Romani 1:28-32

Fiindcă n-au căutat să păstreze pe Dumnezeu în cunoştinţa lor, Dumnezeu i-a lăsat în voia minţii lor blestemate, ca să facă lucruri neîngăduite. Astfel au ajuns plini de ori ce fel de nelegiuire, de curvie, de viclenie, de lăcomie, de răutate; plini de pizmă, de ucidere, de ceartă, de înşelăciune, de porniri răutăcioase; sunt şoptitori, bârfitori, urâtori de Dumnezeu, obraznici, trufaşi, lăudăroşi, născocitori de rele, neascultători de părinţi, fără pricepere, călcători de cuvânt, fără dragoste firească, neînduplecaţi, fără milă. Şi, măcar că ştiu hotărârea lui Dumnezeu, că cei ce fac asemenea lucruri, sunt vrednici de moarte, totuş, ei nu numai că le fac, dar şi găsesc de buni pe cei ce le fac.

Învăţătura lui Pavel cu privire la motivul pentru care o societate degenerează într-un rău fără limite, corupt şi distructiv este diferit de orice altă analiză pe care ai citi-o în zilele noastre. Unul din motivele pentru această decădere este că atunci când o societate se afundă în stricăciune morală, una din caracteristicile acelei stricăciuni este incapacitatea de a vedea ce se întâmplă. Mintea societăţii devine atât de stricată în decadenţă morală încât nu are cadrul de a recunoaşte răul aşa cum este el în realitate.

Noi trăim într-o astfel de vreme. Incapacitatea de a face judecăţi morale sănătoase este evidentă aproape oriunde te uiţi în jur. Ceea ce face acest pasaj din Scriptură unul din cele mai relevante şi necesare texte din toată Biblia pentru zilele noastre – şi mai precis pentru că pare atât de străin zilelor noastre. În zilele noastre, dacă ceva nu pare străin din punct de vedere spiritual sau moral, face probabil parte din atmosfera oarbă şi decadentă pe care o respirăm, şi de aceea nu ne este de nici un folos, indiferent de cât de bine ne-ar face să ne simţim.

Ceea ce avem nevoie este un cuvânt din afara lumii noastre stricate şi a gândirii noastre depravate. Avem nevoie de un cuvânt de la Dumnezeu. Şi am putea foarte bine să ne aşteptăm ca un astfel de cuvânt să fie foarte ciudat, pentru că am devenit străini faţă de realitatea lui Dumnezeu într-o eră foarte absorbită de sine.

Ceea ce avem în textul de astăzi este o listă care cuprinde douăzeci şi unu de căi de a păcătui sau douăzeci şi unu de forme ale răului. Şi ceea ce cred că ar trebui să facem este să remarcăm, mai întâi, de ce ne dă Pavel această listă şi de unde vine acest rău. Apoi, ar trebui să ne uităm la lista însăşi şi să ne întrebăm de ce este aici. Apoi, ar trebui să ne întrebăm care este soluţia pentru astfel de lucruri.

DE UNDE VIN ACESTE RĂUTĂŢI DIN VERSETELE 29-31?

Deci, mai întâi, de unde vin aceste răutăţi în versetele 29-31?

Totul a pornit în versetul 18 unde Pavel a prezentat motivul pentru care avem nevoie disperată de Evanghelia darului neprihănirii lui Dumnezeu. Vă amintiţi că el a spus în versetul 16 că Evanghelia este „puterea lui Dumnezeu pentru mântuirea fiecăruia care crede, întâi a Iudeului, apoi a Grecului.” De ce? Versetul 17: „deoarece în ea este descoperită o neprihănire, pe care o dă Dumnezeu, prin credinţă şi care duce la credinţă, după cum este scris:”Cel neprihănit va trăi prin credinţă.”” Cu alte cuvinte: Evanghelia este puterea lui Dumnezeu de a-i mântui pe cei credincioşi pentru că în ea Dumnezeu ne dă ceea ce avem nevoie şi ceea ce noi n-am putea produce niciodată prin noi înşine, şi anume, neprihănirea Sa. Neprihănirea pe care El o cere de la noi, tot El ne-o dă fără plată, dacă ne încredem în El. Acesta este marele adevăr biblic al îndreptăţirii (justificării) prin credinţă.

Apoi în versetul 18 el ne spune de ce avem nevoie disperată de această Evanghelie a darului neprihănirii lui Dumnezeu: „Mânia lui Dumnezeu se descopere din cer împotriva oricărei necinstiri a lui Dumnezeu şi împotriva oricărei nelegiuri a oamenilor, care înăduşe adevărul în nelegiuirea lor.” Noi avem nevoie de neprihănirea lui Dumnezeu pentru că este singurul lucru care ne poate proteja de mânia lui Dumnezeu. Şi avem nevoie să fim protejaţi de mânia lui Dumnezeu pentru că suntem vinovaţi din fire şi suprimăm adevărul lui Dumnezeu. Din fire nouă nu ne place Dumnezeu şi nu-L dorim în vieţile noastre. Tremur doar când spun aceste lucruri.

Efectele suprimării adevărului lui Dumnezeu

Deci ceea ce face Pavel în următoarele versete este să descrie pentru noi efectele suprimării adevărului lui Dumnezeu. Pavel vrea ca noi să vedem tot răul lumii ca un râu care curge din acest izvor. Respinge-L pe Dumnezeu, suprimă-L pe Dumnezeu, distorsionează-L pe Dumnezeu, recrează-L pe Dumnezeu în propria ta imagine şi după cum ţi-ar plăcea ţie, şi efectul este mai rău decât ne-am aştepta. Şi lucrul care este mai rău decât ne-am aştepta este că Dumnezeu se alătură cruciadei pe care o ducem noi împotriva lui Dumnezeu, dacă putem să spunem aşa, şi ne lasă în voia efectelor pervertite ale propriei noastre revolte împotriva Lui.

Am văzut aceasta de trei ori. În versetul 23, noi schimbăm slava lui Dumnezeu cu icoane, şi versetul 24 spune, „De aceea, Dumnezeu i-a lăsat pradă necurăţiei, să urmeze poftele inimilor lor.” În versetul 25, noi schimbăm adevărul lui Dumnezeu cu o minciună, şi versetul 26 spune, „Din pricina aceasta, Dumnezeu i-a lăsat în voia unor patimi scârboase.” Şi astăzi în versetul 28 vedem din nou: „Fiindcă n-au căutat să păstreze pe Dumnezeu în cunoştinţa lor (sau literal: fiindcă nu au fost de acord să-L aibă pe Dumnezeu în cunoştinţa lor), [de aceea] Dumnezeu i-a lăsat în voia minţii lor blestemate, ca să facă lucruri neîngăduite”.

Aceasta este ceea ce vrea să spună Pavel prin mânia lui Dumnezeu care se descoperă (versetul 18): mânia lui Dumnezeu se descoperă împotriva lumii, în timp ce oameni din toată lumea sunt pasionaţi faţă de orice altceva decât Dumnezeu. Răspunsul lui Dumnezeu la această lipsă de loialitate la nivel mondial şi trădare împotriva Creatorului nostru nu este, în primul rând, să ne trimită în iad, ci ca să se vadă că ne scufundăm în mlaştina pe care am ales-o.

La aceasta mă refeream la început când spuneam că învăţătura lui Pavel cu privire la motivul pentru care societăţile degenerează deseori într-un rău fără limite, corupt şi distructiv este diferită de orice analiză pe care ai putea-o citi astăzi. Astăzi s-ar putea să auzi pe cineva spunând: Bine, America, ţi-ai construit un pat secular al relativismului şi lipsei de moralitate, care-l depreciază pe Dumnezeu, aşa că acum dormi în el. Dar aceasta nu este ceea ce spune Pavel aici.

El spune ceva mult mai îngrozitor despre mânia lui Dumnezeu. Pavel ne dă în patru paşi analiza sa cu privire la situaţia noastră. Luaţi versetul 28 din textul de astăzi ca să vedem cei patru paşi. Mai întâi, el spune că problema de bază este că nouă nu ne place să-L avem pe Dumnezeu în cunoştinţa noastră. „Fiindcă n-au căutat să păstreze pe Dumnezeu în cunoştinţa lor.” Aceasta este problema fundamentală în lume. Aceasta este esenţa condiţiei umane. Noi nu-L vrem pe Dumnezeu. Vrem auto-determinare şi preamărire de sine. Acesta a fost primul păcat în grădina Edenului. Şi aceasta este rădăcina tuturor relelor de astăzi. Noi nu vrem să-L cunoaştem pe Dumnezeu sau să-L avem în vieţile noastre.

Profunzimea păcatului nostru este judecata divină

Al doilea pas al analizei lui Dumnezeu este că Dumnezeu, într-un act de judecată (amintiţi-vă descoperirea „mâniei” din versetul 18) îşi retrage frâiele pe care le foloseşte de obicei cu privire la revolta noastră şi ne lasă să ne scufundăm în mlaştina pe care am ales-o. Aceste este lucrul pe care nu-l veţi auzi în nici o analiză socială de astăzi. Cine are astăzi realismul atât de centrat în Dumnezeu încât să spună: Profunzimea păcatului nostru nu numai că merită judecata divină, ci este judecata divină? Aceasta este ceea ce spune Pavel. Nu poţi să înţelegi în ziua de astăzi America (sau orice altă ţară) fără acest adevăr revelat. Chiar dacă am încerca să ne lăudăm trecând peste Dumnezeu, cum că cel puţin avem propria noastră auto-determinare în revolta noastră împotriva lui Dumnezeu, Dumnezeu ar răspunde: aşa crezi tu? Mai gândeşte-te.

Al treilea pas în analiza lui Pavel (din versetul 28) este acesta: efectul faptului că Dumnezeu ne lasă singuri şi îndepărtează frâiele sau limitele Sale obişnuite de la noi (vezi Geneza 20:6) este că suntem prinşi captivi de către o „minte blestemată.” „Dumnezeu i-a lăsat în voia minţii lor blestemate.” Minţile noastre devin din ce în ce mai stricate în păcat. Nu numai că le folosim să păcătuim, dar nici măcar nu putem gândi cu claritate cu privire la păcat. Nu-l putem recunoaşte. Este ca şi cum ne-am depărtat de Dumnezeu şi ne-am îndrăgostit de musca africană neagră purtătoare a limbricului care provoacă orbire, şi apoi Dumnezeu ne lasă în seama muştii şi a limbricului – şi a orbirii – astfel încât tot ceea ce putem face acum este să dezmierdăm musca (păcatului!) şi să încercăm să ne convingem pe noi înşine că musca aceea este un petec preţios de catifea.

Al patrulea pas al analizei (în versetul 28) este că mintea noastră stricată produce tot felul de răutăţi. Pavel merge mai departe şi listează douăzeci şi unu de astfel de rele ca şi exemple.

Deci acum avem răspunsul la prima întrebare, şi anume, de unde vine un astfel de rău? Vine: 1) din dorinţa noastră de a nu-L avea pe Dumnezeu în cunoştinţa noastră; şi 2) din judecata lui Dumnezeu asupra omenirii, judecată care ne lasă să ne scufundăm în mlaştina pe care o iubim; şi 3) din minţile noastre blestemate şi stricate în care ne afundăm.

CE ESTE ACEASTĂ LISTĂ ŞI DE CE ESTE AICI?

Deci acum putem întreba: Ce este această listă de rele? Ce să facem noi cu această listă lungă şi de ce este aici?

Să citim din nou. Versetul 28b-31: „Dumnezeu i-a lăsat în voia minţii lor blestemate, ca să facă lucruri neîngăduite. Astfel au ajuns plini de ori ce fel de nelegiuire, de curvie, de viclenie, de lăcomie, de răutate; plini de pizmă, de ucidere, de ceartă, de înşelăciune, de porniri răutăcioase; sunt şoptitori, bârfitori, urâtori de Dumnezeu, obraznici, trufaşi, lăudăroşi, născocitori de rele, neascultători de părinţi, fără pricepere, călcători de cuvânt, fără dragoste firească, neînduplecaţi, fără milă.”

Desigur, cineva ar putea ridica o obiecţie împotriva lui Pavel aici: nu aşa sunt toţi necredincioşii. Unii sunt foarte conştiincioşi, respectă legile, sunt filantropici, politicoşi, oameni decenţi. Da, este adevărat, şi Pavel ştia că este adevărat. El era destul de conştient, de exemplu, de stoicii din vremea sa – oameni ca Seneca şi mai târziu, Epictetus şi Marc Aureliu, care se mândreau că ei nu erau ca în lista aceea de răutăţi, şi totuşi, nu erau creştini.

Nu, esenţa acestei liste nu este să spună că fiecare societate care refuză să-L iubească pe adevăratul Dumnezeu va arata exact aşa. Ştim aceasta, din cauză că, în versetele 26-27, Pavel spune că dorinţa homosexuală este de asemenea un rezultat al faptului că nu-L iubeşti pe Dumnezeu mai presus de orice şi de aceea eşti lăsat din mâna lui Dumnezeu, şi totuşi Pavel în mod clar nu crede că orice necredincios are dorinţe homosexuale. Similar, aici în versetele 28-31, când el spune că toate aceste păcate sunt rezultatul refuzului de a-L recunoaşte pe Dumnezeu, el nu vrea să spună că orice necredincios, sau grup de necredincioşi, are toate aceste păcate sau că le are în aceeaşi măsură. Acestea sunt doar exemple. Acestea sunt acele lucruri care vin din respingerea lui Dumnezeu, şi cu cât Dumnezeu îi lasă pe oameni mai mult în seama depravării lor nelimitate, cu atât mai mult societatea lor va avea aceste păcate într-o măsură din ce în ce mai mare.

Orice formă de rău vine din falimentul cunoaşterii lui Dumnezeu

Deci care este scopul listării tuturor acestor păcate? Scopul, cred eu, este să ne dea îndeajuns de multe exemple ca să ne arate că efectiv orice formă a răului are de a face cu Dumnezeu şi vine din falimentul de a-L cunoaşte, aproba şi iubi pe El mai presus de orice. Cu alte cuvinte, Pavel ne dă o listă cuprinzătoare de păcate ca să ne trezească la realitatea că eşecul din fiecare domeniu al vieţii este datorat abandonului lui Dumnezeu. Versetul 28: Fiindcă n-au căutat să păstreze pe Dumnezeu în cunoştinţa lor, … astfel au ajuns plini de ori ce fel de … şi apoi el dă listă cu toate acele lucruri rele.

Cu alte cuvinte: scopul listei este să facă legătura dintre Dumnezeu şi orice păcat din lume. Şi după cum am văzut legătura este în două sensuri: fiecare păcat este înrădăcinat în faptul că noi preferăm orice altceva în afara lui Dumnezeu; şi fiecare păcat este din ce în ce mai rău în măsura în care Dumnezeu îndepărtează frâiele sau limitele Sale şi ne lasă să ne afundăm în mlaştina pe care am ales-o.

Dacă America are rata cea mai înaltă a criminalităţii din lumea vestică, are de a face cu Dumnezeu. Dacă superiorii noştri sunt lacomi, are de a face cu Dumnezeu. Dacă politicienii noştri sunt înşelători, are de a face cu Dumnezeu. Dacă bârfim unii despre alţii pe la spate, are de a face cu Dumnezeu. Dacă prezentatorii noştri de talk-showuri sunt insolenţi şi lăudăroşi, are de a face cu Dumnezeu. Dacă copiii sunt neascultători de părinţi, are de a face cu Dumnezeu. Dacă nu suntem de încredere şi nu ne păstrăm legămintele noastre de căsătorie, are de a face cu Dumnezeu. Dacă suntem orbi la lucruri care sunt rele în mod evident şi dacă suntem lipsiţi de dragoste şi nemiloşi, are de a face cu Dumnezeu.

Acesta este scopul acestei liste. Oriunde ne afundăm în păcat, este pentru că am părăsit stânca tare a slavei lui Dumnezeu.

CUM SĂ ÎNVINGEM ACESTE PĂCATE DISTRUCTIVE?

Ceea ce ne aduce la cea de a treia şi ultima întrebare: Care este soluţia? Cum să luptăm împotriva acestor rele distructive în propriile noastre vieţi şi în cultura noastră?

Răspunsul este cel la care se referă întreaga carte Romani. Dar haideţi să încheiem uitându-ne la trei mari reversuri – trei lucruri mari care trebuiesc date înapoi. 1) Avem nevoie ca mânia lui Dumnezeu care este îndreptată împotriva nelegiuirii noastre, să fie dată înapoi. 2) Avem nevoie ca acţiunea prin care Dumnezeu ne lasă în voia unei minţi blestemate, să fie dată înapoi. 3) Avem nevoie ca stricăciunea morală a minţii noastre să fie dată înapoi astfel încât mintea noastră să poată fi reînnoită pentru a fi folosită în mod corect şi adecvat în slujba lui Dumnezeu.

Vestea bună este că Dumnezeu a făcut posibile fiecare din aceste reversuri. Nu trebuie să te afunzi mai departe dacă Îl vei accepta pe Dumnezeu şi ceea ce El îţi poate da. Iată versetul cheie pentru fiecare din aceste schimbări.

Versetul cheie pentru reversul mâniei lui Dumnezeu care este îndreptată împotriva noastră este Romani 1:17: În Evanghelia lui Hristos este revelată „o neprihănire, pe care o dă Dumnezeu, prin credinţă şi care duce la credinţă, după cum este scris:”Cel neprihănit va trăi prin credinţă.” Cu alte cuvinte, neprihănirea pe care Dumnezeu o cere de la noi, ne-o dă El fără plată, dacă ne întoarcem la El şi ne încredem în El crezând că El este cel mai mare Bun pentru noi. Şi dacă ai neprihănirea lui Dumnezeu, nu mai eşti sub mânia lui Dumnezeu. Un revers foarte fericit!

Versetul cheie pentru reversul acţiunii prin care Dumnezeu ne lasă în voia minţii noastre blestemate este Romani 6:17. „Dar mulţumiri fie aduse lui Dumnezeu, pentru că, după ce aţi fost robi ai păcatului, aţi ascultat acum din inimă de dreptarul învăţăturii, pe care aţi primit-o [aceeaşi expresie ca în Romani 1:28 – traducerea din limba engleză – n.tr.]. Acesta este tocmai reversul acţiunii de lăsare în voia noastră, din Romani 1:28. Aici în Romani 6:17, reversul primit este către o formă a învăţăturii care este adevărată şi sfântă, nu falsă şi murdară. Şi remarcaţi că Dumnezeu este Cel care o face. „Mulţumiri fie aduse lui Dumnezeu”, spune Pavel, că aţi devenit ascultători de această învăţătură. Dumnezeu ne dă în mâna adevărului şi neprihănirii la fel de mult cum odinioară ne-a lăsat în voia păcatului.

În cele din urmă, versetul cheie pentru reversul minţii noastre stricate este Romani 12:2. „Să nu vă potriviţi chipului veacului acestuia, ci să vă prefaceţi prin înnoirea minţii voastre, ca să puteţi deosebi bine voia lui Dumnezeu: cea bună, plăcută şi desăvârşită.”

Atunci când Dumnezeu ne-a dat neprihănirea Sa prin credinţa în Isus, şi când ne-a dat unei noi învăţături despre adevăr şi a început să ne facă ascultători faţă de învăţătura aceea, atunci, puţin câte puţin noi suntem transformaţi prin înoirea minţilor noastre, şi lista lungă de păcate din Romani 1:29-31 devine tot mai scurtă şi mai slabă spre slava lui Dumnezeu.

Aceasta este cheia vieţii. Acesta este mesajul pe care-l ducem la vecinii noştri şi la alte neamuri. Vă chem şi vă îndemn să primiţi prin credinţă aceste trei reversuri din mâna lui Dumnezeu: 1) reversul mâniei lui Dumnezeu, prin darul neprihănirii lui Dumnezeu; 2) reversul faptului că suntem lăsaţi în voia stricăciunii, prin faptul că acum suntem daţi adevărului; şi 3) reversul unei minţi blestemate, prin transformarea unei minţi înnoite.

---

© Desiring God

Permisiuni: Aveţi permisiunea şi sunteţi încurajaţi să reproduceţi şi să distribuiţi acest material în orice format, cu condiţia să nu modificaţi cuvintele în nici un fel şi să nu cereţi bani mai mulţi decât v-a costat copierea materialului. Pentru postarea pe internet, preferăm un link către acest document de pe pagina noastră. Orice excepţie de la cele de mai sus trebuie aprobată de către Desiring God.

Vă rugăm să includeţi următoarea afirmaţie pe orice copie a acestui material pe care-l distribuiţi: De John Piper. © Desiring God. Pagina web: www.desiringGod.org.

Acesta este unul dintre punctele principale în care diferă credincioşii de cei necredincioşi

Traducere din limba engleză de

Dinu Moga

Credem că Dumnezeu nu a creat Universul ca apoi să-l lase să funcţioneze de unul singur…Noi recunoaştem lucrarea lui Dumnezeu în cursul continuu al naturii aşa cum o recunoaştem şi la originea ei. Mulţi sunt convinşi de existenţa unui Dumnezeu creator, când îi văd lucrarea, dar e nevoie de o credinţă din inimă pentru a recunoaşte lucrarea Sa continuă. „Prin credinţă pricepem că lumea a fost făcută prin cuvântul lui Dumnezeu …” (Evrei 11:3).

Apoi trebuie să continuăm să credem în suveranitatea lui Dumnezeu sau în grija pe care o acordă lumii prezente. Trebuie să ştim nu numai că Dumnezeu este Creator al tuturor lucrurilor, ci şi că El este stăpân şi Cel ce păstrează şi că în mod deosebit El poartă de grijă şi iubeşte tot ceea ce este creat de El, chiar şi pe cea mai neînsemnată vrabie.

Trebuie să înţelegem clar că providenţa lui Dumnezeu nu are nimic de-a face cu norocul sau întâmplarea. Timp de sute de ani şi chiar în vremea noastră oamenii au crezut că multe lucruri au avut loc din întâmplare. Dacă un om era atacat de tâlhari, a naufragiat pe mare, a dat peste o oază în pustie sau a scăpat ca prin urechile acului de la moarte, totul a avut loc din întâmplare. Dar noi ştim că până şi părul din cap ne este numărat. Noi ştim că Cel care ne poartă de grijă nu lasă să vină nimic peste noi la întâmplare. Toate evenimentele sunt controlate de sfatul tainic al lui Dumnezeu.

Adu-ţi deci aminte că Dumnezeu este omnipotent (are toată puterea), dar nu în sensul cum cred filozofii. Dumnezeu n-a rămas inactiv după ce şi-a sfârşit creaţia. El veghează, lucrează cu putere, este tot timpul activ. El este atotputernic nu pentru că a pus temelia unei lumi care funcţionează, ci pentru că El guvernează cerul şi pământul prin grija Lui plină de bunătate. Şi aceasta nu înseamnă numai că El a stabilit cursul normal al naturii. Bunătatea Lui continuă să se arate faţă de tot poporul Lui printr-o dragoste de Tată.

Când recunoaştem pe deplin omnipotenţa lui Dumnezeu, Îl vom asculta şi ne vom găsi refugiul sub paza Lui. Nu vom mai fi stăpâniţi de temeri superstiţioase. Unii oameni cred că stelele guvernează lumea şi de aceea sunt preocupaţi de horoscop. Putem sta liniştiţi şi convinşi că lumea este toată guvernată prin voia desăvârşită a lui Dumnezeu, aşa că nimic nu se întâmplă fără permisiunea, cunoştinţa şi voia Lui.

Un alt lucru pe care trebuie să-l fixăm clar în minţile noastre este că grija lui Dumnezeu este mult mai mult preştiinţă. Grija Lui este arătată într-o acţiune continuă. A spune că Dumnezeu guvernează lumea la modul general fără să controleze fiecare individ nu este adevărat. Fiinţa umană nu se mişcă şi nu acţionează la întâmplare şi nici prin voinţa ei liberă. Grija lui Dumnezeu faţă de lumea prezentă înseamnă că El continuă să se implice în toate activităţile oamenilor. Hotărârea cu privire la ce se întâmplă în lume nu este într-o anumită proporţie alegerea lui Dumnezeu şi într-alta alegerea omului – alegerea este întotdeauna numai a lui Dumnezeu.

Dumnezeu controlează atât lucrurile care au viaţă cât şi cele fără viaţă. Prin grija Lui părintească avem un seceriş bun sau unul rău. O călătorie sigură sau un naufragiu. Dumnezeu este atotputernic. E important să ştim că datorită deciziei Lui trăim vremuri bune sau vremuri grele. Noi ştim că El este bun ca să ne dea lucrurile bune de care avem nevoie. Când trecem prin vremuri grele, nu trebuie să credem că aceasta se întâmplă pentru că El n-a fost în stare să pregătească lucruri mai bune pentru noi. Ca un adevăr universal, Cristos a spus că nici măcar o vrabie nu cade la pământ fără voia Tatălui din cer.

Noi ştim că Dumnezeu a făcut lumea pentru om. Atunci trebuie să ne aşteptăm ca El s-o guverneze pentru binele omului. Profetul Ieremia exclamă: „Ştiu, Domane, că soarta omului nu este în puterea lui; nici nu stă în puterea omului, când umblă să-şi îndrepte paşii spre ţintă” (Ieremia 10:23). Solomon ne spune: „Paşii omului sunt călăuziţi de Domnul; deci cum poate omul înţelege calea Sa?” Din cauza acestor versete nu putem sprijini învăţătura unor oameni care spun că Dumnezeu dă omului puterea de a acţiona, în timp ce omul îşi alege singur direcţiile în care să meargă. Alegerea şi scopul sunt ale lui Dumnezeu întotdeauna. Chiar şi evenimentele care par a fi mai întâmplătoare decât altele sunt controlate de Dumnezeu. Dacă un om este în mod accidental omorât de un alt om, aceasta nu se întâmplă fără permisiunea lui Dumnezeu. „Dacă nu i-a întins laţuri şi dacă Dumnezeu l-a făcut să-i cadă în mână …” (Exod 21:13). Mulţi cred că tragerea la sorţi este un apel numai la şansă, dar Dumnezeu controlează până şi acest lucru: „Se aruncă sorţul în poala hainei, dar orice hotărâre vine de la Domnul” (Proverbe 16:33).

Grija plină de dragoste a lui Dumnezeu faţă de toată lumea nu este doar generală. Ea este particulară. Sunt multe exemple în Biblie unde se dau cazuri speciale ale grijii Sale pline de dragoste. El a trimis un vânt care să aducă prepeliţe de peste mare (Numeri 11:31). El a stârnit o furtună pentru ca Iona să fie aruncat în mare. Biblia ne vorbeşte despre controlul Său asupra întregii naturi. „… din nori Îţi faci carul şi umbli pe aripile vântului. Din vânturi Îţi faci soli şi din flăcări de foc slujitori” (Psalmul 104:3,4). „El a zis şi a pus să sufle furtuna, care a ridicat valurile mării … A oprit furtuna, a adus liniştea şi valurile s-au potolit” (Psalmul 107:25,29). Chiar şi lucrurile obişnuite cum ar fi pâinea pe care o mâncăm ne este dată de Dumnezeul care ne porunceşte s-o cerem de la El: „Pâinea noastră cea de toate zilele dăne-o nouă astăzi”.

Învăţătura că Dumnezeu controlează continuu fiecare parte a lumii Sale poate fi făcută să sune oribil, lăsând să se înţeleagă că lumea este controlată „de soartă”. Creştinii trebuie să respingă această idee. „Soarta” este sinonim cu „întâmplarea oarbă” sau „norocul”, iar noi NU promovăm această învăţătură. Ideea că omenirea este controlată de soartă este absolut străină creştinismului. Noi credem că Dumnezeul nostru veghează asupra tuturor lucrurilor cu dragostea Lui de Tată.

De multe ori însă minţile noastre sunt prea limitate ca să poată atinge înălţimile înţelegerii acţiunilor lui Dumnezeu. Deşi toate lucrurile sunt rânduite prin voinţa hotărâtă a lui Dumnezeu, pentru noi ele par să aibă loc la întâmplare. Scopul multor evenimente ne este ascuns.

În istoria lui David există un eveniment remarcabil care demonstrează direcţionarea acestuia de către Dumnezeu în timp ce David n-a avut nici un control. În momentul când David era înconjurat de Saul şi oamenii acestuia în pustia Maon, filistenii au invadat ţara. Aceasta l-a obligat pe Saul să înceteze a-l mai urmări pe David ca să se ducă să lupte împotriva filistenilor. Această întâmplare n-a avut loc accidental. Momentul a fost stabilit de Dumnezeu. Dacă avem credinţă, vom fi în stare să vedem că ceea ce ni se pare ca fiind o întâmplare este de fapt lucrarea tainică a puterii lui Dumnezeu.

Cum ar trebui să ne folosim de doctrina purtării de grijă a lui Dumnezeu?

Vom putea examina corect grija continuă şi intervenţia lui Dumnezeu în lume numai dacă ne amintim că vorbim despre Creatorul nostru şi al lumii întregi. Despre El trebuie să vorbim cu reverenţă şi umilinţă. Mulţi oameni nu vor să creadă că Dumnezeu are mai multă putere decât poate să priceapă raţiunea lor. Noi însă spunem ca Pavel: „O, adâncul bogăţiei, înţelepciunii şi ştiinţei lui Dumnezeu! Cât de nepătrunse sunt judecăţile Lui şi cât de neînţelese sunt căile Lui” (Romani 1:13). Există taine pe care nu le putem înţelege, totuşi Dumnezeu ne-a descoperit anumite căi ale Sale. „Lucrurile ascunse sunt ale Domnului, Dumnezeului nostru, iar lucrurile descoperite sunt ale noastre şi ale copiilor noştri, pe vecie, ca să împlinim toate cuvintele legii acesteia” (Deut. 29:29).

Mângâiere pentru credincioşi. Oricât de ascunse ne-ar fi cauzele unor evenimente, putem crede cu toată tăria că Dumnezeu Îşi pune în aplicaţie planul Său. Putem spune împreună cu David: „Doamne, Dumnezeule, multe sunt minunile şi planurile tale pentru mine: nimeni nu se poate asemăna cu Tine. Aş vrea să le vestesc şi să le trâmbiţez, dar numărul lor este prea mare ca să le povestesc” (Psalmul 40:5).

Când avem greutăţi, e bine să ne examinăm viaţa ca să vedem dacă nu cumva noi suntem cauza problemelor şi dacă am păcătuit, să ne pocăim. Dar Tatăl ceresc are dreptul să facă ce vrea. Suferinţa unui om poate fi o pedeapsă, dar alteori omul trebuie să îndure suferinţa ca în El să se arate gloria lui Dumnezeu. Aceasta a fost situaţia omului care s-a născut orb. Isus a spus: „N-a păcătuit nici omul acesta, nici părinţii lui; ci s-a născut aşa, ca să se arate în el lucrările lui Dumnezeu” (Ioan 9:3). Raţiunea noastră umană consideră că e nedrept să fie aşa. Este un mister pe care nu-l putem înţelege. Noi nu avem voie să-L tragem la răspundere pe Dumnezeu. Datoria noastră este să acceptăm în smerenie hotărârile tainice ale lui Dumnezeu.

Viitorul. De la Solomon învăţăm că planul omului se sincronizează cu voia lui Dumnezeu. „Inima omului se gândeşte pe ce cale să mergă, dar Domnul îi îndreaptă paşii” (Prov. 16:9). Hotărârile lui Dumnezeu nu ne împiedică să ne îndeplinim planurile şi deciziile luate în vederea rezolvării problemelor vieţii. Dar este necesar să recunoaştem grija Lui care are dreptul să schimbe orice hotărâre luată de noi. Dumnezeu ne-a dat viaţa şi ne-a dat şi mijloacele prin care să purtăm de grijă vieţii noastre. El ne-a dat într-o anumită măsură abilitatea de a putea prevedea anumite pericole. El ne-a învăţat să ne purtăm de grijă şi să corectăm ce este rău în viaţa noastră. Deci Dumnezeu aşteaptă de la noi să purtăm de grijă vieţilor noastre. El îngăduie să fim avertizaţi de pericol, ca noi să ne putem feri de el.

Unii oameni, abordând cu superficialitate doctrina intervenţiei permanente a lui Dumnezeu, trag concluzii greşite. Ei se întreabă de ce trebuie ca Dumnezeu să pedepsească un ucigaş dacă acesta a omorât un om care a ajuns la capătul timpului pe care i l-a dat Dumnezeu să-l trăiască. Dar criminalul a acţionat contrar poruncii clare a lui Dumnezeu: „Să nu ucizi”. Voia lui Dumnezeu, pronunţată prin cuvântul Său, este cea de care trebuie să ascultăm. Dacă Dumnezeu ştie cum să folosească spre bine faptele rele, nu înseamnă că faptele rele devin mai puţin rele.

Cauze secundare. Mai întâi de toate, trebuie să ştim că tot ceea ce se întâmplă este un rezultat al lucrării lui Dumnezeu. Dar şi cauzele secundare îşi au locul lor. Un om evlavios va considera că cel care îi face bine este un instrument folosit de bunătatea lui Dumnezeu. Dar în acelaşi timp şi omul evlavios se va simţi recunoscător faţă de instrumentul folosit de Dumnezeu şi va încerca să-şi demonstreze recunoştinţa. Dacă are grijă de cineva şi acesta moare din cauza neglijenţei sale, el se va simţi vinovat, deşi ştie că durata vieţii unui om este stabilită de Dumnezeu. Un om evlavios care înţelege corect purtarea de grijă a lui Dumnezeu şi intervenţia Lui în viaţa omului, nu va abuza de învăţătura despre bunătatea lui Dumnezeu, nici nu va căuta scuze pentru păcat.

Promisiuni pentru creştini. În Biblie găsim foarte multe promisiuni care spun că Dumnezeu va veghea întotdeauna asupra siguranţei noastre. Iată câteva dintre ele: „Încredinţează-ţi soarta în mâna Domnului şi El te va sprijini” (Psalmul 55:22). „Cel ce stă sub ocrotirea Celui Preaînalt şi se odihneşte la umbra Celui Atotputernic, zice despre Domnul: „El este locul meu de scăpare şi cetăţuia mea, Dumnezeul meu în care mă încred!””(Psalmul 91:1,2). „Poate o femeie să uite copilul pe care îl alăptează şi să nu aibă milă de rodul pântecelui ei? Dar chiar dacă l-ar uita, totuşi Eu nu te voi uita cu nici un chip” (Isaia 49:15).

A cunoaşte aceste adevăruri ne face să fim mulţumitori în vreme de prosperitate; răbdători în vremuri de încercare; şi absolut încrezători în siguranţa viitorului nostru. Credem că prosperitatea vine la noi prin bunătatea lui Dumnezeu, chiar dacă la noi ea ajunge prin intermediul omului. Când oamenii ne-arată bunătatea lor, ştim că Dumnezeu le-a cercetat inimile ca să ne ajute. Când vin problemele ştim că Dumnezeu le-a lăsat pentru ca ele să producă în noi răbdare şi supunere, gândire cumpătată. Aduceţi-vă aminte cât de rău s-au purtat cu Iosif fraţii lui. El nu s-a gândit la ticăloşenia lor, ci şi-a adus aminte că Dumnezeu a fost la lucru. „Voi, negreşit v-aţi gândit să-mi faceţi răul: dar Dumnezeu a schimbat răul în bine, ca să împlinească ceea ce se vede azi, şi anume, să scape viaţa unui popor în mare număr” (Genesa 45:8; 50:21).

Se rezgândeşte Dumnezeu? În Biblie sunt anumite texte care par să sugereze că lucrul acesta se întâmplă. „I-a părut rău Domnului că a făcut pe om pe pământ” (Genesa 6:6). „Dacă neamul acesta, despre care am vorbit astfel, se întoarce de la răutatea lui, atunci şi Mie Îmi pare rău de răul pe care Îmi pusesem în gând să i-l fac” (Ieremia 18:8). Câteodată Dumnezeu Şi-a anulat hotărârile. Iona a fost instruit să avertizeze poporul din cetatea Ninive şi să-i spună că cetatea va fi distrusă, dar în cele din urmă Dumnezeu a cruţat acea cetate. Lui Ezechia i s-a spus că va muri în curând, dar după aceea Dumnezeu i-a mai dat încă cinsprezece ani de viaţă.

De fapt, pocăinţa transmite ideea că omul care şi-a schimbat modul de gândire a fost neştiutor sau a greşit, sau a fost neputincios. Dumnezeu nu se pocăieşte în sensul pe care tocmai l-am explicat, pentru că aceasta ar însemna că El n-a ştiut ce făcea sau a făcut un rău intenţionat, sau n-a fost în stare să prevină acel răul. Dacă pocăinţa înseamnă numai acest lucru, atunci Biblia neagă că Dumnezeu se poate pocăi. „Cel ce este tăria lui Israel nu minte şi nu se pocăieşte, căci nu este un om ca să-i pară rău” (1 Sam. 15:29).

Pasajele de mai sus, care par a sugera că Dumnezeu şi-a schimbat părerea, trebuie înţelese ca fiind nişte modalităţi de exprimare omenească. Atributele suverane ale lui Dumnezeu sunt cu mult deasupra puterii de percepţie a minţilor noastre omeneşti. Dar Dumnezeu s-a descris pe Sine într-um mod uşor de înţeles nouă. Scopul Său, voinţa Sa şi gândirea Sa nu se schimbă niciodată. Dumnezeu n-a dorit să nimicească Ninive, dar El a planificat ca oamenii din acea cetate să se pocăiască datorită predicării lui Iona. Dumnezeu n-a plănuit să ia viaţa regelui Ezechia imediat, dar Dumnezeu a vrut ca Ezechia să se întoarcă înapoi la El. Pe toţi aceştia Domnul i-a ameninţat ca să-i trezească la pocăinţă. Isaia, în vremea lui, pune nişte întrebări, dar până astăzi ele au rămas fără răspuns: „Domnul oştirilor a luat această hotărâre: cine i se va împotrivi? Mâna lui este întinsă: cine o va abate?” (Isaia 14:27)

Articol preluat din cartea Creștinism biblic de John Calvin (Editura Făclia, Oradea, 1998).

© Editura Făclia

Preluarea acestui articol de pe situl Editurii Făclia este strict interzisă fără permisiunea scrisă a editurii

Lăsaţi în voia noastră

R.C.Sproul

---

Continuăm să studiem conceptul sau doctrina „depravării totale”. Am văzut că ea se referă la condiţia păcătoasă a omenirii căzute. Condiţia în care, conform Scripturii, noi ne naştem. Prin natura noastră, noi suntem păcătoşi. Păcatul este un lucru natural pentru noi – e un lucru pe care îl facem în mod natural. În ultima noastră sesiune m-am referit la învăţătura lui Pavel din primul capitol al cărţii Romani, unde vorbeşte despre reacţia universală a unei omeniri căzute la revelaţia lui Dumnezeu în natură. Am ajuns la versetul 28 din capitolul 1 unde Pavel spune: „Fiindcă n-au căutat să păstreze pe Dumnezeu în cunoştinţa lor, Dumnezeu i-a lăsat în voia minţii lor blestemate, ca să facă lucruri neîngăduite…”

Daţi-mi voie să vin aici cu un scurt comentariu. Observaţi că Pavel nu spune că, din cauză că aveau minţi blestemate, sau corupte, ei n-au căutat să-L păstreze pe Dumnezeu în cunoştinţa lor. Dimpotrivă, motivul pentru care noi avem o minte coruptă este acela că nu L-am vrut pe Dumnezeu în gândirea noastră, în cunoştinţa noastră. Există aici un fel de reciprocitate circulară. Din ea rezultă că, cu cât e mai coruptă mintea, cu atât mai puţin vrem să avem de-a face cu Dumnezeu şi cu atât mai mult ne împotrivim să ne gândim la Dumnezeu în minţile noastre. Cu cât ne împotrivim mai mult să Îl păstrăm pe Dumnezeu în minţile noastre, cu atât minţile noastre devin mai corupte.
Totuşi, lucrul important de aici este că Pavel vine cu un catalog de păcate notorii care rezultă din această condiţie decăzută şi care îşi au rădăcina în mintea coruptă. Haideţi să privim cu atenţie la ce ne spune aici.
„Fiindcă n-au căutat să păstreze pe Dumnezeu în cunoştinţa lor, Dumnezeu i-a lăsat în voia minţii lor blestemate, ca să facă lucruri neîngăduite. Astfel au ajuns plini de ori ce fel de nelegiuire, de curvie, de viclenie, de lăcomie, de răutate; plini de pizmă, de ucidere, de ceartă, de înşelăciune, de porniri răutăcioase; sunt şoptitori, bârfitori, urâtori de Dumnezeu, obraznici, trufaşi, lăudăroşi, născocitori de rele, neascultători de părinţi, fără pricepere, călcători de cuvânt, fără dragoste firească, neînduplecaţi, fără milă. Şi, măcar că ştiu hotărârea lui Dumnezeu, că cei ce fac asemenea lucruri, sunt vrednici de moarte, totuşi, ei nu numai că le fac, dar şi găsesc de buni pe cei ce le fac.”

Vi-l puteţi imagina pe Apostolul Pavel astăzi la un post de televiziune naţional în Statele Unite ale Americii făcând o astfel de evaluare descriptivă a oamenilor? Ar fi dat imediat în judecată pentru calomnie şi ar fi considerat atât de radical în judecata sa negativă încât n-ar merita nici măcar să fie considerat un creştin. Pentru că sună atât de acuzator, atât de intolerant şi atât de negativ în perspectiva pe care o are asupra realizărilor omeneşti. Imaginaţi-vă că i-aş spune unuia din studenţii mei: „Problema ta este că eşti fără pricepere, călcător de cuvânt, fără dragoste, fără milă, lacom, răutăcios. Lăsând acestea la o parte, în general eşti o persoană bună.” Ar fi devastator să fii descris în astfel de termeni negativi. Această listă nu e completă şi nu înseamnă că fiecare persoană din lume face în aceeaşi măsură tot ce se găseşte pe această listă. Ea nu trebuie privită ca descriind comportamentul criminal caracteristic oamenilor super-corupţi, dimpotrivă, e o prezentare sumară a comportamentului normal al fiinţelor umane. Pavel ne descrie aici în condiţia noastră naturală, ne descrie pe noi în starea noastră naturală.

E incredibil pentru mine faptul că, pe de o parte privim pe fereastră sau luăm un ziar şi vedem problema radicală a răului care este omniprezent în lumea de azi, cu oameni măcelărindu-se unul pe altul, oameni care-şi trimit reciproc bombe prin poştă, oameni care fură unul de la altul, în acelaşi timp avem acest haos al violenţei şi al crimei, şi ne îngrijorăm de prăbuşirea civilizaţiei, pe de altă parte spunem că de fapt nu există corect sau greşit, bine sau rău, totul e relativ şi omul este bun în general. Trăim într-o lume imaginară.
Cum justificăm corupţia radicală pe care o vedem în fiecare zi? De curând, un bine cunoscut lider al Congresului Statelor Unite a început să-şi ispăşească pedeapsa pe care a negociat-o pentru a evita o acuzare ulterioară. A primit 17 luni de închisoare şi o amendă de 110.000 de dolari. Singurul său protest a fost: „Sunt făcut ţap ispăşitor pentru că am făcut un lucru care nu e greşit şi pe care toţi ceilalţi îl fac.” În timp ce ascultam această afirmaţie, m-am întrebat ce nu-i în regulă cu ea. Spune că e ţap ispăşitor fiindcă e pedepsit pentru un lucru ilegal pe care toţi ceilalţi îl fac. Şi totuşi, în acelaşi timp el spune că ce a făcut nu e greşit. E ţap ispăşitor pentru că a fost acuzat pentru un lucru ilegal, şi el recunoaşte că e ilegal, dar spune că nu e greşit, pentru că toţi ceilalţi îl fac. Aşa am ajuns să ne definim etica în cultura noastră de azi. Un lucru pe care îl fac toţi ceilalţi e OK.

Acesta e lucrul pe care trebuie să-l înţelegem noi, ca şi creştini. Ce face toată lumea ilustrează ceea ce e normal pentru natura noastră să facă. Noi nu suntem călăuziţi de o „morală bazată pe statistică”, în care facem un recensământ şi descoperim că fiecare, într-un moment sau altul al vieţii, spune o minciună, prin urmare ajungem la concluzia că toţi oamenii sunt mincinoşi, deci a minţi e normal, şi dacă e normal atunci e un lucru bun. De aceea nu e mare lucru să spui o minciună. Dar dacă toţi fac un lucru greşit, asta nu-l transformă într-un lucru corect. Creştinul trebuie să înţeleagă că standardul după care noi trebuie să ne judecăm ca buni sau răi este Legea lui Dumnezeu. Dacă observaţi această listă pe care o aduce Pavel şi care vorbeşte despre expansiunea şi escaladarea păcătoşeniei omeneşti care izvorăşte dintr-o minte coruptă, în fiecare caz e vorba de o activitate sau un obicei care încalcă Legea lui Dumnezeu.

Haideţi să o mai privim o dată. „Dumnezeu i-a lăsat în voia minţii lor blestemate, ca să facă lucruri neîngăduite. Astfel au ajuns plini de ori ce fel de nelegiuire…”
Dacă aş spune că acest individ de aici are o problemă cu nelegiuirea în sensul că are o urmă de nelegiuire în el, ar fi rezonabil din partea voastră să trageţi concluzia că această persoană (spre care am arătat şi care are o urmă de nelegiuire), în ciuda acestei pete de nelegiuire, este totuşi o persoană bună în general. Dar cum aţi ajunge la această concluzie dacă ar fi adevărat faptul că nu e vorba doar de o urmă de nelegiuire? Dacă aş spune că această persoană e plină de nelegiuire, ar fi oare consecvent să descriem această persoană pe de o parte ca fiind plină de nelegiuire iar în clipa următoare să spunem că e o persoană bună în general? Totuşi, aşa facem în Biserica de azi.

Pavel spune că, deoarece nu credem cu adevărat că suntem plini de nelegiuire… nu numai că suntem plini de nelegiuire, dar suntem plini de orice fel de nelegiuire, tot felul de nelegiuiri. Adulter, viclenie, lăcomie, răutate, plini de pizmă, de ucidere, de ceartă, de înşelăciune, de porniri răutăcioase. Acestea sunt lucrurile de care suntem plini ca fiinţe omeneşti. Suntem şoptitori, bârfitori, urâtori de Dumnezeu, obraznici, trufaşi, lăudăroşi, născocitori de rele. Imaginaţi-vă aşa ceva. Corupţia noastră pătrunde atât de adânc încât găsim noi moduri în care să ne exprimăm răutatea. Neascultători de părinţi, fără pricepere, călcători de cuvânt, fără dragoste firească, neînduplecaţi, fără milă.
Vă amintiţi definiţia păcatului din Catehismul de la Westminster? „Păcatul este orice lipsă de conformitate faţă de Legea lui Dumnezeu sau orice încălcare a acesteia.” Observaţi cum unele cuvinte sunt prefaţate de termeni negativi – fără neprihănire, fără dragoste, trufaşi, neînduplecaţi, fără milă. Acestea sunt păcate de omitere care indică lipsa de conformitate faţă de Legea lui Dumnezeu, pentru că Legea lui Dumnezeu ne porunceşte să fim milostivi. Legea lui Dumnezeu ne porunceşte să fim credincioşi cuvântului dat, să fim iubitori şi iertători. De aceea, vedem în acest catalog de vicii atât descrierea felurilor în care păcătuim prin lipsa de conformitate faţă de Legea lui Dumnezeu cât şi acţiunile specifice care încalcă direct interdicţiile din Legea lui Dumnezeu. Noi facem ce Dumnezeu interzice şi nu facem ce Dumnezeu porunceşte – pentru că avem această problemă a corupţiei radicale.

Dar atunci când Pavel duce această descriere a condiţiei noastre până la concluzie, el adaugă câteva lucruri care sunt adesea trecute cu vederea la sfârşitul capitolului unu, dar care sunt foarte importante. Pentru a mai turna gaz pe foc, el menţionează în versetul 32: „…măcar că ştiu hotărârea lui Dumnezeu…”. Ne oprim aici pentru o clipă. Vă amintiţi tema din Romani 1, aceea că Dumnezeu se manifestă cu claritate tuturor oamenilor prin natură. Toţi oamenii ştiu că există un Dumnezeu. Conţinutul acelei revelaţii generale pe care Pavel o prezintă la începutul capitolului unu are de-a face cu cunoştinţa universală a fiinţelor umane, nu doar despre existenţa lui Dumnezeu, ci şi despre puterea Sa eternă şi dumnezeirea Sa. Dar lucrul la care se referă cu uimire Apostolul, acum, la sfârşitul acestui capitol, este acea parte pe care noi o cunoaştem din natură despre caracterul lui Dumnezeu, şi anume neprihănirea Sa. Nu ştim doar că El există. Nu ştim doar că e puternic, ştim şi că e neprihănit şi că El e judecătorul nostru.

Ascultaţi ce spune: „…măcar că ştiu hotărârea lui Dumnezeu, că cei ce fac asemenea lucruri, sunt vrednici de moarte…” Ce-ar fi dacă i-aş spune cuiva: „Crezi că neascultarea de părinţi merită pedeapsa cu moartea?” Câţi mi-ar răspunde cu da? Dacă aş spune că invidia merită execuţia, câţi ar fi de acord cu mine? Pare ceva radical, nu-i aşa? Vedeţi deci cum ar fi primită învăţătura lui Pavel în societatea de azi. Dar Pavel face aici o afirmaţie uluitoare. El spune că noi ştim că aceste lucruri sunt vrednice de moarte. Nu vom recunoaşte acest lucru nici în ruptul capului. Dar trebuie să ştim la rădăcina fiinţei noastre că orice păcat împotriva lui Dumnezeu, indiferent cât de mărunt ar părea în această lume în comparaţie cu altele mai grave, orice încălcare a Legii lui Dumnezeu este vrednică de moarte. Pentru că, aşa cum am spus de o sută de ori, fiecare păcat, chiar cel mai mic păcat comis împotriva lui Dumnezeu, e un act de trădare cosmică. E un act prin care ne răzvrătim împotriva Celui neprihănit şi prin care declarăm autonomia propriilor noastre voinţe în faţa Legii Sale. Este, într-un cuvânt, o stricare şi o desfigurare a universului Său. Suntem cei mai răi vandali din acest univers pentru că desfigurăm caracterul lui Dumnezeu prin felul în care păcătuim şi ne răzvrătim împotriva Lui. Iar Pavel ne spune, ştiţi că dacă Dumnezeu vă judecă după standardul neprihănirii Sale, în conformitate cu standardul Legii Sale, nu meritaţi altceva decât execuţia. Înţelegeţi ce spune Pavel aici? El nu ne spune doar că e adevărat că merităm pedeapsa cu moartea. El ne spune că noi ştim că merităm pedeapsa cu moartea.

Apoi continuă şi spune, nu numai că ştim că merităm pedeapsa cu moartea, dar, în ciuda faptului că ştim care este judecata dreaptă a lui Dumnezeu în această privinţă, păcătuim oricum. Şi nu continuăm doar să facem aceste lucruri, dar îi încurajăm şi pe alţii să le facă. Ascultaţi: „…că cei ce fac asemenea lucruri, sunt vrednici de moarte, totuşi, ei nu numai că le fac, dar şi găsesc de buni pe cei ce le fac.”
Asta face parte din răzvrătirea omenirii împotriva Legii lui Dumnezeu. Nu numai că Îl sfidăm pe Dumnezeu refuzând să ascultăm de Legea Lui, dar mai şi luăm armele şi construim o apărare prin care să ne justificăm păcatul. Îi încurajăm şi pe alţii să ni se alăture în această răutate, ca şi cum dacă suntem mai mulţi vom putea să eliminăm puterea judecăţii lui Dumnezeu. Vă întreb, cât de corupţi trebuie să fim ca să facem aşa ceva? Să facem lucruri despre care ştim că Dumnezeu ne-a poruncit să nu le facem. Ştim că Dumnezeu a spus că sufletul care păcătuieşte va muri, dar o facem oricum. Nu numai că facem aceste lucruri noi înşine, dar îi încurajăm şi pe alţii să le facă. Nenorocirii nu-i place să stea singură. Suntem parteneri la crimă.

Poate veţi spune: „Stai puţin. Asta-i o nebunie. E un sistem de judecată învechit şi represiv, care n-are nimic de-a face cu realitatea sau cu natura lui Dumnezeu. E o reflectare a atitudinii evreieşti a lui Pavel, sau el n-a înţeles niciodată cu adevărat mila lui Dumnezeu.” Daţi-mi voie să vă spun, vouă celor ce gândiţi în felul acesta – când spuneţi aşa ceva, dacă luaţi parte la mişcarea liberală care afirmă că Pavel are o concepţie primitivă despre păcat şi despre lege, sau altele de felul acesta, o faceţi pentru că nu cunoaşteţi două lucruri. Nu cunoaşteţi Legea lui Dumnezeu. Şi nu cunoaşteţi Evanghelia. Pentru că Evanghelia e lipsită de orice semnificaţie dacă noi suntem buni în general. Nu avem nevoie de o Evanghelie. Ce rost mai are vestea bună că Cineva a murit, dacă noi suntem esenţialmente buni? Hristos nu mai are nici o semnificaţie. Nu mai avem o nevoie imperioasă de Hristos. De aceea pot spune teologii liberali de azi că Hristosul istoriei nu are nici o legătură cu Hristosul credinţei. Şi ei fac o mărturisire corectă de credinţă. Pentru că Hristosul Noului Testament şi Hristosul istoriei nu are nici o legătură cu teologia lor, nu are nimic de-a face cu credinţa lor pentru că credinţa lor nu e pusă în Hristosul real. Ei nu simt nevoia să creadă în Hristosul real, pentru că ei nu au nevoie de un Mijlocitor, nu au nevoie de un Mântuitor, nu au nevoie de ispăşire, pentru că ei sunt esenţialmente buni. 77% din cei ce-şi spun evanghelici fac astăzi această mărturisire de credinţă. Pentru că ei nu cunosc Evanghelia. Motivul pentru care nu cunosc Evanghelia este acela că nu cunosc Legea. Sunt de acord cu Michael Horton şi David Wells atunci când ei spun că două din cele mai mari probleme pe care le avem în Biserica de azi sunt lipsa de înţelegere a Legii şi a Evangheliei, cât şi a relaţiei dintre ele.

Aplicaţie la final
Ai încurajat vreodată pe cineva să păcătuiască alături de tine? Ştiu răspunsul la această întrebare, aşa cum şi tu ştii răspunsul la această întrebare. Eu pot să răspund pentru mine, dar dacă Scriptura e adevărată atunci când zugrăveşte imaginea şi portretul umanităţii noastre comune, atunci ştiu că şi tu ai făcut-o. Ce ne spune asta? Ce ne descoperă acest lucru despre cine suntem noi în umanitatea cu care ne-am născut? Suntem ca Augustin care, în mărturisirile sale, şi-a mărturisit păcatul din copilărie când a furat câteva pere din pomul vecinului. Criticii secolului 20 privesc la el şi spun că acest om şi-a pierdut simţul realităţii, dacă crede că trebuie să mărturisească un păcat atât de nesemnificativ. Dar Augustin spune că ce l-a tulburat cel mai mult a fost când şi-a dat seama că de fapt lui nu-i plăceau perele. N-a avut nimic pozitiv de câştigat furând acele pere. Nu-i era foame. Nu-i plăceau perele. A făcut-o doar aşa, fără vreun motiv aparent. A făcut-o pentru că ştia că e greşit şi a făcut-o pentru că îi plăcea să facă ce era greşit. Ai făcut vreodată la fel? Oamenii care sunt esenţialmente buni, vreau să spun buni în miezul şi în esenţa fiinţei lor, nu se comportă în felul acesta. Avem aici un indiciu al seriozităţii păcatului nostru.

Tradus de Florin Vidu