%20World/seat_666.htm

 

lovendal

 

////////////////////////////////////////

 

 

Uniunea Europeană drumul spre pierzanie

 

 

Publicat   de searchnewsglobal

 

ASTAZI, razboiul de unificare a Imperiului este economic si financiar. Uniunea Europeană decide cata ”suveranitate” economica ,financiara si politica mai ramane micilor state satelit ale Uniunii Europene,printre care si Romania. Toate in numele ”crizei economico-financiare” provocata tot de marile puteri ale lumii si de reteaua de banci si institutii financiare corupte, in stransa colaborare cu puterile ”oculte” – oameni din umbra guvernelor ,care de fapt conduc lumea …

 

Dar sa vedem cum a inceput totul, si cum a fost profetit in Biblie de mii de ani .

 

 

 

Aparitia unei ultime superputeri in lume ,aparitia ultimului imperiu , a fost profetita prima data in cartea Daniel ,dar si in Apocalipsa lui Ioan. Daniel capitol 2 consemneaza visul lui Nebucadnezzar :gigantica statuie compusa din diferite metale: aur, argint,arama, fier si fier amestecat cu lut.

 

Profetul Daniel ii explica imparatului Nebucadnezar cine este singurul care cunoaste viitorul si poate descoperii tainele si evenimentele din vremurile din urma :capitol 2:28.” Dar este în ceruri un Dumnezeu care descoperă tainele şi care face cunoscut împăratului Nebucadneţar ce se va întâmpla în vremurile de pe urmă.”

 

Imaginea capului de aur ,explica Daniel, reprezinta Imperiul Babilonian condus de Nebucadnezar, primul imperiu. Dupa Babilon,o alta imparatie,”mai neinsemnata decit a ta ‘’ reprezentata prin pieptul si bratele de argint: Imperiul Medo-Persan , urmata de o a treia imparatie , simbolizata prin pintecele si coapsele de arama, Grecia : 2:39: ‘’o a treia imparatie , care va fi de arama si va stapani peste tot pamintul”.

 

Daniel continua profetia: un al patrulea imperiu urmeaza Greciei , si acesta este simbolizat prin picioarele de fier: capitol 2:40 ”va fi o a patra imparatie, tare ca fierul; dupa cum fierul sfarima si rupe totul,si ea va sfarima si va rupe totul, ca fierul care face totul bucati”. Acesta este Imperiul Roman .

Toate imperiile din istoria lumii sunt prezente in profetia lui Daniel.   Roma, intr-adevar a rupt in bucati si a sfarimat toti oponentii in construirea imperiul Roman.

 

Simbolistica degetelor de fier si lut: Uniunea Europeana

Picioarele si degetele statuii din profetie erau parte din fier si parte din lut, aceasta insemnand ca Imperiul Roman va fi divizat , impartit:” 2:41” Si dupa cum ai vazut picioarele si degetele picioarelor parte de lut de olar si parte de fier , tot asa si imparatia aceasta va fi impartita; dar va ramine in ea ceva din taria fierului ..” 2:42” ..si imparatia aceasta va fi in parte tare si in parte slaba‘’.Inseamna ca imparatia va fi constituita din populatiile unor tari care ‘’ se vor amesteca prin legaturi omenesti de casatorie, dar nu vor fi lipiti unul de altul,dupa cum fierul nu se poate lipi cu lutul ‘'(Daniel 2, 43) Si Romania face parte din Uniunea Europeana , ca si Anglia, Germania, dar niciodata nu vom fi una cu ei, nu vom fi lipiti cu ei, este o fortare politica datorita unor interese foarte mari de renastere a ultimului Imperiu ce va fi pe fata pamintului, conform profetiei lui Daniel.

 

Cu mare sila si dupa o multitudine de presiuni si zeci de ani de tatonare am fost acceptati, noi, tarile ‘’de lut ‘’ sa ne alipim tarilor ‘’de fier” care pastreaza taria fierului din Imperiul Roman de altadata, asa cum spune si Daniel.

 

Nu suntem nici doriti, nici primiti cu bucurie, ci DE NEVOIE. Fiindca au nevoie sa reintregeasca vechiul teritoriu al Imperiului Roman si sa-l extinda la nivel mondial, sa fie ce au fost si chiar mai mult decit atit.

 

Ca sa intelegem cit de uriase sunt fortele politico-oculte din spatele declaratiilor oficiale, e de ajuns sa privim in retrospectiva impotrivirile si opunerile liderilor tarilor puternice care au avut loc de-a lungul anilor,impotrivirea tarilor ‘’de fier” cum este Germania, Anglia si altele, in ceea ce priveste aderarea noastra la Uniunea Europeana , si la drepturile ce ni se cuvin prin devenirea de ‘’cetateni Europeni”= adica cetateni ai noului imperiu roman renascut, dreptul la libera circulatie, dreptul la munca in oricare din tarile UE , trecerea la moneda unica euro ca moneda nationala, si altele asemenea.

 

Totusi, orice voce s-a ridicat impotriva Romaniei, Bulgariei etc, si a altor tari ‘’de lut”, (pentru ca nu ne putem masura cu taria fierului tarilor occidentale), a fost redusa la tacere in timp si aderarea a avansat an dupa an, drepturile au fost si sunt instaurate si pentru noi in buna masura, in anii urmatori vom adopta si moneda euro in loc de ‘’leu” , dreptul la libera circulatie il avem, dreptul la munca se va reglementa in anii urmatori treptat ,vom fi ‘’la fel” ca ‘’vestul occidental” insa niciodata nu vom fi lipiti de ei, una cu ei, pentru ca este o aderarea FORTATA si instrumentata peste puterile oficiale care isi exprima dezaprobarile si parerile contrare despre acest subiect.

 

Ei nu ne vor, dar n-au incotro, profetia trebuie sa se implineasca, indiferent de vointa marilor puteri europene. Tot ce pot sa faca este sa accepte treptat inevitabilul.

 

Daniel explica in continuare: 2:44” Dar in vremea acestor imparati ( liderii tarilor de lut si de fier)Dumnezeul cerurilor va ridica o imparatie care nu va fi nimicita niciodata, si care nu va trece sub stapanirea altui popor ‘’ Care este aceasta imparatie ce ‘’va sfarima si va nimici toate acele imparatii,si ea insasi va dainui vesnic” (2:44)?

 

Aceasta este Imparatia Lui Dumnezeu, pe care Isus Hristos o va instaura la a doua venire a Sa pe pamint. Aceasta explicatie este intarita de textul din Apocalipsa 11:15 ‘’ Si in cer s-au auzit glasuri puternice care ziceau: ‘’Imparatia lumii a trecut in mainile Domnului nostru si ale Hristosului Sau. Si El va imparati in vecii vecilor”

 

Vedem asadar ca, oricat de ciudat ar parea, profetia lui Daniel confirma faptul ca al patrulea imperiu, imperiul Roman, va exista intr-o anumita forma pina la sfarsit si va fi distrus la revenirea lui Isus Hristos pe pamint! In continuare, comparatiile dintre profetiile biblice vor demonstra intr-un mod uimitor cit de exacta este profetia si cum se implineste ea.

 

Apocalipsa aduce noi detalii despre istoria lumii

Apocalipsa, cartea profetica finala a Bibliei releva multe detalii despre acest Imperiu Roman, al patrulea si ultimul imperiu condus de oameni ce va renaste din propria-i cenusa si va avea toate caracteristicile fostelor imperii. In Apocalipsa capitol 13, Apostolul Ioan descrie viziunile sale despre”fiara cu zece coarne si sapte capete”: ‘’ Apoi, am statut pe nisipul marii. Si am vazut ridicandu-se din mare o fiara cu zece coarne si sapte capete.; pe coarne avea zece cununi imparatesti, si pe capete avea nume de hula ‘’. In simbolistica profetica, marea reprezinta nu doar intinderea de ape numita asa, ci si popoare, populatiile tarilor din care se ridica un nou Imperiu.(vezi Apocalipsa capitol 17:15:” Apele pe care le-ai vazut,pe care sade curva,sunt popoare,gloate,neamuri si limbi)”

 

Aceasta fiara care se ridica din mijlocul ‘’marii”(al lumii vechi, Europa) reprezinta imperiul ultim al omenirii, o super-putere geopolitica ce are caracteristicile unui ‘’leopard,urs si leu (Apocalipsa 13,2):” Fiara (imperiul) pe care am vazut-o, semana cu un leopard; avea labe ca de urs,si gura ca o gura de leu.”

 

Simbolistica acestor animale este confirmata cu aproape 800 de ani inainte in viziunile lui Daniel, capitol 7, si reprezinta continuitatea fostelor imperii ale Babilonului,Persiei si Greciei in imperiul Roman, ramasitele caracteristice acestora pastrindu-se pina astazi si devenind din ce in ce mai puternice in cadrul Europei Unite: Imperiul European. ‘’ Daniel, capitol 7, 2:” In vedenia mea de noapte, am vazut cum cele patru vanturi ale cerurilor au izbucnit pe marea cea mare(peste lume).Si patru fiare mari au iesit din mare, deosebite una de alta.(patru imperii) Cea dintai semana cu un leu,si avea aripi de vultur(imperiul Babilonian)…Si iata ca a doua fiara era ca un urs si statea intr-o rina;avea trei coaste in gura intre dinti (imperiul Persan)..Dupa acea m-am uitat mai departe si iata o alta ca un leopard,care avea pe spate patru aripi ca o pasare(Grecia)Dupa aceea m-am uitat in vedeniile mele de noapte si iata ca era o a patra fiara, nespus de grozav de inspaimintatoare si de puternica: avea niste dinti mari de fier,manca, sfarima,si calca totul in picioare ce mai raminea;era cu totul deosebita de toate fiarele de mai inainte, si avea zece coarne”(Imperiul Roman, ce va deveni Imperiul European).

 

Asa cum Roma antica a ‘’inghitit” si a incorporat caracteristicile fostelor imperii dinaintea ei, tot asa si ultimul imperiu European ce se formeaza, reprezentat prin ‘’fiara”din viziunea apocaliptica a lui Ioan, va incorpora caracteristicile fostelor imperii, simbolizate prin animale in viziunea lui Daniel: leu, urs, leopard.

 

De ce totusi acest ultim imperiu european este reprezentat ca o ‘’fiara” inspaimintatoare si de Daniel si de Apostolul Ioan ? Poate pentru faptul ca actiunile pe care le va intreprinde in ultima parte acest imperiu impotriva oamenilor va aduce mai degraba cu actiunile unei fiare sangeroase , puternice si vicioase. In timp ce un om care se ghideaza dupa sfaturile Lui Dumnezeu exerseaza calitati altruiste, de compasiune, de dragoste fata de cei din jur, un animal-fiara este condus si motivat doar de instinctele primare egoiste, de auto-conservare,de atac, de praduire, de putere si control asupra celorlalti.

 

Intr-adevar, putem observa ca acestea au fost motivatiile majoritatii formelor de guvernare a omenirii , a popoarelor, de-a lungul istoriei lumii. Babilon, Persia, Grecia, Roma si nenumarate alte imparatii, imperii si guvernari n-au facut altceva decit sa demonstreze puterea lor de atac, de opresiune impotriva altora,de sclavie si manipulare prin orice mijloace, militare, economice, pentru a-si alimenta mereu setea de putere si control asupra lumii.Deci, o ‘’fiara” este o simbolistica exacta si potrivita ,mai ales pentru un ultim imperiu ce va domina intreg mapamondul.

 

Exista oare alte semne care sa ne ghideze sa identificam aceasta super-putere finala ca o renastere a Imperiului Roman?

 

Toate semnele duc …la Roma .

Unul este in versetul Apocalipsa 13, verset 3 :” Unul din capetele ei părea rănit de moarte; dar rana de moarte fusese vindecată. Şi tot pământul se mira după fiară.” Ce inseamna aceasta rana de moarte a fiarei si ce semnifica vindecarea ei, din punct de vedere profetic?

 

Istoricii consemneaza :

 

Dupa ani de declin, Imperiul Roman a primit intr-adevar o rana de moarte in anul 476 d.H., cind Imparatul roman Romulus Augustus (poreclict si Romulus Augustulus= Romulus cel mic) a fost detronat de catre triburile Germanice conduse de Odoacer la 4 septembrie 476. Aceasta este data care marcheaza sfarsitul Imperiului Roman de vest si caderea Romei antice, si inceputul Evului Mediu numit si Evul Intunecat in Europa de vest.

Romulus Augustulus a fost ultimul imparat al Romei antice si al Imperiului Roman de vest, dupa detronare fiind fortat sa se retraga la Lucullan Villa, din Campania. Rana de moarte a fiarei aparuse, Imperiul Roman se sfarsea astfel, profetia se implinise..

Dar acesta nu este sfarsitul definitiv al Imperiului Roman, dupa cum vom vedea, ‘’rana de moarte” va fi vindecata si Imperiul va renaste din nou si din nou de-a lungul istoriei.

 

In Apocalipsa 17 aceasta fiara apare din nou,in alta forma, in combinatie cu o puternica si influenta biserica numita in mod uluitor”prostituata cea mare” : 17:1” 1. Apoi, unul din cei şapte îngeri care ţineau cele şapte potire a venit de a vorbit cu mine şi mi-a zis: „Vino să-ţi arăt judecata curvei celei mari, care şade pe ape mari.” 2. Cu ea au curvit împăraţii pământului; şi locuitorii pământului s-au îmbătat de vinul curviei ei!”

3. Şi m-a dus, în Duhul, într-un pustiu. Şi am văzut o femeie şezând pe o fiară de culoare stacojie, plină cu nume de hulă, şi avea şapte capete şi zece coarne.
4. Femeia aceasta era îmbrăcată cu purpură şi stacojiu; era împodobită cu aur, cu pietre scumpe şi cu mărgăritare. Ţinea în mână un potir de aur plin de spurcăciuni şi de necurăţiile curviei ei.
5. Pe frunte purta scris un nume, o taină: „Babilonul cel mare, mama curvelor şi spurcăciunilor pământului.”

 

Cele 7 capete ale fiarei (ale imperiului renascut) sunt descifrate chiar in versetul 9 : ‘’ 9. Aici este mintea plină de înţelepciune. – Cele şapte capete sunt şapte munţi pe care şade femeia.” Aceasta femeie decazuta, prostituata, reprezentind o falsa biserica apostata, sta asezata pe 7 coline(dealuri) care sunt in profetie cele 7 capete ale imperiului.

 

Roma este faimoasa pentru titulatura de ‘’orasul celor 7 coline ‘’ Aici este locatia celor 7 capete ale fiarei(imperiului)desupra carora sta femeia prostituata reprezentand puterea bisericeasca apostata, falsa: Biserica Romano-catolica.

 

Profetiile biblice au aproape intotdeauna un inteles dual. Colinele(dealurile)din profetie sunt in acelasi timp si simboluri profetice ale unor guvernari/imparatii .

 

Vom vedea ca in versetul 10 se vorbeste despre 7 imparati :” Sunt şi şapte împăraţi: cinci au căzut, unul este, celălalt n-a venit încă, şi când va veni, el va rămâne puţină vreme.” Asadar cind au loc”resuscitarile” Imperiului Roman si care sunt imparatii despre care se vorbeste in Apocalipsa?

 

Iata care sunt cei 7 imparati posibili  ‘despre care profetia din  Apocalipsa  spune ca vor  REUNIFICA temporar  Imperiul Roman divizat(s-au macar vor incerca in mod violent).  ”Rana de moarte” apare in mod repetat dupa fiecare noua reunificare temporara a Imperiului Roman , urmand sa fie ”vindecata”de 7 ori conform profetiei:

 

1.Primul imparat: Imparatul Iustinian : prima restaurare a Imperiului Roman

Dupa aproape un secol de la abdicarea lui Romulus Augustulus, imparatul roman al Imperiului Roman de Est (Bizantin) care conducea de la Constantinopole (actualmente Istanbul) si-a propus sa restaureze intreg imperiul de alta-data in ceea ce a fost numit ‘’Restaurarea Imperiala”.

 

William Langers in ‘’Enciclopedia Istoriei Lumii” scrie:” Politica lui Iustinian a fost direct indreptata spre restabilirea puterii absolute si instaurarea unui universal Imperiu Roman Crestin .

 

Biserica Romano-catolica a jucat un rol cheie in renasterea imperiului.Will Durant scrie in Istoria civilizatiilor,vol 4:” In anul 554 Iustinian promulga un decret in care se cere imperativ ca ‘’persoane potrivite si capabile sa conduca si sa administreze guvernarile locale, sa fie alese de catre episcopi pentru fiecare provincie”

 

Imperiul Roman prindea iarasi viata, prima oara dupa rana de moarte ce iata, fusese vindecata.Totusi, de-a lungul timpului, imperiul decade si renaste de inca 6 ori ,conform profetiei din Apocalipsa, cu ajutorul bisericii apostate.(prostituata ce statea pe fiara cu 7 capete)

 

2.Al doilea imparat: Charlemagne, Imparatul ‘’Sfant”

A doua ‘’renastere” a Imperiului Roman profetizata a avut loc in timpul lui Charlemagne=Charles cel mare , care a fost incoronat de..Papa Leo al III-lea in Basilica Sf. Petru din Roma, in anul 800 d.H.

 

Aceasta arata cit de puternica si influenta devenise Biserica Romana ,ajunsese sa incoroneze imparati cu titulatura de ‘Sfantul Imparat Roman ‘’ .

 

Teocratia falsa a fost regula de conducere a lui Charlemagne, si daca nu exista nici un dubiu asupra reinstaurarii puterii absolute in Imperiul Roman, Charlemagne pluseaza in apostazia deja instalata supranumindu-se:” Charles, cel mai senin si calm Augustus (venerat), incoronat de catre Dumnezeu, mare si pacifist Imparat, guvernator al Imperiului Roman”.Dar Imperiul va primi din nou o ”rana de moarte” si va fi divizat ,unificarea lui Charlemagne fiind doar temporara…

 

 

 

3. Al treilea imparat: Otto I, ‘’ Marele Imparat ‘’

Dupa moartea lui Charlemagne cel venerat, imperiul a fost impartit intre  nepotii sai,si cu toate ca titlul imperial a continuat , imperiul s-a dezintegrat iar si a ramas slab si divizat pina la Otto cel Mare.

 

Noul imparat al popoarelor germanice a unit imperiul mai mult prin cuceriri. A primit titlul de Imparat Roman in anul 962 d.H. cind a fost incoronat de Papa Ioan al XII- lea. Aceasta marcheaza a treia din cele 7 resuscitari ale Imperiului Roman profetizate in Apocalipsa.

 

 

4.Al patrulea imparat: Charles V , ‘’peste al carui Imperiu soarele nu apune niciodata”

Dupa iesirea lui Otto din scena, imperiul sau a ramas pentru aproape trei secole inainte sa apara ”rana de moarte” si sa fie divizat iar. Dupa doua decade in care nu a avut imparat, Rudolph I de Habsburg devine ‘’Rege al Romanilor” in 1273 d.H. – aceasta distinctie fiind folosita pentru cei care isi asumau tronul imperial, fara incoronarea oficiala a Bisericii Catolice, respectiv a Papei.

 

Aceasta titulatura de rege al romanilor deschide drumul in 1508 catre cea de ‘’Imparat ales al romanilor”si inceteaza drumul catre investitura oficiala a Bisericii de la Roma. Unul singur a fost incoronat de catre Biserica Catolica in aceasta perioada : Charles V al casei de Habsburg in 1530 d.H. (toti alesii Imperiului Roman intre 1438 si 1740 au provenit din casa regala de Habsburg..)

 

De la tatal sau, Charles al V-lea a mostenit vastele posesiuni Habsburg, si anume Europa Centrala , Germania, Italia. De la mama sa , fiica a vestitilor monarhi Ferdinand si Isabella, el mosteneste Spania si posesiunile din America cea descoperita. O mostenire destul de subtantiala, nu? …Conducind un Imperiu mai mare decit a fost in trecut Imperiul Roman antic, practic Charles al V-lea era cel mai puternic conducator de pe pamint la acea vreme.

 

Determinat sa realizeze vechiul vis al Europei Unificate, regimul lui Charles al V-lea a fost al patrulea din seria profetita despre renasterea fiarei=Imperiul Roman unificat. Totusi, visul lui a avut destui opozanti la acea vreme : s-a luptat cu Franta, cu Imperiul Otoman al lui Suleiman Magnificul,cu Protestantii si chiar au fost animozitati cu papalitatea. El a abdicat in 1556, lasind posesiunea Spaniei fiului sau Philip al II-lea si Europa Centrala fratelui sau Ferdinand.

 

5 Al 5-lea imparat : Napoleon , rivalizand cu celebritatea lui Charlemagne

Una din figurile cele mai cunoscute ale istoriei , Napoleon Bonaparte, a implinit a cincea resuscitare profetizata a fostului Imperiu Roman, cu aprobarea Bisericii Romano Catolice. Dupa cum nota si Will Durant, ‘’ Napoleon visa sa rivalizeze cu Charlemagne in actiunile sale si sa uneasca Europa de Vest …apoi sa urmeze linia lui Constantin cel Mare, cucerind Constantinopolul…si sa rivalizeze cu Alexandru cucerind India.”(Istoria Civilizatiilor, vol 11: Anii lui Napoleon). In varful puterii lui, conducea peste 70 milioane de oameni de-a lungul continentului european.

 

Nascut in insula mediteraneeana Corsica, Napoleon incepe sa-si faca un nume in contextul Revolutiei Franceze. Primind o educatie militara in Franta, el dovedeste rapid capabilitati militare geniale,si castiga campanie dupa campanie.

 

Dar puterea militara nu era de ajuns pentru ai satisface ambitiile.

In 1799 Napoleon se autopropulseaza in varful ierarhiei politice a Frantei.In 1804 se auto incoroneaza Imparat al Frantei, si mai tarziu in acelasi an a fost incoronat cu titulatura” Imparatul Napoleon I ‘’ de catre Papa Pius al II-lea la catedrala Notre Dame in Paris. Cuceririle sale militare ii permiteau sa conduca un vast teritoriu de la riul Elba pina la oceanul Atlantic, de asemenea peste Spania si teritoriile franceze din lumea noua: America.

 

Napoleon avea ca tinta unificare intregii Europe sub un singur steag, al regimului sau. Totusi, planurile de a invada Anglia au esuat, flota lui fiind invinsa de cea a Amiralului Nelson in celebra batalie de la Trafalgar in 1805. In 1812 invazia lui Napoleon in Rusia s-a dovedit de asemenea dezastruoasa, , cu pierderea a mai mult de 500.000 de soldati. Fortat sa abdice de la tron, a fost trimis in exil in 1814.

 

Cu Napoleon , a cincea resuscitare a unificarii vechiului Imperiu Roman a fost implinita conform profetiei. Dar aceasta nu a fost si ultima incercare imperialista de a reinfiinta si reunifica Europa.

 

6.Visele naziste ale Germaniei si ale Italiei din cel de-al doilea razboi mondial. A 6-a incercare de reinstaurare a Imperiului Roman si rana de moarte primita de Europa

Germania, inainte de Napoleon, era formata din o multime de state mici germanice,fiecare avand propriul duce, print sau rege. Austria si Prusia erau dominante.In secolul al 19-lea , Otto von Bismarck al Prusiei a unificat majoritatea statuletelor germane sub dinastia de Hohenzollern, si avand aliati si in Austria.

 

In 1870 ambele state ale Prusiei si Austriei luptau alaturi impotriva Frantei, iar in 1871 regele William(Wilhelm)al Prusiei este proclamat Imparat al Germaniei in palatul Versailles din Franta. Titulatura lui, de ‘’kaiser”, este luata direct din titulatura antica a imparatilor romani”‘ Caesar” (Cezar, precum si in ruseste ‘’Czar” citit Tar).

 

Obsesia imparatilor/presedintilor de stat de vreo 2000 de ani incoace este aceeasi.Ei nu au decit un scop: Unificarea tuturor teritoriilor europene, si nu numai , cum era pe vremea lui Cezar , si obtinerea de recunoastere/venerare ”divina” exact cum avea Cezarul. Inclusiv titulatura de Cezar ( Kaiser in germana) .

 

Cita influenta asupra mintilor bolnave ale conducatorilor a avut acest Cezar Augustus , care a pus bazele primului Imperiu Roman acum peste 2000 de ani, cu cit patos dement il imita toti de 2 milenii incercand sa fie ca el , sa aiba autoritatea si puterea si intinderea pe care a avut-o candva marele Cezar, primul si originalul Cezar.  La atit se limiteaza ”genialitatea” liderilor din istoria ultimilor 2000 de ani, la copierea originalului Cezar. De ce oare?

 

Pentru ca in spatele tuturor imperiilor dominatoare ,fie ca era vorbe de imperiul babilonian, medo-persian, grecesc sau roman , precum si a conducatorilor lor se afla aceleasi forte malefice, aceiasi ingeri cazuti despre care vorbea Apostolul Pavel in scrisoarea catre Efeseni ,capitol 6,12:” Caci noi n-avem de luptat impotriva carnii si sangelui, ci impotriva capeteniilor, impotriva domniilor, impotriva stapanitorilor intunericului acestui veac, impotriva duhurilor rautatii care sunt in locurile ceresti.” si profetul Daniel de asemenea a mentionat lupta ingerului Lui Dumnezeu impotriva acestor capetenii ale duhurilor rautatii,care sunt inspatele marilor imperii 10,13 ”Dar capetenia imparatiei Persiei mi-a stat impotriva douazeci si una de zile; si iata ca Mihail, una din capeteniile cele mai de seama, mi-a venit in ajutor, si am iesit biruitor acolo langa imparatii Persiei.” si 10,20” El mi-a zis: „Stii pentru ce am venit la tine? Acum ma intorc sa ma lupt impotriva capeteniei Persiei; si cand voi pleca, iata ca va veni capetenia Greciei!”

 

Si daca marturia lor nu este de ajuns, la acestea se adauga relatarile patriarhului Enoh despre  ”fiii neascultarii”, ingerii cazuti : ”  Si erau cu totii doua sute , care au coborit in zilele lui Iared pe varful muntelui Hermon, si ei l-au numit muntele ‘’Hermon” caci au jurat si s-au legat cu blestem pe acesta.”‘’Si acestea sunt numele capeteniilor lor…(vezi aici detalii) ”

 

In Evanghelii este mentionat episodul in care ”stapinitorul acestui veac” ,uzurpatorul,  capetenia ingerilor cazuti ii face o oferta uluitoare Lui Isus Hristos pe cand se afla in pustiu: ”Diavolul L-a suit pe un munte înalt, I-a arătat într-o clipă toate împărăţiile pământului şi I-a zis: „Ţie Îţi voi da toată stăpânirea şi slava acestor împărăţii; căci mie îmi este dată şi o dau oricui voiesc. Dacă, dar, Te vei închina înaintea mea, toată va fi a Ta.” …

 

Mai este nevoie de vreo lamurire suplimentara cine conduce aceasta lume? Si cine este ”stapinul uzurpator” care se lauda inaintea Fiului Lui Dumnezeu ca are in mina toate imparatiile pamintului, toata conducerea politica, economica, financiara si militara a puterilor acestei lumi? O spune chiar el , este scris in Noul Testament, este repetat de Pavel, este confirmat de Daniel in vechiul testament, este reconfirmat de Enoh, este explicat in detaliu de Apostolul Ioan in Apocalipsa…

 

In Apocalipsa de asemenea se face referire la fortele oculte, supranaturale, care sunt in spatele liderilor/marionetelor politice de-a lungul istoriei lumii ‘’Si balaurul cel mare, sarpele cel vechi,numit diavolul si satana, acela care inseala intreaga lume, a fost aruncat pe pamint(Apocalipsa 12:9)aceasta este forta supranaturala, oculta, nevazuta , din spatele marilor marionete care ‘’conduc” din umbra politica oficiala la nivel global,si influenta lui enorma va fi din ce in ce mai pregnanta in lume spre sfarsitul ei. Aproape toata omenirea se va inchina lui in zilele din urma : Apocalipsa 13:4:”Si au inceput sa se inchine balaurului,pentru ca daduse puterea lui fiarei (imperiului roman-european renascut).” In consecinta,oamenii vor proslavii imperiul : ‘ ‘ Si au inceput sa se inchine fiarei(imperiului) zicand:”Cine se poate asemana cu fiara, si cine se poate lupta cu ea?” Imperiul si fortele intunecate din spatele lui vor parea de neoprit si de neinvins.

 

Cu satan in umbra, acestei super-puteri geopolitice ‘’I s-a dat sa faca razboi cu sfintii, si sa-i biruiasca” (13:7) omorind si persecutind credinciosii care il urmeaza pe Dumnezeu.Atit de mare va fi puterea acestui ultim imperiu, incit va domina cu autoritate asupra tuturor 13: 7” Si i s-a dat stapinire peste orice semintie,peste orice popor,peste orice limba si peste orice neam ‘’ ‘’ Si toti locuitorii pamintului i se vor inchina, toti aceia al caror nume nu a fost scris, de la intemeierea lumii, in Cartea Vietii Mielului, care a fost injunghiat. Cine are urechi, sa auda!”(Apocalipsa 13:7)

 

Unii ar putea spune: bine bine, dar ce legatura are Biblia cu politica? Ce treaba are politica si Dumnezeu? Pai este evident ca politica imperiilor si a celor ce le conduc din umbra este in opozitie directa cu vointa Lui Dumnezeu, cu ”politica” Lui Dumnezeu de guvernare a acestui univers.

 

Asa a fost de la inceput, din Geneza , totul are legatura cu politica militara, financiara si economica fiindca aceasta politica dicteaza soarta omenirii in general si a fiecarui om in particular .De ce se incearca reunificarea vechilor imperii de atitea milenii si cu costul a milioane de vieti omenesti? Ce putere trebuie sa fie unificata,  globalizata , strinsa ca o menghina asupra omenirii intregi pentru a dainui forta ei asupra fiecarui om?        Raspunsul despre politica imperiilor si scopul  acestora il da insusi Isus Hristos ,in Luca , capitol 2 ,23′‘”Cum poate Satana să scoată afară pe Satana? Dacă o împărăţie este dezbinată împotriva ei înseşi, împărăţia aceea nu poate dăinui. Şi dacă o casă este dezbinată împotriva ei înseşi, casa aceea nu poate dăinui.Tot astfel, dacă Satana se răscoală împotriva lui însuşi este dezbinat şi nu poate dăinui, ci s-a isprăvit cu el.”

 

Statele Unite ale Europei- al IV-lea Reich ?

Revenim la cele doua razboaie mondiale de instaurare si reunificare a imperiului roman (Reich, in viziunea germana)

 

Otto cel Mare punea bazele primului imperiu German: Primul Reich (primul imperiu).

 

Acum, sub Wilhelm Germania cunoaste cel de-al doilea Reich.

 

Visul Germaniei de a avea un imperiu si mai mare duce inevitabil la si mai mult razboi.Fiara trebuia readusa in scena conform profetiei.

 

In 1914 incepe Primul Razboi Mondial , o conflagratie care a ucis  milioane de oameni si a transformat fata Europei. Dar , dupa ce razboiul a luat sfarsit 4 ani mai tarziu, problemele majore au amas aceleasi. Setea de putere si teritorii ale Germaniei nu putea fi oprita.

 

In anii urmatori doua noi figuri politico-militare isi unesc interesul de reinstaurare a Imperiului Roman si de unire a Europei prin razboi: Benito Mussolini in Italia si adolf hitler in Germania. Acesti doi dictatori scelerati semneaza un acord comun pentru a avea legitimitate in actiunile lor fasciste de ‘’reunificare a Imperiului Roman= Europa Unita”

 

Declarind reaparitia Imperiului Roman, Mussolini formeaza o alianta cu hitler , construind asa zisa AXA Roma-Berlin .

 

adolf hitler proclama cu mandrie Germania ‘’ al treilea REICH” avand in vedere stabilirea unui nou Imperiu German care sa rivalizeze in marime si importanta cu fostul imperiu german al lui Otto cel Mare existent cu 1000 de ani inainte. Astfel, a sasea resuscitare a vechiului Imperiu Roman din cele 7 profetizate era pe cale sa se desfasoare.

 

Din 1939 pina in 1945 Aliatii si AXA s-au luptat in cel de-al Doilea Razboi Mondial, insangerand Europa, Africa (fostul imperiu Roman antic avea teritorii incklusiv in Africa, pe tarmul Mediteranei), Asia si oceanul Atlantic si Pacific.

 

Visul Germaniei de a unifica Europa cu forta sub steagul ei , de a reinstaura Imperiul , a costat lumea intreaga un numar de vieti omenesti inspaimintator: circa 100 milioane de oameni au murit in cel de-al doilea razboi mondial.Europa era distrusa complet, era din nou in ruine .

 

ASTAZI, razboiul de unificare este economic si financiar. Germania si Franta decid cata ”suveranitate” economica ,financiara si politica mai ramane micilor state satelit ale Uniunii Europene,printre care si Romania. Toate in numele ”crizei economico-financiare” provocata tot de marile puteri ale lumii si de reteaua de  banci si institutii financiare corupte, in stransa colaborare cu puterile ”oculte” oameni din umbra guvernelor care de fapt conduc lumea …

 

Back to the future:

Dupa haosul si distrugerile cauzate de cel de-al Doilea Razboi mondial, era de neimaginat ca Europa se va ridica din nou din propria-i cenusa. Orasele ei bombardate erau scrum si moloz,infrastructura nu mai exista,economia era ca si inexistenta,si milioane de oameni erau morti , raniti si bolnavi, suferinzi de malnutritie si alte boli.

 

Cu toate acestea, Europa se ridica iar. Statele membre ale Uniunii Europene au crescut ca numar,Europa unificata devenind cea mai mare economie mondiala.Are propriul presedinte si minister de externe.Dezvolta rapid politici globale care sa ii intareasca puterea economica, iar cea militara ii urmeaza cu rapiditate.

 

Dar inca nu este ceea ce va fi..

 

Ne reintoarcem la Apocalipsa 17 ,verset 6”: 8. Fiara pe care ai văzut-o era, şi nu mai este. Ea are să se ridice din Adânc şi are să se ducă la pierzare. Şi locuitorii pământului, ale căror nume n-au fost scrise de la întemeierea lumii în Cartea Vieţii, se vor mira când vor vedea că fiara era, nu mai este, şi va veni. ‘’

Ce vrea sa insemne?

 

Parcurgnad traseul istoric al civilizatiei europene,putem intelege astfel cum un imperiu poate sa fi existat in trecut, apoi sa dispara, apoi sa reapara in diferite forme. De fapt, fiara, simbolul Imperiului,”a fost, si nu mai este,si va veni ‘’ adica fostul Imperiul Roman nu mai exista astazi in forma in care exista in trecut, dar va fi restaurat si reinstalat in viitor.

 

‘’Era” semnifica existenta lui in trecut, ‘’ nu mai este” semnifica inexistenta lui in acest moment si totusi” va veni ‘’ ramasitele lui vor fi unificate sub curenta Uniune Europeana, si” se va ridica din Adanc” ceea ce subliniaza reaparitia lui la viata intr-un viitor apropiat.

 

Apocalipsa 17 , 10 a profetit despre faptul ca vor fi 7 regi/imparati/lideri care vor incerca reunificarea si reinstaurarea imperiului(fiarei) cu ajutorul ‘’prostituatei”ce sta deasupra, a Bisericii apostate catolice.

 

Istoricii confirma aceste resuscitari pe care le-am enumerat mai sus, cu ajutorul Papalitatii. S-a intimplat de sase ori pina acum. A saptea oara se va intimpla intr-un viitor apropiat, cand Insusi Isus Hristos va reveni pe pamint si va distruge definitiv aceasta hidra monstruoasa ce nu a ezitat niciodata in istorie sa-si sacrifice populatia pentru setea ei de putere si de opresiune.

 

In 1957 sase natiuni vestice europene: Germania de vest,Franta, Italia,Olanda,Luxemburg si Belgia au cazut de acord sa creeze Comunitatea Economica Europeana prin tratatul de la ..de unde altundeva decit de la Roma!

 

Acest prim pas a deschis drumul catre adevaratul interes care este de fapt nu doar de trading economic, ci de reunificare a Europei , toate teritoriile ‘’fiarei” Imperiul antic Roman trebuind sa fie alipite si contopite conform profetiei. Dar cum fierul si lutul nu se lipesc niciodata, va fi doar in aparenta aceasta alipire fortata.

 

Daca prin razboaie si masacre nu au reusit, acum s-au gasit alte cai mai..subliminale interes economic, interes strategic de ‘’aparare” , interes pentru ‘’libera circulatie” si altele asemenea..

 

Paul Henry Spark, former sceretary-general al NATO , a marcat acel pas de unificare al Europei in 1957 intr-o declaratie la BBC ‘’ Ne-am simtit precum Romanii in acele zile…eram constienti ca reconstruim Imperiul Roman inca o data !”

 

Visul de secole al Europei de a fi unificata, desi inainteaza destul de incet, totusi o face cu pasi siguri , si cu toate ca inca nu a ajuns in forma finala dorita, aceasta uniune europeana va deveni o superputere globala care va domina toata lumea.

 

Din nou, Apocalipsa 17: 12,-13 ne spune despre alianta celor ‘’10 regi ‘’ -care astazi se refera la presedinti, care vor da intreaga lor putere si autoritate ‘’fiarei”(imperiului)in uniunea finala a natiunilor sub o singura guvernare: Presedentia UE  : ” 12. Cele zece coarne pe care le-ai văzut sunt zece împăraţi, care n-au primit încă împărăţia, ci vor primi putere împărătească timp de un ceas împreună cu fiara.

13. Toţi au acelaşi gând şi dau fiarei puterea şi stăpânirea lor.”

 

Versetul urmator clarifica vremurile pentru implinirea acestei profetii: ‘’ 14. Ei se vor război cu Mielul; dar Mielul îi va birui, pentru că El este Domnul domnilor şi Împăratul împăraţilor. Şi cei chemaţi, aleşi şi credincioşi, care sunt cu El, de asemenea, îi vor birui.”

 

Isus Hristos se va reintoarce dupa ce profetia celor 10 regi care isi vor da toata autoritatea si puterea lor ‘’fiarei” si noua super-putere mondiala va fi instaurata. Dupa cum evolueaza lucrurile in cadrul UE, nu va mai trece foarte mult timp pina acest deziderat va fi implinit, si puterea prezidentiala & a guvernelor tarilor membre va fi subordonata total puterii guvernarii UE . Pare fantezist,dar la fel parea si acum 20 de ani libera circulatie prin Europa, dreptul la munca  etc. Astazi, e ceva banal.

 

La fel de banal va fi si cu subordonarea totala a guvernarilor tarilor membre catre conducerea UE din punct de vedere politic&legislativ, subordonarea financiar-economica catre Banca Mondiala si FMI , subordonarea militara catre NATO. Nu sunt ipoteze science-fiction, sunt stiri si evenimente ce se desfasoara acum, astazi ,pe canalele de stiri & media , aproape ca nu exista emisiune de stiri sau talkshow fara dezbateri politico-financiaro- legislative despre noile conditii impuse ba de Bruxelles, ba de Strassbourg, ba de NATO, ori de FMI sau Banca Mondiala, carora  trebuie sa ne supunem, de la mare la mic. Altfel, ne pasc represaliile .   Cit va mai fi pina la supunerea totala?

 

Dar unde este America in profetie ? 

 

America este relativ noua pe harta geo-politica a istoriei lumii ,de aceea a si fost numita ”lumea noua” . Lumea veche, Europa, are niste mii de ani in spate,de istorie .

 

Prin 1507 cartograful german Martin Waldseemüller edita o harta a lumii in care numea tinuturile din Emisfera Vestica  a globului ”America” , dupa exploratorul italian si cartograf Amerigo Vespucci .

 

Coloniile britanice au folosit acest nume prima data in Declaratia de Independenta ”a celor 13 State Unite ale Americii” la 4 iulie 1776 .

 

Apocalipsa 13,11.”Apoi am văzut ridicându-se din pământ(lumea noua) o altă fiară(America), ce avea două coarne ca ale unui miel şi vorbea ca un balaur.”

 

Daca la inceput America era asemenea unui ”miel” bland si linistit, preocupat de drepturile , libertatea si prosperitatea cetatenilor sai , rapid in numai 200 de ani a inceput sa vorbeasca precum un ”balaur” datorita puterii economice si mai ales militare, ajungand nr 1 in lume la acest capitol. :

 

12.” Ea lucra cu toată puterea fiarei dintâi înaintea ei şi făcea ca pământul şi locuitorii lui să se închine fiarei dintâi(Europa), a cărei rană de moarte fusese vindecată.

13.” Săvârşea semne mari, până acolo că făcea chiar să se coboare foc din cer pe pământ în faţa oamenilor.”

 

”Foc din cer pe pamint”… sa amintim numai de puterea de foc rachetelor  ce le pot lansa de la sol, de pe avioane de lupta,portavioane sau din submarine? De parjolirile cu napalm in razboiul cu Vietnamul, sau de zecile de mii de rachete  folosite in Iraq, Afganistan, Golf? sau de bombele atomice de la Hiroshima si Nagasaki ce au ars instantaneu sute de mii de oameni?  ”Minuni mari ” ale tehnologiei de varf militare ,ce le confera statutul de ”balaur” de care se teme orice alta natiune . Si altii au acum rachete nucleare, insa doar America le-a folosit impotriva altui popor, deci profetia ”Săvârşea semne mari, până acolo că făcea chiar să se coboare foc din cer pe pământ în faţa oamenilor.”se refera direct la America.

 

Revenind la Europa, ca  fapt divers mentionam ca in 1563 Pieter Brueghel cel batran a pictat ”Turnul Babel” ,inspirat  de episodul din  Geneza, in care oamenii dupa potop ,in loc sa urmeze sfatul lui Dumnezeu sa se imprastie pe toata suprafata pamantului sa-l populeze, s-au oprit in campia Sinear  si s-au hotarit sa ridice un turn inalt pina la Cer, sa ”isi faca un nume” :” Tot pământul avea o singură limbă şi aceleaşi cuvinte. Pornind ei înspre răsărit, au dat peste o câmpie în ţara Şinear; şi au descălecat acolo.Şi au zis unul către altul: „Haidem! să facem cărămizi şi să le ardem bine în foc.” Şi cărămida le-a ţinut loc de piatră, iar smoala le-a ţinut loc de var. Şi au mai zis: „Haidem! să ne zidim o cetate şi un turn al cărui vârf să atingă cerul şi să ne facem un nume, ca să nu fim împrăştiaţi pe toată faţa pământului!” Domnul S-a coborât să vadă cetatea şi turnul pe care-l zideau fiii oamenilor. Şi Domnul a zis: „Iată, ei sunt un singur popor şi toţi au aceeaşi limbă; şi iată de ce s-au apucat; acum nimic nu i-ar împiedica să facă tot ce şi-au pus în gând. Haidem! să Ne coborâm şi să le încurcăm acolo limba, ca să nu-şi mai înţeleagă vorba unii altora!” Şi Domnul i-a împrăştiat de acolo pe toată faţa pământului; aşa că au încetat să zidească cetatea. De aceea cetatea a fost numită Babel, căci acolo a încurcat Domnul limba întregului pământ, şi de acolo i-a împrăştiat Domnul pe toată faţa pământului.”

 

Astazi,  arhitectura Parlamentului European este copiata fidel dupa pictura lui Brueghel :

 

Coincidenta? Nicidecum. Logica acestei simbolistici este de a recrea ”Casa Europei” sau ”Turnul Europei” dupa modelul din Geneza. Mai jos puteti vedea un poster editat de UE ,pentru promovarea misiunii lor intitulata nici mai mult nici mai putin decit :” EUROPA:  MULTE LIMBI, O SINGURA VOCE !” cu trimitere directa la Turnul Babel din Geneza…

 

Un afront adus lui Dumnezeu acum citeva mii de ani, este folosit ca simbolistica pentru renasterea noului Imperiu Roman European modern…

 

O alta precizare ”nesemnificativa”: stelele-pentagrame ale  steagului UE din poster sunt orientate cu varful in jos , simbolistica des folosita in ocultism …

 

Dupa cum istoria a aratat , Imperiul Roman a apus, a reaparut si a cazut iar, de mai multe ori in trecut.

 

Putem fi siguri ca va fi resuscitat inca o data, cu o putere si tarie nemaiintalnita, dar dorintele-i asupritoare,de acaparare,supunere si distrugere a oamenilor va fi spulberata de Piatra care il va sfarima intocmai ca in visul profetic avut de Nebucadnezar, imparatul primului imperiu babilonian, si explicat pe larg de catre Daniel in textul Vechiului Testament, cat si de Apostolul Ioan in Apocalipsa Noului Testament.

 

Acestea sunt evenimentele principale pe care profetiile Biblice focuseaza atentia referitor la vremurile din urma ale sfarsitului domniei oamenilor peste oameni, si a instaurarii Imperiului Mesianic al Lui Isus Hristos, de pace si viata vesnica pentru toti cei care cred in Numele Lui si in Jertfa Lui pentru pacatele noastre, pe care le-a spalat cu Insasi singele Lui:

 

 

 

Apocalipsa 22, 7″Şi iată, Eu vin curând! – Ferice de cel ce păzeşte cuvintele profetiei din cartea aceasta!”

 

„Eu vin curând; şi răsplata Mea este cu Mine, ca să dau fiecăruia după fapta lui.”

 

 sushristos.org

 

Turnul Babel si Clădirea Parlamentului European / Babilon si UE

 

 

Turnul Babel si Clădirea Parlamentului European / Babilon si UE

“In vremea aceea era in tot pamantul o singura limba si un singur grai la toti. Purcezand de la rasarit, oamenii au gasit in tara Senaar un ses si au descalecat acolo. Apoi au zis unul catre altul: “Haidem sa facem caramizi si sa le ardem cu foc!” Si au folosit caramida in loc de piatra, iar smoala in loc de var. Si au zis iarasi: “Haidem sa ne facem un oras si un turn al carui varf sa ajunga la cer si sa ne facem faima inainte de a ne imprastia pe fata a tot pamantul!”

 

Atunci S-a pogorat Domnul sa vada cetatea si turnul pe care-l zideau fiii oamenilor. Si a zis Domnul: “Iata, toti sunt de un neam si o limba au si iata ce s-au apucat sa faca si nu se vor opri de la ceea ce si-au pus in gand sa faca. Haidem, dar, sa Ne pogoram si sa amestecam limbile lor, ca sa nu se mai inteleaga unul cu altul.

 

Si i-a imprastiat Domnul de acolo in tot pamantul si au incetat de a mai zidi cetatea si turnul. De aceea s-a numit cetatea aceea Babilon, pentru ca acolo a amestecat Domnul limbile a tot pamantul si de acolo i-a imprastiat Domnul pe toata fata pamantului.” (Facere 11, 1-9)

 

Turnul Babel

 

Turnul Babel este amintit pentru prima data in Vechiul Testament, in fragmentul citat mai sus. O povestire asemanatoare, sumeriana insa, se pastreaza in opera “Enmerkar si Domnul Arattei”. Cuvantul “babel” provine de la akkadianul “bab-ilim”, care inseamna “poarta spre Dumnezeu”. De asemenea, “babel” ar putea sa mai insemne si “confuzie”, “amestecare”.

 

De la acest eveniment biblic a luat nastere expresia “ca la turnul Babel”, care semnifica o amestecatura de lucruri sau de idei confuze, o intreprindere sortita esecului, o reuniune haotica, unde toti vorbesc fara sa se poata intelege.

 

Turnul Babel este amintit pentru prima data in Vechiul TestamentDescendentii lui Noe, lepadand si uitand de inchinarea la singurul si adevaratul Dumnezeu, au ajuns sa inalte acest turn, pentru a ajunge la cer si pentru a dobandi faima. Turnul Babel se vroia a fi o capodopera umana a orasului Babel – Babilon. Babel era un oras unde erau adunati, la acea vreme, toti oamenii de pe pamant, cu totii vorbind o singura limba.

 

Conducatorul orasului era regele Nimrod, orasul sau fiind primul oras construit dupa Potop. “Nimrod a fost cel dintai viteaz pe pamant.” (Facere 10, 8) In cartea Facere nu ni se spune ca regele Nimrod, al carui oras era Babilonul, ar fi ordonat construirea turnului Babel, insa aceasta este marturisita de alte surse, cu sau fara temei.

 

Hotararea de a ridica un turn care “sa ajunga pana la cer” a fost motivata de mandria si setea de faima a oamenilor. Incetand de a mai sluji lui Dumnezeu, oamenii au inceput a sluji lor insisi. Dumnezeu le-a pedepsit insa mandria, facand ca fiecare sa vorbeasca o alta limba si, din cauza multimii limbilor vorbite de constructori, oamenii sa nu se mai poata intelege intre ei, si deci sa nu poata termina constructia. Nemaintelegandu-se intre ei, oamenii se vor imprastia pe toata fata pamantului.

 

Turnul Babel a fost identificat, in repetate randuri, cu ziguratul lui Marduk, numit Etemenanki. Aceasta teorie nu este acceptata de toti cercetatorii subiectului.Cei care o sustin pornesc insa de la o inscriptie de pe vremea lui Nabopolassar, care spune: ” In acea vreme, Marduk mi-a poruncit sa implant adanc in maruntaiele pamantului temeliile turnului Babel, care se cutremurase inaintea domniei mele, gata sa se prabuseasca, si sa-i ridic varful pana la cer.” Fiul lui Nabopolassar, Nabucodonosor II (605-562 i.Hr) spune si el: “Am pus cununa peste Etemenanki, ca varful lui sa se ia la intrecere cu cerul.”

 

Turnul Babel apare desenat inca din epoca romana, in picturile murale din Saint-Savin

Turnul Babel pictat de Saint-Savin

 

Turnul Babel apare desenat inca din epoca romana, in picturile murale din Saint-Savin, in mozaicurile Catedralei din Monreale, in Sicilia, in sculptura, la Palatul Dogilor din Venetia, in lucrarea semnata de Bruegel cel Batran si Rafael, in ansamblul decorativ al unei incaperi din Vatican, care cuprinde scene din Vechiul Testament, cat si in lucrarile altor pictori.

 

Initial, s-a crezut ca Turnul Babel se afla la Borsippa (Birs Nimrud) sau la Aquarquf, la 30 de kilometri de Bagdad, unde au ramas vestigii impresionante ale ziguratelor. Incertitudinea localizarii turnului este fireasca, tinand cont ca acesta a fost daramat pana la pamant. Ruinele orasului din Babilon au fost descoperite de catre arheologi aproape de Hillah, Babil Governorate, Irak.

 

Istoricul grec Herodot, mare calator si narator fidel, a vizitat Babilonul pe la mijlocul secolului al V-lea i.Hr.. Acesta a vazut numai niste uriase ruine, turnul din Babilon fiind distrus de Xerxes, odata cu cucerirea locului.

 

 

O tablita de argila, pastrata astazi in Muzeul Luvru, avand dimensiunile de 20 X 10 cm, a fost descoperita intr-o colectie particulara de parintele Vincent Scheil. Tablita vorbeste despre dimensiunile turnului. Astfel, baza acestuia era patrata, avand fiecare laterala lunga de 90 de metri.

 

Dupa infrangerea lui Darius, in anul 33 i.Hr, regele Alexandru cel Mare a dorit refacerea orasului Babilon, el vazand in acest loc un potential economic semnificativ. Astfel, el a inceput mai intai cu indepartarea ruinelor vechiului turn, lucrare care a necesitat un efort urias. Pana la inceperea lucrarilor de ridicare a turnului, regele macedonean a murit, planul fiind si el abandonat.

 

Cladirea Parlamentului din Strasbourg – Uniunea Europeana

 

In ce priveste arhitectura, cladirea Parlamentului din Strasbourg, Franta, intruchipeaza ideea Turnului Babel. Cladirea actuala reprezinta primul sediu al Uniunii Europene. Cladirea aceasta este numita “Louise Weiss”, ea infatisand un turn aparent neterminat. Arhitectura acesteia a fost inspirata de un tablou al lui Brueghel cel Batran, din anul 1563, infatisand Turnul Babel.

 

Tabloul lui Brughel cel Batran infatisand   Turnul Babel

Tabloul lui Brughel cel Batran infatisand

Turnul Babel

 

Uniunea Europeana a creat un afis, spre a puncta misiunea acesteia in lume. Cele 12 stele ale UE  sunt asezate deasupra Turnului Babel, avand drept motto: “Multe limbi, o singura voce.” Stelele folosite in afis sunt intoarse, voit sau nu, acestea fiind simboluri satanice recunoscute.

 

Propaganda UE ne prezinta Uniunea Europeana asa cum sarpele din vechime i-a prezentat Evei pomul oprit; a ametit-o cu vorbaria si cu minciunile, pâna când femeia, socotind ca rodul pomului este bun de mâncat si placut ochilor la vedere si vrednic de dorit, pentru ca da stiinta, a luat din el si a mâncat (Facerea 3,6). Nu i-a spus ca el vrea ca ea sa manînce din pom, ci a facut-o pe ea sa doreasca acest lucru.

 

Aidoma, UE ne este prezentat astfel încât s-o dorim noi însine. Vorba ceea: Ce-si face omul cu mâna lui, nici Dumnezeu nu mai desface. Dar ei (cei de la Bruxelles) ne vor în UE chiar mai mult decât ne vrem noi. Pentru ca cine alege sa ramîna afara nu poate fi controlat. Intentia este ca în final toate natiunile Europei sa fie aduse în UE. Acesta este viitorul la care s-au gândit ei.

 

În tarile care au votat sa nu adere la UE (Norvegia), s-a tot refacut votul, pâna când propaganda pro-UE si-a spus cuvântul. în cele din urmâ au cazut si norvegienii în plasa.

 

Toate popoarele trebuie sa fie membre UE. Chiar si cele cârora acum li se acord cele mai putine sanse, toate vor sfârsi în UE.

 

Posterul UE cu cele 12 stele   intoarse, cu motto-ul:   „multe limbi o singura voice”

Posterul UE cu cele 12 stele

intoarse, cu motto-ul:

„multe limbi o singura voice”

 

Propaganda UE si admiterea în Uniune este un joc pervers. Popoarele Europei sunt mânate spre UE asemenea magarusului care înainteaza având în fata un morcov agatat de un bat. El este facut sa mearga iar si iar în speranta ca va apuca morcovul. Desigur, în cazul UE, popoarele sfârsesc prin a prinde morcovul momeala pescarului. Cei de la Bruxelles ne spun: Vreti sa intrati în UE? Trebuie sa îndepliniti conditii. Ce ar face ei însa daca noi am raspunde si am ramâne tari pe pozitie: Nu, multumim. Asa ceva ar fi de neacceptat pentru ei. Atunci s-ar vadi ce mult vor ei ca si noi sa fim la gramadâ.

 

Propaganda pro-UE vehiculeaza niste sentimentalisme ieftine: Popoarele Europei înfratite într-o casa comun a Europei si alte asemenea fraze frumoase. Aceasta este prezentarea comerciala a creuzetului în care sunt sfarâmate popoare, sunt topite identitati nationale un adevarat Babilon 2. Aici legile lucreaza concertat la spalat creierului individului, dictându-i ce si cum sa creada. Cine nu se conformeaz este catalogat imediat extremist, terorist si este dat în judecat pentru hate crime (delict de ura).

 

Nivelul de trai e un idol. Este reeditarea modern a latinescului pâine si circ. Omul, având satisfacute nevoile primare, având acum si gândirea controlata, nu e mai mult decât un animal. în mijlocul confortului material, o ia razna si degenereaza. Este si ajutat de legi în acest sens, pentru ca degeneratul este mai usor de controlat decât cel care adera si umbla dupa valori din afara UE (valorile crestine, de la Dumnezeu). Degeneratul este legat cu patimile sale care se vor satisfacute, si asa l poti mâna unde vrei. Astfel ca se dau legi: sodomia si celelalte perversiuni devin prin lege lucruri firesti. Degeneratii se casatoresc între ei si în curând vor adopta si copii.

 

Prin lege se face larga calea degenerarii. Scopul final: omul animal docil, usor de controlat.

 

Chiar asa de rau vor sta lucrurile? Sa aruncam o privire peste gard, în UE. O societate pe care o vedem zilnic din filmele lor. Nu sunt simple filme. Ele prezinta aspecte care noua ni se par exagerate (si sunt), dar omul european e deja obisnuit cu ele pentru ca ele sunt cotidianul vietii lui.

 

Pentru România, faza de pre-aderare deja ne aduce blagosloviri de tip UE: gusatii care ne conduc (clica politica) au început sa ne impuna legi de controlul gândirii. Ni se dicteaza cine ne sunt eroii nationali, pe cine avem voie sa pomenim si pe cine nu. Maresalul Antonescu, un om cu o coloana vertebrala cum nu are tot Guvernul cu Parlamentul la un loc.

 

Profesorul brasovean Grigore Oprit a fost condamnat pentru ca a scris si vorbit despre cercetarea istoriei nationale interbelice. A fost acuzat de fascism pentru ca a pus în discutie niste date istorice legate de Miscarea Legionara si de dictatura lui Carol al II-lea (detalii).

 

S-a dezincriminat sodomia. Degeneratii din Bucuresti au iesit pe strazi sa tipe de bucurie. Acum au cale liber. Pe drumul pe care a apucat-o tara, nu peste mult timp îi vom vedea manifestându-se fara rusine pe strada, în mass-media, cerând dreptul de a se casatori si de a înfia copii.

 

Ministerul Educatiei si Cercetarii, sponsorizat de UE, va introduce în scoli manuale în care sodomia e prezentat a copiilor nostri ca fiind ceva firesc. Se spune acolo ca stiinta a dovedit ca acesta este un lucru normala (???). Generatii întregi de români vor fi stricate de pe bancile si prin intermediul scolii !

 

În virtutea acestor doua fetisuri moderne democratia si drepturile omului, toti degeneratii si scursurile societatii, sodomitii si ceilalti perversi, primesc drepturi si libertatea sa se manifeste deschis. Vedem astazi cum în cele mai democrate tari acesti nenorociti ai soartei se casatoresc unul cu altul si vor chiar sa înfieze copii. Aceste lucruri se apropie si de România si nu va trece mult pâna vom vedea sodomiti dansând dezbracati pe strada sau casatorindu-se la primârie. Totul pentru drepturile omului. Faza urmatoare va fi ca pedofilii, zoofilii, gerontofilii, necrofilii si toti ceilalti câini (Apoc. 22, 15) sa ceara si sa obtina si ei drepturi, pentru ca, nu-i asa, tot oameni sunt si ei si au si ei drepturi. Trebuie doar ca societatea sa fie pregatit în acest sens, printr-o desensibilizare si amortire pâna la desfiintare a bunului simt. Filmele de la Hollywood lucreaza intens în acest sens, posturile tv subordonate Sistemului oferindu-ne câteva filme pe seara doza de omoruri, înselatorii, sodomiti si lesbiene, drogati si alti ciudati. Scopul lor este ca în final sa nu mai reactionam la acestea si sa fim gata a le accepta în viata reala de zi cu zi.

 

Francmasoneria si organizatiile evreiesti lucreaza de zor la faurirea Uniunii Europene. Cu sediul în Statele Unite, ele se folosesc de puterea banului prin intermediul institutiilor financiare internationale si impun adoptarea de legi asa cum vor ele. Faptul ca francmasoneria si organizatiile evreiesti viseaza la o Europa unita se cunoaste de mult.

 

Caderea comunismului si tânara democratie din fostul bloc comunist n-au fost decât o faza intermediara catre democratia lor. Un tip aparte de democratie, care este deja implementata în Occident (SUA, Canada si acum se generalizeaza în tarile vest-europene). Sub aceasta democratie omul nu mai are voie sa spuna ce gândeste, sa scrie sau sa publice. Se dicteaza de sus ce este politically correct, adica ce este corect sau incorect din punctul lor de vedere. De pilda, nimeni în Occident, si în curând si la noi, nu mai are voie sa conteste Holocaustul, iar cei care o fac, precum si cei care se opun gândirii unice, sunt pasibili de pedeapsa. Comunismul a fost înlocuit cu un sistem similar, dar mult mai pervers. Oamenii oprimati sub comunism traiau cu nadejdea ca într-un viitor mai mult sau mai putin îndepartat zorii democratiei vor rasari si pentru ei si ca vor avea libertate de exprimare. Dar iata ca democratia mult visata este doar o forma rafinata de totalitarism al gândirii unice, acum cu nume democratic.

 

Nu stim unde se va opri totul. Nu stim limitele degenerarii umane. Nu stim care sunt planurile celor care conduc lumea, dar putem sa ne facem o idee urmârindu-i pe avansatii din UE, pe cei care sunt deja în Babilon.

 

Va place o astfel de societate pentru copii vostri? Mie nu. De aceea vorbesc si scriu.

 

Exista o carte foarte veche, în care se spune ca va veni o vreme când popoarele se vor uni, vor avea un singur conducator, o singura religie (Vai, ce frumos! exclama ecumenistii), iar oamenii vor fi fortati sa joace dupa cum se cânta de sus, nu de la Dumnezeu, ci de la Bruxelles. Aceasta carte e Sfânta Scriptura.

 

Cei care traiesc robiti de mirajul nivelului de trai vor vota prompt pentru aderarea la UE. Crestinii care înteleg pacaleala vor vota împotriva. Nu de UE au nevoie românii pentru a avea o economie zdravana, ci de conducatori corecti. E o aberatie sa te vaiti ca n-ai bani si sa ceri de la UE, când tu risipesti banul public pe masini de lux si televizoare de un miliard de lei. în alte tari asemenea guvernanti ajung în puscarie.

 

Crestinii înteleg bine. Propaganda UE vorbeste despre pâine si circ. Dar omul dinauntru nu poate trai numai cu pâine. Daca nu primeste alta hrana, devine o fiara. Cei care neglijeaza acest aspect, devin asemenea animalelor, desi la suprafata se arata a fi oameni manierati si fini. Totul se învârte însa în jurul trupului si a celor pamântesti. Hrana lor sunt revistele de moda, ce haine se mai poarta, ce ruj nou a mai iesit, cum sa gatesti o mâncare buna. Când vezi un animal afara pe câmp, el are capul plecat spre pamânt. Nu vede cerul si nici nu se gândeste la el. La fel este si cu multimea oamenilor au gândul lipit de cele trecatoare, de cele pamântesti, iar propaganda UE, a nivelului de trai, lucreaza vârtos la a-i lega si mai mult.

 

În UE se cânta asa:

 

Nu asteptam mântuirea din Ceruri, de la zei sau de la ceata Sfintilor.

 

Nu, în unitate ne-o aducem singuri, uniti noi biruim.

 

Tot ce este furat cerem înapoi,

 

Si pentru duhul nostru un scut de libertate !

 

Ciocanul nostru îl ridicam si batem fierul cât este cald.

 

Sau:

 

Da-mi pe cei amari si pe cei duri, care nu se tem pe calea lor.

 

Da-mi pe cei nelegiuiti, care nu doresc misticism.

 

Ci în chip obraznic vor sa faureasca aici un cer dupa chipul lor.

 

(Cântece din Norvegia)

 

Atacul împotriva credintei în Hristos va fi puternic si greu de combatut. Se poate vedea ca vântul politic din toata Europa trage spre social-democratie. Pâine si circ pentru toata lumea. Vor veni si vor spune: Iata ce a facut politica noastra. Noi am facut voia lui Dumnezeu. Bolnavii primesc consultatii medicale si spitalizare gratuita în timp ce le merge salariul întreg. Am marit pensiile si alocatiile, toti primesc de lucru, hrana si îmbracaminte. Acesta este crestinism.

 

În cadrul UE ni se ofera toata stralucirea pe pamînt, întocmai cum Diavolul i-a oferit-o lui Hristos în pustie, când îl ispitea. Hristos stia care e pretul si a refuzat oferta. Acum crestinilor, urmasii lui Hristos, li se prezinta aceeasi oferta un produs original din Uniunea Europeana.

 

Asa cum am arâtat si în alte articole, avem la îndemâna o arma puternica: VOTUL. Prin vot putem îndrepta lucrurile. Prin vot putem sa punem în fruntea tarii conducatori zdraveni. Prin vot putem schimba actualul sistem corupt si ineficient. în plus, trebuie sa vorbim si sa raspândim informatia. Trebuie Sa GÂNDIM. Prin aceasta ne opunem intentiei gusatilor pro-europeni de a ne mâna si educa unde si cum vor ei si sefii lor francmasoni de la Bruxelles. Ei trebuie sa stie ca gândim, ca în popor exista opozitie. Trebuie sa le facem lucrurile dificile, trebuie sa le încurcam planurile.

Majoritatea oamenilor traiesc într-o imponderabilitatea informationala. Lipsa informatiilor îi face manipulabili. Adevarul va va face liberi, adevarul cunoscut despre lume si viata îi asigura omului libertatea. Un om care cunoaste Adevarul este un om puternic.

 

 

 demascarea-inselatoriei.blogspot.ro

 

the-wild-voice-european-union-blue

 

 

De ce nu cred Uniunea Europeană

 

“Beneficiile” aduse de Uniunea Europeană

După 24 de ani de ”încălzire” pentru aderarea la UE,nu mai există infrastructură industrială, nu mai există cultură, clasa de mijloc a fost distrusă deliberat, nu mai există firme de stat, nu mai există rezerve de stat și toate resursele țării sunt jefuite în colaborare cu trusturile occidentale. Poliția și Jandarmeria nu mai sunt demult în slujba poporului ci au devenit slugile ocupanţilor străini. Azi, la fel ca și celelalte popoare est-europene, majoritatea românilor nu mai muncesc nimic. Oamenii nu au unde să lucreze, pentru că întreprinderile de stat, care fuseseră proprietate comună, nu a „statului” au fost „privatizate”. Acest proces este cuplat cu transformarea cetățenilor în consumatori,datori pe viață băncilor: ipoteci și alte împrumuturi.

Transformarea educației într-o industrie este realizată prin intermediul procesului, care a transformat studentul într-un consumator pe datorie. Deindustrializarea sistematică a țărilor fostului bloc sovietic a fost, începând din 1990, scopul privatizărilor abuzive ale activelor publice. S-a urmărit sistematic transformarea acestor popoare într-o clientelă a Occidentului.

.

UE nu este paradisul promis

 

Aderarea la UE a însemnat:

– pierderea suveranitatii nationale, a culturii si a traditiilor noastre;

 

– aservirea completa a economiei române;

 

– desfiintarea taranimii si a micilor afaceri.

 

– scaderea nivelului de trai;

 

– contributii financiare imense, pentru alte state;

 

– perpetuarea la nesfarsit a actualei clase politice corupte sprijinită din exterior;

 

– aducerea României la statutul de colonie.

 

Uniunea Europeana este un organism extrem de birocratic. Sistemul sau de conducere este nedemocratic,si putred de corupt. Organul suprem de conducere este o asa-zisa „Comisie Europeana”, nealeasa de nimeni si care nu raspunde in fata nimanui. Asa-zisul „Parlament European” este o simpla fatada de ‘democratie’; dar nu are nici o putere reala – iar slujba de „europarlamentar” este doar o sinecura gras platita. Dealtfel, scandalurile de coruptie nu ocolesc nici acest organism.

 

Scopul Uniunii Europene este acela de a distruge naţiunile, cultura şi tradiţiile Europei şi de a forma un imperiu asemãnãtor cu S.U.A. UE se remarca prin introducerea unor reglementari – specifice unui stat totalitar – in cele mai marunte lucrurisi aspecte ale economiei si societatii. Unele dintre acestea sunt de-a dreptul hilare, atunci cand nu sunt tragice: In UE de exemplu, castravetii nu au voie sa aiba curbura decat intre anumite limite.

 

U.E. este o organizaţie cu totul nenecesarã – un parazit din ce în ce mai puternic care vlãguieşte popoarele europene. Printre multele opinii gresite privind UE este si acela cum ca aceasta organizatie ar reprezenta doar o zona de liber schimb – nimic mai fals. De asemenea, multi romani indentifica UE cu posibilitatea de a calatori (mai mult sau mai putin liber) in alte tari. Insa toate aceste elemente nu au nimic de-a face cu UE (mai mult, exista reglementari ale UE care ingradesc in fapt libera circulatie; iar dupa „integrare”, romanii care visa la plecarea in Occident s-ar putea sa aiba o surpriza neplacuta) – si pot exista foarte multe.

 

Totalitarismul gândirii în U.E. se vede şi prin blocajul mediatic la care sunt supuse vocile critice faţã de U.E. – şi prin corul dezlãnţuit al aplaudacilor. Acest lucru se întâmplã şi la noi – nu existã frazã în limba de lemn a politicienilor români în care sã nu se pomeneascã – ca într-o litanie – cuvântul magic U.E.: U.E. în sus, U.E. în jos, U.E la dreapta, U.E. la stânga! Acest cuvânt îl auzim mult mai des decât cuvântul România.

Uniunea Europeana este un foarte important instrument al francmasonilor. Reprezinta doar o etapa in plus in calea instaurarii “Noii ordini Mondiale” si a “Guvernului Unic” sau a aplicarii proiectului “LUCID” de supraveghere electronica a fiecarui individ al acestei planete. Aceasta ‘uniune’ e doar o alta forma de guvernamant menita sa ne tina pe noi sub control. Poporul e doar o unealta a celor care fac jocurile. Pentru toti care iubesc Uniunea Europeana ii rog insistent sa citeasca tratatul de la Lisabona, cateva carti de stiinte Politice si o sa-si dea seama ce este de fapt U.E.

Unii sunt dornici de U. E de E-uri in mancare si alte minuni, acestia oricum nu mai au scapare. pentru ei e mai important sa aibe o plasma decat sa respire aer curat. Europa nu ne-a vrut binele niciodata, cautati manualele de istorie reale si va convingeti singuri. UE e creata de corporatii si de oamenii politici aserviti corporatiilor si are un singur scop – intarirea controlului la nivel mondial si spre binele infinit al corporatiilor si a unui grup restrans de oameni. UE reprezinta un prim pas important in creearea Marelui Guvern Mondial care va controla cam tot ce misca pe planeta asta.

U.E. este o religie unicã – banul, un unic mod de viaţã şi de gândire – corectitudinea politicã, o renunţare la identitatea naţionalã, la cultură şi la limba maternã etc. Lumea nu intelege ca U.E. nu este ceea ce credem noi ca este. Ganditi-va doar ca din 2007 (Anul aderarii Romaniei) a scazut dramatic nivelul de trai. Privind lucrurile din unghiul spiritual Uniunea Europeana nu este altceva decat o ramura a Noului Babilon care se reconstrueste. Un guvern universal ! Este profetit. Cine il conduce? Raul. Ce se urmareste? Controlul mondial economic. Tot aud ca primim fonduri de la UE. Însă platim inzecit. Cititi cat mai multa istorie si nu uitati sa mai puneti mana si pe Biblie. Este trist ca unii inca dorm si mai trist e ca cei treziti nu pot face prea multe.

UE nu e decat o etapa, urmata apoi de uniunea religilor (ecumenismul) si apoi aducerea unui singur conducator peste toti.

Se doreste sa fim controlati la sange, unde suntem, ce cumparam, ce am facut.

Vor aparea cartelele universale cu cip incorporate cum este buletinul, cardul, permisul de conducere si cartea de munca.

Vom purta cipul in mana (deja se pun cipuri la copii). Toate datele merg la un singur centru. Aici vor sti tot ce faci.

 

Treziti-va pana nu e prea tarziu!

 

Uniunea Europeană drumul spre pierzanie

 

/////////////////////////////////////////

 

 

Din Rusia, fără dragoste. O poveste cu final trist

Un personaj elegant, misterios, într-un costum croit impecabil, stăpân pe sine în orice situație, nu ezită să își arate latura dură atunci când transformă arma într-o extensie naturală a mâinii și nimerește întotdeauna ținta. Este dotat cu cele mai moderne și neașteptate gadgeturi, înconjurat de femei frumoase și mașini puternice, iar urmele sale sunt presărate cu explozii spectaculoase, dovadă a misiunii îndeplinite. Indiferent de numărul și forța dușmanilor sau de capcanele periculoase care i se pregătesc, revine întotdeauna în joc. Pentru astfel de personaje, după depășirea tuturor provocărilor, finalul este rareori altfel decât fericit. Acesta este, pe scurt, portretul lui James Bond, un personaj de ficțiune care aniversează anul acesta 60 de ani de la debutul pe micile ecrane. Din 1962 până în prezent, James Bond a fost personaj principal în 25 de filme, interpretat, pe rând, de nume sonore ale cinematografiei (Sean Connery, George Lazenby, Roger Moore, Timothy Dalton, Pierce Brosnan, Daniel Craig).

 

Dar Bond nu este singurul protagonist al unor povești despre lumea secretă a spionajului, ci poate doar cel mai popular. Necunoscutul și acțiunile învăluite în mister au suscitat mereu interesul publicului. Odată cu era informațională și cu diversificarea canalelor de mass-media (inclusiv odată cu apariția platformelor care difuzează conținut video cu ajutorul internetului, precum Netflix), lumea agenților și a serviciilor secrete a devenit din ce în ce mai accesibilă publicului larg.

 

Realism și fantezie

Fascinația pentru necunoscut naște povești, unele mai realiste, altele mai fanteziste, și toate sunt disponibile publicului. Dacă luăm exemplul platformei de streaming Netflix (accesibilă pentru 220 de milioane de oameni din întreaga lume), colecția de filme despre spioni și spionaj este consistentă și variată. Regăsim filme bazate pe ficțiune (unele integrând anumite aspecte reale, altele fiind ficțiune pură), ca de exemplu: „James Bond” (1962-2021), „Misiune Imposibilă” (1996), „Salt” (2010), „Anna” (2019), „The Double” (2011), „Red Sparrow” (2018), „Beirut” (2018), „The Coldest Game” (2019) etc. „Red Sparrow”, deși este poveste fictivă, integrează elemente care au echivalent în realitate, precum sex-spionajul sovietic și utilizarea, în era contemporană, a kompromatului. Acesta din urmă presupune obținerea de informații compromițătoare despre un om de stat, politician, om de afaceri sau persoană publică, ce pot fi utilizate pentru a crea prejudicii de imagine, a șantaja, a influența, mai degrabă decât pentru un câștig material.

 

În schimb, producții precum „The Courier” (2021), „The Call to Spy” (2019), „The Angel” (2018), „The Spy” (2019) sau „Operation Finale” (2018) sunt inspirate din fapte reale. De asemenea, în categoria filmelor și seriilor documentare putem încadra „Spycraft” (2021) sau „Nazis in the CIA” (2012). Aceste exemple ne prezintă portrete foarte diverse ale angajaților sau agenților, atât din perspectiva trăsăturilor umane, cât și din aceea a realismului unor astfel de personaje, unele mai apropiate de realitate, altele mai puternic ancorate în fictiv.

 

Totuși, dincolo de fascinanta lume a ficțiunii, în care eroii principali par să aibă puteri supranaturale, în lumea reală a spionajului, angajatul unui serviciu de informații are câteva atuuri (de exemplu acces la date din teren) și calități (inteligența, stăpânirea de sine, discreția etc.) ce îl fac potrivit pentru rolul său, dar nu îl transformă în supraom. Iar, pentru ca Bond să își pună calitățile în slujba spionajului, ingredientul-cheie este motivația.

 

Ce îi motivează pe agenți

Acronimul MICE cuprinde cele mai importante patru motive pentru care o persoană decide să își înceapă colaborarea cu un serviciu de informații și să devină agent, respectiv: Money (motivația financiară), Ideology (motivația ideologică), Compromise (este șantajabil), Ego (motivat de vanitate).

 

 

 

Acestor motive, istoricul militar John Hughes-Wilson adaugă și starea de nemulțumire, care poate determina inițiativa voluntară de a dezvălui secretele unui serviciu de informații sau unui stat către un serviciu sau stat advers.

 

Portretele unor spioni

Odată motivat să intre în universul spionajului, agentul 007 din lumea reală începe o misiune cu multe necunoscute și variabile, uneori încununată de succes, dar alteori fără un final fericit garantat. Spre deosebire de cinematografie care îl plasează pe Bond de partea bună a baricadei, acționând pentru interesele statului pe care îl reprezintă, în realitate lumea spionajului este populată și de agenți dubli, care aleg să treacă în tabăra adversă, ajungând, astfel, să își trădeze propria patrie.

 

Tot în urmă cu 60 de ani, în aceeași perioadă în care apare pe marele ecrane personajul James Bond, ia naștere și un tandem pe scena reală a spionajului: Greville Wynne și Oleg Penkovski. Rolul principal este jucat de Penkovski, supranumit „spionul care a salvat lumea” și considerat cel mai important spion al Occidentului din perioada Războiului Rece.

 

Un comerciant cu deschidere spre Est

Născut într-o localitate săracă din Țara Galilor, Greville Maynard Wynne (1919-1990) a renunțat la școală la 14 ani din cauza dislexiei și a început să lucreze ca electrician. Ulterior, și-a dezvoltat o afacere în domeniul exportului cu produse electrice în India și Europa. Treptat, el a ajuns să dețină ceva extrem de util pentru MI6 (serviciul de informații britanic): acces în spațiul sovietic și o acoperire ideală pentru munca de spionaj. Cum natura comerțului presupunea călătorii de afaceri frecvente, inclusiv în statele blocului sovietic, prezența lui Wynne în aceste spații nu ridica suspiciuni Moscovei. Wynne a mărturisit ca a fost motivat să se implice în activitățile de spionaj din patriotism, dar și dintr-un sentiment de dezgust față de sistemul sovietic. Se prea poate ca alături de aceste motive să se fi strecurat și o altă componentă a MICE, respectiv un strop de vanitate.

 

Deși nu a folosit pistoale sau alte arme sofisticate, asemenea personajelor fictive, Wynne a purtat unele dintre cele mai importante secrete ale URSS din perioada Războiului Rece, transmițându-le Occidentului. Wynne a intermediat transferul către MI6 și CIA a mii de microfilme cu documente secrete, fotografiate de dublul agent sovietic Oleg Penkovski.

 

Nume de cod: Hero

Fiul unui ofițer al Armatei Albe, loial țarului și decedat în timpul războiului civil rus, Oleg Penkovski (1919-1963) a absolvit cursurile unei școli de artilerie, devenind militar de carieră și participând la cel de-al Doilea Război Mondial. Rănit pe front în 1944, în timp ce se afla sub comanda generalului Sergei Varentsov (care îi devine protector), se căsătorește, un an mai târziu, cu fiica generalului Dmitri Gapanovich. Aceste legături îi permit să avanseze în cariera militară, Penkovski devenind ofițer de stat major, poziție pe care o va deține până la încadrarea sa în GRU, în 1953. La începutul anilor `60, acesta ocupa o poziție cheie în aparatul de stat al Rusiei sovietice: era colonel GRU (Serviciul de informații militare) în cadrul Comitetului de Stat pentru Știință și Tehnologie, în fapt o acoperire pentru exponenții FSB și GRU care încercau să descopere secretele tehnologice ale Occidentului.

 

Penkovski a spionat pentru Statele Unite ale Americii și pentru Regatul Unit între 1961 -1962, primind numele de cod Hero, în schimbul promisiunii de a fi protejat, alături de familia sa, în cazul în care decidea să părăsească URSS și să se stabilească în Occident. Potrivit istoricului John Hughes-Wilson, trădarea lui Penkovski ar fi fost provocată de nemulțumirea și dezamăgirea față de regimul sovietic și, cel mai probabil, față de perspectivele sale în cadrul acestui regim. Penkovski considera că presiunile temperamentalului Nichita Hrușciov pentru răspândirea comunismului în lume condamnau Uniunea Sovietică la autodistrugere. Pe de altă parte, momentul în care Penkovski decide să trădeze coincide cu momentul în care avansarea sa la gradul de general maior este blocată de KGB din cauza originilor sale, respectiv de fiu al unui ofițer care a luptat împotriva Armatei Roșii.

 

 

 

În volumul „On Intelligence: The History of Espionage and the Secret World”, John Hughes-Wilson arată că Penkovski s-a oferit voluntar să spioneze în favoarea Marii Britanii și a SUA, pretinzând că dorește să contribuie la prevenirea unui război nuclear între marile puteri. În 1961, colonelul stabilește contactul cu Wynne și, ulterior, direct cu ofițeri ai serviciilor de informații britanice și americane. Potrivit lui Hughes-Wilson, din aprilie 1961 până în august 1962, Penkovski a fost chestionat timp de 140 de ore de ofițeri ai serviciilor occidentale, furnizând serviciilor de informații americane și britanice fotografii cu peste 5000 de documente secrete. Penkovski a trădat URSS în pragul crizei rachetelor din Cuba (1962), cel mai tensionat moment al Războiului Rece, când omenirea s-a aflat la un pas de un conflict nuclear și de cel de-al treilea război mondial. Astfel, prin acțiunile lui Penkovski, dovezi despre adevăratele capacități militare rusești au ajuns la cunoștința decidenților occidentali, fiind evaluate ca mult mai slabe decât se estima (de exemplu performanțele relativ modeste ale rachetelor sovietice). Aceste date au stat la baza deciziilor luate de președintele SUA, John F. Kennedy, în negocierile cu Hrușciov (despre care Penkovski susținea că blufează și nu este pregătit să susțină un război), care au condus la finalizarea crizei și abandonarea instalării de către URSS a unor rachete nucleare în Cuba.

 

Realitatea, fără final fericit

Nici pentru Wynne, nici pentru Penkovski misiunea nu a avut un final demn de ficțiunea cinematografică sau literară. În octombrie 1962, Penkovski este arestat, ca urmare fie a unei trădări (posibil din partea „omologului” britanic George Blake), fie a supravegherii sub care se afla, fiind bănuit de ruși de colaborare cu Occidentul. La scurt timp, i-a urmat Wynne. În noiembrie 1962, aflat la Budapesta într-o călătorie de afaceri, acesta este prins de KGB și trimis într-o închisoare din Moscova. În 1963 are loc procesul celor doi, în urma căruia Wynne a fost condamnat la 8 ani de închisoare pentru spionaj, iar Penkovski condamnat la moarte pentru acte de trădare.

 

În detenție, starea de sănătate a lui Wynne s-a deteriorat, iar Occidentul a depus eforturi pentru a-l aduce acasă. Wynne a fost eliberat după 18 luni de închisoare la Lubyanka, fiind predat în schimbul spionului sovietic Konon Molody. Deși a suferit de stres post-traumatic în urma tratamentului la care a fost supus în timpul detenției, Wynne și-a continuat viața în lumina reflectoarelor. El și-a reluat cariera în afaceri, s-a recăsătorit și a apărut pe micile ecrane în cadrul emisiunii „To Tell the Truth”. Memoriile lui Greville Maynard Wynne sunt cuprinse în volumele „The Man From Moscow” și „The Man From Odessa”. Publicarea acestora a avut, în parte, și o motivație financiară, în condițiile în care afacerile lui Wynne nu au mai avut același succes, ca urmare a pierderii piețelor din spațiul sovietic. Specialiștii consideră cele două volume ca fiind un amestec de evenimente reale și povești fabricate. Wynne a încetat din viață în 1990, la vârsta de 70 de ani.

 

Prețul trădării

Pe de altă parte, Penkovski a plătit cu prețul vieții actele sale de eroism în favoarea Occidentului, dar prin care a trădat URSS. Moartea sa este subiectul unei controverse. Potrivit lui Wynne, Penkovski s-ar fi sinucis într-un lagăr sovietic de muncă. Însă, în versiunea lui Alexander Zagvozdin, interogator șef al KGB în ancheta lui Penkovski, acesta a fost împușcat de un pluton de execuție și incinerat. În Rusia, imaginea lui Penkovski a devenit ținta unei campanii de denigrare, bazată inclusiv pe informații false, în urma căreia acesta a fost portretizat drept trădător al Rusiei. Această imagine persistă și astăzi în mentalul colectiv rusesc.

 

Aventura celor doi în lumea spionajului a devenit subiect de film, prin ecranizarea intitulată „The Courier” (2021), lansată și popularizată inclusiv pe platforma Netflix, la exact 60 de ani de la prima legătură a lui Penkovski cu trădarea și de la primul contact al lui Wynne, un om obișnuit, cu lumea plină de mister și surprize a serviciilor secrete.

 

Abstract

People have always been fascinated by secrets. That is why spy stories have always been so popular. Once mass media have plunged into the Internet, such stories have reached even larger audiences. Perhaps the most popular spy movie character ever is James Bond. On his 60th anniversary, we have attempted to portray this iconic character in a fiction-versus-reality analysis.

 

Autor: C.T.

https://intelligence.sri.ro/din-rusia-fara-dragoste-o-poveste-cu-final-trist/

 

////////////////////////////////////////////////\

 

Spionajul – o călătorie în timp

 

Revoluția digitală a cunoscut o amploare fără precedent după sfârșitul Războiului Rece, ajungând să influențeze toate domeniile vieții, de la sănătate și educație la comunicare și securitate națională. Apariția internetului, a rețelelor sociale, a telefoanelor mobile, a aplicațiilor, a big data și a cloud computing-ului au determinat transformări semnificative la nivel global și au schimbat nu numai comportamentul actorilor statali și non-statali, ci și organizațiile din domeniul securității naționale.

 

Digitalizarea tuturor activităților a schimbat și continuă să schimbe modul în care statele și organizațiile acționează în arena internațională. Progresul tehnologic semnificativ, înregistrat în ultimele decenii, a condus la transformări și în cadrul comunităților de informații, modificând substanțial procesele de culegere, analiză și diseminare a informațiilor și influențând fundamental inclusiv practica spionajului.

 

Spionajul reprezintă o activitate fundamentală a serviciilor de informații. Cu ajutorul acestuia pot fi culese și transmise informații despre planurile și intențiile unor guverne străine. Potrivit site-ului oficial al serviciului secret britanic, MI5, în trecut, spionajul era folosit exclusiv pentru obținerea de informații militare și politice, însă, de-a lungul timpului, orientarea s-a schimbat, iar sursele relevante pentru culegerea de informații s-au extins de la domeniul economic, la sănătate, cercetare sau domeniul cibernetic.

 

Căutarea secretelor, din antichitate până în Epoca Elisabetană

 

Spionarea inamicilor unui stat datează din cele mai vechi timpuri, această practică fiind considerată una dintre cele mai longevive meserii din lume. Hieroglifele egiptene descriu modul în care faraonii utilizau spioni pentru a-i putea identifica pe cei neloiali și pentru a localiza triburile care puteau fi cucerite. Orașele din Grecia Antică foloseau spionajul ca un instrument politic cu ajutorul căruia căutau informații despre puterea și apărarea militară a orașelor rivale. În China antică, strategul militar Sun Tzu evidenția importanța utilizării spionajului ca un avantaj strategic în fața inamicilor, în celebra lucrare Arta războiului. Cu toate acestea, civilizația romană s-a bazat cel mai mult pe activitatea de spionaj. Romanii își spionau vecinii pentru a evalua resursele și puterea militară a acestora și se infiltrau în grupurile tribale astfel încât să influențeze apropierea de Roma.

 

Ulterior, în Evul Mediu, cererea de informații a crescut la nivel diplomatic pe fondul consolidării unor state mari precum Franța sau Anglia. În acele timpuri, educația era precară, iar mesajele erau transmise verbal sau scris prin curieri, clericii dobândind rolul de a copia mesajele scrise. Astfel, sisteme complexe de mesageri regali, translatori și curieri erau folosite pentru a transmite mesaje diplomatice de importanță deosebită.

 

Evul Mediu a fost marcat de două evenimente importante, în speță Cruciadele și apariția Inchiziției, care au condus la consolidarea puterii Bisericii și în același timp la crearea unei comunități de informații puternice. În ambele cazuri, spionajul a jucat un rol primordial.

 

 

 

În timpul Cruciadelor, spionii au fost utilizați pentru a evalua sistemul de apărare al inamicilor, dar și pentru infiltrarea în taberele adverse, fie pentru a sabota planurile acestora, fie pentru a elibera cruciații luați prizonieri. Inchiziția s-a bazat pe sisteme complexe de informatori, care aveau ca misiune denunțarea ereticilor și a dizidenților politici, care, la rândul lor, foloseau tactici specifice spionajului pentru a proteja locațiile în care se refugiau.

În perioada Renașterii, curtea regală a Angliei a dezvoltat cea mai complexă rețea de spioni pentru a combate amenințările la adresa monarhiei din timpul domniei reginei Elisabeta I. Comunitatea de informații creată atunci se baza preponderent pe lingviști sau oameni de știință pentru a colecta și analiza informațiile. Astfel, serviciile de informații au dejucat mai multe planuri care vizau înlăturarea monarhului. În această perioadă au fost înregistrate primele evoluții în materie de tehnologie, precum apariția armelor de foc de mici dimensiuni, a telescoapelor, a lentilelor de mărit, a camerei obscure și a cernelii invizibile, care au fost adoptate în activitatea de spionaj și au îmbunătățit transmiterea informațiilor între spioni.

 

Revoluția industrială și modernizarea spionajului

Una dintre cele mai mari transformări în practica spionajului a avut loc în Epoca Modernă, perioadă marcată de numeroase conflicte izbucnite în diferite părți ale lumii. Atât în cazul Revoluției Americane, cât și în cazul celei franceze și a războaielor coloniale, spionajul a continuat să fie folosit pe câmpul de luptă ca o tactică ce avea ca obiective principale cunoașterea puterii adversarului și înfrângerea acestuia.

 

Transformarea activității de spionaj în această perioadă a beneficiat și de revoluția industrială. Dezvoltarea criminalisticii, inventarea dinamitei, dar și a altor produse chimice au îmbunătățit activitatea de informații. De asemenea, apariția daghereotipiei, prima tehnică fotografică, a schimbat fundamental activitatea de culegere de informații, spionajul folosindu-se de acest nou instrument pentru a capta cu precizie imaginea țintelor sau a documentelor. Odată cu trecerea timpului și cu apariția altor noi tehnologii, aparatele de fotografiat au putut fi miniaturizate și disimulate în obiecte obișnuite. Dezvoltarea transporturilor și a comunicațiilor au transformat, la rândul lor, activitatea de spionaj. Odată cu apariția telegrafului și a codului Morse, statele au început să transmită mesaje codificate și să intercepteze comunicațiile altor țări.

 

 

 

Astfel, până la începutul secolului al XX-lea, spionajul a devenit o unealtă importantă pentru majoritatea actorilor de pe arena internațională. Instrumentele și tehnicile de spionaj s-au dezvoltat constant, preluând și adaptând diferitele descoperiri tehnico-științifice. Din acest punct de vedere, în perioada Războiului Rece spionajul a cunoscut o dezvoltare fără precedent, transformându-se într-o armă strategică în confruntarea dintre cele două mari blocuri ideologice.

 

Impactul tehnologic

Progresul tehnologic a determinat mutarea accentului din sfera amenințărilor de tip convențional în domeniul celor neconvenționale și a condus la apariția unor noi categorii de riscuri și amenințări. De-a lungul istoriei, puterea și poziția geografică erau principalele elemente care asigurau securitatea unui stat. Însă provocările s-au schimbat odată cu dezvoltarea spațiului cibernetic, care a oferit un nou teatru de operațiuni nu doar statelor puternice, ci și unei varietăți de actori non-statali. În spațiul virtual, granițele geografice și puterea unui actor sunt insignifiante. Spre exemplu, deși Statele Unite ale Americii dețin cea mai mare putere cibernetică, acestea sunt, în același timp, și cea mai vulnerabilă țintă.

 

Dar avansul pe care l-a cunoscut tehnologia după sfârșitul Războiului Rece a adus cu sine și o serie de oportunități în domeniul securității naționale, atât în privința tehnicilor și instrumentelor utilizate, cât și în cea a desfășurării ciclului de intelligence. Revoluția digitală a condus, pe de o parte, la eficientizarea activității de culegere a informațiilor, iar, pe de altă parte, a generat și noi provocări, intensificând dinamica mediului de securitate actual.

 

Informații mai ieftine, cu OSINT

Obținerea informațiilor prin surse umane sau Human Intelligence (HUMINT) a reprezentat, de-a lungul timpului, una dintre cele mai utilizate tehnici folosite în spionaj. Cu toate acestea, odată cu apariția Internetului și mutarea activităților preponderent în mediul online, informațiile din surse deschise, Open Source Intelligence (OSINT) sau white intelligence, utilizate până nu de mult ca o completare a informațiilor culese în mod tradițional, au dobândit o importanță deosebită în activitatea de intelligence. La momentul actual, sursele deschise reprezintă o metodă mult mai eficientă de obținere a informațiilor în detrimentul celor clasice, prin prisma costului redus, a varietății datelor și a vitezei de obținere a acestora. Cu toate acestea, în activitatea de spionaj, utilizarea surselor deschise nu este lipsită de provocări, între acestea numărându-se incertitudinea, dezinformarea sau influența prejudecăților.

 

Provocarea Big Data

Dezvoltarea tehnologiei a permis creșterea constantă a fluxului de informații, ceea ce a pus în dificultate activitățile de procesare, integrare și analiză a informațiilor, fapt ce a condus la apariția conceptului de Big Data. Volumul foarte mare de date disponibile a depășit capacitatea sistemelor tradiționale de a le gestiona. Rezolvarea problemei a venit tot din partea tehnologiei, prin automatizarea procesului de culegere, stocare și organizare a datelor, care a oferit angajaților din domeniul informațiilor un acces mai eficient și integrat la datele relevante.

 

 

 

Ca orice altă tehnologie, Big Data are propriile vulnerabilități. Una dintre acestea se referă la deficitul de experți capabili să proiecteze, implementeze și gestioneze o astfel de tehnologie. Big Data nu este o tehnologie utilizată doar de comunitățile de informații, fiind exploatată în egală măsură și de entități non-statale ce au ca scop subminarea securității naționale a statelor. Există cazuri în care sistemele folosite pentru analiza Big Data, care conțineau date confidențiale, au devenit ținta atacurilor cibernetice, a furtului de date sau chiar a fraudei.

 

Deconspirați de tehnologie

O altă tehnică esențială în activitatea de spionaj implică utilizarea acoperirii, care permite infiltrarea agenților de informații în diferite medii. Dacă în trecut cei care foloseau această tehnică erau dificil de deconspirat, astăzi identificarea persoanei reale se poate face în doar câteva secunde. Apariția tehnologiei biometrice, precum scanerele de amprente digitale sau sistemele de recunoaștere facială, și folosirea acesteia la scară largă au transformat acoperirea într-o tehnică dificil de utilizat, complexă, fiind necesară adaptarea acesteia la noile realități tehnologice.

 

Spioni într-o lume în schimbare

Încă din cele mai vechi timpuri, liderii au avut întotdeauna nevoie de informații strategice despre adversarii lor, astfel că spionajul a fost un instrument utilizat frecvent de-a lungul istoriei. Fie că vorbim despre antichitate, când marile civilizații își asigurau supraviețuirea cu ajutorul informațiilor referitoare la puterea și apărarea militară a inamicilor, despre perioada medievală, când Biserica folosea agenții de spionaj pentru a suprima disidența sau despre spionajul contemporan, observăm că activitatea de culegere a informațiilor și-a menținut în permanență rolul crucial pentru asigurarea securității.

 

Inteligența artificială, Big Data, cloud computingul și Internetul, au determinat schimbări fără precedent în procesul de culegere, stocare și prelucrare a informațiilor, influențând ciclul de intelligence de la etapa de culegere a datelor până la cea de analiză și diseminare. Spionajul a cunoscut o transformare profundă, evoluând treptat de la un instrument utilizat pentru a asigura victoria pe câmpul de luptă, prin obținerea informațiilor politice și militare, la un mijloc pentru protejarea securității statelor, extinzându-și raza de acțiune și în domenii care, anterior, nu prezentau interes.

 

Lumea contemporană se confruntă cu schimbări profunde, tehnologice, politice, dar și economice, fiind necesară o schimbare de paradigmă în domeniul intelligence, atât prin prisma oportunităților generate de noile descoperiri tehnico-științifice, cât și prin prisma provocărilor pe care acestea le implică. Comunitățile de informații sunt nevoite să se adapteze rapid la noile realități și să coopereze pentru a putea contracara amenințări tot mai diversificate și nu întotdeauna perceptibile, provenite din direcții dificil de anticipat.

 

Abstract

Along with globalization, the Internet, mobile phones, Big Data and cloud computing have triggered significant changes on all levels of society – from health and communications to economy and even national security. Thereby, the technological progress has determined profound developments in intelligence gathering, analysis and dissemination, fundamentally influencing espionage during the last decades.

 

 

 https://intelligence.sri.ro/spionajul-o-calatorie-timp/

 

 

///////////////////////////////////////////////

Ascensiunea Chinei căte statutul de superputere

https://intelligence.sri.ro/ascensiunea-chinei-cate-statutul-de-superputere/

 

Daca anii 1990 au reprezentant deceniul unipolarismului american, perioada 2000-2010 a evidentiat ascensiunea puterilor emergente: China, Rusia, India si Brazilia, dintre care cel mai rapid spre statutul de superputere se îndreapta Republica Populara China.

 

Rețeta chineză “Îmbogățiți-vă, dar cu glorie!”

La 1 octombrie 1949, Mao Zedong, liderul Partidului Comunist Chinez (PCC), a proclamat Republica Populară China. Fiind în conflict ideologic atât cu Uniunea Sovietică cât și cu puterile capitaliste occidentale, China a fost izolată pe plan internațional până în anii 1970.

Izolării i s-a adăugat și o situație economică dezastruoasă cauzată de inițiativele lui Mao, precum “Marele salt înainte” din 1956 care avea ca scop egalarea Occidentului în producția de oțel aceasta ducând la supraproducție și la moartea a cca 20-30 milioane de oameni.

 

De asemenea, “Revoluția culturală” din anii 1960 a dus țara în pragul unui război civil, fiind nevoie de intervenția armatei pentru restabilirea ordinii.

 

După moartea lui Mao, în 1972, la conducerea Chinei vine Deng Xiaoping. Acesta pune capăt practicilor maoiste și staliniste și introduce un nou sistem economic, având ca slogan “Îmbogățiți-vă, dar cu glorie!”, noul sistem permițând inițiativa privată, exportul în țările capitaliste și atragerea de capital din aceste țări, deschizând astfel piața chineză.

 

În perioada 1980-2000, bazându-se pe forța de muncă ieftină, o industrie construită rapid și ieftin, export masiv de produse contrafacute și atragerea de investiții străine, China a avut o creștere economică spectaculoasă și a acumulat un capital impresionant.

 

După anul 2001, profitând de faptul că atenția lumii era axată pe “războiul împotriva terorismului”, statul chinez și-a început expansiunea globală.

 

Războiul resurselor

Pentru a-și asigura accesul la resursele energetice, China a propus sistemul “tehnologie contra resurse”, prin care plătile pentru construcția de infrastructură (drumuri, căi ferate, aeroporturi etc.) în state din lumea a treia, pot fi făcute în materii prime și nu în bani. Cu suficiente resurse de investit în străinatate, Beijingul și-a asigurat astfel necesarul de materii prime pentru susținerea trendului ascendent al economiei chineze.

 

Prima țintă a fost Africa, statul chinez țintind rezervele de petrol și gaze ale continentului negru și investind cca 31 miliarde dolari în Africa de Sud, Congo și Niger și anulând datoriile a 31 de țări africane.

 

În America Latină, în anul 2009, investițiile chineze reprezentau doar 1% din totalul investițiilor străine, iar în prezent China este al doilea partener comercial al țărilor din regiune după S.U.A., anul trecut statul asiatic investind cca. 17 miliarde euro, în special în scopul achiziționării de materii prime.

 

De asemenea, guvernul chinez a investit 83 miliarde dolari în industria petrolieră din Orientul Mijlociu și a declanșat un program de investiții inclusiv în Europa – în Bulgaria în domeniul infrastructurii și industriei de automobile, în Ucraina, dar și în țări din Occident.

Următoare țintă pare să fie Asia Centrală, unde însă profiturile trebuie să le împartă cu Federația Rusă în funcție de prevederile Organizației de Cooperare de la Shanghai.

 

Ofensiva monetară

Având o monedă atent controlată de stat, nu lasată liberă pe piață, precum dolarul sau euro, China dovedește o veritabilă stabilitate financiară ceea ce i-a conferit o adevarată forță pe piețele planetei.

 

În prima fază, China s-a orientat către cel mai îndatorat stat din lume, Statele Unite, achiziționând de la acesta obligațiuni guvernamentale, ajungând în 2010 să dețina 883,5 miliarde dolari din datoriile S.U.A.. În decembrie 2010, guvernul chinez a anunțat că este dispus să cumpere o mare cantitate din obligațiunile de stat ale țărilor din U.E. care se confruntă cu mari probleme financiare, China fiind pregatită să cumpere 4 – 5 miliarde euro din datoriile acestora. Prin ajutorul chinez, respectivele țări pot ajunge să-și piardă independența financiară față de puterea asiatică.

 

Paralel cu preluarea datoriilor, în noiembrie 2010, Rusia și China au renunțat la dolar în comerțul internațional, anunțând că în continuare își vor folosi monedele naționale, ceea ce va slăbi substanțial influența americană în sfera comercială internațională.

 

Asaltul informatic

În vederea obținerii de tehnologii necesare pentru a compensa decalajul față de puterile occidentale, structurile informative ale statului chinez au lansat un adevărat război cibernetic în vederea obținerii de informații, în special din domeniul industrial, dar vizând și domeniile politic, social și militar.

 

Deși în prima fază au fost vizate doar țările din Asia de Sud și de Sud-Est, ofensiva informatică a fost îndreptată și împotriva Occidentului. În S.U.A. au fost vizate Departamentul de Stat, Pentagonul dar cel mai important atac a fost îndreptat împotriva companiei Google în 2010. De asemenea, oameni de afaceri britanici aflați în delegații în R.P. China au primit “cadou” stick-uri USB infectate cu un virus Troian care în momentul în care se instala în calculator permitea ca acesta să fie controlat de la distanță. Guvernul german s-a plâns ca pierde anual 5 miliarde euro și 30.000 locuri de muncă de pe urma atacurilor cibernetice.

 

Spionajul electronic a afectat 103 țări și 1295 de computere, iar specialiștii au detectat că atacurile au provenit de la servere aflate în provinciile chineze Hainan, Guangdong și Sichuan. Cum era de așteptat, Guvernul chinez neagă că ar fi inițiatorul acestor acțiuni.

 

Puterea militară

Armata Populară de Eliberare a Chinei este în prezent cea mai mare armată din lume, având încadrați 2185,000 de ofițeri, subofițeri, soldați și angajați civili. Această masivă forță este susținuta de un buget estimat la 150 miliarde dolari anual. Pe lângă armata regulată, China mai deține și o puternică forță de securitate internă, Miliția Înarmată a Poporului, care ar fi încadrată cu 600.000 de oameni.

 

Deși forțele terestre și navale ale statului chinez nu au părăsit niciodată teritoriul național, puterea asiatică dezvoltă tehnologii avansate în special în aviație și rachete. În prezent, este în curs de derulare proiectul unei rachete de croazieră care va avea capacitatea să distrugă un portavion, această armă urmând să conteste prezența americană în jumătatea asiatică a Oceanului Pacific.

 

Prognoze

Având în vedere trendul creșterii economice din ultimii ani, este de așteptat ca, în 2020, R.P. China să ajungă prima putere economică a lumii și să fie principalul investitor și partener comercial în Africa, America Latină și Asia și printre cei mai importanți în Europa.

Totodată, Uniunea Europeană și Statele Unite ale Americii vor fi dependente financiar de puterea asiatică, care va face presiuni asupra acestora pentru a-și acoperi creditele cu tehnologii.

 

Pe plan militar nu este exclusă o prezență militară în Africa și una în America de Sud (cel mai probabil în Venezuela), precum și o extindere a proiecției puterii navale în Oceanul Pacific.

 

Deși SUA si UE par a nu avea un plan concret de contracarare a expansiunii chineze, aceasta se va lovi cel mai probabil de extinderea celorlalte puteri emergente – India, Rusia și Brazilia, în felul acesta după 2020 este posibil ca guvernul chinez să adopte o politică de echilibru, sau va avea loc o nouă reîmpărțire a sferelor de influență în lume, între SUA, UE și puterile emergente.

 

Autor: Ionuț-Cristian Dumitru

https://intelligence.sri.ro/ascensiunea-chinei-cate-statutul-de-superputere/

////////////////////////////////////////////

Comentariu: Marșul dubios al Chinei în Europa

 

 

La Dubrovnik, în Croația, are loc al nouălea summit în așa-numitul format 16+1. Acest club eterogen alcătuit din mai multe țări europene și China este foarte periculos pentru UE, crede Robert Schwartz.

Premierul chinez Li Keqiang vorbește și 16 guverne europene ascultă – la summitul 16+1 din 2017 din Budapesta

 

Au trecut doar câteva zile de când Uniunea Europeană și China au prezentat un document de șapte pagini în care este prezentată viitoarea cooperare economică bilaterală. Este vorba de o colaborare amplă și lipsită de discriminări. China ar dori să se deschidă și să nu se mai axeze pe transferul de tehnologie. La subvențiile de stat, ar urma să fie aplicate prevederile dreptului internațional. Este însă o cu totul altă poveste când anume și dacă această înțelegere, semnată la Bruxelles de premierul chinez Li Keqiang și de reprezentanții blocului comunitar, va fi și aplicată.

 

Astfel de reglementări nu se vor afla cu siguranță pe agenda reuniunii dintre premierul chinez și liderii celor 16 țări din centrul, estul și sud-estul Europei. La Dubrovnik, „perla croată a Adriaticii”, este vorba doar de afaceri. Și de extinderea așa-numitului „nou drum al mătăsii”. Din Imperiul de Mijloc, până în centrul Europei.

 

Miliardele chinezilor, stimulent pentru regiune

 

16+1 este numele formatului care a debutat în 2012 la Budapesta și care a continuat încet, dar sigur să se extindă. Între timp, este vorba de proiecte de miliarde de euro în aproape toate domeniile vitale din cele 16 țări fost comuniste: infrastructură, tehnologie, industrie grea, construcția de locuințe, energie și agricultură – este un spectru atotcuprinzător.

 

Interesantă este și alcătuirea acestei adunări: 11 țări sunt membre ale UE, dintre care cinci în zona Euro, patru state poartă negocieri de aderare la Uniune iar unul este gata să le înceapă. Cap de pod spre Europa de Sud-Est (criticii îl numesc punct de intrare) este portul grec Pireu, controlat majoritar de chinezi de câțiva ani. Iar dacă lucrurile merg conform planului, Grecia va deveni în curând oficial al 17-lea stat european care va adera la acest format.

 

Proiecte-mamut subminează unitatea UE

 

Dar pentru China este vorba de mai mult decât doar de bani și expansiune economică în aceste țări. Creditele de miliarde și investițiile sunt rentabile și din punct de vedere politic. Se pare că strategia dubioasă a Beijingului dă roade. De exemplu, guvernul grec a blocat anul trecut o planificată declarație comună a celor 28 de state membre ale UE prin care se dorea condamnată situația catastrofală a drepturilor omului în China. China se poate baza pe partenerii ei.

 

Dubrovnik, odinioară un nod comercial important în Marea Mediterană, ar trebui acum să ajute uriașul proiect al statului chinez în Europa să avanseze și mai mult. UE și SUA sunt obligate din nou să stea și să privească la sporirea de neoprit a influenței externe a Chinei. Bruxellesul și-a exprimat din nou temerile că proiectele-mamut ale Beijingului în centrul și sud-estul Europei subminează unitatea UE.

 

Nimeni nu contestă că aceste țări au nevoie urgentă de astfel de proiecte economice. UE și SUA au ajutat regiunea să crească economic, dar în schimbul respectării unor reguli și condiții. Chinei nu-i pasă însă de reguli și dă astfel apă la moară naționaliștilor și populiștilor anti-europeni din țările respective. Noul drum al mătăsii exclude valorile democrației și statului de drept – și asta chiar în inima Europei. Pentru a combate acest fenomen, UE are mult mai mult de făcut decât semnarea unui document de șapte pagini.

 

Cele 16 țări europene din acest format sunt:

 

Albania, Bosnia-Herțegovina, Bulgaria, Estonia, Croația, Letonia, Lituania, Muntenegru, Macedonia de Nord, Polonia, România, Serbia, Slovacia, Slovenia, Cehia și Ungaria.

 

https://www.dw.com/ro/comentariu-mar%C8%99ul-dubios-al-chinei-%C3%AEn-europa/a-48282653

 

 

//////////////////////////////////////////////

 

 

Alarmate de expansiunea militară a Chinei, SUA și Japonia anunță o colaborare mai intensă în domeniul Apărării

 

 

  DIN ARTICOL SUA și Japonia intenționează să dezvolte „instrumente de apărare noi” Statele Unite și Japonia și-au exprimat îngrijorarea cu privirea la expansiunea militară a Chinei și s-au angajat să lucreze împreună pentru a opri eventuale încercări de a destabiliza regiunea, relatează Reuters. Oficiali japonezi și americani au purtat discuții în cadrul unei conferințe virtuale în format „doi plus doi” cu miniștrii de externe și de apărare. Cele două țări au emis, apoi, un comunicat comun în care subliniază că expansiunea Chinei și amenințările asupra Taiwanului au făcut ca rolul Japoniei în ce privește securitatea în regiune să devină mai mare. În cadrul întâlnirii, miniștrii și-au exprimat îngrijorarea că eforturile Chinei „de a submina ordinea bazată pe reguli duce la provocări politice, economice, militare și tehnologice pentru regiune și pentru lume”. „Liderii japonezi și americani au ajuns la concluzia că este nevoie să lucreze împreună mai mult pentru a preveni și, dacă este necesar, a răspunde la activitățile destabilizatoare din regiune”, se mai arată în comunicat. Oficialii și-au exprimat, de asemenea, îngrijorarea cu privire la situația drepturilor omului din regiuni chineze precum Xinjiang și Hong Kong și au subliniat importanța păcii și stabilității în Strâmtoarea Taiwan. Deși Japonia își menține legăturile economice strânse cu China, există îngrijorări tot mai mari la Tokyo cu privire la o posibilă acțiune militară a Chinei împotriva Taiwanului. SUA și Japonia intenționează să dezvolte „instrumente de apărare noi” Anterior, secretarul de stat american, Antony Blinken, spune că SUA și Japonia vor semna un nou acord de colaborare în domeniul apărării pentru a găsi soluții împotriva amenințărilor emergente, precum armele hipersonice. Anterior, secretarul de stat american, Antony Blinken, spune că SUA și Japonia vor semna un nou acord de colaborare în domeniul apărării pentru a găsi soluții împotriva amenințărilor emergente, precum armele hipersonice. Blinken spune că alianța SUA-Japonia trebuie „nu doar să consolideze instrumentele existente, dar și să dezvolte unele noi”, referindu-se la expansiunea militară rusă în zona Ucrainei, dar și la acțiunile provocatoare ale Chinei în ce privește Taiwanul sau la testele cu rachete ale Coreei de Nord. Premierul japonez, Fumio Kishida, anunța în octombrie că intenționează să revizuiască strategia de apărare a Japoniei pentru a lua în considerare „toate opțiunile, inclusiv obținerea capabilităților de lovire a inamicilor”. Constituția pacifistă a Japoniei interzice deținerea armelor strict ofensive, precum rachete balistice. Guvernul lui Kishida a aprobat, recent, o creștere record a cheltuielilor în domeniul apărării. Citiți și: Jocuri de război. Ce soluții ar avea SUA dacă China ocupă insulele din apropierea Taiwanului

 

Editor : Adrian Dumitru

 

Citește mai mult la: https://www.digi24.ro/stiri/externe/alarmate-de-expansiunea-militara-a-chinei-sua-si-japonia-anunta-o-colaborare-mai-intensa-in-domeniul-apararii-1794303

 

 

///////////////////////////////////////////

 

America trebuie să înfrunte expansiunea Chinei comuniste și să o oprească. Cu sau fără baletul european. De preferat ar fi ca Borrelliada de la Bruxelles să înceteze

 

Valentin Naumescu

Pentru a salva încă o dată lumea liberă, de data aceasta în secolul XXI, dar firește și pentru propriul interes de primă Mare Putere a sistemului internațional, Statele Unite ale Americii vor trebui să înfrunte expansiunea Chinei comuniste, s-o oprească și să-și apere supremația globală. Acum. Nu știu dacă vor mai putea face acest lucru sau nu, dacă mai dispun de mijloacele necesare, dar SUA trebuie să înfrunte ofensiva Chinei, chiar dacă această luptă va lua forma „competiției extreme” de care vorbește Președintele Biden. Peste câțiva ani va fi prea târziu. În caz că nu este deja prea târziu.

 

„Competiția extremă” este o consecință firească a practicilor abuzive și ascensiunii Chinei comuniste la nivelul la care mâine-poimâine va emite pretenția de a face regulile de funcționare a lumii în care trăim. Nu instituțiile de la Bretton-Woods, nu dolarul american ca monedă de referință, nu alianța transatlantică a națiunilor democratice libere, nu doctrina universală a libertăților, democrației și drepturilor omului, nu libertatea internetului, nu constituționalism și pluralism politic, nu posibilitatea de a protesta pașnic și de-a cere alegeri libere, nu stat de drept, nu schimbarea regimului și a unor președinți care nu se mai lasă duși din funcții, ci doar comerț cu chinezării ieftine și proaste, monitorizarea cetățenilor și ciocul mic. Și, zău, nu cred că ne-ar plăcea să trăim într-o lume reglementată de secretarul general Xi Jinping (cel despre care Joe Biden a spus că „nu are niciun pic de democrație în el”) și de Partidul Comunist Chinez.

 

O eventuală pierdere a pre-eminenței globale americane ar echivala incontestabil cu desființarea ordinii liberale occidentale și cu intrarea într-un sistem mondial condus de o putere dictatorială pentru care nu contează libertățile și drepturile omului. Ceea ce nu s-a mai întâmplat de peste 250 de ani, dinainte de Revoluția Franceză, practic dinainte de „secolul britanic” și de „secolul american”.

 

Sunt analize și prognoze cât se poate de clare care arată că, urmând în același ritm cursul evoluțiilor din ultimele 2-3 decenii, fără ca ceva semnificativ să se întâmple și să schimbe tendințele, China va depăși SUA până la sfârșitul deceniului în curs (2030), pe toate palierele de comparație: economic, tehnologic, militar, științific, industrial, investițional, și, cel mai important dintre toate, chiar ca influență politică globală.

 

Discursul noului președinte american și al administrației Biden este corect, legitim, binevenit și inspirat. El redă speranța și încrederea americanilor și tuturor occidentalilor care cred în valorile libertății, democrației și ale ordinii liberale globale dar mai ales celor care trăiesc, precum central și est-europenii, pe falia periculoasă și instabilă dintre modelul civilizațional occidental și modelul autoritarist oriental iar în decursul istoriei lor le-au cunoscut pe ambele.

 

Retragerea Americii, dezangajarea din politica lumii și întoarcerea spre sine a SUA ar fi fost catastrofală. Repararea alianțelor Americii și revenirea SUA în centrul scenei diplomatice globale, linia dură adoptată în legătură cu abuzurile regimurilor Chinei și Rusiei și asumarea temei democrației ca stindard al noii politici americane reclădesc însă, chiar și cu suspiciunea că ar putea fi prea târziu pentru a mai apăra ordinea liberală occidentală, măcar speranța că America nu depune armele și nu se predă necondiționat.

 

Dincoace de Atlantic, discursul plin de nuanțe și delimitări al Președintelui Macron (de tipul „da, dar noi nu…”), baletul diplomatic european și Borrelliada tragi-comică ne pun pe gânduri. Pleacă așadar Înaltul Reprezentant al UE la Moscova să ceară eliberarea lui Navalnîi și se întoarce cu șuturi în partea dorsală și cu trei diplomați europeni expulzați de Rusia, care a pedepsit astfel „obrăznicia europenilor” de a cere stat de drept și democrație în imperiul țarilor. Apoi același Înalt Reprezentant al UE, a doua zi după rușinea de la Moscova, vorbind în numele Uniunii (?!), asigură regimul de la Beijing de întreaga disponibilitate de colaborare a UE cu China, „deși europenii au legături puternice cu SUA”. Adică un fel de a spune lăsați, nu vă faceți probleme, în pofida alianței naturale euro-americane, noi, UE, nu o să ne ambalăm în nicio competiție cu expansiunea puterii comuniste.

 

Mult mai interesant, mai demn de urmărit și mai substanțial decât seniorul Borrell (74), cu care cred că ar cam trebui încheiate conturile repede la Bruxelles, așa cum bine cere scrisoarea celor 50 de parlamentari europeni, este însă discursul Președintelui Macron. Cu doar 15 luni înainte de alegerile prezidențiale din Franța, și deocamdată cu o bună șansă de a fi reales, domnul Macron ne pune serios pe gânduri. Nu că ar fi suprinzător să vedem acum că, nici după venirea lui Biden la Casa Albă, Franța tot nu vrea să joace pe deplin alături de SUA, continuând să propună o suveranitate europeană confuză căreia noi, europenii, avem nevoie să-i înțelegem urgent sensurile și consecințele.

 

Înseamnă oare această suveranitate sau autonomie strategică europeană exact neutralitatea UE în competiția extremă SUA-China, neutralitate pe care vedem că o cere cu insistență China europenilor? Chiar crede președintele francez, altminteri un om politic foarte inteligent și educat, că este realist să-și imagineze și să proiectele UE în viitor ca o Elveție economică rămasă neangajată în bătălia giganților, și că poate Parisul aspira din nou la politica de mare putere?

 

Propunerea lui Emmanuel Macron de organizare a unui Summit P5 (membrii permanenți ai Consiliului de Securitate al ONU, adică puterile nucleare oficiale de după 1945) ne sugerează că Parisul ar dori să ia fața Berlinului, să evite regula unanimității în politica externă a UE și să negocieze aranjamente globale cu cât mai puțini la masă. Mai ales că în Germania ne apropiem de tranziția spre un nou cancelar iar doamna Merkel nu va mai fi foarte activă până la alegerile din septembrie… Vor urma oare Polonia, România și Statele Baltice, pentru a vorbi numai de țări pro-atlantiste de pe Flancul Estic, nu și de Olanda, de exemplu, politica de distanțare față de SUA pe care continuă să ne-o propună Parisul, chiar și după ce a dispărut pretextul Trump? 

 

Domnul Macron ne spune clar că una e una și alta e alta, adică nu vede niciun rost ca „Noi” (care noi? Franța sau UE?) „să înfruntăm împreună cu SUA China, să ne aruncăm toți într-o luptă împotriva Chinei”. Înțelegem, domnul Macron este un pacifist (nu că președintele Biden ar fi altfel sau că vreunul dintre atlantiști ar dori război), înțelegem că liderul carismatic de la Élysée nu dorește confruntare și supărare cu China, cum nu dorește nici cu Rusia lui Putin (pe care crede că „trebuie să o aducem în Europa”!), nu dorește decuplarea economică a Chinei de Occident, dar mai înțelegem și că Franța nu va fi interesată să oprească cu orice preț drumul regimului comunist de la Beijing spre supremație globală. Niciun cuvânt despre alianțe, despre parteneri, despre Europa Centrală și de Est, despre articolul 5 al Tratatului NATO, despre garanțiile de securitate pentru cei de la periferie. Pentru că nici măcar nu se gândește la acest aspect, al apărării setului de valori europene liberale în fața riscului ca puterile dictatoriale ale Orientului să-și crească influența în Europa de Est, de exemplu. Această preocupare pur și simplu nu există.

 

Pentru a ne păstra în perimetrul obiectivității, să spunem că nu a fost deloc entuziasmantă nici insistența Germaniei, pe finalul președinției sale rotative, ca UE să semneze discret, pe 30 decembrie anul trecut, Acordul de investiții cu China (C.A.I. – Comprehensive Agreement on Investment), se pare sub presiunea exportatorilor germani care aveau nevoie de garanții că piața chineză – de autoturisme, de exemplu – va rămâne deschisă pentru europeni. Acest acord a fost semnat cu trei săptămâni înainte de inaugurarea președintelui Biden, care promisese limpede angajament pentru multilateralism și repararea alianțelor tradiționale ale SUA. De ce așa grabă?

 

Nu este o mare surpriză, spuneam, cunoscând discursurile din anii trecuți, dar rapiditatea cu care au apărut diferențele de nuanță între Biden și Macron pe tema Chinei și Rusiei ne descumpănește. Sper sincer că liderii de la București iau de pe acum în considerare scenariul că, dincolo de afinitatea declarată oficial pentru multilateralism la Washington și la Paris, diferențele de nuanță dintre SUA și Franța în relația cu China și Rusia să se amplifice în viitor iar acestea să se transforme treptat în diferențe de opțiuni și interese, respectiv în dileme decizionale extrem de dificile pentru țările din așa-numitul Flanc Estic al NATO.

 

Desigur, să nu ne grăbim cu previziunile privind politica duplicitară a UE între SUA și China, este de așteptat ca Germania să se pronunțe. Și mă refer aici nu neapărat la doamna Merkel, care a fost și probabil va rămâne până la sfârșitul guvernării o pro-atlantistă, chiar și cu fandările discrete pro-chineze de care am vorbit, făcute sub presiunea intereselor industriei germane exportatoare, ci ne interesează mai ales orientarea viitorului cancelar de la Berlin.

 

Candidatul CDU-CSU, blocul politic cu cele mai mari șanse de a da iarăși cancelarul, se va decide curând. Sunt două variante pe masă, actualul lider al CDU Armin Laschet, moderat/centrist în politica internă dar cam slab în relația cu China și Rusia (ar fi practic o expansiune a Borrelliadei de la Bruxelles spre Berlin), sau Markus Söder din Bavaria, premierul Bavariei, bine văzut în sondaje dar deocamdată declarând că nu vrea să se mute la Berlin.

 

Acesta este tabloul zilei, după cele două mari discursuri de politică externă, ale președinților american și francez, și după bătaia la fundul gol încasată de Înaltul Reprezentant la Moscova. Ceea ce știm sigur este că, trezită din somnul naiv al unei „măreții” clamată de un fanfaron dezgustător, în mandatul căruia a devenit doar mai izolată, mai disprețuită și mai ignorată, însă acum în deplin consens democrat-republican pe această temă, America va lupta pentru a-și apăra supremația mondială și sistemul global liberal pe care l-a creat. UE va continua să vorbească mult și frumos și să poată să facă puțin pe plan extern. Dacă instituțiile de la Bruxelles care ne reprezintă în lume vor continua baletul european și Borrelliada, asta nu știm deocamdată. Sunt semnale în ambele sensuri, și că vrem să fim neutri și să avem beneficii din toate părțile, nemaiinteresându-ne valorile liberale ci doar mărimea contractelor, dar și că vrem să refacem Occidentul, în versiunea actualizată a secolului XXI, păstrându-ne astfel demnitatea și valorile care au făcut întotdeauna diferența între tratamentul aplicat cetățenilor de regimurile democratice din Vest și de cele dictatoriale dar expansioniste din Est.

 

Nu am nicio îndoială că, fără a înfrunta expansiunea Chinei comuniste și sfidarea Rusiei putiniste și fără a lupta pentru a menține ordinea liberală globală, viața occidentalilor se va schimba, și cu siguranță nu în bine. Aici are dreptate Biden și nu Macron.   

 

https://www.contributors.ro/america-trebuie-sa-infrunte-expansiunea-chinei-comuniste-si-sa-o-opreasca-cu-sau-fara-baletul-european-de-preferat-ar-fi-ca-borrelliada-de-la-bruxelles-sa-inceteze/

 

////////////////////////

 

 

 

De ce se amplifică tensiunile din relația Serbia – Kosovo

 

De Victor Bratu

 

Serbia și-a plasat armata în alertă de luptă și și-a sporit prezența armată la granița cu Kosovo în ultimele zile, după rapoarte contradictorii despre un incident armat în care nimeni nu a fost rănit. Rapoartele de la Belgrad vorbesc de etnici sârbi atacați de kosovari în ultimele zile, dar afirmațiiile sunt respinse de autoritățile din Pristina.

 

Cu toate acestea, Serbia se folosește de o retorică de inspirație rusească pentru a justifica intensificarea prezenței sale militare la graniță.

 

Președintele Serbiei, Aleksandar Vucic a spus că va lua ”toate măsurile pentru a proteja poporul sârb și a menține unitatea Serbiei”.

 

(Citește și: ”Serbia / Trupele de grăniceri, plasate în stare de luptă la granița cu Kosovo”)

Ministrul de interne din Kosovo acuză Serbia că acționează sub influența Moscovei pentru a destabiliza regiunea

 

Ministrul de interne al Kosovo, Xhelal Svecla, a declarat marți că Serbia încearcă, influențată de Rusia, să destabilizeze situația din regiune.

 

„Serbia este cea care, influențată de Rusia, a pus armata în stare de alertă și a ordonat ridicarea de noi baricade, cu scopul de a justifica protejarea grupărilor criminale care terorizează… etnici sârbi din Kosovo”, a spus Xhelal Svecla.

Sârbii care protestează în oraşul Mitrovica din nordul Kosovo, divizat etnic, au ridicat marţi noi baricade, la câteva ore după ce Serbia a anunţat că şi-a plasat armata în stare de alertă maximă de luptă, ca urmare a unor săptămâni de escaladare a tensiunilor dintre Belgrad şi Pristina

Până recent, ”ostilitățile” s-au limitat la schimburi de replici dure, apoi, luni, Serbia și-a plasat armata în alertă de luptă. Kosovo a avertizat că, dacă forţa de menţinere a păcii KFOR a NATO nu înlătură blocajele rutiere, atunci va lua lucrurile în propriile mâini.

NATO, care are aproximativ 3.700 de trupe de menţinere a păcii în Kosovo, a cerut tuturor părţilor să evite provocările.

De ani de zile, trupele sale KFOR au jucat un rol crucial în garantarea păcii. Uniunea Europeană, care are o misiune pentru statul de drept în Kosovo, a avertizat că nu va tolera atacurile asupra poliției UE sau actele criminale.

 

Acordul mediat de UE nu calmează spiritele sârbilor

Sursa disputelor dintre cele două țări este refuzul Belgradului de a recunoaște independența Kosovo proclamată în 2008, în urma războiului din 1998-1999.

 

Tensiunile dintre Belgrad și Pristina s-au acumulat în timp după declarația de independență a Kosovo față de Serbia, în 2008. Dar acestea s-au amplificat în mod deosebit în ultimele luni, etnicii sârbi retrăgând toată cooperarea cu autoritățile kosovare.

 

În august, Serbia și Kosovo au convenit, sub medierea UE, un acord de liberă circulație între țările lor, privit ca evoluție majoră pentru dezamorsarea tensiunilor de lungă durată din regiune.

 

Războiul plăcuțelor de înmatriculare

Două probleme au alimentat tensiunile între vecini:

 

cerința Kosovo ca toți cetățenii săi care dețin autoturisme înmatriculate de Serbia să preschimbe numerele cu unele emise la nivel local

cerința ca sârbii să prezinte un document de călătorie suplimentar la intrarea în Kosovo

Ambele erau măsuri reciproce față de cele impuse Kosovo de către Serbia.

 

Inițial, aproximativ 10.000 de sârbi kosovari au fost vizaţi de un ordin intrat în vigoare la 1 noiembrie care le cere să îşi schimbe vechile plăcuţe de înmatriculare auto (care datează din anii 1990, când Kosovo era parte a Serbiei), cu plăcuţe de înmatriculare ale Republicii Kosovo.

 

Principalii susţinători ai Kosovo, Statele Unite şi Uniunea Europeană, l-au îndemnat pe prim-ministrul kosovar Albin Kurti să amâne cu încă 10 luni punerea în aplicare a hotărârii privind plăcuţele de înmatriculare, dar acesta a refuzat.

 

O încercare de a pune în aplicare decizia privind plăcuţele de înmatriculare a mai provocat tensiuni grave , cu demonstraţii zilnice şi blocarea traficului la cele două posturi de frontieră din nord.

 

Răni care nu se vindecă de 14 ani

Kosovo, populat de o majoritate albaneză, şi-a autoproclamat independenţa faţă de Serbia în 2008, pe care Belgradul nu o recunoaşte.

 

Cele două ţări sunt angajate din 2011 într-un dialog dificil sub auspiciile UE pentru a-şi normaliza relaţiile, la mai mult de un deceniu după un război care s-a soldat cu 13.000 de morţi, majoritatea kosovari albanezi.

 

În 2013, au ajuns la un acord, cunoscut sub numele de Acordul de la Bruxelles, care prevedea crearea Asociaţiei municipalităţilor sârbe, care să ofere districtelor cu majoritate sârbă o mai mare autonomie.

 

(Citește și: ”Tensiunile cresc în focarul Kosovo: Sârbii kosovari au demisionat din toate instituțiile statului, pe care nu îl recunosc”)

La începutul anului, 97 din 193 (50%) de state membre ONU, 22 din 27 (81%) de state membre Uniunii Europene și 24 din 28 (86%) de state membre NATO au recunoscut Republica Kosovo.

 

România nu a recunoscut independența Kosovo.

 

În 2013, Comisia Europeană a recomandat deschiderea negocierilor de aderare la UE cu Serbia și încheierea unui acord de asociere cu Kosovo.

 

UE nu vrea să piardă Balcanii de Vest

Cei 27 de lideri ai UE s-au aflat la începutul lunii decembrie în capitala Albaniei, Tirana, pentru o adunare de o zi, prima dată când are loc un summit UE – Balcanii de Vest în regiune.

 

Toți cei șase participanți din afara UE – Albania, Bosnia, Kosovo, Muntenegru, Macedonia de Nord și Serbia – se află în stadii diferite în demersurile lor de a adera la bloc. Ei sunt uniți într-o singură privință: frustrarea față de ritmul lent al drumului către UE.

 

Procesul de extindere al Uniunii s-a blocat efectiv după ce România și Bulgaria au aderat, în 2007, dar încercarea Rusiei de a cuceri Ucraina a dat o nouă viață expansiunii UE.

 

 

https://cursdeguvernare.ro/de-ce-se-amplifica-tensiunile-din-relatia-serbia-kosovo.html

///////////////////////////////////////////////

 

Expansiunea teritorială a Rusiei: cronologia extinderii statului

 

 

Expansiunea teritorială a Rusiei a început în Evul Mediu și a durat timp de multe secole, ca urmare a faptului că Rusia modernă este cel mai mare stat din lume. Extinderea teritoriilor a avut loc aproape fără oprire.În cele mai grele condiții ale luptei, rușii au reușit să-și stabilească influența pe o mare parte a continentului până la începutul secolului al XX-lea. conținut Stăpânirea siberiei Cucerire Campaniile lui petru cel mare Advance la nord Extinderea spre vest Stăpânirea Siberiei Aproape imediat după formarea și consolidarea statului rus, expansiunea a început în alte țări. În noua istorie, datează din secolul al XVI-lea. În 1580, primele detașamente s-au dus la zone neexplorate din Siberia. Cossack Ermak a condus campania. Oamenii care au mers cu el erau cazacii liberi care căutau o viață mai bună. Deja în primii doi ani ai expediției a fost posibil să se obțină un succes considerabil prin capturarea mai multor cetăți. Situația politică a fost de asemenea explorată, iar caracteristicile dușmanului au fost clarificate. După ce la Moscova a devenit cunoscută despre succesele cazacilor, regele a sancționat personal dezvoltarea de noi terenuri. Astfel a început extinderea teritorială a Rusiei la est de secole. Cucerirea de noi teritorii a avut loc în mai multe etape. În primul rând, cazacii au aterizat pe țărm și au găsit așezări ale tribului local. Apoi au intrat în discuții de pace cu ei, oferindu-i să îngenuncheze în fața țarului rus pe bază de voluntariat. În cazul în care tribul a fost de acord, populația locală a fost supusă impozitării obligatorii și în așezare au fost construite așa-numitele terenuri de iarnă. cucerire Dacă localnicii au refuzat să accepte condiții, atunci armele, sabii și armele au fost folosite. După cucerirea în sat, au pus o închisoare în care a rămas garnizoana. După detașamentele militare au existat coloniști: țăranii ruși care caută o viață nouă, viitoarea administrație, clerul și comercianții. Datorită acestui fapt, localnicii s-au asimilat repede. Mulți au înțeles avantajele subjugării către țar: oamenii de știință, inginerii, medicii și alte creaturi ale civilizației au căzut în favoarea triburilor locale. Până în secolul al XVIII-lea, granițele terestre și maritime ale Rusiei s-au extins rapid. În cele din urmă, acest lucru a dus la un conflict cu China și alte țări asiatice. După asta dezvoltarea Siberiei A încetinit și a fost încheiat abia la începutul secolului al XX-lea. Campaniile lui Petru cel Mare În același timp, a avut loc expansiunea teritorială a Rusiei la sud. Petru cel dintâi a văzut eliberarea Crimeei și a Mării Azov ca o sarcină prioritară. În acel moment, Rusia nu avea acces la mările sudice, ceea ce complica comerțul și a lăsat frontierele în pericol. Prin urmare, în 1695 a început o campanie pe Azov. A fost mai degrabă o misiune de informații. Și în iarna aceluiași an, armata a început să se antreneze. A fost construită o flotilă. Și în primăvara aceluiași an, cetatea a fost luată sub asediu. Turcii asediați erau înspăimântați de armada văzută și au predat cetatea. Această victorie a permis construcția orașelor portuare. Dar privirea lui Petru era încă îndreptată spre Crimeea și spre Marea Neagră. Nu era posibil să-l treci prin Strâmtoarea Kerci. După aceasta, a urmat un alt război cu Turcia și cu vasalul ei Crimeea Khanate. Advance la nord Expansiunea teritorială a Rusiei la nord a început odată cu încheierea unei alianțe cu Danemarca și Polonia. după reformele militare ale lui Petru cel Mare a început campania împotriva Suediei. Dar, în apropiere de Narva, armata rusă, sub comanda șefului de poliție saxon, a fost învinsă.Cu toate acestea, un an mai târziu a început o campanie nouă, condusă de marele rege. Au fost luate câteva zile cetatea Nienschanz. După confiscarea întregii părți nordice, orașul St. Petersburg a fost așezat. Teren și marginea maritimă a Rusiei mișcat spre nord. Accesul la Marea Baltică a permis extinderea influenței sale asupra mării. Karelia a fost anexată. Ca răspuns la înfrângerea lui Charlemagne, Marele a început o campanie de teren împotriva Rusiei. A avansat adânc în țară, epuizând trupele. Ca rezultat, la 8 iulie 1709, armata celor douăzeci de mii de suedezi a fost învinsă de Poltava. După aceea, într-un timp scurt, trupele ruse au lansat o ofensivă împotriva Pomeraniei. Suedia și-a pierdut toate țările continentale, iar Rusia sa stabilit ca una dintre cele mai importante forțe militare și politice din Europa. Extinderea spre vest După aceasta, expansiunea teritorială și politică a Rusiei a mers spre vest. După înfrângerea vasalilor turci, drumul a fost deschis pentru Munții Carpați și Balcani. Folosind influența pe terenurile înrobite de turci, trupele rusești au pregătit insurecții.Așa a început războiul de eliberare al slavilor împotriva jugului musulman. Rezultatul a fost formarea mai multor puteri creștine slave, iar Rusia și-a extins teritoriul. Extinderea Imperiului Rus la vest a continuat timp de câteva secole, ca urmare a căruia rusul țar a fost jurat de țarii din Polonia, statele baltice și Finlanda.

Sursă: https://olnafu.com/formare/171910-expansiunea-teritorial%C4%83-a-rusiei-cronologia.html

 

//////////////////////////////////////////////

Decizie istorică: Renaște o mare putere militară. Ambasadorul Japoniei în România: China încearcă să schimbe status quo-ul prin forță. Războiul din Europa se poate repeta în Asia

 

Darius Muresan

 

Excelența Sa Hiroshi Ueda, ambasadorul Japoniei la București, a vorbit în exclusivitate pentru DefenseRomania despre decizia istorică a Japoniei de a investi în apărare. El atrage atenția asupra ascensiunii militare chineze și asupra faptului că Beijingul urmărește să schimbe status quo-ul prin forță. Înaltul oficial japonez ne-a declarat că ceea ce se întâmplă azi în Europa se poate repeta oricând în Asia.

 

 

E pentru prima oară după cel de-al Doilea Război Mondial când Japonia, azi una din marile puteri economice ale lumii, decide să aloce un buget masiv apărării, în contextul în care poziția Chinei s-a schimbat dramatic iar Beijingul devine tot mai agresiv.

 

Tokio va elabora totodată o nouă strategie de apărare.

 

Noua strategie naţională de apărare este de aşteptat să facă referiri clare la ameninţările reprezentate de China, Coreea de Nord şi Rusia, adoptând un limbaj mai declarativ decât la prima publicare a strategiei naţionale de securitate a Japoniei, în 2013, în special faţă de Beijing.

 

Japonia va investi masiv în forțele sale militare, inclusiv în ceea ce privește dezvoltarea de rachete.

 

Măsura are ca obiectiv descurajarea Chinei.

 

 

 

China încearcă să schimbe status quo-ul prin forță. „Ceea ce se întâmplă azi în Europa se poate repeta în Asia” 

Hiroshi Ueda, ambasadorul Japoniei la București, atrage atenția într-un interviu acordat în exclusivitate DefenseRomania că ceea ce se întâmplă azi în Europa, criza fără precedent generată de agresiunea neprovocată a Rusiei împotriva Ucrainei, se poate repeta oricând în Asia. Iar Japonia își ia toate măsurile de siguranță.

 

„În primul rând, după cum spuneți, situația securității în toată lumea s-a schimbat dramatic recent. Bineînțeles războiul Rusiei a schimbat perspectiva complet. Ce spunem și ceea ce spune și premierul nostru Kishida, este că ceea ce se întâmplă acum în Europa se poate întâmpla și în Asia în viitor așa că suntem îngrijorați de această situație.

 

Poziția Chinei s-a schimbat dramatic, recent China a devenit cea de-a doua ca mărime din punct de vedere economic, iar atitudinea lor, de exemplu expansiunea imprevizibilă a capacităților militare și intenția de modificare a status quo-ului prin forță, stârnește îngrijorare.

 

Aceste lucruri se întâmplă și suntem  foarte îngrijorați în cauza lor.

 

Așadar Japonia s-a răzgândit și am început să ne dezvoltăm, să îndeplinim rolul din comunitatea internațională și să apărăm și securizăm regiunea.

 

Am decis să extindem capabilitățile militare și am declarat că în următorii cinci ani vom extinde capabilitățile militare fundamental”, a precizat Excelența Sa Hiroshi Ueda, ambasadorul Japoniei la București, pentru DefenseRomania.

 

CITEȘTE ȘI: O escadrilă japoneză de F-35B ar putea ajuta la apărarea insulelor Senkaku revendicate de China

 

https://www.defenseromania.ro/decizie-istorica-renaste-o-mare-putere-militara-ambasadorul-japoniei-in-romania-china-incearca-sa-schimbe-status-quo-ul-prin-forta-razboiul-din-europa-se-poate-repeta-in-asia_620213.html

 

//////////////////////////////////

 

 

Igor Boțan: Ambițiile imperiale ale Rusiei au existat dintotdeauna

 

Rusia a avut dintotdeauna ambiții expansioniste, iar forțele armate au reprezentat un instrument pentru realizarea acestui deziderat. O spune expertul Igor Boțan. În cadrul unor dezbateri publice organizate de Agenția de Presă IPN, el a menționat că acum Rusia și-a propus restabilirea teritoriilor pierdute după colapsarea Uniunii Sovietice.

 

Potrivit expertului Igor Boțan, pretențiile expansioniste ale Rusiei de astăzi își au originea încă din perioada Primului Război Mondial. Rusia țaristă, cea sovietică și Rusia de astăzi sunt create pe același model de teroare și represiune cu ajutorul forțelor militare.

 

„Ambițiile imperiale ale Rusiei au existat dintotdeauna. Primul război mondial a început după ce Rusia a dat startul mobilizării. Germania a fost nevoită să reacționeze la asta și așa a izbucnit Primul Război Mondial, după conflictul dintre Guvernul de la Viena și cel de la Belgrad. A urmat invadarea Poloniei de către Hitler, iar două săptămâni mai târziu sub pretextul salvării populației civile de origine ucraineană și belarusă, URSS a invadat partea de est a Poloniei, a avut loc parada militară comună a trupelor sovietice și a celor naziste în orașul Brest. Ulterior au fost pretenții față de Finlanda. A fost pregătit un guvern de alternativă guvernului de la Helsinki, invazia din Finlanda a generat un război rușinos pentru forțele sovietice. În 1940 a urmat anexarea Basarabiei, sovietizarea țărilor Baltice. URSS ca și Rusia Țaristă era montată spre expansiune”, a spus expertul permanent al proiectului, Igor Boțan.

 

El menționează că după destrămarea Uniunii Sovietice elitele ruse au avut grijă să creeze regiuni separatiste, care să împiedice statele ex-sovietice să progreseze și să le mențină în sfera de influență rusă.

 

„După ce în Europa și în URSS comunismul a colapsat, acum sunt alte narative propagandistice. Acum e vorba de interesul Rusiei de a-și recuceri teritoriile pierdute de pe urma colapsului Uniunii Sovietice. Armata sovietică a fost mereu un instrument de expansiune. Ideea comunistă s-a prăbușit și acum ideologii ruși spun că trebuie să fie unite verigile din istoria Rusiei. Putin pune acum bazele unei noi etape de expansiune asupra teritoriilor pe care cândva Imperiul Rus și Imperiul Sovietic le-au deținut. Războiul din Ucraina are la bază această abordare ideologică, dar înainte de asta ei au creat enclave separatiste în Transnistria, Osetia, Abhazia, Crimeea, Dombas, pe care să le țină înghețate, ca să împiedice aderarea la NATO și să le dezghețe la timpul potrivit”, a mai spus Igor Boțan.

 

Igor Boțan mai menționează că nostalgia unor cetățeni ai Republicii Moldova după perioada sovietică are la bază sentimentul de pretinsă inferioritate generat de destrămarea unei entități masive cum era Uniunea Sovietică și apartenența la un stat mic, cum este Republica Moldova.

 

„Cât am fost în URSS și la destrămare s-au făcut două mari nedreptăți cetățenilor Republicii Moldova. Prima, sovieticii au nimicit intelectualitatea și clasa managerială. Și a două mare nedreptate, atunci când s-a destrămat URSS, după trei generații în care deprinderile manageriale au dispărut, totul rezolva statul, a venit Independența. Iar toți credeau că în URSS era mai bine pentru că atunci hotărârile erau luate în locul lor. Asta i-a făcut pe oamenii care n-aveau spirit de întreprinzător să devină nostalgici. În plus, e una să te simți cetățean al țării care hotăra sorțile lumii și e altceva să te simți cetățean al celei mai sărace țări din Europa”, a precizat expertul.

 

Dezbaterea publică la tema „Nostalgia după măreția militară a URSS ca explicație pentru aprobarea invaziilor actuale” este organizată de către Agenția de presă IPN, în cadrul proiectului „100 de ani de URSS și 31 de ani fără URSS: Nostalgia după Himere”. Proiectul este susținut de către Fundația germană „Hanns Seidel”.

 

VEZI ȘI:

Z0ZZ – Anul centenarului și eforturilor de refacere a URSS… Op-Ed de Victor Pelin

Octavian Țîcu: Perspectiva Republicii Moldova nu poate fi alta decât europeană și alături de România

Igor Șarov: Nostalgia după URSS are un leac, se numește informare și conștientizare a istoriei

De ce și cum a dispărut URSS? De ce provoacă și acum nostalgie? Dezbateri IPN

Igor Boțan: Marșul triumfal al nostalgicilor pro-sovietici s-a întrerupt după revolta tinerilor din 7 aprilie 2009

Marin Gherman: Nostalgia față de URSS în Ucraina este la un nivel mai scăzut decât în Moldova

Igor Boțan: Cetățenii moldoveni nostalgici după URSS nu-și doresc neapărat refacerea acestei uniuni

De ce a apărut și cum a funcționat URSS? De ce provoacă și acum nostalgie? Dezbateri IPN

Virgiliu Pâslariuc: URSS s-a prăbușit, dar spațiul post-sovietic a rămas o colonie mediatică și energetică a Rusiei

Russkii mir – substituentul URSS. Op-Ed de Victor Pelin

Ziua trădării și nostalgicii… Op-Ed de Victor Pelin

Igor Boțan: Greșelile Kremlinului în contextul Ucrainei sunt totale

Valentin Dolganiuc: Cetățenii moldoveni nu au nostalgii față de URSS, ei sunt victime ale propagandei

Arcadie Barbăroșie: Cred că într-un final Republica Moldova se va uni cu România

Evoluția agresiunii Rusiei asupra Ucrainei și influența acesteia asupra fenomenului nostalgiei după URSS. Dezbatere IPN

Nostalgia în ajunul apogeului. Op-Ed de Victor Pelin

Holodomor și constructul identitar ucrainean. Lecția pentru Republica Moldova. Op-Ed de Anatol Țăranu

Istoricul Virgiliu Bîrlădeanu: Rezistența antisovietică a fost platforma pe care s-a lansat schimbarea

Virgiliu Bîrlădeanu: Guvernările au păstrat o atitudine indiferentă față de mișcarea de rezistență anticomunistă

Mișcările de rezistență anticomunistă au creat platforme pentru renașterea națională

Manifestări ciudate ale nostalgiei… Op-Ed de Victor Pelin

Nostalgia după himere sau de ce stagnează proiectul unionist. Op-Ed de Anatol Țăranu

Nostalgia după măreția imperială. Op-Ed de Victor Pelin

Nostalgia după guvernarea dușmanilor poporului. Op-Ed de Victor Pelin

Neutralitatea ca statut de vasalitate a Republicii Moldova față de Moscova. Op-Ed de Anatol Țăranu

Nostalgia după revoluția roșie… Op-Ed de Victor Pelin

Principalul inamic al nostalgicilor după URSS. Op-Ed de Victor Pelin

Anneli Ute Gabanyi: Până la căderea Zidului Berlinului în RDG nu s-a vorbit despre crimele Armatei Roșii

Istoricul Virgiliu Bîrlădeanu: Basarabenii țin minte cum au fost aruncați pe câmpurile de mine

Igor Boțan: Rusia, revanșardă după destrămarea miturilor pe care le-a creat

Etapa finală a Celui de-al Doilea Război Mondial: realitate și mituri privind contribuția URSS și a Alianței Antihitleriste. Dezbateri IPN

Igor Boțan: În acest război se folosesc toate armele, inclusiv arma energetică

Nicolae Negru: În Moldova propaganda rusească există datorită unor forțe politice care se alimentează din Rusia

Anatol Petrencu: Rusia va fi învinsă și va plăti contribuții de război

Participarea URSS în Cel de-al Doilea Război Mondial: despre victorii și înfrângeri reale, despre ce tace propaganda, despre ce vorbesc miturile și nostalgia. Dezbatere IPN

Eșecul resuscitării sentimentelor nostalgice. Op-Ed de Victor Pelin

Anatol Țăranu: O viață mai bună va elimina orice nostalgie față de trecut

Marin Gherman: În Ucraina predomină narativul victoriei

Igor Boțan: Rusia trece prin perioada revanșismului

Cine și de ce a pornit Cel de al Doilea Război Mondial? Mituri propagandistice ca sursă a nostalgiei după URSS. Dezbateri IPN

Nostalgia sovietică resuscită românofobia în Republica Moldova. Op-Ed de Anatol Țăranu

Valentin Constantinov: Pe dictatori îi interesează doar puterea personală. Interviu IPN

Narativul istoric distorsionat – arma ideologică a imperialismului rus. Op-Ed de Anatol Țăranu

Valentin Constantinov: Cultul personalității lui Stalin a fost demascat în 10 ani

Doctor în istorie: În perioada sovietică propaganda mușamaliza acțiunile represive

Valentin Constantinov: Cu cât ne depărtăm mai mult de Rusia, cu atât o ducem mai bine

Nostalgia după dictatură și violență. Op-Ed de Victor Pelin

Realitatea neretușată privind ștafeta mitică transmisă de armata roșie către armata lui Putin. Op-Ed de Anatol Țăranu

Andrei Covrig: Vladimir Putin are ca scop distrugerea Ucrainei

Valentin Constantinov: Nicio destrămare de imperii n-a avut loc fără războaie

Nostalgia după măreția militară a URSS ca explicație pentru aprobarea invaziilor actuale. Dezbateri IPN

Nostalgii după miliția sovietică – născută din NKVD, Op-Ed de Victor Pelin

Protestul iobagului nostalgic. Op-Ed de Anatol Țăranu

Nostalgia după votare fără alegeri… Op-Ed de Victor Pelin

Prețul fatal al nostalgiei imperiale ruse. Op-Ed de Anatol Țăranu

Boris Negru: Destrămarea URSS trebuie privită ca o legitate. Imperiile apar și dispar

Anatol Petrencu: Rusia de astăzi nu este deloc atractivă

Igor Boțan: Atrocitățile din Bucea sunt efectul instrumentării propagandistice a nostalgiei sovietice

Drepturile omului și libertățile fundamentale în URSS: mituri și realități. Dezbateri IPN

Amnezia și degradarea morală a comuniștilor nostalgici. Op-Ed de Victor Pelin

Modelul rus și german de a învăța lecțiile istoriei. Op-Ed de Anatol Țăranu

Nostalgia în serviciul propagandei. Op-Ed de Victor Pelin

Nostalgia după imperiu și factorul găgăuz în politica moldovenească. Op-Ed de Anatol Țăranu

Igor Boțan: Gorbaciov nu s-a concentrat pe refacerea economică și URSS a mers spre neființă

Grigore Belostecinic: Gorbaciov a dorit cu adevărat să salveze Uniunea Sovietică

Anatol Țaranu: Sistemul sovietic a fost construit pe elementul terorii

Ce greșesc nostalgicii când îi atribuie lui Mihail Gorbaciov rolul de demolator al URSS? Dezbatere IPN

Mihail Podolyak: Cooperarea țărilor post-sovietice cu Rusia va duce la pierderi pentru ele

Pactul Molotov-Ribbentrop în oglinda nostalgiilor imperiale ale Kremlinului. Op-Ed de Anatol Țăranu

Canalul TV „ Пятый”: În toamnă, Rusia va încerca să anexeze teritoriile a cinci țări

Factologia învinge nostalgia. Op-Ed de Victor Pelin

Centenarul constituirii defunctei URSS. Op-Ed de Victor Pelin

Infarctul și decesul URSS. Nașterea nostalgiei sovietice. Op-Ed de Anatol Țăranu

Anatol Petrencu: Nostalgicii trebuie să accepte pentru ei și partea ascunsă despre viața din URSS. Interviu IPN

Anatol Petrencu: Nu putem accepta politica agresivă a Rusiei

Anatol Petrencu: Uniunea Sovietică a fost un stat bazat pe frică și șantaj

Istoricul Anatol Petrencu: Cei nostalgici după URSS idealizează un trecut criminal

Igor Boțan: Există dovezi sigure că foametea din RSSM din anii 1946-1947 a fost una organizată

Vasile Bumacov: Doar agenții de influență „cred” că foametea nu a fost organizată

Lidia Pădureac: Foametea din 1946-1947 este o crimă împotriva umanității și nu are termen de prescripție

A fost organizată sau nu foametea din RSSM în anii 1946-1947? Au putut și au vrut autoritățile sovietice să prevină efectele devastatoare ale acesteia? Dezbateri IPN

Operațiunea Iași-Chișinău între nostalgie sovietică și politică de europenizare. Op-Ed de Anatol Țăranu

100 de ani de URSS și 31 de ani fără URSS: Nostalgia după Himere. Dezbatere IPN

Victor Juc: Mersul prost al lucrurilor alimentează nostalgiile față de alte vremuri

Igor Boțan: Avem nevoie de o politică de comunicare privind problemele legate de parcursul european

Rodica Ciobanu: Avem nevoie de educarea spiritului civic al cetățenilor

 

 

Citește mai mult: https://www.ipn.md/ro/igor-botan-ambitiile-imperiale-ale-rusiei-au-existat-dintotdeauna-8004_1092564.html#ixzz7omHe68UF

Follow us: @IPN_News_Agency on Twitter | ipn.md on Facebook

 

 

//////////////////////////////////////////////////

 

 

 

Anexarea Basarabiei la Rusia: 1774-1828. Studiu asupra expansiunii imperiale

Autor: Jewsbury, George F.

Editura: POLIROM

 

 

  

Traducere de Alina Pelea.

Lucrarea de fata trateaza incorporarea Basarabiei in Imperiul Rus ca pe un studiu de caz al problemelor administrative ale expansiunii. Studiul debuteaza cu anul 1774, cind Rusia incepea sa-si foloseasca tot mai mult partizanii din Principatele dunarene, Moldova si Tara Romaneasca, si se incheie cu anul 1828, cind in Basarabia au fost impuse legile si regulamentele rusesti si a fost suprimata autonomia locala de care se bucurasera pina atunci romanii. ?Anexarea Basarabiei de catre Rusia a ocupat putin spatiu in studiile de istorie diplomatica si militara si a constituit un mar al discordiei doar in mintea patriotilor rusi si romani, pe fata, pina in 1945, si mai discret dupa aceea.? (George F. Jewsbury)

 

Cuprins:

Inaintarea rusa: 1774-1806 ? Principatele dunarene sub ocupatie rusa: 1806-1812 ? Obstacolele in calea consolidarii ? Basarabia sub stapinirea rusa: 1812-1826 ? ?Constitutia? Basarabiei: 1816-1818 ? Cinci ani de guvernare conform Regulamentului din 1818 ? Rusii la Chisinau ? Suprimarea autonomiei Basarabiei: 1823-1828 ? 

 

 

Pagini: 200

Format: 160×235 mm Cartea „Anexarea Basarabiei la Rusia: 1774-1828. Studiu asupra expansiunii imperiale”. face parte din categoria carti >> Stiinte umaniste – Istorie a catalogului LibrariaOnline.ro. Cartea este scrisa de catre Jewsbury, George F. si a fost publicata la Editura POLIROM .

Pentru orice solicitare apelati departamentul Suport Clienti LibrariaOnline.ro, de luni pana vineri in intervalul 9-18.

LibrariaOnline.ro intelege importanta informatiilor prezentate in aceasta pagina si face eforturi permanente pentru a le pastra actualizate. Singura situatie in care informatiile prezentate pot fi diferite fata de cele ale produsului este aceea in care producatorul aduce modificari specificatiilor acestuia, fara a ne informa in prealabil.

 

https://www.librariaonline.ro/stiinte_umaniste/istorie/diverse/anexarea_basarabiei_la_rusia_1774_1828_studiu_asupra_expansiunii_imperiale-jewsbury_george_f-p1007007

 

////////////////////////////////////////////////

(Cu ganduri de expansiune…)Ungaria și Rusia, acțiuni concertate împotriva României cu sprijinul UDMR – partea II

 

de Ciprian Demeter     

 

În parteneriat cu UDMR și Consiliul Național Secuiesc, Laszlo Petsy a demarat strângerea de semnături pe teritoriul României, personajele implicate în campania Minority Safepack reușind să strângă 271.665 de semnături în România.

Laszlo Petsy a reușit să colecteze peste 1,3 milioane de semnături doar în trei state, respectiv România, Ungaria și Slovacia, cam cât cerea Uniunea Europeană pentru ca dezbaterea acestei inițiative să ajungă în Parlamentul European. Multe semnături au fost strânse pe ultima sută de metri prin campanii online din cauza pandemiei de coronavirus.  

Laszlo Petsy cu Katinka Hosszú, chipul publicitar al campaniei în limba engleză

Laszlo Petsy a recunoscut într-un interviu că guvernul ungar și partidul de guvernământ FIDESZ au susținut campania de promovare a inițiativei ”Minority Safepack” prin numeroșii săi miniștri, secretari de stat și alte instituții, de la ministrul Justiției, Judit Varga, la ministrul Cancelariei, Gergely Gulyás, autointitulatul Ministru al Umbrei. Se pare că și guvernul Orban are prostovanii lui, acest personaj crezând că joacă un rol principal într-un film S.F. cu iz de thriller, conform pozei de pe propria pagină de facebook.

 

 

 

Probabil că guvernul Orban joacă într-un film care ar putea fi nominalizat la Oscar, ”Eu și umbrele mele”, dar poate că nu ar trebui să le dăm idei acestor actori politici aspiranți.

 

 

 

Campania de promovare a inițiativei ”Minority Safepack” a fost susținută și de Katalin Novák, președinta Ungariei, o mare valoare a societății maghiare cu aptitudini artistice în pictură și care și-a făcut debutul în acest domeniu prin vopsirea bornelor kilometrice din așa-zisul ”Ținut Secuiesc” în culorile steagului maghiar, precum și de liderul fracțiunii Fidesz, Máté Kocsis. În același timp, primarul Budapestei, Gergely Karácsony, politicianul din opoziție care deține cea mai înaltă funcție administrativă și András Fekete-Győr, unul dintre cei mai importanți oameni ai celui mai puternic partid de opoziție, au fost printre primii care au semnat inițiativa.

 

Laszlo Pesty, omul de legătură cu serviciile secrete ruse

 

 

În demersul său, Laszlo Petsy a găsit sprijin la Moscova cu ajutorul unor persoane suspectate că ar fi agenți ai statului maghiar, aceștia fiind intermediarii unei colaborări cu o firmă apropiată Kremlinului. Compania rusească responsabilă de campania online a inițiativei ”Minority Safepack” are ca parteneri Televiziunea de stat Russia1 și serviciul rus de informații numit Serviciul Federal de Protecție (FSO).

 

László Pesty a călătorit de mai multe ori la Moscova pentru a stabili legături cu agenți ai serviciilor secrete ruse, deoarece Rusia s-a implicat în colectarea de semnături care a fost inițiată de UDMR, campanie în care s-au investit sute de milioane de forinți din banii guvernului maghiar. Sub conducerea lui Laszlo Pesty, inițiativa a început ca o colectare de semnături spre binele Uniunii Europene, însă în spatele campaniei a stat o adevărată maskirovka (tactică de război) ce putea detona Bruxelles-ul.

 

Adoptarea ”Minority Safepack” și punerea sa în practică crea în cadrul mai multor state UE, precum România, Slovacia sau Spania regiuni separatiste precum regiunile Donbas și Lugansk din Ucraina. Într-adevăr, în Ucraina, Kremlinul acționează făcând referire la interesele minorității ruse din regiunile separatiste, supuse „Eradicării limbii și culturii ruse și presiunii de asimilare continuă”, așa cum a declarat președintele rus, Vladimir Putin, în discursul său televizat din 21 februarie 2022. La scurt timp după aceea, au fost recunoscute republicile separatiste din Ucraina, apoi armata rusă, în 24 februarie, a atacat Ucraina.

 

Rusia, dacă situația o va impune, va profita de motivele legitime, din punctul de vedere al rușilor, de protecție a minorităților pentru a-și afirma interesele geopolitice nu numai în Ucraina, ci și în țările baltice. Nu este exclus ca referitor la aceste demersuri, utile din punct de vedere strategic, Rusia să încerce să găsească aliați și în alte țări, spre exemplu, secuii din România.

 

Moscova s-a implicat în colectarea de semnături inițiată de UDMR și condusă de László Pesty, finanțată de statul maghiar.

 

De asemenea, Szilárd Kiss, un fost diplomat maghiar la Moscova, se află în spatele campaniei de strângere de semnături  în rândurile minorităților vorbitoare de limbă rusă din Țările Baltice. Cu ajutorul lui Szilárd Kiss, László Pesty, care a militat inițial pentru o petiție inițiată de UDMR, a stabilit o relație cu partenerii ruși din Letonia care se află în vizorul organelor de securitate națională.

 

Pe lângă aventura sa din Letonia, László Pesty a călătorit de mai multe ori la Moscova în perioada campaniei, acesta fiind surprins la hotelul Marriot cu Irina Romanova.

 

Conform profilului ei de socializare, Irina Romanova este co-fondatoare a agenției ruse de marketing expli.ru. Potrivit site-ului web al agenției, printre clienții lor se numără serviciul rus de informații, numit Serviciul Federal de Protecție (FSO) și Televiziunea de Stat rusă, Russia 1.

 

Această organizație este responsabilă de protecția liderilor de cel mai înalt nivel în Rusia și de protecția clădirilor cheie, Kremlin, precum și de siguranța președintelui rus, Vladimir Putin. Înainte de 1990, FSO făcea parte din KGB, dar după prăbușirea Uniunii Sovietice, KGB-ul a fost reorganizat în mai multe servicii de informații. Datorită faptului că FSO este un serviciu care se ocupă cu protecția persoanelor din fruntea Rusiei, acesta deține foarte multe informații deoarece are acces direct la liderii importanți.

 

Fostul ministru de externe al Ungariei în perioada 2009 – 2010, Péter Balázs, a declarat că „Dacă Laszlo Pesty merge la Moscova în problema secuilor, bate la ușa greșită”, iar pentru Átlátszó.hu a declarat „Cazul secuilor depinde doar de statul român și de starea politică de acolo. Deci nimeni nu va da undă verde acolo, doar majoritatea română. Trebuie să fii de acord cu ei. Ele ar putea să fie influențate de Franța, Germania, dar și de autorități europene. Adversarul istoric al românilor este expansiunea rusă. A fost mereu.”

 

„Îmi vine în minte expansiunea Rusiei, care este foarte vie, de la estul Ucrainei până la granița baltică. Deci doar ridică suspiciuni. Vladimir Putin nu este un înger al păcii sau un înger al minorităților” a declarat cu altă ocazie Balázs, care a fost și comisarul maghiar al CE în 2004.

 

 

 

Rusia exploatează fiecare breșă pe care o constată în cadrul NATO

 

 

 

Coperta cărții de ficțiune a lui Attila Demkó, The Bonfire (sursa: kiado.reakcio.hu )

 

Licențiat în istorie, Attila Demkó a lucrat la Ministerul Apărării din Ungaria timp de 16 ani, inclusiv ca șef al departamentului de politică de apărare între 2014 și 2018. În urmă cu câțiva ani, Demkó a publicat un thriller geopolitic remarcabil, Máglyatůz, care a adus în prim-plan subiectul utilizării de către Rusia a instrumentelor serviciilor secrete cu scopul de a spori tensiunea etnică maghiară-română în Ținutul Secuiesc.

 

„Rusia exploatează fiecare falie pe care o vede în cadrul NATO”, a spus Attila Demkó pentru Átlátszó.hu

 

Balázs Izsák de la Consiliul Național Secuiesc a coordonat campania de strângere de semnături în România, dar Laszlo Petsy a luat banii Guvernului Maghiar.

 

Deși principalul organizator oficial al colectării de semnături a fost Balázs Izsák, guvernul ungar a plătit 673 de milioane de forinți către  Írdalá.hu și Nonprofit Kft., deținute de László Pesty, pentru a conduce campania.

 

În acest demers, László Pesty s-a folosit și de relațiile cu foști diplomați maghiari și a fost susținut de guvernul maghiar, chiar și de Viktor Orbán. Deputatul Fidesz, István Bajkai, care este membru al echipei de campanie, este adesea menționat în presă drept avocatul familiei Orbán. „Știu că László Pesty și István Bajkai au discutat de multe ori”, a spus una dintre sursele apropiate campaniei ”Minority Safepack”.

 

 

 

 

 

sursa: pagina de Facebook a lui István Bajkai

 

László Pesty a declarat pentru Átlátszó.hu că István Bajkai a avut o relație contractuală cu o firmă de avocatură numită SBGK și că a primit consiliere juridică internațională de la aceștia. Cabinetul de avocatură al lui János Pécsváradi a lucrat și pentru personalul de campanie, numele lui fiind asociat acum câțiva ani cu personaje apropiate guvernului maghiar, dar și cu privire la unele achiziții imobiliare din Uruguay.

 

László Petsy a apelat și la aparatul maghiar de afaceri externe pentru ajutor și sfaturi. „Prin medierea secretarului de stat Tamás Menczer, ministrul de externe, Péter Szijjártó, mi-a eliberat pașaportul diplomatic în câteva zile, mai precis trei zile”, a declarat László Pesty. Mai mult decât atât, acesta s-a lăudat în anumite cercuri că toate ambasadele și consulatele maghiare din misiunile diplomatice îl vor ajuta în demersul său prin furnizarea de informații și contacte.

 

Trebuie menționat că așa-zișii secui sunt victime ale revizionismului maghiar, pentru a cărui reușită, UDMR împreună cu serviciile maghiare și rusești nu doresc decât să amplifice ura dintre maghiari și români, două popoare care au trăit de-a lungul secolelor în armonie. Mai mult decât atât, se impun câteva întrebări: cum este posibil ca aceștia să ceară autonomie când la ultimul recensământ erau doar câteva mii? Cine și de ce i-a prostit pe acești secui să se declare maghiari?

 

Prin această asociere, au făcut jocul UDMR-ului și al Budapestei, deoarece secuii, în urma acestei decizii, și-au pierdut tradiţiile, și-au vândut conştiinţa, negociindu-și ca la piață identitatea etnică.

 

Budapesta nu-și dorește și nu a recunoscut niciodată că își dorește un ”Ținut Secuiesc” militând, de fapt, pentru un ”ținut maghiar ”.

 

Trebuie menționat că cercetările biologice interbelice efectuate de cercetătorul conf. univ. dr. Petru Râmneanţu, bazate de analiza sângelui, au dus la concluzia că între secui și maghiari sunt diferenţe rasiale majore, aceste două etnii neavând nimic în comun.

 

Va urma.

 

https://jurnalul.ro/editorial/ungaria-si-rusia-actiuni-concertate-impotriva-romaniei-cu-sprijinul-udmr-partea-ii-916268.html

 

///////////////////////////////////////////////

Rusia în expansiune narativă. Istoria se răzbună – geopolitic

 

Dorin Popescu

 

De câțiva ani, principala preocupare a marilor actori politici o constituite resetarea actualei ordini mondiale, în condițiile falimentului explicit al actualei paradigme a sistemului de relații internaționale / de drept internațional.

 

În pofida manifestării episodice a unor prudențe analitice rezultate mai degrabă din pudori feciorelnice ori din exces de corectitudine politică decât din lecturi critice aplicate, teza că principalele probleme ale funcționării actualului sistem de relații internaționale sunt văzute în marile capitale ca având nevoie de soluții paradigmatice precum instituirea unei noi ordini mondiale, inclusiv prin mijloace tradiționale (convenirea acesteia prin negocieri și acorduri între marile puteri), câștigă teren. De câțiva ani, marile puteri își utilizează potențialul și resursele de care dispun în plan strategic pentru a se poziționa mai inspirat la viitoarele negocieri privind noua ordine mondială. Mai mult, aceste poziționări se traduc în mici lebede negre și cataclisme locale, care sunt ele însele instrumente de negociere: noua ordine mondială se negociază deja.

 

Jocul complicat al Rusiei în acest context se bazează din ce în ce mai mult pe elementul-surpriză și pe evitarea directă a confruntărilor cu principalii competitori, mai ales că Moscova nu mai dispune de mașinăria de război care o făcea cândva invincibilă în confruntările directe. Jocul acesteia s-a mutat în subteranele, în culisele luptei – de aici obstinația pentru războiul informațional, pentru intruziunile în mentalul colectiv, pentru fabricile de troli, pentru omuleții verzi etc., pentru tot ceea ce reprezintă o uzurpare a setului de reguli și convenții specifice unei confruntări tipice.

 

Unul dintre ingredientele preferate de Moscova pentru acest război de culise, care se exprimă și se trădează public mai generos decât și-ar dori, prin pusee lesne devoalabile în perioadele sale de vârf, îl reprezintă utilizarea sistemică și inventivă a ideologiei și a istoriei pentru obținerea supremației în competiția strategică a puterii la nivel global. Principalii săi competitori nu au această obsesie. Chiar dacă mizează și ele pe mituri fondatoare și narative ale solidarității și/sau excepționalității, SUA și China nu văd în ideologie ingredientul obligatoriu al formulei alchimice care le țin în topul puterii mondiale; (cel puțin nu) așa cum vede (și știe) Moscova.

 

Moscova utilizează ample narative și narațiuni pentru a se exprima extern. Aceste narațiuni au multiple funcții de avangardă și control și decodifică adesea mult mai precis decât toate limbajele alternative scheletul strategic al prezenței Rusiei în lume. Tematicile narativelor și narațiunilor rusești, precum și recuzita limbajelor lor, sunt extrem de generoase și constituie adevărata resursă strategică a Moscovei, mai puternică pe termen lung decât hidrocarburile sau gurile de tun. Moscova se exprimă extern prioritar prin narative și narațiuni, în combinație hibridă liberă cu operații militare în teren sau șantaje energetice.

 

Românii cunosc foarte bine câteva din metanarațiunile rusești care le-au populat viața timp de aproape jumătate de veac, între 1944 și 1989, iar uitarea încă nu s-a putut produce colectiv și total.

 

Mulți dintre noi apreciază că narativele și narațiunile Rusiei exprimate în plan extern, mai ales narativele istorice, răspund pur și simplu unor nevoi directe ale comunităților rusești din țările fostei URSS; pentru alții, ele au rolul de a menține aceste comunități, mai ales ca enclave în teritorii ce manifestă periodic tendințe rebele de a evada din viitorul controlat de Kremlin; alții apreciază că narativele și narațiunile fac parte din mașinăria de propagandă a Kremlinului, înlocuind în plan extern victoriile reale în bătăliile geopolitice, al căror gust rămâne din ce în ce mai convingător în trecut; în fine, ele ar avea rolul de a pregăti lumea pentru victoriile din bătăliile de mâine ale Rusiei.

 

O lectură a narativelor rusești care rămâne la explicațiile de mai sus poate rata fatal. Tuturor acestor obiective, Kremlinul le adaugă în mod constant un ingredient de tip strategic și global: Moscova utilizează narativele și narațiunile (prioritar istorice) în plan extern spre a câștiga competiția strategică pentru putere și control la nivel mondial, în noua paradigmă care se negociază în aceste momente.

 

Cel mai direct argument în acest sens (și ultimul din punct de vedere temporal) îl reprezintă intenția inițială a Kremlinului (ratată astăzi) de a negocia noua ordine mondială la Moscova, în mai 2020, în cadrul unui Summit informal al membrilor permanenți ai Consiliului de Securitate al ONU. Inițiativa acestui Summit i-a aparținut președintelui rus Vladimir Putin și a fost devoalată public în ianuarie 2020; Vladimir Putin visa ca acest Summit să se desfășoare la Moscova, la 9 mai a.c., în zgomotul de arme din Piața Roșie produs de parada militară dedicată “Zilei Victoriei în Marele Război pentru Apărarea Patriei”; toți membrii permanenți ai CS al ONU și-au exprimat deja acordul de principiu cu derularea acestui Summit, însă desfășurarea acestuia se amână sine die în circumstanțele crizei noului coronavirus.

 

Vladimir Putin voia ca noua ordine mondială să se negocieze la Moscova, în ziua și în formatul care să amintească tuturor măreția, faima și puterea Rusiei.

 

Sunt suficienți indici în limbajul diplomatic al oficialilor ruși care deconspiră această intenție; bunăoară, recent, ministrul rus de externe Serghei Lavrov preciza că esența propunerii președintelui rus rezidă în necesitatea unei ample dezbateri privind “stabilitatea strategică și securitatea globală în toate dimensiunile, fără excepție” în cadrul Summitului informal al celor 5 membri permanenți ai CS al ONU (SUA, Federația Rusă, China, Franța, Marea Britanie; un aspect problematic îl va reprezenta absența Germaniei din acest format).

 

Este destul de probabil că acest Summit informal (pentru care insistă Moscova și a cărui inițiativă a fost deja agreată la Washington, Beijing, Paris și Londra) va avea totuși loc până la finele anului în curs, având în vedere că în 2020 se împlinesc 75 de ani de la crearea Organizației Națiunilor Unite. Însă el își va pierde efectul pe care Moscova îl vedea legat direct de celebrarea forței și faimei sale; la Moscova, în Piața Roșie, la 75 de ani de la Ziua Victoriei. În locul acestuia, Moscova va avea un surogat de Summit, o videoconferință a liderilor celor 5 membri permanenți ai Consiliului de Securitate pe tema combaterii coronavirusului.

 

În viziunea Moscovei, noua ordine mondială este conectată prioritar la istoria recentă a umanității, iar al doilea război mondial reprezenta oportunitatea ideală pentru perfectarea unui noi model funcțional al lumii, bazat pe înțelegerea dintre lideri privind actualele sfere de influență (în terminologie tradițională, terminologie care va fi însă evitată obsesiv la nivelul limbajului politic).

 

În 2020, Moscova a avut două mari oportunități de a genera narațiuni și narative în plan extern: oportunitatea conferită de jubileul sfârșitului celui de-al doilea război mondial (și de creare a ONU) și, respectiv, criza noului coronavirus; prima dintre acestea a încins laboratoarele rusești de producție narativă încă din anii trecuți, iar cea de-a doua a creat în primele luni ale acestui an un spațiu de manevră suplimentar.

 

Cu siguranță că în acest an valoarea adăugată a narativelor istorice rusești privind cel de-al doilea război mondial este dată de rolul strategic al acestora, cel de a crea un cadru favorabil Rusiei în formatele de negocieri pentru noua ordine mondială.

 

De această dată, narativele Rusiei privind cel de-al doilea război mondial nu au mai fost simple narative istorice, rostogolite formal peste lume. În acest an, mai mult decât oricând, narativelor istorice rusești despre cel de-al doilea război li s-au asociat componente ideologice de ordin strategic, acestea au devenit (mai mult decât oricând) narative de nișă ale unei metanarațiuni geopolitice.

 

La nivel strategic, aceste metanarațiuni geopolitice exprimă concepția Federației Ruse privind noua ordine globală: o lume multipolară, al cărei contur funcțional să fie decis de către Marile Puteri; o lume care să recunoască rolul dominant al Rusiei în zonele sale tradiționale de influență; o lume care să păstreze centura sanitară a fostei URSS în jurul Federației Ruse; o lume care să excludă riscuri de alterare a puterii sale la nivel global și/sau riscuri de izolare a acesteia la nivel european sau global; o lume a recunoștinței țărilor “eliberate” exprimate prin angajamente de fidelitate politică pe termen lung; o lume în care proiecția de viitor a Moscovei să prevaleze asupra unor proiecții concurențiale; o lume rusă – cu mici periferii satelitare, la Washington, Beijing, Paris, Berlin și Londra. Această lume rusă are ca fundament metanarativul istoric: Rusia este marele eliberator, care iese peren din încercuiri și reface echilibrul pierdut al lumii.

 

Principalul obstacol în această construcție îl reprezintă dezacordul plenar în care văd ceilalți metanarativul istoric propus de Moscova, iar aici principalul competitor este Uniunea Europeană. Nu numai că țările europene contestă din ce în ce mai clar metanarativul istoric al Moscovei – mai mult, acestea au elaborat deja un metanarativ istoric propriu, care câștigă în substanță și coeziune și care se exprimă tot mai convingător și elaborat.

 

În momentul de față, în Europa se confruntă două metanarative dominante – metanarativul istoric paneuropean și cel rusesc, iar în subsidiar au loc tensiuni locale (colaterale) între diferite narative naționale divergente.

 

Metanarativul istoric paneuropean este în evoluție accelerată încă de anul trecut, când unele țări europene au ridicat nivelul de alertă privind riscul proliferării narativului rusesc, în contextul împlinirii a 80 de ani de la semnarea Pactului Ribbentrop-Molotov. În acest context, narativul istoric paneuropean pare a fi reușit să se exprime fără echivoc în planul politicii istorice, în pofida uriașelor diferențe de viziune istorică ale Statelor Membre, iar unul dintre documentele esențiale ale acestuia este deja celebra Rezoluție a Parlamentului European European Parliament resolution of 19 September 2019 on the importance of European remembrance for the future of Europe, adoptată în toamna anului trecut, potrivit căruia al doilea război mondial a reprezentat o consecință a Pactului Molotov-Ribbentrop, iar Uniunea condamnă revizionismul istoric și cheamă la o cultură a memorizării care să respingă crimele regimurilor fasciste, staliniste și ale altor regimuri autoritariste ale trecutului și la o consolidare a rezilienței împotriva amenințărilor moderne la adresa democrației.

 

Două ingrediente ale textului acestei Rezoluții conferă plus-valoare documentului în contextul confruntării cu metanarativul geopolitic rusesc actual: trimiterea la faptul că integrarea europeană reprezintă un model al păcii și reconcilierii, o alegere liberă a popoarelor Europei, precum și îngrijorarea provocată de eforturile Rusiei de distorsionare a faptelor istorice și a crimelor comise de regimul totalitar sovietic, care reprezintă o componentă primejdioasă a unui război informațional cu scopul de a divide Europa.

 

Acest metanarativ (european) a crescut exponențial în ultimele luni și și-a creat deja expresii sistemice în cascadă: parlamentele a patru țări europene (Lituania, Letonia, Estonia, Polonia) au condamnat, prin rezoluții proprii, tendințele propagandistice și revizioniste istorice ale Moscovei; președinții țărilor baltice și, separat, miniștrii de externe din 10 state ale NATO (printre care România și SUA) au elaborat recent o declarație comună pe această temă etc.

 

În esență, metanarativul istoric paneuropean refuză imaginea edulcorată a Rusiei ca eliberator, condamnă regimul stalinist și comunist (deopotrivă cu cel nazist), precum și revizionismul istoric actual al Rusiei.

 

În mod particular, țările din actuala Europă Centrală și de Est nu se văd nici eliberate de intervenția rusească și nici libere și sigure cu adevărat în vecinătatea ei. Acest metanarativ se extinde treptat spre est și scade în intensitate pe măsură ce se apropie de granițele Rusiei; spre exemplu, în Ucraina și R. Moldova rămâne încă dominat de metanarativul rusesc, care se exprimă prin celebrarea ostentativă a Zilei Victoriei și a Armatei Roșii, prin parade militare, prin preluări interesate punctuale ale narativelor istorice rusești (potrivit cărora, bunăoară, România ar fi anexat teritorii în al doilea război mondial, teză vehiculată în mod sistemic de unele cercuri politice la Chișinău și Kiev și care intră în contuzie directă cu metanarativul european – care, potrivit Rezoluției menționate a Parlamentului European, stabilește fără echivoc următoarele: „ca o consecință directă a Pactului Molotov-Ribbentrop, Republica Polonă a fost invadată mai întâi de Hitler și apoi de Stalin, Uniunea Sovietică comunistă a declanșat un război agresiv împotriva Finlandei iar apoi a ocupat și anexat părți din România – teritorii care nu au fost niciodată restituite – și a anexat republicile independente Lituania, Letonia și Estonia”, conform paragrafului C al Rezoluției).

 

Pentru a nu fi erodat de metanarativul rusesc, metanarativul european are nevoie vitală de solidarități și coeziuni reale în interiorul său; nevoia de coeziuni este exprimată tot mai des în documentele europene (bunăoară, recent, la 6 mai a.c., s-a semnat la Zagreb o Declarație comună a liderilor UE și țărilor din Balcanii de Vest, la al cărei punct 18 se menționează fără echivoc că UE reiterează apelul la toți partenerii săi pentru a se alinia integral la pozițiile acesteia în politica externă, în special în problemele care generează interese majore comune).

 

În contrapartidă, metanarativul istoric rusesc și-a accelerat și el dispozitivele și limbajele; la 19 decembrie 2019, președintele rus Vladimir Putin enunța numeroase narative istorice în cadrul adresării sale către națiune și conferinței de presă televizate; în cadrul Summitului informal al liderilor Comunității Statelor Independente de la 20 decembrie 2019, președintele Vladimir Putin a prezentat în mod elaborat date și interpretări din 20 de documente și materiale de arhivă, transformând Summitul într-o oportunitate de propagandă la nivelul întregii Comunități; la reuniunea colegiului Ministerului Apărării din 24 decembrie 2019 au fost reluate narative similare ale președintelui rus; la 23 ianuarie a.c. liderul rus a formulat public inițiativa desfășurării Summitului informal al liderilor celor 5 membri permanenți ai Consiliului de Securitate, inițiativă care miza pe narațiunea istorică a unei împăcări planetare în Piața Roșie etc.

 

Confruntarea dintre cele două metanarative istorice, cel european și cel rusesc, pleacă de la un decalaj insurmontabil: Rusia pare că ar fi luptat în alt război, iar metanarativul acesteia se articulează pe fapte istorice interpretate diferit, chiar opus față de interpretările acelorași fapte produse în (și propuse de) Europa; pentru Moscova, al doilea război mondial este de facto Marele Război pentru Apărarea Patriei, care a început la 22 iunie 1941 și s-a sfârșit la 9 mai 1945, iar obiectivul principal al acestuia ar fi fost apărarea Patriei – care, în subsidiar, a avut nevoie de “eliberarea” de fascism a Europei. În (meta)narativul istoric rusesc, fascismul (național-socialismul) reprezintă cel mai mare inamic al Europei și lumii, iar Rusia (alături de poporul evreu) – ținta principală a agresiunii naziste în perioada 1941-1945. Soldatul Armatei Roșii este eroul și eliberatorul Europei, iar în acest context conflagrația nu are însemnele și însemnătatea unui război mondial, ci semnificația unui Mare Război Patriotic, dus de Armata Roșie pentru apărarea Patriei (1941-1945).

 

Acest metanarativ se bazează pe o construcție ramificată de narative suprapuse, particularizate pentru fiecare din țările-țintă.

 

Exemplificăm aici cu doar câteva dintre narativele istorice recurente în limbajele epico-diplomatice ale Federației Ruse:

 

Narative (oficiale și/sau publice) destinate României:

Armata Roșie a eliberat/dezrobit România și alte țări din Europa de Est.

Ostașii sovietici au eliberat de ocupația hitleristă și de regimurile pro-fasciste state din Europa Centrală și de Est – “eliberarea” României a reprezentat doar una dintre primele etape în eliberarea țărilor din Europa Centrală și de Est de nazism și fascismn .

În lupta pentru “eliberarea” României de trupele hitleriste și hortiste și-au dat viața cca 70.000 de soldați sovietici.

Rolul diviziei Tudor Vladimirescu în luptele pentru eliberarea României a fost covârșitor.

Românii au fost “ocupanți” în Basarabia și Bucovina.

Populațiile locale din aceste provincii au salutat “eliberarea” de sub administrația românească și fascistă/hitleristă.

Regimul comunist din România a reprezentat o expresie ulterioară a “eliberării”.

România și alte țări din Europa eroizează/glorifică nazismul și alte manifestări proliferarea rasismului și a discriminării rasiale, iar Federația Rusă veghează asupra limitării acestor fenomene.

În ultimii ani, România se confruntă cu o tendință de creștere a susținătorilor mișcării naționaliste, care are ca scop, printre altele, reabilitarea formațiunilor fasciste care au operat în țară până în 1944.

În România au loc încercări de reabilitare a politicienilor români care au participat la represaliile împotriva populației evreiești și rome, iar eforturile de a proteja memoria „victimelor comunismului” se traduce adesea în justificarea foștilor condamnați din mișcarea legionară sau a fostei administrații a lui Ion Antonescu.

Trecerea sub tăcere sau denaturarea faptelor adevărate care mărturisesc cruzimea și anvergura Holocaustului, în special, în România unde comunitatea evreiască până acum constituie abia 1-2% din populația evreiască din România dinaintea războiului, reprezintă de fapt o indulgență pentru renașterea neonazismului, neofascismului și antisemitismului în Europa contemporană democratică.

Narative (oficiale și/sau publice) destinate Uniunii Europene și/sau țărilor europene:

Democrațiile occidentale” (imperiile coloniale ale Marii Britanii și Franței) au avut un rol rușinos în renașterea militarismului și crearea regimului nazist în Germania în perioada de dinainte de război, precum și în zădărnicirea eforturilor consecutive ale conducerii URSS pentru crearea unui sistem de securitate colectivă în Europa (până în august 1939).

Occidentul supralicitează semnificația presupus „fatală” a pactului sovietic-german de neagresiune (așa-numitul Pact Molotov-Ribbentrop); al doilea război mondial a fost declanșat de intervenția germană asupra Rusiei în iunie 1941, nu de Pactul Ribbentrop-Molotov. Acuzațiile aduse Uniunii Sovietice și lui Stalin privind declanșarea războiului sunt un non-sens; pactul Ribbentrop-Molotov nu poate fi considerat o conspirație militară și politică a celor doi dictatori sau a celor două puteri.

Vestul a complotat împotriva Rusiei (mai ales prin Acordul de la Munchen din 1938), obligând-o să se apere semnând cu Germania Pactul Molotov-Ribbentrop. URSS a fost forțată să încheie pactul cu Germania nazistă pentru a se apăra.

URSS a decis semnarea acestui document numai după ce au fost pierdute toate oportunitățile și au fost respinse toate propunerile URSS pentru crearea unui sistem unic de securitate în Europa. URSS a încercat până în ultima secundă să utilizeze orice șansă pentru a crea o coaliție antihitleristă, a dus negocieri cu reprezentanții militari ai Franței și Marii Britanii, a încercat să prevină izbucnirea celui de-al doilea război mondial etc., însă a rămas singură și izolată, fiind astfel obligată să semneze cu Hitler pactul de neagresiune.

Există posibilitatea ca și în alte acorduri încheiate în epocă de statele europene cu Germania lui Hitler să existe clauze secrete privind împărțirea sferelor de influență (acest narativ a fost vehiculat chiar de către președintele Federației Ruse, în decembrie 2019, la Summitul informal al liderilor CSI).

Rusia a manifestat deschidere publicând, recent, exemplarul în limba rusă al textului Pactului Ribbentrop-Molotov, însă alte țări europene nu răspund nu aceeași deschidere.

Destrămarea unui stat independent democratic, Cehoslovacia, a deschis mișcarea spre est a lui Hitler și a reprezentat cauza reală a izbucnirii războiului.

Ambițiile Germaniei (chiar și ale Poloniei) de a avea acces inclusiv la Marea Neagră au facilitat dezvoltarea operațiunilor lor militare spre est și/sau au creat un culoar favorabil acestora.

Polonia a încheiat o înțelegere secretă cu Germania nazistă în urma căreia cele două țări urmau a-și coordona acțiunile în est.

Regimurile comuniste din Europa de Est nu au fost regimuri criminale.

În unele țări din Europa au loc o campanie de rescriere a istoriei celui de-al doilea război mondial și eforturi ale elitelor politice din țări aflate în vestul și estul Europei privind distrugerea memoriei istorice, iar Rusia manifestă o îngrijorare specială față de aceste procese.

Occidentul derulează o amplă campanie de dezinformare tip fake news, bazată pe încercări de falsificare a istoriei și de ignorare a lecțiilor definitive ale celui de-al doilea război mondial, pentru a justifica demolarea arhitecturii stabilității strategice globale și a controlului armamentelor.

Această campanie seamănă îndeaproape cu evoluția din anii 30 ai secolului XX, care a dus la declanșarea războiului.

Principala țintă a acestui tip de falsificare a istoriei o reprezintă generația tânără, care nu are propria sa experiență și este lipsită de informații adecvate.

În Europa a apărut o generație care nu cunoaște adevărul despre cel mai teribil război din istoria omenirii, iar Rusia este gata să ofere lecții privind “adevărul” acestui război.

Adevărul privind cel de-al doilea război mondial (cheia de interpretare corectă a acestuia) este la Moscova.

Occidentul distorsionează memoria războiului, iar lecțiile acestuia devin din ce în ce mai des obiectul speculațiilor politice conjuncturale. Vestul încearcă să reinterpreteze istoria celui de-al Doilea Război Mondial, să revizuiască rezultatele acestuia, să nege Holocaustul și să subdimensioneze contribuția decisivă a Uniunii Sovietice la victoria asupra Germaniei naziste.

Adoptarea, de către Parlamentul European, a Rezoluției „Importanța rememorării istoriei europene pentru viitorul Europei” (2019/2819(RSP)), reprezintă o tentativă fățișă de a denatura adevărul istoric privind cel de-al Doilea Război Mondial prin atribuirea responsabilității egale pentru această tragedie globală atât Germaniei hitleriste, cât și URSS și chiar Rusiei contemporane.

Acest document este complet anti-istoric și încearcă să facă „cele două regimuri totalitare” (hitlerist și stalinist) responsabile în egală măsură pentru izbucnirea celui de-al doilea război mondial și pentru unele „masacre, genocide, deportări” generalizate și depersonalizate. În același timp sunt complet ignorate rolul eliberator al armatei sovietice, contribuția decisivă a popoarelor URSS în înfrângerea coaliției regimurilor totalitare și dictatoriale care fusese creată de Germania nazistă pe cea mai mare parte a teritoriului a ceea ce era atunci Europa pe fundalul îngăduinței din partea „imperiilor coloniale democratice” – Franței și Marii Britanii.

Documentul reprezintă o încercare nerezonabilă de a atribui o responsabilitate practic egală pentru dezlănțuirea și ororile celui de-al Doilea Război Mondial celor „două regimuri totalitare” – cel nazist și cel sovietic, ignorând complet sacrificiile uriașe și lupta eroică împotriva nazismului și fascismului ale popoarelor URSS, care au adus o contribuție decisivă la victoria definitivă a Coaliției antihitleriste.

În context, pe fondul recrudescenței unor atitudini extremiste, naționaliste, xenofobe etc., s-a înrăutățit și situația drepturilor minorităților naționale (a se citi rusești) din țări precum țările baltice și Ucraina. Rusia vede în aceste procese o amenințare directă pentru valorile fundamentale ale democrației și drepturilor omului, precum și o provocare serioasă pentru securitatea și stabilitatea internațională și regională în general; Moscova luptă pentru combaterea acestor procese.

Nu sunt motive pentru a se recunoaște rolul nociv al stalinismului și comunismului și/sau de a se compara, echivala sau egaliza crimele produse de acesta cu cele produse de nazism.

Abținerea statelor europene de la susținerea adoptării Rezoluției Adunării Generale ONU „Combaterea glorificării nazismului, neonazismului și a altor practici care contribuie la escaladarea formelor contemporane de rasism, discriminare rasială, xenofobie și intoleranță, asociată acestora” (octombrie 2019) reprezintă o tendință foarte periculoasă. Corolar: Rusia dorește restabilirea “adevărului istoric”, iar țările europene se opun.

Rusia și o serie întreagă de state care împărtășesc aceleași valori formulează în mod constant idei constructive pentru a dezvolta o nouă arhitectură a securității globale și europene / eurasiatice (sub-text: mesajul subliminal: Rusia este interesată de stabilitate, Vestul – nu).

Unele din narativele istorice rusești de mai sus fost deja identificate ca narative propagandistice de către structurile specializate ale Uniunii Europene; altele figurează în mod constant în declarațiile oficialilor ruși, în documente oficiale ale Moscovei (precum, bunăoară, în Raportul Ministerului Afacerilor Externe al Federația Rusă privind cooperarea umanitară, 2019, prezent și promovat pe site-ul MAE rus) etc.

 

Multe dintre aceste narative au rolul punctual de a propaga o mentalitate de asediat în mentalul public rusesc: ca și în cel de-al doilea război mondial, Rusia este asediată, înconjurată, încercuită de prezumtivi inamici; Vestul a complotat și complotează în mod permanent împotriva Federației Ruse, blocând periodic inițiativele ei de pace și securitate. Alte narative au rolul de facilitare a dezbaterilor privind rescrierea istoriei pentru a se justifica (în contextul izolării, reale sau presupuse, a Rusiei în plan extern) agresiunile din perioada contemporană ale Federației Ruse. În fine, câteva dintre narativele circulate în statele din fostul imperiu sovietic vizează menținerea unor solidarități cu impact pe termen lung în mentalul colectiv al populației acestora: cu toții suntem Uniunea Sovietică. Astfel, toți suntem fosta URSS – le-a declarat președintele rus omologilor săi din CSI la Summitul informal al acestora de la Moscova, din decembrie 2019.

 

În ceea ce privește efectul metanarativului istoric rusesc asupra țărilor din Europa Centrală și de Est, apreciem că degradarea acestuia pare ireversibilă și scade doar odată cu micșorarea distanței geografice față de Moscova; țările membre ale UE s-au raliat fără rezerve la metanarativul istoric european și se așteaptă alinieri sau asocieri complicate și pe termen lung în țări care aspiră la a deveni membre ale Uniunii, precum Ucraina, R. Moldova și Georgia; în următorii ani, principala confruntare între cele două metanarative istorice se va da la Kiev, Chișinău și Tbilisi, acolo unde o întreagă lume rusă (și prorusă), de la comunitățile rurale tradiționale / izolate la elitele locale virusate de ideologia roșie, rezistă visului european.

 

Pentru România, metanarativul istoric rusesc privind cel de-al doilea război mondial pare a-și fi consumat de mult combustia.

 

România a manifestat dintotdeauna și permanent rezerve sistemice față de teoria “eliberării” ei de către Armata Roșie (inclusiv la nivelul regimurilor comuniste ale României) și, chiar și în momentele dramatice ale existenței sale, când această “eliberare” se producea de facto în România, oficialii ei deplângeau comportamentul ostil și agresiv al Armatei Roșii, definindu-l în mod expres, chiar și în epocă, drept un comportament specific unei armate de ocupație.

 

Într-un document publicat recent de către Federația Rusă, cu ocazia expoziției “Misiunea diplomatică și de eliberare a Armatei Roșii în Europa Centrală și de Est” (martie 2020 – cu materiale din arhiva de politică externă a Federației Ruse), respectiv nota verbală nr. 14 din 8 septembrie 1944 a Ministerului Regal al Afacerilor Externe al României (limbile franceză și rusă), partea română scrie părții ruse, fără echivoc, că ”trupele ruse care traversează România pe direcțiile sud și vest privesc/consideră România ca un stat ocupat militar și nu ca un stat care colaborează într-o maniferă efectivă la lupta împotriva unui inamic comun… Trupele ruse continuă să dezarmeze unități militare române independente, să ocupe depozite cu muniții și armament care aparțin armatei române, procedează la rechiziții masive … generalii ruși refuză să ia contact cu delegații Guvernului Român… faptele expuse mai sus împiedică efortul românesc pentru desfășurarea operațiunilor militare în momentele în care forțele germane și ungare au trecut la atac pe frontul de nord al țării și în același timp creează un sentiment de îngrijorare în opinia publică, sentiment care diminuează autoritatea și prestigiul Guvernului român”. Nota verbală respectivă este transmisă părții ruse în contextul negocierilor bilaterale privind semnarea Convenției româno-sovietice care urma a stabili modalitățile de aplicare a Armistițiului bilateral; în acest sens, o delegație a României se afla la Moscova încă din seara zilei de marți, 29 august 1944.

 

Poziția MAE român în septembrie 1944 era formulată astfel în scris și fără echivoc, chiar și în condițiile negocierilor în curs pentru încheierea Convenției bilaterale și a prezenței Armatei Roșii pe cea mai mare parte a teritoriului României: ”trupele ruse privesc/consideră România ca un stat ocupat militar”.

 

Astăzi, într-o declarație comună a miniștrilor de externe din 10 țări ale Alianței Nord-Atlantice (SUA și cei nouă aliați NATO de pe flancul estic al Alianței Nord-Atlantice), semnată inclusiv de către ministrul român de externe, evaluările de atunci ale Bucureștiului se confirmă ciclic: “Luna mai 1945 a adus încheierea celui de-al doilea război mondial, dar nu a adus libertate în Europa. Centrul și Estul Europei au rămas sub dominația regimului comunist pentru încă aproape 50 de ani. Statele baltice au fost ocupate ilegal și anexate, iar pumnul de fier al Uniunii Sovietice a fost impus celorlalte state captive, prin intermediul forței militare covârșitoare, al represiunii și al controlului ideologic”.

 

Istoria se răzbună; geopolitic.

 

https://www.contributors.ro/rusia-in-expansiune-narativa-istoria-se-razbuna-geopolitic/

 

 

/////////////////////////////////////////////

 

Condei.ro: Eliminarea Ucrainei de la Marea Neagră poate deveni realitate

 

Prinsă în mijlocul evenimentelor provocate de Rusia, Ucraina a început să își controleze mai ferm frontiera pe segmentul transnitrean al Republicii Moldova. Pentru a merge la Moscova, liderii de la Tiraspol trebuie să mergă la Chișinău de unde să ia avionul către Kremlin, ucrainenii interzicându-le deplasarea via Odesa. Pe 9 mai, Dimitri Rogozin, mai pe românește Dumitru Rogojină 🙂 , vicepremier al Federației Ruse, a întâmpinat dificultăți să folosească spațiul aerian ucrainean pentru a ajunge la Tiraspol, conform propriilor declarații, fiind nevoit să folosească spațiul aerian al României pentru a ajunge la Chișinău… Cam ciudat pentru tradiția rusească, nu?

 

La întoarcere și mai rău pentru rus, România a aflat între timp că Dumitru Rogojină, vicepremierul Rusiei, este pe lista celor sancționați de vest și i-a trântit ușa în nas, ușa spațiului aerian… Rogojină a fost nevoit să se strecoare într-o cursă de linie Chișinău – Moscova. Odată ajuns acasă a început să debiteze câte în lume și în stele… în fine.

 

Dar ce se va face Rusia în condițiile în care conflictele separatiste actuale se vor calma, iar Ucraina învățând lecția grea pe care a primit-o în ultimele luni va face viață amară transnistrenilor? Cum va mai controla Rusia în mod direct zona separatistă transnistreană dacă nu va avea o legătură terestră directă sau o legătură aeriană sigură? Spațiul aerian ucrainean ar putea să le fie semi-ostil o vreme bună…

 

Așadar, dacă vor accepta reîntoarcerea zonelor cu probleme de secesiune sub controlul total al Kievului, ce vor face cu Transnistria? O vor lăsa blocată între restul Republicii Moldova și o Ucraină ostilă? O vor pune pe linie de semiabandon? Îi vor face o punte spre Marea Neagră? Sau o vor controla prin intermediul Chișinăului? Astfel, îngrijorarea lui Darius Vlad că Rusia va încerca să creeze ieșire la Marea Neagră pentru Transnistria este de actualitate. Mergând pe această linie și ținând cont de creșterea forțelor aeriene rusești în Crimeea, Rusia ar putea urmări 1) eliminarea Ucrainei de la Marea Neagră sau 2) asigurarea accesului la Marea Neagră pentru zona transnistreană preluând Bugeacul (parte din actuala regiune ucraineană Odesa). Aceste scenarii sunt extrem de plauzibile având în vedere mutările geostrategice realizate de o vreme bună de Putin.

 

O parte din analiști sunt însă tentați să meargă pe varianta că Rusia nu ar dori Gurile Dunării preferând doar o ”destabilizare a Ucrainei în perspectiva alegerilor din 25 mai”… Dar de ce nu pe amândouă?

 

Transmiterea controlului Bugeacului, vestului regiunii Odesa în mâinile unor grupuri separatiste sprijinite masiv de forțele rusești ar asigura și mult doritul acces spre Transnistria și destabilizarea generală a Ucrainei, suplimentar față de destabilizarea care deja există. O serie de provocatori încercaseră zilele trecute să obțină poziții în orașul Reni, în Bugeac, la 22 km de Galați.

 

Trupele ruse vor invada teritoriul Ucrainei până la mijlocul acestei luni, au declarat surse din cadrul Ministerului de Externe din Belarus, citate de portalul charter97.org, relatează adevarul.ro. Portalul, nu oferă însă prea multe detalii referitoare la invazia rusă în Ucraina. În acelaşi timp, în cursul unei conferinţe desfăşurate în Canada, generalul Philip Breedlove, comandantul suprem al Forţelor aliate NATO în Europa, s-a arătat convins că Rusia își poate pune în aplicare planul în Ucraina fără să fie nevoie de o invazie oficială, de vreme ce are suficiente trupe speciale mascate în rândul populației civile și a separatiștilor.

 

Separatismul și forțele centrifuge o constantă în Ucraina

În articolul „Democrația rusească: de la „Transnistria” la „Ucraina liberă” (de est)”, am arătat că timp de mai bine de 20 de ani separatismul transnistrean gândit și controlat de Rusia a fost sprijinit semnificativ de Ucraina. Din cauza Ucrainei, „statul” separatist transnistrean încă există. Dacă Ucraina respecta integritatea teritorială a Republicii Moldova, în câteva luni (maxim câțiva ani), separatiștii transnistreni, izolați teritorial de RM și de o Ucraina sinceră se sufocau economic și militar. Însă Ucraina a ales să sprijine separatismul promovat de Rusia în zona transnistreană… Acum rușii le mulțumesc cu separatism în Crimeea și alte teritorii din sud și est.

 

Deși Ucraina nu a fost un partener sincer pentru România și Republica Moldova, pierderea controlului regiunii Odesa de către Kiev ar fi o catastrofă pentru Chișinău care ar putea pierde definitiv zona transnisteană și întâmpina probleme mari cu UTA Găgăuzia și raionul Tărăclia.

 

Pe de altă parte, Ucraina a fost mereu sub amenințarea unei divizări, plecând de la teritoriile care nu i-au aparținut istoric și care au fost încorporate de sovietici în statul ucrainean și continuând cu rusificarea generalizată din sudul și estul Ucrainei a tuturor etniilor prezente. În aceste condiții, este de neînțeles atitudinea tuturor guvernelor de la Kiev care în conflictul transnistrean au mers pe cartea Rusiei sabotând în permanență poziția Republicii Moldova și susținând existența acestei enclave teritoriale sub comandă rusească.

 

Strategia defensivă a României și Republicii Moldova pe limanul Nistrului

Cristian Negrea este de părere că zona Bugeac – Odesa – Transnistria ar reprezenta una din viitoarele ținte ale Kremlinului „lovitura va porni din Transnistria dar spre sud-est, cu scopul ocupării Odesei și apoi al avansului spre istmul Perekop, prinzând forțele ucrainene de acolo între două fronturi. Inevitabil, acestea vor ceda, lăsând cale liberă forțelor ruse din Crimeea care vor avansa ocupând tot sudul Ucrainei până la Nistru și chiar dincolo de el, până la Prut”, analistul propunând o strategie defensivă a României pe limanul Nistrului în situația în care Rusia va ataca Odesa, strategie care este puțin probabilă din cauza faptului că ridică probleme mari de convingere a partenerilor NATO, a Kievului, dar ridică și problema capacității militare și de disuasiune a armatei noastre, capacitate care nu este la nivelul dorit.

 

O astfel de strategie militară ar putea să fie o șansă pentru Kiev ca prin securizarea unui teritoriu de către armata română, teritoriu încă relativ liniștit, Ucraina să poată beneficia la finalul confruntărilor cu separatiștii (și eventual Rusia) de o minimă ieșire la Marea Neagră în situația în care vor fi copleșiți de numărul de focare de conflict / lungimea frontului de luptă. Este însă puțin probabil ca la Kiev să existe încrederea necesară că România nu va folosi această „oportunitate” pentru a-și recupera un teritoriu pierdut, Bugeacul și că această variantă de securizare a unui teritoriu este doar o măsură care pentru România are avantajul de a feri Republica Moldova de un scenariu catastrofal iar pentru Kiev are avantajul că în scenariul cel mai sumbru are totuși o minimă ieșire la mare.

 

Ce poate face Republica Moldova…

Pe ultima sută de metri, Republica Moldova şi-a plasat forţele militare în stare de alertă, invocând înrăutăţirea situaţiei de securitate în Ucraina, după ce guvernul de la Kiev a decis trimiterea unei unităţi militare de elită în portul Odesa. Preşedintele Nicolae Timofti şi premierul Iurie Leancă au spus într-o declaraţie comună că forţelor moldovenești de securitate li s-a ordonat „să ia toate măsurile necesare pentru asigurarea ordinii publice la frontierele de stat”. De asemena, vicepremierul moldovean Eugen Carpov s-a întâlnit marţi, la Casa Albă, cu Tara Leweling, directorul Consiliului Naţional american pentru Securitate, la o zi după plasarea forţelor de la frontieră în stare de alertă, din cauza unor îngrijorări legate de criza din Ucraina.

 

Este bine, însă ne putem întreba dacă de la escaladarea conflictului în Ucraina (începând cu Crimeea de ex) este posibil ca agenți ruși să fi aterizat liber la Chișinău și să se fi deplasat ulterior spre Tiraspol și alte zone din RM care ar putea deveni focare de instabilitate așa cum subliniază o parte a presei?

 

Dar situația creată la Banca de Economii a Moldovei (BEM) prin preluarea unui pachet important de acțiuni de Banca de stat a Federației Ruse, dar situația aeroportului din Chișinău concesionat unei firme din Rusia? Sunt aceștia pași spre contracararea unei situații periculoase în care ar putea fi împinsă Republica Moldova de către Rusia? Nu, exact invers, mielul, deși este protejat de niște garduri, începe să deschidă porțile să primească înăuntru pe lup. În cazul de față pe urs, ursul rus… Aeroportul din Chișinău aflat deja pe mână rusească este un punct fierbine în orice strategie de securitate a Republicii Moldova.

 

Alex Cozer de la Independent.md se întreabă care este reacția politicienilor de la Chișinău la informațiile precum că violențele din Odesa au fost posibile din cauza faptului că diversioniștii ruși veniți de la Tiraspol (probabil via aeroportul Chișinău) „și dacă au reușit indivizii ăștia să ajungă în Odesa și să provoace acele tragedii, atunci cât de greu le va fi să repete același scenariu la Bălți, Comrat, Cahul sau chiar Chișinău? Pentru că, în fond, ce diferențe sunt între Comrat și Kramatorsk, Bălți și Slaviansk sau chiar Chișinău și Donețk? În cazul Comratului s-a văzut și la acel așa-zis referendum cât de multă dragoste pentru ”mama Rusia” zace în autonomie. La Bălți e de ajuns să meargă 2-300 de ”oameni în verde” de la Tiraspol și să avem și-acolo vreun Slaviansk. Deja rețeaua de socializare Odnoklasniki colcăie cu mesaje care îndeamnă la alipirea la Federația Rusă și înarmări pentru a lupta cu ”fasciștii”.”

 

Valeriu Munteanu deputat în parlamentul de la Chișinău din partea PL, invitat joi la emisiunea Fabrika de la Publika TV a punctat exact aspectele în care Chișinăul s-a auto vulnerabilizat în fața Rusiei (Banca de Economii, aeroportul, acceptarea propagandei rusești în media), acum când Republica Moldova se poate aștepta la provocări de orice tip.

 

Propaganda rusească este prezentă pe toate portavocile media ale Rusiei la Chișinău. Dovada impactului acestora sunt atât modul în care votează cetățenii Republicii Moldova, cât și sondajele privind atitudinea acestora față de UE vs. Uniunea Vamală, NATO sau România vs. Rusia. Sper să nu vedem dovezi mai conflictuale, pentru că în situația în care de la Kremlin se va urmări crearea unor provocări pe teritoriul RM, propaganda media va avea rolul ei. Lucrurile stau așa de mult timp, însă guvernul pro-european de la Chișinău nu a arătat un interes major în a stăvili propaganda media de tip sovietic care bombardează cetățenii republicii… Mai mult, revenirea TVR la Chișinău a fost un proces mult prea anevoios și încă incomplet pentru o guvernare democratică. Este adevărat că o serie de politicieni obțin bani buni de pe urma posturilor rusești difuzate în RM, dar întrebarea este cât timp vor mai accepta guvernanții de la Chișinău manipulările mediatice rusești, cât timp vor mai accepta să fie călcați în picioare de rusul Dumitru Rogojină?!

 

Cătălin Cornea

Sursa: http://www.condei.ro/eliminarea-ucrainei-de-la-marea-neagra-poate-deveni-realitate/

 

///////////////////////////////////////////

 

Cât de benefice sau de riscante au fost și sunt raporturile ROMÂNILOR cu marele vecin de la Răsărit?

 

Amenințarea dinspre Est: între propagandă și avertismentele istoriei

 

Invadarea Ucrainei de către trupe ale Federației Ruse, în așa-numita operațiune militară specială, ale cărei consecințe, după șase luni de zile de la declanșare, se resimt dramatic la scară planetară, a readus în atenție o temă majoră care i-a preocupat pe români de-a lungul timpului.

 

Este vorba de cursul sinuos al relațiilor dintre România și Rusia (țaristă, bolșevică, sovietică și contemporană) și de întrebarea care a frământat periodic mințile românilor: cât de benefice sau de riscante sunt raporturile cu marele vecin de la Răsărit?

 

Istoria acestor relații este bogată în evenimente și plină de învățăminte scrie https://www.limbaromana.md.

 

Să rememorăm succint câteva episoade.

 

Cu secole în urmă, deși îndepărtate geografic, Moldova lui Ștefan cel Mare avea raporturi bune cu imperiul muscalilor, iar domnitorul moldovean a găsit de cuviință să stabilească legături politice și de rudenie cu familia conducătoare țaristă prin căsătoriile sale și ale unora dintre fiice cu ramuri împărătești din Lituania, Ucraina, Rusia și Crimeea, ceea ce l-a făcut pe Nicolae Iorga să afirme: „Cine nu vede vastul plan dinastic, politic, comercial care cuprindea departe peste Nistru tot Răsăritul?”1

 

Ceva mai târziu, Petru cel Mare, prin tratatul semnat în 1711 cu domnitorul Dimitrie Cantemir, recunoștea și garanta granița de est a Moldovei pe „râul Nistru, Cameniță, Bender, cu tot ținutul Bugeacului, Dunărea…” (Art. 11).

 

Tot în timpul lui Petru cel Mare, mulți români au luptat de partea țarului rus, în timp ce alți români de peste Nistru, alături de ucrainenii hatmanului Ivan Mazepa, s-au aflat în tabăra regelui Carol al XII-lea al Suediei (Poltava, 1709) care pornise o campanie împotriva Rusiei.

 

Ulterior, succesorii lui Petru cel Mare, îndeosebi Ekaterina a II-a (1762-1796) care, după cum scria istoricul rus Derjavin, citat de Soljenițîn, avea „mania de a pune mâna pe alte țări” și Alexandru I (1801-1825), au continuat expansiunea Rusiei spre toate azimuturile, soldată, între altele, cu anexarea Crimeii (1783), apoi cu ocuparea Oceacovului în urma unui război pustiitor (1787-1791).

 

Prin pacea de la Iași cu Imperiul Otoman (29 decembrie 1791), Rusia anexează teritoriul dintre Bug și Nistru, la sud de râul Iagorlâc (partea de la nord de acest râu a fost ocupată de Rusia în 1793, după cea de-a doua împărțire a Poloniei).

 

Prin pacea de la Iași, scria

 

„Rusia a dobândit ieșirea la frontierele sale naturale: la Marea Neagră, inclusiv Crimeea, și la Nistru. (Așa cum ajunsese deja la Oceanul Înghețat și la Pacific). Se putea înțelege că se va opri aici”2. Nu s-a întâmplat așa. De fapt, odată cu expansiunea până la Nistru, Rusia țaristă ajunge să fie vecină a statului moldovean.

 

Din acest moment, dintr-o stavilă împotriva Imperiului Otoman și garant (autointitulat) al creștinătății ortodoxe din Răsărit, Rusia devine o amenințare crescândă pentru statele mai mici de la frontierele sudică și vestică, în primul rând pentru Principatul Moldovei, care, în urma unui nou război ruso-turc (1806-1812) va fi victima unei rășluiri teritoriale cu consecințe ce se resimt și astăzi.

 

Prin pacea de la București (16/28 mai 1812), Rusia anexează teritoriul istoric al Țării Moldovei dintre Nistru și Prut, pe care din 1813 îl va denumi impropriu, printr-o extensie abuzivă a numelui unei regiuni restrânse, Basarabia.

 

Acest rapt contrar dreptului internațional a fost primul din actele de comportament brutal al Rusiei față de români, care va marca profund evoluția relațiilor mai întâi cu Principatele, apoi cu România.

 

Amintim doar faptul că gândirea politică românească din secolul al XIX-lea până la Primul Război Mondial a fost dominată de controverse acute între două curente majore – slavist (susținut de  partida rusă) și germanist (susținut de adepții legăturilor cu Puterile Centrale).

 

Un nou episod cu multe învățăminte s-a derulat cu ocazia războiului ruso-turc din 1877-1878, când România, rezultată prin unirea Principatelor Moldovei și Munteniei (1859), s-a alăturat campaniei de la sud de Dunăre pentru obținerea independenței de stat.

 

În urma marilor acțiuni și sacrificii ale tinerei armate române sub comanda Prințului Carol, alături de armata rusă condusă de împăratul Alexandru I și de Marele Duce Nicolae, România și-a proclamat independența (9 mai 1877), recunoscută mai întâi de Rusia, Turcia și Austria, iar mai târziu de Germania, Anglia și Franța.

 

Numai că, deși victorioasă pe câmpul de luptă, România pierdea în  favoarea Rusiei, la Congresul de la Berlin (1878), cele trei județe din sudul Basarabiei (Izmail, Cahul și Bolgrad/Cetatea Albă), retrocedate Principatului Moldovei de către Marile Puteri la Congresul de la Paris (1856).

 

Această nouă rășluire teritorială din partea Rusiei l-a determinat pe Regele Carol I, după proclamarea României ca Regat (1881), să încheie un tratat (secret) de alianță cu Puterile Centrale (Germania și Austro-Ungaria) având ca scop principal apărarea în fața pretențiilor rusești.

 

Evoluțiile din preajma Primului Război Mondial găsesc Regatul României și Imperiul țarist în relații de relativă normalitate și încredere la nivelul conducerilor de stat, ceea ce a facilitat intrarea statului român în război, după o perioadă de neutralitate de doi ani, alături de Rusia și celelalte Puteri Aliate și Asociate împotriva Puterilor Centrale, obiectivul fiind și de acestă dată împlinirea unui vis secular – unirea sub același sceptru a românilor risipiți sub mai multe imperii.

 

Istoria a jucat iarăși festa, Rusia țaristă fiind subminată de revoluția bolșevică, ceea ce a însemnat retragerea de pe câmpul de luptă și încheierea unei păci umilitoare cu Germania, mult detestată în următorii ani.

 

O mișcare strategică ce a avut urmări dramatice imediate pe frontul românesc și pentru statalitatea Regatului român.

 

Mai mult, în 1918, puterea bolșevică, printr-un act de brutalitate întâlnit doar la regimurile puse pe jaf, a confiscat tezaurul românesc depozitat la Moscova în baza înțelegerii dintre guvernul român și fosta guvernare țaristă, chestiune căreia nici Lenin, nici Stalin și nici conducătorii sovietici și ruși care au urmat nu au catadicsit să-i găsească o soluție rezonabilă.

 

Dimpotrivă, la prima ocazie ivită, după semnarea Protocolului adițional secret la Tratatul de neagresiune cu Germania (23 august 1939), URSS purcede la extinderea granițelor sale în detrimentul Poloniei, Finlandei, Țărilor Baltice și României, acțiuni de forță denumite diplomatic re-aranjamente teritoriale.

 

De menționat că, atât înainte de ocuparea din nou a Basarabiei, dar și a nordului Bucovinei și a Ținutului Herța (iunie 1940, apoi în 1944), cât și ulterior, Stalin se pronunța vehement împotriva oricărui stat care oferea garanții privind respectarea integrității teritoriale a României, fie el Turcia, Franța, Marea Britanie și, în cele din urmă, Germania și Italia.

 

Stenogramele convorbirilor lui V. Molotov la Berlin (12-13 noiembrie 1940) sunt relevante pentru scopurile expansioniste ale Uniunii Sovietice față de România, Moscova dorind să ocupe și mai mult din teritoriul românesc3.

 

După al Doilea Război Mondial a urmat „prietenia” forțată, în care noii lideri de la București, instalați de Stalin, au scos din dicționare cuvântul Basarabia, ca și orice referire istorică la teritoriile ocupate de Marele Vecin.

 

O perioadă tragică, pe care o regreta Gorbaciov, când, aflat la București, în 1987, declara că ar trebui să revenim la spiritul celor care, la începutul anilor 1950, au pus  primele cărămizi ale unei legături ce se dorea veșnică între români și sovietici.

 

Este vorba de același Gorbaciov „reformator”, care nu-și amintea în ruptul capului că România are un Tezaur la Moscova care ar trebui restituit. Tot în anii de „glorie” ai lui Gorbaciov, mai exact prin 1988-1989, România nu a încetat să fie tratată ca dușman și să figureze în planurile de acțiune ale KGB, la centru și în secțiunile unionale, cu numele codificat „obiectivul 24”4.

 

De altfel, în toți anii regimului sovietic, dar cu deosebire începând din 1964-1965, ura față de români, având la bază așa-zise pretenții teritoriale față de URSS, a fost cultivată cu obstinație, iar România era considerată în Ucraina și în fosta RSSM drept inamicul lor nr. 1, ură ce s-a înrădăcinat adânc în conștiința a generații întregi de moldoveni și ucraineni, cu reflexe până în zilele noastre.

 

În fine, nu trebuie lăsate în uitare nici toleranța manifestată de Marile Puteri vestice față de acapararea de teritorii de către imperiul rus – țarist sau bolșevic – în dauna țărilor și popoarelor mai mici din vecinătate, atât la Congresul de la Berlin (1878), cât și în 1940 și mai ales în 1945, la sfârșitul celei de-a doua mari conflagrații mondiale.

 

Mai mult, frontierele stabilite în urma rapturilor teritoriale comise de Stalin în baza înțelegerilor cu Hitler au fost reconfirmate și după schimbările majore intervenite în Europa Centrală și de Est după căderea comunismului și destrămarea URSS, deși Actul final de la Helsinki, stabilit de Summitul Conferinței pentru Cooperare și Securitate în Europa din 1975, prevedea posibilitatea schimbării acestora pe cale pașnică.

 

Dimpotrivă, toate schimbările survenite în spațiul fostei Iugoslavii și în cel postsovietic s-au înfăptuit în urma unor grave conflicte militare.

 

 

După 1991 a urmat o perioadă când Federația Rusă, sub Boris Elțîn, pornise pe o cale spre democratizare, dar și atunci repulsia față de NATO se manifesta cu intensitate și orice referire la rapturile teritoriale la adresa României ori la tezaurul de la Moscova provoca nedumerire și rămânea fără răspuns. Nici sub conducerea lui Vladimir Putin nu s-au înregistrat progrese în problema tezaurului.

 

Mai mult, sub diverse forme s-au înmulțit amenințările din partea unor oficiali ruși la adresa României, uneori voalate, alteori chiar brutale, toate având ca leitmotiv apartenența la NATO și pretinse riscuri la adresa securității Federației Ruse care, ca și fosta URSS, continuă să invoce pericole imaginare din partea vecinilor mai mici și să le conteste măsurile defensive luate, ca și când doar Rusia ar avea dreptul să-și întărească securitatea proprie.

 

Comentatori și analiști politici sau militari de toate culorile sunt aproape unanimi în aprecierea că invadarea Ucrainei de către armata Federației Ruse, începând cu 24 februarie 2022, se aseamănă în mod izbitor cu războiul de agresiune împotriva Poloniei declanșat de către Germania nazistă și URSS cu 83 de ani în urmă.

 

Statele democratice europene au privit cu îngrijorare cum în ultimii 15 ani Rusia redevine o putere revizionistă, care urmăreşte refacerea vechilor frontiere imperiale în detrimentul statelor vecine.

 

Din păcate, asistăm în același timp la resuscitarea pe bandă rulantă a unor clișee ale propagandei de sorginte sovietică bolșevică, de la pericolul fascist reprezentat, chipurile, de unele state și necesitatea de-nazificării acestora (deși organizații neo-naziste au fost semnalate de presă și în Rusia ultimelor decenii!) până la comunism de război, specific măsurilor excepționale introduse în anii 1918-1921, dar redenumit socialism militar pentru a justifica măsuri extreme în vederea „salvării” statului rus „amenințat” din nou de o coaliție internațională. Este readusă în scenă și figura lui Petru cel Mare, numit cândva de propaganda stalinistă primul bolșevic al țării5, care nu ar fi ocupat teritorii străine, ci ar fi dus războaie de recuperare a unor teritorii, ceea ce ar trebui să facă și Rusia în prezent.

 

Asistăm, de asemenea, la o încercare de reafirmare a rolului mesianic al Rusiei, chemată să lupte pentru o reorganizare a lumii la scară planetară, negând dreptul statelor mai mici de a avea opțiuni proprii în privința alianțelor și a garanțiilor de securitate de care au nevoie și recurgând la mijloace diverse, de la blocade energetice şi investiţii motivate politic până la mituire şi manipulare a mass-media pentru a-şi realiza interesele şi a schimba orientarea transatlantică a Centrului şi Estului Europei.

 

Destrămarea URSS, care nu s-a produs în urma unui atac din exterior, ci prin uriașele manifestații ale poporului rus și voința exprimată democratic de națiunile din Țările Baltice, Europa Centrală și de Est, Caucaz și Asia Centrală, este răstălmăcită și privită adesea ca o veritabilă catastrofă geopolitică, fiind negat astfel dreptul popoarelor de a-și hotărî singure propria soartă.

 

În fața unor astfel de fapte și evoluții încărcate de avertismente, este greu de susținut teza că ar fi vorba de o simplă retorică de război sau că amenințarea Rusiei ar reprezenta un pericol imaginar, nu unul cât se poate de evident și real.

 

Deocamdată, tragedia războiului face zilnic victime în Ucraina, dar cine poate garanta că ambițiile expansioniste ale Rusiei se vor opri aici? Dincolo de marile drame și distrugeri provocate de invazie, o întrebare esențială privește modul în care se va încheia această „aventură”.

 

Firește, încetarea bombardamentelor ar fi primul pas către pace, dar nu și spre încheierea totală a războiului. Iar cicatrizarea traumelor poate dura decenii. Totuși, beligeranții, indiferent de postura lor finală, de învingători sau învinși, trebuie să se gândească la maniera în care vor conviețui în viitor.

 

La 29 octombrie 1943, când soarta războiului din Est nu era încă pecetluită, directorul Institutului de Istorie Națională „A.D. Xenopol” din Iași, Alexandru Boldur, unul dintre cei mai buni specialiști din epocă în relațiile româno-ruse, organiza la Odessa o ședință dedicată raporturilor viitoare dintre România și Rusia, aflate atunci într-un război nimicitor.

 

Cu acel prilej, istoricul român sublinia: „Privim viitorul trecând peste animozitățile impuse de război. Războiul e trecător, iar cultura și popoarele sunt permanențe istorice (subl. I.C.P.), pe care se bazează viața lumii întregi, ordinea universului”.

 

Istoricul român mai exprima speranța că „poporul român va apărea în imaginea Rusiei de mâine ca un popor nobil și generos, pătruns de sentimente umane în cel mai înalt grad  și ca având dreptul la existența sa proprie independentă, pe pământul său întreg, consfințit de veacuri”6.

 

Adevăruri exprimate simplu, dar valabile și astăzi pentru oricare dintre beligeranți. În cazul de față, popoarele rus și ucrainean vor trebui să găsească formule de conviețuire pașnică, dincolo de atrocitățile de azi ale războiului.

 

Dar nu numai ucrainenii, ci și românii, precum și celelalte popoare aflate acum pe poziții diferite vor trebui să ajungă în final la relații de normalitate cu rușii.

 

Cum și când se va realiza acest lucru, rămâne de văzut.

 

Note:

 

1 Nicolae Iorga, Ștefan cel Mare și țările de peste Nistru, în volumul Românii de peste Nistru. Lămuriri pentru a-i ajuta în lupta lor (1918), Slatina, Editura Excelsior, 1990, p. 17.

 

2 A. Soljenițîn, Chestiunea rusă la sfârșit de secol XX, Editura Anastasia, 1995, p. 55.

 

3 I. C. Popa, Fața nevăzută a agresorului. Pactul Ribbentrop-Molotov și urmările lui pentru România, București, Editura Semne, 2017, Anexa 25, p. 421-480.

 

4 Elena Negru, Gheorghe Negru, „Cursul deosebit” al României și supărarea Moscovei. Disputa sovieto-română și campaniile propagandistice antiromânești din RSSM (1965-1989), Studiu și documente, Academia de Științe a Moldovei, vol. II (1976-1989), Chișinău, 2016, passim.

 

5 Marshall W., Petru cel Mare, București, Editura Artemis, 1996, p. 144.

 

6 Alexandru Boldur, Comunicări făcute la ședințele Institutului de Istorie Națională A.D. Xenopol, la Odessa și Iași, Zlatna (jud. Alba), 1944, p. 1-8.

 

 

Cinci scenarii de evoluție a unui posibil conflict militar între Rusia și Ucraina în viitorul apropiat

 

 

Scenariul Bugeac [sudul Basarabiei] ar putea fi pe masa lui Putin. Poate să îl joace?

Într-o analiză publicată pe 9 decembrie de Breaking Defense, expertul în relații transatlantice, Luke Coffey, de la influentul think thank american Heritage Foundation, a prezentat cinci scenarii de evoluție a unui posibil conflict militar între Rusia și Ucraina în viitorul apropiat, scrie https://www.defenseromania.ro, preluat de Romanian Global News.

 

Surprinzător sau poate pentru avizați nu atât de surprinzător, printre variantele luate în calcul de Coffey, este și scenariul Bugeac [sudul Basarabiei], în care Rusia provoacă probleme politice în zona Bugeac din regiunea ucraineană Odesa.

Potrivit lui Coffey, scopul principal ar fi producerea unei crize politice locale care să cauzeze probleme guvernului de la Kiev. Moscova a încercat acest lucru în urmă cu câțiva ani, prin așa-numitul Consiliu Național al Basarabiei, dar reacția rapidă a autorităților ucrainene nu a permis o dezvoltare a situației în faza de secesiune.

Importanța controlului Bugeacului pentru Moscova nu este una mică, deoarece la granița sa se află regiunea autonomă Găgăuzia a Republicii Moldova cu vederi pro-ruse și la mai puțin de 20 de km se află Transnistria, unde Moscova are dislocat un contingent militar de mărimea unei brigăzi. Din această poziție, Rusia amenință mult mai bine Odesa, al treilea oraș ca mărime al Ucrainei, precum și Republica Moldova aflată și ea în afara ariei de protecție a NATO.

Controlarea Bugeacului de către Rusia, corelat cu ocuparea Insulei Șerpilor, ar permite Rusiei să închidă accesul Ucrainei la căile maritime internaționale, ceea ce ar însemna o lovitură economică gravă dată Kievului.

 

Această imagine are atributul alt gol; numele fișierului este 29_scenariu_bugeac.jpg

Regiunea Bugeacului a aparținut în ultima mie de ani tătarilor, țărilor române/României, Imperiului Otoman, Imperiului Țarist/URSS și în ultimii 30 de ani – Ucrainei, fiind una dintre zonele în care s-au stabilit populații diverse.

 

Conform recensământului din 2001, structura etnică a celor aproximativ 600.000 de locuitori ai regiunii este formată din 40% ucraineni, 21% bulgari, 20% ruși, 13% români, 4% găgăuzi, restul alte naționalități.

Deși există diversitate etnică, regiunea Bugeacului este mai degrabă pro-rusă datorită legăturilor istorice cu Moscova, acest fapt putând cântări destul de mult în ipoteza unei crize politice.

Din punct de vedere militar, Bugeacul odată intrat sub controlul Rusiei, ar fi relativ ușor de apărat, deoarece este despărțit de restul țării de estuarul larg al Nistrului.

 

Există doar două căi comunicație terestră care leagă Bugeacul de Ucraina, din care una primită din partea Republicii Moldova, la schimb pentru portul Giurgiulești, iar cealaltă aflată pe un istm destul de îngust la vărsarea Nistrului în Marea Neagră.

Privită din aceste perspective, regiunea Bugeacului pare destul de tentantă pentru războiul hibrid de durată al Rusiei împotriva Ucrainei, în care Moscova mută economic din punct de vedere al costurilor umane și obține beneficii mari.

Cu toate acestea, Bugeacul nu este deloc la îndemâna sprijinului direct al armatei ruse, cum este regiunea Donbas, cu care Rusia se învecinează. În plus, elementul surpriză pentru o operație de tip ”omuleți verzi” nu mai există, serviciile speciale ucrainene fiind în stare de alertă permanentă. De asemenea, pe teritoriul Bugeacului au fost înființate mai multe unități militare, care au o capacitate ridicată de luptă și care pot răspunde eficient în cazul unei operații militare clasice.

Desigur, Kievul are capacitatea să controleze situația într-o regiune cum ar fi Bugeacul, însă problema se pune dacă poate gestiona simultan mai multe regiuni în care apar tulburări, concomitent cu preocuparea permanentă de a face față unei invazii, pentru care Moscova se pare că va aduce într-un final 175.000 de militari.

Scenariul Bugeac este pus de Luke Coffey pe poziția a cincea, fiind cotat, probabil, cu cele mai mici șanse de pus în aplicare de către Rusia.

Însă pentru România, numele de Bugeac, faptul că acolo trăiește o importantă comunitate de etnici români și posibila vecinătate cu un conflict deschis, au o rezonanță aparte.

 

Scenariul non-cinetic

 

Cu cea mai mare probabilitate este luat în calcul scenariul non-cinetic: Rusia folosește acumularea militară pentru a încerca să obțină concesii din partea Occidentului cu privire la extinderea NATO. Scopul strategic al Rusiei este să țină Ucraina la distanță de organizații precum NATO și Uniunea Europeană.

Într-o analiză publicată pe 9 decembrie de Breaking Defense, expertul în relații transatlantice, Luke Coffey, de la influentul think thank american Heritage Foundation, a prezentat cinci scenarii de evoluție a unui posibil conflict militar între Rusia și Ucraina în viitorul apropiat.

 

Cea mai eficientă modalitate prin care Rusia poate atinge acest obiectiv este menținerea „înghețată” a conflictului din estul Ucrainei – ceea ce înseamnă că luptele majore se opresc, dar luptele localizate rămân și nu se întrevede un sfârșit definitiv al conflictului. Asta înseamnă folosirea trupelor de la graniță ca pârghie politică, nu ca invadatori reali.

 

Scenariul de ofensivă limitată

 

Cel de-al doilea scenariu enunțat de Coffey are în vedere o ofensivă limitată, pentru a consolida separatiștii. Aceasta ar implica capturarea nodurilor majore de comunicație și tranzit (cum ar fi orașul Mariupol) și centrala electrică de la Lugansk. Deși acest lucru s-ar putea face fragmentar, o astfel de mișcare ar necesita, de asemenea, abandonarea completă a oricărei noțiuni de încetare a focului.

 

Scenariul coridor terestru până în Crimeea

 

Pe locul trei este realizarea unui coridor terestru către Crimeea. Conectarea Rusiei de Crimeea de-a lungul coastei ar atenua unele dintre provocările logistice ale Moscovei, mai ales în ceea ce privește apa dulce, transformând în același timp Marea Azov într-un lac rusesc. Dar o asemenea operație ar necesita o forță militară considerabilă care să străpungă pozițiile puternic fortificate de-a lungul liniei de front a Donbasului, capturarea Mariupolului și a întregii coaste până în Crimeea.

 

Scenariul de ocupare a întreg sudului Ucrainei

 

Al patrulea scenariu implică o ofensivă de proporții pentru capturarea orașelor mari, fiind cel mai agresiv dintre toate, prin faptul că Moscova va încerca să ocupe tot sudul Ucrainei, inclusiv orașul Odesa. Acest lucru ar necesita o mobilizare pe scară largă a forțelor ruse.

 

Dacă va avea succes, acest lucru ar schimba fundamental peisajul geopolitic și de securitate din Europa de Est într-un mod nemaivăzut de la al Doilea Război Mondial, concluzionează Coffey.

 

Această imagine are atributul alt gol; numele fișierului este Novorussiya.gif

„ Noua Rusie” (sau rusă  Novorossia > Новороссия ) este un teritoriu anexat de împărăteasa Ecaterina a II-a a Rusiei în secolul  al XVIII- lea (1764). Teritoriul cuprindea stepele din sudul Imperiului Rus, situate între Marea Azov și de-a lungul Mării Negre, care corespunde în prezent sudului Ucrainei, inclusiv regiunea Kuban situată la estul Crimeei, dar fără celelalte teritorii care vor fi anexate ulterior. Toate aceste regiuni au fost locuite timp de câteva secole de tătari, care au devenit vasali ai Imperiului Otoman.

 

Celelalte teritorii au fost cedate de otomani Rusiei imperiale: Taurida (Crimeea) în 1774 și Meotida în 1783, Edisan în 1792, Basarabia și Bugeacul în 1812. Anexiunile au devenit imediat oficiale, rușii s-au stabilit acolo și au fondat colonii și au dezvoltat mai multe orașe: Odesa, Tiraspol, Nikopol, Herson, Theodosia, Eupatoria, Sevastopol, Simferopol, Melitopol, Stavropol etc.

 

Pe lângă slavi, Imperiul Rus a încurajat aici colonizarea de germani, armeni, bulgari, sârbi și greci, care au înlocuit populația musulmană, în special tătari, care se refugiase masiv în Imperiul Otoman.

 

 

Poate deveni realitate eliminarea Ucrainei de la Marea Neagră?  

 

 

Eliminarea Ucrainei de la Marea Neagră poate deveni realitate

Gurile Dunării vs destabilizare

Prinsă în mijlocul evenimentelor provocate de Rusia, Ucraina a început să își controleze mai ferm frontiera pe segmentul transnitrean al Republicii Moldova.

Pentru a merge la Moscova, liderii de la Tiraspol trebuie să mergă la Chișinău de unde să ia avionul către Kremlin, ucrainenii interzicându-le deplasarea via Odesa.

 Dimitri Rogozin, mai pe românește Dumitru Rogojină,  vicepremier al Federației Ruse, a întâmpinat dificultăți să folosească spațiul aerian ucrainean pentru a ajunge la Tiraspol, conform propriilor declarații, fiind nevoit să folosească spațiul aerian al României pentru a ajunge la Chișinău… Cam ciudat pentru tradiția rusească, nu?

România a aflat între timp că Dumitru Rogojină, vicepremierul Rusiei, este pe lista celor sancționați de vest și i-a trântit ușa în nas, ușa spațiului aerian…  Rogojină a fost nevoit să se întoarcă şi  Odată ajuns acasă a început să debiteze câte în lună și în stele… în fine.

Dar ce se va face Rusia în condițiile în care conflictele separatiste actuale se vor calma, iar Ucraina învățând lecția grea pe care a primit-o în ultimele luni va face viață amară transnistrenilor?

Cum va mai controla Rusia în mod direct zona separatistă transnistreană dacă nu va avea o legătură terestră directă sau o legătură aeriană sigură? Spațiul aerian ucrainean ar putea să le fie semi-ostil o vreme bună…

Așadar, dacă vor accepta reîntoarcerea zonelor cu probleme de secesiune sub controlul total al Kievului, ce vor face cu Transnistria? O vor lăsa blocată între restul Republicii Moldova și o Ucraină ostilă? O vor pune pe linie de semiabandon?

Îi vor face o punte spre Marea Neagră? Sau o vor controla prin intermediul Chișinăului?

Astfel, îngrijorarea  că Rusia va încerca să creeze ieșire la Marea Neagră pentru Transnistria este de actualitate.

Mergând pe această linie și ținând cont de creşterea forţelor aeriene şi navale ruseşti în Crimeea,  Rusia ar putea urmări:

 

 

1) eliminarea Ucrainei de la Marea Neagră sau

2) asigurarea accesului la Marea Neagră pentru zona transnistreană preluând Bugeacul (parte din actuala regiune ucraineană Odesa). Aceste scenarii sunt extrem de plauzibile având în vedere mutările geostrategice realizate de o vreme bună de Putin.

 

 

 

 

 

 

Posibilităţi de acţiune a forţelor transnistrene ruseşti

 

 

În situația în care Rusia va ataca Odesa, zona Bugeac – Odesa – Transnistria ar reprezenta una din viitoarele ținte , iar lovitura va porni din Transnistria dar spre sud-est, cu scopul ocupării Odesei și apoi al avansului spre istmul Perekop, prinzând forțele ucrainene de acolo între două fronturi.

Inevitabil, acestea vor ceda, lăsând cale liberă forțelor ruse din Crimeea care vor avansa ocupând tot sudul Ucrainei până la Nistru și chiar dincolo de el, până la Prut.

Foarte plauzibil, scenariul în care Rusia ar încerca să creeze o iesire la Marea Neagra pentru Transnistria, este unul dramatic pentru România și Republica Moldova:

Acest scenariu ar putea probabil fi lansat, alături de tulburari în regiunea de Est a Ucrainei, pentru a o șantaja, dar și pentru a da un mesaj de forță Chișinăului, Uniunii Europene, NATO dar și României cu privire la Basarabia.

O forțare rapidă a ieșirii la Marea Neagră ar asigura o rută de acces maritimă pentru întăriri rusești sosite din Crimeea, rușii putând debarca și aproviziona rapid și mult mai consistent trupele separatiste decât printr-un pod aerian, destul de riscant prin spațiul aerian cvasi-ostil al Ucrainei.

O parte din analiști sunt însă tentați să meargă pe varianta că Rusia nu ar dori Gurile Dunării preferând doar o ”destabilizare a Ucrainei în perspectiva alegerilor din 25 mai”…

Dar de ce nu pe amândouă?Transmiterea controlului Bugeacului, vestului regiunii Odesa în mâinile unor grupuri separatiste sprijinite masiv de forțele rusești ar asigura și mult doritul acces spre Transnistria și destabilizarea generală a Ucrainei, suplimentar față de destabilizarea care deja există.

Ne amintim că o serie de  provocatori încercaseră cu ceva timp în urmă să obțină poziții în orașul Reni, în Bugeac, la 22 km de Galați.

În acelaşi timp, în cursul unei conferinţe desfăşurate în Canada, generalul Philip Breedlove, fostul  comandantul suprem al Forţelor aliate NATO în Europa, s-a arătat convins că Rusia își poate pune în aplicare planul în Ucraina fără să fie nevoie de o invazie oficială, de vreme ce are suficiente trupe speciale mascate în rândul populației civile și a separatiștilor.

Aşadar, există temeri că Rusia ar putea acţiona în cel puţin două direcţii:

1. Pentru creerea unui nou stat (Crimeea sau o zonă mai mare), cu păstrarea accesului la Marea Neagră a ucrainenilor (prin Odesa). În acest caz, vom asista probabil la un teritoriu ucrainean divizat, cu o Ucraină vestică cu suportul și securitatea militară asigurată de NATO și o Ucraină estică (sau sud-estică) ajunsă sub controlul militar și politic al Rusiei, sau,
2. Pentru apariţia unui nou stat care să lege zona transnistreană de Crimeea și poate și regiuni din est. O astfel de variantă ar elimina Ucraina de la Marea Neagră și ar pecetlui soarta zonei transnistrene.

Din punctul de vedere al Ucrainei, eliminarea accesului său la Marea Neagră i-ar bloca dezvoltarea economică mărindu-i dependența de Rusia. Într-o astfel de situație şi Republica Moldova va fi pusă în faţa perspectivei de a renunța la zona transnistreană.

La Chișinău, nici un politician nu are acum  curajul să promoveze ideea desprinderii de zona transnistreană …. Dar dacă se va ajunge acolo, întrebarea este cum se va separa fără conflict zona transnistreană de R.Moldova, mai ales că separatiștii controlează și orașul Tighina de pe malul drept al Nistrului ?…

O altă întrebare este, dacă Rusia ajunge prin Ucraina la zona transnistreană, ce o va împiedica să preia  și Bugeacul şi astfel ieşirea la Marea Neagră ?

Scenariile respective ar urma să fie susținute și din alte zone instabile ale Republicii Moldova:

Pentru a-și consolida poziția,Rusia se poate sprijini pe zone de instabilitate precum Autonomia Gagauză (și eventual o diversiune în zona Bălti și N. Transnistriei) care i- ar putea sprijini mișcările.

De pe acum avem ştiri despre infiltrarea de cazaci în respectiva autonomie găgăuză.

Dacă Gagauzia s-ar alipi Bugeacului, împreună cu un coridor creat în această direcție dinspre Tighina, noul raion autonom sau republica Tiraspol-Odessa, s-ar apropia de dimensiunile și populația R. Moldova, amenintând inclusiv Cahulul și având ieșire la Marea Neagră și braţul Chilia al Dunării.

Instalarea de forțe rusești la o aruncatură de baţ de Portul Constanța, aeroportul Kogalniceanu și de gurile Dunării, ar anula aceste poziții strategice”ale NATO.

 

 

Separatismul și forțele centrifuge o constantă în Ucraina

 

Timp de mai bine de 20 de ani separatismul transnistrean gândit și controlat de Rusia a fost sprijinit semnificativ de Ucraina. Din cauza Ucrainei, „statul” separatist transnistrean încă există.

Dacă Ucraina respecta integritatea teritorială a Republicii Moldova, în câteva luni (maxim câțiva ani), separatiștii transnistreni, izolați teritorial de RM și de o Ucraina sinceră, s-ar fi  sufocat economic și militar.

Însă Ucraina a ales să sprijine separatismul promovat de Rusia în zona transnistreană… Acum rușii le mulțumesc cu separatism în Crimeea și alte teritorii din sud și est.Deși Ucraina nu a fost un partener sincer pentru România și Republica Moldova, pierderea controlului regiunii Odesa de către Kiev ar fi o catastrofă pentru Chișinău, care ar putea pierde definitiv zona transnisteană și întâmpina probleme mari cu UTA Găgăuzia și raionul Taraclia.

Pe de altă parte, Ucraina a fost mereu sub amenințarea unei divizări, plecând de la teritoriile care nu i-au aparținut istoric, care au fost încorporate de sovietici în statul ucrainean și continuând cu rusificarea generalizată din sud și est a tuturor etniilor prezente.

În aceste condiții, este de neînțeles atitudinea tuturor guvernelor de la Kiev care în conflictul transnistrean au mers pe cartea Rusiei, sabotând în permanență poziția Republicii Moldova și susținând existența acestei enclave teritoriale sub comandă rusească.

Strategia defensivă a României și Republicii Moldova pe limanul Nistrului.

Cristian Negrea este de părere că zona Bugeac – Odesa – Transnistria ar reprezenta una din viitoarele ținte ale Kremlinului „lovitura va porni din Transnistria dar spre sud-est, cu scopul ocupării Odesei și apoi al avansului spre istmul Perekop, prinzând forțele ucrainene de acolo între două fronturi. Inevitabil, acestea vor ceda, lăsând cale liberă forțelor ruse din Crimeea care vor avansa ocupând tot sudul Ucrainei până la Nistru și chiar dincolo de el, până la Prut”, analistul propunând o strategie defensivă a României pe limanul Nistrului în situația în care Rusia va ataca Odesa, strategie care este puțin probabilă din cauza faptului că ridică probleme mari de convingere a partenerilor NATO, a Kievului, dar ridică și problema capacității militare și de disuasiune a armatei noastre, capacitate care nu este la nivelul dorit.

O astfel de strategie militară ar putea să fie o șansă pentru Kiev ca prin securizarea unui teritoriu de către armata română, teritoriu încă relativ liniștit, Ucraina să poată beneficia la finalul confruntărilor cu separatiștii (și eventual Rusia) de o minimă ieșire la Marea Neagră în situația în care vor fi copleșiți de numărul de focare de conflict / lungimea frontului de luptă.

Este însă puțin probabil ca la Kiev să existe încrederea necesară că România nu va folosi această „oportunitate” pentru a-și recupera un teritoriu pierdut, Bugeacul și că această variantă de securizare a unui teritoriu este doar o măsură care pentru România are avantajul de a feri Republica Moldova de un scenariu catastrofal iar pentru Kiev are avantajul că în scenariul cel mai sumbru are totuși o minimă ieșire la mare.

 Este bine, însă ne putem întreba dacă de la escaladarea conflictului în Ucraina (începând cu Crimeea de exemplu), este posibil ca agenți ruși să  aterizeze liber la Chișinău și să se deplaseze ulterior spre Tiraspol și alte zone din RM, care ar putea deveni focare de instabilitate așa  cum subliniază o parte a presei?

Dar situația creată la Banca de Economii a Moldovei (BEM) prin preluarea unui pachet important de acțiuni de Banca de stat a Federației Ruse, dar situația aeroportului din Chișinău concesionat unei firme din Rusia?

Sunt aceștia pași spre contracararea unei situații periculoase în care ar putea fi împinsă Republica Moldova de către Rusia?

Nu, exact invers, mielul, deși este protejat de niște garduri, începe să deschidă porțile să primească înăuntru pe lup. În cazul de față pe urs, ursul rus… Aeroportul din Chișinău aflat deja pe mână rusească este un punct fierbine în orice strategie de securitate a Republicii Moldova.

Alex Cozer de la  Independent.md se întreba care este reacția politicienilor de la Chișinău la informațiile precum că violențele din Odesa au fost posibile din cauza faptului că diversioniștii ruși veniți de la Tiraspol (probabil via aeroportul Chișinău)„și dacă au reușit indivizii ăștia să ajungă în Odesa și să provoace acele tragedii, atunci cât de greu le va fi să repete același scenariu la Bălți, Comrat, Cahul sau chiar Chișinău? Pentru că, în fond, ce diferențe sunt între Comrat și Kramatorsk, Bălți și Slaviansk sau chiar Chișinău și Donețk?

  În cazul Comratului s-a văzut și la acel așa-zis referendum cât de multă dragoste pentru ”mama Rusia” zace în autonomie.

La Bălți e de ajuns să meargă 2-300 de ”oameni în verde” de la Tiraspol și să avem și-acolo vreun Slaviansk.

Deja rețeaua de socializare Odnoklasniki colcăie cu mesaje care îndeamnă la alipirea la Federația Rusă și înarmări pentru a lupta cu ”fasciștii”.

”Valeriu Munteanu deputat în parlamentul de la Chișinău din partea PL, a punctat exact aspectele în care Chișinăul s-a auto vulnerabilizat în fața Rusiei ( jaful de la Banca de Economii, concesionarea aeroportului Chişinău către o firmă dubioasă, acceptarea propagandei rusești în media ), acum când Republica Moldova se poate aștepta la provocări de orice tip.

Propaganda rusească este prezentă pe toate portavocile media ale Rusiei la Chișinău. Dovada impactului acestora sunt atât modul în care votează cetățenii Republicii Moldova, cât și sondajele privind atitudinea acestora față de UE vs. Uniunea Vamală, NATO sau România vs. Rusia.

În situația în care de la Kremlin se va urmări crearea unor provocări pe teritoriul RM, propaganda media va avea rolul ei. Lucrurile stau așa de mult timp, însă guvernul pro-european de la Chișinău nu a arătat un interes major în a stăvili propaganda media de tip sovietic care bombardează cetățenii republicii…

Mai mult, revenirea TVR la Chișinău a fost un proces mult prea anevoios și încă incomplet pentru o guvernare democratică.

Este adevărat că o serie de politicieni obțin bani buni de pe urma posturilor rusești difuzate în RM, dar întrebarea este cât timp vor mai accepta guvernanții de la Chișinău manipulările mediatice rusești, cât timp vor mai accepta să fie călcați în picioare de rusul Dumitru Rogojină?!

În situația actuală și privind la scenariile posibile, NATO ar trebui să ia în considerare asigurarea pentru Ucraina (aliații și partenerii din zonă) a unei protecții maritime până la Odesa pentru a împiedica incursiuni navale ruse spre Odesa sau limanul Nistrului.

Sursa: http://bugeacul-romanesc.blogspot.ro/2014/05/condeiro-eliminarea-ucrainei-de-la.html

 

/////////////////////////////////////////////////////

 Poftele Kremlinului şi expansiunea „lumii ruse”. Vladimir Putin a aprobat o nouă doctrină de politică externă

Președintele rus Vladimir Putin a aprobat luni o nouă doctrină de politică externă, construită în jurul conceptului privind „lumea rusă”, folosit de Kremlin pentru justificarea intervenţiilor militare în afara ţării.

 

Este vorba de un document de 31 de pagini, în care Kremlinul se obligă „să protejeze, să salveze și să promoveze tradițiile și idealurile lumii ruse”.

 

Astfel, politica externă a Federaţiei Ruse se va baza oficial pe idei legate de apartenenţă naţională, cultură și religie, pe care Kremlinul şi propagandiştii săi le-au folosit pentru a justifica ocuparea de către Moscova a unor părți din Ucraina și sprijinul pentru entitățile separatiste pro-ruse din estul țării.

 

„Federația Rusă oferă sprijin compatrioților săi care trăiesc în străinătate în îndeplinirea drepturilor lor, pentru a asigura protejarea intereselor lor și păstrarea identității lor culturale rusești”, se arată în noua doctrină de politică externă a Moscovei.

 

În documentul semnat de Putin se menţionează că legăturile Rusiei cu compatrioții săi din străinătate i-au permis „să își consolideze pe scena internațională imaginea de țară democratică care luptă pentru crearea unei lumi multipolare”.

 

În noua doctrină se reiterează poziţia promovată de Puțin despre pretinsa tragedie a aproximativ 25 de milioane de etnici ruși care au ajuns să locuiască în afara patriei lor după ce Uniunea Sovietică s-a prăbușit în 1991.

 

Noua doctrină mai spune că Rusia ar trebui să își intensifice cooperarea cu națiunile slave, cu China și India și să își consolideze legăturile cu Orientul Mijlociu, America Latină și Africa. asemenea, Moscova ar trebui să-și aprofundeze și mai mult legăturile cu Abhazia și Osetia, două regiuni georgiene recunoscute ca independente de Rusia după războiul său împotriva Georgiei din 2008, precum și cu cele două entități separatiste din estul Ucrainei, autointitulatele republici populare Donețk și Lugansk.

 

https://anticoruptie.md/ro/stiri/poftele-kremlinului-si-expansiunea-lumii-ruse-vladimir-putin-a-aprobat-o-noua-doctrina-de-politica-externa

 

Pentru că „votăm”  ca tată pe diavol, (Ioan, cap.8/44) ne certăm, furăm, curvim, minţim, cârtim, şi… zacem în cel rău; Dar adevăratul Tată ne-a învăţat s-o rupem cu păgânătatea, să ascultăm de Iisus, să mâncăm şi să bem Pâinea vieţii, plămădită din Învăţătura Lui-singura care ne goleşte de zestrea omului adamic, prin botezul în moartea Lui (Rom. cap.6), pentru a ne umple cu Plinătatea Dumnezeirii, ca să rămânem în El, unde ne dă dreptul să devenim copii LUI (Ioam 1/12)! EL, la Golgota, ne-a scos din întuneric la lumină (1 Petru 2/9), ne-a strămutat în Sine (Col.1/13), pentru ca TOŢI cei 8 miliarde de oameni să-şi deschidă ochii duhovniceşti, „să se întoarcă de la întuneric la lumină, şi de sub puterea Satanei la Dumnezeu; şi să primească, prin credinţa în Mine, iertare de păcate şi moştenirea împreună cu cei sfinţiţi… să se pocăiască şi să se întoarcă la Dumnezeu şi să facă fapte vrednice de pocăinţa lor”.F.A.26/18-20

 

Ce spune Apocalipsa despre o nouă ordine mondială și despre sfârșitul lumii; Crislamul – sincretismul dintre credinţă și știrile false; Vremea fiarelor – Fiara cu coarne de miel; Fiara Balaurul şi Femeia, By Joe Crews; UE e Babilonul pe care-l va manca fiara –ANTIHRISTUL; ECUMENISMUL ESTE CONDUS DE CĂTRE MASONERIE ŞI PREGĂTEŞTE CALEA LUI ANTIHRIST; „Dăruind vei dobândi”, de Nicolae Steinhardt; „Jurnalul fericirii“ de N.Steinhardt… DUHUL SFÂNT care locuieşte în noi-(2 Timotei 1.14)

 

 

////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////

DUHUL SFÂNT care locuieşte în noi-(2 Timotei 1.14)

 

 

 

INTRODUCERE

 

     Ne bucurăm de dragostea lui Dumnezeu care a trimis pe Fiul Său în lume (1 Ioan 4.9), dar şi de dragostea Fiului care S-a dat pe Sine Însuşi pentru noi (Efeseni 5.25). Însă ne gândim aşa de puţin la dragostea Duhului (Romani 15.30), fără de care nu putem avea bucuria cerească şi nici o adevărată cunoştiinţă de Dumnezeu (1 Corinteni 2.9-13). Când Domnul era să plece de la ai Săi, El a îndreptat privirile ucenicilor asupra Duhului Sfânt. În aceasta noi vedem un îndemn minunat de a cerceta şi a cunoaşte ce spune Scriptura despre Duhul Sfânt care locuieşte în noi (2 Timotei 1.14).

 

 

PERSOANA DUHULUI SFÂNT

 

 

     Duhul Sfânt este într-adevăr o Persoană aşa după cum sunt Tatăl şi Fiul. Şi El este cu adevărat Dumnezeu. Petru putea spune lui Anania: „…Pentru ce ţi-a umplut satan inima ca să minţi pe Duhul Sfânt?…N-ai minţit pe oameni, ci pe Dumnezeu“ (Faptele Apostolilor 5.3-4). Şi totuşi Duhul Sfânt se deosebeşte de Tatăl şi de Fiul.

 

     De exemplu, la instituirea botezului spune: „…şi botezându-i în Numele Tatălui, al Fiului şi al Duhului Sfânt“ (Matei 28.19). Când spun că Duhul Sfânt este o Persoană, exprim prin aceasta, că El nu este numai o influenţă, sau numai o putere care vine de la Dumnezeu şi prin care noi într-o anumită măsură suntem influenţaţi şi conduşi, ci El, Duhul Sfânt este cu adevărat o Persoană, care hotăreşte, conduce, vorbeşte şi se întristează (Ioan 16.13-14), ori o influenţă nu vorbeşte, nu ascultă şi nu se întristează.

 

     În Faptele Apostolilor 13 găsim scris că pe când slujeau şi posteau Duhul Sfânt le-a spus: „Puneţi-Mi deoparte pe Barnaba şi pe Saul pentru lucrarea la care i-am chemat“. Desigur că la rândul Său, Duhul Sfânt exercită o mare influenţă, însă El este mai mult decât o influenţă. El este o Persoană adevărată care lucrează şi care împarte fiecăruia darurile Sale după cum voieşte (1 Corinteni 12.11). Aceste lucrări nu le poate face o influenţă, ci o fiinţă vie care are voinţă şi putere. Când Scriptura vorbeşte de Duhul Sfânt, întrebuinţează şi pronumele personal „EL“, pronume care nu poate fi întrebuinţat pentru o influenţă.

 

     Despre venirea Fiului pe pământ citim: „Cuvântul s-a făcut trup şi a locuit printre noi“. Însă nu este spus aceleaşi cuvinte despre Duhul Sfânt. El nu a venit în trup şi în înfăţişarea Sa n-a fost găsit ca om, şi totuşi aici pe pământ, El este o Persoană care lucrează. Fiul, a doua Persoană a Dumnezeirii a fost văzut ca Om. Despre Domnul Isus se putea spune: „ei l-au văzut cu ochii şi L-au pipăit cu mâinile“.

 

     Duhul Sfânt locuieşte în oamenii care au fost curăţiţi de păcatele lor prin sângele lui Isus Hristos. În ei şi prin ei, lucrează Duhul Sfânt pe pământ şi lumea a priceput că în cei credincioşi era un alt Duh. Şi ca să înlăture pe Duhul Sfânt din lume, ei au început cu omorârea lui Ştefan, căutând prin aceasta să nimicească locuinţa Duhului. Ei însă n-au putut omorî pe Duhul Sfânt şi nici să-i smulgă ceea ce El poseda (Faptele Apostolilor 7.51, 55, 59). Domnul Isus a spus despre Duhul Sfânt: „El va rămânea cu voi până în veşnicie“.

 

     Mai departe vedem că Duhul Sfânt nu venise sub forma de azi pe pământ, datorită cărui fapt, Domnul Isus spunea ucenicilor Săi: „…vă este mai de folos să Mă duc Eu, Mângâietorul nu va veni la voi; dar dacă Mă duc, vi-L voi trimite. Şi când va veni El…“ (Ioan 16.7-8). S-ar putea spune astfel de cuvinte pentru cineva care nu există? Dar, se pune şi întrebarea: „Nu era Duhul Sfânt pe pământ?“ Noi citim pe prima pagină a Bibliei că Duhul lui Dumnezeu plutea pe deasupra apelor. Iar David se ruga: „Nu lua Duhul Tău de la mine!“ etc…

 

     În acel timp, înainte de Rusalii, Duhul Sfânt lucra parţial din cer pe pământ. Domnul însă avea în vedere ca Duhul Sfânt să se coboare din cer şi să locuiască în cei credincioşi, construind Adunarea Sa. Între lucrarea şi locuirea Duhului Sfânt este o mare deosebire. Dumnezeu venea la om în Eden, însă nu locuia acolo. În toate timpurile Duhul Sfânt a lucrat pe pământ, însă numai de la Rusalii a locuit El aparte în cei credincioşi. Vechiul Testament ne arată că Duhul Sfânt cobora în diferite timpuri şi peste unii oamnei, ca să-i facă destoinici pentru anumite însărcinări şi lucrări. Citim că Duhul Sfânt a venit peste Otniel, peste Ghedeon, peste Iefta (Judecători 3.10; 11.29), peste David, peste Saul şi alţii. În contrast cu toate acestea, Domnul Isus spune: „El va rămânea şi va fi cu voi“. Romanilor, apostolul le spune că „Duhul Sfânt locuieşte în ei“ (Romani 8.11). Ce mare deosebire este între aceste mici cuvinte: peste şi în. Aceste cuvinte arată deosebirea dintre credincioşii Vechiului şi Noului Testament. Luăm ca exemplu pentru aceasta o barcă cu lopeţi şi una cu motor. O barcă cu lopeţi, pentru ca să înainteze, are nevoie de o putere care nu este în ea însăşi, ci vine de afară. O barcă cu motor, dimpotrivă, nu are nevoie de o putere din afară, ci pe ea o poartă puterea care este în interiorul ei. Ea poate merge pe vânturi pentru că are o putere în interiorul ei. Aşa venea Duhul Sfânt peste oameni din Vechiul Testament: „Oamenii au vorbit de la Dumnezeu, mânaţi de Duhul Sfânt“ (2 Petru 1.21), în timp ce credincioşii din timpul harului au primit Duhul Sfânt pe care îl poartă în inimile lor.

 

     Înainte de săvârşirea lucrării de mântuire era cu neputinţă ca Duhul Sfânt să Se coboare din cer şi să-şi facă locuinţă în oameni. Mai întâi trebuia ca Hristos să fie proslăvit, aşa cum citim în Ioan 7.39: „Căci Duhul Sfânt nu fusese dat, fiindcă Isus nu fusese încă proslăvit“, şi mai târziu Domnul a spus ucenicilor Săi: „Vă este de folos să Mă duc…“ (Ioan 16.7).

 

     Cineva poate spune însă că Duhul Sfânt S-a coborât din cer sub formă de porumbel, venind peste Domnul Isus. Da, Domnul Isus a fost singurul curat peste care a venit Duhul Sfânt şi peste care a putut rămânea. Acesta era un semn pentru Ioan Botezătorul, prin care el a putut cunoaşte pe Domnul Isus. În Ioan 1.32-33 citim: „Am văzut Duhul pogorându-se din cer ca un porumbel şi oprindu-se peste El. Eu nu-l cunoşteam, dar Cel ce m-a trimis să botez cu apă, mi-a zis: Acela peste care vei vedea Duhul pogorându-se este Cel ce botează cu Duhul Sfânt“. Porumbelul găsise în Domnul Isus un loc de odihnă pentru piciorul său. Acest fapt ne aminteşte de porumbelul lui Noe din zilele potopului (Geneza 8), care a venit de două ori înapoi în corabie. Scriptura ne spune: „N-a găsit nici un loc ca să-şi pună piciorul“. Însă corbul, pe care l-a trimis Noe nu s-a mai reîntors; el a găsit destule cadavre, care i-au fost o hrană plăcută. Corbul este chipul duhurilor necurate. Nu tot aşa a fost cu porumbelul care este chipul curăţeniei şi al blândeţei. El nu a găsit loc de odihnă pe cadavrele celor ucişi prin potop, aşa cum a găsit corbul. Când porumbelul s-a întors a doua oară, el avea o frunză de măslin în cioc. Aceasta era mărturia unui nou început. A treia oară porumbelul nu s-a mai întors. El a găsit un loc de odihnă pe pământ pe temeiul vieţii noi al învierii. Aceasta vrea să ne spună că numai pe baza unei învieri din morţi la viaţă este posibil ca Duhul Sfânt să-Şi găsească locul unde poate să locuiască.

 

     Deşi Duhul Sfânt se mişca de patru mii de ani peste o lume de morţi duhovniceşte în păcate (Efeseni 2.1) totuşi a putut să impresioneze şi să înzestreze cu putere şi pe cei drepţi şi pe cei nedrepţi. Cum avem pe David ca împărat şi prorocii tot aşa avem pe Saul ca împărat şi pe Balaam ca proroc care a dus poporul în rătăcire, dar în nici unul Duhul Sfânt nu a putut să locuiască. După trecerea acelor patru mii de ani, s-a arătat ceva nou pe pământ. Al doilea Om din cer, a venit pe pământ. El este cel întâi născut din toată zidirea (Coloseni 1.15) care nu a cunoscut păcat. Peste El a putut să se coboare porumbelul şi să rămână peste El. El este frunza de măslin care însemnează începutul unei creaţiuni noi. El este primul Om într-o lume de păcate şi fărădelegi în care a putut să locuiască Duhul Sfânt.

 

     Dar este posibil să mai existe oameni în care să locuiască Duhul Sfânt? Dezlegarea acestui secret constă în preţul cel scump de răscumpărare a sângelui Domnului Isus. Sângele Lui ne curăţeşte de orice păcat (1 Ioan 1.7). Prin jertfa aceasta săvârşită o dată pentru totdeauna suntem făcuţi desăvârşiţi devenind în acest fel templul Duhului Sfânt. Ce mare este harul lui Dumnezeu! Dacă locuirea Duhului Sfânt ar depinde de credincioşia noastră, atunci de mult L-am fi dat afară, L-am fi înlăturat. Locuirea Duhului Sfânt în noi nu este rezultatul lucrării noastre, ci este rezultatul lucrării Domnului Isus. Prezenţa Duhului Sfânt nu depinde de noi fiindcă suntem credincioşi, ci fiindcă Domnul Isus a săvârşit mântuirea noastră şi El este proslăvit la dreapta lui Dumnezeu. De aceea Domnul a putut spune că Duhul Sfânt va rămâne LA noi şi ÎN noi până în veşnicie (Ioan 14.16-17). Slăvit să fie Numele Său!

 

     Înainte ca Domnul să plece de la ai Săi, a spus: „Nu vă voi lăsa orfani, Mă voi întoarce la voi“ (Ioan 14.18). Domnul a venit la ucenicii în dimieaţa învierii şi chiar până în ziua revenirii Sale nu suntem orfani. Primul capitol din Faptele Apostolilor ne arată cum a părăsit Domnul pământul, plecând la cer şi chiar în capitolul al doilea găsim coborârea din cer a celeilalte Persoane din Dumnezeire, a Duhului Sfânt, ca să rămână şi să locuiască în noi. Nu trebuie oare ca aceste adevăruri să umple inima noastră de mulţumire şi adorare?

 

    Începând din ziua Rusalilor, cererile pentru a primi Duhul Sfânt nu-şi mai au locul. Asemenea cereri îşi aveau rostul lor înainte de Rusalii, înainte de coborârea Duhului Sfânt, dar după aceea nu-şi mai au sens. Credincioşii, care azi se mai roagă pentru venirea sau coborârea Duhului Sfânt trec peste adevăr şi Domnul trebuie să le spună: „Vă rătăciţi pentru că nu cunoaşteţi Scripturile şi nici puterea lui Dumnezeu“. O asemenea cerere este ca şi cum un ucenic al Domnului ar fi rugat pe Dumnezeu Tatăl să-L trimită pe Mesia. Ceilalţi ucenici ar fi răspuns aceluia: „Nu crezi tu că Domnul care este cu noi este Mesia?“ Când Dumnezeu ne spune în Cuvântul Său că ne-a dat Duhul Sfânt, ne-a dat ungerea (1 Ioan 2), ne-a sigilat şi ne-a dat arvuna Duhului în inima noastră (1 Tesaloniceni 4.8; Efeseni 1.13-14), cum putem noi oare să-I mai cerem Duhul, când ar trebui să-I mulţumim pentru ceea ce ne-a dat? Noi nu ne rugăm pentru Duhul Sfânt, ci prin Duhul Sfânt. În loc de a ne ruga pentru coborârea Duhului, noi mulţumim pentru darul Duhului Său care ne călăuzeşte în tot adevărul (Ioan 16.13) şi ne ajută în slăbiciunile noastre (Romani 8.26).

 

 

 

Putem primi Duhul Sfânt fără să-L cerem?

 

 

 

     Să cercetăm ce spune Scriptura în privinţa aceasta. Apostolul Ioan scrie că nu cei ce se roagă pentru Duhul, ci cei ce cred în Domnul Isus, primesc Duhul. Apostolul Petru a predicat în ziua Rusalilor pocăinţa şi iertarea păcatelor şi a adăugat: „şi veţi primi darul Duhului Sfânt“. Pocăinţa şi iertarea păcatelor trebuie să aibă loc înaintea primirii Duhului Sfânt. Apostolul aminteşte efesenilor (1.13-14) că după ce au auzit Cuvântul adevărului (Evanghelia) şi după ce au crezut au fost pecetluiţi cu Duhul Sfânt promis. În acest loc apostolul ne arată adevărata ordine a lucrărilor:

 

1) ei au auzit Evanghelia;

 

2) au crezut;

 

3) au primit Duhul Sfânt.

 

     Aceste mărturii apostolice sunt în deplină armonie şi cu rânduielile lui Dumnezeu din Vechiul Testament. Leprosul trebuia să fie mai întâi adus la preot şi după aceea să fie stropit cu sânge, şi preotul numai după aceea să pună untdelemnul pe cel ce se curăţise de lepră (Levitic 14.1-18). Untdelemnul este simbolul Duhului Sfânt.

 

     Cu toate aceste mărturii clare că Duhul Sfânt îl primim prin credinţa în Domnul Isus, unii ne prezintă izolat textul din Luca 11.13: „…cu atât mai mult Tatăl vostru cel din ceruri va da Duhul Sfânt celor ce i-L cer!“ Suntem bine încredinţaţi că toată Scriptura este insuflată de Dumnezeu (2 Timotei 3.16; 2 Petru 1.21), căci nici o prorocie din ea nu se tâlcuieşte singură (2 Petru 1.20) şi deci nu pot fi contraziceri între texte. Legând versetele din Faptele Apostolilor şi cel din Luca 11.13 am putea spune că n-ar fi fost o greşeală ca ucenicii Domnului şi ceilalţi împreună cu ei să fi pus în rugăciunile lor şi ceva privitor la primirea Duhului Sfânt deoarece El încă nu fusese dat.

 

     Domnul Isus a spus însă ucenicilor că El va ruga (nu ei) pe Tatăl să le trimită un Mângâietor. Ei trebuiau doar să aştepte acolo făgăduinţa Domnului (Faptele Apostolilor 1.4). Considerăm că rugăciunea pentru primirea Duhului Sfânt îşi va avea rostul ei bine definit după răpirea Adunării şi împreună cu ea a Duhului Sfânt. Astăzi trăim în timpul harului şi mulţumim Tatălui ceresc că în Fiul Său avem totul deplin (Coloseni 2.10) deci şi Duhul Sfânt.

 

 

 

DARUL DUHULUI SFÂNT ŞI ÎNTEMEIEREA

 

ADUNĂRII LUI HRISTOS

 

 

 

     Darul Duhului Sfânt este răspunsul lui Dumnezeu la credinţă şi nu la rugăciune. Atunci nu mai trebuie să ne rugăm? Fără îndoială că ne rugăm însă trebuie să ne rugăm aşa cum ne învaţă Cuvântul lui Dumnezeu: clar şi lămurit. Vameşul, tâlharul de pe cruce, Pavel, Corneliu şi alţii s-au rugat. Ei căutau mântuirea lor în pocăinţă şi osândire de sine. Pocăinţa şi credinţa sunt aşezate de Dumnezeu împreună şi ele nu trebuie despărţite. Când un om începe să creadă în Domnul Isus, atunci prima lucrare a credinţei nu este bucuria, ci pocăinţa – schimbarea gândurilor – osândirea de sine. Acest adevăr îl înţelegem la oamenii din Ninive. Scriptura spune: „…Ei au crezut în Dumnezeu“, şi prima lucrare a credinţei lor a fost că s-au îmbrăcat în saci, au strigat către Dumnezeu şi s-au întors de la căile lor rele (Iona 3). Acest lucru pe care l-au făcut oamenii din Ninive, Domnul îl numeşte pocăinţă (Matei 12.41). Din cele menţionate observăm cât de legate sunt pocăinţa şi credinţa. Prima lucrare a credinţei este pocăinţa şi ea include în sine chemarea Numelui Domnului Isus pentru mântuire. Dacă se ia uşor această primă lucrare a credinţei, atunci a doua stă pe genunchi slăbănogiţi. Aceste două feţe ale credinţei: osândirea de sine şi primirea mântuirii arată credinţa aceluia care primeşte Duhul Sfânt. În pocăinţă, credinţa îndreaptă ochii spre sine însuşi; în primirea mântuirii, credinţa îndepărtează privirea de la oameni şi o îndreaptă spre Hristos. Sufletul care crede în Domnul Isus pe temeiul acestor mărturii primeşte iertarea păcatelor şi Duhul Sfânt. Prin gura tuturor prorocilor, Duhul Sfânt dă mărturie că oricine crede în Domnul Isus va primi iertarea păcatelor prin Numele Său. Când au fost vestite aceste cuvinte în casa lui Corneliu şi au fost primite de inimile credincioase, S-a coborât Duhul Sfânt peste toţi cei ce ascultau Cuvântul (Faptele Apostolilor 10.44). Oricine, pe baza acestor mărturii, dacă crede în Domnul Isus primeşte iertarea păcatelor.

 

     Probabil cineva va contrazice acest fapt cu Faptele Apostolilor 8 unde găsim că samaritenii au crezut dar n-au primit Duhul Sfânt până ce Petru şi Ioan au pus mâinile peste ei. În baza acestui text, unii susţin că Duhul Sfânt se primeşte numai prin punerea mâinilor. Ca să înţelegem de ce a fost nevoie ca Petru să-şi pună mâinile peste ei, este necesar să cercetăm în amănunţime lucrurile. Ştim că planul lui Dumnezeu este ca în afara israeliţilor să includă în Adunarea Sa şi pe neamuri (naţiuni). Acest plan nu a fost destăinuit încă în vremea aceea oamenilor (Efeseni 3.3-6). În Faptele Apostolilor vedem cum Dumnezeu descoperă treptat planul Său. Înţelegem că Adunarea a luat fiinţă în ziua Cincizecimii, dar celor din acele zile nu le-a fost cunoscut acest adevăr. Pentru ei Adunarea era cum este o floare neînflorită. Faptele Apostolilor începe cu vestea pocăinţei pe teren israelitic. Încă o dată Dumnezeu a lucrat cu poporul Său pe baza răspunderii şi a făgăduinţelor Sale. Odinioară le-a vorbit părinţilor prin gura prorocilor Săi (Evrei 1.1); ei însă nu au ascultat de glasul lor şi i-au omorât. Dumnezeu le-a trimis pe Fiul Său, dar ei au strigat: „Iată moşteitorul, veniţi să-l omorâm…“ (Matei 21.33-41). Smochinul care simboliza pe Israel era copt pentru tăiat (Luca 13.6-9). Mijlocirea vierului de a-l lăsa încă un an a fost săvârşită de Domnul Isus pe cruce când S-a rugat: „Tată, iartă-i căci nu ştiu ce fac“. Dumnezeu a rânduit în Vechiul Testament ca pentru cei care săvârşesc un omor în neştiinţă sau fără voie să fie cetăţi de scăpare. Pe baza rugăciunii Domnului Isus, Dumnezeu a pus pe Israel în acest loc.

 

     În vestea pocăinţei prin apostolul Petru în ziua Cincizecimii a fost încă o dată deschisă uşa harului pentru poporul Israel. Mânat de Duhul Sfânt, Petru s-a ataşat rugăciunii Domnului Isus şi a propovăduit fraţilor săi de sânge: „…Fraţilor ştiu că din neştiinţă aţi făcut aşa, ca şi mai marii voştri…Pocăiţi-vă dar şi întoarceţi-vă la Dumnezeu…să vă timită pe Cel ce a fost rânduit mai dinainte pentru voi: pe Isus Hristos“ (Faptele Apostolilor 3.17, 19-20). Dar şi ultima încercare a stăpânului pentru smochin a fost în zadar. Prin uciderea lui Stefan au respins şi ultima încercare care a fost făcută prin Duhul Sfânt. Pe bună dreptate Ştefan le spune că ei au omorât pe prorocii prin care le-a vorbit Dumnezeu, la fel au făcut şi cu Fiul iar apoi s-au împotrivit Duhului Sfânt. Toate încercările de a salva smochinul au fost în zadar. Acum a rămas ca smochinul să fie tăiat (Luca 13.9). Dar făgăduinţele faţă de Israel ca popor al lui Dumnezeu au rămas pentru o altă zi când urmaşii lui Israel vor striga: „Binecuvântat este Cel ce vine în Numele Domnului“ (Matei 23.39). După ce Israel a lepădat ultima chemare la pocăinţă, Dumnezeu a mers un pas înainte ca să-Şi ducă la îndeplinire planul Său cel măreţ şi tainic. Nu numai din Israel, ci din orice naţiune şi limbă Dumnezeu dorea să-Şi zidească Adunarea Sa. Dintre samariteni şi dintre naţiuni până în acel moment nu a fost încă nimeni chemat.

 

     Adunarea din Ierusalim era formată, la momentul despre care vorbim, numai din israeliţi şi din prozeliţi iudei. Acum însă sosise ceasul ca zidul care-i despărţea să fie dărâmat pentru ca şi samaritenii şi cei de la marginile pământului să fie botezaţi într-un singur Trup de acelaş Duh în oricât de mare număr îi va chema Domnul (Faptele Apostolilor 2.38; Efeseni 2.17).

 

     După uciderea lui Ştefan a venit o mare prigonire peste adunarea din Ierusalim. Dumnezeu a folosit această ocazie ca să trimită pe Filip cu vestea păcii în Samaria. Aşa cum a luat fiinţă adunarea din Ierusalim dintre iudei credincioşi, tot aşa a luat fiinţă un cerc de credincioşi în Samaria. Cum se vor fi împăcat unii cu alţii după ce sute de ani a fost vrăjmăşie între ei? Scriptura ne informează că iudeii cu samaritenii nu aveau nici o legătură unii cu alţii. Şi cu privire la închinare aveau vederi deosebite (Ioan 4.20). Se va menţine oare această lipsă de legătură unii cu alţii în Adunare?

 

 

 

Prin ce mijloc putea să dispară această lipsă de legătură?

 

 

 

     Înţelepciunea lui Dumnezeu a găsit o cale. Când a ajuns vestea că Samaria a primit Cuvântul, adunarea din Ierusalim a trimis pe Petru şi pe Ioan ca să vadă ce a făcut Domnul în mijlocul samaritenilor. Ei au constatat că ceea ce era principal lipsea, şi anume Duhul Sfânt. Când în Ierusalim s-a vestit: „Pocăiţi-vă şi fiecare din voi să fie botezat în Numele lui Isus Hristos şi apoi veţi primi darul Sfântului Duh“ lucrurile s-au petrecut întocmai. Credincioşii au fost botezaţi de un singur Duh ca să alcătuiască un singur Trup (1 Corinteni 12.13).

 

     Dar când a primit Samaria Cuvântul şi credincioşii au fost botezaţi, nu s-a coborât Duhul Sfânt peste nici unul din ei şi astfel nu erau incluşi în acelaşi Trup. Domnul a reţinut darul Duhului Sfânt la Samaria până când au venit apostolii din Ierusalim ca astfel să se restabilească pacea şi unitatea dorită de Dumnezeu între aceste două cercuri de credincioşi. Ambele părţi trebuiau să înveţe că Ierusalimul cu templul şi Samaria cu muntele Gherazim au ajuns să-şi piardă valoarea (Ioan 4.21, 23).

 

     Ceva nou a început din momentul când „închinătorii adevăraţi se vor închina Tatălui în Duh şi adevăr, fiindcă astfel de închinători doreşte şi Tatăl“. Ce au vorbit aceşti doi apostoli în Samaria, ce lumină a dat Domnul prin vizita acestora, Biblia nu ne spune nimic. Se spune doar că s-au rugat pentru ei şi au pus mâinile peste ei şi aşa au primit Duhul Sfânt (Faptele Apostolilor 8.15, 17). Din această relatare reiese că toată duşmănia şi neînţelegerea dintre ei a fost înlăturată şi astfel s-a stabilit o unitate deplină între ei. În rugăciunea apostolilor nu a fost altceva decât ca Domnul să-i boteze şi pe samriteni cu acelaşi Duh şi în acelaşi Trup (1 Corinteni 12.13) şi să se ataşeze ca mădulare ale Adunării Sale. Unitatea dintre Ierusalim şi Samaria a fost arătată prin punerea mâinilor. Prin punerea mâinilor Cuvântul arată unitatea şi părtăşia (şi nu o formalitate religioasă) cu acela  peste care se pune mâinile. Aceasta o găsim în Vechiul Testament (Levitic 16.21; Numeri 8.10). Numai după ce a fost recunoscută unitatea Legământului celui nou între credincioşii iudei şi cei din Samaria, Dumnezeu a răspuns cu darul Duhului Sfânt. Vedem cu claritate cum Domnul în înţelpciunea Sa a reţinut darul Duhului Sfânt în Samaria atât timp până când nu au fost înlăturate vrăjmăşiile dintre cele două cercuri de oameni.

 

     Din cele arătate rezultă cu claritate că aici era vorba de un caz deosebit în care Duhul Sfânt a fost primit prin punerea mâinilor. Numai într-un singur loc mai găsim scris în Scriptură că Duhul Sfânt a fost primit prin punerea mâinilor. Dacă vrem să facem din Faptele Apostolilor 8 rânduiala sau procedura primirii Duhului Sfânt, atunci am fi în contrazicere cu modul cum au primit Duhul Sfânt cei din casa lui Corneliu. Acolo citim: „Pe când rostea Petru cuvintele acestea, s-a pogorât Duhul Sfânt peste toţi cei ce ascultau Cuvântul“ (Faptele Apostolilor 10.44). În Faptele Apostolilor 8 vedem cum Dumnezeu a dărâmat zidurile de despărţire şi îngrădirile lor întrupând pe samariteni în Adunarea Lui. În Faptele Apostolilor 10 găsim ultima dărâmare a zidului de despărţire şi acolo Dumnezeu a întrupat pe păgâni în acelaşi Trup. În toate aceste lucrări întâlnim pe Petru ca o unealtă întrebuinţată de Domnul. Cât de puţin a înţeles Petru că a sosit ceasul când zidul de despărţire dintre iudei şi neamuri să fie dărâmat şi cât de greu era pentru el să se acomodeze noului plan al lui Dumnezeu o găsim scris în Faptele Apostolilor 10.9-16 când de trei ori a trebuit să se repete aelaşi adevăr: „Ceea ce a curăţit Dumnezeu, să nu numeşti spurcat“. Ceea ce a unit Dumnezeu în acea faţă de masă, Petru nu ar fi putut niciodată să unească.

 

     Planul lui Dumnezeu a fost ca dintre iudei şi neamuri să fie alcătuită Adunarea Lui, fapt ce a fost cu totul împotriva gândurilor lui Petru ca iudeu. Dar să ne transpunem în sentimentul lui Petru când a primit lumină şi a strigat plin de uimire: „În adevăr, văd că Dumnezeu nu este părtinitor, ci că în orice neam, cine se teme de El  şi trăieşte în neprihănire este primit de El… Atunci Petru a zis: Se poate opri apa ca să nu fie botezaţi aceştia care au primit Duhul Sfânt ca şi noi?“ (versetele 34-35 şi 44-47). Când au auzit credincioşii din Ierusalim că Petru a intrat la neamuri, a fost mustrat. Dar când Petru le-a istorisit cele petrecute s-au liniştit şi au recunoscut că Dumnezeu a dat şi neamurilor pocăinţa pentru viaţa veşnică (Faptele Apostolilor 11.1-18).

 

     Dumnezeu Însuşi a dărâmat ultimul zid care era între Israel şi naţiuni ajungându-se la ultima treaptă ca Adunarea să se poată dezvolta. Şi cei dintre neamuri erau de acum înainte împreună moştenitori ca să alcătuiască un singur Trup (Efeseni 3.6). Adunarea astfel formată din israeliţi, samariteni şi neamuri a purtat un singur caracter pe care avea să-l menţină de acum înainte. Şi acest caracter a fost şi-l vedem în continuare ca o temelie în epistolele lui Pavel, mai ales cei dintre neamuri au primit Duhul Sfânt pe baza credinţei fără să mai fie nevoie de punerea mâinilor. Prin credinţa în jertfa Domnului Isus, credincioşii sunt pecetluiţi cu Duhul Sfânt pentru ziua răscumpărării (Efeseni 1.13). Galatenilor, apostolul Pavel le aduce aminte şi îi întreabă: „Cel ce vă dă Duhul şi face minuni printre voi, le face oare prin faptele Legii sau prin ascultarea credinţei?“ (Galateni 3.5).

 

     Mai avem un caz în Scriptură unde apostolul Pavel a pus mâinile peste unii credincioşi ca să primească Duhul Sfânt, şi anume Faptele Apostolilor 19. Pe baza acestui caz, unii susţin că pentru a primi Duhul Sfânt este nevoie de punerea mâinilor. Dar dacă cercetăm acest caz în lumina dăruită de Duhul Sfânt vom afla secretul şi vom vedea că lucruile erau asemănătoare cu cele din Samaria. Am urmărit până acum cum Petru a fost o unealtă deosebită la unirea celor din Samaria şi a păgânilor din casa lui Corneliu cu credincioşii din Ierusalim ca să alcătuiască împreună un singur Trup care este Adunarea. Acum aflăm că Dumnezeu a ales pe Pavel ca să facă lucrarea mai departe între neamuri (Faptele Apostolilor 9.15). Cine cunoaşte inima ştie cât de uşor infiltrează duşmanul invidia atunci când Dumnezeu înzestrează pe un credincios cu daruri deosebite. Observăm cum cei din Israel nu au vrut să recunoască slujba apostolică a lui Pavel (2 Corinteni 11.5; 12.11-12). Vrăjmaşul a stat la pândă ca să ia puterea la tot ce săvârşise Dumnezeu prin Pavel. Pentru ca vrăjmaşul să fie împiedicat, Dumnezeu l-a împuternicit pe Pavel ca şi pe Petru.

 

     Venind la Efes, Pavel a găsit 12 ucenici care au fost botezaţi cu botezul lui Ioan. Dar Pavel a observat că le lipsea ce era principal: Duhul Sfânt. După întrebarea pe care a pus-o Pavel reiese rânduiala după care se primeşte Duhul Sfânt. „Aţi primit voi Duhul Sfânt când aţi crezut?“ (Faptele Apostolilor 19.2). Sinceri, ei au recunoscut că nu au auzit că a fost dat Duhul Sfânt. Atunci Pavel le-a vestit pe Acela despre care a mărturisit Ioan când spunea poporului să creadă în Cel ce vine după el, adică Domnul Isus (vers.4). „Când au auzit ei aceste vorbe, au fost botezaţi în Numele Domnului Isus. Când şi-a pus Pavel mâinile peste ei, Duhul Sfânt S-a coborât peste ei şi vorbeau în limbi şi proroceau“ (vers.5-6).

 

     Dumnezeu nu ne spune de ce a călăuzit pe apostolul Pavel în felul acesta şi de ce a reţinut Duhul Sfânt atât timp la aceşti ucenici. Dar avem voie să ne gândim asupra acestui fapt şi să cercetăm Scriptura. Ceea ce a făcut Pavel în cazul acesta se aseamănă cu ceea ce a făcut Petru în Samaria. Se vede că scopul lui Dumnezeu a fost acelaşi ca în Samaria. În Efes, Dumnezeu a avut în planul Său o lucrare mare. Acolo avea să lucreze Pavel timp de trei ani. Acolo avea Pavel să descopere planul lui Dumnezeu. Acolo a purtat de grijă Dumnezeu ca robul Său să fie împuternicit în slujba Sa şi să fie dovedit ca apostol al naţiunilor cum a dovedit pe Petru apostol al Israelului.

 

     Petru şi Ioan au pus mâinile peste samariteni cu rugăciune, şi Dumnezeu a răspuns cu darul Duhului Sfânt. Pavel nu a pus mâinile peste samariteni, ci peste cei peste prozeliţi iudei şi Duhul Sfânt a venit peste ei. Dumnezeu a vindecat bolnavi când umbra lui Petru cădea peste ei (Faptele Apostolilor 5.15). Şi la Efes, Dumnezeu vindeca bolnavi când se puneau basmalele şi şorţurile care au fost atinse de trupul lui Pavel (vers.12). Chiar şi duhurile necurate au trebuit să-l recunoască pe Pavel (vers.15). Toate acestea s-au petrecut în Efes. De ce? Dumnezeu a ştiut că iudeii nu vor primi mărturia lui Pavel (Faptele Apostolilor 22.18). Dacă ar fi reuşit să fie tăgăduită chemarea apostolică a lui Pavel atunci toate acele minuni nu ar fi avut valabilitate. Putem vedea şi în acest caz înţelepciunea lui Dumnezeu care poartă de grijă ca cel rău să nu poată înjosi autoritatea robului Său.

 

 

 

     O mică recapitulare a cazurilor deosebite arată astfel:

 

1. I) credincioşii din Israel;

 

1. II) samaritenii credincioşi;

 

III)              credincioşii dintre naţiuni;

 

1. IV) cei 12 ucenici în Efes.

 

 

 

     Modul primirii Duhului Sfânt la Israel a fost:

 

1. Pocăinţa

 

2. Botezul

 

3. Primirea Duhului Sfânt.

 

     Păcatul în Israel s-a ridicat la culme atunci când au alungat pe Mesia şi au cerut ca sângele Lui să cadă asupra lor. Sinceritatea pocăinţei s-a dovedit atunci când s-au lăsat botezaţi în Numele Aceluia despre care au strigat cu puţină vreme mai înainte: „Răstigneşte-L, nu vrem ca Omul acesta să stăpânească peste noi…“

 

 

 

     Modul primirii Duhului Sfânt la samariteni a fost:

 

1. Credinţa

 

2. Botezul

 

3. Rugăciunea apostolică

 

4. Punerea mâinilor

 

5. Primirea Duhului Sfânt.

 

   Prin aceasta vrăjmăşia dintre israeliţi şi samriteni a fost înlăturată şi credincioşii samariteni au fost întrupaţi în Adunarea lui Dumnezeu.

 

 

 

     Modul primirii Duhului Sfânt de către păgânii din Cezareea:

 

1. Credinţă

 

2. Duhul Sfânt

 

3. Botezul.

 

     Dumnezeu a dărâmat zidul de despărţire dintre naţiuni şi Israel prin faptul că a răspuns cu Duhul Sfânt pe baza credinţei înaintea botezului. Această rânduială a rămas valabilă fiind menţionată în epistole.

 

 

 

     Modul de primire a Duhului Sfânt de către cei 12 ucenici la Efes a fost:

 

1. Credinţa

 

2. Botezul lui Ioan

 

3. Botezul în Numele Domnului Isus

 

4. Punerea mâinilor

 

5. Duhul Sfânt.

 

     Domnul a adeverit mărturia apostolică a lui Pavel în aceşti 12 ucenici faţă de cei care nu au vrut să-l recunoască ca apostol (Faptele Apostolilor 22.18).

 

 

 

     Un alt punct foarte important de care ne face atenţi Scriptura este că Duhul Sfânt locuieşte în trupul nostru, nu în conştinţa noastră, nici în sufletul nostru. „Nu ştiţi că trupul vostru este Templul Duhului Sfânt care locuieşte în voi…?“ (1 Corinteni 6.19). Când Domnul Isus umbla pe pământ, trupul Lui era templul Duhului Sfânt. „Stricaţi Templul acesta şi în trei zile Îl voi ridica“ (Ioan 2.19). Acum trupul nostru este învrednicit să fie templul Duhului Sfânt. Trupul nostru este salvat şi pentru el s-a făcut ispăşirea. El aparţine Domnului şi este aici pe pământ pentru El şi nu pentru a împlini voia noastră.

 

 

 

Ce însemnătate primeşte prin aceasta trupul nostru?

 

 

 

     Dacă am reflecta asupra acestui fapt am fi reţinuţi de la poftele cărnii: încăpăţânare, egoism, mândrie etc (Galateni 5.19-21). Cu totul altfel am proceda cu trupul nostru în privinţa mâncării şi băuturii, muncii şi odihnei, ce veghetori am fi asupra a ceea ce văd ochii noştri, ce aud urechile noastre, unde merg picioarele noastre, ce lucrăm cu mâinile, ce vorbeşte limba. Am fi mult mai atenţi ca totul să fie spre slava lui Dumnezeu, şi duhul, sufletul şi trupul nostru să fie păstrate ireproşabile până la venirea Domnului (1 Tesaloniceni 5.23). Cu puterea noastră nu ne putem păzi, dar dacă ne refugiem la tronul harului vom primi ajutor în vreme de nevoie (Evrei 4.14-16). Deci, aşa după cum fiecare credincios în parte este templul Duhului Sfânt, toţi credincioşii, care formează împreună Trupul lui Hristos, sunt în acelaşi timp templul Duhului Sfânt (1 Corinteni 3.16 şi 2 Corinteni 6.16).

 

 

 

BINECUVÂNTARE DIN BELŞUG

 

 

 

     După cum am văzut nu toţi oamenii primesc Duhul Sfânt, ci numai aceia care au crezut în Domnul Isus şi care au fost astfel răscumpăraţi prin sângele Lui pentru Dumnezeu (Apocalipsa 5.9). Numai într-o astfel de persoană Duhul Sfânt vine şi devine Proprietar. În momentul când ne-am predat în braţele Mântuitorului am primit Duhul Sfânt, dar noi nu am bănuit nimic din măreţia acestui har. Ca un copil de împărat nou născut care nu ştie nimic de starea şi averea lui, tot aşa nu cunoşteam nici noi măreaţa bogăţie care ni s-a dat în dar. Noi am ştiut numai că suntem salvaţi şi am devenit fericiţi când pentru prima dată Duhul Sfânt a dat mărturie împreună cu duhul nostru că suntem copii ai lui Dumnezeu (Romani 8.16).

 

     Binecuvântarea din belşug care am primit-o o dată cu darul Duhului Sfânt care locuieşte acum în noi, am învăţat să o cunoaştem abea mai târziu, bucată cu bucată în măsura creşterii noastre. Ferice de credinciosul care creşte căci aceasta este dorinţa lui Dumnezeu. Coritenii au fost învăţaţi de Pavel că Dumnezeu i-a uns, pecetluit şi le-a dat arvuna Duhului.

 

     Să ne oprim puţin asupra acestui fapt. Primul care a fost uns cu Duhul Sfânt a fost Domnul Isus (Faptele Apostolilor; Ioan 6.27; Luca 4.18; Faptele Apostolior 4.27). Ungerea şi pecetluirea Domnului Isus s-a petrecut într-un fel deosebit. Când venise în lume şi umbla în ascultare pe calea Lui, în persoana Sa se afla un Om absolut desăvârşit pe pământ, un Om peste care privirea lui Dumnezeu putea să Se odihnească cu plăcere. Peste Domnul Isus s-au deschis cerurile şi Duhul Sfânt a venit în chip de porumbel. Este clar că Dumnezeu putea să pecetluiască pe acest Om cu Duhul Sfânt pe baza desăvârşirii Sale.

 

 

 

Cum s-ar putea întâmpla aceasta cu noi?

 

 

 

     Pe baza sfinţirii şi desăvârşirii proprii nu putem fi pecetluiţi. Poate oare Dumnezeu să ungă pe omul căzut, pe omul în carne? Imposibil! Dar El, Cel curat a murit pentru cei necuraţi şi a săvârşit o lucrare pe baza căreia Dumnezeu poate unge cu Duhul Lui pe toţi aceia care sunt curăţiţi prin sângele scump al Domnului Isus. Acest fapt este arătat în imaginile Vechiului Testament. Aaron ca mare preot este o imagine a Domnului Isus iar fiii lui sunt imaginea noastră. Numai Domnul Isus singur a fost uns cu mult timp înaintea lucrării de pe Golgota. Aaron a fost ales şi uns singur înainte de a curge sângele jertfei. Fii lui Aaron dimpotrivă au putut primi ungerea numai după stropirea cu sânge (Exod 29.7).

 

     După moartea, învierea şi plecarea la cer, Domnul Isus primise de la Tatăl promisiunea Duhului Sfânt pe care l-a turnat peste cei care prin credinţă s-au făcut una cu El. Aşa vestise Petru iudeilor: „Şi acum, odată ce S-a înălţat prin dreapta lui Dumnezeu, şi a primit de la Tatăl făgăduinţa Duhului Sfânt, a turnat ce vedeţi şi auziţi“ (Faptele Apostolilor 2.33). Copilaşilor în Hristos, Ioan le-a scris că ei au primit ungerea de la Cel Sfânt şi ne redă învăţături adânci cu privire la:

 

 

 

BINECUVÂNTĂRILE CELUI UNS CU DUHUL SFÂNT

 

 

 

     „Dar voi aţi primit ungerea din partea Celui Sfânt, şi ştiţi orice lucru…şi n-aveţi trebuinţă să vă înveţe cineva, ci după cum ungerea Lui vă învaţă despre toate lucrurile şi este adevărată şi nu este o minciună, rămâneţi în El după cum v-a învăţat ea“ (1 Ioan 2.20, 27). Din cuvintele acestea vedem că ungerea (Duhului Sfânt) este singurul nostru învăţător. Nu avem nevoie de altul, fiindcă „nimeni nu cunoaşte lucrurile lui Dumnezeu afară de Duhul lui Dumnezeu“ (1 Corinteni 2.11-16).

 

     Poate cineva va spune că Dumnezeu a dat Bisericii Sale învăţători şi noi avem nevoie de ei. Desigur! El a dat evanghelişti, păstori şi învăţători (Efeseni 4.11). În aceasta nu este nici o contradicţie. Învăţătorii daţi de Domnul sunt instrumente ale singurului Învăţător, ale Duhului Sfânt. Ei sunt învăţaţi de El pentru a explica înţelepciunea lui Dumnezeu în Hristos, care este redată prin Duhul Sfânt în Scriptură. Aceşti învăţători daţi de Domnul nu sunt oameni care s-au numit singuri învăţători sau care i-a ales adunarea, ci ei sunt daruri pe care le-a dat Domnul adunărilor pentru zidirea Trupului lui Hristos (Efeseni 4.12). Fiecare mădular are un dar pentru zidire; de aceea nimeni să nu spună că nu are nevoie de slujba învăţătorului sau păstorului, căci ar putea fi învăţat direct numai de Duhul Sfânt sau numai de Biblie. Acei ce spun aceasta ne arată nu numai nesocotinţa lor, ci ei lucrează contrar rânduielii lui Dumnezeu în adunări.

 

     Dacă învăţătorii ne învaţă lucruri care nu sunt în Sfânta Scriptură, atunci ungerea ne învaţă să ne ferim de astfel de oameni care o iau înainte şi nu rămân în învăţătura lui Hristos (2 Ioan 9). Prin ungere suntem capabili să distingem adevărul şi minciuna, să deosebim vocea păstorului de a străinului. Domnul nu a pus niciodată necredincioşi ca învăţători în Adunarea Lui, pentru că lucrurile duhovniceşti trebuie judecate duhovniceşte.

 

 

 

VOI AVEŢI UNGEREA ŞI ŞTIŢI TOTUL

 

 

 

     Nu putem spune că suntem desăvârşiţi în cunoştinţă, „căci cunoaştem în parte“ (1 Corinteni 13.9). Prin ungere noi ştim că avem totul „din El, prin El şi pentru El“ (Romani 11.36). Ştim că nimic greşit, nici o minciună nu vine din adevăr (1 Ioan 2.21). Minciuna şi adevărul nu pot proveni din acelaşi izvor. Duhul Sfânt nu poate avea tangenţă cu amândouă. Prin ungere suntem feriţi de rătăcire, care poate fi un amestec de minciună şi adevăr. Ungerea ne păzeşte şi ne atenţionează.

 

 

 

CEA MAI PERICULOASĂ MINCIUNĂ ESTE CEA MAI APROPIATĂ DE ADEVĂR

 

 

 

     Să ne ferim de astfel de înşelăciuni! Un copil al lui Dumnezeu s-ar putea să nu înţeleagă, să nu-şi poată explica unele adevăruri, dar prin ungere ştie să deosebească binele de rău, cunoaşte ce vine de la Hristos şi ce corespunde Celui Sfânt, de la care are ungerea. Ce adăpost minunat ne-a dat Dumnezeu prin ungerea aceasta! Noi putem deosebi duhurile înşelătoare. Pot fi multe înşelăciuni, unele mai primejdioase decât altele. Să ne gândim la învăţăturile aşa zişilor „martori ai lui Iehova“, şi alte învăţături înşelătoare care atrag pe unii şi pe alţii ducându-i la pierzare, pentru că nu sunt din adevăr (Ioan 18.37). Adeseori atât este de ascunsă minciuna, încât unii copii ai lui Dumnezeu s-au lăsat prinşi în cursa celui rău. Dar oricât s-ar acoperi minciuna cu adevărul, totuşi va fi dată pe faţă. „După roadele lor îi veţi cunoaşte“ (Matei 7.20).

 

     Când apostolii învăţau despre ungere au spus-o deschis: „V-am scris aceste lucruri în vederea celor ce caută să vă rătăcească“ (1 Ioan 2.26). Este scris că şi satan se preface în înger de lumină şi deci şi slujitorii lui fac la fel (2 Corinteni 11.14-15). Deci să înţelegem şi să mulţumim tot mai mult lui Dumnezeu pentru harul minunat al ungerii. Frumosul nume de „creştin“ (1 Petru 4.16), pe care au dreptul să-l poarte numai cei credincioşi, înseamnă „uns“. Suntem noi duhovniceşti? (1 Corinteni 2.15; 3.1).

 

     Numai atunci posedăm această lumină duhovnicească, această cunoştinţă lăuntrică, când „Duhul lui Dumnezeu“ locuieşte în adevăr „în noi“ (Romani 8.9) şi dacă ne lăsăm cârmuiţi de Duhul (Galateni 5.16). Această cunoştinţă lăuntrică nu are nimic comun cu vorbirea unora care pretind a şti totul. O astfel de vorbire nu este a Duhului, ci a iubirii de sine. „Dacă crede cineva că ştie ceva, încă n-a cunoscut ce trebuie să cunoască“ (1 Corinteni 8.2).

 

     Trecând acum la pecetluirea cu Duhul Sfânt, nu trebuie să credem că ungerea, pecetluirea şi „arvuna Duhului Sfânt“ sunt lucrări diferite pe care Dumnezeu le-ar săvârşi în noi, la diferite timpuri şi după starea credinţei noastre. Nu este aşa. Acestea nu sunt lucrări diferite, ci doar binecuvântări deosebite. Noi nu suntem în stare să cuprindem dintr-o singură privire, multele feţe ale binecuvântării darului Duhului Sfânt, după cum nu putem să îmbrăţişăm dintr-o singură privire cele patru laturi ale unei case. Totuşi casa aceea este una şi rămâne una şi aceeaşi casă chiar având patru feţe cu totul deosebite între ele.

 

     Tot aşa ne arată Dumnezeu, diferitele feţe ale binecuvântării care ne-a fost dată prin Duhul Sfânt. Duhul, care atunci când am crezut în Domnul Isus, ne-a dat mărturia că suntem copii ai lui Dumnezeu, este acelaşi Duh care ne „unge“ şi ne pecetluieşte şi care este „arvuna“ moştenirii noastre. Cât timp suntem îmbrăcaţi în trupul acesta, Dumnezeu trebuie să ne înfăţişeze „bucată cu bucată“ măreţia şi bogăţiile cuprinse în darul Duhului Sfânt.

 

     Scriind efesenilor, Pavel le spune de două ori (1.13; 4.30) că ei au fost pecetluiţi cu Duhul Sfânt. În Efeseni 1.13 apostolul arată că lucrul acesta s-a petrecut atunci când au crezut, nu după un timp oarecare. Scriptura nu arată nici un interval de timp între „a crede“ şi „a fi pecetluiţi“. Ea spune: „După ce aţi auzit… aţi crezut în El şi aţi fost pecetluiţi cu Duhul Sfânt, care fusese făgăduit“. În clipa când am crezut în Domnul Isus noi am primit iertarea păcatelor şi tot în aceeaşi clipă Dumnezeu ne-a însemnat cu pecetea Lui, prin care El ne-a luat în stăpânire ca proprietate a Sa, şi am devenit locuinţa Sa. Pecetea ne mărturiseşte că suntem ai Săi: „Dacă n-are cineva Duhul lui Hristos, nu este al Lui“ (Romani 8.9).

 

     Am văzut câteodată în mijlocul unor turme de oi, pe unele care aveau o însemnare făcută cu fierul roşu sau cu vopsea. Aceste oi fuseseră cumpărate de un alt stăpân. Noul proprietar nu-şi luase încă oile, dar când plătise preţul pentru ele, pusese pe ele pecetea (semnul) lui; literele numelui său, ca semn că oile acelea erau de acum în chip netăgăduit proprietatea Lui. Nu prin pecetea aceea oile deveniseră proprietatea lui, ci prin preţul de cumpărare plătit de el. Dar pecetea pusă, deosebea pe fiecare oaie în parte. Chiar dacă o oaie ieşea la câmp cu alte mii de oi, nu se putea face nici o încurcătură, fiindcă oaia avea pecetea care arăta a cui este. Tot aşa este şi credinciosul răscumpărat cu sângele scump al Domnului Isus; el este de acum proprietatea lui Dumnezeu, pe care şi-a însemnat-o cu pecetea Sa. Deşi ne aflăm şi ne mişcăm în lume, totuşi noi nu mai suntem ai noştri (1 Corinteni 6.19), ci am devenit proprietatea Aceluia care a înviat din morţi şi a cărui pecete o purtăm. Noi nu ştim cât vom mai fi lăsaţi aici, dar ştim că suntem proprietatea Lui de neatins (întreagă). De îndată ce un alt funcţionar judecătoresc a pus pe un lucru oarecare sigiliul statului sau al tribunalului, lucrul acela a devenit pentru oricine ceva ce nu poate să i se producă pagube. Tot aşa şi noi suntem proprietatea de neatins a lui Dumnezeu. Se poate întâmpla ca un stat să nu fie în stare să garanteze cu puterea lui neatingerea sigiliului său; însă puterea Aceluia care ne-a sigilat pentru ziua răscumpărării este aşa de mare încât poate să păzească pe orice credincios până în ziua răscumpărării.

 

     Răscumpărarea sufletelor noastre o avem deja (Coloseni 1.14), dar Scriptura vorbeşte de o altă răscumpărare şi pe aceea o aşteptăm. „Aşteptând înfierea, adică răscumpărarea trupului nostru“ (Romani 8.23) El, Căpetenia mântuirii noastre, duce pe mulţi fii la slavă (Evrei 2.10). În vederea acelei zile a răscumpărării, Dumnezeu ne-a pecetluit cu sigiliul proprietăţii Sale. Şi unde este mâna care ar putea oare să înlăture acest sigiliu? Există oare mâini mai puternice ca ale Sale, ca să poată face aşa ceva? Sau poate oaia să înlăture ea însăşi pecetea pusă de stăpânul ei? Domnul Isus spune că „nimeni nu le va smulge din mâna Tatălui Meu“ (Ioan 10.28-29). Aceste mâini sunt neasemuit de puternice, sunt atotputernice ca să poarte oaia lui Hristos pe care El a pecetluit-o în vederea zilei răscumpărării.

 

 

 

     După cum Duhul Sfânt este „ungerea şi pecetea“, tot aşa El este şi

 

 

 

ARVUNA MOŞTENIRII NOASTRE,

 

 

 

adică garanţia că toate câte ne-a dat şi ne-a promis Dumnezeu, vor fi partea noastră veşnică. Prin pecetluirea cu Duhul Sfânt, Dumnezeu îşi arată dreptul de stăpânire: „Tu eşti al meu“. Prin arvuna Duhului Sfânt, noi putem spune: „Moştenirea este a noastră“.

 

     Prin faptul că Dumnezeu ne-a dăruit Duhul Sfânt şi ca o „arvună“ (gaj), El s-a angajat totodată ca să ne ducă în stăpânirea moştenirii. Aşa scrie apostolul Petru: „către aleşii care trăiesc ca străini…“ (adică către noi, care nu avem aici o cetate stătătoare) spunându-le că „Dumnezeu ne-a născut din nou, la o nădejde vie şi la o nădejde nestricăcioasă, neîntinată şi nevestejită păstrată în ceruri pentru voi care sunteţi păziţi de puterea lui Dumnezeu prin credinţă pentru mântuirea gata să fie descoperită în vremurile de apoi“ (1 Petru 1.3-5).

 

     Aşa cum ne aflăm în această lume, simţind adânc slăbiciunea noastră care se arată atât de des, Dumnezeu vine şi ia pricina noastră în puternica Sa mână ca să ne ducă la intrarea în stăpânire a minunatei noastre moşteniri. Nu avem încă răscumpărarea trupului nostru, dar avem arvuna acestei răscumpărări (2 Corinteni 5.1-5). Nu avem încă minunata noastră moştenire, însă avem arvuna acestei moşteniri (Efeseni 1.14). Până la intrarea în stăpânire a moştenirii, credincioşia Lui ne poartă de grijă, ca să nu obosim sau să lâncezim, iar puterea Lui ne ţine şi ne fereşte de vicleniile şi asalturile puterii întunericului.

 

     Să ne deschidem acum urechea la ultimile convorbiri ale Domnului Isus cu ucenicii Săi. În faţa sufletului Său stătea moartea şi plecarea Sa la Tatăl. El ştia toate câte aveau să vină asupra Lui încât S-a tulburat în Duhul Său (Ioan 13.21). Dar El nu le-a vorbit ucenicilor despre această tulburare. El le-a vorbit de binecuvântările pe care aveau să le primească, precum şi de casa Tatălui şi de iubirea Tatălui. El i-a mângâiat: „Să nu vi se tulbure inima… Eu voi ruga pe Tatăl şi El vă va da,

 

 

 

 

 

UN ALT MÂNGÂIETOR,

 

 

 

care să rămână cu voi în veac“ (Ioan 14). Până atunci, Domnul Isus fusese Mângâietorul lor, Acela care îi condusese şi-i apărase. Această slujbă Domnul a împlinit-o până în ultima clipă a şederii sale cu ei. Câtă grijă avea pentru ei şi cum îi pregătea pentru plecarea Sa!

 

     Domnul îi mângâia în întristarea lor, pentru ca să nu se simtă singuri şi părăsiţi. Ei aveau să aibă parte de lucruri mai mari. Un alt mângâietor trebuia să vină la ei. Iar El avea să fie ca Mare Preot în cer şi să facă mai departe, lângă Tatăl, slujba de Mijlocitor (1 Ioan 2.1); aşa că ei vor avea de acum înainte un Mângâietor cu ei pe pământ şi un Mijlocitor în cer la Tatăl.

 

 

 

DOI  MÂNGÂIETORI

 

 

 

     Într-adevăr, noi avem mai mult decât aveau ucenicii în acele zile. Noi avem acum şi pe pământ şi în cer câte un Mângâietor. Avem nevoie de Amândoi, pentru că ne mişcăm în ambele locuri. Nu avem de a face numai cu acest pământ, ci umblarea noastră este şi în ceruri. Pentru acest pământ, avem nevoie de un Mijlocitor, de Duhul Sfânt, Conducător şi Învăţător care să ne călăuzească în tot adevărul.

 

     El este Acela care ne dă fericita încredinţare a dragostei lui Dumnezeu care a fost turnată în inimile noastre prin Duhul Sfânt. Drumul nostru duce prin locuri cu greutăţi şi încercări; avem însă prin El o putere în noi înşine, puterea dragostei lui Dumnezeu care ne permite să umblăm într-o viaţă nouă. El ne întăreşte în omul dinlăuntru ca firea pământească să rămână răstignită (Galateni 5.24) iar Hristos să poată locui şi stăpâni în inimile noastre.

 

     Duhul Sfânt este şi Acela care produce darurile ce ne sunt necesare pentru zidirea şi creşterea noastră, ca să nu mai fim copii, purtaţi încolo şi încoace de orice vânt de învăţătură. Toate darurile felurite pentru zidirea noastră le dă unul şi acelaşi Duh (1 Corinteni 12.11). El se aseamănă cu robul lui Avraam, care a condus pe logodnica lui Isaac, prin pustie, până la fericita întâlnire cu logodnicul ei.

 

     Acestea şi multe altele sunt lucrarea, Mângâietorului în noi, cu noi şi pentru noi, aici pe pământ. Dar şi în cer avem nevoie de un Mijlocitor (avocat) de Domnul Isus. Prin El putem să trăim chiar acum, sus în cer, viaţa noastră de părtăşie cu Tatăl, în timp ce picioarele nostre umblă încă aici pe pământ. El se roagă pentru noi şi ca Mare Preot ne pune la îndemână mila, harul şi ajutorul ca să fim învingători în lupta cu păcatul. El nu se mulţumeşte numai să ne păzească şi să ne poarte prin greutăţile pustiei, dar ne şi conduce în Locul Preasfânt din cer ca să vedem acolo slava Sa şi să ne închinăm Tatălui (Evrei 4.15-16; 10.19-22). Dar El face şi mai mult! Când din neveghere păcatul întunecă părtăşia noastră cu Tatăl, El nu-şi retrage mâna de la noi, ci mijloceşte pentru noi la Tatăl. Nu trebuie să mai păcătuim fiindcă nu mai suntem sub puterea păcatului, ci sub călăuzirea Duhului Sfânt; dar dacă am păcătuit, El, Cel Drept, mijloceşte pentru noi, şi prin recunoaşterea păcatului, prin căinţă şi mărturisire, El reface iarăşi părtăşia noastră cu Tatăl.

 

     Aşadar avem un Mângâietor pentru toate câte privesc mersul nostru prin această lume, şi avem un Mângâietor pentru tot ceea ce priveşte relaţiile noastre în ceruri, adică fericita noastră părtăşie cu Tatăl. Cu câtă dragoste şi purtare de grijă ne înconjoară Dumnezeu! N-ar trebui oare să tăcem şi să cugetăm în linişte la tot ceea ce Dumnezeu face pentru noi? El a dat pe Fiul Său ca să moară pentru păcatele noastre. El a trimis Duhul Sfânt ca Mângâietor, iar Domnul Isus şade sus pentru noi ca Mare Preot şi Apărător. Cât de puţin ne dăm seama de mărimea dragostei lui Dumnezeu care ne înconjoară cu atâta plinătate în toate lucrurile!Într-adevăr „credincios este Dumnezeu, prin care am fost chemaţi la părtăşia cu Fiul Său, Isus Hristos, Domnul nostru“ (1 Corinteni 1.9).

 

     Privirea Domnului vedea mai dinainte această plinătate de binecuvântări când spunea ucenicilor întristaţi: „Vă este de folos să mă duc“. Ei nu puteau să înţeleagă atunci acest cuvânt, căci Mângâietorul încă nu venise. Ei erau învăluiţi în negura ceasului acela şi copleşiţi de grozăvia întâmplărilor prin care aveau să treacă. Greu am putea înţelege starea lor, ce a însemnat pentru ei, când Acel pe care se rezema nădejdea lor (Luca 24.21), a fost ţintuit pe lemnul crucii, suferind moartea cea mai ruşinoasă. După aceasta a urmat minunata preschimbare din dimineaţa învierii, când Dumnezeu aduse înapoi pe Marele Păstor al oilor şi oile cele risipite se adunară iarăşi în jurul Celui Înviat.

 

     Iar acele 40 de zile în care Domnul a fost văzut de ucenici, cât de minunate au trebuit să fie! Şi totuşi nu a fost mai minunat ca astăzi, când şi noi Îl avem pe Domnul în mijlocul nostru. El era cu ei ca Cel înviat, cu noi este ca Cel slăvit şi care „ca Întâiul născut între mulţi fraţi, conduce în mijlocul Adunării, cântarea de laudă către Tatăl ceresc“ (Evrei 2.12). Apoi L-au văzut plecând la cer, urmărindu-L cu privirea. Pe cine altul aveau ei în cer mai scump (Psalm 73.25) şi pe pământ în ce şi-ar mai fi găsit plăcerea? Ei s-au întors la Ierusalim şi în odaia de sus ca nişte despărţiţi de lume stăruiau în rugăciune şi aşteptau împlinirea promisiunii Domnului Isus.

 

 

 

EVENIMENTUL RUSALILOR

 

 

 

     Numele de „Rusalii“ vine de la grecescul „pentecoste“ care înseamnă „a cincizecea zi“. Sărbătoarea Rusalilor la iudei avea loc după şapte săptămâni de la legănarea snopului (Levitic 23.15-16). Să luăm Scriptura în mână şi să mergem mai aproape la primele două versete din capitolul al doilea din Faptele Apostolilor. Conţinutul principal al primelor două capitole este: Domnul Isus părăseşte pământul şi merge în cer, iar Duhul Sfânt părăseşte cerul şi vine jos pe pământ.

 

     Observăm apoi că acei credincioşi în ziua Rusalilor au fost strânşi la un loc (vers.1). Versetul 2 ne spune că s-a auzit un vâjiit din cer şi toată casa unde stăteau a fost cuprinsă de el. Toţi din casă au fost botezaţi cu Duhul care era în casă aşa cum ar intra apă într-o navă şi toţi din vapor ar fi fost îngropaţi în apă. Cred că a fost un moment minunat pentru ucenici când după Cuvânt ei s-au văzut introduşi în Duhul Sfânt. Aşa cum la botezul în apă cel ce se botează este introdus în apă, aşa a avut loc aici botezul cu Duhul Sfânt pentru ca ei să formeze un Trup aşa cum scrie apostolul: „Noi toţi în adevăr, am fost botezaţi de un singur Duh ca să alcătuim un singur Trup…“

 

   În versetul 3 întâlnim un nou eveniment: „Nişte limbi ca de foc au fost văzute împărţindu-se printre ei şi s-au aşezat câte una pe fiecare din ei“. Fiecare din ei au primit personal Duhul Sfânt în chip de limbi împărţite, Duhul aşezându-Se pe fiecare din ei ca să locuiască şi să rămână pentru totdeauna în ei (Ioan 14.16). Să repetăm încă o dată:

 

     În versetul 1 şi 2 pe primul plan apare totalitatea credincioşilor („toţi laolată“). Nu este amintit aici un singur credincios. În versetul 3 în prim plan apar persoanele singure („pe fiecare în parte“). Primul eveniment, botezul (vers.1 şi 2) a fost pentru totalitatea credincioşilor ca să formeze singurul Trup. Al doilea eveniment, darul Duhului Sfânt (vers.3) a fost dat tuturor credincioşilor, dar fiecăruia personal.

 

    Versetul 4 ne arată umplerea cu Duhul Sfânt care este în legătură cu al doilea eveniment (darul Duhului Sfânt). Această umplere s-a realizat şi mai târziu în repetate rânduri la fiecare în parte (Efeseni 5.18). Nu găsim nicăieri o repetare a botezului cu Duhul Sfânt şi nici a darului Duhului. O singură dată a avut loc botezul cu Duhul Sfânt la totalitatea credincioşilor pentru ai uni într-un singur trup care creşte până la venirea Domnului. O singură dată primeşte fiecare credincios personal Duhul Sfânt ca pecetea şi arvuna pentru ziua răscumpărării. Umplerea cu Duhul Sfânt a avut loc la aceleaşi persoane.

 

     Deci, cele trei versete din Faptele Apostolilor 2 conţin două evenimente deosebite care au avut loc la aceeaşi oră. Unul se referă la totalitatea credincioşilor, iar celalălat la fiecare în parte. Acestea au fost împlinirea a două promisiuni:

 

1. a) că ei vor fi botezaţi cu Duhul Sfânt, şi

 

1. b) că trebuia să primească darul Duhului Sfânt care să rămână în ei şi cu ei.

 

     Amândouă promisiunile s-au împlinit în dimineaţa aceleiaşi zile de Rusalii. Botezul şi darul Duhului Sfânt nu sunt una şi aceeaşi lucrare. Deşi au avut loc în aceeaşi zi şi în acelaşi timp nu trebuie amestecate. Noi trebuie să le deosebim aşa cum deosebim „ungerea, pecetluirea şi arvuna Duhului“, cu toate că ne-au fost dăruite în acelaşi timp cu darul Duhului Sfânt. Neobservarea acestei deosebiri a dus la mari derutări şi la păreri care sunt împotriva Scripturii. Nimeni nu poate folosi pentru „a trimite“, „a da“ şi „a primi“ cuvântul „botez“. Scriptura este dumnezeieşte exactă şi noi să ne ferim de a da unor cuvinte alt înţeles. Aceasta ne-ar duce numai la rătăcire.

 

 

 

BOTEZUL CU DUHUL SFÂNT

 

 

 

     Scriptura spune puţin despre botez. În afară de textul analizat înainte mai este amintit de şapte ori în Biblie. În trei texte (Matei 3.11; Marcu 1.8 şi Luca 3.16), Ioan Botezătorul a mărturisit profetic că Cel ce vine după el, Domnul Isus, va boteza cu Duhul Sfânt şi cu foc. În al patrulea text (Ioan 1.33) se vorbeşte despre descoperirea care a fost făcută lui Ioan în legătură cu Domnul Isus: „Acela peste care vei vedea Duhul pogorându-se, este Cel ce botează cu Duhul Sfânt“. În al cincelea text (Faptele Apostolilor 1.5) Însuşi Domnul Isus îndreaptă pe ucenici spre botezul cu Duhul Sfânt, care a avut loc după mai multe zile. În al şaselea text (Faptele Apostolilor 11.16), Petru priveşte înapoi la botezul cu Duhul Sfânt care a avut loc în ziua Rusalilor. El a spus: „Ţi mi-am adus aminte de vorba Domnului, cum a zis: Ioan (Botezătorul) a botezat cu apă, dar voi veţi fi botezaţi cu Duhul Sfânt“. În al şaptelea text (1 Corinteni 12.13) suntem învăţaţi ce a avut loc în botezul cu Duhul Sfânt, adică formarea singurului Trup a lui Hristos pe pământ: „Noi toţi am fost botezaţi de un singur Duh ca să alcătuim un singur Trup…“ (1 Corinteni 12.13).

 

     Deci şase texte ne îndrumă spre evenimentul Rusalilor şi un text ne arată partea lăuntrică. Ziua Rusalilor a fost vestită de Ioan Botezătorul, Domnul Isus, iar mai târziu apostolul Petru se referă la ea. Apostolul Pavel ne învaţă că toţi credincioşii au fost botezaţi în botezul acesta pentru formarea Trupului lui Hristos. Mai mult nu ne este spus în Scriptură cu privirela botezul cu Duhul Sfânt. Cu acest botez a început pe pământ ceva cu totul nou:

 

 

 

FORMAREA SINGURULUI TRUP

 

 

 

     Din clipa aceea, în Ierusalim, mica turmă de credincioşi a încetat să mai fie o turmă alcătuită din mai mulţi credincioşi aparte. Ei au devenit acum „un singur Trup“ care nu poate fi desfăcut şi care este legat în chip nedespărţit cu Capul care este în cer. Lucrul acesta este cu totul altceva decât şederea laolată a unui număr de credincioşi. Acum ei alcătuiau un Trup. În clipa în care minunatul sunet, ca un vâjiit din cer a umplut casa, ei au fost botezaţi spre alcătuirea acestei unităţi cu totul necunoscută până atunci pe care nici o putere nu o poate desface şi despre care Domnul spune: „Porţile locuinţei morţilor nu o vor birui“ (Matei 16.18). Vrăjmaşul poate căuta şi chiar poate reuşi, ca prin păcat, dezbinare etc. (Faptele Apostolilor 5; 1 Corinteni 3) să strice înfăţişarea din afară (văzută) a acestei unităţi, dar unitatea însăşi, care a găsit fiinţă în botezul cu Duhul Sfânt, nu o poate distruge. Ea este o realitate care nu poate niciodată să fie înlăturată – ea „este un singur Trup“ (Efeseni 4.4).

 

     Niciodată nu se văzuse înainte aşa ceva în lume. Enoh, Noe, Avraam, Moise, David au fost toţi nişte credincioşi care au umblat cu Dumnezeu, dar ei n-au alcătuit laolaltă ceva care să fie legat de Capul ceresc ca fiind Trupul lui Hristos. Un asemenea gând era cu totul departe de mintea lor şi nici nu putea să apară în vreo inimă omenească, însă gândul acesta era în inima lui Dumnezeu încă înainte de întemeierea lumii. În Adam şi Eva, Dumnezeu arăta în taină acest plan ascuns al inimii Sale. Despre adevărul acesta a vorbit Pavel când a scris efesenilor: „Taina aceasta este mare, dar eu vorbesc cu privire la Hristos şi cu privire la Adunare“ Efeseni 5.32; vezi şi Geneza 2.24). Independenţa Evei a fost contopită în unirea cu bărbatul ei: „Dumnezeu a pus numele lor (la plural): Adam (om)“ (Geneza 1.27).

 

     În învăţăturile ce ni le dă cu privire la Adunarea Domnului, apostolul ne îndreaptă privirile asupra trupului omenesc şi spune: „Căci, după cum trupul este unul şi are multe mădulare, şi după cum toate mădularele trupului, măcar că sunt multe, sunt un singur trup, tot aşa este şi Hristos“. Noi am fi spus: „tot aşa este şi Adunarea“, dar Dumnezeu spune vorbind despre Adunare: „tot aşa este şi Hristos“. Ar putea oare unirea copiilor lui Dumnezeu între ei şi toţi laolată cu Hristos să fie arătată într-un fel mai strâns şi mai de nezdruncinat decât în aceste cuvinte? Adunarea este numită după Numele Aceluia din care face parte integrnată, tot aşa după cum numele soţiei se contopeşte în numele soţului ei. Aşa după cum Dumnezeu le-a dat numele de Adam, tot astfel Scriptura leagă Adunarea cu Hristos, în acest singur Nume. Apoi în versetul următor, apostolul ne lămureşte motivul acestui adevăr: „Noi toţi în adevăr, am fost botezaţi de un singur Duh ca să alcătuim un singur Trup…“ (1 Corinteni 12.13).

 

 

 

MULTE ADUNĂRI DIFERITE

 

 

 

     Dacă Scriptura, vorbindu-ne despre botezul Duhului Sfânt ne pune înaintea ochilor „un singur Trup“, o singură Adunare – Adunarea lui Dumnezeu care a găsit fiinţă atunci, de ce vedem astăzi multe adunări diferite şi de unde vin ele? De ce aparţine astăzi un mădular al „Trupului lui Hristos“ unei biserici iar alt mădular unei alte biserici? Nu am fost oare botezaţi într-un singur Duh ca să alcătuim un singur Trup? De ce arătam oare aşa de puţin acest adevăr în practică? Oare faptul de a face parte dintr-o grupare (fie chiar purtând numele cel mai evanghelic) sau dintr-o biserică naţională nu este o tăgăduire a singurul Trup? Dacă suntem mădulare ale singurului Trup al lui Hristos mai putem oare să fim în acelaşi timp şi mădulare ale altui trup? Sau poate mădularul să fie legat de altceva cu care Capul nu este legat? Scriptura nu recunoaşte practica ca un credincios să fie mădular al altcuiva decât al „Trupului lui Hristos“ (1 Corinteni 12.18). Atunci de ce să recunoaştem noi un astfel de comportament?

 

     Poate să-i fie plăcut Domnului ca cineva să fie mădular al unei grupări pe care Scriptura nu o recunoaşte? Dacă prin harul lui Dumnezeu sunt mădular al Trupului lui Hristos, atunci sunt legat de toate mădularele Trupului Său, atât din oraşul meu, din ţara mea cât şi cu cei din toată lumea. Orice altă legătură în afară de aceasta este o tăgăduire a unităţii Adunării lui Dumnezeu, a Trupului lui Hristos.

 

     Înfăţişându-ne Adunarea ca singurul Trup, Scriptura ne arată, între altele, unitatea celor ce-l alcătuiesc, ei fiind cu toţii mădulare ale aceluiaşi Trup. Dar Scriptura ne vorbeşte de Adunare şi în calitatea ei de „Casa lui Dumnezeu“, de Casa lui Dumnezeu în care trebuie să domnească rânduiala Sa (1 Corinteni 14.33). În Casa lui Dumnezeu domneşte,disciplina şi buna rânduială şi nu nişte rânduieli care să fie după statute şi aranjamente omeneşti, ci rânduieli pe care nu le-a dat nişte oameni, ci le-a dat chiar EL. Astfel noi suntem răspunzători:

 

1)      să menţinem neştirbit adevărul unităţii Trupului lui Hristos.

 

2)      să nu ne unim şi nici să nu recunoaştem alte rânduieli sau alte lucruri decât acelea pe care El le-a dat.

 

     Nu ştim dacă (şi până unde) credincioşii din ziua Rusalilor au înţeles că Domnul prin botezul cu Duhul Sfânt alcătuise singurul Trup, Adunarea Sa. Dar caracterul acestui singur Trup: o inimă şi un suflet a fost înfăptuit şi arătat în mijlocul lor prin Duhul care locuia în ei. Însă lărgimea botezului cu Duh Sfânt şi anume faptul că acest botez avea să se întindă cuprinzând pe credincioşii dintre naţiuni nu puteau să-l înţeleagă, nici măcar să-l bănuiască.

 

     Sărbătoarea evreiască a Rusalilor cuprindea în sine o indicaţie în această privinţă. În zilele Cincizecimii trebuiau aduse înaintea Domnului „două“ pâini ca dar legănat (Levitic 23.17). Aceste două pâini pot fi privite ca preînchipuind pe iudei şi păgâni despre care Pavel scrie: „El a făcut din cei doi unul şi a surpat zidul de la mijloc care-i despărţea“ (Efeseni 2.14). Această prefacere în „una singură“ a celor două pâini din ziua Cincizecimii a avut loc în aceeaşi zi a Rusalilor, Noului Testament, după cum citim: „Toţi am fost botezaţi într-un singur Duh, ca să alcătuim un singur Trup fie iudei, fie greci“.

 

     Am spus că, credincioşii evrei nu puteau să înţeleagă, nici nu puteau măcar să le vină în minte aşa ceva. Această neînţelegere se poate vedea din surprinderea şi mirarea adâncă care îi cuprinse când darul Duhului Sfânt s-a revarsat şi asupra naţiunilor şi când Duhul Sfânt a căzut asupra acestora din urmă ca şi la început asupra lor (Faptele Apostolilor 10.45).

 

     Nu că cele întâmplate la Rusalii s-ar fi repetat şi în casa lui Corneliu, dar auzind deodată pe cei din casa lui vorbind în limbi şi mărind pe Dumnezeu, ei recunoscuseră că darul Duhului Sfânt s-a vărsat şi peste naţiuni, după cum spune Scriptura: „îi auzeau vorbind în limbi şi mărind pe Dumnezeu“ (Faptele Apostolilor 10.44-46). Aceste arătări în cei dintâi credincioşi dintre naţiuni au trebuit totuşi să semene atât cu cele din ziua Rusalilor încât Petru, văzând în ele o legătură făcută cu botezul Duhului Sfânt din ziua Rusalilor a trebuit să se gândească la Cuvântul Domnului (pe care El îl rostise având în vedere ziua Rusalilor): „Căci Ioan a botezat cu apă, dar voi, nu după multe zile veţi fi botezaţi cu Duhul Sfânt“.

 

     „Şi mi-am adus aminte de vorba Domnului, cum a zis:…..“ (Faptele Apostolilor 1.5; 11.6). Prin această ciudată asemănare în felul de a lucra al Duhului Sfânt, Domnul a adus pe Petru şi pe credincioşii iudei ca treptat, treptat să înţeleagă că şi neamurile erau cuprinse în acel Trup alcătuit în ziua Rusalilor prin botezul Duhului Sfânt.

 

 

 

COBORÂREA ŞI VĂRSAREA

 

 

 

     Din faptul că versetele din Faptele Apostolilor 10.44-46 ne spun că Duhul Sfânt S-a coborât (căzut) şi a fost vărsat (turnat) peste Corneliu şi cei ce erau cu el, unii au tras concluzia că aceştia ar fi primit un nou botez al Duhului Sfânt, şi că ceea ce s-a întâmplat la Rusalii s-ar fi repetat aici. Scriptura însă nu ne spune aşa ceva. Cei drept, vedem că Dumnezeu a lucrat într-un mod deosebit faţă de aceste prime roade dintre naţiuni ca să facă astfel legătura cu botezul Duhului Sfânt ce avuse loc în ziua Rusalilor, dar Scriptura nu mai vorbeşte niciodată despre un botez cu Duhul Sfânt, ci tot mereu despre „darul“ Duhului Sfânt prin care toţi credincioşii erau adăugaţi la familia lui Dumnezeu, familie alcătuită în ziua Rusalilor şi care creştea mereu.

 

     Să cercetăm mai amănunţit cuvintele coborât (sau: căzut) şi vărsat (sau: turnat). Mai întâi, să luăm aminte că aceste cuvinte nu sunt întrebuinţate decât cu privire la cele dintâi roade dintre iudei (Faptele Apostolilor 11.15), dintre samariteni şi naţiuni. Observăm că Dumnezeu a întrebuinţat nişte căi cu totul extraordinare ca să introducă pe ucenici în planul Adunării Sale.

 

     În ziua Rusalilor, Dumnezeu făcuse cunoscut vestea că făgăduinţa Sfântului Duh nu era numai pentru copii lui Israel, ci şi pentru cei ce erau încă departe în oricât de mare număr avea să-i cheme Domnul Dumnezeul nostru. Când Dumnezeu a chemat într-un mod cu totul neobişnuit pe primii credincioşi dintre cei departe, El a însoţit chemarea aceasta de nişte semne întocmai ca şi semnele care fuseseră văzute „la început“ (adică în ziua Rusalilor). Acest adevăr îl observăm din cuvintele: „Aceştia care au primit Duhul Sfânt ca şi noi“ (Faptele Apostolilor 10.47). Mai departe citim: „Duhul Sfânt a căzut peste ei ca şi peste noi la început“ (Faptele Apostolilor 11.15). Prin cuvântul „la început“ privirile ne sunt îndreptate asupra versetelor 3 şi 4 din Faptele Apostolior 2 când Duhul Sfânt s-a aşezat peste fiecare în parte şi ei au început să vorbească în limbi.

 

     Prin aceste întâmplări extraordinare pe care nu le găsim decât în cazul de faţă, Petru a trebuit să fie adus să înţeleagă că şi neamurile erau cuprinse în Trupul alcătuit în ziua Rusalilor, prin botezul cu Duhul Sfânt; sau cum spune Pavel mai târziu „că TOŢI fie iudei, fie greci am fost botezaţi ca să alcătuim un Trup“. Iată acum versetele în care se găseşte cuvântul „a căzut“ Duhul Sfânt: Faptele Apostolilor 8.16; 10.44; 11.15. Iar despre „turnarea“ Sfântului Duh ne vorbesc următoarele texte: Faptele Apostolilor 2.17, 33; 10.45.

 

     Apostolul Pavel întrebuinţează şi el o dată acest cuvânt ca privind întregimea credincioşilor în Tit 3.6. Însă aceste versete nu ne spun nicidecum că această „cădere“ a Duhului şi această „turnare“ a Duhului ar fi fost ceva care să se fi văzut şi într-un chip exterior aşa cum este cazul în ziua Rusalilor. Citim de pildă că „a căzut frica peste toţi“ (Faptele Apostolilor 19.17 comparat cu Romani 15.3 şi Faptele 13.11). Aceasta nu înseamnă că „căderea fricei“ s-a putut vedea şi într-un chip exterior.

 

     Acelaşi cuvânt întrebuinţat în cartea lui Ioel 2.28 şi în Faptele Apostolilor 2.17, 33 pentru „turnarea“ sau „vărsarea“ Duhului Sfânt îl găsim întrebuinţat şi în Psalm 42.4; 62.8; 69.24 etc. De asemenea „a-ţi vărsa sufletul“ sau turnarea sau vărsarea mâniei nu sunt legate de ceva care se zăreşte în afară.

 

     Aşadar cuvintele acestea apasă mai degrabă asupra faptului că lucrul s-a făcut deodată şi pe neaşteptate decât că ar fi fost văzut şi în afară. Aceste versete (Faptele Apostolilor 10.44-46) ne dovedesc de altfel acest lucru. Petru nu vorbise decât puţin şi iată că el este întrerupt brusc şi cei de faţă îşi dau seama cu uimire că naţiunile primiseră Duhul Sfânt „căci îi auzea vorbind în limbi şi mărind pe Dumnezeu“.

 

     Această lucrare a Duhului (şi nu un semn văzut sau simţit) convinse pe credincioşii evrei că aceste suflete dintre neamuri primiseră Duhul Sfânt. Ei văzură în cele întâmplate aici o oarecare urmare a ceea ce avusese loc în ziua Rusalilor şi a cărei primă parte o trăiseră ei înşişi. Prin adăogirea acestor prime roade (pârga) dintre neamuri, Adunarea îşi luase acum înfăţişarea definitivă ca fiind o „împreună alcătuire“ a credincioşilor dintre iudei şi neamuri.

 

     Cei drept Scriptura ne mai vorbeşte şi despre „vorbirea în limbi“ precum şi despre „a mări pe Dumnezeu“ ca pe nişte lucrări ale Duhului Sfânt dar de atunci nu le mai pune niciodată în legătură cu „căderea“ sau „turnarea“ Duhului Sfânt.

 

     Pentru cine este străină deosebirea între „botez şi dar“ al Duhului Sfânt în evenimentul de la Rusalii, acela nu va face nici deosebirea dintre „darea, venirea şi primirea Duhului Sfânt“. Dar credinciosul poate fi sigur că Domnul spune ce crede şi crede ce spune. Promisiunea Tatălui care cuprinde darea, venirea şi primirea Duhului Sfânt şi botezul cu Duhul Sfânt nu sunt nicicând una şi aceeaşi. La un dar este nevoie de un dăruitor, la venire o persoană, la primire un primitor, la botez un botezător.

 

     Scriptura deosebeşte toate acestea foarte exact. Când vorbeşte de darul Duhului Sfânt, atunci ne spune că Dăruitorul este atât Tatăl cât şi Fiul (Ioan 14.16; 15.26; Faptele Apostolilor 11.17). Iar dacă ne vorbeşte despre botezul cu Duhul Sfânt, atunci numeşte numai pe Domnul Isus (Matei 3.11; Marcu 1.8; Luca 3.16; Ioan 1.33).

 

     Unii, din cauza necunoaşterii Scripturii, cer a fi botezaţi de Duhul Sfânt ca şi cum Duhul Sfânt ar boteza cu Duhul Sfânt. Astăzi sunt multe păreri cu privire la botezul cu Duhul Sfânt şi avem nevoie de har ca să nu trecem peste ce este scris. S-a spus, de pildă, în reptate rânduri, că:

 

–         prin botezul cu Duhul Sfânt se săvârşeşte o lucrare în cei credincioşi.

 

–         prin urmare, fiecare trebuie să umble după botezul cu Duhul Sfânt.

 

–         prin botezul acesta fiecare primeşte o anumită parte din Duhul în care a fost botezat.

 

     Dacă cercetăm Scriptura nu găsim de loc că prin botezul cu Duhul Sfânt se săvârşeşte o lucrare în noi. Nu este vorba în ce priveşte acest botez de o lucrare în noi, ci de o lucrare cu noi. Prin botezul cu Duhul Sfânt, o lucrare s-a înfăptuit cu credincioşii, şi anume aceea că ei au fost uniţi cu toţii într-un singur Trup.

 

 

 

UMBLAREA DUPĂ BOTEZUL CU DUHUL SFÂNT

 

 

 

     Cât priveşte această umblare, ea se întemeiază pe părerea că acest botez are loc şi astăzi şi că el este pentru fiecare credincios în parte. Scriptura însă – lucru foarte vrednic de luat în seamă – nu cunoaşte nici un botez al Duhului de care să se fi bucurat individual un singur credincios. Botezul cu Duhul Sfânt a avut loc, conform cuvintelor Domnului, în ziua Rusalilor la Ierusalim şi el a fost (spre deosebirea botezului în apă) partea nu a unei singure persoane, ci a întregimii credincioşilor. În lumina acestui adevăr trebuie să judecăm veştile care spun: „fratele sau sora cutare a fost botezat cu Duhul Sfânt“.

 

     Botezul cu Duhul Sfânt nu a fost pentru fiecare om în parte – când aici, când acolo – ci a fost o lucrare a Domnului săvârşită o singură dată cu toţi credincioşii laoltă ca alcătuind un întreg; era lucrarea Domnului prin care El înfiinţa Adunarea Sa, în care sunt cuprinşi toţi cei ce primesc Duhul Sfânt, aşa cum spune Scriptura: „Noi toţi am fost botezaţi de un singur Duh ca să alcătuim un singur Trup“. Scriptura nu mai vorbeşte apoi niciodată de alte botezuri cu Duhul Sfânt care ar fi trebuit să mai aibă loc. Mai putem oare să fim botezaţi încă o dată ca să alcătuim un singur Trup? Poate oare Adunarea să ia fiinţă de mai multe ori decât o singură dată? Cel care începe o clădire de mai multe ori nu este un meşter bun. Dacă Adunarea a fost alcătuită în ziua Rusalilor, se mai poate alcătui din nou? Poate oare Trupul lui Hristos să mai ia fiinţă încă o dată? Niciodată!

 

     Unirea mădularelor într-un singur Trup – Trupul lui Hristos – a vut loc prin botezul cu Duhul Sfânt în ziua Rusalilor şi Scriptura nu ne vorbeşte niciodată despre o repetare a acestui botez. Este adevărat că în perioada de la început, în timpul aşezării Adunării, Dumnezeu a descoperit prin nişte întâmplări deosebite (cum am văzut la Corneliu) lărgimea şi rostul acestui botez, dar nu este vorba niciodată de o repetare a botezului cu Duhul Sfânt.

 

     Fiecare credincios care primeşte pecetea Sfântului Duh este adăugat la Trupul care şi-a găsit începutul în ziua Rusalilor. Copilul care se naşte, intră în familia care a fost alcătuită mai înainte, dar nu are loc o nouă întemeiere a familiei ori de câte ori se naşte un copil. Toţi sunt cuprinşi în actul de întemeiere al familiei care s-a făcut o singură dată. Tot astfel nu are loc un nou botez pentru fiecare credincios în parte, ci prin darul (primirea) Duhului Sfânt (naşterea spirituală) fiecare este făcut părtaş al botezului, care a avut loc o singură dată şi prin care familia cerească a fost întemeiată aşa încât apostolul putea să scrie corintenilor că ei au fost botezaţi într-un Duh ca să alcătuiască un Trup.

 

     Încă un cuvânt cu privire la gândul că prin botez s-ar primi ceva. Oriunde găsim în Biblie cuvântul „botez“ nu găsim niciodată în legătură cu el gândul că cel care este botezat ar primi prin aceasta o parte din elementul botezului (duhul, apa etc.) în care el este botezat. Adică, că ar primi o parte din Duhul Sfânt pentru că el este botezat în Duhul Sfânt, sau o parte din apă pentru că este botezat în apă, sau din nor şi din mare în care a fost botezat Israel. Gândul pe care ni-l arată Scriptura în legătură cu botezul nu este cel al primirii, ci al unirii cu ceva şi al ieşirii de pe un tărâm şi al intrării pe alt tărâm.

 

     De pildă, Israel a fost botezat în nor şi mare. Ei n-au primit nimic din mare, ci este vorba la acel botez de ieşirea din legătura cea veche şi intrarea într-o legătură nouă. Prin botezul în nor şi mare, ei au fost uniţi astfel: în nor cu mărirea şi prezenţa lui Dumnezeu, iar în mare era despărţirea de Egipt şi intrarea lor în pustie.

 

     În botezul cu apă nu primim nimic din apă, dar pentru că „suntem făcuţi una împreună cu El“ (Romani 6.4-5), botezul înseamnă pentru noi părăsirea întregului tărâm al primului om (Adam) şi intrarea în sfera de viaţă a Omului al doilea (Hristos); el este totodată punctul de despărţire între cei doi oameni (cel vechi şi cel nou) şi între tărâmurile lor (cel pământesc şi cel ceresc).

 

     Tot astfel este şi cu botezul în Duhul Sfânt. El înseamnă ieşirea din ceea ce eram mai înainte: iudei, greci, robi, oameni liberi şi încorporarea noastră laolată în singurul Trup, care este Adunarea lui Hristos.

 

 

 

VORBIREA ÎN LIMBI

 

 

 

     Alţii, legând de botezul cu Duhul Sfânt „vorbirea în limbi“, au stabilit că ar fi semnul după care se cunoaşte că cineva a fost botezat cu Duhul Sfânt. Acest mod de gândire se sprijină pe o concluzie greşită. Corintenii, cărora apostolul le scria că toţi au fost botezaţi în Duhul Sfânt, erau departe de a vorbi toţi în limbi (1 Corinteni 12.29-30). Prin urmare, nu suntem învăţaţi că o singură persoană poate să fie botezat cu Duhul Sfânt şi nici că acest botez trebuie să fie urmat de vorbirea în limbi.

 

     Chiar în ziua Rusalilor nu găsim vorbirea în limbi în legătură cu botezul Duhului, ci doar cu „umplerea cu Duhul Sfânt“, vorbirea în limbi nefiind semnul deosebitor. Când mai târziu mulţi au devenit credincioşi şi s-au umplut de Duhul Sfânt (Faptele Apostolilor 4.31), nu găsim scris că ei ar fi vorbit în limbi. De asemenea când Pavel s-a umplut de Duhul Sfânt (Fapte 9.17) se istoriseşte despre sinceritatea mărturisirii sale, dar nicidecum că el vorbea în limbi.

 

     În tot timpul – probabil zece ani – cuprins între Rusalii şi întoarcerea la Dumnezeu a lui Corneliu găsim mai multe istorisiri despre semne şi minuni, dar nici o arătare şi nici o aluzie la vorbirea în limbi. Mai departe, în perioada următoare de vreo paisprezece ani, cuprinsă între pocăinţa lui Corneliu şi ucenicii din Efes nu găsim deloc amintită vorbirea în limbi. De notat că pe aceşti ucenici apostolul nu i-a întrebat dacă vorbesc în limbi şi nici dacă au fost botezaţi cu Duhul Sfânt, ci doar le-a zis: „Aţi primit voi Duhul Sfânt când aţi crezut?“ Să observăm: „când aţi crezut“ şi nu când aţi fost botezaţi. Şi a doua întrebare: „Dar cu ce botez aţi fost botezaţi?“ însemna „care este temelia credinţei voastre?; în cine aţi crezut?; cu cine v-aţi unit?; pe cine mărturisiţi?“ Auzindu-i că ei n-au cunoscut decât pe Ioan Botezătorul, apostolul le-a vorbit despre Domnul Isus şi nu despre Duhul Sfânt. Şi când au auzit aceste vorbe au fost botezaţi în Numele Domnului Isus. Apoi Duhul Sfânt a mărturisit, a adeverit că mărturisirea credinţei lor a fost adevărată prin faptul că au fost adăugaţi Adunării lui Hristos.

 

     Apoi iarăşi, de la capitolul 19 până la sfârşitul cărţii Faptele Apostolilor (o perioadă de vreo şapte ani) nu ni se istoriseşte nimic despre vorbirea în limbi.

 

     Cele trei cazuri pe care le-am găsit în Faptele Apostolilor au fost într-o strânsă legătură cu unele învăţăminte deosebite pe care Domnul le-a dat alor Săi în acele zile. Apoi nu mai găsim în nici o carte din Biblie, afară de 1 Corinteni, ceva despre vorbirea în limbi. Şi ce loc dau unii astăzi vorbirii în limbi despre care Scriptura ne spune că va înceta!?

 

     Se spune câte o dată că limbile vor înceta numai „când va fi venit cea ce este desăvârşit“. Afirmaţia aceasta nu se potriveşte însă cu Scriptura. Să ne uităm mai de aproape la aceste versete din 1 Corinteni 13.8-10. Pavel vorbeşte despre durata veşnică a dragostei. Apoi el revine încă o dată asupra a trei lucruri despre care vorbise mai înainte în versetele 1 şi 2:

 

            – Prorociile;

 

            – Limbile;

 

            – Cunoştiinţa.

 

     Despre prorocii, apostolul spune că vor fi desfinţate; tot aşa se spune despre cunoştiinţă. Despre limbi însă se spune că ele vor înceta. În versetul 9 apostolul revine încă o dată asupra cunoştinţei şi asupra prociilor şi ne spune că amândouă le avem în parte. În versetul 10, apostolul ne spune: când se va sfârşi acest „în parte“ (cunoştiinţa şi prorociile): „când va veni ce este desăvârşit“. Aşadar vedem lămurit din aceste cuvinte că încetarea vorbirii în limbi nu este cuprinsă în lucrurile care vor fi desfinţate atunci când „va veni ce este desăvârşit“, ci apostolul fără a lămuri în care împrejurări, ne spune pur şi simplu că limbile vor înceta. În acele zile în care „vorbirea în limbi“ încă mai avea loc în adunări, darul acesta purta într-un chip aşa de vădit pecetea Duhului Sfânt încât nu putea să existe nici o îndoială în privinţa curăţiei lui. Ceea ce se numeşte astăzi „vorbire în limbi“ nu arată aşa ceva. Chiar şi cei ce susţin vorbirea în limbi sunt nevoiţi în multe cazuri să recunoască neautenticitatea acestei vorbiri în limbi.

 

     Pentru cel care a înţeles din Scriptură că Domnul prin botezul cu Duhul Sfânt a desăvârşit unitatea răscumpăraţilor Săi într-un singur Trup, aceste lucruri despre Rusalii nu mai sunt o greutate. Ştim că făgăduinţele pe care Dumnezeu le-a făcut lui Israel prin gura lui Ioel îşi vor avea în zilele viitoare deplina lor împlinire. Dar în timpul harului noi nu avem de aşteptat nici o repetare a celor întâmplate în ziua Rusalilor.

 

     Să vorbim acum ceva despre „limbile ca de foc“ împărţite printre ei (Faptele Apostolilor 2.3) în care unii văd

 

 

 

 

 

BOTEZUL CU FOC

 

 

 

pe care-l vestise Ioan Botezătorul. Ei zic că credinciosul primeşte în chip tainic, prin botezul cu foc, o deosebită pregătire şi înzestrare pentru slujbă şi că prin lucrarea aceasta firea veche şi păcatele care locuiesc în noi sunt mistuite.

 

     Cercetând însă asemenea păreri în lumina Scripturii, trebuie să constatăm nu numai că Scriptura NU ne învaţă aşa ceva, dar şi că o astfel de învăţătură nu are nici cel mai mic reazim pentru părerea că cele întâmplate în ziua Rusalilor ar fi un botez cu foc. Este foarte dureros să vezi cum deseori, numai prin faptul că două cuvinte biblice sună puţin la fel, uni fac să iasă nişte învăţături şi vederi nechibzuite pe care Scriptura nu le recunoaşte. Faptul că Domnul Isus şi apostolii nu au vorbit niciodată un singur cuvânt despre „botezul cu foc“ ar trebui să le dea de gândit celor care împărtăşesc astfel de idei.

 

     Ioan Botezătorul este singurul care, rostind vestea ce i se încredinţase pentru Israel, a vorbit despre botezul cu foc zicând: „El vă va boteza cu Duhul Sfânt şi cu foc“ (Matei 3.11; Luca 3.16). Când Domnul, după învierea Sa, vorbea cu ucenicii Săi despre botezul lui Ioan, cât de bine ar fi putut să le spună: „Voi veţi fi botezaţi cu Duhul Sfânt şi cu foc!“, însă El le spune doar: „Veţi fi botezaţi cu Duhul Sfânt“ şi nu adaugă „şi cu foc“. Tot aşa şi Petru când a vorbit în Faptele Apostolilor 11.16 despre aceste cuvinte, lasă la o parte expresia „şi cu foc“. Dacă ucenicii ar fi fost botezaţi „cu foc“ în ziua Rusalilor, credeţi că nu ar fi amintit ceva despre un adevăr atât de important? Dacă nici Domnul, nici apostolii nu leagă unul de celălalt botezul cu „Duhul Sfânt şi botezul cu foc“ nu avem drept să facem noi acest lucru. Numai faptul acesta ar trebui să fie de ajuns pentru ca să nu privim botezul „cu Duhul Sfânt“ şi botezul „cu foc“ ca însemnând acelaşi lucru. Dimpotrivă, este vorba de

 

 

 

DOUĂ EVENIMENTE DEOSEBITE

 

 

 

unul de celălalt şi nicidecum două cuvinte care ar arăta un singur lucru. Botezul cu Duhul Sfânt şi-a găsit împlinirea în ziua Rusalilor, iar botezul „cu foc“ este încă în viitor şi el însemnează „focul judecăţii“ care are să vină peste cei ce resping harul.

 

     Să cercetăm acum spusele lui Ioan Botezătorul împreună cu contextul (cuvintele care le însoţesc). Dar mai înainte, să dăm voie Scripturii să ne reamintească scopul pentru care Ioan a predicat şi a botezat „cu botezul pocăinţei“: el era pentru ca Israel să recunoască şi să primească pe Mesia al Său (Ioan 1.31). În Matei 3.11 observăm cum Ioan, pornind de la botezul său îndreaptă privirile ascultătorilor asupra botezurilor cu care avea să-i boteze Acela care venea după el. Din primirea sau respingerea botezului său (al lui Ioan) urma cu ce fel de botez aveau să fie botezaţi ei de Domnul şi anume cu Duhul Sfânt spre binecuvântarea lor sau cu foc spre judecata lor.

 

     Cei care au primit botezul lui Ioan „au dat dreptate lui Dumnezeu“ când cerea ca ei să se pocăiască. Însă cei care nu s-au botezat, au făcut zadarnic pentru ei planul de har al lui Dumnezeu şi şi-au atras asupra lor judecata (Luca 7.29-30). În adevăr, din primirea sau respingerea botezului său, atârna, ca o urmare firească, primirea sau respingerea lui Hristos. Unii erau grâul, ceilalţi pleava. Apoi, ceea ce Ioan înţelegea prin „botezul cu foc“ aceasta ne-o lămureşte el însuşi în context: „Pleava, o va arde într-un foc care nu se va stinge“ (Matei 3.12).

 

     Cum am mai spus, unii gândesc că botezul cu „foc“ este în legătură cu unele binecuvântări şi arătări de putere. Dar nu este oare nechibzuit să laşi contextul la o parte şi să prezinţi focul din versetul 11 ca „binecuvântare“ şi focul din versetul 12 ca judecată? Focul nu are altă putere decât să mistuie. În toată Scriptura găsim focul ca un simbol al judecăţii şi al mistuirii. Să ne gândim numai la cuvintele Domnului din Marcu 9.43-48. Apostolul Pavel spune că Domnul Isus va veni din cer „cu îngerii puterii Sale într-o văpaie de foc, dând răzbunare celor ce nu cunosc pe Dumnezeu şi celor ce nu ascultă de Evanghelia Domnului nostru Isus care vor suferi pedeapsă veşnică…“ (2 Tesaloniceni 1.7-9).

 

     Tot aşa este şi astăzi: toţi care au primit pe Domnul prin pocăinţă şi credinţă sunt părtaşi ai botezului cu Duhul Sfânt care a avut loc în ziua Rusalilor. Însă pentru cei ce resping mărturia lui Dumnezeu, nu rămâne decât botezul cu foc. Ioan vedea în chip profetic aceste două botezuri în viitor, şi el a mărturisit cu putere că Cel ce avea să le îndeplinească era chiar în mijlocul lor.

 

 

 

LUNGA PERIOADĂ

 

 

 

care despărţea aceste două botezuri, era – foarte de crezut – ceva ascuns lui Ioan, tot aşa după cum prorocilor Vechiului Aşezământ, le era ascuns că „anul mântuirii“ şi „ziua răzbunării“ aveau să fie despărţite una de cealaltă printr-o lungă perioadă de timp şi că aceste două expresii cuprindeau în ele întâia şi a doua venire a lui Hristos. Ei nici nu bănuiau această perioadă de timp dintre „anul mântuirii“ şi „ziua răzbunării“ şi cu atât mai puţin că în acel timp minunatul plan al lui Dumnezeu – strângerea Adunării Sale – avea să se înfăptuiască.

 

     Când Isaia scria: „Duhul Domnului este peste mine… M-a trimis să vestesc anul îndurării Domnului şi ziua răzbunării Dumnezeului nostru“, ce ştia el oare despre faptul că între aceste două lucrări legate cu un „şi“ aveau să treacă o perioadă de timp de două mii de ani? La Nazaret, Domnul a căutat special aceste versete. El a făcut o despărţire între aceste două lucrări legate prin cuvântul „şi“ cu toate că se află strâns legate în aceeaşi frază. Domnul a citit textul până la anul de îndurare, apoi a închis cartea şi a declarat că aceste cuvinte, adică numai ceea ce citise El erau împlinite (Luca 4.21). După cum plănuise mai dinainte, Domnul a închis cartea tocmai înainte de restul cuvintelor: „şi ziua răzbunării Dumnezeului nostru“. Această zi este ca şi botezul cu foc vestit de Ioan Botezătorul încă în viitor. Când Domnul Isus va lua în mână cartea pecetluită cu şapte peceţi, atunci această zi a mâniei îşi va avea începutul (Apocalipsa 5.1-7).

 

     Textul din Luca 4.16-21 este foarte vrednic de luat în seamă. Domnul a luat cartea închisă (înfăşurată), apoi a deschis-o şi a vorbit despre începutul „anului de îndurare“. Apoi, a închis cartea (care cuprindea cuvintele „ziua răzbunării“) şi a dat-o slujitorului. În urmă „S-a aşezat jos“ şi ochii tuturor au fost aţintiţi la El. Acest text cuprinde un înţeles adânc, foarte adânc. Hristos este Cel care deschide Scripturile. El este Cel care anunţă ziua harului începând cuvinte de har astfel încât omul se miră (versetul 22). Cartea care cuprindea această zi de har, care de atunci era deschisă, Hristos o pune în mâna slujitorului. Apoi se aşază la dreapta măririi, în locurile cereşti şi ochii tuturor se îndreaptă spre El.

 

     Am înţeles oare că în Persoana Domnului avem cheia cu ajutorul căreia putem înţelege Scriptura? S-a întipărit în mintea noastră că suntem în ziua harului? Ne socotim pe noi înşine ca nişte slujitori în mâna cărora Domnul a încredinţat Cartea deschisă cu ziua harului? Ce înseamnă pentru noi faptul că Hristos şade la dreapta măririi? Sunt ochii noştri îndreptaţi asupra Lui? Lumea priveşte la oameni şi întâmplări care izbesc ochii, însă noi privim la Domnul Isus.

 

     Primul eveniment mare pe care îl aşteptăm este venirea Domnului din cer. În Apocalipsa 5 Îl găsim pe Hristos luând din nou cartea în mână. Dar de data aceasta nu din mâna slujitorului, ci din mâna Aceluia care şade pe tron, şi anume nu din tronul din care iese harul, ci din tronul din care ies fulgere, glasuri şi tunete. Atunci se vor desfăşura urmarea cuvintelor scrise de Isaia: „şi ziua răzbunării Dumnezeului nostru“ etc. Oh, ce preschimbări vor avea loc pe pământ când Dumnezeu va curăţi pământul Său prin judecată şi îl va pregăti pentru ziua domniei Sale!

 

     Aşadar, găsim deseori în Scriptură lucruri şi întâmplări strâns legate în aceeaşi frază, dar între care îşi găsesc loc perioade lungi de timp, fără ca lucrul acesta să fie arătat. Aşa este în ceea ce priveşte botezul „cu Duhul Sfânt“ şi botezul „cu foc“ (vezi şi Ioan 5.29; 2 Timotei 4.1).

 

     S-au scurs două mii de ani de când a avut loc botezul „cu Duhul Sfânt“, însă botezul „cu foc“ n-a avut încă loc. Când el va avea loc, timpul de faţă în care Adunarea lui Dumnezeu se alcătuieşte, îşi va avea sfârşitul şi va începe ziua mâniei. Unii copii ai lui Dumnezeu cer, în mod nechibzuit ca Domnul să le facă parte de „botezul cu foc“, neştiind că prin aceasta ei cer asupra lor judecata şi focul mistuitor al lui Dumnezeu.

 

     Să comaparăm încă o dată pe scurt textele din Matei 3.11 cu Faptele Apostolilor 2.3. În Faptele Apostolilor versetul ne vorbeşte mai întâi că, au fost văzute „nişte limbi CA de foc“. Deci nu nişte „limbi DE foc“, ci limbi care puteau fi comparate, care se asemănau cu nişte limbi de foc. Nu există oare o mare deosebire între „a fi botezat cu foc“ şi vederea unor „limbi ca de foc“? Cine citeşte cu luare aminte textul din Faptele Apostolilor 2.3 observă că ceea ce vrea Duhul Sfânt să ne pună înaintea ochilor sunt limbile, iar mai departe că aceste limbi  s-au aşezat fără deosebire peste fiecare din ei. Dar când este vorba despre cum arătau aceste limbi, ne spune că ele erau „CA de foc“. Într-adevăr, ce legătură poate fi între aceste cuvinte „ca de foc“ şi „botezul cu foc“, despre care a vorbit Ioan Botezătorul? Nu ne vorbesc oare limbile, mai degrabă, despre mărturia pe care trebuia să o ducă mai departe ucenicii, decât despre botezul cu foc?

 

     Faptul că aceste limbi „s-au împărţit“, poate fi indicaţia că mărturia harului nu mai avea să fie acum limitată numai în cadrul lui Israel, ci trebuia să fie dusă peste tot în toate limbile şi graiurile. Iar faptul că erau „ca de foc“ ne poate arăta că, lucrarea mărturiei lui Dumnezeu, ca şi focul, descoperă şi judecă ceea ce este potrivnic sfinţeniei lui Dumnezeu. Cât de simplă este istorisirea din Faptele Apostolilor 2. Pe de o parte „toată casa a fost umplută cu Duhul Sfânt“ şi prin aceasta toţi cei ce erau în casă au fost „botezaţi“ (cufundaţi) în acelaşi Duh pentru a alcătui „un singur Trup“ iar pe de altă parte, când Duhul Sfânt s-a lăsat asupra fiecăruia în parte, toţi au primit darul Duhului Sfânt, prin care au fost făcuţi în stare să fie mărturiile Sale în lume. După aceea este menţionat că: „Toţi s-au umplut cu Duhul Sfânt şi au început“ să vestească mărturia harului lui Dumnezeu „după cum le da Duhul să vorbească“ (Fapte 2.4).

 

 

 

UMPLEREA CU DUHUL SFÂNT

 

 

 

     Nu este o lucrare care se înfăptuieşte odată pentru totdeauna, ci este ceva care se repetă în cursul vieţii cu Domnul. Nu trebuie să confundăm această lucrare cu botezul Duhului Sfânt sau cu darul Duhului Sfânt.

 

     Putem fi îndemnaţi: „Fiţi plini de Duhul Sfânt“ (Efeseni 5.18), dar nu putem să fim îndemnaţi: „Fiţi botezaţi cu Duhul Sfânt“ sau „Fiţi înzestraţi sau pecetluiţi cu Duh Sfânt“. Dar starea de plinătate a Duhului (umplerea) este în strânsă legătură cu predarea noastră Domnului şi cu o viaţă de credinţă şi de ascultare. A fi cineva plin de Duhul Sfânt este o lucrare pe care o găsim în Scriptură nu numai cu începere de la Rusalii când Duhul Sfânt Şi-a ales domiciliul în credincioşi, ci această lucrare a fost întâlnită în toate timpurile de mai înainte. Prin urmare, umplerea nu este o lucrare care face parte din botezul sau din darul Duhului Sfânt şi nu este aceeaşi cu locuirea Duhului Sfânt în noi. Nu putem spune că atunci când Duhul Sfânt îşi face locuinţa într-un om înseamnă în acelaşi timp şi că acel om este plin de Duhul Sfânt.

 

     Locuirea în noi a Duhului Sfânt este ceea ce deosebeşte pe credincioşii din timpul harului de cei din vremea Vechiului Aşezământ. Dar observăm, pe de o parte că după Rusalii, deşi Duhul Sfânt locuia în credincioşi, ei au fost totuşi din nou umpluţi cu Duhul Sfânt, iar pe altă parte cu toate că Duhul Sfânt nu locuia în credincioşii Vechiului Legământ, totuşi unii din ei au fost umpluţi cu Duhul Sfânt. De pildă găsim că înainte de Rusalii, Beţaleel a fost umplut cu Duhul Sfânt pentru ca în puterea Lui să ducă la bun sfârşit lucrările care i-au fost încredinţate pentru cortul din pustie (Exod 31.2-3). Elisabeta a fost umplută cu Duh Sfânt ca, în bucuria ei, să laude pe Dumnezeu, iar Zaharia să prorocească (Luca 1.41, 67).

 

     Tot astfel, după Rusalii, ucenicii în care Duhul Sfânt venise să locuiască au fost umpluţi cu Duhul Sfânt ca să propovăduiască măreţia harului lui Dumnezeu. Puţin mai târziu, Petru a fost din nou umplu pentru ca să mărească Numele Domnului în ceasul prigonirii. După aceea mica ceată a fost în întregime umplută din nou cu Duhul Sfânt ca în puterea Sa să vestească fără frică şi cu îndrăuneală Cuvântul lui Dumnezeu. Apoi citim cum Saul şi ucenicii s-au umplut de Duhul Sfânt (Faptele Apostolilor 4.31; 9.17; 13.9, 52). Tot astfel, Scriptura menţionează nişte bărbaţi ca Ştefan şi Barnaba care erau plini de Duhul Sfânt (Faptele Apostolilor 6.3, 5; 7.55; 11.24) Apoi noi suntem îndemnaţi să fim plini de Duhul Sfânt (Efeseni 5.18).

 

     Când credincioşii Vechiului Testament au fost umpluţi cu Duhul Sfânt era de la sine înţeles că această lucrare nu cuprindea şi unirea cu Hristos în calitatea Sa de Cap al Trupului. Această unire este legată de darul şi locuirea în noi a Duhului Sfânt. De ea au parte numai credincioşii timpului de har care alcătuiesc Trupul lui Hristos.

 

     Aşadar, pe o parte vedem că un credincios al Vechiului Testament care nu avea Duhul Sfânt locuind în el, putea să fie umplut cu Duhul Sfânt, iar pe altă parte un credincios al timpului harului care avea Duhul Sfânt locuind în el, putea să nu fie plin de Duh. Din acest motiv, efesenii, cărora apostolul le scria că erau pecetluiţi cu Duhul Sfânt, erau îndemnaţi să fie plin de Duhul. La credincioşii Vechiului Legământ, umplerea cu Duhul Sfânt era în funcţie de venirea peste ei a Duhului, pe când la credincioşii din Adunarea lui Dumnezeu, umplerea cu Duhul Sfânt este desfăşurarea în afară a puterii Duhului Sfânt care locuieşte în ei.

 

     Venim acum la o întrebare însemnată, care frământă multe inimi:

 

 

 

CUM POT FI UMPLUT DE DUHUL SFÂNT?

 

 

 

     Scriptura nu ne răspunde cu un verset la această întrebare, dar ne arată persoanele care au fost pline cu Duhul Sfânt, ne spune cum a fost inima şi viaţa lor faţă de Domnul şi prin aceasta primim răspunsul la întrebarea noastră. Dumnezeu pune înaintea ochilor noştri astfel de suflete care prin ascultarea credinţei sau predat Domnului şi s-au supus de bună voie conducerii Lui şi lepădându-se de sine. Privirile lor erau îndreptate numai asupra Domnului (Evrei 3.1; 12.2). Hristos locuia în inimile lor (Efeseni 3.17) şi de pe buzele lor ţâşnea lauda Sa. Ce oameni fericiţi! Erau dispreţuiţi de lume, necunoscuţi şi alungaţi, dar recunoscuţi de Domnul a cărui dragoste o gustau. Acestea au fost persoanele pline de Duhul Sfânt spre a împlini, în puterea Sa, anumite însărcinări încât Dumnezeu Îşi putea arăta prin ei slava Sa.

 

     În vreo inimă se poate naşte dorinţa de a fi şi el aşa. Cum poţi ajunge la această umplere? Te şti mântuit, pecetluit cu Duhul Sfânt şi simţi în inimă că lipseşte ceva şi poate te rogi să primeşti mai mult din Duhul Sfânt. Aici însă nu este vorba de a avea mai mult din Duhul Sfânt ci mai degrabă ca El să aibă mai mult loc în noi.

 

     Fiecare credincios primeşte darul Duhului Sfânt, însă nu fiecare credincios îi dă Duhului viaţa şi inima sa. Să ne folosim de un exemplu: Eu plec de acasă şi te rog să locuieşti în locuinţa mea; îţi dau cheile de la bucătărie şi de la sufragerie. Celelalte camere însă le ţin închise. Aşa facem şi noi cu Duhul Sfânt. Purtarea noastră poate să fie destul de îndatoritoare faţă de Oaspetele divin, dar când vine la noi El nu vrea să fie numai Oaspete, ci Proprietarul şi Stăpânul care domneşte asupra întregii noastre vieţi ca aparţinându-I totul spre a o modela pentru Hristos.

 

     Fiecare încăpere a inimii noastre trebuie să-I fie deschisă Duhului Sfânt. Adeseori vrem să-L mărginim la locurile unde noi am vrea să-L avem. Ne mulţumim să ne dea mărturie despre dragostea lui Dumnezeu, chiar să ne întrebuinţeze până la un anumit punct în lucrarea Sa, dar pentru casa, familia, afacerile, viaţa lăuntrică şi din afară ţinem noi cheile. Pe scurt spus: ca Duhul Sfânt să stăpânească în întregime inima noastră şi să preschimbe totul pentru Hristos la o aşa lucrare nu ne învoim.  Plinătatea Duhului NU ne este dată ca un simplu răspuns la rugăciunea noastră, ci numai mergând pe drumul ce duce pe urmele Mântuitorului. Cererea în rugăciune a plinătăţii Duhului Sfânt poate să vină şi dintr-o inimă în care sunt ţinute ascunse tot felul de rădăcini rele ca lăcomia, egoismul etc. Inima omului este înclinată totdeauna să se aşeze în faţa altora şi îşi găseşte plăcerea să fie privită şi admirată ca fiind „plină de Duh“.

 

     Este foarte serios şi însemnat lucru de a cerceta ce fel de motive stau la baza unei asemenea rugăciuni. Nu am văzut noi oare cum cei care stăteau mereu cu rugăciunea „umplerii cu Duhul Sfânt“ pe buze erau oameni care încă nu se despărţiseră de lume? În purtarea lor se vedea că îşi iubeau „eul“ lor şi că nu puteau să sufere ca alţii să-i atenţioneze. Dacă cruţăm micile rădăcini de mândrie, de voinţă proprie, de lăcomie (şi multe altele) ascunse în inimile noastre şi nu-i dăm cu toată hotărârea inima noastră Duhului Sfânt nu vom fi niciodată (rugându-ne numai) plini cu Duh. Scriptura nu spune că trebuie în primul rând să ne rugăm pentru a fi umpluţi de Duhul Sfânt.

 

     Scriptura ne spune: „Fiţi plini cu Duh Sfânt“ (Efeseni 5.18). Purtarea noastră, starea noastră duhovnicească ar trebui să fie de aşa fel încât să fim plini de Duhul Sfânt. Niciodată nu citim că ucenicii să se fi rugat ca să fie umpluţi şi nici ca cineva să fi fost umplut cu Duhul Sfânt ca răspuns la o astfel de cerere în rugăciune. Prin aceasta nu vrem să spunem că cei ce au fost umpluţi cu Duhul Sfânt nu erau nişte oameni ai rugăciunii. Ei au fost fără îndoială bărbaţi ai credinţei şi ai luptei în rugăciune.

 

     În Faptele Apostolilor 4.23-31, găsim o astfel de ceată despre care citim că „toţi s-au umplut de Duh Sfânt“. Dar oare pentru a fi umpluţi de Duh se rugau ei? Dumnezeu a vrut ca rugăciunea lor să rămână scrisă pentru noi, dar nu găsim în ea că ei cereau „să fie umpluţi“. Tema rugăciunilor lor era slava Numelui Domnului şi singura cerere pe care o fac este aceasta: „Dă robilor Tăi să vestească Cuvântul Tău cu toată îndrăzneala…“ Conştienţi de neputinţa lor, ei cereau să poată vesti Cuvântul Său cu toată îndrăzneala în ziua strâmtorării ca şi în ziua libertăţii.

 

     Ce dragoste, ce predare, ce tărie de credinţă şi totodată ce atârnare de Domnul întâlnim în această rugăciune! Ea ne face să ne amintim de Daniel care, având înaintea lui groapa cu lei, se ruga şi lăuda pe Dumnezeu cum făcuse mai înainte. Aşa de mult s-au itat pe ei înşişi încât nici nu au amintit înaintea Domnului situaţia grea şi prigonirea. Goliţi de orice voinţă proprie, dar bine hotărâţi în inimă pentru a rămânea strânşi alipiţi de Domnul, ei îşi ridicară într-un gând glasul (şi nicidecum strigând cu toţii laolaltă) către Atotstăpânitorul. Cererea le-a fost ascultată prin faptul că s-au umplut de Duhul Sfânt: „Toţi s-au umplut de Duhul Sfânt şi vesteau Cuvântul lui Dumnezeu cu îndrăzneală“. Scriptura ne dă aici un exemplu care ne lămureşte îndemnul apostolului: „Fiţi plini de Duh Sfânt“. Putem observa starea inimii celor pe care Duhul Sfânt i-a umplut întrebuinţându-i pentru slava Numelui Domnului.

 

     Când un vas trebuie să fie umplut cu ceva, prima condiţie este să fie golit de ceea ce îl umplea mai înainte. Dacă o sticlă este plină cu acid nu pot pune în ea untdelemn. Trebuie să golesc acidul, să curăţ sticla şi apoi să pun untdelemnul. Tot astfel este şi cu credincioşii. Dacă doresc să fie umpluţi de Duhul Sfânt trebuie să fie goliţi şi curăţiţi de lucrurile care nu se împacă cu comuniunea Fiului lui Dumnezeu. Atâta vreme cât mai găzduim în inimile noastre „pofta cărnii, pofta ochilor şi mândria vieţii“ (1 Ioan 2.16) nu putem fi umpluţi cu Duhul Sfânt. Dacă însă i-am dat voie harului Domnului să ne curăţească de aceste lucruri, atunci El vrea să ne umple inima ce a fost golită de „vinul“ cel străin. Despre acest lucru îndemna apostolul pe efeseni: „Nu vă îmbătaţi de vin…dimpotrivă fiţi plini de Duh“.

 

     Inima noastră niciodată nu este goală: ori este plină cu „vinul“ voinţei propri şi a lucrurilor lumeşti, ori este plină cu Duhul Sfânt. Întrebarea nu este dacă noi stăpânim Duhul, ci dacă El ne stăpâneşte pe noi. Adeseori ne luptăm pentru lucrul acesta ca şi Iacov despre care citim că Dumnezeu se lupta cu el şi că el se lupta cu Dumnezeu (Geneza 32.24-28). Iacov se lupta să capete ceva de la Dumnezeu, dar Dumnezeu trebuia să se lupte cu Iacov să-l biruiască şi să-i poată da binecuvântarea pe care o cerea. Unii se luptă să fie „umpluţi“, dar Duhul Sfânt se luptă cu ei să-i poată umplea. Dumnezeu a trebuit mai întâi să-i lovească încheietura puterii lui Iacov ca să-l poată binecuvânta. Tot astfel, Dumnezeu trebuie adeseori pe nişte căi foarte dureroase să zdrobească încheitura voinţei noastre propri, a mândriei noastre, a lăcomiei noastre etc. până când îi vom preda Lui lucrurile noastre ascunse în cele mai tainice unghere ale inimi.

 

     Când cercetăm în Scriptură viaţa credincioşilor care au fost plini de Duhul Sfânt, atunci:

 

 

 

 

 

URMĂRILE PLINĂTĂŢII DUHULUI

 

 

 

ni se înfăţişază într-un mod deosebit de frumos. Cât de schimbat îl găsim pe Petru după ce a fost umplut cu Duhul Sfânt, el care altă dată era plin de sine însuşi, de iubirea sa şi de predarea sa! Acum nu mai vorbeşte despre sine: „Eu vreau… eu… eu voi fi…“ Aşa vorbise mai înainte; acum nu-i mai vine pe buze nici un „eu“. Numele ce revine pe buzele sale este ISUS răstignit, înviat, Domn şi Hristos (Faptele Apostolilor 2.22-36).

 

     Lui Ştefan şi lui Pavel li s-a permis să se apere, dar ei au vorbit despre Hristos. Tot aşa este şi astăzi. Omul plin de sine însuşi vorbeşte despre el, despre experienţele sale minunate, despre ce a făcut şi despre ce a vorbit el. Dar când Duhul Sfânt îi umple inima, atunci nu mai găseşte nici o bucurie să vorbească despre sine. Buzele sale vorbesc despre Domnul Isus şi despre lucrurile descoperite de Dumnezeu. Dar nu numai atât, ci şi umblarea lor şi

 

 

 

PURTAREA LOR ÎN CASA LUI DUMNEZEU

 

 

 

poartă pecetea lucrării Duhului Sfânt. Când apostolul le scria corintenilor despre arătările Duhului Sfânt în Adunare şi-a început vorbirea arătându-le starea lor de mai înainte când stăteau sub o altă putere spirituală. Atunci ei erau „duşi“ şi „călăuziţi“. Fiecare om stă sub călăuzirea unei puteri duhovniceşti. Spiritele demonice călăuzesc pe oameni după placul lor la idoli (1 Corinteni 12.2; matei 17.15; Marcu 5.1-20). Dar Duhul lui Dumnezeu ne călăuzeşte potrivit gândurilor lui Dumnezeu şi în armonie cu Scriptura.

 

     Cuvântul lui Dumnezeu îşi găseşte în cel ce este plin şi călăuzit de Duhul Sfânt o reprezentare vie (Filipeni 2.16). Un asemenea om trăieşte într-o stare necontenită de veghere asupra lui însuşi (1 Corinteni 9.26-27). El lasă să pătrundă asupra sa lumina Cuvântului în viaţa sa lăuntrică şi de afară, dar şi asupra colaborării în lucrarea Domnului şi a slujbei sale când vorbeşte în public. Dorim să amintim în legătură cu aceste

 

 

 

TREI PUNCTE

 

 

 

câteva din lucrurile care deosebesc pe un credincios călăuzit de Duhul Sfânt:

 

1. Viaţa lăuntrică şi din afară.

 

     El însuşi, casa sa, afacerile sale etc., toate vor fi vor fi aşeazate sub privirea Domnului lucrând „cinstit nu numai înaintea Domnului, ci şi înaintea oamenilor“ (2 Corinteni 8.21), căci „a face dreptate şi judecată este mai plăcut decât jertfele“ (Proverbe 21.3). Un astfel de om  îşi păzeşte „inima mai mult decât orice“ (Proverbe 4.23), el nu are o inimă îngâmfată, nici priviri trufaşe şi nu se îndeletniceşte cu lucruri prea înalte pentru el (Psalm 131.1; Ieremia 45.5).

 

2. Colaborarea în lucrul Domnului.

 

     Dacă Domnul binecuvintează slujba sa, el nu este plin de această slujbă, nu face caz de sine însuşi şi nu se socoteşte ca fiind cineva important. Este pentru un astfel de om o durere când privirile se îndreaptă asupra sa. Este gata sa spună: „De ce vă uitaţi cu ochii ţintă la noi, ca şi cum prin puterea sau prin cucernicia noastră am fi făcut pe omul acesta să umble?“; „Doar şi noi suntem oameni cu aceleaşi slăbiciuni ca voi“ (Faptele Apostolilor 3.12; 14.15). Iar dacă, în loc de admiraţie, el este necunoscut, i se face nedreptate sau se răspunde cu lipsă de iubire, el nu ascunde aceste lucruri în inima sa ca poi într-o zi să le scoată la iveală. El nu mai are în inimă loc pentru asemenea sentimente.

 

     În colaborarea sa în lucrarea Domnului, el nu-şi va urma în mod personal drumul său înainte, ci va socoti şi se va purta ca un împreună-lucrător. Oriunde l-ar aşeza Domnul în harul Său, niciodată nu va privi ca slujba fiind a sa, ca adunarea fiind a sa, sau câmpul de misiune ca fiind al său. În smerenie el este pătruns de faptul că lucrarea este a Domnului, câmpul de lucru al Său şi că el nu este aşezat acolo decât ca un „împreună-lucrător“ (1 Corinteni 3.9; 1 Tesaloniceni 3.2; Filimon 24). În felul acesta, el va fi ferit de a-şi vedea de drumul său în lucrarea Domnului şi de a lucra fără a colabora cu fraţii împreună-lucrători cu el (Faptele Apostolior 14.26; 15.4; 3 Ioan 8; Galateni 2). De asemenea el nu va da la o parte sfatul unor fraţi care au primit de la Domnul judecată duhovnicească (Galateni 2.9-10; 1 Corinteni 14.32-33; Efeseni 5.21; 1 Corinteni 16.16; Filipeni 2.3; Faptele Apostolilor 18.26-27; Galateni 2.14; Psalm 141.5; Proverbe 9.8; 25.12; 27.6). El nu se va preţui pe sine, nici părerea sa ca fiind mai presus de aceea a fraţilor săi. Un copil al lui Dumnezeu care s-a lăsat umplut de Duhul Sfânt va creşte tot mai mult în smerenie. Când apostolul Pavel şi-a scris prima epistolă către corinteni, s-a numit cel mai mic dintre apostoli. Apoi cu câţiva ani mai târziu s-a numit cel mai neînsemnat (Efeseni 3.8). Ceva mai târziu s-a numit cel dintâi dintre păcătoşi (1 Timotei 1.15). Tot aşa ar trebui să se petreacă lucrurile cu noi: cu cât vom umbla mai mult în lumină cu atât să devenim mai mici în ochii noştri şi să creştem în smerenie.

 

3. Slujba vorbirii în public.

 

     Un slujitor al Cuvântului plin de Duhul Sfânt va vorbi într-un mod uşor de înţeles (1 Corinteni 14.6, 9, 19); va vorbi lucruri care slujesc la zidirea duhovnicească a adunării (1 Corinteni 14.5) şi aceasta se va face nu după voinţa proprie, ci aşa cum este călăuzit de Duhul Sfânt. El va lăsa ca în toate să vorbească Scriptura (Romani 4.3; 9.17; 10.11; Marcu 12.10; Isaia 8.20), se va adânci în Scriptură, va veghea  cu grijă pentru a împărţi drept Cuvântul (2 Timotei 2.15) şi nu va vorbi lucruri care nu se potrivesc cu Biblia (1 Corinteni 14.36-38). El va fi dispus ca alţii să judece cuvintele lui (1 Corinteni 10.15; 14.29) şi nu va trece peste dispoziţiile pe care le-a dat Dumnezeu pentru bunul mers al Adunării Sale (1 Corinteni 11.1-6; 14.34; Faptele Apostolilor 10.47-48 etc).

 

   Dacă ne-ar sta mai mult pe inimă îndemnul „Fiţi plini de Duh“ cu mult mai mult s-ar vedea în noi şi în Adunare chipul Domnului şi lucrarea Duhului Său.

 

 

 

     Cineva poate va întreba: cum se face că apostolii, care cu puţine zile mai înainte fuseseră umpluţi de Duhul Sfânt au putut

 

 

 

SĂ MAI FIE UMPLUŢI DIN NOU?

 

 

 

     Nu ne vom încumeta să tragem concluzia că apostolii au fost neascultători aşa încât Duhul Sfânt să nemaiputând să-i umple mai departe, ei ar fi avut nevoie să fie umpluţi din nou. Când un vas este plin mai poate oare să fie mai plin? Copii lui Dumnezeu nu sunt nişte vase moarte, ci vase vii ale Duhului Sfânt, vase care cresc. Dacă vasul creşte, poate să fie umplut din nou. Scriptura vorbeşte despre creşterea credinţei. Credinţa creşte numai pe calea credincioşiei faţă de Domnul. Cu cât creşte credinţa, cu atât se lărgeşte inima şi vasul creşte în aşa fel încât poate să fie umplut din nou cu Duhul puterii, al iubirii şi al unei minţi sănătoase (2 Timotei 1.7).  Nu putem creşte decât pe drumurile credinţei – şi acesta a fost motivul pentru care Dumnezeu l-a pus pe Avraam mereu în faţa unor noi încercări ale credinţei.

 

     De ce lucrează Dumnezeu în acest mod? Suntem în şcoala lui Dumnezeu şi în calitatea noastră de şcolari suntem mereu puşi în faţa unor încercări pentru creşterea şi întărirea noastră. Elevul nu înţelege de ce profesorul îi pune mereu înainte recapitulări şi examinări. Dar profesorul are un scop bine definit lucrând în acest fel.

 

     Scopul lui Dumnezeu a fost ca să-l binecuvinteze pe Avraam. Spre a-l face destoinic pentru primirea binecuvântărilor, Dumnezeu trebuia să-l pună la noi probe. Omului firesc nu-i place lucrul acesta, dar este lucrul cel mai bun pe care poate să-l facă Dumnezeu pentru creşterea omului nostru lăuntric. Când trecem cu succes examenul vom putea merge înainte întăriţi şi destoinici pentru îndeplinirea unor noi îndatoriri. Dacă pierdem examenul, motivele nereuşitei sunt date la iveală. Însă prin căinţă şi mărturisire vom fi aduşi din nou într-o stare bună. Oriunde citim în Biblie despre o nouă „umplere“ putem fi siguri că ea este în legătură cu nişte hotărâri ale credinţei de a lupta împotriva puterilor întunericului. Când tesalonicenii au rămas statornici în credinţă în mijlocul unor „prigoniri şi strâmtorări“ cumplite, citim despre creşterea credinţei lor. Şi dacă credinţa creşte, va creşte şi omul cel nou. În modul acesta se va face un loc nou pentru Izvorul care locuieşte în noi – Duhul Sfânt – dându-i posibilitatea să se reverse şi să ne umple din nou.

 

 

 

     Când cercetăm minunatul dar al Duhului Sfânt şi privim plinătatea de binecuvântări ce ne-a fost împărtăşită în El, cât de mişcată este inima noastră la gândul că Dumnezeu trebuie să ne îndemne să nu-L întristăm. Da, trebuie să ne umple de ruşine faptul că Dumnezeu trebuie să mai vorbească celor pe care i-a pecetluit cu Duhul Sfânt despre minciună, furt, mânie, cuvinte stricate, vorbire de rău etc. (Efeseni 1.13; 4.25-32). Numai cel ce nu cunoaşte încă pe satan şi nu-şi cunoaşte încă propria lui inimă firească poate să întrebe dacă astfel de lucruri se mai pot întâmpla printre copiii lui Dumnezeu. Dumnezeu însă ne arată de ce fel de lucruri suntem capabili când întristăm pe Duhul Sfânt. Dar ce har! – dacă ne vorbeşte despre aceste lucruri, Dumnezeu nu ne ameninţă să retragă de la noi Duhul Sfânt, ci vrea să ne facă mai conştienţi că suntem pecetluiţi cu Duhul Sfânt în vederea zilei răscumpărării. Harul acesta al pecetluirii trebuie să ne păzească şi să ne determine să trăim după Duh şi nu după fire.

 

 

 

     Dacă,

 

UMBLĂM ÎN DUHUL,

 

 

 

nu vom împlini pofta cărnii (a firi vechi). Umblarea în Duhul nu este o umblare sub lege de forma: „trebuie…nu lua…nu gusta…!“ (Coloseni 2,21). Dimpotrivă, este o umblare în puterea Duhului Sfânt după pilda Domnului Isus.

 

     Unii copii ai lui Dumnezeu se mulţumesc cu o umblare cumsecade. Le este de ajuns să nu treacă anumite limite şi să nu treacă anumite margini şi să se poarte ca nişte bărbaţi şi femei cinstite. Dar umblarea în Duhul este cu totul altceva: înseamnă a umbla ca unii care au Duhul Sfânt şi cunosc pe Dumnezeu. Cunoaşterea lui Dumnezeu le este dreptar în toate lucrurile. Toate lucrurile le judecă aşa cum se înfăţişează când sunt puse în legătură cu Dumnezeu. Purtarea lui, felul de a trata lucrurile şi mersul lui sunt potrivite cu cunoştinţa care o are despre Dumnezeu.

 

     Am întrebat cândva pe slujitorul unui fost rege german dacă regele îşi exprima zilnic dorinţele către servitori. El mi-a răspuns: „Aproape că nu ne spunea nici un cuvânt“ – „Cum puteaţi să ştiţi ce vrea el?“ – „Îl cunoşteam aşa de bine încât ştiam ce vrea şi ce avem de făcut pentru el“.

 

     Tot aşa este şi cu noi dacă cunoaştem pe Dumnezeu: umblarea noastră va fi în conformitate cu această cunoştiinţă prin Duhul Său. Noi nu putem să producem această umblare prin sforţările firii vechi. Umblarea în Duhul este un produs automat al lucrării Duhului Sfânt în noi, atunci când El are stăpânire asupra noastră.

 

     Dar dacă întristăm pe Duhul Sfânt nu putem umbla în Duhul. Adeseori nu observăm că L-am întristat şi ne străduim în zadar să avem un mers după Duh. Cât de serios este din acest motiv, îndemnul:

 

 

 

NU ÎNTRISTAŢI PE DUHUL SFÂNT (Efeseni 4)

 

 

 

     Unii au crezut că Duhul Sfânt este întristat atunci când minţim, când furăm, sau facem vreun lucru asemănător. Fireşte că Duhul este întristat când cădem în astfel de păcate. Dar nu este El oare întristat şi când nu luăm seama la lumina Cuvântului lui Dumnezeu, când nu ascultăm glasul Lui şi ne îndeletnicim cu lucruri deşarte ale lumii? Imaginează-ţi că primeşti o scrisoare de la ai tăi. Plin de bucurie îmi citeşti din ea şi îmi povesteşti despre cei ce îţi sunt aşa de scumpi inimi. Pe când mai citeşti şi povesteşti, arunci o privire spre mine şi vezi că eu citesc ziarul şi nu mai sunt atent la cele ce-mi citeşti, şi-mi spui: „Nu te doare pe tine că arăţi aşa de puţin interes pentru ceea ce mie îmi este atât de scump?“ Întristat, încetezi să mai citeşti despre ai tăi şi în tăcere pui scrisoarea la o parte.

 

     Tot aşa este şi cu Duhul Sfânt! El ne vorbeşte despre iubirea Tatălui, despre slava Fiului şi ne împărtăşeşete cereştile binecuvântări pe care ni le-a pregătit Dumnezeu. Dar în loc să luăm aminte la glasul Său, inima noastră este ocupată cu glasurile oamenilor şi cu lucrurile acestei lumi. Oare nu-L întristăm? Oare nu este obligat Duhul să ne vorbească despre Hristos, să ne certe pentru lipsa noastră de atenţie? În cartea Apocalipsa, Domnul atenţionează încă o dată: „Cine are urechi, să asculte ce zice Adunărilor Duhul“. Cuvântul acesta ne arată că nu toţi aveau urechi ca să audă glasul Duhului Sfânt. Dar oare noi avem urechi? Nu vrem să ne cercetăm? Dacă tu nu ai urechi pentru vocea Duhului, oare te mai miri că nu guşti nimic din bucuria cerească care odată te făcea aşa de fericit? Ce bucurie ai găsit atunci în legătura cu Domnul prin rugăciune şi cercetarea Cuvântului Său! Cât de fericit te simţeai când în timp ce te adânceai în Cuvântul Său, o nouă rază a măririi sale îţi pătrundea în inimă! Au rămas poate acele zile doar o amintire a cea ce ai avut o dată, dar acum ai pierdut-o! Ce fel de lucruri îţi umplu acum inima? Grijurile sau bogăţiile vieţii, familia, afacerile, lumea? Sau poate nişte persoane cărora El a trebuit să le cedeze locul? Dacă aşa stau lucrurile poţi, cei drept, să te mai rogi, dar umblarea ta cu Domnul este fără inimă, citirea Cuvântului Său fără plăcere. De unde a venit această schimbare? Din pricină că Duhul Sfânt a fost întristat. El nu-ţi mai poate vorbi despre dragostea Domnului şi despre lucrurile cereşti însă vrea să te trezească din somn ca să-i auzi din nou glasul.

 

     Este posibil ca Domnul să folosească chiar aceste cuvinte pentru  a trezi o inimă adormită. De aceea ascultă numaidecât glasul Domnului! Smereşte-te, căieşte-te şi mărturiseşte-i Lui păcatul tău şi unde este nevoie şi oamenilor! Drege ceea ce-L întristează! Alungă lucrurile care te leagă de ce este rău! Dă-i din nou stăpânire asupra ta şi asupra vieţii tale şi dragostea lui Dumnezeu va fi raza de soare a sufletului tău! Vei bea din nou din izvorul apelor vii, iar inima şi gura ta vor fi pline de laudă în mărturisirea Numelui Său.

 

     Cât de negrăit de mare este pierderea pe care o suferă un copil al lui Dumnezeu care întristează pe Duhul Sfânt! Să veghem cu mai multă atenţie ca să nu-L întristăm, astfel ca prin El, chipul şi fiinţa lui Hristos să se vadă în noi!

 

 

 

     Un alt îndemn îl găsim în 1 Tesaloniceni 5.19-20:

 

 

 

NU STINGEŢI DUHUL!

 

 

 

     Am văzut cum putem întrista pe Duhul Sfânt când facem sau permitem lucruri care Îi sunt potrivnice şi când nu luăm seama la glsul Său. În citatul de mai sus este vorba de altceva, şi anume de stingerea Duhului în lucrarea Sa, fie în noi, fie în alţii.

 

     Când în ziua Rusalilor, Duhul Sfânt Şi-a găsit locuinţa în fiecare ucenic în parte, acest lucru s-a văzut prin ivirea limbilor ca de foc, iar curând după aceea găsim pe ucenici vestind în puterea Duhului, lucrările minunate ale lui Dumnezeu, în toate limbile oamenilor (Faptele Apostolilor 2.3-11). După cum a lucrat atunci, tot aşa lucrează Duhul Sfânt şi astăzi în inimile celor în care Şi-a găsit locuinţa. Nu este aici nici un singur mădular al Trupului pe care El nu vrea să-L întrebuinţeze spre folosul altora. O, şi cât de multe şi de felurite sunt darurile şi slujbele pe care El, în puterea Sa, vrea să le întrebuinţeze pentru glorificarea lui Dumnezeu. Este întocmai cum scrie Petru: „Ca nişte buni ispravnici ai harului felurit al lui Dumnezeu, fiecare din voi să slujească altora după darul pe care l-a primit“ (1 Petru 4.10). Unde Duhul lui Dumnezeu Se arată şi aprinde un foc, să ne ferim să-l stingem sau să-l acoperim!

 

     Pe Duhul Sfânt Îl găsim într-un mod deosebit la lucru în Adunarea lui Dumnezeu. Oh, cât de mult ar trebui să veghem să nu-L stingem! Tot ce se face în Adunare trebuie să slujească la zidirea duhovnicească şi să fie lucrat de Duhul Sfânt. Este cu neputinţă citind 1 Corinteni 12 şi 14 şi să nu simţi greutatea pe care o pune apstolul asupra faptului că Duhul Sfânt îşi alege vasele şi instrumentele aşa cum vrea El (1 Corinteni 11.18).

 

     Să ne întrebăm: „Mai face El oare acelaşi lucru şi astăzi?“ Desigur Îl face, dar noi suntem îndemnaţi să nu-I stăm în cale, împiedicându-L! Duhul Sfânt îşi alege instrumentele Sale după alte puncte de vedere decât ale omului. El priveşte în inimă şi nu la ceea ce stă în faţa ochilor! Deja în timpul apostolului Pavel îşi făcuse printre credincioşi o dorinţă după înţelepciunea omenească şi după vorbiri strălucitoare astfel încât el a trebuit să-i îndemne: „Nu stingeţi Duhul, nu dispreţuiţi prorociile“. Se cereau cuvântări alcătuite cu meşteşug şi rostite cu măiestrie, se umbla după daruri care să fie împodobite cu titluri, cu arătări din afară.

 

     Ceea ce era în acele zile o tendinţă, a devenit astăzi o practică generală. Nu se mai preţuiesc darurile duhovniceşti care nu se arată într-un mod care îi palce firii pământeşti, ci li s-a dat slujbelor o înfăţişare care place firii pământeşti. Ceea ce Duhul Sfânt vrea să facă, şi anume să-Şi aleagă vasele şi să mişte buzele cum vrea El, lucrul acesta omul l-a luat în mâinile sale. Omul împarte diferitele daruri şi slujbe numai anumitor peroane, iar pe cei al căror cuvânt este simplu le respinge slujba lor. Asemenea aranjamente dau cu totul la o parte rânduiala dumnezeiască şi constitue o adevărată stingere a lucrării Duhului Sfânt. Cu toate că asemenea încălcări asupra drepturilor Duhului Sfânt au devenit astăzi un obicei, chiar o regulă generală, ele n-au încetat să fie prin aceasta un lucru rău.

 

     În Casa lui Dumnezeu, Adunarea Sa, Duhul Sfânt vrea să aibă toată libertatea să întrebuinţeze pe oricine vrea El. Din acest motiv, apostolul adaugă la îndemul lui aceste cuvinte: „Nu dispreţuiţi prorociile“. Dacă Duhul Sfânt vrea să întrebuinţeze pe fratele cel mai simplu pentru a vorbi un cuvânt de zidire, de mângâiere sau de mustrare, noi nu avem voie să dispreţuim acest cuvânt, criticându-l.

 

     Cuvântul „prorocie“ nu înseamnă aici vestirea lucrurilor viitoare, ci înseamnă ca cel ce vorbeşte să vorbească cuvinte ca ale lui Dumnezeu, pe care Însuşi Dumnezeu i le împarte prin Duhul Său. „Dacă vorbeşte cineva, să vorbească cuvintele lui Dumnezeu. dacă slujeşte cineva, să slujească după puterea, pe care i-o dă Dumnezeu pentru ca în toate lucrurile să fie slăvit Dumnezeu prin Isus Hristos, a căruia este slava şi puterea în vecii vecilor!“ (1 Petru 4.11). O astfel de vorbire nu este ceea ce noi numim după Scriptură un „dar“, ci o comunicare a unor adevăruri pe care le primim de la El în locul tainic al sufletului nostru aflat în părtăşie cu El. Se poate ca fratele în situaţie să citească, prin Duhul Sfânt, numai un singur verset, sau să vorbească „cinci cuvinte“ care să mişte inimile şi cugetele, iar fiecare în adunare să simtă că a fost un cuvânt lucrat de Duhul Sfânt. Un astfel de cuvânt dat de Dumnezeu poate să aibă chiar asupra unui necredincios o asemenea înrâurire încât el să cadă pe faţa lui şi să fie silit să dea mărturie că Dumnezeu este în mijlocul Adunării Sale (1 Corinteni 14.24-25). Din motivul acesta, apostolul a dorit ca toţi să prorocească şi să râvnească după acest lucru (1 Corinteni 14.5, 31, 39).

 

     Observăm aici, din aceste cuvinte, deosebirea între un „dar“ şi cea ce apostolul numeşte „a prorocii“. Dacă toţi pot proroci şi trebuie să râvnească după prorocie, atunci această prorocie nu poate să fie una cu un „dar“, căci în cazul acesta felurita împărţire a darurilor nu ar mai fi. Ştim că tocmai felurita împărţire a darurilor făcea ca slujba tuturor acestor daruri să fie de trebuinţă. Un dar este tocmai un dar, adică un lucru pe care noi nu putem să-l producem prin râvna noastră. De exemplu, faptul că cineva şi-a însuşit cunoştiinţele prin studii nu va face niciodată din el un „evanghelist, păstor sau învăţător“ în sensul biblic din Efeseni 4.11. Dacă cineva a primit un asemenea „dar“, el poate, cei drept, să-l neglijeze (1 Timotei 4.14), după cum poate prin întrebuinţare, prin râvnă şi cunoştiinţă să-l aprindă şi mai tare, îmbogăţindu-l.

 

     Apostolul mai adaugă la îndemnul „Nu stingeţi Duhul“ şi „Cercetaţi toate lucrurile şi păstraţi ce este bun“ (1 Tesaloniceni 5.21). El vrea să ne spună prin aceasta să avem totdeauna în vedere că suntem înconjuraţi de un duşman şiret, care caută să întortocheze căile drepte ale lui Dumnezeu (Faptele Apostolilor 13.10), căutând să ne înfăţişeze lucrurile fireşti ca fiind arătări ale Duhului. Cu lucrurile bune, pe care le dă Dumnezeu, putem prin neglijenţă să amestecăm şi lucruri rele. Lepădând ce este rău nu trebuie să lepădăm în acelaşi timp şi binele care vine de la Dumnezeu, ci să dăm la o parte ce este rău şi să păstram ce este bun.

 

     Cât de uşor se pot găsi, prin înşelăciunea lui satan, oameni fireşti, care se socotesc pe ei înşişi duhovniceşti. Ei vor să-şi folosească talentele fireşti pentru înălţarea eului lor. Asemenea oameni ar vrea să facă din Biserica lui Dumnezeu o cetăţuie a libertăţii de vorbire pentru fiecare. Adunarea lui Dumnezeu însă nu este locul unde fiecare are voie să vorbească când vrea, ci este locul unde Duhul Sfânt are voie să întrebuinţeze pe cine vrea El. Dar tocmai pentru că este Duhul Sfânt, nu poate să întrebuinţeze decât oameni „duhovniceşti“ şi nu oameni „fireşti“ pentru slujba Sa. Oricare ar fi persoanele pe care Duhul Sfânt le-ar alege ca să Se servească de ele, aceste persoane vor fi întotdeauna nişte vase potrivit fiinţei Lui, a căror viaţă corespunde cu Cuvântul şi a căror purtare şi vorbire va purta semnele deosebitoare a unei lucrări duhovniceşti în ei.

 

     Cei care vorbesc tare mult de libertatea de vorbire arată chiar prin faptul acesta că nu sunt cei de care Duhul Sfânt ar putea să Se folosească. Prezenţa lui Hristos ca şi a Duhului Sfânt în adunare, îi pune fiecărui mădular un frâu şi aşază pe fiecare sub controlul Lor. Cuvântul lui Dumnezeu şi Duhul Sfânt sunt piatra de încercare a fiecărei vorbiri sau a fiecărei slujbe. Dar Adunarea Domnului nu este niciodată un loc de zbenguire a fiecărui duh şi a palavragiilor. Citim despre Domnul că a închis gura saducheilor, iar Tit era îndemnat să facă acelaşi lucru cu palavragii (Tit 1.11). Este trist când se vorbesc cuvinte goale, care nu mişcă inimile şi nici cugetele.

 

     „Toate să fie spre zidire“ – acesta este conţinutul de baza al capitolului 14 din 1 Corinteni. Orice vorbire trebuie să stea sub lumina călăuzitoare a acestui îndemn. Dacă ceea ce vorbeşte un frate nu slujeşte spre zidire, este mai bine să tacă.

 

 

 

     O altă latura şi o altă primejdie este aceasta: în dorinţa de a auzi numai cuvântări rostite cu dibăcie să ne facem vinovaţi de o critică lipsită de iubire faţă de unii fraţi care, cu o iubire adevărată şi cu lepădare de sine, văzând că lipsesc „daruri“ caută cu toată smerenia şi în slăbiciunea lor să se lase folosiţi de Duhul Sfânt. O asemenea critică aspră şi lipsită de dragoste este un lucru serios şi trist în acelaşi timp. Nu numai că critica pune în lumină starea rea a celui care o practică, dar este şi o sămânţă rea din care creşte nemulţumirea şi prin care buna stare şi înaintarea unei adunări pot fi deranjate şi chiar subminate. Cât de însemnat este şi în această privinţă îndemnul: „Nu stingeţi Duhul şi nu dispreţuiţi prorociile“!

 

     O necontenită veghere asupra lui însuşi trebuie să aibă cel ce îndeplineşte o slujbă în Adunarea lui Dumnezeu. Înainte de a-i spune lui Timotei să ia seama la învăţătura pe care o dă altora, apostolul îi spune: „Ia seama la tine însuţi“. Fraţii care au primit de la Domnul o mică măsură de dar sunt ispitiţi cu uşurinţă de vrăjmaş să imiteze pe cei ce au primit o măsura mai mare. Aici se cere veghere. Cât de uşor suntem în primejdie să prefacem cinci cuvinte pe care Domnul ni le-a dat pentru zidirea adunării în zece mii de cuvinte care nu zidesc! Dacă poţi spune în cinci, zece sau cinsprezece minute ceea ce ai primit de la Domnul, nu o lungi până la o oră, pentru ca să nu începi prin Duhul şi să sfârşeşti în fire. Dacă vrei să dai mai mult decât ceea ce ai primit de la Domnul vei strica prin adaosul tău binecuvântarea şi nu trebuie să te miri dacă cei ce te ascultă nu mai sunt atenţi. Ce suspine se ridică când zidirea primită din partea Domnului este umbrită de vorbăria lungă şi goală ce urmează după ea. Ar fi de ajuns ca vorbitorul să arunce o singură privire asupra ascultătorilor pentru a-şi da seama de momentul când au trecut limita a ceea ce le-a fost încredinţat din partea Domnului. Câteodată gândurile pe care Domnul le-a pus pe inima vorbitorului, i-au devenit aşa de preţioase acestuia încât în râvna lui de a le dezvolta mai mult ajunge să le lungească aşa de mult încât le răpeşte puterea lor. Toate acestea sunt lucruri ale firi noastre vechi prin care deşi intenţile sunt bune putem stinge Duhul. Câtă pagubă pentru noi personal, dar şi pentru adunare când Duhul este stins! Ce râuri de binecuvântări, de Domnul date, ar curge dacă în strângerile noastre laolată, lucrurile şi puterile care împiedică Duhul lui Dumnezeu ar fi date la o parte! Să luăm deci în seamă cu grije îndemnul: „Nu stingeţi Duhul“!

 

    Credem că vor fi la locul lor aici câteva cuvinte despre:

 

 

 

 

 

PĂCATUL ÎMPOTRIVA DUHULUI SFÂNT

 

 

 

     Din pricina unei greşite tălmăciri date acestui păcat, unii credincioşi, îndeosebi dintre cei întorşi de curând la Domnul, au ajuns într-o mare nelinişte învinuindu-se pe ei înşişi de a fi înfăptuit „păcatul împotriva Duhului Sfânt“ şi astfel de a-şi fi pierdut mântuirea veşnică. Cercetând Scriptura, observăm în primul rând că ea nu întrebuinţează această expresie generală de „păcatul împotriva Duhului Sfânt“, ci ea vorbeşte despre: hula împotriva Duhului Sfânt.

 

     A vorbi lucruri neadevărate despre Duhul Sfânt este un păcat, după cum a te împotrivi Duhului, a-L întrista, a-L stinge de asemenea sunt păcate împotriva Duhului Sfânt. Dar aici este vorba de un păcat cu totul deosebit şi anume de HULA împotriva Duhului Sfânt şi numai despre acest păcat, Domnul ne spune că nu va fi iertat nici în veacul acesta şi nici în cel viitor (Matei 12.22-32).

 

     Pentru a putea înţelege ce vrea să ne spună Domnul prin „hula împotriva Duhului“ trebuie să luăm aminte la cuvintele Sale în ansamblul întâmplării istorisite aici. Un îndrăcit mut şi orb fusese adus la Domnul. El a scos afară pe duhul rău şi omul acum vedea şi vorbea. Prin această minune, Duhul Sfânt dovedea desluşit mulţimii că Isus este Mesia cel aşteptat. Sub înrâurirea produsă de această dovadă luminoasă, ei au întrebat: „Nu cumva este acesta Fiul lui David?“ (adică Mesia). Duşmanii Domnului, fariseii, nu puteau să tăgăduiască minunea. Toţi o văzuseră cu ochii lor. Nu le mai rămânea, prin urmare, decât să aleagă între a recunoaşte că puterea Duhului Sfânt se desfăşura în Domnul, sau a o atribui lui satan. Hotărâţi să împiedice înrâurirea ce izvora din minunea săvârşită, ei nu s-au temut să împingă cutezanţa până acolo încât, în ura lor împotriva Domnului (deşi ştiau foarte bine adevărul) ei au spus că puterea Duhului Sfânt care lucra în Domnul, provenea de la căpetenia drăcească Beelzebul.

 

     Aceasta nu era o vorbire pripită sau necugetată, nu era ceva spus din neştiinţă, din neveghere, nu erau cuvinte nesocotite rostite într-un ceas de slăbiciune, ci era o hulă bine chibzuită ce izvora din ura inimii lor. Această „hulă împotriva Duhului“, ei au săvârşit-o pe deplin conştienţi că Duhul Sfânt era asupra Domnului Isus şi că El era Trimisul Tatălui; au săvârşit-o dându-şi perfect de bine seama că din ură împotriva Lui hulesc pe nedrept; au săvârşit-o cu hotărârea conştientă de a întuneca lumina pentru alţii şi pentru a-i ţine în întuneric.

 

     În legătură cu această îngrozitoare şi hulitoare faptă a fariseilor, Domnul Isus a rostit aceste cuvinte: „Hula împotriva Duhului Sfânt nu va fi iertată oamenilor, nici în veacul acesta, nici în cel viitor“. Orice uşă a nădejdii era astfel închisă; şi Marcu ne confirmă că ei s-au făcut vinovaţi de un „păcat veşnic“ pentru că ziceau: „El are un duh necurat“ (Marcu 3.30). Ei s-au opus luminii Duhului Sfânt, hulindu-L şi pecetluind astfel soarta lor deoarece NU există afară de El (Duhul Sfânt) nici o putere care să-i fi putut aduce la pocăinţă şi să le fi putut croi o cale spre iertare.

 

     Dacă se poate săvâşi astăzi, în timpul harului, acest păcat ce ne-a fost prezentat în fapta fariseilor este un punct asupra căruia părerile comentatorilor Scripturii se deosebesc.

 

     Să observăm că Domnul Isus nu zice despre acest păcat: nu se va ierta nici înainte de moarte, nici după moarte, ci spune: „nici în veacul acesta, nici în cel viitor“. Aceste cuvinte n-au nicidecum sensul care li se dă adeseori de: nici înainte de moarte, nici după moarte. Sensul lor, ţinând seama de întregul întâmplării, este că păcatul de hulă împotriva Duhului Sfânt, fie că este săvârşit în veacul acesta, fie în veacul viitor, nu va putea fi iertat.

 

     Pe baza acestor cuvinte ale Domnului, mai mulţi cercetători ai Scripturii cred că pot afirma că păcatul acesta deosebit numit „hula împotriva Duhului“, cere pentru a putea fi înfăptuit prezenţa pe pământ a Domnului Isus şi că, prin urmare, el nu poate fi săvârşit în modul acesta arătat de Scriptură în timpul nostru, al Adunării, când Domnul nu este de faţă cu trupul.

 

     Dacă Domnul leagă neiertarea acestui păcat (lucru ce cuprinde în sine săvârşirea păcatului) cu două economii (perioade) nu se cuvine să depăşim noi aceste graniţe, sau dându-le la o parte, să căutăm acest lucru în alte economii. Într-adevăr, cuvintele Domnului nu puteau să fie înţelese de cei cărora erau adresate altfel decât că El, vorbind de „veacul acesta“, se referea la timpul de atunci când El umbla smerit în mijlocul lor, şi tot astfel că „veacul viitor“ se referea la timpul domniei lui Mesia pe pământ. Despre acest veac viitor prorociseră prorocii, iar cărturarii din timpul Domnului îşi aveau gândurile îndreptate asupra acestui lucru (Ioan 3). Ei ştiau că în timpul (veacul) acela nelegiuirile lor aveau să fie iertate şi păcatul lor avea să fie uitat de Dumnezeu (Ieremia 31.34).

 

     Domnul le spunea însă acum, că pentru hula împotriva Duhului Sfânt, nici în veacul acesta (adică timpul de faţă atunci), nici în cel viitor (domnia lui Hristos pe pământ), nu este iertare. Niciodată nu putea însemna această referire la veacul viitor, timpul de astăzi al strângerii Adunării Sale, căci lucrul acesta nu era încă deloc descoperit în timpul când Domnul a rostit aceste cuvinte, ci era încă o taină „ascunsă în Dumnezeu“ şi care „nu fusese făcută cunoscută oamenilor“ (Efeseni 3.5-9).

 

     Vrednic de luat în seamă este faptul că nu mai găsim niciodată în Scriptură, nici în Faptele Apostolilor şi nici în epistole o aluzie la acest păcat al hulei împotriva Duhului Sfânt. Se vorbeşte despre „batjocorirea“ Duhului harului (Evrei 10.28-29) şi despre „împotrivirea“ faţă de Duhul Sfânt (Fapte 7.51), dar nicăieri nu mai găsim amintită hula împotriva Duhului. (Aceste trei lucrări nu sunt spuse despre copiii lui Dumnezeu; mâinile Sale atotputernice îi ocrotesc de aşa ceva).

 

     Lucrul de căpetenie nu este să stabilim dacă păcatul acesta deosebit aparţine numai timpului vieţii pământeşti a Domnului Isus şi timpulul domniei Sale pe pământ, sau nu. Este sigur însă că din pricina absenţei Domnului nu putem avea în timpul de faţă al strângerii Adunării Sale, o pildă întocmai a acestui păcat.

 

     Este drept că se găsesc în spiritism unele lucruri care se apropie de acest păcat, dar aici pilda este tocmai în sensul invers: ceea ce lucrează acolo satan, oamenii o atribuie lui Dumnezeu. Foarte mulţi fac lucrul acesta din neştiinţă, pe când, păcatul desemnat de Domnul ca hulă împotriva Duhului Sfânt este exclus să se săvârşească din neştiinţă.

 

     Cuvintele Domnului nu ne îndreptăţesc însă niciodată să învinuim de săvârşirea acestui păcat pe unii ce nu voiesc să se pocăiască sau pe unii ce sunt chinuiţi din pricina păcatelor lor. Cu atât mai departe de noi să fie gândul acesta când este vorba de suflete care sunt preocupate de păcatele lor. A face aşa ceva ar fi o întrebuinţare rea a cuvintelor Domnului şi o îndrăzneală care nu este la locul ei. Prin aceasta nu este înlăturat faptul grozav că oamenii necredincioşi din timpul de faţă care aleg cu bună ştiinţă răul şi resping cu voia lor pe Domnul şi lumina Duhului Sfânt săvârşesc un păcat ce se apropie foarte mult de acea hulă împotriva Duhului. A lepăda de la tine pentru ultima oară, în chip hotărât şi conştient, harul descoperit al lui Dumnezeu, după ce ai avut cunoştiinţă dar ai respins valoarea răscumpărătoare a sângelui lui Hristos, atrage după sine, astăzi ca şi în toate timpurile, urmări veşnice şi de neschimbat. Respingerea singurului Nume dat oamenilor prin care pot fi mântuiţi va duce la pierzare. Dumnezeu a avut grijă ca Cuvântul Său să conţină înştiinţări împotriva unor asemenea decăderi de la Dumnezeul Cel viu şi a „batjocoritorilor“ Duhului harului (Evrei 6.4-6; 10.25-31), Oricât de aproape ar ajunge asemenea păcate de acea hulă împotriva Duhului Sfânt, ele trebuiesc deosebite de aceasta.

 

 

 

     Se găsesc adeseori, după cum am mai spus, copii ai lui Dumnezeu neîntăriţi pe care duşmanul îi chinuieşte cu frica de a fi înfăptuit păcatul de neiertat al hulei împotriva Duhului Sfânt. Prin neveghere şi necredincioşie, ei au rătăcit de pe calea cea bună şi au căzut în păcat. Când cugetul lor, prin harul lui Dumnezeu, s-a trezit, vrăjmaşul a venit şi le-a şoptit la ureche: „Ai păcătuit împotriva Duhului Sfânt. De multe ori Duhul Sfânt te-a mustrat, dar tu te-ai împotrivit. Acum nu mai este nici o nădejde pentru tine“.

 

     Asemenea suflete pot afla din cele relatate mai înainte că oricât de mult ar fi păcătuit şi oricât de adâncă le-ar fi căderea, acest păcat al hulei împotriva Duhului Sfânt cu urmările sale veşnice nu-i priveşte pe ei. Şi chiar atunci când puterile întunericului au insuflat inimii tale asemenea gânduri rele, spune-mi: le-ai răspândit cu ura sufletului şi le-ai împărtăşit altor oameni cu o inimă plină de ură împotriva Domnului? Ai propovăduit pe Hristos aşa cum au făcut-o vrăjmaşii din timpul Lui şi care erau conştienţi de ceea ce făceau? Nu sunt adâncurile inimii tale întristate din pricină că L-ai mâhnit şi nu ai ascultat glasul Duhului Sfânt? Faptul că eşti îngrijorat întrebându-te dacă nu cumva ai săvârşit acest păcat împotriva Duhului Sfânt este tocmai dovada că nu l-ai înfăptuit căci în cazul înfăptuirii acelui păcat nu ai simţi nici o mustrare.

 

     Pentru orice păcat există iertare dacă păctosul Îl ia pe Isus ca Mântuitor. Vrăjmaşul vrea însă, prin sugestiile sale păcătoase să reţină sufletele făcându-le să-şi piardă curajul de a veni la Cel ce spus: „Veniţi la Mine TOŢI cei trudiţi şi împovăraţi şi Eu vă voi da odihnă“ (Matei 11.28). Dacă însă diavolul te atinge cu un gând că trăieşti într-un păcat, atunci umileşte-te cu căinţă, mărturisire şi încrede-te în Domnul. Rupe-o cu păcatul oricât te-ar costa! Vei cunoaşte harul izbăvitor şi iertarea Domnului Isus.

 

     Domnul să binecuvinteze, în harul Său, aceste rânduri şi să binevoiască a se sluji de ele pentru a arăta unor suflete tulburate calea ce duce la pace.

 

 

 

 

 

 

 

Cuprins 

 

 

 

Persoana Duhului Sfânt………………………………………………………    1

 

Putem primi Duhul Sfânt fără să-L cerem……………………………………     3

 

Darul Duhului Sfânt şi întemeierea Adunării lui Hristos…………………….          4

 

Prin ce mijloc putea să dispară această lipsă de legătură…………………….      5

 

Binecuvântare din belşug……………………………………………………..8

 

Binecuvântarea celui uns cu Duhul Sfânt……………………………………       9

 

Voi aveţi ungerea şi ştiţi totul……………………………………………… 10

 

Cea mai periculoasă minciună este cea mai apropiată de adevăr………….. 10

 

Arvuna moştenirii noastre…………………………………………………..    11

 

Un alt Mângâietor…………………………………………………………..   12

 

Doi Mângâietori…………………………………………………………….   12

 

Evenimentul Rusalilor………………………………………………………     13

 

Botezul cu Duhul Sfânt……………………………………………………..    14

 

Formarea singurului Trup……………………………………………………    14

 

Multe Adunări diferite………………………………………………………    15

 

Coborârea şi revărsarea…………………………………………………….   16

 

Umblarea după botezul cu Duhul Sfânt…………………………………….      18

 

Vorbirea în limbi…………………………………………………………….    19

 

Botezul cu foc……………………………………………………………….  20

 

Două evenimente deosebite…………………………………………………   20

 

Lunga perioadă………………………………………………………………  21

 

Umplerea cu Duhul Sfânt……………………………………………………    22

 

Cum pot fi umplut cu Duhul Sfânt…………………………………………       23

 

Urmările plinătăţii Duhului…………………………………………………      25

 

Purtarea în Casa lui Dumnezeu……………………………………………..     25

 

Trei puncte………………………………………………………………….   26

 

Să mai fie umpluţi din nou?…………………………………………………………………     27

 

Umblăm în Duhul……………………………………………………………    27

 

Nu întristaţi pe Duhul……………………………………………………….    28

 

Nu stingeţi Duhul……………………………………………………………29

 

Păcatul împotriva Duhului Sfânt……………………………………………      31

 

http://www.mesagerul-crestin.net/carti/HTM/Duhul_Sfant_care_locuieste_in_noi.htm

 

//////////////////////////////////

 

„Jurnalul fericirii“ de N.Steinhardt

 

 

Pentru că tot am recomandat în lista de ieri Jurnalul fericirii scris de Nicolae Steinhardt, m-am gândit să vă prezint azi această carte. Steinhardt a fost un intelectual, om de cultură, scriitor, publicist şi, mai târziu, călugăr ortodox, născut la Bucureşti în 1912 din părinţi evrei. El va petrece 5 ani în închisorile comuniste, devenind credincios şi fiind botezat în închisoarea Jilava în 1960. În 1980 va intra în viaţa monahală a mănăstirii Rohia din judeţul Maramureş şi moare nouă ani mai târziu în 1989.

 

Jurnalul fericiriiScris în perioada 1969-1971, la îndemnul lui Dinu Pillat, Jurnalul fericirii conţine rememorări ale unor evenimente ce acoperă perioada anilor 1928-1971. Acest jurnal va cunoaşte o istorie foarte palpitantă, din care multe elemente nu au fost elucidate nici până în ziua de azi. După mai multe confiscări de către Securitate şi rescrieri, Steinhardt nu apucă să-şi vadă Jurnalul tipărit, pentru că acesta va apărea pentru prima dată, într-o primă versiune, abia în 1990 la Editura Dacia. De atunci cartea a fost reeditată de nenumărate ori şi publicată chiar şi în alte limbi, ca spaniola sau maghiara. În arhivele Mănăstirii Rohia s-a găsit o versiune dactilografiată de 529 de pagini care diferă de varianta publicată până acum, în care intrările sunt ordonate altfel, există pasaje în plus sau în minus. Această variantă a fost publicată sub titlul  

 

Eu vă prezint astăzi prima variantă, cea din 1971, aşa cum a fost publicată în 2008 de editura Polirom, reproducând textul apărut pentru prima dată în 1990 la editura Dacia.

 

Creion şi hârtie nici gând să fi avut în închisoare, mărturiseşte Steinhardt la începutul cărţii. Ar fi aşadar nesincer să încerc a susţine că „jurnalul“ acesta a fost ţinut cronologic; e scris aprés coup, în temeiul unor amintiri proaspete şi vii.

 

Aşadar, jurnalul acoperă într-o ordine necronologică perioada anilor 1928-1971 şi cuprinde însemnări de tot felul: de când era tânăr la Paris sau Viena, dinainte de arestare, din timpul detenţiei, însemnări pe teme politice, literare şi mai ales teologice, discuţii din închisoare, experienţa convertirii şi a botezului, discuţii cu prieteni sau preoţi. De toate. Astfel că orice preferinţe aţi avea, sigur veţi găsi ceva pe gustul vostru şi cu siguranţă nu vă veţi plictisi. Şi acesta este şi avantajul unei notări necronologice – nu ştii niciodată la ce să te aştepţi, despre ce mai urmează să citeşti şi asta îţi menţine mereu curiozitatea aprinsă. Iată ce mi-a plăcut mie cel mai mult:

 

pasajele în care descrie atmosfera din închisoare, în care oameni de cultură, profesori etc. îi învăţau pe alţii ceea ce ştiau;

descrierea convertirii şi a botezului său în închisoare: …părintele Mina rosteşte cuvintele trebuincioase, mă înseamnă cu semnul crucii, îmi toarnă pe cap şi pe umeri tot conţinutul ibricului (căniţa e un fel de ibric bont) şi mă botează în Numele Tatălui, şi-al Fiului şi-al Sfântului Duh. […] Mă nasc din nou, din apă viermănoasă şi din duh rapid.

următorul pasaj care mi-a rămas în minte până acum, la mai mult de un an şi jumătate de la lectura cărţii:

Prieteni dragi, de vreţi să vă pregătiţi pentru viaţă şi să nu aveţi surprize, bune sunt studiile, bună e ingineria şi mai bună meseria – brăţară de aur, bune-s tehnica dentară şi sudura, bune sunt limbile străine şi biblioteconomia, dar după cum cea mai rapidă cale pentru a înţelege ce se întâmplă astăzi este a studia sfârşitul imperiului roman, tot aşa cea mai sigură metodă pentru a evita surprizele în viaţă şi a le putea face faţă cu oarecare calm, cea mai temeinică pregătire este studiul Calvarului şi al Golgotei. Asta e şcoala practică şi tehnică, asta e adevărata şcoală profesională a meseriei de om în lume.

 

Iar următorul pasaj este o frumoasă sinteză a experienţei din închisoare, dar şi a Jurnalului:

 

Am intrat în închisoare orb (cu vagi străfulgerări de lumină, dar nu asupra realităţii, ci interioare, străfulgerări autogene ale beznei, care despică întunericul fără a-l risipi) şi ies cu ochii deschişi; am intrat răsfăţat, răzgâiat, ies vindecat de fasoane, nazuri, ifose; am intrat nemulţumit, ies cunoscând fericirea; am intrat nervos, supărăcios, sensibil la fleacuri, ies nepăsător; soarele şi viaţa îmi spuneau puţin, acum ştiu să gust felioara de pâine cât de mică; ies admirând mai presus de orice curajul, demnitatea, onoarea, eroismul; ies împăcat: cu cei cărora le-am greşit, cu prietenii şi duşmanii mei, ba şi cu mine însumi.

 

Jurnalul fericirii de Nicolae Steinhardt este plin de astfel de însemnări pline de miez. Mie mi-a plăcut foarte mult, şi deşi la început mi s-a părut un pic greu de citit, nu m-a deranjat dezordinea datărilor, ci dimpotrivă, mi-a plăcut să am elementul surprizei. Mi-a plăcut pentru că prezintă mărturia unui om care s-a întors la Hristos, a unui om schimbat de experienţa închisorii şi care era în acelaşi timp şi un mare erudit şi om de cultură. Aşa cum spunea şi el, Hristos nu ne spune nicăieri să fim proşti, ci dimpotrivă, şi este cumva trist că mulţi îi consideră pe creştini naivi sau creduli şi poate că pe undeva este şi vina noastră că suntem de multe ori superficiali poate în cunoştinţe sau în felul în care ne argumentăm credinţa. Cred că este un exemplu bun de urmat de către tineri şi aş zice că n-ar fi rău să fie o carte inclusă în bibliografia obligatorie din liceu. Aşadar, v-o recomand cu căldură tuturor celor cărora vă plac jurnalele, dar şi mărturiile celor care au trăit în timpul comunismului.

 

 

https://carteaeoviata.com/2015/01/06/jurnalul-fericirii-de-n-steinhardt/

 

//////////////////////////////////////////////

 

„Dăruind vei dobândi”, de Nicolae Steinhardt

Vă invit astăzi la o reîntâlnire cu Nicolae Steinhard. Despre „monahul de la Rohia” și jurnalul său binecunoscut, Jurnalul fericirii, am mai povestit în alt episod al emisiunii CARTEA E O VIAȚĂ. Însă astăzi ne propunem să descoperim cartea Dăruind vei dobândi. Cuvinte de credință”.  Volumul de față reprezintă o sinteză a textelor și a gândirii teologice ale lui Steinhardt, dar și o încununare a tuturor scrierilor cunoscutului critic și eseist încreștinat în închisoarea de la Jilava și călugărit la Mănăstirea Rohia din Maramureș.

 

Notele, studiul introductiv și referințele critice aparțin lui Ștefan Iloaie, care scrie astfel: „Cuvântările părintelui Nicolae sunt mai mult decât predici sau omilii în sensul propriu al termenilor. Nu doar stilul, ci mai ales conținutul, tipul de abordare, incursiunile în alte domenii, exemplele din diferite discipline, citatele din cei mai diverși autori fac din ele ceea ce specialiștii au numit «eseu teologic». Deși întocmite și scrise fragmentar, la distanțe mari de timp una de alta, cuvintele de credință alcătuiesc un mozaic tematic bogat și își regăsesc unitatea în intenția de construire a unui îndrumar teoretic, dar mai ales practic al creștinului autentic și neidealizat, sincer și nefățarnic, atent cu sine, dar și cu ceilalți.”

 

Steinhardt însuși scrie despre acest volum: Textele acestei cărțulii – cu câteva excepții – sunt predici. Nu au fost stilizate ori revizuite. Conțin drept aceea multe repetări, teme recurente și obsesii stilistice. Sau dezvăluie manii cogitative, sărăcie lexicală și metaforică, un câmp informațional restrâns. Cu atât mai bine: îl descoperă pe autor (predicator) în toată slăbiciunea lui psihică, mintală și culturală, predicile devenind ceea ce trebuie de fapt să fie, o mărturisire publică și un dialog cu ascultătorii, iar nu o trufașă, pedantă dojană, sau o învățătură triumfalistă. Predicatorul și enoriașii pășesc împreună – dibuind, revenind, stăruind, pricepând anevoie, minunându-se – către Hristos.

 

Într-o predică intitulată Sfânta mânie, Steinhardt scrie: Iată, Domnul e blând, îndelung-răbdător și mult-milosârd. Dar nici mânia nu-I este străină când își află rostul, utilitatea. Resemnarea, bunătatea, îngăduința și îndurarea sunt desigur virtuți creștine majore. În proximitatea neroziei trebăluitoare, a prostiei îngâmfate, a răutății, fățărniciei, nedreptății strigătoare la cer, a nepăsării de durerea și nevoia altuia, a ticăloșiei, nemerniciei, formalismului încrâncenat și cinic, a setei de sânge, a vrăjmășiei nepotolite, creștinul se cuvine să urmeze pilda Domnului și Învățătorului său și să se umple de legitimă și sfântă mânie. Să nu stea resemnat, bleg, nepăsător, orb, rece, dezumanizat. I se cere creștinului a fi bun și blajin, dar cu discernământ și dreaptă socoteală, ca în toate problemele ce-i sunt puse înainte de complicata și pestrița viață.

 

Deducem astfel o învățătură substanțială, anume că există două feluri de mânie, net osebite între ele: mânia ca păcat – personală, egoistă, prostească, încăpățânată, ridicolă de cele mai multe ori, izvorâtă din ură, pizmă, nestăpânire de sine, resentiment, necugetare; și mânia legitimă – sfântă, dezinteresată, stârnită de spectacolul sfâșietor al răutății dezlănțuite, al strâmbătății triumfătoare, al nedreptății, făcute semenului meu sau al ocărârii și batjocoririi lui.

 

Dacă mă tot plâng că nu-mi ajunge pâinea, dau dovadă că sunt mai mult ori mai puțin rob pântecului. Dacă însă mă preocupă și mă frământă problema pâinii aproapelui meu și mă îngrijorez că nu-i este îndeajuns, pâinea încetează a fi „problemă materială și trupească” și devine o datorie spirituală. Pâinea mea e o chestiune fiziologică, pâinea celuilalt e pentru mine o datorie spirituală și o îngrijorare perfect legitimă. Astfel, întocmai și mânia. A mea – egoistă, sălbatică, avându-mă în vedere numai pe mine, pricinuită doar de considerente proprii eului meu imperialist și trufaș de iritabilitate, irascibilitate, nervozitate – e un păcat urât. A mea, iscată de erupțiile prostiei și răutății în juru-mi, de suferința nemeritată a fratelui meu, de nedreptatea ce i se face, de formalismul deșănțat, de minciuna nerușinată, de disprețul pentru om, discriminări, înșelăciune, asuprirea celor lipsiți de apărare, batjocorirea celui slab și alte asememenea lor, nu mai este un păcat, ci o virtute – o datorie chiar.

 

Creștinul nu-i prin definiție un nătâng, un insensibil, grijuliu numai de sufletul și tihna lui, un adept al subterfugiului „Ce-mi pasă mie?” Lui, cu precădere, îi pasă de ceilalți.

 

Iată cel mai bun răspuns dat falșilor idealiști. Dacă în loc de a mă plânge pe mine, îi deplâng pe cei lipsiți, cârteala se preface în compătimire și ia cu totul altă înfățișare, afirmă Steinhardt într-un capitol despre Falsul idealism.

 

Într-o predică despre Înfricoșătoarea Judecată, Steinhardt spune: Judecata se va face în temeiul unor criterii faptice, lumești, practice, pragmatice. Hristos e împuternicit să fie Judecător deoarece a fost și El om și deci prea bine cunoaște firea oamenilor, lumea, cum stau lucrurile acolo, pe pământ, care sunt cu adevărat raporturile dintre făpturi, care le sunt nevoile grijile și durerile. Hristos e Judecător fiindcă știe  cum stau lucrurile din lăuntru, experimental, ca Unul Care și El a cunoscut ispitele, oboseala, foamea, durerea, Care a stat față în față cu trufia, invidia, prostia și trădarea, Care a fost vândut, batjocorit, pălmuit, scuipat și omorât, în chinuri, căruia I s-a pus pe cap cunună de spini și a fost îmbrăcat cu purpură mincinoasă. Ca unul care va judeca în cunoștință de cauză,  nu după relatări și expuneri purtate din gură în gură, ca Unul Care știe despre ce e vorba, Căruia nu-i poți îndruga verzi și uscate sau suci și răsuci adevărul sau a I-l ascunde sau măslui sub vorbe frumoase cu iscusite vicleșuguri. Ca Unul care a fost și El Om ca toți oamenii, Care va aprecia nu după criterii teoretice, abstracte, ci după criterii și considerații omenești, foarte simple, de toate zilele, banale, vulgare, criteriile omului de pe stradă, ale omului trudit, ferecat în supărări și neocolit de valurile vieții.

 

În capitolul intitulat Doamne, să văd!, Steinhardt interpretează pasajul din Evanghelia după Matei în care Isus vindecă un orb, și dorința orbului de a vedea. „Să văd” poate însemna și nădejdea accesului la o „cale strâmtă” care apropie de Domnul. Exclamației „Doamne, să văd!” e plauzibil să i se atribuie și un al doilea înțeles, de taină. Acest înțeles ultim și criptic este poate cel adevărat și principal, deoarece nu implică doar o categorie restrânsă de infirmi, ci întregul neam al oamenilor. În această semantică, a vedea vrea să zică mai presus de orice a ne vedea pe noi.

 

Ce-i dăruiește mai de preț Hristos celui care crede în El? Care anume extraordinară facultate i-o pune la îndemână? Aceea de a se vedea pe sine așa cum îl văd ceilalți din preajma sa, cum îl socotesc și îl califică răuvoitorii săi cei mai îndârjiți. Deodată, prin harul lui Hristos, ne vedem în realitatea, nimicnicia, ticăloșia și jalnica noastră josnicie. Ieșim din noi. Ne părăsim. Hristos ne deschide ochii tuturora, nu numai orbilor: asupra noastră chiar. Și declanșează în memoria noastră un proces anamnezic de neasemuită intensitate, aducându-i conștiinței aminte de toate, riguros toate relele ce a făptuit cândva. Aceasta-i probabil esența actului de convertire, acesta-i primul, cel mai surprinzător și mai aprig efect al întâlnirii cu Mântuitorul, cu Descoperitorul. Devin, cum grăiește Apostolul, o făptură nouă. Dar în prealabil ni se relevă ca într-o străfulgerare făptura veche, înlănțuită în fărădelegile ei nenumărate.

 

Iată ce scrie Steinhardt, în altă cuvântare din volumul Dăruind vei dobândi, despre femeia samariteancă. De ce o enunță Domnul? Pentru că I-au plăcut curajul, istețimea, vânjoșia și impetuozitatea femeii. Nu I s-a părut obraznică, doar dârză, inteligentă și slobodă la gură. Chiar aceasta a stârnit mulțumirea (și, cine știe? zâmbetul lăuntric) Domnului: tonul ei liber, neînfricat, nefățarnic, deschis, cercetător, înfipt, îndrăzneț, inimos, nițel semeț. Aceste însușiri cutezătoare I-au fost pe plac Domnului, mare amator de curaj, de inteligență, ba chiar de îndrăzneală și caractere ferme, de oameni dintr-o bucată. Dar Căruia nu-I sunt vrednici de îndrăgire căldiceii, lingușitorii, nehotărâții, fățarnicii.

 

Această simplitate, această îndrăzneală, această agerime, această sinceritate, această sfătoșenie de Smărăndiță samarineană au trezit simpatia și atenția Domnului – drept care i Se mărturisește și ei. Desigur, pentru că s-a dovedit deodată femeie și om de caracter, și a recunoscut teofania când ea binevoiește a se manifesta și în împrejurările cele mai neașteptate și mai neexcepționale.

 

Samarineanca este un admirabil exemplu al felului cum lucrează Domnul în calitatea Sa de vânător de oameni, îndeosebi atras de vânatul dificil, de ucenici și ucenice de caracter, care opun rezistență, dar și sunt în stare ca acum chiar, nu după o zi sau un ceas sau un sfert de oră,  să I se predea în duh și în adevăr. I-au fost pe plac un prigonitor ca Saul din Tars, o desfrânată din pasiune ca Maria Egipteanca, un vameș înrăit ca Zacheu, o sfădăreață ca samarineanca; nu i-au plăcut fețele palide, călâii, plângăreții, purtătorii de caftane și ciucuri lungi, zeloșii aprinzători de lumânări. Pe Simon Petru l-a iubit fiindcă era din speța inșilor înfocați, intempestivi, nerăbdători.

 

Curajul este o prea rareori pomenită, și totul esențială însușire creștină. Poate că, îndată după virtuțile teologice (credința, nădejdea și dragostea), ocupă locul de frunte. Fără de curaj, existența Bisericii n-ar fi de conceput. A fost nevoie, ca să ia ființă, de curajul Întemeietorului ei; ca să dureze, de cel al discipolilor Săi. Ni se vorbește de blândețea Domnului, Care-i asemuit unul miel blând și lipsit de glas. Metafora e îndreptățită și înduioșătoare. Nu mai puțin este aceea ce adoptă drept cuvânt-imagine un leu viteaz. Cine oare s-ar fi urcat pe cruce, primind de bunăvoie una din morțile cele mai cumplite din câte se pot închipui, de nu un viteaz cu inimă de leu? Care fire, de nu una de inflexibilă tărie, ar fi îndurat vreme de trei ani și jumătate, senină și calmă, ura, vrajba, perfidia, ambuscadele vrăjmașilor? Și cum altfel decât act de îndrăzneală ar putea fi socotită plecarea Apostolilor la propovăduire printre oameni ostili, fără a duce cu ei nici traistă, nici toiag, nici pâine, nici bani? Și care inși, de nu dintre cei mai dârji și mai neștiutori de teamă, ar fi răbdat chinuri cu adevărat atroce mai degrabă decât să-și lepede, fie și în schimbul celor mai ademenitoare făgăduieli, credința? Nu-i deloc neexact din punct de vedere istoric, ori exagerat din punct de vedere psihologic a spune că sângele martirilor constituie podoaba, purpura Bisericii; e și temeiul ei, în sensul cel mai strict și mai tehnic al cuvântului.

 

Aș cere voie să afirm: dacă vechea Lege a putut fi rezumată în două porunci: să iubești pe Dumnezeu și să iubești pe aproapele tău, Legea nouă poate – sub aspectul ei operațional – fi conspectată astfel: crede, iubește și nu te înfricoșa. Frica: păcat urât în ochii Domnului; curajul: virtute mult plăcută Lui și consubstanțială situației de creștin.

 

Port o venerație osebită Sfântului Evanghelist Marcu, scrie Steinhardt, pentru că în referatul său este reluată cel mai larg vindecarea copilului lunatic și se află sintagma „Cred, Doamne” Ajută necredinței mele”, pe care o socotesc a fi temeiul credinței creștine și explicația paradoxal-dialectică a misterului acestuia cel mai tulburător dintre toate – actul de credință. Cum de poate crede tatăl, de vreme ce se recunoaște necredincios? Nu sunt cuvintele „ajută necredinței mele” dovada relei credințe? Nu, tatăl, omul adică, poate ajunge la credință pentru că 1) Îl cheamă pe Domnul în ajutor, 2) strigând, 3) cu lacrimi. În felul acesta, „punctul critic” al necredinței e depășit și necredința se preface – zguduitor – în credință.

 

Se cuvine să ne stea mereu alături crucea și Hristos. Creștinismul, osebindu-se de iudaism, islamism, budism și toate celelalte religii orientale, e credință într-un Dumnezeu întrupat. Iar dacă Dumnezeul nostru S-a întrupat, nouă ce ne incumbă să facem? Să ne străduim a ne înduhovnici, a ne apropia cât mai mult de El, a ne înălța în limita – ba și peste limita – puterilor noastre omenești: numai astfel vom fi în măsură să ne împlinim și noi menirea, să ne arătăm și noi vrednici să-l întâmpinăm pe Hristos în inimile noastre. Unde este Dumnezeu? Răspunsul este: Acolo unde este lăsat să intre.

 

Inima acestui volum se află chiar în capitolul cu titlul „Dăruind vei dobândi”, unde se regăsesc memorabilele cuvinte: Nu ai credință, nu ai lumină; dându-le altora, le vei avea și tu. Căutându-le pentru altul, le vei dobândi și pentru tine. Pe fratele acesta, pe aproapele și semenul tău ești dator să-l ajuți cu ce nu ai. Dăruind altuia ce nu ai – credință, lumină, încredere, nădejde – le vei dobandi și tu. Nu putem acoperi toată bogăția de idei ale lui Nicolae Steinhardt, însă vă lăsăm pe voi să descoperiți acest volum prețios al unui slujitor al lui Dumnezeu care a avut capacitatea de a vedea dincolo de limbajul de lemn, de tradițiile sau pioșeniile excesive, de inerția predicatorală, și a coborât creștinismul pe pământ, între oameni în carne și oase și plini de nevoi. Însă ceea ce consider că este și mai prețios legat de un volum precum Dăruind vei dobândi este faptul că Steinhardt nu doar a vorbit sau a scris despre un creștinism dificil dar autentic, scos din stereotipii, al omului modest și moral, ci s-a și identificat cu toate acestea și le-a trăit el însuși.

 

 https://carteaeoviata.com/2020/09/25/daruind-vei-dobandi-de-nicolae-steinhardt/

 

//////////////////////////////////////////////

 

 

ECUMENISMUL ESTE CONDUS DE CĂTRE MASONERIE ŞI PREGĂTEŞTE CALEA LUI ANTIHRIST

 

ECUMENISMUL ÎNTREŢINE STRÂNSE CONTACTE CU ORGANIZAŢII INTERNAŢIONALE NEBISERICEŞTI, POLITICE, UNELE DIN ELE OCULTE, ÎNDREPTATE ÎMPOTRIVA BISERICII LUI HRISTOS. PRIMELE DINTRE ACESTEA ESTE MASONERIA.

 

Acest fapt nu mai este tăgăduit, ci este declarat cu calm şi obrăznicie drept o calitate aproape pozitivă a Mişcării Ecumeniste, care se doreşte a fi organizaţia politică cea mai mare din lume, după cum mărturisesc elocvent documentele Adunării Generale a C.E.B. din Evanston (august 1954). La această Adunare a luat parte Dag Hammarchield, secretarul general al O.N.U., care, în cuvântarea pe care a ţinut-o la forul ecumenic, a subliniat: „Copierea şi similitudinea fundamentală ce marchează activitatea celor două organizaţii este reliefată prin faptul că îşi propun aceleaşi sarcini, cu o mică deplasare a accentelor”. O.N.U. şi C.E.B. sunt reciproc apropiate prin obiective pur pământeşti. Pentru noi, ortodocşii, este mai important să scoatem la iveală contactele directe ale ecumenismului cu ­masoneria şi influenţa nemijlocită a celei din urmă. A) Masoneria, protestantismul şi catolicismul Ce reprezintă Masoneria? Cuvântul franţuzesc „mason” se traduce ca zidar. Masonii îşi zic „zidari liberi”, susţinând că ei făuresc viitorul omenirii, „fericirea întregii lumi”. În acelaşi timp, Masoneria este cel mai mare duşman al creştinismului, având ca scop distrugerea Bisericii, în special, şi unitatea religioasă, în general. În anul 1881, masonul belgian Flerie scria: „Jos Răstignitul! Împărăţia lui s-a sfârşit! Nu este nevoie de Dumnezeu!” Alt mason de vază, de gradul 33, a declarat în anul 1912: „Până nu vom lichida bisericile, nu vom putea să activăm fructuos şi să construim ceva durabil”. În anul 1913, francmasonul Sicar de Plauson spunea: „Este un război pe care trebuie să-l continuăm până la victorie sau până la moarte – e războiul împotriva duşmanilor de totdeauna ai francmasoneriei: toate dogmele, toate bisericile”. Să reţinem că între creştinism şi masonerie există o totală incompatibilitate şi de aceea a aparţine uneia înseamnă a fi despărţit de cealaltă. Unii masoni ajung chiar până acolo, încât se declară slujitori ai satanei: „Noi, masonii, spunea Lessing, maestru superior în Ritul Scoţian, descindem din neamul lui Lucifer”. La masoni, triunghiul înlocuieşte crucea, iar loja – biserica. Sciziunea ce s-a produs în sânul Bisericii Ruse din diaspora a fost cauzată de influenţa păgubitoare a masoneriei, care s-a infiltrat în instituţiile ecleziastice parohiale ruseşti, destrămând şi corupând viaţa bisericească. În anul 1923, cunoscutul mason rus Kuzmin Karavayev a declarat la Conventul Marii Loje a Franţei: „Noi, refugiaţii ruşi, suntem ucenicii voştri. Noi învăţăm cum să devenim buni masoni, pentru a avea posibilitatea să traducem în fapt deviza masoneriei: libertate, egalitate şi fraternitate”. În pofida deosebirilor rituale şi de iniţiere, masoneria este o organizaţie unitară. Masonul Kolson scria în „Analele masonice mondiale” (1930, mai, p. 110): „În lojele noastre nu avem străini. Fraţi din toate popoarele, din toate lojile, se simt ca la ei acasă”. De aceea fiecare mason, indiferent de loja sau ritul de care aparţine, este pe deplin răspunzător pentru activitatea anticreştină şi antistatală pe care o desfăşoară organizaţia masonică mondială. După cum afirmă autorul rus I. Makarov, „prin apartenenţa lor religioasă, masonii sunt în mare parte protestanţi, deşi la baza creării acestei asociaţii a fost pusă ideea pan-religiozităţii uniunii zidarilor liberi. Curia papală, în tendinţa ei de a înlătura un concurent influent (adică masoneria) a început s-o dea anatemei. Majoritatea papilor de la Roma blestemau franc­masoneria. Papa Pius IX, într-una din bulele sale, a supranumit-o „sinagogă a satanei”, sinteză a tuturor ereziilor. Cu toate acestea, masoneria a continuat să se dezvolte, atrăgând în mrejele sale o mulţime de catolici”. Este consemnat faptul că în ultimul timp, papii de la Roma şi-au schimbat radical atitudinea faţă de masonerie. Makarov afirmă că „în 1939 a fost lansată ideea apropierii ­masonilor de Biserica catolică. Astăzi, ei declară fără ocol că susţin politica Vaticanului”. Cum se poate explica începutul apropierii Vaticanului de masonerie? Cele două puteri mondiale, în aparenţă contrare, îşi dau mâna cu scopul de a stăpâni şi de a guverna lumea. Instituţia religioasă catolică, în virtutea caracterului său politic, fiind asemănătoare unui stat pământesc şi ducând o politică flexibilă, îşi poate schimba zilnic principiile. Pentru a-şi justifica noua poziţie faţă de ­masonerie, a inventat un argument ingenios, făcându-l cunoscut prin articolul „Biserica şi franc-masoneria”, publicat în ziarul francez „Le Monde” din 17 aprilie 1975: „Deşi în trecut masoneria se pronunţa împotriva bisericii, astăzi pare să aibă o atitudine mai bună faţă de biserică, apără credinţa într-o Fiinţă Supremă şi manifestă respect faţă de Biblie, deopotrivă cu cărţile sfinte ale altor religii.” În articol se exprimă ideea că a venit timpul să se abroge Amendamentul catolic nr. 2335, care interzice catolicilor, sub ameninţarea excomunicării, să adere la lojile masonice. Ideea abrogării canonului antimasonic, lansată în 1975, astăzi este deja materializată: respectiva oprelişte a fost eliminată din noul Cod de drept canonic al Bisericii catolice, în timpul papei Ioan Paul al II-lea. Mai mult decât atât, însuşi papa Ioan Paul al II-lea este membru al unei loje masonice, după cum demonstrează revista italiană „Oggi”, publicând în octombrie 1983 o fotografie în care Ioan Paul al II-lea, împreună cu alţi „înalţi demnitari”, se ţin de mâini, în „lanţul frăţesc”, la un banchet masonic. Potrivit informaţiei ziarului „Orthodoxos Thypos” din Atena, Vaticanul a încercat să confişte numărul respectiv al revistei, însă acesta fusese deja difuzat în Italia şi peste hotarele ei. După cum s-a exprimat un episcop catolic onest, „fotografia papei în „lanţul masonic” o să circule şi o să aibă urmări… întrucât ea a apărut într-un moment când lojile masonice din Italia provocaseră nu puţine scandaluri, în care este evident implicată Biserica catolică şi mai ales banca Vaticanului!” La o lună după această demascare, Vaticanul a publicat o declaraţie privind „incompatibilitatea calităţii de membru al vreunei organizaţii masonice cu apartenenţa la Biserică”. În această declaraţie, semnată de cardinalul Joseph Radzingher, şeful Congregaţiei religioase, şi autorizată spre publicare de însuşi Ioan Paul al II-lea, se arată: „Referitor la întrebarea dacă s-a schimbat punctul de vedere al Bisericii asupra organizaţiilor masonice în legătură cu faptul că în noul Cod de drept canonic ele nu sunt vizate în mod special, ca în Codul vechi, Congregaţia răspunde: La baza redactării (noului Cod) s-a pus condiţia de a nu se vorbi şi despre alte organizaţii, deoarece acestea sunt tratate în capitolele cu caracter mai general. Punctul de vedere negativ al Bisericii asupra organizaţiilor masonice rămâne neschimbat, căci principiile lor întotdeauna au fost incompatibile cu învăţătura Bisericii, şi aderarea la aceste asociaţii este interzisă de Biserică. Credincioşii care fac parte din organizaţiile masonice săvârşesc un mare păcat şi nu au dreptul la Sfânta împărtăşanie.” Oricât de abili ar fi membrii amintitei congregaţii, în frunte cu papa, ei nu au putut evita un scandal la scară mondială, stârnit de apariţia în presă a fotografiei papei în calitate de ­mason. Trecerea sub tăcere a acestui fapt în documentul oficial citat dă în vileag conştiinţa încărcată a marilor demnitari ipocriţi de la Vatican, în frunte cu papa. Explicaţia privind eliminarea din noul Cod a canonului antimasonic nr. 2335 nu pare concludentă. Dacă acesta a intrat într-un „capitol cu caracter mai general”, de ce nu s-a arătat în care anume? În ce priveşte cuvintele liniştitoare, că atitudinea Bisericii catolice faţă de loja masonică ar fi rămas „neschimbată” şi că a fi mason este un mare păcat care împiedică împărtăşania, toate acestea sunt de-a dreptul neconvingătoare, de vreme ce capul acestei biserici, surprins în flagrant ca mason, continuă să slujească şi să se împărtăşească! Totuşi, apropierea provizorie a masoneriei de Vatican nu schimbă câtuşi de puţin caracterul ei de mişcare antireligioasă şi antistatală, care caută să dirijeze evenimentele din lume şi să-şi urmeze scopurile oculte sub acoperirea diferitelor organizaţii umaniste, de culturalizare şi de educaţie, pe care le înfiinţează. Principalul scop masonic e să nimicească credinţa în Iisus Hristos, punând în locul acesteia o religie masonică anticreştină. Apoi, masoneria urmăreşte eliminarea graniţelor statele şi instaurarea propriei puteri absolute asupra omenirii „unificate”. Mulţi factori din lumea contemporană contribuie la realizarea obiectivelor finale ale masoneriei, în special a unirii tuturor popoarelor, în frunte cu un guvern mondial unic. Este vorba, în primul rând, de mijloacele tehnice moderne, cu „minunatele” lor performanţe. Redactorul revistei americane „Saturday Review” scrie: „Astăzi întreaga lume reprezintă un potenţial indivizibil: pe globul pământesc nu există loc la care nu ar putea ajunge vocea omenească. De aici rezultă că, în definitiv, îmbinarea cuvântului cu electronica va face posibilă trecerea la un guvern mondial”. Un astfel de guvern presupune un singur conducător mondial. Cine va fi acesta dacă nu antihristul, prevestit de cuvântul lui Dumnezeu ca „omul nelegiuirii, fiul pierzării” (II Tes. 2, 3), care îşi va face apariţia la sfârşitul lumii ca unificator şi „binefăcător” al întregii omeniri? Masoneria pregăteşte treptat omenirea pentru a ridica, pe ruinele actualelor religii „dezbinate”, o religie nouă, capabilă prin acţiunile sale politice, culturale şi sociale să-i unească pe toţi. Arhimandritul grec Arsenie Kompugia, în articolul „Legătura papei cu antihristul” din „Orthodoxos Thypos” (nr.733/1986), face cunoscut că în America a apărut o carte a unui evreu – Veniamin Creme -, în care se spune direct că „mesia-hristos s-a născut deja şi se pregăteşte să se arate curând lumii în calitate de conducător al guvernului mondial. Planurile pe care trebuie să le aducă la îndeplinire cuprind şi nimicirea creştinismului şi instituirea unei noi religii cu ajutorul lojilor masonice. Reunirea creştinismului, incluzând Ortodoxia, o va face succesorul actualului papă, cel care pregăteşte acum terenul…” Aceste mărturii se leagă de acţiunea din martie 1986, când papa Ioan Paul al II-lea a adresat evreilor, musulmanilor şi creştinilor apelul de a se uni sub un singur dumnezeu. Ce blasfemie! Iar la 27 noiembrie, în acelaşi an, a convocat la Assisi (Italia) pe liderii tuturor religiilor (neexcluzând nici pe satanişti) la o slujbă religioasă comună pentru pacea întregii lumi! Un grec ortodox din Hanovra, Vasile Kaunas, la 19 ianuarie 1988 a comunicat redacţiei ziarului „Orthodoxos Thypos” (nr. 776/12.11.1988,) că într-un număr de lux al unei reviste masonice se scrie: „Iisus Hristos (adică antihristul) şi stăpânirea lui sunt de-acum aproape. Iată că i se aud deja paşii şi foarte curând îl vom primi!… Papa dirijează, cu ajutorul nostru [adică al masonilor, n.n.], pregătirea unei pan-religii, care va fi zidită pe ruinele marilor religii monoteiste” Acum e clar de ce masoneria încearcă astăzi o apropiere de catolicism; acesta din urmă trebuie să joace un rol important în procesul uniformizării creştinismului celorlalte religii şi supunerii în faţa antihristului. Adevărata Ortodoxie, însă, continuă să fie pentru masonerie o „piatră de poticnire” (Rom. 9, 32-33), întrucât este strâns legată de dogmele şi canoanele care o păzesc de orice amestecare. Iată de ce masoneria caută să submineze şi să distrugă Biserica Ortodoxă, ca păstrătoare a adevăratei credinţe a lui Iisus Hristos şi a Predaniei Apostolice. B) Masoneria şi ecumenismul Masonii recunosc că se află în strâns contact cu ecumenismul, lăudându-se în acest sens cu meritele lor, după cum a arătat protoiereul rus Grigorie Razumovski în referatele sale intitulate „Mişcarea ecumenistă şi Biserica Ortodoxă Rusă” – prezentat la Conferinţa de la Moscova în anul 1948 – şi „Amsterdamul şi Ortodoxia”. Vă prezentăm mai jos un pasaj din revista masonică franceză „Temple” (nr. 3/1946), în care înşişi francmasonii recunosc că Mişcarea Ecumenistă se află în sfera influenţei lor: „Uneori suntem întrebaţi de ce ne implicăm în dispute de ordin religios; în ce măsură problemele unirii Bisericilor, congresele ecumenice etc. pot să prezinte interes pentru francmasonerie? Chestiunea abordată în proiectul unirii Bisericilor ce mărturisesc pe Hristos interesează îndeaproape franc­masoneria, deoarece cuprinde ca atare ideea universalismului. Să ne fie îngăduit să adăugăm că, în cazul în care această unire este pe calea cea dreaptă, să se ştie că e şi datorită Ordinului nostru. Nu se poate nega că la organizarea primelor congrese ecumeniste, amestecul fraţilor noştri anglo-saxoni şi scandinavi a fost determinat, şi activitatea lor a fost canalizată continuu în sensul organizării unităţii creştine”. De ce totuşi masoneria, fiind un duşman de moarte al creştinismului, vrea să unească pe creştini? Tocmai aici e toată viclenia! Duşmanul e mai periculos atunci când se dă drept „prieten”. Masonii declară sus şi tare că doresc unirea tuturor oamenilor fără a avea însă în vedere unirea în adevărul Domnului Iisus Hristos (In 18, 37), ci o unire în minciună, în numele tatălui lor – diavolul (In 8,44). De aceea, tinzând să unească guvernele şi finanţele, ei visează să unească pe creştini cu toate celelalte religii. Tocmai în acest scop ei au creat organizaţia laică „Uniunea creştină a tineretului” (Y.M.C.A.) pe care încearcă s-o implanteze în ţările ortodoxe, pentru a converti tineretul ortodox la credinţa inter-confesională, rupându-l de Ortodoxie. Într-adevăr, asimilând concepţiile ecumeniste, tânărul ortodox devine indiferent faţă de dogmele veşnice ale credinţei şi neutru faţă de mărturisirea neschimbată a credinţei (Ef. 4, 14), îşi pierde interesul pentru Sfânta Predanie Ortodoxă, ajungând să trateze zeflemitor hotărnicia Ortodoxiei şi a Sfinţilor Părinţi drept „fanatism” mărginit. Putem dovedi că Y.M.C.A. îşi ţine întrunirile anume în zilele şi orele slujbelor religioase ortodoxe, în marile sărbători bisericeşti, pentru a despărţi de biserică pe credincioşii şovăitori (de pildă, în Vinerea Mare în timpul Prohodului Mântuitorului). În cercurile emigranţilor ruşi funcţionează o organizaţie masonică similară de tineret – Mişcarea Creştină Rusă (M.C.R.), care a refuzat să se numească „ortodoxă”. Drept răspuns la propunerea Soborului Arhieresc rus de peste hotare din august 1938 de a face acest lucru, în ziarul „Calea nouă” a apărut un articol al preşedintelui M.C.R., A. Lodîjenski, intitulat „Binevoitorilor noştri”, în care se spune: „Ar trebui ca „binevoitorii” noştri să nu încerce să ne pună în situaţia celor supravegheaţi. M.C.R. este o organizaţie publică şi nu bisericească, care îşi propune sarcini laice practice, şi, de aceea, aşa cum întotdeauna a fost independentă, nu va îngădui nici în viitor nici un fel de atacuri asupra independenţei sale, ori de unde ar veni ele!” La aceasta, arhiepiscopul Serafim, pe care Soborul Arhieresc l-a însărcinat să definească ideologia MCR, a obiectat rezonabil: „Dacă denumirea ei n-ar fi însoţită de determinativul „Creştină”, s-ar fi putut bănui că e vorba de o Mişcare ortodoxă, deoarece Dostoievski spunea: dacă eşti rus, înseamnă că eşti ortodox, şi noi ne-am obişnuit să credem că rusul este ortodox.” Argumentul că prin determinativul „creştin” se subînţelege „ortodox” ar fi fost exhaustiv, dacă am fi trăit în timpurile apostoliceşti, când inima şi sufletul creştinilor erau una (Fapte 4, 32). Oricine ştie însă că astăzi în această noţiune se încadrează nu numai creştinii ortodocşi, ci şi catolicii, şi luteranii, şi anglicanii, şi sectanţii de tot soiul. Prin urmare, denumind această Mişcare drept „creştină”, admitem în mod conştient posibilitatea de a se enunţa în numele respectivei MCR nu numai idei şi păreri ortodoxe, ci şi ne-ortodoxe. Aşadar, toate aceste organizaţii – Y.M.K.A., M.C.R., Mişcarea mondială a studenţilor, Mişcarea ecumenistă etc. nu reprezintă decât nişte instrumente pentru realizarea scopului masonic general. în special C.E.B. şi Y.M.K.A., deşi în aparenţă sunt independente una de alta, sunt de fapt strâns legate între ele, fiind dirijate de aceleaşi puteri masonice secrete. E semnificativ că dr. John Mott a fost în acelaşi timp preşedinte al Y.M.K.A., al Federaţiei mondiale a studenţilor – fondată în 1895 – şi al tuturor asociaţiilor mondiale similare de tineret. Şi tot el a fost unul din cei cinci co-preşedinţi ai Consiliului Ecumenic al Bisericilor! Acest fapt confirmă fără echivoc profunda înrudire lăuntrică a C.E.B. cu Y.M.K.A. şi sprijinirea lor de francmasonerie. Între altele, înşişi conducătorii mişcării ecumenice recunosc că Y.M.K.A., Y.V.C.A., Federaţia mondială a studenţilor creştini şi Consiliul Ecumenic al Bisericilor (C.E.B.) au fost primite în francmasonerie. C) Masoneria, Sionismul şi Antihristul Scopul final al franc-masoneriei este acela de a uni omenirea în frunte cu un conducător unic -antihristul. Acelaşi obiectiv îl urmăreşte şi sionismul de astăzi, o grupare de bază a masoneriei. Organizaţiile masonice ajută în toate privinţele sionismul. După cum afirmă liderii sionişti, crearea statului Israel în mai 1948 nu reprezintă decât primul pas spre realizarea unor „sarcini mai importante” ale sionismului, şi anume, transformarea comunităţii evreieşti într-o asociaţie mondială internaţională. Misiunea evreilor este o „misiune la scară mondială”, o misiune a „poporului evreiesc mondial” care pretinde să domine peste toate celelalte popoare. Cotidianul francez „Le Monde” a publicat, la 24 iulie 1980, un articol intitulat „Singur – contra întregii lumi”, al cărui autor evreu plasează poporul său deasupra celorlalte popoare, afirmând că „ar fi timpul să înţelegem că statul Israel are toate drepturile dar nici un fel de obligaţiuni”. O atare sfidare impertinentă a opiniei publice mondiale ar fi trebuit să stârnească cele mai vehemente proteste, căci întreaga viaţă socială şi personală a omului se întemeiază pe îmbinarea între drepturi şi îndatoriri: drepturile impun anumite îndatoriri, iar îndatoririle presupun anumite drepturi. Obligaţiile fără drepturi ar însemna înrobirea personalităţii, ceea ce vine în contradicţie principială cu legislaţia contemporană. Dar şi drepturile fără îndatoriri duc la o samavolnicie şi tiranie cumplită. Articolul din ziarul „Le Monde” tocmai prevesteşte tirania statului Israel asupra altor state. Aspiraţia sionistă către un stat mondial corespunde în întregime prezicerilor biblice despre antihrist şi dominaţia lui mondială. Antihristul este înfăţişat în Biblie ca o personalitate istorică, ca o căpetenie de origine evreiască din seminţia lui Dan (Facerea 49, 17), unde Dan este asemuit unui şarpe. Evreii, neprimind pe Hristos – adevăratul Mesia, venit în numele lui Dumnezeu-Tatăl, îşi aşteaptă propriul „mesia” – pe antihrist, care va veni în numele lui însuşi; pe acesta îl vor primi, după cum a vestit Însuşi Mântuitorul: „Eu am venit în numele Tatălui Meu, şi voi nu mă primiţi; dacă va veni un altul în numele său, pe acela îl veţi primi” (In. 5, 43). Sfântul Ignatie Brianceaninov subliniază că cei ce Îl resping pe Hristos acum sunt cei care îl vor primi pe antihrist: „Refuzând pe Hristos, după dispoziţia duhului lor, ei îl primeau totodată pe antihrist după aceeaşi dispoziţie a duhului. Aşa cum duhul lor era în vrăjmăşie faţă de Hristos, la fel se afla în legătură cu antihristul, despărţit de acesta de o mare întindere de timp, care a ajuns azi la sfârşitul celui de-al doilea mileniu. Cei care se lasă mânaţi de duhul lui antihrist (I In. 4, 3) nu-L primesc pe Hristos, ci îl primesc pe antihrist în inima lor, intră în legătură cu el, îl glorifică şi se închină lui în duh, mărturisind că este dumnezeul lor”. Antihristul îşi va începe lucrarea pentru binele omenirii, în numele fericirii pământeşti a omului. În unele privinţe, va căuta să imite în aparenţă pe Hristos, ascunzându-şi sub masca bunătăţii răutatea care fierbe înlăuntrul lui, setea de putere, îngâmfarea şi ura faţă de Dumnezeu. La început, va căuta să fie plăcut omenirii: mai întâi, se va apuca să facă pace şi lege dreaptă în întreaga lume; în al doilea rând, se va îngriji de cei sărmani şi năpăstuiţi; în cel de-al treilea pas, va face dreptate socială, aşa încât, după cum a arătat Sfântul Efrem Sirul – „popoarele, văzându-i faptele bune şi puterea, îl vor pune împărat şi vor spune unul altuia: S-ar mai găsi oare un alt om atât de bun şi drept?” În vederea unirii omenirii, antihristul va face unele reforme, ce vor părea bune oamenilor care nu trăiesc decât pentru viaţa trupească. El va strânge în jurul său nu numai poporul iudeu, împrăştiat prin toate ţările, ci va chema la el întregul neam omenesc, făcând părtaşi ai săi şi pe străini şi făgăduind tuturor salvarea. Potrivit învăţăturii celor doisprezece Apostoli, Antihristul va fi „amăgitorul lumii”, va veni ca „fiu al lui Dumnezeu”, va face semne şi minuni false, „şi pământul va fi lăsat pe mâinile lui”. Antihristul „va înălţa în Ierusalim un templu de piatră”, şi când va culege slava succeselor sale se va umple de o înfumurare satanică. Stăpânind peste întreaga lume, se va înălţa mai presus de Dumnezeu şi va cere oamenilor să i se închine ca unui dumnezeu, aşa încât, după cum prezice Sfântul Apostol Pavel, „să se aşeze el în templul lui Dumnezeu, dându-se pe sine drept dumnezeu” (II Tes. 2, 4). Sfântul Chiril al Ierusalimului tălmăceşte astfel aceste cuvinte: „Se are în vedere, aici, templul distrus al iudeilor. Dacă antihristul va veni la iudei, ca Hristos, şi va cere de la iudei adorare, atunci, ca să-i ademenească şi mai mult, va arăta o mare râvnă pentru templu, insuflându-le ideea că el este din neamul lui David şi că el trebuie să înalţe templul cel zidit de Solomon”. Amintind de templul din Ierusalim, e cazul să arătăm că, în ultimul timp, evreii se pregătesc intens pentru construirea acestui templu, care a fost de două ori distrus, ca să întâlnească în el pe „mesia” lor. După cum se ştie, primul templu, înălţat de Solomon, a fost distrus în anul 586 î.H., în timpul regelui babilonian Nabucodonosor, de către căpetenia gărzii acestuia, Nabuzaradan (IV Reg. 25, 8-9). Al doilea templu, ridicat de Zorobabel spre sfârşitul secolului al VI-lea î.H., după întoarcerea din captivitatea babiloniană, a fost ars în timpul cuceririi Ierusalimului de către împăratul roman Titus (e drept că împotriva voinţei lui), în 70 d.H., astfel împlinindu-se proorocirea lui Hristos, că din templu „nu va rămâne piatră pe piatră, care să nu se risipească” (Mt. 24, 2). Al treilea, şi ultimul templu evreiesc, va fi înălţat în timpul lui antihrist; în el, iudeii aşteaptă să întâmpine şi să slăvească pe „mesia”, pe care vor dori să-l facă împăratul lumii. În revista „Pravoslavnaia Rusi” a fost publicat următorul articol: „Rabinul Haim Drukman, membru al Knessetului (parlamentul Israelului) şi conducător de vază al partidului naţional religios, este sigur că cel de-al treilea templu va fi construit în Ierusalim, repede şi în zilele noastre”. În cuvântările sale, ţinute în faţa a mii de ascultători, rabinul Drukman spunea: „Ne aflăm în ajunul construirii celui de-al treilea templu (Beth Ha’ Mikdash), care va fi înălţat pe colina Templului, în zilele noastre. Spre deosebire de Întâiul şi al Doilea, care au fost distruse din pricina păcatelor noastre, Cel de-al Treilea va sta veşnic”. Cunoscutul publicist israelian Amos Alon scrie, în ziarul „Ha’arets”, că în mediul evreilor fundamentalişti din America se observă o strânsă colaborare, în vederea construirii celui de-al treilea templu. Jurnalistul citează şi un şir de publicaţii pretins „creştine”, gen „Israelul este slava mea”, al căror conţinut este în întregime consacrat acestei teme. Miliardarii evrei din SUA sunt hotărâţi să finanţeze această acţiune: „Construirea templului se impune cât mai urgent şi din considerente politice. Ea va constitui un act politic de mare importanţă, pentru că în felul acesta reunirea Ierusalimului va deveni o realitate politică, şi Israelul se va întări”. De asemenea, motivele religioase determină construirea templului, întrucât iudeii din întreaga lume vin către locul unde se află Zidul plângerii. Evreii vor să-şi vadă templul construit, fără a-şi da seama că în aceasta constă tragedia lor! Cu câteva secole înainte de a fi început era creştină, în Vechiul Testament au fost făcute două proorociri care vesteau că aşteptatul Mântuitor al omenirii va veni în cel de-al doilea templu. Proorocii vetero-testamentari nu spun nici un cuvânt de un al treilea templu în legătură cu Mesia! Prima prezicere aparţine sfântului prooroc Agheu, care a proorocit la sfârşitul captivităţii babiloniene, cu 520 de ani înainte de Hristos. Inspirat de Dumnezeu, sfântul prooroc Agheu a îndemnat pe Zorobabel, cârmuitorul Iudeii, să zidească la Ierusalim un alt templu în locul celui ars, rostind următoarea proorocire surprinzătoare: „Căci aşa zice Domnul Savaot: „Peste puţină vreme, Eu voi cutremura cerul şi pământul, marea şi uscatul; voi zgudui toate popoarele şi toate neamurile vor veni cu lucruri de preţ şi voi umple de slavă templul acesta… zice Domnul Savaot” (Ag. 2, 6-9). Aceste cuvinte profetice s-au împlinit întocmai prin Domnul Iisus Hristos – adevăratul Mesia, Care a intrat în cel de-al doilea templu din Ierusalim (Mt. 21, 12, 23; In. 7, 14; 8, 2), umplându-l cu adevărat de slava Sa dumnezeiască, prin minunile făcute de El ca adevăratul Dumnezeu-Om (Mt. 21, 14-15). Evreii datorează propriilor prooroci prevestirea clară a venirii Mântuitorului în cel de-al doilea templu şi recunoaşterea Domnului Iisus Hristos drept adevăratul Mesia, pentru că această proorocire nu putea să se împlinească după distrugerea celui de-al doilea templu în anul 70. O altă proorocire asemănătoare găsim în ultima carte profetică din Vechiul Testament, aparţinând proorocului Maleahi, care a proorocit cu aproximativ 400 de ani înaintea Naşterii lui Hristos, după captivitatea babiloniană, când cel de-al doilea templu din Ierusalim era de-acum zidit. Proorocul zice, în numele Domnului: „Iată, Eu trimit pe îngerul Meu (Sfântul Ioan Înainte-Mergătorul), şi va găti calea înaintea feţei Mele şi va veni îndată în templul Său Domnul pe Care îl căutaţi şi Îngerul legământului pe Care voi îl doriţi” (Mt. 3, 1). Cine, deci, este acest „Înger” (adică Vestitor) al legământului, dacă nu Însuşi Izbăvitorul şi Mântuitorul vestit de prooroci, venit deja în persoana Domnului Iisus Hristos? Tot El este supranumit Chezaşul şi Mijlocitorul unui testament mai bun (Evr. 7, 20; 8, 6), adică al Noului Testament (Evr. 9, 15; 12, 24), în care s-au împlinit minunat toate proorocirile mesianice ale Vechiului Testament. Cele două proorociri arătate coincid nu numai cu evenimentele nou-testamentare, ci şi cu însăşi cuvintele profetice ale Mântuitorului Hristos, adresate iudeilor: „Iată, casa voastră vi se lasă pustie; căci nu veţi zice: Binecuvântat este Cel ce vine întru numele Domnului” (Mt. 23, 38-39). Primele cuvinte sunt tălmăcite de Sfinţii Părinţi în sensul că Dumnezeu a lăsat templul din Ierusalim şi poporul evreiesc fără ocrotirea Sa din pricina necredinţei lor în Mântuitorul Hristos ca Mesia. Lăsarea spre pustiire a templului din Ierusalim, pustiire ce durează de douăzeci de secole, va conduce la mântuire, până la a doua venire a lui Hristos, pe mulţi dintre iudei, „rămăşiţa” Israelului (Rom. 9, 27, 11, 9), dezamăgiţi de minciuna lui antihrist şi convinşi de împlinirea prorociilor şi prigoana ce se va petrece sub ochii lor, primindu-L pe Hristos – Judecătorul şi Biruitorul lui antihrist cu cuvintele: „Binecuvântat este Cel ce vine întru Numele Domnului!” Întrucât cel de-al doilea templu, despre care s-a prezis că îl va primi pe Mesia Hristos, va rămâne pustiit până la sfârşitul lumii, oricare „al treilea” templu ce se va zidi, nu-l va primi pe adevăratul Mesia, ci pe falsul mesia, adică antihristul! Din păcate, majoritatea iudeilor şi în general a oamenilor, necrezând adevărul (II Tes. 2, 12) şi nedorindu-şi decât bunăstare pământească, aşteaptă astăzi un salvator pământesc, care le-ar asigura „pacea” şi huzurul pe pământ. Acest conducător va fi de fapt antihristul. Luând toată puterea în mâinile lui, îi va urî de moarte pe toţi cei care nu i se vor supune, se va război cu toţi creştinii, îi va prigoni şi asupri şi chiar „îşi va pune în gând să schimbe sărbătorile şi legea” (Dan 7, 25). Pentru unirea cu heterodocşii, pe viitor se prevede de asemenea o reformă a Pascaliei ortodoxe şi a sărbătorilor cu dată instabilă legate de ea, reformă prin care se încalcă canoanele de nestrămutat ale Sfintei Biserici Ortodoxe (de pildă, Canonul 7 Apostolic, Canonul 1 al Sinodului din Antiohia, Canonul 7 al Sinodului II Ecumenic ş.a.). O aşa mare abatere de la rânduiala de cult ortodoxă se va produce o dată cu adoptarea aşa-numitului „nou calendar mondial”, asupra căruia se lucrează de multă vreme la O.N.U., cu ajutorul ecumeniştilor. Adoptarea acestui calendar va declanşa un haos total, fiindcă el va exclude ziua de 31 decembrie, pentru ca toate datele să cadă pe anumite zile din săptămână. În acest fel se va încălca numărul de şapte zile al săptămânii, care a urmat neschimbat de la facerea lumii şi îşi va pierde sensul şi ziua de duminică, ca sărbătoare săptămânală a Învierii lui Hristos. Daniel prooroceşte (7, 25) că antihristul va schimba nu numai zilele sărbătorilor, ci şi legea. Prin lege trebuie să înţelegem canoanele bisericeşti, adică legile Bisericii, după care se călăuzesc creştinii ortodocşi ca „cetăţeni ai împărăţiei Cerului”. Canoanele bisericeşti au început a fi încălcate şi chiar nesocotite încă demult. Dar oare nu sunt încălcate, la orice adunare ecumenistă, Canoanele Apostolice 10, 45 şi 65, prin slujbele comune ale ecumeniştilor ortodocşi cu heterodocşi de tot soiul, în numele „iubirii”, „unirii” şi „păcii”? Activiştii ecumenici se pronunţă deja făţiş împotriva canoanelor, calificându-le drept „învechite” şi chiar declarându-le, cu de la sine putere, „abrogate”. Iată cu câtă sinistră consecvenţă se înfăptuiesc planurile masonice de pregătire a omenirii pentru zidirea „celui de-al treilea templu” şi înscăunarea falsului mesia – antihrist. D) Aşteptarea unei noi ere „mesianice” Duhul lui antihrist lucrează de-acum de multă vreme prin Taina fărădelegii (II Tes. 2, 7), înteţindu-se tot mai mult în zilele noastre lipsite de credinţă. Se pregăteşte, treptat şi consecvent, terenul pentru primirea viitorului „binefăcător” al omenirii. Deocamdată, principala piedică în calea realizării planurilor antihristice este Credinţa Ortodoxă în Hristos, singura care poartă deplin revelaţia dumnezeiască şi care dezvăluie cel mai profund planurile sumbre ale satanei. Numeroase forţe şi organizaţii aflate în slujba întunericului lucrează de pe acum pentru a submina Credinţa Ortodoxă. C.E.B. este în acest sens organizaţia cea mai perfidă, deci şi cea mai periculoasă. Dându-se drept organizaţie „creştină”, care vrea, chipurile, să unească confesiunile creştine, de fapt roade pe dinăuntru creştinismul şi mai ales Ortodoxia. Sub pretextul luptei cu ateismul, C.E.B. creează neabătut un front împotriva Ortodoxiei şi pregăteşte, încetul cu încetul, conştiinţa creştinilor de astăzi pentru intrarea în noua eră „mesianică”, în spiritul aspiraţiilor evreieşti. În acest scop, la Institutul Ecumenic din Bossey deseori sunt invitaţi evrei, care ţin în faţa creştinilor lecţii în vederea pregătirii dialogurilor iudeo-creştine, se organizează vizite colective la slujbele religioase din sinagogi. În acelaşi scop, publicaţiile ecumenice inserează articole de autori evrei, care scriu deschis despre „rolul mesianic” al poporului evreiesc în zilele noastre şi despre faptul că mântuirea poporului evreiesc înseamnă mântuirea întregii omeniri. Izbăvire de ce? – se pune întrebarea. E clar că nu de păcat, de care ne-a izbăvit Hristos (In. 8, 36), ci de Însuşi Hristos. În acelaşi spirit sunt formulate şi alte declaraţii ale evreilor: „Israelul are misiunea de a fi lumina popoarelor … el va aduce eliberarea întregii omeniri.” Procesul de „eliberare” a şi început cu întemeierea statului israelit în mai 1948, cu doar trei luni înainte de instituirea C.E.B., la Amsterdam, în august 1948 – legătura reciprocă a acestor evenimente este evidentă. În articolul „Mântuirea în concepţia contemporană a evreilor”, Tsvi Iaron, un activist cultural de vază al Israelului, vorbind despre izgonirea şi răspândirea evreilor în lumea întreagă, spune deschis că revenirea tuturor evreilor din lume în Palestina, înseamnă împlinirea vechilor proorociri privind venirea erei mesianice: „Concepţia mesianică despre mântuire include nu numai eliberare de asuprire, ci şi începutul unei ere noi, a echităţii sociale, a bogăţiei şi păcii între oameni şi popoare.” Iudaismul este privit universal în viziunea asupra viitorului omenirii. Pentru acest scop, potrivit afirmaţiilor rabinului Kuck: „Omenirea trebuie să se unească într-o singură familie, şi atunci vor dispărea orice războaie şi orice rău, provocate de dezbinarea popoarelor. Scopul final este orânduirea împărăţiei lui Dumnezeu aici, pe pământ.” Nu este nevoie să arătăm în ce măsură un asemenea „ideal” se deosebeşte de învăţătura lăsată ca testament de Domnul nostru Iisus Hristos! Mântuitorul spune că înainte de sfârşitul lumii pe pământ se vor înmulţi fărădelegile (Mt. 24, 12), neorânduielile, vrajba, ororile, războaiele, pieirea şi nicidecum omenirea nu se va huzuri într-o bunăstare idilică. După cum era de aşteptat, în publicaţiile ecumeniste nu se spune nici un cuvânt despre evenimentele scrise în Cartea Apocalipsei, deoarece C.E.B. interzice membrilor săi să scrie şi să vorbească despre aceasta, pentru ca în conştiinţa creştinilor superficiali şi creduli să pătrundă treptat, în locul convingerii creştine că Mesia şi era mesianică au venit demult, idei despre altă eră „mesianică”, necunoscută nouă, ce ar urma să vină! Bisericile Ortodoxe locale, în persoana „reprezentanţilor oficiali” au fost atrase în C.E.B. pentru a fi folosite drept paravan la procesul distrugător al apostaziei. Iar catolicismul, care până mai ieri dădea anatemei masoneria, a ajuns să-şi împărtăşească în multe privinţe punctele de vedere ale acestei organizaţii oculte. Deşi încă nu a aderat la C.E.B., Vaticanul se interesează în mod special de iniţiativele ecumenice, delegându-şi reprezentanţii în calitate de „observatori” la toate adunările şi conferinţele ecumenice, chiar oferindu-şi lăcaşurile de cult pentru „slujbe ecumenice”. Toate acestea dovedesc clar hotărârea catolicilor de a colabora cu C.E.B.. Drept temei şi impuls pentru o atare conlucrare a servit „Decretul cu privire la ecumenism” al Conciliului II de la Vatican. În anul 1969 papa Paul al VI-lea a făcut o vizită oficială la sediul C.E.B. de la Geneva, iar în cuvântul de omagiu rostit cu prilejul aniversării a douăzeci şi cinci de ani de la înfiinţare, a declarat că C.E.B. a fost fondat pentru reinstaurarea credinţei şi a dragostei între comunităţile bisericeşti şi că papa apreciază mult dezvoltarea relaţiilor dintre C.E.B. şi catolicism, pentru faptul că „deşi aceste două organisme sunt foarte diferite prin natura lor, conlucrarea lor este fructuoasă şi trebuie să continue şi să se dezvolte în spiritul Conciliului II de la Vatican”. Explicând motivele pentru care catolicismul nu a aderat deocamdată la C.E.B., preşedintele Secţiei unităţii creştine a Vaticanului, cardinalul Villebrens, scria într-o scrisoare către secretarul general al C.E.B. din 4 iulie 1983: „Biserica romano-catolică, într-o măsură mai mare decât alte biserici, îşi consideră propria structură de comunitate universală şi misiune universală drept un element esenţial al identităţii sale. Hotărârea privind aderarea ei la Consiliul Mondial al Bisericilor ar putea fi interpretată neadecvat de pe poziţia puterii (autorităţii) în Biserica romano-catolică şi căilor de înfăptuire a ei”. Redacţia revistei „Irenikon”, comentând această declaraţie a cardinalului Villebrens, arată că „Biserica catolică reprezintă mai mult de a doua parte din lumea creştină”, şi pune întrebarea: „Cum ar putea ea să aibă în C.E.B. o reprezentanţă echitabilă, fără a încălca echilibrul interior foarte şubred din organismul de la Geneva?” Se vorbeşte, de exemplu, despre „disconfortul pe care îl resimt în C.E.B. Bisericile Ortodoxe, căci ele au deseori impresia că sunt reprezentate insuficient. Ce va fi atunci când va participa şi Biserica catolică?” Aşadar, papa îşi dă bine seama că C.E.B. doreşte, ca şi Roma, să joace rolul de organ bisericesc universal. Pentru papă însă, ca şef „infailibil” al catolicismului, acest lucru este inacceptabil. Cum poate papismul intra în C.E.B., dacă nu-l va putea conduce?! Iar dacă papa va intra în C.E.B., atunci, bineînţeles, va pretinde locul de preşedinte, până când se va putea numi capul „bisericii ecumenice universale”. De aceea s-a şi petrecut, treptat, apropierea neverosimilă dintre luterani şi romano-catolici în temeiul eventualei recunoaşteri a papei în calitate de cel mai potrivit şef al viitoarei „biserici universale”. În revista „Irenikon (nr. 2/1974, p. 255-257) se poate citi următoarea relatare: „Comisia luterano-catolică pentru dialogul cu S.U.A. a publicat, la 4 martie 1974, o declaraţie foarte importantă privind papalitatea înnoită, ca centru al bisericii creştine. Documentul arată că luteranii îşi dau din ce în ce mai bine seama de necesitatea unei conduceri distincte în slujba unităţii bisericii şi a misiunii ei universale. Membrii comisiei consideră drept posibilă schimbarea formei papalităţii, astfel încât să răspundă mai bine exigenţelor timpului”. Apropierea dintre romano-catolici şi protestanţi ajunge pe alocuri până acolo încât se fac de pe acum „liturghii” catolico-luterane comune, iar în timpul canonului euharistic celebrantul catolic rosteşte formulele de preschimbare asupra pâinii, iar pastorul luteran asupra potirului. Prin urmare, romano-catolicii şi protestanţii caută apropierea pentru a-i aduce pe toţi creştinii sub puterea unui singur cap – papa. Referitor la Biserica Ortodoxă, de care Vaticanul pretinde „apropiere sinceră”, papa încearcă să-şi asigure în rândul Patriarhilor ortodocşi locul de întâietate „după merit”, deţinut până în anul 1054. El cere ortodocşilor să-i recunoască „primatul”, deşi în răstimpul ce s-a scurs catolicismul a adoptat o puzderie de schimbări dogmatice. Mai adăugăm la acestea că papa nu renunţă la teritoriile capturate de la Bisericile Ortodoxe locale cu ajutorul uniaţilor greco-catolici. Papa Paul al VI-lea a declarat într-o cuvântare rostită la 19 aprilie 1970: „Nu credem că o unire sinceră între Biserica romano-catolică şi Biserica Ortodoxă se poate realiza în detrimentul bisericilor catolice din Est”. De care „biserici catolice din Est” este vorba totuşi? Acestea sunt de fapt lăcaşurile parohiilor şi mănăstirilor ortodoxe care au fost aduse, prin toate mijloacele violente posibile, la unirea silnică cu Roma. După părerea papei, uniaţia – acea mare cucerire a agresivităţii papale -, trebuie să rămână neatinsă. Prin urmare, unirea cu Bisericile Ortodoxe locale nu va însemna altceva decât subordonarea acestora Romei. În 1969, un reprezentant al Vaticanului a declarat făţiş: „Ortodocşii înţeleg unirea ca o apropiere, iar noi o înţelegem ca o unire sub un papă unic”. Un grup de studenţi greci din Italia se referă la activitatea prozelitistă de azi a uniaţilor, într-o scrisoare publicată în „Orthodoxos Thypos” (20 apr. 1984, p.4) sub titlul: „Unia continuă să fie un necruţător prigonitor al Ortodoxiei noastre!” Începând cu anul 1983, autorii dau numeroase exemple privind ocuparea forţată de către uniaţi a lăcaşurilor de cult ortodoxe, urmărirea slujitorilor ortodocşi ai altarului, mai ales la Roma, Bolognia şi Bari, unde preoţii uniaţi atrag pe ortodocşii creduli, dându-se ei înşişi drept „ortodocşi”. Aşadar, în activitatea sa ecumenistă, alături de C.E.B. papismul îşi urmăreşte propriile scopuri hrăpăreţe, împreună pledând pentru unirea omenirii în spiritul ­masoneriei. Roma înţelege foarte bine încotro merg lucrurile, şi încearcă să se apropie din timp de masonerie, duşmanul de odinoară şi concurentul periculos de astăzi, aşa încât să tragă maxim de profituri în actuala conjunctură. Aşa se şi explică turnura sa bruscă spre evreime şi masonerie. Primele semnalmente ale acestei cotituri s-au făcut simţite la Conciliul Vatican II (1962-1965), unde a fost adoptată o nouă linie de comportament faţă de iudaism. În Declaraţia sinodală cu privire la atitudinea bisericii faţă de religiile necreştine, gruparea romano-catolică a declarat că „pentru suferinţele şi moartea Mântuitorului nu pot fi învinuiţi nici toţi iudeii care trăiau atunci, nici cei de astăzi”. Această declaraţie a Conciliului Vatican II, apărută din tendinţa de a face pe plac masoneriei, contravine Sfintei Scripturi, în care găsim numeroase afirmaţii că evreii îndeobşte (şi nu numai acei care au fost de faţă pe Golgota şi au luat parte personal la răstignirea lui Hristos) au ucis pe Domnul (Fapte 2, 24; 3, 15; 5, 30; 7, 52; I Tes. 2, 15; 8 etc). Potrivit Cuvântului lui Dumnezeu, toţi iudeii, chiar şi cei de acum, deşi sunt despărţiţi în spaţiu şi timp de ucigaşii propriu-zişi ai Mântuitorului, sunt răspunzători împreună cu strămoşii lor dacă urăsc pe Hristos şi nu cred în El ca Mesia, şi dimpotrivă, se pot elibera de vină dacă vor crede în Hristos şi se vor boteza (Mc. 16, 16; Fapte 3, 19, 2, 38). La fel şi creştinii care cred în Hristos, dacă se vor lepăda de credinţa ortodoxă se vor face părtaşi ai celor ce L-au răstignit pe Hristos, deşi nu au luat nemijlocit parte la Răstignirea de pe Golgota. Aceştia, potrivit învăţăturii Sfintei Scripturi, „răstignesc iarăşi, a doua oară, pe Fiul lui Dumnezeu” (Evr. 6, 6). Sămânţa, aruncată de Conciliul Vatican II, cu scopul de a dezvinovăţi pe iudei, a adus foarte curând – după numai 8 ani – roadele sale. La 16 aprilie 1973 catolicismul francez a lansat nişte „Directive duhovniceşti”, fără precedent, în care a fost expusă o poziţie principial nouă faţă de iudaism. Aceste direcţii, pătrunse de spirit masonic, au fost alcătuite neîndoielnic cu acordul Vaticanului şi al Marelui Rabinat al Franţei, al cărui comentariu (cu prilejul paştelui iudaic) a fost făcut public în timpul unei conferinţe de presă ţinută în aceeaşi zi. Comentariul a fost publicat în anexă la „Directive” în organul catolic oficial francez „Documentation catholique” (nr. 1631/1973,p. 419-422). În introducere se subliniază că respectivele „realizează prevederile Declaraţiei Conciliului Vatican II „Nostra aetate” [În timpurile noastre] care cuprinde un capitol despre poporul evreu”. În continuare se afirmă că documentul „trasează o cotitură în poziţia creştină faţă de iudaism şi sugerează o nouă atitudine, de acum încolo, a creştinilor faţă de poporul evreu, nu numai în raporturile dintre oameni, ci şi în planul credinţei”. În partea a treia, „Chemarea neschimbată a poporului evreu”, Bisericii i se reaminteşte că ea se alimentează de la rădăcina măslinului sălbatic – iudaismul (Rom. 11, 17), că prin poporul israelit „credinţa în Dumnezeul Cel Unic a intrat în istoria omenirii şi că prin el monoteismul a devenit, deşi cu unele deosebiri, un apanaj comun a trei mari neamuri, care se mândresc cu provenienţa lor de la Avraam: iudaismul, creştinismul şi islamul”. Spre final se subliniază că evreii sunt un popor ales al lui Dumnezeu şi chemarea sa este neîndoielnică (Rom. 11, 29). Autorii „Directivelor” trec însă sub tăcere faptul că aceste privilegii istorice ale iudaismului vetero-testamentar, subliniate de Sfântul Apostol Pavel (Rom. 8, 4-5), au putere doar dacă iudeii „nu vor stărui în necredinţă” (Rom. 11, 23), şi dacă-L vor primi pe Domnul Iisus Hristos ca Mesia şi vor crede în El ca Fiu întrupat al lui Dumnezeu (Rom. 9,5), asemenea felului în care a crezut în Hristos însuşi Apostolul Pavel (Gal. 1, 13-16). Însă o râvnă fără cunoştinţă (Rom. 10, 2) şi împietrirea împotriva lui Hristos (Rom. 11, 25) arătau şi atunci iudeii contemporani cu Sfântul Apostol Pavel, cel care se ruga pentru ca „neamul ales” să vină la Hristos (Rom: 9,2-3). Tocmai în acest sens Pavel foloseşte pilda măslinului sălbatic (Rom. 11, 24), asemuindu-l iudaismului provenit de la patriarhii întemeietori ai neamului, cărora Dumnezeu le-a făgăduit mântuirea (Evr. 11, 17). Această făgăduinţă are putere şi asupra evreilor din viitor, dar numai cu condiţia ca aceştia să stăruie „în acelaşi duh de credinţă în Dumnezeu cu cel al patriarhilor şi de împlinire a voii lui”. Iudeii nu au dreptul să se fălească că provin după trup de la Avraam fără a crede aşa cum a crezut Avraam şi toţi dreptcredincioşii vetero-testamentari în viitorul Mântuitor (Evr. 11, 13), care este Hristos Dumnezeu-Omul (Gal. 3, 16, Rom. 9, 5). De aceea nu iudeii circumcişi după trup, ci creştinii sunt adevăraţii urmaşi după credinţă ai lui Avraam, „care este părinte al nostru al tuturor” (Rom. 4, 16). Prin necredinţa în adevăratul Mesia şi răstignirea lui Hristos, iudeii au pierdut dreptul de „popor ales” moştenit de la Avraam (Rom. 4, 12), drept câştigat prin Învierea lui Hristos de către toţi creştinii botezaţi în numele Sfintei Treimi, adică noi, ortodocşii, suntem acea „seminţie împărătească, neam ales”, drept pe care unii aleg să-l lepede aşa uşor pentru niscai avantaje materiale. Aici nu e vorba de „unele deosebiri” dintre creştinism şi iudaism, ci de o abatere esenţială a iudaismului de la poruncile Dumnezeului Cel Viu şi ale Fiului Său Unul-Născut – Iisus Hristos (Mt. 16, 16). În ceea ce priveşte „legământul veşnic”, încheiat între Dumnezeu şi Avraam (Fac. 17, 7), acesta a fost anulat şi înlocuit de Domnul nostru Iisus Hristos – Păstorul cel Mare al oilor – „prin sângele unui testament veşnic” (Evr. 13, 20). Pe când în „Directiva pastorală” se sugerează ideea că Vechiul Testament – desprins de Noul Testament al lui Iisus Hristos -, îşi păstrează caracterul legitim pentru poporul evreu, care îşi continuă misiunea sa în lume „Şi cu toate că pentru noi (creştinii), Vechiul Testament îşi dezvăluie sensul final doar în lumina Noului Testament, aceasta presupune că înainte de toate el este primit şi recunoscut prin el însuşi”. Ultima frază contradictorie, arată că se atribuie un sens subiectiv relativ cuvintelor Sfântul Apostol Pavel: „Sfârşitul legii este Hristos” (Rom. 10, 4). „Directivele”, fără a aminti că proorocirile mesianice vetero-testamentare s-au şi împlinit în persoana Domnului şi Mântuitorului nostru Iisus Hristos (Lc. 24, 44), accentuează valoarea de sine stătătoare a Vechiului Testament şi după venirea Noului Testament. În felul acesta se ignoră proorocirea inspirată de Dumnezeu a lui Ieremia că „Domnul va încheia cu casa lui Israel şi cu casa lui Iuda legământ nou” (Ier. 31,31; Evr. 8, 8), trecându-se de asemenea sub tăcere comentariul respectiv al Sfântul Apostol Pavel, obligatoriu pentru creştini: „Noul [testament] a învechit pe cel dintâi. Iar ce se învecheşte şi îmbătrâneşte, aproape este de pieire” (Evr. 8, 13); „Căci dacă testamentul cel dintâi ar fi fost fără de prihană, nu s-ar mai fi căutat loc pentru al doilea” (Evr. 8, 7). Trecând toate acestea sub tăcere, episcopatul „creştin” francez stăruie în ideea că „primul testament n-a fost anulat prin Noul Testament […] În ciuda unei vechi, dar discutabile interpretări, din Noul Testament nu se poate deduce că poporul evreu a fost privat de calitatea sa de popor ales. Dimpotrivă, rămânând credincios Legii sale (Tora), poporul evreu este şi astăzi o binecuvântare pentru toate popoarele de pe pământ”. Dacă totuşi poporul evreu a fost pedepsit de Dumnezeu şi împrăştiat prin toate popoarele, aceasta a avut şi un sens „misionar” pozitiv. Repatrierea, evreilor în Palestina şi strângerea lor în jurul Ierusalimului trebuie interpretată nu numai sub aspect politic, în spiritul credinţei evreilor, care socoteau aceasta drept o „binecuvântare”… Se pune întrebarea dacă repatrierea evreilor dispersaţi nu va deveni „una din căile adevărului lui Dumnezeu pentru poporul evreu şi în acelaşi timp pentru toate popoarele de pe pământ”. Toate aceste cuvinte nu fac decât o aluzie evidentă că „mesianismul” poporului evreu, în rândul tuturor celorlalte popoare, a rămas nestrămutat! Aceste idei, expuse în numele catolicismului „creştin” al Franţei, contravin cu desăvârşire sensului fundamental al Sfintei Scripturi, ca şi interpretărilor patristice pe care „Directivele” le resping, ca fiind o „interpretare veche dar discutabilă”. De ce? Acelaşi lucru se poate spune referitor la problema disculpării evreilor pentru suferinţele şi moartea lui Iisus Hristos. Recunoscând, pe de o parte, că „din punct de vedere istoric, răspunderea pentru moartea lui Iisus a fost împărţită între unele autorităţile evreieşti şi romane”, episcopii francezi opun acestei teze faptul că „Hristos, în nemărginita Sa dragoste, pentru păcatul tuturor oamenilor s-a expus pe Sine suferinţelor şi morţii, ca toţi să dobândească mântuirea”, şi de aceea contestă termenul „ucigaşi de Dumnezeu” referitor la evrei. În această formulare sunt amestecate însă două lucruri diferite: – Planul lui Dumnezeu de răscumpărare a păcatelor întregii omeniri prin suferinţele şi moartea prin răstignire pe cruce a lui Hristos şi – vina deosebită a conducătorilor evrei pentru condamnarea lui Hristos, chiar împotriva voinţei lui Pilat, reprezentantului puterii romane, care dorea să-L pună în libertate (Fapte 3, 13-15). Despre această prea-mare vinovăţie mărturiseşte Însuşi Mântuitorul în cuvântarea Sa de despărţire: „…acum n-au cuvânt de dezvinovăţire pentru păcatul lor” (In. 15, 22). Faptul că papistaşii francezi „condamnă categoric învinuirea adusă evreilor de a fi omorât pe Hristos” – afirmaţie apreciată de Marele rabinat drept un „merit excepţional” – denotă o viclenie perfidă în negarea lui Hristos ca Fiu al Iui Dumnezeu. De vreme ce se recunoaşte istoric faptul că evreii sunt cei ce au omorât pe Hristos, iar în acelaşi timp se neagă că iudeii sunt ucigaşi de Dumnezeu, înseamnă că Vaticanul de comun acord cu Rabinatul neagă demnitatea Dumnezeiască a Mântuitorului! În loc să accentueze răspunderea iudeilor pentru orbirea de a nu-l recunoaşte drept Mesia pe Hristos – „Fiul Celui binecuvântat” (Mc. 14, 61-62), Care este împlinirea Legii şi Proorocilor (Lc. 24, 44), papismul ridică în slăvi iudaismul, subliniind că „noi, creştinii, le suntem datori pentru cele cinci cărţi ale Legii (adică cele cinci cărţi ale lui Moise), pentru Prooroci şi alte cărţi sfinte… care au fost adoptate de creştini, rămânând şi la iudei”, deşi Însuşi Mântuitorul îi acuză pe iudei că nu cred celor scrise de Moise (In. 5, 47) despre El, căci „dacă celor scrise de el nu credeţi, cum veţi crede în cuvintele Mele” (In. 5, 46). Aşadar, prin lepădarea şi răstignirea contemporană a lui Hristos, iudeii se lipsesc pe ei înşişi de cărţile Profeţilor vetero-testamentari care mărturisesc despre Hristos. Pentru aceea, în loc să declare slugarnic că „Noul Testament n-ar fi existat fără Vechiul Testament”, catolicii ar trebui să spună contrariul, şi anume că prin necredinţa lor în Hristos, noul iudaism trădează Vechiul Testament cuprins în propriile lor cărţi sfinte! În penultimul capitol al „Directivelor”, intitulat „Pentru o mai bună cunoaştere şi stimă reciprocă”, creştinilor li se recomandă să dea dovadă de mai multă înţelegere faţă de tradiţiile, obiceiurile şi istoria iudaismului, fapt pentru care sunt sfătuiţi să respecte opiniile evreilor şi, în dialogul cu aceştia, creştinii să nu-i despartă de comunitatea evreiască şi să nu încerce să-i atragă în comunitatea creştină: „Biserica se identifică pe sine fără a-şi propune dispariţia comunităţii evreieşti, ci căutând să intre în relaţie cu ea”. O asemenea declaraţie defetistă şi trădătoare a cardinalilor catolici este extrem de ciudată, dacă ne amintim de prozelitismul agresiv, inchizitorial, folosit mai ales în convertirea creştinilor ortodocşi la papism, atât cu ajutorul uniaţilor, a concordatelor, cât şi prin abuzurile politice şi militare, potrivit principiului iezuit – „întru slava lui Dumnezeu”. După cum se vede, singura excepţie pe care papismul o face în propaganda sa este în favoarea iudaismului, nutrind o atracţie aparte şi manifestând o surprinzătoare „delicateţe” faţă de cei ce l-au răstignit pe Hristos. Acest lucru este deosebit de evident în ultimul capitol, al VII-lea, intitulat „Biserica şi poporul evreu”, în care au fost trase următoarele concluzii generale: „Poporul evreu are conştiinţa că, datorită chemării sale alese, a primit o misiune universală între popoare. Biserica, la rândul ei, socoate că propria ei misiune nu poate decât să fie cuprinsă în acelaşi plan universal al salvării. Cuvintele lui Iisus Hristos şi învăţătura lui Pavel [noi nu am găsit aceste învăţături, n.a.] mărturisesc despre rolul poporului evreu în dobândirea unităţii finale a omenirii, ca unitate a Israelului şi popoarelor. De aceea, actuala tendinţă a iudaismului spre unitate nu poate fi străină pentru planul mântuitor al lui Dumnezeu. Dimpotrivă, ea este apropiată năzuinţelor creştinilor spre unitatea lor.” De vreme ce grija comună a evreilor şi a creştinilor este îndreptată către „era mesianică”, ei ar trebui, în sfârşit, să pornească pe calea recunoaşterii şi înţelegerii reciproce, şi să înalţe rugi către Tatăl într-o singură speranţă, care va fi făgăduinţa pentru întregul pământ.” Aşadar, sub influenţa masoneriei şi a sionismului, catolicismul a recunoscut oficial că: – în pofida necredinţei în Iisus Hristos, evreii şi astăzi sunt o „binecuvântare” pentru toate popoarele de pe pământ; – evreii au „o misiune universală între popoare”; – Biserica trebuie să se încadreze „în acelaşi plan universal al mântuirii” şi – grija comună a evreilor şi creştinilor este îndreptată spre o oarecare apropiată „eră mesianică”. Toate acestea au un caracter atât de anticreştinesc, încât ne întrebăm cu nedumerire: catolicii care le-au scris, mai sunt ei oare „creştini”? Da, cândva evreii au fost într-adevăr o binecuvântare pentru toate neamurile (Facerea 22, 12), pregătind omenirea pentru venirea lui Hristos. Însă Mesia Hristos a venit (In. 4, 25-26), dar iudeii nu L-au primit (In. 1,11). Prin necredinţa lor, neamul evreiesc s-a exclus din planul lui Dumnezeu de mântuire universală a neamului omenesc. Şi acum, după ce Domnul Iisus Hristos şi-a vărsat sângele pentru răscumpărarea întregii omeniri – inclusiv a iudeilor şi păgânilor (In. 11, 51-52); după ce a început era creştinismului (Lc. 4, 18-21), cu atâtea binefaceri, minuni şi semne ale lui Dumnezeu (Mc. 16, 17-18, 20); după ce prin Iisus Hristos a venit harul şi adevărul deplin (In. 1, 17) – după toate acestea să mai aştepţi o nouă eră „mesianică” şi să ceri Bisericii să se alăture planului universal evreiesc al „mântuirii” şi să aştepţi un „mesia mai bun” – înseamnă de fapt să renunţi la credinţa în Mântuitorul şi Domnul nostru Iisus Hristos şi la răscumpărarea săvârşită de El. Cred oare catolicii că mântuirea a fost făptuită o dată pentru totdeauna (Evr. 9, 26) de Domnul Iisus Hristos – Singurul, în istoria omenirii, Care a venit să-şi dea sufletul răscumpărare pentru oameni (Mc. 10, 45)? Istoria Bisericii lui Dumnezeu ne dovedeşte într-adevăr (In. 20, 31), că El este Calea, Adevărul şi Viaţa (In. 14, 6), că El este uşa prin care cei ce intră se vor mântui (In. 10, 9), că „întru nimeni altul nu este mântuirea” (Fapte 4, 12) şi, prin urmare, nu trebuie să mai aşteptăm pe altul (comp. Lc. 7, 19-20). Aşadar, dacă papismul crede în Evanghelie (Mc. 1,15) -singura Bună Vestire despre răscumpărarea neamului omenesc, atunci cu ce drept vorbeşte, în unison cu evreii, despre „noua eră mesianică”? Dacă însă latinii nu cred în Evanghelie şi se solidarizează cu evreii, atunci nu trebuie să se mai socotească „biserică creştină”, ci să se declare lojă masonică iudaizantă, care nu are nimic comun cu mărturisirea adevăratului Hristos. De multă vreme, pentru evrei, sunt caracteristice aşteptările „mesianice” pământeşti, care i-au împiedicat să primească şi să recunoască pe Iisus Hristos drept Mesia. Până în ziua de astăzi aceştia stăruie în aceste false speranţe de iudaizare şi supunere a lumii. Cunoscând toate acestea rămânem nedumeriţi, cum gruparea catolică zisă „creştină”, a putut întocmi o declaraţie atât de stupidă sub aspect teologic şi atât de perfidă din punctul de vedere al Bibliei şi al Sfinţilor Părinţi? Totuşi Declaraţia a suscitat o avalanşă de proteste din partea mai multor catolici tradiţionalişti, iar cardinalii catolici din Egipt au dat un răspuns bine argumentat, în care au contestat ideile absurde din „Directive”. Dacă însă catolicii tradiţionalişti s-au indignat de Declaraţia colegilor francezi, Marele rabinat al Franţei a aprobat-o şi a elogiat-o într-un „Comentariu” unde sunt preamărite „calităţile remarcabile” ale unui text unicat, prin care evreii sunt eliberaţi de acuzaţia de „omorâtori de Dumnezeu”, prin care se renunţă la convertirea evreilor la creştinism şi se recunoaşte chemarea „divină” a poporului evreu, popor ce este o „binecuvântare pentru toate neamurile lumii”. Potrivit „Comentariului” rabinatului, „Directivele” catolice „sunt asemănătoare cu învăţătura celor mai mari teologi evrei, pentru care religiile care s-au născut din iudaism au misiunea să pregătească omenirea pentru venirea erei mesianice prevestită de Biblie”. Aceste laude de rău augur subliniază cel mai bine caracterul apostat al „Directivelor” vizate, prin care gruparea religioasă romano-catolică inaugurează o eră a antihristului, şi nu una a lui Hristos! Uneori fac declaraţii revoltătoare şi unii prelaţi latini. De exemplu, Roger Etcegarey, fost cardinal al Marsiliei, membru al Comitetului pentru relaţii cu iudaismul, în documentul „Misiunea noastră de împăcare cu poporul evreu”, expune următoarele idei: „O mare şi inevitabilă întrebare ce se pune Bisericii [de către cine? – n.a.] este aceea privind chemarea „indiscutabilă” a poporului evreu şi însemnătatea ei pentru creştini”. Îngrijindu-se pentru recunoaşterea chemării „indiscutabile” a evreilor, cardinalul „creştin” trece abil sub tăcere chestiunea principală: dacă poporul evreu recunoaşte pe Domnul Iisus Hristos drept Mesia! După cum încearcă să dovedească cardinalul, după Conciliul II Vatican, catolicismul a început să înţeleagă că „înfloreşte” cu atât mai mult cu cât îşi trage seva din rădăcina sa evreiască! După părerea lui Etcegarey, aceasta „implică Biserica în problema nu doar a raportului exterior, ci şi a celui interior, care se referă la însăşi definiţia Bisericii”. O asemenea relaţie între Biserică şi iudaism, după expresia cardinalului, „comportă un fel de competiţie perseverentă între cei care aşteaptă pe viitorul mesia şi cei care aşteaptă întoarcerea lui”. O astfel de substituire perfidă a adevăratului Mesia – Domnul Iisus Hristos, Care a venit o dată şi trebuie din nou să vină din cer pentru a judeca lumea, – printr-un oarecare fals „mesia”, care încă nu a venit, dar a cărui venire o pregătesc de acum înainte evreii, a fost demascată convingător de preacuviosul Iosif Voloţki: „O voi, eretici şi trădători fără minte, şi voi, evrei necredincioşi! Cel pe care îl aşteptaţi voi nu este Hristos, ci antihristul, după cum mărturisesc Scripturile dumnezeieşti. Iar noi îl propovăduim pe Hristos Dumnezeul nostru, Care s-a născut fără prihană din Preacurata Fecioară Maria, şi prin rugăciunile ei, Hristoase, izbăveşte-ne pe noi de ispite şi mântuieşte sufletele noastre!” Papistaşii francezi n-au fost singurii în aventura „teologică” cu „Directivele”; cu siguranţă că au avut sprijinul Romei, atâta vreme cât papa Paul al VI-lea n-a obiectat câtuşi de puţin. Papa Ioan Paul al II-lea a mers însă şi mai departe prin primirea şorţului ­masonic. Pe data de 13 aprilie 1986, el a vizitat oficial sinagoga iudaică de la Roma, unde a avut o întrevedere şi s-a rugat împreună cu rabinul şef dr. Elio Toaf, comiţând – dacă mai avea vreo importanţă – o gravă încălcare a canoanelor bisericeşti, care interzic comuniunea religioasă cu iudeii (Canoanele Apostolice 64 şi 70). În revista „Observatore romano” (din 18.04.1986; p.9) este publicat un articol consacrat acestei vizite, şi este reprodus integral discursul papei, în care acesta adresează rabinilor iudaici următoarele cuvinte: „Voi sunteţi fraţii noştri cei aleşi, fraţii noştri mai mari”. Aşadar, papa, care se crede primul în creştinism şi „locţiitor” al lui Hristos pe pământ, deodată şi în modul cel mai resemnat, îi numeşte „fraţii mai mari” pe iudei, deşi aceştia nu recunosc pe Domnul Iisus Hristos drept Mesia! În tot discursul papal, numai într-un singur loc se aminteşte de „Iisus din Nazaret”, dar şi aici subliniindu-se cu slugărnicie că „El este fiul poporului vostru”, fără a rosti nici un cuvânt despre calitatea Lui Hristos ca Fiu întrupat al lui Dumnezeu. O trecere sub tăcere atât de laşă, în sinagoga din Roma, a principalului adevăr creştin despre Mesia Hristos (Mt. 16, 16; In. 1, 49) denaturează întregul sens al propovăduirii apostolice, care constă în a încredinţa lumea, cu ajutorul Scripturii, „că Iisus este Hristos” (Fapte 18, 28). Să ne amintim că Sfântul Apostol Pavel, după convertirea şi botezarea lui de către Sfântul Apostol Anania la Damasc, a început să propovăduiască în sinagogi „pe Iisus, că Acesta este Fiul lui Dumnezeu […] dovedind că Acesta este Hristos” (Fapte 9, 20, 22). Într-un mod deosebit de convingător subliniază acest lucru Sfântul Evanghelist Luca, el însuşi martor la predica Sfântul Apostol Pavel în sinagoga din Tesalonic: „Şi, după obiceiul său, Pavel a intrat la ei [la iudei, n.a.] şi în trei sâmbete le-a grăit din Scripturi, deschizându-le şi arătându-le că Hristos trebuia să pătimească şi să învieze din morţi, şi că Acesta, pe care vi-L vestesc eu, este Hristosul, Iisus” (Fapte .17, 2-3). Discursul papal ţinut în sinagoga din Roma nu conţine nici o fărâmă din mărturisirea îndrăzneaţă a lui Hristos, măcar că însuşi papalitatea poartă numele marelui Apostol al lui Hristos, Pavel. Biserica Ortodoxă, contrar slugărniciei laşe a papei faţă de sinagoga iudaică, adresează iudeilor următoarele cuvinte demascatoare: „Adunătură vicleană şi desfrânată, de ce ţii legământul, dacă nu eşti moştenitoarea lui? De ce te lauzi cu Tatăl, dacă nu ai primit pe Fiul?” (Stihul III pentru Vecernia Marei Luni). Catolicilor le place să se numească urmaşii Sfântului Apostol Petru, dar ce au ei în comun cu marele Apostol al lui Hristos, neînfricatul propovăduitor al adevăratei credinţe? Aceştia dezvinovăţesc pe evrei de omorârea lui Hristos şi pregătesc pe credincioşi pentru aşteptarea unei noi ere „mesianice”. Iată ce spune Sfântul Apostol Petru, vindecând un olog la uşa Templului din Ierusalim, evreilor uimiţi ce se adunaseră în jurul lui – că nu el, Petru, a vindecat pe bolnav, ci Hristos cel trădat de farisei, începătorul Vieţii, pe Care ei l-au omorât, dar pe Care Dumnezeu L-a înviat din morţi; că despre acest Hristos au vorbit toţi proorocii şi că zilele acestea sunt tocmai acele vremuri mesianice vestite în Vechiul Testament (Fapte 3, 2-24). Sfânta Biserică Ortodoxă a oglindit din cele mai vechi timpuri, în cărţile sale de cult, învăţătura despre vechiul Israel, care a respins pe Hristos şi a rămas în afara Bisericii din pricina necredinţei lui în Hristos (Rom. 11,23), precum şi învăţătura despre noul Israel, alcătuit din iudeii care au crezut în Hristos, alături de păgânii creştinaţi care au intrat în Biserică prin credinţa lor în Hristos: „Sioane, munte sfânt al lui Dumnezeu, şi Ierusalime… vezi pe fiii tăi adunaţi întru tine, că iată au venit de departe să se închine împăratului tău, pace noului Israel şi mântuire limbilor”. În una din stihirile Triodului din Postul Mare, Israelul cel Vechi care s-a lepădat de Hristos este asemuit bogatului, iar Israelul Nou primitor de Hristos – lui Lazăr din pilda evanghelică (Lc. 16, 119-31). Sfântul Vasile scrie, în cuvântul „Despre înţelepciunea cea smerită”: „Teme-te să te asemeni în cădere diavolului, care, preamărindu-se în faţa oamenilor, a căzut aruncat jos de Om – asemenea este şi căderea israeliţilor. Preamărindu-se în faţa păgânilor, ca în faţa celor necuraţi, cu adevărat au ajuns ei necuraţi, iar nelegiuirea şi nenorocirea păgânilor au fost şterse prin credinţă”. Pentru un observator atent al evenimentelor bisericeşti din ultimele decenii devine tot mai clar săvârşirea unei lucrări nemaipomenit de îndrăzneaţă – substituirea credinţei noastre ortodoxe în Domnul Iisus Hristos, adevăratul Mesia şi Mântuitor, printr-o pretinsă nouă „credinţă” – credinţa într-un viitor „binefăcător” al omenirii, într-un pretins nou „mesia” – obiectul unei aşteptări ardente din partea evreilor şi a unor „creştini” leapădaţi de credinţa în Hristos. Dovezi ale reeducării conştiinţei creştine pentru adoptarea acestui fals pot fi găsite nu numai în „Directive”, ci şi în o serie de articole şi predici autorizate de C.E.B. Aşa este, de pildă, introducerea citată mai sus din Revista „Risk” (nr. 1-2/1967,), pe care autorul ei a intitulat-o: „Apocalipsa progresului, sau: nedreptatea internaţională va distruge oare mişcarea ecumenică?” În finalul articolului, autorul spune că „dacă biserica [în sens ecumenic] nu va avea voinţă să meargă înainte [adică să-şi schimbe dogmele şi canoanele], ne va fi tot mai greu şi mai greu, iar în cele din urmă şi teologic irealizabil, să admitem că […] Hristos, pe Care noi îl cinstim, este într-adevăr Hristos”! Chiar însăşi apariţia în mediul ecumenist a ideii de a pune la îndoială că Mântuitorul Hristos, care a murit pentru noi şi a înviat din morţi (Rom. 4, 25), este Mesia cel prevestit în Vechiul Testament, arată că ecumenismul nu are nimic comun cu creştinismul. Prin organizaţiile afiliate şi întrunirile sale, ecumenismul deschide larg uşile creştinismului în faţa propagandei anticreştine, potrivit căreia Cel ce a suferit pe Golgota nu este Mesia, ci un impostor şi un amăgitor (Mt. 27, 63) şi trebuie ca noi, creştinii, să primim pe adevăratul „mântuitor” al omenirii, cel aşteptat de iudei. E foarte ciudat că ecumeniştii „ortodocşi”, cunoscând caracterul anticreştin al ideilor răspândite de presa ecumenică, nu-şi întorc faţa de la o astfel de propagandă, care deocamdată pregăteşte doar terenul, dar mâine va începe a călca în picioare credinţa lui Hristos! Spre ruşinea participanţilor „ortodocşi” la Mişcarea Ecumenistă trebuie menţionat că până şi unele secte protestante încep a-şi da seama de spiritul antihristic al ecumenismului, chemând la luptă împotriva lui. De curând în Germania şi în alte ţări s-au format „grupe de biserici confesionale integriste” ca de pildă „Conferinţa comunităţilor confesionale ale Bisericilor evanghelice din Germania” care a afirmat că „Consiliul Mondial al Bisericilor încearcă să înlocuiască pe Iisus Hristos cu antipodul Său antihristic”. Această acuzaţie a fost formulată într-o declaraţie alcătuită din douăsprezece teze şi făcută publică la 23 mai 1974, de Înălţarea Domnului, sub titlul: „Libertate şi colaborare întru Hristos”. Declaraţia cheamă pe creştinii din Germania să se opună falsificării credinţei. Cele douăsprezece teze descriu actuala confruntare spirituală în care „noul umanism îşi dezvăluie fizionomia sa antihristică în numele divinizării antireligioase a omului”. Prin urmare, ecumenismul pregăteşte creştinii pentru a primi, deopotrivă cu evreii, pe noul „mesia”, prin secularizarea treptată a omenirii. Aşa cum evreii au respins pe Hristos pentru că aşteptările lor mesianice erau materiale, la fel şi întreaga omenire, prin aspiraţiile sale pentru bunuri materiale, îşi întoarce faţa de la Hristos şi se îndreaptă cu duhul spre antihrist. În felul acesta, „împreună cu evreii, aşteaptă pe mesia iudaic milioane de oameni, majoritatea cărora îşi zic „creştini”, fără a bănui cel puţin că aşteaptă un „mesia” pe care îl aşteaptă şi evreii”. Şi când, în cele din urmă, îşi va face apariţia falsul mesia dorit de evrei, el se va dovedi înrudit prin duh cu întreaga omenire materialistă! „Prin lepădarea de Hristos – scrie Sfântul Ierarh Ignatie Brianceaninov – omenirea se va pregăti pentru primirea antihristului, îl va primi în inima sa. Însăşi starea de spirit a omului se va pătrunde de nevoia de a chema pe antihrist, precum în timpul unei suferinţe grele apare setea de otravă ucigătoare. Se rosteşte chemarea, răsună glas de chemare în societatea omenească, care cere stăruitor pe „geniul geniilor”, acela ce ar ridica dezvoltarea şi progresul material pe treapta cea mai de sus, ar instaura pe pământ acea bunăstare, în care raiul şi cerul ar deveni pentru om de prisos. Antihristul va fi un susţinător logic, drept (adică meritat), firesc al orientării morale şi spirituale generale a oamenilor”. Acest fals „mântuitor”, deşi va fi duşmanul lui Hristos, va căuta însă să-l imite pe Hristos pentru a-i amăgi pe creştini, după cum învaţă Sfântul Ipolit al Romei: „În toate amăgitor, antihristul va dori să se asemuiască Fiului lui Dumnezeu. Hristos este împăratul – şi antihristul va fi împărat, deşi pe pământ. Mântuitorul a venit ca un Miel – în chip asemănător şi acesta se va arăta ca un miel, deşi pe dinăuntru va fi lup […] Domnul a trimis pe apostolii Săi către toate popoarele – şi acesta îşi va trimite fii săi apostoli pretutindeni (Mt. 28, 19). Mântuitorul şi-a strâns oile Sale (In. 10, 4), şi acesta va aduna poporul iudeu împrăştiat prin toată lumea. Domnul a dat pecete celor care cred în El (Apoc. 7, 2-3; 9, 4), în chip asemănător şi acesta va pune un semn celor ai lui (Apoc. 13, 16-17). Domnul a venit în chip de Om, şi acesta va veni în chip de om. Mântuitorul a înviat din morţi şi Şi-a asemuit trupul Său templului (In. 2, 19-21), şi acesta va reface templul de piatră din Ierusalim”. Aşa cum Domnul Iisus Hristos a avut un Înainte-Mergător al Său în persoana Sfântului Ioan Botezătorul, la fel şi antihristul va avea premergătorii săi, care vor striga spre amăgire cuvintele Înainte-Mergătorului lui Hristos: „Gătiţi calea Domnului, drepte faceţi cărările lui; orice vale se va pleca; căile cele strâmbe se vor face drepte şi cele colţuroase, drumuri netede” (Lc. 3, 4-5; Is. 40, 3-5). Sensul acestei proorociri biblice, împlinită odată pentru totdeauna întru Hristos, stă în chemarea la pocăinţă a oamenilor, spre a-şi îndrepta şi netezi duhovniceşte cărările inimilor pe care va trece Fiul întrupat al lui Dumnezeu. O tălmăcire minunată dă sfintelor cuvinte Fericitul Teofilact: „Calea pe care trebuie s-o pregătim pentru Domnul este un mod de viaţă potrivit cu învăţătura lui Hristos; căci Domnul trebuia să-şi înceapă curând propovăduirea Sa. „Cărările” sunt poruncile legii, care fuseseră deja şterse; şi pe care azi trebuie să le facem drepte. Aşadar, noi trebuie să ne pregătim sufletul şi să ne îndreptăm faptele şi gândurile. Potrivit cu cele spuse, sufletele care pier în josnicia păcatului trebuie să se umple de virtuţi, firile mândre – să se smerească, strâmbăturile – să se îndrepte, şi îndeobşte orice rău trebuie să fie înlăturat din calea lui Mesia ce va să vină. El însuşi, potrivit vechilor făgăduinţe, va face toate acestea uşor de împlinit, căci va birui forţele demonice vrăjmaşe şi va însufleţi înclinaţiile fireşti pentru bine”. Astăzi însă, această proorocire este folosită de către ecumenism în sens absolut contrar, antihristic. Ecumeniştii, în loc să niveleze răutăţile eretice în armonie cu legile morale ale lui Dumnezeu, caută să uniformizeze diferitele grupări creştine. În locul smeririi firilor trufaşe şi căutării căii spre pocăinţă, se vădeşte tendinţa de a minimaliza şi de a surpa acel munte minunat al harului şi al adevărului – Credinţa Ortodoxă, care se înalţă pe piatra ce nu poate fi clintită – Hristos Dumnezeu-Omul (Dan. 2, 34, 44-45). De la catedra ecumenismului, în loc să fie chemaţi toţi cei abătuţi de la adevăr şi împotmoliţi în mocirla rătăcirilor pentru a se ridica la Ortodoxie, se propovăduieşte contrariul – ca Ortodoxia să coboare până la nivelul comunităţilor eretice şi să le recunoască drept „biserici”, ca toţi să fie egali în lepădarea de Dumnezeu. Ca urmare, prin nivelarea Ortodoxiei cu aşa-numitele confesiuni „creştine”, prin unirea diferitelor credinţe într-o „biserică” nouă, universală, antiortodoxă, ecumenismul, în frunte cu C.E.B., pregăteşte calea antihristului! Creştinul ortodox nu poate avea nici un fel de legături cu Mişcarea Ecumenistă, pentru că este inspirată şi dirijată de masonerie şi conduce într-un mod satanic şi viclean la instaurarea antihristului; pentru că ne cere, în numele unei uniri umanist-universale cu ereticii şi păgânii, să renunţăm la Simbolul ortodox al credinţei şi la respectarea Sfintelor Canoane!

 

Citeşte mai mult pe aparatorul.md: Ecumenismul este condus de către Masonerie şi pregăteşte calea lui Antihrist

 

Ecumenismul este condus de către Masonerie şi pregăteşte calea lui Antihrist

 

/////////////////////////////////////////////

 

UE e Babilonul pe care-l va manca fiara – ANTIHRISTUL

 

 

Ce ne spune profetia biblica despre evolutia actuala a Uniunii Europene ? Biblia are cele mai multe si mai clare referinte despre aceasta problema. Fiindca atat finalul profetiilor danielice (cele 10 „degete” ale picioarelor” – Dan 2, 41-43), cat si o parte din finalul profetiilor apocaliptice (cele 10 „coarne” – Apoc. 17, 8-12) se desfasoara istoric in cadrul Europei. Notiunea de Europa (UE) se cuprinde, asadar, in imaginea profetica a celor 10 „oarne” sau a celor 10 „degete”, reprezentand marele „colier” decasistemic al istoriei profetice europene. In aceasta privinta, profetia biblica ne vorbeste despre intreaga evolutie a Europei, de la inceputul formarii ei (Daniel 7, 8-25), o data cu descompunerea Imperiului Roman in cele 10 teritorii istorico-lingvistico-geografice (476 d.H.) si pana la conglomerarea acestora intr-un puternic edificiu final istorico-european (Apoc. 17, 8-12). Profetia spune ca aceste segmente istorice nu se vor putea uni (Dan. 2, 43), decat o singura data, in final (Apoc. 17, 12):

 

„Cele zece coarne pe care le-ai vazut, sunt zece imparati care n-au primit inca imparatia, ci vor primi putere imparateasca timp de un ceas impreuna cu fiara – Apoc. 17, 12.

 

Un președinte, o armată, un teritoriu unit, o singură politică externă! Animalele care se gasesc in Apocalipsa lui Ioan13, ne sunt descrise in Daniel 7 detailat.

Profetia este scrisa in simboluri, iar seamnificatia acestora ne sunt dezvaluite in acelasi capitol.

Daniel a vazut 4 fiare in vedenia lui. Ele erau: un leu cu aripi de vultur, un urs, un leopard cu 4 capete si o fiara ca nici una alta, iar aceasta fiara se deosebea de celelalte prin cele 10 coarne ale ei.

Ce simbolizeaza aceste fiare?

Nu trebuie sa ghicim ce reprezinta ele deoarece versetul 17 ne dezvaluie acest lucru – sunt imparati:

7:17 “Aceste patru fiare mari sunt patru imparati care se vor ridica pe pamant.

Apoi versetul 23 ne spune ca fiarele sunt imparatii:

7:23 El mi-a vorbit asa: “Fiara a patra este o a patra imparatie care va fi pe pamant.

Atentie! Aceste 2 versete nu se contrazic, ci ele arata doar faptul ca aceste fiare reprezinta atat natiuni, cat si si conducatorii acestor natiuni.

Putem identifica aceste natiuni?

Atunci cand Dumnezeu a ales simboluri pentru a reprezenta natiuni, El nu le-a ales intamplator, nici nu a ales simboluri fara nici o semnificatie.

De fapt El a ales simboluri care vor avea o semnificatie oamenilor care vor trai in timpul indeplinirii profetiei. Haideti sa examinam descrierea fiecarui simbol cu atentie.

LEUL – Daniel 7:4

Imagine  7:4 Cea dintai semana cu un leu si avea aripi de vultur. M-am uitat la ea, pana in clipa cand i s-au smuls aripile; si, sculandu-se de pe pamant, a stat drept in picioare ca un om si i s-a dat o inima de om.

Simbolul oficial al Marii Britanii este leul. In Dictionarul International (Webster’s Third New) cuvantul “leu” este descris ca fiind simbolul unei tari, si anume simbolul Marii Britanii. In piata Trafalgar din centrul Londrei, patru lei (statui) imensi au privirile indreptate catre nord, sud, est si vest.

Marea Britanie este mentionata in articole si simbolizata in desene animate politice ca fiind “leul”.

URSUL – Daniel 7:5

Imagine  7:5 Si iata ca o a doua fiara era ca un urs si statea intr-o rana; avea trei coaste in gura intre dinti; si i s-a zis: “Scoala-te si mananca multa carne!”

Se cunoaste faptul ca simbolul Rusiei este ursul. Pe copertile revistelor “Time” din octombrie 27, 1980

http://img.timeinc.net/time/magazine/archive/covers/1984/1101840521_400.jpg

si din mai 21, 1984 au fost folosite poza unui urs pentru a reprezenta Rusia. In editia din iulie 4-10, 2009 a revistei “Economist”, un urs a fost folosit pe coperta pentru a simboliza Rusia. Aceasta profetie scrisa acum 2.500 de ani este cu siguranta indeplinita acum!

Un articol aparut in revista Indianapolis Star din 4 ianuarie, 1980 era intitulat “Dupa Leul Britanic, urmeaza Ursul Rus”. Este absolut incredibil sa vezi cum simbolurile alese de Dumnezeu acum 2500 pentru a reprezenta natiunile care vor exista pe pamant in timpul celei de-a doua veniri a lui Isus, sunt folosite de mass-media pentru a simboliza acele natiuni in ziua de azi!

VULTURUL

Haideti sa ne uitam inca o data la descrierea leului din Daniel 7:4

 

7:4 “Cea dintâi semăna cu un leu şi avea aripi de vultur. M-am uitat la ea până ce aripile i-au fost smulse şi a fost ridicată de pe pământ şi pusă pe picioare ca un om şi i s-a dat inimă de om.”

Nu numai ca exista o mare natiune pe pamant a carui simbol este recunoscuta ca fiind leul, insa exista si o alta mare natiune a carui simbol este vulturul. Cu totii stim ca vulturul plesuv este simbolul national al Statelor Unite ale Americii. Nu trebuie decat sa ne uitam pe spatele unui dolar american. Acolo vei vedea marele sigiliu al Statelor Unite – vulturul. Pe prima pagina a revistei “Time” din octombrie 27, 1980 un vultur a fost folosit sa reprezinte Statele Unite.

http://img.timeinc.net/time/magazine/archive/covers/1980/1101801027_400.jpg

Daca acest lucru nu este destul de incredibil, observati faptul ca aripile vulturului sunt descrise ca fiind smulse din leu. De unde provine Statele Unite ale Americii?

SUA (aripile de vultur) se trage ca si natiune de la tara ei mama – Marea Britanie (leul).

Amintiti-va ca profetia lui Daniel a fost scrisa in 550 i.Hr, 2374 ani inainte de nasterea Statelor Unite in 1776 d.Hr.

Inainte ca Marea Britanie, Statele Unite sau Rusia sa existe, Dumnezeu a prezis prin Daniel ca aceste natiuni vor exista pe pamant in timpul celei de-a doua veniri a lui Hristos. Interesant este faptul ca aceste trei natiuni mentionate de Dumnezeu reprezinta trei din cei cinci membri permanenti a Consiliului de Securitate a Natiunilor Unite.

LEOPARDUL

Daniel 7:6

7:6 “Apoi m-am uitat din nou şi iată o altă fiară, asemenea unui leopard, având pe spate patru aripi de pasăre; şi fiara avea patru capete, şi i s-a dat putere.

Se zice de leopard ca “ … i s-a dat putere”. Ce natiune in ultimii 150 de ani a fost dominatoare in politica lumii? Exista o natiune care a fost agresoarea a ultimelor trei mari razboaie din lume : Razboiul Franco-German din 1870, Primul razboi mondial si al doilea razboi mondial. Acea natiune este Germania.

Mai mult de atat, Germania a fost o forta dominatoare in Europa inca de la fondarea Sfantului Imperiu Roman (aprox. 1000 de ani).

Germania a fost nevoita sa se refaca dupa cel de-al doilea razboi mondial in timpul caruia a fost aproape distrusa. Astazi, Germania este in fruntea Europei din nou. Germania este cea mai puternica tara dintre toate natiunile Uniunii Europei.

Se observa in Danie 7:6 ca leopardul are “patru capete”. Celelalte fiare au doar cate un cap fiecare. In profetiile Bibliei o fiara intotdeauna reprezinta o natiune impreuna cu liderul acesteia. Mai multe capete pe o fiara reprezinta numarul acelei natiuni de cate ori se va ridica si va cadea. Asadar cele patru capete ale leopardului reprezinta primul Reich al Germaniei, al doilea Reich, al treilea Reich (regimul lui Hitler) si al patrulea Reich, ce se ridica acum.

A fost scrisa chiar si o carte de Edwin Hartrich ce se intituleaza “Al patrulea si cel mai puternic Reich”; N.Y.: MacMillan, l980.

http://ecx.images-amazon.com/images/I/51BepYRv3LL.jpg

Cat despre simbolul leopardului, se stie ca tancul german este pe primul loc in lume si este tancul numarul unu ce se foloseste de armatele NATO. Tancul nemtesc este cunoscut ca si Leopard 1 si Leopard 2.

Apocalipsa 13: 2

“Fiara pe care am văzut-o semăna cu un leopard; avea labe ca de urs şi gură ca o gură de leu. Balaurul i-a dat puterea lui, scaunul lui de domnie şi o stăpânire mare.”

Asadar, in Apocalipsa 13 fiara unificata are tot sapte capete: un cap de leu, un cap de urs, patru de leopard si un cap cu 10 coarne. Iar profetia scoate in evidenta faptul ca “gura” fiarei are gura unui leu. De ce oare? De-a lungul istoriei, primul obstacol in a instaura un guvern global a fost intotdeauna bariera limbajului. Gura fiarei de leu dezvaluie faptul ca limba globala a guvernului global va fi limba Angliei – Engleza. Globalizarea este cu mult avansata, iar limba mondiala este engleza.

UE e Babilonul pe care-l va manca fiara = ANTIHRISTUL?

ANTIHRISTUL “este al optulea imparat si este dintre cei sapte si merge spre pieire”. VA CONDUCE INTAI UN STAT PUTERNIC, ABIA APOI GUVERNUL MONDIAL?

Apocalipsa Sfântului Ioan Teologul, Capitolul 17:

 

1. Şi a venit unul din cei şapte îngeri, care aveau cele şapte cupe, şi a grăit către mine, zicând: Vino să-ţi arăt judecata desfrânatei celei mari, care şade pe ape multe,

 

2. Cu care s-au desfrânat împăraţii pământului şi cei ce locuiesc pe pământ s-au îmbătat de vinul desfrânării ei.

 

3. Şi m-a dus, în duh, în pustie. Şi am văzut o femeie şezând pe o fiară roşie, plină de nume de hulă, având şapte capete şi zece coarne.

 

4. Şi femeia era îmbrăcată în purpură şi în stofă stacojie şi împodobită cu aur şi cu pietre scumpe şi cu mărgăritare, având în mână un pahar de aur, plin de urâciunile şi de necurăţiile desfrânării ei.

 

5. Iar pe fruntea ei scris nume tainic: Babilonul cel mare, mama desfrânatelor şi a urâciunilor pământului.

 

6. Şi am văzut o femeie, beată de sângele sfinţilor şi de sângele mucenicilor lui Iisus, şi văzând-o, m-am mirat cu mirare mare.

 

7. Şi îngerul mi-a zis: De ce te miri? Eu îţi voi spune taina femeii şi a fiarei care o poartă şi care are cele şapte capete şi cele zece coarne.

 

8. Fiara pe care ai văzut-o era şi nu este şi va să se ridice din adânc şi să meargă spre pieire. Şi se vor mira cei ce locuiesc pe pământ ale căror nume nu sunt scrise de la întemeierea lumii în cartea vieţii, văzând pe fiară că era şi nu este, dar se va arăta.

 

9. Aici trebuie minte care are înţelepciune. Cele şapte capete sunt şapte munţi deasupra cărora şade femeia.

 

10. Dar sunt şi şapte împăraţi: cinci au căzut, unul mai este, celălalt încă nu a venit, iar când va veni are de stat puţină vreme.

 

11. Şi fiara care era şi nu mai este – este al optulea împărat şi este dintre cei şapte şi merge spre pieire.

 

12. Şi cele zece coarne pe care le-ai văzut sunt zece împăraţi, care încă n-au luat împărăţia, dar care vor lua stăpânire de împăraţi, un ceas, împreună cu fiara.

 

13. Aceştia au un singur cuget şi puterea şi stăpânirea lor o dau fiarei.

 

14. Ei vor porni război împotriva Mielului, dar Mielul îi va birui, pentru că este Domnul domnilor şi Împăratul împăraţilor şi vor birui şi cei împreună cu El – chemaţi şi aleşi şi credincioşi.

 

15. Şi mi-a zis: Apele pe care le-ai văzut şi deasupra cărora şade desfrânata, sunt popoare şi gloate şi neamuri şi limbi.

 

16. Şi cele zece coarne pe care le-ai văzut şi fiara vor urî pe desfrânată şi o vor face pustie şi goală şi carnea ei o vor mânca şi pe ea o vor arde în foc.

 

17. Căci Dumnezeu a pus în inimile lor să facă voia Lui şi să se întâlnească într-un gând şi să dea fiarei împărăţia lor, până se vor împlini cuvintele lui Dumnezeu.

 

18. Iar femeia pe care ai văzut-o este cetatea cea mare care are stăpânire peste împăraţii pământului.

 

Sf. Andrei al Cezariei scrie: „Fiara este antihrist; el este al optulea, fiindcă după cele şapte impărăţii (adică după perioada istorică cand lumea va fi guvernată de „cei şapte”, nota autorului), se va ridica pentru amăgirea şi pustiirea pămantului; dintre cei şapte, fiindcă a apărut din una dintre aceste impărăţii. Un ceas inseamnă scurtimea timpului sau o parte din an, adică o rotaţie de trei luni a soarelui, după care cei zece impăraţi i se vor supune lui antihrist, ca stăpanului său”

 

„Inceputul şi sfarşitul lumii noastre pămanteşti”:

 

„Pieirea cetăţii celei mari se va săvarşi, după cum vedem din Apocalipsă, incă pană, la inscăunarea in Ierusalim a fiului pierzării (17, 15-17). Iar apoi impărăţiile din componenţa Imperiului Roman, ii vor da puterea lui, fiindcă toţi au aceleaşi ganduri şi dorinţe — să nimicească creştinismul ortodox, să prigonească Femeia Mireasa Mielului, Biserica Ortodoxă, care in acest timp se va afla in ultimile chinuri ale naşterii (Apoc.. 12, 2)”.

 

Sf. Andrei al Cezariei îşi exprima nedumerirea referitor la acest subject. „Mi se pare uimitor cum vrăjmaşul răzbunătorul-diavol le va ajuta celor zece coame să se năpustească asupra lui Hristos Dumnezeul nostru, Care iubeşte binele şi virtuţile şi totodată va pustii cetatea plină de oameni care s-a lepădat de Dumnezeieştile porunci şi s-a supus amăgirilor lui şi asemenea fiarei, se va sătura de sângele ei. Este de mirare şi faptul cum el, care consideră pustiirea prilej de bucurie, iar tăierea trupului omenesc hrana sa şi care intotdeauna este satisfăcut de dezbinări şi neintelegeri, îşi va da acordul celor zece coarne apostate. Presupunerea că acea femeie semnifică cetatea mare, care are stăpanire asupra impăratilor pămantului face verosimilă presupunerea despre suferinţele impărătiei predominante de atunci”.

 

Comentariu :

 

Asadar, pana sa fie conducator mondial, antihristul va fi un imparat oleaca mai mic, conducatorul unui stat puternic. E un detaliu foarte important.

 

Un mare mason spunea de curand ca illuminati vor alege un tiran iluminat dupa o anarhie generalizata ce va distruge sistemul democratic: Dar anarhia noi stim ca va fi declansata tocmai de ELITE. Deci isi vor distruge chiar sistemul creat de ei: democratia. Nu seamana izbitor de mult cu cele scrise in profetie?

 

Statele Unite ale Africii: un cap al fiarei din Apocalipsă

Orice s-ar întâmpla în lume, distrugătorul Satana mărşăluieşte cu ochii ficşi doar spre ţinta lui: realizarea unui guvern mondial şi instaurarea împărăţiei lui Antihrist. E în război cu Dumnezeu şi nu ţine cont de nimic, mai ales că are iluzia unor succese incontestabile în ultima sută de ani.

 

În cartea Apocalipsa suntem avertizaţi că va fi o fiară cu zece coarne, adică zece regate, care se vor supune Antihristului. Acum, aceste forme statale premergătoare statului global sunt „prelucrate” de urgenţă în cancelarii sumbre şi sunt livrate populaţiilor, ambalate în folii strălucitoare, extrem de atrăgătoare. E o neruşinare antihristică, sfidătoare, în faţa căreia lumea actuală nici măcar nu se gândeşte să-i pună în faţă Adevărul, adică pe Hristos. Cei din Africa nici nu-L au (sunt puţine comunităţi ortodoxe pe acest continent!) şi le este la îndemână misionarilor satanei să manipuleze populaţia. Vor vrea sau nu africanii, regatul acela ei tot îl vor face. Aşa cum a fost şi la noi. Românii îl au pe Hristos, dar au susţinut masiv intrarea în Uniunea Europeană [să fie chiar români ăştia care au dorit Uniunea lui Bafomet?], integrarea de bună voie în statul Satanei. Probabil că în Africa le va fi mai uşor decât la noi. Lumea moare de foame, de viruşi, de desfrânări, de lipsa medicamentelor, iar statul poliţist mondial îşi îmbracă uniformele, îşi aşază epoleţii pe umeri, îşi armează puştile, îşi instruieşte mercenarii. Curând vom auzi rafale automate. Cum vi se pare? Tehnologa wireless a ajuns la aprox. 5200 MHz la nivel de router personal, avem cam toti acasa deja router wireless la 2400 MHz. Frecventa o sa tot creasca pana va declansa cancere, poluarea in China e asa de mare ca rata cancerelor pulmonare a crescut cu 60% de exemplu (a se cauta china polution issue pe youtube). Va vor minti in anii care vin, ca nimic periculos nu poate veni de la tehnologia lui „Abadon”.

 

Avand in vedere situația grava, produsa de americani care au iesit la prada pe tot pamanntul dupa ultimele resurse planetare, teoriile conspiratiei cu Illuminati care invrajbesc lumea la ura impotriva USA si Israel pe motivul ca aceste firme au la origine finantatori evrei (Rockefeller – Cevron), incep lucrurile sa se lege cu ceea ce e scris in cartea profetului Zaharia, ca toate neamurile vor fi adunate impotriva Ierusalimului dar in Isaia, Ioel, dar si Zaharia, scrie ca acolo va fi sfarsitul tuturor, pe campia Har Meghidonului (Armaghedon).

 

USA devine „taina babilonului de pe urma”, „mama curvelor si spurcaciunilor pamantului”, „curva babilonului”, avand ca reprezentanta directa in realitate, „Cetatea cea mare” care are stapânire peste imparatii pamantului si care la figurat fiind catolica, sta si pe 7 coline, dar real, sta pe ape mari (apocalipsa 17-1), cine are mintea plina de intelepciune, sa inteleaga dubla asociere, figurativa si reala. Acest mare oras port, care i-a imbogatit pe toti, nu poate fi decat NY, unde se afla mai marii lumii, negustori si politicieni, ONU, FMI, Wall Street (bursa mondiala de marfuri), si…simbolul zeitei Ashtar (zeita prostitutiei din Babilon) – in statuia libertatii care e pe cale sa devina „curva libertatii”. Avand in vedere ca USA calareste UE prin NATO, UE este Fiara, de aici s-a ridicat toata revolutia industriala (Fiara care manca ce mai ramanea, care zdrobea tot pamantul, deosebita de toate celelalte, cum scrie Daniel in capitolul 7, versetetele 7-23), care s-a transferat apoi in USA, apoi in SE Asiei (Japonia, China), si acum pe tot pamantul.

 

Avand in vedere ca lăcustele din Apocalipsa 9, adica elicopterele americane Apache Longbow, sunt opera unor ingeri cazuti (oamenii fiind doar avatare ale lor), pe nume Abadon / Apollion, inseamna ca mai tot ceea ce tine de tehnologie, este opera unor ingeri căzuți, submarine nucleare, portavioanele nucleare, plus controlul populatiei prin chipuri electronice, plus fanfaronada religiilor si bizareria sectelor religioase, care nu prea mai au nimic cu mesajul dragostei lui Isus, ci cu slava desarta a lumii (Iiiiisus, nu mai e Isus, a devenit o bâlbâială fără noimă).

 

Alte detalii mai jos:

 

www.translating-revelation.blogspot.com

 

Există o singură persoană publică în lume, care a descoperit mai în detaliu reprezentarea / transpunerea în realitate a Apocalispei, Patrick Heron din Irlanda, dar care s-a si grabit sa scoata Apocalipsa la vânzare (Vrednic pentru plata o fi lucrătorul pentru truda lui) pe site-ul http://www.neph.ie/

 

Faceți-vă prieteni (sus în Cer) cu bogățiile nedrepte, dar nu ca Patrick Heron, mai e încă vreme, poate că în anii care vin UE va prospera, însă orice prosperitate are loc cu pagube mari în dauna altora. Ce vom gusta noi aici, deja africanii și alții gustă de ani buni, numai că lumea nu știe. Potirul cu spurcăciuni al Babilonului era doar prin internet, acum o sa fie real, obligatoriu de băut. Daca il beau ei insisi acasa la ei, de ce nu l-ar bea toti.

 

Europe – Europa = 6 litere

 

Pe mondele Euro, apare o coincidenta 666, șase stele sus, șase jos, șase linii, adica 666, in codul EAN-13 (codul de bare) si codul QR la fel (codul de patratele)

 

UE e Babilonul pe care-l va manca fiara = ANTIHRISTUL

 

///////////////////////////////////////////

 

 

Fiara Balaurul şi Femeia, By Joe Crews

 

Table of Contents

 

 

1. I. DE UNDE A APĂRUT FIARA
2. Doi adversari puternici
3. O problemă de viaţă sau de moarte
4. Un animal simbolic
5. Patru imperii din istorie
6. Groaznica fiară a patra
7. Cornul cel mic
8. O Domnie de 1260 de ani
9. O împlinire exactă
10. Fiara şi cornul cel mic sunt identice
11. II. BALAURUL ŞI FEMEIA
12. Vrăjmăşia a fost prezisă
13. Două Tabere
14. Balaurul şi închinarea la soare
15. Sămânţa femeii
16. Sămânţa balaurului
17. Imitaţii în veşminte păgâne
18. III. NUMĂRUL ŞI SEMNUL FIAREI
19. Semnul — O imitaţie de maestru
20. Sigiliul lui Dumnezeu
21. Semnul Autorităţii lui Dumnezeu
22. Sigiliul din Lege
23. Sigiliul şi Semnul în competiţie
24. O încercare de schimbare
25. Mărturia istoriei
26. Acordul catolic
27. Protestanţii sunt de acord
28. Semnul întărit
29. IV. STATELE UNITE ÎN PROFEŢIE
30. Cea de-a doua fiară identificată

 

Fiara Balaurul şi Femeia, By Joe Crews

 

1. DE UNDE A APĂRUT FIARA

O avertizare solemnă

 

Avertizarea cea mai solemnă de pedeapsă aflată undeva în Biblie se cuprinde în Apocalipsa 14:9, 10: „Apoi a urmat un alt înger, al treilea, şi a zis cu glas tare: ‘Dacă se închină cineva fiarei şi icoanei ei şi primeşte semnul ei pe frunte sau pe mână, va bea şi el din vinul mâniei lui Dumnezeu, turnat neamestecat în paharul mâniei Lui; şi va fi chinuit în foc şi în pucioasă, înaintea sfinţilor îngeri şi înaintea Mielului.'”

 

Descrierea aceasta este atât de alrmantă şi atât de nepotrivită cu toate celelalte versete care se ocupă cu caracterul lui Dumnezeu încât aproape că tresărim de spaimă. Dar ea arată clar un timp când harul lui Dumnezeu se va îndepărta de la aceia care au respins cu încăpăţânare autoritatea cerului. Va fi o lucrare fără precedent din partea lui Dumnezeu în legătura Lui cu familia omenească. Timp de aproape 6000 de ani, judecăţile Lui asupra celor mai răi oameni au fost amestecate cu har. Dar acum, măsura răzvrătirii ajunge punctul care face necesar ca Dumnezeu să intervină şi să expună cât de teribil de departe a ajuns omul în a trăda guvernarea lui Dumnezeu.

 

În acest moment, suntem curioşi să aflăm mai multe despre păcatul care a produs această lucrare ciudată de pedepsire aspră făcută de Dumnezeu. Observaţi că ultima controversă implică o credincioşie falsă faţă de puterea fiarei, la care se face referire atât de des în profeţia biblică. În cele din urmă, lumea va sta divizată în două mari tabere: cei care se închină adevăratului Dumnezeu şi cei care se închină fiarei din Apocalipsa 13. Dar care este problema controversată care duce la această împărţire masivă a oamenilor din lume? După ce descrie soarta falşilor închinători din Apocalipsa 14:9-11, Ioan chiar în următoarul verset spune acest lucru: „Aici este răbdarea sfinţilor, care păzesc poruncile lui Dumnezeu şi credinţa lui Isus.” Vedem aici un contrast izbitor între cei care urmează fiara şi cei care Îl urmează pe Miel.

 

Urmăriţi vă rog că problema se învârte în jurul păstrării poruncilor lui Dumnezeu. Aceia care nu au semnul fiarei sunt descrişi ca ascultând de acele porunci, iar restul suferă mânia lui Dumnezeu. Afirmaţia aceasta se potriveşte perfect cu declaraţia ap.Pavel din Romani 6:16, „Nu ştiţi că, dacă vă daţi robi cuiva, ca să-l ascultaţi, sunteţi robii aceluia de care ascultaţi, fie că este vorba de păcat, care duce la moarte, fie că este vorba de ascultare, care duce la neprihănire?”

 

Credincioşia cea mai mare se acordă prin ascultare. În cele din urmă, majoritatea locuitorilor pământului vor accepta autoritatea puterii unui antihrist imitat, neascultând de marea lege celor 10 porunci ale lui Dumnezeu. Fiecare om se va afla de o parte sau de cealaltă. Biblia arată foarte clar că viaţa sau moartea se învârte în jurul deciziei finale cu privire la fiara din Apocalipsa 13.

 

Destul de ciudat, dar teologii moderni pur şi simplu au ignorat solia de avertizare din Apocalipsa 14, cu privire la semnul fiarei. Interesul mulţimilor a fost distrus de influenţa pastorilor care n-au vrut să ia în serios cuvintele solemne din profeţia lui Ioan. Deseori, este omisă ca o epistolă confuză, nesemnificativă, care se aplică doar unei probleme locale din prima biserică. Dintr-un anume motiv, cartea numită Apocalipsa (Descoperirea) este socotită o carte sigilată, în locul adevărului evident descoperit, pe care-l implică numele ei. Dar urmăriţi. vă rog, făgăduinţa făcută acelora care cercetează adevărul acestei cărţi minunate, „Ferice de cine citeşte şi de cei ce ascultă cuvintele aceste proorocii şi păzesc lucrurile scrise în ea! Căci vremea este aproape!” Apocalipsa 1:3.

 

Înainte ca să săpăm în relatarea vie făcută de Ioan acestei ultime încleştări dintre Hristos şi Satana, să ne luăm timp să vedem cine se luptă în acest conflict. Când şi cum a început şi cum se va sfârşi?

 

Doi adversari puternici

Deşi punctul culminant al acestei lupte are loc chiar la sfârşitul istoriei pământului când toată lumea se va aşeza în două tabere opuse, timp de aproape 6000 de ani are loc controversa dintre Domnul Hristos şi Satana. Ea a început în cer prin răzvrătirea lui Lucifer împotriva guvernării universului de către Dumnezeu. Istorisirea despre acel înger frumos care a poftit poziţia lui Însuşi Dumnezeu este descrisă în mai multe scrieri profetice din Vechiul Testament. Isaia scrie în legătură cu această fiinţă luminoasă: „Cum ai căzut din cer, Luceafăr strălucitor, fiu al zorilor! Cum ai fost doborât la pământ, tu, biruitorul neamurilor! Tu ziceai în inima ta: ‘Mă voi sui în cer, îmi voi ridica scaunul de domnie mai pe sus de stelele lui Dumnezeu; voi şedea pe muntele adunării dumnezeilor, la capătul miază-noaptei; mă voi sui pe vârful norilor, voi fi ca Cel Prea Înalt.'” Isaia 14:12-14.

 

Seminţele acelei răzvrătiri egoiste ale acelui înger conducător s-au împrăştiat repede şi au afectat lealitatea altor îngeri. Curând, o treime din oastea cerească se alăturase nemulţumirii lui Lucifer şi avea loc marea controversă–o controversă, care urma să ţină timp de peste 6000 de ani şi care urma să ceară în final decizia fiecărei fiinţe din ceruri şi de pe pământ.

 

Urmarea imediată a discordiei a fost războiul din cer, care a culminat cu alungarea totală a lui Lucifer din prezenţa lui Dumnezeu şi din prezenţa îngerilor credincioşi. Ioan descrie astfel această luptă: „Şi în cer s-a făcut un război. Mihail şi îngerii lui s-au luptat cu balaurul. Şi balaurul cu îngerii lui s-au luptat şi ei, dar n-au putut birui; şi locul lor nu li s-a mai găsit în cer. Şi balaurul cel mare, şarpele cel vechi, numit Diavolul şi Satana, acela care înşeală întreaga lume, a fost aruncat pe pământ; şi împreună cu el au fost aruncaţi şi îngerii lui.” Apocalipsa 12:7-9.

 

Îngerul cel căzut urma să nu mai fie cunoscut sub numele de Lucifer, nume ce însemna ‘luceafărul dimineţii’, ci Satana care înseamnă ‘împotrivitorul’. Conflictul se transferase acum din cer jos pe pământ. Aici va continua până ce va ajunge la un punct conflictual disperant, în a diviza mulţimea de oameni de pe pământ fie pentru, fie împotriva poruncilor lui Dumnezeu. Aşa cum răzvrătirea a început printr-o lipsă de credincioşie faţă de autoritatea lui Dumnezeu, tot aşa se va încheia printr-o sfidare a autorităţii Sale, aşa cum este înveşmântată în legea cârmuirii Lui.

 

Satana s-a aflat aici cu îngerii lui răi de când a fost alungat de pe tărâmul luminii. Cu o şiretenie diavolească, s-a folosit de forme diferite de război împotriva lui Dumnezeu şi a planului Său cu această lume. Prin abordări felurit de perfide, şi-a continuat eforturile de răsturnare a autorităţii lui Dumnezeu. Scopul acestei cărţi este să expună asalturile teribile care au avut loc şi care au loc, din partea lui Satana, împotriva temeliei adevărului.

 

Fiecare generaţie a fost martora unei noi manifestări a acelei puteri rele în războiul lui neobosit împotriva planului cerului de a salva omenirea. Ultima formă de împotrivire a vrăjmaşului va fi cea a fiarei din Apocalipsa 13. Această falsă putere se va interpune într-un conflict de moarte cu poruncile lui Dumnezeu. Întreaga lume va trebui să se decidă de a cui parte se află. Confederaţia răului se va întări într-o luptă disperată pentru a primi credincioşia locuitorilor pământului. Problema în discuţie va fi expusă clar, astfel ca nimeni să nu poată rămâne neutru. Omului nu-i va rămâne nici o altă alternativă decât să asculte, fie de Dumnezeu, fie de Satana.

 

O problemă de viaţă sau de moarte

Acum, având în minte succinta prezentare a adversarilor, să privim mai atent contextul biblic al ultimei mari controverse decisive. Vă rog să reţineţi că fiara din Apocalipsa 13 simbolizează o putere uriaşă antihristică, care va încerca să-I ia total locul lui Dumnezeu. Iată descrierea acelei puteri în limbajul din Apocalipsa 13:1-7: „Şi am stătut pe nisipul mării. Şi am văzut ridicându-se din mare o fiară cu zece coarne şi şapte capete; pe coarne avea zece cununi împărăteşti şi pe capete avea nume de hulă. Fiara pe care am văzut-o, semăna cu un leopard; avea labe ca de urs şi gură ca o gură de leu. Balaurul i-a dat puterea lui, scaunul lui de domnie şi o stăpânire mare. Unul din capetele ei părea rănit de moarte, dar rana de moarte fusese vindecată. Şi tot pământul se mira după fiară. Şi au început să se închine balaurului, pentru că dăduse puterea lui fiarei, zicând: ‘Cine se poate asemăna cu fiara şi cine se poate lupta cu ea?’ I s-a dat o gură, care rostea vorbe mari şi hule. Şi i s-a dat putere să lucreze patruzeci şi două de luni. Ea şi-a deschis gura şi a început să rostească hule împotriva lui Dumnezeu, să-I hulească Numele, cortul şi pe cei ce locuiesc în cer. I s-a dat să facă război cu sfinţii şi să-i biruiască. Şi i s-a dat stăpânire peste orice seminţie, peste orice norod, peste orice limbă şi peste orice neam.”

 

Nu putem să nu remarcăm aici un grad de împotrivire fără precedent faţă de Dumnezeu şi faţă de aceia care-L urmează. În acest capitol, vom citi mai târziu că această fiară îşi va exercita o influenţă atât de mare asupra pământului încât îi va face pe oameni să primească un semn pe frunte sau pe mână (Apocalipsa 13:16). În cele din urmă, cei care vor avea semnul vor suporta mânia teribilă a lui Dumnezeu aşa cum este descrisă în Apocalipsa 14:9, 10. Mânia lui Dumnezeu este în continuare definită în Apocalipsa 15:1 cu aceste cuvinte: „Şapte îngeri, care aveau şapte urgii, cele din urmă, căci cu ele s-a isprăvit mânia lui Dumnezeu.”

 

Natura teribilă a acestor plăgi şi suferinţele groaznice pe care le vor aduce asupra acelora care primesc semnul fiarei se descoperă pe deplin în capitolul al şaisprezecelea din Apocalipsa. La acest punct, nu ne vom ocupa cu ele, dar haideţi să ne reamintim că această problemă va implica viaţă sau moarte veşnică pentru toţi. Cât de sincer ar trebui să căutăm să înţelegem pe cine reprezintă fiara şi cum am putea să evităm acel semn! Nu trebuie să existe nici o speculaţie sau nici o considerare teoretică asupra acestui subiect vital. Trebuie să ştim exact unde se află pericolul şi cum să-l evităm.

 

Creştinul obişnuit de-abia dacă a auzit de importanţa acestui subiect. El nu are nici cea mai mică idee despre fiară sau semnul ei, deşi destinul lui atârnă de acest lucru. O mulţime de predicatori îşi liniştesc enoriaşii în ignoranţa lor cu privire la acest subiect. Ei le spun: „Nu vă faceţi griji cu privire la fiară. E prea complicat ca să înţelegem. Atâta timp cât Îl iubiţi pe Domnul, totul e bine. Nu se poate şti exact cine e fiara.” Ascultaţi, oare Dumnezeu ne va avertiza cu privire la pericolul teribil pe care-l reprezintă fiara–un pericol de moarte, deoarece va însemna viaţă sau moarte–iar apoi să ne spună că e cu neputinţă să aflăm cine este? Oare ne va spune El, „Vei fi aruncat în foc dacă vei avea semnul, dar n-am să-ţi spun care este el–doar este destul de grav dacă îl ai”? Nu, evident că Dumnezeu nu procedează astfel. El ne avertizează despre un pericol care se poate evita. Ştim să ne ferim de fiară, doar dacă ştim cine este fiara. Ştim să scăpăm de semn doar dacă ştim care este semnul.

 

Un animal simbolic

Este oare cu putinţă să înţelegem semnul fiarei? Fără îndoială că putem şti şi trebuie să ştim. Dar mai întâi trebuie să înţelegem însăşi identitatea fiarei profetice. Să stabilim de la început că acest animal ciudat, alcătuit din mai multe trăsături nu trebuie luat literal. Nimeni n-a văzut vreo făptură cu trup de leopard, gură de leu şi cu picioare de urs. Cărţile profetice ale Bibliei de obicei se ocupă cu simboluri. Această fiară reprezintă ceva. Dar ce simbolizează? Bănuim că nu trebuie să ghicim. Biblia nu lasă nici un loc pentru îndoială. Ea slujeşte ca propriul său comentariu divin şi oferă cheia pentru înţelegerea profeţiilor.

 

Toate elementele din descrierea fiarei din Biblie sunt simbolice. Să luăm de exemplu apa, din care se ridică animalul. Ce reprezintă ea? Citiţi răspunsul în Apocalipsa 17:15: „Apoi mi-a zis: ‘Apele, pe care le-ai văzut, pe care şade desfrânata, sunt noroade, gloate, neamuri şi limbi.'” Nu încape nici o îndoială cu privire la acest punct. Dumnezeu a explicat clar semnificaţia apei în profeţie. Odată ce se interpretează simbolul în orice profeţie, regula se va aplica în toate celelalte profeţii. Apa va însemna întotdeauna oameni în imagistica profeţiilor biblice.

 

Ce-am putea spune despre celelalte părţi ale acestei fiare ciudate, apocaliptice? Ca să înţelegem fiara trebuie să ne întoarcem la cartea lui Daniel din Vechiul Testament şi să comparăm text cu text. Cărţile lui Daniel şi Apocalipsa se explică una pe cealaltă. Se potrivesc perfect ca mănuşa în mână. Vă rog să observaţi că Daniel a avut o viziune foarte asemănătoare cu cea a lui Ioan. Este descrisă în Daniel 7:2, 3: „Daniel a început şi a zis: ‘În vedenia mea de noapte am văzut cum cele patru vânturi ale cerurilor au izbucnit pe marea cea mare. Şi patru fiare mari au ieşit din mare, deosebite una de alta.'” El a văzut apa profetică aşa cum a văzut-o şi Ioan, dar Daniel a văzut patru fiare ridicându-se în loc de doar una.

 

Am descoperit deja că apa simbolizează popoare sau mulţimi, dar ce reprezintă fiarele? Răspunsul se găseşte în versetul 17, „Aceste patru fiare mari sunt patru împăraţi, care se vor ridica pe pământ.” Iată deci. Atât de clar că nimeni n-ar putea să se îndoiască! Dumnezeu declară că fiarele din profeţie reprezintă naţiuni. Aşa cum în vocabularul nostru modern politic vorbim despre vulturul american şi ursul rusesc, Dumnezeu S-a folosit de animale cu mult, mult timp mai înainte ca să reprezinte ţări. Apoi, ca să fie şi mai explicit, Dumnezeu a adăugat următoarele în versetul 23: „Fiara a patra este o a patra împărăţie, care va fi pe pământ.” Dacă cea de-a patra fiară reprezenta cea de-a patra împărăţie din istorie, atunci primele trei urmau să reprezinte primele trei imperii.

 

Această explicaţie devine mai clară şi mai simplă când ne amintim că au existat doar patru imperii mondiale pe pământ din zilele lui Daniel. Deseori se face referire la aceste imperii în profeţia biblică şi se amintesc pe nume în unele profeţii legate de Daniel. Citiţi Daniel 8:20, 21 şi Daniel 11:2 spre exemplu. În capitolul doi din Daniel aceleaşi patru imperii mondiale sunt simbolizate de patru metale în visul lui Nebucadneţar cu privire la chipul cel înalt. Aceste patru imperii sunt Babilonul, Medo-Persia, Grecia şi Roma.

 

Patru imperii din istorie

N-aţi dori să ne uităm mai atent la aceste animale, la unul după altul, aşa cum s-au ridicat în viziunea profetului? Primul „semăna cu un leu şi avea aripi de vultur.” Daniel 7:4. Ni se descrie aici acel mare imperiu al Babilonului, atât de bine simbolizat de către regele animalelor. A reprezentat una din naţiunile cele mai bogat şi puternice care au existat vreodată pe pământ. Remarcaţi că acest animal are aripi. În terminologia biblică, aripile reprezintă viteză. Şi desigur că Babilonul s-a ridicat foarte repede pentru a-şi lua locul de conducător al întregii lumi.

 

Din anul 606 în.Hr. până în 538 în.Hr. Babilonul a continuat să-şi exercite autoritatea lui excesivă. Dar urma să aibă loc o schimbare. Daniel a văzut următoarea fiară „ca un urs şi stătea într-o rână; avea trei coastre între dinţi.” Daniel 7:5. După Babilon a urmat împărăţia Medo-Persiei în anul 538 în.Hr., cel de-al doilea imperiu mondial. Ursul stă într-o rână, reprezentând astfel faptul că Persia era mai puternică decât Media. Aceste două puteri erau aliate în dominarea pământului. Cele trei coaste probabil că simbolizează cele trei provincii din acel imperiu — Babilonul, Lidia şi Egiptul.

 

Apoi în 331 în.Hr., Medo-Persia a decăzut şi în locul ei s-a ridicat cel de-al treilea imperiu mondial. În cuvintele profeţiei „i s-a dat stăpânire” versetul 6. Era ca „un pardos (leopard), care avea pe spate patru aripi ca o pasăre; fiara aceasta avea şi patru capete.” Versetul 6. Orice şcolar conştiincios, care studiază istoria antică, va şti să spună că Grecia s-a ridicat ca fiind următorul conducător al lumii. Alexandru cel Mare a venit mărşăluind din apus şi aşezându-şi lumea la picioare într-un timp relativ scurt.

 

Cele patru aripi ale pardosului (leopardului) denotă viteza extraordinar de mare cu care Alexandru a supus naţiunile. În mai puţin de opt ani, subjugase definitiv lumea şi se puse pe plâns pentru că nu mai avea alte lumi de cucerit. Dar n-a fost în stare să se cucerească pe sine; a murit tânăr la treizeci şi trei de ani, în floarea vârstei. La moartea lui, imperiul s-a împărţit între cei patru generali ai săi: Casandru, Lisimah, Seleuc şi Ptolomeu. Cele patru capete ale fiarei reprezintă aceste patru împărţiri ale imperiului său. Asta ne aduce la anul 168 în.Hr. şi la căderea imperiului grecesc chiar din acel an. Până acum, fiecare detaliu din profeţie s-a împlinit exact.

 

Groaznica fiară a patra

Acum să urmărim ridicarea celei de a patra fiare, care este „o a patra împărăţie, care va fi pe pământ.” versetul 23. Deşi Daniel văzuse fiare sălbatice vii asemănătoare celor zugrăvite în primele trei simboluri profetice, nu mai văzuse niciodată ceva care să se asemene cu groaznica fiară a patra. Iată cum o descrie Biblia: „După aceea, m-am uitat în vedeniile mele de noapte, şi iată că era o a patra fiară, nespus de grozav de înspăimântătoare şi de puternică; avea nişte dinţi mari de fier, mânca, sfărâma şi călca în picioare ce mai rămânea … şi avea zece coarne.” versetul 7.

 

După cum am aflat deja, această fiară simbolizează cel de-al patrulea imperiu mondial, care reprezenta monarhia de fier a Romei. Cât de crudă a fost dominaţia ei asupra pământului este descris cu lux de amănunte în paginile istoriei antice. Dar şi această naţiune puternică urma să se dividă, aşa cum ne arată versetul douăzeci şi patru: „Cele zece coarne înseamnă că din împărăţia aceasta se vor ridica zece împăraţi.” Vă rog să observaţi că Dumnezeu este Cel care interpretează cine reprezintă cele zece coarne ale acestui animal. Roma urma să se dividă în zece regiuni distincte.

 

Urmărind mersul istoriei, descoperim că împlinirea exactă a avut loc în anul 476 d.Hr. Triburi feroce au venit şi au măturat din nordul ţinutului, potopind teritoriul Europei de vest şi împărţind-o în cele din urmă în zece părţi. Desigur că acele părţi corespund celor zece degete de la picioarele măreţului chip al lui Daniel din capitolul 2.

 

Toţi cei ce au studiat istoria sunt bine familiarizaţi cu numele acelor triburi cuceritoare a Europei de vest din anul 476 d.Hr. Ei erau anglo-saxonii, alemanii, herulii, vanfalii, ostrogoţii, vizigoţii, suevii, lombarzii, brugunzii şi francii. Şapte din aceste triburi mai există chiar până în zilele noastre, transformându-se în naţiuni moderne. Ele au supravieţuit pe harta Europei ca puteri importante ale celui de-al douăzecelea secol. Trei din ele au dispărut de pe scena istoriei, după cum vom afla peste o clipă.

 

Cornul cel mic

Acum suntem gata să citim versetul următor al profeţiei şi să descoperim înţelesul cornului celui mic din viziunea lui Daniel. „M-am uitat cu băgare de seamă la coarne şi iată că un alt corn mic a ieşit din mijlocul lor şi dinaintea acestui corn au fost smulse trei din cele dintâi coarne. Şi cornul acesta avea nişte ochi ca ochii de om şi o gură, care vorbea cu trufie.” versetul 8. Într-adevăr, trebuie să fim foarte, foarte atenţi. Nu trebuie să facem greşeala de a identifica greşit puterea cornului celui mic, deoarece se va dovedi a fi puterea uriaşă a antihristului din istorie.

 

Pentru a evita orice greşeli de identificare, ar fi mai bine ca mai întâi să urmărim cele nouă semne caracteristice descrise chiar în profeţie. Aceste semne de identificare ne vor ajuta să fim absolut siguri de interpretare. Nu îndrăznim să ghicim sau să speculăm cu privire la identitatea istorică a „cornului celui mic” din profeţie.

 

Mai întâi de toate, cornul cel mic a ieşit din cele zece. Acest amănunt îl plasează geografic în Europa Occidentală. În al doilea rând, a apărut după ce s-au ridicat cele zece, deoarece a ieşit „din mijlocul lor.” Întrucât cele zece s-au ridicat în anul 476 d.Hr., trebuia ca acel corn mic să înceapă să domnească la puţin timp după acea dată. În al treilea rând, urma să smulgă trei din cele zece triburi atunci când a venit la putere. Versetul opt declară că dinaintea acestui corn „au fost smulse trei din cele dintâi coarne.”

 

În al patrulea rând, cornul cel mic urma să aibă „ochi ca ochii de om şi o gură care vorbea cu trufie.” versetul 8. Lucrul acesta ne indică faptul că un om se va afla în vârful puterii reprezentate de cornul cel mic. În al cincilea rând, „se va deosebi de înaintaşii lui (de coarnele dinaintea lui – KJV). versetul 24. Aceasta înseamnă că acest corn mic va fi o alt fel de putere decât regatele pur politice care l-au precedat. Cea de a şasea caracteristică ni se descoperă în prima parte a versetului 25, „El va rosti vorbe de hulă împotriva Celui Prea Înalt.” Un alt verset spune, „rostea vorbe mari şi hule.” Apocalipsa 13:5.

 

La acest punct, haideţi să definim din Biblie ce înseamnă hulă. În Ioan 10:30-33, Domnul Isus urma să fie omorât cu pietre deoarece pretindea că este una cu Tatăl. Evreii care urmau să-L omoare au declarat, „Nu pentru o lucrare bună aruncăm noi cu pietre în Tine, ci pentru o hulă, şi pentru că Tu care eşti om, Te faci Dumnezeu.” Conform cu acest text, reprezintă o hulă ca unui om să i se acorde locul lui Dumnezeu.

 

Acum haideţi să citim o altă definiţie a hulei. Domnul Isus îi iertase păcatele unui om, iar cărturarii au declarat, „Cum vorbeşte omul acesta astfel? Huleşte! Cine poate să ierte păcatele decât numai Dumnezeu?” Marcu 2:7. Este limpede că Domnul Isus nu hulea, deoarece El era Dumnezeu şi deci putea să ierte păcatele. Dar ca un om să pretindă aşa ceva nu este altceva decât o blasfemie, conform propriei definiţii din Biblie.

 

Acum ajungem la cel de-al şaptelea punct de identificare, ce se află tot în versetul 25 „va asupri pe sfinţii Celui Prea Înalt.” Această afirmaţie ne spune despre cornul cel mic că este o putere persecutoare. El va face război cu poporul lui Dumnezeu şi îi va da la moarte. Cel de-al optulea semn ne este oferit tot în versetul 25, „se va încumeta să schimbe vremile şi legea.” S-ar părea că în împotrivirea lui aspră faţă de Dumnezeul cerului, în rostirea de cuvinte tari împotriva Lui, această putere va mai căuta şi să schimbe măreaţa lege a lui Dumnezeu. Această încumetare a cornului celui mic n-ar putea fi altceva decât o încercare de a realiza o schimbare. Evident, omul nu va reuşi niciodată să schimbe legea morală a lui Dumnezeu.

 

O Domnie de 1260 de ani

Cel de-al nouălea semn de identificare şi totodată ultimul din versetul 25, ne spune exact cât timp îşi va exercita autoritatea pe pământ acest corn mic, „şi sfinţii vor fi daţi în mâinile lui timp de o vreme, două vremi şi o jumătate de vreme.” Ne lovim aici de o expresie ciudată. De fapt, este un termen profetic pe care chiar Biblia şi-l explică. În Apocalipsa 12:14, citim următoarele cuvinte cu privire la aceeaşi perioadă de timp, „Şi cele două aripi ale vulturului celui mare au fost date femeii, ca să zboare cu ele în pustie, în locul ei unde este hrănită o vreme, vremi şi jumătatea unei vremi, departe de faţa şarpelui.” Citiţi acum versetul 6, care descrie acelaşi eveniment. În loc de a spune „o vreme, vremi şi jumătatea unei vremi”, declară „o mie două sute şase zeci de zile.” Astfel, putem vedea că cele două perioade de timp sunt exact aceeaşi. Comparând aceste texte, înţelegem că o vreme este un an în profeţia Bibliei, vremi reprezintă doi ani, iar jumătatea unei vremi este jumătatea unui an. Calculul acesta ne duce la un total de 3 vremi şi jumătate sau 3 ani şi jumătate deoarece 3 ani şi jumătate sunt exact egali cu 1260 de zile. Desigur că folosim anul biblic de 360 de zile.

 

Acum suntem gata să aplicăm un alt mare principiu de interpretare a profeţiei. Reţineţi vă rugăm că întotdeauna atunci când măsoară timpul profetic, Dumnezeu foloseşte o zi ca să reprezinte un an. În Ezechiel 4:6 citim de fapt adevărata regulă: „Îţi pun câte o zi pentru fiecare an.” Alte dovezi în sprijinul acestei afirmaţii se găsesc în Numeri 14:34. Trebuie să se aplice întotdeauna această metodă de socotire a timpului în studiul profeţiei biblice. Aşa că, asta înseamnă că puterea cornului celui mic va domni timp de 1260 de ani, în loc de doar 1260 de zile.

 

O împlinire exactă

Se află în faţa noastră acum o listă de nouă caracteristici anume, care au fost scoase din capitolul al şaptelea din Daniel ca descriere a puterii corului celui mic. Există o singură putere în toată istoria căreia i se potriveşte descrierea făcută aici. Cu alte cuvinte, Dumnezeu închide orice altă interpretare şi ne constrânge spre a accespta singura concluzie posibilă: doar Biserica Catolică împlineşte toate punctele de identitate stabilite în Daniel 7.

 

Să privim repede şi să observăm cât de clar se împlineşte asta. Mai întâi de toate, papalitatea chiar a apărut în Europa Occidentală, în chiar inima teritoriului Imperiului Roman păgân — în însăşi Roma. În al doilea rând, chiar a apărut după anul 476 d.Hr. În anul 538 d.Hr. a intrat în vigoare un decret al împăratului Iustinian care îi acorda proeminenţă absolută Bisericii din Roma. Acestea sunt adevăruri istorice, care se pot verifica prin autoritatea oricărei surse istorice.

 

În al treilea rând, când s-a ridicat papalitatea, s-a confruntat cu împotrivirea celor trei triburi care preluaseră conducerea Imperiului Roman în decădere. Vandalii, ostrogoţii şi herulii erau puteri ariene, care s-au împotrivit teribil înălţării Bisericii Catolice. Armatele Romei au plecat în luptă pentru a nimici aceste trei triburi şi le-au distrus complet. Ultimul din cele trei a fost distrus chiar în anul 538 d.Hr., când a intrat în vigoare decretul lui Iustinian.

 

În al patrulea rând, Biserica Catolică a avut într-adevăr un om la conducerea sistemului ei. În al cincilea rând, papalitatea a fost o altfel de putere, deosebindu-se de celelalte regate politice dinaintea ei. A fost un sistem politico-religios destul de deosebit de tot ceea ce se mai văzuse în lume până la acel timp.

 

Acum ne vom uita la cea de-a şasea caracteristică — rostirea de vorbe mari şi de hule împotriva Celui Prea Înalt. Oare împlineşte papalitatea această descriere? Ar ajunge doar să ni se amintească de faptul că Biserica Catolică şi-a atribuit întotdeauna puterea de a ierta păcate. Cât despre vorbele mari, daţi-mi voie să citez dintr-un articol de F. Lucii Ferraris, ce se află în cartea Prompta Bibliotheca Canonica Juridica Moralis Theologica. Această carte s-a tipărit la Roma şi este aprobată de enciclopedia catolică. Ascultaţi următoarele pretenţii: „Papa este de o demnitate atât de mare şi este atât de înălţat, ca şi când ar fi Dumnezeu şi Vicarul lui Dumnezeu. Papa este, ca şi când ar fi, Dumnezeu pe pământ, rege al regilor, având plinătatea puterii.” Volumul VI, p. 2529. Iată numai câteva dintre cuvintele pe care Biblia le defineşte drept hulă. Astfel, papalitatea împlineşte semnele de identitate ca fiind puterea cornului celui mic.

 

Ajungând la cel de-al şaptelea punct de identitate, descoperim că istoria se află în sprijinul profeţiei cu privire la persecuţia papală. Oricine care are cât de cât ceva cunoştinţe despre Evul Mediu, este familiarizat cu adevărul că milioane de oameni au fost torturaţi şi omorâţi de către inchiziţia catolică. Citim dintr-o carte scrisă de un cardinal catolic, care este de asemenea aprobată de biserică: „Biserica catolică … are oroare de sânge. Cu toate acestea atunci când este confruntată cu erezia … recurge la forţă, la pedeapsă corporală, la tortură. Ea creează tribunale asemenea inchiziţiei. Cheamă în ajutorul ei legile statului. … Cu precăderea ea a acţionat astfel în secolul al XVI-lea cu privire la protestanţi. În Franţa, sub Francisc I şi Henric al II-lea, în Anglia sub Maria Tudor, ea i-a torturat pe eretici.” The Catholic Church, The Renaissance and Protestantism, p. 182-184.

 

Am putea găsi nespus de multe declaraţii de acest fel de la istorici, atât catolici cât şi protestanţi, care descriu groaznicele torturi înfăptuite de autorităţile papale asupra protestanţilor. Astfel putem vedea împlinirea desăvârşită a descrierii acestui corn mic.

 

Cel de-al optulea semn, aşa cum ne este dat în versetul 25, priveşte încercarea de a schimba legea lui Dumnezeu. Oare i se aplică ea papalităţii? Reţineţi următoarele: Biserica catolică a scos cea de-a doua poruncă din catehismul şi din cărţile ei doctrinale, deoarece ea condamnă închinarea la chipuri. Aşa că, cea de a zecea poruncă a fost împărţită ca să iasă tot zece porunci, dar două sunt împotriva poftei şi nu există nici una împotriva idolatriei. Astfel, papalitatea s-a gândit să schimbe legea, dar n-a reuşit. Legea lui Dumnezeu nu se poate schimba.

 

În cele din urmă, ajungem la cel de-al nouălea semn de identificare, care ne spune exact cât timp îşi va exercita autoritatea această putere papală pe pământ. Am descoperit că va fi o perioadă de 1260 de ani. Este această afirmaţie conform raportului istoric? Reţineţi că am arătat cum şi-a început domnia papalitatea, prin ordinul lui Iustinian în anul 538 d.Hr. Socotind 1260 de ani de la această dată, ajungem la anul 1798. Chiar în acel an, generalul Berthier a intrat cu oştile în Roma şi l-a dat jos de pe tron pe Papa. A fost dus în exil, iar toate averile bisericii au fost confiscate.

 

Guvernul Directoratului francez a decretat că nu va mai fi vreun alt papă la Roma. Atât cât privea lumea şi după toate aparenţele exterioare, Biserica Catolică murise. După exact 1260 de ani, ca împlinire a profeţiei, biserica a pierdut stăpânirea asupra lumii. Astfel, ultimul punct se împlineşte clar cu papalitatea şi doar cu ea.

 

Fiara şi cornul cel mic sunt identice

S-ar putea să vă întrebaţi ce au de a face toate acestea cu fiara din Apocalipsa 13. Acum suntem gata să identificăm acest animal ciudat şi complex descris în cartea Apocalipsei. Haideţi să citim încă o dată descrierea acestei fiare, care are trupul de leopard, picioarele de urs şi gura de leu. „I s-a dat o gură, care rostea vorbe mari şi hule. ” Versetul 5. Observaţi, vă rog, că această fiară face exact acelaşi lucru ca şi cornul cel mic din Daniel. Versetul 5 continuă „Şi i s-a dat putere să lucreze patruzeci şi două de luni.” Cât reprezintă patruzeci şi două de luni? Exact 1260 de zile profetice sau ani profetici — acelaşi lucru ca şi trei vremi şi jumătate din profeţia lui Daniel.

 

Cu privire la fiară, citim mai departe, „I s-a dat să facă război cu sfinţii şi să-i biruiască.” versetul 7. Această fiară reprezintă o putere persecutoare. Cu alte cuvinte, fiara din Apocalipsa 13 este chiar aceeaşi putere ca şi cornul cel mic. Amândouă simbolizează papalitatea. Aceasta este ilustraţia grafică descrisă de Dumnezeu a puterii papale, aşa cum a ajuns să-şi exercite autoritatea arbitrară asupra pământului timp de 1260 de ani.

 

O altă asemănare se găseşte în Apocalipsa 13,3: „Unul din capetele ei părea rănit de moarte, dar rana de moarte fusese vindecată. Şi tot pământul se mira după fiară.” După cum am văzut deja, rana de moarte a fost provocată în anul 1798 când armatele franceze l-au luat prizonier pe papă. Dar rana aceasta urma să se vindece şi în cele din urmă, întreaga lume i se va închina din nou papalităţii. Această profeţie s-a împlinit foarte, foarte clar chiar sub ochii noştri.

 

În anul 1929 Mussolini a pus în aplicare Concordatul din 1929 cu Papa, retrocedând proprietăţile care îi fuseseră luate bisericii. Atunci, Papa a fost încoronat din nou, iar Cetatea Vaticanului a devenit o putere poltică suverană. Din acea zi şi până acum, puterea papalităţii a înaintat extraordinar.

 

În prezent, majoritatea ţărilor lumii îşi au reprezentanţi politici la Cetatea Vaticanului. Influenţa incredibilă a papalităţii în afacerile lumii este dovedită de titlurile ziarelor din fiecare zi. Aproape orice cuvânt al Papei se publică până la capătul pământului şi milioane şi milioane de oameni consideră puterea papală ca fiind influenţa cea mai mare din politica de astăzi. Desigur, rana s-a vindecat, iar lumea continuă să se mire după fiară.”

 

1. BALAURUL ŞI FEMEIA

La acest punct, suntem pregătiţi să punem o altă întrebare cu privire la însuşirea puterii din partea fiarei. De unde şi-a primit ea autoritatea de a domni peste lume timp de 1260 de ani şi de a persecuta atât de multe milioane de oameni pentru credinţa lor? Răspunsul se află în Apocalipsa 13:2, „Balaurul i-a dat puterea lui, scaunul lui de domnie şi o stăpânire mare.” Observaţi că puterea vine de la balaur. Dar cine este balaurul? Apocalipsa 12:7-9: „Şi în cer s-a făcut un război. Mihail şi îngerii lui s-au luptat cu balaurul. Şi balaurul cu îngerii lui s-au luptat şi ei, dar n-au putut birui; şi locul lor nu li s-a mai găsit în cer. Şi balaurul cel mare, şarpele cel vechi, numit Diavolul şi Satana, acela care înşeală întreaga lume, a fost aruncat pe pământ; şi împreună cu el au fost aruncaţi şi îngerii lui.”

 

Balaurul, desigur, este însuşi Satana. Dar când a înşelat Satana întreaga lume? Când a fost aruncat din ceruri, existau doar doi oameni pe pământ, iar ei reprezentau întreaga lume. Înşelându-i pe Adam şi pe Eva în Grădina Edenului, Satana a dus în eroare întreaga lume şi a ajuns să fie stăpânul acestui pământ pentru o vreme. Marea controversă dintre bine şi rău, care a pornit în ceruri, s-a transferat acum pe această planetă.

 

Vrăjmăşia a fost prezisă

După căderea omului, Dumnezeu a rostit un blestem asupra fiecărui participant la acea primă fărădelege. În Geneza 3:15, citim blestemul care a fost rostit asupra lui Satana sau a balaurului. „Vrăjmăşie voi pune între tine şi femeie, între sămânţa ta şi sămânţa ei. Aceasta îţi va zdrobi capul, şi tu îi vei zdrobi călcâiul.” Iată aici o profeţie despre lupta veche de veacuri care urma să existe între balaur şi femeie, între sămânţa balaurului şi sămânţa femeii.

 

Dar cine este femeia la care se face referire în această profeţie? O femeie, în profeţia biblică, reprezintă întotdeauna biserica. În Ieremia 6:2 citim „O asemen pe fiica Sionului cu o tânără frumoasă şi subţirică!” (Versiunea King James). Dar cine este Sionul? Isaia 51:16 „Şi să zic Sionului: ‘Tu eşti poporul Meu!’ Aşa că marea luptă s-a dat de la Eden. De atunci până acum, au existat două părţi. Balaurul şi urmaşii lui au acuzat pe Dumnezeu şi pe urmaşii Lui. Adevărul în balanţă cu minciuna şi Satana împotriva bisericii.

 

Două Tabere

Satana şi cu Dumnezeu se luptă pentru a-l stăpâni pe fiecare om. Chiar şi în copiii lui Adam cele două părţi au fost reprezentate. Cain s-a aflat de partea balaurului şi a dorit să facă cum vrea el în loc de a proceda cum îi poruncise Dumnezeu. Abel a fost de partea lui Dumnezeu şi a fost atât de neprihănit încât în cele din urmă Cain l-a omorât. Vă amintiţi cum Dumnezeu îi spusese fiecăruia dintre ei să aducă un miel, dar Cain a înlocuit prin fructe şi legume ceea ce Dumnezeu poruncise să aducă drept jertfă? Veţi descoperi că întotdeauna acesta va fi semnul balaurului. El încearcă să înlocuiască, să aducă o copie a adevărului exact al lui Dumnezeu.

 

Prin urmaşii lui Cain, pământul s-a stricat atât de mult că Dumnezeu a fost nevoit în cele din urmă să-l distrugă prin potop. Dar după potop, au apărut din nou cele două tabere. Urmaşii balaurului s-au strâns în turnul Babel şi L-au sfidat pe Dumnezeu ridicând un turn înalt care ar fi trebuit să ajungă până la cer. Desigur că planul nu a reuşit şi acea parte a turnului Babel a ajuns mai târziu Babilonul, care în anul 606 în.Hr. a început să conducă lumea ca primul imperiu mondial.

 

În timpul acelor primi ani de neînţelegere, Dumnezeu l-a chemat pe Avraam din Babilon şi l-a trimis în Canaan. Avraam crescuse chiar acolo în Mesopotamia, lângă locul unde se încercase să se zidească măreţul turn Babel şi unde apăruse primul imperiu mondial, cel al Babilonului. Planul lui Dumnezeu a implicat întotdeauna o chemare de despărţire de confuzia falsităţii.

 

Balaurul şi închinarea la soare

Pe scurt, haideţi să studiem istoria taberei balaurului. Cetatea Babilonului a fost prima capitală a balaurului de pe acest pământ. Aici s-a dezvoltat un sistem de religie păgână sub forma închinării la soare. Era o idolatrie vădită, plină de imoralitate, ceremonii desfrânate şi ritualuri degradante. Dar curând urmaşii balaurului s-au certat între ei şi a ajuns la putere Medo-Persia. Dar reprezenta încă sediul balaurului. Închinarea la Baal a continuat să predomine aşa cum o făcuse şi în împărăţia anterioară. Apoi a preluat conducerea Grecia şi ea la rândul ei a continuat aceeaşi închinare păgână la soare. În cele din urmă, a început să conducă lumea Roma. Nu a fost nicio schimbare în religie. Mitraismul sau închinarea la soare a reprezentat religia universală a imperiului roman păgân. De la Babilon la Roma, balaurul a deţinut stăpânirea prin închinarea păgână la soare.

 

Dar în timpul conducerii romane, a avut loc ceva extraordinar! Venise timpul ca să se arate sămânţa femeii. Vă mai aduceţi aminte că profeţia vorbea despre vrăjmăşia dintre sămânţa femeii şi sămânţa balaurului? Sămânţa femeii a apărut în zilele imperiului roman. Să citim despre asta în Apocalipsa 12:1, „În cer s-a arătat un semn mare: o femeie învăluită în soare, cu luna sub picioare, şi cu o cunună de douăsprezece stele pe cap.” Nu uitaţi că o femeie curată în profeţie reprezintă biserica adevărată, iar o femeie decăzută simbolizează un sistem religios fals.

 

Sămânţa femeii

Această femeie în alb, descrisă în Apocalipsa 12, reprezintă adevărata biserică, biserica apostolică, cu învăţătura ei curată. Cele douăsprezece stele de pe capul ei sunt cei doisprezece apostoli. „Ea era însărcinată, ţipa în durerile naşterii, şi avea un mare chin ca să nască. În cer s-a mai arătat un alt semn: iată, s-a văzut un mare balaur roşu, cu şapte capete, zece coarne … Balaurul a stat înaintea femeii, care sta să nască, pentru ca să-i mănânce copilul, când îl va naşte. Ea a născut un fiu, un copil de parte bărbătească. El are să cârmuiască toate neamurile cu un toiag de fier. Copilul a fost răpit la Dumnezeu şi la scaunul Lui de domnie.” Apocalipsa 12:2-5. Ei bine, cine era acest Copil? A existat un singur Copil, de parte bărbătească ce urma să cârmuiască toate neamurile şi care în cele din urmă a fosr răpit la scaunul de domnie a lui Dumnezeu. Nu este nimeni altcineva decât Domnul Isus Hristos. Dar cine a încercat să-L omoare pe Isus deîndată ce S-a născut? Veţi răspunde, „Irod, regele roman.” Şi aşa a şi fost. Irod a încercat să omoare toţi copiii de parte bărbătească din Iudeea în încercarea de a-L distruge pe Hristos.

 

Deci, Imperiul Roman este simbolizat în profeţia biblică prin acelaşi balaur roşu ca însuşi Satana. Întrucât Satana a lucrat atât de în deaproape prin această naţiune ca să-L nimicească pe Isus, Roma păgână este reprezentată prin acelaşi simbol în profeţie ca şi Satana. Dar Irod n-a reuşit în încercarea lui de a nimici Copilul de parte bărbătească. Maria şi Iosif au fugit în Egipt şi au scăpat de acest teribil decret de moarte. Lovitura de maestru a lui Satana de a-L nimici pe Isus la cruce a fost dejucată în acea dimineaţă de duminică când Cel Răstignit a zdrobit legăturile morţii înviind. Patruzeci de zile mai târziu, S-a înălţat la cer ca o împlinire perfectă a cuvintelor profeţiei.

 

Când balaurul a văzut că n-a reuşit să-L nimicească pe Hristos, şi-a îndreptat mânia împotriva primei biserici. După textul din Apocalipsa 12:13, „Când s-a văzut balaurul aruncat pe pământ, a început să urmărească pe femeia, care născuse copilul de parte bărbătească.” La această dată, exista doar un număr mic de creştini în toată lumea şi Satana credea că prin persecuţii ar putea să-i şteargă complet de pe faţa pământului. Mii şi mii de creştini au fost martirizaţi în timpul teribilelor persecuţii ale cruzilor împăraţi romani, dar evanghelia a continuat să crească şi să se răspândească. Se părea că sângele martirilor era ca o sămânţă a evengheliei. Când murea unul, o sută îi luau locul. Ap.Pavel ajunse să predice evanghelia chiar la porţile Romei. Vechiul balaur ajunse îngrijorat. Venise timpul ca să apară sămânţa balaurului.

 

Sămânţa balaurului

Timp de secole, Satana încercase să nimicească poporul lui Dumnezeu prin împotrivirea violentă a Babilonului, Medo-Persiei, Greciei şi Romei. Prin violenţă şi persecuţie, nu reuşise să şteargă de pe pământ adevărul. Aşa că, ceea ce nu a reuşit prin forţă, acum balaurul încerca prin strategie şi înşelătorie. Urma să-şi organizeze propriul sistem religios imitat. Urma să aducă învăţături păgâne şi filosofii din vechile imperii ale Babilonului, Medo-Persiei, Greciei şi Romei şi să şe unească cu învăţătura creştină. Astfel, prin înşelăciune, a încercat să distrugă milioane de oameni.

 

Sub ce formă a apărut sămânţa balaurului? A apărut ca fiara din Apocalipsa 13. Este foarte semnificativ faptul că fiara este practic alcătuită din părţi ale leului, leopardului, ursului şi a animalului de nedescris din Daniel 7. Descrierea papalităţii aşa cum o face Dumnezeu ne descoperă că ea a apărut din părţi din toate aceste vechi regate păgâne şi mai ales şi-a tras tăria din Roma păgână. După textul din Apocalipsa 13:2, balaurul i-a dat fiarei puterea lui, scaunul lui şi multă autoritate. Am aflat că balaurul practic simbolizează Imperiul Roman păgân ca şi pe însuşi Satana.

 

Oare Imperiul Roman păgân i-a acordat vreo autoritate papalităţii? Adevărul este că în anul 330 d.Hr., Constantin, împăratul roman, a predat întreaga cetate a Romei papei ca sediul al autorităţii lui. Istoria foloseşte aproape cuvintele profeţiei în a o descrie. Voi cita dintr-o sursă catolică şi dintr-o carte de istorie cu privire la asta: „Când Imperiul Roman a devenit creştin şi s-a garantat pace bisericii, împăratul i-a predat Roma papei ca sediul al autorităţii Vicarului lui Hristos, care să domnească acolo independent de orice autoritate omenească până la încheierea vremii.” Papal Rights and Privileges (Drepturi şi privilegii papale), pag. 13, 14.

 

„Mutarea capitalei imperiului de la Roma la Constantinopol în anul 330 d.Hr., a lăsat practic biserica occidentală fără să fie supusă puterii imperiale, ca să-şi dezvolte propria formă de organizare. Episcopul de Roma, pe scaunul Cezarilor, era acum cel mai mare om din Occident şi curând a fost silit să devină capul politic şi spiritual.” The Rise of the Medieval Church (Ridicarea Bisericii Medievale), p.168. Cât de clar ne arată aceste declaraţii că papalitatea şi-a primit scaunul şi puterea de la Roma păgână! Dar Roma de unde a primit-o? De la Grecia. Iar Grecia de unde şi-a luat puterea? De la Medo-Persia. Şi de unde şi-a luat Medo-Persia puterea? De la Babilon. Şi de unde şi-a căpătat Babilonul puterea? De la balaur. Aşa că începem să înţelegem de ce Dumnezeu a dat nişte avertizmente atât de teribile împotriva puterii fiarei. Balaurul se află în spatele tuturor acestora.

 

Imitaţii în veşminte păgâne

Să urmărim pentru o clipă cum au reuşit să-şi găsească un loc învăţăturile păgâne în acest sistem religios contrafăcut pe care l-a introdus Satana. Deoarece un semn al puterii balaurului este să contrafacă şi să înlocuiască, vom putea să vedem în acest sistem politico-religios lucrarea lui Satana la maximum răutăţii lui. Aşa cum a fost cazul cu Cain, s-au folosit falsuri pentru a răspunde poruncilor lui Dumnezeu. Multor relicve ale închinării la soare li s-a acordat practic statut creştin. Multe învăţături contrafăcute s-au adăugat pentru ca papalitatea să poată să câştige prestigiu în faţa popoarelor păgâne din acel veac. Idolii păgâni au fost lăsaţi la uşă, dar idolii cu Petru, Maria şi sfinţii le-au luat locul.

 

Ca un exemplu al modului de cum au intrat învăţăturile păgâne în biserică, să luăm de pildă Crăciunul. Ştiţi de unde se trage păstrarea Crăciunului? Crăciunul ca sărbătoare a existat cu mult înainte ca să Se nască Domnul Isus în această lume. Data de 25 decembrie a fost sărbătorită cu sute de ani înainte ca să Se nască Hristos. Păgânii se închinau la soare şi au observat că în decembrie, zilele se scurtau, iar soarele de îndepărta din ce în ce mai mult de ei. Temându-se că soarele îi va părăsi de tot, se rugau la soare şi îi aduceau jertfe. Apoi, pe data de 25 decembrie, pentru prima dată, puteau să spună că soarele revenea mai aproape; zilele începeau din nou să se lungească. Aşa că aceşti oameni spuneau, „Soarele a reînviat pentru noi”. Au numit data de 25 decembrie – ziua de naştere a soarelui sau a zeului soare. A ajuns o mare sărbătoare religioasă la ei.

 

Doar păgânii sărbătoreau ziua până ce a apărut şi sistemul papal contrafăcut. Pe atunci, ziua a fost adoptată de papalitate şi s-a numit naşterea FIULUI, în loc de naşterea SOARELUI. Dr. Gilbert Murray, M.A., D. Litt., LL.D., F.B.A., profesor de limba greacă la Universitatea Oxford, a scris următoarele: „Mitraismul a întâmpinat atât de multă acceptare că a reuşit să-şi impună în lumea creştină propria duminică în locul Sabatului; şi ziua de naştere a Soarelui lui, data de 25 decembrie, ca ziua de naştere a lui Isus.” History of Christianity in the Light of Modern Knowledge – Istoria creştinismului în lumina Cunoştinţelor Moderne, capitolul III; citat în Religion and Philosophy, pag.73, 74. New York: 1929.

 

Practic, nu cunoaştem data naşterii Domnului Hristos. După cum aţi putut vedea, adoptarea datei de 25 decembrie s-a bazat întru totul pe păstrarea de către păgâni a sărbătorii închinării la soare. Reţineţi vă rog cât de repede se poate strecura o învăţătură păgână în bisericile creştine şi cum poate fi chiar transmisă protestantismului.

 

Ce putem spune despre Paşte? Se păstrează în toate bisericile creştine. Şi cu toate acestea, şi păgânii îl sărbătoreau cu mult înainte de învierea lui Hristos. Toate grupurile de creştini recunosc că duminica Paştelui ades este la cinci săptămâni diferenţă de la an la an. Puţini ştiu că totul este coordonat de corpurile cereşti. Paştele cade întotdeauna în prima duminică după prima lună plină de la echinocţiu.

 

Păgânii din antichitate au observat că aparent primăvara toate prindeau viaţă de îndată ce soarele trecea de echinocţiu. Aşa că au ales o zi în cinstea zeiţei fertilităţii. Acea zi i-a fost închinată lui Iştar, zeiţa fertilităţii, din pricina înverzirii naturii. Chiar cuvântul Paşte „Easter” în engleză a fost transliterat de la numele zeiţei Iştar, a cărei închinare a fost serbată prin adoptarea Paştelui.

 

De multe ori creştinii se întreabă ce au de a face iepuraşul şi ouăle de Paşte cu învierea lui Hristos. Desigur că n-au nicio legătură. Păgânii au ales iepurele ca simbol al zilei lui Iştar deoarece se reproduce cel mai prolific. Oul a fost ales ca alt simbol al fertilităţii. La păgâni, ziua era însoţită de obiceiurile cele mai destrăbălate.

 

Când papalitatea s-a dezvoltat, ziua lui Iştar a fost adoptată de către Biserică şi s-a numit Paşte. Chiar simbolurile, iepuraşul şi ouăle, s-au păstrat ca aducere aminte a originii lui păgâne. Am prezentat aceste exemple doar ca să arătăm cât de uşor a reuşit diavolul să-şi impună ideile păgâne asupra bisericii. Pe când s-a dezvoltat papalitatea, ea s-a arătat deschisă faţă de obiceiurile nebiblice care o dovedeau pe faţă ca adevărata putere contrafăcută descrisă de Dumnezeu în Apocalipsa 13.

 

La acest punct, ne revine în minte întrebarea: Chiar urmăm cu adevărat Biblia în toate învăţăturile noastre? Dacă tradiţia şi obiceiurile păgâne s-au furişat atât de uşor în biserică, ce-am putea spune despre alte învăţături? Lucrurile amintite până acum nu s-au opus direct poruncilor lui Dumnezeu. N-avem nicio poruncă cu privire la păstrarea învierii lui Hristos sau naşterii Sale. Ne putem gândi la învierea şi la naşterea Lui oricând şi în oricare zi din an. Totuşi, în capitolul următor, vom descoperi că s-au introdus alte învăţături păgâne care lovesc chiar inima adevăratei religii a Bibliei. Nu ne interesează atât de mult decât acele lucruri care contravin poruncii clare a lui Dumnezeu.

 

Puterea crescândă a papalităţii şi-a continuat planul imitând unele din adevărurile cele mai de bază din Cuvântul lui Dumnezeu. Fie ca ochii noştri să fie deschişi, să recunoască aceste falsuri şi să rămână credincioşi exact adevărului din forma originală.

 

III. NUMĂRUL ŞI SEMNUL FIAREI

Două din cele mai importante aspecte ale puterii fiarei sunt scoase la lumină în Apocalipsa 13: „Şi a făcut ca toţi: mici şi mari, bogaţi şi săraci, slobozi şi robi, să primească un semn pe mâna dreaptă sau pe frunte, şi nimeni să nu poată cumpăra sau vinde, fără să aibă semnul acesta, adică numele fiarei, sau numărul numelui ei. Aici e înţelepciunea. Cine are pricepere, să socotească numărul fiarei. Căci este un număr de om. Şi numărul ei este: şase sute şaizeci şi şase.” Apocalipsa 13:16-18. Până acum în studiul nostru, am descris nouă semne de identificare ale puterii fiarei şi aplicarea lor la papalitate. Chiar acum, vom adăuga al zecelea punct la lista noastră explicând numărul numelui ei.

 

Conform textului din Apocalipsa 13:17, numărul numelui său va fi şi numărul unui om. Fără îndoială că se referă la cel care conduce puterea fiarei. Vechea metodă de a afla numărul unui nume este să aduni valoarea numerică a tuturor literelor şi să afli suma. Dacă dorim să aplicăm acest test papalităţii, trebuie să aflăm numele oficial al papei, care este de fapt conducătorul bisericii sale. Dacă este numărul unui om, cu siguranţă că trebuie să fie omul care este capul organizaţiei.

 

Este interesant de remarcat că există un titlu latin oficial pentru papă, un titlu acordat de însăşi biserică. Acest titlu se regăseşte de repetate ori în publicaţiile Romei, dar în săptămânalul catolic Our Sunday Visitor din aprilie 1915, avem o declaraţie interesantă cum că literele titlului oficial sunt înscrise pe mitra papală. Iată citatul: „Literele înscrise pe mitra papei sunt acestea, Vicarius Filii Dei, care în latină înseamnă ‘Vicarul Fiului lui Dumnezeu.’ Catolicii susţin că biserica, care reprezintă o societate vizibilă trebuie să aibă un conducător vizibil; Hristos, înainte de înălţarea Sa la cer l-a numit pe Sf. Petru să acţioneze ca reprezentant al Său. De aceea, Episcopului Romei, ca şi unui conducător al bisericii, i s-a dat titlul ‘Vicarul lui Hristos.'” În prezent, mitra papală nu mai conţine titlul latin, dar cuvintele se folosesc în ceremoniile de încoronare a oricărui nouă papă.

 

Deci având la îndemână acest nume oficial al papei, putem trece să aplicăm testul Scripturii. De unde scoatem numărul numelui său? Din valoarea numerică a numeralelor romane a titlului Vicarius Filii Dei, ajungem la numărul 666. Urmăriţi mai jos cum fiecărei litere i se dă o valoare numerică:

 

V                            –   5          F    –     0          D   –     500

I                             –   1          I     –     1          E    –     0

C                            –   100           L    –     50       I     –     1

A                            –   0          I     –     1                    

R                            –   0          I     –     1                    

I                             –   1                                            

U OR V                  –   5                                            

S                             –   0                                            

_____                                    _____                   _____

112                        +              53 +                501

=                            666                     

 

 

Cineva ar putea argumenta că s-ar putea să fie o coincidenţă. Considerăm că s-ar putea ca aşa ceva să fie o pură întâmplare, dacă ne-am baza doar pe acest singur semn de identitate, dar adevărul este că acesta este al zecelea dintr-o listă lungă de semne caracteristice pe care le foloseşte Biblia ca să identifice puterea fiarei. Acest semn nu face altceva decât să adauge greutate la ceea ce s-a spus deja ca aplicare la puterea papală. Reprezintă de fapt dovada capitală împreună cu toate celelalte semne ce se găsesc atât de clar în Scriptură.

 

Semnul — O imitaţie de maestru

Acum suntem pregătiţi să tratăm culmea contrafacerilor cât priveşte puterea fiarei. Am aflat deja că această putere urma să contrafacă multe din marile adevăruri ale lui Dumnezeu. Era o îmbinare de idei păgâne cu învăţături creştine care alcătuiau un conglomerat de confuzie, bine desemnat drept „Babilon” în Scriptură.

 

Câteva din contrafaceri ar putea fi enumerate după cum urmează: în locul Cuvântului lui Dumnezeu, tradiţia; în locul Duhului Sfânt, papa; în locul botezului, stropirea; în locul Cinei Sfinte, transubstanţierea; în locul Legii celei veşnice a lui Dumnezeu, legea schimbată; în locul zecimii, taxe şi indulgenţe; în locul morţii, purgatoriul; în locul sigiliului lui Dumnezeu, semnul fiarei.

 

Aici ne ocupăm mai ales de semnul fiarei. În Apocalipsa 14:9, 10, citim, „Dacă se închină cineva fiarei … şi primeşte semnul ei pe frunte sau pe mână, va bea şi el din vinul mâniei lui Dumnezeu, turnat neamestecat în paharul mâniei Lui.” Este o problemă de viaţă şi de moarte. Trebuie să ştim exact ce este acest semn şi cum putem să-l evităm.

 

Mai întâi de toate observăm în Biblie că semnul este întotdeauna împotriva sigiliului lui Dumnezeu. În Apocalipsa 7:2, 3, aflăm că sigiliul lui Dumnezeu se aşază pe frunte, tot aşa cum semnul fiaei se aşază pe frunte. Cele două lucruri practic sunt foarte evidente şi diferite unul de altul. Amândouă se primesc pe frunte. Acum ne întrebăm, „Ce este sigiliul?” Dacă putem stabili acest punct, ne va ajuta să identificăm semnul..

 

Sigiliul lui Dumnezeu

Un sigiliu este ceva care are de a face cu afaceri legale. Documentele oficiale sunt permenent ştampilate cu sigiliul unui corp de conducere. Fiecare guvern are un sigiliu care se pune pe documentele lui legale. Scopul lui este să arate că în spatele documentului există autoritate. Aceasta se aplică mai ales legilor ţării. Fiecare nouă lege are un sigiliu ca să arate că există putere şi autoritate în spatele legii..

 

Observaţi că fiecare sigiliu are trei lucruri în el. Trebuie să conţină numele autorităţii, slujba sau titlul autorităţii şi teritoriul asupra căruia are putere. Sigiliul preşedintelui Americii conţine următoarele cuvinte: Bill Clinton, Preşedinte, Statele Unite ale Americii. Când acest sigiliu se aplică pe o lege sau pe un document oficial, arată că autoritatea preşedintelui sprijineşte acea declaraţie..

 

Oare sigiliul lui Dumnezeu are de a face şi cu Legea Lui? Dacă da, cum şi unde se pune? Să citim Isaia 8:16, „Înveleşte această mărturie, pecetluieşte această Lege, între ucenicii Mei.” (Traducerea King James). Aceasta ne arată că sigiliul este legat de Lege. De fapt, Legea Lui este pecetluită sau sigilată între ucenicii lui Dumnezeu. Dar unde se aşază legea asupra acelora care sunt credincioşi? Răspunsul se găseşte în Evrei 10:16, „Iată legământul pe care-l voi face cu ei după acele zile, zice Domnul: voi pune legile Mele în inimile lor, şi le voi scrie în mintea lor.”

 

Iată deci cum se aşază sigiliul lui Dumnezeu asupra ucenicilor. Se scrie în mintea lor sau simbolic pe frunţile lor. Proverbele 7:2, 3 o spune şi mai clar: „Ţine poruncile mele, şi vei trăi; păzeşte Legea mea ca lumina ochilor. Leagă-le la degete, scrie-le pe tăbliţa inimii tale.” (Traducerea King James). Observaţi deci că Legea se păstrează atât prin mână cât şi prin minte; de aceea, se vorbeşte de ea ca aplicându-se atât mâinii cât şi frunţii.

 

Semnul Autorităţii lui Dumnezeu

Am dori să cercetăm în legea lui Dumnezeu să vedem care parte constituie de fapt sigiliul. Dar mai întâi, să descoperim ce constituie puterea şi autoritatea lui Dumnezeu. Preşedintele îşi exercită autoritatea în virtutea serviciului său de Preşedinte. Dumnezeu pretinde puterea întemeindu-Se pe calitatea Sa de Creator al universului. Urmăriţi cuvintele ce se găsesc în Ieremia 10:10-12: „Dar Domnul este Dumnezeu cu adevărat, este un Dumnezeu viu şi un Împărat veşnic. …Aşa să le vorbiţi: ‘Dumnezeii, care n-au făcut nici cerurile, nici pământul, vor pieri de pe pământ şi de sub ceruri. Dar El a făcut pământul prin puterea Lui, a întemeiat lumea prin înţelepciunea Lui, a întins cerurile prin priceperea Lui.” Iarăşi în Psalmii 96:5, „Căci toţi dumnezeii popoarelor sunt nişte idoli, dar Domnul a făcut cerurile.” Adăugaţi acestor texte încă unul care se găseşte în Isaia 40:25, 26: „Cu cine Mă veţi asemăna, ca să fiu deopotrivă cu el?” zice Cel Sfânt. Ridicaţi-vă ochii în sus, şi priviţi! Cine a făcut aceste lucruri? Cine a făcut să meargă după număr, în şir, oştirea lor? El le cheamă pe toate pe nume; aşa de mare e puterea şi tăria Lui, că una nu lipseşte.”

 

Suntem îndemnaţi să vedem că ceea ce Îl deosebeşte pe adevăratul Dumnezeu este puterea Lui creatoare. El Îşi întemeiază pretenţiile de autoritate de Dumnezeu adevărat şi unic pe puterea Sa de a crea. Dar care este semnul sau amintirea creaţiunii Sale? Geneza 2:2, 3 ne dă răspunsul: „În ziua a şaptea Dumnezeu Şi-a sfârşit lucrarea, pe care o făcuse; şi în ziua a şaptea S-a odihnit de toată lucrarea Lui pe care o făcuse. Dumnezeu a binecuvântat ziua a şaptea şi a sfinţit-o, pentru că în ziua aceasta S-a odihnit de toată lucrarea Lui, pe care o zidise şi o făcuse.” Sabatul este un semn de aducere aminte a puterii creatoare care Îl deosebeşte pe Dumnezeu de zeii falşi.

 

Sigiliul din Lege

Acum suntem pregătiţi să cercetăm Legea lui Dumnezeu ca să aflăm care este de fapt sigiliul autorităţii Lui. Reţineţi că un sigiliu trebuie să conţină numele, slujba şi teritoriul autorităţii. Trecem una câte una prin cele zece porunci ale Decalogului. Rămâne doar una. Cele trei prerogative ale unui sigiliu se vor găsi doar ăn acea poruncă ce include numele, titlul şi teritoriul lui Dumnezeu.

 

Chiar în inima legii este o aducere aminte a puterii Sale creatoare şi iată că în porunca a patra găsim cele trei componente ale sigiliului. „Adu-ţi aminte de ziua de odihnă, ca s-o sfinţeşti. Să lucrezi şase zile, şi să-ţi faci lucrul tău. Dar ziua a şaptea este ziua de odihnă închinată Domnului, Dumnezeului tău (numele) … Căci în şase zile a făcut Domnul (slujba — Creator) cerurile, pământul şi marea (teritoriul), şi tot ce este în ele, iar în ziua a şaptea S-a odihnit.” Exodul 20: 8-11. Cu alte cuvinte, Sabatul este sigiliul lui Dumnezeu–semnul singurului care poate să creeze şi care este autorizat să conducă pământul. Şi ca să acorde autoritate Legii Lui, a aşezat sigiliul în ea, arătând că El Se află în spatele fiecărei porunci din acea lege.

 

Poate că vă întrebaţi, „chiar este Sabatul sigiliul lui Dumnezeu?” Să ne uităm la Ezechiel 20:12, „Le-am dat şi Sabatele Mele, să fie ca un semn între Mine şi ei, pentru ca să ştie că Eu sunt Domnul, care-i sfinţesc”. Aici Sabatul este numit „semnul” lui Dumnezeu. Este oare acelaşi lucru cu un sigiliu? Romani 4:11 descoperă că „sigiliu” şi „semn” sunt chiar acelaşi lucru, folosindu-se unul pentru altul în Scriptură. „Apoi a primit ca semn tăierea împrejur, ca o pecete a acelei neprihăniri, pe care o căpătase prin credinţă, când era netăiat împrejur.”

 

Sigiliul şi Semnul în competiţie

Să vedem care este legătura dintre sigiliul lui Dumnezeu şi semnul fiarei. Cele două se iau la întrecere una cu alta. În Apocalipsa 14:9, 10, solia celui de-al treilea înger îi zugrăveşte pe cei care au semnul: „Apoi a urmat un alt înger, al treilea, şi a zis cu glas tare: „Dacă se închină cineva fiarei şi icoanei ei, şi primeşte semnul ei pe frunte sau pe mână, va bea şi el din vinul mâniei lui Dumnezeu, turnat neamestecat în paharul mâniei Lui; şi va fi chinuit în foc şi în pucioasă, înaintea sfinţilor îngeri şi înaintea Mielului.”

 

În versetul 12, identificăm un alt grup prin aceste cuvinte, „Aici este răbdarea sfinţilor, care păzesc poruncile lui Dumnezeu şi credinţa lui Isus.” Cu alte cuvinte, cei care păzesc poruncile lui Dumnezeu nu au semnul fiarei, iar cei care au semnul fiarei nu ascultă de poruncile lui Dumnezeu. Cele Zece Porunci, care cuprind sigiliul lui Dumnezeu, se află la întrecere cu semnul fiarei. Sigiliul este sabatul. Prin urmare, sabatul este opus semnului. Atunci care este semnul?

 

O încercare de schimbare

Ca să răspundem la această întrebare, ne întoarcem înapoi la Daniel 7:25 unde papalitatea este descrisă ca o putere care „se va încumeta să schimbe vremurile şi legea”. Am aflat deja cum a fost îndepărtată porunca a doua şi cea de-a zecea a fost împărţită în catehismele papalităţii. Dar ce putem spune despre „vremurile” amintite în text? Unde se mai aminteşte timpul în Lege? În porunca a patra. S-a gândit papalitatea să schimbe sabatul, singurul timp desemnat de Lege? Da, s-a gândit şi lucrul acesta a avut loc într-un mod cât se poate de interesant.

 

Păgânii aveau un sistem religios bazat pe închinarea la soare. Ziua lor sfântă era prima zi a săptămânii, pe care au numit-o Sun-day (duminica – în limba engleză) în cinstea zeului soare. Duminica era păstrată de păgâni în contrast cu Sabatul care era păstrat de creştini. Dar pe vremea împăratului roman Constantin, a avut loc un lucru semnificativ. Constantin a mărturisit că s-a convertit la creştinism şi a deschis uşile bisericii tuturor urmaşilor săi păgâni.

 

Ca să câştige putere, prestigiu şi un număr mai mare de adepţi la biserică, el a acceptat de la păgâni multe din obiceiurile închinării la soare. Multe dintre aceste compromisuri, cum ar fi Crăciunul şi Paştele, le-am descris deja. Un alt obicei a fost păstrarea duminicii. Părea mai convenient să le îngădui păgânilor să-şi păstreze propria zi de închinare duminica şi să le ceri creştinilor să o păstreze şi ei. Aşa că Constantin a dat practic prima lege de păzire a duminicii în locul sabatului. Conciliile bisericeşti papale au întărit acea lege până ce a ajuns bine fixată în creştinism şi în lume.

 

Mărturia istoriei

Întorcându-ne acum la mărturia istoricilor seculari, puteţi citi singuri câteva dovezi. Fiecare declaraţie este definită clar în rapoartele istoricilor. Din Encyclopedia Britannica, la termenul „duminică” citim: „Constantin a fost cel care a dat primul o lege pentru păstrarea corectă a duminicii şi care … a fixat ca ea să fie sărbătorită regulat în tot Imperiul Roman.” Urmează cuvintele lui Dr. Gilbert Murray, M.A., D. Litt., L.L.D., F.B.A., profesor de limba greacă la Universitatea Oxford: „Acum, întrucât Mithra era ‘Soarele, Necuceritul’ iar Soarele era ‘Steaua regală’, religia căuta un rege căruia să-i slujească drept reprezentant al lui Mithra de pe pământ. … Se părea că împăratul roman era singurul indicat ca adevăratul Rege. Într-un contrast izbitor cu creştinismul, mithraismul îl recunoştea pe Cezar ca purtătorul harului divin şi adepţii lui au numărat legiuni în serviciul civil. … A fost atât de mult acceptat încât a reuşit să-şi impună în lumea creştină propria duminică (Sunday – ziua soarelui) în locul Sabatului, ziua de naştere a soarelui, 25 decembrie ca ziua de naştere a lui Isus.” History of Christianity in the Light of Modern Knowledge – Istoria creştinismului în lumina cunoştinţelor moderne.

 

Dr. William Frederick declară acelaşi adevăr istoric: „Neamurile erau un popor idolatru care se închinau la soare, iar duminica era ziua lor cea mai sfântă. Ei bine, ca să atragă oamenii în acest nou domeniu, se pare cât se poate de firesc, ca şi necesar, să faci din duminică ziua de odihnă a bisericii. La acest timp, era nevoie ca biserica fie să adopte ziua neamurilor sau ca să determini neamurile să-şi schimbe ziua. Să schimbi ziua neamurilor ar fi însemnat o jignire sau o piatră de poticnire pentru ei. Biserica putea să ajungă la ei mai uşor păstrându-le ziua.” Sunday and Christian Sabbath — Duminica şi Sabatul creştin, pp. 169, 170.

 

The North British Review oferă următoarele motive pentru care creştinii au adoptat duminica păgână: „Acea zi era chiar duminica vecinilor lor păgâni şi respectivi conaţionali, iar patriotismul s-a unit bucuros cu graba în a o face imediat ziua Domnului şi sabatul lor … Acea biserică primitivă, de fapt, a fost închisă adoptării duminicii, — până ce ea a devenit fixată şi supremă, când a fost prea târziu să se mai facă vreo schimbare.” Volumul XVIII, p. 409.

 

Acordul catolic

Întrucât profeţia lui Daniel prezicea că papalitatea „se va încumeta să schimbe vremurile şi legea,” să o întrebăm dacă are ceva de a face cu această schimbare a Sabatului. Vrem să fim corecţi cu toţi şi să căpătăm mărturii autentice de la toţi. Următoarele citate sunt luate de la bine-cunoscute autorităţi catolice, care exprimă clar pretenţiile papalităţii cu privire la încercarea de schimbare. Cităm din Catholic Encyclopedia, Volumul IV, p. 153: „Biserica … după ce a schimbat ziua de odihnă din Sabatul evreu sau ziua a şaptea a săptămânii, în prima, a făcut ca porunca a treia să se refere la duminică drept ziua care trebuie ţinută sfântă ca ziua Domnului.”

 

Salvation History and the Commandments — Istoria mântuirii şi Poruncile, p. 294, ediţia 1963, de Rev. Leo. J. Trese şi John J. Castlelot, S.S. o descrie în aceste cuvinte: „Nimic nu se spune în Biblie despre schimbarea zilei Domnului din sâmbătă în duminică. Ştim despre schimbare doar din tradiţia bisericii–un adevăr transmis nouă din timpurile vechi prin glasul viu al bisericii. Iată de ce găsim atât de ilogică atitudinea multor necatolici, care zic că nu vor crede nimic dacă nu pot să găsească în Biblie şi cu toate acestea continuă să păzească duminica drept ziua Domnului că aşa spune biserica catolică.”

 

Un alt bine cunoscut scriitor catolic a dat următoarea explicaţie cu privire la schimbare: „Biserica Catolică a transferat păstrarea de la ziua a şaptea la ziua întâi a săptămânii. … Bisericii Catolice i s-a părut mai potrivit să fixeze această zi, decât sâmbăta, ziua de sărbătoare a creştinilor.”This Is Catholicism – Iată catolicismul, ediţia din 1959, John Walsh, S. J., p. 325.

 

Un catehism din 1958 scris de către Killgallen şi Weber intitulat Life in Christ—Instructions in the Catholic Faith — Viaţa în Hristos — Instruire în credinţa catolică explica astfel: „De ce a schimbat Biserica ziua Domnului din Sabat în duminică? Biserica, folosindu-se de puterea ei de a lega şi deslega, pe care Hristos i-a dat-o papei, a schimbat ziua Domnului în duminică.” Pagina 243.

 

A Doctrinal Catechism — Un catehism doctrinal al reverendului Stephen Keenan are de zis următoarele: „Întrebare–Mai aveţi vreo altă dovadă că Biserica are putere să înfiinţeze sărbători de învăţături? Răspuns–Dacă n-ar avea o astfel de putere, n-ar fi putut face ceea ce toţi oamenii moderni ai religiei sunt de acord cu ea; n-ar fi putut înlocui păstrarea duminicii, prima zi a săptămânii, în locul păstrării sâmbetei, ziua a şaptea, o schimbare pentru care nu există nicio autoritate în Scriptură”. Remarcaţi vă rog cuvântul „înlocui,” un termen pe care l-am folosit de nenumărate ori ca să descriem activităţile acestei puteri.

 

Cardinalul Gibbons, în cartea sa The Question – Întrebarea Box, p. 179, face următoarea declaraţie uimitoare: „Dacă Biblia este singurul ghid al creştinilor, atunci adventiştii de ziua a şaptea au dreptate că sărbătoresc sâmbăta împreună cu evreii. … Nu este oare ciudat ca acei care fac din Biblie singurul lor învăţător să urmeze inconsecvent în această problemă tradiţia Bisericii Catolice?”

 

Rev. John A. O’Brien în cartea sa Understanding the Catholic Faith — Înţelegând credinţa catolică , p. 13, ediţia 1955, declară: „Biblia nu conţine toate învăţăturile religiei catolice şi nici nu formulează toate îndatoririle membrilor ei. Să luăm, de exemplu, problema serbării duminicii, prezenţa la serviciul divin şi abţinerea de la o muncă inutilă de slujitor în acea zi. Aceasta este o problemă asupra căreia prietenii noştri protestanţi de mulţi ani au pus un mare accent; cu toate acestea nicăieri în Biblie nu este desemnată duminica drept ziua Domnului; ziua amintită este Sabatul, ultima zi a săptămânii. Prima biserică, conştientă de autoritatea ei de a învăţa în numele lui Hristos, deliberat a schimbat ziua în duminică.”

 

Una din acuzaţiile cele mai mari ce i s-au adus vreodată protestantismului se cuprinde într-o declaraţie a Părintelui Enright, Preşedinte al Colegiului Redemptorist din America: „Sfânta Biserică Catolică a schimbat ziua de odihnă din sâmbăta în duminica, prima zi a săptămânii. Şi nu numai că i-a constrâns pe toţi să ţină duminica, dar i-a şi îndemnat pe toţi să muncească în ziua a şaptea sub ameninţarea anatemei. Protestanţii … mărturisesc un mare respect pentru Biblie şi totuşi, prin actul solemn că ţin duminica, recunosc puterea Bisericii Catolice. Biblia spune, ‘Adu-ţi aminte de ziua Sabatului ca s-o sfinţeşti.’ Dar Biserica Catolică spune, ‘Nu, păzeşte prima zi a săptămânii’ şi iată că întreaga lume civilizată se închină cu respect şi ascultare faţă de porunca sfintei Biserici Catolice.”

 

Trebuie să răspundeţi la această provocare! De cine veţi asculta? Ascultaţi următoarele cuvinte spuse de C. F. Thomas, cancelar al Cardinalului Gibbons, ca răspuns la o scrisoare cu privire la schimbarea Sabatului: „Desigur că Biserica Catolică pretinde că schimbarea a făcut-o ea. Iar schimbarea reprezintă un semn al puterii ei eclesiastice şi al autorităţii în probleme religioase.” Astfel, problemele devin clare—Dumnezeu declară că El este adevăratul Dumnezeu. El a dat Sabatul ca un sigiliu al autorităţii Sale de Creator a toate. Păstrând Sabatul, Îi recunoaştem autoritatea de adevărat Dumnezeu. Dar Biserica catolică se înfăţişează şi zice într-adevăr, „Nu, nu ţineţi Sabatul; ţineţi prima zi a săptămânii. Noi am schimbat-o şi această schimbare este un semn al puterii noastre de a trece peste Legea şi autoritatea lui Dumnezeu.”

 

Deci, semnul fiarei reprezintă duminica contrafăcută prin care puterea fiarei încearcă să fie recunoscută ca o autoritate mai mare decât Însuşi Creatorul. Semnul sau sigiliul autorităţii lui Dumnezeu (Sabatul) este înlocuit de instituţia papală a semnului substituit (duminica) pe care o pretinde ca o autoritate. O, dacă lumea ar putea să vadă problema extraordinară care ne stă în faţă azi! Cui îi vom acorda ascultare–lui Dumnezeu sau fiarei? Când vom înţelege problema, va trebui să luăm o decizie mare fie să păzim Sabatul adevărat şi să recunoaştem autoritatea lui Dumnezeu sau să ţinem falsul sabat şi să recunoaştem pretenţiile Bisericii catolice. În cele din urmă, va trebui să primim sigiliul lui Dumnezeu sau semnul fiarei. Există doar două grupe–Dumnezeu şi balaurul, adevărul şi minciuna, Biblia şi tradiţia..

 

O carte publicată în 1956 intitulată The Faith of Millions — Credinţa unor milioane care se găseşte de obicei în librăriile catolice ca un manual de religie catolică conţine următoarea declaraţie interesantă la pagina 473: „Dar întrucât sâmbăta, nu duminca, este amintită în Biblie, nu este curios că ne-catolicii care mărturisesc că îşi trag religia direct din Biblie şi nu din biserică, păzesc duminica în loc de sâmbăta? Da, desigur, este o inconsecvenţă, dar această schimbare s-a făcut cu cincisprezece secole înainte ca să se nască protestantismul şi pe atunci, se păstra universal acest obicei. Au continuat obiceiul, deşi se bazează pe autoritatea Bisericii Catolice şi nu pe vreun text anume din Biblie. Această păstrare rămâne ca o aducere aminte a bisericii ‘mame’ din care s-au rupt sectele ne-catolice—asemenea unui băieţel care fuge de acasă, dar în buzunar mai are poza mamei sau o buclă din părul ei.”

 

Cu mult timp în urmă cardinalul Gibbons a rezumat problema cu care va fi confruntat fiecare om cu privire la problema Sabatului: „Raţiunea şi bunul simţ cer acceptarea uneia sau celeilalte din aceste alternative: fie protestantismul şi sfinţirea sâmbetei sau catolicismul şi sfinţirea duminicii. Compromisul este imposibil.” Catholic Mirror, 23 Decembrie, 1893.

 

Protestanţii sunt de acord

Poate că vă întrebaţi ce cred bisericile protestante de aceste lucruri pe care le tratăm acum. Vor declara singure. Iată câteva recunoaşteri sincere ale acestor biserici cu privire la problema Sabatului. Toate declaraţiile sunt luate de la purtătorii de cuvânt cu cea mai mare autoritate. Iată un citat de la Dr. Edward T. Hiscox, autorul Manualului baptist: „A existat şi există o poruncă de a sfinţi ziua de Sabat, dar acea zi de Sabat nu era duminica. Trebuie totuşi să spunem cu ceva pretenţii de triumf că Sabatul a fost transferat din ziua a şaptea la prima zi a săptămânii. … Unde am putea găsi raportată o astfel de trecere? Nu în Noul Testament—absolut nu! … Desigur, ştiu destul de bine că duminica a ajuns să fie folosită la începutul istoriei creştine ca o zi religioasă, aşa cum aflăm de la părinţii creştini şi din alte surse. Dar ce păcat că vine cu semnul păgânismului, şi botezată după numele zeului soare (Sunday — duminica), când a fost adoptată şi autorizată de apostazia papală şi dată ca moştenire sfântă protestantismului!” (Dintr-o lucrare citită înaintea conferinţei slujbaşilor din New York ţinută pe 13 nov. 1893). Acest mare conducător baptist condensează în câteva propoziţii tot ceea ce s-a spus în paginile acestei cărţi.

 

Revista presbiteriană Christian at Work a declarat următoarele: „Unii au încercat să clădească păstrarea duminicii pe porunca apostolică, în timp ce apostolii n-au nicio poruncă de acest fel. … Adevărul este, de îndată ce apelăm la litera scripta (scrierea literală) a Bibliei, sabaterienii au cele mai bune argumente.” Ediţia 19 aprilie, 1883. Compendiumul teologic metodist declară: „Este adevărat că nu există nicio poruncă expresă pentru botezarea copiilor mici … şi nici pentru sfinţirea primei zile a săptămânii.”

 

Dr. W. R. Dale (congregaţionalist) în The Ten Commandments, pp. 106, 107, declară: „Este destul de clar că oricât de rigid sau devotat am petrece duminica, nu păzim Sabatul. Sabatul s-a întemeiat pe o anume poruncă divină. Nu putem da o astfel de poruncă pentru păstrarea duminicii. … Nu există nici măcar un rând în Noul Testament care să sugereze că am avea vreo vină dacă am călca presupuse sfinţenie a duminicii.”

 

Poziţia luterană, aşa cum este descoperită în Augsburg Confession of Faith — Declaraţia de credinţă de la Augsburg, declară: „Păstrarea zilei Domnului (duminica) nu se întemeiază pe nicio poruncă de la Dumnezeu, ci pe autoritatea bisericii.” Purtătorul de cuvânt al Bisericii Episcopaliene Neander scrie în History of the Christian Religion and Church — Istoria Religiei şi Bisericii creştine, p. 186: „Sărbătoarea duminicii, asemenea tuturor celorlalte sărbători, a fost întotdeauna o poruncă omenească şi a fost departe de intenţia apostolilor ca să stabilească vreo poruncă divină în această privinţă, departe de ei şi de prima biserică apostolică de a transfera legile Sabatului la duminică.”

 

În Ten Rules For Living — Zece Reguli de vieţuire , de Clovis G. Chappell, citim: „Ar trebui să ne aducem aminte că Sabatul este darul lui Dumnezeu pentru om. Desigur că ne dăm seama că Sabatul nostru nu este acelaşi cu cel păstrat de evrei. Al lor era ziua a şaptea a săptămânii, în timp ce al nostru este prima. Motivul pentru care păstrăm prima zi în locul celei de a şaptea nu se întemeiază pe nicio poruncă decisivă. În zadar puteţi cerceta Scripturile ca să găsiţi autoritatea care a schimbat ziua a şaptea în prima. Primii creştini au început să se închine în prima zi a săptămânii deoarece Isus a înviat din morţi în acea zi. Treptat, această zi de închinare a fost făcută şi o zi de odihnă, o sărbătoare legală. Lucrul acesta s-a întâmplat în anul 321. Prin urmare, Sabatul nostru creştin nu este un subiect de poruncă expresă.” Pagina 61.

 

Semnul întărit

Am putea oferi zeci de declaraţii din alte surse denominaţionale, dar spaţiul nu ne permite. Care este răspunsul dvs. la aceste lucruri? Este limpede că am văzut cum Dumnezeu a prezis ridicarea unei puteri care va încerca să schimbe Sabatul; istoria raportează că puterea a încercat schimbarea; puterea însăşi recunoaşte că a încercat să-l schimbe, iar protestanţii mărturisesc că schimbarea s-a făcut. Câţi vor lua poziţie de partea adevărului Bibliei?

 

Lumea se apropie cu rapiditate de timpul când Sabatul lui Dumnezeu va deveni marele test al ascultării. Pretenţiile lui vor fi aşezate în faţa tuturor locuitorilor pământului. Atunci, când criza se va descoperi, oamenii vor primi fie sigiliul lui Dumnezeu, fie semnul fiarei. Cartea Apocalipsei descrie ultimul decret al guvernelor acestui pământ care vor căuta să instaureze semnul asupra întregii lumi. „Şi a făcut ca toţi: mici şi mari, bogaţi şi săraci, slobozi şi robi, să primească un semn pe mâna dreaptă sau pe frunte.” Apocalipsa 13:16.

 

Evident că nimeni nu are semnul până ce nu va fi dat prin acest act legislativ dat de guvernele pământeşti. Atunci, adevăratul Sabat şi cel contrafăcut (duminica) se vor descoperi astfel că nimeni nu va putea să se eschiveze de la a lua o decizie–o decizie să ţină Sabatul adevărat cu mintea şi mâna sau să se supună sabatului contrafăcut al papalităţii. În capitolul următor, veţi afla identitatea naţiunii care va influenţa lumea să primească sabatul contrafăcut şi care va căuta să impună semnul credincioşiei faţă de papalitate.

 

1. STATELE UNITE ÎN PROFEŢIE

Oricine ar trebui să fie mândru că este american. Desigur că nu e niciun loc pe pământ unde să te bucuri atât de deplin de libertate ca în Statele Unite. V-aţi întrebat vreodată de ce este aşa? Există un motiv pentru care democraţia s-a ridicat în această emisferă. Nu e o pură întâmplare că America reprezintă capitala libertăţii lumii. De fapt, puterea fiarei din Apocalipsa 13 a fost mult implicată în ridicarea Americii.

 

Poate că vă întrebaţi, „Cum s-ar putea ca puterea papală să aibă vreo răspundere în Statele Unite ale Americii?” Din pricina persecuţiilor puterii fiarei în Europa, au ajuns să ia fiinţă Statele Unite. Părinţii peregrini, ca să scape de persecuţia papalităţii, au fugit în Lumea Nouă a Americii unde şi-au putut urma conştiinţa şi s-au închinat cum au vrut.

 

Haideţi să urmărim acum tabloul de pe paginile profeţiei Cuvântului lui Dumnezeu. Primele zece versete din Apocalipsa 13 descriu papalitatea în ridicarea ei la putere. Am studiat deja această profeţie în amănunt. Versetul 10 se încheie cu descrierea luării captiv al Papei în 1798: „Cine duce pe alţii în robie, va merge şi el în robie. Cine ucide cu sabia, trebuie să fie ucis cu sabie. Aici este răbdarea şi credinţa sfinţilor.” Apoi imediat Ioan a văzut o a doua fiară în vedenie, pe care a descris-o în următorul verset. „Apoi am văzut ridicându-se din pământ o altă fiară, care avea două coarne ca ale unui miel, şi vorbea ca un balaur.” Apocalipsa 13:11. Să fim foarte atenţi în identificarea acestei celei de-a doua fiare. Există câteva puncte care vor descoperi identitatea acestei puteri.

 

Mai întâi, se vede „ridicându-se” pe când prima fiară şi-a primit rana de moarte. Întrucât prima fiară (papalitatea) şi-a primit rana în 1798 când generalul Berthier l-a luat prizonier pe Papă, ar trebui s-o căutăm pe cea de-a doua fiară cum se ridică pe la acel timp. Asta înseamnă că în jurul anului 1798 se va ridica în lume această putere. În al doilea rând, această a doua fiară se va ridica „din pământ”. Este o deosebire între ea şi prima, care s-a ridicat din apă. Descoperim în Apocalipsa 17:15 că apa simbolizează popoare sau naţiuni. Cea de-a doua fiară, care iese din pământ, trebuie să descrie o naţiune care se ridică într-o anume parte a lumii unde nu au fost mai înainte civilizaţii sau mulţimi de oameni. Lipsa apei reprezintă o lipsă de oameni.

 

În al treilea rând, această naţiune avea două coarne ca un miel şi nu avea nicio coroană pe ele, cum avea prima fiară. A apărut paşnic, asemenea unui miel, iar lipsa coroanelor descoperă că nu o conduceau niciun fel de regi. Nu era o monarhie şi nici o dictatură. Totul în legătură cu această fiară ne indică o democraţie paşnică.

 

Cea de-a doua fiară identificată

Acum suntem gata să identificăm această a doua fiară. Nu încape nicio îndoială cu privire la identitatea ei. Există o singură naţiune în istorie care corespunde descrierii. Statele Unite ale Americii sunt singura naţiune care „s-a ridicat” la putere în 1798, când prima fiară şi-a primit rana de moarte. Constituţia s-a votat în 1787, iar Carta Drepturilor Omului s-a adoptat în 1791. De asemenea, în 1798 America a fost recunoscută prima dată ca o putere mondială. Istoricii raportează că a fost ceva minunat şi providenţial cu privire la ridicarea acestei ţări.

 

Ca o împlinire exactă a profeţiei, această naţiune s-a ridicat în Lumea Nouă, unde nu mai existaseră alte civilizaţii. S-a ridicat paşnic, democratic şi s-a întemeiat pe cele două mari principii ale protestantismului şi republicanismului. Biserica şi statul trebuia să rămână separate. Strămoşii noştri văzuseră destule rele făcute de o guvernare biserică/stat.

 

Să citim o declaraţie făcută de John Wesley, un cercetător extraordinar al Bibliei şi întemeietorul Bisericii Metodiste. Scriind în 1754 în cartea sa New Testament with Explanatory Notes — Noul Testament cu note explicative după ce a aplicat prima fiară din Apocalipsa 13 la papalitate, el a declarat, „O altă … fiară … Dar nu s-a ridicat încă, deşi nu poate fi departe, căci se va arăta la sfârşitul celor patruzeci şi două de luni ai primei fiare.” pagina 427. Remarcaţi vă rog că Wesley căuta o naţiune care să se ridice în foarte scurt timp şi care să corespundă descrierii profeţiei. Doar Statele Unite puteau să-i împlinească aşteptările.

 

Ar fi bine dacă ne-am putea opri aici în studiul nostru, dar n-am fi fideli Scripturii dacă n-am citi restul profeţiei. Versetele 11 şi 12 continuă: „o altă fiară, care avea două coarne ca ale unui miel, şi vorbea ca un balaur. Ea lucra cu toată puterea fiarei dintâi înaintea ei; şi făcea ca pământul şi locuitorii lui să se închine fiarei dintâi, a cărei rană de moarte fusese vindecată.” Cu alte cuvinte, va veni timpul când Statele Unite îşi vor schimba tonul paşnic şi democrat. Sub influenţa cuiva, va începe să silească lumea să se închine, „a zis locuitorilor pământului să facă o icoană fiarei, care avea rana de sabie şi trăia. I s-a dat putere să dea suflare icoanei fiarei, ca icoana fiarei să vorbească, şi să facă să fie omorâţi toţi cei ce nu se vor închina icoanei fiarei. Şi a făcut ca toţi: mici şi mari, bogaţi şi săraci, slobozi şi robi, să primească un semn pe mâna dreaptă sau pe frunte, şi nimeni să nu poată cumpăra sau vinde, fără să aibă semnul acesta, adică numele fiarei, sau numărul numelui ei.” Apocalipsa 13:14-17.

 

O naţiune vorbeşte prin legile ei. S-ar putea să ne pară incredibil când citim aceste lucruri astăzi că Statele Unite vor ajunge vreodată să dea legi religioase şi să încerce să-i silească pe oameni să se închine într-un anume fel, dar profeţia n-a greşit niciodată. Ele vor face un chip papalităţii sau vor dezvolta un sistem care să se asemene acelei puteri. Biserica şi statul se vor uni într-atât încât să emită legi religioase şi astfel se vor asemăna mult sistemului papal.

Conform profeţiei, America va întări în cele din urmă semnul fiarei. Ce vrea să zică asta? Ce reprezintă semnul? Întemeiaţi pe Cuvântul lui Dumnezeu, am arătat că el este sabatul contrafăcut înfiinţat de puterea fiarei. Păzirea duminicii în locul Sabatului Bibliei este considerată ca un semn de credincioşie faţă de Biserica Catolică de către proprii ei preoţi şi conducători. Atunci, vor căuta Statele Unite să impună păzirea duminicii? Aşa este prezis şi este exact ceea ce se conturează chiar acum în politica americană.

 

Indiferent de cât de mult am prefera să credem altfel, ţara noastră iubită (St. Unite) îşi va folosi influenţa pentru a constrânge păzirea duminicii. S-au pus deja temeliile. Chiar acum, majoritatea statelor au astfel de legi duminicale în registre. În unele locuri, aceste legi religioase le-au creat greutăţi economice celor ce ţin sâmbăta. Câteva oraşe mari au fost îndemnate să-i boicoteze pe aceia care refuză să ţină duminica. Profeţia din Apocalipsa 13:17 ne arată că se vor aplica sancţiuni economice „şi nimeni să nu poată cumpăra sau vinde, fără să aibă semnul acesta.”

 

Legea duminicală la nivel naţional este aproape

Curtea Supremă Statelor Unite a decis că legile duminicale nu sunt neconstituţionale sau discriminatorii. Asta deschide calea tuturor legilor statale prezente, contradictorii şi confuze să fie înlocuite de o lege naţională care să impună duminica în toată America. Având în vedere paşii mari care se fac către un control federal al libertăţilor, acest pas de a fixa ziua de închinare nu va părea atât de drastic când va avea loc.

 

Reţineţi bine asta: Aceste evenimente sunt deja la orizont. Cei care refuză să accepte falsa zi de închinare vor fi confruntaţi cu amenzi, boicotare, închisoare şi în cele din urmă ameninţarea cu moartea. Când chestiunea Sabatului va ajunge astfel o problemă naţională, oamenii vor fi siliţi să accepte o tabără sau alta. Fiecare om va fi confruntat cu o decizie. Semnul fiarei va fi aşezat atunci pe toţi cei care aleg să nu asculte de porunca lui Dumnezeu de a ţine ziua sfântă a Sabatului. Acceptând semnul de credincioşie faţă de papă (duminica), ei resping semnul pe care Dumnezeu îl consideră semnul autorităţii Sale — Sabatul zilei a şaptea.

 

Decizia

Pe bună dreptate s-ar putea să vă puneţi întrebarea, „Ce legătură au toate astea cu mine?” Este o întrebare foarte bună, iar răspunsul este şi mai important. Soarta dvs. veşnică atârnă de decizia dvs. de acum. Nu puteţi să evitaţi implicaţiile acestei descoperiri cu privire la ascultarea de porunca Sabatului. Nu se mai pune problema dacă te deranjează sau nu. Avem de a face cu Legea Celor Zece Porunci care a fost scrisă de Însuşi Dumnezeu. Să calci una din aceste porunci înseamnă să comiţi păcat şi niciun păcătos cu voia nu va fi mântuit. Păstrarea Sabatului zilei a şaptea devine testul de credincioşie şi iubire faţă de Dumnezeu. „Deci, cine ştie să facă bine şi nu face, săvârşeşte un păcat!” Iacov 4:17.

 

Cu rapiditate, lumea se uneşte sub două stindarde. Timpul se scurge cu repeziciune. Marea controversă intră în ultimul stadiu. În timp ce ecumenismul atrage de partea lui o grupă mare de denominaţiuni într-o tabără liberală, bazată în mare măsură pe neascultarea de Sabatul zilei celei sfinte a lui Dumnezeu, alt grup se remarcă drept cei care „păzesc poruncile lui Dumnezeu şi credinţa lui Isus.” Apocalipsa 14:12. Pe când testul devine mai drastic, fiecare om trebuie să aleagă să asculte de Dumnezeu sau de oameni, să urmeze poruncile lui Dumnezeu sau tradiţia, să primească sigiliul lui Dumnezeu sau semnul fiarei. Acum este timpul să te decizi. „Ferice de cei ce îşi spală hainele, ca să aibă drept la pomul vieţii, şi să intre pe porţi în cetate!” Apocalipsa 22:14.

 

https://www.amazingfacts.org/media-library/book/e/4466/t/fiara-balaurul-si-femeia

 

/////////////////////////////////////////

 

 

Vremea fiarelor – Fiara cu coarne de miel

 

     Vremea fiarelor

 

     Cain, faraon, Babilon, Roma, fiara din adanc, fiara din mare, fiara cu coarne de miel…

Istoria noastra, a pamantenilor, a fost o istorie marcata de tot felul de fiare: despoti, institutii, imperii, guverne si ideologii, toate fiind manipulate de “balaurul cel mare, sarpele cel vechi numit Diavolul si Satana” ( Apocalipsa 12,9 ) si actionand in acelasi sens: limitarea drepturilor fundamentale ale omului, in mod deosebit, dreptul la o constiinta libera, neingradita.

 

Pentru a-si atinge interesele, fiarele care s-au perindat pe scena istoriei au recurs la tot felul de mijloace: intimidari, amenintari, santaj, minciuna, denigrare, violenta, crima… Si chiar daca uneori aceste puteri si-au ascuns adevaratele intentii sub “blana de oaie”, in natura lor ele tot fiare au ramas, sfasiind tot ce se poate sfasia in istoria zbuciumata a planetei noastre.

 

“Bine, bine”, ar putea obiecta cineva, “a trecut vremea intolerantei. Acum nu se mai uzeaza de argumentul fortei, ci de forta argumentului. Evul Mediu intunecat a apus demult, iar omenirea traieste acum intr-o era luminata, un timp al drepturilor omului, al libertatilor garantate prin tratate internationale.”

 

Asa sa fie oare ? In 1986, cand SUA au bombardat Libia, presedintele Reagan a declarat: “Natiunea americana este o natiune pasnica, insa atunci cand nu-si atinge scopurile pe cale pasnica, ea va recurge la forta.” Nu este acesta un glas de fiara ? Si cate astfel de glasuri se aud din ce in ce mai vocale astazi !

 

     Biblia ne avertizeaza ca nici in finalul de istorie lumea noastra nu va scapa de teroarea fiarelor. Pana in marea zi in care Mielul lui Dumnezeu va reveni pe pamant pentru a restabili Imparatia neprihanirii vesnice, istoria pamantului va continua sa fie sfasiata de fiare. Vor exista ultimele doua fiare carora li se va ingadui sa intre pe scena lumii in ultimul act al luptei dintre bine si rau: fiara din mare si fiara cu coarne de miel.

 

Apocalipsa cap. 13 ni le prezinta pe larg, aratandu-ne ca, cu putin timp inainte de revenirea in slava a Mantuitorului, cele doua fiare vor colabora strans, aducand asupra lumii intregi cea mai teribila criza care a existat vreodata: marea stramtorare de care vorbeste profetul Daniel:

 

“In vremea aceea se va scula marele voievod Mihail, ocrotitorul copiilor poporului tau; caci aceasta va fi o vreme de stramtorare cum n-a mai fost de cand sunt neamurile si pana la vremea aceasta. Dar in vremea aceea, poporul tau va fi mantuit si anume oricine va fi gasit scris in carte” ( Daniel 12,1 ).

 

 

 

O noua fiara pe scena lumii

 

Anul 1995 a fost declarat de ONU drept “Anul international al tolerantei”. In acel an s-au tinut tot felul de conferinte si au avut loc o multime de evenimente care au avut drept scop crearea unui climat de toleranta intre oamenii atat de deosebiti ca rasa, cultura, educatie, conditie sociala si religie.

 

Eforturile oamenilor de bine in acest sens sunt laudabile si merita intregul sprijin al Bisericii. In acelasi timp insa, ca oameni ai credintei, care avem deplina incredere in cuvantul profetic al Scripturilor, suntem datori sa atragem atentia ca, in ciuda tuturor eforturilor care se fac in acest sens, lumea se indreapta spre o dictatura religioasa cu consecinta ei inerenta: persecutia.

 

Capitolul 13 din cartea Apocalipsei este una din cele mai actuale profetii escatologice ( care privesc timpul sfarsitului ), un adevarat “mers al trenurilor” ( mai bine zis al fiarelor ), care ne arata la ce “halta” ne aflam in drumul nostru spre Imparatia lui Dumnezeu.

 

Aceasta profetie ne arata ca, in ultimul act al luptei dintre bine si rau, pe scena lumii vor actiona in tandem doua forte total diferite ca natura si istoric al lor, insa unite in scopuri si interese: fiara din mare si fiara cu coarne de miel. Aceste doua puteri vor colabora in sensul instaurarii unei Noi Ordini Mondiale, aducand lumea in cea mai neagra dictatura care a existat vreodata pe pamant, eveniment care va grabi sfarsitul acestei lumi.

 

Din analizarea tuturor semnelor de identificare pe care ni le ofera Scriptura, am inteles ca prima fiara, cea care apare in campul vizual al profetului ca nascandu-se din mare, reprezinta papalitatea. Aici este vorba de institutia papala, nicidecum de credinciosii Bisericii Romano- Catolice, care sunt obiectul dragostei si grijii lui Dumnezeu, asemenea oricarui om de pe fatza pamantului.

 

Institutia papala este singura putere politico-religioasa care a dominat lumea o perioada lunga de timp ( 1260 de ani ). In toata aceasta perioada, papalitatea i-a persecutat pe “sfintii Celui Prea Inalt” ( Daniel 7,25 ), ducand un permanent “razboi cu sfintii” ( Apocalipsa 13, 7 ). La sfarsitul dominatiei ei mondiale, papalitatea a primit o “rana de moarte” ( Apocalipsa 13,7 ) care i-a pus in pericol insasi propria existenta. Rana mortala insa s-a vindecat, iar astazi intreaga omenire este uimita de puterea, maretia si influenta papalitatii.

 

Insa, in timp ce lumea ramane uimita de renasterea fiarei din mare, dupa rana de moarte primita in timpul Revolutiei Franceze, pe scena apare cea de-a doua fiara: fiara care iese din pamant si care are doua coarne ca ale unui miel:

 

     “Apoi am vazut ridicandu-se din pamant o alta fiara care avea doua coarne ca ale unui miel si vorbea ca un balaur. Ea lucra cu toata puterea fiarei dintai inaintea ei si facea ca pamantul si locuitorii lui sa se inchine fiarei dintai, a carei rana de moarte fusese vindecata. Savarsea semne mari, pana acolo ca facea chiar sa se pogoare foc din cer pe pamant in fatza oamenilor. Si amagea pe locuitorii pamantului prin semnele pe care i se daduse sa le faca in fatza fiarei. Ea a zis locuitorilor pamantului sa faca o icoana fiarei, care avea rana de sabie si traia.

 

     I s-a dat putere sa dea suflare icoanei fiarei, ca icoana fiarei sa vorbeasca si sa faca sa fie omorati toti cei ce nu se vor inchina icoanei fiarei. Si a facut ca toti: mici si mari, bogati si saraci, slobozi si robi, sa primeasca un semn pe mana dreapta sau pe frunte si nimeni sa nu poata cumpara sau vinde fara sa aiba semnul acesta, adica numele fiarei sau numarul numelui ei. Aici e intelepciunea. Cine are pricepere sa socoteasca numarul fiarei. Caci este un numar de om. Si numarul ei este sase sute sasezecisisase.” ( Apocalipsa 13, 11-18 ).

 

Cine este aceasta noua fiara si pe cine reprezinta ?

 

 

 

Criterii de identificare

 

Ca si in cazul primei fiare, Biblia nu ne lasa in confuzie cu privire la identificarea celei de-a doua fiare. In pasajul biblic citat mai sus ne sunt oferite cateva criterii de identificare, pe care le putem clasifica in trei categorii: criterii cronologice, criterii geografice si criterii referitoare la caracteristicile stapanirii acestei fiare.

 

1) Datele cronologice

 

1. a) Descrierea primei fiare ( cea care iese din mare ) se incheie cu versetul 10: “Cine duce pe altii in robie, va merge si el in robie”. Textul face aluzie la rana de moarte primita de papalitate in timpul Revolutiei Franceze, mai exact la anul 1798, cand Napoleon Bonaparte l-a insarcinat pe generalul Berthier sa-l aresteze pe papa Pius al VI-lea. Cu acea ocazie, statul papal a fost desfiintat, domeniile papale au fost confiscate, iar papa a fost luat prizonier in Franta, unde a si murit un an mai tarziu. Cea de-a doua fiara intra in scena dupa ce Biblia face aluzie la prizonieratul papei.

 

Asadar, fiara cu coarne de miel trebuia sa apara pe scena istoriei la un timp bine precizat, respectiv in preajma primirii ranii de moarte de catre prima fiara, adica in preajma anului 1798. John Wesley, marele reformator englez din secolul al XVIII-lea, a observat acest amanunt inca din anul 1754, cand scria: “Puterea aceasta n-a aparut inca, dar ea va veni curand, deoarece aparitia ei trebuie sa aiba loc la finele celor 42 de luni ale fiarei dintai.” Wesley prevedea aparitia celei de-a doua fiare, insa el nu banuia ca aceasta va fi legata chiar de propria sa natiune.

 

1. b) Al doilea element cronologic de identificare poate fi intalnit in descrierea fiarei care apare din pamant, mai precis in simbolul coarnelor de miel. Ce inseamna faptul ca cea de-a doua fiara are doua coarne asemenea coarnelor unui miel ?

 

In profetiile apocaliptice ( Daniel si Apocalipsa ), fiarele apar deseori ca simboluri ale unor puteri politice care au avut legatura cu istoria mantuirii si cu poporul lui Dumnezeu. De fiecare data insa, aceste animale apar pe scena profetica in stare matura. In Daniel cap.7 de exemplu, apar leul, ursul si pardosul, toate fiind animale mature. Aceasta inseamna ca, in momentul in care intra pe scena profetica, ele deja au un trecut istoric considerabil.

 

In Apocalipsa 13 insa, intalnim un amanunt inedit: cea de-a doua fiara este vazuta avand “doua corne ca ale unui miel” ( vers. 11 ). Ce simbolizeaza mielul ? In primul rand blandete, apoi toleranta, nevinovatie, dar si … tinerete.

 

De aici putem trage concluzia ca fiara cu cele doua coarne de miel trebuie sa reprezinte o natiune tanara, o putere politica fara prea mult trecut istoric. Cine poate fi aceasta putere ?

 

     2) Datele geografice

 

Toate fiarele pe care le intalnim in profetiile din Daniel si Apocalipsa sunt vazute ca ridicandu-se din mare ( vezi Daniel 7, 2.3 si Apocalipsa 13,1 ). Ce reprezinta marea ? Cheia simbolului ne este oferita chiar de cartea Apocalipsei: “Apele pe care le-ai vazut si pe care sade curva”, ii explica ingerul lui Ioan, “ sunt noroade, gloate, neamuri si limbi” ( Apocalipsa 17,15 ).

 

O mare linistita inseamna perioade de pace, in timp ce o mare agitata inseamna perioade de conflicte, de razboaie. Toate imperiile despre care ne vorbesc profetiile apocaliptice s-au nascut pe teritorii deja locuite si stapanite de popoare puternice, in urma unor razboaie sangeroase. Spre deosebire de acestea, fiara cu coarne de miel este singura care se ridica din pamant.

 

Acest amanunt ne indica faptul ca noua putere mondiala urma sa apara pe un teritoriu nelocuit ( sau slab locuit ), un teritoriu linistit, luat in stapanire fara prea mari eforturi, fara razboaie sangeroase ca in celelalte cazuri.

 

     3) Caracteristicile stapanirii fiarei

 

Toate celelalte fiare aparute pe scena profetica sunt fiare fioroase, care inspira teama. Spre deosebire de acestea, cea de-a doua fiara din Apocalipsa 13 are trasaturi deosebite ( cel putin la inceput ). Cele doua coarne de miel – simbol al blandetei, tolerantei si nevinovatiei, inspira incredere.

 

Aspectul pasnic al acestei fiare ( care ramane totusi fiara, desi are coarne ca ale unui miel ! ) nu sperie pe nimeni si nu indica vreun pericol iminent. In fond, cine se sperie de doua coarne de miel ? Deci fiara care iese din pamant trebuie sa fie, cel putin la inceputul existentei ei, o putere politica tanara, pasnica, toleranta si blanda.

 

Acum sa facem suma si sa observam carei puteri din lume i se potrivesc toate aceste criterii de identificare. Cea de-a doua fiara:

 

– Apare pe scena istoriei in preajma ranii de moarte a primei fiare, adica in preajma anului 1798

 

– Ea este o putere politica relativ tanara, fara prea mult trecut istoric

 

– Ea apare pe un teritoriu practic nelocuit, linistit, fara razboaie sangeroase de cucerire

 

– La inceputul existentei ei, fiara este o putere blanda, toleranta, pasnica, o putere care asigura si apara drepturile fundamentale ale omului.

 

Toate aceste criterii ne conduc spre o singura concluzie: fiara cu coarne de miel sunt SUA.

 

 

 

Confirmarea istorica

 

Dupa descoperirea Americii de catre Cristofor Columb, in 1492, a inceput procesul colonizarii Lumii Noi de catre europeni. In secolele care au urmat, colonizarea s-a intensificat, in mod deosebit in secolul al XVIII-lea. Multimi de europeni: unii saraci, altii persecutati religios de puterea papala care domnea in Europa, dar si numerosi aventurieri s-au refugiat pe acest pamant linistit si ospitalier, locuit doar de cateva triburi de indieni bastinasi.

 

Astfel s-au format primele colonii engleze care, in urma Razboiului de Independenta din 1775-1783, si-au castigat independenta. In cursul acestui razboi, in 1776, a fost proclamata Declaratia de Independenta care a constituit piatra de temelie a viitorului stat american.

 

Apoi, in 1787, a fost adoptata Constitutia. Iata ca, cu cativa ani inainte de lovitura mortala data papalitatii, in 1798, pe scena istoriei apare o noua natiune si o noua putere politica, o natiune tanara care se ridica rapid pe un teritoriu imens si relativ linistit. O mare parte din teritoriul actual al SUA a fost de fapt cumparat: Alaska – de la rusi, Florida – de la spanioli si Louisiana – de la francezi.

 

Dar ce pot simboliza cele doua coarne ca ale unui miel care impodobesc capul acestei noi fiare ? Potrivit textului din Deuteronomul 33,17, coarnele unui animal simbolizeaza puterea acelui animal: “Coarnele lui sunt cum sunt coarnele bivolului; cu ele va impunge pe toate popoarele, pana la marginile pamantului…”

 

In profetie, cornul simbolizeaza puterea unei natiuni. Se ridica totusi intrebarea: Ce putere poate sta in doua coarne de miel ?

 

Daca privim cu atentie in Constitutia SUA, observand principiile care stau la baza ei, vom intelege de ce aceasta natiune a ajuns atat de puternica. Constitutia SUA are la baza doua principii fundamentale:

 

1) Principiul republican: stat fara rege. Acest principiu asigura cetatenilor americani deplina libertate civila.

 

2) Principiul protestant: biserica fara papa. Acest principiu asigura cetatenilor americani deplina libertate religioasa.

 

Acestea sunt cele doua coarne de miel care au constituit si constituie si azi puterea natiunii americane, o natiune care a oferit adapost milioanelor de oameni din lumea intreaga, oprimati din diferite motive.

 

Calatorul care se apropie de rada portului New York este coplesit de privelistea care i se deschide inaintea ochilor la vederea uriasei Statui a Libertatii, care promite “libertate in tara oamenilor liberi si in caminul celor curajosi”. Pe piedestalul statuii sunt gravate cuvinte pline de speranta si incurajare pentru cei oprimati, care sunt in cautarea unui adapost protector:“Dati-mi pe oamenii vostri obositi, pe saracii vostri, multimile voastre inghesuite si care doresc sa respire in mod liber.”

 

Aceasta este America Lumii Noi, o putere politica tanara, sprijinita pe principiile republicane si protestante, gata sa ofere ocrotire si adapost celor ale caror drepturi fundamentale le sunt calcate in picioare de puterile lumii.

 

 

 

Metamorfoza

 

Insa aceasta fiara cu corne ca de miel, la inceput inofensiva, pasnica, blanda si toleranta, este vazuta in profetie ca se va metamorfoza: ea va incepe sa vorbeasca asemenea unui balaur.

 

Pe cine reprezinta balaurul ? Apocalipsa 12,9 ne ofera cheia acestui simbol: “Si balaurul cel mare, sarpele cel vechi, numit Diavolul si Satana, acela care inseala intreaga lume…”

 

De cand s-a nascut pacatul in Univers, Lucifer, prin metodele sale de constrangere si cu spiritul sau de intoleranta, a devenit un balaur gata sa inghita pe oricine i se opune si nu-i implineste planurile.

 

Sa observam ca desi aspectul fiarei care iese din pamant ramane neschimbat ( raman cele doua coarne ca ale unui miel ), glasul fiarei se schimba. In profetiile apocaliptice, “glasul” sau vorbirea unei fiare inseamna decretarea de legi impuse oamenilor.

 

Cu ocazia castigarii independentei SUA, Thomas Jefferson, unul din fondatorii SUA, a facut o declaratie surprinzatoare, care se armonizeaza perfect cu profetia din Apocalipsa cap. 13 in privinta  modificarii glasului fiarei cu coarne de miel:

 

“Spiritul vremii se va schimba. Conducatorii nostri vor deveni corupti si poporul nostru indiferent. Un singur fanatic poate sa porneasca o persecutie si oameni buni pot deveni victimile sale… De la incheierea acestui razboi, vom lua-o la vale. Nu vom mai recurge la popor pentru sprijin. Ei vor fi uitati si nimeni nu va mai socoti ca este bine sa acorde respect pentru drepturile oamenilor.”

 

Suntem uimiti de clarviziunea cu care acest mare om de stat american a privit metamorfozarea natiunii americane in anii ce aveau sa urmeze. Dintr-o natiune blanda si toleranta, garanta a drepturilor omului, va aparea o natiune intoleranta, care va calca in picioare constiintele si libertatile oamenilor.

 

Care vor fi cauzele care vor duce la schimbarea glasului celei de-a doua fiare ? Ce anume va determina transformarea unei natiuni pasnice intro natiune care va constringe libertatile fundamentale ale omului ? Iata cateva din aceste cauze:

 

1) Climatul politic international

 

Atata vreme cat a existat URSS si satelitii sai din Europa rasariteana si Asia, lumea era polarizata spre cele doua supraputeri: SUA si URSS. Niciuna din cele doua supraputeri nu putea face ce voia, fara sa tina seama si de interesele puterii rivale.

 

Incepand cu anul 1989, prin desfiintarea URSS, SUA au devenit practic singura supraputere mondiala, avand pretentia de a fi “jandarmul” lumii. De fapt, glasul de balaur s-a auzit inca de la sfarsitul celui de-al Doilea Razboi Mondial, cand SUA au dictat pacea in lumea intreaga, fortand apoi Japonia sa capituleze prin lansarea celor doua bombe atomice asupra ei.

 

Glasul de balaur s-a auzit si se aude de atunci incoace permanent in diferitele conflicte aparute pe glob: Razboiul din Golf, atacarea Libiei, bombardarea fostei Yugoslavii, Afganistan, Irak, etc.

 

2) Crizele interne

 

Acestea reprezinta o alta cauza a schimbarii glasului natiunii americane. Privind cu atentie la crizele cu care se confrunta SUA, nu e de mirare schimbarea glasului ei. Criza morala ( intr-un singur an americanii au cheltuit circa patru miliarde de $ pentru pornografie ), rata crescanda a divorturilor care lovesc mai mult de jumatate din familiile americane, violenta de pe micile si marile ecrane, de pe internet, dar si din viata reala ( un copil american vede circa 13 000 de scene violente intre cinci si patrusprezece ani ), economia falimentara ( SUA reprezinta statul cui cele mai mari datorii din lume ), coruptia generalizata, ajunsa pana la Casa Alba ( vezi cazul presedintelui Richard Nixon ), toate acestea conduc la un singur rezultat: oamenii sunt tot mai nemultumiti, tot mai revoltati, iar liderii religiosi fac presiuni din ce in ce mai mari pentru ca guvernul sa emita legi cu fundament crestin care sa salveze natiunea de la dezastru.

 

3) Dezastrele naturale

 

Aceia dintre noi care urmaresc stirile pot observa ca in ultimele decenii teritoriul SUA este lovit de tot felul de calamitati, din ce in ce mai dese si mai distrugatoare ( tornade, uragane, cutremure, inundatii ). Toate aceste dezastre vor ridica in inimile crestinilor intrebari de genul: De ce ni se intampla toate aceste nenorociri ? Nu cumva Dumnezeu Si-a intors Fatza de la America si nu o mai binecuvanteaza ?

 

De aici si pana la decretarea unor legi care vor restrange libertatile omului, fortandu-i pe cetatenii americani sa se inchine lui Dumnezeu intr-un anumit fel, impus de majoritate, nu mai este decat un pas.

 

     4) Terorismul

 

In formele lui cele mai violente, terorismul va duce in mod inevitabil la restrangerea libertatilor oamenilor, facand sa se auda tot mai clar glasul de balaur al fiarei cu coarne de miel. Dupa atentatul din 11 septembrie 2001, considerat cel mai sangeros atentat din istoria SUA, restrangerea libertatilor cetatenilor americani a devenit evidenta.

 

5) Influenta tot mai crescanda a papalitatii asupra natiunii americane

 

     Statul american este un stat protestant prin definitie, bazele sale fiind puse de “parintii peregrini” care, fugind de persecutia pornita de papalitate impotriva necatolicilor, au gasit un adapost pe teritoriul american.

 

Pe zi ce trece insa, poporul american cade tot mai mult sub influenta catolicismului. Scolile catolice sunt foarte cautate, iar in urma stabilirii relatiilor diplomatice intre SUA si Vatican, in 1984, colaborarea dintre cele doua supraputeri este din ce in ce mai evidenta. Practic, niciun presedinte american nu isi inceteaza mandatul fara sa treaca cel putin odata pe la Vatican, de obicei in preajma unor decizii importante pentru planeta.

 

Iata ce declara William Wilson, fost ambasador al SUA la Vatican si unul dintre prietenii intimi ai fostului presedinte Reagan: “In aceste ultime zile, noi ( SUA ), impreuna cu Vaticanul am inceput sa intelegem rolul religiei in problemele internationale.”

 

In concluzie, toate aceste cauze, si probabil altele pe care acum inca nu le intuim, vor face ca fiara cu coarne de miel, blanda si toleranta la inceput, sa devina o fiara inspaimantatoare, care, prin decretele si legile sale, va constrange si va restrange libertatile fundamentale ale omului.

 

Pentru noi e mai usor sa credem lucrul acesta, deoarece deja vedem semne clare ale acestei metamorfozari a glasului fiarei cu coarne de miel. Pentru generatiile anterioare insa, aceste lucruri pareau de necrezut. A afirma acum o suta de ani ca SUA vor parasi principiile libertatilor civile si religioase, devenind o putere care va sluji “balaurului celui mare” si persecutandu-i pe cei care vor lupta pentru libertatea de constiinta, ar fi parut ca fiind o insulta la dresa poporului american.

 

In anul 1888, autoarea americana E. G. White a dat publicitatii volumul “Tragedia veacurilor.” Intr-o vreme in care SUA nu dadeau niciun semn ca vor deveni o supraputere mondiala care va impune cu forta legile ei, autoarea comenta textele din Apocalipsa 13 astfel: “Precizarea ca va vorbi ca un balaur si va folosi toata puterea fiarei dintai prezice clar dezvoltarea unui spirit de intoleranta si persecutie pe care l-au dat pe fatza natiunile reprezentate prin balaurul si prin fiara care semana cu un leopard. Iar declaratia ca fiara cu doua coarne a facut ca pamantul si cei ce locuiesc pe el sa se inchine fiarei dintai arata ca autoritatea acestui popor va fi folosita pentru impunerea unei respectari care va constitui un act de omagiu fatza de papalitate.” ( 1 ).

 

Acelasi autor afirma: “Atunci cand bisericile principale din SUA se vor uni asupra unor puncte de doctrina care le sunt comune, influentand statul pentru a impune decretele lor si pentru a sustine institutiile lor, atunci America protestanta va face un chip al ierarhiei Romei, iar aplicarea de pedepse civile asupra dizidentilor va fi rezultatul inevitabil al acestei actiuni.” ( 2 ).

 

 

 

     Concluzii

 

Profetiile din cartea Apocalipsei i-au fost date batranului profet Ioan cu aproape doua milenii in urma. Cu mai bine de doua secole si jumatate in urma ( 1754 ), John Wesley prevedea aparitia fiarei cu coarne de miel, desi nu se intrevedea niciun indiciu in acest sens. Dupa declararea independentei SUA, Thomas Jefferson prevedea ca natiunea americana se va corupe si va incepe sa vorbeasca asemenea unui balaur. Iar cu mai bine de un secol in urma, autoarea americana E. G. White a prevazut acelasi lucru cu privire la metamorfozarea puterii americane.

 

Astazi noi putem vedea cu ochii nostri implinirea tuturor acestor previziuni. Este adevarat, ele s-au implinit doar partial, insa ceea ce mai ramane de implinit din profetia din Apocalipsa cap. 13 apartine viitorului foarte apropiat.

 

“Ferice de cine citeste si de cei ce asculta cuvintele acestei prorocii si pazesc lucrurile scrise in ea ! Caci vremea este aproape” ( Apocalipsa 1, 3 ).

 

Dumnezeu nu doreste sa ne faca surprize neplacute. El nu vrea sa fim surprinsi nepregatiti  de evenimentele viitoare. De aceea El a randuit, in intelepciunea si dragostea Sa, sa ne descopere pe calea cuvantului Sau profetic tot ceea ce avem nevoie pentru a fi pregatiti.

 

“Nu, Domnul Dumnezeu nu face nimic fara sa-Si descopere taina Sa slujitorilor Sai proroci” ( Amos 3,7 ).

 

Cel ce doreste sa fim surprinsi nepregatiti este “balaurul cel mare, sarpele cel vechi, numit Diavolul si Satana, acela care inseala intreaga lume” ( Apocalipsa 12,9 ). De aceea, sa-I multumim lui Dumnezeu pentru ca ne-a lasat “cuvantul prorociei facut si mai tare, la care bine faceti ca luati aminte, ca la o lumina care straluceste intr-un loc intunecos, pana se va crapa de ziua si va rasari luceafarul de dimineata in inimile voastre” ( 2 Petru 1,19 ).

 

Lori Balogh

 

 

 

Referinte:

 

( 1 ) E. G. White, Tragedia veacurilor, p. 405

 

( 2 ) Ibidem, p. 407

 

   

 

 

 

This entry was posted in Semnele timpului and tagged coarne de miel, fiara din pamant. Bookmark the permalink.

 

Vremea fiarelor – Fiara cu coarne de miel

 

///////////////////////////////

 

Crislamul – sincretismul dintre credinţă și știrile false

 

Norel Iacob

 

 

Un număr important de creștini din diverse confesiuni, tradiţionale și protestante, urmăresc cu îngrijorare materialele online care anunţă înfiinţarea unei noi religii unice mondiale – crislamul. Iar veștile sunt că acesta este doar un prim pas, căruia îi vor urma o monedă unică globală și un guvern mondial de la care nu se poate aștepta nimic bun.

 

Ce este Crislamul? O căutare pe google.ro a termenului „crislam” sau a sintagmei „noua religie mondială” oferă o listă de rezultate din care fac parte mai multe bloguri și site-uri marginale și diverse canale de YouTube. Câteva articole cu un caracter mai degrabă tabloid apar și pe ziare.com sau national.ro. În general, sursele definesc crislamul ca o nouă religie sincretică globală, pe care o leagă de ceea ce ar urma să fie sediul ei central: Casa Familiei Avraamice, un complex interreligios din Abu Dhabi (Emiratele Arabe Unite), ale cărui principale puncte de atracţie vor fi o sinagogă, o biserică și o moschee, după un concept al arhitectului Sir David Adjaye. Lucrările de construcţie sunt în desfășurare și ar urma să fie încheiate în 2022.

 

În presa mare din România, subiectul complexului din Abu Dhabi nu apare. Iar în presa internaţională de largă circulaţie, atunci când apare (CNN, The Guardian, Euronews, Deutsche Welle, Fox News), proiectul e prezentat fără nicio conexiune cu noţiunea de crislam (nici măcar tabloidul englez Daily Mail nu face această legătură). Proiectul Casei Familiei Avraamice este prezentat în presa mare ca un răspuns al Emiratelor Arabe Unite (EAU) inspirat de vizita papei în EAU în 2019, când Francisc a semnat împreună cu marele imam Ahmed el-Tayeb un document pentru fraternitate umană, împotriva extremismului și în favoarea convieţuirii în pace a credincioșilor diferitelor religii.

 

Ideea unei religii unice sincretice, numită crislam, și ideea că în Abu Dhabi se ridică sediul central al acestei noi religii globale reprezintă interpretări speculative prezentate ca realităţi faptice prezente – adică fake news.

 

În Abu Dhabi se construiește un complex cultural și interreligios care arată atașamentul EAU faţă de valorile din documentul semnat (pace, egalitate în drepturi și demnitate pentru toţi oamenii de orice credinţă sau necredincioși) – afirmă biroul de presă al guvernului din Abu Dhabi (Deutsche Welle notează că iniţiativa vine în condiţiile în care Emiratele Arabe nu sunt tocmai tolerante cu opiniile interne diferite de cele ale regimului). Iar reprezentanţii musulmani și catolici care fac parte din Înaltul Comitet pentru Fraternitate Umană (declaraţiile lor pot fi consultate aici și aici) răspund eventualelor întrebări sau temeri ale propriilor coreligionari subliniind că iniţiativa nu are în vedere sincretismul (amestecarea) sau relativismul (echivalarea valorilor sau dogmelor), ci încurajarea unui spirit de înţelegere între credincioșii unor credinţe care își păstrează caracterul diferit.

 

Prin urmare, ideea unei religii unice sincretice, numită crislam, și ideea că în Abu Dhabi se ridică sediul central al acestei noi religii globale reprezintă interpretări speculative prezentate ca realităţi faptice prezente – adică fake news.

 

crislamul casa familiei avraamice abu dhabi(c) Adjaye Associates | Folosit cu permisiune.

Interiorul bisericii creștine din complexul Casa Familiei Avraamice (Abu Dhabi, Emiratele Arabe Unite)

Crislamul – există un sâmbure de adevăr?

În cartea Hanul zburător, publicată în Anglia anului 1914, G.K. Chesterton imagina o viitoare societate engleză contra-utopică, cucerită de ideologia islamică. În imaginaţia lui Chesterton, islamizarea progresivă a Angliei, iniţiată prin câţiva lideri englezi atașaţi de valorile islamice, conduce la dominaţia unei forme de islam, amestecată cu reminiscenţe creștine. Englezii ajung să creadă că iniţial Anglia a fost musulmană, visează la unirea deplină a creștinismului cu islamul (înlocuiesc crucea de pe biserici cu o emblemă care cuprinde și crucea, și semiluna), renunţă la alcool și se pregătesc pentru practicarea poligamiei. În această creaţie literară publicată cu mai bine de un secol în urmă apare pentru prima dată termenul „crislam”, care, în cuvintele unuia dintre personajele cărţii, Patrick Dalroy, descrie sincretismul creștino-islamic englez.

 

Arthur C. Clarke, în 1993, publica un alt roman de literatură fantastică, Mânia lui Dumnezeu, care descrie criza provocată de o iminentă coliziune a planetei Pământ cu un asteroid. În carte, termenul „crislam” este folosit pentru a desemna o nouă religie mondială sincretică, al cărei profet, fiica unui rabin, amestecă elemente din islam, creștinism, hinduism și budism.

 

Aceste două apariţii ale crislamului pe tărâmul beletristicii se vor dovedi un ferment mult mai puternic pentru imaginaţia creștinilor preocupaţi de apocaliptică decât singura situaţie reală, istorică, în care o comunitate de credincioși și-a asumat termenul „crislam”. După cum detaliază profesorul de antropologie Corey L. Williams, de la Universitatea din Leiden, Olanda, utilizarea denumirii „crislam” este legată de Africa, unde, începând cu anii 1950, s-a format un prim grup cu o filosofie crislamică, din iniţiativa regelui Akenzua al II-lea al Beninului. Primul grup care a utilizat efectiv numele crislam apare în Lagos (Nigeria) în 1976, organizat de Sfânta Alteţă Regală Tela Tella. Alte grupări crislamice, care îmbrăţișează sincretismul religios (un amestec de islam, creștinism și religii indigene africane), au apărut ulterior în Lagos sau în Ogbomoso, Nigeria. Fenomenul istoric al crislamului nu a părăsit însă acest areal restrâns de pe continentul african.

 

Înapoi în tărâmul imaginarului

Foarte puţine sunt legăturile dintre crislamul proclamat în prezent de diverse site-uri sau canale de YouTube, mai degrabă obscure, și crislamul nigerian.

 

Crislamul care suscită și potenţează interesul unor creștini interesaţi de scenarii apocaliptice are o cu totul altă sursă de inspiraţie. O identifică și o descrie sumar teologul baptist Eugen Matei (unul dintre contributorii volumului recent Omul evanghelic), într-un articol sugestiv intitulat: „Crislam, minciuna care refuză să moară, și talmeș-balmeșul românesc”. Crislamul este practic o entitate imaginară, popularizată de o mișcare a „ghicitorilor profetici” contemporani, care, la rândul ei, își revendică tiparul de interpretare a profeţiilor apocaliptice de la credincioșii din Marea Britanie a secolului XIX, adunaţi în jurul lui John Nelson Darby. Pentru cititorul avizat, acest nume reprezintă o trimitere la curentul teologic al dispensaţionalismului.

 

Crislamul este practic o entitate imaginară, popularizată de o mișcare a „ghicitorilor profetici” contemporani, care, la rândul ei, își revendică tiparul de interpretare a profeţiilor apocaliptice de la credincioșii din Marea Britanie a secolului XIX, adunaţi în jurul lui John Nelson Darby.

 

Dispensaţionalismul presupune o interpretare literală a profeţiilor apocaliptice, iar în cadrul acestei abordări hermeneutice unii evanghelici contemporani au dezvoltat o preocupare specială pentru realizarea hărţilor profetice și identificarea împlinirii profeţiilor biblice în evenimente geopolitice precum formarea statului Israel sau cea a Uniunii Europene. Astfel de interpreţi dispensaţionaliști prezic și formarea unei religii mondiale unice, sincretice – care pe site-urile amintite anterior este numită crislam –, sau pregătirea unui guvern mondial condus de antihrist. Folosită în asociere cu scenariul unui guvern mondial și al unei monede unice globale, sintagma „noua ordine mondială” se referă în context dispensaţionalist la așteptarea ca o elită cu agendă globalistă să conspire pentru instaurarea unui regim totalitar global. (Nu există un sens unic al sintagmei „noua ordine mondială”. De fapt, în ultimele decenii a fost folosită de diverse personaje din lumea politică, economică, religioasă, pentru a desemna diverse viziuni sau proiecte globale considerate fie de dorit, fie inevitabile.)

 

Citește și articolul lui Florin Lăiu: „Ce spune Apocalipsa despre o nouă ordine mondială și despre sfârșitul lumii”.

 

Sugerează Biblia că va exista un guvern global și o monedă unică globală?

Site-ul popular printre evanghelici GotQuestions.org reflectă o înţelegere dispensaţionalistă a Bibliei atunci când susţine că, deși expresiile „guvern mondial” și „monedă unică globală” nu există în Biblie, totuși ambele vor fi realităţi ale perioadei în care sfinţii vor fi fost răpiţi de pe pământ, iar antihristul va conduce lumea în fruntea unui guvern global. Dar interpretarea dispensaţionalistă trebuie să răspundă mai multor critici, iar unul dintre efectele ei – culegerea și bricolarea informaţiilor din actualitate în încercarea de a le găsi corespondent profetic în Biblie – este o practică hermeneutică riscantă, indiferent de confesiunea creștină în care se manifestă această tendinţă.

 

„Pentru cineva mai puţin familiarizat cu profeţia biblică (clasică sau apocaliptică)”, comentează pentru Semnele timpului Laurenţiu Moţ, profesor de Noul Testament la Universitatea Adventus, „asocieri de tipul «cutare eveniment este o împlinire a profeţiei biblice» pot fi foarte tentante, ba chiar convingătoare. Generalizările sunt un instrument foarte eficient pentru manipularea celor creduli. De exemplu, a afirma că profeţia biblică prevede un guvern mondial și o monedă unică este de-a dreptul fantezie, nu doar în sens geopolitic, ci și biblic. Apocalipsa menţionează că cei răi, care vor fi judecaţi și condamnaţi în momentele finale ale istoriei, rămân împărţiţi pe categorii de provenienţă și în conformitate cu diversele lor adeziuni. Sunt menţionate în Apocalipsa categorii precum: împăraţii pământului, mai-marii, căpitanii oștilor, cei bogaţi și cei puternici, toţi robii și toţi oamenii liberi (vezi Apocalipsa 6:15; cf. 19:18). Sau balaurul, fiara și prorocul mincinos (vezi Apocalipsa 16:13) ori fiara, prorocul mincinos și împăraţii pământului (vezi Apocalipsa 19:19-20). Toate aceste distincţii sociale și religioase arată că, deși profeţia apocaliptică anunţă o unire, o alianţă, aceasta nu va fi sub forma unui guvern mondial sau a unei biserici mondiale, ci mai degrabă în jurul unei cauze comune – revolta lumii faţă de Dumnezeu (Apocalipsa 17:14; 19:19). În ce privește moneda unică, Apocalipsa nu cunoaște acest scenariu. Ba chiar, în singurul pasaj în care apare ideea unui comerţ internaţional (Apocalipsa 18:11-13), din prezentarea listei de mărfuri a Babilonului se deduce că nu cum sau cu ce monedă se cumpără e cel mai important lucru, ci ce anume se cumpără. Apocalipsa nici nu implică, nici nu sugerează existenţa unei monede unice.”

 

Crislamul – modestia profeţilor și a interpreţilor

Modestia autorilor biblici ne îndeamnă implicit să practicăm modestia interpretativă, observă Elijah Mvundura. „Căci cunoaștem în parte și prorocim în parte, dar, când va veni ce este desăvârșit, acest «în parte» se va sfârși. […] Acum vedem ca într-o oglindă, în chip întunecos, dar atunci vom vedea faţă în faţă. Acum cunosc în parte, dar atunci voi cunoaște deplin” (1 Corinteni 13:9-12). „Perspectiva noastră asupra realităţii este parţială, condiţionată de diverși factori, și subiectivă. Pentru o cunoaștere desăvârșită, pentru o înţelegere completă a lucrurilor, trebuie să așteptăm a doua venire.”

 

Creștinii pot și trebuie să studieze atent și onest profeţiile apocaliptice și să urmărească modul în care acestea au fost validate în istorie până în prezent.

 

Conștienţi de aceste limite, creștinii pot și trebuie să studieze atent și onest profeţiile apocaliptice și să urmărească modul în care acestea au fost validate în istorie până în prezent. În istorie se vede cel mai bine valoarea unei profeţii. În speculaţiile punctuale legate de evenimente prezente sau viitoare există riscul de a ajunge la concluzii hazardate și eronate. Tocmai de aceea este benefic pentru un creștin conștient și convins de conţinutul și deznodământul profeţiilor apocaliptice să păstreze în minte scenariul profetic în tușele mai groase în care este el conturat în Biblie. O astfel de imagine de ansamblu biblică a profeţiei este pe deplin capabilă să-l orienteze pentru a naviga în siguranţă prin timpurile pe care le trăiește. Iar pe măsură ce timpul transformă în istorie evenimentele punctuale ale prezentului, retrospectiva va limpezi și mai mult modul în care profeţia biblică se împlinește.

 

Prin contrast, specificul gândirii conspiraţioniste stă în tentaţia de a explica în detaliu și de a armoniza dogmatic toate piesele unui puzzle care este de fapt inaccesibil. De aceea căutarea permanentă de a intui ce este în spatele cortinei, în presupuse culise oculte, efortul constant de a identifica actori, agende și strategii din umbră sunt practici prin care unii creștinii nu doar că ajung să desconsidere cuvintele apostolului Pavel despre cunoașterea umană incompletă, dar se și predispun la emiterea unor teorii fanteziste, care în timp își vor dovedi eroarea și efectele negative. Deznodământul tragic este că, în loc să ajute la popularizarea învăţăturilor profetice ale Bibliei, astfel de abordări interpretative aprind focuri care ard și se sting repede sau trezesc interesul doar pentru a-i dezamăgi și îndepărta de Biblie pe cei mai mulţi dintre cei care intră în contact cu ele.

 

 

Norel Iacob este redactor-șef al revistei Semnele timpului și al platformei europene st.network.

 

Footnotes

[1]„Conform rezultatelor căutării afișate de google.ro în primele pagini.”

[2]„Abu Dhabi Government Media Office, «Opening in Abu Dhabi 2022, The Abrahamic Family House Marks 20 Percent of Construction Progress», ADGMD, https://www.mediaoffice.abudhabi/en/arts-culture/opening-in-abu-dhabi-the-abrahamic-family-house-marks-20-percent-of-construction/. Vezi și Team KT, «UAE Abrahamic Family House: Names of the mosque, church, synagogue announced», Khaleej Times, 16 iun. 2021, https://www.khaleejtimes.com/news/uae-abrahamic-family-house-names-of-mosque-church-synagogue-announced.”

[3]„G.K. Chesterton, Hanul zburător, trad. Antoaneta Ralian, Art, București, 2008 (publicat în engleză cu titlul The Flying Inn în 1914).”

[4]„Arthur C. Clarke, Mânia lui Dumnezeu, trad. Constantin Dumitru-Pălcuș, Editura Elit, Ploiești, 1993 (publicat în engleză cu titlul The Hammer of God în 1993).”

[5]„Corey L. Williams, «Chrislam, Accomodation, and the Politics of Religious Bricolage in Nigeria», https://scholarlypublications.universiteitleiden.nl/access/item%3A2977989/view.”

[6]„Eugen Matei, «Crislam, minciuna care refuză să moară, și talmeș-balmeșul românesc», eugenmatei.ro, 3 aug. 2014, http://eugenmatei.ro/ro/crislam-minciuna-care-refuza-sa-moara-si-talmes-balmesul-romanesc/. ”.

[7]„Mark Sweetnam și Crawford Gribben, «J.N. Darby and the Irish Origins of Dispensationalism», în Journal of Theological Evangelical Society, vol. 52, p. 3, sept. 2009, p. 569-577, https://www.etsjets.org/files/JETS-PDFs/52/52-3/JETS%2052-3%20569-577%20Sweetnam-Gribben.pdf.”

[8]„Un sumar al istoriei dispensaţionalismului, în Thomas D. Ice, «A Short Story of Dispensationalism», în Article Archives, vol. 37, 2009, https://digitalcommons.liberty.edu/pretrib_arch/37. O evaluare critică în Norman Gulley, «Dispensational Biblical Interpretation: Its Past and Present Hermeneutical System», în Journal of the Adventist Theological Society, vol. 4, nr. 1, 1993, p. 65-93, https://digitalcommons.andrews.edu/cgi/viewcontent.cgi?article=1462&context=jats.”

[9]„Joel Badina, «The Millennium», în Symposium on Revelation: Exegetical and General Studies, ed. Frank B. Holbrook, vol. 7, Daniel and Revelation Committee Series, Biblical Research Institute of the General Conference of Seventh-day Adventists, Silver Spring, MD, 1992, 231.”

[10]„Ibidem, p. 6.”

[11]„«Does the Bible prophesy a one-world government and a one-world currency in the end times?», GotQuestions, https://www.gotquestions.org/one-world-government.html.”

[12]„Elijah Mvundura, «God is in control», Adventist Review, 12 ian. 2010, https://www.adventistreview.org/2010-1501-20.”

[13]„Ibidem.”

 

 

https://semneletimpului.ro/religie/teologie/apocalipsa/crislamul-sincretismul-dintre-credinta-si-stirile-false.html

 

 

 

//////////////////////////////

 

Ce spune Apocalipsa despre o nouă ordine mondială și despre sfârșitul lumii

 

Florin Lăiu

 

 

Scenariul din Apocalipsa (capitolele 13 și 17) se referă la o ordine mondială, dar aceasta cu greu ar putea fi numită „nouă”. Este mai degrabă o revenire la o veche ordine istorică, dar de data aceasta cu un succes mondial nemaiîntâlnit.

 

Pe scurt: În realitate, conform Apocalipsei, nu va exista un consens și o unitate de lungă durată. Pentru început, puterile menţionate în Apocalipsa (balaurul, fiara și falsul profet –Apocalipsa 16:13,19; cf. 12:3; 13:2; 19:20; 20:3) vor constitui o triplă alianţă împotriva lui Dumnezeu și a poporului Său. Ulterior, după ce diavolul va contraface a doua venire, dându-se drept Hristos, pentru o foarte scurtă perioadă de timp toate puterile pământului se vor supune acestui fals hristos și, implicit, vicarului lui (vezi Apocalipsa 17:13; 13:8).

 

Să descoperim însă mai în detaliu cum descrie Apocalipsa acest final al istoriei pământului.

 

Trei mari puteri în Apocalipsa

În cartea Apocalipsa găsim scris că ultima provocare a lumii va fi ascensiunea cu efecte politico-religioase a alianţei formate de trei puteri: balaurul, fiara și falsul profet (vezi Apocalipsa 16:13,19; cf. 12:3; 13:2; 19:20; 20:3).

 

Prima putere, balaurul, este identificată cu diavolul (Apocalipsa 12:9), domnul și dumnezeul lumii acesteia (Ioan 16:11; 1 Corinteni 4:4; Efeseni 6:12), care a acţionat și continuă să acţioneze prin orice putere care se ridică împotriva lui Dumnezeu.

 

A doua, fiara ieșită din mare, este o imagine a balaurului. Apocalipsa subliniază într-un mod special „unul din capetele ei”, pe cel cu 10 coarne. Acest cap, spune profeţia, a fost „înjunghiat mortal”, dar urmează să se vindece (vezi Apocalipsa 12:3; 13:1,3 [cf. Daniel 7:3,7]; 17:3,7). Rana aceasta a dus la sfârșitul vechii ordini, în care fiara ieșită din mare avea multă putere și influenţă, pe care, conform Apocalipsei, și le va recăpăta.

 

A treia, falsul profet, este fiara cu coarne de miel, cea ieșită din pământ în timpul sfârșitului, care începe să vorbească cu glas de balaur, vindecând rana primei fiare (vezi Apocalipsa 13:11-18).

 

Decodifică Apocalipsa sau Biblia identitatea acestor fiare?

 

 

Cine este balaurul?

 

Balaurul este identificat cu diavolul (Apocalipsa 12:9), dar el are 7 capete încoronate (Apocalipsa 12:3). Observând că aceleași 7 capete sunt prezente și la fiara/fiarele din Apocalipsa 13:1; 17:3, găsim cheia identificării acestora în Apocalipsa 17:9-10. Dar identificarea lor nu este directă și completă, ci într-un limbaj enigmatic, indicând doar direcţia de cercetare: cele 7 capete sunt „7 munţi (…) și 7 împăraţi”. În poezia biblică, munţii sunt metafore ale puterilor pământești, atunci când sunt în opoziţie cu „muntele lui Dumnezeu” (Psalmii 68:16; Isaia 2:2; Ieremia 51:25-26; Daniel 2:35b,44; Obadia 1:21). Și nu despre împăraţi ca persoane ar fi vorba; rareori profeţiile apocaliptice se referă la indivizi. Prin metonimie, împăraţii reprezintă împărăţiile lor (Daniel 2:37,39). Fiarele pe care îngerul interpret (care îi explică lui Ioan revelaţia) le numește „împăraţi” sunt apoi dezvăluite ca „împărăţii” (Daniel 7:17,23). O democraţie sau o federaţie de state ar fi numită în acest limbaj, la fel: împărat/împărăţie.

 

Prin urmare, cele 7 capete ale balaurului și ale fiarei/fiarelor sunt 7 împărăţii. Însă, deși ele sunt văzute sincronic în viziune, îngerul spune că sunt puteri care se succedă istoric. Ele nu reprezintă toate imperiile lumii (dintre care multe nu sunt menţionate în Biblie), ci doar pe acelea care au venit în conflict direct cu poporul lui Dumnezeu, israelit și creștin. Ele pot fi distinse, pornind de la identificarea celui de-al șaselea „împărat” (imperiu). Îngerul arată că în momentul în care se adresează vizionarului, cinci imperii căzuseră, iar al șaselea, cel care era atunci în putere („unul este”), era Imperiul Roman (Apocalipsa 17:10; cartea Apocalipsa datează de la sfârșitul secolului I d.Hr.). Prin urmare, primele cinci puteri cu care s-a confruntat Israel și lumea în care credincioșii erau răspândiţi pot fi identificate istoric: Egiptul, Asiria, Babilonul, Imperiul Medo-Persan și Imperiul Macedonean, continuat de civilizaţia elenistică.

 

Se poate observa cum, pe măsură ce intră în istorie una după alta, aceste împărăţii devin tot mai largi și mai complexe. Dacă Egiptul, Asiria și Babilonul sunt simple monarhii imperialiste, Imperiul Medo-Persan este atât o putere duală (a mezilor și perșilor), cât și un imperiu uriaș, întins pe trei continente. Imperiul Macedonean înlocuiește Imperiul Persan, dar rămâne, după puţin timp, divizat în patru monarhii elenistice principale. Al șaselea, Imperiul Roman, la rândul lui, nu este doar întins pe trei continente, ci și continuat de „10 coarne” (împăraţi/împărăţii), care apar pentru prima dată în Daniel 7:7,20,24, drept statele europene, succesoarele Imperiului Roman creștinat, care s-au extins în timp ca o civilizaţie cu impact universal, de tradiţie creștină. Potrivit profeţiei lui Daniel, acest imperiu dezbinat avea să rămână până la sfârșit, când judecata lui Dumnezeu avea să-l pedepsească (Daniel 7:11, cf. Apocalipsa 19:20).

 

Al șaselea cap al fiarei apocaliptice, Imperiul Roman continuat de creștinătatea politică este, dintre toate capetele, puterea cea mai longevivă, mai mare, mai divizată decât lumea elenistică, mai ipocrită și cu cea mai sângeroasă istorie. Acest cap este în mod special numit „fiara” în Apocalipsa 13. Este același cap care a primit lovitura de moarte, așa că în zilele noastre nu mai arată ca o fiară, ci ca o victimă agresată. Dar profeţia ne avertizează că fiara își va reveni și va acţiona la fel, în admiraţia întregii lumi (Apocalipsa 13:3,12).

 

A șaptea împărăţie, care avea să rămână puţin timp (Apocalipsa 17:10c), este mai dificil de identificat. Există însă o propunere. Dacă urmăm logica succesiunii imperiilor anterioare, acest al șaptelea cap trebuie să fie un superlativ al răului, să fie o putere mai complexă decât cele anterioare și să lovească puterea anterioară, așa cum făcuseră și celelalte. Istoria arată că puterea care a lovit mortal „imperiul” creștin este secularismul, cu toate formele lui politice și culturale, care s-a ridicat prin Revoluţia Franceză (Déchristianisation) și care, după apariţia darwinismului și a marxismului, a produs noi revoluţii politice și culturale anticreștine, care au culminat cu ateismul militant al statelor comuniste și cu monstruosul episod nazist.

 

Cele mai multe crime împotriva umanităţii au fost făcute de statele seculare ale celei mai luminate epoci din istorie. În câţiva ani, forţele comuniste, în special Mao, Stalin și Pol Pot au distrus peste 100 de milioane de vieţi, depășindu-l pe Hitler. Iar mutilarea spirituală adusă de educaţia anticreștină a fost și este mai gravă decât genocidul. Creștinătatea istorică făcuse multe crime monstruoase, dar numărul victimelor era presărat pe o durată incomparabil mai lungă. Civilizaţia decreștinării s-a prăbușit în Est aproape total, dar are încă suport cultural și uneori politic în Vest. Această putere s-a manifestat în timpul dintre rănirea fiarei tradiţionale creștine și vindecarea acesteia, care încă nu s-a realizat.

 

Cine este fiara?

Cât privește fiara din mare, aceasta are de asemenea 7 capete și 10 coarne, după chipul balaurului. Dar, spre deosebire de balaur, fiara nu are coroane pe capete, ci pe cele 10 coarne (Apocalipsa 13:1), care în profeţia lui Daniel, unde apar pentru prima dată, sunt toate pe un singur cap. În Daniel 7:7, capul (fiara) cu 10 coarne este Imperiul Roman, interpretare acceptată încă din primele secole creștine, de învăţaţii evrei și de părinţii bisericii (cf. Hipolit, 5.1, p. 121; Andrei de Cezarea, 191; Ieronim, Dan 7:7).

 

În aceeași perioadă, cele 10 coarne au fost identificate ca regate care aveau să apară și să împartă teritoriul Imperiului, iar cornul principal din mijlocul acestora a fost interpretat ca fiind antihrist. Identificarea cornului antihrist cu papalitatea medievală a fost făcută mai întâi în Evul Mediu. Arhiepiscopul Eberhard al II-lea de Salzburg a afirmat această convingere la Conciliul din Regensburg (1240) (vezi LeRoy Edwin Froom, The Prophetic Faith of Our Fathers, vol. 1, p. 796). Opinia aceasta, împărtășită și de valdenzi, a devenit standard în lumea protestantă după Reformă (vezi Catholic Encyclopedia, „Antichrist”). Imperiul Roman s-a divizat politic, dar a rămas relativ unit religios, continuând politica totalitară și arogantă specifică păgânismului, sub autoritatea episcopilor și a întreitei coroane pontificale.

 

Cele „3½ vremi”/ani (= 42 de luni = 1.260 zile) de dominaţie a antihristului roman (Daniel 7:25; Apocalipsa 12:6,14; 13:5), au fost interpretate în codul apocaliptic „o zi pentru un an” (cf. Ezechiel 4:6d) și simbolizează astfel 1.260 de ani de teroare asupra credincioșilor care nu se supuneau bisericii de stat, de la Iustinian până la Napoleon (538-1798). Calculul corect al acestei perioade, care reprezintă timpul când papii și-au exercitat puterea temporară, a fost făcut în 1689, cu un secol înainte de sfârșitul perioadei (vezi Drue Cressener, The Judgments of God, 1689, p. 312).

 

În Apocalipsa 13:1-2, fiara din mare este descrisă ca o combinaţie a tuturor fiarelor din Daniel 7, dar profeţia se ocupă exclusiv de capul roman, cel cu 10 coarne, acum și încoronate, ca o aluzie la timpul imediat de dinaintea marii prăbușiri, când puterile pseudo-creștine ale lumii „vor primi autoritate să domnească timp de un ceas împreună cu fiara” (Apocalipsa 17:12-14). Profeţia se referă de asemenea la persecuţia istorică din timpul celor 1.260 de ani, așa încât fiara aceasta este văzută ca un simbol echivalent al cornului antihrist din Daniel 7:25 (vezi Apocalipsa 11:2-3; 12:6,14; 13:5). Dar în Apocalipsa 13, papalitatea nu mai este un corn dominant între altele, ci este însuși capul roman în faza finală a istoriei lumii.

 

Lovitura/rana mortală primită de fiară a început cu desfiinţarea repetată a statului pontifical de la 1798-1870 și slăbirea autorităţii bisericii, odată cu apariţia secularismului. Statul Vatican, continuatorul modest al statelor pontificale medievale, a fost recunoscut începând cu 1929, iar după reforma modernistă (1960, Vatican II), prin deschiderea relaţiilor diplomatice oficiale cu Statele Unite (1984) și prin implicarea politică și ideologică a ultimilor papi, influenţa politică a Vaticanului a început să crească. Dar profeţia prevede că rana mortală se va vindeca, fiara va primi admiraţie și recunoaștere universală și va acţiona ca în secolele medievale – ceea ce ar fi incredibil, dacă istoria nu ar fi plină de fapte incredibile.

 

Cine este falsul profet (fiara-miel)?

Fiara cu coarne de miel din Apocalipsa 13:11 este mai dificil de identificat, deoarece nu este introdusă în viziunile profetice anterioare. Dar câteva indicii ne pot ajuta. Coarnele de miel (cârlan) reprezintă tinereţe și o politică binevoitoare, în comparaţie cu coarnele periculoase ale primei fiare. Totuși, vietatea descrisă reușește să controleze întreaga lume (Apocalipsa 13:12, 14b). Este descrisă „ieșind din pământ”, ca duhul profetului invocat de vrăjitoare (1 Samuel 28:13-14). Face minuni ca ale lui Ilie (Apocalipsa 13:13), pentru a înșela lumea; fapt pentru care această fiară este numită în Apocalipsa „falsul profet”.

 

Dat fiind că face toate aceste acrobaţii politice și religioase în favoarea primei fiare, căreia îi vindecă rana istorică, se sugerează că această putere mondială are o istorie recentă și că acţiunile ei prezise încă nu s-au împlinit sau sunt doar incipiente. Identificarea fiarei pseudo-profet cu SUA a fost propusă de John N. Andrews în 1851, care de asemenea a sugerat că imaginea fiarei este o formă de protestantism decăzut, care va controla statul.

 

Alianţa apocaliptică a răului

Descrierea apocaliptică este destul de transparentă. Cele trei puteri formează o alianţă blasfematoare: balaurul Îl parodiază pe Tatăl; prima fiară Îl parodiază pe Fiul, iar falsul profet parodiază lucrarea Duhului Sfânt, care a vorbit prin profeţi.

 

Întreita alianţă a răului, descrisă de Apocalipsa, se constituie pentru a se opune lui Dumnezeu și credincioșilor Săi. Identităţile celor trei puteri ne arată că alianţa aceasta (numită și Babilon, Apocalipsa 14:8; 16:19; 17:5; 18:2,10,21) va cuprinde toate forţele politico-religioase care vor simpatiza cu proiectul alianţei, sub conducerea balaurului (diavolul) și a locotenentului său (antihristul roman). Testul loialităţii faţă de această alianţă universală va fi legat de impunerea „unui semn pe mână și/sau pe frunte”, Apocalipsa 13:16; 14:9; 20:4b), sub presiuni economice, însoţite de persecuţii, până la „soluţia finală” (Apocalipsa 13:15,17; cf. 6:11c; 17:6; 18:24; 20:4). Identificarea „semnului fiarei” cu „sabatul papei” (o lege duminicală viitoare) a fost propusă cel mai târziu în 1849 de Joseph Bates (vezi Seal of God, p. 37) în acord cu metafora sărbătorilor ca „semne” (Exodul 13:9,16; 31:13-17).

 

Ce NU spune Apocalipsa despre o nouă ordine mondială sau sfârșitul lumii

Scenariul apocaliptic este numai o schiţă a viitorului, fără detalii; iar identificarea simbolurilor este uneori aproximativă sau doar o tentativă. Împlinirea profeţiilor de obicei aduce surprize și experţilor (Isaia 43:9; Ioan 16:4). Nu este sănătos să ne hazardăm în predicţii geopolitice și în speculaţii fanteziste și conspiranoice, alimentând isteria celor care demonizează autorităţile de stat (Romani 13:1-8; 2 Petru 2:10-12; cf. Luca 20:25; Ioan 18:36) și întreţin fobia unui control global prin intermediul cipurilor, vaccinurilor, pașapoartelor etc. Ei văd pericolul venind din direcţia seculară și tehnologică, nu din direcţia falsului creștinism, așa cum indică Scriptura de fapt (2 Tesaloniceni 2:3-4). Apocalipsa ne sugerează că, de fapt, pericolul major la sfârșitul timpului stă în vindecarea rănii mortale a vechiului regim creștin care a dominat cândva lumea.

 

Așadar, Apocalipsa NU dezvăluie proiectul unei presupuse „oculte mondiale” a magnaţilor iluminaţi, ci deconspiră ultimul proiect al diavolului. Biblia spune că în final el își va pune în scenă propria parusíe, arătându-se lumii în chipul și manierele lui Hristos (Apocalipsa 13:4a; 17:10-11; 20:10a, cf. Luca 21:8; 2 Corinteni 11:14), dând forţă și argumente alianţei răului care încearcă să se impună la nivel global. Conform Bibliei, toţi cei care au mai mare încredere în orice altceva decât în Sfânta Scriptură vor fi înșelaţi (2 Tesaloniceni 2:9-12). Conform Apocalipsei 13:8, înainte de adevărata parusie a lui Hristos, falsul hristos – adică diavolul însuși – va obţine adeziunea întregii lumi și o va împinge spre dezastru. Acesta va fi ultimul imperiu, cu adevărat universal, înainte de revenirea lui Hristos (Apocalipsa 19:11-16), înainte de judecata întregii lumi (Apocalipsa 20:12-15) și de reînnoirea tuturor lucrurilor (Apocalipsa 21:1,5).

 

Citește și articolul lui Norel Iacob „Crislamul – sincretismul dintre credinţă și știrile false”

 

https://semneletimpului.ro/religie/teologie/biblie/ce-spune-apocalipsa-despre-o-noua-ordine-mondiala-si-despre-sfarsitul-lumii.html

 

//////////////////////////////////

 

(De neuitat) 17 decembrie 1989, Ziua masacrului de la Timișoara: „Să fi tras în ei, să fi căzut, pe urmă luaţi şi băgaţi în beci. Unul să nu iasă!”

 

  Ziua masacrului de la Timișoara 17 decembrie | Securitatea & Armata își împart orașul Piața Operei & Catedrala, nucleul Revoluției 17 decembrie 1989| Vasile Milea ordonă „Alertă!” 17 decembrie 1989| Sediul PCR, apărat cu tancurile 17 decembrie 1989| Nicolae Ceaușescu dă ordin să se tragă Calea Girocului | Tancuri, gloanțe, teroare 17 decembrie 1989 | Timișoara, plină de sânge 17 decembrie 1989 | 300 de victime în câteva ore 17 decembrie 1989 | Oamenii contra tancurilor 17 decembrie 1989 | Oamenii contra tancurilor 17 decembrie 1989 | Vreme de război, cu zeci de morți Spitalul Județean, între Miliție și Securitate Cenușa a 43 de oameni, aruncată într-un canal În urmă cu 30 de ani, revolta românilor începută la Timişoara a cuprins toată ţara. A fost atât de puternică încât a spulberat dictatura comunistă. Foşti oficiali ai regimului totalitar nu au dispărut complet de pe scena publică, dimpotrivă. Dar hotărârea românilor de a avea pluralism politic, libertate de exprimare, libertatea de a călători şi de a-şi conduce propriile afaceri, a câştigat. 

 Urs vânat de Ceaușescu, în Muzeul Cinegetic din Sfântu Gheorghe 31 de ani de la Revoluție: Securiști „revoluționari”, fără lustrație, fără pedepse și doar 19 rânduri în manualul de Istorie Președintele Klaus Iohannis a depus o coroană de flori în memoria victimelor Revoluţiei

 

Mărturia cutremurătoare a unui doctor care a tratat răniți la Timișoara, în 1989 Șamanii din Peru au aflat când se va termina războiul din Ucraina Turiștii greci din autocarul care a lovit limitatorul de la Pasajul Unirii vor să dea în judecată România Singurul medicament disponibil împotriva gripei A lipsește din farmacii Al șaselea ucrainean rătăcit pe munte, găsit mort 1989 | Revoluția Româna la KM 0 17 decembrie 1989 a fost o zi cumplită la Timișoara. Manifestații au cerut socoteală autorităților pentru arestările din ajun. Nu au primit răspuns așa că au năvălit în sediul PCR din oraș. La București, Nicolae și Elena Ceaușescu dau ordin să se tragă asupra protestatarilor. 66 de oameni au murit. 17 decembrie 1989 | Ziua masacrului de la Timișoara După eşecul din 16 decembrie, autorităţile represive încep ziua de duminică în forţă. În jurul orei 10.30, trei coloane de militari şi tehnică militară traversează Timişoara. Lumea, îngrijorată deja de violenţa şi arestările din ziua precedentă, se adună în faţa Comitetului Judeţean de partid. De aici se comunica direct inclusiv cu Nicolae Ceauşescu. Prof. univ. Marcel Tolcea, Jurnalism, Timișoara: Mulțimea când mergea spre CJ, când se retragea. La CJ era centrul nervos. M-am trezit lângă Radu Bălan. Era roșu la față. Pe gard stătea un tanar care îl admonesta și îl întreb: până când o să ne mai umiliți, până când nu ne mai dați apă caldă, căldură, până când o să lucrăm duminicile? Era liderul PCR local. Aecretarul pe județ. Bălan nu-l privea. Aici urmează gestul cel mai important. Tânărul respectiv întinde degetul spre Radu Bălan și îi spune: uită-te la mine când vorbesc cu tine. 17 decembrie | Securitatea & Armata își împart orașul Demonstranţii iau cu asalt clădirea Comitetului Judeţean de partid. Forţele de ordine ripostează. Deocamdată cu gaze lacrimogene, dar reuşesc să respingă protestatarii. Încă de dimineaţă, Armata şi Internele îşi împărţiseră zonele importante din oraş. Potrivit mai multor documente, Armata răspundea de 20 de puncte, între care mai multe întreprinderi, gara, podurile de peste Bega şi Piaţa Maria; iar Securitatea, Miliţia şi grănicerii, de 8 puncte între care Piaţa Operei, Piaţa Libertăţii, Spitalul Judeţean, Calea Aradului. În jurul prânzului, mii de manifestanţi se aflau în Piaţa Operei, pe Calea Girocului, la Comitetul Judeţean de Partid şi în alte puncte. Piața Operei & Catedrala, nucleul Revoluției Mihaela Ferkel, inginer horticultor, Timișoara: Am ajuns în centru, era foarte foarte multă lume, pe scările Catedralei în faţa Operei, ne-am întâlnit cu colegi de-ai noştri, iar soţul meu s-a întâlnit cu primarul din Denta. Ce părere ai tu? M-am uitat în stânga, în dreapta, din librăria Eminescu, erau cărţi rupte, am văzut frumuseţile acelea de stâlpi vechi, cu becurile frumoase. De ce le-au spart? Aici, Mihaela, nu sunt manifestanţi, aici sunt elemente care să creeeze dezordine ca să aibă motiv să tragă în manifestanţi. Ne-am dus înspre Operă. Eh, în momentul acela, veneau soldaţi. Tot în acea perioadă, erau şi scutieri, chiar spunea şi soţul: Măi, băieţi, sunteţi împotriva poporului? Se striga simplu: Libertate! Jos Ceauşescu! Fraţilor, nu trageţi, că sunt fraţii voştri, sunt copiii voştri! 17 decembrie 1989| Vasile Milea ordonă „Alertă!” În cursul după-amiezii, situaţia s-a agravat. Potrivit procurorilor care invocă crime împotriva umanităţi la 30 de ani de la Revoluţie, la 13.30, ministrul Apărării, Vasile Milea a transmis ordinul ca armata să intre în stare de luptă şi instituie starea de necesitate în județul Timiş, o decizie care nu putea veni legal decât de la Nicolae Ceauşescu. Efectele apar imediat. 17 decembrie 1989| Sediul PCR, apărat cu tancurile Prof. univ. Marcel Tolcea, Jurnalism, Timișoara: Ne-am dus din nou spre CJ. Apăruseră bucați rupte din caldarâm. Am început să aruncăm înspre CJ. Ei tot ne respingeau. În jurul orei 11, în fața Continentalului, venise o tanchetă. Era un tanc care zuruia. Soldații înconjuraseră locul și ne-au prins ca un clește. Din încercuirea din jurul Pieţei Operei a reuşit să scape cu greu familia Ferkel. Cu mari ocoluri, au ajuns aproape de blocul în care locuiau, pe Calea Girocului, unde manifestanţii blocaseră cinci tancuri şi blocaseră şoseaua cu troleibuze. Mihaela Ferkel, inginer horticultor, Timișoara: În Calea Girocului era foarte multă lume, foarte multă, multă lume, foarte mulţi demonstranţi, TABURI, tancuri, nu mai erau soldaţi, probabil demonstranţii le opriseră. Se adunaseră foarte mulţi. Şi de aici a început şi calvarul vieţii mele, uciderea soţului meu. 17 decembrie 1989| Nicolae Ceaușescu dă ordin să se tragă În data de 17 decembrie, pe când demonstranţii intraseră în sediul Comitetului Judeţean a PCR şi distruseseră inscripţia comunistă de pe faţadă, iar aici pe treptele Catedralei a început de asemenea manifestaţia, la Bucureşti, s-a adunat primul cerc al puterii, Comitetul Executiv al PCR, în frunte cu Nicolae şi Elena Ceauşescu. „Să fi tras în ei, să fi căzut”, a strigat Elena Ceauşescu. „Şi pe urmă luaţi şi băgaţi în beci. Nu vi s-a spus aşa? Unul să nu iasă”. „Deci măsuri imediate! Să lichidăm repede ce este. Să fie în stare de luptă şi unităţile de la Interne şi unităţile de la Apărare. Şi oriunde se încearcă vreo acţiune, să fie lichidată radical!” Cei care au intrat în sediul PCR nu trebuiau să mai iasă de acolo! a completat Nicolae Ceauşescu. Miniştrii Milea şi Postelnicu, precum şi şeful Securităţii, Iulian Vlad îşi fac mea culpa şi promit să remedieze situaţia. În mai puţin de două ore, Calea Girocului a devenit scena unui măcel. Iar treptele Catedralei ctitorite de Regele Mihai se vor umple de sânge. Calea Girocului | Tancuri, gloanțe, teroare Din depoziţiile adunate de-a lungul anilor reiese că şeful Marelui Stat Major al Armatei, Ştefan Guşă, care se afla la Timişoara, a dat ordin să fie recuperate tancurile cu orice preţ pentru că erau armate cu obuze de război care ar fi explodat. Nu există vreo expertiză publică în acest sens. Cert este că pe Calea Girocului s-au înregistrat în după-amiaza de 17 decembrie 11 morţi şi 26 de răniţi, între care 6 femei. Mihaela Ferkel, inginer horticultor, Timișoara: Suntem pe Calea Girocului. A fost împuşcat un băiat, după care a fost soţul meu. De pe TAB nu erau soldaţi obişnuiţi, erau oameni mult mai în vârstă. Ca acest Paul Vasile. Soţul meu a fost împuşcat în abdomen, a căzut jos, m-a tras după el. Noroc că m-am aplecat că mi-a trecut glonţul pe de-asupra capului că eram să fiu şi eu ucisă. Şi oamenii l-au luat pe soţul meu şi, lângă crucea lui Jugănaru, la parter, era o familie cu un bebe şi l-am dus acolo. Am chemat Salvarea, am chemat, nimeni nu a vrut să vină să mi-l ia pentru că era zona în construcţie. Şi a început să plouă cu tunete ceea ce nu s-a mai pomenit în acea perioadă de decembrie. 17 decembrie 1989

 

| Timișoara, plină de sânge Prof. univ. Marcel Tolcea, Jurnalism, Timișoara: Soția mea, atunci nu eram căsătoriți, a venit din Calea Lipovei, și când a urcat în apartament, avea sânge pe pantofi. Când a văzut ce e în oraș, plângea, era speriată. 17 decembrie 1989 | 300 de victime în câteva ore Spitalul de Urgenţă era în alertă din jurul prânzului, cu cele două secţii de mare chirurgie şi cea de neurochirurgie. La chirurgie, triajul împuşcaţilor a făcut faţă numai în primele două ceasuri. Şefii secţiilor făceau selecţia victimelor, restul chirurgilor au operat fără încetare până a doua zi de dimineaţa. Directorul spitalului a cerut suplimente de sânge şi plasmă din oraşele apropiate. Marius Teodorescu, chirurg Timișoara: Unii au venit împuşcaţi de la început, unii aveau plăgi mai uşoare la nivelul membrelor, alţii cu plăgi mai grave, la nivelul abdomenului şi toracelor. Aş putea spune că locul leziunii a hotărât dacă pacientul va rămâne în viaţă sau nu. Pentru că cei împuşcaţi în inimă, în cap, nu au mai ajuns decât decedaţi. 17 decembrie 1989 | Oamenii contra tancurilor Victimele erau adunate practic din toate părţile oraşului. Când a văzut trupurile oamenilor răniţi căraţi în maşini particulare spre spital, lăsând pe asfalt dâre de sânge, Marcel Tolcea a început alături de ceilalţi să confecţioneze cocktailuri Molotov. Opreau maşinile pe stradă şi le cereau benzină. 17 decembrie 1989 | Oamenii contra tancurilor Prof. univ. Marcel Tolcea, Jurnalism, Timișoara: Opreau mașinile, băteau pe capotă și cereau un litru. Rația era de 10 litri pe lună. M-am dus la ei și le-am spus să-i întrebăm, pentru că la rația de 10 l, nimeni nu e bucuros să ne dea. Cineva ne-a întrebat ce facem cu benzina. Faceam cockteiluri Molotov, ca să ne îndreptăm spre Giroc, pentru că de acolo se auzea mulțimea țipând. Acolo a fost cel mai îngrozitor. 17 decembrie 1989 | Vreme de război, cu zeci de morți Marius Teodorescu, chirurg, Timișoara: Noi nu am fost obişnuiţi cu plăgi împuşcate, foarte rar accidente de vânătoare. Dar asta cu leziuni, noi nu am mai avut. Asta a fost practic o situaţie de război! Numai statele în care e război, statele pot avea o experienţă mare. Ce m-a impresionat cel mai mult? A fost mormanul de decedaţi care au ajuns la sala de operaţie şi erau clădiţi acolo, lângă blocurile operatorii care s-au grăbit să îi ducă sus şi au murit. Se făcuse un morman. Ăla m-a impresionat . Asta din cauza unui triaj inadecvat, ei nu ar fi trebuit să ajungă la sala de operaţie. Au alt loc. Spitalul Județean, între Miliție și Securitate Acel alt loc era morga spitalului. Aici avea să ajungă pentru puţin timp şi Alexandru Ştefan Ferkel. În noaptea de 17 spre 18, soţia, Mihaela, îşi adusese la spital soţul grav rănit, dar viu. A doua zi, ea şi multe alte rude ale celor împuşcaţi au fost daţi afară din spital sub ameninţarea armei. Mihaela Ferkel, inginer horticultor, Timișoara: M-am întâlnit cu o cunoştinţă şi erau şi finii. Mă întreabă: Mihaela, ce faci aici? Am venit să o ridic pe Lepa de la morga spitalului. Am mai stat ce am mai stat. Până a venit Miliţia împreună cu Iosif Veverca şi cu încă un gradat, a înconjurat Spitalul Judeţean şi ne-a ameninţat că îşi va descărca arma dacă nu părăsim spitalul. Cenușa a 43 de oameni, aruncată într-un canal Mihaela Ferkel avea să afle mai târziu că 43 de corpuri celor morţi din cauza represiunii de 17 decembrie au fost furate de la morga spitalului de cadre militare, au fost transportate la Bucureşti şi incinerate. Printre acestea, şi soţul ei. Cenuşa adunată în patru pubele de gunoi a fost aruncată în Dâmboviţa printr-o gură de canal. Operaţiunea, ordonată de Elena Ceauşescu însăşi, s-a numit „Trandafirul”.
 

https://www.digi24.ro/special/campanii-digi24/1989-anul-care-a-schimbat-lumea/17-decembrie-1989-ziua-masacrului-de-la-timisoara-sa-fi-tras-in-ei-sa-fi-cazut-pe-urma-luati-si-bagati-in-beci-unul-sa-nu-iasa-1232894

 

Cum au fost ucişi generalii de încredere ai lui Nicolae Ceauşescu! Ultimul zbor al lui Constantin Nuță și al lui Mihalea Velicu. “I-a pus pistolul în piept”

https://www.revistaromaniamare.ro/cine-este-cu-adevarat-klaus-schwab-initiatorul-marii-resetari-7n

 

(Amintiri despre rusii care nu vor sa mai plece…)La 30 de ani de la Revoluție apar noi informații: „Minciună. Generalul Milea a fost ucis” 

 

 

https://www.bzi.ro/la-30-de-ani-de-la-revolutie-apar-noi-informatii-minciuna-generalul-milea-a-fost-ucis-3832769

 

 

JURNALUL R(EVOLUŢIEI) LUI CORNELIU VADIM TUDOR, DE LA NAŞTERE PÎNĂ ÎN ZILELE NOASTRE (3) 

 

 

 

https://www.revistaromaniamare.ro/jurnalul-revolutiei-lui-corneliu-vadim-tudor-de-la-nastere-pina-in-zilele-noastre-3

Plante care alina durerile stomacale; Ce efecte grave au trezirile dese asupra sănătăţii? Bautura care iti pastreaza inima sanatoasa si te protejeaza de cancer; Boli pe care le poti depista cu usurinta daca acorzi mai multa atentie picioarelor; Ceaiuri care te ajuta sa elimini apa din organism; Talpa-gastii, o planta cu efecte spectaculoase; Ceaiuri care te ajuta sa ameliorezi celulita; Noua arma anti-cancer. Perioada de supravietuire s-a dublat in cazul bolnavilor cu leucemie acuta; Cauzele si simptomele hipotensiunii; Fructe si legume pentru nervi de otel…etc

 

 

Ce efecte grave au trezirile dese asupra sănătăţii?

 

Un somn fragmentat este la fel de rău ca o noapte alba. Nu este de mirare că tinerii părinţi sunt extenuaţi şi se plâng că dimineaţa se simt chiar mai obosiţi decât erau seara la culcare.

 

Acum, un studiu realizat de profesorul Avi Sadeh de la Universitatea din Tel Aviv arată că o noapte de somn întrerupt de plânsetele bebeluşului echivalează pentru organism cu doar 4-5 ore de somn consecutive.

 

Acesta este primul studiu care arată că aceste treziri dese noapte, chiar dacă sunt de scurtă durată (doar câteva minute) afectează abilităţile cognitive, atenţia şi starea de spirit.

 

Sadeh conduce o clinică de cercetare a somnului la Universitatea din Tel Aviv şi spune că este surprinzător faptul că tinerii părinţi nu sunt consiliaţi şi despre acest important aspect, al nopţilor pierdute.

 

El spune că efectul acestor nopţi extenuante se acumulează în timp şi este un preţ enorm pe care trebuie să-l plătească părinţii.

 

În timp, din cauza oboselii, ei devin nervoşi pe propriul copil şi au în acelaşi timp un sentiment de vinovăţie atunci când observă iritabilitatea lor.

Sadeh caută acum soluţii pentru ca somnul bebeluşilor să fie mai bun, astfel ca şi părinţii lor să se poată odihni noaptea.

 

Sursa: Tel Aviv University

Boli pe care le poti depista cu usurinta daca acorzi mai multa atentie picioarelor

Mineralul care poate schimba viata bolnavilor de diabet

Cauzele si simptomele hipotensiunii

6 lucruri care tradeaza lipsa inteligentei oamenilor

10 alimente care nu sunt atat de sanatoase pe cat credeai

Fructe si legume pentru nervi de otel

 

MINCIUNI TACTICE ALE DIAVOLULUI PE CARE LE CRED ADOLESCENȚII

 

ROMANI 6 – HARUL NE ELIBEREAZĂ DE SUB STĂPÂNIREA PĂCATULUI