Fiindcă orice om este zămislit din păcat şi întrupat din fărădelege (Ps.51), să învăţăm de la Faraon, dar şi de la Saul să ne pocăim în Duh şi în Adevăr (F.Ap. Cap 9 şi…Dacă unii nu vor, ci doresc să se „mântuiască „pe propria piele, punând la spate pocăinţa, în zadar cred ei că au timp până la moartea a doua (Ap. Cap.20) … Cu toată împietrirea unora, până la urmă intreaga lume se va umple de cunoaşterea Lui…” Căci pământul va fi plin de cunoştinţa slavei Domnului ca fundul mării de apele care-l acoperă. (Habacuc 2/14)…” De aceea şi Dumnezeu L-a înălţat nespus de mult şi I-a dat Numele care este mai presus de orice nume; pentru ca, în Numele lui Isus, să se plece orice genunchi al celor din ceruri, de pe pământ şi de sub pământ şi orice limbă să mărturisească, spre slava lui Dumnezeu Tatăl, că Isus Hristos este Domnul. (Fil.2/9-11)

Publicat la: Septembrie 29, 2021   Nici un comentariu
Această imagine are atributul alt gol; numele fișierului este 77.jpgRase de oi romanesti; Topul  raselor de oi care merg crescute foarte bine în România; Cele mai bune rase de oi de carne pe care le putem creste in Romania…Această imagine are atributul alt gol; numele fișierului este uu.jpg PCR-ul (pile-cunoştinţe-relaţii) din (in)justiţia românească … Justiţie americană versus injustiţie românească…Dupa ingroparea Decembriadei,mineriadei  ,gazarii,colectivului,Privati-hotiei averii din Romania,te mai intrevi cat de oarba este Justitia romana? Direcţia Naţională Anticorupţie (DNA) funcţionează la turaţie minimă. Mafioţii din politică ştiu de ce… Justiţia – o frază de dânşii inventată (II)… Eroul basarabean Ioan Pelivan, ctitor al Marii Uniri din 1918, ucis de comunisti … Cum a ucis dictatura comunistă pe cei mai buni fii ai neamului românesc …Cum a coborât, prin 2004, Eva din paradis şi Justiţia din corcoduş!Această imagine are atributul alt gol; numele fișierului este 78-1.jpgDespre păcat… Despre mântuire… Caracteristicile adevaratei pocainte… POCAITUL CARE NU SE POCAESTE… Cum poti afla voia Domnului ? Puterea invierii, de  Iosif Ton; Tipuri de Biserici locale din cartea Apocalipsei; Moartea intai si Moartea a doua (ep.2) … Înălţarea ,Dependenţ, Umanitatea Sa  si… Stăpânirea Sa asupra tuturor lucrurilor, de  J. G. Bellett… În ce sens se vor apleca toți în Numele lui Isus? Trăirea mesajului divin după exemplul întrupării lui Isus…  DOMNUL ISUS HRISTOS – Marea Lui Suferinta dinaintea Biruintei! Numele mai presus de orice nume… Ce înseamnă un nume? Ce ne spun numele lui Isus despre El… Poruncile Domnului – Pocăința… Suveranitatea lui Dumnezeu – Zac POONEN

 

Caracteristicile adevaratei pocainte- Psalm 51

Adevarata pocainta cere umilinta totala in fata lui Dumnezeu. Omul care se pocaieste de pacatul lui are inima zdrobita de apasarea pacatului sau si smerita in fata sfinteniei lui Dumnezeu. David da exemplu de pocainta autentica in acest psalm. Psalmul este scris cand a venit la el prorocul Natan,dupa ce pacatuise David cu Bat-Seba. Ce este pocainta? Pocainta sincera inseamna recunoasterea pacatului, regretarea pacatului, renuntare la pacat ,reintoarcere . Toate acestea conduc la reabilitarea pacatosului,pe care numai Dumnezeu o poate face.

Caracteristicile adevaratei pocainte si starile inimii

David areinima zdrobita inaintea lui Dumnezeu. Intai de toate el isi recunoaste pacatul inaintea lui Dumnezeu: Ai mila de mine, Dumnezeule, in bunatatea Ta! Dupa indurarea Ta cea mare, sterge faradelegile mele! Spala-ma cu desavarsire de nelegiuirea mea, si curata-ma de pacatul meu!

David este un pocait ce se pocaieste. Pocainta nu este o religie, ci o relatie restabilita. In urma pacatului sau, a existat “un zid de despartire” intre el si Dumnezeu. Acelasi zid exista si astazi intre omul nemantuit si Dumnezeu,pentru ca pacatele noastre ne separa de Dumnezeu. Insa Dumnezeu poate sa ne separe de pacat. Recunoasterea starii noastre de pacat este inaiul pas spre o pocainta reala.

David spune despre starea omului ca orice om este nascut in pacat: Iata ca sunt nascut in nelegiuire, si in pacat m-a zamislit mama mea. El avea nevoie disperata de eliberare de sub povara pacatului sau. Tot asa orice om de pe acest pamant are nevoie de eliberare, pentru ca toti au pacatuit si sunt robi ai pacatului atata vreme cat nu au crezut in Domnul Isus Hristos si in jertfa Lui si atata vreme cat inca nu s-au pocait.

David cere o inima inteleapta, un duh de intelepciune care vine de sus, Duhul lui Dumnezeu care ofera intelepciunea divina, invatandu-l pe om sa umble in caile Domnului Dumnezeului sau: Dar Tu ceri ca adevarul sa fie in adancul inimii: fa dar sa patrunda intelepciunea inauntrul meu! El recunoaste ca starea sa de pacat il separa de sfintenia lui Dumnezeu, care cere curatie. Sfintenia cere sfintenie! Singurul care poate spala de pacat este Cel ce detine remediul pacatului- solutia mea si a ta este sangele sfant al Mantuitorului.

La un pas de recunoasterea starii de pacat se afla regretarea pacatului din viata noastra: Dumnezeule, Dumnezeul mantuirii mele! Izbaveste-ma de vina sangelui varsat, si limba mea va lauda indurarea Ta. In fata unui Dumnezeu sfant, nu exista pacate mici si pacate mari,ci doar pacate. Dar Dumnezeu poate ierta orice prin marea Sa indurare si dragoste. Noi trebuie sa ne pocaim regretandu-ne faradelegea.

Dorinta lui David de a fi curat, schimbat, inseamna renuntarea la starea pacatoasa in care se afla: Curata-ma cu isop, si voi fi curat; spala-ma, si voi fi mai alb decat zapada. Dumnezeu este singurul care poate spala de pacate. Dumnezeu este Acela pentru care merita sa renuntam la viata noastra de pacat pentru a primi si a trai insasi viata Lui- Hristos in noi!

David cere o inima curata: Zideste in mine o inima curata, Dumnezeule, pune in mine un duh nou si statornic! Invatatura este clara- nu noi ne zidim viata in jurul lui Dumnezeu,ci Dumnezeu zideste in noi. El construieste un nou om: un caracter asemenea caracterului Sau prin Duhul Sfant si in Hristos Isus.

David se reintoarce la Dumnezeu. Il recunoaste pe El ca singura fericire a sufletului sau si a vietii sale: Da-mi iarasi bucuria mantuirii Tale, si sprijineste-ma cu un duh de bunavointa! David recunoaste ca singura fericire adevarata este in Domnul slavei. David il recunoaste pe Dumnezeu ca Invatator si Calauzitor al vietii lui: Atunci voi invata caile Tale pe cei ce le calca, si pacatosii se vor intoarce la Tine. El este adevarata Lumina si doar prin El vedem lumina si suntem lumina pentru cei din jur. David recunoaste ca numai in El este izbavirea, salvarea, mantuirea: Dumnezeul mantuirii mele! Si nu numai atat, ci si ca Dumnezeu merita toata lauda vietii lui si toata lauda vietilor noastre: Doamne, deschide-mi buzele, si gura mea va vesti lauda Ta.

Ultima parte a psalmului ne readuce in vedere inima zdrobita. O inima zdrobita este cheia spre pocainta autentica, spre pocainta ca proces zilnic de disponibilitate fata de Dumnezeu. Suntem slabi si despartiti de El nu putem face nimic. Pacatele noastre ne despart de El. Doamne, nu vrem sa fim niciodata despartiti de Tine, de aceea ajuta-ne sa ne pocaim neincetat, sa ne lepadam de noi insine si sa traim viata Ta, o Miel Divin!

Dumnezeu este Cel care cere o inima zdrobita. Aceasta este jertfa placuta Lui: Daca ai fi voit jertfe, Ti-as fi adus: dar Tie nu-Ti plac arderile de tot.Jertfele placute lui Dumnezeu sunt un duh zdrobit: Dumnezeule, Tu nu dispretuiesti o inima zdrobita si mahnita.O inima zdrobita inseamna pocainta adevarata:Atunci vei primi jertfe neprihanite, arderi de tot si jertfe intregi; atunci se vor aduce pe altarul Tau vitei.

Caci fara jertfa pocaintei, nicio alta jertfa nu are valoare…

 

POCAITUL CARE NU SE POCAESTE

 

http://www.wdjd.ro/art1-2008.html <http://www.wdjd.ro/art1-2008.html&gt;
Cel care este credincios in Hristos este o persoana care se pocaieste intreaga lui viata. Incepe cu pocainta si continua in pocainta (Romani 8:12-13). David a savarsit pacate imense dar a cazut in genunchi fara cel mai mic gest de cracnire la o singura vorba a profetului, si asta pentru ca David a fost un pocait in inima lui (2 Samuel 12:7-13). Petru s-a dezis de Hristos de 3 ori, dar a suferit de 3 ori mai multa remuscare pana cand s-a pocait cu lacrimi amare (Matei 26:75). Fiecare crestin este chemat sa fie un pocait, dar el trebuie sa fie un pocait care se pocaieste continuu. Cand vorbeste despre invatatura cu privire la disciplina in biserica, Biblia ne arata ca toti credinciosii autentici trebuie sa aiba o natura de oameni care se pocaiesc. O persoana care nu este dornica sa se pocaiasca la mustrarea in dragoste a bisericii poate fi considerat ca nimic mai mult decat un “pagan si un vames” (Matei 18:15-17).

Ce este Pocainta?

Pocainta este o schimbare a mintii in ce priveste pacatul si in ce priveste atitudinea fata de Dumnezeu, o intoarcere interioara de la pacat catre Dumnezeu, lucru care este vizibil prin rodul sau – ascultarea (Matei 3:8; Faptele Apostolilor 26:20; Luca 13:5-9). Este o ura fata de ceea ce inainte iubeai si o iubire fata de ceea ce inainte urai, o schimbare a pacatului irezistibil cu un irezistibil Hristos. Pocaitul adevarat este dedicat, legat de Dumnezeu. Credinta este singura lui optiune. Atunci cand isi da seama pe deplin ca pacatul il falimenteaza, Dumnezeu il ia in primire (Matei 9:13b). Si fie va avea credinta, fie va ajunge la disperare; constientizarea acestui faliment fie il va elibera, fie il va devora.

Omul religios adesea se inseala in ceea ce priveste pocainta proprie. Este adevarat, cel credincios ar putea savarsi cele mai grave pacate; dar este un semn de moarte pentru acela care ramane in iubire fata de pacat, care continua sa se simta confortabil intr-o atmosfera pacatoasa, pentru ca doar cei care se pocaiesc cu adevarat vor mosteni cerul.

Pocaitul inselat ar putea sa fie cel mai rau dintre pacatosi daca ar putea, insa societatea il retine cumva de la aceasta. El poate tolera sau chiar se poate bucura deplin impreuna cu acei pretinsi crestini si pastori, care sunt lumesti, dar el nu isi doreste sa fie partas unei comuniuni sfinte sau a unei inchinari sfinte si fervente. Daca el nu poate suporta un serviciu de inchinare mai mult de 15 minute considerandu-l “prea lung”, cum se va simti o astfel de persoana dupa 15 milioane de ani de serviciu de inchinare eterna in rai? El aspira la un rai al desfatarii, recreerii si unei vieti usoare – un fel de vacanta continua; pentru o astfel de persoana, raiul sfinteniei totale ar fi ca un iad.

Totusi Dumnezeu este sfant si Dumnezeu este în rai. El nu poate fi învinovatit pentru trimiterea unui om pacatos in iad, chiar daca o astfel de persoana ar declara oricat de articulat ca este un credincios (Evrei 12:14).

Care sunt substitutele pentru Pocainta Autentica?

1. Poti sa te reformezi in faptele tale, fara a experimenta insa pocainta din inima. (Psalmul 51:16-17; Ioel 2:13). Aceasta este o inselatorie majora, pentru ca in ea, iubirea pacatului ramane in tine (1 Ioan 2:15-17; Faptele Apostolilor 8:9-24). Fariseii erau experti la acest capitol (Marcu 7:1-23). Inima unui om este marea lui problema. Un om poate parea perfect in faptele sale, dar sa ramana condamnat pentru inima lui. Faptele lui sunt cel mult ipocrite si servesc intereselor proprii, ale eului. Nimic bun nu poate iesi vreodata dintr-o inima rea. „Oare din aceeasi vana a izvorului tasneste si apa dulce si apa amara? Fratii mei, poate oare un smochin sa faca masline, sau o vita sa faca smochine? Nici apa sarata nu poate da apa dulce…” (Iacov. 3:11-12).

2. Poti sa experimentezi emotia pocaintei dar nu si efectul ei. Acest lucru este precum amnezia. Astfel, iti poti vedea spectrul pacatului in oglinda si sa fii cuprins de groaza, si totusi imediat sa uiti ce fel de persoana tocmai ai vazut (Iacov 1:23-24). Este adevarat, pocainta include si o emotie sincera, o afectiune pentru Dumnezeu si o nemultumire vis-à-vis de pacat. Chiar valuri de regrete pot inunda inima pacatosului, si chiar este normal ca acest lucru sa se intample (Iacov 4:8-10). Dar exista un astfel de lucru precum emotia temporara care poate semana in aparenta cu pocainta; acesta emotie are insa picioare foarte slabe si nu poate sa il tina pe acel om intr-un comportament adecvat pe lungul drum al obedientei fata de Dumnezeu. Regretele tale pot chiar sa fie indelungate. Totusi daca ele nu conduc la pocainta, aceste regrete sunt lumesti si se aseamana cu o moarte vie – si poate chiar mai mult (2 Corinteni 7: 10). Ai de-a face cu un inselator vechi. Iuda a experimentat un astfel de regret, dar apoi „s-a dus de s-a spanzurat.” (Matei. 27:3-5)

3. Poti sa marturisesti verbal folosind cuvintele unui pocait adevarat, dar sa nu te pocaiesti niciodata (Matei 21:28-32; 1 Ioan 2:4; 4:20). Marturisirea in ea insasi nu este echivalenta pocaintei. Marturisirea misca doar buzele, pe cand pocainta misca inima. A numi o fapta ca fiind rea inaintea lui Dumnezeu nu este acelasi lucru cu renuntarea la a face acea fapta. Prin marturisirea ta, poti fi onest si emotional, insa aceasta este inutila daca ea nu exprima o schimbare adevarata a inimii. Exista cei care marturisesc doar pentru a fi vazuti, a caror asa-zisa pocainta poate fi teatrala, fiind exprimata vizual, insa in realitate le lipseste pocainta autentica. Daca faci ca exprimarea pocaintei tale sa apara ca fiind de succes, nu vei acea succes in ce priveste pocainta adevarata. Vei vorbi smerit, dar vei pacatui cu aroganta. Saul a oferit modelul marturisirii (1 Samuel 15:24-26), dar mai tarziu a mers in iad. Pocainta „din vorbe” nu este pocainta.

4. Poti sa te pocaiesti doar din frica fata de condamnare, dar nu din ura fata de pacat. Orice om se va opri din pacat atunci cand va fi prins asupra lui sau cand este aproape sigur ca va fi prins, dar asta numai daca nu cumva pedeapsa sau rusinea ce vor trebui indurate sunt suficient de insemnate (1 Timotei 1:8-11). Atunci cand pierderile sunt suficient de mari pentru a-i capta atentia, persoana respectiva se va reforma. Daca acesta este singurul motiv al pocaintei tale, atunci nu te-ai pocait absolut deloc. Este doar o lucrare a legii, dar nu a harului. Oamenii pot fi controlati prin frica, dar ceea ce se cere pentru pocainta adevarata este o schimbare a inimii. Acan si-a recunoscut pacatul dupa ce a fost prins asupra faptei, dar altfel nu ar fi recunoscut. Oasele lui se gasesc in Valea Acor, dar sufletul lui, cel mai probabil, se afla in iad (Iosua 7:16-26).

5. Poti sa vorbesti in public impotriva pacatului ca si un pocait autentic, dar niciodata sa nu te pocaiesti in viata ta privata (Matei 23:1-3). Folosirea corzilor vocale nu iti poate schimba inima. Intr-o astfel de situatie, pacatul tau este ca o curva. Vorbesti impotriva amantei tale in public, dar o imbratisezi in dormitorul tau. Iar ea nu pare a fi afectata pentru a fi criticata in public atata timp cat iti poate capta toata atentia in viata ta privata. „Suflete prea curvare! Nu stiti ca prietenia lumii este vrajmasie cu Dumnezeu?” (Iacov 4:4).

6. Poti sa te pocaiesti special pentru a beneficia de castiguri temporare decat pentru a da glorie lui Dumnezeu. Exista beneficii pentru cel care se pocaieste, insa motivatia principala pentru pocainta nu poate fi egoista. Eul este mort, iar carcasa lui mirositoare trebuie aruncata. Trebuie sa ne pocaim pentru ca Dumnezeu merita si pentru ca El este autoritatea noastra ce trebuie respectata, chiar si in situatia cand nu am castiga nimic de pe urma pocaintei. Sigur, pocainta noastra ar putea sa para ca ne-a provocat mai multe pierderi decat castigurile pe care le-am fi avut pacatuind (Matei 16:24-26; Filipeni 3:7-8). Si acesta este un test al pocaintei autentice.

7. Poti sa te pocaiesti pentru pacatele mai mici cu scopul de a continua in cele mai grave (Luca 11:42). Noi incercam sa ne bagam in seama constiinta care nu ne da pace doar facand unele exercitii minore de pocainta, dar asta nu este pocainta absolut deloc. In cel credincios cu adevarat, intreaga inima se schimba. Pocaitul pe jumatate este un om impartit: o parte impotriva pacatului si o parte iubindu-l; o parte impotriva lui Hristos, o alta aparent de partea Lui. Dar fie una, fie cealalta trebuie sa iasa biruitoare, pentru ca omul nu poate sa slujeasca si lui Dumnezeu, si lui mamona (sau orice alt idol); trebuie sa iubeasca pe unul si sa urasca pe celalalt (Matei 6:24).

8. Poti sa te pocaiesti intr-atat de general incat de fapt nu te-ai pocait deloc pentru vreun pacat specific. Persoana care se pocaieste in termeni mult prea generali este foarte probabil ca a vrut de fapt sa isi ascunda pacatele (Proverbe 28:13). Acolo unde schimbarile nu sunt specifice, pocainta lipseste de fapt. Pacatul este ca Hydra, animalul acela mitologic cu multe capete. Un astfel de animal nu poate fi infrant “in general”, ci este nevoie sa ii tai toate capetele, unul cate unul.

9. Poti sa te pocaiesti din dragoste sau apreciere pentru prietenii tai sau pentru liderii religiosi, dar sa nu te pocaiesti din dragoste pentru Dumnezeu (Isaia 1:10-17). O persoana poate sa incerce sa se reformeze din afectiune fata de prieteni sau din respect fata de cei mai intelepti spiritual, si totusi sa nu faca nimic semnificativ din punct de vedere spiritual. Daca un om se intoarce de la pacatele lui dar fara a se indrepta de la pacat catre Dumnezeu, va afla ca pacatul sau doar si-a schimbat numele si se ascunde dupa mandria sa. Iar acum va fi mai dificil sa scormonesti pentru a gasi subterfugiile pacatului. I-ai iubit pe altii, dar nu pe Dumnezeu. Si cel mai mult te-ai iubit pe tine. Sotia lui Lot a parasit orasul pacatelor la insistenta unui inger si de dragul familiei sale, dar s-a intors apoi cu fata catre pacat. Si si-a pierdut inima. „Aduceti-va aminte de nevasta lui Lot” (Geneza 19:12-26; Luca 17:32).

10. Poti sa marturisesti finalul unui fapt pacatos dar sa nu te pocaiesti de obiceiul de a trai in acel pacat. Daca o persoana este onesta, este o persoana buna doar in termeni omenesti; dar nu este o persoana pocaita pana cand pacatul acelei persoane este dat mortii. In acest sens, acea persoana trebuie sa fie un “ucigas” pentru a fi a lui Dumnezeu: „Daca traiti dupa indemnurile ei (ale firii pamantesti), veti muri; dar daca, prin Duhul, faceti sa moara faptele trupului, veti trai” (Romani 8:13). Dumnezeu stie ce ai facut in viata ta; ceea ce El vrea de la tine este ascultare, obedienta (Luca 6:46).

11. Poti sa incerci sa te pocaiesti de pacatele tale, dar in acelasi timp in mod intentionat sa lasi poarta deschisa pentru oportunitati noi de a pacatui. Un om care a spus “ma pocaiesc” dar care nu paraseste sursa sau mediul acelui pacat este o persoana suspecta de lipsa pocaintei. Desi anumite situatii care cauzeaza ispitele nu pot fi schimbate, in cele mai multe situatii se poate. O persoana care nu fuge de mediul sau conditiile ispitei atunci cand este in masura sa faca acest lucru arata ca de fapt ea isi iubeste pacatul. Un soarece trebuie sa fie nebun sa isi construiasca ascunzisul sub culcusul pisicii. „Imbracati-va in Domnul Iisus Hristos, si nu purtati grija de firea pamanteasca, pentru ca sa-i treziti poftele” (Romani 13:14).

12. Poti sa faci un efort pentru a te pocai de anume pacate fara sa te pocaiesti de toate pacatele care iti sunt cunoscute. Un om de afaceri invata sa arate grija fata de nevoile clientilor sai, dar in acelasi timp isi batjocoreste sotia prin neglijenta fata de ea. Un altul isi aduce in fiecare saptamana darul in bani la biserica, dar in acelasi timp fura de la patronul sau in fiecare zi din timpul pe care este dator sa il foloseasca in interesul acestuia. Orice persoana se lauda cu unele pacate pe care le-a invins, insa adevarata pocainta consta intr-o repulsie a pacatului in totul. Cel care se pocaieste cu adevarat uraste toate pacatele, desi el poate sa cada in anumite pacate accidental mai repede decat in altele. El ar putea sa nu isi cunoasca toate pacatele, dar renunta si respinge imediat pe cele cunoscute. In cel credincios, pocainta este universala; duhul doreste pocainta chiar si atunci cand trupul este slabit (Matei 26:41).

Pocainta si credinta sunt legate. O persoana pacatoasa nu are nici o speranta de ascultare fata de Dumnezeu în lipsa credintei in Dumnezeu, care este sursa intregii sfintenii. In pocainta fata de pacate, el isi pierde auto-suficienta, pentru ca Dumnezeu este Cel care îl sfinteste (Iuda 24-25; 1 Tesaloniceni. 5:23-24; 1Petru 1:5).

Pocainta este un dar de la Dumnezeu (Faptele Apostolilor 11:19; 2 Timotei 2:25) si o datorie a omului (Faptele Apostolilor 17:30; Luca 13:3). Si vei sti daca ai primit-o numai daca o practici (Filipeni 2:12-13). Nu o astepta sa vina, ci alearga catre ea. „Fii plin de ravna dar, si pocaieste-te” (Apocalipsa 3:19). Alearga dupa ea, si o vei gasi; uita de ea si vei pieri.

http://www.wdjd.ro/art1-2008.html <http://www.wdjd.ro/art1-2008.html&gt;

 

Suveranitatea lui Dumnezeu – Zac POONEN

Suveranitatea lui Dumnezeu – Zac POONEN

Cei doi fii ai lui Avraam, Ismael şi Isaac, au crescut în aceeaşi casă cu acelaşi tată. Totuşi, Dumnezeu a ales numai pe unul din ei – Isaac (Rom. 9:7). Nu din cauză că Dumnezeu este părtinitor, ci pentru că este Suveran. El are dreptul absolut ca şi Creator al Universului să facă ce vrea şi să aleagă pe cine vrea pentru o anumită slujbă. Nimeni nu-I poate cere socoteală pentru că El a creat toate lucrurile pentru plăcerea Lui. Aşa cum spune Pavel (la sfârşitul acestor trei capitole glorioase): “Din El, prin El şi pentru El sunt toate lucrurile” (Rom. 11:36).

 

Isaac a avut doi fii, Esau şi Iacov, care au crescut în aceeaşi casă cu aceeaşi părinţi. Totuşi, Dumnezeu l-a ales pe tânărul Iacov. “Căci, măcar că cei doi gemeni nu se născuseră încă şi nu făcuseră nici bine, nici rău – ca să rămână în picioare hotărârea mai dinainte a lui Dumnezeu prin care se făcea o alegere, nu prin fapte, ci prin Cel ce cheamă, s-a zis Rebecii: „Cel mai mare va fi rob celui mai mic”” (Rom. 9:11-12). Nu a fost nimic nedrept în acţiunea lui Dumnezeu pentru că El este Conducătorul suveran al universului.

Moise şi Faraon au trăit în Egipt în acelaşi timp şi în acelaşi palat. Totuşi, Dumnezeu l-a ridicat pe Moise să fie proorocul Său. Şi faraon a fost înălţat “ca să dovedească puterea lui Dumnezeu în el, şi pentru ca Numele lui Dumnezeu să fie proclamat pe întreg pământul” (Rom. 9:17) prin împietrirea inimii lui faraon şi judecăţile pe care Dumnezeu le-a trimis asupra lui drept consecinţă.

În aceste trei exemple, vedem suveranitatea lui Dumnezeu în alegerea oamenilor. Trebuie să vedem aceeaşi suveranitate la lucru şi în mântuirea noastră. De ce te-a ales Dumnezeu pe tine şi nu pe o altă rudă – fratele, sora, unchiul? Pentru că tu eşti mai bun? Cu siguranţă nu. Poate că eşti un ticălos şi un ipocrit mai mare decât ei (aşa cum a fost şi Iacov). Totuşi Dumnezeu te-a ales pe tine. Este numai milă şi har.

Ce putem spune în lumina acestor lucruri? Ne putem închina în faţa acestui Dumnezeu Atotputernic şi Suveran şi Îl putem lăuda cu toată inima, recunoscând că numai El e vrednic şi că mântuirea noastră se datorează harului Său (100%). Este adevărat că noi am acceptat ce ne-a oferit El. Dar lucrarea este în totalitate a Lui.

Nimic nu îl smereşte pe om ca faptul că Dumnezeu alege în mod suveran pe copiii Săi. Din această cauză oamenii deştepţi acceptă cu greu, se luptă şi încearcă să răstălmăcească Scriptura oferindu-i alte înţelesuri.

Un om nu este mântuit pentru că vrea să fie un copil al lui Dumnezeu (sfânt), sau pentru că decide să fie credincios. Este doar datorită milei pe care i-o arată Dumnezeu. Dumnezeu ne oferă pocăinţă în viaţă şi El “lucrează în noi şi voinţa şi înfăptuirea” (Fapte 11:18; Fil. 2:13). Cu ce ne putem lăuda noi?

Romani 9:16 spune: “Aşadar, nu atârnă nici de cine vrea, nici de cine aleargă, ci de Dumnezeu care are milă”.

1 Corinteni 4 :7 spune : “Ce lucru ai pe care să nu-l fi primit? Şi dacă l-ai primit de ce te lauzi ca şi cum nu l-ai fi primit” ?

Memoraţi aceste două versete şi păstraţi-le în inimă. Vă vor ajuta să fiţi mici în ochii voştri întotdeauna.

Naşterea din nou nu vine prin voia firii (determinarea umană), ci prin voia lui Dumnezeu (determinarea divină) (Ioan 1 :13).

Isus le-a spus ucenicilor : “Nu voi M-aţi ales pe Mine, ci Eu v-am ales pe voi” (Ioan 15 :16). Realizăm noi aceasta ?

Deseori ne imaginăm că noi l-am acceptat pe Domnul ca Mântuitor şi asta a făcut diferenţa între noi şi necredincioşi. Este bine să ne reamintim că Dumnezeu este Cel care ne-a ales. El ne-a ales în Hristos înainte să ne naştem – de fapt, înainte ca El să creeze lumea ! (Ef. 1 :4).

De la început până la sfârşit, mântuirea noastră este 100% de la Dumnezeu – pentru ca nici un om să nu se laude în prezenţa lui Dumnezeu într-o zi.

Ai făcut ceva minunat pentru Domnul şi împărăţia Lui? Dacă da, atunci încearcă să uiţi. Recunoaşte că nu ai fi putut face nimic dacă Dumnezeu nu ţi-ar fi dat sănătate, putere, inteligenţă, daruri, talente, oportunităţi, cunoştinţa Cuvântului, etc. Lista este nesfârşită. Cu ce te poţi lăuda?

Când ne lăudăm cu spiritualitatea noastră sau cât de mult am făcut pentru Domnul, suntem farisei. Un adevărat ucenic este cel care se identifică cu Persoana Domnului întotdeauna.

Sunt multe lucruri pe care Dumnezeu le face fără să ne ofere vreo explicaţie. Sunt multe rugăciuni la care răspunde “nu” şi nu înţelegem motivul. Este imposibl pentru Dumnezeu să explice toate vindecările aşa cum este imposibil să faci ca Oceanul Indian să intre într-o cană. Înţelepciunea lui Dumnezeu este ca un ocean. Dar minţile noastre sunt ca o cană mică.

Scriptura spune : “Cine eşti tu, omule, ca să-L critici pe Dumnezeu” ? (Rom. 9 :19-20 – Living). Când suntem mici în ochii noştri nu ne plângem de căile Domnului. Ne supunem lui Dumnezeu chiar dacă nu înţelegem modul Său de lucru pentru că acceptăm suveranitatea Sa.

Cum poti afla voia Domnului ?


Acum cativa ani am primit vizita unei tinere care dorea sa-mi ceara un sfat. Nu era sigura ca il iubeste pe tanarul cu care se imprietenise. Totusi, intensitatea sentimentelor dintre ei crestea vertiginos. Dupa multa framantare si multa rugaciune, se decisese sa ceara direct de la Dumnezeu intelepciune. Ar fi vrut ca El sa-i vorbeasca printr-un semn clar. Ii spusese Domnului sa-i arate daca este de acord cu aceasta prietenie. Cum era in preajma Craciunului, semnul cerut ca si confirmare a fost ca baiatul sa-i dea drept cadou o pereche de manusi si o esarfa. Bineiinteles ca ea a asteptat apoi cu inima cat un purice venirea Caraciunului. N-a spus nico vorba cuiva despre planul ei. In seara de Craciun a venit acasa si , surpriza, a dat cu ochii de un cadou. Parintii i-au spus ca este chiar de la baiatul cu care se imprietenise. L-a luat repede, afugit cu el in camera ei si l-a deschis. Ce sa vezi? Era chiar o pereche de manusi si o esarfa!

Tanara nu mai putea de bucurie. Vai insa, fericirea ei s-a terminat repede cand ftratele ei i-a spus ca (in gluma) el ii cumparase cadoul si doar o pacalise (sau o mintise?) ca ar fi de la prietenul ei. In prima zi de Craciun a venit si cadoul din partea prietenului ei, dar vai! Nu erau nici manusi si nici urma de esarfa. „Va rog,” a spus tanara, „sa-mi spuneti care este parerea dumneavoastra despre astfel de „semne”. Le putem considera o metoda prin care sa primim calauzirea lui Dumnezeu?”

Cum ne calauzeste Dumnezeu astazi? Cum poate El (care este spirit invizibil si atotputernic) sa-si comunice intentiile omului (care este carne si sange) ? Trebuie sa-L rugam pe Dumnezeu sa ne vorbeasca prin semne, cum a facut tanara de care v-am vorbit? Trebuie sa „dam cu banul” dupa ce ne-am rugat in prealabil ca Dumnezeu sa ne arate voia Sa? Nu cumva este de ajuns sa ne silim sa facem ce credem noi in momentul acela ca este cea mai buna alternativa si sa o declaram pe aceasta drept „voia Domnului” ? In timpuri biblice, Dumnezeu si-a calauzit poporul in multe feluri. Iosif a fost fortat sa-si aleaga drumul in viata sub presiunea circumstantelor potrivnice. Lui Moise, Dumnezeu i-a vorbit din mijlocul tufisului arzand. Israelitii au fost condusi prin pustie de un nor ziua si de un stalp de foc noaptea. Iosua a fost calauzit prin felul in care i-a raspuns Dumnezeu la rugaciune (Iosua 7:7-15). Evanghelistul Filip a fost calauzit printr-un inger, sutasul Corneliu printr-o vedenie. Dumnezeu le-a vorbit oamenilor „cand intr-un fel, cand intr-altul”. Calauzirea divina nu este data deobicei prin semne spectaculoase, printr-un foc din cer, o voce extraterestra, o vedenie de noapte sau o coincidenta extraordinara a circumstantelor. Metodele cele mai folosite de Dumnezeu sunt mult mai putin dramatice. Majoritatea copiilor lui Dumnezeu despre care citim in Biblie au fost calauziti nu prin mijloace extraordinare (voci, vedenii, ingeri), ci prin intermediul lucrurilor naturale. Cei mai multi dintre ei au fost calauziti prin simplul fapt ca au facut ceea ce stiau ca trebuie sa faca: sa-si ingrijeasca turmele, sa-si dreaga navodul sau sa puna mana pe coarnele plugului.

Probabil ca cea mai grea indeletnicire din viata este sa luam decizii. Trebuie sa ne hotaram sa mergem undeva sau sa nu mergem, sa cumparam ceva sau sa nu cumparam, sa acceptam ceva sau sa nu acceptam. Viata este o lunga succesiune de alegeri pe care trebuie sa le facem intre bine si rau, intre adevar si minciuna, intre ceea ce este bun si ceea ce este cel mai bun. Cu siguranta ca Dumnezeu vrea sa ne ajute sa facem decizii intelepte – nu numai in problemele majore, ca insuratoarea sau alegerea unei meserii, ci si in micile detalii ale vietii de fiecare zi.

Aflarea voiei lui Dumnezeu este , intr-un fel, foarte legata de procesul prin care devenim o persoana dupa voia lui Dumnezeu. Cu cat ne vom stradui sa fim asemenea lui Christos in caracter, cu atat vom putea afla mai usor care este voia lui Dumnezeu pentru viata noastra. In Proverbe 3:6 ni se spune: „Recunoaste-L in toate caile tale, si El iti va netezi cararile”. Totusi, chiar si cei mai buni copii ai lui Dumnezeu ne vor spune ca, uneori, nu este chiar atat de simplu sa aflii care este voia Domnului pentru o anumita situatie. Exista cateva reguli practice pentru aflarea voiei lui Dumnezeu. Vrem acum sa ne uitam impreuna la cateva dintre ele.

1. Invatatura Cuvantului
In subiecte despre care putem citi in Biblie, ceea ce este scris ramane autoritatea ultima si inatacabila. Tine minte ca Dumnezeu foloseste principii, nu numai porunci. De exemplu, principiul general al multumirii. Textul din 1 Tesaloniceni 5:18 spune: „Multumiti lui Dumnezeu pentru toate lucrurile caci aceasta este voia lui Dumnezeu, in Christos Isus cu privire la voi”. Unii membrii din biserica parca au darul nemultumirii. Nimic nu le place. Parintii nu-i inteleg; biserica este moarta; predicatorul nu predica bine; etc. Astfel de atitudini nu sunt in voia lui Dumnezeu. stim precis aceasta pentru ca nu sunt atitudini de multumire. Ele calca un principiu general al Bibliei.

Biblia vorbeste si despre lucruri specifice, ca de exemplu, supunerea fata de legile tarii. Dar… te afli pe o sosea nationala, este tarziu in noapte, foarte putine masini in jur, asa ca de ce sa nu conduci cu 120 de km in loc de 80 de km pe ora? Biblia spune: „Fiti supusi oricarei stapaniri omenesti, pentru Domnul: atat imparatului, ca inalt stapanitor, cat si dregatorilor, ca unii care sunt trimesi de el sa pedepseapsca pe facatorii de rele si sa laude pe cei ce fac bine” (1 Petru 2:13). Orice intentie care este contrara unui principiu din Biblie nu este in cadrul voiei lui Dumnezeu.

Cand luam Biblia si o citim cu smerenie, intr-un duh de rugaciune putem spune bucurosi: Dumnezeu mi-a vorbit; am auzit glasul Domnului prin Cuvant. Exista o fraza despre Biblie care a fost retiparita in multe locuri:”Biblia contine mangaiere ca sa te incurajeze, hrana pentru suflet si lumina ca sa te calauzeasca. Ea este harta calatorului, toiagul drumetului si busola calauzei”. Cat de adevarat!

2. Calea rugaciunii
N-ar trebui niciodata sa calcam pe un teritoriu in care nu ne-am rugat mai inainte. Iacov spune: „Daca vreunuia dintre voi ii lipseste intelepciunea, s-o ceara de la Domnul” (Iacov 1:5). Cand trebuie sa luam o hotarare care cere o intelepciune deosebita cuvintele lui Iacov capata o insemnatate noua si stralucitoare: „Daca vreunuia dintre voi ii lipseste intelepciunea, s-o ceara de la Domnul”. Sa se roage deci.

Rugaciunea lucreaza in noi o stare potrivita pentru intelegerea voiei lui Dumnezeu. Cand ne rugam pentru o anumita problema, Dumnezeu poate sa ne faca sa simtim daca o anumita hotarare a noastra ar fi buna sau rea. In Vechiul Testament, gabaonitii l-au inselat pe Iosua. Ei s-au deghizat imbracandu-se cu haine vechi, si au luat in desaga paine uscata si mucegaita. Erau in realitate hititi care locuiau in apropiere, dar temandu-se sa nu fie ucisi de israeliti s-au dat drept un popor venit de departe sa faca un legamant cu poporul Domnului. Inselat de aparente – Iosua a facut legamant cu ei. A gresit teribil pentru ca „n-au intrebat pe Domnul” (Iosua 9:14). Iosua nu s-a rugat. S-a increzut doar in priceperea sa si a cazut in capcana. Este bine (si de asteptat) ca poporul Domnului sa se roage ca sa primeasca calauzire. Psalmistul spune: „Fa-ma sa aud disdedimineata bunatatea Ta, caci ma incred in Tine.”

3. Circumstantele providentiale
De multe ori, Dumnezeu ne face cunoscuta voia Sa prin circumstantele vietii. Iosif a privit retrospectiv la ceea ce i se intamplase in viata – la haina frumos colorata, la aruncarea in fantana fara apa, la aruncarea lui in inchisoare – si a putut sa le spuna fratilor sai care venisera in Egipt: „Voi, negresit, v-ati gandit sa-mi faceti rau, dar Dumnezeu a schimbat raul in bine, ca sa se implineasca ceea ce se vede azi, si anume, sa scape viata unui popor in mare numar” (Gen. 50:20).

Cand providenta divina l-a dus pe Iosif in Egipt, el si-a dat silinta sa continue sa fie la inaltime si sa-I slujeasca Domnului in locul in care se gaseste. La fel trebuie sa facem si noi in situatia in care ne-a asezat Dumnezeu astazi. S-ar putea sa nu fie o situatie ideala, s-ar prea putea sa ne fi dorit altceva mai bun, dar o schimbare a situatiei nu ne va face sa-L slujim cu mai multa credinciosie, daca nu-L slujim cu credinciosie si in situatia de fata.

Circumstantele providentiale se pot schimba intr-o clipa: s-ar putea sa sune telefonul, sa fim chemati la un nou loc de munca, s-ar putea sa primim o scrisoare, sa dam peste un prieten de care aproape uitasem sau sa ni se intample ceva care pentru moment sa ne displaca. Dumnezeu are un scop pentru care ingaduie fiecare eveniment prin care trecem. Aceste circumstante providentiale duc la calauzirea prin „usi deschise – usi inchise”. Apostolul Pavel marturiseste ca a intarziat o vizita promisa la Corint pentru ca in Efes a vazut ca Dumnezeu ii deschisese o usa pentru vestirea Cuvantului. Uneori cumparam sau nu cumparam; plecam sau stam pe loc; acceptam sau nu suntem de acord doar din cauza circumstantelor de moment.

Circumstantele trebuiesc insa judecate duhovniceste. De exemplu, cand lui Iona i s-a spus sa mearga la Ninive, el s-a hotarat sa fuga la Tars, 3400 de \m spre vest in loc de 1500 \m spre est. S-a dus in portul Iope si a gasit o corabie care tocmai pleca spre Spania. S-ar putea ca Iona sa fi crezut ca Dumnezeu i-a scos in cale corabia ca sa poata pleca spre Spania in loc sa se mai duca la Ninive. Corabia era acolo si-l astepta, mai erau locuri pe corabie si Iona avea banii necesari in buzunar (Iona 1:3). Uneori pare ca insusi Satan randuieste imprejurari potrivite pentru cei care nu vor sa faca voia Domnului. In orice caz, Iona n-a ascultat. S-a urcat in corabie si a plecat inspre vest. La scurta vreme insa, s-a trezit in pantecele pestelui. Circumstantele parusera potrivite dar nu fusese voia Domnului ca el sa mearga spre Spania. Este evident ca nu intotdeauna circumstantele ne descopera voia lui Dumnezeu.

4. Sfatul altor crestini
Uneori, Dumnezeu ne calauzeste prin alti oameni. Un foarte bun exemplu este relatia dintre Moise si Ietro. Moise era epuizat la maxim sub povara problemelor ridicate de judecarea unei natiuni cu cateva milioane de cetateni. In Exod 18 ni se arata cum Ietro l-a invatat pe Moise sa delege responsabilitati si autoritati altora chemati sa-l ajute. Exista unii care l-au criticat pe Moise pentru ca a ascultat de vocea unui om, dar Biblia nu ne spune nicaieri ca sfatul lui Ietro ar fi fost rau sau ca Moise ar fi gresit pentru ca l-a ascultat.

Proverbe 11:14 ne spune ca: „biruinta vine prin marele numar de sfetnici”. Exista unii care au darul de a fi buni sfetnici. Acestia nu sunt intotdeauna doar predicatorii ordinati, ci adesea pot fi credinciosi din adunare care umbla ei insisi cu Dumnezeu si stiu sa-i indrepte si pe altii spre o astfel de cale.

Este o buna idee sa ne oprim din drum si sa stam putin de vorba cu un prieten despre problemele noastre. Adesea astfel de discutii ne limpezesc mintea. Totusi in ultima instanta oricate sfaturi am primi de la altii hotararea finala ne apartine. Noul Testament ne relateaza o imprejurare in care Pavel a preferat sa refuze sfatul unor prieteni dragi. Ei l-au avertizat despre suferintele pe care avea sa le indure daca se va duce la Ierusalim si au staruit de el sa nu se duca (Fapte 21:20). Pavel le-a raspuns: „Ce faceti de plangeti asa si-mi rupeti inima. Eu sunt gata nu numai sa fiu legat, dar chiar sa si mor in Ierusalim pentru Numele Domnului Isus” (Fapte 21:13). Cand au vazut ca nu-l pot indupleca, prietenii s-au resemnat zicand: „Faca-se voia Domnului!” Este bine sa cautam sfatul prietenilor crestini dar hotararea finala trebuie sa fie personala.

5. Bunul simt
Dumnezeu a daruit oamenilor ceea ce noi numim „bunul simt”. El se asteapta sa-l folosim. In cautarea noastra dupa voia Domnului nu ne dam seama ca uneori Dumnezeu prefera sa taca. El vrea ca sa decidem noi singuri.

Unii oameni umbla zi de zi intr-o ceata a nesigurantei, ingrijorandu-se ce meserie sa-si aleaga, ce fel de masina sa-si cumpere, la ce scoala sa se duca, etc, etc. Dumnezeu ne-a lasat o masura de libertate in care trebuie sa actionam singuri calauziti de dragostea pentru El si de grija pentru aproapele. La prima vedere, s-ar parea mai spiritual sa cautam calauzirea Domnului si sa asteptam un semn din partea Lui, decat sa mergem si sa facem lucrul care ni se pare cel mai potrivit. Nu uitati insa ca Dumnezeu ne-a daruit deja un instrument de lucru: o minte inoita si sfintita. Cum ni s-a spus sa-L iubim pe Dumnezeu „cu tot cugetul” (Matei 22:37), Dummezeu doreste ca noi sa ne folosim mintea. El ne-a dat o buna portie de calauzire atunci cand ne-a inzestrat cu o minte care poate sa gandeasca.

In multe probleme despre care Biblia nu ne spune nici da nici nu, Dumnezeu vrea sa hotaram dupa inteligenta pe care ne-a dat-o. Trebuie sa ne socotim bine, sa cantarim alternativele, sa analizam situatiile si sa ajungem la decizii corecte.

Putem deci sa cunoastem voia lui Dumnezeu prin citirea Cuvantului, pe calea rugaciunii, prin forta imprejurarilor, ascultand de sfatul altora sau folosind inteligenta cu care ne-a inzestrat Dumnezeu.

6. Vocea launtrica
Vocea lui Dumnezeu se poate face auzita, dar nu intotdeauna se intampla asa. Cand Izabela era pe urmele lui Ilie, profetul a avut nevoie sa auda glasul divin si l-a auzit. Nu era in vantul puternic, nici in cutremurul de pamant si nici intr-un vartej de foc; era insa in susurul bland si subtire, in soapta duioasa (1 Regi 19:11-18). Ilie a auzit vocea Domnului.

Unii dintre voi stiti ce inseamna sa simti un impuls irezistibil , imposibil de explicat altora. Oricat ai incerca sa-l ignori, el te urmareste! Se tine scai de tine. Poate ca ai simtit ca trebuie sa te duci sa vizitezi pe cineva, sau ca trebuie sa te rogi pentru o anumita persoana, sau sa stai de vorba cu cineva si sa-i atragi atentia despre o greseala. Nu stii cum de ti-a venit ideia aceea, dar te urmareste parca o voce interioara care ti-o repeta. Dumnezeu ii calauzeste uneori pe copiii Sai si astfel. Nu spun ca trebuie sa ne lasam manati de orice impuls de moment, dar cred ca, daca pastram o stare de supunere si dorinta de a face voia Domnului, Ii vom auzi uneori vocea venind din launtrul nostru, intr-un „susur bland si subtire.”

Duhul Sfant ne face sa inclinam spre un anumit curs de actiune. De exemplu, un tanar participa la o conferinta misionara. Acolo aude cativa misionari din Africa povestind despre pataniile lor. Dintr-o data simte launtric indemnul de a merge si el sa dea o mana de ajutor pentru mantuirea milioanelor de africani care striga dupa ajutor. Sentimentul vine peste el ca o presiune irezistibila. Este lucrarea Duhului Sfant care ii vorbeste dinauntru, staruitor, convingator.

La sfarsitul acestui studiu despre aflarea voiei lui Dumnezeu putem trage doua concluzii:

1) Uneori, Dumnezeu calauzeste oameni diferiti prin mijloace si cai diferite. Fiecare calauzire este la fel de valida si de importanta. O astfel de calauzire este cu privire la lucruri despre care Biblia nu are o invatatura clara sau categorica. Aduceti-va aminte ca, slujind aceluiasi Dumnezeu, doi oameni aflati in circumstante asemanatoare au luat decizii contrare. Neemia a acceptat o escorta armata din partea regelui persan pentru paza in drumul spre Ierusalim (Neemia 2:9), in timp ce lui Ezra asa ceva i s-a parut o jignire la adresa lui Dumnezeu si o proasta marturie despre atotputernicia divina (Ezra 8:22). Amandoi acesti oameni au fost justificati in atitudinile lor si au facut „voia Domnului”, devenind instrumente in refacerea spirituala si fizica a Israelului.

2) Uneori Dumnezeu ne vorbeste prin semne vizibile, dar aceasta nu este norma, ci exceptia. Pe vremea cand israelitii se aflau sub apasarea madianita, lui Ghedeon i s-a aratat un inger care i-a psus ca este alesul prin care Dumnezeu vrea sa-si izbaveasca poporul. Ghedeon s-a indoit si a cerut o dovada vizibila. El a pus un sul de lana afara peste noapte si a cerut ca sa se va da a doua zi ca sulul este umed, iar pe pamantul din jur sa nu cada roua. Indaratnica lui necredinta l-a facut apoi ca sa ceara ca a dopua zi fenomenul sa se intample invers: pamantul sa fie acoperit de roua si sulul sa fie uscat. (Jud. 6:36-40).

Tineti cont ca Dumnezeu ii vorbise deja clar prin viu grai. De fapt, el incepuse sa asculte si sunase din trambita pentru adunarea ostirii. stia ce avea de facut, dar avea inca indoieli ca Dumnezeu l-a ales tocmai pe el pentru o asa mare infaptuire. El a cerut o confirmare in plus. Semnele exterioare nu sunt dovada de o mai mare spiritualitate. Dimpotriva, el scot in evidenta o credinta slaba si o lipsa de sensibilitate spirituala.

Si un ultim sfat: cand vei cauta sa afli voia lui Dumnezeu intr-o anumita problema vei face foarte bine daca vei cauta sa folosesti cati mai multi din cele sase cai enuntate mai sus. La urma, ia cea mai buna hotarare din ceea ce ti s-a descoperit si increde-te ca aceea este expresia voiei lui Dumnezeu pentru viata ta. De multe ori, ti se va cere sa pasesti inainte prin credinta. In viata mea au fost ocazii cand mai multe variante pareau la fel de bune. Parca, parca una era putin mai buna ca celelalte. N-am avut nici un fel de raspuns categoric din partea Domnului. Atunci, am luat hotararea sa urmez varianta care mi s-a parut mai buna si am continuat sa ma rog Domnului sa-mi corecteze calea prin „politica usilor inchise si deschise”. Am pasit inainte cu cugetul impacat si cu convingerea ca Dumnezeu (care ma iubeste) ma va opri daca voi apuca pe o cale dictata doar de umana mea ignoranta.

F.B. Meyer, un predicator englez din secolul trecut tocmai se intorcea acasa dupa o lunga calatorie pe mare. Noaptea era furtunoasa si intrarea in port parea foarte stramta. Era o noapte foarte intunecata. Meyer i-a spus capitanului: „Cum sti cum sa te strecori in port?” Capitanul i-a raspuns: „Vezi luminitele alea trei de pe tarm?” Cand toate se afla pe aceiasi linie, nu mai schimb directia, ci merg drept inainte.” In mod asemanator, daca glasul launtric, principiile Scripturii si circunstantele exterioare vor fi toate in unison, putem merge inainte.

Fie ca sa umblam in credinciosie, dorind nu numai sa ajungem sa cunoastem voia Domnului, ci si sa o implinim si cu fapta. Inainte de toate insa, trebuie sa fim siguri ca ne-am facut, prin credinta in Christos, fii si fiice in familia divina. Ioan 1:12 spune:

„Dar tuturor celor ce L-au primit, adica celor ce cred in Numele Lui, le-a dat dreptul sa se faca copii ai lui Dumnezeu.” Iar in 1 Ioan 2:17 citim: „Cine face face voia lui Dumnezeu ramane in veac.”

https://predici.wordpress.com/2008/09/26/cum-poti-afla-voia-domnului/

Puterea invierii, de  Iosif Ton 

Apostolul Pavel vorbeste despre „valoarea nespus de mare a cunoasterii lui Hristos Isus” si adauga ca el personal are ca tel suprem „sa-L cunosc pe El si puterea  invierii Lui si partasia suferintelor Lui, si sa ma fac asemenea cu moartea Lui” (Fil.3:7 si 10). Intre telurile acestea vedem stand la loc central telul de a cunoaste „puterea invierii Lui”.

Ce este aceasta, cum o putem cunoaste si, mai ales, cum ne-o putem insusi, ca sa beneficiem de ea in mod practic? Fiindca Scriprura se explica cu Sciptura, trebuie sa ne uitam la celalalt loc unde Pavel vorbeste despre puterea invierii, si anume, in epistola catre Efeseni. Discutia despre puterea invierii incepe in cap.1 (v.17) si se incheie abia la sfarsitul cap.3. De multe ori noi nu intelegem  un text
fiinca nu urmarim dezvoltarea unei idei pe tot parcursul textului. Veniti sa o urmarim impreuna.

Pavel incepe prin a se ruga ca Dumnezeu sa ne dea „un duh de descoperire si de pricepere” si sa ne „lumineze ochii inimii” ca sa putem pricepe „care este fata de noi, credinciosii, nemarginita marime a puterii Sale, dupa lucrarea puterii tariei Lui,  pe care a desfasurat-o in Hristos, prin faptul ca L-a
inviat din morti”.

Sunt doua lucruri esentiale pe care incepe Pavel sa le discute aici, si anume, intai, nemarginita marime a puterii pe care a desfasurat-o Dumnezeu atunci cand L-a inviat pe Isus Cristos din morti” (aceasta este „puterea invierii”) si al doilea, modul in care aceasta uriasa putere a invierii lucreaza sau actioneaza acum catre, spre, si in noi cei credinciosi.
Sa le analizam pe rand.

I. Nemariginita marime a puterii invierii
De ce trebuia o atat de imensa putere pentru invierea lui Isus?

1. Pentru ca invierea Lui nu a fost numai o „resuscitare”, o reintoarcere a sufletului in trup. Acolo a avut loc o transformare uriase, radicala, a unui trup uman, in asa fel incat acel trup uman sa fie dus cu Cristos „in locurile ceresti”, asa incat la dreapta lui Dumnezeu sa stea „omul Isus Cristos” (I Tim.2:5). Acolo putem spune ca Dumnezeu a creat un nou tip de materie, cum n-a mai existat inainte; a creat un „trup al slavei sale” (Fil.3:21), adica un trup glorificat, un „trup spiritual” (I Cor.15:44), un
„trup imbracat in neputrezire” si „trup imbracat in nemurire” (I Cor.15:54).

Dar nu numai transformarea aceasta formidabila a fost realizata de nemaipomenita marime a puterii invierii. Trebuie sa stim ca in original fraza continua pe toata durata acelui capitol intai din Efeseni. Sa citim deci in continuare ce a realizat puterea invierii in Isus Cristos: Intai, „L-a inviat din morti” (trasnformandu-I trupul pamantesc in trup ceresc), apoi „L-a pus sa sada la dreapta Sa in locurile ceresti”, apoi I-a dat autoritate suprema „mai presus de orice domnie, de orice stapanire, de
orice autoritate, de orice dregatorie”, cu alte cuvinte „I-a pus totul sub picioare” si, deasupra tuturor acestor lucruri formidabile, L-a facut Cap al Bisericii si a constituit Biserica in asa mod incat ea sa fie trupul Lui, intr-o unire cosmica atat de profunda incat El o implineste pe ea si ea Il implineste pe El.
Toate aceste lucruri cosmice formidabile le-a realizat nemaipomenita marime a puterii lui Dumnezeu care este puterea invierii.

II. Lucrarea puterii invierii in noi
Dar sa privim acum cu atentie la lucrul al doilea pe care il realizeaza puterea invierii, adica ceea ce realizeaza ea in noi, cand Dumnezeu o indreapta spre noi, cei ce credem in Cristos. Vorbind cu anticipatie, putem spune ca aceasta putere a invierii ne uneste cu Cristos intr-un mod asa de
strans incat tot ce a realizat aceasta putere in Cristos realizeaza si in noi! Sa urmarim textul in continuare. Am vazut deja afirmatia generalizatoare ca aceasta putere a invierii ne-a constituit ca trup al lui Cristos ca sa devenim parte a plinatatii Lui. Cu aceasta se incheie in Bibliile noastre capitolui 1. Dar Pavel n-a scris pe capitole! In ceea ce la noi este capitolul doi si ne creiaza impresia ca Pavel incepe o tema noua, la Pavel era doar  o continuare a discutiei despre ce face „catre noi credinciosii”
nemaipomenita marime a puterii prin care Dumnezeu L-a inviat pe Cristos.

1. El incepe prin a ne spune ce am fost noi inainte de actiunea acestei formidabile puteri a invierii: am fost morti in pacatele noastre si traiam sub autoritatea si stapanirea Diavolului. Dar uriasa putere a dragostei lui Dumnezeu „ne-a adus la viata impreuna cu Cristos” adica „ne-a inviat impreuna” cu El, si mai mult, „ne-a pus sa sedem impreuna cu El in locurile ceresti, in Cristos Isus” (2:1-6).

2. Dar tratarea ideii nu se opreste nici aici. Pavel face doar o paranteza (versetele 7-9) ca sa ne spuna ca aceasta uriasa putere a lui Dumnezeu se mai numeste si „har” (lucru indicat mai intai in paranteza din v.5) si ca atunci cand vorbim de mantuire trebuie sa intelegem tot procesul acesta al actului prin care Dumnezeu ne-a unit cu Cristos si a facut cu noi ceea ce a facut cu Cristos. Apoi isi reia ideea in v.10 si spune tot ce a spus inainte, doar ca acum o spune in mod rezumativ, sau cu alte cuvinte: Noi suntem capodopera lui Dumnezeu („poema” Lui) prin faptul ca am fost „creati (termenul original pentru „ziditi”!) in Cristos Isus” in vederea faptelor bune pe care tot Dumnezeu le-a pregatit pentru noi, doar noi „sa umblam in ele” adica sa le realizam in practica vietii.

3. Dar Pavel nu termina discutia nici aici. El o reia printr-o noua explicatie. Intai ne-a spus ca eram morti si ne spune cum, prin unirea cu Cristos, realizata de uriasa putere a lui Dumnezeu, am devenit o noua creatie (asa cum si trupul inviat al Domnului Isus a fost o noua creatie). Acum (incepand cu 2:11) ne re-explica fenomenul prin conceptul de instrainare. Prin jertfa Sa de pe cruce, Domnul Isus a distrus instrainarea, ne-a adus la pace cu Dumnezeu, ne-a deschis intrare libera la Dumnezeu prin Duhul Sfant si ne-a facut membri ai familiei lui Dumnezeu, ne-a pus pe temelie dumnezeiasca, ne-a facut „un templu sfant in Domnul”, „un locas al lui Dumnezeu prin Duhul”.

4. Discutia nu se termina nici aici. Ea se incheie prin minunata si profunda rugaciune lui Pavel pentru noi, din 3:14-21. Observati cum aproape de incheierea acestei rugaciuni el mentioneaza „puterea care lucreaza in noi”, puterea prin care Dumnezeu „poate sa faca nespus mai mult decat cerem sau gandim noi”. Pavel a inceput sa vorbeasca despre aceasta putere in 1:17-20, unde a numit-o „nemarginita marime a puterii Sale…pe care a desfasurat-o in Cristos prin faptul ca L-a inviat din morti” si care actioneaza acum „fata de noi credinciosii”.

5. Sa observam ca in rugaciunea din cap.3 ni se arata ca aceasta putere actioneaza in noi prin Duhul Sfant (v.16). In 2:5, si 8-9, aceasta putere a fost identificata cu harul. Harul este nemaipomenita marime a puterii lui Dumnezeu care ne-a unit cu Cristos si realizeaza in noi tot ce a realizat si realizeaza in Cristos si puterea aceasta o manuieste in noi Duhul Sfant al lui Dumnezeu. Aceasta este
puterea invierii. Duhul Sfant ne indreapta totdeauna privirile spre Domnul Isus. Isus trebuie sa fie in inima noastra (v.17), adica El trebuie sa fie dragostea noastra, viata noastra, modelul nostru, iubitul nostru, partenerul nostru de viata, stapanul nostru, Domnul nostrru si Dumnezeul nostru. Daca este El asa in noi, atunci suntem plini de toata plinatatea lui Dumnezeu (v.19).

Asa cunoastem puterea invierii. Asa actioneaza in noi si prin noi puterea invierii.
Va doresc la toti sa o aveti din belsug. Cristos a inviat!

Iosif Ton

 

Tipuri de Biserici locale din cartea Apocalipsei

http://www.roboam.com/predici/bisericileapocalipsei.htm

Biserica locala nu poate fi inteleasa decit in contextul realitatii sociale in care exista. Numai cel ce se inalta la inaltimea intregului poate intelege in intregime „partile” din care este alcatuita realitatea.

Cind crestinismul si-a facut aparitia in lume, el a aparut pe fundalul existentei imperiului roman. Nimic din ceea ce era in fiinta atunci nu a scapat influentei lui covirsitoare. Biserica lui Hristos a fost forta care, in final, a dus la prabusirea imperiului, dar nici ea, in structurile ei istorice, n-a scapat de influenta imperiala.

Intre Imperiu si Biserica s-a dus un conflict de principii. Forta launtrica a crestinismului s-a confruntat cu forta exterioara bruta a legiunilor. Pentru o vreme, imperiul a parut ca triumfa, dar punind stapinire pe inimile oamenilor, crestinismul a triumfat in final modelind intreaga societate si dindu-i un impuls irezistibil spre „civilizatia” de care ne bucuram astazi.

La inceput, Roma imperiala a fost condusa de democratia Senatului. Pe fundalul societatilor tiranice de pina atunci, aceasta noutate a insemnat o extraordinara schimbare de epoca. Democratia romana a fost o aparitie care a schimbat fata lumii. Senatul n-avea insa armata si a trebuit sa recurga la ajutorul generalilor. Acestia au fost oameni proveniti din rindul „patricienilor”, clasa cea mai bogata si mai instruita a societatii. Necazul a fost ca legiunile jurau credinta inaintea generalului care le conducea, nu inaintea Senatului. Cind forta generalilor n-a mai fost depasita decit de ambitia lor, Senatul a trebuit sa treaca in planul secund, cedind in fata dictaturii. Cel dintii general care a ingenuncheat Senatul a fost Iulius Cezar (46-44 inainte de Hristos). El a obligat Senatul sa-l declare imparat si chiar sa-l „indumnezeiasca”. Cind aceasta s-a realizat, luna de nastere a „zeului-om” si-a schimbat numele in „Iulius”, de unde se trage si numirea rom`neasca: „Iulie”. Intr-o ultima incercare de reinstaurare a democratiei, Senatul l-a asasinat pe Iulius Cezar. Chiar si Brutus, favoritul imparatului, si-a dat aportul la aceasta crima detestabila, dar „necesara” din ratiuni de Stat.

Dupa Iulius Cezar a venit insa Octavian Augustus (31 inainte de Hristos – 14 dupa Hristos). Cu el s-a reinstaurat si dictatura si cultul imparatului. Intimplator, luna de nastere a noului dictator a fost cea de dupa Iulie. Automat, ea s-a transformat in „August” ! Octavian Augustus a rafinat si mai mult dominatia Romei asupra lumii, adaugind fortei brute inclestarea nemaipomenita a birocratiei.

Reprezentantii acestei noi clase imperiale, au fost promovati din toate clasele sociale ale societatii, nu o data dintre „legionarii” iesiti la pensie si chiar dintre sclavii eliberati si credinciosi imparatului. Cancelariile romane au inlocuit pretutindeni autoritatea forturilor militare. Nimic nu misca in Imperiu fara sa treaca prin evidenta stricta a birocratilor. Cultura scrisului a civilizat majoritatea popoarelor din Imperiu. De la un capat la celalalt, „pax romana”, (pacea romana) a scos la lumina o noua civilizatie care i-a fascinat pe oameni si i-a inlesnit Romei dominarea.

Nici macar Biserica crestina, cu tot accentul ei pe spiritualitate si pe lipsa de formalism nu a scapat influentei birocratiei romane.  In decurs de doar citeva secole, Roma a „institutionalizat” Biserica, transformind-o in „Biserica Romei”. Conflictul dintre Imperiu si Biserica s-a incheiat printr-o alianta. |i de o parte si de alta s-au facut compromisuri: Imperiul a proclamat crestinismul religie de Stat cu statut preferential, iar biserica a acceptat sa se supuna scopurilor Imperiale. S-a format astfel : „Sfintul Imperiu Romano-Catolic”. Stafia acestui Imperiu a continuat sa bintuie Europa, mult dupa caderea politica a Romei. Carol cel Mare, sau Charlemagne, cum il prefera francezii, a fost exponentul primordial al Imperiului. Napoleon si Hitler au incercat si ei sa restaureze maretia Imperiului. Visul lor de dominatie mondiala a fost insa doar de scurta durata. Cel de al treilea „reicht” al germanilor, care trebuia sa dureze „o mie de ani” s-a prabusit in tandari. Fragmentele Imperiului traiesc astazi separat, dar lucreaza in secret la o reorganizare mondiala. Nazuinta lor este „reintegrarea” si „renasterea”. Termenii sub care se vorbeste despre aceasta sint diferiti: „casa comuna a Europei, noua ordine economica mondiala, „Europa unificata” sau „Statele Unite ale Europei”. Toate insa vestesc un singur lucru: ca se lucreaza subteran pentru reaparitia Imperiului. Papa de la Roma este iarasi vizitat si curtat de cei mai importanti sefi de stat ai lumii. „Babilonul cel mare”, cum numeste Biblia acest conglomerat imperial de popoare, sta sa apara pregatind fondul pe care va apare „Anticrist” pentru o ultima infruntare intre Dumnezeu si Diavol. Despre aceasta inclestare nemaipomenita si despre deznodamintul ei ne vorbeste pe larg extraordinara carte a „Apocalipsei”.

Cristalizind cele de mai sus, putem spune impreuna cu Henry H. Halley, in „Dictionarul Biblic” ca: ” Nu vom putea intelege conditia actuala a crestinatatii decit privind-o in lumina istoriei. Din pacate insa, necunoasterea istoriei Bisericii este mai raspindita chiar decit necunoasterea Bibliei. Noi credem ca pastorul are datoria de a-si invata enoriasii faptele principale ale Istoriei Bisericii.
Istoria lumii este vazuta de obicei in trei mari perioade:

ANTICA: Egipt, Siria, Babilon, Persia, Grecia, Roma.

MEDIEVALA: De la caderea Romei la descoperirea Americii.

MODERNA: Din secolul XV pina in epoca actuala.”

„Istoria Bisericii este si ea vazuta in trei mari perioade:

PERIOADA IMPERIULUI ROMAN: Prigoanele, martirii, parintii Bisericii, controversele, „crestinizarea” Imperiului.

PERIOADA MEDIEVALA: Cresterea si puterea papalitatii, Inchizitia (ca o desavirsire a stapinirii ierarhiei asupra maselor mari de „credinciosi”), monasticismul (calugaria)(ca o reactie disperata de „iesire” din sistemul corupt si lumesc al ierarhiei oficiale), mahomedanismul (o reactivare a rolului jucat de urmasii lui Ismael in istoria lumii), rusinea cruciadelor (ca o „asasinare a spiritului crestin” si ca o capitulare a Bisericii in fata ambitiilor economice si politice ale Imperiului).

PERIOADA MODERNA: Reforma protestanta, marea dezvoltare a bisericilor evanghelice (numite asa pentru intoarcerea lor la autoritatea Evangheliei in detrimentul autoritatii „ierarhiei” corupte si compromise). Traducerea Bibliei in limbile de circulatie nationala. Extraordinarea circulatie a Bibliei inlesnita de aparitia si dezvoltarea tiparului. Eliberara guvernelor de sub tutela religioasa a Bisericii si scoaterea institutiilor sociale de sub controlul preotesc. Lucrarea misionara mondiala; reformele si revolutiile sociale. Separatismul national, inclestarea razboaielor mondiale, nazuinta contemporana spre o „reunificare” pe fundalul „mostenirii crestine comune”. Cresterea puterii papalitatii in plan politic mondial. Accentul pus de Biserica Evanghelica pe vestirea „venirii Domnului”.

„Cele trei mari diviziuni ale crestinismului contemporan sint:

ROMANO – CATOLICII: care predomina in Sudul Europei si in America de Sud.

ORTODOC|II: care sint majoritari in Rasaritul si Sud-Estul Europei.

PROTESTANTII: care predomina in vestul Europei si in America de Nord.”

„Aceasta divizare este urmarea celor doua mari rupturi care au avut loc in sinul crestinismului. Una s-a produs in secolul IX, cind Biserica de Rasarit s-a despartit de Biserica de Apus din motive politice si de dominare teritoriala (aceasta rupere a dus la formarea Bisericii Ortodoxe). Cealalta ruptura s-a produs in secolul XVI, sub conducerea lui conducerea lui Martin Luther – si a dus la legalizarea curentelor evanghelice care supravietuisera pe toata durata „ierarhiei” Bisericii social politice maritate cu Statul.”

Iata ce a spus Harnack despre aceste trei ramuri ale Bisericii: „Biserica Ortodoxa este crestinismul primitiv plus paginismul grec si oriental. Biserica Romano-Catolica este crestinismul primitiv plus paginismul grec si roman. Biserica Protestanta este incercarea de a elibera crestinismul primitiv pur de sub toate formele de paginism.”

Pentru a intelege diferitele tipuri de Biserici locale asa cum exista ele astazi, cel mai bun lucru pe care-l putem face este sa ne intoarcem la cartea Apocalipsei. Continutul ei ne aseaza inainte punctul lui Hristos de vedere asupra evolutiei Bisericii.

Fara indoiala, cartea Apocalipsei este cea mai paradoxala carte din intreaga Scriptura. Desi in ea se intilnesc si se implinesc cele mai multe din simbolurile si simbolismele biblice, crestinii din toate timpurile au privit-o cu teama si cu retinere.

Din multe puncte de vedere Apocalipsa este cartea „cea mai” a Bibliei.

Este „cea mai recomandata” carte de catre insusi Autorul Scripturilor (1:3) si totusi in planul de lectura al multora este „cea mai neglijata” carte.

Este „cea mai clara” ca intentie, fiind o descoperire (1:1), totusi este considerata de majoritatea cititorilor „cea mai confuza”.

Este „cea mai personal scrisa de Hristos” (1:10,19; 10:4; 22:18,19 – El hotaraste ce sa fie scris si ce sa ramina afara) si totusi este cartea „cea mai atribuita oamenilor” (multi o socotesc o scrisoare conspirativa a crestinilor din primele secole, plina de figuri si simboluri ale caror insemnatate cifrata s-a pierdut de-a lungul secolelor).

Prin continut, Apocalipsa este cartea „cea mai plina de urgii si de pedepse”, dar in acelasi timp cartea „cea mai plina de revelatii ceresti”.

Apocalipsa are trei scopuri declarate:

1. Aratarea Domnului Isus.
Cine nu este indragostit de Domnul Isus nu va pretui aceasta carte si nici nu o va intelege. „Cheia” intregii carti este descrierea frumusetii Domnului, in fiinta, intelepciune si lucrare. El apare ca Om proslavit, ca Fiu de Dumnezeu, ca Miel, ca Leu din semintia lui Iuda, ca Judecator, ca Mire, ca „mparat al „mparatilor, ca Pom al vietii, ca Soare, Luceafarul stralucitor de dimineata, etc, etc.

2. O anuntare a programului lumii. (1:19)
„Scrie „ce ai vazut”, „lucrurile care sint” – vremea Bisericii si „lucrurile care au sa vina dupa ele” – vremea sfirsitului.

3. Un mesaj catre Biserica. (1:4,11)
Sub suveranitatea lui Hristos, exista o singura Biserica, manifestindu-se in multe feluri, cazind si ridicindu-se, cucerind lumea sau lasindu-se cucerita vremelnic de ea.

Mesajul catre Biserica, de care ne vom ocupa in continuare, incepe cu o adresare generala, catre intreaga „Biserica”. (capitolul 1:4-20)

In aceasta parte a mesajului Domnul Isus se prezinta pe Sine:

a. In toata splendoarea gloriei Sale (1:13-18)

b. In toata splendoarea lucrarii Sale (1:4-8)

El isi proclama dumnezeirea v.4,5
El a desavirsit mintuirea v.5b  
El isi face cunoscut scopul v.6

Imparatie pe pamint 5:10; 2:26; 3:21; 20:4
Preotie a credinciosilor – vom fi reprezentantii Lui
El isi anunta revenirea v.7
El isi anunta judecata v.7
El isi proclama autoritatea v.8
El sta in mijlocul celor sapte sfesnice v.13,20
El tine in mina cele sapte stele v.16,20

Dupa aceasta adresare generala, urmeaza o serie de sapte scrisori adresate la sapte Biserici locale din Asia Mica. Aceste Biserici pot fi luate ca:

1.- Sapte Biserici locale reale, cu probleme specifice. Aceste Biserici au existat pe vremea apostolului Ioan si au facut tinta preocuparilor lui pastorale.

2.- Sapte Biserici ca sapte „tipuri” caracteristice posibile ale Bisericii de pretutindeni. Asemenea Biserici au existat si exista pretutindeni pe fata pamintului.

3.- Sapte Biserici ca exponente a sapte „etape cronologice” prin care va trece Biserica in istoria ei dintre Rusalii si Rapire.

Din acest punct de vedere, Bisericile Apocalipsei reprezinta sapte conditii specifice anumitor perioade distincte din istoria Bisericii. In descrierea lor putem recunoaste elemente caracteristice bisericii primare, bisericii din Evul Mediu, bisericii din perioada Reformei, etc.

Toate aceste trei interpretari sint reale, corecte si recomandabile. Din studiul lor vom putea intelege mai bine „diversitatea” posibila a diferitelor Biserici, „suveranitatea” lui Hristos peste Biserica in orice stare s-ar afla aceasta, „tratamentul” pe care il recomanda Hristos diferitelor tulburari din viata Bisericii si „perspectivele” vesnice care ii asteapta ca rasplata pe cei ce, raminind in Biserica, ramin si credinciosi lui Hristos biruind lumea.

1. Biserica din Efes

„Catre ingerul Bisericii din Efes”
Prezentarea: „Iata ce zice Cel ce tine cele sapte stele in mina dreapta si Cel ce umbla prin mijlocul celor sapte sfesnice de aur:
Pretuirea:  „Stiu faptele tale,, osteneala ta si rabdarea ta si ca nu poti suferi pe cei rai; ca ai pus la incercare pe cei ce zic ca sint apostoli si nu sint si ca i-ai gasit mincinosi. Stiu ca ai rabdare, ca ai suferit din pricina Numelui Meu si ca n-ai obosit.
Pericolul: Dar ce am impotriva ta,, este ca ti-ai parasit dragostea dintii.
Porunca: Adu-ti aminte de unde ai cazut; pocaieste-te si intoarce-te la faptele tale dintii.
Pedeapsa: Altfel,, voi veni la tine si-ti voi lua sfesnicul din locul lui, daca nu te pocaiesti. (Ai insa lucrul acesta bun: ca urasti faptele Nicolaitilor pe care si Eu le urasc.)
Perspectiva: „Celui ce va birui, ii voi da sa manince din pomul vietii,, care este in raiul lui Dumnezeu.”

Biserica din Efes reprezinta biserica in care s-a pierdut dragostea pentru Domnul Isus. Caldura spirituala si dragostea partasiei divine, erau pe duca. Aceasta este tipul unei biserici cu o invatatura corecta din punct de vedere doctrinar, vie din punct de vedere organizatoric, dar care si-a pierdut dragostea pentru Domnul. Intre Marta si Maria, Dumnezeu o lauda intotdeauna pe Maria, pentru ca ea „si-a ales partea cea buna” (Luca 10:38-42). Dumnezeu nu se multumeste cu faptele noastre, El ne vrea pe noi insine. „Simone, fiul lui Iona, Ma iubesti?” (Ioan 21:16)

Istoric, Efesul reprezinta etapa Bisericii primare (secolul I). Daca si despre ei, care erau credinciosi din generatia imediat urmatoare apostolilor s-a putut spune ca isi pierdusera dragostea dintii, cu cit mai mult ne paste acest pericol pe noi, cei de astazi?

2. Biserica din Smirna

„Catre ingerul Bisericii din Smirna”
Prezentarea: „Iata ce zice Cel dintii si Cel de pe urma, Cel ce a murit si a inviat:
Pretuirea:  „Stiu necazul tau si saracia ta(dar esti bogat), si batlocurile din partea celor ce zic ca sunt Iudei si nu sint, ci sint o sinagoga a Satanei.”
Pericolul: ……………
Porunca: Nu te teme nicidecum de ce ai sa suferi. Iata ca Diavolul are sa arunce in temnita pe unii dintre voi, ca sa va incerce. Si veti avea un necaz de zece zile. Fii credincios pina la moarte, si-ti voi da cununa vietii.
Pedeapsa: …………..
Perspectiva: „Cel ce va birui, nicidecum nu va fi vatamat de a doua moarte.”

 

 

 

3. Biserica din Pergam

„Catre ingerul Bisericii din Pergam”
Prezentarea: „Iata ce zice Cel ce are sabia ascutita cu doua taisuri:
Pretuirea:  „Stiu unde locuiesti: acolo unde este scaunul de domnie al Satanei. Tu tii Numele Meu si n-ai lepadat credinta Mea nici chiar in zilele cind Antipa, marturul Mei credincios, a fost ucis la voi, acolo unde locuieste Satana.
Pericolul: Dar am ceva impotriva ta. Tu ai acolo niste oameni care tin de invatatura lui Balaam, care a invatat pe Balac sa puna o piatra de potignire inaintea copiilor lui Israel, ca sa manince din lucrurile jertfite idolilor, si sa dedea la curvie. Tot asa, si tu ai citiva care, deasemenea, tin invatatura Nicolaitilor, pe care Eu o urasc.
Porunca: Pocaieste-te dar.
Pedeapsa: Altfel, voi veni la tine curind, si ma voi razboi cu ei cu sabia guri Mele.
Perspectiva: „Celui ce va birui, ii voi da sa manince din mana ascunsa, si-i voi da un nume nou, pe care nu-l stie nimeni, decit acela care-l primeste.”

 

 

4. Biserica din Tiatira

„Catre ingerul Bisericii din Tiatira”
Prezentarea: „Iata ce zice Fiul lui Dumneyeu, care are ochii ca para focului si ale carui picioare sunt ca arama aprinsa:
Pretuirea:  „Stiu faptele tale, dragostea ta, slujba ta, rabdarea ta si faptele tale de pe urma, ca sunt mai multe  ca cele dintii.
Pericolul: Dar iata ce am impotriva ta: tu lasi ca Izabela, femeia aceea care se yice proorocita, sa invete si sa amageasca pe robii Mei sa se dedea la curvie si sa manince din lucrurile jertfite idolilor. I-am dat vreme sa se pocaiasca, dar nu vrea sa se pocaiasca de curvia ei!
Porunca: Voua insa tuturor celorlalti din Tiatira, care nu aveti invatatura aceasta si nu ati cunoscut „adincimile Satanei”, cum le numesc ei, va yicŞ Nu pun peste voi alta greutate. Numai tineti cu tarie ce aveti, pina voi veni!
Pedeapsa: Iata ca am s-o arunc bolnava in pat, si celor ce preacurvesc cu ea, am sa le trimit un necay mare, daca nu se vor pocai de faptele lor. Voi lovi cu moarte pe copiii ei. Si toate Bisericile vor cunoaste ca „Eu sint Cel ce cercetez rarunchii si inima” si voi da fiecaruia din voi dupa faptele lui.
Perspectiva: „Celui ce va birui, si celui ce va payi pina la sfirsit lucrarile Mele, ii voi da stapinirepeste Neamuri. Le va cirmui cu un toiag de fier, si le va zdrobi ca pe niste vase de lut, cum am primit si Eu putere de la Tatal Meu. Si+i voi da luceafarul de dimineata”.

Biserica din Tiatira este urmarea fireasca a Bisericii din Pergam. Idolatria si imoralitatea incepute atunci si-au ajuns acum culmea. Tiatira este Biserica ingropata sub influenta lumii. Scrisoarea aceasta este cea mai lunga dintre toate cele sapte. Ea este un rechizitoriu impotriva compromisului si o judecata aspra asupra pacatului.

Domnul Isus se prezinta ca Cel ce are „ochii ca para focului si ale carui picioare sint ca arama aprinsa”. Nimic nu rezista focului; orice acoperamint al pacatului este spulberat de privirea Domnului. Arama este si ea un simbol al judecatii. Domnul ii va calca in picioare pe cei pacatosi. (Apocalipsa 14:18-20; 19:15)

Aceasta este singura Biserica despre care ni se spune ca ar fi avut dragoste. Tragedia Tiatirei a fost insa ca aceasta dragoste a fost fara limitele unei invataturi sanatoase. Dragostea fara doctrina este ca si riul fara margini: face mlastini ! Biserica aceasta era partasa cu lumea la sarbatori pagine (mincaruri jertfite idolilor erau oferite apoi gratis oamenilor si serbarea se termina cu betii si cu orgii publice. (1 Corinteni 10:27-28, 19-22)

Problema Bisericii din Tiatira a inceput odata cu acceptarea Izabelei. Pentru intelegerea acestui simbolism este bine sa citim 1 Regi 16:31- 33; 19:1-2; 21:1-26; 9:6,10,30-37; 2 Regi 9:6-7,10, 30-37. Tiatira a repetat experienta Israelului de pe vremea lui Ahab. Acest imparat al lui Israel a fost „mai rau ca toti” (capitolul 16:30,31). El a staruit in pacatele lui Ieroboam (16:31) si a adaugat la ele influenta nefasta a Izabelei.

Dar care au fost pacatele lui Ieroboam? In 1 Regi 14:9 ni se spune ca Dumnezeu il mustra astfel: „Tu ai facut mai rau decit toti dinaintea ta: te-ai dus sa-ti faci alti dumnezei si chipuri turnate ca sa ma minii, si M-ai lepadat inapoia ta !” Dupa ce a rupt imparatia de la fiul lui Solomon, Roboam, Ieroboam a alterat viata de inchinaciune a Israelului. Din considerente politice, el a facut urmatoarele lucruri: a schimbat Ierusalimul cu doi vitei de aur ca loc de inchinare pentru Israel (1 Regi 12:26-30), a schimbat preotia (1 Regi 12:31), a schimbat calendarul religios (1 Regi 12:32), a intrat el insusi inaintea altarului si a adus jertfe (1 Regi 12:33). Toate aceste pacate au fost repetate de Ahab. In plus el a luat-o de sotie pe Izabela, care a adus in Israel idolatria si imoralitatea. Izabela l-a invatat pe Ahab ca lui ii esate permis sa faca orice, chiar sa si omoare. Pentru a ilustra lipsa de rinduiala de pe timpul lui Ahab si a Izabelei, autorul Bibliei intercaleaza pasajul din 1 Regi 16:34. In popor disparuse respectul pentru autoritatea lui Dumnezeu. A fost vremea lui „orice imi este permis”, dar judecata lui Dumnezeu n-a intirziat sa se arate.

Izabela a adus in Biserica din Tiatira „inovatii” si „adincimi” necunoscute inaintea ei. Ea a dispretuit Cuvintul divin scris, proclamindu-se „proorocita” si permitindu-si sa-i invete pe credinciosi lucruri nepermise. Domnul Isus este hotarit sa descopere pacatul si sa-l elimine din Biserica. Textul ne spune ca acest proces de disciplinare se va face in trei faze: mai intii este acordat un timp de har, in care se da sansa pocaintei, apoi va urma pedeapsa (o vreme de necaz) pe masura vinovatiei, si in al treilea rind, influenta acestei pedepse se va rasfringe in mod pozitiv asupra tuturor celorlalte Biserici, care vor ajunge sa se teama de Domnul (Apocalipsa 2:21-23).

Nu toti din Tiatira s-au lasat amagiti de ratacirile Izabelei. Ca si in vremea lui Ilie au mai existat si oameni care au stat linga Domnul. Acestor „biruitori” li se promite un viitor glorios: ei vor fi partasi cu Hristos in stapinirea lui peste neamuri, din timpul Mileniului. Luceafarul de dimineata care le este oferit, este insusi Domnul Isus Hristos (Apoc. 22:16)

Cronologic, Tiatira este Biserica din secolele VI-XVI. A fost perioada caderii in marea idolatrie. Maria, mama Domnului Isus a fost proclamata „Mijlocitoare” si „pururea fecioara”. In loc sa se suie la Ierusalimul ceresc, crestinii au fost invatati sa se inchine la tot felul de „vitei de aur”. Atunci a aparut inchinarea la icoane si la Fecioara Maria. Biserica a fost declarata „detinatoarea tainelor” pretinzind controlul culturii. A fost perioada Evului Mediu numit pe drept cuvint Evul Intunecat. Biserica a inceput sa imite preotia din Israel, „Ierarhiile eclesiastice”. Regii s-au amestecat la „altar”, dindu-L pe Hristos la o parte.

5. Biserica din Sardes

„Ingerului Bisericii din Sardes”
Prezentarea: „Iata ce zice Cel ce are cele sapte Duhuri ale lui Dumnezeu si cele sapte stele:
Pretuirea:  Totusi ai in Sardes citeva nume,, care nu si-au minjit hainele. Ei vor umbla impreuna cu mine imbracati in alb, fiindca sint vrednici.
Pericolul: Stiu faptele tale: ca iti merge numele ca traiesti, dar esti mort.
Porunca: Vegheaza si intareste ce ramine, care e pe moarte, caci n-am gasit faptele tale desavirsite inaintea Dumnezeului meu. Adu-ti aminte dar cum ai primit si auzit ! Tine si pocaieste-te !
Pedeapsa: Daca nu veghezi,, voi veni la tine ca un hot si nu vei stii in care ceas voi veni peste tine.
Perspectiva: Cel ce va birui,, va fi imbracat astfel in haine albe. Nu-i voi sterge nicidecum numele din cartea vietii si voi marturisi numele lui inaintea Tatalui Meu si inaintea ingerilor Lui”

Biserica din Sardes este corespondentul spiritual al Bisericii aflate pe moarte. Numele cetatii inseamna „ramasite”. Acest oras, proverbial de bogat, asezat pe meterezele unei culmi muntoase, cazuse de doua ori in miinile dusmanilor din cauza lipsei de veghere. Increzatori in pozitia lor de necucerit, locuitorii cetatii n-au lasat straja in timpul asediului. De doua ori Sardes a fost transformata in ruine.

Indemnul la veghere din versetul 2, este o aducere aminte a trecutului.

Din felul in care se prezinta acestei Biserici, intelegem ca Domnul Isus era suparat pe conducerea acesteia. „Sapte Duhuri si sapte stele in mina” reprezinta intentia Lui de a conduce Biserica prin lucrarea Duhului Sfint. In Sardes, forma luase loc fondului, iar pacatul inlocuise neprihanirea, separind Biserica de Hristos.

Trei categorii de oameni sint mentionati in aceasta adunare:

– cei morti (despartiti cu totul de Dumnezeu),
– cei aflati pe moarte (care fusesera ai lui Dumnezeu, dar acum se aflau in pericolul instrainarii)
– cei vrednici (care isi pastrasera pozitia si partasia in Hristos)

Fiecarei categorii ii este adresat un mesaj aparte. Celor morti li se spune ca faptele lor sint zadarnice. Ei trebuie sa-L caute pe Domnul. Celor aflati pe moarte li se spune ca trebuie sa se intoarca la o stare pe care o cunoscusera altadata. Calea recomandata este pocainta si studiul Cuvintului. Celor „vrednici” le este adresat un cuvint de pretuire. Dumnezeu „cauta mereu oameni” si este mare lucru sa fi declarat de El „vrednic”. (Romani 3:10-12; Psalmi 14:2-4; Iov 4:17- 19; Ezechiel 13:30)

Sardes este urmarea fireasca a procesului de decadere inceput in Pergam si continuat in Tiatira. Casatoria cu lumea a dus la intrarea pacatului in Biserica si urmarea fireasca a pacatului a fost moartea.

Ca simbolism istoric, Sardes este Biserica prefacerilor din timpul Reformatiei. Printre cei vrednici care si-au pastrat hainele curate ii putem cita pe „Fratii Moravieni”, pe Ioan Hus si pe Martin Luther. In vremea lor, Biserica a meritat sa poarte numele de Biserica „Ramasitelor”. Influenta si lucrarea acestor citiva reformatori a facut posibila aparitia Bisericii Filadelfia. Ca timp, epoca despre care vorbim este la sfirsitul secolului XVI si inceputul secolului XVII. Remarca din versetul 5 Inu-i voi sterge nicidecum numele din Cartea Vietii” poate fi interpretata si ca o aluzie ironica la „excomunicarile” pe care „Biserica” le-a pronuntat impotriva reformatorilor.

Amanunte: Sardes a fost capitala provinciei Lidia din Asia Mica. Asezata pe un platou muntos, a devenit bogata prin exploatarile aurifere din apele riurilor din apropiere. Cele doua cuceriri despre care s-a vorbit au fost facute de Cirus (in 549 inainte de Hristos), si de Antiohus cel Mare (in 214 inainte de Hristos).

Asemanare: Evolutia Bisericii in succesiunea lui Pergam, Tiatira, Sardes, este ilustrata de viata lui Samson. Tovarasia cu lumea, dragostea femeilor straine si apoi umilirea lui sint etape similare cu viata Bisericii.

6. Biserica din Filadelfia

„Ingerului Bisericii din Filadelfia”
Prezentarea: „Iata ce zice Cel Sfint, Cel Adevarat, Cel ce tine cheia lui David, Cel ce deschide si nimeni nu va inchide, Cel ce inchide si nimeni nu va deschide:
Pretuirea: Stiu faptele tale: …caci ai putina putere si ai pazit Cuvintul Meu si n-ai tagaduit Numele Meu. …Fiindca ai pazit cuvintul rabdarii Mele…
Pericolul:  ………..
Porunca: Eu vin curind. Pastreaza ce ai ca nimeni sa nu-ti ia cununa.
Pedeapsa: …………
Perspectiva:

(terestra)

 ” …iata,, ti-am pus inainte o usa deschisa, pe care nimeni n-o poate inchide, … Iata ca iti dau din cei ce sint in Sinagoga Satanei, care zic ca sint iudei si nu sint, ci mint; iata ca ii voi face sa vina si sa se inchine la picioarele tale si sa stie ca te-am iubit. …te voi pazi si Eu de ceasul incercarii care are sa vina peste lumea intreaga,, ca sa incerce pe locuitorii pamintului.
(cereasca) Pe cel ce va birui,, il voi face un stilp in Templul Dumnezeului Meu,, si nu va mai iesi afara din el. Voi scrie pe el Numele Dumnezeului Meu si numele cetatii Dumnezeului Meu,, Noul Ierusalim,, care are sa se pogoare din cer de la Dumnezeul Meu si Numele Meu cel nou.”

 

„Filadelfia” inseamna in traducere: „dragoste de frati”. Biserica aceasta din Asia Mica a fost una din cele mai bune adunari crestine. Domnul Isus nu-i gaseste nici un fel de acuzare. Felul in care se prezinta Domnul, este deosebit de vedenia din capitolul 1. De data aceasta El se proclama in atributele Sale. Remarcam:

1. Centralitatea lui Hristos in Biserica din Filadelfia. Biserica aceasta era o reflexie a Domnului. Ea era o sfinta pentru ca El era Sfint. Ea traia in adevar pentru ca El este Adevarul. Ea era activa pentru ca avea in mijlocul ei pe Acela care a avut puterea „sa-i deschida o usa”. Ea era o autoritate pentru ca Hristos ii incredintase aceasta autoritate. (Matei 16:18)

2. Lucrarea lui Hristos prin Biserica din Filadelfia. Hristos este usa… „Nimeni nu vine la Tatal decit prin Mine”. (Ioan 14:6) Domnul Isus este acela care creaza oportunitatile. (1 Corinteni 16:9; 2 Corinteni 2:12; Coloseni 4:2; Faptele Apostolilor 14:27) Usa deschisa din fata Bisericii din Filadelfia a fost o oportunitate de lucru. Ceva din puterea Bisericii primare s-a manifestatt in Filadelfia („ai putina putere”). Recapitulind cuvintele mesajului, putem sintetiza lucrarea acestei Biserici prin: Cunoasterea Cuvintului, marturie indrazneata, prezenta puterii si dovedirea rabdarii in incercari.

3. Lucrarea lui Hristos pentru Biserica din Filadelfia. Hristos promite o perspectiva imediata: recunoastere din partea Iudeilor, …o bogata activitate misionara, …izbavire din Necazul care va lovi lumea, …si o perspectiva vesnica: o cununa pentru biruitori (2 Ioan 8; Coloseni 2:18; 2 Timotei 4:8), …Un stilp in Templul etern (sublinierea pozitiei, lucrarii si importantei crestinului in vesnicie), …un inscris cu o noua identitate (din Cine se trage, unde locuieste si al cui este). Domnul Isus ne va trece pe Numele Sau ca la orice casatorie. (El este Mirele, iar noi sintem Mireasa)

Simbolic, Filadelfia este Biserica trezirilor spirituale. Da-ne Doamne cit mai multe Biserici din acestea !

Istoric, Filadelfia este Biserica trezirilor de dupa Reformatie. A fost vremea Bisericii Misionare. Indragostiti de Hristos si liberi de orice forma sau traditie, credinciosii secolului XVII-XIX si chiar XX au tradus Biblia punind-o in mina oamenilor. Valul trezirii a fost raspindit de martorii credinciosi care nu s-au plecat sub amenintarile „bisericii oficiale”, ci s-au raspindit datorita persecutiei pe toata fata pamintului. In aceste Biserici credinciosii s-au numit inca odata „frati”, au inlaturat clerul si ierarhiile si au instaurat inca odata in adunari „Cultul lui Hristos” – singurul Mintuitor si Mijlocitor dintre Dumnezeu si oameni.

O astfel de stare spirituala nu este usor de mentinut. Dusmani din afara si formalisti din launtru o asalteaza mereu. Din acest motiv credinciosii trebuie sa fie intr-o permanenta stare de vigilenta: „Pastreaza ce ai ca nimeni sa nu-ti ia cununa”. O asemenea Biserica este mereu in asteptarea Rapirii, pe care o vede ca pe o izbavire promisa, din fata Necazului care se va abate asupra intregii lumi. Mireasa nu se mai teme de vremea Judecatii, ci se pregateste in asteptarea Nuntii !!

7. Biserica din Laodicea

„Ingerului Bisericii din Laodicea”
Prezentarea: „Iata ce zice Cel ce este Amin,, Martorul credincios si adevarat, inceputul zidirii lui Dumnezeu:
Pretuirea:  …………
Pericolul: Stiu faptele tale, ca nu esti nici rece, nici in clocot. O, daca ai fi rece sau in clocot ! Dar, fiindca esti caldicel, nici rece, nici in clocot, am sa te vars din gura Mea. Pentru ca zici: „Sint bogat, m-am imbogatit si nu duc lipsa de nimic”, si nu stii ca esti ticalos, nenorocit, sarac, orb si gol, te sfatuiesc sa cumperi de la Mine aur curatit prin foc, ca sa te imbogatesti; si haine albe, ca sa te imbraci cu ele, si sa nu ti se vada rusinea goliciunii tale; si doctorie pentru ochi, ca sa-ti ungi ochii si sa vezi.
Porunca: Fii plin de rivna dar si pocaieste-te !
Pedeapsa: Eu mustru si pedepsesc pe toti aceia, pe care-i iubesc.
Perspectiva:

(imediata)

 Iata Eu stau la usa si bat. Daca aude cineva glasul Meu si deschide usa,, voi intra la el,, voi cina cu el si el cu Mine.
(cereasca) Celui ce va birui,, ii voi da sa sada cu Mine pe scaunul Meu de domnie,, dupa cum si Eu am biruit si am sezut cu Tatal Meu pe scaunul Lui de domnie.

  Laodicea a fost un oras important din Asia Mica. Situat la intersectia a trei drumuri comerciale, acest oras a devenit o metropola a luxului si a bogatiei. Caravanele de negustori au adus inspre cetate nu numai marfuri din colturile pamintului, ci si obiceiuri diferite. Din acest motiv, in cetate domnea o toleranta generala. Acest climat de libertinism a dus la instaurarea unei atmosfere de relativism in care normele absolute au fost lasate la o parte.

„Laodicea” inseamna in traducere: „Voia poporului, dreptatea poporului, vointa celor multi”. Fiecare era liber sa traiasca dupa mintea lui.

Influenta societatii din Laodicea asupra Bisericii de acolo a fost devastatoare. Relativismul lumesc a nascut relativismul religios, iar bunastarea materiala a creat un climat de auto-multumire sufleteasca. Incet, incet, forma a luat loc continutului. Sub abundenta exterioara se ascundea insa goliciunea spirituala si mai ales lipsa unei relatii personale cu Domnul Isus. Biserica din Laodicea a murit fara sa bage de seama. Cautind sa-i multumeasca pe oameni, Biserica a pastrat traditiile crestine, dar a lepadat „flacara Evangheliei” temindu-se sa nu fie considerata „fanatica”. Biserica a ajuns sa fie plasata undeva intre lume si crestinismul adevarat.

Remarcati felul in care se prezinta Domnul Isus Bisericii. El este „AMIN” (Adevarul), Martorul credincios si adevarat, inceputul zidirii lui Dumnezeu. Toleranta si relativismul sint confruntate cu etalonul sfinteniei divine. Cine este al lui Dumnezeu, face parte dintr-o zidire noua, care a inceput cu Hristos. „Daca este cineva in Hristos este o faptura noua”. (2 Corinteni 5:17) Biserica nu trebuie sa asculte mai mult de oameni decit de Dumnezeu. (Faptele Apostolilor 4:19) Inu orisicine-Mi zice : „Doamne, Doamne !” va intra in Imparatia cerurilor, ci cel ce face voia Tatalui Meu care este in ceruri”. (Matei 7:21)

 Biserica din Laodicea fusese sufocata de influenta lumii. Neghina inabusise griul (Matei 13:36-43), Laodicea avea cunostinta, avea leac medical pentru boli de ochi (alifia de acolo era vestita in toata lumea), dar era oarba in ce priveste cunoasterea de sine. Parerea Domnului Isus despre aceasta Biserica era total diferita de ce credeau Laodicienii despre ei insisi. Laudarosenia celor din Biserica era revoltatoare. Domnul Isus nu mai are ce face cu o astfel de adunare. El este hotarit sa o „verse” din gura Lui.

Laodicea este Biserica fara Hristos. „Iata Eu stau la usa si bat”. Hristos este afara. El nu mai este acceptat in Biserica de tip „Laodicea”. Singura speranta este mintuirea prrin acceptarea personala a lui Hristos. („Daca deschide cineva… „) Biserica nu-L mai primeste, dar El bate la inima fiecaruia in parte. Pentru cel ce-I deschide, exista belsug de binecuvintari. Oare cita taina de frumusete se gaseste in promisiunea aceasta: „Voi cina cu El, si El cu Mine”? Cina a fost la evrei „masa partasiei”. Incepind cu ea se intra in odihna de seara. Remarcati insa ordinea cuvintelor din aceasta promisiune. Dumnezeu participa la cina celui ce-L primeste, dar si cel ce-L primeste este oaspetele lui Hristos. „Si Eu cu el, dar si el cu Mine !”

Este interesant ca Biserica din Laodicea nu a ajuns in aceasta stare rea fiind atacata din afara. Nicaieri nu ni se spune ca ea ar fi avut ceva de suferit. Lipsa prigoanei insa nu i-a fost de bun augur. Hristos o indeamna sa cumpere de la El „aur curatit prin foc”. Crestinii din Laodicea n-au vrut sa fie considerati „fanatici” si au „lasat-o mai moale”. Lipsa lor de evlavie le-a adus acceptarea lumii, dar au fost lepadati de Hristos. Pavel le spune celor din timpul lui: „De altfel, toti cei ce voiesc sa traiasca cu evlavie in Hristos Isus vor fi prigoniti”. (2 Timotei 3:12) Lipsa de impotrivire din partea lumii este un semn ca Biserica nu mai este considerata un pericol de catre Satana. O Biserica in care nu se vad atacurile celui rau si care nu este batjocorita si prigonita de lume, trebuie sa se intrebe cu toata seriozitatea: „Ce se intimpla?” Aurul pe care-L doreste Hristos pentru Biserica Sa este „aur curatit prin foc”.

Istoric, Biserica din Laodicea, este Biserica moderna. La inceputul secolului XX, crestinismul a intrat intr-o noua faza. Teologia liberala s-a napustit asupra Bibliei si a declarat-o un produs al istoriei, un rezultat al mintii omenesti in procesul de intelegere progresiva a realitatii. Minunile au fost schimbate in evenimente intelese gresit si inregistrate deformat, Hristos a fost dezbracat de dumnezeirea Sa, iar cerul si iadul s-au transformat in „concepte extreme” de traire, inventate pentru a-i motiva pe oameni inspre o anumita traire care sa asigure bunastarea tuturor. Societatea de astazi a fost ridicata deasupra acestui nivel „medieval”. Biserica nu mai pune accent pe Biblie, ci pe filozofie, psihologie, sociologie si pedagogie. Predicile au devenit prelegeri, disciplina bisericeasca a fost eliminata. Intr-un climat de toleranta, Hristos a fost izgonit din Biserica.

 

Despre păcat

 

Noi credem şi mărturisim că omul, creat de Dumnezeu după chipul şi asemănarea Sa, pentru preamărirea Sa şi o viaţă fericită în El, a fost ademenit de Diavol, devenind neascultător de porunca lui Dumnezeu, şi astfel a intrat în lume păcatul şi blestemul. Păcatul e lipsa de conformitate faţă de legea morală a lui Dumnezeu fie într-o acţiune, dispoziţie sau atitudine.

Genesa 3:13  “Şi Domnul Dumnezeu a zis femeii:  ‘Ce ai făcut?’Femeia a răspuns: ‘Şarpele m-a amăgit şi am mâncat din pom.’ ”

I Ioan 5:17  “Orice nelegiuire este păcat; dar este un păcat, care nu duce la moarte.”

Romani 14:23  “Dar cine se îndoieşte şi mănânâcă, este osândit, pentru că nu mănâncă din încredinţare.  Tot ce nu vine din încredinţare este păcat.”

Iacov 4:17  “Deci, cine ştie să facă binele şi nu-l face, săvârşeşte un păcat!”

Ioan 8:34  “’Adevărat, adevărat, vă spun’, le-a răspuns Isus, ‘că oricine trăieşte în păcat este rob al păcatului.’ ”

Romani 6:13  “Să nu mai daţi în stăpânirea păcatului mădularele voastre ca nişte unelte ale nelegiuirii; ci daţi-vă pe voi înşivă lui Dumnezeu, ca vii, din morţi cum eraţi; şi daţi lui Dumnezeu mădularele voastre, ca pe nişte unelte ale neprihănirii.”

Eclesiastul 7:29  “Numai, iată ce am găsit: că Dumnezeu a făcut pe oameni fără prihană, dar ei umblă cu multe şiretenii.”

Psalmul 51:4  “Împotriva Ta, numai împotriva Ta, am păcătuit şi am făcut ce este rău înaintea Ta; aşa că vei fi drept în hotărârea Ta, şi fără vină în judecata Ta.”

Efeseni 2:1-3  “Voi eraţi morţi în greşelile şi în păcatele voastre, în care trăiaţi odinioară, după mersul lumii acesteia, după domnul puterii văzduhului, a duhului care lucrează acum în fiii neascultării.  Între ei eram şi noi toţi odinioară, când trăiam în poftele firii noastre pământeşti, când făceam voile firii pământeşti şi ale gânduriloe noastre, şi eram din fire copii ai mâniei, ca şi ceilalţi.”

Deuteronom 9:7  “Adu-ţi aminte, şi nu uita cum ai aţâţat mânia Domnului, Dumnezeului tău, în pustie.  Din ziua când ai ieşit din ţara Egiptului până la sosirea voastră în locul aceste, tot răzvrătiţi împotriva Domnului aţi fost!”

I Ioan 3:4  “Oricine face păcat, face şi fărădelege; şi păcatul este fărădelege.”

Universalitatea păcatului: toţi oamenii sunt păcătoşi.

Romani 3:23  “Căci toţi au păcătuit şi sunt lipsiţi de slava lui Dumnezeu.”

Eclesistul 7:20  “Fiindcă pe pământ nu este nici un om fără prihană, care să facă binele fără să păcătuiască.”

Iov 15:16  “cu cât mai puţin fiinţa urâcioasă şi stricată omul care bea nelegiuirea ca apa!”

Romani 5:12  “De aceea, după cum  printr-un singur om a intrat păcatul în lume, şi prin păcat a intrat moartea, şi astfel moartea a trecut asupra tuturor oamenilor, din pricină că toţi au păcătuit…”

1 Ioan 1:8  “Dacă zicem că nu avem păcat, ne înşelăm singuri, şi adevărul nu este în noi.”

1 Împăraţi 8:46  “Când vor vor păcătui împotriva Ta, – căci nu este om care să nu păcătuiască, – şi Te vei mânia împotriva lor şi-i vei da în mâna vrăjmaşului, care-i va duce robi într-o ţară vrăjmaşă, depărtată sau apropiată:”

Consecinţa păcatului: moartea spirituală.

Romani 6:23  “Fiindcă plata păcatului este moartea: dar darul fără plată al lui Dumnezeu este viaţa veşnică în Isus Hristos, Domnul nostru.

Romani 5:12  “De aceea, după cum printr-un singur om a intrat păcatul în lume, şi prin păcat a intrat moartea, şi astfel moartea a trecut asupra tuturor oamenilor, din pricină că toţi au păcătuit…”

Genesa 2:17  “dar din pomul cunoştinţei binelui şi răului să nu mănânci, căci în ziua în care vei mânca vei muri negreşit.”

Iacov 1:15  “Apoi pofta, când a zămislit, dă naştere păcatului; şi păcatul odată făptuit, aduce moartea.”

Despre mântuire

  http://www.baptist-tm.ro/despre-mantuire/

Noi credem şi mărturisim că mântuirea este scăparea omului de sub urmările călcării legilor divine.  Ea are de a face cu natura omului şi cu faptele făcute de el.

Omul nu se poate mântui pe sine.  El nu se poate spăla de păcatele sale, nu se poate desvinovăţi şi nici nu se poate ascunde de pedeapsa pentru păcat.

Ieremia 2:22  “Chiar dacă te-ai spăla cu silitră, chiar dacă ai da cu multă sodă, nelegiuirea ta tot ar rămânea scrisă înaintea Mea, zice Domnul Dumnezeu.”

Romani 1:20  “În adevăr, însuşirile nevăzute ale Lui, puterea Lui veşnică şi dumnezeirea Lui, se văd lămurit, de la facerea lumiii, când te uiţi cu băgare de seamă la ele în lucrurile făcute de El.  Aşa că nu se pot desvinovăţi;”

Amos 9:2-3  De-ar pătrunde chiar până în locuinţa morţilor, şi de acolo îi va smulge mâna Mea; de s-ar sui chiar în ceruri, şi de acolo îi voi pogorî.  De s-ar ascunde chiar pe vârful Carmelului, şi acolo îi voi căuta şi-i voi lua; de s-ar ascunde de privirile Mele chiar în fundul mării, şi acolo voi porunci şarpelui să-i muşte.”

Omul nu-şi poate crea merite, prin fapte bune, ca să-şi acopere trecutul vinovat, şi să dobândească mântuirea.

Romani 3:20  “Căci nimeni nu va fi socotit neprihănit înaintea Lui, prin faptele Legii, deoarece prin Lege vine cunoştinţa deplină a păcatului.”

Isaia 64:6  “Toţi am ajuns ca nişte necuraţi, şi toate faptele noastre bune sunt ca o haină mânjită.  Toţi suntem ofiliţi ca o frunză, şi nelegiuirile noastre ne iau ca vântul.”

Ieremia 13:23  “Poate un Etiopian să-şi schimbe pielea, sau un pardos sa-şi schimbe petele?  Tot aşa, aţi putea voi să faceţi binele, voi, care sunteţi desprinşi să faceţi răul ?”

Mântuirea e prin harul lui Dumnezeu. Ea este un har care ni se dă gratuit, fără să o merităm.  Faptele bune sunt roade ale mântuirii.

Tit 2:11  “Căci harul lui Dumnezeu, care aduce mântuire pentru toţi oamenii, a fost arătat,”

Efeseni 2:8-9  “Căci prin har aţi fost mântuiţi, prin credinţă.  Şi aceasta nu vine de la voi; ci este darul lui Dumnezeu.  Nu prin fapte, ca să nu se laude nimeni.”

Faptele Apostolilor 15:11  “Ci credem că noi, ca şi ei, suntem mântuiţi prin harul Domnului Isus.”

Tit 3:5  “El ne-a mântuit, nu pentru faptele făcute de noi în neprihănire, ci pentru îndurarea Lui, prin spălarea naşterii din nou şi prin înnoirea făcută de Duhul Sfânt,”

Mijlocul de mântuire este Domnul Isus, care a fost răstignit în locul nostru. Un alt mijloc (cruce, taine, sfinţi) nu există.

Faptele Apostolilor 4:12  “În nimeni altul nu este mântuire: căci nu este sub cer nici un alt Nume dat oamenilor, în care trebuie să fim mântuiţi.”

1 Ioan 2:2  “El este jertfa de ispăşire pentru păcatele noastre; şi nu numai pentru ale noastre, ci pentru ale întregei lumi.”

Isaia 53:5  “Dar El era străpuns pentru păcatele noastre, zdrobit pentru fărădelegile noastre.  Pedeapsa, care ne dă pacea, a căzut peste El, şi prin rănile Lui suntem tămăduiţi.”

Efeseni 1:7  “În El avem răscumpărarea, prin sângele Lui, iertarea păcatelor, după bogăţiile harului Său,”

2 Corinteni 5:18  “Şi toate lucrurile acestea sunt de la Dumnezeu, care ne-a împăcat cu El prin Isus Hristos, şi ne-a încredinţat slujba împăcării;”

Romani 3:24-25  “Şi sunt socotiţi neprihăniţi, fără plată, prin harul Său, prin răscumpărarea, care este în Isus Hristos.  Pe El Dumnezeu L-a rânduit mai dinainte să fie, prin credinţa în sângele Lui, o jertfă de ispăşire, ca să-Şi arate neprihănirea Lui; căci trecuse cu vederea păcatele dinainte, în vremea îndelungei răbdări a lui Dumnezeu;”

Această mântuire săvârşită pe cruce, care se poate primi în mod gratuit, e pentru toţi oamenii, indiferent de rasă, naţionalitate sau clasă socială.

1 Ioan 2:2  “El este jertfa de ispăşire pentru păcatele noastre; şi nu numai pentru ale noastre, ci pentru ale întregii lumi.”

Tit 2:11  “Căci harul lui Dumnezeu, care aduce mântuirea pentru toţi oamenii, a fost arătat.”

1 Timotei 2:4  “Dumnezeu care voieşte ca toţi oamenii să fie mântuiţi şi să vină la cunoştinţa adevărului.”

Pentru ca omul păcătos să se poată bucura de această mântuire, el trebuie să îndeplinească două condiţii: pocăinţa şi credinţa.  Ele sunt totdeauna nedespărţite.

 -pocăinţa înseamnă recunoaşterea păcatului, părerea de rău pentru el, părăsirea lui şi mărturisirea lui în faţa Domnului, adică întoarcerea la Dumnezeu.  (Luca 15:11-24)

 -credinţa înseamnă primirea de către păcătos a harului divin pe care îl oferă Dumnezeu în Hristos, spre mântuire şi viaţa veşnică.

Marcu 1:15  “El zicea: ‘S-a împlinit vremea şi Împărăţia lui Dumnezeu este aproape.  Pocăiţi-vă şi credeţi în Evanghelie.’ ”

Luca 13:3  “Eu vă spun: nu; ci, dacă nu vă pocăiţi, toţi veţi pieri la fel.”

Faptele Apostolilor 17:30  “Dumnezeu nu ţine seamă de vremurile de neştiinţă, şi porunceşte acum tuturor oamenilor de pretutindeni să se pocăiască;”

Faptele Apostolilor 16:31  “Pavel şi Sila i-au răspuns: ‘Crede în Domnul Isus şi vei fi mântuit tu şi casa ta.’ ”

 

 

30 versete biblice despre care diavolul nu vrea să știi

 

Aici este un arsenal de versete care îl va expedia pe Satan de fiecare dată când va încerca să vină cu minciuni și decepție.

 
CreștinismActiv
 

Am dat următoarea provocare urmăritorilor noștri pe facebook: „Numiți un verset despre care Diavolul nu vrea să știți.”

Răspunsul a fost foarte copleșitor! Noi suntem familiari cu trucurile lui Satan și știm că Cuvântul lui Dumnezeu este calea de a-l birui de fiecare dată. Armura, puterea și tăria dată de Cuvântul lui Dumnezeu sunt neprețuite! El nu ne-a lăsat singuri să biruim „viclenia diavolului,” ci ne-a echipat în totalitate. Diavolul nu se poate împotrivi Cuvântului lui Dumnezeu.

Putem spune că este o întrebare care ne pune pe gânduri, pentru că știm că Satan cu plăcere ar vrea să desconsiderăm Cuvântul lui Dumnezeu în totalitate. Nu există niciun verset din biblie de care ar fi bucuros dacă-l cunoaștem. Dar oricum este un exercițiu bun să te gândești la acest lucru – la versete care pot fi o armă potrivită pentru noi.

Aici sunt câteva din versetele numite pe facebook.

Poruncile Domnului – Pocăința

 Referinţe: Matei 4.17

I. Termenii Vechiului Testament

1. „Nacham” este primul termen menționat în Scriptură, în Vechiul Testament, cu privire la pocăință. Respiraţia grea, gâfâiala, nu reprezintă altceva decât simbolismul pentru părerea de rău. Genesa 6.6 şi Iona 3.10 nu fac altceva decât să exprime părerea de rău a lui Dumnezeu pentru ceea ce hotărâse împotriva oamenilor ce păcătuiseră, dar care au hotărât să se întoarcă spre Dumnezeu. Acest termen este folosit de aproximativ 40 de ori şi-L prezintă pe Dumnezeu ca pe Unul căruia îi pare rău de pedeapsa pe care a hotărât-o în anumite situații. Dumnezeu nu este un om ca să-I pară rău, cu toate astea însă iuţimea mâniei Sale se potoleşte atunci când vede căinţa sinceră.

2. „Shub” înseamnă întoarcere, schimbare. Reprezintă o decizie personală a celui ce decide să părăsească păcatul, omul întorcându-se de la păcat la neprihănire, de la rebeliune la supunere. Deuteronom 4.30 face apel la întoarcerea şi transformarea oamenilor care s-au răzvrătit împotriva Creatorului.

II. Termenii Noului Testament

1. „Metamelomai” înseamnă regret, preocupat de schimbare. Evanghelia după Matei 21.29 vorbește în versetul 29 despre pocăinţa adevărată, un regret sincer care se transformă în pocăinţă, dar în versetul 32 sunt prezentate remuşcările ce pot fi rezultatul unei cercetări de sine care însă, nu se transformă în căinţa sinceră, iar rezultatele ce decurg din aceasta pot avea un efect dramatic (vezi cazul lui Iuda, căruia i-a părut rău de trădarea lui Isus, dar care s-a oprit la acest nivel).

2. „Metanoeo” – a te pocăi, a schimba mintea sau scopul. Matei 3.2 şi Marcu 1.15 afirmă că vremea pocăinţei a venit. A sosit ceasul în care trebuie să scăpăm de mânia lui Dumnezeu prin intermediul pocăinţei adevărate. Doar Dumnezeu este autorul iertării şi curăţirii de păcate, aspect evidenţiat şi în Evanghelia după Luca 24.47.
Ca experiență vitală, pocăinţa trebuie să se manifeste în realitate prin producerea de roade bune, adecvate pentru noua viaţă spirituală. Matei 3.8 ne îndeamnă: „Faceţi dar, roade vrednice de pocăinţa voastră.” Dacă pocăinţa înseamnă schimbare adevărată, atunci acest lucru trebuie să se vadă în viaţa de zi cu zi.

3. „Epistrepho” se referă la câteva aspecte: a te întoarce la, a te întoarce peste sau a te întoarce sub. Cel ce s-a întors cu adevărat spre Dumnezeu trebuie să aibă un scop în viaţă: umplerea cu Dumnezeu. „Epistrepho” reprezintă întoarcerea la Dumnezeu, din starea păcătoasă. Dacă după momentul în care te-ai întors la Dumnezeu nu se produce nimic în viaţa ta, atunci nu este vorba despre o schimbare autentică, despre o pocăinţă veritabilă. 1 Tesaloniceni 1.9 depune mărturia unor vieți transformate în mod vizibil.

III. Elemente psihologice

Pocăinţa este partea importantă a mântuirii. Ce este mântuirea? O definiţie simplă ar fi să descriem pocăinţa drept o schimbare sau o întoarcere care implică intelectul, sentimentele şi voinţa.

1. Elementul intelectual

– Din punct de vedere intelectual pocăinţa este o schimbare a concepţiei despre păcat, despre sine şi despre Dumnezeu.
– Omul înțelege că păcatul este într-adevăr rău şi că acest lucru are importanţă pentru un Dumnezeu sfânt.
Mântuirea noastră nu poate fi câștigată prin faptele noastre bune, oricât de multe la număr ar fi acestea.

2. Elementul emoţional

– S-ar putea să fie o cunoaștere a păcatului, fără o întoarcere de la păcat şi acest lucru este îngrozitor pentru că Îl dezonorează pe Dumnezeu şi îl ruinează pe om.
– Nu este îndeajuns să constietizezi păcatul pe care îl ai în viaţă, chiar să-ţi pară rău din cauza lui, dar… să nu schimbi nimic. Faraon, în timpurile vechi, deși conştientiza că mâna Domnului apăsa asupra lui şi asupra poporului său, nu a schimbat nimic din starea de nesupunere în faţa lui Dumnezeu.
Sentimentul nu este suficient pentru o schimbare adevărată, dar poate ajuta la luarea unei decizii corecte. Doar sentimentalismul, neînsoţit de punere în practică, nu rezolvă problema de fond, promisiunile făcute în momente de exaltare sufletească, fără a fi urmate de împlinirea acestora, nu schimbă nimic.

3. Elementul volitiv

– Elementul cel mai proeminent în psihologia pocăinţei este voinţa.
– Experiența pocăitului sincer este exprimată în Vechiul Testament prin termenul „întoarcere”, iar în Noul Testament prin termenul „pocăinţă”.
Psalmul 51.17 conchide: „Jertfele plăcute lui Dumnezeu sunt un duh zdrobit: Dumnezeule, Tu nu dispreţuieşti o inimă zdrobită şi mâhnită.”

(Mesaj expus de Gigi Dobrin, pastor al Bisericii Baptiste Betel din Mediaș

Diavolul nu vrea să știm adevărul despre el

„Supuneţi-vă, dar, lui Dumnezeu. Împotriviţi-vă diavolului, şi el va fugi de la voi.” Iacov 4:7.

„Dumnezeul păcii va zdrobi în curând pe Satana sub picioarele voastre. Harul Domnului nostru Isus Hristos să fie cu voi! Amin.” Romani 16:20.

„Hoţul nu vine decât să fure, să înjunghie şi să prăpădească. Eu am venit ca oile să aibă viaţă, şi s-o aibă din belşug.” Ioan 10:10.

„Şi balaurul cel mare, şarpele cel vechi, numit diavolul şi Satana, acela care înşală întreaga lume, a fost aruncat pe pământ; şi împreună cu el au fost aruncaţi şi îngerii lui. Şi am auzit în cer un glas tare, care zicea: „Acum a venit mântuirea, puterea şi împărăţia Dumnezeului nostru şi stăpânirea Hristosului Lui; pentru că pârâşul fraţilor noştri, care zi şi noaptea îi pâra înaintea Dumnezeului nostru, a fost aruncat jos. Ei l-au biruit prin sângele Mielului şi prin cuvântul mărturisirii lor, şi nu şi-au iubit viaţa chiar până la moarte.” Apocalipsa 12:11.

„Fiţi treji şi vegheaţi! Pentru că potrivnicul vostru, diavolul, dă târcoale ca un leu care răcneşte şi caută pe cine să înghită. Împotriviţi-vă lui tari în credinţă, ştiind că şi fraţii voştri în lume trec prin aceleaşi suferinţe ca voi.” 1 Petru 5:8-9.

„Voi, copilaşilor, sunteţi din Dumnezeu; şi i-aţi biruit, pentru că Cel ce este în voi este mai mare decât cel ce este în lume.” 1 Ioan 4:4.

„Cine păcătuieşte este de la diavolul, căci diavolul păcătuieşte de la început. Fiul lui Dumnezeu S-a arătat ca să nimicească lucrările diavolului.” 1 Ioan 3:8.

Satan nu vrea să știe că nu avem nimic de care să ne temem

„Nu te teme, căci Eu sunt cu tine; nu te uita cu îngrijorare, căci Eu sunt Dumnezeul tău; Eu te întăresc, tot Eu îţi vin în ajutor. Eu te sprijin cu dreapta Mea biruitoare.” Isaia 41:10.

„Iată că v-am dat putere să călcaţi peste şerpi şi peste scorpioni şi peste toată puterea vrăjmaşului: şi nimic nu vă va putea vătăma.” Luca 10:19.

„Căci Dumnezeu nu ne-a dat un duh de frică, ci de putere, de dragoste şi de chibzuinţă.” 2 Timotei 1:7.

Nu vrea să știm puterea la care avem acces

„Deci ce vom zice noi în faţa tuturor acestor lucruri? Dacă Dumnezeu este pentru noi, cine va fi împotriva noastră?” Romani 8:31.

„Şi El mi-a zis: „Harul Meu îţi este de ajuns; căci puterea Mea în slăbiciune este făcută desăvârşită.” Deci mă voi lăuda mult mai bucuros cu slăbiciunile mele, pentru ca puterea lui Hristos să rămână în mine. De aceea simt plăcere în slăbiciuni, în defăimări, în nevoi, în prigoniri, în strâmtorări, pentru Hristos; căci când sunt slab, atunci sunt tare.” 2 Corinteni 12:9-10.

„Pot totul în Hristos care mă întăreşte.” Filipeni 4:13.

„Nu v-a ajuns nicio ispită care să nu fi fost potrivită cu puterea omenească. Şi Dumnezeu, care este credincios, nu va îngădui să fiţi ispitiţi peste puterile voastre; ci, împreună cu ispita, a pregătit şi mijlocul să ieşiţi din ea, ca s-o puteţi răbda.” 1 Corinteni 10:13.

Diavolul nu vrea să știm despre promisiunile pe care le avem în Hristos

„Fiindcă atât de mult a iubit Dumnezeu lumea, că a dat pe singurul Lui Fiu, pentru ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viaţa veşnică.” Ioan 3:16.

„El ne-a izbăvit de sub puterea întunericului şi ne-a strămutat în Împărăţia Fiului dragostei Lui, în care avem răscumpărarea, prin sângele Lui, iertarea păcatelor.” Coloseni 1:13-14.

„Acum, dar, nu este nicio osândire pentru cei ce sunt în Hristos Isus, care nu trăiesc după îndemnurile firii pământeşti, ci după îndemnurile Duhului. În adevăr, legea Duhului de viaţă în Hristos Isus m-a izbăvit de legea păcatului şi a morţii. Căci – lucru cu neputinţă Legii, întrucât firea pământească o făcea fără putere – Dumnezeu a osândit păcatul în firea pământească, trimiţând, din pricina păcatului, pe însuşi Fiul Său într-o fire asemănătoare cu a păcatului, pentru ca porunca Legii să fie împlinită în noi, care trăim nu după îndemnurile firii pământeşti, ci după îndemnurile Duhului.” Romani 8:1-4.

„Am fost răstignit împreună cu Hristos, şi trăiesc… dar nu mai trăiesc eu, ci Hristos trăieşte în mine. Şi viaţa, pe care o trăiesc acum în trup, o trăiesc în credinţa în Fiul lui Dumnezeu care m-a iubit şi S-a dat pe Sine însuşi pentru mine.” Galateni 2:20.

„Dacă mărturiseşti deci cu gura ta pe Isus ca Domn şi dacă crezi în inima ta că Dumnezeu L-a înviat din morţi, vei fi mântuit. Căci prin credinţa din inimă se capătă neprihănirea, şi prin mărturisirea cu gura se ajunge la mântuire.” Romani 10:9-10.

„Dar Dumnezeu Îşi arată dragostea faţă de noi prin faptul că, pe când eram noi încă păcătoşi, Hristos a murit pentru noi.” Romans 5:8.

„…cât este de departe răsăritul de apus, atât de mult depărtează El fărădelegile noastre de la noi.” Psalm 103:12.

Citește mai mult despre făgăduința făcută nouă de către Dumnezeu

Satan nu vrea ca noi să știm că sunt condiții

„Nu oricine-Mi zice: „Doamne, Doamne!” va intra în Împărăţia cerurilor, ci cel ce face voia Tatălui Meu care este în ceruri.” Matei 7:21.

„Fiţi împlinitori ai Cuvântului, nu numai ascultători, înşelându-vă singuri.” Iacov 1:22.

„Noi suntem martori ai acestor lucruri, ca şi Duhul Sfânt pe care L-a dat Dumnezeu celor ce ascultă de El.” Fapte 5:32.

Nu vrea să știe că vom secera ceea ce semănăm

„Nu vă înşelaţi: „Dumnezeu nu Se lasă să fie batjocorit.” Ce seamănă omul, aceea va şi secera. Cine seamănă în firea lui pământească va secera din firea pământească putrezirea; dar cine seamănă în Duhul va secera din Duhul viaţa veşnică. Galateni 6:7-8

„Apoi pofta, când a zămislit, dă naştere păcatului; şi păcatul, odată făptuit, aduce moartea.” Iacov 1:15.

„Şi ce ar folosi unui om să câştige toată lumea, dacă şi-ar pierde sufletul? Sau ce ar da un om în schimb pentru sufletul său?” Matei 16:26.

Diavolul nu vrea să știm viitorul

„Nu te bucura de mine, vrăjmaşă, căci, chiar dacă am căzut, mă voi scula iarăşi, chiar dacă stau în întuneric, totuşi Domnul este lumina mea!” Mica 7:8.

„Sunt încredinţat că Acela care a început în voi această bună lucrare o va isprăvi până în ziua lui Isus Hristos.” Filipeni 1:6.

„Căci Eu ştiu gândurile pe care le am cu privire la voi, zice Domnul, gânduri de pace, şi nu de nenorocire, ca să vă dau un viitor şi o nădejde.” Ieremia 29:11.¨

Înarmat pentru a birui! Cuvântul lui Dumnezeu ne oferă toate armele de care avem nevoie pentru a ne împotrivi lui Satan și a-i distruge planurile. Nu-i de mirare că diavolul nu vrea să știm aceste versete. Dacă ne-am dedicat în slujba lui Dumnezeu, vom observa că diavolul rage ca un leu, dar noi putem fi curajoși să ripostăm, pentru că avem promisiunea victoriei de fiecare dată! Rezultatul va fi încredere, odihnă și pace în duhul nostru, iar roadele Duhului se vor manifesta în viața noastră și noi primim viață veșnică!

Ce înseamnă un nume? Ce ne spun numele lui Isus despre El

Te-ai oprit vreodată să te gândești la semnificația care o au numele și titlurile lui Isus pentru tine?

 
Milenko van der Staal
 

Semnificația lui Isus pentru noi nu poate fi descrisă în cuvinte. În biblie, lui Isus I-au fost date multe nume, titluri și descrieri care ne pot oferi introspectivă în cine El este și ce a făcut pentru noi. Această listă este doar un început, și total neadecvată pentru a descrie întreaga imagine a lui Isus, dar poate ne poate inspira să începem să citim și să ne gândim mai mult la Domnul și Mântuitorul nostru, Isus Hristos – și ce numele și titlurile Lui înseamnă pentru noi, atât acum, cât și în toată eternitatea!

Cuvântul – Lumina lumii

„La început era Cuvântul, şi Cuvântul era cu Dumnezeu, şi Cuvântul era Dumnezeu. El era la început cu Dumnezeu. Toate lucrurile au fost făcute prin El; şi nimic din ce a fost făcut, n-a fost făcut fără El. În El era viaţa, şi viaţa era lumina oamenilor… Şi Cuvântul S-a făcut trup şi a locuit printre noi, plin de har şi de adevăr. Şi noi am privit slava Lui, o slavă întocmai ca slava Singurului născut din Tatăl.” Ioan 1:1-4,14.

Cuvântul lui Dumnezeu conține înțelepciunea lui Dumnezeu, voia și gândurile Lui. Când Isus a venit pe pământ, a împlinit voia lui Dumnezeu în mod desăvârșit încât Cuvântul a devenit trup. În viața Lui, oamenii pot vedea harul, adevărul, înțelepciunea și puterea Cuvântului lui Dumnezeu, care era slava lui Dumnezeu. Toate acțiunile, cuvintele și atitudinea Lui radiau slava lui Dumnezeu. Viața lui Isus era un felinar strălucitor, o lumină care arăta calea către Tatăl Său. Acum este rândul nostru să-I urmăm exemplul – Cuvântul să devină trup în noi!

Emanuel – Dumnezeu este cu noi

„Iată, fecioara va fi însărcinată, va naşte un Fiu, şi-I vor pune numele Emanuel, care, tălmăcit, înseamnă: Dumnezeu este cu noi.„ Matei 1:23.

Păcatul a cauzat separarea dintre oameni și Dumnezeu. Însă Dumnezeu este gelos pentru duhul nostru (Iacov 4:5) și vrea să restaureze părtășia pe care o avea la începutul nașterii omului. Isus Și-a părăsit casa și pe Tatăl Său pentru a veni pe pământ pentru noi. Iar datorită faptului că El a fost mereu de acord și total ascultător de voia lui Dumnezeu, semnificația profeției a fost împlinită în El: Emanuel – Dumnezeu este cu noi!”

Doar prin Isus Hristos avem și noi acces la Dumnezeu. Prin sacrificiul de ispășire a lui Isus pe cruce, noi am fost reconciliați cu Dumnezeu și prin viața Lui, avem o cale deschisă spre Tatăl. Chiar și acum, El Se roagă continuu pentru noi, ca și noi să fim mântuiți în chip desăvârșit. (Evrei 7:25).

Fiul lui Dumnezeu – Fiul omului

„Îngerul i-a răspuns: ‘Duhul Sfânt Se va coborî peste tine, şi puterea Celui Preaînalt te va umbri. De aceea Sfântul care Se va naşte din tine, va fi chemat Fiul lui Dumnezeu.’” Luca 1:35.

Isus nu a avut tată pământesc, ci a fost conceput de Duhul Sfânt, adică Dumnezeu era Tatăl Lui. Datorită acestui lucru, Isus a avut Duhul în El încă de la naștere și cu puterea acestui Duh a putut să împlinească toată voia lui Dumnezeu.

Dar când a venit pe pământ, El a fost și om – fiul lui Maria, din seminția lui David. Numele cel mai des folosit de Isus, când se referea la Sine, era Fiul omului. Ca om, El a trebuit să Se roage puternic, cu sinceritate, ca să fie salvat de la moarte, iar prin ascultare de Cuvântul și voia lui Dumnezeu, a biruit păcatul și implicit și puterea morții. (Evrei 5:7-8). În toate necazurile și ispitele, nu a păcătuit niciodată! Și-a predat voia pentru a o împlini pe a lui Dumnezeu și a distrus în totalitate lucrările diavolului. (1 Ioan 3:8).

Viața fără vină și fără păcat a lui Isus a putut fi folosită ca o jertfă de ispășire pentru păcatele întregii lumi! Jertfa Lui ne eliberează dacă credem în El și-L acceptăm ca Domn, Mântuitor dar și exemplu care merită urmat. (1 Petru 2:21-24).

„Fiindcă Fiul omului a venit să mântuiască ce era pierdut.” Matei 18:11.

„Căci Fiul omului n-a venit să I se slujească, ci El să slujească şi să-Şi dea viaţa răscumpărare pentru mulţi!” Marcu 10:45.

Isus Hristos – Salvator

„… Dar, pe când se gândea el la aceste lucruri, i s-a arătat în vis un înger al Domnului şi i-a zis: ‘Iosife, fiul lui David, nu te teme să iei la tine pe Maria, nevasta ta, căci ce S-a zămislit în ea este de la Duhul Sfânt. Ea va naşte un Fiu, şi-I vei pune numele Isus, pentru că El va mântui pe poporul Lui de păcatele sale.’” Matei 1:20-21.

„Dar îngerul le-a zis: ‘Nu vă temeţi: căci vă aduc o veste bună, care va fi o mare bucurie pentru tot norodul: astăzi, în cetatea lui David, vi S-a născut un Mântuitor, care este Hristos, Domnul.‘” Luca 2:10-11.

„Isus” este o formă a numelui „Yeshua,” sau „Iosua,” care înseamnă „Dumnezeu mântuiește.” Acesta era un nume comun, iar Isus a fost născut în toată umilința – un om, Fiul omului. Și prin acest Om lumea urma să fie mântuită! Păcatul venise în lume prin neascultarea și mândria primului om, Adam, dar în Omul Isus, păcatul a fost biruit prin smerenie și ascultare de Dumnezeu. În Isus, blestemul care a intrat în lume prin păcat a fost cucerit – El a biruit moartea prin moartea Sa asupra păcatului. Acum și noi putem fi salvați de păcat prin moartea de ispășire a lui Isus de pe cruce; noi Îl putem urma și ajunge la virtuțile Lui.

De aceea lui Isus I-a fost dat și numele de „Hristos,” care înseamnă „Cel Uns” (sau Mesia), trimis de Dumnezeu, Tatăl și uns pentru această sarcină supremă.

Oprește-te și imaginează-ți dragostea pe care Isus ne-a dovedit-o când a ales voluntar această sarcină și ce urmări a avut ea pentru mine și tine!

EU SUNT – Alfa și Omega

„Isus le-a zis: ‘Adevărat, adevărat vă spun că mai înainte ca să se nască Avraam, sunt Eu.’” Ioan 8:58.

„Eu sunt Alfa şi Omega, Cel Dintâi şi Cel de pe Urmă, Începutul şi Sfârşitul.” Apocalipsa 22:13.

Numele lui Dumnezeu este „EU SUNT,” iar când Isus spune același lucru despre Sine, arată că El este una cu Tatăl – Cel etern, neschimbător, credincios și adevărat. El a fost acolo înainte ca timpul să înceapă și va rămâne acolo pentru toată eternitatea. Însă lucrul minunat este că Isus a părăsit cerul și eternitatea și a venit pe pământ pentru a trăi ca oamenii, pentru o perioadă! Aici El Și-a trăit viața în ascultare de voia Tatălui și a fost răstignit, dându-Și viața pentru noi. Dar acesta nu a fost sfârșitul, ci o intrare triumfătoare înapoi în glorioasa eternitate. În toate încercările și ispitele El a rămas credincios și adevărat, iar Duhul Lui s-a putut întoarce la Dumnezeu, neatins de păcatul pe care l-a întâmpinat pe pământ. El va trăi veșnic, și chiar dacă această lume va muri, viața Lui va rămâne un exemplu la ceea ce Dumnezeu poate face într-o persoană.

El a mers înaintea noastră, fiind un exemplu și un înaintaș. Dacă-L urmăm, vom ajunge și noi unde este El și vom petrece eternitatea împreună cu El – ca exemple la ceea ce Dumnezeu face în oamenii care fac voia Lui.

Regele regilor și Domnul domnilor – Numele care este peste orice alt nume

Isus Hristos este Domnul – Cel care a biruit păcatul și moartea. El este Cel care S-a smerit cel mai mult și, de aceea, a putut să fie ridicat peste orice alt nume. El a adus cinste Tatălui prin viața Sa, iar ca răsplată, acum stă la dreapta lui Dumnezeu – în slava Tatălui! Victoria Lui este eternă! Slava Lui este veșnică! Lui I s-a dat toată autoritatea în cer și pe pământ și cu această putere El e capabil să ne mântuiască. El va stăpâni în veci de veci! (Apocalipsa 11:15.)

„Din gura Lui ieşea o sabie ascuţită, ca să lovească neamurile cu ea, pe care le va cârmui cu un toiag de fier. Şi va călca cu picioarele teascul vinului mâniei aprinse a atotputernicului Dumnezeu. Pe haină şi pe coapsă avea scris numele acesta: „ÎMPĂRATUL ÎMPĂRAȚILOR ȘI DOMNUL DOMNILOR.„ Apocalipsa 19:15-16.

„Să aveţi în voi gândul acesta care era şi în Hristos Isus: El, măcar că avea chipul lui Dumnezeu, totuşi n-a crezut ca un lucru de apucat să fie deopotrivă cu Dumnezeu, ci S-a dezbrăcat pe Sine însuşi şi a luat un chip de rob, făcându-Se asemenea oamenilor. La înfăţişare a fost găsit ca un om, S-a smerit şi S-a făcut ascultător până la moarte, şi încă moarte de cruce. De aceea şi Dumnezeu L-a înălţat nespus de mult şi I-a dat Numele care este mai presus de orice nume; pentru ca, în Numele lui Isus, să se plece orice genunchi al celor din ceruri, de pe pământ şi de sub pământ, şi orice limbă să mărturisească, spre slava lui Dumnezeu Tatăl, că Isus Hristos este Domnul.” Filipeni 2:5-11.

Noi trebuie să apucăm credința în acest lucru aproape incredibil – că El vrea să împartă slava Sa cu noi. El vrea să-L urmăm în moartea Lui asupra păcatului ca să primim aceeași viață ca a Lui, adică virtuțile Lui. (2 Petru 1:3-4.) Isus vrea să aibă comoștenitori! (Romani 8:16-18). Credința în asta ar trebui să ne motiveze să trăim o viață vrednică de această chemare, plini de dorință de a ne preda voia pentru a-L urma pe Isus. Haideți toți să ne trăim viețile în așa mod încât ele să reprezinte o mulțumire și o laudă pentru iubitul nostru Domn și Mântuitor, Isus Hristos – fratele nostru! Numele lui Isus să fie slăvit în toată eternitatea!

Numele mai presus de orice nume

https://soladotscriptura.wordpress.com/2019/08/28/numele-mai-presus-de-orice-nume/

…sfințească-se Numele Tău…

În India sunt câteva milioane de dumnezei. Practic, fiecare familie are un dumnezeu-talisman, al cărui rol e să protejeze acea casă. Cum pot fi diferențiați atâția dumnezei dacă nu pe nume? Dar dacă ne-ar întreba un indian cum se numește Dumnezeul nostru ce i-am spune? Scopul unui substantiv propriu e să identifice o persoană din mulțime. Cum ar putea avea Dumnezeu un nume dacă e UNIC? Cum poți numi Singularitatea și… de ce ai face-o? Dacă noi oamenii am pune un nume lui Dumnezeu am face-o pentru a-L identifica între alți dumnezei, iar asta ar fi o hulă.

Și atunci… are Dumnezeu un nume? Nu, nu are un nume, ci 72! Nume pe care El ni le-a descoperit! Nu am intenția să le enumăr, o parte le găsiți aici. Scopul acestor Nume nu este pentru identificare, ci este un mod în care Dumnezeu ni se face cunoscut! Îl putem cunoaște pe Dumnezeu numai prin citirea Cuvântului revelat în Biblie. Acolo Îl vom descoperi prin raportarea Sa la toate circumstanțele istorice prin care l-a trecut pe poporului Său, în Vechiul Testament, sau prin soluția Sa la problema păcatului, în Noul Testament! În fiecare din aceste circumstanțe vom vedea lămurit cheia fiecărui Nume.

Eu sunt Cel ce sunt – Exod 3.14 este Numele care NU poate fi al unui om pentru că sensul Numelui este de „Eu Sunt cel ce există!” și există prin Sine, la un prezent continuu, un prezent veșnic. Cine altcineva poate spune despre el “eu sunt…” și propoziția să rămână adevărată în orice timp? O propoziție de genul acesta are nevoie de un timp limitat pentru a fi adevărată, pentru că peste 200 de ani, să zicem, ea devine falsă pentru că eu nu mai sunt… Deu. 32:39 – Să știţi dar că Eu sunt Dumnezeu și că nu este alt dumnezeu afară de Mine.

Să nu iei în deșert Numele Domnului, Dumnezeului tău, căci Domnul nu va lăsa nepedepsit pe cel ce va lua în deșert Numele Lui – Exod 20:7. Cum putem lua Numele Domnului în deșert? Cel mai des o facem când rostim Numele în orice alt prilej în afara rugăciunii sau a predicilor. Evreii se temeau să-I pronunțe Numele, așa că l-au înlocuit cu Hashem (ebr.- Numele) sau cel mult Adonai (ebr. – Domnul dar cu un plural de majestate). Pentru același motiv, noi folosim Domnul sau Dumnezeu sau ambele, însă ne ferim să rostim vreun Nume pe care El ni l-a descoperit în Scriptură. Pentru același motiv, masoreții (scribii iudei care copiau Tanahul) se scufundau într-un butoi cu apă, pentru o spălare ritualică, de fiecare dată înainte de a scrie Numele lui Dumnezeu.

Când se refereau la nume, majoritatea limbilor vechi păstrau un sens incluziv de renume. Și asta pentru că, deși fiecare primea la naștere un nume, la maturitate, renumele acelei persoane determina schimbarea sau completarea numelui. Numele dobândit prin renume, descria, de cele mai multe ori, caracteristici fizice, morale, spirituale ori particularități ale caracterului. Spre exemplu, Filip, tatăl lui Alexandru Macedon a primit numele de Chiorul. Simon a fost renumit Petru, Avram – Avraam, Sarai – Sara, Saul – Pavel etc. Fiecare nume însă poartă în el valoarea sau autoritatea persoanei. De aceea, Isus spunea în Matei 5:21-22 cum poți ucide pe cineva alterându-i numele (renumele)!

Ce sens are deci, expresia sfințească-se Numele Tău din rugăciunea “Tatăl nostru”? Să păstrăm sfânt Numele Său. Să nu-L rostim în împrejurări obișnuite. Dumnezeu ne încurajează să-i rostim Numele în rugăciuni. S-o facem! Domnul nostru, Isus Cristos îl numește Tată! Și voi n-ați primit un duh de robie, ca să mai aveți frică, ci ați primit un duh de înfiere, care ne face să strigăm: „Ava!”, adică „Tată!” – Rom 8:15. Și dacă El e cu adevărat Tatăl nostru, cum am putea să-I luăm Numele în deșert?

Există raportări diferite ale cultelor creștine la Numele lui Dumnezeu? În general, putem spune că fiecare cult creștin recunoaște importanța Numelui lui Dumnezeu și îl respectă, mai mult sau mai puțin. Din păcate însă, niciun cult creștin nu se teme de folosirea improprie a Numelui, așa cum o face iudaismul de la care, noi creștinii, avem aici de învățat! De asemenea, sunt puțini creștini care cunosc și rostesc Numele Domnului în rugăciune, așa cum El ne îndeamnă să o facem. Fiindcă oricine va chema Numele Domnului va fi mântuit. Dar cum vor chema pe Acela în care n-au crezut? Și cum vor crede în Acela despre care n-au auzit? – Rom.10:13-14

În opinia mea, din acest punct de vedere, Martorii lui Iehova nu pot fi considerați creștini, odată ce nu recunosc dumnezeirea Domnului nostru Isus Cristos. Și tot din punctul de vedere al folosirii Numelui lui Dumnezeu, cred că e o luare în deșert prin chiar numele acestei religii aflate la confluența dintre creștinism și iudaism. Cum poți fi martorul unui Dumnezeu veșnic? Cine poate fi martorul Lui?

Yeșua HaMașiah

Pentru noi, românii, numele Trump nu spune nimic dacă nu cunoaștem persoana. Asta pentru că nu știm ce înseamnă trump în engleză. Pentru un vorbitor nativ de engleză, trump e încărcat de sensuri, cel mai cunoscut fiind atu, avantaj. Una e să strigi pe nume pe cineva Trump neștiind asta și alta e să o faci fiind englez nativ. În ultimul caz, ai un mare atu 🙂 față de cel din primul caz. La fel e și cu numele din limba ebraică. Fiecare în parte înseamnă ceva. Pentru noi, Ion e doar un nume. Intraductibil! Pentru evrei, Yohanan înseamnă Domnul este milostiv. Nu există nume la evrei care să fie doar nume, fără a purta cu el un mesaj. 

Problema e că atunci când adaptezi un nume (ex. ebr. Yohanan) la o altă limbă (ex. eng. John) el își pierde mesajul., devine ceva abstract. Ca un număr. 

Pentru noi, numele Isus e încărcat de sens conotativ, abstract. Numele în sine nu are relevanță ci doar Cel ce-L poartă. Pentru evrei însă, Yeșua e încărcat de mesaje, e denotativ. Yașa este verb folosit deseori substantivat, și înseamnă: a elibera, dar și: a ajuta, a ierta, a apăra, a feri, a învinge, a asigura, a vindeca, a mântui, a salva. Așadar, substantivat devine eliberare, ajutor etc. Iar personalizat devine Yeșua: eliberatorul…, cel care iartă, vindecătorul, mântuitorul, salvatorul. iar dacă acestui nume îi asociem și Persoana, devine Yeșua, adică Eliberatorul…, Vindecătorul, Mântuitorul, Salvatorul.

HaMașia (HaMaschiach)

Noi Îl numim Cristos după importul din limba greacă, însă numele evreiesc este HaMașia, (Unsul) – cu sensul de pus de-o parte pentru Dumnezeu. La evrei, o persoană care era unsă la propriu cu ulei de măsline simboliza autoritatea Duhului Sfânt asupra acelei persoane. În cazul nostru, Yeșua nu avea nevoie de ulei, El având în Ființa Sa autoritatea Tatălui și a Duhului Sfânt.

Yeșua este Numele Lui iar HaMașiah este semnul autorității Sale divine. Atunci când Îl rostim, Îl încărcăm cu toate sensurile acestui Nume. Mesajul Numelui Său transmite prin Sine scopul pentru care S-a făcut trup și a locuit printre noi – Ioan1:14. Jonathan Cahn (evreu mesianic american) se întreba ce simt iudeii atunci când citesc Isa.12:2 – Adonai este Yeșua! Ce interesant sună asta în ebraică din gura profetului Isaia! Tot versetul spune practic că El e Salvatorul, Tăria și Mântuirea mea. Însă ei, deși aveau scris, deși au avut semne și minuni, deși li s-a dat anul și locul nașterii Lui, nu au crezut. Într-adevăr Israel e demn de numele său (Gen.32:24-30 – cel ce luptă cu Dumnezeu). E adevărat că la final va birui, dar nu pentru încăpățânarea sa, ci pentru că răbdarea lui Dumnezeu întrece chiar și încăpățânarea lui Israel.

Personal cred că trebuia ca limba română să fi păstrat Numele în original (Yeșua) sau măcar să-L fi folosit în versiunea tradusă în română (Mântuitorul sau Salvatorul). Pentru că versiunile alese din greacă Isus Cristos, dacă ne raportăm strict la semantica numelui, pentru cei mai mulți, nu spune nimic, doar ne trimite către Acela.

Yeșua este Numele Domnului nostru. Să-l folosim în rugăciune și în predicare (așa cum ar trebui s-o facem și cu Numele Tatălui), pentru că ne readuce aminte de jertfa, compătimirea, blândețea dar puterea și autoritatea Sa. Practica evreilor mesianici de a păstra numele și toponimele biblice ne ajută să înțelegem mai mult semantica pierdută pentru noi a acestei limbi extraordinare.

 DOMNUL ISUS HRISTOS – Marea Lui Suferinta dinaintea Biruintei!

 

 

DOMNUL ISUS HRISTOS – Marea Lui Suferinţă dinaintea Biruinţei !!!

 3 Dispreţuit şi părăsit de oameni, Om al durerii şi obişnuit cu suferinţa, era aşa de dispreţuit, că îţi întorceai faţa de la El, şi noi nu L-am băgat în seamă.
  • 4 Totuşi El suferinţele noastre le-a purtat, şi durerile noastre le-a luat asupra Lui, şi noi am crezut că este pedepsit, lovit de Dumnezeu şi smerit.
  • 5Dar El era străpuns pentru păcatele noastre, zdrobit pentru fărădelegile noastre. Pedeapsa care ne dă pacea a căzut peste El, şi prin rănile Lui suntem tămăduiţi. (Isaia 53:3-5).

 Dupa vreo 700 de ani, aceasta proorocie transmisa de DUMNEZEU prin proorocul Isaia, s-a implinit matematic, spre binele tuturor oamenilor care accepta jertfa DOMNULUI ISUS HRISTOS!

  • 11 Dar preoţii cei mai de seamă au aţâţat norodul să ceară lui Pilat să le sloboadă mai bine pe Baraba.
  • 12 Pilat a luat din nou cuvântul şi le-a zis: „Dar ce voiţi să fac cu Acela pe care-L numiţi Împăratul iudeilor?”
  • 13 Ei au strigat din nou: „Răstigneşte-L!”
  • 14 „Dar ce rău a făcut?”, le-a zis Pilat. Însă ei au început să strige şi mai tare: „Răstigneşte-L!”
  • 15 Pilat a vrut să facă pe placul norodului, şi le-a slobozit pe Baraba; iar pe Isus, după ce a pus să-L bată cu nuiele, L-a dat să fie răstignit.
  • 17 L-au îmbrăcat într-o haină de purpură, au împletit o cunună de spini şi I-au pus-o pe cap.
  • 18 Apoi au început să-I ureze şi să zică: „Plecăciune, Împăratul iudeilor!”
  • 19 Şi-L loveau în cap cu o trestie, Îl scuipau, îngenuncheau şi I se închinau.
  • 33 La ceasul al şaselea, s-a făcut întuneric peste toată ţara, până la ceasul al nouălea.
  • 34 Şi, în ceasul al nouălea, Isus a strigat cu glas tare: „Eloi, Eloi, lama sabactani”, care tălmăcit înseamnă: „Dumnezeul Meu, Dumnezeul Meu, pentru ce M-ai părăsit?
  • 37 Dar Isus a scos un strigăt tare şi Şi-a dat duhul.
  • 38 Perdeaua dinăuntrul Templului s-a rupt în două, de sus până jos.    ( Marcu 15, versetele mentionate ).
        In Exodul capitolul 12 ni se arata cum au fost instituite Pastele de catre DUMNEZEU, cand fiecare familie trebuia sa sacrifice ” un miel fara cusur, de parte barbateasca de un an „ , cu ocazia scoaterii Israelului din robia egipteana, de catre DUMNEZEU, prin Moise.
 
       Acest miel IL prefigura, cu 1500 de ani inainte, pe FIUL LUI DUMNEZEU, DOMNUL ISUS HRISTOS, ” Mielul Lui DUMNEZEU care ridica pacatul lumii! „(Ioan 1:29), pe care DUMNEZEU L-a sacrificat pentru a scoate din robia pacatului pe toti cei care vor accepta jertfa LUI, din intreaga omenire!

     Invierea Domnului ISUS HRISTOS, Pastele de azi, este o Sarbatoare a Bucuriei, si e normal sa fie asa, pentru ca e biruinta VIETII asupra mortii! E bine sa fim bucurosi la aceasta sarbatoare si mai ales e important ca motivul bucuriei noastre sa fie nu atat hainele noi, cadourile, etc. cat Invierea Domnului ISUS!

    Daca bucuria invierii Domnului Isus a fost mare atunci pentru ucenicii Sai si e mare si azi pentru cei care-L servesc pe El, tristetea si drama dinaintea invierii a fost pe masura! Pentru ca Invierea Domnului Isus presupune mai intai moartea Lui, iar inainte de moarte, marea Lui suferinta! Aceasta a avut semnificatii si implicatii deosebite.
 
    Toti cei patru evanghelisti (Matei, Marcu, Luca, Ioan), care descriu rastignirea, arata ca Domnul Isus inainte de a fi rastignit, a fost mai intii batjocorit, scuipat, batut, torturat. Batjocurile si torturile au fost manifestarea exterioara a urii din inimile celor care au dorit, si au indeplinit actul rastignirii Domnului. (Privind in lumea animalelor, vom observa ca ele nu au astfel de comportare).

Dar uitati-va si vedeti Cine a fost batjocorit: FIUL LUI DUMNEZEU, PRINTUL

UNIVERSULUI! Biblia arata ​asta ​la Filipeni 2:9-11:
  • 9 De aceea şi Dumnezeu L-a înălţat nespus de mult şi I-a dat Numele care este mai presus de orice nume;
  • 10 pentru ca, în Numele lui Isus, să se plece orice genunchi al celor din ceruri, de pe pământ şi de sub pământ,
  • 11 şi orice limbă să mărturisească, spre slava lui Dumnezeu Tatăl, că Isus Hristos este Domnul.
El e, asadar, Cel care a contribuit la crearea Universului si a omului (1 Cor. 8:6), adica chiar a fiintei care-L batjocorea! E parca incredibil, dar din nefericire, e adevarat! Ce groaznica scena!

   Locul unde a fost batjocorit si rastignit Isus Hristos, este Pamantul, o mica planeta din Sistemul Solar, Calea Lactee, o farama a Universului.

     Cine sunt, in fond, cei care L-au batjocorit pe Fiul lui Dumnezeu?
 
     Vorbind la modul general, omul a fost in stare de asa ceva, adica fiinta creata de Dumnezeu sa-L serveasca pe El si sa-I aduca slava Lui si Fiului Lui. Creatura si-a batut joc de Creator! Un „nimic” s-a gasit sa-si bata joc de cel Atotputernic! Am vrut sa fac o comparatie cu ceva din lumea noastra, sau din universul cunoscut de noi, dar nu am gasit nimic care sa poata fi comparat cu acest eveniment.
 
    Specific vorbind, Biblia ne arata toate categoriile de oameni care s-au comportat intr-un mod incalificabil.  ​

 Ea ne spune ca si-au batut joc de El, trecatorii, cei carora Domnul Isus nu le facuse nici un rau, ba dimpotriva. (Poate ca printre ei au fost si din aceia pe care Domnul Isus i-a vindecat de boli, i-a hranit, i-a invatat, etc.). Oricum toti cei din jurul Lui primisera cel putin un lucru pretios de la El, si anume, viata. In loc sa-I multumeasca, ei Il scuipau, Il batjocoreau!

    Alta categorie de batjocoritori si tortionari au fost soldatii romani (Imperiul Roman se intindea atunci si peste Israel). Acestia erau pagani si nu aveau de-a face cu Dumnezeul adevarat. Ei parca ar avea o scuza, dar numai la prima vedere, pentru ca ei preferau sa se inchine unor lucruri facute de ei – zei din aur, argint, lemn, etc. -, in loc sa se inchine Dumnezeului adevarat si Domnului Isus de ale carui minuni ei au avut ocazia sa auda, sau poate chiar sa le vada!
 
     De asemenea, ne spune Cuvantul Sfant, ca isi bateau joc de El, oameni din poporul evreu – descendentii lui Avraam -, cei care purtau un nume minunat: oameni din „Poporul lui Dumnezeu”! Cind strainii isi bat joc de tine desigur ca te doare, dar cind ai tai, cind rudeniile, poate chiar cei din familia ta, te batjocoresc, atunci asta te doare mult mai mult. Biblia confirma asta cand spune: 
 
„A venit la ai Sai, si ai Sai nu L-au primit. (Ioan 1:11).
 
     Printre cei ce si-au batut joc de Domnul Isus a fost si unul dintre cei doi talhari care au fost rastigniti alaturi de El. Ultimul om, pleava societatii, plaga societatii, s-a incumetat sa-L ironizeze pe Fiul lui Dumnezeu! Poate credeti ca nefiind „dus pe la biserica”, cum se spune, nu stia cine este Cel rastignit! Din dialogul celor doi talhari se vede clar ca ei au stiut cine era cel rastignit alaturi de ei (Luca 23: 39-42).
 
     La urma amintesc citeva grupuri de oameni care s-au facut vinovati in mai mare masura de evenimentele dinaintea rastignirii, si a rastignirii propriu zisa a Domnului Isus. Aceste categorii sunt:
 
    Fruntasii poporului evreu. Cei care erau in fruntea poporului, conducatorii, cei care ar fi trebuit sa conduca poporul in directia buna, au instigat, au directiont oamenii spre rau, spre crima (Luca 23:35).
 
    Carturarii. Cei cu scoala, cei care cunosteau Scripturile, cei culti, care au stiut ca Mesia va veni, au facut pe ignorantii, au derutat cu buna stiinta pe oamenii simpli (Matei 27:41). 
 
     Batranii poporului. Barbatii cu parul alb, cei care ar fi trebuit sa fie intelepti, retinuti si echilibrati, un bun exemplu pentru popor, au fost tocmai cei care au induplecat poporul ca sa ceara lui Pilat sa-L condamne pe Isus Hristos la moarte. (Matei 27:20).
     Preotii cei mai de seama. Capii religiosi ai vremii, cei care slujeau in Templu (pe Dumnezeu, ziceau ei ca-L slujesc), cei care cunosteau Scripturile si astfel aveau menirea sa invete poporul frica de Dumnezeu si respectul pentru semeni, au fost cei mai inversunati,cei mai dornici sa-L vada pe Fiul lui Dumnezeu, mort.(Marcu 15:11)
 
    Cardasia celor patru grupe de oameni, a fost redata asa de clar de evanghelistul Marcu (15:1), care a scris: 
 
„Dimineata, preotii cei mai de seama au facut indata sfat cu batranii, carturarii si tot Soborul. Dupa ce au legat pe Isus, L-au dus si L-au dat in miinile lui Pilat „.
 
   Acestia sunt oamenii (daca-i putem numi asa) care L-au batjocorit, L-au scuipat, L-au batut si apoi L-au rastignit pe Fiul lui Dumnezeu- Domnul Isus Hristos -, pe Cel care nu a avut nici o vina. Istoria poporului Israel, confirma ca fapta lor josnica, precum si cuvintele usuratice spuse atunci de ei: 
 ​
„Singele Lui sa fie asupra noastra si asupra copiilor nostri” 
 
(Matei 27:25), a avut urmari si implicatii deosebit de grave de 2.000 de ani asupra acestui popor care purta cel mai frumos nume.
 
    Desigur consideram ca cei de atunci au fost oameni falsi, rai, josnici, calai, criminali.
 
   Intrebarea pe care ar trebui sa ne-o punem fiecare din noi acum, este, daca nu cumva eu, care ma consider om religios – fie ca sunt preot ori simplu enorias, fie ca sunt un om in varsta sau tanar, ca sunt cu multa scoala sau cu mai putina, ca sunt fruntas al poporului sau om de rand (doar un simplu trecator prin viata aceasta) , iL batjocoresc pe Fiul lui Dumnezeu, pe urmasii Lui, sau pe semenii mei.
 
   Aceasta intrebare se impune pentru ca felul in care iL putem batjocori pe Isus Hristos imbraca o multime de forme si metode: de la simpla indiferenta fata de suferinta Lui, pana la vorbele urate la adresa Lui; de la injuraturi pina la fapte reprobabile, poate chiar crime.

    Daca ai facut asta pana acum, te indemn chiar in momentul in care citesti aceste rinduri, sa te opresti in a-L mai batjocori si rastigni a doua oara pe Isus Hristos, prin purtarea ta sau prin indiferenta ta, si sa vii cu credinta, pocainta si multumire inaintea Lui! Numai astfel te vei putea bucura de Invierea Domnului ISUS HRISTOS, si de Propria-TI Inviere la o viata noua, 

Ioan Burca – robul DOMNULUI​
      Doctor in Teologie
                                                                              
P.S.: Sublinierile din textele Biblice aparţin scriitorului articolului.
              “Cercetaţi toate lucrurile şi pastrati ce este bun”, adică BIBLIC.
 Dati la cat mai multi aceste link-uri, pentru clarificare, intarire in credinta, sau intoarcere la DUMNEZEU, prin DOMNUL ISUS HRISTOS, si convingerea DUHULUI SFANT, si va veti intalni cu rezultatele aici pe Pamant, sau in Cer!
                     „…cine seamana mult, mult va secera.”
 
              „Golgota” _ Canta: Alexandru Groza

„Via Dolorosa”_ Canta: Jenifer Lazau   

   http://www.youtube.com/watch?v=1dcvk0XBVw4

 NU-i Singur Iuda Vinovat! _ Canta: Raisa Bulf ​
 
              Baraba _ Canta: Sorin Alexandru
https://www.youtube.com/watch?v=o7HK_QJ6fGg
         Baraba _ Canta : Ionut Craciun din Grupul „Speranta”

  ” DOMNUL ISUS HRISTOS pe „Via Dolorosa” _ Canta: Sandi Patty _ „The Passion of Christ” 


NU-i Singur Iuda Vinovat! _ Citeste: Florin Piersic

Talharul (de pe cruce) – Poezie:  

 O, ce Valuri de-ndurare – Canta: Daniel si Lois Prunaru

Trăirea mesajului divin după exemplul întrupării lui Isus

Text: Ioan 1:1–9; Filipeni 2:5-8. Verset de aur: Filipeni 2:5 “Să aveţi în voi gândul acesta care era şi în Hristos Isus…”
 
Ideea centrală:
Creștinii trebuie să trăiască și să contextualizeze mesajul Evangheliei în conformitate cu modelul întrupării Domnului Isus.
 
Explicaţii contextuale și exegetice:
I. Ioan își începe Evanghelia cu un Prolog (1:1-18), în care afirmă pre-existența și divinitatea Domnului Isus Hristos: El este Dumnezeu (v. 1); El este de la început cu Dumnezeu (v. 1); El îl revelează pe Dumnezeu (v. 18), etc. Mai mult, Prologul ioanin redă câteva din temele centrale ale Evangheliei, teme care se vor regăsi pe parcursul acesteia: pre-existența Fiului lui Dumnezeu (1:1, 8:58, 10:30, etc.), viața oferită prin Isus Hristos (1:4, 5:26, 10:10, etc.), venirea luminii în lume, prin Isus Hristos (1:4, 3:19, 8:12, etc.), conflictul lumină-întuneric (1:5, 3:19, 8:12, 12:35, etc.), întruparea lui Isus (1:14, 3:13, 18:37, etc.), harul și adevărul lui Dumnezeu regăsite în Isus Hristos (1:14, 1:17, 4:24, 8:32, 14:6, 18:37, etc.), revelarea Tatălui de către Isus Hristos (1:18, 3:34, 8:19, 14:6-11, etc.), ș.a.m.d. Isus Hristos este „Cuvântul” (v. 1-2), Cel aflat într-o relație unică și intimă cu Dumnezeu (v. 1; în textul grecesc Cuvântul este „îndreptat spre Dumnezeu”, adică aflat într-o relație de apropiere unică cu Tatăl, adevăr întărit și de ultimul paragraf al prologului (v. 18), care este paralel primului paragraf (v. 1), și care Îl prezintă de Isus „în sânul Tatălui”) și Cel care Îl descopere pe Tatăl (v. 18). Prin întrupare (v. 14), Isus/Cuvântul îl revelează sau îl „exegetează” pe Tatăl oamenilor (v. 18). Cuvântul folosit în v. 18 pentru „a face cunoscut” este exēgeomai, care înseamnă „a explica, a prezenta în detaliu”. Fiind într-o relație intimă și unică cu Dumnezeu (v. 1), „la sânul Tatălui” (v. 18), și fiind singurul care l-a văzut vreodată pe Dumnezeu (v. 18), Isus Hristos îl „prezintă în detaliu” pe Dumnezeu: identitatea (v. 1) și calitățile lui Dumnezeu (v. 4, 17) sunt vizibile în Persoana (14:7-9, 20:28), cuvintele (7:16, 8:28, 14:10-11, etc.) și faptele lui Isus Hristos (5:19, 10:38, 14:10-11, etc.). Descoperindu-L pe Dumnezeu oamenilor (v. 18), prin întruparea Sa (v. 14), Isus aduce în lume lumina (v. 4- 9), adevărul (v. 14, 17) și viața (v. 4). Ca răspuns la acest act revelator, oamenilor li se cere un răspuns al credinței, credință prin care vor deveni „copii ai lui Dumnezeu… născuți din Dumnezeu” (v. 10-13). II. Aceeași temă a pre-existenței, divinității și întrupării Fiului lui Dumnezeu o regăsim și în imnul paulin din Filipeni 2:6-11. Isus Hristos se află în relație de egalitate cu Dumnezeu (v. 6; în structura poetică a pasajului, expresiile „chipul lui Dumnezeu” și „deopotrivă cu Dumnezeu” sunt idei paralele). Deși egal cu Dumnezeu, Isus nu a considerat că egalitatea aceasta este „ceva de care să profite, ceva pe care să folosească în folos propriu, ceva de care să țină cu forța” (v. 6; este dificil de tradus sintagma ouch harpagmon hēgēsato; Cornilescu alege traducerea „ca un lucru de apucat”). În schimb, umilindu-se sau „golindu-se de Sine/făcându-se pe Sine nimic” (gr. ekenōsen), El ia „chipul robului” (v. 7), devenind egalul sclavilor, și încă al sclavilor „de jos”, celor cărora le era rezervată pedeapsa crucificării (v. 8). De remarcat folosirea verbelor, în cadrul acestui imn al smeririi și înălțării lui Hristos. Prima parte a imnului (v. 6-8), cea care descrie smerirea lui Hristos, este alcătuită din verbe active. Acțiunea îi aparține subiectului, adică lui Hristos: El nu a considerat egalitatea cu Dumnezeu ca ceva de care să profite; El s-a făcut pe Sine nimic; El a luat chip de rob; El s-a făcut asemenea oamenilor; El s-a făcut ascultător până la moarte de cruce. Toate aceste verbe redau decizii și acțiuni inițiate și înfăptuite de Hristos. Smerirea a fost decizia și acțiunea Lui. Partea doua a imnului (v. 9-11), cea care redă înălțarea lui Hristos, este construită în jurul unor verbe pasive. De data aceasta, subiectul este ținta acțiunii inițiate/înfăptuite de altcineva; în cazul de față, Dumnezeu este inițiatorul acțiunii, iar Hristos este ținta ei: Dumnezeu L-a înălțat nespus de mult; Dumnezeu i-a dat Numele mai presus de orice nume. Atunci când vorbim despre smerirea lui Hristos (v. 6-8), inițiativa și acțiunea sunt ale Lui. Atunci când vorbim despre înălțarea lui Hristos (v. 9-11), inițiativa și acțiunea sunt ale lui Dumnezeu.
 
Aplicații / considerente misiologice:
1. Prin întrupare, Isus-Cuvântul l-a făcut de cunoscut oamenilor pe Dumnezeu. Când priveau la Isus, oamenii îl vedeau pe Dumnezeu; când îl ascultau pe Isus, oamenii îl auzeau pe Dumnezeu. Cuvintele și faptele lui Isus erau, de fapt, cuvintele și faptele lui Dumnezeu. Ca și copii ai lui Dumnezeu, și ca urmași ai lui Isus, avem datoria de-a „întrupa” Cuvântul/mesajul divin (Evanghelia). Felul în care ne trăim viața – vorbele, atitudinile, faptele noastre – ar trebui să arate identitatea noastră pentru ca, văzându-ne viața zilnică, oamenii nemântuiți să ajungă să-l descopere și să-L cunoască pe Dumnezeu într-un mod mântuitor. 2. Prin întrupare, Isus-Cuvântul l-a „exegetat” oamenilor pe Dumnezeu în cel mai direct mod – „Cuvântul s-a făcut trup și… și-a întins cortul (gr. skēnoō, „a întinde/a instala un cort”) printre noi” (Ioan 1:14). Actul întrupării Cuvântului este, prin excelență, un act revelator adaptat la înțelesul oamenilor. Dumnezeu se face Om pentru ca omul să-L poată descoperi/cunoaște pe Dumnezeu în mod accesibil. Datoria noastră de mesageri ai Cuvântul/mesajului Evangheliei este acela de-a adapta mesajul etern și universal, făcându-l accesibil tuturor oamenilor, indiferent de vârstă, educație, categorie socială, zonă geografică, cultură, etc. 3. Pentru a-l face de cunoscut oamenilor pe Dumnezeu, Hristos s-a smerit, s-a „dezbrăcat de Sine”, devenind Om (Fil. 2:6-8). Urmând modelul întrupării lui Hristos, noi trebuie să adaptăm mesajul Evangheliei într-o atitudine de smerenie, de renunțare la sine – lăsând la o parte interesul/binele personal, confortul propriu, obișnuința în care ne complacem, etc. Urmând aceeași gândire hristică (cf. Fil. 2:5), trebuie să fim gata să renunțăm la noi înșine de dragul altora, luând decizii și acționând în sensul acesta (cf. Fil. 2:6-8), lăsând problema răsplătirii (a „succesului”) în seama lui Dumnezeu (cf. Fil. 2:9-11).
 
Întrebări pentru discuții:
1. O zicală creștină afirmă: „Cel mai puternic argument în favoarea creștinismului sunt creștinii. Reciproca este la fel de adevărată: cel mai puternic argument contra creștinismului sunt tot creștinii…”. Cât de importantă este mărturia vieții creștinului în contextul mărturisirii Evangheliei și al misiunii? 2. Identificați câteva metode legitime de adaptare a mesajului Evangheliei la contextul românesc de astăzi. Practicați aceste metode în cadrul bisericii/misiunii dvs.? 3. Identificați câteva căi greșite de adaptare a mesajului Evangheliei. Se regăsesc acestea în bisericile noastre? 4. Care sunt acele lucruri de care trebuie să „ne dezbrăcăm” pentru a fi mai eficienți în misiunea/mărturisirea noastră?
Citeste mai mult: EXPLICATII BIBLICE: 3 AUGUST | Revista Creştinul Azi

În ce sens se vor apleca toți în Numele lui Isus?

Filipeni 2:9-11, Biblia Cornilescu: “De aceea şi Dumnezeu L-a înălţat nespus de mult şi I-a dat Numele care este mai presus de orice nume; pentru ca, în Numele lui Isus, să se plece orice genunchi al celor din ceruri, de pe pământ şi de sub pământ, şi orice limbă să mărturisească, spre slava lui Dumnezeu Tatăl, că Isus Hristos este Domnul”.

 

Multe traduceri, reau acest pasaj cu închinarea tuturor “în Numele lui Isus”, însă o astfel de redare nu are sens, deorece închinarea în Numele lui Isus însemnă o închinare în persoana lui Isus, astfel doar cei din corpul lui Isus, se pot ruga în Numele Lui! – Ioan 15:4-7,Ioan 1:16.

Vezi articolul: Ce înseamnă a ne ruga în Numele lui Iesus Christos?

În textul din Filipeni 2:9-11, se referă la faptul că în ziua revenirii Fiului când va fi judecata națiunilor, cei din cer (îngerii), cei de pe pământ (Israelul și prozeliții), precum și cei de sub pământ, sufletele oamenilor și demonii din locuința morților, vor fi obligați să se plece în fața Domnului și să mărturisească spre gloria lui Dumnezeu Tatăl!

Deci nici Israelul, nici sufletele oamenilor, și nicidecum demonii nu sunt în corpul lui Christos ca să poată să se plece în Numele Lui! Și atunci de ce textul spune asta?

Chiar dacă în limba greacă este „en”, cu sensul de: în, prin, cu, noi știim că pentru a recupera originalul, căci la ora actuală avem doar copii ale copiilor, se folosesc diferite manuscrise chiar primele traduceri ale Scripturilor Creștine în mai multe limbi!

Astfel este utilă uneori compararea textului grecesc cu versiunea armeană, versiunea coptă, cu versiunile siriace (Curetoniană, Filoxeniană, Harcleană, Palestiniană, Sinaitică, Peshitta), cu versiunile din latina veche (Vulgata)!

Astfel în The Peshitta Syriac (Versiunile: PEH și PES), este redat astfel: “Ca la Numele lui Iesus…”!

Astfel versiunea Scripturile Calea Creștină 2018, redă astfel textul din Filipeni 2:9-11, SCC: “De aceea şi Dumnezeu L-a înălţat foarte mult şi I-a dăruit Numele cel ce este mai presus de orice Nume, ca la Numele lui Iesus să se aplece orice genunchi, al celor din ceruri, şi al celor de pe pământ, şi al celor de sub-pământ; şi orice limbă să mărturisească spre gloria lui Dumnezeu Tată, că Iesus Christos este Domn”.

Astfel sensul textului din contextul din Filipeni 2:10, este înălțarea Numelui lui Iesus, Fiul lui Dumnezeu, datorită smereniei Lui (Filipeni 2:5-10), până acolo încât i-a dăruit “Numele cel ce este mai presus de orice Nume”, cu ce scop? „Ca la Numele lui Iesus să se aplece orice genunchi, al celor din ceruri, şi al celor de pe pământ, şi al celor de sub-pământ”!

Iar în timp ce se pleacă la persoana lui Iesus, căci Numele are sensul de persoană (comp. cu Apocalipsa 11:13), este lăudat prin mărturie și Dumnezeu Tatăl, datorită faptului că Iesus este Domn!

Acesta este înțelesul acestui text umbrit sau pus în ceață de către unii copiiști, și de traducători!

Unii traducători și unele traduceri, au înțeles că logic din context este sensul este de închinarea la Numele, nu în Numele, probabil redând cuvântul grecesc „en” (în) cu la sau cu: înaintea, după cum se poate observa:

Noul Testament Dr. Emil Pascal (Catolic – prima ediție 1975): „Ca la Numele lui Isus să se plece tot genunchiul, al celor din cer, de pe pământ și de sub pământ”.

Traducerea în Limba Română Modernă (2002): “Pentru ca toți să îngenunchieze înaintea Numelui lui Isus; cei din ceruri, cei de pe pământ și cei de sub pământ”.

Biblia Fidela Cluj 2007: „Pentru ca, la numele lui Isus, fiecare genunchi să se plece, al celor din cer şi de pe pământ şi de sub pământ”.

Biblia Versiunea Actualizată (2011): „a făcut acest lucru pentru ca toate fiinţele din cer, de pe pământ şi de sub pământ, să îngenuncheze înaintea numelui „Isus”.

Însă traducătorii Calea Creștină prin călăuzire divină, au fost îndrumați să folosească pentru redarea corectă a textului în română, versiunea The Peshitta Syriac care redă originalul aici, de altfel era și logic căci Dumnezeu l-a înălțat pe Iesus şi I-a dăruit Numele cel ce este mai presus de orice Nume, astfel urmarea logică era ca în fața Numelui (Persoanei) să ne închinăm, nu prin Fiul la Tatăl! Căci în cer închinarea este la amândoi, la Fiul în calitate de Domn și la Tatăl în calitatea de Dumnezeu (Romani 14:11) așa cum se dezvăluie în Apocalipsa 5:13-14, SCC: „Şi orice creatură care este în cer, şi pe pământ, şi sub pământ, şi pe mare, şi pe toate cele din ele, le-am auzit zicând: „Celui şezând pe tron, şi Mielului; să fie binecuvântarea, şi onoarea, şi gloria, şi puterea, în epocile epocilor.” Şi cele patru vieţuitoare ziceau: Amen! Şi bătrânii s-au proşternut, şi s-au închinat”.

Umanitatea Sa, de J. G. Bellett

„Cuvântul S-a făcut trup şi a locuit printre noi“ – Ioan 1:14

De-a lungul istoriei cărnii şi sângelui care ne este oferită în Scriptură învăţăm că moartea a intrat în lume prin păcat. Pentru toţi cei reprezentaţi ca fiind în Adam, sentinţa a fost aceasta: „În ziua în care vei mânca din el, vei muri negreşit“. Cu privire la Sămânţa promisă a femeii, care nu era astfel reprezentată, a fost spus şarpelui: „Tu Îi vei zdrobi călcâiul“. Vedem deci că moartea acestei Seminţe avea să fie la fel de neobişnuită ca şi naşterea Sa. Prin naştere, El urma să fie Sămânţa femeii; în moarte, urma să aibă călcâiul zdrobit. La împlinirea timpului El, Cel făgăduit, a fost „născut din femeie“. Fiul lui Dumnezeu, Cel care sfinţeşte, a luat parte la carne şi sânge; El a devenit „Sfântul“ sau „lucrul sfânt“ (Luca 1:35).

A avut moartea vreun drept asupra Lui? Nici unul. Conform legământului veşnic, călcâiul Lui a trebuit să fie zdrobit, însă moartea n-a avut nici un drept asupra cărnii şi sângelui Său. În El, Cel binecuvântat, a existat capacitatea de a împlini planul divin, pentru ca astfel călcâiul să trebuiască să-I fie zdrobit; altfel însă El n-a fost nicidecum expus morţii în vreun fel.

Sub legământ, pentru a împlini planul dumnezeiesc, El S-a predat pe Sine, de bună plăcere, spunând: „Iată-Mă, vin“. Pentru slava lui Dumnezeu şi pentru pacea celui păcătos, El a luat „un chip de rob“. Şi, prin urmare, la timpul potrivit a fost făcut „asemenea oamenilor“, şi fiind găsit astfel la „înfăţişare“, El a mers pe drumul smeririi de sine, chiar până la „moarte de cruce“* (Filipeni 2).

* Dacă El n-ar fi fost egal cu Dumnezeu, n-ar fi putut face acest lucru, deoarece oricine nu este Dumnezeu este deja rob al Creatorului său. Un evreu putea fi de bună voie rob altui evreu – slujitor cu urechea străpunsă (Exod 21) – dar nici o creatură nu poate fi în mod voluntar rob al lui Dumnezeu, de vreme ce toate creaturile au deja datoria de a-I sluji din pricina relaţiei lor cu Cel ce le-a creat.

Astfel a fost cursul vieţii Lui. El Şi-a ascuns slava, Şi-a ascuns chipul de Dumnezeu sub cel de rob. N-a căutat cinste de la oameni. L-a cinstit pe Tatăl care-L trimisese, nu pe Sine Însuşi. Nu a vrut să Se facă cunoscut şi nu a dorit să Se arate lumii. Aşa citim despre El. Iar toate acestea au ţinut de forma pe care El o luase şi sunt desăvârşit ilustrate în istoria din Evanghelii.

El Şi-a ascuns chipul de Domn a tot ceea ce este pe pământ şi în mare sub cel al unui plătitor de taxă. I s-a cerut să plătească taxa, sau cel puţin Petru a fost întrebat dacă Învăţătorul lui nu o plăteşte. Domnul arată că era scutit, însă, ca să nu-i facă să se poticnească, plăteşte taxa pentru Petru şi pentru El. Dar cine era Cel ce făcea aceasta, în tot acest timp? Nimeni altul decât Cel despre care se scrisese: „Al Domnului este pământul şi tot ce cuprinde el“. Căci El porunceşte unui peşte să-I aducă acea monedă de care avea nevoie, pe care apoi o dă celor ce strângeau darea (Matei 17).

Ce ilustrare a tainei scumpe că El care avea „chipul lui Dumnezeu“ şi care „n-a considerat de apucat să fie egal cu Dumnezeu“, – folosind astfel comorile adâncului şi poruncind creaturilor mâinii lui Dumnezeu ca fiind toate ale Sale – a luat „chip de rob“! Ce rază de slavă străbate norul cu ocazia acestei împrejurări atât de banale! Totul s-a întâmplat între Domnul şi Petru, însă a constituit arătarea „chipului lui Dumnezeu“ de sub „chipul robului“ sau al celui supus autorităţilor (Romani 13:1). Tot ce cuprindea pământul era tributar Lui în momentul când El a consimţit să plătească tribut către alţii. La fel s-a întâmplat cu o altă ocazie, când invitatul neobservat la sărbătoarea de nuntă a îngrijit de vin, nu ca şi cum El ar fi fost „Mirele“, ci chiar ca Creatorul tuturor lucrurilor. Acolo El Şi-a arătat din nou slava şi ucenicii Lui au crezut în El (Ioan 2).

Citim de asemenea că El nu S-a luat la ceartă, nici nu a strigat, şi nici nu Şi-a ridicat glasul pe străzi. N-a vrut să frângă trestia ruptă, ci mai degrabă S-a ţinut pe Sine în umbră. Şi toate acestea, din nou, fiindcă El luase „chip de rob“. Prin urmare, în chiar această ocazie, este citat locul din Scriptură care spune: „Iată Robul Meu pe care L-am ales“ (Matei 12).

Toate aceste întâmplări arată într-un fel foarte semnificativ cum a fost drumul Lui. „Arată-ne un semn din cer“ a fost o altă ispită de a-L face să Se înalţe pe Sine (Matei 16). Atunci L-au pus la încercare fariseii, aşa cum diavolul făcuse atunci când Îi ceruse să Se arunce de pe marginea templului; sau rudele Sale, îndemnându-L să se arate lumii (Ioan 7). Dar cum a răspuns Slujitorul perfect? Nici un semn nu le va fi dat decât cel al lui Iona – un semn al umilinţei, un semn că lumea şi prinţul ei vor câştiga o aparentă biruinţă asupra Lui, în locul unui semn care ar fi putut uimi lumea, aducând-o la picioarele Sale.

Cu adevărat excelente sunt aceste urme ale Slujitorului perfect al lui Dumnezeu. David şi Pavel, care stau de o parte şi de cealaltă a Lui, precum Moise şi Ilie pe muntele sfânt, reflectă ceva din slava Lui manifestată prin a Se ţine pe Sine ascuns. David a omorât leul şi ursul, iar Pavel a fost răpit în al treilea cer; însă nici unul din ei nu s-a grăbit să vorbească despre aceste lucruri. Asemenea atitudine reprezintă o frumoasă imagine a Slujitorului desăvârşit. Totuşi ei, şi toţi cei ca ei pe care-i găsim pe paginile Scripturii, ori printre sfinţi, se află faţă de marele Original la distanţe mult mai mari decât avem noi măsuri să măsurăm. El Şi-a ascuns „chipul de Dumnezeu“ sub „chipul de rob“. Isus a fost tăria lui David atunci când acesta a ucis leul şi ursul; şi El era Domnul acelui cer la care a fost răpit Pavel. Însă aici El a fost ca unul care nu avea „unde să-Şi plece capul“.

La fel pe vârful „muntelui sfânt“ şi apoi la poalele lui. Sus pe munte, înaintea privirilor aleşilor Săi, pentru un moment pasager, El a fost „Domnul slavei“; la poalele lui, a fost „Isus singur“, poruncindu-le să nu spună nimănui despre viziunea pe care o avuseseră până când Fiul Omului avea să învie dintre cei morţi (Matei 17).

Priviţi-L din nou în corabie pe mare, în timpul furtunii. Se afla acolo ca un lucrător cu ziua ostenit, al cărui somn este dulce. Acesta era chipul în care El S-a manifestat ochilor oamenilor. Dedesubt însă se afla „chipul de Dumnezeu“. S-a trezit şi, fiind Domnul care adună vântul în pumnii Lui şi adună apele în haina Lui, a certat marea şi a liniştit-o (Proverbe 30:4; Marcu 4).

Isus ni Se înfăţişează adesea în slăvile depline şi felurite ale lui Yahve, Dumnezeul lui Israel. Odinioară acesta poruncise făpturilor din adâncuri şi „un peşte mare“ a fost pregătit pentru a-l înghiţi pe Iona, oferindu-i un mormânt pentru o vreme hotărâtă. La fel, în zilele Sale, Isus a dovedit că El Însuşi este Domnul „mării celei întinse şi largi“ poruncind „vietăţilor mici“ din ea să intre în năvodul lui Petru (Psalmul 104:25; Luca 5). „Vietăţile mari şi mici“ au recunoscut şi acum, precum odinioară, vocea lui Yahve-Isus.

Tot aşa, Dumnezeul lui Israel, Domnul a tot ce cuprinde pământul şi marea, S-a folosit de o măgăriţă necuvântătoare pentru a mustra pe proroc în nebunia lui. Avem un alt exemplu al acestui lucru atunci când chivotul a trebuit să fie adus acasă din ţara filistenilor. Dumnezeul lui Israel a dirijat atunci natura, forţând vacile înjugate la carul pe care fusese aşezat chivotul, să apuce pe drumul bun către Bet-Şemeş, măcar că ele au luat acest drum în totală opoziţie cu instinctul lor natural (1. Samuel 6).

Domnul Isus a acţionat mai târziu demonstrând aceeaşi slavă şi putere a Dumnezeului lui Israel. Fiindcă în zilele vieţii Sale pământeşti, El, adevăratul Chivot, a trebuit să fie purtat către casă. A fost un moment când El a avut nevoie, precum chivotul din zilele lui Samuel, să fie purtat din locul în care Se afla. Trebuia să viziteze Ierusalimul în slava Sa. Era necesar ca El, fiind Împăratul Sionului, să intre în cetatea împărătească. Şi Se foloseşte pentru aceasta de o măgăriţă şi de mânzul ei, însă Se comportă cu toată demnitatea şi autoritatea pe care le are ca Domn a tot ce cuprinde pământul. Proprietarii animalelor au trebuit să asculte de cuvintele: „Domnul are trebuinţă de el“, şi, contrar firii, contrar oricărui sentiment al inimii omeneşti într-o astfel de ocazie, ei l-au trimis „îndată“ (Marcu 11; Luca 19).

Astfel a strălucit Isus din nou în slava proprie Dumnezeului lui Israel. Vălul poate că era foarte gros, şi aşa a şi fost. Era constituit din Isus din Nazaret, tâmplarul, fiul tâmplarului (Matei 13:55; Marcu 6:3). Norul care acoperea totul era opac într-adevăr, însă slava de sub el era infinită. Era slava deplină a lui Yahve, şi nici o rază din întreaga strălucire divină n-ar fi refuzat să o exprime şi să o afirme. El „n-a considerat de apucat să fie egal cu Dumnezeu“ ci „S-a golit pe Sine Însuşi“. Credinţa pricepe această slavă acoperită, iar afecţiunea o protejează ca şi cu un zid de foc. „Cine s-a suit în ceruri şi s-a coborât? Cine a adunat vântul în pumnii săi? Cine a legat apele într-o manta? Cine a întărit toate marginile pământului? Care este Numele Său şi care este Numele fiului Său, dacă ştii?“ (Proverbe 30:4).

Nu vom încerca să răspundem, ci, precum Moise odinioară, vom învăţa şi noi, atunci când trece Isus, să ne plecăm capetele şi să ne închinăm (Exod 34).

Cât de minunate sunt locurile din Scriptură care ne învaţă să observăm cum „chipul de rob“ ascundea „chipul de Dumnezeu“. Însă la fel de minunate, îndrăznesc să spun, sunt acele cazuri în care El pare că a încercat să Se pună la adăpost de pericol, sau să-Şi scape viaţa. A descoperi şi în astfel de situaţii frumuseţea şi slava Lui, care sunt ascunse de ochiul omului, ar trebui să fie o îndeletnicire nespus de plăcută pentru sufletul nostru. Însă mulţi dintre noi, deşi pentru nimic în lume nu am păta această slavă, putem fi încă incapabili de a o pricepe, şi adesea îi înţelegem greşit căile sau forma pe care o ia.

Fiul lui Dumnezeu a venit în lume într-o perfectă contradicţie cu cel care urmează să vină şi despre care citim că toată lumea îl va admira. Aşa cum Domnul Însuşi spune: „Eu am venit în Numele Tatălui Meu şi nu Mă primiţi; dacă va veni un altul, în numele lui însuşi, pe acela îl veţi primi“ (Ioan 5:43). Potrivit cu aceasta, dacă viaţa Lui este ameninţată, El nu face imediat o minune care să uimească lumea, ci dimpotrivă, Se dezbracă pe Sine Însuşi şi vrea să fie nimeni şi nimic. El refuză cu desăvârşire să facă ceva de care oamenii să se minuneze – mare şi slăvită contradicţie cu cel a cărui rană de moarte va fi vindecată, aşa încât întreaga lume se va minuna şi se va închina înaintea aceluia a cărui icoană va avea viaţă şi va vorbi, astfel ca toţi, mici şi mari, să-i poarte numele pe frunţile lor (Apocalipsa 13).

Fiul lui Dumnezeu S-a aflat în totală contradicţie cu toate acestea. El a venit în numele Tatălui Său, nu în al Lui Însuşi. El avea viaţa în Sine. Era egal cu Cel despre care este scris: „Care singur are nemurirea“; însă El a ascuns această strălucire a slavei divine sub chipul unuia care a părut că-şi apără viaţa prin cele mai obişnuite şi mai de dispreţuit metode. Acest gând ne-ar fi preţios dacă am avea inimi gata de închinare. Cel care trebuie să vină „în propriul său nume“ va primi o rană de moarte, şi totuşi va trăi, pentru ca lumea să se minuneze; însă Fiul lui Dumnezeu fuge în Egipt.

Suntem oare atât de lipsiţi de pricepere spirituală încât să nu înţelegem acest lucru? Ar trebui oare să fim forţaţi pentru a înţelege viziunea slavei astfel ascunsă? Chiar şi aşa dacă ar sta lucrurile, Domnul tot ne va îngădui şi ne va da viziunea acestei glorii. Fiindcă sub văl se află o slavă care, dacă ar vrea, ar putea, precum cuptorul caldean, să-şi nimicească vrăjmaşii pe loc. Căci atunci când venise momentul, când era ceasul puterii întunericului, slujitorii acestei puteri, în prezenţa slavei, „s-au dat înapoi şi au căzut la pământ“, lucru care ne învaţă că Isus a fost atunci în întregime un prizonier de bună voie, aşa cum mai târziu a fost victimă de bună voie*.

* Când îmi amintesc cine era El, Sămânţa femeii, Fiul lui Dumnezeu, Dumnezeu arătat în trup; când de asemenea îmi amintesc că moartea, în orice formă ar fi venit ea, nu avea nici un drept asupra Lui, nu pot gândi altfel decât că El a fost victimă de bună voie. Privit în carnea şi sângele la care S-a făcut părtaş, moartea nu avea nici un drept asupra Lui, fiindcă nu a existat păcat în El; dacă Îl privesc în plinătatea persoanei Lui, moartea nu L-a putut atinge, afară doar că S-a supus ei în mod voluntar sub legământul veşnic. Astfel deci sufletul refuză gândul că El Şi-a salvat viaţa în sensul obişnuit al acestei expresii.

În legătură cu aceasta, priviţi-L în împrejurarea despre care am pomenit deja, în Matei 12. S-a temut Domnul în acel moment de mânia fariseilor, simţindu-Se ca unul care trebuie să facă ceva pentru a-şi pune viaţa la adăpost? Nu pot întreţine un asemenea gând. El Şi-a început acolo încă o etapă în drumul Său minunat de slujitor, alegând nu un nume de cinste în această lume, ci unul (prin umilinţă şi moarte), în care neamurile să se poată încrede; şi prin credinţa în acest nume păcătoşii să fie mântuiţi.

Priviţi la El în alt moment, atunci când sabia unui Irod L-a ameninţat pentru a doua oară (Luca 13). Cum Se înalţă Domnul deasupra ei? Fiind conştient de aceasta: fie regele oricât de viclean, chiar dacă ar adăuga subtilitatea la forţă, El trebuie să-Şi termine călătoria, trebuie să-Şi încheie lucrarea încredinţată, iar a treia zi va sfârşi. Iar acest sfârşit avea să vină, aşa cum ştim, nu prin biruinţa lui Irod sau a iudeilor asupra Lui, ci prin predarea Sa de bună voie pentru a deveni Căpetenia mântuirii noastre, făcut desăvârşit prin suferinţă. Şi cu aceeaşi ocazie El recunoaşte următorul lucru: că, deşi ca Proroc avea să moară la Ierusalim, aceasta s-a întâmplat pentru ca cetatea să umple măsura păcatelor ei; căci El, în tot acest timp, era Dumnezeul Ierusalimului, care de-a lungul veacurilor Se purtase cu îngăduinţă faţă de cetate, o chemase la pocăinţă, iar acum în curând avea s-o lase pustie prin judecată (versetele 31 şi 35).

Repet din nou: ce glorii sunt ascunse aici sub chipul smerit al Celui care era ameninţat cu mânia unui rege, şi care a trebuit să facă faţă dispreţului şi vrăjmăşiei propriului Său popor!

Voi face însă referire la încă unul sau două cazuri, chiar mai marcante decât acesta. Priviţi-L la începutul lucrării Lui, în cetatea Sa. Acelaşi principiu măreţ este ilustrat; căci muntele Nazaretului este, după părerea mea, nu un loc care punea în pericol viaţa lui Isus, ci exact ceea ce fusese mai înainte streaşina templului (Luca 4:9,29). Diavolul nu s-a gândit deloc că Domnul ar fi căzut în curtea templului şi ar fi murit. Nicidecum. El L-a ispitit – aşa cum o ispitise pe femeie în grădină – să Se mărească pe Sine, să Se facă, dacă pot spune astfel, aşa cum diavolul i-a spus Evei, Dumnezeu. A căutat să corupă izvoarele din Hristos, aşa cum le corupsese în Adam, şi să facă astfel ca „mândria vieţii“ să devină cel mai important dintre ele. Însă Isus Şi-a păstrat „chipul de rob“. N-a vrut să se arunce jos, ci a reamintit, ascultător, cuvintele: „Să nu ispiteşti pe Domnul, Dumnezeul tău“.

La fel s-a întâmplat şi pe sprânceana muntelui din Nazaret. Acel munte nu era mai înalt decât streaşina templului. Isus nu a fost mai în pericol într-un loc decât în celălalt. Ar fi rămas la fel de teafăr la poalele muntelui ca şi în curtea templului. Dar cum ar fi fost astfel împlinită Scriptura, care spunea că El n-a venit ca să Se înalţe pe Sine? De aceea, „trecând prin mijlocul lor, a plecat de acolo“. S-a retras neştiut şi nebăgat în seamă, confirmându-Şi chipul de rob şi manifestându-Şi astfel harul în gândurile sfinţilor Săi.

Nu îndrăznim să spunem un asemenea lucru, cum că El a făcut aceasta ca să-Şi salveze viaţa. Numai gândul la aşa ceva este contrar slavei persoanei Sale, „Dumnezeu arătat în trup“. Isus a fost iarăşi şi iarăşi, în zilele vieţii Sale pământeşti, răcorit în duh atunci când credinţa Îi descoperea slava ascunsă în spatele vălului. Când Fiul lui David, sau Fiul lui Dumnezeu, sau Yahve al lui Israel, ori Creatorul lumii, devenea cunoscut credinţei sub forma lui Isus din Nazaret, Isus Se bucura în duh. La fel şi astăzi, am putea spune, în vremea de acum, când chipul de rob este din nou prezentat gândurilor noastre, El Se va bucura ori de câte ori sfinţii Săi vor descoperi slava de dincolo de nor.

„Fuga“, ca să o numim aşa, în Egipt, în vremea de la început, în zilele „Copilaşului“ din Betleem, constituie un incident de o frumuseţe şi un caracter cu totul speciale. Ne aducem aminte că, în timpul lui Moise, Israel era în această ţară ca un rug în flăcări. Însă din pricina simpatiei şi prezenţei Dumnezeului părinţilor lor, rugul nu se mistuia. Yahve era deasupra lui faraon, iar când acesta din urmă a vrut să nimicească poporul, Yahve l-a păzit şi l-a făcut să se înmulţească chiar în inima ţării acestuia. Şi acest lucru nu s-a făcut „nici prin tărie, nici prin putere“, căci Israel nu era acolo nimic mai mult decât un rug, un rug de mărăcini căruia i-ar fi fost îndeajuns o scânteie ca să fie mistuit. Însă Fiul lui Dumnezeu Se afla în rug. Acesta era secretul. El a fost cu Israel în Egipt, aşa cum apoi a fost în cuptor cu Şadrac, Meşac şi Abed-Nego; iar mirosul de foc, măcar că rugul ardea iar cuptorul era încălzit de şapte ori mai tare, nu s-a lipit de ei.

O „privelişte măreaţă“, aşa încât Moise s-a întors s-o privească. Putem şi noi astăzi, în duhul lui Moise, să ne întoarcem către acelaşi loc. Putem citi Exod 1– 15, şi apoi să privim din nou la această privelişte neobişnuită, cum rugul ardea şi totuşi nu se consuma; cum sărmanul rug al lui Israel era păstrat teafăr în mijlocul cuptorului egiptean, din pricina prezenţei Fiului lui Dumnezeu.

Oricât de mare ar fi focul, el niciodată nu va birui. Şi cum părăseşte în cele din urmă Israel Egiptul? La fel cum cei trei tineri au ieşit din cuptorul pe care Nebucadneţar îl încinsese: în triumf, fără nimic altceva ars decât legăturile care-i ţineau. Faraon şi oastea egipteană pier în Marea Roşie, însă Israel porneşte mai înainte sub stindardul Domnului.

A fost însă Israel în Egipt, bucurându-se de simpatia Fiului lui Dumnezeu, mai în siguranţă decât a fost Isus, ca „Dumnezeu arătat în trup“? Va fi rugul israelit o dovadă împotriva tăriei focului egiptean, şi nu va fi trupul smerit al lui Isus, în ciuda vrăjmăşiei depline a omului, a urii regelui, a invidiei cărturarilor şi a furiei mulţimii, de nebiruit atunci când Dumnezeu Însuşi este manifestat în acest trup? Taina deplină a rugului care ardea şi nu se mistuia stă în acest lucru. Israel nu putea fi atins mai mult decât stabilise cerul, din pricina simpatiei Fiului lui Dumnezeu; iar Isus nu putea fi atins de nimeni mai mult decât El Însuşi vroia, din pricina întrupării Fiului lui Dumnezeu.

„Am chemat pe Fiul Meu din Egipt“, a fost la fel de adevărat despre Isus ca şi despre Israel. Şi Isus şi Israel au fost, în zilele lor, ruguri în flăcări care nu se consumau; lucruri slabe, în ochii şi în gândurile oamenilor, însă invulnerabile. Amândoi au avut suferinţele lor în această lume a Egiptului, însă viaţa din ei nu putea fi atinsă; în cazul lui Israel, din pricina simpatiei (ajutorului) de care se bucura, iar în cazul lui Isus din pricina Persoanei care era El.

Prin urmare, pentru a-I fi salvată viaţa a fost dus „Copilaşul“ în Egipt? Israelul din vechime a părăsit Egiptul pentru a-şi salva viaţa? Sau Şadrac şi tovarăşii lui au ieşit oare din cuptorul caldean pentru a-şi scăpa vieţile? Viaţa lui Israel era la fel de în siguranţă în Egipt ca şi afară din el. Tinerii iudei au fost la fel de puţin afectaţi de foc în cuptor ca şi în afara lui. Israel a părăsit Egiptul ca mărturie pentru slava lui Yahve, Mântuitorul lor; şi la fel au ieşit tinerii israeliţi din focul caldean. În aceeaşi manieră, şi cu acelaşi scop, a fost luat „Copilaşul“ din Iudeea, dinaintea mâniei regelui Irod. Fiul lui Dumnezeu luase chipul de rob. El nu venise în numele Lui Însuşi, ci în cel al Tatălui Său. Se dezbrăcase pe Sine, luase un chip de rob, şi potrivit cu acest chip Şi-a început El drumul încă de pe vremea când era doar un „Copilaş“; iar El a fost, printre multe alte umilinţe, ascultător până acolo încât a fugit în Egipt, ca şi cum Şi-ar fi salvat viaţa de mânia regelui. Însă a făcut aceasta pentru slava Celui care-L trimisese.

Trebuie să veghem ca nu cumva să luăm aceste exemple în care s-a arătat chipul Său perfect de slujitor, şi să le folosim pentru a-I deprecia persoana. El a fost cu adevărat invulnerabil. Până nu I-ar fi venit ceasul, până n-ar fi fost gata să Se predea singur, căpeteniile şi cei cincizeci de oameni ai lor ar fi eşuat de fiecare dată să pună mâna pe El; însă, mai degrabă decât aceasta, El a preferat să Se smerească de fiecare dată, plecând în Egipt într-o ocazie, iar în alta într-un alt sat, El, Fiul Omului, batjocorit şi lepădat.

Vom trata oare această taină a supunerii, a supunerii de bună voie a Fiului lui Dumnezeu, cu nebăgare de seamă? Vom da vălul la o parte cu ireverenţă? Şi totuşi, dacă aceste exemple la care am făcut referire, precum şi altele asemănătoare cu ele, sunt citate ca să se dovedească faptul că starea cărnii şi sângelui la care Domnul S-a făcut părtaş era supusă morţii, atunci cu adevărat dăm vălul la o parte cu o mână nepricepută şi lipsită de respect. Da, şi încă mai mult decât atât, Îl nedreptăţim de două ori. Îi degradăm fiinţa folosind acţiuni care de fapt manifestă harul şi dragostea Lui nemărginite pentru noi, precum şi supunerea Sa nestrămutată faţă de Dumnezeu.

Şi totuşi se aud azi voci care spun că scurgerea timpului, ori violenţa, ori accidentul ar fi putut birui carnea şi sângele Domnului Isus, cauzându-I moartea ca în cazul nostru. Întreb însă: oare un gând ca acesta nu-L pune pe Domnul Isus Hristos în legătură cu păcatul? Se poate răspunde că nu aceasta se intenţionează. Probabil. Dar nu este totuşi aşa? Un astfel de gând nu-L leagă oare pe Domnul de păcat, de vreme ce în relatarea inspirată cu privire la carne şi sânge – iar înţelepciunea noastră trebuie să stea numai în ceea ce este scris – moartea este pusă în legătură cu ele numai prin păcat? Dacă sângele şi carnea din persoana Sa erau expuse morţii, sau dacă prin natura şi starea lor erau capabile de a muri (cu excepţia predării Sale de bunăvoie în har), nu se face prin aceasta legătura cu păcatul? Şi dacă e aşa, Se află Hristos cu adevărat înaintea sufletului care face o astfel de afirmaţie? Ea Îl prezintă ca pe unul expus morţii şi oferă o astfel de viziune asupra Lui ca şi cum ar fi putut să moară într-un fel potrivit căruia El nu Şi-ar fi putut niciodată asuma chipul de rob, făcându-Se ascultător până la moarte. Şi în afară de ce Şi-a asumat prin acest caracter, El n-a fost expus la nimic mai mult.

Există în asemenea afirmaţii ceva care te face să te temi că „porţile Locuinţei Morţilor“ atacă din nou „Stânca“ Bisericii, persoana Fiului lui Dumnezeu. Iar dacă se argumentează că ele nu vor decât să ilustreze umanitatea adevărată a Domnului, chiar scopul în sine devine suspect. Fiindcă, întreb, este oare în persoana lui Hristos numai umanitate? Nu se află acolo şi ceva incomensurabil diferit, şi anume „Dumnezeu arătat în trup“? El n-ar fi putut fi Mântuitorul meu, al unui păcătos, dacă n-ar fi fost Însoţitorul lui Yahve. Fiecare creatură datorează tot ceea ce poate ea să aducă. Nimeni altcineva, decât Unul care nu socoteşte ca un lucru de apucat să fie egal cu Dumnezeu, nu poate lua un „chip de rob“; căci respectivul este deja rob, aşa cum am arătat mai devreme. Nici o creatură nu poate pretinde a fi mai mult decât o creatură; numai gândul la aşa ceva ar însemna răzvrătire. Nimeni nu se poate pune garant pentru om decât Acela care a putut fără nici o îngâmfare să Se pretindă egal cu Dumnezeu, fiind prin urmare independent.

Umanitatea adevărată era capabilă de a păcătui. Adam în grădină a fost în starea aceasta, pentru că a păcătuit. Putem spune mai simplu şi mai sigur că el era capabil de a păcătui, decât că era capabil de a muri. Istoria ne confirmă primul aspect, însă nu ne îngăduie să-l determinăm pe cel de-al doilea, de vreme ce tot ea ne spune că moartea a intervenit prin păcat. Exista deci în Adam putinţa de a păcătui, însă nu ni se spune că şi cea de a muri.

Dacă prin urmare cineva ar veni şi ar sugera, cu scopul de a ilustra adevărata umanitate a lui Hristos, că El era capabil să păcătuiască, ce i-am spune? Las ca cei care-L cunosc cu adevărat pe Hristos să răspundă la aceasta. Oricum, putem fi siguri de un lucru: că diavolul este în spatele tuturor acestor atacuri împotriva „Stâncii“ Bisericii, care este persoana Fiului lui Dumnezeu (Matei 16:18). Căci lucrarea Lui, mărturia Lui, suferinţele, moartea însăşi, nu ar însemna absolut nimic pentru noi dacă El nu ar fi Dumnezeu. Persoana Lui este temelia sacrificiului Lui, şi în sensul acesta fiinţa Lui este Stânca noastră. Mărturia despre persoana Sa, adusă de către unul care în momentul acela nu ştia nimic despre lucrarea sau jertfa Lui, a fost cea care L-a condus să vorbească despre „Stânca“ pe care Biserica avea să fie zidită, ilustrând astfel acel adevăr sau taină împotriva căreia „porţile Locuinţei morţilor“, puterea şi viclenia lui Satan, aveau să se năpustească mereu şi mereu.

De la început au tot atacat ele, iar astăzi se întâmplă la fel. Slava deplină a „Dumnezeului arătat în trup“ a fost întunecată cu timp în urmă de către arieni1 şi socinieni2. De curând, natura morală a Omului Isus Hristos, „Dumnezeul binecuvântat în veci“, a fost atacată de irvingnism3, care a pătat-o şi a întinat-o atât cât poate reuşi un asemenea gând rău. Şi încă şi mai curând, relaţiile cu Dumnezeu în care Isus S-a aflat, precum şi experienţele sufletului Său, au constituit obiectul speculaţiilor intelectului omenesc. Iar acum, cel mai recent, carnea şi sângele Lui, „templul“ trupului Său, au fost profanate.

1 n.tr.) Arienii au negat faptul că Domnul Isus are o natură veşnică şi divină ca şi Tatăl, spunând că este o făptură nespus de înălţată, că poate fi numit un Dumnezeu, dar nu Dumnezeu ca şi Tatăl.

2 n.tr.) Socinienii au negat divinitatea Domnului Isus şi Trinitatea.

3 n.tr.) Irvingnienii pretindeau că Domnul Isus a avut fire păcătoasă ca şi noi.

În toate acestea se poate distinge un scop comun, anume degradarea Fiului lui Dumnezeu. De unde vine aceasta? Şi, de cealaltă parte, de unde izvorăşte energia contradictorie şi opusă încercărilor de acest fel? Cu ce este Tatăl ocupat, sau cu privire la ce este El gelos, dacă nu cu privire la slava Fiului Său, în opoziţie cu orice lucru care L-ar putea degrada, fie el mai mult sau mai puţin subtil? Citiţi, dragii mei, cuvântarea Domnului către iudei în Ioan 5. Aici este descoperit secretul, anume că deşi Fiul S-a smerit pe Sine şi, aşa cum El spune, „nu poate să facă nimic de la Sine Însuşi“, Tatăl va avea grijă ca El să nu fie dezonorat sau depreciat în vreun fel, veghind asupra drepturilor Lui, acelor drepturi divine depline, printr-o afirmaţie plină de atenţie şi de gelozie: „Cine nu-L onorează pe Fiul, nu-L onorează pe Tatăl care L-a trimis“.

Răbdarea şi îngăduinţa faţă de cei neştiutori sunt cu siguranţă căi divine, căi ale Duhului în har. Domnul Însuşi le-a folosit: „De atâta timp sunt cu voi şi nu M-ai cunoscut, Filipe?“ Dar lipsa de îngăduinţă faţă de orice încercare de degradare a lui Hristos este de asemenea o cale dumnezeiască. Scrierile lui Ioan ne dovedesc acest lucru. Ele reprezintă cea mai copleşitoare parte din cuvântul lui Dumnezeu, fiind cu totul deosebite şi preţioase, tocmai din pricină că se ocupă atât de mult de slava personală a Fiului. Şi îmi pare că ele arată puţină îndurare, ba chiar deloc, faţă de cei tentaţi să păteze această slavă sau să o trateze cu uşurătate.

Daţi-mi voie să mai adaug că nici alte lucruri din viaţa binecuvântatului nostru Domn, precum foamea, setea sau oboseala, nu pot fi folosite în vreun fel pentru a dovedi că El era expus morţii. Fiul lui Dumnezeu în carne nu a fost expus la nimic. Nimic din afara grădinii Eden nu a fost partea Lui de drept. Îl vedem înfometat şi obosit la fântâna din Samaria. A adormit în corabie după o zi de slujbă obositoare. Însă tot ce El a cunoscut în acest loc al spinilor şi al frunţii asudate, a cunoscut şi a împărtăşit doar pentru a împlini ce se potrivea „chipului de rob“ pe care Şi-l asumase în harul Lui nespus.

Acestui „Om al durerilor“ I s-a spus odată că ar avea aproape cincizeci de ani (Ioan 8:57). Însă din acest lucru înţeleg numai cât de intim a purtat El durerile noastre şi cât de marcat a fost de truda pentru binecuvântarea noastră şi pentru slava Tatălui. Iată de ce s-a spus despre El că înfăţişarea I se deosebea mult de cea a oamenilor, din pricina a ceea ce îndura pentru noi şi a împotrivirii suferite din partea celor păcătoşi. În nici un caz din pricina tendinţelor naturale de degradare care intervin odată cu vârsta, căci astfel de tendinţe n-au fost nicidecum partea Lui.

Iudeii au fost mereu şi mereu acuzaţi că L-au omorât (Fapte 2:36; 3:15; 7:52). Acuzaţia a fost dreaptă, cu siguranţă. Cu toţii suntem vinovaţi de aşa ceva. Vina sângelui vărsat stă culcată la uşile noastre. În sensul juridic deplin, ei au fost „trădătorii şi ucigaşii“ Lui. Dar, oricât de ciudat ar părea pentru raţiune, ceea ce citim în legătură cu aceasta este cu totul limpede în ochii credinţei: „Nimeni nu Mi-o ia, ci o dau Eu de la Mine Însumi. Am putere s-o dau şi am putere s-o iau iarăşi. Această poruncă am primit-o de la Tatăl Meu“ (Ioan 10:18). El a fost liber, şi totuşi a acţionat la poruncă. Pare ciudat, sunt de acord, pentru raţiune şi necredinţă, însă pentru credinţă totul este limpede şi perfect.

Fiul lui Dumnezeu a murit pe cruce, unde mâinile nelegiuite ale omului L-au ţintuit, şi unde scopul etern şi harul lui Dumnezeu prevăzuseră să ajungă. Acolo a murit, şi a murit fiindcă a fost acolo. Mielul a fost înjunghiat. Cine s-ar încumeta să contrazică acest lucru? Mâini nelegiuite L-au ucis, iar Dumnezeu L-a oferit ca pe propriul Său Miel pentru altar. Cine ar îndrăzni să se atingă, fie şi numai pentru un moment, de o taină atât de indispensabilă şi de preţioasă? Şi totuşi Mielul Şi-a dat viaţa de bună voie. Nu epuizarea din pricina suferinţei, nici violenţa crucii, nu I-au provocat moartea, ci Şi-a dat viaţa de la Sine Însuşi. Ca dovadă că era deplin stăpân pe viaţa pe care urma să Şi-o dea, „a strigat cu glas tare“ iar apoi „Şi-a dat duhul“. Felul cum s-au desfăşurat lucrurile în acele momente nu lasă loc vreunui alt gând, şi, aş adăuga eu, nici afecţiunile sfinţilor în închinare nu trebuie să facă altfel. Pilat s-a mirat că Domnul murise deja; nu putea să creadă una ca aceasta; a trebuit să se convingă de acest lucru. Nu trecuse suficient timp ca o viaţă să se sfârşească pe cruce, de aceea fluierele picioarelor celorlalţi au trebuit să fie zdrobite. Însă El era deja mort, iar Pilat trebuie să facă cercetări şi să se convingă printr-un martor înainte de a putea crede.

Astfel deci gândul pe care îl susţinem este singurul care explică derularea istorică literală a evenimentelor. Domnul să dea har sufletelor noastre pentru a-L binecuvânta pe Dumnezeu pentru o astfel de imagine a Mielului Său înjunghiat, a Mântuitorului nostru răstignit şi omorât. Prin faptul că spunem că El Şi-a dat viaţa de la Sine, ignorăm oare faptul că El a fost Mielul înjunghiat, sau facem să nu se mai audă cântarea din ceruri care sărbătoreşte această taină? Istoria Calvarului, pe care Duhul Sfânt a scris-o, susţine gândul nostru; şi din nou spunem: ceea ce susţinem este singura explicaţie pentru ce s-a întâmplat acolo. El a fost liber şi totuşi sub poruncă. Credinţa înţelege pe deplin aceasta. Şi potrivit cu această taină, când ceasul a sosit, citim că: „Plecându-Şi capul, Şi-a dat duhul“ (Ioan 19:30). A recunoscut porunca pe care o primise, şi totuşi Şi-a dat viaţa de la Sine. A fost ascultător până la moarte, însă Şi-a dat viaţa ca unul care era stăpân pe ea.

Credinţa înţelege toate acestea fără dificultate; ba mai mult, ea înţelege că numai aici se află adevărata şi desăvârşita taină. El a murit ca urmare a planurilor ce ţineau de legământul veşnic, cărora S-a supus de bunăvoie, fiind „Însoţitorul“ Domnului Oştirilor.

Însă, cum deja am spus spre lauda Lui, Fiul lui Dumnezeu pe pământ Şi-a ascuns întotdeauna slava, „chipul de Dumnezeu“, sub „chipul de rob“. Slava Lui a fost recunoscută în toate locurile stăpânirii lui Dumnezeu. Demonii au recunoscut-o, trupurile şi sufletele oamenilor au recunoscut-o, moartea şi mormântul, fiarele câmpului şi peştii mării, vânturile şi valurile, grâul şi vinul. Aş putea spune că doar El a fost singurul care nu a recunoscut-o, sau nu Şi-a asumat-o; pentru că El căuta să o acopere. El era „Domnul secerişului“, însă a părut ca unul dintre lucrători; El era Dumnezeul templului şi Domnul sabatului, însă S-a supus atacurilor şi acuzaţiilor unei lumi necredincioase (Matei 9:12).

Aşa a fost vălul, sau norul, sub care El mereu şi mereu Şi-a ascuns slava. Şi în perfectă potrivire cu acest lucru, aşa cum am spus deja, S-a comportat El în acele ocazii când viaţa I-a fost ameninţată. Şi-a ascuns din nou slava şi în astfel de cazuri, sub felurite chipuri de dispreţuit în ochii oamenilor. Uneori a fost ocrotit de favoarea unor oameni obişnuiţi (Marcu 11:32; 12:12; Luca 20:19); alteori S-a retras într-un fel mai mult sau mai puţin obişnuit (Luca 4:30; Ioan 8:59; 10:39); de multe ori vrăjmaşii au fost împiedicaţi să pună mâna pe El, din pricină că nu-I venise încă ceasul (Ioan 7:30; 8:20); iar într-o ocazie anume, aşa cum am văzut, fuga în Egipt Îl fereşte de mânia unui rege care vroia să-I ia viaţa.

În toate aceste cazuri, de la primul până la ultimul, văd un singur lucru – Domnul slavei ţinându-Se ascuns, ca Unul care venise în numele Altuia, nu în al Lui Însuşi. Însă El era „Domnul slavei“ şi „Prinţul vieţii“. A fost un prizonier de bună voie, lucru pe care l-am înfăţişat deja, şi aşa a ajuns să fie în cele din urmă o victimă de bună voie. „El Şi-a dat viaţa ca răscumpărare pentru mulţi“*(Matei 20:28; Tit 2:14).

* Fiul S-a supus poruncii Tatălui, având ca scop slava lui Dumnezeu prin mântuirea noastră (Ioan 10:18; 12:49); iar acum Tatăl ne dă nouă o poruncă, să dăm toată cinstea divină Fiului, sau, cu alte cuvinte, să umblăm în adevărul persoanei Sale (Ioan 5:23; 1. Ioan 3:23; 2. Ioan 4-6).

Într-o perioadă din vechime chivotul Domnului s-a aflat în mâinile vrăjmaşilor; căzuse în mâna filistenilor în bătălia de la Eben-Ezer. Atunci Dumnezeu „şi a dat puterea Sa în captivitate, şi frumuseţea Sa în mâna asupritorului“; chivotul însă a fost invulnerabil. El era în aparenţă un lucru fragil, un obiect din lemn şi aur. Prezenţa lui a tulburat toată ţara celor necircumcişi şi de asemenea pe dumnezeii lor. Se afla acolo lipsit de ajutor şi singur, în mijlocul vrăjmaşilor înfierbântaţi şi îngâmfaţi din pricina victoriei. De ce, prin urmare, nu l-au rupt ei în bucăţi? Aparent, a-l lovi de o stâncă ar fi însemnat să-l distrugi. Chivotul a stat mereu între ei şi a părut că supravieţuieşte numai din pricina îndurării lor. De ce atunci n-au scăpat ei de el distrugându-l? Nu puteau: acesta este răspunsul. Chivotul în mijlocul filistenilor a fost un alt rug care ardea şi nu se mistuia. Părea că se află la cheremul celor necircumcişi, însă era de fapt invulnerabil. Filistenii au putut să-l trimită de la Asdod la Gat, şi de la Gat la Ecron; însă nici o mână nu-l putea atinge ca să-i facă rău (1. Samuel 4; 6).

La fel Adevăratul Chivot, Fiul lui Dumnezeu arătat în trup, a fost, pentru puţină vreme, la dispoziţia celor netăiaţi împrejur. Pilat poate să-L trimită la Irod, iar Ana la Caiafa; mulţimea Îl poate duce la Pilat, iar Pilat Îl poate da din nou mulţimii; viaţa Lui însă nu poate fi atinsă de ei. El era Fiul lui Dumnezeu, şi măcar că era manifestat în trup, era totuşi Fiul din veşnicie. Prin oricâte dureri a trecut, de oricâtă osteneală, foame şi sete a avut parte, toate făceau parte din chipul Său de rob pe care îl luase. Însă El era Fiul care avea viaţa în Sine Însuşi, Chivotul invulnerabil, Rugul care, chiar în mijlocul flăcărilor vii ale urii depline a lumii, nu se mistuia.

Aşa a fost taina, nu mă îndoiesc.

Însă în timp ce privesc la acest episod, nu este nimic de care m-aş bucura mai mult decât să simt ceea ce un israelit adevărat ar fi simţit în ziua când chivotul lui Dumnezeu a fost adus înapoi din ţara filistenilor. El s-ar fi bucurat şi s-ar fi închinat; ar fi fost foarte grijuliu să se asigure că acest mare eveniment a avut loc cu adevărat, chiar dacă ar fi trăit la mare distanţă. Ca israelit din oricare dintre seminţii, acest lucru îl privea în totul, anume că chivotul fusese recuperat şi că netăiaţii împrejur nu-l mai stăpâneau şi nu-l mai trimiteau în sus şi în jos între cetăţile lor. Odată convins însă, trebuia să fie atent ca nu cumva el însuşi să-l atingă sau să-l cerceteze, şi astfel să păcătuiască şi el ca unul dintre acei locuitori din Bet-Şemeş.

Suntem îndreptăţiţi deci, fără îndoială, să refuzăm acele gânduri cum că trupul binecuvântatului nostru Domn ar fi fost expus (supus) morţii. Astfel de cuvinte şi de speculaţii sunt ca şi cum am atinge chivotul cu mâini necircumcise. Trebuie să dăm pe faţă greşeala unui astfel de gând, ca şi lipsa lui de respect; cu alte cuvinte, nimic altceva n-ar trebui să ne mulţumească decât recuperarea chivotului din mâinile vrăjmaşilor. Apoi însă intervine o altă îndatorire: nu trebuie să-l atingem, sau să-l inspectăm, ca pe un lucru obişnuit. Cuvintele noastre trebuie să fie puţine, căci cine vorbeşte mult, într-o astfel de chestiune, nu se poate să nu păcătuiască: „În mulţimea vorbelor nu lipseşte păcatul“. Consideraţiile de ordin fizic asupra acestui subiect nu trebuie îngăduite, chiar dacă par adevărate şi de netăgăduit; căci astfel de consideraţii nu sunt felul de a lucra al Duhului sau al înţelepciunii lui Dumnezeu. Trupul Domnului a fost un templu, şi este scris: „Să vă purtaţi cu respect faţă de locaşul Meu cel sfânt; Eu sunt Domnul“.

Dacă cineva ar refuza să urmeze aceste speculaţii, şi în loc de a le da răspuns le-ar mustra, nu aş avea nimic de zis. Este posibil ca în multe suflete să existe un sfânt şi delicat sentiment de a refuza să se preocupe – într-un mod care depăşeşte propria măsură şi standardul Scripturii – cu ceea ce întotdeauna va fi mai presus de noi oamenii. Mi-aduc aminte de cuvintele: „Nu răspunde unui nebun după nebunia lui, ca să nu fii şi tu asemenea lui“. Însă aceste speculaţii cu privire la persoana Fiului lui Dumnezeu îşi au originea în altă parte. Chivotul a ajuns în mâini necircumcise – iar aceste rânduri pe care le scriu constituie o încercare de a-l recupera de acolo – şi ceea ce doresc cu adevărat este să-l dau jos din „carul cel nou“ cu respectul şi sfinţenia care se potrivesc sufletului ce face un asemenea lucru.

Voi mai adăuga că toată această dezbatere este făcută cu scopul ca sufletul să aibă un beneficiu. Trupul mort al unui leu (deşi trebuia privit ca o urâciune) a fost forţat să producă miere, bună la gust şi hrănitoare. Pavel a trebuit să facă lucrarea neatrăgătoare de a apăra învăţătura despre înviere ca răspuns la convingerile unora dintre corinteni; însă acest lucru s-a dovedit roditor, precum trupul mort al leului. Căci n-a ieşit în evidenţă doar învăţătura respectivă, ci glorii după glorii care aparţin tainei au fost trecute pe dinaintea ochilor noştri. Apostolului i s-a dat, prin Duhul, să vadă învierea în ordinea sau în etapele ei; apoi intervalul dintre aceste etape şi lucrarea de făcut în fiecare din ele, potrivit cu dispensaţiile divine; la fel şi scena care va fi la sfârşitul tuturor acestor etape; şi de asemenea importantul moment al învierii celor sfinţi, în toată puterea şi măreţia lui, împreună cu strigătul de triumf care îl însoţeşte (1. Corinteni 15). Iată mierea ieşită, pot spune, din trupul mort al leului, căci astfel este controversa între fraţi.

Dar aşa cum a fost scris odinioară, aşa este, prin harul îmbelşugat al lui Dumnezeu, şi acum: „Din cel care mănâncă a ieşit ce se mănâncă şi din cel tare a ieşit dulceaţă“.

„Nu nouă, Doamne, nu nouă, ci Numelui Tău dă-i glorie, pentru bunătatea Ta, pentru adevărul Tău!“

Dependenţa Sa,  J. G. Bellett

„Eu Mă voi încrede în El“ – Evrei 2:13

Ce moment trebuie să fi fost când Domnul a liniştit furtuna pe marea Galileii! Ce lucru minunat şi măreţ să fii martor la un astfel de moment; la fel cum ar fi şi acum când ne gândim la el, dacă am avea inimi sensibile la slava lui Hristos. Oamenii pot vorbi despre legea necesară a fenomenelor, despre legile naturii şi despre cursul lucrurilor. Cu siguranţă însă că prima lege a naturii este ca ea să asculte de Creatorul ei. Iar aici, într-o clipeală din ochi, marea Galileii a simţit prezenţa şi a ascultat cuvântul Celui care după buna Sa plăcere schimbă mersul lucrurilor, sau cu o simplă atingere face ca totul să se prăbuşească (Marcu 4 ).

Acesta era Isus-Yahve. Acesta era Dumnezeul de care, odinioară, Iordanul şi Marea Roşie au ascultat: „Ce ai tu, mare, de fugi? tu, Iordanule, de te întorci înapoi? Voi, munţilor, de săriţi ca berbecii? voi, dealurilor, ca mieii? Cutremură-te înaintea Domnului, pământule!“ Aici se află răspunsul, fie că ascultăm glasul Mării Roşii în zilele Exodului, fie cel al mării Galileii în timpurile evangheliei. Prezenţa lui Dumnezeu constituie secretul. „El a vorbit şi s-a făcut“.

Citim că atunci când soarele şi luna s-au oprit în mijlocul cerului, Domnul ascultase de vocea unui om. Iosua vorbise Domnului atunci, iar Domnul a luptat pentru Israel. A fost cu totul extraordinar acel eveniment. Duhul Sfânt, care-l aminteşte, îi dă acest caracter. „Nu este scris acest lucru în cartea lui Iaşar (sau «Cartea Dreptului»)? Şi soarele a stat în mijlocul cerurilor şi nu s-a grăbit să apună aproape o zi întreagă. Şi n-a fost zi ca aceasta nici înainte, nici după aceea, când Domnul să asculte de glasul unui om, pentru că Domnul lupta pentru Israel“. Însă Isus acţionează îndată, de la Sine Însuşi, fără ca acest lucru să fie consemnat de Duhul Sfânt ca ceva extraordinar. Toată uimirea vine din partea inimilor nepregătite şi necredincioase ale ucenicilor, care nu cunoşteau slava Dumnezeului lui Israel. Însă noi, preaiubiţilor, sub îndrumarea Celui care ia din lucrurile lui Hristos ca să ni le descopere, ar trebui să înţelegem şi să discernem mai bine cine este Acela care a despărţit Marea Roşie sau care a făcut ca Iordanul să se tragă înapoi sau care a liniştit apele mării Galileii.

Descoperim însă mai mult despre Isus la Marea Roşie, decât simpla împărţire a apelor ei. Norul care a apărut de îndată ce Israel fusese răscumpărat prin sânge din Egipt, şi care i-a însoţit prin pustie, a fost călăuza taberei. Însă el a fost şi vălul care acoperea slava. Taina minunată se afla în mijlocul lui Israel. De obicei slava rămânea ascunsă; se manifesta doar ocazional, însă se afla acolo; era călăuza şi însoţitorul lui Israel, dar şi Dumnezeul lor. Cel care locuia între heruvimi a mers prin pustie înaintea lui Efraim, Beniamin şi Manase (Psalmul 80 ). Slava era în nor pentru folosul lui Israel, însă ea se afla şi în locul sfânt; şi astfel, în timp ce conducea tabăra în forma ei acoperită sau smerită, ea pretindea onorurile divine ale sanctuarului.

Aşa a fost şi Isus, „Dumnezeu arătat în trup“, în mod obişnuit ascuns în spatele „chipului de rob“, totdeauna egal cu Dumnezeu în credinţa şi în închinarea sfinţilor Săi, măcar că n-a socotit aşa ceva ca un lucru de apucat, însă descoperindu-Şi, în răstimpuri, strălucirea harului divin şi a autorităţii Sale.

Chiar când se afla aproape de Marea Roşie, Israel a trebuit să fie adăpostit. Norul a făcut aceasta pentru ei. El s-a aşezat între egipteni şi tabără, şi a fost întuneric pentru unii iar pentru ceilalţi lumină, aşa încât nu s-au apropiat unii de alţii toată noaptea; apoi, dimineaţa, Domnul a privit la armata egipteană prin stâlpul de nor şi a adus confuzia în mijlocul ei. La fel, într-o ocazie înrudită cu aceasta, Isus Se comportă ca nor şi ca slavă. El Se aşează între ucenicii Săi şi cei care-i urmăreau: „Deci, dacă Mă căutaţi pe Mine, lăsaţi-i pe aceştia să se ducă“. Îi adăposteşte cu prezenţa Sa ca în vechime. Şi priveşte prin nor şi din nou, ca odinioară, tulbură armata vrăjmaşului: „Isus le-a spus: «Eu sunt!». Când le-a spus: «Eu sunt!», s-au dat înapoi şi au căzut la pământ.“ Doar a privit şi s-a dovedit că braţul Lui nu se scurtase între timp. Cu aceeaşi uşurinţă şi autoritate, Dumnezeul lui Israel Îşi face lucrarea la Marea Roşie, ca şi Isus în grădina Ghetsimani (Exod 14 ; Ioan 18 ). Dumnezeii Egiptului s-au plecat înaintea Lui la Marea Roşie şi cei ai Romei în Ghetsimani, iar când va fi adus din nou în lume se va zice: „Şi toţi îngerii lui Dumnezeu să I se închine!“.

Să pătrundem însă şi mai adânc. De-a lungul istoriei sale, Israel a trebuit să fie mustrat, nu numai adăpostit; să fie şi disciplinat, aşa cum fusese răscumpărat. Vedem acest lucru pe măsură ce părăsim Marea Roşie şi intrăm în pustie. Aceeaşi slavă care era ascunsă în nor avea să facă şi această lucrare divină pentru ei, aşa cum o făcuse pe cealaltă. Cu ocazia manei, în chestiunea iscoadelor, la răscoala lui Core, la apele Meriba, Israel provoacă sfinţenia Domnului, iar razele slavei străpung norul mărturisind despre nemulţumirea divină (Exod 16 ; Numeri 14 ; 16 ; 20 ).

La fel, din nou, au stat lucrurile şi cu Isus. Când a fost întristat – aşa cum fusese Slava din nor – de împietrirea de inimă şi de necredinţa ucenicilor, El a dat o dovadă, o expresie, a puterii Sale divine, în cuvinte de mustrare, precum în acea ocazie la care am făcut referire, pe lacul Tiberiadei; căci acolo a vorbit către ucenici: „Pentru ce sunteţi fricoşi?“, la fel cum tocmai vorbise mării: „Linişte! Taci!“. Aşa s-a întâmplat, împrejurare după împrejurare, când ucenicii Săi trădau gânduri de neştiinţă sau de necredinţă cu privire la El. De exemplu, într-o ocazie specială, El vorbeşte lui Filip cu tristeţea şi nemulţumirea Slavei din nor: „De atâta timp sunt cu voi şi nu M-ai cunoscut, Filipe? Cine M-a văzut pe Mine L-a văzut pe Tatăl; şi cum spui tu: «Arată-ni-L pe Tatăl?»“ (Ioan 14 ).

Cu siguranţă că avem de a face cu aceeaşi taină. Nu strălucea acelaşi Domn din nou din spatele vălului, înfruntând neascultarea sau necredinţa lui Israel? Aceasta era slava arătată din nor ca în împrejurarea despre mană, sau ca în cazurile asemănătoare deja pomenite. Asemănarea dintre cele două forme ale puterii divine este foarte exactă. Norul reprezenta lucrul obişnuit; slava din el era când şi când manifestată, însă era întotdeauna acolo. Călăuza şi însoţitorul taberei era Domnul taberei. Şi toate acestea nu reprezintă oare taina care este Isus? Slava era Dumnezeul lui Israel (Ezechiel 43:4 ; 44:2 ), iar Isus din Nazaret era Dumnezeul lui Israel, sau slava (Isaia 6:1 ; Ioan 12:41 ). Nazarineanul a ţinut ascunsă o lumină, sau a manifestat o slavă în trup, de care, în plinătatea ei adevărată, „nu te poţi apropia“ (1. Timotei 6:16 ).

Moise, într-un fel demn de apreciat, a refuzat slava, însă Isus Şi-a ascuns-o. „Moise, când s-a făcut mare, a refuzat să fie numit fiu al fiicei lui faraon“ (Evrei 11:24 ). Iar aceasta a fost o biruinţă frumoasă asupra lumii. Nouă ne place să ne fluturăm onorurile, să arătăm cât mai mult din ceea ce suntem, chiar să ne arogăm ceea ce nu ni se cuvine, dacă oamenii ne-ar considera, din greşeală, mai mari decât suntem în realitate. Moise însă s-a smerit în palatul egiptean, iar aceasta a fost o frumoasă biruinţă a credinţei asupra mersului şi duhului lumii. Dar Isus a făcut mai mult. Este adevărat că El n-a avut servitori şi curteni pe care să-i înveţe, căci a fost un străin pentru palate. Însă sătenii Nazaretului L-au considerat între ei ca pe „fiul tâmplarului“, iar El a fost de acord cu aceasta. Slava slăvilor, Domnul îngerilor, Creatorul marginilor pământului, Dumnezeul cerurilor, a rămas ascuns sub această denumire obişnuită, şi a stat acolo fără să obiecteze vreodată ceva.

Duhul Sfânt, în slujba sa de har, ne dezvăluie în Evrei 2 izvoarele acestei taine mari. Harul lui Dumnezeu îşi găseşte plăcerea – ce gând preţios! – în a prezenta taina, iar lauda Celui „pentru care sunt toate şi prin care sunt toate“ impune prezentarea acestei taine (versetele 9 şi 10). Aici ne sunt dezvăluite aceste lucruri; aici vedem izvoarele îmbelşugate de unde curg marele plan şi lucrarea lui Dumnezeu, acea taină de negrăit a răscumpărării prin smerirea Fiului lui Dumnezeu, care avea să-i imprime caracterul pentru veşnicie. Harul divin a dorit să fie satisfăcut oferind totul, iar slava divină a vrut să se manifeste într-un chip desăvârşit. Totul curge din aceste izvoare. Cel care sfinţeşte a luat parte la carne şi sânge; El a străbătut moartea; a îndurat toate ispitele noastre, dar fără păcat; a cunoscut şi a trăit relaţiile cu Dumnezeu, experienţele de suflet şi suferinţele (simpatiile) împreună cu cei credincioşi. Viaţa de credinţă pe pământ, cu rugăciuni şi lacrimi către Cel care putea să-L scape din moarte; viaţa de mijlocire din cer; toată pregătirea împlinită pentru a fi jertfă şi preot; putinţa de a ajuta, vrednicia de a curăţi, ca şi învierea, înălţarea, aşteptarea prezentă şi împărăţia şi slăvile viitoare – toate acestea îşi găsesc originea şi izvorul aici, în harul şi în slava divină.

Fiul lui Dumnezeu Şi-a luat locul în directă legătură cu toate aceste lucruri. A fost dependent, ascultător, plin de încredere şi de nădejde; a avut parte de durere, a suferit, a fost dispreţuit, răstignit, îngropat; a trecut prin tot ceea ce planul veşnic socotise necesar pentru El. S-a dezbrăcat pe Sine în acest scop, însă tot ce a făcut a fost infinit vrednic de persoana Sa. Cuvântul de la început „«Să fie lumină!» Şi a fost lumină.“, n-a fost mai vrednic de El ca rugăciunile şi cererile „cu strigăt puternic şi lacrimi“, în zilele vieţii Sale pământeşti. N-a fost cu putinţă ca în El să se afle vreodată ceva nevrednic de Dumnezeire, deşi S-a aflat, din belşug şi indiferent de preţul plătit, în stări şi împrejurări în care L-au aşezat vina noastră şi harul Lui manifestat în a o înlătura.

Persoana din iesle a fost aceeaşi cu cea de pe cruce. A fost „Dumnezeu arătat în trup“. Şi în sensul deplin al acestei slave putem spune despre El că S-a smerit de la începutul şi până la sfârşitul acestei călătorii uimitoare. Călăuziţi de Dumnezeu, magii din răsărit s-au închinat înaintea „Copilaşului“ la Betleem. Simeon I s-a închinat mai devreme, în templu. Şi lucru curios – pe care nu-l poate explica decât faptul că Duhul Sfânt îl umpluse în acele momente – el o binecuvântează pe mamă, nu pe Copil. Avea Copilul în braţe şi urma ca, lucru firesc în astfel de ocazii, să-I dea binecuvântarea sa. Dar nu face aceasta. Căci el ţinea acel Copilaş în braţe nu ca pe un prunc neajutorat pe care să-l încredinţeze grijii divine, ci ca pe Mântuirea lui Dumnezeu. În acest caracter glorios, în ceasul slăbiciunii naturale celei mai perfecte, L-a ţinut el în braţe şi s-a lăudat în El. „Cel mai mic este binecuvântat de cel mai mare“. Nu se putea ca Simeon să-L binecuvânteze pe Isus, deşi el a putut, fără a-şi depăşi măsura, s-o binecuvinteze pe Maria.

Ana, profetesa, L-a primit în acelaşi duh. Şi chiar mai devreme, pe când nu era încă născut, I s-a adus închinare prin bucuria pruncului din pântecele Elisabetei, care a săltat la salutul Mariei. Mai mult, încă înainte ca El să fie conceput, îngerul Gabriel Îl recunoaşte ca Dumnezeu al lui Israel, înaintea feţei Căruia avea să meargă fiul lui Zaharia. Apoi Zaharia, prin Duhul Sfânt, Îl proclamă ca Domnul căruia poporul Israel Îi aparţinea, şi ca „Soarele care răsare din înălţime“.

Prin urmare, ascultarea însoţită de lepădare de Sine şi o supunere de un fel cu totul particular, aveau să fie văzute în fiecare stadiu şi acţiune a Lui. Şi care au fost etapele drumului slujirii în ochii Aceluia căruia Îi era adusă? Născut, circumcis, botezat şi uns, slujind, suferind, răstignit, apoi înviat. El a străbătut acest pământ sub ochiul atent al lui Dumnezeu. În locul tainic al pântecelui fecioarei, în singurătăţile Nazaretului, în activităţile şi slujba din toate cetăţile şi satele lui Israel, în sacrificiul suprem de la cruce, apoi în starea nouă de înviere, acest „Om minunat“ a fost urmărit de Dumnezeu, a fost desfătarea Lui – perfect, nepătat – provocând desfătarea divină în om mai mult decât atunci când, în vechime, omul a fost creat după chipul lui Dumnezeu, şi făcând cu mult mai mult decât doar să anuleze părerea de rău a Lui că îl crease (Geneza 6 ).

Persoana Lui a imprimat o aşa slavă drumului Său de slujire şi de ascultare, încât l-a făcut de valoare inestimabilă. Nu numai că persoana Lui s-a supus la toată această slujire şi ascultare în mod voluntar. A existat mult mai mult în acest drum decât faptul că a fost parcurs de bună voie. Caracterul lui este dat de ceea ce a însemnat Persoana lui Isus („«omul care este tovarăşul Meu», zice Domnul oştirilor“ – Zaharia 13:7 ), şi cine poate cântări sau măsura aşa ceva? Cunoaştem foarte bine acest lucru din relaţiile dintre noi înşine. Mă refer doar la o asemănare. Cu cât cel care ne slujeşte este mai înalt în demnitate, în demnitatea personală, cu atât serviciile lui ocupă un loc mai înalt în gândurile noastre. Şi aceasta pe drept; pentru că ştim că el s-a angajat cu mult mai mult faţă de noi şi ni s-a devotat nespus mai mult, decât dacă ar fi fost un servitor inferior nouă. Inima noastră pricepe mai bine într-un astfel de caz că binele nostru este căutat cu adevărat şi că dorinţele şi nevoile noastre sunt ţintite de cel care slujeşte astfel. Slujirea nu ne poate face să uităm persoana care slujeşte. Asupra acestei taine dragi medităm acum. Slujirea şi ascultarea lui Isus au fost perfecte; infinit şi complet vrednice de toată acceptarea.

Însă mai presus de aceasta, mai presus de calitatea roadelor, a fost Persoana care le-a adus. Şi aceasta din urmă, aşa cum am spus, împrumută roadelor o valoare şi o slavă care nu se pot exprima. Aceeaşi valoare a caracterizat lucrările vieţii Lui, iar apoi a marcat moartea Sa. Persoana Lui a fost cea care a oferit toate virtuţile posibile jertfei Sale; aceeaşi Persoană care a marcat cu slava ei particulară tot parcursul Său de ascultare în umilinţă. Iar desfătarea lui Dumnezeu în Persoana Sa a fost la fel de perfectă ca acceptarea de către El din punct de vedere juridic a lucrării Domnului. Anumite simboluri (ca de pildă cel al perdelei sfâşiate dinăuntrul templului) sunt văzute de credinţă ca exprimând această desfătare. Simbolul perdelei arată deplina plăcere găsită de Dumnezeu în fiecare episod al vieţii lui Isus*. O, dacă am avea ochi să vedem şi urechi să auzim când contemplăm căile lui Isus de la iesle la cruce! Totuşi aşa au stat lucrurile, fie că le vedem noi sau nu. Desfătarea lui Dumnezeu, într-o măsură mai mare decât tot ce poate fi conceput, s-a odihnit peste tot ce El a făcut şi a fost, de-a lungul vieţii Lui de ascultare. Cineva a spus: „Înţelepciunea divină este modul de recuperare a noastră de către Hristos, «Dumnezeu arătat în trup», menit să glorifice starea de ascultare. Această stare a fost pentru Dumnezeu incomparabil mai plăcută, mai de dorit şi mai superbă decât ar fi fost ascultarea tuturor îngerilor în ceruri şi a tuturor oamenilor pe pământ, dacă ei ar fi continuat în ea. Această stare a fost cea în care a intrat propriul Său Fiu veşnic, care a luat asupra Lui chipul unui rob al lui Dumnezeu“.

* Vorbesc despre perdeaua sfâşiată ca despre simbolul acceptării divine. Ascultarea lui Hristos manifestată în viaţa Sa nu o putea rupe, ci numai moartea Sa.

Iată gânduri întăritoare despre căile lui Isus. Aceste căi ale slujirii şi ale supunerii faţă de Dumnezeu trebuie să-şi aibă un caracter propriu, deosebit, şi aceasta înaintea ochilor noştri. Ascultarea a fost proslăvită în persoana Lui şi arătată în toată frumuseţea şi oportunitatea ei; aşa că nu vom spune doar că desfătarea lui Dumnezeu în El a fost menţinută totdeauna la cota ei maximă, ci că ea depăşeşte putinţa de pricepere a unei minţi create. „Chipul de rob“ a fost o realitate în El, la fel de mult ca şi „chipul lui Dumnezeu“. Cel dintâi chip a fost la fel de adevărat o realitate asumată aşa cum celălalt a fost o realitate esenţială, intrinsecă. Şi El fiind astfel, căile Sale au fost cele ale unui rob; la fel cum, fiind Fiul, gloriile şi prerogativele Lui erau cele ale lui Dumnezeu. El S-a rugat; a petrecut nopţi întregi în rugăciune. A trăit prin credinţă şi a fost modelul perfect al celui credincios, aşa cum citim despre El: „Căpetenia şi Desăvârşitorul credinţei“. În durere, refugiul Său a fost Dumnezeu. În prezenţa vrăjmaşilor, El S-a încredinţat în mâinile Celui care judecă drept. Nu Şi-a făcut propria voie, oricât de perfectă era ea, ci a făcut voia Celui care-L trimisese. În aceste împrejurări şi în toate cele asemănătoare lor, „chipul de rob“ a fost găsit, dovedit, văzut şi cunoscut ca perfect; a fost o realitate vie şi importantă. Viaţa acestui Rob a fost o viaţă de credinţă de la început până la sfârşit.

În epistola către Evrei suntem învăţaţi să privim la Isus ca la „Apostolul şi Marele Preot al mărturisirii noastre“; şi de asemenea ca la „Căpetenia şi Desăvârşitorul credinţei“ (Evrei 3:1 ; 12:2,3 ). În primul caz, El este aşezat înaintea noastră ca sursă de liniştire pentru conştiinţele noastre şi ca sprijin în vremuri de încercare; în cel de-al doilea, ca încurajare pentru inimile noastre într-o viaţă similară de credinţă. Ca „Apostol şi Mare Preot al mărturisirii noastre“ El este singur; în rol de „Căpetenie şi Desăvârşitor al credinţei“ este în legătură cu un nor mare de martori. În primul caz, El este pentru noi; în celălalt, El este înaintea noastră. Dar chiar atunci când este înaintea noastră, precum în lupta şi viaţa credinţei, există o anumită deosebire. Duhul Sfânt ne îndeamnă să privim la această „Căpetenie şi Desăvârşire a credinţei“ într-un fel pe care nu-l foloseşte în alte cazuri. Ni se adresează ca fiind înconjuraţi de martori, însă ne invită să ne fixăm privirile asupra Lui.

Mai departe, „aşa mare împotrivire faţă de Sine, de la păcătoşi“ a fost cea care a făcut din viaţa lui Isus o viaţă de încercare şi de credinţă. Acestea sunt nişte cuvinte deosebite. Alţii, ca şi El, în lupta credinţei au suferit batjocuri şi cruzimi, au avut parte de tăişul săbiei, de peşterile şi de crăpăturile pământului, de tortură, de lanţuri şi de închisoare; toate generate de vrăjmăşia omului. Însă nu ni se vorbeşte la fel despre împotrivirea suferită de ei în astfel de împrejurări. Ea nu este numită „împotrivirea din partea păcătoşilor faţă de ei“. Există o forţă şi o elevaţie în aceste cuvinte care le fac potrivite doar pentru viaţa de credinţă pe care Isus a dus-o şi în care S-a luptat.

Cât de desăvârşite sunt aceste detalii, chiar cele mai minuţioase, ale căilor înţelepciunii Duhului în cuvânt! Psalmul 16 ni-L oferă pe Isus văzut în această viaţă de credinţă. Acolo Fiul lui Dumnezeu este Unul în care „credinţa este siguranţa celor sperate, convingere despre lucrurile nevăzute“, aflat în poziţia Lui din Evrei 12:2,3 . Psalmul ni-L înfăţişează ca bucurându-Se de partea prezentă a unui preot. El Îl aşează pe Domnul necurmat înaintea Lui şi ştie că de vreme ce Acesta este la dreapta Lui, nu Se va clătina. De asemenea aşteaptă să vadă cărarea vieţii şi desfătările veşnice de la dreapta lui Dumnezeu într-o altă scenă decât cea a acestei lumi.

Psalmul 116 constituie încununarea vieţii Sale de credinţă, prin înviere, bucurie şi laudă; iar apostolul, în „acelaşi duh de credinţă“, poate împărtăşi aceeaşi bucurie a învierii cu Domnul şi Înainte Mergătorul său (2. Corinteni 4:13,14 ).

„Eu Mă voi încrede în El“ putem spune că a fost motto-ul vieţii lui Isus. Dar credinţa Lui a fost aur, aur curat şi nimic altceva decât aur. Când a fost încercat în cuptor, a ieşit aceeaşi cantitate care intrase, căci n-a existat zgură. Sfinţii, dimpotrivă, sunt curăţiţi prin cuptor. Nerăbdarea, egoismul sau cârtirea trebuiesc eliminate, aşa cum arată Psalmii 73 şi 77. Iov a fost biruit: l-a atins necazul şi şi-a pierdut inima, măcar că adesea înainte el întărise mâinile slăbite şi susţinuse prin cuvânt pe cei care cădeau. „Cei mai tari“, a spus un scriitor din vechime, „sunt adesea cei care se dovedesc cei mai slabi“. Petru doarme în grădină, iar în curtea marelui preot spune minciuni, întărite cu jurământ; însă a fost Unul pe care cuptorul, încălzit de şapte ori, L-a dovedit a fi de o valoare care nu se poate exprima.

Citiţi Luca 22 ; urmăriţi-L în acest capitol măreţ; priviţi-L pe Isus acolo, în ceasul încercării credinţei. Mai întâi El Se află în compania durerii care-L aştepta, apoi în cea a ucenicilor, după aceea în cea a Tatălui, iar la urmă în compania vrăjmaşilor Săi. Remarcaţi cât de perfect este totul! Cât de desăvârşită este această credinţă, dovedită prin foc a fi neamestecată şi cu totul preţioasă! Însă toată viaţa lui Isus a fost o viaţă de ascultare şi de credinţă. Într-unul din aspectele ei, ea a fost cu siguranţă viaţa Fiului lui Dumnezeu, cu un „chip de rob“, smerindu-Se până la moarte, măcar că avea „chipul lui Dumnezeu“ şi fără să considere ca un lucru de apucat să fie deopotrivă cu El; însă într-un alt aspect, ea a fost o viaţă de credinţă: „Eu Mă voi încrede în El“. „Am pus întotdeauna pe Domnul înaintea mea; pentru că El este la dreapta mea, nu mă voi clătina.“ Iată cuvintele prin care respira sufletul Său. Toată această viaţă scumpă a credinţei a fost trăită prin grija şi paza lui Dumnezeu. „Cel care locuieşte în locul ascuns al Celui Preaînalt va rămâne la umbra Celui Atotputernic.“ Credinţa Celui care slujea pe pământ era desăvârşită, şi la fel a fost şi răspunsul Celui care locuia în ceruri (Psalmul 91 ).

Grija care a vegheat asupra Lui a fost necurmată din pântece până la mormânt. Aşa fusese declarat din vechime de către Duhul Său prin profeţi: „Din pântece Ţi-am fost dat Ţie; din pântecele mamei mele, Tu eşti Dumnezeul Meu“, „Tu mi-ai dat încredere [sau, M-ai ţinut în siguranţă] la sânii mamei mele“. Peste tot grija n-a obosit vreodată să vegheze asupra Lui. „Tu Îmi asiguri sorţul … trupul mi se va odihni în siguranţă. Pentru că nu vei părăsi sufletul meu în Locuinţa morţilor, nu vei îngădui ca Sfântul Tău să vadă putrezirea.“ (Psalmul 22 ; 16 ). Acest ajutor, această grijă şi veghere, într-un episod al vieţii Sale au fost totul pentru El, în acea noapte când îngerul l-a înştiinţat pe Iosif să fugă în Egipt. A fost bucuria nespusă a Tatălui să-Şi arate vegherea în acel ceas. Cel ce păzea pe acel Israel nu putea dormita atunci.

Însă toate acestea, în loc de a fi nepotrivite cu drepturile divine depline ale persoanei Sale, îşi împrumută caracterul din aceste drepturi. Slava acestei relaţii, precum şi a bucuriei şi a desfătării Tatălui care o însoţeau, este pierdută dacă Persoana care S-a aflat în ea nu este apărată şi onorată. Persoana a fost de un aşa fel încât intrarea ei în relaţie a reprezentat un act de dezbrăcare de sine. În loc de a-Şi începe drumul supunerii odată cu fuga în Egipt, sau la ieslea Betleemului, El luase „chipul de rob“, în prisma planului lui Dumnezeu, înainte de întemeierea lumii; şi ca roadă a acestui lucru, El „la înfăţişare a fost găsit ca un om“. Toate faptele şi toată slujirea Sa, de la început şi până la sfârşit, au constituit căile dezbrăcării Sale de Sine. Căci El a fost la fel de adevărat „Dumnezeu arătat în trup“ în braţele mamei Sale în drum spre Egipt, precum în Ghetsimani, în slava şi puterea persoanei Sale, atunci când vrăjmaşii care veniseră să-I mănânce carnea s-au împiedicat şi au căzut (Psalmul 27 ). A fost acelaşi Emanuel ca prunc în Betleem, aşa cum este acum la dreapta Măririi în ceruri*. Totul a fost umilinţă pentru El, din pântecele fecioarei până la cruce. Dacă mă îndoiesc de aceasta, uit persoana Lui sau cine era El. Privind însă această taină slăvită dintr-un alt unghi, vedem că în relaţia în care S-a aflat, El S-a bucurat întotdeauna de grija perfectă şi de ajutorul Tatălui. Dar aceste lucruri sunt ca feluritele lumini şi caractere sub care cei patru evanghelişti Îl prezintă pe Domnul, pe care le cunoaştem cu toţii în general. El a fost Subiectul purtării de grijă a Tatălui, însă în acelaşi timp Însoţitorul lui Yahve (Zaharia 13:7 ); iar noi putem privi drumul Lui, în lumina de care este marcat prin grija şi vegherea divină, la fel cum putem contempla acest drum în lumina strălucitoare şi în gloria nespusă care caracterizează drepturile şi cinstea Sa de Fiu al lui Dumnezeu. Dacă El a avut o astfel de relaţie de dependenţă de grija lui Dumnezeu, asumată într-adevăr potrivit cu planurile veşnice, la fel şi toate creaturile, pământeşti şi cereşti, îngereşti şi omeneşti, peste tot în univers, au aceeaşi relaţie cu El.

* Nu vreau să spun că în împrejurarea călătoriei în Egipt „Copilaşul“ Şi-a exercitat voinţa. Aceasta ar însemna să afirm ceea ce Scriptura nu spune. Însă acest act, precum toate cele de la Betleem până la Calvar, poartă în sine caracterul ascultării în umilinţă.

Datorită unor astfel de adevăruri, El a putut spune: „Dărâmaţi templul acesta şi în trei zile îl voi ridica“; şi totuşi Duhul Sfânt a putut afirma despre El că Dumnezeul păcii L-a adus înapoi dintre cei morţi (Ioan 2:19 ; Evrei 13:20 ). Vrăjmaşii care-I căutau viaţa au căzut înaintea Lui la un singur cuvânt; şi totuşi, credinţa Lui perfectă a recunoscut grija desăvârşită şi protecţia lui Dumnezeu într-un aşa fel încât a putut spune: „Gândeşti că nu pot să rog acum pe Tatăl Meu, şi să-Mi pună la îndemână mai mult de douăsprezece legiuni de îngeri?“ (Ioan 18:5,6 ; Matei 26:53 ). A putut, cu o atingere, să vindece urechea slujitorului, ba chiar s-o pună la loc după ce fusese retezată, în timp ce foarte curând urma ca fruntea Lui să sângereze sub coroana de spini (Luca 22:51 ; Marcu 15:17,19 ). În perfecţiunea poziţiei Sale, ca Cel dezbrăcat de Sine, a căutat simpatie şi a spus: „N-aţi fost în stare un singur ceas să vegheaţi împreună cu Mine?“, iar la scurt timp, într-un moment de şi mai mare întuneric, într-un anumit sens, El S-a putut situa deasupra compătimirii fiicelor Ierusalimului şi a onorat, cu promisiunea raiului, credinţa tâlharului pe moarte Matei 26:40 ; Luca 23:28,42,43 ). Căci El străluceşte cu putere chiar şi în cele mai adânci momente ale umilinţei Sale. Iar păcătoşii să ştie că crucea Lui caută nu compasiunea oamenilor, ci credinţa lor; că ea nu cere sensibilităţii lor omeneşti să simtă acele momente, ci ca prin credinţa inimilor lor şi spre pacea deplină a conştiinţelor lor să fie binecuvântaţi prin acele momente; nu să compătimească crucea, ci să se sprijine pe ea, şi să ştie că chiar dacă a fost împlinită în slăbiciune, ea este chiar stâlpul care va susţine creaţia lui Dumnezeu pentru totdeauna.

În aceste două forme, diferite dar consecvente, vedem viaţa Fiului lui Dumnezeu în trup. Este una mai puţin reală din pricină că cealaltă este adevărată? Lacrimile lui Isus cu privire la Ierusalim au fost la fel de reale ca şi cum nu ar fi existat altceva în inima Sa decât durerea unui Domn şi Mântuitor pentru poporul Său răzvrătit şi lipsit de credinţă care-L respingea. Şi totuşi bucuria Lui cu privire la scopul deplin al înţelepciunii şi harului divin a fost caracterizată de aceeaşi realitate neamestecată şi neîmpărţită. „Vai de tine, Horazine!“ şi apoi „Te laud, Tată“ au fost afecţiuni în aceeaşi măsură de vii şi de adevărate în sufletul lui Isus (Matei 11 ). O realitate deplină le-a caracterizat pe amândouă. În acelaşi fel, „chipul de rob“ cu toate consecinţele lui perfecte şi „chipul lui Dumnezeu“ în întreaga lui slavă, au fost taine reale şi vii într-o singură Persoană.

Să nu ne întoarcem noi oare, în răstimpuri, ca să privim mai îndeaproape la persoana Lui, în timp ce Îi urmărim fie acţiunile din viaţă, fie secretele dragostei şi adevărului Său? A face aşa ceva este parte din ascultarea credinţei. „Teama de Domnul este curată“, însă există o teamă care nu este cu desăvârşire curată, având în ea ceva din duhul robiei şi al necredinţei. Refuzul de a ne întoarce şi a privi la privelişti măreţe ca acestea îşi poate găsi explicaţia într-o astfel de teamă. Este o „Taină“ acolo, sunt de acord, şi ea este „mare“. Însă tot aşa, a fost o privelişte măreaţă şi tainică cea spre care Moise s-a întors ca să privească; iar cu picioarele desculţe a putut-o privi şi asculta. Dacă n-ar fi făcut astfel, s-ar fi îndepărtat fără să fie binecuvântat. Dar a ascultat până când a descoperit că „Eu sunt“ era în rug; ba mai mult, că Însuşi Dumnezeul lui Avraam Se afla acolo. Un loc ciudat pentru revelarea unei astfel de glorii! Totuşi aşa a fost. Într-un rug de mărăcini arzând Se găsea Domnul Dumnezeul Cel Atotputernic (Exod 3 ).

Iar acum presupunând că merg la Calvar şi privesc acolo pe „Păstorul“ lovit, pe cine altul voi descoperi, dacă am ochii deschişi într-adevăr, decât pe Însoţitorul Domnului Oştirilor? (Zaharia 13 ). Şi dacă merg în mijlocul gloatei care înconjura pretoriul lui Pilat în Ierusalim, pe cine voi găsi acolo, sub înfăţişarea Celui scuipat, lovit şi batjocorit, decât pe Acela care în vechime a secat Marea Roşie şi a învelit cerurile Egiptului cu un sac? (Isaia 50:3,6 ).

Iar acum întreb: după ce am privit în felul acesta, şi prin lumina Duhului răspândită prin proroci am făcut asemenea descoperiri, voi fi grabnic să mă retrag? Dar unde voi găsi mai multă înviorare pentru duhul meu? Dacă credinţa mea descoperă în Isus Cel întristat şi insultat, în mijlocul oamenilor lui Irod şi al soldaţilor romani, pe Dumnezeul care a făcut minunile din ţara lui Ham, nu voi zăbovi oare la acel munte al lui Dumnezeu şi, precum Moise, nu mă voi întoarce să privesc mai atent şi să ascult? Nu pot trata o asemenea privelişte ca fiind prea măreaţă pentru mine. Nu cred că acesta ar fi gândul Duhului. Contemplând aceste mari lucruri, va trebui să reprim orice libertate de gândire care ar depăşi limitele – dar dacă voi zăbovi acolo în adorare, nicidecum nu voi greşi. Vorbesc, Domnul ştie aceasta, de principii, nu de experienţe. Exerciţiile de inimă sunt prea adesea amorţite şi reci; iar durerea este (dacă îmi este îngăduit încă o dată să vorbesc pentru alţii) nu că petrecem prea mult timp meditând asupra persoanei Fiului lui Dumnezeu, ci că ne retragem prea curând către alte lucruri.

Această Persoană va fi „minunea veşnică şi podoaba creaţiei lui Dumnezeu“. Unii sunt gata să recunoască, în general, umanitatea şi Dumnezeirea din ea. Însă noi trebuie să recunoaştem şi deplina, nepătata slavă a fiecăreia dintre acestea două. Nici sufletul sau omul moral lăuntric, nici templul trupului nu trebuiesc profanate. Întregul Om trebuie apărat şi cinstit*. Şi deşi relaţia în care Isus S-a aflat cu Dumnezeu, grija pe care aceasta a implicat-o şi ascultarea care a decurs din ea, pot constitui foarte bine o altă privelişte măreaţă la care să ne întoarcem şi să privim, totuşi nu vom fi în stare s-o desluşim cum trebuie şi s-o cântărim în slava ei, dacă uităm în vreun fel persoana Celui care o susţine.

* Unul din martirii din zilele reginei Maria a scris astfel pe când se afla în închisoare: „El a făcut totul, a cumpărat totul şi în dragostea Lui a plătit totul. Cu propriul Său trup imaculat a eliberat trupurile noastre de păcat, de moarte şi de iad, iar cu sângele Lui nespus de scump a plătit răscumpărarea noastră şi preţul complet o dată pentru totdeauna“.

Modul divin de argumentare din epistola către Evrei ilustrează acest lucru, anume că eficacitatea preoţiei lui Hristos depinde în întregime de persoana Lui. Citiţi primele şapte capitole: ce scriere avem aici! În Preotul nostru trebuie să găsim un om, unul capabil să vină în ajutorul fraţilor Săi, fiind ispitit la fel ca şi ei. Aşa că trebuie să-L vedem pe Marele nostru Preot intrând în ceruri din mijlocul suferinţelor şi durerilor de pe acest pământ. Însă în Preotul nostru trebuie să-L vedem şi pe Fiul, fiindcă în nici un alt părtaş la carne şi sânge nu putea exista „puterea unei vieţi nepieritoare“. De aceea Melhisedec reprezintă atât persoana cât şi virtuţile, titlurile, drepturile şi autoritatea adevăratului Preot al lui Dumnezeu, aşa cum citim despre el: „Fără tată, fără mamă, fără genealogie, neavând nici început al zilelor, nici sfârşit al vieţii, dar asemănat Fiului lui Dumnezeu, rămâne preot pentru totdeauna“ (Evrei 7:1-3 ).

Ce imagine ne oferă toate aceste lucruri despre „Marele Preot al mărturisirii noastre“! El S-a coborât pe pământ în slava deplină, personală, a Fiului, iar la timpul potrivit S-a suit înapoi la cer, purtând cu El virtutea jertfei Sale pentru păcat şi acele compasiuni prin care Se face de ajutor sfinţilor. Credinţa se familiarizează cu tot acest drum al lui Isus. Ea recunoaşte în El pe Fiul care Şi-a făcut cortul printre noi1; iar după ce parcursul Lui de umilinţă şi suferinţă a luat sfârşit, credinţa Îl recunoaşte pe Cel mai înainte lepădat şi răstignit ca Om slăvit în ceruri – o singură Persoană: Dumnezeu manifestat în trup aici, şi Om ascuns în slavă acolo. Aşa citim despre El şi despre calea Lui binecuvântată: „Dumnezeu S-a arătat în trup, a fost îndreptăţit în Duh, a fost văzut de îngeri, a fost predicat între naţiuni, a fost crezut în lume, a fost primit sus în glorie“2 (1. Timotei 3:16 ).

1 n.tr.) Vezi forma literală a noţiunii de întrupare în Ioan 1 .

2 El a fost într-adevăr Om adevărat şi Dumnezeul adevărat într-o singură Persoană. Totul depinde de această „mare taină“. Moartea pe cruce n-ar fi nimic fără acest adevăr, aşa cum totul n-ar mai avea valoare fără moartea Lui.

Sub „chipul de Dumnezeu“, El a fost cu adevărat Dumnezeu; sub „chipul de rob“, a fost un Rob cu adevărat. N-a socotit ca un lucru de apucat să fie deopotrivă cu Dumnezeu; Şi-a exercitat toate drepturile dumnezeieşti şi S-a folosit de toate comorile şi resursele divine cu cea mai deplină autoritate, însă a făcut toate acestea dezbrăcându-Se pe Sine Însuşi şi ascultând. Acest lucru ne descoperă secretul. Tot ce vedem ca istorie se explică prin taină. Găsim din nou aici slava din nor. Norul ce însoţea tabăra şi suferea în toate suferinţele ei, era Domnul taberei. Slava care traversa pustia, întovărăşind pe Israel în toate pelerinajele lui, era Slava care Se odihnea între heruvimii din Sfânta Sfintelor.

Însă cuvintele care urmează celor citate anterior (Filipeni 2:5-11 ), mă determină să pătrund încă şi mai adânc.

„De aceea şi Dumnezeu L-a înălţat foarte sus“, versetul 9. Citind asemenea cuvinte nu putem decât să ne minunăm din nou. Căci, întreb, ce putea să-L mai înalţe pe El? Până să-Şi înceapă drumul de suferinţe şi de slavă, El era în Sine Însuşi infinit de înălţat şi de binecuvântat. Nimic nu-L putea înălţa mai mult din punct de vedere personal, fiind, aşa cum era, „Fiul“. Slava lui era de natură dumnezeiască. Era infinită şi inexprimabilă. Nici o altă onoare nu-I putea vreodată mări gloria personală. Totuşi Îl vedem parcurgând un drum care Îl conduce către mai multă cinste şi slavă.

Neobişnuită taină şi de o neasemuită frumuseţe! Şi – încă şi mai neobişnuită şi mai frumoasă, ca să zicem aşa – aceste noi glorii dobândite sunt, într-un anumit sens, cele mai dragi Lui. Scriptura ne dă voie să vorbim astfel, aşa cum ne permite să vorbim despre feluritele aspecte ale harului Său, pe care inima omenească n-ar fi fost în stare niciodată să le conceapă de la ea însăşi. Cu toate acestea – dacă vom compara lucrurile divine cu cele din sfera omului, aşa cum procedează Duhul Sfânt când doreşte să ne dea învăţătură – ceea voi spune este cunoscut printre oameni. Dacă un om de rang înalt dintre noi, un prinţ, un fiu de împărat, porneşte şi-şi dobândeşte anumite demnităţi, acestea, deşi nu-l pot înălţa personal, vor fi pentru el cele mai dragi distincţii şi vor forma, în ochii celorlalţi, cele mai alese detalii ale istoriei lui. Un astfel de lucru este în mod instinctiv priceput printre noi. La fel stau lucrurile cu Fiul lui Dumnezeu. Potrivit cu planurile veşnice, El a plecat să dea o bătălie, iar onorurile pe care le-a dobândit, biruinţele pe care le-a câştigat, sau pe care încă trebuie să le câştige, vor constitui bucuria Lui pentru veşnicie. Ele formează lumina în care El va fi cunoscut, şi caracterele în care va fi celebrat pentru totdeauna; măcar că, personal, El locuieşte într-o lumină de care nici un om nu se poate apropia. Iată ce preţuieşte El; Yahve-Iire („Domnul va purta de grijă“ – Geneza 22:14 ), Yahve-Rafa („Domnul care te vindecă“ – Exod 15:26 ), Yahve-Şalom („Domnul păcii“ – Judecători 6:24 ), Yahve-Ţidkenu („Domnul, Dreptatea noastră“ – Ieremia 23:6 ), Yahve-Nisi („Domnul, steagul meu“ – Exod 17:15 ), toate sunt onoruri dobândite. Cât de importante sunt toate acestea pentru El în căile harului necuprins! În Exod 3 , El îi dezvăluie lui Moise numele Său personal, vorbindu-i din rug, „Eu sunt Cel ce sunt“. Însă după aceea îi comunică şi numele Său dobândit, numindu-Se pe Sine „Dumnezeul lui Avraam, Dumnezeul lui Isaac şi Dumnezeul lui Iacov“; iar la acesta din urmă, la numele Său dobândit, El adaugă: „Acesta este Numele Meu pentru totdeauna şi aceasta este amintirea Mea în toate generaţiile“, cuvinte care ne arată din belşug cât de mult preţuia El acea slavă pe care o dobândise în lucrările Lui faţă de cei păcătoşi. La fel şi în cortul întâlnirii, sau în templu, unde numele Lui era pomenit, era scris şi citit numele Lui dobândit, nu cel personal. Tainele acelei case nu vorbeau despre gloriile Sale esenţiale: atotputernicia, atotştiinţa, veşnicia, sau despre alte glorii asemănătoare, ci despre Unul în care îndurarea se slăvise faţă de judecată şi care găsise astfel o cale de a-i aduce pe cei înstrăinaţi înapoi la Sine.

Cu siguranţă că acestea sunt mărturii despre cât de scump este în ochii Lui numele Său dobândit în slujba făcută pentru noi. Însă „Dumnezeu este dragoste“ ne explică totul şi în acelaşi timp ne spune şi secretul. Dacă manifestările sunt excelente şi uimitoare, izvoarele ascunse care sunt deschise în El ne dau soluţia tuturor lucrurilor.

Îl cunoaştem în continuare ca „născut sub lege“, la fel cum Îl cunoaştem în slava Sa personală, mai presus de orice lege. Toată viaţa Sa a fost viaţa Celui ascultător. Şi astfel, deşi Dumnezeu peste toate, Yahve al lui Israel şi Creatorul marginilor pământului, El a fost Omul Hristos Isus. A fost Isus din Nazaret, uns cu Duhul Sfânt, care umbla din loc în loc, făcând bine şi vindecând pe toţi cei care erau înrobiţi puterii Diavolului: căci Dumnezeu era cu El. În astfel de lumini Îl vedem şi citim istoria Sa minunată şi felurită. El Însuşi a împărţit altora Duhul Sfânt suflând asupra lor şi totuşi a fost uns la rândul Lui cu Duhul Sfânt.

Fiul a venit să Se facă părtaş cărnii şi sângelui. Aşa prevăzuseră căile şi harul planului veşnic; aşa cereau nevoile noastre. A fost găsit la înfăţişare ca un om. A fost exersat într-o viaţă de totală dependenţă de Dumnezeu şi S-a supus unei morţi care (printre alte virtuţi) a fost suferită în deplină supunere faţă de El. Aceasta a fost poziţia Lui în ce priveşte legământul veşnic şi într-o astfel de poziţie a acţionat şi a suferit în chip desăvârşit; de aici au izvorât lucrările, necazurile, strigătele şi lacrimile, ostenelile şi durerile Fiului Omului pe pământ.

Mai mult încă, chiar acum când Se află în cer, El continuă, într-un sens important, aceeaşi viaţă. O făgăduinţă Îl aştepta acolo şi către împlinirea ei priveşte El acum. „Şezi la dreapta Mea până îi voi pune pe vrăjmaşii Tăi ca aşternut al picioarelor Tale“, I s-a spus după înălţare; şi în credinţa şi nădejdea acestui cuvânt, El Şi-a luat locul în cer „aşteptând până când vrăjmaşii Lui vor fi puşi ca aşternut al picioarelor Lui“ (Evrei 1:13 ; 10:13 ). Avem aici nădejdea ca răspuns la făgăduinţă, şi aceasta o găsim în inima lui Isus după ce S-a înălţat şi S-a aşezat în cer, tot aşa cum fusese Cel credincios, Cel plin de nădejde, Cel ascultător şi Cel care a slujit, atunci când S-a aflat pe acest pământ.

Iar dacă mergem şi mai departe: în căile Lui viitoare de slavă, nu va continua El să fie supus? Orice limbă Îl va mărturisi ca Domn, dar nu va fi aceasta „spre slava lui Dumnezeu şi Tatăl“? Iar când împărăţia se va sfârşi, nu este scris: „Atunci şi Fiul Însuşi va fi supus Celui care I-a supus toate, pentru ca Dumnezeu să fie totul în toţi“? Şi aşa cum Se va supune Celui care I-a pus toate lucrurile sub picioare, tot aşa, în aceleaşi timpuri de slavă viitoare, va fi plăcerea Lui plină de har de a-i sluji pe sfinţii Săi; aşa cum citim: „Se va încinge şi îi va pune să stea la masă şi, apropiindu-se, le va sluji“. Apoi din nou: „Acela care şade pe tron Îşi va întinde cortul peste ei. Nu vor mai flămânzi, nici nu vor mai înseta, nici nu-i va dogori soarele, nici vreo arşiţă; pentru că Mielul, care este în mijlocul tronului, îi va păstori şi-i va duce la izvoarele apelor vieţii şi Dumnezeu va şterge orice lacrimă din ochii lor“ (1. Corinteni 15 , Luca 12 , Apocalipsa 7 ).

Înălţarea Sa, deJ. G. Bellett

„Primit sus în glorie“ – 1. Timotei 3:16

În zilele de odinioară, îngerii doriseră să privească în lucrurile privitoare la Hristos (1. Petru 1:12). Când aceste lucruri au fost manifestate şi împlinite, dorinţa lor a fost satisfăcută; căci, aşa cum vedem din Evanghelii, îngerii au fost martorii oculari a ceea ce doriseră atât de mult să vadă. Ei au avut privilegiul să-şi găsească locul şi plăcerea în istoria lui Hristos – în „taina evlaviei“ – tot aşa cum şi le găsiseră în vremurile de demult, în sanctuarul lui Dumnezeu. Este adevărat că totul în acel sanctuar era pentru folosul şi binecuvântarea celor păcătoşi. Altarele, marea, capacul ispăşirii şi toate celelalte fuseseră toate poruncite în vederea noastră. Lucrarea de jertfire şi harul casei lui Dumnezeu erau pentru cei păcătoşi. Însă heruvimii priveau. Ei erau aşezaţi în acea casă ca să-şi afunde privirile în cele mai adânci taine ale ei. Şi la fel îi vom găsi în ziua când simbolurile şi-au găsit împlinirea, în ziua lucrurilor cereşti, atunci când „Dumnezeu S-a arătat în trup“. Căci şi cu această ocazie totul a fost pentru slujirea şi mântuirea noastră, a celor păcătoşi; pentru ca Dumnezeu, astfel arătat, să poată fi „a fost predicat între naţiuni“ şi „crezut în lume“; însă totul a avut, la fel de sigur, acest scop: ca El să poată fi „văzut de îngeri“.

Astfel că ei au ocupat acelaşi loc în templul din vechime şi în taina cea mare. Au privit, şi-au aţintit privirile, au fost martori oculari. Mai mult, ei au privit cu aceeaşi intensitate şi interes taina, aşa cum făcuseră în trecut în Sfânta Sfintelor. „Şi heruvimii îşi întindeau aripile în sus, acoperind cu aripile lor scaunul îndurării; şi feţele lor erau una către alta; feţele heruvimilor erau spre scaunul îndurării“ (Exod 37). În istoria vieţii lui Hristos, Adevăratul Chivot, vor fi din nou văzuţi privind astfel.

Îngerul Domnului vine, fiind trimis cu însărcinare din cer, să anunţe păstorilor din Betleem naşterea lui Isus. Însă de îndată ce şi-a sfârşit misiunea, „Şi deodată a fost împreună cu îngerul o mulţime de oştire cerească, lăudând pe Dumnezeu şi spunând: «Glorie lui Dumnezeu în cele preaînalte şi pe pământ pace, în oameni bună plăcere!»“ (Luca 2). Iar când a venit timpul unui alt mare eveniment şi „Dumnezeu arătat în trup“ a fost înviat dintre cei morţi, urmând ca în curând să fie „primit sus în glorie“, îngerii sunt din nou prezenţi cu acelaşi interes. La mormânt, când Maria Magdalena a privit înăuntru, doi dintre ei stăteau „unul la cap şi unul la picioare, unde fusese pus trupul lui Isus“. Iar în momentul solemn al înălţării, ei sunt din nou prezenţi, instruindu-i pe bărbaţii din Galileea cu privire la căile viitoare ale Celui care tocmai plecase la cer (Ioan 20, Fapte 1).

Întâlnim deci mereu şi mereu aceeaşi contemplare de deasupra capacului ispăşirii, aceeaşi privire plină de interes. Glăsuirea oştii cereşti pe câmpurile Betleemului nu a fost parte din slujirea lor pentru om, ci un act de închinare înaintea lui Dumnezeu. Ei nu-i instruiau atunci pe păstori, nici nu se adresau lor în mod oficial; ci exprimau încântarea pe care gândul la Cel de curând născut o produsese în duhurile lor. La fel a fost atitudinea lor în mormânt. Este adevărat că atunci când Maria a apărut, ei avut un cuvânt de mângâiere pentru ea; însă erau acolo în mormânt înainte ca ea să fi sosit, şi s-ar fi aflat acolo chiar dacă Maria n-ar fi venit niciodată. La fel cum heruvimii din cort stătuseră deasupra chivotului şi capacului ispăşirii, fiecare la câte un capăt, tot aşa acum în mormânt îngerii stăteau în locul unde fusese culcat trupul lui Isus, unul la cap şi altul la picioare. Ce moduri de a-L vedea pe Isus! Aşa cum citim: „Dumnezeu S-a arătat în trup… a fost văzut de îngeri“. Fie ca şi noi, preaiubiţilor, să tânjim după harul de a privi şi a adora în acelaşi fel! Şi pe de altă parte să ne întristăm şi să ne smerim de lucrurile din inima noastră care ne lipsesc de aşa ceva! Cred că mulţi dintre noi avem nevoie să fim atraşi de aceste lucruri mai mult decât suntem dispuşi s-o facem. Mulţi dintre noi am fost tentaţi să beneficiem (dacă mă pot exprima în astfel de termeni) mai mult de lumina cunoştinţei dispensaţiilor divine, decât de căldura unor astfel de taine precum Betleemul, grădina şi Muntele Măslinilor, descoperite îngerilor în extaz. Dar astfel stând lucrurile n-am avut decât de pierdut, da, de pierdut acea comuniune care a marcat calea şi duhul multora în alte vremuri. Dorinţa mea este să întorc privirile către această privelişte măreaţă, determinat de starea de lucruri din jurul nostru şi dintre noi. Slăvită fără îndoială, nici nu mai e nevoie să spun, este Persoana pe care o privim, „Dumnezeu arătat în trup“, urmărit prin credinţă de la iesle până la cruce, apoi de la cruce la înviere, şi de aici în cerurile de acum şi în veacurile eterne de dincolo de ele.

Duhul Sfânt – într-o manieră de care ne vom ocupa pentru puţin timp – face slujba de har de a ne ajuta să privim această viziune a credinţei, prin faptul că formează cu grijă înaintea noastră legăturile dintre părţile sau stadiile acestei călătorii uimitoare. „Dumnezeu S-a arătat în trup… a fost primit sus în glorie“. Prin apostolul Ioan, aşa cum meditaţiile noastre anterioare ne-au arătat, Duhul revelează sau declară într-un chip foarte special legătura dintre „Dumnezeu“ şi „trup“ în persoana lui Isus. Citim acest lucru la începutul evangheliei şi epistolei sale. Nu mai este nevoie să-l repet. Bineînţeles că toate scrierile divine, nu doar cele ale lui Ioan, fie că lasă să se înţeleagă, fie afirmă direct acest adevăr, în felurite chipuri. Însă ceea ce ne preocupă acum în cursul acestor meditaţii este cealaltă legătură, acea dintre „Dumnezeu arătat în trup“ şi slava (sau ceruri); aşa că vom porni însoţiţi de evanghelişti şi de îngeri de la Betleem la grădina mormântului, iar de acolo la Muntele Măslinilor.

Evanghelia după Matei, într-un fel general, aduce mărturie despre înviere. Îngerii la mormânt declară învierea; femeile pe drumul înapoi către cetate cuprind picioarele Mântuitorului înviat, iar ucenicii Îl întâlnesc pe munte în Galileea.

Marcu vorbeşte despre câteva apariţii ale Domnului, după învierea Sa, către cei ai Lui pe care-i alesese: către Maria Magdalena, către doi dintre ei pe când se duceau la ţară şi către cei unsprezece pe când stăteau la masă.

Luca totuşi analizează mai amănunţit dovezile pe care Isus le-a oferit ucenicilor Săi, cu privire la faptul că El Însuşi Se afla în mijlocul lor din nou, şi nu altul. Mănâncă înaintea lor şi le arată mâinile şi coasta Sa, apoi le spune că un duh nu are carne şi oase, aşa cum puteau vedea că El are, iar în cele din urmă le arată din Psalmi şi din proroci că aşa trebuia să se întâmple.

Ioan are stilul lui încă şi mai particular de a trata această mărturie comună. În evanghelia lui totul cu privire la Domnul este putere şi biruinţă. Aşa stau lucrurile la mormânt, ca şi în celelalte locuri. Când ucenicii vin, ei văd fâşiile de pânză jos şi ştergarul, care fusese pus pe capul lui Isus, împăturit şi pus într-alt loc singur. Nu era dezordine, nu exista nimic care să vorbească despre vreun efort sau despre vreo luptă, nici un semn că evenimentul care avusese loc acolo fusese marcat de vreo dificultate. Totul arăta ca un trofeu şi o mărturie a biruinţei, mai degrabă decât ca un câmp de bătălie. „Slavă, slavă Biruitorului care a fost mort“, este glasul care se aude din mormânt – deschis înaintea noastră de Ioan. Şi dacă locul vorbeşte aşa, la fel face şi Domnul Însuşi mai târziu. El nu Îşi dovedeşte învierea în acelaşi fel ca în Luca. Nu le oferă celor ai Lui semne palpabile că El Însuşi era în mijlocul lor din nou. Nu mănâncă şi nu bea cu ei aici, aşa cum făcuse acolo. Peştele fript şi fagurul de miere nu mai sunt luate ca dovezi. Adevărul învierii Sale este prezentat prin mijloace mai înalte care fac apel la inimile şi conştiinţele ucenicilor Săi. Glasul Lui care răsună în urechea Mariei Îl face cunoscut ei, fiindcă inima i se obişnuise să-şi audă numele de pe acele buze; iar mâinile şi coasta Lui străpunse au fost arătate ca să vestească pacea conştiinţelor celor ai Săi, prin siguranţa că jertfa fusese primită; da, ele chiar au iscat din adâncurile sufletului unuia dintre ei exclamaţia de deplină convingere: „Domnul meu şi Dumnezeul meu!“.

Aşa ne conduc evangheliştii în grădina mormântului. Muntele Măslinilor îşi are şi el mărturiile lui: înălţarea, ca şi învierea lui Isus.

Nici Matei şi nici Ioan nu vorbesc despre înălţare. Domnul este încă pe muntele din Galileea când se încheie evanghelia după Matei. Ioan nu ne conduce nici el la Muntele Măslinilor. Într-o scenă cu caracter de parabolă, după ce ucenicii mâncaseră în prezenţa Lui pe ţărmul Mării Galileii, El lasă să se înţeleagă că urmează să se suie la locuinţa Tatălui Său şi că ei aveau să-L urmeze acolo; însă aceasta nu este înălţarea în sine, nu este scena din Betania, nu este mutarea în fapt a Domnului de pe pământ în cer (Ioan 21).

Marcu însă consemnează împrejurarea: după ce Domnul terminase de vorbit ucenicilor Săi, a fost înălţat la cer şi S-a aşezat la dreapta lui Dumnezeu. Aici deci se declară faptul, momentul în sine, al înălţării. Însă doar atât. Este prezentată în mod simplu înălţarea Celui căruia Îi aparţineau toate drepturile şi onorurile, care-L aşteptau acolo sus; însă nu este arătată printre ucenici comuniunea, în duh, cu acest eveniment. Istoria din Marcu nu merge până acolo încât să ne spună dacă ucenicii au fost sau nu martori oculari ai înălţării.

Dar Luca ne oferă chiar mai mult decât atât. În evanghelia sa, înălţarea Domnului este urmărită de ochi şi inimi care aveau, şi simţeau că au, interesul lor personal şi imediat în ea: „Şi i-a condus până spre Betania şi, ridicându-Şi mâinile, i-a binecuvântat. Şi a fost că, pe când îi binecuvânta El, a fost despărţit de ei şi a fost ridicat la cer. Şi ei, după ce I s-au închinat, s-au întors la Ierusalim cu mare bucurie. Şi erau mereu în templu, lăudând şi binecuvântând pe Dumnezeu“.

Astfel deci, ca Om înviat, din mijlocul unei pleiade de mărturii că era cu adevărat acelaşi Isus, Domnul Se ridică spre ceruri. Şi cu toate că un nor L-a ascuns de privirile lor, ei ştiau El că este acolo, în locurile preaînalte, acelaşi Isus. Domnul, care mâncase cu ei în zilele călătoriei Sale, mâncase acum cu ei în zilele învierii Sale. Isus, care le dăruise pescuiri miraculoase în vremea când călătorea împreună cu ei, le dăruise acum încă o asemenea pescuire după învierea Sa. Isus, care binecuvântase hrana şi le-o dăduse atunci, procedase la fel acum: şi acesta era Cel care acum Se înălţase sub privirile lor. Cum sunt prezentate de clar de către evanghelişti pentru noi, prin acelaşi Duh, deşi în feluri diferite, toate stadiile acestei minunate călătorii! Avem înaintea ochilor pe acelaşi binecuvântat Domn la Betleem, în grădina învierii şi pe muntele înălţării. Manifestat în trup, Fiul a călătorit de la Betleem până la Calvar. Înviat din morţi, cu mâinile şi coasta Sa străpunse, El a mâncat şi a băut cu ucenicii Săi timp de patruzeci de zile; iar apoi, cu aceleaşi mâini şi aceeaşi coastă străpunsă, S-a înălţat la cer. Le-a dat sfaturi după ce a înviat, aşa cum făcuse şi înainte. Le-a încredinţat o misiune şi o lucrare după înviere, aşa cum făcuse înainte de ea. Îi cunoştea şi îi chema pe nume la fel ca înainte. Şi, în cele din urmă, pe când ei priveau după El ca şi cum Îl pierduseră pentru totdeauna, îngerul apare ca să le spună că „acest Isus“, acelaşi, avea încă alte lucruri de împlinit pentru ei: „Bărbaţi galileeni, de ce staţi privind la cer? Acest Isus, care a fost înălţat de la voi în cer, aşa va veni, în felul în care L-aţi văzut mergând spre cer“.

Acesta este secretul sau principiul întregii religii divine. Este „taina evlaviei“. Nimic nu-l poate aduce pe om înapoi la cunoaşterea şi închinarea către Dumnezeu, decât înţelegerea şi credinţa în această taină, prin Duhul. Acesta este adevărul care formează şi umple casa lui Dumnezeu: „Dumnezeu S-a arătat în trup, a fost îndreptăţit în Duh, a fost văzut de îngeri, a fost predicat între naţiuni, a fost crezut în lume, a fost primit sus în glorie“.

Avem şi noi, dragii mei, această Persoană înaintea ochilor, într-un mod viu şi constant, de la început până la sfârşit? El a călătorit prin truda şi durerile acestei vieţi, a murit pe cruce, a înviat din inima pământului şi S-a înălţat în cel mai înalt loc din cer. Legăturile sunt formate ca niciodată să nu poată fi rupte, măcar că ele leagă la un loc lucrurile cele mai înalte şi cele mai de jos. Duhul le ţine în atenţia noastră, aşa cum El le-a format, şi le ţine cu o bucurie şi o plăcere divine. În locuri precum Psalmii 23şi 24, cât de repede Îşi duce El prorocul din sfera vieţii smerite de credinţă, de dependenţă şi de nădejde, pe care Isus a dus-o aici în zilele întrupării Sale, către zilele intrării Sale ca „Domnul cel puternic în luptă“, ca „Domnul oştirilor“, „Împărat al gloriei“, pe „porţi ale eternităţii“ ale Ierusalimului Său din mileniu!

Ne aflăm şi noi, în duh, pe acelaşi drum cu El? Şi ca o altă întrebare pentru sufletele noastre, care ne poate smeri pe unii dintre noi din nou: suntem noi, în virtutea unei puteri vii şi reale, împreună cu Domnul nostru în perioada prezentă a acestei călătorii tainice? Căci, în această lume, El este încă Hristosul lepădat. Oare cât de departe suntem noi în duh de El în această calitate? Îl înţelegem noi pe „acest sărac“; rămânem noi alături de El în toate încercările Lui? (Psalmul 41:1; Luca 22:28). „Adulteri şi adultere! Nu ştiţi că prietenia lumii este vrăjmăşie faţă de Dumnezeu?“ (Iacov 4:4). Isus n-a fost cineva în lume după învierea Sa mai mult decât fusese înainte să moară. Învierea n-a schimbat nimic în această privinţă. Lumea n-a însemnat mai mult pentru El după ce a înviat decât însemnase în zilele de dinainte, atunci când, aşa cum ştim, nu avea unde să-Şi plece capul. El a părăsit lumea pentru a merge în cer, la fel cum mai înainte o părăsise ca să meargă la Calvar. Când S-a născut, ieslea din Betleem L-a primit; acum, înviat dintre morţi, cerul este cel care-L primeşte. Ca născut în această lume, El S-a prezentat pe Sine credinţei şi acceptării lui Israel; a fost însă refuzat. Ca înviat, Se prezintă din nou pe Sine Israelului prin apostoli; însă iarăşi este respins. De aceea Isus este încă un străin aici pe pământ. Vremea de acum este încă perioada lepădării Sale. A fost la fel de solitar pe drumul de la Ierusalim către Emaus, deşi era Omul Înviat, aşa cum fusese înainte pe drumul de la Betleem la Calvar. Dar, preaiubiţii mei, ne-am alăturat noi oare Lui pe acest drum, într-un astfel de caracter?

Multe dintre aceste gânduri ar însemna prea mult pentru noi dacă n-am fi exersaţi pentru aşa ceva după metoda înţelepciunii divine: „Am încă multe să vă spun, dar nu le puteţi purta acum“, ne spune Învăţătorul nostru divin, şi în felul acesta „bunătatea“ Lui ne face „mari“ (2. Samuel 22:36). Suntem astfel pregătiţi pentru comunicări tot mai mari din partea Lui. Isus poate anula distanţele la fel de bine cum poate stăpâni împotrivirile. Pe lacul Tiberiadei a umblat pe valurile agitate, iar apoi, când a intrat în corabie, aceasta a sosit îndată la locul spre care mergeau (Ioan 6:18-21).

Cât de binevenite sunt razele slavei desluşită de după nor, în momentul când pătrund în suflet! Şi ce avem altceva de făcut decât să deschidem toate porţile sufletului şi să-L lăsăm pe Isus să intre? Credinţa ascultă. Domnul ar fi vrut ca sărmana femeie samariteană de la fântână să fie doar o ascultătoare, de la început până la sfârşit. Ea a putut să vorbească, şi a vorbit; dar ce reprezintă cuvintele ei decât mărturia acestui lucru: că înţelegerea, conştiinţa şi inima îi erau toate deschise la cuvintele Lui? Iar când tot vasul este deschis, Isus Se revarsă în el.

Această atitudine de ascultare a credinţei trebuie să ne preocupe, mai ales când avem de-a face cu subiecte aşa de sfinte şi de profunde.

Am privit pe scurt împreună cu evangheliştii la legăturile dintre părţile acestei taine mari, la momentele de tranziţie de pe drumul Domnului nostru Isus Hristos, Fiul lui Dumnezeu. Cu alte cuvinte, am fost împreună cu îngerii şi cu ucenicii la Betleem, în grădina mormântului şi pe Muntele Măslinilor.

Dacă facem încă un pas şi intrăm în cartea Fapte vom fi izbiţi de un lucru, anume că ceea ce umple gândurile apostolilor şi totodată formează marea temă a întregii lor propovăduiri, este faptul că Isus, Isus din Nazaret, Omul lepădat şi răstignit aici pe pământ, era acum în ceruri. Cea dintâi şi constanta preocupare a lui Petru a fost să lege de actul înălţării tot harul şi puterea care erau atunci (în zilele mărturiei Sale) oferite din ceruri în mijlocul poporului evreu. Cu ocazia coborârii Duhului Sfânt, profeţia lui Ioel devine (lucru normal, ba chiar necesar) textul predicii lui Petru. Însă dezvoltând acest text el Îl prezintă pe Isus din Nazaret, Cel răstignit. Îl înfăţişează pe Omul care fusese aprobat de Dumnezeu în mijlocul lor prin semne şi minuni, ca fiind acum în cer şi, aşa cum Dumnezeu spusese în acea profeţie, ca turnând Duhul făgăduit; şi, mai mult, el arată că Cel înălţat era Domnul de care vorbea profeţia, al Cărui nume dădea mântuirea acum, dar a Cărui zi va aduce judecata mai târziu.

Aceasta este predica şi îndemnul lui Petru bazate pe textul din Ioel. Pe Omul din ceruri Îl declară el de-a lungul acestei întregi cuvântări magnifice. Dacă Ioan a arătat acea slavă deplină, nepătată, în Isus aflat pe pământ, Petru ne îndreaptă acum privirile spre cer, spre locul oricărui har, al mântuirii şi al puterii, spre Fiul Omului, Nazarineanul, care fusese dispreţuit şi lepădat aici jos.

La fel, în capitolul următor, Petru vorbeşte şi acţionează în numele lui Isus din Nazaret (numele cel mai batjocorit şi dispreţuit între oameni cu puţin timp înainte), acum proslăvit în locurile preaînalte. Cerşetorul olog de la poarta Frumoasă a templului este vindecat prin credinţa în acest Nume; apoi apostolul face lămurit mai departe că pe acelaşi Isus cerurile L-au primit, şi-L vor reţine acolo până la vremea când revenirea prezenţei Lui va aduce cu ea înviorare şi restabilire. Şi fiind acuzat de conducători, în capitolul următor, pe baza acestei vindecări miraculoase, Petru proclamă pe acelaşi dispreţuit Isus din Nazaret ca fiind Piatra lepădată de zidari, însă făcută „Cap al unghiului“ în ceruri.

Acesta este Numele şi aceasta este mărturia. Fie că-i vedem pe apostoli faţă în faţă cu puterea lumii, sau în mijlocul durerilor fiilor oamenilor, acesta este singurul lor gând; aici se găseşte toată măiestria, toată virtutea şi toată tăria lor. Şi imediat după aceasta, acelaşi nume al lui Isus este singurul lor drept şi temei de încredere înaintea lui Dumnezeu. Cel slab, aşa cum oamenii ar putea spune, „Robul sfânt Isus“, căruia Israel şi neamurile, Irod şi Pilat, împăraţii pământului şi domnitorii, I se împotriviseră şi-L respinseseră, acesta era nădejdea lor înaintea lui Dumnezeu. Acum ei Îl cunosc în Sfânta Sfintelor, aşa cum mai înainte Îl cunoscuseră printre oameni. Şi remarcaţi stilul lor diferit în care folosesc acest nume. Remarcaţi siguranţa cu care ei îl prezintă celor în nevoie, îndrăzneala cu care se luptă pentru el înaintea lumii, precum şi delicateţea de inimă („Robul Tău cel Sfânt Isus“) cu care Îl amintesc înaintea lui Dumnezeu. Cerşetorul de la poarta templului fusese vindecat prin El; iar locul unde pomeniseră astfel acel Nume înaintea lui Dumnezeu, s-a cutremurat, iar ei au fost umpluţi cu Duhul Sfânt. Cerul arată că toată puterea acum aparţine acestui Nume, aşa cum înainte toată puterea de sus se coborâse prin el pe pământ. Ba mai mult, lumea, iadul însuşi, sunt tulburate de acest Nume, căci marele preot şi saducheii se umplu de mânie şi îi aruncă în temniţă pe cei care-l mărturisesc.

Cu toate acestea Petru, în modul cel mai deplin, prezintă desluşit slăbiciunea şi umilinţa acelui Isus pe care nu conteneşte, de altă parte, să-L arate ca înălţat acum în cel mai înalt loc în ceruri. Lucrul acesta este foarte izbitor în predicile lui de început. Isus fusese omorât, spune Petru, fusese desconsiderat, vândut, lepădat, luat, atârnat pe un lemn. Limbajul lui este fără restricţii în această privinţă şi, în acelaşi duh, el pare că se slăveşte cu numele dispreţuit de „Isus din Nazaret“. Acest Nume se găseşte necontenit pe buzele lui. Toate formele de durere şi de dispreţ pe care „Prinţul vieţii“, „Cel Sfânt şi Drept“, le-a suferit în inima, în trupul sau în împrejurările Sale printre oameni, sunt reamintite şi repetate de el în stilul lui viu şi plăcut, sub proaspăta ungere a Duhului Sfânt. Acesta este Cel cu care Petru se slăveşte de-a lungul acestor capitole ale slujbei sale timpurii printre iudei (Fapte 2– 5). Iar pe El, care fusese tratat de o aşa manieră, apostolul Îl prezintă ca pe omul planurilor lui Dumnezeu: „Domn şi Hristos“. Petru proclamă că Omul din ceruri era Domnul lui David; că Sămânţa lui Avraam a fost ridicată pentru binecuvântare; că Prorocul făgăduit odinioară prin Moise era acum în cerurile preaînalte. Iată cuvântul pe care el îl propovăduia cu îndrăzneală.

Şi precum această ungere a Duhului Sfânt l-a condus pe Petru să mărturisească despre Omul din ceruri, despre Isus din Nazaret, lepădat aici, însă înălţat acolo, tot aşa răpirea în viziune de către Duhul Sfânt, imediat după aceasta, face acelaşi lucru pentru Ştefan. Dacă Petru vorbeşte despre El în ceruri, Ştefan Îl vede în ceruri. Propovăduitorul Îl vesteşte fără teamă, iar martirul Îl vede fără piedică, cu cea mai mare limpezime: „Iată, văd cerurile deschise şi pe Fiul Omului stând la dreapta lui Dumnezeu“ (Fapte 7).

Iată cum Duhul Sfânt Îl oferă pe Isus cel din ceruri buzelor şi ochilor feluriţilor Săi martori. Însă este un lucru binecuvântat să adăugăm că Isus în ceruri a reprezentat o realitate la fel de măreaţă pentru Petru ca şi pentru Ştefan, măcar că Petru a cunoscut această taină doar datorită ungerii, în timp ce Ştefan a cunoscut-o ca răpit într-o viziune prin Duhul Sfânt. Fie ca şi noi, dragii mei, s-o cunoaştem tot mai mult în sufletele noastre în aceeaşi putere. Fie ca să ne bucurăm de ea în lumina Duhului acum, aşa cum o vom savura, mai mult decât ca într-o viziune, pentru totdeauna.

Aşa se prezintă prima propovăduire în Fapte, după ce marea legătură fusese formată între „Dumnezeu“ şi „trup“, şi între „Dumnezeu arătat în trup“ şi „cer“. Dar ce privelişte vastă şi minunată se prezintă pentru credinţă de-a lungul acestui drum; şi toată pentru binecuvântarea, lumina şi bucuria noastră! Vedem legăturile dintre cer şi pământ, pe Dumnezeu şi pe cei păcătoşi, pe Tatăl şi ieslea din Betleem, crucea de la Calvar şi scaunul de domnie al Măririi în cele preaînalte. Putea oare vreodată gândul omenesc să conceapă sau să întocmească o privelişte ca aceasta? Dar iat-o înaintea noastră, o realitate măreaţă în timpul de acum şi pentru toată veşnicia. „Cel care a coborât este Acelaşi care S-a şi suit mai presus de toate cerurile, ca să umple totul.“ (Efeseni 4). Duhul Îl revelase pe Dumnezeul slavei în Pruncul din Betleem, iar acum, când toată puterea şi harul sunt manifestate din ceruri, turnarea Duhului Sfânt, vindecarea durerilor fiilor oamenilor, mântuirea păcătoşilor, făgăduinţa zilelor de înviorare şi de restabilire, toate acestea sunt întemeiate şi declarate a fi în, şi de la, Omul glorificat din ceruri.

Ce taine divine sunt acestea, şi cât de mult se ridică deasupra oricărei imaginaţii a inimii! „Cine zic oamenii că sunt Eu, Fiul Omului?“ a fost întrebarea Domnului în zilele umilinţei Sale; iar singurul răspuns corect a fost acesta: „Tu eşti Hristosul, Fiul Dumnezeului Celui viu“. Iar acum, când apostolii sunt întrebaţi în zilele mărturisirii lor: „Cu ce putere sau în numele cui aţi făcut voi aceasta?“, răspunsul divin este: „În Numele lui Isus Hristos Nazarineanul, pe care voi L-aţi răstignit, pe care Dumnezeu L-a înviat dintre morţi, prin El stă acesta înaintea voastră sănătos“.

Acesta este Isus, mereu acelaşi, Unicul. Şi-a dus aducerea aminte în „părţile mai de jos ale pământului“ şi a luat-o cu El „mai presus de toate cerurile“. El umple toate lucrurile. Dumnezeu a fost aici jos; Omul este acolo sus. Că Dumnezeu a fost aici pe pământ în slavă deplină, Fiul printre fiii oamenilor, a fost arătat credinţei în zilele de atunci; că Omul este acum în ceruri, urcând acolo din mijlocul batjocurii şi dispreţului, slăbiciunii şi umilinţei, este arătat acum credinţei, în acelaşi fel, în aceste zile. Iar credinţa înţelege taina că este vorba de Unul şi acelaşi, de Unicul; că Cel care S-a înălţat este acelaşi care S-a coborât; că Cel care S-a coborât este acelaşi care S-a înălţat.

Cineva a spus: „Felul glorios în care El este făcut potrivit pentru toate lucrările şi îndatoririle slujbei Sale de mijlocire, îşi găseşte soluţia în unirea celor două naturi ale Lui în aceeaşi Persoană. Cel care a fost conceput şi născut din fecioară era Emanuel, adică «Dumnezeu S-a arătat în trup»: «Pentru că un Copil ni S-a născut, un Fiu ni S-a dat, şi domnia va fi pe umărul Lui; şi-I vor pune numele: Minunat, Sfetnic, Dumnezeu puternic, Părinte al eternităţii, Domn al păcii» (Isaia 9). Cel care a vorbit iudeilor şi care, ca Om, era doar cu puţin trecut de treizeci de ani, era «înainte de Avraam» (Ioan 8). Lucrarea perfectă şi completă a lui Hristos în fiecare aspect al slujirii Lui, în tot ce El a făcut, în tot ce El a suferit, în tot ce El continuă să facă, este lucrarea întregii Sale persoane“.

Aceasta este taina. Credinţa o înţelege cu cea mai deplină siguranţă a sufletului. Iar ea pricepe mai mult din aceeaşi taină pe măsură ce ascultă cu atenţie şi desfătare la aceste cuvinte: „Îndreptăţit în Duh, … predicat între naţiuni, a fost crezut în lume“. Dumnezeu, deşi arătat în trup, a fost îndreptăţit în Duhul. Totul în El a fost slavă morală perfectă; totul a fost, pentru gândul şi acceptarea divină, drept într-un chip infinit şi inexprimabil. Noi avem nevoie de o îndreptăţire dinafară sau venită prin altul. Nimic în noi nu poate fi îndreptăţit prin sine; El în totul a fost aşa. N-a existat la El nici un cuvânt, nici o suflare, nici o mişcare, care să nu fie o jertfă plăcută lui Dumnezeu, o mireasmă de cel mai bun miros: „El a fost la fel de nepătat ca Om aşa cum era ca Dumnezeu; la fel de neîntinat în mijlocul impurităţilor lumii aşa cum fusese zilnic desfătarea Tatălui înainte de a fi lumea“. Credinţa cunoaşte aceasta, şi o cunoaşte bine, fără nici un gând care s-o umbrească. Şi, prin urmare, ea cunoaşte şi istoria Lui, truda şi durerile, moartea şi învierea Celui binecuvântat. „Dumnezeu S-a arătat în trup, a fost îndreptăţit în Duh“, n-a fost pentru El Însuşi, ci pentru cei păcătoşi, ca astfel El şi istoria scumpă a existenţei Lui să fie propovăduite „printre neamuri“ şi crezute „în lume“. În jertfa pe care a împlinit-o, în dreptatea pe care a lucrat-o, El este prezentat celor păcătoşi, chiar celor mai îndepărtaţi, oricare ar fi ei, neamuri sau iudei, pentru ca astfel să-şi pună încrederea în El, deşi aflaţi încă în această lume, şi să aibă siguranţa îndreptăţirii prin El.

Timpul nu mi-ar îngădui să urmăresc această taină de-a lungul întregului Cuvânt al lui Dumnezeu, însă voi mai adăuga că, dintre toate epistolele, aşa cum urmează ele Faptelor Apostolilor, cea către Evrei face cu precădere slujba privitoare la taină către sufletele noastre. „Primit sus în glorie“, este vocea care se aude de la începutul şi până la sfârşitul acestui oracol divin. O, dacă sufletul ar poseda în putere lucrurile de care mintea se bucură atunci când ascultă un astfel de glas! Nu poţi să scrii fără să simţi aceasta, şi nu trebuie să vrei să scrii fără să o mărturiseşti.

Fiecare capitol al acestei scrieri minunate, sau fiecare stadiu şi perioadă din linia ei de argumente, ne oferă o viziune a lui Isus înălţat. Epistola se deschide brusc şi imediat cu acest lucru. Pare că ea îl forţează cumva asupra noastră. Într-adevăr, aşa ceva este cu totul binevenit pentru sufletul nostru, însă acesta este stilul ei. Fiul, strălucirea slavei lui Dumnezeu şi reprezentarea exactă a Fiinţei Lui, este văzut – după ce a făcut prin Sine Însuşi curăţirea de păcate – în locul Lui înălţat în ceruri, moştenind acolo un nume cu mult mai minunat decât al îngerilor, având dreptul la un scaun de domnie veşnic şi ocupând un loc în cea mai mare demnitate şi putere, până când vrăjmaşii Îi vor fi făcuţi aşternut al picioarelor Sale.

Capitolul al doilea ne oferă o altă vedere asupra aceluiaşi subiect. Sfinţitorul, după ce S-a coborât în ajutorul seminţei lui Avraam, este declarat apoi ca înălţat din nou în ceruri, în umanitatea pe care Şi-a asumat-o, pentru a îndeplini acolo pentru noi lucrarea de Mare Preot milos şi credincios. Iar acest loc din Scriptură, pot spune, este aşa de plin de acest gând încât acest capitol ne prezintă pentru a doua oară acelaşi subiect. El ne arată, citând Psalmul 8, pe acel „Om minunat“, făcut pentru puţin timp mai prejos decât îngerii, acum însă încununat în ceruri cu slavă şi cu cinste.

Următoarele capitole (3 şi 4) sunt doar ca o paranteză, complementare învăţăturii precedente; totuşi această vedere asupra lui Hristos este încă păstrată înaintea ochilor noştri. Se afirmă despre El că a fost aici pe pământ, ispitit în toate felurile ca şi noi, însă fără păcat; dar că acum El S-a urcat la cer, El, Isus Fiul lui Dumnezeu, pentru a ne oferi har şi ajutor din acel sanctuar.

În următorul subiect, cel al preoţiei (capitolele 5, 6 şi 7), Îl avem înaintea ochilor pe acelaşi Domn înălţat. Fiul este declarat a fi făcut Preot, „mai presus de toate cerurile“. El Se coborâse pentru a descinde din seminţia lui Iuda şi pentru a fi făcut desăvârşit în zilele vieţii Sale pământeşti; dar acum a fost înălţat din nou, fiind Autorul mântuirii veşnice pentru toţi cei care Îl ascultă.

De asemenea, în următoarea chestiune importantă care este tratată, anume legămintele (capitolele 8 şi 9). Imediat ce ele se deschid înaintea noastră, Îl vedem pe Isus în cortul din ceruri; acel cort ridicat de Domnul, nu de om; şi de acolo El administrează legământul mai bun.

La fel, în următorul capitol (10), când gândul principal îl constituie victima, aşa cum preoţia şi legămintele îl constituiseră mai înainte, Îl avem înaintea noastră pe acelaşi Isus înălţat. Este Acela care a putut spune: „Iată-Mă, vin!“, adică revelat ca sfinţindu-i pe păcătoşi în trupul pregătit pentru El pe pământ. Însă apoi este prezentat ca Unul care a câştigat cerurile şi ne-a deschis o cale pe care să străbatem cu îndrăzneală acele curţi preaînalte, pure şi strălucitoare ale prezenţei lui Dumnezeu.

Aici se încheie, în mod oficial, partea de doctrină a epistolei; şi, privind astfel, vedem, în felurite lumini şi caractere, aceeaşi Persoană slăvită şi minunată, pe Fiul lui Dumnezeu cel înălţat. Şi, pot adăuga, atât de mult domină gândul acesta întreaga epistolă, atât de îndeaproape urmează ea acest subiect central, încât după ce se încheie partea de învăţătură, descoperim curând aceeaşi mare taină – Hristos în ceruri – în atenţionările practice care urmează. Isus, în rolul Său de „Iniţiatorul şi Desăvârşitorul credinţei“, este văzut în ceruri la sfârşitul vieţii Sale de credinţă: „Privind ţintă la Isus, Iniţiatorul şi Desăvârşitorul credinţei, care, pentru bucuria pusă înaintea Lui, a răbdat crucea, dispreţuind ruşinea, şi şade la dreapta tronului lui Dumnezeu“ (Evrei 12:2). Astfel este văzut El în ceruri în acest caracter nou: viaţa de credinţă Îl conduce într-acolo aşa cum tot într-acolo Îl conduce tot ceea ce a făcut şi a suferit pentru noi în har divin. Şi acolo străluceşte El înaintea ochiului credinţei, iar dacă am avea simţuri gata să discearnă acest lucru, precum şi o inimă ca să ne bucurăm de El, am şti că cerul însuşi străluceşte de o frumuseţe şi o slavă necunoscute lui mai înainte ca Isus să Se suie acolo, în aceste caractere câştigate şi dobândite pe pământ, şi aceasta pentru noi păcătoşii.

Şi aceasta este taina: asumarea cărnii şi sângelui de către Fiul, aşa încât să vină în ajutorul seminţei lui Avraam, iar apoi înălţarea acestei minunate Persoane la cer: „Dumnezeu S-a arătat în trup … a fost primit sus în glorie“. Binecuvântată este sarcina de a cerceta aceste legături tainice, aşa cum încercăm să facem. Ele sunt formate pentru a nu fi niciodată rupte, măcar că ele leagă împreună ceea ce se află la distanţe pe care o minte creată nu le poate cuprinde. Duhul Sfânt le ţine înaintea ochilor noştri, după cum tot El le-a format pentru plăcerea şi slava divină, potrivit cu planurile dumnezeieşti veşnice. „Cuvântul făcut trup“ din Ioan 1este acel „ceva bun“ din Nazaret (versetele 14,46). Emanuel din Matei era Pruncul culcat în ieslea de la Betleem. În mijlocul scaunului de domnie a fost văzut un Miel, care părea înjunghiat (Apocalipsa 5). În persoana Aceluia ale cărui buze vorbeau înţelepciunea adaptată celor mai obişnuite aspecte ale vieţii, Se găsea Cel care fusese desemnat, în sfatul tainic al Persoanelor divine, ca temelie a tuturor căilor dumnezeieşti (Proverbe 8). În rugul de la Horeb Se afla Dumnezeul lui Avraam; în norul din pustie, Slava; în omul înarmat de la Ierihon, Căpetenia oştirii Domnului; în străinul care l-a vizitat pe Ghedeon în aria acestuia, şi pe Manoah în ogorul lui, era Dumnezeul căruia singur I se cuvine închinarea întregii creaţii.

Acestea sunt unele dintre mărturiile prin care (într-un har negrăit şi pentru plăcerea şi slava divină) lucrurile cele mai de sus şi lucrurile cele mai de jos sunt legate împreună: „Nimeni nu s-a suit în cer, decât Cel care a coborât din cer, Fiul Omului, care este în cer“ (Ioan 3:13).

În ce mod minunat răsare deasupra minţii înnoite, acel gând al apostolului, pe care îl găsim în epistola către Efeseni: „Iar acest «S-a suit», ce este decât că a şi coborât în părţile mai de jos ale pământului?“ (Efeseni 4:8). Demnităţile, poziţiile şi slujbele pe care Cel înălţat le ocupă şi le împlineşte, sunt de un caracter atât de eminent încât implică faptul că El este şi Cel care S-a coborât şi Acela care fusese deja în ceruri „mai presus de toţi“; după cum este scris: „Cine vine de sus este mai presus de toţi“ (Ioan 3:31). Demnitatea persoanei Sale este implicată în această taină a urcării şi a coborârii. Provocarea din Efeseni 4:8,9pare că sugerează aceasta; iar epistola către Evrei ne explică mai pe larg motivele ei. Fiindcă ea ne spune că până când să Se înalţe, El făcuse curăţirea păcatelor noastre; că până să Se ridice la ceruri, El îl nimicise pe cel care avea puterea morţii şi îi eliberase pe captivii lui; că până să urce în înălţime, El fusese făcut desăvârşit ca Autor al mântuirii veşnice pentru cei dintre care facem parte şi noi (capitolele 1, 2 şi 5). În aceste caractere, şi în altele asemenea lor, a mers El la cer; şi când în cele din urmă S-a înălţat, El a umplut adevăratul sanctuar din ceruri, cortul pe care Domnul l-a ridicat, şi nu omul, pentru a ne asigura acolo o moştenire veşnică (capitolele 8 şi 9).

Cine se putea înălţa într-o astfel de glorie şi de putere ca acestea – şi mult mai mari decât acestea – decât Cel care fusese deja în ceruri „mai presus de toţi“? „Iar acest «S-a suit», ce este decât că a şi coborât…?“. Poziţiile pe care le ocupă ne spun cine este El. Suferinţele Lui, îndurate în slăbiciune şi în umilinţă, dezvăluie Persoana Lui în toată slava ei divină.

„Cel care a coborât este Acelaşi care S-a şi suit mai presus de toate cerurile, ca să umple totul“. Aceasta este urmarea şi ea ne vorbeşte despre nemărginirea suveranităţii Lui, aşa cum faptul că Cel ce S-a coborât era în ceruri mai presus de toţi, ne-a descoperit demnitatea persoanei Sale. În lucrările, călătoriile şi biruinţele Lui, a vizitat cele mai înalte şi cele mai smerite locuri. A fost pe pământ, în locurile cele mai de jos ale lui. S-a coborât în mormânt, domeniul puterii morţii. Acum El este în cerurile cele mai înalte, deasupra tuturor domniilor şi stăpânirilor. Astfel sunt arătate ochiului credinţei toate domeniile şi stăpânirile Lui. Nici o streaşină a templului, nici un munte foarte înalt, n-ar putea oferi o astfel de privelişte. Credinţa însă vede: „Cel care a coborât este Acelaşi care S-a şi suit mai presus de toate cerurile, ca să umple totul“.

Aceasta este taina. Este acelaşi Isus, Emanuel, Fiul, şi totuşi Sprijinitorul seminţei lui Avraam. Iar aici vreau să adaug – căci este nevoie de aşa ceva – că nu trebuie să confundăm naturile în această Persoană slăvită şi binecuvântată. Îngenunchez deplin cu credinţă înaintea adevărului că Sfinţitorul S-a făcut părtaş cărnii şi sângelui. Afirm cu tot sufletul umanitatea adevărată din persoana Sa; însă ea nu a fost nicidecum o umanitate nedesăvârşită, în condiţiile sau sub rezultatul păcatului. Întreb dar: nu există oare o necredinţă nesesizată, însă reală, în minţile multora cu privire la taina acestei Persoane? Este indivizibilitatea persoanei Lui păstrată înaintea ochilor sufletului de-a lungul tuturor perioadelor şi tranziţiilor acestei istorii slăvite şi tainice?

Îmi doresc harul de a-mi găsi plăcerea în expresia folosită de Duhul Sfânt, şi să vorbesc despre „Omul Hristos Isus“. „Omul“ care este înviat este declarat a fi pârga învierii pentru noi (1. Corinteni 15:20). „Omul“ care este înălţat este marea asigurare pentru noi că interesele noastre sunt, în orice moment, înaintea lui Dumnezeu în ceruri (1. Timotei 2:5). „Omul“ care Se va întoarce din ceruri în curând va fi siguranţa şi bucuria împărăţiei viitoare (Psalmul 8). Taina „Omului“ – ascultător, mort, înviat, înălţat şi reîntors – susţine astfel, putem spune aşa, întregul plan al lui Dumnezeu. Însă, o spun din nou, trebuie ţinută înaintea ochilor sufletului Persoana în indivizibilitatea ei. „Lucrarea completă şi desăvârşită a lui Hristos în fiecare act al slujbei Sale, în tot ceea ce El a făcut, în tot ceea ce a suferit, în tot ceea ce continuă să facă, constituie actul şi lucrarea întregii Lui persoane“. Da, într-adevăr, şi întreaga Lui persoană a fost pe cruce, ca şi în orice alt loc. Persoana a fost jertfa, şi în această Persoană era Fiul, „peste toate, Dumnezeu binecuvântat în veci“. El este Cel care „Şi-a dat duhul“, deşi a murit sub judecata lui Dumnezeu împotriva păcatului, şi deşi a fost răstignit şi omorât prin mâinile oamenilor nelegiuiţi. Iar aceasta este o îndurare infinită.

A fost El Însuşi, preaiubiţilor, de la început şi până la sfârşit. A străbătut El Însuşi calea tainică, şi a străbătut-o singur şi fără ajutor. Nimeni altul nu putea fi acolo decât El, „Dumnezeu arătat în trup“. Fiul a devenit Mielul pentru altarul de pe acest pământ, iar apoi Mielul care a fost înjunghiat S-a înălţat la locul slavei, mai presus de toate cerurile. Persoana este cea care dă eficacitatea tuturor acestor lucruri. Slujbele n-ar fi nimic, durerile n-ar fi nimic; moartea, învierea şi înălţarea, toate n-ar reprezenta nimic (în caz că le-am putea concepe astfel), dacă Isus n-ar fi fost Cel care este. Persoana Lui este „Stânca“; de aceea „lucrarea Sa este desăvârşită“ (Deuteronom 32:4). Aceasta este taina tainelor. Însă El nu este prezentat ca noi să discutăm despre El, ci să-L înţelegem, să credem în El, să ne încredem în El, să-L iubim şi să ne închinăm Lui.

Dumnezeu şi om, cer şi pământ, se află împreună înaintea gândurilor credinţei în această mare taină. Dumnezeu a fost aici pe pământ, şi chiar în trup; iar acum Omul slăvit este acolo în ceruri. La legăturile dintre aceste lucruri măreţe am căutat să privesc în mod special; iar acest exerciţiu este menit să facă lucrurile cerului şi veşniciei reale şi apropiate pentru sufletele noastre. Distanţele morale sunt infinite; însă distanţele în ele însele sunt nimic acum. Firea, asaltată de pofte şi de starea lumească, face să fie greu pentru suflet să pătrundă în aşa ceva; însă distanţa în sine nu este nimic. Isus, după ce S-a suit la cer, într-un moment, într-o clipeală din ochi, S-a arătat lui Ştefan; şi nu i-a trebuit mai mult ca să strălucească pe drumul lui Saul din Tars, pe când acesta călătorea dinspre Ierusalim către Damasc. Şi deşi noi nu avem vizite din slavă asemănătoare cu acestea, apropierea şi realitatea ei ne sunt din nou împrospătate şi făcute benefice pentru sufletele noastre prin vederea acestor taine mari.

Şi nu va constitui oare împărăţia reprezentarea rezultatelor acestor legături tainice? Căci cerul şi pământul, în felurile lor diferite, le vor fi martore şi le vor celebra. „Să se bucure cerurile şi să se veselească pământul“ (Psalmul 96:11). Biserica, una cu acest Om înălţat şi slăvit, se va situa în înălţime, mult deasupra tuturor stăpânirilor şi puterilor. Scara pe care Iacov a văzut-o va fi aşezată (potrivit acestei taine); Fiul Omului va fi centrul, ca şi sprijinul, acestui întreg sistem predestinat, de slavă şi de cârmuire. Popoarele nu vor mai învăţa războiul. Toiagul lui Iuda şi toiagul lui Efraim vor fi unul singur şi amândoi vor avea un singur Împărat. „«Şi în ziua aceea voi asculta», zice Domnul, «voi asculta cerurile, şi ele vor asculta pământul. Şi pământul va asculta grâul şi mustul şi untdelemnul, şi acestea vor asculta pe Izreel».“ (Osea 2:21,22). Şi ce înseamnă toată aceasta decât rodul fericit, care urmează să fie adunat în zilele împărăţiei viitoare, al acestor legături care, aşa cum am văzut, au fost deja formate? Germenul şi principiile tuturor acestor manifestări în cer şi pe pământ, printre îngeri, şi oameni, şi printre toate creaturile, în creaţia însăşi, se găsesc, am putea spune, la Betleem, în grădina mormântului şi pe muntele Măslinilor.

Fie ca inima şi conştiinţa să înveţe această lecţie. Fie ca să ne aţintim privirile la aceste legături tainice despre care vorbim, tot mai mult în compania îngerilor pe câmpurile Betleemului şi la mormântul lui Isus; sau, pot adăuga aici, tot mai mult în acelaşi duh cu al ucenicilor pe muntele Măslinilor, pe când priveau la legătura glorioasă care se forma în acele momente între Isus şi ceruri. Priviţi-i în Luca 24:44-52. Ei erau acolo, precum Israel în Levitic 23:9-14, sărbătorind legănarea snopului celor dintâi roade. Isus, Adevăratul Rod Dintâi, tocmai fusese atunci adunat şi le explicase, ca Învăţător divin, însemnătatea învierii Sale. Apoi ei au urmărit acest moment tainic. Au privit la Domnul lor înălţat şi au ţinut sărbătoarea ca şi cu o jertfă de ardere de tot. „Şi ei, după ce I s-au închinat, s-au întors la Ierusalim cu mare bucurie“.

Cu siguranţă putem spune: „Mare este taina evlaviei…! Dumnezeu S-a arătat în trup, a fost îndreptăţit în Duh, a fost văzut de îngeri, a fost predicat între naţiuni, a fost crezut în lume, a fost primit sus în glorie“.

El a fost înălţat în mod glorios şi a fost înălţat în glorie. A intrat în lumina celor mai înălţate ceruri; însă a intrat acolo fiind El Însuşi slăvit, şi acolo este El acum, cu un trup de slavă, modelul a ceea ce vor fi şi trupurile noastre. Umanitatea Sa reală este acolo, în cerurile preaînalte; dar este glorificată. Şi deşi astfel glorificată, este aceeaşi natură umană reală. „Isus este în acelaşi trup în ceruri ca cel în care a trăit aici pe pământ. Acesta este acel «Lucru sfânt» care a fost format de către Duhul lui Dumnezeu în pântecele fecioarei. Acesta este «Sfântul» care, atunci când S-a aflat în mormânt, n-a văzut putrezirea. Acesta este acel «trup» care a fost dat pentru noi şi în care El a purtat păcatele noastre pe lemn. Acea natură individuală în care El a suferit tot felul de ocări, de batjocuri şi de insulte, este acum imuabil aşezată într-o slavă care nu poate fi cuprinsă cu mintea. Trupul care a fost străpuns este acela pe care orice ochi îl va vedea, şi nu altul. Acest cort nu va fi niciodată strâns. Persoana lui Hristos, şi în ea natura Lui umană, va fi obiectul veşnic al slavei divine, al laudei şi al închinării. Starea Lui prezentă este o stare a celei mai strălucite glorii ale înălţării, deasupra întregii creaţii a lui Dumnezeu şi deasupra oricărui nume care este sau poate fi numit“. Astfel a vorbit cineva pentru zidirea şi mângâierea noastră.

El a fost primit în slavă cu dragostea inexprimabilă şi cu acceptarea nemărginită, nemăsurată, a lui Dumnezeu Tatăl; aşa cum El realizase şi împlinise scopul harului Său de a-i răscumpăra pe cei păcătoşi. S-a înălţat în triumf, după ce a luat robia roabă şi a dezarmat domniile şi stăpânirile; şi acolo Şi-a ocupat locul la dreapta Măririi în ceruri, cu toată puterea dată Lui în cer şi pe pământ. S-a înălţat în calitate de Cap al trupului Său, Biserica, aşa încât din plinătatea dumnezeirii care locuieşte trupeşte în El, ea „creşte cu creşterea de la Dumnezeu“, prin Duhul Sfânt care ne este dat. S-a înălţat şi a intrat într-un templu, pentru ca să apară acolo în prezenţa lui Dumnezeu pentru noi, pentru a şedea acolo ca Slujitor al adevăratului cort, ca să mijlocească neîncetat pentru noi; şi pentru ca în privinţa aceasta, ca şi în alte privinţe asemănătoare ale harului, să slujească în trup înaintea tronului. S-a înălţat ca Înainte Mergător al nostru, în casa Tatălui, pentru a pregăti acolo un loc pentru copiii Lui, ca acolo unde este El să fie şi ei. Şi mai mult: şederea Lui în ceruri este cea a unuia care este în aşteptare; El aşteaptă să vină şi să-Şi întâlnească sfinţii în văzduh, ca ei să fie cu El pentru totdeauna; El aşteaptă să fie trimis pentru a aduce din nou vremurile de înviorare pe pământ prin prezenţa Lui; şi El aşteaptă până când vrăjmaşii Săi vor fi făcuţi aşternut al picioarelor Sale.

Reci sunt afecţiunile şi mică este energia; însă în principiu nu cunosc nimic vrednic de astfel de viziuni ale credinţei, decât acel duh de devotament care poate spune împreună cu Pavel: „Ştiu să fiu şi smerit, ştiu să fiu şi în belşug“, şi acel duh de tânjire care Îl aşteaptă şi spune: „Vino, Doamne Isuse, vino grabnic!“

Preaiubiţilor, astfel S-a legat Dumnezeul nostru cu legături care niciodată nu pot fi rupte, şi care sunt asigurat pentru totdeauna prin plăcerea pe care Şi-o găseşte în ele, prin gloria Sa pe care o conţin, şi potrivit planului şi puterii Lui. La aceste legături am privit, tainice şi preţioase aşa cum sunt ele. El Însuşi le-a format, ba mai mult, El Însuşi este substanţa lor, şi credinţa le pricepe. Iar pe Stânca Veacurilor se odihneşte păcătosul care crede; se odihneşte în pace şi în siguranţă.

O spun cu tot sufletul meu: Fie ca aceste meditaţii să ne facă mai apropiate şi mai reale aceste subiecte ale credinţei! Ele vor fi fără valoare dacă nu vor conduce la slăvirea Lui în gândurile noastre, la a-L oferi pe El din nou, cu un imbold proaspăt, inimilor noastre.

„Mai lângă Domnul meu, mai lângă El,
Cât mai aproape de El.“

Aceasta să fie atmosfera pe care să o respire sufletele noastre, până Îl vom vedea. Amin.

 

Stăpânirea Sa asupra tuturor lucrurilor, de J. G. Bellett

„… toate le-ai supus sub picioarele Lui“ – Evrei 2:8

La începutul Evangheliei după Luca eşti surprins să vezi expresia vie şi adâncă descrisă aici, a intimităţii dintre cer şi pământ. Nevoia şi slăbiciunea omului sunt acelea care deschid poarta cerească; însă o dată urnită, ea se deschide larg.

Zaharia şi Elisabeta erau amândoi drepţi înaintea lui Dumnezeu, umblând fără pată în toate rânduielile şi poruncile Domnului. Făceau parte din familia preoţească, din sămânţa lui Aaron. Însă nu dreptatea lor a fost cea care le-a deschis cerul, ci nevoia şi infirmităţile lor. Elisabeta era stearpă şi amândoi erau înaintaţi în vârstă; iar motivul binecuvântării lor adevărate stătea acolo, stătea în durerea şi în slăbiciunea lor. Pentru soţia stearpă şi pentru soţul lipsit de copii, Gabriel vine cu un cuvânt al făgăduinţei din ceruri. Dar, aşa cum am spus, uşa cerului, odată deschisă, este deschisă de tot. Îngerii acţionează şi sunt plini de bucurie; şi nu contează că e vorba de templul din cetatea împărătească şi sfântă, ori de un sat îndepărtat din dispreţuita Galilee, Gabriel le vizitează pe amândouă cu acelaşi entuziasm. Slava lui Dumnezeu, ca şi oştile de îngeri, umplu câmpurile Betleemului. Duhul Sfânt, prin puterea şi lumina Lui divine, umple vasele Sale alese, iar Fiul Însuşi îmbracă un trup. Cerul şi pământul sunt foarte aproape unul de celălalt. Lucrarea şi bucuria care au început în înaltul cerului sunt simţite de scena de aici de jos şi li se răspunde ca atare. Păstorii, femeile privilegiate, preotul bătrân şi copilul încă nenăscut, au parte de entuziasmul sfânt al momentului; iar sfinţii care aşteptau Mângâierea lui Israel ies din locul aşteptării lor.

Nu cunosc alt loc din Scriptură mai mişcător decât Luca 1şi 2 în această privinţă. S-a întâmplat într-o clipă, într-o clipeală din ochi; însă a fost împlinită o schimbare binecuvântată. Cerul s-a aplecat spre oameni. Pământul afla, şi afla din gura acestor martori minunaţi, că uşa cerului era cu adevărat larg deschisă către el. Iar intimitatea era adâncă, aşa cum preţioase erau slujbele şi harul. Îngerul îi cheamă pe nume pe Zaharia şi pe Maria şi le vorbeşte despre Elisabeta chemând-o de asemenea pe nume – un limbaj care îndată face inima să-i priceapă înţelesul.

Putem să-L binecuvântam pe Domnul pentru aceasta; şi ar trebui să facem aşa, dacă am umbla cu un pic mai multă simplitate şi credinţă în simţământul apropierii şi realităţii cerului.

Iacov şi Ştefan, în zilele lor, şi în aceeaşi manieră, au avut cerul deschis înaintea ochilor şi li s-a dat să vadă ceea ce-i interesa în mod personal acolo. O scară a fost pusă sub privirile lui Iacov, a cărei capete unul atingea cerul, iar celălalt se afla chiar pe locul unde el stătea culcat. Era un loc neînsemnat şi lipsit de cinste, martor de asemenea al greşelii şi stării nenorocite a lui Iacov. Totuşi scara a fost aşezată pe el, iar glasul Domnului, care Se afla în slavă deasupra lui, a vorbit lui Iacov despre binecuvântare, despre siguranţă, călăuzire şi moştenire.

Ştefan, la rândul lui, a văzut şi el cerul deschis şi slava de acolo; însă Fiul Omului stătea în picioare la dreapta lui Dumnezeu. Iar acest lucru a descoperit martirului, aşa cum scara descoperise patriarhului, faptul că împrejurările sale constituiau chiar în acel moment gândul şi obiectul cerului.

Aşa au stat lucrurile, în două feluri asemănătoare, pe aceste căi depărtate una de alta a lui Iacov şi a lui Ştefan – depărtate între ele şi depărtate de noi. Timpul însă nu contează. Credinţa vede aceleaşi ceruri deschise acum; şi află, de asemenea, precum cei din vechime, că ele sunt ale noastre. Află că există legături între ele şi împrejurările noastre. Pentru ochiul credinţei există o scară; cerul stă deschis înaintea ei, iar „Omul Hristos Isus“ este văzut acolo – Mijlocitorul noului legământ, Marele Preot, Avocatul de la Tatăl, Cel care simpatizează cu noi; de asemenea, Înainte Mergătorul nostru în acele locuri ale slavei.

Isus S-a înălţat, iar lucrarea prezentă din ceruri, acolo unde El S-a dus, este cunoscută prin credinţă ca a fi în întregime „pentru noi“. Nevoia noastră, ca şi durerea noastră, sunt amintite acolo. Suferinţele lui Iacov au fost cele ale unuia care se căieşte; ale lui Ştefan au fost cele ale unui martir; însă cerul a fost cerul lui Iacov, ca şi al lui Ştefan.

Dar, măcar că lucrurile stau aşa într-adevăr, nu aceasta este totul. Credinţa cunoaşte un alt secret, sau taină, în cer. Ea ştie că dacă Domnul Şi-a luat locul acolo în aceste caractere ale harului pentru noi, El l-a luat de asemenea ca fiind Acela pe care omul L-a dispreţuit şi pe care lumea L-a lepădat. Acest lucru face şi el parte din ceea ce credinţa înţelege din sfera cerurilor unde este aşezat acum Domnul Isus, Fiul lui Dumnezeu.

Domnul Isus a murit sub mâna lui Dumnezeu; sufletul Lui a fost făcut o jertfă pentru păcat. „Domnului I-a plăcut să-L zdrobească“ (Isaia 53:10). Apoi El a înviat ca Cel care murise astfel, învierea Lui mărturisind despre primirea jertfei. S-a înălţat la cer în acelaşi caracter, pentru a continua acolo scopul de har al lui Dumnezeu manifestat printr-o astfel de moarte şi înviere.

Însă Domnul Isus a murit de asemenea sub mâna omului; adică, mâna nelegiuită a omului şi-a avut partea în această moarte, la fel de clar şi de sigur ca harul infinit al lui Dumnezeu. El a fost refuzat de către viticultori, urât de lume, aruncat afară, răstignit şi omorât. Acesta este un alt caracter al morţii Sale. Iar învierea şi înălţarea Lui au fost, de asemenea în acest caracter, părţi sau perioade ale istoriei Aceluia pe care lumea Îl lepădase; în consecinţă, învierea Lui este dovada judecăţii viitoare a lumii (Fapte 17:31), iar înălţarea Sa Îl pune în aşteptarea zilei când vrăjmaşii Lui Îi vor fi făcuţi aşternut al picioarelor (Evrei 10:13).

Aceste deosebiri ne fac să înţelegem diferitele imagini în care credinţa, în lumina Cuvântului, Îl vede pe Isus cel înălţat; atunci când Îl vede exercitând harul preoţesc în care mijloceşte pentru noi şi, în acelaşi timp, aşteptând judecata vrăjmaşilor Săi.

Evanghelia proclamă prima dintre aceste taine, adică moartea Domnului Isus sub mâna lui Dumnezeu pentru noi, precum şi învierea şi înălţarea Sa potrivite cu o astfel de moarte. Iar noi ne putem pe drept lăuda cu această evanghelie ca fiind întreaga noastră mântuire*. Însă a doua dintre aceste taine, moartea Domnului sub mâna omului, se întâmplă să fie întrucâtva uitată, în timp ce prima dintre ele este pe drept înălţată aşa de mult. Dar aceasta este o greşeală gravă în sufletul unui sfânt, ori în aprecierile şi mărturia Bisericii. Căci dacă acest mare fapt, această a doua taină, aşa cum am numit-o, este uitată, cum se poate întâmpla pe acest pământ, totuşi cu siguranţă că ea nu va fi uitată în cer. Este adevărat că ea nu este prilejul acţiunii prezente de acolo; moartea Victimei şi mijlocirile Preotului în urma acestei morţi formează acţiunea care se desfăşoară acolo acum. Însă este la fel de sigur că moartea Martirului divin, moartea Fiului lui Dumnezeu sub mâna omului, este cea care va da caracterul acţiunii de acolo în viitor.

* Atunci când propovăduim evanghelia, păcatul omului care L-a dat pe Domnul slavei la moarte cu siguranţă că trebuie declarat; însă moartea Domnului ca Mielul lui Dumnezeu este temelia harului proclamat de către evanghelie; şi la acest lucru mă refer aici.

Aceste distincţii sunt foarte clar păstrate în Scriptură. Cerul, aşa cum este el deschis în Apocalipsa 4, este un cer foarte diferit de cel care ne este prezentat în epistola către Evrei; la fel de diferit, pot spune, cum este diferită moartea Domnului Isus privită ca survenită sub mâna omului (adică, săvârşită prin noi), de cea suferită sub mâna lui Dumnezeu (adică, împlinită pentru noi). Putem avea aceleaşi obiecte sau materiale în fiecare din ele, însă ele vor fi privite în conexiuni foarte diferite. Avem, de exemplu, un tron şi un templu în fiecare din aceste ceruri, cerul din Evrei şi cerul din Apocalipsa; însă contrastele dintre ele sunt foarte serios păstrate. În Evrei, tronul este un tron al harului, şi orice lucru pe care vremea noastră prezentă de nevoie şi de durere îl solicită, poate fi găsit şi obţinut aici. În Apocalipsa, tronul este unul al judecăţii, iar instrumentele şi agenţii mâniei şi ai răzbunării se pot observa înaintea şi în jurul lui. În Evrei, sanctuarul, sau templul, este ocupat de către Marele Preot al mărturisirii noastre, Mijlocitorul unui legământ mai bun, care slujeşte acolo în virtutea propriului Său sânge preţios. În Apocalipsa, templul oferă impresii de temut ale pregătirii pentru judecată. Fulgere, cutremure de pământ şi voci însoţesc deschiderea lui. Este la fel ca templul văzut de proroc, plin de fum şi cu stâlpii clătinaţi din temelii, în semn că Dumnezeul căruia Îi aparţinea judecata Se afla acolo în slava Sa (Isaia 6).

Imaginea cerului care ne este oferită în Apocalipsa este deci foarte solemnă. Este locul puterii care-şi furnizează singură instrumentele de judecată. Se rup peceţi, se sună din trâmbiţe, se golesc potire; toate acestea însă realizează fiecare în parte introducerea unei judecăţi cumplite a pământului. Altarul care este acolo nu este altarul epistolei către Evrei, unde preoţii cereşti mănâncă din pâinea vieţii, ci un altar care oferă focul de judecată pentru pământ. Este şi război acolo; iar în cele din urmă acest cer se deschide pentru Acela al cărui nume este „Cuvântul lui Dumnezeu“, a Cărui haină este înmuiată în sânge şi din a Cărui gură iese o sabie ascuţită cu care loveşte neamurile.

Cu siguranţă că acesta este cerul într-un caracter nou. Iar contrastul este foarte solemn. Nu este cerul pe care credinţa îl percepe acum, un sanctuar al păcii umplut de resursele şi de mărturiile harului, ci un cer care ne spune că deşi judecata este lucrarea neobişnuită a lui Dumnezeu, totuşi ea este lucrarea Lui atunci când e timpul ei. Căci cerul în diversele lui aspecte este, am putea spune, locul mărturiei harului, al judecăţii şi al slavei. Acum el este cerul harului; va deveni cerul judecăţii în ziua din Apocalipsa 4şi va continua aşa de-a lungul cărţii Apocalipsa; apoi, la încheierea acestei cărţi, aşa cum vedem în capitolele 21 şi 22, el devine cerul slavei.

Sufletul trebuie să fie familiarizat cu acest adevăr serios, anume că judecata precede slava. Vorbesc despre aceste lucruri în perspectiva desfăşurării istoriei pământului sau a lumii. Cel credincios a trecut din moarte la viaţă. Nu mai este nici o condamnare pentru el. El învie nu pentru judecată, ci pentru viaţă. Însă tot el trebuie să ştie că, în desfăşurarea istoriei pământului sau a lumii prin prisma divină, judecata precede slava. Împărăţia va fi văzută în sabie sau în „toiagul de fier“, până să fie văzută în sceptru. Cel Bătrân de zile stă îmbrăcat în haine albe pe un tron de flăcări de foc cu cărţile deschise înaintea Lui, mai înainte să vină Fiul Omului la El cu norii cerului pentru a primi stăpânire (Psalmul 2; Daniel 7).

Aceste lecţii sunt foarte limpede prezentate şi însemnate în Scriptură. În ziua Apocalipsei 4 gândul şi obiectul ei este Hristos lepădat de om, şi nu Hristos acceptat de Dumnezeu pentru păcătoşi. Prin urmare sunt făcute pregătiri pentru a răzbuna nedreptăţile suferite de Domnul Isus în lume, şi pentru a-I revendica drepturile pe pământ; cu alte cuvinte, cerul este cel care începe acea acţiune de a-L stabili în împărăţia Lui după judecata vrăjmaşilor Săi.

Însă toate acestea ne arată din nou, potrivit cu gândul meu de căpătâi din aceste meditaţii asupra Fiului lui Dumnezeu, cum aceeaşi Persoană este păstrată înaintea ochilor noştri, ca s-o cunoaştem, în fiecare şi în toate perioadele aceleiaşi mari taine. Suntem, în orice punct am ajunge, în compania aceluiaşi Isus. Căci aceste distincţii, pe care le-am scos în relief, ne spun că El S-a înălţat la cer şi este acum aşezat acolo, în chiar caracterele în care fusese mai înainte cunoscut şi manifestat aici pe pământ. Căci El a fost aici ca Cel care a condus către perfecţiune harul lui Dumnezeu manifestat faţă de noi, cei păcătoşi, şi ca Cel care a suferit vrăjmăşia lumii în toată măsura ei; şi în aceste două caractere, aşa cum am văzut acum, este aşezat El în ceruri.

El nu-Şi ia cu grăbire acest al doilea caracter, nici nu apare a fi activ în cer ca Cel care a fost dispreţuit şi lepădat pe pământ. El aşteaptă până când va veni timpul cerului din Apocalipsa. Şi în această trăsătură de caracter, pe când El stă în aşteptarea judecăţii şi zăboveşte în locul caracterizat de har, avem o foarte dulce expresie a acelui Isus pe care credinţa L-a cunoscut deja. Căci, atunci când El a fost aici, S-a apropiat cu paşi foarte înceţi de Ierusalim, în calitate de Dumnezeu al judecăţii. A zis către cetate: „De câte ori am vrut să adun pe copiii tăi cum îşi adună o găină puii sub aripi, şi n-aţi vrut! Iată, vi se lasă casa pustie.“ (Matei 23:37,38). El a zăbovit în câmpiile de jos, vizitând toate cetăţile şi satele ţării, în slujba Sa răbdătoare de har, mai înainte de a-Şi lua locul pe munte pentru a vorbi despre judecata şi pustiirea Sionului (Matei 24:3). Şi despre El care, în această manieră, a călcat cu încetineală pe drumul care Îl ducea la muntele Măslinilor, locul judecăţii, este scris: „Domnul … este îndelung-răbdător faţă de voi, nevrând ca vreunii să piară, ci toţi să vină la pocăinţă“ (2. Petru 3:9)*.

* „Fiu al Omului“ este caracterul persoanei Lui atunci când este prezentat în slava Lui juridică, ca şi în locul Său de stăpânire asupra pământului. Psalmul 8; Ioan 5:27; Matei 19:28.

Cum să nu păstrăm înaintea ochilor aceeaşi Persoană, cu acelaşi caracter ataşat Lui, fie atunci când El a fost aici pe pământ, sau cum este acum în cer – aceeaşi Persoană, aceeaşi glorie morală, deşi pe scene şi în condiţii diferite! „Acelaşi har care a fost în Hristos în această lume, este cel care este acum în El în ceruri“. Mângâietoare cuvinte! Cât de real ar trebui să ştim că spunem adevărul atunci când zicem: Îl cunoaştem! L-am privit de la început. S-a coborât din cer; S-a aflat în pântecele fecioarei şi în ieslea de la Betleem; a străbătut complet pământul într-o slavă deplină, nepătată, deşi acoperită; a murit şi a fost îngropat; a înviat, apoi S-a întors la cer; şi, aşa cum am meditat până acum, credinţa Îl vede acolo pe Acela pe care Îl cunoscuse a fi fost acolo, pe Slujitorul şi Martorul harului lui Dumnezeu faţă de om, pe Cel care a suferit întreaga vrăjmăşie a omului faţă de Dumnezeu, pe Cel care este totuşi, în acelaşi timp, Dumnezeul judecăţii care nu Se grăbeşte s-o exercite.

Însă mai trebuie să remarc ceva despre acest acelaşi Isus; un lucru care stă într-o legătură încă şi mai apropiată cu meditaţia mea prezentă.

Când Domnul Isus Hristos S-a aflat aici, El Şi-a revendicat împărăţia. S-a prezentat pe Sine ca Împărat fiicei Sionului, ca Fiul lui David. El a luat chipul Aceluia care din vechime fusese făgăduit prin profeţi şi a intrat în cetate „smerit, călare pe un măgar“. Într-o zi precedentă, steaua Lui, steaua Împăratului betleemit, apăruse în ţările de la răsărit, chemând pe neamuri către Fiul lui David, născut în cetatea lui David. Însă ceea ce a căutat atunci, El n-a găsit: „Ai Săi nu L-au primit“. Însă a dus cu El în cer acest gând, această dorinţă după împărăţia Lui! „Un om de neam ales a plecat într-o ţară îndepărtată“. El Se gândeşte la împărăţia Lui, deşi este acum aşezat pe scaunul de domnie al Tatălui, aşa cum Se gândise la ea şi o revendicase atunci când S-a aflat aici. Spun din nou: cât de strict, în această caracteristică minunată, suntem ţinuţi în comuniune cu acelaşi Isus! El a fost odată pe pământ, iar acum este în ceruri; însă noi Îl cunoaştem, după aceste trăsături, ca fiind acelaşi Domn – unul în persoană, în scopuri şi în dorinţe, măcar că locurile şi condiţiile se schimbă. El a fost Împăratul lui Israel când era aici şi Şi-a revendicat cu dorinţă împărăţia; şi fiindcă cetăţenii ţării I-au refuzat-o, El a primit-o în ceruri, iar la timpul potrivit Se va întoarce, în ziua bucuriei inimii Lui, ca s-o administreze aici, unde a căutat-o prima dată. „Am privit în viziunile de noapte şi, iată, Unul ca un Fiu al Omului venea cu norii cerurilor; şi s-a apropiat de Cel Bătrân de zile şi L-au adus înaintea Lui. Şi I s-a dat stăpânire şi glorie şi o împărăţie, pentru ca toate popoarele, naţiunile şi limbile să-I slujească. Stăpânirea Lui este o stăpânire eternă, care nu va trece, şi împărăţia Lui nu va fi nimicită“ (Daniel 7:13,14).

Privim, în felul acesta, la unica Persoană, la acelaşi Isus; iar inima preţuieşte acest lucru când medităm la el. Şi mai există încă o trăsătură a acestei identităţi, care depăşeşte cu mult tot ceea ce am remarcat deja.

Când S-a aflat aici, El a dorit să fie cunoscut de către ucenicii Săi, să fie descoperit lor, în câteva din gloriile Sale ascunse, aşa păcătoşi cum erau ei. De asemenea El S-a bucurat ori de câte ori a putut să-Şi comunice harul acolo unde a găsit credinţă. Credinţa care se baza pe El fără rezervă, credinţa care apela la El fără ceremonie, credinţa care putea da la o parte aparenta neglijare sau respingere, a fost preţuită de El. Păcătosul care se alipea de El în ciuda dispreţului lumii, sau care se încredea numai şi numai în El, fără aportul sau încurajarea altora, a fost în totul bine primit de El. Sufletul care cerea cu îndrăzneală prezenţa Lui, sau care căuta părtăşia cu El, care stătea la picioarele sau la pieptul Lui, putea obţine de la El ceea ce dorea, sau, precum Avraam mijlocitorul, Îl putea avea cu sine cât de mult timp vroia.

El a dorit uniunea cu aleşii Săi, o uniune permanentă, deplină şi personală, fiind gata să împartă cu ei numele Său de la Tatăl, poziţia de dragoste în care Se afla şi slava al cărei moştenitor era.

A căutat simpatie, a tânjit după tovărăşie în bucuriile şi în necazurile Sale. Iar noi nu putem nicidecum să cântărim dezamăgirile inimii Lui, când a căutat aceste lucruri şi nu le-a găsit; a fost mai greu, cu mult mai greu, decât atunci când El Şi-a revendicat împărăţia, aşa cum am văzut deja, şi nu a primit-o. „Aşa, n-aţi fost în stare un singur ceas să vegheaţi împreună cu Mine?“, a fost glasul unei inimi însingurate.

Mai mult decât atât, El a plănuit, atunci când S-a aflat aici, să împartă tronul cu poporul Său. Nu vroia să fie singur. Dorea să împartă onorurile şi stăpânirile cu aleşii Săi, tot aşa cum vroia ca ei, în simpatie, să înţeleagă şi să împartă împreună cu El bucuriile şi durerile Lui.

Iar acum (lucru la fel de minunat şi de sublim ca şi taina care ni-l destăinuie), toate acestea îşi găsesc, sau îşi vor găsi, împlinirea pentru El în, şi prin, Biserică. Biserica este chemată să răspundă dorinţelor Domnului Isus în toate aceste lucruri, să fie toate acestea pentru El, fie prin Duhul Sfânt acum, fie în împărăţia viitoare; să pătrundă acum, în duh, în gândurile şi în afecţiunile Lui, în bucuriile şi în durerile Lui, iar apoi să strălucească în slava Lui şi să stea pe scaunul Lui de domnie.

Ce taină! Biserica, acum înzestrată cu Duhul care locuieşte în ea, şi destinată să stea, acoperită de slavă, în moştenirea stăpânirii Lui, constituie răspunsul la aceste cele mai adânci dorinţe ale Domnului Isus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, în zilele vieţii Sale pământeşti. Şi din nou spun: ce taină! Putem admira din plin acele armonii care ne vorbesc despre acelaşi Isus, despre Persoana unică în aceste felurite părţi ale căilor Lui minunate. El a căutat şi a revendicat o împărăţie atunci când S-a aflat aici, şi tot atunci a dorit simpatia sfinţilor Săi. Însă poporul Lui nu a fost pregătit să-I recunoască dreptul de împărat, iar sfinţii Săi n-au fost în stare să-I ofere părtăşia dorită. Totuşi, El Îşi primeşte acum o împărăţie în ceruri şi Se va întoarce şi o va administra aici. Părtăşia după care a tânjit începe să o găsească acum prin Duhul care locuieşte în aleşii Săi; şi ea va fi satisfăcătoare pentru El în deplina ei măsură în ziua când ei vor fi făcuţi desăvârşiţi. Împărăţia va fi slava şi bucuria Lui. Ea este numită „bucuria Domnului“, căci se va spune celor care o vor împărţi cu El, „intră în bucuria Domnului tău“. Însă părtăşia pe care o va avea cu Biserica va însemna cu mult mai mult pentru El. Ea a reprezentat cea mai adâncă dorinţă a Lui aici, şi va reprezenta cea mai deplină bucurie a Sa în viitor. Eva a însemnat pentru Adam mai mult decât toate lucrurile peste care era stăpân.

Avem oare, preaiubiţilor, cât de cât putere în sufletele noastre ca să ne bucurăm la gândul că inima Domnului Isus este astfel satisfăcută? Putem urmări cu privirea aceste bucurii care Îl aşteaptă în ceasul nunţii Mielului, în ziua veseliei inimii Lui, însă oare avem capacitatea, în duh, de a face mai mult? Putem mărturisi, cu toată sinceritatea, că asemenea întrebări nu fac decât să ne smerească.

Însă acestea vor fi ale Lui: împărăţia şi Biserica. Împărăţia va fi a Lui în virtutea multor titluri. El o va lua sub legământ, sau, potrivit cu planurile care au fost întocmite în Dumnezeu înainte de întemeierea lumii. O va lua de asemenea în virtutea unui drept personal, căci El, Fiul Omului, niciodată nu Şi-a pierdut chipul de Dumnezeu. Şi nici nu putea să-l piardă, fiindcă, deşi Fiu al Omului, El era Fiul Tatălui. Prin urmare nu l-a pierdut şi, având acest chip, stăpânirea Îi aparţine prin titlul personal, potrivit cu cele dintâi mari reguli stabilite ale puterii şi cârmuirii: „Şi Dumnezeu a zis: «Să facem om după chipul Nostru, după asemănarea Noastră; şi ei să stăpânească peste peştii mării şi peste păsările cerurilor şi peste vite şi peste tot pământul şi peste orice târâtoare care se târăşte pe pământ»“ (Geneza 1). El va lua împărăţia şi în virtutea titlului ascultării, aşa cum citim: „Şi, la înfăţişare fiind găsit ca un om, S-a smerit pe Sine, făcându-Se ascultător până la moarte, şi chiar moarte de cruce. De aceea şi Dumnezeu L-a înălţat foarte sus şi I-a dăruit un Nume care este mai presus de orice nume, ca în Numele lui Isus să se plece orice genunchi“ (Filipeni 2). El o va lua de asemenea în virtutea titlului Morţii; căci citim din nou: „Întregii plinătăţi a Dumnezeirii i-a plăcut să locuiască în El şi, prin El, să împace toate faţă de ea, fie cele de pe pământ, fie cele din ceruri, făcând pace prin sângele crucii Lui“ (Coloseni 1). Iar crucea, pe care El a împlinit această moarte, a avut scrise pe ea, fără putinţă de ştergere sau modificare, prin intervenţia braţului puternic al lui Dumnezeu Însuşi, cuvintele: „Acesta este Isus, Împăratul Iudeilor“ (Matei 27:37).

Astfel, stăpânirea este a Fiului Omului prin legământ, prin titlu personal, prin titlul slujirii sau al ascultării şi prin titlul morţii; şi, aş adăuga de asemenea, prin cel al cuceririi, căci judecăţile care urmează să-I netezească drumul către tron şi să elimine din împărăţie tot ceea ce este pricină de poticnire, sunt, aşa cum ştim, executate prin mâna Sa. „Porţi, ridicaţi-vă capetele! Şi ridicaţi-vă, porţi ale eternităţii, şi va intra Împăratul gloriei. Cine este acest Împărat al gloriei? Domnul cel tare şi puternic, Domnul cel puternic în luptă“ (Psalmul 24).

Ce temelii sunt astfel aşezate pentru stăpânirea Fiului Omului! Cum se angajează orice titlu în a-I cinsti şi glorifica Numele! Aşa cum vedem în Apocalipsa 5, nimeni în cer şi pe pământ nu putea lua Cartea afară de Mielul care fusese înjunghiat şi care era Leul din Iuda; Carte pe care o primeşte îndată din mâna Celui care şedea pe tron, iar apoi Biserica în slavă, îngerii şi toate creaturile din toate părţile marilor stăpâniri, triumfă în proclamarea drepturilor şi titlurilor Mielului. Şi dacă titlul este astfel făcut sigur, pecetluit de mii de martori, şi este de asemenea un titlu minunat, aşa vor fi şi puterea şi împărăţia pe care el o susţine. În Domnul Isus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, „Domnul din ceruri“, ca şi „Fiu al Omului“, întregul mare plan al lui Dumnezeu cu privire la stăpânirea tuturor lucrurilor este reînsufleţit şi consolidat. Putem spune: aşa cum „oricâte promisiuni ale lui Dumnezeu ar fi, în El este da-ul şi în El Amin-ul“, tot aşa toate destinele omului vizavi de Dumnezeu sunt în El „da“ şi sunt în El „Amin“.

Stăpânirea a fost dată lui Adam, guvernarea – lui Noe, titlul de patriarh – lui Avraam, judecata – lui David şi regalitatea – lui Solomon. Toate aceste glorii se vor găsi şi vor străluci împreună în Hristos. În El, şi sub picioarele Lui, se va face „înnoirea tuturor lucrurilor“. El va avea multe cununi şi va purta multe nume. Numele Lui de „Domnul“ din Psalmul 8nu este numele de „Împărat“ din Psalmul 72, deşi îl poartă şi pe acesta. Forma slavei din fiecare este particulară. Cununile sunt diferite, însă amândouă sunt ale Lui. Şi El este de asemenea „Părintele veşniciei“; un Împărat şi totuşi un Părinte – Solomonul şi Avraamul lui Dumnezeu. În El toţi vor fi binecuvântaţi, şi totuşi înaintea Lui se va pleca orice genunchi. Sabia, de asemenea, este a Lui; „toiagul de fier“ ca şi „sceptrul dreptăţii“. El va judeca după felul lui David şi va cârmui după felul lui Solomon.

Ca Fiu al lui David, El Îşi însuşeşte puterea pentru a o exercita într-o sferă anumită de slavă. Ca Fiu al Omului, El Îşi însuşeşte puterea şi o exercită într-o sferă de slavă mai largă. El vine deopotrivă în slava Lui, în slava Tatălui şi în slava sfinţilor îngeri. Îşi însuşeşte puterea şi ca Om înviat. Acest lucru ne este înfăţişat în 1. Corinteni 15:23-27. Şi în acest caracter El Îşi are de asemenea sfera Lui particulară. El a pus moartea, ultimul vrăjmaş, sub picioarele Sale. Şi acest lucru se potriveşte aşa de mult, ca toate celelalte, şi este perfect la locul şi în timpul lui, căci ca Om înviat trebuia să supună moartea.

Va fi înconjurat de scene cu glorii variate şi va purta trăsături ale unor felurite glorii. Trăsătura specifică a împărăţiei va fi aceasta: ea va fi plină de gloriile lui Hristos; felurite, totuşi armonioase şi împletite. Crucea a prezentat deja o mostră a acestei opere perfecte. „Îndurarea şi adevărul“ s-au întâlnit acolo. Acolo Dumnezeu a fost „drept“ şi totuşi „a îndreptăţit“. Şi după aceeaşi manieră se vor desfăşura lucrurile în zilele viitoare ale puterii, aşa cum au decurs în zilele trecute ale slăbiciunii. Aşa cum îndurarea şi adevărul, dreptatea şi pacea, s-au întâlnit odinioară şi s-au îmbrăţişat, la fel autoritatea şi slujirea, binecuvântarea şi totuşi cârmuirea, un nume al întregii maiestăţi şi al puterii, şi totuşi un aşa nume care va coborî ca ploaia peste iarba cosită, toate vor fi cunoscute şi savurate împreună. Va exista atunci stăpânirea universală a omului peste toată gama lucrărilor lui Dumnezeu; vor fi văzute slăvile împărăţiei care ţine toate popoarele sub cârmuire, împreună cu prezenţa „Părintelui veşniciei“ care le păstrează pe toate în binecuvântare. „Şi-I vor pune numele: Minunat, Sfetnic, Dumnezeu puternic, Părinte al eternităţii, Domn al păcii“ (Isaia 9).

Totul se îndreaptă către această domnie şi conducere binecuvântată şi slăvită a Fiului lui Dumnezeu, deşi pentru unii drumul va fi prin „marea necazurilor“ şi prin judecata deplină a „veacului acesta rău“. Dumnezeu croieşte acest drum şi omul nu se poate opune, deşi el caută să fixeze pământul pe temeliile lui prezente, refuzând să înţeleagă că acestea sunt îmbătrânite şi şubrezite, ca şi cei care-l locuiesc, şi că doar Hristos susţine stâlpii acestui pământ. „Mănunchiul celor vii“ (aşa cum a vorbit Abigail, cea care a mărturisit spre slava lui David în zilele umilinţei lui) este un mănunchi tare, bine închegat şi sigur, fiindcă Domnul Însuşi este în el, aşa cum a fost în vechime în rugul care ardea. Însă dincolo de acest mănunchi (slab şi dispreţuit în ochii oamenilor, ca un rug de mărăcini), totul se clatină; şi fără îndoială că mai este puţin timp până când cei care nu au vrut, nici nu au căutat, n-au vegheat şi nu s-au rugat să înveţe această lecţie în duh, o vor învăţa direct în istorie.

Sabia şi sceptrul zilei viitoare a puterii sunt singulare în gloriile lor. Nu există altă sabie, nici un alt sceptru, care să fie sau să poată fi ca ele. Sabia urmează să fie „îmbătată în ceruri“ Isaia 34:5. Ce expresie! Soarele se va schimba în întunecime şi luna în sânge, puterile cerului vor fi clătinate, întuneric va fi sub picioarele Lui şi nori groşi Îl vor însoţi în ziua când acea sabie va fi scoasă pentru măcel. Iar puterea ei este călcarea teascului aprinderii mâniei Atotputernicului Dumnezeu. Tot ce este înălţat şi ridicat, căpeteniile şi puterile care guvernează întunecimea acestei lumi, fiara şi prorocul ei, împăraţii, căpitanii şi oamenii viteji, ca şi balaurul, acel şarpe vechi, care este diavolul şi Satan, fac parte dintre vrăjmaşii care îi vor simţi tăişul; „oştirea celor mari din ceruri şi împăraţii de pe pământ“. Izvoarele răului şi instrumentele lui sunt deopotrivă cercetate şi judecate de către lumina şi puterea ei.

Nu este o astfel de sabie singulară în slava ei? Putea cea a lui Iosua, sau cea a lui David, să facă cuceriri ca acestea? S-ar fi supus puterile întunericului acestor săbii? S-ar fi supus lor moartea şi iadul?

Întreb deci, în mâna cui trebuie să fie această sabie care poate birui astfel de oşti? Chiar slujba din acea zi a puterii, ca de altfel orice altă slujbă a Lui, fie în slăbiciune fie în putere, ne spune cine este Acela. Această lumină şi această putere, amândouă de la sine grăitoare, frumoase şi divine, în lucrarea lor de a-L înfăţişa în toate ipostazele, chiar în suferinţa Lui cea mai adâncă, le-am urmărit noi în această meditaţie, cu slăbiciune şi cu admiraţie. Ele merită în continuare recunoaşterea şi închinarea noastră. Biruinţele acestui Dumnezeu al bătăliilor, în zilele de odinioară, au fost de acelaşi caracter înalt. Căci din vechime luptele Lui au vorbit despre persoana şi despre slava Sa, aşa cum o vor face şi în viitor. Prin urmare este scris despre El: „Domnul este un războinic: Numele Său este Domnul“ (Exod 15:3). Lupta Lui, în această rostire a Duhului, este arătată ca descoperind calitatea Lui de domn, slava Lui, numele Lui, persoana Lui. În Egipt dumnezeii I-au simţit mâna, aşa cum au făcut mai târziu printre filisteni şi apoi în Babilon. Dagon a căzut înaintea chivotului, Bel a îngenuncheat, Nebo s-a prăbuşit. Acestea au fost zile ale aceleiaşi mâini.

Şi după cum este sabia, aşa este şi sceptrul. Cel al lui Solomon a fost doar o umbră palidă a lui, iar cârmuirea lui Noe şi stăpânirea lui Adam vor fi uitate în comparaţie cu sceptrul Lui.

Toată lumea va fi supusă atunci; creaţia la fel ca şi naţiunile. „Cântaţi Domnului o cântare nouă; cântaţi Domnului, tot pământul! Cântaţi Domnului, binecuvântaţi Numele Lui, vestiţi din zi în zi mântuirea Lui! Istorisiţi printre naţiuni gloria Lui, printre toate popoarele lucrările Sale minunate!“ (Psalmul 96:1-3). În umbra acestui sceptru şi în lumina acestui tron de glorie vor locui de la un capăt al pământului până la celălalt naţiunile „binevoitoare“ şi „drepte“. Va fi un legământ între oameni şi fiarele câmpului. Pustia se va bucura şi ea. Şchiopul va sări ca o căprioară şi limba celui mut va cânta. Soarele acestei împărăţii nu va apune, nici luna nu va dispare de pe cer, căci Domnul va fi lumina ei veşnică. Nici un lucru rău nu se va petrece pe tot muntele sfânt al lui Dumnezeu; căci pământul va fi plin de cunoştinţa slavei lui Dumnezeu ca fundul mării de apele care-l acoperă.

Israel va reînvia, oasele uscate vor trăi din nou. Toiagul lui Iuda şi toiagul lui Efraim vor fi din nou unul singur. Cetatea va fi numită „Domnul este acolo“. Despre ţară se va spune: „Ţara aceasta care a fost pustiită a ajuns ca grădina Edenului“. Şi din nou, ea va fi salutată cu cuvinte care dezvăluie demnitatea ei sfântă: „Domnul să te binecuvânteze, locuinţă a dreptăţii, munte al sfinţeniei!“ (Ieremia 31:23).

Neamurile vor fi aduse să judece din nou bine şi mintea le va reveni. Lumea, în nebunia ei, deşi „făcută prin El“, „nu L-a cunoscut“. Împăraţii pământului şi domnitorii s-au împotrivit Unsului. Au lovit cu piciorul împotriva ţepuşelor, trădându-şi astfel nebunia şi nechibzuinţa. Însă mintea sănătoasă le va reveni. Întâmplarea cu Nebucadneţar se va dovedi a fi o taină şi totodată o istorie. Mintea acelui cap de aur, acelui mare cap al puterii neamurilor, s-a întors la el după perioada lui de nebunie; şi atunci el a cunoscut şi a recunoscut că cerurile împărăţesc. Aşa că lumea în cele din urmă nu va mai fi ignorantă cu privire la Făcătorul ei, ci Îl va recunoaşte într-un mod la fel de profund aşa cum odinioară L-a refuzat cu nebunie. Căci „înaintea Lui împăraţii îşi vor închide gura“, ca semn de recunoaştere adâncă şi plină de închinare. Inima de fiară va fi luată de la ei şi li se va da în loc o inimă de om. Nu vor mai fi mustraţi cu imaginea boului care-şi cunoaşte stăpânul şi cea a cocorului şi rândunicii, care-şi cunosc timpul pe cer, ci vor zbura ca porumbeii spre porumbarul lor. „Iată, aceştia vor veni de departe; şi, iată, aceştia de la nord şi de la apus şi aceştia din ţara Sinim!“ (Isaia 49:12).

Lucrările mâinilor lui Dumnezeu, şi deopotrivă Israel şi neamurile, se vor bucura sub acelaşi sceptru. „Şi lupul va locui cu mielul şi leopardul se va culca lângă ied“ (Isaia 11:6). Chiar pământul se va bucura din nou de ploaia târzie şi de arat, ca de nişte lucruri care vin direct de la Plugarul divin. „Tu ai cercetat pământul, l-ai adăpat şi-l îmbogăţeşti din belşug: râul lui Dumnezeu este plin de apă. Tu le pregăteşti oamenilor grânele, pentru că aşa l-ai rânduit“ (Psalmul 65:9).

Ce sceptru! Nu este un astfel de sceptru, ca şi sabia, unic în gloria lui? A mai fost vreun sceptru ca el? Poate fi o putere asemănătoare în vreo altă mână? Ceea ce Adam a pierdut în ce priveşte pământul; ceea ce a pierdut Israel în ţara făgăduinţei; ceea ce Avraam a pierdut printr-o sămânţă degradată, nerecunoscută şi proscrisă; ceea ce casa lui David a pierdut în ce priveşte tronul; ceea ce creaţia lui Dumnezeu a pierdut din pricina celui care a supus-o la robie şi stricăciune – toate vor fi strânse şi arătate în prezenţa şi puterea zilelor Fiului Omului.

Doar „Fiul“ putea lua în stăpânire o astfel de împărăţie. Valoarea jertfei deja săvârşite, aşa cum am văzut în meditaţiile precedente, stă în persoana Victimei, iar starea binecuvântată a sanctuarului, de acum umplut şi folosit în slujire, se bazează, în aceeaşi manieră, pe persoana Marelui Preot şi a Mijlocitorului care Se află acolo; gloriile şi virtuţile împărăţiei viitoare pot fi desfăşurate şi exercitate doar în, şi de către, aceeaşi Persoană. Fiul lui Dumnezeu slujeşte în locurile cele mai de jos şi în cele mai înalte, în sărăcie şi în bogăţie, în cinste şi în dezonoare; ca Nazarinean şi ca Betleemit; pe pământ şi în cer; şi într-o lume a gloriilor mileniale, deopotrivă pământeşti şi cereşti. În toată slujba Lui, de la început până la sfârşit, în toate stadiile şi schimbările suferite în marea taină, ni se spune cine este El. El n-ar fi putut fi ceea ce a fost pe cruce, dacă n-ar fi fost acolo ceea ce El este dintotdeauna; tot aşa, El n-ar putea şedea acum pe tronul Tatălui, dacă n-ar fi acelaşi cu Cel răstignit pe cruce. Nu contează pentru credinţă unde-L vede, nici unde-L urmează; ea are înaintea ei Obiectul strălucitor şi binecuvântat, şi respinge orice cuvânt care ar avea ca efect necinstirea Lui, chiar când acest lucru este făcut din neştiinţă.

Trebuie însă să privim şi alte glorii ale împărăţiei Sale viitoare. „Al doilea om este din cer“, şi este necesar ca o slavă specială să însoţească ridicarea unuia ca El, slavă pe care tronul lui Solomon n-o putea niciodată măsura. Da, în prezenţa acestui „Domn din cer“, vor fi desfăşurate glorii mult mai strălucitoare decât cea a lui Solomon. Atunci „luna va roşi, şi soarele se va ruşina. Pentru că Domnul oştirilor va împărăţi pe muntele Sion şi în Ierusalim şi înaintea bătrânilor Săi în glorie“ (Isaia 24:23). Vor fi lucruri cereşti în împărăţia Sa, precum şi lucruri pământeşti restabilite. Adam a avut grădina, împreună cu toată frumuseţea şi belşugul ei. Însă, mai presus de aceasta, Domnul Dumnezeu umbla acolo împreună cu el. Noe, Avraam şi alţii, în zilele patriarhale, au avut în stăpânire turme şi cirezi, iar în Noe vedem puterea şi domnia peste pământ. Însă, dincolo decât toate acestea, ei au beneficiat de vizitele îngerilor, ba chiar de vizite, viziuni şi comunicări faţă în faţă din partea Domnului îngerilor. Ţara Canaan era o ţară bună, o ţară a laptelui, a untdelemnului şi a mierii; însă mai mult decât atât, slava se afla acolo, iar mărturia prezenţei divine locuia între heruvimi.

Aşa va fi în zilele viitoare ale puterii Fiului lui Dumnezeu. Cerul, în har, va dărui lucrurilor o slavă nouă şi particulară, la fel de sigur cum Domnul Dumnezeu umbla prin grădina Eden, sau la fel de sigur cum îngerii se suiau şi se coborau înaintea ochilor patriarhului; ori la fel de sigur cum prezenţa divină era cunoscută în sanctuarul din Ierusalim în ţara făgăduinţei. Şi nu numai că pământul va fi astfel vizitat din nou şi slava din cer se va arăta iarăşi, ci toate acestea vor avea un caracter nou şi minunat. Pământul va avea mărturia acestei taine neobişnuite şi copleşitoare, anume că, din ţărâna şi legăturile lui, a fost întocmită o familie pentru ceruri, ceruri care, în slăvile lor, îl vor vizita din nou, fiind mai binevenite decât îngerii, şi care, în autoritatea şi puterea încredinţată lor, vor cârmui peste el în binecuvântare. „Pentru că nu îngerilor le-a supus El lumea locuită care va veni, despre care vorbim. Dar cineva a mărturisit undeva, spunând: «Ce este omul, ca să-Ţi aminteşti de el…?»“ (Evrei 2:5,6).

Ce legături între cele preaînalte şi cele mai de jos! „Al doilea om este din cer“. Cetatea sfântă se va coborî din cer, având slava lui Dumnezeu; şi în prezenţa ei vor fi exercitate cârmuirea şi puterea împărăţiei pe pământ. Aşa ceva va depăşi cu mult suveranitatea lui Adam şi strălucirea lui Solomon.

În scena de pe muntele sfânt în Matei 17şi în cea a vizitei împărăteşti în cetatea sfântă în Matei 21, suntem introduşi (în chip tainic) în acea zi a puterii Fiului lui Dumnezeu, în acel „veac viitor“, în aspectul lui ceresc şi pământesc. Slava cerească străluceşte pe muntele sfânt. Isus este schimbat la faţă. Faţa Îi străluceşte ca soarele şi hainele Îi sunt albe ca lumina; iar Moise şi Ilie apar în slavă alături de El. La fel, cu ocazia intrării împărăteşti în cetatea sfântă, acelaşi smerit Isus Îşi asumă un caracter al slavei. El devine Domnul pământului şi a tot ce cuprinde acesta, şi Fiul lui David, cel acceptat şi triumfător. Aici, pe drumul dintre Ierihon şi Ierusalim, El este văzut, pentru un moment tainic, în drepturile şi demnităţile Lui care aparţin de pământ; aşa cum, într-un alt moment asemănător, El apăruse pe un „munte înalt, deoparte“, în slava Sa personală şi cerească. Aceste solemne ocazii au reprezentat, fiecare din ele în felul ei, o transfigurare; chiar dacă slava celei cereşti era una, iar a celei pământeşti alta. Însă deopotrivă în fiecare ocazie Isus a fost glorificat; a fost scos pentru o clipă de pe obişnuitul Lui drum smerit şi de trudă, acel drum al Fiului lui Dumnezeu, lepădat şi umil. Cele două mari ţinuturi ale lumii mileniale se desfăşoară înaintea ochilor noştri, în viziune sau în taină. Astfel de imagini au fost trecătoare şi s-au pierdut repede; însă ceea ce ele au vestit şi au prezentat va rămâne în strălucire şi putere în ziua viitoare a slavei. Căci acea zi strălucitoare, acel veac binecuvântat, va fi plin de gloriile Fiului lui Dumnezeu. Acea plinătate va fi cea care îi va oferi greutatea şi importanţa, aşa cum am spus mai înainte. Cap al familiei înviate, sau Fiu al gloriei cereşti, El va fi atunci Domnul pământului şi a tot ce cuprinde acesta; şi va mai fi şi Împăratul lui Israel şi al neamurilor. În chip neobişnuit, tainic, toate vor fi legate împreună în acel sistem al gloriilor – „părţile mai de jos ale pământului“ şi cele „mai presus de toate cerurile“. „Dumnezeu S-a arătat în trup – primit sus în glorie“. „Al doilea Om“ nu este mai puţin decât „Domnul din ceruri*“.

* Fericita şi îmbucurătoarea virtute a acelei lumi mileniale este de asemenea atestată în chip izbitor. Petru, pe muntele cel sfânt, mărturiseşte despre bucuria pe care ea o emana; aşa încât el şi tovarăşii lui ar fi rămas pentru totdeauna acolo, dacă ar fi fost cu putinţă. Însă nu era el cel care vorbea, ci puterea acelui loc vorbea în el. La fel drumul împăratului de la Ierihon la Ierusalim; stăpânul măgăruşului se pleacă cu toată inima înaintea cerinţei Domnului pământului; mulţimile lui Israel se laudă triumfător cu Fiul lui David, iar ramurile de palmieri şi hainele lor, aşternute pe drum, le dau pe faţă închinarea şi bucuria, ca la o sărbătoare a corturilor. Însă şi aici, nu erau atât de mult ei cei care acţionau şi vorbeau, cât puterea ocaziei în care se aflau, putere care se manifesta în ei.

Ce taine! Ce planuri ale lui Dumnezeu care se extind din veacurile ascunse de dinainte de începuturile creaţiei, până la sfârşitul ei!

Fie ca afecţiunea şi închinarea inimii să urmeze meditaţiilor sufletului! Fiul, care este în sânul Tatălui din toată veşnicia, Îşi ia locul în pântecele Fecioarei, asumându-Şi carnea şi sângele împreună cu copiii; ca Fiu al Omului, Dumnezeu arătat în carne, El a pribegit de-a lungul căilor aspre ale vieţii omeneşti, care s-au sfârşit cu moartea pe cruce. El a părăsit mormântul pentru slavă, cele mai de jos locuri ale pământului pentru cele mai înalte locuri în cer; şi va veni din nou pe pământ în demnitate şi laudă, în cinste şi autoritate, într-o măreţie şi strălucire inexprimabilă, pentru a înveseli „veacul viitor“.

Există însă o altă taină înainte ca această scenă de slavă, această lume viitoare, să poată, în felul lui Dumnezeu, să-şi facă apariţia. Biserica trebuie unită cu cerurile, aşa cum Domnul ei a fost unit deja.

Drumul Bisericii pe pământ este cel al unui străin nebăgat în seamă. „Lumea nu ne cunoaşte, pentru că nu L-a cunoscut pe El“ (1. Ioan 3:1). Şi aşa cum drumul ei pe pământ nu este marcat în mod vizibil, la fel va fi şi drumul ei de pe el. Totul în ce o priveşte este rezumat în cuvintele „străin aici“. Şi aşa cum lumea dimprejur nu cunoaşte Biserica, nici nu va fi martoră la evenimentul răpirii ei, la fel ea însăşi nu cunoaşte timpul acestei răpiri. Însă ştim că această legătură dintre noi şi ceruri va fi formată înainte ca împărăţia, sau „veacul viitor“, să fie manifestată; deoarece sfinţii vor trebui să fie însoţitorii Împăratului acelei împărăţii în primele faze ale existenţei ei; mai precis, atunci când El poartă sabia judecăţii, care urmează să cureţe scena pentru sceptrul păcii şi al dreptăţii; aşa cum El a făgăduit: „celui care învinge şi celui care păzeşte până la sfârşit lucrările Mele, lui îi voi da autoritate peste naţiuni; şi le va păstori cu un toiag de fier“ (Apocalipsa 2:26,27).

„Şi-i voi da steaua de dimineaţă“ (versetul 28). Nu avem oare aici sugerată o legătură, o acţiune intermediară? Soarele reprezintă acea lumină în ceruri care este legată de pământ, de interesele şi de activitatea fiilor oamenilor. Soarele stăpâneşte ziua, iar luna şi stelele noaptea. Însă „steaua de dimineaţă“ nu-şi are locul într-un astfel de sistem. „El este Cel care a făcut luna pentru anotimpuri; soarele îşi cunoaşte apusul. Tu aduci întuneric şi se face noapte: atunci ies toate fiarele pădurii după pradă; puii de leu răcnesc după pradă şi-şi cer hrana de la Dumnezeu. Soarele răsare, ele se retrag şi se culcă în vizuinele lor. Omul iese la lucrul său şi la munca sa până seara“ (Psalmul 104:19-23). Steaua de dimineaţă (luceafărul) nu are nici un loc în toată această desfăşurare de lucruri. Fiii oamenilor s-au culcat, iar somnul, prin îndurarea divină, le este încă dulce atunci când luceafărul de dimineaţă străluceşte pe cer.

Timpul în care soarele străluceşte este al nostru. Vreau să spun prin aceasta că soarele este însoţitorul omului. Însă luceafărul de dimineaţă nu-l recheamă pe om la lucrul său. El apare la o oră care este cu totul proprie lui, atunci când nu este nici zi nici noapte. Cel ce se scoală foarte devreme dimineaţa, care se trezeşte înaintea soarelui, sau străjerul care a vegheat noaptea, îl văd, însă nimeni altcineva.

Soarele, în limbajul sau gândul Scripturii, are aplicaţie la împărăţie. Aşa cum citim: „Cel care stăpâneşte peste oameni va fi drept, stăpânind în temere de Dumnezeu; Şi va fi ca lumina dimineţii, ca răsăritul soarelui…“ (2. Samuel 23:3,4). Vedeţi de asemenea Matei 13:43; 17:2-5.

Întreb, deci: nu trebuie oare ca noi să aşteptăm o lumină înaintea luminii împărăţiei? Nu sunt aceste semne din ceruri aşezate acolo pentru timpuri şi perioade, şi nu ne vorbesc ele, fiecare din sfera lor? Nu este ascunsă o taină în luceafărul de dimineaţă, în ceasul strălucirii lui solitare, ca şi în soare atunci când acesta răsare în puterea lui deasupra pământului? Nu reprezintă luceafărul de dimineaţă semnul din ceruri al Aceluia a cărui apariţie nu este pentru lume, ci pentru un popor care aşteaptă devreme un Domn nepământesc? Nădejdea lui Israel, poporul pământesc, salută „răsăritul Soarelui“ (Luca 1:78); Biserica însă iese în întâmpinarea Lui. „Eu sunt Rădăcina şi Vlăstarul lui David, Steaua strălucitoare de dimineaţă. Şi Duhul şi Mireasa spun: «Vino!»“ (Apocalipsa 22:16,17). Totul este al nostru; şi din acest tot glorios fac parte „steaua de dimineaţă“ pentru transformarea noastră ca să fim asemenea lui Isus, şi „Soarele care răsare“, pentru ziua noastră de putere împreună cu Isus.

Cum sunt formate aceste legături tainice, şi cum periplurile minunate sunt astfel trasate şi urmate, de la început până la sfârşit, din veşnicie în veşnicie! Niciodată nu le pierdem firul, nici interesul pentru ele, chiar în momentele cele mai sacre şi mai intime.

Am urmărit acum, de-a lungul meditaţiilor noastre asupra acestui drum glorios al Fiului lui Dumnezeu, o lumină în ceruri mai timpurie decât cea a răsăritului soarelui, o lumină pe care Isus, Fiul lui Dumnezeu, printre celelalte glorii ale Sale, Şi-o însuşeşte şi despre care mărturiseşte că o va împărtăşi cu sfinţii Săi: „Şi-i voi da steaua de dimineaţă“.

Şi după ce luceafărul de dimineaţă a strălucit pentru scurta sa perioadă, soarele va răsări la vremea rânduită lui: „Atunci cei drepţi vor străluci ca soarele în Împărăţia Tatălui lor“ (Matei 13:43). „Şi va fi ca lumina dimineţii, ca răsăritul soarelui, o dimineaţă fără nori, când din strălucirea soarelui, după ploaie, iarba verde încolţeşte din pământ“. „Să se bucure cerurile şi să se veselească pământul, să mugească marea şi tot ce o umple! Să se bucure câmpia şi tot ce este pe ea! Atunci toţi copacii pădurii vor cânta de bucurie înaintea Domnului, pentru că El vine, pentru că El vine să judece pământul“ (Psalmul 96:11-13).

Cineva a spus: „Credinţa îşi are o lume a ei“. Cu siguranţă că şi noi putem spune, după ce am urmărit aceste ascensiuni şi coborâri ale Fiului lui Dumnezeu, unindu-le pe toate împreună, cele preaînalte şi cele de jos, şi introducându-le pe toate în strălucirea unei asemenea împărăţii, că aşa stau lucrurile: credinţa îşi are cu adevărat o lume a ei proprie. Ah, de-am avea acea putere în suflet ca să umblăm în acea lume! Iar această putere stă în stăruinţa şi în fervoarea credinţei, care de fapt nu sunt altceva decât simplitatea şi realitatea credinţei.

David şi Abigail au umblat într-o lume care era a credinţei, atunci când s-au întâlnit în pustia Paran. Aparent, sau în ochii oamenilor, David era în acel timp doar o căpetenie al celor nelegiuiţi şi rătăcea prin peşterile şi gropile pământului; s-ar fi putut spune că era dependent de un vecin bogat pentru o bucată de pâine. Însă credinţa descoperea un alt David; iar în ochii Abigailei, totul stătea altfel. În acea clipă binecuvântată, deşi anonimă, când cei doi sfinţi ai lui Dumnezeu s-au întâlnit în pustie, s-a pătruns, în duh, în sfera împărăţiei. Deşertul Paran constituia împărăţia în părtăşia celor sfinţi. Fugarul persecutat, vânat şi în nevoie era, în proprii lui ochi şi în cei ai Abigailei, domnul împărăţiei viitoare şi „unsul Dumnezeului lui Iacov“. Abigail a îngenuncheat înaintea lui ca înaintea împăratului ei, iar el, cu bunătatea unui împărat, a primit-o. Proviziile pe care le-a adus în mâna ei, pâinea şi vinul, stafidele şi turtele de smochine, nu reprezentau generozitatea ei faţă de un David în nevoie, ci tributul unui supus de bunăvoie faţă de regele David. Ea se socotea prea fericită şi prea onorată dacă ar fi putut să slujească servitorilor lui. În felul acesta, prin credinţă, a intrat ea într-o altă lume cu această ocazie binecuvântată; dându-ne mărturie că credinţa are într-adevăr «o lume a ei». Şi că acea lume era cu mult mai importantă pentru inima Abigailei decât toate avantajele casei bogatului ei soţ. Pustia însemna pentru ea mai mult decât păşunile şi turmele muntelui Carmel. Căci acolo duhul ei a sorbit din acele lucruri plăcute pe care credinţa ei le descoperise în sferele pure, deşi îndepărtate, ale slavei.

Preaiubiţii mei, când vom avea şi noi aceeaşi putere de a intra în lumea care ne aparţine de drept? Nu avea şi Noe o astfel de lume atunci când a construit o corabie aparent pentru uscat şi nu pentru apă? Nu a avut Avraam o lume asemănătoare atunci când şi-a părăsit ţara, rudenia şi casa tatălui? Şi Pavel, când a putut spune: „… cetăţenia noastră este în ceruri, de unde Îl şi aşteptăm ca Mântuitor pe Domnul Isus Hristos, care va transforma trupul smereniei noastre în asemănare cu trupul gloriei Sale…“? Nu avem şi noi lumea noastră în acest moment, când prin credinţă sufletele noastre au intrare în „harul acesta în care stăm“? Acest har este locuinţa prezentă, plină de pace şi de fericire a conştiinţei stropite şi curăţite, precum şi strălucitorul locaş al nădejdii, de unde aceasta priveşte către „gloria lui Dumnezeu“ (Romani 5:1,2). Toate acestea sunt într-o slabă măsură cunoscute, dacă îmi este îngăduit să vorbesc în numele altora; însă sunt ale noastre. Şi în mijlocul acestei slăbiciuni de care suntem conştienţi, credinţa noastră nu are altceva de făcut decât să-L slăvească pe Fiul lui Dumnezeu; căci progresul în lucrurile divine înseamnă să te bucuri tot mai adânc de El.

În încheierea acestei meditaţii, în care am privit (potrivit cu măsura noastră) la „veacul viitor“, aş spune că puţine motive sunt mai mişcătoare pentru inimă în vremea prezentă, decât lepădarea lui Hristos. Este naturală o astfel de concluzie; căci dacă El va fi slăvit în felul în care am văzut, în „veacul viitor“, cu siguranţă că este lepădat în „veacul acesta rău“.

Acest lucru însă se uită uşor; şi aceasta este şi dorinţa dumnezeului veacului acestuia. Peste tot sunt văzute o adaptare şi un rafinament în continuă dezvoltare; îmbunătăţiri sociale, intelectuale, morale şi religioase; şi toate îşi dau mâna pentru a face nevăzut un Hristos nelumesc. Credinţa însă vede un Isus lepădat şi o lume judecată. Ea ştie că deşi casa este măturată, goală şi împodobită, aceasta nu şi-a schimbat stăpânul sau proprietarul, ci este doar făcută cu atât mai potrivită pentru scopurile acestuia.

Serioasă greşeală, preaiubiţilor, să gândeşti că poţi rafina şi cultiva „veacul acesta de acum“ pentru Fiul lui Dumnezeu! Dacă David, într-o anume ocazie, n-a ţinut seama de gândul lui Dumnezeu în ce priveşte purtarea chivotului, la fel, într-o altă împrejurare, a fost ignorant cu privire la voia Acestuia în vederea zidirii unei case din lemn de cedru pentru acelaşi chivot. El a căutat să ofere Domnului un locaş stabil într-o ţară necurăţită şi necircumcisă. Prin urmare a greşit mult, necunoscând puritatea slavei Domnului; la fel stau lucrurile şi cu cei care leagă numele Domnului Isus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, de pământ aşa cum este acesta acum, sau de împărăţiile „veacului de acum“. Oricât de sinceră ar fi dorinţa inimii lor, ca în cazul lui David, o spunem din nou (şi cât de siguri suntem de această convingere) că ei greşesc nespus de mult, necunoscând puritatea slavei Domnului. Aceasta este o lecţie pe care trebuie să o învăţăm tot mai mult. Fiul lui Dumnezeu este încă un Străin pe pământ; şi El nu caută acest pământ, ci un popor afară din el, popor care să fie străin acum împreună cu El, declarându-şi pe faţă poziţia în mijlocul tuturor deşertăciunilor şi ambiţiilor care constituie istoria de fiecare ceas a acestei lumi.

„Voi sunteţi aceia care aţi rămas mereu cu Mine în încercările Mele. Şi Eu vă rânduiesc o împărăţie, după cum Tatăl Meu Mi-a rânduit Mie…“ (Luca 22:28,29).

 Fiul lui Dumnezeu

Moartea intai si Moartea a doua (ep.2)

https://danuttanase.wordpress.com/2014/10/11/moartea-intai-si-moartea-a-doua-ep-2/

Motto: Iazul de foc, este moartea a doua (Apocalipsa)

iad105[1]

Dragi prieteni si neprieteni, dupa primul episod pe aceasta tema, a mortii, in care am vorbit despre moartea intai, adica despre moartea somn, astazi o sa continuam sa vorbim despre moartea a doua, cea definitiva, vesnica, pentru totdeauna. Trebuie sa vedem si sa intelegem foarte bine ce este, si ce reprezinta aceasta moarte, moartea a doua. Apoi, intelegand ceea ce este moartea intai si moartea a doua, vom putea intelege si mai bine, acest minunat plan de salvare al omului pacatos, din pacat si din moarte. Asezand fiecare piesa a adevarului dumnezeiesc la locul ei, vom avea imensa bucurie, de a intelege corect si pentru totdeauna, mesajul lui Dumnezeu catre noi, si de a nimicii tot pentru totdeauna, minciunile si cursele Satanei, aduse prin falsul crestinism si falsele evanghelii, predicate in crestinismul apostaziat, adica contrafacut de Dracu’..

Moartea intai, adica moartea somn, oricat ar parea ea de groaznica si de inspaimantatoare, si asa este, pentru ca trupurile noastre se intorc in elementele din care am fost creati, si redevin acele elemente prin descompunere, nu este decat ceea ce a spus Isus Hristos ca este: un somn din care toti ne vom trezi, si nimic altceva. Nu trebuie sa ne temem prea mult de ea! Moartea cea adevarata, singura moarte de care trebuie sa ne temem cu adevarat, este moarte a doua! Moartea pregatita pentru cei pierduti, pentru cei nelegiuiti, pentru pacatosi. Dar ce este moartea a doua? Iata ce ne spune Dumnezeu, ca este aceasta moarte, moartea a doua:

„Moartea (intai) si Locuinta mortilor au dat inapoi pe mortii care erau in ele. Fiecare a fost judecat dupa faptele lui. Si Moartea si Locuinta mortilor au fost aruncate in iazul de foc. Iazul de foc, este moartea a doua. Oricine n-a fost gasit scris in Cartea Vietii, a fost aruncat in iazul de foc.” (Apocalipsa)  Sa gandim si sa analizam putin acest text. Ce ne spune el? Foarte, foarte multe lucruri, extrem de importante, pe care trebuie sa le stim, ca sa fim bucurosi, veseli si plini de pace, de incredere si de siguranta. Satana si ingerii cazuti, adica demonii, cei care l-au urmat pe Lucifer in rebeliunea lui fata de Dumnezeu, adica primii pacatosi sau nelegiuiti aparuti in Univers, precum si toti oamenii de pe planeta Pamant, din toate veacurile, care i-au urmat in razvratirea si in necredinta lor fata de Dumnezeu, si au ramas astfel pana la sfarsitul vietii lor de partea Satanei, nu mai sunt scrisi in Cartea Vietii, si vor fi aruncati toti, in Iazul de foc, care este moartea a doua. In acest text, asa cum spuneam, mai este un lucru extrem de important de remarcat, si de tinut minte. Dupa cum vedeti, textul ne confirma faptul ca moarte intai, moartea somn, impreuna cu locul in care mortii au dormit acest somn, adica Locuinta mortilor, mormantul, indiferent daca aceasta locuinta a fost in pamant, in apa sau in foc, in burta animalelor pentru cei mancati de fiare, etc… vor fi aruncate si ele in… moartea a doua, in iazul de foc, care este insusi Iadul! Moartea a doua, iazul de foc, Iadul, inghit practic moartea ca fenomen aparut in Univers, si dispare atat ea, moartea a doua, cat si moartea intai, cat si iazul de foc, cat si Iadul, pentru totdeauna, din Univers, din Imparatia Dumnezeului celui Viu in vecii vecilor! Aceasta este izbanda deplina repurtata de Isus Hristos asupra pacatului si a mortii! Astfel a biruit Isus Hristos atat moartea intai, cat si moartea a doua, adica Iadul, pentru totdeauna, facand astfel posibila, disparitia mortii din Imparatia lui Dumnezeu, care este Universul! Bucurati-va! Vedeti ce frumos si ce armonios se leaga Scriptura?! Din acest text, se intelege foarte clar, ca este vorba despre moartea intai, care este aruncata in moartea a doua, dimpreuna cu Locuinta mortilor, mortile amandoua, disparand astfel pentru vesnicie. Ma rept putin, dar cred ca merita. Este foarte important sa intelegem acest mesaj. Victoria lui Isus este astfel deplina, totala, si irevocabila! Nu putem sa ne ratacim sau sa intelegem gresit, decat daca ne lasam in continuare prostiti de Dracu’ si de basmele lui din falsul crestinism, din Crestinismul SRL, cel inventat de oamenii manipulati si mintiti de Dracu’!

„S-a ispravit ! Eu sunt Alfa si Omega, Inceputul si Sfarsitul. Celui ce ii este sete ii voi da sa bea fara plata, din izvorul apei vietii. Cel ce va birui, va mosteni aceste lucruri. Eu voi fi Dumnezeul lui, si el va fi fiul Meu. Dar, cat despre fricosi, necredinciosi, scarbosi, ucigasi, curvari, vrajitori, inchinatorii la idoli si toti mincinosii, partea lor este in iazul care arde cu foc si cu pucioasa, adica moartea a doua.” (Apocalipsa)  Acesta este Iadul, moartea a doua! Alt Iad, nu exista, si nici nu va mai exista!

iad100[1]

Poate ca va veti intreba totusi, de ce este atat de important subiectul celor doua morti, despre care ne vorbeste Dumnezeu in Biblie? Dragii mei prieteni si neprieteni, acest subiect, reprezinta alte doua piese importante din puzzle-ul adevarului, si al planului lui Dumnezeu de eradicare a pacatului, aparut in Imparatia Sa cea vesnica, si de salvare a celor care doresc asta. Acest plan, implica atat salvarea pacatosilor, daca vor, adica viata, dar si moartea pacatosilor, adica disparitia lor pentru totdeauna, din Univers. Mai sunt cateva adevaruri foarte importante, fundamentale, legate de acest subiect al mortii intai si a mortii a doua, si anume faptul ca Iadul nu va exista vesnic, asa cum gresit se crede si se propovaduieste in falsul crestinism, iar cei care mor, nu sunt acum vii in ceruri, si se uita la noi sau ne ajuta, asa cum gresit se crede si se propovaduieste. Mortii sunt morti, si dorm somnul mortii intai, asa cum ne spune insusi Isus Hristos, nu sunt vii in cer. Daca ar fi asa, daca mortii ar fi deja vii in cer, nu ar mai fi necesara INVIEREA! Nu ar mai exista obiectul INVIERII ! Nu ar mai avea sens INVIEREA! Ar disparea insusi obiectul invierii: mortii. Prin aceasta minciuna satanica cu nemurirea sufletului, minciuna spusa pentru prima data in Eden, Evei, de catre Satana, acel celebru „nu veti muri”, se neaga rolul lui Isus Hristos ca salvator din moarte si din pacat! Cine invata pe oameni aceasta minciuna satanica, va suporta consecintele, el, precum si toti cei care o cred. Mortii sunt morti, si nu pot sa fie treziti din acest somn al mortii intai, decat de Isus Hristos, si de catre nimeni altcineva. Asa ne spune Dumnezeu! Nici macar Tatal ceresc nu poate sa faca asta. Numai Isus Hristos, Fiul Sau, are cheile si rezolvarea problemei pacatului si a mortii, si nimeni altcineva: „Nu te teme! Eu sunt Cel Dintai si Cel de pe Urma, Cel Viu. Am fost mort, si iata ca sunt viu in vecii vecilor. Eu tin cheile mortii si ale Locuintei mortilor.” (Apocalipsa) Numai Isus Hristos poate sa invie mortii. Nimeni altcineva. Nu apostolii, nu profetii, nu preotii, nu pastorii, nu ritualurile, nu apostolul Petru a tinut sau tine cheile Imparatiei lui Dumnezeu, nu Papa de la Roma, asa cum gresit se invata si se crede, ci doar Isus Hristos! Nici macar Dumnezeu Tatal nu poate sa faca asta, invierea mortilor, asa cum am mai spus. Nu ca nu ar putea, poate, dar dreptatea, ordinea Universala, adevarul, impun ca doar INVINGATORUL, biruitorul mortii si al pacatului, adica doar Isus Hristos, sa poata sa faca asta. Asa este drept, corect, moral, cinstit, etic, etc. Tatal nu poate, si nu vrea sa ia acest drept Fiului Sau, care este autorul de drept al acestei marete victorii, chiar daca ea, victoria, a fost repurtata cu ajutorul nemijlocit al Tatalui. De ce nu poate? Pentru ca nu ar fi corect, drept, moral. Ori stim ca temelia scaunului de Domnie a lui Dumnezeu, este dreptatea absoluta: „Dreptatea si judecata sunt temelia scaunului Tau de domnie, bunatatea si credinciosia sunt inaintea fetei Tale.” (Psalmul 89)  La Dumnezeu nu este ca la oameni, adica unul sa munceasca, iar altul sa culeaga roadele muncii celui care a trudit cu adevarat. Asa ceva nu exista in Imparatia lui Dumnezeu. Isus Hristos s-a intrupat, a venit in lumea noastra, si a biruit pacatul si moartea, atunci, in acest caz, numai El are dreptul de a face ce trebuie facut, pana la final.

Spuneam ca adevarul despre moartea a doua, ne arata fara putere de tagada, un alt mare adevar, si anume acela, ca IADUL nu este vesnic. Iadul va avea o existenta limitata. Va fi extrem de scurt. Va dura doar o zi. Ziua aceea mare si infricosata, ziua mortii a doua, Ziua iazului de foc, Ziua care va arde ca un cuptor, Ziua Iadului. Ziua in care vor muri pentru totdeauna, pacatosii din toate veacurile, in frunte cu Dracu’ si ingerii lui. Aceasta este moartea a doaua, este ziua ei, de care toti trebuie sa ne temem cu adevarat. Iadul este aceasta zi de foc, cand toata planeta va arde ca un cuptor, si cand Diavolul, Satana, Dracu’, impreuna cu ingerii cazuti, deveniti demoni, si cu toti pamantenii care au trait si au stat de partea lor in viata petrecuta de ei pe planeta Pamant, pana in ziua mortii lor, vor pierii pentru totdeauna, in iazul de foc. Asupra celor salvati de Isus Hristos, moartea a doua, nu are nicio putere! Adica ei nu vor muri niciodata de aceasta moarte. Acesta zi de foc, singura, este adevarul care spulbera minciuna cu Iadul cel vesnic. O minciuna care il prezinta pe Dumnezeu ca pe un tiran setos de sange, de chin, de tortura, de suferinte, de lacrimi si de durere! Asa ceva nu exista! Dumnezeu este mila, iertare, bunatate, dreptate si dragoste. Iazul de foc, moartea a doua, Iadul, nu au fost pregatite pentru noi, ci doar pentru Satana si ingerii lui. Cum asa veti intreba?! Veti spune ca si pentru pacatosi a fost pregatita aceasta moarte, acest iaz de foc, acest iad. Nu prieteni si neprieteni, acest iaz de foc, iadul, moartea a doua, a fost pregatita doar pentru Satana si ingerii lui! Iata si dovada: „Duceti-va de la Mine, blestematilor, in focul cel vesnic, care a fost pregatit Diavolului si ingerilor lui!” (Matei)  De ce asa, veti intreba? Raspuns: pentru ca numai pentru ei, pentru Diavol si pentru ingerii cazuti, nu mai exista iertare, har, indurare, mila. Numai ei au depasit acest nivel, pentru ca au refuzat iertarea, si au pasit extrem de ferm si de hotarati, spre moartea a doua. Stit de ce si cum? Pentru ca nu au mai dorit sub nicio forma, mila, iertarea, harul, bunatatea si dragostea lui Dumnezeu! Au refuzat oferta de mila si de iertare a lui Dumnezeu. Au vrut sa mearga mai departe in razvratirea lor, pana la capat. Au vrut sa fie liberi de Dumnezeu si de Imaparatia Sa, pana la capat. Oamenii in schimb, toti cei care s-au nascut si au trait pe aceasta planeta, au avut si au inca, in timpul vietii lor, aceasta sansa a iertarii si a salvarii, prin Isus Hristos. De aceea ne spune Dumnezeu, ca nu pentru noi a fost pregatit iazul de foc, moartea a doua. Teoretic si practic, TOTI pamantenii puteam si putem sa fim salvati, daca voiam sau voim asta. Iazul de foc, moartea a doua, devine si partea noastra, doar atunci cand sigilam si noi aceasta alegere a noastra, de a sta de partea Satanei, pana in ziua mortii noastre. Adica daca il refuzam pe Dumnezeu, si ramanem robii lu’ Dracu’. Pana atunci, pana in ziua mortii noastre, noi suntem scrisi toti in Cartea Vietii. Toti! Nimeni nu lipseste! Suntem stersi din Cartea vietii, doar atunci cand moartea ne-a gasit tot de partea Satanei, si nu de partea lui Dumnezeu. Atunci si numai atunci, Isus Hristos, este nevoit sa ne stearga din Cartea Vietii Mielului, Cartea Vietii Lui, din cartea biruintei Lui asupra mortii si a pacatului, si vom fi astfel biruiti de pacat si de moarte, impreuna cu Dracu’ si ingerii lui cazuti, ajungand astfel in iazul de foc, iadul, moartea a doua. Acesta este adevarul dragii mei! Iata si dovada ca asa este:

„Cel ce va birui va fi imbracat astfel in haine albe. Nu-i voi sterge nicidecum numele din Cartea vietii, si voi marturisi numele lui inaintea Tatalui Meu, si inaintea ingerilor Lui.” (Apocalipsa) In Isus Hristos, numele fiecarui pamantean care a trait sau inca traieste pe planeta Pamant, este scris in Cartea Vietii, atunci cand se naste pe planeta Pamant. Daca omul moare de partea Satanei, in acel moment si numai atunci, este STERS de Isus din Cartea Vietii Lui. Asa spune Biblia.

„Sa fie stersi din Cartea Vietii, si sa nu fie scrisi impreuna cu cei neprihaniti!” (Psalmul 69)

„Oricine n-a fost gasit scris in Cartea Vietii, a fost aruncat in iazul de foc.” (Apocalipsa)

Stiu ca exista si alte texte in Biblie, care vorbesc despre Cartea Vietii, si care, aparent, contrazic ceea ce v-am spus aici, dar vom discuta asta intre-un alt post, promis de mult timp, pe care am sa-l intitulez chiar asa: Cartea Vietii.

Spuneam ca acest subiect pe care il discutam aici, al celor doua morti, ne mai arata un adevar maret despre Dumnezeu: ca IADUL NU ESTE VESNIC. Ca Iadul va tine doar o zi. Atat. Ziua Judecatii. Ziua care va arde ca un cuptor. O singura zi. Ziua iazului de foc, ziua mortii a doua. Asa spune Biblia:

„Iar cerurile si pamantul de acum, sunt pazite si pastrate, prin acelasi cuvant, pentru focul din ziua de judecata si de pieire a oamenilor nelegiuiti. Dar, preaiubitilor, sa nu uitati un lucru: ca, pentru Domnul, o zi este ca o mie de ani, si o mie de ani sunt ca o zi. Domnul nu intarzie in implinirea fagaduintei Lui, cum cred unii, ci are o indelunga rabdare pentru voi si doreste ca niciunul sa nu piara, ci toti sa vina la pocainta. Ziua Domnului insa va veni ca un hot. In ziua aceea, cerurile vor trece cu trosnet, trupurile ceresti se vor topi de mare caldura, si pamantul, cu tot ce este pe el, va arde.” (2Petru)

„Caci iata, vine ziua care va arde ca un cuptor! Toti cei trufasi si toti cei rai vor fi ca miristea, ziua care vine ii va arde, zice Domnul ostirilor, si nu le va lasa nici radacina, nici ramura.” Maleahi)   Cine este radacina, si cine sunt ramurile, va veti intreba?! Raspuns: radacina este Satana, iar ramurile sunt ingerii cazuti odata cu el, dimpreuna cu toti pamantenii pacatosi care au trait pe planeta Pamant, de-a lungul veacurilor de pacat. Asa cum pentru poporul lui Dumnezeu Isus este vita, iar noi, poporul Sau, fratii Lui, suntem mladitele.

„Ei vor fi ai Mei, zice Domnul ostirilor, Imi vor fi o comoara deosebita, in ziua pe care o pregatesc Eu. Voi avea mila de ei, cum are mila un om de fiul sau care-i slujeste. Si veti vedea din nou atunci deosebirea dintre cel neprihanit si cel rau, dintre cel ce slujeste lui Dumnezeu si cel ce nu-I slujeste. Caci iata, vine ziua care va arde ca un cuptor! Toti cei trufasi si toti cei rai vor fi ca miristea, ziua care vine ii va arde, zice Domnul ostirilor, si nu le va lasa nici radacina, nici ramura. Dar pentru voi, care va temeti de Numele Meu, va rasari Soarele neprihanirii, si tamaduirea va fi sub aripile Lui. Veti iesi si veti sari ca viteii din grajd. Si veti calca in picioare pe cei rai, caci ei vor fi ca cenusa sub talpa picioarelor voastre, in ziua pe care o pregatesc Eu, zice Domnul ostirilor.” (Maleahi)

Iadul dragii mei, asa cum ne spune Dumnezeu, si dupa cum vedeti din aceste texte biblice, nu este vesnic. Iadul este moartea a doua, iazul de foc, moarte care va disparea in ea insasi, in sensul ca moartea a doua este insusi iazul de foc, insusi Iadul. Iadul se va inghiti pe sine insusi, aratand astfel dreptatea lui Dumnezeu, si indreptatriea Sa in fata noastra a tuturor, in sensul ca nu Dumnezeu a adus pacatul si moartea in Univers. Nu Dumnezeu este vinovat pentru tot ceea ce s-a intamplat in toata aceasta istorie a pacatului si a mortii. Nu Dumnezeu este vinovat pentru moartea noastra, a Satanei, si a ingerilor cazuti, ci doar noi insine, in frunte cu Dracu’, pentru ca am stat pana la sfarsitul vietii noastre de partea Satanei, de partea raului. Satana ne-a ucis, despartindu-ne de Viul Dumnezeu, sursa vietii lui, si a noastra! Satana ne-a ucis, ca o consecinta a propriei noastre alegeri, in deplina cunostinta de cauza. Va mai amintiti asta, sper: „Iau azi cerul si pamantul martori impotriva voastra ca ti-am pus inainte viata si moartea, binecuvantarea si blestemul. Alege viata, ca sa traiesti, tu si samanta ta.” (Deuteronom)  Dumnezeu nu ucide, salubrizeaza, indepartand gunoiul pacatului. Dumnezeu pune in aplicare propria noastra alegere si decizie: despartirea de El, sursa vietii. Fara viata, nu este decat moarte, asa cum fara lumina, nu este decat intuneric. Moarte pe care am ales-o de buna voie si nesiliti de nimeni, in mod constient. Moarte pe care am iubit-o, asa cum a iubit-o si Dracu’ cu ingerii lui, atunci cand au vrut sa mearga pana la capat, ca si cei care vor fi pierduti. Asa ca va rog nu-l mai invinuiti pe Dumnezeu, pentru toate suferintele, durerile, nedreptatile, precum si pentru toate nelegiuirile pe care le suferiti in viata aceasta, pe planeta Pamant. Dracu’ este vinovat pentru ele, nu Dumnezeu. Dracu’ va minte, va manipuleaza si va ucide, nu Dumnezeu. Acesta este adevarul, chiar daca va convine sau nu va convine. Alegandu-l pe Dracu’, ati ales moartea, va sinucideti, ca si el. Veti avea aceeasi soarta ca si el. Veti merge in focul pregatit pentru el si ingerii lui. Poporul lui Dumnezeu, cei care au ales sa fie salvati de catre Isus Hristos, cei care au ales viata si neprihanirea, ca fiind cea mai inalta forma de civilizatie din Univers, vor avea parte de asta: “Fericiti si sfinti sunt cei ce au parte de intaia inviere! Asupra lor, a doua moarte n-are nicio putere, ci vor fi preoti ai lui Dumnezeu si ai lui Hristos, si vor imparati cu El o mie de ani.” (Apocalipsa)

Asupra celor salvati de Isus Hristos, moartea a doua, nu are nicio putere! Nu uitati va rog, acest adevar maret si vesnic! Aceasta este Evanghelia Vesnica! Evanghelia biruintei neprihanirii asupra pacatului. Evanghelia biruintei vietii asupra mortii. Evanghelia Salvarii vesnice. Asupra poporului lui Dumnezeu, moartea a doua, iazul de foc, adica sfarsitul vesnic al iadului si al pacatului, nu are nicio putere! Nu uitati asta!

Sa ne bucuram!

„Nu te teme! Eu sunt Cel Dintai si Cel de pe Urma, Cel Viu. Am fost mort, si iata ca sunt viu in vecii vecilor. Eu tin cheile mortii si ale Locuintei mortilor.” (Apocalipsa)

“Eu sunt Invierea si Viata. Cine crede in Mine, chiar daca ar fi murit, va trai. Si oricine traieste si crede in Mine, nu va muri niciodata. Crezi lucrul acesta?” (Ioan)

(va urma)

 

 

 
oi-din-rasa-Suffolk

Rase de oi romanesti

 

Un sector important al agriculturii de la noi din tara este cresterea ovinelor. Rasele preponderente de la noi din tara se sunt clasificate dupa finetea lânii in rase cu lâna fina (Merinos de Palas; Merinos Transilvanean; Spanica); rase cu lâna semifina (Tigaie); rase cu lâna semigroasa (Stogosha;  Oaia cap negru de Teleorman) si rase cu lâna groasa  (Turcana).
Rasa Merinos de Palas, a fost omologata in 1960 de catre Institutului de Cercetare Dezvoltare pentru Cresterea Ovinelor si Caprinelor  Palas. Este o rasa mixta, de lana fina si de carne si este cea mai perfectionata dintre oile locale. Conformatia corporala este armonioasa, oile pot ajunge la  greutatea de 57-60kg iar berbecii pot depasi 100kg.  Productia de lana la berbeci variaza intre 12-14 kg, iar la oi 6-8kg. Lana este de calitate superioara, randamentul dupa spalare este de 55%, finetea fibrelore este de 20-22 micorni.
Oaia Spanica, a fost obtinuta prin incurcisarea Merinosului cu Tigaia. Este des intalnita in regiunile din sud-estul tarii, in Dobrogea, Muntenia, sudul Moldovei si Banat. Este o rasa foarte rezistenta la conditiile aspre de mediu. Berbecii pot ajunge la 70 de kg iar greutatea corporala a oilor variaza intre 45-50 de kg. Productia de lana pentru berbeci este de 6-10kg iar la oi 4-5 kg.
Merinosul Transilvanean, s-a obtinut secolul trecut prin incrucisarea dintre Turcana, Tigaie cu berbecii din rasele Merinos Rambouillet, Negretti si Merinosul unguresc. Datorita numarului mare de indivizi utilizati la crearea rasei, se disting doua categorii de Merinos Transilvanean: tipul mare, crescut în zona de campie si tipul mic, crescut în zona de colina. Oile au constructie armonioasa, talia acestora este medie, berbecii ajung la 70/90 kg, iar oile la 50/60 kg iar cantitatea de lana obtinuta de la acestea variaza intre 10-14 kg la masculi si  4,5-8 kg la femele.
Rasa Tigaia s-a format prin domesticirea oilor Arkar din regiunea de SE a marii Caspice. Sunt foarte raspandite in sud-estul Europei. In Romania s-a adaptat foarte bine conditiilor din Moldova si Dobrogea. Au capacitate mare de adaptare la conditile climatice, rezista bine ploilor reci specifice tarii noastre.
Este crescuta pentru lapte, carne si lana. Mieii din aceasta rasa ajung repede la greutatea de 30 kg (aproximatv trei luni). Oile produc aproximativ 3,5-4 kg de lana fina iar berbecii 3-5 kg.

Topul  raselor de oi de carne care merg crescute foarte bine în România

 

 

Investiția în rase de oi de carne este rentabilă pentru crescătorii care dispun de pășune și vor să dezvolte o afacere pe termen mediu sau lung, având în vedere că nu este destul să faci producție, ci ai nevoie să stabilești și contacte pentru a vinde berbecuții. La export sau, de ce nu, pe piața internă pentru că și în România se remarcă o creștere a cererii pentru carnea de miel chiar și în afara ”sezonului” consacrat, cel din preajma sărbătorilor pascale.

Pentru a afla care sunt cele mai profitabile rase de oi de carne, am stat de vorbă cu cunoscutul crescător sibian Marcel Andrei, cel care ,de-a lungul timpului, a testat cam toate rasele posibile, experiența sa fiind de mare valoare pentru cei care acum intră…în branșă.

turcana

  1. Rasă de oi pentru carne: Țurcana 

Cea mai bună rasă de ovine pentru carne a fost, va fi și va rămâne Țurcana noastră. Crescătorii cu ștate vechi au dezvoltat propriile linii pentru producția de carne, așa că acum berbecuții de Țurcană ”se pot bate” de la egal la egal cu cele mai fandosite cărnuri de oaie din lume, inclusiv cele de pe meleaguri exotice, cum ar fi Africa. ”Țurcana este foarte răspândită în toate zonele țării, iar un avantaj excelent este că rezistă pe munte la temperaturi înalte. Practic este o rasă rustică, fără pretenții, crescută și dezvoltată pe munte. Nu are probleme cu picioarele, nu este sensibilă la boli și poate fi ținută pe pășune chiar și până la prima zăpadă”, ne-a explicat crescătorul sibian de ce rămâne fidel rasei Țurcană pentru producția de carne.

În afară de potențialul său pe acest segment, cu miei care cresc repede și sunt rezistenți, Țurcana dă o lână groasă, ce poate oferi o sursă suplimentară de venit. Toate aceste calități, însă, au început să coste pe măsură pentru că exemplarele reușite de Țurcană – linia de carne ajung să aibă un preț ce atinge 5.000 de lei.  “Femelele pleacă de la 1.000 de lei bucata, în funcție de performanță iar masculii de la 2.000 de lei”, ne-a declarat Dumitru Andreșoi, oier din Hunedoara recunoscut pentru „fidelitatea” sa pentru această rasă.

Un mare avantaj al Țurcanei este să poate fi încrucișată cu aproape orice rasă din import rezultând metiși rezistenți și de calitate.

 

Schwarzkopf

2. Rasă de oi pentru carne: Cap negru german

Rasă de carne originară din Germania – după cum îi spune și numele, atinge o greutate care variază între 65 și 130 de kilograme. În plus, această rasă este crescută atât pentru producția de carne, cât și pentru cea de lână. ”S-a acomodat cel mai bine la noi dintre toate rasele importate. Nu este pretențioasă, rezistă la boli și cel mai important mănâncă aceleași furaje ca și oile noastre. Nu are nevoie de îngrijiri speciale. Din experiența mea aș putea spune că este rasa cea mai bună, din import, care se pretează la toate zonele din România”, ne-a declarat Marcel Andrei.

El spune că prețul oilor aduse din Germania se negociază în funcție de performanță. “Dacă vrei oi cu certificat de origine atunci prețul crește. Dacă cumperi la preț de carne dai mai puțini bani pe un exemplar. De exemplu eu am avut berbecuți aduși direct acasă cu 100 de euro bucata dar deja dacă vorbim despre animale cu certificat prețul sare și la 800-1000 de euro”, ne-a mai explicat crescătorul.

La 6 luni de viață, mieii din rasa Cap negru german – Schwarzkopf ating o greutate de 50-60 de kilograme. La maturitate, oile ating o greutate de 80-100 de kilograme, iar berbecii de 110-130 de kilograme.

 

oi-din-rasa-Suffolk

3. Rasă de oi pentru carne: Suffolk englezesc – rasa de oi cu cea mai mare viteză de creștere

Rasa de oi Suffolk englezesc este cunoscută ca rasa de carne cu cea mai mare viteză de creștere. Această calitate face ca berbecii să fie căutați în schemele de încrucișare ce vizează obținerea mieilor hibrizi de carne. Tot ce se obține de la oaia Suffolk este de foarte bună calitate și are un gust superior, recunoscut de consumatorii din întreaga lume.

”Kilogramul de carne Suffolk se vinde în Anglia cu 4 – 5 euro pe carcasa de un kilogram în timp ce în România ajunge și la 8 lei pe kilogram la cantitățile mari”, ne explică crescătorul de ovine.

“Suffolk-ul are antricot ca la porcul de carne, spate, pulpe şi piept. În plus nu are atâta grăsime şi nu miroase a oaie”, ne-a declarat dr. Magyari Szabolcs și medic veterinar din Vlăhița, județul Harghita, care crește această rasă.

Un miel Suffolk de o lună jumătate are cel puţin 5 kilograme mai multă carne decât Ţurcana. Media de natalitate este de 1, 6 – 1, 8 cea ce înseamnă că din 100 de oi mame rezultă 170 – 175 de miei. Sunt oi care fată un miel, doi sau trei. Mieii din rasa Suffolk se nasc la 150 de zile de la împerechere și ajung la înțărcare în jurul vârstei de aproximativ 100 de zile. Condițiile minime pentru creșterea oilor Suffolk impun construirea unui adăpost care trebuie dezinfectat – lucru foarte important în prima perioadă de acomodare, căci animalele au nevoie de mare curățenie.

Ca și investiție inițială pentru un crescător care vrea să aducă oi din Anglia, sumele depind de licitația la care participă acolo. Berbecii ajung la prețul de 300 – 400 de lire sterline. În schimb, transportul costă foarte mult, undeva la 9.000 de euro plus TVA preț cu care poate să aducă cam 200 – 250 de animale adulte. Dacă aduce animale mai puține atunci transportul costă 4-5.000 de euro pentru 14-16 animale. Oile Suffolk se pot cumpăra și din România – mai ales berbecii. “Un berbec se vinde cu 500 de euro  pe piața de la noi”, explică medicul veterinar.

Ca un singur inconvenient al oilor de carne Suffolk trebuie precizat că această rasă crește mai mult în stabulație. ”Urcată pe munte poate avea probleme cu plămânii. În rest, este o rasă excelentă dar îți permiți să o crești mai mult în stabulație”, ne-a declarat la rândul său Marcel Andrei.

 

texel-oaie

4. Rasă de oi pentru carne: Texel

Originară din Olanda, oaia din rasa Texel este una dintre cele mai scumpe rase. La fătare, mieii au o greutate de 5-7 kilograme, iar la 3 luni deja cântăresc 30-35 de kilograme. La maturitate, oaia din rasa Texel are o greutate de 75-85 de kilograme, iar un berbec de 110-130 de kilograme.

Oile din rasa Texel sunt crescute în special pentru producția de carne și pentru calitatea de excepție a carcasei. Carnea obținută de la oaia din rasa Texel este de foarte bună calitate, foarte gustoasă și cu o frăgezime aparte.

Berbecii din rasa Texel sunt folosiți și pentru ameliorarea altor rase de oi, pentru îmbunătățirea producției de carne.

În România, berbecii din această rasă se vând cu 800 chiar 1000 de euro iar oile cu circa 300-400 de euro.

”S-au adaptat destul de bine și sunt recunoscute ca fiind cea mai bună rasă de carne. Singurul mic „defect” dacă îi putem spune așa, este că nu au instinctul de turmă. Adică preferă să stea mai mult singure pe pășune, sunt mai independente. Dar ca avantaje, aș menționa că se hrănește cu aproape orice și se dezvoltă bine și pe pășunile cu putină iarbă. Adică practic „rade tot” ceea ce ajută și la regenerarea optimă a ierbii„, ne-a precizat Marcel Andrei.

 

oaia-hampshire

5. Rasă de oi pentru carne: Hampshire

Oaia din rasa Hampshire a fost creată special pentru producția de carne. Este foarte cautată și apreciată în întreaga lume pentru calitatea superioară a cărnii, care are un conținut mic de grăsimi.

Oaia din rasa Hampshire se remarcă prin corpul mare și puternic, foarte musculos. Sunt foarte impozante și mari, fiind asemănate cu un taur de dimensiuni mai mici. Corpul este acoperit de păr des și scurt, de culoare albă. Capul, urechile și picioarele sunt acoperite de păr de culoare neagră.

Deoarece sunt oi crescute pentru producția de carne, oile Hampshire au o conformație masivă. La maturitate, berbecii ating greutatea de 125 de kilograme, iar oile de 90 de kilograme. Pe lângă carne, oile din rasa Hampshire oferă și o cantitate mare de lână, în jur de 8 kilograme pe an. În plus, berbecii din rasa Hampshire sunt folosiți pentru îmbunatățirea și ameliorarea altor rase de oi.

Berbecii terminali din rasa Hampshire sunt necesari în turmele comerciale pentru producția de miei hibrizi de carne. De altfel, această oaie este o bucurie pentru fermieri, deoarece este foarte ușor de intreținut. În România, conform site-urilor de anunțuri această rasă se vine cu 500 de euro berbecii și circa 250 femelele.

 

 

 Sarda, rasa italiana de oi de lapte pe care se  mizazasarda 4

Pentru a se adapta mai bine cerintelor pietii, crescatorii romani de animale au inceput sa apeleze tot mai des la rasele straine. Un exemplu in acest sens il intalnim in judetul Mures, la Tarnaveni mai exact, acolo unde Ghita Adam, in varsta de 35 ani, creste de cativa ani 250 de oi Sarda, o rasa din Sardinia recunoscuta pentru productia de lapte.
„Fata de Turcana, productia de lapte la Sarda este mult mai mare. O medie ar fi de 2 l de lapte pe zi, pe animal. De asemenea, perioada de lactatie este foarte lunga, incepand din ianuarie, cand incep fatarile, si inclusiv pana la inceputul lunii noiembrie. Si prolificitatea este foarte mare, undeva la 2-3 miei, in general. Eu am facut acum 5-6 ani transport persoane in Italia si acolo am vazut rasa asta. Asa am aflat de ea. Mi-a placut, m-am interesat de ea si am cumparat initial 20 de mielute si 4 berbeci”, a declarat, pentru StiriAgricole.ro, Ghita Adam.
Pentru primul efectiv cumparat, crescatorul muresean a platit 5 euro/kg. „Am vrut sa vad cum se adapteaza. Pot spune ca nu le-am menajat deloc. Iarna nu au avut decat un acoperis deasupra capului. Spre suprinderea mea au rezistat foarte bine. In urmatoarea primavara am mai adus 25-30. Acum mai aduc 2 berbeci odata la 2 ani pentru evitarea consangvinizarii”, ne-a mai spus crescatorul.
Din punct de vedere al greutatii, o oaie ajunge la 40 -50 kg, iar un berbec pe la 60-70 kg. Mieii gemelari au la 4 saptamni o greutate cuprinsa intre 13-15 kg.

oi sarda

De asemenea, si grasimea laptelui este una buna la rasa de oi Sarda. „Multi se tem ca daca oile dau lapte mult, vor avea o grasime slaba insa nu este asa. In lunile din primavara, se mentine la 5,6% grasimea, iar pe final de lactatie poate ajunge la circa 9% grasime”, ne-a mai spus Ghita Adam.
Mieii din rasa Sarda sunt hraniti in mare parte cu concentrate, acestea continand porumb, lucerna macinata, orz, grau si srot de floarea soarelui. Pe timp de vara, crescatorul afirma ca oile valorifica foarbe bine orice pasune, nefiind pretentioase. „La cele care nu fata si la berbeci eu le dau un pic de fan, insa pentru cele care vor naste le dau doar lucerna, aceasta avand un raport caloric mult mai ridicat”, explica crescatorul.
Din punct de vedere al valorificarii, crescatorul din Tarnaveni are un contract cu o fabrica de lapte din Brasov, care ii preia toata productia la pretul de 2,7 lei pe litrul de lapte. „Eu predau laptele la o fabrica din Brasov, am racitor si a doua zi vine si ridica laptele. Pretul pe care il primesc e 2,7 lei pe litru. Initial, acum 2 ani, aveam 2,20 lei la inceput de productie, iar spre iarna ajungea si la 3,2 lei. La un moment dat m-au intrebat daca sunt de acord sa-mi dea 2,7 lei tot anul. Mi-am facut niste calcule si am fost de acord”, ne-a mai marturisit fermierul.
Pentru cei care ar fi interesati de exemplare din rasa Sarda, crescatorul din Mures vinde mielutele de prasila, la 2 luni, cu 150 euro bucata, iar berbecutii cu 200 euro.
„Crescatorii sunt mai reticenti la rasele straine, insa pot spune ca in ultimii 3-4 ani sunt destul de cautati berbecii de Sarda, mai ales pentru cei care vor sa faca metisari”, ne-a mai spus Ghita Adam.
Oile din rasa Sarda sunt originare din regiunea italiana Sardinia. Cele mai mari efective de oi Sarda exista in Italia, insa exemplare ale acestei rase pot fi gasite si in alte tari mediteraneene, mai ales in Tunisia. In prezent, numarul total de exemplare Sarda se ridica la peste 5 milioane.

 Oi de lapte 

OILE DE LAPTE FRIESE AU O PRODUCTIE DE CA 400 – 600 LTR DE LAPTE PE SEZON DE LACTATIE CU O GRASIME DE 5 – 6 % MEDIA ESTE DE CCA 2 LITRI PE ZI.
DE REGULA FATA 2 – 3 MIEI PE FATARE.
SPOR DE CRESTERE LA MIEI CCA 300 – 400 g / ZI

GREUTATILE:

BERBECI MATURE
110 kg – 130 kg

OI MAME
70 kg – 100 kg

BERBECI LA 1 AN
60 kg – 80 kg

FEMELE LA PRIMA MONTA

45 kg – 60 kg

PRET 500 EURO + TVA

TEL 0770/354047 

 

 

Rasa de oi de Camerun

OI DE CAMERUN SUNT FORTE RESISTENTE LA CLIMATUL DIN ROMANIA.
OILE DE CAMERUN AU 3 FATARI IN 2 ANI SI DE REGULA AU CATE 2 MIEI.
GREUTATEA LOR ESTE DE 50 KG LA FEMELE ADULTE SI 70 KG LA BERBEC.
OI DE CAMERUN NU TREBUIESC TUNSE SAU MULSE SI POT FI TINUTE ATAT PE PASUNE CA SI PE STABULATIE.

PRET 220 EURO + TVA

TEL 0770/354047 

Rase de oi pentru oferte

 
OI DE CAMERUN
OI NEGRE DE GERMANIA
OI DEXEL
OI CU CAP NEGRU
OI DORPER
OI DE LAPTE FRIESE
OI SUFFOLK
OI AUSTRIECE DE MUNTE

 

 
TEL : 0770/354047

    

 

Oi Dexel

GREUTATE kg INALTIME cm LUNGIME cm
BERBEC MATUR 115 – 145 80 -83 92 -102
BERBEC 12 LUNI 100 -120 79 -82 88 – 100
MAME MATURE 75 – 100 72 -80 80 -87
BERECUTI 6 LUNI 55 – 80 66 -72 75 -80
FEMELE LA 6 LUNI 50 – 60 64 -68 70 – 76

 

PRET  400 EURO+ TVA

TEL : 0770354047  

PROLIFICITATE 160 – 200%
SPOR DE CRESTERE ZILNIC 275 – 470 g
RANDAMENT CARNE 48-54%

 

OIA DEXEL ESTE O OIE RESISTENTA SI POT FI TINUTA ATAT PE STABULATIE CAT SI PE PASUNE. OI DEXEL AU UN SPOR DE CRESTERE RIDICAT FARA SA PUNA PREA MULTA GRASIME.MONTA SE FACE LA VARSTA DE 7 – 9 LUNI LA O GREUTATE DE MINIM 50 KG .

     

Cele mai bune rase de oi de carne pe care le putem creste in Romania

Suffolk

O idee de afaceri tot mai intalnita in zootehnie este cea a oilor din rase de carne, mai ales in contextul in care pretul laptelui a scazut in ultimii ani. Pe langa acest lucru, oierii romani devin din ce in ce mai interesati de oportunitatile de export.

Astfel, rasele de carne sunt cele care le pot oferi in urmatorii ani noi piete de desfacere importante in Europa de Vest si nu numai. Va propunem asadar o trecere in revista a principalelor rase de oi de carne.

1. Noua rasa de carne Palas

Una dintre cele mai importanta rase romanesti de oi de carne, obtinuta recent de catre specialistii de la Institutul de Cercetare-Dezvoltare pentru Cresterea Ovinelor si Caprinelor (ICDCOC) Palas – Constanta, este rasa de carne Palas, realizata prin incrucisarea femelelor din rasa Merinos de Palas cu berbecii Ile-de-France.

 

Conform specialistilor de la institutul de cercetare din Constanta, sporul mediu zilnic de ingrasare la rasa Palas este de circa 350 de grame. La varsta de 150 de zile, o oaie din aceasta rasa ajunge la aproape 40-48 de kg, in timp ce randamentul la sacrificare este de 50%. Cei care au creat aceasta rasa spun ca gustul carnii e unul deosebit, putin bogat in grasimi, care se aseamana mai degraba cu gustul carnii de vita.

Pe langa productia de carne, calitatile genetice ale acestei rase o recomanda si pentru producerea berbecilor terminali necesari in programele de hibridare care au ca obiectiv principal obtinerea de miei ingrasati.

In ceea ce priveste lana, rasa Palas nu are o blana bogata, fiind crescuta doar pentru carne.

Rasa de oi Dorper-carne

 
In urma unor studii amanuntite ale raselor de oi privind cheltuielile de intretinere in comparatie cu veniturile obtinute, si a discutiilor cu macelarii, consumatorii si proprietarii de ferme, a reiesit ca la rasa de oi Dorper rentabilitatea este maxima.

Eficienta acestei rase este determinata si influentata de urmatoarele componente si factori:

 

In privinta

 

hranei:

Oile din aceasta rasa valorifica foarte bine atat pasunea ( unde nu selecteaza ci mananca integral ca si cum ar fi cosit), cat si furajele grosiere.

Nu trebuie alimentate cu graunte si nu pretind pasune deosebita (costisitoare) ci pur si simplu pasune ingrasata natural.
Mieii pasuneaza de timpuriu, ceea ce le stimuleaza cresterea.

Crestere si maturitate timpurie:

Mielutele de oi Dorper se imperecheaza la 8-12 luni de la fatare.
Mieii cresc rapid, ceea ce da posibilitatea vanzarii timpurie a mieilor ( la 120 zile mieii ajung la 30 kg)
Cresterea rapida a mieilor este determinate de o productie mare de lapte care le ajuta sa creasca usor 2 miei.
Dupa ce mieii sunt alaptati 3 luni, oile se imperecheaza din nou ceea ce permite ca in 2 ani sa fie 3 fatari.
Oile Dorper au o mare rata a gemenilor ( prolificitate 150-180 % )
Au un instinct matern natural deosebit.

 

Costuri minime de intretinere:

Nu sunt pretentioase la pasunat, acceptand o gama variata de pasune.

Nu presupun cheltuieli cu tunsul (blana este indepartata natural )
Necesita mai putina hrana pentru mentinerea conditiei.

Desfacerea pe piata:

Oile Dorper au masa musculara deosebita, deci o productie mare de carne macra. De mentionat ca la maturitate oile ajung la 60-80 kg iar berbecii la 100-130 kg.
Carnea nu are gustul specific de carne de oaie, ceea ce o face foarte cautata si apreciata de consumatori.
Carnea este bine definite si are o fragezime aparte.
Inbunatateste rapid calitatea carnii prin incrucisare cu alte rase autohtone.

Alte caracteristici:

Sunt rezistente la boli si paraziti.
Au instinct de turma bun.
Sunt oi blande si sociabile
Fata usor, fara asistenta (fata singure si mieii se ridica singuri si sug)
Se adapteaza usor la conditiile de mediu.

Sintetizand atuurile prezentate reiese clar ca rasa de oi Dorper este o rasa la care cheltuielile cu hrana, tunsul, paza sunt mai mici decat la alte rase iar veniturile din produsi (carnea, mieii) sunt mai mari iar calitatea si gustul carnii sunt mult apreciate de consumatori.

Consideram ca pentru crescatorii de ovine din Romania ar fi foarte benefic sa efectueze incrucisari intre berbecii din rasa Dorper cu oile autohtone in scopul inbunatatirii calitatii carnii si obtinerii de produsi cu spor de crestere foarte bun.

 
 
Miei Dorper la cateva zile

3. Suffolk-ul englezesc

O alta rasa cautata de oierii romani este Suffolk-ul englezesc, recunoscut pentru calitatea carcasei, prolificitatea ridicata, precum si pentru viteaza mare de crestere a mieilor.

Punctul forte al acestei rase este, potrivit crescatorilor romani, prolificitatea, aceasta fiind de circa 170%, pentru prima fatare, insa putand ajunge la 250%, pentru cea de-a doua fatare.

Suffolk

Oile din Suffolk- ajung la circa 100 kg, iar berbecii undeva la 160 kg. Rasa nu se preteaza la pasunat in zona de munte, ci mai degraba la stabulatie. Le place foarte mult umbra, apa si mancarea. Neconsumand prea multa energie, totul se transforma in masa musculara, in greutate. Potrivit standardului rasei Suffolk, un miel la 8 saptamani are o greutate medie de circa 32 kg, iar la 21 de saptamani o greutate de circa 71 kg.

Din punct de vedere al preturilor, un miel Suffolk se comercializeaza in viu cu 14-15 lei/kg. Asta in conditiile in care la 150 de zile diferenta de greutate dintre Turcana si Suffolk este de circa 20 kg, in favoarea Suffolk-ului.

4. Texel

O alta rasa de oi recunoscuta pentru calitatea foarte buna a carcasei, precum si pentru faptul ca exemplarele nu sunt deloc pretentioase cand vine vorba de hrana este Texel-ul, oroginar din Olanda.

O oaie din rasa Texel la maturitate, cantareste intre 75 si 85 de kg, iar un berbec poate avea o greutate de 110 si 130 kg, prolificitatea medie fiind de 1.7 miei la o oaie. Un avantaj important al oilor Texel este ca exemplarele din aceasta rasa nu sunt pretentioase la furajare, valorificand foarte bine inclusiv suprafetele de pasuni care nu au prea multa iarba.

texel

Din punct de vedere al temperamentului, sunt caracterizate printr-o lipsa a instinctului de turma, preferand mai degraba sa fie singure pe pasune. Cu toate acestea, oile din rasa Texel sunt puternice, robuste si in general docile, fiind rezistente la intemperii.

Potrivit crescatorilor, carnea este deosebita, mai ales ca nu are foarte multa grasime, acel seu, ci mai degraba muschi. Ca si spor de crestere, la 3-4 luni, ajung la 30-40 kg, prin urmare au un spor bun.

Rasa de oi Texel s-a format pe insula olandeza care poarta acelasi nume, din Marea Nordului, in partea de nord-vest a Olandei. Texelul original, de talie mai mica si robust, era deja prezent aici de cateva secole. In urma metisarilor cu rasele britanice de oi precum Lincoln si Leicester, de la mijlocul secolului al 19-lea, a fost obtinut Texelul de astazi.

5. Ile de France

O alta rasa de oi de carne apreciata si in Romania este Ile de France, folosita frecvent in programele de ameliorare si recunoscuta pentru randamentul mare la taiere si prolificitatea ridicata.

La nastere, mieii au o greutate de 4-5 kg, iar la 100 de zile cantaresc deja 35-40 kg. La maturitate, oaia din rara Ile de Franceare o greutate de 75-90 kg, iar bebecul circa 110 – 140 kg. De asemenea, si prolificitatea este una ridicata la aceasta rasa, ea fiind de 1,4 – 1,8 miei pe fatare, media anuala ajungand pana la 220%.

ile-de-france

Au un spor mediu zilnic intre 300-500 grame. Fata de treo ori in 2 ani, sunt asezonieri. Se monteaza destul de usor, natural, fara interventii, avand la baza efectul de berbec. Mai exact, femelele sunt tinute separat de masculi. Cand berbecul este lasat in turma, femelele intra in calduri si se monteaza, ne-au spus crescatorii.

Productia de lapte este si ea una buna la rasa Ile de France oile avand capacitatea sa creasca fara probleme miei gemelari. Totodata, si productia de lana este una buna, de circa 3-4 kg la femele si de aproximativ 4-6 kg la berbeci.

Originara din Hexagon, rasa Ile de France s-a format prin incrutisarea oilor mame din rasa Merinos de Rambouillet, care este o rasa pentru productia de lana, cu berbecii de carene Dishley (Leicester), proveniti din Marea Britanie.

La nivelul Uniunii Europene exista un consum de 850.000 tone de carne de oaie, cererea inregistrata fiind de 1.100.000 de tone. Astfel, anual 250.000 de tone de carne de oaie sunt importante din tari precum Australia, Brazilia, Noua Zeelanda si Argentina. In acest context, Romania ar putea avea capacitatea sa completeze necesarul de carne de ovine din Uniunea Europeana.

ALERTA Cosmica ! O mare companie concediază 600 de angajaţi care au refuzat vaccinul

Anca Apostol
 
 
 
 

United Airlines, una dintre cele mai mari companii aeriene americane, a anunţat miercuri că va concedia aproape 600 de angajaţi care au decis să nu se vaccineze, contrar politicii sale anti-COVID-19 şi una dintre cele mai stricte din ţară, relatează EFE.

Într-un comunicat intern difuzat marţi de responsabilii companiei, United Airlines notează că peste 99 % dintre cei 67.000 de angajaţi s-au vaccinat în decurs de şapte săptămâni după lansarea politicii sale anti-COVID-19, mărturisind că unii dintre ei s-au arătat refractari vaccinării.

„Din păcate, pentru cei 1% dintre angajaţii care au decis să nu se vaccineze vom demara procedura de despărţire de companie conform politicii noastre”, notează consilierul delegat, Scott Kirby, şi preşedintele, Brett Hart, în acest comunicat în care a dorit să mulţumească majorităţii lucrătorilor care s-au vaccinat.

Potrivit purtătorului de cuvânt, măsura afectează 593 de persoane. 

 

Dupa ingroparea Decembriadei,mineriadei  ,gazarii,colectivului,Privati-hotiei averii din Romania,te mai intrevi cat de oarba este Justitia romana? (Opinii)

Recent, Departamentul de Stat al Statelor Unite a dat publicitatii un raport sec, dar cat se poate de relevant, privitor la Justitia din Romania. Ceea ce se spune in el nu constituie nicidecum o dezvaluire neasteptata, ci confirma tarele unui sistem pe care le percepe orice om al tarii, pasager prin salile pasilor pierduti.

„Sistemul judiciar romanesc nu se bucura de incredere, iar judecatorii nu sunt vazuti ca fiind responsabili si independenti de interesele politice sau financiare”, remarca unul din pasajele analizei emise de catre americani. Mai limpede si mai adevarat nici ca se putea.

Intr-un stat pentru care principiile de drept fundamental valoreaza cat o ceapa degerata, dar ai carui conducatori si-au facut din bancnota o icoana satanista, totul este posibil. Si condamnabil. Cu suspendarea macar temporara din lumea celor investiti sa imparta dreptatea. Pentru simplul motiv ca judeca stramb ori cu unitati de masura diferite.

S-a considerat eronat in Romania ca decidentii justitionari se afla intr-o cetate a adevarului si corectitudinii, insa, fiind si ei oameni inainte de toate, pot gresi. Cand impresia generala a cetatenilor este confirmata de tot mai multe si mai dese cazuri in care sunt implicati procurori si judecatori sub acuze de coruptie, exista cu adevarat o mare problema.

Si mai grav e faptul ca oglinda neagra ii este pusa in fata statului roman de cel mai important „aliat” situat pe presupusa axa Bucuresti-Londra-Washington.

Ingerinta politica in actul de justitie a devenit in Romania mai stravezie decat un petec de panza destramata. Exemplele privitoare la Invatamant sau fostii detinuti politici sunt mai mult decat concludente. Daca o lege este amputata, interpretata cu tendinta sau desconsiderata e ca si cum insasi Constitutiei i se aplica un bocanc pe prima coperta.

Constata mai departe raportul american: „A existat in 2010 o perceptie larg raspandita ca sistemul judiciar romanesc este corupt, lent si adesea nedrept”. Fara comentarii. Viteza de melc in solutionarea cauzelor aflate pe rol a devenit un brand de tara. Este greu de crezut ca pe vreun meridian pamantesc mai pot fi gasite procese intinse pe mai mult de un deceniu.

„Prietenii” de peste ocean nu omit in documentul lor forul cel mai de sus al Justitiei romane. Ei critica si practica instantei supreme de a returna anumite dosare la procuror pentru „investigatii suplimentare”, lucru care genereaza frecvente intarzieri si „creste sansele de interferenta a politicului in procese”.

Consiliul Suprem al Magistraturii nu a reusit sa creeze propriile proceduri prin care sa combata potentialele conflicte de interese din interiorul corpului magistratilor. Procedeul CSM de a pune judecatori sa indeplineasca alte sarcini decat cele judiciare, in cadrul diferitelor agentii guvernamentale, se afla si el sub semnul vinovatiei, in optica emitentilor raportului.

Astfel se explica zecile de milioane de euro pe care statul roman le plateste, din banul public, in urma proceselor pierdute la CEDO. Daca ar fi doar atat! Timpul irosit, nervii macinati, banii risipiti pe incompetenta sau rea-vointa, frustrarea sunt tot atatea note de plata. Imposibil de evaluat. Aceasta „anatema” nu poate fi pusa pe intregul simbol al Justitiei, ci doar pe ochiul neacoperit al doamnei cu balanta.

Direcţia Naţională Anticorupţie (DNA) funcţionează la turaţie minimă. Mafioţii din politică ştiu de ce

 

 

DNAMafioţii din PSD, şi nu numai, au reuşit să blocheze activitatea DNA, prin îndepărtarea Laurei Codruţei Kovesi din funcţia de procuror-şef al Direcţiei Naţionale Anticorupţie (DNA) şi schimbarea legilor în favoarea infractorilor. La toate acestea se adaugă măsura criminală de a elimina probele obţinute de Serviciul Român de Informaţii (SRI) din marile dosare de corupţie, deşi mafioţii, corupţii şi interlopii din orice ţară sunt descoperiţi prin colaborarea dintre Justiţie şi serviciile secrete.

Pe lângă toate acestea, ar mai fi criminala măsură de înfiinţare a Secţiei Speciale, organism terorist menit să intimideze procurorii, să protejeze marii corupţi ai neamului românesc.

Din păcate, conform zicerii “Mai grav decât acţiunea celor răi este idiferenţa celor buni”, Secţia Specială nu s-a desfiinţat nici acum, din cauza opoziţiei UDMR. Acest UDMR s-a tranformat într-o cloacă plină de hoţi şi corupţi, care nu-i apără pe maghiari, ci averile furate de liderii UDMR şi mafioţii protejaţi de aceştia.

Şi să nu uităm încă ceva. Kovesi a fost demisă de Iohannis la cererea CCR – sluga PSD. Şi acest Iohannis putea să aleagă să n-o demită, deoarece există un precedent de neaplicare a hotărârii CCR: referendumul din 2009, cu reducerea numărului de parlamentari, validat de CCR. Dacă nu s-au aplicat rezultatele acelui referendum, validate de CCR, cu atât mai mult putea să nu se aplice recomandarea CCR = sluga PSD privind demiterea Laurei Codruţei Kovesi. Dar Iohannis, ca un laş ce a fost, este şi va fi, a ales liniştea concediilor şi vacanţelor fără sfârşit, doar nu era să lupte cu mafioţii din PSD.

Oricum, Românica, populată în procent de cel puţin 60% de o turmă abrutizată de Mafia TV (Antena 3 şi RTV), îşi merită corupţii. O gloată ce plânge după un dictator ateu, care a demolat biserici, unele monumente istorice, dar membrii gloatei se declară “creştini”, şi nu “cretini”, cum ar fi normal, n-o meritau pe Laura Codruţa Kovesi. O meritau în schimb pe imbecila mileniului, Viorica Dăncilă, şi pe borfaşul Liviu Dragnea, care ar fi dus România la statutul ce Califat Ortodox Pupător de Moaşte (cadavre), în gulagul rosofon alături de Belarus şi alte republici bananiere.

Citeşte şi articolele:

Justiţia – o frază de dânşii inventată (II)

 

 

Justitie calcata de PSDCa să-i aburească pe occidentali, pentru a intra în UE, că România chiar se ia la trântă cu flagelul corupţiei, PSD = ciuma roşie a inventat Parchetul Naţional Anticorupţie (PNA), o cloacă unde au ajuns cei numiţi politic de PSD, şi care, în perioadă cât a funcţionat (până la înfiinţarea DNA), aresta doar găinari, marii corupţi ai neamului, în frunte cu mafiotul Adrian Năstase, erau protejaţi şi ocrotiţi de însuşi organismul care trebuia să-i ia la întrebări. Aşa se face că, în 2004, erau povestite cele de mai jos, despre (in)justiţia aflată la şliţul penalilor din PSD.

Fata moşului şi fina Amariei (şeful PNA – n.m.)

Mama notar, tata procuror. Şi fiica, draga de ea, se apucă de medicină. Mare tristeţe mare, plânsete, ochi roşii. Până când, într-o zi, sătulă de atâta tristeţe parentală, fiica ia decizia fericirii: se înscrie la drept. Iar de acolo înainte basmul nu a mai continuat. Dar a început povestea unui rechizitoriu care nu se va scrie niciodată.

Aşadar, citiţi, numai în Academia Caţavencu: în 1993, Daniela Bădărău, fiica procurorului Dan Bădărău, şef secţie urmărire penală de la Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Iaşi, se înscrie la Drept, la o universitate particulară din Iaşi. Tot atunci se angajează la nişte firme obscure, pe postul de agent comercial. Până în 1995.

În 1997 termină Dreptul, îşi ia licenţa şi se aruncă în braţele mămicii, notara Stela Bădărău, ca notar stagiar. Era septembrie. În iunie 1998, deci doar zece luni mai târziu, se înscrie la examenul de definitivat. Pe care îl promovează şi, în octombrie 1998, e numită notar definitiv prin ordinul ministrului Justiţiei 1854/7.10.1998. Chiar din acea clipă şi-a deschis birou notarial propriu, în buricul Iaşiului.

De atunci a făcut zeci de mii de acte, parafate cu mânuţa ei delicată şi cu numele ei celebru (vă amintim că tăticu’ Bădărău e naşul de cununie al lui Amarie de la PNA, iar mămica Stela este singurul notar din Iaşi care are (avea în 2004 – n.m.) un loc în Biroul Executiv al Uniunii Naţionale a Notarilor Publici din România, adică în forul care taie şi spânzură totul în branşa notarilor).

Poate că paranteza pe care tocmai aţi citit-o explică şi paranormalităţile din dosarul de promovare al Danielei Bădărău. Astfel, conform legii 36/1995, articolul 16, notar definitiv poate fi numai un notar care a făcut stagiu minim doi ani sau un fost procuror, avocat, judecător sau consilier juridic cu minim 5 ani vechime.

În regulamentul notarial există şi o altă variantă: se poate da examenul de definitivat după numai un an de stagiu, dar numai dacă stagiarul are măcar trei ani vechime într-o funcţie juridică.

Or, Daniela Bădărău a lucrat între 1993 şi 1995 numai ca agent comercial şi nu într-o funcţie de consilier juridic, cum prevede regulamentul, ca să poată da examenul de definitivat după numai un an, cum s-a întâmplat.

Dar probabil că ministrul Justiţiei de la acea vreme, onor domnul Valeriu (S)Toica, nu ştia aceste lucruri.

Oricum, pentru orice contestare a dreptului de a profesa al notarei Daniela Bădărău va trebui să vă adresaţi, prin lege, procurorilor de la Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Iaşi, adică procurorului Dan Bădărău, adică lui tată-său. Hai, că la asta nimeni, în afară de tată-său, nu s-ar fi aşteptat. (“Academia Caţavencu”, nr. 662/2004)

Aşa arăta caricatura de capitalism, capitalismul de cumetrie, instaurat în România, după decembrie 1989, de gaşca KGB-istă din jurul criminalului Ion Iliescu.

În sectorul bugetar, toate lichelele sunt rude între ele. Doar e adevărat şi bancul următor.
– De ce nu fac bugetarii sex între ei, la serviciu?
– Deoarece toţi sunt rude între ei!

Citeşte şi articolele:

PSD - partidul borfasilor

PCR-ul (pile-cunoştinţe-relaţii) din (in)justiţia românească


 

Justitie calcata de PSDFoarte multă lume se plânge de (in)acţiunile justiţiei din Românica. Deşi este a treia putere în stat şi, teoretic, ar trebui să fie separată clar de celelalte două puteri ale statului (legislativă – Parlamentul şi executivă – Guvernul), a avut grijă ciuma roşie = PSD = mafia să fie controlată justiţia prin oamenii numiţi în funcţii de conducere la tribunale, judecătorii, curţi de apel etc. Iar atunci când justiţia a început să mişte şi să condamne mafioţi din politică, ciuma roşie a trecut la schimbarea legilor justiţiei în favoarea infractorilor, inclusiv a infractorilor din politică, aşa cum s-a întâmplat în perioada 2017-2019, atunci când România s-a aflat la şliţul borfaşilor din PSD, conduşi de criminalul Liviu Dragnea.

Cum era cu PCR-ul (pile-cunoştinţe-relaţii) din (in)justiţia românească în 2004, atunci când niciun mafiot din politică nu ajugea la puşcărie, deoarece tătucii mafioţilor, Ion Iliescu şi Adrian Năstase, conduceau România, vedem în materialul de mai jos, apărut în presa vremii.

”Caracatiţa în sânge propriu” – porţia I

După ce aţi citit recent despre peripeţiile procurorului ieşean Diana Burlacu, fiica lui Şuhan de la PNA (Parchetul Naţional Anticorupţie – faţădă a mafiotului Adrian Năstase şi a PSD = ciuma roşie, menit să arunce praf în ochii Occidentului civilizat şi prosper că România PSD-istă chiar luptă împotriva corupţiei, cerinţă cuprinsă în clauzele de aderare la Uniunea Europeană, spre care România tindea în 2004, pe atunci nefiind membră a UE – n.m.), haideţi să vedem cum stă Clujul la capitolul “Justiţie de cumetrie”.

Gheorghe Buta a fost şef al Curţii de Apel Cluj (CA) până când ministrul Diaconescu l-a pensionat pe Paul Florea de la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie (ÎCCJ) – moment în care Buta a devenit brusc candidat la locul lui Florea (se mai aude câte ceva şi despre Tărăcilă, dar nu ne băgăm deocamdată). Soţia judecătorului clujean (cu rădăcini la Bistriţa), Mariana Buta, este notar public. Averea lor declarată bate pe la 7 miliarde (lei vechi, la valoarea din 2004 – n.m.), iar cea nedeclarată ar bate cam cât o vilă super-faină. Sora lui Buta este judecător la Făgăraş.

La CA Cluj lucrează şi judecătorul Ana Ionescu, fost şef absolut la Judecătoria Cluj. Ana Ionescu are un soţ, cadru în rezervă SRI, şi o nepoţică, pe Alina Şopan, judecător la Judecătorie. Nepoţica este soţia unui nepoţel de sânge al doamnei Ionescu, ofiţer SRI. Nu ştim dacă Alinei Şopan îi plac bancurile cu Alinuţa, în schimb ştim că-i plac condamnările ziariştilor.

Uniţi de jurăminte nupţiale sunt şi judecătorul Motroacă, de la CA Cluj, şi soţia sa, procurorul Motoarcă de la Judecătorie. La capitolul “Avocat plus judecător” îi avem pe soţii Brehar: doamna Brehar este judecător la CA, iar domnul soţ, evident, avocat.

Tot meseria de avocat şi-au ales-o, în ordinea numerelor de pe tricou: fiica judecătoarei Iluţ, fiica judecătorului Turcu, fiul judecătoarei Nicorici şi, respectiv, fiul judecătoarei Eugenia Puşcaşiu.

La capitolul “Soţul arestează, soţia judecă” putem evoca două cazuri: Iridiceanu şi Boer, unde doamna judecător Iridiceanu şi doamna judecător Boer sunt, evident, soţiile poliţiştilor cu acelaşi nume. (“Academia Caţavencu”, nr. 658/2004)

Citeşte şi articolele:

Justiţie americană versus injustiţie românească 

 

Justitie americanaAm văzut zilele trecute, pe Netflix, serialul Killer Instinct, în care erau povestite întâmplări reale despre criminalii din SUA. Ce mi se pare interesant şi relevant la astfel de documentare (filmul este un fel de documentar, fiind relatate întâmplări 100% adevărate, chiar dacă sunt actori care interpretează, aceste roluri fiind combinate cu declaraţiile celor implicaţi: rude, poliţişti, martori etc.) este implicarea autorităţilor şi a comunităţii locale, precum şi a justiţiei, în rezolvarea acestor cazuri spre binele public, pentru a da oamenilor încrederea că nu sunt singuri, abandonaţi, în faţa criminalilor.

Din 10 episoade vizionate, am să aleg, la întâmplare, unul, care mi-a atras în mod deosebit atenţia. Dacă memoria nu-mi joacă feste, crima s-a produs în anul 2000 (oricum, undeva pe acolo), într-un orăşel din California. O bătrână de 84 de ani era foarte iubită în acea comunitate şi la un moment dat nu era de găsit. Cu alte cuvinte, dispăruse fără urmă. Poliţiştii americani se pun pe treabă (în Românica, s-ar fi culcat pe-o ureche în aşteptarea unei alte şpăgi şi a pensionării la 40 de ani) şi fac lumină în acest caz prinzându-i pe făptaşi.

Ce se întâmplase? Nişte persoane de culoare, din ăia negri de-ţi iau respiraţia, da’ nu poţi să le spui altfel decât Albă ca Zăpada, au pătruns în casa bătrânei în scop de jaf. Creierul era un vechi client al Poliţiei, un drogat şi un aurolac ce făcuse numai rău şi până atunci. Acesta avea şi o iubită de 16 ani (cam minoră, da’ autorii filmului au trecut repede peste acest amănunt), o dovadă în plus că unor fete, pe drumul spre statutul de japiţă, le plac băieţii violenţi, drogaţi şi hoţi (jegul dăduse mai multe spargeri înainte de a intra în casa bătrânei). Ameninţată fiind, fătuca participă şi ea la crimă, chiar dacă doar în calitate de spectator.

Pe lângă cei doi, Alba ca Zăpada criminal mai ia cu el un verişor de 13 ani, pentru care şcoala era un chin, probabil, da’ să vezi cum e ucisă o bătrână era, probabil, ceva mult mai interesant. Nici acesta n-a contribuit în mod direct la crimă, fiind pe post de gură-cască. Al patrulea şi ultimul membru al patrulaterului ucigaş, un personaj malefic, a fost fratele mai mic al şefului de gaşcă, Albă ca Zăpadă despre care am povestit ceva mai la deal. Deşi avea doar 16 anişori, frăţiorul mai mic îl domina pe cel mare, reuşind să-şi impună punctul de vedere (aşa o fi la triburile de culoare). Totuşi, acesta nu a participat de la început la răpirea bătrânei, fiind luat de acasă de fratele mai mare, după cum vom vedea mai încolo.

Cum s-a ajuns la crimă? Ei bine, toate aceste personaje intraseră în casa bătrânei în scop de jaf (cel puţin aşa au declarat ulterior, la poliţie şi la proces). Doar că bătrâna se întoarce acasă şi îi surprinde. Cei trei (şeful, iubita lui şi verişorul lui de 13 ani) erau în casă. Albă ca Zăpada, drogatul şi aurolacul adică, o imobilizează pe bătrână, o leagă, o pune într-o pătură şi o aruncă în portbagajul maşinii. Apoi încep să se plimbe cu ea prin cartierul plin de personaje precum Albă ca Zăpada, arătându-le acestora bătrâna legată în portbagaj, ca pe un trofeu. Vă daţi seama ce jeguri criminale erau cei trei, dar mai ales personajul principal!? Evident, niciunul dintre cei care au văzut bătrâna în portbagaj nu a sunat la poliţie pentru a o salva. Asta e conduita civică a negrilor care pretind că poliţiştii din SUA îi arestează din cauza culorii pielii, nu din cauza crimelor săvârşite.

Pe drum, cei trei îl iau de acasă şi pe al patrulea membru al găştii criminale, fratele mai mic al iniţiatorului acţiunii. Acesta, repet, deşi avea doar 16 ani, îl domina pe fratele mai mare. Până atunci, bătrâna nu fusese lovită sau maltratată. Din momentul apariţiei acestui personaj malefic, soarta bătrânei a fost pecetluită. Frăţiorul mai mic era dornic să omoare pe cineva, mai ales un “alb”, cum s-a exprimat, aşa că îl convinge rapid pe fratele mai mare că bătrâna trebuie să fie ucisă.

Ajungând la marginea unui râu, fratele mai mic, dar diabolic, o loveşte pe bătrână cu un obiect dur, apoi cei doi fraţi îi leagă obiectul dur şi greu de picioare, apoi o aruncă pe bătrână în râu, într-o apă rece de noiembrie. Bătrâna moare înecată.

Poliţiştii demarează căutările şi prima dată o arestează pe fătucă. Presată de poliţişti, aceasta povesteşte, deşi la început nu voia, cum s-a produs crima. După câteva zile de căutări, poliţiştii dau de urma celor doi fraţi şi reuşesc să-i aresteze pe amândoi. Urmează procesul, care se termină în câteva săptămâni (spre comparaţie, procesul mafiotului Adrian Năstase a durat 8 ani; vă daţi seama câţi bani s-au cheltuit cu acest jeg (salariul judecătorilor, procurorilor, grefierilor, tone de hârtie, acţiuni de aducere a martorilor etc.), iar rezultatul a fost aproape nul: 8 luni de puşcărie, iar mafiotul Năstase Adrian a rămas cu averea furată intactă).

Şi acum pedepsele primite de cei patru de la justiţia americană.

Verişorul de 13 anişori, fiind minor, a primit 13 ani de puşcărie, deşi acesta, repet, a participat ca simplu spectator, pe post de gură-cască (bun, asta înseamnă, totuşi, complicitate la omor). În Românica, Mafia TV (Antena 3 şi România TV) ar fi organizat emisiuni maraton (precum în cazul acelei ţigăncuşe înfiată în SUA, Sorina, despre care Mafia TV afirma că e luată pentru organe), în care era deplâns “ţigăncuşul” pe care a justiţie rea l-a condamnat la 13 ani de puşcărie, privându-l de posibilitatea de a fura portofele prin oraşul “european” Bucureşti.

Gagica criminalului, de 16 anişori, deşi a colaborat cu Poliţia, oferind informaţii esenţiale care au dus la clarificarea cazului, a primit 30 de ani puşcărie. La această japiţă de culoare se confirmă din plin zicerea conform căreia viaţa noastră este rezultatul propriilor alegeri. Când alegi un drogat, aurolac şi tâlhar drept partener de sex, chiar dacă penisul are dimensiuni mari (asta au negri, în general), ajungi să meditezi 30 de ani la alegerile făcute.

Frăţiorul diabolic al organizatorului crimei, ăla tot de 16 ani, o brută fără şcoală, care nu dădea 2 bani pe viaţa unui semen, a primit închisoare pe viaţă, fără posibilitatea micşorării pedepsei. Probabil, diabolicul personajul se va avea timp să se gândească dacă a lua viaţa unui “alb”, mai ales a unei bătrâne care a făcut numai bine în acea comunitate, şi care nu i-a făcut niciun rău brutei, este o alegere corectă. Ăsta merita ucis în chinuri.

Şi, în sfârşit, Albă ca Zăpada, care a pus totul la cale, care şi-a ameninţat iubita pentru a-i fi alături la crimă, care şi-a luat verişorul de 13 ani să-i fie ucenic în ale omorului, care a plimbat-o pe bătrână prin cartierul plin de negri şi gunoaie, arătând-o ca pe un trofeu, deşi bătrâna putea să-i fie bunică, ba chiar străbunică, a fost condamnat la moarte, iar în 2009, după 9 ani de puşcărie, a primit ceea ce merită: injecţia letală care l-a îndepărtat definitiv de posibilitatea de a mai comite alte crime.

Mai mult, în urma acestei tragedii, în care bătrâna putea fi salvată dacă cei care au văzut-o în portbagaj ar fi sunat la Poliţie, statul California a adoptat o lege conformă căreia nedenunţarea unei infracţiuni violente este considerată infracţine şi se pedepseşte cu puşcăria.

Şi ajungem la Românica. Un singur exemplu, că să nu mă lungesc foarte mult. Ion Turnagiu omoară 5 oameni în 1993. Este condamnat la închisoare pe viaţă. Doar că legislaţia din Românica prevede că, după 20 de ani de puşcărie, condamnaţii la închisoare pe viaţă pot solicita eliberarea condiţionaţă (adică să ne pişăm, cei care facem legile, pe memoria victimelor, ce românismul meu). Şi acest criminal în serie este eliberat condiţionat în 10 iunie 2019 (cei care au decis eliberarea, ar fi trebuit să-i ia locul în celulă). Rezultatul: în iunie 2020, violează o adolescentă de 17 ani. Apoi, speriat de a faptul ca aceasta s-ar putea adresa poliţiei, o incendiază, iar fata moare ulterior în urma arsurilor. Şi moare pentru că a avut ghinionul să se nască într-o ţară unde criminalii, infractorii în general, sunt protejaţi prin legile de căcat, prin inacţiunea autorităţilor, prin corupţia otomană din statul ratat România.

Justiţia americană este creată de oameni care protejează oameni. Justiţia din Românica este creată de neoameni care protejează neoamenii, adică infractorii. “Mândri că suntem români!” se potriveşte doar criminalilor, violatorilor, corupţilor care au găsit în Românica paradisul infractorilor.

Citeşte şi articolele:

  • Cum acţionau slugile ciumei roşii, dacă cineva încerca să-i determine să aplice legea
  • Cum arăta Justiţia sub apăsarea cizmei ciumei roşii
  • Cum a coborât, prin 2004, Eva din paradis şi Justiţia din corcoduş
  • O graţiere a KGB-istului criminal Ion Iliescu nu venea niciodată singură, ci cu 25.000 de dolari
  • Ieri, foşti nomenclaturişti comunişti şi foşti secretari de partid comunist, azi, înalţi magistraţi

  • Eroul basarabean Ioan Pelivan, ctitor al Marii Uniri din 1918, ucis de comunisti

    Ioan Pelivan25 ianuarie 1954: în inchisoarea Sighet, un batrân de 78 de ani, Ioan Pelivan, ctitor al Marii Uniri din 1918, murea măcinat de boli, bătăi și inaniție. Așa i-au răsplătit comuniștii pe toți cei care au făcut ceva memorabil pentru România.

    Ioan Pelivan s-a nascut la 1 aprilie 1876 în satul Răzeni, pe atunci județul Lăpușna, azi raionul Ialoveni. Este considerat “Părintele Naționalismului din Basarabia”. Despre Ioan Pelivan, un erou al neamului românesc, găsiți mai multe informatii aici. Iată, mai jos, cateva fragmente.

    Cum era umilit eroul românilor Ioan Pelivan în temnițele comuniste

    Din cauza frigului şi a umezelii din închisoare Ioan Pelivan avea dureri reumatice feroce. Temnicerii‑bestii îl jigneau, îl scuipau, îi trăgeau palme, ceea ce îi provoca o suferinţă morală mai mare decât cea fizică. Din cauza alimentaţiei proaste suferea de subnutriţie. S‑a stins încetişor (la 25 ianuarie 1954).

    Cum a fost arestat Eroul basarabean Ioan Pelivan

    Fiica adoptivă a lui Ioan Pelivan, născută în 1919, îşi aminteşte: „la ora 3. 00, au venit de la securitate să‑l caute pe Ioan Pelivan. Casa în care locuiau era veche, avea uşa de sticlă şi cu gratii. Băteau în geam aşa de tare că uşa bubuia de lovituri. Ne‑am uitat prin geamul uşii şi am văzut trei civili cu pistoale.
    Tăticul era treaz. Mi‑a dat două dosare să le ascund. Le‑am ticsit după caloriferul de lângă geam. După aceea m‑am dus să deschid uşa. „Vizitatorii” nocturni au intrat. Au spus că au ordin de percheziţionare. Când securiştii se aflau încă în casă, lui Ioan Pelivan i s‑a făcut rău, fiind nevoit să se aşeze într‑un fotoliu. Împlinise deja vârsta de 74 de ani. Eu m‑am apropiat de el. A cerut un ceai. M‑am dus să fac ceai.
    Un securist a urmat după mine ca să vadă ce pun în cană. I‑am dat ceaiul. Părea foarte tulburat. Era deja în etate, avea vârsta de 74 de ani şi era cam bolnav. Securiştii au spus familiei că trebuie să meargă să dea o declaraţie, după care acţiune va reveni”. De atunci, însă, nimeni din familie nu l‑a mai văzut şi foarte puţini au ştiut unde cu adevărat s‑a aflat marele patriot, care a fost soarta lui de după arest.

    Familia lui Ioan Pelivan aruncata in strada de comunisti

    După o lună de la arestare, la fostul domiciliu a lui Ioan Pelivan din str. I.L. Caragiale nr. 7 din Bucureşti, au venit câţiva securişti cu un camion şi au întrebat‑o pe cea care au găsit‑o în casă:
    „Sunteţi Maria Pelivan”?, de parcă aceştia nu ştiau unde au venit şi pe cine au în faţă. La primirea răspunsului afirmativ, oaspeţii nepoftiţi i‑au declarat: „Aveţi dispoziţia să vă mutaţi de aici. Aveţi voie să luaţi patul şi lucrurile de îmbrăcat. Atât. Vă mutăm în altă parte.”

    Citeste si articolele:

     

  • Cum a ucis dictatura comunistă pe cei mai buni fii ai neamului românesc

    TimisoaraPentru nostalgicii dictaturii comuniste, cei pentru care întrega lume se reducea la activiştii bolşevici care gândeau pentru ei, avem o descriere a modului în care erau ţinuţi închişi deţinuţii politici în temniţele comuniste. Pentru vina că s-au născut în România, şi nu în Franţa, de exemplu, ofiţerii armatei române, medicii, preoţii sau profesorii, care gândeau altfel decât trădătorii de neam şi ţară veniţi pe tancurile ruşilor, au sfârşit în lagărele bolşevice, comparabile cu lagărele naziste de tortură. Iată cum povesteşte fostul deţinut politic Gheorghe Grecu (“Academia Caţavencu”, nr.36/2008) condiţiile din temniţa comunistă “Neagra”:

    “Un beci complet închis, în care era mereu noaptea. Nu exista lumină … Întunericul din ea era mai negru decât întunericul unei nopţi fără lună şi stele în mijlocul unei păduri. Pe jos era mereu o mâzgă de câteva palme. Era noroi amestecat cu fecale şi urină. Nu exista tinetă unde să-şi facă nevoile deţinutul închis aici. Aerul nu era aer, era miros de iad. Prin întuneric mişunau şobolanii. Când deţinutul se aşeza pe scaun, dacă dibuia acest singur obiect pe care se putea sta, şobolanii i se urcau pe cap. După 48 de ore de întuneric profund, deţinutul pierdea noţiunea timpului, nu mai ştia dacă afară e zi sau noapte. După alte 48 de ore surveneau halucinaţiile.”

    Iar toate aceste suferinţe devin obiect de batjocură, atunci când zeroTV face emisiuni despre 1989, în care acest popor este tratat ca popor de sclavi, vândut unui cizmar. Se aude mereu clişeul “Ne-am ucis conducătorul!”.

    Despre care conducător este vorba: de cel care s-a autoproclamat preşedintele Republicii Socialiste România în 1971, de cel care şi-a eliminat, precum Hitler, toţi adversarii politici, de cel care provenea dintr-un partid adus la putere în România de cel mai mare criminal al tuturor timpurilor, adică Stalin? Pentru foştii pupincurişti bolşevici, o informaţie utilă: primul preşedinte al României a fost cel ales la 20 mai 1990 (chiar daca si in acest caz sunt ceva probleme).

    Citeste si articolele:

  • Cum a coborât, prin 2004, Eva din paradis şi Justiţia din corcoduş


     

    Mostenitorul Samsung incatusatEva despre care vom vorbi aici nu trăieşte în Paradis, ci la Parchetul de pe lângă Judecătoria Iaşi (era 2004 – n.m.). Se numeşte Emilian Eva şi este procuror. Despre circuitul dosarelor în Parchetele din iaşi se poate citi aici. Şi tot la link-ul anterior se poate citi despre procurorul Bădărău, cel care se ocupa, în 2004, cu cercetarea penală la Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Iaşi.

    Şi procurorul general al României de la acea vreme, Ilie Botoş, a citit, într-un memoriu scris de Eva. Ei bine, respectivul memoriu a condus la alungarea Evei din paradis. Şi ca să vă arătăm că nu numai Bădărău este motivul disconfortului Evei, să mai pomenim un nume: Maria Pohoata. Distinsa doamnă era, în 2004, procuror general al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Iaşi. În calitatea asta, zice Eva, a făcut posibilă ştergerea, cu pastă corectoare, a unei caracterizări negative a procuroarei Luminiţa Merişescu: “Acceptă compromisuri morale pentru realizarea ambiţiilor profesionale”. Ştergere făcută pentru ca Merişescu să avanseze de la Parchetul de pe lângă Judecătorie la cel de pe lângă Tribunal.

    Poate că nu e suficient să ştiţi că Dan Bădărău este subordonatul direct al lui Pohoata, iar Merişescu este fosta secretară a lui Bădărău. Ca să vă faceţi o impresie mai clară despre Merişescu vă mai spunem că a ţinut un banal dosar cu cecuri false vreo trei ani în sertar, din 2001 până în 2003. În tot acest timp, a dat SUP (scoaterea de sub urmărire penală) de s-a plictisit. Până când dosarul a fost dat altui procuror, care l-a trimis în instanţă. Cam târziu, totuşi, pentru păgubit, care acum (era 2004 – n.m.) vrea să dea Parchetul şi statul în judecată şi să ceară 28.000 de euro daune. Ei, dar asta nu-i cine ştie ce pagubă, ce mai contează 28.000 de euro la cât am pierdut noi la CEDO? Nu 28.000 de euro ne-au făcut pe noi, de făcut ne-au făcut alţii, cum ar fi Dan Bădărău, Maria Pohoata sau Luminiţa Merişescu. (“Academia Caţavencu”, nr. 645/2004)

«
»

Adauga un comentariu

You must be logged in to post a comment.