Publicat la:
Noiembrie 14, 2021
Concluzia după cercetarea a 80 de CV-uri de deputați: Stat capturat! Parlamentul impostorilor…Tepuiti am fost si suntem inca trasi in teapa…Statul permite transferul a 40 de zăcăminte Petrom. Tranzactia, finantata de urmasii unui baron britanic … Răzvan Ionescu: TREIZECIȘIPATRU…Elon Musk avertizează că dezvoltarea sistemelor AI ar putea duce la apariţia unui ‘dictator nemuritor’Culmea imbecilității – americanii de rând se înghesuie să își implanteze cipuri electronice în corp. Pretind că se simt mai în siguranță! In timp ce eroii nostri au fost facuti oale si ulcele…(KA)calaii si tortionarii primesc pensii kolosal de feseniste! Acțiunea de deshumare a trei partizani, uciși într-o luptă cu Securitatea la 8 martie 1949 în zona comunei Cricău, jud. AlbaDupa cum era de asteptat,vom merge din pandalie in pandalie,pana dam in chinezarie,asa cum scrie in Apocalipsa ,cap . 6/v 8 si…,galopand calare pe un „”anticrist comunist de globalist ”” galbui de chinezist…China ”coace” o nouă pandemie? Un amplu studiu ne dă vești proaste
Dr.ing. Luiza MIKE,(foto) director, Statiunea de Cercetare – Dezvoltare pentru Cultura Cartofului (SCDC) din Targu Secuiesc- care apartine Academiei de Stiinte Agricole si Silvice (ASAS) din Bucuresti- Despre a doua pâine- Cartoful si combina Dewulf R3060; Furnizorii de idei; Imputuri Bio-Agro Company si… Biotehnologia si rolul ei in dezvoltarea productiei agricole durabile; Daca va place omul modificat genetic in Gradina Eden, perseverati! Dar totul se intoarce asupra noastra… Din găinile modificate genetic au sarit fulgii; OMG-urile, vitale pentru viitorul omenirii; Cum ajung organismele modificate genetic în farfuriile românilor FĂRĂ CA ACEŞTIA SĂ ŞTIE; Utilizări actuale ale biotehnologiilor în agricultură; Cat de sanatoasa e mancarea modificata genetic; Selecţia şi ameliorarea animalelor domestice; Organismele Modificate Genetic sunt toxice! etc
Este vremea cântarului! Alte dovezi ale autorităţii supreme a lui Dumnezeu asupra lui Satan…Exemple din Noul Testament referitoare la puterea lui Dumnezeu asupra lui Satan…Analizarea ofertei lui Satan…Controlul lui Dumnezeu asupra guvernelor umane…Când va veni El, va dovedi lumea vinovată în ce priveşte păcatul… Este ceasul să vă treziţi în sfârşit din somn… Pilda celor zece fecioare 4. Vegherea [Matei 25.1-13]… A doua venire a lui Hristos… Când Avraam şi-a dovedit disponibilitatea de a-şi sacrifica fiul iubit, pe Isaac, Dumnezeu i-a promis: Lecție practică: „Mai mult face un nume bun decât untdelemnul mirositor şi ziua morţii decât ziua naşterii“ (Eclesiastul 7:1)… Faptele Apostolilor – plan de studiu… Capitolul 4 – Protecția puterii de sus…Capitolul 5 – Păcate împotriva puterii de sus… Chemat de Dumnezeu… Nu te mai teme! Înfruntă-ți uriașii – Max Lucado
Fritz BERGER- Cât de mult ne-ar putea influienţa viaţa – harul, dacă i-am permite!
Înfruntă-ți uriașii – Max Lucado (recenzie)
Fiecare om are de dus propriile bătălii, de înfruntat temeri, de rezolvat probleme. Acest pământ este corupt, până în cele mai profunde substraturi, de păcat, iar asta duce la tot ceea ce înseamnă îngrijorare, suferință și durere.
Cartea „Înfruntă-ți uriașii” scrisă de Max Lucado, este o încurajare fermă, dar prietenoasă totodată, de a căuta sprijinul, ajutorul și mângâierea lui Dumnezeu în decursul călătoriei noastre pe pământ.
Autorul ne poartă prin povestea de viață a lui David și folosește episoadele reprezentative pentru a ilustra faptul că omul după inima lui Dumnezeu nu a fost o persoană perfectă. Viața lui a fost una plină de provocări și greutăți. A avut momente când s-a bazat pe propriile puteri și momente când credința lui a strălucit. David a fost un om, ca fiecare dintre noi. Iar scena când l-a înfruntat și l-a doborât pe Goliat este cheia mesajului acestei cărți. El a acționat prin credință și după cum zice un mesaj pe care l-am citit pe un semn de carte, „nu i-a zis lui Dumnezeu cât de mari sunt problemele lui, ci a <<zis>>problemelor cât de mare este Dumnezeul lui”.
Defapt, ceea ce ne încurajează această carte nu este să nu vorbim cu Dumnezeu despre frământările noaste, ci să apelăm cu încredere la El, să Îl căutăm cu perseverență (atât în momentele grele, cât și în cele frumoase) și să îndrăznim să confruntăm temerile, problemele, crizele și toate durerile inimii… Nu de unii singuri, ci de mână cu El.
Vă recomand să citiți cartea, vă veți regăsi și veți afla o mulțime de încurajări care să vă însuflețească să faceți mai mult decât credeți că puteți.
Vă las două citate din carte:
Fă din Dumnezeu locul tău de scăpare. Nu din slujba ta, nu din partenerul tău, nu din reputația ta sau din fondul tău de pensie. Fă din Dumnezeu locul tău de scăpare. Lasă-L pe El, nu pe Saul, să te împresoare.
Privește-ți dușmanii, nu ca pe eșecurile lui Dumnezeu, ci ca pe proiectele Lui.
https://adrianael3na.wordpress.com/2019/04/05/infrunta-ti-uriasii-max-lucado-recenzie/
Chemat de Dumnezeu
TOTUL PENTRU GLORIA LUI
DE OSWALD CHAMBERS
14 IANUARIE
Chemat de Dumnezeu
“Pe cine să trimit si cine va merge pentru noi?” Eu am răspuns: „lată-mă. trimite-mă”.
Isaia 6:8
Dumnezeu nu i-a adresat chemarea direct lui Isaia; Isaia L-a auzit pe Dumnezeu spunând: „Cine va merge pentru noi?” Chemarea lui Dumnezeu nu este doar pentru câţiva oameni speciali, ea este pentru fiecare. Dacă aud sau nu chemarea lui Dumnezeu, aceasta depinde de starea urechilor mele, iar ce anume aud depinde de starea mea spirituală. „Mulţi sunt chemaţi, dar puţini sunt aleşi“; adică puţini se dovedesc a fi cei aleşi.
Cei aleşi sunt cei care au ajuns într-o relaţie cu Dumnezeu prin Isus Cristos, starea lor a fost schimbată şi urechile lor au fost destupate, iar acum ei aud „glasul blând şi liniştii al lui Dumnezeu” întrebând mereu: „Cine va merge pentru noi?” Dumnezeu nu numeşte un om. spunându-i: „Acum, tu trebuie să ie duci”. El nu l-a obligai pe Isaia; Isaia se afla în prezenţa lui Dumnezeu; a auzit chemarea şi a înţeles că singurul lucru pe care putea să-l facă era să răspundă, cu o libertate conştientă: „lată-mă. trimite-mă”.Scoate-ţi din minte ideea de a aştepta ca Dumnezeu să vină cu constrângeri sau rugăminţi. Când Domnul nostru Şi-a chemai ucenicii, nu a avut loc nici o constrângere irezistibilă din exterior. „Vino după Mine!” – acea chemare liniştită, plină de căldură a fost adresată unor oameni ale căror simţuri erau perfect treze, receptive. Dacă lăsăm ca Duhul Sfânt să ne aducă faţă in faţă cu Dumnezeu, vom auzi şi noi ceva asemănător cu ceea ce a auzit Isaia. „glasul blând şi liniştit” al lui Dumnezeu; şi, cu o deplină libertate, vom spune şi noi: “Iată-mă. trimite-mă”.
MANA DE DIMINEAŢĂ
IANUARIE 14
EXOD 25:21-22
“Să pui capacul ispăşirii pe chivot…..Acolo Mă voi întâlni cu tine;
şi de la înălţimea capacului ispăşirii… îţi voi da poruncile Mele.”
Pentru ca rouă acestui cuvânt a lui Dumnezeu să ne pătrundă, trebuie să fim într-o stare de linişte şi meditaţie. Capacul ispăşirii, literalmente este “scaunul îndurării dumnezeieşti” şi reprezintă singurul loc unde Dumnezeu ne cheamă, ne întâlneşte pentru ca să aibe părtăşie cu noi şi să ne dea poruncile Lui în Har. Este un loc nespus de binecuvântat şi sfânt de unde El ne face cunoscute comorile inimii Lui de Tată şi de unde ne vorbeşte cum numai El ştie să vorbească. Este un loc sfânt unde suntem la adăpost de influenţele, gălăgia şi chemările vieţii pământesti. Acolo suntem singuri cu Tatăl însuşi care Se descoperă în toată îndurarea Lui şi cu Domnul Isus. Apostolul Pavel aplică termenul de “capac al ispăşirii” Domnului Hristos în epistola către Romani 3:25, asigurându-ne că El a fost adevăratul “scaun al îndurării lui Dumnezeu” adică, locul împăcării şi al ispăşirii. Prin urmare El a fost desemnat nu numai ca locul unde păcătoşii să-şi depună povara păcatelor lor dar El însuşi este mijlocul de ispăşire al lor. În acest loc sfânt. Dumnezeu are părtăşire cu noi ca un Prieten care vorbeşte cu prietenul său, ca un Tată care instruieşte, încurajează, corectează, şi înştiinţează pe copilul Său, pe care-l iubeşte. În această meditaţie binecuvântată, atât de necesară în zilele noastre, dincolo de perdeaua din lăuntru. El ne vorbeşte, El Se dăruieşte şi noi tăcem (Evrei 10:19-22).
Acolo ne dă El poruncile Sale. Tot ce primim din “Locul prea sfânt” este îmbrăcat cu autoritatea şi cu binecuvântarea Lui. Secretul acesta este ignorat de mulţi credincioşi; mulţi n-au nici măcar dorinţa de a-l cunoaşte. Lumea vede faptele lor, activităţile, şi compromisurile lor care, negreşit, nu vin din locul prea sfânt şi deci n-au nici o valoare înaintea lui Dumnezeu şi nici un folos veşnic pentru cei din jurul lor. Ferice însă de credinciosul care primeşte poruncile Domnului din Sfânta Sfintelor! Din această intimitate poate El să mijlocească pentru oamenii cu care Dumnezeu îl pune în legătură, şi aceasta în Duhul Domnului Isus însuşi, Marele nostru Preot. în măsura în care credinciosul se identifică cu El, rugăciunile lui se contopesc cu ale Sale. Creştini adevăraţi, să ne oprim din mersul nostru obişnuit care nu este nimic mai mult decât o rutină, şi să intrăm in Locul Prea Sfânt, prin Domnul Isus care ne-a făcut posibil acest acces şi unde îl vom regăsi pe El “capacul ispăşirii” sau “scaunul îndurării dumnezeieşti” care “a intrat odată pentru totdeauna în Locul Prea Sfânt… cu însuşi sângele Său, obţinându-ne o răscumpărare veşnică” (Evrei 9:12). Acolo, şi numai acolo, vom învăţa de la El, Ascultarea şi Jertfirea.
MÂNTUIREA PRIN HRISTOS
de Fritz BERGER
14 Ianuarie
Care e lucrarea harului Lui Dumnezeu?
Cât de mult ne-ar putea influienţa viaţa – harul, dacă i-am permite!
Omul se împotriveşte harului Lui Dumnezeu daorită firii sale. Aceasta este o realitate în cecurile numite creştine, în care majoritatea sunt încă păgâni. Se vorbeşte despre o mântuire prin har, şi aceasta se vesteşte în localuri şi biserici. Dar să vedem ce spune Cuvântul Lui Dumnezeu despre acţiunea harului:” Ne invaţă s-o rupem cu păgânătatea, şi să trăim în veacul de acum cu cumpătare, dreptate şi evlavie.” Tit 2:12.
Se vorbeşte de un har premergător, aşa cum citim în Pilde 1:20,21:” Intelepciunea strigă pe uliţe, îşi înalţă glasul în pieţe: strigă unde e zarva mai mare; la porţi, în cetate, îşi spune cuvintele ei”;eu am fost un păcătos bisericesc.Mă bazam mult pe biserică. Era posibilă o argumentare bună cu învăţăturile ei. Dar harul m-a ajuns din urmă. Dacă Duminica îmi luam arma şi mă duceam în pădure la braconaj, şi auzeam clopotele, atunci harul era acela care mă mustra. Nu eşti intrun loc bun. Harul a fost acela care m-a întors deseori acasă; dar mai mult de-atât, nimic. Când aveam de gând să fur, ceva mă atenţiona:” Nu fura!”
Ce deosebire este însă întro viaţă ca aceasta, şi una condusă de har. Deseori mă gândeam:pentru mine nu mai este har. Dr apoi mă răzgândeam, şi mă hotăram: totuşi vreau să mă încred în har, poate mai este şi pentru mine. Astfel am putut experimenta tot mai mult haerul, şi astăzi sunt sigur: Harul Lui Dumnezeu nu descreşte. Există har pentru păcătoşi, şi pentru copiii risipitori ai Lui Dumnezeu.
TEZAURUL PROMISIUNILOR LUI DUMNEZEU
de Charles H. SPURGEON
14 Ianuarie
ODIHNA ESTE UN DAR
Veniţi la Mine…
Matei 11.28
Cei mântuiţi găsesc odihnă în Domnul Isus; cei nemântuiţi o vor găsi, dacă vin la El, căci El făgăduieşte să le-o dea. Nimic nu este mai gratuit ca un dar; primiţi cu bucurie, ceea ce El dă cu bucurie. Acest dar nu-l puteţi cumpăra şi nici câştiga, ci numai îl primiţi, în dar. Dacă sunteţi încărcaţi de dorinţe ambiţioase, de pofte sau de temeri, El vă va scăpa de acest jug de fier. Sunteţi poate ”împovăraţi” de păcat, de griji, împrejurări, remuşcări, temeri de moarte; dacă veniţi la El, El vă va scăpa de această povară. El a purtat mulţimea apăsătoare a păcatelor, pentru ca noi să n-o mai purtăm. El s-a făcut purtătorul greutăţilor noastre, pentru ca noi să nu ne prăbuşim sub apăsarea lor.
Domnul Isus ne dă odihnă. Credeţi aceasta? Puneţi-L la încercare, fără întârziere. Veniţi la El, părăsind orice alt sprijin, crezând mărturisirea lui Dumnezeu. Dacă veniţi la El, odihna pe care v-o va da El, va fi adâncă, sigură, sfântă, veşnică; este o odihnă cerească, dată chiar de azi, tuturor acelora care vin la El. ”Să ne silim deci, să intrăm în această odihnă”.
DOMNUL ESTE APROAPE!
14 IANUARIE
Aruncă-ţi pâinea pe ape, şi după multă vreme o vei găsi iarăşi!
Eclesiastul 11.1
Oamenii mântuiţi pot fi de folos altora în felurite chipuri. Din Cuvântul lui Dumnezeu reiese clar că nu trebuie nu fim niciodată zgârciţi. Ce pildă de dăruire ne dă nouă pentru totdeauna Fiul lui Dumnezeu. El răspândea cu inimă largă binecuvântările, El îi hrănea pe cei înfometaţi, El îi tămăduia pe bolnavi şi în cele din urmă S-a dat pe Sine însuşi ca preţ de răscumpărare pentru mulţi.„Să nu obosim în facerea binelui, căci la vremea potrivită vom secera, dacă nu vom cădea de oboseală” (Gal. 6.9). Marea tragedie nu constă în starea materială a oamenilor, ci în cea spirituală. De aceea avem datoria să-L prezentăm pe Isus, Domnul nostru ca „Pâinea vieţii.” Putem face oricând acest lucru, aruncând această Pâine pe apele care înfăţişează „marea popoarelor.” Adesea trece atât de mult timp până când un flămând găseşte această Pâine. De aceea să nu ne lăsăm împiedecaţi de împrejurări, ca să răspândim tot mai mult această Pâine. Dumnezeu lasă uneori să vedem roade, acolo unde nici nu ne aşteptăm; şi chiar dacă pe pământ nu le vom vedea, le vom vedea în cer. El a spus: „Tot aşa şi Cuvântul Meu, care iese din gura Mea, nu se întoarce la Mine fără rod, ci va face voia Mea, şi va împlini planurile Mele” (Isaia 55.11). Ai mâncat şi tu cititor drag, din această pâine pentru a avea astfel mântuire veşnică?
Isus Cristos, Pâinea vieţii,
E mântuirea sufletului meu.
La Tine nu vine nici un om în zadar
Tu tămăduieşti inima împovărată de păcat,
Eşti Pâine pentru aici, pe pământ,
Hrana sufletului în veci de veci.
Consacraţi-vă viaţa care v-a fost dată, puneţi-o în slujba lui Hristos cu TOATE posibilităţile ei, lucrând la mântuirea semenilor voştri, ca să-i smulgeţi din păcat şi moarte. Dumnezeu nu ne cheamă la lucru pe temeiul priceperii noastre, ci pe al înţelepciunii Lui. Să lucrăm călăuziţi de El prin Duhul Sfânt.
OSWALD CHAMBERS
Bătând la uşa lui Dumnezeu
IANUARIE 14
„Adesea carnea pune în primejdie şi epuizează” – ce indignare trezeşte aceasta în mine ! In timp ce mă ridic împotriva cărnii, fă ca indignarea mea să fie inspirată de Duhul Tău.
MEDITAŢII ZILNICE
DE WIM MALGO
14 IANUARIE
«Ci tu, când te rogi, intră în odăiţa ta, încuie-ţi uşa şi roagă-te Tatălui tău, care este în ascuns; şi Tatăl tău, care vede în ascuns, îţi va răsplăti.» Matei 6,6
Doresc să le spun tuturor celor care Il slujesc pe Domnul Isus în ascuns: nu fiţi invidioşi, nici geloşi pe cei care Il slujesc pe Domnul în văzul tuturor şi sunt în lumina reflectoarelor! Aceştia au de dus mai multe lupte spirituale decât cei care Il slujesc pe Domnul în ascuns şi nu în faţa oamenilor, dar sunt văzuţi şi apreciaţi de Dumnezeu. Este într-adevăr un dar din partea Domnului dacă n poţi sluji pe El în pace şi în taină. Din păcate acest lucru este dorit de foarte puţini creştini căci, chiar şi pentru o clipă, toţi dorim să fim apreciaţi în viaţă. Dar exact frământarea internă, dorul ascuns al inimii este preţios înaintea lui Dumnezeu, căci: «… omul se uită la ceea izbeşte ochii, dar Domnul Se uită la inimă» (2 Sam. 16,7).
Această meditaţie va fi poate citită de unii credincioşi ale căror fapte nu sunt văzute şi apreciate de nici un om, dar sunt cunoscute de Dumnezeu, căci El este preocupat de sufletul nostru. El are grijă ca noi să trăim prin Duhul Sfânt şi să-L slujim pe El, chiar şi cu lacrimi şi suferinţă, fără ca lumea din afară să stie ceva.
MEDITAŢII PENTRU FIECARE ZI A ANULUI
DE CHARLES H. SPURGEON
Dimineaţa şi Seara
14 IANUARIE
Dimineaţa
Am putere să izbăvesc. Isaia 63:1
Înţelegem prin cuvintele „să izbăvesc” întreaga lucrare de mântuire, de la prima dorinţă sfântă la sacrificiul complet. Cuvintele sunt multum in parvo — mult în puţin. Într-adevăr, toată mila se cuprinde într-un singur cuvânt. Christos nu are numai „putere să izbăvească” pe cei care se căiesc, El este în stare să facă poporul să se căiască. El îi va duce în cer pe cei care cred; dar, mai mult decât atât, El are putere să le dea inimi noi şi să pună credinţă în ele. El are putere să-i facă pe cei care nu iubesc sfinţenia să o iubească, şi să-i constrângă pe dispreţuitorii Numelui Său să-şi plece genunchiul înaintea Lui. Aceasta nu este totul, fiindcă puterea divină se vede şi în ceea ce urmează. Viaţa unui credincios este o serie de miracole înfăptuite de puternicul Dumnezeu. Tufişul arde, dar nu se consumă. El este destul de puternic să-şi ţină poporul sfânt după ce El i-a făcut aşa, şi să-l păstreze în teama şi adevărul Lui până când le consumă existenţa spirituală în cer. Puterea lui Christos nu îl părăseşte pe credincios şi nu îl lasă să lupte singur, fiindcă Cel care a început „această lucrare bună în voi o va isprăvi până în ziua lui Isus Christos” (Filipeni 1:6). Cel care a făcut să încolţească primul germene de viaţă în sufletul mort prelungeşte existenţa divină şi o întăreşte, până când distruge orice urmă de păcat, şi sufletul iese din pământ, desăvârşit în glorie. Credinciosule, aici găseşti încurajare. Te rogi pentru cineva iubit? O, nu renunţa, fiindcă Christos are „putere să izbăvească”. Tu nu ai putere să învingi răul, dar Domnul este atotputernic. Prinde-te strâns de braţul Său şi lasă-L să lucreze cu toată puterea. Te tulbură păcatele tale? Nu te teme, fiindcă puterea Sa îţi este de ajuns. Fie că începe cu alţii sau cu tine, Isus are „putere să izbăvească”. Cea mai bună dovadă se află în faptul că el te-a salvat pe tine. Cât de mulţumitor ar trebui să fii că El nu are putere să distrugă!
Seara
Fiindcă începea să se afunde, a strigat: Doamne, scapă-mă! Matei 14:30
Timpurile de scufundare sunt timpuri de rugăciune pentru slujitorii Domnului. Petru a neglijat să se roage când şi-a început periculoasa călătorie, dar când a început să se scufunde, pericolul l-a făcut să implore, şi strigătul său, deşi târziu, nu a fost prea târziu. In orele noastre de durere şi tulburare, ne trezim conduşi spre rugăciune la fel de natural ca o corabie condusă de valuri spre mal. Vulpile intră în vizuini ca să se protejeze; păsările zboară spre pădure la adăpost; asemeni lor, credinciosul încercat se grăbeşte spre tronul milei ca să fie în siguranţă. Marele port al cerului este „Refugiul rugăciunii”; mii de corăbii prinse de furtună au găsit un liman acolo, şi în momentul în care vine furtuna, este înţelept să ne îndreptăm într-acolo cu toate pânzele sus. Rugăciunile scurte sunt îndestulătoare. Nu au fost decât două cuvinte în implorarea lui Petru, dar au fost suficiente pentru scopul său. Nu lungimea ci puterea este de dorit. Nevoia te învaţă mai bine exprimarea concisă. Dacă rugăciunile noastre ar avea cozi mai puţin împodobite de mândrie şi aripi mai lungi, ar fi mult mai bune. Vorbăria în rugăciune este ca pleava în grâu. Lucrurile de preţ ocupă spaţii mici, şi tot ce se spune în rugăciunile lungi şi încurcate ar încăpea foarte bine într-o cerere scurtă ca a lui Petru. Limitele noastre sunt ocaziile lui Dumnezeu. Imediat ce spaima ne face să strigăm, Isus ne aude şi, pentru El, auzul şi inima merg împreună, şi mâna nu trebuie să zăbovească. Uneori Îl chemăm în ultimul moment, dar mâna Lui uşoară corectează întârzierea noastră prin acţiune imediată. Suntem aproape înecaţi de apele tulburi ale nefericirii? Să ne ridicăm sufletele spre Salvatorul nostru, şi putem fi siguri că El nu ne va lăsa să pierim. Când noi nu putem face nimic, Isus poate totul; să ne înrolam în armata Sa, şi totul va fi bine.
IZVOARE IN DEŞERT
14 Ianuarie
După ce şi-a scos toate oile, merge înaintea lor.
(Ioan 10:4)
Este o lucrare foarte dificilă şi pentru El şi pentru noi – pentru noi este greu să mergem, dar la fel de greu este şi pentru El să ne rănească. Însă trebuie făcut. Nu ar fi în interesul nostru să stăm mereu într-un loc fericit şi confortabil. De aceea El ne mână înainte. Păstorul iese din ţarc, pentru ca oile să meargă înainte spre versantul înviorător al muntelui. În acelaşi fel, lucrătorii trebuie scoşi la seceriş, altfel grâul auriu se strică.
Dar întăreşte-te! Nici că s-ar putea mai rău decât să stai când El te determină contrariul; dacă mâna plină de dragoste a Domnului nostru ne îndeamnă să mergem înainte, aşa trebuie să fie cel mai bine. Înainte, în Numele Lui, spre păşuni verzi, ape de odihnă şi piscuri de munţi! (vezi Psalmul 23:2). „El merge înaintea (noastră)“. Aşa că orice ne aşteaptă pe cale este întâmpinat mai întâi de El, şi ochii credinţei pot să distingă mereu prezenţa Lui măreaţă în faţa lor. Când prezenţa Lui nu poate fi văzută, este periculos să mergi înainte. Mângâie-ţi inima cu faptul că Salvatorul Însuşi a experimentat toate încercările prin care îţi cere să treci; El nu ţi-ar cere să treci prin ele dacă nu S-ar fi asigurat mai întâi că aceste căi nu sunt prea dificile sau prea istovitoare pentru tine.
Aceasta este viaţa binecuvântată – nu să fii nerăbdător să vezi cât mai departe pe drum, nici să fii peste măsură de preocupat de pasul următor, nu să fii dornic să-ţi alegi calea, nici să te încarci până la refuz cu responsabilităţi grele de viitor, ci să-L urmezi pe Păstor în tăcere, pas cu pas.
Întunecat e cerul! şi-nvăluit, necunoscutul mâine!
Întunecată-i calea vieţii, căci noaptea încă n-a trecut;
Mult dorita lumină n-am s-o împrumut în acest timp;
Dar aceasta ştiu şi cred, că EL MERGE ÎNAINTE.
Pericole sunt aproape! şi spaime îmi zdruncină mintea;
Inima pare că se teme de ce trebuie să mai întâmpine în viaţă;
Dar eu sunt al Lui – El ştie drumul pe care merg,
Cu mult mai binecuvântat, atât timp cât EL MERGE ÎNAINTE.
Îndoielile şi-aruncă umbrele lor fantomatice şi nepoftite peste mine,
Îndoieli că ce-i mai bun în viaţă – lucrurile cele mai alese ale vieţii s-au dus;
Ce m-ar putea întări, ce m-ar putea restabili mai mult decât Cuvântul Tău
Şi acest fapt binecuvântat, că EL ÎNCĂ MERGE ÎNAINTE.
EL MERGE ÎNAINTE! Aceasta să fie consolarea mea!
El merge înainte! Pe aceasta se bazează inima mea!
El merge înainte! Aceasta garantează salvarea!
EL MERGE ÎNAINTE! De aceea totul este bine.
Danson Smith
Păstorul oriental mergea întotdeauna înaintea oilor sale. El era întotdeauna în faţă. Orice atac asupra oilor trebuia să treacă mai întâi de el. Acum Dumnezeu este în faţă. El este în zilele noastre de mâine, şi ziua de mâine îi umple pe oameni de frică. Dar Dumnezeu este deja acolo. Toate zilele de mâine ale vieţii noastre trebuie să treacă pe la El până să ajungă la noi. F. B. Meyer
Dumnezeu este în toate zilele de mâine,
De aceea eu trăiesc pentru astăzi,
Sigur că voi găsi la răsăritul soarelui
Călăuzire şi putere pentru calea mea;
Putere pentru orice moment de slăbiciune,
Speranţă pentru orice moment de suferinţă,
Mângâiere pentru orice necaz,
Vreme frumoasă şi bucurie după ploaie.
SCRIPTURILE ÎN FIECARE ZI
Volumul III
14 Ianuarie
Iov 12.1-25
Banalităţile pe care Ţofar venise să le înşire, ca şi când Iov i-ar fi fost inferior în cunoştinţă, n-au făcut altceva decât să umilească şi să jignească. Iov nu numai că nu a avut parte de mila pe care avea dreptul să o aştepte de la prietenii săi (6.14), dar constată că a devenit şi batjocura lor (v. 4; vezi şi 17.2; 21.3; 30.1; Psalmul 35.15). Cum nu ne redeşteaptă ei imaginea acelor clătinători din cap care, trecând prin faţa „Dreptului desăvârşit” crucificat, II batjocoreau, spunând: „S-a încrezut în Dumnezeu; să-L scape acum, dacă-L iubeşte!” (Matei 27.43)? Sau, în alţi termeni: «Dacă Dumnezeu nu-L scapă, aceasta este tocmai dovada că a meritat mânia Lui». Pe scurt, acesta era şi raţionamentul prietenilor lui Iov.
Poporul iudeu pocăit, când se va întoarce la Isus, Salvatorul său, va mărturisi: „Noi L-am socotit pedepsit, lovit de Dumnezeu şi chinuit” (Isaia 53.4). Domnul Hristos a cunoscut şi a simţit mai mult decât oricine amărăciunea acuzaţiilor nedrepte, tocmai pentru că El era Dreptul desăvârşit; dar, în toate acestea, încrederea în Dumnezeul Său şi totala Lui supunere nu I s-au clătinat (Psalmul 56.5,6,11). Ce contrast faţă de Iov, cel care n-a putut suporta nici blestemul, nici acuzaţiile mincinoase şi care, pe parcursul a trei capitole (12; 13 şi 14), se va face avocatul „cauzei sale drepte” (13.18)!
PÂINEA CEA DE TOATE ZILELE
14 ianuarie
Text: Proverbe 7:6-27
LECŢIA VEVERIŢEI
Este un mare rău, pe care l-am văzut sub soare: avuţii păstrate spre nefericirea stâpînului lor.
Eclesiastul 5:13
Lucrurile pe care ni le dorim cel mai mult pot fi uneori cele mai
dăunătoare. Acest principiu se aplică uneori posesiunilor materiale. Odată ce le obţinem, ele pot cu uşurinţă să pună stăpînire pe noi. Principiul însă, se aplică întotdeauna atunci cînd dorim ceea ce este interzis să avem ca de pildă, soţia altuia sau banii obţinuţi prin fraudă. Poate vom reuşi să obţinem ceea ce dorim,dar va fi spre răul nostru.Cîinele nostru, Dusty, a învăţat acest principiu într-un mod destul de costisitor. Îi plăcea să alunge veveriţele care intrau în curtea casei. Cînd apărea una, sărea asupra ei într-o clipeală de ochi,ridicîndu-se în două labe pe arţarul din curte, lătrînd furios. Cu toate că alerga după ele de şase ani, niciodată n-a prins niciuna.Dar totul s-a schimbat într-o zi de iarnă. O veveriţă încălzită de soare, se afla în curtea casei şi Dusty a pornit după ea. Zăpada mare
din curte a împiedicat veveriţa să sară ca de obicei cu vioiciunea ei caracteristică şi Dusty a prins-o. În final avea ceea ce-şi dorise atît de mult, dar a regretat curînd. Veveriţa speriată s-a încolăcit după botul cîinelui, lovindu-l furios cu ghearele în gît şi muscîndu-l de sub bărbie. Dusty n-a putut să-i dea drumul destul de repede. S-a întors din luptă cu o rană adîncă şi cîteva zgîrîieturi urîte. Am observat că deşi şi azi alungă veveriţele, are totuşi grijă să le lase să plece.Cred că vă daţi seama unde vreau să ajung. Dacă insistăm să obţinem ceea ce dorim – bogăţie, faimă, dragoste, sau orice altceva – acestea ne pot răni. Dacă acestea sînt nelegitime, acest lucru va avea loc cu siguranţă. Să învăţăm lecţia veveriţei. D.C.E.
Nu e bucurie nici pace deplină
Decît cînd alergi spre cer, în lumină,
Dar cînd rîvni-vom a lumii plăcere
Alegem cărarea de-amar şi durere. – D.J.D.
Cei mai dezamăgiţi oameni din lume
sînt aceia care iau tot ce le iese în cale.
CUVÂNTUL Lui DUMNEZEU pentru astăzi
14 IANUARIE.
VOIA LUI DUMNEZEU PENTRU TINE (3)
„Să puteţi deosebi bine voia lui Dumnezeu: cea bună, plăcută şi desăvârşită” (Romani 12:2)
Pentru a împlini voia lui Dumnezeu pentru viaţa ta, va trebui să te confrunţi cu ceea ce vor ceilalţi să faci. Şeful tău doreşte să fii mai productiv. Biserica pe care o frecventezi doreşte să fii mai implicat. Banca unde ai cârdul de credit vrea să te înglodezi mai tare în datorii. Se pare că toţi au un program pentru tine şi dacă îţi petreci viaţa încercând să le împlineşti aşteptările, nu vei fi liber niciodată. Uneori, a-i iubi pe oameni înseamnă a fi nevoit să-i dezamăgeşti. A căuta să fii persoana dorită de ceilalţi e un mod superficial de a trăi. Nimeni nu-ţi poate spune exact cum să te schimbi pentru că numai Dumnezeu ştie. Nici măcar tu nu poţi spune cum să te schimbi pentru că nu tu te-ai creat. A iubi o persoană înseamnă a dori şi a te strădui ca acea persoană să devină cea mai bună versiune a ei însăşi. Singura persoană din tot universul care este calificată să facă asta este Dumnezeu. Spre deosebire de oameni, Dumnezeu nu are un orar ascuns sau nevoi neîmplinite pe care speră să şi le împlinească cu ajutorul tău. El ştie cum arată cea mai bună versiune a ta. El se bucură numai gândindu-se la ea şi deja a început să lucreze pentru împlinirea acestui scop. Biblia spune: „toate lucrurile lucrează împreună spre binele celor ce iubesc pe Dumnezeu” (Romani 8:28). Asta înseamnă că Dumnezeu lucrează în fiecare clipă pentru a te ajuta să devii cea mai bună versiune a ta. Vei fi cu adevărat liber când decizi să te bucuri ştiind că eşti persoana dorită de Dumnezeu – cea la care lucrează în fiecare zi.
DOMNUL ESTE APROAPE – GBV
Joi, 14 Ianuarie 2016
Dumnezeu … ne-a înviat împreună și ne-a așezat împreună în cele cerești, în Hristos Isus.
Efeseni 2.4,6
Întrebarea importantă este aceasta: În ce sferă trăiești? La ce nivel te situezi în mod obișnuit? Trăiești zi de zi, în mod practic, în locurile cerești? La aceasta S-a referit Domnul Isus atunci când a spus: „Rămâneți [locuiți] în Mine“. A rămâne înseamnă a sta acolo unde te afli. Din punct de vedere al poziției, ești acolo. Rămâi și în mod practic în această sferă binecuvântată – în Cel care este viața ta!
Cei doi vrăjmași mortali ai noștri, Satan și carnea, vor căuta să ne tragă în jos, în sfera simțurilor, în depresie – ca să fim astfel robi ai împrejurărilor și ai condițiilor în care trăim. Poziția noastră de drept este sus, de aceea trebuie să refuzăm să fim trași în jos și să fim guvernați de simțămintele noastre schimbătoare. Ceea ce este adevărat cu privire la îndreptățirea noastră este de asemenea adevărat cu privire la sfințirea noastră. Simțămintele nu își au locul aici. Realitățile divine sunt cele care contează. Să ne luăm poziția prin credința simplă în Cuvântul lui Dumnezeu! Aceasta nu este o performanță în sine, nici un ideal care trebuie atins, ci un lucru simplu care trebuie crezut. Nu este o promisiune pe care trebuie să ne-o însușim, ci un adevăr clar pe care trebuie să ne sprijinim.
Cu câțiva ani un urmă, un credincios a mers să viziteze o bătrână, de asemenea credincioasă. Ea trăia singură într-o cameră simplă și sărăcăcioasă. Dorind să o îmbărbăteze, el i-a spus: «Ei bine, în curând vor înceta necazurile din această lume și vom fi pe deplin fericiți în cer împreună cu Domnul nostru binecuvântat». «Aceasta este locuința mea chiar acum», a răspuns ea. Încercând din nou să-i fie de ajutor, el a continuat: «Da, în curând vom fi în casa Tatălui, împreună cu Domnul Isus, bucurându-ne de prezența Sa». «Trăiesc acolo acum», a răspuns bătrâna cu un zâmbet. Încercând încă o dată, el s-a grăbit să adauge: «Ce binecuvântare va fi atunci când, împreună cu toți cei răscumpărați, Îl vom lăuda pe Domnul în glorie, pentru veșnicie!». «Eu cânt acolo în fiecare noapte», a fost răspunsul ei plin de bucurie. Nu este nevoie să ne luptăm pentru o poziție care este deja a noastră, ca și copii ai lui Dumnezeu.
Sămânţa Bună
Joi, 14 Ianuarie 2016
Ei s-au bucurat că valurile s-au liniștit, și Domnul i-a dus în limanul dorit.
Psalmul 107.30
Costa Concordia
Galileea, acum 2.000 de ani, lacul Ghenezaret. – Lacul era cunoscut pentru furtunile lui periculoase. 13 bărbați erau într-o barcă! S-a iscat o furtună. 12 bărbați, printre care pescari experimentați, tremurau de teamă. Dar acolo mai era Cineva, Acesta S-a ridicat, a certat vântul și valurile, iar furtuna s-a oprit. Acesta era Isus, Fiul lui Dumnezeu. Pe El Îl ascultă vântul, valurile și vremea rea. De asemenea, furtunile vieții nu sunt nicio problemă pentru El. Cine Îl acceptă pe Isus Hristos ca și Căpitan al vieții sale, adică Îl acceptă ca Domn și Salvator, are în toate crizele pace interioară și siguranță și se îndreaptă spre un port minunat: slava la Dumnezeu în cer.
Tu, Isus, Cârmaci să-mi fii
Până-n Port când voi sosi!
Fiind ferit de negre stânci,
De prăpăstiile adânci,
Voi sosi la țărm curând,
Grija cârmei Tu având.
Vânturi mari, furtuni și vânt
Au pierit l-al Tău Cuvânt;
Vântul iată-l iar tăcând,
Valul lin alunecând,
Pace-n plin domnind acum,
Mă-nsoțești pe-al vieții drum!
Sursa: Meditatii din 14 Calendare biblice, primite prin Email
Nu te mai teme!
Poate că ești cu gândul la un viitor necunoscut și plin de provocări. Poate te sperie faptul că nu știi ce va veni și dacă vei fi în stare să faci față la ceea ce urmează. Poate sunt examene care te înspăimântă sau oameni dificili cu care va trebui să te întâlnești. Frica ta poate să aibă o motivație reală, precisă, justificată sau pot fi temeri care vin din îngrijorări cu privire la fapte posibile, care de fapt, nu se vor petrece niciodată.
Oricare ar fi teama ta, va trebui să o înfrunți și să nu o lași să te controleze. Să nu o lași să se lipească de sufletul tău, pentru că îi va dăuna. Cele mai multe temeri sunt în expresia lui „dacă se va întâmpla să?”…iar acel lucru nu se întâmplă de cele mai multe ori. Teama aceasta îți fură energia și te epuizează. Din fire ne temem și ușor putem da înapoi de la luptă, când biruința nu era decât la un pas distanță, pas pe care nu l-am mai făcut din cauza fricii. Teama te poate face să amâni lucruri pe care nu le vei mai putea recupera niciodată.
Teama poporului evreu, condus de Moise, de a pătrunde în țara promisă pentru a lua în stăpânire teritoriul promis l-a costat 40 de ani de pribegie prin pustiu. Ajunși la locul mult dorit, la porțile țării binecuvântate, nu au avut curajul să intre în ea de teama locuitorilor ei, care păreau niște oameni pe care nu i-ar fi putut birui. Aveau tot dreptul să se teamă, doar că era nevoie să apeleze la credință. Ei se vedeau slabi și învinși, dar nici măcar nu începuseră să lupte.
„Pentru ce vă este frică, puțin credincioșilor?”(Matei 8.26). De câte ori nu facem și noi aceeași experiență ca ucenicii… Când se adună furtuna ispitelor, când valurile se prăvălesc peste noi, ne luptăm singuri cu furtuna, uitând că este numai Unul care poate ajuta. „Unde vă este credința?” Trebuie să învățăm să trăim fără sfârșituri sigure și să ne încredem mai mult în Dumnezeu.
Nu te teme! Înfruntă-ți uriașii care determină frica ta prin încrederea cu care și David a pornit în luptă cu un uriaș, în timp ce el era doar un copil. Nu prin forța lui l-a doborât pe Goliat, ci prin încrederea pe care și-a pus-o în Dumnezeu, care îl însoțea.
Domnul Isus a spus: ”În lume veți avea necazuri. Dar îndrăzniți, Eu am biruit lumea.” Ceea ce biruiește frica este credința și dragostea. Teama exagerată și persistentă înseamnă îngrijorare și păcat. Antidotul este credința, încrederea în Acela care poate purta grjile și poate înlătura toate temerile.
De ce să nu te temi? Pentru că tu nu vei merge singur în lupta care îți stă în față. Pentru că ai încredere în puterea și înțelepciunea primită de la El. Pentru că nu vei lupta de unul singur și prin ajutorul Său vei reuși. Așa că, oricare ar fi provocarea care îți stă în față, nu te teme!
Când Avraam şi-a dovedit disponibilitatea de a-şi sacrifica fiul iubit, pe Isaac, Dumnezeu i-a promis:
„Toate neamurile pământului vor fi binecuvântate în sămânţa ta, pentru că ai ascultat de porunca Mea!“ (Gen. 22:18).
Apostolul Pavel menţionează că promisiunea a fost făcută lui Avraam şi seminţei sale, la singular, nu seminţelor sale, la plural, şi că această sămânţă singulară era Hristos (vezi Gal. 3:16). În Hristos vor fi binecuvântate toate naţiunile sau, mai precis, toate grupurile etnice de pe pământ. Această promisiune faţă de Avraam prezicea includerea miilor de grupuri etnice păgâne de pe glob în binecuvântarea de a fi în Hristos. Aceste grupuri etnice se deosebesc unele de altele prin faptul că trăiesc în zone geografice diferite, aparţin unor rase diferite, se conformează unor culturi diferite şi vorbesc limbi diferite. Dumnezeu doreşte ca toate să fie binecuvântate în Hristos, motiv pentru Isus a murit pentru păcatele întregii omeniri (vezi 1 Ioan 2:2).
Deşi Isus a spus că drumul care duce la viaţă este îngust şi că puţini îl găsesc (vezi Mat. 7:14), apostolul Ioan ne-a dat un motiv întemeiat să credem că în viitoarea Împărăţie a lui Dumnezeu vor exista reprezentanţi din toate grupurile etnice umane:
După aceea m-am uitat, şi iată că era o mare gloată, pe care nu putea s-o numere nimeni, din orice neam, din orice seminţie, din orice norod şi de orice limbă, care stătea în picioare înaintea scaunului de domnie şi înaintea Mielului, îmbrăcaţi în haine albe, cu ramuri de finic în mâini; şi strigau cu glas tare, şi ziceau: „Mântuirea este a Dumnezeului nostru, care şade pe scaunul de domnie, şi a Mielului!“ (Apoc. 7:9-10; subliniere personală).
Deci, copiii lui Dumnezeu aşteaptă cu mare nerăbdare ca, într-o zi, alături de o mulţime formată din toate grupurile etnice, să se bucure în faţa tronului lui Dumnezeu!
Mulţi dintre misionarii contemporani strategici au pus mare accent pe evanghelizarea celor o mie de grupuri etnice „ascunse“, în speranţa plantării unei biserici viabile în fiecare dintre ele. Acest lucru este lăudabil, întrucât Isus ne-a poruncit să mergem în toată lumea şi „să facem ucenici din toate naţiunile (sau, literal, grupuri etnice)“ (Mat. 28:19). Totuşi, planurile oamenilor, indiferent de cât de bine intenţionate, mai ales atunci când nu sunt inspirate de Duhul Sfânt, pot face de multe ori mai mult rău decât bine. Este crucial să călcăm pe urmele înţelepciunii lui Dumnezeu când încercăm să Îi zidim Împărăţia. El ne-a dat mai multe informaţii şi instrucţiuni decât cele din Matei 28:19 în ceea ce priveşte modul de a face ucenici în lume.
Poate că cel mai ignorat lucru de către cei care se luptă să împlinească Marea Trimitere este faptul că Dumnezeu este cel mai mare dintre evanghelişti şi că se presupune că noi ar trebui să lucrăm cu El, nu pentru El. Lui Îi pasă mai mult decât oricui de evanghelizarea lumii şi în acest scop lucrează cu mult mai multă sârguinţă decât oricare dintre noi. El a fost şi este devotat cauzei pentru care a murit, S-a gândit la ea dinainte de a fi creat omul şi încă Se mai gândeşte la ea! Acesta este adevăratul devotament.
„Câştigarea lumii pentru Hristos“
Este interesant că, atunci când citim epistolele Noului Testament, nu găsim nici un fel de rugăminţi (aşa cum se întâmplă în zilele noastre) adresate credincioşilor pentru a „merge şi a câştiga lumea pentru Hristos“! Creştinii şi liderii primari înţeleseseră că Dumnezeu lucra din greu pentru a răscumpăra lumea şi că datoria lor era aceea de a coopera cu El, lăsându-se călăuziţi. Apostolul Pavel, care nu fusese adus „la Domnul“ de nimeni ştia acest lucru mai bine decât oricine. El a fost convertit printr-un act divin direct, în timpul călătoriei spre Damasc. Şi pe parcursul cărţii Faptele Apostolilor, vedem cum biserica se extindea datorită ungerii Duhului şi a cooperării oamenilor care se lăsau conduşi de El. Cartea Fapte, deşi este numită „Faptele Apostolilor“, ar trebui intitulată mai degrabă „Faptele lui Dumnezeu“. În introducerea pe care o face Luca acestei cărţi, precizează că prima relatare (Evanghelia care îi poartă numele) a fost o consemnare a „tot ce a început Isus să facă şi să înveţe pe oameni“ (Fapte 1:1; subliniere personală). Fără îndoială că Luca a crezut că în cartea Fapte relata ceea ce a continuat Isus să facă şi să-i înveţe pe oameni. El a lucrat prin ungerea Duhului Sfânt şi prin slujitori care au cooperat cu El.
Dacă primii creştini nu au fost încurajaţi să „se ducă să-L mărturisească semenilor lor şi să ajute la câştigarea lumii pentru Hristos“, atunci care era responsabilitatea lor în privinţa zidirii Împărăţiei lui Dumnezeu? Aceia care nu erau în mod specific chemaţi şi echipaţi să proclame public Evanghelia (apostoli şi evanghelişti) erau chemaţi să trăiască în ascultare şi sfinţenie şi să fie gata să dea socoteală oricui îi acuzau sau îi interpela. De exemplu, Petru a scris:
Chiar dacă aveţi de suferit pentru neprihănire, ferice de voi! „N-aveţi nici o teamă de ei, şi nu vă tulburaţi! Ci sfinţiţi în inimile voastre pe Hristos ca Domn.“ Fiţi totdeauna gata să răspundeţi oricui vă cere socoteală de nădejdea care este în voi; dar cu blândeţă şi teamă, având un cuget curat; pentru ca cei ce bârfesc purtarea voastră bună în Hristos, să rămână de ruşine tocmai în lucrurile în care vă vorbesc de rău (1 Petru 3:14-16).
Remarcă că Petru scria unor creştini care treceau prin persecuţii. Totuşi, dacă creştinii nu se deosebesc de lume, lumea (desigur) nu-i va persecuta. Acesta este unul dintre motivele pentru care sunt puţine locuri în care creştinii sunt persecutaţi – deoarece aşa-zişii creştini nu se comportă diferit de ceilalţi. De fapt aceştia nu sunt deloc creştini şi deci nu-i persecută nimeni. Totuşi, mulţi dintre aceşti „creştini“ sunt îndemnaţi de la amvon să „îşi împărtăşească credinţa semenilor lor“. Când îşi mărturisesc credinţa, aceşti semeni rămân surprinşi să afle despre ei că sunt (presupuşi) creştini născuţi din nou. Mai rău, „Evanghelia“ pe care o comunică semenilor lor se rezumă în mare parte la „vestea bună“ că se înşeală dacă aceştia cred că faptele bune sau ascultarea de Dumnezeu au ceva de a face cu mântuire. Tot ceea ce contează este doar „să-L accepte pe Isus ca Mântuitor personal“.
Spre deosebire de ei, creştinii timpurii (al căror Domn era cu adevărat Isus) trăiau ca lumini în întuneric şi deci nu aveau nevoie să dea lecţii despre mărturie sau despre adunarea curajului de a le spune semenilor că erau urmaşi ai lui Hristos. Aveau o mulţime de oportunităţi de a mărturisi Evanghelia când erau întrebaţi şi bârfiţi de vecini din pricina neprihănirii lor. După cum spune Petru, tot ce trebuia să facă era să Îl sfânţească pe Isus ca Domn al inimii lor şi să fie gata să dea socoteală pentru aceasta.
Poate cea mai importantă diferenţă dintre creştinii moderni şi cei timpurii este aceasta: creştinii moderni sunt înclinaţi să creadă că un credinicios este caracterizat de ceea ce ştie şi crede – adică ceea ce numim „doctrină“ – şi, de aceea, se concentrează asupra învăţării acesteia. Spre deosebire de aceştia, creştinii primari credeau că un creştin era caracterizat de ceea ce făcea – şi, astfel, se focalizau pe ascultarea de poruncile lui Hristos. Este interesant să conştientizăm că practic nici un creştin din primele paisprezece secole nu a avut o Biblie personală, fiindu-i astfel imposibil să „citească din Biblie în fiecare zi“, una dintre regulile de bază ale responsabilităţilor creştine contemporane. Categoric nu spun că creştinii moderni nu ar trebui să citească din Biblie în fiecare zi. Spun doar că prea mulţi creştini au făcut din studiul Bibliei un lucru mult mai important decât împlinirea ei. Am ajuns să ne lăudăm cu faptul că deţinem doctrina corectă (spre deosebire de ceilalţi membrii care fac parte din alte 29.999 de denominaţii care nu se pot compara cu noi) şi totuşi continuăm să bârfim, să minţim şi să ne adunăm comori pe pământ.
Dacă sperăm să atingem inimile oamenilor pentru a deveni receptive la Evanghelie, cel mai probabil este că vom reuşi prin faptele, şi nu prin doctrinele noastre.
Dumnezeu, cel mai mare evanghelist
Să analizăm mai detaliat lucrarea lui Dumnezeu de zidire a Împărăţiei Sale. Cu cât Îi înţelegem mai bine lucrarea, cu atât mai mult vom coopera cu El.
Credinţa oamenilor în Isus are loc la nivelul inimii (vezi Rom. 9:9-10). Ei cred în Domnul Isus şi ca urmare se pocăiesc. Îşi detronează propria voie şi Îl pun pe Isus pe tronul dorinţelor lor. Credinţa implică schimbarea inimii.
De asemenea, când oamenii nu cred în Isus este o decizie ce are loc la nivelul inimii. Ei se împotrivesc lui Dumnezeu, deci nu se pocăiesc. Prin această decizie conştientă, Îl ţin pe Isus departe de tronul inimii lor. Necredinţa implică decizia continuă de a nu-ţi schimba inima.
Isus a precizat că inimile oamenilor sunt atât de împietrite încât nimeni nu va veni la El dacă nu îl va atrage Tatăl (vezi Ioan 6:44). Dumnezeu este plin de îndurare şi ne atrage pe toţi în mod constant spre Isus, prin diferite modalităţi care le ating inimile şi prin care trebuie să continue să decidă dacă îşi vor sensibiliza inimile sau le vor împietri.
Ce mijloace foloseşte Dumnezeu pentru a atinge inimile oamenilor în speranţa că îi va aduce la Isus?
Mai întâi foloseşte creaţia Lui. Pavel a scris:
Mânia lui Dumnezeu se descoperă din cer împotriva oricărei necinstiri a lui Dumnezeu şi împotriva oricărei nelegiuiri a oamenilor, care înăbuşe adevărul în nelegiuirea lor. Fiindcă ce se poate cunoaşte despre Dumnezeu, le este descoperit în ei, căci le-a fost arătat de Dumnezeu. În adevăr, însuşirile nevăzute ale Lui, puterea Lui veşnică şi dumnezeirea Lui, se văd lămurit, de la facerea lumii, când te uiţi cu băgare de seamă la ele în lucrurile făcute de El. Aşa că nu se pot dezvinovăţi (Rom. 1:18-20; subliniere personală).
Observă că Pavel a spus că oamenii „înăbuşe adevărul“ care este „descoperit în ei“. Adică adevărul iese la iveală şi îi confruntă şi totuşi înăbuşe şi se împotrivesc acelei convingeri interioare.
Care este mai exact adevărul interior evident pentru orice persoană? Pavel spune că sunt adevărurile lui Dumnezeu; „însuşirile nevăzute ale Lui, puterea Lui veşnică şi dumnezeirea Lui“ revelate prin „lucrurile făcute“. Privind creaţia lui Dumnezeu, oamenii ştiu în sinea lor fără dubii că El există,[1] că este extrem de puternic, extraordinar de creativ şi incredibil de inteligent şi înţelept, acestea fiind doar câteva dintre atributele Lui.
Concluzia lui Pavel este aceea că astfel de oameni „nu se pot dezvinovăţi“, şi are dreptate. Dumnezeu strigă continuu la oameni, descoperindu-Se şi încercând să le despietrească inimile, dar de cele mai multe ori urechile lor sunt surde. Totuşi Dumnezeu nu încetează să îi cheme pe parcursul întregii lor vieţi, prin minuni continue – prin flori, păsări, copii, fulgi de zăpadă, banane, mere şi un milion de alte lucruri.
Dacă Dumnezeu există şi dacă este atât de puternic pe cât mărturiseşte creaţia, atunci în mod clar ar trebui să fie ascultat. Acea revelaţie interioară strigă acelaşi mesaj ignorat: Pocăiţi-vă! Din acest motiv susţine Pavel că toţi au auzit deja chemarea lui Dumnezeu la pocăinţă:
Dar eu întreb: „N-au auzit ei?“ Ba da; căci „glasul lor a răsunat prin tot pământul, şi cuvintele lor au ajuns până la marginile lumii“ (Rom. 10:18).
Pavel cita de fapt un foarte cunoscut verset din Psalmul 19, al cărui text extins spune:
Cerurile spun slava lui Dumnezeu, şi întinderea lor vesteşte lucrarea mâinilor Lui. O zi istoriseşte alteia acest lucru, o noapte dă de ştire alteia despre el. Şi aceasta, fără vorbe, fără cuvinte al căror sunet să fie auzit: dar răsunetul lor străbate tot pământul, şi glasul lor merge până la marginile lumii (Ps. 19:1-4a; subliniere personală).
Acest pasaj indică o dată în plus că, prin creaţia Sa, Dumnezeu ne vorbeşte zi şi noapte fiecăruia dintre noi. Dacă oamenii ar reacţiona corect la mesajul creaţiei lui Dumnezeu, atunci ar cădea cu faţa la pământ şi ar striga ceva de genul: „Puternic Creator, Tu m-ai creat şi este clar că m-ai creat pentru a face voia Ta. Aşa că mă predau Ţie!“
Un alt mijloc prin care vorbeşte Dumnezeu
Referitor la revelaţia exterioară/interioară este o alta dată tot de Dumnezeu, interioară, şi care nu depinde de cunoaşterea miracolelor creaţiei. Această revelaţie interioară este conştiinţa fiecărei persoane, o voce care dezvăluie în mod constant legea lui Dumnezeu. Pavel a scris:
Când Neamurile, măcar că n-au lege, fac din fire lucrurile Legii, prin aceasta ei, care n-au o lege, îşi sunt singuri lege; şi ei dovedesc că lucrarea Legii este scrisă în inimile lor; fiindcă despre lucrarea aceasta mărturiseşte cugetul lor şi gândurile lor, care sau se învinovăţesc sau se desvinovăţesc între ele. Şi faptul acesta se va vedea în ziua când, după Evanghelia mea, Dumnezeu va judeca, prin Isus Hristos, lucrurile ascunse ale oamenilor (Rom. 2:14-16).
Astfel, fiecare om ştie ce este răul şi ce este binele. Sau, mai direct, fiecare om ştie ce Îi place lui Dumnezeu şi ce nu, iar în ziua judecăţii El va trage la socoteală fiecare persoană pentru acţiunile despre care a ştiut că nu sunt pe placul Lui. Pe măsură ce oamenii cresc, aceştia devin fără îndoială din ce în ce mai experţi în justificarea păcatelor lor şi în ignorarea vocii conştiinţei lor, dar Dumnezeu nu încetează să le vorbească despre legea Lui care este în ei.
Al treilea mijloc
Însă lucrurile nu se opresc aici. Dumnezeu, cel mai mare evanghelist care lucrează pentru a-i aduce pe toţi la pocăinţă, le vorbeşte oamenilor şi prin alte mijloace. Să mai citim odată cuvintele lui Pavel:
Mânia lui Dumnezeu se descoperă din cer împotriva oricărei necinstiri a lui Dumnezeu şi împotriva oricărei nelegiuiri a oamenilor, care înăbuşe adevărul în nelegiuirea lor (Rom. 1:18; subliniere personală).
Observă că Pavel a spus că mânia lui Dumnezeu se descoperă, nu se va descoperi într-o zi. Mânia lui Dumnezeu este evidentă pentru oricine, prin evenimente dureroase şi tragice, mici sau mari, care năpăstuiesc umanitea. Dacă Dumnezeu este atotputernic, capabil să facă orice şi să prevină orice, atunci asemenea lucruri, când îi lovesc pe cei care Îl ignoră, nu pot fi decât manifestarea mâniei Lui. Numai teologii necugetaţi şi filozofii nebuni nu văd acest adevăr. Şi totuşi, în mânia lui Dumnezeu sunt arătate mila şi dragostea Lui, întrucât obiectele mâniei Sale primesc mult mai puţin decât ar merita şi sunt astfel atenţionate cu dragoste de mânia veşnică ce îi aşteaptă după moarte pe cei ce nu se pocăiesc. Acesta este un alt mijloc pe care îl foloseşte Dumnezeu pentru a atrage atenţia oamenilor care trebuie să se pocăiască.
Al patrulea mijloc
În cele din urmă, Dumnezeu nu numai că încearcă să-i atragă pe oameni la Sine prin creaţie, conştiinţă şi calamităţi, dar şi prin chemarea la Evanghelie. Când slujitorii Lui ascultă de El şi proclamă vestea bună, este confirmat acelaşi mesaj al creaţiei, conştiinţei şi calamităţilor: Pocăiţi-vă!
Poţi vedea că, raportat la Dumnezeu, ceea ce facem noi în evanghelizare este incomparabil. El evanghelizează constant fiecare persoană în fiecare moment al fiecărei zile din viaţa ei, în timp ce nici chiar cei mai mari evanghelişti nu pot vorbi decât câtorva sute de mii de persoane de-a lungul deceniilor. Şi aceşti evanghelişti predică în general oricărui grup de oameni doar o dată şi doar pentru o scurtă perioadă de timp. De fapt, acea singură oportunitate este tot ceea ce îşi pot permite acei evanghelişti să le ofere oamenilor în lumina poruncii lui Isus de a-şi scutura praful de pe picioare ori de câte ori un oraş, sat sau casă refuză să îi primească (vezi Mat. 10:14). Toate aceste lucruri ne spun că, atunci când încercăm să comparăm evanghelizarea neîncetată, universală, dramatică, interioară şi convingătoare cu evanghelizarea noastră foarte limitată, înţelegem că nu există comparaţie.
Această perspectivă ne ajută să ne înţelegem mai bine responsabilitatea în evanghelizarea şi în zidirea Împărăţiei lui Dumnezeu. Totuşi, înainte de a analiza acest rol mai specific, mai este un alt factor important pe care nu trebuie să îl pierdem din vedere.
După cum am menţionat anterior, pocăinţa şi credinţa sunt două evenimente care au loc la nivelul inimii oamenilor. Dumnezeu doreşte ca fiecare să se smerească pe sine, să îşi despietrească inima, să se pocăiască şi să creadă în Domnul Isus. În această direcţie, Dumnezeu lucrează constant în inimile oamenilor în multele modalităţi descrise.
Dumnezeu cunoaşte desigur condiţia inimii fiecărei persoane. El ştie care inimi sunt împietrite şi care nu. El ştie cine ascultă mesajele Lui neîncetate şi cine le ignoră. El îi cunoaşte pe oamenii ale căror inimi se vor despietri şi se vor pocăi în urma calamităţilor. El îi cunoaşte pe cei ale căror inimi sunt atât de împietrite încât nu există speranţa să se pocăiască. (De exemplu, lui Ieremia i-a spus de trei ori să nici nu se roage pentru Israel, pentru că inimile lor erau prea împietrite pentru a se pocăi; vezi Ieremia 7:16; 11:14; 14:11.)[2] El îi cunoşte pe cei ale căror inimi se vor despietri până acolo încât puţin mai multă convingere din partea Duhului Sfânt va aduce pocăinţa. Ştiind toate aceste lucruri, ce putem învăţa despre responsabilitatea bisericii de a proclama Evanghelia şi de a zidi Împărăţia lui Dumnezeu?
Principiul nr. 1
În primul rând, nu ni se pare rezonabil ca Dumnezeu, Marele Evanghelist care face 95% din lucrarea generală şi care continuă să cheme fără încetare oamenii în fiecare zi, să-Şi trimită slujitorii să proclame Evanghelia mai degrabă celor ale căror inimi sunt în mare parte receptive, decât celor care sunt cei mai puţin receptivi? Eu aşa cred.
Nu pare, de asemenea, că ar fi posibil ca Dumnezeu, Marele Evanghelist care le predică deja tuturor oamenilor în fiecare moment al vieţii lor, să aleagă nici măcar să nu se deranjeze să trimită mesajul Evangheliei celor care ignoră complet tot ceea ce le-a spus deja de ani de zile? De ce să ne irosim eforturile pentru a le spune oamenilor ultimele 5% din veştile pe care Dumnezeu ar vrea ca ei să le cunoască, dacă ei le-au ignorat complet pe celelalte 95% pe care a încercat El să le comunice? Aş zice că este mai mult probabil ca Dumnezeu să îi pedepsească pe astfel de oameni în speranţa că îşi vor despietri astfel inimile. Dacă şi când vor face acest lucru, atunci ar fi logic să credem că Îşi va trimite slujitorii să proclame Evanghelia.
Unii ar putea spune că Dumnezeu Îşi va trimite slujitorii la cei despre care ştie că nu se vor pocăi, astfel încât să nu aibă nici o scuză când vor sta în faţa scaunului de judecată al lui Dumnezeu. Totuşi, nu uita că, după cum afirmă Scriptura, aceşti oameni sunt deja nejustificabili înaintea Lui, datorită revelaţii Lui neîncetate în creaţie (vezi Rom. 1:20). Astfel, dacă Dumnezeu trimite pe unul dintre slujitorii Lui la astfel de oameni, nu este pentru ca aceştia să poată da socoteală, ci pentru a da şi mai mult socoteală.
Dacă este adevărat că este mai probabil ca Dumnezeu să-Şi trimită slujitorii la oamenii receptivi, atunci noi, slujitorii Lui, ar trebui să ne rugăm pentru a primi înţelepciunea de fi conduşi spre aceia care El ştie că sunt roade gata de secerat.
Un exemplu biblic
Acest principiu este demonstrat foarte frumos de lucrarea lui Filip evanghelistul care este relatată în cartea Fapte. Filip predicase mulţimilor receptive din Samaria, dar a fost mai târziu îndemnat de un înger să facă o călătorie spre o locaţie specifică. Acolo a fost ghidat spre un căutător incredibil de deschis:
Un înger al Domnului a vorbit lui Filip, şi a zis: „Scoală-te, şi du-te spre miazăzi, pe drumul care pogoară spre Ierusalim la Gaza, şi care este pustiu.“ Filip s-a sculat şi a plecat. Şi iată că un Etiopian, un famen cu mare putere la împărăteasa Candace a Etiopienilor, şi îngrijitorul tuturor vistieriilor ei, venit la Ierusalim ca să se închine, se întorcea de acolo, şi şedea în carul lui, şi citea pe prorocul Isaia. Duhul a zis lui Filip: „Du-te, şi ajunge carul acesta!“ Filip a alergat, şi l-a auzit pe Etiopian citind pe prorocul Isaia. El a zis: „Înţelegi tu ce citeşti?“ Famenul a răspuns: „Cum aş putea să înţeleg, dacă nu mă va călăuzi cineva?“ Şi a rugat pe Filip să se suie în car, şi să şadă împreună cu el. Locul din Scriptură, pe care-l citea, era acesta:
„El a fost dus ca o oaie la tăiere; şi, ca un miel fără glas înaintea celui ce-l tunde, aşa nu Şi-a deschis gura; în smerenia Lui, judecata I-a fost luată. Şi cine va zugrăvi pe cei din timpul Lui? Căci viaţa I-a fost luată de pe pământ.“
Famenul a zis lui Filip: „Rogu-te, despre cine vorbeşte prorocul astfel? Despre sine sau despre vreun altul?“ Atunci Filip a luat cuvântul, a început de la Scriptura aceasta, şi i-a propovăduit pe Isus. Pe când îşi urmau ei drumul, au dat peste o apă. Şi famenul a zis: „Uite apă; ce mă împiedică să fiu botezat?“ Filip a zis: „Dacă crezi din toată inima, se poate.“ Famenul a răspuns: „Cred că Isus Hristos este Fiul lui Dumnezeu.“ A poruncit să stea carul, s-au pogorât amândoi în apă, şi Filip a botezat pe famen. Când au ieşit afară din apă, Duhul Domnului a răpit pe Filip, şi famenul nu l-a mai văzut…famenul îşi vedea de drum, plin de bucurie (Fapte 8:26-39).
Filip a fost condus în mod divin să propovăduiască unui om flămând din punct de vedere spiritual care venise din Africa la Ierusalim pentru a se închina Domnului şi care cumpărase cel puţin o copie a pergamentelor ce conţineau profeţiile lui Isaia. În timp ce citea capitolul 53 din Isaia, cea mai explicită scriptură din Vechiul Testament care detaliază sacrificiul ispăşitor al lui Hristos, întrebându-se despre cine era vorba, iată-l pe Filip gata să-i explice ce citea! Era un om gata să se convertească! Dumnezeu i-a cunoscut inima şi l-a trimis pe Filip.
O cale mai bună
Cât de mare ar fi răsplata noastră dacă ne-am lăsa conduşi de Duhul Sfânt către oameni receptivi în loc să abordăm în mod sistematic şi aleatoriu oameni care nu sunt receptivi, deoarece gândim, plini de vinovăţie, că altfel vor rămâne neevanghelizaţi. Nu uita – fiecare persoană pe care o întâlneşti este în mod neîncetat evanghelizată de Dumnezeu. Am face mai bine să îi întrebăm pe oameni cum îşi tratează conştiinţa, pentru a stabili mai întâi dacă sunt receptivi faţă de Dumnezeu sau nu, deoarece fiecare persoană are modalităţile ei de a se lupta cu vinovăţia.
Un alt exemplu al acestui principiu este convertirea casei lui Corneliu în urma lucrării lui Petru, care a fost condus într-un mod supranatural să predice Evanghelia acestui grup receptiv dintre neamuri. Corneliu este fără îndoială un om care îşi asculta conştiinţa şi Îl căuta pe Dumnezeu, fapt dovedit de milosteniile şi rugăciunile sale (vezi Fapte 10:2). Dumnezeu l-a pus pe Corneliu în legătură cu Petru, iar el a ascultat mesajul evanghelic cu inima deschisă şi a fost mântuit.
Cât de înţelepţi am fi dacă ne-am ruga şi am cere Duhului Sfânt să ne conducă spre cei ale căror inimi sunt deschise, în loc să alcătuim planuri vaste şi să ne irosim timpul pentru a împărţi oraşele în cartiere şi a organiza echipe de evanghelizare care să viziteze fiecare casă şi apartament. Dacă Petru ar fi participat în Ierusalim la o întâlnire de strategii misionare sau dacă Filip ar fi continuat să predice în Samaria, cei din casa lui Corneliu şi famenul etiopian ar fi rămas neevanghelizaţi.
Desigur, evangheliştii şi apostolii vor fi conduşi să proclame Evanghelia în faţa mulţimilor mixte formate atât din oameni receptivi, cât şi nereceptivi. Dar chiar şi ei ar trebui să caute călăuzirea lui Dumnezeu în ceea ce priveşte locul în care să predice. Încă o dată, relatările din Faptele Apostolilor vorbesc despre oameni conduşi şi unşi de Duhul Sfânt, care cooperau cu acesta, în timp ce El zidea Împărăţia lui Dumnezeu. Cât de diferite erau metodele bisericii timpurii în comparaţie cu cele ale bisericii moderne. Cât de diferite sunt rezultatele! De ce să nu imităm ceea ce a avut succces?
Principiul nr. 2
În ce alt mod ne mai ajută principiile biblice din prima parte a acestui capitol să ne înţelegem rolul în evanghelizare şi în zidirea Împărăţiei lui Dumnezeu?
Dacă Dumnezeu a intenţionat ca creaţia, conştiinţa şi calamităţile să îi cheme pe oameni la pocăinţă, atunci cei care predică Evanghelia trebuie să se asigure că nu proclamă un mesaj contradictoriu. Şi totuşi, sunt atât de mulţi care fac aşa! Propovăduirea lor contrazice în mod direct tot ceea ce Dumnezeu deja încearcă să le comunice păcătoşilor! Mesajul harului nebiblic transmis de aceştia promovează ideea că sfinţenia şi ascultarea nu sunt importante pentru obţinerea vieţii veşnice. Prin faptul că nu menţionează că pocăinţa este necesară mântuirii, prin sublinierea ideii că mântuirea nu se câştigă prin fapte (înţelegând acest lucru într-un mod pe care Pavel nu l-a intenţionat), lucrează de fapt împotriva lui Dumnezeu, înşelând oamenii într-un mod care cel mai adesea le pecetluieşte condamnarea eternă, deoarece acum sunt siguri că sunt mântuiţi, când de fapt nu sunt. Ce tragedie este ca trimişii lui Dumnezeu să lucreze de fapt împotriva Dumnezeului pe care afirmă că Îl reprezintă!
Isus ne-a poruncit să predicăm „pocăinţa şi iertarea păcatelor“ (Luca 24:47). Acest mesaj confirmă încă o dată ceea ce Dumnezeu îi spune păcătosului pe tot parcursul vieţii sale. Predicarea Evangheliei îi atinge pe oameni direct în inimă şi îi ofensează pe cei a căror inimă este împietrită. Totuşi, Evanghelia subtilă şi modernă care îi informează pe oameni despre cât de mult îi iubeşte Dumnezeu (mesaj pe care nici un apostol din cartea Faptele Apostolilor nu l-a menţionat vreodată în proclamarea Evangheliei) îi induce în eroare, determinându-i să creadă că Dumnezeu nu este supărat sau jignit de ei. Li se spune de multe ori că doar trebuie să-L „primească pe Isus“. Însă Regele regilor şi Domnul domnilor nu are nevoie de acceptarea noastră. Întrebarea nu este: „Îl accepţi pe Isus?“ Întrebarea este: „Isus te acceptă pe tine?“ Şi răspunsul este că, dacă nu te pocăieşti şi nu începi să-L urmezi, eşti o urâciune înaintea Lui şi numai mila Lui face să întârzie destinul tău în Iad.
În lumina Evangheliei moderne care ieftineşte atât de mult harul lui Dumnezeu, nu mă pot abţine să mă întreb de ce atât de multe naţiuni, conduse de lideri cărora Dumnezeu le-a dat autoritatea de a conduce (şi acest lucru este incontestabil; vezi Dan. 4:17, 25, 32; 5:21; Ioan 19:11; Fapte 12:23; Rom 13:1), şi-au închis ţările definitiv în faţa misionarilor. Ar fi o variantă că Dumnezeu încearcă să ţină Evanghelia falsă departe de aceste ţări?
Principiul nr. 3
Principiile analizate mai devreme în acest capitol ne ajută, de asemenea, să înţelegem mai bine cum îi priveşte Dumnezeu pe adepţii religiilor false. Sunt ei necunoscători demni de milă, deoarece nu au auzit niciodată adevărul? Zace întreaga vină la picioarele bisericii deoarece nu i-au evanghelizat în mod eficient?
Nu, astfel de oameni nu sunt necunoscători ai adevărului. Poate că nu ştiu tot ce ştie un creştin care crede Biblia, dar ştiu tot ce le-a revelat Dumnezeu despre Sine prin creaţie, conştiinţă şi calamităţi. Sunt oameni pe care Dumnezeu i-a chemat la pocăinţă toată viaţa lor, chiar dacă nu au văzut niciodată un creştin şi nu au auzit niciodată Evanghelia. Mai mult, sunt oameni care fie şi-au deschis inima faţă de Dumnezeu, fie şi-au împietrit-o.
Pavel a scris despre necunoştinţa necredincioşilor şi a scos la iveală motivul acesteia:
Iată dar ce vă spun şi mărturisesc eu în Domnul: să nu mai trăiţi cum trăiesc păgânii, în deşertăciunea gândurilor lor, având mintea întunecată, fiind străini de viaţa lui Dumnezeu, din pricina neştiinţei în care se află în urma împietririi inimii lor. Ei şi-au pierdut orice pic de simţire, s-au dedat la desfrânare, şi săvârşesc cu lăcomie orice fel de necurăţie (Efes. 4:17-19; subliniere personală).
Observă că motivul pentru care neamurile erau în neştiinţă era „din pricina împietririi inimii lor“. Pavel a declarat, de asemenea, că „şi-au pierdut orice pic de simţire“. Este clar că vorbea despre condiţia inimii lor. Bătăturile se formează pe mâinile oamenilor datorită contactului permanent al pielii moi cu materiale dure. Pielea bătătorită devine mai puţin sensibilă. Tot aşa, în timp ce oamenii continuă să se împotrivească chemării lui Dumnezeu prin creaţie, conştiinţă şi calamităţi, inimile lor se împietresc, devenind încetul cu încetul mai puţin sensibili faţă de chemarea divină. De aceea indică statisticile că oamenii devin mai puţin receptivi pe măsură ce îmbătrânesc. Cu cât este mai în vârstă o persoană, cu atât este mai puţin probabil să se pocăiască. Evangheliştii înţelepţi vizează mai mult persoanele mai tinere.
Vina necredinciosului
O altă dovadă a faptului că Dumnezeu îi consideră pe oameni vinovaţi, chiar dacă nu au auzit niciodată un evanghelist creştin, este aceea că îi pedepseşte. Dacă Dumnezeu nu i-ar considera responsabili de păcatele lor, nu i-ar pedepsi. Totuşi, deoarece îi pedepseşte, putem fi siguri că Dumnezeu îi consideră responsabili şi, dacă îi consideră responsabili, trebuie să înţeleagă că ceea ce fac nu este pe placul lui Dumnezeu. Un mod prin care Dumnezeu îi pedepseşte pe cei care se împotrivesc chemării Sale la pocăinţă este „să-i lase în voia“ dorinţelor lor păcătoase, ca să devină sclavii unei degradări încă şi mai mari. Pavel a scris:
Fiindcă, măcar că au cunoscut pe Dumnezeu, nu L-au proslăvit ca Dumnezeu, nici nu I-au mulţumit; ci s-au dedat la gândiri deşarte, şi inima lor fără pricepere s-a întunecat. S-au fălit că sunt înţelepţi, şi au înebunit; şi au schimbat slava Dumnezeului nemuritor într-o icoană care seamănă cu omul muritor, păsări, dobitoace cu patru picioare şi târâtoare.
De aceea, Dumnezeu i-a lăsat pradă necurăţiei, să urmeze poftele inimilor lor; aşa că îşi necinstesc singuri trupurile; căci au schimbat în minciună adevărul lui Dumnezeu, şi au slujit şi s-au închinat făpturii în locul Făcătorului, care este binecuvântat în veci! Amin.
Din pricina aceasta, Dumnezeu i-a lăsat în voia unor patimi scârboase; căci femeile lor au schimbat întrebuinţarea firească a lor într-una care este împotriva firii; tot astfel şi bărbaţii, au părăsit întrebuinţarea firească a femeii, s-au aprins în poftele lor unii pentru alţii, au săvârşit parte bărbătească cu parte bărbătească lucruri scârboase, şi au primit în ei înşişi plata cuvenită pentru rătăcirea lor.
Fiindcă n-au căutat să păstreze pe Dumnezeu în cunoştinţa lor, Dumnezeu i-a lăsat în voia minţii lor blestemate, ca să facă lucruri neîngăduite. Astfel au ajuns plini de ori ce fel de nelegiuire, de curvie, de viclenie, de lăcomie, de răutate; plini de pizmă, de ucidere, de ceartă, de înşelăciune, de porniri răutăcioase; sunt şoptitori, bârfitori, urâtori de Dumnezeu, obraznici, trufaşi, lăudăroşi, născocitori de rele, neascultători de părinţi, fără pricepere, călcători de cuvânt, fără dragoste firească, neînduplecaţi, fără milă. Şi, măcar că ştiu hotărârea lui Dumnezeu, că cei ce fac asemenea lucruri, sunt vrednici de moarte, totuşi, ei nu numai că le fac, dar şi găsesc de buni pe cei ce le fac (Rom. 1:21-32; subliniere personală).
Observă că Pavel a accentuat vinovăţia umană şi responsabilitatea în faţa lui Dumnezeu. Cei care nu sunt născuţi din nou „L-au cunoscut pe Dumnezeu“, dar „nu L-au proslăvit ca Dumnezeu, nici nu I-au mulţumit“. Ei „au schimbat în minciună adevărul lui Dumnezeu“, ceea ce înseamnă că au cunoscut adevărul lui Dumnezeu. Astfel, Dumnezeu „i-a lăsat“ să se degradeze şi mai mult, până acolo încât au făcut cele mai urâte, nenaturale şi pervertite lucruri, devenind din ce în ce mai înrobiţi de păcat. De fapt, Dumnezeu spune „Deci vreţi să slujiţi păcatului aşa cum ar trebui să-Mi slujiţi Mie? Atunci aşa să fie. Nu vă voi opri şi veţi deveni din ce în ce mai înrobiţi de dumnezeii pe care îi iubiţi.“
Presupun că unii ar putea considera această formă de judecată ca fiind o dovadă a milei lui Dumnezeu, părându-li-se rezonabil să creadă că, pe măsură ce oamenii vor deveni tot mai perverşi şi mai păcătoşi, vor ajunge să realizeze acest lucru şi se vor trezi. Ne întrebăm de ce homosexualii nu-şi pun întrebarea: „De ce mă simt atras sexual de oameni de acelaşi sex cu care nu pot să am o relaţie sexuală deplină? E ciudat!“ Într-un fel, se poate spune că Dumnezeu „i-a făcut aşa“ (după cum susţin ei înşişi pentru a-şi justifica perversiunea), dar numai într-un sens permisiv, şi numai deoarece speră ca ei să se trezească pentru a se putea pocăi şi pentru a putea experimenta mila Lui extraordinară.
Nu doar homosexualii ar trebui să-şi pună aceste întrebări. Pavel a enumerat mai multe păcate care înrobesc şi care sunt dovada judecăţii lui Dumnezeu faţă de cei care refuză să Îi slujească. Miliarde de oameni ar trebui să îşi pună întrebări despre comportamentul lor straniu. „De ce îmi urăsc propria familie?“ „De ce mă bucur când împrăştii bârfele?“ „De ce nu sunt niciodată mulţumit cu ceea ce am?“ „De ce mă simt îndemnat să privesc din ce în ce mai multă pornografie explicită?“ Dumnezeu i-a lăsat să fie înrobiţi de propriul lor dumnezeu.
Desigur, oricine, oricând îşi poate deschide inima, se poate pocăi şi crede în Isus. Unii dintre cei mai împietriţi păcătoşi de pe pământ au făcut acest lucru şi Dumnezeu i-a spălat şi i-a eliberat de păcatele lor! Atâta vreme cât oamenii încă mai respiră, Dumnezeu le mai dă posibilitatea să se pocăiască.
Fără scuze
Conform afirmaţiei lui Pavel, păcătoşii nu au nici o scuză. Prin faptul că îi condamnă pe alţii dovedesc că ştiu să deosebească binele de rău şi, astfel, sunt demni de condamnarea lui Dumnezeu:
Aşa dar, omule, oricine ai fi tu, care, judeci pe altul, nu te poţi dezvinovăţi; căci prin faptul că judeci pe altul, te osândeşti singur; fiindcă tu, care judeci pe altul, faci aceleaşi lucruri. Ştim, în adevăr, că judecata lui Dumnezeu împotriva celor ce săvârşesc astfel de lucruri, este potrivită cu adevărul. Şi crezi tu, omule, care judeci pe cei ce săvârşesc astfel de lucruri, şi pe care le faci şi tu, că vei scăpa de judecata lui Dumnezeu? Sau dispreţuieşti tu bogăţiile bunătăţii, îngăduinţei şi îndelungei Lui răbdări? Nu vezi tu că bunătatea lui Dumnezeu te îndeamnă la pocăinţă? (Rom. 2:1-4).
Pavel a spus că motivul îngăduinţei şi răbdării lui Dumnezeu este acela de a le da oamenilor şansa de a se pocăi. Mai mult, Pavel a descoperit în continuare că doar cei care se pocăiesc şi trăiesc o viaţă sfântă vor moşteni Împărăţia lui Dumnezeu:
Dar, cu împietrirea inimii tale, care nu vrea să se pocăiască, îţi aduni o comoară de mânie pentru ziua mâniei şi a arătării dreptei judecăţi a lui Dumnezeu, care va răsplăti fiecăruia după faptele lui. Şi anume, va da viaţa veşnică celor ce, prin stăruinţa în bine, caută slava, cinstea şi nemurirea; şi va da mânie şi urgie celor ce, din duh de gâlceavă, se împotrivesc adevărului şi ascultă de nelegiuire. Necaz şi strâmtorare va veni peste orice suflet omenesc care face răul: întâi peste Iudeu, apoi peste Grec. Slavă, cinste şi pace va veni însă peste oricine face binele: întâi peste Iudeu, apoi peste Grec (Rom. 2:5-10).
În mod evident, Pavel nu ar fi de acord cu cei care dau învăţătura că celor care doar „Îl primesc pe Isus ca Mântuitor“ le este garantată viaţa veşnică. Din contră, ea este dată celor care se pocăiesc şi care, „prin stăruinţa în bine, caută slava, cinstea şi nemurirea“.
Dar nu înseamnă că, atâta vreme cât se pocăiesc şi ascultă de Dumnezeu, oamenii pot continua să practice şi alte religii decât cea creştină?
Nu, nu există altă mântuire decât prin Isus, din mai multe motive dintre care unul este acela că numai Isus îi poate elibera de robia păcatelor lor.
Dar dacă vor să se pocăiască, cum să Îl cheamă pe Isus dacă nu au auzit niciodată de El?
Dumnezeu, care cunoaşte inimile tuturor oamenilor, Se va descoperi oricui Îl caută din toată inima. Isus a promis: „Cautaţi şi veţi găsi“ (Mat. 7:7), şi Dumnezeu Se aşteaptă ca toată lumea să Îl caute (vezi Fapte 17:26-27). Când vede o persoană a cărei inimă răpunde evanghelizării Sale neîncetate, El trimite Evanghelia la acea persoană, aşa cum a făcut şi în cazul famenului etiopian şi al casei lui Corneliu. Dumnezeu nu este limitat nici de aportul bisericii, după cum dovedeşte convertirea lui Saul din Tars. Dacă nu este nimeni care să ducă Evanghelia la un om care Îl caută sincer pe Dumnezeu, atunci va merge Dumnezeu Însuşi! Am auzit numeroase relatări contemporane prin care oamenii din ţările închise s-au convertit în urma descoperirilor în care L-au văzut pe Isus.
Motivul religiozităţii oamenilor
Realitatea este că mulţi dintre cei care practică religii false nu caută sincer adevărul. Ei sunt mai degrabă religioşi deoarece caută o justificare pentru a-şi acoperi păcatele. În timp ce îşi încalcă în mod constant conştiinţa, ei se ascund în spatele măştii religiei. Prin religiozitatea lor se conving pe ei înşişi că nu sunt demni de Iad. Acelaşi lucru este valabil atât pentru budişti, musulmani şi hinduşi, cât şi pentru „creştinii“ religioşi (incluzându-i pe creştinii evanghelici adepţi ai harului ieftin). Conştiinţa îi condamnă chiar dacă ei continuă să îşi practice religia.
Când budistul se închină cu reverenţă în faţa idolilor şi a călugărilor care stau în faţa lui, conştiinţa îi spune că nu face bine. Când hindusul îşi justifică lipsa de compasiune faţă de un cerşetor bolnav prin credinţa că străinul suferă din cauza unor păcate comise în viaţa anterioară, conştiinţa lui îl condamnă. Când musulmanul extremist decapitează un „păgân“ în numele lui Alah, glasul conştiinţei lui strigă împotriva ipocriziei ucigaşe. Când „creştinul“ evanghelic strânge comori pe pământ, priveşte regulat imagini sexuale explicite şi-şi bârfeşte fraţii, convins fiind că este mântuit prin har, inima lui îl condamnă. Toate acestea sunt exemple de oameni care doresc să continue să păcătuiască şi care şi-au găsit minciuni religioase în care să creadă şi care să le permită să păcătuiască în continuare. „Neprihănirea“ oamenilor care nu sunt născuţi din nou, dar care sunt totuşi religioşi, este mult, mult prea departe de aşteptările lui Dumnezeu.
Toate aceste lucruri ne spun că Dumnezeu nu îi consideră pe oamenii care urmează religii false neştiutori şi demni de milă, întrucât nu ar fi auzit niciodată adevărul. Şi nici vina neştiinţei lor nu cade asupra bisericii pe motivul că nu a ştiut să îi evanghelizeze eficient.
Din nou spun, deşi ştim că Dumnezeu doreşte ca biserica să propovăduiască Evanghelia în lumea întreagă, ar trebui să urmăm călăuzirea Duhului Sfânt pentru a merge acolo unde „holdele sunt gata pentru seceriş“ (Ioan 4:35), unde oamenii sunt receptivi deoarece şi-au deschis inima faţă de eforturile asidue ale lui Dumnezeu de a-i evangheliza.
Principiul nr. 4
Un ultim principiu pe care îl putem învăţa din adevărurile biblice analizate mai devreme în acest capitol este acesta: Dacă Dumnezeu îi judecă activ pe păcătoşi în speranţa că îşi vor despietri inimile, ar trebui să ne aşteptăm ca unii păcătoşi, după ce au suferit judecata lui Dumnezeu sau i-au văzut pe alţii suferind-o, să îşi despietrească inima. Astfel, după calamităţi, există oportunităţi de a evangheliza oamenii care înainte erau greu de atins.
Creştinii ar trebui să caute oportunităţi de a împărtăşi Evanghelia în locuri unde se află oameni care suferă. De exemplu, cei care au pierdut recent pe cineva drag s-ar putea să fie mai deschişi să asculte ceea ce vrea Dumnezeu să le comunice. Când eram pastor foloseam întotdeauna oportunitatea de a proclama Evanghelia la înmormântări, amintind că Scriptura spune: „Mai bine să te duci într-o casă de jale decât să te duci într-o casă de petrecere; căci acolo îţi aduci aminte de sfârşitul oricărui om, şi cine trăieşte, îşi pune la inimă lucrul acesta“ (Ecles. 7:2; subliniere personală).
Atunci când oamenii suferă din cauza bolilor, pierderilor financiare, relaţiilor rupte, calamităţilor naturale şi a altor consecinţe ale păcatului şi judecării păcatului, ei au nevoie să ştie că suferinţele lor sunt o chemare la a-şi veni în fire. Prin suferinţe temporare Dumnezeu încearcă să îi salveze pe păcătoşi de judecata veşnică.
Pe scurt
Dumnezeu face cea mai mare parte a lucrării de zidire a Împărăţiei Lui. Responsabilitatea noastră este aceea de a coopera cu El în mod inteligent.
Toţi credincioşii trebuie să trăiască o viaţă sfântă şi în ascultare de Dumnezeu, care să atragă atenţia celor care sunt în întuneric, şi să fie întotdeauna gata să dea socoteală de nădejdea care este în ei.
Dumnezeu lucrează întotdeauna să îi motiveze pe toţi oamenii să îşi despietrească inimile şi să se pocăiască, vorbindu-le constant prin creaţie, conştiinţă şi calamităţi şi uneori prin chemarea Evangheliei.
Păcătoşii ştiu că sunt neascultători faţă de Dumnezeu şi că sunt responsabili faţă de El, chiar dacă nu au auzit niciodată Evanghelia. Păcatul lor este dovada împietririi inimii lor. Degradarea lor continuă şi robia faţă de păcat este un indiciu al mâniei lui Dumnezeu faţă de ei.
Oamenii religioşi nu caută neapărat adevărul. Cel mai probabil îşi justifică păcatul prin crederea minciunilor religiei lor.
Dumnezeu cunoaşte condiţia inimii fiecărei persoane. Deşi ne poate călăuzi să le transmitem Evanghelia celor care nu sunt receptivi, de cele mai multe ori ne conduce spre cei care sunt deschişi faţă de Evanghelie.
Cât lucrează Dumnezeu să despietriască inimile oamenilor prin suferinţele lor, ar trebui să ne folosim de acele oportunităţi să proclamăm Evanghelia.
Dumnezeu doreşte să ducem Evanghelia în întreaga lume, dar doreşte să urmăm Duhul Sfânt când împlinim Marea Trimitere, după cum ilustrează cartea Faptele Apostolilor.
Dumnezeu Se va descoperi pe Sine oricui Îl caută dintr-o inimă sinceră.
Dumnezeu doreşte ca mesajul nostru să fie compatibil cu mesajul Său.
Într-o bună zi, vor exista reprezentanţi din fiecare grup etnic care se vor închina înaintea tronului lui Dumnezeu şi ar trebui să ne facem partea noastră şi să cooperăm cu Dumnezeu pentru a lucra în această direcţie. Astfel, toţi oamenii lui Dumnezeu ar trebui să manifeste dragostea lui Hristos faţă de orice membru al oricărui grup etnic pe care îl întâlneşte. S-ar putea ca Dumnezeu să Îşi călăuzească slujitorii spre anumite grupuri de oameni din diferite culturi, fie prin trimiterea şi sprijinirea plantatorilor de biserici, fie prin trimiterea lor personală. Cei care sunt trimişi ar trebui să facă ucenici, dovedindu-se a fi lucrători ucenicizatori!
În încheiere
Îi sunt recunoscător lui Dumnezeu că ne-a permis să printăm această carte în limba ta şi că a făcut posibil să ai şi tu un exemplar. Dacă a fost o binecuvântare pentru tine, ai vrea să îmi scrii şi să îmi spui şi mie acest lucru? Eu nu cunosc decât limba engleză, de aceea va trebui să îmi scrii în engleză sau să dai mesajul cuiva să ţi-l traducă în această limbă, înainte de a mi-l trimite.
Cel mai sigur va ajunge la mine dacă mi-l trimiţi pe adresa de e-mail tdmm@shepherdserve.org. Dacă nu ai acces la internet, îmi poţi scrie şi pe adresa lucrării, dar s-ar putea ca în momentul în care vei primi această carte să nu mai fie disponibilă. În orice caz, în anul 2006 adresa este: Shepherd Serve, P.O. Box 12854, Pittsburgh, PA 15241 USA.
[1] De aceea declară Scriptura “Nebunul zice în inima lui: «Nu este Dumnezeu!»“ (Ps. 14:1; subliniere personală). Numai nebunii înăbuşe un adevăr atât de evident.
[2] În afară de aceasta, Scriptura ne învaţă că Dumnezeu le poate împietri inima şi mai mult celor ce continuă să I se împotrivească (precum Faraon). Pare puţin probabil ca aceşti oameni să se pocăiască vreodată.
To subscribe to David Servant’s periodic e-teachings, click here.
Ucenicizatorul autentic » Secretele evanghelizării
MITURI MODERNE DESPRE RĂZBOIUL SPIRITUAL, PARTEA A II-A
Capitolul treizeci şi unu
Vom continua acest capitol analizând şi alte învăţături eronate, dar populare, referitoare la Satan şi la războiul spiritual. Spre sfârşit, ca o concluzie, vom lua în calcul ce spune de fapt Scriptura despre războiul spiritual pe care ar trebui să îl practice credincioşi.
Mitul nr. 5: „Prin războiul spiritual putem dărâma întăriturile demonice din văzduh.“
Conform Scripturii, nu există nici un dubiu că Satan este domn peste duhurilor rele care locuiesc în atmosfera pământului, care sunt ierarhizate şi care îl ajută să conducă împărăţia întunericului. Ideea că duhurile rele sunt „teritoriale“ şi că stăpânesc peste anumite zone geografice este, de asemenea, inclusă în Biblie (vezi Dan. 10:13, 20-21; Marcu 5:9-10). Faptul că creştinii au autoritatea de a alunga demoni din alţi oameni şi responsabilitatea de a se împotrivi celui rău este, de asemenea, biblic (vezi Marcu 16:17; Iacov 4:7; 1 Petru 5:8-9). Dar pot creştinii alunga duhurile rele care planează deasupra oraşelor? Răspunsul este „Nu!“ şi orice încercare de acest gen este o pierdere de vreme.
Doar pentru că putem scoate demonii din oameni nu avem motive să presupunem că putem surpa puterea duhurile rele care domnesc peste oraşe. În Evanghelii şi în cartea Fapte există numeroase exemple despre scoaterea demonilor din oameni, dar poţi găsi măcar la unul singur în care un duh rău care domnea peste un oraş sau o zonă geografică să fi fost învins? Nu poţi găsi, pentru că nu există. Te poţi gândi la măcar o învăţătură din epistole care vorbeşte despre responsabilitatea noastră de a micşora puterea duhurile rele din atmosferă? Nu, deoarece nu există. Din acest motiv, nu avem nici un temei biblic pentru a crede că putem sau că ar trebui să ne îndreptăm „războiul spiritual“ împotriva duhurilor rele din văzduh.
Interpretarea forţată a pildelor
Creştinii care citesc pasajele ce conţine un limbaj metaforic fac cel mai adesea greşeala de a scoate din Biblie mai multe semnificaţii decât a intenţionat Dumnezeu. Un exemplu clasic de interpretare greşită a limbajului metaforic se referă la cuvintele lui Pavel despre „surparea întăriturilor“:
Măcar că traim în firea pământească, totuşi nu ne luptăm călăuziţi de firea pământească. Căci armele cu care ne luptăm noi, nu sunt supuse firii pământeşti, ci sunt puternice, întărite de Dumnezeu ca să surpe întăriturile. Noi răsturnăm izvodirile minţii şi orice înălţime, care se ridică împotriva cunoştinţei lui Dumnezeu; şi orice gând îl facem rob ascultării de Hristos. Îndată ce se va săvârşi ascultarea aceasta din partea voastră, suntem gata să pedepsim orice neascultare (2 Cor. 10:3-6).
Din expresie metaforică „a surpa întăriturile“ a luat naştere o întreagă teologie care apără ideea „războiului spiritual“ cu scopul de a „surpa întăriturile“ formate din duhurile rele din atmosferă. Dar, după cum Pavel se exprimă clar, nu este vorba despre duhurile rele din atmosferă, ci despre zidurile credinţelor false care există în minţile oamenilor. Pavel dărâma speculaţiile, nu duhurile rele din înălţimi.
Acest lucru devine şi mai clar dacă citim contextual. Pavel a spus: „noi răsturnăm izvodirile minţii şi orice înălţime, care se ridică împotriva cunoştinţei lui Dumnezeu; şi orice gând îl facem rob ascultării de Hristos“ (subliniere personală). Bătălia despre care Pavel scrie simbolic este una împotriva gândurilor sau ideilor care sunt contrare adevăratei cunoaşteri a lui Dumnezeu.
Folosind metafore militare, Pavel explică faptul că suntem într-o bătălie, o bătălie pentru minţile oamenilor care au crezut minciunile lui Satan. Arma noastră principală în această bătălie este adevărul, motiv pentru care ni s-a poruncit să mergem în lumea întreagă şi să propovăduim Evanghelia, invadând teritoriul inamicului cu mesajul care îi poate elibera pe captivi. Întăriturile pe care le vom distruge au fost construite cu cărămizi formate din minciuni, peste care s-a pus mortarul decepţiei.
Întreaga armură a lui Dumnezeu
Un alt pasaj din scrierile lui Pavel care este adeseori interpretat greşit se află în Efeseni 6:10-17, în care menţiona responsabilitatea de a purta armura lui Dumnezeu. Deşi acest pasaj se referă în mod evident la luptele interioare ale creştinilor cu diavolul şi cu duhurile rele, nu se face nici o specificaţie despre răsturnarea duhurilor rele ce stăpânesc peste oraşe. Dacă studiem pasajul mai atent, devine foarte clar că Pavel scria în primul rând despre responsabilitatea fiecăruia dintre noi de a ne împotrivi individual tentativelor lui Satan, prin aplicarea adevărului Cuvântului lui Dumnezeu.
Citind acest pasaj specific, observă, de asemenea, limbajul metaforic evident. Pavel în mod cert nu se referea literal la materialul unei armuri pe care creştinii să o îmbrace. Această armură este mai degrabă figurativă. Piesele acestei armuri reprezintă diferite adevăruri scripturale pe care creştinii ar trebui să le folosească pentru a se apăra împotriva diavolului şi a duhurilor rele. Cunoscând, crezând şi acţionând conform Cuvântului lui Dumnezeu, creştinii sunt, la figurat vorbind, îmbrăcaţi în armura protectoare a lui Dumnezeu.
Să analizăm verset cu verset pasajul din Efeseni, având în minte următoarea întrebare: „Ce încerca să ne transmită de fapt Pavel?“
Sursa puterii noastre spirituale
În primul rând, ni se spune să ne „întărim în Domnul şi în puterea tăriei Lui“ (Efes. 6:10). Accentul cade asupra faptului că ar trebui să ne extragem putere nu din noi înşine, ci din Dumnezeu. Acest lucru este evidenţiat de următoarea afirmaţie a lui Pavel: „Îmbrăcaţi-vă cu toată armătura lui Dumnezeu“ (Efes. 6:11a). Armura este a lui Dumnezeu, nu a noastră. Pavel nu spune că Dumnezeu Însuşi poartă o armură, ci că noi avem nevoie de armura pe care ne-o pune Dumnezeu la dispoziţie.
De ce avem nevoie de armura pe care ne-o dă Dumnezeu? Răspunsul este „ca să puteţi ţine piept împotriva uneltirilor diavolului“ (Efes. 6:11b). Această armură este, în primul rând, folosită pentru defensivă, nu pentru atac. Nu ni se pune la dispoziţie pentru a merge şi a lupta cu duhurile rele ce stăpânesc peste oraşe, ci ne foloseşte pentru a ţine piept împotriva uneltirilor lui Satan.
Aflăm că diavolul are planuri rele prin care vrea să ne atace şi că, dacă nu purtăm armura pusă la dispoziţie de Dumnezeu, suntem vulnerabili. Observă, de asemenea, că este responsabilitatea noastră să îmbrăcăm cu această armură, nu a lui Dumnezeu.
Să mergem mai departe:
Căci noi n-avem de luptat împotriva cărnii şi sângelui, ci împotriva căpeteniilor, împotriva domniilor, împotriva stăpânitorilor întunericului acestui veac, împotriva duhurilor răutăţii care sunt în locurile cereşti (Efes. 6:12).
Aici devine cât se poate de clar faptul că Pavel nu vorbea despre o bătălie fizică, materială, ci despre una spirituală. Luptăm împotriva uneltirilor diferitelor duhuri rele ierarhizate pe care Pavel le şi enumeră. Majoritatea cititorilor presupun că Pavel a enumerat aceste duhuri rele de jos în sus, „căpeteniile“ fiind rangul cel mai de jos, iar „duhurilor răutăţii care sunt în locurile cereşti“ fiind rangul cel mai înalt.
Cum putem lupta împotriva fiinţelor spirituale? Răspundem la această întrebare cu o alta: „Cum pot ataca fiinţele spirituale?“ Ele ne atacă în primul rând cu ispite, gânduri, sugestii şi idei care contrazic Cuvântul şi voia lui Dumnezeu. De aceea, apărarea noastră constă în cunoaşterea, crederea şi ascultarea de Cuvântul lui Dumnezeu.
De aceea, luaţi toată armătura lui Dumnezeu, ca să vă puteţi împotrivi în ziua cea rea, şi să rămâneţi în picioare, după ce veţi fi biruit totul (Efes. 6:13).
Observă încă o dată că scopul lui Pavel este acela de a ne echipa să ne împotrivim şi să rămânem în picioare când ne atacă Satan. Scopul lui nu este acela de a ne echipa pentru a ieşi la atac împotriva lui Satan şi pentru a doborî întăriturile duhurilor rele din văzduh. Pavel ne spune de trei ori în acest pasaj să rămânem în picioare. Poziţia noastră este defensivă, nu ofensivă.
Adevărul – principala noastră apărare
Staţi gata dar, având mijlocul încins cu adevărul (Efes. 6:14a).
Iată ce ţine armura noastră legată – adevărul. Ce este adevărul? Isus I-a spus Tatăului Său: „Cuvântul Tău este adevărul“ (Ioan 17:17). Nu putem rămâne în picioare înaintea lui Satan dacă nu deţinem adevărul cu care îi putem risipi minciunile. Isus a demonstrat într-un mod extraordinar de frumos acest lucru, atunci când a fost ispitit în pustie şi când a răspuns fiecărei sugestii a lui Satan: „Este scris.“
Pavel a continuat:
…îmbrăcaţi cu platoşa neprihănirii (Efes. 6:14b).
În calitate de creştini, ar trebui să fim familiarizaţi cu cele două tipuri de neprihănire. Mai întâi, ni s-a dat în dar neprihănirea lui Hristos (vezi 2 Cor. 5:21). Neprihănirea Lui invariabilă a fost trecută în contul celor care cred în Isus, care a purtat păcatele lor pe cruce. Această neprihănire permanentă ne-a eliberat de sub stăpânirea lui Satan.
Apoi, noi ar trebui să trăim în neprihănire prin împlinirea poruncile lui Isus şi probabil că acest aspect îl avea în minte Pavel când a scris despre platoşa neprihănirii. Ascultând de Hristos nu îi facem loc diavolului (Efes. 4:26-27).
Picioare ferme încălţate cu Evanghelia
…având picioarele încălţate cu râvna Evangheliei păcii (Efes. 6:15).
Cunoaşterea, încrederea şi acţionarea conform adevărului Evangheliei ne dă stabilitatea de a rămâne în picioare în faţa atacurilor lui Satan. Încălţămintea purtată de soldaţii romani avea pe talpă crampoane care le dădea multă stabilitate pe câmpul de luptă. Când Îl avem ca Domn pe Isus, avem picioare care stau ferme în faţa minciunilor lui Satan.
Pe deasupra tuturor acestora, luaţi scutul credinţei, cu care veţi putea stinge toate săgeţile arzătoare ale celui rău (Efes. 6:16).
Observă încă o dată că Pavel pune aici accentul pe poziţia de defensivă. Nu vorbeşte despre alungarea demonilor de deasupra oraşelor. El vorbeşte despre folosirea credinţei în Cuvântul lui Dumnezeu pentru a rezista minciunilor diavolului. Când credem şi acţionăm pe baza a ceea ce ne-a spus Dumnezeu, este ca şi când am avea un scut care ne protejează de minciunile lui Satan, reprezentate figurativ ca „săgeţi arzătoare ale celui rău“.
Sabia noastră spirituală – Cuvântul lui Dumnezeu
Luaţi şi coiful mântuirii şi sabia Duhului, care este Cuvântul lui Dumnezeu (Efes. 6:17).
Mântuirea, aşa cum o descrie Biblia, include eliberarea din captivitatea lui Satan. Dumnezeu „ne-a izbăvit de sub puterea întunericului, şi ne-a strămutat în Împărăţia Fiului dragostei Lui“ (Col. 1:13). Cunoaşterea acestui adevăr este echivalentul unui coif care ne fereşte mintea să credem minciunile lui Satan că încă suntem sub puterea lui. Satan nu ne mai este stăpân – Isus este stăpânul nostru.
În plus, trebuie să luăm „sabia Duhului“ care, aşa cum explică şi Pavel, este o imagine figurativă atribuită Cuvântului lui Dumnezeu. După cum am menţionat deja, Isus a fost exemplul perfect de războinic spiritual care a ştiut să îşi învârtă cu îndemânare sabia spirituală. În timpul ispitelor din pustie, El i-a răspuns de fiecare dată lui Satan cu citate luate direct din Cuvântul lui Dumnezeu. De asemenea, dacă vrem să îl învingem pe diavol în lupta spirituală, trebuie să cunoaştem şi să credem ceea ce a spus Dumnezeu, ca să nu cădem în capcana minciunilor lui.
Observă, de asemenea, că Isus a folosit „sabia Duhului“ în mod defensiv. Unora le place să le amintească celor care cred că armura despre care vorbeşte Pavel este în primul rând defensivă că o sabie este în mod categoric o armă ofensivă. Astfel, cu câteva argumente slabe, aceştia încearcă să îşi justifice teoria că pasajul din Efeseni 6:10-12 este aplicabilă presupusei noastre responsabilităţi de a „dărâma întăriturile“ duhurilor rele din locurile cereşti.
Evident, citind însuşi motivul lui Pavel pentru care creştinii ar trebui să îmbrace cu armura lui Dumnezeu (pentru a putea „rămâne în picioare în faţa uneltirilor diavolului”), ştim că acesta vorbeşte în primul rând despre o folosire defensivă a armurii. În plus, deşi o sabie poate fi considerată armă ofensivă, ea poate fi, de asemenea, şi defensivă, întrucât blochează sau protejează de loviturile sabiei adversarului.
Mai mult, trebuie să fim atenţi să nu forţăm întreaga metaforă în încercarea noastră de a stoarce din diferitele piese ale armurii semnificaţii care de fapt nu există. Când începem să aducem argumente despre natura defensivă sau ofensivă a sabiei, cel mai probabil este că „împingem pilda prea departe“, în încercare de a ciopârţi în bucăţi o simplă metaforă care nu a fost deloc folosită cu scopul de a fi atât de disecată.
Dar nu ne-a învăţat Isus să „legăm omul tare“?
În Evanghelii găsim de trei ori referiri făcute de Isus la „legarea omului tare“. Totuşi, în nici unul dintre aceste trei cazuri nu le-a spus urmaşilor Săi că „legarea omului tare“ trebuia să devină o practică. Să analizăm mai concret ce anume a spus Isus şi să citim contextual afirmaţiile Lui:
Isus i-a chemat la El, şi le-a zis, în pilde: „Cum poate Satan să scoată afară pe Satan? Dacă o împărăţie este dezbinată împotriva ei însăşi, împărăţia aceea nu poate dăinui. Şi dacă o casă este dezbinată împotriva ei însăşi, casa aceea nu poate dăinui. Tot astfel, dacă Satan se răscoală împotriva lui însuşi, este dezbinat, şi nu poate dăinui, ci s-a isprăvit cu el. Nimeni nu poate să intre în casa unui om tare şi să-i jefuiască gospodăria, decât dacă a legat mai întâi pe omul acela tare; numai atunci îi va jefui casa. Adevărat vă spun că toate păcatele şi toate hulele, pe care le vor rosti oamenii, li se vor ierta; dar oricine va huli împotriva Duhului Sfânt, nu va căpăta iertare în veac: ci este vinovat de un păcat veşnic.“ Aceasta, pentru că ei ziceau: „Are un duh necurat“ (Marcu 3:23-30; subliniere personală).
Observă că Isus nu Îşi învăţa urmaşii să lege oamenii tari. Mai degrabă răspundea criticilor cărturarilor din Ierusalim cu argumente logice şi printr-o metaforă clară.
Ei Îl acuzau că scotea demoni cu ajutorul puterilor demonice. El le-a răspuns că Satan ar fi nebun să lucreze împotriva lui însuşi. Nimeni nu poate aduce argumente inteligente împotriva acestui raţionament.
Dacă Isus nu folosea puterea lui Satan pentru a scoate demoni, atunci a cui putere o folosea? Trebuia să fie o putere mai mare decât a lui Satan. Trebuia să fie puterea lui Dumnezeu, puterea Duhului Sfânt. Astfel, Isus vorbea metaforic despre Satan, comparându-l cu un om tare ce îşi păzea proprietatea. Singurul capabil să i-a posesiunile omului tare trebuia să fie mai tare, şi anume El Însuşi. Aceasta este adevărata explicaţie referitoare la felul în care scoatea Isus demonii.
Acest pasaj care vorbeşte despre omul tare, ca şi cele similare aflate în Matei şi Luca, nu pot fi folosite pentru a justifica ideea că noi „legăm oamenii tari“ ce stăpânesc peste oraşe. În plus, dacă examinăm restul Noului Testament, nu vom găsi nici un exemplu referitor la vreo persoană care să fi „legat oamenii tari“ din văzduh sau vreo indicaţie pentru noi de a face acelaşi lucru. Putem astfel concluziona fără să greşim că este nebiblic pentru creştini să încerce să lege sau să distrugă puterea unui presupus „om tare-duh rău“ care stăpâneşte peste un anume oraş sau zonă geografică.
Ce putem spune despre „legarea pe pământ şi în cer“?
În Evanghelii găsim doar de două ori cuvintele lui Isus „Orice vei lega pe pământ, va fi legat în ceruri şi orice vei dezlega pe pământ, va fi dezlegat în ceruri“. Ambele sunt consemnate în Evanghelia după Matei.
Ne învăţa Isus că putem sau că ar trebui să „legăm“ duhurile demonice din atmosferă?
În primul rând, haide să analizăm cuvintele Lui a lega şi a dezlega. Folosirea acestor cuvinte de către Isus este în mod evident figurativă, întrucât fără îndoială că nu se referea la faptul că urmaşii Săi vor lua frânghii şi sfori propriu-zise şi vor lega sau dezlega literal ceva ce fusese legat cu frânghii sau sfori materiale. Atunci ce a vrut să spună Isus?
Pentru a da un răspuns, ar trebui să studiem folosirea acestor cuvinte, a lega şi a dezlega, în contextul subiectului despre care vorbea la momentul respectiv. Vorbea despre duhurilor rele? Dacă da, am putea concluziona că aceste cuvinte se refereau la legarea duhurilor rele.
Haide să examinăm primul pasaj în care a menţionat Isus legarea şi dezlegarea:
„Dar voi“, le-a zis El, „cine ziceţi că sunt?“ Simon Petru, drept răspuns, I-a zis: „Tu eşti Hristosul, Fiul Dumnezeului celui viu!“ Isus a luat din nou cuvântul, şi i-a zis: „Ferice de tine, Simone, fiul lui Iona; fiindcă nu carnea şi sângele ţi-a descoperit lucrul acesta, ci Tatăl Meu care este în ceruri. Şi Eu îţi spun: tu eşti Petru, şi pe această piatră voi zidi Biserica Mea, şi porţile Locuinţei morţilor nu o vor birui. Îţi voi da cheile Împărăţiei cerurilor, şi orice vei lega pe pământ, va fi legat în ceruri, şi orice vei dezlega pe pământ, va fi dezlegat în ceruri“ (Matei 16:15-19; subliniere personală).
Fără îndoială că motivul pentru care acest pasaj a fost interpretat în atâtea moduri este că acesta conţine cel puţin cinci expresii metaforice: (1) „carnea şi sângele“, (2) „piatra“, (3) „porţile Locuinţei morţilor“, (4) „cheile Împărăţiei cerurilor“ şi (5) „vei lega/dezlega“. Toate aceste expresii sunt figurate şi vorbesc despre altceva decât pare la suprafaţă.
Porţile Locuinţei morţilor
Indiferent de inţelesul precis al metaforelor, putem vedea că, în acest pasaj, Isus nu a menţionat duhurile rele. Cea mai aproape de această interpretare ar fi „porţile Locuinţei morţilor“, care, desigur, sunt simbolice, întrucât nu există nici o posibilitate ca, literal vorbind, porţile acestea să împiedice în vreun fel biserica.
Ce reprezintă „porţile Locuinţei morţilor“? Puteau fi un simbol al puterii lui Satan, simbol prin care Isus a dorit să precizeze că puterea lui Satan nu va împiedica zidirea bisericii Sale. Sau poate că Isus a intenţionat să spună că biserica pe care o va zidi va salva oamenii de la a fi ţinuţi prizonieri în spatele uşilor Locuinţei morţilor. Observă că Isus a făcut de fapt referire la două tipuri de porţi: porţile Locuinţei morţilor şi porţile Împărăţiei cerurilor. Acest contrast sprijină şi mai mult ideea că afirmaţia lui Isus despre porţile Locuinţei morţilor este reprezentativă pentru rolul bisericii în salvarea oamenilor de moartea spirituală.
Chiar dacă Isus a vrut într-adevăr să spună că „Satan cu toată puterea lui nu poate împiedica zidirea bisericii“, nu putem sări la concluzia că aceste comentarii despre legare şi dezlegare sunt instrucţiuni referitoare la ce ar trebui să facem noi cu duhurile rele stăpâne peste oraşe din simplu motiv că nu putem găsi nici-un exemplu in Evanghelii nici în Fapte de cineva legând duhurile rele stăpâne peste oraşe. Şi nici în Epistole nu găsim vreo indicaţie în acest sens. Oricum am interpreta cuvintele lui Hristos despre legare şi dezlegare, interpretarea noastră trebuie să fie susţinută de contextul întregului Nou Testament.
Din perspectiva faptului că nu există nici-un exemplu scriptural, este uimitor faptul că adeseori creştinii fac afirmaţii de genul: „Îl leg pe diavol în Numele lui Isus“ sau „Dezleg îngerii asupra acelei persoane“, etc. În Noul Testament nu citim despre nimeni care să fi făcut astfel de afirmaţii. În Fapte şi Epistole accentul nu se pune pe cuvintele rostite împotriva diavolului sau pe legarea sau dezlegarea duhurilor rele, ci pe propovăduirea Evangheliei şi pe rugăciune. De exemplu, când Pavel a fost în mod continuu lovit de un sol (literal „înger“) al lui Satan, acesta nu a încercat să îl „lege“. El s-a rugat lui Dumnezeu (vezi 2 Cor. 12:7-10).
Cheile Împărăţiei cerurilor
Să mergem mai departe în analizarea contextului imediat al cuvintelor lui Isus despre legare şi dezlegare. Observă că, înainte chiar de a menţiona aceste două cuvinte, Isus a spus că îi va da lui Petru „cheile Împărăţiei cerurilor“. Lui Petru nu i s-au dat niciodată literal cheile Împărăţiei cerurilor, astfel că aceste cuvinte ale lui Isus trebuie interpretate figurativ. Ce reprezintă „cheile“? Cheile reprezintă mijlocul de acces la ceva ce este închis. Cel care are cheile are şi mijlocul necesar pe care alţii nu îl au pentru a deschide anumite uşi.
Analizând lucrarea lui Petru aşa cum este înregistrată în cartea Fapte, ce anume din ceea ce facea el ar putea fi comparat cu deschiderea unor uşi închise pentru alţii?
În primul rând, îl vedem proclamând Evaghelia, cea care deschide porţile cerurilor pentru toţi cei ce cred (şi care închide porţile Locuinţei morţilor). În acest sens, tuturor ni s-au dat cheile Împărăţiei cerurilor, deoarece suntem toţi ambasadorii lui Hristos. Cheile Împărăţiei cerurilor nu pot fi altceva decât Evanghelia lui Isus Hristos, mesajul care poate deschide porţile Raiului.
Şi acum legarea şi dezlegarea
În cele din urmă, după ce lui Petru i se promit cheile Împărăţiei cerurilor, Isus face afirmaţia referitoare la legare şi dezlegare, cea de a cincea expresie figurată din pasajul în discuţie.
În contextul afirmaţiilor deja analizate, ce a dorit Isus să spună prin această ultimă frază? Cum se aplică puterea lui Petru de a lega şi dezlega la zidirea bisericii lui Isus, la salvarea oamenilor de Locuinţa morţilor şi la proclamarea Evangheliei?
Nu există decât o singură alternativă viabilă. Isus a vrut pur şi simplu să spună: „Te împuternicesc reprezentant al cerurilor. Îndeplineşte-ţi responsabilităţile pe pământ, iar cerurile te vor susţine.“
Dacă un angajator i-ar spune agentului: „Tot ce vei face în Bangkok se va face şi la sediul principal“, cum ar interpreta agentul cuvintele patronului? Acesta ar presupune că a fost autorizat să îşi reprezinte compania în Bangkok. Tot ce a vrut Isus să spună a fost că Petru, pe pământ, a fost autorizat să Îl reprezinte pe Dumnezeu din ceruri. Această promisiune făcută lui Petru trebuia să fie un sprijin pentru încrederea necesară pentru a începe să proclame mesajul lui Dumnezeu în Ierusalim, sub privirile critice ale cărturarilor şi fariseilor – oameni care considerau că erau reprezentanţii autorizaţi ai lui Dumnezeu şi cărora Petru le acordase respectul adecvat acestei poziţii.
Această interpretare specifică a cuvintelor lui Isus se armonizează cu cea de a doua folosire a aceleiaşi expresii găsită în Matei două capitole mai încolo:
„Dacă fratele tău a păcătuit împotriva ta, du-te şi mustră-l între tine şi el singur. Dacă te ascultă, ai câştigat pe fratele tău. Dar, dacă nu te ascultă, mai ia cu tine unul sau doi inşi, pentru ca orice vorbă să fie sprijinită pe mărturia a doi sau trei martori. Dacă nu vrea să asculte de ei, spune-l Bisericii; şi, dacă nu vrea să asculte nici de Biserică, să fie pentru tine ca un păgân şi ca un vameş. Adevărat vă spun, că orice veţi lega pe pământ, va fi legat în cer; şi orice veţi dezlega pe pământ, va fi dezlegat în cer. Vă mai spun iarăşi, că, dacă doi dintre voi se învoiesc pe pământ să ceară un lucru oarecare, le va fi dat de Tatăl Meu care este în ceruri. Căci acolo unde sunt doi sau trei adunaţi în Numele Meu, sunt şi Eu în mijlocul lor“ (Matei 18:15-20; subliniere personală).
În acest al doilea pasaj în care se menţionează legarea şi dezlegarea, nu există absolut nici un indiciu în text care să ne determine să credem că Isus vorbea despre legarea duhurilor rele. Hristos vorbeşte aici despre legare şi dezlegare imediat după ce vorbeşte despre disciplina bisericii.
Acest lucru pare să indice faptul că, referitor la legarea şi dezlegarea din pasaj, Isus a vrut să spună ceva de genul: „Vă dau responsabilitatea de a decide cine ar trebui să rămână în biserică şi cine nu. Aceasta este sarcina voastră. Şi dacă vă îndepliniţi responsabilităţile, cerurile vă vor susţine.“
Explicând mai pe larg, Isus a spus: „Voi sunteţi pe pământ reprezentanţi autorizaţi ai cerului. Aveţi responsabilităţi şi cerul vă va sprijini întotdeauna în împlinirea acestor responsabilităţi pe pământ.“
Legarea şi dezlegarea în context
Această interpretare este foarte compatibilă atât cu contextul imediat, cât şi cu cel extins al Noului Testament.
Referitor la contextul imediat, observăm că, îndată după afirmaţia Lui despre legare şi dezlegare, Isus a spus: „Vă mai spun iarăşi, că, dacă doi dintre voi se învoiesc pe pământ să ceară un lucru oarecare, le va fi dat de Tatăl Meu care este în ceruri“ (Matei 18:19; subliniere personală).
Aici apare din nou tema „ce veţi face pe pământ va fi susţinut în cer“. Pe pământ suntem autorizaţi şi responsabili să ne rugăm. Dacă facem acest lucru, cerul ne va răspunde. Cuvintele lui Isus: „Vă mai spun iarăşi…“ par a indica faptul că extinde afirmaţia pe care o făcuse anterior despre legare şi dezlegare.
Ultima afirmaţie a lui Isus din acesta pasaj: „Căci acolo unde sunt doi sau trei adunaţi în Numele Meu, sunt şi Eu în mijlocul lor“ sprijină, de asemenea, faptul că „cerul vă va susţine“. Atunci când credincioşii se adună în Numele Lui, Cel care locuieşte în ceruri va fi prezent.
Chiar dacă nu eşti deloc de acord cu perspectiva din care am interpretat aceste pasaje studiate, tot vei fi nevoit să aduci un argument scriptural puternic care să susţină ideea că Isus vorbea despre legarea şi dezlegarea duhurilor rele ce încătuşează oraşele!
Planul divin al lui Dumnezeu îl include şi pe Satan
Satan şi îngerii săi formează o armată răzvrătită, dar nu una care să nu poată fi controlată de Dumnezeu. Această armată rebelă a fost creată de Dumnezeu, (deşi nu au fost creaţi răzvrătiţi). Pavel a scris:
Pentru că prin El [Hristos] au fost făcute toate lucrurile care sunt în ceruri şi pe pământ, cele văzute şi cele nevăzute: fie scaune de domnii, fie dregătorii, fie domnii, fie stăpâniri. Toate au fost făcute prin El şi pentru El (Col. 1:16; subliniere personală).
Isus a creat fiecare duh angelic din fiecare rang, inclusiv pe Satan. Ştia că unii se vor răscula? Desigur că ştia. Atunci de ce i-a creat? Deoarece îi putea folosi pe aceşti rebeli pentru a-Şi împlini planul. Dacă nu ar fi avut nici un plan cu ei, i-ar fi putut pur şi simplu încarcera, aşa cum ni se spune că a făcut deja cu unii dintre îngerii rebeli (vezi 2 Petru 2:4) şi aşa va şi face într-o zi cu Satan (vezi Apoc. 20:2).
Dumnezeu are anumite motive pentru care le permite lui Satan şi duhurilor lui rele să acţioneze pe pământ. Dacă nu ar fi avut, ar fi fost lipsiţi de putere. Care sunt motivele pentru care îi permite Dumnezeu lui Satan să acţioneze pe pământ? Nu cred că poate cineva înţelege toate motivele, totuşi Dumnezeu a revelat câteva dintre ele în Cuvântul Său.
Mai întâi, Dumnezeu îi permite lui Satan să acţioneze limitat pe pământ pentru a-Şi îndeplini planul de a testa oamenii. Satan slujeşte ca alternativă a oamenilor în alegerea unui stăpân. Fie că sunt conştienţi sau nu, oamenii sunt sau sub stăpânirea lui Dumnezeu, sau sub cea a lui Satan. Dumnezeu i-a permis lui Satan să îi ispitească pe Adam şi pe Eva, doi oameni care posedau liberul arbitru oferit de Dumnezeu, pentru a-i testa. Toţi cei care au liberul arbitru trebuie să fie testaţi pentru a ieşi la iveală ceea ce este în inimile lor – ascultare sau răzvrătire.[1]
În al doilea rând, Dumnezeu îi permite lui Satan să acţioneze limitat pe pământ ca agent al mâniei Lui împotriva celor ce fac răul. Deja am argumentat anterior această afirmaţie, indicând câteva pasaje specifice din Scriptură care menţionează că Dumnezeu Şi-a manifestat pedeapsa faţă de cei care meritau acest lucru prin intermediul duhurilor rele. Simplul fapt că Dumnezeu îi permite lui Satan să domnească peste oamenii nemântuiţi ai acestei lumi este un indiciu al mâniei Sale faţă de ei. Dumnezeu judecă grupurile de oameni răi prin permiterea oamenilor răi şi a fiinţelor spirituale rele să domnească peste ei şi să le facă viaţa mizerabilă.
În al treilea rând, Dumnezeu îi permite lui Satan să acţioneze limitat pe pământ spre gloria Lui. „Fiul lui Dumnezeu S-a arătat ca să nimicească lucrările diavolului“ (1 Ioan 3:8). De fiecare dată când Dumnezeu distruge lucrările lui Satan este spre gloria puterii şi înţelepciunii Sale.
Isus este capul oricărei domnii şi stăpâniri
În calitate de creştini, responsabilitatea noastră spirituală de a ne împotrivi lui Satan şi duhurilor rele cuprinde două aspecte: acela de a ne împotrivi lui în mod personal (Iacov 4:7) şi de a-i scoate afară din cei care doresc să fie eliberaţi (Marcu 16:17). Fiecare creştin care a mai scos afară demoni din alţi oameni ştie că, în general, dacă persoana demonizată nu doreşte să fie eliberată nu va putea scoate demonul din el.[2] Dumnezeu respectă liberul arbitru al fiecărei persoane şi, dacă cineva doreşte să se predea duhurilor rele, Dumnezeu nu îl va opri. Acesta este un alt motiv pentru care noi nu putem dărâma duhurile teritoriale care stăpânesc peste localităţi geografice. Aceste duhuri rele ţin oamenii încătuşaţi deoarece aceasta a fost alegerea primilor. Prin propovăduirea Evangheliei le oferim acestor oameni posibilitatea de a alege. Dacă vor face alegerea bună, rezultatul va fi eliberarea lor de sub dominaţia lui Satan şi a duhurilor rele. Dar dacă iau decizia greşită, alegând să nu se pocăiască, Dumnezeu îi va permite lui Satan să îi ţină captivi.
În Scriptură ni se vorbeşte despre Isus ca fiind „Capul oricărei domnii şi stăpâniri“ (Col. 2:10). Deşi cuvintele greceşti domnie (arche) şi stăpânire (exousia) sunt uneori folosite pentru a-i descrie pe liderii politici umani, ele sunt, de asemenea, folosite în Noul Testament ca titluri ce caracterizează domnitorii duhurilor demonice. Exemplul clasic despre lupta împotriva acestor domnitori (arche) şi stăpânitori (exousia) este versetul din Efeseni 6:12.
Dacă citim contextual afirmaţia lui Pavel din Coloseni 2:10 prin care spune că Isus este capul oricărei domnii şi stăpâniri, devine destul de evident că se referă la puterile spirituale. De exemplu, cinci versete mai încolo el scrie despre Isus că: „A dezbrăcat domniile şi stăpânirile, şi le-a făcut de ocară înaintea lumii, după ce a ieşit biruitor asupra lor prin cruce“ (Col. 2:15).
Dacă Isus este capul domniilor şi stăpânirilor spirituale, atunci înseamnă că este Suveran peste ele. Iată o revelaţie minunată pentru creştinii care trăiesc în culturi păgâne şi spiritualiste şi care înainte îşi petreceau viaţa închinându-se la idoli şi temându-se de duhurile rele care ştiau că stăpânesc peste ei.
Singura cale de scăpare
Singura cale de a scăpa din captivitatea duhurilor rele este aceea de a te pocăi şi a crede în Evanghelie. Aceasta este scăparea pe care a pus-o Dumnezeu la dispoziţia tuturor. Nimeni nu poate lega forţele demonice ce încătuşează un oraş şi nimeni nu te poate elibera total sau parţial. Până când o persoană nu se pocăieşte şi crede în Evanghelie, mânia lui Dumnezeu rămâne peste ea (Ioan 3:36), ceea ce înseamnă că este sub puterea demonilor.
Din acest motiv nu există schimbări măsurabile în oraşele în care au loc conferinţe şi sesiuni pe tema războiului spiritual – pentru că, de fapt, nu s-a întâmplat nimic ce ar fi putut afecta ierarhia demonică ce stăpâneşte peste zonele respective. Creştinii pot striga împotriva domniilor şi stăpânirilor zile şi nopţi la rând; pot încerca să îl înspăimânte pe diavol prin aşa-zisele „limbi războinice“; pot spune „vă leg duhuri rele ce stăpâniţi peste oraş“ de mii de ori; pot face aceste lucruri chiar şi în avioane şi de pe acoperişurile zgârie-norilor (aşa cum şi fac unii dintre ei); dar singurul mod în care vor fi afectate duhurile rele va fi acela că vor râde cu lacrimi de creştinii proşti.
Să trecem la un al şaselea mit legat de războiul spiritual.
Mitul nr. 6: „Războiul spiritual împotriva duhurilor teritoriale deschide uşa spre eficientizarea evanghelizării.“
Motivaţia care îi îndeamnă pe mulţi creştini să se implice la nivel ceresc în războiul spiritual împotriva duhurilor teritoriale este dorinţa lor de a vedea Împărăţia lui Dumnezeu extinzându-se şi de aceea sunt demni de lăudat. Fiecare creştin ar trebui să îşi dorească să vadă cât mai mulţi oameni scoşi din strânsoarea lui Satan.
Totuşi, este foarte important să folosim metodele lui Dumnezeu pentru zidirea Împărăţiei Lui. Dumnezeu ştie ce anume funcţionează şi ce este pierdere de timp. El ne-a spus cu exactitate care sunt responsabilităţile noastre cu privire la lărgirea Împărăţiei Sale. Este o nebunie să credem că putem creşte eficienţa evanghelizării prin modalităţi care nu sunt menţionate în Scriptură şi pe care Isus, Petru şi Pavel nu le-au practicat niciodată în lucrările lor.
De ce cred atât de mulţi creştini că războiul spiritual poate deschide uşa către o evanghelizare mai eficientă? Cursul raţionamentelor lor sună cam aşa: „Satan a orbit minţile oamenilor nemântuiţi. De aceea, trebuie să purtăm un război spiritual împotriva lui pentru a-l opri să orbească oamenii. De îndată ce le va fi ridicat vălul de pe ochi, mulţi vor crede Evanghelia.“ Aşa să fie?
Nu există nici o îndoială că Satan a întunecat minţile celor nemântuiţi. Pavel a scris:
Şi dacă Evanghelia noastră este acoperită, este acoperită pentru cei ce sunt pe calea pierzării, a căror minte necredincioasă a orbit-o dumnezeul veacului acestuia, ca să nu vadă strălucind lumina Evangheliei slavei lui Hristos, care este chipul lui Dumnezeu (2 Cor. 4:3-4).
Întrebarea este aceasta: „A transmis Pavel această informaţie credincioşilor corinteni cu scopul de a-i motiva să poarte războaie spirituale şi să înfrângă duhurile teritoriale pentru a nu mai orbi oamenii?“
Răspunsul este „Nu!“ şi avem mai multe argumente.
În primul rând, Pavel nu a continuat prin a spune: „De aceea, corinteni, întrucât Satan a orbit minţile necredincioşilor, vreau să intraţi în război spiritual şi să doborâţi duhurile teritoriale pentru ca această orbire să fie înlăturată.“ Din contră, următorul lucru pe care l-a menţionat a fost propovăduirea lui Hristos, ceea ce reprezintă calea prin care orbirea spirituală este îndepărtată.
În al doilea rând, în nici una dintre scrisorile lui nu a învăţat pe vreun credincios să se implice în dărâmarea întâriturilor duhurilor ce stăpânesc peste oraşe, pentru ca rezultatul evanghelistic să crească.
În al treilea rând, ştim din scrisorile lui că Pavel nu credea că motivul principal pentru care necredincioşii rămâneau în această stare era orbirea lor de către Satan. Orbirea de către Satan este un factor care contribuie, dar care nu este cel mai important. Factorul principal care îi ţine pe oamenii nemântuiţi departe de Dumnezeu este împietrirea inimii lor. Acest lucru este evident din simplu motiv că Satan nu are capacitatea de a-i ţine pe toţi orbi. Unii oameni, atunci când aud adevărul, îl cred şi resping astfel minciunile pe care le crezuseră anterior. Cauza necredinţei lor nu este atât orbirea lor de către Satan, cât necredinţa care îi permite lui Satan să îi orbească.
Inimi împietrite
În scrisoarea către efeseni, Pavel ne explică precis de ce necreştinii rămân în necredinţă:
Iată dar ce vă spun şi mărturisesc eu în Domnul: să nu mai trăiţi cum trăiesc păgânii, în deşertăciunea gândurilor lor, având mintea întunecată [posibilă referire la orbirea lor de către Satan], fiind străini de viaţa lui Dumnezeu, din pricina neştiinţei în care se află în urma împietririi inimii lor. Ei şi-au pierdut orice pic de simţire, s-au dedat la desfrânare, şi săvârşesc cu lăcomie orice fel de necurăţie (Efes. 4:17-19; subliniere personală).
Pavel a spus că cei nemântuiţi sunt străini de viaţa lui Dumnezeu datorită „neştiinţei în care se află“. Dar de ce se află în neştiinţă? De ce le este „mintea întunecată“? Răspunsul este datorită „împietririi inimii lor“. Au devenit lipsiţi de „orice pic de simţire“. Aceasta este rădăcina şi motivul principal pentru care oamenii rămân nemântuiţi.[3] Îşi poartă singuri vina. Satan doar le furnizează minciunile pe care ei sunt dispuşi să le creadă.
Pilda lui Isus despre semănat şi despre tipurile de pământ ilustrează perfect acest concept:
„Semănătorul a ieşit să-şi semene sămânţa. Pe când semăna el, o parte din sămânţă a căzut lângă drum: a fost călcată în picioare, şi au mâncat-o păsările cerului….Iată ce înţeles are pilda aceasta: Sămânţa, este Cuvântul lui Dumnezeu. Cei închipuiţi în sămânţa căzută lângă drum, sunt cei ce aud; apoi vine diavolul şi ia Cuvântul din inima lor, ca nu cumva să creadă, şi să fie mântuiţi“ (Luca 8:5, 11-12).
Observă că sămânţa, care reprezintă Evanghelia, a căzut lângă drum şi a fost călcată în picioare. Nu a putut penetra solul bătătorit frecvent de oameni. De aceea, păsărilor, care îl reprezintă pe diavol, le-a fost uşor să fure sămânţa.
Scopul întregii parabole este acela de a compara condiţia inimii oamenilor (şi receptivitatea lor faţă de Cuvântul lui Dumnezeu) cu diferite tipuri de soluri. Isus le explica de ce unii oameni cred şi alţii nu: totul depinde de ei.
Ce loc are Satan în această ilustraţie? El poate fura Cuvântul doar de la cei care au inimile împietrite. Păsările din parabolă erau doar o cauză secundară în ceea ce priveşte motivul pentru care sămânţa nu a încolţit. Problema principală era solul; de fapt, problema era duritatea solului care le-a permis păsărilor să ia seminţele.
Acelaşi lucru este adevărat şi în cazul Evangheliei. Adevărata problemă constă în împietrirea inimilor agenţilor morali. Atunci când resping Evanghelia, oamenii aleg să rămână orbi. Preferă să creadă minciuni, decât adevărul. Aşa cum a evidenţiat Isus: „…odată venită Lumina în lume, oamenii au iubit mai mult întunericul decât lumina, pentru că faptele lor erau rele“ (Ioan 3:19; subliniere personală).
Biblia nu ne lasă să credem că oamenii sunt sinceri, confraţi bine-intenţionaţi care ar crede cu siguranţă Evanghelia dacă Satan nu i-ar mai orbi. Din contră, Biblia zugrăveşte în culori foarte întunecate imaginea caracterului uman, iar Dumnezeu îl va trage la răspundere pe fiecare individ în parte pentru alegerile păcătoase.
Pe tronul Său de judecată, Dumnezeu nu va accepta nici-o scuză de genul: „diavolul m-a determinat să fac aşa“.
Felul în care întunecă Satan minţile oamenilor
Cum anume întunecă Satan minţile oamenilor? Posedă vreo putere spirituală mistică pe care o toarnă ca pe o poţiune peste capul oamenilor pentru a le micşora capacitatea de a raţiona? Îşi bagă demonul ghiara în creierele lor, scurcircuitând pur şi simplu procesul raţional de gândire? Nu, Satan întunecă minţile oamenilor prin faptul că îi alimentează cu minciuni.
Evident, dacă oamenii ar crede într-adevăr că Isus este Fiul lui Dumnezeu care a murit pentru păcatele lor, dacă ar crede într-adevăr că într-o zi vor trebui să stea în faţa Lui şi să Îi dea socoteală de felul în care şi-au trăit viaţa, atunci s-ar pocăi şi L-ar urma. Dar nu cred aceste lucruri. Ceva cred totuşi. Cred că nu există Dumnezeu sau că nu există viaţă după moarte. Poate cred că se vor reîncarna sau că Dumnezeu nu îi va trimite niciodată în Iad. Poate cred că faptele lor religioase îi vor duce în Rai. Dar orice altceva ar crede în afară de Evanghelie poate fi rezumat printr-un singur cuvânt: minciuni. Nu cred adevărul şi Satan îi ţine astfel orbi prin minciuni. Totuşi, dacă se vor smeri pe ei înşişi şi vor crede adevărul, Satan nu va putea să îi mai ţină în întuneric.
Minciunile întunericului
Împărăţia lui Satan este numită în Scriptură domeniul „întunericului“ (Col. 1:13). Desigur, întunericul reprezintă absenţa adevărului – absenţa luminii sau a iluminării. Când eşti în întuneric mergi mai mult prin imaginativ şi de obicei sfârşeşti prin a fi rănit. Aşa este şi în împărăţia întunericului stăpânită de Satan. Cei care sunt în ea îşi conduc vieţile după propria imaginaţie, iar imaginaţia lor a fost alimentată din plin cu minciunile diavolului. Aceştia se află în întuneric spiritual.
În acest caz, împărăţia lui Satan este cel mai bine definită nu ca o zonă geografică ce are frontiere bine definite, ci ca o împărăţie a credinţei – adică a credinţei în minciuni. Împărăţia întunericului este localizată tot acolo unde se află şi Împărăţia luminii. Cei care cred adevărul trăiesc neprihănit printre cei care cred minciuni.[4] Prima noastră sarcină este aceea de a proclama adevărul în faţa oamenilor care cred deja minciuni. Atunci când cineva crede adevărul, Satan îşi mai pierde încă unul din supuşi, deoarece nu mai are putere asupra lui.
Astfel, eliberăm oamenii de sub puterea lui Satan nu prin „legarea“ duhurilor rele stăpâne peste ei, ci prin proclamarea adevărului. Isus a spus: „Veţi cunoaşte adevărul, şi adevărul vă va face slobozi“ (Ioan 8:32; subliniere personală). Orbirea spirituală este îndepărtată de adevăr.
În acelaşi pasaj din Evanghelia după Ioan, Isus le-a spus celor nemântuiţi din norod:
„Voi aveţi de tată pe diavolul; şi vreţi să împliniţi poftele tatălui vostru. El de la început a fost ucigaş; şi nu stă în adevăr, pentru că în el nu este adevăr. Ori de câte ori spune o minciună, vorbeşte din ale lui, căci este mincinos şi tatăl minciunii. Iar pe Mine, pentru că spun adevărul, nu Mă credeţi“ (Ioan 8:44-45; subliniere personală).
Observă contrastul pe care l-a evidenţiat Isus dintre El şi diavol. El spune adevărul; Satan este mincinosul.
Observă, de asemenea, că, deşi Isus le-a spus ascultătorilor că erau ai tatălui lor, diavolul, şi că Satan este mincinos, tot lor le-a atribuit responsabilitatea de a crede adevărul pe care îl spunea. Nu era vina diavolului că erau orbiţi – era vina lor. Isus îi considera responsabili. Satan îi ajută pe oamenii care „iubesc întunericul“ să rămână în întuneric, furnizându-le acestora minciuni pe care să le creadă. Dar Satan nu poate prosti pe nici unul dintre cei care vor să creadă adevărul.
Aşa stând lucrurile, modalitatea principală prin care putem micşora împărăţia întunericului este răspândirea luminii – a adevărului Cuvântului lui Dumnezeu. De aceea, Isus nu ne-a spus „Duceţi-vă în toată lume şi legaţi-l pe diavol“, ci „Duceţi-vă în toată lumea şi predicaţi Evanghelia“. Isus i-a spus lui Pavel că scopul propăvăduirii lui va fi „să le deschizi ochii [oamenilor], să se întoarcă de la întuneric la lumină şi de sub puterea lui Satan la Dumnezeu” (Fapte 26:18; subliniere personală). Acest verset dovedeşte că atunci când sunt expuşi adevărului Evangheliei şi când iau decizia de a se întoarce de la întuneric la lumină, crezând adevărul şi nu minciuna, oamenii scapă de sub puterea lui Satan. Singurele întărituri pe care le doborâm sunt întâriturile minciunilor construite în minţile oamenilor.
Acesta este planul lui Dumnezeu
Nu uita că Dumnezeu este cel care l-a alungat pe Satan din cer pe pământ. El l-ar fi putut trimite pe Satan oriunde în univers sau l-ar fi putut închide pentru veşnicie. Dar nu a făcut-o. De ce? Pentru că Dumnezeu dorea să îl folosească pe Satan pentru a-Şi împlini scopul final – scopul ca într-o zi să aibă o familie mare, alcătuită din agenţi morali care Îl vor iubi şi care au ales să Îl slujească.
Dacă Dumnezeu doreşte o familie de copii care să Îl iubească, atunci sunt necesare două lucruri. În primul rând, a trebuit să creeze oameni cu liber arbitru, deoarece fundamentul dragostei este dragostea liber consimţită. Roboţii şi maşinile nu pot iubi.
În al doilea rând, a trebuit să îi testeze într-un context în care să fie puşi în faţa alegerii de a I se supune sau nu, de a-L iubi sau de a-L urî. Agenţii morali liberi trebuia să fie testaţi. Şi dacă urma să existe un test al loialităţii, atunci trebuia să existe şi ispita de a fi neloial. Începem astfel să înţelegem de ce l-a lăsat Dumnezeu pe Satan pe pământ. Satan Îi putea sluji ca alegere alternativă în ceea ce priveşte supunerea oamenilor. Îi putea permite (în anumite limite) să îi înfluenţeze pe toţi cei care erau receptivi la minciunile sale. Fiecare trebuia să ia o decizie. Să-L cred pe Dumnezeu sau pe Satan? Să mă supun lui Dumnezeu sau lui Satan? Fie că sunt conştienţi sau nu, toţi au luat deja o decizie. Datoria noastră este să îi încurajăm pe oamenii care au luat decizia greşită să se pocăiască şi să creadă Evanghelia, luând astfel decizia cea bună.
Nu asta s-a întâmplat în Grădina Eden? Dumnezeu a pus copacul cunoştinţei binelui şi răului acolo şi le-a interzis lui Adam şi Evei să mănânce din el. Dacă Dumnezeu nu ar fi dorit ca ei să mănânce din el, de ce l-a mai pus acolo? Răspunsul este pentru că era un test.
Observăm, de asemenea, că Dumnezeu i-a permis lui Satan să o ispitească pe Eva. Din nou, dacă loialitatea trebuie testată, atunci trebuie să existe şi ispita de a fi neloial. Satan a minţit-o pe Eva şi ea l-a crezut, şi în acelaşi timp a decis să nu Îl creadă pe Dumnezeu. Rezultatul? Primii agenţi morali au scos la iveală lipsa de loialitate care era în inima lor.
În acelaşi fel, fiecare agent moral liber este testat pe parcursul vieţii. Dumnezeu S-a revelat pe Sine prin creaţie şi fiecare poate vedea că există un Dumnezeu extraordinar (vezi Rom. 1:19-20). Dumnezeu ne-a dat fiecăruia dintre noi conştiinţă şi, în inimile noastre, ştim să deosebim binele de rău (Rom 2:14-16). Lui Satan şi duhurilor rele li se permite într-o măsură limitată să mintă şi să ispitească oamenii. Rezultatul este că fiecare agent moral este testat.
Adevărul trist este că fiecare agent moral s-a răzvrătit şi „a schimbat în minciună adevărul lui Dumnezeu“ (Rom. 1:25). Totuşi, Îi putem mulţumi lui Dumnezeu că ne-a oferit răscumpărare pentru păcatele noastre şi o modalitate de a fi născuţi din nou în familia Sa. Moartea ispăşitoare a lui Isus este răspunsul unic şi suficient la problema noastră.
Înşelăciunea lui Satan, acum şi mai târziu
Deci înţelegem cel puţin unul dintre motivele pentru care i s-a permis diavolului şi armatei lui răzvrătite să lucreze pe pământ: cu scopul de a-i înşela pe cei care iubesc întunericul.
Acest adevăr este validat şi mai mult atunci când ne gândim că, aşa cum menţionează cartea Apocalipsa, Satan va fi într-o zi legat de un înger şi închis pentru o mie de ani. Motivul acestei închideri? „Ca să nu mai înşele Neamurile“ (Apoc. 20:3). În timpul acelui Mileniu, Isus va domni personal peste lume, din Ierusalim.
Însă după aceşti o mie de ani, Satan va fi eliberat pentru o perioadă scurtă de timp. Rezultatul? El „va ieşi din temniţa lui, ca să înşele Neamurile, care sunt în cele patru colţuri ale pământului“ (Apoc. 20:8).
Dacă Dumnezeu nu ar dori ca Satan să îi înşele pe oameni în acea perioadă, de ce să-l mai elibereze? Mai ales din perspectiva faptului că Dumnezeu l-a închis iniţial pe Satan ca să nu mai înşele naţiunile? Desigur, Dumnezeu ar prefera ca Satan să nu înşele niciodată pe nimeni. Dar ştie că singurii oameni pe care îi va înşela Satan vor fi aceia care nu cred ce a spus El Însuşi. Satan nu îi poate înşela decât pe cei care resping adevărul şi de aceea îi permite Dumnezeu să acţioneze acum şi de aceea îi va permite să acţioneze şi atunci. Când Satan îi înşeală pe oameni, condiţia inimii lor devine evidentă şi atunci Dumnezeu poate sorta „grâul de pleavă“ (vezi Mat. 13:24-30).
Exact aşa se va întâmpla la sfârşitul Mileniului, când va fi eliberat Satan. El îi va înşela pe cei care iubesc întunericul şi atunci se vor aduna şi vor împresura Ierusalimul cu armatele lor şi vor încerca să răstoarne domnia lui Hristos. Dumnezeu va şti cu exactitate cine Îl iubeşte şi cine Îl urăşte şi va trimite îndată „foc din ceruri“ care „îi va mistui“ (Apoc. 20:9). Satan va sluji atunci împlinirii planurilor lui Dumnezeu, aşa cum face şi acum. Din acest motiv, printre multe altele, este o nebunie să credem că putem „doborî duhurile teritoriale“. Dumnezeu are propriile motive pentru care le permite să acţioneze.
Evanghelizarea biblică
Adevărul incontestabil este că nici Isus, nici vreunul dintre apostoli nu au practicat genul de război spiritual care susţin unii că ar fi cheia ce lipseşte evanghelizării contemporane eficiente. Nu citim niciunde despre Isus, Petru, Ioan, Ştefan, Filip sau Pavel că „surpau întăriturile“ sau „legau oamenii tari“ stăpâni peste oraşele în care predicau. Mai degrabă descoperim că au urmat călăuzirea Duhului Sfânt în ceea ce priveşte locul în care acesta dorea ca ei să propovăduiască; îi vedem proclamând doar Evanghelia – chemând oamenii la pocăinţă şi la credinţa în Hristos – şi vedem rezulatele minunate de care s-au bucurat. Şi în acele cazuri în care predicau oamenilor nereceptivi care respingeau Evanghelia, nu îi vedem „angajaţi în războaie spirituale pentru ca Satan să nu le mai poată întuneca minţile oamenilor“. Îi vedem mai degrabă „scuturându-şi praful de pe picioare“, aşa cum le poruncise Isus, şi plecând în următorul oraş (vezi Mat. 10:14; Fapte 13:5).
Este uimitor faptul că sunt oameni care pot susţine că „doborîrea întăriturilor“ şi „legarea oamenilor tari“ este o prerechizită necesară evanghelizării, când există atâtea mii de exemple de treziri spirituale în istoria bisericii fără să fi fost practicat vreun „război spiritual“.
„Dar tehnicile noastre funcţionează!“ vor spune unii. „De când am început acest gen de război spiritual au fost mântuiţi mai mulţi oameni decât oricând“.
Dacă acest lucru este adevărat, îţi spun eu de ce s-a întâmplat aşa. Deoarece au fost multe rugăciuni biblice şi evanghelizări în acelaşi timp sau fiindcă un grup de oameni a devenit mai receptiv la Evanghelie.
Ce ai zice dacă un evanghelist ţi-ar spune: „În seara asta, înainte de a predica trezirea spirituală am mâncat trei banane. Şi, când am predicat, şaisprezece oameni au fost mântuiţi. În sfârşit am găsit cheia unei evanghelizări eficiente! De acum încolo voi avea grijă să mănânc trei banane înainte de a predica“?
Sunt sigur că i-ai spune: „Faptul că ai mâncat trei banane nu are nimic de a face cu mântuirea acestor şaisprezece oameni. Cheia succesului tău a fost faptul că ai predicat Evanghelia şi că te-au ascultat şaisprezece oameni receptivi.“
Dumnezeu Îşi respectă Cuvântul. Dacă Dumnezeu face o promisiune şi cineva împlineşte criteriile specifice acelei promisiuni, Dumnezeu Îşi va ţine promisiunea, chiar dacă acea persoană mai face şi alte lucruri care nu sunt biblice. Această situaţie este valabilă şi în cazul practicării războiului spiritual. Dacă începi să înmânezi broşuri şi „să legi omul tare“ care stăpâneşte peste oraş, un anume procentaj de oameni va fi mântuit. Dar şi dacă începi să dai doar broşuri, fără să legi omul tare, acelaşi procentaj de oameni va fi mântuit.
Cum să ne rugăm scriptural pentru secerişul spiritual
Cum ar trebui să ne rugăm pentru oamenii nemântuiţi? În primul rând, ar trebui să înţelegem că nu există nici o indicaţie în Noul Testament care să ne spună să ne rugăm pentru mântuirea oamenilor, nici nu este vreo consemnare referitoare la creştini care să se fi rugat în acest fel. Motivul este acela că, din punctul de vedere al lui Dumnezeu, El a făcut tot ce a fost nevoie pentru a mântui fiecare om din lume. El Şi-a dorit atât de mult ca toţi oamenii să fie mântuiţi încât L-a dat pe Fiul Lui să moară pe cruce.
Şi atunci, de ce nu sunt toţi oamenii mântuiţi încă? Deoarece nu toţi au crezut Evanghelia. Şi de ce nu au crezut? Există doar două motive: (1) Fie nu au auzit încă Evanghelia, (2) Fie au auzit-o, dar au respins-o.
De aceea, modalitatea biblică de a ne ruga pentru cei nemântuiţi este pentru oportunităţi prin care să audă Evanghelia. De exemplu, Isus ne-a spus: „Mare este secerişul, dar puţini sunt lucrătorii! Rugaţi dar pe Domnul secerişului să scoată lucrători la secerişul Său“ (Luca 10:2; subliniere personală). Pentru ca oamenii să audă Evanghelia şi să fie mântuiţi, trebuie să le prezinte cineva Evanghelia. De aceea, ar trebui să ne rugăm ca Dumnezeu să trimită pe cineva la aceşti oameni.
Când s-a rugat biserica primară pentru seceriş, ei au zis: „Şi acum, Doamne, uită-Te la ameninţările lor, dă putere robilor Tăi să vestească Cuvântul Tău cu toată îndrăzneala, şi întinde-Ţi mâna, ca să se facă tămăduiri, minuni şi semne prin Numele Robului Tău celui Sfânt, Isus“ (Fapte 4:29-30; subliniere personală).
Ei cereau fie (1) oportunităţi de a vesti Evanghelia cu îndrăzneală, fie (2) îndrăzneala de a vesti Evanghelia în timpul oportunităţilor pe care ştiau că le au. De asemenea, se aşteptau ca Dumnezeu să le confirme Evanghelia prin vindecări, semne şi minuni. Acestea sunt rugăciunile biblice şi observă că obiectivul era acela de a le da oamenilor şansa de a auzi Evanghelia. Dumnezeu le-a răspuns rugăciunilor: „După ce s-au rugat ei, s-a cutremurat locul unde erau adunaţi; toţi s-au umplut de Duhul Sfânt, şi vesteau Cuvântul lui Dumnezeu cu îndrăzneală“ (Fapte 4:31).
Cum a considerat Pavel că ar trebui să se roage creştinii pentru secerişul spiritual? I-a învăţat să Îl roage pe Dumnezeu să mântuiască mai mulţi oameni? Nu! Să citim împreună ce a spus în acest sens:
Încolo, fraţilor, rugaţi-vă pentru noi ca, Cuvântul Domnului să se răspândească şi să fie proslăvit cum este la voi (2 Tes. 3:1; subliniere personală).
…şi pentru mine, ca, ori de câte ori îmi deschid gura, să mi se dea cuvânt, ca să fac cunoscut cu îndrăzneală taina Evangheliei, al cărei sol în lanţuri sunt; pentru ca, zic, să vorbesc cu îndrăzneală, cum trebuie să vorbesc (Efes. 6:19-20; subliniere personală).
Dacă oamenii sunt sau nu mântuiţi în acest moment depinde mai mult de ei decât de Dumnezeu şi deci, rugăciunile noastre ar trebui să fie ca oamenii să audă Evanghelia şi ca Dumnezeu să ne ajute pe noi să o proclamăm. Dumnezeu ne va răspunde rugăciunilor, dar asta tot nu garantează că vor fi toţi mântuiţi, deoarece Dumnezeu le dă oamenilor dreptul de a face propriile alegeri. Mântuirea lor depinde de răspunsul pe care îl dau Evangheliei.
Mitul nr. 7: “Atunci când un creştin păcătuieşte, acesta deschide uşa demonilor să vină şi să locuiască în el.“
Este adevărat că dacă un creştin păcătuieşte poate fi din cauza faptului să s-a lăsat condus de ispita unui duh rău. Totuşi, cedarea în faţa ispitei duhului rău nu înseamnă că acesta poate intra în viaţa credinciosului. Dacă suntem creştini, atunci când păcătuim rupem părtăşia cu Dumnezeu, deoarece nu L-am ascultat (vezi 1 Ioan 1:5-6). Ne simţim vinovaţi. Totuşi, nu am rupt relaţia cu El, întrucât încă suntem copiii Lui.
Dacă ne mărturisim păcatele „El este credincios şi drept, ca să ne ierte păcatele şi să ne curăţească de orice nelegiuire“ (1 Ioan 1:9). În acest caz, relaţia noastră cu El este restabilită. Observă că Ioan nu a spus că trebuie să fim curăţiţi de orice demon care locuieşte în noi când suntem vinovaţi de păcat.
Fiecare creştin se confruntă zilnic cu ispitele lumii, cărnii şi diavolului. Pavel a scris că luptăm într-adevăr împotriva diferitelor duhuri rele (vezi Efes. 6:1). De aceea, într-o oarecare măsură fiecare creştin este asaltat de duhurile demonice. Acest lucru este normal şi este responsabilitatea noastră să ne opunem diavolului şi demonilor prin credinţa în Cuvântul lui Dumnezeu (vezi 1 Petru 5:8-9). Când credem şi acţionăm pe baza a ceea ce a spus Dumnezeu, ne împotrivim diavolului.
De exemplu, dacă Satan ne aduce gânduri deprimante, ar trebui să ne gândim la versetele care contraatacă depresia, să ascultăm de Cuvântul lui Dumnezeu care ne spune „bucuraţi-vă întotdeauna“ (1 Tes. 5:16) şi să „mulţumim lui Dumnezeu pentru toate lucrurile“ (1 Tes. 5:18). Responsabilitatea noastră este să acţionăm pe baza Cuvântului lui Dumnezeu şi să înlocuim gândurile lui Satan cu gândurile lui Dumnezeu.
Trebuie să recunoaştem că, în calitate de agenţi morali, putem gândi tot ce dorim. Dacă un credincios alege în mod continuu să asculte şi să cedeze în faţa sugestiilor duhurilor rele, acesta îşi poate cu siguranţă deschide mintea pentru a fi oprimat, ceea ce este doar o stare de receptivitate mai mare la un anumit gen de gândire incorectă. Dacă alege să cedeze şi mai mult, poate deveni obsedat de un anume gen de gânduri, ceea ce se întâmplă rar în cazul creştinilor, dar este posibil. Dar chiar şi atunci, dacă acest creştin obsedat doreşte să fie eliberat, tot ceea ce trebuie să facă este să decidă în mintea lui să se gândească la Cuvântul lui Dumnezeu, să i se supună şi să se împotrivească diavolului.
Dar este posibil să devină posedat? Doar dacă decide de bună voie, în inima lui, fără constrângeri, să Îl respingă pe Hristos şi să Îi întoarcă spatele definitiv. Desigur, în acest caz nu mai este creştin[5] şi este posibil să devină posedat – dacă se predă şi mai mult duhului rău care îl asupreşte. Dar de la a deschide uşa duhului rău să vină să locuiască în tine printr-un singur păcat şi până la această situaţie este cale lungă.
Este o realitate faptul că nu există nici măcar un exemplu de creştin posedat de vreun demon în Noul Testament. Şi nici vreun avertisment adresat creştinilor despre pericolul posibilităţii de a fi locuit de demoni. Şi nici vreo indicaţie referitoare la cum să scoatem afară demonii din fraţii noştrii creştini.
Adevărul este că noi, creştinii, nu avem nevoie să ne fie scoşi demonii din noi – ceea ce avem nevoie este să ne reînnoim minţile prin Cuvântul lui Dumnezeu. Iată o realitate biblică. Pavel a scris:
Să nu vă potriviţi chipului veacului acestuia, ci să vă prefaceţi, prin reînnoirea minţii voastre, ca să puteţi deosebi bine voia lui Dumnezeu: cea bună, plăcută şi desăvârşită (Rom. 12:2).
De îndată ce minţile voastre au fost curăţite de tiparele vechi şi au fost înnoite cu adevărul Cuvântului lui Dumnezeu, câştigăm victoria asupra obiceiurilor păcătoase şi trăim în mod constant asemenea lui Hristos. Cel care ne eliberează este adevărul (vezi Ioan 8:32). Suntem transformaţi pe măsură ce ne reînnoim gândirea, nu în funcţie de exorcizarea tuturor demonilor.
Atunci, de ce există atât de mulţi creştini care mărturisesc că li s-a scos demonul (demonii) din ei? O posibilitate ar fi aceea de să-şi fi imaginat doar că au fost posedaţi de demoni care a fost scoşi afară. Mulţi creştini sunt naivi şi nu cunosc Cuvântul lui Dumnezeu, astfel că sunt prăzi uşoare pentru „lucrătorii eliberatori“ care manipulează psihologic oamenii, determinându-i să creadă că au demoni.
De îndată ce oamenii sunt convinşi că în ei trăieşte un demon, vor coopera în mod natural cu oricine pare să deţină abilitatea de a exorciza demonul.
O altă posibilitate reală este ca astfel de oameni din care au fost scoşi demoni să nu fi fost creştini adevăraţi în momentul eliberării, chiar dacă au crezut că sunt. Evanghelia modernă, care este în contrast puternic cu Evanghelia biblică, a înşelat mulţi oameni, determinându-i să creadă că sunt creştini, deşi nu se deosebesc cu nimic de necreştini, iar Isus nu le este Domn. În Scriptură descoperim că atunci când oamenii credeau Evanghelia şi erau născuţi din nou, demonii care trăiau în ei ieşeau automat (vezi Fapte 8:5-7).
Demonii nu pot poseda oamenii în care locuieşte Duhul Sfânt, iar Duhul Sfânt locuieşte în cei care sunt născuţi din nou.
Mitul nr. 8: “Dacă studiem istoria unui oraş putem stabili ce duhuri rele îl domină, devenind astfel mai eficienţi în războiul spiritual şi, în cele din urmă, în evanghelizare.“
Acest mit are la bază câteva idei care nu sunt susţinute de Scriptură. O astfel de idee este aceea că duhurile teritoriale stau acolo pentru mai mult timp. Cu alte cuvinte, cele care au stăpânit regiunea acum sute de ani se presupune că sunt tot acolo. Astfel, dacă descoperim că un oraş a fost fondat de oameni lacomi, putem concluziona că acel oraş este în prezent dominat de duhurile lăcomiei. Dacă oraşul a fost pe vremuri un sat indian, putem concluziona că oraşul este dominat şi astăzi de duhurile şamaniste şi solomite. Şi tot aşa.
Dar este adevărat că aceleaşi domnii şi stăpâniri care au posedat acea zonă geografică cu sute de ani în urmă sunt şi astăzi acolo? Poate, dar nu neapărat.
Gândeşte-te la povestea din capitolul zece al cărţii Daniel despre care am vorbit anterior. Îngerul fără nume care a fost ajutat de Mihail pentru a lupta împotriva „căpeteniei Persiei“ i-a spus lui Daniel: „Acum mă întorc să mă lupt împotriva căpeteniei Persiei; şi când voi pleca, iată că va veni căpetenia Greciei!“ (Dan. 10:20; subliniere personală). Istoria ne spune că Imperiul Persan a căzut în mâna grecilor prin victoria purtată de Alexandru cel Mare. Şi totuşi, îngerul fără nume era conştient de schimbările corespunzătoare pe tărâmul spiritual – urma să vină „căpetenia Greciei“.
Atunci când a venit într-adevăr căpetenia greciei, a domnit pe tărâmul spiritual peste Imperiul Grec aşa cum căpetenia Persiei a domnit pe tărâmul spiritual peste Imperiul Persan? Pare o concluzie destul de rezonabilă, şi, dacă aşa au stat lucrurile, atunci înseamnă că anumite duhuri rele cu ranguri superioare şi-au schimbat locaţiile, întrucât Imperiul Grec includea practic toate teritoriile Imperiului Persiei. Atunci când există schimbări politice pe pământ, există, de asemenea, posibilitatea schimbărilor şi în împărăţia întunericului. Totuşi, realitatea este că pur şi simplu nu ştim care este adevărul în acest aspect, decât în cazul în care ni-l descoperă Dumnezeu.
Indiferent de acest lucru, nu are prea mare importanţă care duhuri anume stăpânesc peste orice zonă geografică, întrucât nu putem face nimic în acest sens prin „războiul spiritual“, după cum am dovedit mai devreme.
Supra-clasificarea duhurilor rele
Mai mult, este doar o presupunere că există duhuri rele specializate în anumite păcate. Întregul concept de „duhuri de lăcomiei“, „duhuri ale poftei firii“, „duhuri religioase“, „duhuri de ceartă“, etc., nu poate fi argumentat biblic, cu atât mai puţin ideea că aceste diferite feluri de duhuri deţin ranguri înalte în ierarhia duhurilor care domnesc peste împărăţia întunericului.
Oricât de surprinzător le-ar părea celor care nu au studiat niciodată mai îndeaproape Evangheliile, există doar trei categorii specifice de demoni pe care i-a scos Isus: o dată este menţionat un „drac mut“ (Luca 11:14), apoi citim despre un „duh surd şi mut“ (Marcu 9:25) şi de mai multe ori găsim referiri la „duhuri necurate“ care par a include toţi demonii pe care i-a exorcizat Isus, inclusiv „dracul surd şi mut“ (vezi Marcu 9:25).
Nu este posibil ca „dracul surd şi mut“ să fi putut face şi altceva înafară de a surzi sau a amuţi o persoană? Fără îndoială că putea, deoarece îl făcea pe băiatul din Marcu să se zvârcolească şi să facă spume la gură. De aceea, „surd şi mut“ nu poate fi o referire la un tip specific de duhuri, ci mai degrabă la cum îl afecta pe om. Unii dintre noi am devenit „nebuni după clasificări“ când vine vorba de demoni, depăşind cu mult revelaţia biblică.
Singurele duhuri specifice care sunt menţionate în întreg Vechiul Testament şi care pot fi considerate duhuri rele categorisite sunt „duhul de minciună“ (1 Împ. 22:22-23), „duhul de denaturare“ (Is. 19:14) şi „duhul curviei“ (Hosea 4:12; 5:4). Referitor la primele două, este clar că toate duhurile pot fi numite „mincinoase“ şi „de denaturare“. Referitor la cel de-al treilea, expresia „duh de curvie“ nu se referă neapărat la un duh rău specific, ci doar la o atitudine preponderentă.[6]
În întreaga carte Faptele Apostolilor, singurul loc în care este menţionat un duh rău specific este Fapte 16:15, unde citim despre o fată care avea „un duh de ghicire“. Iar în epistole, singurul tip specific de duhuri rele care sunt menţionate sunt „duhuri înşelătoare“ (1 Tim. 4:1) care, încă o dată, pot descrie orice fel de duh rău.
În lumina celor câtorva referiri la tipuri specifice de demoni din Biblie, este uimitor că există liste moderne care conţin sute de tipuri variate de demoni care pot locui în oameni şi stăpâni peste oraşe.
Nu ar trebui să presupunem că există o clasificare pe scara ierarhică a duhurilor în funcţie de tipul de păcat. Este doar o presupunere afirmaţia că: „Deoarece în oraşul acela sunt multe jocuri de noroc, mai mult ca sigur că sunt stăpânite de duhuri de joc de noroc“.
Duhuri de fumat?
Gândeşte-te cât de prostesc ar suna să auzim pe cineva spunând: „Trebuie să fie multe duhuri de fumat deasupra oraşului acela, deoarece foarte mulţi oameni din acel oraş fumează.“ Ce făceau aceste „duhuri de fumat“ înainte ca acele oraşe să existe? Unde erau în acest caz? Ce făceau înainte de a fi inventat tutunul folosit pentru ţigări? Oare motivul pentru care în prezent fumează mai puţini oameni este acela că unele dintre aceste bătrâne „duhuri de fumat“ sunt pe moarte sau s-au mutat în alte teritorii?
Observă cât de prosteşti sună afirmaţii de genul „Oraşul acela este posedat de demonul poftelor sexuale, de aceea există atâtea bordeluri acolo.“ Adevărul este că oriunde există oameni care nu Îl slujesc pe Hristos există şi împărăţia întunericului. Multe dintre duhurile rele acţionează pe tărâmul acela întunecat, amăgindu-şi adepţii să păcătuiască şi să fie în continuare răzvrătiţi faţă de Dumnezeu. Aceste spirite vor ispiti oamenii în toate domeniile păcatului şi în unele locuri oamenii cedează mai mult în faţa unui anume păcat. Singura lor speranţă este Evanghelia pe care suntem chemaţi să o vestim.
Chiar dacă ar exista duhuri rele specializate în anumite păcate şi care stăpânesc anumite zone geografice, nu ne este de nici un folos să le cunoaştem, deoarece nu putem face nimic pentru a le îndepărta. Responsabilitatea noastră este aceea de a ne ruga (în mod biblic) pentru oamenii din locul acela care sunt înşelaţi şi de a le vesti Evanghelia.
Singurul lucru bun pe care l-am putea avea în urma încercării de a afla care sunt păcatele predominante dintr-un anume oraş ar fi acela că le putem propovădui oamenilor mesaje condamnatorii, numind în mod specific păcatele de care se fac vinovaţi înainte lui Dumnezeu. Dar nu este nevoie să analizăm istoria oraşului pentru a descoperi aceste lucruri. Trebuie doar să vizităm oraşul un timp şi să fim ochi şi urechi. Păcatele predominante vor deveni repede evidente.
În final, nu există nici un exemplu în Noul Testament de oameni care să fi făcut „hărţi spirituale“ ca mijloace pentru pregătirea războiului spiritual şi pentru evanghelizare. Nici nu există vreun îndemn în epistole să facem acest lucru. În Noul Testament, apostolii au urmat călăuzirea Duhului Sfânt cu privire la locul în care ar trebui să propovăduiască, au vestit cu credinicioşie Evanghelia, i-au chemat pe oameni să se pocăiască şi s-au bazat pe Domnul să le confirme cuvintele prin minuni. Metoda lor a funcţionat destul de bine.
Mitul nr. 9: „Unii creştini trebuie să fie eliberaţi de blestemele satanice sau de cele transmise de generaţiile anterioare.“
Toată ideea aceasta despre „păcate trasmise de generaţii“ este derivată din patru pasaje biblice din Vechiul Testament care spun în esenţă acelaşi lucru. Aceste pasaje sunt Exod 20:5; 34:7; Numeri 14:18 şi Deuteronom 5:9. Să analizăm Numeri 14:18:
„Domnul este încet la mânie şi bogat în bunătate, iartă fărădelegea şi răzvrătirea; dar nu ţine pe cel vinovat drept nevinovat, şi pedepseşte fărădelegea părinţilor în copii până la al treilea şi la al patrulea neam“ (subliniere personală).
Cum vom interpreta acest pasaj biblic? Vrea să spună că Dumnezeu va blestema sau va pedepsi pe cineva pentru păcatele părinţilor, bunicilor, străbunicilor sau stră-străbunicilor? Ar fi logic să credem că Dumnezeu va putea ierta o persoană pentru păcatele comise dacă va crede în Isus, dar că apoi va pedepsi aceaşi persoană pentru păcatele stră-străbunicilor ei?
Categoric nu, altfel Dumnezeu ar putea fi acuzat pe bună dreptate de multă ipocrizie şi nedreptate. El Însuşi a afirmat că a pedepsi pe cineva pentru păcatele părinţilor ar fi greşit din punct de vedere moral:
„Voi [israeliţii] însă ziceţi: «Pentru ce nu poartă fiul pedeapsa pentru nelegiuirea tatălui său?» [Dumnezeu răspunde] Pentru că fiul a lucrat după neprihănire şi dreptate, a păzit şi a împlinit toate legile Mele; el va trăi negreşit! Sufletul care păcătuieşte, acela va muri. Fiul nu va purta nelegiuirea tatălui său, şi tatăl nu va purta nelegiuirea fiului său! Neprihănirea celui neprihănit va fi peste el, şi răutatea celui rău va fi peste el“ (Ezechiel 18:19-20; subliniere personală).
Mai mult, sub Legea lui Moise, Dumnezeu a poruncit ca nici tatăl, nici fiul să nu fie pedepsit unul pentru celălalt:
Să nu omori pe părinţi pentru copii, şi să nu omori pe copii pentru părinţi; fiecare să fie omorât pentru păcatul lui (Deut. 24:16).
Nu există nici o posibilitate ca un Dumnezeu sfânt şi plin de dragoste să blesteme sau să pedepsească pe cineva pentru păcatele strămoşilor lui.[7] Atunci ce vrea să spună Scriptura când afirmă că Dumnezeu „nu ţine pe cel vinovat drept nevinovat, şi pedepseşte fărădelegea părinţilor în copii până la al treilea şi la al patrulea neam“?
Nu poate însemna decât că Dumnezeu îi consideră responsabili pe oameni pentru exemplul păcătos pe care îl dau copiilor lor şi că astfel îi consideră în parte responsabili pentru păcatele pe care le comit copiii lor datorită influenţei pe care au avut-o asupra acestora. Dumnezeu îi consideră pe oameni responsabili în parte, datorită influenţei negative, pentru păcatele stră-strănepoţilor lor! Atât de sfânt este Domnul! Şi nimeni nu poate spune că este nedrept să procedeze în acest fel.
Observă că pasajul discutat declară că Dumnezeu va „pedepsi fărădelegea părinţilor în copii până la al treilea şi la al patrulea neam“. Cea care va fi pedepsită este fărădelegea părinţilor în copii.
Astfel, întreaga idee despre „blestemele generaţiilor“ este o superstiţie, şi încă una rea, întrucât Îl pune pe Dumnezeu în postura de judecător nedrept.
Blesteme Satanice?
Ce putem spune despre “blestemele satanice“?
În primul rând, nu există nici o menţiune în Biblie care să indice că Satan are puterea de a „blestema“ pe cineva şi nici nu sunt exemple în acest sens. Desigur, în Biblie citim despre faptul că Satan le face rău oamenilor, dar nu este scris niciunde că „a blestemat“ o familie care a avut de atunci înainte numai ghinion, ea şi generaţiile care au urmat.
Fiecare creştin este hărţuit de Satan şi de duhurile rele pe tot parcursul vieţii (cu anumite limite), dar acest lucru nu înseamnă că are vreunul dintre noi nevoie de cineva care să „dezlege blestemul satanic“ care ne-a fost transmis de la părinţii noştri. Ceea ce trebuie să facem este să rămânem în Cuvântul lui Dumnezeu şi să ne împotrivim diavolului prin credinţă, aşa cum ne învaţă Scripturile (1 Petru 5:8-9).
În Biblie Dumnezeu este cel care are puterea de a binecuvânta şi blestema (vezi Gen. 3:17; 4:11; 5:29; 8:21; 12:3; Num. 23:8; Deut. 11:26; 28:20; 29:27; 30:7; 2 Cron. 34:24; Ps. 37:22; Prov. 3:33; 22:14; Plân. 3:65; Mal. 2:2; 4:6). Ceilalţi ne pot blestema prin cuvintele gurii lor, dar blestemele acestea sunt lipsite de puterea de a ne face rău:
Cum sare vrabia încoace şi încolo şi cum zboară rândunica, aşa nu nimereşte blestemul neîntemeiat (Prov. 26:2).
Balaam a înţeles bine acest lucru când, angajat fiind de Balac să îi blesteme pe copiii lui Israel, a spus:
„Cum să blestem eu pe cel ce nu-l blesteamă Dumnezeu? Cum să defaim eu pe cel ce nu-l defaimă Domnul?“ (Num. 23:8).
Unii creştini au exagerat ideea că oamenii îi pot blestema pe alţii, bazându-se pe cuvintele lui Isus din Marcu 11:23 „Adevărat vă spun că, dacă va zice cineva muntelui acestuia: «Ridică-te şi aruncă-te în mare», şi dacă nu se va îndoi în inima lui, ci va crede că ce zice se va face, va avea lucrul cerut.“
Observă totuşi că nu există nici o putere în simpla rostire a cuvintelor, ci mai degrabă în credinţă din inimă care însoţeşte aceste cuvinte. Nu este în nici un fel posibil ca o persoană să aibă credinţa că blestumul rostit împotriva altora îi va chinui, deoarece credinţa este o încredere neclintită (Evrei 11:1) şi aceasta vine doar în urma auzirii Cuvântului lui Dumnezeu (Rom. 10:17). Aceasta poate spera că blestemul se va prinde şi va provoca greutăţi celui împotriva căruia este pronunţat blestemul, dar nu ar putea nicidecum crede că se va întâmpla, deoarece Dumnezeu nu a oferit nici o promisiune că le va da oamenilor care blesteamă credinţa necesară acestui act.
Singura excepţie ar fi în cazul în care Dumnezeu i-ar da cuiva „darul credinţei“ împreună cu „darul profeţiei“ (două dintre cele nouă daruri ale Duhului Sfânt) exprimate sub forma unei binecuvântări sau a unui blestem, aşa cum a făcut câteodată în vieţile unora dintre personajele Vechiului Testament (vezi Gen. 27:27-29, 38-41; 49:1-27; Ios. 6:26 şi 1 Împ. 16:34; Jud. 9:7-20, 57; 2 Împ. 2:23-24). Chiar şi în aceste cazuri, binecuvântările sau blestemele au fost iniţiate de Dumnezeu, nu de oameni. Astfel, ideea că cineva poate „arunca un blestem“ asupra altei persoane este simplă superstiţie. De aceea, Isus nu ne-a învăţat să „dezlegăm blestemele care au fost rostite împotriva noastră“, ci mai degrabă să „îi binecuvântăm pe cei ce ne blesteamă“.
Nu trebuie să ne fie teamă de blestemele oamenilor. A te teme de blestemele oamenilor înseamnă a da dovadă de necredinţă în Dumnezeu. Din nefericire, întâlnesc tot timpul pastori care par să aibă mai multă credinţă în puterea lui Satan, decât în cea a lui Dumnezeu. Deşi călătoresc lunar în diferite ţări şi provoc multe pagube împărăţiei lui Satan, nu îmi este nici cât negru sub unghie frică de el sau de orice blestem rostit împotriva mea. Nu există nici un motiv să-ţi fie frică.
Blesteme oculte?
Este posibil să existe asupra noastră blesteme satanice datorită implicării ocultiste din trecut?
Nu trebuie să uităm că atunci când am fost năcuţi din nou am fost eliberaţi de sub puterea lui Satan şi scoşi din împărăţia întunericului (vezi Fapte 26:18; Col.1:13). Satan nu mai are nici o putere asupra noastră, decât dacă i-o dăm noi. Deşi Biblia indică faptul că creştinii din Efes fuseseră implicaţi în practicarea magiei înainte de convertire (vezi Fapte 19:18-19), nu există nici o consemnare despre Pavel că ar fi „dezlegat blestemele satanice“ sau că ar fi legat puterea pe care Satan o avea asupra lor, după naşterea din nou a acestora. Motivul pentru care nu găsim o astfel de consemnare este acela că ei fuseseră automat eliberaţi de sub dominaţia lui Satan în momentul în care crezuseră în Isus.
În plus, atunci când Pavel le-a scris creştinilor efeseni, nu le-a dat nici o indicaţie cu privire la eliberarea vreunei persoane de blestemele transmise de generaţiile anterioare sau de cele satanice. Tot ce le-a spus a fost „să nu daţi prilej diavolului“ (Efes. 4:27) şi să se îmbrace „cu toată armătura lui Dumnezeu“ ca să poată „ţine piept împotriva uneltirilor diavolului“ (Efes. 6:11). Acestea sunt responsabilităţile fiecărui creştin.
Dar de ce în anumite cazuri creştinii au fost ajutaţi, după câte s-ar părea, când au fost dezlegaţi de un blestem „transmis din generaţii sau satanic“? Probabil pentru că persoanele respective au avut credinţa că diavolul va fugi de la ele de îndată ce vor fi „dezlegate“ de blestem. Credinţa este ceea ce îl pune pe diavol pe fugă şi fiecare creştin poate şi ar trebui să aibă credinţa că, dacă se împotriveşte diavolului, acesta va fugi. Însă pentru a-l pune pe Satan pe fugă nu este nevoie să chemăm „specialistul în dezlegări“.
În cele din urmă, Biblia ne spune că Hristos „S-a făcut blestem pentru noi“ şi astfel „ne-a răscumpărat din blestemul Legii“ (Gal. 3:13; subliniere personală). În trecut am fost toţi sub blestemul lui Dumnezeu, deoarece cu toţii am păcătuit, dar, întrucât Isus a purtat pedeapsa noastră, am fost dezlegaţi de acest blestem. Slavă Domnului!
Nemaifiind sub blestem, ne putem bucura că acum suntem binecuvântaţi „cu tot felul de binecuvântări duhovniceşti, în locurile cereşti, în Hristos“ (Efes. 1:3).
Războiul spiritual biblic
Am discutat despre multe din miturile moderne ce tratează războiul spiritual. Există însă şi o formă biblică de război spiritual? Da, şi pe acest răspuns ne vom focaliza în continuare.
Poate că primul lucru pe care trebuie să îl ştim despre războiul spiritual este acela că nu ar trebui să reprezinte centrul vieţii noastre spirituale. Noi ar trebui să fim centraţi pe Hristos, să Îl urmăm şi să ascultăm de El, crescând progresiv în asemănarea cu El. Numai un mic procentaj din scrierile nou-testamentale tratează subiectul războiului spiritual, indicându-ne faptul că acesta ar trebui să reprezinte un aspect minor în viaţa de creştin.
Al doilea lucru pe care trebuie să îl ştim despre războiul spiritual este acela că Biblia ne spune ce trebuie să ştim. Nu avem nevoie de nici un discernământ deosebit (sau de un predicator care să susţină că are un discernământ deosebit) cu privire la „profunzimea împărăţiei lui Satan“. Războiul spiritual biblic este simplu. Planurile lui Satan sunt descoperite foarte clar în Scriptură. Responsabilităţile noastre sunt menţionate fără ocolişuri. De îndată ce cunoşti şi crezi cuvintele lui Dumnezeu, ţi se garantează victoria în această luptă spirituală.
Înapoi la origini
Să ne întoarcem la cartea Genesa unde ni se vorbeşte pentru prima dată de diavol. Acolo, în primele capitole, Satan apare sub forma unui şarpe. Dacă ai vreo îndoială că acest şarpe era de fapt Satan, Apocalipsa 20:2 o va risipi: „El a pus mâna pe balaur, pe şarpele cel vechi, care este Diavolul şi Satan, şi l-a legat pentru o mie de ani“ (subliniere personală).
Genesa 3:1 ne spune: „Şarpele era mai şiret decât toate fiarele câmpului pe care le făcuse Domnul Dumnezeu.“ Dacă te vei gândi la cât de şirete sunt unele dintre creaturile lui Dumnezeu care trebuie să lupte pentru supravieţuire şi care îşi vânează prada, vei conştientiza cât de viclean trebuie să fie Satan. Pe de altă parte, Satan nu este atotştiutor sau atotprevăzător, aşa cum este Dumnezeu, deci nu ar trebui să considerăm că suntem dezavantajaţi mental în această luptă cu el. Isus ne-a învăţat să fim „înţelepţi ca şerpii“ (Mat. 10:16; subliniere personală). Pavel a susţinut că nu era în necunoştinţă de planurile lui Satan (vezi 2 Cor. 2:11) şi că avem „mintea lui Hristos“ (1 Cor. 2:16).
Primul atac lansat de Satan a fost întrebarea pusă Evei despre ce a spus Dumnezeu. Răspunsul ei urma să îi descopere dacă avea vreo şansă să o înşele să nu mai asculte de Dumnezeu. Satan nu are nici o şansă să îl înşele pe cel care crede şi ascultă de cuvintele lui Dumnezeu, motiv pentru care toată strategia lui se învârte în jurul ideilor care contrazic Cuvântul lui Dumnezeu.
Satan a întrebat-o: „Oare a zis Dumnezeu cu adevărat: «Să nu mâncaţi din toţi pomii din grădină?»“ (Gen. 3:1). Aproape că pare o întrebare inocentă, pusă de o persoană obişnuită, însă Satan îşi ştia cu precizie scopul.
Eva a răspuns: „Putem să mâncăm din rodul tuturor pomilor din grădină. Dar despre rodul pomului din mijlocul grădinii, Dumnezeu a zis: «Să nu mâncaţi din el, şi nici să nu vă atingeţi de el, ca să nu muriţi»“ (Gen. 3:2-3).
Eva răspunsese aproape corect. De fapt, Dumnezeu nu le-a interzis niciodată să nu se atingă de pomul cunoştinţei binelui şi răului, doar le-a interzis să nu mănânce din el.
În mod cert, Eva ştia suficient de bine adevărul pentru a recunoaşte răspunsul mincinos al lui Satan: „Hotărât, că nu veţi muri!“ (Gen. 3:4). Desigur, această afirmaţie contrazicea în mod flagrant cuvintele lui Dumnezeu şi este puţin probabil ca Eva să îl fi crezut fără rezerve. Aşa că Satan şi-a îndulcit minciuna cu puţin adevăr, aşa cum face de obicei, făcând-o mai uşor de înghiţit. El a continuat: „Dar Dumnezeu ştie că, în ziua când veţi mânca din el, vi se vor deschide ochii, şi veţi fi ca Dumnezeu, cunoscând binele şi răul“ (Gen. 3:5).
Satan, după ce a minţit, a spus trei adevăruri. Ştim că, după ce au mâncat din fructul oprit, lui Adam şi Evei li s-au deschis ochii (vezi Gen. 3:7) aşa cum le spusese Satan. Mai mult, mai târziu Dumnezeu Însuşi a zis că omul devenise ca Dumnezeu şi că ajunsese să cunoască binele şi răul (vezi Gen. 3:22). Ia aminte: pentru a-i înşela pe oameni Satan amestecă de obicei adevărul cu minciuna.
Observă, de asemenea, că Satan a calomniat caracterul lui Dumnezeu. Dumnezeu nu dorea ca Adam şi Eva să mănânce din fructul oprit spre binele şi fericirea lor, însă Satan a răstălmăcit adevărul făcându-l să sune ca şi când Dumnezeu le interzicea ceea ce era bun. Majoritatea minciunilor lui Satan calomniază caracterul, voia şi motivaţiile lui Dumnezeu.
Din nefericire, primul cuplu de pe Pământ a respins adevărul şi a crezut minciuna, suferind consecinţele. Dar observă toate elementele războiului spiritual din povestea lor: singura armă a lui Satan a fost o minciună înfăşurată în adevăr. Oamenii s-au confruntat cu decizia de a crede cea ce a spus Dumnezeu sau Satan. Crederea adevărului le-ar fi putut fi „scutul credinţei“, dar nu l-au ridicat niciodată.
Războiul spiritual purtat de Isus
Citind despre întâlnirea lui Isus cu Satan în timpul ispitirilor din pustie, ne putem da seama destul de repede că, deşi trecuseră mii de ani, Satan nu îşi schimbase metodele. Calea de atac era discreditarea cuvintelor lui Dumnezeu, întrucât ştia că singura şansă de a-şi învinge adversarul era să-L abată de la credinţa sau ascultarea de adevăr. Cuvântul lui Dumnezeu este din nou esenţa bătăliei. Satan a lansat minciunile, iar Isus le-a barat cu adevărul. Isus a crezut şi a ascultat de cuvintele lui Dumnezeu. Acesta este războiul spiritual biblic.
Isus a fost pus în faţa aceleiaşi situaţii ca şi Eva, Adam şi noi. A trebuit să decidă dacă va asculta de Dumnezeu sau de Satan. Isus Şi-a purtat lupta spirituală cu „sabia Duhului“, Cuvântul lui Dumnezeu. Să vedem ce putem învăţa din războiul spiritual cu Satan.
Repovestind cea de a doua ispită a lui Isus, Matei ne spune:
Atunci diavolul L-a dus în sfânta cetate, L-a pus pe streaşina Templului, şi I-a zis: „Dacă eşti Fiul lui Dumnezeu, aruncă-Te jos; căci este scris: «El va porunci îngerilor Săi să vegheze asupra Ta; şi ei Te vor lua pe mâini, ca nu cumva să Te loveşti cu piciorul de vreo piatră.»“ „De asemenea este scris“, a zis Isus: „«Să nu ispiteşti pe Domnul, Dumnezeul tău»“ (Mat. 4:5-7).
Şi aici subiectul central sunt tot cuvintele lui Dumnezeu. Satan chiar a citat din Psalmul 91, dar l-a răstălmăcit pentru a încerca să îi dea un înţeles pe care Dumnezeu nu l-a intenţionat.
Isus i-a răspuns citând un verset ce aducea o înţelegere echilibrată a promisiunii de protecţie a lui Dumnezeu din Psalmul 91. Dumnezeu ne va proteja, dar nu şi când acţionăm nebuneşte „testându-L“, conform indicaţiilor de pe marginea Bibliei mele.
De aceea este extrem de important să nu scoatem versetele biblice din contextul Bibliei în ansamblu. Fiecare verset trebuie pus în balanţă cu restul afirmaţiilor din Biblie.
Răstălmăcirea Scripturii este una dintre cele mai folosite tactici ale lui Satan în războiul spiritual şi, din nefericire, a avut mare succes cu acestă tactică folosită împotriva multor creştini prinşi în mişcarea războiului spiritual modern. Un exemplu clasic de o astfel de răstălmăcire este folosirea expresiei biblice „dărâmarea întăriturilor“ în favoarea ideii de a surpa puterea duhurilor rele din atomosferă. După cum am menţionat anterior, citită în context, această expresie specifică nu are nici o legătură cu alungarea duhurilor rele din văzduh. Totuşi, diavolul s-ar bucura nespus de mult dacă am crede acest lucru, ca să ne pierdem timpul strigând împotriva căpeteniilor şi stăpânirilor din atmosferă.
În relatarea lui Matei despre cea de a treia ispită citim:
Diavolul L-a dus apoi pe un munte foarte înalt, I-a arătat toate împărăţiile lumii şi strălucirea lor, şi I-a zis: „Toate aceste lucruri Ţi le voi da Ţie, dacă Te vei arunca cu faţa la pământ şi Te vei închina mie.“ „Pleacă, Satano“, i-a răspuns Isus. „Căci este scris: «Domnului, Dumnezeului tău să te închini şi numai Lui să-I slujeşti»“ (Matei 4:8-10).
Aceasta a fost ispita de a deţine putere. Dacă Isus i S-ar fi închinat lui Satan şi dacă Satan şi-ar fi ţinut promisiunea, Isus ar fi putut câştiga poziţia de comandant adjunct în împărăţia întunericului. Ar fi stăpânit peste fiecare om nemântuit şi peste toate duhurile rele, având autoritate asupra lumii întregi cum numai Satan o avusese până atunci. Numai în coşmarurile noastre ne-am putea imagina ce s-ar fi întâmplat dacă Isus ar fi cedat acestei ispite.
Observă din nou că Isus a contracarat sugestia lui Satan cu cuvântul scris al lui Dumnezeu. În timpul tuturor celor trei ispite, Isus a replicat cu: „Este scris“. Şi noi trebuie să cunoaştem Cuvântul lui Dumnezeu şi să îl credem, dacă vrem să evităm să fim înşelaţi şi să cădem în capcanele lui Satan. În aceasta constă adevăratul război spiritual.
Terenul de luptă
În cea mai mare parte, singura putere pe care o au Satan şi demonii lui este aceea de a sădi gânduri în inimile şi minţile oamenilor (dar şi această putere este limitată de Dumnezeu; vezi 1 Cor. 10:13). Având acest gând în minte, meditează asupra următoarelor exemple biblice:
Petru i-a zis: „Anania, pentru ce ţi-a umplut Satan inima ca să minţi pe Duhul Sfânt, şi să ascunzi o parte din preţul moşioarei?“ (Fapte 5:3; subliniere personală).
În timpul cinei, după ce diavolul pusese în inima lui Iuda Iscarioteanul, fiul lui Simon, gândul să-L vândă… (Ioan 13:2; subliniere personală).
Dar Duhul spune lămurit că, în vremurile din urmă, unii se vor lepăda de credinţă, ca să se alipească de duhuri înşelătoare şi de învăţăturile dracilor… (1 Tim. 4:1; subliniere personală).
Dar mă tem ca, după cum şarpele a amăgit pe Eva cu şiretlicul lui, tot aşa şi gândurile voastre să nu se strice de la curăţia şi credincioşia care este faţă de Hristos (2 Cor. 11:3; subliniere personală).
Să nu vă lipsiţi unul pe altul de datoria de soţi, decât doar prin bună învoială, pentru un timp, ca să vă îndeletniciţi cu postul şi cu rugăciunea; apoi să vă împreunaţi iarăşi, ca să nu vă ispitească Satan, din pricina nestăpânirii voastre (1 Cor. 7:5; subliniere personală).
Astfel, în nerăbdarea mea, am trimis să-mi aducă ştiri despre credinţa voastră, de teamă ca nu cumva să vă fi ispitit Ispititorul, şi osteneala noastră să fi fost degeaba (1 Tes. 3:5; subliniere personală).
…a căror minte necredincioasă a orbit-o dumnezeul veacului acestuia, ca să nu vadă strălucind lumina Evangheliei slavei lui Hristos, care este chipul lui Dumnezeu (2 Cor. 4:4; subliniere personală).
Şi balaurul cel mare, şarpele cel vechi, numit Diavolul şi Satan, acela care înşeală întreaga lume, a fost aruncat pe pământ; şi împreună cu el au fost aruncaţi şi îngerii lui (Apoc. 12:9; subliniere personală).
„Voi aveţi de tată pe diavolul; şi vreţi să împliniţi poftele tatălui vostru. El de la început a fost ucigaş; şi nu stă în adevăr, pentru că în el nu este adevăr. Ori de câte ori spune o minciună, vorbeşte din ale lui, căci este mincinos şi tatăl minciunii (Ioan 8:44; subliniere personală).
Aceste scripturi, precum şi altele, dovedesc clar că terenul pe care se poartă războiul spiritual biblic sunt inima şi mintea noastră. Satan atacă cu gânduri – sugestii rele, idei greşite, filosofii false, ispite, diferite minciuni, etc. Mijloacele noastre de apărarea sunt cunoaşterea, credinţa şi acţionarea pe baza Cuvântului lui Dumnezeu.
Este de o importanţă vitală să înţelegi că fiecare gând avut nu izvorăşte neapărat din sinea noastră. Satan are mulţi purtători de cuvânt care îl ajută să îşi planteze gândurile în minţile oamenilor. El lucrează să ne influenţeze prin ziare, cărţi, televiziune, reviste, radio, prieteni, vecini şi chiar şi prin predicatori. Chiar şi apostolul Petru a fost folosit odată, fără să-şi dea seama, ca purtător de cuvânt al lui Satan, sugerându-I lui Isus că nu era voia lui Dumnezeu ca El să moară (vezi Mat. 16:23).
Dar Satan şi duhurile rele lucrează, de asemenea, şi direct în minţile oamenilor, fără nici un intermediar uman, şi toţi creştinii se vor trezi uneori asaltaţi din plin. Atunci începe războiul spiritual. Îmi amintesc o femeie creştină valoroasă care a venit la un moment dat să îmi mărturisească o problemă. Spunea că ori de câte ori se ruga, îi veneau dintr-o dată în minte gânduri blasfematoare şi înjurături. Era una dintre cele mai agreabile, bune, valoroase şi dedicate femei din biserică şi totuşi avea această problemă cu gândurile urâte.
I-am explicat că aceste gânduri nu îşi aveau rădăcina în interiorul ei, ci că era atacată de Satan, care încerca să îi ruineze viaţa de rugăciune. Atunci mi-a spus că a încetat să se mai roage în fiecare zi, de teamă să nu mai aibă din nou acele gânduri. Satan câştigase.
Aşa că i-am spus să înceapă să se roage din nou şi, dacă îi mai veneau în minte aceste gânduri blasfematoare să le contracareze cu adevărul Cuvântului lui Dumnezeu. Dacă avea un gând care spunea: „Isus nu a fost decât un …….“, ea să spună: „Nu, Isus a fost şi este Fiul divin al lui Dumnezeu“. Dacă îi venea în minte o înjurătură, trebuia să o substituie cu un gând de laudă la adresa lui Isus, etc.
I-am mai spus şi că, prin faptul că îi era frică să nu aibă gânduri greşite, nu făcea altceva decât să le invite, întrucât teama este şi ea într-un fel o credinţă reversă – credinţa în diavol. Încercarea de a nu ne mai gândi la ceva anume presupune ca mai întâi să ne gândim la lucru respectiv pentru a ne strădui să nu ne mai gândim la el.
De exemplu, dacă îţi spun: „Nu te gândeşti la mâna dreaptă”, te vei gândi imediat la mâna dreaptă în timp ce încerci să faci ce ţi-am spus. Cu cât mai mult încerci, cu atât mai rău iese. Singura cale de a nu te mai gândi la mâna dreaptă este aceea de a te gândi conştient la altceva, de exemplu la pantofi. De îndată ce te vei gândi la pantofi, nu te vei mai gândi la mână.
Am încurajat acea femeie evalvioasă să „nu se teamă“, aşa cum ne porunceşte şi Biblia. Şi ori de câte ori detecta un gând care era contrar Cuvântului lui Dumnezeu, trebuia să îl înlocuiască cu unul conform Cuvântului lui Dumnezeu.
Mă bucur să îţi spun că mi-a urmat sfatul şi că, deşi a mai fost atacată de câteva ori în timpul rugăciunilor, a câştigat o victorie totală în lupta cu această problemă. A ieşit biruitoare dintr-un război spiritual biblic.
A fost, de asemenea, interesant să descopăr, în urma unor sondaje făcute în mai multe biserici, că problema ei era foarte răspândită. De obicei, mai mult de jumătate din numărul creştinilor pe care i-am interogat au menţionat că la un anumit moment au avut gânduri blasfematoare în timp ce se rugau. Satan nu este atât de original pe cât pare.
„Ai grijă ce asculţi“
Nu-i putem opri pe Satan sau pe duhurile rele să ne atace minţile, dar nu trebuie să permitem gândurilor lor să devină gândurile noastre. Adică, nu trebuie să rămânem asupra ideilor şi sugestiilor demonice, însuşindu-ni-le. După cum s-a spus: „Nu poţi împiedica păsările să zboare deasupra capului tău, dar le poti împiedica să-ţi facă un cuib în păr.“
În plus, ar trebui să fim atenţi ca, atât cât ţine de noi, să nu ne expunem minţile la influenţele păcătoase. Când stăm în faţa televizorului o oră sau când citim ziarul, este ca şi când am scoate plancarda de bun venit gândurilor care ar putea fi satanice. Imediat după ce a spus pilda semănătorului, Isus a avertizat: „Luaţi seama la ce auziţi“ (Marcu 4:24).
Isus ştia că efectele distructive ale auzirii minciunilor îi permitea lui Satan să planteze „seminţe“ în inima şi mintea noastră. Aceste seminţe se pot transforma în „spini şi mărăcini“ care vor sfârşi prin a înăbuşi Cuvântul lui Dumnezeu din vieţile noastre (vezi Marcu 4:7, 18-19).
Perspectiva lui Petru asupra războiului spiritual
Apostolul Petru a înţeles războiul spiritual biblic şi adevărat. Niciunde în epistolele sale nu i-a îndemnat pe creştini să surpe puterea căpeteniilor şi stăpânirilor de deasupra oraşelor. Dar i-a învăţat să reziste atacurilor lui Satan în viaţa personală şi le-a spus modul exact prin care pot face acest lucru:
Fiţi treji, şi vegheaţi! Pentru că potrivnicul vostru, diavolul, dă târcoale ca un leu care răcneşte, şi caută pe cine să înghită. Împotriviţi-vă lui tari în credinţă, ştiind că şi fraţii voştri în lume trec prin aceleaşi suferinţe ca voi (1 Petru 5:8-9).
Observă mai întâi că Petru a menţionat că poziţia noastră era una de apărare, nu de atac. Satan este cel care ne dă târcoale, el ne vânează pe noi, nu noi pe el. Sarcina noastră este nu aceea de a ataca, ci de a ne împotrivi.
În al doilea rând, observă că Satan, ca un leu, caută pe cine să înghită. Cum ar putea înghiţi creştinii? Insinua Petru că Satan putea să le mănânce trupurile, aşa cum fac lei? Evident nu. Singura modalitate de a devora creştini este aceea de a-i determina să creadă minciuni care să le distrugă credinţa.
În al treilea rând, observă că Petru ne spune să ne împotrivim diavolului prin credinţă. Lupta noastră nu este o bătălie fizică şi nici nu ne putem folosi pumnul împotriva lui Satan. El ne asaltează cu minciuni, iar noi ne împotrivim acestor minciuni prin fermitatea încrederii în Cuvântul lui Dumnezeu. Din nou spun, acesta este adevăratul război spiritual biblic.
Creştinii cărora le scria Petru sufereau persecuţii aspre şi erau astfel tentaţi să renunţe la credinţa lor în Hristos. De multe ori, când suntem în mijlocul unor situaţii adverse, Satan ne bombardează cu îndoieli şi minciuni. Acesta este momentul în care trebuie să fim fermi în credinţă. Aceasta este „ziua diavolului“ despre care a scris Pavel, când trebuie să ne îmbrăcăm „cu toată armătura lui Dumnezeu, ca să [putem] ţine piept împotriva uneltirilor diavolului“ (Efes. 6:11; subliniere personală).
Perspectiva lui Iacov asupra războiului spiritual
În epistola sa, apostolul Iacov a făcut, de asemenea, unele precizări despre războiul spiritual. Le-a spus el creştinilor că rugăciunile lor puteau influenţa rezultatul bătăliilor angelice? Nu. Le-a spus să studieze istoria oraşelor pentru a putea stabili ce gen de duhuri rele au fost acolo de la început? Nu.
Iacov a crezut în războiul spiritual biblic şi de aceea a scris:
Supuneţi-vă dar lui Dumnezeu. Împotriviţi-vă diavolului, şi el va fugi de la voi (Iacov 4:7; subliniere personală).
Observă încă o dată că postura creştinului este aceea de apărare – trebuie să ne împotrivim, nu să atacăm. Când ne vom împotrivi, Iacov promite că Satan va fugi de la noi. Nu are nici un motiv să rămână în preajma unui creştin care nu se va lăsa înşelat de minciunile lui, care nu-i va pune în aplicare sugestiile şi nici nu va ceda ispitei.
Observă, de asemenea, că Iacov ne-a îndemnat mai întâi să ne supunem lui Dumnezeu. Ne supunem lui Dumnezeu prin ascultarea de Cuvântul Lui. Împotrivirea noastră faţă de Satan este bazată pe supunerea faţă de Cuvântul lui Dumnezeu.
Perspectiva lui Ioan asupra războiului spiritual
Şi apostolul Ioan a scris despre războiul spiritual în prima lui epistolă. Ne-a spus el să mergem pe înălţimi pentru a nimici întăriturile diavolului? Nu. Ne-a spus cum să scoatem dracii de mânie din creştinii care au uneori accese de acest gen? Nu.
Dar Ioan, asemenea lui Petru şi Iacov, a crezut în războiul spiritual biblic şi, de aceea, instrucţiunile lui au fost similare celorlalte:
Prea iubiţilor, să nu daţi crezare oricărui duh; ci să cercetaţi duhurile, dacă sunt de la Dumnezeu; căci în lume au ieşit mulţi proroci mincinoşi. Duhul lui Dumnezeu să-L cunoaşteţi după aceasta: Orice duh, care mărturiseşte că Isus Hristos a venit în trup, este de la Dumnezeu; şi orice duh, care nu mărturiseşte pe Isus, nu este de la Dumnezeu, ci este duhul lui Antihrist, de a cărui venire aţi auzit. El chiar este în lume acum. Voi, copilaşilor, sunteţi din Dumnezeu; şi i-aţi biruit, pentru că Cel ce este în voi, este mai mare decât cel ce este în lume. Ei sunt din lume; de aceea vorbesc ca din lume, şi lumea îi ascultă. Noi însă suntem din Dumnezeu; cine cunoaşte pe Dumnezeu, ne ascultă; cine nu este din Dumnezeu, nu ne ascultă. Prin aceasta cunoaştem duhul adevărului şi duhul rătăcirii (1 Ioan 4:1-6).
Observă că toată discuţia lui Ioan din acest pasaj se învârte în jurul minciunilor lui Satan şi a adevărului lui Dumnezeu. Trebuie să testăm duhurile pentru a ne asigura că sunt sau nu de la Dumnezeu, iar acest test are la bază adevărul. Duhurile rele nu vor admite că Isus Hristos a venit în trup. Ele sunt mincinoase.
Ioan ne-a spus, de asemenea, că am biruit duhurile rele. Cu alte cuvinte, ca cetăţeni ai Împărăţiei luminii, nu mai suntem sub dominaţia lor. Cel mai mare, Isus, trăieşte în noi. Oamenii în viaţa cărora trăieşte Isus nu ar trebui să se teamă de demoni.
Ca urmaşi ai lui Hristos, nu ar trebui să ascultăm minciunile duhurilor rele, iar Ioan afirmă că cei care Îl cunosc pe Dumnezeu ne vor asculta, deoarece noi deţinem adevărul – avem Cuvântul lui Dumnezeu.
Din nou, observă că strategia lui Satan este aceea de a îndemna oamenii să creadă minciunile lui. Satan nu ne poate învinge dacă ştim şi credem adevărul. Iată în ce constă războiul spiritual biblic.
Credinţa este cheia
Pentru câştigarea războiului spiritual, nu este suficientă doar cunoaşterea Cuvântului lui Dumnezeu. Cheia este credinţa autentică în ceea ce a spus Dumnezeu pentru a ne împotrivi diavolului şi a scoate draci. De exemplu, gândeşte-te din nou la pasajul pe care l-am analizat mai devreme, când Isus le-a dat celor doisprezece ucenici „puterea să scoată afară duhurile necurate“ (Matei 10:1). Şapte capitole mai târziu îi vedem incapabili să scoată un demon dintr-un băiat epileptic.[8] Când a aflat Isus despre eşuarea lor S-a lamentat:
„O, neam necredincios şi pornit la rău!“ a răspuns Isus. „Până când voi fi cu voi? Până când vă voi suferi? Aduceţi-l aici la Mine“ (Mat. 17:17).
Necredinţa lor o deplângea Isus. Mai mult, când ucenicii Săi L-au întrebat mai târziu de ce nu au putut scoate afară demonul, Isus le-a răspuns: „din pricina puţinei voastre credinţe“ (Mat. 17:20). Vedem astfel că autoritatea lor de a scoate demoni nu funcţiona fără credinţă. Succesul nostru în scoaterea dracilor şi în împotrivirea în faţa diavolului depinde de credinţa pe care o avem în Cuvântul lui Dumnezeu. Dacă într-adevăr credem ceea ce a spus Dumnezeu, atunci vom vorbi şi vom acţiona ca atare. Câinii fugăresc oamenii care fug de ei şi acelaşi lucru este valabil şi în cazul diavolului. Dacă fugi, diavolul te va urmări. Dar dacă rămâi ferm în credinţă, el va fugi de la tine (vezi Iacov 4:7).
Fără îndoială că lipsa de credinţă a apostolilor a fost foarte evidentă pentru orice observator, întrucât au încercat, dar nu au reuşit să elibereze băiatul de demon. Dacă diavolul acela s-ar fi manifestat în faţa ucenicilor la fel ca în faţa lui Isus, trântind băiatul la pământ şi scuturându-l cu putere (vezi Luca 9:42) şi făcându-i spume la gură (vezi Marcu 9:20), este foarte probabil ca credinţa lor să se fi transformat în teamă. Şi aşa, probabil că au fost paralizaţi de ceea ce au văzut.
Totuşi, cel care are credinţă nu este mişcat de ceea ce vede, ci mai degrabă de ceea ce a spus Dumnezeu. „Umblăm prin credinţă, nu prin vedere“ (2 Cor. 5:7; subliniere personală). Dumnezeu nu poate minţi (vezi Tit 1:2) şi deci, chiar dacă circumstanţele noastre par a contrazice Cuvântul lui Dumnezeu, ar trebui să rămânem neclintiţi în credinţă.
Observă că Isus l-a eliberat pe băiat de demon în numai câteva secunde. L-a eliberat prin credinţă. Nu Şi-a pierdut timpul conducând o „sesiune de eliberare“. Cei care au credinţă în autoritatea dată lor de Domnul nu au nevoie de ore întregi pentru a scoate un drac.
Mai mult, nu există nici o consemnare în care Isus să fi strigat la vreun drac. Cei care au credinţă nu trebuie să ţipe. Nici nu i-a poruncit de mai multe ori vreunui demon să iasă afară. O singură dată a fost suficientă. O a doua poruncă ar fi însemnat strecurarea îndoielii.
Pe scurt
Ucenicizatorul autentic îi învaţă pe ucenici războiul spiritual biblic prin cuvinte şi fapte, astfel încât aceştia să fie în stare să se împotrivească uneltirilor diavolului şi să umble în ascultare de poruncile lui Hristos. El nu îşi îndreaptă ucenicii spre noile „curente doctrinare“ care promovează metode nebiblice de război spiritual, ştiind că cei care practică aceste metode sunt focalizaţi pe lucruri greşite şi sunt chiar înşelaţi de Satan, adică de acela pe care ei proclamă victorioşi că îl înving.
[1] Acest concept este tratat mai amplu în cartea mea God’s Tests (Testele lui Dumnezeu), pe care o poţi citi în engleză pe adresa de internet www.shepherdserve.org.
[2] Excepţia de la această regulă ar fi cazul în care oamenii sunt atât rău posedaţi de demoni încât nu au nici un mijloc de a-şi exprima dorinţa de a fi eliberaţi. În aceste cazuri este nevoie de darurile spirituale ale Duhului pentru eliberare, iar darurile Duhului acţionează după cum doreşte El.
[3] Această idee este susţinut şi de descrierea pe care o face Pavel necredincioşilor în Romani 1:18-32.
[4]Desigur, este adevărat că în anumite zone geografice există un procentaj mai mic sau mai mare de oameni ce aparţin ambelor împărăţii.
[5] Cu siguranţă că adepţii teoriei „odată mântuit, veşnic mântuit“ se vor împotrivi acestei afirmaţii. I-aş încuraja să citească Rom. 11:22; 1 Cor. 15:1-2; Fil. 3:18-19; Col. 1:21-23 şi Evrei 3:12-14, acordând o atenţie deosebită cuvântului „dacă“ ori de câte ori îl întâlnesc.
[6] „Duhul geloziei“ despre care se vorbeşte în Numeri 5:14-30 şi „duhul trufiei“ din Proverbe 16:18 sunt exemple bune în favoarea ideii că acest cuvânt duh este folosit mai degrabă pentru a evidenţia un anumit gen de atitudine predominantă, decât pentru a caracteriza un demon. În Numeri 14:24 citim despre Caleb că avea un „alt duh“, ceea ce este în mod clar o referire la atitudinea lui bună.
[7] Acest lucru nu înseamnă că copiii nu suferă din cauza păcatelor părinţilor lor, deoarece de cele mai multe ori aşa se întâmplă. Totuşi, atunci când suferă, nu este o davadă a faptului că Dumnezeu îi pedepseşte pe aceşti copiii datorită păcatelor părinţilor lor, ci este mai degrabă o dovadă că oamenii care sunt atât de răi încât fac din păcat o practică îşi vor afecta proprii copii. Este, de asemenea, foarte clar din punct de vedere biblic că Dumnezeu, în mila Lui, poate renunţa să Îşi manifeste mânia faţă de un individ şi să o reverse ulterior asupra unui copil, care o merită la fel de mult sau chiar mai mult. În acelaşi fel, El Îşi poate opri manifestarea pedepsei faţă de o generaţie rea şi să o reverse totuşi asupra unei generaţii ulterioare care o merită la fel de mult sau chiar mai mult (vezi Ier. 16:11-12). Dar acest lucru este diferit de pedepsirea unei persoane pentru păcatele bunicilor ei.
[8] Ar trebui să fim foarte precauţi faţă de presupoziţia că toate cazurile de epilepsie sunt cauzate de duhuri rele interioare.
To subscribe to David Servant’s periodic e-teachings, click here.
Ucenicizatorul autentic » Mituri moderne despre războiul spiritual, Partea a II-a
RĂPIREA ŞI SFÂRŞITUL VEACURILOR
Capitolul douăzeci şi nouă
Următorul articol este extras dintr-un capitol al cărţii Ucenicizatorul autentic scrisă de David Servant. Puteţi descărca, printa, copia, distribui sau transmite aceste documente pe orice cale, atâta vreme cât întreg conţinutul rămâne intact şi nu este comercializat. ©2006 David Servant
Când Isus a trăit pe pământ în chip uman, El le-a spus clar ucenicilor că va pleca şi Se va întoarce să îi ia într-o zi. Când Se va întoarce, îi va lua cu El în Rai (eveniment pe care creştinii moderni îl numesc „Răpirea“). De exemplu, în noaptea dinainte de crucificare, Isus le-a spus celor unsprezece apostoli credincioşi:
„Să nu vi se tulbure inima. Aveţi credinţă în Dumnezeu, şi aveţi credinţă în Mine. În casa Tatălui Meu sunt multe locaşuri. Dacă n-ar fi aşa, v-aş fi spus. Eu Mă duc să vă pregătesc un loc. Şi după ce Mă voi duce şi vă voi pregăti un loc, Mă voi întoarce şi vă voi lua cu Mine, ca acolo unde sunt Eu, să fiţi şi voi“ (Ioan 14:1-3; subliniere personală).
Cuvintele lui Isus implicau clar posibilitatea de a Se întoarce în timpul vieţii celor unsprezece. De fapt, după ce au auzit ce le-a spus Isus, ei au presupus că Se va întoarce să-i ia în timpul vieţii lor.
De asemenea, Isus i-a avertizat în mod repetat pe ucenici să fie gata pentru revenirea Sa, implicând din nou posibilitatea ca El să Se întoarcă în timpul vieţii acestora (vezi de exemplu Mat. 24:42-44).
Venirea iminentă a lui Isus în Epistole
Apostolii care au scris scrisorile din Noul Testament au afirmat în mod clar că aveau încredinţarea că Isus s-ar putea să Se întoarcă în timpul vieţii cititorilor din primul secol. De exemplu, Iacov a scris:
Fiţi dar îndelung răbdători, fraţilor, până la venirea Domnului. Iată că plugarul aşteaptă roada scumpă a pământului, şi o aşteaptă cu răbdare, până primeşte ploaie timpurie şi târzie. Fiţi şi voi îndelung răbdători, întăriţi-vă inimile, căci venirea Domnului este aproape (Iacov 5:7-8; subliniere personală).
Iacov nu ar fi avut nici un motiv să îi îndemne pe cititori să aştepte răbdători ceva ce nu s-ar fi putut întâmpla în timpul vieţile lor. Totuşi, el a crezut că venirea Domnului era „aproape“.
Contextual, Iacov a scris într-un moment în care biserica fusese persecutată (vezi Iacov 1:2-4), într-un moment în care credincioşii tânjeau după venirea Domnului lor.
În acelaşi fel, Pavel a crezut cu siguranţă că Isus s-ar putea întoarce în timpul vieţii multora dintre contemporanii săi:
Nu voim, fraţilor, să fiţi în necunoştinţă despre cei ce au adormit, ca să nu vă întristaţi ca ceilalţi, care n-au nădejde. Căci dacă credem că Isus a murit şi a înviat, credem şi că Dumnezeu va aduce înapoi împreună cu Isus pe cei ce au adormit în El. Iată, în adevăr, ce vă spunem, prin Cuvântul Domnului: noi cei vii, care vom rămânea până la venirea Domnului, nu vom lua-o înaintea celor adormiţi. Căci însuşi Domnul, cu un strigăt, cu glasul unui arhanghel şi cu trâmbiţa lui Dumnezeu, Se va pogorâ din cer, şi întâi vor învia cei morţi în Hristos. Apoi, noi cei vii, care vom fi rămas, vom fi răpiţi toţi împreună cu ei, în nori, ca să întâmpinăm pe Domnul în văzduh; şi astfel vom fi totdeauna cu Domnul. Mângâiaţi-vă dar unii pe alţii cu aceste cuvinte (1 Tes. 4:13-18; subliniere personală).[1]
Din aceste versete înţelegem că la venirea lui Isus din ceruri, trupurile credincioşilor decedaţi vor fi înviate şi că, împreună cu credincioşii care sunt în viaţă la venirea Lui, „vom fi răpiţi toţi împreună cu ei“ (Răpirea). Deoarece Pavel a menţionat, de asemenea, că Isus va lua cu El în ceruri pe cei care au adormit „în El“, nu putem decât să concluzionăm că, la Răpire, duhurile credincioşilor se vor uni cu trupurile lor recent-înviate.
De asemenea, Petru a mai crezut că venirea lui Hristos era iminentă la momentul în care a scris prima epistolă:
De aceea, încingeţi-vă coapsele minţii voastre, fiţi trezi, şi puneţi-vă toată nădejdea în harul, care vă va fi adus, la arătarea lui Isus Hristos….Sfârşitul tuturor lucrurilor este aproape. Fiţi înţelepţi dar, şi vegheaţi în vederea rugăciunii…dimpotrivă, bucuraţi-vă, întrucât aveţi parte de patimile lui Hristos, ca să vă bucuraţi şi să vă veseliţi şi la arătarea slavei Lui (1 Petru 1:13; 4:7, 13; subliniere personală).[2]
În cele din urmă, când Ioan a întocmit scrisoarea sa către biserici, şi el a crezut că sfârşitul era aproape şi că era posibil ca cititorii zilelor sale să vadă venirea lui Isus:
Copilaşilor, este ceasul cel de pe urmă. Şi, după cum aţi auzit că are să vină anticrist, să ştiţi că acum s-au ridicat mulţi anticrişti: prin aceasta cunoaştem că este ceasul de pe urmă….Şi acum, copilaşilor, rămâneţi în El, pentru ca atunci când Se va arăta El, să avem îndrăzneală, şi, la venirea Lui, să nu rămânem de ruşine şi depărtaţi de El….Prea iubiţilor, acum suntem copii ai lui Dumnezeu. Şi ce vom fi, nu s-a arătat încă. Dar ştim că atunci când Se va arăta El, vom fi ca El; pentru că Îl vom vedea aşa cum este. Oricine are nădejdea aceasta în El, se curăţeşte, după cum El este curat (1 Ioan 2:18, 28; 3:2-3; subliniere personală).
Întârzierea Lui
Privind în urma celor 2000 de ani, realizăm că Isus nu S-a întors atât de repede pe cât au sperat apostolii. Chiar şi în zilele acestora existau oameni care începuseră să se îndoiască de faptul că Isus va mai veni vreodată, având în vedere perioada lungă de la plecarea Lui. De exemplu, Isus nu revenise încă atunci când viaţa lui Petru se apropia de sfârşit (vezi 2 Pet. 1:13-14), astfel că Petru a adresat ultima scrisoare celor ce se îndoiau:
Înainte de toate, să ştiţi că în zilele din urmă vor veni batjocoritori plini de batjocuri, care vor trăi după poftele lor, şi vor zice: „Unde este făgăduinţa venirii Lui? Căci de când au adormit părinţii noştri, toate rămân aşa cum erau de la începutul zidirii!“ Căci înadins se fac că nu ştiu că odinioară erau ceruri şi un pământ scos prin Cuvântul lui Dumnezeu din apă şi cu ajutorul apei, şi că lumea de atunci a pierit tot prin ele, înecată de apă. Iar cerurile şi pământul de acum sunt păzite şi păstrate, prin acelaşi Cuvânt, pentru focul din ziua de judecată şi de piere a oamenilor nelegiuiţi. Dar, prea iubiţilor, să nu uitaţi un lucru: că, pentru Domnul, o zi este ca o mie de ani, şi o mie de ani sunt ca o zi. Domnul nu întîrzie în împlinirea făgăduinţei Lui, cum cred unii; ci are o îndelungă răbdare pentru voi, şi doreşte ca nici unul să nu piară, ci toţi să vină la pocăinţă. Ziua Domnului însă va veni ca un hoţ. În ziua aceea, cerurile vor trece cu troznet, trupurile cereşti se vor topi de mare căldură, şi pământul, cu tot ce este pe el, va arde (2 Petru 3:3-10).
Petru a afirmat că întârzierea lui Isus se datora dragostei şi milei Sale – El doreşte să le dea oamenilor mai mult timp să se pocăiască.
Scriptura spune, de asemenea, foarte clar, după cum vom vedea, că revenirea lui Hristos va fi precedată de ani de necaz cum nu au mai fost până acum în lume şi de revărsarea mâniei lui Dumnezeu împotriva celor răi. O bună parte din cartea Apocalipsa se referă tocmai la această perioadă viitoare. Aşa cum vom vedea mai târziu în studiul nostru, Scriptura indică ca vor fi şapte ani de necaz în viitor. Nu există nici o îndoială că Răpirea bisericii va avea loc în timpul sau aproape de aceşti şapte ani.
Când anume va avea loc Răpire?
O întrebare ce dezbină creştinii este cea referitoare la timpul exact al Răpirii. Unii spun că Răpirea va veni chiar înainte de cei şapte ani de necaz şi că, de aceea, poate apărea oricând. Alţii susţin că va veni chiar în mijlocul celor şapte ani de necaz. Totuşi, alţii afirmă că va veni cândva între mijlocul şi sfârşitul celor şapte ani de necaz. Sunt însă şi din cei care afirmă că Răpirea va avea loc odată cu revenirea plină de mânie a lui Isus, la sfârşitul Necazului cel Mare.
În mod cert, nu este cazul să ne certăm pe marginea acestui subiect şi toate cele patru tabere ar trebui să îşi aducă aminte că sunt de acord cu faptul că Răpirea va avea loc la un anumit moment în timpul sau foarte aproape de perioada celor şapte ani din viitor. Iată o perioadă destul de mică din perspectiva miilor de ani de istorie. Deci, în loc să ne dezbinăm din cauza unei neînţelegeri, ar fi mai bine să ne bucurăm de lucrurile în care suntem de accord! Şi, indiferent de ce am putea crede fiecare, convingerile noastre nu vor schimba nimic: ceea ce trebuie să se întâmple se va întâmpla.
Afirmând aceste lucruri, trebuie să recunosc că primii douăzeci şi cinci de ani ai vieţii mele de credinţă am crezut că Răpirea va veni înainte de cei şapte ani de Necaz. Am crezut acest lucru, pe de o parte pentru că aşa mă învăţaseră alţii, pe de alta pentru că nici nu mi-aş fi dorit să particip la evenimentele acestei perioade despre care citeam în Apocalipsa! Totuşi, pe măsură ce am studiat singur Scriptura, am început să adopt o altă părere. Aşa că haide să analizăm împreună ce ne spune Bibla şi ce concluzii putem trage pe baza ei. Chiar dacă nu reuşesc să te conving să fii de partea mea, trebuie să continuăm să ne iubim unii pe alţii!
Discursul de pe Muntele Măslinilor
Să începem cu capitolul 24 din Evanghelia după Matei, o parte a Scripturii fundamentală în ceea ce priveşte evenimentele sfârşitului vremurilor şi revenirea lui Isus. Capitolul 24 cuplat cu capitolul 25 sunt cunoscute sub denumirea de „Discursul de pe Muntele Măslinilor“, deoarece acestea sunt consemnările predicii lui Isus adresată celor mai apropiaţi ucenici ai Săi[3] pe Muntele Măslinilor. Citindu-l, vom afla multe despre evenimentele de la sfârşitul veacurilor şi vom analiza ce vor fi concluzionat ucenicii Lui, cei cărora le-a fost adresat discursul, despre vremea Răpirii:
La ieşirea din Templu, pe când mergea Isus, ucenicii Lui s-au apropiat de El ca să-I arate clădirile Templului. Dar Isus le-a zis: „Vedeţi voi toate aceste lucruri? Adevărat vă spun că nu va rămâne aici piatră pe piatră, care să nu fie dărâmată.“ El a şezut jos pe muntele Măslinilor. Şi ucenicii Lui au venit la El la o parte, şi I-au zis: „Spune-ne, când se vor întâmpla aceste lucruri? Şi care va fi semnul venirii Tale şi al sfârşitului veacului acestuia?“ (Matei 24:1-3).
Ucenicii lui Isus doreau să ştie ce se va întâmpla în viitor. Mai exact, doreau să ştie când vor fi distruse clădirile Templului (după cum tocmai prevăzuse Isus) şi care vor fi semnele revenirii Sale şi ale sfârşitului veacurilor.
Privind retrospectiv, ştim că Templul a fost complet demolat în anul 70 d.Hr. de către generalul Titus şi armatele romane. Ştim, de asemenea, că Isus nu Se întorsese să-Şi ia biserica la El, deci aceste două evenimente nu puteau fi simultane.
Isus le răspunde la întrebare
Se pare că Matei nu a consemnat răspunsul la prima întrebare referitoare la viitoarea distrugere a clădirilor Templului, spre deosebire de Luca (vezi Luca 21:12-24). În Evanghelia după Matei, Isus a trecut direct la semnele care vor precede venirea Sa şi sfârşitul vremii:
Drept răspuns, Isus le-a zis: „Băgaţi de seamă să nu vă înşele [pe voi] cineva. Fiindcă vor veni mulţi în Numele Meu şi vor zice: «Eu sunt Hristosul!» Şi vor înşela pe mulţi. [Voi] veţi auzi de războaie şi veşti de războaie: [voi] vedeţi să nu vă înspăimântaţi, căci toate aceste lucruri trebuie să se întâmple. Dar sfârşitul tot nu va fi atunci. Un neam se va scula împotriva altui neam, şi o împărăţie împotriva altei împărăţii; şi, pe alocuri, vor fi cutremure de pământ, foamete şi ciumi. Dar toate aceste lucruri nu vor fi decât începutul durerilor“ (Mat. 24:4-8; subliniere personală).
Încă de la începutul acestei predici este foarte clar că Isus a crezut că ucenicii primului secol ar putea fi în viaţă în momentul manifestării acestor evenimente care vor precede venirea Sa. Observă că a folosit de multe ori pronumele personal voi. Isus a folosit acest pronume de cel puţin douăzeci şi patru de ori numai în capitolul 24, astfel că toţi ascultătorii trebuie să fi crezut că vor trăi să vadă evenimentele prezise de El.
Desigur, ştim că fiecare dintre ucenicii care L-au ascultat pe Isus în ziua aceea au murit de mult. Totuşi, nu ar trebui să concluzionăm că Isus i-a înşelat, ci că El Însuşi nu ştia exact timpul întoarcerii Sale (vezi Mat. 24:36). În acest caz era într-adevăr destul de posibil pentru cei care au auzit Discursul de pe Muntele Măslinilor să fie în viaţă la revenirea Sa.
Cea mai mare grijă a lui Isus a fost aceea ca ucenicii Lui să nu fie înşelaţi de Hristoşi falşi, întrucât mulţi urmau să apară în aceste ultime zile. Ştim că anticristul însuşi va fi un Hristos fals, înşelându-i pe mulţi oameni care vor crede că el este minunatul mântuitor.
Isus a spus că vor fi războaie, foamete şi cutremure de pământ, dar a precizat că nu aceste evenimente vor anunţa venirea Sa, ci că ele vor fi doar „începutul durerilor“. Am putea spune că aceste semne s-au întâmplat de-a lungul celor două mii de ani. Totuşi, Isus vorbeşte în continuare despre ceva ce nu s-a întâmplat încă.
Începutul Necazului cel Mare în lume
„Atunci vă vor da să fiţi chinuiţi, şi vă vor omorî; şi veţi fi urâţi de toate neamurile pentru Numele Meu. Atunci mulţi vor cădea, se vor vinde unii pe alţii, şi se vor urî unii pe alţii. Se vor scula mulţi proroci mincinoşi, şi vor înşela pe mulţi. Şi, din pricina înmulţirii fărădelegii, dragostea celor mai mulţi se va răci. Dar cine va răbda până la sfârşit, va fi mântuit. Evanghelia aceasta a Împărăţiei va fi propovăduită în toată lumea, ca să slujească de mărturie tuturor neamurilor. Atunci va veni sfârşitul“ (Mat. 24:9-14; subliniere personală).
Iată deci că, dacă i-ai fi întrebat pe cei care L-au auzit pe Isus vorbindu-le în acea zi: „Vă aşteptaţi să fiţi în viaţă când se vor împlini toate aceste lucruri?“ cu siguranţă aceştia ar fi răspuns afirmativ. Isus a continuat să folosească pronumele personal voi.
După cum tocmai am citit, după „începutul durerilor“ va avea loc un eveniment care încă nu s-a întâmplat, un moment de persecuţie mondială a creştinilor fără precedent. Vom fi urâţi „de toate neamurile“ sau, literal, „de toate grupurile etnice şi seminţiile”. Isus vorbea despre un timp specific când se vor întâmpla toate aceste lucruri, nu un moment general peste sute de ani, deoarece El a făcut următoarea afirmaţie: „Atunci mulţi vor cădea, se vor vinde unii pe alţii, şi se vor urî unii pe alţii. Se vor scula mulţi proroci mincinoşi, şi vor înşela pe mulţi.“
Această afirmaţie vorbeşte în mod clar despre căderea creştinilor care se vor urî atunci unii pe alţii, întrucât necreştinii nu pot „cădea“ şi deja se urăsc reciproc. Astfel, când va începe persecuţia mondială, rezultatul va fi o mare apostazie a multora dintre cei ce susţin că sunt urmaşi ai lui Hristos. Fie că sunt creştini autentici sau falşi, oi sau capre, mulţi vor cădea şi, mai mult, vor dezveli identităţile altor credincioşi autorităţilor persecutante, urându-i pe cei faţă de care manifestaseră dragoste. Rezultatul va fi purificarea bisericii peste tot în lume.
Apoi vor apărea mulţi profeţi mincinoşi, dintre care unul este scos în evidenţă în cartea Apocalipsa ca fiind complicele anticristului (vezi Apoc. 13:11-18; 19:20; 20:10). Fărădelegea se va înmulţi până acolo încât va seca şi bruma de dragoste care va mai fi rămas în inimile oamenilor, iar păcătoşii vor deveni absolut reci.
Martirii şi supravieţuitorii
Deşi Isus a prevăzut că creştinii îşi vor pierde vieţile (vezi 24:9), totuşi se pare că nu li se va întâmpla tuturor acest lucru, deoarece El a promis că cei care vor rezista până la sfârşit vor fi mântuiţi (vezi 24:13). Cu alte cuvinte, dacă nu se vor lăsa înşelaţi de Hristoşi sau profeţi falşi şi vor rezista ispitei de a abandona credinţa şi de a cădea, ei vor fi mântuiţi, salvaţi de Hristos când va veni să-i ia pe ai Săi la ceruri. Această perioadă viitoare de necaz şi izbăvire a fost, de asemenea, revelată succint de către profetul Daniel care a prevăzut:
„În vremea aceea se va scula marele voievod Mihail, ocrotitorul copiilor poporului tău; căci aceasta va fi o vreme de strâmtorare, cum n-a mai fost de când sunt neamurile şi până la vremea aceasta. Dar în vremea aceea, poporul tău va fi mântuit, şi anume oricine va fi găsit scris în carte. Mulţi din cei ce dorm în ţărâna pământului se vor scula: unii pentru viaţa veşnică, şi alţii pentru ocară şi ruşine veşnică“ (Dan. 12:1-2).
Mântuirea va fi chiar şi în acele zile oferită prin har, aşa cum a promis Isus că Evanghelia va fi propovăduită tuturor naţiunilor (literal: „grupurilor etnice şi seminţiilor“), dându-le o ultimă posibilitate de a se pocăi, iar apoi va veni sfârşitul. [4] Este foarte interesant să citim în cartea Apocalipsa ceea ce poate foarte bine reprezenta împlinirea promisiunii lui Isus:
Şi am văzut un alt înger care zbura prin mijlocul cerului, cu o Evanghelie veşnică, pentru ca s-o vestească locuitorilor pământului, oricărui neam, oricărei seminţii, oricărei limbi şi ori cărui norod. El zicea cu glas tare: „Temeţi-vă de Dumnezeu, şi daţi-I slavă, căci a venit ceasul judecăţii Lui; şi închinaţi-vă Celui ce a făcut cerul şi pământul, marea şi izvoarele apelor!“ (Apoc. 14:6-7; subliniere personală).
Unii dau învăţătura că motivul pentru care îngerul va proclama atunci Evanghelia este acela că până la momentul respectiv din acei şapte ani de necaz, va fi avut loc Răpirea şi toţi credincioşii vor fi fost luaţi la ceruri. Însă acest lucru nu este decât o speculaţie.
Anticristul
Profetul Daniel a descoperit faptul că anticristul îşi va avea locul chiar în Templul din Ierusalim, în mijlocul celor şapte ani de necaz şi că se va proclama pe sine Dumnezeu (vezi Dan. 9:27, pe care îl vom studia mai târziu). Acest moment l-a avut Isus în minte când Şi-a continuat Discursul de pe Muntele Măslinilor:
„De aceea, când veţi vedea «urâciunea pustiirii», despre care a vorbit prorocul Daniel, «aşezată în locul sfânt» – cine citeşte să înţeleagă! – atunci, cei ce vor fi în Iudea, să fugă la munţi; cine va fi pe acoperişul casei, să nu se pogoare să-şi ia lucrurile din casă; şi cine va fi la câmp, să nu se întoarcă să-şi ia haina. Vai de femeile, care vor fi însărcinate şi de cele ce vor da ţâţă în zilele acelea! Rugaţi-vă ca fuga voastră să nu fie iarna, nici într-o zi de Sabat. Pentru că atunci va fi un necaz aşa de mare, cum n-a fost niciodată de la începutul lumii până acum, şi nici nu va mai fi.[5] Şi dacă zilele acelea n-ar fi fost scurtate, nimeni n-ar scăpa; dar, din pricina celor aleşi, zilele acelea vor fi scurtate“ (Mat. 24:15-22).
Iată o descriere şi mai specifică referitoare la necazul despre care vorbise Isus anterior (vezi 24:9). Când anticristul va declara în Templul din Ierusalim că este Dumnezeu, va izbucni o persecuţie de neimaginat împotriva credincioşilor lui Isus. Declarându-se Dumnezeu, anticristul se va aştepta ca toată lumea să îi recunoască zeitatea. În consecinţă, toţi urmaşii adevăraţi ai lui Hristos vor deveni îndată duşmani ai statului şi vor fi vânaţi şi ucişi. Acesta este motivul pentru care Isus le-a spus credincioşilor din Iudeea să fugă în munţi fără întârziere şi să se roage ca fuga lor să nu fie împiedicată de nimic.
Presupunerea mea este că ar fi o idee bună ca credincioşii de peste tot din lume să fugă în locuri îndepărtate la venirea acestui eveniment, întrucât probabil că va fi unul televizat pe tot globul. Scriptura ne spune că întreaga lume va fi înşelată de anticrist, crezând că este Hristosul aşteptat şi că i se vor supune. Când se va declara pe sine Dumnezeu, aceştia vor crede în el şi i se vor închina. Când va vorbi blasfemii la adresa adevăratului Dumnezeu – Dumnezeul creştinilor – acesta va influenţa întreaga lume pe care a înşelat-o să îi urască pe cei ce refuză să i se închine (vezi Apoc. 13:1-8).
Isus a promis eliberarea oamenilor Lui prin „scurtarea“ acelor zile de durere; altfel, „nimeni n-ar scăpa“ (vezi 24:22). Faptul că va „scurta“ acele zile „de dragul celor aleşi“ trebuie să fie o referire la momentul când va veni şi îi va lua cu El în ceruri. Totuşi, Isus nu ne spune la cât timp după ce se va declara anticristul zeu va avea loc eliberare.
În orice caz, observăm încă o dată că Isus i-a lăsat pe ascultătorii din acea zi cu impresia că vor fi în viaţă când îşi va declara anticristul zeitatea şi când va începe războiul plin de ură împotriva creştinilor. Acest lucru intră în contradictoriu cu cei care spun că credincioşii vor fi răpiţi în Rai înainte de acest eveniment. Dacă i-ai fi întrebat pe Petru, Iacov sau Ioan dacă Isus Se va întoarce să îi salveze înainte ca anticristul să se declare zeu, aceştia ar fi răspuns: „E clar că nu“.
Războiul împotriva sfinţilor
Scriptura prezice şi în alte locuri persecutarea credincioşilor de către anticrişti. De exemplu, acest lucru i s-a revelat lui Ioan, aşa cum este precizat în Apocalipsa:
I s-a dat [anticristului] o gură, care rostea vorbe mari şi hule. Şi i s-a dat putere să lucreze patruzeci şi două de luni. Ea şi-a deschis gura, şi a început să rostească hule împotriva lui Dumnezeu, să-I hulească Numele, cortul şi pe cei ce locuiesc în cer. I s-a dat să facă război cu sfinţii, şi să-i biruiască. Şi i s-a dat stăpânire peste orice seminţie, peste orice norod, peste orice limbă şi peste orice neam (Apoc. 13:5-7; subliniere personală).
Observă că anticristului i se va da „putere să lucreze“ timp de patruzeci şi două de luni. Este interesant că această perioadă reprezintă exact jumătatea celor şapte ani de necaz. Pare rezonabil să credem că anticristului i se va da „puterea să lucreze“ în ultimele patruzeci şi două de luni de dureri, întrucât această autoritate i se va lua definitiv în momentul în care va reveni Isus pentru a lupta împotriva lui şi a armatelor lui spre sfârşitul Necazului cel Mare.
Evident, această „putere să lucreze“ pentru patruzeci şi două de luni se referă la o autoritate specială, deoarece Dumnezeu îi va da anticristului o anumită autoritate în timpul venirii lui la putere. Această „putere să acţioneze“ s-ar referi la timpul în care el îi va învinge pe sfinţi, deoarece în cartea Daniel citim:
Am văzut de asemenea cum cornul [anticristul] acesta a făcut război sfinţilor, şi i-a biruit, până când a venit Cel Îmbătrânit de zile [Dumnezeu] şi a făcut dreptate sfinţilor Celui Prea Înalt, şi a venit vremea, când sfinţii au luat în stăpânire împărăţia….El [anticristul] va rosti vorbe de hulă împotriva Celui Prea Înalt, va asupri pe sfinţii Celui Prea Înalt, şi se va încumeta să schimbe vremurile şi legea; şi sfinţii vor fi daţi în mâinile lui timp de o vreme, două vremuri, şi o jumătate de vreme (Dan. 7:21-22, 25; subliniere personală).
Daniel a prezis că sfinţii vor fi daţi în mâinile anticristului pentru „o vreme, două vremuri şi o jumătate de vreme“. Această frază codată ar trebui interpretată ca trei ani şi jumătate, conform comparaţiei cu Apocalipsa 12:6 şi 14. În Apocalipsa 12:6 ni se spune că unei femei simbolice i s-a pregătit un loc în pustie pentru a se ascunde şi pentru a fi „hrănită“ timp de 1260 de zile sau trei ani şi jumătate, fiecare an a câte 360 de zile. Apoi, numai opt versete mai încolo, ni se vorbeşte din nou despre ea şi ni se spune că i se va da un loc în pustie pentru a fi „hrănită“ timp de „o vreme, vremuri, şi jumătatea unei vremi“. Astfel, „o vreme, vremuri, şi jumătatea unei vremi“ este echivalentul a 1260 de zile sau trei ani şi jumătate.
Deci, cuvântul „vreme“ în acest context înseamnă an, „vremuri“ înseamnă doi ani, iar „o jumătate de vreme“ înseamnă o jumătate de an. Această expresie neobişnuită folosită în Apocalipsa 12:14 trebuie să aibă acelaşi înţeles ca şi în Daniel 7:21. Astfel, ştim că sfinţii vor fi daţi în mâna anticristului trei ani şi jumătate, aceaşi perioadă despre care ni se spune în Apocalipsa 13:5 că anticristului i se va da „putere să lucreze“.
Cred că este de la sine înţeles că ambele perioade de patruzeci şi două de luni vor fi identice ca timp. Dacă aceste perioade încep odată cu declararea zeităţii anticristului la mijlocul celor şapte ani de necaz, atunci sfinţii vor fi daţi în mâinile lui pentru următorii trei ani şi jumătate, iar Isus îi va elibera când va reveni pe nori pentru a-i lua pe ai Săi la Sine, la sfârşitul sau aproape de sfârşitul celor şapte ani de necaz. Totuşi, dacă acele patruzeci şi două de luni încep la un alt punct între acei şapte ani de necaz, atunci ar trebui să concluzionăm ca Rapirea va avea loc cândva înainte de sfârşitul acelor şapte ani de necaz.
Dificultatea în ceea ce priveşte a două posibilitate constă în faptul că sfinţii vor fi daţi în mâna anticristului înainte de a exista pericolul în sine şi că vor trebui să fugă în munţi când acesta îşi va declara deitatea. Acest lucru pare ilogic.
Dificultatea în ceea ce priveşte prima dintre aceste posibilităţi constă în faptul că s-ar părea că sfinţii vor fi încă pe pământ în timpul multor cataclisme şi judecăţi mondiale despre care citim în cartea Apocalipsa. Vom analiza această problemă mai târziu.
Acum să ne întoarcem la Discursul de pe Muntele Măslinilor.
Mesia falşi
Isus a detaliat şi mai mult importanţa ca ucenicii Lui să nu se lase înşelaţi de Hristoşi falşi:
„Atunci dacă vă va spune cineva: «Iată, Hristosul este aici, sau acolo», să nu-l credeţi. Căci se vor scula Hristoşi mincinoşi şi proroci mincinoşi; vor face semne mari şi minuni, până acolo încât să înşele, dacă va fi cu putinţă, chiar şi pe cei aleşi. Iată, că v-am spus mai dinainte. Deci, dacă vă vor zice: «Iată-L în pustie», să nu vă duceţi acolo! «Iată-L în odăiţe ascunse», să nu credeţi. Căci, cum iese fulgerul de la răsărit şi se vede până la apus, aşa va fi şi venirea Fiului omului. Oriunde va fi stârvul, acolo se vor aduna vulturii“ (Mat. 24:23-28).
Observă încă o dată că Isus a folosit de multe ori pronumele personal voi. Auditoriul de pe Muntele Măslinilor se aştepta să trăiască să vadă apariţia falşilor Hristoşi şi profeţi care vor face minuni mari. Şi se aşteptau să vadă revenirea lui Isus pe nori asemenea fulgerului.
Desigur, pericolul de a cădea din credinţă va fi foarte mare în acea vreme, deoarece persecuţia împotriva credincioşilor va fi foarte înspăimântătoare, iar falşii Hristoşi şi profeţi vor fi foarte convingători datorită miracolelor săvârşite. Tocmai de aceea Isus i-a avertizat în mod repetat pe ucenici despre ceea ce se va întâmpla chiar înainte de revenirea Lui. Nu dorea să fie înşelaţi, aşa cum vor fi mulţi. Credincioşii stabili şi autentici vor aştepta revenirea lui Isus pe nori ca un fulger, în timp ce aceia care nu îi sunt urmaşi adevăraţi vor fi atraşi de falşii Hristoşi ca vulturii atraşi de hoituri în pustie.
Semnele de pe cer
Isus a continuat:
„Îndată după acele zile de necaz, «soarele se va întuneca, luna nu-şi va mai da lumina ei, stelele vor cădea din cer, şi puterile cerurilor vor fi clătinate.» Atunci se va arăta în cer semnul Fiului omului, toate seminţiile pământului se vor boci, şi vor vedea pe Fiul omului venind pe norii cerului cu putere şi cu o mare slavă. El va trimite pe îngerii Săi cu trâmbiţa răsunătoare, şi vor aduna pe aleşii Lui din cele patru vânturi, de la o margine a cerurilor până la cealaltă“ (Mat. 24:29-31).
Imaginea acestui pasaj din Discursul lui Isus de pe Muntele Măslinilor trebuie să le fi fost familiară evreilor timpurilor Sale, deoarece sunt imagini luate chiar din Isaia şi Ioel care vorbesc despre judecata finală de la sfârşitul lumii, denumită de obicei „Ziua Domnului“, când soarele şi luna se vor întuneca (vezi Isaia 13:10-11; Ioel 2:31). Apoi toţi locuitorii pământului vor vedea întoarcerea lui Isus pe ceruri în glorie şi vor boci. Apoi îngerii lui Isus „vor aduna pe aleşii Lui din cele patru vânturi“, indicând faptul că credincioşii vor fi ridicaţi şi adunaţi pentru a se întâlni cu Isus, şi toate acestea se vor întâmpla la auzirea unei „trâmbiţe răsunătoare“.
Încă o dată, dacă i-ai fi întrebat pe Petru, Iacov şi Ioan în acest punct al Discursului de pe Muntele Măslinilor dacă Isus Se va întoarce înainte sau după vremea anticristului şi a Marelui Necaz, cu siguranţă ţi-ar fi răspuns: „După“.
Întoarcerea şi Răpirea
Această secţiune a Discursului de pe Muntele Măslinilor sună foarte asemănător cu un eveniment despre care a scris Pavel şi care se referă fără îndoială la Răpirea bisericii, dar despre care mulţi comentatori afirmă că se va întâmpla înainte ca vremea necazului să înceapă. Analizează următorul pasaj biblic pe care l-am precizat mai devreme în acest capitol:
Nu voim, fraţilor, să fiţi în necunoştinţă despre cei ce au adormit, ca să nu vă întristaţi ca ceilalţi, care n-au nădejde. Căci dacă credem că Isus a murit şi a înviat, credem şi că Dumnezeu va aduce înapoi împreună cu Isus pe cei ce au adormit în El. Iată, în adevăr, ce vă spunem, prin Cuvântul Domnului: noi cei vii, care vom rămâne până la venirea Domnului, nu vom lua-o înaintea celor adormiţi. Căci însuşi Domnul, cu un strigăt, cu glasul unui arhanghel şi cu trâmbiţa lui Dumnezeu, Se va pogorî din cer, şi întâi vor învia cei morţi în Hristos. Apoi, noi cei vii, care vom fi rămas, vom fi răpiţi toţi împreună cu ei, în nori, ca să întâmpinăm pe Domnul în văzduh; şi astfel vom fi totdeauna cu Domnul. Mângâiaţi-vă dar unii pe alţii cu aceste cuvinte. Cât despre vremuri şi soroace, n-aveţi trebuinţă să vi se scrie, fraţilor. Pentru că voi înşivă ştiţi foarte bine că ziua Domnului va veni ca un hoţ noaptea. Când vor zice: „Pace şi linişte!“ atunci o prăpădenie neaşteptată va veni peste ei, ca durerile naşterii peste femeia însărcinată; şi nu va fi chip de scăpare (1 Tes. 4:13-5:3; subliniere personală).
Pavel a scris despre venirea lui Isus din Rai cu trompeta lui Dumnezeu şi despre credincioşi care vor fi răpiţi „în nori, ca să întâmpine pe Domnul în văzduh“. Sună ca descrierea pe care a făcut-o Isus în Matei 24:30-31 referitoare la întâmplările care vor avea clar loc după venirea anticristului şi a Necazului. Mai mult, continuând să scrie despre întoarcerea lui Hristos, Pavel menţionează subiectul perioadei în care va avea loc evenimentul: „vremuri şi soroace“ şi le reaminteşte cititorilor că ştiu deja foarte bine că „ziua Domnului va veni ca un hoţ noaptea“. Pavel a crezut că întoarcerea lui Hristos şi Răpirea credincioşilor vor avea loc în „ziua Domnului“, o zi când mânia teribilă şi distrugerea vor cădea peste cei care se aşteptau să fie „pace şi linişte!“ Când Isus Se va întoarce să-Şi ia biserica, mânia Lui va cădea peste lume.
Acest pasaj se armonizează perfect cu ceea ce a scris Pavel într-o altă scrisoare către tesaloniceni referitor la mânia întoarcerii lui Isus:
Fiindcă Dumnezeu găseşte că este drept să dea întristare celor ce vă întristează, şi să vă dea odihnă atât vouă, care sunteţi întristaţi, cât şi nouă, la descoperirea Domnului Isus din cer, cu îngerii puterii Lui, într-o flacără de foc, ca să pedepsească pe cei ce nu cunosc pe Dumnezeu şi pe cei ce nu ascultă de Evanghelia Domnului nostru Isus Hristos. Ei vor avea ca pedeapsă o pierzare veşnică, de la faţa Domnului şi de la slava puterii Lui, când va veni, în ziua aceea, ca să fie proslăvit în sfinţii Săi, şi privit cu uimire în toţi cei ce vor fi crezut; căci voi aţi crezut mărturisirea făcută de noi înaintea voastră (2 Tes. 1:6-10; subliniere personală).
Pavel a afirmat că atunci când va veni Isus să le dea odihnă creştinilor din Tesalonic (vezi 1 Tes. 1:4-5), El va apărea „cu îngerii puterii Lui“ pentru a da întristare celor care îi întristase pe ei, pedepsindu-i. Cu greu ar putea această descriere coincide cu descrierea multora despre Răpirea înainte de Necazul cel Mare, descriere ce presupune că biserica va fi luată de Hristos înainte de începerea celor şapte ani de Necaz şi că va consta într-o apariţie secretă a lui Isus şi o răpire a bisericii în tăcere. Nu, descrierea lui Pavel seamănă întocmai cu cea făcută de Isus în Matei 24:30-31: venirea Lui va avea loc în timpul sau la sfârşitul perioadei Necazului, când El îi va răpi pe credincioşi şi Îşi va revărsa mânia peste cei necredincioşi.
Ziua Domnului
Mai târziu în aceeaşi scrisoare Pavel a spus:
Cât priveşte venirea Domnului nostru Isus Hristos şi strângerea noastră laolaltă cu El, vă rugăm, fraţilor, să nu vă lăsaţi clătinaţi aşa de repede în mintea voastră, şi să nu vă tulburaţi de vreun duh, nici de vreo vorbă, nici de vreo epistolă, ca venind de la noi, ca şi cum ziua Domnului ar fi şi venit chiar (2 Tes. 2:1-2; subliniere personală).
În primul rând, observă că subiectul lui Pavel era revenirea lui Hristos şi Răpirea. El a scris despre „strângerea noastră laolaltă“ cu El folosind indentic cuvintele lui Isus din Matei 24:31, care a vorbit despre îngerii care îi vor „aduna“ pe aleşii Săi „din cele patru vânturi“.
În al doilea rând, observă că Pavel a echivalat aceste evenimente cu „ziua Domnului“, aşa cum a făcut şi în 1 Tesaloniceni 4:13-5:2. Mai clar de atât nu se poate.
Apoi, Pavel a continuat:
Nimeni să nu vă amăgească în vreun chip; căci nu va veni înainte ca să fi venit lepădarea de credinţă, şi de a se descoperi omul fărădelegii, fiul pierzării, potrivnicul, care se înalţă mai presus de tot ce se numeşte „Dumnezeu“, sau de ce este vrednic de închinare. Aşa că se va aşeza în Templul lui Dumnezeu, dându-se drept Dumnezeu (2 Tes. 2:3-4; subliniere personală).
Creştinii din Tesalonic fuseseră într-un fel înşelaţi că ziua Domnului, care conform lui Pavel trebuia să înceapă cu Răpirea şi cu întoarcerea lui Hristos, venise deja. Însă Pavel a afirmat categoric că nu poate veni decât după apostazie (probabil cea mai mare lepădare de credinţă despre care vorbea Isus în Matei 24:10) şi după ce anticristul se va declara Dumnezeu din Templul Ierusalimului. Deci, Pavel le-a spus foarte clar credincioşilor tesaloniceni că nu trebuia să aştepte revenirea lui Isus, Răpirea sau ziua Domnului, până când anticristul ne se va declara Dumnezeu.[6]
Apoi, Pavel descrie revenirea lui Hristos şi distrugerea anticristului:
Nu vă aduceţi aminte cum vă spuneam lucrurile acestea, când eram încă la voi? Şi acum ştiţi bine ce-l opreşte ca să nu se descopere decât la vremea lui. Căci taina fărădelegii a şi început să lucreze; trebuie numai ca cel ce o opreşte acum, să fie luat din drumul ei. Şi atunci se va arăta acel Nelegiuit pe care Domnul Isus îl va nimici cu suflarea gurii Sale, şi-l va prăpădi cu arătarea venirii Sale. Arătarea lui se va face prin puterea Satanei, cu tot felul de minuni, de semne şi puteri mincinoase, şi cu toate amăgirile nelegiuirii pentru cei ce sunt pe calea pierzării, pentru că n-au primit dragostea adevărului ca să fie mântuiţi (2 Tes. 2:5-10).
Pavel a afirmat că anticristul va fi nimicit „cu arătarea venirii Sale“. Dacă această „arătare“ este aceeaşi cu arătarea de la Răpire, menţionată numai câteva versete mai sus (vezi 21), atunci anticristul va fi nimicit în acelaşi timp în care biserica va fi adunată şi Îl va întâlni pe Domnul în văzduh.
Coraborată cu acest verset este consemnarea din Apocalipsa capitolele 19 şi 20. Citim acolo despre întoarcerea lui Hristos (Apoc. 19:11-16), nimicirea anticristului şi a armatelor sale (Apoc. 19:17-21), legarea lui Satan (vezi 20:1-3) şi „prima înviere“ (vezi 20:4-6), când credincioşii care au fost martirizaţi în timpul celor şapte ani de necaz vor învia. Dacă aceasta este într-adevăr prima înviere în sensul că este prima înviere generală a celor neprihăniţi, atunci sunt şi mai puţine dubii că Răpirea şi mânia întoarcerii lui Hristos vor avea loc în acelaşi timp cu nimicirea anticristului, deoarece Scriptura ne spune clar că toţi cei care au murit în Hristos vor învia în trup la Răpire (vezi 1 Tes. 4:15-17).[7]
Fiţi pregătiţi
Să ne întoarcem din nou la Discursul de pe Muntele Măslinilor:
„De la smochin învăţaţi pilda lui: Când îi frăgezeşte şi înfrunzeşte mlădiţa, ştiţi că vara este aproape. Tot aşa, şi voi, când veţi vedea toate aceste lucruri, să ştiţi că Fiul omului este aproape, este chiar la uşi. Adevărat vă spun că, nu va trece neamul acesta până se vor întâmpla toate aceste lucruri. [8] Cerul şi pământul vor trece, dar cuvintele Mele nu vor trece“ (Mat. 24:32-35).
Isus nu dorea ca ucenicii Lui să fie luaţi prin surprindere, ceea ce a şi constituit punctul principal al discursului. Ei trebuiau să ştie că „este chiar la uşi“ atunci când vor începe „să vadă toate aceste lucruri“ – necazul din lume, apostazia, apariţia profeţilor şi Hristoşilor mincinoşi, declararea anticristului ca Dumnezeu şi apoi şi mai aproape de venirea Lui întunecarea soarelui şi a lunii şi căderea stelelor.
Totuşi, chiar după ce le-a spus aceste semne care vor precede venirea Sa înainte cu câţiva ani, câteva luni sau zile, El le-a mai spus şi că timpul precis al întoarcerii Sale va rămâne un mister:
„Despre ziua aceea şi despre ceasul acela, nu ştie nimeni: nici îngerii din ceruri, nici Fiul, ci numai Tatăl“ (Mat. 24:36).
Cât de des este acest verset scos din context! De obicei este citat pentru a sprijini conceptul că nu avem nici o idee despre când va reveni Isus, deoarece El S-ar putea întoarce oricând şi răpi biserica. Totuşi, în contextul său, nu aceasta era înţelesul dat de Isus. El chiar a depus destul de mult efort pentru a se asigura că ucenicii vor fi pregătiţi pentru revenirea Lui, vorbindu-le despre multele semne care vor apărea chiar înainte de acest eveniment. În acest verset doar le spune că nu le vor fi descoperite ziua şi ora exacte.
Mai mult, este destul de evident că Isus nu Se referea în acest pasaj la aşa-zisa primă venire a Lui înainte ca cei şapte ani de necaz să fi început, când se presupune că biserica va fi răpită în secret, ci se referea la întoarcerea Lui la sfârşitul sau aproape de sfârşitul Necazului. Şi, la o analizare sinceră a contextului, acest adevăr este indiscutabil.
Revenirea Sa – Surpriză totală?
Un argument care este deseori folosit împotriva ideei că Răpirea va avea loc aproape de sau la sfârşitul Necazului este că o asemenea revenire nu ar mai fi o surpriză aşa cum (se presupune că) a spus Hristos, deoarece ar putea fi anticipată de evenimentele Necazului. Trebuie să existe o răpire înainte de Necaz, spun ei, altfel credincioşii nu ar mai trebui să fie pregătiţi şi să vegheze aşa cum spune Scriptura, ştiind că vor fi şapte ani şi mai mult înainte de întoarcerea lui Isus.
Totuşi, acestă obiecţie cade, deoarece esenţa Discursului lui Isus de pe Muntele Măslinilor a fost aceea de a Se asigura că ucenicii Săi vor fi pregătiţi pentru întoarcerea Lui la sfârşitul sau aproape de sfârşitul Marelui Necaz şi le-a dezvăluit numeroase semne care Îi vor precede venirea. De ce este Discursul de pe Muntele Măslinilor plin de îndemnuri de a fi gata şi de a veghea chiar dacă Isus ştia că venirea Sa va fi cel puţin câţiva ani mai târziu din momentul în care rostise acele cuvinte? Se pare că Isus a crezut că credincioşii au nevoie să fie gata şi să vegheze, chiar dacă venirea Lui era destul de departe. Apostolii care i-au îndemnat pe credincioşi în scrisorile lor să fie gata şi să vegheze pentru venirea lui Isus nu făceau altceva decât să Îl imite pe Isus Însuşi.
În plus, cei care cred că o răpire înainte de Necaz justifica nevoie de vreun îndemn să fie pregătiţi mai au şi o altă problemă. După ei, prima întoarcerea a lui Hristos precede sfârşitul Marelui Necaz cu şapte ani. Aşa că aşa-zisă prima întoarcerea a lui Isus nu poate să aibă loc chiar oricând – trebuie să aibă loc cu exact şapte ani înainte de sfârşitul Necazului. Deci, în realitate, nu este nevoie să aşteptăm întoarecerea lui Isus până când evenimentele mondiale sunt aşezate la începutul celor şapte ani de necaz, evenimente care cu siguranţa pot fi anticipate şi stabilite.
Majoritatea celor care subscriu răpirii înainte de Necaz, dacă vor fi sinceri, vor recunoaşte că ştiu că Isus nu Se va întoarce azi sau mâine datorită situaţiei politice din lume. Încă mai sunt profeţite evenimente care trebuie împlinite înainte ca cei şapte ani de necaz să înceapă. De exemplu, după cum vom descoperi în curând în cartea lui Daniel, anticristul va face un legământ cu Israel pentru şapte ani şi acesta va marca începutul Marelui Necaz. Astfel, Răpirea, dacă are loc şapte ani înainte de sfârşitul Necazului cel Mare, trebuie să se întâmple atunci când anticristul va semna acordul cu Israelul. Până când nu va apărea ceva politic la orizont care să facă acest scenariu posibil, nu este nevoie ca teoreticienii care susţin că Răpirea va fi înainte de Necazul cel Mare să aştepte întoarcerea lui Isus.
Mai mult, teoria celor care afirmă că Răpirea va veni înainte de Necazul cel Mare şi că Isus Se va întoarce şi la sfârşitul lui, implică faptul că ziua în care Se va întoarce Isus a doua oară poate fi calculată cu precizie – de îndată ce va veni Răpirea, ceea ce Isus a afirmat că numai Tatăl ştie poate fi calculat prin numărarea a şapte ani de la Răpire.
Încă o dată, din ceea ce a spus de fapt Isus este clar că nu a dorit ca revenirea Lui să fie o surpriză totală. De fapt, El a dorit să fie anticipată de anumite evenimente ale Marelui Necaz. Mai simplu, Isus nu a dorit ca ucenicii să fie luaţi prin surprindere aşa cum se va întâmpla cu restul lumii. El Şi-a continuat Discursul de pe Muntele Măslinilor:
„Cum s-a întâmplat în zilele lui Noe, aidoma se va întâmpla şi la venirea Fiului omului. În adevăr, cum era în zilele dinainte de potop, când mâncau şi beau, se însurau şi se măritau, până în ziua când a intrat Noe în corabie, şi n-au ştiut nimic, până când a venit potopul şi i-a luat pe toţi, tot aşa va fi şi la venirea Fiului omului. Atunci, din doi bărbaţi care vor fi la câmp, unul va fi luat şi altul va fi lăsat. Din două femei care vor măcina la moară, una va fi luată şi alta va fi lăsată. [9] Vegheaţi dar, pentru că nu ştiţi în ce zi va veni Domnul vostru. Să ştiţi că, dacă ar şti stăpânul casei la ce strajă din noapte va veni hoţul, ar veghea şi n-ar lăsa să-i spargă casa. De aceea, şi voi fiţi gata; căci Fiul omului va veni în ceasul în care nu vă gândiţi“ (Matei 24:37-44).
Iată încă o dovadă că Isus era preocupat ca ucenicii să fie pregătiţi pentru întoarcerea Sa. Acesta a fost motivul principal pentru tot ce a spus înainte şi după acest punct al Discursului de pe Muntele Măslinilor. Îndemnurile repetate de a fi pregătiţi şi a veghea nu sunt atât un indiciu al faptului că întoarcerea Sa va constitui o surpriză totală, cât un indiciu referitor la cât de greu le va fi să rămână trezi şi să vegheze în vremurile adverse. Astfel stând lucrurile, cei care se aşteaptă ca răpirea să aibă loc dintr-un moment în altul sau înainte de Necazul cel Mare crezând că sunt mult mai pregătiţi decât alţi creştini s-ar putea să nu fie pregătiţi pentru dificultăţile cu care este foarte posibil să se confrunte. Dacă nu se aşteaptă la necazuri şi se găsesc apoi în mijlocul persecuţiei mondiale sub regimul anticristului, ispita de a renunţa la credinţă s-ar putea să îi copleşească. Mai bine să fie pregătiţi pentru vremurile despre care ne învaţă Biblia că vor avea loc.
Şi încă o dată, dacă i-ai fi întrebat pe Petru, Iacov şi Ioan când se aşteptau ei să vadă revenirea lui Isus, ţi-ar fi spus despre toate semnele care le-a spus Isus că vor avea loc chiar înainte de venirea Sa. Ei nu s-ar fi aşteptat să Îl vadă înainte de perioada Necazului sau de venirea la putere a anticristului.
Hoţul din noapte
Observă că însăşi analogia lui Isus cu „hoţul din noapte“ este inclusă în contextul revelării semnelor care să îi ţină alerţi pe ucenici pentru venirea Sa. Deci, analogia cu „hoţul din noapte“ nu poate fi folosită adecvat pentru a dovedi că nimeni nu ar trebui să creadă că are vreo idee despre momentul întoarcerii lui Isus.
Atât Pavel, cât şi Petru, au folosit analogia lui Isus cu „hoţul din noapte“ când au scris despre „ziua Domnului“ (vezi 1 Tes. 5:2-4; 2 Petru 3:10). Aceştia au crezut că analogia se aplica venirii pline de mânie a lui Isus la sfârşitul sau spre sfârşitul celor şapte ani ai Necazului cel Mare. Totuşi, în mod interesant, Pavel le-a spus cititorilor: „Dar voi, fraţilor, nu sunteţi în întuneric, pentru ca ziua aceea să vă prindă ca un hoţ“ (1 Tes. 5:4). El a interpretat corect analogia lui Isus, conştientizând că cei care erau atenţi la semne şi Îl urmau pe Isus în ascultare nu trăiau în întuneric, astfel încât venirea lui Isus nu îi va fi luat deloc prin surprindere. Pentru ei, Isus nu venea ca un hoţ în noapte. Numai cei care trăiau în întuneric ar fi fost surpinşi, ceea ce preciza învăţătura pe care le-o dăduse Isus. (Vezi, de asemenea, folosirea expresiei lui Isus „ca un hoţ“ în Apoc. 3:3 şi 16:15, unde o foloseşte referitor la venirea Lui pentru lupta de la Armaghedon.) De aici înainte, în Discursul de pe Muntele Măslinilor, Isus Şi-a îndemnat în mod repetat ucenicii să fie pregătiţi pentru venirea Sa. În acelaşi timp, le-a spus, de asemenea, cum pot fi gata, relatând pildele despre robul necredincios, cele zece fecioare şi talanţii şi prevestind apoi judecata oilor şi a caprelor (ar trebui citite toate). Aproape în fiecare caz, El i-a avertizat că pe cei care nu erau găsiţi pregătiţi la întoarcerea Lui îi aştepta Iadul (vezi Mat. 24:50-51; 25:30, 41-46). Modul în care putem fi găsiţi pregătiţi este acela de a fi găsiţi împlinind voia lui Dumnezeu la întoarcerea Lui.[10]
O altă obiecţie
Unii obiectează împotriva faptului că Răpirea va avea loc în apropiere de sau la sfârşitul Necazului cel Mare pe baza faptului că, biblic vorbind, cei neprihăniţi nu vor fi pedepsiţi cu cei nelegiuţi, dovadă fiind exemple precum Noe, Lot şi israeliţii în Egipt.
Într-adevăr, avem motive întemeiate să credem că cei neprihăniţi nu vor suferi mânia lui Dumnezeu în timpul Marelui Necaz de şapte ani, întrucât acest lucru ar fi contrar multor pasaje şi promisiuni biblice (vezi de ex. 1 Tes. 1:9-10; 5:8).
Totuşi, Isus a prezis că cei neprihăniţi vor suferi în timpul perioadei Necazului care nu va fi în mâinile lui Dumnezeu, ci în mâinile celor nelegiuiţi. Creştinii nu sunt scutiţi de persecuţii – lor li se promit persecuţii. În timpului necazului de şapte ani, mulţi credincioşi îşi vor pierde vieţile (vezi Mat. 24:9; Rev. 6:9-11; 13:15; 16:5-6; 17:6; 18:24; 19:2). Alţii vor fi decapitaţi (vezi Apoc. 20:4).
Astfel, dacă un credincios dintr-o naţiune va fi martirizat, nimic nu va putea împiedica mânia lui Dumnezeu să se reverse împotriva întregii naţiuni. Şi, fără îndoială că, dacă există credincioşi într-o naţiune, Dumnezeu este capabil să îi protejeze de judecata Lui care va cădea asupra celor răi. A dovedit acest lucru pe vreme lui Moise, în timpul pedepsirii Egiptului. Dumnezeu nu ar fi lăsat nici măcar un câine care să latre împotriva vreunui israelit, în timp ce pedeapsă după pedeapsă cădeau peste vecinii lor egipteni (vezi Ex. 11:7). În acelaşi fel, în cartea Apocalipsa citim despre lăcustele care înţeapă ca scorpionii cărora li se va da timp de cinci luni libertatea să îi tortureze pe oamenii răi de pe pământ, însă cărora în mod specific li se va interzice să îi rănească pe cei 144.000 de slujitori israeliţi care vor fi pecetluiţi cu un semn distinct pe frunte (vezi Apoc. 9:1-11).
Răpirea descrisă în Apocalipsa
Nici unde în cartea Apocalipsa nu citim despre Răpirea bisericii şi nici despre altă apariţie a lui Hristos cu excepţia celei menţionate în Apocalipsa 19, când El va veni să nimicească anticristul şi armatele sale în bătălia de la Armaghedon. Răpirea nu este consemnată nici măcar acolo. Totuşi, învierea martirilor din timpul Necazului cel Mare este menţionată ca fiind simultană cu acea perioadă (vezi 20:4). Deoarece Pavel a scris că cei morţi în Hristos vor învia la întoarcerea Lui, moment ce coincide cu Răpirea bisericii, acest pasaj, împreună cu altele pe care le-am analizat deja, ne determină să credem că Răpirea nu va avea loc până când nu se vor fi sfârşit cei şapte ani de necaz, după cum este scris în Apocalipsa 19 şi 20.
Însă există şi alte puncte de vedere.
Unii găsesc Răpirea în Apocalipsa 6 şi 7. În Apocalipsa 6:12-13 citim despre soare care va deveni „negru ca un sac din păr“ şi despre stele care vor cădea din cer, două semne care, după cum a spus Isus, vor fi imediat precedate de apariţia Sa şi de strângerea celor aleşi (vezi Mat. 24:29-31). Apoi, puţin mai târziu în capitolul 7, citim despre o mulţime de oameni din orice naţiune în ceruri, seminţie şi limbă care „vin din necazul cel mare“ (7:14). Nu se menţionează că ar fi martiri aşa cum se precizează un capitol mai devreme (vezi 6:9-11), lăsându-ne să speculăm că sunt mai degrabă răpiţi decât martiri – credincioşi care au fost salvaţi din Necazul cel Mare.
Este corect să presupunem că Răpirea va veni curând după evenimentele cosmice zugrăvite în Apocalipsa 6:12-13 datorită a ceea ce a spus şi Isus în Matei 24:29-31. Totuşi, nu ni se dă nici un indiciu concluziv referitor la faptul că evenimentele cosmice din Apocalipsa 6:1-13 vor avea de fapt loc în timpul celor şapte ani de necaz. Dacă evenimentele descrise în Apocalipsa 6:1-13 sunt succesive şi dacă Răpirea are loc chiar după 6:13, acestea ne determină să credem că Răpirea nu va avea loc decât după apariţia anticristului (vezi 6:1-2), după războiul mondial (vezi 6:3-4), după foamete (vezi 6:5-6), după moartea unei pătrimi din populaţie ucisă de sabie, foamete, ciumă şi fiare sălbatice (vezi Apoc. 6:7-8) şi după multe martiraje. Desigur că toate aceste evenimente descrise ar putea avea loc înainte de sfârşitul celor şapte ani de necaz, însă ar putea, de asemenea, descrie întreaga perioadă de şapte ani, plasând Răpirea la sfârşitul acestei perioade.
Ceea ce adaugă ceva greutate ideii că Răpirea va avea loc înainte de cei şapte ani sunt cele două tipuri de judecată descrise după Apocalipsa 8: „judecata trâmbiţelor“ şi „judecata urgiilor“. Se spune că ultima dintre acestea două va sfârşi mânia lui Dumnezeu (vezi 15:1). Totuşi, chiar înainte de a începe judecata urgiilor, Ioan îi vede „pe marea de sticlă…[pe] biruitorii fiarei, şi ai icoanei ei, şi ai numărului numelui ei“ (15:2). Aceşti sfinţi victorioşi ar fi putut fi răpiţi. Pe de altă parte, ar fi putut fi martiri. Scriptura nu ne spune din ce categorie fac parte. Mai mult, nu ştim dacă 15:2 are vreo legătură cronologică cu scenele învecinate descrise.
Un alt fapt găsit în Apocalipsa care ar putea valida idea că Răpirea va apărea înainte de sfârşitul celor şapte ani este acesta: Cu ocazia judecăţii celei de a cincea trompete consemnată în Apocalipsa 9:1-12, ni se spune că lăcustelor de pământ li se vor permite să îi rănească pe cei „care n-aveau pe frunte pecetea lui Dumnezeu“ (9:4). Singurii despre care ni se spune că vor purta această pecete sunt cei 144.000 de descendenţi ai lui Israel (vezi Apoc. 7:3-8). Astfel, se pare că toţi ceilalţi credincioşi ar trebui răpiţi la cer înainte de judecata celei de a cincea trâmbiţe; altfel nu vor fi feriţi de puterea lăcustelor înţepătoare. În plus, deoarece lăcustele îi vor răni timp de cinci luni (9:5-6), se consideră că Răpirea trebuie să aibă loc cel puţin cu cinci luni înainte de sfârşitul perioadei Necazului cel Mare. Desigur, există loc de interpretat şi în acest caz. Poate că vor fi şi alţii care vor purta pecetea lui Dumnezeu dar care nu au fost menţionaţi în sinopsa condensată a Apocalipsei. În orice caz, dacă această teorie nu dovedeşte că Răpirea va avea loc înainte de cea de a cincea judecată, atunci ea indică faptul că va exista un grup de credincioşi care nu vor fi răpiţi înainte de lăcustele de pământ – cei 144.000 de descendenţi ai lui Israel însemnaţi cu pecetea lui Dumnezeu. Totuşi, din fericire, aceştia vor fi protejaţi de pericolul mâniei lui Dumnezeu manifestată prin lăcustele de pământ.
Concluzia tuturor acestor dezbateri? Nu pot decât să concluzionez că Răpirea va avea loc aproape de sau la sfârşitul celor şapte ani de necaz. Credincioşii nu trebuie să se teamă că vor experimenta mânia lui Dumnezeu, dar ar trebui să fie pregătiţi pentru o persecuţie drastică şi pentru martiraj.
Perioada Necazului cel Mare
Haide să petrecem puţin timp analizând mai detaliat ce ne învaţă Scriptura despre cei şapte ani de necaz. Cum am ajuns să concluzionăm că lungimea acestei perioade va fi de şapte ani? Trebuie să analizăm cartea Daniel care, pe lângă Apocalipsa, este probabil cartea cea mai plină de profeţii despre sfârşitul vremurilor din Biblie.
În capitolul nouă din cartea sa, Daniel a descoperit că lungimea captivităţii iudeilor din Babilon va fi de şaptezeci de ani (vezi Dan. 9:2; Ier. 25:11-12). Conştient fiind că această perioadă de şaptezeci de ani era aproape de sfârşit, Daniel a început să se roage, mărturisind păcatele poporului său şi cerând îndurare. Ca răspuns la rugăciunea lui, îngerul Gabriel i s-a descoperit şi i-a revelat viitorul lui Israel, inclusiv vremea Necazului cel Mare, până la revenirea lui Hristos. Profeţia din Daniel 9:24-27 este una dintre cele mai extraordinare din Scriptură. Mai jos este citat pasajul împreună cu comentariile personale dintre paranteze:
„Şaptezeci de săptămâni [acestea sunt în mod clar săptămâni ale anilor, după cum vom vedea, sau un total de 490 de ani] au fost hotărâte asupra poporului tău [Israel] şi asupra cetăţii tale celei sfinte [Ierusalim], până la încetarea fărădelegilor [posibil actul culminant al păcatelor lui Israel – crucificarea lui Mesia], până la ispăşirea păcatelor [probabil referire la lucrarea lui Isus de mântuire de la cruce], până la ispăşirea nelegiuirii [fără îndoială referire la lucrarea lui Isus de mântuire de la cruce], până la aducerea neprihănirii veşnice [începutul domniei lui Isus şi a împărăţiei Sale pe pământ], până la pecetluirea vedeniei şi prorociei [posibilă referire la sfârşitul scrierii Scripturii sau la împlinirea tuturor profeţiilor premilenare], şi până la ungerea Sfântului sfinţilor [posibilă referire la stabilirea Templului milenar]. Să ştii dar, şi să înţelelgi, că de la darea poruncii pentru zidirea din nou a Ierusalimului [decret dat de Împăratul Artaxerxes în 445 î.Hr.], până la Unsul (Mesia), la Cârmuitorul [Domnul Isus Hristos], vor trece şapte săptămâni; apoi timp de şaizeci şi două de săptămâni [în total 69 de săptămâni sau 483 de ani], pieţele şi gropile vor fi zidite din nou, şi anume în vremuri de stramtorare [reconstruirea Ierusalimului după distrugerea lui de către babilonieni]. După aceste şaizeci şi două de săptămâni [adică 483 de ani de la decretul din 445 î.Hr.], unsul va fi stârpit, şi nu va avea nimic [Isus a fost crucificat în anul 32 d.Hr. dacă facem calculele după calendarul evreiesc de 360 de zile pe an]. Poporul [Romanii] unui domn care va veni [anticristul], va nimici cetatea şi sfântul Locaş [referire la distrugere Ierusalimului din anul 70 d.Hr. de către Titus şi legiunile romane], şi sfârşitul lui va fi ca printr-un potop; este hotărât că războiul va ţine până la sfârşit şi împreună cu el şi pustiirile. El [„domnul care va veni“ – anticristul] va face un legământ trainic cu mulţi [Israel], timp de o săptămână [sau şapte ani – aceasta este perioada Marelui Necaz], dar la jumătatea săptămânii [în jur de trei ani şi jumătate] va face să înceteze jertfa şi darul de mâncare, şi pe aripa urîciunilor idoleşti [când anticristul se va instaura în Templul evreiesc din Ierusalimul şi se va declara Dumnezeu; vezi 2 Tes. 2:1-4] va veni unul care pustieşte [Isus va reveni], până va cădea asupra celui pustiit prăpădul hotărât [înfrângerea anticristului de către Isus]“ (Dan. 9:24-27; subliniere personală).
490 de ani speciali
De la decretul lui Artaxerxes pentru reconstruirea Ierusalimului în 445 î.Hr., Dumnezeu a alocat 490 de ani speciali pentru viitorul istoriei. Însă aceşti 490 de ani nu sunt secvenţiali; ei sunt mai degrabă divizaţi în două părţi de 483 de ani şi şapte ani. Când primii 483 de ani din timpul alocat s-a împlinit (anul în care a fost crucificat Isus), ceasul s-a oprit. Probabil că lui Daniel nici prin cap nu i-ar fi trecut că ceasul se va opri pentru cel puţin două mii de ani. Cândva, în viitor, ceasul va porni din nou şi va mai bate timp de şapte ani. Această perioadă de şapte ani nu este numită numai „Necazul cel Mare“, ci şi „cea de a şaptezecea săptămână a lui Daniel“.
Aceşti şapte ani sunt împărţiţi în două perioade a câte trei ani şi jumătate. La mijlocul acestei perioade, după cum tocmai am citit în profeţia lui Daniel, anticristul va rupe legământul făcut cu Israelul şi „va face să înceteze jertfa şi darul de mâncare“. Atunci, aşa cum ne-a spus Pavel, se va instala în Templul din Ierusalim şi se va declara Dumnezeu.[11] Aceasta este „urâciunea pustiirii“ despre care vorbea Isus (vezi Mat. 24:15). De aceea credincioşii din Iudeea vor trebui să „fugă în munţi“ (vezi Mat. 24:16), întrucât aceasta marchează începutul celui mai mare necaz pe care l-a văzut lumea vreodată (Mat. 24:21).
Este posibil ca „fuga iudaică“ să fie simbolic văzută de Ioan în viziunea menţionată în capitolul doisprezece al Apocalipsei. Dacă este aşa, atunci credincioşii iudei vor găsi un loc special pregătit pentru ei în pustie, unde vor fi „hrăniţi“ timp de exact trei ani şi jumătate, adică restul perioadei necazului de şapte ani (vezi Apoc. 12:6, 13-17). Ioan a prevăzut mânia lui Satan faţă de scăparea acestora şi războiul succesiv împotriva celor care au rămas şi care „păzesc poruncile lui Dumnezeu, şi ţin mărturia lui Isus Hristos“ (Apoc. 12:17). De aceea, cred că ar fi bine pentru credincioşii de peste tot din lume să fugă în locurile cele mai îndepărtate, pentru a fi în siguranţă când se va declara anticristul Dumnezeu în Ierusalim.
Ultima revelaţie a lui Daniel
Un alt pasaj interesant din Daniel, despre care nu am vorbit încă, se află în ultimele treisprezece versete de la sfârşitul cărţii sale uluitoare. Acestea sunt cuvinte spuse lui Daniel de un înger. L-am citat mai jos, punând în paranteză comentariile mele personale:
„În vremea aceea se va scula marele voievod Mihail [îngerul], ocrotitorul copiilor poporului tău; căci aceasta va fi o vreme de strâmtorare, cum n-a mai fost de când sunt neamurile şi până la vremea aceasta [acesta ar fi necazul despre care vorbea şi Isus în Matei 24:21]. Dar în vremea aceea, poporul tău va fi mântuit, şi anume oricine va fi găsit scris în carte [aceasta ar putea fi o referire la fuga iudeilor sau la salvarea credincioşilor la Răpire]. Mulţi din cei ce dorm în ţărâna pământului se vor scula: unii pentru viaţa veşnică, şi alţii pentru ocară şi ruşine veşnică [învierea celor neprihăniţi şi a celor nelegiuiţi]. Cei înţelepţi vor străluci ca strălucirea cerului, şi cei ce vor învăţa pe mulţi să umble în neprihănire vor străluci ca stelele, în veac şi în veci de veci. [După înviere, cei neprihăniţi vor primi trupuri noi care vor străluci de gloria lui Dumnezeu.] Tu, însă, Daniele, ţine ascunse aceste cuvinte, şi pecetluieşte cartea, până la vremea sfârşitului. Atunci mulţi o vor citi, şi cunoştinţa va creşte.“ [(„Mulţi vor alerga încoace şi încolo şi cunoştinţa va creşte.“ – Traducere Literală Nouă.) Descoperirile uimitoare în ceea ce priveşte transportul şi cunoştinţa din ultimele secole par să împlinească această previziune.]
Şi eu, Daniel, m-am uitat, şi iată că alţi doi oameni stăteau în picioare, unul dincoace de râu şi altul dincolo de malul râului. Unul din ei a zis omului aceluia îmbrăcat în haine de in, care stătea deasupra apelor râului: „Cât va mai fi până la sfârşitul acestor minuni?“ Şi am auzit pe omul acela îmbrăcat în haine de in, care stătea deasupra apelor râului; el şi-a ridicat spre ceruri mâna dreaptă şi mâna stângă, şi a jurat pe Cel ce trăieşte veşnic, că va mai fi o vreme, două vremuri, şi o jumătate de vreme [trei ani şi jumătate conform revelaţiei decodificate din Apocalipsa 12:6 şi 12:14], şi că toate aceste lucruri se vor sfârşi când puterea poporului sfânt va fi zdrobită de tot. [Aşa cum Daniel 7:25 ne spune că sfinţii vor fi daţi în mâna anticristului timp de trei ani şi jumătate, aici pare evident că aceştia sunt ultimii trei ani şi jumătate din cei şapte ani ai Necazului cel Mare. Sfârşitul tuturor evenimentelor despre care vorbeşte îngerul va avea loc atunci când „puterea poporului sfânt“ va fi „zdrobită de tot“.] Eu am auzit, dar n-am înţeles; şi am zis: „Domnul meu, care va fi sfârşitul acestor lucruri?“ El a răspuns: „Du-te Daniele! Căci cuvintele acestea vor fi ascunse şi pecetluite până la vremea sfârşitului. Mulţi vor fi curăţiţi, albiţi şi lămuriţi [fără îndoială că prin Necazul cel Mare]; cei răi vor face răul, şi nici unul din cei răi nu va înţelege, dar cei pricepuţi vor înţelege. De la vremea când va înceta jertfa necurmată, şi de când se va aşeza urâciunea pustiitorului, vor mai fi o mie două sute nouăzeci de zile. [Această perioadă nu ar trebui interpretată ca fiind între aceste două evenimente, deoarece ambele apar la mijlocul celor şapte ani. Ar trebui mai degrabă interpretat că, plecând de la cele două evenimente, vor fi 1290 de zile până când ceva foarte important se va întâmpla la sfârşit. O mie două sute nouăzeci de zile înseamnă 30 de zile mai mult decât trei ani şi jumătate a câte 360 de zile, o perioadă menţionată repetat în scriptura profetică a lui Daniel şi în Apocalipsa. De ce sunt adăugate aceste 30 de zile în plus este pură speculaţie. Pentru a mări misterul, îngerul i-a spus apoi lui Daniel:] Ferice de cine va aştepta, şi va ajunge până la o mie trei sute treizeci şi cinci de zile! [Iată că acum avem alte patruzeci şi cinci de zile învăluite în mister.] Iar tu, du-te, până va veni sfârşitul; tu te vei odihni, şi te vei scula iarăşi [promisiunea învierii lui Daniel] odată în partea ta de moştenire, la sfârşitul zilelor“ (Dan. 12:1-13).
Este evident că ceva extraordinar se va întâmpla la sfârşitul celor 75 de zile în plus! Va trebui să aşteptăm şi să vedem.
Ştim din ultimele capitole ale Apocalipsei că există mai multe evenimente care par să aibă loc curând după întoarcerea lui Hristos, unul dintre ele fiind ospăţul de la Nunta Mirelui, despre care un înger i-a spus lui Ioan „Ferice de cei chemaţi la ospăţul nunţii Mielului!“ (Apoc. 19:9).
Poate aceasta este chiar binecuvântarea la care se referea îngerul care i-a vorbit lui Daniel. Dacă este aşa, acel ospăţ glorios va avea loc la aproximativ două luni şi jumătate după întoarcerea lui Isus.
Poate că aceste şaptezeci şi cinci de zile vor fi pline de alte evenimente despre care ştim că se vor întâmpla în conformitate cu ceea ce este scris în ultimele capitole din Apocalipsa, precum aruncarea anticristului şi a profeţilor falşi în iazul cu foc, legarea lui Satan şi întemeierea administrării Împărăţiei lui Hristos (vezi Apoc. 19:20-20:4).
Mileniul
Mileniul este termenul care se referă la timpul în care va domni Isus peste întreg pământul pentru o perioadă de o mie de ani (vezi Apoc. 20:3, 5, 7), ceea ce se va întâmpla după cei şapte ani de necaz. Isaia a prevăzut acum aproape trei mii de ani domnia lui Hristos peste pământ:
Căci un Copil ni s-a născut, un Fiu ni s-a dat, şi domnia va fi pe umărul Lui; Îl vor numi: „… Domn al păcii.“ El va face ca domnia Lui să crească, şi o pace fără sfârşit va da scaunului de domnie al lui David şi împărăţiei lui, o va întări şi o va sprijini prin judecată şi neprihănire, de acum şi-n veci de veci: iată ce va face râvna Domnului oştirilor (Is. 9:6-7; subliniere personală).
De asemenea şi îngerul Gabriel a anunţat-o pe Maria că Fiul ei va domni în veci într-o Împărăţie care nu va avea sfârşit:
Îngerul i-a zis: „Nu te teme, Marie; căci ai căpătat îndurare înaintea lui Dumnezeu. Şi iată că vei rămânea însărcinată, şi vei naşte un fiu, căruia îi vei pune numele Isus. El va fi mare, şi va fi chemat Fiul Celui Prea Înalt; şi Domnul Dumnezeu îi va da scaunul de domnie al tatălui Său David. Va împărăţi peste casa lui Iacov în veci, şi Împărăţia Lui nu va avea sfârşit“ (Luca 1:30-33, sublinere personală). [12]
În timpul Mileniului, Isus va domni personal peste Muntele Ierusalimului, Sion, care va fi ridicat mai sus decât înălţimea actuală. El va domni cu dreptate peste naţiuni şi va fi pace peste tot pământul:
Se va întâmpla în scurgerea vremurilor, că muntele Casei Domnului va fi întemeiat ca cel mai înalt munte; se va înălţa deasupra dealurilor, şi toate neamurile se vor îngrămădi spre el. Popoarele se vor duce cu grămada la el, şi vor zice: „Veniţi, să ne suim la muntele Domnului, la Casa Dumnezeului lui Iacov, ca să ne înveţe căile Lui, şi să umblăm pe cărările Lui.“ Căci din Sion va ieşi Legea, şi din Ierusalim cuvântul Domnului. El va fi Judecătorul neamurilor, El va hotărî între un mare număr de popoare; aşa încât din săbiile lor îşi vor făuri fiare de plug, şi din suliţele lor cosoare: nici un popor nu va mai scoate sabia împotriva altuia, şi nu vor mai învăţa războiul (Is. 2:2-4).
Zaharia a prezis, de asemenea, că:
Aşa vorbeşte Domnul oştirilor: „Am o mare râvnă pentru Sion, şi sunt stăpânit de o râvnă plină de mânie pentru el.“ Aşa vorbeşte Domnul: „Mă întorc iarăşi în Sion, şi vreau să locuiesc în mijlocul Ierusalimului. Ierusalimul se va chema: «Cetatea cea credincioasă», şi muntele Domnului oştirilor se va chema: «Muntele cel Sfânt»“….Aşa vorbeşte Domnul oştirilor: „Vor mai veni iarăşi popoare şi locuitori dintr-un mare număr de cetăţi. Locuitorii unei cetăţi vor merge la cealaltă, şi vor zice: «Haidem să ne rugăm Domnului şi să căutăm pe Domnul oştirilor! Vrem să mergem şi noi!» Şi multe popoare şi multe neamuri vor veni astfel să caute pe Domnul oştirilor la Ierusalim, şi să se roage Domnului.“ Aşa vorbeşte Domnul oştirilor: „În zilele acelea, zece oameni din toate limbile neamurilor vor apuca pe un Iudeu de poala hainei, şi-i vor zice: «Vrem să mergem cu voi; căci am auzit că Dumnezeu este cu voi!»“ (Zah. 8:2-3, 20-23).
Biblia ne învaţă că în aceşti o mie de ani credincioşii chiar vor stăpâni şi domni împreună cu Hristos. Nivelul de responsabilităţi în Împărăţia Sa va fi conform credincioşiei de acum (vezi Dan. 7:27; Luca 19:12-17; 1 Cor. 6:1-3; Apoc. 2:26-27; 5:9-10 şi 22:3-5). Vom fi îmbrăcaţi în trupurile noastre înviate, dar se pare că cei care vor popula pământul atunci vor fi oameni cu trupuri muritoare. Mai mult, se pare că longevitatea patriarhilor va fi restaurată şi că animalele sălbatice îşi vor pierde ferocitatea:
“Eu însumi Mă voi veseli asupra Ierusalimului, şi mă voi bucura de poporul Meu; nu se va mai auzi în el de acum nici glasul plânsetelor, nici glasul ţipetelor. Nu vor mai fi în el nici copii cu zile puţine, nici bătrâni care să nu-şi împlinească zilele. Căci cine va muri la vârsta de o sută de ani va fi încă tânăr, şi cel ce va muri în vârstă de o sută de ani va fi blestemat ca păcătos….Lupul şi mielul vor paşte împreună, leul va mânca paie ca boul, şi şarpele se va hrăni cu ţărână. Nici un rău, nici o vătămare nu se va face pe tot muntele Meu cel Sfânt, zice Domnul“ (Is. 65:19-20, 25; vezi, de asemenea, Is. 11:6-9).
În Biblie există mai multe referiri la acest mileniu, mai ales în Vechiul Testament. Pentru un studiu mai aprofundat vezi Is. 11:6-16; 25:1-12; 35:1-10; Ier. 23:1-5; Ioel 2:30-3:21; Amos 9:11-15; Mica 4:1-7; Ţef. 3:14-20; Zah. 14:9-21 şi Apoc. 20:1-6.
Mulţi dintre psalmi conţin, de asemenea, profeţii care se aplică acelei perioade. De exemplu, citeşte următorul pasaj din Psalmul 48:
Mare este Domnul şi lăudat de toţi, în cetatea Dumnezeului nostru, pe muntele Lui cel sfânt. Frumoasă înalţime, bucuria întregului pământ, este muntele Sionului; în partea de miazănoapte este cetatea Marelui Împărat. Dumnezeu, în casele Lui împărăteşti, este cunoscut ca un turn de scăpare. Căci iată că împăraţii se adunaseră: doar au trecut împreună, au privit-o, au înlemnit, s-au temut, şi au luat-o la fugă. I-a apucat un tremur acolo, ca durerea unei femei la facere (Ps. 48:1-6; subliniere personală).
Când Isus Îşi va întemeia domnia în Ierusalim la începutul Mileniului, se pare că mulţi alţi domnitori ai pământului care vor supravieţui Necazului cel Mare vor auzi despre domnia lui Isus şi vor veni să vadă ei înşişi! Vor fi şocaţi de ceea ce vor vedea.[13]
Pentru alţi psalmi care se referă la domnia milenară a lui Hristos vezi Ps. 2:1-12; 24:1-10; 47:1-9; 66:1-7; 68:15-17; 99:1-9 şi 100:1-5.
Împărăţia Eternă
Sfârşitul Mileniului marchează începutul a ceea ce învăţaţii biblici numesc „Împărăţia eternă“, care începe cu ceruri noi şi un pământ nou. Atunci, Isus va preda totul în mâna Tatălui, conform pasajului din 1 Corinteni 15:24-28:
În urmă, va veni sfârşitul, când El [Isus] va da Împărăţia în mâinile lui Dumnezeu Tatăl, după ce va fi nimicit orice domnie, orice stăpânire şi orice putere. Căci trebuie ca El să împărăţească până va pune pe toţi vrăjmaşii sub picioarele Sale. Vrăjmaşul cel din urmă, care va fi nimicit, va fi moartea. Dumnezeu, într-adevăr, „a pus totul sub picioarele Lui“ [Ps. 8:6]. Dar când zice că totul I-a fost supus, se înţelege că în afară de [Tatăl,] Cel ce I-a supus totul. Şi când toate lucrurile Îi vor fi supuse [Tatălui], atunci chiar şi Fiul Se va supune Celui ce I-a supus toate lucrurile, pentru ca Dumnezeu să fie totul în toţi.
Satan, care va fi fost legat pe perioada acestor o mie de ani, va fi eliberat la sfârşitul Mileniului. El va înşela atunci pe mulţi din cei care erau rebeli în sinea lor faţă de Isus, dar care simulaseră ascultarea de El (vezi Ps. 66:3).
Dumnezeu îi va permite lui Satan să îi înşele pentru a putea descoperi adevărata condiţie a inimii lor, astfel încât să poată fi judecaţi drept. Sub influenţa acestei înşelăciuni, ei se vor strânge pentru a ataca Cetatea Sfântă, Ierusalimul, intenţionând să răstoarne guvernarea lui Isus. Bătălia nu va dura, deoarece din cer va cădea foc şi le va nimici armatele, iar Satan va fi aruncat pentru totdeauna în iazul de foc şi pucioasă (vezi Apoc. 20:7-10).
Următoarea bătălie este prezisă în Psalmul 2:
Pentru ce se întărâtă neamurile, şi pentru ce cugetă popoarele lucruri deşerte? Împăraţii pământului se răscoală, şi domnitorii se sfătuiesc împreună împotriva Domnului şi împotriva Unsului Său, zicând: „Să le rupem legăturile şi să scăpăm de lanţurile lor!“ Cel ce şade în ceruri râde, Domnul Îşi bate joc de ei. Apoi, în mânia Lui, le vorbeşte, şi-i îngrozeşte cu urgia Sa, zicând: „Totuş, Eu am uns pe Împăratul Meu pe Sion, muntele Meu cel sfânt.“ „Eu voi vesti hotărârea Lui,“ – zice Unsul – „Domnul Mi-a zis: «Tu eşti Fiul Meu! Astăzi Te-am născut. Cere-Mi, şi-Ţi voi da neamurile de moştenire, şi marginile pământului în stăpânire! Tu le vei zdrobi cu un toiag din fier, şi le vei sfărâma ca pe vasul unui olar.»“ Acum dr, împăraţi, purtaţi-vă cu înţelepciune! Luaţi învăţătură, judecătorii pământului! Slujiţi Domnului cu frică, şi bucuraţi-vă, tremurând. Daţi cinste Fiului, ca să nu Se mânie, şi să nu pieriţi pe calea voastră, căci mânia Lui este gata să se aprindă! Ferice de toţi câţi se încred în El!
Judecata finală
Chiar înainte de Împărăţia Eternă, va avea loc o judecată finală. Toţi cei neprihăniţi din toate vremurile vor învia în trup pentru a sta în faţa scaunului de judecată a lui Dumnezeu şi pentru a fi judecaţi conform faptelor lor (vezi Apoc. 20:5, 11-15). Toţi cei care sunt acum în Locuinţa morţilor vor fi aduşi la judecată, în faţa „Scaunului de judecată mare şi alb“ şi apoi vor fi aruncaţi în Gheena, iazul de foc. Aceasta este denumită „moartea a doua“ (Apoc. 20:14).
Statul Etern începe cu trecerea cerurilor şi a pământului dintâi, împlinind astfel promisiunea veche de mii de ani a lui Isus: „Cerul şi pământul vor trece, dar cuvintele Mele nu vor trece“ (Mat. 24:35).
Apoi Dumnezeu va crea ceruri noi şi un pământ nou aşa cum a prezis Petru în cea de a doua epistolă a sa:
Ziua Domnului însă va veni ca un hoţ. În ziua aceea, cerurile vor trece cu troznet, trupurile cereşti se vor topi de mare căldură, şi pământul, cu tot ce este pe el, va arde. Deci, fiindcă toate aceste lucruri au să se strice, ce fel de oameni ar trebui să fiţi voi, printr-o purtare sfântă şi evlavioasă, aşteptând şi grăbind venirea zilei lui Dumnezeu, în care cerurile aprinse vor pieri, şi trupurile cereşti se vor topi de căldura focului? Dar noi, după făgăduinţa Lui, aşteptăm ceruri noi şi un pământ nou, în care va locui neprihănirea. De aceea, prea iubiţilor, fiindcă aşteptaţi aceste lucruri, siliţi-vă să fiţi găsiţi înaintea Lui fără prihană, fără vină, şi în pace (2 Petru 3:10-14; vezi, de asemenea, Is. 65:17-18).
În cele din urmă, Noul Ierusalim va coborî din ceruri pe pământ (vezi Apoc. 21:1-2). Cu greu ar putea minţile noastre întrezări gloria cetăţii care este o jumătate cât Statele Unite (vezi Apoc. 21:16) sau minunile acelei vremi fără sfârşit. Vom trăi într-o societate perfectă pentru totdeauna, sub domnia lui Dumnezeu, spre gloria lui Isus Hristos!
[1] Alte câteva pasaje biblice care dovedesc convingerea lui Pavel că era posibil ca Isus să Se întoarcă în timpul vieţii contemporanilor săi le găsiţi în: Fil. 3:20; 1 Tes. 3:13; 5:23; 2 Tes. 2:1-5; 1 Tim. 6:14-15; Tit. 2:11-13; Evrei. 9:28.
[2] Alte scripturi care indică faptul că Petru avea convingerea că era posibil ca Isus să Se întoarcă în timpul contemporanilor săi sunt 2 Pet. 1:15-19; 3:3-15.
[3] Marcu 13:3 numeşte patru dintre cei prezenţi: Petru, Iacov, Ioan şi Andrei. De asemenea, găsim Discursul de pe Muntele Măslinilor şi în Marcu 13:1-37 şi Luca 21:5-36. Luca 17:22-37 conţine informaţii similare.
[4] Această promisiune este adeseori scoasă din context, spunându-se că trebuie să ne îndeplinim sarcina de a evangheliza lumea, înainte ca Isus să Se întoarcă. Însă în contextul său, această promisiune vorbeşte despre proclamarea finală a evangheliei în faţa lumii întregi, chiar înainte de sfârşit.
[5] Dacă răpirea bisericii are loc în acest punct fix al perioadei de şapte ani de necazuri, aşa cum spun unii, nu ar mai fi nevoie de instrucţiunile lui Isus ca credincioşii să fugă să-şi scape vieţile, deoarece ei vor fi fost răpiţi.
[6] Această afirmaţie elimină teoria că Discursul lui Isus de pe Muntele Măslinilor se aplică doar credincioşilor evrei care sunt născuţi din nou în vremea necazurilor, deoarece toţi cei care au fost născuţi din nou înainte de această vreme se presupune că vor fi fost deja răpiţi. Nu, Pavel le-a spus credincioşilor tesaloniceni dintre neamuri că Răpirea lor şi revenirea lui Hristos nu vor avea loc decât după ce anticristul se declară Dumnezeu, ceea ce se va întâmpla la mijlocul celor şapte ani de necazuri.
[7] Unii spun că această înviere despre care se vorbeşte în Apocalipsa 20:4-6 este de fapt a doua parte a primei învieri, învierea care va avea loc în timpul primei întoarceri a lui Isus pentru Răpire. Ce vom răspunde acestei interpretări? Dacă învierea din Apocalipsa 20:4-6 este de fapt a doua înviere, atunci de ce nu a fost numită „a doua înviere“?
[8] Deşi probabil că cei care L-au auzit pe Isus în acea zi au crezut că generaţia lor va fi cea care va vedea întâmplându-se toate aceste semne, noi ştim că nu a fost aşa. De aceea, trebuie să interpretăm cuvintele lui Isus din 24:34 ca însemnând că toate aceste lucruri se vor întâmpla într-o generaţie, sau că poate rasa (aşa cum este tradus uneori cuvântul generaţie) de creştini (sau evrei) nu va trece până când nu se vor întâmpla toate aceste lucruri.
[9] Nu are nici o importanţă dacă persoana care suferă pedeapsa în aceste exemple va fi luată sau va fi lăsată, aşa cum se dezbate de obicei. Ideea este că unii vor fi pregătiţi pentru venirea lui Hristos şi alţii nu. Pregătirea lor le va determina destinul etern.
[10] Este clar că, dacă Isus Şi-a avertizat cei mai apropiaţi ucenici să nu cumva să fie luaţi prin surprindere la venirea Lui, atunci exista posibilitatea ca aceştia să nu fie găsiţi pregătiţi pentru acest eveniment. Dacă i-a avertizat că pedeapsa celor care sunt găsiţi nepregătiţi datorită păcatului este eternă, atunci exista posibilitatea ca ei să îşi piardă mântuirea datorită păcatului. Cât de mult ar trebui să ne vorbească această realitate despre importanţa sfinţeniei şi cât de nebuni sunt cei care susţin că este imposibil ca un credincios să îşi piardă mântuirea!
[11] Desigur, acest lucru ne indică faptul că templul din Ierusalimul trebuie reconstruit, deoarece în present nu există nici un templu în Ierusalim (adică în anul 2005, când au fost scrise aceste rânduri).
[12] Acest pasaj biblic ilustrează cât de uşor este să facem presupunerea greşită referiotare la timpul evenimentelor profetice prin reconstruirea a ceea ce deja afirmă Biblia. Maria ar fi putut presupune uşor şi logic că Fiul ei special va domni pe tronul lui David peste câteva decenii. Gabriel i-a spus că va da naştere unui fiu care va domni peste casa lui Iacov, cuvinte ce sunau ca şi când naşterea şi domnia Lui ar fi fost două evenimente alăturate. Maria nu şi-ar fi imaginat niciodată că vor exista cel puţin 2000 de ani între aceste evenimente. Şi noi ar trebui să avem grijă să nu facem presupuneri similare atunci când încercăm să interpretăm scripturile profetice.
[13] Din analizarea acestor scripturi reiese că nu numai credincioşii, ci şi necredincioşii vor intra în Mileniu şi vor popula pământul (vezi Is. 2:1-5; 60:1-5; Dan. 7:13-14).
To subscribe to David Servant’s periodic e-teachings, click here.
Ucenicizatorul autentic » Răpirea şi sfârşitul veacurilor
MITURI MODERNE DESPRE RĂZBOIUL SPIRITUAL, PARTEA I
Capitolul treizeci
Subiectul războiului spiritual a devenit foarte popular în biserici în ultimii ani. Din nefericire, multe din învăţăturile referitoare la acest subiect contrazic Scriptura. În consecinţă, mulţi lucrători din lume învaţă şi practică un război spiritual pe care Biblia nu îl prescrie. Desigur, există şi război spiritual biblic, şi pe acesta ar trebui să îl practice şi să îl propovăduiască ucenicizatorii.
În acest capitol, precum şi în cel care va urma, voi vorbi despre unele dintre cele mai greşite concepţii referitoare la Satan şi la războiul spiritual. Acest subiect reprezintă un rezumat al cărţii pe care am scris-o pe marginea lui, intitulată Mituri moderne despre Satan şi războiul spiritual. Cartea poate fi citită în versiunea în engleză pe site-ul www.shepherdserve.org.
Mitul nr. 1: „În eternitate din trecut, Dumnezeu şi Satan au început o mare bătălie. Astăzi, încă mai există lupta cosmică dintre ei.“
Acest mit specific contrazice unul dintre cele mai stabile şi fundamentale adevăruri despre Dumnezeu care este precizat în Scriptură – acela că este atotputernic sau omnipotent.
Isus ne-a spus că toate lucrurile sunt cu putinţă pentru Dumnezeu (vezi Mat. 19:26). Ieremia a afirmat că nu este nimic prea greu de făcut pentru El (vezi Ier. 32:17). Nici o persoană sau forţă nu Îl poate împiedica să Îşi ducă la bun sfârşit planurile (vezi 2 Cron. 20:6; Iov 41:10; 42:2). Dumnezeu întreabă prin Ieremia: „Căci cine este ca Mine?…Şi care căpetenie Îmi va sta împotrivă?“ (Ier. 50:44). Răspunsul este nimeni, nici măcar Satan.
Dacă Dumnezeu este într-adevăr atotputernic, aşa cum menţionează pasajele anterioare, atunci a spune că Dumnezeu şi Satan au fost în război implică automat faptul că Dumnezeu nu este atotputernic. Dacă Dumnezeu a pierdut chiar şi o singură bătălie, dacă a fost învins de Satan chiar şi la cel mai mic nivel sau dacă a trebuit să lupte împotriva lui chiar şi pentru o perioadă scurtă, atunci El nu este atotputernic aşa cum a declarat despre Sine.
Comentariul lui Hristos despre puterea lui Satan
Isus a făcut la un moment dat o afirmaţie referitoare la căderea lui Satan din Rai care ne va ajuta să înţelegem câtă putere are acesta comparativ cu Dumnezeul nostru omnipotent:
Cei şaptezeci s-au întors plini de bucurie, şi au zis: „Doamne, chiar şi dracii ne sunt supuşi în Numele Tău.“ Isus le-a zis: „Am văzut pe Satan căzând ca un fulger din cer“ (Luca 10:17-18).
Când Dumnezeul atotputernic a decretat expulzarea lui Satan din Rai, Satan nu s-a putut împotrivi. Isus a ales metafora ca un fulger pentru a sublinia viteza cu care a căzut Satan. El a căzut nu ca o melasă, ci ca un fulger. Adică, în secunda asta era în ceruri şi, în secunda următoare, – BUM! – nu mai era!
Dacă Dumnezeu îl poate expulza atât de repede şi de uşor pe Satan însuşi, nu ar fi trebuit să constituie o surpiză faptul că slujitorii împuterniciţi de El puteau scoate atât de repede şi de uşor demonii. Asemenea primilor ucenici ai lui Isus, prea mulţi creştini contemporani nouă au un mare respect pentru puterea diavolului şi au priceput că puterea lui Dumnezeu este de departe mult, mult mai mare. Dumnezeu este Creator, iar Satan este doar o creaţie. Satan nu se poate împotrivi lui Dumnezeu.
Războiul care nu a existat niciodată
Oricât de ciudat ne-ar părea, trebuie să înţelegem că Dumnezeu şi Satan nu sunt, nu au fost niciodată, şi nici nu vor fi într-un război. Da, au planuri diferite şi am putea spune că sunt adversari. Dar atunci când două partide sunt adverse şi unul este cu mult mai puternic decât celălalt, conflictele lor nu sunt considerate bătălii. S-ar putea lupta o râmă cu un elefant? Satan, ca o râmă, a avut o încercare firavă de a se opune Celui ce era de o mie de ori mai puternic. Această opoziţie a fost rezolvată foarte repede, iar el a fost expulzat din Rai „ca un fulger“. Nu a existat nici o bătălie – doar o expulzare.
Dacă Dumnezeu este atotputernic, atunci Satan nu are nici cea mai infimă şansă de a-L împiedica măcar în cea mai mică măsură pe Dumnezeu să Îşi împlinească planurile. Şi dacă Dumnezeu îi permite lui Satan să facă ceva, scopul final este tot împlinirea planului Său divin. Acest adevăr va deveni extrem de clar pe măsură ce vom continua să analizăm scripturile care tratează acest subiect.
În mod interesant, autoritatea supremă a lui Dumnezeu asupra lui Satan a fost demonstrată nu numai în veşnicia trecută, dar va fi demonstrată şi în viitor. Citim în Apocalipsa că „un singur înger“ îl va lega pe Satan şi îl va încarcera timp de o mie de ani (vezi Apoc. 20:1-3). Acest incident viitor nu ar putea fi considerat o bătălie între Dumnezeu şi Satan, după cum nici expulzarea lui nu poate fi considerată o bătălie. Observă, de asemenea, că Satan nu va avea puterea de a ieşi din închisoare şi că doar va fi eliberat atunci când va fi convenabil pentru planurile lui Dumnezeu (Apoc. 20:7-9).
Cum rămâne cu viitorul „Război din cer“?
Dacă este adevărat că între Dumnezeu şi Satan nu este, nu a fost, şi nu va fi niciodată un război, atunci de ce citim în Apocalipsa despre un război viitor în cer care îl implică şi pe Satan (Apoc. 12:7-9)? Aceasta este o întrebare bună care are un răspuns uşor de găsit.
Observă că acest război va fi între Mihail şi îngerii lui şi Satan şi îngerii lui. Dumnezeu Însuşi nu este menţionat ca fiind implicat în această bătălie. Totuşi, dacă ar fi fost implicat, abia dacă am putea descrie acest conflict drept război, deoarece Dumnezeu, fiind atotputernic, ar putea stinge foarte uşor această opoziţie, într-o clipită, după cum a şi dovedit deja acest lucru.
Îngerii, inclusiv Mihail, nu sunt atotputernici şi astfel conflictul lor cu Satan şi îngerii lui poate fi considerat război, deoarece va exista de fapt un astfel de conflict pentru o perioadă de timp. Totuşi, fiind mai puternici, aceştia îl vor învinge pe Satan şi hoardele lui.
De ce nu se implică Dumnezeu în mod personal în această bătălie aparte şi o lasă pe mâna îngerilor? N-am nici cea mai vagă idee. Cu siguranţă că Dumnezeu, fiind atotştiutor, ştia că îngerii Săi pot câştiga acest război şi, de aceea, poate a considerat că nu este nevoie să Se implice personal.
Nu mă îndoiesc că Dumnezeu i-ar fi putut foarte uşor şi repede anihila pe canaaniţii nelegiuiţi din zilele lui Iosua, dar a ales să dea această sarcină israeliţilor. Dumnezeu le-a cerut să facă eforturi mari timp de câteva luni pentru a îndeplini ceea ce El ar fi putut face fără nici un efort. Poate că acest lucru a fost pe placul lui Dumnezeu şi pentru că cerea credinţă din partea evreilor. Poate că acesta este şi motivul pentru care nu Se va implica personal în războiul viitor din cer. Totuşi, Biblia nu ne spune nimic despre aceste lucruri.
Doar faptul că într-o zi va exista un război în cer între Mihail şi îngerii lui şi Satan şi îngerii săi nu ne dă motive suficiente pentru a crede că Dumnezeu nu este atotputernic – tot aşa cum nici bătăliile dintre Israel şi Canaan nu ne dau un motiv să credem că Dumnezeu nu este atotputernic.
Nu a fost Satan învins de Isus pe cruce?
În cele din urmă, referitor la acest prim mit al războaielor dintre Dumnezeu şi Satan, aş vrea să trag o concluzie în ceea ce priveşte afirmaţia frecvent întâlnită: Isus l-a învins pe Satan pe cruce. Scriptura nu menţionează de fapt niciunde că Isus l-a învins pe Satan pe cruce.
Când spunem că Isus l-a învins pe Satan, sună ca şi când între Isus şi Satan a existat o bătălie, ceea ce implică faptul că Dumnezeu nu este atotputernic şi că Satan nu era deja sub autoritatea Lui deplină. Există mai multe modalităţi biblice de a explica ce s-a întâmplat cu Satan când Isus Şi-a dat viaţa la Calvar. De exemplu, Scriptura ne spune că, prin moartea Sa, Isus a „nimicit (în engleză: l-a lăsat fără putere, n. t.) pe cel ce are puterea morţii” (vezi Evrei 2:14-15).
În ce măsură l-a lăsat fără putere pe Satan? Evident, Satan nu este complet lipsit de putere în prezent, altfel apostolul Ioan nu ar mai fi scris: „…că toată lumea zace în cel rău.”(1 Ioan 5:19; subliniere personală) În conformitate cu Evrei 2:14-15, Satan a fost lăsat fără putere în ceea ce priveşte „puterea morţii“. Ce vrea să spună această afirmaţie?
Scriptura face referire la trei tipuri de moarte: moarte spirituală, moarte fizică şi moartea a doua.
După cum am citit într-un capitol anterior, cea de a doua moarte (sau moartea veşnică) este menţionată în Apocalipsa 2:22; 20:6, 14; 21:8 şi este momentul în care necredincioşii vor fi aruncaţi în iazul de foc.
Moartea fizică apare atunci când sufletul unei persoane părăseşte trupul, care încetează să mai funcţioneze.
Moartea spirituală descrie condiţia duhului uman care nu a fost născut din nou prin Duhul Sfânt. O persoană moartă din punct de vedere spiritual are un duh alienat de Dumnezeu, care posedă o natură păcătoasă şi care este, într-o oarecare măsură, unită cu Satan. Efeseni 2:1-3 ne ilustrează imaginea unei persoane moarte spiritual:
Voi eraţi morţi în greşelile şi în păcatele voastre, în care trăiaţi odinioară, după mersul lumii acesteia, după domnul puterii văzduhului, a duhului care lucrează acum în fiii neascultării. Între ei eram şi noi toţi odinioară, când trăiam în poftele firii noastre pământeşti, când făceam voile firii pământeşti şi ale gândurilor noastre, şi eram din fire copii ai mâniei, ca şi ceilalţi.
Pavel le-a scris credincioşilor efeseni că erau „morţi în greşelile şi păcatele“ lor. Evident nu se referea la moartea spirituală deoarece scria unor oameni vii. De aceea, trebuie să se fi referit la moarte spirituală.
Ce îi omorâse, spiritual vorbind? „Greşelile şi păcatele“ lor. Aminteşte-ţi că Dumnezeu i-a spus lui Adam că, în ziua în care nu va mai asculta de El, va muri (Gen. 2:17). Dumnezeu nu vorbea despre o moarte fizică, ci despre una spirituală, deoarece Adam nu a murit, fizic vorbind, în ziua în care a mâncat fructul oprit. Mai degrabă a murit din punct de vedere spiritual, iar fizic abia câteva sute de ani mai târziu.
Pavel a mers mai departe şi le-a spus efesenilor că, asemenea oamenilor morţi spiritual, şi ei trăiau în (sau practicau) aceleaşi greşeli şi păcate, urmând „mersul lumii“ (adică făcând ceea ce făceau toţi ceilalţi) şi pe „domnul puterii văzduhului“.
Cine este „domnul puterii văzduhului“? Este Satan, care domneşte peste împărăţia întunericului şi care este comandantul-şef al duhurilor rele care locuiesc în văzduh. Aceste duhuri rele sunt enumerate într-un capitol posterior din Efeseni ca având ranguri diferite (vezi Efes. 6:12).
Pavel a spus că prinţul întunericului este duhul „care lucrează acum în fiii neascultării”. Expresia „fiii neascultării“ este doar o altă descriere a tuturor necredincioşilor, subliniind faptul că natura lor este păcătoasă. Pavel a spus mai târziu că erau „din fire copii ai mâniei“ (Efes. 2:3; subliniere personală). Mai mult, a spus că Satan lucra în ei.
Avându-l de tată pe Satan
Fie că oamenii nemântuiţi sunt conştienţi sau nu, ei îl urmează pe Satan şi fac parte din împărăţia întunericului. Duhurile lor moarte spiritual sunt pline de natura lui rea şi egoistă. De fapt, Satan le este tată şi domn spiritual. Tocmai de aceea le-a spus Isus unora dintre liderii religioşi: „Voi aveţi de tată pe diavolul; şi vreţi să împliniţi poftele tatălui vostru“ (Ioan 8:44).
Aceasta este imaginea deprimantă a celui care nu a fost născut din nou! Acesta merge prin viaţă mort din punct de vedere spiritual, plin de natura lui Satan, îndreptându-se spre o moarte fizică inevitabilă de care se teme extraordinar de mult; şi fie că este conştient sau nu, într-o zi va experimenta cea mai năprasnică moarte din câte există, moartea veşnică, atunci când va fi aruncat în iazul de foc.
Este extrem de important să înţelegem că moartea spirituală, cea fizică şi cea veşnică sunt toate manifestări ale mâniei lui Dumnezeu asupra umanităţii păcătoase şi că Satan are un rol în ea. Dumnezeu i-a permis lui Satan să domnească peste împărăţia întunericului şi peste cei care „iubesc întunericul“ (Ioan 3:19) . De fapt, Dumnezeu i-a zis lui Satan: „Îţi dau voie să ai puterea de a-i ţine în captivitate pe cei care nu Mi se supun“. Satan a devenit un instrument subordonat mâniei lui Dumnezeu revărsată asupra oamenilor răzvrătiţi. Deoarece toţi au păcătuit, toţi sunt sub puterea lui Satan, având natura lui în duhurile lor şi fiind ţinuţi prizonieri voii sale (vezi 2 Tim. 2:26).
Răscumpărarea din captivitate
Totuşi, îi putem mulţumi lui Dumnezeu că a avut milă de umanitate şi că, datorită acestei mile, nimeni nu trebuie să rămână în această condiţie jalnică. Deoarece moartea substituentă a lui Isus a satisfăcut clauzele dreptăţii divine, toţi cei care cred în Hristos pot scăpa de moarte spirituală şi din captivitatea lui Satan, deoarece nu mai sunt sub mânia lui Dumnezeu. Atunci când credem în Domnul Isus, Duhul Sfânt vine în duhul nostru şi eradichează natura lui Satan, generând naşterea din nou a duhului nostru (vezi Ioan 3:1-16) şi permiţându-ne să beneficiem de natura divină a lui Dumnezeu (vezi 2 Petru 1:4).
Şi acum, să revenim la întrebarea iniţială. Când scriitorul Epistolei către Evrei a afirmat că Isus, prin moartea Sa, l-a lăsat fără putere „pe cel ce are puterea morţii, adică diavolul“, a vrut să spună că puterea morţii spirituale, pe care o are Satan asupra oamenilor nemântuiţi, a fost nimicită în ceea ce-i priveşte pe toţi cei care sunt „în Hristos“. Suntem aduşi din nou la viaţă din punct de vedere spiritual datorită lui Hristos, care a plătit pedeapsa în locul nostru.
Mai mult, deoarece nu mai suntem morţi din punct de vedere spiritual şi nici sub dominaţia lui Satan, nu ne mai temem de moartea fizică, de vreme ce ştim ce ne aşteaptă – o moştenire glorioasă şi eternă.
În final, datorită lui Isus, am fost feriţi de suferinţele morţii a doua şi de iazul de foc.
L-a învins Isus pe diavol pe cruce? Nu, nu l-a învins, deoarece nu a existat o bătălie între Isus şi Satan. Totuşi, Isus l-a lăsat fără putere în ceea ce priveşte moartea spirituală, prin care îi ţine pe oamenii nemântuiţi captivi păcatului. Satan încă mai are puterea morţii spirituale asupra celor nemântuiţi, dar în ceea ce-i priveşte pe cei care sunt în Hristos, Satan nu are nici o putere asupra lor.
Dezarmarea puterilor
Acest lucru ne ajută, de asemenea, să înţelegem afirmaţia lui Pavel despre „dezbrăcarea domniilor şi stăpânirilor“ din Coloseni 2:13-15
Pe voi, care eraţi morţi [spiritual] în greşelile voastre…Dumnezeu v-a adus la viaţă împreună cu El, după ce ne-a iertat toate greşelile. A şters zapisul cu poruncile lui, care stătea împotriva noastră şi ne era potrivnic, şi l-a nimicit, pironindu-l pe cruce. A dezbrăcat domniile şi stăpânirile, şi le-a făcut de ocară înaintea lumii, după ce a ieşit biruitor asupra lor prin cruce (subliniere personală).
Pavel foloseşte în mod evident limbajul metaforic în acest pasaj. În prima parte, el compară toate greşelile noastre cu un „zapis“ (act de vânzare sau cumpărare). Ceea ce noi nu am putut plăti, a plătit Isus în locul nostru, care a luat asupra Lui pe cruce plata păcatelor noastre.
În a doua parte, aşa cum regii antici îi dezarmau pe cei învinşi luându-le armele şi făcând parade triumfătoare pe străzile oraşului cu ele, tot aşa şi moartea lui Hristos a fost o biruinţă asupra „domniilor şi stăpânirilor“, adică, asupra demonilor cu statut inferior care domnesc peste cei cu inima rebelă, ţinându-i captivi.
Nu am putea spune pe baza acestui pasaj că Hristos l-a învins pe Satan? Poate, dar cu o condiţie. Trebuie să nu uităm că Pavel foloseşte metafora în acest pasaj. Şi fiecare metaforă are un punct în care similitudinile se transformă în disimilitudini, aşa cum am vorbit în capitolul despre interpretarea biblică.
Trebuie să fim atenţi când interpretăm metaforele folosite de Pavel în Coloseni 2:13-15. Este clar că nu a existat un „zapis“ care să conţină toate păcatele noastre şi care să fi fost pironit pe cruce. Totuşi, acesta este un simbol a ceea ce a realizat Isus pe cruce.
În mod asemănător, demonii care au stăpânit peste cei nemântuiţi nu au fost dezarmaţi literal de săbiile şi scuturile lor şi nici Isus nu a făcut paradă publică pe străzi. Limbajul pe care îl foloseşte Pavel este simbolul a ceea ce a realizat Isus pentru noi. Am fost ţinuţi captivi de duhurile rele. Totuşi, murind pentru păcatele noastre, Isus ne-a eliberat din această captivitate. Isus nu a luptat literal împotriva duhurilor rele, iar acestea nu se aflau în război cu El. Ele, cu dreapta permisiune a lui Dumnezeu, ne-au ţinut sub puterea lor toată viaţa noastră. „Armamentul“ lor era îndreptat nu spre Hristos, ci spre noi. Totuşi, Isus i-a „dezarmat“. Nu ne mai pot ţine captivi.
Haide să nu ne gândim că a existat o bătălie de secole între Isus şi duhurile rele ale lui Satan şi că în cele din urmă Isus a câştigat bătălia pe cruce. Dacă vom spune că Isus l-a învins pe diavol, să ne asigurăm că înţelegem că El a învins diavolul pentru noi, nu pentru El.
Odată am alungat un căţel din grădină deoarece o speria pe fetiţa mea. Aş putea spune că l-am învins, dar sper să înţelegi că acest câine nu a fost nici un moment o ameninţare pentru mine, ci doar pentru fetiţa mea. Acelaşi lucru s-a întâmplat şi cu Isus şi Satan. Isus a alungat pentru noi un câine care pe El nu L-a speriat deloc.
Cum a alungat Isus câinele-Satan? Purtând pedeapsa pentru păcatele noastre şi eliberându-ne astfel de vina pe care o aveam înaintea lui Dumnezeu, deci de mânia Lui, şi, în consecinţă, duhurile malefice cărora Dumnezeu le-a permis în mod drept să îi înrobească pe cei răzvrătiţi nu mai au nici un drept de a ne încătuşa. Slavă Domnului pentru acest lucru!
Această perspectivă ne conduce spre un al doilea mit demn de analizat şi legat de primul.
Mitul nr. 2: “Există lupte constante pe tărâmul spiritual între îngerii lui Dumnezeu şi îngerii lui Satan. Rezultatul acestor bătălii este determinat de războiul spiritual dus de noi.“
Am aflat deja din cartea Apocalipsa că va exista într-o bună zi un război spiritual în ceruri, între Mihail şi îngerii lui şi Satan şi îngerii săi. În afară de acesta, mai există un singur război angelic menţionat în Scriptură şi care se găseşte în capitolul zece din Daniel.[1] Daniel ne spune că a jelit timp de trei săptămâni în cel de-al treilea an al domniei lui Cir, Împăratul Persiei, când un înger i-a apărut lângă râul Tigru. Scopul vizitei îngerului a fost acela de a-i da capacitatea de a înţelege ce se va întâmpla cu Israel în viitor şi am studiat deja pe scurt ce i s-a spus lui Daniel în capitolul „Răpirea şi sfârşitul vremurilor“. În timpul conversaţiei lor, îngerul, al cărui nume nu este precizat, i-a zis:
„Daniele, nu te teme de nimic! Căci cuvintele tale au fost ascultate din cea dintâi zi, când ţi-ai pus inima ca să înţelegi, şi să te smereşti înaintea Dumnezeului tău, şi tocmai din pricina cuvintelor tale vin eu acum! Dar căpetenia împărăţiei Persiei mi-a stat împotrivă douăzeci şi una de zile; şi iată că Mihail, una din căpeteniile cele mai de seamă, mi-a venit în ajutor, şi am ieşit biruitor acolo lângă împăraţii Persiei“ (Dan. 10:12-13).
Daniel a aflat că rugăciunea lui fusese ascultată cu trei săptămâni înainte de întâlnirea sa cu îngerul, dar că îngerului îi luase trei săptămâni să ajungă la el. Motivul întârzierii îngerului era acela că „căpetenia împărăţiei din Persia“ i s-a împotrivit. Totuşi, a putut să iasă biruitor pentru că Mihail, „una dintre căpeteniile cele mai de seamă“ i-a venit în ajutor.
Când îngerul era pe punctul de a pleca de la Daniel i-a zis:
„Acum mă întorc să mă lupt împotriva căpeteniei Persiei; şi când voi pleca, iată că va veni căpetenia Greciei! Dar vreau să-ţi fac cunoscut ce este scris în cartea adevărului. Nimeni nu mă ajută împotriva acestora, în afară de voievodul vostru Mihail“ (Dan. 10:20-21)
Din acest pasaj putem învăţa mai mulţi factori importanţi. Vedem încă o dată că îngerii lui Dumnezeu nu sunt atotputernici şi că pot fi într-adevăr implicaţi în lupta împotriva îngerilor întunericului.
În al doilea rând, învăţăm că unii îngeri (precum Mihail) sunt mai puternici decât alţii (precum îngerul care i-a vorbit lui Daniel).
Întrebări la care nu avem nici un răspuns
Am putea întreba: „De ce nu l-a trimis Dumnezeu pe Mihail de la bun început să transmită mesajul lui Daniel, ca să nu mai fi existat întârzierea de trei săptămâni?“ Adevărul este că Biblia nu ne spune de ce a trimis Dumnezeu un înger despre care ştia cu siguranţă că nu va putea trece de „căpetenia Persiei“ fără ajutorul lui Mihail. De fapt, nu avem nici o idee de ce ar folosi Dumnezeu orice înger pentru a transmite cuiva un mesaj. De ce nu a mers El personal, de ce nu i-a vorbit lui Daniel cu vocea tare sau de ce nu l-a dus temporar pe Daniel în ceruri pentru a-i spune aceste lucruri? Pur şi simplu nu ştim.
Dar dovedeşte acest pasaj că există lupte constante pe tărâmul spiritual între îngerii lui Dumnezeu şi îngerii lui Satan? Nu, doar dovedeşte că, acum câteva mii de ani, a existat o bătălie de trei săptămâni între unul dintre îngerii mai slabi ai lui Dumnezeu şi unul dintre îngerii lui Satan numit „căpetenia Persiei“, o bătălie care, dacă ar fi vrut Dumnezeu, nu ar fi existat niciodată. Singura bătălie angelică menţionată în Biblie în afară de aceasta este viitorul război din ceruri, consemnat în cartea Apocalipsa. Atât. Poate că au fost şi alte bătălii angelice, dar aceasta nu poate fi decât o concluzie bazată pe presupunerile noastre.
Un mit bazat pe un altul
Dovedeşte această istorisire despre Daniel şi căpetenia Persiei că războiul nostru spiritual poate determina rezultatul bătăliilor angelice? Din nou, această idee presupune (pe baza câtorva scripturi) că există bătălii angelice frecvente. Dar haide să facem un pas în necunoscut şi să spunem că da, există bătălii angelice regulate. Dovedeşte această istorisire despre Daniel că lupta noastră spirituală poate determina rezultatul bătăliilor angelice care este posibil să aibă loc?
Această întrebare este adeseori pusă de cei care promovează următorul mit particular: „Dacă Daniel ar fi renunţat după prima zi?“ Desigur că răspunsul la această întrebare nu îl cunoaşte nimeni, deoarece realitatea este că Daniel nu a încetat să Îl caute pe Dumnezeu în rugăciune până când nu a ajuns îngerul fără nume. Totuşi, implicaţia acestei întrebări este aceea de a ne convinge că Daniel, printr-un război spiritual continuu, a fost cheia reuşitei celeste a îngerului fără nume. Dacă Daniel ar fi renunţat la această luptă spirituală se presupune că îngerul nu ar fi trecut niciodată de căpetenia Persiei. Cei care susţina această idee vor să credem că noi, ca şi Daniel, trebuie să continuăm lupta noastră spirituală, altfel îngerii răului i-ar putea învinge pe îngerii lui Dumnezeu.
Mai întâi, permite-mi să subliniez faptul că Daniel „nu se lupta spiritual“ – el se ruga lui Dumnezeu. Nu există nici o precizare că ar fi spus ceva despre îngerii demonici, despre legarea acestora sau despre „lupta“ împotriva lor. De fapt, Daniel nici nu ştia că existase o bătălie angelică până după cele trei săptămâni, când a ajuns la el îngerul. El a petrecut aceste trei săptămâni în post, căutând faţa Domnului.
Aşa că să reformulăm întrebare: „Dacă Daniel ar fi renunţat să se mai roage şi să caute faţa Domnului după una sau două zile, ar fi eşuat îngerul să ajungă la el pentru a-i transmite mesajul lui Dumnezeu?“ Nu ştim. Totuşi, permite-mi să evidenţiez faptul că îngerul fără nume nu i-a spus niciodată lui Daniel: „Bine ai făcut că ai continuat să te rogi, altfel nu aş fi reuşit.“ Nu, îngerul i-a atribuit lui Mihail meritul victoriei sale. Este evident că Dumnezeu l-a trimis pe înger şi pe Mihail şi i-a trimis ca răspuns la rugăciunea lui Daniel de a înţelege ce se va întâmpla cu Israel în viitor.
Ar fi o simplă presupoziţie să credem că dacă Daniel ar fi încetat să mai postească sau să Îl caute pe Domnul acesta din urmă ar fi spus: „Gata! Voi, cei doi îngeri, Daniel a încetat să mai postească şi să se roage, aşa că, deşi l-am trimis pe unul dintre voi să îi transmită un mesaj din prima zi în care a început să se roage, nu-l mai transmiteţi. Se pare că nu vor mai exista capitolele unsprezece şi doisprezece în cartea Daniel.“
Evident, Daniel a perseverat în rugăciune (nu în „război spiritual“) şi Dumnezeu i-a răspuns trimiţând la el un înger. Şi noi ar trebui să perseverăm în rugăciune înaintea lui Dumnezeu şi, dacă va voi Dumnezeu, răspunsul Lui ar putea veni prin intermediul unui înger. Însă nu uita că există o mulţime de exemple de îngeri care au transmis mesaje oamenilor din Biblie deşi nu este menţionată nici o rugăciune, cu atât mai puţin rugăciuni de trei săptămâni.[2] Avem nevoie de echilibru. Mai mult, există consemnări în care îngerii au transmis mesaje oamenilor din Biblie fără să fie înclusă vreo precizare despre lupte purtate de aceştia cu îngeri demonici în drum spre pământ. Poate că a fost nevoie ca aceşti îngeri să se lupte cu îngerii întunericului pentru a putea transmite mesajul, dar nu ştim dacă aşa s-a întâmplat, deoarece Biblia nu ne spune nimic în acest sens. Şi aşa ajungem la un al treilea mit crezut de mulţi.
Mitul nr. 3: „Odată cu căderea lui Adam, Satan a preluat dreptul acestuia de a conduce lumea.“
Ce anume s-a întâmplat cu Satan odată cu căderea umanităţii? Unii cred că Satan a fost promovat atunci când a căzut Adam. Ei spun că, la origine, Adam fusese „dumnezeul acestei lumi“, dar că, odată ce acesta a căzut în păcat, Satan a câştigat această poziţie, dându-i-se dreptul de a face pe pământ tot ceea ce dorea. Se presupune că nici măcar Dumnezeu nu a avut puterea de a-l opri de atunci înainte, deoarece Adam avusese „dreptul legal“ de a-i acorda această poziţie lui Satan şi că Dumnezeu a trebuit să onoreze acordul Lui cu Adam care acum îi aparţinea lui Satan. Se presupune că Satan posedă acum „drepturile lui Adam“ şi că Dumnezeu nu îl poate opri până când nu „expiră drepturile lui Adam“.
Este această teorie adevărată? A câştigat Satan „drepturile lui Adam“ odată cu căderea umanităţii? În mod categoric nu. Satan nu a câştigat nimic în urmă căderii umanităţii, cu excepţia blestemului lui Dumnezeu şi a promisiunii divine de anihilare totală.
Adevărul este că Biblia nu a afirmat niciodată că Adam a fost la origine „dumnezeul acestei lumi“. În al doilea rând, Biblia nu a afirmat niciodată că Adam a avut drepturi care vor expira la un moment dat. Toate aceste idei sunt nebiblice.
Care a fost autoritatea pe care a avut-o Adam la început? În Genesa citim că Dumnezeu le-a spus lui Adam şi Evei „Creşteţi, înmulţiţi-vă, umpleţi pământul, şi supuneţi-l; şi stăpâniţi peste peştii mării, peste păsările cerului, şi peste orice vieţuitoare care se mişcă pe pământ“ (Gen. 1:28; subliniere personală). Dumnezeu nu i-a spus nimic lui Adam despre faptul că ar fi fost „dumnezeu“ peste pământ şi peste toţi oamenii care se vor naşte sau că putea controla totul, de exemplu vremea, etc. El doar le-a dat lui Adam şi Evei, în calitate de primii oameni, stăpânire asupra peştilor, păsărilor şi animalelor şi le-a poruncit să umple pământul şi să-l stăpânească.
Atunci când Dumnezeu a pronunţat sentinţa omului, nu a menţionat nimic despre faptul că şi-a pierdut poziţia de „dumnezeu al acestei lumi“. Mai mult, El nu a spus nimic despre faptul că şi-ar fi pierdut puterea de a stăpâni asupra peştilor, păsărilor şi animalelor. De fapt, cred că este evident că umanitatea încă mai stăpâneşte asupra peştilor, păsărilor şi asupra „oricărei vieţuitoare care mişcă pe pământ“. Rasa umană încă mai umple pământul, stăpânindu-l. Adam nu şi-a pierdut nimic din autoritatea care i-a fost dată de Dumnezeu înainte de cădere.
Nu este Satan „Dumnezeul acestei lumi“?
Dar nu s-a referit Pavel la Satan ca fiind „dumnezeul veacului acesta“? Şi nu S-a referit Isus la el ca la „stăpânul acestei lumi“? Da, aşa este, dar nici unul dintre ei nu a făcut o paralelă între Adam ca prim „dumnezeu al acestei lumi“ şi Satan care a câştigat acest titlu odată cu căderea lui Adam.
În plus, titlul lui Satan de „dumnezeul acestei lumi“ nu dovedeşte faptul că poate face tot ce doreşte pe pământ sau că Dumnezeu nu are puterea de a-l opri. Isus a spus: „Toată puterea [sau „autoritatea“] Mi-a fost dată în cer şi pe pământ“ (Mat. 28:18; subliniere personală). Dacă Isus are toată autoritatea pe pământ, atunci Satan nu poate acţiona fără permisiunea Sa.
Cine I-a dat lui Isus toată puterea în cer şi pe pământ? Nu poate fi altcineva decât Dumnezeu Tatăl, care o avea El Însuşi mai întâi, altfel nu i-o putea da lui Isus. De aceea L-a numit Isus pe Tatăl Său „Domn al cerului şi al pământului“ (Mat. 11:25; Luca 10:21; subliniere personală).
Dumnezeu a avut toată autoritatea peste pământ, de vreme ce El l-a creat. La început a dat şi oamenilor puţină autoritate şi umanitatea nu a pierdut niciodată această autoritate dată de Dumnezeu atunci.
Când Biblia vorbeşte de Satan ca fiind dumnezeul sau stăpânul acestei lumi, vrea doar să spună că oamenii acestei lumi (care nu au fost născuţi din nou) îl urmează pe Satan. El este cel căruia îi slujesc, fie că realizează acest lucru, fie că nu. El este dumnezeul lor.
Oferta lui Satan de împroprietărire?
O bună parte din teoria drepturilor câştigate de Satan este construită pe baza istorisirii ispitirii lui Isus în pustie, înregistrată în Matei şi Luca. Să analizăm consemnarea din Luca pentru a vedea ce putem învăţa din ea:
Diavolul L-a suit [pe Isus] pe un munte înalt, i-a arătat într-o clipă, toate împărăţiile pământului, şi I-a zis: „Ţie Îţi voi da toată stăpânirea şi slava acestor împărăţii; căci mie îmi este dată, şi o dau oricui voiesc. Dacă dar, Te vei închina înaintea mea, toată va fi a Ta.“ Drept răspuns, Isus i-a zis: „Înapoia Mea, Satano! Este scris: «Să te închini Domnului, Dumnezeului tău, şi numai Lui să-I slujeşti»“ (Luca 4:5-8).
Dovedeşte acest incident că Satan avea controlul asupra tuturor lucrurilor din lume sau că Adam i le-a predat lui sau că Dumnezeu nu are puterea de a-l opri pe diavol? Nu, din mai multe motive întemeiate.
În primul rând, ar trebui să fim atenţi când ne bazăm teologia pe o afirmaţie făcută de cineva pe care Isus îl numeşte „tatăl minciunii“ (Ioan 8:44). Uneori Satan spune adevărul, dar în acest caz ar trebui să agităm furios cartonaşul roşu, deoarece afirmaţia făcută de Satan contrazice afirmaţiile lui Dumnezeu.
În al patrulea capitol al cărţii Daniel, găsim povestea umilirii împăratului Nebucadneţar. Plin de mândrie datorită poziţiei şi realizărilor sale, Nebucadneţar a fost anunţat de profetul Daniel că va sta la un loc cu animalele până când va recunoaşte că: „ Cel Prea Înalt stăpâneşte peste împărăţia oamenilor şi o dă cui vrea“ (Dan. 4:25; subliniere personală). Această declaraţie este făcută de şapte ori în prezenta istorisire, subliniindu-i importanţa (vezi Dan. 4:17, 25, 32; 5:21).
Observă că Daniel a spus: „Cel Prea Înalt stăpâneşte peste împărăţia oamenilor“. Această afirmaţie indică faptul că Dumnezeu are un oarecare control asupra pământului, nu-i aşa?
Observă, de asemenea, că afirmaţia lui Daniel pare a fi în contradicţie directă cu ceea ce i-a spus Satan lui Isus. Daniel a susţinut că Dumnezeu „o dă cui vrea“, iar Satan a spus că „o dau oricui voiesc“ (Luca 4:6).
Deci, pe cine vei crede? Eu personal îl cred pe Daniel.
Totuşi, există posibilitatea ca Satan să fi spus adevărul – dacă privim afirmaţia lui dintr-un alt unghi.
Satan este „dumnezeul acestei lumi“, ceea ce înseamnă, aşa cum am menţionat deja, că stăpâneşte peste împărăţia întunericului care include oameni din orice naţiune care sunt răzvrătiţi faţă de Dumnezeu. Biblia spune că: „lumea zace în cel rău“ (1 Ioan 5:19). Când Satan a susţinut că poate da autoritate peste împărăţiile pământului oricui doreşte, era foarte probabil să se referit la teritoriul său, la împărăţia întunericului, care este alcătuită din sub-împărăţii ce corespund împărăţiilor geopolitice. Scriptura ne informează că Satan are sub el mai multe duhuri rele ierarhizate prin care îşi conduce împărăţia (vezi Efes. 6:12) şi am putea presupune că el este cel care promovează sau retrogradează aceste duhuri, întrucât el este şeful. În acest caz, Satan Îi oferea în mod legitim lui Isus poziţia locului doi ca duh rău – sub el – pentru a-l ajuta să-şi conducă împărăţia. Tot ceea ce trebuia să facă Isus era să îngenuncheze înaintea lui Satan şi să i Se închine.
Din fericire, Isus a refuzat acea oportunitate de „promovare“.
Cine i-a dat autoritate lui Satan
Dar cum rămâne cu afirmaţia lui Satan că această autoritate asupra împărăţiilor i-a fost „dată“? Există din nou o posibilitate destul de mare ca Satan să fi minţit. Dar haide să îi acordăm o şansă şi să presupunem că spunea adevărul.
Observă că Satan nu a spus că Adam i-a dat această autoritate. După cum am văzut deja, Adam nu i-ar fi putut da autoritate lui Satan, deoarece nu-i fusese dată nici lui. Adam a stăpânit peste peşti, păsări şi animale, nu peste împărăţii. (De fapt, când a căzut Adam, nici nu exista vreo împărăţie peste care acesta să poată stăpâni.) În plus, dacă Satan Îi oferea lui Isus domnia asupra împărăţiei întunericului, care consta în toate duhurile rele şi toţi oamenii nemântuiţi, atunci nu ar fi existat nici o posibilitate plauzibilă prin care Adam să îi fi putut da lui Satan această jurisdicţie. Satan domnea peste îngerii căzuţi înainte ca Adam să fi fost creat.
Poate că Satan voia să spună că toţi oamenii pământului îi dăduseră autoritate peste ei, întrucât nu erau supuşi lui Dumnezeu şi erau astfel, conştient sau inconştient, supuşi lui.
O altă posibilitate şi mai plauzibilă este ca Dumnezeu să îi fi dat această autoritate. În lumina Scripturii este foarte posibil ca Dumnezeu să îi fi spus lui Satan: „Tu şi duhurile tale rele aveţi permisiunea Mea de a domni peste toţi cei care nu Îmi sunt supuşi.“ Această variantă poate fi greu de crezut acum, dar vei vedea mai târziu că este probabil cea mai bună explicaţie la afirmaţia lui Satan. Dacă Dumnezeu este într-adevăr „stăpân peste împărăţia oamenilor“ (Dan. 4:25), atunci orice autoritate pe care o are Satan asupra omenirii trebuie să îi fi fost dată de Dumnezeu.
Satan nu stăpâneşte decât peste împărăţia întunericului, care mai poate fi numită şi „împărăţia rebelă“. El a domnit peste această împărăţie din ziua în care a fost expulzat din Rai, ceea ce s-a întâmplat înainte de căderea lui Adam. Până la căderea lui Adam, împărăţia întunericului era alcătuită doar din îngerii răzvrătiţi. Însă, când Adam a păcătuit, el s-a alăturat împărăţiei rebele şi, de atunci încolo, împărăţia lui Satan a inclus nu numai îngeri răzvrătiţi, ci şi oameni răzvrătiţi.
Satan domnea peste regatul întunericului înainte ca Adam să fi fost creat, aşa că nu trebuie să credem că, atunci când a căzut Adam, Satan a câştigat ceea ce posedase acesta. Nu! După ce a păcătuit, Adam s-a alăturat împărăţiei răzvrătiţilor care existase dinainte, o împărăţie condusă de Satan.
A fost Dumnezeu surprins de cădere?
O altă implicaţie a „teoriei drepturilor câştigate de Satan“ este aceea că îl face pe Dumnezeu să pară mai degrabă stupid, ca şi când ar fi fost luat prin surprindere de evenimentele căderii şi, prin urmare, S-a trezit într-o situaţie dificilă şi nefericită. Nu ştia Dumnezeu că Satan va încerca să îi ispitească pe Adam şi pe Eva şi că rezultatul va fi căderea omului? Dacă Dumnezeu este atotştiutor, şi este, atunci trebuie să fi ştiut ce urma să se întâmple. De aceea, Biblia ne informează că El făcuse planuri pentru răscumpărarea umanităţii chiar înainte de a fi creat omul (vezi Mat. 25:34; Fapte 2:2-23; 4:27-28; 1 Cor. 2:7-8; Efes. 3:8-11; 2 Tim. 1:8-10; Apoc. 13:8).
Dumnezeu l-a creat pe diavol ştiind că acesta va cădea şi i-a creat pe Adam şi pe Eva ştiind că vor cădea. Nu există absolut nici o posibilitate ca Satan să Îl fi înşelat pe Dumnezeu şi să fi câştigat ceva ce El nu Şi-ar fi dorit să aibă Satan.
Vreau să insinuez că Dumnezeu doreşte ca Satan să fie „dumnezeul acestei lumi“? Da, atâta vreme cât îi va servi împlinirii planurilor divine. Dacă Dumnezeu nu ar fi dorit ca Satan să acţioneze, l-ar fi oprit pur şi simplu, aşa cum ni se spune în Apocalipsa 20:1-2 că va face într-o bună zi.
Totuşi, nu spun că Dumnezeu doreşte ca cineva să rămână sub domnia lui Satan. Dumnezeu doreşte ca toţi să fie mântuiţi şi eliberaţi de sub puterea lui Satan (Fapte 26:18; Col. 1:13; 1 Tim. 2:3-4; 2 Petru 3:9). Însă Dumnezeu îi permite lui Satan să domnească peste cei care iubesc întunericul (vezi Ioan 3:19) – peste cei care continuă să rămână răzvrătiţi faţă de Dumnezeu.
Nu putem face nimic pentru a salva oamenii din împărăţia lui Satan? Ba da, ne putem ruga pentru ei şi îi putem chema la pocăinţă şi la credinţa în Evanghelie (aşa cum ne-a poruncit Isus). Dacă fac acest lucru, vor fi luaţi de sub autoritatea lui Satan. Însă a crede că îi putem „distruge“ duhurile rele care îi ţin pe oameni prizonieri este o mare greşeală. Dacă oamenii doresc să stea în întuneric, Dumnezeu îi va lăsa acolo. Isus le-a spus ucenicilor că, dacă oamenii din anumite oraşe nu vor primi mesajul lor, ar trebui să îşi scuture praful de pe picioare şi să meargă într-un alt oraş (Mat. 10:14). El nu le-a spus să rămână şi să doboare zidurile care încătuşează oraşele pentru ca oamenii să devină receptivi. Dumnezeu permite duhurilor rele să îi ţină captivi pe cei care refuză să se pocăiască şi să se întoarcă la El.
Alte dovezi ale autorităţii supreme a lui Dumnezeu asupra lui Satan…
Există mai multe pasaje scripturale care dovedesc faptul că Dumnezeu nu a pierdut controlul asupra lui Satan când omul a căzut în păcat. Biblia afirmă în mod repetat că Dumnezeu a avut şi va avea întotdeauna control total asupra lui Satan. Diavolul poate face doar ceea ce permite Dumnezeu. Mai întâi, să analizăm în acest sens câteva ilustraţii din Vechiul Testament.
Primele două capitole din cartea Iov includ un exemplu clasic de autoritate asupra lui Satan. Citim acolo că Satan stătea înaintea tronului lui Dumnezeu şi îl acuza pe Iov. La momentul acela, Iov asculta de Dumnezeu mai mult decât orice altă persoană de pe pământ şi deci, în mod natural, Satan îl viza. Dumnezeu ştia că Satan „îi pusese gând rău“ lui Iov (Iov 1:8, vezi observaţiile de pe marginea versiunii în engleză NASB) şi îl asculta pe Satan acuzându-l pe Iov că Îl slujeşte doar datorită binecuvântărilor de care se bucurase (vezi Iov 1:9-12).
Satan zicea că Dumnezeu îl ocrotise pe Iov şi cerea să îi fie luate binecuvântările. În consecinţă, Dumnezeu i-a permis lui Satan să se atingă până la un anumit punct de Iov. La început, Satan nu a avut voie să se atingă de trupul lui Iov. Totuşi, mai târziu, Dumnezeu i-a permis să se atingă şi de trup, înterzicându-i însă să-l omoare (Iov 2:5-6).
Acest pasaj biblic ne dovedeşte clar că Satan nu poate face tot ceea ce doreşte. Nu s-a putut atinge de averile lui Iov până când nu i-a permis Dumnezeu. Nu i-a putut fura sănătatea până când nu i-a permis Dumnezeu. Şi nu l-a putut ucide pe Iov, deoarece Dumnezeu nu a permis acest lucru.[3] Dumnezeu are putere asupra lui Satan chiar şi după căderea lui Adam.
Duhul rău al lui Saul „venit de la Domnul“
Există mai multe exemple în Vechiul Testament în care Dumnezeu foloseşte duhurile rele ale lui Satan ca agenţi ai mâniei Lui. În 1 Samuel 16:14 citim: „Duhul Domnului S-a depărtat de la Saul; şi a fost muncit de un duh rău care venea de la Domnul.“ Fără îndoială că această situaţie a avut loc pentru că Dumnezeu îl disciplina pe Împăratul Saul datorită neascultării sale.
Întrebarea este ce vrea să spună expresia „duh rău de la Domnul“? Ce înseamnă acest lucru? Că Dumnezeu a trimis un duh rău care trăia cu el în Rai sau că a permis în mod suveran ca unul dintre duhurile rele ale lui Satan să îl chinuie pe Saul? Cred că majoritatea creştinilor înclină să fie de acord cu cea de a doua posibilitate, având în vedere învăţătura întregii Scripturi. Motivul pentru care versetul spune că duhul rău era „de la Dumnezeu“ este acela că tulburările produse de acest duh erau un rezultat direct al disciplinării lui Saul de către Dumnezeu. Vedem astfel că duhurile rele se află sub controlul suveran al lui Dumnezeu.
În Judecători 9:23 citim: „Atunci Dumnezeu a trimis un duh rău între Abimelec şi locuitorii Sihemului“, pentru a cădea asupra lor judecata divină pentru faptele lor rele. Din nou, acest duh rău nu venea din Rai de la Dumnezeu, ci din împărăţia lui Satan, şi i se permisese în mod divin să planifice lucruri rele împotriva anumitor persoane care meritau acest lucru. Duhurile rele nu îşi pot duce la îndeplinire nici un plan fără permisiunea lui Dumnezeu. Dacă acest lucru nu ar fi adevărat, atunci Dumnezeu nu este atotputernic. Astfel, putem concluziona încă o dată, fără să ne înşelăm, că, la căderea lui Adam, Satan nu a câştigat o autoritate pe care Dumnezeu să nu o poată ţine sub control.
Exemple din Noul Testament referitoare la puterea lui Dumnezeu asupra lui Satan…
Noul Testament ne oferă dovezi adiacente care combat „teoria drepturilor câştigate de Satan“. De exemplu, în Luca 9:1 citim că Isus le-a dat celor doisprezece ucenici „putere şi stăpânire peste toţi dracii“. În plus, în Luca 10:19 Isus le-a spus „Iată că v-am dat putere să călcaţi peste şerpi şi peste scorpii, şi peste toată puterea vrăjmaşului: şi nimic nu vă va putea vătăma“ (subliniere personală).
Dacă Isus le-a dat autoritate asupra întregii puteri a lui Satan, atunci trebuie mai întâi să fi avut El Însuşi această autoritate. Satan este sub autoritatea lui Dumnezeu.
Mai târziu în Evanghelia după Luca citim că Isus i-a zis lui Petru: „Simone, Simone, Satan v-a cerut să vă cearnă ca grâul“ (Luca 22:31). Textul indică faptul că Satan nu l-a putut cerne pe Petru fără a obţine mai întâi permisiunea lui Dumnezeu. Iată încă o dovadă că Satan este sub controlul lui Dumnezeu.[4]
Închiderea lui Satan pentru o mie de ani
Când citim în Apocalipsa 20 despre îngerul care îl leagă pe Satan, nu există nici o referire la expirarea drepturilor lui Adam. Motivul pentru care este închis este pur şi simplu „ca să nu mai înşele Neamurile“ (Apoc. 20:3).
Interesant este faptul că, după ce Satan va fi închis pentru o mie de ani, acesta va fi eliberat „ca să înşele Neamurile, care sunt în cele patru colţuri ale pământului“ (Apoc. 20:8). Aceste naţiuni înşelate vor strânge armate pentru a ataca Ierusalimul în care va domni Isus. După ce vor fi înconjurat oraşul, din cer va cădea foc şi îi va „mistui“ (Apoc. 20:9).
Ar fi cineva atât de nebun încât să spună că drepturile lui Adam includeau o ultimă perioadă scurtă după cei 1000 de ani şi că, din acest motiv, Dumnezeu va fi obligat să îl elibereze pe Satan? O asemenea idee este absurdă. Nu, ceea ce învăţăm o dată în plus din această secţiune biblică este faptul că Dumnezeu are control total asupra diavolului şi că îi permite să înşele doar pentru a-Şi împlini planurile Sale divine.
În timpul celor o mie de ani de domnie a lui Isus, Satan nu va putea acţiona, neputând să mai înşele pe nimeni. Totuşi, vor exista oameni pe pământ care vor fi supuşi doar la suprafaţă domniei lui Hristos, dar care în sinea lor ar dori să Îl vadă dat jos de la putere. Totuşi, nu vor încerca să comploteze împotriva Lui, deoarece vor şti că nu ar avea nici o şansă de a-L da jos de pe tron pe Cel care va domni „cu un toiag de fier“ (Apoc. 19:15).
Însă după ce va fi eliberat Satan, acesta va putea să îi înşele pe toţi cei care în inimile lor Îl urăsc pe Hristos şi, ca nişte nebuni, vor încerca să atingă imposibilul. Întrucât lui Satan i se dă permisiunea de a înşela potenţiali răzvrătiţi, condiţia inimii oamenilor va fi scoasă la iveală şi, apoi, Dumnezeu îi va judeca cu dreptate pe cei care nu sunt demni să trăiască în Împărăţia Lui.
Desigur, acesta este unul dintre motivele pentru care Dumnezeu îi permite şi astăzi lui Satan să înşele oamenii. Vom investiga mai târziu scopurile depline ale lui Dumnezeu cu Satan, dar, pentru moment, este de ajuns să spunem că Dumnezeu nu doreşte să rămână vreunul înşelat. Totuşi, El doreşte să ştie ce este în inima oamenilor. Satan nu îi poate înşela pe cei care cunosc şi cred adevărul. Însă Dumnezeu permite diavolului să îi înşele pe cei care resping adevărul datorită inimii lor împietrite.
Vorbind despre vremea anticristului, Pavel a scris:
Şi atunci se va arăta acel Nelegiuit, pe care Domnul Isus îl va nimici cu suflarea gurii Sale, şi-l va prăpădi cu arătarea venirii Sale. Arătarea lui se va face prin puterea lui Satan, cu tot felul de minuni, de semne şi puteri mincinoase, şi cu toate amăgirile nelegiuirii pentru cei ce sunt pe calea pierzării, pentru că n-au primit dragostea adevărului ca să fie mântuiţi. Din această pricină, Dumnezeu le trimite o lucrare de rătăcire, ca să creadă o minciună: pentru ca toţi cei ce n-au crezut adevărul, ci au găsit plăcere în nelegiuire, să fie osândiţi (2 Tes. 2:8-12; subliniere personală).
Observă că Dumnezeu este cel căruia I se atribuie trimiterea unei lucrări „de rătăcire, ca să creadă o minciună“. Dar observă, de asemenea, că aceşti oameni care vor fi înşelaţi sunt oameni care „n-au crezut adevărul“, indicând faptul că au avut o ocazie, dar că au respins Evanghelia. Dumnezeu îi va permite lui Satan să îl împuternicească pe anticrist cu semne şi puteri mincinoase pentru ca cei care L-au respins pe Hristos să fie înşelaţi, iar scopul final al lui Dumnezeu este acela „ca toţi…să fie osândiţi”. Din acelaşi motiv, Dumnezeu îi permite şi astăzi lui Satan să îi înşele pe oameni.
Dacă Dumnezeu nu ar avea nici un motiv de a-l lăsa pe Satan să acţioneze pe pământ, ar fi putut foarte uşor să îl trimită într-un alt loc din univers când a căzut. În 2 Petru 2:4 ni se spune că există anumiţi îngeri păcătoşi pe care Dumnezeu i-a aruncat deja în Iad şi i-a lăsat „înconjuraţi de întuneric, legaţi cu lanţuri şi păstraţi pentru judecată“. Dumnezeul nostru omnipotent ar fi putut face acelaşi lucru şi cu Satan şi cu oricare dintre îngerii acestuia, dacă aşa ar fi fost bine pentru planurilor Sale divine. Însă, pentru încă o perioadă de timp, Dumnezeu are un motiv bun pentru care îi permite lui Satan şi îngerilor lui să acţioneze pe pământ.
Teama demonilor de chinuri
Întrucât ne apropiem de încheierea studiului acestui mit, un ultim exemplu scriptural pe care îl vom analiza este povestea îndrăciţilor din ţinutul gadarenilor:
Când a ajuns Isus de partea cealaltă, în ţinutul Gadarenilor, L-au întâmpinat doi îndrăciţi, care ieşeau din morminte. Erau aşa de cumpliţi, că nimeni nu putea trece pe drumul acela. Şi iată că au început să strige: „Ce legătură este între noi şi Tine, Isuse, Fiul lui Dumnezeu? Ai venit aici să ne chinuieşti înainte de vreme?“ (Mat. 8:28-29; subliniere personală).
Această istorisire este folosită adeseori de adepţii teoriei drepturilor câştigate de Satan pentru a-şi suţine ideile. Ei spun că: „Aceşti demoni au făcut apel la dreptatea lui Isus. Ei ştiau că nu avea dreptul să îi chinuie înainte de vremea când vor expira drepturile lui Adam, vreme în care ei şi Satan vor fi aruncaţi în iazul cu foc pentru a fi chinuiţi veşnic, zi şi noapte.“
Însă adevărul este exact contrariul. Ei ştiau că Isus avea puterea şi toate drepturile de a-i chinui oricând dorea, motiv pentru care I-au implorat mila. Le era în mod categoric teamă că Fiul lui Dumnezeu i-ar putea trimite să fie chinuţi mult mai devreme. Luca ne spune că L-au rugat stăruitor „să nu le poruncească să se ducă în Adânc“ (Luca 8:31). Dacă Isus nu ar fi putut face acest lucru, din cauza anumitor drepturi presupuse ale diavolului, nu ar fi fost deloc îngrijoraţi.
Aceşti demoni ştiau însă că erau doar la mila lui Isus, după cum ne ilustrează rugămintea lor de a nu-i trimite afară din ţinutul acela (Marcu 5:10), cerinţa lor stăruitoare de a li se permite să intre într-o turmă de porci (Marcu 5:12), implorarea lor de a nu fi trimişi „în Adânc“ (Luca 8:31) şi rugămintea fierbinte adresată lui Hristos de a nu-i chinui „înainte de vreme“.
Mitul nr. 4: „Satan, în calitate de «dumnezeul acestei lumi», are control asupra tuturor lucrurilor de pe pământ, inclusive asupra guvernelor umane, asupra dezastrelor naturale şi asupra vremii.“
În Scriptură, apostolul Pavel ne vorbeşte despre Satan ca fiind „dumnezeul veacului acestuia“ (2 Cor. 4:4), iar Isus îl numeşte „stăpânitorul lumii acesteia“ (Ioan 12:31; 14:30; 16:11). Pe baza acestor titluri atribuite lui Satan, mulţi au presupus că Satan are control total asupra pământului. Deşi am luat deja în discuţie suficiente pasaje biblice pentru a dovedi greşeala acestui mit specific, ne-ar prinde bine să mai studiem şi altele, pentru a avea o înţelegere deplină asupra a cât de limitată este de fapt puterea lui Satan.
Pe măsură ce vom examina şi alte pasaje din Biblie, vom descoperi nu numai că Isus nu S-a referit doar la Satan ca „stăpânitorul lumii acesteia“, ci şi la Tatăl Său ceresc ca „Domn al cerului şi al pământului“ (Mat. 11:25; Luca 10:21; subliniere personală). În plus, apostolul Pavel nu s-a referit doar la Satan ca fiind „dumnezeul veacului acestuia“, ci şi la Dumnezeu ca fiind „Domnul cerului şi al pământului“ (Fapte 17:4; subliniere personală). Acest fapt dovedeşte că nici Isus, nici Pavel nu ar dori să credem că Satan deţine control deplin asupra pământului. Autoritatea lui Satan nu poate fi decât limitată.
O distincţie importantă între aceste două pasaje scripturale se află în cuvintele lume şi pământ. Deşi folosim destul de des aceste două cuvinte ca sinonime, în greaca originară cele două cuvinte sunt diferite. De îndată ce vom înţelege diferenţa dintre ele, cunoştinţa noastră despre autoritatea lui Dumnezeu şi a lui Satan va creşte simţitor.
Isus S-a referit la Dumnezeu Tatăl ca la Domnul pământului. Cuvântul tradus cu pământ este grecescul ge. Acesta se referă la planeta fizică pe care trăim şi din el este derivat cuvântul geografie. Contrar, Isus a spus că Satan este stăpânitorul lumii. Echivalentul grecesc al acestui cuvânt este kosmos şi se referă în primul rând la ordine şi aranjare. El vorbeşte despre oameni mai degrabă decât despre planeta fizică în ea însăşi. De aceea creştinii vorbesc adeseori despre Satan ca fiind „dumnezeul acestui sistem lumesc“.
În prezent, Dumnezeu nu are control deplin asupra lumii, deoarece nu are control deplin asupra tuturor oamenilor din lume. Motivul este acela că Dumnezeu a dat tuturor oamenilor capacitatea de a alege în ceea ce priveşte domnul lor şi mulţi au ales să se supună lui Satan. Liberul arbitru al umanităţii face, desigur, parte din planul lui Dumnezeu.
Pavel a folosit un cuvânt diferit pentru lume, grecescul aion, când a scris despre dumnezeul acestei lumi. Aion poate fi şi este deseori tradus cu veac; cu alte cuvinte marchează o perioadă de timp. Satan este dumnezeul veacului actual.
Ce înseamnă toate aceste lucruri? Pământul este planeta fizică pe care trăim. Lumea se referă la oamenii care trăiesc în prezent pe pământ şi, mai specific, la aceia care nu Îl slujesc pe Isus. Ei îl slujesc pe Satan şi sunt prinşi în sistemul pervertit şi păcătos al acestuia. Despre noi, creştinii, se spune că suntem „în lume“, dar nu „din lume“ (Ioan 17:11, 14). Trăim printre cetăţenii împărăţiei întunericului, însă noi facem parte din Împărăţia Luminii, Împărăţia lui Dumnezeu.
Iată răspunsul la întrebarea noastră. Mai clar: Dumnezeu are control suveran asupra întregului pământ. Satan, cu permisiunea lui Dumnezeu, nu poate controla decât „sistemul lumii“ adică pe cei care sunt cetăţeni ai împărăţiei întunericului. Din acest motiv, apostolul Ioan a scris că „toată lumea (nu tot pământul) zace în puterea celui rău“ (1 Ioan 5:19).
Asta nu înseamnă că Dumnezeu nu are autoritate asupra lumii sau asupra sistemului lumii sau asupra oamenilor din lume. După cum a afirmat şi Daniel, El „stăpâneşte peste împărăţia oamenilor şi o dă cui vrea“ (Dan. 4:25). El încă poate ridica sau smeri pe oricine doreşte. Totuşi, ca „stăpân peste împărăţia oamenilor“, El i-a permis în mod suveran lui Satan să domnească peste acea parte a umanităţii care este rebelă faţă de El.
Analizarea ofertei lui Satan…
Diferenţa dintre pământ şi lume ne ajută, de asemenea, să înţelegem ispitirea lui Isus în pustie. Acolo, Satan I-a arătat lui Isus „într-o clipă toate împărăţiile lumii“. Satan nu Îi putea oferi lui Isus o poziţie politică peste guvernele umane, ceea ce am putea numi preşedinte sau prim ministru. Nu Satan este cel care înalţă sau smereşte conducătorii lumii – Dumnezeu face acest lucru.
Mai degrabă, Satan trebuie să-I fi arătat lui Isus toate sub-împărăţiile din lume care făceau parte din împărăţia întunericului. El I-a arătat lui Isus ierarhia duhurilor rele care, în teritoriile încredinţate lor, domnesc atât peste împărăţia întunericului, cât şi peste oamenii rebeli care îi sunt supuşi. Satan I-a oferit lui Isus control asupra regatului său – cu condiţia ca Isus să Se alăture cauzei răzvrătite a lui Satan îndreptată împotriva lui Dumnezeu. Atunci Isus ar fi devenit mâna lui dreaptă în împărăţia întunericului.
Controlul lui Dumnezeu asupra guvernelor umane
Haide să definim şi mai specific limitele autorităţii lui Satan, analizând mai întâi scripturile care afirmă că Dumnezeu are autoritate peste guvernele umane de pe pământ. Satan are o oarecare autoritate peste aceste guverne doar pentru că are autoritate asupra oamenilor nemântuiţi, iar guvernele sunt de obicei controlate de acest fel de oameni. Însă, în final, Dumnezeu este suveran peste guvernele umane şi Satan nu poate să le manipuleze decât în măsura în care îi permite Dumnezeu.
Am studiat deja afirmaţia lui Daniel către împăratul Nebucadneţar, însă, deoarece este atât de revelatoare, haide să o mai analizăm o dată.
Marele împărat Nebucadneţar era plin de mândrie datorită puterii şi realizărilor sale, de aceea Dumnezeu a decretat că va fi adus într-o stare cât mai josnică, pentru a învăţa că „Cel Prea Înalt stăpâneşte peste împărăţia oamenilor, că o dă cui îi place, şi înalţă pe ea pe cel mai de jos dintre oameni“ (Dan. 4:17). În mod clar, lui Dumnezeu I se atribuia înălţarea lui Nebucadneţar la o poziţie politică atât de măreaţă. Acest adevăr se aplică oricărui lider de pe pământ. Apostolul Pavel, vorbind despre domnitorii acestui pământ, a declarat că „nu este stăpânire care să nu vină de la Dumnezeu. Şi stăpânirile care sunt, au fost rânduite de Dumnezeu“ (Rom. 13:1).
Dumnezeu este autoritate primară şi supremă în întregul univers. Dacă are cineva vreo autoritate, acest lucru se datorează doar faptului că Dumnezeu a delegat-o unora dintre copiii Lui sau că le-a permis altora să o aibă.
Cum rămâne cu domnitorii răi? A vrut Pavel să spună că până şi ei sunt puşi în acele poziţii de Dumnezeu? Da, asta a vrut. Mai devreme, în aceaşi scrisoare, Pavel a scris: „Fiindcă Scriptura zice lui Faraon: «Te-am ridicat înadins, ca să-Mi arăt în tine puterea Mea, şi pentru ca Numele Meu să fie vestit în tot pământul»“ (Rom. 9:17). Dumnezeu l-a înălţat pe Faraon, cel cu inima împietrită, cu scopul de a-Şi glorifica Numele Său. Dumnezeu urma să Îşi dovedească puterea prin miracolele făcute – o posibilitate oferită de un om încăpăţânat pe care El îl ridicase.
Oare nu acelaşi lucru reiese şi din conversaţia lui Isus cu Pilat? Uimit că Isus nu răspundea întrebărilor sale, Pilat I-a zis: „Mie nu-mi vorbeşti? Nu ştii că am putere să Te răstignesc, şi am putere să-Ţi dau drumul!“ (Ioan 19:10).
Isus i-a răspuns: „N-ai avea nici o putere asupra Mea dacă nu ţi-ar fi fost dată de sus“ (Ioan 19:11; subliniere personală). Cunoscând caracterul laş al lui Pilat, Dumnezeu l-a ridicat pentru ca planul prestabilit ca Isus să moară pe cruce să poată fi împlinit.
O simplă citire fugitivă a cărţilor istorice ale Vechiului Testament ne arată că Dumnezeu foloseşte uneori conducători răi ca agenţi ai mâniei Sale faţă de cei care o merită. Nebucadneţar a fost folosit de Dumnezeu pentru a-Şi manifesta judecata asupra naţiunilor din Vechiul Testament.
Există numeroase exemple de conducători pe care Dumnezeu i-a ridicat şi i-a coborât în Biblie. De exemplu, în Noul Testament citim despre Irod, care nu i-a acordat glorie lui Dumnezeu când unii dintre supuşii lui au strigat înaintea sa: „Glas de Dumnezeu, nu de om!“ (Fapte 12:22).
Rezultatul? „Îndată l-a lovit un înger al Domnului, pentru că nu dăduse slavă lui Dumnezeu. Şi a murit mâncat de viermi“ (Fapte 12:23).
Nu uita că Irod era cu siguranţă un cetăţean al împărăţiei lui Satan, dar nu s-a situat în afara jurisdicţiei lui Dumnezeu. În mod categoric, Dumnezeu poate ridica sau coborâ orice lider pământesc dacă aşa doreşte El.[5]
Mărturia personală a lui Dumnezeu
În cele din urmă, să citim cuvintele spuse la un moment dat de Dumnezeu prin profetul Ieremia cu privire la suveranitatea Lui peste împărăţiile umane.
„Nu pot Eu să fac cu voi ca olarul acesta, casă a lui Israel? zice Domnul. Iată, cum este lutul în mâna olarului, aşa sunteţi voi în mâna Mea, casă a lui Israel! Deodată zic despre un neam, despre o împărăţie, că-l voi smulge, că-l voi surpa, şi că-l voi nimici; dar dacă neamul acesta, despre care am vorbit astfel, se întoarce de la răutatea lui, atunci şi Mie Îmi pare rău de răul pe care Îmi pusesem în gând să i-l fac. Tot aşa însă, deodată zic despre un neam, sau despre o împărăţie, că-l voi zidi sau că-l voi sădi. Dar dacă neamul acesta face ce este rău înaintea Mea, şi n-ascultă glasul Meu, atunci Îmi pare rău şi de binele, pe care aveam de gând să i-l fac“ (Ier. 18:6-10).
Poţi vedea acum că Satan, când L-a ispitit pe Isus în pustie, nu I-ar fi putut oferi lui Isus în mod legitim domnia peste împărăţiile politice omeneşti de pe pământ? Dacă spunea adevărul (aşa cum face uneori), atunci tot ceea ce I-ar fi putut oferi lui Isus ar fi fost controlul asupra împărăţiei întunericului.
Dar are Satan influenţă asupra guvernelor umane? Da, dar doar pentru că este domnul spiritual al oamenilor nemântuiţi, iar oamenii nemântuiţi sunt implicaţi în aceste guverne. Totuşi, el are doar atâta influenţă cât îi permite Dumnezeu să aibă şi Dumnezeu poate strica planurile lui Satan oricând doreşte. Apostolul Ioan a scris despre Isus că este „Domnul împăraţilor pământului“ (Apoc. 1:5).
Provoacă Satan calamităţi naturale şi clime adverse?
Deoarece Satan este „dumnezeul acestei lumi”, mulţi presupun că el controlează şi vremea şi că el este cel care cauzează calamităţi naturale precum inundaţii, secete, uragane, cutremure, ş.a.m.d. Dar asta ne învaţă Scriptura? Din nou, trebuie să fim foarte atenţi să nu ne bazăm întreaga teologie despre Satan pe baza unui verset care spune că „hoţul nu vine decât să fure, să înjunghie şi să prăpădească“ (Ioan 10:10). Cât de des am auzit oameni citând acest verset în favoarea ideii că tot ceea ce fură, înjunghie sau distruge este de la Satan. Totuşi, studiind mai mult Biblia, aflăm că Dumnezeu Însuşi ucide şi distruge. Gândeşte-te la aceste trei pasaje extrase dintre multe altele:
Unul singur este dătătorul şi judecătorul Legii: Acela care are putere să mântuiască şi să piardă (Iacov 4:12; subliniere personală).
„Am să vă arăt de cine să vă temeţi. Temeţi-vă de Acela care, după ce a ucis, are puterea să arunce în gheenă; da, vă spun, de El să vă temeţi“ (Luca 12:5; subliniere personală).
„Nu vă temeţi de cei ce ucid trupul, dar care nu pot ucide sufletul; ci temeţi-vă mai degrabă de Cel ce poate să piardă şi sufletul şi trupul în gheenă“ (Mat. 10:28; subliniere personală).
Dacă spunem că tot ce implică uciderea şi distrugerea este lucrarea lui Satan, ne înşelăm. Există mai multe exemple în Biblie că Dumnezeu ucide şi distruge (pierde).
Ar trebui să ne întrebăm „Când a vorbit Isus despre hoţul care vine să fure, să înjunghie şi să prăpădească, la diavol Se referea de fapt?” Repet, tot ce trebuie să facem este să citim contextual afirmaţia Lui. Într-un verset anterior acestei afirmaţii despre hoţul care vine să fure, să înjunghie şi să prăpădească Isus a spus: „Toţi cei ce au venit înainte de Mine, sunt hoţi şi tâlhari; dar oile n-au ascultat de ei“ (Ioan 10:8). Când citim în întregime discursul lui Isus din Ioan 10:1-15 prin care afirmă că El este Păstorul cel bun, devine încă şi mai evident că termenii hoţ şi hoţi se referă la învăţătorii şi liderii religioşi falşi.
Diverse păreri referitoare la adversităţile climaterice şi la calamităţile naturale
Când lovesc uraganele sau cutremurele, acestea generează în mintea oamenilor care cred în Dumnezeu următoarea întrebare teologică: „Cine cauzează aceste fenomene?“ Există doar două posibilităţi pentru credincioşii creştini biblici: fie Dumnezeu, fie Satan.
Unii ar putea obiecta: „O, nu! Nu trebuie să dăm vina pe Dumnezeu. Oamenii sunt vinovaţi. Dumnezeu îi judecă pentru păcatele lor.“
Dacă Dumnezeu este cel care cauzează uraganele şi cutremurele datorită pedepsirii păcatului, atunci cu siguranţă am putea da vina pe oamenii răzvrătiţi şi nu pe Dumnezeu, dar totuşi, Dumnezeu este cel responsabil, deoarece calamităţile naturale nu ar fi avut loc fără ca El să le decreteze.
Sau, dacă este adevărat că Dumnezeu îi permite lui Satan să trimită uragane şi cutremure pentru a-i pedepsi pe păcătoşi, atunci am putea spune că Satan este cel care le cauzează, dar totuşi, responsabilitatea îi revine tot lui Dumnezeu. Motivul este faptul că El este cel care îi permite lui Satan să cauzeze aceste distrugeri, deoarece aceste calamităţi apar ca rezultat al reacţiei Lui faţă de păcat.
Unii spun că nici Dumnezeu, nici Satan nu sunt responsabili de uragane şi cutremure, ci că acestea sunt simple „fenomene naturale în lumea noastră căzută în păcat“. Într-o măsură vagă, aceştia încearcă, de asemenea, să dea vina pe umanitate pentru dezastrele naturale, dar încă pierd din vedere ideea esenţială. Această explicaţie nu Îl scoate pe Dumnezeu din discuţie. Dacă uraganele sunt doar „fenomene naturale în lumea noastră căzută în păcat“, cine decide ca acestea să se manifeste? Este evident că uraganele nu sunt provocate de oameni. Cu alte cuvinte, ele nu se declanşează atunci când în văzduh se acumulează un număr de minciuni. Cutremurele nu apar când un anumit număr de oameni comit adulter.
Nu, dacă există o legătură între uragane şi păcat, atunci ea Îl implică şi pe Dumnezeu, deoarece uraganele sunt manifestarea pedepsirii păcatului. Chiar dacă apar la întâmplare, trebuie să fie voia lui Dumnezeu să apară la întâmplare, deci este implicat şi El.
Chiar dacă nu ar exista nici-o relaţie între păcat şi calamităţile naturale, chiar dacă Dumnezeu ar fi încurcat lucrurile când a creat lumea, astfel încât să fi existat greşeli în crusta pământului care se mişcă uneori şi în sistemul climateric care se manifestă ocazional, tot Dumnezeu ar fi responsabil pentru cutremure şi pentru uragane, deoarece El este Creatorul, iar greşelile Lui rănesc oamenii.
Nu există „Mama-Natură“
Deci, avem două răspunsuri posibile la întrebarea despre calamităţile naturale. Fie este responsabil Dumnezeu, fie Satan. Înainte de a ne îndrepta atenţia asupra unui pasaj specific pentru a afla răspunsul corect, haide să mergem puţin mai departe în privinţa acestor posibilităţi.
Dacă Satan este cel care cauzează dezastrele naturale, atunci Dumnezeu fie poate, fie nu poate să îl oprească. Dacă Dumnezeu poate să îl oprească pe Satan să mai cauzeze aceste dezastre, dar nu o face, atunci are în continuarea o oarecare responsabilitate. Calamitatea nu ar fi avut loc dacă nu ar fi permis El.
Dacă Dumnezeu nu îl poate opri pe Satan, atunci fie Satan este mai puternic decât Dumnezeu, fie este mai deştept decât El. În fapt, tocmai asta susţin şi adepţii teoriei „controlului câştigat asupra lumii de Satan, odată cu căderea lui Adam“. Ei susţin că Satan are dreptul legal de a face tot ceea ce doreşte pe pământ deoarece l-a furat de la Adam. În acest caz se presupune că Dumnezeu ar dori să-l oprească pe Satan, dar nu poate, deoarece trebuie să onoreze legământul făcut cu Adam, însă care a ajuns acum în mâinile diavolului. Cu alte cuvinte, Dumnezeu a fost prea prost ca să poată prevedea ce se va întâmpla la cădere, dar Satan, fiind mai inteligent decât Dumnezeu, a câştigat o putere pe care Dumnezeu nu dorea ca acesta să o deţină. Eu personal nu am de gând să spun că Satan este mai înţelept decât Dumnezeu.
Dacă teoria „câştigului lui Satan“ ar fi adevărată, am vrea să ştim de ce nu cauzează Satan mai multe cutremure şi uragane şi de ce nu are drept ţintă populaţiile creştine. (Dacă spui „pentru că Dumnezeu nu îl lasă să se atingă de populaţia creştină“, atunci tocmai ai admis că Satan nu poate acţiona fără permisiunea lui Dumnezeu.)
Dacă devenim şi mai concreţi, singurele două răspunsuri posibile la întrebarea noastră sunt acestea: Fie (1) Dumnezeu cauzează cutremurele şi uraganele, fie (2) Satan le cauzează cu permisiunea lui Dumnezeu.
Vezi că, indiferent de varianta aleasă, în cele din urmă cel responsabil este Dumnezeu? Când oamenii spun: „Nu Dumnezeu a trimis acel uragan, ci Satan l-a trimis cu permisiunea lui Dumnezeu“, nu îl scot în totalitate „bazma curată“ pe Dumnezeu, aşa cum speră ei. Dacă Dumnezeu l-ar fi putut opri pe Satan să provoace uragan, indiferent dacă ar fi dorit sau nu, atunci El este responsabil. Oamenii răzvrătiţi ar putea fi vinovaţi datorită păcatelor lor (dacă uraganul a fost trimis de Dumnezeu sau permis ca pedeapsă), dar totuşi, ar fi o prostie să spunem că Dumnezeu nu este în nici un fel implicat sau responsabil.
Mărturia Scripturii
Ce anume spune Scriptura cu referire specifică la „calamităţile naturale“? Cine afirmă Biblia că le provoacă: Dumnezeu sau diavolul? Să analizăm mai întâi cutremurele, deoarece Biblia vorbeşte despre multe evenimente de acest fel. Conform Scripturii, cutremurele pot apărea ca o pedeapsă a lui Dumnezeu faţă de păcătoşi. În Ieremia citim: „Pământul tremură de mânia Lui [Dumnezeu], şi neamurile nu pot să sufere urgia Lui“ (Ieremia 10:10; subliniere personală).
Isaia avertizează:
De la Domnul oştirilor va veni pedeapsa, cu tunete, cutremure de pământ şi pocnet puternic, cu vijelie şi furtună, şi cu flacăra unui foc mistuitor (Isaia 29:6; subliniere personală).
Poate îţi aduci aminte că, în zilele lui Moise, pământul s-a deschis şi i-a înghiţit pe Core şi pe confraţii lui răzvrătiţi (vezi Numeri 16:23-34). Aceasta a fost în mod clar pedeapsa lui Dumnezeu. Alte exemple ale judecăţii lui Dumnezeu manifestată prin cutremure pot fi găsite în Ezechiel 38:19; Ps. 18:7; 77:18; Hagai 2:6; Luca 21:11; Apoc. 6:12; 8:5; 11:13; 16:18.
Unele cutremure înscrise în Scriptură nu reprezintă în mod categoric dovezi ale judecăţii lui Dumnezeu, dar asta nu înseamnă că nu au fost provocate de El. De exemplu, conform Evangheliei după Matei, au avut loc cutremure şi când a murit Isus (Mat. 27:51, 54), dar şi când a înviat (Mat. 28:2). Pe acestea din urmă să le fi provocat oare Satan?
Când Pavel şi Sila Îl lăudau pe Domnul prin cântece într-o închisoare din Filipi, pe la mijlocul nopţii „Deodată, s-a făcut un mare cutremur de pământ, aşa că s-au clătinat temeliile temniţei. Îndată, s-au deschis toate uşile, şi s-au dezlegat legăturile fiecăruia“ (Fapte 16:26; subliniere personală). Satan a cauzat acest cutremur? Nu prea cred! Chiar şi temnicerul a fost mântuit după ce a văzut puterea lui Dumnezeu. Şi acesta nu este singurul cutremur din cartea Faptele Apostolilor cauzat de Dumnezeu (vezi Fapte 4:31).
Am citit recent despre nişte creştini bine intenţionaţi care, auzind prevestirea unui cutremur într-o anume zonă, s-au deplasat la faţa locului pentru a duce „un război spiritual“ împotriva diavolului. Poţi detecta greşeala implicată de presupunerea lor? Ar fi fost biblic să se roage lui Dumnezeu pentru a avea milă de oamenii care trăiau în acea zonă. Şi, dacă ar fi făcut aşa, nu ar mai fi fost nevoie să îşi piardă timpul şi banii pentru a se deplasa la locul presupusului cutremur – s-ar fi putut ruga lui Dumnezeu chiar în locul în care stăteau ei. Însă a lupta împotriva diavolului pentru a împiedica manifestarea unui cutremur este nescriptural.
Ce putem spune despre uragane?
Cuvântul uragan nu există în Biblie, dar putem găsi în mod categoric câteva exemple de vânturi năprasnice. De exemplu:
Cei ce se pogorâseră pe mare în corăbii, şi făceau negoţ pe apele cele mari, aceia au văzut lucrările Domnului şi minunile Lui în mijlocul adâncului. El a zis, şi a pus să sufle furtuna, care a ridicat valurile mării (Ps. 107:23-25; subliniere personală).
Dar Domnul a făcut să sufle pe mare un vânt năpraznic, şi a stârnit o mare furtună. Corabia ameninţa să se sfărâme (Iona 1:4; subliniere personală).
După aceea am văzut patru îngeri, care stăteau în picioare în cele patru colţuri ale pământului. Ei ţineau cele patru vânturi ale pământului, ca să nu sufle vânt pe pământ, nici pe mare, nici peste vreun copac (Apoc. 7:1).
În mod cert, Dumnezeu poate provoca sau opri vânturi.[6]
În toată Biblia nu există decât un singur pasaj care îi atribuie lui Satan trimiterea vântului – cel care relatează încercările lui Iov. Un mesager a venit şi i-a spus: „Şi deodată, a venit un vânt mare de dincolo de pustie, şi a izbit în cele patru colţuri ale casei: Casa s-a prăbuşit peste tineri, şi au murit. Şi am scăpat numai eu, ca să-ţi dau de ştire“ (Iov 1:19).
Citind primul capitol al carţii Iov, aflăm că Satan este cel care a cauzat nefericirea lui Iov. Totuşi, nu trebuie să uităm că Satan nu i-a putut face nici un rău lui Iov sau copiilor lui fără permisiunea lui Dumnezeu. Deci, vedem încă o dată că Dumnezeu este suveran şi peste vânt.
Furtuna din Galilea
Cont, aici – https://www.davidservant.com/author/david-servant/page/57/
A doua venire a lui Hristos
„El va trimite pe îngerii Săi cu trâmbiţa răsunătoare.”
„El vine, dar nu-n Betleem să se nască,
El vine, dar nu-n iesle să poposească;
El vine, nu să-L tratăm cu dispreţ şi venin,
Lipsit de adăpost, călător şi străin.
El vine, dar nu-n Ghetsmani spre a plânge,
Vărsând în grădină sudoare de sânge;
El vine, nu ca din nou să moară pe cruce,
Pentru cei răzvrătiţi iertare-a le-aduce.
O, nu, ci slava, nespusa-I mărire străluce.”
„Să nu vi se tulbure inima. Aveţi credinţă în Dumnezeu şi aveţi credinţă în Mine. În casa Tatălui Meu sunt multe locaşuri. Dacă nu ar fi aşa, v-aş fi spus Eu oare: «Mă duc să vă pregătesc un loc»? Şi dacă Mă voi duce şi vă voi pregăti un loc, Mă voi întoarce şi vă voi lua cu Mine, pentru ca, acolo unde sunt Eu, să fiţi şi voi.” (Ioan 14:1-3).
Cuvintele acestea au fost rostite de însuşi Mântuitorul când a vorbit ucenicilor Săi, în seara zilei în care a fost răstignit. El fusese cu ei în tovărăşie continuă mai mult de trei ani, iar, pe lângă legătura de iubire personală care îi lega de El, ei arătaseră reverenţă faţă de El ca „Hristosul, Fiul Dumnezeului Celui viu” şi avuseseră încredere „că El este Cel care îl va izbăvi pe Israel”. (Matei 16:16; Luca 24:21). Ei aşteptaseră o eliberare imediată de sub jugul roman, iar acum consternarea şi mâhnirea pătrundeau în inimile lor în timp ce ascultau cuvintele: „Copilaşilor, încă puţin mai sunt cu voi. Mă veţi căuta şi, precum le-am spus iudeilor – unde Mă duc Eu, voi nu puteţi veni – tot aşa vă spun şi vouă acum.” (Ioan 13:33). Petru a dat glas întrebării lor comune, zicând: „Doamne, (…) unde Te duci?” La această întrebare, Mântuitorul a răspuns: „Unde Mă duc (Eu), tu nu poţi să Mă urmezi acum, dar Mă vei urma după aceea.” (Versetul 36). După aceea, cu cuvintele citate la începutul acestui capitol, El a început să le mângâie inimile tulburate, spunându-le în ce fel şi când vor putea merge după El şi vor fi cu El.
„Arătarea slavei marelui nostru Dumnezeu şi Mântuitor Isus Hristos” (Tit 2:13) este „fericita noastră nădejde” aşezată înaintea bisericii lui Hristos. Aceasta a fost nădejdea bisericii în toate secolele. Aşa cum a fost arătat în capitolele precedente, profeţii din vechime au vestit mai dinainte în cele mai mici detalii „suferinţele lui Hristos”, iar la prima Sa venire, „cuvântul profeţiei făcut şi mai tare” s-a împlinit la literă. (2 Corinteni 1:5; 2 Petru 1:19). Dar, după cum, de asemenea, am arătat, „slava de care aveau să fie urmate” (1 Petru 1:11) nu a fost mai puţin subiectul scriitorilor inspiraţi, iar urmaşii lui Hristos au fost îndrumaţi să privească înainte spre timpul în care slava Lui urmează să fie descoperită, ca fiind timpul în care şi ei se vor arăta „împreună cu El în slavă”, şi când se vor bucura şi se vor veseli. (Coloseni 3:4; 1 Petru 4:13). Aceasta a fost nădejdea cu care Mângâietorul nostru i-a mângâiat pe ucenicii Săi întristaţi.
Că Hristos va veni din nou este la fel de sigur cum este faptul că a mai fost odată pe pământ şi că acum „stă la dreapta lui Dumnezeu după ce S-a dus la cer, iar îngerii, autorităţile şi puterile I s-au supus”. (1 Petru 3:22). El a zis: „Şi dacă Mă voi duce şi vă voi pregăti un loc, Mă voi întoarce şi vă voi lua cu Mine (…).” (Ioan 14:3). A fost aici, S-a dus şi se va întoarce cu siguranţă. Aceasta este mărturia dată de Însuşi Hristos şi de toţi oamenii sfinţii în care a fost Duhul Lui.
„Mă voi întoarce (…).” Aceasta înseamnă că va veni altădată, înc-o dată. Nu de mii de ori, aşa cum ar vrea să credem cei care pretind că, împlinindu-Şi făgăduinţa, El vine ori de câte ori moare un sfânt, ci va reveni doar înc-o dată, pentru a duce la bun sfârşit marele plan de mântuire. Despre aceasta, apostolul depune o mărturie categorică prin aceste cuvinte: „Şi, după cum oamenilor le este rânduit să moară o singură dată, iar după aceea vine judecata, tot astfel şi Hristos, după ce S-a adus pe Sine jertfă o singură dată, ca să poarte păcatele multora, Se va arăta a doua oară, dar nu în vederea păcatului, ci pentru cei ce-L aşteaptă, în vederea mântuirii.” (Evrei 9:27-28). Oamenilor le este rânduit să moară o singură dată. Pentru ca oamenii să poată avea viaţa, Hristos S-a adus jertfă o singură dată pentru păcat, purtând păcatele noastre „în trupul Său, pe lemn”. (1 Petru 2:24). Astfel, când lucrarea Lui în favoarea păcătoşilor se va termina, El va veni încă o dată – „a doua oară” – nu pentru a purta păcatele lumii, ca la prima Sa venire, ci pentru salvarea celor care, prin jertfa şi prin mijlocirea Lui, au înlăturat păcatul. (Evrei 9:26-27).
Fiind stabilit dincolo de orice discuţie că Hristos va veni din nou pe pământul acesta, în minţile noastre se ridică în mod natural trei întrebări: Cum va veni? De ce va veni? şi: Când va veni? Biblia trebuie să răspundă acestor întrebări, dacă există totuşi un răspuns pentru ele, aşa că ne vom îndrepta spre Biblie pentru a găsi lumină. Orice aruncă lumină asupra celei de a doua veniri a lui Hristos trebuie să fie de primă importanţă.
În ce priveşte modul venirii Lui, nu e nevoie să rămânem prea mult în dubiu. În timp ce ucenicii stăteau şi se uitau spre cer după Domnul lor care se înălţa, doi mesageri strălucitori, din curţile cereşti, li s-au arătat şi le-au zis: „Bărbaţi galileeni, de ce staţi şi vă uitaţi la cer? Acest Isus care S-a înălţat la cer dintre voi va veni în acelaşi fel cum L-aţi văzut mergând la cer.” (Fapte 1:11). Cum S-a dus El la cer? Acelaşi scriitor care ne-a spus acestea, spune despre înălţarea lui Hristos: „El i-a dus până aproape de Betania şi, ridicându-Şi mâinile, i-a binecuvântat. Pe când îi binecuvânta, S-a despărţit de ei şi a fost înălţat la cer.” (Luca 24:50-51). „Pe când se uitau la El, Isus S-a înălţat la cer şi un nor L-a ascuns de privirile lor.” (Fapte 1:9). Aşadar, la venirea Lui, El va veni în persoană şi în mod vizibil. Îngerul a spus: „Acest Isus care S-a înălţat la cer dintre voi va veni în acelaşi fel cum L-aţi văzut mergând la cer.” Iar Pavel spune: „Căci Însuşi Domnul, cu un glas poruncitor, (…) Se va coborî din cer (…).” (1 Tesaloniceni 4:16). Va fi Acelaşi care a fost botezat de Ioan în Iordan. Acelaşi care din ziua aceea „umbla din loc în loc, făcând bine şi vindecându-i pe toţi cei ce erau apăsaţi de Diavol” (Fapte 10:38). Acelaşi care, obosit şi slăbit, a şezut lângă fântâna lui Iacov şi a găsit înviorare în faptul că a descoperit unei sărmane păcătoase izvorul apei vii. Exact Acelaşi care a fost răstignit şi a fost omorât de mâna celor răi, fiind „străpuns pentru păcatele noastre, zdrobit pentru fărădelegile noastre” (Isaia 53:5). Cel care a fost pus de mâini iubitoare în mormântul cel nou al lui Iosif, pe care „Dumnezeu L-a înviat, dezlegându-L de chinurile morţii, pentru că nu era cu putinţă să fie ţinut de ea” (Fapte 2:24). „Acest Isus” care S-a înălţat în trup la cer în timp ce ucenicii priveau la El, Se va întoarce în acelaşi fel în care S-a înălţat.
Cunoaşterea faptului că Hristos Însuşi va veni în persoană este cea care l-a însufleţit pe patriarh în durerea lui cea mare, când a zis: „Ştiu că Răscumpărătorul Meu este viu şi că Se va ridica la urmă pe pământ. Chiar dacă mi se va nimici pielea şi chiar dacă nu voi mai avea carne, voi vedea totuşi pe Dumnezeu. Îl voi vedea şi-mi va fi binevoitor; ochii mei Îl vor vedea şi nu ai altuia.” (Iov 19:25-27). „Ochii mei Îl vor vedea, şi nu un străin”, potrivit cu nota marginală [KJV]. Aceasta uneşte speranţa patriarhului cu promisiunea lui Hristos. Ucenicii s-au întristat de apropiata plecare a Mântuitorului, atât ca de plecarea unui prieten şi tovarăş drag, cât şi ca de plecarea Aceluia care trebuia să izbăvească pe Israel. Iar patriarhul a fost biruitor în adânca lui suferinţă, la gândul că atunci când Răscumpărătorul Său va veni în ziua din urmă pe pământ, va vedea în El un prieten, nu un străin. Ferice de omul care este atât de familiarizat cu Hristos, încât poate privi înainte spre întoarcerea Lui cu aceeaşi anticipare plină de iubire.
Hristos va veni „în acelaşi fel” cum S-a dus la cer. Cum S-a dus? În timp ce ei priveau, El a fost ridicat şi un nor l-a ascuns din ochii lor. Înseamnă că atunci când va veni va fi însoţit de un nor, iar El va fi văzut. Ucenicul iubit mărturiseşte: „Iată că El vine pe nori. Şi orice ochi Îl va vedea (…).” (Apocalipsa 1:7). Apoi, descriind viziunea lui profetică, spune: „Şi m-am uitat şi, iată, un nor alb şi pe nor şedea unulasemănător Fiului omului, având pe capul lui o coroană de aur şi în mâna sa o seceră ascuţită.” (Apocalipsa 14:14 – KJV). Vorbind despre evenimentele legate de venirea Sa, Hristos a spus: „Atunci se va arăta pe cer semnul Fiului Omului; toate neamurile pământului se vor tângui şi-L vor vedea peFiul Omului venind pe norii cerului cu putere şi slavă multă.” (Matei 24:30).
Observaţi cât de bine corespunde venirea lui Hristos cu plecarea Sa. Atunci când a plecat, un nor L-a ascuns vederii, aşa că ultimul lucru ce s-a văzut a fost norul. Atunci când va reveni, mai întâi se va vedea un nor alb. Acesta va fi „pe cer semnul Fiului Omului”. Apoi, pe măsură ce se va apropia, se va vedea şi înfăţişarea lui Isus, şezând pe nor, după care se va descoperi toată slava Lui.
Se va întoarce în acelaşi fel în care a plecat. Însă, în timp ce numai câţiva L-au văzut plecând, atunci când se va întoarce „orice ochi Îl va vedea”. Va veni „în slava Tatălui Său” (Matei 16:27), însoţit de „toţi sfinţii îngeri” (Matei 25:31). Atunci va şedea pe tronul slavei Sale şi „înaintea Lui [va] merge un foc mistuitor şi împrejurul Lui, o furtună puternică” (Psalmii 50:3). Va coborî din cer „cu un glas poruncitor, ca de arhanghel, şi cu trâmbiţa lui Dumnezeu” (1 Tesaloniceni 4:16), iar de răsunetul glasului Său „se zguduie cerurile şi pământul” (Ioel 3:16). Nimeni nu se va putea ascunde de „strălucirea venirii Lui” (2 Tesaloniceni 2:8). „Căci, după cum fulgerul străluceşte şi luminează cerul de la un capăt la altul, aşa va fi şi Fiul Omului în ziua Sa.” (Luca 17:24). Cu siguranţă s-a răspuns suficient întrebării: „Cum va veni El?”
Pentru ce va veni? Pentru că, dacă nu ar veni a doua oară, prima Lui venire ar fi zadarnică. El a zis: „Şi dacă Mă voi duce şi vă voi pregăti un loc, Mă voi întoarce şi vă voi lua cu Mine, pentru ca, acolo unde sunt Eu, să fiţi şi voi.” (Ioan 14:3). Vine ca să ia la El pe cei cumpăraţi cu propriul Său sânge. S-a dus să pregătească un loc pentru cei care devin cu adevărat prietenii Lui, iar atunci când locul va fi pregătit pentru ei, va veni ca să-i ducă acolo. Venirea Lui va fi marea desăvârşire a planului de mântuire. Dacă nu s-ar întoarce ca să termine ceea ce a început, suferinţele Lui pentru oameni s-ar dovedi zadarnice, credinţa pe care oamenii şi-au pus-o în El ar fi zadarnică.
Cuvintele lui Hristos sugerează că dacă El nu ar reveni, ucenicii Lui nu ar putea fi cu El. Observaţi: El a zis că Se va întoarce ca să (cu scopul de) îi ia la Sine, pentru ca acolo unde este El să fie şi ei. Scopul venirii Lui este să Îşi ia poporul la Sine. Este evident că Hristos nu face lucruri care nu sunt necesare, însă nu ar fi necesar ca El să vină după poporul Său, dacă ei ar putea fi cu El fără ca El să vină. Nu doar atât, ci ar fi cea mai mare nebunie ca El să vină după ucenicii Săi, dacă ei s-au dus să fie cu El în momentul în care au murit, cu sute de ani în urmă. Aşadar, faptul că Hristos vine după poporul Său, este dovada că ei nu pot fi cu El până când El vine.
De vreme ce urmaşii lui Hristos nu pot fi cu El până când vine, atunci toţi îşi vor primi răsplata în acelaşi timp. Despre aceasta mărturiseşte apostolul când, vorbind despre credincioşia celor din vremurile trecute, spune: „Toţi aceştia, deşi au fost apreciaţi pentru credinţa lor, n-au primit ce le fusese făgăduit, căci Dumnezeu avea în vedere ceva mai bun pentru noi, ca să nu ajungă ei la desăvârşire fără noi.” (Evrei 11:39-40). Din nou, apostolul Pavel spune: „Acest lucru vi-l spunem prin cuvântul Domnului: noi, cei vii, care vom fi rămas până la venirea Domnului, nu o vom lua [nu vom merge] nicidecum înaintea celor adormiţi. Căci Însuşi Domnul, cu un glas poruncitor, ca de arhanghel, şi cu trâmbiţa lui Dumnezeu, Se va coborî din cer, şi întâi vor învia cei morţi în Hristos. Apoi, noi, cei vii, care vom fi rămas, vom fi răpiţi împreună cu ei în nori ca să-L întâmpinăm pe Domnul în văzduh; şi astfel vom fi totdeauna cu Domnul.” (1 Tesaloniceni 4:15-17). „Astfel”, prin învierea morţilor şi prin luarea la cer a celor vii, la venirea Domnului, se va împlini promisiunea Mântuitorului de a-şi lua poporul la El, pentru a fi cu El.
Însă luarea poporului Său la Sine mai implică ceva. Împărăţia pe care Dumnezeu a pregătit-o pentru poporul Său „de la întemeierea lumii” este pământul. Compară Matei 25:34 cu Geneza 1:26, Psalmii 8:6. Celor blânzi le este promis că ei vor moşteni pământul (Matei 5:5). „Dar cei blânzi vor moşteni pământul şi se vor desfăta în abundenţa păcii.” (Psalmii 37:11 – KJV). Dar lucrul acesta nu se poate realiza cât timp cei răi rămân pe el. Fiindcă „«cei răi n-au pace», zice Domnul” (Isaia 48:22), ei sunt într-o continuă tulburare şi nu doar ei sunt tulburaţi, ci necăjesc şi pe alţii (Iov 3:17; 2 Timotei 3:12-13). Ei sunt „ca marea înfuriată, care nu se poate linişti şi ale cărei ape aruncă afară noroi şi mâl” (Isaia 57:20). De aceea, înainte ca neprihăniţii să se poată bucura de acel „belşug de pace” (Psalmii 37:11), trebuie ca cei răi să fie îndepărtaţi de pe pământ. Astfel, când, în viziune profetică, Ioan a văzut că împărăţiile acestei lumi au trecut în mâinile Domnului nostru şi ale Hristosului Său, a auzit pe bătrânii aflaţi în jurul tronului din cer, spunând: „Îţi mulţumim, Doamne Dumnezeule atotputernic, care eşti şi care erai (şi care vii), fiindcă ai luat puterea Ta cea mare şi ai început să împărăţeşti! Neamurile se mâniaseră, dar a venit mânia Ta; a venit vremea să-i judeci pe cei morţi, să-i răsplăteşti pe robii Tăi profeţi, pe sfinţi şi pe cei ce se tem de Numele Tău, pe cei mici şi pe cei mari, şi să-i prăpădeşti pe cei ce prăpădesc pământul.” (Apocalipsa 11:17-18). Hristos Însuşi a spus că atunci când va veni, „îi va răsplăti fiecăruia după faptele lui”. (Matei 16:27). Aşadar, venirea Lui înseamnă mântuirea celor neprihăniţi şi distrugerea celor răi.
Sunt potrivite aici câteva cuvinte referitoare la modul în care va fi făcută eliberarea finală a celor neprihăniţi. Apostolul Pavel ne spune că aceasta se va produce prin învierea morţilor şi prin luarea la cer a celor vii. El a scris bisericii din Corint:
„Iată, vă spun o taină: nu vom adormi toţi, dar toţi vom fi schimbaţi, dintr-odată, cât ai clipi din ochi, la cea din urmă trâmbiţă. Trâmbiţa va suna, morţii vor învia nesupuşi putrezirii şi noi vom fi schimbaţi. Căci trebuie ca trupul acesta supus putrezirii să se îmbrace în neputrezire şi trupul acesta muritor să se îmbrace în nemurire. Când trupul acesta supus putrezirii se va îmbrăca în neputrezire şi trupul acesta muritor se va îmbrăca în nemurire, atunci se va împlini cuvântul care este scris: Moartea a fost înghiţită de biruinţă.” (1 Corinteni 15:51-54).
În felul acesta cei drepţi intră în răsplata lor veşnică, dar nu vor locui pe pământ imediat. Pământul trebuie să fie făcut potrivit pentru a le sluji de locuinţă, prin distrugerea celor care l-au stricat. Când se va arăta Hristos pe norii cerului cu putere şi cu mare slavă, cei drepţi, pentru că sunt drepţi, sunt întăriţi pentru a privi slava Lui; însă cei răi nu o vor putea suporta. Isaia spune că „va lovi pământul cu toiagul cuvântului Lui şi cu suflarea buzelor Lui va omorî pe cel rău”. (Isaia 11:4). Iar apostolul Pavel, vorbind despre „omul păcatului” – „acel nelegiuit” – spune că el este cel „pe care Domnul Isus îl va nimici cu suflarea gurii Sale şi-l va prăpădi cu arătarea venirii Sale”. (2 Tesaloniceni 2:8).
Aceasta, însă, nu este distrugerea finală a celor răi şi nu este curăţirea pământului, fiindcă milioanele care au murit în păcat zac în tot acest timp în mormintele lor, fără să ştie de evenimentele minunate ce au loc pe pământ. Ei nu îşi vor primi atunci răsplata pentru faptele lor rele. Nici cei răi care sunt în viaţă în momentul arătării lui Hristos, care sunt ucişi de strălucirea venirii Lui, nu îşi primesc pedeapsa în momentul acela. Ei vor muri, pur şi simplu, pentru nu sunt capabili să suporte slava orbitoare a prezenţei lui Hristos. „Cei pe care-i va ucide Domnul în ziua aceea vor fi întinşi de la un capăt al pământului până la celălalt; nu vor fi nici jeliţi, nici adunaţi, nici îngropaţi, ci vor fi un gunoi de pământ.” (Ieremia 25:33).
Starea în care se va afla atunci pământul este descrisă astfel de profeţi:
„Se vesteşte dărâmare peste dărâmare, căci toată ţara este pustiită; colibele îmi sunt pustiite deodată şi corturile într-o clipă. (…) «Căci poporul Meu este nebun, nu Mă cunoaşte; sunt nişte copii fără minte şi lipsiţi de pricepere; sunt meşteri să facă răul, dar nu ştiu să facă binele.» Mă uit la pământ, şi iată că este pustiu şi gol; mă uit la ceruri, şi lumina lor a pierit! [Compară cu Geneza 1:2] Mă uit la munţi, şi iată că sunt zguduiţi şi toate dealurile se clatină! Mă uit, şi iată că nu este nici un om şi toate păsările cerurilor au fugit! Mă uit, şi, iată, Carmelul este un pustiu şi toate cetăţile sale sunt nimicite înaintea Domnului şi înaintea mâniei Lui aprinse! Căci aşa vorbeşte Domnul: «Toată ţara va fi pustiită, dar nu o voi nimici de tot.»” (Ieremia 4:20-27).
„Groaza, groapa şi laţul vin peste tine, locuitor al ţării! Cel ce fuge dinaintea strigătelor de groază cade în groapă şi cel ce se ridică din groapă se prinde în laţ, căci se deschid stăvilarele de sus şi se clatină temeliile pământului! Pământul se rupe, pământul se sfărâmă, pământul se crapă, pământul se clatină ca un om beat, tremură ca o colibă; păcatul lui îl apasă, cade şi nu se mai ridică. În ziua aceea, Domnul va pedepsi în cer oştirea de sus, iar pe pământ, pe împăraţii pământului. Aceştia vor fi strânşi ca prinşi de război şi puşi într-o temniţă, vor fi închişi în gherle şi, după un mare număr de zile, vor fi pedepsiţi.” (Isaia 24:17-22).
Atunci pământul va fi în starea în care a fost la început, în acea stare descrisă ca „adânc”, „abis” sau „fântâna adâncului”. În locul acesta întunecat, jalnic şi pustiu, Satana va fi lăsat timp de o mie de ani. Profetul spune: „Apoi am văzut un înger care se cobora din cer şi care avea în mână cheia Adâncului şi un lanţ mare. El a înşfăcat balaurul, şarpele cel vechi, care este Diavolul şi Satana, şi l-a legat pentru o mie de ani. L-a aruncat în Adânc, l-a închis acolo şi a pecetluit intrarea deasupra lui, ca să nu mai înşele neamurile, până se vor împlini cei o mie de ani. După aceea, trebuie să fie dezlegat pentru puţină vreme.” (Apocalipsa 20:1-3). Incapabil de a-şi mai aduce înşelăciunile diabolice asupra oamenilor, fiindcă nu mai sunt oameni vii pe pământ, el este efectiv legat. Niciun om osândit la detenţie în celula întunecoasă, nu a fost mai sigur privat de libertate.
În timpul acestor o mie de ani, cei drepţi vor fi în cer, unde, împreună cu Hristos, vor judeca îngerii căzuţi şi oamenii răi (vezi Apocalipsa 20.4; 1 Corinteni 6:1-3). Perioada aceasta de o mie de ani cuprinde acel „mare număr de zile” la sfârşitul cărora cei răi „vor fi cercetaţi”. La sfârşitul acestui timp Satana va fi eliberat din închisoarea lui, din cauza faptului că cei răi vor fi înviaţi atunci (Apocalipsa 20:5) şi atunci va avea ocazia să-şi folosi pentru puţină vreme artele amăgirii care sunt înşăşi viaţa lui. Cetatea sfântă, Noul Ierusalim, va fi atunci coborât din cer de la Dumnezeu, iar Satana îşi va aduna oştirile de oameni răi în jurul ei, făcându-i să creadă că o pot cuceri pentru a fi a lor (Apocalipsa 20:8-9). Atunci va coborî foc din cer de la Dumnezeu şi acesta îl va mistui pe Satana împreună cu toate oştirile lui. Focul „va arde ca un cuptor! Toţi cei trufaşi şi toţi cei răi vor fi ca miriştea”, focul îi va arde „şi nu le va lăsa nici rădăcină, nici ramură”. (Maleahi 4:1).
Focul care provoacă pieirea „oamenilor nelegiuiţi” va topi pământul şi îl va curăţa de blestem, aşa că din el va ieşi un pământ reînnoit, potrivit pentru a fi locuit de neprihănire. (2 Petru 3:7. 9. 12-13). Cei drepţi, aflaţi în siguranţă în cetatea lui Dumnezeu, fiind astfel făcuţi în stare să „rămână lângă nişte flăcări veşnice” (Isaia 33:14-15), vor „medita la teroare” (versetul 18 – KJV), care nu se va apropia de ei. Fiindcă doar vor privi cu ochii şi vor vedea răsplata celor răi. Apoi, după ce cei răi „vor fi mistuiţi ca miriştea cu totul uscată” (Naum 1:10), după ce focul încetează din cauză că nu mai are ce să îi alimenteze arderea, cei drepţi vor merge să moştenească ţara pe vecie. „Ei vor zidi iarăşi vechile dărâmături, vor ridica iarăşi năruirile din vechime, vor înnoi cetăţi pustiite, rămase pustii din neam în neam” (Isaia 61:4). Da, „ei vor zidi iarăşi cetăţile pustiite şi le vor locui, vor sădi vii şi le vor bea vinul, vor face grădini şi le vor mânca roadele” (Amos 9:14), după care „se vor desfăta în abundenţa păcii” (Psalmii 37:11 – KJV). „Atunci judecata va locui în pustiu şi dreptatea va rămâne în câmpul roditor. Şi lucrarea dreptăţii va fi pace; şi lucrarea dreptăţii linişte şi asigurare pentru totdeauna.” (Isaia 32:16-17 – KJV). Apoi „poporul Meu va locui în locuinţa păcii, în case fără grijă şi în adăposturi liniştite”. (Isaia 32:18). „Fiindcă Domnul va mângâia Sionul, v-a mângâia toate locurile ei risipite; şi va face pustiul lui ca Edenul şi deşertul lui ca grădina Domnului; bucurie şi veselie se vor găsi acolo, mulţumire şi vocea melodiei.” (Isaia 51:3 – KJV). „«Aceasta este moştenirea robilor Domnului, aşa este mântuirea care le vine de la Mine», zice Domnul.” (Isaia 54:17).
Timpul sfârşitului
„Când se vor întâmpla toate acestea?” (Marcu 13:4). Este o întrebare importantă. Când Hristos a arătat spre zidurile impunătoare ale Templului şi a zis: „Nu vedeţi toate acestea? Adevărat vă spun: Nu va fi lăsată aici piatră pe piatră, care să nu fie dărâmată”, ucenicii, legând catastrofa aceasta de sfârşitul tuturor lucrurilor, au venit la El în privat, şi I-au zis: Spune-ne, când vor fi acestea? Şi care va fi semnul venirii tale şi al sfârşitului lumii?” (Matei 24:2-3). Sunt unii care ne spun că nu e treaba noastră să întrebăm despre timpul venirii lui Hristos. Dacă ar fi aşa, ce ocazie bună a avut Isus atunci când i-au pus întrebarea tocmai citată, să accentueze faptul acesta în aşa fel încât ucenicii Lui să nu-l uite niciodată. Le-a zis El atunci: „Nu vă bateţi capul cu astfel de lucruri; veţi şti atunci când se va întâmpla”? Nu, deloc. Nu a rostit niciun cuvânt dezaprobator sau de mustrare, ci a spus în mod simplu: „Luaţi seama să nu vă înşele cineva.” După aceea a început să le dea anumite semne sigure prin care să poată şti când venirea Lui se va apropia, evitând astfel să fie înşelaţi.
Este adevărat că mai departe în acelaşi capitol, 24 din Matei, Mântuitorul a spus: „Dar, despre acea zi şi oră, nu ştie nimeni, nici îngerii din cer, ci numai Tatăl meu” (versetul 36 – KJV). Totuşi, chiar înainte de aceasta, El a zis că atunci când se vor întâmpla anumite semne, ei ar trebui să ştie că venirea Lui „este aproape, este chiar la uşă” (versetul 33). De aceea tragem concluzia că, în timp ce este imposibil pentru cineva să spună care este ziua venirii lui Hristos, este datoria noastră să ştim când aceasta este aproape. Astfel, Pavel scrie fraţilor tesaloniceni: „Cât despre vremuri şi soroace, nu e nevoie să vi se scrie, fraţilor.” (1 Tesaloniceni 5:1). Cu care vremuri şi soroace erau atât de familiari tesalonicenii? Ei bine, cu vremurile şi soroacele venirii Domnului pentru a-i învia pe morţii cei drepţi şi pentru a-i lua la cer pe sfinţii cei vii, eveniment despre care tocmai le scrisese (vezi 1 Tesaloniceni 4:16-18).
„Dar – ar spune cineva – Pavel merge mai departe şi zice că ziua Domnului va veni ca un hoţ noaptea.” Aşa a spus, dar pentru cine a spus că va fi aşa? Pentru cei care trăiesc în chip uşuratic şi zic: „Pace şi siguranţă!” (1 Tesaloniceni 5:3). Imediat adaugă: „Dar voi, fraţilor, nu sunteţi în întuneric, astfel încât ziua aceea să vină peste voi ca un hoţ. Voi toţi sunteţi fii ai luminii şi fii ai zilei. Noi nu suntem ai nopţii, nici ai întunericului.” (versetele 4-5). Aşadar, numai pentru fiii nopţii şi ai întunericului va veni ziua Domnului ca un hoţ.
Aceeaşi idee este exprimată de Mântuitorul în Luca 21:34-35: „Luaţi seama la voi înşivă: să nu vi se îngreuneze inimile cu îmbuibare şi beţie sau cu îngrijorările vieţii, şi astfel ziua aceea să vină pe neaşteptate asupra voastră, ca un laţ; căci ea va veni peste toţi cei ce locuiesc pe faţa întregului pământ.” Creştinii nu sunt „locuitori” pe acest pământ, ci numai călători (vezi 1 Petru 1:17; 2:11; Evrei 11:13; Psalmii 39:12). Cei care nu au alte gânduri sau griji decât a trăi pe acest pământ, care „îşi închipuie că veşnice le vor fi casele, că locuinţele lor vor dăinui din veac în veac”, vor fi astupaţi de grijile acestei vieţi şi, cu siguranţă, vor fi luaţi prin surprindere de venirea zilei Domnului. Însă Mântuitorul nostru ne învaţă foarte lămurit că aceia care iau seama la ei înşişi, fără a se îngreuna cu îmbuibare de mâncare şi băutură şi cu îngrijorările vieţii acesteia, nu vor fi luaţi pe nepregătite ca de un hoţ, când va veni ziua Domnului. De aceea, nu suntem doar împuterniciţi să privim spre venirea Domnului, studiind semnele care dovedesc apropierea ei grabnică, ci suntem datori, chiar obligaţi să facem aşa.
Visul care a fost dat lui Nebucadneţar, pe care Daniel l-a explicat, i-a fost dat ca să poată şti „ce se va întâmpla în vremurile de pe urmă” (Daniel 2:28). În studiul nostru sumar despre profeţiile din cartea lui Daniel am văzut că toate aceste profeţii sunt borne kilometrice care indică spre timpul sfârşitului. Astfel, în al doilea capitol, suntem conduşi în mod explicit până în anul 476 d.Hr., când Imperiul Roman a fost complet divizat. Următorul lucru menţionat este aşezarea împărăţiei veşnice a lui Dumnezeu. În capitolul 7 suntem conduşi şi mai aproape de ziua Domnului, până la sfârşitul supremaţiei papale, în anul 1798. Iar următorul eveniment important este timpul când sfinţii iau în stăpânire împărăţia. Nu este niciun lanţ al profeţiei care să nu culmineze cu venirea glorioasă a Domnului şi Mântuitorului nostru, Isus Hristos. Însă dintre toate profeţiile din Biblie, capitolul 24 din Matei ne oferă cea mai clară informaţie referitoare la timpul venirii Domnului. Haideţi să vedem ce putem învăţa de aici despre evenimentul acesta important.
Reţineţi întrebarea pe care au pus-o ucenicii: „Care va fi semnul venirii tale şi al sfârşitului lumii?” Ei nu au întrebat dacă va reveni, fiindcă nu aveau niciun dubiu în legătură cu aceasta. Nu L-au întrebat în ce mod va veni, fiindcă nu ştiau de vreun al mod de venire decât venirea personală. L-au întrebat simplu despre timpul în care se va produce un eveniment despre care nu se îndoiau că va avea loc. De aceea, de vreme ce Isus nu i-a mustrat pentru curiozitatea lor, ci a început să răspundă întrebării lor, trebuie să concluzionăm că le-a spus ceva referitor la timpul venirii Lui. Astfel descoperim că aceasta este marea greutate a capitolului, pe care îl vom expune acum în mod sumar.
Drept răspuns la întrebarea ucenicilor, Isus a zis: „Luaţi seama să nu vă înşele cineva. Vor veni mulţi în Numele Meu, zicând: «Eu sunt Hristosul», şi îi vor înşela pe mulţi” (versetele 4-5). Nu putem fi de acord cu acei comentatori care găsesc împlinirea acestei preziceri în numeroşii pseudo-mesia care au apărut în primele secole. Sunt două motive pentru care nu se poate ca Isus să se fi referit la aceştia: 1. Subiectul discuţiei era a doua venire a lui Hristos. Pentru că ucenicii L-au întrebat pe Isus despre semnele celei de-a doua veniri a Sa, El a replicat: „Luaţi seama să nu vă înşele cineva. Vor veni mulţi în Numele Meu, zicând: «Eu sunt Hristosul», şi îi vor înşela pe mulţi.” Este evident că avertizarea lui Isus este pentru a nu fi înşelaţi în acel lucru despre care întrebau ei. 2. Numai cei care nu credeau că Isus este Hristosul au putut fi înşelaţi de falşii Mesia. Ucenicii, cărora Isus le vorbea la o parte, erau convinşi că Isus era „Hristosul, Fiul Dumnezeului celui viu”. De aceea, nu era potrivit să-i avertizeze să nu se lase înşelaţi de oameni care ar fi declarat că veneau ca împlinire a profeţiilor ce preziceau doar prima venire a lui Hristos. Desigur, trebuie să ne amintim că în timp ce aceste cuvinte au fost spuse ucenicilor care L-au urmat pe Hristos în lucrarea Lui pe pământ, ele sunt adresate la fel de direct poporului Său din toate secolele următoare până la sfârşitul timpului. Concluzionăm, aşadar, că avertizarea legată de hristoşii mincinoşi, cu care Isus şi-a început cuvântarea, îi are în vedere pe hristoşii mincinoşi menţionaţi în versetele 23-24.
„Veţi auzi de războaie şi veşti de războaie: vedeţi să nu vă înspăimântaţi, căci toate aceste lucruri trebuie să se întâmple. Dar sfârşitul tot nu va fi atunci. Un neam se va scula împotriva altui neam, şi o împărăţie, împotriva altei împărăţii şi, pe alocurea, vor fi cutremure de pământ, foamete şi ciumi. Dar toate aceste lucruri nu vor fi decât începutul durerilor. Atunci vă vor da să fiţi chinuiţi şi vă vor omorî; veţi fi urâţi de toate neamurile pentru Numele Meu. Atunci, mulţi vor cădea, se vor vinde unii pe alţii şi se vor urî unii pe alţii. Se vor scula mulţi proroci mincinoşi şi vor înşela pe mulţi. Şi, din pricina înmulţirii fărădelegii, dragostea celor mai mulţi se va răci. Dar cine va răbda până la sfârşit va fi mântuit. Evanghelia aceasta a Împărăţiei va fi propovăduită în toată lumea, ca să slujească de mărturie tuturor neamurilor. Atunci va veni sfârşitul.” (Versetele 6-14).
Nu poate exista nici cea mai mică îndoială că în aceste versete suntem transportaţi rapid prin istoria lumii până la sfârşitul timpului. „Sfârşitul” despre care vorbesc versetele 13 şi 14 trebuie să se refere în mod sigur la sfârşitul lumii, despre care au întrebat ucenicii, care este identic cu a doua venire a lui Hristos. Sfârşitul lumii este timpul secerişului (Matei 13:39). Dar la timpul secerişului, Fiul omului vine pentru a secera pământul (Apocalipsa 14:14). Atunci El îi trimite pe îngerii Săi să strângă pe poporul Său (compară Matei 13:40- 41 cu 24:30-31). De aceea, în versetele tocmai citate, Mântuitorul a dat nu doar un răspuns la întrebarea „care vafi semnul venirii tale şi al sfârşitului lumii?”, ci a făcut şi o scurtă declaraţie a unor fapte, menită a le pregăti minţile pentru răspunsul direct la întrebare.
Se poate spune, aşadar, că războaiele şi veştile de războaie nu sunt semne categorice ale apropiatei veniri a lui Hristos. Ele nu sunt semne prin care să putem spune ceva despre cât de aproape este acest eveniment. Ca idee, nu a existat o ridicare generală a unei naţiuni împotriva altei naţiuni, a unei împărăţii împotriva altei împărăţii, până după trei sute de ani de la Hristos, când a început dezmembrarea Romei sub popoarele barbare venite din nord. Însă, deşi prin aceste invazii ţara a fost devastată, fiind ucişi nenumăraţi oameni, suferinţa nu a fost nici pe aproape de aceea pe care creştinii au avut-o de îndurat din cauza credinţei lor. În versetele 9 şi 10 găsim referire la persecuţiile, atât din partea Romei păgâne, cât şi a celei papale; şi nu doar la acestea, ci la toate persecuţiile care au loc pe motive de conştiinţă, înainte să vină Domnul. Că vor fi persecuţii până la venirea Domnului, este arătat atât de profetul Daniel, cât şi de apostolul Pavel. Vorbind despre papalitate prin simbolul cornului mic, profetul spune:
„Am văzut, de asemenea, cum cornul acesta a făcut război sfinţilor şi i-a biruit, până când a venit Cel Îmbătrânit de zile şi a făcut dreptate sfinţilor Celui Preaînalt, şi a venit vremea când sfinţii au luat în stăpânire împărăţia.” (Daniel 7:21-22). Iar Pavel spune că în zilele din urmă oamenii vor fi acuzatori falşi, aprigi, dispreţuitori ai lucrurilor bune, şi că „toţi cei ce vor să trăiască evlavios în Hristos Isus vor fi prigoniţi”. (2 Timotei 3:12).
Oricum, persecuţia nu este cel mai rău lucru pe care l-a avut şi-l va avea de întâmpinat biserica. Timpurile de cea mai mare persecuţie au fost timpurile în care biserica a avut cea mai adâncă puritate şi devoţiune. Pericolul cel mai mare pentru biserică a venit şi întotdeauna va veni din partea învăţătorilor mincinoşi (profeţi mincinoşi) care atrag miile de oameni în eroare şi în ruină eternă cu sofisticăriile lor plăcute. „Un singur păcătos nimiceşte mult bine”, spune Solomon (Eclesiastul 8:18), şi cu siguranţă nu sunt păcătoşi mai mari, sau mai capabili de a distruge binele, decât aceia care îşi tăinuiesc nelegiuirea sub o haină de pretinsă neprihănire, furând uniforma din curtea cerului pentru a sluji diavolului îmbrăcaţi în ea. Iuda vorbeşte despre ei astfel: „Căci s-au strecurat printre voi unii oameni care de mult sunt rânduiţi pentru osânda aceasta, oameni neevlavioşi, care preschimbă în desfrânare harul Dumnezeului nostru şi se leapădă de singurul nostru Stăpân şi Domn, Isus Hristos.” (Iuda 4). Petru, la fel, adresând a doua sa epistolă „către cei ce au căpătat o credinţă de acelaşi preţ cu a noastră, prin dreptatea Dumnezeului şi Mântuitorului nostru Isus Hristos” (2 Petru 1:1), ceea ce-i include pe toţi creştinii, după ce vorbeşte despre profeţiile din vechime, spune:
„Au fost însă în popor şi profeţi mincinoşi, după cum şi între voi vor fi învăţători mincinoşi, care vor aduce pe furiş erezii nimicitoare, se vor lepăda de Stăpânul care i-a răscumpărat şi vor face să cadă asupra lor o nimicire năprasnică. Mulţi îi vor urma în destrăbălările lor şi, din pricina lor, calea adevărului va fi vorbită de rău. În lăcomia lor vor căuta ca, prin cuvântări înşelătoare, să aibă un câştig de la voi, dar osânda îi paşte de multă vreme şi pierzarea lor nu doarme.” (2 Petru 2:1-3).
„Şi din pricina înmulţirii fărădelegii, dragostea celor mai mulţi se va răci.” (Matei 24:12). Nelegiuirea despre care este vorba aici nu este numai nelegiuirea celor lumeşti, ci este nelegiuirea care face ca dragostea celor mai mulţi să se răcească. Nelegiuirea unui om rău nu poate face ca dragostea unui om neprihănit să se răcească, decât dacă omul neprihănit este contaminat de răutate. Această nelegiuire este surprinsă de text şi este o consecinţă a înşelăciunilor practicate de învăţătorii mincinoşi. Atât timp cât oamenii se prind de învăţăturile curate ale Bibliei şi le iubesc, sunt în siguranţă. Însă acceptarea de învăţături false îi va conduce în mod automat la practicarea nelegiuirii. Învăţătura sănătoasă este temelia întregii moralităţi şi este cea care o conservă. Este stânca pe care omul trebuie să clădească dacă vrea să îi reziste casa împotriva potopului adus de duşman. Cine acceptă învăţături false, nu contează dacă le acceptă fiind înşelat sau le acceptă de bunăvoie, îşi zideşte casa pe nisip. Din istoria profană şi din cea sacră ştim că primele secole ale erei creştine dau mărturie despre o teribilă cădere de la puritatea credinţei şi practicii creştine, iar Pavel ne spune că „în zilele din urmă” ne putem aştepta la o stare încă şi mai rea (2 Timotei 3:1-5. 13). Dar cine va răbda până la sfârşit, va fi mântuit. „Ferice de omul care rabdă ispita! Căci, după ce a fost găsit bun, va primi cununa vieţii, pe care le-a făgăduit-o (Dumnezeu) celor ce-L iubesc.” (Iacov 1:12).
„Evanghelia aceasta a Împărăţiei va fi propovăduită în toată lumea, ca mărturie pentru toate neamurile. Atunci va veni sfârşitul.” (Matei 24:14). Versetul acesta a dat naştere la multă speculaţie şi controversă cu totul inutile. Unii au presupus că „sfârşitul” nu se poate referi la venirea lui Hristos, deoarece, spun ei, evanghelia a fost predicată de mult în toată lumea şi Domnul încă nu a venit. În timp ce alţii pretind că venirea Domnului trebuie să fi fost distrugerea Ierusalimului, despre care aminteşte întregul capitol. Realitatea este că Pavel spune despre „cei ce vestesc Evanghelia” că „pe tot pământul a răsunat glasul lor şi până la marginile lumii, cuvintele lor” (Romani 10:18). Şi din nou el spune că evanghelia „a fost propovăduită oricărei făpturi de sub cer”. (Coloseni 1:23). Cum vom împăca acum aceste declaraţii, cu declaraţia lui Hristos că sfârşitul va veni de îndată ce „evanghelia aceasta a Împărăţiei va fi propovăduită în toată lumea, ca mărturie pentru toate neamurile”? O scurtă examinare a câtorva texte din Scriptură, lăsând ca fiecare parte din textul în cauză să îşi arate deplina greutate, va rezolva această chestiune.
Mai întâi să ţinem minte că „Evanghelia aceasta a Împărăţiei” este cea care este de predicat în toată lumea, ca să slujească de mărturie tuturor neamurilor, înainte ca sfârşitul să poată veni. Termenul acesta nu poate însemna altceva decât vestea bună despre apropiata venire a lui Hristos în împărăţia Sa. Acum, în timp ce apostolii au învăţat despre a doua venire a Domnului, iar primii ucenici au crezut în aceasta, ei nu au învăţat nici nu au aşteptat că va avea loc în zilele lor. În fiecare dintre epistolele sale, Pavel are ceva de spus despre a doua venire a lui Hristos. Însă îi avertizează în mod expres pe oameni să nu gândească despre aceasta că va avea loc imediat. Unii dintre fraţii tesaloniceni dobândiseră ideea, parţial din cauza înţelegerii greşite a primei epistole trimise de Pavel lor, şi parţial din scrisori născocite în numele lui Pavel, că venirea Domnului era iminentă, aşa că apostolul le-a scris după cum urmează:
„Şi vă implorăm, fraţilor, referitor la venirea Domnului nostru Isus Cristos şi adunarea noastră la el, ca voi să nu vă lăsaţi repede clătinaţi în minte, nici tulburaţi, nici prin duh, nici prin cuvânt, nici prin epistolă ca de la noi, de parcă ziua lui Cristos este aici. Nimeni să nu vă înşele în niciun fel, pentru că ziua aceea nu va veni înainte să vină o apostazie şi să fie revelat omul păcatului, fiul pieirii, care se opune şi se înalţă pe sine însuşi peste tot ce este numit Dumnezeu sau lucru ce este demn de închinare; aşa că el, ca Dumnezeu, şade în templul lui Dumnezeu, arătându-se pe sine însuşi că este Dumnezeu.” (2 Tesaloniceni 2:1-4 – KJV).
După aceea el continuă, aducându-le aminte că atunci când era cu ei le spusese lucrurile acestea, că trebuie să aibă loc marea apostazie şi că trebuie să fie aşezată papalitatea şi să îşi urmeze cursul ei, înainte de venirea Domnului, „fiindcă aşa scrie profetul” (vezi Daniel 7). Şi, chiar în capitolul pe care îl studiem, Mântuitorul nostru introduce acelaşi lucru, vorbind despre „o strâmtorare mare” care urma să vină, despre faptul că ucenicii Lui urmau să fie urâţi de toate neamurile pentru Numele Lui, să fie chinuiţi şi omorâţi. Mai departe, El spune care sunt semnele ce vor avea loc, după ce va trece timpul acelei mari apostazii şi necazul datorat ei, înainte ca El să vină. Aşadar, trebuie să concluzionăm că „Evanghelia aceasta a Împărăţiei” nu a fost încă predicată „în toată lumea, ca mărturie pentru toate neamurile”. Când acest lucru va fi făcut, pe cât de sigur este că Scriptura e cuvântul infailibil al lui Dumnezeu, la fel de sigur este că atunci va veni sfârşitul. Fără îndoială, timpul acesta este mai aproape decât îşi pot imagina cei mai mulţi dintre oameni.
„De aceea, când veţi vedea urâciunea pustiirii, despre care a vorbit profetul Daniel, aşezată în Locul Sfânt – cine citeşte să înţeleagă –atunci cei din Iudeea să fugă în munţi, cine va fi pe acoperiş să nu coboare ca să mai ia ceva din casă şi cine va fi la câmp să nu se întoarcă în urmă să-şi ia haina.” (Matei 24:15-18).
Prevestind distrugerea Ierusalimului (compară versetul 14 cu Luca 21:20), Mântuitorul a răspuns întrebării „când se vor întâmpla toate acestea?”, întrebare pusă de ucenici când Isus a spus că va veni vremea când nu va mai rămâne din Templu nici piatră pe piatră care să nu fie dărâmată. Unii au gândit că toate referinţele la venirea Domnului, împreună cu toate prezicerile acestui capitol, s-au împlinit la distrugerea Ierusalimului, doar pe motivul că evenimentul acesta a fost introdus aici. Dar faptul că aceasta este o greşeală ar trebui să fie evident oricui citeşte capitolul şi are o înţelegere corectă a limbajului.
Când va veni Hristos, venirea Lui va fi ca lumina fulgerului care iese de la răsărit şi se vede până la apus, peste întreg cerul (Matei 24:27; Luca 17:24). La distrugerea Ierusalimului nu a avut loc nimic asemănător unui astfel de fenomen.
Înainte de venirea Domnului soarele se va întuneca, luna nu-şi va mai da lumina ei, iar stelele vor cădea din cer (Matei 24:29; Ioel 2:31). Istoria nu deţine nicio înregistrare despre întâmplarea unor astfel de lucruri după înălţarea lui Hristos la cer şi până la distrugerea Ierusalimului.
Când va veni Hristos, „Însuşi Domnul, cu un glas poruncitor, ca de arhanghel, şi cu trâmbiţa lui Dumnezeu, Se va coborî din cer”. (1 Tesaloniceni 4:16). Să aplici acest limbaj la venirea lui Titus cu legiunile lui romane la Ierusalim, nu este decât un sacrilegiu.
Când va veni Hristos, „toate neamurile pământului se vor tângui”. (Matei 24:30). Distrugerea Ierusalimului a fost departe de a afecta măcar jumătate dintre „toate neamurile pământului”. Unele dintre „neamurile pământului ”, mai ales romanii, s-au bucurat nespus la distrugerea lui.
Când va veni Fiul omului, „va trimite pe îngerii Săi cu o trâmbiţă mare şi-i vor aduna pe aleşii Lui din cele patru vânturi” (Matei 24:31), tot atunci vor învia cei morţi, în corpuri nesupuse stricăciunii (1 Corinteni 15:52). Însă nimeni nu poate fi atât de nechibzuit încât să sugereze că ceva de felul acesta s-ar fi întâmplat la distrugerea Ierusalimului. Nu a avut loc o strângere a celor neprihăniţi, ci o împrăştiere atât a celor drepţi, cât şi a celor răi. Nicio înviere din morţi, ci un enorm măcel al celor vii.
Dar pentru ce să mai continuăm cu acest contrast? De vreme ce limbajul Bibliei nu poate fi denaturat pentru a da măcar un pic de dreptate pretenţiei că distrugerea Ierusalimului şi venirea lui Hristos sunt acelaşi lucru, îi putem lăsa pe cei care fac afirmaţii atât de monstruoase să stea cât de bine pot în faţa conflictului lor cu Biblia.
De ce, atunci, a introdus Domnul subiectul distrugerii Ierusalimului în cuvântarea Lui? Pentru simplul motiv că ucenicii L-au întrebat despre aceasta, iar, în afară de a le satisface lor curiozitatea, El a vrut ca urmaşii Lui credincioşi să ştie când să fugă din cetatea nefericită pentru a-şi scăpa vieţile. Când aveau să vadă Ierusalimul înconjurat de oşti (vezi Luca 21:20), atunci aveau să ştie că pustiirea despre care s-a vorbit în Luca 19:41-44 era la uşă şi că trebuiau să prindă prima ocazie de a scăpa. În mod natural, ar părea că atunci ar fi prea târziu sa scape, însă Domnul nu face nicio greşeală în avertizările pe care le dă, iar nouă ni se spune că după ce Ierusalimul a fost împresurat de romani, iar populaţia cetăţii s-a redus aproape de tot, Cestius, generalul roman, „s-a retras, fără a avea niciun motiv” (vezi Josephus, Wars of the Jews, cartea 2, cap. 19). Aceasta le-a dat celor care păstrau ca pe o comoară cuvintele lui Hristos ocazia de a păzi instrucţiunile Lui şi de a fugi imediat pentru a-şi scăpa viaţa.
În afară de faptul că era necesar să vorbească despre timpul distrugerii Ierusalimului, pentru a răspunde întrebării puse de ucenicii Săi şi pentru a se îngriji de siguranţa lor, mai este un motiv pentru care subiectul acesta se potriveşte aici. Şi anume că distrugerea Ierusalimului, cu scenele îngrozitoare care au avut loc, era o asemănare în miniatură a distrugerii finale a celor răi, la venirea lui Hristos. Isaia spune despre timpul când Hristos va sfărâma pe păgâni, că „orice încălţăminte purtată în învălmăşeala luptei şi orice haină de război tăvălită în sânge vor fi aruncate în flăcări ca să fie arse de foc”. (Isaia 9:5). Iar ororile care au însoţit distrugerea Ierusalimului au fost atât de mari încât cel care citeşte relatarea despre acel măcel şi conflagraţie, cu greu îşi poate imagina ceva mai grozav, exceptând proporţiile, în ziua din urmă. „Asedierea şi capturarea Ierusalimului de către Titus”, spune William Ralph Inge, în Society in Rome under the Caesars, p.51, „a fost probabil cea mai sângeroasă dintre victoriile romane”. Iar Josephus spune (în prefaţa de la The Wars of the Jews): „Războiul pe care iudeii l-au purtat cu romanii a fost cel mai mare dintre toate cele care au fost, nu doar în timpul nostru, ci, într-un fel, dintre toate cele despre care am auzit, fie ele războaie în care o cetate a luptat împotriva altei cetăţi, fie o naţiune împotriva altei naţiuni.” Ceea ce se poate numi „o vedere în perspectivă” se întâlneşte des în Scriptură. Adică, despre două lucruri complet separate în ce priveşte timpul, totuşi având trăsături comune, se vorbeşte împreună fără a se sesiza timpul intervenit. Cum profeţii au privit în cursul timpului, două evenimente, oarecum similare în caracter, au apărut pe linia viziunii lor. După cât a putut discerne vederea lor, ambele evenimente s-ar fi putut petrece în acelaşi timp, la fel cum doi pomi aflaţi la distanţă de mai mulţi metri unul faţă de altul, vor apărea unuia care stă în rând cu ei, ca şi cum ar sta unul lângă altul. Aceasta explică de ce în Vechiul Testament, judecăţile aduse peste cetăţile antice, ca Tirul, Ninive şi Babilon, sunt prezise într-o legătură atât de strânsă cu anunţarea judecăţii finale a întregului pământ, încât este aproape imposibil de spus unde se sfârşeşte una şi unde începe cealaltă. Iar în unele cazuri relatările profetice se suprapun, astfel că o porţiune din descriere se aplică în mod egal fiecărui eveniment. Desigur, Hristos nu a avut dezavantajul pe care l-au avut profeţii şi El a ştiut foarte bine că venirea Lui nu avea să fie decât la sute de ani după distrugerea Ierusalimului. Totuşi, este dată o „vedere în perspectivă” a celor două evenimente şi nu se poate nega că o mică parte din ce a spus El se aplică în mod egal fiecărui eveniment. Cu toate acestea, El a făcut o distincţie atât de clară între ele încât niciun cititor atent al Bibliei nu este în pericol de a le confunda.
„Pentru că atunci va fi o strâmtorare mare, cum n-a mai fost de la începutul lumii până acum şi nici nu va mai fi. Şi dacă n-ar fi scurtate zilele acelea, n-ar scăpa nicio făptură; însă, pentru cei aleşi, zilele acelea vor fi scurtate.” (Matei 24: 21-22).
Aici, în aceste versete, este punctul în care toate referirile la distrugerea Ierusalimului încetează şi unde relatarea despre semnele ce indică venirea Domnului continuă. Cea mai mare parte din aceste versete se referă, fără îndoială, la persecuţia grozavă din timpul supremaţiei papale. Căci, deşi a fost mare necaz când a fost distrus Ierusalimul, Plângerile lui Ieremia indică faptul că atunci când Nebucadneţar a distrus Ierusalimul, au avut loc orori aproape la fel de mari, dacă nu chiar la fel. Că aceste cuvinte se aplică mai ales la un alt necaz decât acela de la distrugerea Ierusalimului, este evident din cuvintele: „Şi dacă n-ar fi scurtate zilele acelea, n-ar scăpa nicio făptură; însă, pentru cei aleşi, zilele acelea vor fi scurtate.” O scurtare a zilelor de necaz pentru Ierusalim nu ar fi avut nimic de-a face cu cei „aleşi”, fiindcă nimeni nu poate fi numit „ales” decât aceia care iau seama la cuvintele lui Hristos, iar toţi cei care au fost atenţi la cuvintele lui Hristos trebuie să fi fugit la momentul specificat, înainte să se vadă ororile asediului şi ale victoriei. De aceea, tragem concluzia că, luând distrugerea Ierusalimului ca punct de plecare, în versetul 21, în termenul „o strâmtorare mare”, El include necazul care a urmat din cauza persecutării creştinilor de către păgâni, precum şi un necaz şi mai mare care a însoţit persecutarea bisericii de către papalitate.
Supremaţia papală, aşa cum am văzut în capitolul anterior, a durat din anul 538 d.Hr. până în anul 1798 d.Hr. În decursul acestui timp Biserica catolică a avut putere să persecute sau să instige la persecuţie. Sigur că nu a fost o persecuţie constantă, deoarece nu a existat o opoziţie deschisă constantă faţă de pretenţiile ei monstruoase. Cu toate acestea, marea parte din acest timp, i-a „obosit” pe sfinţi (Daniel 7:25 – KJV), întocmai aşa cum a spus profeţia mai dinainte. Niciun alt termen nu ar putea exprima atât de deplin modul în care papalitatea s-a purtat cu adevăratul popor al lui Dumnezeu. Literalmente i-a epuizat. Fără a se mulţumi cu simpla ucidere a victimei, inchizitorii – călăii bisericii – au stros viaţa din ea prin torturi lente, rivalizând în rafinamentul cruzimii lor cu sălbăticia barbară. Şi au făcut aceastapână când i-au epuizat pe toţi sfinţii lui Dumnezeu. Ar fi făcut aceasta dacă Dumnezeu, în mila Lui, nu ar fi poruncit ca „zilele acelea” de necaz să fie scurtate. Datorită acestui fapt, a fost lăsată pe pământ o rămăşiţă care să păstreze cunoaşterea adevărului.
Putem afla cum şi când au fost scurtate zilele acelea? Putem, dacă vom găsi cauza principală a necazului, iar pentru aceasta nu trebuie să căutăm prea departe. Un scriitor catolic a recunoscut că Inchiziţia este cea care a salvat Italia de la căderea în protestantism. Însă Inchiziţia cu greu poate fi separată de iezuitism.
Deşi spiritul Inchiziţiei a existat de la începutul marii apostazii, Inchiziţia însăşi a luat naştere aproape de timpul când Ordinului iezuiţilor a luat fiinţă. Aceasta a fost o unealtă potrivită pentru o astfel de organizaţie. Cu ajutorul ei, iezuiţii aproape i-au exterminat pe creştini de pe pământ, distrugându-i pe toţi creştinii adevăraţi. Însă Cuvântul lui Dumnezeu a declarat că zilele de necaz aveau să fie scurtate, şi aşa a şi fost. Reformaţiunea s-a răspândit atât de mult în unele ţări din Europa încât conducătorii nu au vrut să se mai supună ordinelor Bisericii Catolice. Tot atunci, iezuitismul ameninţa să înghită biserica şi să ajungă stăpân în loc de a fi slujitor, aşa că în anul 1773, Papa Clement al XIV-lea a emis o bulă în care declara Ordinul iezuiţilor dizolvat. Lucrul acesta a tins să aducă pace şi linişte. Şi, cu toate că au mai fost nu puţine cazuri de persecuţie după acel timp, nu au mai fost niciodată aşa persecuţii încât să li se justifice denumirea de „strâmtorare”. Putem spune, aşadar, că zilele de strâmtorare s-au sfârşit cam cu douăzeci şi cinci de ani înainte de sfârşitul zilelor supremaţiei papale. Apoi vine timpul sfârşitului.
Semne în ceruri
„Îndată după necazul din acele zile, soarele se va întuneca, iar luna nu-şi va mai da lumina; stelele vor cădea din cer şi puterile cerurilor vor fi clătinate. Atunci se va arăta pe cer semnul Fiului Omului; toate neamurile pământului se vor tângui şi-L vor vedea pe Fiul Omului venind pe norii cerului cu putere şi slavă multă. El îi va trimite pe îngerii Săi cu o trâmbiţă mare şi-i vor aduna pe aleşii Lui din cele patru vânturi, de la un capăt la altul al cerurilor.” (Matei 24:29-31).
În aceste versete suntem duşi repede prin timpul de după sfârşitul zilelor de necaz, până la venirea Domnului. Aici apar semnele care arată în modul cel mai clar posibil că venirea Mântuitorului este aproape. „Îndată după necazul din acele zile, soarele se va întuneca, iar luna nu-şi va mai da lumina (…).” Relatarea din Marcu localizează semnul acesta încă şi mai precis. „Dar în zilele acelea, după strâmtorarea aceea, soarele se va întuneca, iar luna nu-şi va mai da lumina (…).” (Marcu 13:24). Ce ar putea fi mai clar de atât? În anul 31 d.Hr. Mântuitorul a prezis că, înainte de sfârşitul perioadei de supremaţie papală, dar după încetarea acelei persecuţii teribile în masă, soarele şi luna se vor întuneca. Cu alte cuvinte, El a spus, de fapt, că soarele şi luna se vor întuneca undeva între anii 1773 şi 1798. Să citim acum următoarele din Webster’s Unabridged Dictionary, la secţiunea „Noted Names” etc:
„ZIUA ÎNTUNECATĂ, 19 MAI 1780 – este numită aşa din cauza întunericului deosebit din ziua aceea care s-a extins peste întregul teritoriul Noii Anglii. În unele locuri, oamenii nu au putut vedea să citească scrisul obişnuit, afară în aer liber, timp de mai multe ore. Păsările au cântat cântecul lor de seară, s-au retras şi au rămas tăcute. Găinile s-au dus la culcare, vitele şi-au căutat ocolul, iar în case au fost aprinse lămpile. Întunecimea a început în jurul orei zece dimineaţa, durând până pe la mijlocul nopţii care a urmat, dar cu diferenţe de durată şi intensitate în diferite locuri. Timp de câteva zile mai înainte, vântul a fost variabil, suflând însă cu precădere dinspre sud-vest şi nord-est. Adevărata cauză a acestui fenomen remarcabil nu este cunoscută.”
Ar putea fi redate multe mărturii similare, însă este suficientă aceasta pentru a stabili faptul. Scriitorul spune: „Adevărata cauză a acestui fenomen remarcabil nu este cunoscută.” Nu a fost cauzat de o eclipsă, fiindcă luna era plină. Pe lângă aceasta, durata perioadei de întuneric şi intensitatea întunericului dovedeşte că a fost cauzată de altceva decât de o eclipsă, chiar dacă luna nu ar fi fost plină. Un scriitor spune că nu se poate imagina un întuneric mai mare, chiar dacă am concepe că a dispărut orice corp luminos de pe cer. A fost aproape ca întunericul din Egipt, aşa a fostsimţit. Astronomul Herschel spune:
„Ziua întunecată din America de Nord a fost unul dintre fenomenele acelea despre a căror natură întotdeauna se va citi cu interes, dar pe care ştiinţa nu ştie să le explice.”
Dar chiar dacă cineva ne-ar putea da o explicaţie a întunericului acela uimitor, aceasta nu ar afecta câtuşi de puţin calitatea sa de semn al zilei Domnului. Faptul că soarele s-a întunecat tocmai în timpul în care Mântuitorul a spus că se va întuneca, arată că acesta a fost unul dintre marile semne pe care Dumnezeu le-a lăsat ca să ştim cam pe unde suntem în istoria lumii.
Semnul acesta minunat a fost prezentat apostolului Ioan, în viziune, iar el îl descrie astfel: „Soarele s-a făcut negru ca un sac de păr, luna s-a făcut toată ca sângele (…).” (Apocalipsa 6:12). Aşa s-a întâmplat cu ocazia aceea. Întunecimea nenaturală a durat până noaptea târziu, când cerul şi-a luat înfăţişarea obişnuită, însă luna părea a fi de sânge.
„Stelele vor cădea din cer (…).” (Verseul 13). Aceasta s-a împlinit literal în noaptea de 13 noiembrie 1833. Înainte de a descrie semnul acesta, ar fi potrivită o întrebare ce se pune uneori, şi anume: „De ce semnul acesta, potrivit specificaţiilor profeţiei, nu s-a petrecut în zilele acelea, după strâmtorare?” Răspunsul este că profeţia nu îl localizează neapărat acolo. Primul semn trebuia să apară în intervalul acela, însă Mântuitorul continuă cu următorul semn, şi fără să facă pauză în vorbire, spune despre clătinarea puterilor cerurilor, care este strâns legată de arătarea lui Hristos, care, desigur, nu putea să aibă loc în timpul perioadei de supremaţie papală. Aceasta arată că nu este neapărat nevoie să căutăm în timpul acestei perioade împlinirea vreunuia dintre semne, cu excepţia întunecării soarelui. The Christian Advocate and Journal, din 13 decembie 1833, a spus despre căderea stelelor:
„Fenomenul meteoric ce a avut loc în dimineaţa de 13 noiembrie a avut un caracter atât de extraordinar şi interesant încât are dreptul la mai mult decât o menţiune în trecere. (…) Descrierile vii şi expresive care au apărut în diferite jurnale publice nu exagerează realitatea. Într-adevăr, nicio limbă nu poate descrie splendoarea acelei desfăşurări magnifice. Şi nu ezit să spun că nimeni nu-şi poate forma o idee pe măsură, despre splendoarea aceea, dacă nu a văzut-o cu ochii lui. Arăta ca şi cum întregile ceruri înstelate s-ar fi adunat într-un anume punct aproape de zenit, de unde ţâşneau simultan, cu viteza fulgerului, înspre toate părţile orizontului. Şi totuşi nu se mai terminau – cu miile curgeau imediat pe urmele altor mii, ca şi cum ar fi fost create pentru acea ocazie.”
În Signs of Times (Oakland, California) din 13 aprilie 1888, a apărut o descriere a căderii de stele, făcută de cineva care a fost martor ocular, iar din aceasta extragem următoarele declaraţii:
„În timp ce mulţi erau extrem de înfricoşaţi la vederea manifestării extraordinare de «artificii cereşti», pentru marea majoritate a apărut atât de măreţ şi magnific încât a fost de-a dreptul înveselitor. A fost o panoramă ce nu se poate uita niciodată. Rămâne întipărită în memoria mea la fel de vie astăzi, cum a fost la o lună după ce a avut loc.
S-au făcut multe încercări de a ilustra scena aceasta, însă este imposibil să redai o idee corectă despre ea într-o ilustraţie. Nu este posibil să redai într-un tablou o reprezentare a stelelor căzând deodată în toate punctele cardinale. Au căzut miriade spre nord, est, sud şi vest. Orice reprezentare pe hârtie poate să ofere, în cel mai bun caz, o idee foarte limitată despre realitate. (…) Ele emanau dintr-un punct aflat mult dincolo de regiunile atmosferei noastre – atât de îndepărtat încât pentru privitor ele nu păreau a veni dintr-un singur punct.” (Profesorul Olmstead, de la Colegiul Yale, spune că nu puteau fi mai aproape de 2238 de mile depărtare de pământ). „Ele îşi trasau drumul lor pe bolta cerului, părând a fi la o distanţă egală cu celelalte stele pe care le vedem cu ochiul liber.”
„Am privit scena ore întregi şi am văzut milioane de stele, dar nu am văzut în noaptea aceea o singură stea căzătoare. Am văzut stele căzătoare singuratice, dar niciodată nu am văzut trei pe cer în acelaşi timp. Nu am văzut pe nimeni să fi declarat că a văzut o stea căzătoare în noaptea aceea. Ele au avut exact imaginea redată în descrierea profeţiei: «Stelele au căzut din cer pe pământ» (…). Punctul din care emanau ele era atât de mult dincolo de atmosfera noastră şi, desigur, atât de mult dincolo de sfera vederii noastre, încât în fiecare locaţie s-au văzut ca şi cum ar cădea drept în jos.”
Cât de mult timp au continuat să cadă, nu avem mijloace rezonabile pentru a determina. În partea de est a Pennsylvaniei, unde mă aflam, au început să cadă cam pe la ora unsprezece seara, sporind în frecvenţă, până când, în câteva ore, au ajuns o ploaie torenţială desăvârşită. Nu puteau fi numărate mai mult decât ar putea fi număraţi fulgii de zăpadă care cad repede în timpul unei furtuni puternice. Au continuat să cadă fără a scădea în număr, până când zorii zilei le-au răpit strălucirea. Iar în timp ce lumina soarelui, apropiindu-se, le-a făcut să pălească la răsărit, continuau să acopere cerul în partea de apus. Iar după ce lumina le-a ascuns vederii în toate direcţiile, în mod ocazional, câte una foarte strălucitoare îşi mai lăsa urma în partea de apus, dovedind că ele continuau să cadă.
Pe când cele mai multe scene şi incidente din tinereţea mea şi-au pierdut interesul şi mă gândesc rareori la ele, aceasta mi-a sporit interesul odată cu trecerea anilor. Spre nimic nu privesc înapoi cu mai multă desfătare şi nu mă gândesc niciodată la ea fără să am simţăminte de recunoştinţă pentru că mi s-a permis să o privesc. Nu am vorbit niciodată despre subiectul semnelor fără ca reprezentarea Scripturii despre acest semn să mă fi inspirat cu speranţă şi curaj. Acesta a făcut ca prezicerile Mântuitorului să fie în experienţa mea o realitate pe care, mi se pare, nimic nu o poate confirma decât memoria vizuală. Nu mă mai aştept să mai privesc vreodată o astfel de scenă de slavă până când cerurile se vor strânge sul şi se va arăta Isus, împreună cu miriadele Lui de îngeri strălucitori.”
Astfel avem împlinirea celor două mari semne ale venirii Domnului pe care le-a dat El Însuşi în cuvântarea Sa despre acest subiect. Dar cum arată ele apropierea acestui eveniment? Versetele următoare vor da răspunsul:
„Învăţaţi de la smochin pilda lui: când mlădiţa i se face fragedă şi înfrunzeşte, ştiţi că vara este aproape. Tot aşa şi voi, când veţi vedea toate acestea, să ştiţi că Fiul Omului este aproape, este chiar la uşă. Adevărat vă spun că nicidecum nu va trece generaţia aceasta că se vor şi împlini aceste lucruri.” (Matei 24:32-34).
Sunt câteva lucruri pe care suntem datori să le cunoaştem. Este datoria noastră să cunoaştem legile ţării în care trăim. Necunoaşterea legii nu-l scuză pe călcătorul ei, întrucât legea este publicată cu scopul expres de a da cetăţenilor ocazia de a se familiariza cu prevederile ei. La fel, este datoria noastră să cunoaştem voia lui Dumnezeu, deoarece El ne-a descoperit-o în termeni limpezi şi noi vom fi judecaţi după ea, fie că i-am dat atenţie sau nu. Tot la fel este datoria noastră să ştim când este aproape venirea Domnului, deoarece Mântuitorul ne-a dat mijloacele prin care putem şti şi ne-a poruncit să ştim, ca să fim pregătiţi pentru aceasta. La fel de sigur cum mugurii care cresc primăvara arată că vara este aproape, la fel de sigur semnele din ceruri, a căror împlinire tocmai am arătat-o, arată că a doua venire a Mântuitorului nostru, cu putere şi mare slavă, este aproape – atât de aproape încât se poate spune că este în prag. Mai e nevoie doar ca cerurile să se strângă ca un sul, pentru a-L descoperi în toată maiestatea Lui regească.
Mântuitorul nostru defineşte ce vrea să spună prin „este chiar la uşă”, arătând că „nu va trece generaţia aceasta că se vor şi împlini aceste lucruri”. Care generaţie? Care lucruri? Este vorba de generaţia în care au apărut semnele şi care nu va trece până când se vor împlini toate minunile celei de a doua veniri. Este foarte evident că prin cuvintele „generaţia aceasta”, Isus nu S-a referit la generaţia care era când a fost El pe pământ. Şi este aşa deoarece (1) El a arătat clar că venirea Lui nu va avea loc în timpul acelei generaţii şi nu până după marea perioadă de persecuţie pentru biserică. Şi (2) deoarece, într-un mod obişnuit profeţiei, El Şi-a purtat ascultătorii de-a lungul timpului, făcându-i martori oculari al fiecărui mare eveniment până a ajuns la generaţia în care se întâmplă semnele acestea mari în cer, şi, oprindu-se acolo, a spus: „Nu va trece generaţia aceasta că se vor şi împlini aceste lucruri.” Apoi încheie cu cuvintele „Cerul şi pământul vor trece, dar cuvintele Mele nu vor trece.” (Versetul 35).
Da, „cerurile vor trece cu vuiet mare”. (2 Petru 3:10). „Domnul răcneşte din Sion, glasul Lui răsună din Ierusalim de se zguduie cerurile şi pământul. Dar Domnul este scăparea poporului Său şi ocrotirea copiilor lui Israel.” (Ioel 3:16). La darea legii pe Sinai, glasul lui Dumnezeu a făcut să se cutremure pământul, dar „a făgăduit astfel: Voi zgudui încă o dată nu doar pământul, ci şi cerul” (Evrei 12:26). Aceasta este clătinarea puterilor cerurilor, care va avea loc în strânsă legătură cu venirea lui Hristos pe norii cerului. Apostolul Ioan o descrie astfel:
„Cerul s-a strâns ca o carte pe care o faci sul. Şi toţi munţii şi toate insulele s-au mutat din locurile lor. Împăraţii pământului, mai-marii, căpitanii oştilor, cei bogaţi şi cei puternici, toţi robii şi toţi oamenii liberi s-au ascuns în peşteri şi în stâncile munţilor. Şi ziceau munţilor şi stâncilor: «Cădeţi peste noi şi ascundeţi-ne de Faţa Celui ce stă pe tron şi de mânia Mielului! Căci a venit ziua cea mare a mâniei Lor şi cine poate sta în picioare?»” (Apocalipsa 6:14-17).
Totuşi, în mijlocul pustiirii generale – „prăbuşirea lucrurilor şi distrugerea lumii” – „Domnul este scăparea poporului Său” (Ioel 3:16) şi, privind spre cerurile care se deschid, de unde se va arăta Regele în slava Lui, şezând pe tronul slavei Sale, ei vor exclama cu extaz: „Iată, acesta este Dumnezeul nostru, în care aveam încredere că ne va mântui. Acesta este Domnul în care ne încredeam. Acum să ne veselim şi să ne bucurăm de mântuirea Lui!” (Isaia 25:9).
Timpuri primejdioase
Am reţinut semnele deosebite din ceruri, pe care Mântuitorul le-a amintit în cuvântarea Lui pentru a arăta că venirea Lui este foarte aproape. Dar mai sunt şi alte semne printre oameni pe care cel care studiază atent profeţia le recunoaşte ca arătând că sfârşitul se apropie. Întorcându-ne la avertizarea pe care Mântuitorul a spus-o ca în paranteză când a localizat semnele din ceruri, citim:
„Atunci, dacă vă va spune cineva: «Iată, Hristosul este aici!» sau «Iată-l acolo!», să nu credeţi. Căci se vor ridica hristoşi mincinoşi şi profeţi mincinoşi şi vor face semne mari şi minuni, ca să-i înşele, dacă este cu putinţă, chiar şi pe cei aleşi. Iată, v-am spus dinainte. Dacă vă vor zice: «Iată-l în pustiu», să nu vă duceţi! «Iată-l în încăperi ascunse», să nu credeţi! Căci, cum iese fulgerul de la răsărit şi se vede până la apus, aşa va fi şi venirea Fiului Omului.” (Matei 24:23-27).
În aceste cuvinte, Mântuitorul nostru descrie pe scurt lucrarea spiritismului modern, spunându-ne totodată cum putem evita să fim înşelaţi de încercările acestuia de a face ca minunile lui să fie considerate manifestări ale slavei venirii lui Hristos în împărăţia Sa. Nu putem vorbi aici în detaliu despre variatele manifestări ale spiritismului modern. Este suficient să spunem că minunile cu scrierile pe plăci de ardezie şi materializările care deja sunt produse de acesta, în afară de o mulţime de înşelătorii ce se perpetuează în numele spiritismului, sunt doar o mostră din ceea ce în curând se va manifesta înzecit mai puternic în grad şi măsură. Lucrarea spiritismului şi agentul prin care sunt produse fenomenele lui sunt descrise astfel de profetul de pe Patmos:
„Apoi am văzut ieşind din gura balaurului şi din gura fiarei şi din gura profetului mincinos trei duhuri necurate, ca nişte broaşte. Acestea sunt duhuri de demoni, care fac semne nemaipomenite şi care se duc la împăraţii din întreaga lume ca să-i strângă pentru războiul din ziua cea mare a Dumnezeului celui atotputernic.” (Apocalipsa 16:13-14).
După aceea profetul adaugă imediat cuvintele lui Hristos: „Iată, Eu vin ca un hoţ. Ferice de cel ce veghează şi îşi păzeşte hainele ca să nu umble gol şi să i se vadă ruşinea!”, ceea ce arată că lucrarea aceasta a Satanei este imediat precursoare venirii Domnului.
Mulţi oameni presupun că manifestările spiritiste nu sunt decât trucuri de prestidigitaţie. Aceasta este o greşeală. Fiţi siguri că o mare parte din ceea ce este considerat fenomen spiritist nu este deloc spiritism, dar există, de asemenea, o mare parte dintre fenomene care este absolut dincolo de puterea fiinţelor umane de a le realiza, dacă nu sunt ajutate. Spre exemplu: în oraşul San Francisco, într-o sală plină de oameni, luminată strălucitor, au fost aduse două plăci de ardezie perfect curate şi au fost inspectate de audienţă. Au fost prinse una de alta şi au fost atârnate de una dintre lămpi la vederea tuturor oamenilor. Mediumul a fost ţinut la distanţă de plăci şi nicio altă persoană nu era aproape de ele, şi totuşi s-a auzit dintre plăci scârţâitul unui stilou şi după câteva minute, plăcile au fost coborâte, găsindu-se că sunt pline de mesaje inteligibile. Cu siguranţă lucrul acesta a fost făcut de o putere mult deasupra celei umane.
Apoi: un domn educat, un medic practicant, a dorit sfat cu privire la un anumit subiect. La sfatul unui medium spiritist, el şi-a scris întrebarea pe o foaie de hârtie, lăsând loc dedesupt pentru replică. A pus foaia într-un plic şi a sigilat plicul. Plicul sigilat a fost pus într-un loc unde nimeni nu putea avea acces în afară de el, iar când, curând după aceea, a desigilat plicul, a găsit în spaţiul de sub întrebarea lui, un răspuns care îi spunea să-şi ducă planul la îndeplinire. Dacă sfatul a fost bun sau rău, nu contează în momentul prezent. Ideea este că astfel de lucruri arată că în spatele manifestărilor spiritismului este mai mult decât putere umană. Fără a ne lua timp pentru a arăta de ce manifestările acestea nu pot fi ceea ce pretind – lucrările spiritelor celor care au murit – rămânem asupra declaraţiei Scripturii care spune că acestea sunt „duhuri de demoni”.
Există vreo dovadă că spiritismul va încerca să contrafacă venirea Domnului? Există. În World’s Advance-Thought (publicat la Salem, Oregon), din 5 aprilie 1885, au fost făcute următoarele declaraţii într-un editorial, despre „Un Mesia care vine”:
„Într-o prelegere recentă din cadrul Harmony Hall, despre «ideea mesianică», nevoia venirii unui nou Mesia, precum şi certitudinea primei lui venirii pe pământ, au fost examinate filozofic, precum şi proclamate profetic.
Ideea mesianică este integrată în teoria că toate fenomenele manifestărilor spiritiste, oricât de diverse şi complet separate ar fi, pot fi raportate la o singură sursă mediumnică (…) A venit deja timpul să fie aranjate în mod logic faptele autentice care vor demonstra aceasta.
Există cicluri regulate de progres spiritual, de dezvăluiri ale adevărului, iar noi acum trecem dintr-unul într-altul. Este nevoie de un alt „soare al neprihănirii” pe pământ, şi nu poate fi departe mesagerul a cărui misiune a vieţii lui va fi de a ilustra practic noile adevăruri care vor fi acordate.”
În acelaşi ziar, se spune despre judecătorul H. A. Maguire că ar fi folosit următoarea exprimare într-un discurs pe care l-a ţinut în oraşul acela:
„Eu spun, «ca o persoană cu autoritate», că spiritiştii, şi toţi, pot avea speranţa ca tocmai în generaţia aceasta, forţele spirituale mai înalte să preia controlul şi să conducă toate instituţiile de pe pământ. În linişte şi fără a fi văzute de înţelepţii lumii, forţele acestea, sub îndrumarea unei inteligenţe divine, s-au extins şi se extind în fiecare departament şi în fiecare punct al vieţii umane, iar apogeul este foarte aproape – inaugurarea unui nou Mesia şi a unei noi dispensaţiuni spirituale.”
Mai mult, spiritiştii pretind că ei sunt singurii adevăraţi adventişti – singurii care se pregătesc cu adevărat să spună Domnului bun venit. Acum, de vreme ce „Satana însuşi se dă drept înger de lumină” (2 Corinteni 11:14), şi de vreme ce a venit astfel la Isus, la prima Lui venire, încercând să contrafacă şi să împiedice lucrarea Lui în orice mod posibil, nu este de mirare că face tot ce poate pentru a contraface a doua venire a lui Hristos, abătând astfel minţile oamenilor de la adevăratul eveniment, pentru ca să nu fie pregătiţi când se va întâmpla. Cu siguranţă o astfel de ipoteză este rezonabilă, iar Scriptura declară limpede că aşa se va întâmpla şi că îi va înşela pe toţi, în afară de cei aleşi. Scripturile ne spun că, îndeplinindu-şi lucrarea înşelătoare, pentru a face credibilă pretenţia lui de a fi Hristos, va face să cadă foc din cer în văzul oamenilor (Apocalipsa 13:13).
Lucrarea aceasta este semnul apropierii rapide a zilei lui Dumnezeu. Este capodopera înşelăciunii lui Satana. Fie ca oamenii să privească doar la extinderea grozavă a spiritismului şi să ştie că aceasta arată că sfârşitul este aproape. Apostolul Pavel, vorbind despre venirea Domnului pentru a-l distruge pe cel rău, spune că venirea Sa va avea loc după ce se va face lucrarea celui rău, „prin lucrarea Satanei, cu tot felul de minuni, semne şi puteri mincinoase şi cu toate amăgirile nelegiuirii pentru cei ce sunt pe calea pierzării pentru că n-au primit dragostea de adevăr ca să fie mântuiţi. De aceea Dumnezeu le trimite [permite să vină asupra lor] o lucrare de rătăcire, ca să creadă o minciună şi astfel să fie osândiţi toţi cei ce n-au crezut adevărul, ci au găsit plăcere în nelegiuire” (2 Tesaloniceni 2:9-12). Prin spiritism, cei care resping adevărul lui Dumnezeu îşi vor umple măsura nelegiuirii lor, ajungând astfel să fie copţi pentru secerişul pământului.
Următoarele versete din Scriptură dovedesc că aşa stau lucrurile:
„Să ştii că în zilele din urmă vor fi vremuri grele. Căci oamenii vor fi iubitori de sine, iubitori de bani, lăudăroşi, trufaşi, hulitori, neascultători de părinţi, nerecunoscători, fără evlavie, lipsiţi de afecţiune, neînduplecaţi, bârfitori, neînfrânaţi, neîmblânziţi, neiubitori de bine, trădători, nesăbuiţi, îngâmfaţi, iubitori mai mult de plăceri decât iubitori de Dumnezeu, având o formă de evlavie, dar tăgăduindu-i puterea. Depărtează-te de asemenea oameni! Sunt printre ei unii care se strecoară prin case şi le ademenesc pe femeile uşuratice, îngreunate de păcate şi frământate de tot felul de pofte. Acestea, deşi învaţă mereu, nu pot ajunge niciodată la cunoştinţa deplină a adevărului. După cum Iane şi Iambre i s-au împotrivit lui Moise, tot aşa şi oamenii aceştia se împotrivesc adevărului, ca unii care sunt stricaţi la minte şi au o credinţă de osândit.” (2 Timotei 3:1-8).
Iane şi Iambre, vrăjitorii lui faraon, s-au împotrivit lui Moise prin faptul că au făcut minuni pentru a le contracara pe cele făcute de Moise. Avându-şi puterea de la diavolul, ei au căutat să-l facă pe faraon şi pe popor să creadă că minunile lor veneau din aceeaşi sursă cu minunile lui Moise. La fel, spiritismul modern pretinde că face aceleaşi lucruri pe care le-a făcut Isus când a fost pe pământ, prin aceeaşi putere, căutând astfel să submineze adevăratul creştinism. Însă aşa cum au fost demascaţi vrăjitorii lui faraon, la fel vor fi demascaţi şi aceştia în faţa tuturor celor ce iubesc adevărul.
Însă cum îi va face spiritismul, pe cei care îl acceptă, să îşi umple măsura nelegiuirii lor, aşa încât mânia lui Dumnezeu să nu mai poată fi reţinută faţă de ei? Iată cum: unul dintre punctele principale ale spiritismului este acela că omul este o parte din Dumnezeu, că fiecare om este propriul său legiuitor şi propriul său mântuitor. Ei Îl resping complet pe Hristos şi ispăşirea, pretinzând că răul este doar un bine care încă nu s-a dezvoltat, că fiecare trebuie să urmeze ceea ce îi dictează propria natură. Acum, dacă ne aducem aminte că omul are o natură căzută, că „din inima oamenilor,” adică din natura oamenilor, „ies gândurile rele, desfrânările, hoţiile, uciderile, adulterele, lăcomiile, răutăţile, înşelăciunea, neruşinarea, invidia, blasfemia, trufia, nechibzuinţa” (Marcu 7:21-22), şi că omul nu are putere în el însuşi pentru a-şi îmbunătăţi condiţia, putem vedea imediat că atunci când oamenii se dedau la a-şi urma impulsurile propriei lor naturi, în mod inevitabil ei decad foarte repede până la cele mai de jos adâncuri ale degradării. Să compare cititorul păcatele enumerate în 2 Timotei 3:1-5 cu faptele cărnii enumerate în Galateni 5:19-21 şi va vedea că sub influenţa spiritismului oamenii fac, pur şi simplu, lucrurile pe care natura umană, fără a fi înfrânată, nu poate altfel decât să le facă. Citiţi acum ce spune Mântuitorul despre starea morală ce va exista atunci când va veni:
„Cum a fost în zilele lui Noe, la fel va fi şi la venirea Fiului Omului. Cum era în zilele de dinainte de potop, când mâncau şi beau, se însurau şi se măritau, până în ziua când a intrat Noe în arcă, şi n-au ştiut nimic până când a venit potopul şi i-a luat pe toţi, la fel va fi şi la venirea Fiului Omului.” (Matei 24:37-39).
„Cum a fost în zilele lui Lot – când mâncau, beau, cumpărau, vindeau, sădeau şi zideau, dar, în ziua când a ieşit Lot din Sodoma, a plouat din cer foc şi pucioasă şi i-a nimicit pe toţi – la fel va fi şi în ziua când Se va arăta Fiul Omului.” (Luca 17:28-30).
În zilele dinaintea potopului, răutatea omului a fost mare, aşa de mare încât „toate întocmirile gândurilor din inima lui erau îndreptate în fiecare zi numai spre rău” şi „orice făptură îşi stricase calea pe pământ”. (Geneza 6:5. 12). Aceasta s-a întâmplat pentru că oamenii au ales să-şi urmeze impulsurile, împotrivindu-se dorinţelor Duhului Sfânt al lui Dumnezeu. Însă natura umană este aceeaşi în toate veacurile, iar când oamenii se opun Duhului lui Dumnezeu, lepădând toate restricţiile, aşa cum îi conduce spiritismul să facă, răutatea antediluvienilor şi a sodomiţilor se va repeta în toate detaliile. Având aceasta în vedere, cât de potrivite sunt cuvintele rostite pentru timpul acesta: „Ferice de cel ce veghează şi îşi păzeşte hainele (…).”
Capitolul care conţine cuvântarea legată de timpul venirii lui Hristos, se încheie în mod foarte potrivit cu o încurajare şi avertizare. Isus spune:
„Cine este deci robul credincios şi chibzuit pe care l-a pus stăpânul său peste slugile sale, ca să le dea hrana la vremea cuvenită? Ferice de robul acela pe care stăpânul său, atunci când va veni, îl va găsi făcând astfel! Adevărat vă spun că îl va pune peste toate avuţiile sale.” (Matei 24:45-47).
În acest timp de aşteptare „răbdătoare a lui Cristos” (2 Tesaloniceni 3:5 – KJV),datoria creştinului este de a lucra. Domnul a dat talente „fiecăruia conform capacităţilor lui” (Matei 25:15 – KJV), iar treaba lor este de a le folosi, adică a le perfecţiona în beneficiul Învăţătorului lor, până când El va veni. El a dat „fiecărui om lucrarea lui”. Iar pentru ca să poată fi bine testată credincioşia oamenilor, a păstrat secret timpul exact al revenirii Sale. „Despre ziua aceea sau ceasul acela, nu ştie nimeni (…).” (Marcu 13:32). De aceea suntem îndemnaţi: „Luaţi seama, vegheaţi şi rugaţi-vă, căci nu ştiţi când este vremea aceea!” (Versetul 33). De un lucru putem fi siguri, anume că venirea Domnului este aproape, „este chiar la uşă”. Aceasta e tot ce avem nevoie să ştim.
„Dar dacă este un rob rău, care zice în inima lui: «Stăpânul meu întârzie» şi începe să-i bată pe tovarăşii lui, să mănânce şi să bea cu beţivii, stăpânul robului aceluia va veni în ziua în care el nu se aşteaptă şi în ceasul pe care nu-l ştie, îl va tăia în bucăţi, şi soarta lui va fi soarta făţarnicilor; acolo va fi plânsul şi scrâşnirea dinţilor.” (Matei 24:48-51).
Omul care se gândeşte că a trecut multă vreme de când s-au împlinit semnele în cer şi, de aceea, s-ar putea să mai fie încă pe atât până să vină Domnul, este la fel de nebun cum ar fi un om de o sută de ani dacă ar spune că, deoarece a trăit treizeci de ani peste vârsta stabilită ca limită de viaţă a omului, fără îndoială, va mai trăi încă treizeci de ani. Raţiunea va spune că de vreme ce a trăit atât de mult peste vârsta stabilită, nu poate spera să mai trăiască foarte mult. La fel, noi spunem că „generaţia aceasta” trebuie să fie aproape trecută. Nu contează că încă mai este o mare lucrare de făcut înainte ca întreaga lume să audă „Evanghelia aceasta a împărăţiei” (Matei 24:14). Apostolul Pavel spune că Dumnezeu „va termina lucrarea şi o va scurta în dreptate, pentru că Domnul va face o lucrare scurtă pe pământ” (Romani 9:28 – KJV).O zi pentru Domnul este ca o mie de ani. El are resurse infinite care aşteaptă porunca Sa şi, dacă alege să o facă, El poate face ca, într-o zi, să se facă la fel de mult cât s-a făcut în ultima mie de ani. Pe lângă aceasta, noi nu ştim cât de mult s-a răspândit deja solia de avertizare. Ilie gândea că el este singurul din Israel care se închina lui Iehova, dar Domnul i-a spus că mai sunt în Israel „şapte mii de bărbaţi (…) ce nu şi-au plecat genunchii înaintea lui Baal şi a căror gură nu l-au sărutat.” (1 Împăraţi 19:18). La fel poate fi situaţia şi acum. Fără îndoială, lucrarea se va termina, şi Domnul va veni într-un timp în care slujitorii lui Dumnezeu încă fac planuri pentru dezvoltarea lucrării, iar cei necredincioşi îşi urmează căile lor, gândind că mai este încă mult timp.
Doar slujitorul cel rău spune: „Stăpânul meu întârzie (…).” În cazul lui, dorinţa este cea care dă naştere gândului. El spune aceasta pentru că ar vrea să fie aşa. Poate că nu o spune în cuvinte atât de clare, însă acţiunile lui dau pe faţă gândurile inimii lui. El încetează să lucreze şi de îndată ce încetează să lucreze, începe să-i bată pe tovarăşii săi de slujbă. În vederea unei asemenea posibilităţi în timpul acesta, Iacov spune: „Nu vă plângeţi unii împotriva altora, fraţilor, ca să nu fiţi judecaţi; iată că Judecătorul este chiar la uşă.” (Iacov 5:9). Ce tablou! Noi suntem cu toţii aici, aşteptând ca Judecătorul să vină curând pentru a hotărî destinul nostru veşnic. Poziţia pe care o avem atunci când vine, ne va decide soarta. Dacă lucrăm umili, El va zice: „Bine, rob bun şi credincios.” (Matei 25:23). Dacă ne luptăm unii împotriva altora, în loc de a ne lupta împotriva păcatului, El va zice: „Plecaţi de la Mine, blestemaţilor, în focul cel veşnic, pregătit pentru Diavolul şi pentru îngerii lui.” (Versetul 41). Chiar acum El este la uşă. Piciorul Lui este pe prag şi mâna Îi este pe clanţă. Cine, realizând aceasta, poate păstra resentimente în inima sa? Cum ar fi dacă Judecătorul ar deschide uşa tocmai în timp ce ne batem tovarăşii de slujbă? Cu siguranţă gândul acesta este suficient pentru a ne face să trăim cu „chibzuinţă, dreptate şi evlavie” (Tit 2:12).
Timpul se sfârşeşte, totuşi „toată lumea zace în Cel Rău” (1 Ioan 5:19). Mulţimile de oameni au respins în toate veacurile mila lui Dumnezeu, iar acum va fi la fel. „Chiar dacă numărul copiilor lui Israel ar fi ca nisipul mării, numai o rămăşiţa va fi mântuită.” (Romani 9:27). Câţiva din orice neam, din orice popor şi naţiune îşi vor spăla hainele şi le vor albi în sângele Mielului. Pentru aceştia sunt pregătite locaşuri, în care li se va da intrare atunci când va veni Regele ca să ia ce este al Său. De aceştia nu Se va ruşina şi, în mijlocul adunării, îi va numi fraţii Lui. Ei sunt acum săraci şi dispreţuiţi, dar atunci vor fi înălţaţi la dreapta lui Dumnezeu. Ce gând glorios! „Cel ce mărturiseşte aceste lucruri zice: «Da, Eu vin curând.»” Iar, în timp ce noi contemplăm pacea şi odihna glorioasă pe care le va aduce, inimile noastre pline de dor răspund: „Vino, Doamne Isuse!”
EXPLICAȚII LA BIBLIE
„CERCETAȚI SCRIPTURILE PENTRU CĂ ELE VORBESC DESPRE MINE“
Faptele Apostolilor – plan de studiu
Vă propun redescoperirea adevărurilor care au marcat debutul Bisericii creștine pe scena lumii. Schițele acestui studiu vor apare pe măsura în care le voi ține în biserica Bethel din Anaheim, California. Voi aduna informații din surse multiple, dar voi încerca să mă țin de planul de studiu al lui Waren W. Wiersbe. Sper să fiu de folos celor ce nu îl pot citi în limba engleză.
Introducere
Una din spaimele cele mari ale oricărui păstor este să ajungă să păstorească un faliment, o organizație care nu mai este un organism viu, o scoică goală în care se mai aude doar ecoul valurilor și care au legănat-o altădată. Aceasta a fost dintotdeauna și temerea mea.
,,Să ştii că în zilele din urmă vor fi vremuri grele. Căci oamenii vor fi iubitori de sine, iubitori de bani, lăudăroşi, trufaşi, hulitori, neascultători de părinţi, nemulţămitori, fără evlavie, fără dragoste firească, neînduplecaţi, clevetitori, neînfrânaţi, neîmblânziţi, neiubitori de bine, vânzători, obraznici, îngâmfaţi; iubitori mai mult de plăceri decât iubitori de Dumnezeu; având doar o formă de evlavie dar tăgăduindu-i puterea“ (2 Tim. 3:1-5).
În anul 2014, luna octombrie, am început un studiu la Bethel prin care ne-am propus să ne confruntăm cu biserica primară, așa cum este ea descr isă în cartea Faptele Apostolilor. Știu, prin cartea aceasta se poate trece în multe feluri și se pot ține o sumedenie de studii. Eu mi-am propus doar un scop modest: să studiem cum s-a manifestat ,,puterea“ făgăduită înainte de înălțarea Domnului Isus la cer asupra ucenicilor din primul veac.
Un comentator simpatic și-a intitulat studiul în Faptele Apostolilor ,,Focul de miriște care a cuprins lumea“. Imaginea este potrivită și sugestivă. Creștinismul n-a fost o mișcare ,,de sus în jos“ inițiată de câțiva oameni din elita socială sau filosofico-religioasă a timpului și coborâtă apoi în rândul maselor. Creștinismul a fost o mișcare ,,de jos în sus“, începută în masele de oameni simpli și ajunsă cu vremea până în casele împăraților.
A fost natural (sau ,,supranatural“?) să fie așa pentru că Biserica n-a depins niciodată de oameni, de resurse sau de împrejurări, ci doar de această extraordinară și nepământească ,,putere“ care a dus Evanghelia până la marginile pământului. Mă torturează gândul că am putea ajunge mulțumiți doar cu succesul formelor exterioare, cu lungimea decentă a fustelor la femei și cu eleganța solemnă a costumele de gală la bărbați, obsedați mereu că am fi în pururi ,,în audiență la Stăpânul universului“, nu trăgând murdari și transpirați la brazdă împreună cu El pe câmpul înțelenit al inimilor de piatră.
Iată de ce m-am aruncat asupra acestui studiu cu înfrigurarea celui care se duce la doctor să afle dacă are cancer sau nu. Vă invit să faceți același lucru și voi. Să nu cumva să ajungem să credem că trăim, dar în realitate să fim deja morți de mult (Apoc. 3:1). Să nu cumva să zicem: ,,Sunt bogat, m-am îmbogățit și nu duc lipsă de nimic“ și să nu știm că suntem ,,ticăloși, nenorociți, săraci, orbi și goi“ (Apoc. 3:17).
Prezența la aceste seri de studiu a fost la început obișnuită, devenind apoi din ce în ce mai numeroasă, semn că intenția mea pastorală și-a atins ținta. Vom vorbi așadar despre ,,puterea divină“, așa cum ne-a fost ea promisă, cum a venit și cum s-a manifestat ea în frații noștri de atunci. Știu, condițiile sunt diferite și prospețimea prunciei nu se poate compara cu ridurile de la bătrânețe. Nici greșelile începutului nu pot scuza alunecările de la maturitate. Acesta este și motivul pentru care nu vom zăbovi prea mult asupra circumstanțelor și a frământărilor de atunci. Vom urmări însă înfrigurați și încrezători explozia ,,puterii învierii“ care a lucrat în Christos, cum ne spune Pavel, la lucru în transformarea și transfiguraea oamenilor obișnuiți în creștini neobișnuiți, a sfărâmaților în sfinți și a martorilor slăbicuinilor umane în martori ai lui Christos.
,,Şi mă rog ca Dumnezeul Domnului nostru Isus Hristos, Tatăl slavei, să vă dea un duh de înţelepciune şi de descoperire, în cunoaşterea Lui, și să vă lumineze ochii inimii, ca să pricepeţi care este nădejdea chemării Lui, care este bogăţia slavei moştenirii Lui în sfinţi, şi care este faţă de noi, credincioşii, nemărginita mărime a puterii Sale, după lucrarea puterii tăriei Lui, pe care a desfăşurat -o în Hristos, prin faptul că L -a înviat din morţi, şi L -a pus să şadă la dreapta Sa, în locurile cereşti, mai pe sus de orice domnie, de orice stăpînire, de orice putere, de orice dregătorie şi de orice nume, care se poate numi, nu numai în veacul acesta, ci şi în cel viitor. El I -a pus totul supt picioare, şi L -a dat căpetenie peste toate lucrurile, Bisericii, care este trupul Lui, plinătatea Celui ce plineşte totul în toţi“ (Efes. 1:17-23).
Structură și intenție
Cronica lui Luca acopere o perioadă de aproximativ 30 de ani din viaţa Bisericii primare. Ea consemnează trecerea de la Iudaism la credinţa personală în Isus Cristos ca Mîntuitor. Considerat la început doar ca o „sectă” iudaică”, creştinismul se desprinde încet – încet de graniţele Israelului ducînd vestea despre Domnul Isus Cristos înspre marginile pămîntului.
Evenimentele petrecute în primii 30 de ani din viaţa Bisericii sînt foarte importante. Doctrinele şi practica Bisericii primare s-au cristalizat în anii aceştia de înaintare a Evangheliei. Astăzi, pentru ca o învăţătură sau practică să poată fi considerată validă în Biserică, ea trebuie să fi fost subiectul unei învăţături a Domnului Isus şi o practică a Bisericii primare. Iată de ce cronica lui Luca a devenit filtrul care reglementează învăţătura şi practica bisericii creştine din toate timpurile.
Adresată lui Teofil, cartea Faptele Apostolilor este o completarea Evangheliei lui Luca. Departe de a fi o cronică exaustivă a evenimentelor petrecute cu toți apostolii, cartea este mai de grabă o prezentare a ,,unor evenimente“ petrecute cu ,,anumiți apostoli“. Oare de ce?
De departe, atenția cea mai mare este acordată unor evenimente din viața lui Petru și Pavel. Există chiar un paralelism pe care-l respectă cartea între activitatea celor doi, destinat să sublinieze ,,apostolia“ fiecăruia dintre ei.
Am mai putea spune și că această cronică prezintă prioritar lucrarea celei de a treia persoane a Triunități divine: Duhul Sfânt. Faptele apostolilor sunt astfel mai curând ,,faptele Duhului Sfânt“ sau ,,Faptele Lui Christos de după înviere“, iar cel mai complet titlu al cărții ar putea fi ,,O continuare a faptelor lui Isus Christos săvârșite prin Duhului Sfânt și prin viețile apostolilor“. Numirea actuală, ,,Faptele apostlilor“ a fost preluatădin documente scrise cam prin secolul patru al erei creștine.
+++
Faptele Apostolilor – cronica unor tranziții
Este vorba despre câteva forme de tranziție.
Fără cartea Faptele Apostolilor ne-ar fi foarte greu să facem legătura între evangheliile și epistolele Noului Testament. Închipuiți-vă cu ar arăta Noul Testament fără Faptele Apostolilor. Multe din lucrurile, locurile și persoanele pomenite în epistole n-ar putea fi înțelese fără Faptele Apostolilor.
Fără această carte n-am fi putut înțelege cum s-a făcut tranziția de la Iudaism la Creștinism, de la Lege la har, de la exclusivitatea evreiască la universalitatea ,,oricărei făpturi“, de la Împărăția lui Dumnezeu la Biserica lui Christos.
Este apoi tranziția de la grupul celor doisprezece apostoli la Pavel, apstolul nameurilor. Multe din epistolele Noului testament au fost scrise de Pavel, dar cine a fost acest Pavel? El n-a fost unul din cei doisprezece ucenici și nu găsim scris nimic despre el în evanghelii. Fără aptele Apostolilor am fi știut foarte puține despre el și despre lucrarea lui și n-am fi înțeles cum de a ajuns el să scrie atâtea epistole la biserici și persoane, iar asta ne-ar fi împiedicat să cedem importanța lor fundamentală pentru viața creștină.
O altă tranziție clarificată în Faptele Apostolilor a fost de la botezul pocăințe vestit de Ioan Botezătorul a botezul credinței în moartea și învierea lui Domnului Isus Christos. Botezul acesta ,,în apă“ este amintit și practicat DOAR în cartea Faptele Apostolilor. În epistole, apostolul Pavel vorbește mult despre botez. De exemplu, el scrie ,,Nu ştiţi că toţi câţi am fost botezaţi în Isus Hristos, am fost botezaţi în moartea Lui?“ (Romani 6:3 ). Pavel nu scrie în epistole că ar fi vorba de un botez prin coborârea și cufundarea în apă. Asta i-a făcut pe unii să spună că apostolul n-a vorbit despre botez în apă, ci doar de un ,,botez în Christos“ care ar fi ceva pur spiritual. Cartea Faptele Apostolilor ne arată însă foarte clar că Pavel însuși a fost botezat în apă și că el și tovarășii lui de lucru i-au botezat în apă pe alții:
,,Chiar în clipa aceea, au căzut de pe ochii lui un fel de solzi; și el și-a căpătat iarăș vederea. Apoi s-a sculat șia fost botezat“ (Fapte 9:18).
,,După ce a fost botezată, ea şi casa ei, ne-a rugat şi ne-a zis: „Dacă mă socotiţi credincioasă Domnului, intraţi şi rămâneţi în casa mea.” Şi ne-a silit să intrăm“ (Fapte 16:15 vezi și Fapte 16:33, 18:8, 19:3-5).
Nici expresia ,,botezat cu Duhul Sfânt“, amintită în evanghelii și în epistole nu ne-ar fi clară dacă n-am fi familiari cu evenimentul de la Rusalii, așa cum este el descris în faptele Apostolilor.
Tranziția de la poruncile Legii la trăirea sub legea lui Christos, legea slobozeniei, nu ne-ar fi clară, dacă n-am citi despre lupta apostolului Pavel cu ,,iudaizatorii“ porniți d ela Ierusalim să-i tulbure lucrarea în bisericile dintre Neamuri. Legea lui Moise cuprinde 613 porunci și rânduieli. De unde știm că nu ne mai aflăm sub obligația de a ține seama de ele? Răspunsul se află în Faptele Apostolilor unde ni se spune despre conflictul dintre Pavel și ,,legaliștii iudei“ și de felul în care a fost el rezolvat odată pentru totdeauna la Consiliul care a avut loc la Ierusalim (Fapte 15). Ccartea Faptele Apostolilor ne asigură ci nu mai suntem obligați să respectăm Legea dată de Dumnezeu prin Moise poporului evreu. Bineînțeles că asta nu ne îndreptățește să trăim oricum, ci să respectăm legea lui Christos.
S-ar putea să vă par surprinzător că nici termenul ,,biserică“ sau ,,adunare“ (ekklesia) nu ne-ar fi clar dacă n-am avea la dispoziție cartea Faptele Apostolilor. El apare doar de două ori, într-o singură evanghelie din cele patru, cea a lui Matei, dar nici acolo nu ni se spune foarte clar despre ce este vorba:
,,Şi Eu îţi spun: tu eşti Petru, şi pe această piatră voi zidi Biserica Mea, şi porţile Locuinţei morţilor nu o vor birui“ (Mat. 16:8)
,,Dacă nu vrea să asculte de ei, spune-l Bisericii şi, dacă nu vrea să asculte nici de Biserică, să fie pentru tine ca un păgân şi ca un vameş“ (Mat. 18:17).
Pe de altă parte, majoritatea epistolelor sunt adresate bisericilor locale și lucrătorilor din ele, dar numai în Faptele Apostolilor ni se istorisește cum au apărut ele, cum s-au născut diferitele tipuri de slujitori din ele, cum au fost plantate, cum au fost promovați presbiterii și care a fost legătura dintre apostoli și bisericile locale înfințate de ei.
Fără Faptele Apostolilor n-am fi înțeles deplin ce înseamnă ,,convertirea“ și ce se înțelege prin procesul ,,nașterii din nou“. Evangheliile istorisesc evenimente de dinainte de pogorârea Duhului Sfânt, iar epistolele sunt adresate credincioșilor care sunt deja transformați prin credința lor. Nici unele, nici celelalte nu ne lămuresc care este modelul după care vin oamenii la Dumnezeu prin Christos în vremea Bisericii creștine. Trebuie să mergem la Faptele Apostolilor ca să aflăm acest lucru, când citim despre felul în care apostolii i-au condus pe oameni la credința mântuitoare prin etapele atât de cunoscute astăzi: credința în lucrarea lui Christos, pocăința de păcatele trecutului, nașterea din nou prin Duhul Sfânt și botezarea simbolică în apă.
Cartea Faptele Apostolilor i-a ajutat pe creștini de-a lungul veacurilor să stabilească ce este ,,normal“ și ce a fost doar ,,ocazional“ în experiența creștinilor. Există o mare varietate între unele evenimente și învățături din evanghelii și altele pomenite în epistole. Cartea Fatele Apostolilor a fost ghidul practic după care s-au stabilit ,,doctrinele“ Bisericii creștine. Pentru ca să fie doctrină, o învățătură sau o practică trebuie să apară și în învățătura Domnului Isus Christos și în practica primilor creștini din Faptele Apostolilor.
Punând la un loc toate afirmațiile de mai sus, putem trage concluzia că Faptele Apostolilor poate și trebuie să fie pentru noi un veritabil ,,Manual de Misiune“. În ce măsură sunt practicile întâlnite în Faptele Apostolilor normative pentru viața bisericilor creștine de astăzi? Una din cele mai bune lucrări pe această temă a fost scrisă de Roland Allen, un teolog care a trăit în prima parte a secolului douăzeci și care a modelat gândirea celor care caută să aplice în practică ceea ce scrie în cartea Faptele Apostolilor. Cele trei cărți scrise de el sunt ,,Metodele misionare – ale noasre sau ale lui Pavel?“ (Missionary Methods – St. Paul or Ours?), ,,Expansiunea spontană a Bisericii“ (The Spontaneous Expansion of The Church) și ,,Lucrarea Duhului“ (Mission of the Spirit).
Allen este de părere că Faptele Apostolilor nu sunt doar cronica unor vremuri apuse demult sau doar un model de comportament creștin normal. Cartea trebuie citită și aplicată și ca un adevărat ,,Manual de misiune pentru dezvoltarea Bisericii“. Cartea ne artă cum putem îndeplini ,,Marea Trimitere“ prin predicarea Evangheliei la orice făptură. Din conținutul cărților lui Roland Allen putem identifica șapte componente biblice al strategiei pe care trebuie să o urmăm și astăzi.
1. Să clădim pe temelia apostolilor. Biserica trebuie să se așeze pe autoritatea celor aleși de Dumnezeu să scrie cărțile Noului Testament. În afară de cei doisprezece apostoli ai Domnului și de apostolul Neamurilor, Pavel, nu există nmeni care să poată fi considerat ,,inspirat“ să ne transmită revelație dumnezeiască“ astăzi. Datoria noatră este să nu ascultăm pe nimeni care ar adăuga la cărțile scrise de apostolii primei generații creștine.
Apostolul Ioan scrie că nu trebuie nici să-i primim în casă:
,,Păziţi-vă bine să nu pierdeţi rodul muncii voastre, ci să primiţi o răsplată deplină.Păziţi-vă bine să nu pierdeţi rodul muncii voastre, ci să primiţi o răsplată deplină. Oricine o ia înainte şi nu rămâne în învăţătura lui Hristos n-are pe Dumnezeu. Cine rămâne în învăţătura aceasta are pe Tatăl şi pe Fiul. Dacă vine cineva la voi şi nu vă aduce învăţătura aceasta, să nu-l primiţi în casă şi să nu-i* ziceţi: „Bun venit!” Căci cine-i zice: „Bun venit!” se face părtaş faptelor lui rele“ (2 Ioan 8-11).
Apostolul Pavel scrie să nu ne lăsăm amăgiți de vestitorii unei Evanghelii mai noi decât aceea vestită de apostoli: ,,Mă mir că treceţi aşa de repede de la Cel ce v-a chemat prin harul lui Hristos la o altă evanghelie*. Nu doar că este o altă evanghelie, dar sunt unii oameni care vă tulbură şi voiesc să răstoarne Evanghelia lui Hristos. Dar chiar dacă noi înşine sau un înger din cer ar veni să vă propovăduiască o evanghelie deosebită de aceea pe care v-am propovăduit-o noi, să fie anatema! Cum am mai spus, o spun şi acum: Dacă vă propovăduieşte cineva o evanghelie deosebită de aceea pe care aţi primit-o, să fie anatema!“ (Gal. 1:6-9).
2. Să trimitem oameni pregătiți și aprobați de Duhul Sfânt pentru plantarea de noi biserici locale. Dumnezeu nu are nevoie de ,,voluntari“ în lucrarea Lui, ci de oameni ,,chemați special“ să facă lucrarea. Inițiativa alegerii și trimiterii de lucrători trebuie lăsată întotdeauna pe eama Duhului Sfânt. Biserica trebuie, prin post și rugăciune, să identifice astfel de oameni printr-o călăuzire specială (Fapte 13:1-4). Astfel de oameni trebuie trimiși în echipe de cel puțin doi lucrători, așa cum și-a trimis și Domnul isus apostolii. În lucrarea lui Christos nu exostă loc pentru ,,lupi singurateci“ care să meargă singuri, fără suportul și autoritatea unei Biserici și a unui coleg care să-l ajute și să-l echilibreze în lucrare.
3. Să atingem mai întâi orașele mari. Aceasta a fost strategia apostolului Pavel. El s-a concentrat asupra orașelor, știind că mai târziu, cei din orașe vor răspîndi Evanghelia și celor din zonele învecinate. În Efes, apostolul a închiriat ,,școala unuia numit Tiran. Lucrul acesta a ţinut doi ani, aşa că toţi cei ce locuiau în Asia, iudei şi greci, au auzit Cuvântul Domnului“ (Fapte 19:9-10).
4. Să urmărim cu prioritate formarea de noi lucrători. În exemplul cu strategia lui Paevl în Efes, Luca nu ne spune că toți oamenii care locuiau în Asia au auzit Cuvântul Domnului d ela Pavel. Probabil că cei mai mulți l-au auzit de la cei pe care i-a format Pavel ca să ducă mai departe lucrarea Evangheliei. Nu există succes fără succesori! Iată chiar din cuvintele apostolului Pavel care a fost strategia lui de lucru:
,,Tu dar, copilul meu, întăreşte-te în harul care este în Hristos Isus. Şi ce-ai auzit de la mine în faţa multor martori încredinţează la oameni de încredere, care să fie în stare să înveţe şi pe alţii“ (2 Tim. 2:1-2).
În aceste versete întâlnim patru generații de lucrători, Pavel, Timotei, oameni de încredre care să fie în stare să învețe și pe alții.
5. Să înfințăm grupuri locale de părtășie a celor crdincioși. Faptele Apostolilor ne arată cum a înfințat astfel de grupuri locale apostolul Pavel în călătoriile lui și cum le-a revizitat ca să le întărească în credință, nădejde și dragoste. Credincioșii de atunci s-ai numit ,,ucenici“ sau adepții unui stil de viață nouă numită ,,Cale“:
,,Îţi mărturisesc că slujesc Dumnezeului părinţilor mei după Calea pe care ei o numesc partidă“ (Fapte 24:14),
,,Felix, care ştia destul de bine despre „Calea” aceasta, i-a amânat zicând: „Am să cercetez pricina voastră când va veni căpitanul Lisias” (Faptele Apostolilor 24:22 vezi și Faptele 16:17;18:25-26;19:9; 19:23; 22:4).
Numirea aceasta sublinia că ceea ce trăiau cei d eatunci era o perseverare în umblarea cu Christos, nu doar o hotărâre de moment luată sub influența unei stări emoționale de moment.
6. Să așezăm grupurile locale sub suprvegherea și păstorirea unor conducători cu maturitate duhovnicească numiți bătrâni (presbiteri), supraveghetori (episcopi) sau păstori (Fapte 20:Fapte 20:17, 28). De regulă, această lucrare cerea un timp mai îndelungat. Era necesar ca oameni să aștepte să identifice felul în care Duhul Sfânt se mișca în fiecare adunare locală și dădea fiecărui credincios anumite daruri pentru anumite slujbe în lucrare:
,,Sunt felurite daruri, dar este acelaşi Duh; sunt felurite slujbe, dar este acelaşi Domn; sunt felurite lucrări, dar este acelaşi Dumnezeu, care lucrează totul în toţi. Şi fiecăruia i se dă arătarea Duhului spre folosul altora.De pildă, unuia îi este dat, prin Duhul, să vorbească despre înţelepciune; altuia, să vorbească despre cunoştinţă datorită aceluiaşi Duh; altuia, credinţa prin acelaşi Duh; altuia, darul tămăduirilor prin acelaşi Duh; altuia, puterea să facă minuni; altuia, prorocia; altuia, deosebirea duhurilor; altuia, felurite limbi; şi altuia, tălmăcirea limbilor. Dar toate aceste lucruri le face unul şi acelaşi Duh, care dă fiecăruia în parte cum voieşte.“ (1 Cor. 12:4-11, vezi și 12:28-30).
Nu era și nu este recomandabil să așezăm în asemenea poziții de autoritate pe unii ,,întorși la Domnul de curând“ (1 Tim. 3:6). Așezarea de presbiteri nu a fost posibilă la bisericile de curând formate, de aceea, uneori, apostolul Pavel a făcut-o doar în vizitele ulterioare:
,,După ce au propovăduit Evanghelia în cetatea aceasta şi* au făcut mulţi ucenici, s-au întors la Listra, la Iconia şi la Antiohia, întărind sufletele ucenicilor. El îi îndemna să stăruie în credinţă şi spunea că în Împărăţia lui Dumnezeu trebuie să intrăm prin multe necazuri. Au rânduit prezbiteri în fiecare biserică şi, după ce s-au rugat şi au postit, i-au încredinţat în mâna Domnului, în care crezuseră“ (Fapte 14:21-23).
Alteori, apostolul și-a lăsat în urmă unul dintre colaboratori ca să facă mai târziu lucrarea aceasta:
,,Te-am lăsat (pe Tit) în Creta ca să pui în rânduială ce mai rămâne de rânduit şi să aşezi** prezbiteri1 în fiecare cetate, după cum ţi-am poruncit“ (Tit 1:5). Acest ,,cum ți-am poruncit“ este detaliat apoi în enumerarea condițiilor pe care trebuie să le împlinească un astfel de lucrător creștin (Tit 1:6-9; 1 Tim. 3:1-13).
7. Să insistăm ca toate grupurile locale de adunări ale sfinților să colaboreze și să-și coordoneze lucrarea de extindere a împărăției lui Dumnezeu în inimile oamenilor prin unitatea de doctrină și practică:
,,După ce va fi citită această epistolă la voi, faceţi aşa ca să fie citită şi în Biserica laodiceenilor; şi voi, la rândul vostru, să citiţi epistola care vă va veni din Laodiceea“ (Colos. 4:16)
,,În Domnul vă rog fierbinte ca epistola aceasta să fie citită tuturor fraţilor“ (1 Tesal. 5:27).
,,Aceasta este rânduiala pe care am așzat-o în toate Bisericile“ (1 Cor. 7:17).
,,Pentru aceasta v-am trimis pe Timotei, care este copilul meu preaiubit şi credincios în Domnul. El vă va aduce aminte de felul meu de purtare în Hristos şi de felul cum învăţ eu pe oameni pretutindeni în toate bisericile“ (1 Cor. 4:17)
,,Şi dacă n-ascultă cineva ce spunem noi în această epistolă, însemnaţi-vi-l şi să n-aveţi niciun fel de legături cu el, ca să-i fie ruşine“ (2 Tesal. 3:14).
Această unitate nu a însemnat și nu înseamnă nici astăzi uniformitate. Citind ce ne spun epistolele despre bisericile cărora le-a scris apostolul Pavel ajungem foarte repede la concluzia că n-au existat nici măcar două la fel. Fiecare a trăit în contextul ei specific, fiecare și-a avut problemele ei specifice și feicăreia i s-au făcut recomandări specifice. Fiecara fost călăuzită de Duhul Sfânt să fie o soluție specificaă în circumstanțele speciale în care a existat. Așa cum a remarcat cineva, în unitatea creștină trebuie ,,să avem în probleme fundamentale unitate, în celelalte probleme diversitate, dar toate să fie făcute în toate dragoste“.
Schița cărții
Luca ne oferă el însuși o structură după care putem împărți conținutul cărții. Cititorul atent va remarca foarte repede cum fiecare secțiune a cărții se încheie cu un sumar/concluzie. Iată-le:
1:1 – 6:7 – secțiune dedicată iudeilor din Ierusalim.
,,Cuvîntul lui Dumnezeu se răspîndea tot mai mult, numărul ucenicilor se înmulţea mult în Ierusalim, şi o mare mulţime de preoţi veneau la credinţă“ (6:7)
6:8 – 9:31 – secțiune dedicată evreilor eleniști și samaritenilor
,,Biserica se bucura de pace în toată Iudea, Galilea şi Samaria, se întărea sufleteşte, şi umbla în frica Domnului; şi, cu ajutorul Duhului Sfînt, se înmulţea“ (9:31)
9:32 – 12:24 – secțiune dedicată Neamurilor și celor din Antiohia
,,Însă Cuvîntul lui Dumnezeu se răspîndea tot mai mult, şi numărul ucenicilor se mărea“ (12:24)
12:25 – 16:5 – secțiune dedicată celor din Asia Mică
,,Bisericile se întăreau în credinţă, şi sporeau la număr din zi în zi“ (16:5)
16:6 – 19:20 – secțiune dedicată pătruderii în Europa
,,Cu atîta putere se răspîndea şi se întărea Cuvîntul Domnului“ (19:20)
19:21 – 28:31 – secțiune dedicată Romei
,,Pavel a rămas doi ani întregi într’o casă, pe care o luase cu chirie. Primea pe toţi cari veneau să -l vadă, propovăduia Împărăţia lui Dumnezeu, şi învăţa pe oameni, cu toată îndrăzneala şi fără nicio pedică, cele privitoare la Domnul Isus Hristos“ (28:30-31)
++++
Scopul cărții
Dumnezeu face foarte rar ceva fără scopuri multiple. Cartea Faptele Apostolilor are, pe lângă cele enumerate mai sus, câteva destinații precise:
1. Să ilustreze programul de răspîndire a Evangheliei. – Fapte 1:8
Faptele Apostolilor debutează cu naşterea Bisericii în ziua de Rusalii şi se încheie odată cu ajungerea lui Pavel la Roma.
2. Să adeverească autoritatea apostolică a lui Pavel.
Această autoritate a fost mult comentată şi contestată în rîndul iudeilor. Luca scrie cronica cu gîndul de a arăta tuturor că Domnul Isus este Acela care l-a chemat pe Pavel, Acela care l-a învăţat şi Acela care l-a folosit pentru trimiterea Evangheliei la neamuri. Mai mult, Luca vrea să spună tuturor că Pavel este egalul lui Petru în lucrarea Evangheliei. Această adeverire a autorității egale dintre Petru și Pavel a fost foarte importantă în biserica primului secol, care s-ar fi putut foarte repede și foarte ușor diviza în două mișcări deosebite, chiar dacă paralele: biserica evreilor creștini și biserica creștinilor dintre Neamuri. Luca ilustrează preocuparea lui Pavel pentru unitatea celor două ramuri ale bisericii, așa cum o va face și Pavel personal în primule două capitole din epistola lui către creștinii din Galatia.
Luca construiește un paralelism între lucrarea lui Petru și a lui Pavel.
| PETRU | PAVEL |
| Prima predica (cap.2) | Prima predică (13) |
| Vindecarea slăbănogului (3) | Vindecarea slăbănogului (14) |
| Simon Magul (8) | Elima vrăjitorul (13) |
| Puterea umbrei lui (5) | Basmale cu puteri vindecătoare (19) |
| Punerea mîinilor lui (8) | Punerea mîinilor lui (19) |
| Închinarea către Petru (10) | Închinarea către Pavel (14) |
| Învierea Tabitei (9) | Învierea lui Eutih (2) |
| Întemniţarea lui Petru (12) | Întemniţarea lui Pavel (28) |
3. Pentru a arăta cea de a doua refuzare a împărăţiei de către evrei.
Rusaliile au fost începutul semnelor prevestitoare instaurării acestei împărăţii.
Semnele, vindecările şi minunile au făcut parte şi ele din acest debut timpuriu al împărăţiei.
Autorul Faptelor Apostolilor ne arătă însă că evreii nu au primit mesajul apostolilor şi cum, încet – încet, Dumnezeu s-a îndepărtat de la Israel, a făcut să înceteze iarăşi semnele împărăţiei şi l-a trimis pe Pavel „la neamuri” (Fapte 22:21).
+++
Faptele Apostolilor ne pun la dispoziție infirmații despre creștinism direct ,,din gura apostolilor“
|
PETRU |
PAVEL |
| (1) to the ministry of Peter, John, Stephen, Philip, &c., to the People in the Land, | (2) to the ministry of Paul, Barnabas, Silas, &c., to the Dispersion outside the Land |
|
Eighteen speeches or addresses are recorded: |
|
| Seven by Peter:To the assembled believers, 1:15—22. On the day of Pentecost, 2:14—40. In the Temple, 3:12—26. Before the Sanhedrin, 4:8—12. In the house of Cornelius, 10:28—43 In the council at Jerusalem, 15:7—11. same occasion, 15:13—21. |
Seven by Paul:In the Synagogue at Antioch, 13:16—41. At Lystra, 14:15—17. On Mars’ Hill, 17:22—31. At Miletus, 20:18—35. On the stairs before the castle, 22:1—21. 6. Before Felix, 24:10—21. Before Agrippa, 26:2—29. |
|
Parallelism between the miracles wrought through Peter and through Paul. |
|
| Cp. 3:2—85:12, 15, 16;9:36—42. | with 14:8—10with 19:11, 12with 20:9—12 |
| Luke nowhere names himself, but what are called the “we” sections (16:10—17; 20:5—15; 21:1—18; 27:1—28:16) indicate where he was in thecompany of the Apostle. Cp. also Philem. 24; 2 Tim. 4:11. | |
++++
Seminarul de după înviere
În așteptarea puterii de sus, ucenicii de la Ierusalim au trecut prin ceea ce eu numesc ,,seminarul de după înviere“. Primul capitol din Faptele Apostolilor ne pune la dispoziție informații și principi care au marcat apoi toată viața Bisericii primare. Iată câteva lucruri pe care le-au trăit ucenicii Domnului Isus după înviere:
1. Au fost convinși de înviere.
Oricât pare de necrezut, cei care au trebuit să fie convinși de învierea Domnului Isus au fost … ucenicii Săi.
,,Pe când vorbeau ei astfel, Însuşi Isus a stat în mijlocul lor şi le-a zis: „Pace vouă!” (Marc 16:14; Ioan 20:19; 1 Cor 15:5) Plini de frică şi de spaimă, ei credeau că văd un duh (Marc 6:49). Dar El le-a zis: „Pentru ce sunteţi tulburaţi? Şi de ce vi se ridică astfel de gânduri în inimă? Uitaţi-vă la mâinile şi picioarele Mele, Eu sunt; pipăiţi-Mă* şi vedeţi: un duh n-are nici carne, nici oase, cum vedeţi că am Eu.” (Ioan 20:20; Ioan 20:27) (Şi după ce a zis aceste vorbe, le-a arătat mâinile şi picioarele Sale.) Fiindcă ei, de* bucurie, încă nu credeau şi se mirau, El le-a zis: „Aveţi aici ceva de mâncare?” Gen 45:26; Ioan 21:5) I-au dat o bucată de peşte fript şi un fagure de miere. El le-a luat şi a mâncat înaintea lor“ (Luca 34:19-44)
Folosind metafora ,,grădinarului“ cu care l-a confundat Magdalena pe Cel înviat, un comentator spune că Marele Grădinar, sculat dincolo de înviere s-a dus să îngrijească florile ofilite de bruma necredinței. I s-a arătat Martiei Magdalena în grădină, i s-a arătat apoi lui Chifa, apoi celor doi ucenici aflați în drum spre Emaus, apoi celor doisprezece, apoi lui Toma, apoi lui Iacov, fratele mai mic al Domnului (1 Cor. 15:5-8). Nu, oamenii aceștia n-au ,,inventat“ istoria învierii! N-ar fi putut pentru că ei înșișși au fost cei dintâi care s-au îndoit de valabilitatea ei!
2. Le-a fost deschisă mintea ca să priceapă Scripturile (Luca 24:45).
Această ,,deschidere a minții“ este o lucrare pe care numai Creatorul o poate când se apleacă pln de har asupra creaturii Sale.
Apoi, le-a zis: „Iată ce vă spuneam când încă eram cu voi, că trebuie să se împlinească tot ce este scris despre Mine în Legea lui Moise, în Proroci şi în Psalmi.” (Mat 16:21; Mat 17:22; Mat 20:18; Marc 8:31; Luca 9:22; Luca 18:31; Luca 24:6) Atunci le-a* deschis mintea, ca să înţeleagă Scripturile (Fapte 16:14). Şi le-a zis: „Aşa* este scris şi aşa trebuia să pătimească Hristos şi să învieze a treia zi dintre cei morţi. (Luca 24:26; Isa 50:6; Isa 53:2; Fapte 17:3) Şi să se propovăduiască tuturor neamurilor* , în Numele Lui, pocăinţa şi iertarea** păcatelor, începând din Ierusalim (Dan 9:24; 1 Ioan 2:12; ** Fapte 12:3; Ps 22:27; Isa 48:6; Isa 48:22; Ier 31:34; Osea 2:23; Mica 4:2; Mal 1:11). Voi sunteţi martori ai acestor lucruri.(Luca 34:45-48)
,,Dar* omul firesc nu primeşte lucrurile Duhului lui Dumnezeu, căci** pentru el sunt o nebunie, şi† nici nu le poate înţelege, pentru că trebuie judecate duhovniceşte. (* Mat 16:23; ** 1 Cor 1:18; 1 Cor 1:23; † Rom 8:5-7; Rom 8:36; Iuda 1:19) (1 Cor. 2:14).
Folosind o asemănare din cibernetică, un comentator modern a spus că acest ,,computer al minții ucenicilor a trebuit să fie reformat și încărcat cu un alt sistem de operare, ca și cum ar fi fost programat în Windows și a trebuit su sistemul specific lui Apple sau Unix. ,,Schimbarea minții“ este un proces necesar care se petrece în viața fiecărui om care se ,,convertește“ la Christos, adică leapădă felul de gândire al oamenilor și-și însușește felul de gândire al lui Dumnezeu.
,,Să* nu vă potriviţi chipului veacului acestuia, ci să vă prefaceţi** prin înnoirea minţii voastre, ca să puteţi deosebi† bine voia lui Dumnezeu: cea bună, plăcută şi desăvârşită (* 1 Pet 1:14; 1 Ioan 2:15; ** Efes 1:18; Efes 4:23; Col 1:21; Col 1:22; Col 3:10; † Efes 5:10; Efes 5:17; 1 Tes 4:3).
3. Au fost învățați ,,lucrurile privitoare la Împărăția lui Dumnezeu“ (Fapte 1:3).
Majoritatea cititorilor Bibliei se fac că uită faptul că cei doisprezece ucenici ai Domnului au fost evrei și, ca evrei, erau moștenitori ai promisiunilor Vechi Testamentale despre ,,împărăția lui Israel“.
Nici nu se putea să fie altfel! Aproape toate cărțile profeților, oricât de întunecate au fost unele din ele, se încheie vestind venirea unei împărății viitoare manifestate prin sfințenie și slavă. Eu cred ferm că în acest seminar de după înviere, ucenici au pus toate întrebările posibile despre acest subiect și Domnul le-a răspuns la toate, cu excepția uneia singure, aceia despre ,,data“ la care va veni această împărăție. Este clar că interacțiunea cu Cel înviat nu le-a schimbat părerea despre posibilitatea sau probabilitatea venirii Împărăției, cum greșit înțeleg unii cititori și comentatori superficiali. Cel care a avut scris până și pe crucea marelui sacrificiu ,,Isus Nazarineanul, Regele iudeilor“ n-avea cum să le spună alceva ucenicilor Săi!
Pentru cei ce sunt familiarizați cu terminologia Scripturii, termenul ,,împărăția lui Dumnezeu“ face parte dintr-o suită de termeni asemănători, dar distincți, care vestesc fazele viitoare ale domniei lui Dumnezeu: Împărăția lumii acesteia, Împărăția lui israel, Împărăția cerurilor, Împărăția viitoare, Împărăția Fiului. etc.
Cititorul atent (și DOAR el) va observacă textul despre seminarul de după înviere amintește despre două împărății: Împărăția lui Dumnezeu și Împărăția lui Israel. Este evident că Domnul Isus le-a vorbit ucenicilor despre perspectiva eternă și atotcuprinzătoare a Împărăției lui Dumnezeu.
Fascinați de o asemenea perspectivă dobândită când Cel înviat le-a vorbit ,,lucrurile privitoare la Împărăția lui Dumnezeu“, ucenicii și-au manifestat nerăbdarea pentru instaurarea ,,împărăției lui Israel“:
,,Deci apostolii, pe când erau strânşi laolaltă, L-au întrebat: „Doamne, în vremea aceasta ai de gând să aşezi** din nou Împărăţia lui Israel?” (Fapte 1:6)
Spre surprinderea lor, Domnul Isus i-a anunțat că aceasta nu este treaba lor, ci va urma o perioadă de evanghelizare a lumii:
,,El le-a răspuns: „Nu*este treaba voastră să ştiţi vremurile sau soroacele; pe acestea Tatăl le-a păstrat sub stăpânirea Sa. Ci voi veţi primi o putere, când Se va coborî** Duhul Sfânt peste voi, şi-Mi veţi fi martori în Ierusalim, în toată Iudeea, în Samaria şi până la marginile pământului” (Fapte 1:7-8).
Clarence Larkin, în planșele lui despre lucrurile viitoare, arată clar că ,,Împărăția lui Dumnezeu“ este termenul cel mai larg, cel mai cuprinzător, cel în care sunt incluse toate celelalte. În ea există universul creației de acum numit și ,,împărăția cerurilor“ (care va fi și ea schimbată atunci când vor exista ,,ceruri noi și un pământ pe care va fi neprhănirea“.
Eu cred că Domnul Isus le-a eplicat planul mesianic în contextul panoramic al împărăției eterne a lui Dumnezeu. Explicațile Lui au trebuit să cuprindă importanța Răstignirii și Învierii, precum și vremea vestirii Evangheliei către Neamuri, ,,Până la marginile pământului“ (Fapte 1:8).
Din cauză că Fiul a fost refuzat la prima Lui venire, împărăția lui Christos nu există acum în formă vizibilă (oricât de ult ar grăi astfel ortodoxia și catolicismul și oricât de greșit s-ar numi adunările creștiine de astăzi ,,biserici“, de la Basilea=împărăție).
Astăzi, adunarea copiilor lui Dumnezeu formează pe pământ grupa ,,ambasadorilor“, ,,trimeșii împuterniciți“ despre care vorbea Pavel în 2 Cor. 5:20. Ei sunt împărăția în forma ei tainică, nevăzută, întronată deocamdată doar în inimile oamenilor. Ea este numită și ,,mărgăritarul, Ecclesia celor întâi născuți, grâul, peștii cei buni, fecioarele cele înțelepte și conviețuiește pe pământul actual alături de fii întunerecului, de muștar, de neghină, de peștii cei răi, de lumea idolatră și de ceea ce se înțelege deobște când se pomenește despre ,,creștinătatea occidentală“.
Împărăția vizibilă, mondială a lui Christos va fi instaurată personal de El, la cea de a doua Sa venire. Ea este numită chiar ,,împărăția Fiului“ sau ,,împărăția lui Christos“ și se va prelungi apoi cu ultima fază, integrându-se în domeniul desăvârșirii dumnezeiești, Vă invit să citiți cu toată atenția descrierea parțială a fazelor împărăției lui Christos și a împărăției lui Dumnezeu, așa cum apar ele în escatologia propovăduită de apostolul Pavel. Este evident că ea este legată de învierea lui Christos și că n-a putut fi înțeleasă decât de cei cărora le-a explicat-o Christos în seminarul de după înviere:
,,Căci, dacă nu învie morţii, nici Hristos n-a înviat. Şi dacă n-a înviat Hristos, credinţa voastră este zadarnică, voi sunteţi încă* în păcatele voastre (* Rom 4:25) şi, prin urmare, şi cei ce au adormit în Hristos sunt pierduţi. Dacă* numai pentru viaţa aceasta ne-am pus nădejdea în Hristos, atunci suntem cei mai nenorociţi dintre toţi oamenii! (* 2 Tim 3:12). Dar acum, Hristos* a înviat din morţi, pârga** celor adormiţi (* 1 Pet 1:3; ** Fapte 26:23; 1 Cor 15:23; Col 1:18; Apoc 1:5). Căci dacă* moartea a venit prin om, tot prin** om a venit şi învierea morţilor (* Rom 5:12; Rom 5:17; ** Ioan 11:25; Rom 6:23). Şi după cum toţi mor în Adam, tot aşa, toţi vor învia în Hristos, dar fiecare* la rândul cetei lui. Hristos este cel dintâi rod, apoi, la venirea Lui, cei ce sunt ai lui Hristos (* 1 Cor 15:20; 1 Tes 4:15-17). În urmă, va veni sfârşitul, când El va da Împărăţia* în mâinile lui Dumnezeu Tatăl, după ce va fi nimicit orice domnie, orice stăpânire şi orice putere (* Dan 7:14; Dan 7:27). Căci trebuie ca El să împărăţească până* va pune pe toţi vrăjmaşii sub picioarele Sale (* Ps 110:1; Fapte 2:34; Fapte 2:35; Efes 1:22; Evr 1:13; Evr 10:13). 26 Vrăjmaşul* cel din urmă care va fi nimicit va fi moartea (* 2 Tim 1:10; Apoc 20:14). Dumnezeu, în adevăr, „a* pus totul sub picioarele Lui”. Dar când zice că totul I-a fost supus, se înţelege că afară de Cel ce I-a supus totul (* Ps 8:6; Mat 28:18; Evr 2:8; 1 Pet 3:22). Şi când* toate lucrurile Îi vor fi supuse, atunci chiar** şi Fiul Se va supune Celui ce I-a supus toate lucrurile, pentru ca Dumnezeu să fie totul în toţi“ (1 Cor. 15:16-28).
Ultimul verset din pasajul citat mai sus este, mai mult decât oricare alrt verset din Apocalipsa, cea mai îndepărtată perspectivă pe care ne-o dă Biblia despre viitor. ,, … pentru ca Dumnezeu să fie totul în toţi“ reprezintă asimilarea și integrarea lumii noastre, prin domnia biruitoare a lui Christos, în ,,împărăția eternă a lui Dumnezeu“.
4. Au început să funcționeze după un tipar care nu este tiparul împărăției, dar care va caracteriza toată viața adunărilor creștine locale de pretutindeni.
(stăruiau în învățătura apostolilor, în legătura frățească, în frângerea pâinii și în rugâciuni – Fapte 2:42).
5. L-au înlocuit pe Iuda cu Matia.
Nu ni se spune direct, dar ni se dă de înțeles indirect că această înlocuire pentru refacerea numărului de ,,doisprezece“ a avut loc tot pentru vremuri viitoare. Ultimul cuvânt în alegerea celui de al doisprezecelea L-a avut Dumnezeu, prin tragerea la sorți, astfel ca toți cei doisprezece să fie aleșii lui Dumnezeu (,,ai Tăi erau și Tu mi i-ai dat“ – Ioan 17).
Din procesul alegerii reies foarte clar câteva lucruri.
a. Că Dumnezeu n-a vrut ca femeile să facă parte dintre apostoli, rezervând această poziție de autoritate doar pentru bărbați.
b. Că Maria, mama Domnului, n-a avut nici un fel de poziție de autoritate în Biserica primară.
c. Că nimeni nu mai trebuie și nu mai poate să fie astăzi ,,apostol“ de celor doisprezece. Dacă apostolia n-ar fi fost legată strict de numărul semințiilor lui Israel și de rolul pe care-l vor juca apostolii în istoria viitoare a poporului ales, adunarea de atunci i-ar fi putut alege pe amândoi bărbații care au împlinit condițiile, și pe Matia și pe Iust. Mai mult chiar, atunci când Irod îi va tăia capul lui Iacov, fratele lui Ioan (Fapte 12:1-2), Biserica n-a mai ales nici un înlocuitor. Cifra de doisprezece nu a reprezentat altcătuirea unui fel de ,,consiliu de episcopi“ permanent pentru funcționarea Bisericii, ci doar un număr de ,,viitori judecători“ care vor avea o poziție și o autoritate privilegiate în istoria viitoare.
++++
Cap. 1 – Așteptare după puterea de sus
Parafrazând o zicere modernă: ,,Dacă cineva i-ar omorâ pe toți credincioșii, pe tine te-ar omorî degeaba?“
I. Au crezut în Christosul înviat – Fapte 1:1-11
1. Realitatea învierii – v. 3a
2. Venirea Împărăției – v. 3b
3. Puterea Duhului – v. 4-8
4. Certitudinea revenirii – v. 9-11
Luca este foarte grijuliu să consemneze în detaliu înălțarea Domnului Isus la cer (1:9-11). Evenimentul are o însemnătate deosebită, nu pentru că Domnul Isus ar fi avut nevoie de o călătorie prin spațiu, ca un fel de prim ,,astronaut“. În tranziția din viața terestră spre existența cerească de după înviere, Domnul Isus ar fi putut ,,dipare“ dinaintea lor, după cum a apărut cu altă ocazie între ei în ciuda ușilor încuiate (Ioan 20:19). Timp de patruzeci de zile, El a apărut și a dispărut instantaneu.
,,După patima Lui, li S-a înfăţişat viu*, prin multe dovezi, arătându-li-Se deseori timp de patruzeci de zile şi vorbind cu ei despre lucrurile privitoare la Împărăţia lui Dumnezeu“ (Luca 1:3).
Domnul Isus a ales să se înalțe vizibil la cer sub privirile lor pentru că a vrut să-i convingă că de data aceasta El pleacă definitiv dintre ei și nu Se va mai întoarce decât la cea de a doua Sa venire (Parusia). Văzându-L plecând, ei și-au dat seama că nu-L mai pot aștepta printre ei, ci vor trebui să aștepte altceva sau pe ,,altcineva“, pe Duhul Sfânt.
II. Au crezut unii în alții – Fapte 1:12-14
Cu un cuget – Fapte 1:14; 2:1,46; 4:24; 5:12, 25
Epoca modernă a dus la atomizarea, la fragmentarea părtășiei frățești. Satan știe și el deviza: ,,Devide et impera“ (sfâție și stăpânește“ și în cearcă din răsputeri să atece unitatea trupului lui Christos. Uneori, caraghios, aceasta este făcută chiar prin membrii acestui trup și este justificată“ de un fel de ,,superspiritualitate“. Iată ce spunea Laurențiu Balcan despre această problemă într-un scurt articol postat pe blogul său:
,,Crestinismul individualist este toxic!“ mai 13, 2015
Din dorinta de a accentua responsabilitatea individuala inaintea lui Dumnezeu, evanghelicii au ajuns in groapa fara iesire a maniei individualitatii. Dorind sa loveasca in teologia bisericilor traditionale – unde individul nu prea are multe de spus – unii evanghelici au ajuns sa neglijeze grosolan rolul comunitatii, transformand individul intr-un mic zeu. Astfel , individul poate decide in multe chestiuni de credinta, fara sa se consulte cu ceilalti, pentru ca – asa predicam noi – fiecare va da socoteala de el insusi inaintea lui Dumnezeu.
Dar de la,,fiecare va da socoteala de el insusi inaintea lui Dumnezeu” pana la,,fiecare face ce vrea, caci mantuirea e personala” e cale lunga. Si daca noi, evanghelicii, trebuie sa accentuam ceva in aceste zile tulburi, atunci trebuie sa accentuam dependenta individului de comunitatea sfintilor rascumparati.
Nu poti ajunge in cer de unul singur si nici nu poti sa te bati cu pumnul in piept ca, daca ai fi fost singurul om de pe pamant, Dumnezeu tot l-ar fi trimis pe Fiul Sau sa moara pentru tine. Lozincile acestea nedigerate produc tot felul de constipatii teologice. Ele promoveaza idolatria si mania individualista.
Hristos a murit pentru toti oamenii, nu doar pentru tine. Dumnezeu si-a rascumparat un popor, nu doar pe tine. Hristos are un Trup, nu te are doar pe tine. Dumnezeu iubeste intreaga lume, nu doar pe tine. In cer va fi o multime din toate neamurile si din toate etniile, nu vei fi doar tu. Tu depinzi de ceilalti, tot asa cum mana sau piciorul au nevoie de intreg trupul ca sa poata functiona. Pana nu vom intelege ca Biserica inseamna unitate, partasie si comuniune ne vom balaci la nesfarsit in groapa individualitatii.
In economia lui Dumnezeu, Biserica – Trupul lui Hristos, Stalpul si Temelia Adevarului – este cea care conteaza cu adevarat, pentru ca Hristos isi pregateste acum Biserica, nu indivizi caposi si egoisti care cred ca sunt asa de importanti incat cerul poate sta la dispozitia lor. Trebuie sa invatam sa ne integram in viata Trupului, a comunitatii crestine, chiar daca asta inseamna renuntarea la multe dintre mofturile si pretentiile noastre personale.
Nu putem face ce vrem noi! Suntem chemati sa facem ce vrea Hristos, Capul Trupului. Dar cum sa recunosc eu autoritatea Capului daca eu imi sunt propriul cap?
Bineinteles ca suntem responsabili in mod individual inaintea lui Dumnezeu de ceea ce facem, dar in niciun caz responsabilitatea personala nu inseamna sfidarea comunitatii si neglijarea Bisericii. Noi suntem responsabili si fata de Biserica lui Hristos, nu doar fata de Dumnezeu si nu exista test mai exact cu privire la devotamentul nostru fata de Dumnezeu ca devotamentul nostru fata de Trupul lui Hristos. Daca viata comunitatii crestine nu inseamna mare lucru pentru mine, inseamna ca nici Dumnezeu nu inseamna mare lucru pentru mine, caci cum pot spune ca il iubesc pe Dumnezeu pe care nu il vad, dar pe fratele meu pe care il vad sa nu il suport?
Ideea de crestinism individualist este toxica. Hristos ne smulge de sub robia egocentrismului si ne pune in mijlocul unei comunitati rascumparate. Nu intotdeauna viata in comunitate este placuta – recunosc! – dar ce alternative avem? Sa stam acasa nepasatori, visand la cerul luminos, in timp ce ne bem cafeaua si ascultam o predica pe net nu este o alternativa, ci o cursa periculoasa.“
Pavel Niculescu, cunoscutul și îndrăgitul păstor baptist spunea căȘ
,,Este mare deosebire într-un trup plin de viață și mădulare separate de individualism orgolios. Dacă am vedea pe stradă o țeastă cu ochii scoși și cu limba tăiată înfiptă într-un par, un deget aruncat în praful drumului, picioare tăiate și un tors aruncat în șanț am presupune imediat, c oroare și dezgust că a avut loc un asasinat sau un măcel ! Un cap nu este cap decât dacă este legat de trup! Altfel este o țeastă. Mădularele trupului lui Christos nu pot nici ele trăi separate unele de altele. Viața trupului lui Christos există acolo unde există părtășiea frățească și trăirea împreună“.
III. Au crezut în călăuzirea divină – Fapte 1:16-23
IV. Au crezut în rugăciune – Fapte 1:15, 24-25
+++++
+++
Cap. 2 – Venirea Puterii de sus
Nu vom schimba lumea nici prin confruntare, nici prin conformare, ci doar prin combustia extraordinară a puterii lăuntrice din cei care au primit Duhul lui Dumnezeu !
I. Ucenicii așteaptă putere– Fapte 2:1
II. Ucenicii sunt transformați de putere – Fapte 2:2-13
1. Duhul Sfânt se pogoară – v. 2-3
2. Duhul Sfânt botează – Fapte 1:5
3. Duhul Sfânt umple – v. 4
4. Duhul Sfânt vorbește – v. 5-13
III. Biserica mărturisește cu putere – Fapte 1:14-41
1. Explică CE s-a petrecut – v.14-21
2. Explică CUM s-a petrecut – v.22-35
3. Explică PENTRU CE s-a petrecut – v.36-41
IV. Biserica umblă prin putere – Fapte 2:42-47
O putere care modelează un anumit fel de viață, una dusă în sfințenie.
Unii spun că evenimentul din Fapte 2 îndreptățește ca întreaga carte să poarte un lt nume: ,,Faptele Domnului Isus continuate dupa inviere prin Duhul Sfant in viata celor credinciosi” (Fapte 1:1-2).
Iata enumerate cateva din activitatile Duhului Sfant:
Domnul Isus i-a invatat “prin Duhul Sfant” (1:2).
Duhul a nascut Biserica la Rusalii (1:5, 8; 2:1-4; 11:15-16).
I-a umplut pe apostoli cand au marturisit (1:8; 2:4; 4:8, 31; 11:24; 13:9, 52).
I-a inspirat pe profetii din Israel (1:16; 4:25; 28:25).
Deocamdata o avanpremiera a venirii depline (2:17-18, 33; 10:45).
Convinge inainte de botez (10:44-48).
Altoieste in trupul lui Christos credinciosii (2:38; 15:8; 19:5-6).
Disciplineaza pe cei ce “mint” sau se impotrivesc lui (5:1-11; 7:51).
Imputerniceste lucratorii pentru slujire (6:1-6), si profetie (6:10; 7:55-59; 11:28; 21:4).
Ii calauzeste pe lucratori in decizii si directii
(8:29; 10:19; 11:12; 13:1-4; 21:11;15:28; 16:6-7; 19:21; 20:22-23).
+++
Capitolul 3 – Puterea Numelui lui Isus
Vizionează predica ținută la Bethel aici.
Fapte 3:1 – 4:4
În capitolele trei și patru din faptele Apostolilor, accentul este pus pe Numele Domnului Isus (Fapte 3:6, 16; 4:7, 10, 12, 17-18, 30). Este mult mai mult decât pomenirea unui nume obișnuit. Pomenirea numelui Domnului Isus implică aici autoritatea, reputați și puterea Domnului Isus. După ce i-am văzut ateptând puterea de sus în capitolul întâi și după ce am văzut puterea revărsându-se peste ei în capitolul doi, vedem acum aceastî putere a Duhului Sfânt așezându-se în spatele propovăduiri lucrării Domnului Isus Christos. Puterea Duhului devine astfel puterea Numelui Domnului Isus.
Numele Domnului are toată autoritatea persoanei care l-a purtat, pentru că Isus a fost Fiul lui Dumnezeu (Mat. 28:18). Fiind un nume ,,mai presus de orice alt nume“ (Fil. 2:9-11), el merită închinarea și ascultarea noastră.Primii creștini au fost preocupați ca Numele acesta să fie proslăvit și aceasta trebuie să fie și preocuparea noastră.
Vom observa cî și în acest capitol Evanghelia se învârte însă în cercul evreiesc. Petru se adresează evreilor numindu-i ,,fii ai proorocilor și ai legământului“ (Fapte 3:12, 25). El pomenșete despre ,,Dumnezeul părinților noștri, Avraam, Isaac lși Iacov“ (Fapte 3:13) și ai profeților (Fapte 3:18, 21-25). Expresia ,,vremea așezării din nou a tuturor lucrurilor“ (Fapte 3:21), este o trimitere directă la împlinirile mesianice din împărăția viitoare. Este clar și limpede că apelul este făcut încă ,,mai întâi vouă“ (Fapte 3:26), adică celor din poporul lui Israel (Rom. 1:16).
Observăm trei etape în desfîșurarea evenimentului de atunci, vindecarea unui olog din naștere, fiecare descoperindu-ne câte ceva foarte frumos despre Domnul Isus Christos. Vom vedea împreună cum Numele Domnului Isus are putere să vindece, are putere să acuze și are putere să mântuiască. Evenimentul poate fi studiat și ca o alegorie în care ,,ologul“ simbolizează poporul evreu, paralizat la poarta Templului (fără să intre deci), iar vindecarea devine prilejul unei predici care lămurește această alegorie.
I. Uimire: Domnul Isus, vindecătorul (Fapte 3:1-10).
II. Acuzare: Domnul Isus, Fiul lui Dumnezeu (3:11-16).
III. Încurajare: Domnul Isus, salvatorul (Fapte 3:17-4:4).
+++
Capitolul 4 – Protecția puterii de sus
Vizionează predica ținută la Bethel aici.
,,Nu te teme, turmă mică; pentrucă Tatăl vostru vă dă cu plăcere Împărăţia!“ – Luca 12:32
Niciodată n-a fost mai umil începutul unei lucrări așa de mari! Niciodată n-au părut mai nepotriviți ca lideri, ucenicii speriați de după zilele crucificării. Fără nimic din ceea ce considerăm azi ca strict necesare pentru existența unei biserici, clădiri, bugete, școli de pregătire, ziare, televiziune, sateliți, cărți, scutiri de taxe și ziare, acel grup de oameni a realizat totuși mult mai mult decât credeau posibil cei ce le stăteau în preajmă. Cum se explică? Doar prin faptul că s-au pus sub protecția unei puteri superioare și au avut de partea lor pe Creatoru lumii!
I. Persecuție
Împotrivirea față de propovăduirea lor (Fapte 4:1-22), a venit imediat din partea celor ce conduceau poporul Israel:
,,În timp ce Petru şi Ioan vorbeau poporului, au venit la ei preoţii, comandantul gărziiTemplului şi saducheii, foarte supăraţi de faptul că ei dădeau învăţătură poporului şi vesteau în Isus învierea dintre cei morţi. Au pus mâinile pe ei şi i-au aruncat în închisoare până în ziua următoare, căci era deja seară. Însă mulţi dintre cei ce auziseră cuvântarea au crezut, şi numărul bărbaţilor a ajuns la aproape cinci mii. În ziua următoare s-au adunat în Ierusalim conducătorii lor, bătrânii[b] şi cărturarii[, precum şi Ana – marele preot –, Caiafa, Ioan, Alexandru şi toţi cei care erau din neamul marilor preoţi. I-au pus pe apostoli să stea în mijloc şi i-au întrebat: Prin ce putere sau în numele cui aţi făcut aceasta?“ (Fapte 4:1-7)
(Iată câteva lămuriri din Noua Traducere Literară a Bibliei: – Saducheii formau gruparea cea mai influentă pe plan politic, membrii ei făcând parte din familiile preoţeşti; respectau legea scrisă, însă respingeau învăţăturile despre înviere, îngeri şi duhuri (vezi 23:8). Probabil că mai marii norodului erau membri laici ai Sinedriului, capi ai celor mai importante familii evreieşti. Cărturarii sunt numiți în limba latină ,,scribi“, în sensul de erudiţi, experţi în Lege. Ei studiau, interpretau şi învăţau legea scrisă şi orală. Majoritatea erau farisei. Mare preot Ana a slujit din 6 d.Cr. până în 15 d.Cr., când a fost destituit de către romani. Probabil unii dintre iudei nu au acceptat această destituire, considerând că marele preot era numit pe viaţă (vezi Num. 25:13) sau probabil că obiceiul era ca persoana care a fost mare preot să-şi păstreze, din respect, titlul. Este posibil ca Ana să fi deţinut puterea din spatele scenei, chiar dacă nu mai era mare preot. Caiafa, ginerele lui Ana, a fost mare preot între 18-36 d.Cr.)
II. Petiție:
Bazată pe Cuvânt (4:23-30).
III. Putere:
,,Toată puterea Mi-a fost dată în cer și pe pământ“ (Fapte 4:31, Mat. 28:18).
+++
Capitolul 5 – Păcate împotriva puterii de sus
Capitolul ne prezintă patru poziții față de extraordinara putere care lucra prin ,,apostoli“. Cartea poartă numele ,,Praxis Apostolorum“ și trebuie înțeleasă prin prisma definiției unui apostol: ,,Noi dar, sîntem trimeşi împuterniciţi ai lui Hristos; şi, ca şi cum Dumnezeu ar îndemna prin noi, vă rugăm fierbinte, în Numele lui Hristos: Împăcaţi-vă cu Dumnezeu! “ (2 Cor. 5:20). Este cartea extraordinarei puteri care s-a pogorât peste oameni obișnuiți și i-a transformat în ,,trimiși împuterniciți“ ai cerului!
I. Putere imitată – 4:23 – 5:1-11
Episodul întâmplării pline de contraste dintre Barnaba și Anania poate fi supranumit ,,Între frumosul vieții creștine și prefăcătoria imitării ei“. Cheia moralei este în versetul 33 și este ,,puterea învierii“ în viața primilor creștini. Orice original care atrage admirația celor din jur este imitat imediat și de alții. Se spune pe drept cuvânt că ,,pe unii oameni în poți păcăli întotdeauna, pe alții oameni s-ar putea să-i păcălești câteodată, dat pe toți oamenii și întotdeauna nu vei putea.“ cazul de față ne atrage atenția că omenii nu-l vor putea însă niciodată să-L mintă pe Dumnezeu.
În frumoasa viață nouă a ucenicilor, Barnaba este un diamant veritabil care strălucește, dar Anania și nevasta lui sunt diamante false care doar lucesc, încercând să treacă drept ceea ce nu sunt.
,,Mulţimea celor ce crezuseră era una în inimă şi gând şi nici unul nu spunea că vreunul din bunurile lui este al lui, ci aveau toate în comun. Apostolii depuneau mărturie cu mare putere despre învierea Domnului Isus şi un mare har era peste ei toţi. Căci nu era nimeni printre ei în nevoie, pentru că toţi cei care aveau în proprietatea lor ogoare sau case le vindeau, iar banii obţinuţi pe lucrurile vândute îi aduceau şi-i puneau la picioarele apostolilor; apoi erau împărţiţi fiecăruia după cum avea nevoie.
Iosif, numit de apostoli şi Barnabas, care tradus înseamnă „Fiul încurajării“, un levit originar din Cipru, a vândut un ogor care-i aparţinea şi apoi a adus banii şi i-a pus la picioarele apostolilor“ (Fapte 4:32-37).
Capitolul care urmează, cinci, începe cu conjuncția adversativă ,,dar“ semnalând că acțiunea trebuie luată ca o continuare contrastantă a ceea ce se petrecuse cu Barnaba. Întradevăr, probabil vrând să primească și el cinstea și respectul public pe care le-a primit Barnaba, un om numit Anania, împreună cu nevasta sa au pus la cale o minciună prin care să câțtige pe ambele planuri: și ca prestație sociașă ți financiar. El a pierdut însă totul pe plan spiritual, pentru că, fără să știe sau să prețuiască, la palierul acela avea de a face direct cu Dumnezeu, Duhul Sfânt:
,,Dar un om pe nume Ananias, a vândut o proprietate împreună cu soţia lui, Safira, şi a păstrat pentru sine o parte din bani cu ştirea soţiei lui; apoi a adus cealaltă parte din banişi a pus-o la picioarele apostolilor. Petru i-a zis: „Ananias, de ce ţi-a umplut Satan[a] inima ca să-L minţi pe Duhul Sfânt, păstrând pentru tine o parte din preţul ogorului? Dacărămânea nevândut, nu rămânea el al tău? Şi, după ce a fost vândut, nu erau banii la dispoziţia ta? De ce ai pus la cale acest lucru în inima ta? Nu pe oameni i-ai minţit, ci pe Dumnezeu!“ Când a auzit Ananias aceste cuvinte, a căzut la pământ şi şi-a dat duhul. O mare frică i-a cuprins pe toţi cei ce auziseră aceste lucruri. Cei tineri s-au ridicat, l-au învelit, l-au scos afară şi l-au îngropat.
Cam după trei ore, a intrat şi soţia lui, fără să ştie ce se întâmplase. Petru a întrebat-o:
– Spune-mi, cu atât aţi vândut ogorul?
Ea i-a răspuns:
– Da, cu atât.
Atunci Petru i-a zis:
– De ce v-aţi înţeles între voi să-L puneţi la încercare pe Duhul Domnului? Iată, picioarele celor ce l-au îngropat pe soţul tău sunt la uşă şi te vor duce şi pe tine!
Dintr-odată, ea a căzut la picioarele lui şi şi-a dat duhul. Când au intrat tinerii, au găsit-o moartă; au dus-o afară şi au îngropat-o lângă soţul ei.O mare frică a cuprins toată biserica şi pe toţi cei ce auziseră aceste lucruri“ (Fapte 5:1-10).
Darul lui Barrnaba (4:36–37) a scos în evidență păcatul lui Anania și Safira, tot așa cum dărnicia Mariei a scos în evidență lăcomia lui Iuda (Ioan 12). Anania și Safira au mințit Duhul Sfânt, l-au mințit pe Petru și au mințit comunitatea celor credincioși.
În text apare pentru prima dată în cartea Faptele Apostolilor expresia ,,păcatul împotriva Duhului Sfânt“. În cazul acesta însă, nu este vorba de necredință, ci de ipocrizie. Reacția finală a celor care au fost martori la aceste evenimente a fost ,,o mare frică“. Dați-mi voie să cred că ipocrizia nu a fost doar o minciună spusă înaintea lui Petru și a Duhului Sfânt care era în el, ci un păcat mare împotriva Duhului Sfânt care era în Anania și în nevasta sa !!! Aceasta a produs extraordinara frică despre care ni se amintește în v.11-13. Nu era un lucru ușor să fi un om cu Duhul Sfânt, un purtător de Dumnezeu! Morala întâmplării este că această ,,putere a învierii“ te putea sfinții, dar te putea și ucide. Oamenii au tras concluzia că nu este de joacă; ori ești urmași adevărat al Domnului Isus, ori mai bine ferește-te, că în privința aceasta nu există jumătăți de măsură.
II. Putere manifestată – 5:12-16
Urmașii Domnului au ,,explodat“ pe scena Ierusalimului, plini de manifestarea extraordinară a puterii învierii. Aici nu mai încăpea discuție dacă să mai discuți sau nu realitatea noii învățături. ,,Viața“ , în toată splendoarea ei, avea să spună mai târziu apostolul Ioan ,,a fost arătată“ (1 Ioan 1:2).
,,Prin mâinile apostolilor se făceau multe semne şi minuni în popor. Toţi se adunau în acelaşi gând în Porticul lui Solomon şi nici unul din ceilalţi nu îndrăznea să li se alăture, deşi poporul îi lăuda foarte mult. Totuşi, tot mai mulţi oameni, o mulţime de bărbaţi şi femei care credeau în Domnul, erau adăugaţi la numărul lor, astfel că oamenii îi scoteau pe străzi pe cei neputincioşi şi-i puneau pe tărgi şi pe aşternuturi, pentru ca, atunci când trecea Petru, măcar umbra lui să cadă peste vreunul dintre ei. Mulţimea, de asemenea, se aduna din cetăţile din jurul Ierusalimului, aducându-i pe cei bolnavi şi pe cei chinuiţi de duhuri necurate; şi toţi erau vindecaţi“ (Fapte 5:12-16).
Concluzia onestă care se impunea tuturor ar fi fost cea trasă odinioară de Nicodim: ,,Căci nimeni nu poate face aceste semne pe care le faci Tu, dacă nu este Dumnezeu cu el.“ (Ioan 3:2).
III. Putere persecutată (5:17-32)
Scandalizați de puterea învierii, marele preot și toți cei ce erau împreună cu el, adică partida Saducheilor“ au pus mâna pe apostoli cu gând să-i reducă la tăcere. I-au aruncat în temniță și aveau de gând să-i judece a doua zi, …
,,Dar un înger al Domnului a deschis uşile închisorii în timpul nopţii, i-a condus afară şi le-a zis: „Duceţi-vă, staţi în Templu şi spuneţi poporului toate cuvintele vieţii acesteia!“ Auzind aceasta, ei au intrat în Templu dis-de-dimineaţă şi au început să dea învăţătură“ (Fapte 5:19-21).
În același capitol, în cazul lui Ananiași Safita, puterea lui Dumnezeu ucide păcatul, iar în cazul apostolilor izbăviți din temniță, aceeași putere a lui Dumnezeu izbăvește de la moarte. Încurajați de extraordinarele semne pe care le făcea Duhul lui Dumnezeu prin ei (5:12), și mai ales de porunca primită prin înger de a merge înapoi să vestească ,,cuvintele vieții acesteia“, apostolii ajung la concluzia că ,,trebuie să ascultăm mai mult de Dumnezeu decât de oameni“ (5:29)
,,Dumnezeul strămoşilor noştri L-a înviat pe Isus, Cel pe Care voi L-aţi prins şi L-aţi ucis pironindu-L pe lemn[! Pe El, Dumnezeu L-a înălţat la dreapta Sa, ca Prinţ şi Mântuitor, ca să dea lui Israel pocăinţă şi iertare de păcate! Iar noi suntem martori ai acestor lucruri şi, de asemenea, şi Duhul Sfânt pe Care L-a dat Dumnezeu celor ce ascultă de El! Când au auzit ei acestea, s-au înfuriat şi au vrut să-i omoare“ (Fapte 5:30-33).
IV. Ezitare în fața puterii – 5:33-42
Gamaliel este un fel de ,,cavaler al tristei figuri“ din Biblie. El n-a fost nici ,,împotrivă“, dar nici ,,pentru“, ori în problemele acestea de salvare a sufletului nu există cale de mijloc. Din superficialitate, Gamaliel a fost de multe ori considerat în acest pasaj un personaj pozitiv. Într-adevăr, citim că a avut o oarecare simpatie pentru apostoli și a intervenit în favoarea lor.
Este vremea să spargem această himeră. Gamaliel nu este aici un personaj simpatic, ci unul tragic. Confruntat cu evidențele Învierii și ale Rusalilor, Gamaliel amînă o poziție personală clară. Greșeala aceasta îl va duce foarte curând în jos. Esența părerilor lui se va vedea în efectul învățăturii lui asupra unuia din cei care au învățat la picioarele lui, Saul din Tars, ajuns martor la asasinarea lui Ștefan și inițiatorul unei prigoane teribile împotriva creștinilor.
Neutralitatea înseamnă să nu te supui adevărului și să-l lași pe Satan să-și facă jocurile (Mat. 12:30, 43–45). “Facem decizii și apoi deciziile ne fac pe noi“ a spus F. W. Boreham, iar Warren Wiersbe a adăugat: ,,Cel mai nenorocit om este cel paralizat nehotărât la răspântia drumurilor“.
Așa cum am spus, Barnaba apare aici ca antiteză pentru Anania, dar și ca necesară punte de legătură de la misiunea lui Petru la misiunea lui Pavel.
Când am ținut acest studiu la Bethel, în Anaheim, fratele Horen Brașov a venit după aceea la mine cu trei compltări: (1) INVIDIA este mai tare ca ,,VIDIA“ (5:17), (2) Safira a fost femeia cu cea mai scurtă văduvie din Biblie, doar 3 ore! (3) Dacă stăm să ne gândim puțin, în Sobor erau și ,,suflători“ ce ne-au lăsat scris ce a zis Gamaliel în adunarea secretă, ținută cu ,,ușile închise“.
+++++
Capitolele 6 și 7 – Puterea de sus mai oferă o dată împărăția
Aceste capitole trebuie luate neapărat împreună. Ele conțin un pasaj de rascruce, de o importanta epocala. Cerul și pământul asistă la încă o oferire oficiala a Imparatiei pentru Israel.
Aș vrea tare mult să înțelegem metafora întregii acțiuni din aceste două capitole. Cea de a treia persoană a dumnezeirii, Duhul Sfânt lucrează cu putere printr-unul din creștini ne-apostoli, Ștefan. Omul se numește providențial ,,Ștefanos“ (coroană, cunună) și a fost pregătit probabil încă din pântecele mamei sale pentru acest eveniment. În Ștefan, Iehova ofera încă o dată coroana regala poporului Israel prin Christos. Așa cum vom vedea, pasajul, nealteptat și altfel inexplicabil de lung, este în același timp o oferta si un rechizitoriu (un act de acuzare).
Reacția Sinedriului, cei care conduc poporul Israel este un refuz categoric și ucigaș, ca și în cazul răstignirii Domnului Isus. Dacă veți citi cu atenție, va fi imposibil să nu remarcați simetriile din text. Până și cuvintele lui Ștefan sunt un ecou al cuvintelor rostite pe cruce de Domnul Isus!
In final, într-o scenă cu o deschidere cosmică, Iehova isi retrage ,,coroana“ la cer. Ștefan este primit în slavă de Domnul Isus personal. Refuzul va atrage asupra Israelului prăpădul. Va urma anul 70, distrugerea Ierusalimului si diaspora evreilor, adică amânarea instaurării Împarăției.
Totul se face prin ,,puterea” cea noua a Duhului, cea de a treia persoana a sfintei trimitati.
I. Stefan în diaconie – Fapte 6:1-6
Duhul Sfânt – necesar în orice lucrare a Bisericii. El este puterea care mișcă tot și toate în perimetrul nou al poporului răscumpărat.
II. Ștefan în mărturie – Fapte 6:7-15
Semne și minuni, înțelepciune, față de înger (ironic pentru saducheii care nu credeau în îngeri). Înger=Slujitor. Sunt semnele incontestabile ale unei oferte dumnezeiești. ,,Învățătorule, știm că ești un Îmvățător venit de la Dumnezeu, căci nimeni nu poate face semnele pe care le faci Tu, dacă nu este Dumnezeu cu El“ (Ioan 3:2).
III. Stefan în judecată – Fapte 7:1-50
Cine pe cine judecă ? Acuzatul devine acuzator, recapitulând istoria poporului ales prin prisma ofertelor neprimite la vremea lor. Oamenii tip-mesianic sunt Moise și David. Ștefan nu vorbește ca să-i impresioneze cu cunoștințele lui de istorie. Schița predicii lui este simplă. Tema ei este: ,,Istoria lui Israel arată ofertele lui Dumnezeu și împietrirea inimilor evreilor“. Ilustrațiile alese sunt ofertele lui Dumnezeu prin Iosif și Moise.Ștefan deslușește un ,,tipar“ după care s-au întâmplat evenimentele. Mai întâi Dumnezeu trimite pe cineva la evrei (Iosif, Moise). Evreii nu-l recunisc ca pe un trimis al Domnului și-l refuză. Urmează înrăutațirea stării evreilor și, în marea-i îndurare, retrimiterea celui ales pentru izbăvirea poporului. Ideea este că israel ,,n-a percutat“ la inițiativele lui Dumnezeu. L-au refuzat pe Iosif, l-au refuzat pe Moise, iar acum … L-au refuzat pe Fiul lui Dumnezeu. Există însă o rază de speranță: Israel l-a refuzat prima oară, dar întotdeauna Dumnezeu n-a renunțat la soluția propusă de El și, prin har, i-a izbăvit de fiecare dată. Biblia ne spune c așa se va întâmpla și la cea de a doua venire a Domnului Isus:
,,Atunci voi turna peste casa lui David şi peste locuitorii Ierusalimului un duh de îndurare şi de rugăciune şi îşi vor întoarce privirile spre Mine, pe care L-au străpuns. Îl vor plânge cum† plânge cineva pe singurul lui fiu şi-L vor plânge amarnic, cum plânge cineva pe un întâi născut“ (Zaharia 12:10).
Aplicația predicii lui Ștefan este clară și este pronunțată răspicat:
,,Oameni tari la cerbice, netăiaţi împrejur cu inima şi cu urechile! Voi totdeauna vă împotriviţi Duhului Sfânt. Cum au făcut părinţii voştri, aşa faceţi şi voi. Pe care din proroci nu i-au prigonit părinţii voştri? Au omorât pe cei ce vesteau mai dinainte venirea Celui Neprihănit, pe care L-aţi vândut acum şi L-aţi omorât, …“ (Fapte 7:51-52).
IV. Ștefan în martiraj – Fapte 7:51-60
Cuvântarea lui Ștefan a ajuns la inimile ascultărorilor lui, ca și cuvântarea lui Petru din ziua de Rusalii:
,,După ce au auzit aceste cuvinte, ei au rămas străpunşi în inimă şi au zis lui Petru şi celorlalţi apostoli: „Fraţilor, ce să facem?” „Pocăiţi-vă”, le-a zis Petru, „şi fiecare din voi să fie botezat în Numele lui Isus Hristos, spre iertarea păcatelor voastre; apoi veţi primi darul Sfântului Duh. Căci făgăduinţa aceasta este pentru voi, pentru copiii voştri şi pentru toţi cei ce sunt departe acum, în oricât de mare număr îi va chema Domnul, Dumnezeul nostru” (Fapte 2:37-39).
Numai că mărturia lui Ștefan nu a produs în iudei pocăință, ci o pornire ucigață:
,,Oameni tari la cerbice, netăiaţi împrejur cu inima şi cu urechile! Voi totdeauna vă împotriviţi Duhului Sfânt. Cum au făcut părinţii voştri, aşa faceţi şi voi. Pe care din proroci nu i-au prigonit părinţii voştri? Au omorât pe cei ce vesteau mai dinainte venirea Celui Neprihănit, pe care L-aţi vândut acum şi L-aţi omorât, voi, care aţi primit Legea dată prin îngeri, şi n-aţi păzit-o!…”
Când au auzit ei aceste vorbe, îi tăia pe inimă şi scrâşneau din dinţi împotriva lui. Dar Ştefan, plin de Duhul Sfânt, şi-a pironit ochii spre cer, a văzut slava lui Dumnezeu şi pe Isus stând în picioare la dreapta lui Dumnezeu şi a zis: „Iată, văd cerurile deschise şi pe Fiul omului stând în picioare la dreapta lui Dumnezeu.”
Ei au început atunci să răcnească, şi-au astupat urechile şi s-au năpustit toţi într-un gând asupra lui. L-au târât afară din cetate şi l-au ucis cu pietre. Martorii şi-au pus hainele la picioarele unui tânăr, numit Saul. Şi aruncau cu pietre în Ştefan, care se ruga şi zicea: „Doamne Isuse, primeşte duhul meu!” Apoi, a îngenuncheat şi a strigat cu glas tare: „Doamne, nu le ţine în seamă păcatul acesta!” Şi după aceste vorbe, a adormit“ (Fapte 7:51-60).
Scena martirajului este plină de paralelisme și semnificații spirituale. Ștefan este reprezentantul lui Isus din slavă și scena omorârii lui pare trasă la indigo cu scena răstignirii. Refuzat de cei care conduceau Israelul, Ștefan este dus de ,,puterea de sus“ deasupra celor care-l eliminau de pe pământ.Cununa împărăției este refuzată iar de cei din Israel așa că ,,Ștefan“ este ,,încoronat“ în slavă.
Uciderea lui Ștefan a fost cea de a treia crimă majoră din istoria redată de Noul testament și a marcat un punct major de cotitură în felul în care i-a tratat Dumnezeu pe cei din Israel. Evreii L-au refuzat pe Dumnezeu-Tatăl atunci când au permis ca Ioan Botezătorul să fie ucis. L-au refuzat pe Dumnezeu-Fiul atunci când L-au dat să fie răstignit de Pilat, iar acum l-au refuzat pe Dumnezeu-Duhul Sfânt despre care le-a vorbit Petru la Rusalii și Ștefan acum. Pentru o astfel de națiune nu mai există iertare:
,,De aceea vă spun: Orice păcat şi orice hulă vor fi iertate oamenilor, dar hula împotriva Duhului Sfânt nu le va fi iertată. Oricine va vorbi împotriva Fiului omului va fi iertat, dar oricine va vorbi împotriva Duhului Sfânt nu va fi iertat nici în veacul acesta, nici în cel viitor“ (Mat. 12:10).
În aceste două capitole, ne aflăm în contextul închis al poporului evreu. Oferta este dată de Dumnezeul evreilor, printr-un evreu, pentru evrei. Cu uciderea lui Ștefan, evreii au întrecut măsura răbdării divine. Harul se va lua de la ei, iar Evanghelia va păși dincolo de granițele Iudei, în Samaria. Cu capitolul 8 vom asista la primii pași ai puterii mântuitoare spre cei dinafara poporului evreu, precursori ai Bisericii dintre Neamuri.
+++
Capitolul 8 – Puterea trece dincolo de granițele evreiești
Vizionează predica ținută la Bethel aici.
Uciderea lui Ștefan a părut o înfrângere pentru Biserică, dar a rezultat în mari biruințe pentru Domnul. Izgoniți din Ierusalim, urmașii lui Christos au răspândit Evanghelia pretutindeni pe unde au ajuns (Fapte 8:1-7: 11:19). Martirajul lui Ștefan a produs o puternică impresie asupra unui tinerel numit Saul din Tars (Fapte 22:20). Acum, răspândiți printre semi-păgânii din Samaria, ,,puterea lui Dumnezeu“ care lucra cu tărie în ucenicii Domnului a intrat în conflict direct cu ,,puterile demonice“ care lucrau în oameni.
Termenul ,,putere“ apare de două ori în capitolul: în versetul 10, unde este vorba despre puterea vrăjitoriilor demonice și în versetul 27, unde este vorba de puterea relațiilor omenești, politice, diplomatice, etc. Este normal ca între ,,puterea Evangheliei lui Christos“ și aceste ,,alte puteri“ prin care satan guverna lumea să se declanșeze conflicte. În capitolul opt vom asista la două dintre ele.
I. Filip – folosit de puterea Duhului – Fapte 8:1-8
Persecuția lui Saul scutură cuibul de la Ierusalim. A fost metoda folosită de providența lui Dumnezeu. Iudeii și samaritenii devin acum frați în Christos după 400 de ani de dușmănie interetnică și inter-religioasă. Schimbarea de direcție spre samariteni marchează ieșirea iudeilor misionari din cadrul sanitarizat prin Legea lui Moise spre contextul înfruntărilor cu religiile păgâne. Activitatea de ,,propovăduitor“ a lui Filip ridică o întrebare importantă: ,,Cine sunt vestitorii Evangheliei?“
Seara asta am vorbit în adunarea de la Bethel despre capitolul 8 din Faptele Apostolilor. La sfârșit, fratele Horen Brașov a venit și mi-a pus:
,,A.W. Tozer a stat la ușa după ce a predicat și a dat mâna cu oamenii. A venit la el un tânăr și Tozer l-a întrebat: ,,Tu vestești Evanghelia ?“
,,Dumneavoastră faceți asta, a răspuns tânărul. Este chemarea dumneavoastră specială. Eu …“. A.W. Tozer l-a luat deoparte și i-a citit din Fapte 8:1 și 4:
,,Şi toţi, afară de apostoli, s-au împrăştiat prin părţile Iudeii şi ale Samariei. … Ceice se împrăştiaseră, mergeau din loc în loc, şi propovăduiau Cuvîntul“. Ce s-ar fi întâmplat dacă numai apostolii ar fi vestit Evanghelia?“
Cu Filip ne vom mai întâlni în Faptele Apostolilor, spre finalul cărții. Ni se va spune că a rămas ,,evanghelist“ și că avea patru fete angajate și ele în propovăduirea voii lui Dumnezeu – Fapte 21:8.
II. Simon magul – vrea să cumpere puterea Duhului – Fapte 8:9-25
Ca și în înfruntarea dintre Moise și preoții lui faraon, Dumnezeu este provocat de atitudinea samaritenilor să eclipseze lucrările lui Simon. Demonstrația este zdrobitoare și pare că-l convertesc până și pe acest Simon, care crede, se botează și stăruiește în părtășia apostolilor (am spune că a fost un baptist convins și corect). Numai că Simon a crezut, s-a botezat, dar … a rămas păgân în inimă. Gestul și cuvintele lui sunt un simbol al pătrunderii păgânismului în creștinism. De atunci, ,,simonia“ a rămas printre noi, ca o constantă a intervenției cu bani în lucrarea lui Dumnezeu. ,,Dați-mi acest monopol al puterii … rugați-vă voi pentru mine …“ sunt dovezi aparente ale faptului că Simon n-avea o relație personală cu Christos și cu puterea Lui. Este discutabil dacă el a primit Duhul Sfânt. Mai degrabă, nu. Deformările din practicile bisericilor cu ,,cler“ seamănă azi foarte mult cu practicile propuse de Simon, dovadă că păgânismul este ,,la el acasă“ în lumea creștină.
III. Famenul etiopian salvat și încredințat în puterea Duhului Sfânt– Fapte 8:26-40
Un ,,fără nume“ din continentul lui Ham – probabil un negru. Un om ,,cu mare putere“, neputincios însă să înțeleagă Scripturile. Un om evanghelizat de Duhul Sfânt. Dacă în cazul Samariei, prin Filip, Dumnezeu trece Evanghelia dincolo de evrei spre un popor cu o religie aproximativ asemănătoare în teorie, cu famenul Dumnezeu trece Evanghelia și creștinismul în teritoriul popoarelor păgâne africane.
Cu famenul etiopian, Evanghelia sare spre continentul african. Aparent, convertirea acestui om a fost ,,fără semne și minuni“. Filip nu s-a apucat să întrebe: ,,cine este bolnav sau are vreo problemă în anturajul tău, ca să-ți arăt puterea învierii lui Christos?“ Asistăm la o discuție teologică cu exegetarea unor texte profetice, începând cu Isaia. Filip este elocvent și cumva strecoară ideea botezului, poate din porunca Domnului Isus, poate din practica convertiților de pănâ atunci în Ierusalim. Filip nu face presiuni psihologice, nici apeluri emoționale. Dimpotrivă, el pare că-l temperează pe famen și-l face să înțeleagă seriozitatea botezului (,,Dacă …“ v.37).
Supranaturalul începe imediat după botez. Filip este ,,răpit“(v.39), trăiește o teleportare ca a profetului Ilie (1 Regi 18:12). Azot este cam la 20 de mile, la sud de Gaza.
Convertirea famenului subliniază însă cea mai mare minune din cele amintite până acum. Cu mintea mea de evanghelist de circumstanțe, mă întreb de ce și-a pus Dumnezeu mintea să convertească un om care mergea spre o țară păgână, la două sute de mile în interiorul continentului african? Chiar și în cazul convertiri și al nașterii din nou, cum va supraviețui creștinismul acestui om singular într-un context de religii animiste păgâne? Cum își va putea trăi el crezul sub obligațiile de la o curte împărătească păgână? Noi, dacă avem doar o familie într-un sat sau câteva suflete într-un orășel spunem că acea adunare nu are șanse să meargă mai departe. Fără frați și surori în părtășie, fără cineva cu care să studieze, să se roage sau să cânte împreună cântările credinței, ce șanse are un asemenea ,,famen – creștin“ să persevereze? Pe mâna cui l-a dat Dumnezeu mai departe?
(În aducerea famenului în familia Bisericii Sale, Dumnezeu face țăndări interzicerea din Deut. 23:1 ,,Cel scopit sau famenul să nu intre în adunarea Domnului“! )
Răspunsul este … asurzitor! Dumnezeu l-a dat pe mâna ,,puterii“ extraordinare a Duhului Sfânt. Cele mai potrivite expresii care îmi vin imediat în minte sunt ,,cel care este în noi este mai tare decât cel care este în lume“ și ,,nimeni nu-i va smulge din mâna Mea“. Râvna lui Dumnezeu care-l ia pe Filip din campania de evanghelizare din Samaria ca să-l ducă pe un drum pustiu pentru ca să-i vorbească unui singur om, pe care să-l trimită apoi în întunerecul Africii, ne spune ceva despre încrederea extraordinară pe care o are Dumnezeu în … Sine însuși! El rămâne cea mai mare minune a Universului!
++++++
Capitolul 9 – Puterea divină face din Saul un Pavel!
Vizionează predica ținută la Bethel aici.
Dintre toate titlurile care se pot da acestui capitol, încep prin a-l numi:
I. Capitolul crizelor
Crizele sunt ,,pasaje de trecere“ spre o stare superioară. Dumnezeu le rânduiește prin providența Sa ca să nu ne lase să ne blocăm, să ne plafonăm, ci să mergem mai departe, să creștem, să devenim mai buni și mai roditori. În acest capitol observăm:
a. Criza naționalismului care paralizează misiunea creștină. Este o criză istorică a poporului evreu, care se manifestă acum în Biserică. După ce a avut probleme cu Israelul, Dumnezeu are acum probleme cu Biserica! Este o criză în strategia Lui și El este foarte hotărât să o rezolve.
Creștinismul s-a născut în leagănul Ierusalimului și era cât pe ce să moară acolo, confundat doar cu o ,,sectă a Iudaismului“, o ,,partidă“ cum se numeau pe atunci grupurile importante :
,,Îţi mărturisesc că slujesc Dumnezeului părinţilor mei după Calea pe care ei o numesc partidă; eu cred tot ce este scris în Lege şi în Prooroci“. (Fapte 24:14)
,,Însă marele preot şi toţi cei ce erau împreună cu el, adică partida saducheilor, s-au sculat plini de pizmă …“. (Fapte 5:2)
,,S-a făcut o mare zarvă, şi câţiva cărturari din partida fariseilor s-au sculat în picioare, au început o ceartă aprinsă …“. (Fapte 23:9).
Providența a rânduit pornirea persecuției care a venit peste Biserică asemenea unui vânt menit să-i împrăștie ,,spre marginile pământului“:
,,Saul se învoise la uciderea lui Ştefan. În ziua aceea, s-a pornit o mare prigonire împotriva Bisericii din Ierusalim. Şi toţi, afară de apostoli, s-au împrăştiat prin părţile Iudeii şi ale Samariei“. (Fapte 8:1)
b. Criza persecuției dezlănțuite de Saul împotriva creștinilor. Aceasta este criza creștinilor. Numele lui Saul devenise sinonim cu persecuția. Orice creștin care-l auzea se umplea de frică.
,,Dar Saul sufla încă amenințarea …“. (Fapte 9:1)
c. Criza lui Anania. Este criza unui fricos ales de Dumnezeu să dea față cu dușmanul. Este evident că acest Anania se codește … dă din colț în colț, caută să refuze și se justifică. Observați cât de caraghioase sunt cuvintele lui. El ,,Îl informează“ pe Dumnezeu, Îi atrage atenția că s-ar putea să fie o greșeală …
„Doamne”, a răspuns Anania, „am auzit de la mulţi despre toate relele pe care le-a făcut omul acesta sfinţilor Tăi în Ierusalim, ba şi aici are puteri din partea preoţilor celor mai de seamă ca să lege pe toţi care cheamă Numele Tău”. (Fapte (9:13-14)
Parafrazând, Anania a spus cam așa: ,,Doamne, Tu nici nu știi despre cine este vorba …“ Ți s-a întâmplat și ție să crezi că știi mai mult și mai bine decât Dumnezeu? Eu m-am recunoscut imediat în vorbele lui Anania.
Tot parafrazând, răspunsul lui Dumnezeu este cam așa: ,,Ba știu! Știu tot ce știi și tu și încă mult mai multe! Știu cine a fost și știu și ceea ce tu nu știi. Știu ce planuri am în viitor cu el. Tocmai de aceea te trimit la el, ca să-i comunici din partea Celui ce le știe pe toate care va fi destinul și lucrarea lui printre oameni:
,,Dar Domnul i-a zis: „Du-te, căci el este un vas pe care l-am ales ca să ducă Numele Meu înaintea neamurilor, înaintea împăraţilor şi înaintea fiilor lui Israel, şi îi voi arăta tot ce trebuie să sufere pentru Numele Meu”. (Fapte 9:15-16)
d. Criza creștinilor din Damasc și Ierusalim. O asemenea convertire ca a lui Saul din Tars șochează, duce la o criză de credibilitate, este prea surprinzătoare și parcă prea frumoasă ca să fie adevărată. Nu este de mirare îndoiala ,,prudentă“ a creștinilor de atunci. Dar dacă Saul este același dușman care doar și-a schimbat acum tactica? Dar dacă Saul este doar un fel de ,,cal troian“ strecurat de marii preoți în sânul Bisericii?
,,Solzii“ care au căzut de pe ochii lui Saul au rămas ca simbol pentru orbirea în care umblase el până atunci, dar au fost și o dovadă vizibilă pentru Anania și creștinii din Damasc despre intervenția miraculoasă a lui Dumnezeu în viața lui.
(Peste veacuri, a ajuns ideea după care un doctor a ,,inventat“ lentilele de contact folosite în loc de ochelari de vedere.)
,,Chiar în clipa aceea, au căzut de pe ochii lui un fel de solzi, şi el şi-a căpătat iarăşi vederea. Apoi s-a sculat şi a fost botezat. După ce a mâncat, a prins iarăşi putere. Saul a rămas câteva zile cu ucenicii, care erau în Damasc. Şi îndată a început să propovăduiască în sinagogi că Isus este Fiul lui Dumnezeu. Toţi cei ce-l ascultau rămâneau uimiţi şi ziceau: „Nu este el acela care făcea prăpăd în Ierusalim, printre cei ce chemau Numele acesta? Şi n-a venit el aici ca să-i ducă legaţi înaintea preoţilor celor mai de seamă?” Totuşi (sau ,,în ciuda acestor lucruri“ – n.a.) Saul se întărea din ce în ce mai mult şi făcea de ruşine pe iudeii care locuiau în Damasc, dovedind că Isus este Hristosul“. (Fapte 9:18-22)
Criza de credibilitate s-a manifestat și la revenirea lui Saul în Ierusalim.
,,Când a ajuns în Ierusalim, Saul a căutat să se lipească de ucenici, dar toţi se temeau de el, căci nu puteau să creadă că este ucenic“. (Fapte 9:26)
e. Criza marilor preoți. Saul fusese cel mai promițător element din noua generație. Mulți din preoți îl vedeau deja o mare personalitate în Sinedru. Vă închipuiți în ce criză i-a prăbușit schimbarea lui de atitudine? Cum vor putea spune ca Isus nu e viu când Saul spune acum că s-a întâlnit personal cu El? Ce s-a ales din cel mai proeminent tânăr din școala lor? Se obișnuiseră deja prin răstignirea Domnului Isus și prin executarea lui Iacov să rezolve astfel de crize prin eliminarea totală, prin ucidere. Păstrătorii Cuvântului vieții, preoții, deveniseră niște ucigași:
,,După câtva timp, iudeii s-au sfătuit să-l omoare … dar ei căutau să-l omoare. Când au aflat fraţii de lucrul acesta, l-au dus la Cezareea şi l-au pornit la Tars“. (Fapte 9:23, 29-30)
f. Criza lui Saul din Tars. Bineînțeles că cea mai mare criză, cel mai mare pasaj de trecere, cea mai mare transformare a suferit-o Saul. Iată doar câteva din paradoxurile situației lui:
A crezut că luptă PENTRU Dumnezeu si L-a găsit pe Dumnezeu ÎMPOTRIVA lui.
A crezut că are putere, dar cineva mai puternic a dat cu el de pământ.
A crezut ca vede mai bine ca alții situația, dar Dumnezeu l-a orbit.
A crezut ca știe cel mai bine din generația lui, dar a trebuit să învețe de la un anonim ca Anania.
A venit să-i omoare pe creștinii din Damasc, dar a trebuit să fie salvat de ei de la moarte.
A venit la Damasc ,,călare pe un cal“ și a plecat în taină, nu pe poarta cetății, ci coborât prin zid, ascuns într-o coșniță … (De încăput a încăput pentru că era micuț la trup. S-ar putea ca acesta să fie motivul pentru care, din Saul, a devenit Pavel, nume care se poate traduce prin ,,micuț, pitic, scund.“)
Un emisar plenipotențial a plecat din Damasc umil și umilit, smerit, dar plecat în sfârșit pe drumul adevăratei sfințenii. Și când te gândești că Dumnezeu le știa pe toate acestea și chiar El le pregătise minoțios mai înainte ca ele să se întâmple …
,,Fraţilor, vă mărturisesc că Evanghelia propovăduită de mine nu este de obârşie omenească, pentru că n-am primit-o, nici n-am învăţat-o de la vreun om, ci prin descoperirea lui Isus Hristos. Aţi auzit, în adevăr, care era purtarea mea de altădată, în religia iudeilor. Cum, adică, prigoneam peste măsură de mult Biserica lui Dumnezeu şi făceam prăpăd în ea şi cum eram mai înaintat în religia iudeilor decât mulţi din neamul meu de o vârstă cu mine. Eram însufleţit de o râvnă nespus de mare pentru datinile strămoşeşti. Dar, când Dumnezeu, care m-a pus deoparte din pântecele maicii mele şi m-a chemat prin harul Său, a găsit cu cale să descopere în mine pe Fiul Său, ca să-L vestesc între neamuri, …“ (Galateni 1:11-16).
Nu ne rămâne decât să ne minunăm și noi împreună cu bisericile de atunci de ce s-a petrecut cu Saul și, poate, unii dintre noi, să ne schimbăm total părerea pe care o avem despre … crize:
,,După aceea m-am dus în ţinuturile Siriei şi Ciliciei. Şi eram încă necunoscut la faţă Bisericilor lui Hristos, care sunt în Iudeea. Ele auzeau doar spunându-se: „Cel ce ne prigonea odinioară acum propovăduieşte credinţa pe care căuta s-o nimicească odinioară”. Şi slăveau pe Dumnezeu din pricina mea“ (Galateni 1:21-24).
+++
În contextul larg al studiului nostru despre puterea lui Dumnezeu manifestată în Faptele Apostolilor, este bine să ne reamintim că apostolul Pavel spune despre evreii din neamul său că ,,au râvnă, dar fără pricepere“ (Rom. 10:2 ). Pavel știa ce spune pentru că vorbea ,,din experiență“. După ce am văzut în capitolul opt persecuția teribilă dezlănțuită împotriva creștinilor din Ierusalim, în capitolul nouă vom vedea ce face Dumnezeu cu cel care a dezlănțuit-o: Saul din Tars.
,,Fraţilor, dorinţa inimii mele şi rugăciunea mea către Dumnezeu pentru Israeliţi, este să fie mântuiţi. Le mărturisesc că ei au râvnă pentru Dumnezeu, dar fără pricepere: pentru că, întrucât n-au cunoscut neprihănirea, pe care o dă Dumnezeu, au căutat să-şi pună înainte o neprihănire a lor înşişi, şi nu s-au supus astfel neprihănirii, pe care o dă Dumnezeu“ (Rom. 10:1-3).
,,Saul de partea lui, făcea prăpăd în Biserică; intra prin case, lua cu sila pe bărbaţi şi pe femei, şi-i arunca în temniţă“ (Rom. 8:3).
I. O putere mai mare decât scrisorile de împuternicire – v.1-22
Puterea Duhului Sfânt a lucrat pentru salvarea lui Saul prin :
Martirajul lui Ștefan
Mărturia lui Anania
Barnaba – Fapte 11:25-26
Anonimi care au ținut frânghiile – v.25
Ce a descoperit Saul din Tars lângă Damasc?
– Că Isus este viu!
– Că el este un păcătos – ,,pe care-l prigonești“
– Că Isus se identifică cu ucenicii Lui
– Că era orb și nu-și dădea seama – l-a făcut orb de-a-binelea.
– Că are nevoie de Anania
– Că va fi un evanghelist al Neamurilor, al împăraților și al evreilor
– Că va suferi pentru Christos
,,Regionalismele“ Scripturii dau dureri de cap celor ce vor să înțeleagă textul biblic. Exemple sunt nenumărate. Pentru astăzi, vă semnalez un text din 1 Samuel care poate arunca o lumină interesantă asupra dialogului dintre Dumnezeu și Saul din Tars, pe drumul Damascului:
,,Şi fiecare om din Israel se pogora la filisteni ca să-şi ascută fierul plugului, coasa, securea şi sapa, când se tocea sapa, coasa, furca cu trei coarne şi securea, şi ca să facă vârf ţepuşului cu care mâna boii“ – 1 Sam. 13:21
„Cine eşti Tu, Doamne?” a răspuns el. Şi Domnul a zis: „Eu sunt Isus, pe care-L prigoneşti. Ţi-ar fi greu să arunci înapoi cu piciorul într-un ţepuş” – Fapte 9:5
S-ar părea că Domnul i-a vorbit ironic lui Saul, care s-a trezit că se luptă cu Dumnezeul în Numele căruia credea că merge la Damasc. Și dacă Dumnezeu era înaintea lui, atunci cine-l mâna din urmă, ca pe o vită fără pricepere ?
II. O putere care ocrotește – Saul – v.23-30
Prigonitorul plecat din Ierusalim s-a întors acolo ca o pradă urmărită.
Cel ce a cerut putere ca să prigonească, a primit ocrotire din partea Duhului Sfânt.
Suntem doar la începutul mișcării convertițlor la Christos. Numele lor încă nu este acela de ,,creștini“, ci de ,,ucenici“, adică oameni dispuși să învețe de la Christos (Fapte 9:10,19,25,26). Unul dintre acești ,,ucenici“ a fost Anania. Pe el l-a ales Dumnezeu să fie curierul care să-l inițieze și să-l înștiințeze pe Saul de schimbările petrecute în viața lui. Cunoscând faima de prigonitor al lui Saul, Anania s-a arătat la început sceptic și n-a fost bucuros să primească misiunea pe care i-o încredința Domnul:
Se repeta………………….
,,În Damasc era un ucenic numit Anania. Domnul i-a zis într-o vedenie: „Anania!” „Iată-mă, Doamne”, a răspuns el. Şi Domnul i-a zis: „Scoală-te, du-te pe uliţa care se cheamă Dreaptă şi caută în casa lui Iuda pe unul zis Saul, un om din Tars. Căci iată, el se roagă. Şi a văzut în vedenie pe un om, numit Anania, intrând la el şi punându-şi mâinile peste el, ca să-şi capete iarăşi vederea.”
„Doamne”, a răspuns Anania, „am auzit de la mulţi despre toate relele pe care le-a făcut omul acesta sfinţilor Tăi în Ierusalim, ba şi aici are puteri din partea preoţilor celor mai de seamă ca să lege pe toţi care cheamă Numele Tău.”Dar Domnul i-a zis: „Du-te, căci el este un vas pe care l-am ales ca să ducă Numele Meu înaintea neamurilor, înaintea împăraţilor şi înaintea fiilor lui Israel; şi îi voi arăta tot ce trebuie să sufere pentru Numele Meu.” (Fapte 9:10-16).
Cât de stânjenitoare trebuie să fi fost această primă întâlnire dintre Saul și ucenicii pe care venise să-i prigonească!
,,Anania a plecat; şi, după ce a intrat în casă, a pus mâinile peste Saul şi a zis: „Frate Saule, Domnul Isus, care ţi S-a arătat pe drumul pe care veneai, m-a trimis ca să capeţi vederea şi să te umpli de Duhul Sfânt.” Chiar în clipa aceea, au căzut de pe ochii lui un fel de solzi, şi el şi-a căpătat iarăşi vederea. Apoi s-a sculat şi a fost botezat. După ce a mâncat, a prins iarăşi putere. Saul a rămas câteva zile cu ucenicii care erau în Damasc“ (Fapte 9:17-19).
Convertirea lui Saul din Tars a urmat toate treptele prin care au trecut și ceilalți convertiți. Mai întâi a fost întâlnirea personală cu Christos prin care a primit credința. Apoi credința aceasta a produs pocăința, iar pocăința a adus ascultarea poruncii de a fi botezat și umplerea cu Duhul Sfânt. Nu ni se specifică dacă apostolul a vorbit în limbi noi ca cei dela Rusalii, dar asta nu înseamnă că a fost mai puțin plin de Duhul Sfânt ca alții. Plinătatea Duhului primit i-a dat ghes imediat să depună mărturie.
Cât de uimiți trebuie să fi fost ucenicii din Damasc să-l audă vorbind despre întâlnirea personală pe care a avut-o Saul cu Domnul lor:
,,Şi îndată a început să propovăduiască în sinagogi că Isus este Fiul lui Dumnezeu. Toţi cei ce-l ascultau rămâneau uimiţi şi ziceau: „Nu este el acela care făcea prăpăd în Ierusalim, printre cei ce chemau Numele acesta? Şi n-a venit el aici ca să-i ducă legaţi înaintea preoţilor celor mai de seamă?” Totuşi Saul se întărea din ce în ce mai mult şi făcea de ruşine pe iudeii care locuiau în Damasc, dovedind că Isus este Hristosul“ (Fapte 9:20-22).
Cât de mânioși trebuie să fi fost iudeii care-l așteptaseră ca asociat în încercarea de reducere la tăcere a mesajului despre Christos și l-au văzut unindu-se cu ei în propovăduirea mesianității Celui înviat:
,,După câtva timp, iudeii s-au sfătuit să-l omoare, şi uneltirea lor a ajuns la cunoştinţa lui Saul. Porţile erau păzite zi şi noapte, ca să-l omoare“ (Fapte 9:23-24).
Prigonitorul a ajuns prigonit, iar vânătorul a ajuns să fie vânat! Cât de repede s-a adeverit înștiințarea trimisă de Dumnezeu prin Anania: ,,Și-i voi arăta tot ce trebuie să sufere pentru Numele Meu“.
Cât de umilitoare a fost plcarea lui Saul din Damasc în comparație cu intrarea făloasă pe care și-a închipuit-o când se apropia de cetate!
,,Dar, într-o noapte, ucenicii l-au luat şi l-au coborât prin zid, dându-l jos într-o coşniţă“ (Fapte 9:25).
De ce a rânduit Dumnezeu astfel? Probabil că toate aceste ,,amănunte“ au avut menirea să-l învețe pe Saul smerenia. Domnul Isus care i s-a rătat pe drum n-a mai revenit ca să-i spună ce trebuie să facă, ci l-a dat pe mâna unui anonim oarecare din Damasc, Anania. A trebuit să asculte de acesta ca un copil docil și să împlinească tot ce i s-a spus. A trebuit să întâmpine scepticismul fraților lui din Damasc, iar apoi a trebuit să accepte să fie scos pe furiș, noaptea, din Damasc. Cel ce s-a apropiat triumfător de cetate călare pe cal a trebuit să părăsească Damascul ascuns într-o coșniță, scăpat de la moarte de chiar aceia pe care venise să-i condamne la moarte … Semețul Saul din Tars, purtător în simetrie al numelui unui semeț care a refuzat pocăința la vremea lui, împăratul Saul, a devenit peste noapte umil și ascultător. Nu-i de mirare că ucenicii de atunci l-au poreclit foarte repede ,,Pavel“, adică ,,cel micuț“. S-ar putea la fel de bine ca această poreclă să-i fi fost dată și din cauză că era mic de statură. Asta i-a și îngăduit să încapă într-o ,,coșniță“!
,,Atunci, Saul, care se mai numeşte şi Pavel, …“ (Fapte 13:9).
Cineva spunea că oameni de valoare nu se ,,cunosc“, ci se ,,recunosc“. Deși ucenicii din Ierusalim s-au îndoit de autenticitatea convertirii lui Saul, a existat un levit cu ochi ager și cu inimă mare care l-a luat pe creditul lui și l-a ,,impus“ grupului de credincioși din Ierusalim. Se numea Iosif, dar ucenicii l-au poreclit (se vede că era o adevărată modă să-și pună porecle!) după atitudinea lui binevoitoare față de cei aflați în probleme, ,,Barnaba“, adică ,,fiul mângâierii“:
,,Iosif, numit de apostoli şi Barnaba, adică, în tălmăcire, „fiul mângâierii”, un levit, de neam din Cipru, a vândut un ogor pe care-l avea, a adus banii şi i-a pus la picioarele apostolilor“ (Fapte 4:36-37).
Omul acesta a spulberat neîncrederea ucenicilor, l-a dus pe Saul să fie ,,verificat“ la apostoli și l-a promovat în lucrarea de evenghelizare, mai ales în sectorul evreilor care vorbeau limba greacă. Probabil că nici Barnaba, asemenea lui Petru, nu vorbeau prea bine această limbă ,,străină“ în Israel.
Cât de mare trebuie să fi fost ura evreilor din Ierusalim față de Saul! Mai mare chiar decât a evreilor din Damasc! Că doar ei îi dăduseră scrisorile de împuternicire cu care plecase acolo în vânătoarea de ucenici ai Nazarineanului!
,,Când a ajuns în Ierusalim, Saul a căutat să se lipească de ucenici, dar toţi se temeau de el, căci nu puteau să creadă că este ucenic. Atunci, Barnaba l-a luat cu el, l-a dus la apostoli şi le-a istorisit cum, pe drum, Saul văzuse pe Domnul, care i-a vorbit, şi cum în Damasc propovăduise cu îndrăzneală în Numele lui Isus. De atunci se ducea şi venea împreună cu ei în Ierusalim şi propovăduia cu îndrăzneală în Numele Domnului. Vorbea şi se întreba şi cu evreii care vorbeau greceşte, dar ei căutau să-l omoare“ (Fapte 9:26-29).
Toată râvna lui Saul, toată elocința lui și toată îndrăzneala lui n-au folosit aproape la nimic! Saul este exponentul lucrătorilor ,,cu potențial“, dar fără prea mari rezultate la început. Tebuie să o spunem pe față și răspicat: prima încercare de intrare în lucrarea Domnului s-a sfârșit pentru Saul cu un mare ,,fâââsss“ … În primejdie de moarte în Damasc, a ajuns să fie în primejdie de moarte și în Ierusalim … Nu este de mirare că apostolii i-au dat un sfat adecvat: ,,Du-te acasă, băiete! Și stai acolo până ce te vom chema noi. Că dacă Domnul are nevoie de tine, te va chema și de acasă …“
,,Când au aflat fraţii de lucrul acesta, l-au dus la Cezareea şi l-au pornit la Tars“ (Fapte 9:30).
Marele Saul, care ,,sufla amenințare și ucidere împotriva ucenicilor Domnului“ și care ,,făcea prăpăd în Biserică; intra prin case, lua cu sila pe bărbați și pe femei și-i arunca în temniță“ a trebuit să treacă prin filierele modelării divine ca să ajungă să poarte pe drept numele de ,,cel micuț, cel smerit“, de ,,Pavel“.
Dumnezeu știa că Saul are nevoie de un asemena tratament și i-l aplică din dragoste, nu din mânie. Dumnezeu știa din ce este făcut Saul, care este semeția firii lui orgolioase și mândre, predispusă la ,,îngâmfare“. Marele Medic îi va mai aplica de-a lungul vieții astfel de tratamente, ca atunci când, după privilegiul descoperirilor cerești i-a lăsat în carne un țepuș și n-a vrut să i-l scoată oricât de mult a cerut-o ,,pacientul“:
,,Şi ca să nu mă umflu de mândrie din pricina strălucirii acestor descoperiri, mi-a fost pus un ţepuş în carne, un sol al Satanei, ca să mă pălmuiască şi să mă împiedice să mă îngâmf. De trei ori am rugat pe Domnul să mi-l ia. Şi El mi-a zis: „Harul Meu îţi este de ajuns, căci puterea Mea în slăbiciune este făcută desăvârşită.”
Deci mă voi lăuda mult mai bucuros cu slăbiciunile mele, pentru ca puterea lui Hristos să rămână în mine. De aceea simt plăcere în slăbiciuni, în defăimări, în nevoi, în prigoniri, în strâmtorări pentru Hristos, căci, când sunt slab, atunci sunt tare“ (2 Cor. 12:7-10).
Luca îl abandonează intenționat pe Saul la Tars și continuă narațiunea din capitolele 9 -11 cu evenimente din activitatea apostolului Petru. Este clar că Luca vrea să-l lase pe Pavel deoparte o vreme, uitat de toți și de toate la … Tars. Și acolo ar fi rămas el mult și bine, dacă Dumnezeu nu l-ar fi scos din Tars. Prin cine? Prin cine altul? Prin același … Barnaba!
Iosif, levitul pocăit, poreclit de ucenici ,,Barnaba“, adică ,,fiul mângâierii“, a fost trimis de la Ierusalim la Antiohia să verifice ,,trezirea spirituală“ care se petrecuse acolo. Când a văzut Barnaba că printre cei convertiți erau și unii care vorbeau doar grecește, providențial, și-a adus aminte de abilitatea de predicator în limba greacă a lui … Saul. Și cum Tarsul era doar la o aruncătură de piatră de Antiohia, Barnaba s-a dus la Tars ca să-l caute; venise vremea. Lucrarea potrivită are nevoie de omul potrivit, iar Barnaba și-a dat seama foarte repede de aceasta. Ceea ce nu știa el era că Antiohia avea să devină centrul lucrării printre ,,cei netăiați împrejur“, după cum Ierusalimul era centrul lucrării printre evrei, iar Saul era destinat să ajungă apostolul Neamurilor, chemat la o lucrare distinctă de cea a celor doisprezece apostoli.
,,Cei ce se împrăştiaseră din pricina prigonirii întâmplate cu prilejul lui Ştefan au ajuns până în Fenicia, în Cipru şi în Antiohia şi propovăduiau Cuvântul numai iudeilor. Totuşi printre ei au fost câţiva oameni din Cipru şi din Cirene, care au venit în Antiohia, au vorbit şi grecilor şi le-au propovăduit Evanghelia Domnului Isus. Mâna Domnului era cu ei şi un mare număr de oameni au crezut şi s-au întors la Domnul. Vestea despre ei a ajuns la urechile Bisericii din Ierusalim, şi au trimis pe Barnaba până la Antiohia. Când a ajuns el şi a văzut harul lui Dumnezeu, s-a bucurat şi i-a îndemnat pe toţi să rămână cu inimă hotărâtă alipiţi de Domnul. Căci Barnaba era un om de bine, plin de Duhul Sfânt şi de credinţă. Şi destul de mult norod s-a adaos la Domnul.
Barnaba s-a dus apoi la Tars, ca să caute pe Saul şi, când l-a găsit, l-a adus la Antiohia. Un an întreg, au luat parte la adunările bisericii şi au învăţat pe mulţi oameni. Pentru întâia dată, ucenicilor li s-a dat numele de creştini în Antiohia“ (Fapte 11:19-30).
Titlul de ,,Christos“ este echivalentul grec al termenului ,,Mesia“ și se traduce în românește prin ,,Unsul“:
,,El, cel dintâi, a găsit pe fratele său Simon şi i-a zis: „Noi am găsit pe Mesia” (care, tălmăcit, înseamnă: „Hristos”)“ (Ioan 1:41).
Pentru că Noul Testament a fost scris sau tradus în limba greacă, noi ne-am obișnuit cu varianta grecească a evreiescului ,,Mesia“. În Biserica primară din Ierusalim n-a fost însă așa. Urmașii lui Isus din Israel vorbeau limba aramaică, își spuneau unii altora ,,ucenici“, iar credința lor era ,,mesianică“. Evreii credincioși au fost strămoșii ,,evreilor mesianici“ de astăzi. De abea la Antiohia, unde limba dominantă era greaca, ,,ucenicilor“ Domnului Isus li s-a dat numele de ,,creștini“, nume care se va împământeni pe măsură ce numărul convertiților de limbă greacă se va mări, iar cel al evreilor mesianici va scădea.
Iată cum capitolul nouă din Faptele Apostolilor istorisește prin convertirea lui Saul din Tars primul pas făcut de Dumnezeu în planul providențial de mântuire a Neamurilor. Este un capitol din marea tranziție: Saul va ajunge Pavel, Ierusalimul va fi înlocuit cu Antiohia, de la Evanghelia vestită de apostolii Domnului din Ierusalim se va trece la ,,Evanghelia mea“, ,,taina“ aducerii Neamurilor în trupul lui Christos, iar ,,ucenicilor“ li se va spune de-acum înainte ,,creștini“.
Antiohia, noul centru misionar al lui Pavel, a fost teatrul unei înfruntări neamintite de Luca în Fatele Apostolilor. Aici, apostolul Petru a fost prins într-o poziție nu tocmai corectă între libertatea practicată de Pavel și legalismul impus de Iacov la Ierusalim:
,,Dar când a venit Chifa în Antiohia, i-am stat împotrivă în faţă, căci era de osândit. În adevăr, înainte de venirea unora de la Iacov, el mânca împreună cu neamurile, dar când au venit ei, s-a ferit şi a stat deoparte de teama celor tăiaţi împrejur. Împreună cu el au început să se prefacă şi ceilalţi iudei, aşa că până şi Barnaba a fost prins în laţul făţărniciei lor. Când i-am văzut eu că nu umblă drept după adevărul Evangheliei, am spus lui Chifa în faţa tuturor: „Dacă tu, care eşti iudeu, trăieşti ca neamurile, şi nu ca iudeii, cum sileşti pe neamuri să trăiască în felul iudeilor?” Noi suntem iudei din fire, iar nu păcătoşi dintre neamuri. Totuşi, fiindcă ştim că omul nu este socotit neprihănit prin faptele Legii, ci numai prin credinţa în Isus Hristos, am crezut şi noi în Hristos Isus, ca să fim socotiţi neprihăniţi prin credinţa în Hristos, iar nu prin faptele Legii; pentru că nimeni nu va fi socotit neprihănit prin faptele Legii“ (Gal. 2:11-16).
Incidentul acesta a fost privit de Pavel drept o încălcare a înțelegerii avute cu Petru, Iacov și Ioan la Ierusalim. ,,Vinul cel nou“ propovăduit de apostolul Pavel nu mai avea nevoie de burdufurile vechi și peticite ale iudaismului.
Nu vreau să trecem mai departe fără să notăm că în perioada imediat următoare convertirii lui Saul, el aplecat o vreme din Damasc ,,în Arabia“, unde a avut probabil celebrele lui ,,vedenii și descoperiri cerești“:
,,Fraţilor, vă mărturisesc că Evanghelia propovăduită de mine nu este de obârşie omenească, pentru că n-am primit-o, nici n-am învăţat-o de la vreun om, ci prin descoperirea lui Isus Hristos. Aţi auzit, în adevăr, care era purtarea mea de altădată, în religia iudeilor. Cum, adică, prigoneam peste măsură de mult Biserica lui Dumnezeu şi făceam prăpăd în ea şi cum eram mai înaintat în religia iudeilor decât mulţi din neamul meu de o vârstă cu mine. Eram însufleţit de o râvnă nespus de mare pentru datinile strămoşeşti.
Dar, când Dumnezeu, care m-a pus deoparte din pântecele maicii mele şi m-a chemat prin harul Său, a găsit cu cale să descopere în mine pe Fiul Său, ca să-L vestesc între neamuri, îndată n-am întrebat pe niciun om, nici nu m-am suit la Ierusalim, la cei ce au fost apostoli înainte de mine, ci m-am dus în Arabia. Apoi m-am întors din nou la Damasc.
După trei ani, m-am suit la Ierusalim să fac cunoştinţă cu Chifa şi am rămas la el cincisprezece zile. Dar n-am văzut pe nici un alt apostol decât pe Iacov, fratele Domnului.
În cele ce vă scriu, iată, înaintea lui Dumnezeu, nu mint. După aceea m-am dus în ţinuturile Siriei şi Ciliciei. Şi eram încă necunoscut la faţă Bisericilor lui Hristos care sunt în Iudeea. Ele auzeau doar spunându-se: „Cel ce ne prigonea odinioară acum propovăduieşte credinţa pe care căuta s-o nimicească odinioară.” Şi slăveau pe Dumnezeu din pricina mea“ (Gal. 1:11-24).
În care parte a Arabiei a stat apostolul Pavel în acei trei ani petrecuți între convertirea lui și suirea la Ierusalim nu ni se precizează. Părerea mea este că el a fost o vreme în partea superioară a Arabiei, Edom și Moab, care reprezenta pe atunci Transiordania locuită de nabatieni și de idumeni. Sub Aretas IV, ei au dominat toată regiunea. Știm că acest Aretas a domnit între anii 9 și 40 d.Ch.
Nabateenii erau urmași ai lui Ismael, iar idumenii erau urmați ai lui Esau. Amândouă neamuri au fost cucerite și convertite cu forța de Hircanus, regele hasmoneu al Iudeii. Mama lui Irod cel Mare a fost o prințesă nabateeană (Kypros), iar Irod Antipa s-a căsătorit cu sora lui Aretas IV (Syllaios). Aceasta este femeia de care a divorțat el ca să se căsătorească cu Irodiada, nevasta fratelui său vitreg, Filip. Această mezalianță a fost condamnată vehement de Ioan Botezătorul, iar protestul lui i-a atras ura Irodiadei și tăierea capului:
,,Căci Irod prinsese pe Ioan, îl legase şi-l pusese în temniţă din pricina Irodiadei, nevasta fratelui său Filip; pentru că Ioan îi zicea: „Nu-ţi este îngăduit s-o ai de nevastă.”
Irod ar fi vrut să-l omoare, dar se temea de norod, pentru că norodul privea pe Ioan ca pe un proroc. Dar, când se prăznuia ziua naşterii lui Irod, fata Irodiadei a jucat înaintea oaspeţilor şi a plăcut lui Irod. De aceea i-a făgăduit cu jurământ că îi va da orice va cere. Îndemnată de mamă-sa, ea a zis: „Dă-mi aici, într-o farfurie, capul lui Ioan Botezătorul!”
Împăratul s-a întristat, dar, din pricina jurămintelor sale şi de ochii celor ce şedeau la masă împreună cu el, a poruncit să i-l dea. Şi a trimis să taie capul lui Ioan în temniţă. Capul a fost adus într-o farfurie şi dat fetei, care l-a dus la mamă-sa“ (Mat14:3-11).
Există o hartă a regatelor de pe atunci și se poate vedea foarte clar că ,,Arabia“ avea granița de nord aprope de Damasc și includea teritorii din zona nordică a celor zece cetăți grecești (Decapolis) până în peninsula Sinai la sud și la est până în ceea ce se numește astăzi nordul Arabiei Saudite. (Pentru mai multe detalii despre nabateeni puteți citi capitolul ,,Conflicte Iudeo nabateene, din celebrele lui ,,Antichități iudaice“ a lui Iosif Flavius).
Apostolul Pavel s-a dus în Arabia ca să asculte de porunca Domnului Isus care-l trimisese ,,să vestească între Neamuri“ Evanghelia (Gal. 1:16). Lucrarea lui acolo trebuie datată prin anii 32-33 d.Ch., când tensiunile dintre Iudei și nabateeni erau la culme. Nu-i de mirare că Aretas IV a vrut să-l omoare, pentru că propovăduirea lui Pavel era echivalentă cu o încercare de convertire a populației la dogme evreiești:
,,În Damasc, dregătorul împăratului Areta păzea cetatea damascenilor, ca să mă prindă. Dar am fost dat jos pe o fereastră într-o coşniţă, prin zid, şi am scăpat din mâinile lor“ (2 Cor. 11:32-33).
+++++
Capitolele 9, 10, 11 – Puterea divină trece la Neamuri !
Vizionează predica ținută la Bethel aici.
Iudaizatorii de atunci și de acum pretind că Pavel a denaturat creștinismul când l-a dus la Neamuri. Luca îi ia apărarea lui Pavel arătându-ne că nu apostolul Pavel a dus creștinismul la Neamuri, ci … apostolul Petru, iar acesta a făcut-o nu de bună voie, ci pentru că a fost planul providențial al lui Dumnezeu!
După ce am făcut cunoștință cu Pavel, Luca ne întoarce iar la Petru. Oare de ce? Motivul este evident: Pavel va deveni apostolul neamurilor, dar Luca vrea să ne arate că inițiativa convertirii Neamurilor nu i-a aparținut lui Pavel, ci a fost o lucrare la care Dumnezeu l-a silit pe Petru !!! Fără această explicație, iudaizatorii de atunci și evreii mesianici de acum ar fi putut să spună că Pavel s-a îndepărtat de la linia apostolică.
I. Petru lucrează în puterea cerească
Petru a trăit în puterea minunilor. Ne sunt prezentate trei dintre ele. Care este mai mare?
a. O putere care vindecă – Enea – v. 31-35a
Viață într-un trup însănătoșit
b. O putere care înviață – Tabita – v. 36-43
Viață din morți
c. O putere care dă viața veșnică – Corneliu- 11:1-48
Viața veșnică pentru oameni muritori
II. Petru deschide ușa pentru Neamuri – 10:1-48
Apostolul Petru a primit cheile ca să deschidă ușile pentru mântuirea oamenilor. Trei uși, trei chei:
Ușa #1 pentru Iudei –Fapte 2 – la rusalii
Ușa #2 pentru Samariteni – Fapte 8:14-25
Ușa#3 pentru Neamuri – Fapte 15:7; cf. Fapte 10.
- un păgân evlavios – 10:1-7
- un apostol îndărătnic – 10:8-43
Oricât ar părea de curios, Dumnezeu a avut mai mult de furcă cu apostolul Petru, decât cu sutașul Corneliu!
- o inițiativă/dovadă divină – 10:46-48
III. Petru este luat la rost de iudei – 11:1-18
- aceeași iudei care îi vor face probleme și lui Pavel
– Petru spune în esență: ,,Nu eu sunt de vină, ci … Dumnezeu!“
+++++
Pasajul din Fapte 9:32—10:48 intitulat ,,Minunile săvârșite de Petru“
Care este cea mai mare minune pe care o poate face Dumnezeu pentru noi? Unii spun că ar fi vindecarea trupului, iar alții că spun că învierea unui mort. Eu însă sunt de părere că cea mai mare minune este salvarea unui păcătos. De ce? Pentru că salvarea aceasta a costat cel mai mare preț, produce cel mai mare rezultat și-I aduce lui Dumnezeu cea mai mare slavă.
În acest pasaj în găsim pe Petru părtaș la toate aceste trei feluri de minuni: îl vindecă pe Enea, o înviază pe Dorca și duce mesajul salvării la Corneliu și la toți ceilalți din casa lui.
O minune mare – vindecarea trupului (9:32–35)
Pe vremea în care apostolul Petru se afla în călătorie misionară (Fapte 8:25) a ajuns să-i viziteze pe sfinții din Lida, o cetate predominant păgână situată cam la 45 de kilometri de Ierusalim. Se prea poate ca zona să fi fost ebvanghelizată anterior de cei care se convertiseră la Rusalii sau de ucenicii care s-au răspândit pretutindeni din cauza persecuției dezlănțuite de Saul. Știm precis că Filip evanghelistul a petrecut un timp acolo (fapte 8:40). Despre Enea știm foarte puține lucruri. Ce vârstă o fi avut? Crezuse deja în Domnul isus? Era evreu sau dintre Neamuri? Luca nu ne spune decât că Enea era un om în suferință:
,,Pe când cerceta Petru pe toţi sfinţii, s-a coborât şi la cei ce locuiau în Lida. Acolo a găsit un om, anume Enea, care zăcea de opt ani olog în pat“ (Fapte 9:32-33).
Enea era o povară pentru el însuși și pentru cei din jurul lui, iar situația nu promitea să se îmbunătățească în viitor. Prima minune săvârșită de apostolul Patru a fost vindecarea unui slăbănog (Fapte 3) și acum este gata să o mai facă o dată:
„Enea”, i-a zis Petru, „Isus Hristos te vindecă; scoală-te şi fă-ţi patul”. Şi Enea s-a sculat îndată“ (Fapte 9:34).
Autoritatea Domnului Isus l-a vindecat deplin pe Enea, transformându-l într-un fel de reclamă ambulantă pentru Evanghelie. Toți cei ce l-au văzut au dat slavă lui Dumnezeu și s-au convins de lucrarea făcută prin Christos:
,,Toţi locuitorii din Lida şi din Sarona l-au văzut şi s-au întors la Domnul“ (Fapte 9:35).
Reacția martorilor oculari este asemănătoare cu cazul din Ioan 12:10-11, unde minunea săvârșită cu Lazăr i-a făcut pe foarte mulți oameni să vină la Christos. Putem fi siguri cî apostolul Petru a făcut mult mai multe în Lida. Probabiul că a stat să-i învețe pe cei convertiți și i-a ajutat să devină o biserică.
O și mai mare minune – învierea unui mort (9:36–43)
Iope este o cetate de coastă situată dincolo de Lida, cale de aproximativ 17 kilometri. Această cetate portuară numită astăzi Jaffa a rămas celebră pentru că de aici a încercat profetul Iona ,,să fugă departe de Fața Domnului“ (Ionah 1:1–3). Iona s-a dus la Iope ca să fugă de Neamuri, dar Petru s-a dus la Iope ca să-i caute pe cei dintre Neamuri! Pentru că Iona n-a ascultatd e Domnul, Dumnezeu a trimis un vânt puternic care i-a înspăimântat pe marinari. Pentru că Petru a ascultat de Domnul, Dumnezeu a trimis ,,vântul Duhului“ care le-a adus oamenilor pace și bucurie. A apărut însă o problemă. Dorca, o femeie a cărui nume era în ebraică ,,Tabita“ și se traduce în românește prin ,,Căprioara, Gazela“, fusese o credincioasă harnică, iar munca ei îmbrăcase pe foarte mulți săraci din jur. Viața ei care adusese bucurie în jur se curmase însă neașteptat și toată lumea era în șoc: Cum de o luase oare Dumnezeu pe o femeie care ear așa de folositoare celor din jur? Când au aflat că apostolul Petru era pe aproape, credincioșii din Iopa s-au pregătit pentru o minune. Au refuzat să o îngroape pe Tabita (obiceiul era ca să fie înmormântată în aceiași zi), i-au spălat trupul și au așezat-o la loc de cinste ,,în camera de sus“. Este clar că în Iope era deja o biserică bine închegată, iar Tabita făcea parte din ceata văduvelor (1 Tim. 5:910; Iacov 1:27).
,,În Iope, era o uceniţă numită Tabita, nume care, în tălmăcire, se zice Dorca. Ea făcea o mulţime de fapte bune şi milostenii. În vremea aceea, s-a îmbolnăvit şi a murit. După ce au scăldat-o, au pus-o într-o odaie de sus. Fiindcă Lida este aproape de Iope, ucenicii, când au auzit că Petru este acolo, au trimis doi oameni la el să-l roage: „Nu pregeta să vii până la noi”. Petru s-a sculat şi a plecat împreună cu ei. Când a sosit, l-au dus în odaia de sus. Toate văduvele l-au înconjurat plângând şi i-au arătat hainele şi cămăşile pe care le făcea Dorca pe când era cu ele. (Fapte 9:36-39).
Nu ni se spune că până atunci ucenicii Domnului ar fi înviat pe cineva, dar este evident că cei din Iope erau convinți de puterea Celui înviat din morți care lucra acum prin mâinile apostolilor Săi.
Întâmplarea trebuie citită în paralel cu pasajul care ne vorbește despre învierea ficei lui Iair (Marcu 5:34–43). Ucenicul face întocmai ce L-a văzut pe Învățătorul său făcând. În ambele cazuri, cei ce boceau au fost scoși afară din cameră, iar cuvintele folosite pentru înviere au fost aceleași: ,,Talita Cumi“ și acum ,,Tabita cumi!“ Ca și Domnul isus, Petru a luat femeia de mână, fără să-i pese că s-ar fi ,,întinat prin atingerea de un mort“:
,,Petru a scos pe toată lumea afară, a îngenuncheat şi s-a rugat; apoi, s-a întors spre trup şi a zis: „Tabita, scoală-te!” Ea a deschis ochii şi, când a văzut pe Petru, a stat în capul oaselor. El i-a dat mâna şi a ridicat-o în sus. A chemat îndată pe sfinţi şi pe văduve şi le-a pus-o înainte vie“ (Fapte 9:40-41).
Ca și în cazul vindecării lui Enea, învierea Tabitei a produs o impresie deosebită asupra celor din cetate. Petru n-a căutat slava sa, ci slava Celui ce l-a trimis în slujire. Rezultatul a fost că oamenii n-au crezut în Petru, ci în Cel care lucrase cu tărie prin el.
,,Minunea aceasta a fost cunoscută în toată cetatea Iope şi mulţi au crezut în Domnul. Petru a rămas multe zile în Iope, la un tăbăcar numit Simon“ (Fapte 9:42-43).
Fără îndoială că apostolul Petru a rămas în Iope ,,multe zile“, tocmai ca să-i întărească pe noii convertiți în credință, pentru că entuziasmul stărnit de o înviere nu este niciodată suficient. Credința trebuie maturizată prin cunoașterea Cuvântului lui Dumnezeu și prin umblarea sub călăuzirea Duhului.
Dumnezeu mai avea însă și un alt motiv pentru care a trebuit să rămână Petru în Iope. El pregătise pentru marele apostol o a treia ocazie în care să folosească ,,cheile“ pentru a deschide oamenilor poarta spre împărăția lui Dumnezeu. Este important că Petru a locuit în casa unui tăbăcar. Luca vrea să ne arate că Petru trecuse deja dincolo de limitările Legii care-l făceau pe un astfel d eom ,,necurat“ înaintea lui Dumnezeu (vezi Lev. 11:35–40). Dumnezeu îl trecea pe Petru pas cu pas dincolo de legalismul iudeilor înspre libertatea harului Său minunat.
Cea mai mare minune – câștigarea celor păcătoși (10:1–48)
Capitol 10 din Faptele Apostolilor este important pentru că redă prima convertire în masă a color dintre Neamuri (prima converter a unui ne-evreu a fast cea a famenului etiopian). Apostolul Patru folosește pentru a treia și ultima oară ,,cheile“ încredințate de Domnul Isus.
,,Îţi voi da cheile Împărăţiei cerurilor, şi orice vei lega pe pământ va fi legat în ceruri şi orice vei dezlega pe pământ va fi dezlegat în ceruri” (Mat. 16:19).
Prima dată le-a folosit la Rusalii (Fapte 2) iara doua oară le-a folosit pentru samariteni (Fapte 8). Acum le va folosi pentru a-i primi pe cei dintre Neamuri în Biserică (vezi și Gal. 3:27–28; Efes. 2:11–22).
Evenimentul a avut loc la aproximativ 70 de ani după Rusalii. Oare de ce au așteptat apostolii așa de mult ca s-o facă? Doar primiseră porunca de a merge până la marginile pământului ca să ducă vestea cea bună la orice făptură! (Matt. 28:19–20)
Nu vă grăbiți să dați vina pe apostoli … Dumnezeu are planurile Lui și soroacele Lui, iar tranziția de la evrei la Neamuri a arătat ce greu i-a fost lui Dumnezeu să renunțe la prioritatea evreilor. Executarea lui Ștefan și persecuția dezlănțuită apoi de evrei asupra celor ce purtau mesajul cel nou al Evangheliei a pecetluit soarta celor din poporul ales. Când evreii au închis ușa harului, Dumnezeu a descis-o pentru Neamuri:
,,După venirea lor, au adunat biserica şi au istorisit tot ce făcuse Dumnezeu prin ei şi cum deschisese neamurilor uşa credinţei“ (Fapte 14:27).
Vă propun să privim cu mare atenție acest eveniment și să-i observăm cele patru etape în care s-a produs.
Pregătirea (vv. 1–22).
Înaite de a-i salva pe cei dintre Neamuri, Dumnezeu a trebuit să pregătească instrumentele prin care a făcut-o. Salvarea oamenilor este o lucrare divină supranaturală, dar este făcută prin oameni. Îngeri n-au voie s-o facă! Nu veți întâlni în Biblie nici un înger predicând oamenilor. Sigur, ei ar putea să o facă și ar fi chiar mai pricpuți ca noi, dar Dumnezeu nu le-a dat voie. El vrea să lucreze prin oameni! Singurul lucru pe care au voie să-l facă îngerii este să apară ca să- le vestească oamenilor unde-i pot găsi pe cei care poartă Vestea cea Bună. Salvarea oamenilor este privilegiul și responsabilitatea noastră.
Apostolul Petru se afla, așa cum știm, în casa unui tăbăcar din Iope. Celălalt participant la acest eveniment de o importanță epocală era și el pe aproape.
La numai cincizeci de kilometri depărtare, în Cezareia, trăia un roman numit Corneliu. Cezareia era capitala provinciei romane Iudeia, o cetate romană, cu nume roman și plină de romani; o cetate a Neamurilor. Corneliu era un ,,prozelit“ la credința evreilor. El se săturase de miturile și legendele romanilor și căuta să fie cât putea el de ,,evreu“ în relația cu Dumnezeul evreilor.
,,În Cezareea era un om cu numele Corneliu, sutaş din ceata de ostaşi numită „Italiana”. Omul acesta era cucernic şi temător de Dumnezeu, împreună cu toată casa lui. El făcea multe milostenii norodului şi se ruga totdeauna lui Dumnezeu“ (Fapte 10:1-2).
Corneliu era din numărul ,,temătorilor de Dumnezeu“ care trăiau în regiunile Imperiului roman (Fapte 13:16). Providențial, ei erau pregătiți de Dumnezeu pentru marele seceriș care avea să urmeze. Un prozelit ca și Corneliu n-avea voie să aducă jertfe, ca evreii, dar se putea duce la Templu ca să se roage (Ps. 141:1–2). Corneliu avea o inimă bună și făcea mult bine celor din jur, asemeneaunui alt ,,sutaș“ amintit în Evanghelie (Luca 7:1-10).
Corneliu seamănă și nu seamănă cu oamenii religioși, dar nemântuiți de astăzi. Corneliu își trăiește evlavia stăruind în faceri de bine și în rugăciuni, dar știe, simte, intuiește că acestea nu sunt de ajuns. Textul ne spune că acest om se afla încă în căutarea mântuirii:
,,El ne-a istorisit cum a văzut în casa lui pe înger stând înaintea lui şi zicându-i: ‘Trimite la Iope şi cheamă pe Simon, zis şi Petru, care-ţi va spune cuvinte prin care vei fi mântuit, tu şi toată casa ta“ (Fapte 11:13-14).
L-aș putea asemăna pe Corneliu cu John Wesley, care avea să devină marele predicator al Angliei și Americii. Ca și Corneliu, Wesley era și el un om religios, un membru al bisericii, un păstor și fiu de păstor. Era membru în ,,clubul religios“ de la Oxford, dedicat acelora care doreau să-și îmbunătățească viața creștină. Wesleya plecat chiar să fie misionar și să ducă altora Evanghelia, dar el însuși n-avea nici o certitudine pentru salvarea lui însuși. În 24 mai, 1738, John Wesley s-a dus cam fără chef la o mică adunare din Londra să asculte pe cineva care citea din comentariul făcut de Martin Luther epistolei către Romani. ,,Cam pe la ora nouă fără un sfert, a notat mai târziu Wesley în jurnalul său, în timp ce omul acela citea despre schimbările produse de Dumnezeu în inima celui ce crede în Christos am simțit dintr-o dată o căldură ciudată în inimă și am simțit certitudinea că El a iertat toate păcatele, chiar și pe ale mele, izbăvindu-mă astfel de sub legea păcatului și a morții.“ Urmarea acelei transformări lăuntrice a fost nu numai ,,marea mișcare de trezire“ care a dus la salvarea mulțimilor, dar și la o reală transformare a societății britanice prin înfințarea centrelor de ajutorare sociale.
Luca ne spune că Dumnezue a trimis un înger cu o poruncă la Corneliu , iar acesta, obișnuit cu disciplina militară s-a grăbit să o execute.
,,Pe la ceasul al nouălea din zi, a văzut lămurit într-o vedenie pe un înger al lui Dumnezeu că a intrat la el şi i-a zis: „Cornelie!” Corneliu s-a uitat ţintă la el, s-a înfricoşat şi a răspuns: „Ce este, Doamne?” Şi îngerul i-a zis: „Rugăciunile şi milosteniile tale s-au suit înaintea lui Dumnezeu, şi El Şi-a adus aminte de ele. Trimite acum nişte oameni la Iope şi cheamă pe Simon, zis şi Petru. El găzduieşte la un om numit Simon Tăbăcarul, a cărui casă este lângă mare: acela îţi va spune ce trebuie să faci.” Cum a plecat îngerul care vorbise cu el, Corneliu a chemat două din slugile sale şi un ostaş cucernic, din aceia care-i slujeau în tot timpul, şi, după ce le-a istorisit totul, i-a trimis la Iope“ (Fapte 10:3-8).
De ce nu l-a trimis Dumnezeu pe Corneliu la evanghelistul Filip care se afla deja în Cezareia (Fapte 8:40) ? Pentru că lui Petru, nu lui Filip îi fuseseră încredințate ,,cheile“ Împărăției. Avem deci omul potrivit pentru primirea Evangheliei și data precisă la care trebuia să se desfășoare acest eveniment. Ce putem spune despre Petru? Era el gata să facă această lucrare? Vai, nu! Dumnezeu a trebuit să-l pregătească și pe el.
Lui Corneliu, Domnul i se arată când se roagă. Lui Petru, Dumnezeu i se arată când se odihnește și se gândește cu plăcere la masa pe care urma s-o ia. Într-o vedenie cerească, Dumnezeu se oferă să-i dea El însuși de mâncare. Numai că …
,,A doua zi, când erau pe drum şi se apropiau de cetate, Petru s-a suit să se roage pe acoperişul casei, pe la ceasul al şaselea. L-a ajuns foamea şi a vrut să mănânce. Pe când îi pregăteau mâncarea, a căzut într-o răpire sufletească. A văzut cerul deschis şi un vas ca o faţă de masă mare, legată cu cele patru colţuri, coborându-se şi slobozindu-se în jos pe pământ. În ea se aflau tot felul de dobitoace cu patru picioare şi târâtoare de pe pământ şi păsările cerului. Şi un glas i-a zis:
„Petre, scoală-te, taie şi mănâncă.”
„Nicidecum, Doamne”, a răspuns Petru. „Căci niciodată n-am mâncat ceva spurcat sau necurat.”
Şi glasul i-a zis iarăşi a doua oară:
„Ce a curăţit Dumnezeu, să nu numeşti spurcat.”
Lucrul acesta s-a făcut de trei ori, şi îndată după aceea, vasul a fost ridicat iarăşi la cer“ (Fapte 10:9-15).
Dumnezeu a ales să-l șocheze pe Petru cu o ofertă … neapetisantă. Trebuie să recunosc deschis că nici eu nu mănănc șerpi, șopârle și alte târâtoare … De ce a făcut-o Dumnezeu atunci? De ce atrebuit un șoc așa de mare? Pentru că Petru era un creștin ,,blocat la jumătate de drum“. Este adevărat că trecuse de multe orpeliști ale legalismului Vechi Testamental: gâzduia la un tăbăcar ,,necurat“ și va fi gata să-i primească pe cei trei mesageri ai lui Corneliu să doarmă în același casă cu el, dar legalistul din el nu murise încă total. Bineînțeles că auzise cum Domnul Isus a declarat toate că ,,nimic din ce intră în om dinafară nu-l poate spurca pentru că nu intră în inima lui, ci în pântece și apoi este dat afară în hazna“ și pricepuse și el că, spunând asta, ,,Domnul Isus făcuse toate bucatele curate“ (Marcu 7:1-23). Totuși, prescripțiile din legea leviticală (Lev. 11) pe care o respectase o viață întreagă îl înlănțuiau și nu-l lăsau să se bucure de ,,toată libertatea pe care o avem în Christos“. În vedenia cu fața de masă, Dumnezeu vrea să-i schimbe lui Petru nu numai meniul, ci toate convingerile. El trebuia pregătit pentru întâlnirea cu cei din casa lui Corneliu! Iar acolo trebuia să ,,depășească“ inhibițiile celor din biserica din Ierusalim (care îl vor certa aspru pentru că ,,a intrat în casă la niște oameni ntăiați împrejur și a mâncat cu ei“ (Fapte 11:3) și să priceapă că, în Christos, iudeii nu mai sunt ,,curați“, iar Neamurile nu mai sunt ,,necurate“, iar înaintea lui Dumnezeu toți oamenii sunt la fel de păcătoși și vinovați:
,,Fiindcă Dumnezeu* a închis pe toţi oamenii în neascultare, ca să aibă îndurare de toţi“ (Rom. 11:32).
Asta înseamnă că unul dintre Neamuri nu mai are nevoie să se facă evreu înainte de a deveni creștin.
Blocajul sufletresc în care se afla acest apostol ,,la jumătatea drumului“ este ilustrat de răspunsul ,,năuc“ pre care-l dă atunci când privește la ceea ce era în fața de masă coborâtă din cer:
,,Nicidecum, Doamne!“ (fapte 10:14).
Acești doi termeni se exclud reciproc! Petru a avut nevoie să fie împins de la spate ca să meargă în casa lui Corneliu, iar Dumnezeu i-o spune clar și răspicat:
,,Pe când Petru nu ştia ce să creadă despre înţelesul vedeniei pe care o avusese, iată că oamenii trimişi de Corneliu, întrebând de casa lui Simon, au stat la poartă şi au întrebat cu glas tare dacă Simon, zis şi Petru, găzduieşte acolo. Şi pe când se gândea Petru la vedenia aceea, Duhul i-a zis: „Iată că te caută trei oameni; scoală-te, coboară-te şi du-te cu ei fără şovăire, căci Eu i-am trimis” (Fapte 10:17-20).
,,Duhul mi-a spus să plec cu ei, fără să fac vreo deosebire“ (Fapte 11:12)
Explicarea (vv. 23–33).
faptul că Petru a acceptat să-i găzduiască peste noapte pe cei trimiși ai lui Corneliu a fost dovada că ,,zidurile prejudiciilor“ lui iudaice începuseră să se clatine.
,,Petru deci s-a coborât şi a zis oamenilor acelora: „Eu sunt acela pe care-l căutaţi. Ce pricină vă aduce?” Ei au răspuns: „Sutaşul Corneliu, om drept şi temător de Dumnezeu şi vorbit de bine de tot neamul iudeilor, a fost înştiinţat de Dumnezeu, printr-un înger sfânt, să te cheme în casa lui şi să audă cuvintele pe care i le vei spune.” Petru deci i-a chemat înăuntru şi i-a găzduit. A doua zi, s-a sculat şi a plecat cu ei. L-au însoţit şi câţiva fraţi din Iope“ (Fapte 10:21-24a).
Zidurile prejudecăților s-au clătinat, dar nu s-au prăbușit încă. Speriat el însuși de ceea ce trebuia să facă, apostolul Petru a luat cu el și șase ,,frați“, adică șase evrei (Fapte 11:12). Erau de trei ori mai mult numărul necesar pentru a întări o mărturie!
De la Iope la Cezareia este un drum de două zile pe jos. Când a ajuns, apostolul Petru a văzut că acest Corneliu îți adunase toate rudele ca să audă ce avea să le spună:
,,În cealaltă zi au ajuns la Cezareea. Corneliu îi aştepta cu rudele şi prietenii de aproape, pe care-i chemase. Când era să intre Petru, Corneliu, care-i ieşise înainte, s-a aruncat la picioarele lui şi i s-a închinat. Dar Petru l-a ridicat şi a zis: „Scoală-te, şi eu sunt om!” Şi vorbind cu el, a intrat în casă şi a găsit adunaţi pe mulţi“ (Fapte 10:24b-27).
Ce ușor i-ar fi fost lui Petru, dacă ar fi fost ca papa de la Roma, să accepte cinstea deosebită pe care era gata să i-o arate Corneliu. Apostolul n-a fost însă decât un om smerit, care și-a cunoscut limitele și menirea (1 Peter 5:1–6).
Trebuie să recunoaștem că ,,introducerea“ n-a fost tocmai reușită. Ce-ați fi spus voi dacă ar fi intrat în casa voastră un om și ar fi vorbit ca Petru?
„Ştiţi”, le-a zis el, „că* nu este îngăduit de Lege unui iudeu să se însoţească împreună cu unul de alt neam sau să vină la el, dar Dumnezeu** mi-a arătat să nu numesc pe niciun om spurcat sau necurat“ (Fapte 10:7).
Este clar că apostolul Patru nu socotește această întâlnire o ocazie de evanghelizare a celor pierduți, deși ar fi trebuit s-o facă, în virtutea mandatului de a duce vestea bună până la marginile pământului (Fapte 1:8). Deși pare ciudat, Petru încă nu știa pentru ce este acolo și doar cuvintele lui Corneliu, care i-a povestit despre vedenia divină l-au făcut să-și deschidă gura și să înceapă să le vorbească despre Christos:
,,De aceea am venit fără cârtire când m-aţi chemat. Vă întreb dar: Cu ce gând aţi trimis după mine?”
Corneliu a răspuns:
„Acum patru zile, chiar în clipa aceasta, mă rugam în casa mea la ceasul al nouălea şi iată că a stat înaintea mea un om cu o haină strălucitoare şi a zis: ‘Cornelie, rugăciunea ta a fost ascultată şi Dumnezeu Şi-a adus aminte de milosteniile tale. Trimite dar la Iope şi cheamă pe Simon, zis şi Petru; el găzduieşte în casa lui Simon Tăbăcarul, lângă mare. Când va veni el, îţi va vorbi.’
Am trimis îndată la tine şi bine ai făcut că ai venit. Acum dar, toţi suntem aici înaintea lui Dumnezeu, ca să ascultăm tot ce ţi-a poruncit Domnul să ne spui“ (Fapte 10:29-33).
Proclamare (vv. 34–43).
Petru a avut privilegiu să se adreseze unei adunări ideale. Care predicator nu și-ar dori o astfel de biserică? Au venit să asculte, erau toți prezenți, au crezut Cuvântul și au fost gata să-l și împlinească!
Atunci, Petru a început să vorbească şi a zis: „În adevăr, văd că Dumnezeu nu este părtinitor, ci că, în orice neam, cine se teme de El şi lucrează neprihănire este primit de El. El a trimis Cuvântul Său fiilor lui Israel şi le-a vestit Evanghelia păcii, prin Isus Hristos, care este Domnul tuturor. Ştiţi vorba făcută prin toată Iudeea, începând din Galileea, în urma botezului propovăduit de Ioan; cum Dumnezeu a uns cu Duhul Sfânt şi cu putere pe Isus din Nazaret, care umbla din loc în loc, făcea bine şi vindeca pe toţi cei ce erau apăsaţi de diavolul, căci Dumnezeu era cu El. Noi suntem martori a tot ce a făcut El în ţara iudeilor şi în Ierusalim.
Ei L-au omorât, atârnându-L pe lemn. Dar Dumnezeu L-a înviat a treia zi şi a îngăduit să Se arate, nu la tot norodul, ci nouă, martorilor aleşi mai dinainte de Dumnezeu, nouă, care am mâncat şi am băut împreună cu El după ce a înviat din morţi. Isus ne-a poruncit să propovăduim norodului şi să mărturisim că El a fost rânduit de Dumnezeu Judecătorul celor vii şi al celor morţi. Toţi prorocii mărturisesc despre El că oricine crede în El capătă, prin Numele Lui, iertarea păcatelor “(Fapte 10:30-43).
Observați că apostolul vorbește mai mult despre ce face el și de ce face ceea ce face. E clar că apostolul este încă stângaci când este să comunice Evanghelia celor ce nu erau evrei. În mormâiala lui plină de introspecții , apostolul caută parcă să se lămurească și să se convingă pe sine că ceea ce i se întâmplase lui Corneliu, arătarea angelică, este un argument pentru o schimbare de atitudine față Neamuri.
Salvarea oamenilor este însă lucrarea lui Dumnezeu, nu a noastră. El ne folosește și pe noi, dar lucrează de multe ori ,,pe lângă noi“, ,,pe deasupra noastră“ și chiar ,,împotriva noastră“. Așa s-a întâmplat și atunci cu apostolul Petru. Este clar că Dumnezeu nu a mai avut răbdare cu el și i-a luat-o ia înainte. S-ar prea putea ca predica lui să fi mai avut și alte puncte principale, dar Dumnezeu îl întrerupe și trece direct la .. aplicare“:
,,Pe când rostea Petru cuvintele acestea, S-a coborât Duhul Sfânt peste toţi cei ce ascultau Cuvântul. Toţi credincioşii tăiaţi împrejur care veniseră cu Petru au rămas uimiţi când au văzut că darul Duhului Sfânt s-a vărsat şi peste neamuri. Căci îi auzeau vorbind în limbi şi mărind pe Dumnezeu“ (Fapte 10:44-46).
Este a treia oară când Petru este întrerupt de Dumnezeu. Prima dată l-a întrerupt Dumnezeu Tatăl pe muntele schimbării la față:
,,După şase zile, Isus a luat cu El pe Petru, pe Iacov şi pe Ioan şi i-a dus singuri de o parte pe un munte înalt. Acolo S-a schimbat la faţă înaintea lor. Hainele Lui s-au făcut strălucitoare şi foarte albe, de o albeaţă pe care niciun înălbitor de pe pământ n-o poate da. Ilie li s-a arătat împreună cu Moise şi sta de vorbă cu Isus.
Petru a luat cuvântul şi a zis lui Isus:
„Învăţătorule, este bine să stăm aici, să facem trei colibe: una pentru Tine, una pentru Moise şi una pentru Ilie.”
Căci nu ştia ce să zică, atât de mare spaimă îi apucase. A venit un nor şi i-a acoperit cu umbra lui. Şi din nor s-a auzit un glas, care zicea: „Acesta este Fiul Meu preaiubit: de El să ascultaţi!” (Marcu 9:2-5).
S-a ales praful din colibele lui Petru! Dumnezeu l-a întrerupt și a schimbat subiectul spre ceea ce era important și ceea ce trebuia învățat din acea extraordinară experiență.
A doua oară l-a întrerupt Dumnezeu Fiul, cu ocazia plătirii impozitului pentru Templu, când Petru s-a găsit iar vorbind despre ce nu înțelegea și presupunând acolo unde ar fi fost mai bine să întrebe ca să afle:
,,Când au ajuns în Capernaum, cei ce strângeau darea pentru Templu1 au venit la Petru şi i-au zis: „Învăţătorul vostru nu plăteşte darea?”
„Ba da”, a zis Petru.
Şi când a intrat în casă, Isus i-a luat-o înainte şi i-a zis: „Ce crezi, Simone? Împăraţii pământului de la cine iau dări sau biruri? De la fiii lor sau de la străini?”
Petru I-a răspuns: „De la străini.”
Şi Isus i-a zis: „Aşadar, fiii sunt scutiţi. Dar, ca să nu-i facem să păcătuiască, du-te la mare, aruncă undiţa şi trage afară peştele care va veni întâi. Deschide-i gura şi vei găsi în ea un ban2 pe care ia-l şi dă-li-l lor, pentru Mine şi pentru tine” (Mat. 17:24-27).
A treia oară, Petru a fost întrerupt de Dumnezeu-Duhul Sfânt aici, în Cezarea, fără cuvinte, dar printr-o intervenție extraordinară:
,,Pe când rostea Petru cuvintele acestea, S-a coborât Duhul Sfânt peste toţi cei ce ascultau Cuvântul. Toţi credincioşii tăiaţi împrejur care veniseră cu Petru au rămas uimiţi când au văzut că darul Duhului Sfânt s-a vărsat şi peste neamuri“ (Fapte 10:44-45).
Acceptare (vv. 44–48).
Cei șase ,,frați“ evrei veniți cu Petru au avut nevoie de această dovadă ca să înțeleagă că Dumnezeu dorește să-i salveze și pe cei netăiați împrejur. Ei nu văzuseră vedenia pe care o avusese Petru, dar vedeau acum cum, practic, Duhul Sfânt n-a făcut nici o deosebire între evreii de la Rusalii și Neamurile din casa lui Corneliu. Experiența lui Petru se armoniza acum de minune cu experiențele lor surprinzătoare. De comu acord, apostolul și ,,frații“ s-au hotărât să ducă până la capăt ascultarea lor de lucrarea Duhului Sfânt:
,,Atunci Petru a zis: „Se poate opri apa ca să nu fie botezaţi aceştia, care au primit Duhul Sfânt ca şi noi?” Şi a poruncit să fie botezaţi în Numele Domnului Isus Hristos. Atunci, l-au rugat să mai rămână câteva zile la ei“ (Fapte 10:46).
Cui a poruncit Petru? Bineînțeles că celor șase ,,frați“ evrei. Împreună, ei au făcut pentru Neamurile din casa lui Corneliu ceea ce făcuseră apostolii pentru cei aproape trei mii de evrei convertiți în ziua de Rusalii (Fapte 2:41).
Vestea despre evenimentul epocal a ajuns la urechile credincioșilor evrei din Ierusalim, care ,,l-au musrat“ pe apostolul Petru când s-a întors acasă:
,,Apostolii şi fraţii care erau în Iudeea au auzit că şi neamurile au primit Cuvântul lui Dumnezeu. Şi când s-a suit Petru la Ierusalim, îl mustrau cei tăiaţi împrejur şi ziceau: „Ai intrat în casă la nişte oameni netăiaţi împrejur şi ai mâncat cu ei” (Fapte 11:1-3).
Schimbările mari nu se fac ușor, iar oamenii sunt mult mai înguști decât este harul lui Dumnezeu. Acceptarea primiri Neamurilor în Biserică n-a fost ușoară și nici nu s-a produs dintr-o dată. Apostolul Petru a folosit cheia autorități dată de Dumnezeu și a primit Neamurile alături de iudei în trupul lui Christos. Alții n-au făcut așa de ușor pasul acesta. Aparent, cei din Ierusalim s-au lăsat convinși de relatarea lui Petru și a celor șase ,,frați“ care i-au botezat pe cei din casa lui Corneliu. Discuțiile n-au încetat însă și în capitolul cincisprezece vo citi că a trebuit convocat un Consiliu la Iwrusalim pentru lămurirea oficială a acestei probleme:
,,După ce s-a făcut multă vorbă, s-a sculat Petru şi le-a zis: „Fraţilor, ştiţi că Dumnezeu, de o bună bucată de vreme, a făcut o alegere între voi, ca, prin gura mea, neamurile să audă cuvântul Evangheliei şi să creadă. Şi Dumnezeu, care cunoaşte inimile, a mărturisit pentru ei şi le-a dat Duhul Sfânt ca şi nouă. N-a făcut nicio deosebire între noi şi ei, întrucât le-a curăţit inimile prin credinţă“ (Fapte 15:7-9).
Deși a fost hărăzit de Dumnezeu să fie cel care a deschis ușa harului pentru Neamuri, Petru însuși a stat mai mult ,,în prag“, nehotărît și nestatornic în această lucrare mare. La Antiohia, Petru a dat dovadă de ipocrizie, mâncând cu Neamurile când era singur cu ei și mâncând separat cu iudeii când aceștia apăreau în vizite de la Ierusalim (Gal. 2:11-21). Pentru lucrarea printre cei netăiați împrejur, Dumnezeu alesese deja un om, pe care l-a pregătit încă din pntecele mamei lui să fie ,,apostolul Neamurilor“. Numele lui era, așa cum am văzut deja, Saul din Tars sau, cum aveau să-l cunoască toți mai târziu, apostolul ,,Pavel“, ,,micuțul“ prin care Dumnezeu a răsturnat lumea (Fapte 17:6b-7).
++++
Evenimentele legate de salvarea celor din casa lui Corneliu i-au dat ocazia lui Warren W. Wiersbe să facă un studiu psihologic intitulat ,,Tipuri de atitudini față de lucrarea puterii divine“. Vi-l prezentăm și vouă. Wiersbe se oprește asupra caracterului oamenilor descriși cu ocazia acestui eveniment. Dumnezeu are multe uși de deschis, dar are nevoie și de oameni care vor să intre pe ele!
I. Unii sunt oameni ai inițiativei. Petru s-a pus la dispoziția lui Dumnezeu și a fost folosit în mod remarcabil la integrarea Neamurilor în Biserică. S-a prăbușit zidul care separa iudeii și Neamurile (Efes. 2:11 ..). Vestea i-a uimit pe credincioșii iudei, care credeau că cineva trebuie să devină mai întâi prozeliți la iudaism și numai după aceea creștini. Slavă Domnului că petru a făcut parte din rândul oamenilor care fac lucrurile să se întâmple.
II. Unii află din auzite despre inițiativele altora. Majoritatea dintre noi facem parte din această categorie. Se pune însă întrebarea: Cum răspundem atunci când aflăm că Dumnezeu face ceva nou? Ne mulțumim să aflăm ce spun alții sau căutăm să aflăm noi înșine ce s-a întâmplat? Ar trebui să ,,cercetăm toate lucrurile și să oprim doar ce este bun“ (1 Tes. 5:22)
III. Unii oameni se împotrivesc inițiativelor altora. Legaliștii din biserica de la Ierusalim l-au luat la întrebări pe Petru pentru că aflaseră că a stat la masă cu cei dintre Neamuri. Cât era el de apostol, Petru a fost tras la răspundere și a trebuit să dea explicații. El le-a povestit cum a fost călăuzit de Dumnezeu în cele întâmplate și le-a arătat din Scriptură că aceasta trebuia să se întâmple (Fapte 11:16; 1:5). Pentru o vreme, criticii s-au potolit. Ei se vor scula însă iar să atace lucrarea dintre Neamuri (Fapte 15) căutând să limiteze libertatea evangheliei.
IV. Unii se oferă să-i ajute pe cei cu inițiativă. Barnaba l-a chemat pe Pavel (v.25-26) să-l ajute în lucrarea bisericii din Antiohia. Cei doi au făcut repede o echipă de lucru plină de râvnă să răspândească mesajul mântuirii. Barnaba a dovedit ar că nu în zadar purta numele de ,,fiu al mângâierii“.
Pasivitatea prudentă nu este o virtute. Pasiunea cu discernământ este! Argument care ne pun în mișcare sunt întotdeauna Cuvântul și mișcarea Duhului Sfânt. Când doctorul i-a spus lui Calvin să nu mai muncească atât că va muri repede, el i-a răspuns: ,,Vrei să mă găsască Stăpânul stând degeaba la venirea Lui?“
+++++
Capitolul 12 – Providența la lucru
Fără explicații, Luca rupe firul relatărilor despre Pavel pentru a ne face martori la un episod din viața lui Petru. L-am putea numi ,,providența la lucru“, pentru că Luca combină intervențiile divine din viațile lui Ioacov și Petru cu cele din viața lui Iorod Agripa. Ce s-a întâmplat cu Petru?
Imaginează-ți că te-ai trezi cu o minune și un înger ți-ar fi ceasul deșteptător!
Asta-i exact ceea ce i s-a întâmplat apostolului Petru. El se afla pentru a treia oară în temniță și aștepta să fiecu siguranță judecat și executat. Peste ani, când și-a scris prim aepistolă, Petru se prea poate să fi avut în minte această izbăvire miraculoasă când a citat ceva din Vechiu Testament:
„Căci ochii Domnului sunt peste cei neprihăniți, și urechile Lui iau aminte la rugăciunile lor. Dar fața Domnului este împotriva celor ce fac rău“ – Psalm 34:15-16; 1 Petru 3:12
Versetul acesta rezumă cum nu se poate mai bine ce a făcut Dumnezeu pentru Petru și ne pune și nouă la îndemână trei minunate promisiuni care ne întâresc în fața încercărilor vieții.
Fapte 12:1-4 corespunde cu prima parte a promisiunii din Psalmi: Căci ochii Domnului sunt peste cei neprihăniți
Fapte 12:5-17 corespunde cu partea a doua a promisiunii: urechile Lui iau aminte la rugăciunile lor
Fapte 12:16-25 corespunde cu cea de a treia parte a promisiunii: Dar fața Domnului este împotriva celor ce fac rău
Acest capitol este o ilustrare a lucrării providenței. Puterea lui Dumnezeu în persoana Duhului Sfânt, este cu noi, dar asta nu înseamnă că nu trecem prin încercări. Cuvântul ,,creștini“ a fost un apelativ de batjocoră și este folosit în tot Noul Testament numai de trei ori: Fapte 11:26, 26:28: 1 Petru 4:16. El este mai degrabă un nume de ocară, o poreclă inventată de cei ostili ucenicilor Domnului Isus. Deși o notează, autorul Faptele Apostolilor preferă să-i numească pe cei convertiți ,,ucenici“:
,,Însă Cuvântul lui Dumnezeu se răspândea tot mai mult și numărul ucenicilor se mărea“ (Fapte 12:24).
I. Domnul vede încercările noastre – Fapte 12:1-4
„Căci ochii Domnului sunt peste cei neprihăniți …
Dumnezeu veghea și nota ce făcea Irod Agripa cu poporul Său. Răul acesta era nepotul lui Irod cel Mare, care poruncise uciderea pruncilor din Betleem și-i tăiase capul lui Ioan Botezătorul.
O familie de intriganți și de ucigași, cei din dinastia irozilor erau disprețuiți de iudei, care detestau să vadă un idumean domnind peste ei. Irod știa aceasta și s-a apucat să persecute Biserica pentru a le face pe plac iudeilor și ca să-și demonstreze atașamentul personal față de tradițiile strâmoșești.
Acum, că Neamurile fuseseră acceptate în Biserică, iudeii care nu aveau loc în inimile lor pentru ,,păgâni“ îi erau și mai recunoscători lui Irod pentru planurile lui:
,,Cam pe aceeaşi vreme, împăratul Irod a pus mâinile pe unii din biserică, pentru ca să-i chinuiască, şi a ucis cu sabia pe Iacov, fratele lui Ioan. Când a văzut că lucrul acesta place iudeilor, a mai pus mâna şi pe Petru. (Erau zilele Praznicului Azimilor.)“ (Fapte 12:1-3).
Simetric ca timp, persecuția declanșată de Irod coincidea cu data la care fusese omorât și Învățătorul lor. Iacov a devenit deci cel dintâi al Bisericii, deși mulți și eu de multe ori, îi dăm lui Ștefan cinstea aceasta.
Dacă medităm puțin la această întâmplare în lumina pasajului din Mat. 20:20-28, moartea lui Iacov se îmbracă cu o semnificație și mai specială.
Ioan, Iacov și mama lor au cerut de la Domnul isus cinstea de a sta pe tronuri la stânga și la dreapta lui Christos, la instaurarea împărăției Lui, dar Domnul le-a spus că nu există cinste fără suferință:
,,Drept răspuns, Isus a zis: „Nu ştiţi ce cereţi. Puteţi voi să beţi paharul* pe care am să-l beau Eu şi să fiţi botezaţi cu botezul** cu care am să fiu botezat Eu?” „Putem”, I-au zis ei“ (Mat. 20:22).
Nu știau atunci ce vorbesc, dar, pe rând, fiecare dintre ei a descoperit pe propria piele ce preț imens se plătește pentru cinstea din împărăție: Ioacov a fost arestat de Irod și decapitat, iar Ioan a fost exilat pe insula Patmos (Apoc. 1:9). Amândoi au avut parte să bea din paharul pe care l-a băut Christos!
Dacă iudeii s-au bucurat când a fost omorît Iacov, vă dați seama ce entuziaști au fost de arestarea lui Petru! Ca să nu-l mai scape printre degete ca altădată, Irod l-a pus pe apostol sub o pază teribilă:
,,După ce l-a prins şi l-a băgat în temniţă, l-a pus sub paza a patru cete de câte patru ostaşi, cu gând ca după Paşte să-l scoată înaintea norodului“ (Fapte 12:4).
Șaisprezece ostași au primit porunca să-l păzească pe Petru în patru schimburi a câte patru ostași, doi erau legați de lanțuri împreună cu el și alții doi făceau de strajă la ușă. Proverbul românesc spune că ,,cine s-a ars cu ciorbă suflă și-n iaurt!“ Irod a pus o strajă puternică pentru că n-a vrut să se repete rușinea pe care o pățise atunci când îi aruncase pe apostoli în temniță și ei ,,dispăruseră“ ca prin farmec noaptea, iar a doua zi au mers iar să predice în Templu (Fapte 5:17-25).
De ce a îngăduit Dumnezeu ca Iacov să moară, când pe Petru avea de gând să-l izbăvească iar? La urma urmei, amândoi erau din numărul restrâns al celor doisprezece și amândoi erau necesari Bisericii. Singurul rspuns este că ,,nu știm“. Așa a fost voia suverană a lui Dumnezeu! Acesta a fost rezultatul cerut de rugăciunile fierbinți înîlțate la Dumnezeu după cea de a doua lor întemnițare (Fapte 4:28-30). Dumnezeu i-a îngăduit lui Irod să-și întindă mâna și să-l ucidă pe Iacov, dar ,,El și-a întins mâna“ și nu i-a îngăduit să se atingă de Petru. Așa se hotărâse la tronul din cer, iar cel așezat pe tronul de pe pământ nu putea face altfel.
Vă rog să notați că Biserica din ierusalim nu l-a înlocuit și pe Iacov, așa cum făcuse cu Iuda (Fapte 1:15-26). Biserica nu s-a apucat să reîntregească numărul de doisprezece apostoli, deși Iust era probabil încă în viață. Pentru că Evanghelia a fost trimisă ,,întâi la iudei“, a fost nevoie în economia planului profetic de doispreceze apostoli care să fie legați organic de cele doisprezece seminții ale lui Israel. Cei doisprezece apostoli au fost și vor fi un grup special în cetele lui Dumnezeu, cu un rol specific în viitor în judecarea celor doisprezece seminții și domnia peste Israelul lui Dumnezeu. Uciderea lui Ștefan cu pietre a cauzat încetarea mărturiei ,,doar pentru Israel“, așa că de-acu înainte numărul oficial al apostolilor nu mai avea nici o importanță.
Este liniștitor să știm că, orice s-ar întâmpla, Dumnezeu este pe tron și nimic nu se întâmplă fără voia Lui. S-ar puta ca noi să nu înțelegem ce face El, dar suntem convinți că ,,voia Lui este bună, plăcută și desăvârșită“ (Rom. 12:2).
II. Domnul aude rugăciunile noastre – Fapte 12:5-17
„… urechile Lui iau aminte la rugăciunile lor …“ (1 Petru 3:12).
Nu subestimați niciodată puterea rugăciunii! Îngerul l-a adus pe Petru afară din temniță, dar rugăciunile creștinilor l-au adus pe înger la Petru!
,,Deci Petru era păzit în temniţă, şi Biserica nu înceta să înalţe rugăciuni către Dumnezeu pentru el. În noaptea zilei când avea de gând Irod să-l înfăţişeze la judecată, Petru dormea între doi ostaşi, legat de mâini cu două lanţuri, şi nişte păzitori păzeau temniţa la uşă“ (Fapte 12:5-6).
Se pune întrebarea: Cum de a putut dormi Patru când știa că a doua zi urma să i se ia viața? Răspunsul se găsește într-o profeție pe care i-a făccut-o Domnul Isus lui Petru despre vremea bătrâneții lui:
,,Adevărat, adevărat îţi spun că, atunci când erai mai tânăr, singur te încingeai şi te duceai unde voiai, dar, când vei îmbătrâni, îţi vei întinde mâinile şi altul te va încinge şi te va duce unde nu vei voi.” A zis lucrul acesta ca să arate cu ce fel de moarte va proslăvi Petru pe Dumnezeu. Şi, după ce a vorbit astfel, i-a zis: „Vino după Mine“ (Ioan 21:18-19).
Indiferent de ceea ce-i făceau oameni, Petru era încredințat că soarta lui era deja hotărâtă de Domnul. Iar Domnul a trimis un înger să-l scoată din temniță:
,,Şi iată, un înger al Domnului a stat lângă el pe neaşteptate şi o lumină a strălucit în temniţă. Îngerul a deşteptat pe Petru, lovindu-l în coastă, şi i-a zis:
„Scoală-te, iute!”
Lanţurile i-au căzut jos de pe mâini. Apoi, îngerul i-a zis:
„Încinge-te şi leagă-ţi încălţămintea.”
Şi el a făcut aşa. Îngerul i-a mai zis:
„Îmbracă-te în haină şi vino după mine.”
Petru a ieşit afară şi a mers după el, fără să ştie dacă ce făcea îngerul este adevărat. I se părea că are o vedenie. După ce au trecut de straja întâi şi a doua, au ajuns la poarta de fier, care dă în cetate, şi ea li s-a deschis singură; au ieşit şi au trecut într-o uliţă. Îndată, îngerul a plecat de lângă el“ (Fapte 12:6-10).
Este cea de a patra ocazie în care îngerii sunt activi în faptele Apostolilor (5:19; 8:26; 10:3,7). Îngerul a adus în celulă lumină și libertate, dar străjerii n-au știut nimic. A fost ceva mai minunat decât în filmele științifico-fantastice de astăzi. Dumnezeu a ,,înghețat“ o fasciculă de timp, i-a scos pe Petru și pe înger în afara ei făcându-i să se strecoare fără urmă printre străjerii din celulă și de la ușă.
Interesant este că îngerul i-a poruncit lui Petru să se încingă, să-și ia haina și să se încheie la încălțăminte. Era timp pentru toate, iar îngerul era parcă preocupat ca Petru să iasă ca un om ordonat și elegant. Trebuia ,,să arate bine“. N-au plecat în grabă. Totul era sub stăpânirea lui Dumnezeu, iar unde este Dumnezeu este ordine (1 Cor. 14:33). Foarte mulți ani m-a șocat amănuntul că, la înviere, prosopul care fusese pus pe capul Domnului Isus era împăturit ci grijă și pus la locul lui:
,,Iar ştergarul, care fusese pus pe capul lui Isus, nu era cu fâşiile de pânză, ci făcut sul şi pus într-un alt loc, singur“ (Ioan 20:7).
Toți întemnițații visează eliberarea așa că nu-i de mirare că Petru credea la început că are ,,o vedenie“. L-a convins însă de realitate răcoarea nopții atunci când au ieșit în stradă. S-a uitat bine în jur, dar … îngerul dispăruse. Atâta fusese misiunea lui. Îngerul nu i-a spus unde să se ducă și nu l-a dus până acolo. Aceasta a fost lăsat la latitudinea lui Petru. iar Petru, intuind pentru prima dată ceea ce se întâmplase, s-a grăbit să se ducă la … locul rugăciunii.
,,Când şi-a venit Petru în fire, a zis: „Acum văd cu adevărat că Domnul a trimis pe îngerul Său şi m-a scăpat din mâna lui Irod şi de la tot ce aştepta poporul iudeu.” După ce şi-a dat bine seama de cele întâmplate, s-a îndreptat spre casa Mariei, mama lui Ioan, zis şi Marcu, unde erau adunaţi mulţi laolaltă şi se rugau“ (Fapte 12:11-12).
Scena care urmează este o ,,comedie cu sfinți“. Când te gândești că (a) mulți se rugau, (b) că se rugau cu stăruință. (c) că se rugau ziua și noaptea probabil de aproape o săptămână și (d) că aceste rugăciuni erau în mod expres pentru eliberarea lui Petru este greu de înțeles reacția lor când apostolul le-a bătut în miez de noapte la ușă:
,,A bătut la uşa care dădea în pridvor, şi o slujnică, numită Roda, a venit să vadă cine e. A cunoscut glasul lui Petru şi, de bucurie, în loc să deschidă, a alergat înăuntru să dea de veste că Petru stă înaintea porţii.
„Eşti nebună!” i-au zis ei. Dar ea stăruia şi spunea că el este. Ei, dimpotrivă, ziceau:
„Este îngerul lui.”
Petru însă bătea mereu. Au deschis şi au rămas încremeniţi când l-au văzut“ (Fapte 12:13-16).
I-a fost mai ușor lui Dumnezeu să-l scoată pe Petru din temniță decât apostolului să intre într-un grup de rugăciune! Reacția lor: ,,Este îngerul lui!“ dă pe față credința lor că fiecare om are un înger păzitor (Mat.18:10; Evrei 1:14), dar este în același timp lipsită de orice logică. De ce ar avut nevoie un înger ca sp bată la ușă?!
Trebuie să recunoaștem că această ,,comedie“ este repetată în foarte multe grupuri de rugăciune ale sfinților de astăzi și că o droaie de rugăciuni ale noastre sunt variațiuni pe tema: ,,Cred, Doamne! Ajută necredinței mele!“ (Marcu 9:24)
Cum nu avea prea mult timp de pierdut, Petru le-a făcut semn să tacă, le-a istorisit cele întâmplate și i-a rugat să aducă știrea eliberării lui la cunoștința celorlalți doi ,,stâlpi“ ai bisericii din Ierusalim, Ioan și Iacov, fratele Domnului:
,,Petru le-a făcut semn cu mâna să tacă, le-a istorisit cum îl scosese Domnul din temniţă şi a zis: „Spuneţi lucrul acesta lui Iacov şi fraţilor.” Apoi a ieşit şi s-a dus într-alt loc“ (Fapte 12:17).
Unde a plecat Petru din mijlocul acelui grup de rugăciune … nimeni nu știe. Secretul a fost păstrat de toți cu strșnicie. Pe apostolul Petru îl vom mai întâlni doar în scurta cuvântare ținută la Consiliul de la Ierusalim (Fapte 15). Luca ne va povesti în continuare doar despre Pavel și despre lucrarea lui printre Neamuri. 1 Corinteni 9:5 ne mai spune că Petru a călătorit împreună ci nevasta lui, iar aluziile din 1 Corinteni 1:12 sugerează că a stat o vreme și pe la Corint. Nu există nici o evidență biblică despr eo vizită a lui etru la IRoma. Dimpotrivă! Dacă apostolul Petru ar fi pus bazele bisericii de acolo, poate că Pavel nu s-ar fi dus la Roma, pentru că el a ales să nu clădească pe temelia pusă de alții (Rom. 15:18-22). Și încă ceva: dacă Petru ar fi avut ceva de-a face cu biserica din Roma, oare nu l-ar fi amintit, măcar în treacăt, și pe el apostolul pavel în epistola sa scrisă pentru creștini de acolo?
Încă o dată, puterea celor tari a fost umilită de puterea lui Dumnezeu. Lanțul păsărarului s-a rupt și vrabia a scăpat! În turbarea sa, Irod Antipa n-a înțeles nici de data aceasta că lupta împotriva unui Dumnezeu al minunilor, nu s-a pocăit,ci s-a apucat să-i pedepsească pe alții pentru vinovăția lui.
,,Când s-a făcut ziuă, ostaşii au fost într-o mare fierbere, ca să ştie ce s-a făcut Petru. Irod, după ce l-a căutat în toate părţile şi nu l-a aflat, a luat la cercetare pe păzitori şi a poruncit să-i omoare. În urmă, s-a coborât din Iudeea la Cezareea, ca să rămână acolo“ (Fapte 12:18-19).
Neamul acesta al irozilor a fost mereu pornit la rău și gata să verse sânge nevinovat! De data aceasta însă, răutatea și îngâmfarea lui Irod aveau să se întoarcă asupra capului lui și să-i aducă pieirea.
II. Domnul ne pedepsește dușmanii – Fapte 12:18-25
„ … Dar fața Domnului este împotriva celor ce fac rău“ (1 Petru 3:12).
Fără să știe că Dumnezeu este supărat pe el, Irod a găsit cu cale să se mânie foarte tare pe locuitorii uneia din regiunile adicente regatului său:
,,Irod era foarte mâniat pe cei din Tir şi din Sidon. Dar aceştia au venit toţi într-un gând la el şi, după ce au câştigat de partea lor pe Blast, care era mai mare peste odaia de dormit a împăratului, au cerut pace, pentru că ţara lor se hrănea din ţara împăratului“ (Fapte 12:20).
Luca își dă toată silința să ne prezinte un Irod arbitrar, orgolios pănâ la nebunie, îngâmfat pănă la delir și ateu până în măduva oaselor. Dușmanul copiilor lui Dumnezeu își devenise astfel, fără să știe, propriul lui dușman. Este portretul unui om copt pentru pedeapsa divină, iar providența nu întârzie s se manifeste:
,,Într-o zi anumită, Irod s-a îmbrăcat cu hainele lui împărăteşti, a şezut pe scaunul lui împărătesc şi le vorbea. Norodul a strigat: „Glas de Dumnezeu, nu de om!” Îndată l-a lovit un înger al Domnului, pentru că nu dăduse slavă lui Dumnezeu. Şi a murit mâncat de viermi“ (Fapte 12:21-23).
Boala lui Irod s-a numit ,,grandomanie“. Asemenea lui Lucifer, Irod s-a îmbrăcat cu ceea ce-l ridica deasupra tuturor celorlalți (haina împărătească) și s-a îmbătat de propria lui voce. În țara unde Dumnezeu s-a dezbrăcat de Sine ca să ia chip de om, un at om, un praf al acestui pământ, a râvnit și a căpătat să fie tratat de ceilalți drept un ,,egal cu Dumnezeu“. Și Dumnezeu n-a întârziat să-i aplice o corecție spre a-i aminti foarte grafic cine este, din ce este făcut și care-i va fi sfârșitul.
,,Eu sunt Domnul, acesta este Numele Meu, şi slava Mea n-o voi da altuia, nici cinstea mea, idolilor“ (Isaia 42:8)
,,Din dragoste pentru Mine, din dragoste pentru Mine vreau să lucrez! Căci cum ar putea fi hulit Numele Meu? Nu voi da altuia slava Mea“ (Isaia 48:11).
Simbolic, pedepsirea lui Irod este un avertisment pentru pedepsirea tuturor oamenilor. Toți vom sfârși mâncați de viermi, fie că ne place sau nu. Cu Irod acesta, Dumnezeu a făcut o excepție, grăbind procesul naturii și viermii au început să-l muncească încă din timpul vieții. Simbolismul acesta al pedepsei divine este păstrat și pentru soarta oamenilor care l-au sfidat pe Dumnezeu în veacu vitor:
,,Şi, când vor ieşi, vor vedea trupurile moarte ale oamenilor care s-au răzvrătit împotriva Mea, căci viermele lor nu va muri şi focul lor nu se va stinge şi vor fi o pricină de groază pentru orice făptură” (Isaia 66:24).
Domnul Isus a preluat această imagine și a folosit-o de trei ori într-una din predicile Sale (Marcu 9:44,46,48). ,,Grozav lucru este să cazi în mâinile Domnului!“ Irod Agripa, dușmanul lui Iacov, al lui Petru și al celolalți ucenici de atunci, a trebuit să simtă pe pielea lui această teribilă avertizare.
Puterea oamenilor este neputincioasă în fața puterii lui Dumnezeu. Mândria omenească piere mâncată de viermi, dar cine face voia lui Dumnezeu rămâne în veac. Luca își încheie acest pasaj cu încă una din ,,strofele“ repetate de el ca să marcheze progresul mișcării inițiate de Duhul Sfânt (vezi și Fapte 6:7; 9:31; 16:5; 19:20; 28:31).
,,Însă Cuvântul lui Dumnezeu se răspândea tot mai mult şi numărul ucenicilor se mărea“ (Fapte 12:24).
+++++
Capitolul 13 – Oportunități în lucrare
Vizionează studiul ținut la Bethel aici.
,,În biserica din Antiohia ..“ (Fapte 13:1).
În afară de Ierusalim nu există nici un oraș mai important ca Antiohia în mișcarea creștină descrisă în cartea Faptele Apostolilor. A fost un port la Mediterana, capitala provinciei romane Siria. Ca mărime a fost cel de al treilea oraș din Imperiul Roman, după Roma și Alexandria, renumit pentru cultura, dar și pentru imoralitatea păgânilor care locuiau acolo.
Urmașii lui Isus Christos s-au refugiat la Antiohia după persecuția dezlănțuită împotriva lor cu ocazia ucideii cu pietre a lui Ștefan (Fapte 11). Calea dintre Ierusalim și Antiohia a fost bătută adesea de ucenici. Barnaba a fost trimis și el din Ierusalim să vadă ce se întâmpla în mulțimea de convertiți care creștea surprinzător în comunitatea de acolo (Fapte 11:22). În Antiohia a a luat ființă prima adunare din afara granițelor Israelului și tot acolo li s-a dat ucenicilor pentru prima dată numele de ,,creștini“ (Fapte 11:26), un derivat grecesc de la termenul ,,Christos“ , la rândul lui o traducere a cuvântului evreiesc ,,Mesia“ (,,Unsul“). În felul aesta, adunarea credincioșilor în Christos a încetat să mai fie identificată drept o simplă sectă a iudaismului și a primit statutul une noi religii.
Antiohia a devenit baza misionară din care a fost trimis în lume cu Evanghelia apostolul Pavel (Fapte 13:1-3) și a fost locul în care creștinii dintre evrei au încercat, dar n-au reușit, să-i convingă pe convertiții dintre Neamuri să se taie împrejur și să țină Legea (Fapte 15:1-2). Pe drept cuvânt, Antiohia este numită în istorie ca ,,leagănul creștinilor dintre Neamuri“.
Din cauza importanței majore din cartea Faptele Apostolilor, ,,Antiohia“ a fost un nume preluat de-a lungul istoriei de foarte multe biserici locale de pretutindeni. Cetatea există și astăzi în Turcia sub numele de Antakia, pe malul ,,Mării de Turcoaz“, o parte a Mediteranei. , Foarte puține din construcțiile magnifice de altă dată se mai văd, printre ele ,,Poarta lui Adrian“ și ,,turnul Hidrilic. Una dintre ele ar fi fost enormul amfiteatru rotund, numit Circus, amintit și reconstruit pentru faimosul film ,,Ben Hur“.
Cu acest capitol începem sî vedem Antiohia ca noua bază a răspândirii creștinismului printre Neamuri și cum s-a produs decizia de a iniția cea dintâi călătorie misionară a lui Pavel (Fapte 13-15).
Timp: 2 ani.
Datare: 47-49 D.Ch.
Traseul: 2000 km
Biserici plantate: (4) Antiohia Pisidiei, Iconia, Listra și Derbe
Perioada de timp:
Antiohia Pisidiei = 3-4 luni
Iconia=3-4 luni
Listra=3-4 luni
Derbe=3-4 luni
După cea de a treia constatare generică urmează trecerea într-un cerc mai mare de activitate (6:7; 12:24; 19:20). Lucrarea rurală devine o lucrare citatidă. Peste 40 de localități sunt menționate pe nume în Faptele Apostolilor. Numele lui Saul se schimbă în Pavel (13:9) odată cu trecerea Evangheliei spre Neamuri. Poate că numele lui de cetățean evreu-roman a fost Saul Paulus.
Duhul Sfânt lucrează în providența divină și cauzează ,,oportunități“ pentru noi. Fiecare suntem responsabili de felul în care reacționăm față de aceste ,,oportunități divine“, pe care le-am putea numi și ,,faptele bune pregătite de Dumnezeu pentru ca noi să umblăm în ele“. Iată câteva observații cu aplicații practice despe aceste ,,oportunități“:
I. Oportunitățile vin la cei deja ocupați în lucrare
Dacă vrei să dai ceva de facut, caută un o ocupat! Maxima de mai sus se pregătește pentru cei cinci slujitori ai Bisericii din Laodicea. Este ilustrativ că în numărul lor nu se găsește nici unul din cei doisprezece apostoli. Ierusalimul va rămânr baza lucrării cu Evanghelia printre iudei, în timp ce Antiohia devine baza lucrării cu Evanghelia printre Neamuri. Antiohia era, la vremea aceea, cea de a treia cetate ca importanță în bazinul Mediteranei, după Roma și Alexandria.
Dacă înșiruirea celor cinci nume este în ordinea importanței, Barnaba era cel mai respectat, iar Saul era cel mai puțin important între lucrătorii de acolo. În doar scurtă vreme, ordinea aceasta va fi inversată.
Cele cinci nume pot da naștere unui studiu de sine stătător, da n-o vom face acum. Suficient să spunem că acest ,,Manaen“ este o ilustrație a faptului că poți trăi în aceleași circumstanțe, dar să ajungi o cu totul altfel de personalitate.
Slujirile identificate în text subliniază importanța ,,postului“ în viața celor care declară că sunt ,,dependenți direct de Dumnezeu“. Chiar și după ce ei primesc un mesaj clar pentru punerea deoparte a lui Barnaba și Saul pentru o lucrare specială, lucrătorii de acolo continuă să ,,postească“ (v.3). Această ,,punere a mâinilor“ care li s-a făcut lui barnaba și Saul ar putea fi considerată ,,singura“ ordinare de care a avut parte marele apostol (peste care mai pusese mâinile și Anania, cu ocazia convertirii lui). De ce este acest lucru important? Pentru că el neagă pretenția celor care presupun existența unui ,lanț“ de autoritate apostolică neîntrerupt de la ucenicii Domnului Isus și preoția de astăzi (!). Apostolul Pavel n-a făcut parte din acest lanț de autoritate apostolic.
II. Oportunitățile produc deobicei opoziție
Acțiunea și reacțiunea unui sistem fizic echilibrat se manifestă și în domeniul spiritual. Ofensiva lui Dumnezeu prin Evanghelie trezește reacția disperată a diavolului. Întâmplarea cu guvernatorul Sergius Paulus (coincidență cu numele pe care-l va purta Saul din Tars de acum înainte), este demnă de o scurtă analiză. Romanul Sergius Paulus se află între două tabere de evrei: una, la stânga, este acest Bar-Isus (iarăși un nume interesant) care era (surprinzător pentru un evreu) vrăjitor și prooroc mincinos (v.6). În cealaltă rabără erau acești musafiri veniți d ela Antiohia, barnaba și Saul, care vesteau Cuvântul lui Dumnezeu v.7). Contradicțiile dintre cele două tabere îl puneau într-un impas pe guvernatorul Sergiu Paulus (v.8).
Interesant este că Barnaba îl lasă pe Saul să vorbească (sau Dumnezeu face această alegere). Într-un fel, Saul putea să se raporteze cel mai bine la acest bar_Isus, pentru că prigonitor al Evangheliei fusese și el. Mai mult, pedeapsa vestită de Saul seamănă ca două picături de aă cu pedeapsa de care avusese parte el: ,,Iată că mâna Domnului este împotriva ta: vei fi orb și nu vei vedea soarele până la o vreme“ (v.11 cu referință la Fapte 9:8, 18).
Deși exprimarea lui Saul este categorică și foarte aspră (,,Om pli de toată viclenia și de toată răutatea, fiul dracului (opusul lui Bar-Isus), vrăjmaș al oricărei neprihăniri, …“ (v.10), în rostirea pedepsei există o mare doză de har. ,,Orbirea“ va fi doar ,,pentru o vreme“ (ca și la Saul din Tars). Acest Bar_Isus va avea timp să mediteze la situația lui și să primească eventual Evanghelia vestită de Barnaba și Saul. Până atunci însă este clar că pedepsirea lui Bar-Isus a avut un efect teribil asupta guvernatorului, care s-a grăbit să ,,creadă“, uimit de învățătura Domnului“ (v.12).
III. Oportunitățile dau pe față caracterul
Ioan Marcu ratează (13:13), dar va recupera în final (2 Tim. 4:11). Este clar că Ioan Marcu a căzut la examenul lucrări. Apostolul Pavel îl va judeca aspru și va refuza să-l mai ia alături de ei în călătoriile misionare (Fapte 15:37-39). Nu-l judecați prea aspru pe acest tinerel (Marcu Marcu 14:51-52). Dumnezeu îi va face cinstea să scrie cea de a doua Evanghelie din cele patru pe care le avem în Noul Testament !
IV. Oportunitățile dezvoltă liderii
“Barnaba și Saul” (v. 2), devine “Pavel și tovarășii lui“ (v. 13). În Perga, cel care va predica nu vamai fi barnaba, ci Pavel. Predica lui este notată ,,în extenso“, tocmai pentru a arăta că mesajul lui Pavel a fost aproape identic cu mesajul lui Petru (Fapte 2:22-36). Este clar că același Dumnezeu care L-a făcut purtător de cuvânt pe Petru, îl alesese acum în aceeași poziție și pe Pavel.
Despre predica ținută de Pavel putem să spunem că Luca a ales-o și a citat-o in extenso pentru a sublinia faptul că Pavel nu a avut ,,o altă Evanghelie“, cum era învinuit (Gal. 1 și 2), ci aceeași Evanghelie ca apostolul Petru.
Predica lui Pavel din Fapte 13:16-41 este o paralelă cu predicile lui Petru din Fapte 2 și 3. Luca face acest lucru pentru a confirma apostolialui Pavel.
- O apostolie confirmată de același mesaj.
- O apostolie fără punerea mâinilor apostolilor (13:3). Faptul că Pavel na trecut prin acest procedeu este de o importanță covârșitoare pentru neoprotestanți. El arată că nu există și nu trebuie să existe o ,,succesiune apostolică“ și un ,,har apostolic“ dat prin punerea mâinilor. Peste Pavel și-a pus mâinile Anania și ceata de presbiteri din Antiohia. Niciun apostol n-a pus mâinile peste Pavel!
Predica lui Pavel nu este o plagiere a lui Petru. Repetarea aceluiași mesaj prin persoane diferite s-a mai întâmplat de cel puțin două ori în Biblie și, de fiecare dată, acest lucru a avut o semnificație specială. Domnul isus obișnuia să-și înceapă afirmațiile speciale cu acel ,,Amin, amin grăiesc Eu vouă“, ,,Adevărat, adevărat vă spun…“ repetiția atrăgea atenția asupra importanței deosebite a afirmației care urma.
- Isaia 2:2-5 – Mica 4:1-5 – textul din Mica este aproape cuvânt cu cuvânt preluat parcă din isaia. Repetiția profetică arată că evenimentele viitoare sunt inalterabile. Dumnezeu va face întocmai! Este același procedeu remarcat de Iosif în visele lui faraon: ,,Visul i-a fost arătat lui Faraon în două feluri, pentru că acest lucru este hotărât de Dumnezeu“ (Gen. 41:32). Deși textul din Isaia este preluat parțial (ciuntit) ca emblemă a Națiunilor Unite, evenimentele vestite de Isaia și Mica nu s-au petrecut încă. Împlinirea lor este în vitor. Astfel de evenimente nu încap în schemele unor exegeți care afirmă că Israelul nu va mai juca un rol însemnat în istorie. Ce să facem? Să modificăm Biblia ca s-o facem să spună ca noi sau să modificăm ce spunem noi ca să fim în acord cu Biblia?
- 2 Petru 2:10b-20 – Iuda 4-13 – textul lui uda este o preluare a unui fragment din epistola lui etru și subliniază unitatea mesajului presbiterilor în vremuri de pierderea discernământului spiritual și de apostazie personală.
+++++
Capitolul 14 – Puterea la lucru în prima călătorie a lui Pavel
Vizionează predica la Bethel aici.
Capitolele 13 și 14 din faptele Apostolilor redau itinerarul primei călătorii misionare și reacțiile pe care le-a produs intervenția puterii lui Dumnezeu în cetățile vizitate de Barnaba și Pavel. Ca perioadă de timp, dacă punem împreună informațiile din Galateni 1:18 și 2:1 ajungem la concluzia că această primă călătorie misionară în care au fost strîbătuți peste 2.000 de kilometrii a durat între 8 și 11 ani.
Prima călătorie misionară a lui Pavel a prilejuit trecerea puterii Evangheliei spre Neamuri. În fiecare cetate vizitată, reacția cu care a fost întâmpinată puterea de mântuire a lui Dumnezeu a fost diferită. Putem alcătui astfel un mozaic multicolor de reacții posibile la Evanghelie valabil și astăzi.
În Antiohia – puterea lui Dumnezeu a găsit ascultare și supunere. Biserica era în post și rugăciune. Ei au acceptat ca Barnaba și Pavel să plece în misiune.
În Pafos, puterea s-a confruntat cu împotrivirile demonice în vrăjitorul Bar-Isus.
În Perga – Ioan Marcu a dezertat din slujirea puterii Evangheliei.
În Antiohia din Pisisdia, puterea a fost întâmpinată de religiozitatea lipsită de credință a evreilor, confirmând că sosise vremea Neamurilor
În Iconia, vom vedea astăzi, puterea a fost întâmpinată cu divizarea cetății și ci progonirea purtătorilor ei.
În Listra, puterea s-a confruntat cu lipsa de discernământ, cu idolatria și cu nestatornicia oamenilor.
Îm Derbe, puterea a găsit un teren bun în inimile oamenilor.
În drumul de întoarcere spre casă, puterea desăvârșește lucrarea începută în bisericile din aceste cetăți, prin rânduielile așezate de Barnaba și saul. Bisericile au nevoie să fie evanghelizate, maturizate și organizate.
Revenind la studiul nostru din capitolul 14, vedem cum a fost întâmpinată puterea Evangheliei în Iconia, Listra și Derbe.
- Întâmpinată cu divizare – Iconia – 14:1-6
Toată cetatea asista parcă la un meci ideologic între două partide evreiești. Între religiozitatea mozaică și salvarea mesianică, Dumnezeu și-a avut suporterii Lui, iar diavolul suporterii lui. - Întâmpinată cu confuzie – Listra – 14:6-20
Oamenii din Listra au avut privilejul de a asista la o vindecare miraculoasă. Reacția lor a dat însă pe față nestatornicia unor suflete lesne impresionabile. În judecata celor din Listra, Pavel și Barnaba nu puteau fi decât sau zei sau excroci. S-a văzut încă o dată că minunile nu sunt garanția mântuirii, iar entuziasmul nu poate ține loc seriozității și profunzimii credinței adevărate. - Întâmpinată cu acceptare – Derbe – 14:20-21
Deși comentariul la lucrarea din această localitate este scurt, el subliniază receptivitatea oamenilor din cetate pentru Evanghelie. Remarcăm încă o dată că cei convertiți n-au fost numiți ,,creștini“, ci ,,ucenici“. Deosebirea de atunci își are semnificai profunde pentru copiii lui Dumnezeu din generaia noastră.
Să-mi fie îngăduit să vă recomand pentru un studiu personal adespre cele trei expresii din Fapte 14:1-3 ( ,,în așa fel“, „au răzvrătit sufletele Neamurilor“, ,,îngăduia să se facă semne“). Ele vorbesc despre abilități ale predicatrilor, despre domeniul în care se duc luptele spirituale și despre ,,excepțiile“ manifestărilor supranaturale (Dumnezeu n-a îngrijit, n-a declanșat, ci doar a ,,îngăduit“, ca o excepție de la regulă).
Capitolul 14 se încheie cu o scurtă trecere în revistă a activităților desfășurate la drumul de întoarcere acasă în bisericile înfințate deja:Listra, Iconia, Antiohia, Pisidia și Perga. Textul ne pune înainte lucrări care sunt necesare în toate bisericile înfințate astăzi:
Rânduieli în Biserică
- Evanghelizare – 14:21
- Maturizare – 14:22
- Ordinare – 14:23-25
- Raportare – 14:26-27
Câteva remarci:
Au rânduit presbiteri în fiacre Biserică – vorbește despre necesitatea pluralismului în ceata celor care conduc o biserică locală.
S-au întors să dea o dare de seamă bisericii care i-a trimis în misiune. Oricare lucrător trebuie să fie plasat sun autoritatea unei biserici locale din care să facă parte.
În toată atitudinea tumultoasă din această prima călătorie misionară s-a văzut foarte clar care au fost prioritățile lucrătorior: ei L-au pus pe Dumnezeu pe locul întâi, pe oameni pe locul al doilea și pe ei pe locul al treilea. Aceasta este rânduiala celor care lucrează sub călăuzirea puterii Duhului Sfânt.
+++++
Capitolul 15 – Puterea lui Dumnezeu și slăbiciunile noastre
Vizionează predica la Bethel aici și aici.
Acesta este un capitol pentru lucrătorii creștini din Biserică și se intitulează ,,Puterea lui Dumnezeu și neputințele lucrătorilor.“ Capitolul 15 este capitolul ,,neînțelegerilor“, ca să nu le numim de-a dreptul ,,certuri și dispute“. Este important să menționăm că TOATE aceste neînțelegeri s-au prudus între lucrători „creștini“. Cum a fost cu putință?
A fost cu putință așa cum este și astăzi cu putință. Oriunde sunt oameni sunt probleme, iar Dumnezeu trebuie să lucreze cu oameni problemă pentru că altfel de oameni nu … există.
Din capitolul acesta învățăm câteva lucruri.
a. Că este normal, din cauza slăbiciunilor noastre, că în adunarea sfinților să existe și neînțelegeri.
b. Că aceste neînțelegeri pot dura mult, unele dintre ele chiar pentru totdeauna. Nu toate conflictele se rezolvă ! Nici cele legate de preferințele mozaice, nici cele dintre Pavel și Barnaba nu s-au rezolvat printr-o soluție comună. S-a convenit doar ca fiecare să rămână la încredințarea lui. S-a acăzut de acord că nu pot fi de acord !!!
c. Că providența lui Dumnezeu poate trece peste neînțelegerile noastre, folfosindu-le chiar spre un bine la care nu ne-am gândit. Unele neînțelegeri sunt izvor de soluții la care nu ne-am gândit.
Dacă mă veți întreba: ,,Când au început ,,denominațile“ care împarta astăzi Biserica creștină?“, am să vă răspund: ,,În capitolul 15 din Faptele Apostolilor!“
I. Neînțelegeri între Pavel și lucrătorii de la Ierusalim
- Creștini prin Moise sau fără Moise
II. Neînțelegeri între apostolii și presbiterii la Ierusalim
- Petru despre trecut
- Pavel despre prezent
- Iacov despre viitor
III. Neînțelegeri între Pavel și Barnaba
- Ioan Marcu, mărul discordiei
- Poticnire sau providență ?
Lucrarea lui Pavel a mers bine până ce au venit la Antiohia câțiva creștini de la Ierusalim. Ei au tulburat atmosfera vorbind despre necesitatea convertirii Neamurilor nu numai la lucrarea lui Christos, ci și la iudaismul lui Christos.
Neînțelegerea a fost despre o problemă fundamentală a credinței și ,,frații l-au sfătuit pe Pavel să se suie la Ierusalim“ (Vom vedea că nu oamenii l-au convins pe Pavel să meargă la Ierusalim, pentru că el nu asculta de oameni, ci o vedenie cerească – Gal. 2:2).
Neînțelegerea s-a generalizat apoi în cadrul adunării presbiterilor și apostolilor bisericii din Ierusalim. Luca folosește eufemisme atunci când scrie: ,,După ce s-a făcut multă vorbă“. Eu cred că a fost o neînțelegere foarte … activă și zgomotoasă. Luca ne spune că, dintre toți care au vorbit, trei persoane au spus ce trebuia spus.
Petru a avut o mărturie personală plină de pocăință, în care, vorbind despre trecut, a spus cam așa, ,,Mă așez alături de Pavel. Lucrarea lui este cea pe care ar fi trebuit să o fac eu“.
După el au luat cuvântul Barnaba și Pavel care au arătat ce mare este implicația puterii lui Dumnezeu în lucrarea prezentă pe care o fac ei, iar la sfârșit a vorbit Iacov despre o profeție foarte interesantă despre viitor.
Cine era acest Iacov? Nimeni altul decât fratele Domnului Isus, cel căruia I s-a arătat în mod special Cel înviat (1 Cor. 15:7), cel promovat astfel în fruntea bisericii de la Ierusalim fără a fi în numărul celor doisprezece apostoli și cel care este autorul epistolei care-i poartă numele. Probabil că celor care l-ar fi învinuit că el n-a stat alături de Domnul Isus în cei trei ani de lucrare terestră, Iacov le-a răspuns: ,,Dar nici voi nu știți ce a făcut și ce aspus Isus la 9 ani, la 14 ani, la 20 de ani, la 29 de ani. Într-adevăr, discuțiile cu fratele mai mare, Isus, au format în Iacov un teolog de seamă. Cine-i citește epistola vede repede că acest om are stilul vorbirii publice a Domnului Isus.
Iacov aduce înainte celor din Ierusalim una din profețiile obscure, arătând că era versat în cunoașterea Scripturilor. Este o profeție umbroasă din Amos. Ea spune, lămurește Iacov, că evreii vor intra pentru o vreme într-o ,,cădere, prăbușire“, și că, un timp, Neamurile îl vor cunoaște pe Dumnezeu mai bine decât evreii. La finalul acestei perioade, spune Amos și lămurește acum Iacov, Dumnezeu se va întoarce ca ,,să ridice cortul lui David din prăbușirea lui, pentru ca rămâșița de oameni (evrei) să caute pe Domnul, ca și toate Neamurile peste care este chemat Numele Meu“. Iacov le atrage atenția că această realitate a fost cunoscută de Dumnezeu, ,,care face aceste lucruri și căruia Îi sunt cunoscute din veșnicie“ (Fapte 15:14-18). Vorbirea lui Iacov a înduplecat întreaga adunare de atunci și ar trebui să-i înduplece astăzi și pe toți acei ,,amileniști“ care nu cred că Dumnezeu se va mai întoarce la Israel.
Noul Testament folosește cuvântul secular ,,eclesia“ (ekklesia) pentru aidentifica părtășia unui grup de credincioși. El este tradus în limba română de obicei prin ,,biserică“, dar înseamnă de fapt ,,adunare“. Sensul din vechime era că un împărat sau un alt înalt demnitar îi chema pe supușii săi laolaltă. Creștini sunt și ei cei care au răspuns chemării Domnului lor, Isus Christos.
,,… şi să vă lumineze ochii inimii, ca să pricepeţi care este nădejdea chemăriiLui, care este bogăţia slavei moştenirii Lui în sfinţi“ (Efeseni 1:18).
,,Este un singur trup, un singur Duh, după cum şi voi aţi fost chemaţi la o singură nădejde a chemăriivoastre“ (Efeseni 4:4).
În Vechiul Testament, pentru poporul lui Dumnezeu este folosită expresia ,,qahal“ cu aceeași semnificație de ,,adunare“:
,, [ Când toată adunareaa păcătuit] Dacă toată adunarealui Israel a păcătuit fără voie şi fără să ştie, făcând împotriva uneia din poruncile Domnului lucruri care nu trebuiesc făcute şi făcându-se astfel vinovată, și dacă păcatul săvârşit s-a descoperit, adunareasă aducă un viţel ca jertfă de ispăşire, şi anume să-l aducă înaintea cortului întâlnirii“ (Levitic 4:13-14).
,,El este acela care, în adunareaisraeliţilor din pustie, cu îngerul care i-a vorbit pe muntele Sinai şi cu părinţii noştri, a primit cuvinte vii, ca să ni le dea nouă“ (Faptele Apostolilor 7:38).
Pe alocuri, termenul ,,adunare“ a supraviețuit și în traducerea lui Cornilescu:
,,O mare frică a cuprins toată adunarea şi pe toţi cei ce au auzit aceste lucruri“ (Faptele Apostolilor 5:11).
,,Căci, de pildă, dacă intră în adunarea voastră un om cu un inel de aur şi cu o haină strălucitoare şi intră şi un sărac îmbrăcat prost … (Iacob 2:2).
,,Toată adunarea a tăcut şi a ascultat pe Barnaba şi pe Pavel, care au istorisit toate semnele şi minunile pe care le făcuse Dumnezeu prin ei în mijlocul neamurilor“ (Faptele Apostolilor 15:12).
,,Să nu părăsim adunarea noastră, cum au unii obicei, ci să ne îndemnăm unii pe alţii, şi cu atât mai mult, cu cât vedeţi că ziua se apropie (Evrei 10:25).“
Strâns legat de ,,eclesie“ este termenul ,,klesis“, care înseamnă ,,chemat“. El presupune o relație personală între Dumnezeu și om, în care Dumnezeu este cel ce cheamă și omul este cel care răspunde. Pentru a răspunde chemării, omul trebuie să fie suficient de matur ca să o înțeleagă. Iată încă un motiv să renunțăm la botezul copiilor … Un creștin este un om care a răspuns chemării:
,, … alerg spre ţintă, pentru premiul chemării cereşti a lui Dumnezeu, în Hristos Isus“ (Filipeni 3:14).
,,… între care sunteţi şi voi, cei chemaţi să fiţi ai lui Isus Hristos“ (Romani 1:6).
,,… dar pentru cei chemaţi, fie iudei, fie greci, este puterea şi înţelepciunea lui Dumnezeu. … De pildă, fraţilor, uitaţi-vă la voi care aţi fost chemaţi: printre voi nu sunt mulţi înţelepţi în felul lumii, nici mulţi puternici, nici mulţi de neam ales“ (1 Corinteni 1:24, 26).
Apostolul Pavel n-a uitat niciodată că a fost chemat. Inițiativa i-a aparținut lui Dumnezeu:
,,Dar, când Dumnezeu, care m-a pus deoparte din pântecele maicii mele şi m-a chemat prin harul Său, a găsit cu cale să descopere în mine pe Fiul Său, ca să-L vestesc între neamuri, îndată n-am întrebat pe niciun om“ (Gal. 1:15-16).
,,De altă parte, ştim că toate lucrurile lucrează împreună sprebinelecelor ce iubesc pe Dumnezeu, şi anume sprebinelecelor ce sunt chemaţi după planul Său“ (Rom. 8:28).
,,… şi să vă lumineze ochii inimii, ca să pricepeţi care este nădejdea chemăriiLui, care este bogăţia slavei moştenirii Lui în sfinţi“ (Efeseni 1:18).
,,Este un singur trup, un singur Duh, după cum şi voi aţi fost chemaţi la o singură nădejde a chemăriivoastre“ (Efeseni 4:4).
Documentul încheiat și parafat la Ierusalim este o biruință a Evangheliei adevărate, dezbrăcată de hainele ei evreiești în care a apărut. Recomandările din final, cu săracii, carnea fără sânge, lucruri jertfite idolilor au fost sfaturi pentru o bună conviețuire cu evreii în adunările locale. Ele n-au fost însă gândite să constituie doctrine și nici nu au ajuns. Apostolul Pavel va dezvolta acest principiu în epistolele lui, mai ales în Romani 14 – 15 și 1 Corinteni 8 – 10. De dragul celor mânuiți, fiecare trebuie să evităm să devenim o piatră de potignire pentru un frate de-al nostru, renunțând la libertățile noastre de dragul părtășiei și al ajutorării reciproce.
Pentru cei care vor să pătrundă mai adânc în rostul întânirii de la Ierusalim, recomand parcurgerea evenimentului prin citirea mărturiei personale pe care ne-a lăsat-o Pavel în primele două capitole din Galateni. Este clar că apostolul Neamurior și-a apărat cu tărie cauza și a subliniat că, deși sunt două feluri de manifestări în public, nu există și două Evanghelii. Când și-au dat mâna ca să meargă unii (Petru, Ioan și Iacov) la cei tăiați împrejur, iar alți la Neamuri (Pavel și Barnaba) liderii lucrări lui Dumnezeu de atunci au accetat să existe două denominații, fiecare cu caractersticile ei. A fost prima despărțire din istoria denominațiilor creștine. Asta, arată Pavel cu tărie, nu înseamnă că există și două Evanghelii. Iar atunci când până și Barnaba și Petru au fost prinși în lanțul fățărniciei, Pavel le-a stat categoric și public împotrivă. Despărțirea însă s-a produs. Pentru cei ce au ochi să vadă, chiar și epistolelle Noului testament au fost culese și așezate în această manieră. De la Romani la 2 Tesaloniceni sunt ,,epistolele Neamurilor“, iar de la Evrei, Iacov, 1, 2 Petru, 1,2,3 Ioan și Iuda, plus Apocalipsa sunt ,,epitolele celor tăiați împrejur“. Despărțirea aceasta, neînțelegerea aceasta, se manifestă din nou acum, la sfârșitul istoriei Bisericii, când ramura ,,mesianică“ a creștinilor proveniți dintre cei tăiați împrejur este din ce în ce mai numeroasă, prevestind poate vremea în care Dumnezeu se va întoarce ,,să ridice cortul lui David din prăbușirea lui“.
(Cît de caraghioși ne par acum cei care pretind că această ,,ridicare din prăbușire“ ar vesti o mare trezire … a credincioșilor dintre Neamuri …).
Cea de a treia ,,neînțelegere“ consemnată în capitolul 15 este aceea dintre Barnaba și Pavel. Dacă până șia stfel de oameni pot avea neînțelegeri, ce să mai zicem de noi ?! Subiectul disputei dintre ei a fost atitudinea față de Ioan Marcu. A fost o neînțelegere din care providența a făcut două echipe misionare, una în care Barnaba l-a luat cu el pe Ioan Marcu, iar cealaltă în care Pavel a plecat cu … Sila. Neînțelegerea avea să fie de durată, dar avea să se încheie cu ceea ce îi scrie Pavel lui Timotei: ,,Ia pe Marcu și adu-l cu tine; căci el îmi este d efolos pentru slujbă“ (2 Tim. 4:11). Răbdarea lui Barnaba, arătată prima dată în cazul lui Saul din Tars, l-a format pe Ioan Marcu spre slujire. Harul a mai biruit încă o dată, iar puterea lui Dumnezeu s-a mai dovedin încă o dată, desăvârșită în slăbiciunile noastre. Puterea care l-a făcut pe Pavel un apostol al Neamurilor, l-a făcut și pe Ioan Marcu destoinic să scrie cea de a doua dintre cele patru evanghelii ale Noului Testament.
+++++
Capitolul 16 – Trei lucruri noi prin puterea de sus
Ne aflăm în debutul celei de a doua călătorii misionare a apostolului Pavel.
Timp: 2 ani
Perioada: 50-52 D.Ch.
Traseul: 4500 km (2000 pe mare; 2500 pe uscat)
Biserici plantate: (4) Filipi, Tesalonic, Berea și Corint
Perioada de timp: Filipi=2-3 luni
Tesalonic=2-3 luni
Berea=1 lună
Corint=18 luni
Așa cum am văzut în capitolul precedent, Pavel și Barmaba s-au întors la Antiohia cu scrisoarea care conținea hotărârea bisericii din Ierusalim. Pentru confirmare și pentru eventuale alte lămuriri, cei din Ierusalim i-au trimis împreună cu Pavel și Barnaba pe încă doi din Ierusalim, Iuda și Sila:
,,Am trimis dar pe Iuda şi pe Sila, care vă vor spune prin viu grai aceleaşi lucruri. … Ei deci, şi-au luat rămas bun de la Biserică, şi s-au dus la Antiohia, unde au dat epistola mulţimii adunate. După ce au citit-o, fraţii s-au bucurat de îmbărbătarea, pe care le-o aducea. Iuda şi Sila, care şi ei erau prooroci, au îndemnat pe fraţi, şi i-au întărit cu multe cuvinte“ (Fapte 15:27, 30-32).
Dintre cei doi, Sila nu s-a mai întors la Ierusalim, ci s-a alăturat numărului de predicatori care vesteau Cuvântul în Antionia:
,,După câtăva vreme, fraţii i-au lăsat să se întoarcă în pace la aceia de care fuseseră trimişi. Totuşi Sila a găsit cu cale să rămână acolo. Pavel şi Barnaba au rămas în Antiohia, şi învăţau pe norod şi propovăduiau, cu mulţi alţii, Cuvântul Domnului“ (fapte 15:33-34).
Pe Pavel și Barnaba îi muncea însă gândul că bisericile nou înfințate în Galatia erau încă nelămurite și tulburate de lucrarea iudaizatorilor, așa că s-au gândit să refacă primul lor itinerar misionar.
,,După câteva zile, Pavel a zis lui Barnaba: „Să ne întoarcem, şi să mergem pe la fraţii din toate cetăţile, în care am vestit Cuvântul Domnului, ca să vedem ce mai fac” (Fapte 15:36).
Având în mână scrisoarea cu decizia bisericii din Ierusalim, Pavel s-a grăbit să plece spre bisericile Galatiei, de data aceasta împreună cu Sila, ca să curme neînțelegerile semănate de propovăduitorii iudaizatori.
,,Pe când trecea prin cetăți, învăța pe frați să păzească hotărârile apostolilor și presbiterilor din Ierusalim (Fapte 16:4).
Probabil că cei vizitați l-au întrebat pe Pavel ceva și despre Barnaba. Mă întreb ce oare le-a răspuns Pavel ?
1. Alegerea unui înlocuitor al lui Ioan Marcu.
Fiecare lucrător al Evangheliei trebuie să se dedice total, plenar acestei îndeletniciri. El are nevoie ca cineva să preia grija lucrurilor materiale zilnice.
Aceasta a fost metoda lui Pavel, ori de câte ori, i-a fost la îndemână. Nu că i-ar fi fost rușine sau că s-ar fi dat înapoi de la munca fizică, dar timpul său era mai bine folosit pentru rugăciune, studiu și propovăduire. Vom vedea acest lucru în capitolul 18 din faptele Apostolilor, unde Pavel muncește la facerea corturilor cot la cot cu Aquila și Priscila, dar n-a mai făcut-o, ci ,,s-a dedat cu totul propovăduirii“ de îndată ce au venit alături de el, Sila și Timotei (Fapte 18:1-5).
La începutul primei călătorii misionare, slujba de slujire în lucrurile materiale a fost făcută pentru Barnaba și Pavel de mai tânărul Ioan Marcu. După ce Barnaba și Ioan Marcu s-au despărțit de Pavel și a format o nouă echipă misionară împreună cu Sila, era nevoie de cineva care să-l înlocuiască pe Ioan Marcu. Foarte mulți tineri care se duc astăzi în ,,short term mission“ (misiune pe timp limitat) sunt echipă de suport în lucrurile materiale pe lângă misionarii de carieră. Ei ,, scriu scrisori, pun timbre pe plicuri, lucrează la computer, fac curat, merg la cumpărături, duc lucrurile la spălat, etc. Pavel și Sila erau deci în căutarea unui astfel de ajutor. Credincioșii din Listra și Iconia, care i l-au recomandat lui Pavel pe tânărul Timotei:
,,În urmă, Pavel s-a dus la Derbe şi la Listra. Şi iată că acolo era un ucenic, numit Timotei, fiul unei iudeice credincioase şi al unui tată Grec. Fraţii din Listra şi Iconia îl vorbeau de bine“ (Fapte 12:1-2).
Nu putem să mergem mai departe fără a spune ceea ce știm despre acest tânăr remarcabil:
Timotei a fost copilul unei ,,mezalianțe“, o căsătorie vinovată între o evreică și un grec. Nu știm cum s-a întâmplat această alianță neîngăduită de Scripturile mozaice, mai ales că ni se spune că mama și bunica lui Timotei erau versate în studiul Vechiului Testament:
,,Tu să rămâi în lucrurile, pe care le-ai învăţat şi de care eşti deplin încredinţat, căci ştii de la cine le-ai învăţat: din pruncie cunoşti Sfintele Scripturi“ (2 Tim. 3:14-15).
Timotei a crescut astfel la intersecția a două culturi: cultura greacă, supremă în vremea aceea, și cultura iudaică, suptă de la mama lui împreună cu laptele matern. În familie, tatăl lui Timotei, al cărui nume nu este considerat suficient de important ca să ni se dea, și-a impus punctul de vedere și cultura pe care o reprezenta. Asta se vede din faptul că numele ales pentru copil a fost grec, Thimoteus, și din faptul că pruncul n-a fost tăiat împrejur, cum era obiceiul la iudei.
Timotei a fost un tânăr cu o alegere bună. Între cultura vremii, cultura grecească la modă până și la Roma imperială, și cultura prăfuită a mamei și bunicii lui, Timotei a ales cultura evreilor, singura care îl așeza în pas cu eternitatea. Între lumea de acum și lumea viitoare, Timotei a ales cu înțelepciune să se alăture ,,poporului cărții sfinte“.
Timotei pare să fost fost convertit la creștinism împreună cu mama și bunica lui cu ocazia primei călătorii misionare a lui Pavel și Barnaba. Pavel îl numește afecționat mai târziu ,,fiul meu“, o copie a comportamentului deprins de la marele apostol:
,,Îmi aduc aminte de credinţa ta neprefăcută, care s-a sălăşluit întâi în bunica ta Lois şi în mama ta Eunice, şi sunt încredinţat că şi în tine“ (2 Timotei 1:5).
,,Pentru aceasta v-am trimis pe Timotei, care este copilul meu preaiubit şi credincios în Domnul. El vă va aduce aminte de felul meu de purtare în Hristos şi de felul cum învăţ eu pe oameni pretutindeni în toate Bisericile“ (1 Cor. 4:17).
,, … către Timotei, adevăratul meu copil în credinţă“ (1 Timotei 1:2).
Fără îndoială, Timotei a văzut în Listra pățaniiile apostolului din prima călătorie: vindecarea ologului, entuziasmul păgân al locuitorilor, nestatornicia adulării lor, când aproape că l-au omorât cu pietre și curajul nemaipomenit al lui Pavel:
,,Atunci au venit pe neaşteptate din Antiohia şi Iconia nişte Iudei, care au aţâţat pe noroade. Aceştia, după ce au împroşcat pe Pavel cu pietre, l-au târât afară din cetate, crezând că a murit. Când l-au înconjurat însă ucenicii, Pavel s-a sculat şi a intrat în cetate“ (Fapte 14:19-20).
,,Tu, însă, ai urmărit de aproape învăţătura mea, purtarea mea, hotărârea mea, credinţa mea, îndelunga mea răbdare, dragostea mea, răbdarea mea, prigonirile şi suferinţele care au venit peste mine în Antiohia, în Iconia şi în Listra. Ştii ce prigoniri am răbdat; şi totuşi Domnul m-a izbăvit din toate“ (2 Tim. 3:10-11).
Timotei era ,,vorbit de bine“ de cei din mica adunare din Listra, așa că Pavel l-a ordinat și l-a luat alături în cea de a doua călătorie misionară:
,,Nu fi nepăsător de darul care este în tine, care ţi-a fost dat prin prorocie, cu punerea mâinilor de către ceata prezbiterilor“ (1 Tim. 4:14).
,,De aceea îţi aduc aminte să înflăcărezi darul lui Dumnezeu, care este în tine prin punerea mâinilor mele“ (2 Tim. 1:6)
Timotei a aceepta să fie tăiat împrejur la vârsta adultă, nu ca o condiție a mântuirii, ci ca o condiție a lucrării lui printre cei ,,tăiați împrejur“:
,,Pavel a vrut să-l ia cu el; şi, după ce l-a luat, l-a tăiat împrejur, din pricina Iudeilor, care erau în acele locuri; căci toţi ştiau că tatăl lui era Grec“ (Fapte 16:3).
Întrebarea firească este: cum de a putut face Pavel așa ceva când purta în mână scrisoarea libertății în Christos dobândită după o așa de mare luptă la Ierusalim? Explicația acestei ,,elasticități“ de metodă și de acomodare la terenul de lucru se gîsește într-o scrisoare adresată corintenilor:
,,Căci, măcar că sunt slobod faţă de toţi, m-am făcut robul tuturor, ca să câştig pe cei mai mulţi. Cu Iudeii, m-am făcut ca un Iudeu, ca să câştig pe Iudei; cu cei ce sunt sub Lege, m-am făcut ca şi când aş fi fost sub Lege (măcar că nu sunt sub Lege), ca să câştig pe cei ce sunt sub Lege; cu cei ce sunt fără Lege, m-am făcut ca şi cum aş fi fost fără lege (măcar că nu sunt fără o lege a lui Dumnezeu, ci sunt sub legea lui Hristos), ca să câştig pe cei fără lege. Am fost slab cu cei slabi, ca să câştig pe cei slabi. M-am făcut tuturor totul, ca, oricum, să mântuiesc pe unii din ei. Fac totul pentru Evanghelie, ca să am şi eu parte de ea“ (1 Cor. 9:19-23).
Timotei a ajuns apoi colaboratorul favorit al apostolului Pavel, fiind probabil ,,băiatul pe care niciodată nu l-a avut“:
,,Căci n-am pe nimeni, care să-mi împărtăşească simţirile ca el, şi să se îngrijească într-adevăr de starea voastră. Ce-i drept, toţi umblă după foloasele lor, şi nu după ale lui Isus Hristos. Ştiţi râvna lui încercată; cum, ca un copil cu tatăl lui, a lucrat ca un rob împreună cu mine pentru înaintarea Evangheliei. Pe el dar, nădăjduiesc să vi-l trimit, de îndată ce voi vedea ce întorsătură vor lua lucrurile cu privire la mine“ (Filip. 2:19-23).
2. Deschiderea de drum spre Europa
Pentru europeni, faptul că Dumnezeu a ales ca centru al istoriei biblice Israelul și Orientul Mijlociu este și va rămâne un paradox și o mare … greșeală. Într-un mini-muzeu din mănăstirile de la Meteora există o planșă care ilustrează acest lucru. Grecii deplăng că Dumnezeu a greșit când a venit la evrei și usțin că, dacă ar fi venit la nemul lor, Christos n-ar fi trebuit să moară. Mândrii de ,,revelațiile“ filosofilor-preoți greci care au dat omenirii poarta spre ieșirea din sălbăticie spre lumea minunată a democrației, ei nu uită să adauge că Dumnezeu Și-a reparat greșeala făcând ca tote cărțile Noului Testament să fie scrise sau traduse foarte repede în limba greacă, limba culturii europene. Astăzi, spun ei, nu poți fi un teolog dacă nu înveți greaca pentru pătrunde tainele textului inspirat în ,,original“. Cine a vizionat filmul ,,My Big Fat Greek Wedding“ a putut vedea cât de mândrii sunt și azi grecii de neamul și de istoria lor.
Apostolul Pavel, fin cunoscător al culturii grecești, deși le scrie romanilor, nu-i identifică cu limba latină și cu cultura romană, cu cu apartenența lor la sfera de influență a culturii grecești! Iată ce remarcă el cu parțiaitate: ,,Eu sunt dator şi grecilor şi barbarilor, şi celor învăţaţi şi celor neînvăţaţi .Astfel, în ce mă priveşte pe mine, am o vie dorinţă să vă vestesc Evanghelia vouă, celor din Roma“ (Rom. 1:14-15). N-a fost însă dintotdeauna așa. Inima lui Pavel l-ar fi trimis mai degrabă spre teritoriile Caucazului, dacă ,,Duhul lui Christos“ nu i-ar fi stat împotrivă.
Pavel nu se gândea la Europa și la greci. Se gândea însă Dumnezeu, care i-a trimis apostolului o chemare clară venită printr-un vis:
„Noaptea, Pavel a avut o vedenie: un om din Macedonia sta în picioare şi i-a făcut următoarea rugăminte: ,,Treci în Macedonia, şi ajută-ne!“ După vedenia aceasta a lui Pavel, am căutat îndată să ne ducem în Macedonia, căci înţelegeam că Domnul ne cheamă să le vestim Evanghelia“ (Fapte 16:9-10).
,,Macedonia“ de care se vorbește în text este ceea ce mai rămăsese în continentul european din fostul Imperiu al lui Alexandru Macedon. De exemplu, numele orașului Filipi vine de la Numele lui Filip al doilea, un rege al Macedoniei, iar numele Tesalonic vine d ela o prințesă numită Tesalonica (Tesalos plus ,,nike“ care înseamnă victorie), născută chiar în ziua marii victoria macedoniene de la Tesalia (353/352 î.Ch).
Trecerea lui Pavel în Macedonia a marcat prima confruntare dintre învățătura lui Christos și marea tradiție filosofico-religioasă a Greciei. Creştinismul era încă tînăr, plin de putere şi de entuziasm. Biserica apăruse ca o revărsare de prospeţime într-o lume intrată în putrefacţia păcatului. Totul în jur părea că se prăbuşeşte. Religiile de altădată nu mai erau decît umbre. Filosofiile se transformaseră în păreri discutabile. Deasupra tuturor se aşezase, strivind tot, sandala imperială a Romei. Forţa subjugase încă o dată spiritul. Carnea şi pornirile ei puseseră stăpînirea pe lume. Egoismul, cruzimea, jaful şi uciderea erau răspîndite la culme pe toată faţa pămîntului.
„Ce este Adevărul?” nu mai preocupa aproape pe nimeni. „Adevărul” zilei era dictat de cei care deţineau puterea. Religiozitatea, evlavia şi înfrînarea nu se mai întîlneau decît pe alocuri. „Omul” era în centrul preocupărilor lumii. Cezarul fusese declarat „Zeu” şi astfel de zei dictau destinul popoarelor. În confuzia care domnea pretutindeni, Evanghelia creştină a apărut ca un fulger în noapte, brăzdînd întunerecul care se lăsase greu. Ea se prezenta tuturor ca o veste nouă venită din ceruri şi într-adevăr de aşa ceva aveau nevoie oamenii. Învăţătura ei antagoniza pretenţiile Romei care-l ridicase pe Cezar printre zei. Evanghelia prezenta calea inversă, calea prin care Dumnezeu însuşi coborîse în mijlocul oamenilor. Biserica creştină prezenta lumii, nu o nouă învăţătură şi nici o nouă formă de organizare, ci o Persoană care a trăit o viaţă exemplară. Fusese o viaţă trăită între oameni, dar într-atît de deosebită, într-atît de unică în măreţia ei, în iubirea ei ne-pămînteană, în absoluta ei puritate şi-n completa ei dăruire de sine, încît această viaţă atrăgea cu puterea ei de fascinaţie pe toţi cei care aflau de existenţa ei. Isus-Mîntuitorul, arătase lumii pentru prima dată ce face şi cum este Dumnezeul care a creiat universul.
Viaţa acestui întemeietor al creştinismului nu se sfîrşise odată cu moartea. Ea continua să trăiască dincolo de înviere, manifestîndu-se cu putere în existenţa şi faptele Bisericii. Cristos trăia şi în cer, dar şi în creştinii primului secol.
Filipi era un fel de Romă în miniatură. Limba oficială era latina, dar pretutindeni pe străzi se vorbea greceşte. Numele vechi al cetăţii Filipi fusese mai întîi Datos, iar apoi Krenides, care se poate traduce prin „izvoarele” sau „puţurile”. Numele de „Filipi” îi fusese dat de tatăl lui Alexandru cel Mare, Filip, care îşi făcuse o avere imensă cu aurul scos din minele din împrejurimi. Cetatea se afla într-o regiune extraordinar de bogată. Un sol fertil şi un subsol încărcat de metale preţioase îi aduseseră foarte curînd celebritatea. Dincolo de toate acestea, plasarea oraşului într-o depresiune montană care funcţiona ca o veritabilă „poartă” între Europa şi Asia, îi adusese afluenţă comercială şi-l determinase pe Cezar Augustus să declare cetatea Filipi: „Colonie Romană”. Coloniile din Imperiu nu erau cuceriri noi, ca în terminologiile folosite de noi astăzi. Ele erau mai degrabă oraşe noi, formate din „Legionari” retraşi la pensie după împlinirea datoriilor militare. Aşa se explică faptul că, în ciuda numărului de locuitori greco-macedoneni, majoritatea cetăţenilor din Filipi se numeau „romani”:
„I-au dat pe mîna dregătorilor şi au zis: „Oamenii aceştia ne tulbură cetatea; sînt nişte ludei, care vestesc nişte obiceiuri pe care noi, Romanii, nu trebuie să le primim, nici să le urmăm” (Fapte 16:20-21)
3. Primul convertit european
Ca apostol al lui Christos, Pavel a trebuit să se supună călăuzirii divine. Un om duhovnicesc nu are autoritte asupra lucrării Duhului Sfânt, ci se pune umil la dispoziția autorității Lui dumnezeiești. Pasajul din Fapte 16 este o ilustrare a acestui postulat duhovnicesc. Fără să înțeleagă prea bine cum, unde și de ce, Pavel primește în vis imaginea lui ,,cine“ va fi ținta lucrării lui misionare: vede un om care-i face o chemare clară ,,un macedonean“. Cu un chip în memorie el ia corabia și pornește spre orizonturi noi, unde nu cunoaște pe nimeni și n-are nici cea mai vagă idee despre ceea ce va face.
+++++
- Pavel – un apostol plin de răbdare
O chemare din noapte – „Treci în Macedonia și ajută-ne!“
Apostolul Pavel a fost apostolul Neamurilor, iar captolele 16 și 17 din cartea Faptele Apostolilor surprind evenimentele care au marcat trecerea lui Pavel din continentul Asiatic în Europa. Nu că Pavel ar fi avut această strategie de lucru, dar Dumnezeu i-a modificat planurile.
„Fiindcă au fost opriţi de Duhul Sfânt să vestească Cuvântul în Asia, au trecut prin ţinutul Frigiei şi Galatiei. Ajunşi lângă Misia, se pregăteau să intre în Bitinia; dar Duhul lui Isus nu le-a dat voie. Au trecut atunci prin Misia, şi s-au pogorât la Troa.“ (Fapte 16:6-8).
Înainte de a vedea alte lucruri, vă propun să stăruim puțin la un studiu de ucenicie. Succesiunea de întâmplări din capitolul 16 din Faptele Apostolilor ne ajută să privim ca printr-o fereastră în inima acestui lucrător extraordinar al lui Dumnezeu și să vedem cum a acceptat El călăuzirea divină.
Se spune că „Punctualitatea este politețea regilor!“ Monarhii sunt singurii care-și pot permite să întârzie fără să poată fi criticați. O întârziere de câteva minute este chiar de dorit pentru cei ce vor să-și dea importanță și să impună respect. O întârziere îl pune pe fiecare la locul lui, pe rege îl așează deasupra celorlalți, iar pe ceilalți îi așează sub autoritatea regală.
La fel și Dumnezeu l-a făcut pe Pavel de multe ori să aștepte. Chiar dacă Dumnezeu i-a acordat privilegiul de a-l duce o dată „în cel de al treilea cer“ (2 Cor. 12:1-10), asta nu L-a împiedicat să nu răspundă apoi rugăciunilor lui stăruitoare. Pavel ne spune că s-a dus la Dumnezeu „de trei ori“ cu problema „țepușului“ care-i stânjenea activitatea. De ce a trebuit să meargă de trei ori? De ce nu l-a ascultat Dumnezeu de prima dată? De ce nu l-a ascultat nici măcar a treia oară? Răspunsul a fost simplu și ni-l dă chiar Pavel: „ca să nu mă îngâmf“ (2 Cor. 12:7).
Pavel n-a putut să se ducă la Dumnezeu cu îndrăzneala obraznică a celui care tocmai fusese răpit la cer! El n-a putut să spună: „Hei, Doamne! Sunt eu! Nu mă cunoști? Sunt Pavel care am fost acum câteva zile la Tine!“ Dumnezeu l-a ținut în anticamera tronului. Iar artunci când l-a primit l-a pus la punct, așezându-l la locul smereniei:
„Şi El mi-a zis: ,,Harul Meu îţi este de ajuns; căci puterea Mea în slăbiciune este făcută desăvârşită“ (2 Cor. 12:9a).
Când ne răspunde la rugăciuni, Dumnezeu ne mărește credința; când amână să ne răspundă, El ne mărește răbdarea, iar când refuză să ne răspundă, El știe că ne putem descurca cu ceea ce ne-a dat deja. În relația cu Dumnezeu, Pavel a învățat pe propria piele că trebuie să accepte voia divină ca pe autoritatea supremă. Mai mult, Pavel a învățat că Dumnezeu nu are nevoie de lucrători „mari și tari“ ca să-și arate slava. Dimpotrivă, cu cât e mai mic lucrătorul, cu atât este mai mare slava Celui care-Și arată atotputernicia prin el:
„Deci mă voi lăuda mult mai bucuros cu slăbiciunile mele, pentruca puterea lui Christos să rămână în mine. De aceea simt plăcere în slăbiciuni, în defăimări, în nevoi, în prigoniri, în strâmtorări, pentru Christos; căci când sunt slab, atunci sunt tare“ (2 Cor. 12:9b-10).
Din această experiența a izvorât apoi concluzia că Dumnezeu vrea să demonstreze lumii suveranitatea și superioritatea căilor Sale prin oameni mici și neînsemnați:
„Dar Dumnezeu a ales lucrurile nebune ale lumii, ca să facă de ruşine pe cele înţelepte. Dumnezeu a ales lucrurile slabe ale lumii, ca să facă de ruşine pe cele tari“ (1 Cor. 1:27).
Pavel ne spune că unul din „semnele“ adevăratei apostolii este această „răbdare“ pe care trebuie să o manifeste slujitorii lui Dumnezeu. În pasajul care urmează în Biblie celui din care am citat, apostolul ne spune că dovada, atestatul, chemării la apostolie nu sunt „descoperirile cerești“, oricât de senzaționale ar fi fost acelea, ci această umilă deferență în fața inițiativelor divine, numită atât de neatrăgător: „răbdare“.
„Semnele unui apostol le-ați avut printre voi în toată răbdarea, …“ (2 Cor. 12:11).
Iată o trăsătură de caracter care nu se poate învăța în școlile teologice sau din cărți! Vă invit să vedem împreună cum s-a manifestat răbdarea apostolică în prima vizită făcută de Pavel în Macedonia europeană.
Unde-i macedoneanul acela?
Capitolul 16 din cartea Faptele Apostolilor ni-l arată pe Pavel … așteptând, așezat într-o totală dependență de inițiativele divine. A fost o „așteptare activă“, dar tot așteptare a fost. Pavel nu a stat cu brațele încrucișate, ca mulți alți lucrători leneși din vremea noastră, ci, în așteptarea unui mesaj mai clar, a găsit întotdeauna ceva de făcut.
Apostolul a trebuit să aștepte ca Dumnezeu să-i dea un ajutor potrivit pentru călătoriile misionare (Fapte16:1-5). Dumnezeu nu i l-a dat pe Timotei imediat ce Pavel a fost părăsit de Ioan Marcu. A trebuit să aștepte. Iar când l-a primit pe Timotei, n-a primit un om așa cum ar fi vrut el, viteaz, îndrăzneț și tare. Timotei a fost timid, bolnăvicios și cu frică de oameni. Aduceți-vă aminte de sfaturile pe care a trebuit să i le dea Pavel:
„Dumnezeu nu ne-a dat un duh de frică, ci de putere, de dragoste și de chibzuință“ (2 Tim. 1:7)
Și acel controversat: „Să nu bei numai apă, ci să iei și puțin vin din pricina stomacului tău“, ciuruit probabil de nervii timidității …
Așa cum am spus deja, inițiativa trecerii înspre Europa nu i-a aparținut lui Pavel, ci a fost o schimbare de planuri în ascultare de călăuzirea divină. Plin de bucurie după întâlnirea Consiliului dela Ierusalim, apostolul Pavel cutreiera pe atunci bisericile ca să le întărească în Evanghelie și să le spună că nu trebuie să se mai supună și străvechii legi mozaice.
Deși era un apostol, Pavel n-a știut întotdeauna ce dorea Domnul de la el. Oprit să meargă acolo unde ar fi vrut inițial, el a primit în vis o călăuzire surprinzătoare: „Treci în Macedonia și ajută-ne“. Chemarea i-a fost făcută de un om îmbrăcat în straie de macedonean …
„Pe când trecea prin cetăţi, învăţa pe fraţi să păzească hotărârile apostolilor şi presbiterilor din Ierusalim. Bisericile se întăreau în credinţă, şi sporeau la număr din zi în zi. Fiindcă au fost opriţi de Duhul Sfânt să vestească Cuvântul în Asia, au trecut prin ţinutul Frigiei şi Galatiei. Ajunşi lângă Misia, se pregăteau să intre în Bitinia; dar Duhul lui Isus nu le-a dat voie. Au trecut atunci prin Misia, şi s-au pogorât la Troa.
Noaptea, Pavel a avut o vedenie: un om din Macedonia sta în picioare şi i-a făcut următoarea rugăminte: „Treci în Macedonia, şi ajută-ne!“ După vedenia aceasta a lui Pavel, am căutat îndată să ne ducem în Macedonia, căci înţelegeam că Domnul ne cheamă să le vestim Evanghelia“ (Fapte 16:4-10).
Echipa misionară care a trecut atunci marea dinspre Asia spre Europa a fost alcătuită din apostolul Pavel, Sila, Timotei și doctorul Luca. Oricât s-au uitat ei în jur însă, în Filipi n-au dat de macedoneanul pe care-l văzuse Pavel în vis. Au trebuit deci iar să … aștepte:
„Dupăce am pornit din Troa, am mers cu corabia drept la Samotracia, şi a doua zi ne-am oprit la Neapolis. De acolo ne-am dus la Filipi, care este cea dintîi cetate dintr’un ţinut al Macedoniei, şi o colonie romană. În cetatea aceasta am stat câteva zile“ (16:11-15).
Nerăbdarea este o așteptare grăbită. Pavel a știut să aștepte. Când timp de trei zile „macedoneanul“ nu s-a ivit, Pavel s-a dus să-i găsească pe evreii săi. Știa două lucruri: că ei trebuie să se adune într-o zi de sabat și că locul de închinare trebuie să fie neapărat acolo unde era o apă curgătoare, ca ei să-și poată îndeplini spălările rituale. S-a dus deci, i-a găsit, a stat de vorbă cu ei și o evreică s-a încreștinat. „Punct ochit, punct lovit“ veți spune, dar n-a fost așa. Aceasta nu era „macedoneanul“ pe care-l văzuse în vis. Se prea poate ca Pavel să fi spus: „Doamne, pentru evrei nu trebuia să vin până în Macedonia! Îi avem acolo, în continentul nostru. Unde-i macedoneanul acela care mă chema în vis?“
Dumnezeu l-a lăsat să aștepte. Pavel și-a făcut de treabă în continuare cu evreii, dar și acolo a avut o problemă. Timp de „mai multe zile“ o roabă din Filipi care avea un duh de ghicire se ținea după el și-i făcea „reclamă“ (Fapte 16:16-18). Pavel n-a mustrat-o din prima zi. A răbdat și a … așteptat. Până la urmă tot a izbucnit. Era la mijloc acceptarea unui compromis care l-ar fi făcut pe Domnul Isus asociatul unor zei păgâni. Domnul Isus n-avea nevoie de reclama binevoitoare a dușmanului demonic!
„Aşa a făcut ea timp de mai multe zile. Pavel, necăjit, s-a întors, şi a zis duhului: ,,În Numele lui Isus Christos îţi poruncesc să ieşi din ea“ (Fapte 16:18).
Tărășenia s-a lăsat însă cu scandal. Evenimentul l-a propulsat pe Pavel în atenția orașului și nimeni nu i-a fost binevoitor. Intrase pe teritoriu străin, declanșând o înfruntare teribilă, nu cu oamenii din cetate, ci cu forțele spirituale care-i țineau robi. Stăpânii roabei, care făcuseră până atunci bani buni din „meseria“ celei cu duh de ghicire au declanșat o prigoană împotriva lui Pavel.
„Norodul s-a ridicat şi el împotriva lor, şi dregătorii au pus să le smulgă hainele de pe ei, şi au poruncit să-i bată cu nuiele. După ce le-au dat multe lovituri, i-au aruncat în temniţă, şi au dat în grijă temnicerului să-i păzească bine. Temnicerul, ca unul care primise o astfel de poruncă, i-a aruncat în temniţa din lăuntru, şi le-a băgat picioarele în butuci“ (Fapte 16:22-24).
Este de remarcat că Pavel nu s-a grăbit să se folosească de drepturile de cetățean roman ca să scape de suferințe. Există situații în care tot ceea ce cere Dumnezeu de la copiii Săi sunt: tăcere, răbdare și … lacrimi. Pavel și-a dus răbdarea până la capăt, așteptând ca Dumnezeu să intervină cumva și să-Și împlinească planurile Lui veșnice. În inima lui însă, cred că apostolul Pavel s-a rugat cam așa: „Doamne, aceasta este Macedonia care „mă așteaptă“? Doamne, unde este macedoneanul acela care are nevoie de ajutorul meu? Să fie oare între oamenii aceștia care se află împreună cu mine în temniță?“
Pavel n-a fost descurajat de întemnițare. Prin aceasta, apostolul ne-a dat o lecție tuturor celor care suferim de boala aceasta grea. Descurajarea se naște din nemulțumirea față de trecut, dezamăgirea față de prezent și neîncrederea în viitor. Ea adună la un loc ingratitudinea față de binecuvântările de ieri, indiferența față de oportunitățile de astăzi și nesiguranța față de surprizele zilei de mâine. Cine este îmbolnăvit de ea este orb la frumusețea din jur, surd la gemetele celor aflați în suferință și fără grai lângă cei care au nevoie de nădejde. Manifestările ei cuprind lipsa de răbdare, imaturitatea în gândire și cârtirea față de Dumnezeu.
În loc să se descurajeze, Pavel a făcut singurul lucru pe care putea-l putea face, bătut măr, plin de răni și de vânătăi, cu picioarele umflate în butuci, el s-a apucat să mărturisească în temnița Evanghelia prin rugăciuni și cântece. Da, este posibil să evanghelizezi prin rugăciuni și cântece. Oamenii aflați atunci în temniță alături de Pavel și Sila nu mai auziseră niciodată o asemenea veste bună:
„Pe la miezul nopţii, Pavel şi Sila se rugau şi cântau cântări de laudă lui Dumnezeu; iar cei închişi îi ascultau“ (Fapte 16:25).
Unchiul meu, Badragan Vasile, a făcut o asemenea evanghelizare la vama din București. Pe când aștepta la o coadă imensă să-și ridice un pachet trimis din America, unchiu a început să cânte cântări creștine de la adunare. Ofițerul de servici i-a spus: „Termină cu prostiile astea!“ Pe vremea aceea, cântările creștine erau ofensatoare pentru autoritățile comuniste. Unchiu s-a scuzat, a tăcut o vreme, dar când s-a plictisit a luat-o iar cu cântatul. A cântat una, a cântat două, a cântat trei … Oamenii de la coadă îl ascultau cu interes și simpatie. Ofițerul a revenit nervos și i-a spus: „Treci în față, ia-ți pachetul și pleacă imediat de aici!“ Și așa, Vasile Badragan a fost răsplătit de Dumnezeu pentru credincioșia cu care a cântat. N-a mai trebuit să aștepte la coadă!
Socrul meu, Traian Ban a fost condamnat de regimul communist la 20 de ani de închisoare în anul 1958. Vina lui? Pe rechizitoriu a scris clar: „A căutat să răstoarne regimul politic prin … rugăciuni și cântări creștine la întâlnirile de acasă cu prietenii lui“. Nu, nu era o farsă și nici o glumă. Ideologii comuniști erau convinși de eficacitatea mărturiei creștine prin cântece și rugăciuni, chiar dacă nu citiseră … Faptele Apostolilor.
Cântarea și rugăciunea din noaptea petrecută în adâncul temniței n-a fost „excepția“, ci regula vieții apostolului Pavel. El recomandă aceeași metodă tuturor creștinilor:
„Vorbiţi între voi cu psalmi, cu cântări de laudă şi cu cântări duhovniceşti, şi cântaţi şi aduceţi din toată inima laudă Domnului“ (Efes. 5:19).
În Filipi, după ce a cutremurat inimile oamenilor prin mărturia lui Pavel și Sila, Dumnezeu a cutremurat pământul de sub ei. Speriat că deținuții s-au folosit de cutremur și au fugit, temnicerul era cât pe aici să-și pună capăt zilelor. L-a salvat însă glasul lui Pavel:
„Deodată, s-a făcut un mare cutremur de pământ, aşa că s-au clătinat temeliile temniţei. Îndată, s-au deschis toate uşile, şi s-au deslegat legăturile fiecăruia. Temnicerul s-a deşteptat; şi, când a văzut uşile temniţei deschise, a scos sabia, şi era să se omoare, căci credea că cei închişi au fugit. Dar Pavel a strigat cu glas tare: „Să nu-ţi faci nici un rău, căci toţi suntem aici“ (Fapte 16:26-28).
Copleșit de toate cele întâmplate, temnicerul i-a scos pe cei doi din temnița teribilă, le-a spălat rănile, le-a ascultat mărturia și … a crezut în Domnul Isus Christos. Bătut, plin de vânătăi și de răni încă deschise, Pavel a stat în capul mesei în casa temnicerului și s-a uitat probabil fericit la cei din jurul lui, la atenția cu care-i sorbeau cuvintele de pe buze. Eu cred că doar atunci a priceput Pavel cine fusese macedoneanul pe care-l văzuse în vis. Ce surpriză! Era tocmai … temnicerul.
Ce învățăm noi din această întâmplare? Multe! Suntem o generație care s-a obișnuit să primească totul instantaneu. Caracterul nu se formează însă în pripă. O ciupercă poate apare peste noapte, dar un stejar falnic nu ajunge la maturizare decât după foarte mulți ani de creștere. În relația noastră cu Dumnezeu, nu se poate însă să creștem fără „răbdare“. Creatorul ne va pune în tot felul de situații, total diferite unele de altele. Sunt ceasurile în care trebuie să creștem în răbdare:
„Fraţii mei, să priviţi ca o mare bucurie când treceţi prin felurite încercări, ca unii cari ştiţi că încercarea credinţei voastre lucrează răbdare. Dar răbdarea trebuie să-şi facă desăvârşit lucrarea, pentru ca să fiţi desăvârşiţi, întregi, şi să nu duceţi lipsă de nimic“ (Iacov 1:2-4).
Un creștin trebuie să aibă o răbdare … supranaturală. Un proverb chinezesc spune că „Cu răbdare, frunzele de dud se transformă în mătase!“ Cine s-ar îmbrăca în frunze de dud? Cine ar refuza însă veșminte de mătase? Frunzele de dud se transformă în mătase doar dacă ai răbdare și dacă ai niște … viermi care să lucreze.
Care sunt viermii care te prelucrează pe tine? Care sunt situațiile neplăcute prin care te trece Dumnezeu ca să scoată din tine tot ce este mai bun și mai prețios? Nu le disprețui. Nu te grăbi să scapi de ele. Ai nevoie de … răbdare.
Cuvântul inteligență derivă de la alte două cuvinte: „inter” și „legere”(„inter“ însemnând „între”, iar „legere“ însemnând „a alege”). O persoană inteligentă, prin urmare, este cineva care a învățat „să aleagă între” mai multe variante. El știe că ceea ce este bun este mai de folos ca ceea ce este rău, că îndrăzneala poate depăși frica, că dragostea este superioară urii, că blândețea este de preferat cruzimii, că răbdarea este superioară intoleranței, mila aroganței și că adevărul este mai virtuos decât orice ignoranță. Cine alege să aibă răbdare este un om inteligent. C.H. Spurgeon a spus: „Știți cum a ajuns melcul pe corabia lui Noe? Încet, dar cu răbdare și perseverență“. Răbdarea este o verigă strict necesară în lanțul virtuților creștine:
„De aceea, daţi-vă şi voi toate silinţele ca să uniţi cu credinţa voastră fapta; cu fapta, cunoştinţa; cu cunoştinţa, înfrânarea; cu înfrânarea, răbdarea; cu răbdarea, evlavia; cu evlavia, dragostea de fraţi; cu dragostea de fraţi, iubirea de oameni. Căci, dacă aveţi din belşug aceste lucruri în voi, ele nu vă vor lăsa să fiţi nici leneşi, nici neroditori în ce priveşte deplina cunoştinţă a Domnului nostru Isus Christos“ (2 Petru 1:5-8).
Răbdarea ne face să fim biruitori asupra împrejurărilor și harnici în slujirea lui Dumnezeu:
„Ba mai mult, ne bucurăm chiar şi în necazurile noastre; căci ştim că necazul aduce răbdare, răbdarea aduce biruinţă în încercare, iar biruinţa aceasta aduce nădejdea“ (Rom. 5:3-4).
Cât de mare trebuie să fi fost surpriza temnicerului din Filipi când a aflat că Pavel era cetățean roman! Cât de mult trebuie să se fi mirat el că apostolul s-a lăsat totuși bătut pentru mărturia lui creștină. Ce impresie trebuie să fi lăsat asupra lui acest fapt! Pavel a plecat mai departe, dar a lăsat în urma lui un grup de „frați“ mângâiați de frumosul caracter al apostolului:
„Când s-a făcut ziuă, dregătorii au trimes pe cei ce purtau nuielele (Greceşte: lictori.), să spună temnicerului: „Dă drumul oamenilor acelora“. Şi temnicerul a spus lui Pavel aceste cuvinte: „Dregătorii au trimes să vi se dea drumul; acum dar, ieşiţi afară, şi duceţi-vă în pace“. Dar Pavel le-a zis: „După ce ne-au bătut cu nuiele în faţa tuturor, fără să fim judecaţi, pe noi, cari suntem romani, ne-au aruncat în temniţă, şi acum ne scot afară pe ascuns! Nu merge aşa! Să vină ei singuri să ne scoată afară!“
Cei ce purtau nuielele, au spus aceste cuvinte dregătorilor. Aceştia s-au temut, când au auzit că sunt romani. Dregătorii au venit să-i potolească, i-au scos afară din temniţă, şi i-au rugat să părăsească cetatea. Ei au ieşit din temniţă, şi au intrat în casa Lidiei; şi, după ce au văzut şi mângâiat pe fraţi, au plecat“ (Fapte 16:35-40).
Plin de răbdare în așteptarea unui colaborator, plin de răbdare în așteptarea unei călăuziri, plin de răbdare în identificarea unor posibili convertiți, plin de răbdare sub atacul demonic, plin de răbdare în bătăi și în persecuție, Pavel a putut clădi pe mărturia lăsată în urmă, îndemnându-i pe creștinii din Filipi și Tesalonic să privească viața și suferințele dintr-un foarte surprinzător punct de vedere. Vom vedea asta din textul scrisorilor pe care li le-a trimis ulterior.
+++++
Capitolul 17 – Atitudini față de Evanghelie
Incursiunea lui Pavel în trei cetăți din Europa scoate la iveală trei atitudini caracteristice pe care oamenii le pot avea și astăzi față de Evanghelie.
1. Cei ce refuză Evanghelia – 17:1-9
Urmăndu-și calea pe celebra ,,Via Ignatiae“, Calea lui Ignațiu, Pavel și Sila au parcurs o sută cincizeci de kilometri de la tesalonic la Atena (Timotei nu mai este menționat împreună cu ei decât în Fapte 17: 14, ceea ce ne face să credem că Pavel l-a lăsat în urmă în Filipi). Se pare că cei doi misionari nu s-au oprit pe drum nici în Amfipolis și nici în Apolonia, probabil pentru că în cele două orașe nu existau sinagoci de-ale evreilor. De altfel, strategia misionară a lui Pavel a fost să vestească Evanghelia în centrele urbane mai mari, așteptându-se apoi ca cei convertiți acolo să răspândească vestea bună la restul localităților din jur (vezi Fapte 19:10, 26; 1 Tes. 1:8).
Apostolul Pavel știa că Tesalonic (Salonicul de astăzi) era un foarte bun centru strategic. Nu numai că era capitala Macedoniei, dar era și un mare centru comercial, depășit probabil în însemnătate doar de Corint. Se afla la intersecția unor importante rute terestre de transport și avea un port foarte mare. Chiar dacă se afla sub dominație romană, orașul era locuit predominant de greci, având statutul de ,,cetate liberă“ în imperiu, ceea ce însemna că era condus de un consiliu ales de populație, își putea scoate monedă proprie și nu găzduia nici o garnizoană romană în interiorul zidurilor.
Pavel s-a apucat să facă iar corturi (Fapte 18:3, 1 Tes. 2:9; 2 Tesal. 3:7-10), dar în zilele de Sabat s-a dus să vorbească în sinagogă, unde era sigur că va găsi evrei evlavioși și prozeliți dintre Neamuri. L-au lăsat să ia cuvântul doar în trei sabate consecutive, după care a fost forțat să-și țină cuvântările în afara sinagogii. Nu știm precis cât timp a stat acolo, dar a fost suficient d ca să primească de două ori ajutor din partea adunării creștine din Filipi (Filip. 4:15-16). Citiți 1 Tesaloniceni ca să vedeți cât de mult a binecuvântat Dumnezeu slujirea lui Pavel în Tesalonic și cum s-a răspândit de acolo în jur Cuvântul lui Dumnezeu. A fost o lucrare îndelungată, intensă și cu folos.
Iudeii sinagogii din Tesalonic n-au fost interesați de credința nouă în ,,împăratul cel nou“ pe care a predicat-o Pavel. Totuși, un număr de ,,temători de Dumnezeu“ (v.4) au primit-o și au fost salvați.
Predicarea lui Pavel s-a centrat pe învierea Domnului Isus din morți. Ceea ce a fost o piatră de potignire pentru evrei:
,,Trei zile de Sabat a vorbit cu ei din Scripturi, dovedind şi lămurind că Hristosul trebuia să pătimească şi să învieze din morţi. „Şi acest Isus, pe care vi-L vestesc eu”, zicea el, „este Hristosul”. Unii din ei şi o mare mulţime de greci temători de Dumnezeu şi multe femei de frunte au crezut şi au trecut de partea lui Pavel şi a lui Sila“ (Fapte 17:2-4).
,,Expresia ,,au trecut de partea lor“ subliniază faptul că a avut loc o adevărată confruntare între martorii învierii și conducătorii sinagogii, o dezbatere teologică. Conflictul nu a fost doar de vorbe, penttru că propovăduirea lui Pavel li s-a părut evreilor periculoasă din cale afară. Ei au dat conflictului o culoare politică pentru a forța autoritățile locale să intervină și să-i alunge pe Pavel și Sila din oraș. Evreii au prezentat mesajul lui Pavel drept o amenințare la pacea și stabilitatea Imperiului Roman:
,,Dar iudeii care nu crezuseră, de pizmă, au luat cu ei nişte oameni fără căpătâi din mulţime, au făcut gloată şi au întărâtat cetatea. S-au năpustit asupra casei lui Iason şi căutau pe Pavel şi pe Sila ca să-i aducă afară, la norod. Fiindcă nu i-au găsit, au târât pe Iason şi pe vreo câţiva fraţi înaintea dregătorilor cetăţii şi strigau: „Oamenii aceştia care au răscolit lumea au venit şi aici, şi Iason i-a găzduit. Ei toţi lucrează împotriva poruncilor cezarului şi spun că este un alt Împărat: Isus.” Prin aceste vorbe, iudeii au tulburat norodul şi pe dregătorii cetăţii, care au dat drumul lui Iason şi celorlalţi numai după ce au căpătat de la ei un zălog“ (Fapte 17:5-9).
Printre cei arestați temporar atunci au fost și Aristarh și Secund, care l-au însoțit mai târziu pe Pavel în călătoriile sale (Fapte 20:4). Iason, care a fost probabil rudenie cu Pavel (Rom.16:21) a fost obligat să pună cauțiune că misionarii nu se vor mai întoarce în oraș și el nu-i va găzdui. Situația aceasta a fost privită de Pavel ca o piedică ridicată în calea lucrării de Satan însuși:
,,Noi, fraţilor, după ce am fost despărţiţi câtăva vreme de voi, cu faţa, dar nu cu inima, am avut cu atât mai mult dorinţa să vă vedem. Astfel, o dată şi chiar de două ori, am voit (eu, Pavel, cel puţin) să venim la voi, dar ne-a împiedicat Satana“ (! Tesal. 2:17-18).
Dacă veți citi epistolele adresate de Pavel celor din Tesalonic veți vedea într-adevăr că apostolul a pus un mare accent pe faptul că Cel înviat din morți este împăratul care se va întoarce curând. Persecuția dezlănțuită împotriva convertiților creștini din Tesalonic a fost ca focul care întețește flacăra, așa că Evanghelia s-a răspândit de la ei prin toate părțileȘ
,,În adevăr, Evanghelianoastră v-a fost propovăduită nu numai cu vorbe, ci cu putere, cu Duhul Sfânt şi cu o mare îndrăzneală. Căci ştiţi că, din dragoste pentru voi, am fost aşa printre voi. Şi voi înşivă aţi călcat pe urmele mele şi pe urmele Domnului, întrucât aţi primit Cuvântul în multe necazuri cu bucuria care vine de la Duhul Sfânt; aşa că aţi ajuns o pildă pentru toţi credincioşii din Macedonia şi din Ahaia. În adevăr, nu numai că de la voi Cuvântul Domnului a răsunat prin Macedonia şi Ahaia, dar vestea despre credinţa voastră în Dumnezeu s-a răspândit pretutindeni, aşa că n-avem nevoie să mai vorbim de ea. Căci ei înşişi istorisesc ce primire ne-aţi făcut şi cum de la idoli v-aţi întors la Dumnezeu, ca să slujiţi Dumnezeului celui viu şi adevărat şi să aşteptaţi din ceruri pe Fiul Său, pe care L-a înviat din morţi: pe Isus, care ne izbăveşte de mânia viitoare“ (1 Tesal. 5-10).
2. Cei ce verifică Evanghelia – 17:10-15
Sub protecția nopții, Pavel și Sila au părăsit Tesalonicul și s-au îndreptat spre Berea, un oraș aflat cam la șaizeci de kilometrii. Timotei, care se întorsese din Filipi, a fosttrimis iar, de data asta la Tesalonic ca să încurajeze tânăra adunare creștină aflată sub persecuție. Nefiind evreu get-beget, Timotei putea călători mai ușor, dădea mai puțin de bănuit și putea activa liber într-o ,,cetate liberă“:
,,De aceea, fiindcă nu mai puteam răbda, am socotit mai bine să fim lăsaţi singuri în Atena şi v-am trimis pe Timotei, fratele nostru şi slujitorul lui Dumnezeu în Evanghelia lui Hristos, ca să vă întărească şi să vă îmbărbăteze în credinţa voastră, pentru ca nimeni din voi să nu se clatine în aceste necazuri, căci ştiţi singuri că la aceasta suntem rânduiţi. (1 Tesal. 3:1-3).
În sinagoga din Berea, apostolul Pavel a descoperit alt fel de oameni. Aceștia au reacționat exact invers față cei din Tesalonic. Au ascultat cu atenție, au reținut adevărul Evangheliei și l-au verificat acasă cu Scriptura:
,,Iudeii aceştia aveau o inimă mai aleasă decât cei din Tesalonic. Au primit Cuvântul cu toată râvna şi cercetau Scripturile în fiecare zi, ca să vadă dacă ce li se spunea este aşa“ (Fapte 17:11).
Se părea că împărăția lui Christos găsise un pământ bun în Berea, dar lucrul acesta n-a fost pe plac Diavolului, iar ucenicii lui au fost atunci și sunt și acum plini de zel:
,,Mulţi dintre ei şi din femeile cu vază ale grecilor şi mulţi bărbaţi au crezut. Dar iudeii din Tesalonic, când au aflat că Pavel vestea Cuvântul lui Dumnezeu şi în Bereea, au venit acolo, ca să tulbure şi să aţâţe noroadele. Atunci, fraţii au pornit îndată pe Pavel spre mare; Sila şi Timotei au rămas în Bereea“ (Fapte 17:11-14).
Printre convertiții din berea s-a aflat și Sopater, care l-a însoțit mai târziu pe Pavel (Fapte 20:4). S-ar putea să fie același om care a trimis salutări creștinilor din Roma (Rom. 16:21).
Din Berea, Sila a fost trimis apoi cu o misiune specială în Macedonia, poate în Filipi, cei doi misionari întlnindu-se apoi în Corint (fapte 18:1-5). Aceste circumstanțe au făcut ca apostolul Pavel să ajungă la Atena neînsoțit de niciunul din colaboratorii lui.
3. Cei ce batjocoresc Evanghelia – 17:16-34
Pavel a ajuns la Atena singur. Providențial, Dumnezeu ava să-l confrunte acolo cu orgoliul celei mai sofisticate filosofii pe care a cunoscut-o vreodată lumea. Cele petrecute în Atena au dovedit că Satan vaccinase deja lumea ca să nu primească mesajul binecuvântat al Evangheliei.
Pavel n-a ajuns la Atena ca turist dornic să admire, ci ca misionar dornic să salveze. Europa este vizitată azi de milioane de privitori și neglijată de alte milioane de predicatori. Pavel n-a privit Atena ca pe un muzeu sau ca pe o universitate, cum o privim din păcate mulți dintre noi astăzi, ci ca pe o mlaștină în care s-au împotmolit milioane de suflete care se scufundă treptat, treptat în moarte. Sufletul Europei se sufocă în otrava ,,științei și civilizației“ și se descompune mortal sub atacul microbian al proprieiului orgoliu golit de conținut.
Europa seamănă cu piramidele, morminte indescifrabile pentru o civilizație apusă pe care cei de astăzi n-o mai cunosc și nici nu mai vor să o cunoască.
Când l-a găzduit pe Pavel, Atena nu mai era forța politică și militară de altădată. Mai păstra încă universitățile și clădirile impunătoare, dar influența ei în lume era mai mult ideologică decât administrativă. Orașul încăpuse pe mâna unor filosofi predispuși spre un ,,păgânism cu față religioasă“.
Religia grecilor era mai mult o zeificare a atributelor umane și a puterii naturii, un cult al artei și al amuzamentului, ambele lipsite de orice formă de de cență și moralitate. Mitologia greacă vorbea despre zei și zeițe care acționau ca oamenii de rând, aveau rivalități și ambiții, se războiau pe viață și moarte sau de desfătau în păcatele abuzurilor de tot felul. Și erau destui zei pentru fiecare. Unii pretind că era pe vremea aceea mai ușor să găsești un zeu decât o persoană cumsecade. Nu este de mirare că apostolul pavel era tulburat și i se întărâtase duhul:
,,Pe când îi aştepta Pavel în Atena, i se întărâta duhul la vederea acestei cetăţi pline de idoli“ (Fapte 17:16).
Apostolul știa că idolatria este în esență demonică:
,,Deci ce zic eu? Că un lucru jertfit idolilor este ceva? Sau că un idol este ceva? 20 Dimpotrivă, eu zic că ce jertfesc neamurile, jertfesc dracilor, şi nu lui Dumnezeu. Şi eu nu vreau ca voi să fiţi în împărtăşire cu dracii“ (1 Cor. 10:19-20).
În cel mai bun caz, idolaria este o iluzie și o pierdere de vreme, întotdeauna neputincioasă să producă în oameni schimbările necesare pe care Dumnezeu le vrea și pe care numai El este în stare să le facă:
,,În ce priveşte lucrurile jertfite idolilor, ştim că toţi avem cunoştinţă. … Deci, cât despre mâncarea lucrurilor jertfite idolilor, ştim că în lume un idol este tot una cu nimic şi că nu este decât un singur Dumnezeu. Căci chiar dacă ar fi aşa-numiţii „dumnezei”, fie în cer, fie pe pământ (cum şi sunt în adevăr mulţi „dumnezei” şi mulţi „domni”),totuşi, pentru noi, nu este decât un singur Dumnezeu: Tatăl, de la care vin toate lucrurile şi pentru care trăim şi noi, şi un singur Domn: Isus Hristos, prin care sunt toate lucrurile şi prin El şi noi“ (1 Cor. 8:1-6).
Atena pe care a găsit-o Pavel era un ferment cosmopolitan pentru ,,noutăți“ lipsite de înnoire. Ei urmăreau cunoașterea doar de dragul cunoașterii, nu al progresului personal în caracter. Așa cu reparca cineva, ,,teama de a nu fi identificat cu trecutul depășit i-a făsut și-i face pe mulți să trăiască fără rădăcini, fără convingeri și fără o direcție precisă în viață“:
,,Căci toţi atenienii şi străinii care stăteau în Atena nu-şi petreceau vremea cu nimic altceva decât să spună sau să asculte ceva nou“ (Fpte 17:21).
Astfel de oameni ar trebui să-l asculte pe Solomon! Nu există de fapt nimic nou sub soare. Există doar oameni cu o memorie proastă, noi păcătoși care reciclează aceleași haine ponosite ale eșecurilor altora:
,,Ce a fost va mai fi şi ce s-a făcut se va mai face; nu este nimic nou sub soare.Dacă este vreun lucru despre care s-ar putea spune: „Iată ceva nou!”, de mult lucrul acela era şi în veacurile dinaintea noastră. Nimeni nu-şi mai aduce aminte de ce a fost mai înainte; şi ce va mai fi, ce se va mai întâmpla mai pe urmă, nu va lăsa nicio urmă de aducere-aminte la cei ce vor trăi mai târziu. (Eclesiastul 1:9-11)
Scena ideologică din Atena era dominată de două partide filosofice: stoicii și epicurienii. Cineva a spus că filosofia dă ,,răspunsuri ininteligibile la probleme insolvabile“. Socrate spusese că filosofia se ocupă cu problemele legate de adevăr și Dumnezeu așezase scena pentru confruntarea filosofilor cu adevărul Evangheliei:
,,Unii din filosofii epicurieni şi stoici au intrat în vorbă cu el. Şi unii ziceau: „Ce vrea să spună palavragiul acesta?” Alţii, când l-au auzit că vesteşte pe Isus şi învierea, ziceau: „Pare că vesteşte nişte dumnezei străini”. Atunci, l-au luat, l-au dus la Areopag şi au zis: „Putem să ştim care este această învăţătură nouă pe care o vesteşti tu? Fiindcă tu ne aduci ceva ciudat la auz. Am vrea dar să ştim ce vrea să zică aceasta” (Fapte 17:18-20).
Ce știm despre cele două grupări filosofice care l-au luat la întrebări pe Pavel? Epicurienii sunt asociați cu căutarea de plăceri sofisticate și cu mâncărea fină și delicioasă, dar învățătura lor a fost mult mai complexă. Într-un limbaj modern am putea spune că fondatorul acestei filosofii, Epicurus, a fost un ,,existențialist“ care a pledat pentru căutarea adevărului pe carea experienței personale, nu prin raționalizări mentale. Epicurienii au fost materialiști și atei, iar scopul lor în viață a fost căutarea plăcerii. Pentru unii, această implică tot felul de abuzuri grosiere, dar pentru alții implică o viață senină, scutită de durere și îngrijorări. Epicurienii veritabili s-au ferit de extreme și au căutat o existență echilibrată. Scopul lor numărul unu a rămas însă întotdeauna experimentarea plăcerii.
Sticii au respins idolatria închinării la idoli și propovăduiau existența unui singur ,,Dumnezeu al lumii“, care locuiește în toate lucrurile. În esență, ei au fost deci ,,panteisti“, iar accentul învățăturii lor a fost pus pe autodisciplină și stăpânire de sine. Pentru ei, plăcerea nu era neapărat bună și durerea nu era neapărat rea. Cel mai important era să te conduci nu după sentimente, ci după rațiunea rece, ajungând să fi autosuficient, neinfluențat de sentimente sau de circumstanțe exterioare. Gândirea aceasta i-a dus bineînțeles la înfumurare și la ideea că n-au nevoie de nimic și mai ales de Dumnezeu. Este semnificativ însă și tragic în același timp că primii doi întemeietori ai acestui curent filosofic, Zeno și urmașul său Cleanthes, s-au sinucis.
Deviza epicurienilor a fost ,,Bucură-te de viață!“, iar a stoicilor: ,,Îndură viața!“ Apostolul Pavel a fost trimis de umnezeu la ei ca să-i învețe cum să intre în viața veșnică din Dumnezeu printr-o relație personală cu Isus Christos Cel înviat din morți.
Apostolului i se ,,întărâtase duhul“ (textul original o numește o agitație ajunsă la ,,paroxism“ și era gata să vorbească cu oricine era gata să-l asculte. Cuvântarea rostită de el în Aeropag a stărnit în cei prezenți două reacții diferite. Unii l-au catalocat batjocoritor drept un ,,palavragiu“ care nu știe ce vorbește, o caracterizare nu prea flatantă pentru cel mai mare misionar și teolog al creștinismului. Alții s-au arătat confuji, dar interesați să afle mai multe.
Oamenii din Atena își petreceau vremea pasionați să audă ceva nou (v.21). Seamănă cu oamenii de astăzi. Informarea nu înseamnă încă și transformarea lăuntrică. Acest fel de oameni pot cădea în cursa superficialtății și a unui teoreticianism steril. Predica apostului Pavel a fost o capodoperă de tact și de pasiune. Ea nu i-a convind însă decât pe foarte puțini. Ce au refuzat ei? Au refuzat ,,înnoirea vieții prin învierea lui Christos“ (Rom. 6:4), îmbrățișând un fel de ,,vrem să fim informați, dar nu să fim transformați“. Filosofii din Atena s-au dovedit refractari la adevăr. Evanghelia lui Pavel n-a fost acceptată. Oricât de grozavi s-au crezut filosofii, nu există în Apocalipsa nici o scrisoare adresată bisericii din … Atena. Dumnezeu nu-și pierde vremea cu cei care nu-L iau în serios. Le-a trimis pe cel mai bun predicator al vremii, dar ei l-au refuzat și l-au trimis la plimbare:
,,Asupra acestor lucruri te vom asculta altă dată …“ (Fapte 17:32).
Predica apostolului Pavel a fost o veritabilă teză apologetică, luîndu-i pe ascultători de acolo unde se aflau ca să-i conducă apoi spre acel ,,Dumnezeu necunoscut“ a cărei existență o intuiau și a cărui absență o resimțeau atât de dureros. El le-a spus patru lucruri despre Dumnezeu:
a. Măreția lui Dumnezeu: El este Creatorul (v.24).
Argumentarea lui Pavel corectează imaginea lor despre zei. Creatorul este mai mare decât creația și nu are nevoie de creație. Invers, creația are nevoie de El.
Every thinking person asks, “Where did I come from? Why am I here? Where am I going?” Science attempts to answer the first question, and philosophy wrestles with the second, but only the Christian faith has a sat- isfactory answer to all three. The Epicureans, who were atheists, said that all was matter and matter always was. The Stoics said that everything was God, “the Spirit of the Universe.” God did not create anything; He only organized matter and impressed on it some “law and order.”
But Paul boldly affirmed, “In the beginning, God!” God made the world and everything in it, and He is Lord of all that He has made. He is not a distant God, divorced from His creation, nor is He an imprisoned God, locked in creation. He is too great to be housed in man-made temples (1 Kings 8:27; Isa. 66:1–2; Acts 7:48–50), but He is not too great to be concerned about man’s needs (Acts 17:25). We wonder how the Council members reacted to Paul’s statement about temples, for right there on the Acropolis were several shrines dedicated to Athena.
b. Bunătatea lui Dumnezeu: El întreține creația (v.25)
c. Conducerea lui Dumnezeu: El este Legiuitorul tuturor lucrurilor (v. 26-29).
Este uimitor cât de adânc le vorbește apostolul Pavel despre creație, limitări și rânduieli divine în mișcarea providenței care guvernează afacerile oamenilor. Cine bagă de seamă terminologia folosită de Pavel ajunge la concluzia că ,,să locuiască pe toată față pământului … a pus anunite hotare (limite) locuinței lor, ca ei să caute pe Dumnezeu și să se silească să-L găsească bâjbâind, măcar că nu este departe de fiecare dintre noi“ vorbesc despre condițiile unui spațiu multidimensional. Marii oameni de ștință de astăzi au pătruns abea recent tainele acestei ,,necesare“ naturi multidimensionale a universului, precum și limitarea noastă la cele trei dimensiuni ale spațiului terestru. Intuim că ,,majoritatea materie din univers, numită și materie neagră, se află … undeva în jurul nostru“, dar noi suntem neputncioși să pătrundem până la ea. O măsurăm cu ecuațiile și îi demonstrăm necesitatea de a exista pentru a ține în echilibru universul, dar … nu ne putem depăși ,,hotarele“ stabilite de Dumnezeu pentru locuința noastră !
Căutând să așeze o punte între mesajul lui și urechile lor, Pavel le citează celor din Atena dintr-un poem foarte cunoscut de ei:
,,Căci în El avem viaţa, mişcarea şi fiinţa, după cum au zis şi unii din poeţii voştri: ‘Suntem din neamul Lui’… (Fapte 17:28).
Este vorba despre poetul Aratus, care a compus un imn de laudă pentru Zeus.
d. Harul lui Dumnezeu: El este Izbăvitorul (v. 30-34).
(Acts 17
The goodness of God: He is Provider (v. 25).
Men may pride themselves in serving God, but it is God who serves man. If God is God, then He is self- sufficient and needs nothing that man can supply. Not only do the temples not contain God, but the services in the temples add nothing to God! In two brief state- ments, Paul completely wiped out the entire religious system of Greece!
It is God who gives to us what we need: “life, and breath, and all things.” God is the source of every good and perfect gift (James 1:17). He gave us life and He sustains that life by His goodness (Matt. 5:45). It is the goodness of God that should lead men to repentance (Rom. 2:4). But instead of worshipping the Creator and glorifying Him, men worship His creation and glorify themselves (Rom. 1:18–25).
The government of God: He is Ruler (vv. 26–29).
The gods of the Greeks were distant beings who had no concern for the problems and needs of men. But the God of creation is also the God of history and geography! He created mankind “from one man” (Acts 17:36 niv) so that all nations are made of the same stuff and have the same blood. The Greeks felt that they were a special race, different from other nations, but Paul affirmed otherwise. Even their pre- cious land that they revered came as a gift from God. It is not the power of man, but the government of God, that determines the rise and fall of nations (Dan. 4:35).
God is not a distant deity; “He [is] not far from every one of us” (Acts 17:27). Therefore, men ought to seek God and come to know Him in truth. Here Paul quoted from the poet Epimenides: “For in him we live, and move, and have our being.” Then he added a quo- tation from two poets, Aratus and Cleanthes: “For we are also his offspring.” Paul was not saying that all peo- ple on earth are the spiritual children of God, for sinners become God’s children only by faith in Jesus Christ (John 1:11–13). Rather, he was affirming the “Fatherhood of God” in a natural sense, for man was created in the image of God (Gen. 1:26). In this sense, Adam was a “son of God” (Luke 3:38).
This led to Paul’s logical conclusion: God made us in His image, so it is foolish for us to make gods in our own image! Greek religion was nothing but the manufacture and worship of gods who were patterned after men and who acted like men. Paul not only showed the folly of temples and the temple rituals, but also the folly of all idolatry.
The grace of God: He is Savior (vv. 30–34).
As he brought his message to a close, Paul summarized the clear evidences of God’s grace. For centuries, God was patient with man’s sin and ignorance (see Acts 14:16; Rom. 3:25). This does not mean that men were not guilty (Rom. 1:19–20), but only that God held back divine wrath. In due time, God sent a Savior, and now He commands all men to repent of their foolish ways. This Savior was killed and then raised from the dead, and one day, He will return to judge the world. The proof that He will judge is that He was raised from the dead.
It was the doctrine of the resurrection that most of the members of the Council could not accept. To a Greek, the body was only a prison, and the sooner a person left his body, the happier he would be. Why raise a dead body and live in it again? And why would God bother with a personal judgment of each man? This kind of teaching was definitely incompatible with Greek philosophy. They believed in immortality, but not in resurrection.
There were three different responses to the message. Some laughed and mocked and did not take Paul’s message seriously. Others were interested but wanted to hear more. A small group accepted what Paul preached, believed on Jesus Christ, and were saved. We wonder if the others who postponed their decision eventually trusted Christ. We hope they did.
When you contrast the seeming meager results in Athens with the great harvests in Thessalonica and Berea, you are tempted to conclude that Paul’s ministry there was a dismal failure. If you do, you might find yourself drawing a hasty and erroneous conclusion. Paul was not told to leave, so we assume he lingered in Athens and continued to minister to both believers and unbelievers. Proud, sophisticated, wise Athens would not take easily to Paul’s humbling message of the gospel, especially when he summarized all of Greek his- tory in the phrase “the times of this ignorance.” The soil here was not deep and it contained many weeds, but there was a small harvest.
And, after all, one soul is worth the whole world!
We still need witnesses who will invade the “halls of academe” and present Christ to people who are wise in this world but ignorant of the true wisdom of the world to come. “Not many wise men after the flesh, not many mighty, not many noble are called” (1 Cor. 1:26), but some are called, and God may use you to call them.
Take the gospel to your “Athens.” )
+++++
Capitolul 18 și 19 sunt capitole de tranziție
Conținutul acestui capitol face puntea de trecere dintre cea de a doua și cea de a treia călătorie misionară a lui Pavel. Deși sunt consemnate pe scurt, cumva ,,doar în trecere“, evenimentele din capitolul 17 sunt importante în viața apostolului.
1. De la Atena la Corint – Fapte 18:1-17
Pavel a plecat din Atena ,,izgonit“ de împietrirea lor mândră și orgolioasă. N-avea nici un rost să mai zăbovească pe acele meleaguri. Când a ajuns la Corint, criza lui lăuntrică s-a accentuat. Întâlnirea cu Acuila și Priscila i-a asus aminte că evreii (poporul Domnului) nu sunt priviți cu ochi buni nicăieri în lume. Și-a așteptat colaboratorii pe care-i lăsase în urmă cu noii convertiți în Macedonia și se gândea să plece cât mai repede de pe acele meleaguri. Duă întâlnirea cu religiozitatea goală a filosofilor din Atena, Pavel s-a văzut căzut în ,,cloaca“ de desfrâu din Corint, un port cu cea mai rea reputație în imperiu.
Dacă vreți să înțelegeți ce zbucium se dădea în inima marelui apostol, citiți descrierea stării de păcat a omenirii din Romani 1:18-32. Este descrierea ieți corintenilor. Scrisoarea către Romani a fost trimisă de Pavel prin intermediul diaconiței Fivi, din Chencrea, o suburbiei a Corintului (Rom. 16:1-2).
Scârbit de corinteni, Pavel mai purta încă urmele rănilor primite dela îngmfații din Atena. Fusese tratat ca un gunoi, ca un ,,palavragiu“ (termenul grec este o onomatopee care imită ciuguliti gâinii prin praful pământului). Înfrânt, dezgustat, dezamăgit, descumpănit și descurajat, apostolul se gândea să plece repede mai departe, dar Dumnezeu ,,l-a arestat“ în Corint:
,,Noaptea, Domnul a zis lui Pavel într-o vedenie: „Nu te teme, ci vorbeşte şi nu tăcea, căci Eu sunt cu tine şi nimeni nu va pune mâna pe tine ca să-ţi facă rău; vorbeşte, fiindcă am mult norod în această cetate.” Aici a rămas un an şi şase luni şi învăţa printre corinteni Cuvântul lui Dumnezeu“ (Fapte 18:9-11).
O observație interesantă: umnezeu nu i-a spus să mai stea în Atena, dar i-a spus să stea în Corint ! Este mai ușor să faci o biserică cu cei mai mari păcătoși decât este să faci una cu filosofi religioși îngâmfați.
Lucrarea din acel un an și jumătate a adus roade pentru Dumnezeu. Harul și sângele Domnului Isus a făcut din păcătoți scârboși făpturi noi pentru împărăția viitoare:
,,Nu ştiţi că cei nedrepţi nu vor moşteni Împărăţia lui Dumnezeu? Nu vă înşelaţi în privinţa aceasta: nici curvarii, nici închinătorii la idoli, nici preacurvarii, nici malahii, nici sodomiţii, nici hoţii, nici cei lacomi, nici beţivii, nici defăimătorii, nici hrăpăreţii nu vor moşteni Împărăţia lui Dumnezeu. Şi aşa eraţi unii din voi! Dar aţi fost spălaţi, aţi fost sfinţiţi, aţi fost socotiţi neprihăniţi în Numele Domnului Isus Hristos şi prin Duhul Dumnezeului nostru“ (1 Cor. 6:9-11).
Cât de greu sau cât de ușor i-a fost apostolului Pavel să lucreze în mijlocul unor asemenea oameni? Mult mai ușor decât în mijlocul celor din Atena! Dacă vreți o incursiune în sentimentele apostolului, citiți împreună cu mine răbufnirea lui în spovedania din 1 Corinteni 2:
,,Cât despre mine, fraţilor, când am venit la voi, n-am venit să vă vestesc taina lui Dumnezeu cu o vorbire sau înţelepciune strălucită. Căci n-am avut de gând să ştiu între voi altceva decât pe Isus Hristos, şi pe El răstignit. Eu însumi, când am venit în mijlocul vostru, am fost slab, fricos şi plin de cutremur. Şi învăţătura şi propovăduirea mea nu stăteau în vorbirile înduplecătoare ale înţelepciunii, ci într-o dovadă dată de Duhul şi de putere, pentru ca credinţa voastră să fie întemeiată nu pe înţelepciunea oamenilor, ci pe puterea lui Dumnezeu.
Totuşi ceea ce propovăduim noi printre cei desăvârşiţi este o înţelepciune, dar nu a veacului acestuia, nici a fruntaşilor veacului acestuia, care vor fi nimiciţi. Noi propovăduim înţelepciunea lui Dumnezeu, cea tainică şi ţinută ascunsă, pe care o rânduise Dumnezeu, spre slava noastră, mai înainte de veci, şi pe care n-a cunoscut-o niciunul din fruntaşii veacului acestuia; căci, dacă ar fi cunoscut-o, n-ar fi răstignit pe Domnul slavei.
Dar, după cum este scris: „Lucruri pe care ochiul nu le-a văzut, urechea nu le-a auzit şi la inima omului nu s-au suit, aşa sunt lucrurile pe care le-a pregătit Dumnezeu pentru cei ce-L iubesc.” Nouă însă Dumnezeu ni* le-a descoperit prin Duhul Său. Căci Duhul cercetează totul, chiar şi lucrurile adânci ale lui Dumnezeu.
În adevăr, cine dintre oameni cunoaşte lucrurile omului, afară de duhul omului, care este în el? Tot aşa, nimeni nu cunoaşte lucrurile lui Dumnezeu afară de Duhul lui Dumnezeu. Şi noi n-am primit duhul lumii, ci Duhul care vine de la Dumnezeu, ca să putem cunoaşte lucrurile pe care ni le-a dat Dumnezeu prin harul Său. Şi vorbim despre ele nu cu vorbiri învăţate de la înţelepciunea omenească, ci cu vorbiri învăţate de la Duhul Sfânt, întrebuinţând o vorbire duhovnicească pentru lucrurile duhovniceşti.
Dar omul firesc nu primeşte lucrurile Duhului lui Dumnezeu, căci pentru el sunt o nebunie, şi nici nu le poate înţelege, pentru că trebuie judecate duhovniceşte. Omul duhovnicesc, dimpotrivă, poate să judece totul şi el însuşi nu poate fi judecat de nimeni. Căci „cine a cunoscut gândul Domnului, ca să-I poată da învăţătură?” Noi însă avem gândul lui Hristos“ (1 Cor. 2:1-16).
Cel călcat în picioare de disprețul atenienilor a venit în Corint cu sechele în suflet, dar a știut să se sprijinească pe puterea nevăzută, dar nemaipomenită a Duhului Sfânt. Interesant, apostolul Pavel n-a făcut nici o minune în Atena sau Corint, dar nu din cauza neputințelor lui sau ale lui Dumnezeu …
2. De la Corint la Ierusalim – Fapte 18:18-22
În Corint, Pavel și-a vărsat focul împotriva filosofiei religioase a grecilor din Atena.
Pe lângă textul citat anterior (1 Cor 2) trebuie să mai cităm și 1 Cor. 1:17-31, care este o confirmare a observației făcute de Domnul Isus din Luca 10:21
,, În ceasul acela, Isus S-a bucurat în Duhul Sfânt şi a zis: „Tată, Doamne al cerului şi al pământului, Te laud pentru că ai ascuns aceste lucruri de cei înţelepţi şi pricepuţi şi le-ai descoperit pruncilor. Da, Tată, fiindcă aşa ai găsit cu cale Tu.”
Interesant și semnificativ, noua credință a Evangheliei a scandalizat iar ,,burdufurile vechi“ ale iudaismului și evreii l-au pârât pe Pavel la autoritățile romane. Luca înregistrează maturitatea judecății lui Gaion, subliniind indirect că valul creștinismului nu este un pericol pentru impeiru, ci doar pentru cei ănchistați în tradiții și rânduieli depășite.
3. De la botezul lui Ioan la botezul cu Duhul Sfânt – Fapte 18:23 – 19:7
Acum începe cea de a treia călătorie misionară a apostolului Pavel:
Timp: 3 ani.
Datare: 54-57 D.Ch.
Traseul: 2200 km
Biserici plantate: (11+) Pavel a plantat biserica din Efes. Epafras a plam=ntat bisericile din Laodicea, Colose, Hierapolis. Alți colaboratori ai lui pavel au plantat bisericile din Asia Mică. Printre ele sunt cele din Smirna, Tiatira, Sardis, Filadelfia și Pergam. Pavel a plantat bisericile din Troa și Iliricum (Dalmatia).
Perioada de timp:
Efes= 3 ani
Celelalte= neprecizat
Pasajul ne prilejuiește întâlnirea cu două cazuri de ,,creștini neterminați“ sau incompleți.
Primul este acest Apolo, din Alexandria, cetatea culturii din nordul Egiptului. Foarte bun orator, omul acesta a avut smerenia să se lase învățat de familia lui Acuila și Priscila, oamenii care colaboraseră cu Pavel la facerea corturilor în Corint.Ni se spune că Apolo ,,nu cunoștea decât botezul lui Ioan“ (18:25b). Apolo a avut nevoie de ,,mai multă revelație“ și a fost învățat ,,cu deamăruntul Calea lui Dumnezeu“ (numele timpuriu al creștinismului).
Al doilea grup este în Efes, unde apostolul Pavel a întâlnit niște ucenici ai lui Ioan Botezătorul care trecuseră prin botezul pocăinței. Este remarcabil că oamenii aceștia rămăseseră ,,suspendați“ la jumătatea unui proces de salvare. Ei nici nu auziseră că fusese dat un Duf Sfânt ! Apostolul le-a completat ,,informarea“ și le-a întregit Evanghelia:
,,Pe când era Apolo în Corint, Pavel, după ce a trecut prin ţinuturile de sus ale Asiei, a ajuns la Efes. Aici a întâlnit pe câţiva ucenici şi le-a zis: „Aţi primit voi Duhul Sfânt când aţi crezut?” Ei i-au răspuns: „Nici n-am auzit măcar că a fost dat un Duh Sfânt.”
„Dar cu ce botez aţi fost botezaţi?” le-a zis el. Şi ei au răspuns: „Cu botezul lui Ioan.”
Atunci Pavel a zis: „Ioan a botezat cu botezul pocăinţei şi spunea norodului să creadă în Cel ce venea după el, adică în Isus.”
Când au auzit ei aceste vorbe, au fost botezaţi în Numele Domnului Isus. Când şi-a pus Pavel mâinile peste ei, Duhul Sfânt S-a coborât peste ei şi vorbeau** în alte limbi şi proroceau. Erau cam doisprezece bărbaţi de toţi“ (Fapte 19:1-7).
Separarea de păcat este o simplă formă de asceză dacă nu este suplimentată cu unirea cu Christos prin nașterea din nou produsă de lucrarea Duhului Sfânt!
Cu titlul de observație vreau să vă spun că despre Apolo nu ni se spune că ar fi fost botezat și că ar fi trăit și el o revărsare a Duhului Sfânt asemănătoare cu cea de la Rusalii (fără limbi de foc și sunet de vânt), așa cum s-a petrecut cu uceilalți ucenici ai lui Ioan din Efes (!!!). Să fie vorba doar de o omitere din partea lui Luca sau de încă o dovadă că Dumnezeu lucrează ,,de la caz la caz“, imposibil de anticipat sau de prins într-un anumit tipar cum am vrea noi ?
4. De la Sinagogă la Școala lui Christos – Fapte 19:8-12
Vine o vreme, mai devreme sau mai târziu, când vinul cel nou sparge burdufurile cele vechi și trebuie pus în burdufuri noi. În Efes, apostolul Pavel îi separă pe cei care au apucat pe Calea Domnului de cei care stăruiau orbește în Sinagoga Legii strămoșești ți ia cu chirie o sală din școala unuia numit (cu o sonoritate nu tocmai frumoasă în limba română), Tiran (Fapte 19:10). Noua locație l-a ajutat pe apostolul Pavel să instaureze propria lui scoală de teologie în care s-au format lucrători care au dus mai departe Evanghelia, astfel că în aproximativ doi ani ,,toți cei ce locuiau în Asia, Iudei și greci, au auzit Cuvântul Domnului. Fără nici o îndoială, strategia folosită de marele apostol a fost aceeași pe care i-a recomandat-o mai tărziu și lui Timotei:
,,Tu dar, copilul meu, întăreşte-te în harul care este în Hristos Isus. Şi ce-ai auzit de la mine în faţa multor martori încredinţează la oameni de încredere, care să fie în stare să înveţe şi pe alţii“ (2 Tim. 2:1-2).
Imaginați-vă schimbarea categorică de la atmosfera Templului și a Sinagogi la atmosfera unei școli de educație ! Nu este de mirare cî multe din adunările sfinților de astăzi, din case sau din săli dedicate special seamănă așa de mult cu o sală de … clasă!!! Trebuie să le lăsăm așa, nu să tindem să le transformăm în săli de concerte …
5. De la exorciști iudei la biruința prin Isus Christos – Fapte 19:11-19
Există trei feluri de conflicte în lume:
– conflicte armate (războaie), duse la nivelul fizic al trupului
– conflicte ideologice, psihologice, duse la nivelul sufletului
– conflicte spirituale, duse la nivelul dimensiunilor duhului.
Observăm cu uimire că lumea contemporană este îngrozită de veștile de războaie, preocupată de conflictele ideologice, dar total indiferentă și inactivă în conflictele angelice dintre Dumnezeu și Luciferi, îngerii lui Dumnezeu și duhurile răutății. Întreabă-l pe creștinul de lângă tine; ,,Când a fost ultima oară când ai spus ,,Înapoia mea, Satano!“ și vei vedea ce privire mirată îți va arunca, de parcă între el și Satan relațiile ar fi dintre cele mai bune (,,Eu n-am nimic cu el, el n-are nimic cu mine!“). Oare așa să fie?
Vă sugerez smerit, dar categoric o concluzie personaă, bazată pe studiul Scripturii: ,,Războaiele și conflicele ideologice există doar pentru că sunt cauzate de marea înfruntare cosmică dintre Dumnezeu și Satan. Războaiele există pentru că satan este ucigaș, iar conflictele ideologice există doar pentru că el este mincinos și tatăl minciunii“. Realitatea ultimă a existenței noastre este înfruntarea mortală care se dă pentru destinul nostru etern. Dumnezeu ne vrea în rai. Diavolul ne vrea alături de el în iad. Trăim în arena acestei încleștări telurice și nu există nicăieri teren neutru.
Cea mai mare amăgire contemporană a Diavolului este semănarea ideii că el nu există și că ne-a lăsat de mult în pace. Limbajul biblic despre ,,scoaterea duhurilor rele“ din oameni a fost condamnat la lada de gunoi a istoriei, ca un vestigiu din vremurile întunecate ale antichității și Evului Mediu. Este o tactică parșivă a Diavolului și dă rezultate terifiante. Doar o comparație: Rusia duce astăzi un război intens cu statele occidentale pentru cucerirea țărilor lumii. Deși se înarmează din răsputeri pentru un război convențional, bătăliile nu sunt mai puțin intense în propaganda din spațiul virtual. Mii de salariați plătiți de stat sunt gazduiți în institute specializare de dezimformare. Ei intrî pe majoritatea site-urilor politice și sociale și, sub pseudonime din țara respectivă, critică politica guvernului local. O rusoaică a dat în judecată statul rus pentru că a fost folosită ca ,,mincinoasă deprofesie“ timp d eani d e zile. America se trezește abea acum la realitatea acestui atac teribil. Ea nu țtia csăraca cum s eputeau explica ,,reacțiile“ din presa scrisă și electronică prin care cetățenii lumii îi învinuiau că sunt responsabili de distrugerea moralei mondiale și se află la originea tuturor formelor de agresiune armată de pe glob. Li s-a spus că ei și-au dărâmat singuri turnurile din New York, că ei au înfințat ISIS și că ei iau Europa sub stăpânire sub pretextul unei inventate amenințări a trupelor ruse … Și naivii liumii cred. Parșiva Rusie este specialistă la inormații, contrainformații, zvonaci și răspândaci …
Aceasta este și tactica Diavolului în războiul pentru sufletele oamenilor, Satan pozează drept un mare absent, răspândește teologii nimicitoare prin așa-ziși profesori și predicatori creștini, deschide ochii credincioșilor spre ,,idealuri de liniște, prosperitate, distracții, confort și concedii. Ni se golesc adunările de duminica i nici nu știm de ce. Asta ca să nu mai vorbesc despre adunările din timpul săptămânii. Am intrat fluierând voios în epoca bisericii din Laodicea:
,,Pentru că zici: «Sunt bogat*, m-am îmbogăţit şi nu duc lipsă de nimic», şi nu ştii că eşti ticălos, nenorocit, sărac, orb şi gol, te sfătuiesc să* cumperi de la Mine aur curăţit prin foc, ca să te îmbogăţeşti, şi haine** albe, ca să te îmbraci cu ele şi să nu ţi se vadă ruşinea goliciunii tale, şi doctorie pentru ochi, ca să-ţi ungi ochii şi să vezi. Eu mustru* şi pedepsesc pe toţi aceia pe care-i iubesc. Fii plin de râvnă dar şi pocăieşte-te!“ (Apoc. 3:17-19).
Ne comportăm de parcă între Dumnezeu și Diavol a fost semnat un armistițiu sau chiar o pace mondială. Nu ne mai interesează războiul pentru suflete. Am părăsit linia frontului, ne-am luat (cu de la sine putere) o permisie pe termen nelimitat și ne vedem linșitiți de ,,treburile vieții“, fără să ne mai pese de părerea ,,Celui ce ne-a înscris la oaste“ (2 Tim. 2:4).
Biblia ne spune categoric că, în fiecare zi, în fiecare situație, Diavolul ne dă târcoale și vrea să ne distrugă, iar duhurile rele sunt o realitate. Ele nu ne mai pot stăpâni, ca pe ceilalți oameni, dar ne pot ispiti, se pot agăța de mâinile noastre, de picioarele noastre de ochii noștrii, de umerii noștri și ne trezim dintr-o dată că ,,am obosit“, nu mai avem ,,râvna de altpdată“, nu ne mai atrage postul și rugăciunea, nu ne mai place să mergem la adunarea sfinților, ci abea ne târâm din pat în mașină, din mașină în fotoliu, din casă în parc, din parc la plajă, din tribuna stadioanelor în fața micilor sau marilor ecrane ale fetelor morgana moderne, mereu mai departe de linia frontului, mereu mai indiferenți și ignoranți de ,,marile lupte“ spirituale. Altă dată, sub asaltul frontal al persecuțiilor ateului Ceaușescu umpleam până la refuz casele de rugăciune, clădeam fără autorizație (cine ar fi așteptat ca Satan să dea autorizație?!) alte case de rigăciune mai mari, mai încăpătoare. Astăzi. ne-am pus aer condiționat, avem scaune tapițate și .. stăm acasă sau mergem ,,la plimbare cu familia“. De ,,soarta eternă a celor din jurul nostru“ să se intereseze Dumnezeu. Noi nu vrem să deranjăm pe nimeni. Ne-am pus lacăt la gura mărturisitoare. Realiattea este că suntem dominați de un duh care ne face muți și orbi, ca în cazul din Matei 12:
,,Atunci, I-au adus un îndrăcit orb şi mut şi Isus l-a tămăduit, aşa că mutul vorbea şi vedea“ (Mat. 12:22).
În războiul care se dă pentru izbăvirea sufletelor, Evanghelia Domnului Isus și lucrarea Duhului Sfânt au puterea de a-i scoate pe oameni de sub stăpânirea diavolului și a îngerilor lui (Efes. 6:12-20). Repet, una din marile amăgiri ale vremurilor ,,moderne“ este că suntem mai atenți la războaiele duse corp la corp și la luptele ideologice ale psihologiei sociale, dar am uitat că esența înfruntărilor de pe planetă este de natură spirituală!
Exorciștii iudei din Fapte 19:13-20 au observat repede că Evanghelia Domnului Isus propovăduită de Pavel are o putere deosebită (v.11-12) și s-au gândit că n-ar fi rău să imite și ei lucrarea marelui apostol. I-au învățat predicile și și-au însușit afirmațiile de cuceritor pe care le folosea marele apostol. Mare eroare! Au pățit-o rău pentru aceasta. Din răspunsul dat de duhurule rele reiese foaret clar că în lumea spirituală se cunoaște foarte bine cine este și ce face fiecare.
,,Pe Isus Îl cunosc și pe Pavel îl știu; dar voi cine sunteți?“ (Fapte 19:15).
Cât erau ei de renumiți în sistemul religios iudaic, doi dintre cei șapte fii ai foarte însemnatului preot Sceva, au fost luați la bătaie strașnic de un singur om îndrăcit, care ,,le-a rupt hainele de pe ei și i-a schingiuit“:
,,Şi omul în care era duhul cel rău a sărit asupra lor, i-a biruit pe amândoi şi i-a schingiuit în aşa fel că au fugit goi şi răniţi din casa aceea“ (Fapte 19:16).
Vă închipuiți ce impresia au produs în jur acești doi oameni care fuceau ca apucați pe străzi, în pielea goală și cu sângele curgând șiroaie pe ei? Luca ne spune că toți locuitorii Efesului, Greci și Iudei au aflat lucrul acesta și i-a apucat o mare frică, dar nu de omul îndrăcit, ci de Numele Domnului Isus:
,,Lucrul acesta a fost cunoscut de toţi iudeii, de toţi grecii care locuiau în Efes, şi* i-a apucat frica pe toţi, şi Numele Domnului Isus era proslăvit. Mulţi din cei ce crezuseră veneau să mărturisească* şi să spună ce făcuseră. Şi unii din cei ce făcuseră vrăjitorii şi-au adus cărţile şi le-au ars înaintea tuturor; preţul lor s-a socotit la cincizeci de mii de arginţi. Cu atâta* putere se răspândea şi se întărea Cuvântul Domnului.“ (Fapte 19:17-20).
Nu, deși au văzut ce le-au făcut omul îndrăcit celor doi exorciști de ocazie, cetatea nu s-a temut de duhurile rele, ci de Domnul Isus pe care-l vestea Pavel! Cum să nu te temi de Acela de care până și duhurile rele se tem? Cum să nu fii convins pe existența Aceluia pe care până și demonii îl predică?
(Contra-performanța aceasta este reușită astăzi de unii ,,oameni de cultură“ care regretă autodafe-ul de atunci, spunând că, din cauza convertirilor la creștinism, prin cărțile arse atunci în Efes, omenirea a pierdut o serie întreagă de cunoștințe din patrimoniul universal … Patrimoniul universal al vrăjitorilor și al lumii stăpânite de cel rău!)
Prima parte a acestui capitol ar putea fi studiată și dintr-un alt punct de vedere. W.W. Wiersbe împarte conținutul în jurul întrebării ,,Când se răspândește Cuvântul lui Dumnezeu?“
I. Când ne confirmăm credința (1–10).
II. Când ne mărturisim păcatele (11–20).
III. Când ne confruntâm cu dușmanii (21–41).
6. De la persecuția idolarilor la protecția autorităților romane – Fapte 19:21-41
+++++
Capitolul 20 – pe scurt, despre lupta creștină
Putem împărți capitolul în trei secțiuni după zone geografice:
I. Macedonia și Grecia – 20:1-4
Prima parte a capitolului este un rezumat al unei activități care a durat cel puțin trei luni de zile. Macedonia – Grecia și înapoi Macedonia. Acest traseu i-a prilejuit lui Pavel reluarea legăturilor cu bisericile din Corint și Filipi, poate și cu cei din Atena. Lipsa detaliilor se datorează poate faptului că Luca (autorul cărții) n-a fost alături de Pavel. El i se alăturează doar în v.6. Va sta alături de Pavel până la finalul cărții Faptele Apostolilor, anunțând acest lucru cu trecerea de la pronumele ,,ei“, la pronumele ,,noi“.
Apostolul Pavel se vede silit să se întoarcă în Asia pe calea usacatului, deoarece evreii care plecau cu corabiile spre praznicul de la Ierusalim l-ar fi asasinat în timpul voiajului (Fate 20:20:3).
O altă observație este că apostolul se îndrepta spre Ierusalim însoțit de o adevărată delegație. Erau în realitateaun grup de ucenici ai apostolului. Luca povestește cu au trecut dintr-un loc în altul până ce au ajuns în Iudeea (Fapte 21:17). Ni se pare evident că Luca vede și ne semnalizează o paralelă între călătoria Domnului Isus spre Ierusalim (de care s-a ocupat pe larg în prima parte a cronicii lui, evanghelia) și călătoria lui Pavel spre Ierusalim (de care se va ocupa în Faptele Apostolilor). Firește, călătoria Domnului Isus a fost unică, dar descrierile lui Luca semnalează o mulțime de amănunte care le-au fost comune.
Ca și Domnul Isus, apostolul Pavel călătorește spre Ierusalim înconjurat de un grup de ucenici și se afla în primejdie din cauza iudeilor care urmăreau să-i ia viața.
Ca și Domnul Isus, apostolul Pavel a primit trei înștințări succesive despre suferințele care-l așteaptă și despre faptul că va fi dat în mâinule Neamurilor.
Ca și Domnul Isus, apostolul Pavel se declară pregătit nu numai să sufere, ci chiar să-și dea viața ca să se împloineascî voia lui Dumnezeu.
Ca și Domnul Isus, apostolul Pavel dorea din toată inima să-și încheie cu bucurie slujirea.
Nu vom forța textul cu alte detalii, dar cred că este destul de clar că narațiunea lui Luca vrea să ni-l prezinte pe apostolul Pavel călcând pe urmele pașilor lăsate de Domnul său:
,,Călcaţi pe urmele* mele, întrucât şi eu calc pe urmele lui Hristos“ (1 Cor. 11:1).
II. Troa pentru șapte zile – 20:5-12
În cele șapte zile petrecute la Troa, Pavel a petrecut o noapte cu creștinii de acolo. ,,Frângerea pâini“ despre care citim în text nu înseamnă neapărat Cina Domnului, fiind o formulă utilizață pentru părtășia de la masă (Luca 24:29-34: și același autor Fapte 2:42,46). Cei care mănâncă noaptea se vor simți bine să citească în text despre foamea care l-a apucat pe apostol la miezul nopții (20:11). Întâmplarea cu Eutih nu ne este prezentată drept o minune, deși se prea poate să fi fost. Ea apare în text doar ca o ,,întrerupere“ a predicilor lui Pavel. Observați cât de repede a trecut apostolul peste incident, de parcă le-ar fi spus celorlalți: ,,Haideți la lucruri mai importante. Lăsați-l pe Eutih.“
,,În ziua dintâi a săptămânii, eram adunaţi laolaltă ca să frângem pâinea. Pavel, care trebuia să plece a doua zi, vorbea ucenicilor şi şi-a lungit vorbirea până la miezul nopţii. În odaia de sus, unde eram adunaţi, erau multe lumini. Şi un tânăr, numit Eutih, care şedea pe fereastră, a adormit de-a binelea în timpul lungii vorbiri a lui Pavel; biruit de somn, a căzut din catul al treilea şi a fost ridicat mort. Dar Pavel s-a coborât, s-a repezit spre el, l-a luat în braţe şi a zis: „Nu vă tulburaţi, căci sufletul lui este în el.” După ce s-a suit iarăşi, a frânt pâinea, a cinat şi a mai vorbit multă vreme până la ziuă. Apoi a plecat. Flăcăul a fost adus viu, şi lucrul acesta a fost pricina unei mari mângâieri.“ (Fapte 20:7-12).
Numele Eutyhus înseamnă ,,noroc bun“. Din curgerea textului se pare că Pavel a plecat înainte ca el să fie adus în mijlocul fraților.
III. Miletul în fugă – 20:13-38
După alte câteva popasuri, delegația condusă de Pavel a ajuns la Milet. Știm deja că apostolul Pavel plănuia să ajungă neapărat la Ierusalim de sărbătoarea Cincizecimii.
,,După ce s-au petrecut aceste lucruri, Pavel şi-a pus de gând să se ducă la Ierusalim, trecând prin Macedonia şi Ahaia. (19:21)
,,Pavel se hotărâse să treacă pe lângă Efes, fără să se oprească aici, ca să nu piardă vremea în Asia, căci se grăbea ca, dacă-i va fi cu putinţă, să fie în Ierusalim de Ziua Cincizecimii“ (20:16).
Se cuvine să ne oprim puțin și să ne întrebăm: ,,De ce neapărat de Cincizecime, dar nu neapărat la Paște ?“ Răspunsul nu poate fi decât unul singur. Primii creștini n-au mai sărbătorit Paștele! Pentru ei, simbolul sărbătorii străvechi s-a împlinit în Christos, care a devenit astfel, o dată pentru totdeauna, ,,Paștele nostru“ (1 Cor. 5:7). Luca nici nu amintește numele sărbătorii pascale, preferând termenul mai general de ,,sărbătoarea Azimilor“, care dura șapte zile, doar una dintre ele fiind ziua de Paște (FA 20:6)
Cincizecimea însă era sărbătoarea în care Duhul Sfânt a venit ca să le dea aripi evreilor și să-i trimită cu Evanghelia până la marginile pământului. Limba primită de fiecare reprezenta exact ,,viza“ pentru pașaportul dinspre țara respectivă! Nici un misionar de talia apostolului Pavel nu putea să lipsească de la o asemenea aniversare! Nu este de mirare că apostolul dorea cu atâta foc să fie la Ierusalim și să depună mărturie despre harul pe care îl avuse de la Domnul în lucrarea lui printre Neamuri.
Este impresionant cât spațiu îi acordă Luca întâlnirii dintre Pavel și presbiterii din Efes. El nu s-a dus acolo, ci a preferat să-i cheme pe ei la Milet. Drumul Milet Efes se făceape jos cam în șase zile. Poate că Pavel avea motivele lui datorită conflictelor cu evreii de acolo. În scrisorile adresate corintenilor, apostolul amintește despre niște lupte,,Fiarele din Efes“(1 Cor. 15:32; 2 Cor 1:8). Știm că apostolul pavel a lucrat în Efes trei ani și jumătate (Fapte 20:31). Nu este de mirare deci că între pavel și presbiterii aleși, formați și promovați de el se stabiliseră niște relații foarte puternice.
Cuvântarea lui Pavel către acești presbiteri este singura ocazie în care se adresează ascultătorilor creștini și seamănă foarte mult cu epistolele lui. Apostolul face un veritabil testament apostolic, vorbindu-le de mărturia lucrării lui din trecut (v.18-21, 33-35), despre pericolele care-l pasc în prezent (v. 22-28) și despre pericolele pe care le vor avea ei în viitor (v. 29-31 – împlinite în 1 Tim. 1:3-7, 19-20;6:20-21; Rev. 2:2).
Este ultimul lucru pe care l-am aștepta de la o adunare de bărbați! În mintea noastră este ultimul lucru cu care credeam că se pot lăuda bărbații.Și totuși … există un soi de lacrimi care sunt … secretul marilor biruințe.
Oamenii lacrimilor
Mă gândeam să mă opresc în studiul asupra capitolului la câteva studii ,,doctrinare“. Aș fi vrut să vorbesc despre relația creștinului Pavel cu Dumnezeul trinitar (vezi pocăința față de Dumnezeu-Tatăl, credința în Domnul nostru Isus Christos v.21, călăuzirea prin Duhul Sfânt v.23); mă gândeam să vorbesc despre întreita descriere a slujirii lucrătorilor lui Dumnezeu (presbiterii v.17, episcopii și păstorii v. 28, toate trei nu grade ierarhice, ci descrieri specifice pentru maturitatea, poziția și activitatea acelorași oameni egali între ei); mă gândeam să prezint discursul-testament al lui Pavel în cele trei secțiuni (despre trecut, prezent și viitor); mă gândem, dar … am mai citit odată textul și m-a copleșit situația ,,de viață“ care-l caracterizează.
Întâlnirea apostolului Pavel cu presbiterii veniți la Milet de la Efes conține nu mai puțin de trei pasaje în care ne sunt scoase în evidență lacrimile. Iată-le:
,,Am slujit Domnului cu toată smerenia, cu multe lacrimi şi în mijlocul încercărilor pe* care mi le ridicau uneltirile iudeilor“ (Fapte 20:19)
,,De aceea vegheaţi şi aduceţi-vă aminte că, timp de trei* ani, zi şi noapte, n-am încetat să sfătuiesc cu lacrimi pe fiecare din voi“ (Fapte 20:31)
,,Şi au izbucnit cu toţii în lacrimi, au căzut pe grumazul lui Pavel şi l-au sărutat. Căci erau întristaţi mai ales de vorba pe care le-o spusese el, că nu-i vor mai vedea faţa. Şi l-au petrecut până la corabie“ (Fapte 20:37-38).
Pasajul seamănă cu textul epistolelor lui Pavel, dar nu este așa. Asistăm la o ,,conferință pastorală“ în care Pavel vorbește exclusiv cu presbiteri/episcopi/păstori.
Ne este foarte greu să ne imaginăm o întâlnire a păstorilor, un gen de Congres, la care să se vorbească atâta despre lacrimi …
Pavel, apostolul, îi cheamă pe presbiterii pe care el îi crescuse și-i formase timp de trei ani în Efes, ca să le dea două vești rele: prima, că Dumnezeu îl anunță repetat că se va alege praf din visele lui d ea ajunge până în Spania (coloanele lui Hercule din Gibraltar fiind socotite pe vremea aceea ,,marginile pământului“), iar a doua, că în turma Domnului se vor ridica lupi îmbrăcați în piele de oaie care vor face prăpăd.
În ambele cazuri, lacrimile sunt normale, acceptabile și chiar recomandabile.
Apostolul își prezintă lucrarea folosind câteva metafore. O metaforă este o comparație prescurtată din care lipsește termenul de comparat. Pavel se numește rând pe rând: un contabil (20:24 folfit și în Filip. 3:1-11), un alergător (2-:24 folosit și în Filip. 3:12-14; 2 Tim. 4:8), un slujitor (20:4 folosit și în 1 Cor. 4:2), un martor vestitor (20:24,25 vezi și 20:21), un veghetor (20:26 o preluare a metaforei din Ezec. 3:17-21; 33:1-9).
Se spune că un detașament de soldați l-ar fi întrebat pe noul lor capelan: ,,Ce zici? Există iad?“. Omul a zâmbit îngăduitor și a zis: ,,Nu“. ,,Atunci n-are rost să ne pierdem vremea cu tine“, i-au răspuns ei. ,,Dacă nu există iad, n-avem nevoie de tine, iar dacă există și ne luăm după tine, ajungem în el. Și-ntr-un caz și-n celălalt, o vom duce mult mai bine fără să te ascultăm pe tine“.
+++++
Capitolele 21-22 – Neînțelegeri pe care trebuie să le înțelegem!
Prima parte a capitolului 21 este un rămas bun care s-ar fi potrivit aparent mai bine în capitolul 20. Totuși, cel care a împărțit cartea pe capitole a vrut să ne spună că el trebuie luat împreună cu alte două evenimente care marchează un punct de cotitură în viața și activitatea apostolului Pavel. Grupându-le așa, capitolul 21 poate fi numit ,,capitolul neînțelegerilor“. Apostolul Pavel este neînțeles, rând pe rând, de colaboratorii săi, de biserica din Ierusalim și apoi de evreii din cetate. Haideți să vedem ce putem înțelege din aceste trei neînțelegeri.
Aș începe prin a spune că aceste neînțelegeri sunt parte integrantă din planul lui Dumnezeu cu Pavel. Nu vă mirați! Lucrările lui Dumnezeu sunt de multe ori neînțelese chiar de aceia prin care ele se împlinesc! Pavel va fi luat prin surprindere de evenimente, dar evenimentele nu-L vor lua prin surprindere pe Dumnezeu. El le știa și le hotărâse mai dinainte. Pavel și-a dat seama că Dumnezeu îl alesese din pântecele mamei lui (Gal. 1:15). În capitolul 9 al cărții, Luca ne spune că Dumnezeu i-a precizat lui Anania care vor fi cele trei etape ale lucrării pe care le va face prin Pavel:
,,Dar Domnul i-a zis: „Du-te, căci el este un vas pe care l-am ales ca să ducă Numele Meu înaintea neamurilor, înaintea împăraţilor şi înaintea fiilor lui Israel; şi îi voi arăta tot ce trebuie să sufere pentru Numele Meu” (Fapte 9:15-16).
Pavel va trebui să ducă Numele Domnului (1) înaintea Neamurilor, (2) înaintea împăraților și (3) înaintea fiilor lui Israel. Până la capitolul 20, apostolul se dedicase evanghelizării Neamurilor. El făcuse foarte clară această misiune a sa cu ocazia Consiliului de la Ierusalim și cu ocazia întâlnirii (,,după patrusprezece ani“) pe care a avut-o cu stâlpii bisericii de la Ierusalim, Iacov, Petru și Ioan (Gal. 2:1-10).
,, … Căci Cel ce făcuse din Petru apostolul celor tăiați împrejur, făcuse și din mine apostolul Neamurilor“ şi când au cunoscut harul care-mi fusese dat, Iacov, Chifa şi Ioan, care sunt priviţi ca stâlpi, mi-au dat mie şi lui Barnaba mâna dreaptă de însoţire, ca să mergem să propovăduim: noi la neamuri, iar ei la cei tăiaţi împrejur“ (Gal. 2:8-9).
În capitolul 21 venise vremea celei de a doua și de a treia etape din destinul apostolului: să ducă Numele Domnului Isus înaintea împăraților și înaintea fiilor lui Israel. Așa cum am mai spus, Luca este foarte grijuliu să arate că Pavel a ajuns să fie judecat de împărații din imperiu numai și numai din cauza conflictelor religioase pe care le-a avut cu evreii. De acum și până la sfârșitul cărții, Luca ni-l va arăta pe Pavel învinuit de evrei și protejat de autoritățile romane.
I. Neînțeles de cei din echipa lui misionară.
Apostolul Pavel a trebuit să se smulgă din brațele presbiterilor din Efes, într-atât de mare le-a fost dragostea. S-a urcat într-o corabie care l-a dus prin Cos, Rodos și apoi la Patara, trei porturi în trei zile. Obosit să meargă cu un marfar care oprea în toate stațiile de pe coastă, apostolul a găsit acolo o corabie care mergea direct în Fenicia, o călătorie de aproximativ patru sute de mile sau 650 km (Luca folosește aici numirea romană pentru provincia în care se găseau Tirul și Sidonul).
Luca ține să menționeze două ocazii în care oameni din anturajul apostolului și prieteni din adunări pe care le-a vizitat au insistat pe lângă Pavel să nu se ducă la Ierusalim. Prima ocazie a fost vizita la ucenicii din Tir.
Este probabil pentru prima dată când apostolul Pavel ajunge în Tir, deși se prea poate ca adunarea de creștini de acolo să se fi format din cei care au fugit de persecuția dezlănțuită de el în Ierusalim (Fapte 11:19). Ce interesante trebuie să fi fost explicațiile pe care a trebuit să li le dea Pavel! Timp de șapte zile, cât s-a descărcat și reîncărcat corabia, apostolul a stat cu acești creștini și între ei s-a creat o dulce părtășie. Nu numai atât, dar Domnul i-a trimis prin ei încă un avertisment lui Pavel:
,,Acolo am găsit pe ucenici şi am rămas şapte zile. Ucenicii, prin Duhul, ziceau lui Pavel să nu se suie la Ierusalim. Dar când s-au împlinit zilele, am plecat şi ne-am văzut de drum; şi ne-au petrecut toţi, cu nevestele şi copiii, până afară din cetate. Am îngenuncheat pe mal şi ne-am rugat. Apoi ne-am luat ziua bună unii de la alţii şi noi ne-am suit în corabie, iar ei s-au întors acasă“ (Fapte 21:4-6).
După ce corabia a ajuns în Tir, grupul lui Pavel a mers până la Ptolemaida, și de acolo, după o ședere de o zi, s-au îndreptat spre Cezarea, ultima lor oprire înainte de Ierusalim.
Aici, în Cezarea, este a doua ocazie în care prietenii lui Pavel insistă pe lângă Pavel și caută să-l înduplece să meargă mai departe. S-a întâmplat în casa lui Filip, diaconul/evanghelist (Fapte 6:1-6, 8:5-40).
,,A doua zi, am plecat şi am ajuns la Cezareea. Am intrat în casa lui Filip evanghelistul, care era unul din cei şapte, şi am găzduit la el. El avea patru fete fecioare, care proroceau“ (Fapte 21:8-9).
Trecuseră cam douăzeci de ani de când Filip se așezase în Cezarea, după ce-l botezase pe famenul etiopian (Fapte 8:40). Este bine să ne aducem aminte că Filip a fost colegul lui Ștefan, în grupul primilor diaconi aleși în Biserică. Pavel (pe atunci Saul din Tars) se învoise la uciderea lui cu pietre și păzise hainele celor ce-l lapidau (Fapte 7:58). Ce interesantă trebuie să fi fost și această întâlnire a lui Pavel. Venită după cea cu ucenicii din Tir, ea părea o repetare a evoluției spirituale a marelui apostol. Vine o zi în care trebuie să ne întâlnim cu tot ce am făcut. Dumnezeu ne crează ocazii ca să mărturism schimbările făcute de El în viața noastră și mărturia noastră să-i întărească pe cei cărora le-am făcut rău odinioară.
Pe când se afla în casa lui Filip, apostolul Pavel primește vizita unei alte vechi cunoștințe, Agab, cu care lucrase împreună ca să adune ajutoare materiale pentru cei greu încercați de seceta din Iudeia:
,,În vremea aceea, s-au coborât nişte proroci din Ierusalim la Antiohia. Unul din ei, numit Agab, s-a sculat şi a vestit, prin Duhul, că va fi o foamete mare în toată lumea. Şi a fost, în adevăr, în zilele împăratului Claudiu. Ucenicii au hotărât să trimită, fiecare după puterea lui, un ajutor fraţilor care locuiau în Iudeea, ceea ce au şi făcut, şi au trimis acest ajutor la presbiteri prin mâna lui Barnaba şi a lui Saul“ (Fapte 11:27-30).
Agab era deci un prooroc în care Pavel putea avea încredere. De data aceasta, Agab folosește un brâu ca să comunice în mod teatral mesajul primit de la Dumnezeu pentru Pavel:
,,Fiindcă stăteam de mai multe zile acolo, un proroc numit Agab s-a coborât din Iudeea şi a venit la noi. A luat brâul lui Pavel, şi-a legat picioarele şi mâinile şi a zis: „Iată ce zice Duhul Sfânt: „Aşa vor lega iudeii în Ierusalim pe omul acela al cui este brâul acesta şi-l vor da în mâinile neamurilor” (Fapte 21:10-11).
Mesajul era foarte clar, dar interpretarea lui a fost diferită. Echipa lui Pavel l-a luat drept o avertizare. Pavel l-a primit însă doar ca pe o înștiințare, un fel de ,,Fi pe pace, îți spun dinainte ce are să se întâmple, ca să nu te pierzi cu firea. Eu, Domnul știu deja ce are să ți se întâmple. Am pregătit circumstanțele pentru tine și acum vreau să te pregătesc pe tine pentru circumstanțele care te așteaptă“.
Este foarte clar că, mânați de dragostea lor pentru Pavel, ci din anturajul lui au ajuns să nu-i mai înțeleagă încăpățânarea cu care dorea neapărat să ajungă la Ierusalim. Raționamentul lor părea să fie acesta: ,,Ce să cauți acolo? Îi au pe Petru, pe Iacov și pe Ioan! N-au nevoie de tine. Oricum, n-au fost niciodată prea încântați de mesajul pe care-l predici tu. Nu vor fi nici de data aceasta … N-ai de ce să te mai duci la Ierusalim! Acolo-i centrul misiunii printre cei tăiați împrejur. Tu ai primit misiunea de a merge la Neamuri. Centrul nostru misionar este Antiohia, nu Ierusalimul!“
Dacă veți citi cu atenție, veți descoperi că aceasta era și părerea lui Luca. Și el a fost unul din cei care au stăruit să-l înduplece pe Pavel. UItați-vă la acest ,,Dacă AM VĂZUT CĂ NU-L PUTEM împiedica“ din versetul paisprezece. Textul este o discretă autocritică a celui care scrie. Și el s-a lăsat târât de sentimente și a vrut să-l oprească pe Pavel de la suferințe. La scară mai mică, ce au făcut Luca și ceilalți a fost un ecou al spuselor lui Petru, tot cam prin regiunea Cezareii:
,,Să te ferească Dumnezeu, Doamne! Să nu Ți se întâmple așa ceva!“ (Mat. 16:22).
Uneori, sentimentele noastre, chiar și cele mai alese, sunt mai degrabă șoapte ale diavolului decât mesaje din partea lui Dumnezeu. Până și cei mai buni prieteni ai noștri, sau chiar tocmai ei, pot fi folosiți ca să împiedice să facem până la capăt ,,voia Domnului“. Ca și Domnul Isus altădată, în ținutul Cezareii, Pavel a stăruit în chemarea sa, fiind gata să meargă până la capăt. Este clar că el primise mesajele prietenilor săi, nu ca pe avertizări să se întoarcă din drum, ci ca pe înștiințări despre condițiile drumului care se vor înrăutăți teribil. Iată reacția apostolului:
,,Atunci Pavel a răspuns: „Ce faceţi de plângeţi aşa şi-mi rupeţi inima? Eu sunt gata nu numai să fiu legat, dar chiar să şi mor în Ierusalim pentru Numele Domnului Isus.” Dacă am văzut că nu-l putem îndupleca, n-am mai stăruit şi am zis: „Facă-se voia Domnului!” (Fapte 21:13,14).
Este ceva în această convingere a lui Pavel care seamănă cu duritatea de oțel a celor gata să calce pe urmele Domnului Isus. Întâmplată parcă simbolic la Cezarea, proclamarea lui Pavel este sigur ecoul cuvintelor Domnului Isus:
,,Atunci, Isus a zis ucenicilor Săi: „Dacă voieşte cineva să vină după Mine, să se lepede de sine, să-şi ia crucea şi să Mă urmeze. Pentru că oricine va vrea să-şi scape viaţa o va pierde, dar oricine îşi va pierde viaţa pentru Mine o va câştiga“ (Mat. 16:24-25).
II. Neînțeles de cei din biserica din Ierusalim
Este adevărat că Pavel a evitat Ierusalimul, dar aceasta este cel puțin a patru vizită pe care o face (Fapte 11:27-30; Fapte 15:1-4; Fapte 18:22). Este la fel de adevărat că, de data aceasta, toate înștiințările primite de curând îl anunțaseră că va avea mari probleme acolo. De la Cezarea la Ierusalim era cale de șaizeci și cinci de mile (105 kilometri), pa care oamenii o făceau în trei zile pe jos sau două zile, dacă mergeau pe măgari.
Prima zi a lui Pavel la Ierusalim a fost foarte bună. Psihologic, apostolul știa că de undeva, prin cineva, într-un fel sau în altul aveau să se reverse asupra lui suferințele. Ni-l putem închipui puțin prudent și îngrijorat, dar hotărât să meargă până la capăt. Luca nu ne dă amănunte despre această primă zi. Ar fi fost interesant să aflăm cum au primit cei din Ierusalim ,,strângerea de ajutoare“ adusă de Pavel din partea bisericilor dintre Neamuri. Nu ni se spune decât atât:
,,Când am ajuns la Ierusalim, fraţii ne-au primit cu bucurie“ (Fapte 21:17).
Necazurile au început doar a doua zi … , deși ziua începuse așa de bine …
,,A doua zi, Pavel a mers cu noi la Iacov şi toţi presbiterii s-au adunat acolo. După ce le-a dat ziua bună, le-a istorisit cu de-amănuntul ce făcuse Dumnezeu în mijlocul neamurilor prin slujba lui. Când l-au auzit, au proslăvit pe Dumnezeu“ (Fapte 21:18-20a).
Dintre liderii bisericii din Ierusalim nu este pomenit cu numele decât, Iacov, fratele Domnului Isus, autorul epistolei care-i poartă numele. Se prea poate ca Petru și Ioan să nu fi fost la vremea aceea acolo. Dialogul dintre Pavel și cei din Ierusalim scoate repede în evidență diferențele dintre evanghelia pentru cei tăiați împrejur și evanghelia pentru cei dintre Neamuri. Deși au acceptat suveranitatea lui Dumnezeu în felul în care lucra printre Neamuri, cei din Ierusalim stăruiau pentru ei în râvna față de ,,Lege“ și de practicile lor strămoșești. Liderii de la Ierusalim i-au dat voie lui Pavel să vestească Evanghelia Neamurilor, dar nu au acceptat că asta îl absolvă pe el personal să fie evreu 100%. Este foarte clar că cei din biserica din Ierusalim nu i-au înțeles niciodată mesajul. Poate că ,,l-au tolerat“, dar nu l-au primit niciodată în întregime. Ce va face Pavel? Pentru a stinge zvonurile ajunse la Ierusalim, liderii creștini din Ierusalim l-au rugat să facă o demonstrație publică a loialității lui Față de Lege.
,,Apoi, i-au zis: „Vezi, frate, câte mii de iudei au crezut şi toţi sunt plini de râvnă pentru Lege (s.n.). Dar ei au auzit despre tine că înveţi pe toţi iudeii care trăiesc printre neamuri să se lepede de Moise, că le zici să nu-şi taie copiii împrejur şi să nu trăiască potrivit cu obiceiurile. Ce este de făcut? Negreşit, mulţimea are să se adune, căci vor auzi că ai venit. Deci, fă ce-ţi vom spune noi. Avem aici patru bărbaţi, care au făcut o juruinţă. Ia-i cu tine, curăţă-te împreună cu ei şi cheltuieşte tu pentru ei, ca să-şi radă capul. Şi astfel vor cunoaşte toţi că nu este nimic adevărat din cele ce au auzit despre tine, ci că şi tu umbli întocmai după rânduială şi păzeşti Legea. Cu privire la neamurile care au crezut, noi am hotărât şi le-am scris că trebuie să se ferească de lucrurile jertfite idolilor, de sânge, de dobitoace sugrumate şi de curvie”. Atunci, Pavel a luat pe oamenii aceia, s-a curăţit şi a intrat cu ei a doua zi în Templu, ca să vestească sfârşitul zilelor curăţirii, când se va aduce jertfă pentru fiecare din ei“ (Fapte 21:8b-25).
A făcut apostolul un compromis ascultându-i? Nu cred. Convingerile lui Pavel era clare, dar metodele lui au dovedit întotdeauna flexibilitate. Epistola către Galateni ne arată care a fost atitudinea lui Pavel față de ,,tăierea împrejur și de ținerea Legii“ ca lucruri necesare pentru salvarea oamenilor. În situații practice însă, ca să nu-i antagonizeze pe evrei, când a avut de a face cu ei, Pavel s-a purtat ca un evreu. Ni se spune că de aceea, l-a ,,tăiat împrejur“ pe Timotei, după ce acest copil dintr-o căsătorie mixtă i s-a alăturat pentru lucrare:
,,Pavel a vrut să-l ia cu el şi, după ce l-a luat, l-a tăiat împrejur, din pricina iudeilor care erau în acele locuri, căci toţi ştiau că tatăl lui era grec“ (Fapte 16:3).
Lucrul acesta n-a fost o excepție, ci o parte integrală a strategiei misionare a apostolului Pavel:
,,Căci, măcar că sunt slobod faţă de toţi, m-am făcut robul tuturor, ca să câştig pe cei mai mulţi. Cu iudeii m-am făcut ca un iudeu, ca să câştig pe iudei; cu cei ce sunt sub Lege m-am făcut ca şi când aş fi fost sub Lege (măcar că nu sunt sub Lege), ca să câştig pe cei ce sunt sub Lege; cu cei ce sunt fără Lege m-am făcut ca şi cum aş fi fost fără lege (măcar că nu sunt fără o lege a lui Dumnezeu, ci sunt sub legea lui Hristos), ca să câştig pe cei fără lege. Am fost slab cu cei slabi, ca să câştig pe cei slabi. M-am făcut tuturor totul, ca, oricum, să mântuiesc pe unii din ei. Fac totul pentru Evanghelie, ca să am şi eu parte de ea“ (1 Cor. 9:19-23).
Pe deasupra, Pavel era el însuși un evreu evlavios și păstra, ,,ca bune“, unele din obiceiurile neamului său. Cererea celor din Ierusalim nu i-a părut exagerată. Practica ,,nazireatului“ nu-i era de loc străină:
,,Pavel a mai rămas destul de multă vreme în Corint. În urmă, şi-a luat ziua bună de la fraţi şi a plecat cu corabia spre Siria, împreună cu Priscila şi Aquila, după ce şi-a tuns capul în Chencrea, căci făcuse o juruinţă“ (Fapte 18:18).
Știind că vor începe de undeva suferințele, apostolul Pavel nu s-a grăbit să aibă un conflict deschis cu frații lui din Ierusalim. Atât cât a ,,atârnat“ de el, Pavel s-a străduit ,,să trăiască în pace cu toți oamenii“ (Rom. 12:18).
III. Neînțeles de poporul evreu
Cea mai dureroasă neînțelegere a lui Pavel n-a fost nici cu colegii săi din echipa misionară, nici cu liderii bisericii din Ierusalim, ci cu … poporul evreu. Restul capitolului 21 din faptele Apostolilor, capitolul 22 și primele 15 versete din capitolul 23 vorbesc despre aceasta.
Dacă tovarășii lui de misiune îl considerau un evreu încăpățânat, iar iudeii încreștinați se întrebau dacă el mai este sută la sută evreu, iudeii neîncreștinați îl declară de-a dreptul un apostat periculos, vrednic de moarte.
Necazul, prevestit de profețiile deja primite de Pavel, a început în cea de a șaptea zi de nazireat când Pavel a trebuit să se întoarcă la Templu. Iudeii din Asia, care erau turbați împotriva lui pentru că-l văzuseră având părtășie cu Neamurile în noua ,,Evanghelie“, au explodat când l-au văzut în Templu. Raționamentul lor a fost șchiop și plin de ură. S-au gândit că unde este Pavel trebuie să fie și colaboratorii lui dintre Neamuri, așa că au început să strige în gura mare:
,,Către sfârşitul celor şapte zile, iudeii din Asia, când au văzut pe Pavel în Templu, au întărâtat tot norodul, au pus mâinile pe el şi au început să strige: „Bărbaţi israeliţi, daţi ajutor! Iată omul care propovăduieşte pretutindeni şi în toată lumea împotriva norodului, împotriva Legii şi împotriva locaşului acestuia, ba încă a vârât şi pe nişte greci în Templu şi a spurcat acest locaş sfânt.” În adevăr, văzuseră mai înainte pe Trofim, Efeseanul, împreună cu el în cetate şi credeau că Pavel îl băgase în Templu“ (Fapte 21:27-29).
Dacă l-au recunoscut pe Trofim, efeseanul, se prea poate ca acești iudei să fi venit la Ierusalim tocmai din Efes. Strigătul lor a fost ca o scânteie care a aprins focul:
,,Toată cetatea s-a pus în mişcare şi s-a strâns norodul din toate părţile. Au pus mâna pe Pavel şi l-au scos din Templu, ale cărui uşi au fost încuiate îndată“ (Fapte 21:30).
Să stabilim contextul. În templu, separând Curtea neamurilor, de celelalte curți interioare era înălțat un ,,zid de despărțire“ dincolo de care ne-evreii n-aveau voie să treacă (Efes. 2:14-16).
Pe acest zid de despărțire erau puse inscripții care interziceau pătrunderea ne-evreilor dincolo de porțile lui.
Pe scurt: ,,Nici un străin n-are voie să pătrundă dincolo de acest zid despărțitor care înconjoară clădirea Templului. Oricine care o va face își va atrage asupra capului lui responsabilitatea pentru pedeapsa cu moartea“.
Nevrând să se amestece prea mult în problemele lor religioase, romanii îi autorizaseră pe evrei să-i omoare pe cei ce călcau această restricție. Evreii erau amărâți și revoltați că trebuiau să trăiasă sub stăpânire străină, așa că mânia lor îndreptată împotriva apstolului Pavel trebuie înțeleasă în contextul în care evreii făcuseră și așa destul de multe compromisuri cu ,,străinii“. Mulțimea nebună, stăpânită de fanatism, s-a năpustit asupra lui Pavel, așa cum o făcuse și în cazul uciderii lui Ștefan. Între aceste două situații există simetrii foarte subtile. Apostolul Pavel, pe atunci numit Saul din Tars, își dăduse acordul la acea crimă oribilă. ,,Roata se învârtește“, spune proverbul și cel care păzise odinioară hainele asasinilor lui Ștefan era în pericol el însuși să fie asasinat. Și ar fi făcut-o, dacă n-ar fi fost așa de ,,gălăgioși“. Zarva lor a trezit atenția căpitanului roman care veghea asupra Templului. În cetățuia Antonia, ridicată într-o aripă a construcției Templului erau găzduiți aproximativ două sute de soldați romani, oricând pregătiți să stingă orice revoltă stârnită de un elan patriotic religios.
Scena ne aduce aminte de alte situații asemănătoare prin care trecuse Pavel (Comparați Fapte 21:30 cu Fapte 19:29 și Fapte 21:34 cu Fapte 19:32 și veți vdea că atașamentul formal al evreilor față de Templu a ajuns la fel de idolatru ca și atașamentul efesenilor față de templul zeiței Diana). Capitanul, pe nume Claudius Lisias (Fapte 23:26), s-a speriat de zarva iscată și a coborât cu ostașii în curtea Neamurilor:
,,Pe când încercau să-l omoare, s-a dus vestea la căpitanul oastei că tot Ierusalimul s-a tulburat. Acesta a luat îndată ostaşi şi sutaşi şi a alergat la ei. Când au văzut pe căpitan şi pe ostaşi, au încetat să mai bată pe Pavel. Atunci, căpitanul s-a apropiat, a pus mâna pe el şi a poruncit să-l lege cu două lanţuri. Apoi a întrebat cine este şi ce a făcut“ (Fapte 21:30-33).
Probabil, căpitanul a crezut că Pavel este ,,egipteanul“ căutat de romani pentru că instigase la răscoală și de aceea poruncise ca apostolul Pavel să fie imediat legat ,,cu două lanțuri“:
,,Nu cumva eşti egipteanul acela care s-a răsculat acum în urmă şi a dus în pustie pe cei patru mii de tâlhari?” (Fapte 21:38).
,,Pe când încercau să-l omoare, s-a dus vestea la căpitanul oastei că tot Ierusalimul s-a tulburat. Acesta a luat îndată ostaşi şi sutaşi şi a alergat la ei. Când au văzut pe căpitan şi pe ostaşi, au încetat să mai bată pe Pavel. Atunci, căpitanul s-a apropiat, a pus mâna pe el şi a poruncit să-l lege cu două lanţuri. Apoi a întrebat cine este şi ce a făcut. Dar unii strigau într-un fel, alţii într-alt fel prin mulţime. Fiindcă nu putea deci să înţeleagă adevărul din pricina zarvei, a poruncit să-l ducă în cetăţuie. Când a ajuns pe trepte, Pavel a trebuit să fie dus de ostaşi din pricina îmbulzelii norodului întărâtat, căci mulţimea norodului se ţinea după el şi striga: „La moarte cu el!” (Fapte 21:31-36).
Acesta este mai mult un studiu psihologic, decât unul teologic. Vreau să vă uitați puțin la Pavel. Apostolul fusese înștiințat de suferințele și lanțurile care-l așteaptă, dar nu știa cum și când vor veni. Acum, că le vedea împlinindu-se sub ochii lui, ne-am aștepta ca Pavel să se grăbească să se pună sub protecția Romei, ca cetățean roman. O va face mai târziu, dar deocamdată el nu se gândește la el, ci caută să le vorbească evreilor. Apostolul știe că destinul lui este să poarte o mărturie înaintea lor și folosește prilejul ca să o facă:
,,Tocmai când era să fie băgat în cetăţuie, Pavel a zis căpitanului: „Îmi este îngăduit să-ţi spun ceva?” Căpitanul a răspuns: „Ştii greceşte? „Eu sunt iudeu”, a spus Pavel, „din Tarsul din Cilicia, cetăţean al unei cetăţi nu fără însemnătate. Te rog, dă-mi voie să vorbesc norodului.” După ce i-a dat voie căpitanul, Pavel a stat în picioare pe trepte şi a făcut semn norodului cu mâna. S-a făcut o mare tăcere, şi Pavel le-a vorbit în limba evreiască astfel:…“ (Fapte 21:37,39-40).
Ceea ce urmează este o declarație de dragoste. Uitând de sine, Pavel li se adresează lor. Uitând de căpitanul roman, le vorbește în limba lor, limba aramaică. Dacă a sperat că, lăsându-l să le vorbească evreilor, Lisias va înțelege mai bine ce se întâmplase, s-a înșelat amarnic.
Apostolul Pavel ține unul din cele mai înflăcărate discursuri posibile. Glasul său este clar și inima lui este plină. Încercând să-l înțelegem, vom spune că el depune mărturie despre ce fusese înainte, despre întâlnirea supranaturală cu Dumnzeu în persoana lui Christos și despre misiunea primită prin care i se transformase întreaga viață.
El l-au învinuit de apostazie și de faptul că nu mai este demn să poarte numele de evreu. El a luat cuvântul ca să le arate că este evreu până la măduvă, dar un evreu salvat de Isus Mesia și trimis să vestească salvarea aceasta tuturor oamenilor din lume.
Foarte interesant, apostolul Pavel îi citează ca martori ai apărării pe marii preoți, care știuau ce fel de evreu plin de râvnă fusese el și-i dăduseră scrisori de împuternicire ca să meargă la Damasc și să-i prindă pe creștini, pe Gamaliel, învățătorul șef al lui Israel și pe ,,Anania, bărbat temător de Dumnezeu, după Lege, și pe care toți Iudeii care locuiesc în Damasc, îl vorbesc de bine“.
Iată ce spune apsotolul Pavel despre ceea ce fusese el înainte de întâlnirea cu Christos:
„Fraţilor şi părinţilor, ascultaţi acum cuvântul meu de apărare faţă de voi!”
Când au auzit ei că le vorbeşte în limba evreiască, au ţinut şi mai multă linişte. Şi Pavel a zis:
„Eu sunt iudeu, născut în Tarsul Ciliciei, dar am fost crescut în cetatea aceasta, am învăţat la picioarele lui Gamaliel să cunosc cu de-amănuntul Legea părinţilor noştri şi am fost tot atât de plin de râvnă pentru Dumnezeu, cum sunteţi şi voi toţi azi. Am prigonit până la moarte această Cale, am legat şi am pus în temniţă bărbaţi şi femei: marele preot şi tot soborul bătrânilor îmi sunt martori. Am luat chiar şi scrisori de la ei către fraţii din Damasc, unde m-am dus să aduc legaţi la Ierusalim pe cei ce se aflau acolo, ca să fie pedepsiţi“ (Fapte 23:1-5).
Punctul central al apărării lui Pavel este însă întâlnirea cu Isus Mesia, pe care Pavel li-L prezintă iudeilor ca ,,Dumnezeul părinților noștri, Cel neprihănit, ambele numiri legate de destinul mesianic al poporului Israel. Această întâlnire fusese experimentată parțial și de cohorta care-l însoțise pe Saul din Tars și care erau fără nici o îndoială încă în viață:
,,Când eram pe drum şi mă apropiam de Damasc, deodată, pe la amiază, a strălucit împrejurul meu o mare lumină din cer. Am căzut la pământ şi am auzit un glas care-mi zicea: ,,Saule, Saule, pentru ce Mă prigoneşti?“
,,Cine eşti, Doamne?“’ am răspuns eu. Şi El mi-a zis:,,Eu sunt Isus din Nazaret, pe care-L prigoneşti.“
Cei ce erau cu mine au văzut bine lumina şi s-au înfricoşat, dar n-au auzit glasul Celui ce vorbea.
Atunci, am zis: ,,Ce să fac, Doamne?“
,,Scoală-te“, mi-a răspuns Domnul, ,,du-te în Damasc şi acolo ţi se va spune ce trebuie să faci.“
Fiindcă nu puteam să văd nimic din pricina strălucirii luminii aceleia, cei ce erau cu mine m-au luat de mână, şi aşa am ajuns în Damasc. Şi a venit la mine un om numit Anania, bărbat temător de Dumnezeu, după Lege, şi pe care toţi iudeii care locuiesc în Damasc îl vorbeau de bine“ (Fapte 22:6-12).
Fără nici o îndoială, pronunțarea numelui lui Isus din Nazaret și amintirea unei întâlniri reale cu El, după moartea din Ierusalim. era o proclamare răspicată a învierii Lui din morți și, prin implicații, a dumnezeirii Lui. Apostolul Pavel se pune la adăpostul acestui fapt de netăgăduit, văzut și de alții, urmat de consecințe asupra trupului său, dar și mai mult asupra sufletului său. Cum ar fi putut el să se împotrivească ,,vedeniei cerești“ ? Iată cum descrie el urmările evenimentului asupra vieții lui ulterioare:
,,El (Anania) mi-a zis: ,,Frate Saule, capătă-ţi din nou vederea!“ Chiar în clipa aceea, mi-am căpătat vederea şi m-am uitat la el. El mi-a zis: ,,Dumnezeul părinţilor noştri te-a ales să cunoşti voia Lui, să vezi pe Cel Neprihănit şi să auzi cuvinte din gura Lui; căci Îi vei fi martor faţă de toţi oamenii, pentru lucrurile pe care le-ai văzut şi auzit. Şi acum, ce zăboveşti? Scoală-te, primeşte botezul şi fii spălat de păcatele tale, chemând Numele Domnului.“
Şi mi s-a întâmplat că, după ce m-am întors la Ierusalim, pe când mă rugam în Templu, am căzut într-o răpire sufletească şi am văzut pe Domnul, care-mi zicea: ,,Grăbeşte-te, ieşi iute din Ierusalim, căci nu vor primi mărturisirea ta despre Mine.“ Şi am zis: ,,Doamne, ei ştiu că eu băgam în temniţă şi băteam prin sinagogi pe cei ce cred în Tine şi că, atunci când se vărsa sângele lui Ştefan, martorul Tău, eram şi eu de faţă, îmi uneam încuviinţarea mea cu a celorlalţi şi păzeam hainele celor ce-l omorau.“ Atunci, El mi-a zis: ,,Du-te, căci te voi trimite departe, la neamuri…”
Pavel descrie două experiențe prin care Dumnezeu i-a vorbit în mod direct, lângă zidurile Damascului și în Templul de la Ierusalim. Indirect, apostolul Pavel le spune că ceea ce făceau ei astăzi fusese deja profețit de Dumnezeu prin glasul Celui înviat din morți: ,,căci nu vor primi mărturisirea ta despre Mine“. Împotrivirea lor ,,de azi“ nu făcea decât să confirme atotștiința Celui ce-i vorbise ,,atunci“.
Mintea lor a fost însă mult prea întunecată de ură ca să-l priceapă. Cel mai mult i-a deranjat afirmația că Dumnezeul părinților lor ar putea să-i abandoneze și să se ducă să se îndure de cei dintre Neamuri. Așa ceva ar fi un atac la destinul lor mesianic și la rolul preferențial pe care erau convinși că-l ocupă în istorie. Pentru ei, discursul lui Pavel n-a fost decât o confirmare că apostolul nu era decât un evreu apostat care nu mai merită să trăiască. Neînțelegând nimic din discursul lui Pavel, căpitanul l-a scos din mâinile lor, hotărât să cerceteze motivele pentru care îl urau ei așa de mult:
,,Ei l-au ascultat până la cuvântul acesta. Dar atunci şi-au ridicat glasul şi au zis: „Ia de pe pământ pe un astfel de om! Nu este vrednic să trăiască!” Şi scoteau strigăte, îşi aruncau hainele şi azvârleau cu ţărână în văzduh. Căpitanul a poruncit să ducă pe Pavel în cetăţuie şi să-l cerceteze, bătându-l cu biciul, ca să afle din ce pricină strigau aşa împotriva lui“ (Fapte 22:22-24).
În fața perspectivei de a fi schingiuit în timpul interogatoriului, apostolul Pavel face, abia acum, uz de drepturile lui de cetățean roman:
,,Pe când îl legau cu curele, Pavel a zis sutaşului care era de faţă:
„Vă este îngăduit să bateţi pe un roman care nu este osândit?”
La auzul acestor cuvinte, sutaşul s-a dus să dea de ştire căpitanului şi a zis:
„Ce ai de gând să faci? Omul acesta este cetăţean roman.”
Şi când a venit căpitanul, a zis lui Pavel:
„Spune-mi, eşti roman?”
„Da”, i-a răspuns el.
Căpitanul a zis: „Eu cu o mare sumă de bani am dobândit cetăţenia aceasta.”
„Şi eu”, a zis Pavel, „sunt chiar născut roman.”
Numaidecât, cei ce aveau să-l cerceteze prin bătaie au încetat să-l mai necăjească, ba căpitanul, când a aflat că Pavel este roman, s-a temut pentru că-l legase“ (Fapte 22:25-29).
Momentul este foarte important. Lepădat de iudei ca ,,evreu adevărat“, Pavel se declară ,,cetățean roman sută la sută“! Este cartea de identitate pe care o va purta până la sfârșitul vieții, măcar că-i iubea pe iudei cu toată ființa și conștiința sa. ,,Apostolul Nemurilor“ se declară răspicat ,,cetățean al lumii“. Cu mărturia lui încredințată de Christos, refuzată oficial de marii preoți și de poporul din Templu, Pavel își deplasează punctul de greutate al ființei spre cetățenia imperială. Va purta însă în suflet mereu durerea pentru neamul său și va căuta mereu să-i ajute să vadă adevărul. Ochii lui orbiți și luminați prin Christos putea fi, în nădejdea lui, o metaforă a ceea ce se putea și trebuia să se întâmple cu fiecare dintre iudei. Despre toate acestea însă … în capitolul următor.
+++++
Cap. 22 – Ce s-a întâmplat cu ramura creștină a celor ,,tăiați împrejur“ ?
În acest studiu delicat, aș vrea să vă provoc la o discuție despre evoluția ,,ramurii creștine a celor tăiați împrejur“. În primul rând vreau să vă arăt o absență condamnabilă.
Dacă ați fost atenți la cele întâmplate în curtea Templului cu Pavel nu se poate să nu fi observat absența celor care l-au pus pe Pavel să dovedească tuturor că încă mai este evreu. Probabil că acesta este cel mai dureros aspect din toată întâmplarea. Niciunul din liderii bisericii din Ierusalim nu l-a însoțit pe Pavel, niciunul n-a sărit să-i ia apărarea. N-au făcut-o acum și n-o vor face niciodată pe durata întemnițării lui. Niciunul din acele ,,mi de Iudei care au crezut“ n-a sărit să-i ia apărarea, niciunul! Nu vom găsi că au făcut o petiție pe lângă autoritățile romane. Nu vom citi că au venit să clarifice lucrurile și să depună mărturie în apărarea lui. Nu vom afla că un grup numeros a venit să-l însoțească în drumul periculos de la garnizoana romană din Ierusalim la temnița din Cezarea. Nu vom citi că l-au vizitat la Cezarea cu ajutoare. Nu vom citi că l-au căutat la Roma ca să-l ajute. Nici Petru, nici Ioan și nici Iacov … niciunul din ceilați presbiteri … nimeni, nicăieri … niciodată.
Probabil că și-au spus: ,,Și-a făcut-o cu mâna lui … A fost toată viața un ,,extremist periculos“ … noi l-am averitizat cât am putut, mai mult de atâta nu putem face. Și așa, poziția noastră în Ierusalim, printre evrei, este foarte șubredă și periculoasă. La urma urmei, dacă ne vom asocia cu el, apostolul Nemurilor, cum vom mai putea să-i câștigăm pe cei din neamul nostru? El cu ale lui și noi cu ale noastre … așa am și hotărât dealtfel împreună. N-a avut nevoie de noi când a străbătut lumea, n-are nevoie nici acum de ajutorul nostru …“
Nu pot spune că cei din Biserica din Ierusalim au gândit chiar așa, dar faptele mă îndreptățesc să cred că n-au fost dispuși să-și riște pielea și poziția lor ,,evreiască“ de dragul apostolului Pavel. Răsplata apostului Pavel pentru că a ascultat de liderii bisericii din Ierusalim a fost … abandonul și singurătatea. Este atitudinea din care se va naște mai târziu oftatul lui nemăsurat:
,,La întâiul meu răspuns de apărare, nimeni n-a fost cu mine, ci toţi m-au părăsit. Să nu li se ţină în socoteală lucrul acesta! Însă Domnul a stat lângă mine şi m-a întărit, pentru ca propovăduirea să fie vestită pe deplin prin mine şi s-o audă toate neamurile. Şi am fost izbăvit din gura leului. Domnul mă va izbăvi de orice lucru rău şi mă va mântui, ca să intru în Împărăţia Lui cerească. A Lui să fie slava în vecii vecilor! Amin“ (2 Tim. 4:16-18).
Al doilea lucru pe care vreau să vi-l arat este o inexplicabilă dezvoltare diferită a celor două ramuri ale Bisericii primare. Ramura creștinilor dintre Neamuri, deși l-a avut doar pe Pavel ca apostol al Domnului, s-a dezvoltat extraordinar de mult, ajungând astăzi să împlinească profeția Domnului Isus:
,,.. şi-Mi veţi fi martori în Ierusalim, în toată Iudeea, în Samaria şi până la marginile pământului“ (Fapte 1:8)
Asta în timp ce ramura evreiască a celor tăiați împrejur, în care au activat Petru, Ioan, Iacov (fratele Domnului Isus) mulțimea de presbiteri s-a ofilit, s-a veștejit și a dispărut cu timpul … rămânând doar o ,,rămășiță“ (pund intended!). Bisericile înființate de apostolul Pavel în tot perimetrul Imperiul Roman au fost la început, mici, mititele și minuscule. Biserica de la Ierusalim, după mărturia din capitolul 21, număra câteva mii de persoane.
Biserica celor dintre Neamuri a trecut prin persecuții foarte mari și s-a dezvoltat în sufocanta atmosferă a idolatriei agresive. Biserica de la Ierusalim a fost umbrită de arșița persecuțiilor idolatre, de mediul steril al iudaismului istoric, al monoteismului favorabil, al spiritualității adunate în tomuri străvechi de teologie.
Cum se poate explica impasul celor din Ierusalim în contextul unui creștinism biruitor pretutindeni în Imperiu?
Explicația poate fi găsită tocmai în evenimentele din aceste capitole. Mărturia lui Pavel a fost direcționat de Cel înviat ,,înaintea Neamurilor“, ,,înaintea Împăraților“ și ,,înaintea fiilor lui Israel“. În evenimentele descrise în capitolele 21, 22 și 23 din cartea Faptele Apostolilor, asistăm împreună la o judecată în care Iudei se dovedesc ,,fără judecată“ , refuzând mărturia lui Pavel. Toate acestea s-au întâmplat simbolic în Templul din Ierusalim, înaintea mai marilor poporului, în arbitrajul imparțial al Imperiului Roman. Ca autor, Luca este foarte atent să arate că problemele căzute pe capul lui Pavel n-au fost produse de un conflict cu autoritatea politică a Romei, ci cu autoritatea religioasă a Ierusalimului.
Care a fost urmarea acestui refuz al Evangheliei petrecut în Templul de la Ierusalim?
Părerile sunt împărțite. Unii cred că tot planul profetic legat de evrei în Vechiul Testament a fost anulat, a intrat într-o stradă înfundată. S-a terminat astfel cu o religie națională și s-a trecut la una universală. Alții cred că toate profețiile legate de planul lui Dumnezeu cu Israelul sunt acum împlinite prin Biserică. Pentru aceștia, Israelul național a fost înlocuit cu Israelul spiritual al tuturor credincioșilor. Există și o altă părere ? Eu zic să-l ascultăm și pe Pavel și să aflăm părerea celui care a trecut el personal prin evenimentele de acolo. Ce ne spune Pavel cu autoritatea lui apostolică?
Poziția lui este foarte clar și solemn explicată în epistola adresată, în mod providențial, tocmai romanilor, a cetățenilor Imperiului care cuprindea atunci toată lumea. După ce a explicat în amănunt planul salvării prin Christos, apostolul Pavel are un apendice în care explică părerea lui despre soarta celor din Israel.
Primul lucru pe care-l aflăm este durerea necurmată pe care a purtat-o în suflet pentru iudei:
,,Spun adevărul în Hristos, nu mint; cugetul meu, luminat de Duhul Sfânt, îmi este martor că simt o mare întristare şi am o durere necurmată în inimă. Căci aproape să doresc să fiu eu însumi anatema, despărţit de Hristos, pentru fraţii mei, rudele mele trupeşti. Ei sunt israeliţi, au înfierea, slava, legămintele, darea Legii, slujba dumnezeiască, făgăduinţele, patriarhii, şi din ei a ieşit, după trup, Hristosul, care este mai presus de toate lucrurile, Dumnezeu binecuvântat în veci. Amin!“ (Rom. 9:1-5).
Trebuie să luăm foarte serios aceste cuvinte ale lui Pavel. Observați cu câtă autoritate le îmbracă el: ,,Spun adevărul în Hristos, nu mint; cugetul meu, luminat de Duhul Sfânt, îmi este martor …“ Durerea apostolului este izvorâtă din durerea lui Dumnezeu.
Al doilea lucru pe care-l aflăm este că, pentru vremea credinței în făgăduința divină, Dumnezeu a suspendat diferența dintre Iudei și Neamuri:
,,Dar aceasta nu înseamnă că a rămas fără putere Cuvântul lui Dumnezeu. Căci nu toţi cei ce se coboară din Israel sunt Israel şi, măcar că sunt sămânţa lui Avraam, nu toţi sunt copiii lui Avraam, ci este scris: „În Isaac vei avea o sămânţă, care-ţi va purta numele.” Aceasta înseamnă că nu copiii trupeşti sunt copii ai lui Dumnezeu, ci copiii făgăduinţei sunt socotiţi ca sămânţă. Căci cuvântul acesta este o făgăduinţă: „Pe vremea aceasta Mă voi întoarce, şi Sara va avea un fiu” (Rom. 9:6-9).
,,Astfel, El ne-a chemat nu numai dintre iudei, ci şi dintre neamuri, după cum zice în Osea: „Voi numi popor al Meu pe cel ce nu era poporul Meu şi preaiubită pe cea care nu era preaiubită. Şi acolo unde li se zicea: ,,Voi nu sunteţi poporul Meu”, vor fi numiţi fii ai Dumnezeului celui viu.” (Rom. 9:24-26).
,,Căci prin credinţa din inimă se capătă neprihănirea şi prin mărturisirea cu gura se ajunge la mântuire, după cum zice Scriptura: „Oricine crede în el nu va fi dat de ruşine.” În adevăr, nu este nicio deosebire între iudeu şi grec, căci toţi au acelaşi Domn, care este bogat în îndurare pentru toţi cei ce-L cheamă. Fiindcă oricine va chema Numele Domnului va fi mântuit“ (Rom. 10:10-13).
Al treilea lucru pe care-l aflăm dela Pavel este că salvarea Neamurilor rămâne un act de mare har. Neamurile au primit ce nu căutaseră, în timp ce Israelul, ca națiune, nu ca indivizi, care se lăuda că așteaptă împlinirea promisiunilor, a pierdut ceea ce s-a oferit acum Neamurilor:
,,Deci ce vom zice? Neamurile, care nu umblau după neprihănire, au căpătat neprihănirea, şi anume neprihănirea care se capătă prin credinţă; pe când Israel, care umbla după o Lege care să dea neprihănirea, n-a ajuns la Legea aceasta. Pentru ce? Pentru că Israel n-a căutat-o prin credinţă, ci prin fapte. Ei s-au lovit de piatra de poticnire, după cum este scris: „Iată că pun în Sion o Piatră de poticnire şi o Stâncă de cădere, şi cine crede în El nu va fi dat de ruşine” (Rom. 9:30-33).
Al patrulea lucru pe care-l aflăm este că toată râvna religioasă a Israeliților (ca națiune) a rămas doar o coajă uscată, goală de conținut vital. Râvna religioasă nu este un substitut pentru o relație reală cu Cel înviat. Isarelul s-a înecat în religie pentru că n-a crezut în Cel înviat. Ei n-au acceptat că Dumnezeu a venit ca să le rezolve problema păcatului și tot caută acum să și-o rezolve ei înșiși.
,,Fraţilor, dorinţa inimii mele, şi rugăciunea mea către Dumnezeu, pentru israeliţi este să fie mântuiţi. Le mărturisesc că ei au râvnă pentru Dumnezeu, dar fără pricepere, pentru că, întrucât n-au cunoscut neprihănirea pe care o dă Dumnezeu, au căutat să-şi pună înainte o neprihănire a lor înşişi şi nu s-au supus astfel neprihănirii pe care o dă Dumnezeu. Căci Hristos este sfârşitul Legii, pentru ca oricine crede în El să poată căpăta neprihănirea“ (Rom. 10:1-4).
Al cincilea lucru pe care-l aflăm din declarația solemnă a apostolului Pavel este că neascultarea iudeilor nu l-a luat prin surprindere pe Dumnezeu, ci a fost dintotdeauna parte integrantă din planul Lui:
,,Dar cum vor chema pe Acela în care n-au crezut? Şi cum vor crede în Acela despre care n-au auzit? Şi cum vor auzi despre El fără propovăduitor? Şi cum vor propovădui, dacă nu sunt trimişi? După cum este scris: „Cât de frumoase sunt picioarele celor ce vestesc pacea, ale celor ce vestesc Evanghelia!” Dar nu toţi au ascultat de Evanghelie. Căci Isaia zice: „Doamne, cine a crezut propovăduirea noastră?” Astfel, credinţa vine în urma auzirii, iar auzirea vine prin Cuvântul lui Hristos.
Dar eu întreb: „N-au auzit ei?” Ba da, căci „glasul lor a răsunat prin tot pământul şi cuvintele lor au ajuns până la marginile lumii”.
Dar întreb iarăşi: „N-a ştiut Israel lucrul acesta?” Ba da, căci Moise, cel dintâi, zice: „Vă voi întărâta la pizmă prin ceea ce nu este neam, vă voi aţâţa mânia printr-un neam fără pricepere.” Şi Isaia merge cu îndrăzneala până acolo că zice: „Am fost găsit de cei ce nu Mă căutau; M-am făcut cunoscut celor ce nu întrebau de Mine.” Pe când, despre Israel zice: „Toată ziua Mi-am întins mâinile spre un norod răzvrătit şi împotrivitor la vorbă” (Rom. 10:14-21).
Al șaselea lucru pe care-l aflăm dela Pavel este că această cunoaștere ,,mai dinainte“, care anticipează, i-a îngăduit lui Dumnezeu să-i iubească pe Iudei așa cum nu merită. El nu i-a ales pentru că știa că vor asculta, ci vor asculta din cauză că El i-a ales. Neascultarea lor ca neam și necredința lor nu este o cădere definitivă, ci doar o alunecare din care El personal îi va ridica. Mai mult, dacă au alunecat din poziția lor ca națiune, asta nu înseamnă că toți sunt necredincioși. Dumnezeu va avea grijă să existe întotdeauna câțiva evrei credincioși dintre evrei care vor fi o binecuvântare pentru lume:
,,Întreb dar: „A lepădat Dumnezeu pe poporul Său?” Nicidecum! Căci şi eu sunt israelit, din sămânţa lui Avraam, din seminţia lui Beniamin. Dumnezeu n-a lepădat pe poporul Său, pe care l-a cunoscut mai dinainte. Nu ştiţi ce zice Scriptura în locul unde vorbeşte despre Ilie? Cum se plânge el lui Dumnezeu împotriva lui Israel, când zice: „Doamne, pe prorocii Tăi i-au omorât, altarele Tale le-au surpat; am rămas eu singur şi caută să-mi ia viaţa?” Dar ce-i răspunde Dumnezeu? „Mi-am păstrat şapte mii de bărbaţi, care nu şi-au plecat genunchiul înaintea lui Baal.”
Tot aşa, şi în vremea de faţă, este o rămăşiţă datorită unei alegeri prin har. Şi dacă este prin har, atunci nu mai este prin fapte; altminteri, harul n-ar mai fi har. Şi dacă este prin fapte, nu mai este prin har; altminteri, fapta n-ar mai fi faptă. Deci, ce urmează? Că Israel n-a căpătat ce căuta, iar rămăşiţa aleasă a căpătat, pe când ceilalţi au fost împietriţi, după cum este scris: „Dumnezeu le-a dat un duh de adormire, ochi ca să nu vadă şi urechi ca să n-audă, până în ziua de astăzi.” Şi David zice: „Masa lor să li se prefacă într-o cursă, într-un laţ, într-un prilej de cădere şi într-o dreaptă răsplătire. Să li se întunece ochii ca să nu vadă şi spinarea să le-o ţii mereu gârbovită.”
Întreb dar: „S-au poticnit ei ca să cadă?” Nicidecum! Ci, prin alunecarea lor, s-a făcut cu putinţă mântuirea neamurilor, ca să facă pe Israel gelos; dacă, deci, alunecarea lor a fost o bogăţie pentru lume şi paguba lor a fost o bogăţie pentru neamuri, ce va fi plinătatea întoarcerii lor? V-o spun vouă, neamurilor: Întrucât sunt apostol al neamurilor, îmi slăvesc slujba mea şi caut ca, dacă este cu putinţă, să stârnesc gelozia celor din neamul meu şi să mântuiesc pe unii din ei. Căci, dacă lepădarea lor a adus împăcarea lumii, ce va fi primirea lor din nou, decât viaţă din morţi? Iar dacă cele dintâi roade sunt sfinte, şi plămădeala este sfântă; şi dacă rădăcina este sfântă, şi ramurile sunt sfinte.“ (Rom. 11:1-16).
Al șaptelea lucru pe care-l aflăm de la Pavel este că Neamurile nu trebuie să se îngâmfe pentru poziția de har pe care o au în locul Israelului, ca națiune, pentru că Dumnezeu îi poate lepăda și pe ei, cu mult mai ușor decât pe Israel. Apostolul Pavel contrazice categoric teoria ,,înlocuirii lui Israel de Biserică“:
,,Iar dacă unele din ramuri au fost tăiate şi dacă tu, care erai dintr-un măslin sălbatic, ai fost altoit în locul lor şi ai fost făcut părtaş rădăcinii şi grăsimii măslinului, nu te făli faţă de ramuri. Dacă te făleşti, să ştii că nu tu ţii rădăcina, ci rădăcina te ţine pe tine.
Dar vei zice: „Ramurile au fost tăiate, ca să fiu altoit eu.” Adevărat: au fost tăiate din pricina necredinţei lor, şi tu stai în picioare prin credinţă: Nu te îngâmfa dar, ci teme-te! Căci dacă n-a cruţat Dumnezeu ramurile fireşti, nu te va cruţa nici pe tine. Uită-te dar la bunătatea şi asprimea lui Dumnezeu: asprime faţă de cei ce au căzut şi bunătate faţă de tine, dacă nu încetezi să rămâi în bunătatea aceasta; altminteri, vei fi tăiat şi tu. Şi chiar ei, dacă nu stăruie în necredinţă, vor fi altoiţi, căci Dumnezeu poate să-i altoiască iarăşi. Fiindcă, dacă tu, care ai fost tăiat dintr-un măslin care din fire era sălbatic, ai fost altoit, împotriva firii tale, într-un măslin bun, cu cât mai mult vor fi altoiţi ei, care sunt ramuri fireşti în măslinul lor?“ (Rom. 11:17-24).
Al optulea punct al doctrinei apostolului Pavel despre Israel, ca neam, este că va veni o zi în care Dumnezeu le va reda israeliților poziția lor privilegiată în planul mesianic. Asta se va întâmpla după ce ,,numărul deplin al Neamurilor“, o cifră finită, nu ca cea din Apocalipsa 7, se va împlini:
,,Fraţilor, pentru ca să nu vă socotiţi singuri înţelepţi, nu vreau să nu ştiţi taina aceasta: o parte din Israel a căzut într-o împietrire care va ţinea până va intra numărul deplin al neamurilor. Şi atunci tot Israelul va fi mântuit, după cum este scris: „Izbăvitorul va veni din Sion şi va îndepărta toate nelegiuirile de la Iacov. Acesta va fi legământul pe care-l voi face cu ei, când le voi şterge păcatele.” În ce priveşte Evanghelia, ei sunt vrăjmaşi, şi aceasta spre binele vostru, dar în ce priveşte alegerea, sunt iubiţi din pricina părinţilor lor. Căci lui Dumnezeu nu-I pare rău de darurile şi de chemarea făcută” (Rom. 11:25-29).
Al nouălea lucru cu care încheie apostolul învățătura despre mântuirea lui Israel este că toată istoria salvării este în esență o istorie a harului nemeritat, așa că cei ce sunt salvați n-au motiv să se certe unul cu altul. Niciunul n-a meritat salvarea lui Dumnezeu. Așa că Pavel izbucnește într-o doxologie a harului și a înțelepciunii divine cu care este administrat oamenilor:
,,După cum voi odinioară n-aţi ascultat de Dumnezeu şi după cum prin neascultarea lor aţi căpătat îndurare acum, tot aşa, ei, acum, n-au ascultat, pentru ca, prin îndurarea arătată vouă, să capete şi ei îndurare. Fiindcă Dumnezeu a închis pe toţi oamenii în neascultare, ca să aibă îndurare de toţi.
O, adâncul bogăţiei, înţelepciunii şi ştiinţei lui Dumnezeu! Cât de nepătrunse sunt judecăţile Lui şi cât de neînţelese sunt căile Lui! Şi în adevăr, „cine a cunoscut gândul Domnului? Sau cine a fost sfetnicul Lui? Cine I-a dat ceva întâi, ca să aibă de primit înapoi?” Din El, prin El şi pentru El sunt toate lucrurile. A Lui să fie slava în veci! Amin“ (Rom. 11:30-36).
Ce-am mai putea adăuga la cele scrise de apostolul Pavel. Doar o mică și necesară observație: Spuneți și voi, nu este oare o tragică ironie că tocmai Biserica Romano Catolică se crede astăzi ,,înlocuitoarea lui Israel“? Oare n-a știut Dumnezeu că trebuie neapărat să-l pună pe Pavel să le scrie aceste cuvinte? Oare papa de la Roma și toți episcopii săi nu citesc ce le-a fost scris lor în mod expres în această epistolă Romani?
În anul 70, prin oștile împăratului roman Titus, providența divină a ras de pe fața pământului și cetatea Ierusalimului și clădirea Templului. Populația țării a fost alungată din teritoriul străvechi și împrăștiată în toate colțurile lumii. Pe unde au ajuns, membrii ramurii Bisericii celor ,,tăiați împrejur“ au continuat să stea lângă Evanghelie și să le vestească celor din neamul lor ,,credința“. Numărului lor a scăzut însă din ce în ce mai mult, până ce a devenit neglijabil. Alunecarea israeliților i-a prăbușit într-o împietrire din care nu vor mai ieși decât atunci când ,,numărul Neamurilor“ se va împlini.
Învățătura lui Pavel despre Israel confirmă că Iacov a avut dreptate la Consiliul dela Ierusalim:
,,Când au încetat ei de vorbit, Iacov a luat cuvântul, şi a zis: ,,Fraţilor, ascultaţi-mă! Simon a spus cum mai întâi Dumnezeu Şi-a aruncat privirile peste Neamuri, ca să aleagă din mijlocul lor un popor, care să-I poarte Numele. Şi cu faptul acesta se potrivesc cuvintele proorocilor, după cum este scris: ,,După aceea, Mă voi întoarce, şi voi ridica din nou cortul lui David din prăbuşirea lui, îi voi zidi dărâmăturile, şi-l voi înălţa din nou: pentru ca rămăşiţa de oameni să caute pe Domnul, ca şi toate Neamurile peste cari este chemat Numele Meu, zice Domnul, care face aceste lucruri, şi căruia Îi sunt cunoscute din vecinicie” (Fapte 15:13-18).
Așezarea epistolelor în canonul creștin al Noului Testament respectă acest adevăr istoric, așezând epistolele adresate celor ,,tăiați împrejur“ într-o grupă distinctă, după epistolele adresate lucrătorilor din biserică. Ele încep cu ,,Epiatola către Evrei“ și continuă, așa cum ne și așteptam, cu scrieri ale lui Iacov (stâlpul Bisericii din Ierusalim, care i-a cerut lui Pavel să se ducă la Templu), Petru, Ioan și Iuda (un alt frate al Domnului). Citite cu atenție, ele cuprind fraze în care trădează că au fost scrise inițial doar israeliților:
,,Iacov, rob al lui Dumnezeu şi al Domnului Isus Hristos, către cele douăsprezece seminţii care sunt împrăştiate: Sănătate!“ (Iacov 1:1)
,,Petru, apostol al lui Isus Hristos, către aleşii cari trăiesc ca străini, împrăştiaţi prin Pont, Galatia, Capadocia, Asia şi Bitinia, după ştiinţa mai dinainte a lui Dumnezeu Tatăl, prin sfinţirea lucrată de Duhul, spre ascultarea şi stropirea cu sângele lui Isus Hristos: Harul şi pacea să vă fie înmulţite!“ (1 Petru 1:1).
,,Prea iubitule, tu lucrezi cu credincioşie în tot ce faci pentru fraţi; şi pentru străini totodată. Ei au mărturisit despre dragostea ta înaintea Bisericii. Vei face bine să îngrijeşti de călătoria lor, într-un chip vrednic de Dumnezeu; căci au plecat pentru dragostea Numelui Lui, fără să primească ceva dela Neamuri. Este datoria noastră dar, să primim bine pe astfel de oameni, ca să lucrăm împreună cu adevărul“ (3 Ioan 5).
Rădăcina măslinului care te poartă azi pe mine și pe tine, se va îndura, ,,la vremea Lui“, de Israel. O știa Iacov, o știa Petru și o știa mai ales cel care a scris Apocalipsa, Ioan. Apostolul Pavel a purtat însă cu el, toată viața, durerea pentru împietrirea celor din neamul lui.
Poate că avântul mișcării evreilor mesianici de astăzi, să fie începutul … sfârșitului. Este interesant că odată cu înmulțirea lor sunt reluate și tensiunile dintre cele două ramuri ale Bisericii. Cei dintre Neamuri ar vrea ca evreii să se încreștinească și să nu mai facă atâta caz de naționalitatea lor. Dar evrei nu vor în ruptul capului să se lase asimilați, preferând o existență distinctă și separată. Ei nici nu-și spun ,,creștini“, termen derivat din limba greacă pentru ,,Unsul“ (Christos), preferând să-și spună ,,evrei mesianici“, după numirea evreiască originală pentru ,,Unsul“ (Mesia).
„El, cel dintâi, a găsit pe fratele său Simon şi i-a zis: „Noi am găsit pe Mesia” (care, tălmăcit, înseamnă: „Hristos”)“ – Ioan 1:41
„Ştiu”, I-a zis femeia, „că are să vină Mesia (căruia I se zice Hristos); când va veni El, are să ne spună toate lucrurile” – Ioan 4:25
Dacă smochinul înfrunzește, spunea Domnul Isus, înseamnă că vremea finalului de istorie se apropie:
,,De la smochin învăţaţi pilda lui: Când îi frăgezeşte şi înfrunzeşte mlădiţa, ştiţi că vara este aproape. Tot aşa, şi voi, când veţi vedea toate aceste lucruri, să ştiţi că Fiul omului este aproape, este chiar la uşi“ (Mat. 24:32-33).
+++++
Cap. 23 – Ce mijloace a folosit Dumnezeu ca să-l scape pe Pavel de ura evreilor
1. Integritatea personală – Fapte 23:1-5
2. Înțelepciunea lui strategică – Fapte 23:6-10
3. Încurajarea personală – Fapte 23:11
4. Coincidența fericită – Fapte 23:12-22
5. Protecția autorităților romane – Fapte 23:23-35
+++++
Cap. 24 – Tertipurile lui Tertulus
Începând cu acest pasaj, vom parcurge trei mărturii distincte făcute de apostolul Pavel înaintea lui Felix, a lui Porcius Festus, succesorul lui Felix, și a împăratului Agripa, venit la Cezareia ca să-l felicite pe Festus. Se confirmă astfel intrarea apostolului Pavel în cea de atreia etapă a mărturiei sale (1) înaintea Neamurilor, (2) înaintea evreilor și (3) înaintea împăraților (Fapte 9:15).
Pe de altă parte, capitolul 24 ne familiarizează cu două numiri date mișcării inițiate de apostolii Domnului: ,,partida Nazarinenilor“ și ,,Calea“. Prima este un nume de batjocoră, pentru că toată lumea știa că din Nazaret ,,n-a ieșit nimic bun“ (Ioan 1:46). Cea de a doua subliniază că urmașii Domnului Isus aveau un anumit fel de a trăi, o alternativă la religiozitatea sterilă a vremii. Creștinismul nu este prioritar o filosofie teoretică, ci un fel de a-ți trăi viața.
Pentru cititori, parcurgerea acestor capitole finale din cartea Faptele Apostolilor este o ocazie rară de a vedea cum a funcționat celebra Justiție Romană. Ea se află până astăzi la baza majorității codurilor de justiție ale lumii. Will Durant scrie în cartea sa ,,Caesar and Christ“ spiritul ,,revoluționar“ care a caracterizat apariția codului roman de justiție: ,,Persoana cea mai importantă din sistemul de legi este cetățeanul, iar responsabilitatea primordială a tribunalului aera să protejeze acest cetățeanu de abuzurile celor ce dețineau puterea, îndeosebi a Statului“.
,,Din păcate, în teritoriile ocupate, guvernarea Romei se exercita pe principiul conducerii indirecte“, scrie Arnold Toynbee. Asta însemna că aplicarea sistemuluijuridic roman era lăsată în seama autorităților locale. Roma nu intervenea decât în cazurile în care era invariabilele abuzuri puneau în pericol liniștea imperială sau soarta unei persoane cu cetățenie romană. Cât de corupt funcționa sistemul juridic în teritoriile imperiate avem ocazia să vedem în aceste capitole care urmăresc judecarea lui Pavel. cele trei persoane active la proces sunt Tertulus, avocatul acuzării, apostolul Pavel, acuzatul și Felix reprezentantul juridic al Romei. Tertulus este avocatul (oratorul) angajat de marele preot Ana și de cei din bătrânii poporului care veniseră împreună cu el (Fapte 24:1).
Absentează vinovat cineva care să reprezinte biserica ucenicilor din Ierusalim. Nici, Ioan, nici Petru și nici Iacov nu vin să depună mărturie în apărarea lui Pavel, deși sfaturile lor l-au băgat pe apostol în necazul acesta. Niciunul din ,,miile de iudei mesianici“ din Ierusalim nu fac deplasarea la Cezarea, nici măcar din … curiozitate. Ei au primit bucuroși banii aduși de apostolul neamurilor din teritoriile Imperiului, dar se pare că nu l-au primit nici o clipă pe Pavel și în inimile lor.
Revenind la procesul lui Pavel, cele trei personaje principale din această ne ajută să vedem limitele unui sistem bun, aplicat însă de oameni răi.
Tertul – o pledoarie plină de minciuni
,,După cinci* zile, a venit marele preot** Anania cu unii din bătrâni şi cu un vorbitor, numit Tertul. Au adus înaintea dregătorului plângere împotriva lui Pavel“ (Fapte 24:1).
Este surprinzător că toată protipendada de conducători s-a ,,pogorât“ de la Ierusalim la Cezarea. Nu era doar o schimbare de altitudine geografică, ci și de o abandonare a sfințeniei lor. Evreii n-aveau voie să intre într-o cetate de-a romanilor și nici într-o curte de tribunal păgână. Aduceți-vă aminte că din această cauză Pilat, demnitarul roman, a trebuit să iasă intre și să iasă din sala de judecată unde era acuzat Domnul Isus (Ioan 18:29,33, 38; 19:4,5,9). Mai marii lui Israel n-au intrat atunci în sala de judecată ,,ca să nu se spurce“ (Ioan 18:28). Cei care l-au urmârit pe apostolul Pavel cu ura lor au trecut peste această barieră.
Este la fel de surprinzător că oamenii aceștia au angajat un avocat care să-i reprezinte. Probabi că și atunci, ca și acum, la proces nu câștiga cel ce avea dreptate, ci cel care avea banii necesari pentru angajarea celui mai bun avocat.
O a treia surpriză, pe care o va evidenția foarte inteligent și abil apostolul Pavel în apărarea sa, a fost că acuzarea n-a reușit să aducă ca martori pe niciunul din cei care-l văzuseră și-l prinseseră pe Pavelîn Templu ,,asupra faptei“. Oamenii aceștia dispăruseră, se … evaporaseră. Capetele de acuzare aveau să se sprijine astfel doar pe lucruri ,,auzite de la alții“. Lipsa evidențelor n-avea însă cum să-l descurajeze pe un avocat de vaaloarea lui Tertulus. Pledoaria lui se împarte în două părți, lingușirealui Felix și calomnierea lui Pavel. Omul acesta a reușit să croiască din vorbe goale o veritabilă pânză de păienjen în jurul lui Pavel.
Lingușire și minciuni – 24:2-9
Ca să-și câștige simpatia lui Felix, Tertulus folosește lingușirea. Lingușirea, spunea cineva, confirmă părerea noastră falsă despre noi înșine. Nu se poate ca cineva sa-ti fie si lingusitor si prieten în același timp. Lingusirea seamănă cu prietenia, dupa cum si lupul seamana din anumite puncte de vedere cu câinele. Diferența dintre lingușirea fățarnică și aprecierea sinceră este că aprecierea este dezinteresată în timp ce lingușirea urmărește întotdeauna un profit, așteptând ceva în schimb. Aduceți-vă aminte de ceea ce am citit împreună în capitolul doisprezece dn faptele Apostolilor:
,,Irod era foarte mâniat pe cei din Tir şi din Sidon. Dar aceştia au venit toţi într-un gând la el şi, după ce au câştigat de partea lor pe Blast, care era mai mare peste odaia de dormit a împăratului, au cerut pace, pentru că ţara lor se hrănea din ţara împăratului. Într-o zi anumită, Irod s-a îmbrăcat cu hainele lui împărăteşti, a şezut pe scaunul lui împărătesc şi le vorbea. Norodul a strigat: „Glas de Dumnezeu, nu de om!!Îndată l-a lovit un înger al Domnului, pentru că nu dăduse slavă lui Dumnezeu. Şi a murit mâncat de viermi (Fapte 12:20-23).
Un înțelept a lăsat în umă acest sfat: Lingusirea trebuie tratata ca parfumul: miroaso-o si bucura-te, dar n-o „inghiti.” Tertul minte de îngheață apele.
,,Pavel a fost chemat, şi Tertul a început să-l pârască astfel: „Preaalesule Felix, tu ne faci să ne bucurăm de o pace mare şi neamul acesta a căpătat îmbunătăţiri sănătoase prin îngrijirile tale. Lucrul acesta îl mărturisim cu toată mulţumirea, în toată vremea şi în tot locul. Dar, ca să nu te ţin prea mult, te rog să asculţi, în bunătatea ta, câteva cuvinte. Am găsit pe omul acesta, care este o ciumă: pune la cale răzvrătiri printre toţi iudeii de pe tot pământul, este mai-marele partidei nazarinenilor şi a încercat să spurce chiar şi Templul. Şi am pus mâna pe el“ (Fapte 24:2-6a)
Dacă guvernare a lui Felix a adus o mare pace, cum de au fost necesari aproape cincisute de ostași ca să fie păzit un om dus de la Ierusalim la Cezarea?
Napoleon a spus: ,,Cine știe să lingușească știe și să batjocorească“. De îndată ce a trecut de la Felix la Pavel, tonul lui Tertulus s-a schimbat de la miere la fiere. El prezintă un întreit cap de acuzare. După el, apostolul Pavel este un om cu care nu se merită să pierzi vremea, pentru că este (1) un răzvrătit, (2) un cap al partidei Nazarinenilor și (3) un spurcător de Templu.
Să luăm pe rând cele trei acuzații rostite de Tertul. În prima, el îl preezintă pe Pavel ca pe un foarte cunoscut cap de revolte produse în alte părți ale Imperiului Roman. La suprafață, Tertul are dreptate atunci când spune că activitatea lui Pavel a cauzat tulburare în alte părți ale Imperiului Roman, dar noi știm că ele au fost produse, nu de urmașii lui Pavel, ci de reacțiile evreilor localnici la noutățile pe care le aducea Evanghelia vestită de el. Apostolul Pavel n-a fost un pericol politic, ci doar unul religios și nu pentru romani, ci doar pentru evrei.
A doua acuzație are o nuanță politică. Viclean, Tertul îl numește pe apostolul Pavel ,,mai marele partidei nazarinenilor“. Nimeni n-avea voie să inventeze o religie nouă în Imperiu fără aprobarea Romei. Când Tertul pune alături cele două culpe, tulburări ale păcii romane și inițierea unei religii necontabilizate de Cezar, urechile lui Felix trebuie să se fi ciulit, pentru că îndatorirea lui numărul unu era să păsreze ,,pax romana“ în jurisdicția sa.
A treia acuzație a lui Tertul strecoară o învinuire indirectă la adresa căpitanului Claudiu Lisias, pe care-l acuză că s-a amestecat fără drept într-o dispută religioasă asupra căreia aveau autoritate cei de la Templu:
,,Am vrut să-l judecăm după Legea noastră, dar a venit căpitanul Lisias, l-a smuls din mâinile noastre, cu mare silă, şi a poruncit pârâşilor lui să vină înaintea ta. Dacă-l vei cerceta, tu însuţi vei putea afla de la el toate lucrurile de care îl pârâm noi.” Iudeii s-au unit la învinuirea aceasta şi au spus că aşa stau lucrurile“ (Fapte 24:6b-9).
De regulă, oficialii romani evitau să se amestece în probleme religioase (Ioan 18:28-31; Fapte 16:35-40; 18:12-17). Tertul ți sugerează lui Felix să repare cumva greșeala căpitanului gărzii de la Ierusalim.
Când pui una lângă alta relatarea lui Luca despre cu s-au desfășurat evenimentele în Ierusalim (Fapte 21:27-40 cu felul în care le-a descris căpitanul Claudiu Lisias (Fapte 23:25-30) și cu varianta prezentată de avocatul Tertul îți dai seama de ce juriile de la procese sunt așa de confuze. Tertul pictase o realitate alterată în care Pavel ar fi venit intenționat, ca mai marele partidei nazarinenilor, să pângărească Templul, activitate din care a fost oprit pe drept de autoritățile evreiești, care au fost însă împiedicate să-și exercite autoritatea acordată de Roma de intervenția unui căpitan roman care n-a înțeles situația. Spre nenorocul lui Tertul, în mâinile lui felix era deja procesul verbal încheiat de căpitanul Claudiu Lisias, iar guvernatorul roman era înclinat să dea mult mai multă greutate mărturiei lui.
Apărarea rostită de apostolul Pavel – 24:10-13
Felix nu ascultă de sugestia făcută de Tertul și alege să nu-l ,,cerceteze“ pe Pavel. Felix se mulțumește doar să-i facă un semn ca să se apere. Apostolul a făcut-o într-un mod simplu, dar strălucit, cu o logică mai ascuțită decât lama unui cuțit.
Pavel începe politicos și face apel la rațiune. El arată că în douăsprezece zile nu putea pune la cale nici o răscoală, că a venit din respect pentru Templu să se închine și că nimeni nu l-a găsit cu cineva cu care să facă lucruri rele. Realitatea era că Pavel fusese prins singur adus singur și acuzat singur.
După o scurtă și politicoasă introducere, Pavel răspunde la învinuirile lui tertul (Fapte 24:10-16), la învinuirile evreilor din ASia (Fapte 324:17-19) și la învinuirile Sinedriului din Ierusalim (Fapte 24:20-21).
La învinuirea că ar fi un mai mare al nu știu cărei partide care a venit să facă revoltă în Templu, apostolul aduce în apărarea sa sumele de bani plătite de el și înscrise în evidențele păstrate la Templu (,,te poți încredința de lucrul acesta“). Ele îl arată drept un om evlavios venit să se închine și să facă o juruință împreună cu alți cinci oameni evlavioși.
,,După ce i-a făcut dregătorul semn să vorbească, Pavel a răspuns: „Fiindcă ştiu că de mulţi ani eşti judecătorul neamului acestuia, voi răspunde cu încredere pentru apărarea mea. Nu sunt mai mult de douăsprezece zile – te poţi încredinţa de lucrul acesta – de când m-am suit să mă închin la Ierusalim“ (Fapte 24:11).
În ce privește mobilizarea altora la o revoltă, apostolul prezintă ca argument ,,tăcerea lui“ și neparticiparea la întrunirile comunității în timpul petrecut la Ierusalim:
,,Nu m-au găsit nici în Templu, nici în sinagogi, nici în cetate stând de vorbă cu cineva sau făcând răscoală de norod. Aşa că n-ar putea dovedi lucrurile de care mă pârăsc acum“ (Fapte 24:12).
Chiar așa, de ce tăcuse Pavel? De ce nu participase la întrunirile din sinagogă? De ce nu luase cuvântul? De ce nu predicase Evanghelia? De ce nu vorbise cu oamenii întâlniți pe străzi, așa cum făcuse în vremea călătoriilor lui misionare? Răaspunsul este simplu. Cu câțiva ani înainte, Pavel, ca apostol al neamurilor, făcuse o înțelegere cu ,,apostolii celor tăiați împrejur“, Petru, Ioan, Iacov. Conform înțelegeri, Pavel s-a angajat să nu propovăduiască iudeilor din Ierusalim:
,,Ba dimpotrivă, când au văzut că mie îmi fusese încredinţată Evanghelia pentru cei netăiaţi împrejur, după cum lui Petru îi fusese încredinţată Evanghelia pentru cei tăiaţi împrejur – căci Cel ce făcuse din Petru apostolul celor tăiaţi împrejur făcuse şi din mine apostolul neamurilor – şi când au cunoscut harul care-mi fusese dat, Iacov, Chifa şi Ioan, care sunt priviţi ca stâlpi, mi-au dat mie şi lui Barnaba mâna dreaptă de însoţire, ca să mergem să propovăduim: noi la neamuri, iar ei la cei tăiaţi împrejur“ (Gal. 2:7-10).
,,Tăcerea“ lui Pavel i-a servit acum ca argument împotriva învinuirilor de prozelitism și de instigare la răscoală.
În ce privește acuzarea de inițierea unei ,,secte neautorizate“ și de răspândirea unei erezii religioase, apostolul Pavel aduce ca argument ,,diversitatea“ care exista până și în delegația celor veniți din Ierusalim ca să-l acuze. Chiar dacă Marele Preot era Saducheu, în delegație se găseau fără îndoială și farisei și cărturari. Toți își aveau însă răsăcinile în aceleași Scripturi milenare, din care se hrănea și el:
,,Îţi mărturisesc că slujesc Dumnezeului părinţilor mei după Calea pe care ei o numesc partidă; eu cred tot ce este scris în Lege şi în Proroci şi am în Dumnezeu nădejdea aceasta, pe care o au şi ei înşişi, că va fi o înviere a celor drepţi şi a celor nedrepţi. De aceea mă silesc să am totdeauna un cuget curat înaintea lui Dumnezeu şi înaintea oamenilor“ (Fapte 24:14-16).
Religia iudeilor avea deja în sânul ei sămânța diversității, așa că Pavel nu putea fi învinuit că este primul care are păreri diferite de ale altora. În ce privește ,,partidele“ (,,sectele“, cum le-am numi noi astăzi, apostolul va reveni asupra acestei teme când se va apăra de învinuirile iudeilor împotriva împăratului Agripa:
,,Dacă vor să mărturisească, ei ştiu de la început că am trăit ca fariseu, după cea mai îngustă partidă a religiei noastre“ (Fapte 26:5).
Sunt convins că aostolul Pavel trăia încă în contextul ,,a venit la ai Săi“, la ,,oile risipite ale casei lui israel“ și n-a căutat să abandoneze iudaismul. El a vrut să-l reformeze, nu să-l desfințeze (ca mai târziu Martin Luther cu biserica catolică). Convingerea lui că Isus din Nazaret a fost Mesia profețit ca nădejde a neamului lui nu l-a făcut cu nimic mai puțin ,,iudeu“ decât erau cei veniți acum din Ierusalim ca să-l acuze. Apostolul pavel era convins însă că singura relație vitală cu Dumnezeul Scripturilor este prin Fiul Său, Isus Christos (Ioan 5:23), cel care venise să împlinească planul lui Dumnezeu cu poporul Său. Credința în Domnul Isus nu l-au făcut pe Pavel un ,,fost evreu“, ci ,,un evreu împlinit“! Vechiul Testament era acum pentru el o carte privită prin ochii unuia care L-a găsit pe Mesia. El știe că ritualurile religioase simbolice din Vechiul Testament nu-i mai sunt necesare ca să fie primit de Iehova, pentru că a fost deja primit și acceptat în sacrificiul răscumpărător al Fiului Său. Departe de a fi un eretic, Pavel se ,,silește totdeauna să aibă un cuget curat înaintea lui Dumnezeu și înaintea oamenilor“.
Numirea de ,,evreu împlinit“ este folosită și astăzi de evreii mesianici. Ea este bazată pe acceptarea câtorva texte din Noul testament din care cităm doar două:
,,El zicea: „S-a împlinit vremea şi Împărăţia lui Dumnezeu este aproape. Pocăiţi-vă şi credeţi în Evanghelie” (Marcu 1:15 ).
,,Şi acum, fraţilor, ştiu că din neştiinţă aţi făcut aşa, ca şi mai-marii voştri. Dar Dumnezeu a împlinit astfel ce vestise mai înainte prin gura tuturor prorocilor Lui: că, adică, Hristosul Său va pătimi. Pocăiţi-vă dar* şi întoarceţi-vă la Dumnezeu, pentru ca să vi se şteargă păcatele, ca să vină de la Domnul vremurile de înviorare“ (Fapte 3:17-19 vezi și Luca 24:44; Fapte 26:22; Isaia 50:6; Isaia 53:5; Dan. 9:26; 1 Pet. 1:10; 1 Pet. 1:11;).
Când Pavel enumeră articolele mărturisirii lui de credință, (,,eu cred tot ce este scris în Lege şi în Proroci şi am în Dumnezeu nădejdea aceasta, pe care o au şi ei înşişi, că va fi o înviere a celor drepţi şi a celor nedrepţi“), el calcă pe bătăturile saducheilor și ale Marelui Preot.
Saducheii acceptau ca autoritate divină numai cele cinci cărți ale lui Moise, nu și restul Vechiului Testament. Ei refuzau să creadă în învierea morților pentru că, spuneau ei, nu este pomenită nicăieri în cărțile lui Moise. Într-o controversă avută cu ei (Mat. 22:23-33), Domnul Isus dăduse peste cap acest argument al lor, dar, se vede, ei au ales să nu înțeleagă.
Fariseii credeau în inspirația plenară a tuturor cărților Vechiului Testament, așa că aceste cuvinte ale lui Pavel i-au pus iar într-o mare dilemă. Dcaă acest Pavel era ,,eretic“ pentru că propovăduia învierea din morți, atunci la fel de ,,eretici“ erau și ei.
Dând la o parte acuzațiile nefondate ale lui Tertul, apostolul trece mai departe să răspundă acuzațiilor evreilor din Asia.
,,După o lipsă de mai mulţi ani, am venit să aduc milostenii neamului meu şi să aduc daruri la Templu. Tocmai atunci nişte iudei din Asia m-au găsit curăţit în Templu, nu cu gloată, nici cu zarvă. Ei înşişi ar trebui să se înfăţişeze înaintea ta şi să mă pârască, dacă au ceva împotriva mea“ (Fapte 24:17-19).
Cu o logică rece și irefutabilă, apostolul întreabă: ,,Cum poate fi învinuit de dușmanie față e neamul lui unul care a adunat bani de la Neamuri ca să le aducă la Templu poporului său? Cum poate fi acuzat de erezie unul găsit în Templu în timp ce îndeplinea cerințele Legii pentru curățirea lui și a încă cinci iudei? Cum poate fi învinuită ,,închinarea“ sinceră de ,,profanare“? În plus, apostolul nu uită să-i atragă atenția lui felix că cei ce-l acuză nu sunt cei ce l-au ,,prins“ în templu, așa că le lipsește greutatea unor martori oculari. Iudeii din Asia au fost buni la gălăgie, dar slabi la mărturie.
În încheiere, apostolul răspunde și acuzațiilor Sinedriului din Ierusalim. El trece îngăduitor peste incidentul în care Marele Preot a poruncit s fie lovit cu palma peste față, deși știa că nimănui nu-i era îngăduit să se poarte astfel cu un cetățean roman și pomenirea incidentului ar fi trezit indignarea lui Felix. El nu vrea să se răzbune, ci doar să le reamintească ceea ce ei ar fi trebuit să nu uite:
,,Sau să spună aceştia singuri de ce nelegiuire m-au găsit vinovat, când am stat înaintea soborului, afară numai doar de strigătul acesta pe care l-am scos în mijlocul lor: ‘Pentru învierea morţilor sunt dat eu în judecată astăzi înaintea voastră.’” (Fapte 24:20-21).
În acest răspuns există o doză de ironie sarcastică. Este ca și cum apostolul le-ar spune: ,,Dacă sunt vinovat de ceva sunt întradevăr vinovat de aceasta: am reamintit oamenilor cucernici din Sinedriu despre măreața doctrină a învierii“.
Aduceți-vă aminte că Faptele Apostolilor este cronica felului în care biserica primului veac a mărturisit despre învierea Domnului Isus (Fate 1:22). saducheii o abandonaseră, iar fariseii uitaseră să-i acorde importanța cuvenită.
Verdictul lui Felix – Fapte 24:22-27
Ajungem acum la cel de al treilea personaj al acestui proces juridic: guvernatorul roman Felix.
,,Felix, care ştia destul de bine despre „Calea” aceasta, i-a amânat zicând: „Am să cercetez pricina voastră când va veni căpitanul* Lisias.” Şi a poruncit sutaşului să păzească pe Pavel, dar să-l lase puţin mai slobod şi să nu oprească pe* nimeni din ai lui să-i slujească sau să vină la el.
După câteva zile, a venit Felix cu nevastă-sa, Drusila, care era iudeică; a chemat pe Pavel şi l-a ascultat despre credinţa în Hristos Isus. Dar, pe când vorbea Pavel despre neprihănire, despre înfrânare şi despre judecata viitoare, Felix, îngrozit, a zis: „De astă dată, du-te; când voi mai avea prilej, te voi chema.” (Fapte 24:24-25).
Dacă a eșuat vreodată cineva atât ca om, cât și ca slujbaș al Romei, a fost Felix! S-ar putea ca cea care l-a îndemnat pe Felix să stea mai mult de vorbă cu apostolul Pavel să fi fost Drusila, nevasta lui. Familia ei avusese de câteva ori deaface cu aceasta ,,cale“ nouă din iudaism. Străbunicul ei a fost acela care a căutat să omoare toți prunci Betleemului (Mat. 2), un alt unchi al ei i-a tăiat capul lui Ioan Botezătorul și și-a bătut joc de Christos (Luca 23:6-12), iar tatăl ei i-a tăiat capul apostolului Iacov (Fapte 12:1-2). Cert este că amândoi au vrut să stea de vorbă cu Pavel și să examineze mai îndeaproape ce soi de om sunt acei care merg pe ,,Calea cea nouă“ și ce schimbări fundamentale s-au produs într-unul care are ,,credința în Hristos Isus“ (Fapte 24:24b).
Se confirmă încă o dată mintea extraordinar de ordonată a acestui om de excepție. Credincios normelor de retorică, Pavel își ordonează expunerile în așa fel ca să fie ușor de înțeles și lesne de reținut.Toate predicile lui (și ale noastre) pot să conțină elemente de teologie, de sociologie, de psihologie, de astronomie sau alte discipline, dar ele trebuie să fie, în esență, lucrări de pedagogie. Oamenii lui Dumnezeu nu fac niicodată ,,artă pentru artă“, cu orgoliul afișării propriei elocvențe, ci ,,artă cu tendință“, subordonând și ordonând toate ideile unor sfaturi practice cu care trebuie să rămână în minte ascultătorii.
Luca ne dă doar cele trei puncte principale ale predicilor lui Pavel pentru Felix și Drusila: despre neprihănire, despre înfrânare și despre judecata viitoare. Dacă vrem însă, putem foarte ușor să extindem aceste puncte principale cu ceea ce a scris apostolul Pavel despre ele în celelalte scrieri ale lui.
În primul rând, apostolul le-a vorbit ,,despre neprihănire“ și i-a sfatuit să-și rezolve trecutul. Termenul originalului este aici ,,justificare“, ,,îndreptățire“ și definește actul prin care Dumnezeu dclară pe cineva ,,nevinovat“ înaintea Lui.
Trecutul trebuie rezolvat. Nu putem trăi sub povara lui teribilă. În fața lui Felix și a Drusilei, Pavel a putut să le vorbească despre teribilul său trecut. Le-a putut spune că a fost ucigaș, prin acordul și participarea la uciderea lui Ștefan și prin prigonirea celorlalți creștini. Exemplul lui personal a putut fi pus alături de alte exemple cunocute de oameni care au trebuit să-și rezolve trecutul. David a agonizat sub povara răului făcut până când și-a rezolvat prin pocăință trecutul :
,,Ferice de cel cu fărădelegea iertată şi de cel cu păcatul acoperit! Ferice de omul căruia nu-i ţine în seamă Domnul nelegiuirea şi în duhul căruia nu este viclenie!
Câtă vreme am tăcut, mi se topeau oasele de gemetele mele necurmate. Căci zi şi noapte mâna Ta apăsa asupra mea; mi se usca vlaga cum se usucă pământul de seceta verii. Atunci Ţi-am mărturisit păcatul meu şi nu mi-am ascuns fărădelegea. Am zis: „Îmi voi mărturisi Domnului fărădelegile!” Şi Tu ai iertat vina păcatului meu. De aceea, orice om evlavios să se roage Ţie la vreme potrivită! Şi chiar de s-ar vărsa ape mari, pe el nu-l vor atinge de loc (Ps. 32:1-6).
,,Ai milă de mine, Dumnezeule, în bunătatea Ta! După îndurarea Ta cea mare, şterge fărădelegile mele! Spală-mă cu desăvârşire de nelegiuirea mea şi curăţă-mă de păcatul meu! Căci îmi cunosc bine fărădelegile şi păcatul meu stă necurmat înaintea mea. Împotriva Ta, numai împotriva Ta, am păcătuit şi am făcut ce este rău înaintea Ta; aşa că vei fi drept în hotărârea Ta şi fără vină în judecata Ta. Iată că sunt născut în nelegiuire şi în păcat m-a zămislit mama mea. Dar Tu ceri ca adevărul să fie în adâncul* inimii: fă dar să pătrundă înţelepciunea înăuntrul meu! Curăţeşte-mă cu isop, şi voi fi curat; spală-mă, şi voi fi mai alb decât zăpada. Fă-mă să aud veselie şi bucurie şi oasele pe care le-ai zdrobit Tu se vor bucura. Întoarce-Ţi privirea de la păcatele mele, şterge toate nelegiuirile mele! (Ps. 51:1-9).
În 1973, DR. Karl Menninger, unul din cei mai renumiți psihiatrii ai lumii, a publicat o carte intitulată ,,Ce s-a întâmplat cu păcatul?“ (What Become of Sin?). El a supliniat faptul că societatea a eliminat treptat, treptat din vocabularul ei ,,cuvântul și semniifcația lui“. L-am înlocuit cu altceva și vorbim azi despre greșeli, despre slăbiciuni, despre tendințe moștenite de la părinți, despre erori de judecată, dar nimeni nu mai vrea să știe despre păcat.
,,Oamenii de azi nu mai sunt păcătoși“, scrie și Phyllis McGinley, scriitor și poet de limba engleză, ,,Ei sunt imaturi sau provin din medii rele, sunt panicați sau, și mai interesant, bolnavi“.
Un Dumnezeu sfânt cere neprihănire de la oameni, iar aceasta este o veste foarte rea pentru păcătoși. Nu-i de mirare că Felix s-a îngrozit:
,,Dar, pe când vorbea Pavel despre neprihănire, despre înfrânare şi despre judecata viitoare, Felix, îngrozit, a zis: „De astă dată, du-te; când voi mai avea prilej, te voi chema” (Fapte 24:25).
Vestea bună pe care le-a dat-o Pavel celor doi a fost că același Dumnezeu care pretinde sfințenie oferă această sfințenie tuturor celor ce se încred în lucrarea lui Christos. Evreii obțineau justificarea prin sistemul jertfelor pentru vină. Apostolul Pavel i-a putut spune lui Felix cam ceea ce le-a scris și romanilor pe această temă:
,,Ştim însă că tot ce spune Legea, spune celor ce sunt sub Lege, pentru ca orice gură să fie astupată şi toată lumea să fie găsită vinovată înaintea lui Dumnezeu. Căci nimeni nu va fi socotit neprihănit înaintea Lui prin faptele Legii, deoarece prin Lege vine cunoştinţa deplină a păcatului.
Dar acum s-a arătat o neprihănire (Greceşte: dreptate) pe care o dă Dumnezeu, fără lege – despre ea mărturisesc Legea şi prorocii – şi anume neprihănirea dată de Dumnezeu, care vine prin credinţa în Isus Hristos, pentru toţi şi peste toţi cei ce cred în El. Nu este nicio deosebire. Căci toţi au păcătuit şi sunt lipsiţi de slava lui Dumnezeu. Şi sunt socotiţi neprihăniţi, fără plată, prin harul Său, prin răscumpărarea care este în Hristos Isus. Pe El, Dumnezeu L-a rânduit mai dinainte să fie, prin credinţa în sângele Lui, o jertfă de ispăşire, ca să-Şi arate neprihănirea Lui, căci† trecuse cu vederea păcatele dinainte, în vremea îndelungii răbdări a lui Dumnezeu, pentru ca, în vremea de acum, să-Şi arate neprihănirea Lui în aşa fel încât să fie neprihănit, şi totuşi să socotească neprihănit pe cel ce crede în Isus“ (Rom. 3:19-26).
În al doilea rând, apostolul Pavel le-a vorbit celor doi ,,despre înfrânare“ ca despre rezolvarea problemelor prezente. Felix și Drusile erau tare vinovați la capitolul acesta. Drusila se despărțise de soțul ei ca să ajungă cea de a treia soție a lui Felix. Deși era iudeică, se purta de parcă Dumnezeu n-ar fi dat niciodată cele Zece Porunci. Felix era un demnitar lacom de bani, oricând dispus să nedreptățească sau să se compromită pentru a obține ceea ce dorește. Așa s-a purtat și cu Pavel:
,,Totodată el trăgea nădejde că Pavel are să-i dea bani, de aceea trimitea şi mai des să-l cheme, ca să stea de vorbă cu el“ (Fapte 24:26).
Omul trebuie să se înfrâneze și să se împotrivească ispitelor, le-o fi spus Pavel. Nu putem fi stăpâni pe circumstanțele în care ajungem, dar putem să ne stăpânim pe noi înșine!
Trebuie să recunosc admirația pe care o am pentru apostolul Pavel. Aparent, soarta lui era în mâna acestor oameni care aveau puterea să-l condamne sau să-i dea drumul. Asta nu-l face în nici un fel să nu le vorbească pe față despre viața lor trăită în păcat. Ce le-o fi spus apostolul Pevel pe această temă? Putem găsi răspuns în alte pasaje ale scrierilor marelui apostol.
Apostolu Pavel le-a putut spune că și el are probleme cu prezentul. Le-a putut mărturisi că și el ,,se poartă aspru cu trupul său ca nu cumva după ce a propovăduit altora, el să fie lepădat“, le-a putut mărturisi că ,,nimic bun nu locuiește în el, adică în firea lui pământească“ și că vede în mădularele lui acționând teribila lege a păcatului:
,,Ştim, în adevăr, că Legea este duhovnicească, dar eu sunt pământesc, vândut rob păcatului. Căci nu ştiu ce fac: nu fac ce vreau, ci fac ce urăsc. … Ştiu, în adevăr, că nimic bun nu locuieşte în mine, adică în firea mea pământească, pentru că, ce-i drept, am voinţa să fac binele, dar n-am puterea să-l fac. Căci binele, pe care vreau să-l fac, nu-l fac, ci răul, pe care nu vreau să-l fac, iată ce fac! Şi dacă fac ce nu vreau să fac, nu mai sunt eu cel ce face lucrul acesta, ci păcatul care locuieşte în mine. Găsesc dar în mine legea aceasta: când vreau să fac binele, răul este lipit de mine“ (Rom. 7:14-21).
Metaforic vorbind, un Pavel în lanțuri era mai liber decât Felix și Drusila înrobiți de păcatele lor. ,,Pentru că fiecare om este robul lucrurilor de care este biruit“. Apostolul Pavel le-a putut prezenta apoi rezolvarea acestei crize lăuntrice prin credința în lucrara ispășitoare a lui Christos:
,,Fiindcă, prin moartea de care a murit, El a murit pentru păcat o dată pentru totdeauna, iar prin viaţa pe care o trăieşte, trăieşte pentru Dumnezeu. Tot aşa şi voi înşivă socotiţi-vă morţi faţă de păcat şi vii pentru Dumnezeu, în Isus Hristos, Domnul nostru. Deci păcatul să nu mai domnească în trupul vostru muritor şi să nu mai ascultaţi de poftele lui. Să nu mai daţi în stăpânirea păcatului mădularele voastre, ca nişte unelte ale nelegiuirii, ci daţi-vă pe voi înşivă lui Dumnezeu, ca vii, din morţi cum eraţi; şi daţi lui Dumnezeu mădularele voastre, ca pe nişte unelte ale neprihănirii. Căci păcatul nu va mai stăpâni asupra voastră, pentru că nu sunteţi sub Lege, ci sub har“ (Rom. 6:10-14).
Neputința trupului poate și trebuie să fie rezolvată prin primirea Duhului lui Dumnezeu care inițiază în noi procesul unei nașteri din nou, care are puterea să ,,înfrâneze poftele“ (Gal. 5:22-24).
Când nu-ți place mesajul vrei să scapi de mesager! Nu-i de mirare că Felis s-a îngrozit și a spus: ,,De astădată, du-te; când voi mai avea prilej, te voi chema“.
Primele două puncte ale predicilor lui Pavel i-a îndreptat inevitabil spre cel de al treilea și Pavel le-a vorbit ,,despre judecata viitoare“. Cu alte cuvinte, Pavel i-a îndemnat să-și rezolve viitorul.
Oricât am vrea să nu ne gândim la el, viitorul este inevitabil și împreuna cu el vine și judecata fiecăruia dintre noi ,,după binele sau răul pe care l-a făcut când trăia în trup“.
Recapitulând cele scrise mai sus, putem spune că la curiozitatea lui Felix și a Drusilei, apostolul Pavel le-a spus că un om care crede în Christos este un om care nu se poate lăuda cu trecutul, este foarte grijuliu cu prezentul și încrezător în ceea ce privește viitorul pe care i l-a pregătit Domnul.
Sper că vedeți ironia sitiației: Felix și Drusila credeau că doar Pavel se află în fața judecății, dar apostolul îi îndeamnă să privească mai departe și să vadă că ei înșiși se vor afla înaintea marii și teribilei judecăți de la urmă. Aceasta este perspectiva oricărui muritor. Ce le-o fi spus Pavel lui Felix și Drusilei pe această temă? Probabil că ceva nu foarte deosebit de ceea ce le-a spus și filosofilor din Atena:
,,Dumnezeu nu ţine seama de vremurile de neştiinţă şi porunceşte acum tuturor oamenilor de pretutindeni să se pocăiască, pentru că a rânduit o zi în care va judeca lumea după dreptate, prin Omul pe care L-a rânduit pentru aceasta şi despre care a dat tuturor oamenilor o dovadă netăgăduită prin faptul că L-a înviat din morţi…” (Fapte 17:30-31).
Dovada că Domnul Isus este sau judecător sau Salvator este, în cuvintele lui Pavel, ,,faptul că a înviat din morți“.
Felix, demnitarul roman, este prototipul omului care știe destul, dar nu vrea să se hotărască pentru Christos. Amânarea lui se va lungi și peste continuarea procesului lui Pavel. Cel ce zice ,,Te voi asculta într-o bună zi“, nu va găsi niciodată o zi bună pentru a asculta. Cum spunea cineva, ,,amânara este actul de deces al unei hotărâri care trebuie luată.“ ,,Astăzi“ este singura zi potrivită pentru salvarea sufletului! (2 Cor. 6:1-2; Is. 55:6-7)
Dr. Clarence MacArtney ți-a imaginat o întâmplare petrecută în iad. Satan i-a chemat pe căpeteniile lui la sfat și le-a cerut o metodă nouă ca să-i împiedice pe oameni să fie salvați de la pierzarea veșnică.
,,Eu știu! a zis unul din ei. ,,Am să mă duc pe pământ și am să le spun oamenilor că nu există Dumnezeu“
,,Nu merge“, i-a răspuns satan. ,,Este sufucient ca oamenii să se uite cu atenție în jur ca să-și dea seama că Dumnezeu există“.
,,Mă duc eu și le voi spune că cerul nu există“ a zis un al doilea.
,,Nu merge,“, i-a retezat-o Satan. ,,tot omul simte că există viață după moarte și toți vor să ajungă în cer“.
,,Să le spunem că nu există iad!“ a propus al treilea.
,,Nu ține. Glasul conștiinței din ei cere ca păcatele să fie pedepsite. Ne trebuie o minciună mai bună ca acestea.“
Calm și sigur pe sine, un altul a șoptit: ,Cred că am rezolvat problema. Mă voi duce pepământ ca să le spun la toți să nu se grăbească“. Și așa au făcut.
Felix, guvernatorul roman al cărui nume înseamnă în traducere ,,fericire“, a fost, este și va fi unul din cei mai nefericiți dintre pământeni.
Primul dintre cei trei înalți demnitari în fața căruia a depus mărturie apostolul Pavel alege să … nu se pronunțe. El motivează cu lipsa lui Claudius Lisias, un roman care a fost martor ocular și care trebuie să-și spună părerea. Nehotărât în procedurile juridice, Felix s-a dovedit însă foarte hotărât în cele mercantile. Știind că apostolul a adus la Ierusalim sume mari de bani ca ajutor pentru cei săraci, dregătorul încerca să dea de înțeles că este deschis pentru o eventuală ,,mituire“:
,,Totodată el trăgea nădejde că Pavel are să-i dea bani, de aceea trimitea şi mai des să-l cheme, ca să stea de vorbă cu el“ (Fapte 24:26).
Admir verticalitatea lui Pavel, dar nu admir, o spun iarăși, lipsa de simpatie și ajutor din partea bisericii celor tăiați împrejur din Ierusalim. M-aș fi bucurat să aflu că ei au venit să-i ofere lui Felix un fel de ,,cauțiune“ prin care să-l elibereze pe Pavel. Deasupra lui Felix lucra însă providența. Dumnezeu știa că Pavel era mai în siguranță în temniță, decât în libertate. Mai mult, Domnul Isus și spusese deja că planul era ca Pavel să ajungă să mărturisească la … Roma (Fapte 23:11).
+++++
Cap 25-26 – Festus, neofitul necredincios
Necredința oamenilor nu poate bloca planurile lui Dumnezeu.
În aceste ultime capitole din Faptele Apostolilor vom vedea cum necredința iudeilor și nepăsarea romanilor nu fac altceva decât să împlinească planului divin. Dumnezeu l-a folosit pe Claudius Lisias ca să-i salveze viața lui Pavel în curtea Templului și ca să-l ducă teafăr la Cezarea. Dumnezeu l-a folosit pe vicleanul Felix ca să-l țină pe apostol doi ani departe de furia ucigașă a iudeilor. Iar acum, Dumnezeu îi va folosi pe Festus și pe Agripa ca să-l trimită pe Pavel la Roma, pe cheltuiala Imperiului și însoțit de o foarte favorabilă recomandare.
Ce vom spune despre Festus?
Nimeni n-a spus că este ușor să fi guvernator în Palestina! Nefamiliarizat cu religia și cultura localnicilor, Festus a trebuit să afle pe pielea lui cât de greu se rezolve ițele unei afaceri evreiești. Ca un novice (neofit) în probleme evreiești, Festus s-a rezemat mult pe părerile celor din jurul său. În capitolele 25 și 26, citim că Festus s-a lăsat influențat: (1) de conducătorii evrei – Fapte 25:1-12, (2) de împăratul Agripa – 25:13-22, dar a refuzat să se lase influențat de apostolul Pavel – 25:23 – 26:32.
a. Festus s-a lăsat influențat de conducătorii evrei – Fapte 25:1-12
Festus a fost un om cu spiritul datoriei și cu o dorință sinceră de a face ceea ce este bine. Probabil că s-a mirat cum de a fost posibil ca apostolul Pavel să fie ținut timp de doi ani în temnița din Cezarea, fără ca Felix să aibă în scris o învinuire serioasă împotriva lui. Metodic, el s-a apucat personal să rezolve această problemă.
Atitudinea și răspunsul lui Festus le spune evreilor ceva despre maniera în care își va exercita el autoritatea: va fi binevoitor, dar nu va face compromisuri. Dreptatea aplicată de el va fi una romană, nu una evreiască, iar scaunul de judecată nu va fi în Ierusalimul religios, ci în Cezarea imperială.
După o scurtă vizită protocolară la Ierusalim, în prima zi după ce s-a întors la Cezarea a poruncit ca apostolul Pavel să fie adus înaintea lui.
,,Doi ani au trecut astfel; şi în locul lui Felix, a venit Porcius Festus. Felix a vrut să facă pe placul iudeilor şi a lăsat pe Pavel în temniţă.
Festus, când a venit în ţinutul său, după trei zile s-a suit de la Cezareea în Ierusalim. Preoţii cei mai de seamă şi fruntaşii iudeilor i-au adus plângere împotriva lui Pavel. L-au rugat cu stăruinţă şi i-au cerut, ca un hatâr pentru ei, să trimită să-l aducă la Ierusalim. Prin aceasta îi întindeau o cursă, ca să-l omoare pe drum. Festus a răspuns că Pavel este păzit în Cezareea şi că el însuşi are să plece în curând acolo.
„Deci”, a zis el, „cei mai de frunte dintre voi să se coboare împreună cu mine şi, dacă este ceva vinovat în omul acesta, să-l pârască.” Festus n-a zăbovit între ei decât opt sau zece zile, apoi s-a coborât la Cezareea. A doua zi, a şezut pe scaunul de judecător şi a poruncit să fie adus Pavel“ (Fapte 24:27 – 25:6)
Pentru că știm deja foarte bine care a fost situația, Luca a găsit cu cale să ne dea doar un rezumat acuzele evreilor și pledoaria de apărare rostită de Pavel înaintea lui Festus.
,,Când a sosit Pavel, iudeii, care veniseră de la Ierusalim, l-au înconjurat şi au adus împotriva lui multe şi grele învinuiri, pe care nu le puteau dovedi. Pavel a început să se apere şi a zis: „N-am păcătuit cu nimic nici împotriva Legii iudeilor, nici împotriva Templului, nici împotriva Cezarului” (Fapte 25:8).
Veniți la Cezarea, liderii evrei s-au dat într-un trist spectacol. Nimic din învinuirile aduse de acuzatorii apostolului n-a stat în picioare, așa că Festus a catalogat cazul lui Pavel drept o problemă religioasă, nu una politică. Dorința lui de a câștiga respectul și suportul conducătorilor poporului pe care a venit să-l guverneze l-a îndemnat să le facă pe plac și să li-l dea în mâini spre Ierusalim. Luca este atent să mențineze în toate aceste ,,judecăți“ anterioare aceleia din Roma, apostolul Pavel n-a fost acuzat de autoritățile romane, ci doar de fanaticii religioși de la Ierusalim:
Festus, care voia să capete bunăvoinţa iudeilor, drept răspuns a zis lui Pavel: „Vrei să te sui la Ierusalim şi să fii judecat pentru aceste lucruri înaintea mea?” (Fapte 25:7-9).
Întrebarea lui Festus îi dă ocazia lui Pavel să publice un adevăr istoric: urmașii Domnului Isus sunt mai în siguranță la Roma, decât la Ierusalim! Apostolul Neamurilor, convins că va fi ucis de compatrioții săi evrei în drum spre Ierusalim a făcut atuni un lucru de o semnificație providențială majoră, profitând de cetățenia lui romană, Pavel s-a pus sub protecția Romei!
,,Pavel a zis: „Eu stau înaintea scaunului de judecată al Cezarului, acolo trebuie să fiu judecat. Pe iudei nu i-am nedreptăţit cu nimic, după cum ştii şi tu foarte bine. Dacă am făcut vreo nedreptate sau vreo nelegiuire vrednică de moarte, nu mă dau în lături de la moarte, dar, dacă nu este nimic adevărat din lucrurile de care mă pârăsc ei, nimeni n-are dreptul să mă dea în mâinile lor. Cer să fiu judecat de Cezar.” Atunci, Festus, după ce s-a chibzuit cu sfetnicii lui, a răspuns: „De Cezar ai cerut să fii judecat, înaintea Cezarului te vei duce” (Fapte 25:10-12).
Expresia folosită de Pavel a fost una foarte bine cunoscută: ,,Cer să fiu judecat de Cezar!“ (,,Appello Cesar!“- lat.) Orice cetățean roman avea dreptul să fie scos din tenebrele compromisurilor din curților locale și facă apel, cerând să fie adus în civilizata Romă pentru a i se face dreptate. Procedura există și astăzi în justiție, pentru că, din foarte multe puncte de vedere, trăim încă sub umbra Atenei și a Romei. Și astăzi, cei nemulțumiți de cum au fost tratați de un anumit tribunal pot face ,,apel“ la o Curtea Supremă.
În răspunsul lui Pavel există însă și altceva, un fel de reproș voalat. Apostolul îi atrage atenția guvernatorului că i se face o nedreptate când este dat în mâinile celor gata să-l sfâșie:
,,Pe iudei nu i-am nedreptăţit cu nimic, după cum ştii şi tu foarte bine. Dacă am făcut vreo nedreptate sau vreo nelegiuire vrednică de moarte, nu mă dau în lături de la moarte, dar, dacă nu este nimic adevărat din lucrurile de care mă pârăsc ei, nimeni n-are dreptul să mă dea în mâinile lor“.
Este o învinuire gravă la adresa lui Festus. Probabil că asta i-a făcut să caute să scape de el și să-l trimită mai bine la Roma. Soluția propusă de Pavel i-a surprins probabil pe toți cei implicați. Prietenii și-au văzut năruite speranțele ca apostolul să revină în mijlocul lor, iar dușmanii și-au văzut a doua oară dejucat planul lor diabolic. Festus s-a văzut obligat să-și recunoască neputința. O trimitere la Roma reprezenta și o mică înfrângere personală. De aceea, în această decizie, Festus îl va angaja bucuros și pe împăratul Agripa.
De ce a cerut apostolul Pavel să fie judecat la Roma? Pe vremea aceea, la Roma domnea Nero (A.D. 54-68). Pare ciudat că apostolul Pavel a ales să-și pună viața în mâinile acestui descreierat, dar criza în care se afla nu-i lăsa o altă portiță de scăpare. Pe deasupra mai era și o problemă de credință. Domnul i se arătase și-l înștiințase că va trebui să depună mărturie despre El la Roma (Fapte 23:11). Ce nu i se spusese apostolul era că va ajunge la Roma pe cheltuielile … imperiului.
Oricum, Nero nu ajunsese încă în partea a doua a periodei sale de domnie, când a depășit orice limită. În primii ani de domnie, cezarul Nero s-a aflat sub influența filosofului stoic Seneca și a prefectului gărzii pretoriene, Afranius Burrus. Au fost anii buni ai domniei lui Nero, resimțiți de întreaga cetate ca o ,,epocă de aur“. Nero încă nu o luase de nevastă pe Poppaea, caracterizată de istoricul Iosif Flavius drept ,,o femeie religioasă“ (Antiquities 20:195). Ea a fost o prietenă a evreilor și ar fi fost în stare să-l facă pe Nero să-l pedepsească cu moartea pe acest ,,tulburător al religiei iudaice“.
Politica imperiului față de creștini s-a schimbat după anul 62 d.Ch. Seneca s-a pensionat. Barrus a murit. Nero a divorțat de Octavia și s-a căsătorit cu Poppaea. Ultimii cinci ani de domnie ai lui Nero au fost teribili pentru toți supușii lui. În 64 d.Ch., într-un acces de nebunie, Nero a dat foc Romei, dar a dat vina pe ,,creștini“, pe care și așa nu-i iubea nimeni. Când Pavel a cerut să fie dus la Roma, nimic din toate acestea nu se întâmplaseră încă.
Dorința de a le arăta bunăvoință celor din conducerea lui Israel era cât pe aici să-l facă pe Festus complice la un asasinat. Bunăvoința lui Festus față de evrei, aflat la început de mandat, n-a fost deci nici ,,bună“ și nici ,,voință“, pentru că l-a pus în situația de a fi manevrat de reaua voință a evreilor.
Ispita de a face pe placul oamenilor ne paște pe toți, nu numai pe Festus. Și Pavel a avut de luptat cu ea. Iată cum a biruit-o el:
Caut eu oare, în clipa aceasta, să capăt bunăvoinţa oamenilor sau bunăvoinţa lui Dumnezeu? Sau caut să plac oamenilor? Dacă aş mai căuta să plac oamenilor, n-aş fi robul lui Hristos“ (Gal. 1:10).
Și iată cum trebuie să treacă acest examen toți cei care se află în slujirea creștină:
,,Ci, fiindcă Dumnezeu ne-a găsit vrednici să ne încredinţeze Evanghelia, căutăm să vorbim aşa ca să plăcem nu oamenilor, ci lui Dumnezeu, care ne cercetează inima“ (1 Tesaloniceni 2:4 ).
Întâmplarea ne lasă însă și o învățătură pozitivă: Dumnezeu se ține de cuvânt și-Și împlinește promisiunile! ,,Cum“ și le împlinește este o altă problemă.
În viața și slujirea lui Pavel, călăuzirea divină s-a împlinit mai mult în ceea ce privește comunicarea scopului sau rezultatului unui eveniment, nu și în ceea ce privește căile, mijloacele prin care se va ajunge acolo. Apostolul Pavel a trebuit să-și întrebuințeze în măsuri egale și credința și rațiunea. Călăuzirea divină nu l-a transformat pe Pavel într-un fel de robot rudimentar, chemat doar să împlinească mecanic niște comenzi foarte bine precizate. Voia lui Dumnezeu i-a fost descoperită doar parțial și numai progresiv, lăsându-l adesea să-și întrebuințeze toată înțelepciunea unei minți luminate de Duhul Sfânt. În celebrele vorbe rostite de cineva: ,,Voia lui Dumnezeu nu este o hartă, ci doar o busolă“.
Și încă ceva. Unii dintre noi se așteaptă ca promisiunile lui Dumenzeu să se împlinească imediat, în mod supranatural, dar ele își au ceasul lor și vremea lor potrivită. În loc să intervină direct, vizibil, Dumnezeu preferă să declanșeze ceea ce teologii numesc ,,providență divină“. Aceasta înseamnă că, în aparență, evenimentele își urmează cursul normal, iar oamenii au libertatea să facă oricum voiesc. Nu e de mirare că împlinirea promisiunilor pare adeseori imposibilă sau cel puțin improbabilă. Festus rămâne Festus, mai marii iudeilor rămân mai marii iudeilor, apostolul Pavel rămâne apostolul Pavel, dar prin ei, pe lângă ei și deasupra lor lucrează această extraordinară providență divină. Dumnezeu face ca ,,toate lucrurile să lucreze împreună spre binele celor ce-L iubesc și anume spre binele binele celor ce sunt chemați după planul Său“ (Rom. 8:28).
Un alt lucru surprinzător este că împlinirea promisiunilor lui Dumnezeu pare adesea că atârnă doar de un singur fir de ață. Apostolul Pavel a tremurat pentru viața lui, a trebuit să se apere cu toată iscusința în curtea de judecată și să vadă alarmat cum intrigile iudeilor erau cât pe aici să-l tragă pe Festus de partea lor. Uneori, când împlinim planurile lui Dumnezeu, ne trec toate transpirațiile … Dar tocmai atunci vin și cele mai mari ocazii de mărturie creștină! De ce a trebuit apostolul Pavel să ,,piardă“ doi ani de viață în închisoarea de la Cezarea și să fie de două ori în primejdia de a fi linșat de iudei? Răspunsul îl vom primi numai în capitolul 26 al cărții, când îl vom vedea pe apostol predicând în fața celei mai selecte audiențe din Israel. În izolarea temniței din Cezaream Pavel făcea de fapt anticameră pentru sala de audiențe ca să aibă apoi șansa unică de a vesti Evanghelia unor oameni cu care nu s-ar fi putut întâlni în nici un alt fel de circumstanțe, oricât și-ar fi dat el silința.
b. Festus s-a lăsat influențat de împăratul Agripa – Fapte 25:13-22
,,După câteva zile, împăratul Agripa şi Berenice au sosit la Cezareea, ca să ureze de bine lui Festus. Fiindcă au stat acolo mai multe zile, Festus a spus împăratului cum stau lucrurile cu Pavel şi a zis:
„Felix a lăsat în temniţă pe un om împotriva căruia, când eram eu în Ierusalim, mi s-au plâns preoţii cei mai de seamă şi bătrânii iudeilor şi i-au cerut osândirea. Le-am răspuns că la romani nu este obiceiul să se dea nici un om, înainte ca cel pârât să fi fost pus faţă cu pârâşii lui şi să fi avut putinţa să se apere de lucrurile de care este pârât.
Ei au venit deci aici şi, fără întârziere, am şezut a doua zi pe scaunul meu de judecător şi am poruncit să aducă pe omul acesta. Pârâşii, când s-au înfăţişat, nu l-au învinuit de nici unul din lucrurile rele pe care mi le închipuiam eu. Aveau împotriva lui numai nişte neînţelegeri cu privire la religia lor şi la un oarecare Isus, care a murit şi despre care Pavel spunea că este viu.
Fiindcă nu ştiam ce hotărâre să iau în neînţelegerea aceasta, l-am întrebat dacă vrea să meargă la Ierusalim şi să fie judecat acolo pentru aceste lucruri. Dar Pavel a cerut ca pricina lui să fie ţinută ca să fie supusă hotărârii împăratului şi am poruncit să fie păzit până ce-l voi trimite la Cezar.”
Agripa a zis lui Festus: „Aş vrea să aud şi eu pe omul acela.”
„Mâine”, a răspuns Festus, „îl vei auzi.” (Fapte 25:13-22)
Personajele regale din Israel apar în text fără o prezentare corespunzătoare. Ca să aflăm mai mult despre ele, trebuie să facem apel la cărțile istoricului Iosif Flavius. Cine au fost deci acest împărat Agripa și cine a fost această Berenice?
Se spune că o poză face cât o mie de cuvinte. Iată mai jos o schiță a arborelui genealogic al stufoasei familii a ,,Irozilor“, din care au făcut parte Agripa și Berenice:
(Credit here: https://pastorglenn.wordpress.com/2012/05/08/herods-family-tree/)
Și iată ce ne spune Iosif Flavius și alți istorici despre acești ,,idumeni“, ajunși paradoxal și ironic să hotărască soarta celor din Israel:
,,Profeția lui Dumnezeu despre totala distrugere a Edomului (Ioel 3:19) s-a împlinit în secolul I dinaintea erei creștine. Până atunci, edomiții veniseră din ,,muntele lui Edom“ și se așezeraseră în câmpiile Hebronului, înlocuindu-i pe evreii duși în captivitatea Babilonului. Ei au prosperat mult, provincia fiind numită timp de aproape patru sute de ani, atât de greci cât și de romani, nu ,,Iudeia“, ci ,,Idumeia“. Strabo, un istoric din vremea Domnului Isus, susține că idumeini, numiți de el Nabataieni, alcătuiau majoritatea populației din sudul și vestul Iudeii. Dar ei au fost cuceriți în secolul I de evrei, însuflețiți de recentele victorii asupra cotropitorilor greci. Evreii nu i-au masacrat pe idumeni,ci i-au ,,asimilat“, lăsându-i să trăiască alături de ei și să le împrumute obiceiurile și religia. Unul dintre ei, folosind metode iscusite a ajuns apoi să fie ,,indispensabil“ conducătorilor evrei în relațiile lor cu puternica Romă.
Când Israelul este invadat de parți, popor rivali ai Romei, Irod, pentru că acesta îi era numele, scapă și fuge la Roma, unde convinge senatul roman să-i acorde titlul de „Rege al evreilor”, angajându-se să aducă Iudeea înapoi sub stăpânire romană. Se reîntoarce în Israel și, începând din Galileea, cucerește regiune după regiune până ce ajunge, după numai trei ani, reușește să fie stăpân peste tot. Împreună cu noua sa soție Mariamne, nepoata lui Hircanus, care îi legitimează dreptul la domnie, Irod se proclamă ,,rege al iudeilor“. Cu acest Irod cel Mare, ne întâlnim în Evanghelia lui Matei. El este domnitorul gelos care, amenințat de nașterea ,,regelui de curând al iudeilor“, poruncețte uciderea tuturor pruncilor de parte bărbătească din zona Betleemului (Mat. 2:1-23).
Așa cum arată schița de mai sus, după moartea regelui Irod cel Mare, cezarul roman Augustus (19 î.Cr.-14 d.Cr.) a împărțit regatul evreu între patru dintre copiii lui Irod cel Mare: Aristobul, Arhelau, Antipas și Filip. Aristobul a fost tatăl lui Irod Agripa și bunicul lui Irod Agripa II înaintea căruia a stat apostolul Pavel. Ceilalți doi copii ai lui Irod Agripa I au fost Irod Agripa II, Berenice și Drusila.
În Faptele Apostolilor ne întâlnim cu toată această familie de conducători idumeni. Irod Agripa I este cel care l-a omorât pe apostolul Iacov (Fapte 12:1-2) și a murit mâncat de viermi (Fapte 12:20-23). Drusila, fata lui mai mică a fost nevasta lui Felix (24:24)și, iar împreună cu Berenice, au fost surorile singurului copil de parte bărbătească, numit în mod automat, Irod Agripa II. Berenice i-a fost chiar mai mult decât o simplă soră. Relația lor imorală a scandalizat lumea de atunci. Nebădăioasa Berenice a avut mai târziu și o aventură cu Titus, generalul roman venit să distrugă Ierusalimul și să pună capăt unei răscoale evreiești. Beatrice s-a visat chiar împărăteasă la Roma, dar trecutul ei imoral au făcut ca poporul roman să-i interzică titlul de soție a împăratului lor. Acest Agripa II cu care are de a face Pavel a fost ultimul ,,rege“ din controversata dinastie a ,,Irozilor idumeni“.
Când Agripa, a murit, Agripa II avea doar șaptesprezece ani și se afla pe la Roma ca să-și desăvârșească educația. Romanii l-au considerat prea plăpând ca să conducă Iudea, un ținut frământat continuu de tot felul de răscoale, așa că au numit drept conducător pe un guvernator roman. Mai târziu, tânărului ,,împărat“ i-a fost dată autoritatea de a-l numi pe Marele Preot și de a administra un mic ,,regat“ într-o regiune din nordul Israelului, care corespunde cu Libanul de astăzi. De acolo au venit ei la Cezarea ca să-i ureze de bine noului guvernator, Festus.
El a venit însoțit de Iulia Berenice, sora lui, cu care trăia în concubinaj. Tânărul deprinsese, după câte se vede, toate ,,libertățile morale“ ale emancipaților de la Roma.
(Vezi Josephus, BJ 2.217, 220-21, 310-14, 333-34, 405, 426, 595; Ant. 19.276-77, 354; 20:104, 143, 145-146; Life 48.119, 180-81, 343, 355; Juvenal, Satire 6.156-60; Tacitus, Histories 2.2; Suetonius, Titus 7.1; Dio Cassius, History 65.15; 66.18; also G.H. Macurdy, ‘Julia Berenice,’ AJP 56 (1933), pp. 246-53.” Bruce, p. 457, fn. 26.).
Cu toate aceste cunoștințe în minte, ne dăm seama că Festus acceptă influența lui Agripa pentru că guvernatorul roman își arată respectul pentru împăratul de drept al evreilor. Ca proaspăt venit în acest colț de lume, Festus recunoaște autoritatea lui Agripa în probleme legate de religia iudeilor. Este deci normal ca Festus să se lase influențat de Agripa și în problema lui Pavel.
c. Festus nu se lasă influențat de apostolul Pavel – Fapte 25:23 – 26:32
Festus îl cheamă deci pe apostolul Pavel la o ,,audiență“ regală, la care participă nu numai Agripa și Berenice, ci și întreaga protipendată din Cezareia:
,,A doua zi deci, Agripa şi Berenice au venit cu multă fală şi au intrat în locul de ascultare împreună cu căpitanii şi cu oamenii cei mai de frunte ai cetăţii. La porunca lui Festus, Pavel a fost adus acolo“ (Fapte 25:23).
Înainte de a vedea ce influență au avut cuvintele lui Pavel asupra celor prezenți, trebuie să menționăm alte câteva lucruri despre această ,,audiență“.
Prima observație este că mărturia depusă de apostolului Pavel înaintea lui Festus și Agripa nu mai reprezintă un act jurudic de apărare, ci o proclamare curajoasă a Evangheliei. Apostolul știe că traseul său a fost hotărât deja din clipa în care apelul său de a fi judecat de Cezar a fost acceptat. Pavel nu mai este preocupat de soarta lui, ci de soarta celor care-l ascultă. Este o întâlnire ,,neoficială“, nu un act juridic.
Cea de a doua observație este că apostolul Pavel și-a dat seama fără îndoială de această extraordinară ocazie hotărâtă de providența divină de a sta înaintea unei asemenea audiențe auguste. Luca ne spune că, pe lângă guvernatorul Festus, împăratul Agripa și Berenice, de față au fost și alți comandați romani, precum și un număr frumos din oamenii de frunte din Cezarea. Apostolul și-a dat seama că Cel care îi convocase pe toți la un loc nu fusese Festus, ci însuși Dumnezeu. Și asta nu ca să evalueze vinovăția sau nevinovăția unui creștin, ci pentru ca fiecare să-și evalueze starea înaintea lui Dumnezeu.
Evanghelizarea cestor demnitari s-a făcut nu ,,în ciuda faptului“ că era oameni măcinați de vicii și păcate, ci ,,tocmai pentru că erau“ astfel de oameni. Evenimentul este o demonstrație a harului divin și a dorinței lui Dumnezeu de a da o șansă tuturor oamenilor. Înaintea lui și ,,cei mici“ și ,,cei mari“ au același preț (Fapte 26:22). Și cei neînsemnați și cei înălțați în dregătorii au nevoie de aceeași salvare de la pierzare veșnică.
Evanghelia adusă de Domnul Isus a pătruns până în palatele regești și a salvat oameni din familiile regale. Apostolul Pavel vorbește în altă parte de ,,sfinții din casa Cezarului“ (Filipeni 4:22). Aceia n-au fost slujitori de casă, cum se crede pe alocuri, ci rude din familia Cezarului. Expresia ,,casa Cezarului“ nu se referă la clădirea în care locuia Cezarul, ci la oameni înrudiți prin legături de sânge. ,,Casa Cezarului“ este folosit aici în același sens în care au fost amintite și alte ,,case“: ,,casa lui Ștefana“ (1 Cor. 16:15), ,,casa lui Onisifor“ (2 Tim. 1:16), ,,casa lui Israel“ (Fapte 2:36), ,,casa lui Aristobul“ (Rom. 10:10), ,,casa lui Narcis“ (Rom. 10:11).
A treia observație este că apostolul are în sfârșit ocazia să mărturisească despre Christos fără bruiajul unei prezențe evreiești care să-l conteste. De la prinderea sa pe treptele Templului din Ierusalim, este pentru prima oară când Pavel poate vorbi cursiv, fără să fie contrazis și întrerupt de alții.
În cuvântul său de introducere, Festus stabilește necesitatea audienței și-i dă credit lui Pavel pentru că numai un om care se știe nevinovat poate îndrăzni să ceară să fie judecat la Roma:
,,Atunci, Festus a zis: „Împărate Agripa şi voi toţi care sunteţi de faţă cu noi, uitaţi-vă la omul acesta, despre care toată mulţimea iudeilor m-a rugat în Ierusalim şi aici, strigând că nu trebuie să mai trăiască. Fiindcă am înţeles că n-a făcut nimic vrednic de moarte şi fiindcă singur a cerut să fie judecat de Cezar, am hotărât să-l trimit. Eu n-am nimic temeinic de scris domnului meu cu privire la el, de aceea l-am adus înaintea voastră, şi mai ales înaintea ta, împărate Agripa, ca, după ce se va face cercetarea, să am ce scrie. Căci mi se pare fără noimă să trimit pe un întemniţat, fără să arăt de ce este pârât” (fapte 25:24-27).
Ca unul cu cel mai mare rang din cei prezenți, împăratul Agripa îi face semn lui Pavel că poate începe să se apere. Puțin știa el că în loc de apărare, apostolul va dezlănțui asupra lui un atac îndrăzneț. Agripa un om cu vaste cunoștințe religioase. Aceasta poate fi o binecuvântare, dar și un blestem. Cunoștințele acumulate, dar nepuse în practică, aduc o și mai mare osândă asupra celui care le are, Dar, să nu anticipăm …
,,Agripa a zis lui Pavel: „Ai voie să te aperi!” Pavel a întins mâna şi a început să se apere astfel: „Mă socotesc fericit, împărate Agripa, că am să mă apăr astăzi înaintea ta pentru toate lucrurile de care sunt pârât de iudei, căci tu cunoşti foarte bine toate obiceiurile şi neînţelegerile lor. De aceea, te rog să mă asculţi cu îngăduinţă“ (Fapte 26:1-3).
Observăm repede că această a treia descriere despre convertirea lui Pavel pe drumul Damascului este ,,altfel“ decât celelalte două. Ea este centrată pe învierea Domnului Isus ca împlinire a profețiilor despre ,,nădejdea“ mesianică a copiilor lui Israel. Secțiunile discursului sunt foarte ușor de distins. Pavel începe prin a se prezenta ca un fost ,,prigonitor“ al nădejdii lui Isurael, continuă prin a prezenta evenimentul prin care s-a întâlnit cu nădejdea lui Israel pe drumul Damascului și încheie prin a-și justifica astfel râvna cu care a ajuns acum un predicator înfocat la împlinirii nădejdii lui Israel. Apostolul ține seamă că vorbește unei audiențe mixte, în care sunt oameni cu grade diferite de familiarizare cu religia evreilor. De aceea el își alege cuvintele cu grijă, construind eșafodajul unei mărturii care să-i cheme la pocăință și la credința salvatoare în Christos pe toți cei prezenți.
Pavel începe prin a se prezenta drept un evreu râvnitor pentru religia străbună, dat acum în judecată doar pentru că propovăduia împlinirea ,,nădejdii“ mesianice. Apostolul este atent să se prezinte drept un evreu bun căzut victimă unor dispute religioase.
,,Viaţa mea, din cele dintâi zile ale tinereţii mele, este cunoscută de toţi iudeii, pentru că am petrecut-o în Ierusalim, în mijlocul neamului meu. Dacă vor să mărturisească, ei ştiu de la început că am trăit ca fariseu, după cea mai îngustă partidă a religiei noastre. Şi acum sunt dat în judecată pentru nădejdea făgăduinţei pe care a făcut-o Dumnezeu părinţilor noştri şi a cărei împlinire o aşteaptă cele douăsprezece seminţii ale noastre, care slujesc necurmat lui Dumnezeu, zi şi noapte. Pentru această nădejde, împărate, sunt pârât eu de iudei!“ (Fapte 26:4-7).
Tema ,,nădejdii“ este un subiect principal în pledoariile de apărare ale apostolului (23:6; 24:15; 26:6-; 28:20). Ea se referă la faptul că toate făgăduințele minunate din profețiile făcute de Dumnezeu pentru Israel în Vechiul Testament și-au așteptat împlinirea și s-au împlinit acum în Isus Mesia. Este absurd, spune Pavel, ca numai el să fie acuzat și pedepsit pentru cea ce aveau drag toate cele douăsprezece seminții ale lui Israel!
,,În adevăr, făgăduinţele lui Dumnezeu, oricâte ar fi ele, toate în El sunt „Da”; de aceea şi „Amin” pe care-l spunem noi, prin El, este spre slava lui Dumnezeu“ (1 Cor. 1:20).
Pentru cei nefamiliarizați cu conceptul despre înviere, apostolul construiește un pod de simpatie, mărturisindu-și propria lui slăbiciune în această problemă, iar apoi le istorisește evenimentul care i-a schimbat total convingerile:
,,Ce? Vi se pare de necrezut că Dumnezeu învie morţii? Şi eu, ce-i drept, credeam că trebuie să fac multe lucruri împotriva Numelui lui Isus din Nazaret, şi aşa am şi făcut în Ierusalim. Am aruncat în temniţă pe mulţi sfinţi, căci am primit puterea aceasta de la preoţii cei mai de seamă; şi, când erau osândiţi la moarte, îmi dădeam şi eu votul împotriva lor. I-am pedepsit adesea în toate sinagogile şi îmi dădeam toată silinţa ca să-i fac să hulească. În pornirea mea nebună împotriva lor, îi prigoneam până şi în cetăţile străine. În acest scop, m-am dus la Damasc, cu putere şi învoire de la preoţii cei mai de seamă“ (Fapte 26:8-12).
Pavel ține să le istorisească în amănunt întâmplarea de pe drumul Damascului ca să le arate că realitatea convertirii lui n-a fost doar un ,,moft“. Convingerile lui au fost schimbate în urma unor evenimente dramatice. Ele n-au venit împotriva credinței lui ca fariseu, ci au fost singura împlinire normală a lor, consecința credincioșiei lui față de cele scrise în Scipturi. Prin aceasta, apostolul prezintă creștinismul ca o mișcare legată organic cu iudaismul străvechi:
,,Pe la amiază, împărate, pe drum, am văzut strălucind împrejurul meu şi împrejurul tovarăşilor mei o lumină din cer, a cărei strălucire întrecea pe a soarelui. Am căzut cu toţii la pământ, şi eu am auzit un glas, care-mi zicea în limba evreiască: ,,Saule, Saule, pentru ce Mă prigoneşti? Îţi este greu să arunci cu piciorul înapoi în vârful unui ţepuş.“
,,Cine eşti, Doamne?“ am răspuns eu.
Şi Domnul a zis: ,,Eu sunt Isus, pe care-L prigoneşti. Dar scoală-te şi stai în picioare, căci M-am arătat ţie ca să te pun slujitor şi martor atât al lucrurilor pe care le-ai văzut, cât şi al lucrurilor pe care Mă vei vedea făcându-le. Te-am ales din mijlocul norodului acestuia şi din mijlocul neamurilor, la care te trimit, ca să le deschizi ochii, să se întoarcă de la întuneric la lumină şi de sub puterea Satanei la Dumnezeu şi să primească, prin credinţa în Mine, iertare de păcate şi moştenirea împreună cu cei sfinţiţi“ (Fapte 26:13-18).
Mesajul lui Pavel este că străvechea credință a evreilor (în înviere) a fost validată acum de Dumnezeu prin faptul că L-a înviat din morți pe acest ,,om“, indicând tuturor că El este Mesia, Cel rânduit pentru iertarea și salvarea tuturor celor care-și pun nădejdea în El, nu numai evrei, ci și dintre Neamuri.
Este singura ocazie în care Pavel spune că Isus Christos i-a vorbit ,,în limba evreiască“ (26:14), pronunțându-i numele în felul specific evreiesc ,,Saoul, Saoul“. Lumina extraordinară de care a fost orbit a fost ceva ,,supranatural“, ,,o lumină din cer, a cărei strălucire întrecea pe a soarelui“. Nu încăpea nici o îndoială, Cel care I se arătase pe drumul Damascului era Isus cel înviat din morți, dovedit prin aceasta că este ,,Christosul“ cel așteptat în lume (Ioan 6:14).
Apostolul își motivează propovăduirea acestei ,,vești bune“ ,,din cauza“, nu ,,împotriva“ credinței și educației lui evreiești. Pavel le dă de înțeles celor prezenți că ,,evanghelia“ creștinilor este o continuare firească a iudaismului Vechi Testamental, iar ceea ce face el ca pe o continuare a ,,râvnei“ pe care a avut-o odinioară ca fariseu:
,,De aceea, împărate Agripa, n-am vrut să mă împotrivesc vedeniei cereşti. Ci am propovăduit întâi celor din Damasc, apoi în Ierusalim, în toată Iudeea şi la neamuri, să se pocăiască şi să se întoarcă la Dumnezeu şi să facă fapte vrednice de pocăinţa lor. Iată de ce au pus iudeii mâna pe mine în Templu şi au căutat să mă omoare. Dar, mulţumită ajutorului lui Dumnezeu, am rămas în viaţă până în ziua aceasta şi am mărturisit înaintea celor mici şi celor mari, fără să mă depărtez cu nimic de la ce au spus prorocii şi Moise că are să se întâmple, şi anume că Hristosul trebuie să pătimească şi că, după ce va fi Cel dintâi din învierea morţilor, va vesti lumină norodului şi neamurilor” (Fapte 26:19-23).
Cuvântările lui Pavel nu le lăsau ascultătorilor decât două răspunsuri posibile, acceptare sau agresare. Este foarte trist că Festus, care s-a lăsat așa de ușor influențat de iudeii de la Ierusalim și de Agripa, a ales calea a doua. Vizat personal de mesajul lui Pavel, ,,neofitul“ pus pentru prima dată în contact cu Evanghelia alege să o refuze. De regulă, când nu ne place mesajul, îl atacăm pe mesager și așa a făcut și Festus:
,,Pe când vorbea el astfel, ca să se apere, Festus a zis cu glas tare: „Pavele, eşti nebun! Învăţătura ta cea multă te face să dai în nebunie” (Fapte 26:24).
Netulburat de intervenția lui Festus, apostolul i se adresează împăratului Agripa, pe care-l pune în fața unei dileme inevitabile. Pe de o parte, dacă Agripa credea cu adevărat într-un Dumnezeu care împlinește profețiile, el trebuia acum să-L accepte pe Domnul Isus ca Mesia. Pe de altă parte, dacă refuza să-L accepte pe Christosul lui Pavel, Agripa se dovedea necredincios Scripturilor evreiești.
„Nu sunt nebun, preaalesule Festus”, a răspuns Pavel, „dimpotrivă, rostesc cuvinte adevărate şi chibzuite. Împăratul ştie aceste lucruri şi de aceea îi vorbesc cu îndrăzneală, căci sunt încredinţat că nu-i este nimic necunoscut din ele, fiindcă nu s-au petrecut într-un colţ! Crezi tu în Proroci, împărate Agripa?… Ştiu că (tu) crezi” (Fapte 26:25-27).
Agripa tace, nu se grăbește să-i răspundă lui Pavel. Atunci când o face, după o ezitare care trădează un proces de deliberare lăuntrică, împăratul îi dă apostolului un răspuns diplomatic, care nu este nici refuz, nici acceptare,ci doar o diplomatică … amânare:
,,Şi Agripa a zis lui Pavel: „Curând mai vrei tu să mă îndupleci să mă fac creştin!”
„Fie curând, fie târziu”, a răspuns Pavel, „să dea Dumnezeu ca nu numai tu, ci toţi cei ce mă ascultă astăzi să fiţi aşa cum sunt eu, afară de lanţurile acestea” (Fapte 26:28-29).
Este atitudinea lui Agripa o pildă pentru Festus? Pavel se dovedește inclusiv în apelul și oferta pe care o face tuturor celor prezenți: ,,toți cei ce mă ascultă astăzi“. Furat parcă de avântul predicării, Pavel le spune că ar dori din toată inima ca toți să aibă parte de experiențele lui. Dându-și seama însă că aceste cuvinte ar putea fi interpetate ca un afront, apostolul se corectează repede, arătând nevinovat spre lanțurile sale. Precizarea lui a stârnit, fără îndoială, un hohot de râs în toți cei prezenți.
Este ultima cuvântare pe care avem ocazia să o citim în relatările lui Luca. În viziunea lui, acesta este esența mesajului lui Pavel și orice ar fi adăugat i-ar dilua importanța și impactul. Ne vom mai întâlni în următoarele capitole doar cu scurte dialoguri pe care marele apostol le-a avut cu cei care i-au însoțit drumul spre Roma (Fapte 27:10, 21-25, 33) și cu un scurt rezumat al tulburătoarelor discuții pe care le-a avut cu evreii de acolo (Fapte 28:17-28). Este evident că Luca vrea ca această predică, un veritabil rezumat al vieții și lucrării apostolului Pavel Să fie imaginea finală cu care să-și încheie cartea. Iar reacția la o asemenea prezentare, scrie Luca, nu poate fi decât una singură. Luca o așează pe buzele celor prezenți atunci ca pe un veritabil verdict rostit de cele mai auguste autorități romane în fața căror care a stat Pavel:
,,Împăratul, dregătorul, Berenice şi toţi cei ce şedeau împreună cu ei s-au sculat. Şi când au plecat, ziceau unii către alţii: „Omul acesta n-a făcut nimic vrednic de moarte sau de închisoare.” Şi Agripa a zis lui Festus: „Omului acestuia i s-ar fi putut da drumul, dacă n-ar fi cerut să fie judecat de Cezar” (Fapte 26: 30-32).
Așa cum am spus deja, în logica providenției și a istoriei, Irod Agripa II a fost ultimul ,,împărat“ din dinastia idumenilor. Pentru folosul nostru, după ce am spus ce a fost de spus despre Festus, cred că este necesar să aruncăm o privire și asupra lui. Ce l-a împiedicat pe acesta să accepte deschis oferta apostolului Pavel?
Iată ce răspuns ne dă C.H. Spurgeon într-una din strălucitele lui predici:
,,Agripa i-a răspuns lui Pavel ușuratic, dar nu ușor. Cuvintele lui au căutat o ieșire din ,,cursa“ construită de logica de fier a discursului apostolului.
i. De ce a fost Agripa doar ,,aproape convins“ să devină creștin? Un răspuns a fost și în persoana care a stat alături de el, Berenice. Femeia era nu numai sora lui, ci și o parteneră păcătoasă de desfrâu. Dacă ar fi acceptat creștinismul, Agripa ar fi pierdut-o, pe ea și pe toți ceilalți prieteni din lumea lor imorală. Agripa n-a fost gata să facă un asemenea sacrificiu.
ii. De cealaltă parte a lui Agripa ședea Festus, un ,,bărbat adevărat“, un reprezentant al autorității de la Roma, un om al armelor, care îl declarase deja pe Pavel ,,nebun“. Dacă l-ar fi contrazis pe față, Agripa și-ar fi atras antipatia și, poate, dușmania lui. Poate că dacă va accepta creștinismul acest Festus va ajunge să-l creadă și pe el ,,nebun“. Dornic să păstreze simpatia oamenilor, Agripa a refuzat oferta lui Dumnezeu în Christos. Și vai, câți oameni fac același lucru din cauză că le pasă de părerea oamenilor! Fricoșilor! Dar de iad și blestem nu vă temeți ? De frica unor muritori ca voi să pierdeți fericirea voastră eternă? Fricoșilor! Mergeți cu turma la pierzare și nu sunteți în stare să rămâneți singuri de partea adevărului ! Fricoșilor ! Lașilor ! N-aveți destul suflet ca să vă pese de sufletele voastre ! Vă lăsați duși de val spre pieire legați de neputințele altor neputincioși ca și voi !
iii. Al treilea motiv al ezitărilor lui Agripa au putut fi ,,lanțurile“ la care a făcut aluzie Pavel. Având în vedere soarta pe care au avut-o toți creștini din Imperiu, Agripa s-a gândit sigur că aderarea la această mișcare l-ar face și pe el să ajungă un ,,paria“ alungat din lumea bună. ,,Nu pot face așa ceva! Sunt o persoană importanță în Imperiu“ și-o fi zis Agripa. ,,Oh, de-ar vedea oamenii ce cinste este să suferi alături de Trimisul cerului pe această planetă blestemată! De-ar vedea ei ce câștig enorm ai când pierzi totul din pricina lui! Și dacă ar vedea ce cununi îi așteaptă în eternitate pe toți purtătorii de cruce de acum! De-ar înțelege și ei că este mai demn să porți lanțuri pe mâini, decât să le porți pe suflet.“
+++++
Cap. 27-28 – Călătoria lui Pavel spre Roma
Pavel – profilul unui lider – Fapte 27 – 28
După ce s-a îngrijit ca relatarea sa să sublinieze nevinovăția apostolului Pavel, constatată juridic de câteva ori de autoritățile romane din Israel, Luca își încheie cronica cu o surprinzător de amănunțită descriere a călătoriei marelui apostol de la Cezareia la Roma. Scopul acestei ,,încheieri“ a Faptelor Apostolilor a fost fără îndoială dorința lui Luca de a arăta tuturor ce fel de om era acest Pavel și ce fel de Dumnezeu era Dumnezeul pe care-L slujea.
Pe scurt, putem spune că Luca ni-l prezintă pe Pavel drept un lider înnăscut, imposibil de ținut captiv de împrejurări, oricât de nefavorabile ar fi fost acestea. La începutul călătoriei Pavel ocupă poziția cea mai de jos în structura de autoritate de pe corabie, fiind doar unul dintre întemnițații destinați pentru Roma. Ce-ar putea să știe un teolog și un ,,făcător de corturi“ despre o călătorie pe mare? La finalul călătoriei însă acest neînsemnat Pavel ajunge virtual să fie căpitanul corăbiei, singurul în stare să asigure supraviețuirea celorlalți. Asta s-a datorat firește, unor calități înăscute, dar mai ales unei providențe divine excepționale. Dumnezeul lui Pavel se dovedește a fi stăpân pe valuri și pe vânturi, pe circumstanțe, pe sănătate și pe viețile tuturor oamenilor. El intervine de câteva ori suveran de-a lungul călătoriei ca să-l impună celorlați pe Pavel și să-i facă să accepte sfaturile lui înțelepte.
În lucrarea ,,Paul’s Perilous Journey“, John MacArthur, care predică nu foarte departe de casa mea din Los Angeles, ne împărtășește opt principii pentru rezolvarea oricăror probleme care s-au manifestat în activitatea apostolului Pavel. Le puteți prelua de la el și să le aplicați cu folos acasă, la lucru, la școală și la biserică. Iată în rezumat, ce scrie John MacArthur:
,,După ce s-a hotărât să plecăm cu corabia în Italia, pe Pavel şi pe alţi câţiva întemniţaţi i-au dat pe mâna unui sutaş al cetei de ostaşi Augusta, numit Iuliu. Ne-am suit într-o corabie de la Adramit, care avea să meargă pe coasta Asiei, şi am pornit. Aveam cu noi pe Aristarh Macedoneanul din Tesalonic“ (Fapte 27:1).
Luca reia narațiunea la persoana a doua plural, ,,noi“, pe care a întrerupt-o atunci când Pavel și delegația lui s-au întâlnit cu Iacov în Ierusalim (Fapte 21:18).Povestirea la persoana întâi plural va continua până la capăt, aceasta fiind cel mai lung pasaj din cele patru în care autorul a fost martor ocular la ceea ce s-a petrecut cu Pavel (Fapte 16:10-17; 20:5-15; 21:1-18; 27:1-28:16.)
Luca îl menționează aici și pe Aristarh Macedoneanul, un ucenic din Tesalonic, care a adus împreună cu apostolul daruri la Ierusalim (Fapte 20:4). S-ar putea ca Aristarh și Luca să se fi dat drept sclavul, respectiv, medicul apostolului Pavel, ca să poată călători împreună cu el spre Roma. Coloseni 4:10 ni-l descrie pe Aristarh drept ,,tovarășul de temniță“ al lui Pavel. Și acolo și în epistola către Filipeni, ambele scrise când Pavel se afla în temniță la Roma, îl amintesc pe Aristarh ca pe unul care le transmite salutări celor din biserici.
Luca ne spune că Pavel era împreună cu grupul de întemnițați, aflați sub directa supraveghere a sutașului Iulius. Împreună cu ei, Pavel era considerat doar ,,un bagaj în plus“ pe care trebuia să-l ducă corabia în cala ei. N-aveau nici un drept, nici o autoritate, nici o independență. Corabia avea precis un căpitan, un secund, un navigator și toată cealaltă structură necesară pentru navigație. În plus, pe corabie trebuie să mai fi fost cel puțin o sută de ostași romani, ceea ce-l făcea pe Iulius un ,,sutaș“, adică un conducător peste o sută. Luca ne spune că unitatea de soldați se numea ,,Augusta“, ceea ce ne îndreptățește să spunem că apostolul se afla în compania unei trupe de elită. Altfel, corabia era un fel de ,,marfar“ care mergea din loc în loc de-alungul coastei până la Mira, de unde plănuiau să se îmbarce pe o corabie care mergea direct în Italia (vezi harta).
După un foarte scurt drum, au ajuns la Sidon, unde au trebuit să stea un timp în care corabia să fie descărcată și încărcată iarăși. Acolo s-a întâmplat ceva extraordinar, ceva surprinzător, care ne pune înainte primul principiu din viața unui lider adevărat:
,,A doua zi, am ajuns la Sidon, şi Iuliu, care se purta omenos cu Pavel, i-a dat voie să meargă pe la prietenii săi şi să fie îngrijit de ei“ (Fapte 27:3).
Pedeapsa pentru pierderea unui prizonier era moartea. Cum de l-a lăsat Iulius pe Pavel să meargă pe la prietenii săi și să fie îngrijit de ei? În dosarul pe care-l avea despre Pavel scria clar că omul acesta era un tulburător al ordinii publice, un dușman al ,,Păcii Romane“, Pax Romana, un instigator la răscoală în Ierusalim, unul care a stat în fața celor mai importante autorități romane și iudaice din Israel. Cum de a riscat sutașul? Ce a văzut el la Pavel?
- Un lider este un om care câștigă încrederea celorlalți. Este prima caracteristică a unui adevărat lider. El nu se impune, ci iese la suprafață ca untdelemnul, iar cei din jur văd imediat asta. Undeva în preziua plecării sau în acea primă zi de călătorie, Iuliu a priceput că acest cetățean roman, acest om iudeu controversat este un om căruia i s-a făcut o nedreptate și a cerut plin de demnitate să fie trimis la Roma. ,,Iuliu ,,se purta omenos cu Pavel“ și s-a gândit că prietenii din cetate îi vor da resurse pentru drum și ceva haine de iarnă. În inima lui, Iuliu era convins că un om ca Pavel nu va face necazuri. A avut o totală încredere în el. Extraordinar!
Nimeni nu poate fi un lider dacă nu este mai întâi un om de încredere, dacă nu și-a câștigat mai întâi încrederea celorlalți. Când oamenii vor vedea că n-ai de gând să faci nimic care ar putea să-i păgubească, când înțeleg că te preocupi de soarta lor cel puțin la fel de mult ca și de a ta, poți aspira să fii un lider.
2. Un lider este preocupat de binele altora. Uneori credem că un lider este unul preocupat să facă ce și-a pus în gând călcând peste toți și peste toate, dar nu este așa. Un lider nu este unul obsedat întotdeauna cu imaginea sau succesul său, ci unul care-i convinge pe ceilalți că le urmărește binele, că este preocupat de imaginea și succesul lor. Aceasta este caracteristica unui lider adevărat. Un lider se ostenește peste puteri pentru ca cei din jur să aibă ce le trebuie și să le fie bine. Oamenii n-au nevoie de cineva care să-i abandoneze la greu. Dimpotrivă!
Conducătorii adevărați sunt înconjurați imediat de oameni capabili, oameni cu daruri deosebite, oameni harnici și pricepuți care stau cu el tocmai pentru că-l simt preocupat de soarta lor personală. Dacă-i poți convinge pe cei din jur că le urmărești binele, te vor urma cu bucurie și pasiune și îți vor da o mare libertate de mișcare. Pavel a plecat deci la prietenii săi din Sidon. A plecat … și s-a și întors. Iuliu a știut că așa va face, a avut o totală încredere în Pavel. Se spune că oamenii de valori asemănătoare nu se cunosc, ci se recunosc. Se cere un lider ca să recunoască un lider. Obișnuit cu ierarhia militară, sutașul și-a dat seama foarte repede ce fel de om este Pavel. Încrederea lui în Pavel va crește pe durata acestei călătorii, ajungând până acolo încât să-l facă pe Iuliu să-și pună viața lui și a tuturor celor de pe corabie în mâna apostolului Pavel. Încrederea se câștigă. Deocamdată, sutașul are suficientă încredere în Pavel ca să-l lase să se ducă singur pe țărm, să-și vadă prietenii.
3. Cea de a treia caracteristică a unui lider iese și ea foarte ușor la iveală din text. Un lider este un om de inițiativă. Apostolul n-a fost oficial responsabil de nimic. Nimeni nu s-a gândit să-l întrebe ceva, dar Pavel a vorbit imediat ce a apărut o stare de criză.
Dacă ai stat un timp suficient printre oameni știi repede care este un lider și care nu este. Când vine cineva la mine și-mi spune: ,,Frate păstor ai o problemă mare. S-a întâmplat cutare sau cutare lucru și trebuie să faci ceva“ eu știu imediat că omul acela nu este un lider. Nu așa gândește un lider. Unul cu darul de lider vine la mine și-mi spune: ,,Frate păstor, s-a îmtâmplat cutare și cutare și vreau să-ți spun cum am rezolvat situația“. Un lider este un om de inițiativă.
Uitați-vă cum s-a întâmplat cu Pavel:
,,După ce am plecat de acolo, am plutit pe lângă Cipru, pentru că vânturile erau potrivnice. După ce am trecut marea care scaldă Cilicia şi Pamfilia, am ajuns la Mira în Licia. Acolo, sutaşul a găsit o corabie din Alexandria, care mergea în Italia, şi ne-a suit în ea. Timp de mai multe zile, am mers încet cu corabia şi nu fără greutate am atins înălţimea Cnid, unde nu ne-a lăsat vântul să ne oprim. Am trecut pe la capătul Cretei, alături de Salmona. De abia am mers cu corabia pe marginea insulei şi am ajuns la un loc numit „Limanuri bune”, de care era aproape cetatea Lasea. Trecuse destul de multă vreme şi călătoria pe mare se făcea primejdioasă, pentru că trecuse chiar şi „vremea postului”. De aceea Pavel a înştiinţat pe ceilalţi şi le-a zis: „Oamenilor, călătoria văd că nu se va face fără primejdie şi fără multă pagubă, nu numai pentru încărcătură şi pentru corabie, dar chiar şi pentru vieţile noastre” (Fapte 27:4-10).
După ce s-au strecurat între insula Cipru și continent, ca să se pună la adăpost de vânturile potrivnice, corabia a ajuns cu bine la locul numit ,,Limanuri bune“ (iată un nume bun pentru o biserică!). Nu știm precis cât a durat călătoria, dar trebuie să fii trecut multe zile pentru că au ajuns la ,,vremea postului“. În calendarul iudaic, este vorba despre perioada de pregătire dinainte de ,,Ziua ispășirii“, adică în ultima parte a lunii Septembrie sau prima parte a lunii Octombrie. Pavel a văzut că s-ar putea să-i prindă teribilele vânturi din Noiembrie pe mare și a luat inițiativa să le spună că ar fi bine să se oprească la ,,Limanuri Bune“ peste iarnă.
Cititorii capitolelor 27 și 28 din Faptele Apostolilor se miră de exactitatea și bogăția ,,amănuntelor“ pe care le găsesc în text. Pe de o parte este normal să fie așa pentru că Luca a fost martor ocular la toate cele întâmplate. Pe de altă parte, scriitorul Faptelor Apostolilor vrea să-l prezinte pe Pavel ca pe un matelot cu experiență, bun cunoscător al călătoriilor maritime. Este drept să fie așa pentru că Pavel a avut experiențe grele în astfel de călătorii. În ,,necazurile“ îndurate ca slujitor al Evangheliei, Pavel enumeră câteva astfel de peripeții navale:
,, … de trei ori s-a sfărâmat corabia cu mine; o noapte şi o zi am fost în adâncul mării. … Deseori am fost în călătorii, în primejdii pe râuri, … în primejdii pe mare,… “ (2 Cor. 11:25-26).
Dar cum de a îndrăznit el să ia cuvântul ca să-i ,,înștiințeze pe ceilalți“? Cine se credea el? Ce s-a întâmplat în aceste câteva luni de călătorie pe mare de Pavel este acum ,,de la egal la egal“ cu ceilalți de pe corabie? Apelul lui Pavel se bazează pe preocuparea lui pentru binele colectiv. El se arată preocupat de soarta bunurilor de pe corabie, dar mai ales de soarta oamenilor de pe ea. Preocuparea aceasta nu-l lasă să stea deoparte și apostolul ia inițiativa de a-i înștința de pericolul care-i păștea.
Un lider este un om de inițiativă. Mulți văd problemele, dar numai liderii văd și soluțiile necesare. Aflat sub comanda celorlalți, părerea lui Pavel nu este primită și sutașul, care în rang și responsabilitate era deasupra tuturor, ascultă de ceilalți decât de Pavel:
,,Sutaşul a ascultat mai mult de cârmaci şi de stăpânul corabiei decât de vorbele lui Pavel. Şi fiindcă limanul nu era bun de iernat, cei mai mulţi au fost de părere să plece cu corabia de acolo, ca să încerce să ajungă la Fenix, liman din Creta, aşezat spre miazăzi-apus şi spre miazănoapte-apus, ca să ierneze acolo“ (Fapte 27:11-12).
În comparație cu anostul ,,Limanuri Bune“, Fenixul era o cetate romană, iar între perspectiva de a se plictisi câteva luni sau a petrece timpul acela într-un port plin de distracții i-a făcut pe toți să riște să meargă mai departe. Liderii recunosc problemele, analizează situația și propun soluțiile necesare. Ei nu pot sta indiferenți la o parte, așteptând să vadă ce fac alții.
4. Asta ne conduce la cea de a patra caracteristică a unui lider. El propune soluții înțelepte. Așa cum am spus mai devreme, lumea crede că un lider este un om al riscului, dar se înșeală. Adevăratul lider este un om al prudenței și al măsurilor cumpătate. Când propune ceva îndrăzneț este întotdeauna vorba de ,,un risc calculat“.
Liderii buni sunt analitici și știu să cântărească bine alternativele. Ar fi fost mai bine dacă sutașul și căpitanul corăbiei l-ar fi ascultat pe Pavel. În majoritatea cazurilor, graba strică treaba, iar ei, ca romani, ar fi trebuit să știe vorba: ,,Festina lente“ (,,grăbește-te încet“).
Fenix era la numai șaptezeci de kilometrii de ,,Limanuri Bune“ așa că s-au gândit că pot ajunge foarte repede acolo. A dori și a reuși nu este tot una. Deși se părea că totul va merge bine, situația s-a schimbat pe neașteptate:
,,Începuse să sufle un vânt uşor de miazăzi şi, ca unii care se credeau stăpâni pe ţintă, au ridicat ancorele şi au pornit cu corabia pe marginea Cretei. Dar nu după multă vreme, s-a dezlănţuit asupra insulei un vânt furtunos, numit Eurachilon“ (Fapte 27:13-14).
Euraclion era vântul teribil, temut de toată lumea, care venea dinspre munții din nordul Israelului, din ceea ce este Siria de azi și venea năvalnic peste Mediterana; un vânt rece, tăios, nemilos și distrugător cu corăbiile. S-a întâmplat tocmai cum le spusese apostolul Pavel și asta l-a făcut să crească și mai mult în ochii celor de pe corabie.
,,Dar nu după multă vreme, s-a dezlănţuit asupra insulei un vânt furtunos, numit Eurachilon. Corabia a fost luată de el, fără să poată lupta împotriva vântului, şi ne-am lăsat duşi în voia lui. Am trecut repede pe la partea de jos a unui ostrov numit Clauda şi abia am putut să punem mâna pe luntre. După ce au ridicat-o, au întrebuinţat mijloace de ajutor, au încins corabia cu frânghii şi, de teamă să nu cadă peste Sirta, au lăsat pânzele în jos. Astfel s-au lăsat mânaţi de vânt“ (Fapte 27:14-17).
Corabia a început astfel ,,marea derivă“. Neputincioasă împotriva rafalelor nemiloase, corabia n-a putut întoarce să se adăpostească în Fenix, ci a trecut tragic pe lângă port. ,,Luntrea“ despre care ni se amintește era o barcă trasă după corabie. Ea era folosită atunci când ceva sau cineva cădea în apă și trebuia să fie recuperat fără ca întreaga corabie să facă manevre dificile sau atunci când portul era neprimitor și corabia rămânea ancorată în larg.
Sirta care este menționată în text era o regiune temută din nordul Africii, cu bancuri de nisip în care eșueaseră o mulțime de corăbii, un veritabil cimitir al corăbiilor.
Ca să facă corabia mai ușoară au aruncat în mare parte din încărcătură. Vă închipuiți ce speriați erau dacă au acceptat să arunce peste bord până și parte din uneltele strict necesare pentru funcționarea ei:
,,Fiindcă eram bătuţi foarte tare de furtună, a doua zi au început să arunce în mare încărcătura din corabie, şi a treia zi, noi, cu mâinile noastre, am lepădat uneltele corabiei. Soarele şi stelele nu s-au văzut mai multe zile, şi furtuna era aşa de puternică încât la urmă pierdusem orice nădejde de scăpare.“ (Fapte 27:18-20).
Știți cine îi avertizase că li se va întâmpla așa ceva? Apostolul Pavel. Toți regretau acum amarnic încăpățânarea cu care nu l-au ascultat. Nu numai că pierduseră încărcătura și că erau pe cale să piardă și corabia, dar ajunseseră resemnați că-și vor pierde și viața. Negura nopții le prevestea parcă negura morții. Nu se vedea nicăieri o licărire de lumină sau de speranță. Nu mai aveau nici o poftă de mâncare. La ce bun să mânănci când ști că te așteaptă moartea?
Este criza în care Dumnezeu îl ridică iar pe Pavel și-l transformă din condus în conducător, din ascultător supus în ascultat de nevoie. Cele mai mari probleme ale noastre sunt cele mai mari oportunități pentru intervenția divină. Dumnezeu îi dusese exact acolo unde intenționase. Neascultarea lor de Pavel îi făcuse să asculte acum de vânt și de valuri, iar valurile și vântul erau în stăpânirea lui Dumnezeu.
,,Oamenii nu mâncaseră de multă vreme. Atunci, Pavel s-a sculat în mijlocul lor şi a zis:
„Oamenilor, trebuia să mă ascultaţi şi să nu fi pornit cu corabia din Creta, ca să fi scăpat de această primejdie şi de această pagubă. Acum, vă sfătuiesc să fiţi cu voie bună, pentru că niciunul din voi nu va pieri şi nu va fi altă pierdere decât a corabiei. Un înger al Dumnezeului al căruia sunt eu şi căruia Îi slujesc mi s-a arătat azi-noapte şi mi-a zis: ‘Nu te teme, Pavele, tu trebuie să stai înaintea Cezarului şi iată că Dumnezeu ţi-a dăruit pe toţi cei ce merg cu corabia împreună cu tine.’
De aceea, oamenilor, liniştiţi-vă, căci am încredere în Dumnezeu că se va întâmpla aşa cum mi s-a spus. Dar trebuie să dăm peste un ostrov” (Fapte 27:20-26).
Toți cei care-i ignoraseră sfatul privesc acum țintă la el și se miră de liniștea nepământească de pe fața lui. El le vorbește în numele unui Dumnezeu care știe până și fundul mării ca pe dosul propriei mâini și care hotărâse să așeze corabia năucă pe ,,un ostrov“, o limbă de pământ, o insuliță.
Ce extraordinară circumstanță pentru evanghelizare! Pavel le vorbește celor care s-au încrezut nebunatic în puterile lor despre Cel Atotputernic, celor aflați pe marginea mormântului de speranță, celor lipsiți de ajutor despre scăpare, celor falimentari în cunoștințele și priceperea lor despre Unul care cunoaște totul, și ziua de mâine și portița de scăpare și …fundul mării.
5. A cincea calitate a unui lider este că el vorbește cu autoritate. Adevărata autoritate nu este intrinsecă, ci derivată din atotputernicia divină. Apostolul nu le-a vorbit despre ce poate să facă el, ci despre ceea ce era hotărât să le facă Dumnezeu. De acolo vine autoritatea lui Pavel!
Un lider este un om de încredere, un om preocupat de binele altora, un om care ia inițiativa, unul care oferă soluții bine cumpătate și, acum, un om care vorbește cu autoritate. La toate calitățile de mai sus, cei de pe corabie află acum și despre extraordinara lui relație personală cu Dumnezeu. De acolo a izvorât autoritatea cu care el le-a vorbit. Autoritatea unui lider mustră și corectează cu blândețe, fără a-i înjosi pe ceilalți.
,,Oamenilor, trebuia să mă ascultaţi şi să nu fi pornit cu corabia din Creta, ca să fi scăpat de această primejdie şi de această pagubă. Acum, vă sfătuiesc să fiţi cu voie bună. Un înger al Dumnezeului al căruia sunt eu şi căruia Îi slujesc mi s-a arătat azi-noapte şi mi-a zis: ‘Nu te teme, Pavele, tu trebuie să stai înaintea Cezarului şi iată că Dumnezeu ţi-a dăruit pe toţi cei ce merg cu corabia împreună cu tine.’ De aceea, oamenilor, liniştiţi-vă, căci am încredere în Dumnezeu că se va întâmpla aşa cum mi s-a spus. Dar trebuie să dăm peste un ostrov” (Fapte 27:22b-26).
Nici acum apostolul nu poruncește, nu caută să se impună cu forța. El doar ,,îi sfătuiește“ și-i asigură că intervenția lui le va face bine, le va readuce zâmbetul pe buze … Ce om minunat a fost acest Pavel!
Observați că autoritatea apostolului este derivată din autoritatea lui Dumnezeu. Pavel ține neapărat să le spună la toți ceea ce i-a spus îngerul Domnului. Oare de ce? Pentru că el a vrut să-i pună pe oameni înaintea Creatorului. În El să se încreadă, nu în zâmbetul lui inteligent!
Până și Fiul, în calitate de Christos întrupat, S-a așezat sub autoritatea Tatălui:
,,Isus deci le-a zis: „Când veţi înălţa pe Fiul omului, atunci veţi cunoaşte că Eu sunt şi că nu fac nimic de la Mine Însumi, ci vorbesc după cum M-a învăţat Tatăl Meu. Cel ce M-a trimis este cu Mine; Tatăl nu M-a lăsat singur, pentru că totdeauna fac ce-I este plăcut.” Pe când vorbea Isus astfel, mulţi au crezut în El“ (Ioan 8:28-30).
La fel trebuie să facă orice lider chemat să facă lucrarea lui Dumnezeu:
,,Dacă vorbeşte cineva, să vorbească cuvintele lui Dumnezeu. Dacă slujeşte cineva, să slujească după puterea pe care i-o dă Dumnezeu, pentru ca în toate lucrurile să fie slăvit Dumnezeu prin Isus Hristos, ale căruia sunt slava şi puterea în vecii vecilor! Amin“ (1 Petru 4:11).
Pe fața apostolului este ceva din umbra și lumina asemănării lui cu Domnul Isus. Aduceți-vă aminte ce au spus oamenii vremii despre El:
,,După ce a sfârşit Isus cuvântările acestea, noroadele au rămas uimite de învăţătura Lui; căci El îi învăţa ca unul care avea putere, nu cum îi învăţau cărturarii lor“ (Mat. 7:28-29).
Un adevărat lider vorbește cu autoritate. Tinerilor care se pregătesc pentru a conduce lucrarea lui Dumnezeu trebuie să li se spună că 75% din călăuzirea celorlalți este verbală, prin voce. Dacă nu știi sau nu poți să vorbești clar, limpede și cu autoritate n-ai ce căuta în fața oamenilor. Aceasta este adevărat și în familie și în afaceri sau la locul de muncă și în societate și în biserică.
Nu-i poți conduce pe alții spunându-le: ,,Cred că am putea face aceasta sau cealaltă … Hai să votăm!“ Nu, un adevărat lider nu face așa ceva. El se bucură de încrederea celorlalți pentru că gândește mai întâi la ce este spre binele celorlalți, ia inițiativa, cumpănește cu înțelepciune în deliberarile lui interioare, iar apoi vorbește cu autoritate. ,,Iată care este situația, iată ce trebuie să facem, iată cum trebuie să acționăm, iată cum vom rezolva problema împreună. Haideți! Fiecare la treabă!“
Câștigi ascultarea celorlalți prin lepădarea ta de sine. Când oamenii vor vedea că ești gata să-ți dai viața pentru ei vor veni bucuroși să te asculte. Iei inițiativa pentru că te preocupă soarta celor din jur. Analizezi situația pe toate părțile și iei hotărâri înțelepte, nu încăpățânate. Iar apoi vorbești cu autoritate. Dacă mai ai și încredințarea că așa vrea Dumnezeu, autoritatea ta va suna și mai bine înaintea celorlați. Acesta este avantajul autorității spirituale asupra tuturor celorlalte forme de autoritate. Cel care poate spune ,,Așa vorbește Domnul!“ știe că are cerul și pământul în spatele vorbelor sale.
Autoritatea unui lider nu-i umilește pe ceilalți, ci-i înalță, le dă avânt și îndrăzneală. Cuvintele unui lider nu sunt niciodată abrazive, corozive, abuzive, ci constructive, pline de blândețe și de bunăvoință. Ele dau aripi celor ce le aud, nu ,,le taie aripile“! Acestea au fost efectele cuvintelor lui Pavel asupra celorlalți din corabie. Asemenea lui Iosif în Egipt, doar Pavel putea oferi o soluție pentru teribil de mortala criză, așa că ceilalți l-au ascultat cu plăcere.
6. Asta ne conduce spre cea de a șasea caracteristică a unui adevărat lider. Un lider îi întărește pe ceilați. El îi face pe toți cei din jurul lui mai tari, mai buni, mai optimiști și mai bucuroși să lucreze.
Urmăriți efectul cuvintelor lui Pavel asupra corăbierilor:
,,În noaptea a paisprezecea, pe când eram împinşi încoace şi încolo cu corabia pe Marea Adriatică, pe la miezul nopţii, marinarii au bănuit că se apropie de pământ. Au măsurat adâncimea apei şi au găsit douăzeci de stânjeni; au mers puţin mai departe, au măsurat-o din nou şi au găsit cincisprezece stânjeni. De teamă să nu se lovească de stânci, au aruncat patru ancore înspre cârma corabiei şi doreau să se facă ziuă“ (Fapte 27:27-19).
În loc să mai stea paralizați de frică ei s-au apucat de treabă. În loc să stea resemnați, paralizați de frica morții, au început să măsoare adâncimea apei. Începuseră să creadă că vor ajunge la un liman. Începuseră să îndrăznească să spere și să aștepte ,,să se facă ziuă“. Încrederea lui Pavel le-a dat și lor încredere.
Gestul corăbierilor a marcat momentul în care ei au început să se încreadă cu adevărat în cuvintele lui Pavel și să-l asculte.
Un lider este respectat, preocupat de binele altora, ia inițiativa, oferă soluții înțelepte, vorbește cu autoritate și, invariabil, îi întărește, îi încurajează și-i inspiră pe ceilalți.
John MacArthur povestește despre un om care continua să vină cu regularitate de un an de zile la serviciile divine ale biserici. Se așeza întotdeauna pe primul rând. Unul din presbiteri l-a întrebat chiar dacă n-ar dori să devină membru al bisericii ,,Grace“. El a refuzat scuzându-se: ,,Sunt evreu, nu sunt creștin“. Celălalt l-a întrebat: ,,Atunci de ce vii?“
,,Vedeți, eu sunt vânzător cu comision și mă încarc cu entuziasmul păstorului vostru. Mă inspiră să vorbesc cu încredere și cu autoritate. Am nevoie de contactul cu personalitatea lui ca să-mi fac bine slujba“.
,,Entuziasm“ vine de la o combinație de cuvinte din limba greacă. ,,En Theos“ înseamnă a fi ,,în Dumnezeu“, atunci când oamenii nu pot găsi nici o altă explicație pentru curajul și îndrăzneala ta.
Nu poți fi un lider cu rezultate dacă nu ești un om optimist. Apostolul Pavel ne-a lăsat declarația lui solemnă, secretul ascuns al îndrăznelii lui nemăsurate:
,,Mulţumiri fie aduse lui Dumnezeu, care ne poartă totdeauna cu carul Lui de biruinţă în Hristos şi care răspândeşte prin noi în orice loc mireasma cunoştinţei Lui“ (2 Cor. 2:14).
Nu poți pune un pesimist într-o poziție de conducere. Un lider pesimist este ca un vampir care suge sângele celorlalți și-i transformă curând în spectre palide, inactive, indiferente și pasive, lipsite de orice fel de inițiativă.
Un lider creștin este optimist pentru că se știe un om invincibil. El știe că, în puterea lui Christos care lucrează în el, nici porțile locuinței morții nu-i pot sta în cale!
7. Ajungem acum la cea de a șaptea carateristică a unui lider despre care vorbește Luca în acest text. Un lider nu face niciodată compromisuri, nu se mulțumește cu jumătăți de soluții. El vrea ori tot, ori de loc! Mai ales în problemele spirituale, care decid viața și moartea, un lider nu face compromisuri. Găsim aceasta în reacția apostolului Pavel la ,,șmecheria“ pe care voiau să o facă corăbierii:
,,Dar, deoarece corăbierii căutau să fugă din corabie şi slobozeau luntrea în mare, sub cuvânt că ar vrea să arunce ancorele înspre partea dinainte a corabiei, Pavel a zis sutaşului şi ostaşilor:
„Dacă oamenii aceştia nu vor rămâne în corabie, nu puteţi fi scăpaţi.”
Atunci, ostaşii au tăiat funiile luntrii şi au lăsat-o să cadă“ (Fapte 27:30-32).
Din momentul acesta, Pavel le spune până și sutașului și ostașilor ce trebuie să facă. Dumnezeu l-a făcut liderul incontestabil al celor de pe corabie. Dovada? Sutașul și ostașii îl ascultă. Luntrea este aruncată peste bord. Singura speranță pentru o eventuală scăpare dintr-un naufragiu nefericit sau dintr-un port neprimitor este sacrificată. De ce? Pentru că oamenii aceia și-au pus de-acum întreaga speranță în Pavel. El a devenit ,,luntrea“ lor de scăpare.
8. Cea de a opta caracteristică a unui lider este că el conduce prin exemplu personal. Așa a făcut apostolul Pavel.
Este greu să ieși din letargia disperării, din inerția resemnării. Mulțimea are nevoie de cineva care nu numai să le spună, ci care să le și arate ce și cum trebuie să facă:
,,Înainte de ziuă, Pavel a rugat pe toţi să mănânce şi a zis: „Astăzi sunt paisprezece zile de când staţi mereu de veghe şi n-aţi luat nimic de mâncare în gură. De aceea, vă rog să mâncaţi, căci lucrul acesta este pentru scăparea voastră şi nu vi se va pierde niciun păr din cap.” După ce a spus aceste vorbe, a luat pâine, a mulţumit lui Dumnezeu înaintea tuturor, a frânt-o şi a început să mănânce. Toţi s-au îmbărbătat atunci şi au luat şi ei de au mâncat. În corabie eram de toţi două sute şaptezeci şi şase de suflete. După ce s-au săturat, au uşurat corabia, aruncând grâul în mare.“ (Fapte 27:32-38).
Două sute șaptezeci și șase de suflete care și-au aruncat singura hrană pentru a doua zi. De ce? Din pricină că au început să creadă vorbele lui Pavel care le spunea că de mâine vor mânca pe uscat. Extraordinar! Oamenii aceia au devenit ,,poporul lui Pavel“! Erau gata să creadă ce crede el, să facă ce face el și să aștepte ceea ce aștepta el. Nu este uimitor?
9. Cea de a noua caracteristică a unui lider are de a face cu perspectiva lui de viață. Un lider nu se concentrează asupra obstacolelor, ci asupra obiectivelor. El nu caută scuze, ci soluții. De data aceasta, exemplu nostru este sutașul roman. El iese din impasul în care se vedeau ceilalți, pentru că scopul lui devenise scăparea vieții celui ce i-a scăpat de la moarte:
,,Când s-a făcut ziuă, n-au cunoscut pământul, dar au văzut de departe un golf, care avea maluri nisipoase, şi au hotărât să împingă corabia într-acolo, dacă va fi cu putinţă. Au tăiat ancorele, ca să le sloboadă în mare, şi au slăbit în acelaşi timp funiile cârmelor, apoi au ridicat ventrila cea mică după suflarea vântului şi s-au îndreptat spre mal. Dar au dat peste o limbă de pământ, unde s-a înfipt corabia, şi partea dinainte a corabiei s-a împlântat şi stătea neclintită, pe când partea dinapoi a început să se rupă de izbitura valurilor.
Ostaşii au fost de părere să omoare pe cei întemniţaţi, ca să nu scape vreunul prin înot. Sutaşul însă, care voia să scape pe Pavel, i-a oprit de la gândul acesta. A poruncit ca cei ce pot înota să se arunce de pe corabie în apă şi să iasă cei dintâi la pământ, iar ceilalţi să se aşeze unii pe scânduri, iar alţii pe frânturi de corabie, şi aşa s-a făcut că au ajuns toţi teferi la uscat“ (Fapte 27:39-44).
Acolo unde soldații au văzut probleme, sutașul a văzut soluții. Nimeni nu cunoștea locurile străine care se vedeau în depărtare. Nu știau ce fel de oameni trăiesc pe acolo și ce se va întâmpla cu misiunea lor. Evadarea întemnițaților ar fi însemnat moarte pentru ostași, de aceea ei s-au gândit să-și scape pielea omorându-i pe toți. Nimeni din Roma n-ar fi comndamnat o astfel de soluție. Sutașul este însă un om în ochii căruia Pavel câștigase un respect special și în inima cui apostolul își câștigase dreptul la viață. Încă o dată, ne spune Luca, o autoritate romană socotește că viața unui astfel de om nu trebuie curmată.
10. Un lider nu-și încheie niciodată slujirea. El nu se culcă pe laurii victoriei, nu se înfumurează, nu se ridică deasupra celorlalți, ci se pune la dispoziția lor și-i slujește.
Ce s-a întâmplat pe insula Malta, pe care ajunseseră, ne pune la dispoziție material pentru a vedea cea de a zecea caracteristică a unui lider.
,,După ce am scăpat de primejdie, am aflat că ostrovul se chema Malta. Barbarii ne-au arătat o bunăvoinţă puţin obişnuită, ne-au primit pe toţi la un foc mare, pe care-l aprinseseră din pricină că ploua şi se lăsase un frig mare.
Pavel strânsese o grămadă de mărăcini şi-i pusese pe foc; o năpârcă a ieşit afară din pricina căldurii şi s-a lipit de mâna lui. Barbarii, când au văzut năpârca spânzurată de mâna lui, au zis unii către alţii:
„Cu adevărat, omul acesta este un ucigaş, căci Dreptatea nu vrea să-l lase să trăiască, măcar că a fost scăpat din mare.”
Pavel a scuturat năpârca în foc şi n-a simţit niciun rău. Oamenii aceia se aşteptau să-l vadă umflându-se sau căzând deodată mort, dar, după ce au aşteptat mult şi au văzut că nu i se întâmplă niciun rău, şi-au schimbat părerea şi ziceau că este un zeu“ (Fapte 28:1-6).
Închipuiți-vă că tocmai ați scăpat viața a două sute șaptezeci și șase de oameni și trebuie adunate vreascuri ca să se facă un foc. V-ar fi ușor să mergeți alături de ceilalți? Ați prefera să-i lăsați ca măcar atâta să facă și ei înșiși? Ați considera că meritați să vi se facă hatârul acesta? Dacă da, atunci nu sunteți un lider de talia apostolului Pavel. Uitați-vă la el cum se apleacă alături de ceilalți să adune vreascuri și să le pună pe foc. Nimeni din localnici n-ar fi bănuit ce extraordinar om este. De fapt, ei au crezut contrariul! L-au crezut mai păcătos decât toți ceilalți.
Dumnezeu a folosit smerenia apostolului ca să scoată în evidență atotputernicia Lui. Scopul era impresionarea oamenilor pentru Christos și pentru puterea învierii Lui. Aceasta era slujirea lui Pavel și nici o osteneală nu i-a părut prea mare pentru aceasta. Propulsat de întâmplarea cu vipera (mesagerul ,,șarpelui străvechi“ care urmărea să-l împiedice cu orice chip să ajungă cu Evanghelia în inima Imperiului, apostolul a căpătat platforma de pe care L-a vestit pe Christos tuturor locuitorilor din insulă:
,,În împrejurimi erau moşiile mai-marelui ostrovului, numit Publius. El ne-a primit şi ne-a ospătat cu cea mai mare bunăvoinţă, trei zile. Tatăl lui Publius zăcea atunci în pat, bolnav de friguri şi de urdinare. Pavel s-a dus la el, s-a rugat, a pus mâinile peste el şi l-a vindecat. Atunci au venit şi ceilalţi bolnavi din ostrovul acela şi au fost vindecaţi. Ni s-a dat mare cinste şi, la plecarea noastră cu corabia, ne-au dat tot ce ne trebuia pentru drum“ (Fapte 28:7-10).
Luca ne spune că apropierea lui Pavel de Roma a însemnat apropierea unei puteri divine venite să facă bine oamenilor și să-i vindece de neputințele lor. O carte de vizită impresionantă. Vă dați seama cu ce ochi au ajuns să-l privească pe apostolul Pavel toți ceilalți oameni care au călătorit cu el pe corabie? Fără a fi el însuși ,,un zeu“, așa cum erau înclinați să creadă ,,păgânii romani“, evreul acesta era purtător de Dumnezeu, ,,Christosforus“, plecat asemenea lui Columb să ajungă până la marginile pământului“ (Fapte 1:8).
++++++
Sosirea la Roma
Ultimele pasaje din cartea Faptele Apostolilor suprapu două finaluri de călătorie: călătoria lui Pavel de la Cezarea la Roma și călătoria Evangheliei de la Ierusalim la Roma. În ambele, am părăsit țărmul străvechi al Israelului și, după o călătorie învolburată, am ajuns pe țărmul european al Italiei, chintesența culturii și dominației ne-iudaice.
Cel mai mare apostol al Neamurilor a ajuns îm sfârșit în cel mai mare oraș al Imperiului roman. Era o întâlnire dorită, așteptată, anticipată. În acel moment istoric, cel mai imporant om din Roma a fost apostolul Pavel. La nivel uman, Cezarul se credea deasupra muritorilor de rând, dar la nivel ul planului lui Dumnezeu cu lumea, apostolul Pavel era și avea să devină cel mai influent om pentru soarta eternă a mii și milioane de oameni de pe toată fața pământului. Iar Evanghelia vestită de el în procesul de judecată pentru care venise avea să devină mărturia după care se vor judeca și vor fi judecați toți oamenii acestei planete.
V-ați gândit vreodată ce surpriză ar fi avut cititorul Noului testament dacă după ce a parcurs Evanghelia lui Ioan ar fi trecut direct la Epistola lui Pavel către Romani? Cum și de ce? Cine sunt acești oameni din Roma și cine este acest Pavel care depune mărturie înaintea Imperiului despre credința creștină? Dacaă n-ar fi existat lucrarea lui Luca prin care să aflăm despre tranziia de la iudaism șa creștinism și de la Templul din Ierusalim șa bisericile răspândite printre neamurile imperiului roman, astfel de întrebări ar fi rămas fără răspuns.
Din cauza lui Luca, trecerea de la ajungerea apostolului Pavel la Roma la Epistola pe care le-a scris-o marele apostol creștinilor din Roma este firească, naturală, anticipabilă.
Cronologic însă, Epistola către Romania fost scrisă de Pavel înainte de a ajunge la Roma, în vremea descrisă de capitolele 19, 20 din cartea Faptele Apostolilor. Din preambulul și finalul epistolei către oani aflăm despre dorința, despre intenția, despre planurile apostolului de a călători până la urmă și la Roma:
,,Mai întâi mulţumesc Dumnezeului meu, prin Isus Hristos, pentru voi toţi, căci credinţa voastră este vestită în toată lumea. Dumnezeu, căruia Îi slujesc în duhul meu, în Evanghelia Fiului Său, îmi este martor că vă pomenesc neîncetat† în rugăciunile mele şi cer totdeauna ca, prin voia lui Dumnezeu, să am, în sfârşit, fericirea să vin la voi. Căci doresc să vă văd, ca să* vă dau vreun dar duhovnicesc pentru întărirea voastră sau, mai degrabă, ca să ne îmbărbătăm laolaltă în mijlocul vostru, prin credinţa pe care o avem împreună, şi voi, şi eu.
Nu vreau să nu ştiţi, fraţilor, că de multe ori am avut de gând să vin la voi, ca să culeg vreun rod printre voi, ca printre celelalte neamuri, dar† am fost împiedicat până acum. Eu sunt dator şi grecilor, şi barbarilor, şi celor învăţaţi, şi celor neînvăţaţi. Astfel, în ce mă priveşte pe mine, am o vie dorinţă să vă vestesc Evanghelia vouă, celor din Roma“ (Rom. 1:8-15).
,,În ce vă priveşte pe voi, fraţilor, eu însumi sunt încredinţat că sunteţi plini de bunătate, plini şi de orice fel de cunoştinţă şi, astfel, sunteţi în stare să vă sfătuiţi unii pe alţii. Totuşi, ici-colo, v-am scris mai cu îndrăzneală, ca să vă aduc din nou aminte de lucrurile acestea, în puterea harului pe care mi l-a dat Dumnezeu, ca să fiu slujitorul lui Isus Hristos între neamuri. Eu îmi împlinesc cu scumpătate slujba Evangheliei lui Dumnezeu, pentru ca neamurile să-I fie o jertfă bine primită, sfinţită de Duhul Sfânt. Eu dar mă pot lăuda în Isus Hristos, în slujirea lui Dumnezeu. Căci n-aş îndrăzni să pomenesc niciun lucru pe care să nu-l fi făcut Hristos prin mine, ca să aducă neamurile la ascultarea de El: fie prin cuvântul meu, fie prin faptele mele, fie prin puterea semnelor şi a minunilor, fie prin puterea Duhului Sfânt. Aşa că, de la Ierusalim şi ţările de primprejur până la Iliric, am răspândit cu prisosinţă Evanghelia lui Hristos. Şi am căutat să vestesc Evanghelia acolo unde Hristos nu fusese vestit, ca să nu zidesc pe temelia pusă de altul, după cum este scris: „Aceia cărora nu li se propovăduise despre El Îl vor vedea şi cei ce n-auziseră de El Îl vor cunoaşte.”
Iată ce m-a împiedicat de multe ori să vin la voi. Dar acum, fiindcă nu mai am nimic care să mă ţină pe aceste meleaguri şi fiindcă de ani de zile doresc fierbinte să vin la voi, nădăjduiesc să vă văd în treacăt, când mă voi duce în Spania, şi să fiu însoţit de voi până acolo, după ce îmi voi împlini, măcar în parte, dorinţa de a fi stat la voi. Acum, mă duc la Ierusalim să duc nişte ajutoare sfinţilor. Căci cei din Macedonia şi Ahaia au avut bunătatea să facă o strângere de ajutoare pentru săracii dintre sfinţii care sunt în Ierusalim. Negreşit, au avut bunătatea, dar era şi o datorie faţă de ei, pentru că, dacă neamurile au avut parte de binecuvântările lor duhovniceşti, este de datoria lor să-i ajute şi ele cu bunurile lor pământeşti. După ce-mi voi împlini dar însărcinarea aceasta şi le voi încredinţa aceste daruri, voi pleca în Spania şi voi trece pe la voi. Ştiu că, dacă vin la voi, voi veni cu o deplină binecuvântare de la Hristos.
Vă îndemn dar, fraţilor, pentru Domnul nostru Isus Hristos şi pentru dragostea Duhului, să vă luptaţi împreună cu mine în rugăciunile voastre către Dumnezeu pentru mine, ca să fiu izbăvit de răzvrătiţii din Iudeea şi pentru ca slujba pe care o am pentru Ierusalim să fie bine primită de sfinţi; şi astfel să ajung la voi cu bucurie, cu voia lui Dumnezeu şi să mă răcoresc puţin în mijlocul vostru. Dumnezeul păcii să fie cu voi cu toţi! Amin“ (Rom. 15:14-33).
N-a fost însă așa cum și-a dorit Pavel. Importanța lor este în simetria pe care o oferă întregii cărți. În prima parte, Faptele Apostolilor ne arată că venirea puterii lui Dumnezeu în lume prin pogorârea Duhului Sfânt a trezit împotrivirea forțelor demonice care au stârnit mișcările de persecuție. În ultimele două capitole ale cărții Faptele Apostolilor vedem aceleași forțe demonice la lucru, încercând să-l oprească pe Pavel din drum și să-i curme viața. Mesajul acestor relatări este despre providența divină prezentă în lucrarea celor ce se pun la dispoziția lui Dumnezeu.
Apostolul Pavel fusese înștiințat de Domnul ca va ajunge să mărturisească la Roma, dar nu i s-a spus și că va ajunge acolo ca întemnițat. Cu toate acestea, împrejurare după împrejurare s-au năpustit asupra lui Pavel cautând cu tot dinadinsul să împiedice ajungerea lui acolo. Apostolul a fost arestat, amenințat cu asasinarea, aproape înecat în apele Mediteranei, aproape omorât de soldații care-l aveau sub pază, iar după toate acestea și mușcat de o năpârcă veninoasă în insula Malta. În spatele tuturor acestor evenimente se afla Satan (simbolizat foarte bine în furioasa furtună dezlănțuită pe mare). Citim înfrigurați cu inima la gură înfruntarea dintre promisiunea Domnului și încercările disperate ale lui Satan de a-l împiedica să ajungă acolo. ,,Oare va reuși? Oare va ajunge?“ Iată-l că ajunge! Iată-l izbăvit din toate! Dar este în lanțuri! Bineînțeles că este în lanțuri! Altfel cum ar fi reușit să aibe o audiență cu Cezarul (Fapte 27:24)! Dumnezeu îl înștiințase doar că ,,va ajunge“, nu și de felul în care va ajunge la Roma.
În mare, planurile lui Pavel au coincis cu planul lui Dumnezeu, dar amănuntele … amănuntele au fost cu totul altfel decât șia închipuit apostolul când așternea pe hârtie Epistola sa către creștinii din Roma.
Un ultim mesaj al lui Luca pentru cititorii lucrării lui: ,,Ce fel de om este acest Pavel?“
Un om pentru care se merită să mergi pe jos un drum lung ca să-i ieși în întâmpinare.
Unii au mers mai mult iar alții au mers mai puțin, dar toți au vrut să petreacă măcar puțin timp cu Pavel.
Un om care are ceva de spus.
Luca ne spune că ,,mutarea“ la Roma nu l-a redus pe Pavel la tăcere; dimpotrivă. Întemnițarea l-a propulsat pe scena Imperiului, mărindu-i considerabil audiența și impactul. Dacă vreți să vedeți în ce stare de suflet s-a aflat apostolul la Roma, citiți ce le-a scris el celor din Filipi. Parafrazând, Pavel le-a spus: ,,Fraților, să nu cumva să mă plângeți! Aduceți-vă aminte că la voi, întemnițarea mea a dus la convertirea temnicerului și la nașterea bisericii de la voi. Așa mi se întâmplă mereu! Dumnezeu folosește ,,necazurile“ mele ca să nască biserici și să răspândească vestea cea bună. Să vedeți ce va fi în Roma! Ce Biserică va naște Dumnezeu aici! Ce mulțimi de oameni vor ajunge să cunoască Evanghelia! Ce mare centru creștin va deveni această capitală imperială!
,,Vreau să ştiţi, fraţilor, că împrejurările în care mă găsesc mai degrabă au lucrat la înaintarea Evangheliei. În adevăr, în toată curtea împărătească şi pretutindeni aiurea, toţi ştiu că sunt pus în lanţuri din pricina lui Isus Hristos. Şi cei mai mulţi din fraţi, îmbărbătaţi de lanţurile mele, au şi mai multă îndrăzneală să vestească fără teamă Cuvântul lui Dumnezeu“ (Filipeni 1:12-14).
Istoria a dat dreptate entuziasmului lui Pavel. Biserica Romei este centrul unei mișcări creștine care a acoperit azi întreaga lume. Așa se și numește: ,,Biserica Catolică“ (Biserica din întreaga lume).
Mai este însă și alt motiv pentru care apostolul a trebuit să-și aștepte rândul răbdător pentru o audiență cu Cezarul. În răstimpul șederii la Roma, apostolul Pavel a așternut pe hârtie epistolele către Filipeni, Efeseni și Coloseni. Acesta este motivul pentru care ele se mai numesc și ,,epistolele captivității“. Nu spun că altfel Pavel n-ar fi putut să le scrie, dar paradoxul captivității lui la Roma a dat o aromă specifică acestor trei epistole. Ele proclamă într-un fel mai puternic decât în orice altă scriere a lui Pavel domnia supremă, indisputabilă și incontestabilă a lui Isus Christos. Persoana și lucrarea Lui capătă în aceste epistole dimensiuni cosmice, Christos fiind arătat ca Cel ce le-a creat pe toate și le-a răscumpărat acum pe toate. Mai mult! Smerindu-se nespus de mult la Cruce, Domnul Isus a fost înălțat acum tot nespus de mult, deasupra tuturor lucrurile pe care Dumnezeu I le-a pus drept așternut al picioarelor. Prin suferințele detenției romane, apostolul Pavel și-a ajustat perspectiva, și-a lărgit orizontul, și-a limpezit viziunea și și-a înbogățit pe măsură și mărturia.
Pavel nu a ,,tăcut“ în Roma“ și lucrarea lui nu s-a ,,frânt“ acolo. Iată ce știm despre viața și activitatea sa acolo.
Așa cum am amintiti deja, în temniță el a scris epistolele către Filipeni, Efeseni și Filimon. Aștepta să fie eliberat curând (Filipeni 1:23–27; 2:24; Flimon 22) și după cum se pare așa s-a și întâmplat.
În anii de închisoare, apostolul i-a avut alături pe Timotei (Filipeni 1:1; 2:19; Col. 1:1), pe Ioan Marcu, pe Luca, pe Aristarh, pe Epafras, pe Iustus și pe Dima (Col. 4:10–14; Filimon 24). În Roma l-a întâlnit și l-a condus la Christos pe Onisim, sclavul fugit de la stăpânul său (Filimon 10–21). Epafrodit i-a adus un dar de la biserica filipenilor, rămas lângă apostol și era aproape să moară slujindu-l pe Pavel (Filipeni 2:25–30; 4:18). Tihic a fost ,,poștașul“ care i-a dus epistolele la Efes (Efes. 6:21), la Colose și cea scrisă lui Filimon (Col. 4:7–9).
Un om cu o misiune neterminată – o ofertă ,,still standing“
O profeție împlinită ,,și ei o vor asculta“ Răspândirea pe care a cunoscut-o Evanghelia din vremea lui Pavel șâși până azi confirmă profeția făută de apostol. Nu este de mirare. El și-a dat seama că lucrarea lui este doar un fragment dintr-o lucrare cu mult mai mare, pe care Dumnezeu o va face cu alții, prin alții și pentru alții. Bazată pe profeția făcută de Domnul Isus în debutul cărții (,,și-mi veți fi martori până la marginile pământului“0, profeția cu care-și încheie Luca mărturia lui despre apostolul Pavel s-a împlinit prin harul și râvna Duhului lui Dumnezeu. Oriunde au ajuns, purtătorii veștii bune au fost împuterniciți de această extraordinară putere venită asupra urmașilor lui Christos. Mulțimile de credincioși răspândiți prin toată lumea sunt și astăzi pe mâini bune, formând Templele vii în care Duhul umplute de Duhul venit să-L înalțe pe Fiul și să-L proslăvească pe tatăl. Oriunde ar fi însă, mulțimile acestea stăruiesc să învețe din cărțile scrise de acest om extraordinar care a fost Saul din tars, devenit pentru totdeauna ,,apostolul Pavel“.
+++++
Luca și-a încheiat însemnările înaite de data procesului avut de Pavel la Roma. Știm că a fost declarat nevinovat și lăsat liber. S-a dua apoi probabil în Spania, spre coloanele lui Hercules, punctul care marca pe atunci ,,capătul lumii“ (Rom. 15:24, 28).
Cam prin anii 63–66/67 d.Ch., apostolul Pavel a scris epistolele către Timotei și Tit. Îl lăsase pe Tit în Creta (Tit
1:5), pe Trofimu l-a lăsat bolnav în Milet (2 Tim. 4:20), iar pe Timotei l-a plasat strategic în Efes (1 Tim. 1:3). Știm despre intenția lui de a se întâlni cu unii din acești colaboratori în Nicopole (Tit 3:12–13), de unde s-a dus probabil să reviziteze unele dintre bisericile fondate de el. Oriunde a a ajuns, Pavel a căutat să-i unească pe evrei și pe cei dintre Neamuri în credința salvatoare a Domnului isus.
Apotolul Pavel a fost probabil rearestat cam prin anul 67 d.Ch. De data aceasta situația s-a schimbat drastic. N-a mai fost ,,arestat la domiciliu“ într-o casă, ci a fost aruncat în temniță și tratat ca un răufăcător (2 Tim. 1:16; 2:9). Se apropia iarna și apostolul i-a cerut lui Timotei să-i aducă ,,mantaua și cărțile, mai ales pe cele de piele“, prima ca să-l încălzească pe dinafară, celelalte ca să-l încălzească ,,pe dinăuntru“ (2 Tim. 4:13). A fost părăsit de toți din Roma, pentru că orice asociere cu el i-ar fi pus în pericol în fața autorităților romane (2 Tim. 4:16–17). Până și Dima i-a considerat cauza pierdută și s-a dus să se bucure de plăcerile din lume. Numai Luca a rămas credincios până la capăt alături de el (2 Tim. 4:10–11). L-a mângîiat grija primită din partea familiei lui Onisifor, ,,care nu s-a rușinat de lanțurile“ lui (2 Tim. 1:16–18), dar resimțea lipsa lui Timeotei și a lui Ioan Marcu (2 Tim. 1:4; 4:9, 21). De data aceasta, Pavel presimțea că i se apropie sfârșitul (2 Tim. 4:6–8). Tradiția ne spune că ar fi fost executat prin tăierea capului la Roma, în 67 sau 68 D.Ch.
+++++++
Care este importanța acestor două capitole?
DUMNEZEU TE VA SCOATE LA LIMAN
Text: Fapte 27
-“Am încredere în Dumnezeu că se va întâmpla aşa cum mi s-a spus” (Faptele Apostolilor 27:25) –
În drum spre Roma, Pavel – şi alte 276 de persoane au naufragiat. Putem învăţa trei lecţii importante din această relatare.
Prima, că trebuie să-L ascultăm pe Dumnezeu. Dacă nu o facem, vom experimenta suferinţă şi pierdere: “Pavel a înştiinţat pe ceilalţi, şi le-a zis: “Oamenilor, călătoria văd că nu se va face fără primejdie şi fără multă pagubă …”. Sutaşul a ascultat mai mult … de stăpânul corăbiei… cei mai mulţi au fost de părere să plece cu corabia de acolo” (Faptele Apostolilor 27:9-12). Să remarcăm că dacă faci parte din majoritate nu înseamnă că ai dreptate. De cine ascultăm? Ei îl cunosc pe Dumnezeu? Umblă ei prin credinţă sau se bazează pe mintea omenească? Domnul Isus a spus: “cine primeşte pe acela pe care-l trimit Eu, pe Mine Mă primeşte” (loan 13:20).
A doua lecţie: scopurile lui Dumnezeu vor învinge mereu planurile oamenilor. Dumnezeu poate face ca greşelile să lucreze spre binele nostru. În urma acestui naufragiu, Pavel a acostat în Malta şi le-a prezentat oamenilor de acolo Evanghelia. În loc să ne consumăm din cauza greşelilor sau în loc să ne certăm cine are dreptate şi cine nu, încearcă să vezi mâna lui Dumnezeu.
Şi ultima lecţie ; Dumnezeu poate să ne dea mai mult decât am pierdut. “Ni s-a dat mare cinste; şi, la plecarea noastră cu corabia, ne-au dat-tot ce ne trebuia pentru drum” (Faptele Apostolilor 28:10).
Nu-L limita pe Dumnezeu. El se va folosi de oameni pentru a ne binecuvânta – de oameni pe care nici măcar nu i-am cunoscut încă. Domnul Isus a spus: “Daţi, şi vi se va da; ba încă. vi se va turna în sân o măsură bună, îndesată, clătinată, care se va vărsa pe deasupra” (Luca 6:38). Să ne simţim încurajaţi; Dumnezeu ne va scoate la liman!
Lecție practică: „Mai mult face un nume bun decât untdelemnul mirositor şi ziua morţii decât ziua naşterii“ (Eclesiastul 7:1)
David este un om paradoxal și un foarte dificil subiect de studiu. În pregătirea acestor materiale am căutat să aflu ce au spus și scris alții înaintea mea. Am rămas surprins să văd că nu mulți dintre cei considerați de mine foarte buni învățători au publicat multe despre David. Sunt atâtea lucruri bune de spus despre omul acesta, dar și atâtea lucruri rele … Probabil că au preferat să-l lase cunoscut doar sub evaluarea pe care i-a făcut-o Dumnezeu: ,,Un om după inima Mea” și să treacă sub tăcere incontestabilele lui greșeli.
David este omul cu un zbor frânt. Caracterul și cursul vieții sale s-au frânt odată cu păcătuirea cu Batșeba și uciderea valorosului ei soț, Urie. Dumnezeu a ales ca textul cronicii inspirate să urmeze apoi necazurile și agonia cu care David a executat pedeapsa pe care singur și-a rostit-o: moartea celor patru ,,miei” dintre copiii lui.
Este greu să rămâi după acest studiu cu imaginea unui David refuzat de Dumnezeu când a cerut să zidească Templul, el însuși prizonier în templul unui trup dărăpănat imposibil de încălzit și rob al unor neputințe din care numai intervențiile celor apropiați lui îl mai ajută să-și împlinească datoriile împărătești.
Cum vom încheia noi acest studiu? Care va fi concluzia noastră despre el?
Simplu și pe scurt vom spune cu o expresie americană: „The best is yet to come!”, „Ce-i mai bun e de-abia de-acum-nainte!”
Există un David al viitorului pe care-l vom întâlni cu surprindere și uimire. Toate neîmplinirile lui vor fi acoperite de slava și lucrarea lui din viitor.
Despre aceasta vorbește un text tainic din Evrei:
„Toţi aceștia, măcar că au fost lăudaţi pentru credinţa lor, totuși n-au primit ce le fusese făgăduit, pentru că Dumnezeu avea în vedere ceva mai bun pentru noi, ca să n-ajungă ei la desăvârșire fără noi.” (Evrei 11:39-40).
Eternitatea este casa în care ne vom trăi împlinirile și tot binele care a înmugurit în noi va înflori, se va coace și va ajunge la coacere, asemenea toiagului lui Aaron:
„A doua zi, când a intrat Moise în cortul mărturiei, iată că toiagul lui Aaron, care era pentru casa lui Levi, înverzise, făcuse muguri, înflorise și copsese migdale“. (Numeri 17:8).
David nu și-a trăit încă ultimul capitol. El va experimenta transformarea fabuloasă despre care aflăm tot în epistola către Evrei:
„Voi nu v-aţi apropiat de un munte care se putea atinge … Ci v-aţi apropiat de muntele Sionului, de cetatea Dumnezeului celui viu, Ierusalimul ceresc, … de duhurile celor neprihăniţi, făcuţi desăvârșiţi.” (Evrei 12:18, 22-23).
Deocamdată, Dumnezeu ne-a facut neprihăniți. El nu se oprește însă la aceasta, ci în viitor ne va duce la desăvârșire!
A fost David un om după inima lui Dumnezeu? Da! Înseamnă asta că a fost un om desăvârșit? Nu!
În David cel de până acum au existat personalități distincte. A fost David al realizărilor incontestabile. Împăratul David și apoi fiul său Solomon au ridicat Israelul de la nivelul unor triburi rivale la nivelul unui Imperiu rămas în istorie sub numele de „regatul de aur“ al evreilor.
A fost apoi acel David al pornirilor nestăpânite, al impulsurilor auto-destructive, al neascultării și al nelegiuirii. Dumnezeu a trebuit să-i spune că nu este vrednic să construiască Templul pentru că a vărsat prea mult sânge …
A existat însă și acel David al psalmilor, al rostirilor unduitoare și al rotitoarelor scări spre culmile părtășiei cu divinitatea din care au răsărit sclipirile profetice. A fost un David al înălțimilor spirituale, al umblării personale cu Dumnezeu. Copiii lui Dumnezeu de pretutindeni se roagă și astăzi rugăciunile lui, căutând nu de puține ori să intuiască și melodiile originale compuse de acest împărat cu suflet de copil al câmpului și al nopților vrăjite.
A existat însă și un altfel de David, un David al năzuințelor, al viselor neîmplinite, al dorințelor nesatisfăcute, al idealurilor neatinse …
Închei această carte spunându-vă că m-am îndrăgostit pentru totdeauna de acest David. El este ceea ce suntem noi toți și fiecare în parte. Dumnezeu n-a pus însă aceste tânjiri în noi doar ca să ne amăgească s-au doar ca să ne arate ceea ce nu vom putea niciodată ajunge. Nu! Nicidecum! Acest David al năzuințelor va fi împlinit de Dumnezeu la dimensiunile viselor lui și dincolo de ele, pentru că Dumnezeu face întotdeauna „mai mult decât cerem noi sau gândim“ (Efeseni 3:20).
Acesta este probabil cel mai frumos mesaj al vieții lui David și el ne vine de dincolo de David de la Dumnezeul care l-a creat, l-a mântuit și i-a pregătit un loc în slava lui cerească.
În tinerețea lui urmărită de prigonitori, Richard Wurmbrand a rostit predici memorabile cu ilustrații cât lecții mari de teologie sistematică. Iată una din ele spusă la o biserică din Constanța. Ea mi-a fost repovestită de prietenul meu Emil Dumitru, care a auzit-o și el de la cei care au auzit-o …
Se numește „Cinci minute după moarte“ și rog să fiu iertat că nu stăpânesc arta cuvintelor așa cum a făcut-o acest foarte mare predicator:
„În primele cinci minute după moarte se vor întâmpla cu tine lucruri mari, ne mai auzite și ne mai întâlnite. Mai întâi vei vedea venind spre tine un înger pe care nu l-ai cunoscut în timpul vieții, dar care te cunoaște perfect de bine pentru că a fost îngerul tău păzitor. El te va lua de mână și veți trece cu viteza gândului printr-un tunel întunecat, prin valea umbrelor morții și pe măsură ce veți înainta se va face din ce în ce mai multă lumină. Va fi din ce în ce mai frumos în jur. Vei auzi cântece mai frumoase ca orice muzică de pe pământ și vei vedea priveliști mai fermecătoare decât ai văzut vreodată.
Îngerul te va duce apoi pe o ușă și cum vei intra, te va pune imediat cu spatele la perete. Înaintea ta va apare o făptură frumoasă, înconjurată în curcubee de slavă și desăvârșită în lumina feței frumoase. Uimit, îl vei întreba pe înger: „Este Domnul Isus?“, iar el îți va răspunde zâmbind: „Nu …“ Uită-te acolo!“
Atunci îți vei întoarce capul și vei vedea pe cineva așa de frumos încât te vei simți strivit de măreția lui, dacă n-ar fi fața lui binevoitoare și o imensă dragoste cu care te vei simți privit. Nu vei mai întreba îngerul pentru că vei ști. El este Domnul! Vei cădea cu fața la pământ înaintea Lui și vei plânge mult de recunoștință. Apoi, curios îl vei întreba: „Dar făptura acea frumoasă pe care am văzut-o prima dată, cine este?“ Și Domnul Isus îți va răspunde mustrător: „Acela ai fi putut fi tu, dacă ai fi ascultat în totul de Mine și ai fi primit tot ceea ce am fost gata să-ți dau. Dar n-ai vrut …“
Vei cădea iar cu fața la pământ de rușine și de regret și vei vărsa lacrimi amare de păreri de rău. Iar Domnul te va lăsa să plângi … Când te vei liniști, vei șopti umil: „Aș mai putea să-l văd puțin încă o dată? Doar câteva clipe …“
Și El îți va spune: „Privește!“
Te vei uita curios să-l mai vezi o dată , dar nu-l vei mai găsi. Vei căuta iar cu tot dinadinsul, dar … nu va mai fi acolo. Te vei uita atunci întrebător la Domnul Isus. El nu-ți va răspunde nimic, ci doar îți va face semn să te uiți la mâinile și picioarele tale. Te vei uita și, speriat la început, vei vedea că … tu ești acela. Dumnezeu te-a îmbrăcat în slava pregătită pentru tine mai înainte să fi fost făcută lumea. Și te vei prăbuși iar la picioarele Domnului și vei plânge în hohote, vei plânge cu gemete și cu strigăte de bucurie totodată, iar pe obraji îți vor curge șuvoaie lacrimile calde ale recunoștinței … Iar Domnul se va apleca duios spre tine și le va șterge, îmbrățișându-te cu privirile Lui dătătoare de viață. Vei înțelege atunci cât de mult a așteptat El să facă cu tine lucrul acesta …“
David a fost omul unor năzuințe nerealizate deocamdată în viața aceasta. Asta nu-l micșorează câtuși de puțin, ci ne dă măsura adevărată a personalității lui. Toate trăirile lui au fost anticiparea marilor schimbări de care și el va avea parte. Aceasta a fost de fapt cea mai mare nădejde a lui, cea mai adâncă și mai intensă rugăciune. Iat-o în psalmul 61:
„Ascultă, Dumnezeule, strigătele mele, ia aminte la rugăciunea mea!
De la capătul pământului strig către Tine cu inima mâhnită și zic: „Du-mă pe stânca pe care n-o pot ajunge, căci este prea înaltă pentru mine!”
Căci Tu ești un adăpost pentru mine, un turn tare împotriva vrăjmașului.
Aș vrea să locuiesc pe vecie în cortul Tău, să alerg la adăpostul aripilor Tale.
(Oprire)
Căci Tu, Dumnezeule, îmi asculţi juruinţele, Tu îmi dai moștenirea celor ce se tem de Numele Tău.
Tu adaugi zile la zilele împăratului: lungească-i-se anii pe vecie!
În veci să rămână el pe scaunul de domnie, înaintea lui Dumnezeu! Fă ca bunătatea și credincioșia Ta să vegheze asupra lui!
Atunci voi cânta neîncetat Numele Tău și zi de zi îmi voi împlini juruinţele“.
David a rostit cuvinte greu de acceptat pentru ceilalți oameni mulțumiți cu puțin. Cererile lui vorbesc expres despre veșnicie, iar eternitatea este singurul tărâm în care-și vor găsi împlinirea.
Pilda celor zece fecioare 4. Vegherea [Matei 25.1-13]
http://www.cezareea.ro/pilda-celor-zece-fecioare-4-vegherea/
„Vegheaţi [gr. grēgoreite, sensul literal este : staţi treji], dar, căci nu ştiţi ziua, nici ceasul în care va veni Fiul omului.” (Matei 25 : 13) … „Fie că vine la a doua strajă din noapte, fie că vine la a treia strajă, ferice de robii aceia, dacă-i va găsi veghind !” (Luca 12 : 38).
I. Ce este vegherea ? Un act de voinţă
II. În ce constă vegherea ?
III. De ce trebuie vegherea ? Pentru a nu cădea în păcat. Ce s-a întâmplat cu ucenicii în Ghetsimani ?
1. Trebuie luptat pentru a avea roada Duhului, liniştea interioară ! Altfel stările interioare negative, favorizează căderea
2. Avem neputinţa fizică, limitările …
3. Aşa se primeşte puterea spirituală
4. În spatele acestor stări de oboseală / epuizare fizică poate fi Cel rău
5. Domnul va veni
6. Pentru a fi îmbrăcat spiritual
7. Domnul ne supraveghează … în funcţie de alegerile noastre sunt şi intervenţiile Lui
IV. Cum se face vegherea ?
1. Prin rugăciune
2. Trebuie avut grijă cu cine colaborez
3. Trebuie avută atenţie asupra trăirilor interioare
4. Trebuie atenţie la cuvintele rostite :
V. De ce avem nevoie, pentru a putea veghea ? În special de chibzuinţă
VI. Beneficiile vegherii
VII. Vegherea trebuie să fie zilnică
Introducere
Există cel puţin două feluri de veghere, prima este cea fizică, iar a doua este cea spirituală. Diferenţa dintre vegherea trupului şi vegherea inimii apare în Cântarea cântărilor 5 : 2, (de exemplu), unde scrie :
„Adormisem, dar inima îmi veghea … Este glasul preaiubitului meu, care bate : „Deschide-mi, soro, scumpo, porumbiţo, neprihănito ! Căci capul îmi este plin de rouă, cârlionţii îmi sunt plini de picurii nopţii.”
Vegherea duhului este însă strâns legată de vegherea trupului. În grădina Ghetsimani, Domnul Isus le-a cerut ucenicilor să vegheze. Nu trebuiau să se lase doborâţi de somn. Adormirea trupului a adus nevegherea şi implicit căderea în ispită.
Verset de aur poate fi II Timotei 4 : 5, unde apostolul Pavel îi scrie lui Timotei : „Dar tu fii treaz în toate lucrurile, rabdă suferinţele, fă lucrul unui evanghelist şi împlineşte-ţi bine slujba”. A fi treaz înseamnă aici : 1. a răbda, 2. a lucra şi 3. a împlini bine ceeea ce este de făcut !
Definiţii
Somnolenţa este o : Stare intermediară între somn şi veghe, în care diverse funcţii şi reacții ale organismului sunt diminuate; moleşeală, toropeală, somnie, somnoroşie. (Din fr. somnolence, lat. somnolentia).
A veghea înseamnă : 1. A sta treaz noaptea, a nu dormi în timpul nopții. 2. A îngriji un bolnav (stând noaptea la căpătâiul lui). 3. A păzi, a sta de strajă. ♦ A supraveghea o activitate ; a fi atent la ceva. — Lat. vigilare înseamnă : a sta treaz ; a fi atent ; a veghea.
Un cuvânt foarte interesant, (care ne poate ajuta să înţelegem viaţa de veghere), apare în Septuaginta, fiind cuvântul grecesc acedia, (pe care îl avem în limba română sub forma de : acedie şi este tradus cu : 1. Plictiseală. 2. Depresie psihică. Dar este mai mult decât atât. Poate cuvântul care ne face să-i înţelegem mai bine sensul este lehamite : Oboseală, plictiseală, dezgust, silă (față de cineva sau de ceva).
I. Ce este vegherea ? Un act de voinţă :
- „Să ştiţi că, dacă ar şti stăpânul casei la ce strajă din noapte va veni hoţul, ar veghea şi n-ar lăsa să-i spargă casa”. (Matei 24 : 43).
- „Să ştiţi bine că, dacă ar şti stăpânul casei la ce ceas va veni hoţul, ar veghea şi n-ar lăsa să-i spargă casa”. (Luca 12 : 39).
II. În ce constă vegherea ?
- „Fiindcă n-aţi văzut niciun chip în ziua când v-a vorbit Domnul din mijlocul focului, la Horeb, vegheaţi cu luare aminte asupra sufletelor voastre … ”. (Deuteronomul 4 : 15).
- „Vegheaţi asupra voastră, ca să nu daţi uitării legământul pe care l-a încheiat cu voi Domnul Dumnezeul vostru şi să nu faceţi vreun chip cioplit, nici vreo înfăţişare oarecare pe care ţi-a oprit Domnul Dumnezeul tău, s-o faci.” (Deuteronomul 4 : 23).
- „Numai ia seama asupra ta şi veghează cu luare aminte asupra sufletului tău, în toate zilele vieţii tale, ca nu cumva să uiţi lucrurile pe care ţi le-au văzut ochii şi să-ţi iasă din inimă; fă-le cunoscut copiilor tăi şi copiilor copiilor tăi”. (Deuteronomul 4 : 9).
- „Vegheaţi, dar, cu luare aminte asupra sufletelor voastre, ca să iubiţi pe Domnul, Dumnezeul vostru”. (Iosua 23 : 11).
- „Acum, frica Domnului să fie peste voi ; vegheaţi asupra faptelor voastre, căci la Domnul Dumnezeul nostru nu este nicio nelegiuire, nici nu se are în vedere faţa oamenilor, nici nu se primesc daruri.” (II Cronici 19 : 7).
- Perioade de timp fără somn : „ … în bătăi, în temniţe, în răscoale, în osteneli, în vegheri, în posturi” (II Corinteni 6 : 5); ele pot fi de noapte sau de zi : „ … fie că doarme noaptea, fie că stă treaz ziua, sămânţa încolţeşte şi creşte fără să ştie el cum.” (Marcu 4 : 27).
III. De ce trebuie vegherea ? Pentru a nu cădea în păcat. Ce s-a întâmplat cu ucenicii în Ghetsimani ?
1. Trebuie luptat pentru a avea roada Duhului, liniştea interioară ! Altfel stările interioare negative, favorizează căderea :
- „Apoi a venit la ucenici, i-a găsit dormind şi a zis lui Petru : „Ce, un ceas n-aţi putut să vegheaţi împreună cu Mine !” (Matei 26 : 40).
- „După ce S-a rugat, S-a sculat şi a venit la ucenici ; i-a găsit adormiţi de întristare”. (Luca 22 :45).
2. Avem neputinţa fizică, limitările …
- „Vegheaţi şi rugaţi-vă, ca să nu cădeţi în ispită ; duhul, în adevăr, este plin de râvnă, dar carnea este neputincioasă.” (Matei 26 : 41).
- „Vegheaţi şi rugaţi-vă, ca să nu cădeţi în ispită ; duhul este plin de râvnă, dar trupul este neputincios.” (Marcu 14 : 38).
- „Isus le-a zis atunci: „Sufletul Meu este cuprins de o întristare de moarte ; rămâneţi aici şi vegheaţi împreună cu Mine.” (Matei 26 : 38).
3. Aşa se primeşte puterea spirituală :
- „Vegheaţi, dar, în tot timpul şi rugaţi-vă, ca să aveţi putere să scăpaţi de toate lucrurile acestea care se vor întâmpla şi să staţi în picioare înaintea Fiului omului.” (Luca 21 : 36).
- „Vegheaţi, fiţi tari în credinţă, fiţi oameni, întăriţi-vă !” (I Corinteni 16 : 13).
4. În spatele acestor stări de oboseală / epuizare fizică poate fi Cel rău :
- „Fiţi treji şi vegheaţi ! Pentru că potrivnicul vostru, diavolul, dă târcoale ca un leu care răcneşte şi caută pe cine să înghită.” (I Petru 5 : 8). De aceea păcatul, (de exemplu), trebuie să fie mărturisit imediat !
5. Domnul va veni :
- „Vegheaţi, dar, pentru că nu ştiţi în ce zi va veni Domnul vostru”. (Matei 24 : 42).
- „Vegheaţi, dar, pentru că nu ştiţi când va veni stăpânul casei : sau seara, sau la miezul nopţii, sau la cântarea cocoşilor, sau dimineaţa”. (Marcu 13 : 35).
- „Sfârşitul tuturor lucrurilor este aproape. Fiţi înţelepţi, dar, şi vegheaţi în vederea rugăciunii”. (I Petru 4 : 7).
6. Pentru a fi îmbrăcat spiritual :
- „Iată, Eu vin ca un hoţ. Ferice de cel ce veghează şi îşi păzeşte hainele, ca să nu umble gol şi să i se vadă ruşinea !” – (Apocalipsa 16 : 15). A se vedea exemplul din Eden !
7. Domnul ne supraveghează … în funcţie de alegerile noastre sunt şi intervenţiile Lui :
- „Dacă zici : „Ah ! N-am ştiut !”… Crezi că nu vede Cel ce cântăreşte inimile şi Cel ce veghează asupra sufletului tău ? Şi nu va răsplăti El fiecăruia după faptele lui ? ” (Proverbe 24 : 12). (Nu erau atenţi pe unde mergeau, dar au devenit conştienţi) : „Căci eraţi ca nişte oi rătăcite. Dar acum v-aţi întors la Păstorul şi Episcopul sufletelor voastre”. (I Petru 2 : 25).
- „Veghează şi întăreşte ce rămâne, care e pe moarte, căci n-am găsit faptele tale desăvârşite înaintea Dumnezeului Meu”. (Apocalipsa 3 : 2).
- „Dar ochiul lui Dumnezeu veghea asupra bătrânilor iudeilor. Şi au lăsat să meargă înainte lucrările până la trimiterea unei înştiinţări către Darius şi până la primirea unei scrisori de la el în această privinţă”. (Ezra 5 : 5).
- „ … dacă eşti curat şi fără prihană, atunci negreşit, El va veghea asupra ta şi va da înapoi fericirea locuinţei tale nevinovate”. (Iov 8 : 6).
- „Cum nu sunt ca în zilele puterii mele, când Dumnezeu veghea ca un prieten peste cortul meu …”. (Iov 29 : 4).
- „Şi cum am vegheat asupra lor ca să-i smulg, să-i tai, să-i dărâm, să-i nimicesc şi să le fac rău, tot aşa voi veghea asupra lor ca să-i zidesc şi să-i sădesc, zice Domnul”. (Ieremia 31 : 28).
- „Iată, voi veghea asupra lor ca să le fac rău, şi nu bine; şi toţi oamenii lui Iuda care sunt în ţara Egiptului vor fi nimiciţi de sabie şi de foamete, până vor pieri de tot”. (Ieremia 44 : 27).
IV. Cum se face vegherea ?
1. Prin rugăciune :
- „Faceţi în toată vremea, prin Duhul, tot felul de rugăciuni şi cereri. Vegheaţi la aceasta, cu toată stăruinţa, şi rugăciune pentru toţi sfinţii”. (Efeseni 6 : 18).
- „Stăruiţi în rugăciune, vegheaţi în ea cu mulţumiri”. (Coloseni 4 : 2). Să am grijă la comportamentul meu … pot gândi, spune sau face ceva ce să-L întristeze pe Dumnezeu!
2. Trebuie avut grijă cu cine colaborez :
- „Urmăriţi pacea cu toţi şi sfinţirea, fără de care nimeni nu va vedea pe Domnul. Luaţi seama bine ca nimeni să nu se abată de la harul lui Dumnezeu, pentru ca nu cumva să dea lăstari vreo rădăcină de amărăciune, să vă aducă tulburare, şi mulţi să fie întinaţi de ea. Vegheaţi să nu fie între voi nimeni curvar sau lumesc ca Esau, care pentru o mâncare şi-a vândut dreptul de întâi născut. Ştiţi că mai pe urmă, când a vrut să capete binecuvântarea, n-a fost primit ; pentru că, măcar că o cerea cu lacrimi, n-a putut s-o schimbe”. (Evrei 12 : 14 – 17).
3. Trebuie avută atenţie asupra trăirilor interioare :
- „Calea oamenilor fără prihană este să se ferească de rău; acela îşi păzeşte sufletul, care veghează asupra căii sale.” (Proverbe 16 : 17).
- „Cine păzeşte porunca, îşi păzeşte sufletul; cine nu veghează asupra căii sale, va muri”. (Exemplu clar este Saul : amaleciţii, (nu a făcut tot ce i s-a spus), jertfa adusă, (a făcut ce nu avea voie să facă)… (Proverbe 19 : 16).
4. Trebuie atenţie la cuvintele rostite :
- „Ziceam : „Voi veghea asupra căilor mele, ca să nu păcătuiesc cu limba; îmi voi pune frâu gurii, cât va sta cel rău înaintea mea.” (Psalmi 39 : 1).
- „Pune, Doamne, o strajă înaintea gurii mele şi păzeşte uşa buzelor mele !” (Psalmul 141 : 3).
- În Ieremia 1 : 11 – 12 este scris : „Cuvântul Domnului mi-a vorbit astfel : „Ce vezi, Ieremio ?” Eu am răspuns : „Văd un veghetor.” Şi Domnul mi-a zis : „Bine ai văzut ; căci Eu veghez asupra cuvântului Meu ca să-l împlinesc.”
V. De ce avem nevoie, pentru a putea veghea ? În special de chibzuinţă :
- Proverbe 2 : 11 „ …chibzuinţa (Dex : Examinarea atentă a împrejurărilor, judecată cumpănită ; însușire care caracterizează pe omul chibzuit) va veghea asupra ta, priceperea(pricepere : Faptul de a (se) pricepe. 1. Facultatea de a înțelege, de a pătrunde ceva (uşor) cu mintea ; înțelegere ; p. ext. judecată, inteligenţă. 2. Îndemânare, abilitate, iscusinţă.) te va păzi … ”.
VI. Beneficiile vegherii :
1. Răspunsul la rugăciune :
- „M-am dus la locul meu de strajă şi stăteam pe turn ca să veghez şi să văd ce are să-mi spună Domnul şi ce-mi va răspunde la plângerea mea”. (Habacuc 2 : 1).
2. Călăuzirea spirituală :
- „Cine aduce mulţumiri ca jertfă, acela Mă proslăveşte, şi celui ce veghează asupra căii lui, aceluia îi voi arăta mântuirea lui Dumnezeu.” (Psalmi 50 : 23).
VII. Vegherea trebuie să fie zilnică
- „Ferice de omul care m-ascultă, care veghează zilnic la porţile mele şi păzeşte pragul uşii mele.” (Proverbe 8 : 34)
Este ceasul să vă treziţi în sfârşit din somn
“Şi aceasta cu atât mai mult, cu cât ştiţi în ce împrejurări ne aflăm.”
Romani, 13.11
.
Cunoașteți probabil “Paradoxul vremurilor noastre“, surprins în cuvinte potrivite de către scriitorul Octavian Paler (1926-2007):
“Paradoxul vremurilor noastre în istorie este că avem:
clădiri mai mari, dar suflete mai mici;
autostrazi mai largi, dar minți mai înguste.
Cheltuim mai mult, dar avem mai puțin;
cumpărăm mai mult, dar ne bucurăm mai puțin.
Avem case mai mari, dar familii mai mici,
Avem mai multe accesorii, dar mai puțin timp;
avem mai multe funcții, dar mai puțină minte,
mai multe cunostințe, dar mai puțină judecată;
…Ne-am multiplicat averile, dar ne-am redus valorile.
Vorbim prea mult, iubim prea rar si urâm prea des.
Am învatat cum să ne câstigăm existenta, dar nu cum să
ne facem o viață,
Am adăugat ani vietii si nu viată anilor.
… Am cucerit spatiul cosmic, dar nu si pe cel interior.
Am făcut lucruri mai mari, dar nu si mai bune.
…Acestea sunt vremurile în care avem doua venituri, dar
mai multe divorturi,
Case mai frumoase, dar cămine destrămate.
Acestea sunt vremurile în care avem excursii rapide,
scutece de unică folosință,
moralitate de doi bani, aventuri de-o noapte,
corpuri supraponderale si pastile care îti induc orice
stare, de la bucurie, la liniste si la moarte…”
Statele Unite ale Americii, nu mai e un secret pentru nimeni, a început să piardă poziția de supremație autoritară în lume, pentru prima dată a căzut pe locul doi la capitolul tranzacții comerciale, în spatele Chinei care vine tare din urmă.
Bisericile tradiționale din America și Occident în timp au degenerat atât de mult încât au adoptat homosexualitatea, avortul și alte acte imorale și abominabile, care, în urmă cu 50…100 de ani erau condamnate cu mult aplomb. Însă, în aceast veac tot mai întunecat, în numele așa zisei libertăți și democrații, în perioada emancipării masive a femeii, nu-și dau seama că Diavolul s-a insinuat tot mai mult prin aceste breșe, iar oamenii îi cântă în strună și joacă după partitura lui, iar consecințele n-au întârziat să apară, în economie, în politică, în cultură, în creștinism, când scăderile sunt catastrofale în toate domeniile vitale.
S-a ajuns până acolo încât modul de manifestare creștin, altădată aflat la loc de cinste, de frunte în societate, astăzi să fie interzis în locurile de interes public, promovarea Bibliei și Evangheliei să fie o paria, iar libertatea de exprimare creștinească să fie considerată o ofensă. Oprimarea creștinismului a mes până acolo că în Statele Unite să nu poți lăuda și mulțumii lui Dumnezeu într-un cadru festiv în școală când ai obținut o distincție în educația ta, iar atunci când un evanghelist proclamă pe stradă Vestea Bună a Evanghelia lui Isus să fii arestat (cazul din Arizona din 2013) au creat precedente periculoase în Statele Unite (deși ulterior judecătorii au dat verdict favorabil celor oprimați), în timp ce e eștide bon ton să fii trivial la televiziune, cinematografie și presa scrisă.
Poporul care altădată era creștin, împreună cu urmașii lor de acum, s-a îndepărtat de Dumnezeu îngroșând rândurile celor care se închină idolilor acestei lumi (iubind și ei ceea ce iubește lumea, bunăstarea materială, plăcerile senzuale ale păcatului, distracția de orice fel).
“Căci poporul Meu a săvârşit un îndoit păcat: M-au părăsit pe Mine, Izvorul apelor vii, şi şi-au săpat puţuri, puţuri crăpate care nu ţin apă.” (Ieremia, 2.13)
În Epistola către Romani, apostolul Pavel sumarizează perspectiva atitudinii umane corecte vis-a-vis de Domnul Isus Hristos, prin aceste cuvinte:
“Din El, prin El şi pentru El sunt toate lucrurile. A Lui să fie slava în veci! Amin.”
(Romani, 11.36)
Nu trebuie să fii prea deștept sau preocupat de această chestiune să-ți dai seama că acum culegem roadele a ceea ce au semănat înaintașii noștri în legislație și atitudine față de Dumnezeu.
Însă modelul nostru desăvârșit, Isus, a fost blând și smerit, slava Sa fost (și este) aceea de a-L onora pe Tatăl și de a-i iubi pe cei ce sunt în nevoi, de a le veni în ajutor – aceasta este slava Lui. De aceea Pavel dorește să călcăm și noi pe urmele Domnului Isus și să urmăm pilda Sa:
“Să nu datoraţi nimănui nimic, decât să vă iubiţi unii pe alţii: căci cine iubeşte pe alţii a împlinit Legea.” (Romani, 13.8)
E o cerință simplă, dar atât de profundă, iar apostolul o explică cu o mare claritate:
“De fapt: „Să nu preacurveşti, să nu furi, să nu faci nicio mărturisire mincinoasă, să nu pofteşti” şi orice altă poruncă mai poate fi, se cuprind în porunca aceasta: „Să iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi.” Dragostea nu face rău aproapelui: dragostea deci este împlinirea Legii.” (Romani, 9-10)
Apostolul Pavel simte urgența nevoii omului de a se întoarce din toată inima cu fața către Dumnezeu. Acesta este mandatul oricărui om – viața fiecăruia trebuie să-L onoreze pe Domnul, deoarece prin El și în El avem “viața, mișcarea și ființa“.
“Şi aceasta cu atât mai mult, cu cât ştiţi în ce împrejurări ne aflăm: este ceasul să vă treziţi în sfârşit din somn”
Este ceasul să vă treziți în sfârșit din somn
Este timpul să ne trezim. În sfârșit, căci de mult trebuia să o facem, dar acum suntem spre sfârșitul chemării la trezire. Să prindem măcar ultimul tren cum se zice. Să ne trezim în sfârșit cel puțin în al doisprezecelea ceas. Starea de “treaz” îl caracterizează pe omul matur, însă el s-a comportat ca și un copil în această privință, fie în societate, fie în biserică, peste tot. E timpul să pună capăt somnului și să înceapă o viață nouă. E o stare neplăcută pentru oamenii maturi și care nu place nici lui Dumnezeu.
Situația imorală în care s-a ajuns se datorează somnolenței spirituale a oamenilor, iar Dumnezeu a tras adesea semnale de alarmă prin prorocii și apostolii Săi. Somnul este foarte bun, își are rostul lui, acela de refacere a energiilor, de restabilire a sănătății, de regenerare. Însă să fie bine chibzuit, omul, nu cum au unii obiceiul pe care și-l fac și scop, de-a dormita mereu, iar lenea nu este deloc bună.
“căci acum mântuirea este mai aproape de noi decât atunci când am crezut. Noaptea aproape a trecut, se apropie ziua. Să ne dezbrăcăm, dar, de faptele întunericului şi să ne îmbrăcăm cu armele luminii. Să trăim frumos, ca în timpul zilei, nu în chefuri şi în beţii; nu în curvii şi în fapte de ruşine; nu în certuri şi în pizmă; ci îmbrăcaţi-vă în Domnul Isus Hristos şi nu purtaţi grijă de firea pământească, pentru ca să-i treziţi poftele.” (Romani, 11-14)
Semne sunt tot mai multe că revenirea Domnului se apropie tot mai mult, iar o expresie mai plastică spune că El este chiar la uși. Oamenii știu… ei au un somn al cunoștinței și tot dorm. Există această mișcare de care se tot aude “Trezirea spirituală” – este ceasul să vă treziți din somn. Nu dormim în necunoștință, dormim în nepăsare, în rutină, în plictiseală, în obijnuință. Este ceasul să vă treziți din somn. Este un timp limitat. Știți și în ce împrejurări ne aflăm, vis-a-vis de aceste stări, noapte și zi. O stare e lumea, care trăiește în întunerec
“Şi judecata aceasta stă în faptul că, odată venită Lumina în lume, oamenii au iubit mai mult întunericul decât lumina, pentru că faptele lor erau rele.” Ioan, 3.19)
De regulă și în mod normal omul doarme noaptea, când e întuneric, într-un context al întunericului. Dar s-a întâmplat ceva: cei care au ieșit din întunerec la lumină, odată, au început să iubească iarăși întunericul; s-au atașat din nou de întuneric.
Să te trezești noaptea, când e somnul mai dulce, ai un sentiment neplăcut, de disconfort acut. Însă, cuvântul ne invită în mod insistent că e ceasul să vă treziți în sfârșit din somn și nu vrerm să ne trezim sau nu avem nici un sentiment neplăcut vis-a-vis de întunericul spiritual din zilele de azi când imoralitatea și trivialitatea este promovată din plin în media. Nu mai suntem deranjați, ne complacem cu plăcerile întunericului lumii acesteia.
Senzorii pentru foc-incendiu, sunt deosebit de sensibili și intră în acțiune sonor, te trezește din cel mai profund somn, în timp ce creștinii de azi au devenit insensibili la la realitățile spirituale alarmante și pline de întuneric. Mai ales în casele cu copii mici, în prize se introduc lămpi cu mici beculețe pentru o lumină foarte slabă, de siguranță, care intră în acțiune (se aprind) numai când e întuneric. Astfel de senzori la întuneric au și creștinii autentici, însă creștinilor de azi li s-a defectat lumina de siguranță la întuneric.
Somnul ne separă de realitate, atunci suntem în lumea viselor, în orice zaz într-o stare inconștientă, când nu reacționăm în nici un fel. E vremea să ne trezim deoarece somnul acesta nu e bun. Mântuirea e mai aproape de noi, e vremea să citim cuvântul lui Dumnezeu, treji:
- să auzim ce spune Domnul;
- să înțelegem ceea ce citim;
- să acționăm în ascultare de Domnul.
Nu auzim cuvântul lui Dumnezeu când suntem într-o stare de somnolență:
- nu mai are efect ca altădată;
- există o stare de amorțeală.
Este ceasul să vă treziți în sfârșit din somn:
- să-L iubim pe Domnul;
- să apreciem iarăși cuvântullui Dumnezeu;
- să ne temem de Domnul;
Cel care doarme:
- are haine de somn – faptele întunerecului;
În SUA, dar și în Occident, sau în România, se merge în pijama în unele magazine, alcoolicii, dar nu numai ei. La școli în SUA este o zi în care elevi și profesori sunt în pijamale!
Așadar trebuie să ne dezbrăcăm de hainele întunericului; și să ne îmbrăcăm de zi, în Domnul.
Faptele nelegiuirii se fac noaptea. Au hainele lor, de noapte. Trebuie să ne dezbrăcăm și apoi să ne îmbrăcăm. Cu ce haine ești îmbrăcat? Îmbrăcați-vă cu armele luminii, îmbrăcați-vă cu Hristos.
Pentru faptele rele ne îmbrăcăm cu hainele nopții: pentru chefuri și beții, pentru certuri și fapte de rușine, pentru pizmă și răutate.
Treziți-vă! Dezbracă-te, nu te îmbrăca peste hainele întunericului. Un credincios trezit trăiește frumos, ca și Hristos: iartă, e bun, plin de dragoste și umblă în lumină.
Creștinul în hainele întunericului nu are un somn bun, ci unul care duce la moarte.
Leneșii nu vor să facă nimic, somnul aduce lenevire, atrofierea relațiilor sale, cu Dumnezeu și cu semenii.
Somnul aduce autodistrugere.
- dacă nu auziți, dormiți.
- dacă auzi, cerința și asculți, ești treaz!
În hainele luminii, faci faptele luminii. Să ne îmbrăcăm în hainele lui Isus Hristos. El ne acoperă limba, ochii, gândul. Glorie Domnului!
Nu purtaţi grijă de firea pământească, pentru ca să-i treziţi poftele
Numai o atitudine creștinească ne scapă de grija firii. În predica de pe Munte, Domnul Isus le-a spus ucenicilor:
“De aceea vă spun: nu vă îngrijoraţi de viaţa voastră, gândindu-vă ce veţi mânca sau ce veţi bea; nici de trupul vostru, gândindu-vă cu ce vă veţi îmbrăca. Oare nu este viaţa mai mult decât hrana, şi trupul mai mult decât îmbrăcămintea?” Uitaţi-vă la păsările cerului: ele nici nu seamănă, nici nu seceră şi nici nu strâng nimic în grânare; şi totuşi Tatăl vostru cel ceresc le hrăneşte. Oare nu sunteţi voi cu mult mai de preţ decât ele?” (Matei, 6.25-26)
Dumnezeu le dă celor ce-L ascultă hrana ca prin somn, desigur celor ce muncesc, nu leneșilor.
“Nu vă îngrijoraţi, dar, zicând: „Ce vom mânca?” sau: „Ce vom bea?” sau: „Cu ce ne vom îmbrăca?” Fiindcă toate aceste lucruri Neamurile le caută. Tatăl vostru cel ceresc ştie că aveţi trebuinţă de ele. Căutaţi mai întâi Împărăţia lui Dumnezeu şi neprihănirea Lui, şi toate aceste lucruri vi se vor da pe deasupra.” (Matei, 6.31-33)
Să nu purtăm de grijă firii, ea niciodată nu va fi mulțumită, niciodată nu zice “destul”. Și ceea ce e rău, firea se îmbracă cu hainele întunericului. De aceea firea trebuie răstignită, eul să se micșoreze mereu, iar Isus să crescă în omul dinlăuntrul creștinului (Galateni, 2.20).
Fericirea, satisfacția și bucuria noastră, este în relația pe care o avem cu Dumnezeu, de părtășia cu El și cu ceilalți creștini, cu biserica Domnului.
Este timpul să ne îmbrăcăm altfel, să trăim altfel, frumos ca în miezul zilei.
Să ne trezim în sfârșit și să trăim cum a trăit Isus. Doamne, ajută!
Când va veni El, va dovedi lumea vinovată în ce priveşte păcatul
„Când va veni El, va dovedi lumea vinovată in ce priveşte păcatul…” (Ioan 16:8)
Foarte puţini dintre noi ştim ce înseamnă a fi dovedit vinovat în ce priveşte păcatul. Cunoaştem experienţa tulburării care ne cuprinde când am făcut ceva rău; dar atunci când Duhul Sfânt te dovedeşte vinovat de păcat, orice relaţie din lume este dată la o parte, rămânând doar una: „Împotriva Ta, numai împotriva Ta am păcătuit…” Când un om este dovedit păcătos în felul acesta, întreaga lui conştiinţă ştie că Dumnezeu nu poate să-l ierte. Dacă Dumnezeu l-ar ierta, atunci simţul de dreptate al omului ar fi mai puternic decât al lui Dumnezeu.
Dumnezeu iartă, dar această iertare L-a costat frângerea inimii Sale prin moartea Fiului Său. Marea minune a harului lui Dumnezeu este că El iartă păcatul, dar numai moartea lui Isus Cristos Îi dă Lui posibilitatea să ierte fără si-Şi nege, prin aceasta, natura Sa. Este un lucru lipsit de sens să spui că Dumnezeu ne iartă pentru că El este dragoste. Atunci când suntem convinşi de păcat, nu mai putem spune aceasta. Dragostea lui Dumnezeu înseamnă Calvarul, nimic mai puţin; dragostea lui Dumnezeu este scrisă pe Cruce, nicăieri în altă pane. Singura bază de pe care Dumnezeu mă poate ierta este crucea lui Isus Cristos. Acolo este satisfăcută conştiinţa Lui.Iertarea nu înseamnă numai că am scăpat de iad şi că am fost făcut vrednic să merg în cer (nici un om n-ar accepta o astfel de iertare); iertarea înseamnă că sunt iertat pentru a intra într-o relaţie nouă, pentru a fi unit cu Dumnezeu în Cristos. Minunea Răscumpărării este că Dumnezeu transformă pe unul nesfânt ca mine, după standardul Lui, al Celui Sfânt, punând în mine o nouă natură, natura lui Isus Cristos.
CHARLES H. SPURGEON
MEDITAŢII PENTRU FIECARE ZI A ANULUI
Dimineaţa şi Seara
19 NOIEMBRIE
Dimineaţa
De întrebările nebune.. fereşte-te. Tit 3:9
Zilele noastre sunt puţine la număr, şi este preferabil să le petrecem făcând binele, decât certându-ne asupra unor chestiuni care sunt, în cel mai bun caz, de importanţă minoră. În trecut, oamenii au stârnit o lume de răutate prin nesfârşitele lor discuţii asupra unor subiecte fără importanţă practică. Bisericile noastre suferă încă din cauza necontenitelor războaie stârnite de puncte obscure şi întrebări lipsite de importanţă. După ce s-a spus tot ce se putea spune, nici o parte nu este mai înţeleaptă; de aceea, discuţia nu promovează nici cunoaşterea, nici iubirea, şi este o nebunie să semeni într-un asemenea ogor buruienos. Întrebările despre punctele în care Scriptura păstrează tăcerea, despre tainele care Îi aparţin numai Lui Dumnezeu, despre profeţiile cu interpretare îndoielnică şi despre modurile de păstrare a ceremoniilor omeneşti sunt întrebări nebune, şi oamenii înţelepţi se feresc de ele. Treaba noastră nu este să punem întrebări nebune sau să răspundem la ele, ci să evităm şi una şi alta. Dacă ţinem preceptul apostolului, căutând „să fim cei dintâi în fapte bune” (Tit 3:8), vom fi prea ocupaţi cu treburi folositoare, ca să ne mai interesăm de disputele nevrednice, mărunte şi lipsite de importanţă. Există, totuşi, unele întrebări care sunt reversul întrebărilor nebune, întrebări pe care nu trebuie să le evităm, ci să le răspundem sincer şi frumos, cum ar fi acestea: cred eu în Domnul Isus? Sunt reînnoit în duhul mintii mele? Umblu pe calea duhului, nu a cărnii? Cresc mereu în har? Este conversaţia mea împodobită cu învăţăturile Dumnezeului mântuitor? Aştept venirea Domnului ca un slujitor care îşi aşteaptă stăpânul? Ce pot să fac mai mult pentru Isus? Asemenea întrebări necesită un răspuns urgent. Dacă până acum ne-am dedat jocurilor de cuvinte, să ne punem abilităţile critice întrun serviciu mai profitabil. Să fim făcători de pace şi doritori să-i conducem pe alţii, prin preceptele şi exemplul nostru, ca să ne ferim „de întrebările nebune”.
19 NOIEMBRIE
Seara
Oh! Dacă aş şti unde să-L. găsesc! Iov 23:3
În nevoia lui extremă, Iov a strigat către Domnul. Cea mai mare dorinţă a unui suflet chinuit este să mai vadă o dată faţa Tatălui său. Prima lui rugăciune nu a fost „o, dacă aş putea să mă vindec de boala care îmi chinuieşte tot trupul!”, sau chiar „O! Dacă aş putea să-mi văd copiii scăpaţi din ghearele mormântului, şi averea scăpată de mâna jefuitorului!” Din contră, primul său strigăt a fost „o! ,Dacă aş şti unde să-L găsesc” pe Dumnezeul meu, ca să merg la tronul Său!” Copiii Lui Dumnezeu aleargă la El când vine furtuna. Cei buni au un instinct ceresc, care îi face să caute adăpost sub aripile lui Iehova. „Cel care a făcut din Dumnezeu adăpostul lui” poate fi titlul unui adevărat credincios. Când este pedepsit de Dumnezeu, cel ipocrit simte lovitura şi, ca un sclav, vrea să fugă de la Stăpânul care l-a biciuit. Nu acesta este cazul cu adevăratul moştenitor al cerului. El sărută mâna care l-a lovit, şi caută adăpost în braţele Dumnezeului care s-a încruntat la el. Dorinţa lui Iov de a comunica cu Dumnezeu a fost intensificată de căderea oricărei alte mângâieri. Patriarhul s-a întors de la prietenii săi îndureraţi şi a privit spre tronul ceresc, ca un călător care se întoarce de la un izvor secat şi aleargă spre fântână. El urează rămas bun speranţelor pământeşti, şi strigă: „Dacă aş şti unde să-L găsesc pe Dumnezeul meu!” Nimic nu ne învaţă mai bine valoarea Creatorului, decât momentul în care descoperă deşertăciunea oricărei mângâieri. Ne întoarcem cu amărăciune de la stupii pământului, în care nu am găsit miere, ci înţepături şi ne bucurăm în Cel al cărui Cuvânt este mai dulce decât mierea şi decât fagurii de miere. În orice necaz, trebuie să căutăm mai întâi prezenţa lui Dumnezeu. Dacă ne putem bucura de zâmbetul Său, vom putea purta crucea zilnică cu inima voioasă, de dragul Său.
TEZAURUL PROMISIUNILOR LUI DUMNEZEU
de Charles H. SPURGEON
19 NOIEMBRIE
DE LA ASCULTARE LA BINECUVÂNTARE
Dar din ziua aceea, îmi voi da binecuvântarea Mea.
Hagai 2.19
Lucrurile viitoare ne sunt ascunse; avem totuşi în această făgăduinţă scrisă mai sus, o oglindă care ne dă putinţă să privim încă de acum anii vieţii noastre, înainte de a fi. Să luăm seama la împrejurarea la care se referă această făgăduinţă. Recoltele se împuţinaseră, atinse de neghină şi de grindină, din cauza păcatelor poporului. Dar Domnul îi vede acum pe acei pe care i-a pedepsit astfel, că au început să asculte de Cuvântul Său şi să construiască din nou templul şi El se îndreaptă spre ei şi le spune: „Uitaţi-vă dar cu băgare de seamă la cele ce s-au întâmplat până în ziua de azi, înainte ca să se fi pus temelia templului… dar din ziua aceea îmi voi da binecuvântarea Mea”. Dacă şi noi am trăit în vreun păcat şi dacă Duhul Sfânt ne îndeamnă să renunţăm la păcat, să facem îndată acest lucru; numai aşa vom putea să ne bizuim pe binecuvântarea lui Dumnezeu. Aprobarea Sa, Duhul Său şi o descoperire mai adâncă a Cuvântului Său, vor fi roada acestei binecuvântări. Credincioşia noastră va fi poate pricina unei împotriviri şi mai mari din partea oamenilor, dar noi vom intra într-o legătură şi mai strânsă cu Dumnezeu, Mântuitorul nostru, care ne va face să vedem şi mai lămurit primirea noastră în El.Doamne, eu sunt hotărât să fiu de aici înainte mai sincer cu Tine, mai conştiincios în ce priveşte ascultarea de învăţăturile Tale şi Te rog în Numele Domnului Isus ca viaţa mea să fie binecuvântată din ce în ce mai mult.
MEDITAŢII ZILNICE
WIM MALGO
19 NOIEMBRIE
«Căci Eu ştiu gândurile pe care le am cu privire la voi,
zice Domnul, gânduri de pace şi nu de nenorocire, ca
să vă dau un viitor şi o nădejde.» IEREMIA 29,11
Cine practică umblarea pentru cer pe acest pământ se află negreşit în sfera dragostei lui Dumnezeu. El, în însăşi esenţa Fiinţei Sale divine este dragoste şi toate planurile şi căile Lui pentru copiii Săi sunt motivate de dragostea Sa minunată. Din păcate însă noi uneori nu-I înţelegem gândurile, motivatia si călăuzirea Sa si ne răzvrătim. Iată ce ne spune Domnul prin prorocul Isaia: «Căci gândurile Mele nu sunt gândurile voastre şi căile voastre nu sunt căile Mele, zice Domnul. Ci cât sunt de sus cerurile faţă de pământ, atât sunt de sus căile Mele faţă de căile voastre şi gândurile Mele faţă de gândurile voastre» (Isaia 55,8-9). Domnul Isus înţelege mult prea bine că avem dificultăţi în a înţelege latura cerească a umblării pe acest pământ, latură pe care nu o vedem. El ne spune: «Ce fac Eu, tu nu pricepi acum, dar vei pricepe după aceea» (Ioan 13,7). Atunci, în gloria cerească vom recunoaşte cu lacrimi în ochi: «Doamne, Tu ai avut intenţii atât de minunate cu mine, dar eu nu le-am înţeles!» Un cântec vechi spune: «Aici pe pământ nu se dezleagă misterul tuturor lacrimilor pe care le-ai vărsat. Abia în ţara veşnicului soare vei vedea ce a vrut Domnul!»
OSWALD CHAMBERS
BĂTÂND LA UŞA LUI DUMNEZEU
19 NOIEMBRIE
Doamne, îţi mulţumesc pentru sfatul din textul din dimineaţa asta („Şi să fie… că vei face după cum ţi se va oferi prilejul; căci Dumnezeu este cu tine.” – 1 Samuel 10:7, KJV) de a nu mă agita căutând să fiu conştient de utilitatea mea, ci doar de a face după cum mi se oferă prilejul pe care Tu l-ai rânduit.
CALENDAR BIBLIC
DOMNUL ESTE APROAPE
19 NOIEMBRIE
El a fost luat prin apăsare şi judecată; dar cine din
cei De pe vremea Lui a crezut că El fusese şters de
pe Pământul celor vii şi lovit de moarte pentru
păcatele Poporului meu? Isaia 53,8.
După ce Domnul nostru prea iubit ca înlocuitor al nostru a purtat judecata cea grea impusă de Dumnezeul cel sfânt şi drept, a găsit ascultare fiind scăpat de coarnele bivolului şi din gura leului.Învierea a fost mărturia vizibilă a ascultării. În cuvintele exprimate de Domnul pe cruce: „Tată în mâinile Tale îmi încredinţez duhul” vedem COMPLETA DEPENDENŢĂ. Întunericul a fost îndepărtat, judecata purtată, mânia a fost liniştită şi păcatul ispăşit. Dacă moartea trebuia să-şi facă intrarea, căci moartea este plata păcatului. vedem pe Domnul în pace încredinţându-şi duhul Său în mâna Lui Dumnezeu în deplină desfătare de părtăşia cu El… Domnul Isus a fost părăsit din cauza păcatelor noastre,dar problema păcatului a fost rezolvată în faţa Dumnezeului celui Sfânt, după ce El a băut paharul Tatălui. El a fost ascultat după ce a purtat întreaga judecată a Dumnezeului celui Sfânt, pentru păcat. Ca om a fost înălţat după isprăvirea lucrării. Ca primul născut între mai mulţi fraţi Domnul nostru intonează acum cântarea de laudă în adunare spre lauda Lui Dumnezeu şi Tatăl nostru.Vrei şi tu iubite copil a Lui Dumnezeu să cânţi şi tu această cântare de laudă intonată de Domnul Isus? Se cere multă supunere la Cuvântul Lui Dumnezeu ca să ne dăm seama bine ce înseamnă TABĂRA şi multă putere duhovnicească pentru ca să ieşim din ea şi astfel dirijaţi NUMAI de Domnul Isus Hristos să putem cânta cântarea de laudă. În tabără dirijează omul şi firea lui pământească!
MÂNTUIREA PRIN HRISTOS
Meditaţii zilnice – Fritz Berger
19 Noiembrie
“Şi dacă chemaţi ca Tată pe Cel ce judecă fără părtinire pe fiecare după faptele lui, purtaţi-vă cu frică în timpul pribegiei voastre”. 1 Petru 1:17.
În versetul 13 vedem că e bine să ne punem nădejdea în har, deoarece noi suntem mântuiţi doar prin jertfa Mântuitorului nostru. De aceea nu avem voie să ne bazăm pe faptele noastre, pe ceea ce facem noi, pentrucă altfel ajungem sub blestem precum scrie Scriptura. Multă vreme nu am ştiut unde este hotarul, care fapte sunt plăcute lui Dumnezeu şi care nu sunt. Am auzit spunând că ceea ce facem din dragoste, acele fapte vor fi răsplătite. Cineva a întrebat dacă faptele pe care le face un necredincios vor fi răsplătite.1 Corinteni 13, ne arată dacă un om nu este un copil al lui Dumnezeu, dacă nu rămâne în dragoste, atunci nu-i foloseşte la nimic nicio faptă; este pătat cu păcat. Dreptatea noastră este pătată cu păcat; dreptatea noastră este aceea care ne ţine în starea de neîntorşi la Dumnezeu, crezând că aşa e bine. Dar înaintea lui Dumnezeu este ca o haină mânjită. Cum să primeşti astfel răsplată? Dacă suntem născuţi din nou atunci nu trebuie să studiem mult care fapte vor fi răsplătite şi care nu. Dacă Duhul lui Dumnezeu este în noi, vom primi răsplata pentru un pahar cu apă pe care-l dăm în numele Domnului. Dar, dacă nu eşti ucenic, nu poţi da în Numele Lui. Vedem din Cuvânt că, secerăm în urma faptelor nostre. Prin credinţa în Isus vom fi mântuiti. Dar prin fapte nu devenim copii ai lui Dumnezeu. Aici este un hotar. Să păzim poruncile Lui, dar să avem grijă ca nu cumva să ne punem nădejdea pe ascultare sau pe fapte, ci numai pe har.
DOMNUL ESTE APROAPE-GBV
Joi 19 Noiembrie
Tinerii vor fi storşi de puteri şi vor obosi şi bărbaţii tineri se vor împiedica şi vor cădea, dar cei care se sprijină pe Domnul îşi vor înnoi puterea; se vor înălţa pe aripi ca vulturii; vor alerga şi nu‑şi vor pierde puterea; vor umbla şi nu vor obosi.
Isaia 40.30,31
Domnul Isus a ştiut bine unde să caute ajutor, în timp ce înainta pe drumul credinţei. Încrederea Sa era în Dumnezeu, la fel cum plăcerea Sa a fost să facă voia lui Dumnezeu. N‑a încetat niciodată să Se îndrepte către El.
Sufletul răscumpărat a învăţat de asemenea să se îndrepte către Dumnezeu şi, pe măsură ce se adânceşte în aceasta şi cunoaşte ce înseamnă să se sprijine pe Dumnezeu, să fie liniştit şi să tacă înaintea Lui, descoperă adevăratul secret şi izvor al tăriei şi al rămânerii în voia lui Dumnezeu. El poate spune cu adevărat: „Am auzit aceasta: că puterea este a lui Dumnezeu“ (Psalmul 62.11).În timpurile pe care le trăim, avem nevoie cu siguranţă să ne sprijinim pe El.Ne rugăm şi avem momentele noastre stabilite pentru rugăciune. Acest lucru este necesar şi corect. Avem însă nevoie să ne sprijinim pe Dumnezeu, în special în zilele pe care le trăim, atât din punct de vedere personal, cât şi colectiv. Trebuie ca acum să ne sprijinim pe Dumnezeu.Înainte ne stau probleme mari şi serioase, iar pentru a le face faţă este necesar să existe în noi realitatea încrederii în Dumnezeu. Acest lucru este personal; nimeni nu se poate încrede în Dumnezeu în locul altuia. Fiecare dintre noi trebuie să manifestăm credinţă practică în El – în Dumnezeul veşnic, în Dumnezeul şi Tatăl Domnului nostru Isus Hristos, care este, prin har, Dumnezeul şi Tatăl nostru, de asemenea. Ce bine este să ştim că El ne invită să ne apropiem de El şi să ne sprijinim pe El! H. J. Vine
IZVOARE IN DEŞERT
19 Noiembrie
Ne-ai făcut să trecem prin multe necazuri şi nenorociri;dar ne vei da iarăşi viaţa. (Psalmul 71:20)
Dumnezeu te face „să treci prin multe necazuri“. Uneori, ca parte a procesului tău de educare, trebuie să te duci „în adâncimile pământului“ (Psalmul 63:9), să călătoreşti prin pasaje subterane, şi să stai întins printre cei morţi. Dar nici chiar pentru o clipă legătura de părtăşie şi unitate dintre Dumnezeu şi tine nu este întinsă până la punctul de rupere. Şi în cele din urmă, din adâncuri, El „[îţi va] da iarăşi viaţa“. Indiferent cât de multe cotituri şi întorsături ar avea drumul, există întotdeauna o porţiune netedă şi dreaptă. Chiar şi cea mai lungă zi are un apus de soare, şi zăpada iernii poate ţine destul de mult, dar până la urmă se va topi.Fii tare, „căci ştiţi că osteneala voastră în Domnul nu este zadarnică“ (1 Cor. 15:58). El Se va întoarce din nou la tine şi te va mângâia. Şi când El va face aceasta, inima ta care a uitat să mai cânte va izbucni în mulţumiri şi cântări de bucurie, aşa cum cânta psalmistul: „Limba mea va lăuda îndurarea Ta“ (Psalmul 51:14). selectat
Deşi cade ploaia şi bate vântul,
Şi îngheţată şi rece e suflarea iernii;
Deşi cerul înnorat se mai înnorează încă,
Şi frunzele moarte spun că vara a trecut;
Faţa mea priveşte ţintă spre cerul furtunos,
Inima mea este liniştită ca marea vara,
Bucuroasă să primească ce-i dă Dumnezeul meu,
Indiferent ce ar fi.
Când simt frigul, pot să spun: „El îl trimite“,
Şi vânturile Lui suflă binecuvântare, ştiu sigur;
Căci n-am avut niciodată o nevoie pe care El să n-o împlinească;
Şi inima mea bate fierbinte, chiar dacă suflă vânturile.
MANA DE DIMINEAŢĂ
19 NOIEMBRIE
“Fiţi plini de Duh.” EFESENI 5:18
Subiectul plinătăţii Duhului preocupă pe orice copil al lui Dumnezeu care doreşte să slăvească pe Stăpânul său; căci dacă el ajunge să realizeze acest grad de avansare spirituală, cuvintele sale, gândurile şi faptele sale vor fi toate spre slava lui Dumnezeu, spre zidirea sfinţilor şi spre mântuirea sufletelor. Să observăm bine că aceasta nu este un adevăr abstract, un ideal de nerealizat, ci un cuvânt de ordine, o poruncă: “Fiţi plini de Duh.” Şi pentru că voia Domnului este ca toţi copiii Lui să fie umpluţi de Duhul Sfânt, vom vedea care sunt condiţiile de împlinit pentru ca fiecare din noi să ajungă la această stare binecuvântată.
- Trebuie să fim adânc pătrunşi de gândul că Dumnezeu vrea să ne dea plinătatea Duhului Său. Vai! sunt credincioşi care nu cred şi nu caută această plinătate. Un adevărat alpinist nu va fi niciodată mulţumit atâta vreme cât un vârf oarecare n-a putut fi escaladat, şi creştinul care crede în Duhul Sfânt nu va putea niciodată să fie fericit deplin fără să cunoască dumnezeiasca plinătate a Duhului.
- Orice Copil al lui Dumnezeu trebuie să fie umplut de Duhul. Şi cel care s-a întors ieri la Dumnezeu, şi cel matur în Hristos, şi unul şi celălalt trebuie să dorească această plinătate. Aici nu este vorba de revelaţii speciale, de cunoştinţe dobândite, de progrese realizate, ci de primirea imediată a celei de a treia Persoană a Sfintei Treimi în plinătatea Sa. Propriu zis, Dumnezeu nu ne pune condiţii în privinţa aceasta, ci pur şi simplu ne porunceşte să fim plini de Duh. Acest fapt ne este arătat în Cuvânt: a) “Cine crede în Mine, din inima lui vor curge râuri de apă vie… ” dar El “…spunea aceasta despre Duhul…” (Ioan 7:38,39). b) Apa (Duhul) pe care i-o voi da Eu, se va face în el un izvor ţâşnind în viaţă veşnică.” (Ioan 4:14)
- Trebuie ca cel credincios să părăsească orice lucru neîngăduit şi orice fel de păcat. Mii de copii ai lui Dumnezeu nu vor şti niciodată ce înseamnă a fi plin de Duh, pentru că L-au întristat prin lumescul lor, prin lipsa de dreptate, prin îngustimea duhului lor şi prin acel păcat care “…înfăşoară aşa de lesne…”. Trebuie să se facă distincţia între pecetea Duhului şi plinătatea Duhului. Orice copil al lui Dumnezeu este pecetluit cu Duhul Sfânt şi în consecinţă îl posedă din ziua răscumpărării lui şi pentru totdeauna, dar nu toţi sunt umpluţi de El, pentru că păcatul, comis sub o formă sau alta şi nemărturisit şi nepărăsit, îl împiedică să fie umplut.
Trebuie să părăsim orice aşa zise păcate mici pe care le purtăm, să judecăm orice lucru neîngăduit, cunoscut şi să le abandonăm în mod hotărât. Cum ar putea Duhul să umple un vas necurăţit?
- În sfârşit, trebuie ca fiecare credincios să aducă trupul lui ca o jertfă vie, sfântă, plăcută lui Dumnezeu. (Rom. 12:1). Când vom sacrifica eul nostru în întregime, apa vie va începe să curgă din inma noastră. Dumnezeu ne face să simţim absenţa unei vieţi din Duhul Sfânt, lipsa de putere, uscăciunea şi sterilitatea. Dar când există dorinţă după această plinătate, deja este dovadă că Dumnezeu lucrează, nu va mai fi nevoie de disciplinare şi vom fi plini de putere. Când ispita vine, n-o putem respinge ocupându-ne de ea ci fiind plini de Duhul şi hrănindu-ne cu Domnul Hristos.
SCRIPTURILE ÎN FIECARE ZI
Volumul II
19 Noiembrie
Ezra 5.6-17
În timp ce, sub „ochiul Dumnezeului lor” (v.5; Psalmul 32.8), iudeii au reînceput lucrul, vrăjmaşii, pe de altă parte, îşi reiau planurile rele.Atât timp cât viaţa noastră creştină se află în declin, cât timp ne căutăm propriile interese, nu-i dăm diavolului nici o bătaie de cap. În mod sigur va avea grijă să nu ne deranjeze din somnul nostru. Îi convine de minune. Dar odată ce Domnul, prin Cuvântul Său, ne trezeşte inima şi zelul pentru El, imediat îl găsim pe Satan din nou în drumul nostru (vezi 1 Corinteni 16.9).Guvernatorul şi însoţitorii lui folosesc aceleaşi tactici care au reuşit atât de bine în capitolul anterior: ei îi scriu lui Darius, noului împărat, încercând să-l facă să intervină, dar de data aceasta îşi ascund vrăjmăşia sub o haină a indiferenţei şi chiar a toleranţei. Scrisoarea lor, care cuprinde declaraţiile bătrânilor lui Iuda, constituie în mod involuntar o frumoasă mărturie în favoarea acestora (v. 11 şi următoarele). Aceşti bătrâni nu s-au ruşinat să se numească pe ei înşişi slujitori ai lui Dumnezeu, nici să descopere ce a făcut Domnul pentru ei, chiar dacă aceasta însemna să mărturisească greşelile părinţilor lor.
PÂINEA CEA DE TOATE ZILELE
19 Noiembrie
Text: Matei 5:33-48
PREDICA UNUI CÂINE
Ci, oricui te loveşte peste obrazul drept,
întoarce-i şi pe celălalt. Matei 5:39
Cuvintele Domnului Isus din textul de azi au deranjat pe foarte
mulţi oameni. Cel mai bine le vom înţelege dacă ne reamintim că în zilele Domnului Isus, acesta era obiceiul să dai o palmă uşoară cu mâna stângă peste faţa adversarului pentru a-şi arăta dispreţul pentru el. Aceasta nu însemna o lovitură dureroasă, ci o insultă. Cuvintele Domnului au uimit peste măsură pe ascultători atunci când a spus: „Ci, oricui te loveşte peste obrazul drept, întoarce-i şi pe celălalt”. El n-a sugerat că forţa nu trebuie folosită niciodată pentru a pune capăt răului. Dimpotrivă, El spune că oferind obrazul celălalt noi respingem spiritul de răzbunare faţă de aceia care ne-au tratat cum nu se cuvine, şi le oferim iertarea. Sir Walter Scott a avut dificultăţi cu ideea de-a „întoarce obrazul celălalt”. Dar cuvintele lui Isus au căpătat o semnificaţie specială într-o zi când Scott a aruncat cu o piatră într-un câine vagabond care-i stătea în cale. A ţintit atât de bine şi a dat mai tare decât intenţionase, că lovitura a rupt piciorul animalului. In loc ca să fugă, câineie s-a întors spre el şi i-a lins mâna. Sir Walter n-a uitat niciodată răspunsul acela. A spus: „Câinele acela mi-a predicat Predica de pe munte, mai bine ca orice predicator”. Scott a spus că n-a găsit nici o fiinţă umană atât de gata de a-şi ierta duşmanii. Lumea are nevoie să vadă chipul lui Cristos în fiecare credincios.Trebuie să-i iertăm pe aceia ce ne tratează cum nu se cuvine. Prin puterea Duhului Sfânt să arătăm o atitudine ca aceea a lui Cristos faţă de toţi cei ce ne rănesc. H.G.B.
În viaţa noastră şi-n lucrare
De credincioşi să dăm dovadă.
Iertând pe cei ce ne lovesc,
Ca-n viaţa noastră să Te vadă. H.G.B.
A întoarce bine pentru bine este omeneşte; a întoarce bine pentru rău este dumnezeieşte.
CUVÂNTUL Lui DUMNEZEU
pentru astăzi-NOIEMBRIE 2015
19 NOIEMBRIE. ASUMĂ-ȚI RESPONSABILITATEA!
„Dacă zici: „Ah! n-am ştiut!”… Crezi că nu vede celce cântăreşte inimile …” (Proverbe 24:12)
Într-o zi, o femeie s-a dus la cumpărături şi s-a întors acasă cu o rochie foarte scumpă. Soţul ei, foarte atent în privinţa bugetului, s-a supărat foarte tare şi a vrut să ştie ce-a apucat-o. „Diavolul m-a împins s-o cumpăr”, a răspuns ea duios. El a întrebat: „De ce nu ai spus: „Înapoia mea, Satano”? „Am spus”, a răspuns ea. ”Dar el mi-a răspuns că-mi stă bine chiar şi din spate, aşa că a trebuit s-o cumpăr!” Satana este expert în distorsionarea adevărului făcându-ne să dăm vina pe circumstanţe şi pe alţi oameni pentru greşelile noastre. În felul acesta nu trebuie să ne asumăm responsabilitatea. Dar, aşa cum a observat Albert Ellis: „Cei mai buni ani din viaţa ta sunt cei în care ai realizat că problemele îţi aparţin. Nu dai vina pe părinţi, pe socrii sau pe guvern. Înţelegi că-ţi controlezi singur destinul”. Florence Nightingale, o asistentă medicală eroină a Războiului din Crimea a spus: „Îmi pun succesul pe seama unui singur lucru; nu am căutat nici o scuză”. Când un câştigător pierde, el recunoaşte că a greşit şi îşi cere iertare. Când un ratat greşeşte, el caută îndată o persoană sau un lucru pe care să arunce vina. Biblia spune: „…David s-a rugat neîncetat pentru slăbiciunile sale şi onestitatea lui l-a făcut să fie „un om după inima Lui” (1 Samuel 13:14). În loc să-ţi negi greşelile şi să le aperi, învaţă din ele şi mergi mai departe. Numai aşa poţi creşte!
SĂMÂNŢA BUNĂ
Joi, 19 Noiembrie 2015]
Cum înveselește untdelemnul și tămâia inima, așa de dulci sunt sfaturile pline de dragoste ale unui prieten.
Proverbe 27.9
Mâinile
Despre Albrecht Dürer (1471-1528) se spune că este cel mai mare artist al Renașterii. El este renumit în principal pentru credința sa în Hristos și hotărârea lui de a-Și cinsti Mântuitorul prin viața și lucrarea sa personală. Dürer avea un prieten bun și amândoi primiseră de la Dumnezeu darul de a desena frumos. Cei doi tineri erau dornici să învețe mai multe taine ale desenului. Într-o seară, pe când cei doi erau în atelierul pe care și-l împărțeau frățește, privind la două gravuri abia terminate, unul dintre ei zise:
– Noi trebuie să mai învățăm. Gravura pe care am făcut-o eu acum nu este perfectă. Mai am multe de învățat. Gravura ta, în schimb, este mult mai bună. Talentul tău este mai mare, așa că mi-a venit un gând. Eu voi munci și voi strânge bani, ca tu să mergi la școală în Italia pentru a învăța mai mult. Apoi te vei întoarce și mă vei ajuta și pe mine să merg la școală.
– Așa ceva nu pot să încuviințez, zise celălalt. Nu ne-am despărțit până acum și a fost bine. Amândoi avem talent și amândoi avem dorința de a merge la școală. Sacrificiul tău mă onorează și mă face să-ți cer să mergi tu primul la școală.
– Nu, Albrecht, vei merge tu primul, fiindcă ești mai talentat.
Sursa: Meditații din Calendare biblice, primie prin Email
Este vremea cântarului!
Text: Daniel 5:25-27, Proverbe 24:12
“25 Iata scrierea care a fost scrisa: Numarat, numarat, cantarit si impartit! 26 Si iata talcuirea acestor cuvinte. Numarat inseamna ca Dumnezeu ti-a numarat zilele domniei si i-a pus capat. 27. Cantarit inseamna ca ai fost cantarit in cumpana si ai fost gasit usor!” Daniel 5:25-27
“Daca zici: Ah! N-am stiut!”… Crezi ca nu vede Cel ce cantareste inimile si Cel ce vegheaza asupra sufletului tau? Si nu va rasplati El fiecaruia dupa faptele Lui?” Proverbe 24:12
Nu am ales acest text pentru a povesti ce s-a intamplat cu fiul lui Nebucadnetar – Belsatar, ci doresc sa scot in evidenta faptul ca “cineva” priveste ceea ce faci si iti cantareste inima… Vreau ca, fiecare dintre noi, sa intelegem ca toate lucrurile sunt ale Domnului – inclusiv noi insine – si, mai mult de atat, El are dreptul sa cantareasca viata ta, inima ta, actiunile tale, gandurile tale… si ale mele.
Stim cu totii ca sfarsitul unui an si inceputul unui altul este momentul in care se fac evaluarile, cantaririle, masuratorile si chiar se fac rezolutii, indicatori, promisiuni pentru noul an – fie ca vorbim de biserica, viata de familie, afacere, munca si multe alte lucruri.
Daca ar fi sa facem o evaluare din punct de vedere tehnic, ar insemna sa folosim rezultate cantitative, rezultate calitative si indicatori. Adica – trebuie sa masuram ce am facut, cat de bine am facut si ce masura/cantitatea. In mod evident planul acesta ni-l facem la inceput de an, nu? Acum va intreb, isi mai aduce cineva aminte ce si-a propus la inceputul acestui nou an? Nu va grabiti; chiar va indemn sa va ganditi putin.
Dupa ce suntem mantuiti, ce trebuie sa facem? Asteptam sa murim sa mergem in cer, pur si simplu?
Am o veste pentru aceasta fiecare credincios: Domnul Isus a poruncit in Matei 28 urmatoarele lucruri: “Duceti-va si faceti ucenici din toate neamurile, botezandu-I in Numele Tatalui si al Fiului si al Sfantului Duh. Si invatati-I sa pazeasca tot ce v-am poruncit.”… si nu uitati ca inainte de a da porunca aceasta a zis “ toata puterea mi-a fost data in cer si pe pamant…” – un aspect extrem de important in relatia noastra cu Dumnezeu; toata puterea este a lui in cer si pe pamant si in toate locurile! (vezi Daniel 4:35).
Stiti ca mi s-a zis de mai multe ori dupa ce am predicat ca tot spun lucruri pe care le cunoastem déjà si tind sa plictisesc oamenii. Acum zic iar despre “marea trimitere”… Am vrut sa spun: “Pey daca tot spun lucrurile astea inseamna ca exista un motiv pentru asta… nu le vad aplicate! Am sa le predic pana am sa le vad aplicate si… mai vorbim!” Fereasca Dumnezeu de predicatorii care vorbesc de lucruri “noi” pentru a-si arata intelepciunea! Predicarea este facuta pentru si in numele Dumnezeului Cel Drept, pentru Regele Regilor, Domnul nostru!
De vorbesc astazi despre marea trimitere? In primul rand, fiecare lucru pe care il faci in viata ta de crestin va afecta ascultarea ta fata de porunca Domnului din Matei 28! – “Cum asa?” Haideti sa vedem:
– daca te certi cu fratele tau – cu siguranta nu vei putea spune cuiva cat de minunat este Dumnezeul tau si cat de mult ti-a schimbat viata;
– daca nu stai in Cuvantul lui Dumnezeu – nu vei sti cum sa faci ucenici, nu vei fi in stare sa duci vestea buna la oameni;
– daca nu te rogi/nu vorbesti cu Dumnezeu – nu ai acea partasie cu El nu vei fi plin de Duhul Sfant si vei face totul prin puterile tale si vei da faliment (daca vei face ceva)
– daca iti tratezi familia intr-un mod necorespunzator cu siguranta lucrul acesta iti va afecta ascultarea fata de “marea trimitere”…
Exemplele pot continua ore intregi… dar este foarte important sa intelegem ca fiecare coltisor din viata noastra afecteaza ascultarea noastra fata de poruncile lui Dumnezeu!
Suntem la sfarsit de an si inceputul unui altul.
Ioan 14:15 “Daca ma iubiti veti pazi poruncile mele.”
I Corinteni 10:31 “Deci, fie ca mancati, fie ca beti, fie ca faceti altceva: sa faceti totul pentru slava lui Dumnezeu.”
Matei 6:33 “Cautati mai intai imparatia lui Dumnezeu…”
Evrei 10:22 “sa ne apropiem cu o inima curata, cu credinta deplina, cu inimile stropite si curatite de un cuget rau, si cu trupul spalat cu o apa curata.”
Evrei 10:25 “Sa nu parasim adunarea noastra, cum au unii obicei; ci sa ne indemnam unii pe altii, si cu atat mai mult, cu cat vedeti ca ziua se apropie.”
Evrei 12:28 “Fiindca am primit dar o imparatie, care nu se poate clatina, sa ne aratam multumitori, si sa aducem astfel lui Dumnezeu o inchinare placuta, cu evlavie si cu frica;”
I Cor 15:58 “De aceea, preaiubitii mei frati, fiti tari, neclintiti, sporiti intotdeauna in lucrul Domnului, caci stiti ca osteneala voastra in Domnul nu este zadarnica.”
Vorbeam de CANTAR, despre evaluare… Ce ar fi sa ne facem o evaluare chiar acum? Oare ce am facut si cat am facut pentru Domnul? Cum a fost relatia noastra cu Domnul anul ce a trecut? Ne-am indeplinit planul proiectat la inceputul anului?
– “Asa ca, draga Ionut, cat timp ai petrecut pe genunchi anul acesta?”
– “Pey …”
– “Cate zile au trecut fara sa vorbesti cu Dumnezeu? Dar cu altii despre Dumnezeu?”
– De cate ori L-ai facut pe Dumnezeu sa planga?”
– “L-ai facut pe Tatal Ceresc sa zambeasca cand se uita inspre tine?”
– “Ai iubit pe fratele tau? Dar pe dusmani?”
– “Cator oameni ai vorbit despre mantuirea, despre Salvator?”
Fratilor, numai eu si Dumnezeu stim raspunsul la aceste intrebari (Domnul chiar mai exact) si, va spun sincer, nu stiu cum va iese voua testul asta dar… nu pot sa zic decat “Doamne, iarta-ma! Da-mi putere pentru noul an sa fiu mai aproape de tine, sa vorbesc cu mai multi despre Tine, sa fiu copilul tau ce iti aduce bucurie.”
NUMARUL UNU pe lista trebuie sa fie pocainta si apoi restul.
1440 minute intr-o zi
10080 minute intr-o saptamana
5040 minute daca scadem somnul
2700 minute munca
2340 minute libere (39 ore pe saptamana libere)
315 min cu Domnul (5 ore si 25 min)
40 oameni vorbesc cu 1 persoana pe zi despre Domnul – 14 600 persoane aud despre Domnul
40 oameni vb cu 1 persoana o data la doua zile – 7300 persoane (1 persoana la 10 ar insemna 10% – 730 din 7300 de persoane)
40 oameni vorbesc cu 1 persoana pe saptamana despre Domnul – 2080 persoane aud despre Domnul
Oare cum ar arata biserica noastra?
ILL: Cand Billy Sunday a fost convertit la Hristos, un crestin a pus mana pe umarul sau si i-a zis: “Billy, iti spun trei lucuri extrem de importante pe care daca le tii, nimeni, niciodata nu poate sa-ti spuna ca esti un “incalzitor de banca” in biserica. (ca nu putrezesti pe un scaun in biserica ca la spectacol – asta era de la mine). Stai 15 minute pe zi si asculta-l pe Dumnezeu cum iti vorbeste. Stai 15 minute pe zi si vorbeste cu Dumnezeu. Si, cel de-al treilea lucru – pune de o parte 15 minute pe zi pentru a vorbi cu altii despre Dumnezeu.” (cele 315 minute pe saptamana despre care vorbeam mai devreme)
I Cor 15:58 “De aceea, preaiubitii mei frati, fiti tari, neclintiti, sporiti intotdeauna in lucrul Domnului, caci stiti ca osteneala voastra in Domnul nu este zadarnica.”
Domnul cantareste lucrarea fiecaruia dintre noi… Tu, cum vei iesi la cantar?
Dr.ing. Luiza MIKE,director, Statiunea de Cercetare – Dezvoltare pentru Cultura Cartofului (SCDC) din Targu Secuiesc- Despre a doua paine- Cartoful si combina Dewulf R3060; Furnizorii de idei;Imputuri Bio-Agro Company si… Biotehnologia si rolul ei in dezvoltarea productiei agricole durabile; Daca va place omul modificat genetic in Gradina Eden, perseverati! Dar totul se intoarce asupra noastra… Din găinile modificate genetic au sarit fulgii; OMG-urile, vitale pentru viitorul omenirii; Cum ajung organismele modificate genetic în farfuriile românilor FĂRĂ CA ACEŞTIA SĂ ŞTIE; Utilizări actuale ale biotehnologiilor în agricultură; Cat de sanatoasa e mancarea modificata genetic; Selecţia şi ameliorarea animalelor domestice; etc
-
Dr.ing. Luiza MIKE,director, Statiunea de Cercetare – Dezvoltare pentru Cultura Cartofului (SCDC) din Targu Secuiesc- care apartine Academiei de Stiinte Agricole si Silvice (ASAS) din Bucuresti-Despre a doua paine -Cartoful si combina Dewulf R3060-
Un aliment de baza universal, cartoful este azvarlit la periferia societatii, folosindu-se adesea numele lui pentru a exacerba lipsa de duh a unui interlocuitor ,,mai barabula”.
Se pot vedea manifestarile de recunostinta ale inaltei societati europene din secolul al XVIII-lea fata de acest ,,amarat” subiect, atunci cand, abia introdus in cultura in Europa, a salvat de la foamete milioane de oameni. Drept recunostinta Ludovic al XVI-lea purta o floare de cartof la butoniera, iar alta o prindea galant in parul Mariei-Antoneta. Van Gogh l-a pictat in multe tablouri, irlandezii i-au ridicat o statuie, iar in Belgia are un muzeu.
Cultul pentru cartof se manifesta in linii moderne, oferindu-i-se conditii optime de dezvoltare, tehnologie superavansata, conservarea genotipurilor in banci de gene, subventii substantiale ale guvernelor.
Suprafata cultivata pe glob este de 20 milioane ha, din care peste 70% se afla în Europa. In Romania postdecembrista, se cultiva anual in jur de 250 000 ha de cartofi, a cincea ca suprafata din Europa, dar a 17-a ca productie medie la hectar, cu numai 14-15 t/ha fata de peste 40 t/ha în Benelux, Germania, Franta, Danemarca, Marea Britanie.
Pentru 1 ha de cartof se cheltuie cat pentru 8-10 ha de cereale. Vrem oare sa devenim vasalii Europei si la aceasta cultura?
Drept urmare strategia care se impune acum cu privire la cultura cartofului pentru consum timpuriu este RENTABILIZAREA. Cum se poate face aceasta?
1.Prin CRESTEREA PRODUCŢIEI la recoltarile timpurii. In acest scop trebuie respectata cu strictete tehnologia de cultivare a cartofului, in general, si a celui pentru consum timpuriu.
2.Importanta covarsitoare are SOIUL si PREGATIREA CARTOFILOR PENTRU SAMANTA inainte de plantat folosind numai soiurile timpurii sau extratimpurii. In campurile noastre se afla circa 15 soiuri de cartof, de la extratimpurii, timpurii si pana la tarzii: Ariele, Impala, Ostara, Liseta, Romano, Folva, Sante, Sava, Hamlet, Kondor, Desiree, Saturna, Redsee, Tivoli, Kuroda. Trebuie sa se stabileasca de urgenta (marketing) cerintele calitative ale pietei din punct de vedere al formei si marimii tuberculilor in dinamica de recoltare, culoarea cojii tuberculilor si chiar a pulpei.
Cu privire la PREGATIREA CARTOFILOR PENTRU SAMANTA trebuie sa se faca in mod obligatoriu incoltirea acestora înainte de plantare. Lucrarea de incoltire duce la obtinerea unei recolte cu circa 15 zile mai timpurii si a unui spor de productie de pana la 100% la primele recoltari. Incoltirea cartofilor pentru samanta inainte de plantare dureaza circa 1 luna. Pentru fermierii din bazinele traditionale pentru cultura cartofului timpuriu operatiunea de incoltire incepe la începutul lunii februarie.
3.O atentie deosebita trebuie acordata la aprovizionarea cu cartof de samanta, calitatii biologice. Materialul trebuie sa se obtina numai de la producatori autorizati si sa se controleze cu atentie documentele oficiale eliberate de inspectorii aprobatori deoarece au aparut si se inmultesc falsificatorii de cartofi de samanta.
4.ARATURA DE TOAMNA – este obligatorie. Inghetul si dezghetul pamantului din timpul iernii favorizeaza faramitarea acestuia, facandu-l foarte bun pentru cuibul de cartofi. Lucrarea se efectueaza cu discul urmat de grapa evitandu-se tasarea solului.
5.ROTATIA – Incadrarea cartofului intr-un asolament rational si alegerea celei mai potrivite plante premergatoare contribuie la sporirea productiei. Sunt foarte bune premergatoare pentru cartof, ierburile perene si telina pajistilor naturale, leguminoasele perene si anuale (lucerna, trifoiul, borceagul, lupinul – ca ingrasamant verde), dupa care solul ramane imbogatit in materie organica si azot, bine structurat, conditii foarte bune pentru formarea tuberculilor. Cartoful se cultiva cu bune rezultate si in mod frecvent dupa cereale paioase. Se pot cultiva de asemenea dupa inul pentru fibre si chiar floarea soarelui, sfecla de zahar si porumb. Trebuie evitata cultura cartofului dupa alte solanacee datorita bolilor si daunatorilor comuni.
6.PLANTAREA – cat mai devreme este o alta cerinta importanta pentru cultura cartofului, cand solul este bine zvantat se poate iesi in camp pentru a pregati terenul fara riscul de a tasa solul – calendaristic intre 15 si 25 aprilie, in functie de zona si scopul culturii. Pentru cultura a doua (plantarea de vara epoca optima este intre 25 iunie – 5 iulie). Plantarea cartofului trebuie incheiata în 8-15 zile.
La pregatirea terenului se administreaza si ingrasamintele organice si chimice – avand in vedere ca pentru obtinerea unei tone de tuberculi, cartoful extrage din sol 5 kg N, 2 kg P2O5, 8 Kg K2O. Folosirea dozelor mari de ingrasaminte bine echilibrate din punct de vedere al elementelor nutritive, reprezinta una din cele mai importante verigi tehnologice. Sistemul de fertilizare la cartof se stabileste tinand seama de productia planificata si consumul specific de elemente nutritive pentru realizarea acesteia. Sunt diferente importante, in functie de zona de cultura a cartofului, fiind necesara cartarea agrochimica a fiecarei parcele.
Gunoiul de grajd constituie ingrasamantul de baza pentru cartof, acesta asigurand treptat elementele necesare plantelor si totodata imbunatateste insusirile fizice si biologice ale solului foarte important, mai ales pe solurile grele si reci. Gunoiul de grajd se aplica in doze de 30-40 t/ha, doza mai mare fiind folosita pe solurile mai sarace si in zonele umede. Folosirea gunoiului de grajd la cartof asigura sporuri de productie cuprinse între 4000 si 7000 kg/ha.
Rezultate foarte bune dau ingrasamintele chimice complexe (de tipul 13:27:13 sau 23:23:0), administrate concomitent cu plantarea. Cele mai mari sporuri de recolta se obtin prin aplicarea ingrasamintelor chimice pe fond de gunoi de grajd, in care caz se reduc dozele de N, P, K, (cu circa 1,5 Kg N, 1 kg P2O5 şi 2,5 Kg K2O la tona de gunoi).
Amendamentele calcaroase se folosesc numai pe solurile cu pH sub 5,5, aplicandu-se plantei premergatoare, in doza de 3 – 5 t/ha var.
Plantarea cartofului pentru consum extratimpuriu si timpuriu, datorita faptului ca se executa cu material incoltit, ridică unele probleme din punct de vedere al mecanizarii. In acest scop se deschid mai intai rigole de 8-10 cm adancime, pe care se repartizeaza tuberculii incoltiti cu atentie pentru a nu le rupe coltii. Se face apoi o bilonare prin care se acoperă cartofii plantati, biloanele fiind mici (8-10 cm inaltime) cand nu se folosesc erbicide si mari (14-15 cm) daca se va erbicida.
Pentru a se obtine o producţie mare la recoltarile timpurii, suprafata foliara la unitatea de suprafata si deci, capacitatea de acumulare, trebuie sa fie mare. Acest lucru se poate realiza printr-o densitate sporita. In general, pentru recoltarile timpurii, in conditii de semimecanizare se va planta la 50-60 cm intre randuri si 15-20 cm pe rand, realizând 80-100 mii cuiburi la ha – in cazul cand tuberculii sant mici; si la 20-25 cm pe rand cand cartofii de samanta sunt mai mari.
Adancimea de plantare pentru recoltarea mecanizata este de cel mult 6 cm. Pentru tuberculii mici si cei sectionati se utilizeaza adancimea de 4 cm, iar pe nisipuri 5-8 cm. Cantitatea de tuberculi necesara la plantare este de 3000-4500 Kg / ha in functie de densitate si greutatea medie a tuberculilor.
7.COMBATEREA BOLILOR SI DAUNATORILOR – cartoful este atacat de multe boli atat in timpul vegetatiei, cat si in timpul pastrarii tuberculilor peste iarna, cum sant: virozele, raia neagra, innegrirea tulpinii, alternarioza, mana.
Mana (Phytophtora infestans) produce pagube foarte mari si ca urmare, combaterea ei constituie o conditie esentiala a intensivizarii productiei de cartofi. Pe langa masurile agrotehnice, sunt necesare tratamentele chimice cu diferite fungicide. Numarul de tratamente depinde de soi (rezistenta la mana si durata de vegetatie) si de conditiile climatice. Mana se combate cu: Mancozeb -2Kg/ha + 0,2% aracet; Zineb – 3Kg/ha + 0,2% aracet; Captadin -5Kg/ha + 0,2% aracet (primele tratamente); Turdacupral 50 -5l/ha + 0,2% aracet; Brestan 60 -0,5 l/ha (ultimele doua tratamente); Ridomil plus 48 -2,5 l/ha (maxim doua tratamente), etc. In medie se executa 7-10 tratamente de avertizare.
Gandacul de colorado (Leptinotarsa decemlineata) se combate cu o serie de insecticide la avertizare: Birlande -0,8 l/ha; Fastac -0,1 l/ha; Decis -0,3 l/ha, etc. In medie se executa 4 tratamente de avertizare.
Combaterea manei si a gandacului de Colorado se poate face concomitent, daca avertizarile coincid, folosind amestecuri compatibile, cum sunt: Turdacupral +Decis; Turdacupral +Sinoratox etc. Pentru combaterea bolilor si daunatorilor apar mereu produse noi, care le înlocuiesc pe unele existente. Cultivatorii de cartof trebuie sa consulte permanent specialistii directiilor generale agricole si ai centrelor locale de consultanta agricola.
Se spune ca producem putin si prost, ca Europa nu are nevoie de fermieri slabi si de randamente mici. Fals! In Romania exista fermieri cultivatori de cartof care pot face fata cerintelor U.E. Pe acestia trebuie sa-i incurajam si sa-i protejam de ,,dumping-ul” fara acte ale unor intrări clandestine de cartof din Comunitate, precum si de comerciantii intermediari care dubleaza pretul pe tarabele pietelor.
Combina de recoltat cartofi-Dewulf R3060 garanteaza performanta
Dewulf, specialistul in tehnologia de recoltare pentru cartofi si morcov in cadrul Grupului APH, introduce a 5-cea generatie de combine autopropuslate pe 3 roti, pe doua randuri de recoltat cartofi pentru sezonul viitor. R3060 a fost complet reproiectat, punanduse accent pe utilizator. Calitate superioara a produsului final, productivitate maxima in orice conditii si intretinerea usoara: cu Dewulf R3060 te face sa ai recoltarea un pic mai buna
Noul R3060 a fost atent dezvoltat in continuare, fara derogare de la ceea ce face ca masina sa fie atat de unica. Combina poate fi complet personalizata in functie de cerintele clientului. Designul sau modular asigura nu mai putin de opt versiuni diferite de combine disponibile.Datorita unei game largi de optiuni, Dewulf poate adapta o combina pentru orice nevoie. Chiar mai mare atentie a fost acordata calitatii produsului final. Minimizarea inaltimilor de cadere, patru module diferite de curatare disponibile, benzile de cauciu din buncar … Dewulf nu lasa nimic la voia intamplarii.
Conducerea unui R3060 poate fi numit cel putin : sublim. Cu noua cabina incapatoare Claas, Dewulf a creat un mediu de lucru spatios axat pe conducatorul auto si care garanteaza o vedere panoramica a procesului de recoltare. Exista, de asemenea, un nou set de instrumente avansate, inclusiv: joystick-ul, ecrane de recoltare si de tractiune. Cele 5 programe pre-setabilite, permit soferului sa raspunda imediat la conditiile noi aparute in procesul de recoltare. Toate butoanele de control sunt centralizate, care confera un mare salt inainte in ergonomia soferului. Cele 6 camere si ecranele de 2 x 10 inch permit concentrare deplina asupra fluxului de produse.
Spatiu a fost facuta in interior pentru un motor ultra-modern Scania 350 CP cu tehnologie AdBlue care respecta etapa IV a standardelor de emisii. In ciuda faptului ca motorul are mai mult de 20 de cai putere decat generatia anterioara, Dewulf a reusit sa reduca consumul cu pana la 10%.
R3060 este echipata cu componente de prima – clasa, care sunt disponibile oriunde in lume, ceea ce reduce „costul total al clientului” la un nivel minim. Sasiul este chiar mai accesibil decat in trecut si toate componentele sunt usor accesibile.
Biotehnologia si rolul ei in dezvoltarea productiei agricole durabile
Pana in 2050, pentru a acoperi nevoile unei populatii mondiale in crestere, fermierii vor trebui sa produca cu 70% mai multe alimente, sa foloseasca mai eficient resursele de apa si sa depinda din ce in ce mai putin de pesticide si ingrasaminte. Biotehnologia moderna poate contribui semnificativ la abordarea acestor probleme. Cercetarile in domeniu promit sa duca la crearea unor hibrizi cu o rezistenta mai mare la boli si daunatori, adaptabilitate sporita la soluri sarace in apa si substante minerale, si din care sa rezulte chiar alimente cu continut nutritiv crescut. In conditiile schimbarilor climatice, a degradarii avansate a solului si lipsei apei, sporirea productiei de alimente va fi aproape imposibil de sustinut prin procese conventionale. Problemele mondiale nu pot fi rezolvate pe o singura cale, insa ingineria genetica va contribui semnificativ la remedierea lor. Desi ameliorarea clasica a facut mari progrese, tehnologia genica da specialistilor posibilitatea sa modifice genomul plantei in sensul dorit, prin incorporarea cu mare precizie a genelor de interes, folosind suportul comun tuturor organismelor vii al informatiei: acidul dezoxiribonucleic, sau ADN-ul.
Unele tari au anticipat potentialul biotehnologiilor verzi inca din 1996, iar acestea s-au extins rapid pe milioane de hectare anual. In 2011, 16,7 milioane fermieri din 29 de state ale globului au cultivat peste 160 milioane hectare cu plante transgenice (adica aproape 10% din suprafata totala cultivata la nivel mondial), mai ales in America de Nord (Canada, S.U.A.), America de Sud (Argentina, Brazilia) si Asia (China si India). Este interesant de observat ca doua materii prime agricole pe care Europa le importa masiv sunt obtinute, la nivel mondial, predominant prin aplicarea rezultatelor cercetarii biotehnologice: patru cincimi din culturile de bumbac si trei sferturi din cele de soia sunt transgenice.
Fermierii cultiva plante modificate genetic pentru beneficiile lor agronomice, care se traduc in rezultate financiare, in special reducerea cheltuielilor.
Datorita biotehnologiei, plantele capata toleranta la erbicide sau rezistenta la anumite boli si daunatori, care, in alte conditii, ar provoca pierderi importante de recolta. Agricultorii economisesc sume importante de bani prin folosirea unor substante erbicide neselective, care elimina buruienile dupa o singura aplicare, iar, in cazul culturilor rezistente la daunatori specifici, nu mai este nevoie de insecticide. Calcule bazate pe date din 2002 si 2004, arata ca fermierii spanioli au inregistrat un plus economic de pana la 135 de euro pe hectar doar prin reducerea cantitatii de pesticid folosite. Romania a cultivat soia toleranta la erbicid pana la data intrarii in UE, in 2006 suprafata cu aceasta cultura ajungand la 137 000 hectare (din cele 200 000 ha suprafata totala cu soia), ceea ce acoperea necesarul intern de consum si genera chiar un mic excedent pentru export in regiune. Deoarece cultura este aprobata doar pentru consum, nu si pentru cultivare in Uniunea Europeana, Romania a inceput sa importe acelasi produs pe care altadata si-l asigura singura, sroturile de soia necesitand in mod cronic unul din cele mai mari eforturi valutare ale tarii in comertul cu marfuri agro-alimentare.
Rezistenta superioara a OMG duce si la economisirea altor resurse. Plantele modificate genetic pot fi cultivate cu succes in conditii mai dure decat cele medii, cu mai putina apa, in soluri mai sarate sau cu umiditate excesiva.
Studiile arata ca agricultura biotehnologica, prin practicile agronomice pe care le permite (de pilda, lucrari minime ale solului) induce economii semnificative de energie si reduce emisiile de gaze cu efect de sera (doar pentru 2009, aceste reduceri sunt estimate la 17,7 miliarde kg de CO2, rezultatele din economia de combustibil). Altfel spus, aceasta cantitate de dioxid de carbon este echivalenta cu retragerea din circulatie a 7,8 milioane de masini.
Intr-un raport emis in 2009, World Wide Fund for Nature (WWF) identifica potentialul biotehnologiei industriale si rolul ei in construirea unui viitor sustenabil. Studiul a ajuns la concluzia ca folosirea plantelor transgenice ar putea reduce emisia de gaze de sera cu o cantitate intre 1 si 2,5 miliarde de tone CO2 pe an pana in 2030.
Eforturile pentru dezvoltarea unui model de agricultura durabila trebuie sa vina din toate sectoarele implicate in domeniu. Biotehnologia este doar unul dintre ele, o industrie aflata inca in prima faza a dezvoltarii, dar al carei potential va fi descoperit si exploatat de generatiile urmatoare.
Articol sustinut de Asociatia Agrobiotechrom
Din găinile modificate genetic au sarit fulgii
Un organism modificat genetic este cel al cărui material genetic a fost alterat cu ajutorul tehnicilor de inginerie genetică. Printre ele se află şi micro-organismele, ca bacteriile, dar şi insecte, plante, peşti şi mamifere. Modificarea genetică a unor animale s-a făcut, iniţial, pentru folosul oamenilor. „Genele iartă, dar nu ne uită păcatele din dietă.“ Cum se acumulează g… Cercetătorii au rescris codul genetic al unei bacterii, pregătesc urmă…
1. Puii fără pene şi imuni la gripa aviară – Pare o glumă, dar puii fără pene există. Oamenii de ştiinţă din Israel au creat un prototip al unei noi rase de găini fără pene. Beneficiile acestei rase sunt multe: poţi economisi timp când găteşti, pentru că nu mai trebuie jumuliţi puii, plus că sunt mult mai „ecologici“. De fapt, se reduc semnificativ costurile creşterii acestor găini. Cercetătorii susţin că puii fără pene sunt extrem de siguri din punct de vedere al sănătăţii, pentru că reprezintă, pur şi simplu, combinarea a două rase de găini, dintre care una este „gât golaş“. În ciuda numeroaselor beneficii pe care le oferă puii fără pene, există totuşi şi anumite lucruri de luat în considerare: mama natură nu ar fi creat penele pe găini, dacă ar fi crezut că sunt inutile. Penele protejează găinile de paraziţi, de temperaturile extreme, plus că un cocoş mult prea zelos poate răni serios o găină atunci când se împerechează, notează „Amazing Beautiful World“.
2. Pisicile şi câinii hipoalergenici Ce te faci dacă iubeşti pisicile (sau câinii), însă eşti extrem de alergic la ele? Ai putea să te mulţumeşti cu sistemul tău imunitar mai puţin eficient şi să-ţi cumperi un peştişor exotic. Dar ai putea să-ţi cumperi şi un animal de casă hipoalergenic. FOTO Arhivă O companie numită „Lifestyle Pets“ susţine că este în stare să „producă“ animale de casă hipoalergenice, prin selectarea acelora care au, în mod natural, trăsături genetice speciale, şi prin înmulţirea lor. Grupul de pisici şi de câini care nu produce alergenii dăunători pentru om, este, deocamdată format din patru pisici şi şase câini. Vestea proastă este că preţurile încep de la 6.950 de dolari (aproximativ 5.160 de euro), aşa că mai bine îţi cumperi un peştişor auriu. Trebuie notat că, înainte să găsească animalele hipoalergenice pentru a le înmulţi, compania „Lifestyle Pets“ a modificat genele animalelor pentru a produce prima tranşă de animale hipoalergenice. Oamenii de ştiinţă au izolat proteina responsabilă cu producerea alergenilor la pisici şi au distrus-o printr-o metodă numită „feliere genetică“. După cum sugerează şi numele, experienţa este foarte chinuitoare pentru animal şi, mai mult ca sigur, nedreaptă. În cazul în care iubeşti animalele, cu siguranţă că nu le vrei torturate. Este de preferabil să dai cu aspiratorul mai des şi poate să iei, din când în când, un antihistaminic.
3. Căluţul de mare aurit Uită de telefoanele placate cu aur, de îngheţata cu fulgi de aur sau de maşinile strălucitoare. Dacă tot ai bani de aruncat, poţi să-ţi cumperi un căluţ de mare din aur. FOTO Amazing Beautiful World Aceste creaturi au fost create de oamenii de ştiinţă vietnamezi şi sunt primele animale modificate genetic din Vietnam. Praful de aur a fost amestecat cu proteine de meduză şi apoi a fost inserat în ouăle căluţilor de mare printr-o metodă numită „împuşcarea genelor“, care are foarte multe utilizări potenţiale extraordinare. „Împuşcarea genelor“ poate trata boli umane incurabile, ca diabetul, prin înlocuirea ADN-ului cu probleme din corpul pacientului.
4. Cămilele-farmacii Oamenii de ştiinţă din Dubai cred că cel mai bun mod de a vindeca bolile genetice este prin modificarea genetică a animalelor pentru a produce proteine vindecătoare în laptele lor. Însă, până acum, cercetătorii s-au concentrat doar pe cămile. De ce cămile? Pentru că sunt ieftine, rezistă la boli, se adaptează uşor la diverse clime, sunt uşor de întreţinut şi mănâncă puţin.
5. Ţânţarii bombă În fiecare an, există peste un milion de decese din cauza malariei şi alţi 300 de milioane de oameni sunt infectaţi. Aşa că există un motiv serios pentru oamenii de ştiinţă să conceapă metode de a pune capăt acestei maladii. Inspirându-se din zicala „cui pe cui se scoate“, cercetătorii au venit cu ideea ţânţarilor care pot lupta împotriva malariei. FOTO Shutterstock Acest tip anume de ţânţari a fost modificat genetic pentru a fi rezistent la parazitul plasmodium, cel responsabil cu malaria. Însă, experimentele anterioare au demonstrat că aceşti paraziţi sunt capabili să evolueze rapid şi să dezvolte imunitate la orice ameninţare. Aşa că, nu mai bine oamenii de ştiinţă ar trebui să se concentreze pe omorârea ţânţarilor? De fapt, au şi încercat. O echipă de cercetători s-a chinuit să creeze un tip de ţânţar care să transmită urmaşilor gena morţii subite, fapt care i-ar face pe „bebeluşii“ de ţânţari să moară de bătrâneţe înainte să atingă maturitatea sexuală. Totuşi, efectul ecologic devastator nu trebuie uitat: dacă toţi ţânţarii ar fi distruşi, animale ca liliecii, care depind de ţânţari ca hrană, ar fi distruşi şi ei.
6. Supervacile Taurul Herman, prima bovină modificată genetic, a fost creat în 1990. De la el, s-au întâmplat multe. Acum avem vaci cu coarne mai mici, mai rezistente la boala vacii nebune şi la infecţiile ugerelor. Se poate stabili chiar sexul unui viţel sau se poate crea chiar rasa „Albastrul Belgian“. Rasa Albastru Belgian FOTO Amazing Beautiful World Totuşi, „Albastrul Belgian“ nu a fost creat prin modificări genetice. Aceasta este o rasă care are o genă miostatină defectă (genă care este responsabilă cu inhibarea muşchilor) care face vaca mai musculoasă. Vacile din această rasă au o carne mai uşoară şi cu un conţinut mai scăzut de grăsimi, adică mult mai sănătoasă şi cu mai puţine riscuri pentru sănătate.
7. Porcii Popeye marinarul Carnea de porc este foarte bună la gust însă foarte rea pentru sănătate. Nu-ţi pierde speranţa! Oamenii de ştiinţă japonezi au creat porci modificaţi generic care sunt şi carne, dar şi legumă. Aceştia sunt numiţi „porcii Popeye“ şi au inserată o genă de spanac care transformă grăsimea saturată într-una nesaturată (acid linoleic). Deşi au fost consideraţi sănătoşi, aceşti porci au fost întâmpinaţi cu proteste din partea oamenilor. Mulţi se întrebau de ce ar vrea să mănânce porci mutanţi dacă tot nu le plac legumele. „Nu mai transformaţi porcul în ceva ce nu e!“, spuneau protestele.
8. Animale care strălucesc în întuneric Deşi par nişte animale complet inutile, cele care strălucesc în întuneric au şi un scop nobil. De exemplu, pisicile modificate cu gena care străluceşte sunt mult mai rezistente la virusul HIV specific felinelor, care afectează 500 de milioane de pisici din lume. Oamenii de ştiinţă au mai introdus această genă şi la peşti pentru a le urmări migrarea. Dacă aceste motive par prea simple, trebuie reţinut şi faptul că cercetătorii se folosesc de aceste animale care strălucesc în întuneric pentru a învăţa mai multe despre boli grave, cum ar fi boala Parkinson sau Alzheimer. Şi totuşi, deşi aceste cauze sunt nobile, mai există şi animale strălucitoare create parcă pentru distracţie: viermii de mătase. Japonezii s-au gândit să creeze mătase exotică strălucitoare în întuneric.
DE Citit şi:
Copii perfecţi din punct de vedere genetic. Unele tehnici de testare există şi în România Medicina a evoluat atât de mult în ultimii ani, încât astăzi este posibil ca viitorii părinţi să aleagă, la fertilizarea in vitro, numai acei embrioni care sunt feriţi din punct de vedere genetic de pericolele cunoscute. Unele dintre testele care identifică „embrionii perfecţi“ sunt disponibile şi în România. Cât de mult este influenţat ADN-ul de mediu şi de alimentaţie Un domeniu aparte al geneticii studiază modul în care stilul de viaţă şi istoricul personal modifică materialul genetic cu care ne naştem – epigenetica. Aceste modificări, de care suntem în mare măsură responsabili, ar putea fi cauza pentru majoritatea bolilor, susţin specialiştii în epigenetică. Cercetătorii au rescris codul genetic al unei bacterii, pregătesc următorul pas în regândirea biologiei şi îmbunătăţirea ei Oamenii de ştiinţă de la universităţile Yale şi Harvard au reuşit o premieră în ceea ce priveşte genetica. Ei au modificat cu succes genomul unui organism îmbunătăţindu-i sistemul imunitar. Sunt periculoase organismele modificate genetic? Avem de hrănit o populaţie în continuă creştere. Agricultura tradiţională nu poate asigura decât parţial cererea mondială de hrană. Este nevoie să reinventăm agricultura, să sporim recoltele. Dar nu acesta ar trebui să fie argumentul pentru cultivarea plantelor modificate genetic. Trebuie să fim prudenţi, să păşim cu grijă în zonele tehnologiilor noi. Tocmai de aceea avem nevoie de rigoarea, de obiectivitatea ştiinţei. Cercetătorii au creat o hartă a variaţiilor genetice, un pas important către dezvoltarea tratamentelor specifice Mai mulţi oameni de ştiinţă de la centre din Europa, conduşi de o echipă de cercetători de la Facultatea de Medicină a Universităţii din Geneva, au realizat o hartă care stabileşte legătura între gene şi anumite boli. Această hartă este o premieră pentru ştiinţă.
OMG-urile, vitale pentru viitorul omenirii
Potrivit oamenilor de ştiinţă din domeniul biotehnologiilor agricole, organismele modificate genetic sunt singurele care ne pot feri din calea iminentului atac de Diabrotica sau de efectele schimbărilor climatice.
De asemenea, ele sunt soluţiile reale în situaţii precum epuizarea resurselor necesare producerii de combustibili, poluarea excesivă prin practicarea “revoluţiei verzi” – o altă descoperire a ştiinţei care trebuie înlocuită numaidecât cu “biotehnologia verde”, nepoluantă.
La toate acestea, se adaugă nevoia de cercetare a materiilor prime pentru dublarea sau triplarea anumitor tipuri de substanţe, precum substanţele active în medicină sau pentru producerea de aminoacizi esenţiali, şi multe altele, însă cea mai importantă este asigurarea hranei necesare unei populaţii în creştere la nivel global.
“România nu va fi scutită de o astfel de insectă (Diabrotica, n.r.). Ce alegem? Acele 43 de kg de insecticid cu care putem să tratăm sau sistemul de protecţie naturală tehnologică, dar şi biologică. Ce facem în condiţiile în care suprafaţa arabilă a globului se reduce prin deşertificare? Avem nevoie de specii cu rezistenţă şi cu adaptabilitate la sistemul de deşert şi cu gene de rezistenţă la secetă.
Ce se va întâmpla cu plantele producătoare de hidraţi de carbon, ştiut fiind faptul că 30 la sută din producţia de porumb în SUA se duce pe producţia de etanol? Sunt câteva probleme pe care noi va trebui să le clarificăm. Cum le rezolvăm? Prin cercetări de 20-30 de ani sau prin motodele acestea noi, cunoscute deja şi testate?
Această problemă nu este a prezentului, este a viitorului imediat, pentru că cine pierde, pierde tot. Doamne fereşte să nu ajungem să importăm sămânţa de grâu şi să n-o mai putem produce în România sau să importăm absolut tot ce este material biologic!”, a explicat actualul ministru al agriculturii.
Descoperiri socante intr-un studiu asupra consumului de organisme modificate genetic
Cobaii hraniti toata viata lor cu organisme modificate genetic dezvolta tumori ingrozitoare, 70% dintre femele mor devreme
Consumul de porumb modificat genetic si consumarea fertilizatorului chimic Roundup chiar si la un nivel abia detectabil face ca animalele de laborator(cobai) sa dezvolte tumori ingrozitoare, deteriorari extinse ale organelor si moarte prematura. Aceasta este concluzia unui nou studiu socant care a examinat efectele pe termen lung ale consumului de porumb modificat genetic de la Monsanto.
Studiul a fost socotit “cea mai temeinica cercetare publicata vreodata asupra efectelor avute asupra sanatatii si determinate de recoltele modificate genetic si de ierbicidul Roundup asupra cobailor”. Stirile despre ingrozitoarele descoperiri se raspandesc ca focul salbatic prin internet, si chiar si mas-media canalelor clasice se afla aparent in soc datorita fotografiilor cobailor cu multiple tumori grotesti… tumori asa de mari, incat cobaii au avut in unele cazuri chiar si dificultati de respiratie. OMG-urile ar putea fi noua talidomida.
“Ierbicidul Monsanto Roundup si porumbul modificat genetic implicat intr-un nou studiu ‘socant’ asupra cancerului”, a scris o populara publicatie britanica, The Grocery(Bacania). (http://www.thegrocer.co.uk/topics/technology-and-supply-chain/monsant…)
Aceasta publicatie a relatat ca “savantii au descoperit ca respectivii cobai expusi chiar si la cele mai mici cantitati au dezvoltat tumori mamare sisevere afectiuni ale ficatului si rinichilor de timpuriu, chiar si dupa patru luni de consum la masculi si sapte luni la femele”.
Daily Mail a relatat “recenta ciocnire cu privire la organismele modificate genetic, caci un studiu francez pretinde ca animalele de laborator hranite cu hrana controversata au suferit de tumori”. (http://www.dailymail.co.uk/sciencetech/article-2205509/Fresh-fears-GM…)
Continua spunand: “animalele hranite cu alimente modificate genetic au suferit de tumori mamare, ca si de severe afectiuni ale ficatului si rinichilor. Cercetatorii au spus ca 50% dintre masculi si 70% dintre femele au murit prematur, comparativ cu doar 30% si respectiv 20% din grupul de control”.
Studiul, condus de Gilles-Eric Seralini de la Universitatea din Caen, a fost primul studiu facut vreodata care sa examineze pe termen lung(intreaga viata a cobailor) efectele consumului de OMG-uri. S-ar putea sa va ganditi ca este absolut uluitor faptul ca nu s-au facut niciodata studii de catre USDA(United States Department of Agriculture – echivalentul american al Ministerului Agriculturii) si FDA(Food and Drug Administration – Agentia pentru Alimente si Medicamente) inainte ca porumbul modificat genetic sa fie aprobat pentru utilizarea pe scara larga, dar aceasta este puterea lobby-ului corporatist si a lacomiei corporatiilor.
Studiul a fost publicat in The Food & Chemical Toxicology Journal(Jurnalul de toxicologie alimentara si chimica) si a fost tocmai prezentat intr-o conferinta de presa in Londra.
Descoperirile din studiu asupra consumului de organisme modificate genetic (OMG)
Aici sunt cateva dintre descoperirile socante din studiu:
• Pana la 50% dintre masculi si 70% dintre femele au suferit moarte prematura.
• Cobaii care au baut apa cu urme infime de Roundup (la nivele permise legal in apa freatica) au avut o sporire intre 200% si 300% la tumorile mari.
• Cobaii hraniti cu porumb modificat genetic si urme de Roundup au suferit severe afectiuni ale organelor, inclusiv deteriorari ale ficatului si rinichilor.
• Studiul a folosit la hranirea acestor cobai NK603, varietatea Monsanto a porumbului modificat genetic care este cultivat peste tot in America de Nord si folosit pe larg la hranirea animalelor si oamenilor. Este acelasi porumb care se gaseste in cerealele pentru micul dejun, tortillas si cipsuri si snacksuri de porumb.
Daily Mail a relatat unele reactii la descoperiri:
Jose Bove, vicepresedinte din partea Frantei al comisiei pentru agricultura a Parlamentului European, si cunoscut ca un aprig oponent al organismelor modificate genetic, a chemat la o suspendare imediata a cultivarii in UE a plantelor modificate genetic si revocarea autorizatiilor de import a acestora. “Acest studiu arata in cele din urma ca avem dreptate si ca este urgent necesar ca sa revizuim rapid toate procesele de evaluare ale plantelor modificate genetic”, a spus el intr-o declaratie. “Agentiile de securitate alimentara nationale si europene trebuie sa desfasoare noi studii finantate din fonduri publice pentru a garanta o hrana sanatoasa pentru consumatorii europeni”.(http://www.dailymail.co.uk/sciencetech/article-2205509/Fresh-fears-GM…)
Cititi rezumatul studiului
Studiul este intitulat “O comparatie a efectelor a trei varietati de porumb modificat genetic asupra sanatatii mamiferelor”Cititi aici rezumatul in limba engleza:
http://www.biolsci.org/v05p0706.htm
Rezumatul respectiv include acest text. Nota: “toxicitate hepatorenala” inseamna ca ceva este toxic pentru ficat si rinichi.
Analiza noastra dezvaluie cu claritate pentru 3 OMG-uri noi efecte secundare corelate cu consumul de porumb modificat genetic, in functie de sex si doza. Efectele au fost in majoritate asociate cu afectiuni ale rinichilor si ficatului, ale organelor de detoxifiere alimentara, desi diferite la cele 3 OMG-uri. Alte efecte au fost observate de asemenea la inima, glandele suprarenale, splina si sistemul hematopoetic(care genereaza globulele rosii, hematiile). Tragem concluzia ca aceste date pun in lumina semne de toxicitate hepatorenala, posibil datorate noilor pesticide specifice fiecarui soi de porumb modificat genetic. In plus, nu pot fi excluse consecinte metabolice directe sau indirecte ale modificarilor genetice.
Aici sunt cateva citate de la cercetatori:
„Aceasta cercetare arata un extraordinar numar de tumori dezvoltandu-se devreme si mai agresiv – in special la femele. Sunt socat de impacturile extrem de negative asupra sanatatii. ” – Dr Michael Antoniou, specialist in biologie moleculara, King’s College London(Colegiul Regal din Londra).
„Ne putem astepta la aceasta, respectiv consumul de porumb modificat genetic si ierbicid Roundup sa aiba un serios impact asupra sanatatii umane.” – Dr Antoniou.
„Aceasta este prima data cand un test pe termen lung asupra alimentatiei animale a examinat impactul dietei cu porumb modificat genetic sau ierbicid Roundup, sau o combinatie a celor doua, iar rezultatele sunt extrem de grave. La cobaii masculi, au fost gasite tulburari hepatice si renale, inclusiv tumori, si ceea ce este chiar si mai ingrijorator, la femelele cobai au fost tumorile mamare la un nivel care este extrem de nelinistitor; pana la 80 de procente din femelele cobai au avut tumori pana la sfarsitul testului. ” – Patrick Holden, Director, Sustainable Food Trust(Trustul pentru Hrana Sustenabila).
Surse pentru acest articol cuprind:
http://www.biolsci.org/v05p0706.htm
Comentarii personale:
Daca cumva va inchipuiti ca noi aici in Romania suntem feriti de asa ceva va inselati amarnic. Romania este una din tarile in care se experimenteaza si se introduc usor astfel de alimente. Nu suntem deloc feriti. Organismele modificate genetic se regasesc cu usurinta in cerealele pentru micul dejun, in laptele si produsele lactate de la vacile hranite in acest mod, in chips-uri, biscuiti, painici, fulgi, popcorn, sucuri, dresinguri, ketch-up, mustar, sosuri, cereale, soia, carnea de la animalele hranite cu astfel de culturi etc. Ganditi-va ca Monsato este demult prezent in Romania, iar in anul 2003 a cultivat primele culturi de soia Roundup Ready.
Vreti sa vedeti cam ce cereale pentru micul dejun contin organisme modoficate genetic (OMG)? Arunctati o privire si aici : http://www.naturalnews.com/037315_Monsanto_GM_corn_breakfast_cereals.html
Nu suntem deloc feriti, asa ca aveti grija, cautati si solicitati produse ecologice, bio, crescute la tara, chiat daca sunt mai scumpe, platiti pentru sanatate decat pentru boala.
Nota editorului: Viatainverdeviu este puternic impotriva utilizarii oricaror forme de testare pe animale. Sprijinim pe deplin implementarea experimentarii medicale umane care promoveaza sanatatea si bunastarea tuturor creaturilor vii.
Cat de sanatoasa e mancarea modificata genetic
Oamenii modifica structura genetica a plantelor si a animalelor de mii de ani. Cand un cultivator de mere incruciseaza un mar care face in special fructe zemoase cu unul care rezista foarte bine chiar si pe timp de inghet, rezulta un hibrid: un mar modificat genetic. >nsa aceasta nu este decat o manipulare a ceea ce s-ar putea intampla si in natura, datorita polenizarii realizate de insecte.
Cand vorbim insa despre organismele modificate genetic, sau OMG-uri, ne referim la cele al caror material genetic, adia ADN, a fost modificat intr-un mod care nu se intampla in mod natural, explica Organizatia Mondiala a Sanatatii.
Un exemplu relevant din lumea reala este un soi de capsuni care a fost modificat genetic pentru a rezista conditiilor climatice cu temperaturi scazute din nordul Europei. Oamenii de stiinta au izolat o proteina anti-inghet, pe care au gasit-o pe cale naturala in ADN-ul unui peste numit platica, si au introdus-o in ADN-ul capsunilor. Acest ADN modificat s-a transmis apoi mai departe urmatoarelor generatii de capsuni.De ce se face acest lucru?
Produsele MG fac posibil transferul genelor dorite la o alta planta pentru a crea culturi care sa fie mai accesibile, mai hranitoare, mai durabile sau care sa fie rezistente in mod natural la erbicide. Ca si in exemplul capsunilor, ideea este sa obtii toate beneficiile de pe urma genei introduse, lasand intacte toate celelalte proprietati ale alimentului din care aceasta provine. Asa ca, o capsuna cu gena de platica nu are gust de peste. Cel putin nu aparent.Este o idee buna?
Depinde cui adresezi aceasta intrebare. Exista multi experti implicati in aceasta dezbatere, unii care se pronunta net in favoarea produselor MG si altii care se impotrivesc total. Iata ce spun specialistii.
OMG pot hrani lumea?
PARERI PRO
– Organizatia Mondiala a Sanatatii estimeaza ca populatia lumii va depasi noua miliarde pana in 2050. Unii sunt de parere ca, pentru a hrani atatia oameni, avem nevoie de alimente MG. Potrivit acestora, culturile MG pot produce recolte in ciuda conditiilor climatice nefavorabile, cum ar fi seceta sau temperaturile extreme, limitand in acelasi timp zonele care trebuie defrisate. Tehnologia genetica ar putea contribui masiv la dezvoltarea tarilor africane, sustine Calestous Juma, director al proiectului Inovatia in agricultura africana, de la Universitatea Harvard, SUA.
– Sustinatorii afirma, de asemenea, ca produsele MG pot proteja sanatatea. Acestia fac referire la „orezul auriu“, o cultura care a fost deja experimentata in SUA. Prin combinarea orezului cu betacarotenul, este vizata deficienta de vitamina A, o cauza importanta a aparitiei orbirii la copii, care poate fi astfel prevenita.
PARERI CONTRA
– Criticii sustin ca hranirea saracilor are mai mult de-a face cu banii si politica decat cu agricultura. Tarile occidentale au alimente in exces, dar natiunile mai sarace nu-si permit sa le cumpere. Asa-zisa Revolutie verde din anii ’70 trebuia sa elimine foametea, utilizand noi soiuri de culturi. Dar nu s-a intamplat asa.
– Mai e problema dreptului de proprietate. Semintele provenite din laborator si nu din sol sunt brevetate, iar utilizarea lor se poate face numai sub licenta. Ca sa se asigure ca nu pierd bani, companiile agrochimice producatoare au patent pe aceste seminte, fermierii fiind obligati sa plateasca semintele in fiecare an, chiar daca ele provin dintr-o recolta MG rezultata din seminte cumparate in anul anterior. Greenpeace avertizeaza ca OMG-urile consolideaza controlul alimentatiei mondiale in mana catorva corporatii.
– Ramane de vazut daca alimentele MG pot hrani intr-adevar pe termen lung o populatie mai mare decat cele obtinute prin metode agricole traditionale, precum agricultura durabila.
Efectul asupra animalelor
PARERI PRO
– Sustinatorii OMG-urilor sunt de parere ca acestea sunt excelente ca hrana pentru animale, deoarece sunt mult mai ieftine. De fapt, se estimeaza ca in jur de 90% din hrana pentru animale din toata lumea contine ingrediente MG.
– Un alt argument este ca, in viitor, tehnologia genetica ar putea fi utilizata pentru ca animalele, inclusiv cele pe care le consumam, sa devina mai rezistente la bolile frecvente.
PARERI CONTRA
– Unii experti sunt ingrijorati ca hrana MG ar putea crea probleme de sanatate necunoscute. De e-xemplu, vacile hranite cu hormoni de crestere MG ar putea avea probleme de crestere sau de metabolism.
– Nu numai ca nu intelegem pe deplin efectele hranei MG pentru animale, insa mai avem multe de descoperit privind modul in care ele ne pot afecta cand consumam animale hranite cu OMG.
Impact mai bun asupra mediului?
PARERI PRO
– Culturile MG pot fi mai tolerante la erbicide, deci fermierii pot pulveriza chimicale pentru eradicarea buruienilor fara a dauna culturii. S-ar economisi timp, fermierii putand pulveriza in masa intreaga suprafata.
– Culturile MG pot ajuta la reducerea amprentei de carbon a agriculturii. Unele plante MG, cum este porumbul Bt, poarta gena de producere a insecticidului natural. Bacillus thuringiensis (Bt) e o bacterie care omoara larvele de insecte. Gena ei e izolata in laborator, apoi transferata in porumb, conferindu-i acestuia capacitatea de a respinge natural insectele. Sustinatorii spun ca aceasta nu afecteaza planta in niciun alt fel, iar fermierii nu au nevoie sa mai pulverizeze pesticide.
PARERI CONTRA
– Exista ingrijorari cu privire la OMG-urile care se intind dincolo de zona unde au fost cultivate. Un studiu canadian din 2003 a descoperit ca o cultura de rapita nemodificata genetic a fost contaminata cu o gena rezistenta la erbicid, care provenea dintr-o cultura de rapita din apropiere. Genele care se extind de la un OMG la alte specii inrudite ar putea pune in pericol culturile conventionale.
– Plantele MG ce tolereaza erbicidul ar putea produce prin contaminare „super-buruieni“ rezistente la chimicale, necesitand utilizarea in exces a otravurilor. S-a intamplat in SUA, spune un raport din 2009 al Centrului Organic, Asociatiei Oamenilor de Stiinta Implicati si Centrului pentru Siguranta in Alimentatie.
Viitorul agriculturii
PARERI PRO
– 90% din agricultorii care cultiva plante MG sunt in tarile in curs de dezvoltare. Sustinatorii OMG cred ca, prin cresterea productiei si a profitului, banii vor fi directionati catre comunitate, creand locuri de munca si oportunitati de educatie. „Producatorii romani pierd multi bani fiindca nu pot cultiva si alte plante modificate genetic, care nu au nevoie de intretinere prin ingrasaminte chimice“, spune presedintele Agrostar. „Ne confruntam cu concurenta dura, in special din SUA, unde se cultiva din plin. Toti cetatenii europeni mancam carne de animale hranite cu cereale modificate genetic. Nu exista nicio dovada ca ar dauna sanatatii.“
PARERI CONTRA
– Culturile MG reprezinta o industrie, nu acte de caritate. Valoarea globala a pietei OMG de anul acesta e de 8,3 miliarde de dolari. Dar cu ce pret? „Cand creezi o cultura ce nu poate fi atacata de niciun daunator, acesta nu mai are ce manca si, la randul lui, poate fi sursa de hrana pentru alta vietate. Un intreg lant trofic e in pericol de disparitie“, spune conf. dr. Nastasia Belc, directorul Institutului de Bioresurse Alimentare. Ea considera ca orice fortare nenaturala este imprevizibila.
Efectul asupra sanatatii umane
PARERI PRO
– Lydia Buchtmann, de la Agentia pentru Standarde Alimentare din Australia si Noua Zeelanda, spune ca, de peste zece ani, in America de Nord se consuma cantitati uriase de OMG fara niciun efect daunator. Aproape toate produsele pe baza de porumb, rapita si soia din SUA sunt modificate genetic.
– Chris Leaver, profesor emerit in stiinta plantelor la Universitatea Oxford, este de parere ca testarea produselor MG este mult mai riguroasa decat a oricaror alte produse alimentare. Probabilitatea ca alergenii sa intre in lantul alimentar este „in esenta redusa la zero“. El mai afirma ca persoanele care sufera de colici sau alergii pot beneficia de ultimele descoperiri in domeniu. Un exemplu sunt alunele care nu contin alergeni.
PARERI CONTRA
– Prof. dr. Gh. Mencinicopschi, directorul Institutului de Cercetari A-limentare, spune ca teritoriul OMG apartine incertitudinii stiintifice. „Un organism modificat genetic este o entitate biologica care n-a existat niciodata pe Pamant. Si nu se cunosc inca efectele pe care le poate avea asupra organismului uman, mai ales pe termen mediu si lung.“ Activistii de mediu sunt si mai radicali: „Noi studii independente arata ca porumbul MG e toxic pentru organele interne ale animalelor“, a declarat Gabriel Paun, de la organizatia Agent Green.
Sunt OMG etichetate corect?
PARERI PRO
– Legislatia UE prevede ca OMG-urile si produsele derivate din ele pot fi puse pe piata doar dupa autorizare in baza unei proceduri speciale de evaluare a riscurilor pentru sanatate. Constantin Cerbulescu, presedintele Autoritatii Nationale pentru Protectia Consumatorilor, afirma ca, prin lege, ele trebuie etichetate cu avertizarea: „Acest produs contine organisme modificate genetic“. Dar inca mai sunt producatori care nu se conformeaza.
PARERI CONTRA
– Greenpeace sustine ca testarea masoara continutul proteic de OMG din alimente, astfel incat alimentele foarte rafinate, ca amidonul de porumb si rapita, din care se extrag in totalitate proteinele, nu pot fi testate sau etichetate in consecinta. De aceea, consumatorii nu pot alege in cunostinta de cauza.
– Acum vreo trei ani, Carrefour Romania a raspuns ingrijorarii
publice si protestelor de strada ale organizatiilor nonguvernamentale, retragand un sortiment de paine, despre care primise informatii ca ar contine soia modificata genetic si neetichetata ca atare. In UE, atat alimentele ultra-procesate, cat si mancarea pentru animale care contin OMG trebuie tichetate.
Care e viitorul produselor MG?
La culturi, SUA este lider global, urmata de Argentina, Brazilia si India. Pana anul trecut, Romania ocupa locul al treilea ca suprafata cultivata cu porumb MG, cu peste 7.000 de hectare, dar, astazi, datorita activistilor, dar si agricultorilor, care au constatat ca acesta nu le aduce neaparat mari beneficii, terenurile cu astfel de culturi s-au redus pana aproape de disparitie, sustine Gabriel Paun. Franta, Grecia, Austria, Ungaria si Italia au interzis culturile de acest gen. Totusi, sustinatorii spun ca OMG combat deficitul global de alimente, schimbarile climatice si saracia. Programul Mondial pentru Alimentatie al ONU distribuie ajutoare (inclusiv OMG) in tarile sarace. Jack Heinemann, un expert de la Centrul pentru Cercetare in Biosiguranta de la Universitatea neozeelandeza Canterbury, crede ca e nevoie de o abordare axata pe „biotehnologie corecta“, care „are ca scop reducerea impactului agriculturii, cresterea bunastarii si promovarea inovarii la nivel local“.
Animale modificate genetic in Europa?
Oficialii Uniunii Europene pregatesc calea pentru introducerea animalelor modificate genetic pe piata europeana.
Autoritatile europene au dezvoltat giduri de siguranta pentru introducerea pe piata a animalelor modificate genetic. Acest lucru pregateste aprobarea unor astfel de produse pentru comercializare.
O cercetare Friends of the Earth Europe arata ca pasii facuti pentru a introduce pe piata pestele, porcul sau vaca modificata genetic se fac in ciuda refuzului vanzarii lor de catre marii comercianti. Deasemenea exista si o puternica opozitie din partea consumatorilor pentru OMG-uri.
Mute Schimpf, director al campaniei alimentare la Friends of the Earth Europe, spune ca ideea de a consuma carne sau lapte modifite genetic intoarce pe dos stomacul consumatorului. Cele mai mari supermaketuri din Europa stiu ca este daunator pentru afaceri sa vanda produse de la animale modificate genetic si de aceea nu o vor face. Nici o tara nu permite cresterea de animale modificate genetic pentru productia hranei. Este absurd cum Comisia Europeana a initiat o procedura pentru aprobarea unor astfel de produse.
Laptele, carnea si ouale pentru consum care provin de la animale modificate genetic nu sunt autorizate in nici o tara din lume. Acolo unde s-au realizat cercetari pe animale modificate genetic crescute pentru hrana, testele au fost fara succes si au fost abandonate.
Noile linii directoare, acceptate de Comisia Europeana de la corpul european consultativ pentru riscul asupra hranei (EFSA) si publicate luna trecuta, pregatesc calea pentru animalele modificate genetic deoarece acestea descriu standardele de siguranta necesare inainte ca un animal modificat genetic sa poata fi autorizat in Europa. Aceste linii directoare nu au existat inainte, ceea ce inseamna ca se urmareste autorizarea de catre companiile de biotehnologie. Existenta acestor linii directoare inseamna ca acum companiile de biotehnologie pot sa ceara permisiunea de a dezvolta animale modificate genetic in Europa.
Friends of the Earth Europa a contactat principalele lanturi de supermarketuri din Europa pentru a evalua cat de dispuse sunt acestea sa vand produse de la animale modificate genetic. Raspunsurile au aratat ca majoritarea comerciantilor nu au nici un plan sa vanda carne sau alte produse de la animale modificate genetic.
Utilizări actuale ale biotehnologiilor în agricultură
Fermierii şi crescătorii de animale au manipulat genetic plantele şi animalele încă de acum 10.000 de ani. Fermierii au gestionat procesul de domesticire a animalelor de-a lungul mileniilor, prin mai multe cicluri de selecţie a celor mai bine adaptați indivizi ai speciilor. Această exploatare a variaţiei natural petrecute în organismele biologice ne-a dat culturile, livezile, animalele de fermă şi peştii de crescătorie din ziua de azi, care adesea diferă radical de strămoşii lor timpurii.
Scopul de crescătorilor moderni de animale este acelaşi cu al fermierilor timpurii – de a produce culturi agricole sau animale superioare. Reproducerea convenţională, care aplică principiile genetice clasice bazate pe fenotipul sau caracteristicile fizice ale organismului în cauză, a cunoscut un mare succes în introducerea trăsăturilor dorite în soiuri de culturi sau rase de animale de la rude domestice sau sălbatice. Într-o încrucișare convenţională, prin care fiecare părinte donează descendenţilor jumatate din trăsăturile genetice, pot fi transmise și însușirile nedorite, împreună cu cele de dorit, urmând ca trăsăturile nedorite să fie ulterior eliminate prin reproduceri succesive. Cu fiecare generaţie, descendenţii trebuie să fie testați pentru verificarea evoluției trăsăturilor.
Multe generaţii pot fi necesare înainte de obținerea combinaţiei de trăsături dorite este găsit, în special pentru culturi perene, cum ar fi copacii şi unele specii de animale. Această selecţie pe bază de fenotip este astfel un proces lent, pretențios şi costisitor. Biotehnologia poate face metodele convenţionale mai eficiente.
Ingineria genetică poate fi utilizată pentru a schimba compoziția genetica a plantelor, animalelor și microorganismelor. Numărul genelor izolate disponibile pentru transfer crește pe zi ce trece. În prezent, această tehnologie este folosită în primul rând pentru modificarea recoltelor, dar are și alte aplicații.
Ca şi alte produse, produsele modificate genetic sunt supuse unei perioade de cercetare şi dezvoltare înainte de a fi gata de lansare comercială. Multe dintre ele nu apar ca rezultate ale circuitului normal de cercetare și dezvoltare. Ingineria genetică s-a dovedit a fi mai dificilă şi mai costisitoare decât partizanii ei timpurii se așteptau. Deşi la începutul anilor 1980 biotehnologia a fost privită ca o tehnologie miracol, care urma să inaugureze o nouă eră de abundenţă agricolă, cu daune minime pentru mediu, produsele obținute la început s-au dovedit a fi modeste.
OMG dăunează grav sănătăţii? Cum ajung organismele modificate genetic în farfuriile românilor FĂRĂ CA ACEŞTIA SĂ ŞTIE;
În România, cultivarea plantelor modificate genetic a devenit o raritate odată cu integrarea în Uniunea Europeană. Asta nu înseamnă însă că nu le consumăm indirect, în condiţiile în care animalele din fermele din România sunt hrănite cu furaje modificate genetic produse de americani, brazilieni sau canadieni. Astfel, laptele, iaurtul, brânza, ouăle şi produsele din carne pe care le consumăm zilnic provin, cel mai probabil, de la animale hrănite cu furaje modificate genetic. Care sunt riscurile pentru sănănate, dar şi ce impact ar avea asupra economiei româneşti reluarea cultivării plantelor modificate genetic la scară largă
O parte importantă a furajelor existente la nivel mondial provin din plante modificate genetic, cunoscute şi sub denumirea de transgenice. În Europa ajung anual circa 30 de milioane de tone de hrană, în principal şrot de soia şi boabe de soia modificată genetic, care sunt introduse în alimentaţia animalelor din ferme.
Practic, mare parte din soia, porumbul sau rapiţa de pe piaţa UE sunt importate din Statele Unite ale Americii, Argentina, Brazilia şi din Canada.
Pe mesele europenilor, implicit ale românilor, ajung astfel, lapte, ouă sau brânză de la animale care au fost hrănite cu furaje obţinute din plante transgenice sau chiar produse în procesul de fabricare al cărora a fost introdusă o asemenea materie primă. Dacă în cazul acestora din urmă pe etichete găsim o menţiune care atenţionează consumatorul în legătură cu organismul modificat genetic (OMG) folosit, în cazul laptelui provenit de la o vacă hrănită cu OMG-uri nu este obligatorie o astfel de menţiune.
O problemă pusă în discuţie de mulţi dintre activiştii anti-OMG spune că dacă o persoană consumă OMG-uri atunci sănătatea sa ar avea de suferit. În ultimii 15 ani, la nivel mondial, sute de milioane de persoane au mâncat peste 2.000 de miliarde de porţii de alimente care aveau un conţinut modificat genetic, conform datelor EuropaBio (asociaţia europeană pentru biotehnologii). Oficial, nu a fost semnalat însă niciun caz în care sănătatea consumatorilor să fi fost afectată strict de introducerea în alimentaţie a acestora.
FOTO: Silviu Matei/Mediafax Foto
„Există o foarte bogată documentaţie ştiinţifică ce evidenţiază siguranţa pentru mediu şi pentru sănătatea omului a acestor produse”, a declarat pentru gândul Elena Marcela Badea, profesor universitar dr. biolog.
„Aceste produse sunt mai controlate, mai verificate, sigur mai sănătoase decât altele”, a declarat la rândul său pentru gândul directorul executiv al Asociaţiei AgroBiotech România (asociaţie a producătorilor şi utilizatorilor de biotehnologii agricole din România).
Citeşte şi Cât costă ACELAŞI COŞ de produse la Carrefour, Kaufland, Cora, Auchan, Billa şi Mega Image
Spaniolii şi portughezii, marii amatori europeni ai plantelor modificate genetic
Pentru a fi introduse în cultură în statele membre ale UE, plantele modificate genetic trebuie să primească acordul autorităţilor de la nivel naţional, apoi trebuie ca specialiştii Autorităţii Europene pentru Siguranţa Alimentară (EFSA) să evalueze riscurile lor şi să emită o opinie ştiinţifică trimisă ulterior liderilor Uniunii. Aprobarea în sine este strict politică şi depinde de votul Bruxelles-ului.
În prezent, sunt autorizaţi pentru cultivare pe terenurile agricole ale statelor membre hibrizi de porumb modificat genetic. Sunt aprobate însă pentru import şi procesare în vederea fabricării alimentelor şi a furajelor culturi de porumb, soia, rapiţă, sfeclă de zahăr şi bumbac – toate modificate genetic.
Porumbul aprobat la nivelul UE este dezvoltat pentru a proteja cultura de dăunători şi se află şi în portofoliul unuia dintre cei mai importanţi jucători de pe piaţa românească de profil. Este vorba despre MON810.
„Avantajele acestui porumb vin atunci când sunt probleme cu un anumit dăunător numit Ostrinia Nubilalis. Atunci se pot vedea diferenţele de producţie între un porumb convenţional şi un porumb modificat genetic”, a declarat pentru gândul Mihaela Vasile, public affairs specialist Monsanto.
Cartoful modificat genetic Amflora, care poate fi folosit la fabricarea diferitelor produse precum hârtia, a fost interzis de către Tribunalul Uniunii la finalul anului trecut, deşi primise iniţial aviz favorabil de cultivare.
Potrivit celor mai recente date, aferente anului 2010, cei mai mari amatori europeni de plante transgenice sunt spaniolii şi portughezii. Aceştia se aflau la acea dată pe primele locuri între cele opt state membre UE care cultivau plante modificate transgenic pe o suprafaţă totală de 91.438 de hectare.
CLICK pentru a mări – situaţia însămânţărilor de plante modificate genetic în anul 2010
Tot în 2010, România cultiva porumb modificat genetic pe 822 de hectare. În 2014, cei doi mari jucători de pe piaţa de seminţe care au în portofiliu un astfel de porumb, Monsanto şi Pioneer, au culturi de circa 1.000 de hectare. Suprafaţa cultivată cu porumb în România anual ajunge însă la 2,6 milioane de hectare.
„Fermierii care aleg să cultive acest porumb modificat genetic au nevoie de autorizaţie de la Direcţia Agricolă. După ce primeşti autorizaţia, compania Monsanto livrează acest porumb. După semănat se fac iar câţiva paşi de trasabilitate şi fermierul respectiv trebuie să declare suprafaţa cultivată la Direcţiile Agricole, respectiv noi le declarăm la Ministerul Agriculturii”, ne-a explicat reprezentantul Monsanto.
Porumbul modificat genetic nu creşte mai repede, ci doar rezistă la atacul unui dăunător. „Este un porumb mai sănătos, cu mai puţine micotoxine. Micotoxinele sunt produse care pot aduce cancer. Poate vă aduceţi aminte de povestea cu aflatoxinele în lapte. Un porumb care are o rezistenţă la Ostrinia şi care are acest atac de dăunător poate avea mai puţine aflatoxine. Este mai sănătos„, susţine, totodată, Mihaela Vasile.
Recoltele sunt utilizate, de obicei, ca hrană pentru animale sau sunt comercializate.
Peste 929 de milioane de euro pierdute de agricultori
Dacă ar adopta porumbul modificat genetic pe suprafeţe mai mari, pentru a proteja culturile de atacurile dăunătorilor mai frecvente în zonele de sud, sud-est şi vest, în funcţie de an şi de condiţiile de climă, România ar obţine 21,5 milioane de euro. Fără acestea, agricultorii pierd în jur de 9,4 milioane de euro pe an, conform unui studiu realizat de Universitatea din Reading din Marea Britanie.
La nivelul statelor membre ale UE, se pierd anual, conform aceluiaşi studiu realizat în anul 2011, până la 929 de milioane de euro pentru că nu se cultivă plante transgenice.
Sursă: EFSA/YouTube
Spre exemplu, cultivarea bumbacului ar putea aduce aproape 21 de milioane de euro pe an, în timp ce însămânţarea terenurilor cu rapiţă ar putea plusa cu până la 318 milioane de euro.
România, un caz aparte în UE
Înainte ca ţara noastră să devină membră a UE, cultivarea plantelor modificate genetic era un lucru normal în România. Până în anul 2006, pe câmpurile româneşti se putea găsi soia transgenică rezistentă la ierbicidul glifosat.
Tot la acea vreme, România era una dintre cele nouă ţări din lume unde se cultiva soia modificată genetic. Aceasta ocupa mai bine de 137.000 de hectare. Astfel, 69% din suprafaţa pe care era cultivată soia era ocupată de soia transgenică.
Agricultorii au fost nevoiţi să renunţe la aceste culturi odată cu intrarea în UE, în anul 2007, pentru că această cultură nu era autorizată. După acest moment, suprafeţele de teren cultivate cu soia în România au scăzut dramatic ajungând să însumeze, în doar doi ani, 53.000 de hectare.
Soia modificată genetic şi cea convenţională sunt identice ca şi compoziţie, după cum explică pentru gândul Elena Marcela Badea. Diferenţa este aceea că soia trangenică un este afectată de un ierbicid.
„Nu există nicio diferenţă în ceea ce priveşte compoziţia chimică”, spune profesorul universitar.
Soia, un furaj important pentru orice fermier, este importată în România în prezent, din Argentina, Brazilia şi Statele Unite. Importurile nu se fac întotdeauna direct. Furajele pot ajunge în ţara noastră şi prin intermediul altor state membre UE.
În UE nu se mai cultivă la această oră soia, chiar dacă România ar avea un potenţial mare la acest capitol. Se consumă însă, în continuare, soia modificată genetic.
România era, în 2008, şi una dintre cele şapte ţări membre UE care cultiva porumb modificat genetic, singura plantă autorizată de liderii europeni la cea dată. Celelalte state erau Spania, Cehia, Portugalia, Germania, Polonia şi Slovacia.
Ce părere au europenii despre OMG-uri
Rezultatele unui Eurobarometru realizat în anul 2010 arată că 45% dintre români sunt foarte preocupaţi de siguranţa alimentară, la egalitate cu vecinii bulgari. Între locuitorii statelor membre ale UE, cei care se preocupă cel mai mult de siguranţa alimentelor sunt ciprioţii (75%) şi spaniolii (54%).
Sursă: Eurobarometru
Tot la aceeaşi dată, 19% dintre europeni asociau cu alimentele pericolul substanţelor chimice şi al pesticidelor, în timp ce doar 8% se temeau de organismele modificate genetic.
Americanii sunt cei mai mari cultivatori de plante modificate genetic
La nivel mondial 17,3 milioane de fermieri cultivau în anul 2012 plante modificate genetic, iar numărul acestora se afla în creştere faţă de anul anterior, potrivit datelor EuropaBio. Cei mai mulţi dintre aceştia erau agricultori din state aflate în curs de dezvoltare.
Tot la nivel mondial, 170,3 milioane de hectare erau cultivate cu plante modificate genetic în 28 de state. Suprafaţa era mai mare decât întreaga suprafaţă a terenului arabil din Uniunea Europeană.
CLICK pentru a mări – situaţia plantelor modificate genetic în lume şi ţările în care acestea sunt cultivate cel mai mult
Americanii, brazilienii şi argentinienii sunt consideraţi a fi cei mai mari cultivatori de plante transgenice. Zeci de milioane de hectare de teren sunt cultivate anual cu soia, porumb sau cartofi modificaţi genetic.
CLICK pentru a mări – harta marilor cultivatori de plante modificate genetic la nivel mondial
Orezul auriu modificat genetic, proiect umanitar în Asia
Oamenii de ştiinţă nu au modificat plantele doar pentru a le veni în ajutor agricultorilor, ci şi pentru a le îmbunătăţii calităţile nutritive şi chiar pentru a le transforma în medicamente.
Un exemplu în acest sens este aşa-numitul „orez auriu”, un proiect umanitar care ar putea ajuta mii de persoane din Asia. Orezul auriu, care are un conţinut ridicat de beta-caroten, a fost gândit pentru a combate deficienţele de vitamina A ce duc la orbire şi în cazuri extreme la moarte. Zilnic 3.000 de bebeluşi mor şi 500.000 orbesc din cauza lipsei vitaminei A din alimentaţie, conform datelor EuropaBio.
„Universităţi din Europa au demarat acest proiect public. Au contribuit şi companiile cu gene. Au creat soiuri de orez aflate acum în câmpuri de testare din Thailanda şi în mai multe ţări din Asia. Este un proiect umanitar”, ne-a explicat Badea.
Plantele modificate genetic ar putea, peste câţiva ani, să ne scape şi de boli. „Este un domeniu extrem de dinamic prin care omul încearcă să producă medicamente ieftine şi implicit accesibile cu ajutorul plantelor”, ne-a mai spus ea.
„Probabil vor mai dura câţiva ani până când vom consuma medicamente produse de plante transgenice, pentru că medicamente produse de bacterii modificate genetic consumăm de câţiva zeci de ani”, a mai adăugat profesorul universitar.
Organismele Modificate Genetic sunt toxice!
Cancer, leucemii și malformații – boli aparute in urma consumului de organisme modificate genetic (OMG)
In America, cuvantul “Monsanto” provoaca fiori: este cea mai mare companie din domeniul modificarii genetice a plantelor de cultura agricola. In Romania foarte putina lume a auzit de aceasta, desi este din ce in ce mai activa in sectorul agricol. Principalele sectoare de activitate cuprind modificarea genetica a plantelor de cultura – seminte hibride – si dezvoltarea erbicidelor – cel mai cunoscut produs fiind Roundup. Peste 400 de pesticide sunt aprobate pentru utilizare in alimentele care ajung pe mesele noastre, si in fiecare an milioane de tone sunt aruncate asupra terenurilor de cultura, padurilor, pajistilor si campurilor unde cresc alimentele cu care ne hranesc, atat in tara cat si inafara. La o singura masa, o persoana poate consuma cu usurinta o duzina de reziduuri de diferite chimicale neurotoxice sau cancerigene.
Ce sunt OMG-urile Organisme Modificate Genetic ?
Inginerii biotehnici din laboratoarele Monsanto – o companie gigant Americana specializata in inginerie biotehnica – intrepatrund genele plantelor cu compusi chimici din familia persticidelor si ierbicidelor astfel incat plantele sunt protejate din generatie in generatie de daunatori. Majoritatea produselor de larg consum din Europa si mai ales din SUA contin o forma sau alta de plante modificate genetic, precum soia, porumb, rapita, sau bumbac. Ingerarea unui anume ierbicid – folosit cu precadere in culturile de soia (Roundup) duce in timp la modifcari ale celulelor din corp si la accelerarea dezvoltarii tumorilor maligne si a altor forme de cancer.
Cu alte cuvinte, pe masura ce planta creste, aceasta contine deja gene ale compusilor toxici folositi in vederea maximizarii profitului corporatiilor si fermierilor industriali. Cateva tari au respins astfel de forme de cultura industiala a plantelor, din cauza faptului ca nu exista suficiente studii ale efectelor consumului acestor plante pe termen lung si se opun importurilor de vegetale si produse lactate din SUA. Din pacate,in Romania s-a inceput deja cultivarea industriala a plantelor initial la o ferma experimentala situata intre Calarasi si Slobozia dar si in cadrul fermelor private, o data cu venirea in tara a concernului german de produse chimice, BASF.
Gandeste-te la asta: daca peste jumatate din produsele din hipermarket contin pesticide pe care nu le poti detecta si care nu apar inscriptionate pe etichete si in zece ani ,de exemplu, afli ca ai o anume forma de cancer?
Spre exemplu, in SUA, majoritatea produselor ce contin soia, porumb, rapita sau bumbac nu au niciun fel de inscriptie cu privire la provenienta ingredientelor, daca acestea au fost sau nu modificate genetic. In lume, peste 77% din culturile de soia sunt modificate genetic. Gandeste-te cate produse contin la ora actuala soia sau derivate ale acesteia – de la indulcitori si creme pentru prajituri pana la margarina si produse semipreparate.
Ca si cum am pune sare pe rana, pesticidele din OMG nu doar omoara nutrientii din alimente, dar omoara si semintele plantei, astfel incat aceasta nu se poate reproduce, asa cum ar face in conditii normale. Dupa un an, noi seminte trebuie cumparate din laboratoarele Monsanto pentru o noua cultura de plantele modificate genetic. Totul face parte dintr-o schema uriasa de miscare a banilor.
Solutia? consumul de alimente in stare naturala, de la producatori locali sau provenite din aagricultura bio. Daca consideri ca este prea scump, gandeste-te la cat te-ar costa operatia de extirpare a unei tumori sau la cate sedinte de chimioterapie ai fi expus.
Gigantul semintelor Monsanto a castigat mai mult de 23 de milioane de dolari din procesele cu sute de mici fermieri acuzati ca au replantat semintele modificate genetic ale companiei. Procesele se refera la brevetele Monsanto, care incearca sa impiedice fermierii sa replanteze culturile crescute din semintele companiei. Conceptul a fost numit “oligarhia semintelor” de catre studiul intitulat “Gigantii semintelor vs fermieri”.
Puseurile filantropice ale magnatului american Bill Gates nu se limitează la controversatele campanii de vaccinare întreprinse în țări africane și asiatice, menite, pe hârtie, să eradicheze maladii ale lumii a treia. Aceeași fundație a patronului Microsoft și a soției sale își continuă opera de binefacere, sponsorizând răspândirea semințelor modificate genetic în țări din lumea a treia. Informația a trecut neobservată, așa cum s-a întâmplat și în 2010, când familia Gates a investit 23 de milioane de dolari pentru a achiziționa 500.000 de acțiuni la compania agricolă americană Monsanto, cel mai mare producător de organisme modificate genetic din lume. Devine clar însă că interesul pentru acțiuni „umanitare” de acest gen se moștenește în familia Bill Gates. Tatăl fondatorului Microsoft, William H. Gates Sr., a fost bine conectat la gruparea „Planned Parenthood” (Planificare familală). Organizația promova ideea că rasa umană trebuie purificată prin eugenie, adică prin măsuri genetice de genul sterilizării sau al selecției părinților.
Pentru a fi și mai convigător, Bill Gates a ieșit la CNN pentru a face publicitate organismelor modificate genetic ale companiei Monsanto, pe care le-a numit singura „soluție” de combatere a foametei în lume, ignorând avertismentele Organizației Națiunilor Unite, potrivit cărora acest fenomen nu poate fi eradicat cu organisme modificate genetic, ci prin agricultura tradițională. Contestatarii actelor de binefacere „marca Bill Gates” consideră că, sub paravanul banilor acordați pentru tot felul de campanii, miliardarul american, care ne-a numărat și crede că mai avem puțin și cădem de pe Planetă, încearcă să pună stăpânire inclusiv pe rezervele de hrană ale lumii și, în final, să ne împuțineze.
În horă intră și Cargill, traficantul de copii
Fondatorul Microsoft nu s-a oprit la compania Monsanto, stăpână peste tot ce înseamnă produse modificate genetic. Bill și Melinda au decis să facă echipă cu alt gigant american, Cargill, unul dintre cei mai mari jucători din agribusiness-ul mondial, pentru a aproviziona lumea a treia cu soia modificată genetic. O corporație de al cărei nume se leagă un șir lung de scandaluri și acuzații, începând cu 1970, când Cargill a fost acuzată că a vândut Irakului peste 60.000 de tone de semințe de grâu contaminat cu metil-mercur – incident care a provocat moartea a 90 de oameni -, și până în 2005, an în care compania a fost găsită vinovată de încălcarea directă a legii privind drepturile omului, în cazul copiilor din Mali.Cargill a fost făcut responsabil de trafic de copii, forțându-i să muncească pe plantațiile de arbori de cacao timp de 12-14 ore pe zi, fără niciun ban, fără hrană și fără posibilitatea de a se odihni. Acuzații simliare au fost aduse companiei americane și pentru că a continuat să achiziționeze bumbac din Uzbekistan, deși știa foarte bine că aici copiii sunt folosiți ca sclavi la procesul de cultivare.
Calul troian din Africa
Ca și Monsanto, Gates s-a implicat în ultimii ani într-o acțiune de distrugere a agriculturii rurale, în special prin intermediul AGRA (Alianța pentru o Revoluție Verde în Africa), la care a contribuit cu 264,5 milioane de dolari, în granturi. AGRA a fost și este percepută ca un cal troian în încercarea de a deposeda agricultorii săraci de pe Continentul Negru de semințele tradiționale, pentru a le înlocui apoi cu cele ale unor companii străine, iar în final, cu semințe modificate genetic.
Hormonul bovin de crestere (BGH) este o versiune sintetica, modificata genetic al unui hormon produs la vaci. Scopul acestuia este de a spori productia de lapte a unei vaci chiar si cu 25%. Se estimeaza ca BGH este injectat in 30% din intregul septel de vaci de lapte.
Aprobarea data pentru BGH s-a datorat in mare parte studiului pe cobai facut de corporatia Monsanto (producatorul de BGH ) care a hranit cobaii cu lapte plin de BGH . Initial, nu s-a raportat nici o urma de BGH in sangele cobailor, dar mai tarziu s-a dovedit ca oficialii nu au citit niciodata intregul raport si ca s-a gasit ca 20-30% dintre cobai aveau urme de BGH in fluxul sanguin si unii au dezvoltat chisturi tiroidiene.
A devenit dificil de evitat BGH deoarece nu se impune etichetarea de produse continand BGH. De fapt, Monsanto a ajuta la sponsorizarea legislatiei federale (care a fost adoptata) si care impiedica producatorii de lapte sa isi eticheteze produsele ca fiind fara BGH , chiar si atunci cand acestea sunt lipsite de respectivul hormon.
Aproximativ 2000 de aditivi alimentari – coloranti si aromatizanti artificiali, agenti stabilizatori, de texturare, indulcitori si antimicrobieni sunt permisi in hrana noastra. Proliferarea organismelor modificate genetic este inca un exemplu al efectelor devastatoare ale agribusinessului asupra hranei noastre. Zeci si zeci de companii utilizeaza acum tehnologia de recombinare genetica pentru a produce combinatii genetice nemaivazute.
Daca cumva va inchipuiti ca noi aici in Romania suntem feriti de asa ceva va inselati amarnic. Romania este una din tarile in care se experimenteaza si se introduc usor astfel de alimente. Nu suntem deloc feriti. Organismele modificate genetic se regasesc cu usurinta in cerealele pentru micul dejun, in laptele si produsele lactate de la vacile hranite in acest mod, in chips-uri, biscuiti, painici, fulgi, popcorn, sucuri, dresinguri, ketch-up, mustar, sosuri, cereale, soia, carnea de la animalele hranite cu astfel de culturi etc. Ganditi-va ca Monsato este demult prezent in Romania, iar in anul 2003 a cultivat primele culturi de soia Roundup Ready.
Sistemul nervos central uman este susceptibil de tulburari datorita chimicalelor din alimente, bauturi, bomboane, guma de mestecat si din mediul inconjurator, dar cand fumezi tutun manipulat genetic care contine pesticide inlauntrul plantei insasi, corpul tau este deprimat si disperat dupa alinare, impingandu-te la o “cura” de 20 de minute de tigari pline de chimicale – nicotina. Si astfel secretul suprem al tulburarilor provocate de ciclul vicios si cunoscut drept fumat este in sfarsit dezvaluit.
Monsanto este compania de produse chimice care a facut agentul Orange , un pesticid toxic utilizat pentru distrugerea vegetatiei si uciderea inamicilor in Vietnam. Savantii de la Monsanto “manipuleaza biologic” chimicale toxice specifice impreuna cu rasaduri naturale astfel incat plantele de fapt cresc din pamant cu pesticid ca parte a structurii lor genetice. In aceasta privinta, fermierii pot pulveriza cantitati nelimitate de pesticide toxice pe plante, care nu se vor ofili si nu vor muri. Aceasta forma “bastardizata” de vegetatie este folosita pe trei dintre cele mai larg consumate culturi din America: porumbul, soia si da, frunzele de tutun! Amestecul toxic de RoundUp asigura faptul ca buruienile, viermii, broastele testoase si alte calamitati pentru terenurile agricole nu vor manca sau distruge frunzele de tutun, iar Monsanto si fermierii care utilizeaza otrava acestei firme pot deci procesa mai multe recolte si isi pot extinde imens profiturile.
Guvernele avertizeaza pe toti despre “ce” fac tigarile asupra corpului, dar nu iti vor spune “cum” este facuta vatamarea, sau “cum sa te lasi de fumat”, pe langa faptul ca iei medicamentele despre care ti se spune “este ok sa fumezi, cat timp iti iei medicamentele”, dar nu iti spun despre “efectele secundare incluzand sentimente suicidale”.
Cei mai multi fumatori vor sa se lase, sau chiar au puterea de vointa. Dar nu este o chestiune psihologica faptul ca ei nu pot sa se lase, si nici nu exista vreun patch, guma cu nicotina, sau hipnoterapie care sa le poate detoxifia corpurile de aceasta oribila doza de chimicale.
Astfel, organisme internaţionale de tipul O.N.U., UNESCO, Organizaţia Mondială a Comerţului, Organizaţia Mondială a Sănătăţii etc., sub pretextul unor „scopuri nobile” – pacea şi dreptatea universală, justiţia socială, combaterea epidemiilor, a sărăciei, războaielor – ne somează să urmăm o serie de reguli şi standarde universale de comportament care nu fac altceva decât să suspende atât libertatea statelor naţionale, cât şi libertatea personală a oamenilor.
Ni se spune că, pentru o mai mare siguranţă personală şi pentru combaterea terorismului, va trebui să acceptăm să fim urmăriţi permanent prin intermediul cipului biometric.
Controlul producţiei şi comercializării alimentelor
Ce este Codex Alimentarius? Un organism internaţional, creat în 1963 sub egida O.N.U., a Organizaţiei Mondiale a Sănătăţii şi a Organizaţiei pentru Alimente şi Agricultură. Formal, scopul său este de a stabili acele reguli, standarde alimentare şi coduri de practică ce se referă la producerea, siguranţa şi igiena alimentelor, precum şi condiţiile comercializării lor. Tot formal, aceste reguli sunt adoptate de o serie de comitete şi organizaţii, pe baza unor studii ştiinţifice. În realitate, deciziile sunt luate în spatele uşilor închise, iar „studiile ştiinţifice” sunt realizate de marile companii internaţionale care deţin poziţii de oligopol şi vor să îşi impună agenda pe plan mondial.
Pe lângă dezvoltarea agresivă din interiorul S.U.A., industria O.M.G. a profitat de poziţia super-puterii mondiale pentru a îşi impune interesele în întreaga lume – evident, sub masca „comerţului liber” şi a „ajutorului umanitar”. Astfel, sub pretextul „ajutorului umanitar”, industria O.M.G. din S.U.A. a găsit o piaţă de desfacere în ţările sărace ale lumii prin intermediul „Programului Alimentar Mondial” al O.N.U. Cu alte cuvinte, surplusul producţiei de organisme modificate genetic, care nu mai putea fi comercializat în S.U.A., a fost cumpărat de O.N.U. pentru a fi trimis în ţările africane. O adevărată tragedie a rezultat în momentul în care una din aceste ţări, Zambia, a refuzat să mai primească porumb modificat genetic, marca Monsanto, de la O.N.U.
O.M.G. au început să intre pe piaţă începând cu anii 1990, mai ales în S.U.A. De altfel, este extrem de grăitor felul în care ele s-au impus pe piaţa americană. S-a descoperit că decizia legalizării comerţului cu O.M.G. s-a luat după o rundă de întâlniri secrete între preşedintele de atunci, George Bush Sr., şi şefii companiei Monsanto, cel mai mare producător de O.M.G. din lume. În mod şocant, executivul american a impus comercializarea O.M.G.-urilor fără să solicite realizarea vreunui test asupra riscurilor de sănătate ale produselor, asupra siguranţei lor şi, de asemenea, fără să ceară menţionarea pe eticheta produselor a faptului că alimentele sunt modificate genetic! Doctrina ce stă la baza unei astfel de practici se numeşte a „echivalării substanţiale”, ceea ce înseamnă că, practic, O.M.G. sunt considerate în Statele Unite identice cu cele naturale – de aici reiese că nu au nevoie de teste şi nici de etichetare specială. Drept urmare, cetăţenii americani nu pot şti dacă ceea ce consumă este natural sau modificat genetic. Această doctrină a fost urmată de toţi preşedinţii americani, inclusiv de Barack Obama, ducând la proliferarea afacerilor cu O.M.G. ale giganţilor Monsanto, Dow Chemicals şi DuPont (potrivit Global Research, 2009).
Comisia Europeană a încercat, în mod repetat, să determine statele naţionale să renunţe la restricţiile puse asupra O.M.G.. Atât în anul 2006, când O.M.C. a luat decizia în favoarea S.U.A., cât şi în mai 2009, oficialii europeni au căutat să înlăture stavila pusă de guvernele naţionale în calea O.M.G. Comisia Europeană, sub pretextul protejării populaţiei de alimentele „nesigure”, a elaborat o serie de directive europene care, de fapt, legalizează folosirea culturilor O.M.G. Aceste standarde nu fac altceva decât să repete, pe plan european, jocul Codex ce se desfăşoară pe plan mondial. Comisia Europeană devine o instituţie tutelară care, pentru a impune culturile O.M.G., pretinde că le va garanta calitatea şi siguranţa medicală. Suntem siliţi, aşadar, să dăm un gir necondiţionat instituţiilor europene, care ne învaţă ce este sănătos să mâncăm şi ce avem voie să cumpărăm.
Logica legitimării unor produse sau tehnici extrem de periculoase pentru om introduse prin intermediul directivelor europene de standardizare se regăseşte şi în alte cazuri, cum este cel al cipurilor RFID.
Concluzii
Alimentele modificate genetic sunt adevărate bombe alimentare cu efecte adverse asupra oamenilor încă neştiute (având în vedere că sunt folosite doar de circa 15 ani). Ele sunt justificate de elitele mondialiste (conducătorii O.M.C., Codex Alimentarius, Comisia Europeană, şefii statelor europene) prin „combaterea foametei”, fiind descrise ca o soluţie miraculoasă la „pericolul suprapopulării planetei”. Acesta este un fals pericol, ce ţine de propaganda malthusiană care vede în sporul demografic o catastrofă şi consideră reducerea numărului de oameni de pe planetă un obiectiv necesar. Un consilier al reprezentantului S.U.A. pe plan exterior, Hillary Clinton, declara: „Trebuie să facem ceva pentru micşorarea ratei natalităţii. Pământul nu mai poate suporta atât de mulţi oameni. În prezent, există aproximativ 6,5 miliarde de oameni pe întreg globul, iar populaţia este în continuă creştere. Trebuie să inventăm modalităţi noi de a raţionaliza apa şi de a multiplica sursele de hrană” (Nina Fedoroff, în Cotidianul). „Multiplicarea surselor de hrană” este tocmai industria O.M.G.!
Iată, aşadar, rolul lui Codex Alimentarius şi al directivelor europene legate de hrană: raţionalizarea apei şi a mâncării, înlocuirea alimentelor naturale cu cele modificate genetic. În prima parte am insistat mai mult asupra modului în care prin „standardele” Codex Alimentarius sunt promovate produse alimentare modificate genetic, observând că guvernul SUA şi Comisia Europeană sunt cei doi actori de talie mondială care promovează în mod agresiv organismele modificate genetic, în beneficiul marilor carteluri (cum este producătorul Monstanto) şi în dauna micilor fermieri. În timp ce oficialii Codex consideră vitaminele şi suplimentele naturale potenţial dăunătoare pentru sănătatea noastră, elaborând, pentru aceasta, tehnici de „evaluare a riscului” pentru a limita folosirea lor, impun lumii întregi standarde conform cărora alimentele modificate genetic cu pesticide toxice sunt numai bune pentru sănătatea noastră.
Cu alte cuvinte, în accepţia oficialilor mondialişti, ne punem viaţa în pericol atunci când luăm cinci pastile de vitamina C, însă atunci când mâncăm porumb modificat genetic cu DDT (pesticid toxic care provoacă diabet, cancer, precum şi mari dereglări hormonale ce pot duce la naştere prematură, probleme legate de alăptare etc.) ne aflăm în siguranţă.
ONU a creat Comisia Codex Alimentarius (sau Codex) in 1963 prin intermediul Organizatiei pentru Alimente si Agricultura (OAA) si a Organizatiei Mondiale a Sanatatii (OMS), pentru a promova controlul alimentelor si practicile corecte in comertul global cu alimente. Comisia Codex Alimentarius este o organizatie inter-guvernamentala cu 170 tari membre. Comisia coordoneaza activitatea unor organizatii guvernamentale si ne-guvernamentale (ONG-uri) in ceea ce priveste standardele alimentare. Majoritatea ONG-urilor internationale participante la intrunirile Codex-ului reprezinta corporatii trans-nationale. Organizatiile ne-guvernamentale au statut de observatori dar nu au drept de vot.
Codex-ul a devenit principala organizatie internationala care stabileste standardele in comertul global cu alimente si este gazduit de sediul central al OAA din Roma.
Codexul mai cuprinde 30 de comitete si organizatii inter-guvernamentale gazduite de diferite tari, fiecare ocupindu-se de aspecte specifice ale productiei de alimente, de la brinzeturi, cereale, produse din carne, mincare organica, alimente modificate genetic (GM), aditivi alimentari, suplimente alimentare, pesticide etc. pina la igiena alimentelor.
Aceasta se petrece pe fondul unei campanii (sustinute de guverne si de companii biotech precum Monsano) campanie bazata pe informatii false cum ca produsele modificate genetic nu au efecte negative si sunt necesare asigurii necesarului de hrana al lumii.
Totul se bazeaza pe dezinformare (voita sau nu) si daca noi, publicul, nu ne opunem, comercializarea produselor continind doze extrem de scazute de vitamine si minerale precum si a alimentelor modificate genetic, va deveni norma obligatorie pentru toti. Contrar multor dezinformari in ce priveste Codexul, acesta se ocupa numai de alimente si nu de medicamente. Se ocupa deci cu fiecare aspect al alimentatiei incluzind alimentele modificate genetic, aditivi alimentari, pesticide s.a.
Se pare ca pe viitor Codex va aproba tot mai mult utilizarea de aditivi alimentari, a alimentelor modificate genetic, va cobori standardele in privinta produselor “organice”, va reduce dozajele suplimentelor alimentare (numai sub dozajele respective vor fi considerate suplimentele ca fiind alimente si nu medicamente). Totodata se va limita folosirea ingredientilor, inclusiv vegetali, care pot fi considerati alimente sau suplimente alimentare.
Aceste schimbari se intentioneaza sa se petreaca treptat, pe parcursul mai multor ani, in asa fel incit oamenii sa aiba timp sa se obisnuiasca. Si totul cu ajutorul mediei care pune sub semnul intrebarii utilitatea suplimentelor alimentare bazindu-se pe studii irelevante sau interpretate gresit. Astfel, se incearca conditionarea publicului pentru a accepta vremea cind suplimentele vor fi retrase de pe piata.
Întreaga omenire suferă de un “cancer”: lăcomia corporaţiilor
Ca nişte persoane virtuoase, ne aşteptăm ca astfel de corporaţii să acţioneze cu un simţ al decenţei umane fundamentale. Ne aşteptăm ca aceste organizaţii să se comporte în limitele respectării vieţii umane, a unor practici oneste şi promovând o ştiinţă de încredere. Sperăm, cu naivitate, ca aceste corporaţii să acţioneze ca nişte fiinţe umane decente.
Dar nu se întâmplă acest lucru. În căutarea profitului cu orice cost, acestea încalcă principiile de bază ale calităţii. Trădează umanitatea. Distrug viaţa. Otrăvesc natura şi făcând acest lucru, ameninţă viitorul unei vieţi durabile pe planeta noastră.
Acţiunile Monsanto sunt realizate cu scopul de a maximiza profiturile companiei, nu pentru a ajuta oamenii. Întregul său model “seminţe şi ierbicide” este proiectat pentru“a prinde” fermierii într-un sistem al dependenţei economice, pentru a transforma agricultorii în servitori care nu se mai pot întoarce niciodată la agricultura tradiţională după ce solul lor a fost distrus cu Roundup.
Produsele Monsanto compromit şi încalcă dreptul la viaţă. Porumbul modificat genetic al companiei conţine în fiecare ştiulete o substanţă chimică toxică. Tocmai acest tip de porumb este oferit oamenilor spre consum.
- Secrete bine păzite
Monsanto cheltuie milioane de dolari în încercarea lor de a învinge Propunerea 37 din California, un proiect de lege care ar impune indicarea pe etichetele alimentelor a produselor modificate genetic.
Însă, Monsanto şi alte companii, precum cele care deţin Larabar, Silk şi Kashi, nu îşi doresc ca noi, consumatorii finali, să ştim adevărul despre ce produse modificate genetic există în alimentele pe care le cumpărăm. De asemenea, cheltuie sume uriaşe de bani pentru a încerca să învingă Propunerea 37 astfel încât companiile alimentare să poată păstra în continuare acest secret murdar despre otrava din mâncarea noastră.
Concret, aceste companii nu îşi doresc ca tu să ştii ce mănânci. De ce? Pentru că mănânci otravă.
- Dominaţia tehnologiei
Monsanto nu crează tehnologie, pentru ca apoi să împărtăşească descoperirile lor cu agricultorii. În schimb, compania îşi brevetează seminţele modificate genetic şi pretind drept de proprietate asupra lor. Acest brevet este folosit pentru a înlănţui agricultorii! Atunci când seminţele modificate genetic Monsanto au fost purtate de vânt pe câmpurile agricultorilor care încearcă să evite cultivarea produselor genetic, compania a folosit “drepturile” sale de brevetare pentru a-i da în judecată pe fermieri susţinând că aceştia “au furat” proprietatea Monsanto.
- Distrugerea mediului
Ierbicidul Roundup devastează solurile, le contaminează şi le face incapabile să producă culturi sănătoase folosind metode de agricultură tradiţionale sau organice. Odată ce o parcelă agricolă este distrusă cu Roundup, acel agricultor este pentru totdeauna sclavul unui protocol de agricultură bazat pe chimicale. Nu este sănătos, este un dezastru pentru mediu şi producţia reală a terenului este MAI MICĂ decât a câmpurilor pe care s-a utilizat agricultura organică, pe o perioadă de cinci ani sau mai mult.
Prin încurajarea agriculturilor de a stropi milioane de hectare de teren agricol cu Roundup, Monsanto este angajat într-o conspiraţie de a distruge moştenirea noastră agricolă şi ne transformă pe toţi în “sclavi ai mâncării” care trebuie să plătească tribut companiei Monsanto.
- Frauda ştiinţifică în locul adevărului ştiinţific
Aşa-numita “ştiinţă” care provine de la Monsanto este una dintre cele mai înşelătoare care a fost fabricată vreodată de o corporaţie. În loc să testeze pe animale produsele modificate genetic pe o perioadă lungă de timp, cercetătorii finanţaţi de Monsanto au testat produsele pentru o perioadă de aproximativ 90 de zile şi apoi au declarat într-un mod categoric că alimentele sunt “sigure” pentru un consum pe toată durata vieţii.
Nu e de mirare că nu au realizat teste pe o perioadă mai lungă: Adevărata accelerare a tumorilor canceroase a apărut la şoareci după limita de 90 de zile.
Monsanto a “cumpărat” nenumăraţi cercetători, experţi, jurnalişti şi politicieni. Însă, mituirea acestora nu modifică în nici un fel realitatea. Otrava din porumb este tot otravă în porumb, chiar dacă plăteşti un grup de oameni de ştiinţă să declare altceva.
- SCHIMBAREA de care avem nevoie cu adevărat: Corporaţii responsabile
Ceva este foarte greşit în ceea ce priveşte comportamentul corporaţiilor din întreaga lume, iar Monsanto este doar una din miile de companii care demonstrează o atitudine extrem de iresponsabilă şi distructivă.
Politica acestora duce lipsă de ceva: UMANITATE. Desigur, corporaţiile sunt foarte bune la generarea de profituri, la optimizarea logisticii, producţie, marketing etc. Dar, unde este umanitatea în toate aceste lucruri?
Nu poate fi găsită nicăieri. Corporaţiilor nu le pasă CINE suferă, CE distrug, CUM se comportă sau CÂT DE DEPARTE trebuie să meargă pentru încă un dolar.
Există companii care se angajează în cele mai josnice comportamente anti-umane pe care ţi le poţi imagina, inclusiv folosirea copiilor mici drept cobai pentru vaccinuri, testarea secretă a bolilor pe deţinuţi, falsificarea constantă a dovezilor, mituirea doctorilor, minciunile spuse autorităţilor de reglementare, eforturile depuse pentru a împiedica consumatorul să aibă acces la produse convenabile, invetarea unor boli fictive pentru a face reclamă unor medicamente toxice şi chiar angajarea unor firme de PR pentru a răspândi minciuni şi informaţii greşite online prin intermediul reţelelor de socializare şi websiteuri.
O corporaţie fără UMANITATE este ca o tumoare canceroasă. Vrea să adune tot mai multe resurse, pentru a creşte cât mai mare, până când omoară tot. Aceasta este dorinţa înnăscută a fiecărei mari companii de care am auzit: creşte, distruge competiţia şi DOMINĂ! Chiar dacă asta înseamnă să omori viitorul.
Cum ar fi dacă nu ar mai cumpăra pesticide, medicamente, cosmetice şi produse de îngrijire personală pline de toxine? Sau dacă ar renunţa dintr-o dată la tot ce înseamnă băuturi carbogazoase şi aspartam?
Rusia îşi suspendă importurile de porumb modificat genetic de la Monsanto, după un studiu şocant
Rusia şi-a suspendat importurile de porumb modificat genetic comercializat de gigantul american al industriei agroalimentare Monsanto, după publicarea unui studiu şocant privind toxicitatea uneia dintre culturi.
Cartoful, situat pe locul trei in lume ca si productivitate,reprezinta o importanta sursa de hrana, furaj, amidon, bioetanol si mai recent chiar de compusi cu importanta farmaceutica. Pentru aplicarea politicii de introducere a bioetanolului principala problema a EU este asigurarea suprafetei agricole cultivate, de aceea orice ameliorare a plantelor de cultura care reduce competitia pentru suprafetele agricole va reprezenta un beneficiu pe termen lung pentru agricultura. In Europa cultura cartofului este afectata mai ales de mana tarzie si gandacul de Colorado (acesta din urma producand pierderi indeosebi in Estul Europei), la care se adauga pirderile provocate de virusuri. De exemplu, virusul Y (PVY) a dezvoltat noi linii virulente ce pot duce la pierderea productiei pana la 90%.
Schimbarile climatice tot mai frecvente ridica si ele noi probleme pentru agricultura si ca urmare si pentru cultura cartofului. Metodele biotehnologice reprezinta noi oportunitati pentru ameliorarea cartofului, putand sa contribuie, intr-un timp mult mai scurt decat ameliorarea clasica, la rezolvarea unor astfel de probleme, cum ar fi rezistenta fata de boli si daunatori sau rezistenta fata de factori de stres abiotic. In acest proiect ne-am propus aplicarea unor metode biotehnologice complexe pentru ameliorarea rezistentei cartofului.
Strategiile biotehnologice propuse sunt: 1) utilizarea plantelor hibrizi somatici deja existenti (900 hibrizi somatici si generatii back-cross BC1, BC2), pentru a caracteriza, intelege si a selecta la nivel molecular (MAS, GISH, FISH) caracterele multiple de rezistenta cantitativa (fata de mana tarzie, gandacul de Colorado si PVY); 2) folosirea transferului de gene pentru a obtine cartof rezistent la PVY fara gene marker si analiza acestor clone pentru alte caractere de rezistenta. Transformarea genetica cu o caseta in agrafa de par, fara gene marker, pentru obtinerea plantelor rezistente la PVY se propune a fi folosita si pentru soiuri de cartof ce ar putea reprezenta sursa de bioetanol, pentru o mai buna acceptare de catre publicul larg.
Prin combinarea mai multor metode biotehnologice se prevede nu numai transferul acestor caractere de rezistenta in genofondul cartofului, dar si o mai buna intelegere a mecanismelor implicate.
Selecţia şi ameliorarea animalelor domestice
Cuvinte-cheie– rase, animale, tipuri, linii, familii, adaptare, aclimatizare, creştere, dezvoltare, lege, longivitate, metode de testare, prepotenţă, tip de constituţie, conformaţie corporală, selecţie, ameliorare, stres, genotip, fenotip, bonitare, potrivire, efectul selecţiei, corelaţie, heretabilitate, dispersie, serie variaţională, media, autenticitate, rasă pură, hibridare, încrucişare, viabilitate, heterozis, inbriding, lucrul de prăsilă, registru genealogic, informaţie, baza de date, tehnologie ecologică.
Planul studierii temei:
Originea şi evoluţia animalelor domestice, ştiinţa despre rase
Importanţa zootehnică a originii animalelor domestice. Rase de animale şi clasificarea lor. Structura rasei: creatură, tipuri intrarasiale zonale şi de elită, linii, familii. Adaptarea şi aclimatizarea raselor. Principalele rase de animale domestice în Republica Moldova. Rase de import folosite pentru ameliorarea raselor autohtone.
Aprecierea valorii productive a animalelor
Creşterea şi dezvoltarea animalelor domestice. Legea N. Cervinschi – A. Maligonov. Factorii de influenţă asupra creşterii şi dezvoltării animalelor domestice. Pubertatea şi maturitatea fiziologică a animalelor domestice. Longevitatea de prăsilă şi productivă. Selecţia animalelor pentru sporirea longevităţii productive. Caractere productiv-utile ale animalelor şi metodele de determinare. Factorii de influenţă asupra productivităţii animalelor domestice. Valoarea nutritivă şi compoziţia chimică a principalelor produse de origină animalieră.
Metodele de testare a animalelor domestice: după ascendenţă, rudele colaterale, productivitate proprie, calităţile descendenţilor. Prepotenţa reproducătorului, importanţa pentru selecţie. Metodele şi importanţa aprecierii exteriorului şi interiorului la animalele domestice. Tipurile de constituţie şi de producţie a animalelor. Conformaţia corporală. Valoarea de prăsilă şi producţie a animalelor, metode de apreciere. Aprecierea şi selectarea animalelor pentru tehnologia industrială. Tipurile de activitate a sistemului nervos la animale domestice. Stresul. Teoria lui Selie despre stres. Tipuri de rezistenţă a animalelor domestice la factorii de stres.
Selecţia şi împerecherea
Noţiunea de genotip şi fenotip. Culoarea învelişului pilos la animale şi importanţa ei în selecţie şi ameliorare.
Interrelaţia între selecţie naturală şi artificială în creşterea animalelor. Formele de selecţie în zootehnie. Bonitarea animalelor domestice. Importanţa zootehnică a potrivirii perechilor. Tipuri de potrivire. Efectul selecţiei. Intervalul între generaţii. Importanţa zootehnică a corelaţiei genetice dintre caractere productiv-utile. Repetabilitatea caracterilor şi importanţa ei în selecţie. Ereditarea caracterelor calitative şi cantitative. Coeficientul de heretabilitate şi repetabilitate.
Serii variaţionale. Tipuri de distribuţie a seriei variaţionale. Legea lui Hardy-Weinberg şi aplicaţia ei practică în selecţia animalelor. Analiza dispersională. Valoarea medie a caracterelor. Caracteristica mediilor de bază. Indicii variabilităţii şi calcularea lor. Erorile valorilor statistice. Criteriul de autenticitate al diferenţei dintre medii (td). Criteriul chi pătrat.
Particularităţile de selecţie şi potrivire a perechilor la diferite specii de animale domestice, în producerea cărnii şi ouălor de pasăre
Metodele de ameliorare a animalelor
Esenţa biologică şi importanţa zootehnică a metodelor de ameliorare a animalelor domestice. Ameliorare în rasă pură. Creşterea în linii. Ameliorare prin incruciţare. Hibridarea între specii, linii. Linii pure şi specializate. Crosuri de linii. Incrucişare industrială şi esenţa ei. Imbriding-ul şi efectul heterozis în ameliorarea animalelor, influenţa lor asupra productivităţii şi viabilităţii.
Organizarea lucrului de prăsilă
Principalele postulate ale legilor Republicii Moldova „Legea privind selecţia şi reproducţia în zootehnie” şi „Legea Zootehniei”.
Scopul, sarcinile şi metodele lucrului de prăsilă în zootehnie. Elaborarea planului şi organizarea lucrărilor de selecţie şi prăsilă în zootehnie. Scopul şi obiectivele evidenţei zootehnice şi de prăsilă în ferme de creştere a animalelor. Registrele genealogice de Stat în zootehnie, importanţă şi scopul lor. Folosirea tehnologiilor informaţionale în selecţia animalelor domestice. Informaţia, baza de date. Principii de organizare şi aplicare a tehnologiilor pur ecologige în zootehnie.
Genetica animalelor
Cuvinte-cheie– genetică, celulă, genă, cromozomi, hibridare, dominanţă, interacţiunea genelor, ereditatea , localizarea genelor, înlănţuire, hărţi genetice, codul genetic, biosinteză, proteină, sex, heterogameţie, reglare, ontogeneză, mutaţii, boli ereditare, anomalie, grupe sangvine, polimorfism, selecţie, autenticitate.
Planul studierii temei:
Bazele citologice ale eredităţii şi medelismul
Celula şi structura ei. Diviziunea celulei, stadiile şi esenţa genetică. Amitoza, mitoza şi meioza. Gena, evoluţia noţiunii. Cromozomii. Monohibridarea, dihibridarea şi polihibridarea. Tipurile principale de dominanţă. Interacţiunea genelor. Tipurile de interacţiune a genelor nealele: apariţia formelor noi, complimentaritatea, criptomeria, epistaza şi hipostaza, polimeria, pleiotropia.
Teoria cromozomială (morganismul) şi bazele moleculare a eredităţii.
Cromozomii şi ereditatea. Structura chimică a cromozomilor. ADN şi ARN structura lor. Tipuri de ribozome, structura şi funcţia lor. Structura genei şi proprietăţile ei. Localizarea genelor în cromozomi. Înlănţuirea genelor: completă, incompletă, crossig-over-ul. Hărţi genetice (cromozomiale). Metodele de topografiere a genelor. Homo şi heterozigoţie. Codul genetic, proprietăţile lui şi biosinteza proteinelor. Reglarea sintezei proteinelor în celulă.
Genetica sexului
Determinarea cromozomială a sexului. Cromozomii sexelor. Sexul homo şi heterogametic. Determinarea sexului în cazul cînd unul din părinţi este heterogametic. Alte forme de determinare a sexului. Teoria echilibrului în determinarea sexului. Problema reglării sexului la animale. Ereditatea caracterelor legate de sex. Caractere limitate şi caractere controlate de sex. Bazele genetice şi căile de dirijare a ontogenezii animalelor domestice.
Variabilitatea mutaţională
Noţiune despre mutaţii. Mutaţiile genice. Mutaţiile cromozomiale. Mutaţiile genomice: poliploidia, haploidia, aneuploidia. Mutaţiile citoplasmatice. Mutaţiile germinale şi modificaţiile. Mutaţiile letale şi subletale. Legea seriilor omoloage în variabilitatea ereditară. Mutageneza.
Cauzele apariţiei bolilor ereditare şi a anomaliilor. Metodele de determinare a predespoziţiei ereditare ale animalelor la anomalii şi boli. Anomaliile şi bolile ereditare. Ereditatea rezistenţei la boli.
Imunogenetica
Istoria imunogeneticii. Sistemele de grupe sanguine la animale, importanţa lor pentru selecţie. Interrelaţia grupelor sanguine şi caractere productve la animale. Determinarea genotipului animalului după grupele sanguine. Polimorfismul proteic şi aplicarea lui în selecţie. Metodele de determinarea a autenticităţii provenienţei animalelor după grupele sanguine.
Reproducerea animalelor domestice
Cuvinte cheie – reproducţie,biotehnologie, animale, material biologic congelat, organizare, taurine, ovine, suine, cabaline, păsări, aparatul genital, proces sexual, morfologie, reglare, hormoni, femele, masculi, prostoglandine, însămânţare, ovar, căi genitale, spermă, congelare, reflex, spermatogeneză, ovogeneză, sistem, montă, transplantare, clonare, biotehnologie, transgeneză.
Planul studierii temei:
Organizarea reproducţiei animalelor şi producerii materialului biologic congelat
Aspecte tehnico-organizatorice ale procesului de reproducere la animale. Organizarea teritorială administrativă a reproducţiei animalelor la nivel. Organizarea reproducţiei la taurine, ovine, suine, cabaline, păsări.
Bazele biologice ale procesului de reproducere
Geneza aparatului genital mascul şi femel. Desfăşurarea proceselor sexuale. Morfologia aparatului genital. Perioadele vieţii sexuale. Endocrinologia reproducţiei animalelor domestice: Hormonii hipotalamici. Hormonii antihipotalamici şi exstrahipofizari. Hormonii gonadotropi şi utilizarea gonadotropinelor la animale. Hormonii estrogeni şi gestageni. Hormoni sexuali femeli şi masculi. Prostoglandinele.
Ciclul sexual, biologia spermei şi însămânţarea femelelor
Fazele şi stadiile ciclului sexual, modificări morfofiziologice ale ovarului şi căilor genitale. Coordonarea neuro-humorală a ciclului sexual, particularităţile în funcţie de specie. Reflexele sexuale, compartimentul şi tulburări a reflexelor sexuale. Sisteme de montă şi particularităţi pe specie. Spermatogeneza şi biologia spermei. Obţinerea spermei, aprecierea calităţii, refregirarea şi congelarea ei. Esnţa biologică şi importanţa zootehnică a însămînţărilor artificiale la animale domestice.
Particularităţile şi durata perioadei intrauterine la diferite specii de animale. Stadiile embriogenezei. Mortalitatea embrionară. Sterilitatea animalelor domestice, căile de diagnostic şi prevenire. Prolificitatea şi metodele de majorare.
Ingeneria genetică şi biotehnologia
Noţiune despre biotehnologie. Metode biotehnologice în ameliorarea animalelor domestice. Transplantarea embrionilor şi aplicarea ei pentru intensificarea selecţiei. Transgeneza şi clonarea animalelor.
Literatura de specialitate
- Acatov V. i dr. Veterinarnoe acuşerstvo i ghenicologhia.-L.: Colos, 1977.
- Bucătaru N.Genetică.-Ch.:Universitas, 1993.-352p.
- Drăgănescu, S. Ameliorarea animalelor.-Bucureşti: Ceres, 1979. – 620 p.
- Dubinin N. Obsciaia ghenetica.- M.: Nauca, 1986.
- Iliev T. Ameliorarea animalelor.-Chişinău: Universitas, 1992.-220 p.
- Kravčenco N. Razvedenie seliskohozeistvennîh jivothîh.-Moskva: Kolos, 1973.-351 s.
- Krasota V., Lobanov V., Djaparidze T. Razvedenie seliskohozeistvennîh jivothîh.-Moskva, 1990.
- Kabanov V. Svinovodstvo.- M.: Kolos, 2001.
- 9. Mercurieva E. Biometria v selecţii i genetike seliscohozeaistvennîh jivotnîh. – M.: 1970.
- Nicolaev A., Erohin A. Ovţevodstvo.- M. Agropromizdat, 1987.
- Petuhov V., Gudiulin I. Geneticeskie osnovî selecţii jivotnîh. – M.: Agropromizdat, 1989.
- Prudov A., Dudin I. Ispolizovanie golştinskoi porodî dlea intensificaţii selecţii molocinogo scota.- M.: Niva Rossii, 1992.
- Ărnst L., Kravčenco N., Soldatov A. Plemennoe delo v jivotnovodstve. -M.: Agropromizdat, 1987
- Ărnst L., Begucev A., Levantin D. Scotovodstvo. – M.: Agropromizdat, 1992.
- Ărnst L., Sergheev N., Transplantaţia ămbrionov seliscohozeaistvennîh jivotnîh. – M.: Agropromizdat, 1989.
Bibliografie suplimentară
- Glazco V. i dr. Vvedenie v DNK-tehnologhii.- M.: Agrotehinform, 2001.
- Dmitriev N., i dr. Razvedenie seliscohozeaistvennîh jivotnîh s osnovami ciastnoi zootehnii i promîşlennogo jivotnovodstva.- L.: Agropromizdat, 1989.
- Nikitcenco I. Geterozis v svinovodstve. – L.: Agropromizdat, 1987.
- Taftă V., et al. Producţia, ameliorarea şi reproducţia ovinelor.-Bucureşti : Ceres, 1997. – 525p.
Ingineria genetica este o stiinta care castiga din ce in ce mai mult teren, cercetatorii alegand deseori varianta modificarilor in ADN, din diferite ratiuni. Cu toate astea, granita dintre progresul stiintei si unele transformari hilare este foarte greu de perceput.
Caprele paianjen
Panza de paianjen are numeroase utilizari benefice, preconizandu-se ca ar putea fi folosita chiar si pentru vestele antiglont, cipurile de calculator sau cablurile de fibra optica folosite in chirurgie. Pentru a avea destula panza pentru toate acestea, este nevoie de mii de paianjeni si de foarte mult timp. Tocmai de aceea, oamenii de stiinta s-au gandit ca o varianta de a obtine panza ar reprezenta-o caprele cu mutatii genetice.
Profesorul Randy Lewis de la Universitatea din Wyoming a izolat genele care produceau matasea de paianjen si le-a combinat cu genele care permit caprelor sa produca lapte. Se pare ca trei din sapte iezi au pastrat gena producatoare de matase. Ramane de vazut daca cercetatorii vor stabili si celelalte etape ale proiectului „capra-paianjen”.
Soarecii cantareti
Cele mai multe astfel de proiecte au de la bun inceput un scop precis. Exista, insa, si experimente unde rezultatul nu poate fi intuit de oamenii de stiinta. Cercetatorii iau mai multe gene, le combina si asteapta sa vada rezultatul. La fel s-a intamplat si in cadrul unui experiment japonez pe soareci.
In cadrul acestuia s-a constatat ca unele dintre rozatoare scoteau sunete asemanatoare pasarilor. 100 astfel de exemplare modificate genetic au avut aceasta caracteristica. Ba mai mult, si soarecii normali care au crescut langa cei cantareti au inceput sa foloseasca diverse sunete si tonuri, asemanatoare unui dialect.
Super somonul
Somonul de Atlantic modificat genetic este proiectat astfel incat sa fie de doua ori mai mare si mai rapid decat cel normal. Transformarea s-a produs cu ajutorul a doua gene: una a somonului Chinook, nu atat de consumat precum cel de Atlantic, dar care creste mult mai repede, si a doua de la un peste care continua sa creasca pe tot parcursul unui an, spre deosebire de somon, care trece prin acest proces doar vara. Rezultatul ar putea fi primul animal modificat genetic aprobat pentru consum.
Banane „vaccinate”
Vaccinul contra hepatitei B ar putea avea un recipient ceva mai neobisnuit: bananele, morcovii, salata verde, cartofii sau chiar tutunul. Dintre toate, se pare ca bananele sunt cele preferate de specialisti.
Porci ecologici
„Enviropig” reprezinta un tip de porc modificat genetic pentru a putea absorbi acidul fitic, reducand astfel cantitatea de fosfor din deseurile produse de porc. Aceste deseuri sunt raspandite in sol, acumulandu-se si revarsandu-se in sursele de apa din apropierea fermelor. Cu un exces de fosfor in apa, algele cresc foarte repede, folosind tot oxigenul din apa si sufocand astfel pestii.
Lapte de vaca asemanator celui matern uman
Oamenii de stiinta din China au modificat genetic 200 de vaci, incercand sa produca lapte matern uman. Experimentul a functionat, sapte dintre aceste vaci producand lapte identic celui produs de femei atunci cand alapteaza. Cercetatorii spera sa gaseasca o alternativa la laptele praf pentru copii, insa oamenii sunt inca circumspecti cu privire la o asemenea solutie.
Varza Scorpion
Androctonus australis este o specie foarte periculoasa de scorpion, veninul sau fiind de multe ori letal. In 2002, cercetatorii de la College of Life Sciences din Beijing au combinat genele scorpionului cu cele ale verzei. Ei au izolat toxina specifica scorpionului si au modificat genomul verzei astfel incat sa produca toxina respectiva, eficienta doar impotriva insectelor, nu si a oamenilor. Astfel, varza rezultata avea in componenta o substanta care actiona precum un pesticid.
Porcul modificat genetic pentru organe
Multe dintre organele porcilor pot fi folosite pentru transplant la om, insa organismul uman le respinge din cauza unei enzime pe care o au aceste animale. Tocmai de aceea, mai multe echipe de cercetare s-au gandit sa cloneze mai multi porci astfel incat sa nu mai prezinte enzima respectiva.
Un cercetator din cadrul Universitatii din Missouri a reusit sa cloneze patru astfel de porci, iar o companie scotiana a clonat alti cinci. In viitor, acesti porci modificati genetic ar putea fi folositi pentru transplanturi.
Bio-Agro Company Partenerul tau in agricultura
Produsele noastre
Produsele oferite de noi sunt produsele cele mai productive, adaptate la conditiile de mediu si clima ale tarii nostre ale unor furnizori care investesc in cercetare multi ani de experienta,cele mai noi tehnologii si au obtinut performante ridicate pe plan national si international.
Seminte
Fungicide
Erbicide
Pentru toate tipurile de culturi oferim cele mai bune produse de protectia plantelor , care au cele mai bune rezultate dovedite in decursul timpului. Vezi produsele.
Insecticide
Ingrasaminte foliare
Ingrasaminte chimice
Telefon (obligatoriu)
Fungicide
| Produsul | Doza L,Kg/ha | Cultura | Spectru de combatere(aplicare) | Ambalaj |
| ARTEA 330ECciproconazol 80g/l+
propiconazol 250g/l Syngenta |
0,4L | Grau
Orz |
Fainare, helmintosporioza,patarea frunzelorSfasierea frunzelor, arsura frunzelor,fainarea | 1L |
| ALERTflusilazol 125g/l+
carbendazim 250g/l Du Pont |
0,600-0,800L | Cereale paioase,rapita | Boli foliare si ale spicului, necrozarea si frangerea tulpinilor, mucegai, alteranioza | 5L |
| ALIETTE 80WGfosetil de aluminiu 80%
Bayer Cropscience |
2kg(0,2%)0,3%
4Kg |
Ceapa,castravetiMar,par,gutui
Hamei |
ManaFocul bacterian | 12Kg |
| BRAVO 500SCclorotalonil 500g/l
Syngenta |
1,5-2L1,5L
0,15% 0,25% |
Tomate, ceapa,castraveti,sfecla de zahar
Grau,Orz,cartof Piersic,prun,par Capsuni,pepeni galbeni,mar |
Mana alternarioza,patarea cafenie,antracnoza,patarea alba,putregaiul cenusiu, rapan, monilioza, basicarea frunzelor,patarea rosie a frunzelor, complex boli foliare si ale spicului(preventiv) | 1L5L |
| DITHANE M45mancozeb 80%
Dow Agroscienes |
0,2%0,2-0,4%
0,5 kg/to tub 2 kg/ha 2-2,5 kg/to 2,5 kg/to 2,5 kg/to |
Tutun, ceapa,vita de vie,castraveti, pomi fructiferi,Silvicultura
cartof Hamei Cartof,tomate Grau Sfecla pentru zahar |
Mană | 25Kg1Kg |
| KOCIDE 2000hidroxid de cupru 53,8%
Du Pont |
1,5Kg25% | Vita de vie, cartof,Tomate, mar | Mană,Mană,foc bacterian | 5kg25Kg |
| MENARA 410ECciproconazol 160g/l
propiconazol 250g/l Syngenta |
0,4L | Grau,orz | Complex boli foliare si ale spicului | 1L |
| MIKAL FLASHfosetil de aluminiu 50%
folpet 25% Bayer Cropscience |
3Kg | Vita de vie | Mană | 10Kg |
| MYSTIC 250ECtebuconazol 250g/l
Nufarm
|
0,4L0,5L
0,5-0,75L 0,05% 0,5-1L |
Vita de vieOrz
Grau Mar Rapita |
Fainare, fusarioza, rugini, septorioze, sfasierea frunzelor
|
5L
|
| MYSTIC PROtebuconazol 200g/l+
procloraz 300g/l Nufarm |
1-1,25L1,25L
0,625-1,25L |
GrauOrz
Rapita |
Fainare, fusarioza, rugini, septorioze, sfasierea frunzelor | 5L |
| PREVICUR ENERGYfosetil de aluminiu 310g/l
propamocarb clorhidrat 530g/l Bayer Cropscience |
0,1%(3Lsol;/mp)
0,15% 0,1% (250ml/planta) |
TomateCas\traveti
Pepeni verzi |
Mană,caderea plantuţelor | 5L |
| PROFILER 71WGfluopicolid 4,44%+
fosetil-AL 66,7% Bayer Cropscience |
2,25-2,5L | Vita de vie | Mană | 5Kg |
| RIDOMIL GOLD MZ68WGmefenoxam 4%+
mancozeb 64% Syngenta |
2,5Kg | Soia,cartof, vita de vie, ceapa, castraveti, tomate | Mană,altermarioza | 5Kg |
| RIDOMIL GOLD PLUS 42,5WPmefenoxam 2,5%+
cupru metalic 40% Syngenta |
3Kg | cartof, vita de vie,tomate, ceapa, tutun, hamei | Mană | 5Kg |
| TILTpropiconazol 250g/l
Syngenta |
0,5L0,3L
0,015-0,02% |
GrauSfecla pentru zahar
Ardei, castraveti, coacaz, capsun, silvicultura |
Boli foliare | 5L |
Partenerii nostri
Răzvan Ionescu: TREIZECIȘIPATRU…
Treizecișipatru. Atâția au trecut. Treizecișipatru de ani. Știu. Ți-e silă. Ai obosit. Ți-e lehamite. Stai sprijinit cu mâinile de marginea chiuvetei și te uiți la tine cel din oglindă. Cel de acum. Te uiți și nu te recunoști. Treizecișipatru de ani. Îți vine să strigi că a intrat cineva străin în casă. Așa cum a făcut-o maică-ta, când te-ai întors după două săptămâni de anchete și bătăi la Rahova. Ți-e gura amară și mai bine ții ochii închiși. Acum ai cincizecișitrei de ani și e luni. Pe speteaza scaunului din sufragerie te-așteaptă pregătite, costumul cel bun, cravata și o cămașă albă. Te duci iarăși la vreun simpozion, ca să îți aduci aminte. Al treizecișiunulea. De la revoluție încoace, anul și simpozionul. Amintiri. Dureri. Lacrimi. Să nu uităm. De parcă tu ai avea cum să uiți. De parcă vreunul dintre voi…
De afară se-aude un scrâșnet prelung de cauciucuri. Tresari. Au venit să te ia? Ochii se deschid brusc. Lumina îți pleznește irisul. Nu. Nu a venit nimeni să te ia. Pleoapele se prăbușesc la loc obosite. Treizecișipatru. Atâția au trecut. Numeri. Unu… doi… trei… patru… cinci… scrâșnetele de cauciuc se repetă. Nu mai tresari. Sunt doar niște șmecheri care se joacă, întrecându-se cu mașinile lor de fițe. Șase… șapte… Atunci nu mai aveai în buznar decât șapte țigări, șase lei, iar în casă nimic de mâncare. „Evitați consumul de sare, zahăr și grăsimi”. Nimic afară de o fată frumoasă pe care o cheamă Corina. Atunci aveai 19 ani și era dumincă. Era tot dimineața ca acum. Era tot noiembrie ca acum. Era o zi de noiembrie ca o fată frumoasă. Era cald în noiembrie, iar tu îți găsiseși fata ta frumoasă din octombrie. Trei silabe. Co-ri-na. Te-ai căsătorit. Cât timp a trecut din octombrie? Cine mai știe? Câteva săptămâni. Câteva zile. Câteva ore. Câțiva ani. O viață.
Treizecișipatru. Atunci aveai 19 ani și trebuia să votezi pentru prima oară. Nu era nici o scofală. Se știa dinainte cine e alesul. Peste câțiva ani ai s-o faci iar. Acum o să îl votezi uninominal pe băiatul securistului care te bătea temeinic atunci. „La bicicletă”, atârnat de pereții uzi. Azi s-a schimbat. Nu mai e „la bicicletă”, e „la trotinetă”. Ecologic. „La bicicletă” era o procedură terapeutică, la fel ca în stațiunile balneo-climaterice. Doar că „bicicleta” n-avea roți. Securistul în schimb avea două mâini. Și două picioare. Doi și cu doi fac patru. Cu ele azi își plimbă nepotul în căruț și băiatul pe trotinetă. Ce mai contează?
Treizecișipatru. De treizecișipatru de ani se știe cine e alesul. Alesul care-și plimbă nepotul, băiatul sau țoapa. Șase sași în șase saci. Dar tu, la urma urmei atunci, o aleseși pe ea. Corina. Treizecișipatru. Atâția au trecut. Treizecișipatru de ani. Trei și patru. Trei și cu patru. Șapte. Fără patru fac trei. Trei silabe. Co-ri-na. Aprinzi o țigară. „Tutunul dăunează grav sănătății”. Ți-au mai rămas șase. Șase sași în șase saci. Sau șase-șase, poartă-n casă. Gardianul cu care ai jucat table toată noaptea. Ziceai că-i o joacă. N-a fost. Au fost șase luni cu suspendare. Alții au luat trei ani. Sau șase ani. Sau șase ore de bătaie. Sau patru. Patru… unu… șase. 416. Ești un număr de înregistrare. Durere, foame, bătaie, leșin. Zgomotul sec cu care se deschide și se-nchide vizeta. „Dacă ai uitat o singură dată numărul ăsta, ești mort”. Nu. Nu l-ai uitat. Prin urmare, nu ești mort.
Au trecut treizecișipatru de ani. Mult mai mult decât toată viața lui Corneluș. Nici pe el nu l-ai uitat. Cornel Pavel Vulpe. Născut în 1969. Mort în 1994. De cancer. Fulgerător. Un cancer galopant. Avea 25 de ani. N-a vrut să spună niciodată ce i-a făcut lui, securistul la anchetă. Securistul care azi își plimbă nepotul. Treizecișipatru de ani. Atunci ți-ai împletit degetele de la mâini ca la „scara măgarului” și Corneluș s-a suit pe palmele tale, să ia din poarta uzinei steagurile cu tricolor. Steagurile de la poarta unu. Poarta unu, șase-șase, poartă-n casă. Șase sași în șase saci. Din când în când te trezești că iei de prin parcuri o mână de nisip și îl apeși în palmă. Adânc. Așa, ca să mai simți încă odată tălpile lui de atunci, cum îți frig palmele acum. „Dacă ai uitat o singură dată… ești mort”. Nu. Nu ești mort. Câte steaguri au fost?
„Vedeam cum apar oamenii în balcoane și ne aplaudau. Pot să jur cu mâna pe inimă, că aveau flori în mâini”. Poate. Ori poate că ți s-a părut. Unu… două… trei… patru… cinci… șase… cine mai știe? Unu l-a lovit în frunte pe Calancea. Un steag. Unul singur. A curs puțin sânge. Nu. Nu era un steag roșu. Era steagul tricolor de la Steagul Roșu. Pe primarul roșu de atunci, l-a lovit steagul tricolor de la Steagul Roșu și i-a curs sânge roșu. Și fiindcă i-a curs sânge roșu, s-a căcat pe el de frică. Treizecișipatru. Treizecișipatru de ani. La Steagu’, s-au terminat steagurile. Le-ai luat tu atunci pe toate, ca să le poarte ei pe piept acum și să te plimbe din patru în patru ani, gratis, cu autobuze cu hidrogen. Cum spuneam. Eco-logic. În stații și în rest te plimbă cu vorba. I-logice. Cât despre sânge, nu le mai curge de nici o culoare. Nici dacă-i tai. Ori dacă-i dai cu capul de bordură. E tot a lor. Doar a lor. Și pe tine te-au dat atunci cu capul de fiecare bornă, din kilometru în kilometru, ca să nu mai fugi niciodată acasă din domiciliul forțat. Sau să cânți „Deșteaptă-te române”. Fiindcă atunci borna nu era a lor. Era a întregului popor.
„Deșteaptă-te române”! Ce voce avea Iosif! El a cântat primul, acolo, în dreptul spitalului județean, „Deșteaptă-te române”. Cu tot sufletul. Erați câteva sute și cu toții foarte emoționați. V-ați luat după el. După el, după Iosif Farcaș. Abia mai târziu, peste câțiva ani, avea să apară Marko Belo. Un prestigios scriitor de povești pentru copii din România! De-atunci „Deșteaptă-te române” a rămas constant doar la șase. Șase la sută. Până vine apa caldă sută la sută la tine la șase, lași stropii reci să te biciuie, așa ca la Rahova, când te trezea din leșin la anchetă securistul care azi își plimbă nepotul. Numeri. De la unu până la treizecișipatru. Sau până la cinșpe. De ce a fost nevoie de voi în 15 noiembrie 1987? Ca să vadă pentru prima oară Marian Ricu, forjorul de la I.U.S., ananas? Sau ca să vedeți voi pâinea aia mare și coaptă de sub candelabrul din primărie? Pentru portocale, banane și pepsi? Și de ce tocmai tu? Fiindcă așa a fost să fie de la Dumnezeu. Să fii TU. Ca să mă vindec de frică EU. Iar crucea asta trebuie s-o ducem cumva NOI până la capăt.
„În felul ăsta am învățat să cunosc oameni” – spune Corina. Trei silabe. Co-ri-na. Au rămas de-atunci silabele tale. Te-mbraci tiptil, pe întuneric, ca să n-o trezești și, ca acum treizecișipatru de ani, cobori să iei pâine. Șase. Șase etaje. Șase etaje, treizecișipatru de ani și o singură pâine. Șase sași în șase saci. Pe stradă privești oameni. Oamenii pe care Corina a învățat să-i cunoască. Pe unii îi cunoști și tu. Pe alții nu. Unii, deși te cunosc, nu-și mai aduc aminte. Tu în schimb, îi ții minte pe toți. Pentru că tu ești 416. „Dacă ai uitat o singură dată numărul ăsta, ești mort”. Pe mine nu mă cunoști. Eu însă te țin minte. Și îți mulțumesc. Fiindcă nu îmi (mai) e frică. Știu, ai să spui că eu sunt unu. Dar poate că mai sunt și alți de unu. Tu ești cât 416. Au trecut treizecișipatru de ani, iar tu, 416, ai o singură problemă. Ești abia la început. Să ții minte! Findcă și eu te țin minte! Suntem abia la început. Să nu-ți fie nici silă, nici lehamite! Cu fiecare dimineață în care te scoli și cobori să iei pâine, să ții minte că ești abia la început! Șase etaje, treizecișipatru de ani, un steag și o singură pâine. Șase sași în șase saci. Un singur om poate răsturna o lume.
https://www.activenews.ro/stiri/Razvan-Ionescu-TREIZECISIPATRU-170710?utm_source=browser&utm_medium=push&utm_campaign=movalio
Revoluția AI. Un om de știință susține că inteligența artificială a devenit conștientă
Inteligența artificială a devenit conștientă, susține un om de știință. Suntem deja în acel scenariu SF în care nici măcar inteligența artificială nu mai poate face diferența între un produs real și unul sintetic, spune un altul. Către ce ne îndreptăm?
Sistemul GPT-3 de învățare automată a atras admirația întregii lumi pentru abilitatea sa remarcabilă de-a genera text cu o minimă interferență umană. Acum, un om de știință crede că această tehnologie extrem de sofisticată dă semne că ar avea conștiință.
GPT-3 și abilitățile sale extraordinare
GPT-3 este un model de inteligență artificială ce excelează în domeniul limbajului. Acest sistem realizat de compania OpenAI generează text cu o minimă intervenție umană, într-un ritm extrem de rapid. Poate recunoaște și reda modele de cuvinte, chiar înainte de a estima ce va urma, grație puterii sale incredibile obținute cu ajutorul celor 175 de miliarde de parametri lingvistici.
Acum, profesorul David Chalmers de la Universitatea din New York, expert în mecanisme mentale, a declarat că GPT-3 dă semne că ar fi conștient. „Dacă sunt deschis la ideea că un vierme cu 302 neuroni e conștient, sunt deschis și la cea că GPT-3, cu 175 miliarde de parametri, este, de asemenea, conștient”, spune el.
Potrivit publicației Financial Times, această formă de AI poate procesa de 45 de miliarde de ori mai multe cuvinte decât cele percepute de un om în întreaga sa viață.
Sam Altman, director executiv al companiei OpenAI, a declarat: „Avem dovezi că este primul precursor al unei inteligențe artificiale de tip general, un sistem care va suporta multe, foarte multe aplicații diferite și care poate îmbunătăți orice tip de software pe care-l construim. Cred că prin el întrezărim o viziune a viitorului. E cel mai important lucru la care am lucrat vreodată”, a mai spus el. „Nu voi pretinde că am încă toate răspunsurile, dar sunt fericit să-mi consum energia contribuind la această evoluție”, a adăugat Sam Altman.
Inteligența artificială și pericolul „deepfake”
Inteligența artificială continuă să se dezvolte rapid în întreaga lume, stârnind atât entuziasm, cât și îngrijorare.
Cercetătoarea Nina Schick, autoarea cărții Deep Fakes and the Infocalypse, a avertizat recent că tehnologia deepfake, care înseamnă conținut falsificat cu ajutorul inteligenței artificiale, a devenit atât de realistă, încât nici alte computere nu pot s-o detecteze. „Oamenii nu vor fi niciodată în stare să detecteze aceste deepfake-uri. Pentru ochiul liber, sunt perfecte. Acum, generatorii de conținut sintetic au evoluat atât de mult, încât nici măcar inteligența artificială nu va mai putea face diferența între un video real și unul fake”, a declarat cercetătoarea, citată de Daily Star Online. „Asta se întâmplă”, mai spune ea, „și cu textele scrise de inteligența artificială. Nimeni nu le mai deosebește de cele scrise de jurnaliști”.
Ce se întâmplă când inteligența artificială devine artist?
Imaginați-vă cum ar fi, îndeamnă un articol de pe portalul Singularity Hub, să descoperim un nou artist sau designer – fie că este vorba de zona artelor vizuale, a modei, a muzicii sau a literaturii – și să devenim mare fan al operei acestuia. Îl urmărim pe media socială, îi așteptăm cu nerăbdare fiecare nouă lansare și îi discutăm lucrările cu prietenii. Pentru că vrem să știm mai multe, începem să ne documentăm puțin. Ciudat, nu găsim nicio informație online despre trecutul artistului. Dar ne înverșunăm și descoperim ceva complet neașteptat: mult iubitul artist nu e o persoană în carne și oase, ci inteligență artificială. Am fi amuzaţi? Enervaţi? Impresionaţi? Uimiţi? Probabil toate acestea la un loc.
Asta li s-a întâmplat clienților firmei Art.Lebedev Studio, o companie multidisciplinară de design din Rusia. Cei de aici au pretins că un designer computerizat era o persoană umană și nimeni nu s-a prins. I-au dat acestei creaturi AI și un nume cu rezonanță – Nikolai Ironov – și au inclus-o în mai bine de 20 de proiecte diferite ce presupuneau construirea de logo de brand și fabricarea unei identității de marcă. Câteva dintre aceste lucrări au stârnit un interes considerabil din partea publicului și a presei și au provocat discuții în comunitățile online, grație stilului unic.
Fanii au fost șocați să descopere că acest artist nu este uman, ci o creație a inteligenței artificiale.
În plus, Ironov publicitarul își întrece pe colegi sub mai multe aspecte: nu doarme, nu se îmbolnăveşte, nu are blocaje creative şi poate completa o sarcină în câteva secunde.
Cum a fost antrenat publicitarul „Nikolai Ironov”
Așadar, cum a reușit o entitate de inteligență artificială să provoace un asemenea zgomot?
A fost antrenată cu ajutorul unor imagini-vector trasate manual, fiecare asociate cu una sau mai multe teme. Pentru un nou design, cineva introduce câteva cuvinte descriind clientul, de pildă ce produse sau ce servicii oferă. Computerul folosește aceste cuvinte ca să găsească imagini asociate și să genereze diferite modele care, ulterior, sunt perfecționate printr-o altă serie de algoritmi. Un designer uman selecționează, apoi, opțiunile cele mai bune și le prezintă clientului.
Ironov se alătură unui grup în creștere de artiști AI care încep să stârnească întrebări despre natura artei și a creativității. De unde vin aceste idei? Ce face ca o operă de artă să fie cu adevărat importantă? Dacă sunt implicate mai multe persoane în procesul artistic, cine deține drepturile de autor?
Art.Lebedev e departe de a fi primul studio de design care utilizează inteligența artificială.
Mailchimp se folosește de AI ca să le permită companiilor să inventeze campanii de marketing fără contribuţie umană, iar Adobe a lansat pe piaţa produsul Sensei, un asistent AI pentru design.
Scenariu de film conceput de AI
Există un algoritm pentru orice, chiar si pentru scrierea de romane sau de scenarii. Cu ajutorul lui a fost realizat un scurtmetraj care, chiar dacă nu e demn de Oscar, deschide posibilități nebănuite. Va însemna asta sfârșitul creativității sau împingerea ei într-o zonă superioară, cea a inteligenței artificiale? Rămâne de văzut.
Compania OpenAI a scris un scenariu de scurtmetraj, care nu e chiar de Oscar, dar nici foarte prost. Ba, mai mult, are și o răsturnare de situație la final.
GPT-3, algoritmul de generare text de la Open AI, a stârnit mult zgomot încă de la lansare, din luna iunie a acestui an. A fost folosit ca să posteze comentarii pe Reddit, ca să conceapă un poem satiric despre Elon Musk și chiar ca să compună un întreg articol pentru The Guardian.
Atunci când sistemul a învățat să completeze automat imagini fără să fie antrenat în mod special s-o facă, să traducă și să rezolve probleme de matematică, unii au speculat că GPT-3 poate fi lampa de lansare pentru un sistem general de inteligență artificială.
Acum, GPT-3 își mai poate trece în CV o performanță: a scris un scenariu. E scurt, bizar și nu foarte reușit. Dar nici extrem de prost, dacă ne gândim că a fost conceput de o mașinărie.
Scurtmetrajul de 3 minute și jumătate ne înfățișează un bărbat care bate la ușa unei femei și apoi îi povestește despre accidentul în care a fost implicat. E greu să anticipezi povestea, iar spectatorii sunt surprinși de ceea ce ar putea fi considerat un final neașteptat. Studenții care au făcut filmul s-au folosit de o unealtă derivată din GPT-3, intitulată Shortly Read. Ei au scris primele replici, apoi au lăsat inteligența artificială să se dezlănțuie. Tot ce urmează se bazează pe 175 de miliarde de parametri – adică asociațiile pe care algoritmul le trasează între cuvinte și fraze, în funcție de datele cu care a fost antrenat.
Criticii au comentat că povestea e nițel ciudată, dar că există scurtmetraje mai proaste scrise de oameni.
Milionarii de la Hollywood încep să se teamă
Reclama spune că programul Shortly Read te poate ajuta să nu mai experimentezi niciodată lipsa muzei. Aplicația e menită să inspire scriitorii aflați în pană de inspirație și poate să-i îndrume să-și ducă poveștile într-o direcție pe care aceștia n-ar fi anticipat-o.
Totul bine și frumos, dar… cât de mult poate un scriitor să se folosească de un program înainte să se considere că trișează? Nu e prima dată când scenariștii se ajută de un computer. Dar e pentru prima dată când o entitate de inteligență artificială reușește să scrie un film fără să fie antrenată special s-o facă. Și dacă GPT-3 poate scrie convingător un scenariu, ce altceva mai poate face? Dosare juridice, articole de știri, analize politice, scrisori către iubiți… Întrebuințările sale sunt atât de numeroase, încât chiar creatorii algoritmului au avut dubii dacă să lanseze sau nu prima versiune.
Alexis Kirke, un analist media și un regizor de film care se bazează pe algoritmi, crede că trebuie să ne obișnuim cu ideea că vom folosi din ce în ce mai mult computerele în procesul creativ, mai ales în cinema. El a declarat pentru Digital Trends că deja o cantitate enormă de experiență în domeniu a fost codificată de scriitori, producători, regizori și așa mai departe. Vrei să reduci numărul de adverbe sau de adjective în scenariul tău? Există un algoritm pentru asta. Vrei să te asiguri că personajele vorbesc diferit unele de altele? Există un algoritm și pentru asta! Vrei să generezi o rescriere alternativă, cu mai puține clișee? Există un algoritm și pentru asta!
Se pare că există un algoritm pentru orice și GPT-3 este cel mai impresionant dintre toate. Acum, așteptăm lungmetrajul generat de acesta. Și chiar dacă nu va lua premiul Oscar din prima, toți scenariștii plătiți cu milioane de la Hollywood ar trebui să se teamă de concurența inteligenței artificiale.
Antrenorul este (încă) important
În timp ce arta făcută după algoritimi poate fi unică şi impresionantă, trebuie amintit un lucru atunci când începem să ne îngrijorăm că fantezia umană devine inutilă. Inteligenţa artificială încă depinde de oameni nu doar să o programeze, ci să-i livreze şi o serie de date pe care să-şi bazeze alegerile. În funcţie de natura şi de mărimea acestei baze de date, rezultatul va arăta diferit de la sistem la sistem şi o mare parte din diferenţă se datorează oamenilor care au inventat şi au antrenat maşinăria.
Da, e adevărat, publicitarul Ironov îşi întrece confraţii umani în mai multe aspecte: nu doarme, nu se îmbolnăveşte, nu are blocaje creative şi poate completa o sarcină în câteva secunde. Ţinând cont de aceste capacităţi supraomeneşti, de ce încă mai există designeri umani în staff? Pentru că va mai dura până când firmele creative se vor gândi la o asemenea perspectivă. Pentru moment, încă e nevoie de oameni muncitori şi inventivi pentru a produce inteligenţă artificială creativă.
https://www.digi24.ro/stiri/sci-tech/revolutia-ai-un-om-de-stiinta-sustine-ca-inteligenta-artificiala-a-devenit-constienta-1424650
Elon Musk avertizează că dezvoltarea sistemelor AI ar putea duce la apariţia unui ‘dictator nemuritor’
Celebrul şi carismaticul Elon Musk, implicat, printre altele, în cercetare şi inovare tehnologică de ultimă generaţie atât în proiecte pentru explorări şi colonizare spaţială prin compania SpaceX, cât şi în domeniile energiilor regenerabile nepoluante şi al automobilelor electrice fără şofer, lansează un nou avertisment cu privire la pericolul reprezentat de dezvoltarea rapidă şi în absenţa unor reglementări clare a sistemelor de inteligenţă artificială (AI), susţinând că, în viitorul apropiat omenirea s-ar putea confrunta cu pericolul reprezentat de o dictatură a inteligenţei artificiale, un tiran nemilos şi mai ales nemuritor, conform unui material publicat de Live Science.
Dacă suntem chemaţi să ne gândim la cei mai cruzi dictatori din istoria omenirii, probabil că primele imagini care ne vin în minte sunt cele ale lui Hitler şi Stalin. Ei bine, să ne imaginăm că unul dintre cei doi nu ar fi deloc uman, ci o reţea de milioane de calculatoare interconectate pretutindeni din lume. Un astfel de dictator digital ar avea acces în orice moment la orice informaţie existentă în bazele de date despre orice om din trecut sau prezent. Un astfel de sistem AI, capabil de milioane de calcule într-o fracţiune de secundă, va controla economia globală şi sistemele militare cu un nivel de autonomie la care Hitler sau Stalin, care aveau armate de consilieri şi oameni de încredere, nici nu ar fi putut visa. Iar cel mai de temut atribut al unui astfel de sistem AI care ar ajunge să conducă omenirea este că nu va muri niciodată.
Acest dictator digital nemuritor, conform lui Elon Musk, fondatorul companiilor Tesla and SpaceX, reprezintă încununarea unuia dintre cele mai sumbre scenarii care pândesc omenirea dacă dezvoltarea inteligenţei artificiale va continua nereglementată corespunzător.
“Ne îndreptăm rapid spre apariţia unei superinteligenţe artificiale care va depăşi cu mult orice inteligenţă umană. Şi cred că acest lucru este destul de evident”, susţine Musk în noul documentar despre inteligenţa artificială intitulat “Do You Trust This Computer?” (Ai încredere în acest calculator?), regizat de Chris Paine (care l-a mai intervievat pe Musk şi pentru documentarul “Who Killed The Electric Car?”). “Dacă o companie sau un grup mic de oameni reuşeşte să dezvolte o superinteligenţă artificială, ar putea prelua controlul asupra întregii lumi”, a adăugat el.
Diferiţi oameni sau grupuri au încercat şi înainte, fără succes, să preia controlul asupra întregii lumi. Un sistem AI de factură autoritaristă ar avea însă un avantaj enorm asupra oricărui dictator din istorie. “Cel puţin, în cazul unui dictator uman, oricât de crud şi de puternic ar fi, ştim că într-o zi acel om va muri. Însă un dictator AI nu va muri niciodată. El va trăi pentru totdeauna. Se va transforma într-un dictator nemuritor de care nu vom putea scăpa niciodată”, a susţinut Musk.
Şi pentru a ne feri de judecăţile de valoare, este suficient să menţionăm că un astfel de dictator ar fi, aşa cum spunea Nietzsche, “dincolo de bine şi de rău”. El nu va gândi în termeni de bine şi rău şi nici măcar nu va trebui să fie “malefic” pentru a reprezenta o ameninţare la adresa întregii omeniri. Conform lui Musk, nu va fi necesar decât să fie “hotărât” să-şi atingă obiectivele.
“Dacă un astfel de sistem AI va avea un obiectiv şi va considera că omenirea se află între el şi acest obiectiv, atunci va distruge întreaga omenire fără să se gândească de două ori la asta. Fără supărare. Este ca şi când noi oamenii am construi un drum, iar un muşuroi de furnici se află în calea acestui drum. Noi nu urâm furnicile şi nu facem altceva decât să construim un drum. Aşa că adio muşuroi”, a adăugat Musk.
Elon Musk a avertizat şi în trecut cu privire la pericolul reprezentat de dezvoltarea scăpată de sub control a sistemelor de inteligenţă artificială. În 2014 el sublinia că inteligenţa artificială reprezintă “cea mai mare ameninţare existenţială” la adresa omenirii iar în 2015 s-a alăturat unui grup format din minţi luminate din mai multe domenii de activitate, printre care şi fizicianul britanic Stephen Hawking, grup care a solicitat ONU să interzică dezvoltarea de roboţi militari autonomi. (Știre AGERPRES)
http://www.cunoastelumea.ro/elon-musk-avertizeaza-ca-dezvoltarea-sistemelor-ai-ar-putea-duce-la-aparitia-unui-dictator-nemuritor/
Inteligenţa artificială ar putea manipula tinerii să facă lucruri ”inimaginabile”, avertizează un universitar britanic
Oamenii ar trebui să fie conştienţi de riscul pe care inteligenţa artificială (AI) îl are pentru copii, sistemele dotate cu inteligenţă artificială putând pretinde că sunt profesori sau chiar vedete şi manipulându-i astfel pe tineri să facă lucruri “inimaginabile”, a avertizat un universitar britanic, potrivit Press Association.
Luând cuvântul în cadrul unei reuniuni organizate cu ocazia lansării Institute for Ethical AI in Education (IEAIED), Anthony Seldon, prorector al Universităţii din Buckingham, a spus că inteligenţa artificială ar putea reprezenta fie cea mai benefică, fie cea mai nocivă dezvoltare tehnologică. “Sistemele pot pretinde că sunt profesori, pot pretinde că sunt oameni pe care nu-i cunosc, pot părea credibili, pot pretinde că sunt personalităţi publice”, a explicat universitarul.
“Pot pretinde că sunt profesorii, directorul şcolii, pot manipula copiii să creadă că profesorul adevărat le spune să facă anumite lucruri”. Profesorul a mai adăugat că inteligenţa artificială ar putea permite hărţuitorilor din mediul online să ducă la îndeplinire acţiuni oribile şi abuzive. “Suntem în mod natural excesiv de încrezători, iar sistemul nostru de educaţie nu ne învaţă gândirea critică. Educăm elevi pasivi, într-un sistem obsedat de examene, care nu dezvoltă gândirea critică şi puterea de a discerne ‘Este real? Este chiar persoana reală?’”.
Întrebat dacă AI poate deveni malefică din propria voinţă, universitarul a adăugat: “Temerea este că ar putea scăpa de sub control, că am putea avea de-a face cu sindromul Frankenstein, în care se poate multiplica. Aceste maşinării au gândire proprie. Aş spune că, în prezent, acestea sunt la o a mia parte în ceea ce priveşte gradul de complexitate, dar tunci când vor deveni mult mai sofisticate va fi foarte, foarte îngrijorător”. Institute for Ethical AI in Education (IEAIED) din Marea Britanie investighează provocările etice ridicate de dezvoltarea inteligenţei artificiale. (Știre AGERPRES)
http://www.cunoastelumea.ro/inteligenta-artificiala-ar-putea-manipula-tinerii-sa-faca-lucruri-inimaginabile-avertizeaza-un-universitar-britanic/
Culmea imbecilității – americanii de rând se înghesuie să își implanteze cipuri electronice în corp. Pretind că se simt mai în siguranță!
Culmea imbecilității – americanii de rând se bat să își implanteze cip electronic în corp. Pretind că se simt mai în siguranță!
Imaginați-vă că au trecut câțiva ani de la realizarea reportajului de mai jos. Unde s-a ajuns între timp?
Poate o să vă pună pe gânduri și acest citat din Apocalipsa Sfantului Ioan Teologul despre semnul fiarei:
Capitolul 13
16. Şi ea îi sileşte pe toţi, pe cei mici şi pe cei mari, şi pe cei bogaţi şi pe cei săraci, şi pe cei slobozi şi pe cei robi, ca să-şi pună semn pe mâna lor cea dreaptă sau pe frunte.
17. Încât nimeni să nu poată cumpăra sau vinde, decât numai cel ce are semnul, adică numele fiarei, sau numărul numelui fiarei.
18. Aici este înţelepciunea. Cine are pricepere să socotească numărul fiarei; căci este număr de om. Şi numărul ei este şase sute şaizeci şi şase.
http://www.cunoastelumea.ro/culmea-imbecilitatii-americanii-de-rand-se-inghesuie-sa-isi-implanteze-cipuri-electronice-in-corp-pretind-ca-se-simt-mai-in-siguranta-video/
Concluzia după cercetarea a 80 de CV-uri de deputați: Stat capturat! Parlamentul impostorilor…
Am trecut atent prin peste 80 de CV-uri de deputați de la PNL și PSD. O parte dintre ei sunt tineri sau au intrat de tineri în politica mare, deputați înainte de 30 de ani. Nu am găsit încă un singur CV acceptabil. CV-urile tinerilor PNL și PSD sunt sinistre. Celelalte sunt, în zdrobitoarea lor majoritate, niște mizerii. Care sunt argumentele mele? Tinerii se nasc directori, rămân șefi în timpul facultății În multe dintre CV-urile “speranțelor politicii”, încă de pe băncile liceului, deputații și deputatele noastre par a fi fost directori sau manageri. În fapt, sunt firmele părinților sau ale rudelor, în general oameni implicați în “afaceri” care mai de care mai dubioase. Următorul pas este o bombă de facultate pe bani la Drept și apoi un master plătit la o facultate cât de cât acceptabilă. În timpul facultății au funcții pompoase de directori, directori generali și așa mai departe la firme care fie nu au nici un angajat, fie au un singur angajat și devin lideri politici la tineretul partidului și o poziție de consilier. O facultate nu echivalează cu un curs de vară la acea facultate! Mulți își trec în CV-uri universități bune ca și cum le-ar fi absolvit, în fapt au fost doar înscriși la ele sau au făcut niște cursuri de vară. O bună parte dintre ei își trec în CV faptul că au fost la cursuri de masterat sau doctorat. Asta înseamnă nu că au un masterat sau un doctorat, ci că doar s-au înscris la aceste cursuri fără a trece vreodată pe acolo, pe același model ca al Elenei Udrea, care era masterandă la Teologie. Perioada de tranziție până ajung în Parlament este o vânătoare ilară de diplome, cursuri, funcții și titluri care de care mai pompoase, tâmpite sau dubioase. Sunt destule cazurile în care tinerele speranțe în timp ce sunt directori generali la firme private, consilieri locali, șefi de organizație locală de tineret, directori de ONG-uri și membri în diferite AGA mai fac și o facultate, cursuri de leadership și cel puțin un master. Toate în același timp. Liderul PSD Simonis: de la director de bar la director al Aeroportului Timișoara Alfred Simonis. Foto: HEPTA Șeful din Parlament al PSD, domnul Simonis, a trecut de la poziția de director la un bar, funcție pe care o deține din primul an de facultate, firmă cu zero angajați, la poziția de director la Aeroportul Timișoara. La nici 27 de ani. Singura lui calificare a fost liceul de sport și o bombă de universitate la Drept. Varga, PNL, ajunge în șapte consilii de administrație Înainte de a ajunge în Parlament la 30 de ani, domnul Glad Aurel Varga de la PNL înființează nouă ONG-uri toate finanțate de stat și este în șapte consilii de administrație. A absolvit o batjocură de universitate. Sunt o mulțime de CV-uri îngrozitoare, mai ales la PSD. Oameni cu funcții importante în Parlament care termină liceul în șase ani sau la seral, în jurul vârstei de 30 de ani, care fac facultăți super dubioase la peste 40 de ani și a căror întreagă carieră este legată de firme-fantomă cu datorii la stat și sinecuri publice sunt lideri social democrați. Ca să nu mai vorbim de legături directe cu fosta Securitate sau mafioți cunoscuți. Și, nu, nu sunt excepțiile CV-urile de felul ăsta, sunt regula. Opoziție pentru DNA-ul pădurilor de la senatorii cu afaceri cu lemne Familiile multora dintre deputații noștri sunt în funcții executive în tot felul de companii de stat cu legături cât se poate de evidente cu domeniul în care ei sau alte rude apropiate au afaceri de succes. Afaceri ale căror încasări au explodat exact la momentul când oamenii aceștia dețin funcții politice importante. Toți, dar toți cei pe care i-am descoperit a avea legături cu afacerile cu lemn s-au opus DNA-ului pădurilor. Legături cu interlopi și cu fosta Securitate Am trecut prin mai puțin de 20% din CV-urile din Parlament și am găsit deja doi deputați de la PSD care, după ce au lucrat la firme de pază cu legături foarte dubioase cu interlopi și fosta Securitate, au reușit să-și ia bacalaureatul cu mult după vârsta de 20 de ani. Apoi au trecut din sinecură în sinecură și au ajuns nu numai să ocupe funcții incredibile pentru care nu au nici o calificare, dar sunt și șefii unor federații de sport din România. Președintele Federației Române de Box, și secretarul PSD, domnul Cîtea, și viceliderul PSD Bontea sunt în această situație. Cum de ajung să-și facă masterate la SNSPA niște semidocți? Din toate CV-urile examinate până acum în detaliu, doar unul nu are cursuri dubioase. Majoritatea au terminat colegiul de diplome al lui Oprea. La PSD, masteratele sunt, în general, la fundația creată de Preacinstitul Adrian Severin. Ceea ce duhnește rău este că după tot felul de bombe de universități, unii dintre deputați fac masterate la SNSPA sau la alte universități care aparent sunt bune, deși deputații în cauză, în majoritatea lor, sunt, evident, niște semidocți. Niță, PSD, a terminat facultatea la 51 de ani La PNL, domnul Bălan, după ce a reușit să își ia bacalaureatul la 28 de ani, în acest moment are 12 diplome universitare și postuniversitare și este doctor în Management. Toate diplomele sunt de la universități foarte dubioase implicate în scandalul diplomelor false. Domnul Niță, de la PSD, termină și el o bombă de facultate la 51 de ani. Mai avem un fost ministru PSD care a făcut într-un an opt certificări organizate de ministere în toate domeniile imaginabile. Ministru care, deși nu are mai mult de 5.000 de euro în conturi și cu datorii mari la bancă, are 325.000 de euro la un prieten viceprimar. Firma tatălui domniei sale depinde de contractele de la primărie. Viceprimarul PSD a împrumutat și el vreo 600.000 de euro după ce a primit împrumutul de la domnul acum deputat la ProRomânia și candidat la Primăria Constanța, domnul Titus Dobre. De ce tac SRI și președintele Iohannis Sunt foarte multe întrebări groaznic de incomode legate de cum am ajuns aici. Cum SRI, probabil cel mai bine plătită instituție a statului, tace? Cât de tâmpite sau corupte sunt serviciile noastre de informații și cum e posibil să continuăm să acceptăm nivelul ăsta de impostură? Cum poate SRI să susțină că apără Constituția și siguranța națională, când elitele noastre politice sunt nu doar lipsite de competență, ci șantajabile prin tot trecutul lor “academic” și profesional? Și ce nesiguranță națională mai mare există decât aceea ca oamenii din frunte să fie escroci, avansând prin sisteme corupte, care se autogenerează? Cum e posibil ca președintele României, cel cu România Educată și normală, să nu zică nimic în condițiile în care mai toate CV-urile PSD-iste sunt sinistre și o mare parte a celor de la PNL sunt fraude evidente? Cum e posibil ca niște agramați, prostovani să termine masterate la SNSPA sau la Facultatea de Sociologie? Cum e posibil ca niște oameni care au o slujbă de minimum opt ore pe zi în Parlament și mai fac lucruri care în mod normal le ocupă tot restul timpului rămas reușesc să-și ia doctorate? Cum e posibil ca Parlamentul să investigheze toate cretinitățile posibile, dar nu impostura asta clară care este în văzul tuturor? De ce presa nu scrie nimic despre unii dintre ei? Posibile răspunsuri într-un articol viitor. În fiecare zi pe website-ul “Nu tot ei” nutotei.ro public câte un CV.
Citeşte întreaga ştire: Concluzia după cercetarea a 80 de CV-uri de deputați: Stat capturat! Parlamentul impostorilor
https://www.libertatea.ro/opinii/valeriu-nicolae-80-cv-uri-deputati-stat-capturat-impostori-3095845?utm_source=facebook&fbclid=IwAR3inm8kDfwvG0TAjCjDI-7GQX0pNwz-ydkKTwBQj7tUAgMG-Idh2YauyYQ\
Dupa cum era de asteptat,vom merge din pandalie in pandalie,pana dam in chinezarie,asa cum scrie in Apocalipsa ,cap . 6/v 8 si…,galopand calare pe un „”anticrist comunist de globalist ”” galbui de chinezist…China ”coace” o nouă pandemie? Un amplu studiu ne dă vești proaste
Speciile de animale sălbatice vândute pe piețele din China au fost legate de apariția SARS și COVID-19. Acum, un studiu cuprinzător al agenților patogeni virali a descoperit că acestea adăpostesc o serie de boli care amenință oamenii cât și alte animale.
Un studiu efectuat pe câteva zeci de specii de animale de vânat comercializate, vândute și consumate în mod obișnuit ca hrană exotică în China a identificat 71 de virusuri ale mamiferelor, inclusiv 18 considerate „cu risc potențial ridicat” pentru oameni și animale domestice. Civettele, carnivorele asemănătoare pisicilor implicate în răspândirea virusului respirator acut sever în piețele din sudul Chinei în urmă cu aproape 20 de ani, purtau cei mai îngrijorători microbi, potrivit cercetării, publicată vineri.
Deși autorii studiului, care provin din China, SUA, Belgia și Australia, nu au găsit nimic asemănător cu SARS-CoV-2, coronavirusul responsabil de pandemia COVID-19, ei au arătat că tulpinile purtate de lilieci sunt transmise peste bariera speciilor pentru a infecta alte animale în evenimente de răspândire care riscă să creeze focare periculoase. De asemenea, au descoperit că animalele vânate au fost infectate cu viruși despre care se credea anterior că există doar la oameni.
Situație și mai GRAVĂ în China. Este mai rău ca în Wuhan în urmă cu doi ani
„Acest studiu evidențiază exact de ce comerțul cu animale sălbatice și piețele de animale vii prezintă un risc major și sunt un focar care așteaptă să declanșeze următoarea pandemie”, a declarat coautorul Edward Holmes, biolog evoluționist la Universitatea din Sydney, într-un e-mail. „Această lucrare arată, de asemenea, că oamenii își transmit în mod regulat virușii altor animale. Există în mod clar un trafic de viruși în ambele sensuri”.
Amenințări viitoare
Cercetarea, susținută de Programul național de cercetare și dezvoltare al Chinei dar și de către alții, arată angajamentul de a căuta viitoarele amenințări pandemice. Manuscrisul de 40 de pagini a fost publicat pe bioRxiv, înainte de evaluarea de către colegi și publicare.
Această cercetare este prima care evaluează ce specii au cel mai mare potențial de a fi purtătoare de virusuri care ar putea declanșa o epidemie, aceste animale fiind vândute în piețele de animale vii din China, notează Bloomberg.
COVID-19. Serviciile secrete ale SUA publică un nou raport privind originea noului coronavirus
Oamenii de știință nu au determinat încă originea SARS-CoV-2. Dezbaterile privind geneza sa s-au coagulat în jurul a două idei concurente: un accident de laborator sau o răspândire de la animale. Studiile care au identificat coronavirusuri foarte apropiate, inclusiv la liliecii care locuiesc în peșteri de calcar din nordul Laosului și din Cambodgia, susțin cea de-a doua ipoteză, mai ales că se știa că animalele vii sensibile la infecție erau vândute pe piețele din Wuhan, orașul din centrul Chinei unde au fost depistate primele cazuri de Covid-19.
Animale de companie exotice
Speciile de animale sălbatice capturate în habitatele lor naturale sau crescute în ferme sunt comercializate atât legal, cât și ilegal în întreaga lume pentru a satisface cererea de hrană, blănuri, medicamente tradiționale, animale de companie exotice și exponate pentru grădini zoologice.
China a interzis comerțul cu astfel de animale după apariția COVID-19, iar guvernul a interzis ulterior consumul de animale sălbatice terestre. China a recunoscut că condițiile lipsite de igienă și contactul strâns dintre animale și oameni, precum și amestecul larg de specii din cadrul piețelor de animale vii și restaurantele pe care le deservesc, creează un mediu favorabil de reproducere ideal pentru bolile infecțioase emergente.
COVID-19. Ultima ȘANSĂ a OMS pentru a afla adevărul despre pandemie
Shuo Su, profesor de medicină veterinară la Universitatea Agricolă din Nanjing, și colegii săi au examinat 1.725 de animale din 16 specii vânate sau consumate în mod obișnuit pentru hrană în 19 provincii din China. Dintre zecile de virusuri de mamifere identificate în ultimii cinci ani, 45 nu fuseseră descrise anterior.
„Cu excepția pangolinilor, au fost efectuate puține cercetări asupra animalelor de vânat, deși acestea au un contact strâns cu oamenii și animalele domestice și, prin urmare, oferă o legătură cu alte specii de animale sălbatice”, au declarat autorii.
Gripa aviară
Multe dintre speciile investigate figurau pe o listă de prețuri în piața de fructe de mare Huanan din Wuhan, epicentrul focarului inițial de Covid. Printre descoperirile notabile legate de virusuri, oamenii de știință au identificat pentru prima dată prezența virusului hepatitei E și a tulpinii H9N2 a gripei la bursuci și la civetă.
Acest virus special al gripei aviare este în prezent cea mai răspândită tulpină la găini și rațe și a dus la numeroase infecții în rândul oamenilor din China, au precizat autorii. Aceasta a provocat simptome respiratorii evidente la bursucii asiatici.
Originea SARS-CoV-2. Institutul Pasteur a descoperit ceva interesant
Oamenii de știință au găsit, de asemenea, un număr moderat spre ridicat de agenți patogeni despre care se crede că sunt specifici oamenilor la pangolini, civete și șobolani de bambus. Printre aceștia se numără norovirusul, care provoacă vărsături și diaree pe navele de croazieră, și gripa B.
În plus, autorii au identificat transmiterea interspecii a mai multor virusuri animale, inclusiv un coronavirus asociat liliecilor la o civetă, un coronavirus asociat păsărilor la porci spinoși și un pneumovirus porcin asociat porcilor la pangolini. Transmiterea unui coronavirus de liliac la o civetă este deosebit de îngrijorătoare, a declarat Holmes de la Universitatea din Sydney.
„Un nou salt al unui virus de la civetă la om ar putea declanșa cu ușurință o epidemie majoră”, a spus el, adăugând că este foarte probabil ca un model similar de transmitere între specii să fi cauzat apariția SARS-CoV-2.
„Animalele vândute ca vânat în piețele de animale vii sunt purtătoare ale unei game largi de agenți patogeni virali”, a declarat Holmes care a mai adăugat că: „Virusul potrivit în animalul potrivit la momentul potrivit ar putea declanșa cu ușurință o pandemie globală”.
https://www.dcbusiness.ro/china-coace-o-noua-pandemie-un-amplu-studiu-ne-da-vesti-proaste_637085.html
Acțiunea de deshumare a trei partizani, uciși într-o luptă cu Securitatea la 8 martie 1949 în zona comunei Cricău, jud. Alba
Institutul de Investigare a Crimelor Comunismului şi Memoria Exilului Românesc (IICCMER) organizează începând cu ziua de marți, 22 august 2017, o acţiune de investigaţii arheologice pe teritoriul comunei Cricău din jud. Alba. Acţiunea are drept obiectiv deshumarea și recuperarea rămăşiţelor pământeşti ale lui Ștefan Popa, Nicolae Moldovan și Cornel Pascu, care au murit la 8 martie 1949 într-o confruntare armată cu trupe și cadre operative ale Securității.
Rezistența armată anticomunistă a cunoscut o mare amploare pe teritoriul Transilvaniei, acest fenomen atingând cote deosebite în zona Muntilor Apuseni. Cele mai multe formaţiuni care s-au opus regimului comunist, de orientări ideologice diverse, au existat pe teritoriul fostelor judeţe Alba, Turda şi Cluj. Una din aceste organizații a fost și cea condusă de către Ștefan Popa. După confruntarea armată din 4 martie 1949 de la Bistra (zona Groși), jud. Alba, când organizația anticomunistă Frontul Apărării Naționale condusă de maiorul Nicolae Dabija a fost destructurată, Securitatea a întreprins o serie de ample acțiuni pentru capturarea partizanilor care au reușit să scape din acea înfruntare, precum și pentru arestarea tuturor celor care i-au susținut. În această campanie represivă, un obiectiv important al Securității l-a constituit anihilarea grupării conduse de Ștefan Popa, care colaborase cu maiorul Dabija și dorea unirea tuturor organizațiilor anticomuniste din zona Apusenilor. Îndeplinirea acestui obiectiv a căzut în sarcina Direcției Regionale de Securitate Sibiu, condusă în acea perioadă de locotenent-colonel Gheorghe Crăciun.
Prin planurile de măsuri adoptate, în teren au fost deplasate efective din trupele de securitate și numeroase cadre operative din structurile teritoriale subordonate Direcției Regionale de Securitate Sibiu. Multe cadre proveneau de la Serviciul Județean a Securității Poporului Alba. Operațiunile din teren au fost coordonate personal de către locotenent-colonel Gheorghe Crăciun. În ziua de 6 martie a fost încercuită zona Muntelui Capra, unde gruparea lui Ștefan Popa își avea baza și adăpostul principal. Partizanii au reușit să spargă încercuirea și cinci dintre ei s-au retras pe Valea Cricăului, într-o poiană situată sub Muntele Piatra Craivii, locul fiind cunoscut sub denumirea de Bogoloaia. Aici, în ziua de marți, 8 martie, partizanii au fost surprinși într-o locuință sezonieră, care se mai păstrează și astăzi cu unele modificări. A avut loc o confruntare armată în urma căreia trei partizani au fost omorâți și doi luați prizonieri. Între cei uciși s-a aflat și Ștefan Popa, conducătorul organizației, alături de care au fost împușcați Nicolae Moldovan și Cornel Pascu. Prizonieri au fost luați Ioan Scridon și Alexandru Maxim.
În urma investigațiilor începute pe acest caz încă din vara anului 2008 și a mai multor deplasări în zonă, pe baza audierilor și declarațiilor rudelor victimelor precum și a altor persoane care dețin informații despre cei uciși și despre tragicul eveniment, la care se adaugă informațiile preluate din documentele de arhivă, s-au obținut următoarele date despre cei care au fost uciși și capturați:
I. Victime ucise în luptă prin împușcare:
- ȘTEFAN POPA. Născut la 10 decembrie 1920 în satul Bucerdea Vinoasă, com. Ighiu, jud. Alba, de religie ortodoxă, necăsătorit, fiul lui Ioan, preot ortodox, născut în Măhăceni, şi Victoria Crișan, născută în Decea. Absolvent al Liceului Titu Maiorescu din Aiud și al unei Școli Militare din București. A fost ofițer în Armata Regală și veteran de război. La începutul carierei militare a fost instructor la Școala Militară de Subofițeri de Infanterie din Lipova. În 1942 se afla într-un centru de instrucție situat în zona orașului Cernăuți, iar în 1944 îl regăsim ca sublocotenent în cadrul Batalionului I Pionieri de Munte din Aiud. După terminarea războiului și întoarcerea de pe front s-a înscris la Facultatea de Drept din Cluj. Ca student, și-a manifestat sub diferite forme opoziția față de regimul politic instaurat în țară. Din acest motiv, în primăvara anului 1948, când era student în anul III, era căutat de Siguranță, fiind dat în urmărire pe țară. Pentru a scăpa de arestare, în iulie 1948 s-a refugiat în Munții Apuseni, în zona Vârfului Capra, situat în apropiere de comuna Întregalde, jud. Alba. Aici a pus bazele unui grup de rezistență armată anticomunistă, creându-și rețele de susținere în mai multe localități din zonă. La 3 aprilie 1949, după ce a fost ucis, a fost condamnat în contumacie de Tribunalul Militar din Cluj la 15 ani de muncă silnică. Ultimul domiciliu l-a avut în satul Decea, com. Mirăslău, jud. Alba. La părinți au fost cinci copii, trei băieți (Aurel, Ștefan, Andrei) și două fete (Constanța și Lia Geta), în prezent toți decedați. Ceilalți doi frați, Aurel și Andrei, au fost condamnați politic, executând diferite pedepse privative de libertate în unele închisori și lagăre de muncă.
- NICOLAE MOLDOVAN. Născut la 9 decembrie 1924 în Teiuș, jud. Alba, de religie greco-catolică, fiul lui Aurel și Ana. Tatăl a fost ceferist și a murit în vara anului 1949. A absolvit Liceul Titu Maiorescu din Aiud și a urmat trei ani Facultatea de Drept din Cluj, unde s-a manifestat ca opozant anticomunist. Ca să evite arestarea, în august 1948 a dispărut de la domiciliu alăturându-se lui Ștefan Popa. În 1947 s-a căsătorit cu Elisabeta Vale din satul Cetea (d. 1997), absolventă a Facultății de Medicină din Cluj, promoția 1948. Nicolae și Elisabeta au avut împreună doi copii, Ana Maria și Nicolae, amândoi decedați.
- CORNEL PASCU. Născut la 1 aprilie 1923 în satul Benic, com. Galda de Jos, jud. Alba, fiul lui Simion și Maria, de religie greco-catolică. La părinți au fost trei frați: Cornel, Ioan și Petru. Cornel a fost necăsătorit și nu a avut urmași, iar Ioan a fost căsătorit dar nu a avut copii. Al treilea frate, Petru, a fost membru al unei organizații anticomuniste, fiind arestat și condamnat în octombrie 1949 la o pedeapsă de 10 ani muncă silnică și confiscarea averii. A murit la Penitenciarul din Gherla în aprilie 1953, necunoscându-se locul unde a fost îngropat. Acesta a fost căsătorit și a avut împreună cu soția sa trei copii, un băiat, decedat în tinerețe, și două fete, care trăiesc. Cornel Pascu absolvise Școala Normală și a fost învățător în satul Ghioncani din com. Întregalde. A satisfăcut stagiul militar, eliberându-se din armată cu gradul de sergent. Era membru P.N.Ț. din 1939, iar după 23 august 1944 a depus eforturi pentru reorganizarea partidului în zonă. Deoarece la domiciliul său au fost găsite materiale de propagandă ale P.N.Ț., a fost exclus din învățământ și condamnat la trei luni de închisoare, fiind închis la Penitenciarul din Alba Iulia. În 1948 a aderat la Organizația anticomunistă Frontul Apărării Naționale, condusă de maiorul Nicolae Dabija. A participat la lupta de la Bistra (zona Groși) din 4 martie 1949, dar a reușit să scape din încercuirea Securității, refugiindu-se împreună cu Ioan Scridon până în zona unde știau că se află cantonați membrii organizației lui Ștefan Popa.
II. Victime arestate, condamnate și ucise ulterior:
- Ioan Scridon. Născut la 22 februarie 1922 în satul Măhăceni, com. Unirea, jud. Alba, fiul lui Dumitru și Rafila, de religie greco-catolică. A fost căsătorit, avea doi copii și locuia cu familia în satul Benic. În 1941 a fost admis la Școala de Jandarmi din Timișoara, fiind transferat în iulie 1942 la Școala de Subofițeri din Drăgășani pe care a absolvit-o în 1943. În vremea războiului a luptat pe frontul din Moldova, apoi pe cel din Apus, în cadrul Companiei 57 Poliție Sibiu. După război a fost plutonier de jandarmi în Benic, Petrești, Câmpeni și Sohodol, până în martie 1948 când a fost comprimat. A fost membru în Organizația Frontul Apărării Naționale, participând la lupta de la Bistra (zona Groși) din 4 martie 1949. A reușit să scape din încercuire împreună cu Cornel Pascu, intrând în legătură cu Ștefan Popa. În lupta de la Bogoloaia, Ioan Scridon a fost rănit și arestat de Securitate, fiind anchetat la Turda, București și Sibiu. În septembrie 1949 a fost condamnat la moarte prin împușcare de Tribunalul Militar din Sibiu. Sentința a fost executată la Sibiu în data de 28 octombrie 1949.
- Alexandru Maxim. Născut la 22 martie 1926 în satul Ulmeni-Pământeni, com. Ulmeni, jud. Ilfov, fiul lui Constantin și Alexandrina, de religie ortodoxă. A fost necăsătorit, ultimul domiciliu avându-l în com. Sălciile, jud. Prahova. Avea un frate, Virgil Maxim, care în 1942 fusese condamnat politic la 25 de ani muncă silnică și deținut la Penitenciarul din Aiud. Pentru a-și vizita fratele, s-a stabilit temporar la Galda de Jos unde acesta era scos la muncă. Aici a stabilit relații cu mai multe persoane din zonă, punând bazele unei organizații anticomuniste, alcătuită mai ales din foști membri și simpatizanți P.N.Ț. Arestat în confruntarea de la Bogoloaia, a fost anchetat și ulterior condamnat în octombrie 1949 de Tribunalul Militar Sibiu la muncă silnică pe viață și confiscarea averii. Închis la Aiud între 5 decembrie 1949 – 12 februarie 1950, apoi transferat la Penitenciarul Tribunalului din Cluj. În 2 aprilie 1950 a fost scos din penitenciar de Securitatea din Cluj pentru cercetări suplimentare. În fapt, împreună cu alte persoane, a fost transportat undeva în județul Bistrița-Năsăud și ucis. Nu se cunoaște locul unde a fost înhumat.
Trupele și cadrele operative ale Securității au înconjurat locuința unde se adăposteau partizanii, semnalul de atac fiind dat în jurul orelor 14,00-15,00. După confruntare cadavrele celor uciși au rămas pe teren vreme de mai multe zile, sub pază permanentă. Conform unor mărturii, în ziua de duminică, 13 martie, Securitatea a adus cu forța mai mulți locuitori din satele zonei ca să vadă cadavrele, scopul urmărit fiind de a se induce starea de teamă în rîndul populației. Un ofițer de securitate a ținut atunci și o cuvântare, arătând celor prezenți că toți cei care vor cuteza să se opună noului regim o să sfârșească la fel ca și cei morți. Cadavrele au fost înhumate la începutul săptămânii următoare de un localnic, într-o groapă comună, care a fost săpată pe marginea unui părău aflat într-o zonă împădurită, cunoscut de oamenii locului sub denumirea de Părăul Popii. Groapa se află nu departe de locul unde cei trei au fost uciși, nefiind niciodată marcată la suprafața solului. Locul mormântului a fost stabilit cu aproximație prin confruntări repetate cu mai mulți martori ce au fost transportați de-a lungul timpului la fața locului, fiind verificat și identificat cu precizie de echipa arheologică a institutului printr-un sondaj de teren.
Pe baza informațiilor obținute prin tortură de la prizonierii capturați la Bogoloaia, s-a aflat că într-o casă din satul Mesentea, com. Galda de Jos, erau adăpostiți alți doi membri ai organizației lui Ștefan Popa, aceștia fiind Traian Mârza din Galtiu și Traian Gligor din Livezile. Ca urmare, eforturile Securității s-au concentrat și asupra acestui obiectiv, care a fost atacat în ziua de 9 martie 1949. După o luptă disproporționată și o rezistență de mai multe ore, cei doi partizani au fost uciși, fiind îngropați a doua zi în grădina acelei case. Mormântul comun a fost căutat și descoperit, iar rămășițele pământești ale acestora au fost deshumate și recuperate printr-o acțiune a IICCMER, desfășurată în perioada 26 mai – 1 iunie 2016. Acest caz se află în cercetare la Parchetul Militar.
Cercetările de la Cricău vor fi efectuate de un colectiv de arheologi şi istorici de la IICCMER și instituțiile muzeale colaboratoare (Muzeul Național al Unirii din Alba Iulia și Muzeul de Istorie și Științele Naturii din Aiud), alcătuit din Gheorghe Petrov, Marius Oprea, Paul Scrobotă, Gabriel Rustoiu și Horațiu Groza.
Investigațiile se vor desfășura în prezenţa unui procuror militar de la Secția Parchetelor Militare din cadrul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, instituție care a fost sesizată de IICCMER în privința acestui caz şi a locului unde victimele au fost înhumate. De asemenea, la cercetări vor participa specialiști din cadrul Inspectoratului de Poliție Județean Alba și de la Serviciul Județean de Medicină Legală Alba. Acţiunea se desfășoară în colaborare cu Televiziunea Română, fiind sprijinită de către Primăria comunei Cricău și Parohia Ortodoxă din Cricău.
Locul acțiunii se află pe cursul Văii Cricăului, la o distanță de circa 8 km spre nord față de centrul comunei Cricău. Accesul în zonă se poate face cu mijloace auto de teren sau cu orice tip de mașină prevăzută cu o gardă de sol mai înaltă.
Relaţii suplimentare se pot obţine de la arheolog Gheorghe Petrov, expert IICCMER, organizatorul și coordonatorul acțiunii (tel. 0721 400396 / 0744 516108).
Ilustrație foto: 1. Ștefan Popa; 2. Nicolae Moldovan; 3. Cornel Pascu.
* * *
Despre IICCMER. Institutul de Investigare a Crimelor Comunismului și Memoria Exilului Românesc este o structură guvernamentală înființată în 2005 şi aflată în coordonarea Primului Ministru. Rolul său rezidă, înainte de toate, în gestionarea și analizarea din punct de vedere științific a perioadei totalitare și a consecințelor sale. În al doilea rând, IICCMER sprijină crearea și implementarea unor instrumente educaționale cu finalitate memorială, contribuind astfel la articularea contextului în care valorile și drepturile fundamentale să fie receptate de societatea noastră post-totalitară. Nu în ultimul rând, IICCMER are rolul de a aduna, arhiva și publica documente referitoare la memoria exilului românesc.
Acțiunea de deshumare a trei partizani, uciși într-o luptă cu Securitatea la 8 martie 1949 în zona comunei Cricău, jud. Alba
Tepuiti am fost si suntem inca trasi in teapa…Statul permite transferul a 40 de zăcăminte Petrom. Tranzactia, finantata de urmasii unui baron britanic
Guvernul a semnat transferul drepturilor şi obligaţiilor aferente unui număr de 40 de acorduri petroliere de concesiune, privind tot atâtea perimetre de hidrocarburi, de la OMV Petrom la Dacian Petroleum, firmă înfiinţată de Ion Popa, fostul director general al Petrom până la privatizare, în perioada 1992-2003, alături de 3 foşti executivi de top ai gigantului petrolier american Weatherford, informează publicaţia Profit.ro.
Dacian Petroleum trebuie să plătească 17,8 milioane dolari pentru a cumpăra cele 40 de zăcăminte OMV Petrom, situate în sudul României şi cu o producţie cumulată de ţiţei şi gaze de aproximativ 1.700 barili echivalent petrol /zi la 190 de sonde active, reprezentând circa 1% din producţia OMV Petrom pe 2019. Tranzacţia include transferul sondelor şi al infrastructurii petroliere aferente perimetrelor respective, precum şi al unui număr de 190 de angajaţi.
Banii necesari finalizării achiziţiei şi finanţării activităţii de producţie vor veni de la un grup de investitori condus de către fondul de investiţii britanic London Merchant Securities (LMS) Capital, înfiinţat de către baronul Max Rayne şi unde urmaşii acestuia sunt cei mai mari acţionari, deţinând peste 42% din capital. Fondul este condus de către Robert Rayne, unul dintre fiii lui Max Rayne.
OMV Petrom anuntase în ianuarie anul trecut, semnarea contractului cu Dacian Petroleum SRL, precizând însă că transferul drepturilor şi obligaţiilor din acordurile de concesiune este supus aprobării autorităţilor, conform Legii Petrolului. Avizul Guvernului a venit acum.
Articolul complet pe Profit.ro.
https://epochtimes-romania.com/news/guvernul-da-unda-verde-transferului-a-40-de-acorduri-petroliere-de-la-omv-petrom-la-firma-fostului-director-al-companiei—320860?fbclid=IwAR22XkcwaeOaVPAI83DVLDbe1oAbXDcrgfHPgVHrqn_RqG6leekGXkoSs_Q