Pentru că „votăm”  ca tată pe diavol, (Ioan, cap.8/44) ne certăm, furăm, curvim, minţim, cârtim, şi… zacem în cel rău; Dar adevăratul Tată ne-a învăţat s-o rupem cu păgânătatea, să ascultăm de Iisus, să mâncăm şi să bem Pâinea vieţii, plămădită din Învăţătura Lui-singura care ne goleşte de zestrea omului adamic, prin botezul în moartea Lui (Rom. cap.6), pentru a ne umple cu Plinătatea Dumnezeirii, ca să rămânem în El, unde ne dă dreptul să devenim copii LUI (Ioam 1/12)! EL, la Golgota, ne-a scos din întuneric la lumină (1 Petru 2/9), ne-a strămutat în Sine (Col.1/13), pentru ca TOŢI cei peste 7 miliarde de oameni să-şi deschidă ochii duhovniceşti, „să se întoarcă de la întuneric la lumină, şi de sub puterea Satanei la Dumnezeu; şi să primească, prin credinţa în Mine, iertare de păcate şi moştenirea împreună cu cei sfinţiţi… să se pocăiască şi să se întoarcă la Dumnezeu şi să facă fapte vrednice de pocăinţa lor”.F.A.26/18-20

MINCIUNI TACTICE ALE DIAVOLULUI PE CARE LE CRED ADOLESCENȚII… MINCIUNI TACTICE ALE DIAVOLULUI PE CARE LE CRED CREȘTINII… ROMANI 6 – HARUL NE ELIBEREAZĂ DE SUB STĂPÂNIREA PĂCATULUI…Sa invatam si din  gingășie- în răbdarea lui Isus cu oamenii, cu noi! Prin Rabdarea crestinilor sa iradieze numai Iisus 
Peter Masters – Trei volume valoroase… Două recomandări… B.S. Poh – Cheile Împărăţiei… Martin Luther – Dreptatea pe care o dă Dumnezeu… Charles Spurgeon – A doua venire a lui Hristos… Daniel Chamberlin – Un portret al lui Dumnezeu…Thomas Brooks – Remedii de preţ împotriva şiretlicurilor diavoluluiJ.C. Ryle – Rugăciunea în tainăEdward A. Hartman – Centralitatea zilei Domnului în familia evlavioasă…Bryan Chapell – Puterea Cuvântului lui Dumnezeu aplicată în predicare

 

MINCIUNI TACTICE ALE DIAVOLULUI PE CARE LE CRED ADOLESCENȚII

Picture

Începând din grădina Edenului și până în zilele noastre, „tatăl minciunii” n-a încetat să înșele omenirea, în încercarea lui de a-l detrona pe Dumnezeu. Atacurile devin tot mai intense, pe măsură ce copilul devine adolescent și apoi ajunge la maturitate. Cele mai devastatoare efecte ale atacurilor celui rău survin, după ce acesta reușește să distrugă respectul față de sine al persoanei atacate și s-o facă să-și piardă demnitatea. Este important să recunoaștem modul lui de operare, care se repetă de mii de ani pe aceleași tipare, folosind aceleași elemente cheie. Iată șase minciuni mari pe care diavolul le inoculează ca fiind adevărate în mințile adolescenților:

1- Nevoia imperioasă de a comunica tot timpul cu ceilalți la telefon sau pe internet

  • Aceste minunate descoperiri tehnologice, ajung să controleze viața celor care le folosesc, dacă nu sunt atenți. Atât internetul cât și telefonia mobilă, au adus comunicarea dintre oameni aflați în zone diferite de pe glob, la cel mai înalt nivel; dar în același timp i-a separat mai mult decât oricând, oamenii preferând să-și petreacă timpul în spațiul virtual cu prietenii de la distanță, neglijând relațiile cu cei apropiați. Niciodată în istorie, oamenii nu și-au neglijat atât de mult îndatoririle de la locul de muncă, de la școală sau chiar concentrarea la volan, cum o fac în ultimii ani, din cauza dependenței de a scrie mesaje pe telefon sau pe media socială. Presiunea de grup care se manifestă prin a avea ultima versiune de telefon, tabletă sau alte tehnologii la modă, face ca generația tânără să fie mai stresată ca niciodată. Obsesia și dependența de telefoane, a cauzat și continuă să cauzeze mult rău pentru mulți. Avalanșa de reclame cu așa zisele avantaje, care inundă spațiul media și orice panou publicitar, îi face pe mulți să nu se gândească deloc la efectele potențial negative ale microundelor energiei magnetice implicate în telefonia fără fir, televiziune, internet, sateliți ș.a.m.d. Faptul că internetul i-a învățat pe oameni să găsească rapid orice informație doresc, a dus la pierderea răbdării, a concentrării și a toleranței față de orice proces care se derulează la o viteză normală. Oamenii își folosesc propriul creier tot mai puțin, pentru că pot găsi totul „gândit” de alții, atât de ușor. Numai Dumnezeu știe exact toate beneficiile și toate aspectele negative ale acestor tehnologii, dar un lucru este cert, aceste beneficii vin „la pachet” cu capcane ascunse și tinerii (precum și părinții lor) ar trebui să fie mult mai atenți, decât în trecut.

2- Identitatea și valoarea ta sunt determinate de părerea altora despre tine.

  • Total fals. Dumnezeu este Cel care ne definește valoarea, iar diavolul este cel care vrea s-o distorsioneze. Dacă până acum nu ați acceptat nici una din minciunile care spun că nu vă ridicați la cerințele impuse de societate, foarte bine, n-o faceți nici de acum înainte! Iar dacă ați fost înșelați că nu sunteți la nivelul cerut de ceilalți, e timpul să vă opuneți acestei minciuni și să n-o mai credeți! Dumnezeu nu creează rebuturi! Isus a murit ca să aveți viață! Dacă auziți chemarea Lui Dumnezeu ca să ieșiți din lume, aceasta este dovada dragostei pe care v-o poartă. Acea chemare o face Duhul Sfânt, pe care Dumnezeu L-a trimis ca să vă ghideze și să vă conducă, pentru că vă iubește și vă apreciază! Tot ce a pus Dumnezeu în persoana dumneavoastră fizică (culoarea părului și a ochilor, forma și trăsăturile feței, talentele și abilitățile, tot ceea ce vă definește, tot ce vă place și ce nu vă place despre sine), a fost pus cu scopul de a vă da identitatea unică și specială care nu se regăsește în nimeni altcineva. Fiecare suntem unici, așa cum sunt și fulgii de zăpadă, dar cu mult mai valoroși decât orice altă creație a Lui Dumnezeu! Poate că nu vă place totul la propria persoană, dar să nu uitați că acest lucru nu-L oprește pe Dumnezeu să vă prețuiască! El v-a creat! Și nu a făcut-o pentru a fi la fel cu altcineva. Adevărul este că fiecare dintre noi am fi o replică proastă a unei alte persoane. Așa că, fiți cine v-a creat Domnul să fiți și creșteți în scopul pentru care ați fost creați! Care este acela? Dacă-I permiteți, Dumnezeu vă va ghida zi de zi, în aflarea și împlinirea acestui scop, fie că e soare, fie că e furtună, și vă va duce cu bine la destinație!

3- Părinții nu știu nimic, sunt proști și nici nu le pasă ce ți se întâmplă.

  • Dacă diavolul reușește să vă convingă că această minciună ar fi adevărată, veți deveni o pradă mult mai ușoară pentru el. De la naștere, viața familiei este fundamentul pe care se formează copilul. Dar, cu trecerea anilor, oamenii ajung să se îndepărteze de părinți și chiar de frații lor. Când diavolul reușește să deconecteze tinerii de susținerea, dragostea și înțelepciunea părinților, aceștia vor căuta o altă sursă pentru toate acestea și de cele mai multe ori, caută în cele mai greșite locuri. Nu spun că părinții sunt perfecți, din păcate mulți sunt frustrați la rândul lor și au propriile lor probleme. Dar asta nu înseamnă că sunt proști, nu știu nimic și nu le pasă, ci doar că și ei sunt oameni. Poate că chiar și lor le-ar prinde bine puțină dragoste și ajutor de la copiii lor. Cea mai veche tactică a diavolului este: „divide și condu”.

4- Dacă încă sunteți virgini și nu v-ați implicat într-o relație „romantică”, înseamnă că ceva nu e în regulă.

  • Ce minciună grosolană și subtilă! Doar pentru că nu păcătuiți prin sex, nu înseamnă că faceți ceva greșit. Dimpotrivă, faceți foarte bine! Asta arată că aveți înțelepciune și integritate. Virginitatea odată pierdută, nu mai poate fi adusă înapoi. Dumnezeu ne ajută și ne iartă când ne cerem iertare pentru păcatele noastre. Dar dacă nu ați păcătuit, păstrați ce aveți, pentru că merită. Mă rog ca și cea/cel care vă va fi soție/soț, să facă la fel! Dragostea a fost creată să fie ceva frumos, iar când cei doi descoperă ce are Dumnezeu pentru ei, în cadrul căsătoriei, atunci se vor putea bucura de adevărata ei frumusețe și valoare. Acesta a fost planul Lui Dumnezeu de la început. Dacă ați greșit, puteți de acum încolo să nu mai faceți asta. Dumnezeu vă poate ierta trecutul și să vă dea tăria de care aveți nevoie ca să nu mai păcătuiți de acum încolo. Diavolul vrea să credeți că toți am făcut astfel de greșeli și nimeni nu poate trăi curat. Fals! Dumnezeu ne poate ajuta! Așa cum Tatăl din pilda fiului risipitor, continua să-și aștepte fiul plecat, la fel Dumnezeu Tatăl, așteaptă să ne întoarcem la El. Nici un om nu e condamnat să trăiască tot restul vieții în mizerie și păcat, pentru fiecare există șansa iertării, oricât de mult a greșit. Dumnezeu Tatăl continuă să cheme fiecare persoană să se întoarcă „acasă, la El” Iar în ce privește „dragostea romantică”… Când va apărea persoana potrivită, veți știi. Nu este un anumit timp când ar trebui să găsiți persoana potrivită, important este să nu vă grăbiți. Prima impresie nu este neapărat și cea corectă. Fiți înțelepți. Dacă cumva n-a ieșit cum ați sperat, nu disperați, ridicați-vă și căutați ca data viitoare să fiți mai prudenți. Nu am avea multe din invențiile care ne fac viața ușoară, dacă cei care le-au inventat s-ar fi dat bătuți la primele sau poate la sutele de eșecuri. A fi înțelept, este o alegere, de asemenea și a continua să ne ridicăm, de câte ori cădem.

5- Ești doar un adolescent, ce poți face la vârsta asta?

  • Nu vă desconsiderați potențialul, doar din cauza vârstei. Acum, diavolul vrea să vă convingă că sunteți prea tineri pentru anumite lucruri, dar după ce trec anii, va încercă să vă facă să credeți că sunteți prea bătrâni. Inadvertența imaginară, este o altă tactică preferată de dușman. S-ar putea de asemenea să vă mintă că sunteți: prea scund, -ă, prea înalt, -ă, prea drăguț, -ă, prea urât, -ă, prea gras, -ă, prea slab, -ă, prea prost/proastă, prea deștept/deșteaptă, prea sărac, -ă, prea bogat etc. Diavolul are mult tupeu și dacă-i permiteți, vă va chinui la maxim. Este important să știți că Dumnezeu nu creează rebuturi. Care sunt standardele omului perfect, sau care este vârsta perfectă? Dacă diavolul poate face o persoană să se simtă inferioară standardelor, aceasta va ajunge să se dea bătută și să trăiască în depresie. De acea diavolul este numit „distrugătorul”. Isus, pe de altă parte, a venit ca să aducă viață, și viață din belșug! Și viața cu Isus, nu este deloc plictisitoare! Dumnezeu nu minte, nu înșelă și nici nu vrea să ne rănească! Pe cine veți crede? Pe Dumnezeu care v-a creat și care vă iubește sau pe distrugătorul care vă vrea răul?

6- Ce te face să te simți bine, poți face!

  • Chiar așa să fie? Poate că pe termen scurt, păcatul poate aduce satisfacții și plăcere, dar să nu uităm, că prețul lui real este mare! Este bine să ne liniștim și să gândim înainte să vorbim și înainte să acționăm. De fapt, trebuie să avem grijă la ce ne gândim și cu cine ne asociem. Doar pentru că toți cei de lângă noi sunt gata să sară în prăpastie, nu înseamnă că și noi trebuie s-o facem. Păcatul ne separă de Dumnezeu. Fiecare dintre noi trebuie să renunțăm la „toate păcatele”. Distracția curată, fără păcat, ne produce bucurie de durată și multă satisfacție. A sta departe de necazuri este cu adevărat plăcut. E foarte plăcut să faci ce este corect și bine și este și mai plăcut când culegem roadele acțiunilor noastre și ne fructificăm timpul ajutând și pe alții să facă ce este bine. Calea care duce la distrugerea veșnică este largă, dar cea care duce spre Rai, este o cale îngustă, iar poarta este strâmtă. Să ne străduim să intrăm pe poarta îngustă! Viața este un lung șir de teste, care nu se încheie decât atunci când ni se termină firul vieții. Numai Dumnezeu știe când va fi acel moment. Poate veți avea o viață lungă sau poate una mai scurtă. Este bine să nu irosim nici o zi și să trăim tot timpul curat, pentru Domnul, fără să-i dăm prilej diavolului să ne facă rău și fără să-i credem minciunile. Să citim în Cuvântul Lui Dumnezeu, Biblia, ca să vedem cum vrea Domnul să trăim ca să avem vieți cu adevărat de succes.

Pentru fiecare subiect pe care l-am dezbătut mai sus, urmează versetele care arată adevărul:

1- Singura persoană cu care trebuie „să fim tot timpul în contact” este Dumnezeu! De asemenea, El este singurul căruia trebuie să-i facem pe plac. „Presiunea de grup” spune că nu contează părerea Lui Dumnezeu, contează doar părerea celorlalți. Domnul spune să fim „conectați online cu El și să-L onorăm din toată inima”. Vocile prietenilor trebuie filtrate totdeauna prin Cuvântul Lui Dumnezeu.

Să fim conectați cu Dumnezeu:

1 Tesaloniceni 5:16-17 „Rugați-vă neîncetat.”

Galateni 5:25 „Dacă trăim prin Duhul, să şi umblăm prin Duhul.”

„Prietenii” sau mai bine zis, cunoștințele care nu sunt copiii Domnului (cum ar fi colegii de școală/ servici, majoritatea rudelor,vecini, ș,a.), ar trebui să le ținem „la distanță”, adică să nu facă parte din cercul intim de prieteni. Nici chiar prietenii creștini, nu trebuie să fie mai importanți decât Dumnezeu pentru noi, în nici o situație.

Galateni 1:10 „Caut eu oare, în clipa aceasta, să capăt bunăvoinţa oamenilor sau bunăvoinţa lui Dumnezeu? Sau caut să plac oamenilor? Dacă aş mai căuta să plac oamenilor, n-aş fi robul lui Cristos.”

Noi suntem cei care trebuie să ne păzim inima și viața, și în ce privește felul în care folosim telefonul sau internetul.

1 Corinteni 15:33 “Nu vă lăsați înșelați: „Tovărășiile rele strică obiceiurile bune.””

Cel pe care trebuie să-L avem aproape non-stop este Domnul. Avem nevoie să ascultăm de Dumnezeu și de chemarea Lui și nu de oricine sau orice altceva.

2 Petru 2:9 „înseamnă că Domnul ştie să izbăvească din încercare pe oamenii cucernici şi să păstreze pe cei nelegiuiţi, ca să fie pedepsiţi în ziua judecăţii:”

Proverbe 14:12 „Multe căi pot părea bune omului, dar la urmă se văd că duc la moarte.”

Întotdeauna și în tot ce facem trebuie să ascultăm în primul rând de vocea Domnului. Ca să-L putem auzi când ne vorbește, trebuie să facem ce ne cere și asta înseamnă că Domnul trebuie să ocupe primul loc, întotdeauna.

1 Tesaloniceni 5:21-22 „Ci cercetaţi toate lucrurile şi păstraţi ce este bun. Feriţi-vă de orice se pare rău.”

Să testăm toate lucrurile. Totul se mișcă foarte rapid în jurul nostru. De noi depinde să vrem să încetinim ritmul, să ne luăm timp să gândim, să analizăm situațiile, să ascultăm ce are Domnul de spus și să-L lăsăm pe El să ne arate felul în care să acționăm, cu cine să avem relații și cu cine nu, precum și ce să ascultăm sau să vizionăm. Fiecare dintre noi suntem formați din ceea ce Dumnezeu a pus în noi, însumat cu ceea ce am acumulat noi înșine, precum și efectul deciziilor pe care le-am luat de-a lungul vieții. De cele mai multe ori, nu putem face nimic ca să schimbăm lumea în care trăim, dar putem determina cum ne afectează lumea pe noi! Puteți citi mai mult aici: „Prin răbdarea voastră vă veți câștiga sufletele voastre

Luca 21:19 „Prin răbdarea voastră, vă veți câștiga sufletele voastre.”

2- Adevărata identitate și valoare vine din Domnul. Atât de valoroși suntem, că Dumnezeu Tatăl a considerat că a meritat să-și trimită Fiul să moară pentru fiecare dintre noi:

1 Ioan 4:9-10 „Dragostea lui Dumnezeu faţă de noi s-a arătat prin faptul că Dumnezeu a trimis în lume pe singurul Său Fiu, ca noi să trăim prin El. Şi dragostea stă nu în faptul că noi am iubit pe Dumnezeu, ci în faptul că El ne-a iubit pe noi şi a trimis pe Fiul Său ca jertfă de ispăşire pentru păcatele noastre.”

Romani 8:35-39 „Cine ne va despărţi pe noi de dragostea lui Cristos? Necazul, sau strâmtorarea, sau prigonirea, sau foametea, sau lipsa de îmbrăcăminte, sau primejdia, sau sabia? După cum este scris: „Din pricina Ta suntem daţi morţii toată ziua; suntem socotiţi ca nişte oi de tăiat.” Totuşi, în toate aceste lucruri, noi suntem mai mult decât biruitori, prin Acela care ne-a iubit. Căci sunt bine încredinţat că nici moartea, nici viaţa, nici îngerii, nici stăpânirile, nici puterile, nici lucrurile de acum, nici cele viitoare, nici înălţimea, nici adâncimea, nicio altă făptură, nu vor fi în stare să ne despartă de dragostea lui Dumnezeu care este în Isus Cristos, Domnul nostru.”

Psalmii 139:1-14 „Doamne, Tu mă cercetezi de aproape şi mă cunoşti, ştii când stau jos şi când mă scol, şi de departe îmi pătrunzi gândul. Ştii când umblu şi când mă culc, şi cunoşti toate căile mele. Căci nu-mi ajunge cuvântul pe limbă, şi Tu, Doamne, îl şi cunoşti în totul. Tu mă înconjori pe dinapoi şi pe dinainte şi-Ţi pui mâna peste mine. O ştiinţă atât de minunată este mai presus de puterile mele: este prea înaltă ca s-o pot prinde. Unde mă voi duce departe de Duhul Tău şi unde voi fugi departe de faţa Ta? Dacă mă voi sui în cer, Tu eşti acolo; dacă mă voi culca în Locuinţa morţilor, iată-Te şi acolo; dacă voi lua aripile zorilor şi mă voi duce să locuiesc la marginea mării, şi acolo mâna Ta mă va călăuzi, şi dreapta Ta mă va apuca. Dacă voi zice: „Cel puţin întunericul mă va acoperi şi se va face noapte lumina dimprejurul meu!” Iată că nici chiar întunericul nu este întunecos pentru Tine; ci noaptea străluceşte ca ziua, și întunericul, ca lumina. Tu mi-ai întocmit rărunchii, Tu m-ai ţesut în pântecele mamei mele: Te laud că sunt o făptură aşa de minunată. Minunate sunt lucrările Tale, şi ce bine vede sufletul meu lucrul acesta!”

3- Chiar dacă sunt și unii părinți care nu se comportă ca atare, marea majoritate a acestora sunt părinți care-și iubesc copiii și le vor binele. Majoritatea părinților le doresc copiilor lor, o viață mai bună decât au avut ei. Dumnezeu este Cel care a creat acest sistem părinți-copii, și dacă urmăm sfaturile Scripturii, se va dovedi că poate fi o mare binecuvântare. 

Exodul 20:12 „Cinsteşte pe tatăl tău şi pe mama ta, pentru ca să ţi se lungească zilele în ţara pe care ţi-o dă Domnul Dumnezeul tău.”

Proverbe 1:8 „Ascultă, fiule, învăţătura tatălui tău şi nu lepăda îndrumările mamei tale!”

Proverbe 10:1 „Pildele lui Solomon. Un fiu înţelept este bucuria tatălui, dar un fiu nebun este mâhnirea mamei sale.”

Proverbe 23:25 „Să se bucure tatăl tău şi mama ta, să se înveselească cea care te-a născut.”

Proverbe 23:24 „Tatăl celui neprihănit se înveseleşte, şi cel ce dă naştere unui înţelept se bucură.”

Efeseni 6:1 „Copii, ascultaţi în Domnul de părinţii voştri, căci este drept.”

Coloseni 3:20-21 „Copii, ascultaţi de părinţii voştri în toate lucrurile, căci lucrul acesta place Domnului. Părinţilor, nu întărâtaţi pe copiii voştri, ca să nu-şi piardă nădejdea”

1 Petru 5:5-6 „Tot aşa şi voi, tinerilor, fiţi supuşi celor bătrâni. Şi toţi, în legăturile voastre, să fiţi împodobiţi cu smerenie. Căci „Dumnezeu stă împotriva celor mândri, dar celor smeriţi le dă har.” Smeriţi-vă, dar, sub mâna tare a lui Dumnezeu, pentru ca, la vremea Lui, El să vă înalţe”

1 Timotei 5:1 „Nu mustra cu asprime pe un bătrân, ci sfătuieşte-l ca pe un tată; pe tineri sfătuieşte-i ca pe nişte fraţi;”

4- Nu este nimic greșit ca cineva să-și păstreze virginitatea și să nu aibă „relații romantice”, până la momentul potrivit. Acesta este modul corect de comportament. A face ce fac cei mai mulți și a cădea în capcanele diavolului este de fapt modul greșit, indiferent ce spun ceilalți. Cuvântul Lui Dumnezeu este Adevărul și doar ce spune acesta contează. 

Exodul 20:14 „Să nu preacurveşti.”

Evrei 13:4 „Căsătoria să fie ţinută în toată cinstea, şi patul să fie nespurcat, căci Dumnezeu va judeca pe curvari şi pe preacurvari.”

Matei 5:27-28 „Aţi auzit că s-a zis celor din vechime: „Să nu preacurveşti.” Dar Eu vă spun că oricine se uită la o femeie ca s-o poftească, a şi preacurvit cu ea în inima lui.”

1 Corinteni 6:18-20 „Fugiţi de curvie! Orice alt păcat, pe care-l face omul, este un păcat săvârşit afară din trup; dar cine curveşte păcătuieşte împotriva trupului său. Nu ştiţi că trupul vostru este Templul Duhului Sfânt care locuieşte în voi şi pe care L-aţi primit de la Dumnezeu? Şi că voi nu sunteţi ai voştri? Căci aţi fost cumpăraţi cu un preţ. Proslăviţi, dar, pe Dumnezeu în trupul şi în duhul vostru, care sunt ale lui Dumnezeu.”

1 Tesaloniceni 4:3-5 „Voia lui Dumnezeu este sfinţirea voastră: să vă feriţi de curvie; 4 fiecare din voi să ştie să-şi stăpânească vasul în sfinţenie şi cinste, 5 nu în aprinderea poftei, ca Neamurile care nu cunosc pe Dumnezeu.” (Puteți citi și Proverbe 5:15-21,6:24-25Romani 13:131 Corinteni 6:12-13)

Coloseni 3:5,12,15 „De aceea, omorâţi mădularele voastre care sunt pe pământ: curvia, necurăţia, patima, pofta rea şi lăcomia, care este o închinare la idoli… Astfel, dar, ca nişte aleşi ai lui Dumnezeu, sfinţi şi preaiubiţi, îmbrăcaţi-vă cu o inimă plină de îndurare, cu bunătate, cu smerenie, cu blândeţe, cu îndelungă răbdare. Îngăduiţi-vă unii pe alţii, şi dacă unul are pricină să se plângă de altul, iertaţi-vă unul pe altul. Cum v-a iertat Cristos, aşa iertaţi-vă şi voi. Dar mai presus de toate acestea, îmbrăcaţi-vă cu dragostea, care este legătura desăvârşirii. Pacea lui Cristos, la care aţi fost chemaţi, ca să alcătuiţi un singur trup, să stăpânească în inimile voastre, şi fiţi recunoscători.”

1 Ioan 2:1 „Copilaşilor, vă scriu aceste lucruri ca să nu păcătuiţi. Dar, dacă cineva a păcătuit, avem la Tatăl un Mijlocitor, pe Isus Cristos, Cel Neprihănit.”

Filipeni 4:13 „Pot totul în Cristos care mă întăreşte.”

5- Nu sunteți „doar un adolescent” restricționat de vârsta sa; nu vă uitați la ce nu puteți face, în schimb, concentrați-vă pe ce puteți face!

Ieremia 29:11-13 „Căci Eu ştiu gândurile pe care le am cu privire la voi, zice Domnul, gânduri de pace, şi nu de nenorocire, ca să vă dau un viitor şi o nădejde. Voi Mă veţi chema şi veţi pleca; Mă veţi ruga, şi vă voi asculta. Mă veţi căuta, şi Mă veţi găsi, dacă Mă veţi căuta cu toată inima.”

1 Timotei 4:12 „Nimeni să nu-ţi dispreţuiască tinereţea; ci fii o pildă pentru credincioşi: în vorbire, în purtare, în dragoste, în credinţă, în curăţie.”

6- Dacă este un păcat care vă face plăcere, nu-l înfăptuiți! Fugiți de el!

Iacov 4:7-8a „Supuneţi-vă, dar, lui Dumnezeu. Împotriviţi-vă diavolului, şi el va fugi de la voi. Apropiaţi-vă de Dumnezeu, şi El Se va apropia de voi…”

Versetele următoare, explică cum ispita se poate transforma în păcat.

Iacov 1:12-16 „Ferice de cel ce rabdă ispita. Căci, după ce a fost găsit bun, va primi cununa vieţii pe care a făgăduit-o Dumnezeu celor ce-L iubesc. Nimeni, când este ispitit, să nu zică: „Sunt ispitit de Dumnezeu.” Căci Dumnezeu nu poate fi ispitit ca să facă rău, şi El însuşi nu ispiteşte pe nimeni. Ci fiecare este ispitit, când este atras de pofta lui însuşi şi momit. Apoi pofta, când a zămislit, dă naştere păcatului; şi păcatul, odată făptuit, aduce moartea. Nu vă înşelaţi preaiubiţii mei fraţi”

Efeseni 5:3-7 „Curvia sau orice alt fel de necurăţie, sau lăcomia de avere nici să nu fie pomenite între voi, aşa cum se cuvine unor sfinţi. Să nu se audă nici cuvinte porcoase, nici vorbe nechibzuite, nici glume proaste care nu sunt cuviincioase; ci mai degrabă cuvinte de mulţumire. Căci ştiţi bine că niciun curvar, niciun stricat, niciun lacom de avere, care este un închinător la idoli, n-are parte de moştenire în Împărăţia lui Cristos şi a lui Dumnezeu. Nimeni să nu vă înşele cu vorbe deşarte; căci din pricina acestor lucruri vine mânia lui Dumnezeu peste oamenii neascultători. Să nu vă întovărăşiţi, dar, deloc cu ei.”

Romani 6:22-23 „Dar acum, odată ce aţi fost izbăviţi de păcat şi v-aţi făcut robi ai lui Dumnezeu, aveţi ca rod sfinţirea, iar ca sfârşit viaţa veşnică. Fiindcă plata păcatului este moartea, dar darul fără plată al lui Dumnezeu este viaţa veşnică în Isus Cristos, Domnul nostru.”

Și-n încheiere, merită să repetăm aceste versete pline de putere:

Filipeni 4:13 „Pot totul în Cristos care mă întăreşte.”

Ieremia 29:11-13 „Căci Eu ştiu gândurile pe care le am cu privire la voi, zice Domnul, gânduri de pace, şi nu de nenorocire, ca să vă dau un viitor şi o nădejde. Voi Mă veţi chema şi veţi pleca; Mă veţi ruga, şi vă voi asculta. Mă veţi căuta, şi Mă veţi găsi, dacă Mă veţi căuta cu toată inima.”

ROMANI 6 – HARUL NE ELIBEREAZĂ DE SUB STĂPÂNIREA PĂCATULUI

Picture

Isus Cristos a venit în lume, ca să ne arate calea către Tatăl Ceresc. A trăit exemplar, fără păcat, devenind modelul perfect de urmat. Cât timp privim la Isus, ne păstrăm pacea și bucuria. Viața de zi cu zi, în această lume tot mai depravată și mai plină de ură și răutate, este o continuă provocare. De noi depinde să alegem corect cu ce ne hrănim sufletul și duhul. Lui Pavel Dumnezeu i-a revelat cât de important este să ne înnoim mintea și să avem grijă la ce ne gândim și medităm.

Filipeni 4:8 „Încolo, fraţii mei, tot ce este adevărat, tot ce este vrednic de cinste, tot ce este drept, tot ce este curat, tot ce este vrednic de iubit, tot ce este vrednic de primitorice faptă bună şi orice laudă, aceea să vă însufleţească (la acestea să vă gândiți).” Dumnezeu ne-a dăruit Harul prin Isus Cristos, ca să ne elibereze de sub stăpânirea păcatului. Romani 6:1-5 „Ce vom zice dar? Să păcătuim mereu ca să se înmulţească harul? 2 Nicidecum! Noi, care am murit faţă de păcat, cum să mai trăim în păcat? 3 Nu ştiţi că toţi câţi am fost botezaţi în Isus Cristos, am fost botezaţi în moartea Lui? 4 Noi, deci, prin botezul în moartea Lui, am fost îngropaţi împreună cu El, pentru ca, după cum Cristos a înviat din morţi prin slava Tatălui, tot aşa şi noi să trăim o viaţă nouă.

Cred că întrebarea legitimă care se ridică aici este: „știm că am murit față de păcat?” sau „am murit cu adevărat?” Moartea Lui Isus Cristos pe cruce, a fost reală și este singura plată acceptată de Tatăl ceresc pentru păcatele fiecăruia dintre noi și ale întregii omeniri.

Botezul „în Numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh” (Matei 28:19b), este botezul în moartea Lui Isus, pentru ca, așa cum Isus a murit pentru păcatele noastre și noi să murim față de păcat. Este benefic să realizăm că vechea noastră persoană a fost îngropată, împreună cu faptele ei, cu trecutul ei și din apă ne-am ridicat curați, născuți din nou în duh. Apa botezului are putere de mântuire? Botezul în apă, fără credința sinceră în Isus Cristos Fiul Lui Dumnezeu, nu ne mântuiește. Isus ne-a poruncit să ne botezăm, după ce credem (Marcu 16:16). Botezul prin care murim față de păcat și ne ridicăm înviați pentru o viață nouă cu Isus, este cel făcut prin credința sinceră că Isus Cristos este Fiul Lui Dumnezeu, că El a murit pentru păcatele noastre. O altă condiție a mântuirii este pocăința sinceră și deplină.

1 Petru 3:21 „Icoana aceasta închipuitoare vă mântuieşte acum pe voi, şi anume botezul, care nu este o curăţire de întinăciunile trupeşti, ci mărturia unui cuget curat înaintea lui Dumnezeu, prin învierea lui Isus Cristos”,

Cugetul, adică conștiința omului, este definită ca fiind ”sentimentul responsabilității morale față de propria conduită”. 

Apostolul Petru explică că rolul botezului nu este să ne spele de murdăria fizică, ci dovada unei inimi și gândiri (conștiințe) spălate cu sângele Lui Isus, curate prin neprihănirea Lui.

Romani 6:4b-5 „.. după cum Cristos a înviat din morţi prin slava Tatălui, tot aşa şi noi să trăim o viaţă nouă. 5 În adevăr, dacă ne-am făcut una cu El printr-o moarte asemănătoare cu a Lui, vom fi una cu El şi printr-o înviere asemănătoare cu a Lui.”

Nu putem „trăi o viață nouă”, după tiparul vechi, făcând tot ce făceam înainte de convertire. O viață nouă, chiar asta înseamnă! Este o viață diferită de cea anterioară. În loc să ne panicăm și să ne îngrijorăm de orice neajuns, ne rugăm și ne încredem că Dumnezeu ne va arăta cum să rezolvăm problema; în loc să alergăm la medic la orice junghi sau durere, prima dată ne rugăm să fim vindecați în Numele Lui Isus Cristos, pentru că așa cum spune Isaia 53:4-5, în rănile din trupul Său, suntem vindecați (puteți citi mai multe în articolul „Vindecarea prin credință); alegem să iertăm în loc să ne răzbunăm, să facem bine în loc să răspundem cu răutate celor care ne fac rău, să binecuvântăm, nu să blestemăm etc. 

Romani 6:6,7 „Ştim bine că omul nostru cel vechi a fost răstignit împreună cu El, pentru ca trupul păcatului să fie dezbrăcat de puterea lui, în aşa fel ca să nu mai fim robi ai păcatului, 7 căci cine a murit, de drept, este izbăvit de păcat.”

Termenul din limba greacă, folosit pentru „izbăvit”, este: eliberat prin distrugerea puterii sau a stăpânirii. Dorința apostolului nu este de a spune că creștinul este perfect, ci că păcatul nu mai are putere de stăpânire asupra sa, așa cum stăpânul unui sclav nu mai are nici un drept asupra lui, după ce moare. Cu cât înțelegem mai profund acest adevăr, vom ceda tot mai greu ispitei de a păcătui.

Când am fost născuți din nou, nu am primit un trup și un suflet (format din minte, voință, emoții) noi, ci doar duhul ne-a fost înnoit de către Duhul Sfânt, prin sămânța Cuvântului Lui Dumnezeu. De noi depinde să ne transformăm prin înnoirea minții, schimbându-ne modul de gândire, dintr-o gândire conformă principiilor lumii, într-o gândire bazată pe principiile Biblice. La început n-a fost ușor să ne opunem păcatului, pentru că tiparele vechi de gândire și acțiune nu erau anulate. Nu ne putem schimba prin forțele noastre proprii, tocmai de aceea, Tatăl Ceresc ne-a trimis Duhul Sfânt, ca să fie ajutorul, ghidul și învățătorul nostru. Doar cu ajutorul Lui, ne vom putea schimba cu adevărat. 

Când are loc „naștea din nou” a unei persoane, Duhul Sfânt vine să locuiască în aceasta, cu toate cele 9 roade ale Sale, trupul creștinului devenind Templul Său („Nu ştiţi că trupul vostru este Templul Duhului Sfânt care locuieşte în voi şi pe care L-aţi primit de la Dumnezeu? Şi că voi nu sunteţi ai voştri?” – 1 Corinteni 6:19).

Galateni 5:22-23 Roada Duhului, dimpotrivă, este: dragostea, bucuria, pacea, îndelunga răbdare, bunătatea, facerea de bine, credincioşia, blândeţea, înfrânarea poftelor. Împotriva acestor lucruri nu este lege.”

În greacă, termenul folosit pentru „înfrânarea poftelor” este „egkrateia” și înseamnă: stăpânire de sine, auto-control, auto-înfrânare, continență, cumpătare, reținere, abstinență (Faptul de a-și impune restricții de la mâncare, băutură, satisfacerea unor necesități fiziologice, etc.) – Conform „Strong’s Concordance”.

„Helps Word Studies”, explică termenul „egkráteia”, ca fiind „adevărata stăpânire care vine din interior”, una dintre roadele Duhului Sfânt. Pentru creștin, auto-controlul poate fi împlinit doar prin puterea Domnului.

Prin Duhul Sfânt, suntem capabili să iubim dezinteresat, să ne bucurăm și când nu ne merge bine, să fim buni cu cine nu merită, să avem pace în mijlocul furtunii, să avem multă răbdare (atât de multă încât ne va surprinde chiar și pe noi înșine), să facem bine, chiar în detrimentul nostru, să rămânem credincioși Domnului, indiferent cât de vitrege sunt circumstanțele prin care trecem, să răspundem cu blândețe în situații care altă dată ne-ar fi făcut să fim răutăcioși sau aspri. Avem mare nevoie să fim umpluți cu Duhul Sfânt, să dorim tot mai mult darurile și roadele Lui. El este partea din Dumnezeul Triunitar care vine să locuiască în noi, ne dă nașterea din nou și ne ajută să continuăm să ne transformăm pentru a deveni tot mai mult asemeni Lui Isus. Creșterea spirituală spre maturitate este un proces de durată și este posibil doar prin Duhul Sfânt.
Puteți citi mai multe în articolul „Cine este și ce face Duhul Sfânt).

Galateni 5:24,25 „Cei ce sunt ai lui Cristos Isus şi-au răstignit firea pământească împreună cu patimile şi poftele ei. Dacă trăim prin Duhul, să şi umblăm prin Duhul.”

Dacă am fost transformați prin credința în Isus și am devenit copiii Lui Dumnezeu, înseamnă că ne-am răstignit firea pământească. Dacă firea noastră este moartă, nu mai putem trăi decât prin Duhul. Dar a trăi prin Duhul nu înseamnă că instantaneu și „umblăm” prin Duhul. Ca s-o putem face, depunem efort să ne schimbăm modul de gândire, care va conduce la un nou mod de reacție la tot ce ne înconjoară, la decizii diferite, dorințe și scopuri noi, care sunt conforme cu ce spune Biblia, nu cu logica lumii în care trăim. Aplicarea noului mod de gândire va duce la un nou stil de viață și la schimbarea „sistemului de valori”. Nu mai căutăm succes personal, popularitate cu orice cost, realizări profesionale și materiale cu orice preț, răzbunare și plăceri ieftine, indiferent de urmări.

Sistemul de valori creștine are la bază dragostea pentru Dumnezeu și dragostea față de oameni. Asta înseamnă că ne vom trata semenii așa cum ne-am dori să ne trateze ei pe noi, îi vom ajuta pe cei în nevoie, chiar dacă ne-au făcut rău în trecut sau chiar dacă nu-i cunoaștem, căutăm să spunem oricui avem ocazia, cât de mult îi iubește Isus și cum pot fi mântuiți. Căutăm să împlinim chemarea pe care Dumnezeu a pus-o peste viața noastră și să ne formăm profesional conform talentelor cu care am fost înzestrați. Fiecare avem locul nostru și destinul nostru unic și este minunat dacă ajungem să-l împlinim. 

Poate ați auzit povestea vulturului care a învățat să zboare legat cu o sfoară de un stâlp și așa a trăit ani de zile. Putea zbura doar cât îi permitea lungimea sforii cu care era legat. După ce a fost dezlegat, a continuat să zboare la fel cum a făcut dintotdeauna, pentru că nu înțelegea că este liber și că putea zbura în orice direcție și-ar fi dorit. 

Mulți creștini, continuă să cadă în vechile păcate, pentru că nu știu că sunt liberi și pot să li se opună. O persoană care obișnuia să se enerveze din orice și să ridice imediat tonul, folosind chiar un limbaj vulgar, va continua s-o facă și după convertire, pentru ca imediat după, dușmanul s-o condamne și s-o facă să se teamă că și-a pierdut mântuirea. Persoanele colerice, spun că nu se pot abține, nu au ce face, așa s-au născut. Dar dacă în mijlocul unei crize de nervi cu țipete și injurii, sună soneria sau telefonul, aceeași persoană se calmează instantaneu și răspunde musafirului sau apelului ca și cum nu s-ar fi întâmplat nimic. Dacă față de oameni, putem să ne stăpânim și să ne calmăm urgent, înseamnă că putem schimba vechiul fel în care ne comportam, rugându-ne Domnului să ne ajute să ne liniștim și să ne arate cum să rezolvăm situația neplăcută care ne-a deranjat.

Ne este de mare folos să comunicăm în rugăciune cu Dumnezeu. Dacă alergăm la El prima dată, în orice situație dificilă, când simțim că ne pierdem cumpătul și „ne vărsăm paharul frustrării și al nervilor” înaintea Domnului, spunându-i Lui, ce am vrea să spunem persoanei care ne-a enervat, vom putea evita multe bătălii. Ne rugăm să ne ajute să ne calmăm, să ne arate cum să rezolvăm corect problema și să ajute și cealaltă persoană să se liniștească. După ce ne liniștim, vom putea discuta normal cu cealaltă persoană și să aplanăm conflictul mult mai ușor. Este posibil să nici nu mai fie nevoie de o confruntare și chiar să ne cerem noi iertare, pentru că „la rece” vedem situația corect. Casele noastre pot fi oaze de pace, liniște și bucurie, dacă trăim cu adevărat vieți noi în Cristos. Isus este cu adevărat „Prințul Păcii” și de noi depinde să trăim în pacea Lui în fiecare clipă a vieții noastre. Puteți citi mai multe despre rugăciune la click aici: „Importanța rugăciunii – De ce ne rugăm?

Romani 6:8-9 „Acum, dacă am murit împreună cu Cristos, credem că vom şi trăi împreună cu El, 9 întrucât ştim că Cristosul înviat din morţi nu mai moare; moartea nu mai are nici o stăpânire asupra Lui.” 

Odată născuți din nou prin Duhul Sfânt, cât timp dorim să aparținem Lui Dumnezeu, nu vom fi în pericolul de a muri spiritual, adică să fim separați de Dumnezeu. Când viața fizică, în acest trup se va încheia, doar trupul fizic, supus putrezirii va muri, pe când duhul și sufletul nostru vor trăi veșnic. Copiii Lui Dumnezeu nu vor fi nici o clipă separați de Dumnezeu, pe când cei care L-au respins pe Isus și au trăit în păcat toată viața lor, vor merge în iad și la Judecata de Apoi vor avea parte de „moartea a doua”, după care vor ajunge în iazul de foc unde vor fi diavolul și toți ai lui. (Puteți citi mai multe în articolul „Când va avea loc și ce este Ziua Judecății”). Isus a fost separat de Tatăl o singură dată, când pe cruce fiind, a luat asupra Sa toate păcatele omenirii. Așa cum El nu va mai fi separat de Tatăl, nici noi, copiii Săi, nu vom muri, adică nu vom fi separați de Dumnezeu!

Romani 6:10-14 „Fiindcă prin moartea de care a murit, El a murit pentru păcat o dată pentru totdeauna, iar prin viaţa pe care o trăieşte, trăieşte pentru Dumnezeu. 11 Tot aşa şi voi înşivă socotiţi-vă morţi faţă de păcat şi vii pentru Dumnezeu, în Isus Cristos, Domnul nostru. 12 Deci păcatul să nu mai domnească în trupul vostru muritor şi să nu mai ascultaţi de poftele lui. 13Să nu mai daţi în stăpânirea păcatului mădularele voastre, ca nişte unelte ale nelegiuirii, ci daţi-vă pe voi înşivă lui Dumnezeu, ca vii, din morţi cum eraţi şi daţi lui Dumnezeu mădularele voastre, ca pe nişte unelte ale neprihănirii. 14 Căci păcatul nu va mai stăpâni asupra voastră, pentru că nu sunteţi sub Lege, ci sub har. ”

Slăvit să fie Domnul, pentru că jertfa Lui a fost suficientă pentru plata integrală a păcatelor omenirii, trecute, prezente și viitoare. Domnul a făcut deja tot ce ținea de El pentru iertarea noastră. Când înțelegem că suntem iertați, de noi depinde să știm că suntem morți față de păcat și vii în Cristos și ca urmare să nu mai trăim pentru păcat, ci pentru Dumnezeu. Noi suntem cei care alegem să ne folosim trupurile ca unelte ale nelegiuirii, păcătuind sau ca unelte ale neprihănirii trăind o viață curată, conform principiilor biblice, aducând slavă Lui Dumnezeu.

Cât timp suntem conștienți și convinși că suntem mântuiți și iertați prin harul Lui Dumnezeu și nu prin păzirea poruncilor Legii, adică prin faptele noastre, păcatul NU va mai stăpâni asupra noastră.

Asta NU înseamnă că harul îndreptățește păcatul.

Romani 6:15-19 „Ce urmează de aici? Să păcătuim pentru că nu mai suntem sub Lege, ci sub har? Nicidecum. 16 Nu ştiţi că, dacă vă daţi robi cuiva ca să-l ascultaţi, sunteţi robii aceluia de care ascultaţi, fie că este vorba de păcat, care duce la moarte, fie că este vorba de ascultare, care duce la neprihănire? 17 Dar mulţumiri fie aduse lui Dumnezeu, pentru că, după ce aţi fost robi ai păcatului, aţi ascultat acum din inimă de dreptarul învăţăturii pe care aţi primit-o. 18 Şi prin chiar faptul că aţi fost izbăviţi de sub păcat, v-aţi făcut robi ai neprihănirii. 19 Vorbesc omeneşte, din pricina neputinţei firii voastre pământeşti: după cum odinioară v-aţi făcut mădularele voastre roabe ale necurăţiei şi fărădelegii, aşa că săvârşeaţi fărădelegea, tot aşa acum trebuie să vă faceţi mădularele voastre roabe ale neprihănirii, ca să ajungeţi la sfinţirea voastră!”

Robul este obligat să asculte de stăpânul lui, pentru că este în proprietatea acestuia. El nu mai are drepturi, are doar obligații. Dacă L-am ales pe Isus să fie Domnul nostru, înseamnă că nu mai conducem noi, ci Îl consultăm pe Isus când luăm decizii. Nu mai putem continua să ascultăm de poftele firii care ne îndeamnă să păcătuim. Acum trebuie să trăim în ascultare de Isus. Adevăratul stăpân este cel de care ascultăm. Doar dacă Îi dăruim Domnului toată inima, renunțăm la „drepturile” de stăpânire ale naturii firești și ascultăm de Duhul Sfânt, putem ajunge sfinți. De ce? Pentru că, așa cum am citit mai sus, „suntem robii aceluia de care ascultăm”.

Romani 6:20-22 „Căci, atunci când eraţi robi ai păcatului, eraţi slobozi faţă de neprihănire. 21 Şi ce roade aduceaţi atunci? Roade de care acum vă este ruşine, pentru că sfârşitul acestor lucruri este moartea. 22 Dar acum, odată ce aţi fost izbăviţi de păcat şi v-aţi făcut robi ai lui Dumnezeu, aveţi ca rod sfinţirea, iar ca sfârşit: viaţa veşnică.

Nu putem sluji la doi stăpâni, și Lui Dumnezeu și păcatului, așa cum ne avertiza Isus.: „„Nici o slugă nu poate sluji la doi stăpâni; căci sau va urî pe unul şi va iubi pe celălalt, sau va ţine numai la unul şi va nesocoti pe celălalt. Nu puteţi sluji lui Dumnezeu şi lui Mamona.”” (Luca 12:13 )

Roadele se văd în viața fiecăruia. Rezultatele unei vieți trăite în ascultare de Dumnezeu sunt opusul a ceea ce produce o viață trăită în păcat. Isus este sursa păcii, liniștii, bucuriei, echilibrului, siguranței, prosperității și înțelepciunii.

Păcatul duce la degradare, distrugere, lipsă de integritate, frică, îngrijorare, neliniște, boală și tot ce vine de la cel rău. Cel care alege să fie robul păcatului, nu poate trăi curat. Sfârșitul unei vieți trăite în plăceri firești și în nelegiuiri, este moartea spirituală. Cine a ales să trăiască separat de Dumnezeu, nu va fi forțat să trăiască veșnic în Rai, în prezența Domnului, ci își va petrece eternitatea conform alegerilor făcute cât timp a trăit pe pământ. Viața veșnică, pe de altă parte, este cadoul gratuit pe care Dumnezeu ni l-a făcut prin Isus Cristos și îl primesc toți cei care aleg să renunțe la păcat și să trăiască sub domnia Lui Dumnezeu.

„Fiindcă plata păcatului este moartea, dar darul fără plată al lui Dumnezeu este viaţa veşnică în Isus Cristos, Domnul nostru.” Romani 6:23

MINCIUNI TACTICE ALE DIAVOLULUI PE CARE LE CRED CREȘTINII

Picture

Noi creștinii, suntem zilnic în război. Este lupta continuă dintre omul nostru interior (duhul nostru) născut din nou și firea noastră. Ne luăm crucea zilnic, răstignindu-ne firea și învățând să ascultăm de Duhul Sfânt, care locuiește în duhul nostru. Doar așa putem trăi în ascultare de Domnul. Firea se războiește cu Duhul, pentru că au dorințe și preferințe total opuse. Mai avem un dușman care pe cât este de real, pe atât este de invizibil, care are scopul clar de a ne distruge. Dacă înțelegem cu cine ne luptăm și care sunt tacticile diavolului și a celor din echipa lui, vom putea să ne apărăm mai bine și să contracarăm atacurile lor. Prima regulă a oricărui război este să-ți cunoști dușmanul.

„Domnul le-a zis: Eu sunt Uşa. Dacă intră cineva prin Mine, va fi mântuit; va intra şi va ieşi şi va găsi păşune. Hoţul nu vine decât să fure, să junghie şi să prăpădeascăEu am venit ca oile să aibă viaţă, şi s-o aibă din belşug.”” (Ioan 10:9-10)

Dumnezeul cel Minunat și Iubitor, ne-a creat ca să avem viață și încă viață din belșug. Diavolul pe de altă parte, este un hoț care vrea să ne fure de lângă Domnul nostru ca să pierdem binecuvântările vieții depline pe care o are pregătită pentru noi și scopul lui final este să ajungem în iad, în moartea pe care Biblia o numește moartea a doua, care durează veșnic.

Domnul ne-a arătat atât de multe prin ce ne-a spus în versetele: „Voi aveţi de tată pe Diavolul şi vreţi să împliniţi poftele tatălui vostru. El de la început a fost ucigaş şi nu stă în adevăr, pentru că în el nu este adevăr. Ori de câte ori spune o minciună, vorbeşte din ale lui, căci este mincinos şi tatăl minciunii. ” (Ioan 8:44)

Când spunea toate acestea, Isus se adresa celor pierduți, dintre care mulți erau liderii religioși ai vremii. Isus le-a spus: „vreţi să împliniţi poftele tatălui vostru.” pentru că fiecare om este sau copilul Lui Dumnezeu, sau al diavolului. Dumnezeu i-a creat pe oameni ca să fie copiii Lui. Dar de la căderea în păcat, omul se naște ca și copil al diavolului. Devine copil al Lui Dumnezeu doar după ce este născut din nou prin Duhul Sfânt, ca urmare a credinței în Isus Cristos. Creștinii fac totul ca să-i facă plăcere Lui Dumnezeu și să aducă roade demne de ascultarea de El, iar cei pierduți fac totul ca să-și împlinească poftele firii lor păcătoase. Acestora se adresa Isus, când a spus că vor să împlinească poftele tatălui lor, diavolul, pofte care în cazul lor includea și uciderea Lui Isus. 

Chiar înainte de versetul din Ioan 8:44, în Ioan 8:42-43„„Isus le-a zis: „Dacă ar fi Dumnezeu Tatăl vostru, M-aţi iubi şi pe Mine, căci Eu am ieşit şi vin de la Dumnezeu; n-am venit de la Mine Însumi, ci El M-a trimis. Pentru ce nu înţelegeţi vorbirea Mea? Pentru că nu puteţi asculta Cuvântul Meu.” Și acum să privim mai atent la ce a spus în continuare – Ioan 8:45-47 „ Iar pe Mine, pentru că spun adevărul, nu Mă credeţi. Cine din voi Mă poate dovedi că am păcat? Dacă spun adevărul, pentru ce nu Mă credeţi? Cine este din Dumnezeu ascultă cuvintele lui Dumnezeu; voi de aceea n-ascultaţi, pentru că nu sunteţi din Dumnezeu.””

Domnul i-a întrebat: „Pentru ce nu înţelegeţi vorbirea Mea?” Apoi le-a și răspuns: „Pentru că nu puteţi asculta Cuvântul Meu.”

Cei care doresc ce este greșit mai mult decât ce este drept, nu pot auzi ce este drept. De ce? Pentru că oamenii aud ceea ce-și doresc cel mai mult. O persoană poate auzi cu adevărat ce i se spune, doar dacă se teme de Dumnezeu și caută adevărul. Să analizăm mai atent ce a spus Isus în aceste versete „Cine este din Dumnezeu ascultă cuvintele lui Dumnezeu; voi de aceea n-ascultaţi, pentru că nu sunteţi din Dumnezeu.””

Dacă ne uităm la metodele de operare ale diavolului și ale demonilor lui, vom vedea că știu foarte bine aceste adevăruri. Dușmanul mizează pe faptul că oamenii aud doar ce vor să audă cel mai mult, iar cei care-L resping pe Dumnezeu, sunt orbi și surzi din punct de vedere spiritual și de aceea nu-L pot auzi pe Dumnezeu. Când o persoană începe să fie pregătită pentru a primi mântuirea, va începe să audă și Cuvintele Lui Dumnezeu. Apoi, dacă se vor preda Domnului, vor putea să audă clar și să discearnă între influențele și vocile pe care oamenii le aud în viața de zi cu zi.

Domnul spune că diavolul este un ucigaș și tatăl minciunii. Din momentul în care diavolul, a devenit mândru și a ales să se răzvrătească împotriva Lui Dumnezeu, n-a încetat nici o clipă să mintă și să fie nesupus. El este răzvrătirea însăși și crede că dacă ne poate face să cădem în păcat, asta îl va avantaja înaintea Lui Dumnezeu. Nu este nici un dubiu că trăirea sfântă, curată, face să avanseze Împărăția Lui Dumnezeu, iar trăirea în păcat face ca planurile Satanei să avanseze. Acesta este adevărul chiar dacă mulți nu realizează că este așa.

Trebuie să înțelegem că suntem ființe spirituale. Omul este duh, care are suflet și locuiește într-un trup fizic. Când trupul fizic moare, noi continuăm să existăm. Diavolul (care nu este omniprezent ca Dumnezeu, și nu poate fi decât într-un singur loc la un moment dat) și demonii care îi sunt supuși, au abilitatea de a „vorbi” în mințile oamenilor. Acesta este un truc foarte subtil, și pentru că, de cele mai multe ori, vorbesc la persoana întâi, omul căruia îi implantează acele gânduri în minte, crede că sunt ale lui și că se gândește la propriile lui gânduri. În realitate, diavolul îi manipulează gândirea conform planurilor sale.

În timp ce studiam pentru scrierea acestui mesaj, am înțeles mai clar decât oricând că multitudinea tacticilor și a minciunilor șoptite în mințile oamenilor de către cel rău, urmează anumite tipare. Dacă le recunoaștem, le putem respinge. Știind cine suntem în Cristos și ce ne învață Biblia, putem înlocui gândurile greșite cu adevărul, iar când este cazul, chiar să luptăm îmbrăcați cu armura Lui Dumnezeu și folosind-o cu înțelepciune împotriva atacurilor și înșelăciunilor.

Toate tacticile și minciunile celui rău, au două scopuri: să ne separe de Dumnezeu (păcatul exact asta face) și să crească puterea dușmanului. De obicei, dacă unul din trucurile folosite reușește, va deveni curând o fortăreață. Așa cum o singură înghițitură de alcool poate duce la mult mai mult, la fel va face și o țigară, o lovitură… Primul țel al dușmanului este să-l facă pe creștin să devieze de la drumul drept. Cât timp creștinul nu mai este pe calea dreaptă, nu mai are nici o eficiență și nici putere pentru Împărăția Lui Dumnezeu, și nu are nici pentru el, pentru că și el e parte din împărăție.

„Minciunile și decepțiile despre propria persoană”, sunt în vârful listei. Minciunile despre Dumnezeu nu par suficient de importante ca să fie în fruntea listei, pentru că, din păcate, pentru om propria persoană este cea mai importantă. Și diavolul se folosește de acest lucru la maximum. Minciunile sunt șoptite de obicei la persoana întâi, dar uneori sunt reformulate la persoana a doua, ca urmare a ceea ce altcineva a rostit peste persoana în cauză, și anume un părinte, profesor, șef, copil, consort, prieten, coleg, vecin, rudă sau asociat etc. Toate minciunile vor fi scrise cu albastru.

1- Îndoieli și minciuni despre propria persoană – Epitetele negative aspre: — Nu sunt destul de inteligent(ă)/nu ești destul de inteligent(ă; sunt prost (proastă)/ești prost (proastă); Nu sunt destul de frumos(frumoasă)/nu ești destul de frumos(frumoasă); sunt urât(ă)/ești urât(ă); Nu sunt destul de talentat(ă)/nu ești destul de talentat(ă); sunt urât(ă)/ești urât(ă); Nu sunt destul de priceput(ă)/nu ești destul de priceput(ă); sunt stângaci (stângace)/ești stângaci(stângace); Nu sunt bun(ă) de nimic/nu ești bun(ă) de nimic; Nu dă nimeni doi bani pe mine/nu dă nimeni doi bani pe tine; sunt un/o ratat(ă)/ești un/o ratat(ă); N-o să fac nimic în viață/ n-o să faci nimic în viață; pe ce pun mâna stric/pe ce pui mâna strici; toate-mi scapă din mână/toate-ți scapă din mână; sunt un(o) nimeni/ești un(o) nimeni; nu-mi iese nimic/nu-ți iese nimic; eu nu câștig niciodată/ tu nu câștigi niciodată; nu mai e nici o speranță pentru mine/ nu mai e nici o speranță pentru tine; n-are rost să încerc, dacă ratez?/n-are rost să încerci, dacă ratezi?; de ce să mai încerc, e imposibil? Las-o baltă, oricum nu schimbi nimic etc… Pozitivul fals: —Eu nu greșesc niciodată, nu păcătuiesc niciodată, eu sunt mai bun decât el sau ea sau decât ei; n-am nevoie de nimeni, eu pot totul prin forțe proprii, n-am nevoie de nimeni, nu m-a ajutat nimeni niciodată, am făcut totul singur(ă), eu sunt o persoană bună, n-am nevoie de sfaturile nimănui, nici de sfaturile Lui Dumnezeu, nici ale Bibliei. Diverse minciuni despre sine – Valoarea mea e definită de felul în care arăt, când arăt rău, nu valorez nimic, ce cred alții despre mine arată ce valoare am, numai eu știu ce este cel mai bine pentru mine, lipsa mea de talente, îndemânare, abilități definesc valoarea mea/ talentele, abilitățile și îndemânarea mea îmi definesc valoarea etc. Prima categorie, cuprinde gânduri care exprimă concepții greșite despre propria persoană. Diavolul vrea ca oamenii să creadă că sunt singuri, neajutorați, ceea ce este total opusul dragostei, purtării de grijă și omniprezenței Lui Dumnezeu. Tatăl minciunii nu poate fi decât într-un singur loc, la un moment dat. Dumnezeu, este lângă fiecare dintre noi, în orice clipă și prin Duhul Sfânt, locuiește în fiecare creștin și în același timp este și în Rai, în permanență. Dumnezeu prin omniprezența Lui, este aproape de toți oamenii de pe Pământ. 

2- Îndoieli și minciuni despre Dumnezeu și Cuvântul Lui – Dumnezeu nu este real; Nu poți dovedi că Dumnezeu există; Nu există Dumnezeu; Unde este Dumnezeu, dacă zici că există? Dacă Dumnezeu este bun, de ce se întâmplă lucruri rele oamenilor buni? Dacă Dumnezeu e bun, de ce-l lasă pe diavol să facă atâta rău? Dumnezeu n-ar putea trimite pe nimeni în iad; Eu și Dumnezeu avem o înțelegere specială; Dumnezeu nu este drept; Dumnezeu este tiran; Dumnezeu e plictisitor; Dumnezeu nu mă iubește, Dumnezeu nu m-ar folosi tocmai pe mine; Dumnezeu nu mă poate iubi; Chiar dacă Dumnezeu mă iubește, nu mă place; Dumnezeu nu mai face minuni; Dumnezeu a creat Pământul și l-a lăsat baltă; Sigur fac ceva greșit, pentru că dacă eram pe placul Lui Dumnezeu nu puteam să am atâtea încercări în viață; Dumnezeu e dezamăgit de mine; Dumnezeu mă pedepsește pentru greșelile mele; Dumnezeu mă face să sufăr ca să-mi spăl păcatele; Nu contează ce religie ai, e un singur Dumnezeu; Cuvântul Lui Dumnezeu, Biblia:– Biblia nu este Cuvântul lui Dumnezeu; Biblia e doar o carte veche; Biblia e plină de erori; Biblia se contrazice; N-am nevoie să citesc Biblia; preoții și pastorii sunt plătiți să citească Biblia, mie-mi ajunge ce aud de la ei; Chiar scrie asta în Biblie? Nu, Biblia nu spune asta; cine l-a făcut pe Dumnezeu, dacă el a creat totul? Scrie asta în Biblie, dar înseamnă altceva; Biblia nu e pentru azi; Biblia e depășită; numai evoluția are sens, știința a demonstrat că Biblia nu are dreptate. Doctrine false— Nu există nici o Judecată de Apoi (Ziua Judecății); Odată mântuit, ești veșnic mântuit; dacă am repetat singur acea rugăciune înseamnă că sunt creștin; oricine poate cere de la Dumnezeu în numele Lui Isus și primește; Toate darurile, semnele și minunile s-au încheiat cu Cartea Faptele Apostolilor; dacă ești religios este destul; Minciuni despre mântuire: — sunt botezat, deci sunt creștin și voi ajunge în rai; sunt mântuit pentru că sunt membru al bisericii, ajut săracii, merg la biserică regulat; dacă ești bun cu siguranță ajungi în rai; nu trebuie să-i iert pe alții ca să fiu iertat; dacă dau de pomană la săraci și la nevoiași și-i ajut pe cei în nevoie voi ajunge în Rai.

3- Îndoieli și minciuni despre păcat și ispite – Păcatul meu îmi face rău numai mie; nu există păcat; a numi ceva păcat e doar a condamna; eu știu ce fac, de ce mă judeci?; dacă fac răul și nu mă vede nimeni, nu contează; păcatul meu nu face rău la nimeni; obiceiurile rele nu sunt chiar rele, vătămătoare sau păcătoase (fumatul, dependența de alcool, drogurile, lăcomia, auto-medicația etc); e viața mea, pentru mine acesta nu este păcat; păcătuiește acum și pocăiește-te după; trăiește clipa, distrează-te până poți, pe urmă poți să-ți ceri iertare; nu e greșit să te uiți la pornografie, atâta timp cât nu practici ce vezi; dacă fac ceva rău doar odată, nu mă va afecta; a trebuit să mint, ca să nu-mi pierd serviciul; am nevoie de alcool; am nevoie de droguri; am nevoie de țigări; am nevoie să cumpăr acest lucru, chiar dacă o să mă îngrop în datorii; trebuie să par grozav în ochii celorlalți, ca să-mi ating scopurile; trebuie să câștig mult ca să-i pot ajuta pe urmă pe alții; trebuie să țin pasul cu vecinii; minciunile mici, nu fac rău nimănui; minciunile nevinovate nu sunt păcat etc.

Să remarcăm care este sursa păcatului:

Iacov 1:12-16 „Ferice de cel ce rabdă ispita. Căci, după ce a fost găsit bun, va primi cununa vieţii pe care a făgăduit-o Dumnezeu celor ce-L iubesc. Nimeni, când este ispitit, să nu zică: „Sunt ispitit de Dumnezeu.” Căci Dumnezeu nu poate fi ispitit ca să facă rău, şi El însuşi nu ispiteşte pe nimeni. Ci fiecare este ispitit, când este atras de pofta lui însuşi şi momit. Apoi pofta, când a zămislit, dă naştere păcatului; şi păcatul, odată făptuit, aduce moartea. Nu vă înşelaţi preaiubiţii mei fraţi:”

Natura căzută, carnală pe care o avem toți, trebuie crucificată, zilnic. Trebuie ca noi să ne controlăm firea și să n-o lăsăm pe ea să ne conducă; pentru că nu-L putem sluji pe Dumnezeu în același timp în care ne slujim propria fire. Diavolul și ai lui știu „cum să tragă sforile”, doar sunt pe Pământ de la căderea în păcat, din grădina Edenului. Fugiți de ispite. Obiceiurile rele strică oamenii buni. Feriți-vă de oamenii care nu se tem de Dumnezeu. Iubiții, fiți buni cu ei, dar nu-i lăsați să devină parte din cercul restrâns de prieteni pe care îi aveți. 

Ispita începe cu propria natură carnală, când este atrasă de propria poftă și ademenită – deci noi decidem să nu lăsăm gândurile păcătoase să rămână în mintea noastră. Dacă vin, le alungăm și punem în locul lor Cuvântul Lui Dumnezeu referitor la subiectul respectiv. Dacă continuăm să gândim gândurile care ne ispitesc, deschidem ușa păcatului, pentru că „pofta, când a zămislit, dă naştere păcatului;” Când ne trec gânduri nedorite prin minte nu e păcat, dar dacă le permitem să rămână și le dezvoltăm, repetându-le, atunci păcătuim. Să nu credeți că vreunul dintre slujitorii diavolului vor rata vreo șansă de a face pe un creștin să cadă în păcat. Cei care trăiesc deja în păcat, nu mai sunt atacați cu prioritate de dușman, dar cei care sunt fermi în credința lor în Isus, sunt țintele preferate.

Diavolul a venit s-o înșele pe Eva când era în gradina Edenului. În Geneza 3:6 citim că Adam era lângă ea, deci auzise conversația și nu s-a opus, a luat fructul din mâna Evei și a mâncat, deci amândoi au fost înșelați. Tacticile folosite de cel rău, se încadrează în categoriile pe care le scrie Ioan, și anume: pofta firii pământeștipofta ochilor şi lăudăroşia vieţii ” (1 Ioan 2:16). Diavolul știa că lui Adam și Evei li s-a interzis un singur lucru: să mănânce din pomul cunoștinței binelui și răului. Ca urmare a insistat până a făcut-o pe Eva să se îndoiască de adevărul a ceea ce Dumnezeu a spus. Apoi a convins-o că sigur nu vor muri, că fructul e chiar apetisant, plăcut la privit, și că Dumnezeu a vrut doar să-i sperie, ca să nu-l mănânce, ca să nu devină ca El. Acest fel de înșelăciune funcționează de peste 6000 de ani. Pentru Adam, păcatul lui a fost și mai grav (1Timotei 2:14Geneza 3:17-19). Biblia spune că el nu a fost înșelat ci el a ales să nu asculte de Dumnezeu. Cum se poate pocăi cineva cu adevărat, când alege să nu asculte, știind clar că păcătuiește și totuși o face? Este mult mai greu. Capitolul 3 din Geneza, ne descopere atât de multe, încât nu știu dacă ar putea cineva să-l explice pe deplin. Este esențial să continuăm să citim Cuvântul Lui Dumnezeu, pentru că, cu cât primim mai multă lumină într-o anumită problemă, după ce revenim să studiem ce scrie despre altă problemă, avem mai multă lumină și claritate și pentru aceasta, și în acest fel creștem în cunoașterea Scripturii. Putem învăța din greșelile altora, fără să plătim același preț ca ei, sau trecând și noi prin aceleași greșeli și costuri inerente. N-ar fi mai bine să studiem Cuvântul și ca urmare să trăim cu înțelepciune, evitând greșelile care ne costă scump?

4- Îndoieli și minciuni despre diavol/demoni/iad/domeniul întunericului  diavolul nu există; demonii nu sunt reali; nu există iad; Dumnezeu e dragoste, El nu putea crea iadul; diavolul nu e chiar atât de rău; diavolul este peste tot (mare minciună, doar Dumnezeu este omniprezent); în iad poți avea tot ce-ți dorești, femei, droguri, alcool…; diavolul e doar un duh rău; diavolul stă în iad doar vizitează Pământul (fals, iadul este o închisoare, cine intră acolo nu mai iese , iar Isus prin biruința asupra păcatului, a luat înapoi cheile locuinței morților și are controlul absolut asupra iadului – adevărul este că diavolul se mișcă încă liber pe Pământ); astrologia, reflexologia, homeopatia, acupunctura, vrăjitoria, ghicitoria, magia albă, yoga, luptele marțiale, orice formă de ocultism sau religie antică nu au de ce să fie rele, sau să-ți facă rău; sau poți fi creștin și să cochetezi cu medicina alternativă, ocultă, n-are cum să-ți facă rău; Negarea existenței a ceva sau cineva, nu-i face să nu existe, este doar amăgire.

5- Înșelăciuni și minciuni despre Împărăția Lui Dumnezeu (rai, îngeri, biserica/trupul Lui Cristos, creștini) – raiul nu există; raiul e doar o invenție; raiul e un loc plictisitor; nu există îngeri; îngerii nu sunt reali; mersul la biserică nu e necesar; numai ipocriții merg la biserică; toți pocăiții sunt leneși; să nu ai de-a face cu pocăiți; pastorii vor numai banii tăi; biserica nu ajută pe nimeni; numai cei din denominația asta sau cealaltă vor ajunge în rai; copiii mei nu trebuie să meargă la biserică le ajunge ce-i învățăm noi și profesorii; e plictisitor să fii creștin; nu te poți bucura de viață dacă ești creștin; ca să fii creștin ai numai parte de interdicții, nu ai voie să faci nimic;

6- Îndoieli și minciuni despre rugăciune, laudă și închinare – Rugăciune – Dumnezeu nu-mi/ți aude rugăciunile; Dumnezeu ascultă doar rugăciunile anumitor creștini; rugăciunile mele nu-mi ajută la nimic; mai bine nu mă mai rog, tot nu schimb nimic; nu merit/meriți răspuns la rugăciuni; sunt/ești nevrednic(ă), Dumnezeu nu mă poate asculta; nu merit/meriți ajutorul Lui Dumnezeu (nici unul nu merităm nimic, dar Dumnezeu operează prin harul Său, care este favoare nemeritată); sunt bolnav/ă, pentru că Dumnezeu mă pedepsește; Dumnezeu mă vrea bolnav/ă ca să mă învețe o lecție; Dumnezeu nu mai răspunde la rugăciuni; Dumnezeu nu mai face minuni, așa că n-are rost să mă mai rog; Lauda – Dumnezeu nu vrea sau nu are nevoie să-L laud eu; doar în biserică se cântă laude Domnului; Dumnezeu nu poate fi lăudat decât cu muzică corală, în biserică; lauda trebuie să fie doar prin imnuri, cu cât mai puține instrumente; Închinarea – închinarea înseamnă să cântăm despre Dumnezeu; dacă stai în strană, duminica dimineața, înseamnă că te închini; nu te poți închina decât în biserică; închinarea e doar pentru Duminica, Paști, Crăciun și alte sărbători; Cina Domnului – nu pot lua cina Domnului, pentru că nu sunt vrednic și o să ajung bolnav; Nu pot sta la masa Domnului pentru că am făcut multe păcate în trecut; Nu pot lua cina, decât dacă mi-o dă un preot sau un pastor etc.

Această categorie implică prejudecăți și concepții greșite din „trupul Lui Cristos” care este biserica, izvorâte din logica umană și nu din ce spune Biblia. Rugăciunea este comunicarea noastră cu Dumnezeu. Dacă diavolul reușește să îl facă pe creștin să se îndoiască de puterea și rostul rugăciunilor sale, sau să-l oprească să se mai roage, cât timp va mai rămâne acesta pe calea Domnului? Puteți citi mai multe despre rugăciune la click aici: Importanța rugăciunii – de ce ne rugăm? Lauda noastră Îl glorifică pe Dumnezeu, iar închinarea este laudă și părtășie intimă cu DomnulAmbele trebuie să fie în duh și în adevăr, din toată inima, ca să fie eficiente. Cina Domnului face parte din legământul pe care se bazează relația noastră cu Isus Cristos. El ne-a spus să continuăm să luăm Cina până vom părăsi acest Pământ. Avem un articol pe acest site care explică pe larg acest subiect. Dacă din diferite motive nu credeți că puteți lua parte la Cina Domnului, sau aveți serioase semne de întrebare despre ce înseamnă, vă rog să citiți mesajul: Semnificația Cinei Domnului”.

7- Minciuni înșelătoare / răul numit bine/bun – Falsul bine/bun: de exemplu, mâncarea care pare hrănitoare, dar care este lipsită de substanțe nutritive, sau o femeie frumoasă/un bărbat chipeș, care par persoana perfectă pentru cineva, dar după un timp îi distruge viața; următoarele pot fi pentru a face bine dar și rău și multe din ele par bune sau inofensive, dar în realitate produc mult rău: muzica, programele TV, filme, religii altele decât Creștinismul, medicina alternativă; Infiltrarea în biserică: Lupii în piei de oaie, cum ar fi: învățători falși, lideri falșiapostoli falși, proroci falși etc.; activități oculte, ritualuri care par a fi de la Dumnezeu, dar în realitate sunt oculte, vin de la diavolul, de exemplu: ghicitul în frunze de ceai, în zațul de cafea, în palmă, preziceri ale viitorului, farmece, vrăji, astrologie, necromanția sau spiritismul, practica pendulului, noua eră (new age), scientologie etc.; răul deghizat în lumină; Reclame mincinoase: oferă momeala ca ceva bun, doar ca pe urmă răul să acapareze persoana care a căzut în capcană, cu totul; inhalează doar un fum… ca să uiți de toate, bea doar un păhărel, numai gustă, doar o doză… și până se dezmeticește victima, nu mai poate face nimic , pentru că ceea ce părea să fie ceva inofensiv, a ajuns s-o controleze; Sexul în afara căsătoriei – sexul e bun, în orice condiții; e ceva plăcut; dacă sexul ar fi ceva greșit, de ce mi-l doresc atât de mult? Dacă-mi doresc, trebuie să fie ok; etc. Dumnezeu a lăsat sexul ca să fie consumat între un singur bărbat și o singură femeie, în cadrul relației de căsătorie. Dumnezeu i-a creat pe oameni ca să procreeze. Dar diavolul face tot ce poate pentru a trage foloase din pofta firească a ochilor și natura carnală a omului pentru a amăgi pe oricine e gata să treacă bariera a ce e bine și să păcătuiască.

8- Folosirea fricii și a intimidării – „Fiţi treji şi vegheaţi! Pentru că potrivnicul vostru, diavolul, dă târcoale ca un leu care răcneşte şi caută pe cine să înghită. Împotriviţi-vă lui tari în credinţă, ştiind că şi fraţii voştri în lume trec prin aceleași suferinţe ca voi.” (1 Petru 5:8-9) Diavolul este agresiv și când găsește pe cineva care e ușor de intimidat, asta face. El folosește temeri iraționale, pentru a oprima oamenii. Frica de a nu primi aprobarea celorlalți; frica de eșec; frica de a fi dezamăgit/ă; frica de a dezamăgi pe alții; frica de persecuții; frica de a mai încerca o dată; orice fobie, ca de exemplu: frica de întuneric, frica de păianjeni, șerpi etc.; Cel mai adesea, diavolul se folosește de „rănile noastre nevindecate”. Orice traumă poate fi atacată. Ceva nesemnificativ, cum ar fi să ne panicăm și să înghițim apă din piscină, într-un moment de neatenție, diavolul poate transforma într-o frică terifiantă de a mai intra în apă, ca nu cumva să ne înecăm. Dacă ni se întâmplă ceva grav (să fim jefuiți sau violați), diavolul poate folosi ce ni s-a întâmplat, pentru a ne produce coșmaruri, teroare mentală și chiar dezechilibre psihice. „rană nevindecată” este orice rană pe care am ignorat-o, sperând că va trece de la sine și pe care nu i-am dat-o Domnului ca s-o vindece, continuând să o „deschidem” retrăind trauma respectivă din nou și din nou, poate chiar pe parcursul întregii vieți. Respingerea, poate lăsa o rană adâncă. Toate durerile pe care cineva le-a lăsat nesoluționate și nevindecate, deschid larg ușa dușmanului pentru a ataca. Neiertarea poate avea aceleași efecte. De exemplu, unei persoane i se face o mare nedreptate, sau un mare rău, în timp ce persoanei care a cauzat nedreptatea sau răul, nu i se întâmplă nimic rău, toate îi merg din plin. Privind situația cu ochii firești, am spune că acea persoană nu merită sub nici o formă să fie iertată. Dar Dumnezeu ne cheamă să privim lucrurile din perspectiva Lui. Să facem ce ne învață Isus. Dacă nu iertăm pe cei care ne-au făcut rău, ne privăm de iertarea de care avem noi nevoie. În Matei 6:14-15, Isus ne-a spus: Dacă iertaţi oamenilor greşelile lor, şi Tatăl vostru cel ceresc vă va ierta greşelile voastre. Dar, dacă nu iertaţi oamenilor greşelile lor, nici Tatăl vostru nu vă va ierta greşelile voastre.” Una din minciunile diavolului este că, prin neiertarea celor care ne-au făcut rău, îi facem să ajungă în iad ca să plătească veșnic pentru ce ne-au făcut. Când în realitate, Dumnezeu este cel care dă judecata finală, nu noi. Fiecare răspunde înaintea Domnului de faptele sale. Cine se pocăiește, regretând sincer răul făcut și trăiește în ascultare, este iertat. Oricine are neiertare în inima sa, nu poate primi iertarea Lui Dumnezeu. Puteți citi mai multe despre iertare, la click aici: „Iertarea, de ce ne cere Domnul Isus să iertăm. Nesiguranța: tot ce face ca o persoană să se simtă nesigură, inferioară și că nu are valoarea pe care Dumnezeu a pus-o în ea când a creat-o. Sentimentele de nesiguranță, de inferioritate, sunt de asemenea o ușă deschisă pentru cel rău, și de multe ori sunt rezultatul acceptării unor minciuni legate de insuccese sau neajunsuri ale persoanei în raport cu idealuri de neatins. Prea gras/ă, prea slab/ă, prea înalt/ă, prea scund/ă, prea sărac/ă, prea prost/proastă, și tot ce poate urma după adverbul „prea”, ca și grad de comparație. Dacă studiem Biblia, aflăm cine și cum spune Dumnezeu că suntem și acesta trebuie să ne fie standardul pe care îl acceptăm pentru noi. Așa putem, identifica minciunile dușmanului și să nu le acceptăm. Depresia înseamnă în esență, a nu avea pacea și bucuria pe care Dumnezeu le are pentru noi. Depresia face persoana să se concentreze pe ceva negativ, fără speranță, în loc să privească la remediul pregătit de Dumnezeu pentru situația sa. Este păcat să disperăm, pentru că a dispera înseamnă să ne îndoim de Dumnezeu. Creștinii care au căzut în capcana depresiei, din diferite motive, dacă nu reușesc singuri să proclame și să creadă adevărul pe care îl oferă Biblia pentru situația lor, e timpul să caute ajutorul consilierilor creștini sau a altor creștini care au o relație vie cu Domnul. Atacul inițial asupra minții și emoțiilor unei persoane, dacă nu este rezolvat imediat prin proclamarea cu credință a adevărului Scripturii, în timp, devine o fortăreață, pe care doar slujirea de eliberare o mai poate dărâma. Nu putem fi depresivi și plini de pace, bucurie și încredere, cum vrea Dumnezeu să fim, în același timp.

9- Minciunile și decepțiile sociale – Disensiunile: cauzează fricțiuni reale și imaginare între oameni care duc la diviziuni care fură pacea și distrug scopurile comune; de multe ori, oamenii înțeleg greșit ce a vrut să spună sau a făcut altcineva și diavolul poate fi în spatele întregii operațiuni. Și chiar când cauza este reală, dacă cel care putea fi ofensat, alege să n-o facă și să reacționeze acordând har, conflictul se poate rezolva în mod minunat. Nu avem opțiunea de a nu fi răniți, dar putem alege să nu purtăm ranchiună; neiertarea îi duce pe oameni în iad (dacă nu iertăm, nu suntem iertați – Matei 6:15); Educația care „spală creierul”: prin mas-media, muzică, legi, familie, programele școlare etc.; Lenea: este adevărat că mâinile care nu fac nimic, sunt lucrarea dușmanului (oamenii harnici, care sunt ocupați ca să fie productivi, să schimbe lumea în bine, sunt o amenințare pentru cel rău); diavolul acționează prin a-i face pe oameni să fie mulțumiți de ei înșiși, prin a-i ține ocupați cu jocuri pe computer, cu facebook și alte rețele de socializare, telefoane mobile, tablete, computere care-i țin pe oameni ocupați, ca să nu mai aibă timp să se ocupe de viața reală, de citit Biblia sau alte cărți folositoare, de activități sociale normale etc.; toate acestea pot fi bune, dar când devin obsesii, pot fi capcane periculoase. Omisiunea: a nu face ce trebuie făcut într-o anumită situație, poate fi un păcat la fel de mare ca și comiterea directă a păcatului. Presiunea de grup asupra tinerilor, este similară cu decența socială („political correctness”), impusă adulților. A te conforma mulțimii, a nu face notă discordantă față de majoritate, înseamnă de fapt să mergi pe calea lată care duce spre iad, în loc să mergi pe calea îngustă spre rai. Rebeliunea extremă: sunt unii care nu sunt de acord cu nimeni, pe nici o temă, și au impresia că nefiind cu nimeni, fac ce e bine. De fapt, acest tip de atitudine, arată că sunt rebeli față de Dumnezeu și făcând asta, sunt în tabăra diavolului (fie că-și dau seama, fie că nu).

10- Minciuni sfruntate – Minciuna minciunilor – pot face ce vreau, nu trebuie să-i dau socoteală Lui Dumnezeu pentru faptele mele, eu sunt propriul meu șef; ceea ce de fapt înseamnă: Voi fi ca Dumnezeu, voi fi propriul meu Dumnezeu.

Câteva minciuni sfruntate – 
Nu există adevăr absolut;
Nu există dreptate absolută și greșeală absolută; 

Evoluția trebuie să fie adevărată 
(chiar dacă nu este adevăr absolut);
Nu Dumnezeu a creat lumea;
Dumnezeu nu a creat lumea în 6 zile;
Dumnezeu e unul singur, indiferent ce religie alegi;
Toate căile duc spre rai;

Toate formele de „media” (TV, video, jocuri, telefoane mobile etc) sunt „dădaca” perfectă, n-au cum să facă rău formării copilului. (de fapt, tot ce intră în sufletul unei persoane indiferent de vârstă, contează și trebuie să avem grijă)
Mai mult e totdeauna mai bine – mai, mai, mai mult;
Distrează-te acum și pocăiește-te după;
Când murim, murim, nu mai e nimic după moarte;
Nu există viață veșnică, n-a venit nimeni înapoi să demonstreze contrariul;
Ce fac toți, fac și eu, unde merg toți, merg și eu;
Dacă mi-a făcut cineva rău și nu mi-a cerut iertare, nu trebuie să iert;
Nu-l aleg nici pe Dumnezeu dar nici pe Satan
 (a nu-L alege pe Dumnezeu, înseamnă să-l alegi pe Satan, ne spune Biblia)

Poate ne gândim de multe ori cum a putut cineva să facă ceva atât de prostesc, să fie așa de lipsiți de minte, când auzim de deciziile foarte proaste ale unor semeni de-ai noștri… Iacov ne răspunde la această întrebare în capitolul 1, versetele 14 la 16: „Ci fiecare este ispitit, când este atras de pofta lui însuşi şi momit. Apoi pofta, când a zămislit, dă naştere păcatului; şi păcatul, odată făptuit, aduce moartea. Nu vă înşelaţi preaiubiţii mei fraţi.”

Punctele noastre „slabe”, sunt rezultatul a „cât de mult” suntem dispuși „să-i predăm Domnului” ca urmare a „cât de mult ne dorim păcatul”. Poate părea simplistă fraza anterioară, dar este un principiu profund și amplu. Cineva poate ajunge rob al deziluziei, de câte ori ceea ce-și dorește devine mai important decât adevărul. De exemplu, dacă cineva dorește să fumeze o țigară, mai mult decât vrea să aibă grijă de trupul său, diavolul vine și îi șoptește mai multe gânduri seducătoare despre cât de plăcută va fi senzația de a fuma o singură țigară, sau măcar un fum din țigara altuia, sau cel puțin să se bucure de fumatul pasiv stând aproape de alți fumători. Adevărul este, că putem fi ispitiți, atât cât dorim să fim. Secretul de a nu auzi amăgirile și ce ne face rău, este de a ne dori mai mult adevărul decât ispita.

Problema majorității dependențelor este mult mai gravă, pentru că nu sunt doar rezultatul unor alegeri greșite, ci implică și demoni. Cineva care nu este tare în Domnul, este vulnerabil la atacurile lor. Când închidem ușa adevărului și deschidem ușa minciunii, de fapt închidem ușa spre Dumnezeu și o deschidem pe cea către Satan. Dumnezeu dă putere celui care Îl caută, ca să facă binele, dar cei care îi întorc spatele Lui Dumnezeu, deschid ușa diavolului, minciunilor și acțiunilor lui distrugătoare, devenind sclavul acestuia. Cărțile de psihologie, numesc dependențele ca fiind boli sau slăbiciuni fizice. În realitate psihologia umană nu recunoaște existența și lucrările diavolului. Când o persoană a ajuns să cadă pradă minciunilor și capcanelor diavolului de mai multe ori, numai adevărul și puterea Lui Dumnezeu o mai pot elibera și o pot ține liberă.

„Păcatul care duce la moarte” este real și este păcatul extrem. Diferența dintre păcat și cel care duce la moarte este similară cu cea dintre bârfă și omucidere. Sunt și dependențe care duc la moarte. Nu le putem vedea cu ochiul liber. Dar robia produsă de alcool, droguri, pornografie și păcate sexuale este mult mai mare decât ce vedem sau știm. Psihologia modernă analizează impulsurile din creier când pacientul face sau vede un anumit lucru, și remarcă că excitarea unei anumite zone din creier este foarte puternică, uneori la nivelul maxim posibil. De fapt diavolul știa toate acestea dinainte ca oamenii de știință să le descopere și se folosește de reacția omului la ispite sub forma stimulilor externi sau a gândurilor, de mii de ani. Pentru ca omul să scape de păcatele care l-au înrobit, are nevoie mai mare de adevărul lui Dumnezeu și de manifestarea puterii Duhului Sfânt, decât pentru a scăpa de un păcat mai mic.

Toate strategiile dușmanului au în comun faptul că omului îi place să fie condus de „ce vrea el”. Dacă vrem ceva ce este rău mai mult decât ceea ce este bine, atunci suntem posibile victime ale ispitei care duce la greșeală sau chiar la păcat. Trebuie să vrem ce este bine mai mult decât ce este rău.

Altfel spus: Suntem conduși de ceea ce dorim „mai mult”. Dacă dorim înțelepciunea mai mult decât prostia, înțelepciunea ne conduce, dragostea mai mult decât ura, binele mai mult decât răul etc. Păcatul nu este o slăbiciune fizică, este o alegere spirituală. Duhul născut din nou este cu totul pentru Dumnezeu, dar natura carnală se luptă contra Lui Dumnezeu. Creștinul învață să preia controlul peste natura sa firească și să trăiască în ascultare de Dumnezeu.

Mai poate creștinul să greșească și să cadă pradă păcatului și prostiei? Din păcate, da. Dar stilul de viață creștin este trăirea pe placul Lui Dumnezeu, trăind vieți curate, iar alunecarea în păcat este excepția, nu regula. Când o persoană regretă sincer păcatul comis, se va strădui cu adevărat să nu mai repete păcatul respectiv. Dacă persistă în acel păcat din nou și din nou, atunci are o problemă mai profundă și va trebui să ceară ajutorul pastorului sau al cuiva matur în credință din trupul Lui Cristos. Isus a venit să ne elibereze de păcat, nu doar să ne ierte. Pentru creștini, Isus este adevăratul Domn. Pentru cine nu este, probabil că nu a fost niciodată cu adevărat născut din nou sau a căzut de la credință și are nevoie să se pocăiască și să se întoarcă la Isus.

Să ne reamintim că Dumnezeu a creat o lume bună și tot ce a creat a fost bun. Dumnezeu l-a avertizat pe om să nu păcătuiască. Dar când omul a ales păcatul, acesta l-a separat de Dumnezeu și a adus moartea. Fără vărsarea de sânge nu există iertare. Numai prin Isus e posibilă iertarea păcatelor și nașterea din nou. Aceasta înseamnă că omul părăsește întunericul și natura păcătoasă cu care s-a născut. Duhul Sfânt vine să locuiască în om și îi luminează duhul, încât nu mai dorește să păcătuiască. După ce ne-am născut din nou, din copii ai diavolului am devenit copiii Lui Dumnezeu, și acesta este cel mai minunat lucru care i se poate întâmpla cuiva.

Dacă sunteți creștin, slavă Domnului. Păcatul nu vă este stăpân și poate că acest mesaj v-a stârnit dorința de a fi mai atenți la tacticile diavolului. Iar pentru oricine citește acest mesaj și încă e copilul diavolului, adică trăiește în robia păcatului, vă încurajez să veniți la libertate! Păcatul nu merită să vă conducă. Biblia ne spune că plata păcatului este moartea. Asta înseamnă separarea de Dumnezeu, de lumina, dragostea și toate darurile Lui bune și aruncarea în întunericul și distrugerea veșnică. Cât timp mai avem suflare de viață, mai avem șansa să ne întoarcem din toată inima la Domnul. Dar când viața fizică se încheie, cei care l-au respins pe Dumnezeu și căile Lui, vor ajunge în iad pentru totdeauna și chinul va fi de nedescris. Alegeți înțelept, alegeți viața, alegeți-l pe Isus Cristos!

PRIN RĂBDAREA VOASTRĂ VĂ VEȚI CÂȘTIGA SUFLETELE VOASTRE

Picture

În Luca 21, Isus le vorbea ucenicilor despre ce se va întâmpla la sfârșitului acestui veac. Cuvintele Lui ne aduc multă lumină, sunt încurajatoare și profunde. El a spus:„Veţi fi daţi în mâinile lor până şi de părinţii, fraţii, rudele şi prietenii voştri; şi vor omorî pe mulţi dintre voi. veţi fi urâţi de toţi din pricina Numelui Meu. Dar niciun păr din cap nu vi se va pierde. Prin răbdarea voastră, vă veţi câştiga sufletele voastre. Luca 21:16-19 (VDCC)

Întrebarea este: Ce vroia să spună Domnul prin fraza „Prin răbdarea voastră, vă veţi câştiga sufletele voastre.”?

Traducerea din Biblia Amplificată este:

“Veți fi dați în mâinile lor până și de părinţii, fraţii, rudele şi prietenii voştri; şi vor omorî pe mulţi dintre voi. veţi fi urâţi de toţi din pricina [asocierii voastre cu] Numelui Meu. Dar niciun păr din cap nu vi se va pierde. Prin [răbdarea voastră] capacitatea voastră de a îndura, [întăriți de Duhul Sfânt] vă veţi câştiga sufletele voastre.”

Aceleași versete din traducerea BVA (Biblia în Versiunea Actualizată):

„Veţi fi predaţi lor chiar şi de cei care vă sunt părinţi, fraţi, rude şi prieteni. Şi unii dintre voi vor fi omorâţi. Din cauza numelui Meu, veţi suporta ura tuturor. Dar niciun fir de păr de pe capul vostru nu se va distruge. Răbdând, vă veţi salva sufletul.

Și acum, să „săpăm mai adânc” ca să aflăm ce vroia Domnul să spună despre puterea răbdării.

Sfatul Domnului Isus este relevant pentru necazurile din zilele din urmă, dar și pentru cele din viața de zi cu zi. Domnul vrea ca toți copiii Lui să treacă cu bine prin toate necazurile. Ne avertizează că va fi atât de greu, încât oamenii se vor întoarce unii împotriva altora, chiar rudele de sânge și prietenii cei mai apropiați vor deveni cei mai aprigi dușmani și îi vor urî de moarte pe creștini, dar să nu ne temem, pentru că rămânând credincioși până la sfârșit, ne vom mântui sufletele. Domnul ne spune și care este cheia succesului: „prin răbdarea” noastră , ne vom „câștiga sufletele”.

Ce revelație minunată! Domnul ne asigură că atunci când ne păstrăm calmul și credința în El, chiar dacă suntem urâți, trădați sau chiar uciși, nu vom pieri. Isus spune că nici măcar un fir de păr din cap, nu ni se va pierde. Cu siguranță că vorbea figurativ, pentru că înainte de asta a spus că unii vor muri. De fapt mesajul Său este că suntem ființe eterne și cei care rămân în El, nu vor muri spiritual niciodată. Dacă rămânem credincioși, vom fi ai Lui pentru totdeauna. Unii teologi compară acest verset cu cel din Matei 24:13, care spune:

„Dar cine va răbda până la sfârşit va fi mântuit. (Matei 24:13)

Prin răbdarea noastră, sufletele noastre vor fi mântuite. Acest adevăr este plin de putere pentru veșnicie dar și pentru ce trăim aici, acum.

Pentru mulți, cuvântul „răbdare” nu este unul comod. Toți ne dorim să avem mai multă răbdare, dar nu ne dorim necazurile care ne vor face să devenim mai răbdători.

Să privim și din alt unghi. Dacă ne păstrăm calmul, ne mântuim sufletele. Atunci, înseamnă că și opusul este adevărat: Dacă ne pierdem cumpătul, răbdarea, ne vom pierde sufletele.

Semnificația cuvântului original, în limba greacă, tradus prin „răbdare” este: vesel; plin de speranță; a îndura continuu, constant; îndelungă răbdare. De asemenea, semnificația cuvântului tradus prin „suflete” în contextul original poate fi: minte, duh, inimă, omul interior al inimii și chiar suflare de viață.

Când ne pierdem răbdarea, ieșim din voia Lui Dumnezeu; întoarcem spatele Domnului și la tot ceea ce vrea El să facă pentru a ne scoate cu bine din situația grea în care ne aflăm, și chiar mai grav, deschidem ușa diavolului și îi dăm „uneltele” pe care să le folosească împotriva noastră.

Când ne păstrăm răbdarea, dăm putere Duhului Sfânt să lucreze în noi și putem continua să umblăm prin Duhul. Păstrarea răbdării, deschide ușa Domnului să lucreze spre binele nostru, ceea ce este adevărat nu doar pentru perioada Necazului cel Mare, ci pentru orice circumstanțe. Când suntem calmi, nu păcătuim, nici nu-i rănim pe alții și păstrăm o atmosferă plăcută în jurul nostru.

Pierderea răbdării poate produce efecte diferite, în funcție de persoană: unii poate rostesc cuvinte injurioase, alții critică sau judecă pe alții în inima lor, chiar dacă nu cu voce tare, alții poate ridică tonul mult peste nivelul de confort al celor din jur… Oricare ar fi modul de manifestare, rezultatul este același: o atmosferă tensionată, neplăcută și cu efecte negative pentru oricine se nimerește să fie în preajma celui care și-a pierdut cumpătul. Este o sursă de stres inutil pentru cei care nu au nici o vină pentru situația creată, precum și pentru cel care a cauzat totul. A trăi în acest fel, nu este deloc sănătos nici pentru persoana colerică nici pentru victimele sale. Cei care se enervează des, sunt predispuși la boli cardiace, probleme de tensiune arterială și multe alte afecțiuni ale organelor interne, precum și ale creierului și minții. Vi-l puteți imagina pe diavol cum îi minte pe acești oameni că le face bine „să nu țină în ei”, că e mai bine să dea curs mâniei și că, dacă înjură se vor simți mai bine, vor fi eliberați? Ce unealtă puternică în mâna diavolului pentru discreditarea mărturiei creștinilor care cred minciunile lui, în ochii celor care-i aud înjurând. Cine mai poate asculta Vestea Bună a Evangheliei, din gura unei persoane care se enervează ușor și folosește cuvinte murdare sau injurioase?

Niciun cuvânt stricat să nu vă iasă din gură; ci unul bun, pentru zidire, după cum e nevoie, ca să dea har celor ce-l aud. Să nu întristaţi pe Duhul Sfânt al lui Dumnezeu, prin care aţi fost pecetluiţi pentru ziua răscumpărării. Orice amărăciune, orice iuţeală, orice mânie, orice strigare, orice clevetire şi orice fel de răutate să piară din mijlocul vostru. Dimpotrivă, fiţi buni unii cu alţii, miloşi şi iertaţi-vă unul pe altul, cum v-a iertat şi Dumnezeu pe voi în Cristos.” Efeseni 4:29-32 

„Păstrarea calmului și a răbdării” are efecte foarte profunde, pentru că ceea ce iese din gura noastră, este direct proporțional cu ceea ce este în inimile noastre. Cu cât e mai mare stresul, cu atât mai repede va ieși la suprafață. Și atunci, ce este de făcut?

1- Să ne păzim inimile. Dacă ne auto-educăm ca să fim răbdători, când totul merge bine, când vom trece printr-o situație limită, nu ne vom mai pierde calmul atât de ușor și nici nu vom mai rosti cuvinte nepotrivite cu atâta ușurință. Educarea este un proces de durată și vom deveni tot mai buni, pe măsură ce continuăm să facem asta. De exemplu, când suntem la volan, putem avea mai multă înțelegere pentru ceilalți participanți la trafic. Poate au o meserie foarte stresantă și au lucrat peste program, poate au copilul bolnav și n-au dormit suficient, poate trec prin mari greutăți familiale sau la servici și obosiți fiind, fac gafele care ne deranjează. Când greșim noi, ne găsim scuze imediat și vrem ca ceilalți să fie mai răbdători cu noi, nu-i așa? Este vreunul dintre noi perfect, fără să greșească vreodată? Nu facem chiar greșeli prostești uneori? N-ar fi mai bine să ne rugăm pentru cei care ne irită în trafic, sau oriunde altundeva, în loc să ne pierdem răbdarea?

Isus ne spune că „cu ce măsură măsurăm”, ni „se va măsura”. Primim cât dăruim. Dacă avem multă milă și toleranță pentru ceilalți, vom fi răsplătiți cu aceeași măsură. Este la fel și în primirea iertării. Dumnezeu ne iartă, dacă îi iertăm la rândul nostru, pe semenii noștri. Dacă nu iertăm, nici noi nu vom fi iertați.

2- Ne va fi mai ușor să ne păstrăm inimile curate, dacă nu permitem problemelor care ne stresează să se adune în inimile noastre. Dacă nu eliminăm cu adevărat, frustrările atunci când apar, ci le tot „măturăm sub covor”, vom ajunge „să ne împiedicăm de ele și să cădem”. Dacă-i iertăm pe ceilalți precum și pe noi înșine și căutăm să aflăm care este voia Domnului și apoi s-o aplicăm în fiecare situație în parte, în special în cele care par de nerezolvat și care ne chinuie cel mai mult, vom deveni mult mai calmi și mai răbdători.

Pentru a rămâne calmi, este nevoie să continuăm să îi dăm Domnului frustrările noastre. Dacă ceva sau cineva ne enervează, Dumnezeu ne așteaptă să mergem înaintea Lui cu ceea ce ne deranjează, ca să ne arate ce avem de făcut. În unele cazuri poate fi folositor să evităm ceea ce ne provoacă la mânie, până când vom știi că ne-am schimbat suficient ca să putem face față, păstrându-ne calmul. Dacă nu ne rezolvăm problema înaintea unei noi confruntări cu aceeași situație sau cu una similară, vom eșua din nou.

Uneori, vedem lucrurile doar din perspectiva noastră și ne-ar ajuta să ne oprim, să ne liniștim și să încercăm să privim situația și din alte unghiuri, rugându-ne ca Domnul să ne deschidă ochii spirituali, ca să vedem clar. În cele mai multe cazuri, o astfel de abordare a situației poate schimba complet datele problemei, precum și reacția noastră.

Una dintre principalele cauze ale problemelor casnice este faptul că mulți consideră că este în regulă „să-și verse nervii” acasă,ceea ce nu este deloc corect și nici plăcut pentru cei dragi. De fapt, în căminul nostru ar trebui să domnească pacea și armonia. Ca să fie așa, este necesar să ne rezolvăm frustrările și situațiile critice care apar pe parcursul zilei, imediat ce survin, ca să nu se adune. În caz contrar, e suficientă cea mai mică scânteie, că să explodăm. Dacă cerem ajutorul Duhului Sfânt imediat ce ne supără sau ne enervează ceva sau cineva, putem preveni consecințele cumulării stresului.

3- Este bine să știm cine suntem în Cristos și să fim transformați prin Cuvântul Lui Dumnezeu. Uneori, pe parcursul vieții, avem anumite slăbiciuni, cărora le facem față cu greu. Poate suntem nesiguri de anumite lucruri și ne simțim atacați când cineva remarcă problema noastră. Poate avem o părere greșită despre noi înșine, care nu corespunde realității și care ne împiedică să împlinim planul Lui Dumnezeu pentru viața noastră, pentru că ne vedem mult inferiori sau incapabili de a realiza ceva măreț sau important. De aceea este esențial pentru fiecare creștin să studieze ce spune Scriptura despre cine suntem în Cristos, până când adevărul ne va fi revelat în duhul nostru de către Duhul Sfânt și ajungem să-l credem pe deplin.

4- Examinarea sinelui și smerenia înaintea Domnului. Mândria duce la căderea multora dintre noi. Este dovedit de secole, că mândria merge înaintea căderii (Proverbe 16:18). Isus este „piatra pe care au lepădat-o zidarii, care a ajuns să fie pusă în capul unghiului. Oricine va cădea peste piatra aceasta va fi zdrobit de ea şi, pe acela peste care va cădea ea, îl va spulbera.” Luca 20:17b,18

Cu alte cuvinte, dacă atunci când ne întoarcem la Cristos, eul nostru nu ajunge „zdrobit”, pentru ca Isus să devină cu adevărat Domnul vieții noastre (trăind în ascultare de El), ne mințim singuri că suntem mântuiți și vom ajunge „spulberați”.

Vă mai amintiți parabola casei, pe care a spus-o Isus?

„Vă voi arăta cu cine se aseamănă orice om care vine la Mine, aude cuvintele Mele şi le face. Se aseamănă cu un om care, când a zidit o casă, a săpat adânc înainte şi a aşezat temelia pe stâncă. A venit o vărsare de ape şi s-a năpustit şuvoiul peste casa aceea, dar n-a putut s-o clatine, pentru că era zidită pe stâncă. Dar cine aude, şi nu face, se aseamănă cu un om care a zidit o casă pe pământ, fără temelie. Şi s-a năpustit şuvoiul asupra ei, ea s-a prăbuşit îndată, şi prăbuşirea acestei case a fost mare.””Luca 6:47-49

Primul pas cheie este să-L avem pe Isus și Cuvântul Lui Dumnezeu ca fundație a vieții noastre, dar nu este suficient. Trebuie să continuăm să rămânem pe această fundație. O clădire este total imobilă, nu poate pleca singură de pe propria fundație, dar noi suntem mobili și trebuie să alegem să rămânem în Isus și să aplicăm Cuvântul Lui în viețile noastre, zilnic. Trebuie să rămânem ancorați în Isus prin dragoste și ascultare. Dacă n-o facem, vom avea soarta acelei case, care sub presiunea torentului de ape s-a prăbușit, și prăbușirea a fost mare.

5- Să avem empatie pentru ceilalți, să încercăm să intuim prin ce trec. Soți, copii, colegi, șefi, angajați, clienți, vecini, străini și lista poate continua la infinit. Viața nu este doar despre noi înșine. Când analizăm prin ce au trecut sau trec ceilalți, vom fi mai calmi și mai răbdători, vom avea o atitudine mai pozitivă care-i va influența în bine și pe cei din jur.

„Astfel, dar, ca nişte aleşi ai lui Dumnezeu, sfinţi şi preaiubiţi, îmbrăcaţi-vă cu o inimă plină de îndurare, cu bunătate, cu smerenie, cu blândeţe, cu îndelungă răbdare. Îngăduiţi-vă unii pe alţii, şi dacă unul are pricină să se plângă de altul, iertaţi-vă unul pe altul. Cum v-a iertat Cristos, aşa iertaţi-vă şi voi. Dar mai presus de toate acestea, îmbrăcaţi-vă cu dragostea, care este legătura desăvârşirii. Pacea lui Cristos, la care aţi fost chemaţi, ca să alcătuiţi un singur trup, să stăpânească în inimile voastre, şi fiţi recunoscători.” Coloseni 3:12-15

Iată câteva versete care să ne ajute să înțelegem cât de valoroasă este răbdarea și câștigarea sufletelor noastre:

„Cine îşi păzeşte gura şi limba, îşi scuteşte sufletul de multe necazuri.” – Proverbe 21:23

„Dar, ce iese din gură vine din inimă, şi aceea spurcă pe om. – Matei 15:18

Când stoarcem o lămâie, ne așteptăm să iese suc de lămâie. Când stoarcem o portocală, ar trebui să obținem suc de portocală, iar când un creștin este presat, Cristos ar trebui să fie rezultatul. Dar dacă inima creștinului nu este plină de dragostea Domnului și nu știe cine este în Cristos, când va fi presat, nu se va vedea Cristos în el, ci cu totul altceva…

„Nu este niciun pom bun care să facă rod rău, şi niciun pom rău care să facă rod bun. Căci orice pom se cunoaşte după rodul lui. Nu se strâng smochine din spini, nici nu se culeg struguri din mărăcini. Omul bun scoate lucruri bune din vistieria bună a inimii lui,iar omul rău scoate lucruri rele din vistieria rea a inimii lui; căci din prisosul inimii vorbeşte gura.  Luca 6:43-45

Mândria merge înaintea pieirii, şi trufia merge înaintea căderii.” – Proverbe 16:18

Cele mai mari greșeli care le facem sunt de cele mai multe ori rezultatul mândriei. Când ne permitem să fim mândri, ne înșelăm singuri și păcătuim. Când vom realiza care este de fapt adevărul, va fi prea târziu și nu vom mai putea anula consecințele.

„Dacă crede cineva că este religios, şi nu-şi înfrânează limba, ci îşi înşală inima, religia unui astfel de om este zadarnică.” – Iacov1:26

Nu ne putem considera buni creștini, dacă din gura noastră ies cuvinte murdare sau care nu folosesc nimănui. Chiar contează să gândim înainte să vorbim și ceea ce spunem să vină din dragoste.

„Vă îndemn, dar, fraţilor, pentru îndurarea lui Dumnezeu, să aduceţi trupurile voastre ca o jertfă vie, sfântă, plăcută lui Dumnezeu: aceasta va fi din partea voastră o slujbă duhovnicească. Să nu vă potriviţi chipului veacului acestuia, ci să vă prefaceţi, prin înnoirea minţii voastre, ca să puteţi deosebi bine voia lui Dumnezeu: cea bună, plăcută şi desăvârşită.” – Romani 12:1-2

Cu ce vrem să semănăm? Care ne este modelul? Dacă modelul este „chipul acestui veac”, adică „lumea”, e timpul să facem o schimbare. Avem nevoie să ne transformăm, în conformitate cu Cuvântul Lui Dumnezeu, urmând modelul Lui și căile Lui. Sistemul nostru de valori trebuie să fie dictat de cine suntem în Cristos și din rămânerea în El și nu din himerele înșelătoare cu care încearcă să ne atragă diavolul. Puteți citi mai multe pe acest subiect în mesajul: Înnoirea Minții

„Ferice de cei milostivi, căci ei vor avea parte de milă! – Matei 5:7

„Omul milostiv îşi face bine sufletului său, dar omul fără milă îşi tulbură însăşi carnea lui. –” Proverbe 11:17

Culegem ceea ce am semănat. Dacă vrem ca alții să ne arate milă, trebuie s-o acordăm și noi altora. 

„Din pricina acestor lucruri vine mânia lui Dumnezeu peste fiii neascultării. Din numărul lor eraţi şi voi odinioară, când trăiaţi în aceste păcate. Dar acum lăsaţi-vă de toate aceste lucruri: de mânie, de vrăjmăşie, de răutate, de clevetire, de vorbele ruşinoase care v-ar putea ieşi din gură.” Coloseni 3:6-8

În timp ce totul a devenit nou în duhul nostru când ne-am născut din nou, omul vechi, natura noastră firească, trebuie crucificată zilnic, neîntrerupt. Vechea noastră viață trebuie să dispară și Duhul Sfânt să ne conducă viețile. Pe măsură ce creștem în cunoașterea și aplicarea Cuvântului Lui Dumnezeu, învățăm cum să fim tot mai mult asemeni Lui Cristos și încet, încet vom ajunge să scăpăm de tot ceea ce era modelul lumii în viețile noastre.

„Tot aşa şi „Avraam a crezut pe Dumnezeu, şi credinţa aceasta i-a fost socotită ca neprihănire.” Înţelegeţi şi voi, dar, că fii ai lui Avraam sunt cei ce au credinţă. Scriptura, de asemenea, fiindcă prevedea că Dumnezeu va socoti neprihănite pe Neamuri, prin credinţă, a vestit mai dinainte lui Avraam această veste bună: „Toate neamurile vor fi binecuvântate în tine.”” Galateni 5:22-26

Duhul nostru născut din nou, are natura Lui Dumnezeu. De noi depinde să ne stăpânim natura firească, care se opune conducerii Duhului Sfânt. Având răbdare și păstrându-ne cumpătul în clipele grele de mare stres, vom putea cu adevărat să ne câștigăm și să ne mântuim sufletele, iar beneficiile sunt incomensurabile.

Ioan Peia – Despre rabdarea lui Hristos si a urmasilor Sai (3)

Photo credit agapeoc.com

Traim intr-o lume nerabdatoare si vom incerca sa vedem ce inseamna nerabdarea si urmarile nefaste ale nerabdarii.

„Aveti nevoie de rabdare, ca dupa ce-ati implinit voia lui Dumnezeu, sa puteti capata ce va fost fagaduit.” Nu putem vedea implinirea promisiunilor lui Dumnezeu prin proclamarea versetelor biblice, daca mai inainte nu trecem prin incercarile hotarate de Dumnezeu. Exista o anumita moda la ora actuala si care se si propaga in intreaga lume, cu mare putere, pentru ca vorbesc, spun de anumite gadilari a firii pamantesti care doreste sa traiaasca bine si in afara oricarei suferinte si oricarei incercari: „Intra in promisiunile lui Dumnezeu. Primeste ceea ce Dumnezeu a facut pentru tine.” Si nu e nimic rau. Dar [e spus] inaintea rabdarii si inaintea incercarii.

[Pentru ei] acesta nici nu mai exista. Asa spun invatatii acestia „luminati” : „Esti deja glorificat, esti deasupra incercarii, deasupra saraciei, deasupra tuturor problemelor. [ Delegat cuvantul omului, care rostindu-l creeaza el insusi].” „Devenim,” spun ei: „Suntem Hristos, de fapt.” Si inlocuiesc minunata persoana a sfintei treimi, pe Fiul, [pe] Domnul Isus Hristos insusi, Il inlocuiesc cu oameni. Si acesta este duhul antihrist.

Fagaduinta vine dupa ce am ajuns la rabdarea care aduce maturizare, asa incat sa putem spune lui Dumnezeu din toata inima: „Faca-se nu voia mea, ci voia Ta,” asa cum a spus Domnul Isus Hristos. In aceasta rabdare, care aduce la maturitate, este clar ca vorbim in context a copiii lui Dumnezeu. Dumnezeu pune la incercare pe cei ce sunt ai Lui. La incercarea credintei, ma refer. Pentru ca ar fi fara scop sa pui pe cineva la incercare care n-are credinta in vederea maturizarii spirituale. Toti oamenii din lume au incercari. Deci, suferinta exista. Cand omul se naste pe pamantul acesta, se naste intr-un context al suferintei. Si ne indreptam la viata catre moarte  intr-un concurs continu al suferintei.

Dar particularitatea incercarilor pentru credincios este cu totul deosebita. Dumnezeu, care este in stare sa converteasca toate lucrurile rele spre bine, spune: „Toate lucrurile lucreaza spre binele celor ce iubesc pe Dumnezeu. Deci, in sensul acesta, Dumnezeu lucreaza maturizarea prin rabdare, prin incercare in contextul copiilor Sai, pentru poporul lui Dumnezeu. Din cauza aceasta putem spune, pentru copiii lui Dumnezeu, ca rabdarea este poarta spre fericire si calea spre fericire. In Iacov, cap. 5:11, gasim scris- Iată, noi numim fericiţi pe cei ce au răbdat. Aţi auzit vorbindu-se despre răbdarea lui Iov, şi aţi văzut ce sfîrşit i -a dat Domnul, şi cum Domnul este plin de milă şi de îndurare.

Acest har a lui Dumnezeu de a lucra nerabdarea este aceasta cale spre fericire. Este interesant ca in Vechiul Testament, gasim personalitati, oameni care au fost intr-un anumit aspect prototipuri ale Domnului Isus Hristos. Si pentru ca numai Domnul Isus Hristos poate asuma toate aceste calitati divine, ca Fiu de Dumnezeu si om, au fost barbati care au avut o anumita particularitate, care vorbea de personalitatea Domnului Isus Hristos.

Seria:

  1. Ioan Peia – Cand Legea intalneste Harul si Adevarul (1) va urma
  2. Ioan Peia – Despre evolutia Crestinismului Contemporan (2) va urma
  3. Ioan Peia – Despre rabdarea lui Hristos si a urmasilor Sai (3) (pagina actuala)
  4. Ioan Peia – In Memoriam Miruna Peia – Biruinta rabdarii in suferinta

VIDEO by Sa-l cunosc pe El

 

Sa invatam si din  gingășie- în răbdarea lui Isus cu oamenii, cu noi!

Isus ne iubestePe drept cuvânt se spune că Scriptura se interpretează cel mai bine cu ajutorul Scripturii. Orice text face trimitere la un altul, orice imagine ne poate aduce înaintea ochilor o alta. Astfel se face că după citirea acestei sfinte evanghelii, putem fi cuprinși de tristețe în fața împietririi inimii contemporanilor lui Isus: el făcea bine, vindeca oamenii, izgonea diavolii și ei îl suspectau de rău. Necredința lor este atât de contrastantă cu iubirea și răbdarea lui Cristos. Cu câtă delicatețe încearcă să-i facă să priceapă misterul iubirii divine și misterul persoanei sale. Câtă gingășie în răbdarea lui Isus cu oamenii, cu noi. Răbdarea lui Isus și tristețea sa pentru împietrirea inimii oamenilor ne duce cu gândul la o altă imagine a evangheliei: „Ierusalime, Ierusalime, care omori profeții și-i bați cu pietre pe cei trimiși la tine, de câte ori am vrut să-i adun pe copiii tăi, așa cum găina își adună puii sub aripi, și n-ați voit” (Lc 13,34).

Răbdarea lui Isus este pentru noi, este față de noi. Domnul este îndelung răbdător cu noi. Ne așteaptă. Ne spune zeci de pilde, ne oferă sute exemple, face minuni în viața noastră, în jurul nostru, doar ca să ne lăsăm adunați în jurul său, sub aripile sale. De ce ne împotrivim? De ce amânăm ziua convertirii noastre? De ce nu mergem astăzi, chiar astăzi să ne spovedim? De ce nu reînnoim astăzi angajamentele noastre de la botez lepădându-ne de Satana și de toate faptele lui și de toată trufia lui?! De ce nu arătăm mai limpede celor din jurul nostru că noi credem în Dumnezeu, în „Cristos care ne-a răscumpărat din blestemul Legii, luând asupra sa blestemul în locul nostru”. De ce amânăm ziua în care să ne lăsăm cuprinși în brațele sale și dezmierdați de glasul său?

Să nu zădărnicim viața și crucea lui Cristos (cf. 1Cor 6,17). Să nu zădărnicim în această zi răbdarea Domnului, bunăvoința cu care el încearcă să ne convingă că prin el „împărăția lui Dumnezeu a ajuns la noi”. Să privim în jurul nostru cu credință și să putem intona împreună cu psalmistul: „Lucrările Domnului sunt frumoase, pline de măreție; dreptatea lui dăinuie întotdeauna. El a lăsat o amintire a minunilor sale: Domnul este bunătate și îndurare”.

Reține

„Unde este înțeleptul? Unde-i cărturarul? Unde-i cercetătorul acestei lumi? Oare n-a dovedit Dumnezeu că înțelepciunea acestei lumi este nebunie? Dar pentru că lumea, prin înțelepciunea ei, nu l-a cunoscut pe Dumnezeu, i-a plăcut lui Dumnezeu să-i mântuiască pe cei care cred prin nebunia predicării (1Cor 6,20-21).

 

Gal 3,7-14; Ps 110; Lc 11,15-26

LECTURA I
Adevăraţii fii ai lui Abraham sunt cei care au credinţă.
Citire din Scrisoarea sfântului apostol Paul către Galateni 3,7-14
Fraţilor, 7 să ştiţi că adevăraţii fii ai lui Abraham sunt cei care au credinţă. 8 De altfel Scriptura prevăzuse că Dumnezeu va îndreptăţi popoarele păgâne prin credinţă, căci a vestit mai dinainte lui Abraham: „În tine vor fi binecuvântate toate popoarele!” 9 Astfel cei care au credinţă sunt binecuvântaţi împreună cu Abraham cel credincios. 10 În schimb cei care se bazează pe faptele Legii stau sub blestemul despre care vorbeşte Scriptura: „Blestemat să fie cel care nu rămâne credincios în păzirea tuturor celor scrise în cartea Legii”. 11 De altfel, este clar că prin Lege nimeni nu devine drept în faţa lui Dumnezeu, deoarece Scriptura spune: „Cel drept va trăi din credinţă”. 12Însă Legea nu are nimic de-a face cu credinţa, căci Legea spune: „Cel care împlineşte poruncile va trăi prin ele”. 13 Cristos ne-a răscumpărat din blestemul Legii, luând asupra sa blestemul în locul nostru, căci Scriptura spune: „Blestemat să fie oricine este atârnat pe lemn”. 14 Isus Cristos ne-a răscumpărat, pentru ca binecuvântarea lui Abraham să treacă la popoarele păgâne şi astfel să-l primim prin credinţă pe Duhul Sfânt făgăduit de Dumnezeu.

Cuvântul Domnului

PSALMUL RESPONSORIAL Ps 110,1-2.3-4.5-6 (R.: cf. 5b)
R.: Domnul nu uită niciodată de legământul său.
sau
Aleluia.
1 Voi lăuda pe Domnul din toată inima,
în mijlocul comunităţii, în adunarea celor drepţi.
2 Mari sunt lucrările Domnului,
vrednice de luat în seamă de către toţi cei care le iubesc. R.

3 Lucrările lui sunt frumoase, pline de măreţie
dreptatea lui dăinuie întotdeauna.
4 El a lăsat o amintire a minunilor sale:
Domnul este bunătate şi îndurare. R.

5 El le dă hrană celor ce se tem de el;
nu uită niciodată de legământul său.
6 În faptele sale şi-a arătat puterea faţă de poporul său,
dându-le ca moştenire ţinuturile popoarelor. R.

ALELUIA In 12,31b-32
(Aleluia) Acum stăpânitorul lumii acesteia
va fi dat afară, spune Domnul,
iar eu după ce voi fi înălţat de la pământ,
îi voi atrage la mine pe toţi oamenii. (Aleluia)

EVANGHELIA
Dacă eu îi scot pe diavoli cu degetul lui Dumnezeu, înseamnă că împărăţia lui Dumnezeu a ajuns la voi.
Citire din Evanghelia Domnului nostru Isus Cristos după sfântul Luca 11,15-26
În acel timp, după ce Isus a izgonit un diavol, 15 unii au început să spună: „Cu ajutorul lui Belzebul, căpetenia diavolilor, scoate pe diavoli”. 16 Alţii, ca să-l pună la încercare, îi cereau un semn venit din cer. 17 Isus, cunoscându-le gândurile, le-a zis: „Orice împărăţie, dezbinată înăuntru, se transformă într-un pustiu şi casele sale se prăbuşesc unele peste altele. 18 Deci dacă Satana este dezbinat în el însuşi, cum va dăinui împărăţia lui? Căci voi ziceţi că cu ajutorul lui Belzebul scot diavolii. 19Dar dacă eu cu ajutorul lui Belzebul scot pe diavoli, ucenicii voştri cu cine îi scot? De aceea ei înşişi vor fi judecătorii voştri. 20 Dar dacă eu îi scot pe diavoli cu degetul lui Dumnezeu, înseamnă că împărăţia lui Dumnezeu a ajuns la voi. 21 Când un om puternic şi bine înarmat îşi păzeşte palatul, bunurile lui sunt în siguranţă. 22 Dar dacă asupra lui vine unul mai puternic decât el şi-l biruie, atunci îi ia armele pe care se bizuia şi împarte prada. 23 Cine nu este cu mine, este împotriva mea, şi cine nu adună cu mine, risipeşte. 24 Când duhul necurat iese dintr-un om, umblă prin locuri pustii, căutându-şi odihnă, şi fiindcă nu o găseşte, îşi zice: «Mă voi întoarce în casa mea de unde am ieşit!». 25Când vine, o găseşte măturată şi împodobită. 26 Atunci se duce şi mai ia cu sine alte şapte duhuri mai rele decât el, intră împreună în casă şi locuiesc în ea. Astfel starea acestui om este mai rea acum la sfârşit decât era la început”.

 

Ce spune Biblia despre răbdare?

Răspuns:

Când totul merge conform planului nostru, răbdarea e uşor de demonstrat. Adevăratul test al răbdării vine când ne sunt violate drepturile – când suntem trataţi incorect. Unii oameni cred că au dreptul să se supere când sunt iritaţi sau trec prin necazuri. Impacienţa li se pare un fel de mânie sfântă. Biblia, totuşi, laudă răbdarea şi o numeşte roadă a Duhului Sfânt (Galateni 5:22) care ar trebui să existe în fiecare urmaş al lui Hristos (1 Tesaloniceni 5:14). Răbdarea reflectă credinţa noastră în timpul hotărât de Dumnezeu, în dragostea şi omnipotenţa Sa.

Deşi majoritatea oamenilor consideră răbdarea ca fiind aşteptare pasivă sau toleranţă blândă, majoritatea cuvintelor greceşti traduse în Noul Testament ca „răbdare”, sunt cuvinte active, puternice. De aceea Dumitru Cornilescu traduce cuvântul „răbdare” din greacă în Evrei 12:1, cu un cuvânt mai apropiat de sensul corect: „stăruinţă” : „Şi noi dar, fiindcă suntem înconjuraţi de un nor aşa mare de martori, să dăm la o parte orice piedică şi păcatul care ne înfăşoară aşa de lesne şi să alergăm cu stăruinţă în alergarea care ne stă înainte”. Aleargă cineva pasiv, aşteptându-i pe cei ce vin lent din urmă sau tolerându-i cu blândeţe pe cei ce trişează? Cu siguranţă, NU! Un creştin aleargă cursa vieţii cu stăruinţă, înfruntând dificultăţile. În Biblie, răbdarea este perseverenţă către un ţel, îndurând necazurile sau aşteptând cu încredere ca o promisiune să se împlinească.

Răbdarea nu creşte peste noapte. Puterea şi bunătatea lui Dumnezeu sunt cruciale în creşterea răbdării. Coloseni 1:11 ne spune că tăria Lui Dumnezeu ne dă răbdare şi îndelungă răbdare, în timp ce Iacov 1:3-4 ne încurajează să aflăm că incercările sunt calea lui Dumnezeu de a creşte răbdarea noastră. Răbdarea creşte de asemenea odihnindu-ne în credinţa că Dumnezeu are timpul Său potrivit şi planul perfect pentru fiecare lucru, chiar şi în faţa celor răi care reuşesc în lucrul mâinilor lor când caută să-şi împlinească planurile lor viclene (Psalmul 37:7). Răbdarea noastră este răsplătită în cele din urmă pentru că venirea Domnului este aproape (Iacov 5:7-8). „Domnul este bun cu cine nădăjduieşte în El, cu sufletul care-L caută” (Plângerile lui Ieremia 3:25).

Vedem în Biblie mulţi oameni credincioşi cu un caracter răbdător. Iacov ne îndreaptă atenţia către profeţi, ca exemplu de răbdare în faţa suferinţelor (Iacov 5:10). El face de asemenea referire la Iov, a cărui răbdare a fost răsplătită de Domnul (Iacov 5:11). Avraam a aşteptat şi el cu răbdare împlinirea cuvintelor lui Dumnezeu şi a primit ce i-a fost promis ”…fiindcă a aşteptat cu răbdare, a dobândit făgăduinţa” (Evrei 6:15). Iisus este modelul nostru în toate lucrurile, şi El a dovedit că are îndelungă răbdare: „Iisus, care, pentru bucuria care-I era pusă înainte, a suferit crucea, a dispreţuit ruşinea, şi şade la dreapta scaunului de domnie al lui Dumnezeu” (Evrei 12:2).

Cum arătăm răbdarea care este caracteristică lui Hristos? În primul rând Îi mulţumim lui Dumnezeu. Prima reacţie a omului, când apare o încercare sau un necaz, este de obicei „De ce eu?”, dar Biblia ne spune să ne bucurăm totdeauna în Domnul (Filipeni 4:4; 1 Petru 1:6). În al doilea rând, căutăm voia Lui. Uneori Dumnezeu ne pune în situaţii dificile ca să fim martori. Alteori, El îngăduie suferinţa ca mijloc prin care sfinţeşte caracterul nostru. În necaz, a ne aminti că scopul Său este să creştem în credinţă şi să-I aducem Lui glorie, va fi de folos. În al treilea rând, ne amintim de promisiuni ca Romani 8:28, care spune: „toate lucrurile lucrează împreună spre binele celor ce iubesc pe Dumnezeu, spre binele celor ce sunt chemaţi după planul Său”. „Toate lucrurile” include şi lucrurile care ne încearcă răbdarea.

Data viitoare când te afli în aglomeraţia traficului, rănit de un prieten sau batjocorit pentru credinţa ta cum vei răspunde? Reacţia firească este neliniştea, agitaţia care duce la stress, mânie, frustrare. Lăudat fie Dumnezeu pentru că noi, creştinii, nu ne mai aflăm sub robia „reacţiei fireşti” pentru că suntem făpturi noi în Hristos Însuşi (2 Corinteni 5:17). În schimb, avem puterea Domnului să răspundem cu răbdare şi deplină încredere în puterea şi voia lui Dumnezeu. Dumnezeu va da „viaţa veşnică celor ce, prin stăruinţa în bine, caută slava, cinstea şi nemurirea” (Romani 2:7).

Calităţile lui Isus Hristos: răbdător şi îndelung îndurător al suferinţei

 

Studiaţi, rugându-vă, acest material şi căutaţi să aflaţi ce să împărtăşiţi. În ce mod înţelegerea vieţii şi misiunii Salvatorului va spori credinţa dumneavoastră în El şi le va binecuvânta pe cele cărora le purtaţi de grijă prin învăţământul prin vizite? Pentru mai multe informaţii, accesaţi reliefsociety.lds.org.

Emblema Societăţii de Alinare

Credinţă, familie, alinare

Răbdarea este deseori percepută ca o trăsătură tăcută, pasivă, dar, după cum a spus preşedintele Dieter F. Uchtdorf, al doilea consilier în Prima Preşedinţie, „Răbdarea nu înseamnă resemnare pasivă, nici refuzul de a acţiona din cauza temerilor noastre. Răbdarea înseamnă a aştepta şi a îndura în mod activ. Înseamnă a persista în a face ceva… chiar şi când dorinţele inimilor noastre sunt îndeplinite cu întârziere. Răbdarea nu înseamnă numai să înduri, ci înseamnă să înduri bine!”.

În viaţa noastră premuritoare, Tatăl nostru Ceresc a pregătit un plan pentru noi – copiii Lui de spirit – şi noi am strigat de veselie pentru că ni s‑a dat şansa de a veni pe pământ (vezi Iov 38:7). Când alegem să punem voinţa noastră în acord cu a Sa, pe parcursul vieţii noastre muritoare, El „[va] face din [noi] un instrument în mâinile [Sale], pentru salvarea multor suflete” (Alma 17:11).

Preşedintele Uchtdorf a continuat: „Răbdarea înseamnă să accepţi un lucru ce nu poate fi schimbat şi să-l înfrunţi curajos, cu eleganţă şi credinţă. Înseamnă să fim «[dornici] să [ne supunem] tuturor lucrurilor pe care Domnul are grijă să [ni] le trimită, tot aşa cum un copil se supune tatălui său» [Mosia 3:19]. În cele din urmă, răbdarea înseamnă a fi «ferm şi neclintit şi nemişcat în ţinerea poruncilor Domnului!» [1 Nefi 2:10] în fiecare oră a fiecărei zile, chiar şi când este greu să faci astfel”.1

Scripturi suplimentare

Psalmii 40:1; Galateni 5:22‑23; 2 Petru 1:6; Alma 17:11

Din scripturi

Scripturile ne învaţă că, în viaţa noastră muritoare, trebuie să „[fim răbdători] în suferinţe, pentru că [vom] avea multe”. Domnul ne dă, apoi, promisiunea încurajatoare: „îndură‑le, căci, iată, Eu sunt cu tine, chiar până la sfârşitul zilelor tale” (D&L 24:8).

Următoarea povestire din Biblie este un exemplu de răbdare şi credinţă.

„O femeie, care de doisprezece ani avea o scurgere de sânge… s‑a atins de poala hainei lui Isus. Îndată, scurgerea de sânge s‑a oprit…

Dar Isus a răspuns: «S‑a atins cineva de Mine, căci am simţit că a ieşit din Mine o putere».

Femeia, când s‑a văzut dată de gol, a venit tremurând, s‑a aruncat jos înaintea Lui, şi a spus în faţa întregului norod, din ce pricină se atinsese de El, şi cum fusese vindecată numaidecât.

Isus i-a zis: «Îndrăzneşte, fiică; credinţa ta te-a mântuit, du-te în pace».” (Luca 8:43-48).

La fel ca această femeie, şi noi putem să găsim binecuvântări şi alinare şi chiar vindecare, atunci când facem un efort să ajungem la Isus Hristos – a cărui ispăşire ne poate vindeca.

Meditaţi asupra următoarei întrebări

După cum se desprinde din povestirea relatată în Luca 8, cum au fost răsplătiţi anii de răbdare ai femeii şi, apoi, credinţa ei în Isus Hristos?

Prin Rabdarea crestinilor sa iradieze numai Iisus 

Text: Apocalipsa 13:10: „Aici este rabdarea si credinta sfintilor”.
14:12: „Aici este rabdarea sfintilor, care pazesc poruncile lui Dumnezeu si credinta lui Isus.”Rabdarea este o calitate a sfintilor, o calitate deosebita inaintea lui Dumnezeu.
Despre rabdare, Domnul Isus ne spune ca trebuie sa ne insoteasca atunci cand” suntem urati din pricina numelui Sau”.
Matei 10:22: „Veti fi urati din pricina numelui Meu, dar cine va rabda pana la sfarsit, va fi mantuit”.
Acest cuvant se refera in special, la „zilele din urma”.
In Luca 21:19, se accentueaza: „Prin rabdarea voastra, va veti castiga sufletele voastre”.
Cu alte cuvinte, dac-ai ajuns in Hristos, trebuie sa „ramai in El”, pana la sfarsit.
Dar de unde sa iei rabdare? Din ce se naste ea?
-Rabdarea se naste din necaz.
Romani 5:3:”Stim ca necazul aduce rabdare”.
Doar intelegand acest lucru, putem sa-l intelegem pe apostolul Pavel, care ne indeamna sa „ne bucuram chiar si in necazurile noastre”.
Marturisesc ca n-am putut niciodata sa ma bucur, in necazuri sau suferinte. Sau, mai bine zis, de necazuri.
Si cred ca toti suntem tristi, amarati, cand vine cate un necaz peste noi.
Dar cred ca nici nu ne cere Domnul Isus sa radem, sa fim veseli, cand trecem prin probleme, ci El vrea sa nu ne lasam doborati de ele, sa le rabdam si sa asteptam ca sa fim scosi din ele, sa fim salvati.
E ca si cum, fiind muscati de un sarpe veninos, alergam sa ne facem vaccinul contra veninului.
Chiar daca ne doare putin cand suntem vaccinati, nu ne vaitam, ci ne bucuram ca am gasit vaccinul si deci, suntem salvati de la moarte.
Noi toti am fost „intepati” de pacat, am fost raniti de moarte. Dar slava Domnului, ca sangele scump al Mantuitorului a fost vaccinul prin care am fost salvati de la moartea vesnica.
Dar este nevoie sa „rabdam in necaz”. Necazul e, poate, mica intepatura prin care Dumnezeu ne convinge sa ne lasam vaccinati.
Aceasta usoara intepatura trebuie s-o rabdam, spre binele nostru vesnic.
-Rabdarea este cea care da” biruinta in incercare”-Romani 5:4
Cine ne mai da rabdare? Scriptura, cuvantul lui Dumnezeu.
Romani 15:4: „Si tot ce a fost scris mai dinainte, a fost scris pentru invatatura noastra, , pentru ca prin rabdarea si prin mangaierea pe care o dau Scripurile, sa avem nadejde”. Deci pentru a capata rabdare, trebuie sa ne hranim sufletul cu cuvantul lui Dumnezeu.
Si daca nu invatam din Cuvant, El ne va face rabdatori, trecandu-ne prin necaz.
-Rabdarea aduce speranta[Rom. 15:4].
-Rabdarea e un dar al Duhului Sfant-Galateni 5:22:
„Roada Duhului , dimpotriva, este: dragostea, bucuria, pacea, indelunga rabdare, bunatatea, facerea de bine, credinciosia, , blandetea, infranarea poftelor”.
Apare aici „indelunga rabdare”. Deci rabdarea are mai multe trepte:
-treapta 1: Rabdarea-rezultata din Cuvantul lui Dumnezeu ,sau din necaz
-treapta 2: indelunga rabdare, roada a Duhului Sfant
-treapta 3: rabdarea lui Hristos, venita din dragoste-2 Tesaloniceni 3:5:
„Domnul sa va indrepte inimile spre dragostea lui Dumnezeu si spre rabdarea lui Hristos!”
La „rabdarea lui Hristos”putem ajunge doar prin dragostea pe care ne-o da Dumnezeu, El, izvorul dragostei.
-Rabdarea trebuie cautata, n-o primim asa, deodata, ci trebuie s-o dobandim, sa luptam pentru ea
1 Timotei 6:11:
„Iar tu, om al lui Dumnezeu, ..cauta neprihanirea, evlavia, credinta, dragostea, rabdarea, blandetea. Lupta-te lupta buna a credintei..”
-Rabdarea aduce mostenirea Imparatiei
Apostolul Pavel ne pune o conditie:
„Daca rabdam, vom si mosteni impreuna cu El”.-2 Timotei 2:12.
Evrei 6:12;
„Sa nu va leneviti, ci sa calcati pe urmele celor ce, prin credinta si rabdare, mostenesc fagaduintele”.
Iata deci, ca rabdarea, impreuna cu credinta, ne duc la mantuire.
Apostolul Iacov, insista asupra rabdarii, spunand ca „Rabdarea trebuie sa-si faca desavarsit lucrarea, pentru ca sa fiti desavarsiti, intregi, si sa nu duceti lipsa de nimic”-Iacov 1:4.
De ce? Pentru ca sa ajungem ca mireasa desavarsita, care-si asteapta Mirele.
Rabdarea e una din treptele pe care trebuie sa le urcam, pentru a ajunge la aceasta desavarsire.
Putem vedea mai bine aceste trepte, din cuvintele apostolului Petru din 2 Petru1:5:
„dati-va si voi toate silintele , ca sa uniti cu credinta voastra,, fapta; cu fapta, cunostinta; cu cunostinta, rabdarea; cu rabdarea evlavia; cu evlavia ,dragostea de frati; cu dragostea de frati, iubirea de oameni”
Sa le asezam pe toate acestea sub forma unei scari. Vom vedea ca rabdarea e abia pe a 5-a treapta!
8. iubirea de oameni
7. dragostea de frati
6. evlavia
5. rabdarea
4. infranarea
3. cunostinta
2.fapta
1. credinta
Haideti sa ne verificam, sa vedem pe ce treapta am ajuns?
Sa nu ne oprim din a urca, dupa ce am crezut in Domnul Isus si am fost curatati prin sangele Sau!
Vin vremurile din urma, cand „aveti nevoie de rabdare, ca , dupa ce ati implinit voia lui Dumnezeu, sa puteti capata ce v-a fost fagaduit .Inca putina, foarte putina vreme, si Cel ce vine, va veni, si nu va zabovi.Si cel neprihanit va trai prin credinta; dar daca da inapoi, sufletul Meu nu gaseste placere in el”.-Evrei 10:36-38.
In Apocalipsa ni se aminteste mereu de rabdare.
Apoc.2:2,3:
„Stiu faptele tale, osteneala ta si rabdarea ta”-spune Domnul Isus bisericii din Efes.
„Stiu ca ai rabdare, ca ai suferit din pricina Numeleui Meu, si ca n-ai obosit”.
Apoc.3:10;
„Fiindca ai pazit cuvantul rabdarii Mele, te voi pazi si Eu de ceasul incercarii, care are sa vina peste lumea intreaga”.
Apoc. 13:10:
„Aici este rabdarea si credinta sfintilor”. Cand? Cand „toti locuitorii pamantului se vor inchina fiarei”, iar cei credinciosi vor refuza s-o faca.
Apoc.14:12:
„Aici este rabdarea sfintilor, care pazesc poruncile lui Dumnezeu si credinta lui Isus”.
Iata ca aceste vremuri sunt din ce in ce mai aproape, le traim sub ochii nostri.
Ne vine randul sa aratam cata rabdare avem.
Avem nevoie si noi de RABDAREA SFINTILOR.
Fii cu noi, Doamne, si da-ne si noua aceasta rabdare!

ÎNCERCĂRI ALE VIEȚII

Picture

Ce spune Iacov, fratele născut de aceeași mamă cu Isus Cristos, primul lider al bisericii primare din Ierusalim, despre cum ar trebui să reacționăm când trecem prin felurite încercări ale vieții?

Iacov 1:2-8 „Fraţii mei, să priviţi ca o mare bucurie când treceţi prin felurite încercări, ca unii care ştiţi că încercarea credinţei voastre lucrează răbdare. Dar răbdarea trebuie să-şi facă desăvârşit lucrarea, ca să fiţi desăvârşiţi, întregi şi să nu duceţi lipsă de nimic. Dacă vreunuia dintre voi îi lipseşte înţelepciunea, s-o ceară de la Dumnezeu, care dă tuturor cu mână largă şi fără mustrare, şi ea îi va fi dată. Dar s-o ceară cu credinţă, fără să se îndoiască deloc: pentru că cine se îndoieşte seamănă cu valul mării, tulburat şi împins de vânt încoace şi încolo. Un astfel de om să nu se aştepte să primească ceva de la Domnul, căci este un om nehotărât şi nestatornic în toate căile sale.”

Iacov era o persoană foarte directă, spunea ce avea de spus fără să se joace cu cuvintele. Abia și-a început scrisoarea cu salutările de rigoare:„Iacov, rob al lui Dumnezeu şi al Domnului Isus Hristos, către cele douăsprezece seminţii care sunt împrăştiate: Sănătate!”, și a intrat direct în subiect! Și nu orice subiect…

El scrie: „să priviţi ca o mare bucurie când treceţi prin felurite încercări”…

E o afirmație destul de puternică. Iacov n-a spus: „să privim ca o mare bucurie” dacă trecem prin felurite încercări, ci „când” trecem prin felurite încercări.

În traducerea Bibliei în Versiune Actualizată (BVA) citim: „Fraţii mei, atunci când treceţi prin diferite încercări, să le consideraţi ca fiind (ocazia pentru) o mare bucurie” (Iacov 1:20)

Deci asta ar însemna că, dacă tocmai mi s-a defectat frigiderul, și e vară, și nu am bani pentru unul nou; sau dacă mașina îmi face probleme și nici un mecanic nu-și dă seama ce problemă are, indiferent la câte ateliere service am încercat și câți bani am cheltuit, că ar trebui să mă bucur?

Sau – a trebuit să-mi iau concediu fără plată pentru că copilul e bolnav din nou și trebuie să am grijă de el până se face bine…

Sau – la servici a fost avansată tocmai persoana care îi face șefului cel mai mult rău, pe ascuns, iar eu, care am mai multă vechime în companie și mă port cât de corect pot, am rămas tot pe vechiul post…

Deci ar trebui ca astfel de situații să le privim ca o mare bucurie? Sau ca ocazii pentru o mare bucurie?

Slavă Domnului că Iacov ne explică de ce trebuie să facem asta!

El continuă cu: „ca unii care ştiţi că încercarea credinţei voastre lucrează răbdare.”

Versiunea din limba engleză, „Good News Version Bible” traduce în felul următor aceste versete: „Prietenii mei, considerați-vă fericiți când tot felul de încercări vin pe calea voastră, pentru că știți că atunci când credința voastră reușește să facă față unor astfel de încercări, rezultatul va fi creșterea capacității voastre de a îndura.”

Dacă privim lucrurile din acest unghi, înțelegem că necazurile sunt oportunități prin care atunci când reacția imediată este una de credință, devenim mai răbdători, mai rezistenți. Care este relația dintre „capacitatea de a îndura” și „răbdare”? Dicționarul explicativ al limbii române, definește răbdarea ca fiind : „capacitatea firească de a suporta greutăți și neplăceri fizice sau morale; putere de a aștepta în liniște desfășurarea anumitor evenimente; perseverență, tenacitate, stăruință”. Este recunoscut faptul că atitudinea de calm și răbdare, este cheia pentru a îndura orice situație dificilă.

Deci, „când” trecem prin necazuri, nu „dacă ci când” – trebuie să alegem să privim la imaginea de ansamblu, așa cum vrea Dumnezeu și să vedem încercarea ceea ce este de fapt, și anume „o oportunitate de a deveni mai puternici și de a crește în capacitatea de a îndura”.

Iacov spunea că încercările, necazurile, calamitățile, circumstanțele dificile ale vieții, nu doar că nu trebuie să ne dărâme, ci dimpotrivă, le putem schimba în ceva folositor nouă, pe termen lung.

Cu ajutorul Domnului, ne putem bucura în orice situație. Putem avea pace, pentru că știm că „Dumnezeu ne va ajuta să trecem cu bine prin toate încercările”. Avem curaj să mergem mai departe pentru că știm că atunci când Îl lăsăm pe Duhul Sfânt să-și facă lucrarea, ne va conduce prin toate. Fiecare necaz este o oportunitate pentru Dumnezeu să-și arate puterea… sau nu.

Natura firească și metodele noastre vechi prin care rezolvam stresul și încercările nu-și mai au locul în viața noastră nouă cu Isus.

Vechea natură carnală, firească, vrea să fim nerăbdători, fără teamă de Dumnezeu și să aibă controlul. Și, ca și cum firea nu e destul de „hotărâtă”, diavolul abia așteaptă ocazia să-i vină firii în ajutor. Viața e plină de neprevăzut, de întâmplări bune sau rele. Dacă-l lăsăm pe diavol să ne facă să cădem în păcat, îi dăm putere peste viața noastră. Dacă cooperăm cu Dumnezeu ca să învingem, îl vom împuternici pe Domnul peste viața noastră, noi vom fi întăriți și Lumina Domnului va străluci peste situația respectivă. Calea dictată de natura firească este greșită și face ca răul să triumfe, pe când calea condusă de Duhul Sfânt. aduce soluția Domnului și împuternicește binele. De noi depinde ce alegem.

Dumnezeu folosește presiunile pe care le pune lumea în care trăim pe noi, pentru împlinirea scopurilor Sale.

În lumea reală, lucrurile se uzează și se strică, suntem dezamăgiți, au loc diferite accidente, fie din cauza noastră, fie a altora, sunt boli, moarte, divorțuri, probleme financiare și multe altele. Când apar problemele, multe sunt o surpriză pentru noi, dar nu și pentru Dumnezeu.

El vrea să ne ajute și să ne conducă prin timpurile grele; de noi depinde să facem alegerea corectă și să-L lăsăm să ne ajute. Dumnezeu ne-a dat manualul de instrucțiuni (Biblia), puterea de care avem nevoie și Duhul Sfânt prin care ne conduce ca să trecem victorioși prin orice încercare.

Încercările vieții, arată care este adevăratul nostru caracter, și uneori descoperă problemele pe care încă nu le-am rezolvat.

Toți semănăm de fapt cu plicurile de ceai. Dacă ne pune cineva în apă fierbinte, va ieși afară, exact ceea ce este în noi.

Chiar dacă marea majoritate a creștinilor nu ar comite adulter și nici n-ar jefui o bancă, presiunile vieții au capacitatea de a „scoate la lumină” în fiecare din noi, acele mici probleme de care poate nici nu eram conștienți că zac în noi. Cât timp totul merge bine, habar nu avem ce am fi în stare să facem dacă totul în jur se prăbușește.

Știm fără nici o urmă de îndoială, că Dumnezeu folosește „felurite încercări” ca să ne ajute să ne corectăm problemele care le avem.

De cele mai multe ori, nici măcar nu știm că încă mai sunt lucruri greșite în noi, până când ne confruntăm cu ele. Iov o ducea foarte bine până când circumstanțele i s-au schimbat. Să analizăm ce i-a răspuns Satan Lui Dumnezeu, în

Iov 1:9-11 „Şi Satana a răspuns Domnului: „Oare degeaba se teme Iov de Dumnezeu? Nu l-ai ocrotit Tu pe el, casa lui şi tot ce este al lui? Ai binecuvântat lucrul mâinilor lui, şi turmele lui acoperă ţara. Dar ia întinde-Ţi mâna şi atinge-Te de tot ce are, şi sunt încredinţat că Te va blestema în faţă.”

Am putea parafraza replica Satanei, în felul următor: „Vei vedea ce minunat este cu adevărat, dacă-i vei lua protecția și binecuvântările pe care i le-ai dat și îl treci prin boli și suferințe!”

Este destul de interesant, că Domnul a adus „subiectul Iov” în discuția cu diavolul. Domnul știa ce va spune diavolul. Știm că Domnul era mulțumit de Iov, dar și că în același timp El știa că circumstanțele ar aduce la suprafață lupta cu neprihănirea de sine, despre care Iov nici măcar nu știa că este în interiorul lui. Dar Dumnezeu a permis ca necazurile să vină peste Iov, pentru că știa că, atunci când se va confrunta cu noua lui problemă, va face alegerile corecte și va ieși din probleme purificat, cum este aurul trecut prin foc (așa cum a spus și Iov că s-ar întâmpla, în Iov 23:10). Și, după ce Iov a trecut cu bine prin toate, Domnul l-a binecuvântat cu mai multe bogății decât a avut la început.

Până când n-a trecut prin vremuri grele, Iov nu putea știi ce va face dacă ar fi supus la mari presiuni. A crezut în Dumnezeu și a crezut că va rămâne credincios Domnului, dar până n-a fost cu adevărat testat nu putea fi sigur că așa va face. Domnul ne supraveghează viețile și ceea ce facem, ca să scoată din noi ce este mai bun.

Domnul vrea să umblăm în victorie.

Dacă nu ne vom abate de la „instrucțiunile Domnului” când trecem prin frustrările vieții, prin situații agravante sau când vom fi răniți și dezamăgiți, atunci credința ne va fi întărită, vom ajunge să avem mai multă răbdare, iar caracterul ni se va sfinți. Fiecare rugăciune făcută sincer și cu încrederea că Dumnezeu ne ascultă va avea ca rezultat întărirea credinței noastre, și ca urmare vom vedea împlinirea a ceea ce cerem. Când stăm aproape de Domnul, fără să ne panicăm, în timpul încercării, răbdarea noastră crește. În același timp, învățăm să îndurăm cu ajutorul și puterea Domnului. Cu cât ne supunem mai mult și mai sincer Domnului, cu atât mai mult ne formăm caracterul și devenim tot mai asemănători cu Cristos. Aceasta este sfințirea.

Care este alternativa? Dacă ne pierdem răbdarea și ne lăsăm conduși de natura firească și de cel rău, vom ajunge acolo unde va trebui să ne pocăim de păcatul făcut și să trecem din nou și din nou, prin testul pe care l-am „picat”, până când îl vom trece.

Domnul are tot ce avem nevoie ca să ne ajute să trecem cu bine prin orice presiuni ale vieții; dar cum vom câștiga bătălia?

Cum putem rămâne calmi în mijlocul încercării, ca să trecem testul, să-i facem plăcere Tatălui Ceresc și să nu cedăm nici un milimetru în fața diavolului? Ca să putem face asta trebuie să vedem imaginea de ansamblu. Trebuie să realizăm că dacă ne ținem fruntea sus, rugându-ne și așteptând apoi să auzim instrucțiunile pe care ni le dă Domnul și pe urmă acționând în ascultare, VOM REUȘI. Putem reuși, fără să explodăm, fără să scoatem din gură ce nu e cazul și fără să lăsăm frustrările să ne ia în stăpânire. Ne putem păstra calmul și putem persevera. Putem trece testul și să avem o mărturie demnă despre felul în care Dumnezeu ne-a dat biruința Sa. Mărturiile despre ce face Domnul pentru noi, Îi vor aduce slavă și vor atrage oameni la El.

Cu cât învățăm mai mult să ne purtăm cum vrea Domnul, cu atât ne va fi mai ușor când vom întâmpina următoarea problemă. Fiecare trecere prin foc cu o atitudine corectă și luând deciziile corecte, va crea noi „cărări bătătorite” în creierul nostru cu felul corect în care trebuie să acționăm. Întotdeauna va exista și posibilitatea de a greși și a păcătui, dar roada acționării în mod corect, pe măsură ce învățăm căile Domnului, este atât de dulce, încât nu vom mai vrea să ne întoarcem la viața veche, trăită în păcat.

Rugăciunea și căutarea prezenței Lui Dumnezeu în timpul încercărilor, schimbă lucrurile.

Am fost creați ca să comunicăm cu Dumnezeu în continuu, în fiecare zi și mai ales când ne este greu! Domnul nu-Și va forța NICIODATĂ copiii să facă ce e bine. A spus El vreodată cuiva: „Uite aici ai Biblia cu toate instrucțiunile ca să știi ce ai de făcut, acum drum bun și mult succes”? NU!

Domnul ne-a dat prezența Sa, pe Duhul Sfânt, ca să ne umple ( dacă reușim să ne golim de orice altceva ca să-I facem Lui loc), să ne conducă, să ne învețe, să ne întărească și să lucreze prin noi. Toate acestea se întâmplă doar dacă cooperăm cu Duhul Sfânt.

Ne punem încrederea în ce ne spune Pavel în:

Romani 8:28 „De altă parte, ştim că toate lucrurile lucrează împreună spre binele celor ce iubesc pe Dumnezeu, şi anume spre binele celor ce sunt chemaţi după planul Său.”

Dar oare despre ce fel de „bine” este vorba în acest verset? Este binele conturilor noastre bancare, a reputației, a sănătății, a confortului nostru? Nu prea pare, nu-i așa? „Binele” pentru care Dumnezeu folosește toate circumstanțele prin care trecem, este pentru a ne ajuta să devenim tot mai mult asemeni Lui Cristos!

Pentru Dumnezeu esența existenței noastre pe acest Pământ, este de a ne pregăti pentru cer!
Nu suntem aici doar ca să creștem și să îmbătrânim liniștiți, ci ca să „creștem în Domnul”.

Noi suntem „răsadul Domnului” și El folosește încercările acestei vieți ca să ne dea nutrienții necesari pentru a deveni puternici în El. Dumnezeu ne iubește și ne poartă de grijă, El taie ce nu ne este de folos, cu multă înțelepciune și nu mai mult decât putem îndura fără să ne pierdem dragostea pentru El. Ne udă cu apa vieții și ne ajută să aducem rod, rămânând în vița, Isus, în ascultare de El. Deci aducem rod doar prin Domnul, care ne folosește spre Slava Sa.

În concluzie, este posibil să împlinim ce ne spune Iacov să facem?

Iacov 1:2-3 „Fraţii mei, să priviţi ca o mare bucurie când treceţi prin felurite încercări, ca unii care ştiţi că încercarea credinţei voastre lucrează răbdare.”

Răspunsul este un DA răspicat! Știind că „puterea Lui Dumnezeu de a face binele” ne ajută și că El va fi glorificat prin trăirea noastră curată, iar credința noastră va crește pe măsură ce vedem mâna Domnului lucrând pentru noi în furtunile și încercările vieții, pentru că învățăm să ne încredem în El și prin această încredere, vom deveni tot mai răbdători. Graba și nerăbdarea nu fac parte din căile Domnului. Dumnezeu este calm și face totul la timpul potrivit. Când e nevoie să facă ceva repede, face, dar nu face nimic fără un scop precis. Știm bine expresia populară: „Graba strică treaba!”, dar nu i se aplică niciodată Dumnezeului nostru care este perfect în tot ce ține de El și de natura Lui!

Iacov 1:4 „Dar răbdarea trebuie să-şi facă desăvârşit lucrarea, ca să fiţi desăvârşiţi, întregi şi să nu duceţi lipsă de nimic.”

Noi trebuie să cooperăm cu ceea ce ne spune Dumnezeu să facem. Se merită să fim ascultători. Neascultarea ne costă scump. Acest adevăr merită să fie menționat de două ori!

Se merită să fim ascultători, iar neascultarea ne costă scump!

Când ascultăm, suntem biruitori și ne așteaptă o mare răsplătire. Toate promisiunile Lui Dumnezeu de pe paginile Bibliei, sunt pentru cei supuși, care rămân în vița Cristos, în Cuvântul Lui, cei care păzesc poruncile Lui.

Iacov 1:5 „Dacă vreunuia dintre voi îi lipseşte înţelepciunea, s-o ceară de la Dumnezeu, care dă tuturor cu mână largă şi fără mustrare, şi ea îi va fi dată.”

Ce este de făcut dacă începem bine, dar mai târziu ajungem să ne scufundăm, așa cum a pățit Petru după ce a ieșit din barcă și a început să meargă pe ape? Ne vom aținti din nou ochii pe Domnul nostru, nu ne mai uităm la valuri, nici la ploaie, tunete și fulgere, și-L rugăm pe Domnul să ne ajute. Ne rugăm mai mult și mai intens. Căutăm înțelepciunea Domnului în toate problemele, mai ales în cele grele. Domnul așteaptă plin de dragoste și bucurie să ne ajute cu toată înțelepciunea (sfaturile și puterea) de care avem nevoie.

Iacov 1:6-8 „Dar s-o ceară cu credinţă, fără să se îndoiască deloc: pentru că cine se îndoieşte seamănă cu valul mării, tulburat şi împins de vânt încoace şi încolo. Un astfel de om să nu se aştepte să primească ceva de la Domnul, căci este un om nehotărât şi nestatornic în toate căile sale.”

Fără credință nu-i putem fi plăcuți Lui Dumnezeu. Domnul l-a întrebat pe tatăl copilului demonizat: „Crezi?” Iar el a răspuns: „Cred, Doamne. Ajută necredinței mele!” (Marcu 9:24)

Și Domnul l-a ajutat. Doamne ajută-ne să alegem să credem. Dumnezeu nu-i dezamăgește pe cei care se încred în El. Dar îi poate ajuta Domnul pe cei a căror credință e după cum bate vântul? Cei care sunt așa, sunt oameni schimbători, nehotărâți și vor secera ce au semănat.

Noi îl cunoaștem pe Dumnezeul nostru.

Inima Lui este pură, iar Cuvântul Lui este Adevărul. El nu este om ca să mintă. Nu este asemeni unui tată pământesc, care este limitat de natura lui umană. El este Dumnezeu Atotputernic, El a creat tot universul și tot El îl ține. Nimic nu poate scăpa neobservat de ochiul Său, indiferent dacă se întâmplă la lumina zilei sau în întunericul nopții. El știe totul și are toată puterea în cer și pe Pământ. Și acestui Dumnezeu uimitor și minunat îi pasă de noi. El ne-a creat pe fiecare în mod unic, ne-a chemat la El din mijlocul lumii, ne-a iubit înainte ca noi să știm că există, de pe când trăiam în păcat și neascultare. Și vrea să avem succes. Dumnezeu este pentru noi și nu împotriva noastră, ne vrea binele mai mult decât ni-l dorim noi.

Așa că, atunci când vom trece prin următoarea încercare, următorul ambuteiaj în trafic, următorul șofer nepoliticos care nu conduce regulamentar, sau orice dispută cu cei din jur sau orice altceva care ne necăjește sau orice tragedie care se poate întâmpla, să fim pregătiți.

Ca să fim pregătiți:

Vom: sfida natura carnală și vom socoti toate ca o mare bucurie pentru oportunitatea de a fi victorioși.

Vom: folosi situația prin care trecem cât mai bine și ne vom păstra pacea.

Ne vom: ruga și-L vom întreba pe Domnul, „ce să fac acum?”

Vom: asculta ce ne spune Domnul să facem și ne vom supune.

Vom: păstra o atitudine de mulțumire în inima noastră.

Îl vom: lăuda pe Domnul în ciuda a ceea ce trebuie să suferim.

NU vom: asculta minciunile pe care ni le șoptește diavolul.

Vom: urmări și vom vedea cum lucrează Domnul pentru noi.

Vom: avea o atitudine de laudă, în loc să ne plângem sau să ne enervăm.

Vom: avea un Tată care ne va lăuda, spunând ceva de genul: ”Acesta e copilul meu!”

Și, vom fi: mai bine pregătiți pentru data viitoare, pentru că de fiecare dată când reacționăm corect la încercări, ne va fi tot mai ușor!

O notă de încheiere: Sunt mulți care se numesc „creștini” dar care nu trec de primul pas al primirii Domnului Isus în viața lor. A învăța să umblăm în victorie este esențial. Dacă eșuăm în această direcție, creșterea noastră spirituală va stagna. Este ca o tabără de instrucție. Dacă vrem să absolvim ciclul de instrucție, trebuie să trecem testele. Trebuie să învățăm să ne înfrânăm temperamentul. Dacă Isus este Domnul nostru, înseamnă că trebuie să trăim în ascultare și supunere față de El. Isus a venit ca să dea Slavă Tatălui, și noi trebuie să facem la fel. Domnul Isus spune: „Şi după ce voi fi înălţat de pe pământ, voi atrage la Mine pe toţi oamenii.” (Ioan 12:32). După jertfa Sa de pe cruce, învierea și înălțarea Sa la ceruri, Isus Cristos continuă și azi să atragă oamenii la El

Când trăim vieți de ascultare, Îi slăvim pe Isus și pe Tatăl Ceresc. Și cei din jur pot vedea slava Domnului și ce face El pentru copiii Săi. Mulțumim Doamne că Tu îi echipezi pe cei pe care îi chemi din lume și pentru că: „Nu, mâna Domnului nu este prea scurtă ca să mântuiască, nici urechea Lui prea tare ca să audă” (Isaia 59: 1)

Mulțumim Doamne că Tu ne-ai dat dreptul să ne numim copiii tăi; și cu tine, toate lucrurile sunt posibile!

Versete Biblice din Epistola Lui Iacov, care sunt parte intrinsecă a acestui mesaj:

Iacov 1:19-27 „Ştiţi bine lucrul acesta, preaiubiţii mei fraţi! Orice om să fie grabnic la ascultare, încet la vorbire, zăbavnic la mânie; căci mânia omului nu lucrează neprihănirea lui Dumnezeu. De aceea lepădaţi orice necurăţie şi orice revărsare de răutate, şi primiţi cu blândeţe Cuvântul sădit în voi, care vă poate mântui sufletele. Fiţi împlinitori ai Cuvântului, nu numai ascultători, înşelându-vă singuri. Căci, dacă ascultă cineva Cuvântul, şi nu-l împlineşte cu fapta, seamănă cu un om care îşi priveşte faţa firească într-o oglindă, şi, după ce s-a privit, pleacă şi uită îndată cum era. Dar cine îşi va adânci privirile în legea desăvârşită, care este legea slobozeniei, şi va stărui în ea, nu ca un ascultător uituc, ci ca un împlinitor cu fapta, va fi fericit în lucrarea lui. Dacă crede cineva că este religios, şi nu-şi înfrânează limba, ci îşi înşală inima, religia unui astfel de om este zadarnică. Religia curată şi neîntinată, înaintea lui Dumnezeu, Tatăl nostru, este să cercetăm pe orfani şi pe văduve în necazurile lor şi să ne păzim neîntinaţi de lume.”

Iacov 4:7-8 „Supuneţi-vă, dar, lui Dumnezeu. Împotriviţi-vă diavolului, şi el va fugi de la voi. Apropiaţi-vă de Dumnezeu, şi El Se va apropia de voi. Curăţaţi-vă mâinile, păcătoşilor; curăţaţi-vă inima, oameni cu inima împărţită!”

Iacov 5:13-16 „Este vreunul printre voi în suferinţă? Să se roage! Este vreunul cu inimă bună? Să cânte cântări de laudă! Este vreunul printre voi bolnav? Să cheme pe prezbiterii bisericii; şi să se roage pentru el, după ce-l vor unge cu untdelemn în Numele Domnului. Rugăciunea făcută cu credinţă va mântui pe cel bolnav, şi Domnul îl va însănătoşi; şi, dacă a făcut păcate, îi vor fi iertate. Mărturisiţi-vă unii altora păcatele şi rugaţi-vă unii pentru alţii, ca să fiţi vindecaţi. Mare putere are rugăciunea fierbinte a celui neprihănit.”

SĂ NE ÎNCREDEM ÎN DOMNUL DUMNEZEU

Picture

Problemele, încercările, frustrările, ofensele, nemulțumirile, bolile, stresul, grijile și îngrijorările nu ne sunt străine nici unuia dintre noi, nu-i așa? Domnul Isus ne spune în ultima parte a versetului 33 din Ioan 16: „…În lume veţi avea necazuri, dar îndrăzniţi, Eu am biruit lumea.” Înainte să le spună ucenicilor (și implicit nouă azi) despre inerența trecerii prin necazuri în această lume, a spus: „V-am spus aceste lucruri ca să aveţi pace în Mine.” Putem avea pace în Domnul nostru, în mijlocul furtunilor vieții, cu condiția să ne punem încrederea în El și numai în El. Din păcate nu toate furtunile vieții sunt „prognozate”, nu toate apar pe „radarul” planurilor noastre. De fapt, cele mai multe ne iau prin surprindere. Ca să trecem cu bine prin ele, fără răni și dureri de durată, este important să fim pregătiți. Suntem obișnuiți să răsucim problemele prin care trecem pe toate părțile, să ne gândim la ele non-stop, să le repetăm la nesfârșit oricui vrea (sau care nu poate evita) să ne asculte și în tot acest timp să uităm că putem avea pace și chiar bucurie în Cristos. Ați observat că această abordare, nu numai că nu ne rezolvă problemele, dar de cele mai multe ori le agravează și îi face pe rude și prieteni să ne evite și poate chiar să renunțe la relația cu noi? Ne face mai multă plăcere să ne întâlnim cu persoane calde, simpatice, vesele, mulțumite, care au totdeauna ceva frumos și încurajator de spus, decât cu cei nemulțumiți, care totdeauna se plâng și nu au decât aprecieri negative la adresa oricui sau pe orice temă. 

Am înțeles cu ceva ani în urmă, că a fi triști și abătuți din motive pe care nu le putem schimba sau nici măcar influența, nu schimbă lucrurile în bine. Petrecem prea mult timp nefericiți și nemulțumiți, fără să ne ajute cu nimic, dimpotrivă ne putem îmbolnăvi fizic și psihic. De fapt felul în care abordăm viața cu bune și rele, ține de atitudinea inimii și de gândurile pe care le acceptăm și cărora le dăm amploare meditând asupra lor. Cu cât identificăm mai corect sursa gândurilor care ne trec prin minte și ne opunem celor care vin de la cel rău, cu atât mai fericiți vom fi, ne vom simți mai bine cu noi înșine și vom putea fi închinătorii adevărați în duh și adevăr, pe care-i caută Tatăl Ceresc (Ioan 4:23). Mulți oameni nu sunt fericiți când sunt singuri și au nevoie permanent să audă un zgomot de fundal (televizor, radio…) pentru că sunt nefericiți cu gândurile care le ocupă propria minte. Înnoirea minții, a modului de gândire, după nașterea din nou prin Duhul Sfânt, este esențială, pentru a putea rămâne pe Calea Domnului. (Puteți citi mai multe pe acest subiect la click aici: „Înnoirea minții)

Marcu 10:27 „Isus S-a uitat ţintă la ei şi le-a zis: „Lucrul acesta este cu neputinţă la oameni, dar nu la Dumnezeu; pentru că toate lucrurile sunt cu putinţă la Dumnezeu.””

Decât să ne plângem celorlalți, care oricum nu pot face nimic, mai bine ne plângem Domnului, pentru că doar El are soluții la orice problemă sau situație imposibilă. Rugăciunea sinceră, făcută cu credință este rezolvarea a ceea ce pare de nerezolvat.

În ce ne încredem? Ce ni se pare cu adevărat stabil și sigur? Oamenii ne vor dezamăgi, indiferent cât de mult ne iubesc și ne vor binele, pentru simplul motiv că și ei sunt supuși acelorași slăbiciuni și neputințe ca și noi. Nici o persoană nu poate anticipa și împlini toate nevoile altei persoane. Nimeni nu poate știi ce se așteaptă altcineva să facă sau să simtă. Singurul care este Omniscient (știe totul), Omnipotent (poate totul), Omniprezent (este prezent în fiecare clipă peste tot) este Dumnezeu. Familia, prietenii, politicienii, guvernele, chiar frații în credință ne vor înșela încrederea la un moment dat, numai Dumnezeu nu ne dezamăgește și nu ne lasă niciodată! Dacă doriți să citiți mai multe pe acest subiect, puteți la click aici: Dumnezeu nu ne părăsește”.

2 Împărați 18:3-7„Ezechia a făcut ce este plăcut înaintea Domnului, întocmai cum făcuse tatăl său David… 5 El şi-a pus încrederea în Domnul, Dumnezeul lui Israel şi, dintre toţi împăraţii lui Iuda, care au venit după el sau care au fost înainte de el, n-a fost niciunul ca el. 6 El s-a alipit de Domnul, nu s-a abătut de la El şi a păzit poruncile pe care le dăduse lui Moise, Domnul. Şi Domnul a fost cu Ezechia, care a izbutit în tot ce a făcut…”

Împăratul Ezechia, nu a urmat exemplul tatălui său, Ahaz, care a schimbat felul de închinare și a modificat templul pe gustul împăratului Asiriei, în care a ales să se încreadă și nu în Dumnezeu și chiar și-a jertfit unul dintre fii, dumnezeilor străini (2 Împărați 16).

2 Cronici 32:8 „„Cu el este un braţ de carne, dar cu noi este Domnul, Dumnezeul nostru, care ne va ajuta şi va lupta pentru noi.” Poporul a avut încredere în cuvintele lui Ezechia, împăratul lui Iuda.”

Credința și exemplul împăratului a întărit inima poporului și n-au crezut minciunile slujitorilor lui Sanherib, împăratul Asiriei, care încercau să-i îngrozească, ca să le cucerească cetatea. Era o situație disperată pentru locuitorii Ierusalimului. Ezechia a ales să se încreadă în Domnul și să se roage împreună cu prorocul Isaia, în loc să renunțe la cetate, predându-se asirienilor. Alegerea corectă a împăratului, a salvat întregul popor.

2 Cronici 32: 20 -22 „Împăratul Ezechia şi prorocul Isaia, fiul lui Amoţ, au început să se roage pentru lucrul acesta şi au strigat către cer. 21 Atunci Domnul a trimis un înger care a nimicit în tabăra împăratului Asiriei pe toţi vitejii, domnitorii şi căpeteniile.Şi împăratul s-a întors ruşinat în ţara lui. A intrat în casa dumnezeului său, şi cei ce ieşiseră din coapsele lui l-au ucis acolo cu sabia. 22 Astfel a scăpat Domnul pe Ezechia şi pe locuitorii Ierusalimului din mâna lui Sanherib, împăratul Asiriei, şi din mâna tuturor şi i-a ocrotit împotriva celor ce-i împresurau.”

Dumnezeu are toată puterea pentru a ne scăpa din mâna celor care par mai tari decât noi. Tot de la Domnul vine și soluția pentru cele mai disperate situații. Oricât de bine pregătiți ar fi fost soldații evrei, n-ar fi putut face o treabă mai bună și mai rapidă decât îngerul Domnului. Nu a fost nici o victimă din poporul al cărui împărat a ales să-și pună încrederea în Dumnezeul Cel Viu și Adevărat, iar din tabăra celui care l-a batjocorit pe Domnul (2 Cronici 32:17) au murit toți vitejii, domnitorii și căpeteniile. Însuși împăratul a ajuns ucis de proprii săi fii. Sanherib și-a pus încrederea în dumnezeul lui de aur, care n-a putut face nimic pentru el, dimpotrivă, faptul că L-a batjocorit pe Domnul Dumnezeu, l-a costat pierderea armatei, a luptei și a propriei sale vieți.

Psalmii 28:7 „Domnul este tăria mea şi scutul meu; în El mi se încrede inima şi sunt ajutat. De aceea îmi este plină de veselie inima şi-L laud prin cântările mele.”

Psalmii 32:10 „De multe dureri are parte cel rău, dar cel ce se încrede în Domnul este înconjurat cu îndurarea Lui.”

Psalmii 34:8 „Gustaţi şi vedeţi ce bun este Domnul! Ferice de omul care se încrede în El!”

Psalmii 37:5 „Încredinţează-ţi soarta în mâna Domnului, încrede-te în El, şi El va lucra,

Sunt nenumărate versete prin care suntem îndemnați să ne punem încrederea în Domnul, ceea ce ne arată că depinde de noi s-o facem. Le puteți citi la click aici: Încrede-te în Domnul și nu renunța – versete biblice

Dumnezeu nu trece peste voința noastră și nu ne forțează să ne încredem în El și să beneficiem de binecuvântările care decurg din această încredere. 

Psalmii 37:3 „Încrede-te în Domnul şi fă binele; locuieşte în ţară şi umblă în credincioşie.”

Când trecem prin situații grele, suntem tentați să fim foarte egoiști și să nu ne mai gândim la altceva decât la necazul nostru. De-a lungul anilor am învățat că oricât de grea ar fi situația prin care trec, este altcineva care trece prin ceva mai greu decât mine și pentru care aș putea face ceva. Este o mare binecuvântare să poți face bine altcuiva, când totul pare pierdut pentru tine. Bucuria care vine din ajutorul acordat altcuiva ne ajută să trecem mai ușor peste problema noastră și chiar să o vedem mai puțin gravă decât până atunci. Uneori un zâmbet, un cuvânt de încurajare, o îmbrățișare sau doar a da șansa persoanei să spună prin ce trece, pot valora enorm pentru cineva care trece printr-o mare suferință. Binele făcut altora, nu trebuie să coste bani ca să fie cu adevărat valoros.

Răzbunarea este a Domnului (Romani 12:19) și noi suntem îndemnați să nu ne lăsăm biruiți de rău, ci să învingem răul prin bine. (Romani 12:21)

Matei 5:44, 45a „„Dar Eu vă spun: Iubiţi pe vrăjmaşii voştri, binecuvântaţi pe cei ce vă blestemă, faceţi bine celor ce vă urăsc şi rugaţi-vă pentru cei ce vă asupresc şi vă prigonesc, 45 ca să fiţi fii ai Tatălui vostru care este în ceruri;…””

Ni se pare imposibil de aplicat sfatul Domnului Isus, dar este cel mai bun tratament când suntem răniți, ofensați sau nedreptățiți și este singura cale spre iertare. Iertarea ne face nouă bine în primul rând și ne aduce eliberare. Când iertăm persoana care ne-a rănit, nu înseamnă că vina acesteia a dispărut. Fiecare dă socoteală înaintea Lui Dumnezeu de faptele sale. Puteți citi mai multe despre iertare la click aici: „De ce ne cere Domnul Isus să iertăm?

Psalmii 62:5 „Da, suflete, încrede-te în Dumnezeu, căci de la El îmi vine nădejdea.”

Psalmii 62:8 „Popoare, în orice vreme, încredeţi-vă în El, vărsaţi-vă inimile înaintea Lui! Dumnezeu este adăpostul nostru.

Din păcate, nu sunt mulți cei care pot spune că au prieteni de încredere cu care să poată vorbi despre necazurile lor în siguranță. Ca și creștini, avem mai mult decât atât! Avem Cel mai perfect și mai demn de încredere Tată, care ne vrea binele mai mult decât ni-l vrem noi înșine și care poate rezolva orice situație imposibilă pentru noi, fără să ne spună la nimeni sau să ne facă rău.

Proverbele 3:5 „Încrede-te în Domnul din toată inima ta şi nu te bizui pe înţelepciunea ta!

Când credem că suntem înțelepți și că putem rezolva totul singuri, de fapt nu ne încredem în Domnul, ci în noi înșine. Nu este Isus Domn, ci eul nostru conduce și decide. Și știm deja de câte ori am eșuat lamentabil. Adevărata smerenie este ascultarea de Domnul. Petrecând timp cu Domnul în rugăciune, căutând să aflăm părerea Lui și acționând conform acesteia, vom lua decizia cea mai bună, chiar dacă aceasta este contrară logicii noastre.

Întotdeauna, soluția Domnului este cea mai bună pe termen lung și are implicații veșnice.

Proverbele 16:20 „Cine cugetă la Cuvântul Domnului găseşte fericirea şi cine se încrede în Domnul este fericit.

Proberbele 16:3 „Încredinţează-ţi lucrările în mâna Domnului, şi îţi vor izbuti planurile.

Proverbele 28:25 „Cel lacom stârneşte certuri, dar cel ce se încrede în Domnul este săturat din belşug.”

Ca să ajungem să ne încredem în Domnul nu este suficient doar să lecturăm Scriptura. E nevoie să medităm la mesajul versetelor, să le studiem în context, coroborat cu alte versete în care este tratat același subiect. Când disecăm ceea ce spune Duhul Sfânt pe paginile Bibliei, ajungem să creștem în cunoașterea Lui Dumnezeu, a voii Sale, a promisiunilor pe care ni le face și să ne întărim credința în El. Cu cât ne încredem mai mult în Domnul cu atât devenim mai calmi, mai liniștiți și mai fericiți. Nu mai lăsăm loc îngrijorării să se dezvolte în mintea noastră, pentru că ne umplem mintea cu Cuvântul Lui Dumnezeu și alegem să medităm asupra lui și nu a problemelor. Planurile făcute cu Domnul și pentru care ne încredem în El, vor avea succes garantat. Lăcomia vine însoțită de stres, nervi, situații tensionate și nemulțumire constantă. Încrederea în Dumnezeu, aduce belșugul și binecuvântarea.

Proverbele 29:25 „Frica de oameni este o cursă, dar cel ce se încrede în Domnul n-are de ce să se teamă.

Isaia 12:2 „Iată, Dumnezeu este izbăvirea mea, voi fi plin de încredere şi nu mă voi teme de nimic, căci Domnul Dumnezeu este tăria mea şi pricina laudelor mele şi El m-a mântuit.”

Isaia 26:4 „Încredeţi-vă în Domnul pe vecie, căci Domnul Dumnezeu este Stânca veacurilor.”

Siguranța și protecția reală le găsim doar sub adăpostul „aripilor” Domnului. Dacă ne temem de oameni și ne luptăm să le facem pe plac, nu vom reuși să-i mulțumim niciodată, dimpotrivă, cădem noi înșine în capcana dușmanului. Una dintre cele mai comune tactici ale diavolului este să ne facă să ne temem de oameni și nu de Dumnezeu și să facem totul ca să-i facem pe ceilalți să ne placă. Când facem oamenilor pe plac, nu putem face ce-i place Domnului. Pavel scria despre sine în:

Galateni 1:10 „Caut eu oare, în clipa aceasta, să capăt bunăvoinţa oamenilor sau bunăvoinţa lui Dumnezeu? Sau caut să plac oamenilor? Dacă aş mai căuta să plac oamenilor, n-aş fi robul lui Cristos.”

Nu putem avea doi stăpâni, așa cum spune și Domnul Isus în:

Matei 6:24 „Nimeni nu poate sluji la doi stăpâni. Căci sau va urî pe unul şi va iubi pe celălalt; sau va ţine la unul şi va nesocoti pe celălalt: Nu puteţi sluji lui Dumnezeu şi lui Mamona.”

Cui căutăm să-i facem pe plac, ne conduce viața. Vom lua decizii care nu ne încântă, poate chiar ne displac profund, dar știm că asta dorește cealaltă persoană, deci nu numai că nu căutăm să împlinim voia Domnului, dar nu mai facem nici ce vrem noi. Este o robie perfidă și nu este ușor de identificat, pentru că ne pierdem identitatea încercând să apreciem ce apreciază cealaltă persoană, ajungând să nu mai știm ce ne place nouă personal și ce nu. Căutând să plăcem oamenilor ne îndepărtăm de Dumnezeu și nu vom reuși niciodată să le facem tuturor pe plac. Deci nu vom avea nici măcar falsa satisfacție că cei din jur sunt încântați de noi și de acțiunile (uneori chiar sacrificiile) noastre. Dar atunci când avem o relație corectă pe verticală cu Dumnezeu, iubind ascultarea de El și căutând să-i facem Lui pe plac, vom avea relații corecte și pe orizontală, cu semenii noștri și sentimentul împlinirii și al mulțumirii vor deveni normale în viața noastră. Isus nu are emoții și stări fluctuante, este corect și drept în aprecieri la orice oră. Dragostea, bunătatea, credincioșia și sprijinul Domnului pentru noi sunt perfecte, totale și neschimbătoare, chiar dacă noi nu suntem convinși că le merităm.

Isaia 41:10 „Nu te teme, căci Eu sunt cu tine; nu te uita cu îngrijorare, căci Eu sunt Dumnezeul tău; Eu te întăresc, tot Eu îţi vin în ajutor. Eu te sprijin cu dreapta Mea biruitoare.’”

Ieremia 39:18 „Te voi scăpa şi nu vei cădea sub sabie, ci viaţa îţi va fi prada ta de război, pentru că ai avut încredere în Mine, zice Domnul»’.”

Daniel 6:22-23 „Dumnezeul meu a trimis pe îngerul Său şi a închis gura leilor, care nu mi-au făcut niciun rău, pentru că am fost găsit nevinovat înaintea Lui. Şi nici înaintea ta, împărate, n-am făcut nimic rău!” Atunci, împăratul s-a bucurat foarte mult şi a poruncit să scoată pe Daniel din groapă. Daniel a fost scos din groapă, şi nu s-a găsit nicio rană pe el, pentru că avusese încredere în Dumnezeul său.

Sunt atât de multe exemple în Biblie care atestă credincioșia Lui Dumnezeu și felul minunat în care îi ajută și îi scapă pe copiii Săi. Nici măcar o mulțime de lei flămânzi, nu pot face rău celui care se încrede în Domnul și trăiește în ascultare de El. Nu știm dacă lui Daniel i-a fost frică sau nu, dar cu siguranță, credința i-a fost mai mare decât frica, pentru că știa ce mare este Dumnezeul Lui. Daniel nu a uitat cât de minunat i-a salvat Domnul pe prietenii lui din cuptorul de foc al lui Nebucadnețar și tot ce a făcut Dumnezeu pentru el de-a lungul vieții. Ne este de mare ajutor când trecem prin greutăți, să ne amintim de alte situații critice în care Domnul a intervenit și ne-a ajutat

Daniel 3:16-18 „Şadrac, Meşac şi Abed-Nego au răspuns împăratului Nebucadneţar: „Noi n-avem nevoie să-ţi răspundem la cele de mai sus. 17 Iată, Dumnezeul nostru, căruia îi slujim, poate să ne scoată din cuptorul aprins şi ne va scoate din mâna ta, împărate. 18 Şi, chiar de nu ne va scoate, să ştii, împărate, că nu vom sluji dumnezeilor tăi şi nici nu ne vom închina chipului de aur pe care l-ai înălţat!””

Credința tinerilor evrei era atât de fermă, încât au preferat să fie arși de vii, decât să păcătuiască. Știau că Dumnezeu putea să le scape viața, dar și dacă urma să nu-i salveze, știau că e mai bine să moară fizic, decât spiritual, păcătuind prin închinarea la un idol. Fiecare dintre noi am trecut și continuăm să trecem printr-un lung șir de situații grele și dureri în această viață. Știm că Dumnezeu ne vrea binele, dar nu înseamnă că ceea ce considerăm noi ca fiind bine pentru noi, sau soluția potrivită, este la fel și în ochii Lui Dumnezeu. El poate alege să răspundă surprinzător la rugăciunile noastre. Când ajungem acolo unde continuăm să-L iubim pe Domnul și să ascultăm de El, chiar dacă nu ne place prin ce trecem, sau dacă Dumnezeu nu face pentru noi ce credem noi că ar trebui să facă, vom avea pace încrezându-ne în faptul că răspunsul Domnului este cel mai bun. Până la urmă ce căutăm: mâna sau fața Domnului? Dacă-L căutăm pe Dumnezeu, doar când dăm de greu sau avem o nevoie și așteptăm să facă tot ce Îi cerem, căutăm doar mâna Lui. Dar atunci când tot ce ne dorim, este să-i facem pe plac Domnului, așa cum făcea Isus, înseamnă că suntem interesați de fața Lui. Prorocul Isaia, inspirat de Duhul Sfânt, scria despre Isus în versetul 3 din capitolul 11 al cărții sale: „Plăcerea Lui va fi frica de Domnul;” Aceasta este ținta creștinului, să ajungă cu adevărat fericit când împlinește voia Lui Dumnezeu.

2 Corinteni 5:6 „Aşadar, noi întotdeauna suntem plini de încredere, căci ştim că, dacă suntem acasă în trup, pribegim departe de Domnul,”

Efeseni 3:12 „În El (Isus) avem, prin credinţa în El, slobozenia şi apropierea de Dumnezeu cu încredere.

Filipeni 3:3 „Căci cei tăiaţi împrejur suntem noi, care slujim lui Dumnezeu prin Duhul lui Dumnezeu, care ne lăudăm în Cristos Isus şi care nu ne punem încrederea în lucrurile pământeşti.”

Trăirea sub conducerea firii, căutând să împlinim poftele trupului fizic, ne face să ne concentrăm pe problemele inerente vieții de zi cu zi, ceea ce inevitabil ne îndepărtează de Dumnezeu. Apropierea de Domnul se produce pe măsură ce ne concentrăm mai mult pe Cer, pe înnoirea minții, gândind conform standardelor Bibliei, apreciind valorile spirituale și nu pe cele firești. Doar așa ajungem cu adevărat liberi de tot ce ne leagă, pentru că doar cunoscând adevărul Scripturii nu mai putem fi legați de minciunile dușmanului și ale firii. Cu cât ne încredem mai mult în Domnul, ne vom baza tot mai puțin pe tot ce este pământesc.

După ce apostolul Pavel a poruncit în Numele Lui Isus Cristos duhului de ghicire să iasă din roaba care-i urmărea strigând că el și Sila sunt robii Dumnezeului Celui Preaînalt și vestesc calea mântuirii (Faptele Apostolilor 16:18-22), a ajuns să fie bătut cu nuiele și întemnițat, împreună cu Sila. Stăpânul roabei era foarte supărat că aceasta nu-i mai câștiga bani practicând ghicitoria, și nici nu-i trecea prin cap să se bucure că sclava lui acum era eliberată de demonul care o stăpânea. Pentru el conta doar câștigul. Ce diferență între acesta și apostoli! Pavel și Sila, care chiar dacă erau plini de sânge în urma torturii și legați în lanțuri, au ales să cânte în loc să dispere sau să-și plângă de milă. Eliberarea și foarte probabil, mântuirea fostei ghicitoare a compensat suferința celor doi apostoli. Ei au ales să privească la Domnul și nu la circumstanțele în care se aflau și nici măcar la durerea provocată de răni, doar așa puteau cânta spre slava Lui Dumnezeu!

Faptele Apostolilor 16:25 „Pe la miezul nopţii, Pavel şi Sila se rugau şi cântau cântări de laudă lui Dumnezeu, iar cei închişi îi ascultau.”

Au ales să se încreadă în Domnul și să cânte laude la adresa Lui, fiind o bună mărturie pentru ceilalți prizonieri. Atitudinea lor a primit răsplata eliberării. Dumnezeu a cutremurat temeliile temniței și a deschis ușile. A atins inima temnicerului și ca urmare toată casa lui a ajuns mântuită. Ceea ce a început tragic pentru Pavel și Sila, Dumnezeu a schimbat spre mântuirea temnicerului, a familiei sale și probabil a multor altor suflete. Dacă Dumnezeu i-ar fi scutit pe copiii Săi să ajungă închiși, temnicerul nu s-ar fi întors la Cristos. Disperat la gândul că urma să fie ucis de superiori, pentru că deținuții aflați sub paza lui ar fi evadat, era gata să se sinucidă. În apogeul disperării, a ajuns să recunoască că avea nevoie de mântuire. Mi se pare uimitor faptul că, după chinurile din Filipi, Pavel ajunge la Tesalonic și acolo spune:

1 Tesaloniceni 2:2 „După ce am suferit şi am fost batjocoriţi în Filipi, cum ştiţi, am venit plini de încredere în Dumnezeulnostru  să vă vestim Evanghelia lui Dumnezeu în mijlocul multor lupte.”

Pavel a continuat să fie plin de încredere în Dumnezeu, după ce a suferit atât de mult în aproape toate cetățile în care a predicat Evanghelia. Ne pune într-o lumină foarte proastă un astfel de exemplu de devotament, pe noi creștinii acestei generații. Cât de diferiți suntem față de generația apostolilor! Ni se pare că ni se cuvine tot ce e mai bun, căutăm prosperitatea și confortul personal și cârtim la cele mai mici neajunsuri. Când vom părăsi această lume vom lua cu noi doar faptele făcute din motive pure, din dorința de a asculta de Domnul și a-i face Lui plăcere; nimic altceva nu va conta și nu ne va fi de folos pentru veșnicie. Faptele bune făcute din motive egoiste, izvorâte din mândrie sau orice altă motivație, nu vor trece proba focului. Pavel și Sila, precum și ceilalți mari oameni ai Lui Dumnezeu, au înțeles acest adevăr și l-au aplicat.

„Dar cei ce se încred în Domnul îşi înnoiesc puterea, ei zboară ca vulturii; aleargă, şi nu obosescumblă, şi nu ostenesc.”
Isaia 40:31

ÎNCREDE-TE ÎN DOMNUL DUMNEZEU ȘI NU RENUNȚA –  VERSETE BIBLICE

Picture

Romani 12:21 „Nu te lăsa biruit de rău, ci biruieşte răul prin bine.

2 Împărați 18:5 „El şi-a pus încrederea în Domnul, Dumnezeul lui Israel şi, dintre toţi împăraţii lui Iuda, care au venit după el sau care au fost înainte de el, n-a fost niciunul ca el.

2 Cronici 20:20 „A doua zi, au pornit dis-de-dimineaţă spre pustia Tecoa. La plecarea lor, Iosafat a venit şi a zis: „Ascultaţi-mă, Iuda şi locuitorii Ierusalimului! Încredeţi-vă în Domnul, Dumnezeul vostru, şi veţi fi întăriţi; încredeţi-vă în prorocii Lui, şi veţi izbuti.””

2 Cronici 32:8 „„Cu el este un braţ de carne, dar cu noi este Domnul, Dumnezeul nostru, care ne va ajuta şi va lupta pentru noi.” Poporul a avut încredere în cuvintele lui Ezechia, împăratul lui Iuda.”

Psalmii 4:5 „Aduceţi jertfe neprihănite şi încredeţi-vă în Domnul.”

Psalmii 21:7 „Căci împăratul se încrede în Domnul şi bunătatea Celui Preaînalt îl face să nu se clatine.

Psalmii 28:7 „Domnul este tăria mea şi scutul meu; în El mi se încrede inima şi sunt ajutat. De aceea îmi este plină de veselie inima şi-L laud prin cântările mele.”

Psalmii 32:10 „De multe dureri are parte cel rău, dar cel ce se încrede în Domnul este înconjurat cu îndurarea Lui.”

Psalmii 34:8 „Gustaţi şi vedeţi ce bun este Domnul! Ferice de omul care se încrede în El!”

Psalmii 36:6 „Dreptatea Ta este ca munţii lui Dumnezeu şi judecăţile Tale sunt ca Adâncul cel mare. Doamne, Tu sprijini pe oameni şi pe dobitoace!”

Psalmii 37:3 „Încrede-te în Domnul şi fă binele; locuieşte în ţară şi umblă în credincioşie.”

Psalmii 37:5 „Încredinţează-ţi soarta în mâna Domnului, încrede-te în El, şi El va lucra,

Psalmii 40:4 „Ferice de omul care îşi pune încrederea în Domnul şi care nu se îndreaptă spre cei trufaşi şi mincinoşi!”

Psalmii 55:22 „Încredinţează-ţi soarta în mâna Domnului, şi El te va sprijini. El nu va lăsa niciodată să se clatine cel neprihănit.”

Psalmii 46:1 „Dumnezeu este adăpostul şi sprijinul nostru, un ajutor care nu lipseşte niciodată în nevoi.

Psalmii 62:1 „Da, numai în Dumnezeu mi se încrede sufletul; de la El îmi vine ajutorul.

Psalmii 62:5 „Da, suflete, încrede-te în Dumnezeu, căci de la El îmi vine nădejdea.”

Psalmii 62:8 „Popoare, în orice vreme, încredeţi-vă în El, vărsaţi-vă inimile înaintea Lui! Dumnezeu este adăpostul nostru.

Psalmii 65:1 „Cu încredere, Dumnezeule, vei fi lăudat în Sion şi împlinite vor fi juruinţele care Ţi-au fost făcute.”

Psalmii 78:7 „pentru ca aceştia să-şi pună încrederea în Dumnezeu, să nu uite lucrările lui Dumnezeu şi să păzească poruncile Lui.

Psalmii 115:9-11 „Israele, încrede-te în Domnul! El este ajutorul şi scutul lor. 10 Casa lui Aaron, încrede-te în Domnul! El este ajutorul şi scutul lor. 11 Cei ce vă temeţi de Domnul, încredeţi-vă în Domnul! El este ajutorul şi scutul lor.”

Proverbele 3:5 „Încrede-te în Domnul din toată inima ta şi nu te bizui pe înţelepciunea ta!

Proverbele 16:20 „Cine cugetă la Cuvântul Domnului găseşte fericirea şi cine se încrede în Domnul este fericit.

Proberbele 16:3 „Încredinţează-ţi lucrările în mâna Domnului, şi îţi vor izbuti planurile.

Proverbele 28:25 „Cel lacom stârneşte certuri, dar cel ce se încrede în Domnul este săturat din belşug.”

Proverbele 29:25 „Frica de oameni este o cursă, dar cel ce se încrede în Domnul n-are de ce să se teamă.

Isaia 8:17 „Eu nădăjduiesc în Domnul, care Îşi ascunde Faţa de casa lui Iacov. În El îmi pun încrederea.

Isaia 10:20 „În ziua aceea, rămăşiţa lui Israel şi cei scăpaţi din casa lui Iacov nu se vor mai sprijini pe cel ce îi lovea, ci se vor sprijini cu încredere pe Domnul, Sfântul lui Israel.”

Isaia 12:2 „Iată, Dumnezeu este izbăvirea mea, voi fi plin de încredere şi nu mă voi teme de nimic, căci Domnul Dumnezeu este tăria mea şi pricina laudelor mele şi El m-a mântuit.”

Isaia 25:9 „În ziua aceea, vor zice: „Iată, acesta este Dumnezeul nostru, în care aveam încredere că ne va mântui. Acesta este Domnul, în care ne încredeam. Acum să ne veselim şi să ne bucurăm de mântuirea Lui!”

Isaia 26:4 „Încredeţi-vă în Domnul pe vecie, căci Domnul Dumnezeu este Stânca veacurilor.”

Isaia 28:16 „de aceea, aşa vorbeşte Domnul, Dumnezeu: „Iată, pun ca temelie în Sion o piatră, o piatră încercată, o piatră de preţ, piatră din capul unghiului clădirii, temelie puternică; cel ce o va lua ca sprijin nu se va grăbi să fugă.”

Isaia 30:15a „Căci aşa vorbeşte Domnul Dumnezeu, Sfântul lui Israel: „În linişte şi odihnă va fi mântuirea voastră, în seninătate şi încredere va fi tăria voastră.”…”

Isaia 41:10 „Nu te teme, căci Eu sunt cu tine; nu te uita cu îngrijorare, căci Eu sunt Dumnezeul tău; Eu te întăresc, tot Eu îţi vin în ajutor. Eu te sprijin cu dreapta Mea biruitoare.’”

Ieremia 17:7 „Binecuvântat să fie omul care se încrede în Domnul şi a cărui nădejde este Domnul!”

Ieremia 39:18 „Te voi scăpa şi nu vei cădea sub sabie, ci viaţa îţi va fi prada ta de război, pentru că ai avut încredere în Mine, zice Domnul»’.”

Daniel 6:23 „Atunci, împăratul s-a bucurat foarte mult şi a poruncit să scoată pe Daniel din groapă. Daniel a fost scos din groapă, şi nu s-a găsit nicio rană pe el, pentru că avusese încredere în Dumnezeul său.

Faptele Apostolilor 27:23-25 „Un înger al Dumnezeului al căruia sunt eu şi căruia Îi slujesc mi s-a arătat azi-noapte şi mi-a zis: ‘Nu te teme, Pavele, tu trebuie să stai înaintea Cezarului şi iată că Dumnezeu ţi-a dăruit pe toţi cei ce merg cu corabia împreună cu tine.’ De aceea, oamenilor, liniştiţi-vă, căci am încredere în Dumnezeu că se va întâmpla aşa cum mi s-a spus.

2 Corinteni 1:9 „Ba încă ne spunea gândul că trebuie să murim, pentru ca să ne punem încrederea nu în noi înşine, ci în Dumnezeu, care înviază morţii.

2 Corinteni 3:4 „Avem încrederea aceasta tare în Dumnezeu, prin Cristos.”

2 Corinteni 5:6 „Aşadar, noi întotdeauna suntem plini de încredere, căci ştim că, dacă suntem acasă în trup, pribegim departe de Domnul,”

Efeseni 3:12 „În El (Isus) avem, prin credinţa în El, slobozenia şi apropierea de Dumnezeu cu încredere.

Filipeni 2:24 „Şi am încredere în Domnul că în curând voi veni şi eu.”

Filipeni 3:3 „Căci cei tăiaţi împrejur suntem noi, care slujim lui Dumnezeu prin Duhul lui Dumnezeu, care ne lăudăm în Cristos Isus şi care nu ne punem încrederea în lucrurile pământeşti.”

1 Tesaloniceni 2:2 „După ce am suferit şi am fost batjocoriţi în Filipi, cum ştiţi, am venit plini de încredere în Dumnezeul nostru să vă vestim Evanghelia lui Dumnezeu în mijlocul multor lupte.”

1 Timotei 1:12 „Mulţumesc lui Cristos Isus, Domnul nostru, care m-a întărit, că m-a socotit vrednic de încredere şi m-a pus în slujba Lui,”

Evrei 2:17 „Prin urmare, a trebuit să Se asemene fraţilor Săi în toate lucrurile, ca să poată fi, în ceea ce priveşte legăturile cu Dumnezeu, un mare preot milos şi vrednic de încredere, ca să facă ispăşire pentru păcatele norodului.”

Evrei 3:6 „Dar Cristos este credincios ca Fiu, peste casa lui Dumnezeu. Şi casa Lui suntem noi, dacă păstrăm până la sfârşit încrederea nezguduită şi nădejdea cu care ne lăudăm.

Evrei 13:6 „Aşa că putem zice plini de încredere: „Domnul este ajutorul meu, nu mă voi teme. Ce mi-ar putea face omul?””

 DUMNEZEU ESTE STÂNCA CREDINCIOSULUI

Deuteronomul 32:18 „Ai părăsit Stânca cea care te-a născut Şi ai uitat pe Dumnezeul care te-a întocmit.”

2 Samuel 22:2-3 „El a zis: „Domnul este stânca mea, cetăţuia mea, Izbăvitorul meu. Dumnezeu este stânca mea la care găsesc un adăpost, scutul meu şi puterea care mă mântuieşte, turnul meu cel înalt şi scăparea mea. Mântuitorule, Tu mă scapi de silnicie!

2 Samuel 22:31-32 „Căile lui Dumnezeu sunt desăvârşite, Cuvântul Domnului este curăţit; El este un scut pentru toţi cei ce caută adăpost în El.  Căci cine este Dumnezeu, afară de Domnul? Şi cine este o stâncă, afară de Dumnezeul nostru?”

2 Samuel 22:47 „Trăiască Domnul şi binecuvântată să fie Stânca mea! Înălţat să fie Dumnezeu, Stânca mântuirii mele,”

Psalmii 18:2 „Doamne, Tu eşti stânca mea, cetăţuia mea, izbăvitorul meu! Dumnezeule, Tu eşti stânca mea în care mă ascund, scutul meu, tăria care mă scapă şi întăritura mea!”

Psalmii 18:31 „Căci cine este Dumnezeu, afară de Domnul, şi cine este o stâncă, afară de Dumnezeul nostru?”

Psalmii 18:46 „Trăiască Domnul şi binecuvântată să fie Stânca mea! Mărit să fie Dumnezeul mântuirii mele,”

Psalmii 19:14 „Primeşte cu bunăvoinţă cuvintele gurii mele şi cugetele inimii mele, Doamne, Stânca mea şi Izbăvitorul meu!”

Psalmii 27:5 „Căci El mă va ocroti în coliba Lui, în ziua necazuluimă va ascunde sub acoperişul cortului Lui şi mă va înălţa pe o stâncă.”

Psalmii 28:1 „Doamne, către Tine strig. Stânca mea! Nu rămâne surd la glasul meu, ca nu cumva, dacă Te vei depărta fără să-mi răspunzi, să ajung ca cei ce se coboară în groapă.”

Psalmii 28:8 „Domnul este tăria poporului Său, El este Stânca izbăvitoare a unsului Său.”

Psalmii 31:2 „Pleacă-Ţi urechea spre mine, grăbeşte de-mi ajută! Fii pentru mine o stâncă ocrotitoare, o cetăţuie unde să-mi găsesc scăparea!”

Psalmii 31:3 „Căci Tu eşti Stânca mea, Cetăţuia mea şi, pentru Numele Tău, mă vei povăţui şi mă vei călăuzi.”

Psalmii 40:2 „M-a scos din groapa pieirii, din fundul mocirlei; mi-a pus picioarele pe stâncă şi mi-a întărit paşii.”

Psalmii 61:2 „De la capătul pământului strig către Tine cu inima mâhnită şi zic: Du-mă pe stânca pe care n-o pot ajunge, căci este prea înaltă pentru mine!”

Psalmii 62:6,7 „Da, El este stânca şi ajutorul meu, Turnul meu de scăpare: nicidecum nu mă voi clătina.”

Psalmii 62:7 „Pe Dumnezeu se întemeiază ajutorul şi slava mea; în Dumnezeu este stânca puterii mele, locul meu de adăpost.”

Psalmii 71:3 „Fii o stâncă de adăpost pentru mine, unde să pot fugi totdeauna! Tu ai hotărât să mă scapi, căci Tu eşti stânca şi cetăţuia mea.”

Psalmii 73:26 „Carnea şi inima pot să mi se prăpădească, fiindcă Dumnezeu va fi pururea stânca inimii mele şi partea mea de moştenire.

Psalmii 78:35 îşi aduceau aminte că Dumnezeu este Stânca lor şi că Dumnezeul Atotputernic este Izbăvitorul lor.”

Psalmii 89:26 „El Îmi va zice: ‘Tu eşti Tatăl meu, Dumnezeul meu şi Stânca mântuirii mele!’”

Psalmii 92:15 „ca să arate că Domnul este drept, El, Stânca mea, în care nu este nelegiuire.”

Psalmii 94:22 „Dar Domnul este turnul meu de scăpare, Dumnezeul meu este stânca mea de adăpost.”

Psalmii 95:1 „Veniţi să cântăm cu veselie Domnului şi să strigăm de bucurie către Stânca mântuirii noastre.”

Isaia 26:4 „Încredeţi-vă în Domnul pe vecie, căci Domnul Dumnezeu este Stânca veacurilor.”

1 Corinteni 10:4 „şi toţi au băut aceeaşi băutură duhovnicească, pentru că beau dintr-o stâncă duhovnicească ce venea după ei, şi stânca era Cristos.”

VICTORIA ESTE A CELOR CARE NU RENUNȚĂ!

2 Cronici 15:4-7 „Dar în mijlocul strâmtorării lor s-au întors la Domnul Dumnezeul lui Israel, L-au căutat şi L-au găsit. 5 În vremurile acelea nu era linişte pentru cei ce se duceau şi veneau, căci erau mari tulburări printre toţi locuitorii ţării; 6 un popor se bătea împotriva altui popor, o cetate, împotriva altei cetăţi, pentru că Dumnezeu le tulbura cu tot felul de strâmtorări: 7 voi, dar, întăriţi-vă şi nu lăsaţi să vă slăbească mâinile, căci faptele voastre vor avea o răsplată.”

Psalmii 37:23-25 „Domnul întăreşte paşii omuluicând Îi place calea lui; 24 dacă se întâmplă să cadă, nu este doborât de tot, căci Domnul îl apucă de mână. 25 Am fost tânăr, şi am îmbătrânit, dar n-am văzut pe cel neprihănit părăsit, nici pe urmaşii lui cerşindu-şi pâinea.

Isaia 41:10 „Nu te teme, căci Eu sunt cu tinenu te uita cu îngrijorare, căci Eu sunt Dumnezeul tău; Eu te întăresc, tot Eu îţi vin în ajutor. Eu te sprijin cu dreapta Mea biruitoare”

Ieremia 29:11-13 „Căci Eu ştiu gândurile pe care le am cu privire la voi, zice Domnul, gânduri de pace, şi nu de nenorocire, ca să vă dau un viitor şi o nădejde. 12 Voi Mă veţi chema şi veţi pleca; Mă veţi ruga, şi vă voi asculta. 13 Mă veţi căuta, şi Mă veţi găsi, dacă Mă veţi căuta cu toată inima.”

Iosua 1:9 „Nu ţi-am dat Eu oare porunca aceasta: „Întăreşte-te şi îmbărbătează-te”? Nu te înspăimânta şi nu te îngrozi, căci Domnul Dumnezeul tău este cu tine în tot ce vei face.””

Matei 11:28 „„Veniţi la Mine, toţi cei trudiţi şi împovăraţi, şi Eu vă voi da odihnă.””

Marcu 10:27 „Isus S-a uitat ţintă la ei şi le-a zis: „Lucrul acesta este cu neputinţă la oameni, dar nu la Dumnezeu; pentru că toate lucrurile sunt cu putinţă la Dumnezeu.””

1 Corinteni 9: 7 „Cine merge la război pe cheltuiala sa? Cine sădeşte o vie, şi nu mănâncă din rodul ei? Cine paşte o turmă, şi nu mănâncă din laptele turmei?

1 Corinteni 9:10 „Sau vorbeşte El înadins pentru noi? Da, pentru noi a fost scris astfel; căci cine ară trebuie să are cu nădejde, şi cine treieră grâul trebuie să-l treiere cu nădejdea că va avea parte de el”

1 Corinteni 9:14 „Tot aşa, Domnul a rânduit ca cei ce propovăduiesc Evanghelia să trăiască din Evanghelie.”

1 Corinteni 9:24-27 „Nu ştiţi că cei ce aleargă în locul de alergare toţi aleargă, dar numai unul capătă premiulAlergaţi dar în aşa fel ca să căpătaţi premiul! 25 Toţi cei ce se luptă la jocurile de obşte se supun la tot felul de înfrânări. Şi ei fac lucrul acesta ca să capete o cunună care se poate veşteji: noi să facem lucrul acesta pentru o cunună care nu se poate veşteji. 26 Eu, deci, alerg, dar nu ca şi cum n-aş şti încotro alergMă lupt cu pumnul, dar nu ca unul care loveşte în vânt. 27 Ci mă port aspru cu trupul meu şi-l ţin în stăpânire, ca nu cumva, după ce am propovăduit altora, eu însumi să fiu lepădat.”

1 Corinteni 16:13 „Vegheaţi, fiţi tari în credinţă, fiţi oameni, întăriţi-vă!

2 Corinteni 4:1-2 „De aceea, fiindcă avem slujba aceasta, după îndurarea pe care am căpătat-o, noi nu cădem de oboseală. 2Ca unii care am lepădat meşteşugirile ruşinoase şi ascunse, nu umblăm cu vicleşug şi nu stricăm Cuvântul lui Dumnezeu. Ci, prin arătarea adevărului, ne facem vrednici să fim primiţi de orice cuget omenesc, înaintea lui Dumnezeu.”

2 Corinteni 4:7-10 „Comoara aceasta o purtăm în nişte vase de lut, pentru ca această putere nemaipomenită să fie de la Dumnezeu, şi nu de la noi. 8 Suntem încolţiţi în toate chipurile, dar nu la strâmtorare; în grea cumpănă, dar nu deznădăjduiţi; 9 prigoniţi, dar nu părăsiţi; trântiţi jos, dar nu omorâţi. 10 Purtăm întotdeauna cu noi, în trupul nostru, omorârea Domnului Isus, pentru ca şi viaţa lui Isus să se arate în trupul nostru.

2 Corinteni 4:16-19 „De aceea, noi nu cădem de oboseală. Ci, chiar dacă omul nostru de afară se trece, totuşi omul nostru dinăuntru se înnoieşte din zi în zi. 17 Căci întristările noastre uşoare, de o clipă, lucrează pentru noi tot mai mult o greutate veşnică de slavă. 18 Pentru că noi nu ne uităm la lucrurile care se văd, ci la cele ce nu se văd; căci lucrurile care se văd sunt trecătoare, pe când cele ce nu se văd sunt veşnice.”

FRICA DE DOMNUL

Picture

​Găsim „frica de Domnul”, în diferite forme, menționată de aproximativ șaptezeci de ori în Biblie. Dar oare, ce înseamnă cu adevărat? Contează mult să cunoaștem definiția „biblică” a termenului „frică”, pe care-l găsim în diferite contexte. Pe parcursul studierii acestui subiect, ni se revelează multe aspecte, la care probabil nu ne-am gândit niciodată. „Frica de Domnul” este la fel de importantă pentru a putea fi un adevărat urmaș al Domnului, ca și pocăința. Fără acestea, nu poate exista o relație reală cu Dumnezeu. „Frica de Domnul” este esențială pentru toți cei care-L iubesc pe Dumnezeu,

Definiția biblică a termenului „frică”, din expresia „frica de Domnul” esteo teamă morală plină de reverență. Sensul în care este cel mai des folosit cuvântul „frică” în limbaj religios, este de a fi „înspăimântat de”, a te „teme de”. Oricum, „frica” din „frica de Domnul” vine din respect, onorare și dragoste. Poate fi definită ca fiind teama sănătoasă de a nu-L nemulțumi pe Domnul. Rezultatul este ascultarea și supunerea, și mult mai mult de atât. Dicționarul Biblic o definește ca fiind, „frica (teama) sfântă” pe care Dumnezeu o dă credinciosului ca să fie capabil să respecte autoritatea Lui Dumnezeu, să asculte de poruncile Lui și să urască și să respingă orice formă de rău”. Este o „venerație spirituală” a „inimii și sufletului”, și în același timp, este și un „respect reverențios (nu religios), care vine dintr-o „reacție corectă și sinceră” la cine este Dumnezeu cu adevărat. „Frica de Domnul” conduce la cea mai profundă motivație pentru a-L mulțumi pe Dumnezeu și de a nu dori cu nici un chip contrariul. Aceasta izvorăște din Duhul Sfânt care locuiește în noi și din cunoașterea Lui Dumnezeu și a căilor Lui.

Să analizăm acum una dintre uimitoarele profeții despre Isus, din cartea prorocului Isaia.

Isaia 11:1-5 „ Apoi o Odraslă va ieşi din tulpina lui Isai, şi un Vlăstar va da din rădăcinile lui. Duhul Domnului se va odihni peste El, duh de înţelepciune şi de pricepereduh de sfat şi de tărieduh de cunoştinţă şde frică de DomnulPlăcerea Lui va fi frica de Domnul; nu va judeca după înfăţişare, nici nu va hotărî după cele auzite, ci va judeca pe cei săraci cu dreptate şi va hotărî cu nepărtinire asupra nenorociţilor ţării; va lovi pământul cu toiagul cuvântului Lui, şi cu suflarea buzelor Lui va omorî pe cel rău. Neprihănirea va fi brâul coapselor Sale, şi credincioşia, brâul mijlocului Său.”

Profeția despre Isus era că urma să aibă „frică de Domnul” și plăcerea Lui urma să fie „frica de Domnul”. Isus (Emanuel, Dumnezeu cu noi) a umblat pe Pământ având „frică de Domnul” și aceasta a fost și este plăcerea Lui. Inclusiv Fiul Lui Dumnezeu Însuși, Dumnezeu cu noi, a avut „frică de Domnul”.

Pe toată perioada în care Isus a fost întrupat și a locuit pe Pământ, a continuat să fie în armonie totală cu Tatăl. „Căutarea împlinirii voii Tatălui”, de către Isus a fost și este de fapt, „frica de Domnul”. Dumnezeu Tatăl, Dumnezeu Fiul și Dumnezeu Duhul Sfânt, sunt întotdeauna una în gândire, decizii, în totul, se respectă reciproc, își respectă și onorează reciproc părerile și rămân în unitate. Pentru Isus nu a contat doar unitatea cu Tatăl ci și cu Duhul Sfânt. Această unitate a fost întreruptă o singură dată, de dragul nostru. Când Isus a luat asupra Sa păcatele noastre, acestea L-au separat pe Dumnezeu Fiul, de Dumnezeu Tatăl. Să remarcăm că Tatăl Ceresc nu a încetat să fie Tatăl Lui Isus niciodată, nici măcar pentru o secundă și totuși păcatul omenirii i-a separat unica dată în istorie. Așa cum Isus a trăit și a acționat în „frica de Domnul”, tot așa trebuie să facem și noi, să avem în permanență inimi curate și sincere care căută să împlinească voia Tatălui nostru ceresc. „Frica de Domnul” nu este un sentiment de teroare, de groază, ci o caracteristică a dragostei și respectului pentru Dumnezeu, în sensul dorinței de a-L mulțumi pe Dumnezeu și a nu ieși din ascultarea de El.

Ioan 5:30„Eu nu pot face nimic de la Mine însumi: judec după cum aud; şi judecata Mea este dreaptă, pentru că nu caut să fac voia Mea, ci voia Tatălui, care M-a trimis.”

Ioan 10:30 „„Eu şi Tatăl una suntem.”

Ioan 8:28-29„Isus deci le-a zis:„Când veţi înălţa pe Fiul omului, atunci veţi cunoaşte că Eu sunt şi că nu fac nimic de la Mine însumi, ci vorbesc după cum M-a învăţat Tatăl Meu. Cel ce M-a trimis este cu Mine; Tatăl nu M-a lăsat singur, pentru că totdeauna fac ce-I este plăcut.””

Matei 10:18-20„Din pricina Mea, veţi fi duşi înaintea dregătorilor şi înaintea împăraţilor, ca să slujiţi ca mărturie înaintea lor şi înaintea Neamurilor. Dar, când vă vor da în mâna lor, să nu vă îngrijoraţi, gândindu-vă cum sau ce veţi spune; căci ce veţi avea de spus vă va fi dat chiar în ceasul acela; fiindcă nu voi veţi vorbi, ci Duhul Tatălui vostru va vorbi în voi.”

Ioan 14:25-26„V-am spus aceste lucruri cât mai sunt cu voi. Dar Mângâietorul, adică Duhul Sfânt, pe care-L va trimite Tatăl în Numele Meu, vă va învăţa toate lucrurile şi vă va aduce aminte de tot ce v-am spus Eu.” 

„Frica de Domnul” face parte intrinsecă din caracterul Lui Dumnezeu. Dumnezeu Tatăl, Isus și Duhul Sfânt, sunt fiecare o persoană individuală, dar în același timp toți sunt unul și toți sunt Dumnezeu. Fiecare este unic, dar toți au același scop, același caracter și sunt în permanență într-un acord deplin, datorită „fricii de Domnul” care există între ei (scriptura spune că Isus a avut-o, ceea ce înseamnă că toți trei o au). Chiar Dumnezeu în cele trei persoane ale Sale, are „frică de Domnul”, Unul pentru Celălalt. Isus a venit în smerenie și ascultare totală de voia Tatălui, iar la plecarea Lui, a venit Duhul Sfânt ca să continue planurile Lui Dumnezeu. Duhul Sfânt ne conduce și ne ghidează conform voii Tatălui, ca să ne păstreze la unison cu El, așa cum a făcut Isus când era aici, în trup.

Tatăl, Fiul și Duhul Sfânt sunt într-un acord deplin și doresc ca și noi să fim la unison cu ei. Ca să putem face asta, trebuie să avem inima curată și s-o păstrăm așa pe măsură ce Duhul Sfânt ne conduce și ne învață pentru tot restul vieții noastre. Ce oportunitate minunată avem, să fim invitați de Dumnezeu să fim într-un acord deplin cu El! Isus a venit în trup și a făcut acest lucru posibil, pentru că era dorința Lui Dumnezeu în toate cele trei persoane ale Sale. Când Isus s-a întors în Ceruri, Duhul Sfânt a fost trimis să ne convingă de păcat și să locuiască în toți cei care-L alegem pe Isus ca Domn și Mântuitor. Binecuvântați sunt toți cei care se tem de Domnul!

Frica de Domnul” face posibile această „unitate” și acest „acord deplin”. A fi la unison cu Domnul, nu înseamnă că nu mai avem propria personalitate sau propriul rol. Aceasta înseamnă supunerea inimii; nu o supunere forțată. Este acea supunere a inimii prin care unuia îi pasă de sentimentele celuilalt, uneori chiar mai mult decât de propriile sentimente.

Să încercăm un exemplu practic. Eu ajut pe cineva în lucrarea pe care o face în via Domnului. Uneori persoana respectivă mă ajută pe mine în lucrarea mea. În timp ce mă ajută, mă întreabă ce vreau să facă și urmează instrucțiunile mele. Când eu ajut, urmez instrucțiunile persoanei respective. În felul acesta, uneori eu conduc, alteori urmez indicațiile persoanei care conduce. Dar nu o fac de pe poziția de sclav și nici forțat, dimpotrivă, slujesc cu bucurie și vreau să fac ce am de făcut cât de bine pot și la fel face și cealaltă persoană, pentru mine.

Dumnezeu vrea inimi supuse, gata să se conformeze voii Sale. Vrea inimi care să-L slujească „cu bucurie” și care-i oferă respectul pe care-L merită, pentru că El este Dumnezeu. Dumnezeu este Omniscient, El știe totul, cunoaște totul și știe sfârșitul de la început (Isaia 46:10), și a creat omenirea ca parte a creației Sale.

La început, Dumnezeu a oferit omenirii propria stăpânire peste tot Pământul, inclusiv Grădina Edenului. A creat omul după „chipul și asemănarea” Sa (fără păcat), pentru ca să poată fi în acord deplin cu fiecare om în parte. Dar prin neascultarea omului, această „unitate sfântă” a fost distrusă și necazurile omenirii au început să crească exponențial. Omul a pierdut stăpânirea în favoarea „tatălui minciunii” (diavolul), pe care l-a lăsat să-i mintă soția, pentru ca imediat să aleagă și el să nu se supună singurei restricții impuse de Dumnezeu. Acum, după aproximativ 6000 de ani, toți ne-am născut cu firi nesupuse și cu duhuri care trebuie să se nască din nou ca să putem prelua controlul propriei noastre persoane ca să trăim în ascultare de Domnul și să-l putem ține pe cel rău la distanță.

Isus a venit ca să facă din nou posibilă „uniunea” cu Domnul. El a luat înapoi „cheile morții și ale Locuinței morților” (Apocalipsa 1:18) de la Satan (care este mincinos și ucigaș). Pe parcursul întregii perioade în care Isus a fost pe Pământ, a avut inima supusă Lui Dumnezeu Tatăl, ceea ce L-a păzit să nu păcătuiască. Isus nu numai că a refuzat să păcătuiască, dar nici nu a dorit să păcătuiască. Plăcerea Lui a fost „frica de Domnul” și a știut că misiunea Lui era să ne mântuiască pe noi, restaurând tot ce a fost pierdut.

„Frica de Domnul” face ca „roada Duhului” să se manifeste în copiii Lui Dumnezeu.

„Roada Duhului Sfânt” este termenul care definește dovada prezenței Duhului Sfânt (Dumnezeu) în viețile noastre. „Roada” este cu adevărat „caracterul Lui” evidențiat în noi. În următoarele versete găsim unele dintre componentele roadei Duhului Sfânt:

Efeseni 5:8-10 „Odinioară eraţi întuneric; dar acum sunteţi lumină în Domnul. Umblaţi deci ca nişte copii ai luminii. Căci roada luminii (a Duhului) stă în orice bunătate, în neprihănire şi în adevăr. Cercetaţi ce este plăcut înaintea Domnului”

2 Petru 1:5-8„De aceea, daţi-vă şi voi toate silinţele ca să uniţi cucredinţavoastră fapta; cu fapta, cunoştinţa; cu cunoştinţa, înfrânarea; cu înfrânarea, răbdarea; cu răbdarea, evlavia; cu evlavia, dragostea de fraţi; cu dragostea de fraţi, iubirea de oameni. Căci, dacă aveţi din belşug aceste lucruri în voi, ele nu vă vor lăsa să fiţi nici leneşi, nici neroditori în ce priveşte deplina cunoştinţă a Domnului nostru Isus Hristos.”

Galateni 5:22-23a„Roada Duhului, dimpotrivă, este: dragosteabucuriapaceaîndelunga răbdarebunătateafacerea de bine,credincioşiablândeţeaînfrânareapoftelor.”

„Frica de domnul” este o alegere. Când Îl alegem cu adevărat pe Dumnezeu și căile Lui în locul neascultării, atunci alegem „frica de Domnul”.

Iosua 24:14-15 „Acum,temeţi-vă de Domnulşislujiţi-I cu scumpătate şi credincioşieDepărtaţi dumnezeii cărora le-au slujit părinţii voştri dincolo de Râu şi în Egipt şi slujiţi Domnului. Şi dacă nu găsiţi cu cale să slujiţi Domnului, alegeţiastăzi cui vreţi să slujiţi:sau dumnezeilor cărora le slujeau părinţii voştri dincolo de Râu, sau dumnezeilor amoriţilor în a căror ţară locuiţi. Cât despre mine, eu şi casa mea vom sluji Domnului.””

Proverbe 1:27-31 “când vă va apuca groaza ca o furtună şi când vă va învălui nenorocirea ca un vârtej, când va da peste voi necazul şi strâmtorarea. Atunci mă vor chema, şinu voi răspundemă vor căuta, şi nu mă vor găsi. Pentru că au urât ştiinţa şin-au ales frica de Domnul, pentru că n-au iubit sfaturile mele şi au nesocotit toate mustrările mele.De aceease vor hrăni cu roada umbletelor lor şi se vor sătura cu sfaturile lor.”

Nu alegem să avem „frică de Domnul” numai odată pe parcursul vieții, ci continuăm zilnic să alegem să fim credincioși și supuși Lui Dumnezeu Tatăl și Domnului Isus.

Luca 9:23„Apoi a zis tuturor: „Dacă voieşte cineva să vină după Mine, să se lepede de sine, să-şi ia crucea în fiecare zi şi să Mă urmeze.

Romani 6:22„Dar acum, odată ce aţi fost izbăviţi de păcat şi v-aţi făcut robi ai lui Dumnezeu, aveţi ca rod sfinţirea, iar ca sfârşit viaţa veşnică.”

Deuteronumul 8:19-20 „Dacă vei uita pe Domnul Dumnezeul tău şi vei merge după alţi dumnezei, dacă le vei sluji şi te vei închina înaintea lor, vă spun hotărât azi că veţi pieriVeţi pieri ca şi neamurile pe care le-a pierdut Domnul dinaintea voastră, pentru că nu veţi asculta glasul Domnului Dumnezeului vostru.”

Apocalipsa 2:4-5„Dar ce am împotriva ta este că ţi-ai părăsit dragostea dintâi. Adu-ţi, dar, aminte de unde ai căzut; pocăieşte-te şi întoarce-te la faptele tale dintâi. Altfel, voi veni la tine şi-ţi voi lua sfeşnicul din locul lui, dacă nu te pocăieşti.”

Ioan 15:6Dacă nu rămâne cineva în Mine, este aruncat afară, ca mlădiţa neroditoare, şi se usucă; apoi mlădiţele uscate sunt strânse, aruncate în foc, şi ard.”

Evrei 10:26-29„Căci, dacă păcătuim cu voia, după ce am primit cunoştinţa adevărului, nu mai rămâne nicio jertfă pentru păcate, ci doar o aşteptare înfricoşată a judecăţii şi văpaia unui foc care va mistui pe cei răzvrătiţi. Cine a călcat Legea lui Moise este omorât fără milă, pe mărturia a doi sau trei martori. Cu cât mai aspră pedeapsă credeţi că va lua cel ce va călca în picioare pe Fiul lui Dumnezeu, va pângări sângele legământului, cu care a fost sfinţit, şi va batjocori pe Duhul harului?”

Adevărata „frică de Domnul” îi ține credincioși pe cei care o aleg.

Psalmii 103:17-18 „Dar bunătatea Domnului ţine în veci pentru cei ce se tem de El, şi îndurarea Lui pentru copiii copiilor lor, pentru cei ce păzesc legământul Lui şi îşi aduc aminte de poruncile Lui, ca să le împlinească.” 

Proverbe 16:6 „Prin dragoste şi credincioşie omul ispăşeşte nelegiuirea, şi prin frica de Domnul se abate de la rău.

„Frica de Domnul” este o condiție care trebuie îndeplinită înainte de a primi înțelepciunea. „Frica de Domnul” este înțelepciune dar este și începutul înțelepciunii.

„Frica de Domnul” este o condiție „sine qua non” (indispensabilă) pentru a putea fi înțelepți. Nu putem avea una fără cealaltă. Cei care nu au „frică de Domnul” este imposibil să aibă înțelepciune. Dumnezeu este înțelepciune, așa cum este dragoste. Pentru a avea înțelepciunea și înțelegerea Lui, trebuie să avem această frică plină de reverență și respect față de Domnul.

Psalmii 111:10 „Frica de Domnul este începutul înţelepciunii; toţi cei ce o păzesc au o minte sănătoasă, şi slava Lui ţine în veci.”

Iov 28:27-28 „Atunci a văzut înţelepciunea şi a arătat-o, i-a pus temeliile şi a pus-o la încercare. Apoi a zis omului: „Iată, frica de Domnul, aceasta este înţelepciuneadepărtarea de rău, este pricepere.””

Proverbe 1:7 „Frica de Domnul este începutul ştiinţei; dar nebunii nesocotesc înţelepciunea şi învăţătura.”

Proverbe 9:9-11 „Dă înţeleptului, şi se va face şi mai înţelept; învaţă pe cel neprihănit, şi va învăţa şi mai mult! Începutul înţelepciunii este frica de Domnul; şi ştiinţa sfinţilor este pricepereaPrin mine (prin înțelepciune) ţi se vor înmulţi zilele şi ţi se vor mări anii vieţii tale.”

Efeseni 1:15-19 „De aceea şi eu, de când am auzit despre credinţa în Domnul Isus care este în voi şi despre dragostea voastră pentru toţi sfinţii, nu încetez să aduc mulţumiri pentru voi, când vă pomenesc în rugăciunile mele. Şi mă rog ca Dumnezeul Domnului nostru Isus Hristos, Tatăl slavei, să vă dea un duh de înţelepciune şi de descoperire, în cunoaşterea Lui, şi să vălumineze ochii inimii ca să pricepeţi care este nădejdea chemării Lui, care este bogăţia slavei moştenirii Lui în sfinţi şi care este faţă de noi, credincioşii, nemărginita mărime a puterii Sale, după lucrarea puterii tăriei Lui,

Iacov 1:5-8 „Dacă vreunuia dintre voi îi lipseşte înţelepciunea, s-o ceară de la Dumnezeu, care dă tuturor cu mână largă şi fără mustrare, şi ea îi va fi dată. Dar s-o ceară cu credinţă, fără să se îndoiască deloc: pentru că cine se îndoieşte seamănă cu valul mării, tulburat şi împins de vânt încoace şi încolo. Un astfel de om să nu se aştepte să primească ceva de la Domnul, căci este un om nehotărât şi nestatornic în toate căile sale.” (aceasta nu este oferită celor pierduți, ci celor care s-au întors la Domnul)

Psalmii 19:7-11 „Legea Domnului este desăvârşită şi înviorează sufletul; mărturia Domnului este adevărată şi dă înţelepciune celui neştiutor. Orânduirile Domnului sunt fără prihană şi înveselesc inima; poruncile Domnului sunt curate şi luminează ochii. Frica de Domnul este curată şi ţine pe vecie; judecăţile Domnului sunt adevărate, toate sunt drepte. Ele sunt mai de preţ decât aurul, decât mult aur curat; sunt mai dulci decât mierea, decât picurul din faguri. Robul Tău primeşte şi el învăţătura de la ele; pentru cine le păzeşte, răsplata este mare.

Frica de Domnul” este începutul înțelepciunii (și înțelepciunea însăși), și în același timp este începutul învățăturii (și învățătura însăși). 

Proverbe 1:7 „Frica de Domnul este începutul ştiinţei; dar nebunii nesocotesc înţelepciunea şi învăţătura”

Proverbe 2:1-7 „Fiule, dacă vei primi cuvintele mele, dacă vei păstra cu tine învăţăturile mele, dacă vei lua aminte la înţelepciuneşi dacă-ţi vei pleca inima la pricepere; dacă vei cere înţelepciune şi dacă te vei ruga pentru pricepere, dacă o vei căuta ca argintul şi vei umbla după ea ca după o comoară, atunci vei înţelege frica de Domnul şi vei găsi cunoştinţa lui Dumnezeu. Căci Domnul dă înţelepciune; din gura Lui iese cunoştinţă şi pricepere. El dă izbândă celor fără prihană, dă un scut celor ce umblă în nevinovăţie.”

Ieremia 29:13 „De aceea, Mă voi certa cu voi, zice Domnul, şi Mă voi certa cu copiii copiilor voştri.

„Frica de Domnul” trebuie să fie învățată.

Unele persoane care „au crescut în biserică”, consideră „învățarea căilor Domnului” ca fiind ceva de la sine înțeles. Chiar și dintre aceștia, unii nu vor putea învăța cu adevărat, sub conducerea și revelația pe care o dă Duhul Sfânt, pentru simplul motiv că încă nu sunt „născuți din nou” și în consecință nu pot fi conduși de Duhul Sfânt. Pentru mulți tot ce ține de „căile Domnului” este total nou și ca urmare au foarte multe de învățat. Nu este suficient să renunțăm la vechile obiceiuri și vechiul stil de viață, trebuie să învățăm cum vrea Dumnezeu să trăim și să facem fiecare lucru. De multe ori, avem o imagine falsă despre Dumnezeu, de aceea este nevoie să învățăm de la El și din Cuvântul Lui cine este El cu adevărat. Învățarea și creșterea în „frica de Domnul” este un proces care durează toată viața.

Deuteronumul 31:12-13 „Să strângi poporul, bărbaţii, femeile, copiii şi străinul care va fi în cetăţile tale, ca să audă şi să înveţe să se teamă de Domnul Dumnezeul vostru, să păzească şi să împlinească toate cuvintele Legii acesteia. Pentru ca şi copiii lor, care n-o vor cunoaşte, s-o audă şi să înveţe să se teamă de Domnul Dumnezeul vostru, în tot timpul cât veţi trăi în ţara pe care o veţi lua în stăpânire, după ce veţi trece Iordanul.”

Romani 12:1-2„Vă îndemn, dar, fraţilor, pentru îndurarea lui Dumnezeu, să aduceţi trupurile voastre ca o jertfă vie, sfântă, plăcută lui Dumnezeu: aceasta va fi din partea voastră o slujbă duhovnicească. Să nu vă potriviţi chipului veacului acestuia, ci să vă prefaceţi, prin înnoirea minţii voastre, ca să puteţi deosebi bine voia lui Dumnezeu: cea bună, plăcută şi desăvârşită.

Matei 11:28-30„„Veniţi la Mine, toţi cei trudiţi şi împovăraţi, şi Eu vă voi da odihnă. Luaţi jugul Meu asupra voastră şi învăţaţi de la Mine, căci Eu sunt blând şi smerit cu inima; şi veţi găsi odihnă pentru sufletele voastre. Căci jugul Meu este bun, şi sarcina Mea este uşoară.””

2 Timotei 3:16-17„Toată Scriptura este insuflată de Dumnezeu şi de folos ca să înveţe, să mustre, să îndrepte, să dea înţelepciune în neprihănire, pentru ca omul lui Dumnezeu să fie desăvârşit şi cu totul destoinic pentru orice lucrare bună.

2 Petru 3:18„ci creşteţi în harul şi în cunoştinţaDomnului şi Mântuitorului nostru Isus Hristos. A Lui să fie slava, acum şi în ziua veşniciei. Amin.”

Prin „frica de Domnul” știm că El este vrednic de cea mai reverențială și plină de respect frică pe care le putem oferi din adâncul inimii noastre.

Noi nu ne mai aparținem. Nu am apărut dintr-o greșeală și nici nu ne-am creat singuri așa cum nu am creat nici planeta pe care locuim sau Universul. Dar atât noi cât și Universul, avem un stăpân. Numele Lui este Dumnezeu. El ne-a adus în această lume (ne-a creat ca unicate și ne-a suflat în nări suflarea Sa de viață pentru ca duhurile noastre să fie veșnice, așa cum El este). Toți ne vom întâlni cu El când ni se va sfârși această viață. Vom da socoteală înaintea Lui Dumnezeu. De-a lungul vieții pe acest Pământ, sunt persoane cărora le datorăm frica respectuoasă, dar Dumnezeu ne poruncește să nu punem niciodată frica de oameni sau lucruri deasupra Lui, indiferent cine ar fi aceștia.

Deuteronumul 10:12-14„Acum, Israele, ce alta cere de la tine Domnul Dumnezeul tău, decât să te temi de Domnul Dumnezeul tău, să umbli în toate căile Lui, să iubeşti şi să slujeşti Domnului Dumnezeului tău din toată inima ta şi din tot sufletul tău, să păzeşti poruncile Domnului şi legile Lui pe care ţi le dau astăzi, ca să fii fericit? Iată, ale Domnului Dumnezeului tău sunt cerurile şi cerurile cerurilor, pământul şi tot ce cuprinde el.

Exodul 20:2-3„„Eu sunt Domnul Dumnezeul tău care te-a scos din ţara Egiptului, din casa robiei. Să nu ai alţi dumnezei afară de Mine.

Psalmii 24:1-2 „Al Domnului este pământulcu tot ce este pe el, lumea şi cei ce o locuiesc! Căci El l-a întemeiat pe mări şi l-a întărit pe râuri.”

Apocalipsa 4:11„Vrednic eşti Doamne şi Dumnezeul nostru, să primeşti slava, cinstea şi puterea, căci Tu ai făcut toate lucrurile şi prin voia Ta stau în fiinţă şi au fost făcute!

Isaia 64:8 „Dar, Doamne, Tu eşti Tatăl nostru; noi suntem lutul, şi Tu, olarul care ne-ai întocmit: suntem cu toţii lucrarea mâinilor Tale.”

Isaia 29:15-16 „Vai de cei ce îşi ascund planurile dinaintea Domnului, care îşi fac faptele în întuneric şi zic: „Cine ne vede şi cine ne ştie?”! Stricaţi ce sunteţi! Oare olarul trebuie privit ca lutul sau poate lucrarea să zică despre lucrător: „Nu m-a făcut el”? Sau poate vasul să zică despre olar: „El nu se pricepe”?” 

Matei 10:37-38„„Cine iubeşte pe tată ori pe mamă mai mult decât pe Mine nu este vrednic de Mine; şi cine iubeşte pe fiu ori pe fiică mai mult decât pe Mine nu este vrednic de Mine. Cine nu-şi ia crucea lui şi nu vine după Mine nu este vrednic de Mine.””

Dumnezeul nostru, care a creat totul nu este o invenție sau o fantasmă și nici un idol făcut de mâna omului. Va veni ziua când orice genunchi se va pleca înaintea Lui și orice limbă va mărturisi că Isus Cristos este Domnul. Unii o fac deja și vor continua în eternitate, dar fiecare persoană cu duh și suflet va trebui să-L mărturisească, indiferent dacă vor vrea s-o facă sau nu. Toți vom da socoteală Domnului. Dumnezeu cere ascultare. Viața pe acest Pământ se va sfârși și pentru a ajunge să ne petrecem eternitatea cu Dumnezeul cel Viu și Sfânt, trebuie să-i îndeplinim condițiile. Cei care persistă în respingerea Lui Isus, vor plăti prețul. Și prețul păcatului este moartea.

Filipeni 2:9-11 „De aceea şi Dumnezeu L-a înălţat nespus de mult şi I-a dat Numele care este mai presus de orice nume; pentru ca, în Numele lui Isus, să se plece orice genunchi al celor din ceruri, de pe pământ şi de sub pământ şi orice limbă să mărturisească, spre slava lui Dumnezeu Tatăl, că Isus Hristos este Domnul.

Ioan 3:18-20„„Oricine crede în El nu este judecat;  dar cine nu crede a şi fost judecat, pentru că n-a crezut în Numele singurului Fiu al lui Dumnezeu. Şi judecata aceasta stă în faptul că, odată venită Lumina în lume, oamenii au iubit mai mult întunericul decât lumina, pentru că faptele lor erau rele.””

Romani 6:23„Fiindcă plata păcatului este moartea, dar darul fără plată al lui Dumnezeu este viaţa veşnică în Isus Hristos, Domnul nostru.

Isus a venit ca să ne câștige iertarea de care toți avem nevoie ca să nu fim pedepsiți cu moartea veșnică. Dar după ce suntem iertați, ni se cere să fim credincioși. Isus prin jertfa de pe cruce și prin Învierea Sa, a făcut posibil ca noi să fim născuți din nou și Domnul să locuiască în noi prin Duhul Sfânt. În acest proces, începem să învățăm să avem „frică de Domnul” prin puterea și conducerea Duhului Sfânt. „Frica de Domnul” este starea inimii care ne păstrează pe calea dreaptă.

Nu este suficient să cunoaștem caracterul Lui Dumnezeu și Cuvântul Său; trebuie și să ascultăm și să urmăm conducerea Lui. Dumnezeu ne spune prin Solomon că este o vreme pentru orice lucru.

Eclesiastul 3:1-8 “Toate îşi au vremea lor, şi fiecare lucru de sub ceruri îşi are ceasul lui. Naşterea îşi are vremea ei, şi moartea îşi are vremea ei; săditul îşi are vremea lui, şi smulgerea celor sădite îşi are vremea ei. Uciderea îşi are vremea ei, şi tămăduirea îşi are vremea ei; dărâmarea îşi are vremea ei, şi zidirea îşi are vremea ei; plânsul îşi are vremea lui, şi râsul îşi are vremea lui; bocitul îşi are vremea lui, şi jucatul îşi are vremea lui; aruncarea cu pietre îşi are vremea ei, şi strângerea pietrelor îşi are vremea ei; îmbrăţişarea îşi are vremea ei, şi depărtarea de îmbrăţişări îşi are vremea ei; căutarea îşi are vremea ei, şi pierderea îşi are vremea ei; păstrarea îşi are vremea ei, şi lepădarea îşi are vremea ei; ruptul îşi are vremea lui, şi cusutul îşi are vremea lui; tăcerea îşi are vremea ei, şi vorbirea îşi are vremea ei; iubitul îşi are vremea lui, şi urâtul îşi are vremea lui; războiul îşi are vremea lui, şi pacea îşi are vremea ei.”

De unde știm când e timpul fiecărui lucru? Știm prin „frica de Domnul” și prin „ascultarea reverențială de El”, pentru că Duhul Sfânt ne învață ce avem de făcut. Zilnic, de dimineața până seara, trebuie să luăm decizii peste decizii. Prin înțelepciune și „frică de Domnul” știm că ascultarea de instrucțiunile Domnului este cel mai bun mod de viață. Așa a trăit Isus, cât timp a fost pe Pământ. Pentru că dorința inimii Lui era să-i facă plăcere Tatălui și să fie permanent într-un acord deplin cu El, prin „frica de Domnul” a avut tot timpul controlul asupra păcatului și nu a păcătuit niciodată.

Adevărata „frică de Domnul” îi ține pe oamenii Lui Dumnezeu atât de ascultători de El, încât prin această ascultare ei se opun poftelor naturii firești. Acest lucru este posibil doar prin puterea și influența Duhului Sfânt. 

De-a lungul umblării Lui Isus pe Pământ, au fost două instanțe în care Tatăl a spus că Își găsește toată plăcerea în Fiul Său. Să remarcăm că nu a spus că este „mândru” de Isus. Pe Dumnezeu nu-L caracterizează mândria. El și-a găsit toată plăcerea în Fiul Lui. Oare Își găsește Domnul plăcerea și în mine sau în dumneavoastră? Biblia ne spune cum putem să aflăm răspunsul. Domnul Își găsește plăcerea în cei care sunt născuți din nou și trăiesc în acord deplin cu El, prin puterea și conducerea Duhului Sfânt; în cei care Îl pun pe Domnul pe primul loc și-L păstrează acolo; în cei care trăiesc conduși de „frica de Domnul”.

„Natura născută din nou” este „bună și dumnezeiască” (evlavioasă) și pe măsură ce învățăm „căile Domnului” – lăsând în urmă vechea natură carnală, sub conducerea și domnia Duhului Sfânt – și în „frica de Domnul”, vom deveni tot mai mult asemeni Lui Isus și vom fi tot mai plăcuți Tatălui. Dumnezeu îi iubește pe toți oamenii dar nu toți îi sunt plăcuți. Tatălui Ceresc îi place inima bună, smerită a celui care trăiește curat și drept, pentru că are „frică de Domnul”.

Pentru mulți „a crede în Domnul” înseamnă a avea o „formă de credință”, dar pentru cei care sunt „adevărați urmași” ai Lui Isus Cristos, înseamnă mult mai mult decât a avea credință. Și noi dorim să-i facem pe plac Tatălui Ceresc, așa cum și-a dorit Isus. „Frica de Domnul” este invizibilă ca și vântul, dar prezența acesteia se vede clar în viața celui care o are. Pentru creștini, „frica de Domnul” este la fel de importantă și necesară pentru omul său interior, cum este respirația pentru trupul fizic. „Frica de Domnul” este calea spre adevărata viață.

„Frica de Domnul” ne testează, ne pune la încercare.

Exodul 20:18-21 „Tot poporul auzea tunetele şi sunetul trâmbiţei şi vedea flăcările muntelui care fumega. La priveliştea aceasta, poporul tremura şi stătea în depărtare. Ei au zis lui Moise: „Vorbeşte-ne tu însuţi şi te vom asculta: dar să nu ne mai vorbească Dumnezeu, ca să nu murim.” Moise a zis poporului: „Nu vă înspăimântaţi; căci Dumnezeu a venit tocmai ca să vă pună la încercare şi ca să aveţi frica Lui înaintea ochilor voştri, pentru ca să nu păcătuiţi.” Poporul stătea în depărtare; iar Moise s-a apropiat de norul în care era Dumnezeu.”

Mulți spun că Dumnezeu ne testează, ca să știe cum vom reacționa. Alții spun că Domnul știe cum vom reacționa, dinainte să ne încerce. Este cert că Dumnezeu cunoaște sfârșitul de la început. Testele nu au încetat când a venit Isus. Încercările ne arată nouă la ce nivel suntem. Dumnezeu continuă să ne rafineze, să ne schimbe și să ne ajute să creștem în El. Nu am fi știut niciodată că aveam o problemă, dacă situațiile prin care am trecut nu ne-ar fi arătat ce zace ascuns în noi. Prin cunoașterea Cuvântului Lui Dumnezeu și fiind ghidați de Duhul Sfânt, putem crește în ariile în care greșim, ne luptăm și avem nevoie de ajutor.

Iacov 1:2-4 „Fraţii mei, să priviţi ca o mare bucurie când treceţi prin felurite încercări, ca unii care ştiţi că încercarea credinţei voastre lucrează răbdareDar răbdarea trebuie să-şi facă desăvârşit lucrarea, ca să fiţi desăvârşiţi, întregi şi să nu duceţi lipsă de nimic.

Proverbe 17:3Tigaia lămureşte argintul, şi cuptorul lămureşte aurul; dar Cel ce încearcă inimile este Domnul” 

1 Petru 4:12-13„Preaiubiţilor, nu vă miraţi de încercarea de foc din mijlocul vostru, care a venit peste voi ca să vă încerce, ca de ceva ciudat care a dat peste voi; dimpotrivă, bucuraţi-vă, întrucât aveţi parte de patimile lui Hristos, ca să vă bucuraţi şi să vă înveseliţi şi la arătarea slavei Lui.”

2 Petru 1:2-8„Harul şi pacea să vă fie înmulţite prin cunoaşterea lui Dumnezeu şi a Domnului nostru Isus Hristos! Dumnezeiasca Lui putere ne-a dăruit tot ce priveşte viaţa şi evlavia, prin cunoaşterea Celui ce ne-a chemat prin slava şi puterea Lui, prin care El ne-a dat făgăduinţele Lui nespus de mari şi scumpe, ca prin ele să vă faceţi părtaşi firii dumnezeieşti, după ce aţi fugit de stricăciunea care este în lume prin pofte.

De aceea, daţi-vă şi voi toate silinţele ca să uniţi cucredinţavoastră fapta; cu fapta, cunoştinţa; cu cunoştinţa,înfrânarea; cu înfrânarea, răbdarea; cu răbdarea, evlavia; cu evlavia, dragostea de fraţi; cu dragostea de fraţi, iubirea de oameni. Căci, dacă aveţi din belşug aceste lucruri în voi, ele nu vă vor lăsa să fiţi nici leneşi, nici neroditori în ce priveşte deplina cunoştinţă a Domnului nostru Isus Hristos.”

Unul din cântecele cântărețului creștin Andrae Crouch, „Through it all” („Prin tot și toate”) a devenit foarte popular de la lansare. Mesajul cântecului este că nu am fi știut niciodată puterea Lui Dumnezeu și nici felul minunat în care ne poate ajuta, dacă n-am fi trecut niciodată prin necazuri, boli și probleme de orice fel, iar scopul acestora este de a ne face mai puternici. Mesajul cântecului exprimă un adevăr biblic.

Deuteronumul 8:1-5„Să păziţi şi să împliniţi toate poruncile pe care vi le dau astăzi, ca să trăiţi, să vă înmulţiţi şi să intraţi în stăpânirea ţării pe care a jurat Domnul că o va da părinţilor voştri. Adu-ţi aminte de tot drumul pe care te-a călăuzit Domnul Dumnezeul tău în timpul acestor patruzeci de ani în pustiu, ca să te smerească şi să te încerce, ca să-ţi cunoască pornirile inimii şi să vadă dacă ai să păzeşti sau nu poruncile Lui. Astfel, te-a smerit, te-a lăsat să suferi de foame şi te-a hrănit cu mană, pe care nici tu n-o cunoşteai şi nici părinţii tăi n-o cunoscuseră, ca să te înveţe că omul nu trăieşte numai cu pâine, ci cu orice lucru care iese din gura Domnului trăieşte omul. Haina nu ţi s-a învechit pe tine şi nici nu ţi s-au umflat picioarele, în timpul acestor patruzeci de ani. Recunoaşte, dar, în inima ta că Domnul Dumnezeul tău te mustră, cum mustră un om pe copilul lui.”

Deuteronumul 8:11-16„Vezi să nu uiţi pe Domnul Dumnezeul tău, până acolo încât să nu păzeşti poruncile, rânduielile şi legile Lui, pe care ţi le dau azi. Când vei mânca şi te vei sătura, când vei zidi şi vei locui în case frumoase, când vei vedea înmulţindu-ţi-se cirezile de boi şi turmele de oi, mărindu-ţi-se argintul şi aurul, şi crescându-ţi tot ce ai, ia seama să nu ţi se umfle inima de mândrie şi să nu uiţi pe Domnul Dumnezeul tău care te-a scos din ţara Egiptului, din casa robiei; care te-a dus în acel pustiu mare şi grozav, unde erau şerpi înfocaţi şi scorpioni, în locuri uscate şi fără apă, care a făcut să-ţi ţâşnească apă din stânca cea mai tare şi care ţi-a dat să mănânci în pustiu mana aceea necunoscută de părinţii tăi, ca să te smerească şi să te încerce şi să-ţi facă bine apoi.

Dumnezeu este pentru noi și nu împotriva noastră. Cu cea mai mare înțelepciune și dragoste, face totul pentru binele maxim al fiecărei persoane de pe Pământ, până la ultima suflare. Dacă cooperăm sau nu și cât succes avem în împlinirea planurilor Sale perfecte în viețile noastre, depinde de fiecare în parte.

„Frica de Domnul” este urârea răului.

Proverbe 8:12-14 „Eu, Înţelepciunea, am ca locuinţă mintea şi pot născoci cele mai chibzuite planuri. Frica de Domnul este urârea răului; trufia şi mândria, purtarea rea şi gura mincinoasă, iată ce urăsc eu. De la mine vine sfatul şi izbânda, eu sunt priceperea, a mea este puterea.”

Psalmii 97:10Urâţi răul, cei ce iubiţi pe Domnul! El păzeşte sufletele credincioşilor Lui şi-i izbăveşte din mâna celor răi.”

Proverbe 16:6„Prin dragoste şi credincioşie omul ispăşeşte nelegiuirea, şi prin frica de Domnul se abate de la rău.

Ieremia 2:19„Tu singur te pedepseşti cu răutatea ta şi tu singur te loveşti cu necredincioşia ta, şi vei şti şi vei vedea ce rău şi amar este să părăseşti pe Domnul Dumnezeul tău şi n-ai nicio frică de Mine, zice Domnul Dumnezeul oştirilor.”

„Frica de Domnul” aduce binecuvântările Lui Dumnezeu. Inima în care este „frică de Domnul” se schimbă și devine o inimă bună care iubește ascultarea și este plăcută de Dumnezeu. Binecuvântările sunt pentru cei care se tem de Domnul.

Alegerea de a-L avea pe Isus ca Domn și a trăi în acord deplin cu El este cea mai bună alegere pe care o putem face! Binecuvântați sunt cei care cu adevărat se tem de Domnul. Când privim la modul în care trăiește cineva, nu e nevoie de mult timp până să ne dăm seama dacă acea persoană se teme de Domnul sau nu. Cei care se tem de Domnul, Îl iubesc și vor să continue în același mod. Dumnezeu iubește fiecare om, cu o dragoste imparțială, fără părtinire, dar cei care se tem de El și Îl iubesc, suntcei în care-și găsește plăcerea. Cine n-ar vrea să facă parte din această categorie?

Dumnezeu „ascultă rugăciunile” celor care au „frică de Domnul”.

2 Cronici 7:13-15„Când voi închide cerul şi nu va fi ploaie, când voi porunci lăcustelor să mănânce ţara, când voi trimite ciuma în poporul Meu: dacă poporul Meu, peste care este chemat Numele Meu se va smeri, se va ruga şi va căuta faţa Mea, şi se va abate de la căile lui rele – îl voi asculta din ceruri, îi voi ierta păcatul şi-i voi tămădui ţara. Ochii Mei vor fi deschişi de acum, şi urechile Mele vor fi cu luare aminte la rugăciunea făcută în locul acesta.

Psalmii 34:11-15„Veniţi, fiilor, şi ascultaţi-mă, căci vă voi învăţa frica de Domnul. Cine este omul care doreşte viaţa şi vrea să aibă parte de zile fericite? Fereşte-ţi limba de rău, şi buzele de cuvinte înşelătoare! Depărtează-te de rău şi fă binele;
caută pacea şi aleargă după ea! 
Ochii Domnului sunt peste cei fără prihană, şi urechile Lui iau aminte la strigătele lor.” 

1 Petru 3:12Căci ochii Domnului sunt peste cei neprihăniţi, şi urechile Lui iau aminte la rugăciunile lor. Dar faţa Domnului este împotriva celor ce fac răul.”

Evrei 5:5-8Tot aşa, şi Hristos nu Şi-a luat singur slava de a fi Mare Preot, ci o are de la Cel ce I-a zis: „Tu eşti Fiul Meu, astăzi Te-am născut.” Şi, cum zice iarăşi într-alt loc: „Tu eşti Preot în veac, după rânduiala lui Melhisedec.” El este Acela care, în zilele vieţii Sale pământeşti, aducând rugăciuni şi cereri cu strigăte mari şi cu lacrimi către Cel ce putea să-L izbăvească de la moarte, şi fiind ascultat, din pricina evlaviei Lui, măcar că era Fiu, a învăţat să asculte prin lucrurile pe care le-a suferit.” 

Pe cei care au „frică de Domnul”, El îi ajută la vreme de nevoie.

Psalmii 25:12-15 „Cine este omul care se teme de Domnul? Aceluia Domnul îi arată calea pe care trebuie s-o aleagă. El va locui în fericire, şi sămânţa lui va stăpâni ţara. Prietenia Domnului este pentru cei ce se tem de El, şi legământul făcut cu El le dă învăţătură.Eu îmi întorc necurmat ochii spre Domnul, căci El îmi va scoate picioarele din laţ.

Psalmii 31:19-20 „O, cât de mare este bunătatea Ta, pe care o păstrezi pentru cei ce se tem de Tine şi pe care o arăţi celor ce se încred în Tine, în faţa fiilor oamenilor! Tu îi ascunzi la adăpostul feţei Tale de cei ce-i prigonesc, îi ocroteşti în cortul Tău de limbile care-i clevetesc.”

Psalmii 33:18-19 „Iată, ochiul Domnului priveşte peste cei ce se tem de El, peste cei ce nădăjduiesc în bunătatea Lui, ca să le scape sufletul de la moarte şi să-i ţină cu viaţă în mijlocul foametei.

Psalmii 34:7-10 Îngerul Domnului tăbărăşte în jurul celor ce se tem de Eşi-i scapă din primejdie. Gustaţi şi vedeţi ce bun este Domnul! Ferice de omul care se încrede în El! Temeţi-vă de Domnul, voi, sfinţii Lui, căci de nimic nu duc lipsă cei ce se tem de El! Puii de leu duc lipsă şi li-e foame, dar cei ce caută pe Domnul nu duc lipsă de niciun bine.”

Psalmii 115:11-15 „Cei ce vă temeţi de Domnul, încredeţi-vă în Domnul! El este ajutorul şi scutul lor. Domnul Şi-aduce aminte de noi: El va binecuvânta, va binecuvânta casa lui Israel, va binecuvânta casa lui Aaron, va binecuvânta pe cei ce se tem de Domnul, pe cei mici şi pe cei mari. Domnul să vă înmulţească tot mai mult, pe voi şi pe copiii voştri! Fiţi binecuvântaţi de Domnul, care a făcut cerurile şi pământul!”

Psalmii 145:19 „El împlineşte dorinţele celor ce se tem de El,le aude strigătul şi-i scapă.

Proverbe 14:26 „Cine se teme de Domnul are un sprijin tare în El, şi copiii lui au un loc de adăpost la El.” 

Cei care au „frică de Domnul”, nu duc lipsă de hrană, nici de cele necesare, pentru că Dumnezeu le poartă de grijă.

Psalmii 33:18-19„Iată, ochiul Domnului priveşte peste cei ce se tem de El,pestecei ce nădăjduiesc în bunătatea Lui, ca să le scape sufletul de la moarte şi să-i ţină cu viaţă în mijlocul foametei.

Psalmii 34:7-10Îngerul Domnului tăbărăşte în jurul celor ce se tem de El şi-i scapă din primejdie.Gustaţi şi vedeţi ce bun este Domnul! Ferice de omul care se încrede în El! Temeţi-vă de Domnul, voi, sfinţii Lui, căci de nimic nu duc lipsă cei ce se tem de El! Puii de leu duc lipsă şi li-e foame, dar cei ce caută pe Domnul nu duc lipsă de niciun bine.”

Psalmii 111:5-6 „El a dat hrană celor ce se tem de El; El Îşi aduce pururi aminte de legământul Lui. El a arătat poporului Său puterea lucrărilor Lui, căci le-a dat moştenirea neamurilor.”

Matei 6:33 „„Căutaţi mai întâi Împărăţia lui Dumnezeu şi neprihănirea Lui, şi toate aceste lucruri vi se vor da pe deasupra.””

Dumnezeu are milă de cei care au „frică de Domnul”.

Psalmii 103:11-13 „Ci cât sunt de sus cerurile faţă de pământ, atât este de mare bunătatea Lui pentru cei ce se tem de El;cât este de departe răsăritul de apus, atât de mult depărtează El fărădelegile noastre de la noi. Cum se îndură un tată de copiii lui, aşa Se îndură Domnul de cei ce se tem de El.

Psalmii 103:17-18 „Dar bunătatea Domnului ţine în veci pentru cei ce se tem de El, şi îndurarea Lui pentru copiii copiilor lor, pentru cei ce păzesc legământul Lui şi îşi aduc aminte de poruncile Lui, ca să le împlinească.”

Proverbe 16:6 „Prin dragoste şi credincioşie omul ispăşeşte nelegiuirea, şi prin frica de Domnul se abate de la rău.

Favoarea prosperității divine este pentru cei care au „frică de Domnul”.

Psalmii 112:1-3„Lăudaţi pe Domnul! Ferice de omul care se teme de Domnulşi care are o mare plăcere pentru poruncile Lui! Sămânţa lui va fi puternică pe pământ; neamul oamenilor fără prihană va fi binecuvântat. El are în casă bogăţie şi belşug, şi neprihănirea lui dăinuie în veci.

Psalmii 115:11-15„Cei ce vă temeţi de Domnulîncredeţi-vă în Domnul! El este ajutorul şi scutul lor. Domnul Şi-aduce aminte de noi: El va binecuvânta, va binecuvânta casa lui Israel, va binecuvânta casa lui Aaron, va binecuvânta pe cei ce se tem de Domnul, pe cei mici şi pe cei mari. Domnul să vă înmulţească tot mai mult, pe voi şi pe copiii voştriFiţi binecuvântaţi de Domnul, care a făcut cerurile şi pământul!” 

Psaliil 145:19El împlineşte dorinţele celor ce se tem de El, le aude strigătul şi-i scapă.”

Proverbe 15:16 „Mai bine puţin, cu frică de Domnul, decât o mare bogăţie, cu tulburare!” 

Proverbe 22:4 „Răsplata smereniei, a fricii de Domnul, este bogăţia, slava şi viaţa.”

„Lucrările mâinilor” celor ce se tem de Domnul sunt binecuvântate.

Psalmii 128:1-4 „Ferice de oricine se teme de Domnul şi umblă pe căile Lui! Căci atunci te bucuri de lucrul mâinilor tale, eşti fericit şi-ţi merge bine. Nevasta ta este ca o viţă roditoare înăuntrul casei tale; copiii tăi stau ca nişte lăstari de măslin împrejurul mesei tale. Aşa este binecuvântat omul care se teme de Domnul.”

Cei care au „frică de Domnul” nu sunt doar iubiți de Domnul ci și plăcuți Lui.

Psalmii 147:11 „Domnul iubeşte pe cei ce se tem de El, pe cei ce nădăjduiesc în bunătatea Lui.”

Cei care au „frică de Domnul” sunt binecuvântați, au adevărata viață și au parte de favoarea Lui Dumnezeu.

Psalmii 115:11-15Cei ce vă temeţi de Domnulîncredeţi-vă în Domnul! El este ajutorul şi scutul lor. Domnul Şi-aduce aminte de noi: El va binecuvânta, va binecuvânta casa lui Israel, va binecuvânta casa lui Aaron, va binecuvânta pe cei ce se tem de Domnul, pe cei mici şi pe cei mari. Domnul să vă înmulţească tot mai mult, pe voi şi pe copiii voştri! Fiţi binecuvântaţi de Domnul, care a făcut cerurile şi pământul!”

Proverbe 28:14 „Ferice de omul care se teme necontenit, dar cel ce-şi împietreşte inima cade în nenorocire.” 

Proverbe 14:27 „Frica de Domnul este un izvor de viaţă, ea ne fereşte de cursele morţii.” 

Psalmii 128:1-4 „Ferice de oricine se teme de Domnul şi umblă pe căile Lui! Căci atunci te bucuri de lucrul mâinilor tale, eşti fericit şi-ţi merge bine. Nevasta ta este ca o viţă roditoare înăuntrul casei tale; copiii tăi stau ca nişte lăstari de măslin împrejurul mesei tale.Aşa este binecuvântat omul care se teme de Domnul.”

Proverbe 8:35-36 „Căci cel ce mă găseşte, găseşte viaţa şi capătă bunăvoinţa Domnului. Dar cel ce păcătuieşte împotriva mea îşi vatămă sufletul său; toţi cei ce mă urăsc pe mine, iubesc moartea.”

Cel care are „Frica de Domnul” va avea parte de zile multe.

Proverbe 10:27-29 „Frica de Domnul lungeşte zilele, dar anii celui rău sunt scurtaţi. Aşteptarea celor neprihăniţi nu va fi decât bucuriedar nădejdea celor răi va pieri. Calea Domnului este un zid de apărare pentru cel nevinovat, dar este o topenie pentru cei ce fac răul.”

Proverbe 14:27 „Frica de Domnul este un izvor de viaţă, ea ne fereşte de cursele morţii.” 

Cei care au „frică de Domnul” găsesc înțelepciunea, cunoașterea și priceperea.

Iov 28:27-28 „Atunci a văzut înţelepciunea şi a arătat-o, i-a pus temeliile şi a pus-o la încercare. Apoi a zis omului: „Iată,frica de Domnul, aceasta este înţelepciuneadepărtarea de rău, este pricepere.””

Psalmii 111:10Frica de Domnul este începutul înţelepciunii; toţi cei ce o păzesc au o minte sănătoasă, şi slava Lui ţine în veci.”

Proverbe 15:29-33 „Domnul Se depărtează de cei răi, dar ascultă rugăciunea celor neprihăniţi. – O privire prietenoasă înveseleşte inima, o veste bună întăreşte oasele. – Urechea care ia aminte la învăţăturile care duc la viaţă locuieşte în mijlocul înţelepţilor. – Cel ce leapădă certarea îşi dispreţuieşte sufletul, dar cel ce ascultă mustrarea capătă pricepere. – Frica de Domnul este şcoala înţelepciunii, şi smerenia merge înaintea slavei.”

Isaia 33:6 „Zilele tale sunt statornice, înţelepciunea şi priceperea sunt un izvor de mântuire; frica de Domnul, iată comoara Sionului.”

Cei care au „frică de Domnul” sunt binecuvântați pentru că Duhul Sfânt le revelează adevărul Scripturii.

Psalmii 25:12-14 „Cine este omul care se teme de Domnul? Aceluia Domnul îi arată calea pe care trebuie s-o aleagăEl va locui în fericire, şi sămânţa lui va stăpâni ţara. Prietenia Domnului este pentru cei ce se tem de El, şi legământul făcut cu El le dă învăţătură.

Celor care au „frică de Domnul”, Dumnezeu le va împlini dorințele inimii.

Psalmii 145:19 “El împlineşte dorinţele celor ce se tem de El, le aude strigătul şi-i scapă.

Cei care au „frică de Domnul” vor fi mântuiți și vor avea viața veșnică prin Isus Cristos.

Faptele Apostolilor 9:31„Biserica se bucura de pace în toată Iudeea, Galileea şi Samaria, se întărea sufleteşte şi umbla în frica Domnuluişi, cu ajutorul Duhului Sfânt, se înmulţea.”

Apocalipsa 19:5-7 „Şi, din scaunul de domnie a ieşit un glas care zicea: „Lăudaţi pe Dumnezeul nostru, toţi robii Lui, voi care vă temeţi de El, mici şi mari!” Şi am auzit, ca un glas de gloată multă, ca vuietul unor ape multe, ca bubuitul unor tunete puternice, care zicea: „Aleluia! Domnul Dumnezeul nostru cel atotputernic a început să împărăţească. Să ne bucurăm, să ne înveselim şi să-I dăm slavă! Căci a venit nunta Mielului; soţia Lui s-a pregătit.

Maleahi 3:16-17 „Atunci şi cei ce se tem de Domnul au vorbit adesea unul cu altul; Domnul a luat aminte la lucrul acesta şi a ascultat;şi o carte de aducere aminte a fost scrisă înaintea Lui, pentru cei cese tem de Domnulşi cinstesc Numele LuiEi vor fi ai Meizice Domnul oştirilor,Îmi vor fi o comoară deosebită, în ziua pe care o pregătesc Eu. Voi avea milă de eicum are milă un om de fiul său care-i slujeşte.”

Proverbe 23:17-18 „Să nu-ţi pizmuiască inimape cei păcătoşi, ci să aibă totdeauna frică de Domnul; căci este o răsplată, şi nu ţi se va tăia nădejdea.

În concluzie, este imposibil ca cineva să aibă „frica de Domnul” fără să fie născut din nou. Nașterea din nou este vitală și esențială pentru viața de creștin. Dacă noi, ca și creștini îl vom respecta și onora pe Duhul Sfânt, evitând să-L întristăm, El ne va conduce viețile prin „frica de Domnul” (care este venerația reverențială, iubitoare a Lui Dumnezeu prin care vrem să-i facem pe plac și să fim în permanență în unitate cu El). Trăirea pe placul Domnului, este benefică atât pentru Dumnezeu cât și pentru cel care o practică. În schimb, dacă noi ca și creștini născuți din nou continuăm să-L întristăm pe Duhul Sfânt, ignorând vocea și conducerea Lui, ne vom îndepărta tot mai mult de Domnul și nu vom mai putea fi în unitate cu El. Dacă viața cu grijile și frustrările de zi cu zi au stins dragostea și auzirea vocii Duhului Sfânt în inima noastră, știm că mila și bunătatea Domnului se reînnoiesc în fiecare zi și nu doar în fiecare zi, ci în fiecare clipă! Haideți să acceptăm această ofertă de dragoste pe care ne-o face Dumnezeul Atotputernic, ca să avem legământul și relația intimă pe care o dorește cu noi. Astfel vom deveni o bucurie și o binecuvântare pentru Domnul și vom beneficia de uimitoarele și incredibilele binecuvântări care decurg dintr-o astfel de uniune.

 

 

Răsplata celor credincioşi

Care este răsplata celora ce vin să se adăpostească sub aripile Domnului?

Mai întâi, răspunsul meu este că răsplata deplină ne aşteaptă atunci când vom părăsi acest trup de carne, ca să adormim în Isus, pentru ca duhul nostru să fie totdeauna cu Domnul. În această stare, vom gusta deplina fericire a duhului; răsplată şi mai deplină ne aşteaptă însă atunci când Domnul va veni iarăşi şi va chema din mormânt trupul nostru, pentru ca în trupuri înviate (sau schimbate, dacă trupurile noastre nu voi fi atunci în mormânt) să-L întâmpinăm în văzduh şi după aceea să luăm parte la Împărăţia Lui slăvită, când va veni aici pe pământ. Atunci vom vedea faţa Aceluia pe care Îl iubim şi vom fi cu El, atunci vom fi trup, suflet şi duh, uniţi pentru totdeauna cu Dumnezeul nostru. Această bucurie negrăită este răsplata deplină a alergării noastre înspre aripile Domnului.

Este încă o răsplată şi în vremea de acum. Chiar dacă sunt multe suferinţele şi necazurile prin care are să treacă cel credincios pe pământ, totuşi nici chiar în această lume nu-i lipseşte răsplata. Evlavia are făgăduinţe nu numai pentru viaţa viitoare, dar şi pentru cea de acum. Chiar când am pierde viaţa aceasta, pentru Hristos, o mânuim şi o câştigăm; şi chiar dacă trebuie să ne lepădăm de noi înşine şi să luăm crucea, apropiindu-ne de Dumnezeu, tot aflăm binecuvântări. Cine caută mai întâi Împărăţia lui Dumnezeu şi neprihănirea Lui, aceluia şi celelalte lucruri i se dau pe deasupra.

Dacă întrebi: „Cum voi fi răsplătit de Domnul pentru încrederea în El?” îţi răspund: în primul rând, prin pacea cugetului pe care ţi-o dă El. Se poate o răsplată mai bună decât aceasta? Dacă cineva poate să spună: „Am păcătuit, dar păcatele îmi sunt iertate”, nu este această iertare un dar nespus de preţios? Păcatele mele au fost puse asupra lui Isus; El le-a purtat; El este Acela care îmi şterge păcatele, aşa că sunt înlăturate pentru totdeauna; iar eu sunt izbăvit pe deplin. Nu este aceasta ceva minunat? Nu valorează cât lumi întregi? În inima care stă sub puterea stropirii cu sângele lui Hristos, domneşte o pace adâncă; un glas lăuntric îi vesteşte pacea lui Dumnezeu şi Duhul Sfânt pecetluieşte această pace prin mărturia Sa. Dacă ai da tot ce ei ca să cumperi această pace, n-ai putea s-o cumperi; dacă însă ea ar fi de vânzare, atunci ar face să dai pe ea toate bunurile şi miliardele de lumi, ca s-o dobândeşti. Dacă ai avea toate bogăţiile, toată puterea şi toată trecerea, n-ai putea să cumperi cu ele piatra preţioasă a păcii. Cu veniturile tuturor împăraţilor, n-ai putea să dobândeşti nici măcar o privire spre acest giuvaier ales. Cugetul încărcat de vină este viermele iadului care nu moare; chinul căinţei amare este focul care nu se stinge. Omul în inima căruia roade acest vierme şi în al cărui piept arde acest foc, este chiar de pe acum pierdut.

Pe de altă parte, acela care, prin Isus Hristos, este unit cu Dumnezeu, este izbăvit de ţepuşul lăuntric al păcatelor; frigurile arzătoare ale neliniştii lui s-au potolit. Cu voioşie poate să cânte cântări de bucurie; căci cerul este acum în el, şi el stă acum în cer ca un copil în leagăn. O, harfe al slavei, voi n-aveţi cântări mai dulci decât acelea pe care le aduce ştergerea păcatelor, prin jertfa Domnului Hristos!

Ce răsplată a primit Rut? Cred că Boaz nu şi-a dat seama de tot înţelesul cuvintelor care i-au ieşit de pe buze, fiindcă nu putea să vadă mai dinainte ce era hotărât de Domnul. În istoria cu femeia Rut, vom recunoaşte binecuvântarea de care are parte omul evlavios. Această străină sărmană, Rut, venind la Dumnezeul lui Israel, s-a lipsit în adevăr de toate, dar a câştigat totul. Dacă ar fi putut să zărească dincolo de perdeaua care acoperea viitorul, ar fi văzut că n-ar fi fost în stare să lucreze spre folosul ei mai bine decât a lucrat. Fără nicio nădejde de câştig, ba încă aşteptându-se la sărăcie şi la singurătate, ea a urmat pe soacra ei, Naomi; făcând însă ce era drept să facă, a avut parte de binecuvântarea care îmbogăţeşte. Ea s-a despărţit de rudele ei moabite, dar a găsit în Israel o rudă cu totul aleasă. A părăsit casa părinţilor ei, dar a dobândit în schimb o moştenire între seminţiile lui Israel. Dacă te încrezi în Domnul Isus, afli în El pe Acela care este ruda ta cea mai apropiată, care ţi-a câştigat o moştenire şi care te-a unit cu El pentru totdeauna. Tu Îl socoteai un străin, te temeai să te apropii de El, însă ai devenit una cu El pentru veşnicie.

Da, aceasta este în adevăr o plăcută arătare a răsplătirii oricărui credincios. Rut nu se gândea la un soţ, dar l-a aflat în Boaz. Tocmai ceea ce-i era spre binele şi bucuria ei, tocmai aceea i s-a dat. În casa bărbatului ei a aflat odihnă şi, prin legătura de căsnicie cu el, a ajuns stăpână peste o mare avere. Dar cea mai mare răsplată a ei a fost că Dumnezeu a făcut din ea o străbună a Domnului Isus.

Când un păcătos pierdut se predă Domnului şi Dumnezeului său, nu aşteaptă un dar aşa de mare; dar spre marea lui mirare, află o moştenire slăvită, care este mai presus de orice închipuire. Toate acestea se găsesc în Hristos Isus, Domnul nostru. Atunci sufletul intră într-o legătură de iubire vie, trainică şi veşnică cu Cel Preaiubit, a cărui dragoste n-are seamăn. Suntem una cu Domnul nostru Isus Hristos. Ce taină strălucită!

Rut a dobândit o moştenire în poporul ales al Domnului. Ea n-ar fi ajuns niciodată la această moştenire dacă n-ar fi fost Boaz care a cumpărat moştenirea respectivă pentru ea; prin Boaz, ea a ajuns să stăpânească acea moştenire. Când un biet păcătos vine la Dumnezeu, nu caută decât un adăpost; totuşi primeşte mult mai mult: o moştenire neîntinată, care nu se poate strica, păstrată în cer. El devine „un moştenitor al lui Dumnezeu şi împreună moştenitor cu Isus Hristos” (Romani 8:17).

(Fragmente din cartea A Good Start. A Book for Young Men and Young Women, Charles H. Spurgeon. Volumul a fost tradus în limba română de Teodor Popescu, având titlul Fiţi tari în Domnul. O carte pentru toţi, îndeosebi pentru tineret, şi a apărut la Tipografia Cartea de Aur, fiind republicat de Editura Stephanus.)

Secretul fericirii

Şi iată că I-au adus un slăbănog, care zăcea într-un pat. Isus le-a văzut credinţa, şi a zis slăbănogului: „Îndrăzneşte, fiule! Păcatele îţi sunt ierte!” (Matei 9:2).

Domnul nostru Isus Hristos nu i-a spus paraliticului: „Îndrăzneşte, membrele tale paralizate vor fi iarăşi sănătoase şi puternice!” Ci numai l-a îndemnat să fie liniştit, că păcatele lui îi fuseseră iertate. Parcă aceasta ar fi fost un motiv destul de puternic să se bucure, chiar dacă rămânea mai departe paralizat. Faptul că paraliticul urma să fie transportat înapoi la patul său de suferinţă, după plecarea lui Hristos, deci, la fel de nenorocit ca şi înainte, avea puţină importanţă. Important era că păcatele lui îi fuseseră iertate. Psalmistul spune: „Ferice de cel cu fărădelegea iertată, şi de cel cu păcatul acoperit” (Psalmul 32:1).

Chiar şi paraliticul era fericit împreună cu ceilalţi suferinzi, ale căror păcate erau, de asemenea,iertate. Vă amintiţi, cred, ce scria profetul Isaia sub inspiraţia Duhului Sfânt: „Mângâiaţi, mângâiaţi pe poporul Meu, zice Dumnezeul vostru. Vorbiţi bine Ierusalimului!” (Isaia 40:1). Oare care era aici cauza de mângâiere? Războiul se terminase, păcatele şi greşelile lor iertate. Oraşul putea fi la o grea cumpănă, pământul lor călcat de invadatori, fii şi fetele puteau fi luate în robie; dar cum păcatele lor le fuseseră iertate, ei aveau un motiv temeinic de mângâiere şi linişte. De aceea, profetul îndeamnă: „Vorbiţi bine Ierusalimului, şi strigaţi-i că robia lui s-a sfârşit, că nelegiuirea lui este ispăşită”. Un alt exemplu îl găsim în întâmplarea cu femeia care şi-a descărcat povara păcatelor înaintea lui Isus, stropindu-I picioarele cu lacrimile ei, şi care s-a bucurat de mângâierea primită prin cuvintele Domnului: „Iertate îţi sunt păcatele!” (Luca 7:48).

Într-adevăr, când păcatele noastre ne-au fost iertate putem merge în pace. Oricât am fi de mâhniţi, avem toate motivele să fim fericiţi atâta vreme cât păcatele ne-au fost iertate. La început mă voi strădui să vă demonstrez că iertarea păcatelor ne aduce adevărata fericire. Apoi, că cei ale căror păcate au fost iertate trebuie să fie fericiţi. În sfârşit, va urma un avertisment solemn şi o certitudine, că nu există nicio fericire adevărată pentru sufletele neiertate de Dumnezeu.

1. Întâi de toate, reiese că iertarea păcatelor ne aduce adevărata fericire, din însăşi cuvintele lui Domnului Isus către paralitic: „Îndrăzneşte, fiule! Păcatele îţi sunt iertate!” (vers. 2).

Timpul poate nu ne va arăta toate modurile în care iertarea păcatelor constituie un izvor de mângâiere. Dar merită de notat că acesta este unul din semnele cele mai sigure ale îndurării divine şi că oricine beneficiază de el, are motive temeinice de bucurie. Dumnezeu poate da unui om mari bogăţii, dar aceasta nu va fi un semn de favoare, ba ar putea chiar invers. Un om poate cunoaşte un mare succes în ce întreprinde; dar nici asta nu înseamnă că Dumnezeu i-a acordat o favoare. De asemenea, un om poate să-şi satisfacă toate capriciile şi nebuniile pe acest pământ, dar acestea pot fi chiar semne de prevestire a mâniei lui Dumnezeu. Despre acest om se poate spune la fel caprofetul Osea: Efraim s-a lipit de idoli: lasă-l în pace!” (Osea 4: 17). Dar dacă păcatele cuiva au fost iertate, nu mai încape nicio îndoială că Dumnezeu i-a acordat o favoare. Cuvintele: „Păcatele îţi sunt iertate” sunt o dovadă mai puternică decât hambarele pline cu grâu şi butoaiele cu vin. Dacă păcatele ne-au fost iertate, am primit semnătura lui Dumnezeu că El ne iubeşte.

Iertarea păcatelor este, de asemenea, o dovadă a unei alegeri divine, că suntem aleşii Domnului. Dumnezeu îşi manifestă mila către oameni în multe feluri: „El face să răsară soarele Său peste cei răi şi peste cei buni, şi dă ploaie peste cei drepţi şi peste cei nedrepţi” (Matei 5: 45). Dar iertarea păcatelor este o binecuvântare aparte, rezervată favoriţilor Săi. Actia sunt oamenii care-i plac mai ales lui Dumnezeu şi ale căror păcate sunt iertate în Numele lui Hristos.

Dacă tu, frate sau soră, faci parte dintre aceşti favorizaţi, ai toate motivele să fii fericit. Cugetă măcarcâteva momente ce înseamnă iertarea divină şi-ţi vei da seama de ce trebuie să fii fericit. Proorocul Isaia ne spune că Dumnezeu a lăsat asupra lui Hristos păcatele poporului Său, astfel ca această povară zdrobitoare să fie luată de pe noi. Deci cel căruia i s-a luat o asemenea povară de pe conştiinţă are toate motivele să fie fericit. Psalmistul scrie: „Doamne, Tu ai iertat nelegiuirea poporului Tău, i-ai acoperit toate păcatele” (Psalmul 85:2). Dacă credem în Isus, păcatele fiindu-ne iertate, totodată ascunse ochilor noştri, nici nu ne mai gândim la ele. În Isaia 44:22 citim: „Eu îţi şterg fărădelegile ca un nor şi păcatele ca o ceaţă: întoarce-te la Mine, căci Eu te-am răscumpărat”.

Desigur, aţi văzut de multe ori cum norii groşi sunt împrăştiaţi de pe cer, că nu mai rămâne nici urmădin ei. Tot aşa, Dumnezeu ne împrăştie păcatele şi putem fi fericiţi. Uneori această iertare a păcatelor mai este numită şi aruncarea lor de către Dumnezeu în adâncurile mării. Dacă sarcina lui Hristos este să ne izbăvească de păcate, putem fi siguri că El o va face, deci cei ce cred în El pot să se bucure căci păcatele lor au fost iertate.

Observaţi, de asemenea, că iertarea păcatelor înseamnă şi schimbarea poziţiei omului în faţa lui Dumnezeu. Înainte de a fi iertat, el a fost un condamnat aflat sub mânia lui Dumnezeu. Dacă a fost trezită conştiinţa omului, el şi-a dat seama că sabia justiţiei divine atârna deasupra capului său.

Îmi amintesc bine timpul când eu însumi nu-mi găseam liniştea sufletească, nici ziua, nici noaptea. Ştiam că Dumnezeu trebuia să fi fost mâniat pe mine, din cauza păcatelor mele, că eram deja condamnat. Dar odată ce păcatele unui om sunt iertate, spiritul său începe să se învioreze. Apoi zilele i se înseninează, se umple de pace, noaptea doarme liniştit, fără să-i mai fie vreo frică de moarte. El nu mai este sclavul păcatului şi al Satanei, ci un om liber, încrezător în Isus Hristos. El nu mai este un răzvrătit, ascunzându-se de nelegiuirile lui, ci un copil al lui Dumnezeu. Fără îndoială, nu există mângâiere mai mare ca aceea pe care o simte omul ale cărui păcate au fost iertate.

Un slujitor oarecare, a cărui viaţă zilnică depinde de dispoziţia monarhului său, îşi dă seama că poziţia îi este oricând în pericol dacă stăpânul se încruntă la el. Dar odată ce el intră din nou în graţiile monarhului, viaţa devine iarăşi senină. Acelaşi lucru se întâmplă şi cu noi. În trecut ne aflam sub privirea încruntată a Domnului nostru şi eram cu toţii plin de spaimă. Dar acum, când ne-a cuprins zâmbetul Său şi El ne-a iertat păcatele, putem cânta de bucurie.

Iertarea păcatelor produce, de asemenea, o schimbare în jurul nostru. Mulţi oameni pe pământ sunt astăzi împotriva copiilor lui Dumnezeu. Dar celui care se află în pace cu Dumnezeu îi putem spune: „Căci vei face legământ până şi cu pietrele câmpului şi fiarele pământului vor fi în pace cu tine” (Iov 5:23). Apostolul Pavel scria optimist: „Ştim că toate lucrurile lucrează împreună spre binele celor ce iubesc pe Dumnezeu” (Romani 8:28).

Eliberarea de păcate creează o schimbare radicală în jurul celui iertat, încât lucruri care-i păreau blesteme cândva, acum îi apar ca nişte binecuvântări. „Ferice de omul, căruia nu-i ţine Domnul în seamă păcatul” (Romani 4:8). Căci el poate spune: „Iată că a trecut iama; a încetat ploaia şi s-a dus. Se arată florile pe câmp, a venit vremea cântării şi se aude glasul turturicii în câmpiile noastre(Cântarea cântărilor 2:11-12). Dumnezeu îi va spune: „Da, veţi ieşi cu bucurie şi veţi fi călăuziţi în pace. Munţii şi dealurile vor răsuna de veselie înaintea voastră şi toţi copacii din câmpie vor bate din palme” (Isaia 55:12).

Iertându-ne păcatele, Dumnezeu a schimbat totodată sentinţa pe care o pronunţase cândva împotriva noastră. Când vorbesc despre acest subiect, îmi amintesc vremea când în schimbul iertării păcatelor mele mi-aş fi sacrificat bucuros ochii şi urechile. Teama de mânia viitoare îmi umpluse cugetul, ştiind că în curând voi da socoteală în faţa lui Dumnezeu pentru păcatele mele. Aş fi vrut să zac în temniţă numai cu pâine şi apă, dar să-mi văd păcatele iertate. Acum simt că graiul meu nu poate exprima fericirea şi bucuria, ştiind că sentinţa mi-a fost schimbată. Acum mă alătur chemării lui Pavel: „Cine va ridica pâră împotriva aleşilor lui Dumnezeu? Dumnezeu este Acela, care-i socoteştineprihăniţi! Cine-i va osândi? Hristos a murit! Ba mai mult, El a şi înviat, stă la dreapta lui Dumnezeu şi mijloceşte pentru noi” (Romani 8:33-34).

În iad nu există loc pentru un păcătos iertat. Dumnezeu îl poate dojeni ca un tată iubitor, dar nu-l va condamna niciodată ca un judecător. Nicio mânie nu se va abate asupra lui, căci rânduiala dreaptă a lui Dumnezeu nu-i mai pedepseşte pe cei iertaţi, ziua mâniei a trecut, el putându-se bucura slăvind numele lui Dumnezeu.

Este adevărat că nu putem găsi pe pământ un paradis ca cel al lui Adam, dar putem păşi cu Dumnezeu prin Mântuitorul nostru Isus Hristos, fiind într-o uniune mai strânsă cu Dumnezeu decât Adam. Sufletul nostru are fructe din care să se hrănească, pe care Adam nu le-a gustat niciodată şi noi bem dintr-o fântână ale cărei ape sunt mai preţioase decât acel râu care a udat grădina Edenului. De fapt, noi putem spune că în Hristos, urmaşii lui Adam au găsit mai multe binecuvântări decât strămoşul lor. Hristos ne-a înapoiat tot ceea ce am pierdut prin păcat, oferindu-ne totodată noi binecuvântări pe care Adam nu le-a cunoscut niciodată. După cum scria apostolul Pavel: „Căci toate lucrurile sunt ale voastre… fie lumea, fie viaţa, fie moartea, fie lucrurile de acum, fie cele viitoare; toate sunt ale voastre şi voi sunteţi ai lui Hristos, iar Hristos este al lui Dumnezeu” (1 Corinteni 3:21-23).

Voi mai menţiona încă un lucru care ne arată că iertarea păcatelor ne aduce adevărata fericire. Pentru cei mai mulţi dintre noi, cea mai mare fericire o constituie faptul că tot ceea ce facem este spre gloria Iui Dumnezeu, pentru înaintarea împărăţiei Sale aici pe pământ. Dar nu am putea face acest lucru dacă păcatele noastre ar fi rămas neiertate. Nu am fi fost în stare să spunem altora vestea Evangheliei, fără să fi gustat noi înşine din dulceaţa ei.

Aici ne foloseşte mărturia apostolului Pavel: „Da, mie, care sunt cel mai neînsemnat dintre toţi sfinţii, mi-a fost dat harul acesta să vestesc Neamurilor bogăţiile nepătrunse ale lui Hristos” (Efeseni 3:8).Mulţi dintre noi pot folosi cuvintele apostolilor în predicile noastre, la învăţăturile duminicale, sau în orice altă formă de activitate religioasă prin care căutăm să câştigăm noi suflete de partea lui Hristos. O muncă în care am gustat noi înşine din fericirea de a ne şti oameni cu păcatele iertate. Oare cum am putea vorbi de binecuvântări, de apropierea de Dumnezeu, de viaţa veşnică, atât timp cât păcatele nu ne-au fost încă iertate?

2. Cei iertaţi au toate motivele să fie fericiţi.

Amintiţi-vă de fiul risipitor. El se întoarce acasă zdrenţuit, dar iubitorul său tată îl întâmpină cu iubire, îl îmbrăţişează, îi schimbă hainele cu unele noi, taie un viţel şi toată casa se veseleşte. Imaginaţi-vă pe acest fiu risipitor plângând în mijlocul bucuriei ce-l înconjoară. Erau lacrimi de bucurie amestecate cu unele de căinţă pentru timpul irosit. Cu siguranţă că el a fost mai fericit ca toţi cei dimprejur.

Suntem şi noi acum în situaţia în care a fost el. Odată ce ne-a iertat Dumnezeu, se cuvine să fim trişti, ca la o înmormântare? Dar şi îngerii se bucură cu noi, deci să ne bucurăm cu toţii. Iar ceilalţicreştini care au auzit de unirea noastră cu Dumnezeu se vor bucura, de asemenea, alături de noi.

Cineva poate spune: Dar eu sunt atât de sărac! Îmi pare rău că aşa stau lucrurile cu tine, iubit prieten, dar se cuvine oare ca sărăcia ta să fie mai presus decât iubirea iertătoare a lui Dumnezeu? Altul poate spune: Dar eu am pe cineva bolnav acasă! Te înţeleg, prietene, şi sunt alături de tine. Dar nu lăsa să te copleşească tristeţea stingându-ţi recunoştinţa faţă de Dumnezeu.

Se spune că orice om care poartă liniştea şi pacea în suflet este un om fericit. Dar oare acest sentiment nu este generat de siguranţa iertării păcatelor? O inimă plină de păcate este ca o povară. Ea devine uşoară, când aceste păcate au fost iertate. În ce mă priveşte, aşi suporta orice nenorocire, decât să trăiesc cu conştiinţa încărcată. Atâta vreme cât conştiinţa noastră este curată, celelalte probleme sunt prea puţin importante şi nu trebuie să ne temem nici de Satana. Principalul element în adevărata fericire este o inimă în pace cu Dumnezeu şi unul căruia i s-au iertat păcatele cunoaşte acest sentiment. Dumnezeu însuşi spune că un astfel de om este fericit.

Voi cei iertaţi, rugaţi-vă la Dumnezeu să vă permită să scuturaţi tristeţea şi să vă umpleţsufletul cu bucurie şi fericire. Mă simt şi eu uneori deprimat, dar cred că nu există alt leac mai bun pentru asta decât încrederea în Dumnezeu din tot sufletul. Când privesc la Domnul nostru Isus suferind pentru păcatele mele, un şuvoi mângâietor şi de alinare îmi pătrunde în suflet. Crucea, care i-a provocat Domnului Isus o suferinţă şi agonie de nedescris, aduce mângâiere tuturor celor care cred în El.

Mesajul „Îndrăzneşte, fiule! Păcatele îţi sunt iertate” ne oferă mereu bucurie şi linişte sufletească. Probabil, atunci când suntem tineri căutăm fericire în altă parte. Dar pe măsură ce înaintăm în vârstă şi ne cuprind tot mai mult grijile şi frământările, simţim fericirea cea mare născându-se din iertarea păcatelor. Dacă suntem înstăriţi, probabil ne vom îndrepta privirea către bogăţia noastră pentru a ne găsi mângâiere. Dar în caz că suntem nevoioşi, izvorul de fericire se află în iertarea păcatelor noastre.

Cel care s-a simţit îndemnat de ceva lăuntric, divin, să-şi ridice privirea către Isus crucificat, va fi iertat oricând, oriunde şi în orice împrejurare. Liniştea sufletească ce se naşte din iertarea păcatelor este reală, bogată şi profundă. Să nu avem nici un motiv de teamă, când părăsim această lume, căci nu vom ajunge apoi faţă în faţă cu un Dumnezeu mâniat pe noi. Ci îl vom vedea pe bunul Dumnezeu care ne-a iertat toate păcatele şi greşelile noastre.

Când va sosi ceasul, să ne adunăm ultimele puteri şi să sfidăm moartea, căci pentru noi aceasta este abia începutul unei călătorii către nemurire. Paşaportul pentru această călătorie ne-a fost acordat de Dumnezeu când ne-a iertat păcatele. Să promitem cu toţii că de aici înainte ne vom menţine o înaltă stare de spirit. Să nu le dăm ocazie celorlalţi oameni să spună că noi suntem o comunitate de creştini trişti şi abătuţi. Dacă există pe acest pământ oameni care au dreptul să fie plini de bucurie, apoi aceea suntem noi. Când toate bucuriile şi satisfacţiile acestei lumi încep să se întunece, ale noastre încep să lumineze tot mai puternic.

Îmi imaginez că un om de afaceri, care trăieşte numai pentru a face bani, se prăbuşeşte atunci când dă faliment. Dar nu mi te pot imagina pe tine, frate iubit, în această situaţie, odată ce trăieşti pentru a-L slăvi pe Dumnezeu. Căci Dumnezeu va fi cu tine în toate îndeletnicirile tale de zi cu zi. Sunt de acord cu un muritor care spune: Nu mai am pentru ce să trăiesc, căci am pierdut tot ce am avut.Dar nu sunt deloc de acord cu tine să spui aşa ceva, când păcatele ţi-au fost iertate şi mânia lui Dumnezeu nu se va mai abate asupra ta. Cu toţii să fim fericiţi, calmi şi stăpâni de sine, încât toţi cei ce ne înconjoară să se întrebe: Care este secretul fericirii acestor oameni? Sunt ei oare oameni ca şi noi, supuşi aceloraşi necazuri şi amărăciuni? Ce-i face să fie fericiţi chiar în clipele de cumpănă? Aş vrea ca ei să se întrebe astfel, iar noi să le putem răspunde: Secretul bucuriei noastre permanente este că păcatele ne-au fost iertate.

3. Acum trebuie să încheiem cu o tristă concluzie: pentru cei neiertaţi de Dumnezeu nu există nicio fericire adevărată.

Un om neconvertit poate simţi o aşa-zisă fericire, dar ea este falsă, o fericire deşartă. Dacă gândindu-ne logic şi raţional, ne dăm seama că el nu poate fi de loc fericit, cât timp rămâne neiertat de Dumnezeu. Omule păcătos, să presupunem că te afli într-un impas. Dar aceasta nu reprezintă decât primele picături din marea furtună a mâniei divine ce urmează să vină. Boala, amărăciunea şi sărăcia sunt numai începutul uraganului ce se va abate asupra ta. De aceea nu-ţi pot spune: Fii plin de bucurie, căci încă nu ştii ce va veni. Psalmistul scrie: De multe dureri are parte cel rău, dar cel ce se încrede în Domnul, este înconjurat cu îndurarea Lui” (Psalmul 32:10).

Poate-mi vei spune că totul îţi merge perfect, că prosperi mândrindu-te că ai casă şi grădină. Când văd cât eşti de dornic de a-ţi creşte averea, îmi amintesc de cuvintele pe care Isus le-a adresat unuia la fel: „Nebunule! Chiar în noaptea aceasta ţi se va cere înapoi sufletul; şi lucrurile pe cari le-ai pregătit ale cui vor fi?” (Luca 12: 20).

Ce teribilă inversare s-a produs când acel bogat, cândva îmbrăcat în veşminte scumpe, trăind pe picior mare, s-a trezit zbătându-se în chinurile iadului şi vedea pe tatăl Avraam şi pe Lazăr. Atunci a strigat: „Părinte Avraame, fie-ţi milă de mine şi trimite pe Lazăr să-şi moaie vârful degetului în apă şi să-mi răcorească limba, căci grozav sunt chinuit în văpaia aceasta” (Luca 16:24). Este o tristă întorsătură să te vezi ajuns în iad, fără nicio avere, totuşi eu cred că nu-i nicio diferenţă între a fi bogat sau sărac, din moment ce eşti neiertat de Dumnezeu.

Probabil ţi-e inima împietrită şi ai de gând să-l înfrunţi prea îndrăzneţ pe Dumnezeu. Dar tare mă tem că în curând te vei târî îngrozit în faţa Lui. Nicio cale salvatoare nu poţi afla cât timp eşti neiertat. Nimic nu îţi va aduce liniştea şi pacea sufletului cât timp nu te lepezi de Satana, găsindu-ţi iertarea. Poate vei abandona unele păcate şi te vei schimba oarecum? Totuşi cât timp vechile tale păcate rămân neiertate, să nu te gândeşti că vei afla calea cea dreaptă.

Până când nu vei cădea în genunchi în faţa lui Dumnezeu, rugându-L din suflet să te ierte, nu există nicio speranţă de mântuire pentru tine. De aceea, cât timp El îţi întinde de pe tronul Său împărătesc sceptrul milei şi bunătăţii sale, vino la picioarele Lui fără întârziere cu rugămintea: Doamne, de dragul Fiului Tău care S-a jertfit pe cruce, iartă-mi toate păcatele! Şi Dumnezeu o va face. Dacă crezi în Mântuitorul Isus Hristos cu adevărat, vei primi numaidecât iertarea, căci Duhul Iui Dumnezeu va sta mărturie pentru tine. Crede în Isus Hristos din toată inima, căci prin sângele Lui toate păcatele tale vor fi spălate şi te va asigura, la fel cum i-a spus paraliticului: „Îndrăzneşte, fiule! Păcatele îţi sunt iertate!”.

(Fragmente din mesajul The Secret of Happiness, predicat de Charles H. Spurgeon, la Metropolitan Tabernacle, Londra, 2 mai 1872, tradus în limba română de Vasile Cojocneanu şi inclus în volumul Întoarcerea, colecţia Glasul Îndrumătorului Creştin, 1981.)

Charles H. Spurgeon – Rostul încercărilor în viaţa creştină

Creştinul care ocupă o poziţie înaltă şi bine văzută în lume să nu-şi închipuie că Dumnezeu l-a pus într-un asemenea post ca să fie scutit de suferinţele de care toţi copiii lui Dumnezeu au parte. Situaţia lui nu este uşoară, ci mai degrabă una în care lupta este şi mai înfocată. Nici cea mai de jos şi mai neînsemnată funcţie, nici cea mai înaltă şi mai în văzul tuturor, nu ne scuteşte de „multe necazuri” prin care orice luptător creştin trebuie să treacă în drumul său spre slavă. Nu trebuie oare ca aurul să fie curăţit prin foc? Când se face un pod peste un râu, inginerul nu pretinde să nu se treacă niciodată peste pod cu greutăţi mari, ci mai degrabă zice: „Veniţi cu cele mai grele trenuri, încărcaţi podul cum voiţi; eu ştiu că el va ţine orice greutate.”

Domnul încearcă pe cei neprihăniţi, fiindcă i-a făcut dintr-o stofă care ţine la probă şi fiindcă ştie că prin puterea Duhului Sfânt, care-i întăreşte şi-i sprijină, ei nu numai că rămân tari şi statornici, dar sunt mai mult decât biruitori în toate încercările. Tocmai de aceea El încearcă pe ai Săi cu suferinţe şi necazuri. O, de v-ar fi aceasta spre mângâiere vouă care, poate, vă aflaţi în necaz şi în durere!

Înţelepciunea Domnului se poate vedea în faptul că, din cele mai mici şi mai neînsemnate întâmplări, El face să iasă binecuvântări foarte mari. În faţa întâmplărilor însemnate şi plăcute, adeseori auzim pe oameni zicând: „Ce binecuvântare!” Oamenii tac însă când este vorba de lucruri care par mai puţin însemnate sau chiar neplăcute. Totuşi, este bine să ştim că locul măceşului ca şi scaunul de domnie al unui împărat sunt rânduite de Dumnezeu a Cărui purtare de grijă se întinde tot aşa de bine asupra musculiţei de pe frunza de trandafir ca şi asupra marşului unei armate. Toate lucrurile, atât cele mici cât şi cele mari, sunt rânduite de Domnul, care stă pe scaunul Său de domnie în ceruri şi a cărui împărăţie este peste tot. […]

De aceea, plini de încredere, să lăsăm totul în mâna Domnului. Însă asta nu înseamnă că nu facem nimic. Noi credem că Dumnezeu are de adus la El multe suflete şi de aceea vestim Cuvântul Său cu nădejdea că, prin Duhul Său cel Sfânt, suntem mijlocul prin care pot fi aduşi la Hristos cei aleşi ai Săi. Credem că Dumnezeu are pentru ai Săi o viaţă sfântă aici pe pământ, iar dincolo cerul; de aceea luptăm împotriva păcatului şi năzuim spre odihna care-l aşteaptă pe poporul lui Dumnezeu. Credinţa în purtarea de grijă a lui Dumnezeu nu ţine pe loc puterea noastră de a lucra, ci ne face să fim cu atât mai sârguincioşi. Lucrăm ca şi cum totul ar atârna de noi; în acelaşi timp, lăsăm totul la picioarele Domnului, în credinţa că totul atârnă de El. […]

Dacă Dumnezeu, oprind pentru un timp o cunoscută lege a firii, săvârşeşte ceva minunat, oricine este uimit şi recunoaşte în aceasta degetul lui Dumnezeu; în ziua de astăzi însă ni se strigă: „Unde este Dumnezeul vostru? El nu mai schimbă legile firii!”. Ei bine, eu văd mâna lui Dumnezeu în istoria lui Faraon şi mărturisesc, în acelaşi timp, că nu mai puţin limpede, ba chiar într-o lumină şi mai măreaţă, o văd şi în istoria lui Haman. Spun cu tot respectul faţă de Numele sfânt al lui Dumnezeu că, pentru atingerea unui scop oarecare, este ceva minunat, însă foarte dur să fie oprite roţile firii şi ridicate – măcar pentru puţin timp – legile ei înţelepte şi vrednice de admiraţie. Prin aceasta se arată, negreşit, puterea Lui, dar nu tot aşa de limpede imuabilitatea Lui. Dacă, dimpotrivă, Domnul lasă ca toate să-şi urmeze cursul lor obişnuit, dacă lasă frâu liber judecăţii şi gândirii, ambiţiei şi patimii, şi totuşi îşi atinge scopurile Sale, atunci este de două ori minunat.

O, de s-ar mângâia orice copil al lui Dumnezeu cu gândul că avem un conducător şi un Păzitor, care este aşa de aproape de scaunul ceresc de domnie! Orice iudeu din Susa va fi fost vesel ştiind că împărăteasa era o evreică. Noi ne bucurăm că Mântuitorul nostru, Omul Iubirii, Cel Răstignit, este înălţat la dreapta Tatălui.

Cât de bine sunt ocrotiţi toţi cei ce sunt ai Lui! Căci „şi dacă păcătuieşte cineva, avem un mijlocitor la Tatăl, pe Isus Hristos cel neprihănit” (1 Ioan 2:1). Este acolo Cineva —„singurul născut, Fiul care este în sânul Tatălui” (1 Ioan 1:18) — care mijloceşte pentru noi. De aceea, fiţi mângâiaţi, sufletul să vi se odihnească în Dumnezeu şi aşteptaţi-L cu răbdare, căci mai degrabă vor trece pământul şi cerul decât să piară aceia care se încred în Domnul.

(Fragment din cartea A Good Start. A Book for Young Men and Young WomenCharles H. Spurgeon. Volumul a fost tradus în limba română de Teodor Popescu, având titlul Fiţi tari în Domnul. O carte pentru toţi, îndeosebi pentru tineret, şi a apărut la Tipografia Cartea de Aur, fiind republicat de Editura Stephanus.)

Thomas Brooks – Remedii de preţ împotriva şiretlicurilor diavolului

Volumul Remedii de preţ împotriva şiretlicurilor diavolului(autor Thomas Brooks, 1608-1680) va fi publicat în curând în limba română la Editura Perla Suferinţei. Originalul în limba engleză poate fi descărcat de aici.

Brooks prezintă într-o manieră foarte elaborată 38 de şiretlicuri folosite de Satan în ispitirea creştinilor şi 196 de soluţii la aceste strategiiEste extrem de important să le luăm în serios, căci a-ţi cunoaşte duşmanul înseamnă o jumătate de victorie.

Din puterea, răutatea şi îndemânarea lui Satan se nasc toate comploturile, planurile, stratagemele şi maşinaţiunile care sunt în lume şi care au scopul de a pierde sufletul. El are mai multe planuri în vederea atragerii sufletelor în păcat, mai multe comploturi prin care să ţină sufletele departe de orice slujire sfântă şi cerească, şi mai multe stratageme prin care să ţină sufletele într-o stare de plâns, de teamă, îndoială şi nelinişte. El are mai multe planuri prin care să-i distrugă pe cei mari şi onorabili, pe cei înţelepţi şi învăţaţi, pe cei orbi şi ignoranţi, pe cei bogaţi şi cei săraci, pe sfinţii adevăraţi şi pe cei ce sunt sfinţi numai cu numele.

Iată doar câteva din domeniile activităţii lui Satan cu care trebuie să fim gata să ne confruntăm:

1. El va încerca să ne readucă în păcat, mai ales în acele păcate care au pus stăpânire pe noi înainte de convertire.

2. El va încerca să ne copleşească reamintindu-ne la tot pasul de păcatele noastre trecute şi prezente, insinuând că nu ne-au fost iertate sau că sunt prea mari şi prea dese pentru ca Dumnezeu să ni le poată ierta.

3. El ne va reaminti adeseori de căderile noastre în păcatele pentru care ne-am pocăit şi împotriva cărora ne-am rugat, vrând să ne convingă de faptul că nu progresăm deloc în viaţa de creştini.

4. El se delectează să-i convingă pe creştini că pocăinţa este o chestiune uşoară pe care o putem rezolva din mers, aşa că nu trebuie să ne preocupe păcatul împotriva lui Dumnezeu; el nu ne spune nimic despre nefericirea produsă de păcat, despre ce înseamnă ca Dumnezeu să-Şi ascundă Faţa de noi, de agonia pocăinţei sau de natura adevăratei păreri de rău pentru păcat.

5. El caută să ne convingă că tot ceea ce străluceşte în lumea pe care am lăsat-o în urmă este, de fapt, aur curat.

6. El face tot posibilul să ne răpească siguranţa mântuirii – uneori făcându-ne să credem că mântuirea şi umblarea în mântuire depind de eforturile noastre, alteori deformându-ne imaginea despre dragostea părintească şi purtarea de grijă pe care Dumnezeu ni le arată ori de câte ori trecem prin descurajări şi dureri, sau alteori inoculându-ne în minţi ideea că promisiunile Cuvântului lui Dumnezeu sunt insuficiente pentru a ne împlini nevoile.

7. Mai mult, el ne va atrage atenţia înspre aparenta fericire şi libertate de care se bucură cei ce umblă pe cărările păcatului, în contrast cu eforturile, pierderile, suferinţele şi întristările care se abat zilnic asupra celor care îl caută cu lepădare de sine pe Hristos şi sfinţenia.

Omul mai degrabă ar putea să înşire numele stelelor şi să numere firele de nisip de pe malul mării decât să înşire toate planurile lui Satan; cu toate acestea, cele care sunt mai importante, şi prin care face cel mai mult rău sufletelor oamenilor se găsesc prezentate în cartea puritanului Thomas Brooks, fiind prescrise şi remediile împotriva lor

Charles Spurgeon – Cinsteşte pe tatăl tău şi pe mama ta

Fiule, păzeşte sfaturile tatălui tău, şi nu lepăda învăţătura mamei tale: leagă-le necurmat la inimă, atârnă-le de gât. Ele te vor însoţi în mersul tău, te vor păzi în pat, şi îţi vor vorbi la deşteptare! Căci sfatul este o candelă, învăţătura este o lumină, iar îndemnul şi mustrarea Sunt calea vieţii. (Proverbe 6:20-23)

Avem aici sfatul împăratului Solomon, care, cu drept cuvânt, este socotit ca unul din cei mai înţelepţi oameni; în adevăr, cine ar vrea să întreacă în înţelepciune pe fiul lui David, împăratul lui Israel, ar trebui să fie foarte înţelept. Se cade deci să luăm aminte la cuvintele lui Solomon. Chiar celui mai înţelept dintre tineri îi este de folos să asculte ce are să-i spună un om încercat ca Solomon. Sunt dator, totuşi, să vă aduc aminte că Proverbele sunt insuflate de Unul mai mare decât Solomon, şi anume de Duhul Sfânt. Ele sunt nu numai nişte podoabe scoase din minele pământeşti, ci şi nişte comori căzute din înălţimile cereşti. Sfaturile care ni se dau aici sunt deci nu numai ale unui om înţelept, ci şi ale înţelepciunii dumnezeieşti, care ne vorbeşte prin Cuvântul lui Dumnezeu. Voiţi să fiţi fii ai înţelepciunii? Atunci veniţi să vă aşezaţi la picioarele lui Solomon. Voiţi să fiţi înţelepţi duhovniceşte? Atunci veniţi să ascultaţi ce are să vă spună Duhul lui Dumnezeu prin gura unui om înţelept. Aş vrea să vă arăt că mulţi ajung să fie adevăraţi creştini prin pilda părinţilor lor.

Din nefericire, nu toţi au avut parte de astfel de părinţi. Sunt unii care, în copilăria lor, au avut parte de pildele rele şi n-au fost îndrumaţi spre bine de părinţii lor. S-au născut şi au crescut în familii stăpânite de tot ce era împotriva temerii de Dumnezeu; şi, totuşi, au fost scoşi din mijlocul răului (abia de ar fi în stare să spună cum), aşa cum a fost scos Avraam din Ur, din Haldeea.

Mă minunez de puterea nemărginită a harului lui Dumnezeu, care a lucrat cu astfel de oameni şi a făcut ca ei să fie, în familiile lor, cei dintâi care au primit pe Domnul Isus. Voi, aceia cu care aşa s-au petrecut lucrurile, se cade să mulţumiţi mult lui Dumnezeu pentru aceasta. Ar trebui să ţineţi seama mereu de acest lucru ca nu cumva copiii voştri să aibă de suferit aceleaşi pagube pe care le-aţi suferit voi. Fiindcă Domnul S-a uitat cu bunăvoinţă la voi, faceţi în aşa fel încât casele voastre să fie locuri sfinte pentru Domnul! Creşteţi-vă copiii în aşa fel încât să li se dea putinţa să slujească Domnului!

Sunt iarăşi mulţi alţii care n-au gustat îndeajuns binele preţios de care au avut parte prin educaţia evanghelică ce li s-a dat. După părerea mea, experienţa tatălui este cea mai bună dovadă pe care o poate avea un tânăr despre adevăr. Tatăl meu n-ar fi spus niciodată un neadevăr, îndeosebi fiului său. Dacă el, deci, după ce a slujit Domnului 50 de ani, ar fi descoperit că adevăratul creştinism se sprijină pe minciună, ar fi spus-o, dacă nu în gura mare la toată lumea, cel puţin fiului său la ureche: „Fiul meu, te-am dus în rătăcire. Am ajuns să văd că m-am înşelat”. Când însă nu de mult am văzut pe tatăl meu, el nu mi-a spus aşa ceva. Am vorbit despre credincioşia pe care i-a arătat-o Dumnezeu lui şi tatălui lui, iubitului meu bunic, acum răposat. De câte ori mi-au povestit amândoi că ei, într-o îndelungată viaţă de încercări, au găsit ca fiind adevărate toate făgăduinţele lui Dumnezeu!

În ce mă priveşte, n-aş fi fost atât de lipsit de judecată încât să mă bucur că şi copiii mei au apucat pe aceeaşi cale şi se silesc să predice cu toată puterea acelaşi adevăr a cărui vestire este bucuria mea, dacă aş fi ajuns la încredinţarea că mă aflu în rătăcire. Dragul meu, dacă ai un tată credincios cu adevărat, sileşte-te să vezi cât de adevărată este credinţa lui! El îţi spune lucrul acesta şi, în acelaşi timp, este pentru tine şi un martor sincer şi cinstit; de aceea te îndemn stăruitor să nu părăseşti pe Dumnezeul tatălui tău.

Cred iarăşi că una din cele mai gingaşe legături ale unui tânăr sau ale unei tinere este dragostea mamei. Cineva poate să ocolească legea tatălui, dar cine ar putea să calce în picioare dragostea mamei? Nu ştii cum se ruga ea cu tine şi pentru tine? Poate că ai încercat să te abaţi de la credinţă, dar amintirea mamei tale credincioase te-a oprit de la aceasta. Am auzit de cineva care a spus că, fără viaţa şi moartea mamei lui, el ar fi căzut în necredinţă. Da, unor astfel de dovezi greu poate să li se împotrivească cineva şi am nădejdea că n-ai să îndrăzneşti niciodată să nu ţii seama de ele. Îţi aduci aminte fără îndoială de răbdarea ei tăcută, când multe din cele ce se întâmplau în casă puteau s-o tulbure. Ştii bine cât de blândă şi de bună era ea când tu începeai să te superi şi să te mânii. Poate că nici nu-ţi închipui cât rău îi făcea şi câte nopţi nedormite îi pricinuia faptul că fiul ei nu iubea pe Dumnezeul ei. Te îndemn deci, pe temeiul iubirii pe care i-o porţi: dacă ai primit de la ea lucruri bune, păstrează-le şi nu le arunca! Şi dacă n-ai avut de la ea cine ştie ce lucruri deosebite, cel puţin sinceritatea şi iubirea ei duioasă să te încredinţeze că în credinţa ei după Scriptură este adevăr. Nu asculta deci de camarazii tăi care te îndeamnă, poate, să dispreţuieşti acel adevăr. „Fiul meu, păzeşte sfaturile tatălui tău şi nu lepăda învăţătura mamei tale!”.

Gândesc că pentru orice tânăr şi pentru orice tânără care au părinţi credincioşi, cea mai bună cale de ales este calea pe care-i poate duce credinţa dreaptă a părinţilor lor. Poate că în multe lucruri i-am întrecut pe părinţii noştri. Tinerii sunt atât de sprinteni şi de învăţaţi încât bătrânii rămân în urma lor! Aşa gândeşte şi aşa vorbeşte cutare îngâmfat, care, dacă ar fi ajuns la mai multă înţelepciune, n-ar fi aşa de înfumurat. Dar oricum ar fi el, eu, care nu sunt încă în rândul bătrânilor, dar nici într-al tinerilor, îndrăznesc să spun că, în ce mă priveşte, doresc să păstrez toate învăţăturile pe care le-au ţinut credincioşii adevăraţi din familia mea. Şi mă gândesc, iubiţi prieteni, că voi, care aţi văzut viaţa de credinţă a înaintaşilor voştri, veţi fi destul de înţelepţi ca să vă gândiţi bine înainte de a lua o hotărâre într-un fel sau într-altul.

Eu nu cred că acela care porneşte pe calea vieţii într-un fel rânduit şi binecuvântat de Dumnezeu începe prin a arunca în vânt tot ce a ţinut familia lui credincioasă. Nu doresc să moştenesc lucruri de aur şi de argint, dar chiar dacă ar fi să mor de o mie de ori, tot n-aş putea să părăsesc pe Dumnezeul tatălui meu credincios. Socotesc această moştenire drept averea mea şi vă rog şi pe voi, tineri şi tinere, să faceţi acelaşi lucru. Nu lepădaţi lucrurile bune rămase de la cei credincioşi; nu aruncaţi ocară peste scutul credinţei tatălui vostru! Dumnezeu să vă dea înţelepciune să înţelegeţi că cel mai bun drum spre o viaţă aleasă este să vă purtaţi ca şi aceia care v-au crescut în frica lui Dumnezeu.

Cu învăţăturile primite de la părinţii noştri, Solomon ne îndeamnă să facem două lucruri. Cel dintâi este: „Leagă-le necurmat de inima ta!”. Ele sunt vrednice de a fi iubite. Arată că le iubeşti prin faptul că le legi la inimă. Inima este centrul vieţii; fă deci ca acolo să locuiască evlavia; iubeşte lucrurile lui Dumnezeu! Dacă i-am face pe tineri şi pe tinere să fie religioşi, dar fără să iubească în adevăr evlavia, n-am avea de-a face decât cu nişte făţarnici, lucru pe care nu-l dorim. N-am vrea să ziceţi dinafară că vă bucuraţi de ceea ce, de fapt, vă lasă reci. Însă rugăciunea noastră este — o, de ar fi şi a voastră tot aşa — ca voi să vă legaţi aceste lucruri de inimă. Ele sunt vrednice ca pentru ele să trăieşti şi să mori; aceste adevăruri nemuritoare ale unei vieţi cu Dumnezeu, ieşită din moartea lui Isus Hristos, sunt mai de preţ decât toată lumea. „Leagă-le necurmat la inimă!”.

Şi pentru că Solomon n-ar fi vrut să ţinem ascunse aceste lucruri, ca şi cum ne-ar fi ruşine cu ele, adaugă: „Atârnă-le de gât!”. Ele sunt vrednice să fie arătate cu cea mai mare îndrăzneală. Aţi văzut vreodată pe primar împodobit cu eşarfa lui tricoloră? Lui nu-i este ruşine cu ea. Ei bine, voi care iubiţi cu adevărat pe Dumnezeu, atârnaţi-vă credinţa de gât! Să nu vă fie deci ruşine cu ea, ci purtaţi-o ca pe podoaba voastră, aşa cum primarul îşi poartă eşarfa lui. Dacă sunteţi între alţii, să nu vă fie ruşine să mărturisiţi că sunteţi creştini. Dacă însă este o tovărăşie (societate) la care voi, ca oameni credincioşi, nu puteţi lua parte, să nu vă duceţi acolo. Fiecare să-şi zică în sine însuşi: „Nu vreau să merg acolo unde n-ar putea să meargă şi Domnul meu cu mine”.

Veţi vedea că o astfel de hotărâre vă va fi de mare ajutor, când va fi vorba să alegeţi unde să mergeţi şi unde să nu mergeţi. De aceea încă o dată: „Leagă-le necurmat la inimă şi atârnă-le de gât!”. Dumnezeu să vă ajute să urmaţi astfel părinţilor voştri credincioşi, care au mers înaintea voastră pe calea mântuirii!

Nădăjduiesc că nu sunt prea sentimental când încerc să fac pe unii din voi să fie înduioşaţi spre a-şi dovedi dragostea faţă de părinţii lor. În timpul vieţii mele am văzut de multe ori lucruri care m-au zguduit. Un tată iubitor, un creştin adevărat, ce brazde de tristeţe avea pe faţă, când a venit la mine cu vestea că fiul lui a ajuns la închisoare! Am cunoscut doi tineri care căutaseră şi găsiseră serviciu în oraş. S-au apucat să fure, au fost prinşi, dar au fost achitaţi; din nefericire însă au căzut apoi pe mâna unei femei stricate şi au ajuns vai de ei! Câteodată, numai uşurătatea şi lipsa fricii de Dumnezeu împing pe tinere şi tineri la fapte de ruşine. Pe unii ca aceştia aş vrea să-i fac să-şi dea seama de nenorocirea care cade nu numai supra lor, ci şi asupra mamei lor de acasă, când aude că Ionel şi-a pierdut serviciul, fiindcă n-a fost cinstit. Ah, dacă ar putea ei să vadă şi faţa tatălui când primeşte o astfel de veste! Sărmanul om rămâne uluit şi zice cu amar: „Până acum numele familiei mele n-a fost pătat cu nimic!”. Dacă s-ar fi desfăcut pământul sub tatăl credincios sau dacă mama evlavioasă ar fi putut să meargă de-a dreptul în mormânt, amândoi ar fi ales mai bine acest lucru decât viaţa de amar care a dat peste ei. De aceea, îndemnul meu către voi, tineri şi tinere, este să nu vă ucideţi părinţii, cărora le datoraţi viaţa; să nu aduceţi ocară asupra celor ce v-au crescut! Vă rog să căutaţi pe Dumnezeul tatălui vostru, pe Dumnezeul mamei voastre, să vă predaţi Domnului Hristos şi să trăiţi în totul pentru El.

Solomon spune mai departe că adevărata temere de Dumnezeu este călăuza noastă în toate împrejurările. În versetul 22, el spune că nimic nu ne ajută aşa de mult ca temerea de Dumnezeu. El zice: „Te va însoţi în mersul tău”, iar la deşteptare, nimic nu poate să-ţi bucure sufletul ca ea: „Îţi va vorbi la deşteptare”. Nu am de gând să stăruiesc mai mult asupra acestor lucruri, ci vreau să mai adaug numai câteva cuvinte. Dacă eşti foarte ocupat, temerea de Dumnezeu îţi va fi de cel mai mare ajutor. Dacă mâna ta are de făcut multe treburi şi dacă, pe de altă parte, capul tău e plin de gânduri, nimic nu poate să-ţi fie mai de folos decât credinţa bine întemeiată că ai un Dumnezeu, la care poţi să alergi, că ai un Mântuitor, în care poţi să te încrezi, şi că ai un cer, în care mergi. Iar când te vei sui în pat, fie pentru că vrei să te odihneşti, fie pentru că eşti bolnav, vei vedea că nimic nu este mai în măsură să-ţi facă perna moale şi să-ţi dea odihnă ca încredinţarea că, prin sângele scump al lui Hristos, păcatele îţi sunt iertate, că eşti sigur şi bine adăpostit în Domnul şi că ai în El viaţa veşnică.

(Fragment din cartea A Good Start. A Book for Young Men and Young Women, Charles H. Spurgeon. Volumul a fost tradus în limba română de Teodor Popescu, având titlul Fiţi tari în Domnul. O carte pentru toţi, îndeosebi pentru tineret, şi a apărut la Tipografia Cartea de Aur, fiind republicat de Editura Stephanus.)

George Müller şi misiunea de la Bucureşti

Lui George Müller (1805-1898), binecunoscutul „tată al orfanilor din Bristol”, i s-a propus în 1827 de către Continental Society for the Diffusion of Religious Knowledge over the Continent of Europe să vină la Bucureşti pentru a sluji ca misionar. Episodul este relatat pe larg în capitolul 3 din Autobiografia sa (tradusă în română şi publicată la Editura Perla Suferinţei, Suceava, 2009).

Dr. Tholuck m-a informat că Societatea Continentală din Anglia intenţiona să trimită un slujitor la Bucureşti pentru a-l ajuta în lucrarea Domnului pe un frate bătrân. După ce am chibzuit şi m-am rugat, m-am oferit să merg eu. În ciuda tuturor slăbiciunilor mele, aveam o mare dorinţă să trăiesc în întregime pentru Dumnezeu. În mod neaşteptat, tatăl meu şi-a dat consimţământul, cu toate că Bucureştiul era la peste 1600 km depărtare.

Acum mă pregăteam cu sârguinţă pentru lucrarea Domnului şi mă gândeam la suferinţele care, poate că mă aşteptau. Cândva îl slujisem cu totul pe Satan; dar acum, atras de dragostea lui Hristos, eram gata să sufăr orice necaz de dragul lui Isus. M-am rugat cu seriozitate pentru lucrarea mea viitoare.

La sfârşitul lunii octombrie, Hermann Ball, misionarul printre evreii polonezi, a spus că în curând sănătatea sa îl va forţa să renunţe la această lucrare. Când am auzit aceasta, am simţit o dorinţă puternică să-i iau locul. Deodată limba ebraică a devenit interesantă pentru mine cu toate că mai înainte o studiasem doar dintr-un simţ al datoriei. Acum studiam săptămâni la rând cu pasiune şi plăcere.

În timp ce încă îmi doream să iau locul fratelui Ball şi mă desfătam în învăţarea limbii ebraice, m-am întâlnit cu dr. Tholuck. Neştiind gândurile mele, m-a întrebat pe neaşteptate dacă am avut vreodată dorinţa de a fi misionar printre evrei. El era agent al Societăţii Misionare Londoneze şi se ocupa de răspândirea creştinismului printre aceştia. Am fost uimit de întrebarea lui şi i-am spus la ce mă gândisem în ultimele două săptămâni. Am adăugat că nu era potrivit să iau în considerare vreo altă slujire pentru că deja acceptasem să merg la Bucureşti. A fost de acord.

Totuşi, când am venit acasă, discuţia noastră ardea ca un foc înlăuntrul meu. Dimineaţa următoare toată dorinţa mea de a merge la Bucureşti dispăruse. Acest lucru mi se părea foarte greşit şi firesc, şi L-am rugat fierbinte pe Domnul să-mi redea dorinţa de a lucra acolo, între timp, seriozitatea cu care studiam ebraica şi dragostea mea pentru această limbă, au continuat.

Cu aproape zece zile mai târziu, dr. Tholuck a primit o scrisoare de la Societatea Continentală. Din cauza războiului dintre turci şi ruşi, hotărâseră să nu mai trimită un slujitor la Bucureşti din moment ce acesta era centrul războiului. Dr. Tholuck m-a întrebat din nou ce părere aveam despre a deveni misionar printre evrei. După ce m-am rugat şi m-am consultat cu fraţi mai maturi spiritual, am hotărât că ar trebui să mă pun la dispoziţia societăţii, lăsând viitorul meu în mâna Domnului.

Dr. Tholuck a scris societăţii din Londra şi în câteva săptămâni a primit răspuns. Ei aveau un număr de întrebări pentru mine şi acceptarea mea depindea de cât de satisfăcătoare erau răspunsurile mele. După ce am răspuns la această primă înştiinţare, am primit o scrisoare din Londra. Comitetul hotărâse să mă ia ca student misionar pentru o perioadă de probă de şase luni, cu condiţia să vin la Londra. (...)

Am ajuns în Anglia slăbit din punct de vedere fizic şi în curând m-am îmbolnăvit foarte grav. După estimarea mea, nu mă mai puteam reface. Totuşi, cu cât deveneam mai slab în trup cu atât eram mai fericit în duh. Îmi veneau în minte toate păcatele pe care le-am înfăptuit vreodată, dar am realizat că eram spălat şi curăţit în totalitate în sângele lui Isus. Această conştientizare mi-a adus multă pace şi tânjeam să mor şi să fiu cu Hristos.

Când a venit doctorul să mă vadă, rugăciunea mea a fost: „Doamne, Tu ştii că el nu cunoaşte ce este cel mai bine pentru mine. De aceea Te rog, îndrumă-l.” Când îmi luam medicamentele, rugăciunea mea era: „Doamne, Tu ştii că acest medicament nu este nimic mai mult decât puţină apă. Acum, Doamne, Te rog, fă să producă efectul care este pentru binele meu şi pentru gloria Ta. Fie ca ori să fiu luat curând la cer, ori să mă fac bine. Doamne, fă cu mine cum crezi că este cel mai bine!”

După ce am fost bolnav timp de două săptămâni, sănătatea mea a început să se îmbunătăţească. Nişte prieteni mi-au spus să merg la ţară ca să stau la aer curat. Când l-am întrebat pe doctor, el mi-a spus că era cel mai bun lucru pe care l-aş fi putut face. Câteva zile mai târziu am plecat spre orăşelul Teignmouth.

Am avut foarte mult timp să studiez Biblia în timp ce mă refăceam. În tot acest timp, Dumnezeu mi-a arătat că numai Cuvântul Său este standardul nostru de judecată în lucrurile spirituale. Cuvântul poate fi explicat numai prin Duhul Sfânt care este învăţătorul poporului Său. Până atunci nu înţelesesem lucrarea Duhului Sfânt într-un mod practic.

Acum am învăţat că Tatăl ne-a ales înainte de întemeierea lumii, în El îşi are originea minunatul plan al răscumpărării noastre şi El a pregătit, de asemenea, calea prin care acesta urma să fie înfăptuit. Fiul a împlinit Legea şi a purtat pedeapsa cuvenită păcatelor noastre, satisfăcând dreptatea lui Dumnezeu. În cele din urmă, numai Duhul Sfânt ne poate învăţa despre starea noastră păcătoasă, ne poate arăta nevoia de un Mântuitor, ne poate face în stare să credem în Hristos, ne poate explica Scripturile şi ne poate ajuta să predicăm Cuvântul.

Domnul mi-a dat puterea să pun la încercare acest ultim aspect al Duhului Sfânt lăsând deoparte comentariile mele şi aproape orice altă carte şi citind pur şi simplu Cuvântul lui Dumnezeu. În prima seară când m-am închis în camera mea ca să mă rog şi să meditez asupra Scripturii, am învăţat mai multe lucruri în câteva ore decât în ultimele luni.

După întoarcerea mea la Londra, am hotărât să fac ceva pentru a-i ajuta pe fraţii mei de la seminar. Am sugerat să ne întâlnim în fiecare dimineaţă de la şase la opt ca să ne rugăm şi să citim Scriptura. După rugăciunea de seară, părtăşia mea cu Dumnezeu era atât de dulce încât continuam să mă rog până după miezul nopţii. Apoi mergeam în camera unui frate şi ne rugam împreună până la unu sau două dimineaţa. Chiar şi atunci eram câteodată atât de plin de bucurie încât nu puteam dormi. La ora şase dimineaţa îi adunam din nou pe fraţi pentru rugăciune.

După ce trecuseră zece zile de când eram în Londra şi fusesem obligat să rămân în casă din cauza studiilor mele, sănătatea mea a început din nou să se înrăutăţească. Am hotărât să nu îmi mai consum puţina energie ce îmi mai rămăsese pe studiu, ci să mă apuc să lucrez pentru Domnul. Am scris Societăţii Misionare şi i-am rugat să mă trimită de îndată în lucrare. Ei nu mi-au trimis niciun răspuns, dar au continuat să mă susţină în timpul studiilor mele.

După şase săptămâni de aşteptare în care am căutat să lucrez pentru Domnul, mi-a trecut prin minte că ar trebui să încep să lucrez printre evreii din Londra fie că aveam titlul de misionar sau nu. Distribuiam tractate printre evrei şi îi invitam să vină să stăm de vorbă despre lucrurile lui Dumnezeu. Le predicam în locurile unde ei se adunau şi citeam în mod regulat Scripturile împreună cu aproximativ cincizeci de băieţi evrei. Am avut onoarea să fiu ocărât şi tratat cu răutate din pricina numelui lui Isus. Totuşi, Domnul mi-a dat har şi niciodată nu am fost reţinut de la lucrare din cauza vreunui pericol sau a posibilităţii de a suferi.

Spre sfârşitul anului 1829, am început să mă îndoiesc că a fi susţinut de Societatea Londoneză era un lucru corect. Mi se părea un lucru nebiblic ca un slujitor al lui Hristos să se pună sub controlul şi îndrumarea altcuiva decât a Domnului. Am corespondat cu Societatea pe acest subiect şi am încheiat relaţia noastră în absolută bunătate şi dragoste. Acum eram liber să predic Evanghelia oriunde îmi deschidea Domnul o uşă.

În decembrie am stat împreună cu câţiva prieteni creştini care locuiau în Exmouth. A doua zi după sosirea mea, un frate mi-a spus: „De o lună mă rog ca Domnul să facă ceva în Lympstone, o parohie mare unde este puţină lumină spirituală. Cred că ţi s-ar permite să predici acolo.” Gata să vorbesc despre Isus oriunde Domnul ar fi deschis o uşă şi dorind să fiu credincios adevărurilor pe care El mi le arătase, am mers acolo. Am primit cu uşurinţă permisiunea să predic de două ori în următoarea duminică.

Dumnezeu m-a binecuvântat şi m-a încurajat pe măsură ce eu lucram pentru împărăţia Sa. Am început să fiu sensibil faţă de Duhul Său. El m-a învăţat cum să studiez şi mi-a descoperit mai mult din Cuvântul Lui. Mi-au fost deschise mai multe oportunităţi ca să predic, şi mă bucuram să îl slujesc pe Domnul meu Isus.

 

Două recomandări

Recent au fost publicate la Editura Făclia din Oradea două titluri care atrag atenţia prin actualitatea temelor abordate. Prima dintre ele, Anii răzvrătirilor. Nevoia înţelegerii de sine (autor Peter Masters), este o analiză succintă a perspectivei contemporane despre adolescenţă.

De pe la jumătatea adolescenţei şi până în jurul vârstei de 30 de ani, cei mai mulţi oameni experimentează impulsuri foarte puternice după independenţă, privind uneori cu mare suspiciune tot ce se petrece în jurul lor şi fiind puternic înclinaţi să înceteze a mai crede în Dumnezeu. Peter Masters arată că Proverbele lui Solomon sunt o avertizare împotriva vieţii fără sens şi fără Dumnezeu, în această carte a Bibliei fiind descoperite adâncimile şi secretele caracterului şi comportamentului uman.

Al doilea titlu, Lumea imaginară a lui Richard Dawkins (autor Robin Compston), reprezintă un răspuns concis şi uşor de citit la volumul The God Delusion (Himera credinţei în Dumnezeu), scris de Richard Dawkins, care a fost vândut în milioane de exemplare. Cartea lui Robin Compston expune cu o claritate extraordinară câteva greşeli majore şi, în acelaşi timp, arată realitatea şi valoarea credinţei supusă atacurilor. Redăm un scurt fragment din introducere:

„Curiozitatea face parte din natura umană, iar ceea ce începe ca o cercetare încă din leagăn poate duce la cea mai pătrunzătoare cercetare cu privire la originea acestui univers, modul cum a ajuns omenirea aici, semnificaţia scurtei noastre vieţi şi dacă dincolo de existenţa prezentă este o existenţă viitoare. Încercăm să asamblăm piesele şi să ne formăm un punct de vedere inteligibil. Însă acest punct de vedere nu va fi exact sau util dacă pierde din vedere faptele cele mai importante pe care le avem la îndemână.

Ţinem noi seama de existenţa lui Dumnezeu, ca o fiinţă curată şi sfântă, fără început şi fără sfârşit, care a făcut toate lucrurile din nimic şi care este mai presus şi dincolo de acest univers vizibil? Acesta este Dumnezeul descris în Biblie, care spune că lumea pe care a făcut-o Dumnezeu este o lume a ordinii, o lume orânduită de legi care pot fi anticipate şi pe care ne putem baza. Putem înţelege lumea deoarece a fost făcută de o fiinţă raţională care ne-a înzestrat cu darul raţiunii. Într-o lume făcută de Dumnezeu ştim de ce suntem aici şi vedem un scop în vieţile indivizilor. Biblia ne învaţă că binele este o valoare eternă şi neschimbătoare care îşi are originea în Însuşi caracterul lui Dumnezeu şi că Dumnezeu ne cere să fim buni. Noi dăm greş, însă totuşi există speranţa vieţii dincolo de mormânt, deoarece Dumnezeu este îndurător şi a trimis pe pământ un Mântuitor, pe Domnul Isus Hristos, ca să moară pentru păcătoşi şi să facă iertarea cu putinţă.

În cartea sa, The God Delusion, Richard Dawkins susţine o atitudine extrem de diferită cu privire la viaţă şi lume. Aceasta este o lume din care Dumnezeu este exclus, ceea ce ne eliberează de lanţurile religiei.

În această lume ni se cere să negăm cunoaşterea noastră instinctivă a faptului că suntem plăsmuiţi şi să credem că Universul şi noi înşine suntem aici din întâmplare. În acest Univers întâmplător viaţa nu are niciun sens, cu excepţia sensului pe care noi îl creăm pentru noi înşine şi care este repede măturat. Binele şi răul sunt simple convenţii umane şi nu există niciun fel de baze solide pentru moralitate sau absoluturi morale. Dawkins nu cunoaşte nicio speranţă dincolo de această viaţă, şi singura consolare pe care el ne-o poate oferi la moarte este consolarea nonexistenţei.

Acesta este visul materialist: o încercare de a da vieţii o explicaţie pur naturalistă. Dar această explicaţie omite prea mulţi factori ca s-o putem socoti demnă de respect. Ea nu poate justifica existenţa vieţii în primul rând, nici a minţii, gândirii sau raţiunii. (Noi ştim intuitiv că materia nu se poate comporta niciodată precum mintea.) În această explicaţie nu e loc pentru voinţă sau pentru sentimentul puternic al omului că există un scop. Ea nu poate explica de ce avem conştiinţă, lucru pe care nu-l putem nega. De asemenea, ea nu poate spune de ce oamenii se nasc cu acest profund sentiment al binelui şi răului. Totuşi, aceste lucruri domină experienţa fiecăruia dintre noi. Lumea lui Dawkins nu poate motiva de ce trăim într-un Univers ordonat, în care natura operează după legi raţionale pe care le putem înţelege.”

Samuel E. Waldron – O expunere asupra Mărturisirii de credinţă baptiste de la 1689

Semnalăm cu deosebită bucurie apariţia recentă, la Editura Făclia din Oradea, a volumului O expunere asupra Mărturisirii de credinţă baptiste de la 1689autor Samuel E. Waldron. Cartea, tipărită în condiţii grafice de excepţie, este un instrument deosebit de util în studiul detaliat al doctrinelor creştine, aşa cum au fost expuse în Mărturisirea de credință baptistă de la Londra din 1689. Redăm mai jos câteva fragmente din anexa acestei lucrări:

Sam Waldron_Marturisire_1689Mărturisirea baptistă de la 1689 (cunoscută şi drept cea de-a Doua Mărturisirebaptistă de la Londra) a fost standardul recunoscut al baptiştilor particulari timp de aproape două secole după semnarea ei. Ea rămâne afirmaţia doctrinară a celor mai mulţi baptişti reformaţi în ziua de azi.

Mărturisirea de la 1689 a fost redactată pentru prima dată în 1677. Deşi a pretins loialitatea celor mai mulţi baptişti mai cunoscuţi ai vremii, ea pare să fi fost pregătită în principal de un anume William Collins, care a şi semnat-o în 1689. William Collins este mult mai puţin cunoscut decât semnatari precum Hanserd Knollys (care a semnat şi Prima Mărturisire de la Londra din 1644), William Kiffin şi Benjamin Keach (autor al mai multor cărţi care sunt încă disponibile). Mărturisirea a fost semnată în 1689, după ce providenţa a acordat un grad mai mare de libertate religioasă şi civilă baptiştilor englezi în anul precedent prin Revoluţia Glorioasă. Mărturisirea a fost adoptată în prima adunare generală a baptiştilor particulari din Anglia, cu reprezentanţi din 107 biserici prezenţi. (…)

Aceşti părinţi respectaţi în credinţă nu au acordat o importanţă deosebită originalităţii, ci au preţuit mai degrabă unitatea şi căile verificate ale doctrinei. Ei nu au fost prea buni sau prea inteligenţi sau atât de originali încât au trebuit să-şi afirme propria credinţă în felul lor specific. Nu, mai degrabă eiau dorit să îşi arate unitatea cu fraţii lor reformaţi şi puritani. În prefaţa la Mărturisire, când a fost publicată întâia oară în 1677, ei afirmă că scopul lor este să arate „acordul nostru sincer cu ei [prezbiterieni şi congregaţionalişti] în ce priveşte acea doctrină protestantă sănătoasă pe care au afirmat-o, cu dovezi atât de clare din Scripturi”.

Înţelepciunea arătată de aceşti părinţi baptişti e de admirat. Ar fi fost cel mai uşor lucru din lume pentru ei, persecutaţi cum fuseseră de mulţi dintre fraţii lor puritani, într-un dezacord hotărât cu privire la erorile lor, să reacţioneze punând între ei şi congregaţionalişti şi prezbiterieni o distanţă cât mai mare. Ei nu au făcut aşa ceva. Ei şi-au dat seama că noutatea este adesea doar un alt cuvânt pentru erezie. Ei s-au arătat a fi conştienţi de faptul că adevărata Biserică a lui Hristos este catolică(universală) în adevăratul sens. Astfel, ei au căutat să accentueze nu caracteristicile lor de partidă, ci unitatea lor cu creştinismul istoric.

De aici se pot extrage lecţii extraordinare pentru baptişti reformaţi în ziua de azi. Cât de adesea grupuri mici, izolate şi dispreţuite de baptişti reformaţi sau alţi creştini reformaţi au reacţionat supraaccentuând caracteristicile lor distinctive şi etalând o vulnerabilitate la tot felul de specificităţi şi excentricităţi! Astfel de lucruri au distrus mare parte sau întreagă utilitatea lor. E nevoie de acelaşi gen de catolicitate de spirit manifestată de primii noştri părinţi. Trebuie să accentuăm, fără să ne trădăm convingerile, unitatea noastră de spirit cu alţi creştini conservatori şi reformaţi. Nu avem voie să facem din fantezii, opinii, filozofii despre una sau alta standardul pentru apartenenţa la bisericile noastre, ci mai degrabă să cerem unitate în adevăr aşa cum este el afirmat în rezumatul adevăruluiscriptural dat nouă în Mărturisirea noastră (Filip. 2:1-4). (…)

Mulţi din tradiţia reformată au fost învăţaţi să-i considere pe toţi baptiştii ca arminieni, dar arminianismul în mod clar nu este o caracteristică baptistă. Unii baptişti moderni ar vrea să tragă concluzia că o caracteristică baptistă este o depreciere a Vechiului Testament şi a celor Zece Porunci, dar Mărturisirea de la 1689 depune o mărturie elocventă împotriva acestei idei. Caracteristicile baptiste în mod cert nu includ o concepţie anabaptistă cu privire la autorităţile civile.În comun cu fraţii lor reformaţi şi puritani, baptiştii particulari au respins arminianismul, antinomianismul şi anabaptismul.

Caracteristicile baptiştilor particulari erau, în primul rând, independenţa bisericii locale faţă de autoritatea ecleziastică ierarhică. În al doilea rând, ei credeau că biserica trebuia să fie alcătuită numai din cei ce-şi mărturiseau credibil credinţa în Isus Hristos. Ei aveau în comun aceste două caracteristici cu puritanii congregaţionalişti. O a treia caracteristică era, desigur, botezul credinciosului. O a patra caracteristică era o doctrină clară şi lipsită de ambiguitate cu privire la libertatea religioasă şi separarea dintre biserică şi stat. Toate acestea implicau o a cincea caracteristică. Ei susţineau o concepţie cu privire la legămintele divine care, deşi afirmând unitatea legămintelor divine, nu neglija superioritatea Noului Legământ şi diversitatea din cadrul acestor legăminte. Chiar şi aici însă, ei erau satisfăcuţi să definească legământul harului într-un limbaj identic cu cel al Mărturisirilor de la Westminster şi Savoy (7:2). Acestea sunt chestiunile majore care îi deosebesc din punct de vedere confesional pe baptiştii particulari şi reformaţi.

Volumul poate fi comandat de pe site-ul Editurii Făclia.

B.S. Poh – Cheile Împărăţiei

Un portret al lui DumnezeuPrintre primele cărţi publicate la Editura Gratia Dei din Cluj-Napoca se numără volumul Un portret al lui Dumnezeu (trad. Ruben Bucoiu), ce reprezintă un rezumat al tratatului Discursuri asupra existenţei şi atributelor lui Dumnezeu, scris de teologul puritan Stephen Charnock (1628 – 1680).

Pastorul Daniel Chamberlin a lucrat câţiva ani la realizarea acestui sumar al lucrării originale ce cuprinde 1100 de pagini. Într-un stil simplu şi succint, dar entuziast şi provocator, cartea zugrăveşte un portret al Dumnezeului etern, aşa cum ni se dezvăluie El în Cuvântul Său, Biblia. Frumuseţea şi perfecţiunea lui Dumnezeu reies pagină după pagină, pe măsură ce privim spre unicitatea, puterea, sfinţenia, suveranitatea, bunătatea şi răbdarea lui Dumnezeu. Pe lângă informaţiile specifice, autorul ne arată cum fiecare atribut al lui Dumnezeu ne oferă mângâiere în momentele grele ale vieţii şi cum ne provoacă să ne asemănăm tot mai mult cu El în caracterul nostru.

Redăm un fragment din capitolul 14 „Răbdarea lui Dumnezeu”, fragment care pune în evidenţă profunzimea gândirii teologice a lui Charnock:

Într-un anumit fel, răbdarea lui Dumnezeu este diferită de bunătatea şi îndurarea Lui. Îndurarea se uită la făptură ca fiind nefericită; răbdarea o vede ca pe un criminal. Îndurarea compătimeşte pe însuşi păcătos; răbdarea îi suportă păcatul. Îndurarea n-ar putea acţiona dacă răbdarea n-ar pregăti calea înainte; răbdarea este întâia şoaptă a îndurării. Bunătatea se extinde asupra tuturor făpturilor în starea lor originală, şi asupra tuturor făpturilor pământeşti în starea lor căzută; răbdarea are a face cu omul în particular, considerat ca făptură vinovată. Amânarea pedepsei în cazul îngerilor căzuţi nu poate fi numită într-un mod corect răbdare, pentru că acolo unde nu există nicio ofertă a îndurării, nu există niciun exerciţiu al răbdării. Răbdarea este o cruţare temporară pentru a permite o schimbare a inimii. Dacă păcatul n-ar fi intrat în lume, Dumnezeu nu şi-ar fi exercitat niciodată răbdarea.

Răbdarea lui Dumnezeu nu se întemeiază pe vreo slăbiciune a Lui. Nu înseamnă că El este incapabil de mânie, sau că este ignorant faţă de provocările ei, sau că este delăsător de promisiunile Lui. El vede şi ia în considerare fiecare păcat şi El va pune omului totul sub ochi (Psalmul 50:21).

Răbdarea lui Dumnezeu nu este constrânsă de laşitate, slăbiciune a spiritului, lipsa puterii, aşa cum adesea este cazul oamenilor. Puterea lui Dumnezeu nu s-a micşorat faţă de momentul în care El a creat lumea din nimic. Un singur cuvânt rostit de buzele Lui ar putea trimite întreaga creaţie la nimicnicia din care a apărut. Sau El ar putea să ia viaţa oricărei persoane în orice moment.

Mai degrabă decât o lipsă a puterii asupra creaturilor, temeiul răbdării lui Dumnezeu este deplina putere pe care o are asupra Lui Însuşi. Cu cât o persoană este mai slabă, cu atât are mai puţin control asupra patimilor sale. Iată de ce în Proverbe ni se spune „Cel încet la mânie preţuieşte mai mult decât un viteaz, şi cine este stăpân pe sine preţuieşte mai mult decât cine cucereşte cetăţi” (Proverbe 16:32). Dumnezeu are o asemenea stăpânire de Sine încât El nu are patimile pe care le are omul. Exercitarea răbdării Lui este un argument mai solid în favoarea puterii Sale decât faptul că a creat universul. El rabdă cu multă îndelungă răbdare vasele mâniei pentru a-şi descoperi puterea (Romani 9:22). Vedem mai mult puterea Lui în răbdarea pe care o are decât în mânia Lui.

Exercitarea răbdării lui Dumnezeu este găsită în moartea lui Hristos. Acest lucru este evident pentru că Dumnezeu nu arată nicio răbdare faţă de îngerii căzuţi. I-a legat pentru pedeapsă imediat ce au păcătuit. Hristos nu a murit pentru ei. Dar El a murit pentru om. Chiar şi acei oameni pe care El nu i-a răscumpărat într-un mod mântuitor prin moartea Lui primesc anumite beneficii temporale prin ea; în mod special, ei se bucură de răbdarea lui Dumnezeu. În sensul acesta, se spune despre Hristos că i-a „cumpărat” pe cei pe care „osânda îi paşte de multă vreme, şi a căror pierzare nu dormitează” (2 Petru 2:1-3). El a cumpărat continuarea vieţii lor, şi amânarea execuţiei lor, pentru ca ofertele harului să le fie făcute şi lor. După cum harul nu a fost descoperit decât în Hristos, tot aşa nici răbdarea nu a fost descoperită decât în Hristos. Venirea lui Hristos a fost motivul răbdării lui Dumnezeu în Vechiul Testament. Adunarea celor aleşi de El este motivul răbdării Lui de acum. Niciun alt atribut nu-L împiedică pe Dumnezeu să-Şi exercite răbdarea. Exactitatea ameninţării cu pedeapsa nu este încălcată doar pentru că El aşteaptă mult timp înainte de a împlini ameninţarea. În înştiinţarea celor patruzeci de zile pe care a dat-o prin Iona oamenilor din Ninive, mesajul implicit a fost că dacă va fi împlinită condiţia pocăinţei, oraşul va fi cruţat. Tot aşa, ameninţarea lui Adam cu moartea în cazul în care va mânca din fructul oprit nu a fost dusă la îndeplinire în ce priveşte moartea veşnică, pentru că s-a găsit o Cauţiune, a cărui moarte l-a onorat mai mult pe Dumnezeu decât însăşi moartea lui Adam.

Răbdarea lui Dumnezeu nu intră în dezacord cu dreptatea şi neprihănirea Lui. Nu găsim de vină niciodată unui judecător care amână un proces sau o sentinţă sau o execuţie dintr-un motiv bun. Nimeni dintre noi să nu creadă că Dumnezeu nu are motive întemeiate pentru răbdarea Lui! El nu doreşte ca cineva din poporul Lui să piară (2 Petru 3:9 –şi are o îndelungă răbdare faţă de noi, adică, faţă de aleşii lui Dumnezeu cărora le-a fost făcută făgăduinţa). Dumnezeu şi-a glorificat dreptatea asupra lui Hristos, şi acum răbdarea Lui este în armonie perfectă cu dreptatea Lui. Pe lângă aceasta, Dumnezeu este liber să aleagă timpul care-i convine Lui cel mai mult pentru pedepsirea celor ce fac răul. Vremurile şi soroacele sunt în stăpânirea Tatălui (Fapte 1:7). Dreptatea are înaintea întreaga veşnicie ca să se demonstreze pe ea însăşi, însă răbdarea are timpul ca singură oportunitate. În loc să fie încălcată, dreptatea este făcută mai vizibilă prin răbdarea lui Dumnezeu: orice obiecţie adusă împotriva dreptăţii va fi mai mult decât îndepărtată din pricina marii răbdări pe care Dumnezeu a arătat-o faţă de păcătoşi.

Cartea poate fi comandată de aici sau prin telefon (0723023285 sau 0721262013).

John Bunyan – Har din abundenţă pentru căpetenia păcătoşilor

Semnalăm recenta apariţie la Editura Perla suferinţei a volumului autobiografic Har din abundenţă pentru căpetenia păcătoşilor – John Bunyan (171 de pagini, traducere Larisa Mangalagiu). Cartea surprinde zbaterea teribilă a unui suflet orbit de păcat şi prins în lanţurile fărădelegii, un suflet care caută mântuirea prin moralitate şi fapte bune. Atunci când harul lui Dumnezeu îl aduce din moarte spirituală la viaţă, dându-i siguranţa iertării de păcate prin credinţa în Domnul Isus Hristos, Bunyan remarcă: „Mi-au căzut cu adevărat cătuşele de la picioare; am fost eliberat de suferinţele şi de lanţurile mele; chiar şi ispitele au plecat de la mine. Astfel că de atunci încolo, versetele acelea înfricoşătoare nu m-au mai tulburat. Am plecat acasă plin de bucuria ce mi-a dat-o harul şi dragostea lui Dumnezeu.”

Cititorii familiarizaţi cu celebrul volum Călătoria creştinului vor observa multe similarităţi între experienţele personajelor din alegoria respectivă şi frământările lui Bunyan relatate în aceastăautobiografie. Iată câteva exemple elocvente:

M-am apucat de o reformare exterioară, atât în vorbire cât şi în trăire şi mi-am pus înainte poruncile ca fiind calea către cer. M-am străduit să păzesc poruncile şi, credeam eu, câteodată le păzeam destul de bine şi atunci eram mângâiat. Totuşi, din când în când, încălcam câte una şi îmi tulburam conştiinţa. Dar mă pocăiam, spuneam că îmi pare rău şi Îi promiteam lui Dumnezeu că mă voi purta mai bine data viitoare şi astfel primeam din nou ajutor. Atunci credeam că Îi sunt pe plac lui Dumnezeu şi tuturor oamenilor din Anglia. Dar, nenorocitul de mine, încă nu Îl cunoşteam pe atunci pe Isus Hristos şi căutam să-mi făuresc o neprihănire a mea; şi aşa aş fi pierit dacă Dumnezeu nu ar fi fost milostiv faţă de mine.

Atunci mi-am adus aminte că „El a fost făcut pentru noi înţelepciune, neprihănire, sfinţire şi răscumpărare” (1 Cor. 1:30).

Hristos! Hristos! Nu era nimic altceva înaintea ochilor mei decât Hristos! Şi nu mă uitam doar la câte un privilegiu din partea lui Hristos, cum ar fi la sângele Lui, la moartea sau la învierea Lui, ci priveam imaginea completă a lui Hristos – ca Cel în care toate acestea şi alte virtuţi, relaţii, slujbe şi lucrări se întâlneau – stând la dreapta lui Dumnezeu în cer.

Ce glorioasă mi se părea înălţarea Lui, valoarea şi predominarea tuturor binefacerilor Lui, şi asta pentru că acum puteam să-mi ridic privirea de la mine înspre El şi puteam să apreciez că toate acele haruri ale lui Dumnezeu, care acum erau proaspete pentru mine, erau totuşi ca acei bani mărunţi pe care oamenii bogaţi îi ţin în punga lor, în timp ce aurul lor este în cufere acasă. Oh, vedeam că aurul meu este în cufărul meu acasă – în Hristos, Domnul şi Mântuitorul meu! Acum, Hristos era totul pentru mine; toată neprihănirea mea, toată sfinţirea şi răscumpărarea mea.

Mai departe, Domnul m-a adus într-o unire misterioasă cu Fiul lui Dumnezeu; eram legat de El, eram carne din carnea Lui şi oase din oasele Lui, iar Efeseni 5:30 era acum un cuvânt minunat pentru mine. Prin acesta s-a întărit mai mult credinţa mea în El ca neprihănire a mea. Căci dacă El şi cu mine eram una, atunci neprihănirea Lui era a mea, meritele Lui erau ale mele şi biruinţa Lui era şi a mea. Acum puteam să mă văd pe mine însumi în cer şi pe pământ în acelaşi timp: în cer prin Hristos, prin Capul meu, neprihănirea şi viaţa mea şi pe pământ, prin trupul meu.

Acum vedeam că Isus Hristos era privit de Dumnezeu şi trebuia de asemenea să fie privit şi de noi ca acea Persoană publică sau comună în care este vizibil întregul trup al aleşilor Lui; că am împlinit Legea prin El, am murit prin El, am înviat din morţi prin El, am căpătat victoria asupra păcatului, morţii, diavolului şi iadului, iar atunci când a murit El am murit şi noi, iar când a înviat El am înviat şi noi: „Să învie, dar, morţii Tăi! Să se scoale trupurile mele moarte!” (Isaia 26:19). Şi „El ne va da iarăşi viaţa în două zile; a treia zi ne va scula, şi vom trăi înaintea Lui” (Osea 6:2). Versetul acesta s-a împlinit atunci când Fiul omului s-a aşezat la dreapta Maiestăţii din ceruri, potrivit cu ceea ce este scris în Efeseni: „El ne-a înviat împreună şi ne-a pus să şedem împreună în locurile cereşti, în Hristos Isus” (Efeseni 2:6).

Cartea poate fi comandată de pe site-ul Editurii Perla suferinţei.

B.S. Poh – Cheile Împărăţiei

La Editura Multimedia din Arad a fost publicat recent volumul Cheile Împărăţiei. Autorul, B.S. Poh, este pastorul primei biserici baptiste reformate din Malaezia, fondată în 1983. Cartea dr. Poh este o lucrare de referinţă în domeniul eclesiologiei şi o evaluare foarte atentă şi detaliată a formelor de conducere bisericească. Redăm câteva fragmente din Introducerea acestui volum:

BS Poh - Cheile ÎmpărăţieiIsus Hristos, în calitate de Cap al Bisericii, deţine oficiile de profet, preot şi rege. Biserica supusă lui Hristos va reflecta acest trei slujbe ale lui Hristos, predicând cu credincioşie Cuvântul Său, închinându-se conform Sfintei Scripturi şi având o formă de guvernare biblică. Conducerea bisericii nu este o chestiune de importanţă secundară.

Există un jus divinum (drept divin) al formei de conducere a bisericii – un sistem de guvernare revelat în Sfânta Scriptură? Dacă Biblia este singura autoritate în materie de credinţă şi de practică, dacă este suficientă şi clară, atunci există o formă de conducere a bisericii rânduită de Dumnezeu!

Forma trebuie să slujească credinţa. O formă corectă, fără credinţă adevărată, este nefolositoare. Peste şi sub formă trebuie să existe viaţă spirituală. Hristos trebuie să fie prezent prin Duhul Său în biserică, ca aceasta să fie un instrument al puternicului Dumnezeu, ca să dărâme întăriturile. Accentuând importanţa formei de guvernare a bisericii, nu minimalizăm importanţa credinţei şi nici a adevăratei vitalităţi spirituale.

Mulţi baptişti reformaţi au apărut peste tot în lume în ultimii ani. Ei se lovesc de aceeaşi problemă, se frământă cu identitatea lor eclesială. (…)

Această carte este o încercare de a veni în întâmpinarea acestei nevoi, prezentând acea formă de guvernare a bisericii cunoscută tradiţional ca independenţă. Independenţa şi congregaţionalismul au fost cunoscute încă din primii ani ai secolului al XVII-lea, când era practicată democraţia. Pe la mijlocul acelui secol, John Owen s-a disociat de acel congregaţionalism extrem. Spre sfârşitul secolului, termenul de „congregaţional” era folosit pentru a descrie ideea că biserica este condusă de popor, în timp ce termenul de „independent” însemna mai mult că biserica este autonomă.

Astăzi putem distinge patru forme de guvernare a bisericii: episcopalismul, prezbiterianismul, independenţa şi congregaţionalismul. Episcopalismul este caracterizat de ierarhia individuală în structura de putere a denominaţiei. Prezbiterianismul este caracterizat de o ierarhie a comitetelor care formează o anumită curte (sinod), iar bisericile sunt conduse de bătrâni. Independenţa este caracterizată de autonomia bisericii locale, iar puterea este exercitată de către bătrâni, dar cu consensul congregaţiei. Congregaţionalismul este caracterizat de autonomia bisericii locale şi de conducerea exercitată de congregaţie printr-un proces democratic de vot pentru obţinerea consensului.

În această carte sunt expuse în detaliu unsprezece principii de conducere. Ele includ: autonomia bisericii locale, domnia lui Hristos, conducerea prin bătrâni, prioritatea lucrării, validitatea bătrânilor conducători, unitatea bătrânilor, alegerea populară a slujitorilor bisericii, conducerea cu consensul congregaţiei, biserica adunată şi părtăşia bisericilor. Aceste principii definesc pentru noi jus divinumal formei de conducere a bisericii. Cele patru forme de conducere a bisericii care au ajuns până la noi în istorie sunt examinate în lumina acestor principii enumerate mai sus. Independenţa, aşa cum a fost ea practicată de baptiştii particulari, este forma biblică de guvernare a bisericii.

Tot timpul am căutat să adopt o atitudine cât mai obiectivă. Unde a fost posibil, am indicat şi sursele de informare. Am încercat ca stilul de scriere să nu fie foarte academic. (…) Este nădejdea mea că lucrarea va servi ca un manual pentru conducătorii bisericii şi ca o carte de referinţă pentru seminarii.”

Jonathan Edwards – Emoţiile care însoţesc convertirea

Toate emoţiile harului izvorăsc dintr-o înţelegere spirituală în care sufletului îi sunt revelate excelenţa şi slava lucrurilor divine… Dar toate descoperirile spirituale sunt transformatoare şi nu se limitează la o simplă alterare a exerciţiilor, senzaţiilor şi stărilor sufleteşti prezente; ci au o asemenea putere şi eficacitate, încât realizează o schimbare în însăşi natura sufletului: 2 Corinteni 3:18 „Noi toţi privim cu faţa descoperită, ca într-o oglindă, slava Domnului, şi suntem schimbaţi în acelaşi chip al Lui, din slavă în slavă, prin Duhul Domnului”. O astfel de putere ca aceasta este cu adevărat o putere divină şi e specifică Duhului lui Dumnezeu: alte puteri pot realiza o alterare în starea şi sentimentele prezente ale omului, dar numai puterea Creatorului poate schimba natura omului, sau poate dărui o natură nouă. Şi niciun fel de descoperiri sau iluminări nu vor avea acest efect supranatural, decât cele care sunt divine şi supranaturale. Efectul acesta este rodul descoperirilor cu adevărat divine. Sufletul este adânc afectat de aceste descoperiri, fiind astfel transformat.

Astfel se întâmplă cu acele emoţii al căror subiect este sufletul în timpul convertirii sale. Reprezentările pe care le face Scriptura cu privire la convertire implică şi semnifică cu putere o schimbare a naturii, prin expresii ca: „a fi născut din nou”; „a deveni o făptură nouă”; „a învia din morţi”; „a fi înnoit în duhul minţii”; „a muri faţă de păcat şi a trăi faţă de neprihănire”; „a te dezbrăca de omul cel vechi şi a te îmbrăca cu omul cel nou”; „a fi altoit într-un butuc nou”; „a avea sămânţa divină implantată în inimă”; „a fi făcut părtaş naturii divine” etc.

De aceea, dacă nu există o schimbare radicală şi permanentă în oamenii care cred că au experimentat o lucrare de convertire, toate închipuirile şi pretenţiile lor sunt zadarnice, oricât de puternic ar fi fost afectaţi. Convertirea este o schimbare măreaţă şi universală a omului, o întoarcere de la păcat la Dumnezeu. Omul poate fi împiedicat să păcătuiască, înainte de convertire; dar atunci când e convertit, el nu doar că e împiedicat să păcătuiască, ci chiar inima şi natura lui sunt întoarse de la păcat către sfinţenie; astfel că de atunci înainte el devine o persoană sfântă, un duşman al păcatului. De aceea, dacă după emoţiile înalte ale presupusei convertiri nu se vede nicio schimbare remarcabilă în el în ce priveşte acele caracteristici rele şi obiceiuri rele care au fost vizibile în el mai înainte, omul fiind sub dominaţia aceloraşi înclinaţii rele sub care se afla înainte, aceleaşi lucruri părând să-i exprime caracterul; dacă este la fel de egoist şi carnal, de nesimţitor şi de pervers, de necreştin şi de imoral ca întotdeauna, atunci acestea reprezintă un argument mai puternic pentru starea lui decât cele mai strălucitoare poveşti pe care le-a spus vreodată referitor la experienţele lui. Fiindcă în Isus Hristos nici tăierea împrejur, nici netăierea împrejur, nici declaraţiile înălţătoare, nici declaraţiile umile, nici povestirile frumoase, nici cele despre frângere, nu valorează nimic; ci doar a fi o făptură nouă.

Dacă există o mare schimbare vizibilă într-o persoană, pentru un timp, dar dacă nu e permanentă, ci apoi ea se întoarce, pentru totdeauna, la felul ei obişnuit de vieţuire, atunci nu este vorba despre o schimbare a naturii, fiindcă natura are un caracter permanent. Un porc, murdar după natura lui, poate fi spălat, dar natura lui porcină rămâne; un porumbel, care este curat după natură, se poate murdări, dar natura lui curată rămâne.

Într-adevăr, trebuie să ţinem cont şi de temperamentul natural; convertirea nu dezrădăcinează cu totul temperamentul natural; omul poate să mai cadă în acele păcate către care a fost cel mai înclinat prin constituţia lui naturală, înainte de convertire, însă convertirea va realiza o mare schimbare chiar şi în privinţa acestor păcate. Chiar dacă harul, încă nedesăvârşit, nu smulge din rădăcină temperamentul natural, totuşi are o putere şi o eficacitate mare în raport cu acesta, corectându-l.

Schimbarea produsă de convertire este o schimbare universală. Harul schimbă tot ce este păcătos în om; omul vechi este dezbrăcat şi omul nou este îmbrăcat; el este sfinţit pe de-a-ntregul; şi omul devine o făptură nouă; cele vechi s-au dus şi toate lucrurile s-au făcut noi; tot păcatul este mortificat, păcatele trupeşti, la fel ca şi celelalte. Dacă un om era înainte de convertire înclinat prin constituţia sa naturală spre senzualitate, beţie sau răutate, harul convertirii va realiza o mare schimbare în el în ce priveşte aceste predispoziţii rele; astfel că, deşi mai este încă în pericol de a cădea în aceste păcate, totuşi ele nu mai au stăpânire asupra lui, nici nu mai reprezintă în mod specific caracterul său. Da, adevărata pocăinţă îl întoarce pe om, în anumite privinţe, împotriva nelegiuirii lui, a aceleia de care s-a făcut cel mai vinovat înainte şi prin care L-a dezonorat cel mai mult pe Dumnezeu.

(Fragment din volumul Emoţiile religioase, Jonathan Edwards, Editura Perla Suferinţei, 2012.)

Charles Haddon Spurgeon – Definiţia creştinului minimal

Charles SpurgeonCreştinul minimal! Cine este el? Creştinul care merge în cer cu cel mai mic preţ posibil. Creştinul care vrea să se identifice cât mai mult cu lumea, dar fără să aibă parte de osânda lumii. Creştinul care îşi propune să aibă cât mai puţin creştinism, fără ca, în acelaşi timp, acesta să îi lipsească.

Creştinul minimal merge la închinare dimineaţa şi, de asemenea, seara, în cazul în care nu plouă, sau nu este prea cald, sau prea frig, ori nu îi este somn, sau nu îl doare capul pentru că a mâncat prea mult la prânz. El îl ascultă pe predicator cu mult respect şi se alătură rugăciunilor şi laudei. El aplică foarte chibzuit adevărul uneori la viaţa sa, dar cel mai adesea la viaţa celor din jurul său.

Creştinul minimal este foarte prietenos cu toate faptele bune. Le doreşte pe toate, dar nu îi prea stă în putere să le facă. El priveşte şcoala duminicală ca pe o instituţie admirabilă, în special pentru cei neglijaţi şi ignoranţi. Totuşi nu este confortabil pentru el să îşi asume responsabilitatea unei clase de şcoală duminicală; implicarea în afacerile sale din timpul săptămânii este atât de stresantă încât are nevoie de Ziua Domnului ca zi de odihnă; de altfel, nici nu crede că el este calificat să fie învăţător. Sunt atât de multe persoane mai bine pregătite pentru această slujire importantă, aşa că el trebuie să ceară să fie scuzat. El este foarte prietenos cu misiunile din ţară şi din străinătate, dar şi cu lucrarea de distribuire de literatură creştină, şi îşi dă chiar bănuţul său, dar nu este capabil să ajute la conducerea acestor slujiri, căci preocupările sale sunt cu mult mai importante. El crede că sunt „multe lucruri care prezintă interes”, dar oferă, dacă nu suficient, cel puţin doar atât cât să-şi salveze reputaţia; în orice caz, el şi-a propus ca niciodată să nu exagereze cu dărnicia.

Creştinul minimal nu are un punct de vedere clar în multe aspecte. Opera şi dansul, teatrul şi cărţile de joc, petrecerile vulgare şi mondene îi dau mult de furcă. Nu poate vedea nimic rău în una sau în alta, ori în divertismentul ieftin. Nu este nimic scris în Biblie cu privire la asta. Nu înţelege de ce un creştin nu poate să danseze sau să meargă la operă. El cunoaşte câteva persoane extraordinare care fac aceste lucruri; cel puţin, el aşa zice. De ce nu ar trebui să-şi permită şi el asta? El se plasează atât de aproape de linia de separare dintre oamenii lui Dumnezeu şi oamenii din lume încât este greu de spus de ce parte a liniei se găseşte, de fapt.

Fratele meu, şi tu încerci să faci asta? Ai grijă ca nu cumva, în cele din urmă, în încercarea de a ajunge în cer cu puţin creştinism, să pierzi totul. Ai grijă ca nu cumva prin câştigarea întregii lumi să îţi pierzi sufletul. Adevărata evlavie cere lepădare de sine şi purtarea crucii, iar dacă nu ai niciuna din acestea tu depui o mărturie mincinoasă.

(din Sword & Trowel, 1876)

Martin Luther – Dreptatea pe care o dă Dumnezeu

Editura Logos continuă seria lucrărilor clasice apărute în Colecţia Reforma cu volumul III din Scrierile lui Martin Luther. Acesta conţine trei lucrări cardinale pentru teologia reformatorului – Comentariul la Epistola către RomaniComentariul la Epistola către Galateni şi Catehismul mic cu scurte explicaţii. Cele două comentarii sunt prezentate într-o ediţie prescurtată, realizată de profesorul Kurt Aland.

Comentariul la Epistola către Romani este considerat de mulţi drept punctul de pornire al Reformei. În toamna anului 1515 Luther a început o serie de prelegeri despre Epistola către Romani, concepute pentru studenţii săi de la universitate. În timp ce îşi pregătea cu multă sârguinţă aceste prelegeri, a realizat treptat că tema centrală a epistolei o constituie mântuirea numai prin har, numai prin credinţă. Frământările lui au plecat de la fraza „în ea [în Evanghelie] este descoperită o neprihănire, pe care o dă Dumnezeu, prin credinţă şi care duce la credinţă” (Romani 1:17). Luther se frământa deja de mulţi ani cu dorinţa de a duce o viaţă neprihănită, pentru că ştia că ea este cerută de Dumnezeu de la toţi oamenii. Dar neprihănirea lui Dumnezeu era înţeleasă la acea dată de teologi ca o neprihănire a faptelor, la care se ajunge prin păzirea poruncilor, în timp ce acest verset spunea altceva – că ea este darul lui Dumnezeu.

Luther a mărturisit mai târziu că ura Romani 1:17 înainte de a înţelege cum stau lucrurile: „Am fost… captivat de o ardoare extraordinară în a-l înţelege pe Pavel în Epistola sa către Romani. Dar… un singur cuvânt în capitolul 1 [versetul 17] – în ea este descoperită neprihănirea lui Dumnezeu – îmi stătea în cale. Pentru că uram cuvântul acela – neprihănirea lui Dumnezeu – pe care… am fost învăţat să-l înţeleg… ca fiind neprihănirea [cu care Dumnezeu] îl pedepseşte pe păcătosul nelegiuit. Aşa că m-am luptat cu o conştiinţă feroce şi dificilă. Cu toate acestea am bătut cu persistenţă la poarta lui Pavel [de la Romani 1:17], cu dorinţa arzătoare de a şti ce vrea să spună Sfântul Pavel. În cele din urmă, prin mila lui Dumnezeu, după ce am meditat zi şi noapte, am privit cu atenţie la contextul cuvintelor, şi anume, «în ea este descoperită o neprihănire, pe care o dă Dumnezeu, prin credinţă şi care duce la credinţă, după cum este scris: Cel neprihănit va trăi prin credinţă.» Acolo am început să înţeleg [că] neprihănirea lui Dumnezeu este… neprihănirea cu care Dumnezeul plin de milă ne îndreptăţeşte prin credinţă… Aici am simţit că am fost născut din nou cu adevărat şi că am intrat chiar în Paradis prin nişte porţi larg deschise.” Adevărul acesta a aprins gândirea şi viaţa spirituală a profesorului-călugăr, ducând în cele din urmă la Reformă. Comentariul la Romani prezintă cele mai timpurii cristalizări ale teologiei evanghelice a lui Luther, pe care el avea să o descrie drept „teologia Crucii”.

Redăm mai jos câteva dintre observaţiile lui Luther pe marginea versetului 17 din Romani 1:

În învăţăturile oamenilor se dă pe faţă dreptatea omenească şi ea este aceea despre care se dă învăţătură, ceea ce înseamnă: cine şi cum poate fi drept, atât faţă de el, cât şi faţă de oameni. Dar doar în Evanghelie se dă pe faţă dreptatea Domnului (ceea ce înseamnă cum poate deveni şi fi cineva drept în faţa lui Dumnezeu), şi anume, numai prin credinţă şi doar prin acela care crede cuvintele Domnului. (…) Căci dreptatea Domnului este fundamentul mântuirii. Şi aici, din nou, prin „dreptatea Domnului nu trebuie înţeleasă acea dreptate prin care cineva este drept prin el însuşi, ci aceea prin care suntem făcuţi drepţi de El Însuşi, ceea ce se petrece prin credinţa în Evanghelie. (…)Trebuie remarcat că acele cuvinte, „prin credinţă şi care duce la credinţă”, sunt lămurite în chip diferit.(…) Patriarhii au crezut acelaşi lucru ca noi, este una şi aceeaşi credinţă, chiar dacă mai nelămurită, la fel cum azi cei învăţaţi cred acelaşi lucru ca şi cei neînvăţaţi, doar că mai limpede. Aşa că sensul pomenitelor cuvinte pare a fi acela că dreptatea Domnului vine pe deplin din credinţă, dar astfel încât nu poate fi observată când merge înainte şi creşte, ci ducând la o credinţă tot mai lămurită, după acel Cuvânt de la 2 Corinteni: „suntem schimbaţi (în chipul Lui) dintr-o slavă în alta.” Tot la fel şi în Psalmul 84: „ei merg de la o putere la alta.” La fel înseamnă şi „prin credinţă şi care duce la credinţă”; prin aceea că crezi tot mai tare şi mai tare, aşa încât „cel care este drept, va deveni şi mai drept”, aşa că încât vreunul să nu creadă că a ajuns la capăt şi să înceteze această cale, adică să înceapă să slăbească (în credinţă).

Charles Spurgeon – A doua venire a lui Hristos

A doua venire copertăSemnalăm recenta apariţie a volumului A doua venire a lui Hristos, o selecţie de şapte predici ale lui Charles Spurgeon. Cartea, publicată la editura Gramma.ro din Arad, conturează diverse aspecte ale escatologiei „ultimului dintre puritani”, o temă, de altfel, nu foarte frecventă în mesajele predicate de Spurgeon de-a lungul celor 40 de ani de slujire.

Cititorii obişnuiţi cu stilul predicilor lui Spurgeon vor regăsi în acest volum aceeaşi profunzime teologică şi savoare practică. Nu lipsesc ironia, anecdotele şi aluziile la diverse tendinţe doctrinare ale vremii sale, deloc străine de subiectele care frământă astăzi lumea creştină. Câteva exemple sunt edificatoare.

Trebuie să mărturisesc că nu îmi plac anumite expresii pe care le aud uneori, expresii care sugerează că cerul este pregătit pentru cineva care nu va ajunge niciodată la el, pregătit pentru cei care vor fi alungaţi asemenea celor blestemaţi, într-un loc de chin. Ştiu că este un verset sfânt care spune „(…) nimeni să nu-ţi ia cununa” (Apocalipsa 3:11), dar acolo se referă mai mult la cununa succesului în lucrare decât la slava veşnică.

O altă expresie care mi-a zgâriat urechea, rostită de pe buzele unui anume om bun, spunea astfel: „Este un cer pregătit pentru fiecare dintre voi; dar, dacă nu sunteţi credincioşi, nu îl veţi câştiga. Există în ceruri o cunună pregătită pentru fiecare dintre voi, dar, dacă nu sunteţi credincioşi, nu va avea cine să o poarte. Eu nu cred asta; nu pot să cred că vreo cunună a vieţii veşnice pregătită pentru „binecuvântaţii Tatălui va fi dată vreodată altcuiva sau lăsată fără posesor. Nu cred! Îndrăznesc să nu concep că există o cunună în ceruri fără ca cineva să o poarte.

Credeţi că în ceruri, când numărul complet al sfinţilor va fi acolo, veţi găsi mai multe cununi nefolosite? „Ah, ale cui sunt cununile astea? Unde sunt capetele acestora? Sunt în iad! Atunci, fraţilor, nu aş avea dorinţa să fiu în rai. Dacă întreaga familie a lui Hristos nu este acolo, sufletul meu ar fi nenorocit şi singur din cauza pierderii triste a lor, pentru că eu sunt în unitate cu ei toţi. Dacă un suflet care a crezut în Isus nu ajunge acolo, mi-aş pierde respectul atât pentru promisiune, cât şi pentru Stăpân. El trebuie să-Şi ţină cuvântul faţă de fiecare suflet care se încrede în El.

Dacă Dumnezeul vostru a pregătit cu adevărat un loc pentru ai Săi, a făcut provizii pentru ei, iar apoi a fost decepţionat, El nu este Dumnezeu pentru mine. Nu m-aş putea închina unui astfel de Dumnezeu. Nu cred într-un asemenea Dumnezeu. Asemenea fiinţă nu ar fi deloc Dumnezeu. Includerea dezamăgirii în pregătirea Sa eternă, nu este compatibilă cu dumnezeirea. Vorbiţi atunci despre Venus sau Jupiter, dacă vă place, dar nemărginitul Iahve este dezonorat de a fi menţionat în asemenea context. El a pregătit un loc pentru tine. Este o alegere personală. El a dat un decret distinct pentru fiecare dintre ai Săi, aşa că unde este El, vor fi şi ei (Ioan 14:3).

Pregătită (…) de la întemeierea lumii.” Se menţionează aici alegerea eternă înainte ca oamenii să fi fost creaţi, pregătirea cununii înainte să fi fost capul care să o poarte. Astfel, înainte ca stelele cerului să fi început să pâlpâie, Dumnezeu decretase alegerea într-o măsură desăvârşită pentru vremea în care Hristos se va întoarce spre lauda slavei harului Său: „care face toate după sfatul voii Sale” (Efeseni 1:11). Partea noastră este una pregătită din veşnicie, potrivit cu alegerea harului lui Dumnezeu şi cu cel mai măreţ caracter la care am putea ajunge vreodată, ce va consta în apropierea de Hristos, părtăşia cu Dumnezeu şi rămânerea într-un loc al demnităţii şi fericirii, pentru totdeauna.

În sfaturile cu caracter practic, Spurgeon nu ezită să demaşte ipocrizia celor care declară că aşteaptă a doua venire a lui Hristos, dar care sunt puţin preocupaţi de semnificaţia primei Sale veniri.

Unii creştini sunt foarte curioşi, dar nu şi ascultători. Neglijează învăţături simple, dar vor să soluţioneze probleme dificile.Îmi amintesc de cineva care vorbea totdeauna despre potire, peceţi şi trâmbiţe; era foarte bun în simboluri apocaliptice. Avea însă şapte copii şi nu practica rugăciunea în familie. Dacă ar fi lăsat potirele şi trâmbiţele şi s-ar fi ocupat de educaţia băieţilor şi fetiţelor ar fi fost cu mult mai bine.

Am cunoscut bărbaţi experţi în învăţături din Daniel şi specializaţi pe Ezechiel, dar nespus de uituci ai capitolului 20 din Exod şi nu prea siguri de Romani 8. Nu vreau să vorbesc de rău oamenii aceştia pentru că studiază cărţile lui Daniel şi Ezechiel, chiar dimpotrivă. Totuşi, mi-aş fi dorit să fi fost mai devotaţi convertirii celor păcătoşi din casele şi vecinătatea lor şi mult mai grijulii în ajutorarea săracilor dintre sfinţi. Recunosc valoarea studierii semnificaţiei picioarelor din vedenia lui Nebucadneţar şi importanţa cunoaşterii împărăţiilor reprezentate de cele zece degete, dar nu găsesc de cuviinţă a lăsa asemenea studii să invadeze activităţile obişnuite, de evlavie. Dacă s-ar aloca unei activităţi obscure, comune, de lângă casa omului, timpul acordat afirmaţiilor neclare din teologie ar aduce mai mult beneficiu omului şi mai multă slavă lui Dumnezeu.

Nu mă înţelegeţi greşit, preaiubiţilor! Aş vrea să cunoaşteţi toate tainele, dacă se poate. Dar nu uitaţi că slujba noastră principală aici jos este să strigăm: „Iată mielul! (Ioan 1:29). Prin toate mijloacele căutaţi să citiţi şi să cercetaţi până ce aflaţi tot ce a descoperit Dumnezeu cu privire la lucrurile care vor veni, dar înainte de toate, vedeţi să vă aduceţi copiii la picioarele Mântuitorului, să fiţi împreună lucrători cu Dumnezeu în zidirea Bisericii Sale. Masa densă de suferinţă, ignoranţă şi păcat care se află în jurul nostru, aproape în fiecare parte, ne solicită toate puterile. (…) O, voi care sunteţi curioşi, dar nu ascultători, mi-e teamă că mă adresez vouă degeaba, dar cu toate acestea, am făcut-o. Fie ca Duhul Sfânt să pună această învăţătură pe inimile voastre!

Alţii sunt contemplativi, dar nu activi; sunt foarte dăruiţi studiului Scripturii şi meditaţiei, dar nu „plini de râvnă pentru fapte bune” (Tit 2:14). Contemplaţia este atât de rară în zilele noastre, încât mi-aş dori să mai fie de încă o mie de ori pe atât. Oricum, în cazul la care mă refer totul se strânge într-o fântână a gândurilor: tot timpul este petrecut în citire, plăcere, extaz şi tihnă cuvioasă.

Religia nu trebuia să devină niciodată subiectul egoismului, deşi mă tem că unii o tratează de parcă finalul ei suprem ar fi satisfacţia spirituală personală. Când religia unui om constă doar în mântuirea lui şi în a beneficia de cele spirituale doar pentru sine, acest om are o boală. Când judecata sa asupra unei predici se rezumă la „m-a hrănit?, judecă mojiceşte. Există şi asemenea situaţie când îţi faci o religie porcească, în care tu însuţi să fii primul, al doilea, al treilea şi tot tu, până la capăt. A vorbit sau a gândit Isus vreodată în stilul acesta? Contemplarea lui Hristos însuşi poate fi făcută aşa încât să te poarte, din păcate, departe de El. Pustnicul meditează la Isus, dar este puţin probabil atât de ocupat precum a fost Isus, chiar dacă el dă dovadă de o mare abnegaţie.

De asemenea, Spurgeon nu pierde ocazia să amendeze preocuparea excesivă a unora de a vedea semne şi minuni, de a auzi noi profeţii şi descoperiri:

În anumite cazuri, această privire ţintă a atras după sine dorinţe greşite după minuni imediate şi o dorinţă intensă de a vedea semne miraculoase. Oh, ce fanatisme pot ieşi din asta! Cu ceva ani în urmă, în America a apărut un bărbat care a declarat că Domnul va veni într-o anumită zi. Acest bărbat a condus o întreagă comunitate să creadă această predicţie nebună. Mulţi şi-au luat caii şi nutreţ pentru câteva zile şi au plecat în pădure, aşteptând să vadă tot ce se putea vedea, departe de mulţimea oraşului. Pretutindeni în ţară s-au cusut haine pentru înălţare, pentru a se avânta în văzduhîmbrăcaţi adecvat. Au aşteptat şi au aşteptat şi sunt sigur că niciun text nu ar fi fost mai potrivit pentru ei atunci decât acesta: „Voi, bărbaţi ai Americii, de ce staţi şi vă uitaţi la ceruri?” Nu a ieşit nimic din aceasta, totuşi sunt mii, atât în Anglia, cât şi în America, ce au nevoie doar de un lider fanatic care să-i conducă spre o nebunie similară.

Este dorinţa multor persoane să cunoască vremurile şi soroacele şi nebunia lor îi limitează la o astfel de cercetare. Toate evenimentele naturale sunt semne ale timpului (Matei 16:3), semne, aş adăuga, pe care ei nu le pot înţelege. Cutremurele sunt printre favoritele lor. Imediat cum se întâmplă vreunul, se şi strigă: „Vine Domnul!”, de parcă nu ar mai fi existat cutremure – de felul celor despre care am auzit în ultima vreme – de sute de ori de când Domnul S-a înălţat la ceruri. Când vor fi cutremure profetice în vreo parte, vom şti despre ele şi ră avertizările acestor fraţi. Câţi nu au fost orbiţi de numărul fiarei şi gata să sară de bucurie că au găsit această combinaţie, 666, în numele vreunei persoane faimoase. De ce? Numele fiecăruia ar putea produce acel număr dacă-l tratezi judicios şi foloseşti numeralele greceşti, romane, egiptene, chinezeşti sau timbuktane. Sunt plictisit de modul prostesc în care unii oameni îşi fac jucării din Scriptură şi se joacă cu textele ca şi cu un pachet de cărţi.

Ori de câte ori întâlniţi un om care se autopromovează ca profet, staţi departe de calea sa. Când auziţi de semne şi minuni, întoarceţi-vă spre Domnul şi amintiţi-vă că: „Prin răbdarea voastră, vă veţi câştiga sufletele voastre” (Luca 21:19), iar „Cel neprihănit va trăi prin credinţă” (Romani 1:17). Nu există altă cale de supravieţuire printre entuziaşti sălbatici.

Crede în Dumnezeu şi nu cere minuni şi miracole sau cunoaşterea vremurilor şi a soroacelor. Nu este scopul tău să ştii când îşi va restabili Domnul împărăţia. Amintiţi-vă acest verset: „Nu este treaba voastră să ştiţi vremurile sau soroacele!” (Fapte 1:7). Dacă aş fi introdus într-o cameră unde ar fi depozitate multe colete şi mi s-ar spune că este şi pentru mine ceva bun, aş începe să mă uit după ceva cu numele meu pe el. Dacă aş ajunge în dreptul unuia pe care scrie alt nume, l-aş lăsa în pace; nu este pentru mine. Iată un astfel de colet, de pe piaţa cunoaşterii: „Nu este treaba voastră să ştiţi vremurile sau soroacele; pe acestea Tatăl le-a păstrat sub stăpânirea Sa.” (Faptele Apostolilor 1:7). Încetaţi să vă mai amestecaţi în subiecte care sunt ascunse şi mulţumiţi-vă să cunoaşteţi lucrurile care v-au fost descoperite clar.

Deşi cele şapte predici (Iată, El vine pe nori! – Apocalipsa 1:7Răsplata celor neprihăniţi – Matei 25:31-36Înălţarea şi cea de-a doua venire – Faptele Apostolilor 1:10-11, Judecata viitoare a tainelor umanităţii – Romani 2:16Disciplina harului – Tit 2: 11-14Cum să te pregăteşti pentru revenirea Domnului – 1 Ioan 2:28În aşteptarea lui Hristos – Luca 12: 37,38) au ca temă comună revenirea lui Hristos, nu lipsesc accentele evanghelistice atât de întâlnite în fiecare mesaj predicat de Spurgeon: „Dacă vreunul dintre voi nu-L cunoaşte pe Domnul şi de aceea nu aşteptă venirea Lui, amintiţi-vă că El va veni, fie că îl aşteptăm, fie că nu. Când va veni, va trebui să stai înaintea Sa. Unul dintre evenimentele ce vor urma venirii Sa va fi citarea ta înaintea scaunului Său de judecată. Cum îi vei răspunde atunci? Cum îi vei răspunde când ai refuzat dragostea Lui întorcând o ureche surdă la chemarea milei Sale? Dacă ai amânat şi ai continuat s-o faci la nesfârşit, cum vei răspunde? Cum vei răspunde în ziua aceea, dacă stai mut acum? Tăcerea ta te va condamna, iar împăratul va spune: Legaţi-i mâinile şi picioarele şi luaţi-l şi aruncaţi-l în întunericul de afară; acolo va fi plânsul şi scrâşnirea dinţilor (Matei 22:13). Fie ca Domnul să ne dea harul să credem în Domnul Isus pentru viaţa veşnică şi să aşteptăm apoi revenirea Sa din ceruri, de dragul iubirii Sale! Amin.”

Cartea poate fi comandată de pe site-ul Gramma.ro.

Simon J. Kistemaker – Principii de interpretare a pildelor

Apărut în 2009 la Societatea Biblică din România, volumul Pildele Domnului Isus al dr. Simon J. Kistemaker este de un real folos tuturor celor interesaţi de studiul aprofundat al acestor minunate naraţiuni din Evangheliile sinoptice. Fiecare naraţiune este analizată în lumina cadrului său istoric şi a implicaţiilor culturale, iar apoi este aplicată la viaţa creştină.

Originar din Olanda, dr. Kistemaker deţine un doctorat în teologie de la Free University din Amsterdam. În 2001, dr. Kistemaker a finalizat volumul al şaptelea din seria Comentariului la Noul Testament, care a completat proiectul major iniţiat de dr. William Hendricksen. Patru din cele şapte volume scrise de dr. Kistemaker au primit distincţia Cartea Evanghelică Anului din partea Asociaţiei Editorilor Creştini Evanghelici. Dr. Kistemaker a scris, de asemenea, mai multe volume care s-au concentrat pe viaţşi lucrarea Domnului Isus, precum şi numeroase articole academice şi contribuţii la diverse volume de referinţă. Dr. Kistemaker a fost preşedinte al Evangelical Theological Society şi a slujit ca secretar al organizaţiei mai mult de zece ani.

În introducerea volumului, autorul propune câteva principii utile de interpretare a pildelor. Dr. Kistemaker susţine că „interpretarea pildelor nu necesită neapărat o educaţie teologică şi filosofică solidă, dar cere ca exegetul să adere la anumite principii de bază ale interpretării. Aceste principii se leagă în mod direct de istoria, gramatica şi teologia textului biblic. Ori de câte ori este posibil, interpretul trebuie să studieze contextul istoric al pildei, să facă inclusiv o analiză detaliată a contextului religios, politic şi geografic descris în pildă. De exemplu, contextul pildei bunului samaritean necesită cunoaşterea instruirii religioase pe care o dădeau preoţii din acea vreme. Învăţătorul Legii care a venit la Isus să-L întrebe ce să facă pentru a moşteni viaţa veşnică a dat naştere discuţiei care a dus la pilda bunului samaritean.

Privind la pilda bunului samaritean, exegetul ar trebui să se familiarizeze cu originea, statutul şi religia samaritenilor; cu funcţia, slujba şi domiciliul preotului şi ale levitului; cu topografia zonei dintre Ierusalim şi Ierihon; şi cu noţiunea iudaică de vecinătate. Analizând contextul istoric al pildei, interpretul poate vedea motivul care L-a determinat pe Isus să spună povestirea aceasta şi poate învăţa lecţia practică pe care încearcă să o transmită pilda.

În al doilea rând, exegetul trebuie să fie foarte atent la structura literară şi gramaticală a pildei. Atitudinile şi timpurile reflectate de evanghelist în redarea pildelor sunt foarte importante, deoarece acestea aduc lumină asupra învăţăturii de bază a povestirii. Studiul cuvintelor în contextul lor biblic, dar şi contextul scrierilor necanonice este o componentă esenţială în procesul interpretării unei pilde. Aşadar, prin studierea cuvântului aproapele în contextul poruncii Să iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi, apărută atât în Vechiul, cât şi în Noul Testament, se dovedeşte a fi un exerciţiu deosebit de profitabil. De asemenea, interpretul trebuie să analizeze introducerea şi concluzia unei pilde; s-ar putea ca acestea să conţină o metodă literară, cum ar fi o întrebare retorică, un îndemn sau o poruncă. Pilda bunului samaritean se încheie cu o poruncă directă: Du-te şi fă la fel! (Luca 10:37). Învăţătorul Legii ca L-a întrebat pe Isus despre moştenirea vieţii veşnice a fost inevitabil confruntat cu nevoia împlinirii poruncii de a-şi iubi aproapele ca pe sine însuşi. Introducerile, şi mai ales concluziile, conţin elementele care-l ajută pe interpret să găsească punctele principale ale pildelor.

În al treilea rând, punctul principal al unei pilde ar trebui verificat teologic prin comparaţie cu învăţătura lui Isus şi restul Scripturii. Odată ce învăţătura de bază a unei pilde a fost analizată în profunzime şi înţeleasă corect, unitatea Scripturii va căpăta expresie, iar semnificaţia adecvată a pasajului va putea fi transmisă cu simplitate şi claritate.

Nu în ultimul rând, interpretul unei pilde trebuie să-i traducă însemnătatea în termeni relevanţi nevoilor de astăzi.Provocarea este, aşadar, aceea de a aplica învăţătura centrală a unei pilde la situaţia de viaţă a celui care ascultă interpretarea. În pilda bunului samaritean, porunca de a ne iubi aproapele devine importantă atunci când cel prădat şi rănit de pe drumul spre Ierihon nu este un simplu personaj dintr-un trecut antic, ci aproapele care are nevoie de dragostea noastră este un sărman fără casă şi avere.”

Volumul poate fi comandat de pe site-ul Societăţii Biblice din România.

Charles Spurgeon – Pocăinţa, lucrarea Duhului Sfânt şi datoria omului

Metropolitan TabernaclePocăiţi-vă, dar, şi întoarceţi-vă la Dumnezeu, pentru ca să vi se şteargă păcatele, ca să vină de la Domnul vremurile de înviorare…(Faptele apostolilor 3:19)

Apostolul îi îndeamnă pe oameni să se pocăiască şi să se întoarcă la Dumnezeu. Textul nostru este o dovadă suficientă, fără să mai apelăm la alte dovezi. Pocăinţa înseamnă, în sens literal, să schimbi intenţiile cuiva. A fost tradusă şi cu „discernământul de pe urmă” sau „înţelepciunea de pe urmă”; este atitudinea omului de a căuta ce este greşit, şi de a-şi corecta judecata. Dar chiar dacă acesta este sensul principal, cuvântul înseamnă mult mai mult, în folosirea lui biblică. Poate că nu există o definiţie mai bună a pocăinţei decât aceea din cartea noastră de imnuri pentru copii:

Dacă te pocăieşti, vei părăsi

Păcatele pe care le-ai iubit;

Vei regreta, te vei căi,

Vei renunţa la ele, până la sfârşit.

Pocăinţa este descoperirea răutăţii păcatului, tristeţea că l-ai comis şi hotărârea de a scăpa de el. Este, de fapt, o schimbare a minţii cu un caracter foarte adânc şi practic, care îl face pe om să iubească ceea ce odată ura, şi să urască ceea ce iubea. Convertirea înseamnă o întoarcere, o întoarcere de la şi o întoarcere spre — o întoarcere de la păcat, o întoarcere spre sfinţenie — o întoarcere de la nepăsare la judecată, de la lume la cer, de la sine la Isus — o întoarcere completă. Cuvântul folosit aici a fost tradus în limba engleză: „Pocăiţi-vă şi fiţi transformaţi”, dar versiunea grecească spune: „Pocăiţi-vă şi transformaţi-vă” sau, mai degrabă, „Pocăiţi-vă şi întoarceţi-vă”. Este un verb activ.

Atunci când demonii sunt izgoniţi din cel îndrăcit, se poate vorbi despre pocăinţă; dar atunci când îndrăcitul se îmbracă, şi nu mai este gol şi murdar, ci îmbrăcat şi în toate minţile, se poate spune că s-a întors la Dumnezeu. Atunci când fiul risipitor, care hrănea porcii, a început să judece şi să-şi vină în fire, a fost pocăinţă. Când s-a hotărât şi a părăsit ţinutul acela îndepărtat, îndreptându-se spre casa tatălui său, a fost întoarcere la Dumnezeu. Pocăinţa este o parte a întoarcerii la Dumnezeu. Este, poate, dacă pot să spun, poarta sau uşa ei. Este Iordanul prin care trecem când ne întoarcem din pustiul păcatului spre Canaanul convertirii. Naşterea din nou este răsădirea unei firi noi, iar unul dintre primele ei semne este credinţa în Hristos şi părăsirea păcatului sau întoarcerea de la ce este rău spre ceea ce este bun.

Adresându-se mulţimii, apostolul Petru a spus: „Schimbaţi-vă gândurile; căiţi-vă pentru ceea ce aţi făcut; părăsiţi-vă vechile cărări; întoarceţi-vă; deveniţi oameni noi.” Acesta a fost mesajul lui, pe care l-am pus în alte cuvinte.

S-a spus deci, pe drept cuvânt, că pocăinţa şi întoarcerea la Dumnezeu sunt opera Duhului Sfânt al lui Dumnezeu. Nu este nevoie să mă opresc şi să susţin doctrina aceasta. Am predicat-o de o mie de ori şi suntem pregătiţi să dovedim că această doctrină este susţinută pretutindeni în Scriptură. Nu a existat niciodată o întoarcere la Dumnezeu adevărată care să nu fie lucrarea Duhului Sfânt. În scopul acesta, Domnul Isus S-a înălţat la ceruri: „Dumnezeu L-a înălţat cu puterea Lui, L-a făcut Domn şi Mântuitor, ca să dea lui Israel pocăinţa şi iertarea păcatelor”. Orice convertire adevărată este lucrarea Duhului Sfânt. Puteţi să vă rugaţi cu vorbele prorocului: „Întoarce-ne la Tine, Doamne, şi ne vom întoarce”; fiindcă dacă nu ne întoarce Dumnezeu, nu ne vom întoarce niciodată; şi dacă nu ne converteşte El, convertirea noastră este o greşeală. Ascultaţi chemarea Evangheliei:

Credinţa adevărată,

Pocăinţa adevărată,

Orice har ce ne apropie

Veniţi doar la Isus şi „”cumpăraţi-le.””

Şi totuşi”, veţi spune, „şi totuşi, apostolul Petru ne spune „Pocăiţi-vă, şi întoarceţi-vă la Dumnezeu!” Şi acum, dumneata ne spui dintr-o dată că toate lucrurile acestea sunt darul Duhului Sfânt, apoi citeşti din nou textul: «Pocăiţi-vă, şi întoarceţi-vă la Dumnezeu»”. Chiar aşa fac, vai, şi îi mulţumesc lui Dumnezeu că pot s-o fac. Mă întrebaţi: „Cum împaci aceste două lucruri?”. Eu vă răspund că nu este treaba mea să împac declaraţiile învăţătorului meu: treaba mea este să predic adevărul aşa cum este — să vi-l prezint aşa cum l-am primit din mâna Lui. Eucred că lucrurile acestea sunt în acord, şi văd şi acordul, dar n-aş putea să explic tuturor unde este. Este destul să ştim că aşa stă scris în Scriptură, şi să acceptăm totul, indiferent dacă vedem sau nu acordul dintre două adevăruri — să le acceptăm pe amândouă, fiindcă ne-au fost descoperite.

Eu voi susţine cât voi trăi că pocăinţa şi întoarcerea la Dumnezeu sunt lucrarea Duhului Sfânt, dar aş renunţa mai degrabă la amândouă mâinile, decât să nu mai predic că este de datoria omului să creadă şi să se pocăiască, şi de datoria lucrătorului creştin să-i spună: „Pocăieşte-te şi întoarce-te la Dumnezeu, ca să ţi se şteargă păcatele.” Dacă nu primeşti adevărul până nu-l înţelegi, atunci nu vei primi multe lucruri. Vai, sunt multe lucruri obişnuite pe care nu le poate nega nimeni, dar care ar fi negate totuşi dacă nu am crede în ele până nu le-am înţelege.

Ai pe masa ta un peşte dulce din mare: l-ai gătit şi acum te pregăteşti să-l mănânci. Îl mănânci cu sare, nu? De ce? Îl usuci şi îl sărezi, dar de ce? Nu a trăit în apă sărată? Atunci de ce nu e sărat? Este la fel de proaspăt de parcă l-ai fi scos dintr-un pârâu de munte — nu are nici un grăunte de sare pe el — şi totuşi a trăit în apă sărată! Înţelegi asta? Nu, nu poţi. Dar iată realitatea: un peşte dulce într-o mare sărată!

Înţelegi? În acelaşi fel, în Scriptură pot exista două mari adevăruri, amândouă valabile, dar cel mai înţelept om din lume se încurcă dacă încearcă să le lege unul de altul. Vă mărturisesc că eu nu înţeleg de ce i s-a spus lui Moise să taie o creangă şi s-o arunce în apele amare de la Mara; nu văd nicio legătură între lemn şi apă, şi nu văd cum ar putea îndulci lemnul apa, dar cred că, atunci când Moise l-a aruncat în apă, amărăciunea a dispărut din Mara, iar pârâul s-a făcut dulce. Nu ştiu de ce a cerut Elisei un blid de sare, când s-a dus la Ierihon şi a văzut că apele erau greţoase; nu ştiu cum ar fi putut îndulci apa cu un blid de sare — mie mi se pare că ar fi trebuit să lucreze altfel; dar cred minunea, şi anume că, după ce a pus sarea, apele au devenit dulci.

Aşa că nu înţeleg cum ar putea sfaturile mele să îndemne la pocăinţă pe păcătoşii răzvrătiţi, dar aşa se întâmplă — văd acest lucru în fiecare zi. Nu ştiu de ce cred atunci când un semen de-al lor, fiinţă slabă şi nenorocită, le spune: „Credeţi”, dar aşa se întâmplă; Duhul Sfânt îi binecuvântează, iar ei cred şi sunt mântuiţi; şi dacă nu putem înţelege cum, trebuie să ne mulţumim să vedem acest lucru, şi să-L binecuvântăm pe Dumnezeu pentru el.

Poate că ştiţi deja că unii comentatori ingenioşi au încercat să scape de forţa acestui text. Ei au spus că pocăinţa la care sunt îndemnaţi oamenii este o pocăinţă exterioară. Dar cum poate fi astfel, atunci când se adaugă: „Pocăiţi-vă şi întoarceţi-vă la Dumnezeu,ca sa vi se şteargă păcatele”? Oare o pocăinţă exterioară aduce cu ea ştergerea păcatelor? Cu siguranţă că nu. Pocăinţa la care sunt îndemnaţi oamenii este o pocăinţă care aduce cu sine iertarea deplină — „ca să vi se şteargă păcatele”. Şi, mai mult, mi se pare şocant să presupui că Petru şi Ioan predicau o pocăinţă găunoasă, de formă, care nu mântuieşte oamenii. Petru le recomanda acestor oameni o pocăinţă mântuitoare, nu ceva mai puţin.

Acum, să ne apropiem de ţintă. Noi spunem oamenilor să se pocăiască şi să creadă, nu fiindcă am crede că au puterea s-o facă, fiindcă ştim că sunt morţi în fărădelege şi păcat; nu fiindcă există vreo putere în stăruinţa sau în vorbirea noastră, fiindcă înţelegem că predicarea noastră este goală fără Dumnezeu; dar am văzut că, dacă vorbim cu credinţă, Dumnezeu Duhul Sfânt lucrează cu noi şi, în timp ce noi vorbim oaselor uscate, Duhul le face să prindă viaţă, în timp ce spunem şchiopului să se ridice, o putere misterioasă îi întăreşte gleznele, în timp ce spunem paraliticului să întindă mâna, o forţă divină preia comanda, şi mâna se întinde, iar omul este vindecat. Puterea nu stă în păcătos, nici în predicator, ci în Duhul Sfânt, care lucrează efectiv împreună cu Evanghelia prin porunca divină, astfel că, acolo unde se predică adevărul, aleşii lui Dumnezeu sunt învioraţi, sufletele sunt mântuite şi Dumnezeu este slăvit. Duceţi-vă şi predicaţi Evanghelia cu îndrăzneală, şi nu vă temeţi de rezultate, fiindcă, oricât de slabă ar fi puterea voastră şi oricât de lipsită de elocvenţă ar fi vorbirea voastră, Dumnezeu a făgăduit că va face din Evanghelia Sa puterea salvatoare, şi aşa va fi până la sfârşitul lumii.

(Fragment din mesajulApostolic Exhortation, predicat de Charles Spurgeon în 5 aprilie 1868 la Metropolitan Tabernacle, Londra. Mesajul este inclus în volumul Predici despre trezire, Editura Perla suferinţei, Suceava, 2010. Traducerea: Iulia Bodnari.)

Edward A. Hartman – Centralitatea zilei Domnului în familia evlavioasă

homewardLa Editura Kingstone a fost publicat recent volumul În drum spre casă. Autorul, Edward A. Hartman, a slujit timp de 10 ani ca pastor senior al First Presbyterian Church of Kosciusko, Mississippi, iar între 2005 şi 2012 a fost misionar în România.

Cartea prezintă imaginea unei familii evlavioase, centrate în Hristos „nu doar în jurul lucrării Sale încheiate la cruce, ci şi în jurul lucrării Sale continue în viaţa noastră prin Duhul Său cel Sfânt în timp ce ne pregăteşte pentru noua noastră casă din cer.”

Un sumar al capitolului „Centralitatea Zilei Domnului în familia evlavioasă”, conţinând şi multe sfaturi practice, este suficient pentru a releva profunzimea teologică a lucrării lui Ed Hartman (care poate fi comandată online pe site-ul Proiectului Tyndale).

Perspectiva puritanilor recunoştea faptul că originea zilei Domnului era întipărită la Creaţie. Nu a fost iniţiată de legea pe care a dat-o Dumnezeu poporului Său la muntele Sinai. Perspectiva lor privea la început, în Geneza 1 şi 2. După ce Şi-a încheiat toată lucrarea Sa de creaţie, Dumnezeu a stabilit patru rânduieli (sau ordine) ale creaţiei care vor guverna toată omenirea pentru întreaga istorie. Prima a fost căsătoria. Planul lui Dumnezeu a fost o femeie pentru un bărbat. El a hotărât ca cei doi să fie permanent uniţi în căsătorie şi să-şi găsească împlinirea unul în celălalt. Planul Lui a fost urmat de cel de-al doilea ordin al creaţiei: procrearea. El le-a poruncit să fie roditori şi să se înmulţească, să umple pământul şi să-l supună (Gen. 1:28). Cel de-al treilea ordin şi al patrulea au stabilit modelul sau tiparul pentru ritmul continuu al vieţii: cel de-al treilea a fost munca şi cel de-al patrulea odihna. „În ziua a şaptea, Dumnezeu Îşi terminase lucrarea pe care a făcut-o; El S-a odihnit în ziua a şaptea de toată lucrarea pe care a făcut-o. Dumnezeu a binecuvântat ziua a şaptea şi a sfinţit-o, pentru că în ea s-a odihnit de toată lucrarea pe care a făcut-o în creaţie” (Gen. 2:2-3).

Puritanii au recunoscut că legea lui Dumnezeu, mai ales aşa cum este înrădăcinată în ordinele creaţiei, nu a fost desfiinţată. Nu la mult timp după ce am abordat subiectul zilei Domnului în cadrul congregaţiei noastre, am fost confruntat de un om de afaceri din comunitatea noastră. Bărbatul era supărat şi aprins la faţă, dar a spus cu un zâmbet forţat: „Nu pot să cred că predicaţi o neprihănire bazată pe fapte în biserica voastră.” Nu aveam nicio idee la ce anume se referea, aşa că l-am întrebat: „Ce neprihănire bazată pe fapte am predicat în ultima vreme?” Răspunsul lui a fost: „Acel Sabat creştin! Nu există un asemenea lucru!” Convingerile lui teologice nu erau greu de recunoscut. El ajunsese la concluzia că atunci când Isus a venit, El desfiinţase complet legea Vechiului Testament şi tot ce se cerea de la poporul lui Dumnezeu.

Problema cu perspectiva acestui om este că Noul Testament afirmă faptul că, deşi Legea nu este un mijloc de câştigare a neprihănirii, ea rămâne standardul de conduită şi practică neprihănită pentru cei care au fost declaraţi neprihăniţi prin har şi prin credinţă. Chiar Domnul Isus spune în Matei 5:17-18: „Să nu credeţi că am venit să anulez Legea sau Profeţii! Nu am venit să anulez, ci să împlinesc. Căci adevărat vă spun, câtă vreme nu vor trece cerul şi pământul, nici măcar o iotă sau o parte a vreunei litere nu va fi înlăturată din Lege, înainte să se întâmple toate lucrurile.” El a continuat să spună în versetul 19: „Aşa că oricine încalcă una din cele mai mici din aceste porunci şi îi învaţă şi pe alţii să facă la fel va fi numit cel mai mic în împărăţia cerurilor.” Acum, dacă acest pasaj se ocupa de sarcina vădit imposibilă a câştigării neprihănirii cuiva, ai crede că Isus ar fi spus că „acela va fi numit cel mai mic în împărăţia iadului”. Dar Isus vorbeşte aici despre creştini. El vorbeşte despre proprii Săi copii atunci când spune: „Oricare” dintre copii „care încalcă una din cele mai mici din aceste porunci şi îi învaţă şi pe alţii să facă la fel va fi numit cel mai mic în împărăţia cerurilor.” Iarăşi afirm, El ne arată că, deşi Legea nu este mijlocul spre neprihănire, ea rămâne standardul activ după care şi înspre care Duhul lui Dumnezeu îi va conduce pe oamenii pe care El i-a declarat neprihăniţi. Pe acest temei, familiile puritane au acordat atenţie mare centrării experienţei lor săptămânale în jurul păzirii cuvenite a zilei Domnului – o zi din şapte consacrată căutării cu devotament a comuniunii cu Hristos.

Dar de ce au făcut ei acest lucru? Şi cu ce scop era acest lucru perceput ca o îndatorire principală? Scriitorii puritani identifică pentru noi două scopuri principale pentru ţinerea în ascultare şi cu bucurie a zilei Domnului.

1. Primul este de a reflecta cu ardoare la plăcerea veşnică a prezenţei lui Dumnezeu care ne aşteaptă. Ziua Domnului este o zi de anticipare. Este menită să ne ridice privirea înspre închinarea veşnică ce continuă neîncetat în cer, închinare în care vocile noastre se vor uni atunci când vom ajunge direct în prezenţa vizibilă a lui Hristos. Ziua Domnului arată spre odihna veşnică pe care o ştim cel mai bine ca fiind împărăţia cerească a lui Dumnezeu. Scriitorul Epistolei către Evrei scrie cu o dorinţă sinceră şi arzătoare după ziua când odihna aceasta va fi a noastră: „Rămâne încă pentru poporul lui Dumnezeu o odihnă de Sabat, pentru că oricine intră în odihna Lui se va odihni de lucrările lui, ca şi Dumnezeu de ale Sale. Să ne grăbim deci să intrăm în acea odihnă, pentru ca nimeni să nu cadă printr-o neascultare ca a lor” (Evrei 4:9-11). Scriitorul recunoaşte faptul că atenţia şi afecţiunea noastră sunt atât de uşor distrase de la Cel care singur oferă darul odihnei şi tot ce înseamnă ea, încât ne avertizează cu privire la neascultarea care ne va duce la pierderea a ceea ce numai El poate oferi.

Din această perspectivă, păzirea zilei Domnului ne oferă o ocazie constantă să ne unim cu familiile noastre în aţintirea atenţiei asupra eternităţii. Dacă e să ne pregătim să murim cum se cuvine şi dacă e să ne îndrumăm familiile să se pregătească să moară aşa cum se cuvine, atunci trebuie să fim sârguincioşi în a ne folosi de orice oportunitate ca să ne reamintim de realităţile nevăzute şi eterne ce ne înconjoară şi ne aşteaptă. „Noi nu ne uităm la lucrurile care se văd, ci la cele care nu se văd, deoarece cele care se văd sunt trecătoare, dar cele care nu se văd sunt veşnice” (2 Corinteni 4:18).

Cred că Dumnezeu a cunoscut puterea pe care preocupările noastre o vor avea asupra noastră. De aceea, El a decretat ca o zi din fiecare săptămână să fie pusă deoparte ca fiind diferită de tot restul zilelor, ca să ne amintească de faptul că realitatea nu se limitează la lume aşa cum o percepem noi. Realitatea ultimă pentru care am fost creaţi şi răscumpăraţi este reflectată în ziua Domnului într-un mod care slujeşte pentru a ne aminti permanent de statutul nostru de străini în lumea aceasta. Ce s-a spus despre sfinţii Vechiului Testament trebuie să fie adevărat şi cu privire la noi: „Toţi aceştia au murit crezând, însă fără să primească lucrurile promise, ci doar le-au văzut de departe, le-au salutat şi au mărturisit că sunt străini şi peregrini pe pământ” (Evrei 11:13).

Puţini oameni înţeleg scopul zilei Domnului din această perspectivă. Cei mai mulţi presupun că, dacă ziua respectivă trebuie ţinută, accentul cade pe lucrurile care nu sunt permise în acea zi, dar care sunt perfect acceptabile în celelalte zile. De exemplu, o zi în care nu pot tăia gazonul sau nu pot repara maşina. Sau o zi în care nu pot vâna, juca golf sau pescui. O zi în care nu pot face niciuna din temele de la şcoală sau nu pot plăti facturile. Lipsa libertăţii de a face aceste lucruri nu este scopul în ţinerea zilei Domnului. Noi punem deoparte toate aceste activităţi, aşa încât să putem fi devotaţi cu adevărat în dorinţa de a ne implica în căutarea comuniunii pline de bucurie şi împlinire cu El. Conform planului după care am fost creaţi, această căutare produce în noi un sentiment de dor arzător. Un dor arzător după ceea ce ne aşteaptă în eternitate. Un dor pe care nimic altceva nu-l poate satisface.

2. Acest adevăr ne îndreaptă atenţia spre cel de-al doilea scop pentru care puritanii au rămas credincioşi respectării zilei Domnului: să afle atât de multă plăcere netulburată în Creatorul şi Răscumpărătorul poporului lui Dumnezeu pe cât permite viaţa aceasta pământească. Aici este locul unde şi noi suntem invitaţi să ne concentrăm viziunea atunci când sărbătorim ziua Domnului. Ştim că am fost creaţi după chipul lui Dumnezeu, cu capacitatea să experimentăm şi să ne bucurăm de părtăşia cu El. Însă, din cauza condiţiei noastre căzute şi a păcatului care rezultă din ea, suntem limitaţi în plăcerea pe care o putem avea în El. Nu deţinem acum capacitatea să ne bucurăm deplin de El. În plus, vieţile noastre sunt pline de o mulţime de lucruri care ne distrag atenţia şi intră în competiţie cu El pentru atenţia şi afecţiunea noastră. De aceea, ziua Domnului devine pentru noi o oportunitate şi un privilegiu pe măsură ce învăţăm să ne găsim atât de multă plăcere netulburată în Creatorul şi Răscumpărătorul nostru, cât ne permite viaţa aceasta pământească.

Charles H. Spurgeon – O slujbă de dorit

path of lifeCând tânărul se gândeşte să-şi aleagă o carieră se simte îndemnat să stea de vorbă cu o persoană mai în vârstă. El întreabă atunci cam aşa: „Aş vrea să mă apuc de cutare şi cutare lucru. Merită? Dumneavoastră v-aţi ocupat ani întregi cu acel lucru. Cum îl găsiţi?” Unul îi răspunde că îndeletnicirea lui a început să nu mai meargă. Altul îi spune că ocupaţia lui îi răpeşte atâta timp încât bucuros s-ar lăsa de ea, dacă ar putea. Al treilea răspunde cu privire la meseria lui: „Am găsit-o foarte bună. Nu pot să vorbesc decât de bine de ea. Am putut să-mi câştig pâinea de pe urma ei şi pot s-o recomand.”

Însă dacă este să-mi spun şi eu încredinţarea mea cu privire la vieţuirea în slujba Domnului, aş putea să spun că niciodată nu mi-a părut rău că am intrat în slujba Sa. De când sunt un ucenic al lui Hristos, aş fi avut destul timp să descopăr ceva rău în El, dacă, într-adevăr, ar fi în această slujbă un rău cât de mic. Aş fi putut să văd că am făcut un pas greşit şi că m-am înşelat. Dar n-a fost aşa niciodată. Mi-a părut rău, e drept, de unele lucruri pe care le-am făcut, dar niciodată nu mi-a părut rău că am dat Domnului Isus inima mea şi m-am făcut ucenicul Lui. În timpuri de apăsare – şi prin astfel de stări am trecut adeseori – m-am temut ba de una, ba de alta, dar niciodată nu mi-a lipsit încrederea în Domnul şi Învăţătorul meu, în învăţăturile Lui şi în darul prea ales de a fi în slujba Lui; n-am avut nicidecum dorinţa de a intra în slujba diavolului şi a păcatului. Dacă aş fi avut inima pentru ţara din care am fost scos, nu mi-ar fi lipsit prilejul de a mă întoarce în ea. Momeli de tot soiul au năpădit peste mine; glasuri de sirenă m-au ispitit, ca să mă atragă spre stânci; dar din ziua de când m-am hotărât pentru Hristos, niciodată nu mi-am zis: „Îmi pare rău că m-am făcut creştin; mă căiesc că slujesc Domnului.” De aceea, cred că, în chip cinstit, sincer şi din experienţă, pot să recomand şi altora slujba pe care am găsit-o aşa de bună. Chiar dacă eu am fost o slugă rea, totuşi susţin cu tărie că nu există un stăpân mai vrednic de ai fi iubit ca Domnul Hristos şi nici o slujbă mai binecuvântată ca slujba pentru El.

La această mărturie aş putea să adaug că a sluji lui Dumnezeu este un lucru aşa de binecuvântat încât în El aş vrea să şi mor. Dacă durerile trupeşti m-au împiedicat de a predica, am luat condeiul şi a fost o bucurie pentru mine să pot să scriu pentru Stăpânul meu. Când însă mâna n-a fost în stare să conducă peniţa pe hârtie, am încercat să vorbesc cu unul şi cu altul despre Învăţătorul meu. Am auzit că David Brainerd, când era foarte bolnav şi nu putea să predice indienilor, sta în pat şi încerca să înveţe pe un copil indian alfabetul, pentru ca acela să înveţe să citească Biblia. „Dacă nu pot să slujesc lui Dumnezeu într-un fel, Îi slujesc într-alt fel”, l-a auzit cineva spunând. „Nu mă voi lăsa niciodată de această slujire binecuvântată”. Aceasta este şi hotărârea mea, hotărâre în care nu este absolut niciun merit din partea mea; căci a sluji Domnului este un lucru de preţ şi o mare bucurie a putea să faci ceva pentru slăvitul nostru Tată şi pentru preaiubitul nostru Prieten. De aceea îţi recomand, iubite cititor, foarte stăruitor şi spre cel mai mare bine al tău: să slujeşti lui Dumnezeu!

A sluji lui Dumnezeu este cel mai înţelept lucru din lume. El te-a creat; să nu slujeşti Creatorului tău? El îţi poartă de grijă şi te ţine în viaţă; să nu fie viaţa ta trăită spre slava Lui? Închipuie-ţi că ai avea un câine care niciodată nu s-ar bucura înaintea ta şi în loc să ia seama la chemarea ta, s-ar lua după oricine; nu ţi s-ar urî oare de o astfel de făptură, care aşa de puţin te recunoaşte drept stăpân al ei? Cine ar născoci sau şi-ar face o maşină, dacă n-ar trage nădejde că-i va fi de vreun folos? Aşa te-a făcut şi pe tine Dumnezeu; trupul tău este o maşinărie minunată; sufletul tău de asemenea este ceva minunat. Şi tu să nu te supui Lui şi să nu gândeşti la El cu inima şi mintea ta? Iată ce zice Dumnezeu: „Ascultaţi, ceruri, şi ia aminte, pământule, căci Domnul vorbeşte: «Am hrănit şi am crescut nişte copii, dar ei s-au răsculat împotriva Mea. Boul îşi cunoaşte stăpânul şi măgarul cunoaşte ieslea stăpânului său; dar Israel nu Mă cunoaşte, poporul Meu nu ia aminte la Mine»” (Isaia 1:2,3).

A trăi 20 de ani fără Dumnezeu este o hoţie îngrozitoare; cum ai putut să faci una ca asta? A trăi 30-40 de ani fără să fi dat cinste Aceluia care ţi-a dat suflare şi fără ajutorul căruia de mult te-ai fi aflat în mormânt şi ai fi ajuns pradă putrezirii, este o nelegiuire; cum ai putea să îndrăzneşti să stăruieşti în ea? Ai trăi atâta vreme supărând adeseori pe Dumnezeu: ai vorbit împotriva Lui, ai necinstit ziua Lui, n-ai luat aminte la cartea Lui, ai întors spatele Fiului dragostei Lui – nu alcătuiesc oare toate acestea o deplină măsură de vinovăţie din partea ta? Nu vrei să pui capăt unui astfel de umblet rău? (…) Dumnezeu te-a lăsat ani de-a rândul să-L tot mânii, poate chiar 30, 40, 50 de ani; te-a suferit cu îndelungă, nesfârşită răbdare. Nu este oare timpul să intri în slujba Lui? Şi fiindcă El ne-a creat, El ne-a izbăvit şi El ne-a păstrat, tocmai de aceea are drept să ne ceară să fim robi ai Lui.

Aceasta este slujba cea mai de cinste din câte pot să fie. Ai zis tu oare: „Doamne, eu sunt robul tău!”? Atunci văd în mintea mea coborându-se, ca un fulger din cer, un duh de lumină, stând ca o flacără vie. Este un serafim venit de-a dreptul de la tronul lui Dumnezeu. Şi ce zice el oare? „Doamne, eu sunt robul Tău!” Nu te bucuri să fii şi tu într-o astfel de tovărăşie? Dacă heruvimii şi serafimii socotesc o mare cinste pentru ei să fie slujitorii lui Dumnezeu, cine din noi va socoti acest lucru ca ceva înjositor? Un prinţ sau un împărat, dacă este un păcătos înaintea lui Dumnezeu, pus alături de unul care slujeşte lui Dumnezeu în osteneli şi în sărăcie, nu este decât ca unul care spală vasele la bucătărie. Nu este sub cer ceva mai înalt decât să fii în slujba lui Dumnezeu. Oricare ar fi treapta la care oamenii ridică pe unii din ei, aceasta este cu mult mai prejos decât a fi numit, când Domnul va veni, „rob al lui Dumnezeu”. Dacă eşti rob al lui Dumnezeu, te afli într-o aleasă tovărăşie.

Îngăduiţi-mi să vă spun mai departe că a sluji Domnului este o slujbă binefăcătoare. Dacă m-aş apuca de un lucru oarecare, aş vrea să pot să-mi întrebuinţez timpul şi puterea în aşa fel încât să nu fac rău nimănui, ci dimpotrivă să fac bine multora. Nu cred că aş putea să fac comerţ cu arme şi mai ales cu băuturi alcoolice. Mai bine să rabd de foame decât să-mi câştig pâinea vânzând băutura care îi coboară pe clienţii mei mai prejos de animale. După părerea mea, când un tânăr vrea să-şi aleagă o ocupaţie, să opteze pentru una în care să poată fi o binecuvântare şi pentru el însuşi şi pentru alţii. Este frumos să lucrezi cum au lucrat unii care nu s-au îmbogăţit micşorând câştigul lucrătoarelor sau tăind leafa slujbaşilor lor, ci ajutându-i să se ridice. Cine este un rob al lui Dumnezeu face bine pretutindeni, căci în slujba lui Dumnezeu nu este nimic care să aducă pagubă altora. Slujba Domnului este numai bunătate. Ea este bună şi pentru voi, şi pentru semenii voştri. Într-adevăr, ce alt lucru cere Dumnezeu, în slujba Sa, decât să-L iubim pe El din toată inima şi pe aproapele ca pe noi înşine? Cine face acest lucru, slujeşte lui Dumnezeu prin ajutorul Duhului Sfânt şi este o binecuvântare şi pentru oameni.

Mai departe, a sluji lui Dumnezeu asigură cel mai mare câştig de sub cer. „Nu întotdeauna” va zice cineva; însă eu spun sus şi tare: „Ba da, întotdeauna”. Cine slujeşte lui Dumnezeu are parte de câştig chiar şi acum. Mulţumirea de a face bine este mai dulce decât mulţumirea de a ajunge bogat şi cu faimă mare. N-am trăit oare cei mai mulţi dintre noi destulă vreme ca să vedem că toate lucrurile acestei lumi nu sunt decât un abur? Bucuria de căpetenie a vieţii este să fii în rânduială cu tine însuţi, cu aproapele tău şi cu Dumnezeul tău; iar celui ce este în rânduială cu Dumnezeu ce-i mai rămâne de dorit? Pentru tot ce are de îndurat din pricina lucrului pentru Dumnezeu, găseşte răsplată bogată în pacea inimii. În Elveţia, un martir sta desculţ în faţa rugului pe care trebuia să fie ars. El a chemat pe cel însărcinat să supravegheze arderea lui şi l-a rugat: „Vreţi să puneţi mâna pe inima mea? Para focului îmi stă în faţă. Puneţi-vă mâna pe inima mea: dacă ea bate mai repede ca de obicei, atunci să nu credeţi în religia mea!”. Tremurând şi cu inima bătându-i cu putere, slujbaşul a pus mâna pe pieptul martirului şi a găsit că inima sa era aşa de liniştită ca şi cum n-ar fi fost vorba să meargă în flăcări, ci să se urce în pat ca să se odihnească. Iată un lucru mare! Cine poartă în piept floarea liniştii sufleteşti, acela are cerul chiar de pe pământ.

Mi se pare că aud pe cineva spunând: „Nu vreau să fiu rob!”. Dar, prietene, de asta nu poţi să scapi, robul cuiva trebuie să fii. „Atunci vreau să fiu robul meu, să-mi slujesc mie însumi”, va zice cineva. Iartă-mă, viteazule, trebuie să-ţi spun la ureche: „Dacă-ţi slujeşti ţie însuţi, slujeşti unui NEBUN”. Cine este sluga lui însuşi, este robul unui rob şi nu pot să-mi închipui stare mai rea decât să fii robul unui rob. Cuiva trebuie să slujeşti. Şi vei purta lanţuri dacă slujeşti stăpânului pe care şi-l aleg cei mai mulţi. Există oare vreun om a cărui judecată să fie prinsă în lanţuri mai grele ca a aceluia care se numeşte „liber-cugetător”? Este oare un om aşa de lesne crezător ca acela care nu vrea să creadă în Biblie? El înghite o grămadă mare de dificultăţi, în timp ce se plânge că noi am înghiţit o nimica toată.

Un anumit soi de oameni are nevoie de mult mai multă credinţă decât avem noi. Căci necredinţa are de-a face cu greutăţi cu mult mai mari decât credinţa. Uită-te la acela care trăieşte după gândurile lui; ce robie este viaţa lui: „Ale cui sunt vaietele? Ale cui sunt oftările? Ale cui sunt plângerile? Ale cui sunt rănile fără pricină? Ai cui sunt ochii roşii?—Ale celor ce întârzie la vin şi se duc să golească paharul cu vin amestecat” (Proverbe 23:29-30). Cine altul are putregaiul în oase dacă nu acela care dă frâu slobod patimilor lui? Cel mai nenorocit sclav din galere şi cel mai vrednic de milă rob nu este nici pe jumătate aşa cât este de robit tânărul care este dus de plăcerile lui, ca boul la măcelărie, şi care pradă stricăciunii şi patimilor lui. Dacă ar trebui să fiu rob, aş vrea mai bine să fiu robul unui sălbatic, decât să fiu robul meu însumi, fiindcă a fi robul meu însumi ar fi totuna cu cea mai adâncă înjosire. Robul cuiva trebuie să fii; fără asta nu se poate. Dacă însă eşti robul tău însuţi, robia aceasta este îngrozitoare. „Alegeţi astăzi cui vreţi să slujiţi!” (Iosua 24:15), căci de slujit cuiva trebuie să slujiţi. Oricărui om i se pune întrebarea dacă vrea să fie un prinţ sau un om sărman, un milionar sau un cerşetor. Cu cât mai sus se înalţă un om, cu atât mai mult are să slujească semenilor lui. De slujit trebuie să slujeşti. O, de ai vrea să slujeşti lui Dumnezeu!

Este loc şi pentru tine. Alte locuri sunt ocupate. Sute de tineri merg de la un loc de muncă la altul şi se roagă să fie primiţi, ca să-şi câştige pâinea; în multe locuri merg degeaba, pentru că nu sunt primiţi. Unii îşi rup pantofii căutând de lucru; din inimă le doresc să găsească ce caută. În slujba lui Dumnezeu însă este loc pentru toţi; iar El îi primeşte bucuros pe toţi. Îngăduie-mi să spun că, dacă intri în slujba Lui, El îţi va ajuta în tot ce-ţi este poruncit să faci în această lume. Se zice adeseori că cine este creştin are puţină pricepere, că este un prost. O, aroganţilor potrivnici, cu toate că noi nu vă întoarcem numele pe care ni-l daţi, totuşi am putea să vă socotim mai de grabă pe voi nişte proşti. Cunosc mulţi credincioşi cu care ar fi foarte primejdios să te porţi aşa cum te-ai purta cu nişte proşti; totuşi, dacă vrea cineva să facă acest lucru, curând va vedea că s-a înşelat. Îmi place creştinul care, în orice privinţă, este mai bun, tocmai pentru că este creştin. El va fi mai bun ca servitor, ca stăpân, ca negustor, ca meseriaş. În adevăr nu este niciun poet ale cărui lucrări să întreacă pe ale poetului sfinţeniei. Lucrul în care acum eşti destoinic şi îndemânatic, când vei sluji lui Dumnezeu, îl vei putea face cu mult mai bine.

(Fragmente din cartea A Good Start. A Book for Young Men and Young Women, Charles H. Spurgeon. Volumul a fost tradus în limba română de Teodor Popescu, având titlul Fiţi tari în Domnul. O carte pentru toţi, îndeosebi pentru tineret, şi a apărut la Tipografia Cartea de Aur, fiind republicat de Editura Stephanus.)

J.C. Ryle – Rugăciunea în taină

Nu există nicio îndatorire a religiei care să fie atât de neglijată ca rugăciunea în taină.

Trăim zile în care abundă profesarea religioasă. Acum există mai multe locuri de închinare publică decât erau înainte. Sunt mai mulţi oameni care le frecventează decât au fost vreodată de când Anglia este o naţiune. Totuşi, în ciuda acestei religii publice, cred că există o neglijare enormă a rugăciunii în taină.

Nu aş fi spus acest lucru cu câţiva ani în urmă. Odată credeam, în ignoranţa mea, că majoritatea oamenilor îşi spun rugăciunile şi mulţi oameni se roagă. Am ajuns să gândesc diferit. Am ajuns la concluzia că majoritatea creştinilor practicanţi nu se roagă deloc.

Ştiu că această afirmaţie sună foarte şocant şi că îi va uimi pe mulţi. Dar eu sunt convins că rugăciunea este unul dintre acele lucruri care sunt considerate a fi un „lucru de la sine înţeles” şi, ca multe lucruri de la sine înţeles, este ruşinos de neglijată. Este „treaba tuturor”; şi, după cum se întâmplă adesea în asemenea cazuri, este o treabă înfăptuită de foarte puţini. Este una dintre acele lucrări personale dintre Dumnezeu şi sufletele noastre pe care niciun ochi nu o poate vedea şi, de aceea, este unul dintre lucrurile pentru care există tot felul de ispite ca să le treci cu vederea şi să le laşi nefăcute.

Cred că mii de oameni nu spun niciodată nici măcar un cuvânt de rugăciune. Ei mănâncă, beau, dorm, se trezesc, se duc la lucrul lor, se întorc acasă, respiră aerul lui Dumnezeu, privesc soarele lui Dumnezeu, umblă pe pământul lui Dumnezeu, se bucură de îndurările lui Dumnezeu, au trupuri muritoare şi judecata şi eternitatea stau înaintea lor. Darniciodată nu îi vorbesc Iui Dumnezeu. Trăiesc ca animalele care pier; se comportă ca nişte creaturi fără suflet; nu au să-I adreseze niciun cuvânt Celui din a Cărui gură vor primi într-o zi sentinţa eternă. Cât de îngrozitor este lucrul acesta! Dar dacă tainele oamenilor ar fi cunoscute, cât de comun ar fi!

Cred că există zeci de mii de oameni ale căror rugăciuni nu sunt nimic altceva decât o simplă formalitate – o serie de cuvinte repetate pe de rost, fără să se gândească la înţelesul lor. Unii spun în grabă câteva propoziţii pe care le-au învăţat la grădiniţă când erau copii. Alţii se mulţumesc să repete Crezul, uitând că nu este nicio cerere în acesta. Alţii adaugă şi Rugăciunea domnească, dar fără nici cea mai mică dorinţă ca rugăminţile ei solemne să primească răspuns. Alţii, dintre cei săraci, chiar şi azi repetă vechile versuri catolice:

Matei, Marcu, Luca şi loan

Binecuvântaţi patul pe care stau.”

Mulţi, chiar şi dintre aceia care folosesc forme bune, îşi murmură rugăciunile după ce s-au întins în pat sau trec rapid prin ele în timp ce se spală sau se îmbracă dimineaţa. Oamenii pot să creadă ce vor, însă pot fi siguri că înaintea lui Dumnezeu aceasta nu este rugăciune. Cuvintele spuse fără inimă sunt la fel de inutile pentru sufletele noastre ca bătutul tobelor de către sărmanii păgâni înaintea idolilor lor. Acolo unde nu este inimă, poate fi o lucrare a buzelor sau o lucrare a limbii, dar nu este ceva pe care Dumnezeu să-l asculte – nu este rugăciune. Nu am niciun dubiu că Saul a spus multe rugăciuni lungi înainte ca Domnul să-l întâmpine pe drumul către Damasc. Dar numai atunci când inima lui a fost zdrobită, Domnul a spus: „se roagă!”

Surprinde acest lucru pe vreun cititor? Ascultaţi-mă şi veţi vedea că nu vorbesc aşa fără motiv. Vi se pare că afirmaţiile mele sunt extravagante şi nejustificate? Oferiţi-mi atenţia voastră şi vă voi arăta în curând că vă spun numai adevărul.

Aţi uitat că nu este ceva natural ca cineva să se roage? Mintea firească este vrăjmăşie împotriva lui Dumnezeu. Dorinţa inimii omului este să se depărteze de Dumnezeu şi să nu aibă nimic de-a face cu El. Sentimentul lui faţă de El nu este de dragoste, ci de frică. Atunci, de ce s-ar ruga un om dacă nu are niciun simţ real al păcatului, niciun simţ real al lipsurilor spirituale, nicio credinţă fermă în lucrurile nevăzute, nicio dorinţă după sfinţenie şi cer? Despre toate aceste lucruri, marea majoritate a oamenilor nu cunosc şi nu simt nimic. Mulţimea merge pe calea cea largă. Nu pot să trec cu vederea lucrul acesta. Prin urmare – spun cu îndrăzneală – cred că puţini oameni se roagă.

Aţi uitat că nu e la modă să te rogi? Este unul dintre lucrurile pe care multora le-ar fi ruşine să le facă. Sunt sute de oameni care ar face orice altceva numai să nu mărturisească public că au obiceiul să se roage. Sunt mii de oameni care, dacă sunt constrânşi de circumstanţe să doarmă în aceeaşi cameră cu un străin, s-ar culca fără să se roage. Să călăreşti bine, să ţinteşti bine, să te îmbraci bine, să mergi la baluri, la concerte, la teatru, să fii cunoscut drept inteligent şi plăcut – toate aceste sunt la modă, dar nu să te rogi. Nu pot să trec cu vederea acest lucru. Nu pot să cred că un obicei de care multora pare să le fie ruşine să-l practice este comun. Cred că puţini oameni se roagă.

Aţi uitat ce fel de vieţi duc cei mai mulţi? Putem oare să presupunem că oamenii se roagă împotriva păcatului zi şi noapte, când îi vedem afundându-se direct în el? Putem oare să presupunem că se roagă împotriva lumii când ei sunt în întregime absorbiţi şi captivaţi de căutările ei? Putem oare să credem că Îi cer într-adevăr har lui Dumnezeu ca să-L slujească, când ei nu arată nici măcar cea mai mică dorinţă de a-L sluji? Oh, nu! E limpede ca lumina zilei că marea majoritate a oamenilor fie nu Îi cer nimic lui Dumnezeu, fie nu vorbesc serios atunci când îi cer ceva – ceea ce înseamnă acelaşi lucru. Rugăciunea şi păcatul nu vor trăi niciodată împreună în aceeaşi inimă. Rugăciunea va mistui păcatul sau păcatul va sugruma rugăciunea. Nu pot să trec cu vederea acest lucru. Mă uit la vieţile oamenilor. Cred că puţini sunt aceia care se roagă.

Aţi uitat de felul în care mor mulţi? Cât de mulţi, atunci când se apropie de moarte, par să fie complet străini de Dumnezeu! Nu numai că sunt jalnic ignoranţi cu privire la Evanghelia Lui, dar le lipseşte în mod jalnic puterea de a-I vorbi lui Dumnezeu. Există o stânjeneală, o timiditate, o noutate, o neîndemânare în strădaniile lor de a se apropia de El. Par să facă ceva nou. Arată de parcă ar vrea să fie prezentaţi lui Dumnezeu, de parcă nu au mai vorbit niciodată înainte cu El. Îmi aduc aminte că am auzit de o doamnă care era nerăbdătoare ca pastorul să vină să o viziteze în timpul bolii ei finale. Dorea ca el să se roage cu ea. A întrebat-o pentru ce să se roage. Nu ştia şi nu putea spune. Era absolut incapabilă să numească lucrul pe care vroia ca el să i-L ceară lui Dumnezeu pentru sufletul ei. Tot ceea ce părea că vroia era forma rugăciunilor pastorului. Pot să înţeleg destul de bine lucrul acesta. Paturile de moarte sunt mari destăinuitori de secrete. Nu pot să trec cu vederea ceea ce am văzut în oamenii bolnavi şi aflaţi pe moarte. Şi lucrul acesta mă face să cred că puţini se roagă.

(Fragment din lucrarea O chemare la rugăciune, J.C. Ryle, Editura Perla Suferinţei, Suceava, 2011, traducere Eliza Leonaş.)

Predicarea expozitivă prezintă puterea Cuvântului

Faptul că puterea necesară transformării spirituale se află în Cuvântul lui Dumnezeu justifică predicarea expozitivă. Predicarea expozitivă intenţionează să prezinte şi să aplice adevărurile dintr-un anumit pasaj biblic. (…)

Expunerea textului biblic îi leagă pe predicator şi pe ascultători de singura sursă a adevăratei transformări spirituale. Pentru că inimile se transformă atunci cândoamenii sunt puşi în faţa Cuvântului lui Dumnezeu, predicatorul expozitiv se angajează să spună ceea ce spune Dumnezeu. El deschide Biblia în faţa poporului lui Dumnezeu şi îndrăzneşte să afirme: „Vă voi explica ce vrea să spună acest pasaj. Cuvintele sale nu au rolul de a proclama autoritatea predicatorului, ci sunt o mărturisire umilă a faptului că predicatorul nu are altceva mai bun de spus decât Cuvântul lui Dumnezeu. Astfel, predicatorul are misiunea şi chemarea de a explica poporului lui Dumnezeu înţelesul Bibliei.

Metoda cea mai sigură de a explica înţelesul Bibliei constă în alegerea unui text biblic în rugăciune, împărţirea sa pe baza ideilor şi a elementelor sale importante, iar apoi explicarea naturii şi a implicaţiilor fiecăreia sau fiecăruia dintre acestea. Explicarea textului aşa cum l-a scris şi l-a înţeles autorul său presupune totodată să nu excludem porţiuni din pasaj şi să nu neglijăm elemente din contextul său pe care trebuie să le înţelegem pentru a putea identifica principiile pe care leprezintă pasajul. Predica expozitivă poate fi definită ca un mesaj ale cărui structură şi idei sunt inspirate dintr-un text biblic, care acoperă întregul conţinut al textului şi care explică elementele şi contextul acestuia cu scopul de a identificaprincipiile durabile pentru credincioşie în gândite, trăire şi închinare intenţionate de Duhul Sfânt, cel care a inspirat textul.Predica expozitivă foloseşte elementele textului şi contextul său ca să explice sensul pasajului biblic respectiv.

Scopul de bază pe care-l avem ca predicatori expozitivi nu este să comunim valoarea părerilor noastre personale, filozofiile altora sau diverse speculaţii, ci să arătăm cum anume dezvăluie Cuvântul lui Dumnezeu voia Sa pentru cei uniţi cu El prin Fiul Său. (…)

Predicarea expozitivă prezintă autoritatea Cuvântului

Răspunsul la relativismul radical al culturii noastre, cu toate incertitudinile care îl însoţesc, este pretenţia Bibliei la autoritate. Pavel i-a lăudat pe creştinii tesaloniceni pentru că au acceptat mesajul său „nu ca pe cuvântul oamenilor, ci, aşa cum şi este în adevăr, ca pe Cuvântul lui Dumnezeu, care lucrează şi în voi care credeţi (1 Tesaloniceni 2:13). Afirmaţia Scripturii şi premisa de la care porneşte predicarea expozitivă este că Dumnezeu a vorbit în Cuvântul Său. Cu mult timp în urmă, Augustin a rezumat această idee într-o afirmaţie foarte simplă: „Când vorbeşte Biblia, vorbeşte Dumnezeu. Astfel, sarcina predicării expozitive este să comunice ceea ce Dumnezeu a pus în Scriptură cu scopul de a oferi copiilor lui Dumnezeu adevărul Său pentru vremea în care trăiesc ei. (…)

Fără autoritatea Cuvântului, predicarea devine o căutare nesfârşită de tematici, de terapii şi de tehnici care câştigă adepţi, promovează toleranţă, militează pentru o cauză sau alină îngrijorări. Raţiunea umană, obiectivele sociale, consensul popular şi convingerile morale personale devin resursele predicatorului lipsit de „convingerea istorică potrivit căreia ceea ce spune Scriptura, spune Dumnezeu. Opiniile şi sentimentele ce determină conţinutul predicării căreia îi lipseşte autoritatea biblică sunt aceleaşi forţe care, într-o cultură schimbată, într-o generaţie viitoare sau într-o inimă rebelă, pot nega validitatea aceloraşi concepte. Predicarea expozitivă evită aceste nisipuri mişcătoare legându-l pe predicator de temelia Cuvântului lui Dumnezeu. (…)

Predicatorii expozitivi nu se aşteaptă ca oamenii să le preţuiască opiniile. Ei se alipesc de adevărurile Scripturii şi doresc ca ascultătorii lor să facă la fel.

Predicarea expozitivă prezintă lucrarea Duhului

Aşteptările predicatorilor expozitivi se bazează la rândul lor pe adevărurile Bibliei. Dacă elocvenţa şi oratoria nu au cum să stea la baza transformării spirituale, atunci cine poate schimba inimile? Liderii Reformei protestante au răspuns la această întrebare: „Duhul Sfânt lucrând prin Cuvânt şi împreună cu Cuvântul în inimile noastre.” Cuvântul lui Dumnezeu este sabia Duhului (Efeseni 6:17; cf. Faptele Apostolilor 10:44; Efeseni 1:13). Mijlocul extraordinar, dar folosit în mod obişnuit de Dumnezeu ca să transforme vieţi este Cuvântul Său, însoţit de puterea Duhului Său care poate regenera, poate convinge şi poate abilita.

Atunci când vestim Cuvântul, facem ca lucrarea Duhului Sfânt să aibă un impact în vieţile altora. Niciun alt adevăr nu ne oferă o încurajare mai mare în predicare şi nu ne dă motive mai puternice să aşteptăm rezultate de pe urma eforturilor noastre. Lucrarea Duhului şi predicarea sunt la fel de inseparabile precum căldura şi lumina emisă de un bec. Atunci când noi prezentăm lumina Cuvântului lui Dumnezeu, Duhul Său îşi face lucrarea de a încălzi, de a topi şi de a modela inimile după voia Sa. (…)

Aceste adevăruri îi provoacă pe toţi predicatorii să-şi îndeplinească slujba cu o atitudine de profundă dependenţă de Duhul lui Dumnezeu. Lucrarea publică fidelă planurilor lui Dumnezeu presupune o viaţă personală de rugăciune şi dedicare. Să nu ne aşteptăm ca vorbele noastre să îi pună pe alţii faţă în faţă cu puterea Duhului dacă noi nu ne-am întâlnit personal cu El. (…)

Neglijarea rugăciunii este semnul unor carenţe grave în lucrare, chiar dacă celelalte semne ale succesului nu au început să dispară. Să nu uităm niciodată că succesul la public nu este neapărat acelaşi lucru cu eficacitatea în lucrarea spirituală.

(Fragmente din capitolul 1 al volumului Predicarea cristocentrică. Răscumpărarea predicii expozitive, Bryan Chapell, Editura Făclia, 2008.)

 

IMAGINI CU MESAJE BIBLICE (700X700) – 4 –
IMAGINI CU MESAJE BIBLICE (700X700) – 3 –
IMAGINI CU MESAJE BIBLICE (700X700) -2-
IMAGINI CU MESAJE BIBLICE (700×700) -1-

IMAGINI DREPTUNGHIULARE (700X550) –  3 –

IMAGINI DREPTUNGHIULARE (700X550) – 2 –

IMAGINI DREPTUNGHIULARE (700X550) – 1 –

 

 

 

 

 

 


Adauga un comentariu

You must be logged in to post a comment.